Coperta: Ion Petre seu POMPILIU CONSTANTINESCU SCRIERI 3 Ediţie îngrijită de CONSTANŢA CONSTANTINESCU cu o prefaţă de VICTOR FELEA 19 6 9 EDITURA PENTRU LITERATURA ELENA FARAGO: „NU MI-AM PLECAT GENUNCHII" Poezia d-nei Elena Farago mai mult tăinuieşte decît spune ; melodică, fiindcă e învăluită în discreţie, expresia ei difluentă, icîmd nu e diluată, şerpuieşte o prelungă şuviţă a simţirii, care acum îţi scapă printre degete, ica înşelătoarea (coeziune a argintului-viu, acum se-ncheagă din stropirea boabele de mărgean risipite. Prin apa miloasă a sentimentalităţii şi prin lipsa de culoare a formei, [poezia d-nei Farago e, poate, cea mai ternă din tot ce-a produs lirica timpului nostru ; sugestivă şi statică, prin lipsa de exube- \^ ranţă .a durerii, cu toată dezvoltarea ei grafică, nu aparţine consecvent simfoolismului^Gu reticenţe interioare, resemnat şi fără loimiinişuri în ^galeriile sufletului, lirismul d-nei Farago nu porneşte, în realitate, din subconştientj v e chiar prea periferic. Fiind o (confesiune înăbuşită, un vag gest de eliberare şi o împăcare în propria substanţă, dă impresia pateticului ; însă acordul ei de neîntreruptă me-lopee «e înlăturarea cea mai elocventă a acestui calificativ. Credem că,Lesenţial, poezia d-nei Farago se rezolvă în pur sentimentalism : intimism, cu aparenţe numai simibo- // liste, asimilate în tehnica exterioară a versului ; tonalitatea lui medie îl salvează de disoluţia retorică); şi dacă, în genere, aceasta e evitată, cînd însă poeta recurge la înlănţuirea discursivă a simbolului — aci sfărîmat în cioburi de oglindă ce reproduc icoana fărâmiţată a sentimentului, aci împotmolit în abstracţie şi obscuritate — retorismul de- 5 vine vizibil, deşi nu-1 susţine, ostentativ, expresia grandilocventă : Păstrează-ţi florile şi du-le Către grădini în care încă Vor şti să-nvie dor de viaţă Chiar brazdelor în care-au plîns Şi-au sîngerat tulpini muşcate de vitregi şerpi... % sau : Tu, ce-ai venit răzbind prin neguri Ca primăvara, tu, ce vii ' ' * Neştiutor de ce-ngropat-am sub bruma ^ sterpelor răzoare, — ^ r • Nu-l trece peste pragul porţii f< panerul încărcat de floare, '! Căci sub paragina grădinii 1 spre care-ntinzi curatu-ţi dar i I Sunt îngropate flori pe care le-au pingărit ^ r, Şerpii minciunii... - {Renunţare) ;v\ ■■■) sentimentalism a cărui persuasiune trădează expresia retorică cu toată atitudinea lui resemnată. , \ \ 1927 ■' ' •< ! ION FRUNZETTI: „RISIPĂ AVARĂ" (poeme) * [Nimic mai capricios decît o cronică literară ; pus la discreţia tiparului, foiletonistul scrie azi despre un roman, mîine despre un studiu, mai apoi despre un volum de ver- ^ suri, după hazardul cronologiei sau după dispoziţiile lui de lectură. \ Rareori îşi poate grupa cărţile după afinităţile lor infime, şi mai rar după anume orientări generale. Iată, de data aceasta, două volume de versuri, atît de opuse ca factură, ca expresie, ca preocupare. Culegerea d-iui Ion Frunzetti vădeşte o strictă unitate tehnică, o lucidă aplicaţie a ermetismului formal, de care lirica noastră a uzat şi-a abuzat în ultimii ani. Versurile d-nei Ana Luca mărturisesc, din: contra, o permanentă oscilaţie tehnică, un diletantism formal atît de mascat^ încît surprinde şi dezamăgeşte deopotrivă. Poemele d-lui Frunzetti sunt lucrate după o anume reţetă, pe care o poţi identifica fie în procedeele d-lui Ion Barbu, fie în cele ale d-lui Lucian Blaga. Jntelectual preocupat de estetism formal, chiar torturat de \J tehnicitate, simţi un interes abstract în descifrarea versurilor sale. 'Decît jcă astăzi, dezabuzaţi de tehnică (după atî-tea expenenţe), jjplăcerea noastră se diminuează cînd e vorba să descifram poezie. Fiindcă descifrarea e^ mai mult [. sintactică, mai mult imagistă decît de substanţăJ Şi împotmolirea lirismului în ermetism exterior este un semn sigur de rarefierea lui. însuşi caracterul de virtuozitate, în sensul * Colecţia „Universul literar". amintit, al versurilor sale este obositor, şi IJe-ntrebi mereu ce simte, ce sugeră poetul, dincolo (de spiralele stilistice ?! \_Unde efortul e mai slăbit, unde încordarea ghemului de siîrmă a expresiei e mai relaxată — răzbate şi sensibilitatea. } Desprind cu atenţie cîteva poeme care traduc mai limpede impresia noastră : Mîinile tale. Mărie, ninse nici unei frunţi Fruntea ce nu le-a simţit, cum să le uite ? Străpunse, palmele, de cuiele crucii Şi degetele arse de giulgii şi mir Şi braţele de amintirea Pruncului la sin, carne vie. Mîinile tale, Mărie, Maică Mărie, Lasă-mi-le, candelă, pe tîmple, Pojarul lor harul tău să mi-l umple. Apa morţilor din ochi s-o reverse Stepa pupilelor cu stelele-cruci Şi cu potecile de nimenea merse. Mîinile nempreunate decît pentru rugi Le aştept, le aştept ca pe-o ploaie De care ştiu că va să vină prea tîrziu. Şi nu le pot uita, şi nu pot să le ştiu Mai mult decît ca pe-o zăpadă, de văpaie Şi ca pe-un întuneric fulguit argintiu. (Rugi pentru bunevestiri) Imagina mai mult întunecă dedt sugeră, deseori, dar sensul lăuntric este destul de clar în această rugă. De ce, chiar foi titlu, e nevoie de „rugi" şi de „bunevestiri" ? Sau acest peisagiu lunar, prevestind cu vraja lui însăşi amăgirea iubirii : O, cum să le spun sau să las să se spună, Aleile ferindu-se cu toţi brazii de lună ! O, cum pot să-i cînt sau să las să se cînte Luceferii răbdînd vîntul în rîu să-i frămînte ! Podurile trecute valvîrtej, ca un fum, Cu toate că nu leagă decît un mal de altul, Nu lumi de alte lumi. Şi drumul — ce drum, Care-şi bătătorise-n prundiş tot înaltul. (Rsiti tub tună) Sau, în sfârşit, poate cea mai sugestivă poemă din tot volumul : Mi-adie-n cîntece lin v Aroma acelor plînse de cetini. j Numai tăria verdelui vin Nu mi-o dau brazii. Nu mi-s prieteni. I Nici ei nu-mi vor cîntecul: miros de brad f Zvonesc fiecare sub coajă, mai bine. Nici apele, cîte mai cad, nu-mi mai cad Cereşti în versuri şi-n vine. S-au mai stins pîlpăiri ciobăneşti f S-au mai stins Fluiere-n fluierul vîntului, seara t Încă tot, neghiob, n-am deprins — N-ar mai fi fost primăveri, — Primăvara. Mai umblu haihui printre pini Şi-mi lipesc şi-acum de trunchiuri urechea Să găsesc, după zvîcnet, fiecărui perechea : Mă-ntorc doar mînjit de răşini. (Plîns de pădurar) în versurile d-lui Ion Frunzetti estetul acoperă prea mult pe poet ; preocuparea sa esenţială trebuie să fie dîrză : să-1 scoată la lumină ! 1941 ION FRUNZETTI: „GREUL PĂMINTULUI" (poeme) * Filozofii au crezut că epoca eroică ia poeziei a murit ; blazaţi de progresul raţiunii, de cuceririle tehnicei şi ale ştiinţei, au relegat poezia .mitului şi-au distins o perioadă de aur în vârsta umanităţii, epoca primitivă, în care^naivi-tatea a creat eposurile veşnic tinere ; mai târziu, după aserţiunile şi regretele filozofilor, poeţii de cabinet au imitat si pastişat creaţiunile primitive ale poeţilor, închipuindu-şi că lirismul ar fi un fel de 'fântâna a tinereţii, ascunsă-n marile modele ale trecutului.l_Poeţii induşi în eroare de filozofii care au crezut că a secat vîna cântecului s-au pretat la atâtea copilăreşti mistificări, socotind că pot înşela pe muritorii dornici să soarbă apa vie a poeziei din industrioasele lor reconstituiri de arheologie literară.) După veacul luminilor şi-n plin veac ai ştiinţei, romanticii au redescoperit izvorul lirismului, umplînd universul cu lamentele lor şi dezlănţuind o libertate a sentimentului pană la impudoare. Poeţii înşişi s-a/u revoltat în contra unei «tari destrăbălări de confesiune şi-au pus surdină ţipetelor prea stridente ale crainicilor moderni ai lirismului. Cam de pe la Baudelaire înspre zilele noastre, poezia nu numai că n-a amuţit, dar a mers spre esenţe, spre izvoare ascunse pe care nici nu le bănuiau creatorii din fericita epocă aurorală a mitului liric. Şi cam tot de pe atunci, poeţi şi gînditori au glosat, pînă la subtilizare, asupra esenţii lirismului. * Colecţia „Universul literar". S-a glosat atît de mult în jairul conceptului d^ poezie, încît s-a ajuns la o metafizică a lirismului şi chiar la o identificare a metafizicii cu lirismul. De-atunci poezia moare de ermetism, de subtilitate şi ^ubtiHza^ moare de metaJmcism : o boală grea, nevindecabilă, care a sifîrşit prin? a face^din lirism o serie de experienţe; poetul însuşi a devenit experimentator, metafizician abscons, un abstractor care se versifică orgolios şi sterp. Noi ştim totuşi că marea poezie, la limita ei extremă, confinează cu metafizica, dar nu se suprapune* nu se identifică metafizicii : sensibilitatea este izvorul viu al lirismului, experienţa umană, adîncă, patetică. Eminescu a trăit intuiţia morţii şi a vanităţii iubirii, şi dacă ţipătul lui superb a atins limita de sus a lirismoilui, plafonul metafizic^ n-a sterilizat cu nimic emoţia ; după el, Ţudor Ar-ghezi, în alt sens, a retrăit aceeaşi experienţă şi a regăsit izvoarele pure ale poeziei, fără să le îngheţe sub suflul rece ăl inteligenţii • după amîndoi, un metafizician autentic, ca Lucian Bl^a,^fimţind clar limitele dintre filozofie şi poezie, fără să le stipra^ trăit experienţa dramei misterului * în versuri substanţiale^: Dar poezia moare, între altele, intoxicată lent de metafizică ; Ise ssufocă de ermetism, se sterilizează prin inteligenţă, se sinucide prin confuzia că trebuie să se identifice cu un act de cunoaştere, uitând că-n esenţă e dntec, e sensibilitate nudă,4e ţipăt, este ea însăşi, şi nu se poate substitui nici metafSicii, nici ştiinţei, nici oricărui alt domeniu speculativ. Zonele proprii ale Poeziei se presimt; a specula prin.însuşi actul poetic este a face o imixtiune mortală, în sfera lirismului, de elemente eterogene. Toate aceste reflecţii m-au năpădit citind volumul de poeme al d-lui Ion Frunzetti, Greul pămîntului, critic plastic lucid şi acid, traducător al lui Rimbaud şi experimentator de metafizică în lirism ; copleşit de speculaţie, în poezie, e drept că este copleşit şi de personalitatea d-lui Lucian Blaga. Cele mai multe din poemele sale sunt inteligente refonte de lirism metafizic, provenite din sugestia tiranică a poetului din In marea trecere. Nu voi da nici un citat şi nici nu voi proceda analitic ; mă mulţumesc să-oni afirm impresia globală şi să exprim o judecată pur 10 11 T" calitativă; scriu această cronică mai mult pentru autor decît pentru cititori ; fiindcă volumul său este un act public, în loc să-i trimit o scrisoare particulară, îmi îngădui să dau publicităţii ceea ce gîndesc. D. Ion Frunzetti este o inteligenţă atît de vie, un critic de gust şi de severă judecată (cronicile sale plastice mărturisesc o aprigă discriminare a artei de meşteşug, a sensibilităţii de sensiblerie, a valorii de camuflaj), îndt nu mă tem să nu fiu pe placul criticului ; dar, fără a şarja, cum adesea procedează d-sa în critica plastică, cu o vioiciune şi o agresivitate savuroasă, mă mulţumesc să-1 acuz, amical, că, în poemele sale, contribuie la uciderea lirismului prin metafizică. Îmi vine să doresc un poet ignar, frust ca piatra şi pământul, natural ca apa şi vîntul, care să mă salveze din inextricabila me-tafizico-manie a unei părţi din lirismul contemporan. Pentru o mai aproape trecere din metafizicologie versificată spre lirism, reţin, din volumul d-lui Ion Frunzetti, poemele I şi II, intitulate Apocatastazâ, a doua cu un savuros fantezism al umorului, Cantilena minţii şi Cantilena inimii, pe care-o şi transcriu, ca să-mi alin aleanul de cîntec : Dormi. Rumegătură de stea Pestelca vremii-ţi presară Peste lespezile cîte-ngheţară Lacrima numai a mea. Agatele mîinii ce azi le adună Curînd împietresc. Floare, mîna prin moarte — Omenesc, mai pur omenesc • Risipesc melodii, risipesc Aici, pentru mult mai departe, Dormi: mai departe glumesc. 1943 Dormi. Să luneci aşa Pe lucii întinderi alene, Selenar legănînd cantilene Spuse de-abia. Dormi. Nici un înger să nu-ţi Fîlfîie-n jur din aripă Pleoapele, clipă cu clipă, Somnule, i le săruţi î Dormi. Arabesc... arabesc... De suflet... de piatră... de lună. 12 [ARTHUR RIMBAUD ÎN ROMÂNEŞTE] Există mai multe posibilităţi de-a asimila un scriitor strein în conştiinţa literară a unei naţiuni ; cea mai firească s-arjpărea a fi traducerea excepţională, sau o serie de traduceri, făcute la răstimpuri. Homer a fost astfel asimilat culturii noastre, prin transpunerile d-lui Murnu ; fdespre o influenţă a epopeilor homerice, prin intermediul traducerilor, nu se poate vorbi însă.jDe altfel epopea murise ca gen literar, rînd lliada şi Odiseea au fost încorporate conştiinţei noastre literare, în expresie naţională. La^ fel s-a întâmplat şi cu Divina Comedie a lui Dante ; încercările de traduceri, de la-nceputul veacului trecut, ca şi toate celelalte care au urmat, pînă la recenta versiune a d-lui^Ţundrea, din care a apărut numai Infernul — n-au putut să fecundeze spiritul autohton. Dante este şi el un clasic, ca şi Homer, aparţinînd unei epoci distincte a poeziei ; opera foii, transpusă în româneşte, se însumează acelei conştiinţe universale pe care trebuie s-o atingă orice literatură naţională. ^Asimilarea marilor clasici ai umanităţii este un fapt de cultură, în primul rînd ;^ traducerea lor îmbogăţeşte spiritul, dar nu §î creaţia naţională.) Sunt scriitori 'streini care au fecundat literatura română, înainte de a fi traduşi ; uneori au apărut numai în versiuni parţiale ; e cazul, de pildă, al lui Baudelaire, a cărui poezie a înrîurit numeroşi lirici ai noştri şi dintre cei mai importanţi (amintim pe G. Bacovia), mai înainte de-a fi fost tălmăcit în poemele luifundamentale. Transpunerile I\ d-lor Al. Philippide şi Tudor Arghezi au asimilat liricii noastre o parte din opera baudelairiană, dar, pentru d-1 Arghezi cel puţin, influenţa poetului francez era semnalată încă din cele mai îndepărtate timpuri. ^ O bună parte din proza noastră analitică s-a contami-| nat de procedeele proustiene, mai înainte de a se fi tradus ] vreo pagină din marele prozator francez ; amoralismul lui I Gide a făcut ravagii, ca şi teoria gratuităţii actelor noastre { inidividualle, într-o întreagă generaţie de tineri scriitori ro-, mâni, fără să existe nici o traducere din opera lui de ima-\ ginaţie, pînă în ziua de astăzi. ] Heine, în schimb, a fost tălmăcit, de generaţii succe- zi sive, dnd mai mult, cînd mai puţin izbutit ; totuşi, spiritul poetului german n-a fost asimilat de liricii noştri. Puţinele traduceri din Mallarme şi Valery n-au putut încorpora li-i; rismul ermetic al celor doi poeţi, în versiune romanească ; | şi totuşi există o sumă de poeţi, la care mallarmismul şi valerysmul 'transpare izbitor, «uneori pînă la pastişa sintactică şi a motivelor. Dar nu este vorba numai de poeţii care I au cultivat ermetismul ca pe un blazon şi o estetică, ci se remarcă şi unele curioase contaminări, în special din Valery, la scriitori la care n-ai fi bănuit o aplecare spre lirismul de cunoaştere. Influenţa unor moralişti, în înţelesul francez al cuvântului, ca Gide şi Proust, este mai uşor explicabilă, chiar fără intermediul unor traduceri, fiindcă | ei aruncă o nouă sondă în subconştientul uman şi pun, sub aspect artistic, o serie de probleme ale oului, în spirit contemporan ; arta lor are şi o valoare umană, uşor sesizabilă pentru inteligenţele înclinate să reflecteze asupra domeniului moral. Influenţa poeţilor, chiar a celor netraduşi sau numai parţial transpuşi — se explică şi ea printr-o analogie de structură a sensibilităţii ; dacă e vorba să credem în con-, cep tul „familiei de spirite" despre care vorbea Sainte-Beuve, ca despre un ideal al criticii, tinzînd să clasifice pe scriitori, după anume caractere comune — atunci înrîuri-rea pe care-a exercitat-o Baudelaire, în lirica noastră, este 1 foarte firească. 14 15 Despre influenţa lui Arthur Rimbaud, în poezia noastră, se poate vorbi abia, cu mai mult temei, da cei mai tineri din stihuitorii de azi ; un Constant Tonegaru şi un Geo Dumitreseu ; un anume spirit de aventură planetară, o violenţă a sentimentelor şi o brutalitate în expresie, semn al energiei vulcanice, da Rimbaud — apar şi în lirica tinerilor noştri poeţi. Opera rimbaudiană n-a atras însă pe traducători ; cu neînsemnate excepţii, cel dintîi tălmăcitor care ise apleacă mai atent asupra genialului adolescent, care, pînă la 18 ani, şi-a dat măsura talentului, ca apoi să intre în aventura unei existenţe patetice, rupînd orice legătură cu literatura — este d. Ion Frunzetti ; d-sa ne înfăţişează 10 poeme din Primele versuri şi 19 poeme din Iluminările marelui refractar. Poet ci însuşi, dar de factură ermetică şi de divaga-ţiuni metafizice, călit deci la exerciţiul formal al lirismului, d. Ion Frunzetti face o încercare temerară -.ţjranspu-nerile sale ne fac cunoscut un Rimbaud schematic, mai mult dislocat, decît de frenezie vitală, de-o violenţă verbală nesaisţinută şi de violenţa substanţei ;|este neîndoios că tălmăcitorul este un preţuitor fervent al poeziei rimbau-diene şi că inteligenţa sa artistică a mers spre atîtea piese esenţiale ; ^e pare însă că ne aflăm în situaţia unei disonanţe de structură, între poetul original şi poetul traducător^ imaginea lui Rimbaud se sfărîmă iîntre fidele transpuse şi substanţa lui energetică se impalidează ; mă refer, între altele, numai la viguroasa viziune din Băteau ivre, titlu pe care d. Frunzetti îl transpune în echivalentul Corabia îmbătata, ca să ne dăm seama la cîtă decantare de suflu a fost supusă poema originală, transpusă în versiune românească ; deseori chiar sensul fulgerătoarelor imagini rimbaudiene se întunecă în traducere, şi o frecventă dizlocare a strofelor surpă vigoarea excepţională a poemului. 'Rimbaud este un poet vizionar, prin excelenţă, şi frenezia lui vitală se cere a fi susţinutăJa o înaltă temperatură. \ Cum însă un florilegiu, ca acela^pe care ni-1 prezintă d. I. Frunzetti, pretinde izbînzi nu numai fragmentare, ci echivalenţe, în care să recunoaştem sensibilitatea şi expresia rimbaudiană, se-nţelege că nu vom trece la o minuţioasă comparaţie între original şi tălmăcire ; ar însemna să ne ocupăm de strofă cu strofă şi să cădem într-o analiză repulsivă şi pulverizantă. Pentru norocoasa reuşită, vom cita numai Boema mea, în care recunoaştem pe Rimbaud, căruia traducătorul i-a găsit echivalenţele de transpunere : Mergeam aşa, cu pumnii in buzunare sparte Şi mă strîngeam mai bine într-un palton fictiv. Mergeam sub ceruri, Muză, şi-n cinstea ta, naiv, O, ho, hc 1 cîte visuri n-am făurit, deşarte ! * Nădragul meu, la spate, o gaură-şi căscase. Puşti visător, plecasem cu rima la plimbare. Mi-aflasem adăpostul la han, sub Carul-Mare Şi-aveau pe boltă stelele un foşnet de mătase ! * Şi-l ascultam, de veghe prin şanţuri de şosele Si-n seara de septemvrie simţeam picînd mărgele De rouă, lin, pe frunte—nectar întăritor ; * Vedeam ciudat în umbră cum rimele se-nşiră, Şi, înstrunînd şireturi în loc de corzi de liră, Mi-am tras, cu gheata ruptă, în suflet, un picior ! Inedit 16 [ION FRUNZETI: „MAREE"] Cititorul de poezie modernă, cînd el însuşi nu este un iniţiat şi un pasionat, se dezorientează repede, între atîtea moduri, mode, tendinţe, curente şi subcurente, în care lirismul şi-a complicat, şi-a rafinat cînd nu şi-a rarefiat mijloacele de expresie, dincolo de toate obişnuinţele lui moştenite şi perpetuate, printr-o educaţie literară îngrădită. In faţa atîtor impedimente, conchide sumar că, de la o anume limită, nu mai există poezie, că lumea îşi bate joc de el, cu inocenţă sau perversitate, şi că nu mai are nici un criteriu care să distingă între ceea ce este şi ceea ce nu este artă lirică. ]JE1 cere de la critică să-i spuie categoric ce este şi ce nu este poezie, fără prea multe subtilităţi şi ocoluri. \ De cînd s-a creat, cum foarte bine s-a spus, „un mit al poeziei", dezorientarea s-a întins în chiar cîmpul restrîns al specialiştilor, susceptibili să fie induşi în eroare, într-un mandarinat în care se socotesc totuşi posesorii tuturor tainelor. E bine ca cititorul să fie avertizat, din cînd în cînd, că există şi ceea ce s-ar putea numi voinţa de poezie ; este consecinţa fatală a complicatului şi diversului aspect al poeziei moderne şi încă o altă consecinţă, a practicii celor iniţiaţi în peisajul ei multiform. Pe vremea romanticilor, era suficient ca cititorul sa simtă la unison cu Musset sau Eminescu, cu Heine sau Leopardi — ca să sufere confortabil alături de poetul lui favorit şi să-şi aleagă o carte de căpătai liric ; astăzi i se cere şi o inteligenţă artistică, şi o distinctă percepţie tehnică, dincolo de sensibilitate. Nu-i cerem să renunţe la ea nici un moment, fiindcă dacă sunt poeţi care au renunţat la simţire şi au suplinit-o cu o tehnică laborioasă, substituirea trebuie demascată lucid ; 'dar, fireşte, avem dreptul să-i pretindem cititorului sensibil şi o iniţiere tehnică, care să-i faciliteze orientarea în labirintul poeziei contemporane, j Al treilea volum de versuri, Maree, al d-lui Ion Frunzetti, ne pune din nou aceeaşi problemă, pe care ne-au pus-o şi cele două culegeri anterioare ale sale : decalajul dintre tehnică şi lirism. Distins critic plastic, traducător din Rimbaud, d-1 Frunzetti a frecventat, cu inteligenţa iniţiatului, poezia modernă, pe care cu siguranţă că o percepe în toate inovaţiile ei tehnice şi o gustă cu deliciile spiritului său maleabil. J>in contactul cu lecturile s-a născut o persuasivă voinţă de poezie, de care ne izbim în succesivele sale exerdiţii%\Şi cum este firesc la o inteligenţă critică, obişnuită să distingă modurile cele mai diverse de expresie ale unor conţinuturi tot atît de diverse, s-a trezit prizonierul fermecat al iniţierilor sale. Pe vremuri, cînd între raţiune şi lirism se făcea o mai atenuată deosebire, spiritele cultivate îşi versificau discursiv neliniştile. Proza cea mai distinsă, într-o formă organizată, ne punea în faţa unor meditaţii cărora le lipsea numai flacăra ca să devină poezie. Conceptual, lirismul aparent se desfăşura în largi perioade, se-nvăluia cu prestigii prozodice în mare cinste la cititori,} care erau dispuşi să descopere singuri cîte un „poet-filozof", ce-şi raţionaliza versificat dezbaterile lăuntrice. Simbolul descriptiv era mijlocul cel mai uzitat, care dădea aparatură poetică reflecţiilor. Familiarizat cu diverse tehnici prozodice şi de imagine, d. Frunzetti desfăşoară un solilocviu, în patru timpi, respectiv figuraţi în „pătrare" cu subtitlurile Nopţi ţâră lună, Fluxul cărnii, Reflux în moarte şi Crai nou. 18 19 Organizate lucid, ciclurile sale par intuitive, prin tehnica expresiei, foarte variată, ca metrică, imagine şi oscilare între anecdotică, descriere amplă şi sugestie condensată. Inteligenţa sa artistică are astfel diferite resurse la dispoziţie, de care uzează cu o dexteritate lucidă. Nu vom da cîte un exemplu din fiecare modalitate tehnică ; reproducem un singur poem, Scalda Dianei, în care,, pare-se, aflăm în doze uşor calculate o împletire a tuturor acestor dexterităţi : Diana se scaldă. Pe un umăr, asemenea Dinţilor pătimaşi ai iubitului, Secera lunii noi şi-ncrustă urma Noapte. Pasul ciutelor pe cremenea Beznei, iscînd înstelări, sau zvonul sorbitului Stelelor cu care i se adapă turma ? Se-nfăşură întreagă cu unde Diana, şi rîul nu mai e de apă, ci de lună. O mîngîie, o arde, o adună Pe zîna-ngheţului fecund, flăcări fecunde Strîns, arcul coapselor s-a-ntredeschis Şi-i năvălesc toate astrele apei, toate lumile-n pîntec. Statua trupului nu-i mai e statuă, ci cîntec, Şi visul i-e beţie şi nu vis. E violetul nopţii incandescent de verde Şi alb-lunarul zîmbet i-e hohot purpuriu Ce blestemat chin, ce minunat chin, Să simţi cum se mistuie sori, cum se pierde în arşiţa cărnii divine gîndul divin. Pîrîul apa şi-a secat ca supt In adînc de vîrtejul sălbatic al sorbului 7emut al pămîntului. Chiotul cum de-a ţîşnit, cum de s-a rupt Din carne, cum de a luat locul cuvîntului ? Ciutele s-au spăimîntat şi-au fugit. Dar Diana nu-ntinsese nici braţul să-şi ia arcuL Se-ngrămădeau stelele-n ţarcul Zorilor, speriate, şi-a chiuit Ca un ecou, naiul orbului Pan, care tot a simţit, Care, orb, totul simţi. Şi fiindcă.nici un Acteon nu se ivi, Iscoditor, din ascunzişurile verzi ale pădur Diana-şi fluieră haitele : cîinii, vulturii Şi-asupra ei, asupra cărnii ei şi le asmuţi. 20 B. FUNDOIANU: „PRIVELIŞTI" Păstrăm încă în amintire apariţia de tînăr meteorit, brusc dispărut, a criticului B. Fundoianu. Dintr-o activitate de violente asociaţii, de impresii şi de stil, au rămas cîteva îndrăzneţe iniţieri în literatura mai nouă franceză, în volumul Imagini şi cărţi. Critica d-lui Fundoianu e critica unui colportor de sensibilităţi, confruntate cu un spirit vioi, format în atmosfera cîtorva scriitori francezi de primă importanţă. Lector inteligent şi avid, s-a mulţumit să-şi consemneze, ca un jurnal de formaţie spirituală proprie, cîteva puncte cardinale de hartă psihică, între care nu şi-a săpat şi un ţinut metodic, pentru a /defini o carieră. Astăzi apare ca un critic de interes limitat, în graniţele unei sensibilităţi, voind să se afirme printre lecturi care i-au interzis şi o confruntare cu valorile limbii în care a scris. în acest domeniu, s-a mulţumit numai să afirme caracterul de „colonie franceză" al literaturii române, spre a se exjpatria în metropolă, de unde n-am primit încă roadele integrării sale în literatura franceză. In mica noastră colonie, d. Fundoianu începuse a fi o interesantă forţă publicistică ; de îndată ce a voit să reintre în matca presupusă sieşi organică, n-a izbutit să-şi naturalizeze decît numele, în josul cîtorva notiţe cuminţi şi şterse din Les nou-velles litteraires. (De cunînd /publică şi în Commerce.) In mica noastră republică literară, d. Fundoianu era poate cel mai caracteristic colonist, în ciuda propriei teorii ; în literatura franceză stă încă sub linţoliul unei lente aclima- tizări. Pînă la o probabilă irumpere din necunoscut, d. Fundoianu se mulţumeşte să-şi anexeze producţia poetică aceleiaşi literaturi pe care a stigmatizat-o cu ruşinea servilismului de „colonie franceză". Pînă cînd Franţa îl va anexa definitiv, ne permitem să-1 considerăm poet român, în acest volum de versuri, poetul e precedat de critic ; în prefaţa în care singur îşi precizează sensul şi valoarea acestor Privelişti, d. Fundoianu a rămas egal cu sine, oricît de rar îşi mai aminteşte de existenţa unei expresii literare româneşti. Fiindcă suntem familiarizaţi cu impertinenţa sa volubilă (nedezminţită şi în prefaţa intitulată Cîteva cuvinte pădureţe), vom încerca să comparăm icoana alcătuită generos şi categoric despre sine însuşi cu opiniile noastre. Prefaţa d-lui Fundoianu e o justificare şi o confesiune ; ea motivează resorturile organice şi împrejurările în care şi-a urzit poezia. Zguduirea de conştiinţă în contact cu idealul de poezie atins de Baudelaire şi Rimbaud apare ca o revelaţie postumă a poetului Fundoianu, căruia criticul i-a frînt elanul creator socotit mai prejos de culmile pe care fîlfîie marea poezie. Impresionant proces de conştiinţă, care merge însă alături de buna opinie şi dulcea indulgenţă a criticului Fundoianu pentru poetul Fundoianu. E destul de naiv argumentul său prin care-şi justifică o poezie de pură notaţie, de prelungire din Francis Jammes, din Bacovia şi Tiudor Arghezi, pe motivul unui adevăr ce niu descoperă nimic : „Nimeni nu vrea să priceapă că poetul naşte dintr-o ambianţă morală, într-un bulion de cultură şi că păstrează în figura lui tatuajul cîtorva obstacole îngenuncheate. în ce măsură un poet minte, în ce măsură spune adevărul ; în ce măsură imită sau modifică realitatea — iată ceea ce nu se întreabă nimeni." De fapt, nu vrea să se întrebe d. Fundoianu despre poezia sa, pentru care are la îndemînă facile paradoxe şi naive justificări, spre a-i păstra un nimb de noutate, prezentînd-o ca pe un univers pur subiectiv, dincolo de infiltraţiile realităţii şi ale lecturii. Nu putem hia în serios o afirmaţie ca aceasta : „Scuza poeziei lui (a d-lui B.F.) descriptive stă înainte de toate în faptul că descripţia lui nu avea un model real, ci năştea din negura minţii, ca o protestare intimă împotriva peisagiului mecanic, de gloanţe, de sîrmă ghimpată, de tancuri". (D. Fundoianu şi-a scris multe din 22 23 poezii în Moldova, în timpul retragerii.) Cu o asemenea logică, un poet şi-ar putea revendica descoperirea Carpaţilor pe motivul e-ar fi trăit şi evocat, silit de împrejurări, în Delta Dunării, peisagii carpatine. De ce d. Fundoianu nu se acceptă aşa cum este ? Cumplit act de bovarism s-a zămislit în mintea sa, proiectat pe portative şi peisagii streine, scoase din cărţi şi din idealul întrupat al unor poeţi în tovărăşia cărora vrea să se situeze. D. Fundoianu nu e imodest nici în faţa evidenţei ; altfel n-ar afirma, cu gravitate, lucruri înveselitoare ca acestea, care i se păreau adevăruri în atmosfera războinică a Moldovei : „Arătura era un obicei pierdut, boul un mit vetust, baliga o vegetaţie necunoscută". Prin această glumeaţă dialectică vrea să-şi scuze o anumită trivialitate descriptivă, icăci în pastelurile sale boii urinează, fără mituri, iar baliga înfloreşte, fără a părea o poetică floare de lotus. Criticul răstoarnă amuzant imagina poetului pe lentile interioare streine. Dar această optică falsă, sub razele căreia vrea să-şi păstreze poezia, îl duce pe d. Fundoianu la descoperiri hila-riante : „pentru întîia oară versul alexandrin avea să fie încetăţenit în limba românească" — prin versurile sale ! Să aducem dovezi contrarii am fi mai neserioşi noi ; îl lăsăm pe d. Fundoianu în dulcea iluzie de revoluţionar în „colonia franceză" a literaturii române, care nu cunoştea alexandrinul pînă la d-sa ! îi concedem chiar descoperirea asonantei şi prioritatea ei, duipă ce o găsise poetul anonim al Mioriţei, de vrem'e ce d. Fundoianu îşi revendică asemenea uimitoare inovaţii, trebuie să-i aparţină, cu deplină paternitate. Dacă părăsim o clipă reţeaua de subtilă cazuistică şi de insistentă modestie a acestui sfărîmător de inerţii ale poeticei naţionale, îl găsim pe poetul Fundoianu, din istoria mai controlabilă a lirismului nostru recent, ca pe un interesant experimentator, în sensibilitatea argheziană, mai înainte ca autorul Cuvintelor potrivite să-şi fi găsit epigoni şi discipoli numeroşi. Face cinste conştiinţei artistice a d-lui Fundoianu de a se fi format la lirica d-lui Arghezi, după ce în evocările sale de peisagii provinciale trecuse prin atmosfera lui Baoovia şi Francis Jammes. Bulb acest aspect, poezia sa apare 24 ca un ecou simultan al unei sensibilităţi pornite să domine lirica timpuluiJ înainte de a-şi fi închegat imagina în Cuvinte potrivite. Gustul d-lui Fundoianu şi-a găsit în această parte a Priveliştilor cea mai valoroasă afirmare artistică ; ea este involuntar şi recunoaşterea deformată a criticului că peste acea blamată „colonie franceză" există şi realizări autohtone care au putut să-1 impresioneze. Din preferinţă sau capriciu momentan, intuiţia lui s-a transformat în vers de factură, imagine şi sensibilitate argheziană, omagiu liric înduioşător pentru poezia română, contestată de paradoxalul autor din Imagini şi cărţi. Nu este prea dificil să urmărim influenţa argheziană în poezia d-lui Fundoianu. Iată cîteva pilde : Femeie luminoasă ca şesurile-n toamnă, dă-mi gîtul tău, cuib moale cu paseri de azur... sau : şi s-a pitit în ţărnă cîrtiţăria cîrnă — pe undeva, în ţară, turmele trec, de lînă, de inversiune pur argheziană, ca şi această asociere de material şi eteric, în care procedeul transfuziei peisajului fizic cu cel sufletesc vine din acelaşi poet : de-acum te pierzi în orzuri, în ziuă şi în toamnă. Uneori imagini întregi sunt reluate, ca acest final amintind vigurosul Belşug : boii cei simpli vor începe-aratul în pacea care se va nesfîrşi, ca şi în transpunerea fidelă aproape a unor versuri din Oseminte pierdute : In cea din urmă toamnă eram doi (Fîntînă, curgi aduc ere a-aminte). Reminiscenţa livrescă se-ntinde pînă la Baudelaire, în finalul din Coincidenţe, atît de apropiat de La charogne : 25 Uite, un cal mort a căzut în pămîntul brun. Calul mort a-nceput foarte calm să se descompuie, Calul mort a devenit pe jumătate pămînt bun. — îţi plac, iubita mea, ţăranii care-aruncă seminţe şi caii morţi, morţi în ziua aceasta de vară ? Bă-mi mîna ta, dă-mi mîna ta. Cum se vede, noi sunt numai „coincidenţe" de macabru şi sentimentalism, ci... pure coincidenţe de text! O notaţie aspră, realistă, de savoare personală, circulă necontenit iin aceste Privelişti, care afirmă o «sensibilitate de poet: Amurgul ţipă după cirezile de boi, şi-i bate cu nuiaua în spate, pînă-n sînge — sau : Vişinii de pe maluri s-au înecat în baltă, şi hoitul lor se vede cînd lucrurile tac. Alteori notaţia ia perspective de tablou : Stau foi să cadă, sure foi; un cerb cu piele noduroasă de pădure a spart, o clipă, liniştea din cer; — şi liniştea s-a clătinat, uşure. (Eveniment) într-o singură poezie, cea mai caracteristică, elementele poeticei .argheziene au fuzionat şi cu o viziune proprie, în care realismul notaţiei trece din miniatural în simbolic ; simţământul de meschin al vieţii rurale amestecat cu misterul morţii, simplu dar impresionant, animează evocatoarea poemă Ce simplu. Safcutăm în d. Fundoianu, expatriat din „colonia franceză" a literelor române, pe cel mai docil colonist al ei. Multe teorii, care par paradoxe, ascund simple cazuri de psihologie individuală ! 1930 GALA GALACTION: „CALIGRAFUL TERŢIU" ; „ÎN PĂMÎNTUL FĂGĂDUINŢEI" ; „ROXANA" ; „PAPUCII LUI MAHMUD* Să nu ne lăsăm amăgiţi de aparenţe ; autorul Caligrafului Terţiu n-aduce în scris, din educaţia sa teologică, decît o iritantă deformare profesională, prezentă în relativul abuz de citaţii din cărţile sfinte. Spiritul său e însă torturat de ispite pămînteşti, iar creştinismul său nu e decît un parfum subtil, aducător de calm peste o închipuire carnală. Cea mai mare eroare ar fi să-1 socotim pe d. Galaction un apologet al creştinismului, un mistic neliniştit de abisuri de conştiinţă, un apocaliptic chinuit, sau, şi mai eronat, un anost doctrinar ortodox. Simţul misterului îi aparţine numai în măsura valorii lui poetice. Creştinismul său e nostalgică mîngîiere ce închipuie un destin idilic al omului ; este proiecţia în trecut a unui romantism de sensibilitate, amatoare de un vag". în fond, !d. Galaction e un estet subtil, un spirit livresc şi un voluptos cizelator de expresie ; calităţi care-1 apropie de temperatura artei franciane, de spiritul ei ponderat, plin de înţelepciunea toleranţei şi de sucul erudiţiei migălite cu ţeluri pur poetice. în acest sens de excelare a calităţilor sale artistice, cele mai bune povestiri din colecţia prezentă sunt acelea în care legenda se îmbină ou viziunea poetizată a realităţii, înainte de a ne opri asupra lor, ţinem să subliniem inaptitudinea d-lui Galaction pentru nuvela psihologică, cu temă familiară şi modernă. 27 De aceea, cea mai lungă bucată a volumului, O stea prin fereastra lui Manolaş, care zugrăveşte revirimentul sentimental al unui student sărac, însurat cu o femeie mediocră şi tată a doi copii, prin colega lui Salomeea, e dovada concludentă, prin tonul ei fals şi emfatic, că d. Galaction e un povestitor artist de lînaltă valoare, nu însă şi un psiholog. E uimitor să vezi cum tocmai calitatea sa esenţială, măsura şi armonia simţului artistic, se destramă într-un dialog nefiresc şi pretenţios prin alternarea unor disertaţii amoroase, docte, filozofante şi anoste. Lirismul \$&f-sorii — compoziţie a lui Manolaş — e inacceptabil ! Nu aci vom găsi deci magia cuceritoare a acestui subtil povestitor, ci în subiectele extrase din legendă şi livresc. 3Jn Caligraful Terţiu, prima povestire, într-un armonios decor antic, peste care scriitorul plimbă un ochi catifelat ce nu dispreţuieşte estetismul păgîn, fixează scenele sobre ale unei conversiuni : \ doi lucrători capadocieni sosiţi după muncă în Corint sunt convinşi să se creştineze de caligraful Terţiu, un apostol al noului cult. Peisagiul, naraţiunea, dialogul se armonizează într-o impresie de artă subtilă. Totul e măsură şi nuanţă. |)in subiect nu irizează decît poezia locului şi calmul sufletesc al personagiilor ;' scriitorul nu propagă, nu combate. Conversiunea celor doi lucrători nu zguduie, nici nu convinge prin caracterul ei de probabilă revelaţie — numai îneîntă. Tot o conversiune înfăţişează şi admirabila Mustafa Efendi ajunge Macarie Monahul; e schimbat numai cadrul şi personagiile. Alertă, discretă, ca un dialog francian, conversaţia religioasă dintre Mustafa şi stareţul Pahomie duce, pe nesimţite, cu mină de maestru, la scena finală, firească şi fără pretenţioasă transcendenţă, a minunii ce converteşte pe neguţătorul turc şi pe tovarăşii lui. Ultima povestire, Crăciunul sfîntului copil Feodor, e o legendă umanizată, prinsă în cadre de realitate, în care naivul şi credinciosul Feodor rătăceşte şi moare îngheţat, departe de tovarăşii lui plecaţi în satul vecin, la slujba pentru Naşterea Domnului — sub viziunea paradiziacă a umilei lui fericiri de a se face preot la biserica din satul natal. ) Iar pentru lămurirea definitivă a spiritului creştin al d-lui Galaction, confesiunea vibrantă din Madona din port aduce o mărturie finală. Senzualismul de închipuire ce face din Fecioara Măria un simbol a virginităţii plină de frescheţe şi de nimb sfînt •< străbate ca un narcotic sufletul acestui original creştin, altoit pe un suav păgiînisim. Demonuil (cărnii îşi poezia misterului creştin -stăpânesc deopotrivă spiritul părintelui Galac-' f tion ; fuziunea lor formează şi nota sa de farmec artistic. LPrin stilul său de o eleganţă sobră şi de o transparenţă cu moliciuni de azur calm, d. Galaction e şi singurul nostru clasic între contemporani. \ Scriitorul român călătoreşte de obicei în jurul eului său ; 4' rareori simte nevoia să-şi proiecteze spiritul în peisagii şi aşezări felurite, ca un chip narcisian iubit, în oglinde numeroase. Lipseşte 'literatului autohton gustul de aventură şi pitoresc străin, ca şi un grad sensibil de cosmopolitism care să-i facă laigrealbilă adajptarea la climate morale deosebite de ambianţa lui sumară. Inerţia lui de călător e mişcată numai de însărcinări oficiale şi misiuni obligatorii ; simţul riscului gratuit, nostalgia spre altceva, visată ca o mîngî-iere personală, sunt aproape necunoscute în puţinele noastre jurnale de impresii. De la constatarea faptului la explicarea lui se poate trece mai greu, pe om teren de certitudini. Românului îi place mai mult să fie gazdă decît oaspe ; îl *i va fi educat la aceasta şi neîntrerupta vizită a barbarilor în propria-i casă devastată ; iar cat priveşte nevoia de pitoresc, şi-a satisfăcut-o din împrejurările locale, de o bogăţie neaşteptată în asemenea aspecte. Călătorii unui stat de civilizaţie tradiţională au fost împinşi de curiozitate spre stările sociale şi de suflet ale neamurilor primitive ; instinct romantic la scriitori, pasiune ştiinţifică la savanţi, aceştia au fost urmăriţi totdeauna de icoana lumii superioare de unde veneau. Condiţiile istorice speciale în care s-a dezvoltat neamul nostru au format scriitorului călător român un suflet prea receptiv. Românul călătoreşte să înveţe ; prestigiul civilizaţiei materiale şi al confortului apusean se reflectă în notele de călătorie, ca cel mai puternic spectacol de care sufletul autohton s-a impresionat. 28 29 Boierul Dinicu Golescu povesteşte, în a sa Însemnare a călătoriei făcută în Apus, cu bucurie de copil, despre minunăţiile tehnicei străine. Un suflet bogat deformează peisagiul după legile lui intime ; o inteligenţă exercitată domină, judecând, o inteligenţă şi o simţire specifică altui popor. O călătorie e o confruntare de valori : morale, intelectuale, tehnice, nu o naivă uimire, fără putinţă de control şi fără selecţie. Popor de ţărani, fără o clasă de tradiţie burgheză, n-am avut acea scară de valori comparative pe care s-o folosească şi scriitorii noştri călători cînd s-au întâlnit cu peisagii de reală civilizaţie. Sufletul simplu al „primului român modern", cum 1-a numit pe Dinicu Golescu răposatul Pompiliu Eliade, trăieşte, cu modificările impuse de evoluţia vremii, şi în călătorii contimporani. Ei au pornit spre zările ademenitoare cu sufletul sărac al neamului, cu dor de a se instrui şi a împărtăşi şi acelor rămaşi acasă priveliştile ameţitoare printre care s-au rătăcit. Literatura noastră nu numără nici o duzină de cărţi de călătorie, deşi scriitori de primul rang au scris uneori şi un volum de impresii. Putem cita iciteva încercări remarcabile, din care se desprinde un reflex asemănător, ca şi în arhaicul suflet al bătrîmului Golescu. D. Mihail Sadoveanu se minunează ca un contemporan al lui Duca-vodă de civilizaţia olandeză, d. Rebreanu şi-a luat cu sine şi pe Ion să-şi scalde sufletul în popasurile spre „cetatea-lumină", iar d. Jean Bart conversează cu gentlemeni peste ocean, spre a ne iniţia în protocolul civilizaţiei anglo-americane, ca în mistere necunoscute de societatea bucureşteană. Impresiile acestor scriitori sunt pline de oneste observaţii instructive, de exacte fotografii ale civilizaţiei apusene, dar lipsite de acea confruntare între un eu bogat şi aspectele streine văzute. O altă categorie de călători e aceea pe care am numi-o a călătorilor livreşti. Ei confruntă imaginile din cărţi şi corespondentul lor din realitate. Astfel sunt impresiile de tinereţe ale d-lui Iorga, culese în Italia, volumele de călătorie ale d-lui N. Condiescu, interpret al antichităţii prin sufletul lui Renan, Schure sau Maspero. înarmaţi cu valori scoase din cărţi, au pornit să-şi identifice mai mult impresia unor lecturi decît un suflet propriu cu alte suflete. Acest livresc, dar de nuanţă filozo- fică, răsare şi în impresiile d-lui I. Petrovici, ale cărui Raite prin ţară sunt confruntării «alle peisagiului cu reflexiile unui spirit meditativ, încercuit în maxime şi aforisme. Jurnalul acestor călători formează secţia intermediară, între uimirea primitivă, dominată de priveliştea externă şi gradul mai elevat al unei structuri intelectuale şi de simţire putînd să stăpînească un obiect. Cărţile de căpătîi ale turismului nostru poetic s-au realizat din substanţa peisagiului propriu, ca România pitorească a lui Vlahuţă şi ecourile basarabene şi ardelene din peregrinările scrise ale d-ilui Iorga. Pitorescul locali şi suflul de retorică patriotică s-au armonizat într-un peisagiu moral şi într-o expresie literară în'lăuntrul graniţelor noastre sufleteşti, îmbinarea de util şi plăcut (de altfel proprie genului) din geograf iile poetice ale acestor doi evocatori a recoltat cele mai literare pagini, în care impresia depăşeşte livrescul şi transfigurează intenţia instructivă. Dacă am căuta să fixăm şi acest popas In pămîntul făgăduinţei al părintelui Galaction în categoriile stabilite de noi asupra sufletului naţional reflectat în călătorie, l-am situa în zona spiritelor livreşti, care confruntă imagini din lectură cu realităţile palpabile. Părintele Galaction şi-a format o icoană din Biblie despre sufletul şi peisagiul iudaic. Şi-a coimpletat-o apoi cu felurite studii şi cercetări de arheologie modernă. Sprijinit pe ele ca pe un docil toiag sufletesc, reconstituie topografia reală după o topografie ideală, se prosternă retoric în faţa locurilor sfinte pe care au păşit profeţii şi şi-a purtat crucea Cristos, pipăie relicvele sacre ale creştinismului cu sufletul său modern, reflectînd un cer de basm oriental, ca un balsam poetic, peste oameni şi aşezări. La aicelst substrat livresc se alătură iun propagandist şi un poet. D. Galaction a pornit la drum ou un suflet biblic, patriarhal şi idilic, 1-a modelat după reticenţele realităţii, dar s-a minunat îndestul şi de realizările sionismului. îl credeam pe părintele Galaction mai mult poet, deşi a respins cîndva aspiraţiile legitime ale neamului său ; ca o compensaţie, a îmbrăţişat astăzi revendicările naţionalismului evreiesc. Ne -am înşelat deci ; îi cerusem un suflet naţional aceluia care, .după propria mărturie, se identifică atît de profund 30 ai cu naţionalismul sioniştilor, cu o căldură de neofit.pe care o propagă profetic : „Suntem în Galileea, plaiul Sfintei Evanghelii, leagănul împărăţiei sufleteşti, întemeiate dt. Mîntuitorul şi — după cum începe să se vadă — atelierul sacru în care Dumnezeu prinde să-şi frământe din nou, pentru noi porunci şi pentru noi minuni, argila sa predilectă — poporul Israel" (pag. 249). Părintele Galaction n-a crezut în minunea unificării neamului său ; îl socoteam imun la miracole ; e însă atît de sensibil la miracolul lui Israel ! Facem deci rectificările cuvenite. In afara acestui ideal scump sfinţiei-sale — peste relaţiile sale cosmopolite pe care le aminteşte evlavios în acest carnet de drum — noi reţinem acele petece de azur în care descrierea poetică e mîngîiată în reflexe de odăjdii. O impresie dominantă de safir şi argint, de subtil văl monacal şi de idilă în arome de crin străbate acest jurnal de călătorie al poetului Galaction, singurul interesant pe planul literar. Talentul de povestitor al d-lui Gala Galaction e împletit din limbile de foc ale păcatului carnal şi din candoarea unui anahoret care-şi înalţă sufletul extaziat spre divinitate. O aromă de chiparos melancolic inundă straturile de bujori impudici ai gradinei sale scriitoriceşti. Aliajul visului cu mireasma crudă a pămîntului ne-au fermecat în arta sa de creştin subminat de spiritul laic. Din această îmbinare originală şi-a plămădit sufletele patetice ale eroilor şi mai cu seamă ale eroinelor sale. Primul roman al d-lui Galaction, Roxana, e alcătuit din aceleaşi alternanţe de simţire, în materialul său originar, care este şi cel mai preţios. Prin debutul său de romancier, ne evocă imagina unui cizelator de amfore delicat modelate, care din cioburile unei duzini ambiţionează să închege prqporţiile pîntecoase ale unei urne funerare. Ca să izbutească, e nevoit să adauge la materialul prim, suplimente de calitate inferioară, pămînt vulgar amestecat cu ductilitatea argilei. In spiritiil d-lui Galaction poetul 'îşi dispută adesea întâietatea cu misionarul biblic, păstor al unei turme pe care vrea s-o scoată din făgaşurile rătăcirii. Elocinţa sa teologică, persuasivă şi insinuantă, împovărată cu citaţii din cărţile sfinte, ne aminteşte prea direct de conştiinţa sa profesională. Preotul crede că el oficiază peJntru spiritualitatea eternă, poetul îşi închipuie că arta e un suficient miracol pentru a satisface simţul său de veşnicie. Din acest duel între două mentalităţi absolute, nasc* credem, toate deficienţele artistice ale acestui original scriitor* cînd cumpăna se lasă în partea predicatorului. D. Galaction e sfîşiat între două culturi deopotrivă de exclusiviste : între oficiul datorat lui Apolo, zeu nud şi păgân, şi cel înălţat lui Isus, simbol de jertfă şi fiu al unui tată redus la o spiritualitate vaporoasă. Misionarul zelos vine astfel în conflict cu poetul momit de ispitele unei vieţi ai cărei narcotic îil îmbie să-i guste farmecele trecătoare. Punctul de plecare al Roxanei este în acest instinct de propagandist creştin, care vrea să-şi materializeze visul într-o biserică şi să-şi mîngîie sufletul în apostolatul evanghelic. Călugărul Abel Pavel, eroul romanului, simbolizează ideologia de ecleziast pragmatic a părintelui Galaction ; cu ajutorul lui încearcă să-şi romanţeze ideile despre biserica ortodoxă, despre datoria morală a preotului în societate, conceput ca un ascet integral şi ca un frate umil al celor dezmoşteniţi. Dar iluminatul Pavel, suflet de mucenic urzit din pilda cărţilor religioase şi din învăţătura unui duhovnic absent din roman, şi căruia i se confesează într-o predică monotonă ca un soli-loc, se izbeşte de două mari piedici : puterea pămîntească constituită sub forma politică şi demonul cărnii întrupat în Roxana, soţia industriaşului politician Geaur, care-1 clatină în puritatea lui, prin iubire, şi Debora, fiica bancherului Simon, exaltată de ideea restauraţiei sioniste, diletantă hrănită cu romane moderne de un dubios misticism, fată emancipată în care colcăie şerpii dorinţelor erotice. Călugărul Abel e un vizionar încolţit între doi duşmani : forţa politică şi coalizarea surdă a două femei, care, sub aparenţele docile de agenţi ai evanghelismului, îşi emulează viclenia să dezlănţuie virilitatea candidă şi proaspătă a neexperimentatului apostol. Ceea ce ne-ar fi interesat ca axă psihologică a acestui roman ar fi fost conflictul adîncit în Pavel, Pafnuţiu modern, hărţuit între vizionarismul său evanghelic şi pasiune. Roxana vrea să fie însă un roman creştin şi aci e punctul său nevralgic. încurcat într-o eteroclită ideologie reli- 32 3 — Scrieri, 3 — c. 1759 33 gioasă: sionism mesianic, ortodoxism politic, catolicism, confesionalist şi propagandist, evanghelism primitiv şi protestantism auster şi solitar (simbolizat în guvernanta Helen Humpel, singura femeie cu suflet abstract şi fără ispite), romanul părintelui Galaction a mutilat pe poet, căci romancierul nu se poate realiza pe o predică, o controversă ideologică şi o şarjă sumară a tipurilor evocate ; mai ales bărbaţii, între care se află şi un transparent Mitropolit Primat, se bucură de toată aversiunea scriitorului ; iar femeile sunt depoettzate voluntar. Roxana, prin masca ei de religioasă ce ascunde nemulţumiri casnice. Debora, prin lectura ei ostentativă şi uneori pedantă (citeşte Paulus unter den Juden!) şi care nu-i poate înăbuşi un sexualism învăpăiat, iar guvernanta Humpel, prin efigia ei de monedă ştearsă şi de deux ex machina ce oprdşte criza albia începută a blîn-dukn inocent Abel Pavel. Roxana afirmă astfel, prin revers, o izbîndă a vechii maniere şi adresează un apel indirect scriitorului să revie la matca sa organică. Primele povestiri ale d-lui Gala Galaction erau însufleţite de limbile arzătoare ale fantasticului şi alimentate de materia inflamabilă a pasiunilor carnale. Creştinul sfîşiat de domonul instinctelor îşi mărturisea febra în jocurile unei închipuiri neliniştite, care înfrumuseţa păcatul cu aprinse obsesii. Destrămarea morală a eroilor era un pretext de ardere lăuntrică, fără preocupări de a analiza, a judeca şi aproba cazuri de conştiinţă. Cu timpul, părintele Galaction şi-a amintit de rasa ce-1 consacrase slujitor al Domnului şi a îmbrăcat-o şi la masa de scris. A urmat o activă afirmare a predicatorului şi a conferenţiarului moralizator, propagandist al toleranţei evanghelice, în vederea unei mai suportabile alcătuiri a vremelnicei vieţi omeneşti. Literatul şi-a fixat o ideologie sentimentală din eteroclite elemente confesionale, într-un eclectism acomodat cu o dulce frivolitate faţă de rigiditatea despărţitoare a dogmelor. Creştin lipsit de fanatism, părintele Galaction i-a îngăduit poetului să viziteze şi zona plăcerilor pămînteşti sub forma lor cea mai ispititoare, dragostea. Primul său roman, Roxana, este o asemenea conciliere a dogmelor şi a iubirii, rezolvată în cerul pur al stărilor mistice şi materiale. Eroii îşi teologizează dragostea după un uşor ritual confesional. Intervenţia ideologului devine evidentă, în paguba poetului, care se preocupa altădată numai de voluta febrei pe care se consuma. Astfel, cel dintâi roman al d-lui Galaction a dezamăgit deopotrivă pe credincioşi, ca şi pe sceptici, tocmai fiindcă intenţiona să-i împace într-o ambiguă împerechere a moralistului cu poetul. Romanul Papucii lui Mahmud e construit tot pe ideologia toleranţei religioase şi pe ideea armonizării relativismului confesiunilor, într-un absolut comun şi într-o practică egală a omeniei, llntr-un cadru patriarhal, de tîrg provincial, trei breslaşi umili, un creştin ortodox, un mahomedan şi un mozaic imaginează o miniatură de internaţionalism etic, înfrăţindu-se pe bază de milă şi toleranţă reciprocă. Acţiunea se petrece pe timpul războiului de la 1877, într-o depărtare de epocă mai prielnică pentru credibilitatea faptelor. Nimbul de basm evanghelic luminează mai firesc întâmplările retrospective ale eroilor, pe care d. Galaction îi convoacă, spre a-i înlănţui în consensul iubirii reciproce. Acceptăm romanul Papucii lui Mahmud mai mult ca pe o povestire filozofică, cu tîlc de toleranţă religioasă, în genul „romanelor" lui Voltaire şi Anatole France. Atmosfera istorică, decorul naturii, structura personagiilor, logica prestabilită a faptelor şi a psihologiilor, coincidenţa de simpatie a eroilor principali acoperă cu abilitate intenţiile moralizatoare ale operii. Ceea ce turbura impresia literară în Roxana era stăruinţa ideologului, aerul de predică abstractă a conversaţiilor, tonul de pastorală deghizată în gura personagiilor. Ideea concilierii confesiilor în substratul comun al umanitarismului şi omeniei străbate Sin Papucii lui Mahmud ca o uşoară disertare, accidentală şi încadrată de fapte, ca un comentariu complimentar, fără a fi nici pedant, nici retoric şi împovărător. D. Galaction a frecventat cu folos spiritul de disertă subtilitate al povestirilor lui France, respectînd necesitatea de imprevizibil a imaginaţiei, farmecul pitoresc şi de expresie. Papucii lui Mahmud lite-rarizează o temă şi propagă o atitudine etică în limitele atrăgătoare ale unui ponderat fantezism. Chiar întâlnirile melodramatice dintre eroi, ca aceea între ieromonahul Ve-niamin, fiul spiritual al schimnicului Silvestru, sortit să 34 35 ridice ispăşirea lui Savu Pantofaru, pe care-1 spovedeşte, în ajunul morţii, pe vasul Cobra, în drum spre prietenul lui Ibrahim, se încadrează în logica povestirii ; tot astfel, scenele de aspect senzaţional, ca înmormîntarea lui Mahmud, ucis de Savu, într-un moment de inconştienţă alcoolică, alături de părinţii lui creştini, sau simetrica lui înhumare în pămîntul turcesc devin ilustrări suportabile ale temei. împăcaţi în moarte, Mahmud şi Savu se contopesc în unitatea marelui mister şi se egalează dincolo de diferenţele confesionale. Pitoreşti, sumar schiţaţi, semenii care întretaie viaţa eroului dau un fundal de realism excepţionalei lui renunţări şi redempţiuni ; ucizînd pe prizonierul turc Mahmud, Savu părăseşte situaţie socială şi linişte sufletească pentru a-şi ispăşi crima. Tot acest reazăm de realitate susţine şi naivitatea motivului esenţial al povestirii, luminată de su-rîsul idilic al celor trei prieteni. Fără a fi un convenţional profet tolstoian, umilul Pantof aru evoluează între cotituri de basm, simbolizînd o idee. Povestitorul calm şi supravegheat în expresie, poetul evocator de nostalgii de conştiinţă, descriptivul poetic îşi împart cu echilibru lucid sarcina de a duce la un bun sfîr-şit pe moralistul toleranţei confesionale. Iată calitatea descriptivului în acest scurt pasagiu : „Pădurea era bătrînă cit cei mai mari bătrîni goruni şi frasini, căzuţi din zile vechi peste noroadele vlăstarului şi cojiţi de ploi, de vânturi şi de muierile din sat, ca nişte schelete, de viermii pământului. Copacii tineri scoteau capul cum puteau de sub poalele strămoşilor centenari. Vedea îşi purta apele — cînd era — parte printre leşurile înecate în nisip, parte pe sub bolţile noduroase, încheiate de copaci groşi ca butiile, cari îşi aruncau ramurile unul către altul, peste albia dintre ei. Iarba creştea înaltă cît omul. Richi-ţiile de Mngă apă desfătau cu argintiul lor frunziş noaptea verde înconjurătoare. De la un loc, începea «ceretul», adică peria stâlpilor subţiri şi înalţi, pînă la cerescul smalţ albastru care se vedea licărind — ca fundul unei cupole de moschee — dincolo de arabescurile vii şi mişcătoare" (pag. 103). Ceea ce a încercat să exprime părintele Galaction în ambianţa modernei Roxana, credem a fi izbutit să realizeze mai uşor în povestirea de simplitate patriarhală din Papucii lui Mahmud. Propagandistul e ajutat, de data aceasta, şi de literat. 1932 36 GALA GALACTION: „DOCTORUL TAIFUN" (roman) * Dintre scriitorii antebelici care şi-au prelungit activitatea literară matură, paralel cu noile talente (afirmate după război, putem numi pe d-nii Rebreanu, Arghezi, Sadoveanu şi Gala Galaction. Tot ce a produs un I. A. Bassarabeseu sau Brătescu-Voineşti, după primele lor volume care i-au clasificat definitiv, a fost o simplă persistenţă, fără putinţa unei depăşiri. Despre d. Rebreanu se poate zice că este un prozator al generaţiei tinere, fiindcă albia de la Ion se fixează o dată în cariera sa şi în evoluţia romanului naţional. Prin tîrzia acceptare în conştiinţa publică a marelui liric Arghezi, poetul Cuvintelor potrivite este atît de tînăr, încît începuturile sale destul de îndepărtate abia acum sunt descoperite de contemporani. Drept este că d. Mihail Sadoveanu dase probe nedezminţite ale prodigiosului său talent descriptiv şi înainte de război şi mai ales fusese unanim recunoscut. Dacă în romanul psihologic nu s-a putut realiza, prin cîteva alte opere de maturitate, ca Zodia Cancerului, Hanu-Ancuţii, Baltagul, Nunta domniţei Ruxandra sau Ţara de dincolo de negura, d. Sadoveanu şi-a adăugat cîteva noi pietre de rezistentă la soclul personalităţii sale literare. Cu d. Gala Galaction, intrat în publicistică în acelaşi timp cu prietenul său, d. Tudor Arghezi, s-a în'tămp'lat un fenomen mai ciudat. jjiiră să fie prea fecund, d. Galaction s-a impus, după oarecare violentare a gustului şi după unele vicisitudini de natură politică, printre marii noştri prozatori, -■ j£> * Editura „Cultura Naţională". ^ [„Realizat în nuvelă, unde talentul său îmbină o originală împerechere de senzualism şi mistică poezie, d. Galaction ai trecut la roman, %inde-l aşteptăm într-o afirmare de prim ordin. La al treilea roman, după ce ne-a mai oferit o colecţie savuroasă de nuvele, în Caligraful 7erţiu, prin prezentul Doctor Taifun d. Galaction nu-şi afirmă încă maturitatea în proporţiile unei vaste naraţiuni. Cauzele neadaptării sale la roman ni se par a fi două. Mai întîi, o progresivă invadare a predicatorului în lotul literatului ne-a dezvăluit un nobil tendenţionism evanghelic, dar şi un ineficace creator epic. Apoi, Romanul pretinde o complexitate de compoziţie şi o • adînoime ^psihologică pe care d. Galaction nu şi le-a apropiat încapă ne-nţelegem, în primul punct. în scrisoarea explicativă care precede romanul Doctorul Taifun, între aîtea diverse amintiri şi amabilităţi adresate prietenului său, d. Caracostea, pe care-1 numeşte, nici mai mult, nici mai puţin, decît „scumpe doctore al literaturilor şi al psihologiei scriitoriceşti", în stilul de savuroasă parodie a sud-vest europeanului flecar solemn, d. Galaction face şi o profesie de credinţă literară. Redusă la o formulă pregnantă, ea se rezumă în convingerea că : „Arta pentru artă este o iluzie şi o deşartă fanfaronadă". Prezent în Roxana, în Papucii lui Mahmud şi în Doctorul Taifun, tendenţionismul creştin al scriitorului a deformat viziunea artistului, 1-a transformat într-un dialectician şi un predicator direct al evanghelismului, turburîndu-i contemplaţia epică. Dintre aceste trei romane, cel mai izbutit ră-mîne însă Papucii lui Mahmud. Prin tonul de parabolă, prin simplitatea stilului, prin naivitatea povestirii, tendinţa e mai acoperită, fără să apară la tot pasul misionarul creştin. Această naraţiune este un idilic roman fără realism şi fără analiză psihologică. Ne apropiem deci de a doua cauză a ireuşitei în roman a d-lui Galaction. Ea nu mai constă în punerea pe planul prim a moralistului, ci în inaptitudinea scriitorului pentru creaţia obiectivă şi analiza psihologică. D. Galaction este un artist, aşa cum s-a afirmat în De la noi la Cladova, în Gloria Costandini, unde fantasticul se aliază cu realul, sau în Caligraful Terţiu, unde fondul creştin este învăluit într-o armonioasă povestire artistică. Irealizarea în romanul psihologic se datoreşte, credem, 38 39 însăşi naturii talentului său, agravată, desigur, şi de tendenţionismul vădit al ultimelor sale opere. Iritanta lipsă de unitate din Doctorul Taifun provine din ambele motive, conjugate. % Doctorul Bobîrcă, supranumit Taifun, Woul romanului, este un mare cardiolog, urît la înfăţişare, cît de puţin ironic, Antonina îl învaţă pe Doru să se scoale de dimineaţă, să se spele cu apă rece, ca să nu răcească, să doarmă cu geamul deschis, să fie econom, prevăzător şi să se închine dimineaţa, ca în Educaţia voinţii lui Payot ; îl duce apoi, prin surpriză, la o slujbă religioasă, în Catedrala Sf. Iosif (unde Doru, e drept, are mai mult o revelaţie de estetism religios), şi-1 previne să se ferească de pasiunea nefastă a studentei mediciniste Elvira Iatropol, care turbură proaspăta lor căsnicie. Antonina îi controlează pînă şi încercările nuvelistice, în care ea vede, sub figura femeilor pasionale, imagina idealizată a Elvirei. jFilipache suportă cu abnegaţie, cu uşoare împotriviri, tot acest rol de D-nă Taylor danubiană, de-ţi vine să crezi că însurătoarea lui este o grădină diT copii, în care soţia îşi ia sarcina de institutoare. Morala romanului e simplă : însurătoarea de timpuriu e o higiena a sufletului şi a trupului, iar dacă soţia se întâmplă să fie macedoneană de origine şi nepoată de călugăriţă, crescută la mînăstire, e şi mai bine. Decît numai că orice teză atrage după sine antiteza. Dacă Antonina nu 44 45 era macedoneană şi nepoată de călugăriţă, ce se alegea de capul care l-au impus printre cei mai dotaţi lirici tineri, încearcă de data asta să se realizeze în poemul de respiraţie lungă, de viziune amplă şi, dacă ne este îngăduit, de concepţie. Nu trebuie să ne sperie prejudecata că poemul de concepţie ar fi perimat, ca un vestigiu al romantismului \Jn poezie, ideea este intuiţie, fie că aparţine modului romantic de organizare şi expresie, fie că aparţine simbolismului muzical şi sugestivJCînd e vorba de poem, mai potrivită ni s-ar părea denumirea de viziune, care şterge orice urmă din didactismul de care s-a întinat aşa-numita idee poetică. Un Victor Hugo sau un Eminescu, în marile lor poeme, sunt vizionari, ca şi un Rimbaud, un Edgar Poe sau un Mallarme ; cine poate gusta Luceafărul, de pildă, numai pentru ideea ce cuprinde, rămîne în afara conceptului de lirism, coborînd o viziune la nivelul unei simple compoziţii. Poema eminesciană trăieşte prin turburătoarea ei lumină transcendentă, şi nicidecum prin ideea, banală de altfel, a nefericirii geniului, neadaptabil la viaţa muritorilor de rînd. După cum stringenţa ca şi matematică pe care a impus-o compoziţiei poemului ca atare un Edgar Poe (teorie pe care Paul Valery a reluat-o, la rîndu-i, înfăţişînd-o cu neobosită insistenţă) n-a alterat nimic din substanţa lirică a ope-rii lui, străfulgerată de viziuni transcendente. * Editura „Fundaţia regală pentru literatură şi artă". în mod firesc lectura poemului Cîntece de faun s-a asociat de Lapres-midi d'un faune al lui Mallarme, iar din literatura noastră, de Zamolxe al d-lui Lucian Blaga şi de viziunea panică din Paşii Profetului. Analogiile sunt, desigur, binevenite, în măsura în care pot lumina prin apropiere sau diferenţiere. între poemul mallarmean şi Cîntece de faun există o certă înrudire : obsesia senzuală care le străbate şi caracterul ei halucinant; dar mitul liric al lui Mallarme e ţesut din toate implicaţiile, cîte se pot desprinde, din însăşi întreaga lui poezie. Faunul d-lui Virgil Gheorghiu e pan-erotic cu exclusivitate şi este mai ales teluric ; prin această trăsătură se apropie de duhul pădiuratec autohton, din care s-a zămislit, şi se identifică vieţii vegetative şi unui mediu de bucolică pă-gînă. Adulmecările lui senzuale, în care învăluie peisagiul parcă erotizat în toate aspectele lui materiale şi-n care însuşi Olimpul se oglindeşte, alcătuiesc un omogen „vis pădureţ", care se distramă o dată cu sosirea iernii. Astfel, faunul din viziunea lirică a d-lui Virgil Gheorghiu este un spirit al pămîntului, un simbol al forţelor lui germinative, în care exuberanţa vieţii se traduce printr-o uniformă virulenţă erotică. Viziune destul de lineară în desfăşurarea ei şi care dă poemului o singură suprafaţă interioară. El personifică însăşi succesiunea anotimpurilor şi principiul elementar de viaţă ; |cînd natura reintră în somnul de iarnă, va somnola şi apriga dorinţă senzuală a faunului, va aţipi şi obsesia nimfelor^ iar Olimpul rămiîne o imagină interioară. Pan se pregăteşte să hiberneze, ca să-şi recapete puterea dionisiacă o dată ou redeşteptarea naturii : De cînd mă-mpunge vtntul în spinare, Se uscă-un vis de varâ-n rădăcini, Răspunde-n nai cu sunete amare Căderea surdă a roadelor de pini. De nouri fugărit pe pajişti goale, Visez un loc ferit între fineţe, Să-ngenunchez blajin cu trupul moale> Şi pe ascuns să-mi văd de bătrîneţe. <60 61 Se turbură tot visul pădureţ în iarna ca o tundere de lină; Văd ielele de flăcări la o stînă Şi-mi cîntâ astăzi stolul de nămeţi. Sub mîngîierea nimfelor pierdute Cu cetina unit şi anotimpul, închid în ochi legenda şi Olimpul împresurat de apele tăcute. Un lung poem poaite produce felurite impresii, după cum este şi construit. Un poem de Vigny este metodic organizat, după norme oratorice ; un poem de Hugo are un suflu vijelios în succesiunea imaginilor ; un poem de Emi-nescu se încheie pe teme simfonic reluate, prin legături subterane ; un poem de Rimbaud explodează prin exuberanţa viziunii, care se amplifică evolutiv ; un poem de Mallarme se scaldă în transparenţe aeriene şi se compune din savante suspendări de poduri interioare. Poemul Cîntece de faun, al d-lui Virgil Gheorghiu, nu e construit pe nici unul din procedeele tehnice enumerate. Exuberanţa lui imagistă se risipeşte cam pe acelaşi plan de succesiune, şi grija amănuntului cam umbreşte organizarea întregului. Impresia de oarecare monotonie stăruie şi la prima, şi la următoarele lecturi. De aceea, pentru nevoia noastră subiectivă, şi pentru a schiţa o construcţie viziunii panice de care poemul abundă, ne-am permis s-o împărţim în şase articulaţii ; ele corespund şi unei aparenţe de structură şi necesităţii de-a puncta, cu pauze marcate, mersul unui vis liric, întrupat ou atît de obsedantă putere. Nu vom da indicaţii poetului asupra felului împărţirii noastre ; ea are şi un sens strict personal şi poate varia apoi de la cititor la cititor. Lunga respiraţie a poemului Cîntece de faun şi abundenţa lui imagistă se îmbină într-o viziune bogată, aşa cum n-am mai întîlnit, iplînă aaulm, una asemănătoare în cariera poetului ; talentul d-lui Virgil Gheorghiu e în plină ascensiune şi însemnăm ultima sa operă ca pe-un popas, întrutotul demn de luat în consideraţie. 1941 VIRGIL GHEORGHIU: „PĂDURE ADORMITĂ" (poezii) * După formele de sensibilitate şi expresie ale poeţilor care domină zarea contemporană a lirismului, între Bacovia, Arghezi, Adrian Maniu, Blaga, Pillat, Barbu (ordinea nu e nici istorică şi nici ierarhică, indidînd numai o sumă), s-ar părea că am intrat într-o perioadă de sterilitate. Impresia este numai aparentă sau provine din recolta nesemnificativă de plachete şi volume ale stihuitorilor priviţi în copleşitoarea lor statistică, după cum se naşte şi din procesul de imitaţie al celor mai mulţi faţă de unul sau alt maestru. în masa compactă de mediocritate lirică a momentului (şi toate momentele sunt însoţite de acest fenomen de inflaţie), distingem însă dîţiva poeţi tineri dintre cei mai remarcabili, care-au scos din stagnare poezia ; între ei, d. Virgil Gheorghiu este printre cei mai dotaţi. Plachetele sale — denumite Febre, Marea vinătoare, Tărimul celalalt şi Cîntece de faun — ne-au indicat un lirism autentic şi receptînd antologic unele poeme ne-au indicat şi posibilităţile sale de realizare ; ultima sa culegere, Pădure adormită, pare a ne preciza mai clar omogenitatea sa de simţire şi diferenţierea tehnică faţă de confraţii notabili, care duc mai departe momentul liric, după peisagiul maeştrilor amintiţi. Mai întîi ni se desemnează acea convergenţă a poemelor spre viaţa lor interioară, desprinsă din preocuparea ob- * Edit. Prometeu. 62 63 sedantă a motivelor din care se hrăneşte însăşi mişcarea lirică ; astfel, şi unda elegiacă simţită de la primele sale acorduri se multiplică într-un val, aş zice mai potrivit într-o maree. Sensibilitatea d-lui Virgil Gheorghiu merge spre purităţile adolescente, spre peisagiile intime ale legendei, spre impalpabilele năluci ale celor neîmplinite, spre înmuguririle ofilite şi totuşi împrospătate de aspiraţia persistentă după ele ; stările lirice sunt muzicale, şi fiecare poem întregeşte o stare mai generală, dîndu-ne impresia unui singur poem pînă la sfîrşit. în acest scop, imagina are funcţia de a revela simfonic starea lirică, după care aleargă, cum aleargă notele să înregistreze melodia şi atmosfera muzicală. De aceea şi poemul pilduitor trebuie citat în întregime ca să se valorifice : Te aud cum vii, ninsoare a mîinilor Cu dimineţi furate în brăţări, Izvor spre căutătorid ţîntînilor Sunind ca mugurii în aşteptări. în sicriu de umbre, cuminte Plîns de polenul tîrziei eglantine, Îmi tremurau pe buze cereştile cuvinte. Păsările-n somn cădeau lîngă mine. Cîtă pădure de basme stelare Am despicat cu săgetar şi nade, Să te aflu răzleaţă în pierzare Din pîlcul de amadryade... Eram pin crepuscular, întrebînd Tăcerile şi duhuri de plante, Prin zările celelalte De-au văzut un abur de neguri trecînd. Numai risipiri de floare cu vermină. Şi un pas veşted vibrînd în cadenţă. De-ar fi fost un fald de lumină Alune cînd pe adolescenţă... Desfâ-n mijloc codrii mei de gînd Unde-i o prelungă împietrire ; Roua morţii-n umblet sfărămînd, Clatină-mă-ncet a mîntuire. (Poem) 64 Un f el de isoimnamlhulism lucid, iată nota lirică personală a d-lui Virgil Gheorghiu ; şi pentru a o scoate şi mai evident în lumină, cităm, tot integral, Povestea de pe urmă: Nedesluşită viaţă îmi cuprinzi; Crame şi hanuri cu stea de paing, Intrarea-n corăbii de neguri pe cheiuri, Trecerea norilor prin pieptenii cuvintelor, Ţesutul în gol pe ziua şi noaptea clavirelor. Ostenitului călător din poveste, Acelaşi glas în timp : Cale multă mai este. Cum aşteptam în mîini cu jar Năzdrăvanul telegar, In goană şi salt de nălucă La turnul unde suferi prin cetini să mă ducă. In seara de aramă a codrilor morţi, . . Atît de aproape auzeam, Prin urechea frunzarelor prietene, Căderea buzduganelor în porţi. Şi-a fost măre, pe tărîm, Nevăzută fulguire albastră, Trecere de pasăre măiastră. Dănţuirea de iele M-a prins în inele. Aşchii de lună îmi destrămau straiul; Frumoasele-mi luară graiul. Cine să mă recunoască De alaiul luminii beat şi umplut Ca de-o răcoare ulcioarele de lut ? Trezeşte-mă în taină molcomă Din somnul cu nedesluşiri, Să nu-mi adie plîns de turn şi albastre fulguiri. Cine-a realizat un poem de această stranie frumuseţe este un autentic poet, un foarte autentic poet ! 1943 ii EMIL GIURGIUCA: „ANOTIMPURI" (poeme) * Cu Anotimpurile d-lui Emil Giurgiuca depăşim cadrul promisiunilor poetice şi cercul sfielilor adolescente. Suflet de vigoare rustică şi de aspiraţii panteiste, d. Giurgiuca frămîntă un material dens, se zbate să-1 stăpînească şi să-i imprime un ritm interior. Poemele sale izvorăsc dintr-o^ vînă telurică, în care folclorul, sentimentul naturii şi elegia dură se-mpletesc sau alternează, cu un belşug de imagini şi o tenacitate ajunsă la expresie destul de personală. Dacă elementele folclorice sunt deocamdată mai mult decorative, instinctul panic al vieţii, atitudinea bucolică şi struna elegiacă răzbat pînă la accentul poetic. Este o nesiguranţă de limbă (d. Giurgiuca utilizează termenul regional şi neologismul cu vădite sfcîngăcii), un exces de imagine, în Anotimpurile sale ; dar sufletul său dîrz în-frînge obstacole şi se cristalizează în armonii preţioase : Mă vreau acolo unde de toate eşti aproape Şi tuturor cuvîntul se-mparte deopotrivă, Unde zvîcneşte-n pietre viaţa primitivă Şi zorile se varsă ca apa peste ape. Din patru zări să curgă-n şuvoaie calde vîntul Ca prin frunzişul unui mesteacăn, ud de lună — Din spicele de soare să-mi leg în păr cunună — Să mă pătrundă cerul ca ploile pămîntul. * Colecţia „Abecedar. 66 I începe poema Dorinţa; iar în Somn de vară însăşi ideea I destrămării ia înţelesul simbolic al solidarităţii cu natura : I înfig într-un snop galben secera. I Plesnit de soare-n umere cu bice, ! Mă culc în ierbi de smalţ sub cocostîrci de spice. f Seninul fulguie pe pleoapa mea. I Strîng braţele-n vrejuri pe pămînt, Să nu le mai pot descîlci din flori, ; Pe umere-mi cresc tufe de cicori — Pămîntul cald mă soarbe ca pe-un vînt. Furnicile mă cară-n iarbă, strămătură. Sunt ca un trunchi de pom căzut de mult — Şi greierii mă ostenesc mai mult Urzind pe ochi un cer păios de bură. De m-aş scula, aş fi un lan enorm, Un dîmb de ierburi începînd să umble, Dar tot văzduhu-mi sfarmă greu pe tîmple Cîntecul surd : s-adorm, s-adorm, s-adorm... Contur liric ce cuprinde întreg ciclul Pan, din care s-ar putea înmulţi pildele elocvente : cînd sensibilitatea d-lui Giurgiuca se abate spre elegie, struna sa îşi recapătă încordarea, ca în ciclul final Tristia, după ce se relaxase într-un intermezzo scurt, în Nimburi. Aş trimite pe cititori la poemele Tristia, Epavă, Întoarcere, ca la cele mai autentice sunete, şi cu deosebire îl voi reţine la următoarea Incrustare pe un gît de vioară : Odată şi odată prepeliţele zorilor n-or mai sări spre pîrîu prin fineţe Şi omul îşi va-ntoarce faţa la pămînt. Cine oare te-o mai lua în braţe, Ceteră ce scînceşti destrămarea mea-n vînt ? In somnul ce te va-mpăiejeni Vei închide melodia cea mai pură, Doar crengile de toamnă, multe ori auzi Sufletul meu în tine cum murmură. Poate cineva atît de mult îmi va fi semen C-o să pară într-un amurg că am plîns eu 67 Cînd obrazul lui s-o îngropa asemeni In văpaia ce-o cuprinde lemnul tău. Tu, podul mea de cintec peste moarte, Odată şi odată un ţipăt imens vom fi împreună La marginea pămîntului, opriţi în noapte, Cu spaimă de stele mari, din genună. Nu ştiu cît se poate prevedea despre destinul poeziei de azi : dar\n-ar fi de mirat ca lirismul secătuit, în metropolă, prin ermetism formal şi film suprarealist să renască, în poezia tînără a provinciilor^ căpătînd un conţinut emoţional şi îmbrăcîod o expresie împrospătată. Este sensul şi semnul amintitei „primăveri literare", ale cărei recolte le aşteptăm cu toată încrederea. 1938 EMIL GIURGIUCA: „DINCOLO DE PĂDURE" * Adagiul inter arma silent musae se dovedeşte a fi dezminţit în vremile noastre ; s-ar putea spune că muzele au devenit prea gureşe şi că pasul înfricoşetorului Marte, în loc să le fi speriat, le-a făcut să-şi înstruneze toate coardele, în ciuda muzicii infernale a războiului. Trec peste toţi acei poeţi care-şi cîntă mai departe ale lor „doruri şi amoruri", indiferenţi la dîte se întîmplă în jur, urmînd ritmul eternelor legi ale vieţii, trec şi peste improvizaţii barzi care exal-tează patria de la birou, fac o clipă abstracţie de apariţia atîtor trăite „poeme de război" şi mă opresc, după oportunitate, la lirismul acelor nostalgici desţâraţi, despre care am mai pomenit adesea iîn cronicile noastre[...] Ardealul, cu peisagiul,eu amintirile copilăriei, cu atmosfera [...] locală, au răscolit suifleitul atlîtor mineri poeţi refugiaţi. Printre ei se află şi d. Emil Giurgtkuca, născut la Dividorii-Mari, judeţul Someş, profesor la Cluj, iniţiator, cu George Boldea, al revistei Abecedar, aikătuitorul utilei şi interesantei antologii din Poeţii tineri ardeleni (1940) şi autor al funui volum de poeme, Anotimpuri, despre care un-am ocupat la timp. In prima sa culegere de versuri, d. Giurgiuca era atît de legat de matca ardeleană, prin infiltraţii folclorice, prin sentimentul panic al vieţii şi printr-un dur accent elegiac ; le regăsim intacte şi-n Dincolo de pădure, cu adaosul unei obsedante nostalgii a desţăratului. * Edit. Fundaţia regală pentru literatură şi artă. 69 Ciclul Cîntarea durerii este întreg închinat patriei părăsite, zvâcnind de tristeţe, de ură înăbuşită, de dor după peisagiul de care s-a desprins fără voie ; un sentiment de certă dezrădăcinare îl alimentează.\Nu e vorba de dezrădăcinarea strict sămănătoristă, de opoziţia sat-oraş, din lirica unui Gqga şi Iosif,^ însoţită de blesteme pentru viaţa citadină şi de tenace regresiune spre origini, spre natură. D. Emil Giurgiuca nu detestă oraşul (motiv absent din lirica sa) şi regresiunea sa psihică e un semn al naturalismului dur, de care era însufleţit işi-n Anotimpuri. Aleanul său de ardelean idesţărat nu e numai un sentiment de dezrădăcinat individual, ci o stare a unei colectivităţi mutilate, înrudirea cu Goga şi cu tot aleanul ardelenesc, născut din smulgerea brutală din rădăcinile etnice, este vizibilă ; nu e vorba ide o influenţă literară (d. Giurgiuca e influenţat uneori de lirica d-lui Blaga), poemele sale mărturisind o regăsire în rezonanţa de simţire a unei întregi configuraţii sufleteşti. Dorul său după patria de totdeauna e autentic şi zbuciumat : Mai curg de pe munte şiroaie de neguri. O vale de lacrămi şi doruri mi-e ţara, Ploi scurte, de aur, pe faţa-i cernită Mai curg de pe munte şiroaie de primăvară. Profeţi se ridică pe mal să cuvinte. Marame de zîmbet i-acopere plînsul. Bătute de brumă, tîrzii, ruginii, Cîntări izbucni-vor, vor umple cuprinsul. Ce spun aceşti lotri ce umblă prin ţară ? La marginea apei cuvîntul meu plînge Şi aripi se-nalţă-n lumina amară Pe codrii mei tineri cu chipuri de sînge. (Septemvrie) Sau : Cu limbă de aramă vor vesti Prohodul nostru într-o bună zi. i Frate, lepăda-te-vei cu tăgadă amară, I Frate, uita-mă-vei pînă spre seară. I Şi munţi de gheaţă vor cădea-ntre noi, i N-am crescut oare-n acelaşi zăvoi, I N-am spart cu plugul delniţele sfinte i Să deie grîu de foc din oseminte? Răul domol de cîinii răi muşcat l Cum n-a sărit din vadul blestemat ? La miazănoapte-i negură mereu, Străinul calcă pe ogorul meu. L întregul ciclu este remarcabil, prin densitatea stării de desţărare, prin nostalgia copleşitoare, prin duritatea ac- / centului, prin durerea şi speranţa ce-1 străbat. \ Trimit la ' poeme ca : Nu plînge, codre, Crez, Înfricoşatul judeţ, După apus, Rugăciune şi An rău, pe care-1 reproduc aci pentru j~ strigătul lui atît de sincer : Am ieşit în cîmpu-n care dorm Fără de alin şi singur tare, Lacul e mîhnit, iar codrii-n somn Prind a se urni cu încruntare. Trec desculţi zori pe apa adîncă. Îmi port ochii pe la flori. Cum plîng ! Taine vechi nedezlegate încă Într-un cerc de bozii mari mă strîng. Fac un pas să-ncerc o vrajă veche, Îmi plec urechea la pămînt, Cîmpul mi se zbate sub ureche : Grei de ierburi vin ai mei pe rînd. Îmi întorc obrazul şi adulm Şi-aud glasul ţării tîlhărite; Dacă printre nori se-nalţă un ulm, Jalea ţărănească îl înghite, 70 71 Ci de nu vom pune focul mai curînd Care să ne ardă, care să nu piară, Praful s-o alege de ce-am fost visînd Şi-n noroiul vremii te vei\pierde, ţară. Faţă de (primul ciclu, cel următor, Ceasuri de taină, de cu totul altă inspiraţie, mi se pare inexpresiv, iar Chemarea copilăriei, m prelungirea celui dintîi, reia motive mai izbutite în Cîntarea durerii; cu excepţia cîtorva accente, lungul fragment ce poartă titlul «ciclului, este mai mult un material neprelucrat liric, din care s-ar putea transfigura un poem al satului şi vrajei copilăriei. Volumul se încheie cu întunecata chemare, obsesia amară a morţii, în accente elegiace sugestive ; remarc poemele : Rugăciune către cele nouă ide, Vatra povestirilor, Întunecata chemare (foarte sugestivă), Ad amicum şi Elegie, din care citez finalul : Prietene din vremuri ce vin, vei săpa ca-n pămînt după noi în al veacului ţintirim, Pînă vei da de galbena rocă a zilelor mele: Pămîntul surpat, cu lacrămi, cu sînge-l stropim Noi, regii nebuni cu coroane de stele. Din cîte versuri am putut ţciti, volumul Dincolo de pădure al d-lui Emil Giurgiuca a dat cea mai poetică expresie chinuitorului sentiment al desţăratului : un omagiu adus Ardealului şi un semn al legăturii cu sensibilitatea etnică, pe firul gros al aleanului, atît de vizibil, în toată lirica transilvană,^ chiar cînd temele şi intuiţiile ei sunt mai generale, dincolo de tristeţea împrejurărilor istorice. 1943 V i EUGEN GOGA: „CARTEA FACERIP (roman), voi. I, II * Bănuiam să fi citit într-o vreme neprecizată cîteva impresii de război ale d-lui Eugen Goga. Certitudinea noastră retrospectivă e însă atît de debilă, încît nu mai trage în cumpănă faţă de adevărata sa afirmare de scriitor. Romanul prezent, cu titlul biblic şi cu proporţii de epopee, pune bazele unei autentice vocaţiuni literare. Pe lespedea ei, critica poate să înscrie datele iniţiale ale unei cariere de prozator. în Cartea facerii trăiesc reprezentanţii pitoreşti ai unor categorii etnice şi sociale, prinşi în examenul sever al împrejurărilor istorice din marele război ; în cadrul lui, ca în vîrtejul unei crize colective, se întîmplă cîteva hotărâtoare experimente individuale. ] Pasul epic al eroilor acestui roman social e dictat de subconşţiente impulsii atavice, scoase în r.aza conştiinţei deliberative de seriozitatea evenimentelor. ^Naraţiunea şi structura sufletească a personagiilor se hrănesc^dintr-o ideologie bine precizată, în cursul contradictoriu şi capricios al faptelor/^ D. Eugen Goga reia firul întrerupt al sensibilităţii conservatoare a lui Duiliu Zamfirescu, izbucnită în istoriografia morală a familiei Comăneşteanu într-un mare moment de jertfă naţională şi de clasă. Reacţiunea intimă a personagiilor de primul plan din Cartea facerii e întărită de o discursivitate calpricioasă, care jiustifică orice act printr-un determinism fără putinţă de abatere. Prin compartimentele * Editura „Cultura naţională". 73 solid închegate ale romanu/lui circulă oameni incontestabil vii, însă fiecare îşi poartă pe frunte emblema smgelui şi a clasei sociale îm care s-a născut şi s-a format. Toţi sunt astfel însemnaţi cu diferenţială culoare morală, aparţinînd trunchiului din care fac parte şi mediului în care au respirat. Andrei Retezeanu, urmaş al unei vechi familii boiereşti şi pivotul acţiunii, e un dezrădăcinat prin cultura şi ambianţa străină în care îşi petrece tinereţea. Războiul îl readaptează la ritmul vieţii naţionale, compromis de orientalism şi occidentalizare, îl identifică cu pămîntul şi cu imperativul eroic al strămoşilor. în jurul acestui caracter îşi concentrează d. Goga dialectica tradiţionalistă, ridicîn-du-1 la valoarea de simbol al aristocraţiei autohtone. împăiat cu toate elanurile ideologice, Retezeanu este cel mai abstract personagiu din roman, tipul central demonstrativ, care îşi conformează actele unei voci venind de dincolo de individualitatea lui. D. Goga păstrează în materialul lui sufletesc schema lui Comăneşteanu, crescută în timp şi adaptată la răscrucea istorică a neamului românesc. Donjuan prin vocaţie de clasă, beneficiind de cele mai alese graţii feminine, Andrei reprezintă o treaptă intelectuală evoluată. Curiozitatea de a-şi cunoaşte poporul din care s-a născut, după o viaţă înstrăinată şi o dezabuzare virilă dobândită în contact cu pătura conducătoare, îi revizuieşte treptat conştiinţa, i-o absoarbe în nucleul etnic pozitiv al neamului, scuturîndu-1 de îndoieli şi laşităţi. Aventura lui cu Ana Patridi, amantă împovorătoare şi fără consonanţe intime, îl dezbăra definitiv de frivolitate şi tirania simţurilor. Ca şi lui Comăneşteanu al lui Duiliu Zamfirescu, acestui vlăstar desprins din solul natal îi trebuie un altoi regenerator. îl găseşte în Măria Văleanu, fată de preot ardelean, o nouă ipostază a părintelui Lupu, echilibrată în simţuri şi singura rezervă de onestitate şi consolidare telurică. în acest proces de rezolvare morală şi etnică, d. Eugen Goga urmează remediul indicat de autorul Vieţii la ţară. Neamul Retezenilor, obosit de cultură şi rafinament al civilizaţiei, capătă infuzii noi de sînge prin căsătoria lui Andrei cu fiica preotului ardelean, pion rezistent al burgheziei autohtone. Ana, de origină modestă, făcuse un salt inorganic în clasa conducătoare, ca şi doctorul Pa- I tridi, primitiv şi de provenienţă etnică echivocă, cinic, I ambiţios şi materialist. în iubirea lui Andrei e implicat nu un simplu proces de intoxicaţie amoroasă, ci unul de rezistenţă de rasă şi puritate a clasei sociale. Ideologia conservatoare a d-lui Goga se-nlănţuieşte cu ordine geometrică, biruind adversităţile contingentului prin ideea prestabilită a permanenţii etnice care transcende pariurile in-I diviiduale. Concluzia discretă a temei din Cartea facerU se | insinuează prin evenimente cu destulă abilitate şi fără a I1 jigni postulatul impersonalităţii artistice. Dacă Retezeanu moare în război, ca o supremă identificare cu solul natal, viitorul e asigurat prin echilibrul unei încrucişeri nealterate. Băiatul născut dintr-o burgheză plămădită din esenţa î rasei şi dintr-un aristocrat în primejdie de a fi eliminat I din rolul lui istoric restabileşte armonia dintre naţional şi I cosmopolit. | Sunt în Cartea facerii cîteva personagii pe care le-am I putea numi de contrast etnic ; astfel, volubila figură a I contelui Cernomorskii, sinteză a psihologiei ruseşti, iii I mitată ca orizonturile stepei, dionisiacă şi contradictorie, f plină de umbre şi de lumini explozive, confluenţă de im-I pulsii asiatice şi de civilizalţie occidentală. N-am putea I spune că prietenul lui Andrei este un rus de operetă ; e ţ; desigur o emblemă etnică animată de răsfrângeri concrete, care îi dau o consistenţă şi o unitate artistică cu prea puţine artificii de construcţie. Mai puţin colorat, dar cu ace-I laşi sens de generalitate, baronul de Lassarde însumează I caracterul de măsură şi luciditate al spiritului francez. Căsătorit cu o româncă, Anne-Marie Soroceanu, vara lui Andrei, acest trunchi uzat de tradiţie şi ereditate nobiliară serveşte de definiţie prin contrast a expansivităţii soţiei sale, alterată de un fior de demenţă slavă, dar repede dominată de substratul raţionalist al elementului latin pe V care e grefat sufletul românesc. f Pentru d. Eugen Goga, războiul e un conflict de struc- turi etnice şi de formaţiuni sociale ; personagiile îşi urmează destinul individual pe axa unor comandamente de f rasă. Viaţa lor nu ilustrează o tragedie exclusiv personală, căci sunt actorii unei configuraţii istorice. Un comentariu reciproc îi luminează cu o logică predestinată. E drept că eroii esenţiali se mişcă în zalele unei riguroase ideolo- 74 75 gii. Se analizează unii pe alţii şi abundă în examene introspective, se risipesc în conversaţii, niciodată însă dău-nînd interesului viu de la un capăt la altul al romanului. Febrilitatea întâmplărilor împrospătează acţiunea în fiecare capitol; fundalul timpului sprijină efectiv gesturile oamenilor agitaţi de fapte multipleJ Raza epică a d-lui Eujgen Goga posedă însă o lungime destul de cuprinzătoare, ca să ne înnoiască un drum lung cu accidente înviorătoare. Personagiile de al doilea ordin evoluează cu o intuiţie de evocare nu mai puţin intensă ca şi celelalte. Tipurile de ţărani ca Năgăilă şi ordonanţa lui Andrei, Piperea, iNiculae, servitorul familiei Retezeanu, colonelul Vasilescu, expresie a primei generaţii urbanizate şi cîteva siluete de aristocraţie discretă, surprinse în notele lor esenţiale, cum isunt -soţii Soroceanu şi mai ales cucoana Coraliţa, mătuşa lui Andrei, şi cucoana Smărăndiţa, mama lui, mărturisesc puterea de observaţie şi viziunea de romancier a scriitorului. Mai purificaţi de ideologie şi mai simpli în pulsaţiile lor vitale, aceste personagii se mişcă şi se conturează cu insistenţa nudă a actului şi a reacţiilor imediate, dînd amploare unei vaste naraţiuni, în .care pitorescul alternează cu justeţea de caracterizare interioară. Construit cu echilibru şi gradat cu maturitate de compoziţie, scris cu o distinsă ţinută retorică şi cu o limbă stăpînită atent, cu excepţia cîtorva ardelenisme izolate, romanul d-lui Eugen Goga este poate cartea cea mai însemnată care s-a născut din problematica socială iscată de marele război de reîntregire. Cartea facerii înscrie un nou nume în fizionomia destul de variată a romanului nostru contemporan, în secţia atît de frecventă a frescei sociale. 1931 I ... OCTAVIAN GOGA Chiar de la apariţie, poezia d-lui Goga a produs o îndoită zguduire în conştiinţa literară a contimporanilor. Prin noutatea şi puterea expresiei, ne aflăm în faţa unui mare talent; prin natura conţinutului, opera sa iscă vechea problemă a legitimităţii poeziei patriotice. însuşi Maiorescu — cel mai puritan estetician al timpului, duşman ireductibil al patriotismului versificat — s-a înclinat în faţa noului sol „al vremilor răzbunătoare". Darurile poetice ale tînărului cîntăreţ erau prea cuceritoare, ca să-i poată rezista o teorie, întemeiată în sine, dar în-frîntă de o realitate atît de elocventă. D-l Goga aducea două mari calităţi creatoare : o armonie furtunatecă, cu adînci rezonanţe de orgă, şi o limbă nouă — fericită contopire de expresii neaoş româneşti şi de miresmate cuvinte ecleziastice. Ca fond — cîntarea cînd jalnică sau potolită, cînd vehementă sau deznădăjduită a „pătimirii" unui neam înăbuşit de asuprire milenară. îNăscută din împrejurări unice, poezia patriotică a d-lui / Goga şi-a păstrat accentul cald al sincerităţii şi a tradus X/ o suferinţă reală, învăluind în magia artei aspiraţiile uriaşe ale unui neam împilat. \ ţjDeşi cu o finalitate socială vădită, totuşi, idealul practic al poetului plutea în lumea himerelor, în care-1 situase \j însăşi convingerea oamenilor politicij mirajul poeziei era încă o garanţie pentru rezistenţa substanţei ei fragile. 77 Dar mai curând decît ne-am fi aşteptat, Cel ce veghează destinele neamurilor a ascultat rugăciunea tînărului profet ; gbidiţii plugari au schimbat tăişul secerii pe cel al săbiei, clăcaşii şi-au amorţit revolta în contra „stă-pfinidui gliei odrăsflite" lîntoroînd-o asupra străinului asupritor^ iar Oltul, martor al suferinţii lor seculare, a tresărit în adîncurile lui adormite, scuturând lanţurile neînduratului împărat. Şi astfel poezia d-lui Goga a rămas fără obiect ! Cea mai mare parte din opera sa se situează astăzi într-o valoare documentară ; afară de cîteva Cîntece şi pastele, restul liricei erotice e o pastişă după Eminescu — poezia d-lui Goga e atinsă de caducitate. Fiind prea aproape în timp de realizarea aspiraţiilor pe care le-a cîntat, desigur că vom trăi cel puţin un deceniu sub puternica sugestie a formelor sale poetice, virtualitate preţioasă şi neuitată a unui mare talent. l5in generaţia d-lui Goga, Cerna şi Iosif, prin genialitatea fondului poetic, îi vor supravieţui, deşi d-sa e adevăratul făuritor de limbă şi armonie originală ; destinele au fost şi crude, şi binevoitoare cu talentul său apostolic : cetluindu-şi inspiraţia de un fond trecător, şi-a sacrificat expresia profund originală ; ursit de soartă la cel mai frumos rol pămîntesc, sacrificiul d-lui Goga se îmbrăcă în nliimibul de recunoştinţă al lunui neam întreg — prinos şi balsam totodată pentru resemnată consolare. întrezărirea idealului naţional a accentuat caracterul practic al .ultimelor sale volume de poezie ; apostolatul din timpul neutralităţii ne-a revelat un orator patriotic de mare valoare, iar intrarea sa în politică a fost concluzia firească a unei evoluţii poetice, în funcţie de un scop realizabil : d. Goga a ajuns pe culmea aspiraţiilor sale — solul Ardealului dezrobit s-a transformat (în tribun al conştiinţei româneşti. ... Poetul Goga va rămfinea neuitatul profet al unei minuni care s-a săvîrşit de mult !... 1925 i i OCTAVIAN GOGA: „PRECURSORI" Se poate spune că d. Octavian Goga a păşit în politică prin literatură ; poeziile, discursurile, ^teatrul, ziaristica şi fragmentele sale memorialistice afirmă o unitate de temperament numai aparent divizată în forme de expresie variată. Combativ şi profetic, naţionalismul său a realizat concilierea superioară a contingentului istoric şi local cu prestigiul .talentului. De aceea, oricît de preveniţi am fi faţă de o producţie alimentată din emoţii de psihologie colectivă, nu putem decît să elogiem «reuşita sa de a ne fi interesat la o activitate în genere concesionată sălilor de aglomeraţie populară, criptei cotidianelor sau mausoleului de maculatură a Monitorului oficial. Ridicarea politicei la rangul de literatură o datoreşte d. Goga unei viziuni de poet, încadrate în disciplina legilor fundamentale de continuitate atavică a popoarelor. Naţionalismul său a fost totdeauna un oficiu la căpătîiul marilor noastre aspiraţii colective ; gestul său personal a fost un simbol al zborului veleitar al Ardealului, oprit de plumbul îîmpilării străine să-şi (unească fffiJPîitul în elanul firesc ăl românismului. D. Goga a fost un sol aşteptat, creat de o necesitate organică în ritmul istoriei, spre o aspiraţie dbştească ; meritul său este de a fi avut, pe lîngă focul credmţii, hipnoza atrăgătoare a talentului. Cînd am scris despre Mustul care fierbe am arătat că ideologia politică a d-lui Goga este comună forţelor direc- 79 tive ale sămănătorismului d-lui Iorga. Personalitatea sa se încadrează uşor în liniile generale ale unui curent de luptă naţională. D. Goga aduce însă şi un colorit de suflet distinct în atmosfera compactă a sămănătorismului ; d-sa este exponentul moral al unei provincii, exprimând izbucnirea de forţe latente a ţărănimii ardelene, paralizată în expansiunea ei de clasă activă, pregătitoare a unei burghezii locale. Revolta din Clacaşii merge mai puţin spre un ideal socialist decît spre o eliberare care să ducă la aşezarea unei burghezii de conducere. fîn ordinea socială, poezia d-lui Goga a fost strigătul de mîndrie jignită a intelectualului /ardelean silit să străbată în rândul conducătorilor fără o tranziţie, îndulcită din starea de iobăgie^ Faţă de sămă-j nătorismul muntean, compromis de atitudine literară şi etnică, sămănătorismul ardelean a urmărit un ţel mai precis, mărturisind un simţ practic mai accentuat. Diferenţa se poate explica şi prin împrejurările politice deosebite, dar, desigur, şi prin unghiul specific al temperamentului etnic. Garacterul social şi moral e mai acut la sămănătoriştii ardeleni decît iii viziunea poetică a lui Sadoveanu, Gîrleanu sau Sandu-Aldea. Derivativu! de politică militantă a literaturii d-lui Goga este o evoluţie firească ; cînd mirajul artei a fost înlocuit de realitatea politică, combatantul care era asociat cu poetul s-a eliberat, pe primul plan rămînînd oratorul şi ziaristul. în a doua fază a naţionalismului său, faza pragmatică, d. Goga apără şi împinge în sfera unui acfoivism palpabil mitul de poezie naţionalistă şi socială din primul moment al luptelor sale. Nu ne surprinde, aşadar, caracterul de culturalizare şi naţionalism din Precursori, unde am fi căutat mai predilect o serie de portrete. Prezentul volum, fiind o carte de amintiri, putea să fie o serie de psihologii individuale, desprinse din vălmăşagul luptelor politice, ridicîndu-se pe axe independente de legile unui efort comun. D. Goga, în linia normală a temperamentului său, a urmărit conştient o integrare a cîtorva figuri intelectuale în determinaţii unei psihologii locale. în psihologia lui Coşbuc, a lui Iosif şi Chendi, sau a lui Aurel Vlaicu, urmăreşte aderenţele cu un tip colectiv: 80 I intelectualul ardelean, ieşit din ţărănime şi în luptă cu atmosfera adversă a vieţii urbane. Toţi luptătorii şi scriitorii ardeleni aci evocaţi sunt priviţi în conflictul lor patetic, de dezrădăcinaţi. Mesagiul lor propriu e văzut ca un glas armonizat în marele mesagiu al unei colectivităţi etnice. Individualul nu-i scapă d-lui Goga, dar el este subordonat generalului. Portretistul şi oratorul, vizionarul apocaliptic şi contempla- [ tivul pur îşi dau întîlnire în aceste pagini emoţionante, confrateme, de document patetic. Portretistica d-lui Goga : nu se realizează printr-o colaborare abstractă şi incisivă. Ea este un amalgam de povestire de anecdote caracteristice, de consideraţii generale şi formule pregnante, printre care ! şerpuieşte un lirism clocotitor, umbrit de durerea atîtor mor- l minte premature, în care a sucombat parcă şi o parte din sufletul evocatorului. în această tablă de valori culturale şi politice ardelene, în care ^par şi cîteva figuri din vechiul regat (regina Eiisabeta, Garagiale şi Alecsandri), unitatea nu e cu ! nimic ştirbită, acestea fiind privite ca anexiuni morale la ideea de afirmare naţională. Precursori e cartea unui mare temperament activist, m^rturiisind un act de unificare morală, săviîrşit prin fanatismul ideii ; e un omagiu adus de politică intelectualităţii. 1930 OCTAVIAN GOGA 1879—1938 A murit un poet vibrant, un orator şi un ziarist de temperament răscolitor şi un om politic de atitudine dictatorială. Personalitatea lui Goga, în variatele ei feţe, a fost totuşi de o rară unitate ; ea se reduce la voinţa în mişcare, cu desfăşurări retorice ample, aspectele-i deosebite fiind numai cutele, mai accentuate sau mai line, ale aceleiaşi ţinute. Oricît ar părea paradoxal, Goga n-a fost un scriitor revoluţionar ; tradiţia şi naţionalismul lui sunt / prin esenţă conservatoare ;Uiteratura lui era o dinamizare a energiilor etnice, un exponent expresiv al latenţelor rasiale, o afirmare a personalităţii colectivej Naţionalismul lui n-^a fost niciodată doctrinar ; pornit din anume împrejurări concrete, istorice, din condiţia romanităţii ardelene, supusă ungurilor, dintr-o stare de vădit regionalism^en-, timentul naţional al scriitorului a fost conştiinţa de sine . a «unei -mităţi spirituale, rupte din marea unitate a neamului. Cred că formula sensibilităţii lui este militantismul; dar nu un militantism revoluţionar, ci de reintegrare într-o voinţă obştească, ,într-o entitate atavică. Ardeleanul Goga a fost ultimul reprezentant al Şcolii ardelene, care descoperise că romanitatea transcarpatină este o rasă1 ; poezia lui a coborît în sensibilitate şi în social un po'&tulat ideologic şi a transpus în contemplaţie o tradiţie de luptă întru conservarea individualităţii etnice. 1 Termen folosit de autor — ca, de altfel, şi termenul de „naţionalism" — în accepţia lui cea mai generală, cea mai vagă. între scriitorii ardeleni, Goga reprezintă cazul strălucit al identificării unei naturi politice ou natura poetică. Cîn-tăreţul „pătimirii" Ardealului [s-a adaptat ou supleţe la împrejurări, la temele de circumstanţă ale istoriei, cu o egală ritmică interioară £ după ce a părăsit versul, a luat floreta ziaristului, iar cînd a ieşit în faţa mulţimii s-a folosit de trâmbiţa oratorului. Vers, polemică şi cuvîntare sunt trei instrumente variaite, puse în slujba aceleiaşi naturi, voinţa de a domina. Octavian Goga a fost prin excelenţă poetul voinţii personale revărsate în voinţa colectivă ; pasionat de atitudini patetice şi dîrze, a suferit de resemnările impuse, s-a răzvrătit în contra circumstanţelor vitrege, iar îcînd a triumfat a ştiut să-şi strige triumful şi să-şi acopere satisfacţia personală cu toate presupusele voinţi izbăvitoare ale destinului.! A iubit astfel cuvîntul scris sau vorbit, ca pe oglinda măritoare în care s-a reflectat, contemplîndu-şi în imaginile ei mişcătoare voinţa imperială. De la începutul carierii literare, tînărul poet s-a descoperit un sol al neamului şi un mesager al lui în faţa istoriei. Cele dintîi şi cele mai frumoase poezii ale lui Goga l-au consacrat în structura lui personală, căci dacă Ardealul avea să mai aştepte ca să fie dezrobit, victoria poetului a fost bruscă şi unanimă. L-a consacrat critica maiores-ciană, cu gravitatea ei oficioasă, l-a premiat Academia, l-au răsfăţat saloanele de curînd naţionalizate, prin mustrările crunte ale profetului de la Sămănătorul, l-au cultivat cu entuziasm cititorii din toate provinciile româneşti şi l-au asociat oamenii politici, propagandiştii intrării în acţiune, în turneele lor patriotice. Virtual, izbînda poetului şi oratorului Goga ne şi anexase Ardealul, iar războiul pentru dezrobire părea numai un gest frumos, care să traducă vorbele eroice ale cântăreţului şi să transforme în fapt tiradele înflăcărate ale tribunului. Naţionalismul romantic din preajma lui 1916 n-a cunoscut sensibilitate mai potrivită, alături de fantezia colorată a lui Delavrancea, de îmbărbătarea energică a lui Nicolae Filipescu şi de sonoritatea de sirenă a lui Take 82 83 Ionescu — ca a lui Octavian Goga, emisar personal al durerilor şi speranţelor Ardealului. Alături de ei, Goga a trăit poezia victoriei, anticipat, în presă şi la tribună, iflatîndu-ne instinctele imperialiste, ruşiinîndu-ne de toate oscilaţiile şi amînările prezentului, creînd romantica unei generaţii. Este drept că un Nicolae Iorga străbătuse febril drumurile provinciilor subjugate, militase icu patos şi poezie pentru naţionalism, văzuse satele pitoreşti sau mizere, vizitase mănăstirile, ctitorii ale românismului, reînviind trecutul voievodal în evocări arzătoare ; tot el luptase pentru drepturile limbii naţionale, izgonită din saloane, şi deţplînsese pe „fratele ţeran", cu accente de compătimire şi revoltă — fixînd cadrele de sensibilitate cuprinzătoare ale naţionalismului. Octavian Goga descindea într-o atmosferă pregătită, foarte prielnică să recepteze revendicările similare ale Ardealului ; îi rămînea deci să facă activă poezia „instinctului naţional", să determine un curent intervenţionist într-o ţară neutrală sau, uneori, adversă însăşi ideii de revendicare a patriei lui robite. Stîrnită din atîtea centre, flacăra entuziasmului războinic a primit un aer robust din pieptul poetului, apninzîind vîlvătaia războiului. Iată de ce spuneam că Goga nu e un poet revoluţionar ; mai mult elegiac şi profetic, în versurile scrise în Ardeal, militantismul lui şi-a găsit terenul cel mai potrivit în ideea dinamizării conştiinţei naţionale. El reprezenta voinţa de viaţă a unei colectivităţi, graiul devenit expresie a unei provincii sfî-şiate şi prinse într-o acţiune streină de idealurile ei. Poetul activist avea misiunea să cheme la ordine, răscolind sensibilitatea etnică, s-o întreţie, în vederea faptelor istovitoare. Glasul „pătimirii" sunase grav şi definitiv în primul volanul de Poezii; cu excepţia lunor note înfrînte, şi cele mai puţin personale, voind să întrupeze erotica şi poezia dezrădăcinării, culegerile următoare sunt versificări în marginea oratoriei şi ziaristicei. în Poezii, naţionalismul se purificase în contemplaţie, ca şi revolta socială, subordonată primului ţel, figurile satului ardelean şi peisagiul natal erau învăluite în melancolie nostalgică, iar cîntecele de dragoste murmurate în cadenţa interioară şi factura liricei populare. Epoca neutralităţii descoperă pe oratorul Goga ; luptătorul îşi află un nou instrument de expresie, iar sensibilitatea lui militantă trece printr-o fază intermediară carierii politice, în care Goga va ancora pînă la sfîrşitul vieţii. Aitingîndu-şi de două ori idealul, prin dinamizarea conştiinţei libere româneşti şi prin alipirea Ardealului, epuizSndu-şi visul în faptă, poetul Goga îşi termină firesc mesajul. |Voinţa lui coincizînd cu voinţa colectivă, se credea că energia lui şi-a sleit fluidul.\Voinţa personală n-a aţipit însă un moment în temperamentul lui activ, optimist ; era normal să urmeze tot ce-a urmat. Academia, saloanele, afecţiunea publică, poezia, o dată cucerite, au trecut în domeniul visurilor micşorate prin împlinire. în perioada militantismului postbelic, ziaristul de la Ţara nom&ră şi omul politic, ajuns de atîtea ori ministru, e fascinat de prestigiul puterii. împins de voinţa lui nesecată, Octavian Goga n-a fost omul care să cunoască satisfacţia odihnii; despărţindu-se de partidul poporului1, care i-a creat personalitatea politică, s-a voit el însuşi şef. Nu este în intenţia acestor rînduri comemorative să judece activitatea lui politică şi nici să aprecieze scurta lui guvernare, dar în măsura în care ultima evoluţie îi caracterizează personalitatea, în desfăşurare, îi luminează structura şi limitează voinţa, vom face cîteva reflecţii şi asupra acestei feţe, dintr-o .unitate lăuntrică. Octavian Goga n-a creat un partid politic ; urmat de cîţiva prieteni şi devotaţi din vechiul partid al poporului, fuzionînd cu liga antisemită a d-îui A. C. Guza, nu putea să-şi facă un instrument coerent şi suplu de guvernare. Sensibilitatea lui era, ca a oricărui scriitor, mdîvidjualistă ; să nu ne înşele idealurile colective ale poetului ; el n-a murit în omul politic, ci a renăscut. Goga a fost un dictator prin verb ; s-a voit conducător, fiindcă se ştia orator, s-a crezut un doctrinar şi era numai un poet al energiei etnice, s-a visat un realizator practic §i un om de stat, socotind să rezolve problemele prin imagini ; este singura dată cînd poetul Goga nu şi-a văzut idealul realizîndu-se, e singura dată cînd conflictul patetic 1 Partidul averescan (n. ed.). 85 84 între faptă şi idee s-a declarat cu brutalitate.-Jn regiunile contemplative ale versului, ale cuvântului scris şi vorbit, / Goga s-a realizat cu toate farmecele personalităţii lui dinamice ; în regiunea aspră a faptei, n-a putut să stăpânească o situaţie complexă, dinamică, şi energia poetului nu s-a suprapus cu a omului politic.-, înfrângerea politică a lui Goga este răzbunarea visului asupra faptei ; o răzbunare crudă, dureroasă, care a restituit pe poet sie însuşi şi a sfărâmat pe om. Experienţa lui atît de asemănătoare cu a d-lui Iorga e şi mai patetică şi mai plină de învăţăminte ; şi este surprinzător că temperamentailul Goga a repetat o experienţă a celuilalt temperamental, prin întovărăşirea cu d. A. C. Cuza. E drept că d. .N. Iorga n-a guvernat decît cu „tehnicienii", dar nu-i mai puţin interesant că în faza doctrinară antebelică, a antisemitismului, dubletul Iorga-Guza s-a complinit, unind logica şi temperamentul, metalul şi focul ; dubletul Goga-Cuza, voind să aplice doctrina, a ajuns la rezultatul ciudat de a fi topit metalul prin foc şi de a istovi rapid combustia. într-o convorbire consemnată de un scriitor, Goga mărturisea odată : „Eu am dormit ani de-a rândul cu Buch der Lieder de Heine la căpătii. Toate insultele împotriva lui n-au folosit la nimic". Şi, mai departe : „Eu mă despart şi de d. A. C. Cuza şi de d. N. Iorga" — în privinţa naţionalismului ca doctrină literară, exclusivistă. Şi să nu uităm că duşmanul ungurilor, românul intransigent Goga, a iubit poezia ungurului intransigent Ady, căci iată, din aceeaşi convorbire, un pasagiu şi mai edificator : „Credinţa mea în arta naţională, specifică, intră în armonia universală. Eu sunt, cu modestele mele puteri, un conservator al tuturor frumuseţilor sufletului omenesc ; nu vreau nimic să se piardă, originalitatea nici unui grup naţional, oricât de nefericit politiceşte : a ucide pe celţi, pe basci mi se pare a voi să despoi universul de ceva fără pereche. De aceea eu lupt cu această credinţă în armonia universală şi vreau şi pentru neamul meu, atît de bine înzestrat, toate condiţiile prielnice de dezvoltare, ca tot sufletul lui să devie artă." 86 Vorbe nu întâmplătoare, desigur, ale unei conversaţii, ci confesia unui poet, a unui individualist, care lărgea cadrele individualismului la cuprinsul tuturor latenţelor individuale ale unei colectivităţi. I* - Goga a fost un aristocrat, un orgolios din familia de j spirite a lui Barres, mai puţin complex, mai puţin neliniştit, ,\ un poet al energiei etnice, un posedat al verbului, pentru i care acţiunea a fost un derivativ al visului ; trăind naţio-} nalismul prin sensibilitate, nu putea să-1 trăiască şi-n prac-s I tica lui politică. Cînd planurile s-au suprapus, poetul Goga I a fost strivit între ele, revărsînd realitatea în vis şi visul | în realitate, într-o confuză beţie. într-o societate în care scriitorul n-are încă o stare precisa socială, Octavian Goga n-a cunoscut boema literară decît din cochetărie şi din instinct regionaljPentru ardelenii ^ pe care i-a evocat, în Precursori, Goga a fost un prinţ al J vieţii ; tînărul scăpat din închisoarea de la Seghedin, cu aureola de martir pe frunte, alintat de Caragiale, consacrat de Maiorescu, iubit de saloanele bucureştene, trăind între P oameni politici cu situaţii de prim plan, membru al Aca-' demiei, profesor al Universităţii din Cluj, familiar chiar unor influente medii evreieşti, laureat al premiului naţional de literatură, fost preşedinte al Societăţii scriitorilor români, fost de mai multe ori ministru, fost şef de partid şi sfetnic prim regal — la străbătut toată scara onorurilor, într-o viaţă plină, agitată şi destul de scurtă.^ r uS-ar putea spune că a fost iun om fericit, că triumfurile ! i-au stat, rând pe rînd, la picioare, că tot ce a voit s-a împlinit. Voinţa lui de putere a înfrânt toate obstacolele; [ cînd nu~~deţinea o situaţie oficială, dîndu-i ritmul persona-'< lităţii lui, Goga se retrăgea în izolarea lui de castelan, la Ciucea, în intimitatea de vis şi artă, turn de fildeş al orgoliului romantic, dar şi contact cu natura şi ţăranul, în care a crezut cum a crezut în el însuşi fiul de modest preot din Răşinari, ajuns pînă în vîrful ascensiunii sociale. Pe Rebreanu îl întâlneşti la cafenea, pe stradă, la cinematograf, cu bonomia lui de patriarh burghez, pe Arghezi îl loveşti cu cotul, printre pietonii mărunţi de stat, îl vezi y t 87 în librărie sau într-o redacţie, pe Sadoveanu îl surprinzi, 1 masiv şi talcilturn, pe Calea Victoriei, cu capul în pămînt, | vMmd la codrii şi apele Moldovei — pe Goga îl vedeai 1 numai la Academie, la festivităţi şi la tribună. De azi înainte, nu-1 vom mai vedea decît în efigia pe care şi-a turnat-o singur, cu încordare, cu ţinută de efecte \ artistic şi graldat 'calculate, cu o voinţă de stil, în care !i cuvăntu! şi sensibilitatea se împletesc într-un ritm amplu, | cald, deşi aristocrat, în orgoliul lui de poet. | 1938 DINICU GOLESCU Cititorul de azi al însemnării călătoriei lui Dinicu Golescu în Apus, făcută în anii 1824, 1825, 1826, poate avea reacţiuni diferite ; istoricul social vede în cartea primului boier călător care-şi notează impresiile un document de epocă ; psihologul întrevede schiţa tipologică a boierului luminat dinainte de 1848, a precursorului reformelor pe care revoluţia făcută de boieri în Principate le va impune într-o tară fără contact cu civilizaţia apuseană ; literatul, în sfîr-şit, se poate desfăta cu felul notaţiei naive, cu efortul de-a găsi expunerea justă, cu însăşi lupta şi ingeniozitatea scriitorului de a-şi formula impresiile, culese dintr-un mediu care-1 copleşeşte cu aspectele lui de viaţă. Şi fiecare va fi îndreptăţit, în felul său, să comenteze sub toate aceste laturi jurnalul de călătorie al Golescu]ui. Fericita caracterizare a lui Pompiliu Eliade, după care Dinicu Golescu este „primul român modern", i se cuvine cel puţin în privinţa marei lui receptivităţi ; o dată ce-a trecut graniţa, s-a dezbărat de toate prejudecăţile de clasă şi contemplă cu aviditate peisajul, locuitorii, instituţiile, viaţa publică şi viaţa privată, starea agriculturii şi a meşteşugarilor. [Sensibil la latura tehnică a civilizaţiei şi la confortul ei material, călătoria în Apus a lui Dinicu Golescu este primai / mărturie scrisă a unui român despre binefacerile bunei stări a obştei. / 89 f Născut la 1777, urmînd şcoala grecească a timpului* ajuns pînă la treapta de mare logofăt, iniţiator al unei societăţi secrete la Braşov, unde emigrase cu mai mulţi boieri între 1821—1822, sprijinitor aii lui Heliade, cu care constituie a doua societate în 1827, numită „Societatea literară"„ ajutîndu-1 să dobândească autorizaţia pentru Curierul românesc, întemeietor al unei şcoli de băieţi în Goleşti-Muscel, la 1826, în care se predau „limba românească, nemţească, grecească, latinească şi italienească" şi unde latina o predă Florian Aaron, autor al Elementuri de filosofie morală (Bucureşti, 1827) şi al Adunării de pilde bisericeşti şi filozofice şti (Buda, 1826), se crede întocmite pentru uzul şcolarilor de la moşia lui. Dinicu Golescu face călătoria în Apus în puterea vitorstei, murind în 1830, patru ani abia după ce-şi tipărise la Buda Însemnarea călătoriei. Am face totuşi o eroare capitală dacă l-am socoti pe f Dinicu Golescu el crede că boierii sunt vinovaţi de sărăcia ţăranului, pe care-1 spoliează prin tot felul de dări şi prin mijloace silnice de a-1 executa.Dar de-aci pînă la temeiul ideologic al paşqptiştilor, oare-şi justificau revoluţia pe principiile marii Revoluţii franceze, este un pas mare, pe care boierul nu l-a făcut şi nici nu-1 putea face. El crede într-o îndreptare morală a oamenilor, în bucuriile vieţii pământeşti, în buna gospodărie şi orînduire a statului, în raporturile umane între clasele sociale, fără a cere o reformă radicală a statului însuşi. Oferind un model strălucit al vieţii administrative, economice şi culturale a Apusului, nu se întreabă şi de cauzele care-au provocat aceste rezultate, socotindu-le numai efectul virtuţii tuturor cetăţenilor. Cînd divulgă defectele clasei boiereşti, o face dintr-un adînc simţîmînt omenesc, mîhnit că el însuşi a fost năpădit de ele şi dorind binele ţării. (Dinicu Golescu este ceea ce se cheamă un patriot luminat, socotind cultura ca un mijloc prin excelenţă salutar pentru bunăstare obştească. ( Itinerarul călătoriei lui Dinicu Golescu e următorul : Ardealul, Ungaria, Austria, Italia, Bavaria, Wiirtenberg, Baden şi Elveţia ; ţelul terminal al voiajului era să-şi ducă copiii la învăţătură în străinătate. Spirit practic, boierul român îşi notează impresiile cu exactitate, ca într-un ghid, măsoară distanţele dintre localităţi şi enumera popasurile ; jobservă felul şi varietatea semănăturilor şi bogăţiilor solului, se interesează de oreşterea > viţeilor şi de interiorul gospodăriilor, remarcă natura negoţului şi resursele de viaţă ale oamenilor."^Pentru dreapta lui conştiinţă, civilizaţia e un complex de bunuri materiale, administrative şi spirituale; întreţinerea drumurilor, starea edilitară, nimrin tot ceea ce afirmă disponibil într-o alcătuire genefăf ă, fin plină evoluţie adolescerită. Hasdeu nu este un timid ; adolescenţa lui are ceva din forţa eruptivă a unui vulcan, irevărtsîndu-se peste tot, deodată. Sexualitatea lui este virilă şi nu întîrzie în llînoezeala primei deziluzii ; după o dragoste nefericită şi romantică, se satisface din plin, fără multă alegere ; de altfel, deziluzia erotică nu-1 împinge la o viaţă solitară, contemplativă, ci la viaţa de tiînăr ofiţer, cu veşnica schimbare <* peisagiului, cu. nestatornicia legăturilor, cu sentimentul activ, plenar al vieţii, cu repedea facere şi desfacere a prieteniilor, ou brusca revelare a tot felul de firi. Şi tânărul Hasdeu îşi creionează cu vervă iubitele, camarazii, superiorii, judecîindu-i cu o maturitate deplin formată. Hasdeu însă n-are vocaţia armelor; stadiul lui de ofiţer este numai o modalitate provizorie a unei excepţionale personali- tăţi. Tînărul ofiţer nu este un conformist, şi din rigorile profesiunii evadează în libertatea spiritului. Pe el nu-1 interesează din armată decît viaţa, nu protocolul şi cariera ; este o experienţă, un prilej de contact cu peisagiul, cu soldatul şi obiceiurile lui, el însuşi un fel de expresie intuitivă a folclorului. De altfel, în această epocă, nu-şi părăseşte studiile (d-na Dvoicenco presupune i că paralel cu începutul de carieră militară îşi urmează şi studiile universitare, căci la 1857, data venirii lui Hasdeu în Moldova, îşi termină oficial şi cultura academică), iar jurnalul intim ne dezvăluie şi preocupările lui intelectuale (istorie, folclor, lingvistică, literatură), putîndu-i reface lecturile, ca şi unele indicaţii creatoare. în ceea ce priveşte elementul de aventură, de cunoaştere a vieţii, jurnalul intim este un fel de versiune directă şi poate mai vie a nuvelei Micuţa, pentru care va suferi o intentare de proces, sub motivul caracterului ei licenţios, fapt cunoscut din istoria literară. Mai însemnate sunt însă unele preocupări inteleotuale din această epocă ; ele prefigurează, fie şi numai imperfect, schematic uneori, atîtea din realizările de maturitate. în însuşi fragmentismul celor trei jurnale intime trebuie să vedem fragmentismul, de proporţii uriaşe desigur, al întreprinderilor lui de mai târziu ; dar corespondenţa este prea exterioară, redusă numai la acest aspect Predilecţia lui Hasdeu pentru legendele istorice, pentru literatura populară (vezi colinda de la pag. 236, culeasă de Ia un colonist bulgar), ca şi încercările de folclor comparat, în explicarea figurativă a Sf. Gheorghe, duc spre unele părţi din Cuvente den bătrîni şi spre unele ipoteze şi construcţii din Magnum Ety-mologicum {pag. 238—241). Iar Introducerea lui Nicolae Milescu este mai degrabă o introducere în spiritul hasdeean, un autoportret difuz, cu amintiri, cu idei generale, cu sclipiri de improvizaţie, cu asociaţii nebănuite şi disociaţii surpate decît un jurnal de fapte ; oricum, este un jurnal interior de o deosebită valoare documentară, poate un imbroglio al întregului său geniu, cu faţetele lui multiple şi mobile, cu rezonanţele lui cdle mai adinei, exprimate sub forma unor intuiţii clar-obscure. 4j^IE 122 123 în următoarea anecdotă semiironică văd o profundă autodefinire a modului creator hasdeean, şi nu pot (să nu atrag atenţia asupra ei, eitmd-o : „Odată, fiind de 15 ani, am ucis la o vinătoare o coţofană ; (din fericire, coţofana se afla în mon^entul fatal pe un stffiilp de piatră, care în Rusia de Sud se numeşte «halbă de piatră». Eu am început să examinez acest obiect şi, la întoarcere, am început să scriu despre el. Adunînd informaţii, le-am găsit atît de numeroase, încît mi-a venit gîndul să cercetez toate «babele de piatră», fără excepţie ; am urmat noi adunări de informaţii, noi meditări — atunci m-am hotărît să scriu nici mai mult, nici mai puţin dedît un studiu asupra fabulelor tracice, şi înştiinţarea despre ocupaţiile mele în acest domeniu a fost publicată în anul 52 în revistele Albina Nordului şi Moscoviteamil. De atunci, izvoarele s-au înmulţit pînă într-atît, încît m-am hotărît să scriu, mi-e şi frică să pronunţ cuvîntul : despre originea, dezvoltarea şi spiritul mitologiei ! Cine e de vină ? Coţofana" (pag. 264). Nu tot astfel au izvorât Istoria critică şi Magnum Ety-mologicum, tranformînd o coţofană îmtr-o pasăre fabuloasă, adică o intuiţie vînată din desişurile spiritului şi crescută la proporţiile unei mitologii a poporului şi limbii române ? Este nu ştiu ce lumină fantastică în fragmentul acesta autobiografic, nu ştiu ce potenţare a realului pînă la ireal; icoana unui spirit faustian cu fosforescenţe demonice. Am citit demult un articol al doctorului Istrati, evocînd pe Hasdeu filp cămăruţa lui de la Arhive, an timpul în care scria Istoria critică; imaginea lui suprapune aceeaşi imagine a marelui savant prefigurată, printr-o clarviziune ciudată, de tînărul de 19 ani, la Harcov : „Aceste rîmduri le scriu într-una din cele mai înalte case ale Harcovului. Camera are înfăţişarea unui atelier de savant: cărţi, hărţi, peniţe, creioane, penele, colori sunt împrăştiate sub masă şi pe masă, sub scaune şi pe scaune, sub pat şi pe pat, în societatea borcanelor cu pomadă, parfumurilor, periilor, piepte-nelor, vestelor, revolverelor, dolmanului şi altele asemănătoare" (pag. 265). Şi atunci înţelegem şi interpretarea povestirii lui Cha-misso, în care umbra lui Peter Schlemihl se transformă, la Hasdeu, în simbol al imaginaţiei, adevărata lui forţă creatoare ; ea l-a dus de la aventurile împlîntate în realitate ale adolescenţei lui avide de viaţa simţurilor şi de setea de a şti la miturile lui de filolog, istorie şi folclorist, împlîntate şi ele în realitatea limbii, faptelor şi legendelor poporului român ; şi tot ea l-a dus pe tărîmul lui Sic cogito, în care „magul de la Cîmpina" a sfîrşit, ca amtr-un ţinut al umbrelor, oonverslnd cu umbra scumpă a Iuliei şi cu însăşi umbra marelui său spirit. 1937 124 B. P. HASDEU Trei decenii de la moartea lui Hasdeu au însemnat, pentru memoria lui, îşi o remarcabilă întoarcere asupra scriitorului ; ineditele publicate de d-ma E. Dvioicenco (între care un revelator jurnal), extrasele din Cuvente den bătrîni, tipărite de J. Byck, comunicarea ţinută la Academie despre Hasdeu lingvist, indoeuropenist şi filolog ide Th. Capidan şi, în sfîrşit, cele două voluminoase tomuri ale d-lui Mircea Eliade, alcătuite ca o antologie de „scrieri literare, morale şi politice", constituiesc un moment hasdeean destul de^serios, ca să fie luat în discuţie, cu toată amploarea cuvenită. Sunt texte şi studii de la care se poate pomi pentru a valorifica, în perspectiva istoriei şi în permanenţa ei culturală şi creatoare, vasta personalitate a lui Hasdeu. Nu vom analiza aci temeiurile selecţiei făcute de d. Eliade ; o antologie este un gest subiectiv, totdeauna, şi cui nu-i place îl poate repeta pe proprie răspundere. Vechi şi entuziast hasdeist intenţionând să editeze „opera completă" a fecundului poligraf, d. Eliade îşi justifică planul şi ediţia prezentă în Prefaţă: „Cu alte cuvinte, spune d. Eliade, înainte de toate era urgentă descoperirea lui Hasdeu de către publicul românesc ^xra necesară restaurarea acestui uluitor scriitor în istoria^iteraturii româneşti şi integrarea lui în locul pe care îl merită, în istoria vieţii civile, morale şi profetice a veacului XIX românesc".^ Cum avem îtn faţă o antologie, descoperirea de care vorbeşte d. Eliade este şi ea legată de o preferinţă ; datoria noastră este isă luăm act de ea ca de o voinţă expresă a editorului şi comentatorului ; dar d. Eliade spune mai departe, în aceeaşi prefaţă, că : „La alegerea materialului acestei ediţii am ţinut seama în primul ilînd de valoarea şi semnificaţia literară a textelor." Şi fiindcă a dat prioritate poetului, din a cărui operă a publicat „aproape trei sferturi", vom înlcepe şi noi cu aprecierea poeziei lui Hasdeu. Ţinem să precizăm însă că Hasdeu, dacă poate fi luat în consideraţie ca poet, aceasta se poate face numai în cadrul istoriei literare. D. Eliade, care subdatează .aproape toate poeziile, în ampla sa Introducere, nu s-a referit un moment la situaţia poeziei române, în care versurile lui Hasdeu au apărut. Ceea ce înseamnă că le acordă o valoare absolută şi că pune toate manifestările scriitorului pe acelaşi plan de importanţă. Hasdeu a fost un spirit vast, care a îmbrăţişat, cu egailă pasiune, cronica rimată şi creaţia ştiinţifică, articolul de ziar şi speculaţia filozofică. In suprafaţă, opera sa este într-adevăr „uluitoare", ca şi a lui D. Cantemir, ca şi a lui Heliade, ca şi a d-lui Iorga ; dar după treizeci de ani de la moartea lui, „fenomenul" Hasdeu nu mai poate fi judecat cu aceeaşi lipsă de perspectivă ca şi în timpul vieţii. Creatorul trebuie despărţit de masca lui istorică, suprafaţa trebuie înlocuită cu adîncimea. In literatură, Hasdeu a fost un paşoptist întârziat ; pe cît de mou, de original era în ştiinţă, pe atît de învechit rămăsese în beletristică. Entuziasmul lui nemăsurat faţă de Heliade, instinctiva reacţiune în contra junimismului şi a lui Eminescu l-au clasat, încă din viaţă, ca pe un spirit nesincronizat cu noile aspecte ale literaturii române. Să nu uităm că Hasdeu a fost şi „animator" de curent şi că a grupat în jurul lui, la Noua revistă (1888—1895) pe Ion Ghica, pe V. A. Ureche, pe Ionescu-Gion, apoi pe „poeţii" Veronica Miele, Gh. din Moldova, T. Speranţă, P. Dulfu, H. Lecca, A. Stavri, Rădu-lescu-Niger şi N. Ţine ; iar dacă a admirat pe Ispirescu (şi el colaborator), a ignorat pe Creangă, şi dacă au aderat la Noua revistă Vlahuţă şi Delavrancea, ei erau de mult „descoperiţi". Cu cîţiva epigoni paşoptişti, în istorie, cu o lipsă totală de orientare în poezie — „animatorul" Hasdeu se-ntor-cea la epoca lui Heliade, a lui Bolintineanu şi Aleosandri, întoarcere pe care o agravează cu propria lui poezie. Aş 126 127 putea spune cu toată sinceritatea că Hasdeu nu e poet ; nu e poet fiindcă n-are sensibilitate, nu e poet fiindcă are o fantezie mecanică, nu e poet fiindcă n-a cunoscut starea de contemplaţie a ideii, pe care a versificat-o cu mijloacele formale ale lui Bolintineanu, HdliaJde şi chiar AlecsandrL în nici un caz, d. Eliade nu ne convinge, prin larga sa antologie din opera versificată a mardlui poligraf, de „valoarea şi semnificaţia literară a textelor". Fiindcă ediţia sa critică nu este numai o restabilire de texte, ci şi o entuziastă revalorizare a creatorului literar, ne vom îngădui să dăm numeroase citate din „poetul" Hasdeu, ca să ne susţinem afirmaţiile. Iată începutul, în stil Bolintineanu, al baladei lonaşcu-vodă : „Robi să nu se facă! Nu voi să mă~ncurc! Piară tot ce-i turc !" Astfel Ionaşcu-vodă porunceşte. Zbîrnîie săgeata, şi funebru-i cînt, Acordat în vînt, Şuieră prin carne şi-apoi amuţeşte ! Sau aceste versuri din Ştefan Tomşa-vodă şi vornicul Ion Motoc : Ştefan lomşa-vodă plînge-n închisoare, Aruncat în lanţuri şi lipsit de soare : „Ah ! de ce, Moţoace, m-ai urcat pe tron ?" Vornicul zîmbeşte : tulburele şoapte Nu-i insuflă-n cuget stafia de noapte, Nici d-obezi se-ntristă vornicul Ion şi celelalte, în acelaşi ritm de pompierism baladic. Şi, ea să nu mai fie vreo îndoială, reproduc două strofe şi din Vornicul lancu Motoc : La cetatea Leov, în ţara leşească, Va tăia călăul pe-un român fugar : Curge tot poporul, lacom s-o privească — Lacom s-o privească, câ-i un lucru rar. Solul din Moldova, trimis ca să ceară Marfa cumpărată : capul cel tăiat Stă cu nerăbdare mai curînd să piară — Mai curînd să piară omul vinovat. Baladistul Hasdeu nu depăşeşte acest nivel, firesc spiritului literar din care descindea şi-n care a rămas cu statornicie. Să trecem la alt ciclu de poeme, la cel liric, cu toate nuanţele lui, dîte se găsesc în antologia d-lui Eliade ; reproducem mult apreciatul pe vremuri Viersul, unde se află şi o strofă fericită (a treia), care se crede a defini însuşi spiritul liricei hasdeene : Homer cînta mînia divinului Achile Şi Dante Tartarul cînta : Poetul, cînd se naşte în amărîte zile, Amar şi el ca lumea, nu cînta pe copile, Nici cupa bacehanală nu-l poate îmbăta ! Şi eu cîteodată smulg harpa din tăcere, Cînd sparge Muza pieptul meu, Căci inima zdrobită răsună prin cădere Şi saltă disperată în spasmuri de durere, Scoţînd din agonie un ţipăt scurt şi greu: O poezie neagră, o poezie dură. O poezie de granit, Mişcată de teroare şi palpitînd de ură, Ca vocea răguşită pe patul de tortură, Cînd o silabă spune un chin nemărginit! Ar ţi o ironie să cînt eu flori şi stele în veacul nostru de pămînt, Cînd ele sunt o larvă grimată cu văpsele, Iar adevărul geme tempeste şi rezbele, Blăstem, urgie, neguri, pucioasă şi mormînt '. Lăsaţi pedestrei proze minciuna curtezana ! Al cîntului entuziasm. Respinge veselia sporită şi vicleană, 128 9 — Scrieri, 3 — c. 1759 129 Cînd lotul împreptru-i^zm^^P-Amem^ranâ Exală; din cangrenă un colosal miasm ! Homer cînta mînia divinului Achile \ ■, Şi Dante Tartarul cînta : Poetul, cînd se naşte în amărîte zile, Amar şi el ca lumea, nu cîntă pe copile, Nici cupa bacchanală nu-l poate îmbăta (1872) . Vă tmai amintiţi de imprecaţiile verbale, de abstract ţiunile cu majusculă, de lipsa de mlădiere formală şi de grandilocvenţa seacă a poeziilor lui Heliade ? Dacă nu, le regăsiţi intacte aici, cu adausul că poema apare chiar în anul morţii maestrului lui Hasdeu ; [spiritul lui antiliric va fi continuat de discipol, cu o asiduitate împinsă pînă la identificare. î Cred unu că lirica lui Hasdeu este o lirică de melodi» aspre, de concepţie sarcastică şi de construcţie abstractă ; vom vedea oît de îndreptăţită este această opinie. Singurul poet autentic înainte de Eminescu este Grigore Alexan-dreseu ; de structură şi expresie clasică, Alexandrescu a creat poezie din emoţii etice şi din preocupări intelectua-liste. Meditaţia Anul 1840, în forma ei aforistică, în construcţia ei logică şi în generoasa ei preocupare de moralist, este un tip de poezie abstractă, în substanţă, deşi de mare căldură lirică a ideii. Cel puţin Epistola către Văcar eseu, Satira duhului meu, ca şi cîteva excelente fabule, îi asigură locul de frunte printre poeţii preeminesciani ai veacului trecut. Alecsandri e un prea fecund amator, Bolinti-neanu un impenitent versificator, iar Hasdeu un retor ; că n-a eminescianizat, în plin eminescianism, este un merit negativ. Nici Macedonski, ale cărui începuturi sunt penibile imitaţii după Heliade, Bolintineanu, Alecsandri şi De-părăţeanu, n-a eminescianizat ; dar idacă nu se regăsea în fastuoasa lui fantezie, în viziunea lui exotică din Noaptea de decembrie sau în visul luminos al bucolicei Nopţi de mai, ca şi în atîtea alte poeme sonore, Macedonski ar fi rămas, ca şi Hasdeu, un retor .violent şi lipsit de gust. După Eminescu, singurul poet veritabil este Macedonski, cu toate enormele lui inegalităţi ; astăzi, cînd perspectiva istorică nu mai e-ntunecată de prezenţa lui stânjenitoare, adevărul e unanim recunoscut. Locul lui Hasdeu, ca poet, este alături de epigonii timpului, iar poezia lui — o simplă curiozitate a unui mare spirit, care a încercat şi versul paralel creaţiei ştiinţifice. Cu un an înaintea morţii lui Eminescu, Hasdeu publica această naivă compoziţie : Blinda toamnă dunăreană, dezmierdîndu-ne, s-a dus, Totu-i alb şi-i rece totul: jos, omătul; bruma, sus. Moartă-i lumea cea albită, peste care, fără faţă, Fără nori şi fără soare, greu atîrnă alba ceaţă. Şerpuieşte-n aer fumul şi se-ntinde alburiu Din colibe, troienite ca sicriu lîngă sicriu. în zădar privirea-ţi cată negre benghiuri în albeaţă / Pîn şi umbrele sunt albe pe cea marmoră de gheaţă ! Iată însă, ca şiraguri de călugări în sobor, Văz ceva negrind în zare : ciorile pe şes cobor Şi pe spinul chip al iernii, vesel croncănind, s-agaţă... Mult mai drag mi-e viul negru decît albul fără faţă ! (Alb şi negru) Iar în anul morţii lui iată ce versuri, dintr-o salbă falsă de poeme, semna Hasdeu : Un şir de ani, tu, rîndunică, pe vară te-ntorceau la noi, Eu revedeam pe-a mea Lilică : Eram o lume amîndoi ! Plecai la iarnă; eu aice, Ca ursu-n vizuina sa, Trăiam dormind; dormeam ferice : Dormind eu te puteam visa ! în vis iernatic, numai vară Visam mereu ; apoi deştept, Rentoarsă te primeam eu iară, Cu flori şi frunze pe-al meu piept ! 130 131 7u ai murit; şi totu-i rece, Şi totu-i iarnă fără vis; Dar iată-iată Moartea trece In zboru-i către paradis... Aşteaptă-mă, o ! rîndunicâ; Pe vară ducu-mă la voi Să-mi mai revăd pe-a mea Lilică Să fim o lume amîndoi. (Aşteptînd) E drept că Alecsandri mai trăia ca să justifice un discipol atît de sîrgukicios, cum se dovedeşte a-i fi Hasdeu în aceste strofe ! In ochii admiratorilor, mai trece Hasdeu şi drept poet filozof, prin unele maşinării versificate, în care sentimentul e albsent şi fantezia seacă ; nicăieri nu e mai vizibil retorul, zbătîndu-se între cuvinte goale şi gesturi sublime mecanizate ca în lunga disertaţie fără suflu interior Dumnezeu : Aş vrea să smulg din mine un cîntec, numai unul, Un singur de pe urmă : copil întîrziat Ce nu se naşte încă, dar totuşi, plin de viaţă, Duioasa mumă-l simte sub inimă zvîcnind. Un cîntec, numai unul, acum la cârunteţe, Ca Făt-Frumos din basmul cu „fost-au fost un moşa E gîrbovit, bătrînul, dar vuie cît un munte Miratei lumi va zice: dintr-însul m-am născut. Un cîntec, numai unul, cînd soarele asfinţeşte Pe-un alt tărîm să treacă, eternul călător Pămîntului îi toarnă lumini mai arzătoare Şi pleacă, iar odihna s-aşterne pe pămînt. Un cîntec, numai unul! Dar rima cea cochetă Aleargă după tineri, şi eu s-o prind nu pot; Iar cînd, răutăcioasa, s-apropie de mine, Gîndirea mi-o ciopleşte, ieşind ceva mai mic. A, rimă răsfăţată ! Crezi tu că făr de tine Bătrînul nu-i în stare să-şi taie din granit 132 Un cîntec ce nu piere, un imn ursit pe veacuri, Păretele ciclopic durat făr de ciment ? 0 rimă, ce-i aceea f E haina de paradă C-un cîrd de decoraţii smălţat şi poleit, Sub care toţi de-a rîndul îţi par că-s deopotrivă. Şi-adesea chiar piticul se leagănă măreţ. Nu-i poezie rima. Homer şi Anacreonte, Virgiliu şi Horaţiu n-au stat a făuri Pe „lisa plînsu-mi-s-a...u sonore chiţibuşuri Pe-o cîrtiţâ menită s-o schimbe-n elefant... strofe din care reţii numai penibila luptă cu expresia lirică şi aceeaşi neînţelegere faţă de Eminescu (ridiculizat pentru rima originală din Doina), stîncă de oare s-au izbit atîţia epigoni şi vanitoşi neputincioşi. Dar dacă lupta lui Hasdeu ou rima e homerică, filozofia lui versificată e direct ridicolă : în mine-i infinitul!... Dar eu şi Hotentotul, Un Cesar, un Platone, un Kant şi-un eschimos Suntem aceeaşi viţă: la cel mai crud sălbatec S-ascunde-n cugetare ceva nemărginit. Cînd ţes aceste strofe, eu simt că-i lîngă mine ' Un scapăr, o scînteie cu chipul lui Darwin^ Şi-adie peste capu-mi, şoptindu-i: „omu-i muscă ! Ce-i musca ? ce-i o iarbă ? şi ce-i un bolovan f Şi-a dispărut: iar glasu-i, mai răsunînd în juru-mi, Cuvinte răsturnate mi-aduce : „musca-i om ! Din cremene-i o plantă, din plantă animalul, Din om un înger naşte, din înger un Isus /" Datînd din 1894, poema hasdeeană nu revelă un poet, cum n-au revelat nici cele scrise cu două decenii mai înainte ; acelaşi retor, scăpat din modelele tinereţii, se luptă cu morile de vînt ale cuvîntului ; cu eforturi atletice, ridi-că-n aer băşici de săpun ; că sunt produsul propriei lui închipuiri şi nu mai sunt imitaţii după poeţi paşoptişti — nu sohimbă^ impresia definitivă : Hasdeu a simulat poezia prin retorică. 133 Romantic exaltat, Hasdeu a practicat retorismul entuziast, ca şi pe cel pamfletar şi satiric ; chiar în monografia despre Ioan-vodă cel Cumplit itrece de la tonul panegiric la revoltă, cu toată uşurinţa simetrică a 'contrastelor de stil retoric. Asemeni maestrului său Heliade, a fost naţionalist şi democrat, rusofob şi mâncător de ciocoi, într-o abundentă activitate de gazetărie în proză şi versificată. D. Eliade n-a uitat nici această faţă a lui Hasdeu ; cu titlul documentar e binevenită, fiindcă îl integrează în spiritul literaturii paşoptiste, de la care niciodată nu s-a abătut. Despre Odă la ciocoi, admirată pe vremea apariţiei, d. Eliade scrie, în Introducere, că : „este fără îndoială cea mai reuşită satiră politică din literatura română". Judecată hiperbolică şi ea, cum vom vedea, fiindcă Scrisoarea IlI-a a lui Eminescu este ide o violenţă şi de o mişcare retorică, în partea satirică, faţă de care oda lui Hasdeu cade în cea mai groasă umbră. Desigur, literatura lui satirică în versuri ţine ,de gazetărie ; scrisoarea eminesciană este o infiltraţie a ziaristului din Timpul în evocarea lirică ; se regăsesc în ea toate ideile despre „pătura superpusă", despre trecutul voievodal, despre corupţia conducătorilor, stricaţi de cultura franceză şi de ideile liberale. Fie versificată, fie în proză, gazetăria lui Eminescu este de un ritm mai modern, de o flacără mai vie şi de o logică pasională mai încordată. Gazetăria lui Hasdeu descinde în versuri din pamfletul şi cupletul he-liadist. Figuraţia satirei lui Heliade şi Hasdeu este de o violenţă convenţională, imagina e retorică, exagerată, fără să devie bici de foc al indignării ; compare oricine începutul Odei la ciocoi, de invectivă descriptivă, cu satira eminesciană de invectivă lirică şi atitudine justiţiară şi va vedea diferenţele : Ca lacoma omida, ce-şi caută o pradă Pe fragede mlădiţe; Ca neagra lipitoare pe sinul de zăpadă Al dulcii copilite; Ciocoiule ! un secol, un secol şi mai bine, Setos de duşmănie, Sugeai în frunză sucul şi sîngele din vine In blinda Românie ! De groază-şi durere, de muncă şi bătaie, In jaf şi-n umilinţă; ,.:.bvr- Am tot strigat, dar glasul se^nemă şi se taie D-atîta suferinţă; Şi ca prin codri freamăt, cu murmur în izvoare, Aşa în noi suspinul Mai rămîneael'singur să spunăcumner doare, CU de cumplit e chinul f... ■. : ^ iar ura în contra ciocoiului se diluează 4ritr-o? şf mâi' retorică frenezie verbală, după ce trece prin ipoteza; că duşmariul ar •fi murit : 0, nu ! E viu ciocoiul ! Nu-i vis, hu-i,rătăcire, Nu-i nea de primăvară! Nu-i spaimă zburătoare, născută-n zapăcire Şi gata să dispară ! Nu-i chiar nici letargie, ce lasă o pecete Pe tristele-i victime ! . O, nu ! E viu ciocoiul, cu bube şi cu pete, întocmai ca-n vechime /... Poate fi această gazetărie rimată „cea mai reuşită satiră politică din literatura română ?" ' Dacă e vorba să ne arătăm preferinţa pentru literatura satirică a lui Hasdeu, nu la citata odă ne vom opri ; găsim cu mult superioară, prin vioiciunea ritmului, prin expresia concisă, fabula Clinii şi lupii, bucată într-adevăr antologică ; fără aplicaţie de circumstanţă, fabula merită să fie reprodusă într-un manual de limba română* Iar dacă ne e îngăduit să facem o antologie a antologiei d-lui Eliade, am mai indica Femeia înecată, o fabulă în duh antonpannesc, elegia Luntrea, interesantă ca factură metrică şi cursivitate, cele două traduceri în versuri albe din Ovidiu, una din Tristia şi alta din Pontice, cu destulă fermitate a expresiei, deşi fără supleţea originalului ; şi chiar „efemeridele din Aghiuţă, reproduse în Addenda, sunt mai autentic hasdeene, prin calambur, prin ironie şi sprinteneală, I decît insuportabil de retoricele lui compoziţii epice, filozofice şi lirice. S-ar crede poate că am insistat prea mult asupra poeziei lui Hasdeu, mai ales că am redus-o la proporţiile ei reale ; citatul este însă singurul sprijin eficace în afirmaţia critică; 134 135 şi icum am crezut că astăzi tonuil categoric se impune, ca să stabilim o judecată de valoare indiscutabilă asupra poetului Hasdeu, n-am economisit reproducerea de texte şi nici n-am ocolit fixarea în atmosfera timpului a fiecărei specii de lirism. Ceea ce nu înseamnă că am diminuat pe marele Hasdeu, care este surprinzător prin multiplicitate, dar nu şi creator în toate domeniile în care voit sau întâmplător s-a manifestat ; trebuia să despărţim ramurile moarte din spiritul hasdeean de cele vii, fiindcă un spirit mare nu cîştigă nimic dacă îl exaltăm prin deficienţele lui şi nici nu pierde, dacă i le repudiem. încă un motiv care ne impunea judecata limpede este caracterul hagiografic al Introducerii d-lui Eliade şi pretenţia, afirmată în Prefaţă, de a fi ţinut seama „la alegerea materialului acestei ediţii, în primul rînd, de valoarea şi semnificaţia literară a textelor". Meritele d-lui Eliade nu sunt de glosator critic al lui Hasdeu, ci de pasionat editor critic, de admirator global, închinător la mitul hasdeean. Dacă ar fi să precizăm printr-o analogie raportul dintre literatura (lui Hasdeu şi literatura lui Eminescu, de pildă, ne-am afla în acelaşi raport dintre poezia d-lui Iorga şi a d-lui ^Arghezi, astăzi ; cui îi va trece prin minte fantezia critică să compare vreodată pe poetul Iorga cu poetul Arghezi ar fi un spirit şugubăţ sau un om lipsit de gust ; şi datoria posterităţii este să apere pe marii scriitori de ridi-col,jprin nuanţă, prin înţelegerea istorică şi prin acordarea iertării slăbiciunilor. Nu suntem în contra editării integrale a clasicilor noştri ; [într-o cultură în care ideea de „opere complete" este foarte relativă şi sentimentul conservării vii / a trecutului e aproape absent, o ediţie într-adevăr integrală V este un act de mare curaj : să despărţim creaţia de su-perfetaţie. \ Este neîndoios caracterul autobiografic al nuvelei Duduca Mamuca, sau, în a doua versiune, Micuţa; ineditele publicate de d-na Dvoicenco stabilesc numeroase corespondenţe între ea şi jurnal. Un spirit libertin şi sarcastic, amator de farse şi de aventuri, un vag parfum de romantism rusesc şi o inestăpînită înclinaţie spre anecdotă, spre calambur şi livresc se asociază în joviala povestire a lui Hasdeu. D. Mircea Eliade, admirator integral, iubitor de scheme generale şi de caracterizări in abstracto, găseşte toate purele esenţe romantice concentrate într-o nevinovată şi agreabilă, aş spune distractivă, naraţiune. Ce nu se află oare în Duduca Mamuca? Actul gratuit, misterull, experienţa erotică, destinul, demonismul, magia, şi încă alte cîteva elemente de sinteză. Personagiul, ca şi nuvela, sunt „unice în literatura românească" — tot după d. Eliade. în fond, amuzanta şi plina de peripeţii poveste hasdeeană este numai cursivă, rapid filmată şi cu tipuri destul de convenţionale ; este, desigur, şi un ecou al lecturilor lui romantice, din Puşkin şi Lermontov, dar şi un fragment de autobiografie, interesant mai mult ca document psihologic decît ca literatură. Aceeaşi pasiune apologetică îl împinge pe d. Eliade la supraevaluarea dramei istorice şi romantice Răzvan şi Vidra. Transcriu judecata sa : „Mi se pare că nu se preţuieşte îndeajuns această magnifică dramă, pe care Hasdeu a îmbunătăţit-o necontenit, cu dragoste şi trudă (cf. Variantele), în literatura română, în care patima gloriei şi «ambiţia» n-au ispitit imaginaţia nici unuia dintre marii scriitori — doar dacă s-a vorbit despre «parvenire», despre instinctul ignobil al ascensiunii sociale prin imoralitate şi muncă de cîrtiţă — Răzvan şi Vidra nu rămîne numai o bine construită şi admirabil scrisă dramă istorică romantică, dar este unică chiar prin cuprinsul ei. Străbat aici pasiuni şi nostalgii necunoscute repertoriului literaturii româneşti — atît de săracă în mituri, şi atît ide bogată în personagii mediocre, «lipite de păimînt» sau «dezrădăcinate». Există în Răzvan şi Vidra un model «(imperial», eroic, «pasional» — despre care nu avem nici un motiv să credem că a fost anulat prin depăşirea romantismului." Ai impresia că poemul dramatizat al lui Hasdeu e singur în literatura română, că d. Eliade în tot cazul nu mai cunoaşte altul, că n-a fost vorba niciodată de abuz de eroism şi dramă istorică la noi. Dar Despot-vodă, tot atât de „imperial" şi de excepţional, dar eroicul Ştefan cel Mare, din Apus de soare, dar albiM şi marele Vlaiou din piesa lui Davlla, dar Avram lancu al d-lui Blaga, unde eroismul se-nalţă la proporţia de mit (singura noastră dramă istorică de reflex mitic) — ce mai rămîn pe lîngă drama lui Hasdeu ? Capriciile criticei extatice sunt destul de mari 136 137 ca să facă abstracţie de atîtea fapte şi opere într-o situare a dramaturgului Hasdeu. Şi-apoi nu e vorba de nici un mit în personagiul lui Răzvan, un ambiţios, un fost paria, ţigan după tată, român după mamă, un aventurier, curajos, dar plin de apetitul „ascensiunii sociale", rîvnind să ajungă domn al Moldovei. Democrat şi individualist, Hasdeu l-a imaginat ca pe o ilustraţie a democratismului său romantic ; prin el îşi exprimă o idee politică, dispreţul pentru prejudecata de rasă şi de clasă socială în faţa meritului. Ofensat pînă şi de un declasat, de cerşetorul Tănase, care nu vrea să primească milă de la un ţigan, batjocorit de boieri, cînd devine haiduc, Răzvan este un exponent al tuturor nemulţumiţilor sociali, îi ia cu el, în pădure, îi duce-n Polonia, dar cînd năzuieşte să devie domn e cîrtit, socotind că nu i se cade să ajungă acolo unde nu e îngăduit unui ţigan. Originalitatea dramei lui Hasdeu ifaţă de toate celelalte drame istorice române e în această idee socială, generoasă, nu în vreo presupusă aureolă mitică. Ambiţia lui este aţîţată de o boieroaică, de Vidra, palida schemă a Lady-ei Maobeth, şi nu e-ncăi-zită de nici o misiune providenţială, nici de spiritul de sacrificiu. Interpretarea d-lui Eliade se arată şi aci abstractă, alături de obiect. Dacă este vorba, Răzvan e un erou „dezrădăcinat", un revoltat, un eliminat din societate din cauza originei lui ; de aceea îşi caută norocul aiurea, la străini, desprins de realităţile sociale şi etnice moldoveneşti. Cînd cerşetorul Tănase, sărăcit şi el de boieri, vine-n codru şi îi oferă puterea lui de răzbunare în contra oraşului — iată ce-i răspunde, într-o lungă tiradă, Răzvan : Aşa te vreau, moş Tănase ! Ş-o să vezi peste puţin, C-oraşu-i o lighioană şi numai codru-i creştin... In oraş totu-i robie; cel mai mic şi cel mai mare, . Toţi ca unul poartă lanţuri, toţi ca unul gem în fiare ; Fiecare slugăreşte şi nici unul nu-i stăpîn; Însuşi Domnul cu ruşine pleacă fruntea la păgîn !.... Pe cînd aicea stejarul lîngă buruiană creşte, Dar fie cît de puternic, el pe dînsa n-o robeşte; Iar sălbaticile fiare, ce flămînde rătăcesc, Omoară sărmana jertfă pe care mi-o nimeresc, Dar n-o-njugă cu năpastă, ca fiara cea omenească, Care prada-i n-o ucide şi n-o iartă să trăiască!... în oraş totul se-ngroapâ şi putrezeşte de viu în locuinţa-i îngustă şi rece ca un sicriu, Unde suflarea se curmă, unde văzduhul lipseşte, Unde cărămidă, lespezi, lut şi piatră te-nvăleşte; Pe cînd aicea verdeaţa ne ţine loc de pereţi, Ne-acopere numai frunza şi numai cerul măreţ, Iar jos s-aşterne covorul, văpsit cu mii de văpsele Ce singură firea-l ţese din ierburi şi floricele!... Lumea totuşi de departe, ne numeşte cu fiori Ucigaşi, împuşcă-n lună, hoţi, tîlhari, omorîtori... O, nu, moşule ! Nu crede! Aşa fost-a totdeauna Că de cel gonit se leagă clevetirea şi minciuna, Precum muşchiul se lăţeşte pe-un copaciu pe care-l tai. Şi nu-l lasă pîn9 ce viermii nu-l prefac în putregai! Săracul ţăran ce-şi pierde vitişoarele sau plugul. Robul osîndit ce fuge, blestemînd biciul şi jugul, Toţi cei slabi, izbiţi de soartă, de nevoi înconjuraţi, Aflâ-n codru mîngîiere şi ne dau nume de fraţi. Cînd priveşti Moldova-ntreagă părăsită-n jaf şi-n silă, Pe cei buni în neputinţă, pe cei răi, fără de milă, Veneticul şi păgînul, cel de neam şi cel bogat, Numai ei avînd dreptate şi la vodă şi la sfat. Căciuliţi de toată lumea, fără grije de nimica... O ! atunce-ţi pare bine cînd deodată se ridică Spaima de haiduci în ţară, născuţi din al ţârii chin. Precum o durere crudă naşte-n piept cîte-un suspin ! (Cîntul II, pag. 202—203) Psihologie clasică de plebeu revoltat, neluat în seamă în societatea organizată, scos în afară de lege şi pornit pe răzbunare ; unde-s semnele unei naturi „imperiale", unde-s negurile de mit şi setea de glorie în eternitate ale energicului Răzvan, dornic de dragoste şi de ascensiune socială ? Iar un căpitan de haiduci oare-i conştient încă de originea lui umilă şi-i spune „stăpîne" asupritorului Sbierea, cînd îl are-n mînă, în codru, putînd să-1 ucidă, nu-i tocmai „un model imperial". In Răzvan şi Vidra, Hasdeu a dramatizat în cinci tablouri ingenioase un destin de plebeu, inteligent, ambiţios, lacom de ascensiune socială, .revoltat în contra ciocoilor şi 138 139 încăput pe mîna unei femei imperiale, din neamul lui Motoc ; toată ura din satirele lui politice, în contra boierilor, s-a cristalizat în Răzvan, prin care îşi divulgă opiniile politice, învăluite într-o ficţiune istorică. Scrisă cu două decenii înaintea lui Despot-vodâ, drama lui Hasdeu este o dată importantă în evoluţia teatrului nostru în veacul trecut; prin cunoaşterea epocii, prin culoarea ei locală, fixată în mentalitatea socială, în obiceiul pămîntului şi-n acea psihologie a mulţimii (întrupată în tîigoveţi şi tîrgoveţe) — prin democratismul ei sincer, piesa face corp aparte între celelalte drame istorice ale timpului. Caracterele ei sunt exact opuse faţă de cele ideal aliate de d. Eliade. Mai rămîne de văzut cît de „bine construită şi admirabil scrisă" este, ca să ne dăm seama că judecăţile sale sunt involuntar paradoxale. Mai întîi, Răzvan şi Vidra e un poem dramatic în cinci „cînturi", cu mari hiaturi interioare între ele, cu o acţiune prea lineară ca să fie şi construită şi cu un vers greoi, noduros, adesea plat, cînd nu e retoric. Drept e că versul lui Alecsandri e facil, e declamator, dar mai înaripat decît versul lui Hasdeu ; în tot cazul e mai teatral şi mai uşor de spus decît cel din Răzvan şi Vidra, împiedicat în ritm, împotmolit în lutul expresiei din care cată a se smulge cu toate picioarele, fără să devie sprinten. Dacă ar fi vorba să opunem amîndurora o piesă istorică şi romantică „bine construită", de o versificaţie şi o limbă mai pură (n-aş îndrăzni să spun că şi „admirabil scrisă" de Ia un capăt la altul), apoi, fără îndoială, ne-am adresa lui Vlaku-vodă, drama lui Davila, singura rezistentă încă, în genul ei, în care s-a uzat şi s-a abuzat de eroism, de declamaţie şi convenţionalism. Vorbea d. Eliade despre urgenţa descoperirii scriitorului Hasdeu pentru marele public ; necunoscut, poetul nu cîştigă nimic, fiind reactualizat atît de generos ; bănuit a fi rău înţeles sau numai depreciat, dramaturgul nu se poate totuşi bucura de o preţuire mai mare decît, pe drept şi neîntrerupt, i se acordă de critică. Descoperirea d-lui Eliade este valabilă pentru gazetarul Hasdeu, într-adevăr necunoscut astăzi ; e un fapt istoric cu deosebire izbitor că mai toată cultura noastră modernă este Iopera unor gazetari. Gazetar, în înţelesul de popularizator, a fost bătrînul Asaidhi, începătorul unui spirit mai larg şi M mai nou de cultură, în Moldova ; gazetar prin uşurinţă de H asimilare, prin mobilitate şi menţinerea la suprafaţă, în (varii domenii, este Heliade, iniţiatorul atîtor bune intenţii culturale şi animatorul reprezentativ al unei epoci întregi de europenizare a spiritului public românesc.LEnciclopedis-mul de care se vorbeşte, referitor la atîţia scriitori naţionali, y are un sens cu totul local}; i-aş zice mai curînd culturalism, î istorie, în filologie şi folclor ; sunt poziţii teoretice, în caii drul unor specialităţi, şi fecunde sau eronate ipoteze. Tem-JL peramental, Hasdeu exprimă o noutate organică, în varie-j. tatea scrisului său ; intelectual, critic, disociativ, nu se ridică ? pe un plan de universalism, ca un Voltaire, un Bayle sau f un Gourmont; cultura lui, aportul creator, perspectivele, y intuiţiile şi ipotezele lui — (depăşesc momentul Asachi, ridi-j cînd nivelul culturii naţionale. Poligralismul este o ridicare : de nivel, fără îndoială, dar nu şi implicit o precizare de ; structură. D. Eliade, caracterizînd romantismul hasdeean, ^~ face o sumă de raportări, înlăuntrul spiritului său, după ce mai întîi ffil compară, prin vastitatea şi varietatea domeniilor în care se avîntă, cu Pico della Mirandola ; dincolo de erudiţie şi de diversitatea ei, d. Eliade presimte unitatea spirituală a lui Hasdeu, iar geniul lui romantic exprimă un stil intuitiv al lumii : „Geniu romantic, Hasdeu rămîne înainte de toate unul dintre cele mai uluitoare genii pe care le-a zămislit neamul ) românesc. Hasdeu este de altfel singurul care a trăit un romantism românesc şi a realizat o viziune magică românească. Valorificarea istoriei, înţeleasă ca un izvor de fenomene originare ; valorificarea morţii, înţeleasă ca pragul de unde încep un nesfîrşit număr de «forme» care duc, una prin alta, la ultima perfecţiune : Dumnezeu — concepţia aceasta magică a existenţii şi a omului nu a realizat-o nici un român din secolul XIX. Structura magică a gîndirii lui Hasdeu se manifestă în toată opera sa : orgoliu şi acţiune în viaţa şi în lupta politică, elogiul eroismului şi al ambiţiei imperiale (Răzvan şi Vidra), încredere în geniul său şi în misiunea neamului său, optimism. Restaurînd viziunea romantică pe adevăratele sale axe — magia — Hasdeu nu 140 141 e numai cel mai profund romantic al nostru, dar. şi unul (sic) dintre cele mai însemnate figuri ale romantismului european. După Novalis, este singurul care a avut o intuiţie magică a lumii atît de perfectă şi de desfăşurare orizontală, a unor cunoştinţe variate, a unor poziţii de moment istoric, deschizătoare de drumuri, vaste preliminarii într-o cultură care se face, se pune în curent cu ideile şi orientările veacului, uneori imitând, alteori colportând o sprintenă informaţie. lEnciclopedismul e structural numai în culturile de veche tradiţie umanistă^ un Bayle, un Remy de Gour-mont nu sunt simpli informatori şi necesităţi de moment în cultura timpului ; structural ei reprezintă o poziţie a spiritului uman, o sinteză a cunoştinţelor şi o disociere a ideilor, într-o etapă de civilizaţie. Enciclopedismul naţional n-are un caracter universal; mai curînd el este o revărsare de universalism peste spiritul autohton, o acordare, o punere în raport ou problemele,vremii ; enciclopedismul englez, francez, german sau italian rezumă, într-un unghi particular de vedere, un fond universalist, găsindu-şi alimentul -organic în însăşi tradiţia culturilor respective ; encidope-diştii noştri sunt europeni, în urma Europei ; mai mult agenţi de legătură decît spirite creatoare, ei joacă rolul unor sensibile aspiratoare, .injectând aer unei culturi care s-ar anemia în propriul ei aer local. Poligrafii noştri, de la Dimitrie Cantemir la d. Iorga, nu s-au impus spiritului european decît în domeniul erudiţiei ; istoria otomană a celui dintâi a fost izvorul principal al învăţaţilor multă vreme, ca să fie înlocuit cu opera celui din urmă ^[înseamnă oare că aceşti enciclopedişti au schimbat oumva~şi perspectiva cunoaşterii, sinteza ei universalistă, dacă au informat}? ) Informaţia înspăimântătoare nu duce niciodată la enciclopedism, neînsoţită de o mare inteligenţă critică, în stare să sintetizeze valorile spiritului uman într-un moment datj. Cu mult mai drept trebuie dar să vorbim despre poligrafii români, despre erudiţii noştri, dintre care unii de valoare europeană, şi nu despre enciclopedişti. Mare erudit şi neobosit poligraf, Hasdeu nu este nici el un enciclopedist, fiindcă sintezele lui sunt parţiale, în coerenţă. Geniu de o înspăimântătoare vastitate, Hasdeu şi-a cheltuit puterile sale creatoare cu o nepăsare pe care numai un prinţ, un romantic şi un erou ca el şi-o putea îngădui. Dina tot ce-ar fi putut crea, au rămas multe şantiere şi foarte; puţine monumente. Dar planul acestor şantiere sunt (sic) suficiente să acorde semnificaţie istorică unei întregi epoci". Sunt înseşi concluziile, sintetizate, ale Introducerii sale,, cu. care am fi de acord, dacă, scoţînd în evidenţă unitatea spiritului hasdeean, cum şi face de altfel, ar fi potrivită şi caracterizarea acestei unităţi. Poligraf, istoric, filolog, folclorist {acestea sunt planurile majore ale creaţiei lui), Hasdeu este un romantic ce depăşeşte cadrele paşoptismului, în ştiinţă ; în literatură, cuprinzînd şi Răzvan şi Vidra, n-a ieşit din localismul paşoptiştilor, cu toată generozitatea pe care d. Eliade o azvîrle şi asupra acestui lot din activitatea hasdeeană. Dar unde credem că d-sa e imprecis e în însăşi caracterizarea „geniului romantic", pe bază de magie, pe analogii improbabile, ca aceea dintre Hasdeu şi Novalis. In literatură, romantismul hasdeean e un amestec de romantism francez, pus la nivel autohton, paşoptist, şi de romantism aventuros de reminiscenţă rusească ; în ştiinţă, istorie, filologie, folclor, Hasdeu, care asimilase mai tot ce se crease în ştiinţa europeană, este mai aproape de unii germani, dar nu de poetismul magic al lui Novalis, ci de Herder, de biologismul lui Taine (a cărui cultură germană e notorie, deşi e trecută prin senzualiştii francezi şi pozitivismul 'englez) şi de italianul Vico, pentru care manifestă un entuziasm liric. In conferinţa Noi în 1892, Hasdeu scrie, vorbind de faza copilăriei în care se află cultura română, dar în a cărei maturizare crede fanatic : „Crist, Vico şi Darwin, la aceste trei nume se rezumă ştiinţa vieţii". Poate fi vorba deci de magie, un cuvînt magic dar foarte imprecis, în definiţia şi caracterizarea d-lui Eliade ? Hasdeu a. avut o viziune filozofică a istoriei, manifesta-tă-n politică, în limba şi folclorul român ; ea este o sinteză cu elemente din Herder şi din Vico. Problema originilor, a civilizaţiilor primitive, a miturilor, de care e obsedat în Istoria critică, în Cuvente den bătrîni şi în Magnum Etymologicum, e salvată din raţionalismul Şcoalei ardelene (la drept vorbind, pe ardeleni i-a preocupat exclusiv problema originei rasiale, pe care au re-velaţ-o teologic, prin ideea purismului) şi n-are nimic din magie şi nici o legătură cu Novalis. Caracterizarea şi inter- 142 143 pretarea „geniului romantic" hasdeean este ea însăşi romantică, substituind lui Hasdeu preocupările sale. Fiind de acord asupra unităţii lui spirituale, nu suntem de acord însă cu definirea ei ; d. Eliade s-a căutat pe sine în Hasdeu şi unde nu s-a găsit s-a condus de cîteva obsesii personale scumpe. în absolutul, în monumentalul, în totalitarismul spiritului sunt tot aîtea poziţii dîte ne indică istoria şi critica ; d. Eliade abhoră şi pe una şi pe cealaltă şi iubeşte cu ochii închişi, fără luciditate, cu un amor abstract, în care imaginea sa egocentrică şi imaginea obiectivă a lui Hasdeu se suprapun şi se confundă. Nu sunt sigur de loc a fi descoperit spiritul hasdeean în Introducerea sa ; ceea ce e mai probabil e că am descoperit entuziasmul său, cultul său subiectiv neînfrînat, iar între texte numai pe gazetarul, pe polemistul, pe vizionarul Hasdeu. Adică puntea de legătură între publicist şi erudit, între temperament şi memorie, între scriitor şi ritmul lui lăuntric ; abia acum am ajuns la marele, le autenticul spirit hasdeean, palidă fantasmă în produsele fanteziei pure, schemă destcărnată, în fabricatele fără intuiţie. O istorie a presei române este de făcut de-aci înainte, cu toată ampla informaţie şi mai ales cu toată înţelegerea unor violente ideologii, a unor mari personalităţi şi a unor vitale probleme de politică naţională ; în veacul trecut, aproape n-a fost om de cultură mai important care să nu fi fost gazetar sau om politic. Generaţia de la 1848 este plină de gazetari, şi înseşi formele literare ce par mai opuse ziaristicei au fost contaminate de spiritul de luptă, de elanul propagandist şi partizan. Un Heliade a fost gazetar pînă şi-n opera lui poetică, un Kogălniceanu a tratat probleme istorice contemporane ca un gazetar de serioasă cultură, un Hasdeu şi-a folosit marile şi variatele lui cunoştinţe, aplicîndu-le la realitatea politică a timpului, iar, în contra spiritului paşoptist, Eminescu şi-a consolidat o doctrină de stat într-o febrilă muncă de ziarist. Crearea României moderne nu se poate pricepe fără o bună istorie a presei, iar istoria contemporană nu poate reînvia, fără mărturiile pasionate şi pasionante ale gazetarilor fruntaşi din veacul trecut. Placă sensibilă a evenimentelor, a controverselor, a directivelor şi a moravurilor noastre, presa a crista- 144 lizat temperamente, a verificat conştiinţe, a divulgat laşităţi şi oportunisme şi a exercitat un spirit critic, în forme vehemente adesea, dar nu lipsite de o adîneă îndreptăţire. Dacă suntem lipsiţi de memorii politice de mare valoare documentară, dacă n-avem sinteze personale — Istoria contemporană a României a lui Maiorescu este o excepţie —/ aceste lacune se pot suplini prin bogata activitate ziaristică a vremii^ Unii paşoptişti, între care Heliade, Ghica şi Bălcescu, au lăsat preţioase memorii şi scrisori, dar ele sunt legate mai mult de un singur eveniment, de revoluţie şi de animozităţile dintre conducătorii ei ; cronica vie a ideilor şi problemelor politice a înregistrat-o presa. Al patrulea capitol din întinsa Introducere a d-lui Eliade cuprinde un tablou rezumativ foarte amănunţit al ideilor şi articolelor politice ale lui Hasdeu ; mai puţin interpretativ, mai supus la obiect, scris cu mare entuziasm totuşi, el descifrează clar liniile de orientare, intuiţiile, esenţele spiritului hasdeean, manifestat cu mare .strălucire, cu logică intransigentă, cu pasiune, cu sarcasm şi uimitoare clar-vedere, mai ales cînd se referă la destinul istoric al poporului român. Pamfletar şi (polemist de nobilă sinceritate, gazetarul Hasdeu afirmă o poziţie ideologică, un sistem de valenţe spirituale, o vioiciune, o diversitate de informaţie culturală şi o credinţă arzătoare ea o flacără.' Istoricul, filologul, folcloristul alimentează liberalismul paşoptist cu un conţinut de sensibilitate autohtonă ; românismul este o structură dinamică, în stare să creeze în prezent şi-n viitor, nu o încremenită obsesie paseistă, ca în mitul eminescian. Dacă suntem de acord deplin cu d. Eliade că : „Numai Eminescu mai avea, alături de Hasdeu, asemenea serioase preocupări în ziaristică : de a căuta rădăcinile istorice ale evenimentelor, de a le preciza semnificaţiile şi ghici urmările" — trebuie să precizăm că autohtonismul eminescian se epuiza la 1400, în timp ce al lui Hasdeu era un principiu de viaţă, capabil să se reînnoiască, să se adînceaseă şi diversifice în viitor. Romanticul Eminescu se refugia în trecut ca într-un românism absolut, dar static, romanticul Hasdeu se proiectează, profetic, în viitor ; pentru Eminescu românismul e un principiu metafizic, o idee platonică, pentru Hasdeu, româ- Scrieri, 145 nismul e o viziune heracliteană. Cel dintâi e un profet posomorit, ultimul un „vizionar", în isensul pe care Eminescu însuşi îl acordă cuvîntului în Epigonii. Eminescu ne propunea Regulamentul organic ca ideal, detesta Franţa şi iubea Germania, ura liberalismul şi credea că numai boierii ,au avut toate virtuţile, că patrioţii au încetat o dată cu Mircea cel Bătrân şi Ştefan cel Mare, că prezentul e incapabil de o idee mare. Hasdeu e democrat sincer, urăşte despotismul şi pe boieri, respectă constituţia în^forma ei de adaptare organică la organismul naţional, urăşte pe nemţi, pe Austro-Ungaria, pe ruşi şi pe turci, obsedat de ideea panlatină şi dominat de misiunea României în Orient, între popoarele balcanice. Clarvederea lui, în politica externă, sentimentul de demnitate şi egalitate naţională, profeţiile lui, privitor la dezmembrarea Austriei, antidinasticismul lui concret au izvorît din principii abstracte, dragostea pentru ţăran şi instinctul mereu treaz de continuitate istorică între prezent şi trecut îi acordă, faţă ; de Eminescu, privilegiul unei actualităţi mai organice. LTre-/ cutul şi prezentul istoric sunt atacate, în concepţia emines-\j ciană, de o soluţie de continuitate iremediabilă^ Oricîte diferenţe se-noearcă a .se face astăzi între Eminescu şi junimism, acuzat de lipsa culturii şi sentimentului istoric, niciodată nu va putea fi scos, în esenţă, din structura junimistă, din criticismul ei caracteristic. Formalist, juridic, oratorul politic Maiorescu este un liberal de nuanţă engleză, un spirit etic, punîod mereu în contradicţie fapta politică şi teo-/ ria, pe care vrea să le armonizeze ; puma cosmopolitismului / junimist este numai o armă polemică, pe care o foloseşte pasionat şi sarcastic şi HasdeuJ pentru Maiorescu, politica a fost un prilej de manifestare a individualităţii, în limitele ei etice, pentru Eminescu a fost un prilej de a teoretiza asupra statului şi naţiunii, pentru Hasdeu politica a fost profetisim, încredere în viitor, îndrăzneală de a pune conştiinţa naţională pe acelaşi plan cu al conştiinţei naţionale a marilor popoare. Maiorescu şi-a exercitat, prin politică, ; spiritul critic şi estetic, Eminescu a visat, Hasdeu a dina-| mizat^ şi a sperat. \E1 este singurul gazetar şi singurul spirit I intuitiv politic ce se poate opune integral junimismului^ chiar lui Eminescu ; asemănarea dintre ei stă în geniul polemic, în vehemenţa pamfletară, cu ţeluri contrarii însă, şi 146 în fondul originar istoric de la care pornesc. Maiorescu pornea de la teoria parlamentaristă şi de la acceptarea unor stări economice şi sociale dincolo de care vedea numai aventură şi revoluţie ; evoluţionismul lui este o lecţie de pedagogie politică, un ritual mai mult decît o dogmă. Importanţa şi semnificaţia interioară a gazetarului Hasdeu n-o poate aprecia însă decît un bun cunoscător al istoricului, filologului şi folcloristului ; gazetăria lui nu este decît aplicarea la contemporaneitate a concepţiei despre structura spirituală a poporului, văzut în expresia lingvistică, etnică şi fantastică, în organicitatea lor indisolubilă. Impresionat de totalitatea manifestărilor spiritului hasdeean, d. Eliade a urmărit în «cele două tomuri ale antologiei sale, ca şi în Introducerea lor, restaurarea marelui poligraf într-o structură romantică. Crezînd că generaţia actuală este mai dotată să înţeleagă schema spirituală a scriitorului decît fusese aceea din momentul criticismului junimisit, a procedat la o reconstituire a fizionomiei lui intelectuale, în linii mari, cu multe aproximaţii şi cu excesivă generozitate. Hasdeu are însă nevoie, ca să fie valorificat, mai ales de spirit critic. Personalitatea lui e atât de complexă, firele ei atât de împletite, îndît este mai utilă astăzi o radiografie a ei decît o hagiografie. Numai aşa se explică preţuirea literatului, a poetului, nuvelistului şi dramaturgului, la un egal nivel cu a istoricului, filologului şi folcloristului. Hasdeu gazetarul, polemistul şi profetul, fiind o aplicaţie dinamică a învăţatului la prezentul istoric, singur poate fi integrat în aspectul major al personalităţii lui. O fixare critică a „romanticului" Hasdeu, în construcţiile lui ştiinţifice se poate încerca, în raport cu starea domeniilor în care el s-a manifestat, în evoluţia culturii noastre şi în paralelism cu ştiinţa europeană a timpului. Locul lui de creator va apărea atunci mai conturat, mai pozitiv ; Structural, şi Kogălniceanu şi Bălcescu şi Emi- \ j nescu sunt romantici, reprezentând trei „trăiri" intens personale înlăuntrul acestui larg concepU Dar pe cîtă vreme Kogălniceanu şi Bălcescu exprimă un moment pragmatic şi i providenţial al romantismului autohton, iar Eminescu unul s metafizic, Hasdeu este un genial intuitiv, care străbate pînă \J \ la substratul originar al fenomenelor colective,\ concretizate 147 în limbă, istorie şi folclor. Kogălniceanu şi Bălcescu sunt produsul istoriei romantice evocative, Eminescu al poeticei romantice metafizice, Hasdeu al ştiinţei romantice şi al unui anume pozitivism injectat cu un puternic spiritualism. Herder şi Vico, Lavater şi Gibbon, Buckle, Spencer şi Littre, etnopsihologia, lingvistica şi folclorul, frenologia şi economia politică, biologia şi filozofia istoriei alcătuiesc o sinteză de cunoştinţe şi o întrepătrundere pe care geniul răscolitor hasdeean se grefează. Spiritul lui e animat de un adevărat demon al analogiei şi al ipotezei, e obsedat de ideea romantică a prototipului. Aceste forţe vii ale inteligenţii şi erudiţiei lui se supun unor metode, se confruntă cu un plafon maxim al cunoştinţelor din ştiinţele respective, în momentul sintezelor, ipotezelor şi „adevărurilor" pe care le descoperă. Este tocmai ceea ce d. Eliade a evitat să facă fîn lunga sa Introducere, zugrăvind un Hasdeu tipologic, nu unul complex şi nuanţat individual. Dacă structurile sunt cristalizări naturale, cultura unui popor se creează într-o ambianţă istorică, [ştiinţa se organizează într-un spirit de epocă, într-o serie de studii, într-o succesiune de ipostaze ale adevăruluiJCăci după cum nu există, în istorie, filologie şi folclor un adevăr definitiv, ultim, tot aşa nu există nici ştiinţă in abstracto ; creaţia ştiinţifică este organizată, ca şi creaţia fanteziei. Numai „făclia spiritului critic", cum spune undeva Hasdeu, luminează şi coordonează materialurile ştiinţifice, numai sinteza lor, la un moment dat, poate fi identică adevărului. Compare oricine istoria şi filologia Şeoalei ardelene cu aceleaşi discipline reînnoite de Hasdeu, compare oricine modul de a simţi istoria naţională şi autohtonia la Kogălniceanu şi Bălcescu şi modul de a simţi aceleaşi idei la Hasdeu, şi va deduce uşor diferenţele. Prin vastitatea planului, prin complexitatea mijloacelor ide investigaţie, prin adîncirea problemelor şi înmulţirea lor, el ridică ştiinţa românească la un nivel nou, deschiziînd perspective nebănuite urmaşilor. Iată ceea ce aan fi^ voit să fie o „restaurare" a lui Hasdeu în cultura română şi în raport cu ştiinţa europeană a timpului.. Caracterizarea geniului hasdeean este pur descriptivă în prezentarea d-lui Eliade ; dorind-o critică şi istorică, am fi aşezat marea figură a unuia dintre cei mai mari cărturari naţionali într-un tablou cert de valori. Şi nu putem «pune că n-ar fi timpul unei vaste monografii istorice şi critice asupra lui Hasdeu, a cărui^ figură poate fi scoasă dintr-o nemeritată nonvalorificare, în perspectiva culturii. O valoare spirituală nu moare, fiind uitată, dar nici nu devine izvor fecund şi aliment sufletesc, în fiecare generaţie, dacă nu capătă noi interpretări, noi respingeri şi adeziuni. După moarte hasdeismul n-a avut parte decît de epigoni sau de diletanţi, ca să fie întreţinut, cu o intensitate sporită ; n-a avut nici adversari organici (d. Iorga l-a diminuat ca într-un fel să i se substituie), cum a avut junimismul, care s-a bucurat de o pleiadă de „maeştri" şi de repulsii tenace. în acelaşi an în care a apărut antologia d-lui Eliade, d. J. Byok a editat «cîteva „texte alese", însoţite de o „introducere şi note" preţioase, din Cuvente den bătrîni (Ed. „Cultura naţională"). Foarte utile pentru a repune în circulaţie, cel puţin fragmentar, cîteva studii capitale ale filologului şi folcloristului Hasdeu, paginile acestea nu valorifică şi critic figura lui ştiinţifică, introducerea limitîndu-se la o prezentare strict informativă şi la cîteva generalităţi. Mult mai bine a procedat d. Th. Capidan, cunoscutul filolog, care, într-o succintă comemorare, la Academie, -a Iui Hasdeu ca lingvist-indo-europenist şi filolog, a izbutit să valorifice în cadrul timpului şi-n raport cu progresele de astăzi ale disciplinelor amintite pe creatorul Hasdeu. Broşura d-lui Capidan este atît de preţioasă, cu toată scurta ei întindere, iar Hasdeu capătă o strălucire temeinică în toate raporturile pe care Id-sa Ie face între ştiinţa europeană, contemporană învăţatului român, şi între marile lui intuiţii, excelenta lui metodă, feluritele lui soluţii şi ipoteze, unele încă fecunde sau neînlocuite, între uimitoarea lui erudiţie şi mobilitate de spirit, înălţîndu-se dintre amănunte la sinteză ; pe bună dreptate d. Th. Capidan conchide, după o serie de substanţiale confruntări şi judecăţi între Hasdeu şi filologii timpului : „lingvistica de azi şi cea de miîine, adîn-cind cu alte mijloace spiritualitatea limbii materne, se' va simţi în comuniune spirituală cu acela care a fost un mare animator, revenfdicînldiu-1 ca adevăratul «tată» al filologiei române din epoca noastră." 148 149 Omid istoricul şi folcloristul va fi pus în valoare, în acelaşi spirit critic, Hasdeu nu va pierde nimic din marea lui personalitate ; mai mult, credem că abia atunci ar deveni mai organic încadrat, mai preţuit, între cele cîteva etape creatoare ale ştiinţei româneşti ; pînă atunci, entuziasmul d-lui Eliade e demn de stimă, iar munca sa nobilă de editor conştiincios, urmărind variantele şi însoţind de note explicative textele, întocmind un folositor Curriculvm vitae (pînă se va putea scrie o biografie), ca şi o foarte amănunţită „bibliografie raţională" a operelor lui Hasdeu, merită elogiile noastre neştirbite şi recunoştinţa generaţiei actuale de tineri studioşi, care vor utiliza antologia sa ca pe o introducere binevenită în labirintul poligrafiei hasdeene. 1937 SALONUL LUI HASDEU La drept vorbind,l^ste numai o simplă analogie cînd se ./ vorbeşte, în cultura noastră, de saloane literare J cel dinţii lucru pe care îl presupune existenţa unui salon e patronatul unei femei frumoase, culte, spirituale, care să strîngă în jurul ei, ca un centru de iradiere, bărbaţii iluştri ai unei epoci, aparţinînd diferitelor domenii ale vieţii intelectuale. Arta de a conversa în jurul celei mai recente şi răsunătoare cărţi, de-a comenta, entuziast sau ironic, ultimele evenimente, politice, sociale, mondene chiar, de-a lansa valori noi sau de a ţese un văl de aureolă în preajma valorilor de prima mînă este indispensabilă pentru a crea atmosfera specifică a salonului. -^Literatura franceză, care este prin excelenţă o litera- ,/ tură ce s-a dezvoltat în societate, cunoaşte numeroase şi ^ vestite saloane literare ) pentru literatura noastră ni se pare mai proprie denumirea de cerc literar, de cenaclu. Toate revistele care au însemnat ceva în istoria culturii naţionale s-au consolidat îin jurul unei personalităţi culturale : Dacia literară şi Propăşirea au luat fiinţă graţie iniţiativei lui Kogălniceanu, \ Convorbirile literare şi cercul literar afiliat al „Junimei" au viat în jurul dominantei figuri de îndru- y / mător a lui Titu Maiorescu ;\Literatorul şi cenaclul de poezie adiacent s-au consolidat în preajma fascinantei personalităţi a lui Macedonski, care a instituit un adevărat cult al poetului ; după experienţa iniţiatoare a lui V'lahuţă şi Goşbuc, scriitorii s-au adresat năvalnicului temperament al 151 lui N. Iorga, să (patroneze Semănătorul; directivele poporanismului au fost regizate, la Viaţa românească, de dinamica personalitate a lui C. Stere, iar cenaclul propriu-zis a fost întreţinut de pasiunea devotată a lui G. Ibrăi'leanu ; fanatismul estet al poeţilor de la Viaţa nouă a fost alimentat de fanatismul lui Ovid Densusianu, închinător la noi izvoare de poezie. Cenaclul din jurul Convorbirilor critice a pulsat de viaţă, ţinut de dîrza voinţă şi pasiune literară a lui Mi-hail Dragomirescu.\Oriunde a fost un program şi un animator, într-un sens bine definit, scriitorii s-au grupat la un loc, oăutînd isufragiiile conducătorului şi alcătuind un sectar spirit de cenacluJ polemica a fost însăşi sarea din care s-a hrănit spiritul cenaclist, şi fiecare cerc literar a lăsat cîte un copios capitol polemic, din succesiunea cărora s-ar putea scrie cea mai pitorească istorie a literaturii naţionale. Aş putea spune chiar că salonul literar fiinţează pe un principiu feminin, care temperează animozităţile, îndulceşte contururile prea aspre şi dizolvă otrăvurile în conversaţie, în timp ce oricare cenaclu fiinţează pe un principiu masculin, care delimitează fanatismele, încurajează sectarismul şi practică, alături de creaţia contemplativă, tonul virulent al polemicii. Hasdeu a fost unul din cele mai individualiste temperamente din cultura şi literatura veacului trecut, viaţa lui începînd din perioada rusească, de unde a irupt vijelios în Moldova, trecînd prin toate avatarurile ei ştiinţifice, publicistice, politice, prin toate triumfurile şi fulgerările de care soarta nu l-a cruţat, a fost o extraordinară desfăşurare de energie. Retras în castelul lui misterios şi izolat de la Cîm-pina, după moartea Iuliei, mai aproape de duhurile celor plecaţi decît de frămîntările lumii dinafară, Jtlasdeu n-a scăpat de iscodirile presei, de zeflemeaua lui Caragiale, de curiozitatea şi admiraţia prietenilor, care-1 vizitau în sihăstria pe care şi-a impus-o^pregătindu-se pentru viaţa de dincolo ; personalitate fascinantă, prin tot ce l-a preocupat, Hasdeu era, prin însăşi constituţia lui spirituală, cel mai puţin potrivit, dintre marii noştri animatori, să patroneze un salon literar. Iradia prea puternic şi era de-o mobilitate prea nestăpînită, ca să poată creea, în jurul lui, climatul unui salon ; mai mult chiar, a fost prea străbătut de pro- 152 M5\ ^ C & ti* i f m *m fA* f MJ 14,1 r f/U j Ju*t lv«# ţm^r>W*W ^ f**f*f*t?**; f/hm. Manuscrisul autograf al articolului priile lui pasiuni intelectuale şi prea sfîşiat de propriile drame morale ca să domine chiar un cenaclu literar. în cursul vieţii, a întemeiat nenumărate reviste, de erudiţie şi polemică, de politică şi umor, pe care le-a scris deseori singur sau aproape singur. O singură dată Hasdeu a jucat rolul de conducător literar ; dar nu din imboldul lui, din acea voinţă de putere pe care toţi animatorii de reviste şi cenacluri din cultura noastră au avut-o, ci din imboldul altora, admiratori integrali şi literaţi de cea mai variată calitate şi alcătuire sufletească. La 15 decembrie 1887, apare primul număr din Revista nouă ; Hasdeu nu-şi propune nici un program ideologic şi nici un ideal estetic. în tfelul lui sarcastic, spune în Cuvîntul introductiv că revista „nu va fi socialistă, nu va fi zolistă, nu va fi gongoristă". La revista lui Hasdeu, Delavrancea apare într-o fază de bogată inspiraţie, publicînd Hagi-Tudose, Sentino, Domnu Ducea, Bursierul şi colorate articole de critică plastică, astăzi atît de necunoscute. Vlahuţă tipăreşte poeme ca Iertare, Linişte şi Homo homini lupus ; poeţi ca Artur Stavri, Haraliamb Lecca, N. Ţine, Gh. din Moldova, >N. Niţescu îşi găsesc adăpost în paginile luxoase ale revistei, apoi prozatori ca St. Basarabeanu (Crăsesou), Răduleseu-Niger, iar din vechea generaţie Ion Ghica şi V. A. Ureche, folclorişti ca S. FI. Marian, D. Stăncescu şi Petre Ispirescu colaborează asiduu, încurajaţi fireşte de pasiunea de folclorist a lui Hasdeu ; dar, la 17 septembrie 1888, se întîmplă cea mai zguduitoare tragedie din viaţa lui Hasdeu, moare geniala Iulia, fiica lui, de care se legau atîtea speranţe. O nouă vînă se deschide în spiritul frămîntat al marelui învăţat : e vorba de seria de poeme născute din lovitura dată de moartea Iuliei. în 1891 publică în revistă cele cinci studii care vor alcătui volumul de filozofie spiritistă Sic cogito, tipărit în anul următor, iar de la 1893—1896, între conferinţe publice, experienţe spiritiste, poeme şi studii filologice şi cursuri universitare, termină construcţia castelului de la Cîmpina. în septembrie 1895, Revista nouă îşi încetează apariţia ; în 1897, Hasdeu se retrage la Cîmpina, venind în Bucureşti numai pentru a-şi ţine prelegerile universitare. 153 Im asemenea împrejurări, Hasdeu e greu să menţină un salon literar şi să-şi conducă un cenaclu ; preocupările lui sunt din ce în ce mai absorbante în direcţia spiritismului. Un prieten şi admirator pasionat ca doctorul Istrati . ne descrie astfel atmosfera în care trăia şi lucra, la ArKive, unde Hasdeu era director : „Sala în care şedea el era o adevărată cameră a lui Faust. O bibliotecă mare şi absolut în neregulă pe un ste-laj de lemn alb. Cu toate acestea, cînd îi trebuia ceva. găsea numaidecât. O masă mare, încărcată cu cărţi, note, manuscripte, ziare, sfeşnice, lampă şi chibritelniţă în o neregulă astfel încît te întrebi cum de mai poate seri, şi acolo scria el Magnam Etymologicum. Se mai afla şi o altă măsuţă ovală, pe care lua ceaiul, şi scaune şi o sobă de fier. Peste tot mucuri de ţigări şi un praf care abia la trei-patru luni, dacă d-na Hasdeu reuşea să pună să-1 măture. Tot acolo, între masă şi în lungul bibliotecii, se afla patul său de dormit. Am văzut adesea cele mai neînchipuite lucruri aruncate, amestecate cu cărţile : perii, farfurii, cutia cu cocs, hîrtii de maculatură şi corecturi lepădate, cutii vechi de chibrituri sau de tutun, cutii de ceai cu zahăr, sau ceainicul, plăci fotografice ete, etc, amestecate cu lucruri scumpe, cu manuscripte rari, ou cărţi alese, cu condica Mănăstirii dintr-un lemn sau condica Brâncoveanului. Era o neregulă şi o necurăţenie neînchipuită. Acolo trăia el, trăia, discuta, cerceta, cugeta, concepea, scria, corecta, mînca adesea, şi producea ceea ce a şi făcut, fumînd în-tr-una lipsit de soare şi lumină." Aici îşi primea prietenii şi colaboratorii de la Revista nouă ; iar după moartea Iuliei, camera pe care o descrie doctorul Istrati, lungă de 10 metri şi lată de 6, îşi schimbă înfăţişarea ; pentru a-şi cufunda existenţa în lumea duhurilor, Hasdeu astupă toate ferestrele cu perdele groase, între pat şi ferestre pune un paravan, instalează un aparat fotografic acoperit ou negru şi fixează în cameră o lampă roşie de cameră obscură. Bonifaoiu Floreseu, Ion Neniţescu, Ionescu-Gion, anec-dotistul Speranţia şi alţii vin să asiste la experienţele lui spiritiste, în care Hasdeu îşi îneacă ultimii ani ai vieţii. Premergătoare ciudatei atmosfere din castelul pe care-1 154 va .clădi la Cîmpina, ambianţa de la Arhive ne avertizează că Hasdeu iubea mai mult salonul sumbru al duhurilor decît salonul literar : comunicînd cu Iulia, iată ce stări îl chinuiau la 1889 : E sfîntă a ta slovă, şi-i drept ca ea să fie La maică-ta-n păstrare, ca moaştele-n altare, Dar cit e scris de tine, Azi mîna o prescrie: Sunt ceasuri mai senise In negrul meu amar. Lungi nopţi prescriu, iar ziua tiparul primeşte înalta-ţi cugetare: foi după foi răsar Cu lacrămi şi suspine, Cînd tomul se găteşte Mă cred mai lîngă tine : Băut-am un pahar i Grăbesc! mai sunt în sticlă vro cîteva pahare ; Tom după tom cu raze din cer, voi repezi; Şi lumea-atunci pe tine Privească cu mirare, Iar eu, o mărăcine, Pe loc m-oi veste fi. Şi totuşi, personalitatea lui vie, seînteietoare, eufunda-tă-n duhuri şi obsedată de spiritul Iuliei, nu s-a alterat ; o altă mărturie a doctorului Istrati, care avea o proprietate de vară la Cîmpina şi care-1 vizita des pe Hasdeu, în izolarea lui dramatică, ne atestă că deşi „Hasdeu nu merge nicăieri", şi deşi „ducea o viaţă sedentară, iubea şi primea prietenii, fuma mult, bea ceai şi era admirat şi desăvîrşit «causeur», seînteind de spirit, plin de învăţăminte, plăcut pentru cei ce momentan îi erau amici, straşnic cu cei cu care avea vreo discuţie sau vreun diferend". Dacă inteligenţa îi era lucidă încă şi dacă se comporta cu amicii la fel cum îl cunoscuseră înainte de moartea Iuliei — dorinţa de moarte a lui Hasdeu e atît de profundă şi şi-o exprimă cu astfel de dure accente : 155* Ce sănătos mi-e stîrvul! Nimica nu mă doare, Şi totuş mor. Fiinţa-mi de boală şi nu de vîrstă moare, Murind de dor. Zi după zi apune şi noapte după noapte Şi eu tot scap : Dar nopţi şi zile-ntr-una aud ciudate şoapte, în piept şi-n cap în orice dimineaţă uitîndu-mă la mine, Mă văd mai dus. în fiecare seară grozavă poftă-mi vine Să plec în sus. Cu cit îmi scade carnea, tinzînd mereu să moară Incet-încet, Pe-atîta cugetarea-mi s-arată mai uşoară Sunt mai poet. Vorbesc cu nevăzutul şi dînsu-mi povesteşte. Iar eu mă mir ; De ce cînd sus mi-e duhul, jos nu mă mai porneşte La cimitir ? în cer eu sorb prin suflet întreaga veşnicie, Şi-aici-s nimic, Bucata-mi pămîntească încape-ntr-o cutie Curînd un dric ! Trec somnoros prin lume şi numai printre stele Mai sunt deştept : Mă duc ! Mă duc la tine, lumina vieţii mele. Nu mai aştept! C. HOGAŞ — REMEMORARE Şi scriitorii, nu numai cărţile, îşi au destinul lor : Ca-listrat Hogaş îşi-a pierdut şirul firesc al generaţiei lui literare, pu)blicîndu-şi viguroasele excursii la mari răstimpuri ; a mers pe-alături de curentul artistic căruia aparţinea ; şi-a tipărit multă vreme proza în reviste fără notorietate sau fără vitalitate ; o ediţie a suculentelor lui călătorii n-a putut fi pusă în vînzare din cauza numeroaselor şi prea gravelor erori de tipar, un incendiu a mistuit o nouă ediţie, care trebuia să-1 facă popular ; nici pînă astăzi n-a intrat în programa analitică oficială, printre marii scriitori naţionali,, luîndu-i înainte literaţi încă în viaţă, iar critica însăşi îi controversează necontenit, dacă nu însăşi valoarea, în tot cazul natura certă a operei. Cu toate că a murit la 69 de ani (dacă acceptăm ca dată a naşterii anul 1848), se pare totuşi că moartea singură s-a grăbit să-1 smulgă existenţei lui nomade, în cel mai nepotrivit moment pentru gloria Hui întîrziată, cînd armele făceau muzele să tacă şi cînd spiritele erau copleşite de războiul întregirii naţionale. Faima literară a lui Calitstrat Hogaş este, în întregime, postumă ; fără să fi ajuns la răspîndirea operei unui Creangă, cu care a fost de la început comparat, fără să impună, ca masivitatea lui Sadoveanu, care l-a preţuit spontan şi de care-a fost apropiat, în unele note comune, Ca-listrat Hogaş se bucură de o stimă literară egală, fiind încadrat în aceeaşi familie de spirite. Afecţiunea pentru peisagii şi pentru ţăran l-a clasat imediat printre marii 157 noştri primitivi ; dar formula e prea generală şi a devenit un loc comun, care nu mai exprimă nimic esenţial. într-o scurtă notă necrologică, din Note şi impresii, Ibrăileanu vede în Hogaş numai pe „strălucitul cîntăreţ al frumoasei noastre Moldove", adică pe poetul naturii, sub atîtea variate aspecte. D. E. Lovinescu, într-o figurină {Critice, V, ed. definitivă), accentuează mai adine intuiţia că Hogaş e „un poet, şi nu cunosc în toate literaturile un suflet în care să fi cântat mai simfonic întreaga orchestră a pădurilor"... Pentru prima oară, şi-n plin modernism, un critic afirmă categoric talentul excepţional al lui Hogaş, văzut, desigur, în cadrul firesc al marilor noştri primitivi, care imprimă caracterul de originalitate al literaturii române. Mai tîrziu, în Istoria literaturii române contemporane, d. E. Lovinescu intuieşte cel dintîi homerismul miraculoaselor călătorii de munte ale lui Hogaş, socotind cărturăris-mul greco-latin al scriitorului simple „floricele stilistice", iar opera îlui, departe de a fi „specific naţională", prin viziunea homerică a naturii şi a omului „pluteşte peste rasă şi peste timp". Faţă de o atît de categorică judecată şi de un entuziasm exprimat fără nici o reticenţă, reacţiunile n-au întîrziat să se ivească. D. Vladimir Streinu, care şi-a luat şi sarcina să alcătuiască o ediţie definitivă a operei lui Hogaş, a anulat tot ce ţine de fabulos, de homeric şi de poezie grandioasă în paginile de călător neobosit ale scriitorului, reducîndu-1 la proporţiile unui drumeţ pitoresc şi ale unui dascăl de latineşte şi greceşte care-şi agrementează descrierile cu oportune reminiscenţe livreşti. De la primitivismul fundamental trecem la cărturărismul exclusiv al lui Hogaş ; sau, mai bine, să reproducem propria judecată a criticului : „Iubitor al frumosului literaturizat, neurmărind să creeze, ci scriind după anumite canoane aile frazei, ca şi ale compunerii, Hogaş e un beletrist şi în felul lui un plăcut amator, un Odobescu fără erudiţia felurită a acestuia, dar cu aceeaşi concepţie şi practică amatoristă a literaturii". Apropierea de Odobescu ni se pare de loc justificată. Odobescu e un spirit prin excelenţă livresc, iar natura evocată de el e linsă, decorativă, prinsă mai mult în cuvinte 158 decît în zvîcnirea ei ; chiar celebra descriere a Bărăganului nu trece peste nivelul obişnuit al descrierilor lui, poet al lucrurilor inanimate, al tablourilor, al statuilor şi al costumelor de epocă. Hogaş trăieşte sentimentul cosmic al naturii, fiind poet, în timp ce Odobescu e un arheolog agreabil şi un critic plastic ajutat de o mare îndemînare literară, care simulează poezia. în a sa Istorie a literaturii române, d. G. Călinescu prezintă un Hogaş mai complex, deşi eu multe rezerve. Scriitorul, „e un diletant superior, cu o singură coardă, şi ca atare un scriitor minor, însă un minor mare". Şi d. 'Călinescu subliniază pe profesor şi pe cărturar cu ticuri stilistice vădite, cu „propensiune spre bombasticul oratoric şi spre hiperbolă". Dar de la aceste rezerve trece şi la „tipica regresiune la geologia primitivă" a viziunilor lui Hogaş, îi recunoaşte „o percepţie delirantă" şi „toate formele de halucinaţii" ; apoi îi află „mult şi savuros don-chişotism", un „homerism delirant", care „nu e de esenţă clasică, ci de homerismul romantic al lui Victor Hugo" şi în sfîrşit, un soi de „animism burlesc". Imaginea critică a d-lui Călinescu e mai nuanţată şi mai complexă faţă de toate imaginile de pînă acum prin care a fost Hogaş intuit ; oricît de controversate ar fi judecăţile literare pe care criticii noştri le-au emis asupra ope-rii lui Hogaş, fapt cert este că cei mai mulţi au văzut în el un scriitor de primă valoare, unul dintre marii noştri scriitori, cu care ne putem înfăţişa oricînd la un bilanţ sever al creaţiei literare naţionale. Excepţie face numai d. Vladimir Streinu, care-1 trece printre beletriştii plăcuţi şi amatori. Departe de a nega cărturărismul lui Hogaş, îl socotim cu totul secundar ; reminiscenţele lui livreşti pot părea inoportune isau suprapuse, reflecţiile lui, directe, banale sau inutile, sufletul lui rămîne al unui mare primitiv. Hogaş, sub straiele orăşeneşti, a purtat un suflet de păstor transhumant : în natură n-a căutat un spectacol estetic, un calmant al unui citadin blazat sau un pretext colorist ; de altfel, nu e un pictor îndrăgostit de jocul de lumini şi umbre al codrilor şi nu există, în toată opera lui, un singur tablou din natură, în înţelesul strict al cuvîntului. Hogaş e un poet 159 / care simte sufletul grandios al firii, sub toate aspectele ei schimbătoare : furtuna, lumina, ziua, noaptea, apa, codrul sunt expresii variabile ale unui singur suflu cosmic ; acest suflu circulă prin toate „peisagiile" evocate de el.UHogaş /trăieşte poetic, ca stări subiective, spaima de a fi înconjurat f de umbrele înfricoşătoare ale pădurii, bucuria de-a simţi I lumina solară, taina de-a fi învăluit de razele luniijivoioşia de-a auzi murmurul apei, uimirea de-a vedea natura-nore-menită în tăcere, prevestirea furtunii, apocaliptica năvală a elementelor dezlănţuite sau fericirea de-a se odihni înfăşurat în iarbă. Şi tot cu un mare sentiment liric sunt înfăţişaţi şi oamenii pe care-i întâlneşte, indiferent dacă-i vedea-n aspectele lor grandioase sau caricaturale. Acuzaţia că Hogaş nu creează oameni cade ide la sine, fiindcă omul este expresia sentimentelor pe care le provoacă în spiritul lui, mereu pornit spre uimire, în sensul admirativ sau hilariant. Umorul lui Hogaş, cu vădite trăsături groteşti sau bufone, ţîşneşte numai faţă de oameni ; de altfel, natura nu e hilariantă prin definiţie ; peisagiul provoacă spaimă sau admiraţie, plăcere sau neplăcere. Tipurile umane şi de animale sunt grandioase, în forţă sau în urîţenie ; rezistenţa fizică a părintelui Ghenmănuţă, care se strecoară printre cărări şi umbrele pădurii cu o agilitate uimitoare, puterea fabuloasă a Pisicuţii, care înfruntă puhoaiele revărsate ale Tazlăului, înspăimîntătoarele modulaţii ce ies din guşa Aniţei ţin şi ele de elementaritatea. naturii ; numai că omul, spre deosebire de peisagiu, poate fi o ireuşită grotescă sau o supraîntrupare a aceluiaşi principiu elementar care însufleţeşte şi natura peisagiu. Animismul atît de frecvent în proza lui Hogaş este tot o proiecţie concretă a ideii de forţă, care devine astfel mai palpabilă decît prin simpla afirmare, neîntrupată. Sunt cunoscute tuturor cititorilor mesele pantagruelice descrise în opera lui ; toate popasurile sunt marcate de ritualul unor ospeţe grandioase, chiar cînd sunt numai simple mese improvizate şi chiar cînd apetitul e mai mare decît cantitatea alimentelor. Elementaritatea naturală, văzută-n peisagiu şi om, e deopotrivă intuită şi-n instinctele lui, dintre care cel mai apreciat de drumeţ este foamea. Dar me- 160 sele acestea „pantagruelice" nu sunt oare mesele strămoşeşti ale moldovenilor, simplificate la frugalitatea drumeţiei ? Raportările la Omer şi la Rabelais rămîn desigur valabile, în aproximarea esenţii operei lui Hogaş ; dar, oricum, ele sunt de natură literară, analogii cărturăreşti, care nu se acoperă pînă la identificare ;\există însă în viziunea oamenilor care întretaie călătoriile lui Hogaş un cert sen- / timent al urieşesculuiV acest sentiment nu vine nici din fabulosul omeric, nici din grotescul rabelaisian, ci vine, cu siguranţă, din basmul nostru. Hogaş nu e un folclorist ostentativ şi nici nu-şi propune să recreeze teme şi viziuni folclorice, aşa cum a făcut Creangă ; dar înrudirea lui spirituală cu humuleşteanul este neîndoioasă ; fantasticul, mai puternic la Creangă, urieşescul, mai specific la Hogaş, sunt două proiecţiuni care pornesc din acelaşi fond etnic şi sufletesc, din basm. în povestea lui Harap-Alb totul e urie-şesc şi fantastic, poftele lui Setilă şi Flămînzilă sunt elementare, ca forţele naturii, şi sunt fabuloase, ca toate actele ce se petrec în basme ; tot ce pare şarjat, grotesc, neverosimil în instinctele, în înfăţişarea oamenilor lui Hogaş, deşi nu suntem pe planul fantasticităţii, ci în pură realitate, este, ca şi la Creangă, un efect al viziunii folclorice, o proiecţie a proporţiilor din basm. Prin urieşescul lor, un Nică Oşlobanu sau un Trăsnea, din Amintirile lui Creangă, sunt proiecţii ale basmului în realitate, şi între colegii lui Nic-a lui Ştefan a Petrii şi ţăranii lui Hogaş este o identitate de viziune care îşi are obîrşia într-un izvor comun, folclorul. Hogaş a înfăţişat, cu predilecţie, grandiosul, urieşescul, grotescul ; uneori intuiţia gingăşiei niu-i e streină (în Flori- f / cica) ; Uot aşa ne îmbie surpriza unui schematic, sobru pic- *' tor flamandjjinterioarele sărăcăcioase ale părintelui Gher-mănuţă şi al mamei Aniţii nu mai ţin de grotesc prin realismul cu care sunt descrise. La un sfert de veac de la moarte, Calistrat Hogaş este mai viu ca oricînd în spiritele noastre ; mai viu decît a fost tot timpul cît a trăit ; dovadă că n-am terminat cu aproximaţiile şi controversele în jurul operei lui. 1942 1 ANTON HOLBAN: -ROMANUL UJMOM.-, oTOARTE CARE m DOVEDEŞTE JN1M1L ; „PARADA DASCĂLILOR" Din generaţia mea literară, d. Anton Holban, cu o activitate sporadică, dar variată, cu greu s-a iixat într-un domeniu. A semnat flotante figurine critice, a căror savoare mi-a scăpat, s-a abătut spre istoria artei, a revenit cu un larg studiu asupra literaturii d-nei Papadat-Bengescu, ca să reapară, după suficientă absenţă, cu un roman. Diletantism, căutare de sine, cine poate şti resortul acestor frînte alternări ? Sub văl autobiografic, se pare că Romanul lui Mirel e şi o lichidare a inconsistenţei de pînă acum. Adolescent alintat şi egoist, amator de călătorii, de istoria artei şi de perpetuă disertare, Mirel îşi povesteşte iubirea inegală, capricioasă pentru două din verişoarele sale. Pentru una, o iubire idealizată şi repede dezamăgită de realitate, pentru alta, senzuală şi egoistă. Contradicţie de adolescent, orgolios cu o fată sentimentală, timid cu o femeie sigură pe sine. ^Surprinzător în această schiţă de roman e tonul sigur, cu fraza nudă şi observaţia directă ;)Mirel îşi creionează fauna familială cu o luciditate rea."ÎMediu balzacian, de proporţii portative, cu unele reveniri şi prolixităţi, ambiţia lui Mirel interesează prin creaţia lui Tololoi, un ratat bonom, simpatic şi uşor umoristic, dar exasperat de abstinenţa impusă de soţia lui, care-1 înşeală cu un altul, după cum înşelase şi închipuirea platonică a lui Mirel. Brutal cu o verişoară, dezamăgit cu alta, Mirel scapă de tirania pubertăţii. D. Holban are însă datoria să revie ; 162 cu luciditatea sa psihologică, de la această schiţă, îl aşteptăm la o etapă de maturitate de creaţie. Romanul nostru nu excelează în studiul analitic al cazurilor de conştiinţă. Cu excepţia d-nei Papadat-Bengescu, a Omului descompus al d-lui Aderca, a pătrunzătoarei analize a geloziei din primul volum al romanului Ultima noapte de dragoste, prima noapte de război al d-lui Camil Petrescu şi a cîtorva pagini de debut din Mătuşa Matilda a d-rei Stahl — domeniul e aproape virgin. \J[n subtilităţile psihologismului, scriitorul trebuie să ducă un desăvîrşit calm şi un fel de atentă auscultaţie în propriul lui suflet.3Autobiografia poate fi uşor poetizată, deformată cu închipuirea, proiectînd-o în planuri ideale, care nu se menţin în sinceritate decît prin punctul de plecare în contact cu realitatea de la care a deviat. Transformată în investigaţie lucidă, ea devine un simplu instrument de cunoaştere, o descindere în uman, urmărind să descifreze un tip psihologic. Dacă porneşte de la un substrat autobiografic, romanul de analiză se conciliază într-o generalitate abstractă şi oarecum obiectivată prin efortul de a desluşi mecanismul intim al unei pasiuni. D. Anton Holban reuşeşte să se sustragă primejdiei de a poetiza pe un pretext de psihologie, fiindcă eroul său, Sandu, urmăreşte nu numai o confesiune, dar şi o definire în marginile unei experimentări a propriului temperament. în romanul de analiză sinceritatea se confundă cu luciditatea. Ispita de a se idealiza într-o confesiune nu este un criteriu legitim de a condamna un gen anatemizat de Bru-netiere ca o falsă „literatură personalistă". E o eroare de dogmă clasicizantă şi un scrupul de moralist, care confundă confesia artistică cu un act de ispăşire creştină. Eroul d-lui Holban, studentul Sandu, îşi povesteşte la persoana întîi variaţiile iubirii pentru o colegă a sa, Irina, căutînd să definească, într-un dublu plan, două temperamente şi două inteligenţe opuse. Sandu e un orgolios şi un timid, un intelectual care îşi caută un fel de auditor restrîns în sufletul unei femei şi un febril neurastenic, trăind cu iluzia dominaţiunii în iubire, în care se consideră mai mult spectator decît serios angajat. E un suflet mai 163 ales livresc, legănat în confuzia că viaţa, e un teren de experienţă pentru eul lui şi că iubirea se poate discuta şi combate asemenea unei cărţi. Un romantism nemărturisit îl împinge la un sistem întreg de perfectare a iubitei ; fac lecturi împreună, îi stabileşte un program de studii, îi inoculează propriile gusturi, căutînd să-i formeze o personalitate, care nu este altceva decît dublul personalităţii lui. Acaparator absolut, se vede necontenit contrazis de realitate. în timp ce imaginaţia lui activează cu iluzia izbînzii, se vede treptat dezminţit ; e firesc, din această cauză, să-şi creeze o nouă superioritate, aceea a judecătorul ui dezamăgit, faţă de (superioritatea iniţiala, .în baza căreia credea să-şi poată impune individualitatea unei alte fiinţe. Este o certă contradicţie în structura morală a acestui îndrăgostit ; o nevroză specifică îl minează, fără ca el să-şi dea seama ; prin această trăsătură interioară, autoanaliza duce la crearea unui tip şi dă o valoare de document sufletesc romanului. Sandu afirmă că îşi petrece vremea cu Irina din obişnuinţă şi plictiseală; se consideră un sacrificat, care face concesii vieţii erotice. Eroarea lui, inconştientă mai mult, este de a nu crede în dragoste. Totuşi, dintr-o li-vrescă hipertrofie, ise doreşte un donjuan, se dezgustă de pierderea unor posibile aventuri cu alte femei, mîhnit că-şi risipeşte vremea cu o fată mediocră. jEgoismul şi egocentrismul nu sunt, desigur, o dispoziţie naturală în iubire. Abandonarea în combustia clasicului „egoisme â deux" este semnul pasiunii autentice. Reticenţele morale, analiza, fiecărei vorbe şi atitudini, regretul o dată angajat în jocul erotic, impresia de nenorocire perpetuă şi de plictiseală insuportabilă creează un fel de falsă disponibilitate interioară, de care este devastată dragostea lui Sandu. Neputinţa de a iubi i se pare astfel o realitate naivă, stăpînirea de sine o certitudine şi indiferenţa la durerea altuia un semn al superiorităţii. Această formă neurastenică a iubirii îl duce pe Sandu, în etapele esenţiale ale confesiunii, la dubiu integral. Se îndoieşte de propriile lui stări sufleteşti şi de ale Irinei. Se vrea iubit şi nu este sigur de pasiunea femeii. O consideră uşuratecă şi fiindcă i s-a dat i se pare că săvîrşeşte un act mecanic ori de cîte ori o posedă. După fiecare scenă de acest fel el se consideră eliberat : descărcarea nervoasă i € i *; !1T îl calmează, obsesia se risipeşte şi iată că îşi poate îngădui veşnica lui ipoteză liniştitoare : Irina e dominată de el, fără ca să se simtă angajat într-o pasiune reciprocă. Jurnalul lui Sandu s-ar fi putut întinde, pe aceste alternanţe, pe mii de pagini, fără o soluţie concludentă. Bărbatul care se socoteşte atît de lucid în analiza căreia se supune cu o amară voluptate n-are totuşi intuiţia dragostei — mai just, a femeii. Plecat la Paris, punînd între slăbiciunea lui şi mobilul de incitaţie distanţa, nu-şi cîştigă liniştea.; Pasiunea este o ardere lăuntrică, în timp ; e de ajuns să se simtă singur, ca închipuirea şi curiozitatea să-i sfărîme presupusa indilferenţăi Irina îi pusese odată categorica întrebare : „Ce ai de gînd să faci cu mine ?" Sandu, tip de voinţă fragilă, afectat de neputinţa de a conchide, dă un răspuns logic, după structura lui : îi dă libertatea şi chiar o sfătuieşte să se mărite. în raport cu încercările Irinei de a se căsători, intervine Sandu cu vechile raţionamente : ironizează pe candidaţii eventuali, sublimiindu-şi indirect superioritatea. într-o problemă în care femeia îşi pune sufletul şi simţurile, bărbatul activează cu raţiunea. Planurile sunt contradictorii şi drama se petrece pe două paralele fără punct de tangenţă. E de ajuns însă ca Irina să se descătuşeze de cercul vicios al iiezolvării, căsătorindu-se, evident din clasica răzbunare a femeii care se simte părăsită, ca Sandu să reacţioneze, să se simtă nenorocit şi suibpreţuit, să se umilească şi să se plîngă, să caute a schimba cursul unei vieţi pe care n-a acceptat-o decît ca pe un provizorat indefinit. Concesiile încep din partea lui cu aceeaşi precipitare cu care pînă acum îşi aglomera rezistenţele. Abia în faţa faptelor îşi dă seama că a iubit-o pe Irina ; crede în pasiune după ce a respins-o ; Sandu se descoperă îndrăgostit cînd e prea tîrziu. Irina e dispusă să renunţe la căsătorie ; asigurat în parte, reintră în vedhiul lui eu : iar o dispreţuieşte şi o consideră fără personalitate, iar se crede disponibil şi pleacă din nou în Franţa. O scrisoare a unei prietene comune îi anunţă că Irina a murit într-un accident, în munţi. Dar în sufletul lui orgolios şi nesigur, interpretează sacrificiul femeii ca o jertfă logică : „A fost convinsă că-mi este de prisos şi dispăruse" ; supoziţiile nu dorm însă nici în faţa evidenţii. Scepticismul bărbatului hipertrofiat 164 165 îşi mîngîie raţionamentul cu o posibilitate, dacă nu controlabilă, anulatoare a durerii ca un calmant la-ndemînă foarte comod : Poate a lunecat. Pe aceste cuvinte ,se încheie subtila analiză a iubirii din O moarte care nu dovedeşte nimic. Dacă romanul de analiză are predilecţie pentru materialul autobiografic, tehnica lui variază cu o supleţe conformă cu timpul. Benjamin Constant a scris Adolphe într-o naraţiune lineară şi cu o linişte clasică ; tot astfel şi Fro-mentin pe al său Dominique. în La porte etroite, Gide s-a folosit de aceeaşi metodă, pe care a schimbat-o însă în Uecole des fenvmes cu procedeul mai artificial a două jurnale intime juxtapuse. Jacques Chardonne, în Eva, a adoptat tehnica simplă a jurnalului unic, în care îşi înseamnă etapele mai puternice ale unei evoluţii morale într-un ciclu de sentinţe şi observaţii interioare. Metoda d-lui Holban am putea-o numi evocativă ; ea se abate de la modelele cunoscute ; stările sufleteşti se asociază în legătură cu incidente reale reînviate de memoria afectivă. Evoluţia personagiilor e urmărită mai mult în timp decît în spaţiu. Analiza se-ntretaie cu evocarea, reflexia cu fulguranta plastică a faptelor mici, dar semnificative. Romanul său e alcătuit ca un subtil mozaic, în care fragmente miniaturale, stilizate cu graţie şi poetizate cu descripţii, întregesc o psihologie. Desigur că această tehnică e luată din procedeele disociative ale analismului proustian, pe care d. Holban l-a aplicat ou migala unui pictor care ar reduce scara de frescă la miniatură. Analiza sa lucidă nu ignoră graţia interioară şi stilistică. O moarte care nu dovedeşte nimic este adevărata afirmare de prozator a d-lui Anton Holban. Cu Parada dascălilor d. Anton Holban trece de la analiza propriului peisagiu moral la observaţia lucidă şi ironică a cîtorva tipuri caracteristice din mediul didactic. E semnificativă atenţia pe care scriitorii încep s-o acorde deformaţiilor sufleteşti ale unei bresle ou o fizionomie bine conturată şi din nefericire minată de un ridicul din ce în ce mai accentuat. Pe lîngă valoarea artistică a operelor cu material din lumea profesorală, ca un principiu de lăr- 166 gire a cîmpului de observaţie socială şi psihologică se-n-mulţesc şi documentele necruţătoare asupra unei galerii de tipuri scoase din respectul convenţional şi nejustificat de pînă acum. Şcoala românească nu dă numai diplome de ştiinţă şi apostoli de carnaval ; ea este şi o colecţie de vietăţi pitoreşti, cu indigenţe specifice şi ipocrizii ascunse sub un prestigiu aureolat. Fără voie, deci, literatura inspirată din viaţa didactică va conţine şi o critică a psihologiei de breaslă, oricît ne-am situa pe poziţia aprecierii artistice. Produs al burgheziei urbane, profesorul autohton se integrează şi el în condiţiile sociale prezente şi participă la psihologia colectivă a unei pături care interesează progresiv pe romancieri. Caragiale, care este pictorul cel mai veridic, deşi întors spre satiră, al conformismului şi insuficienţelor morale ale micii noastre burghezii, n-a uitat să amintească şi de tipul dascălului autohton, surprins în micile lui compromisuri de intervenţii şi concesiuni profesionale şi în ridicolul lui de persoană pedagogică, încorsetată în metode şi manii. După război, o dată ou extinderea culturii generale şi multiplicarea răspînditorilor ei, provincia şi-a sporit pitorescul administrativ şi politic cu o nouă faţetă, a pitorescului cultural. D-ra Marta Rădulescu a filmat cîteva siluete de pe natură, din provinciile alipite, cu observaţie de oglindă fidelă şi cu umor de întristătoare efecte. în aceeaşi linie de preocupări, cartea d-lui Holban e un ierbar de autentic colecţionar, unde varietatea tipurilor prinse în acul ironiei întrece prin pitoresc şi adîncime, ca şi prin expresie, celelalte iniţieri în lumea didactică. Dar Parada dascălilor are lipsa sau originalitatea de a nu fi nici o succesiune de schiţe, nici un roman sau un ciclu de memorial. D. Holban ne previne că a urmărit să redea atmosfera de cancelarie într-o serie de portrete^Fără a-şi fixa tipurile în cadrul unei anumite şcoli şi localităţi, în specificul individual a condensat, prin arta^sinţetică a portretului, scheme simbolice din breasla didactică» Fără acţiune exterioară şi intenţii epice, prezentarea d-lui Holban e animată de spiritul viu şi acid al observatorului, cu reflexii personale, care au un rol de pauze sau de legătură între frigurile ce evoluează într-o ambianţă comună. Din acest motiv, fresca sa de belferi e lucrată cu participarea egală a romancierului, care a observat pe realitate, şi a 167 criticului, care a eliminat îşi abstractizat, prin arta subtilă a portretului labruyeresc, contingenţele verificabile ale modelelor. Romanul O moarte care nu dovedeşte nimic, operă de remarcabilă analiză interioară, şi Parada dascălilor, expoziţia animată idin lumea profesorală, afirmă cele mai personale însuşiri ale d-lui Holban. Realismul său psihologic vine din linia analiştilor francezi, prin luciditate şi nuanţă, prin cizelarea şi abstracţia expresiei, organizate pe tipifi-carea psihologică şi controlul cuvîntului şi al frazei. Există o incontestabilă puritate de linie interioară şi de măsură stilistică în literatura d-lui Holban. Am afirma prea puţin recunoscîndu-i talentul ; subliniem «că el se dezvoltă în limitele unui concept artistic, cu însuşiri personale care-1 disting în cercul confraţilor de generaţie. Preferinţele sale se definesc mai vizibil în Parada dascălilor, unde d. Holban ne introduce între eroi, printr-un scenariu dramatic, cu replici caracteristice, care dau nota esenţială a oamenilor, «cu economie verbală şi tehnică evident concisă, ca să treacă apoi la amplificări susţinute de tipuri. Desigur, scriitorul urmăreşte intenţionat efecte de compoziţie, exercitând însuşiri, în mic, care simţi că îi aparţin organic. într-un aspect obiectivat prin arhitectură amănunţită a portretului, d. Holban ne prezintă psihologii tipice de dascăli ; de la părintele Bartolomeu, preot şi profesor, mărginit, plictisit şi profitor, la maniacul erudit de cancelarie, filologul Berechet, savant fără mesagiu public şi pedant din specia franciană ; de la silueta artistului mediocru şi ratat, a maestrului de desen, Frunză, la enigmatica ciudăţenie, drept unică personalitate, a lui Hanibal Ionesou, amator de participări la examene şi de minore sentimentale ; de la aspectul respingător şi neglijent al noctambulului Hortopan la intransigenţa şi singurătatea lui Popovăţ ; de aci la neho-tărîrea de holtei tomnatic şi cu vanităţi etnice a macedoneanului Dicea, suflet onest, dar stîngaci şi ridicol, apoi la agitaţia politică a ubicuităţii retorice a lui Nicolaescu-Dîm-bovitza pînă la platitudinea domoală a lui Lungeanu şi la preţiozitatea afectată şi pseudodoctă a conferenţiarului favorit al urbei, avocatul şi fostul profesor Moşinschi, cu intercalarea melancolică a lui Marou, în tinereţe student stră- lucit, dar acum adaptat la mediocritatea vieţii provinciale şi a profesiunii, ca şi la apariţia fantomatică a lui Musset, epavă morală şi putrefacţie fizică, d. Anton Holban îşi distilează neîntrerupt observaţia ascuţită ; o completează cu scurte scene de atmosferă, cu opiniile intelectuale strîmbe şi lecturile arhaice ale dascălilor, cu preocupările lor cotidiene şi platitudinea spiritelor, dar cu savoarea anecdotelor picante, purtate în tolba nesecată a lui Adolf Iscoviei, profesor de limba germană, încheind cu comentariul tăios al unei conferinţe a lui Moşinschi, luate la faţa locului. Dacă în finalul portretelor apare inevitabil pointa ironică, d. Holban irizează şi o discretă simpatie peste unii din mediocrii săi colegi, deformaţi de profesie şi deficienţe personale, şi mai ales se bucură de elevii inteligenţi, dezolant de rari, cu excepţia fragilului Iliuţă, a lui Melinte şi a lui Marcel Griinberg, germeni de viaţă într-un mediu de automate meschine. 1929—1932 168 ANTON HOLBAN: „IOANA" * De la romanul O moarte care nu dovedeşte nimic pînă la Ioana, d. Holban a evoluat spre un analism dus pînă la o veritabilă tortură morală. Cînd ne-am ocupat de primul său roman, care l-a afirmat printre tinerii scriitori de merit, am insistat asupra nuanţelor sufleteşti care sintetizau un tip cu o anume structură erotică. Dacă metoda asociativă a reintegrării stărilor interioare ale personagiului era de filiaţie proustiană, am putea totuşi să surprindem şi o compoziţie meticulos gradată, o unitate de esenţă clasică a caracterului analizat, păstrată cu o grije care nu dispreţuia un vădit efect artistic. Tehnica proustiană era însă mai imult \f ormală, fiindcă/sentimentul unei perfecte simetrii învingea, la sfîrşit, impresia de disociere psihologică. ; în Toana, d. Holban trage ultimele concluzii ale metodei integrării şi dezintegrării analismului lui Proust. Mai întîi, a urmărit să risipească orice impresie de finit a romanului, rupîndu-i simetria. Să fim bine înţeleşi, căci nu voim să spunem că d. Holban nu şi-a stors subiectul de toate posibilităţile. Dar aci a voit o epuizare în adînc, în subconştientul stărilor de gelozie prin care trece acelaşi erou, Sandu, faţă de Ioana. Există trei părţi distincte în roman ; ele corespund cu trei momente morale ; primele treizeci de pagini notează cu sobrietate, cu simţul amă- * Editura Panteon (Brad) 170 nuritului caracteristic, peisagiile Cavarnei şi tipurile, puţine de altfel, care alcătuiesc atmosfera umană a locului./Aceste pagini servesc de cadru sumar, de indicaţie spaţiala şi de justificare a izolării în care se regăsesc Sandu şi Ioana} spre a se cufunda în acţiunea pur interioară din a doua parte a romanului/ (cea mai întinsă) — care ţine pînă la paigina 208. Dje^aci pînă la sfîrşit, încă vreo şaizeci de pagini, se adaugă un nou episod, acela al bolii misterioase care iroseşte pe Vilky, sora Ioanei. Compoziţia romanului ar părea deci foarte calculată, bazîndu-se pe procedeul clasic al începutului, culminării şi stingerii unei acţiuni. Numai că' acţiunea exterioară nu există în Ioana. Analiza nu reiese din fapte prezente, din succesiunea lor logică sau din conflicte care se alimentează exclusiv din incidente actuale. Personagiul central, Sandu,, retrăieşte situaţii, bănuieli, resentimente, extaze, reminiscenţe din insondabilul subconştientului' şi din recrudescenţa lor prin memoria afectivă. Acţiunea se prelungeşte pe un plan exclusiv psihologic, unifioîndu-se într-o durată care anulează realitatea logică. D. Holban pune accentul romanului nu pe caracterele personagiilor ; nici Ioana şi nici Sandu nu sunt două tipuri psihologice, conturate în limitele unor sentimente definitive. Adevărata lui temă este metamorfoza unei stări morale absolute, aceea a geloziei. Cu trei ani înainte de a veni împreună la Cavarna Port, Sandu se despărţise de Ioana. Voiau amîndoi ,să se vindece de suferinţa unei iubiri care Ie-a ucis liniştea. Terapeutica uitării se părea a fi unica salvare dintr-o situaţie care nu ducea la nimic. Femeia a recurs la procedeul clasic al posibilei eliberări din absolutul pasiunii : reface un simulacru de iubire cu on alt bărbat, un prieten al lui Sandu, care a aşteptat un loc vacant, ocupîndu-1 fără mari eforturi. Un fel de vindecare a metafizicii prin fizică. Dar procedeul dă greş. Pasiunea este mai adîneă decît bănuiau amîndoi ; ea persistă în nostalgia femeii după iubitul absent şi în chinul geloziei torturînd pe bărbatul ce nu poate renunţa la sentimentul posesiunii integrale. După trei ani de sterilă suferinţă, se hotărăsc să reia firul întrerupt al vieţii comune. Iluzia vindecării a fost prima iluzie ; a doua este iluzia refacerii. Ioana, în rezervele ei instinctive de femeie, poate 171 ar fi găsit înlăturarea fatalităţii prin fireasca revenire la Sandu ; dar el este un neliniştit, un analist 'nemilos al tuturor stărilor sufleteşti, un cazuist al propriei pasiuni. Reluarea vieţii în comun, la Cavarna, pe timpul verii, va deveni un infern pentru amîndoi. Sandu îşi retrăieşte pasiunea printr-o gelozie extenuantă. Dacă se poate spune, o luciditate absurdă îi destramă echilibrul interior ; o voluptate perversă îl îndeamnă la autoflagelare ; dorinţa de răzbunare prin tortură a femeii care a păcătuit îl biciuieşte maladiv, iar refacerea obsedantă a umilinţelor geloziei, voind să reconstituie faptele petrecute cu celălalt, îi pune la îademînă explicaţii a greşelei Ioanei, cu justificări psihologice a tot ce s-a întîmplat. Vindecarea nu vine prin reluarea unei pasiuni întrerupte ; fericirea nu se poate redobîndi. Dezastrul moral definitiv este strigătul repetat, lamentabil, sfîşietor al lui Sandu. Atunci ce-i rămîne, dacă liniştea e o iluzie, iar temperamentele lor ireductibile sunt într-o încordare fără soluţie ? Un singur lucru — cunoaşterea, introspecţia infinitezimală, chinul sterp al explicărilor şi justificărilor formulate în sentinţe morale care însoţesc fiecare moment analitic. D. Holban a abuzat aci de seducţia introspecţiei proustiene ; arta nu trebuie să emoţioneze, nici să tipizeze, nici să purifice — ea trebuie să cunoască, să meargă pînă la ultimele fibre de care se leagă rădăcina unui sentiment. Dar Proust nu este numai un abstract moralist, un analist împins pînă în pînzele albe ; el reconstruieşte un sentiment, şi deci şi un personagiu cu ajutorul unor infinit de subtile tentacule, al unui suprasimţ al vieţii. Analismul proustian ne duce la colecţia unor piese moarte de anatomie morală. Un sentiment feeric al vieţii învăluie lunga serie din A la recherche du temps perdu. Analiza nu anulează sinteza. Este ceea ce ni se pare că se întîmplă în Ioana d-lui Holban, atît de preţioasă în amănunte, în observaţii .morale, transformate în sentinţe psihologice, atît de intensă în momentele izolate ale unei covîrşitoare analize a geloziei. Proust a descompus „misterul" unui sentiment atît de profund, de capricios, de aberat, în formele pe care le ia uneori, ca iubirea, fără să-i fi volatilizat magia ; marea lui descoperire psihologică este de a fi coborît această ma- 172 gie cu cîteva trepte mai în adîncul subconştientului uman. transfoimînd un complicat laborator de investigaţie morală într-o nouă şi vie realitate, întâmplător am citit de două ori Ioana d-lui Holban ; o dată în .manuscris, apoi în volum. Impresia de laborator de analiză chimică, pentru a surprinde fenomenul într-o formulă simbolică, ce nu se precizează, a persistat de ambele daţi. Aş numi procedeul său analist un procedeu didactic, în sensul unei abuzive raţionalizări, al unei prea vădite căutări de certitudini a cunoaşterii unui sentiment. După lectura romanului rămîi, pe masa de operaţie, cu două cadavre, disecate în cele mai ascunse fibre intime ; voind să reconstitui magia vieţii, constaţi că refuzul e un răspuns prea categoric. Există o forţă am putea spune negativă în analismul d-lui Holban ; ea despică gelozia în componente nebănuite, în străfunduri care scot la iveală o adevărată mizerie a tragismului condiţiei noastre umane. Un pesimism lucid, o obsedantă aspiraţie spre absolutul sentimental, un sens al fatalităţii biologice în care se zbat eroii se desprind clar din ultimul său roman. Un gust de cenuşe rămîne după terminarea lui ; dar sentimentul vital al contemplaţiei, al superioarei noastre siguranţe, de suferinzi oare ne putem obiectiva tragediile, nu aureolează memoria noastră artistică.!Explicaţia poate sta în faptul că d. Holban a aplicat cu exclusivitate numai o faţă a metodei proustiene, analismul, pe care l-a împins la virtuozitate exasperantă. Sentimentul morţii, al unei morţi morale sau al unei nefericiri invincibile este fără-ndoială atitudinea ce se desprinde din Ioana; tot el susţine, în parte, şi laborioasa analiză a romanului. Dar credem a-1 găsi mai persistent, mai transpus în contemplaţie, în acele preţioase medalioane, în care d. Holban încrustează cîteva figuri episodice, ca Aii, Kadîr, Arabella şi pisoiul Ahmed. Ceea ce nu înseamnă că celelalte portrete nu au o fineţe şi un contur tot atît de precis. Mai presus însă de acestea, trebuie să relevăm că sentimentul morţii, panica în faţa neprevăzutului, care atenuează pînă şi tragedia esenţială, gelozia, învăluie cu un mister plin de sugestie figura placidă a lui Viky. Episodul acesta, care încheie romanul, participă 173 integral la contemplaţia care gravează în spirit un turburător spectacol uman, transpus în ficţiune artistică. Preţuim în Ioana d-lui Holban un efort excepţional de analiza psihologică, o conştiinţă autentic chinuită de tragismul vieţii şi o înclinaţie organică ispre experienţele mari morale ; subtilitatea sa de analist îl fixează printre fruntaşii tinerilor noştri prozatori. 1935 ANTON HOLBAN N-aş fi crezut să scriu atît de curînd necrologul lui Anton Holban ; aşteptam să vorbesc, aci, despre volumul lui de nuvele, pe care-1 proiectase eerîndu-mi o amicală sugestie în alcătuirea lui generală sau să mă ocup de noul roman din care a tipărit unele fragmente. Pe Holban nu-l voi mai întîlni însă niciodată, lun: seara, la redacţie, cu privirea lui speriată, albă şi de o fixitate dureroasă, cu mersul lui strecurat cu sfială, cu vorba lui precipitată, abruptă, cu micile şi invariabilele lui confesiuni, făcute rapid şi discret, la un colţ izolat, temîndu-se parcă să nu-l audă nici obiectele din cameră. Eram camarazi de Universitate şi Ide generaţie literară, şi moartea lui bruscă, în plină maturitate a talentului, mi se pare o rupere nefirească, în propria existenţă, o anulare momentană a eforturilor tuturor acelora care am pornit o dată cu el în publicistică. Dar Anton Holban prea a trăit, zi de zi, cu spectrul morţii în faţă, prea era stăpînit de prezenţa catastrofei iremediabile, de care-ţi amintea în cele mai senine şi tonice momente.] Nu voi uita niciodată spaima lui maladivă de moarte, "avertismentul pe care ţi-1 da despre precaritatea «existenţei, cu un freamăt dureros în toată fiinţa lui ; căci dacă Anton Holban era de o discreţie rară în relaţiile lui omeneşti, avea însă indiscreţia neliniştitoare, obsedantă a tragicului sfîrşit. Abia astăzi îmi dau seama că prietenul nostru murea în fiece clipă şi că aştepta un fel de confirmare, în confesiile lui şoptite, cu şi fără oportunitate. Neli- 175 niştea lui era! prevestitoare, iar incapacitatea de a o stă-pîmi era organică. Acum, cînd n-a mai rămas din silueta lui fragilă decît un pumn de cenuşe, cînd neantul a devenit pentru el suprema certitudine, cînd, în sfîrşit, şi-a aflat liniştea pe care n-a găsit-o în scurta şi chinuita lui viată, regretul nostru e atît de mare, încît l-am fi dorit lîngă noi, cu toate suferinţele, ou toate spaimele, mai suportabile decît atrocea idee a morţii definitive. Dar imagina lui literară nu este prea departe de imagina lui umană. Anton Holban a scris cu aceeaşi sinceritate, cu acelaşi ritm dureros ca şi al propriei vieţi! Literatura lui este o transcriere mai stilizată a aceloraşi nelinişti şi îndoieli care l-au torturat ca om. Fie că porneşte din observaţia externă, fie din cea interioară, ooera lui însumează o notaţie acută, prolixă uneori, sterilizantă a zbaterilor lui sufleteşti. Dincolo de o minimă condiţie a ficţiunii şi de la un anume grad voit al expresiei artistice, \cartile lui sunt feluritele faţete ale unei confesiuni răsucite în sine, ca o spirală, fără nici un scop şi nici o soluHe^lHolban a avut voluptatea tristă de â-şi răscoli propriile plăgi morale, de a le-nvenina printr-uh fel de dialectică a suferinţii şi a incertitudinii. Prima lui schiţă de roman, Romanul lui Mirel, indica materialul şi sensul literaturii lui analitice. în el se găsesc împletite snaima de moarte, dorinţa de iubire, de un tragic egoism, şi germe-nele geloziei, care vor isca o adevărată epidemie morală în O moarte care nu dovedeşte nimic şi în Ioana. Un ciudat lirism rece, o neurastenie metafizică şi o cazuistică istovitoare, unite cu sentimentul dezolant al provizoratului alcătuiesc structura psihologică a prozei lui. Iar portretele din Parada dascălilor, în răutatea lor satirică, mărturisesc mai curînd mizantropia unui înfrînt decît violenţa unui revoltat. Prin simpatia faţă de cei sortiţi durerii «şi unei vieţi în penumbră, tandreţea lui, deşi discretă pînă la un soi de pudicitate, ascundea un pesimism izvorît dintr-o adîneă decepţie, dintr-o timiditate congenitală şi din incapacitatea de a gusta viata în doze mari. Căci Anton Holban nu dispreţuia plăcerile ei, deşi o frenezie nervoasă, trepidantă, îl împiedica să le savureze altminteri decît fragmentat şi pe apucate. N-a fost un înţelept, în sensul renunţării, ci un dezaxat, un obsedat, care trăia fericirea şi Mi 1 durerea simultan. Analist pînă la abuz, cărţile lui nu im-1 pun prin construcţia generală, prin sinteza amănuntelor § aproape dizlocate. Cu excepţia romanului O moarte care I nu dovedeşte nimic, lucrat totuşi ou migală, din bucăţi mo-| zaicale şi muzicalizat pe o rezonanţă lirică, restul operii | lui este revelator tocmai prin notaţia izolată, prin surpriza 1 amănuntului. i Acest dar de miniaturist, de cercetător la lupă al unui | suflet chinuit se observă mai clar în nuvelele şi schiţele lui. Şi poate că Holban era un nuvelist căzut în roman, f din prolixitate, din exces dialectic şi din nevoia de a-şi transcrie cît mai veridic observaţiile interne. ^ Cultul lui pentru nuvelă, cu spiritul de nuanţă, cu surpriza notaţiei şi cu însuşirea esenţială de a reconstitui o atmosferă, era o preferinţă identică unei vocaţii. Publicarea în volum a nuvelelor lui, risipite prin reviste, ar însemna o adevărată, o definitivă valorificare a unor calităţi atît de proprii şi de rare, de amănunte expresive, de observaţie lucidă şi de lirism discret; ca şi a studiilor despre Proust şi d-na H. Pa-padat-Berigescu, revelatoare, în primul rînd, pentru modul lui de a simţi şi gîndi, de a vedea toate acele din carul cu fin sau de a număra ridurile din jurul ochiului lui Poli-fem, ciclopul. întîlnirea lui Anton Holban cu moartea, care 1-a^ urmărit pas cu pas, este şi verificarea lui cu viaţa în spirit ; legatul lui sufletesc este un capitol personal, lăsat generaţiei lui, de care o dispariţie prematură nu-l va putea despărţi în istoria prozei noastre contemporane. 1937 DOI CRITICI SOCIOLOGICI* I. în destinele criticei române, d. G. Ibrăileanu e dintre acei care au deţinut spaimă de neofit adevăruri de circulaţie obştească. De data aceasta nu-l mai putem învinui de sociologism periferic artei, de gherism înveterat ; ne pare rău că nu-l putem salva şi de banalitate, căci iată ce a învăţat d. Ibrăileanu, după o pasionată familiarizare cu poezia lui Eminescu : „Eminescu nu cîntă incidentele unei iubiri, ci iubirea ; nu cîntă farmecele unei femei, ci femeia ; nu dă crîmpeie separate din natură, colţuri de peisagii, ci ceea ce este mai general în natură." 189 Foarte simplu : dacă Eminescu nu proceda poetic în acest sens, putea fi comparabil cu d. Topîrceanu, iar dacă Maiorescu nu preciza, din vremuri aproape legendare, aceste adevăruri, d. Ibrăileanu putea trece drept o subtilă conştiinţă estetică ! Şi, mai departe, vulgarizează teoria „emoţiei impersonale", a impresiei subiective şi a expresiei obiective din acelaşi mitic Maiorescu, descoperit proaspăt de criticul ieşean : „Că pentru a reda generalul «utilizează culori ale particularului (? !), aceasta se-nţelege de la sine. Dar ceea ce vrea să ne dea (expresie-tip de belfer !) e generalul, iubirea, femeia, natura." Ne amintim că d. Ibrăileanu persifla odată o anumită mentalitate „suburbiană" ; şi-ar putea completa consideraţiile cu un capitol nou despre : estetica elementară în expresie „suburbiană". Acelaşi îngăduitor Maiorescu, părintele nelegiuit al estetismului, care a produs atîtea insomnii şi violenţe d-lui Ibrăileanu, este pus calm şi candid la contribuţie în următorul pasagiu : „Aproape mici o tiuguire personală, nici o zugrăvire de mizerii particulare, ci din toate suferinţele personale, din toate observaţiile şi experienţele — sinteza, quintesenţa, generalizarea, aşadar aruncarea schelelor pe care s-a ridicat şi plutirea în sferele superioare ale contemplaţiei pure? Ultima expresie este atît de „maioresciană", încît se pare că d. Ibrăileanu a tradus în stilul său o frază a marelui critic, în care a căzut şi o aşchie din marmura originală. Toate aceste explicări şi generalităţi devin inutile de vreme ce au primit prestigiul expresiei maioresciane şi se pot găsi într-o introducere cunoscută ca o statuie publică; vulgarizarea lor n-are decît o importanţă strict personală pentru conştiinţa sociologică a d-lui Ibrăileanu, atinsă de viciul unui estetism elementar şi tardiv. Este însă un spectacol înveselitor să descoperi ingeniozităţi ca acestea ale criticului ieşean, revelaţii de o adîn-cime neaşteptată, în noua sa ipostază de fraged estetician : „Emotivitatea n-o percepi ca ceva care (ce eufonie !) se poate defini prin datele simţurilor, pentru că n-o percepi I prin simţurile externe, cum percepi întreaga existenţă. O I percepi printr-un simţ intim, simţul intern." | Academiile din lume, psihologii, esteticianii ar trebui I telegrafic anunţaţi că în Iaşi un fenomenal şi modest cu-I getător român a descoperit „simţul intern", cheia magică a I percepţiei artistice, piatra filozofală după care tînjesc au-I torii de sisteme, gînditorii estetici. O şedinţă solemnă a ve-I nerabilei noastre Academii, sub prezidenţia fostului nostru I profesor de istoria literaturii române, neuitatul d. Ion I Bianu, să fie convocată de urgenţă ; ne amintim cum I scumpul nostru profesor, specialist în Conachi şi poeţii Vă-I căreşti, a avut aceeaşi genială intuiţie cu ani în urmă. * Distrat şi neprevăzător, ca orice spirit invadat de idei, a f uitat s-o consemneze. D. Ibrăileanu, mai atent cu destinele | cugetării umane, a imortalizat teoria „simţului intern". | Ne prosternăm aici într-o îndărătnică admiraţie ; este | neimportant să mai urmărim pe d. Ibrăileanu în apropie-I rea pe care o face între „voinţa" lui Schopenhauer şi se-| creţul artistic al poeziei eminesciane. Ca eroul lui Cara-I giale, putem conchide : „A se slăbi !" § După această odisee cu neprevăzute şi delicioase insule | de adevăr şi frumos, să încheiem ciclul accidentalului pe-1 riplu în apele viguroase ale spiritului critic al d-lui I G. Ibrăileanu, imprudent aplicat la poezia eminesciană. i Ne-a mai rămas să ne ocupăm de întinsa analiză di- ;; dactică asupra poeziei eminesciane, cuprinsă în volumul Studii literare. Studiul poartă subtitlul de Note asupra versu-\ lui; din cercetarea metrică a poeziilor lui Eminescu, 1 d. Ibrăileanu vrea să capteze valori estetice şi să surprindă perfecţia artei poetului. Punctul de vedere este modest, l deşi legitim. Insă în spiritul criticului nostru banalităţile ; de manual, locurile comune evidente, platitudinile didac-l tice din vremea cînd elevii erau dresaţi cu reguli de „poetică" se asociază într-o armonie cum numai d. Ibrăileanu e capabil s-o realizeze. O analiză de seminar, pentru studenţi mediocri, o înţelegere de belfer meticulos, explicînd lucruri evidente şi chinuitoare prin lipsa oricărei perspective mai adînci — e tot la ceea ce se reduce \ această exegeză de ţîrcovnic la o carte sacră. 190 191 D. Ibrăileanu înţelege poezia ca un mecanic de biciclete : demontînd-o în rotiţe şi bucăţi, le admiră, le potriveşte, le sună de podele şi le recunoaşte izolat, fără a surprinde şi principiul lor central de funcţionare şi semnificaţie. Planul pe care se aşază critica sa este acel al d-lui de la Palisse. Este cel mai sigur, fiindcă nu caută nimic..: totul există, dar este descoperit cu surprize învechite şi admirat cu forţe care nu contagiază. Care sunt observaţiile d-lui Ibrăileanu asupra frumuseţii versului eminescian ? Prima se bazează pe clasificarea măsurilor metrice. Astfel, criticul descoperă că poeziile elegiace sunt transpuse în metru iambic, iar cele cu un sentiment mai stenic în metru trohaic. D. Ibrăileanu surprinde şi excepţii, dar se mîngîie cu adagiul că „excepţia întăreşte regula". După această statistică minuţioasă a măsurilor metrice, d-sa aplică şi un profund principiu de estetică gimnazială : „Adecvarea ritmului la idee dovedeşte perfecta corespondenţă dintre formă şi fond în poezia lui Eminescu, face mărturie de talentul lui, de seriozitatea şi sinceritatea poeziei lui — a inspiraţiei şi creaţiei". Vă daţi seama de subtilitatea pătrunderii critice a d-lui Ibrăileanu, simţiţi importanţa afirmaţiunalor sale ? Să descoperi, în anul 1930, că Eminescu are talent, că poeziile lui sunt sincere şi serioase (!), că este creator nu înseamnă să afli că omul are două picioare, că e mamifer şi că locuieşte planeta Pămîntul ? Dacă toate aceste evidenţe plate nu spun nimic despre poezia eminesciană, spun multe şi în mod categoric despre capacitatea critică a d-lui Ibrăileanu. Fetişul Vieţii româneşti, criticul fără pereche în «hotarele noastre spirituale, nu este decît un anost belfer provincial, glosator de nimicuri importante, mag fermecat între Tătăraşi şi Galata '■— ridicat pe soclul de carton al admiraţiei corporative la proporţii statuare. D. Ibrăileanu a descoperit estetica manualelor şi o detaliază cu o dexteritate de şcolar aplicat cu rîvnă la temele unui profesor mărginit. Cu aceste platitudini, d. Ibrăileanu îşi închipuie că face chiar ştiinţă. Descoperirile sale nu afirmă simple banalităţi ; ele sunt legi, trudnic intuite. Criticul ieşan ise imaginează într-un vast laborator de cercetări şi îşi autodecernează me- ii dalii de premiat: „In poezia lui Eminescu, un? anumit fond I cerînd, provocînd un anumit ritmv nedezminţita adecvare [ a formei la fond e probată obiectiv (sublinierea e .a $-lui \ G. I.) — lucru igreu în estetică. Se ilustrează aşadar cu [fapte (idem) că creaţia lui Eminescu nu are nimic din ceea ce Sra numit munică-exerciţiu, «compoziţie» — că e fapt profund \ biologic". Se mai îndoieşte cineva de valoarea demonstraţiilor estetice ale d-lui Ibrăileanu; se mai pot pune în controversă probele „obiective" ale marilor sale adevăruri ? O incapacitate de înţelegere critică dovedită atît de obiectiv cu fapte (lucru greu în estetică, cum zice d-sa !) capătă în-\ tr-adevăr prestigiu de lege biologică ! De-aci, d. Ibrăileanu • trece la analiza altui principiu estetic al poeziei eminesciane : „corespondenţa perfectă dintre idee şi sonoritate", completat cu fuziunea artistică a limbii, formată din neolor gisme şi forme arhaice ; în sfîrşit, la întrebuinţarea numelor proprii şi la varietatea şi bogăţia rimelor. Analiza d-lui Ibrăileanu se întinde copleşitor, urmărind efecte de „ar-{ monie imitativă" ou aceeaşi sîrguinţă statistică şi pătrundere de şcolar eminent. Dar cele mai multe din observa-\ ţiile sale n-au nici cel puţin meritul noutăţii. De peste trei decenii, profesorul Anghel Demetriescu a arătat biruinţele l şi inovaţiile formale ale poeziei eminesciane. D. Ibrăileanu i reia cercetări mai vechi, le amplifică, Ie diluează cu exas- Iperantă amănunţime, crezînd a fi descoperit secretul frumuseţii eminesciane din procedee cunoscute din toate manualele şi intrate în patrimoniul oficial al interpretărilor didactice. Iată un exemplu de tortură analitică belferească, roind în jurul unei interpretări tipice a d-lui Ibrăileanu : I Şi uscat foşni mătasa pe podele, între glastre, f Intre rozele de Şiraz şi lianele albastre. i i Aceste versuri care relatează sunetul îl şi redau. Mătasă p (cursivele aparţin analistului) exprimă obiectul şi noţional, I şi sonor. Foşnete califică sunetul şi prin caracterul lui onomatopeic îl „imită"... Uscat specifică sunetul şi, ca şi foş-I neşte, îl „imită", pentru că uscat sună... uscat. Rima glastre-albastre îl prelungeşte. Iar Şiraz este însăşi senzaţia de auz, 192 13 — Scrieri, 3 — c. 1759 193 pe care o dă o haină de mătase care „foşneşte uscat" !! Analiză culminează în inimitabila constatare : „Este evident că Eminescu a auzit cum vine fata— înainte de a apărea — şi sonorităţile s-au produs în procesul intim de creaţie." La sfârşitul acestor Note asupra versului, d. Ibrăileanu ne informează : „în paginile acestea am, copiat şi am orîn-duit cum am putut mai bine (mai bine nici nu se putea !) cîteva din însemnările făcute pe marginea unui volum de poezii al lui Eminescu. Am ales pe cele privitoare la elementul sonor. Celelalte poate le voi copia mai tîrziu." Ar fi, credem, inutil ; rezultatul cercetărilor estetice ale d-lui Ibrăileanu e atît de ciudat şi neînsemnat, încît munca rămîne nerăsplătită. Afară numai dacă subtilul analist nu-şi închipuie că a descoperit o mină de frumuseţi eminesciane cum nimeni m-a mai aflat în critica românească. Convingerile tari nu se pot ruina atît de uşor. Voluptăţile metrice ale criticei d-lui*Ibrăileanu sunt exerciţiul unui solitar uimit de soare, de arbori, de oameni. Descoperind realitatea evidentă, crede că a descoperit un univers inedit. Cînd afirmi că o poezie e scrisă în metru iambic sau trohaic, e odă sau satiră, n-ai spus decît : iată o gîscă, un copac, o piatră. Critica e percepţie de valori interioare. Analizele „asupra versului" nu sunt principial condamnabile ; dar d. Ibrăileanu n-a pornit de la intuiţii personale, ci de la normele învechite ale „poeticei" de curs secundar. Cu o asemenea orientare şi percepţie nu putea să ne ofere decît inofensive banalităţi şi pretenţioase inepţii. 1930 G. IBRĂILEANU: „ADELA" Fragmente din jurnalul lui Emil Codrescu. * Rezervele noastre principiale privitor la aptitudinea minoră sau în general ratată a criticilor de a scrie romane a fost întîmpinată cu ironii şi revolte de acei^ care au încercat să-şi romanţeze ficţiunile de substanţă strict intimă, delimitarea teoretică dintre critic şi creator epic s-a părut simplistă criticilor naţionali care n-au ezitat să abordeze romanulJ O lectură atentă a tuturor criticilor romancieri ne-a dus, în mod pragmatic, la formularea îndoielilor noastre principiale. [Chiar dacă sub aspectul prea dogmatic al convingerii fără sfială afirmate am fi căzut într-o eroare, practica acelor confraţi ce vor să ne dezmintă nu ne-a infirmat încă seeptici&mulj şi dispoziţia însăşi de neîncredere în literatura criticilor"e mai tare decît orice teorie, fiind o impresie justificată şi de istoria literară, nu numai de temeiul susţinut principiali că [în structura spirituală şi tehnica expresiei critice există un anume analism abstract, incompatibil cu esenţiala condiţie a romancierului de a da viabilitate, fie epică, fie introspectivă, plăsmuirilor în ficţiune artisticăJO incapacitate de identificare pînă la anularea inteligenţii prea conştiente de propriul control şi nedeplina obiectivare prin contemplaţie a materialului psihologic, indică limitele criticului în creaţia romanescă. (Dar punctul nostru de vedere nu înseamnă însăşi interdicţia absolută, impusă criticilor, de a scrie romane, \aşa cum greşit cred * Editura „Adevărul". 195 unii confraţi, căzuţi în mod firesc în vanitatea subiectivă a oricărui autor, cînd socotesc implicit că un roman făcut cu toate prevederile tehnice, adică de mecanism al compoziţiei, este şi o realizare fără dubiu. Este instructiv cazul recent al d-lui G. Călinescu, al cărui roman ratat, Cartea nunţii, alcătuit ou un abil instinct de industrie literară, de care poate fi capabil şi proaspătul său mentor, d. M. Se-vastos, n-a infirmat şi rezerva noastră principială în privinţa criticilor romancieri. Mai melancolic e însă că d. Călinescu, printr-o superficialitate psihologică şi o verbozitate lirică facilă, n-a izbutit să devină romancier nici în măsura, d-lui E. Lovinescu şi nici în acea a d-lui Ibrăi-. leanu ; ^pnştiinţa sa artistică s-a lăsat ademenită de o uşu-i ratate improvizatoare prea comercială^ ca să ne fi impus cel puţin prin probitatea încercării de a debuta şi în roman. Cu evocări poetice şi o expresie de valoare necontestată, şi o integrare afectivă în abulia etnică moldoveana, d. Lovinescu s-a menţinut într-o zonă de superioară literatură ; cu un psihologism uneori de o febră introspectivă reală, d. G. Ibrăileanu s-a apropiat cu gravitate de tema din Adela, romanul unui intelectual specific al veacului trecut, cu suficiente elemente de a defini un tip şi o dramă inte-/ rioară. Indiferent de gradul de realizare în ficţiune a unui / material sufletesc subiectiv, griticul ieşean acumulează în 'J acest roman o experienţă şi ne qbligă la stima cuvenită or-cărui efort cu seriozitate afirmat^ Cu toată respingerea liminafa a caracterului autobiografic al romanului, prezentat sub forma unui „fragment de jurnal" al doctorului Emil Codrescu, eroul şi comentatorul analitic al propriilor oscilaţii hamletiene, în dragostea cu evoluţie strict platonică pentru Adela, este atît de evidentă psihologia şi structura ideologică a d-lui Ibrăileanu în ima-I ginata pasiune a personagiului, încît \yaloarea lui de do-i cument uman este uşor de identificat^ De altfel, însăşi această ideală zugrăvire a propriei psihologii dă un farmec, în primull rînd memorialist, atît lui Bizu de d. E. Lovinescu, cît şi Adelei d-lui Ibrăileanu. Literatura criticilor face parte din acea specie de roman pe care Sainte-Beuve, el însuşi experimentator sincer al romanului autobiografic, într-o etapă morală, o defineşte ca posibilă, prin însăşi natura ei de certă autenticitate : 1-96 I„Chaque esprit sensible, delicat et attentiţ, peut faire ăvec soi-meme, et moyennant le souvenir choisi et reflecţii ? de ses propres situations, un bon roman* mais un seul66 (Por-i traitslitteraires, voi. II, pag. 51). Iîntre aceste spirite „sensibile şi atente" intră şi criticii romancieri care, utilizînd o experienţă proprie de viaţă şi o tehnică asimilată în cursul unei cariere de lector şi comentator, pot scrie „un singur roman", cu deosebire că va fi mai mult sau mai puţin bun. Fiind autobiografice — cel puţin în datele sensibilităţii şi în fizionomia intelectuală, dacă nu totdeauna şi în situaţii — e firesc ca romanele criticilor să fie, cu precădere, analitice şi psihologice. în Bizu, d. Lovinescu a speculat 1 sentimentul morţii şi reacţia temperamentală pasivă a lui 1 Anton Klenze în etapele unei vieţi urmărite din adolescenţă, Icu obsesiile ei erotice, pînă la fixarea în maturitate ; monografie sufletească fără un moment culminant, Bizu e un memorial travestit prin ficţiune. D. Ibrăileanu alege o singură faţă mai proeminentă a lui Emil Codrescu : reac-, ţiunea lui în iubire, complicînd aspectul de atitudine temperamentală cu drama virilităţii în declin. Cvadragenarul Codrescu, îndrăgostit de Adela, pe care o cunoscuse de copilă, revăzînd-o peste douăzeci de ani, după ce fusese măritată şi I divorţase, îşi agravează timiditatea şi îşi stoarce mintea în I labirintul îndoielilor nu numai dintr-o notorie abulie con-r genitală şi o filozofie subiectivă, devenită atitudine reflexivă j prin cultură, dar şi din spaima uneiimprobabile fericiri, j într-o căsătorie atît de inegală ca vîrstă. Senzaţia premer-k gătoare morţii,Llmbătrînirea, exasperează reticenţele lui Co-I drescu, îi multiplică, prin inutilă cazuistică, îndoielile, ge- | lozia, incapacitatea organică de a voii şi îi ucide ifapta prin | reflexie otrăvitoare. Emil Codrescu este, indubitabil, un al- | ter-ego al d-lui Ibrăileanu ; lecturile preferate, analismul, întortocherile interioare şi de expresie, extazele romantice î şi scepticismul rece, înclinaţia spre reflexie biologică, pe (| baza pesimismului schopenhauerian, comentariul sociologic, !| elaborarea introspectivă în maxime, cînd didactice, cînd pe- I dante, cînd banale şi de abuz al parantezelor, alternarea I tandreţii dusă pînă la sentimentalism cu misoghinismul ur- ; suz, răutăcios, pendularea între materialism şi idealism, -i gustul pentru ştiinţele naturale şi credinţa în determinismul 197 pozitivist, neurastenia şi efectele ei disociative împinse pînă la meticulozitate şi falsă exagerare a mărunţişurilor — întreaga fizionomie de intelectual al veacului trecut, consemnată şi în filele de jurnal cerebral din Privind viaţa, se substituie spectrului literarizat în fictiva apariţie a doctorului care-şi alcătuieşte o adevărată fişe de temperatură morală. Este cu atît mai surprinzător documentul psihologic fixat în figura lui Emil Codrescu, analist pînă la absurd, cu cît d. Ibrăileanu nu-şi mai aminteşte aci nimic din tendenţionismul său poporanist. O dulcegărie şi o atmosferă morală vetustă aparţinînd eminescianismului romantic de după 1880 şi misticismului slav occidentalizat al lui Turgheniev sunt mărturia unui timp intrat în istorie ; dar tonul de cerebralitate al unui intelectual fără „datorii" pentru rurali, analismul psihologic, e drept fără contemporane subtilităţi, didactism»l onest al observaţiilor, fără intuiţii profunde, comentariul introspectiv prea teoretic adesea (semnul criticului prezent în roman) şi o febră erotică, ventilată într-o cazuistică de spirit urban, îl scot pe d. Ibrăileanu din atmosfera platitudinii poporaniste, propagată cu o încăpăţî-nare neexplicabilă la un temperament hamletian. Tipul lui Emil Codrescu nu este numai simbolic pentru intelectualul celei de a doua jumătăţi a veacului trecut ; el sintetizează atîtea mentalităţi literare, de la teoria „cristalizării" amoroase a lui Stendhal la psihologismul pedant (atît de evident în Adela!) al lui Bourget, la filozofia „voinţii" lui Schopenhauer şi speculaţiile lui asupra iubirii, pînă la sentimentalismul şi poezia în penumbră a lui Turgheniev şi abulia analizatoare a lui Amiel. în d. Ibrăileanu se zbat două fiinţe : cititorul singuratec şi nocturn al romanelor „occidentale", tipul pitoresc prin însăşi existenţa lui, şi teoreticianul de limitat dogmatism al poporanismului cu „datorii" şi atitudini moralizatoare în artă, discipolul în-veterat al lui Gherea, fostul socialist sentimental, transformat în apostolul unor catehisme căzute în desuetudine. Nimic din toate acestea în Adela; regăsim, evident, şi pe d. Ibrăileanu, cu limitele şi deficienţele sale, cu didacticismul reflexiilor şi unele insuficienţe de expresie, cu abuzul de paranteze naive şi comentariul infinitezimal inutil, cu unele procedee stilistice uzate, sau unele observaţii ba- 198 nale — însă o probitate intelectuală şi o ţinută artistică onestă dau romanului său importanţa anui viu document psihologic. Procedeul narativ al d-lui Ibrăileanu este de unitar jurnal intim. O modestie care nu displace, fiindcă este atît de proprie cu modul liric, prin care-şi defineşte eroii. Compoziţia Adelei este o alternare de reflexii abstracte şi de evocări plastice. într-o expresie sobră, pînă la limita formulărilor seci, d. Ibrăileanu analizează intoxicaţia amoroasă a lui Codrescu, cu naivităţile lui sentimentale, cu extazele şi gelozia imaginară, cu ridicolul lui plin de suspiciuni ; partea cea mai vie o alcătuieşte procesul de transfigurare a iubitei (ca în „metafizica iubirii" lui Schopenhauer), febra care-1 acaparează pe erou. De la pagina 167 pînă spre sfîrşit, de unde începe agonia mirajului şi pregătirea dcz-nodămîntuliui, ca şi tragedia îmbătrânirii lui Codrescu, stilul ia un ton bombastic adesea, cînd nu decade într-o serie de abstracţiuni despre moarte şi iubire, despre femeie şi substratul biologic al iubirii. Criticul e prezent în acest fragment final al romanului ; analistul e mai viu în precizarea psihologiei de adolescent întârziat al lui Codrescu şi în obsesia fizică exercitată asupră-i de Adela, în genere mai consistentă, în silueta ei de instinctivă şi cochetă feminitate. Codrescu fiind însuşi portretul intelectual al autorului, se osifică în abstracţie şi se defineşte prea direct, în sentinţe didactice. Adela creşte mai pură în ficţiune, se materializează în contururi mai plastice, pe flacăra scundă totuşi a unui sentiment care-i dă o substanţă artistică. -Sunt în romanul d-lui Ibrăileanu şi cîteva portrete epi-% sodice, sobru zugrăvite şi cu totul pe un plan secund ac-v ţiuniimai gdesea comentate direct, sunt şi ilustraţii bioso-ciologice, pretext de teorii, unde reapare interpretul verist al personagiilor din critica literară.jDar ceea ce € surprinzător în romanul Adelei este simţul peisagiului, comentat şi el, intelectualizat şi transpus în stare lirică, jdupă formula lui Amiel : Je paysage cest un etat d'âme". Tîrgul Băl-ţăteştilor şi împrejurimile în care evoluează pasiunea platonică a lui Codrescu, angajat în excursii sentimentale cu Adela, oferă şi un mediu de topică şi poetică încadrare a iubirii stinse în neantul abuliei reflexive şi ucisă în dialectica împleticită a timidităţii maladive. 199 G. IBRĂILEANU Nu este o 'întâmplare că primii critici români sunt critici de idei. Maiorescu, Gherea, Ibrăileanu nu reprezintă numai trei moduri personale de a face critică. Despărţiţi prin cultură, prin metode, prin temperament, prin talent şi gust, aceşti înaintaşi ai criticii moderne se întâlnesc într-un punct comun: n-au disociat definitiv critica de cultură. Maiorescu a făcut critica unei culturi romantice, a Şcoalei ardelene şi a paşoptismului de la „înălţimea veacului al XlX-lea". Cariera lui are ceva providenţial, dar în perspectiva timpului legenda autorităţii maiores-ciane se încadrează în istorie şi încremeneşte în memoria urmaşilor ca un fapt impersonal. [De pe urma lui a rămas mai mult un: spirit, o directivă, decît o impunătoare operă.; Oricît am încerca să reconstituim atmosfera în care criti^ cui s-a manifestat, personalitatea lui ne apare ca un ornament în arhitectura literară a momentului istoric. La baza criticei lui Maiorescu este o dogmă estetică ; el n-a practicat critica, pură, venind oarecum dinafară, din filozofie, în literatură. {jSpirit de idei generale, de o admirabilă puriu într-un sistem de idei, după ce le-a confruntat cu cazurile individuale, nu s-a coborît şi la studiul individualităţilor. Critica începe de-aci, iarLce rămîne de pe urma unui critic sunt intuiţiile lui, impresiile lui vii, multiple, şi nu ideile.! Nu vrem să spunem că ideile de orientare ale 1 201 lui Maiorescu n-ar fi fost salutare şi n-ar fi conţinut un adevăr. Dar ideile se schimbă, o dată cu perspectiva culturală.^ Certitudinile definitive, în critică, duc la un iremediabil statism şi la sterilitate^}Ca să fugă de diletantism, de eroare, şi să-/şi capete o autoritate indiscutabilă, Maiorescu s-a refugiat în certitudinea estetică ; din certitudinea metafizică a unui adevăr, văzut ca trei feţe dialectice ale culturii, acest hegelian s-a oprit în pragul creaţiei critice, după ce disociase adevărul sensibil (arta) de cel raţional (ştiinţa) şi de cel pragmatic (politica). Pînă aci suntem într-o perfectă metodologie a culturii, pe care logicianul a ştiut s-o impună cu autoritate, cu diseernămînt şi măsură. Puţinele lui aplicaţii critice, la cazurile individuale, sunt schematice, iar intuiţiile lui, deşi adînci şi sigure, ca în cel mai întins studiu al său, despre Eminescu şi poeziile lui, sunt formulate cu o impersonalitate aproape îngheţată. De gustul lui Maiorescu nu ne îndoim nici azi ; el l-a impus pe Eminescu, .pe Creangă şi pe Caragiale, dar i-a impus prin prestigiul lui cultural mai mult decît prin persuasiunea, prin entuziasmul critic. Pregătirea lui umanistă i-a dat acel sentiment al valorilor, al esenţelor unei culturi, făcîndu-1 să aleagă creaţia de simulacrul ei. Critica lui consacra, prin simpla acţiune orală, prin coborîrea graţiei pe capul scriitorului ; cînd Maiorescu acorda cîteva rînduri unui literat, era o condescendenţă excepţională. Lui Maiorescu i-a urmat Gherea, ca o necesitate ; critica prea se confundase cu magia. Trebuia coborîtă pe pămînt. Polemicele lui Gherea în contra „criticii metafizice" au sfîşiat această aureolă de care se bucura necondiţionat pontiful Convorbirilor. Formula „criticei ştiinţifice" a înlocuit, pentru vreo treizeci de ani, formula „criticei metafizice". Noua îndrumare gheristă am putea spune că a lărgit spaţiul criticei române, fără s-o ducă mult prea departe, în esenţă, de momentiil maioresoian. Gherea venea şi mai dinafară criticei, din socialism şi marxism. Capitolul esteticei generale este înlocuit cu un capitol de sociologie, adică unei metodologii îi urmează alta. {Qpgmatismul estetic e înlocuit cu dogmatismul sociologic) Nici Gherea nu e capabil de evoluţie înlăuntrul criticei ; ea devine descriptivă şi psihologică, dar nu aplicată la individualitatea creatoare, ci merge spre categorie, spre tipologic. Studiile lui despre „decepţio-nism", despre „artiştii proletari", despre „tezism" sunt explicaţii generale, critică de idei, trecînd din artă în istoria spiritului public. Gherismul disociază şi mai puţin critica de cultură decît Maiorescu. Incidental numai practică şi critica literară, asupra lui Eminescu, Coşbuc şi Caragiale, dar şi aci punctul de vedere nu e intrinsec, ci exterior. în măsura în care aceşti literaţi pot ilustra teoriile lui sociologice intră în preocuparea criticei lui. Venind după Maiorescu şi Gherea, Ibrăileanu îi continuă şi-i conciliază, deşi descinde şi el dinafară criticei, dintr-o mişcare de idei politice reformista şi de atitudine sociologică, din poporanism. Astăzi este incompletă formula care explică pe Ibrăileanu ca pe un exclusiv discipol al lui Gherea. La influenţa criticei lui ştiinţifice se adaugă influenţa ideologiei lui C. Stere. Gherea era un umanitarist, Ibrăileanu e un poporanist ; primul îşi caută un ideal abstract, universal, secundul unul realist, încadrat într-o tradiţie autohtonă şi în împrejurări istorice specifice. Criticul Vieţii româneşti nu pleacă din dialectica marxistă, ci din autohtonismul lui Alecu Russo, pe care-1 opune, în mare parte, lui Maiorescu. Spiritul criticei sociologice al lui Gherea era reformist j al lui Ibrăileanu e partizan. Astfel nu este de mirare că ajunge la un adevărat sistem regionalist. Muntean şi moldovean, liberal şi conservator, respectiv paşoptism şi reacţionarism, rural şi urban, etic şi etnic, specific naţional şi nespecific — devin categorii fundamentale, de orientare, ale criticei poporaniste. De la aceste noţiuni, drumul dialecticei sociologice este larg deschis. Să nu uităm că adevărata construcţie de idei generale, sistemul critic al lui Ibrăileanu, este cristalizat în Spiritul critic, opera lui capitală, unde informaţia istorică şi dialectica socială se realizează cu maxima capacitate. Critic de idei generale, al ideilor sale, Ibrăileanu a rămas pînă la sfîrşitul carierei. Ca toţi dogmaticii, nu s-a format, ci s-a deformat. Oricît a evoluat ulterior (şi vom vedea că Ibrăileanu a evoluat), spiritul lui n-a putut evada din cadrele generale fixate în monografia 202 203 sa ; ea îl defineşte amplu, îl constrînge, îl divulgă, în tendinţele şi s-tructura lui intimă. Ibrăileanu şi-a dat seama că ideile devin istorice, că îmbătrînesc şi mor ; numai aşa se explică unele completări, unele abateri de la sistemul criticei sociologice ; nu şi-a renegat niciodată acest sistem, dar uneori l-a omis, l-a uitat cu bună-ştiinţă. în Scriitori şi curente, ca şi în broşura După război, ne aflăm în prelungirea Spiritului critic. Explicarea Curentului eminescian sau a operei lui Brătescu-Voineşti, prin dialectica sociologică, indică aceeaşi orientare. O părăseşte în Note şi impresii, în Scriitori români şi străini şi în Studii literare, nu în totalitatea articolelor cuprinse în aceste volume, dar în unele studii de aplicaţie critică. Ibrăileanu a descoperit critica literară prea tîrziu ; n-a descoperit-o nici prin Maiorescu, nici prin Gherea, ci prin Bourget, din Eseurile de psihologie contemporană, şi Fa-guet. Poate şi prin France şi Hennequin, iar faptul că citează pe Gide şi pe Gourmont, criticii, nu înseamnă totuşi că se adaptase cu supleţe îşi la aceste spirite atît de moderne. Critica lui Ibrăileanu explică ciudatul caz al unei duble personalităţi : una dogmatică, plină de prejudecăţi de sistem, a criticului sociologic şi poporanist, alta a unui chi-\ nuit moralist. iJNI-a ajuns, desigur, ^să disocieze faptul este-j tic de faptul. cultural, definitiv^ "Contactul cu literatura europeană i-a dat o perspectivă mai largă, l-a scos din ori -jzontul unui regionalism critic dăunător şi l-a făcut mai com-fpr^henşi^ Âm recitit cîteva din glosele lui în jurul unor scriitori pe care i-a admirat. Articolele despre Turgheniev, Tolstoi, Ahatole France, Baudelaire, Abatele Prevost sau unele pagini despre Proust ne descoperă un Ibrăileanu sensibil, comprehensiv, un moralist chinuit de problema dragostei, a fericirii, de secretul creaţiei artistice şi de valorile de artă permanente. Pasionatul „consumator de literatură" apuseană ne indică o preferinţă, aceea pentru moraliştii francezi şi romanul analitic. în aceste pagini de critică psihologică trebuie căutat Ibrăileanu, critic afectuos, disociativ, chiar dacă intuiţiile lui nu merg prea în adîncime. După ce comentase sociologic .pe Caragiale şi pe Eminescu, spre bătrîneţe, Ibrăileanu începe să se apropie şi de arta lor. E o pasiune crepusculară în cultul lui pentru poezia eminesciană ; şi dacă, pe lîngă preocupările de strictă istorie literară, în legătură cu opera poetului, defunctul critic ieşan a spus şi unele naivităţi despre arta lui, nu i se poate contesta meritul de iniţiator în eminescologie. Cu aceeaşi tîrzie afecţiune s-a apropiat şi de Caragiale, pe care începuse a-1 aprecia şi în marea lui valoare de creator. Sunt unele sugestii, unele remarce de o autentică pătrundere înlăuntrul operei caragialiene, chiar dacă predilecţia lui spre sociologie nu-l părăseşte cu desăvîrşire. Dacă în critica psihologică s-a oprit la intuiţiile de coincidenţă cu sensibilitatea lui, romanul Adela, apărut după vîrsta de 60 de ani, ne-a transmis tot ce a fost mai personal, mai viu din personalitatea lui creatoare. Lirismul de umbre şi lumini, analismul chinuitor, sentimentul peisajului şi mai ales intuiţia proaspătă a feminităţii ce se desprinde din acest roman ne întregeşte ifigura destul de complexă, de inegală şi contradictorie a dispărutului critic. Ibrăileanu lasă în urma lui un cult tot atît de fanatic, de global ca şi cultul maiorescian ; nu l-am cunoscut pe acest bătrîn cu sensibilitate mobilă, cu vervă dialectică şi insomnii torturante-LEste neîndoios că stilul critic este un stil vorbit, cu insistenţele, lipsa de supraveghere, parantezele şi impurităţile lui oraleJCă Ibrăileanu a avut un stil interior ne-o dovedeşte Adela, testamentul artistic al unui sensibil şi al unui romantic. Iaşii culturali pierd, prin moartea lui, un animator,^ un simbol al unei mari tradiţii, iar critica naţională pe încă unul dintre înaintaşii ei. 1936 204 EUGEN IONESCU: „ELEGII PENTRU FIINŢE MICP * D. Eugen Ionescu, prins în recenta îndeletnicire de a distruge toată critica română care a elogiat poezia argheziană, îşi premerge destrămarea Cuvintelor potrivite cu o modestă plachetă în versuri. In numai 20 de bucăţi se afirmă ca un discipol aplicat al cîtorva poeţi, între care regăsim şi pîlpîirea joasă, insis^ tent, din sensibilitatea clorotică a lui Maeterlinck. Sugerarea morţii trece ca un vînt livresc din poetul belgian în micile sale elegii : Şi la noi odată va veni să bată. Peste ape trece, nimeni n-o petrece. Poposeşte-n sat şi nici un lătrat. (Balada) Defilează morţi premature de copii veştezi, în acelaşi ritm de cantilenă, afectează o naivitate jammistă de identificare bucolică, rugîndu-se : * Editura „Cercul Analelor române", Scrisul românesc, S.A. Cra- iova. Doamne mic, ridică-mă şi fă-mă fericit ca pe boii cu coarne nevinovate. (Ruga) într-un grup de „elegii groteşti" se gîndeşte şi la factura şi motivele d-lui Ion Barbu, parafrazînd, pentru „fiinţe mici", în Baladă, Riga Crypto şi lapona Enigel : O, nătîng pitic, făptură de nimic ! Cum de ţi-a plăcut fata trestioară, gura ei de mac, şoldul ca un arc, cînd tu te-ai ştiut fiinţă de ocară ? încolo, d. Eugen Ionescu se joacă cu apreciabil de multe păpuşi de cîrpă. 1932 206 EUGEN IONESCU — SAU MARIONETA PROPRIEI VANITĂŢI Mărturisesc că am citit vdlumul Nu, ai d-ilui Eugen Ionescu, cu un viu interes ; îmi plac comediile, şi mai grosolane şi mai subţiri, iar acest tînăr, născut din scandal literar, a izbutit să 'scrie cea mai autentică, mai întristătoare comedie a generaţiei sale. Articolele sale alcătuiesc un document sufletesc al celei mai incurabile vanităţi. în domeniul spiritual, negaţia poate avea două sensuri : al unei înalte conştiinţe, ultragiate de mediocritatea contemporanilor, sau al unei maladive voinţe de a se face cunoscut. D. Ionescu îşi arogă, cel puţin în intenţie, un mesagiu cultural. I se pare a întrupa, singur şi în mod absolut, gradul cel mai curat de luciditate, într-o literatură de false valori, de complezenţe critice şi timidităţi de înţelegere. Se crede, cînd nu pozează şi nu-şi ia aere de clovn, un continuator al lui Maiorescu. Dar Maiorescu a negat ca să afirme ; peste ruine a construit ceva nou şi pozitiv. Indubitabil, însă, că momentul literar actual nu seamănă cu momentul în care apare Maiorescu. Literatura naţională este într-o etapă de înflorire atît de evidentă, încît numai o falsă .perspectivă şi o amabilă confuzie cu sine îi poate da recentului negator iluzia că retrăieşte o metempsihoză critică. Prima dovadă că d. Ionescu îşi fixează defectuos obiectivul este de natură istorică ; născut în mijlocul unei literaturi care mu mai dibuie, adevăratul dezorientat este el însuşi. Stratagema este descoperită, iar în dosul acestei presupuse opere de profilaxie critică dăm peste un clinician fără bdlnavi şi numai în luptă cu propriile halucinaţii. D. Ionescu nu este un medic literar, ci numai un biet pacient. Făcîndu-ne pe noi să-1 credem înconjurat de maladii, în realitate îşi divulgă propria sa maladie. D. Ionescu îşi ia propria vanitate drept obiectiv, închi-puindu-şi că vanităţile victimelor sale, rămase de altfel îndemne, ar fi o primejdie iritantă. Citiţi titlul primei părţi din Nu, Eu, Tudor Arghezi, Ion Barbu şi Camil Petre seu şi vedeţi cum egocentrismul este unitatea de măsură a acestei marionete care se dă-n spectacol, invitîndu-ne la un duel în care adversarii nu pot fi dominaţi decît prin violenţă verbală. Vrea d. Ionescu să ne convingă că d. Arghezi nu este un poet mare, că toţi criticii au fost mistificaţi de o falsă valoare şi că singurul care nu se lasă imistificat este el singur ? Argumentarea sa, dovezile, intuiţiile sale, filiaţiile şi valorificarea poeziei argheziene pe care vrea să le stabilească d. Ionescu se-ntorc împotrivă-i, divulgîndu-1 ca pe adevăratul mistificator. Intenţionează să nege poezia d-lui Barbu şi să bagatelizeze interpretările pe care i le-a dat critica — d. Ionescu, prin exces de a proba, nu mai dovedeşte nimic decît o crîncenă demonstraţie de a ne arăta oît de lucid, cit de inteligent este el însuşi. Satelit al d-lui Camil Petrescu multă vreme, d. Eugen Ionescu înghite şi cel mai forte purgativ, făcînd mea culpa, în public şi ou mărturisiri de vodevil, ca să ne dovedească, în sfîrşit, că s-a eliberat şi de tirania acestui idol. Cît timp se foloseşte de argumente, de citate şi interpretări, deşi pe un plan fals, d. Ionescu poate fi combătut. Este cazul cu negaţiile poeziei argheziene şi a d-lui Barbu. Pentru d. Arghezi, d. Ciocu-lescu a căzut în cursă răspunzîndu-i şi diseutînd principial. Dar metoda se dovedeşte ineficace. D. Ionescu îşi decerne o dreptate iniţială, absolută, fiindcă-şi decerne şi o inteligenţă înspăimîntătoare. / ICu fanaticii şi cu demenţii discuţia este inutilă^ d. Io-x/ nescu nu intră, e drept, în nici una din aceste categorii ; \este numai un vanitos, care-şi atribuie supreme însuşirii T)ricum, Ieste un fanatic al micului său eu, pe care-1 transformă în criteriu de valorificare. \ Unde însă farsa începe să-şf joace actele este în confesiunile care însoţesc critica d-lui Ionescu. Negarea poeziei d-lui Barbu este urmată de un jurnal care ne introduce în 208 14 — Scrieri, 3 — c. 1759 209 clinica egotismului său. Sub data de 28 august, citim : „Cum să mă purific ? Sunt sfîşiat (sfî-işi-at) de toate vanităţile, de toate ambiţiile. Sufăr incomensurabil că nu sunt cel mai mare poet al Europei, cel mai mare critic universal, cel mai voinic ins din România şi măcar prinţ. Nu mai pot să aştept atâtea lucruri care nu se împlinesc, care nu se mai împlinesc !" (pag. 81). Prin urmare, nu este vorba de luciditate, de revizuirea valorilor noastre literare, de o nouă îndrumare culturală, ci numai de visurile bolnave ale unui adolescent care vrea să se realizeze. Şi aici cită maimuţăreală după Jurnalul Măriei Bashkirtzeff, care se imagina sub forma atîtor personalităţi ilustre. Dacă d. Ionescu nu este mai modest, este mai precis. A scris cîteva juvenile Elegii pentru fiinţe mici, şi se doreşte „cel mai mare poet al Europei" ; a negat cîţiva scriitori naţionali, şi n-a descoperit şi interpretat nici o valoare, şi ar vrea să fie „cel mai mare critic universal", este pirpiriu şi fragil ca o elegie, şi tînjeşte să fie „cel mai voinic ins din România" (renunţînd de data aceasta la universal) şi este un biet proletar intelectual, suferind că nu este „măcar prinţ". Marioneta s-a întruchipat ; de aci intrăm în pură comedie ! Toată penibila odisee a manuscrisului în care nega pe idolul său, d. Camil Petrescu, vodevilul lecturii, ruperea manuscrisului şi revenirea la „locul crimei", strîngînd înfrigurat peticele articolului în care-şi contesta „maestrul" — nu mai au nimic comun cu înalta conştiinţă critică, cu maiorescianismul, cu luciditatea, cu inteligenţa şi simţul ridicolului — o, mai ales cu aceasta ! D. Ionescu Ydevine înduioşetor de autentic, lamentabil de sincer, erou plin de inimitabile resurse comice, marionetă, flască, trasă de sforile propriei vani taţi._ Iată cum acel majusculat Eu de la-nceputul cărţii sale se dezumflă, cum victimele sale sunt răzbunate şi cum gravitatea sa de arhanghel purificator, în paradisul pierdut al criticii naţionale, se transformă într-o bruscă mascaradă. Avem toate motivele să ne delectăm, să ne simţim chiar jenaţi de ripostele drastice cu care l-am întîmpinat. D. Eugen Ionescu nu este un cîitic, este un biet om într-o situaţie extrem de critică în domeniul criticei literare. ' 210 După această confesiune, ceva s-a rupt în resorturile sale interioare. Negatorul grav este înlocuit de clovnul întristat al propriei neputinţe. In falsul itinerar critic, d. Ionescu nu mai ia nici o poză, nu se mai luptă cu morile de vînt ale unei presupuse lucidităţi critice, ci porneşte la o lungă confesiune. Ne informează asupra cărţilor care i-au plăcut, contestă orice originalitate literaturii române (a mai făcut-o şi d. Fundoianu), ne dă sfaturi învechite cum să ne universalizăm cultura, ne rezumă cîteva conversaţii de cafenea, j ne injuriază pe nume, pe cîţi mai mulţimi, ca să ne dove- J dească definitiv că nu ne ia în serios, în critică, juxtapune două recenzii despre romanul Maitreyi al d-lui Eliade, una elogioasă şi alta detractoare, ca să ne arate că în critică poţi susţine orice, numai să fii deştept şi să vrei să iei o atitudine. Desigur că d. Ionescu este cel mai izbutit clovn al inteligenţii sale, care-1 înspăimîntă. (De-altfel, este singurul lucru ce-1 pune în maximă admiraţie.) în Intermezzo no. 1, îşi justifică această filozofie de marionetă : „Eu, ăsta, eu, pot face aproximativ ce vreau : să merg într-un picior, nu merg într-un picior, să casc, să casc, să nu casc, să cred în Dumnezeu, să nu cred în Dumnezeu, să învăţ carte şi să declam cu drăgălăşenie : A-ris-to-te-les" (p. 199). Magnificul său eu este destul de dresat, pe cît se vede ; l-a făcut să umble nu numai într-un picior, dar chiar în patru ! Se poate o mai invidiabilă mobilitate ? Vorba sa : „...şi sunt tare deştept". Tare deştept, fără-ndoială ! Dintr-o serie de reflexii, sugestii, directive despre critică, mai extragem cîteva foarte caracteristice : „în ce mă priveşte, vă jur că niciodată, luînd în mînă o carte românească, nu mi-am îndhipuit că autorul ei ar putea fi mai grozav decît mine." Megalomanie ! Sau : „Deşi chiar dacă sunt valorile occidentale inevitabil superioare celor româneşti, mărturisesc că mă îndoiesc integral de orice valori umane." Anarhism intelectual ! 211 Sau : „Să nu-mi obiectaţi că un critic este acela care se dero-bează de la simţul şi de la sensurile comune şi că tot el este acela care intuieşte sensurile noi şi călăuzeşte literatura pe noile ei itinerarii. Poate că aşa ar trebui să fie. Dar nu este aşa. De altfel, nici un critic român, în afară de mine, nu este destul de inteligent pentru aceasta : priviţi în jurul vostru." Iar megalomanie ! Sau : „Nu putem ajunge decît dacă mergem." Adică, pur şi simplu, Caţavencu ! D. Eugen Ionescu nu crede-n critică, nu crede-n valorile literare, nu crede-n contimporanii săi, dar crede imens în sine ; este tot ce ne afirmă, insistent, direct sau în fantezii fără gust şi fără subtilitate. înfiorat de deşteptăciunea sa, intoxicat de ■ vanitate — mărturiseşte fără jenă : „Trişez gratuit pentru că la jocul acesta nu se poate cîştiga nimic ; nimic decît medalii de carton şi tinichea". Nu se poate zice că d. Ionesor nu-şi păstrează luciditatea, chiar în jocul acesta primejdios cu propria-i vanitate. Pentru amuzamentul ce ni-1 produce îşi are, fără-ndo-ială, asigurate infinite „medalii de carton şi tinichea". Atît numai să fi aspirat acest negator, care-ncepe fioros ca un profet şi termină cu ihilariante tumbe de clovn, pentru galerie ? Am dori să spunem noi înşine, într-un viitor apropiat — Nu! 1934 N. IORGA în veacul unei specializări excesive, d. Iorga menţine tradiţia poligraf iei. ^Personalitatea sa izbeşte, mai ales, prin variabilitatea cantităţii : d. Iorga e un demon al miraculoasei arte a lui Gutenlberg, cu ajutorul căreia a clădit o cetă- i ţuie înfricoşătoare de cărţi, opuscule şi reviste. \ \Fiu veritabil al vremii noastre, în care scrisul multiplicat '[ are prestigiul dogmei, d-sa devine o impozantă figură cui- | turală, | prin dublul aspect al înglobării şi diferenţierii,' j totodaîa, în psihologia timpului : rob al aglomerării de ma- terial, d. Iorga e, totuşi, specific, prin natura sa temperamentală. în cultura română e un fenomen dizlocat din cadrele ş obişnuite ale normalului ; încercînd a schiţa o individuali- * tate atît^de proteică, dezorientaţi, o clipă, în faţa aceluia ce şi-a săpat efigia cerebrală în analdle noastre culturale, prin o scînteietoare mobilitate,îne vom strădui, totuşi, a-i creiona silueta, compusă din linii capricioase şi bizare. \ Activitatea d-lui Iorga îmbrăţişează aproape toate domeniile intelectuale : a scris poezii, aşa cum se scrie la vîrsta primilor paşi în viaţă şi continuă a scrie şi astăzi, cu aceeaşi, senină naivitate, ca la douăzeci de anij| a făcut critică literara, cu fanatismul şi intoleranţa unui om politic ; a creat, în politică şi cultură, cel mai înălţător moment de expansiune al românismului, prin mişcarea sămănătoristă, pe care a însufleţit-o cu pasiune mesianică şi elanuri poetice ; sus- 213 ţinător neînduplecat al tradiţionalismului, respectînd spiritul naţional pînă la esenţa mediocrităţii, a condus şi conduce reviste care şi-au făcut un ideal din inactualitate şi agonie ; ^ziarist febril şi neobosit, eîrmuieşte, de peste două decenii, / ""o gazetă, la care, uneori, a fost unicul colaboratorii pe care, v în momentele de grea cumpănă obştească ale marelui război de întregire a transformat-o în tribună a conştiinţei naţio-/ nale iscodit trecutul înhumat în cripta documentelor, din J colectarea cărora şi-a clădit piedestalul istoric]; ne-a dat cea mai impunătoare istorie a literaturii române cel puţin prin vastitatea materialului pus în circulaţie ; a întins tentacule de curiozitate chiar spre studiul literaturii comparate şi a tradus din scriitorii streini aşa fel ca să nu-i mai putem preţui ; a cucerit generaţii întregi, prin zgomotul de fanfară al prelegerilor universitare, în care am descoperit cea mai uimitoare memorie de fapte şi pe cel mai mare animator al cuvîntului ; ne-a tîrît curiozitatea pînă în vălmă-şeagul luptelor de partid, unde am luat contact cu verva retorică cea mai sclipitoare, în sfîrşit, ne-a chemat la focul amăgitor al rampei, de unde ne-am retras dezamăgiţi şi cu impresia că dacă d. Iorga nu e dramaturg, totuşi, difuza, neîntrerupta şi inegala sa viaţă intelectuală e cea mai interesantă dramă a timpului nostru. în faţa celui mai complex şi ciudat mozaic sufletesc al epocii, ne cerem iertare dacă am fi omis vreo latură^din manifestările sale ; pentru un spirit atît de surprinzător, însăşi surpriza îşi pierde valoareaj astfel, nu ne-am mira, mîine, dacă am auzi că d. Iorga pictează sau a descoperit un nou sistem de notaţie muzicală ! în cadrele unei atît de largi activităţi — variate, bogate şi contradictorii — putem totuşi fixa o fizionomie morală unitară ; şi aici, adoptînd riscul simplificării, vom încerca să prindem resorturile intime ce conduc personalitatea dominantă a d-lui Iorga. E un spirit prin esenţă retoric ; prin amploare şi chiar prin calitate e cel mai caracteristic retor al literaturii române. Lumea cărţilor sau realitatea exterioară^ e, pentru d. Iorga, un imens ecran pe care-şi proiectează sensibilitatea violentă ; impresiile trecînd prin temperamentul său, nu suferă o elaborare ce duce la seninătatea obiectivă a abstracţiei, ci, supte în furnalul pasiunii, se topesc şi devin lavă incandescentă. Astfel vivificat, materialul sugerat de fapte şi idei, de oameni şi de împrejurări devine produsul ] unei idiosincrasii, mai degrabă, decît al unei inteligenţe ce prezida armonic. Spiritul său e un deformator al realităţii, nu un interpret ; totul prinde viaţă în mîinile d-lui Iorga.\Pulsînd de , seva pasiunii, ideile sunt traduse în imagini senzaţionale; / spontaneitatea sensibilităţii umflate inundă ţărmurile ra-V; ţiunii -calitatea primară a d-lui Iorga devine, prin exces, un defect. Pretutindeni pune prea mult din sine însuşi : obiectul joacă simplul rol de excitant al sensibilităţii ; o dată luîndu-şi vibraţia, aceasta rămîne să-şi desfăşoare toate resursele independent, acaparîndu-1, transfigurîndu-1 prin accente sublime, sau deformîndu-1 prin caricaturizare. f Sufletul d-lui Iorga e un Janus bifrons: în spatele apos- ' toiului scrîşneşte totdeauna pamfletarul ; Iprocedeu inimi- tabil de artist, mijloc de animare ce captează, în jocul lui / persuasiv ca o ispită, sugestibil, pînă la seducţie totalăl ' \l D. Iorga are nepreţuitul dar de a pune pe picioare per- sonagiile despre care vorbeşte. Zugrăvind o individualitate istorică sau literară, o tratează cu atît a putere de concreti- 1 zare, de parcă ar fi cunoscut-o personal ; vorbeşte familiar despre marii conducători ai lumii, încît ţi se pare că-i ai pe-aproape : o privire la stînga sau la dreapta, şi iată-i, cu iluzia existenţei reale ; îi mustră la persoana a doua, sau j îi biciuieşte sîngeros : vorbitorul e faţă în faţă cu persona- giul, se măsoară cu el, ca doi duşmani redutabili. Temperament combativ şi retoric prin excelenţă, d. Iorga ^e tiranizat de instinctul obsesiv al adversităţii ; nu se poate, impersonaliza ; o noţiune e indisolubil conexă eului său : eu — Neculai Iorga, tu — Dante, Petrarca sau Ludovic al XlV-lea ! Ideile, pasiunile oratorului îşi încrucişează săbii nevăzute, pe deasupra capetelor auditorului, cu pasiunile * celor evocaţi. Spiritul său e un amalgam de tirade biblice, â la Lamennais, de insinuări şi persiflare voltairiană, sau de impresionante tablouri, în genul romanticului Michelet ; nea-vînd însă simţul interior al compoziţiei, al proporţiei şi armoniei artistice, cu însuşiri reale, dar contradictorii, d. Iorga n-a constituit o operă istorică, în care umanitatea să-şi pro- 214 215 V. fileze umbrele agitate ca pe scena unui teatru imens. Pose-dînd mijloace literare bogate, pe care nu le-a supus însă unei discipline artistice, fiind cel mai indicat dintre istoricii noştri să evoce trecutul prin ştiinţa pe care, conform 'temperamentului său, o definea la iun curs — un glas emoţional \ nu-i va ierta niciodată, mai ales cînd a avut de suferit \ I nu numai prezenţa incomodă a gloriei Hor, dar şi .impertinenţa scăpărătoarei lor intelegenţe. \ IV J Dogmatismul etnic — axa judecăţii literare a d-lui Iorga — îi dictează unele clasificări intenabile. în primul volum, la pag. 301, îmtîlnim un capitol intitulat Teatrul de realităţi. Obişnuiţi cu limbagiul său particular, am bănuit că sub această denumire va fi vorba de teatrul realist. Cu excepţia fugarei analize a Năpastei Iui Caragiale, cea mai j puţin realistă din piesele sale, fiind construită pe datele | unor psihologii 'abstracte, după inevitabile restricţii „etice" faţă de Noaptea furtunoasă şi Scrisoarea pierdută, care îşi | află totuşi locul nimerit aii unei prezentări rapide în acest capitol, d. Iorga se ocupă de Fîntîna Blanduziei şi Ovidiu, dramele romantice ale lui Alecsandri, de Pygmalion al lui j Bengescu-Dabija, de Gaspar Gratiani al lui Slavici, de un i, -uitat imitator aJl lui Caragiale, Grigore Mărunţeanu, de un 230 231 alt uitat I. P. Gerkez, lăudat pentru „o comedie spaniolă în jj două acte" şi pentru alta „veneţiană", ca să termine cu j romanul Brazi şi putregai al Hui N. Xenopol, în uimirea confuză a cititorului, amăgit cu un titlu care ascunde un arbitrar bazar epico-dramatic. Prin aceste tainice „realităţi" d. Iorga înţelege realităţile naţional-istorice şi cele sociale ; adică unghiul său de vedere permanent dogmatic, prin care falsifică valori, f înalţă mediocrităţi şi descoperă metal preţios unde e numai mucava ornată tricolor. (Nu suntem preţuitori (anacronici ai teatrului lui Alee- ,< sandri, dar într-o istorie literară locul bardului de la Mir- J ceşti, în evoluţia dramei romantice şi istorice, este esen- j ţial. Chiar Despot-vadă, acea maşinărie de trucuri scenice, în genul ihugolian, este mai tipică pentru drama noastră | istorică din veacul trecut decît Răzvan şi Vidra a lui Has- v deu, pe care d. Iorga o exaltează pentru fondul ei naţionalist. Pentru Ovidiu severităţile istoricului literar sunt mai justificate, dar idila dramatizată din Fîntîna Blandu-ziei, earicalturizialtă nemilos, este astăzi cea mai citibilă piesă a lui Alecsandri, caracteristică pentru talentul lui graţios ? şi de (limpezime mediteraneană. D. Iorga preţuieşte declamaţia patriotică, de aceea preferă pe N. Sourtescu lui Alecsandri şi vorbeşte cu toată simpatia de un Lăpuşneanu al lui Creţeanu, deşi „succesul monden" al lui Despot-vodă a însemnat o etapă reală în evoluţia dramei noastre romantice. Judecata d-lui Iorga l este totdeauna viciată de dogmatism naţionalist. Un aven- * turier ca Despot, strein de „realităţile" noastre, principial devine inferior faţă de alte maşinării mai stîngace decît ale lui Alecsandri, dar de o accentuată retorică patriotardă. Graba d-lui Iorga, în cele două volume de istorie a literaturii contemporane, este simptomatică, iar în prezentarea modernismului va deveni proverbială. In cel de al treilea tom din Istoria literaturii româneşti în veacul al XlX-lea, din 1909, ocupîndu-se de poezia lui Depărate anu, ne promite, într-un pasagiu, din capitolul Teatrul de figuri şi scene istorice, următoarele : „Orăşanu contribuie la repertoriul teatrului cu O fată de măritat şi Depărăţeanu cu Ghica-vodă, piesă în versuri, k ou privire la care se va reveni în urmarea acestei lucrări" Nicăieri, în celle două volume recent apărute, continuare a vechii sale „lucrări", nu ini se vorbeşte de drama lui Depărăţeanu. D. Iorga, descoperind pe Mărunţeanu, a uitat de promisiunea făcută, e drept, acum un sfert de veac. Şi vetustul poet merita poate mai mult să fie amintit decît deshumatul Mărunţeanu ! Fiindcă suntem la prezentarea teatrului, ne vom ocupa şi de Davila. După ce lauzi pe Scurt eseu, pe Creţianu, pe Slavici (în teatru), pe Cerkez şi pe Mărunţeanu, este jignitor să masacrezi, cu strîmbe judecăţi, pe Vlaicu-vodă, poate singura noastră dramă istorică bine alcătuită, cu versuri artistic cizelate şi cu o limbă de un uşor arhaism şi o puritate deosebită. Nu mai vorbim de intuiţia atît de profundă şi justă a vechiului voievod, tip simbolic al respectului faţă de tradiţie şi ăl abilităţii diplomatice autohtone. Iată cum apreciază d. Iorga drama lui Davila : „Teatrul, pentru care Mihai Polizu-Micşuneşti încercase scene contemporane fără nerv, dăduse în acest timp numai declaraţia (poate declamaţia ?) în monotone hexa-metre (de unde hexametre ?!) din piesa istorică fără simţ istoric, Vlaicu-vodă a lui Alexandru Davila, a cărui literatură nu era la nivelul unei strălucite inteligenţe, unui gust ales şi unui instinct sigur pentru teaitru" (voi. II, pag. 90). Judecata ar fi admirabilă, dacă am schimba numele lui Davila cu al d-lui Iorga şi titlul unicei piese a maltratatului autor cu inumerabilele drame ale apostolului dornic de exibiţie scenică. Savoarea paginei dedicată lui Davila se completează cu judecata d-lui... Bianu, sub a cărui „autoritate" critică d. Iorga îşi pune „nivelul unei strălucite inteligenţe", al unui gust defectuos şi al unui instinct opac pentru teatru ! Cînd d. Iorga vrea să denigreze o valoare nu uită să revie, accentuînd o judecată pătimaşă, pe care e capabil s-o repete oriunde şi oriext de mult. Pe Davila îl mai acoperă cu amabilităţi, în acelaşi volum, sub pretextul de a-1 apăra în contra campaniei dusă de Locusteanu, care atri- 232 233 boiise Vlaicii'Vodă lui Odobescu. Este inegalabilă candoarea perfidiei d-lui Iorga în acest fel de „apărări" : „Fără a face nedreptate omului de lume, de o înaltă ciiltură, de un gust clasic, format la şcoala franceză, şi numai la dînsa (ce vină de neiertat !), şi nici scriitorului de o formă îngrijită (cu vreo sută de pagini mai înainte ise afirma că e un scriitor monoton !), apărut însă deodată cu o lucrare unică (d. Iorga are cîteva duzini de piese !) de-o mare perfecţie de stil (trăiască necontrolata contradicţie !), ceea ce a stîmit o urîtă polemică, pretinzîndu-se că e descoperirea unui pînă atunci necunoscut Odobescu dramaturg, se poate zice că vestita tragedie (e de necrezut!) cercetată şi în altă parte, Ulaicu-vodă (straşnică cercetare !), în care iniţiativa lui Hugo violent se uneşte cu amintiri din Racine retoricul (bietul Racine, care nu poate cunoaşte teatrul d-lui Iorga !) aparţine, deşi anterioară, şi amestecului lui Deîavrancea în dramă şi tentativelor „boiereşti" de-a pătrunde în ea (iată secretul severităţii d-lui Iorga !), aceluiaşi teatru de o anume societate şi pentru acea societate" (voi. II, pag. 202). E drept că Sarmală, amicul poporului e scris pentru băieţii de prăvălie şi s-a jucat într-o sală cu atmosferă de „complet". Şi mai departe : „în adevăr, într-o limbă care nu se deosebeşte de-a lui Alecsandri (atunci ce rămîne din „marea perfecţie de stil" ?), care şi el i-a stat înainte lui Davila (era parcă vorba de Hugo şi Racine ?), nu e vorba de trecut decît prin sticla colorată a prejudecăţilor curente şi de idei decît în imairgenile pe care i le pusese acest mediu". (Cum rămîne atunci snobismul pentru „anumita societate" ?) Judecăţile estetice şi logica d-lui Iorga sunt ale unui inimitabil comedian ; poate că şi Farfuride n-ar fi făcut: critică literară cu o miai inalterabilă coerenţă. Să-şi mai permită cineva a se îndoi de marele talent comic al amicului lui Sarmală, iubitorul poporului ! Pentru răzbunarea „omului de lume, de o înaltă cultură, de un gust clasic", reproducem aceste preferinţe ale d-lui Iorga din aceeaşi pagină : „Alături (de rătăcirea d-lui Goga prin Domnul notar} începe să apară şi alt teatru : acela care, urmărind o ţintă. socială, loveşte în acelaşi mediu. Astfel, Pe sfînta dreptate a lui Vasile a Măriei şi (buna satiră între doua vremuri a bizarului C. Trişcă." Bravo, Vasile a Măriei, vivat, bizarule Trişcă — ne-aţi înfundat pe „omul de lume" şi „de gust clasic" prin geniul vostru abia acum revelat! Pentru pauză tragem şi noi cortina !... V „A-i înţelege (pe scriitori) nu cu înţelegerea rece cu care un matematic a înţeles o problemă, un fizic fenomenul pe caire-1 studiază sau un juristconsult cazul care-1 preocupă, ci o înţelegere simpialtică, în care în aceeaşi vreme înţelegerea provoacă iubirea pentru sufletele cercetate şi iubirea coniplectează, prin intuiţia sentimentului, opera de înţelegere pe care a început-o spiritul psihologului. Aceasta şi face ca istoricul literar, ca şi istoricul politic, să nu aibă în judecăţile sale asupra faptelor petrecute în lumea realului isau în lumea ideilor nici asprime, nici intoleranţă, nici duşmănie" (N. Iorga, Istoria literaturii româneşti, voi. II, ed. II, 1918 — Introducere, pag. 8). Iată un pasagiu cu a cărui atitudine teoretică suntem perfect de acord, dar nu şi cu stilul ! (Ne punem sub autoritatea lui. pentru a ne scuti de o penibilă şi facilă morgă doctoralăjpe care nu voim s-o luăm faţă de d. Iorga. Istoricii1! literaturii noastre contemporane se pune singur în postura de a-şi judeca opera cu propriile sale principii, atît de just şi categoric afirmate. Am văzut totuşi că „în lumea ideilor" d. Iorga a judecat cu asprime pe Creangă, a subevaluat cu duşmănie pe Maiorescu şi pe Caragiale şi ne vom convinge că va privi modernismul cu o inchizitoriallă intoleranţă. La ce mai sunt bune atunci principiile solemne, atitudinile ştiinţifice în azur, maculate la cea dintîi atingere cu realităţile literare ? Numai la o sistematică şi amuzantă contrazicere cu sine însuşi, numai la o donohişcitească iluzionaire, care transformă morile de vînt în vrăjmaşi apocaliptici ? 234 235 între anii 1867—1934, istoria literară a d-lui Iorga are de înfăţişat cîteva curente ale scrisului naţional : junimismul, sămănătorismul, cu fratele său bastard poporanismul, el însuşi copil denaturat al /socialismului gherist, apoi modernismul, cu toate formele lui, de la sporadicele reviste de frondă la simbolismul academic al Vieţii noi, pînă la dogmatismul imodernist aii Sburâtorului şi la mişcarea extremismului literar. D. Iorga a fost marele animator al sămănătorismului ; critic ide intolerant dogmatism curentului patronat de sine însuşi, prin temperament, prin ideal cultural ,şi estetic, ca şi prin structură intelectuală, era cel mai puţin indicat dintre criticii naţionali să se apropie cu „înţelegere simpatică", de curentele adverse pe care le-a contestat adesea cu înverşunare, în articole violente, în notiţe negativiste şi în judecăţi pline de parţialitate. Am trecut în revistă pînă acum cîteva din (figurile proeminente ale literaturii contimporane d-lui Iorga şi am văzut cu ce comprehensiune le apreciază. Violenţele noastre n-au nici un resentiment personal, fiindcă mu ne-am apărat pe noi, ci /am respins cu o indignare cugetată judecăţile deformate ale unui critic care-şi presară resentimentele într-o lucrare cu pretenţii de informaţie şi seninătate de valorificare. ) Ne-ar fi fost foarte comod să"he ocupăm numai de scriitorii modernişti, de documentarea în batjocură asupra lor, după ureche uneori, de inacceptabila lor incompre-hensiune, ca să ne dăm seama de totala inutilitate a recentelor tomuri ale d-lui Iorga. N-am făcut-o, fiindcă n-am voit să cădem în păcatul capital al istoricului nostru literar : intoleranţa. Ambele volume asupra literaturii contemporane, văzută de d. Iorga, fiinţează pe iun egocentrism asiatic. A trebuit să mergem la înseşi rădăcinile lui, multiplicate în fire şi firişoare, care minează, ca un cancer necruţător, vitalitatea integrală a unui organism bolnav. D. Iorga nu priveşte fiecare curent din punctul lui de vedere ; d-sa are un punct de vedere al lui Sirius, care este sămănătorismul. Tot ce nu este etic, etnic şi rural este caduc, inferior sau manifestare maladivă. Istoria sa literară devine o confruntare cu marele profet ; celelalte curente sunt hidre odioase, ale căror capete sunt voiniceşte retezate. Istoria sa literară apare ea un fel de purgatoriu, în oare vor intra toate jivinele sămănătoriste, cu onoruri şi blîndeţe, şi se vor strecura numai acele făpturi care vor putea fii travestite, printr-o rapidă înfăşurare în piei de oaie, cu virtuţi magice. Cazul lui Odobescu, pus alături de Slavici, este pilda majoră a miracolului. Celelalte curente au deci numai ascunsa justificare să dovedească superioritatea sămănătorismului. Dacă d. Iorga a respectat «undeva, în această istorie literară, principiul enunţat în Introducerea citată, al undi „înţelegeri simpatice", aceasta se întîmplă cu o generozitate care se revarsă, în primul rînd, asupra sa în întinsul capitol eonsiaarat scriitorilor sămănătorişti. Aci d. Iorga îşi ciopleşte singur statua literară, îi dă dimensiunile care-i convin şi o impune în piaţa publică ptrintr-o neturburată autoadmiraţie. jJNTu vrem să ne mărginim la o serie de afirmaţii, care ar părea simple exagerări verbalejDar nici nu putem reproduce , toate paginile în care d. Iorga vorbeşte de N. Iorga, animatorul (sămănătorismului criticul lui, apoi de istoriograful, poetul şi dramaturgul Iorga ca despre o mi-riapodică făptură ; ar însemna să reedităm un volum destul de compact. Să procedăm prin comparaţie. Un alt critic, d. E. Lovinescu, angajat în luptele literare contemporane ou o vioiciune nu mai prejos de a d-lui Iorga, a scris o istorie a literaturii în mai multe volume, pornind de la 1900 pînă înspre cele mai recente manifestări. Sunt, în mod fatal, şi în istoria literară contemporană a d-lui Lovinescu amabilităţi şi injustiţii ; este şi în expunerea sa un ton polemic şi o pledoarie pentru modernism. Este înisă d. Lovinescu atît de incomprehensiv faţă de sămănătorism pe cît este d-1 Iorga faţă de modernism ? Aprecierile asupra lui Sadoveanu, Gîrleanu, Hogaş, Goga, asupra d-lui Iorga însuşi, n-au aceeaşi intoleranţă pe care d. Iorga o are faţă de Arghezi, Blaga, Hortensia Papadat-Bengescu sau de d. Lovinescu însuşi. Iar dacă am face o paralelă asupra exagerărilor de valori provenite dintr-o optică firească la iambii, militând în cuprinsul unor formule de artă ce se exclud, am constata că d. Iorga deţine primatul hiperbolelor ; cît priveşte injustiţia aplicată adversarilor, d. Iorga deţine gloria unui masacru neronian. Ne 236 237 r place «a continuăm acest paralelism ş.i sub alt aspect. Cronologic şi d. Iorga şi d. Lovinescu erau obligaţi, cel puţin cu titlul de informaţie, să-şi consemneze bibliografia respectivă. D. Lovinescu, la capitolul criticii estetice, şi-a rezervat, cu o pudoare apreciabilă, o fişe bibliografică şi de referinţe asupra operei sale, în timp ce d. Iorga îşi consacră elogii ^directe şi foarte discursive, cu o „înţelegere simpatică" fără rezerve. Duoem paralela mai departe. Şi d. Iorga şi d. Lovinescu au făcut beletristică : cel dintîi a scris poezii, teatru, istorie, impresii de călătorie, secundul — romane şi teatru. D. Iorga îşi citează versuri proprii (şi ce versuri !). îşi laudă impresiile din Italia şi cărţile ^de^ călătorie prin ţară, îşi clasifică şi apreciază teatrul (şi încă ce teatru !), în timp ce d. Lovinescu nici bibliografic nu-şi consemnează literatura. Şi totuşi, d. Iorga stigmatizează critica d-lui Lovinescu atît de ^dispreţuitor, găsind-o „de un personalism aproape bolnav" — anulîndu-ne putinţa s-o mai calificăm pe a sa ! Noi jrm vom face atîta nedreptate d-lui Iorga, contes-tînd orice valoare capitolului său despre sămănătorism. Sunt unele caracterizări fericite, altele chiar nuanţate, ca celle despre Sadoveanu şi Iosif ; cu eliminarea părţilor apologetice, consacrate tuturor mediocrităţilor curentului, cu rezerve asupra exagerărilor altor valori modeste, mu-i putem nega „înţelegerea simpatică" risipită cu dărnicie în paginile mai mult panegirice închinate fenomenului sămănătorist. Dar d. Iorga şi-a luat sarcina să scrie istoria literară a unei epoci ce depăşeşte o jumătate de veac. Prin urmare, trebuie să-i pretindem un echilibru interior, o nuanţare a valorilor, o senină înfăţişare a tuturor personalităţilor întîlnite în acest spaţiu vast, ca şi o informaţie completă şi exactă, despre toţi (scriitorii prezentaţi într-o frescă atît de întinsă. Cîndjdespre Cerna afirmi că „de mult o cugetare atît de înaltă nu se îmbrăcase într-o formă mai scurtă, mai precisă şi mai impresionantă ca în povestea celor trei păsări care se coboară pe rînd asupra crucii lui Hristos" (aţi ghicit că e vorba de Trei zburătoare ?), iar despre d. Arghezi scrii catastrofal : „Cuvintele potrivite cuprind ce poate fi mai soîrbos ca idee, în ce poate fi mai ordinar ca formă" ; cînd pe Vlahuţă îl elogiezi, ridiculizîndu-1 fără voie, decretînd că „studiul lui din 1885 despre Depărăţeanu arată şi un gînditor original", iar pe Lucian Blaga îl prezinţi trunchiat şi te miri astfel : „dar mu cred să fie un cititor care să fi înţeles din lirica următoare a d-lui Blaga versuri ca «acestea : Vai mie, vai ţie, Păianjeni mulţi au umplut apa vie: Odată vor putrezi şi îngerii sub glie, Târîna va seca poveştile Din trupul tristu, se maltratează admirabile versuri, ide un profund sentiment al morţii cosmice, pe oare numai d. Iorga ou le înţelege ; cînd despre G. Vîlsan, cu nimic vinovat personal, afli că „va da apoi şi unul din celle mai bune romane ale acestei epoce" (ghiciţi care?) şi cînd, într-o poemă naţionalistă despre Ştefan cel Mare, va (scrie „versuri pe care şi cel mai mare poet le-ar putea iscăli", iar bietul Anghel, fost colaborator la Sămănătorul, pentru Caleidescopul lui A. Mirea şi pentru operele în colaborare cu Iosif va fi astfel molestat : „spiritul de o perversă rafinare a lui Anghel e stăpîn pe producţia iscălită de amîndoi. Niciodată poezia românească n-a fost mai adine influenţată de cele mai sfidătoare cenacule parisieneci — nu-ţi vline să doreşti un cataclism cosmic, un cutremur de cîteva ore, un potop mai serios ca cel de ;pe vremea lui Noe, o^ ploaie de comete sau alte asemenea nimicuri, în speranţa că sedimentarea capricioasă a valorilor stabilite de istoria literară a d-lui Iorga şi-ar găsi, poate, un echilibru mai firesc ? VI Sunt cazuri cînd judecăţile literare ale d-lui Iorga n-au fundamentul unei intuiţii juste a valorilor ; atunci gustul său nesigur îl împinge la .aprecieri atît de eronate, încît evidenţierea lor devine un simplu joc amuzant; astfel, sensibilitatea criticului este refractară faţă de cei mai însemnaţi scriitori modernişti. Alteori, însă, cînd e vorba de 238 239 literaţi cu fond etnic, pe care ar fi izbutit să-i înţeleagă, d. Iorga îşi turbură seninătatea judecăţii numai din resentimente personale, din consideraţii politice şi după raporturile de inimiciţie sau de stimă reciprocă dintre d-sa şi scriitorii pe care i-a prins la strîmtoare. Cine vrea să cunoască pe prietenii şi duşmanii d-lui Iorga să consulte operele sale „ştiinţifice", unde-şi strecoară mierea sau veninul sub aparenţa unor impersonale aprecieri. Am văzut că nici pe morţi nu-i cruţă ; pilda lui Caragiale, căruia îi plăteşte postum unele zeflemele dureroase, suportate cu multe decenii în urmă, este edificatoare. Se va repeta şi cu alţi scriitori defuncţi, care au polemizat cu d. Iorga, albătîndu-se de la protocolul impus de egotismul său nemăsurat. Pe Ilarie Chendi, care s-a despărţit de Să-mănătorul şi chiar I-a atacat, istoricul literar nu uită să-1 pedepsească, puiriîindu-1 mai prejols de Scurtu, a cărui platitudine a inteligenţii şi a sorisukii nu este nici o taină pentru nimeni. D. Iorga are sămănătorişti amici şi vrăjmaşi ; cei dintîi fac* mai totdeauna parte dintre mediocrităţile care şi-au interzis orice umbră de personalitate faţă de marele satrap. Ca într-iun joc de şah, iată cum îşi aranjează figurile, ca să triumfe singur : „Căci în noua alcătuire a Sămănătorului capătă tot mai mult loc, ceea ce trebuia să-1 puie în faţa doririţii de predominare a Iui 'Chendi, acel braşovean, fiu de profesor de liceu, Ion Scurtu"... Aşadar, nu e vorba de merite deosebite care să-1 su-prapreţuiască pe Scurtu, în dauna lui Chendi, ci numai de „dorinţă de predominare" faţă de comandantul unui regiment literar, unde gradele se distribuie după disciplina oarbă. Pe C. Hogaş, unul dintre cei mai reprezentativi, ca talent, scriitori cu fond etnic şi sentiment primitiv al naturii, în faţa căruia pălesc toţi epigonii sămănătorişti, afară de marele liric Sadoveanu, N. Iorga îl tratează cu un dispreţ sumar, fiindcă s-a afirmat în mediul poporanist, adversar curentului său. .Sunteţi curioşi să cunoaşteţi opiniile istoricului literar asupra acestui năpăstuit „poporanist", care n-a avut prudenţa să colaboreze la Sărnănătorul ? Se reduc la cîteva bagatele : „Calistrat Hogaş, spirit greoi şi incapabil de glumă, tradindu-se a da farmec unor descrieri de excursii." Sau, într-un pasagiu unde se vorbeşte de „poporanismul" Vieţii româneşti, d. Iorga aminteşte în treacăt de : „Haosul pitoresc şi vulgar al călătoriilor iui Calistrat Hogaş, pus alături de d. Sadoveanu." Şi, în sfîrşit: „Calistrat Hogaş, povestitor prolix şi fără sare"... Atît numai, dar cu atît mai absurd cînd comparăm aprecierea asupra lui Hogaş cu aceea asupra d-lui N. Batzaria, autor de zaharicale macedo-iromâne : „Pînă şi Macedonia îşi trimetea la revista din Bucureşti (citiţi Sărnănătorul) scriitorul : pe d. Nicolae Batzaria, care, de la însemnările din Albania, unde era întrebuîjnţat ca supraveghetor de lucrări, mi se pare, după ce luase o licenţă în litere la Bucureşti, ajungînd profesor la Salonic, ca să fie mai tîrziu ministru al junei Turcii şi om politic şi harnic ziarist în România, arăta un ascuţit simţ de observare, un deosebit talent în a prezintă pitorescul şi o veşnic nouă tinereţe de suflet glumeţ." Cît de june turc trebuie să fie cineva ca să găsească pe Hogaş „incapabil de glumă" (vezi Părintele Ghermănuţă) sau „vulgar", iar pe d. Batzaria plin de atîtea însuşiri literare ! Şi totuşi, este o explicaţie : din depărtata Macedonie, d. Batzaria a fost prudent şi a trimis acadelele sale exotice la Sărnănătorul, în timp ce inabilul Hogaş, din Moldova, tn-a fost în stare să trimită măcar o povestire prolixă şi vulgară, care pînă „la revista din Bucureşti" se pUtea transforma, asigurîndu-şi alte aprecieri pentru posteritatea fardată de d. Iorga. Pedeapsă cumplită, dar, la urma urmei, foarte meritată ! Cînd negaţia e totală şi elogiul integral, chiar dacă destinaţia lor ar trebuie inversată, ca să triumfe adevărul, nu putem constata decît consecvenţa d-lui Iorga cu sine însuşi. Perseverarea în greşeală va fi ea lipsă de guist, dar rămîne tărie de caracter. Mai amuzant este cînd d. Iorga combate pe d. Iorga însuşi, cînd deci balaurul judecăţilor sale îşi muşcă veninos propriile capete. Nici acest spectacol 240 241 nu este rar în istoria personalismului d-lui Iorga faţă de literatura română contemporană. Ca să vedem cum d. Iorga dezaprobă pe d. Iorga, să ne referim la un .scriitor care a trecut pe la Sărnănătorul, pe care l-a părăsit apoi, fără să-şi schimbe însă unitatea temperamentală şi modernismul expresiei ; este D. Anghel, lăudat pentru colaborarea la Sărnănătorul, unde „.se ridică prin marile însuşiri de formă, prin orizontul de vast intelectualism, prin elasticitatea de spirit zglobie, ironică", şi care „se întoarce din Paris nu (numai dominat dar şi puternic inspirat de acea nouă lirică franceză, pe care o ajunge în admirabila bucată de pură artă, în grădina6 (voi. II, pag. 101). S-ar crede că d. Iorga s-a convertit la modernism, căci elogiile aduse (simbolistului Angfhel sunt aci neprecupeţite. Adevărul este cu totul altul. D. Iorga, lăudînd pe Anghel, colaborator ila Sărnănătorul, se laudă pe sine şi mişcarea-i care trebuie să însemne un capitol cît mai bogat în istoria literară contemporană. Sufocat de ţărănism şi îndepărtat de răceala criticului care admira pe Măria Ounţan, Anghel va părăsi revista în care a scris atîtea poeme, atunci de o simţire şi o expresie atît de nouă. Consecvent cu sine, poehil îşi va continua inspiraţia simbolistă, îşi va destinde „elasticitatea ide spirit, zglobie, ironică" pe care i-o recunoaşte şi d. Iorga, cît timp este „dintre oaspeţi", cum singur spune. O dată părăsit şi înţepat de timpii inofensivi din Caleidoscopul lui A. Mirea, d. Iorga uită că s-a angajat cu elogiile pe drumul perfid al modernismului şi va acuza pe fostul „oaspe" de toate perversităţile. Cu riscul de a se combate singur, cu o voită lipsă de documentare, tot ce va mai sorie Angliei, în afara Sămănă-torului, deşi tot atît de modernisit, va fi negat, bagatelizat, iar poetul florilor va deveni un corupător literar, care va deboşa prin simbolism pe cloroticul Iosif. Se cunoaşte astăzi în ce consta „colaborarea" lui Angliei cu Iosif şi cu alţi sporadici asociaţi : Anghel dicta, iar ceilalţi transoriau. Numai d. Iorga nu s-a informat asupra acestor „colaborări" ; de aceea Anghel l-a „smomit" cu „colaboraţia tehnică" (ciudat fel de colaboraţie !) — „pentru o satiră socială uşoară" — care, vai, este „inspirată din încercări mai libere şi uneori mai spirituale în acest gen, pe care le făcuse iun Ghiorghiu Doinaru" (voi. II, p. 216). Doinaru e „mai spiritual" decît Anghel fiindcă n-a părăsit pe d. Iorga şi n-a „smomit" pe Iosif ; explicaţia e simplă. Mecanismiul judecăţilor literare ale d-lui Iorga are cheia capriciului său personalist : eşti „dintre oaspeţi^ şi n-ai „dorinţi de predominare", ai talent, spirit, cultură şi alte însuşiri ; pleci de la masă nemulţumit, nu mai ai decît defecte. Astfel, „tovărăşia Anghel-Ioisif", în care ultimul e „sedus de ispititorul prieten" (de fapt e numai anulat !), va fi .vinovată ide „bizarul poem de un romantism decadent, intitulat Legenda funigeilor", pe care, culme a îndrăznelii, Viaţa românească, tipărindu-şi-1 în frunte, voia probabil să arate ce poate da inspiraţia „occidentală" şi „europeană" (voi. II, p. 217). Dacă Anghel nu pleca de la Sărnănătorul, dacă nu-l ironiza pe d. Iorga în Caleidescop, dacă mu l-ar fi „smomit" pe Iosif — poate, cine ştie, şi Legenda funigeilor ar fi avut „orizontul de vast intelectualism" recunoscut, cu precădere, oaspeţilor sau ar fi dovedit mai departe măcar atît talent cît şi Doinaru ! Şi ca să ne dăm seama că uneori d. Iorga este cel mai mare adversar al d-lui Iorga, să punem alături aceste două afirmaţii : „Se întoarce (Anghel) din Paris nu numai dominat, dar şi puternic inspirat de acea nouă lirică franceză, pe care o ajunge în admirabila bucată de pură artă, în grădină'6 (voi. II, p. 101), şi : „Tot ce forma fiinţa literară a lui Iosif s-a cufundat aici (adică în „colaborarea" cu Anghel, în afara Sămănătorului); el e numai un auxiliar de rime ; spiritul de o perversă rafinare a lui Anghel e .stăpîn pe producţia iscălită de amîndoi. Niciodată poezia românească n-a fost mai adînc influenţată de cele mai sfidătoare ce-îi acul e parisiene" (voi. II, p. 218). O dată „noua lirică franceză" e binevenită, fiindcă Anghel o adusese la Sărnănătorul, alta. dată este un produs din „cele mai sfidătoare cenacule parisiene", fiindcă îşi permitea să se resfeţe, tot prin Anghel, în alte reviste ! Cine acuză pe d. Iorga de lipsă de logică greşeşte, căci d. Neculai Iorga este maestrul logicei pasionale. 242 243 Din acest punct de vedere privită, istoria sa literară se (transformă într-un roman confesional, cu personagii din literatura română contemporană, de un pitoresc inegalat, de o vervă plină de haz, iar autorul, un veritabil erou, poate cel mai interesant, mai complex şi înduioşător. VII Am ajuns la isfîrşitul .comentariilor noastre asupra răs-tălmăcituilui tablou de istorie literară contemporană a d-lui Iorga. Violenţa indignării faţă de judecăţile sale eronate asupra celor mai însemnaţi scriitori defuncţi se transformă, cînd e vorba de modernişti, în dezarmată blazare. Dacă Maiorescu, Creangă, Caragiale, Davila, D. Anghel şi alţii s-au bucurat de atîta injustiţie din partea unui critic peste ale cărui resentimente şi parţialităţi timpul n-a întins un văl de linişte, la ce ne putem aştepta pentru scriitorii a căror activitate este însă în curs ? D. Iorga refuză cu îndărătnicie să vadă în modernism altceva decît aberaţie a expresiei, maladie a fanteziei şi a simţirii şi înstrăinare de fondul etnic, singurul blazon care consacră nobleţea spirituală a tuturor versificatorilor îşi povestaşilor cu teme patriotice şi rurale.!J?entru a ilustra gradul de impermeabilitate al criticii sale artistofobe, vom alcătui un delicios florilegiu de judecăţi ; reflecţiile noastre sunt .aproape dăunătoare faţă de iremisibilul lor farmec.) Despre poezia d-lui Ion Pillat citim : „Ceea ce a făcut acest poet de o continuă tinereţă, aproape adolescentă, e aşa de «bine», încît e greu să se stabilească o gradaţie îşi să ise descopere o altă dezvoltare decît aceea a jocului diligent cu subiectele. E cazul unui Haralamb Leoca, dar cu cineva perfect convenabil, chiar şi atunci cînd simte nevoia rîvnirilor." Ne permitem numai, ca un element de comparaţie, această alăturare : „Aici (la Neamul românesc literar) se manifestă întîi acel poet de cugetare din şirul pe care-1 deschisese Cerna şi-ll continua îşi d. Soricu, magistratul I. Popescu-Pajură, care dă avîntata Odă cîntăreţilor : 244 Ca şoimii liberi v-aţi născut. Senini ca şoimii-n zborul lor ! Ca trăsnetul răzbunător, Slobozitor De binefăcătoare ploi, — Aducători de vremuri noi, Renăscători voi v-aţi născut!" După această filozofie adîneă, remarcăm „poezia deosebit de gingaşe a unui Gh. Săpunaru de la Sărnănătorul'' ca să identificăim apoi pe „un domn Peltz, scriitor supt ocupaţie", care totuşi mai este, între altele, şi autorul puternicului roman Calea Văcăreşti, lapărut înainte de a ieşi de sub tipar istoria literară a d-lui Iorga. Mai departe aflăm şi de d. Galaction, care „continuă cu povestea de voluptate a pop ei Tonea, De la noi, la Cla-dova, amestecînd explicaţii cărturăreşti şi cuvinte de oraş într-o naraţiune pe care ou atît mai bine ştie s-o prezinte un Agîrbiceanu !" Peste cîteva file, desprindem noutatea, care nu trebuie pierdută cu nici un pireţ : „Cutare pagini critice ale sale (e vorba de d. Topîr-ceanu) sînt vrednice de toată atenţia" — ceea ce va face pe admiratorii poetului ieşean, situat alături de Valery şi Baudelaire, în lirică, să repare nedreptatea acordîndu-i un grad lîngă Faguet, cel puţin. Despre d. Al. Al. Philippide, preţuit pînă acum pentru merite poetice reale, aflăm o nouă ierarhie : „Peste un şir de modernisme mai mult sau mai puţin inteligibile, el face să se audă însă accentele puternice şi nobile ale unui Prometeu vrednic de înaintaşul său elenic : In Nicăieri, o, Nimeni, te salut Vă năruiţi de-acum, statui de lut, Religii, zei, apostoli, mucenici, Credinţe mici.,. Izbeşte-te cu creştetul de soare, Pămînt! Cer, înapoi! Drum larg despică-n zare, O, Mare ! 245 E desigur culmea pînă la care s-a ridicat ca idee şi ca avînt poezia de după război." Escaladând şi această culme de perspicacitate, ne că-ţărăm de acest pisc : „Iar, între prozatori (la Drum drept!), d. D. Iov dovedeşte un talent care se va risipi asupra unor subiecte foarte deosebite, dînd nu o dată pagini în adevăr frumoase şi durabile." Fiindcă păşim tot pe-nălţimi granitice, alăturăm şi alte stînei lirice : „La capătul simplelor rugăciuni (Pe drumul Damascului de d. Stamatiad) e frumoasa închinare către ţară, datată 13 noiembrie 1917, în care e o notă ca a marelui belgian Verhaeren : O, ţara mea, cea mai ţrumoasâ-n lume, 0, ţara mea, nefericită ţară. 0,,ţara mea, eu n-am pierdut nădejdea Că in curînd, din somnul fără vise, Vei învia şi-n cîntece de-arhangheli, Vei trece peste-abise..." citate de d. Iorga spre justificarea deplină a comparaţiei Verhaeren-Stamatiad. Fără elogii, dintr-o rezervă neînţeleasă, d. Iorga citează îndată după perechea Stamatiad-Verhaeren şi pe poetul Iorga (nu credem să fie chiar o rudă a marelui nostru istoric), cu versuri bine alese, spre a nu compromite reputaţia mici unuia, în caz cînd, repetăm, s-ar în-tîmpla să fie vreo legătură cît de fragilă între amîndoi : „N. Iorga va înfăţişa durerea terii rupte-n două : Azi nu mai este nimeni legat de locul lui : Sîntem deopotrivă ai terii noastre toate, Ai celei care astăzi în mîna voastră nu-i, Ai celei care mîne să fie-a noastră poate, a celor care «s-au culcat de moarte şi-au adormit în steag», a celor care se cer a nu fi uitaţi : Noi sîntem mulţi: e codrul plin De noi, e plin muntele tot, In şiruri crucile se ţin 246 : De gropi ce nu se mai socot. Şi, fiindcă-am fost tot ce v-am fost, Cînd mi-am făcut al vieţii rost, în bucuria voastră, fraţi, Nu ne uitaţi, apoi umilinţa mormîntului regal din Argeş supt ochii împăratului german învingător : Ce tremuri, kordă fără lege f îţi pare că ar fi trăznit La locul unde-i odihnit Supt lespede bătrînul rege ? Sau în urările întrerupte de lacrimi către regele, regina în pribegie : Muri an bătrîn, Bătrîn şi păgîn Şi mincinos foarte Minţind pînla moarte", strofă care aparţine aceluiaşi mare poet contemporan,, N. Iorga, şi nu lui Dosoftei, cum ar putea crede unii răuvoitori care ar bănui vreo rudenie, cît ăp depărtată, între excelentul poet şi marele istoric N. Iorga. Oocît de improbabilă pare identificarea poetului anonim cu istoricul .N. Iorga şi oricîtă firească pudoare l-ar împiedeca pe criticul nostru să-şi omagieze o spiţă a neamului, însuşirile nebănuite ale poetului N. Iorga triumfă în faţa evidenţii. Marele istoric N. Iorga va face deplină dreptate ignoratului poet N. Iorga şi mai departe : „Am văzut că, printre acei care s-au ţinut mai mult în curent cu vremea, N. Iorga, într-un alt şir de poezii lirice, a exprimat într-o formulă deosebită de a celor noi putinţa înnoirii. Astfel în bucăţile din vremea marelui război, cînd întoarcerea la literatură ise produce : alături de bucăţile închinate durerii unei teri sfîşiate e şi ceea ce poate smulge o astfel de vreme sufletului duios pentru orice amintire şi orice legătură umană. Simbolul s-a dovedit că se poate îmbrăca şi în formă nesiluită. Astfel în Grîu pierdut: 247 A sămănat pe lanuri grîu curat Isus, Şi-o parte răsări, iar alta fu pierdută. Căci pasărea pribeagă neştiută Mînca din roadă care s-a depus. Şi, cînd a fost apoi la seceriş, Apostolii, văzînd numai o parte De strîns, vorbiră ca din carte: — Cu sămănatul, Doamne, te greşişi! Ai răspîndit atîta grîu curat Şi l-au mîncat netrebnice jivine. Iar Domnul, cu privirile senine : — Doar şi de dînsele m-am îndurat. Sau în filozofia de optimism, peste individualismul pe care-1 paşte moartea : Căci veşnicie ai ţesut Din aceea ce te-a străbătut Şi, cînd te-nchini la D-zeu, Te-nchini la însuşi gîndid tău. Acela ce s-a desfăcut Din învelişul cel de lut Şi stă deasupră-ţi ca o stea — De-a pururea. Forma poeziei nouă se găseşte întreagă în amintirile de călătorie ale aceluiaşi, (unde aceeaşi notă, modernistă, dacă vrea cineva (de ce nu, de ce nu ?...) se află în versurile închinate naturii din ţerile străbătute. Astfel pentru Grecia, tîrziu cercetată : Peste vulgarul cîmp de cucururz Olimpul stă sălbatec şi ursus : în valea Tempe nu mai afli flori, Zeus e mort sus în palat de nori. Dar vîrful părăsit s-ascunde-n zale Şi seara lacrimi cad pe goala vale, Căci nu-i belşug şi bucurie nu-i Cînd zeii plîng pe iarba cîmpului* Pentru toate aceste revelaţii, marele istorie N. Iorga are drept la recunoştinţa noastră integrală. Faţă de un Arghezi, un Blaga, iun Barbu şi alţi poeţi arhaici, descoperirea marelui poet modernist N. Iorga este o răscumpărare a tuturor rătăcirilor modernismului. Dar cu atît mai mult nu credem să fie vreo legătură de rudenie între marele istoric N. Iorga şi poetul excepţional de •călduros prezentat, căci istoricul Iorga este, orice s-ar spune, un adversar al modernismului. Obiectivitatea sa se explică numai printr-o rară intuiţie a unei valori care a coincidat cu un modernism sui generis şi un omonimat care nu a umbrit, aci, seninătatea criticului. Restul erorilor de informaţie, de gust, ca şi omisiunile cîtorva duzini de scriitori, mecitaţi măcar în istoria literaturii contemporane a d-lui Iorga, rămîn simple mărunţişuri, faţă de o reparaţie atît de radicală şi de dezinteresată. Numai pentru reabilitarea marelui poet N. Iorga — d. N. Iorga, marele istoric, merită toate scuzele pentru numeroasele sale injustiţii. Fiindcă nu voim să risipim candoarea actului său de dreptate artistică, «asupra căruia am insistat suficient, ne considerăm misiunea sfârşită. Dacă am mai adăuga un singur rînd, ne temem că vom face o răsunătoare mea culpa pentru restul obiecţiilor aduse într-un şir de, vehemente poate, articole. 1934 248 N. IORGA: „OAMENI CARI AU FOST"* Au trecut două decenii de cînd, elev de liceu, am citit colecţia de portrete panegirice a d-lui Iorga. Impresia a fost covîrşitoare, iar yolumul mi-a rămas ca o prezenţă ideală în amintire. în noua lui ediţie, l-am recitit curios, febril, ca pe orice carte cunoscută într-un trecut în care totul e nediferenţiat. Cele mai personale daruri de literat, simţirea cea mai autentică, poezia duioasă sau elevată, profe-tismul naţionalist, indignarea înaltă şi vraja evocativă a scriitorului Iorga s-au concentrat în aceste mici bijuterii. Nu în drame şi poezii vibrează aura personalităţii sale complexe, inegale şi nedreaptă cu sine însăşi. Cînd pasiunea d-lui Iorga se alimentează dintr-o credinţă, cînd oamenii despre care vorbeşte îi inspiră o simpatie directă, oricît de modestă ar fi valoarea lor, cînd pietatea este imboldul prim al atitudinii sale, orieîte umbre şi lumini ar împleti în jurul unei figuri dispărute, atunci suntem siguri că intuiţia sa nu înşeală. Evocările din Oameni cari au fost alcătuiesc, în cel mai înalt înţeles al cuvîntului, o carte de cultură naţională, pe care o doresc citită, în primul rînd, de adversarii şi indiferenţii scrisului iorghist.^E curios poate, dar e semnificativ că d. Iorga s-a realizat tocmai în cărţile care au mai puţină pretenţie, în structura, în planul şi vastitatea lor. Aurul lui sufletesc se pierde, în tomurile impozante, printre * Editura Fundaţiilor regale. mîlul citatelor, printre sinuozitatea opiniilor şi inegalitatea sintezii. Aici, scriitorul porneşte de la intuiţia omului şi a unicităţii lui spirituale. Cea mai cuprinzătoare memorie din cultura noastră, cea mai dogmatică mentalitate a unui animator de prestigiu îşi atenuează proporţiile rqpulsive printr-un impresionism cald, de amploare şi strălucite mijloace stilistice. Geniul retoric al d-lui Iorga şi impresionismul său irizează; în acelste portrete, nuanţe care se armonizează perfect. Apostolul cultural, criticul tradiţionalist, istoricul temperamental, poetul duios, profetul vindicativ şi optimist, moralistul pragmatic, uneori pamfletarul, mai totdeauna panegiristul se regăsesc într-un efort suprem în prezentul repertoriu de portrete omagiale. D<> Iorga e unul din cei mai mari portretiişti ai noştri, realizat printr-un contur luminos şi de un sigur echilibru interior. Cîte din figurile evocate în portrete mai largi sau în simple medalioane mai pot avea astăzi un drept la atenţia noastră ; cîte din ele n-au rămas împietrite într-o imagină deformată, cîte n-ar (fi fost acoperite de uitare, dacă d. Iorga nu le-ar fi prins liniile şterse în viaţa cuvintelor ? Dar şi personalităţile noastre de prim plan cît de schematic s-au clasat în memoria noastră ! Dacă un Eminescu, Alecsandri, Hasdeu, Ion Ghioa, Ion Creangă, Bărnuţ, Dinicu Golescu, pictorul Grigorescu, Cuza-^vodă, Odobescu şi Kogălniceainu şi-au fixat contururile în istoria culturii şi politicii naţionale prin opere care le-au asigurat respectul posterităţii, imagina lor vie se regăseşte, în Oameni cari au fost,^ gravată cu o căldură care-i face încă prezenţi printre noi. {D. Iorga retrăieşte aspiraţiile, înfrîngerile, durerile şi fericirea lor cu o afecţiune pe care n-a uscat-o 'spiritul cărturăresc, eu o pietate pe care n-a ucis-o spiritul critic. {Nu cunoaştem o mai potrivită operă de educaţie a sentimentului cultural decît această galerie de personalităţi. Prin ea, istoria culturii nu se mai învaţă, ci se simte direct. Presărată cu unele figuri europene, ca Ibsen, Mommsen sau Tols-toi, colecţia de portrete a d-lui Iorga nu-şi pierde prea mult unitatea ; ea stă într-un adîne sentiment de preţuire a muncii, a individualităţii creatoare şi a punerii forţelor ei 250 251 anarhice în slujba unui ideal, etică ce sfinţeşte orice viaţă de om, oricît de modestă ar fi fost ea. Oameni cari au fost este confesia unui moralist şi ilustrarea unei credinţe, în care sentimentele scriitorului se exprimă indirect, prin evocarea sacrificiului omenesc şi spirituali al acelora pe care-i caracterizează. 1934 * ■? N. IORGA — SCRIITOR Cea mai neliniştitoare problemă a unei conştiinţe de scriitor este problema supravieţuirii ; nu e vorba de locul mai mare sau mai mic pe care-1 va ocupa în istoria culturii şi literaturii, după moarte, ci de acele realizări care vor deveni valori permanente, la care toate generaţiile succesive se pot forma şi prosterna. Opera lui Creangă cuprinde un singur volum, ou Amintirile şi Poveştile la un loc ; poemele lui Eminescu încap foarte bine într-un mic volum ; pe Duiliu Zamfirescu îl găseşti întreg în Viaţa la ţară şi în corespondenţă ; din Caragiale se poate face o copioasă antologie, ca şi din opera de vers şi proză a d-lui Arghezi ; pe Maiorescu îl poţi reduce la cîteva articole fundamentale ; şi aşa mai departe s-ar alcătui posteritatea tuturor scriitorilor noştri mai însemnaţi. în capitolul închinat lui N. Iorga şi raporturilor lui cu T. Maiorescu, din ultima sa monografie, d. E. Lovinescu pune însăşi problema supravieţuirii ca scriitor a marelui temperament ce-a răscolit patru decenii cultura şi politica ţării. Despre N. Iorga s-au scris sute de articole elogioase şi s-au făcut cele mai mari rezerve asupra unora din lucrările lui de istorie sau istorie literară. în ultimii ani ai vieţii, în care s-a războit cu toată lumea, a fost ţinta unor vehemente atacuri, tot atît de vehemente ca şi loviturile pe care le distribuia fără menajament; căci N. Iorga a fost un 25* pamfletar de savuroasă violenţă temperamentală în domeniul politic şi literar. Poziţia lud literară fiind depăşită de evoluţia timpului, l-a pus totuşi într-o vădită inferioritate şi, în acest lot, a dat imai curînd ocazie altor pamfletari să-şi exercite verva asupră-i ; în firea lui de qpozant perpetuu, N. Iorga a găsit, pentru pamfletul politic, accente puternice şi vehemente înalte. Poate că, în pamfletul cultural, nu şi-a depăşit tine-reştile Opinions sinceres şi Opinions pernicieuses; numai unele pagini din autobiografia O viaţă de om, fiindcă sunt scrise ou tenacitatea resentimentelor retrospective, ar mai putea fi citate lîngă cele două opuscule amintite. Un studiu mai .amplu, asupra istoricului, istoricului literar, adunătorului de documente, profesorului, oratorului gazetarului (implicit şi pamfletarului), criticului, poetului, dramaturgului, omului politic, memorialistului etc. nu s-a scris pînă astăzi. \Elogiile neprecupeţite, ca şi atacurile generoase au alternat, în timpul vieţii lui, fără ca să putem spune că cineva i-a fixat pregnant multipla personalitate, cu suişurile şi depresiunile ei uluitoare^).N. Iorga a fost uluitor în însuşiri ca şi-n defecte, a fost mare-n cele slabe şi slab în cele mari, a seînteiat şi a fost amorf, a scris unele opere care-1 situează pe primul plan şi a scris altele care-1 descalifică, ca erudit a uimit cu puterea lui de-a aduna sau cu uşurătatea de-a confunda. Poligraf de neobosită activitate, a voit să fie specialist în cele mai variate domenii, cînd n-a intenţionat chiar să creeze în domenii în care materia i se refuza cu îndărătnicie. A avut intuiţii fulgerătoare şi opacităţi masive, s-a ridicat la accente de geniu şi a căzut în platitudini ciudate, a scris cărţi vii şi a oonjceput tomuri moarte, fără apel, a dominat cu temperamentul inteligenţe mai organizate şi a dat uneori dovadă de absenţa amîndurora. Dar ce nu se poate găsi în alternanţa de excelent şi rău, de genial şi mediocru, de înalt şi plat — care e însuşi caracterul covârşitoarei lui opere ? După moartea lui, ecoul suflului vital care-1 făcea necontenit prezent în viaţa publică stăpîneşte încă tiranic ; suntem mult mai aproape de el, ca să-1 judecăm rece şi să-1 -analizăm în perspectiva posterităţii ; resentimentele încă nu s-au atenuat, şi umbra lui se plimbă printre evenimente, mustrătoare sau profetică. Nicolae Iorga a fost prea mult iun om public, în vorbă şi scris, ca să stăm numai în intimitatea lui cea mai lăuntrică. Pe lîngă studiile de amănunt (şi poate cele mai multe negative), putem cita despre el cîteva portrete, ca acele ale d-ilor E. Lovinescu, I. Petrovioi şi G. Călinescu, unde um-breleji lumina se-mbină să evoce ceea ce era vital, efigie unică în temperamentul iorghist. Dar perspectiva critică a personalităţii lui abia se schiţează. D. E. Lovinescu, care a scris de nenumărate ori despre N. Iorga, din tinereţe pînă la ultima sa monografie, a pus ferm, de data aceasta, problema supravieţuirii ca scriitor a marelui defunct. Pornind de la formula lui temperamen- ^ tală, pasiunea, d. OLovinescu face cîteva constatări valabile asupra structurii de erudit şi stilist a lui N. Iorga}: „De o parte, un erudit împovărat cu o memorie extraordinară, a cărei victimă e o bună lăture a activităţii sale, şi anume, operele de mari dimensiuni, o memorie care nu alege, ci culege orice, toate gunoaiele istoriei, toate informaţiile fără însemnătate, amalgamîndu-le într-o pastă uniformă, fără planuri şi relief, din care eliminările necesare, degradările, «decontările», cum s-ar numi astăzi, sunt excluse. Cu alte cuvinte, viziune fără perspectivă : toate obiectele sunt rîn-duite uniform în acelaşi plan : luna de pe cer şi stropul tocului dintre degâte, în dimensiuni şi importanţe egale. Nimic nu domină enormul materiali de fapte dezgropate şi adunate, nici discernămîntul, nici gustul, nici judecata." în opoziţie cu acest Iorga, acumulativ, dar nu constructiv, erudit, «dar nu şi disciplinat, în erudiţie — d. E. Lovinescu pune pe celălalt Iorga, de intuiţii rapide, cu un suflu incandescent, care izbucneşte şi luminează puternic, %consu-mîndu-şi aproape instantaneu forţa ; un N. Iorga ce Caracterizează admirabil în cîteva rînduri, sintetizează portrete şi situaţii în trăsături scăpărătoare, definitive, \un liric ce 254 255 înalţă şi emoţionează. Dacă posteritatea va alege ceva din imensele lui şantiere de materiale neaderente, se va opri la seria Oamenilor cari au fost, a articolelor din Sărnănătorul sau chiar a Cugetărilor. Acolo se va găsi un Iorga lapidar, formulativ, curent de mare frecvenţă. D. Lovinescu soeoate că „în N. Iorga erau, prin urmare, doi oameni ce nu aderau şi se manifestau contradictoriu şi succesiv, fără a se întîlni în învelişul aceleiaşi cărţi". Generaţia sămănătoristă a trăit sub prestigiul unui Iorga totalitar, al unui erudit care impune diletanţilor, prin abundenţa informaţiei şi a unui temperament care nu cunoaşte altă lege decît a propriei violenţe pasionale ; generaţiile următoare au trăit sub spaima unei maşini de scris fără frînă şi sub superstiţia unei personalităţi ilizibile ; generaţia de azi începe să disocieze ce este viu şi ce este mort în scriitorul Iorga. D. E. Lovinescu, prin paragraful închinat artei literare a anima/torului din capitolul privind reacţiunea iorghista faţă de maiorescianism, pune-n discuţie primele elemente de judecată critică asupra scriitorului. Se ştie că, în tot timpul vieţii, Iorga s-a plîns că nu e autor citit ijt drept că a fost mai mult un vorbitor ascultat /şi că cine a-ncercat să-i 'citească o carte, pe care o vorbise V mai întîi, de cele mai multe ori a zvîrlit-o dezamăgitj Pentru a fi fixat în conştiinţa publică şi scriitorul, nu numai fenomenul Iorga, a cărui faimă a depăşii hotarele, cel dintîi lucru de făcut ar fi o bună şi cît mai întinsă şi variată antologie din opera lui. înainte de a se trece la un studiu critic de proporţie, e bine ca scriitorul Iorga să fie cunoscut ; dar nu prin intermediul celor idolatrizanţi, în genere oameni fără gust şi discernămînt, ci prin truda cîtorva critici, care sine ira et studio, să se plece cu pietate şi egală luciditate asupra tonelor de hîrtie tipărită ale ilustrului defunct, deshumînd numai ceea ce l-ar putea reînvia în faţa posterităţii. Iar pînă atunci mi-aş îngădui să propun reporterilor literari mai tineri o anchetă, printre oamenii noştri de cul- tură, asupra preferinţelor faţă de scriitorul N. Iorga ; rezultatele ar fi şi instructive, şi pitoreşti. Admiraţiile adjectivale şi interesele imediate pot amuţi fără grijă :^ marele irascibil, din somnul lui chinuit de vedenii, nu mai poate, totuşi, ajuta şi nici strica efectiv nimănui. Am intrat în perioada cînd putem admira şi critic pe^cel care lauda şi blamul nu-l adulează şi nici nu-l mai irită. 1943 256 CULTUL LUI NICOLAE IORGA Admiratori ai lui Iorga suntem toţi ; cine n-a fost uimit de prodigioasa lui memorie, -cine n-a rămas uluit de puterea de muncă, de poligrafismul şi de prezenţa lui în atîtea domenii ,şi, mai ales, cine n-a fost mişcat de valurile pasionale ale vorbitorului, gazetarului şi polemistului ? Iorga îşi spunea cuvîntul (incandescent, în politică şi în cultură, eu aceeaşi violenţă, indiferent dacă era pe drumul adevărat sau persista în eroare. De cele mai multe ori, e drept, nu ne interesa ce spune Iorga, ci cum spune ; adevăraţii cititori ai Neamului românesc erau cîţiva rafinaţi, care se delectau cu ţîşnirile de fîntînă arteziană ale celui mai temperamental ziarist pe care l-am avut în ultimele decenii ; şi cei mai mulţi admiratori nu erau iorghişti, fiindcă nu împărtăşeau nici crezul lui literar, nici instabilitatea lui publică, nici ţelurile lui polemice şi nici, mai ales, mijloacele lui de luptă, care ţinteau la distrugerea morală a adversarilor, nu numai la combaterea ideilor lor. Pentru Iorga, delictul de opinie era cea mai mare crimă de care se putea cineva face vinovat, şi tot ce era individualitate opusă naturii lui era socotit duşman de moarte, acoperindu-l cu toate păcatele. Polemistul Iorga avea geniul calomniei în invectivă şi era scuturat de demonul negaţiei. Esteţii — adevărata bete noire a lui Iorga — îl admirau totuşi pentru cît temperament şi artă punea, cînd punea, în nedreptele lui campanii şi erau mai toleranţi decît toţi iorghiştii sectari, fiindcă patronul avea geniu, în timp ce discipolii n-aveau nici măcar talent. Dar a murit Iorga — şi-au rămas iorghiştii ; s-a stins astrul — şi au rămas opaiţele. în cultură Iorga a fost, eu predilecţie, un răsturnător de valori, nu un critic ; entuziasmul lui s-a revărsat peste documente şi relicve pioase, peste modestia tuturor culturalilor, oare au întocmit o monografie despre un sat, un oraş, un domn prizărit sau o biserică uitată ; cu morţii, în special, Iorga era de o generozitate fără margini ; dar la ei aprecia munca, şi nu talentul sau geniul. El însuşi muncitor fără pereche, preţuia la alţii numai munca, restul monopo-lizîndu-1 pentru sine. Iată de ce iorghişti erau numai cei care nu depăşeau aurea mediocritas şi nu puteau deci umbri piscul lui uriaş. Răsturnător de valori a fost N. Iorga nu numai prin criteriul exclusiv al muncii pe care-1 aplica oamenilor, ci prin toată acţiunea lui negativă ; el vorbea de negativismul maioresoian ou dispreţ şi toţi iorghiştii au moştenit aceeaşi aversiune pentru junimism. Dar Iorga a depăşit în negaţie nereflectată întreg junimismul. Pe Hasdeu, pe Xenopol, pe Creangă, pe Maiorescu, pe Arghezi, pe Rebreanu, pe Blaga, pe Hogaş, pe Lovinescu şi pe cîţi alţii N. Iorga i-a negat violent şi i-a mînjit cu vorba aspră, necruţătoare. ÎDacă un străin şi-ar face o sicară de valori literare după opiniile lui — şi-ar face o falsă imagine despre puterea de creaţie a neamului român escj Naţionalistul care vibra la orice este românesc, în ordinea etnografică, şi care murea şi învia cu istoria ţării şi cu domnii ei mari şi mici a ajuns la ciudatul paradox să-şi diminueze naţia în unii din cei mai străluciţi exponenţi spirituali. Creaţia românească ar fi mutilată şi dreptul nostru sub soare micşorat dacă am admite judecăţile de valoare literară ale naţionalistului Iorga, care-şi iubea ţara şi istoria ei cu o patimă sacră. 258 259 Dar ceea ce i >s-a putut tolera lui Iorga nu se poate tolera iorghiştilor de basse-cour, care scurmă în gunoiul vulturului, crezînd că se hrănesc cu spiritul lui din azur. Iorghiştii au moştenit deficienţele lui Iorga, aversiunile şi sectarismul lui, dar nici unul nu-i continuă tipul sufletesc, temperamentul, erudiţia, puterea de muncă, pasiunea istorică şi darul evocativ, cu un cuvînt, geniul lui, inimitabil. Iorga avea mijloace să insufle viaţă chiar locurilor comune, să mîngîie cu simţirea oameni, locuri, monumente şi pioase relicve naţionale, fiindcă naţionalismul lui era" o stare emoţională, care se traducea în expresie artistică ; naţionalismul lui Iorga nu era o profesie şi nici o acoperire aur a maculaturii tipărite ; de aceea iorghiştii sinceri şi înzestraţi cu un minimum de talent şi cultură să se plece modest asupra operei lui viabile, s-o editeze, s-o comenteze şi s-o valorifice. 1943 ST. O. IOSIF Uităm prea repede ; morţii, pe care altădată îi preamăream, împodobindu-i cu mirt, astăzi dorm fără candelă, în cripta mucezită a trecutului. Suntem grăbiţi ; ne iubim prea mult pe noi înşine şi igeneraţia din care facem parte ; poate chiar suferim de iluzia exagerării propriilor noastre forţe. înaintaşii rămîn în lumea lor zăvorită, iar noi adulmecăm zările, încrezători în destinul pe care-1 făurim pas cu pas. E solidaritatea egoismului fiecărei • generaţii şi imboldul spre neîntreruptă propăşire ;Ljsacrificiul elanului creator poartă în sine şi germenul uitării, faţă de acei care s-au străduit pentru noi.fin rare momente aruncăm o privire în urmă ; ne simţim prea slabi, sau prea puternici ; astfel, voim să ne sporim energiile, înmănunchiindu-le cu vechile valori. [jEvocările retrospective fac suma bogăţiei noastre literare ; amintirea parcursului străbătut împlîntă, în curba capricioasă a evoluţiei poetice, culmile dominante, de pe care putem scruta, mai încrezători, viitorul... In conştiinţa publică de astăzi, Iosif trăieşte ca autor al unei slabe poezii patriotice, ce a sintetizat un moment de exaltare colectivă ; adevărata contribuţie a scrisului său e puţin cercetată. Dacă preocupări noi de artă copleşesc sufletele contemporane, realizările trecutului nu sunt va- 261 lori calpe, ci sufăr numai «o eclipsă momentană de influenţă. ! Şi poate, tîntr-o astfel de isituaţie, e mai uşor să schiţăm fizionomia literară a iui Iosif ; însumat în trecut, îi supravieţuieşte, deşi opera lui nu oferă sugestii scriitorilor / de astăzi^) După obositoarea perioadă eminesciană am intrat în ritmul sprinţar al muzei idilice a lui Coşbuc ; romantismului pronunţat i-a urmat armonia clasică, izvorîtă din bucuria elementară de viaţă, a lumii rurale. De la cerebralitate am coborît în inima vieţii. între Eminescu şi Coşbuc, St. 0. Iosif ocupă un loc intermediar. Venind în urma lor, a moştenit un fond poetic turnat de două mari temperamente artistice. Iosif e o sinteză a emineseianismului romantic şi a tradiţionalismului clasic, reprezentat de Coşbuc ; nu vom găsi însă, la el, nici cugetarea adîneă a lui Eminescu, dar nici viziunea optimistă a celui ce a evocat viaţa rurală. j \ Iosif e un senzitiv ; deşi un real temperament poetic, e ^sensibilitate minoră. Fără a fi copleşitor, e o sinteză de tendinţi grefate pe o personală simţire.^) Romantic, prin atitudine sentimentală, Iosif îşi are sursa inspiraţiei în liricii moderni germani, şi în special / în Heine& I-a lipsit ironia sarcastică a marelui său maestru, dar a posedat duioşia temperată, nici lăcrimoasă, nici prea dulceagă, spre a fi exclusiv caducă. Iosif excelează în cîntecul elegiac ; volumul lui sufletesc e ponderat, durerea Iui e sfioasă, iar bucuria e lipsită de elanuri zgomotoase şi păgîne ; cu o sensibilitate medie şi o imaginaţie difluentă, ca înseşi aparenţele schimbătoare ale realităţii, Iosif e cel mai uman dintre poeţii noştri, prin intensitatea potolită a sentimentelor. Regretul nu atinge, niciodată, culmile desperării, bucuria nu se sparge-n frenezia entuziasmului, după cum nici iubirea sau ura nu ţîşnesc vulcanic din sufletul său. -Cizelator rar al formei — deşi în aparenţă de cea mai firească simplitate — Iosif, în cele mai sejnmficati^e bucăţi lirice pe care le-a zămislit, e un poet desa^rşiţ.; atît în evocarea vremilor miresmate de patriarhalism, cît şi în expresiunea simţiminteilor intime, acest melancolic a realizat mici giiuvaeruri ce rămîn. 262 \ Dar Iosif a ostenit neîntrerupt pentru îmbogăţirea literaturii noastre ; şi-a mîngîiat o viaţă şubredă, roasă de lipsuri, şi frîntă de o tragedie bruscă, trăind în lumea amăgitoare a plăsmuirilor artistice. Activitatea lui de traducător are o valoare egală cu aceea a producţiunii lui originale. Sensibilitate aderentă, s-a îndreptat spre atîţia scriitori streini, pe care i-a tălmăcit în forme fericite. A împămîntenit la noi pe trist-ironicul Heine, de care se lega romantismul propriului să isuf let (Romanţe şi cîntece) ; împreună cu Anghel, a tradus pe melodiosul Ver-laine ; \jS--a oprit şi asupra poeziei simbolice a lui Ibsen, -solemnă şi rece ca un fiord ne-a făcut cunoscut pe Alexandru Petofi ; a transpus libretele cîtorva opere ale lui Wagner, şi, pe lîngă nenumărate traduceri, a dat o admirabilă versiune românească a lui Wilhelm Teii, după cum a încercat să descifreze măreţia abstractă a Cidului sau poezia fantezistă, ţesută din subtilităţi, a Visului unei nopţi de vară. Iosif a tradus, totdeauna, îndrăgostit de frumuseţea operii, pentru care simţea afinitate interioară, şi n-a fost un fabricant plin de dexteritate şi avid de succese vulgare. A tradus pentru el, a visat împreună cu marii poeţi, pe care şi i-a apropiat mai mult inimii lui, tălmăcindu-i în limba pe care a îmbogăţit-o ou valori de primul rang. De peste un deceniu, toamnele mohorîte îşi cern frunzele, iar oamenii uitarea peste mormîntul umil al duiosului cîntăreţ. Iosif s-a strecurat prin viaţă ca un copil rătăcitor şi grăbit ; după moarte, l-a acoperit uitarea nemeritată ; rememorîndu-1 pentru generaţia de astăzi, ne plecăm în faţa amintirei aceluia care, pentru literatura română contemporană, va rămînea poetul melancoliei sobre şi al iubirii sfioase, ca un vis de fecioară. 1925 ÎN MARGINEA UNEI EDIŢII DEFINITIVE Există o problemă a circulaţiei scriitorilor români ; şi nu e vorba să mergem prea departe în trecut, ca să ne plîngem de lipsa ediţiilor pentru cei mai mulţi din ei. E deajuns să eoborîm cîteva decenii pe cursul vremii şi să constatăm atîtea regretabile şi, desigur, reprobabile lacune. Unde se mai pot găsi astăzi versurile unui Anghel, unde pînă mai ieri poemele lui Macedonski sau ale lui St. O. Iosif ? Eflorescenta literaturii postbelice a copleşit pe scriitorii generaţiilor imediat înaintaşe, i-a trecut în umbră momentană sau în uitare totală. însăşi critica la zi, aglomerată de nume şi cărţi noi, rareori a avut răgazul să-şi mai întoarcă privirile înapoi, să mai poposească în preajma unei reeditări şi să judece în lumina unor impresii proaspete pe toţi aceia care au cunoscut cîndva gloria şi sufragiile timpului. Nu suntem dintre aceia care să zvîrlim piatra în capul criticii sau s-o aflăm lipsă la apel ; dacă literatura a înflorit, în toate sectoarele, după război, şi critica s-a dovedit nu mai «puţin activă, vigilentă şi mereu alimentată de «condeie harnice şi pricepute.^ Explicaţia trebuie căutată în altă parte ; critica n-a-nceîat, multă vreme, să fie ea însăşi militantă ; războindu-se aprig în jurul directivelor contradictorii, şi-a disputat scriitorii nou apăruţi cu înverşunare, cu exclusivism şi cu un fel de simţ al paternităţii care astăzi ne face isă zîmbim ; [spiritul cenacular, oricîte avan-/ taje ar avea, îşi are şi riscurile lui, şi niciodată critica be- 264 ligerantă n-a putut să reziste exceselor]— fie pozitive, fie negative. O critică neutrală nu înseamnă totuşi o critică impasibilă (ar fi însăşi anularea ei), ei înseamnă o critică mai generoasă, mai suplă şi mai sigură pe poziţia ei. Dar se pare că momentul militant al criticei s-a sfîrşit şi că toate forţele care-o compun astăzi nu mai practică exclusivismul şi nu mai îmbrăţişează sectoarele izolate ale literaturii. Dovadă că mai toţi criticii vremii şi-au îndreptat atenţia şi spre clasici, simultan ou preocupările datorite actualităţii ; monografii ample sau studii concise, ediţii definitive, întocmite ou scrupuloasă migală, judecăţi reîmprospătate la izvor şi reactualizate îşi fac loc, zi de zi, cu rîvnă şi competenţă susţinută. Cîmpul criticii s-a lărgit, orizonturile s-au limpezit, trecutul şi prezentul s-au legat într-o circulaţie de bunuri artistice mai vie ca orioînd. Dacă deseori munca aceasta a dublat disciplinele, transformînd pe critici în istorici literari şi în editori de texte, nu trebuie să vedem aici şi o derogare de la funcţia esenţială a criticii, care şi-ar fi părăsit drumul principal pentru căi lăturalnice ? întrebare firească, desigur, şi căreia îi vom răspunde într-un fel poate nu departe de adevăr. Forţele unei generaţii sunt limitate ; de se reduc la cîteva individualităţi recunoscute, capabile să activeze pe o arie mai vastă. Un bun critic presupune un bun cunoscător al istoriei literare şi un spirit familiarizat, în principiu, cu toate disciplinele auxiliare criticii ,* nu poate fi deci de mirare că, la un moment dat, un critic se coboară la munca mai puţin strălucită de editor de texte sau la erudiţia de amănunt. Este oare de regretat că Perpessicius şi-a închinat ani şi strădanii nenumărate, ca să restaureze, într-o ediţie monumentală, textele eminesciane şi să ne ofere cea dintîi ediţie critică, în adevăratul înţeles occidental al cuvîntu-lui, a celui mai mare scriitor naţional ? Nu văd ce-a pierdut critica sa prin dublarea capacităţii ei de asimilare, coborînd în zonele aride ale restabilirii de texte şi la reconstituirea istoric-Iiterară la care o obligă ambianţa operei eminesciane. Şi nu e vorba aici numai de rezultatele imediate ale investigaţiilor sale, dar şi de toată acea lungă şi laborioasă preparaţie, în atelierul de lucru al poetului, pe care-1 poate urmări în toate ocolurile, în toate revenirile şi izbînzile lui, în vederea tocmai a unei imagini cri- 265 tice cît mai complexe şi mai adîncite. Un critic de vocaţia sa nu va rămîne, desigur, la aceste preliminarii, oricît de luminoase, de rare ar fi ele, şi se va îndrepta şi spre inima poetului, după ce va fi refăcut itinerariul caznelor lui creatoare. Cînd cineva se consacră cu pasiune unui singur scriitor, pe o durată mai lungă, după ce străbate toate treptele cercetării, va ajunge şi pe cea mai înaltă, de unde-şi vş reface şi drumul parcurs în spirit, printre atîtea materiale. ULa acelaşi «rezultat, cu toate că fragmentar, din vitregia sorţii, ajunsese şi Paul Zarifopol în ediţia critică neterminată a lui I. L. CaragiialeA / s Dar să revenim la punctul nostru de plecare, unde era vorba de însăşi problema circulaţiei scriitorilor. Raritatea ediţiilor şi nesiguranţa textelor încep să fie neajun-suri din ce în ce mai înlăturate. Retipăriri integrale sau ample selecţii se succed cu o iregularitate impresionantă^ iar literaţi mai vechi sau mai noi reapar nu în ediţii improvizate, ci în prezentări de texte controlate, revizuite şi însoţite de copioase Note şi ^variante. LAşa cum editurile mercantile reeditau pe clasiorOdu ^amputări^nejiustificate^şi fără ayj^kare, cu erori de tipar, cu neindicarea izvoarelor-folositeft era un sacrilegiu care trebuia stăvilit] Şi cea mai eficace stavilă a pus-o seria de retipăriri, întreprinse de Fundaţia regală pentru literatură ,şi artă, în cele trei secţii de Scriitori români vechi şi moderni, de Ediţii definitive şi de Scriitori români uitaţi. Ele vor înlocui, treptat-trep-tat, toate ediţiile defectuoase în circulaţie şi vor umple toate lacunele, reeditînd operele rare sau intruvabile. D. Şerban Cioculescu, continuatorul ediţiei critice a lui Caragiale, a întocmit o largă antologie din opera lui Iosif, atît de uitat astăzi şi cu atît de puţină circulaţie în public. Excelent tehnician, d. Cioculescu însoţeşte selecţia de Poezii cu bogate Note şi variante, în care ne dă „indicaţia succesivă a tipăririi lor în una sau mai multe .reviste şi apoi retipăririi lor în volum ori în mai multe volume". Suntem astfel în posesia unor texte sigure şi a tuturor variantelor pe care poetul le-a făcut. Asemenea indicaţii n-au numai valoarea exactităţii, ci aruncă o lumină deosebită asupra a ceea ce critica observase de mult, simplitatea lucrată a expresiei lui St. O. Iosif. D. Cioculescu trage chiar concluzii categorice în privinţa artei poetice a delicatului cîntăreţ al melancoliilor surdinizate, socotindu-1 „un artist de structură clasică". Despre locul lui St. O. Iosif în poezia sămănătoristă suntem azi luminaţi ; între Coşbuc şi Goga, adică între echilibru şi văpaia temperamentală, Iosif a fost cîntăreţul timid al melancoliei melodioase şi al jelaniei de învins. Dar oricît s-ar deosebi unul de altul, aflăm la ei intersecţii de material poetic şi unele preocupări comune, care-i fac să rămîie nedespărţiţi în evoluţia liricei noastre. Ardeleni cîteşitrei, le-a stat la inimă imaginea împrejurărilor de acasă, şi nostalgia lor a dat ocol vetrei din care s-au desprins ; astfel, toţi au cîntat peisajul rural, figurile care le-au alinat copilăria şi toţi au hrănit nădejdi asemănătoare, într-un ideal etnic şi politic. Poezia lui Coşbuc, a lui Goga şi St. O. Iosif are poate un caracter comun şi mai izbitor astăzi, cînd îi putem privi în perspectiva timpului în care s-au format şi au scris. Inspiraţia lor se împleteşte atît de des cu inspiraţia populară, folclorul e un izvor de întremare a muzei lor, care, în fond, nu era chinuită de prea complexe şi subtile stări sufleteşti. Fiecare însă şi-1 apropie pe căi personale, asimilîndu-1 şi reutilizîndu-1 după structura talentului respectiv. Coşbuc e un poet care s-a exprimat exclusiv prin simţuri ; văzul şi auzul sunt tot atît de ascuţite ca şi în creaţia anonimă. Fie că a cultivat pastelul, balada sau idila, Qoşbuc se regăseşte într-o unitate structurală nedezminţită.u Metrica lui savant meşteşugită scoate nebănuite efecte vizuale şi auditive din factura strofei,* atît de caracteristică, din dispoziţia şi sonoritatea .rimelorHlin folosinţa măiestrită a pauzelor. O baladă ca Nunta Zamfirei ne farmecă prin mişcarea ei vie, ingenioasă, nu prin subiect sau prin viziunea de basm a nunţii, proiectată într-un timp şi spaţiu nedeterminat. Poezia se află într-un adevărat ritm vital, într-o creştere neîntreruptă a simţului vizual şi auditiv. De altfel, oriunde Coşbuc a izbutit, în versurile lui, iz-bînda apare ca o fericită îmbinare de senzaţii ale aceloraşi două simţuri ; iar oriunde ele s-au istovit, opera lui este o simplă dexteritate formală, stoarsă de orice energie ; de aceea unele accente „revoluţionare" sau patriotice (ca întreg 266 267 volumul de Cîntece de vitejie) sunt numai exerciţii de versificare, contaminări din atmosfera ideologică a vremii, fără ecou în sensibilitatea lui. Cînd el însuşi şina dat seama că substanţa i s-a sfîrşit, s-a îndreptat spre o asiduă muncă de traducător, folosindu-şi ingeniozitatea tehnică să transpună intuiţii poetice streine în vers «românesc. Cît este (legată de poezia sămănătoristă şi cît s-a hrănit din poezia populară ne putem da seama numai astăzi, cînd, peste ciclul ei definitiv încheiat, au trecut atîtea experienţe lirice. La Coşbuc, poet savant prin metrică, infiltraţiile populare sunt evidente în procedeul personificării forţelor naturii, în anume mitologism decorativ şi în toată acea vitalitate lăuntrică, tradusă prin mişcarea aspectelor văzute. S-ar părea că poezia militantă sau jeluitoare a lui Octavian Goga are mai puţine aderenţe cu lirica anonimă ; destuii de vizibile în seria llui de Cîntece, unele de lume, altele de dor, atît ca factură a strofei, cît şi ca spirit şi imagine, aceleaşi aderenţe sunt totuşi mai tainice. Coşbuc este, iară îndoială, un poet cu mult mai puţine resurse decît Goga ; -jsituaţia lui de clasic nu ne mai poate ţine în superstiţia unei valori pe care n-o mai are ; trei sferturi din opera lui de versificator ingenios e astăzi moart^ iar el rămîne un remarcabil poet de antologie. Octavian Goga e creator de expresie viguroasă, de limbă personală (cît de ternă e limba clasicului Coşbuc pe lîngă a lui Goga !) şi iun liric de rezonanţă mai adîneă. Unde găsim atunci legătura tainică a liricii lui Goga cu poezia populară ? Ea se află în aleanul obsedant, în jelania de doină, în tînguirea bărbătească oare se zbate în poezia cîntăreţului ardelean, în acel strigăt necontenit al „pătimirii noastre". Nu e astfel de mirare că nici Coşbuc, nici Goga (şi, cum ştim, nici Iosif) n-au avut nici o tresărire pentru viaţa orăşenească. Dezrădăcinaţi, în acest înţeles, au fost toţi trei, nu numai învinsul Iosif, dar şi echilibratul Coşbuc şi, paradoxal, şi triumfătorul Goga. Sensibilitatea sămănătoristă este rustică, este înrădăcinată adînc în realităţile vieţii ţărăneşti şi în ecourile ancestrale ale poeziei anonime. Astfel, nu teoretizarea specificului naţional putea să nască o pleiadă de poeţi sămănătorişti, ci o realitate mai profundă, o anume simţire revolută, latentă, la atîţia scriitori. Cînd în fruntea curentului, cu mult mai vechi în originile lui, va trece 268 N. Iorga, nu se va ivi un teoretician, ci un animator, un I poet de simţire revolută şi un conducător cu intuiţie etnică. I^J. Iorga simţea sămănătorist, cum simţeau şi poeţii cu ren- \ / tului, fie ei ardeleni, munteni sau moldoveni. C Ceea ce generaţia de la 1848, descoperitoarea entuziastă a folclorului, n-a putut să facă, adică să puie în contact lirica cultă cu cea populară (cum preconiza Alecu Russo şi cum avea iluzia a fi făcut Alecsandri pastişînd în Doine poezia anonimă), a izbutit să realizeze generaţia de la Să-mânătorul. De aici neînţelegerea firească şi reciprocă între tradiţionalism şi modernism, între specific naţional şi ne-speeiific, şi toată acea luptă prelungită pînă în zilele noastre ou ecouri mai surde sau mai răsunătoare. Lirica sămănătoristă corespunde, pe distanţa ei interioară, nu atît liricei posbeminesciane, cît liricei postalecsan-driene ; după cum şi critica lui Iorga, pe aceeaşi distanţă, corespunde mai curînd criticei lui Kogălniceanu şi Alecu Russo, şi nu criticei postmaioresciane. De altfel, numai aşa se explică şi caracterul prea puţin eminescian (oricîte infiltraţii de limbă s-ar afla la St. O. Iosif) al liricei sămănătoriste, în reprezentanţii ei de frunte. Scăpaţi de imitaţia marelui poet, Coşbuc, Goga şi Iosif şi-au regăsit fibra personală în contact cu poezia populară, s-au refugiat în natură, în zarea satului natal şi în copilărie, ca într-un univers poetic închis. Cel mai „inadaptabil" dintre ei, St. O. Iosif, s-a refugiat şi în trecut, ca într-o lume de umbre diafane şi de tonuri ceţoase. Ediţia definitivă întocmită de d. Şerban Cioculescu nu vine să ne răstoarne imagina cunoscută a liricei lui St. O. Iosif ; valoarea poeziei lui este fixată, încă de la apariţie. Melancolia lui, deşi melodioasă, e totuşi simplă, cam monotonă şi de anume tenuitate ; intimismul lui elegiac, nostalgic şi vaporos, în genere, capătă accent în Cîntece, epilog dramatic al unei dureroase experienţe şi încoronare a unei cariere. Oricît s-ar strecura aici reminiscenţa patetică a eroticii eminesciane, în limbă şi imagine, emoţia e atît de umană, suferinţa nudă atît de sinceră, încît suntem cu toţii de acord că [St. O. Iosif s-ia sustras de la o servitute atît de copleşitoare cel puţin prin cîteva poeme de accent singular, în lirica lui sfioasă şi stîngace. \ 269 Am vrea să du ne abatem însă din linia acestor impresii, ţesute în jurul poeziei sămănătoriste, văzută ca o prelungire a poeziei populare, şi să scoatem mai întîi în evidenţă toate acele poeme oare-1 pom şi pe St. O. Iosif în contact cu fibra creaţiei anonime. In preţioasa Introducere a d-lui Şerban Cioculescu, găsim acest pasaj foarte semnificativ : „Fără să manifestăm pretenţia de a impune o judecată ierarhizatoare, vom menţiona valoarea deosebită a baladelor şi basmelor. Ele stau desigur alături de cele mai bune Pasteluri şi Icoane din Carpaţi (dintre care cea mai celebră este Doina). înnoind temele (baladelor populare şi adăugind dimensiunii eroice o notă de sănătos umor, poetul şi-a revelat familiaritatea de veclie durată «cu folclorul şi a dovedit, încă o dată, după V. Alecsandri, cît de frumoase sunt textele populare în prelucrarea unui artist. Precum unicitatea Mioriţei nu se explică decît prin intervenţia bardului de la Mireeşti, tot aşa şi variantele folcloristice ale lui Iosif sunt superioare modelelor populare." Dacă mai poate fi vorba de vreo noutate în opera lui Iosif, ea se află cu siguranţă în punctul remarcat cu atîta oportunitate de id. Şerban Cioculescu ; asupra acestuia vom stărui şi noi mai cu osebire. La drept vorbind, ca şi Alecsandri, St. O. Iosif n-a fost dotat cu suflul epic ; încercarea lui de a reînvia figura şi faptele lui Ştefan cel Mare a fost o dovadă zdrobitoare de inaptitudine ; ca să salveze ce se mai putea salva, din cînd în cînd a recurs la ritmica şi limbajul poeziei populare, ocolind dificultatea centrală prin asemenea virtuozităţi, aci, însă, pure virtualităţi. IjCe este surprinzător în motivele baladice populare? prelucrate de St. O. Iosif, este lumina şi sprinteneala lor^care ne pun aproape în faţa «unei .răsturnări de perspectiva temperamentală ; melancolicul, înfrîntul şi deficientul intimist e înlocuit cu poetul de umor voios şi cu amatorul de energie haiducească. Dar să fim atenţi, căci „prelucrarea" de care şi d. Şerban Cioculescu amintea stă tocmai în timbrul sensibilităţii, care se adaugă motivului pqpular.^Motivul baladic e deseori lirizat, în prelucrările lui Iosif, şi o anume ceaţă de vis, şi o brumă de nostalgie învăluie sîmburele epicA Dovadă că în Doina (poetul singur îşi dă seama că a lirizat 270 balada), care este şi cea mai cunoscută din poemele de izvor popular ale lui Iosif şi cea mai sugestivă, farmecul prelungirii vine din mu ştiu ce fundal de vis, din estomparea contururilor prea precise ale peisagiului şi din suprimarea subiectului. Drumul celor trei haiduci, în noapte, e un drum proiectat în interior parcă, un drum de vedenii. ^Mişcarea epică e substituită prin efecte acustice şi virtuozitate ritmică, iar senzaţia de vis în marginea unui motiv de baladă e co- v vîrşitoare. j Şi chiar unde umorul este evident, ca de pildă în Doi voinici, sugestia se desprinde tot din atmosferă, din aceeaşi lirizare a stării de spaimă a voinicului, care aude în noapte un glas răzleţ : Morţi de spaimă, arşi de soare, Zboară cal şi luptător, Puţurile-s otrăvite. Peste ţarini pustiite Pasări mari de pradă, cete, Trec şi ţipă speriete Şi s-abat departe-n zbor... Munţii se cufundă-n zare, Drumul nu se mai zăreşte... Calul pas cu pas slăbeşte, Pas cu pas se poticneşte şî tresare. Iar singurătatea creşte Tot mai înspăimîntătoare. Ah, şi-n liniştea de moarte Se aude-un glas pierdut, Parcă vine de departe... Cine ar putea să ţie La o vreme aşa tîrzie ? Poate i s-o fi părut... Stă, ascultă, vrea să vază... Calul sforăie... o groază Fără margini încleştează Pe voinic... 271 Nu mai vrea acum să ştie Nici de drum, nici de nimic. Aiurit, întoarce calul, Scapără scîntei şi sar Sub copite... Peste rîpe şi ponoare, Cal şi călăreţ dispar... Neagra zare îi înghite... Glasul însă creşte, rar, Se aude tot mai bine... Vine... El frînge ramuri, Şi plînge şi se tînguieşte zile Întregi, şi nopţi întregi, necontenit. Acuma stins şi, parcă ostenit, Abia suspină Ca plînsul violinei în surdină, Apoi îşi schimbă fără veste tonul Şi-uimit l-auzi cum suie Din nou diapazonul Şi şuieră şi fluieră şi vuie Şi vîjîie şi hohotă şi geme Într-un amestec înfiorător De bocet şi de vaiet şi blesteme ! iar cînd urmează tabloul pointă, al „bietului creştin" care se vaită că s-au* închis toate crîişmele de spaima turcilor, efectul liric este încheiat. Fără a suhpreţui celelalte prelucrări de caracter mai accentuat baladic, din ciclul denumit de d. Şerban Cioculescu Epice, ne manifestăm preferinţa pentru astfel de motive vădit lirizate, unde sensibilitatea lui St. O. Iosif se adaugă nimbînd poema de o subtilă nostalgie. De cîtă putere de-a prelucra şi cît s-a pătruns St. O. Iosif de efectele sonice ale poeziei populare (ca de altfel şi Coşbuc) stă mărturie şi acest fragment descriptiv dintr-o Toamnă, în care se zbate, sub cuvinte, însuşi sufletul poetului : Se întoarce toamna iar, cu aiureli De vînt pe la fereşti, Tu, suflet plin de griji şi de-ndoieli, Te-nfiorezi de tristele-i poveşti... El povesteşte despre moarte foi Pe care le goneşte ca pe^un roi, Ca pe-un convoi De fluturi morţi şi ţi le-aruncă-n geamuri. El strînge crini şi roze şi zambile. Dar acest exerciţiu este o palidă pildă pe lingă transpoziţia din Cataracta Lodorei, după Southey, de o rară forţă de expresie şi de mari efecte sonice ; încă o dovadă că duiosul St. O. Iosif era stăpân pe un limbaj poetic care, la nevoie, era în stare să-i contrazică pînă şi temperamentul. Ceea ce înseamnă că poezia sămănătoristă n-a fost străină de tainele expresiei artistice mai rafinate ; poate că numai registrul sufletesc restrîns a făcut pe toţi poeţii curentului să nu depăşească anume limite, pe care nici Coşbuc, nici Iosif şi nici însuşi Goga nu le-au înfrînt. jln asta aflăm şi caracterul lor comun şi un anume localism care le dă un aer de rudenie spirituală/) 1940 v V 272 MAGDA ISANOS: „POEZII" * Ceva Blaga, ceva şi mai mult Arghezi regăsim în poemele d-nei Isanos ; k foarte firesc, ila un debut, să se străvadă influenţele maeştrilor lirici contemporani i^ni s-ar pă-rea^nefiresc să fie altfel, iar cînd nu este o influenţă autohtonă, e una dinafară. Dar nu aceasta interesează la un volum de versuri, ci însăşi sensibilitatea debutantului şi aproximativa lui prospeţime de expresie. De aceea nu voi face nici un .citat în care să ^remarc influenţele ; e şi prea uşor, şi inutil. Să mergem direct la izvorul sensibilităţii tinerei poete şi să-1 captăm acolo unde l-a captat ea însăşi, adică în cele mai interesante poeme. Atmosfera lor generală este o obsesie a morţii şi a vieţii, alternativ, în care, pare-lse, este mai puternic, mai viu instinctul vital ; şi chiar teama de moarte este-n fond un regret după viaţă, o chemare spre ea : Nu ştiu cum s-a făcut, Tinereţea s-a dus, a trecut, Arcul sprîncenelor mele s-a mai lăsat. Nu mai e mindru şi încondeiat Ce s-au făcut zilele răsunătoare, vara mea cu grîu şi cicoare ? N-am să caut, n-am să-mi aduc aminte. Toate erau mai frumoase-nainte * Editura Brawo. 274 Lumina egală nu m-ademeneşte, nu mă-nşală. Toate fructele spre care-am rîvnit s-au copt şi-n vis din nou au înflorit. Da. Nu ştiu cum s-a făcut. Pămîntu-i mic şi zările-au scăzut. Nu se petrec minuni şi nu cad stele ca-n nopţile copilăriei mele. (Nu ştiu cum s-a făcut) LSimplitatea poemei şi accentul ei de sinceritate ne cuceresc dintr-o dată ; lirismul există, ca să zic aşa, în substruc-tură, ca ceva natural.) Sau: S-aprinde-n oglindă lampa bătrînă cu picior şi bonetă de-atlas — şi nu ştiu, eu povestesc, sau ea, fără glas, amîndouă cuprinse-n lumină. Noaptea uneori se desface uşor, c-un sunet de mătase lovită sau zbor, trece-albăstrind toate zările, pînă unde stau singure mările.,. Dreaptă luci tinereţea mea ca o sabie şi fiece vis păzit de dînsa-nflori; buzele mele spuneau uneori : „voi muri..." însă pe toate mările — aveam o corabie. (Lampa) Un intimism din care irizează nu ştiu ce nostalgie, versul sugerînd mai mult decît spune în esenţă. Indic, pentru acelaşi fel de-a simţi şi pentru (aceeaşi sugestie : Cînd cel iubit, Flori, primele trei strofe din Copilăria mea, Noapte, Primăvara. Feminitate şi poezie a fiziologiei, iată nota personală a poemelor d-nei Magda Isanos ; şi poate cea mai expresivă din toate este Mama, evocare a sentimentului de procreaţie : 275 . j-. Şi anii mei au fost pămînt bogat Cu-ncetul spaţiul s-a mai lărgit. lucrurile devenind bogate-au sunat zările cu piepturi de dor s-au mise către mine venind. De fapt eram cenuşereasa, eram cea care poartă viaţa şi cîntă, eram aproape de pămînt şi frîntă de marea mea putere ca un ram. Priveam în tăcere pămîntul, zările, brazdele — arcuindu-şi spinările ; eram singură şi-nrudită cu toate lucrurile blînde şi-ntunecate. Dac-ar fi venit cineva şi-ar fi zis : „Am hotărît să-ţi dăm coroană, < fruntea nu mi-o plecam pentru a inima n-o deschideam altui vis,.. în care orgoliul celei care naiste viaţa este atît de sacru. Ga un pandant la instinctul matern este tot atît de sincer orgolioasă şi expresivă poema Rădăcina, recunoaştere a celuilalt instinct, 'femeiesc, din care se hrăneşte instinctul de viaţă al bărbatului : Unii dau sînge altora-n dar. Eu tinereţea ţi-am dat-o, plină de har. Am spus zilelor: nu sunteţi ale mele, Nu vă rătăciţi printre vise şi stele. De la douăzeci la treizeci, număraţi, Ţi-am dat anii bogaţi; unul cîte unul luminînd calea ta, s-au trecut curînd. Poate-au fost flori şi s-au stins. Acuma s-a făcut tîrziu. A nins. Nimeni nu caută vechile cărări, nimeni nu plînge moarte primăveri. Stejarul a crescut. JSu s-a plecai, at, Sevele acelor vise de demult în tine-s biruinţă şi tumult. Bâtrîna rădăcină uneori caută muguri în pămînt şi flori, uitînd că ce-a fost viaţă şi mister se leagănă deasupra ei, în cer. lAm citat tot ce este mai personal, de-o simplitate pate- / tică, în lirica atît de feminină, însă făra pic de dulcegărie, y/ a d-nei Isanos;; numele său trebuie reţinut. 1943 na... 2 lumină, 276 [MAGDA ISANOS şi EUSEBIU CAMILAR: „FOCURILE'] Este impresionantă .apariţia Magdei Isanos şi al lui Eu-sebiu Camilar pe coperta dramei în patru acte, Focurile, distinsă cu premiul tinerilor scriitori al Fundaţiilor regale. Volumul, apărînd după moartea poetei, pare un fel de misterioasă colaborare de dincolo, un mesagiu postum al unui remarcabil talent, stins înainte de vreme. Prima culegere de versuri a Magdei Isanos, ca şi cea de-a doua, ne-au familiarizat cu temele ei lirice, cu frenezia de viaţă individuală, pîlpîind într-un trup plăpînd şi cu apelurile Ia viaţa colectivă, întîlnite mai ales în volumul postum, de curînd apărut în Editura Ministerului Artelor. Ne-ar fi greu să precizăm care este contribuţia poetei şi care a prozatorului, jbtr-o colaborare în care întîlnim atîta unitate de ton, în înfăţişarea dramei sumbre a eroului Horia, văzut ca un exponent al mulţimii împilate ; ordinea numelor pe copertă ar fi o indicaţie, atribuindu-se întîieta-tea scriitoarei ; realismul poate tot atît de bine să aparţină unuia sau altuia din autori, dar poezia vine din lotul Mag-dei Isanos, în tot ce are mai uman şi mai străveziu. Aşa cum ne-a apărut în proza lui, Eusebiu Camilar are un simţ al poeziei fantastice şi subpămîntene, născut din intuiţia poporului aspru, dîrz şi agitat de dureri şi superstiţii seculare p la fel, toate scenele de cruzime şi violenţă par să izvorască tot din fantezia prozatorului. Dar oricum vor fi stînd lucrurile, nu disocierea contribuţiei individuale a celor doi scriitori ne interesează, ci însăşi concepţia dramei ; ea face parte din ceea ce se numeşte „teatrul poporului", ca mijloace scenice, ca spirit şi tendinţă. £jEroul principal, Horia, este un ţăran mai răsărit,^ o voinţă inflexibilă ş\ un şef selectat de suferinţele şi raz- / vrătirea iobagilor}* inimic suprafiresc nu-l distinge, nici o înclinare spre simbol sau mit nu se desprinde din perso~v oalitatea ;lui| Horia este un exponent al maselor împilate, un animator şPcoordonator al mişcărilor lor. De aceea el este tot atît de schematic, psihologic vorbind, ca şi personagiile de-a doua şi a treia mînă. Fiecare act şi toate la un loc alcătuiesc un prilej de somptuoasă montare, indicat în cele mai mici detalii, ca şi în liniile generale, alcătuind o dramă de atmosferă şi de mase ; [stilizată de un regizor dibaci, scoţînd în relief grupurile ca şi amănuntele — piesa poate înflăcăra imaginaţia şi poate produce efecte de scenă puternice.^) Actul întîi are o tonalitate de sînge, prin focurile care vestesc revoluţia iobagilor, ameninţînd ca un cataclism general ; actul al doilea schimbă imediat tonalitatea decorului, faptele petrecîndu-se în castelul unui grof, care schingiuie pe ţărani, iar cînd revolta se apropie, toată lumea intră în panică ; groaza numai prevestită în actul întîi, se împlineşte în al doilea act ; în partea finală, entuziasmul mulţimii oscilează şi scade, la auzul sosirii oştilor împărăteşti, care vin să reprime revolta. Cel mai dramatic act, în sens de interiorizare, este cu siguranţă al treilea ; Horia şi Cloşca, însoţiţi de un tînăr credincios, lacob, s-au ascuns într-o colibă, sub rădăcinile unui brad uriaş, în pădurea Scorogetului, aşteptînd să vină şi Crişan, din munţii Zarandului, unde întinsese pîrjolul, cu voinicii lui ; dar Crişan nu mai vine ; toate veştile sunt rele ; revolta e zdrobită de catanele împărăteşti, satele gem de pedepsele nemiloase, Cloşca şi Horia simt primejdia înconjurlînidu-i, îj£ tem şi suspectează, o în- N cordare dramatică se-ntinde şi 'macină sufletele, cînd trădătorul Trifu apare în ascunzişul eroilor]/ sunt prinşi şi legaţi, după o scurtă luptă, ca să fie duşi la judecată şi osîndă. Preţul pus pe capul lui Horia, de stăpînire, şi-a făcu efectul diabolic. 278 279 Actul al patrulea este cel mai spectaculos, în sensul cerut de „teatrul poporului" ; ^sistăm la însăşi schingiuirea J eroilor pe roată, în prezenţa mulţimii0Bineînţeles că tortura se petrece în planul cel mai îndepărtat ; o privelişte repulsivă, ca aceea a frîngerii pe roată, n-ar fi putut să se întîmple suib ochii spectatorilor ; principiul esteticii eline, care făcea ca toate grozăviile să se consume în „culise" şi să fie expuse prin dialogul personagiilor — este un bun cîştigat şi respectat. Reacţiunile mulţimii spectatoare, adevăratul personagiu colectiv al celui de-al patrulea act, sunt sugerate prin gesturi şi vorbe de aorobare sau dezaprobare, de reprezentanţii fiecărei clase ; de o parte „domnii", care se bucură de pedeapsa aplicată revoltaţilor, de alta ţăranii, care scrâşnesc, murmură, sufăr şi se uită în pămînt, aşteptând salvarea J apoi o doamnă care leşină, îngrozită de ferocitatea călăilor, călăii înşişi, care anunţă moartea schingiuiţilor, încercarea lui Kendi, neizbutită, de-a salva pe condamnaţi, în ultimul moment, cu ajutorul unei cete de ciobani călări, atitudimea simpatizantă a oatanelor, oameni din popor care ţin cu împilaţii, în sfîrşit o scurtă învălmăşeală, după ce se anunţă uciderea lui Horia, totul acoperit de sunetul clopotelor, care accentuează că ideea de revoluţie n-a murit şi că mulţimea aşteaptă „să se ridice alt răsculat", care să-i izbăvească. Aş socoti drama socială a Magdei Isanos şi a lui Eu-sebiu Camilar mai mult un libret, pe care o punere grandioasă în scenă să-1 anime şi să-1 stilizeze. Piesa Focurile este o tipică operă din categoria acelui „teatru al poporului", în care masele deţin rolul principal şi unde fantezia se aprinde cu multiple mijloace de re-gizură, exercitînd o puternică impresie spectaculară asupra privitorilor — mişcarea şi emoţia emană mai puţin din text şi cu precădere din montare, sugerînd fazele unei revoluţii, în momentele ei de măreţie, de grozăvie şi tragism, prin finalul eroilor. Inedit PANAIT ISTRATI Destinul nostru omenesc ne dă cu o mînă ceea ce ne-a luat cu alta. Viaţa ne duce la ţintă, mai adesea, după ce am rătăcit pe poteci ce nu erau ale noastre, sau după ce, cu bună-ştiinţă, am căutat norocul acolo unde nu era. Panait Istrati s-a oţelit în focul întăritor al experienţii repetate, de care s-a izbit pe oriunde paşii lui, de peregrin înnăscut, l-au purtat ; şi-a încărcat memoria cu figuri pitoreşti şi neuitate, şi-a întipărit pe retină peisagiik pline de tainică voluptate ale Orientuluilja sorbit prin toţi porii Otrava ameţitoare a frământărilor existenţii şi-a lăsat, apoi, să dospească, în sufletul lui impresionabil, comoara de senzaţii agonisită de-a lungul căilor pe care le-a cutreierat^ Panait Istrati e un iubitor cald al vieţii ! * (T^tîmplare banală l-a relevat sieşi şi publicului ca pe un mare talent de povestitor : destinul lui Panait Istrati a vorbit lumii prin râsfrîngerea în oglinda fermecată a artei. Fiu al pămîntului nostru — cum l-a numit Mihail Sadoveanu — soarta a făcut totuşi ca Panait Istrati să îmbogăţească literatura destul de bogată a Franţei ; e, pentru noi, o mîndrie, dar şi un .regret, prin care ascundem o legitimă gelozie. Mica noastră literatură ar fi înscris o pagină de mare glorie dacă ar fi avut norocul ca Istrati să scrie în limba natală. Oricum, (ne /rămîne mîndria de a fi dat un valoros scriitor sorei noastre latine, unde şi-a stabilit o reputaţie fulgerătoare. ^ 281 Istrati e povestitor înnăscut ; darul de a comunica impresiile e, desigur, mobilul ce l-a călăuzit să cunoască viaţa, bogată, multiplă în şerpuirea ei neîntreruptă. Materialul povestirilor sale, înainte de a trece prin filtrul purificator al artei, a fost extras din realitatea înconjurătoare, pe care iscriiitorul a scrutat-o cu ochi atent şi înţelegător. Dacă, prin atitudine, Panait Istrati apare un revoltat şi un detestator acerb al omului, pe care îl vede meschin, interesat şi pornit a răsplăti binele prin rău, evocarea sugestivă a naraţiunii sşle ne arată un scriitor plin de cea /mai caldă umanitate. Jn realitate, Istrati iubeşte viaţa şi j pe om, cu simpla deosebire că sensibilitatea lui freamătă de simpatie, mai ales în faţa suferinţii celor umilii Pe aceştia i-a cunoscut de-aproape, cu ei a împărţit amarul unei existenţe turburate, pe ei i-a iubit, fiindcă şi-a legat cei mai frumoşi ani ai vieţii de cei mulţi ,şi anonimi, apoi i-a descris în linii sigure, evocatoare, întrupînd poezia unei umanităţi mizere, care-şi tîrăşte zilele în promiscuitatea impulsiunilor, ce nu disting între bine şi rău. Eroii lui Istrati, oricît ar fi de victime ale fatalităţii ce apasă pe umerii tuturor oamenilor, aparent iresponsabili, fiind unelte ale unui strict determinisim social, nu sînt, totuşi, mai buni decît e omul în medie, indiferent de se află pe treapta supremă a ierarhiei sociale sau în cloaca mulţimilor amorfe ; sunt tot atît de buni şi de răi ca orice om, chinuiţi de aceleaşi patimi, transfiguraţi de nimbul suferinţii şi integraţi astfel în unanimitate. Dacă asupră-le apasă blestemul unui determinism iniţial, acesta nu e un efect al categoriei sociale din care fac parte, ci e destinul închis în temperamentul lor individual. Înainte de a fi social, determinismul e psihologic : cocheta Kyra e născută a fi curtezană ; nefericitul amoral Stavro e ursit, printr-o tară organică, a fi victima impulsiunilor sale ; iluminatul blînd, Barba Iany, îşi poartă, în mod firesc, păcatul sincerităţii prin care priveşte viaţa ; micul Adrian e, şi el, mînat de nestatornicia cu care s-a născut în sînge, iar gospodarul moş Anghel se prăbuşeşte în abisul viciului prin aceeaşi soartă implacabilă, ce zăcea în adînoul lui sufletesc. Aripa fatalităţii, ce fîlfîie asupra eroilor, coboară asupră-le un suflu de tragic adînc omenesc ; ideologia umanitaristă a lui Istrati e un element secundar, faţă de profundul caracter uman, transpus în poezie evocatoare ; Istrati e, mai întîi, »n mare povestitor, apoi luptătorul unui ideal. Fără a fi propriu-zis un romancier, fiindcă nici construcţia caracterelor n-are unitate psihologică, nici compoziţia n-are arhitectonica impusă de legile genului, Panait Istrati e, însă, un mare povestitor, care-şi defineşte personagiile prin naraţiunea episoadelor semnificative, a anecdotelor caracteristice şi a evocării sugestive a mediului în care se mişcă. [Aparent, risipirea în episodic şi anecdotă dă iluzia unei devieri de la esenţialj în realitate, aceste elemente se integrează iluminînd întregul, prin necesitatea lor organică. tn aceasta constă şi originalitatea artistică, de procedeu personal, a lui Panait Istrati. 1925 282 PANAIT ISTRATI * 1. Polemistul. 2. P. Istrati scriitor bilingv. 3. Autohtonizarea lui P. Istrati. 4. P. Istrati şi literatura română. 5. Cu ocazia sosirii lui P. Istrati în ţară. J Viaţa zbuciumată a d-lui Panait Istrati a avut farmecul neaşteptat/ului ; după un lanţ de peregrinări intercontinentale, în care a sorbit adînc paharul durerii zbătîndu-se în mijlocul unor oameni exotici şi pitoreşti, a avut mîn-gîierea de a fi colectat o galerie de figuri originale şi un fond de impresii pe care trebuia să-1 împărtăşească lumii, prin scrisul său colorat, de povestitor înnăscut. Apărînd brusc în domeniul literelor, într-o ţară în care gloriile se stabilesc în douăzeci şi patru de ore, pătrunzînd şi mai repede, s-a pomenit scriitor sărbătorit de două ţări surori ; cea adoptivă a fost mai fericită, căci şi l-a revendicat ca pe un autor naţional, pe cînd patria îndepărtată s-a mulţumit numai să-i releve origina românească. Iubit din două părţi, a fost totuşi scris ca d. Istrati să urască pe cineva ; sorţii au căzut pe ţara mumă. Astfel, o serie de filipice, adresate din Franţa, ne-au dat prilejul să cunoaştem şi pe om : luptător social, detestator al actualei ordine de lucruri, visînd o umanitate mai bună decît aceea în care şi-a tîrît calvarul. Volumul de faţă, afară de cîteva evocări autobiografice, de interes pul- literar, înfăţişează latura polemistă a temperamentului d-lui Istrati şi ideile sale despre artă. Vagabond pradă unui neînfrînat instinct migratoriu, nemulţumit cu nici un mediu social, d. Istrati e totuşi conştient că e victima unui determinism interior, la care s-a adăugat vi- * Trecut şi viitor. togia împrejurărilor ; şi, desigur, nu societatea e vinovată de structura noastră psihică, robi ai eredităţii tiranice sau ai capriciilor naturii, purtăm în noi 'înşine un destin neînduplecat. D. Istrati şi-a făurit o viaţă dictată de acele resorturi intime ale sufletului, ce ne îndeamnă paşii spre ţeluri felurite, eu forţa magică a unei stări hipnotice; dar în această societate a întîlnit atîta suferinţă, nedreptate, răutate perversă sau prostească, servitute ucigătoare, sentimente contrafăcute, umiliţi şi umilinţe ce-i umplu inima de milă şi revoltă, prietenii de interes şi valuri de ură şi persecuţie meschină. Umanitatea nu e un paradis ; n-o credem nici noi, care n-am trecut prin iadul suferinţelor rătăcitoare, deşi domnia răului ne sîngerează : nu putem uita însă că viaţa îşi are şi bucuriile ei. Poate e şi o problemă temperamentală. Situaţia d-lui Istrati e din cele mai dramatice : a luptat, a căzut doborît adesea, ridieîndu-se definitiv din lumea acelor „paria" internaţionali, pe care ni i-a descris cu sugestivă putere, pentru că a suferit cu ei şii i-a iubit; acum, scuturat de lanţurile anonimatului gregar, a rămas interpretul artistic al infernului vieţii trăite, trecînd-o prin purgatoriul artei. Nu acuzăm pe d. Istrati de teatralism ieftin ; în conştiinţa sa s-a iscat un conflict adînc, de aci străduinţa şi greutatea de a-şi găsi o atitudine morala. Statornicirea unei stări civile parcă-1 nemulţumeşte ; zorile ispititoare ale Orientului, tumultul vieţii haotice stă-ruiesc în mintea sa obişnuită să reflecteze icoana unei lumi prinse în goana şi nesiguranţa vagabondajului. Ridicîndu-se din straturile proletariatului, temător de a nu se „corupe" devenind burghez, d. Istrati ne vesteşte din nou dragostea pentru cei umiliţi, din mijlocul cărora s-a smuls. Aci situaţia sa devine paradoxală ; luptînd să se elibereze de servitute, reuşind să învingă, d. Istrati persistă în dorinţa de a fi considerat un învins. Pe de altă parte, cu violenţă agresivă, ou destulă impertinenţă, ros de orgoliul celui ce se descoperă pe sine cu uimire, azvîrle în faţa celor de sus, a celor tari, bucuria plebee de a se fi selectat; umanitarist din împrejurări, d. Istrati e un individualist prim temperament ! Nu-i facem o vină din aceasta, dar într-o atitudine morală, ce poartă în sine germenul ego- 284 285 tismului, desfăşurîndu-se în gesturi largi de autocelebrare, ipocrizia e antipatică. Prin suferinţă, d. Istrati e al umiliţilor, prin artă un aristocrat al republicei literare ; oare nu trimite d-sa chiar, în (scrisoarea ce deschide acest volum, pe traducătorul incult, fără simţ estetic, al operelor sale în româneşte, la ocupaţii mai modeste, ca şi acelea pe care le-a practicat cîlndva el însuşi ? Revolta artistului e legitimă. Dar ceea ce nu înţelege d. Istrati e că arta nu poate fi proletară sau burgheză ; ea n-are o finalitate practică, nu poate servi interesele nici unei clase ; e oglinda lor, cu defecte şi calităţi, o oglindă purificatoare, cînd realitatea e filtrată prin viziunea artistului. D. Istrati ne-a dat dovada aceasta ; e contribuţia sa proprie, prin care ne-a -dştigat.^Toate straturile sociale au dreptul de a sugera material artistic ; arta / e iun scop, nu un mijloc^icum vrea d. Istrati, regretînd că „ţăranii lui Millet au rămas şi azi tot robi ai pămîntului, tot deşelaţi, tot stîkiţi de muncă". Acesta e polemistul Istrati, contestabil, contradictoriu, naiv sau orgolios, umanitarist implacabil sau individualist impertinent; dacă am stăruit asupra laturii antipatice a activităţii sale, am făout-o nu spre a întuneca pe artist ; din contra, disociind cele două euri antagoniste, ne oprim cu plăcere la opera pur literară a d-lui Istrati. Din fresca amintirilor publicate aci se desprind două figuri puternic reliefate : a unei mame iubitoare, mucenică umilă şi resemnată, ce-şi sacrifică viaţa pentru viitorul copilului ei, şi mai ales figura de vultur cu aripile tăiate a bătrânului căpitan Mavromati, bogat, adulat altădată de prietenii care l-au dus la ruină şi i-au răpit soţia. De o bunătate creştinească, prieten sincer şi apropiat, Mavromati, cerşetor la filotimia crîşmarului Kir Leonida, e frate bun cu acel Barba-Iani, umilul vînzător de saltip îşi apostol al cultului prieteniei din Kyra Kyralina; apoi figura de brută a tejghetarului Dumitru, nostalgiile chinuitoare ale micului Panait, fiu al cîmpurilor sălbatice şi îndrăgostit de albastrul nesfîrşitului Danubiu, poezia copilăriei irosite pentru totdeauna, înota accentuată de umor picurat cu tristeţe sau întunecat de episoade tragice, toate acestea ne readuc pe Istrati cel adevărat, povestitorul plin de coloare, animatorul atîtor tipuri, deşteptate din lumea bogată a amintirilor, strânse pe cărările sîngeroase ale calvarului său 4h fai La stăpîn şi Căpitan Mavromati sunt pagini auto-bibgrafice la înălţimea Amintirilor lui Creangă. Prin ele, d. Istrati devine scriitor român posedînd organic limba paternă, în expresivitatea ei neaoşe, pitorească, cu aceeaşi uşurinţă (cu care scrie în limba franceză. Sunt însă şi unele observaţii de făcut: vulgarităţi (mai ales acestea!), obsesia pronumelui, în româneşte puţin uzitat, în franţuzeşte indispenisaM, sau construcţii streine nepotrivite în corpul limbii literare româneşti, pe care d. Istrati o imînuieşte totuşi ou siguranţă deplină. Preţios pentru istoria literară e articolul Cum am debutat eu, interesante amintirile din Nemurire şi Cine e autorul lui Hamlet ?, în care d. Istrati ne povesteşte situaţia sa, asemănătoare cu a unui erou al d-lui Pătrăşcanu, chinuit să-şi amintească numele lui Shakespeare, de dragul căruia îşi risipeşte o carieră abia înfiripată, şi în aceste bucăţi tipuri noi îşi conturează existenţa, răci imaginaţia .«^afutorului în viază figura acelora cu care şi-a întretăiat zbuciumul vieţii. .... (fio vestitor mare, colorat, creator de tipuri prin amă- % y nunte anecdotice sejnnificative, d. Istrati pune o dată cu ly apariţia acestui volum o interesantă problemă. 1: aceea a bilingvităţii unui scriitor şi a posibilei lui reuşitir1; volumele anunţate în româneşte vor dezlega problema. Pînă atunci, ţinem să .amintim d-lui Istrati că nu e singurul talent care a trecut prin infernul umilinţii ; d-sa cunoaşte desigur atîtea nume. De s-ar gîndi la ele, în intimitatea eonştiinţii, i-iar da poate pilda unei atitudini morale mai discrete ; de la d-sa aşteptăm numai opere de literatură, iar satisfacţia absurdă a polemicii s-o lase criticilor, pentru care profesează iun profund dispreţ, deşi aceştia au naivitatea de a se război pentru cauzele altora. II Panait Istrati a fost revendicat pentru miracolul gloriilor naţionale mai mult pe bază de sentimentalism ; ne-am înduioşat astfel de confesiile lui de vagabond îm- 286 287 0013 barcat din pontul Brăilei spre orizonturi orientale, încărcate de umilinţi, precum erau pline de bogăţii vapoarele ce-i legănase instinctul migratorii!, ne-am înduioşat apoi de repetatul spectacol de gladiator al mizeriei : destin devenit brusc obiect de atenţie universală, fiindcă omul s-a smuls din masa celor asemeni prin gestul de a împărtăşi şi altora calvarul feeric al existenţei sale. Fiu al unui grec şi al unei românce, scriitor sporadic în limba respirată, pe malurile Danubiului, Panait Istrati şi-a strigat agresiv eliberarea de anonimat' şi ne-a făcut onoarea să-şi amintească de patria ce i-a oorotit copilăria sub baldachinul de basm al nopţilor pe care şi-a plimbat primele nostalgii — mai ales în grosolane injurii proferate de peste fruntariile ei şi chiar în cuprinsul lor ospitalier. Roimain Rolland i-a găsit un strămoş literar în Gorki. Materialul povestirilor lui e topit însă în fierberea fanteziei .orientale ce zugrăveşte, cu egală înflorire, viciul, vii*-tutea, mizeria înjositoare sau voluptatea petrecerilor. Mintea oerafinată a poporului nostru n-a fost streină de magia poveştilor orientale : basmul atît de cultivat în literatura populară, pitoresc, inelat în multiple episoade, constituie un substrat autohton de aproape înrudit ca roca primitivă a povestirilor d-lui Istrati. Dacă, printr-un joc al aceluiaşi hazard ce l-a ridicat pe planul literar, Istrati ar fi scris în româneşte, în plin sămănătorism, şi d. Iorga (deşi actual l-a repudiat) şi d. Sanielevici (care î-a îmbrăţişat cu o frenezie dăunătoare amorului său îndelung răbdător după „clasicismul proletariatului") şi d. Ibrăileanu (ar fi făcut poate numai unele restricţii „etice") şi-ar fi recunoscut, alături de Sadoveanu, exponentul mişcării pe care-au susţinut-o. Nu voim a împinge analogia pînă a identifica pe Istrati cu un sămănătorist, însă putea insera în linia unei literaturi autohtone, caracteristică, în primul rînd, prin romantism ; căci şi prin atitudine şi prin procedee expresive considerăm pe ajutorul Kyrei Kyralinei esenţial romantic. în continua noapte valpurgică de episoade rostogolite pe povîrnişul accidentat al întâmplării colorate prin pitoresc şi feeric, personagiile lui Istrati sunt scheme simbo- lice, fără psihologie (analitică. Cu femei virile şi eroicei sau lascive şi iresponsabile de sîngele ce-1 poartă în vine, cu tipuri amorale ce-şi plătesc tributul instinctelor pervertite, dar aureolate de suferinţă, ou arhangheli căzuţi pe pămînt şi nimhaţi de cultul sanctificat al prieteniei — acest regizor al unei lumi mînate de un miraculos destin înnoieşte tradiţia populară, din lotul basmului, cu noi altoiuri, tăiate din arborele mirific al fanteziei orientale ; aci stă adevărata autohtonizare a lui Panait Istrati, scriitor francez, fost vagabond al mizeriei şi actual mesager [...] al comunismului. Căutînd a-1 degrada, unii i-au găsit filiaţia în literatura fasoiculară a lui N. D. Popescu ; haiducii exaltaţi în proza lui Istrati n-au nimic comun cu senzaţionalul plat al popularului şi fals prezumtivului său înaintaş ; generoşi, simbolici, prin atitudine eroică, ei ţîşnesc dintr-o imaginaţie iritată de carbonar (ne gîndim mai ales la facticea pînă la contrafacere Domniţă de Snagov), dar se agită în acelaşi cadru de basm şi feerie, cu o cruzime a tonurilor îndulcită de fantezie, demonul constructiv al acestui talentat povestitor. III Revista Les nouvelles litteraires a instituit acum vreo trei ani o anchetă .asupra influenţii literare pe care Franţa o exercită în diferitele ţări ale Europei. Seria răspunsurilor a înoeput-o d. Panait Istrati, vorbind despre România. Dar d. Istrati e un om modest ; a dovedit-o în repetate rîn-duri ; d-sa, care n-a uitat limba proletarilor de la gurile Dunării, nu şi-a putut niciodată aplica adagiul popular, pe care nu ne îndoim că-1 cunoaşte : „Dă-mi, Doamne, ce n-am avut, să mă mir ce m-a găsit". O, nu, d. Istrati e întruparea celei mai candide modestii ! Şi corn să nu-l credem, cînd singur mărturiseşte, în coloanele periodicului francez care a avut amabilitatea a-1 chestiona : „Je me suiş recuse avec frunchise, devant vos quatre redoutables «questions», en vous avouant sincerement mon incompetence: manque 288 W — Scrieri, 3 — c. 1759 289 d'erudition, ignorance mi-complete de la litterature contem-poraine, ahsence prolongee de mon pays(i... în faţa acestei sincerităţi ne-am simţit dezarmaţi, dacă d. Istrati, consecvent mărturiilor proprii, ar renunţa, în condiţiile enumerate, să-şi exprime părerile despre literatura română. Ei bine, fără voia sa, d. Istrati rămîne de o perfectă sinceritate cu sine pînă la sfîrşit. iChiar dacă nu are suficiente date să vorbească despre literatura noastră, va vorbi despre sinej^nu i-a spus-o oare şi d.'Sanielevici că e manifestarea cea mai înaltă a geniului literar autohton şi că graţie operei sale ne-am instalat atît de comod în panteonul universal ? Uitîndu-se în sine, d. Istrati vede lumea întreagă; -ce l-ar împiedica deci să vorbească şi despre literatura română ? Ignorance mi-complete, manque d'erudition — sunt simple figuri stilistice ! Iată dar în ce situaţie tristă vede d. Istrati cîmpul literelor româneşti : masele populare terorizate în urma revoluţiei de la 1907, timp de aproape 20 de ani urmăriri şi arestări, înăbuşirea oricărui suflu democratic, imposibilitatea unei mişcări literare mai accentuate — atîtea şi atîtea nenorociri care, desigur, l-au silit pe marele tentator de a se sinucide, într-o lume în care de-abia dacă poţi gusta poezia inofensivă a vagabondajului — să-şi mute muza generoasă pe malurile Senei. Dacă au fost cîţiva scriitori mari ai ţării pe care d. Istrati o blestemă şi o iubeşte — Eminescu, Alecsandri, Coşbuc — aceştia s-au dezvoltat în atmosfera grea a naţionalismului. Cel puţin lui Eminescu d. Istrati nu-i va ierta niciodată şovinismul. Dar va veni d-sa în ţara înapoiată al cărui fiu rătăcitor este, va aduce spiritul fraternităţii internaţionale, va aprinde făclia liberatoare a umanitarismului, în contra acelor „turpitudes nationales, bassement tendencieuses", va remedia răul, va dezmorţi apatia maselor terorizate de oligarhie, va... ...Dar temperamentul nostru placid şi burghez nu se poate înălţa la accentele epice ale imaginaţiei democratice ale d-lui Istrati. în faţa forţei sale profetice, învăluite în hlamida modestiei, ne obsedează, totuşi, refrenul sin- ii /; cer ei confesiuni : „incompetence, manque d'erudition, ignorance mi-complete de la litterature contemporaine, ab-T sence prolongee de mon pays !"... IV Convingerile politice ale d-lui Panait Istrati nu s-unt ale noastre. Sincerităţii sale, pe care n-o suspectăm într-un nimic, îi opunem o convingere izvorîtă dintr-o egală sin-ceritatej Sosind în ţară, minat de pioase datorii familiale sau chiar de interese politice, ne pare bine că nu ne-a uitat, acum, cînd vine din Apusul ce I-a făcut glorios. Am rămas însă uimiţi citind în Facla (luni, 7 septembrie 1926) plîngerea d-lui Istrati de a nu putea călători în libertate în patria în care şi-a tors anii copilăriei. Parcă nu ne venea a crede că e o temere serioasă. Dar credinţa noastră e numai o iluzie ; d. Istrati citează avertismentul Sigu- .....ranţei Generale de a nu se expune să fie bătut, ieşind ne- excortat de un agent al forţei publice prin oraş. Refuzul de a primi o atare situaţie umilitoare e legitim din partea d-lui Istrati. Intenţia celor ce ar dori sa-1 atace e însă de-a dreptul condamnabilă şi ruşinoasă. Chiar dacă d. Istrati — facem o simplă ipoteză — ar complota în contra Siguranţei statului, ar comite fapte de rebeliune, bătaia nu e un principiu de a chema la ordine pe cineva, cu atît mai mult pe un fiu al ţării ce ne onorează în streină-tate. Principiul e primejdios, căci s-ar putea extinde asupra oricui, chiar a acelora ce ar nutri intenţii agresive faţă de d. Istrati. D. Istrati e liber să incendieze hîrtia în fiecare zi ; atît timp cît se manifestă în domeniul ideilor, nu poate fi supus nici unei constrîngeri ; oricine cugetă prin creier şi nu prin ciomag, sau alte apendice, poate combate, în mod cinstit, opiniile distinsului literat. Ne ridicăm cu tărie în contra agresiunii, ca argument suprem în chestiile ideologice, din orice parte ar veni ea. E trist şi ruşinos pentru noi, care avem reputaţie de ţară tolerantă şi ospitalieră, să ni se spuie de unul din cei mai valoroşi fii ai ei că cere „permisiunea şi libertatea de a 290 291 se plimba pe jos prin Bucureşti". Dacă între noi nu ne jenăm, ar trebui să ne gîndkn cel puţin ia opinia streinilor şi în special a Franţei, de unde d. Istrati vine — ţară pe care, în momentele solemne, o invocăm pentru libertatea şi toleranţa ei. \„Protestînd în contra supremaţiei ciomagului, peste diferenţele de opiniuni ce ne despart de d. Istrati, desolida-rizîndu-ne def o atitudine dezonorantă pentru noi — îi urăm bun sosit I s* 1928 EUGEN JEBELEANU „INIMI SUB SĂBII" (poezii) * Acest fine de anotimp literar ne-a adus o proaspătă recoltă de poezie ; [pe cît de sărac a fost anul trecut în producţii lirice, pe atît de surprinzător în talente noi şi continuări de cariere poetice se arată cel actuali Dintre tinerii poeţi distinşi cu premiul Fundaţiilor regale, d. Eugen Jebeleanu ni se pare cel mai preţios. Traducător subtil din Rilke, liric de nobilă atitudine şi de viguroasă şi colorată expresie, poemele prezentate îl consacră drept unul din fruntaşii generaţiei sale. Poezia d-lui Jebeleanu se remarcă prinţr-o încordată inteligenţă artistică, printr-o plastică de energie metalică şi o exclusivă, poate prea exclusivă, utilizare a elipsei, ameninţînd să devie manieră. Să nu ne înşele însă unele uşoare filiaţii cu ermetismul barbian. D. Jebeleanu a-nvă-ţat din experienţa poetului din Joc secund, numai arta condensării, fără să lunece în imitaţie servilă şi fără să mimeze un ermetism interior. Dacă aducem vreo obiecţie primului său ciclu de afirmare lirică, o putem preciza într-o prea tenace înclinare de a-şi înăbuşi zbaterea lăuntrică. Poezia d-lui Jebeleanu dovedeşte o personală fantezie gotică, o neîntreruptă transpoziţie de senzaţii, în al căror joc se complace, cu o preţiozitate de rar rafinament. iPoemele sale irizează reflexe fermecate de vitralii, sub orgia solară, realizînd un estetism de o uimitoare virtuozitate Îşi creînd * Fundaţia pentru litaraturâ şi arta „Regele C. II". 293 un peisapu numai din pasta de nuanţe tari a propriei închipuiri. I Poetul este deplin stăpîn pe mijloacele sale vio-^nt d'ecoî'ative, desfăşurate cu o lucidă organizare inte-V rioară şi o savantă mînuire a efectelor sonoîrej Cu o fantezie hieratică de nostalgii medievale, d. Jebeleanu sugrumă anecdota poemelor sale într-o serie de eliptice evocări ; dintre cele mai frumoase, cităm Senior de ceaşcă : In evul sur (Domn: Dagobert), Lucea un principe incert; Cu ochi de ape şi victorii, Calm braţu-n şold, în unghi de glorii. Treaz, pârul fin de stele muşcă. La cizme, de cocoşi albi creste. (Zăresc din turn sărind neveste, Să moară lîngă piept şi puşcă.) El reteza cu braţul drept Floarea din stînga, de sub piept, Şi-o arunca peste oblînc Cu ochiul drept pe sinul stîng. (Calul de gheaţă şi tăcere, Săltînd prin bar guri blestemate, Cu-o fugă-n dinţi şi cu-o muiere Cu deltă de lalea, pe spate). Mari degete de ornic gene Priveau şi fecioreau-izvoare. Dar ochii scoici clipind alene, Se răsturnau, plutind, fecioare. Văd timp de bătălii. Leat mediu. Cu alţii-n fier şi gînduri grave, Dădu şi prinţul un asediu Pe undeva, prin mlaştini slave. /: K Rentors în timp pribeag. jî Schimbat. Prinţul: sluţit în bătălie. Sfîrşitu-acesta nu l-am dat; El plînge-n zmalţ şi-n veşnicie. Halucinaţia lucidă a unui aspect autumnal substituie naturii un peisagiu interior viguros în Anotimp armat: Leagănă toamna fesuri — ceşti roşii în grădini, Cu flotele norilor pe cerul cianură. Ca cenuşe, pletele spahiilor căzură Din crengi, cu frunzele-n inimi. In zale verzi, cresc brazii, ca să-i văd La subţiori cu cruci legitimaţi. In toba din azur, bate-un prăpăd De beznă arabă. Iarba dă soldaţi. Mă clatină cămile de paragini, Prin oaze de oglinzi să dea-n hegiră. Văzduhul din atlazuri îmi resfiră Steaguri de muzici veştede, în pagini. Jerbele-n cimitir urzesc turbane Şi-mi strigă ochii de captivi din vii. Stinsele bătălii Numai prin jar de savane Pîlpîie-n somn cu făclii. Adoarme în crăciunul fibrelor Fruntea şi nici o pasăre de batistă. Din reîntoarceri numai ofilirea — aici stă, Uimită ca un cor. Poema e construită pe un ingenios joc de transpoziţii de o tonalitate unitară. De o rară concentrare, deşi mai liberă în structura ei lăuntrică, fiindcă elipsa e mai atenuată, este Tăbnăcire, în care energia accentului este îndulcită prin cîteva imagini de o preţioasă suavitate : Scuturarea roşie în seară, Printre-argintării din fag de cer. 294 295 Stelele căzînd se fac de fier; Din pămînt, fîntîni se desfăşoară. Sub sprinceana muntelui urnesc Ochiul mu. Trupul îngheaţă-n noapte. Vechile, întrebătoare şoapte întretaie spada şi rănesc. Luna-n cerc o lebădă tăcută; Nuferii o rotunjesc în joc. E un evantaliu-n istm de foc. — Stinsă-n zori şi-n noapte desfăcută. ]os, se naşte viaţa prin sfîrşire, Spre a săvîrşi un cerc deplin; ' Zorile vor izbucni un crin — ^ Cu cenuşe-n gura lui subţire. / 'Poate strofele medii să ne sugereze o foarte îndepărtată / aluzie sentimentalăj poate să fie «numai un joc al fanteziei. D. Jebeleanu este ide o pudoare lirică excesivă şi ne temem să nu depăşim sensul acestei „tălmăciri", pe care am fi înclinaţi să n-o vedem pur plastic. După cum ne ambiţionăm să transpunem acelaşi sens de aluziv tremur intim poemei Nelămurit: Tălmăcitorii de semne sunt prea mulţi. Grele-ndoielile ; apar ca faruri. Multiplicat acelaşi gînd asculţi, — Faţă de clovn voalată sub cal caruri. Vreau purităţile din ape şi din cer. Albastrul depărtat fuge şi minte. Cînd haiăuceşte înflorite flinte Descurc, nu cad cortine de eter. în diamant, incendii. Stinse,-n noi. Sufletele răstoarnă şi sluţesc. Ochii de-otravă-n hrube amîndoi, Reflux vioriu chemînd, îl înverzesc. Apus — flori oxidate — prin lentile. [Nimeni nu ştie.) Ştergeţi acuarela. faţh/ dt ^$txti.+«&> eu*4***''*,' kf'j?*i&JU?6 m&s/k^^ : \ ^Ql*^ )* ta -meu1 •fitfm*t,*~ > ic f*'**- **rm* ! , *A'&ÂV, frttoafr;- 4J«:f~* U n^ţ£wi:,£.m. ' hhhut/t.^ f« t*mpt?*m~ , *******:.m«J»M.,y M'U'C jilţ $■ t*< LJt'Y* J. ft**Wt/&t * ****** f 0 fM(? Ih. ~4o M j ui *'(*f«tof*r fi f*di **t •e4 m , t?**f * #tot~ 296 mÂ4/&&° d^j jwdfot***'* /*/&&*** M£> foS'i4M-'<^_ ^ o« /tf ^ft ----- /J#M- 0 ' h lĂ'âÂ'â 5rrΣî111 autograf al articolului Cum calcă seara, e şi nu, Gazeîa Se şterge cu copite ude-n file. Totuşi, am fi dorit ca acuarela să facă loc mai mult fiorului liric, dar d. Jebeleaou e un pudic prea mult îmbătat de orgii descriptive. Aceeaşi pudicitate erotică îl învăluie pe poet $i-n frumoasa evocare din Mulatra, statuie vie, plaoată-n alămuri de imagini exterioare. '^piintr-un fapt divers, evocarea unui spînzurat, poetul /' scoate efecte de o sugestie sonoră fşi plastică de o perso- V nală acuitate, pentru a-şi potenţa viziunea morţii : Se-ntreceau pădurile de-amurguri In foc, cu celelalte, altădată Lăcuste verzi. Era o toamnă beată. Se clătina văzduhul peste ruguri. Cerid de cărămizi trecea-n garoafe Şi-ucideri fîlfîiau sub piei de unde. Încît pe drum chiar, ars de jar, nu praf e, Ci limba cendui de sfeclă se ascunde. De pom, iată, se-atîrnâ în mirezme Lîncede şi în iarba ca o ploaie Tăcută, pieptănată : omul. îezme Frîng fruntea ca pe-un snop Şi sfoara o îndoaie Cucul se miră apoi două luni Şi le coboară, ca pe un capac. Acuma, zările sunt grele de tăciuni; Sunt blestemate, poate. Toate tac. Doar vîntul şi-a-ntocmit din trestii Harpe de sticlă încă verde. Chită subţire şi lung, ca pe oase. Omul din pom are acum un cer de Cocleală, peste ploapele lăsate — storuri joase Cînd insă vînt pluti-n păr cu galere Mai putrede ca amintirea-n mort, Ca o caisă capul se desprinse în tăcere Şi a oftat ecou sub toamna cort Dar trupul sus ţâră de cap a stat Şi-a legănat pe gît, ca pe-o columnă, O rază şi o boltă de cobalt. Dinţii porumbului i-au rotunjit cunună Pentru expresia ei de o subtilă preţiozitate şi ca o indicaţie de mai accentuată interiorizare în sensibilitatea vie a poetului, mai reproducem Apoi: Nu-mi va rămîne pasu-n lespede, Nici cit pantoful lunii-n foi de ape. Cînd balul cerurilor veşted e, Sprîncenele-n muşchi or să sc-ngroape. Ochi stinşi — cişmele — vor dormi sub arcuri Ca nişte amfore sub braţe de naiade. Vor spune mai mult decît noi în parcuri Mestecenii cu nuri şi silfide. Cînd din melancoliile Chipului cu mască de luturi Se vnr încolăci Flori în spirale pe scuturi, Fără glas fi-vor soliile. De ceară, iirerhile vor Căuta-n scoici arse tipare, Dinţii petale-n izvor Luiiechid printre mărgăritare. Pămîntul luînd de pe buze Macii,-n apus îi va trece, Amfiteatru-n ceruze hitrislînd gura cu rece. Găsindu-mă fără chimval, Mă voi vrea, de groază,-n tablouri. Spre a lua din culori steaguri şi ecouri. Pentru timpul rămas singur pe cal.. ipînuitor al transpoziţiilor şi migălos cultivator al aliteraţiei, poet de expresie metalică şi de amplă fantezie, concentrată într-o tehnică aproape excesivă a elipsei, prin poemele din Inimi sub săbii şi-a modelat o panoplie încrustată în pietre arare a imagitnei. O singură teamă avem : poetul ;să inai-şi comprime sensibilitatea prea mult, de dragul unei virtuozităţi artistice, tărie şi punct nevralgic al liricei sale. D. Jebeleanu nu este dintre acei Sicriitoiri care să se închidă-n orgoliul începuturilor. Aşteptăm de la inteligenţa lui artistică şi o cufundare mai accentuată în substratul vital al emoţiei. 1934 D. Jebeleanu teste un artist de o luciditate împinsă pînă la amănunt şi de^o subtilitate dusă pînă la preţios ; abil 298 [EUGEN JEBELEANU: .CEEA CE NU SE UITĂ"] Traducător din Rilke şi din poeţii maghiari, d. Eugen Jebeleanu este şi una din siluetele cele mai conturate ale liricii noastre contemporane. Volumul său de versuri, Inimi sub săbii, ne-a atras atenţia printr-o artă subtilă a poemului şi printr-o expresie ermetică, semn al nnei certe pudi-cităţi de a se confesa direct. Cu un limbaj de o duritate metalică, sub care se ascundea totuşi o sentimentalitate delicată, forma lirismului isău însemna o constrîngere premeditată, lucidă, fugind de facilitate şi creindu-şi dificultăţi voluntare. Poezia sa cea mai afirmată, de pînă acum, sugera o atitudine distantă, blazon de nobleţe sub care palpită o inimă fremătătoare, dar ascunsă privirilor indiscrete ; efortul spre ermetism, continuat metodic, l-ar fi dus, poate, la o condensare a conţinutului liric prea excesivă şi l-ar fi împins spre un joc rece al imaginaţiei ; primejdie comună a oricărui ermetism, care se închide orgolios în sine şi comunică numai prin aluzii şi simboluri mai mult sau mai puţin obscure. în lungit! poem Ceea ce nu se uită, apărut într-o elegantă plachetă în editura „Fundaţia regele Mihai I" şi ilustrat de d-na Florica Cordescu, d. Eugen Jebeleanu se I scutură de pudieitatea în care se complăcea şi ne sugeră, . într-o minuţioasă eonfesie, tragicul destin social al tînă-rului poet silit să treacă printr-o succesiune de umilinţij sunt experienţe, în viaţă, care într-adevăr „nu se uită", ci, din contră, se gravează în sensibilitate cu urme dureroase, cu puncte de sînge. 300 Evocare autobiografică, fără îndoială, Ceea ce nu se Mită este un strigăt liric al principalelor suferinţi ale pochiului, feilătuirat de la festinul îndestulat al vieţii, pălmuit de nepăsarea tuturora şi sensibil la ofilirea propriei tinereţi, între sărăcie şi crpcificarea prin tot felul de umilinţi. De data asta, Lânecdota poemului este vizibilă, este cu ; tenacitate «coasă în relief, ura legitimă nu se mai ascunde în aluzii şi simboluri semiobscure^ gpnfesia apare pe primul plan şi notaţia dură, deşi poetizată, în preţioase imagini, sapă prăpastia dintre poet şi soeietate.2; Poemul începe abrupt, ca o continuare totuşi a unei prelungite dezbateri ou sine şi cu semenii : Dacă voi uita tot ce-am îndurat, Nu voi mai urî niciodată. Dar cum singurul meu bun e memoria, O memorie de optsprezece carate, Şi cum ura-i singura iubire Cu care m-aţi învăţat voi, capete-ngrăşate, N-am să uit niciodată nimic, Sub luna aceasta şi ea îndopată. Şi acum urmează, ca într-un film halucinant, seria de umilinţi la care a fost supus, purtînd : O inimă sfîşiatâ şi fără cuvînt Printre bijuteriile voastre ce ţipă şi scapără, Inima noastră-ngropată de voi De mult la Capul Bunei Speranţe. Poetul îşi aminteşte astfel de : Plînsul acela din ochii reci Ai mortului tînăr în albe sandale, Sandalele sparte şi fără aripe, Hainele roase pe care-anotimpul Cu sceptre de apă şi plete de jale Le destramă şi el încă-o dată... Patul acela fără saltele, Care-mi săpa gratii pe spate, Trecîndu-mă-n Africa, zeu printre zebre. 301 De clipele cînd : Flămînd, m-aruncam în somn ca sinucigaşii. Ca apoi : Cu foamea-n braţe mă deşteptam... Şi, în această stare fără ieşire posibilă, să noteze graţios şi ironic totodată : Un ceai de soare luam c-un corn de luna Şi-ap oi, mai străveziu decît un geam, In zorile ce abureau a pîine Trudit mă coboram din Calea Laptelui Pe bulevarde sure, ce răsuria Ca un galop de herghelii de piatră, observîndu-se, cu aceeaşi alternanţă, între prozaic şi poetic cum talpa-mi ruptă -Cu dărnicie împărţea cetăţii Napoleoni turnaţi în huma toamnei... Şi după ce rătăceşte printre peisagii, mizerii urbane : Sui scările clădirii pînă-n cer, Tocmit să stau închis într-o cabină A celui mai măreţ dintre ziare Şi, rezemat în coatele lucioase, Să glăsuiesc la megafon mulţimii. De acolo, vede : talazurile-or asului De oameni, de lumini ce se roteau, De umbre fîlfîind, de zbateri mute, Un uriaş ocol de blănuri ninse Purtate legănat pe umeri goi, Mîini mlădiate scăpărînd comete, Pîniece grase ţerecate-n aur, Un rîu fosforescent de putregaiuri, 0 preumblare calmă şi rotundă... Amintirea acestor cumplite privaţiuni şi umilinţi l-a istovit şi d-a dus la concluzia : 302 Eu sunt strigoiul Din plină zi, cu buze de cenuşă, Cel ce-şi deschide vinele şi vede Că nu mai curg în ele decît lacrimi Din plînsul celor răstigniţi de voi. Sensibilitatea elegiacă, aureolînd cu imagini graţioase, amare şi ironice o mizerie de poet sfîşiat între atîtea crude lipsuri, care i-au gravat memoria cu suferinţe ce „nu se uită", ca să iasă dintr-o deprimantă evocare, sfîrşeşte cu ameninţarea : Priviţi-mă, dar nu vă mai miraţi: Părul albit la douăzeci de ani Sunt crengile copacului tristeţii Prin ale cărui umbre se resfiră Fantoma primăverilor pierdute. Năluca tinereţii gîtuite... Aţi aruncat capetele noastre Ca pe nişte zaruri sub pămînt, Nişte zaruri cu trei găuri albastre : Gura şi ochii ce nu mai sunt Şi care,-azvîrlite în orice chip, Vă ies totdeauna cu noroc bun, Gurile noastre de vînt învelite N-au preţuit cît o gură de tun,.. Ca să trăieşti cumplit numai o dată. Să mori eşti nevoit de mii de ori. Inima mea ascultă destrămată : Cei ce s-au dus nimica nu mai vor... Morţi neştiuţi, purtaţi-mâ pe vînturi. Căci eu sunt cel ce vrea şi pentru voi Topor să fie, flacără cu gheare Sau o pădure-n mers răzbunătoare !... Poemul lui Eugen Jebeleanu, deşi cu un final revoluţionar, este o confesie individuală, abătîndu-se de la modul său ermetic sau numai aluziv ; este o legănare între o 303 48 realitate aspră, dureroasă, şi o evocaire, cu graţie şi elevaţie, a unei tinereţi umilite pe care o retrăieşte acut, într-o încordare. Culegerea de versuri din Inimi sub săbii se pare că închide o etapă pe care poetul a depăşit-o ; nu este vorba numai de arta sa formală, cît şi de conţinutul ei. Temperament elegiac, punea, pînă acum, între sine şi cititor, o perdea de aluzii şi simboluri, după care-şi ascundea sensibilitatea. Şi nu ne referim doar la acest poem de ton justiţiar şi crispat de confesiune. D. Jebeleanu a mai publicat, în cursul anilor, o serie de noi poeme neadunate în volum, de o artă rafinată şi de un accent umanizat ; le aşteptăm strînse laolaltă, spre a sublinia pe texte evoluţia sa lirică ; lungul poem de astăzi este un preludiu preţios şi-n sine, fără-ndaială, al unui ciclu întreg, care se cere restituit iubitorilor de poezie, într-o înfăţişare omogenă, scutmdu-1 să-1 caute şi să-1 guste, fragmentat, prin revistele timpului. Inedit I E. LOVI NES CU: „ISTORIA CIVILIZAŢIEI ROMÂNE MODERNE" \ ^ (Voi. I şi II) | D. Lovinescu, călător sentimental printre operile lite- ^ raturii noastre, a poposit în domeniul sociologiei. | Apariţia celor două volume asupra civilizaţiei române \ moderne ne-ia mirat ; pînă la un punct chiar ne-a contra-j riat. Legasem de activitatea sa literară, aproape definitiv, ! icoana miniaturistuhii „figurinelor". 11 consideram absor-• bit în mişcarea modernistă pe care a susţinut-o şi propa-i gat-o în ultimul timp. US drept că odinioară ^ise oprise şi-n ţinutul stufos al \/ _ istoriei şi erudiţiei literarejMonografiile despre Gr. Alexan- drescu, C. Negruzzi şi, im urmă, despre Asachi ne dove-I diseră maleabilitatea spiritului său. Mînuind cu rară dexteritate un stil de o fină structură artistică, brodîind impresii în jurul operelor, a putut totuşi I să îmbrace şi armura grea a eruditului şi a construcţiei de I sinteză, lepădînd cocheta haină de impresionist. I Axa cugetării d-lui Lovinescu e aceasta : civilizaţia ro- I mână modernă e de natură revoluţionară. Secolul al f XlX-lea frînge inerţia spiritului românesc, introducînd pe î cale imitativă, în virtutea legii interdependenţii factorilor | sociali şii culturali, integral, spiritul civilizaţiei apusene. I Românii, izolaţi prin determinismiul istoric de lumea civilizată, primesc de-a dreptul, prin contagiune psihică, faza înaintată a civilizaţiei europene. Ideologia Revoluţiei Franceze anticipează şi germinează , transformarea şi adaptarea Pirincipatelor la formele civi- j 20 — Scrieri, 3 — c. 1759 305 /lizaţiei modeme, tForma, prin stimularea fondului, va stimula structura organică a societăţii.\ în conflictul dintre ideologia transplantată şi fondul ineff, pe cale de transformare, va consta obiectul studiului său. Revoluţia de sus în jos e factorul modernizării poporului românesc. Lupta dintre liberali şi conservatori, între revoluţie şi reacţiune va sfîrşi prin penetrarea spiritului apusean, prin înlocuirea organizaţiei feudale şi crearea burgheziei, aşa cum legea interdependenţii o cerea fatal, în consonanţă cu structura societăţii apusane. Adoptînd părerea d-lui Ibrăileanu, d. Lovinescu consideră MuWtenia leagănul revoluţiei de la 1848. La mediul social favorabil, burghez, adaugă şi factorul temperamental al muntenilor, care a facilitat modernizarea României de azi. Temperamentul mediu moldovenesc al lui Kogălniceanu, exponent al provinciei sale, e pînă la un punct impedimentul noilor idei ; combativitatea şi simţul realităţilor economice şi sociale fac din Ion Brătianu adevăratul creator al burgheziei — expresiunea tipică a spiritului revoluţionar. După reforma agrară, evoluţionismul rigid, dogmatic al lui Kogălniceanu cedează spiritului practic, întreprinzător al lui lom Brătianu. De la 1870 înainte acesta trece pe primul plan al partidului liberal. Revoluţiei ideologice îi urmează consolidarea economică. Respingînd explicaţia unilaterală a concepţiei materialiste, d. Lovinescu, în baza principiului transmisiunii psihice a ideilor sociale, stabileşte, ca punct iniţial al revoluţiei burgheze, ideologia. Instinctul de clasă, manifestat în organizarea economică, e rezultatul acestei ideologii. Interdependenţa factorului psihic e o lege a civilizaţiei europene ; astfel au adoptat-o şi popoarele înapoiate. Prin caracterul ei ideologic, nu economic, ca şi prin unitatea ideii naţionale, revoluţia de la 1848 întruneşte cele mai disparate spirite ; partizani ponderaţi, tîrîţi de curentul general, ca Eliade şi Ion Ghica ; ideologi, ca Ro-setti ; vizionari, agitatori ai maselor şi spirite practice, ca Ion Brătianu, patrioţi fanatici, ca N. Bălcescu, republicani, ca Bolliac. Diversitatea ideologiilor şi temperamentelor s-a topit, unificîndu-se în ideea de patrie. Prin revoluţie, chestia Principatelor e ridicată astfel la nivelul unei probleme europene : statele mari se interesează de situaţia noastră. Prin adoptarea formelor juridico-sociale apusane am intrat în orbita de influenţă europeană, rupînd cu tradiţia ce ne conservase biologic, legîndu-ne exclusiv de lumea Răsăritului. Opera revoluţionarilor e creşterea de la formă la fond, de la ideologie la realitatea economică-soci al ă. în contra spiritului revoluţionar se ridică forţele reacţiunii. Rezistenţa, cedarea treptată şi capitularea definitivă în faţa necesităţii interdependenţii factorilor sufleteşti şi materiali ai reacţiunii conservatoare, depozitarea tradiţiei şi a conducerii formează obiectul celui de al doilea volum al studiului. Lupta dramatică între inerţia reacţionară şi expansiunea revoluţionară e zugrăvită de d. Lovinescu cu o putere de adîncime şi cu o siguranţă de caracterizare admirabilă. Sinteza e mai amplă şi consistentă. Volumul al doilea e superior primului. însăşi inexorabila cucerire a spiritului revoluţionar şi tactica sau atacul reacţiunii fac tabloul mai plin de mişcare. Victoria revoluţiunii, eîştigată cu preţul rezistenţii, se reliefează mai adînc pe fondul dramei sociale, petrecută între cele două forţe. Izbind în latifundii, revoluţionarii îndeamnă indirect la alianţa (Conservatorilor cu ţăranii împroprietăriţi ; pînă la marea expropriere, reacţiunea — de teama noilor reforme — a fost cea mai zeloasă apărătoare a proprietăţii ţărăneşti. Era singurul tovarăş în contra acaparării burgheziei bancare. Apărarea conservatoare e tactică, iar tactica e prevestirea a noi sacrificii. Principial negatoare a revoluţiei, în practică o admite, cu restriicţiunea ridicării fondului la nivelul formelor acceptate. Caracterul fatali al interdependenţii ideologice se proiectează într-o lumină orbitoare. /^Corifeii junimişti sunt astfel puşi în paradoxala situaţie să fie apărătorii spiritului liberal, jTeoretic intransigenţi, afară de Carp, care acceptase principiile revoluţiei, ţintind a le da viaţă reală, Maiorescu şi chiar Eminescu apără liberalismul în contra liberalilor ! Situaţia era un cerc vicios : sau cereau făţiş întoarcerea la regimul feudal, sau acceptau spiritul liberal, întărindu-1. Şi Maiorescu, aşezîn-du-se pe terenul constituţionalismului, şi-a făcut din acesta 306 3C7 un punct de reazim şi o posibilitate practică. Numai Emi-nescu, pasionat, vizionar retrospectiv, duşman al liberalismului şi all burgheziei, xenofob şi plin de căldura suflului pamfletar, a irămas ireductibil. Totuşi, cînd realitatea :1-a copleşit, din tactică de partid, a atribuit conservatorilor reformele liberale. Astfel, junimiştii, dat fiind caracterul de necesitate sociologică a formării României modeme, lucrează, în fapt, pentru întărirea formelor revoluţionare. Prin adînoimea, siguranţa, preeiziunea şi sinteza caracterizărilor atitudinii ideologice a lui Carp, Maioreseu şi Eminesou, ca şi prin limpezimea şi eleganţa istiluilui, d. Lovinescu ne-a oferit cele mai frumoase pagini din opera sa. Reaeţiunea junimistă uşurează, sub presiunea contagiunii psihice a spiritului burghez, asimilarea spiritului modern, pe baza constituţionalismului democratic, aeoeptînd eo ipso principiile Revoluţiei franceze. Din misticismul naţional al Iui Eaninescu şi-a plămădit d. Iorga ideologia conducătoare a mişcării sămănătoriste. Reacţionar, tradiţional şi poporanist, naţionalismul pragmatic al d-Jui Iorga e încercarea cea mai amplă de expansiune a românismului, sub forma culturală. D. Lovinescu putea aminti aici alianţa Convorbirilor literare cu sămănătorismol, sub aprobarea tacită a lui Maiorescu şi sub conducerea oficială a poporanismului estetizant al d-lui Mehedinţi. Din ideologia politică democratică, unită cu sectarismul rural al economiei medievale, s-a născut ideologia hibridă, reacţionară a poporanismului Vieţii româneşti, prin transplantarea elementelor de origină rusească, iar ultima poziţie ideologică în faţa revoluţiei liberale o ia d. C. Ră-dulescu-Motru, pe baza unei concepţii de filozofie culturală. Prin rezistenţă dîrză şi repetată, prin tactică şi cedare silită, prin adaptare imediată la realităţile sociale, ideologia reacţionară e biruită totiuşi de realitatea triumfului burghe-; ziei. Atitudinea ei rămîne pur teoretică. [Apele revoluţiei au / inundat structura şi instituţiile societăţii moderne româneşti^ Din bancară, speculativă, în zorii veacului al XX-lea, burghezia intră în faza organică de consolidare industrială. Legea interdependenţei morale şi economice şi-a statornicit 308 domnia definitivă. Prefacerile postbelice : votul obştesc şi exproprierea, sunt epilogul victoriei burgheze. în virtutea legii interdependenţii morale şi sociale, asistăm la expunerea dramatizată a procesului sociologic de modernizare a României. Cu un vast material, deşi eunos-cut,ydar prezentat în mod critic, se încheagă, (într-o sinteză luminoasă, organică, etapele capitale ale dezagregării conservatismului şi a constituirii liberalismului. carte de sociologie e mai întîi o sinteză obiectivă. D. Lovinescu păstrează mai tot timpul această atitudine : ne descrie fapte, explicîndu-le cu ajutorul unui principiu. Totuşi, imixtiunea elementului subiectiv e sensibilă. D. Lovinescu e pentru europenizare desăvîrşită. Prin interdependenţa psihică, fenomenele culturale ale Apusului au, astăzi, în toate ţările, o repercusiune fulgerătoare. Deşi de origină revoluţionară, trăim pe acelaşi plan cu popoarele ce şi-au clădit civilizaţia prin tradiţie; revoluţia a înglobat popoarele înapoiate ritmului vieţii generale. De-aci două concluzii : un regret pentru trecut şi o insinuare pentru viitor. D. Lovinescu se transformă, implicit, în propagatorul ideii sociologice, extrase din realitatea pe care ne-a zugrăvit-o. Mecanioeşite, ca funcţiune in abstracto, concluziile sale sunt logice ; istoriceşte, organic — se impun restricţiuni. Istoria se scrie aşa cum s-au întîmplat faptele, nu cum am fi dorit noi apusene" ar fi putut justifica, în cuprinsul acestei for- mule nedeterminate, şi tradiţionalismul şi modernismul. Fără a fi sămănătorist, comprehensiunea lui Maioreseu rămîne închisă faţă de simbolism, pe care-1 explică prin comoda anatemă a timpului, decadentismul ; prin insuficienta orientare în domeniul poeziei populare şi prin acordarea prestigiului de îndreptar, pentru literatura cultă, a acestei perimate valori, ca şi prin fixitatea conceptului estetic hegelian, prin care judecă, Maioreseu ia şi el parte da reaeţiunea în contra modernismului. Curba ideologică a tradiţionalismului radiază, apoi, de la Sămănătorul, la anexele 'lui provinciale. Prin ideologia rusă, altoită pe spiritul Daciei literare, al lui Alecu Russo şi Kogăilniceanu, trece la Viaţa românească, apoi se transformă în tradiţionalismul ortodox al Gîndirii; în ordinea politică, în maurrasismul şi fascismul Cuvîntului, izvorînd, cu noi forţe de creştere, din acelaşi nucleu eminescian, continuu actualizat şi grefat cu elemente externe de influenţă sincronică, franceză sau chiar islavă. în 'Substratul lui social şi politic, scindarea tradiţionalismului de modernism, ca o despărţire de drumuri în cultura noastră, prezintă, în mic, ne permitem a completa, analogia cazului Dreyfus în Franţa, echivalat la noi prin incidentul Manasse ; ca şi acolo, lupta literară ia aspectul complex de confuzie înttfe atitudinea teoretică şi cea pragmatică. Animat expusă, mişcarea tradiţionalistă oferă bogate referinţe în text, pentru rdiefarea şi nuanţarea ideologiei ce o determină ; cartea d-lui E. Lovinescu consemnează apoi, alternativ, reaeţiunea antisămănătoristă şi antipo-poranistă, reprezentată prin : vehementa dezamăgire a d-lui H. Sanielevici, care teoretizase şi aştepta o literatură ţărănească de „realism clasic", nu de violent romantism; de 312 313 reeditarea ideii artei autonome a lui Maiorescu, reluată de d. M. Dragomirescu, la Convorbiri critice; de atacul anti-poporanist al lui Duiliu Zamfirescu, ce se limitează numai la apărarea unei formule de artă congenere temperamentului său dasic. Prin aceste reacţiuni nu se păşeşte însă vieţii. De îndată ce a ajuns la maturitate, suma expefien-. ţelor elaborîndu-se într-o concepţie pur teoretică a lumii, el" n-o mai trăieşte, ci o comentează. Tonul se schimbă : nu mai e epic, ci abstract" (pag. 27—28). Evident că teoretic orice se poate justifica. D. Bizu, deşi „modest agronom al unei pepiniere provinciale", îşi poate apăra creatorul cu toată căldura. Numai că întîmpinarea sa logică nu ajunge să ne provoace şi o intuiţie corespunzătoare bunelor lui intenţii. Căci obiecţia noastră nu se referea exclusiv la tonul abstract al comentariilor asupra maturităţii lui, ci se adresa însăşi substanţei artistice ce prezintă această epocă din viaţa sa : ea nu transmitea emoţia morţii provocată în spiritul eroului. Se limita la o serie de consideraţii despre moarte, în genere. în literatură, orice sentiment este unic, prin intensitatea lui emoţională. Moartea lui Hamlet — e unică, după cum este şi a lui Werther sau a Hermionei. Dar această unicitate derivă dintr-o halucinantă prezenţă a morţii individuale, cu care se identifică poetul în actul însuşi al creaţiei. Artistul, în momentul creaţiei, indiferent de contingenţele biografice cu eroii săi, este, cum spune poetul, „ca Heroul înveninat de haina-i". Iată cum obiecţia d-lui Bizu, „modest agronom al unei ferme provinciale", cade, deşi nu ne-ndoim că „a înţeles tehnica urmată" a autorului său, d. E. Lovinescu. Problema nu era însă o simplă chestiune de tehnică, ci de creaţie. Am insistat asupra acestui punct cu atît mai mult cu cît mare parte din romanul Firu-n patru intră sub aceeaşi observaţie sub care am privit deficienţele din Bizu. Lucida analiză teoretică a bamletismului erotic a lui Kilentze, cu numeroasele lui monoloage interioare, cu inepuizabilele explicări ale avîntului şi reticenţelor lui sentimentale, ale orgoliului şi pasiunii lui tiranice, care caută o rezolvare, continuă să menţină într-o zonă abstractă o viaţă interioară pe care am fi voit s-o simţim. Ni se va obiecta că Bizu este un cazuist al amorului ; că această cazuistică fatal trebuie să se desfăşoare în subtilităţi teoretice, care să-mpartă „firu-n patru". .Principial se poate răspunde. 352 Scrieri, 3 — c. 1759 353 Prevenim întîmpinarea ce ni se poate aduce într-o eventuală reluare a vieţii eroului. O putem imagina complicată cu argumente de istorie literară ; ni se va putea aduce ca exemplu cazul lui Proust sau Dostoievski, maeştri ai analizei minuţioase, ai dialecticei sentimentale, cu ton abstract şi cu formulări de „legi" psihologice. La întîmpinări răspundem anticipat „modestului agronom al unei pepiniere provinciale" că personagiii e analiste sau cazuistice din proza lui Proust şi Dostoievski ne transmit şi emoţia existenţii lor turmentate, nu numai comentatul ei abstract. Desprindem din lunga disertaţie a tînărului Klentze asupra intoxicării lui amoroase, întinsă între paginile 117—122, acest fragment, din care se vede nu numai tonul abstract al comentariilor pe care le serveşte lucid Dianei Serea, dar şi substanţa lor pur intelectuală. Credem că Bizu suferă, dar n-o simţim, în măsura subiectivităţii lui exagerate, de îndrăgostit : „...de îndată ce-mi apare imagina reală, dihania biblică plesneşte ca o fantomă. In locul ei rămîne silueta subţirică a unei fete blonde, cu ochi cafenii, într-un mantou cu trei nasturi de metal, cu guler de lutru şi cu o căciulită de blană lăsată copilăreşte pe o ureche, fată cu frunte şi ochi puri şi cu nările senzuale, drăguţă şi indiferentă, exemplar multiplu al acestui Bucureşti plin de femei frumoase, lată pentru ce, cînd îţi aţin calea, n-o fac ca să mă exalt în prezenţa dumitale ; oi, dimpotrivă, ca să te ucid în mine, să-mi dovedesc mie însumi că mu eşti o realitate, ci o ficţiune, o enormă creaţiune a uzinei de idealizare instalată, spre paguba mea, în creierul acesta înfierbîntat. Duşmanul existenţii dumitale subiective nu sunt, prin urmare, eu, ci d-ta însăţi. E tot ce am avut de spus. Aştept acum să văd ce ai de răspuns." Aceste comentarii de peripatetician .alcătuiesc substanţa amorului lui Bizu, într-o alternare cu întîmplări anecdotice, cu tipuri secundare, pînă la capitolul al XX-lea. Ele ne amintesc de savuroasele paradoxe ale dialogurilor critice pe care d. Lovinescu ie-a cultivat ou subtilitate în a doua sa «manieră critică. De o netăgăduită vervă teoretică, de o maturitate stilistică diamantină (d. Lovinescu este necontenit iun mare stilist), ele au semnificaţia unui înalt symposion asupra dragostei minate de autoanaliză. Adevăratele pagini de roman sunt numai acele cuprinse în capitolul ultim, al XXnlea, cînd într-o seară de iunie Bizu şi Diiana tresar de o vibraţie finală, precursoare despărţirii lor. într-o atmosferă de tensiune a elementelor naturii şi zbucium interior se declanşează scînteia vieţii, se consumă într-un scurt circuit două suflete, care s-au atins, pînă atunci, în neobosite preludii teoretice, fără zguduiri vitale. Nu contestăm că, faţă de Bizu, romanul Firii-n patru este mai unitar, prin însăşi natura lui de autoanaliză fixată asupra unui moment sufletesc unic, izolat din existenţa eroului. Dar caracterul abstract al dezbaterilor interioare ale lui Klentze este atît de covîrşitor, încît emoţia se transmite, fără reticenţe, cu precădere în deznodămîntul crizei morale a cazuistului propriei pasiuni. Di ana Serea, fată enigmatică, monotonă şi estompată in toată această dezbatere erotică, este atît de neinteresantă în sine, încît n-are alt rost decît acela de a fi martoră a divagaţiilor asupra amorului, pe care Bizu i le serveşte cu o vervă neobosită, dar şi cu o justificată iritare pentru lipsa ei de reacţiune. Diana este o placă pe care nu se imprimă nimic. Dacă n-ar vibra, în clipa despărţirii, am fi putut crede că este o nălucă a închipuirii înfierbîntate a lui Bizu. Este un personagiu, fără a fi şi o personalitate literară. Tipurile secundare sunt de asemenea atît de exterioare acţiunii principale, încît absenţa lor n-ar fi fost regretată. Căci ce rost au Rozina, amanta lui Bizu, M-me Trandafi-resou, văduva în căutare de consolări, profesorul Gotcu sau Ciprian, amicul lui Klentze, destinat să-i agraveze o noapte de .insomnie, la Constanţa, printr-o neroadă povestire ou un sinucigaş fictiv, care s-ar fi omorît în camera ocupată de tînărul îndrăgostit, venit după Diana ? Simple incidente într-o viaţă care arde intens pe rugul unei pasiuni, fără nici o legătură cu universul extern. Mai amplu zugrăvit este politicianul Lică Seumpu, demagog de reminiscenţă caragialiană, dar prezentat prea caricatural, printr-o serie de anecdote, ca în portretele incisive din Memoriile d-lui Lovinescu. înclinaţia spre anecdotă este pe cît de tiranică, pe atît de inutilă ; tipurile secundare sunt toate anecdotice, după cum şi unele anecdote sunt exclusiv povestite pentru anec- 354 355 dotă, — ea aceea cu Serea şi Kailinderu, cu viceconsulul şi ilustratele, ou midineta franţuzoaică şi tipul care-i „găsise numărul", ca şi gluma lugubră a lui Ciprian. în afară de Bizu şi Diana, singurul caracter, în sens psihologic, rămîne tot Lieă Soumpu ; cu rezerva asupra tratării lui caricaturale. Document sufletesc asupra hamletismului erotic al lui Bizu, siimposion asupra iubirii unui timid orgolios, roman al unui singur moment al dragostei, acela al despărţirii, Firu-n patru este al patrulea volum de memorii al d-lui Lovinescu. 1933 E. LOVINESCU: „MITE* (roman) * S-au scris atîtea amintiri despre Eminescu ; mai trăiesc probabil oameni care l-au cunoscut, şi totuşi poetul ni se pare o fiinţă legendară. Eminescu, scriitorul şi omul, au trecut de mult în zona mitului. De aci poate noile încercări de a-1 umaniza, pentru a nu-i pierde sensul înţelegerii care se dovedeşte atît de multiplă. Printre diversele preocupări ale eminescologilor contemporani, d. E. Lovinescu şi-a propus să romanţeze iubirea poetului pentru Mite Kremnitz. S-ar părea că este un simplu episod de biografie sentimentală, un accident în mare parte controversat din zbuciumata lui viaţă. Indiferent dacă istoria literară nu s-a fixat cu hotărfre asupra acelor poezii care se referă la scurta dragoste a lui Eminescu pentru Mite, indiferent de exagerarea retrospectivă a eroinei, a cărei vanitate sporeşte la amintirea că a fost iubită de un geniu poetic, limitele în care idila aceasta s-a consumat sunt foarte favorabile pentru a defini psihologia erotică eminesciană. Şi, pe cît se pare, acesta este sensul superior în care trebuie luat romanul d-lui E. Lovinescu. Cadrul anecdotic al iubirii lui Eminescu pentru Mite este indicat foarte precis în amintirile scriitoarei, publicate acum vreo doi ani în Convorbiri literare. D. Lovinescu porneşte deci de la o dată certă de istorie literară. Totuşi, invenţia sa romanescă pune în mişcare cîteva tipuri contemporane poetului, cu o viziune exactă, cu un preţios simţ al nuanţelor * Editura „Adevărul." 357 sufleteşti şi cu multă verosimilitate. Cea mai mare dificultate a biografiei romanţate este ceea ce Bourget a numit „credibilitatea" ficţiunii epice. D. Lovinescu a învins, în mai toate punctele, această greutate de reconstituire animată. Că se pot face unele rezerve asupra unor conexiuni din povestirea sa este foarte just. Astfel începutul, cu scena omorului unui oltean, sau întîleirile convenite parcă ale lui Eminescu şi Caragiale au ceva ce nu le atestă 'credibilitatea, bineînţeles în economia organică a ficţiunii, nu în posibila lor realitate. Dar rezervele sunt minime. Cartea d-lui Lovinescu trebuie judecată mai întîi în atmosfera ei, care este foarte unitară, şi în ţelul pe care şi 1-a propus şi realizat. Întrebarea e dacă la baza interpretării eroticei eminesoiane există o intuiţie pe care să se înalţe ficţiunea. Credem că d. Lovinescu este cu totul de partea adevărului sufletesc îşi că exprimă aci profunda structură a temperamentului pasiv, a dragostei sublimate în euforie lirică şi a reverenţii umile a lui Eminescu în faţa apariţiei astrale a iubitei. Psihologie tipic romantică, accentuată şi de contrastul dintre starea socială incertă a poetului boem şi încadrarea în societatea superioară a femeii dorite. D. Lovinescu creează un episod revelator al declasării lui Eminescu ; vizita pe care i-o face misitul Nusăm Cucoş, care-1 cunoaşte pe fiul „euconului Eminovioi" din copilărie, descoperirea uimită a izolării şi a mizeriei lui materiale ne dau impresia concretă a stării lui de proletar intelectual. Dar cu o discreţie rară, cu o delicateţe am putea spune „eminesciană", d. Lovinescu nu insistă prea mult asupra acestei laturi din viaţa poetului ; cu adaosul scenei penibile a umilirii lui Eminescu în faţa femeii iubite, cînd Carp îi remarcă o ploşniţă pe gulerul hainei şi cînd poetul reacţionează totuşi cu o naturaleţe care este în aoelaşi timp şi un semn al superiorităţii, nu asistăm, în tot romanul, decît la desfăşurarea feerică a dragostei lor. In această direcţie cade accentul principal al evocării. Zicem înadins evocare, căci d. Lovinescu s-a ferit aproape total de uscăciunea teoriilor, care ar fi putut întinde o cursă primejdioasă roman-ţării, tot atît cel puţin cît i-a întins-o Bizu şi Firu-n patru. în Mite ne cuprinde însă o încîntare poetică, o vrajă a credibilităţii în ficţiune care se menţine pînă la sfîşierea finalului. încă o dovadă că intuiţia centrală a eroticei «minesciane trăieşte puternic în S€ânsibilita.,cta sâ, izbutind să plutească într-o atiriosferă feerică. N-am putea caracteriza mai bine cartea d-lui Lovinescu1 decît remarcînd că există o intensă culoare morală, de elegie şi vis eminescian, de reticenţă sentimentală şi efuziune : a dorinţii sublimate în poezie, în evoluţia erotică dintre celle două personagii. Este nendoielnic că psihologia Mitei Kremnitz a fost aceea a unei vanitoase „bas-bleu", care s-a văzut brusc trecută la eternitate prin arta unui geniu liric D. Lovinescu nu uită această trăsătură sufletească a eroinei ; numai că o nuanţează, prin pudoare, feminină.. -prin prospeţimea emoţiei amoroase, prin afecţiunea maternă pe care o revarsă asupra nefericirii poetului. Mite se comportă şi ea at'jt de „eminescian", atît de naiv poetic 7 într-o idilă care cu deosebire o flatează, în calitatea ei de muză inspiratoare. Dacă d. Lovinescu a urmărit eu precădere să evoce modul specific de reacţiune erotică al lui Eminescu, a izbutit totuşi să surprindă cu o artă nuanţată, cu degajare romantică şi sensibilitatea Mitei. Dintr-un nume ce se pierde în istoria dragostelor eminesciane a creat o fiinţa. Nu este un merit prea secundar, deşi romanul este al poetului şi se orientează în psihologia lui amoroasă. Am cita, pentru subtilitatea jocului sufletesc al eroinei, scena în care Eminescu e uimit văzînd-o apărînd în rochie de bal, moment care echivalează şi cu revelaţia reciprocă a destinului lor. Deoparte, boemul care nu poate aspira decît la parfumul visului, la beţia pură a dorinţii, de alta? femeia de lume, care-şi descoperă şi un sens unic al frumuseţii ei ideale, dincolo de convenienţa socială în care este obligată a trăi. Atît de revelatoare este această situaţie a eroilor, ikicît retragerea Mitei din jocul perfid al iubirii se explică, în cea mai mare parte, ca o reintrare în imperativul obligaţiilor ei sociale şi maritale, şi nu ca o reacţiune a geloziei, cînd aude de existenţa şi libertatea dobîn-dită prin moartea soţului Veronicăi Miele. Revenirea la luciditate se face discret, cu acordarea unor imperative morale fiecăruia : bărbatul trebuie să-şi împlinească răspunderea pentru femeia rămasă fără sprijin, iar ea revine din magia poetică a iubirii la răspunderile burgheze ale societăţii şi familiei. D. Lovinescu a rezolvat această demonstraţie a ereticei eminesciane cu discreţie, cu simţ al nuan- 358 359 ţelor şi cu o subtilă pietate a sensului ei poetic. Credibilitatea ficţiunii, de oare aminteam la începutul acestor impresii, este aci deplină. Am insistat, cum se şi cuvenea, asupra esenţei romanului Mite ; atmosfera morală intensă a episodului de iubire dintre d-na Kremnitz şi Eminescu este fericit încadrată şi de (Siluetele surprinzător de vii ale celorlalte personagii, «care sunt martore la dragostea poetului prin fireasca ambianţă în care el trăieşte. In primul rînd se desprinde figura doctorului Kremnitz, soţul Mitei, care asistă cu o linişte disimulată la evoluţia interioară a celor doi eroi, cu demnitatea rănită, dar fără a-şi manifesta brutal susceptibilitatea şi ou o înţelepciune izvorîtă din conştiinţa clară a naturii strict sentimentale a „aventurii" lor. Apoi olimpiana apariţie a lui Maiorescu, care izbuteşte să împace, într-o atmosferă comună, atîtea temperamente opuse, de la boemul Eminescu la mîndrul boier Carp, strecurîn-du-se abil printre' zvonuri, bănuieli şi convenienţe burgheze, cu ironie conţinută, cu demnitate şi cu armonioasă siguranţă etică şi intelectuală. Petre Carp este surprins într-unui din momentele iui de intransigenţă, de superioritate pe care şi-o acordă nediscutat, cu o vioiciune şi un contur care amintesc însuşirile portretistice ale d-lui E. Lovinescu. Şi în opoziţie cu ei, în lumea boemei, neobosit în discursivitate, tăios în apreciere, caricatural în considerarea „ciocoilor" junimişti, plin de indiscreţie, lucid, antipoetic pînă la brutalitate, dar simţindu-se solidar cu geniul şi starea de proletar inltelectual al lui Eminescu, se agită marele Caragiale, sintetizat în efteva formule care sunt tipic „cara-gialiene". Nu este utilizat fără un precis tîlc (apropiindu-se prin candoare cu poetul) şi medalionul graţios al copilului Mitei, martor involuntar al dragostei mamei lui pentru Eminescu. Desfăşurîndu-se într-un cerc de intelectualitate, de poezie şi subtilă analiză sufletească, romanul Mite rămîne una din cele mai preţioase contribuţii literare ale d-lui E. Lovinescu şi cea mai complexă, pînă acum, evocare a erotismului eminescian, fals interpretat uneori sau trivializat de atâţia biografi sentimentali de circumstanţă. 1935 E. LOVINESCU: „BĂLĂUCA" (roman) * Ar ii interesant de scris cîndva o istorie a lui Eminescu, văzut prin eminescologi ; la-nceput s-a alcătuit un Eminescu victimă a dragostei lui nefericite şi a societăţii incapabile a primi şi a asimila un geniu. Un Eminescu romantic, în jurul căruia, ca în jurul unui mit, s-au purtat lupte aprige. Este imagina poetului văzută de socialişti, de biografii sentimentali şi interpretată de Gherea, care făcuse din opera lui un instrument de doctrina, politico-economică. Fără perspectiva timpului, figura marelui creator s-a popularizat mai ales sub aspectul ei uman, imediat, am putea spune într-un fel vulgarizat. Fază necesară a popularizării lui, în marele public. Sămănătorismul a descoperit pe românul Eminescu, pe vizionarul politic, forţă etnică fără precedent în istoria cugetării şi simţirii autohtone. D-nii N. Iorga, Ilarie Chendi, Scurtu şi A. C. Cuza au construit, cu mijloace inegale, această imagine a lui Eminescu. Alţi cercetători, între care d. Tudor Vianu este cel mai important, au văzut în Eminescu o inteligenţă de excepţională asimilare a culturii filozofice, de la Platon, prin budism, Kant, Hegel şi Schopenhauer. S-au găsit, cu mai multă sau mai puţină dreptate, atîtea elemente eterogene, de cultură universală, în opera lui, încît eram ameninţaţi să pierdem însăşi chezăşia magică a înţelegerii poetului. Cu Ibrăileanu şi C. Botez, Eminescu devine obiect de restabilire filologică a textului, iar mate- Editura „Adevărul*. 361 rialul enorm Ide variante anexat la ediţia celui din urmă-ne-a introdus în laboratorul de creaţie al marelui poet. N-am uitat cea dintâi prezentare structurală a lui, făcută de Maioreseu, în «studiul schematic, din al treilea voîum_ al Criticelor, ce n-a fost prea mult depăşit, în adîncimer nici pînă astăzi. în orice caz, o interpretare critică a operei lui Eminescu nu poate trece peste atîtea intuiţii, precis, formulate, de Maioreseu, dar neexploatate în toată profunzimea lor. Ultimii eminescologi s-au îndreptat însă, cu asiduitate asupra vieţii poetului. Meritul iniţiativei îi revine d-lui G. Călinescu, a cărui frumoasă Viaţă a lui Mihai Eminescu este cea mai bună biografie, fiindcă documentarea nu este romanţată decît în măsura în care dă expresie literară unui fond adevărat,, adică strict controlabil. Puţin timp după lucrarea sa,, dr. C. Vlad a-noereat o interpretare psihanalitică a vieţii poetului. în liniile,ei generale, încercarea este merituoasă,, dar autorul este un spirit, se pare, aliterar, tratînd pe Eminescu ca pe un caz pur clinic şi aplicîndu-i canoanele freudismului cu o preciziune grosolană. Nu vrem să fim greşit înţeleşi cînd facem această afirmare ; ea nu porneşte-din prejudecata unei false pudori sau a unei naive pietăţi faţă de poet ; dar Bauddlaire, Edgar Poe sau Dostoievski,, dacă i-ar fi servit drept cazuri clinice d-lui dr. C. Vlad, metoda freudismului său băbesc n-ar fi dat rezultate mai subtile. Este un capitol care oricînd se poate reface, de cineva care, pe lingă specialitatea sa de medic, ar fi şi un subtil literat şi psiholog. în biografia d-lui Călinescu, cel mai sumar capitol este-cel privitor la iubirea lui Eminescu ; dintr-o prudenţă, dar şi dintr-o intuiţie a unui Eminescu teluric, sănătos, cel mai bun biograf al (său a trecut în grabă peste un aspect structural «al personalităţii poetului. Ceea ce n-a exploatat d. Călinescu în biografia sa a. exploatat d. E. Lovinescu în cele două romane ale eroticei eminesciane, Mite, despre care ne-am ocupat la timp, şi Bălăuca, de care vom vorbi astăzi. D. Lovinescu porneşte, e drept, de la o intuiţie opusă a structurii psihologice a lui Eminescu ; se pare că în psi- 362 hologia erotică a poetului d-sa găseşte cheia de boltă a viziunii lui integrale despre viaţă. Nouă ni se pare că omul Eminescu reprezintă o structură mixtă ; în neglijenţa lui vestimentară, în lipsa de adaptare la convenienţele sociale, trăieşte psihologia ereditară din linia căminarului. Eminescu este un rural, un teluric, adresînd un refuz categoric civilizaţiei materiale prin acea fibră etică ce se prelungeşte din sufletul tatălui. De la mamă-sa a moştenit feminitatea simţirii, pasivitatea în faţa vieţii şi înclinaţia spre vis, spre evadare dan realitate, însăşi pasivitatea Hui erotică exprimă aceeaşi structură feminină. în spiritul poetului, ca-n pieptul lui Faust, sunt două suflete : unul întrupează principiul mascul, instinctul teluric al răzeşului, din linia tatălui, şi care şi-a găsit sublimarea în proza lui politică şi în satire (mai ales în partea .a doua a „scrisorii" a treia), celălalt întrupează principiul femei, sensibilitatea metafizică, din linia mamei şi sublimată-n lirica lui de o tulburătoare muzicalitate şi de pură contemplaţie. Adevărul ni se pare a fi în această sinteză, iar concilierea celor două personalităţi eminesciane atît de stranii în aparenţă ar reieşi poate din îmbinarea celor două principii amintite. Ne-ar ispiti o interpretare a lui Eminescu în acest sens ; e o sugestie numai, pe care o streourăm aci ca pe o veche meditaţie asupra psihologiei bilaterale a scriitorului. Dar cum obiectul acestei cronici este Bălăuca d-lui E. Lovinescu, revenim la romanul său. Dragostea lui Eminescu pentru Veronioa Miele nu mai este un episod romanţat, ca în Mite ; era acolo o poezie dulce, intensă, de o rezonanţă eminesciană, o viziune stelară a femeii iubite, un moment emoţionant prin însăşi umanitatea lui. D. Lovinescu izbutise să reconstituie, din documente, romanţîndu-le, o ficţiune credibilă, pe structura pasivă a eroticei eminesciane. Faptul era oricum substanţial, în invenţia sa romanescă, dînd impresia de viaţă concretă, «ou toată vaporozitatea efu-ziilor lirice a episodului scurt dintre poet şi Mite Kremnitz. Romanul Bălăuca se petrece exclusiv în spirit, deşi s-ar părea a fi o continuare a celui anterior. Ştefan Miele moare la 6 august 1879, cînd Eminescu, încetând să mai frecventeze casa d-rului Kremnitz (după sfîrşitul din Mite), este trimis de cumnata lui Maioreseu, limpezită de obsesia ero- 363 ti că, brusc, să clarifice situaţia socială a tinerei văduve la Iaşi. în toamna acestui an (d. Lovinescu nu fixează niciodată cronologia), Eminescu ia un scurt concediu de la Timpul şi trenul spre Laşi, întîlnindu-se, printr-o coincidenţă mecanică (în absolut, toate .coincidenţele pot fi mecanice), «cu Rocneamu, cu Nusăm Cucoş, cu popa Oanea, cu avocatul Caranda, cu Geta Preuţescu, amatoare de aventuri erotice rapide, cu oameni trăind în relativ şi în tren. Numai poetul trăieşte în absolut, visînd tot drumul, pînă la Iaşi, printr-o retrospeoţiune ca-n Sărmanul Dionis, cu scurte haite în irealitate — reconstituind atmosfera Vienei din 1873, cînd cunoscuse pe Veronica, retrăind scene cu prietenii ardeleni şi bucovineni, ca şi plimbările romantice cu tînăra soţie a lui Miele. Este clar că d. Lovinescu a pornit pe urmele Sărmanului Dionis, identificîmd pe Eminescu, eroul romanului său, cu ficţiunea simbolică a eroului eminescian. De-aci înainte, cele două planuri, ale visului şi al realităţii, se vor ciocni, alternînd cu abilitate tehnică, romanul dintre Veronioa şi Miihai petreeîndu-se exclusiv în conştiinţa lui Dionis-Emi-nescu. In capitolul al XlV-lea, cam pe la mijloc, la pagina 140 precis, Dioinis-Emineseu se deşteaptă din transă fiindcă trenul a ajuns la Iaşi. Rocneanu, popa Oanea, Geta Preuţescu şi Gică Ca-randa, Nusăm Cucoş coborâseră din tren, realist şi automat, la destinaţiile lor în relativ, fiindcă rostul lor era de a accentua contrastul între realitate şi vis, adică erau numai personagii exterioare conştiinţei poetului. La Iaşi, Dio-nis-Eminescu reintră în spaţiu, timp şi cauzalitate, după ce voise un moment să ia trenul înapoi spre Bucureşti ; noroc însă că a fost surprins, ca de un zeu binevenit pe peron, de preotul Ianăchescu, căruia îi pretextează că se duce să-1 vadă pe Creangă. Capitolele XV, XVI şi XVII se petrec în bojdeuca lui Creangă, la o masă suculentă şi moldovenească, animate de verva pitorească şi duhlie a „popii Smîntînă". încadrat în realitate, fragmentul acesta este elocvent pentru ţărănismul ce-i leagă pe cei doi mari prieteni. în capitolul XVIII ne aflăm în Păcurari, în grădina lui Niculică, unde, la un chef foarte literar, cu cîntece de lume şi lăutari şi cu limbajul pitoresc al lui Creangă, mai poposim în relativ cîteva pagini. Dar, „nerăbdător de singurătate, Eminescu se sculase ide mult" şi „dispăru în bezna uliţei, luminată de un singur felinar mahmur". Rătăcind toata noaptea prin Iaşi, Dionis-Eminescu reintă în absolut, retrăind de la capitolul al XlX-lea pînă la al XXXII-lea în epoca lui Duca-vodă (cu citate din cronica lui Necuke) şi legînd din nou viziunea în absolut a dragostei lui cu Veronica ; în 1879 îşi reaminteşte chefurile cu amicii de la „Junimea", destuii de literare de altfel, dragostea carnală pentru ţiganca Nataliţa, apoi pentru nemţoaica Miily, epoca studenţiei berlineze, aceea a perioadei iui ieşene, pînă la 1877, cînd vine la Bucureşti, la Timpul; necontenit conversează, în spirit, cu o -Veronica faetomală, încureînd planul visului cu al realităţii, luînd parte la şedinţele literare, de penibilă frivolitate şi platitudine, în casa Veronicăi şi sub venerabila îngăduinţă a lui Miele. înainte ide a pleca, îşi ia rămas bun de la' soţul Veronicăi, dar de ea se desparte printr-o umană şi în relativ petrecută posesiune (deşi în tehnica romanului retrospectiv trăită !) într-o cameră suspectă din hanul lui Năstăsaehe. La finde capitolului XXXII, la pagina 303, ca în Sărmanul Dionis, suntem avizaţi că reintrăm în jurul timpului, spaţiului şi cauzalităţii : ^Buiim ! Un trăsnet puternic îi sparse catapeteasma sufletului, îi smulse bolta în pulbere de sticlărie sfărîmată, înroşind văzduhul. Femeia nopţii dispăru ; stelele se stinseră ; la orizont începură să se arate zări spălăcite. Frînt, zdrobit, poetul ieşi de după teiul lui (ce automat apare şi teiul ! Nota red.) şi porni pe unde venise ; prin dreptul Rîpei galbene cată spre Repedea ; nici urmă de pod ; sub picioare, hîdă, se căsca prăpastia rîpei." După atîtea peregrinări în absolut, deşi suntem în Iaşi numai de vreo 24 de ore, ne întoarcem, spre ziuă, cu Dionis-Eminescu la grădina lui Niculică, unde Creangă, părintele Grigore şi părintele Miron, doboriţi de lupta ome-rică, eroic susţinută, cu vinul, cu găluştele, pastrama, cîr-naţii, costiţele afumate şi păsatul se pregătesc de plecare, într-un (pitoresc limbaj moldovenesc. 364 365 Suntem la capitolul XXXIII ; pe la jumătatea lui, reapar automat în gară Geta Preuţescu, Gică Caranda şi soţul încornorat, care-şi primeşte soţia, după o noapte de popas erotic, convins că scăpase trenul ! Discret, uman, Creangă îşi mîngîie genialul şi nefericitul prieten, oare venise pentru Veronica, fără s-o vadă, văzîndu-1 numai pe căpitanul Vonnicel, consolatorul văduvei vesele, de unde ieşise. în capitolul XXXIV, cel din urmă, suntem iar în tren, de data aceasta spre Bucureşti cu Dionis-Eminescu singur în compartiment, dar cu imagina Veronicăi în suflet. Bălăuca este schema nuvelei fantastice Sărmanul Dio-nis aplicată eroului Eminescu. D. E. Liovineseu ia o ficţiune literară drept o intuiţie, construind un roman întreg pe o teorie, bănuită a fi însă structura eroticei eminesciane. Abstracţia acoperă viaţa, fiindcă însăşi tehnica romanului ni se pare arbitrară; orice obiecţie de amănunt nu-şi mai are rostul faţă de această obiecţie esenţială. 1935 E. LOVINESCU: „DIANA" (roman) * Tot un fel de roman social pare a fi şi Diana d-lui E. Lovinescu, al treilea volulm din ciclul Bizu. După experienţele copilăriei şi adolescenţei, după aventura sentimentală mai mult în spirit întîmplată din Firu-n patru, naivul erou se supune şi unei experienţe sociale, fiind adus subdirector la Agricultură, sub ministeriatul politicianului jovial Lică Scumpu. Cum era şi de aşteptat, noua experienţă a lui Bizu va fi o nouă dezamăgire ; astăzi, cînd cunoaştem datele invariabile ale psihologiei lui pasive neaderente la realitatea praotică, ar fi şi imposibil să-i prevedem un alt destin. Bizu îşi va spori, cu fiecare volum, fişele experienţei fără să ne aducă şi o viziune mai adîncă, mai complexă a universului său moral. Tot ceea ce ne-a putut divulga, în acest sens, se cuprinde în primul volum, unde se configurează definitiv psihologia lui. Am putea numi ambele tomuri următoare un jurnal al faptelor, o statistică a întâmplărilor lui Bizu, care, sporind cu vîrsta şi crescînd în suprafaţă, nu creşte deopotrivă şi în adîncime. E drept că, în Diana, d. E. Lovinescu părăseşte disecţia la rece şi dialectica stagnantă din Firu-n patru, adoptînd o nouă tehnică. Se poate vorbi deci de o înnoire tehnică a romanelor sale. Cel dinţii, Bizu, ţinea mai mult de confesia uşor poetizată, cel de-al doilea de analiza pur cerebrală, ultimul fiinţînd ex- * Editura „Socec". 367 clujsiv pe ingeniozitatea intrigii. închis la viaţa de afară, cum s-a dovedit în toate momentele vieţii lui, Bizu e închis la orice observaţie a mediului. De aceea fapte destul de comune pentru alte conştiinţe devin pentru el adevărate descoperiri, după cum simple întîmplări anecdotice se transformă în mari evenimente. Acest doctor tehnic al autobiografiei este congenital inapt pentru roman, fiindcă n-are gustul vieţii şi nici curiozitatea de a da piept cu ea ; re-trăgîndu-se în sine, are iluzia perpetuă că îl invadează viaţa, oare n-ajunge decît sub forma unui slab ecou în conştiinţa lui încarcerată în renunţare. Iată de ce Diana ne face impresia unei abil regizate comedii, în jurul lui, cu scheme de oameni, .cu năluci de fapte îşi cu neverosimil de naive încercări de mistificare. Căci toată comedia ţesută împrejurul noii ipostaze a lui Bizu, de persoană cu autoritate administrativă şi iluzorii iniţiative, are nu ştiu ce aer vodevilesc, de glumă cam sinistră, dar în tot cazul de glumă. Manevrat de Diana, cu acte şi documente, ca într-un fel de Hurmuzachi umoristic, lămurit, cu anonime, telefoane şi delaţiuni la faţa locului, de Rozina, Bizu are mai puţin drept la compasiunea noastră decît la zîmbetul ironic, ou care-şi priveşte, din eternitate, propria-i fantoşe. Mai puţin roman social şi mult mai puţin psihologic, Diana este o tonică şi narativă comedie a etern naivului Bizu. 1937 EUGEN LOVINESCU: „ISTORIA LITERATURII ROMÂNE CONTEMPORANE" (1900—1937) * D. E. Lovinescu a mai scris o istorie a literaturii contemporane, în patru mari volume, închinate respectiv ideologiei, criticei, poeziei şi prozei ; al cincilea trebuia să cuprindă teatrul, iar al şaselea, apărut, este um adaos doctrinar, consacrat „mutaţiei valorilor estetice". Mijloacele sale majore, de istoric şi critic al literelor contemporane, se desfăşoară în aceste tomuri, tipărite între 1926—1929 ; vastul tablou al sămănătorismului, poporanismului şi modernismului era atît de animat de spiritul polemic şi de verva ironică, în prima redacţiune, încît istoria d-lui E. Lovinescu lua un caracter aproape justiţiar. S-ar părea o contradicţie între ideea de istorie şi aceea de luptă ; o participare afectivă într-o liniştită povestire despre oameni şi opere ar duce la însăşi anularea ideii de istorie literară. Totuşi, d. Lovinescu, critic dogmatic, îiritr-uci fel, al modernismului, nu putea, în momentul cînd a scris primă istorie a literaturii contemporane, să procedeze altfel ; istoria sa era în bună parte o mărturisire de credinţă şi cea dintîi prezentare în bloc a scriitorilor postsămănătorişti şi postpcporanişti. Criticul nu încetase de a fi militant ; făcea aproape un memorial, de pe cîmpul de luptă. Firesc era să cadă mai mulţi adversari, sau să fie mai retuşaţi şi să-şi sporească imaginar propriile victorii. Angajat în activitatea * Editura „Socec". 2* — Scrieri, 3 — c. 1759 369 critică, în plin sămănătorism şi poporanism, era greu să privească o realitate încă vie, controversată, cu ochi rece, constatând şi herborizînd. Este de preferat o istorie literară plină de parţialităţi critice, unui manual sec, în care scriitorii sunt aşezaţi, ca borcanele farmaceutice, în raft şi cu etichetă^ Niciodată istoria, nefundată pe spirit critic, nu va putea să înlocuiască, prin povestire şi clasificare, ordinea valorilor literare ; totul este o problemă de perspectivă, în timp, o temperare a contingenţelor, care limpezesc judecata, fixînd-o într-un cadru cît mai istoric. Îmi vine în minte îndată excelenta Istorie a literaturii franceze (de la 1789 pînă în preajma morţii) a lui Thibaudet, a cărei „poziţie neutră", ca să folosesc însăşi formula lui, în critica timpului, 1-a făcut să fie totuşi atît de circumspect şi chiar timid cînd a fost vorba să judece curentele şi personalităţile de la 1914 înspre zilele noastre. Thibaudet îşi da seama (cine mai mult ca acest bergsonist putea s-o ştie !) că un peisagiu literar nu este o natură moartă, ci o durată. Cît de justificat era spiritul polemic şi caracterul partizan al amplei istorii a îiterilor contemporane, din prima redacţiune, a d-lui Lovinescu, se poate constata abia astăzi. După un triumf efectiv al literaturii noi, dincolo de sămănătorism şi poporanism, oa formule restrictive şi exclusiviste, campania dezlănţuită de un an de zile în contra valorilor înglobate generic sub numele de modernism este semnul cel mai sigur că istoria contemporană nu s-a aşezat definitiv. Dacă violenţa sămănătoristă este un simpton al agoniei, după cum tăcerea fusese unul al înfrîngerii, nu este mai puţin adevărat că de orientare, mai ales acum, se simte mai multă nevoie ca orieînd. în bună parte, modernismul s-a cristalizat în reprezentanţii lui de prim ordin ; spiritul icullt al timpului nu se mai teme de impostură şi dezorientare. Istoria este mai senină astăzi decît putea fi acum zece ani ; cînd zic istorie mă refer la ordinea valorilor contemporane între 1900—1937. Fiindcă a mai discuta principial, teoretic, sămănătorismul, poporanismul şi modernismul înseamnă a deschide porţi de mult deschise ; de altfel, în anul care s-a scurs nu s-a discutat nimic nou, nu s-a deschis nici o perspectivă literaturii contemporane, ca să zicem că ne aflăm într-un moment de cultură. S-a^ polemizat (şi ce polemică !), s-a înjuriat, s-a făcut apel la locuri comune publicistice, s-au turburat apele, cu substrat politic, s-au reactivat temperamente, s-au precizat poziţii şi s-au dezvăluit laşităţi şi confuzii ; aşadar, asistăm şi participăm la o campanie, fără a luat parte la o renaştere sau la o nouă orientare în cultură. Cel mult presimţim un sfârşit de epocă literară, în care violenţa este şi ea o altă faţă a oboselii. în acest moment de criză, fiindcă o criză este în cultura timpului, cu mare oportunitate iapare condensatul tablou, istoric şi critic laolaltă, al literaturii contemporane, întocmit de d. E. Lovinescu. E un popas lucid, necesar în cel mai înalt grad, într-o perioadă turbure, al cărui termen e greu să-1 prevezi. O grupare a valorilor din prezentul carte fee face (şi în bună parte s-a făcut) e un act de selecţie, un gest de higiena literară aproape şi un bilanţ. D. E. Lovinescu are cea mai interesantă poziţie în critica română contemporană. Debutind încă sub umbra prestigiului maiorescian, trecînd prin elanul sămănătorist şi poporanist, cu rezerve, cu prudenţe şi cu cele mai puţine erori, într-o critică militantă şi îngust dogmatică, cuprins, după război, de asaltul organizat al modernismului, început încă în plin sămănătorism, mai sporadic şi mai izolat, a străbătut cel mai pitoresc, mai dinamic peisagiu al literaturii noastre, pînă în prezent. După trei decenii de critică neîntreruptă, după o fază esenţială de organizare teoretică şi programatică a modernismului, era firesc să ajungă la istoria literară. Martor al eforturilor şi realizărilor cîtorva generaţii de scriitori, între Brătesou-Voineşti şi Rebreanu, între St. O. Iosif şi Ion Barbu, ca să fixăm dîteva extreme, ca spirit şi tehnică, dacă nu şi ca valoare, d. E, Lovinescu a fost într-adevăr desemnat de destin cu un mesagiu critic. Laborioasa-i activitate este cea mai strălucită expresie a criticei noastre moderne, locul său în istoria disciplinei este proeminent, iar valoarea internă a operii îl fixează ca pe cel mai mare critic român, după Titu Maioreseu. Nu poate fi vorba aci de rezerve minime şi de judecăţi infinitezimale în nuanţa lor ; este un adevăr evident că d. E. Lovinescu 370 371 domină relieful criticii naţionale şi că cele trei decenii de activitate (însumează o carieră care nu numai l-a consolidat pe sine, dar a dat o nouă consolidare şi a orientat, prin demnitate şi dezinteresare, destinele criticii care-i urmează. D. E. Lovinescu este primul critic român care şi-a dobîndit prestigiul exclusiv din pornirea literară, exclusiv din independenţa sa, faţă de orice alt prestigiu 'social sau cultural. Kogălniceanu a fost animator cultural, dar şi un mare om politic ; Maiorescu şi-a dominat epoca, prin planurile multiple ale activităţii de critic, profesor universitar, membru al Academiei, parlamentar şi ministru, de mai multe ori, conducător spiritual ai celei mai respectate reviste de literatură şi cultură ; Gherea însuşi venea cu un prestigiu de revoluţionar şi martir, dublat de acela de teoretician marxist ; nu m#i vorbim de Ibrăileanu, animat şi încadrat într-o ideologie politico-socială, profesor universitar şi acti-vînd în aureola unei personalităţi politice de dîrză vigoare, cum era C. Stere. Despre numeroasele prestigii culturale şi ambasade oficial recunoscute şi mereu acumulate ale d-lui Iorga este aproape inutil să mai amintesc. Cînd d. Iorga emite o judecată literară, prin vocea sa vorbesc simultan : Neamul românesc, Academia, Universitatea, omul politic, istoricul, strămoşii, Sorbona şi atîtea alte ecouri locale sau mondiale. Prea multe, ca să nu se încurce între ele şi mai ales să nu se substituie una alteia. D. E. Lovinescu a fost singur totdeauna ; modest profesor de liceu, fără prestigii suprapuse de la venerabilele instituţii 'culturale ale ţării, cu adversităţi vii şi tenace, s-a format şi s-a impus exclusiv prin activitate literară ; chiar cenaclul din Giimpineanu, bănuit de solidaritate cumplită, nu reprezintă decît un variabil istoric al raporturilor criticului cu participanţii. Unicul frecventator constant este d. Lovinescu. Scriitorii se perindă, eu se fixează. Cită valoare etică poate să aibă acţiunea critică a d-lui E. Lovinescu numai cine a trecut, fie şi sporadic, pe la Sburătorul, îşi dă seama ; n-am încetat niciodată s-o elogiez ; astăzi, cu atît mai mult, fiindcă într-o învălmăşeală întristătoare d. E. Lovinescu şi-a păstrat seninătatea şi siguranţa de sine, atribute atît de esenţiale ale unei structuri de critic. Nu este vorba de subiectivitatea omului, de fireştile animozităţi, de neînţelegerile şi mai fireşti, de ordin literar, dintre d. E. Lovinescu şi diverşii confraţi : nimeni n-a cucerit pe toţi, niciodată, şi mai puţin un critic. încadrez noua operă a criticului în toate aceste consideraţii, nu dintr-o tactică sau dintr-o voinţă de a mă abate de la obiect ; d. E. Lovinescu nu este autorul unei singure cărţi, ca să fii obligat să te referi la ea. Este o personalitate bine definită, este o constantă a culturii noastre moderne şi mai este o epocă în evoluţia criticii române ; o operă a sa este un fragment organic dintr-un tot şi se valorifică raportînd-o la întreg. Noua sa istorie literară este un manual, în cel-mai bun şi mai înalt înţeles al cuvintului ; este, oum spune autorul, un „îndreptar literar" cu „rolul de înregistrare şi de consfinţire a unor situaţii de fapt bine stabilite şi necontestate de critica literară". Faţă de momentul de confuzie în care apare, Istoria literaturii române contemporane are un act de pedagogie literară binevenit. Transcriu însăşi ideea programatică finală din Prefaţă : „Pentru luminarea şi orientarea tinerimii rău îndrumate în materie estetică, am crezut de cuviinţă că (trebuie să scriu această Istorie a literaturii române contemporane, cu judecăţi precise şi fără controverse. Ea năzuieşte la roiul de îndreptar literar al generaţiei actuale." Istoricul şi criticul E. Lovinescu s-au aliat, fără să se învrăjbească ; este un fel de linişte expozitivă, o detaşare faţă de peisagiu! literar voit neutrală, în concisa istorie prezentă. Vivaeităţile polemice sunt aproape înăbuşite, nivelurile sunt unduios străbătute, între valori, caracterizarea sobră, directă, fără oscilaţii, mai totdeauna ; chiar dacă judecata înclină spre negaţiune sau spre elogii, nuanţa este cultivată cu stăpînire magistrală. Că unele judecăţi vor fi Sin parte amendate de perspectiva timpului, mai ales la scriitorii în curs de realizare, că unele clasificări sunt uneori arbitrare, că sunt unele nume care puteau lipsi, fără pagubă, fiind numai citate, că lipsesc altele (între care Emil Cioran nu trebuia să fie omis, la capitolul eseisticei) 373 372 — este foarte adevărat. Criticul a făcut tot ce i-a stat în ^ putinţă să nu stingherească pe istoric. Dar ceea ce pare 5 injustiţie sau exagerare este, fie şi într-o istorie eontem- ~~~ porană, poate numai o stare organică a percepţiei critice. In liniile ei mari, în fixarea personalităţilor de prim plan, istoria critică a d-lui Lovinescu nu 'comite însă nici o nedreptate patetică. Citească oricine paginile consacrate d-lui Iorga şi orice aprehensiune va fi dezarmată ; d. E. Lovinescu şi-a consolidat o poziţie care-i îngăduie dezinteresa- rea şi se situează pe o perspectivă care-i poate filtra lu- LOVINESCU: mina, dar lîn nici un caz n-o poate întuneca ; iar arta de MILI" a formula judecăţi, chiar cînd ele sunt bunuri câştigate, a devenit la d. Lovinescu încîntare, prin rigoare şi graţie. (roman) * Psihologia în contratimp a familiarului erou Bizu servise în Diana unui savuros vodevil, din care abulicul personagiu a ieşit cu o deziluzie mai mult, dar şi cu naivitatea lui inalterabilă. Spuneam că fantomalul Anton Klentze, definit din primul roman al ciclului, nu ne-ar mai putea oferi vreo surpriză de structură morală. Impresia noastră se verifică şi în Mili cu precizie matematică. Bizu e un pretext de memorialistică romanţată, un fel de scenariu interior, fără putinţă de a fi modificat şi cu reacţiuni mai dinainte cunosoute. Ce-am mai putea adăuga despre impermeabilitatea lui spirituală, la realitatea necontenit mobilă, decît atitudinea lui de veşnic spectator ? Actele de voinţă negativă îl caracterizează invariabil, iar destinul de a fi dominat de alţii şi de împrejurări îl fixează într-o mare imobilitate psihologică. Bizu e alcătuit din pasta acelor eroi care pot fi radiografiaţi într-o carte unică ; plimbat de-a lungul a patru romane, asistăm la întâmplările unui suflet facsimilat. Romanul psihologic este însă un act de cunoaştere morală a omului, nu o serie de recunoaşteri ; pe Bizu îl cunoaştem necontenit şi-1 identificăm asemeni unui peisagiu automatizat. Subconştientul lui s-a cristalizat iîn conştient ; asupra lui, ei însuşi şi mandatarul lui, romancierul, suprapun numai o serie de reflecţii intelectuale, în variante stilistice. * Edit. „Adevărul". 375 De aceea d. E. Lovinescu îşi schimbă tehnica la fiecare nouă confesie romanţată, trecînd pe primul plan al atenţiei lallte personagii. Dezvăluită în turpitudinile ei erotice, Diana a dispărut din cîrnpul vizual al naraţiunii, respinsă în dragostea ei ocrotitoare şi confortabilă, fiindcă s-a amestecat în hotărîrile lui. Rozina, acest deus ex machina, trece şi ea pe linie moartă ; însuşi Lică Scumpu, impresarul cinic al voinţei lui Bizu, se pare secătuit de posibilităţi epice, împreună cu tot mediul lui interlop. Scoasă din umbră, Mili, soţia lui sacrificată şi din aceeaşi substanţă morală cu a lui Bizu, se prezintă să-şi consume tragedia sub ochii noştri şi ai impasibilului erou. Pentru variaţie şi ilustrarea lui temperamentală intră în scenă silueta vioaie, graţioasă şi de sensibilitate contemporană a Silviei Duşesou, dactilografă la ministerul de unde Klentze şi-a dat demisia, îndrăgostită de el, căruia i se oferă cu spontaneitate şi, cel puţin pînă acum, dezinteresare totală. In aceste condiţii nu e uşor de prevăzut că al cincilea roman, din ciclul întreprins, se va numi Silvia ? Certitudinea noastră, e întărită şi de sinuciderea nefericitei Mili, divorţată de Lică Scumpu, în speranţa refacerii vieţii cu Bizu. Dar să revenim la ceea ce ni se oferă şi să nu anticipăm prea mult, de teama de a nu fi profeţi mincinoşi. Cam jumătate din romanul Mili, ca tehnică, e o prelungire a Dianei, fiind alcătuit într-un ritm de confruntări, susţinut dialogate, purtîmdu-ne din lovitură de teatru în lovitură, pînă cînd eroina, desţelenită din abulie şi animată de o dragoste .mistuitoare pentru Bizu, se va dezagrega sufleteşte, terminmd prin sinucidere. După plecarea de la minister a dezamăgitului agronom, în acelaşi univers al Ciş-migiului (romanele d-lui E. Lovinescu se petrec într-un cartier moral şi geografic pe o rază scurtă), intră în vorbă priotir-un procedeu imprevizibil, cu Silvia, fată volubilă, îndrăzneaţă, care-! invită la o partidă de patinaj ; o primă scenă, urmată precipitat de altele. Rozina, îngerul păzitor al lui Bizu, imploră pe Mili să-1 oprească de-a pleca în străinătate ; Mili, într-o scenă patetică şi sentimentală, îl imploră pe Bizu, la hotel, unde se refugiase, să rămîie, tot Mili are, acasă, o explicaţie cu Lică şi-i aruncă în faţă toate mişeliile lui de crai, anunţîndu-1 că divorţează ; Bizu are o aventură uluitoare cu Silvia, care i se oferă, la ho- tel, deşi era fecioară ; o pauză, cu un rezumat al psihologiei active, de data asta, a Miliei. Mili are o întrevedere cu Moş Alecu, avocat şi rudă, înoredinţîndu-i divorţul, .apoi /cu Rozina, punînd la cale mutatul lui Bizu, ca două zîne itutelare ; în continuare solicită un post într-un laborator profesorului Corbescu, îl revede pe Lică ireconfirmîndu-i voinţa de a divorţa şi, în sfîrşit, pe Bizu. O nouă pauză, narativă şi evocativă. Mili pleacă, cu mamă-sa, la Balomireşti, unde pune la cale o sumă de prefaceri ; urmează un portret amplu al bătrînei, istovită de vîrstă, cu memoria slăbită şi cu presentimentul morţii apropiate ; acest capitol are numeroase interferenţe, de material inspirator şi observaţii, cu nuvela Bunica se pregăteşte să moară, a lui Anton Holban ; amănuntul manşetelor murdare, lăsate pe masă, de bărbatul coanei Raluca este identic. Mili face cîteva vizite la moşia lui Bizu, ne întreţine cu topografia ei, cu arhitectonica şi istoricul casei, şi pe deasupra, cu drept tolerat de proprietate literară, ne intercalează şi un întreg foileton, recent publicat în Adevărul, al d-lui Lovinescu, despre prolifica familie a Voiehiţei, părăsită de bărbat din cauza fecundităţii în serie. Renăscută sufleteşte, deşi contrariată de faptul că Bizu nu s-a ţinut de cuvînt să vie la moşie, Mili se reîntoarece în Bucureşti, de data asta la Moş Alecu, unde se mutase. Intre timp, Bizu revede pe Silvia, tot mai afectuoasă, mai feminină, fac o plimbare la Constanţa (cu reminiscenţe 'din vizita cu Diana) ; din nou Mili se întîlneşte cu Bizu, îşi reîmprospătează amintirile locului natal cu nostalgie şi similitudine sufletească. O nouă pauză : Mili îşi recapitulează, într-un lung monolog interior, toată viaţa, într-un nou rezumat psihologic ; ultimă eonfrunare între Mili şi Lică, lovitură de teatru ; bărbatul a spionat-o, îi cunoaşte toate mişcările, o ameninţă, caută o împăcare, îi revelă dragostea pentru Bizu, dar ea rămîne hotărîtă, cu atît mai mult. încă o pauză şi încă un rezumat introspectiv al stării de îndrăgostită a Miliei. Ultima întrevedere dramatică între Bizu şi Mili, cu explicaţia intervenţiei lui Corbescu (Lică folosise şi el o anonimă, trimisă lui Bizu), brusca mlădiere a protejatului, confirmarea divorţului de Lică, de care auzise de la Silvia şi foştii lui colegi de la Agricultură ; scurtă împăcare, speranţe de dragoste la Mili şi imper- 376 377 meabildtate totală la Bizu. Şi, pentru încheiere, încă două lovituri de teatru : revenind în Cişmigiu, după ce se despărţise de Bizu, îl surprinde cu Silvia ; dezamăgită, Mili se aruncă sub roţile unui tramvai. Am rezumat cît mai credincios momentele romanului d-lui E. Lovinescu, construit cu o tehnică mixtă, alternînd între scene dramatice şi analiză psihologică ; dacă Diana era mai unitar, în compoziţie, şi deci mai viu ca ritm, în schimb Mili, oscilînd între două procedee (deşi cu prevalarea celui teatral), izbuteşte să fixeze două portrete feminine : acela mai amplu al sentimentalei soţii a lui Lică şi mai sumar al proaspetei, graţioasei Silvia Duşescu, prietena lui Bizu. Drama se petrece sub ochii iui impasibili, sub impermeabilitatea lui naivă ; în dosul fericirii lui, poate numai o iluzie şi ea, se dezbate tragedia unei vieţi şi i se angajează răspunderea, fără voie. Putem bănui ce cazuistică de conştiinţă ne rezervă Anton Klentze oînd va afla de moartea Miliei şi mobilul ei şi ce destin o aşteaptă pe nevinovata Silvia ; dar ideea impenetrabilităţii sufletelor, pusă din faza copilăriei şi adolescenţii lui Bizu, agravată de aventura interioară a Firului în patru, soluţionată odată prin descoperirile din Diana, repetată fără conştiinţa lui în Mili, nu riscă oare să devie o tragedie în serie şi o demonstraţie tehnică ? Atîtea întrebări pe care le iscă romanele ciclice ale d-lui Lovinescu şi tot pe atîtea capcane întinse de romanul-monografie spirituală. Inteligenţa lucidă a scriitorului se află într-un corp la corp cu instinctul creator ; d. Lovinescu are prea mult experienţă literară ca să nu afle o ieşire din dificultăţile pur tehnice, aşa cum necontenit ne-a dat dovada, dar şi-a asumat şi răspunderi mari, în ordinea epică. Soluţia nu poate veni decît de la continuarea ciclului, al cărui sfîrşit e greu să-1 prevedem. 1937 E. LOVINESCU: „TITU MAIORESCU", 2 voi. * Centenarul naşterii lui Titu Maiorescu, împlinit în februarie 1940, a fost fireşte sărbătorit de Universitate, de Academie, de foştii discipoli, ei înşişi ajunşi la o vîrstă respectabilă şi la cariere împlinite, obiect de prăznuire încă în viaţă, la anumite date festive ; a fost un adevărat moment oficial Maiorescu, umbrit numai de minimalizările repetate ale răposatului N. Iorga, care, anul acesta, ar fi împlinit şaptezeci de ani de viaţă şi ar fi fost el însuşi un prilej solemn de sărbătorire. Dar şi în afara înaltelor foruri, cum se spune, (comemorarea lui Titu Maiorescu s-a bucurat de omagii preţioase fie în felurite reviste care au consacrat articole şi studii marelui îndrumător cultural şi critic, fie în volume separate, cum a fost cazul d-lui E. Lovinescu, care-a închinat două compacte tomuri vieţii şi operii înaintaşului său. E drqpt că apariţia monografiei despre care e vorba a coincis numai cu sărbătorirea centenarului maiorescian, căci, cum spune autorul în Prefaţă : „Început cu mult înainte, numai întâmplarea face ca studiul de faţă să apară o dată ou sărbătorirea centenarului naşterii lui T. Maiorescu, de unde rezultă că n-are un caracter de circumstanţă, comemorativ şi apologetic. El reprezintă, mai întîi, o încercare de reconstituire biografică nu numai cu ajutorul datelor şi actelor publice, ci şi în latura ei intimă şi psihologică." * Edit. „Fundaţia regală pentru literatură şi artă". 379 Oricît studiul d-lui E. Lovinescu ar fi în afara circumstanţei comemorative de-acum un an, coincidenţa e binevenită^ iar omagiul său rămîne şi cel mai documentat şi cel mai cu greutate. Nu vom trece ansă la prezentarea monografiei de faţă mai înainte de-a sublinia că, în unanimitate, ceea ce încă se mai cheamă „critica tînără" sau „critica nouă", adică pleiada de critici postlovinescieni a cărei echipă n-a fost dizlocată de o critică şi mai nouă, a fost prezentă la comemorare. Şi nu numai prin articole de curtoazie festivă, ci prim afirmarea unei poziţii critice faţă de figura şi opera maioresciană. Maioresiciană ea însăşi, prin filiaţie prelungită^ a ceea ce constituie spiritul marelui înaintaş, „critica nouă" a valorificat, în raport cu timpul de azi, ideile directoare şi ^ planul propriu de manifestare al disciplinii, fixat de mintea luminoasă al celui dintîi maestru care a profesat-o în cultura noastră. De maioirescianism, însuşi d. E. Lovinescu e legat cu Tire trami ce ; nu este vorba numai de debutul său, Datro-nat de bătrînul critic, î\n foiletoanele Epocii, din 1904, ci de spiritul activităţii sale de totdeauna, pus sub semnul atitudinii estetice. Maiorescu rămîne, dincolo de orice alte merite, iniţiatorul unei importante aripe a criticii naţionale, iar d. E. Lovinescu unul din cei mai străluciţi reprezentanţi ai ei. Omagiul său, dacă nu e de circumstanţă, este de structură, şi înfăţişează pragul de jos el unei tradiţii critice, care se poate socoti consolidată definitiv în cultura noastră. De aceea, cînd, în 1937, adică în toiul unor lupte de o rară violenţă în publicistica naţională, a apărut Istoria literaturii române contemporane, condensată într-un singur volum, d. E. Lovinescu s-a pus sub autoritatea spiritului estetic maioreseian, şi succintul său tratat apare ca un omagiu anticipat faţă de cele două tomuri tipărite peste trei ani. Monografist încă de la începuturile carierii sale. prin volumele dedicate vieţii şi operii lui Maiorescu, d. E. Lovinescu nu face deat să reia un fir cam de mult întrerupt al diversei sale activităţi. Format la critica istorică şi psihologică franceză, de tradiţie sainte-beuviană, mai just la succesorii imediaţi, ai marelui portretist, d-sa se înfăţi- şează, de fapt, la un moment de maturitate şi după o experienţă literară de aproape două decenii, cu o^ monografie în care mijloacele de -investigaţie şi de îneîntătoare şi riguroasă caracterizare critică îşi află plenitudinea Cine-a citit teza de doctorat despre /. /. Weiss et son oeuvre litteraire (1909), studiile despre Grigore Alexan-drescu (1910), Constantin Negruzzi (1913) şi Gh. Asachi (1921) găseşte, în mic, toate elementele formaţiunii sale. Dar, mai ales, este de regretat că autorul însuşi nu ne-a dat o versiune românească a tezei sale despre JJ. Weiss, atît de puţin cunoscută şi azi de negăsit, unde, mai mult decît în monografiile despre scriitorii naţionali amintiţi, fineţea analizei psihologice, afecţiunea pentru tipul sufletesc al criticului * francez şi armonia întregului mărturisesc strălucitele însuşiri ale d-lui E. Lovinescu în acest soi de lucrări, izbutite atît de timpuriu. Ocupîndu-ne de primul volum al Însemnărilor zilnice, scriam, la acea dată, între altele, că „nu ştim dacă o monografie asupra operei lui Maiorescu se mai poate sorie astăzi fără a ţinea seamă de viaţa lui!" — într-atît apăreau de-mjpletite între firele jurnalului, care devenea documentul principal al psihologiei criticului. D. E. Lovinescu a simţit acest lucru, şi-n ampla sa monografie se ţine cu minuţioasă stricteţe de Însemnări; voind să alcătuiască o „(reconstituire biografică", în limitele^ divulgate de memoralist, biograful ne previne : „împărtăşim cetitorului cît a dorit el însuşi să afle". In aceste condiţii, povestea vieţii lui Maiorescu se-n-oadrează în viaţa publică umanizîndu-se, iar oficiul istoricului se rezumă, ca să spunem astfel, în a umple spaţiile vide dintre date cu însăşi substanţa jurnalului. Binenţeles, d. E. Lovinescu nu se mărgineşte să refacă biografia maio-reseiană din citatele Însemnărilor, oricît ar fi de copleşitoare şi oricît metoda sa narativă ar prima, cu deosebire în spaţiul sufletesc, în care criticul şi-a consemnat viaţa cu migală şi luciditate. Credincios formaţiei sale, istorice şi psihologice totodată, raportează toate datele sufleteşti la istoria politică şi culturală, în cadrele căreia s-a mişcat Maiorescu, şi urmăreşte reaeţiunile lui temperamentale şi de inteligenţă faţă de evenimente şi contemporani ; astfel 380 381 că asistăm nu numai la o curgere lentă de fapte, cum ar părea superficial, ci la închegarea /unei structuri care se face sub ochii noştri. D. E. Lovinescu însufleţeşte psihologia individuală maioresciană, cu datele obiective, cu activitatea lui de scriitor şi om politic, pe un dublu plan, al jurnalului şi al istoriei. Numai că această metodă se frînge la un moment dat, adică după 1886, cînd Însemnările zilnice se epuizează; de aci pînă la 1917, cînd moare Maioreseu, biografia psihologică îşi schimbă brusc esenţa, transformîndu-se într-o biografie ideologică, omul politic şi scriitorul trocîmd pe primul plan cu exclusivitate. în această a doua parte, monografia d-llui E. Lovinescu se documentează din Discursurile parlamentare şi din introduc erile lor istorice, ca şi din Critice ; mai puţin umanizat, Maioreseu nu este totuşi falsificat, în structura lui etică şi intelectuală, fiindcă şi-o consolidase destul de timpuriu, şi fiindcă axa lui temperamentală este aceeaşi. Inconvenientul se străvede totuşi, şi „reconstituirea biografică", ca şi „viziunea psihologiei" maioresciane, de care d. E. Lovinescu vorbeşte în Prefaţă, se estompează pînă Ia dispariţie. D-sa e conştient, de altfel, de interferenţa metodelor practicate în (monografie, căci în aceeaşi Prefaţă, spune : „Ca orice încercare de acest fel, şi biografia de faţă are un caracter provizoriu, voluntar şi involuntar lacunar. Apariţia celorlalte volume de însemnări zilnice, tipărirea extensivă a corespondenţii lui Maioreseu şi a membrilor «Junimii» vor contribui, desigur, la împrospătarea imaterialului informativ". Numai că, în această alternativă, nu va fi vorba doar ide „împrospătarea materialului informativ", ci de o nouă redactare a monografiei, cel puţin în ceea ce priveşte perioada dintre 1887—1917. Dacă biografia maioresciană rămîne încă de refăcut, pe baza următoarelor volume de însemnări zilnice şi a corespondenţii integrale, pe cît ou putinţă, caracterizarea critică a personalităţii aceluia care-a fost un tip sufletesc şi intelectuali de neuitată armonie este cu strălucire, cu nuanţe şi cu fermitate totuşi turnată în paginile finale ale monografiei d-lui E. Lovinescu. De aceea, spuneam că este nu .se poate mai binevenită coincidenţa apariţiei celor două tomuri, cu comemorarea centenarului lui Maioreseu, din anul ce trecu. Capitolele al XXV-XXIX, şi ultimele, care cuprind O sinteză asupra vieţii şi operei lui T. Maioreseu, sunt, prin tonul lor elevat, prin căldura şi totuşi prin frîna lor interioară cel mai frumos omagiu pe care 1-a adus vreun critic român celui dintîi critic al nostru. Prin sîrguinţa intuiţiei, prin transparenţa de substanţă şi expresie, prin concordanţa spirituală, aş zice, între cel omagiat şi cel care omagiază, aceste pagini rămîn un model lîntr-adevăr clasic nu numai în critica referitoare la Maioreseu, dar şi în critica d-lui E. Lovinescu însuşi, care ne-a obişnuit cu excelente caracterizări. Aş fi ispitit să reproduc atîtea fericite formulări, de o supleţe şi o strălucire antologică ; dar mă abţin, fiindcă nu vreau să distram o unitate de ton şi de expresie în care experienţa criticului şi maturitatea literatului se aliază, în jocul îneîntător al unor ape de cristal. 1941 382 E. LOVINESCU Cînd impostori gălăgioşi îşi asumă astăzi roluri de directivă critică şi (simulează atitudini de autoritate, e mai nimerit ca aricind să poposim cîteva dlipe în jurul unei aniversări şi să recapitulăm meritele unei personalităţi vii, a cărei fecunditate şi acţiune spirituală sunt prezente în cultura noastră. D. E. Lovinescu împlineşte 60 de ani de viaţă şi aproape patruzeci de activitate literară ; existenţa sa se-mpleteşte cu întreaga evoluţie a istoriei literaturii noastre contemporane şi, din 1918 pînă azi, a participat efectiv la toate dezbaterile, cîte alcătuiesc variatul peisagiu al creaţiei naţionale. Peste existenţa sa anii n-au trecut leneş şi indiferent, căci mărturie a prezenţii sale neîntrerupte stă un raft întreg de volume. A debutat în 1904, în plină dominaţie a gloriei lui Titu Maioreseu, într-un moment în care critica noastră era constituită mai mult în directivele ei generale şi cînd se punea însăşi temelia criticii moderne române. între Maioreseu şi Gherea, adică în disputa cea mai înverşunată a două metode, a-ţi căuta un drum personal era mai greu decît să aderi la una sau alta din tabere ; între maiorescianism şi gherism, spiritele s-au istovit în lupte teoretice ; aderînd la un mod sau altul, făceau un act de supunere, iar adevărul se ceda, la urma urmei, unui maestru sau altuia. în lupta dintre două tactici şi două strategii opuse, partizanii îşi fi- xează repede rolul de discipoli supuşi, anulîndu-se iniţiativele individuale. în perspectiva vremii, desigur că d. E. Lovinescu trebuie socotit printre maioresciani ; dar adeziunea sa nu era de natură speoulativă, ci numai de orientare instinctivă. Spre Maioreseu îl atrăgea armonia omului şi prestigiul scriitorului, ca şi conceptul estetic sub care era privită opera de artă. Cînd d. E. Lovinescu debutează, în critică, momentul disputei între maiorescianism şi gherism era intrat în istorie ; mai dăinuiau ecourile lui, după cum începuseră a se consolida poziţiile discipolilor, deveniţi la rîndul lor maeştri. G. Ibrăileanu continua pe Gherea, d. M. Dragomirescu pe Titu Maioreseu, iar N. Iorga, cu tot idealul naţionalist de artă, opus interniaţionalismului gherist, era mai curînd în spiritul metodei „criticii ştiinţifice", socotind pe artist şi opera lui exponenţi ai colectivităţii. Formaţia spirituială a d-lui E. Lovinescu nu era nici filozofică şi nici socială ; era umanistă şi beletristică, iar ca metodă era impresionistă j se plămădise, în ambianţa criticii de filiaţie sainte-beuviană, ilustrată de J. J. Weiss', de Fa-guet, Lemaître şi Anatole France. Psihologist cu deosebire în teza sa de doctorat asupra lui Weiss, unde aplica o metodă de moralist, în critica profesională d. E. Lovinescu se pune la adăpostul dogmei^ impresioniste, afirmînd relativitatea adevărului şi subiectivismul impresiei estetice. Cu alte cuvinte, e maioreseian numai prin situarea criticii în planul estetic, dar se deosebeşte de Maioreseu prin scepticismul categoric sub care priveşte judecata de valoare. Ilarie Chendi e impresionist numai ca expresie, şi un dogmatic de specie iorghistă, opera de artă fiind .apreciată sub unghiul valorii etnice ; toată acţiunea negativă a criticii lui, cînd nu se sprijină pe ideea naţională şi deci pe repulsia estetismului, nu este altceva decît reluarea formulei maioresciane, cu mijloace temperamentale proprii, de „descurajare a mediocrităţilor". Articolele adunate în Paşi pe nisip alcătuiesc faza ostentativă a impresionismului lovinescian, disert, ornat de reminiscenţe mitologice, amator de anecdotică literară, subordonând'judecata de valoarea beletristicii abundente. Ader vărat alexandrinism ! 384 25 — Scrieri, 3 c. 1759 3S5 împresionismul iniţial, dintre 1904—1908, începe să se organizeze într-o metodă, şi critica sa dintre 1906—1916, exprimată prin mijloace artistice, se simplifică totuşi, în seria de dialoguri, în care judecata se insinuează, iar scepticismul tinde să devie o dogmă. Dacă tonul e încă disert, anecdotica de izvor faguetian dispare, deşi mitologismul persistă, impresionismul franoian, ide asociaţii livreşti şi sentimentale a dăinuit mai mult decît stilul vorbit al lui Faguet, fiindcă d. E. Lovinescu e un artist de gust clasic şi^ de proporţii armonioase. Apropiindu-se mai mult de Lemaître, prin graţie, măsură şi incisivitate, îşi fixează impresionismul în formula „o simplificare urmată de o reliefare". Roadele cele mai preţioase ale acestei ultime etape impresioniste sunt, desigur, încîntătoarele Figurine, care descopăr şi temperamental şi expresiv pe critic ; încoronare a maturităţii sale artistice, deşi scrise între 1916 şi, cu aproximaţie, 1928, ca să fixăm o perioadă istorică (d. E. Lovinescu şi azi .cultivă cu predilecţie „figurina"), ele configurează un impresionism portretural de adevărată construcţie şi iscot în relief o anume vervă ironică, de timbru specific lovinescian. Socotit un critic diletant, fiindcă el însuşi îşi conturase cu voluptate această imagină, după 1918, d. E. Lovinescu trece pe primul plan al criticii naţionale ; şi, paradoxal, de cînd îşi .asumă răspunderea de directivă a Sburătorului, de cînd îşi formează un cenaclu şi „.anticipează" judecăţi asupra tinerilor scriitori, acest sceptic răstoarnă vechea sa imagine, înlocuind-o cu a unui dogmatic. Promotor al modernismului, teoretician al civilizaţiei române moderne, pe baza imitaţiei şi diferenţierii, critic al poeziei nouă, doctrinar al „mutaţiei valorilor estetice", deci al impresionismului, istoric şi parte interesată al literaturii române contemporane, d. E. Lovinescu ia poziţie faţă de critica ştiinţifică, fie estetică, fie sociologică, pe baza unui concept estetic elastic, comprehensiv, justificat de drepturile creatoare alle individualităţii. încadrarea în conceptiul modernismului (cuvînt vag şi teu insinuări perfide) a criticii lovinesciene este insuficientă ; căci, după Maiorescu, a cărui poziţie estetică îngloba numai clasicismul şi >romantismul {Maiorescu repudia chiar realismul şi naturalismul), d. E. Lovinescu înglobează toate esteticile de şcoală literară, pe prin- cipiul diferenţierii, adică a talentului şi expresiei lui Maiorescu, care a pus fundamentul criticii noastre estetice ; pe aceste premise, d. E. Lovinescu a tras toate concluziile, cîte se pot trage, în ordinea valorii artistice ale unei poziţii ; .dacă cel dintîi a redus critica de directivă şi judecată de valoare, continuatorul său a consolidat critica modernă naţională prin însăşi creaţia critică ; şi nu e vorba aci de atitudinea franciană, care vedea în impresionism o dulce voluptate^ de a vagabonda sentimental şi livresc în jurul căiţilor, şi nici de agrementul stilistic care poate însoţi un comentariu all operelor, ci de însăşi esenţa criticii literare, jcreaţiune în măsura în oare reface, prin analiză şi sinteză, o serie de valori artistice. După patru decenii de activitate, d. E. Lovinescu a ajuns la fixarea acestui concept de critică, singurul valabil, în sens de creaţiune, într-un domeniu în care valoarea spirituală este în acelaşi timp şi valoarea expresivă. La împlinirea celor^ 60 de ani de existenţă ai săi, nu comemorăm numai activitatea bogată, diversă şi fecundă a^ celui mai important critic contemporan al nostru ; sărbătorim ^evoluţia însăşi a unei discipline, pasiunea literară neobosită, exemplul rar al unei independenţe morale şi pilda reconfortantă a unui spirit care, dincolo de orice onoruri şi situaţii sodale de care nu s-a bucurat, s-a împărtăşit din plin de admiraţia, de injuriile şi patimile contemporanilor. Şi ce simţămînt mai viu al vieţii poate avea un scriitor decît acela al prezenţii lui permanente, indiferent că ea se manifestă sub forma adeziunii sau a respingerii ? Iar critica posfclovineseiană, consolidată ea însăşi în cîteva personalităţi, nu-şi poate simţi mai bine propria prezenţă decît adudînd un omagiu plin de respect şi afecţiune unui mare înaintaş, pe icare, ca să-1 judece, trebuie, în primul rînd, să-1 stimeze şi să-1 înţeleagă. Şi farsa şi impostura vor păli în faţa meritului şi a valorii. 1941 386 E. LOVINESCU ŞI UMANISMUL La 60 de ani de viaţă şi după aproape 40 de activitate literară, perspectivele se luminează şi structurile s-au definitivat. D. E. Lovinescu se situează într-o „familie de spirite" bine precizată, din care fac parte un Anatole France şi un Lemaître. De formaţie umanistă şi de structură sufletească latină, dar de sensibilitate modernă, ca şi France şi Lemaître, d. E. Lovinescu nu s-a putut resemna la filologie şi la antichităţi, la erudiţie şi istorie. O fantezie graţioasă, mobilă, un senzualism molatec al inteligenţii şi un aticism al simţirii l-au pus în contact cu o anume vină a clasicismului, care este mai mult o imagină spirituală a lumii antice şi rezumă o etică şi o estetică. Descoperirea lui France şi Lemaître l-au ajutat să se descopere pe sine ; impresionismul său nu a fost o simplă modă, ci un mod de existenţă literară. In Paşi pe nisip şi în Critice (pînă în preajma lui 1916 mai insistent, mai rar şi mai ponderat după 1918), umanismul său este şi o reminiscenţă cărturărească, fără pedantism, dar mai ales un ornament al fanteziei şi o cochetărie de beietrist alexandrin. Nuvelele şi teatrul din tinereţe nu vădeau însă un umanism de ficţiuni reeonstitutive ; modern cu evidenţă, în acest lot, d. Lovinescu simte şi fantazează şi-n prelungirea modelelor antice, în apologul cu tîlcuri critice, sau în aoel Homer travestit, în care ironia destramă „miraculosul păgîn" şi coboară pe zei şi zeiţe la nivelul comun al muritorilor ; alteori amestecă prozaismul modern ou poezia mitologică, într-o expre- sie de nobilă pastişe, în care tonul limnic se-mbină cu ironia, ca în seria de note de călătorie (cap. X, Critice, II, ed. definitivă) ; în Pe o zi de vară la Atena evocă însă o Grecie realistă, contemporană, într-o înjghebare nuvelistică de vizibilă ironie. Tot în acelaşi volum (Pe drumurile Eladei), pornind de la Itinerarul lui Chateaubriand şi oprindu-se mai ales la Grecia văzută de Edmond About, d. Lovinescu fixează diagrama sentimentală a scriitorilor călători în Elada, insistând asupra viziunii directe, umane şi depoetizate a iro-oiştilor, care n-au miai evocat o ţară de năluci mitologice, ci de tragicomice peripeţii şi aspecte moderne. Umanismul în faza beletristică a criticului e redus la scara unei percepţii joviale şi strict umane ; poezia trecutului e un joc al închipuirii, un ecou al cărţilor şi, deci, o formă de romantism conştient de amăgirile lui. Ga un corolar al confruntării lecturilor ou realitatea şi ca un corectiv al Eladei mitice, şi eroice, criticul traduce Batracomiomachia (1914), şi nu Iliada sau Odiseea. Chiar forma dialogului platonic este numai un procedeu literar, o afectare stilistică, şi nu o apropiere de substanţa divinului filozof. Glykyon, Agathon şi Picrophonios disertează «amabil şi sceptic în jurul modeştilor scriitori naţionali contemporani, înfăţişîmd prismatic impresionismul criticului, care-şi pune întrebări şi îşi exprimă nuanţat judecăţile relativiste. După antichitatea văzută prin prisma modernă a lui France şi Lemaiître şi după Grecia contemporană, revelată de About, d. E. Lovinescu îşi pune şi problema valorii culturale şi estetice a clasicismului. Mai mult latin decît elin, mai mult critic decît beletrist, mai mult nobil profesor de clasicism dedît poet, pe lingă o serie de ediţii de autori pentru uzul învăţământului, a doua fază a umanismului său este de asimilare a unor valori etice şi estetice ; ea se caracterizează prin traduceri şi prin cireumstanţieri biografice şi critice. Raţiunea clasicismului uman pentru un popor de origină latină e teoretic exprimată abia în 1924 ; sub titlul ide Note latine (cap. VIII, Critice, IV, ed. definitivă), se justifică învăţămîntul limbii latine în liceu : „o învăţăm pentru nevoile noastre pur spirituale : mai întîi pentru 388 389 stăpînirea cît mai sigură a (limbii materne, în izvoarele, realităţile şi posibilităţile ei, adică în cadrul formal al expresiei unui suflet şi, în al doilea rînd, pentru lărgirea, îmbogăţirea acestui suflet însuşi, prin conştiinţa de sine ce valorifică şi prin absorbirea unui spirit identic ce hrăneşte. Cultura latină satisface, deci, o necesitate lingvistică de un interes mai general şi, totodată, şi o necesitate ideală de un caracter mai special pentru toţi cei ce exprimă vreuna din manifestările esenţiale ale rasei noastre, întrucît, de aceeaşi substanţă, sufletul nostru nu poate decît spori prin fermentul sufletului latin." Neologizarea expresiei critice lovinesciene este ea însăşi un spor „prin fermentul sufletului ilatin", iar în Istoria civilizaţiei române apără neologismul, între altele, şi pentru virtuţile lui de a ne romaniza mai vădit limba. Conceptul rasial al (latinităţii este, pentru d. Lovinescu, un concept spiritual şi deci şi estetic ; în continuarea Notei, citim : „Geniul latin se rezumă la trei scriitori : Virgiliu pentru epopee, Horaţiu pentru poezia lirică şi, mai ales, satirică, şi Tacit pentru istorie." De aceea cere un învăţă-mînt clasic, pe bază de latinitate, intensiv, redus la cei trei autori amintiţi, citiţi „pe cît cu putinţă pînă la integralitate" ; pentru Cezar se face o excepţie ca pentru „scriitorul cel mai indicat pentru deplina stăpînire a formelor gramaticale". De la umanismul ornamental, d. E. Lovinescu s-a-n-dreptat spre umanismul de structură, de spiritualitate latină, ca fiind un aliment .natural al culturii noastre etice şi estetice, de popor romanic. Din aceste consideraţii, a tradus integral pe Horaţiu, în proză, pe Tacit (Analele) şi Eneida, tot în proză. Criticul a justificat în studii instructive semnificaţia etică şi artistică a fiecărui scriitor tălmăcit, Horaţiu e „pentru noi expresia cea mai fericită a geniului latin, făcut din armonie, icumpătare, discreţie". Nu e aci însăşi formula expresiei lovinesciene ? în Epistole „poezia e întoarsă spre o liberă convorbire, asupra unor probleme, mai ales de ordin moral, fără discuţii teoretice, ci viu ilustrată prin anecdote, prin cazuri tipice, prin fabule, printr-un dramatism destul de carac- teristic". Şi aci nu găsim oare fibra din care descinde memorialistul ? Iar ca etică „filozofia lui poate fi un loc comun, dar puţini au simţit mai stăruitor zădărnicia vanităţii omeneşti... Tuturor celor răniţi de viaţă Horaţiu le devine un nepreţuit tovarăş şi povăţuitor, care sfîşie vălurile aparenţelor şi nimiceşte falşii idoli ai măririlor lumeşti, îndărătul cărora, neostenit, el proiectează spectrul sinistru al morţii implacabile şi obşteşti" — corespunzînd cu nota sentimentală ce se desprinde din atîtea pagini ale criticului şi literatului. La traducerea Analelor lui Tacit, d. E. Lovinescu a fost îndemnat de caracterul memorialistic al istoriei lui, de dramatismul tablourilor şi scenelor povestite, iar scriitorul l-a cucerit cu „modernitatea" stilului concis, abrupt, eliptic ; adică un caz de sincronism peste veacuri abătîndu-se de la norma istoricistă a sincronismului, teoretizat in Mutaţia valorilor estetice. Din Virgiliu, pe bună dreptate, apreciază „talentul delicat, feminin, duios şi esenţial subiectiv al poetului", şi nu vigoarea epică ce i-a lipsit. Receptiv mai ales pentru clasicismul (latin, de consonanţă spirituală cu structura sa de clasic luminos, măsurat şi armonios, d. E. Lovinescu e mai puţin receptiv faţă de clasicismul elin, de structură fabuloasă, ca în Homer, de lirism religios şi metafizic, ca la tragici, de speculaţie filozofică şi gîndire mistică ; negăsind puntea de legătură rasială şi lingvistică între noi şi greci, netrăind „miracolul grec" în lumina lui ca şi neverosimilă, a (redus „chestia omerieă" la inacceptabilul determinism aii intervenţiei zeilor în faptele oamenilor ; şi fiindcă pe calea limbii sugestia poeziei omerice ar fi pentru moderni numai „o valoare naţională !" — a admis numai „valoarea de oreaţiune echivalentă" a traducerilor d-lui G. Murnu, care, de fapt, a intuit nu numai limbajul de sevă primitivă al eposului omeric, dar şti structura mediului arhaic al Iliadei şi Odi-seii; pentru aventuroasa rătăcire a lui Ulysse, „traducătorul ideal" ar fi putut fi Ion Creangă, prin tot ce este fabulos în constituţia geniului său. Aşa că d. Lovinescu s-a hotărît să traducă, în proză, Odiseea, cu aceste avertizări : „în lipsa lui şi întrucît la sugestia poeziei homerice nu se 390 391 poate decît renunţa, încă de mult am tradus în întregime, în proză, întreaga Odisee, în ton de basm, cu uşoare re-tuşări în materie mitologică, singurul dement care pentru micul "cititor modern poate deveni o îrnpiedicare la înţelegerea rapidă" {Mutaţia valorilor estetice, 1929). Acordînd clasicismului elin mai mult o valoare culturală, fiindcă structural e mai strein de spiritualitatea noastră latină şi de filiaţia lingvistică (adică limba greacă ne transmite o „valoare naţională", nu sugestivă a poeziei), d. E. Lovinescu s-a apropiat cu atîtea afinităţi de clasi-cismul latin, pe care 1-a redat culturii generale, prin traducerile din Horaţiu, Tacit şi Yirgiliu şi 1-a integrat conştiinţei noastre estetice, prin studii de consonanţă emotivă şi de expresie limpede, armonioasă şi nuanţată. 1941 E. LOVINESCU: „AQUAFORTE" * Al patrulea volum de Memorii al d-lui E. Lovinescu poartă titlul ostentativ critic şi chiar autocritic de Aqua-forte, ca o replică la întâmpinările acelora eare-au contestat autenticitatea anecdotică şi psihologică a portretisticei sale. Despre autenticitatea anecdotică e greu să ne pronunţăm ; nici n-am infirmat-o, nici n-am confirmat-o, în principiu sau în anume cazuri ; despre autenticitatea psihologică a portretismului d-lui E. Lovinescu e inutil a discuta, de vreme ce orice memoralistică, pe bază de portret, este subiectivă. Mare amator de memorii, am căutat totdeauna numai subiectivitatea acestor documente psihologice ; confuzia care se face între documentul pur istoric şi documentul moral, de unii interesaţi sau de naivi, în privinţa acceptării sau respingerii memorialisticii d-lui E. Lovinescu, este în afară de criteriul temeinic din perspectiva căruia trebuie să judecăm orice memorialist. Au pronunţat unii cuvîntul grav de impietate, fiindcă Vlaicu a fost prezentat ca un rural rudimentar, şi nu ca un geniu inventiv ; s-au revoltat alţii că Maioreseu, pentru care d. E. Lovinescu are un cult mărturisit în două mari tomuri şi-n .atîtea ocazii, e zugrăvit în lumina surdităţii lui şi a efectelor ei hilare, s-au războit cîţiva portretizaţi, din cenaclul Sburâto-rului, cu pictorul lor, contestîndu-i nu numai autenticitatea anecdotică şi psihologică, ci însuşi talentul de scriitor ; şi * Edit. Contemporană. 393 paradoxal, d. Gamil Pebresou, care-a consacrat o earte-n-treagă portretistului, după ce-i mina valoarea criticii, acu-zată de psihologism, îi anula şi valoarea de moralist, fiindcă n-ar fi psiholog ; cu alte ^cuvinte, d. E. Lovinescu n-ar fi inimic, fiind în critică impresionist, pe bază de relativism psihologic, şi-n memorialistică literat, pe bază de talent, fără fundament de psiholog. Asemenea discuţii sunt pur şi simplu vicioase şi nu ne-am oprit asupra lor decît eu intenţia de-a risipi o eroare ; fiind un admirabil portretist, ca expresivitate, d. E. Lovinescu este, în mod firesc, şi psiholog, adică moralist. Distanţa de-aci începe, de la însăşi natura observaţiei moralistului aplicată asupra omului. în Criticile sale am întîlnit atîtea excelente Figurine şi portrete (N. Iorga, D. D. Pătrăşcanu, Al, Proeopoviei, O. Densusianu, M. Dragomirescu, D. Caracostea, Matei Oantacuzino, S. Mehedinţi, Radu Cosmin etc, etc). Adunate în al cincilea volum de Critice (ediţie definitivă, 1928), ele exprimă şi arta cea mai suplă, mai armonioasă şi dispoziţia (subiectivă cea mai autentic lovinesciană. Moralist şi portretist, în critică, unde-a împletit fizionomia umană şi literară a idîtorva figuri caracteristice ale scrisului nostru, punînd accentul cînd pe om, cînd pe scriitor, după relieful mai izbitor al modelului, d. E. Lovinescu era predestinat să -ajungă la memorialistică. Cele două volume consacrate contemporanilor l-au impus ca pe un maestru necontestat şi l-au împins de la portretul literar, adică de la viziunea profesională a omului, spre portretul moral, adică la viziunea umană a scriitorului. Dacă Figurinele erau construite mai mult pe efigia omului public, înclinînd prin vervă spre pamflet (căci există şi un pamflet subtil, elegant şi nuanţat al criticului E. Lovinescu), un derivativ estetic al polemistului, Memoriile sunt construite mai ales pe efigia omului particular. Polemistul a cedat moralistului, după ani de experienţă, şi vizitatorii cenacMfui şi-au văzut şi reversul medaliei, în memorii, după ce-şi văzuseră faţa literară în opera criticului. Tocmai pronunţarea moraltJstiiJjui a iritat pe scriitori, obişnuiţi să fie prezentaţi sub masca ce le convine în faţa posterităţii şi surprinşi de a fi demascaţi în resorturile lor umane. Legitimitatea memoriilor d-lui E. Lovinescu stă în intuiţia psihologică şi-n talentul de portretist ; unii i-au contestat intuiţia şi i-au remarcat talentul ; alţii (prea puţini) i-au contestat ambele însuşiri. Dar intuiţia psihologică, în memorialistică, înseamnă unghi de vedere subiectiv, perspectivă personală ; raportată la portretistica sainite-beu-viană (oricît, d. E. Lovinescu este şi un critic de formaţie din descendenţa saiinte-beuviană), desigur că portretistica sa este altceva. Sainte-Beuve îmbina viaţa intimă a omului cu viaţa operii, alcătuind un portret complex, tinzînd spre o relaţie ştiinţifică, de la cauză la efect, a portretisticei, eăutînd omul în dosul operii şi vizînd să fixeze o „familie de spirite" în diversitatea individuală a scriitorilor. Ideal de altă natură decît portretura lovinesciană, revoluţie la timpul său în însăşi structura criticii, şi nu a .memorialisticii, în acest înţeles strict, d. E. Lovinescu n-a fost niciodată sainte-beuvian, fiindcă, impresionist dogmatic, din sursa Anatole France şi Julles Leimaître, a contestat orice temei ştiinţific criticii, fie şi pe bază de moralism, aşa cum a concepuit-o Sainte-Beuve. Şi totuşi, d. E. Lovinescu este şi psiholog, şi moralist în memoriile sale, dar de altă structură decît cea saiinte-beuviană. Spirit măsurat, lucid, amator de curiozităţi sufleteşti, avid de confesiuni, d. Lovinescu este el însuşi o unitate de măsură la care necontenit raportează oamenii : adică este dl însuşi o psihologie cu structură bine definită, din al cărei punct de vedere înregistrează fapte, reacţiuni şi mobile interioare. Ironic şi sceptic, contemplativ şi urban, civilizat şi deci cu respectul unor anume convenţii sociale, burghez (adică de loc boem), iubitor de confort şi sensibil la orice disarmonie a forţelor sufleteşti, d. E. Lovinescu este, cu siguranţă, un tip autohton, în care s-a-ntrepat cu strălucire idealul rural al acelui „honnete homme" din clasicismul francez. Nu demult ne-am ocupat aci de raportul spiritual al criticului cu umanismul, conchizînd că toate afinităţile sale sufleteşti merg spre tipul umanismului latin ; era vorba numai de tipul literar al criticului ; dar dacă e vorba să stabilim şi filiaţiile complete şi complexe ale tipologiei lo-vinesciane, se impune să le prelungim şi în cultura mo- 394 395 dernă, fixîndu-le-n tipul citatului „honnete homme", atît de caracteristic culturii franceze. Şi-ntr-adevăr, un clasic este psihologul şi moralistul Lovinescu ; reducţia la unitate a psihologiei modelelor sale nu este nicidecum reluarea acelei „faculte maîtresse" din portretistica lui Taine, cum au socotit unii, fiindcă nu era un moralist, ci un dogmatic ; el degaja o imagine subiectivă a unei individualităţi, dar o construia nu pe observaţia psihologică, ci pe o viziune artistică, pe o dominantă ideologică. Astfel, Napoleon este construit, în Originile Franţei contemporane, pe viziunea „ artistului". Contemplativ şi receptiv, pe structura sensibilităţii sale, d. E. Lovinescu purcede, ca moralist, din perspectiva clasică a unui La Bruyere ; nu vreau să spun că este un clasic de imitaţie, ci de conformaţie. Clasic este şi La Roche-foucauld, dar umoarea temperamentală îl deosebeşte de La Bruyere, deşi ambii iau în vedere un concept general al omului, în reflecţiile lor de moralişti. Conceptul lovinescian despre om este şi el clasic, adică observaţiile sale de moralist se raportează la un anume ideal intim al omului, al acelui ideal de „honnete homme" de care-am amintit. Dar modern prin sensibilitate şi prin arta formală, d. E. Lovinescu nu dispreţuieşte pitorescul, anecdotica, viziunea comică, uneori ohiar vode vi listă, a personajului. Portretele sale sunt reduse la unitate psihologică, fără să tindă la abstractizare, la tip, fiindcă în tipologie individul inu-şi toceşte particularităţile de limbaj, de cultură, de temperament şi condiţie socială. Vanitoşii, rataţii, demenţii, laşii, ambiţioşii, timizii, flegmaticii, impertinenţii, indiscreţii, llăudăroşii, răucresouţii, egoiştii, inconsecvenţii, sentimentalii etc, etc. — de care foieşte Fauna vieţii literare, din acest al patrulea volum de memorii, sunt surprinşi şi în resorturile lor intime specifice, dar şi-n particularităţile lor pitoreşti. Portretistica lovinesciană îmbină admirabil concretul cu abstractul, tipologia cu individualitatea, cu o artă nuanţată, cu simţul romancierului care pune-n mişcare un om ,şi cu instinctul dramaturgului, care îl face viabil, prin dialog. Sinteza se face sub ochii noştri, prin expunerea care condensează, unifică, fără a sacrifica amănuntul expresiv. Arta e pusă-n serviciul obiectului, atmosfe- rizînd individul înfăţişat, altitudinea ironică, superioară, izvorăşte din unitatea temperamentală a moralistului. Psiholog şi artist deopotrivă — d. E. Lovinescu se supune la obiect, dar se supune firesc şi la condiţiile subiective ale conceptului său despre om ; de-aci presupusa sa inumani-tate, suspectata sa parţialitate, blamata sa superioritate ; însă arta portretistică înseamnă tocmai reducerea la natura proprie a observaţiei diverse, stilizarea documentului brut. D. E. Lovinescu nu este un istoric al faunei literare, cum ar fi voit unii, ci un moralist, care, din fluctuaţiile în timp ale celor pe care-i vede, trage concluzii de ordin artistic ; documentul se topeşte-n elaborarea scriitorului, omul e un pretext accidental, pentru a surprinde pe om în genere, psihologul e un prag de care se izbesc modelele, spre a fi modelate după reaeţiunea conturată a sensibilităţii proprii. N-am cunoscut niciodată toate personagiile, cărora d. Lovinescu le insuflă viaţă, prin arta sa de portretist ; nici nu era nevoie. In memoriile sale am căutat însă totdeauna pe moralist şi pe scriitor ; şi i-am întîlnit mereu, într-un unghi de vedere personal, şi cu mijloace artistice necontenit împrospătate ; este tot ceea ce trebuie să căutăm, dacă înţelegem condiţiile genului şi dacă suntem sinceri cu noi înşine. în scurta Prefaţă care însoţeşte volumul Aquaforte, d. Lovinescu ne face atenţi asupra caracterului special ai acestui tom, care: „prin cuprins el continuă volumul al treilea, adică nu urmează firul început cu volumul al doilea al unei autobiografii spirituale împletite cu însuşi materialul omenesc în sinul căruia se desfăşoară, cu evoluţii şi etape, ci se revarsă într-un memorialism cu obiecte foarte felurite, ambianţă domestică şi animalieră, prin urmare faună adevărată, ambianţă literară, prin urmare figurată, portretistică şi, la urmă, chiar o faună de idei, strînse la un loc prin caracterul lor de notaţiile pe bază de observaţie nu lipsită de oarecare incisivitate — de unde şi titlul". Şi totuşi, elementele unei autobiografii, dacă nu spirituale, în tot cazul configuratoare a sensibilităţii, se găsesc şi-n acest volum, în „ambianţa domestică şi .animalieră", care-1 precede. Contemplativitatea, sentimentul tradiţiei familiale, al confortului burghez, al izolării scriitorului de 396 397 lume, urnele mărturii de afecţiune filială şi paternă, o anume omenie şi duioşie faţă de «animale şi nu ştiu ce melancolie paseistă şi însăşi originea stării de paragină ia vieţii care pulsa altădată în gospodăria de la Fălticeni dau o aromă autobiografică ciclului denumit Fauna domestică $i provincială. Psihologia dezvăluita-n «seria romanelor ial căror cap de linie este Bizu, în chiar primele volume ale Memoriilor, se conturează şi aci destul de frecvent. Sensibilitatea de moldovean a criticului învăluie în ceţuri de melancolie şi afecţiune un cadru familial, cîteva figuri scumpe, a tatălui, a mamei, a fiicei şi a nefericitului nepot, Anton Holban, mort atît de timpuriu ; ea luminează structura însăşi a moralistului şi oferă preţioase indicaţii biografului viitor. Desigur, dincolo de substratul documentar al ciclului, stăruie scriitorul, isub o formă nouă, de animalier. Alături de GMeaniu şi de d. Tudor Arghezi, care înseamnă nu numai două sensibilităţi, dar şi două epoci artistice diferite, în arta poemului cu subiect animalier, d. E. Lovinescu ocupă un loc intermediar. Duioşia şi expresia miniaturistă a lui Gîrieanu au fost urmate de fantezia, de sentimentul cosmic şi de invenţia verbală argheziană. Poet minor, Gîr-leanu lucra în simbolul direct, uneori cam convenţional ; poet de amploare şi adîncime, d. Tudor Arghezi lucrează-n corespondenţe interne şi-n suflu cosmic. D. E. Lovinescu lucrează şi aci cu mijloace ide portretist: animalul e înfăţişat în pitorescul lui individual, dar şi-n analogia lui umană ; cu tîlc satiric, portretele sale animalice sunt portrete de oameni travestite. Incisivitatea e nota lor caracteristică. Ultimul ciclu, dedicat Faunei ideilor şi subintitulat Disociaţii, (cuprinde portrete analitice de idei, observaţii psihologice, nuanţe înlăuntrul unor concepte ; ele sunt o prelungire a acestor disertaţii presărate între Critice, în care d. Lovinescu a căutat să distingă analitic ianume stări emotive sau anume personagii literare. Fără să aibă vreo asemănare cu disociaţiile gourmontiene, care era iun critic al ideilor, şi fără să fie construcţii ideologice, participă-n egală măsură la pontretistică, deşi într-un proces invers, de la sinteză la analiză, de la concept la nuanţă. Admirabilă vocaţie, cariera literară a d-lui E. Lovinescu are un mers ascendent pe care tomurile adăugate, an cu ^^» ştaif* /ir g ; it**/L 4, 7* Cb^u. -HtăA.* ^*fu  t &~ M h/r^u^m jftStt'u* Q&frifrr- cJt_ kui£l pix. f t-fLAifa* t«îus mtm* iH^tt^tt ca$c ' k /f4of 4' ii* t fin,h% (btti^i ttifrnvs c+U% a.. V/h, paţt rtut 'U 4mjum. ' <• titratul l*ttvu* — i^pM^i *' 4 ^ a ud* 'fir*/*. M t*tt*iA* f iftt9ţ îiMthii* n' tA i ********^/d,^f L«yrfH^> Ufh' U fit** - fJS.JyîtfaJÎ* 9*- t fana*- ./fim Ak*A*"'a*U4^ ţjl****' 'iT De la Parnas la simbolism, Macedonski e socotit ca „un v~ pionier care-a avut meritul dificil de a se sustrage influenţii lui Eminescu, pentru a încerca teme noi şi noi acorduri, într-un limbaj poetic pe care 1-a îmbogăţit cu nuanţe originale". Judecata globală a d-lui Basil Munteanu este justă, ca şi fixarea perioadelor de evoluţie ia operii macedonskiene, inclusiv faza de poet francez ; Macedonski ne apare astăzi, ca un poet de antologie ; el n-ar putea, în nici un caz, să fie asemănat cumva .abundentului Hugo, al cărui lirism are perioade de realizare într-un spaţiu larg al evoluţiei poeziei franceze. D. Munteanu prezintă pe Macedonski după Vla-huţă, Coşbuc, losif şi Cerna (în capitolul amintit), cînd locul său istoric ar fi fost, cu excepţia rondelurilor, mai nimerit înaintea lor. Trebuie amendat radical un loc comun al criticii şi istoriei literare ; opoziţia dintre „pesimistul" Eminescu şi „optimistul" Coşbuc ; opoziţia şi istorică şi structurală există între Eminesicu şi Macedoinski, indiferent de puterea creatoare a fiecăruia ; Coşbuc este un poet „obiectiv", alcătuitor de balade, idile şi pasteluri, exclusiv vizual şi auditiv, fără un mesagiu înalt subiectiv ; metrica lui savantă şi mişcarea ce decurge din ea îi dau alte titluri decît acela de emul al lui Eminescu. Dacă poetul Baladelor şi idilelor barează decadentismul eminescian (în sens de epi-gonisrn), în fond, el nu împinge mai departe lirica naţională printr-o viziune nouă ; acest lucru îl încearcă Macedonski, discipol al literaturii exclusiv franceze, continuator al unei tradiţii de lirism antimetafizic, de viziune clară, mediteraniană a vieţii ; şi dacă Macedonski îşi turbură deseori oglinda pură a vitalismului cu un personalism şi egotism supărător, cînd izbuteşte să se reliefeze într-o amplă contemplaţie, pornind de la acest subiectivism biografic, este cel mai expresiv dintre înaintaşii şi succesorii lui, pe linia indicată. In istoria sa literară, d. G. Călinescu prezintă Literatorul din 1880 şi pe Macedonski, după „marii creatori" ai „Junimii", într-o succesiune mai firească, dacă nu strict cronologic, iraportîndu-şe la întreaga lui operă, în tot cazul 469 aecentuînd opoziţia dintre natura poeziei eminesciene şi a poeziei macedonskiene ; între atîţia epigoni eminesciani şi poeţi de rangul al doilea şi al treilea, pînă la apariţia lui Arghezi, Macedonski este singurul care umple, cu cîteva largi acorduri, o perioadă de ariditate sau de apariţii minore. De variată valoare, astăzi şi autorul Nopţii de decembrie, ca şi Vlahuţă, Coşbuc, Goga, Iosif, Cerna, Duiliu Zamfirescu, Anghel, Petică şi Iuliu Săvescu, în proporţii diferite, sunt poeţi de lectură antologică. Macedonski este, totuşi, cel mai semnificativ, ca viziune, ca temperament şi ca limbaj liric, în perspectiva majoră a poeziei naţionale. în recenta Istorie a literaturii moderne, a d-lor Ciocu-lesou, Vladimir Streinu şi Tudor Vianu, Macedonski apare sub un nou unglii de vedere, acela al unei „tradiţii locale a spiritului estetizant", cum spune d. Streinu, în lotul căruia cade autorul Nopţii de mai. Concluzia prirriului capitol, din Estetismul, aripa sub care d. Streinu învăluie pe predecesorii lui şi pe Macedonski însuşi, este elocventă : „Restrîngînd numai la Cezar Bolliac, C. Starnate, întîiul Alecsandri, Bolintineanu, Cătina, Baronzi, Depărăţeanu şi Sihleanu cercetarea unităţii lirismului în epocă, un spirit estetizant şi o voinţă comună de stilizare, în jurul motivului macabru, exotic şi -mai ales formal, se ascund privirilor grăbite, dar există în adînc cu rădăcini de noi posibilităţi ale lirismului nostru". Capitolul al doilea înfăţişează gruparea poeţilor de la Literatorul şi analizează orientarea estetică a lui Macedonski, cu mult discernămiînt şi subtilitate, scoţînd în relief, pe bază de texte, spiritul de inovaţie al noii mişcări ; ocupat cu biografia şi bibliografia, în sens istoric şi ca indicativ critic, capitolul se sfîrşeşte o dată cu volumul ; aşteptăm, în continuare, situarea creaţiei lirice macedonskiene, în epocă, şi-n valoarea ei intrinsecă. De o reabilitare a poetului, în Istoria literaturii române contemporane (1934) a lui N. Iorga, nu poate fi vorba fiindcă „modernisimul", sub toate formele lui, este combătut şi abhorat ca cea mai mare primejdie şi decadenţă a literelor româneşti. Indiferent însă de stricta evaluare, variabilă, în nuanţe mai imult decît în esenţă, opera poetică a lui Macedonski este astăzi încorporată conştiinţei critice; întârzierea se jL ^explică şi prin inegalităţile omului, dar şi prin inegalitatea realizărilor. Macedonski s-a căutat pe sine, ca artist, cu înverşunare, cu ireuşite şi izbînzi care, ca şi psihologia omului, mărturisesc o personalitate duală ; suntem datori însă a descoperi şi reţine numai unicitatea lui artistică, pentru a-1 situa acolo unde succesiunea valorilor lirice devine un adevăr, adică imediat după Eminescu ; desigur, nu la înălţimea lui, dar în preajma şi pe versantul opus, al vitalismului liric şi aii luminii mediteraniene, pe care nici didacticul şi psihologizantul Vlahuţă şi nici „obiectivul", narativul şi savantul metrician Coşbuc nu pot fi aşezaţi fără a uzurpa viziunea Nopţii de mai, atît de euforică : — Vestalelor, numai o noapte de fericire vă mai cer, Pe jgheabul verde al cişmelei un faun rustic c-o naiadă S-au prins de vorbe şi de glume sub licăririle din cer ; Columbe albe bat din aripi şi visurile din grămadă ; Iar picăturile urmează pe piatra lucie să cadă... Băsmesc de vremurile bătrîne, cînd zînele se coborau Din UmpezimiU albastre şi-n apa clară se scăldau... Reînviază ca prinJarmec idilele patriarhale Cu feţi-frumoşi culcaţi pe iarbă izbindu-se cu portocale ; Pe dealuri clasim s-arată fecioare în cămăşi de in% Ce-n mîini cu amforele goale îşi umplu ochii de senin, Şi printre-a serii lăcrămare de ametiste şi opale, Anacreon renalţă vocea, dialoghează Theocrit... Veniţi: privighetoarea cîntă în aerul îmbălsămit. între atîtea influenţe din lirica franceză, de la Hugo Ia Heredia, s-a zămislit o personalitate vie şi s-a conturat o viziune de o incontestabilă amplitudine ; atîtea căutări de sine s-au regăsit ca sub un cer de vibrantă rezonanţă. 1945 470 GEORGE MAGHERU: „COARDE VECHI ŞI NOI" ; „POEME BALCANICE" * D. Gearge Magheru e un izolat în viaţa noastră literară ; cărţile sale nu se bucură de publicitate, iar scriitorul nu frecventează cafeneaua, cenaclurile sau redacţiile, care dau o notorietate, fie şi aparentă, atîtor figuri fără un relief propriu. Se pare că autorul acesta care nu cultivă falsa eternitate a prezentului este totuşi înarmat cu o dîrză voinţă de a scrie şi blindat cu o fermă încredere în sine. In zece ani a tipărit două drame şi cinci volume de poezii, fapt care pe alt scriitor l-ar fi îndreptăţit să facă o adevărată carieră. Nu cunoaştem din opera d-lui Magheru decît primele sale versuri, Capricii, căzute-n mîinile noastre întîmplător şi aceste două ultime volume, pe care le-am parcurs cu un interes destul de viu. Că nu e-n contact cu viaţa literară se vede din însuşi scrisul său, atît de ciudat inegal, atît de bogat, cantitativ, şi de o varietate care de multe ori împinge îndrăzneala plină la naivitate. Ai impresia că d. Magheru experimentează necontenit, că mijloacele sale de expresie sunt mereu în căutarea unei formule, că sensibilitatea sa, atît de reală, are prea multe supape şi prea puţine constrîngeri. Ceva de diletant vijelios domină cele două volume de care ne vom ocupa aci ; în versurile sale se risipesc atîtea daruri care sunt numai fragmentar utilizate, din lipsa unui autocontrol mai sever şi dintr-o facilitate de- * Editura „Cartea românească". seori surprinzătoare. Un amestec foarte pitoresc de satiră, de fantezism, de viziuni arhaice şi moderne, de crudităţi de |> limbaj şi de expresii ştiinţifice, de senzualitate şi intelectualism circulă în poemele d-lui Magheru. Lectura sa nu e prea uşoară, din cauza acestor salturi subite, care dezamăgesc şi surprind, într-un neîntrerupt exerciţiu poetic. Căci niciodată n-am găsit, în lirica noastră, o energie mai disponibilă pentru exerciţiu ca în versurile d-lui Magheru. Dispoziţie care are farmecul său propriu, dar care poate fi şi o primejdie, pentru scriitor, solicitat de atîtea şi atîtea orientări care vin în coliziune. Poezia sa este mai mult decît interesantă, oricîte impurităţi, stîngăcii, banalităţi şi chiar naive forme ar cuprinde, cu prea multă generozitate. Dacă ţinem seama că numai prezentele două volume au aproape 300 de pagini, selectînd cîteva piese caracteristice, e suficient să constatăm un talent, îngropat într-un morman de mate-rialuri. Am prefera să nu reducem poezia sa la o formulă, fiindcă ea însăşi se realizează, cînd se-ntîmplă, în formule variate. Remarc iînsă o expresie dură, o bogăţie lexicală neobişnuită, o putere de notaţie, uneori, rară. Şi dacă o frecventă înclinare spre un fantezism colorat este forma mai constantă în care d. Magheru se realizează, l-am putea socoti un fantezist. Lucrul mai important însă este să-i relevăm talentul, care există. Iată această Seară: Galben abur îmi învie Blonda mea melancolie... Seara-mi apăreai din ceai Surîzînd cîte-mi ziceai ! Aeru-ţi făcea o blană Din spirale de havană Şi plecai iar în mormînt; Doamne ! Blondul ei vesmînt N-are luciu d-eleşteu ? Nu-i frumos ? Pe Dumnezeu 472 473 Pentru ce l-ai dus în floare,, într-un chip de sunătoare ? Galben abur îmi învie Blonda mea melancolie. Sau Luneta: Luneta aceasta mult mă minunează : Cîmpia, dealul se îndepărtează Şi-apar în ea ca într-un fund de scochi, Aşa e-n fundu-albastrului tău ochi, Ochianul fără dragoste şi ură In care plînsul meu e o miniatură, Şi-acest vulcan cuprins de fum Şi care schimbă universu-n scrum, E-o pălărie cu o pană sură. Iar această Noapte la Constaniinopol e plină de reflexe puternice prin imaginea nouă. Pe vîrfuri de geamii, cînd luna plină, Fusese transţormată-n semilună, Iar steaua, pe destinul meu stăpînă, Fusese închegată de-o cadînă, îmi luam tipsia, funia şi-un hanger, Să te ajung, cadîna mea, din cer, Pe vîrfuri de geamii, cînd luna plină... Dar braţe moi mă-nconjură cu dor. Ca trandafirul cel agăţător, Şi în parfum de clopoţel şi mentă Mîini albe trag perdele roşi pe minte, Încît voinţa leneşe se surpe-n Miresme şi încolăciri de curpen, Şi braţe moi mă-nconjură cu dor... Cînd mă trezesc, în inimă mă-njungkie. Din cerul cald, o lună cît o unghie, Şi-n plasa de păianjeni, aştri-s reci, Sorbiţi de trompa morţii, pînă, seci, Sunt mucilagiu-n haos ; şi mă-njunghie. Din cerul cald, o lună cît o unghie, O, vino mai aproape, mă mîngîie, Iubita mea, căci tone de tămiie N-or ridica pe ceruri steaua moartă. Şi lunii mici, ajunsa ca o toartă, li iau pe cer măsura gropii, Părinţii, sfinţii arhiepiscopii. O, vino mai aproape şi mîngîie... Pe vîrfuri de geamii, cînd plina lună E transformată într-o semilună. I Desprind din Celei rele numai cîteva versuri de o no-|r taţie atît de crudă, deşi toată poema e demnă de reţinut : l§; Mîngîierea-n mîna ta cea mică I Este ca acidul de urzică, ţ Şi înţepătura-n graiu-ţi nou E ca-mpunsătura-n corn de bon Frumuseţea ta cea fără greş, Stupi în ghimpii unui roş măceş. Fruntea-ncununată,-n păr de jar O aureolează răi bondari. Ochiul tău e otrăvitul mac, Rîsul e înţepătura-n vîrţ de ac... Cîtă vigoare lexicală şi cîtă proaspătă fantezie dovedeşte d. George Magheru în exemplele citate, e drept, găsite cu o stăruitoare eliminare a atîtor prisosuri şi stîngăcii, dar talentul său, încîleit în mărăcini şi sîngerat, e încă intact. în Poeme balcanice, bogăţia lexicală şi fantezia se alimentează din folclor şi din vîna antonpannescă, dintr-un substrat oriental pe care 1-a redescoperit d. Ion Barbu în sonorele sale balade şi pe care îl reia şi d. Magheru, cu multă truculenţă, deşi cu mai impură artă. 474 475 în Balada viteazului prolixitatea nu mai supără (defectul celor mai multe poeme din acest ciclu) şi nici frag-mentismul nu mai ne lasă -cu frumoase promisiuni : E acest viteaz, monarc In vînătorii cu arc; Lancea~i ţâră milă printre Scorpi, balauri pînă-n vintre.,. Sună clopote înalte Glasul lumii celeilalte... Pentru cumpăna dreptăţii Rade el zimţii cetăţii Şi petrece-n foc şi sabie Orice nenchinată tabie. Sună clopote înalte Glasul lumii celeilalte,,. Hrece printr-un cimp de leasă Fata : geana-i e sumeasă Şi pe dedesubtul scufii 1 se încreţesc zulufii. Sună clopote înalte Glasul lumii celeilalte... Spre un ţărm de iezure Unde-i domn un viezure, Pe un mal rîpos de şigă Unde lupul e de rigă; Sună clopote înalte Glasul lumii celeilalte... Cu al morţii semn i-a uns Preotul de treflă, tuns, Putrezeşte neagra tigvă Neclintită de molitvă; Sună clopote înalte Glasul lumii celeilalte. Cît ar fi cîştigat, calitativ, d. George Magheru, dacă ar fi făout o .selecţie serioasă, şi în loc de două volume de versuri ar fi alcătuit unul singur, în care ar fi fost mai concentrate şi mai evidente, pentru cititor, realele sale însuşiri de poet fantezist, cu incrustaţii dure în lemnul cuvintelor. 1936 Pe cînd îi sărută gura In inimă-i muşcătura Şi mustaţa sulicioară Gîdilă în subţioară. Sună clopote înalte Glasul lumii celeilalte. Un vătaf pizmătăret L-a legat în somn, isteţ ; Lunecă printre ferigi Cercuitul în verigi. Sună clopote înalte Glasul lumii celeilalte 476 Du-ma tu aiure Spre tămăduire; Poate să mă doară Chiar în nedormite Dar să bată-n poartă Noua artă. 1937 GEORGE MAGHERU: .POEME ÎN LIMBA PĂSĂREASCĂ" Denumirea dată de d. George Magheru de Poeme în limba păsăreasca pare mai curînd să indice un înţeles satiric volumului său ; căci cu oricâte virtuozităţi şi virtualităţi ne-a obişnuit versul său prea fecund, între care nici umorul n-a fost lăsat deoparte, prea e vădit susţinută intenţia de parodie a acestor poeme. Un pur joc verbal, o acrobaţie a ritmului şi a rimei, un salt mortal necontenit al fantezk: si o jonglerie obositoare de aliteraţii reduc volumul său ultim la o tehnicitate în care senzaţia de năstruşnic anulează însăşi ideea de poezie. Cred că d. Magheru abuzează aci de un pitoresc lexicali, de altfel însuşire pozitivă a sa, răsucind în gol o virtuozitate primejdioasă. Se poate să mă-nşel atribuind un sens exclusiv de parodie poemelor prezente, dar dacă voit scopul nu este acesta, involuntar duce la acelaşi rezultat. Să citez ceva ? Este prea uşor ; mă supun şi-nohei cu un sentiment ciudat de dezamăgire, deşi buna dispoziţie este subsecventă, reprodudnd Rugăciunea poetului: Pe litoral Alb litoral Literă mirată Pulbere ritmată învelitoare Revelatoare Fii hotar paraginii Şi enigmă-a marginii. 478 GEORGE MAGHERU: „PIELE DE CERB"* D. Magheru îşi intitulează .această feerie un „pretext dramatic pentru meditaţiune". Şi este clar că forma dramatică împrumutată tablourilor lirice şi umoreşti, în care se perindă viaţa lui Piele de cerb, născut, cum spune poetul, „din rude imari împărăteşti", este un pretext pentru a evoca destinul omului şi a sugera o concepţie asupra vieţii. întreprinderea este, în intenţiile ei, prea vastă, îmbrăţişînd experienţele multiple, aş zice totale, ale omului. D. Magheru pune prea mult într-o isingură operă ca să poată cuprinde în toată adîncimea lor o serie de simboluri. Căci faptele se petrec într-un plan de ficţiune faustică, de la-nceputul pînă la sfârşitul acestui „pretext dramatic", încărcat de sensuri lirice şi străbătut de teme grandioase. Aparenţa de basm accentuează şi mai mult intenţiile filozofice ale poemului, în care regăsim pe acelaşi scriitor, dotat cu reale însuşiri, dar oprit în loc de aceleaşi deficienţe. Om de ştiinţă şi suflet de artist, d. Magheru este necontenit solicitat între reflecţie şi intuiţie ; năzuinţele sale nu ajung însă totdeauna şi la claritatea expresiei. Fiindcă d. Magheru mînuieşte o limbă literară de savoare personală de o remarcabilă bogăţie lexicală şi e condus de o fantezie cu preţioase avînturi şi întorsături satirice, niciodată o lucrare a sa nu este lipsită de un anume farmec. Este cazul şi „pretextului dramatic" Piele de cerb. Dar să *Edit. „Cartea românească". 1§ rezumăm momentele acestei meditaţii lirice spre a ne da seama de cîte sensuri vrea să aglomereze într-o feerie. La naşterea acestui făt-frumos, după ce unsprezece ursitoare îl dăruiesc, rînd pe irmd, cu „patima de a cunoaşte lumea, cu aceea de a-i simţi frumuseţea ; să-i placă viaţa de familie, să se-ntreacă prin acţiune, să simtă plăcerea odihnei, să cinstească muncile simple, să poarte simţul dreptăţii, să poată face minuni, să-i placă plăcerea, să preţu-iască reculegerea filozofică şi să cunoască fericirea (renunţării" — tocmai cînd aşteptau părinţii şi a douăsprezecea ursitoare, apare Piază-Rea, care-1 îmbracă cu pielea de cerb, semn al blestemului de a suferi ; după el, Piază-Bună îi pune în suflet necuprinsul. Plămădit din suferinţă şi absolut, în inspiraţii, în ta-- blourile următoare Piele de cerb îşi va purta destinul sub conducerea lui Văpăilă şi a lui Gerilă, unul simboiizînd pasiunea, elanul, celălalt, analiza rece, raţionalismul dizolvant. Primul popas îl face în luminişul pădurii, îin care l-au luat în stăpînire duhurile lui Văpăilă şi Gerilă ; un moment vrea să se spînzure de un copac ; arborele îi dă însă revelaţia cunoaşterii principiului vital, iar fata Craiu-lui-Verde îl mîngîie şi-i dă senzaţia iubirii. Prima experienţă o face pe calea cunoaşterii raţionale, într-o „uzină în plin lucru". Locuitorii se irevoltă contra lui, ştiinţa se dovedeşte a fi stearpă, maşinistmul o tiranie a omului care l-a născocit ; dezgustat, Piele de cerb se mută în alt timp şi spaţiu, şi-1 întîlnim în decorul unei strade a Cyprului antic ; aci Pygmalion lucrează febril la statua Gal ateii ; ia cunoştinţă cu creaţia prin artă, de-aci trece într-un fel de paradis al poeziei, în ţara cîntăreţilor, care sunt paseri. Cunoaşterea prin poezie nu este şi ea mai puţin dezamăgitoare. Ceea ce Văpăilă aprinde în sufletul eroului, Gerilă vine şi stinge ; revenind în Cypru, vede pe Pygmalion îndrăgostit de Galateea. Realizînd arta, creatorul doreşte viaţa, dar se transformă în piatră. Piele de cerb nimereşte în camera unei fete ; jură să rămiîie pe veci, să se statornicească în viaţa de familie. Dublul lui, Gerilă, îl săcătu-ieşte şi /de această dorinţă. Urmează experienţa faptei, a vitejiei ; Gerilă se preface a fi mort, dar înviază la timp şi-i explică inamitatea imitului eroic şi limita faptei care ucide gîndul. Ajuns în vîrful unui deal, se pare că şi-a gă- 480 31 — Scrieri, 3 — c. 1759 48Î sit fericirea lîn contemplaţie, dar ea duce la moarte ; într-un cîmp arabil, crede că şi-a aflat scopul în munca pământului ; după un conflict între Văpăilă şi Gerilă, care se completează contrazicîndu-se, Piele de cerb îşi mută neliniştea aiurea. Alternîind poezia cu umorul, feeria d-lui Magheru vădeşte varietatea mijloacelor sale de expresie, aşa cum am văzut şi-n ciclurile abundentelor sale poeme. Meditaţia lirică şi sarcasmul sunt două planuri pe care trece cu uşurinţă fantezia scriitorului ; mai dificil îi este să fuzioneze ideologia, în seria ei de concepte, cu simbolul arborescent, plin de adîncime şi sugestie. Şi nicăieri greutatea aceasta nu se observă mai stăruitor ca-n tablourile^ „pretextului dramatic" prezent. Sugestiv, viu în amănunte, poemul meditativ al omului devine o complicată maşină-» rie, în care principiuil vieţii circulă cu întreruperi. Realizat mai mult în decorativ decît în interior, invadat de discursivitate, cu ideologia neaooperită de intuiţie — mitul omului, sfîşiat ide atîtea absolute impulsiuni, se descompune în culorile spectrale, fără să aibă şi incandescenţa solară, orbitoare a discului faustian în concepţie — Piele de cerb rămîne totuşi la eonfinele creaţiei ; cu virtualităţi multiple, se realizează necontenit în accesoriu şi parţial. Ultimele experienţe ale eroului se încarnează în principiile succesive ale dreptăţii, văzută în aspectul ei de caricatură procedurală, în iluzia minunii înviern unui bărbat mort, care o dată revenit la viaţă îşi recapătă trivialitatea cotidiană ; Piele de cerb gustă din dezamăgirea epicu-reismului într-un decor antic, de bacante şi coruri, se dezbină în principiile majore ale simbolului .prometeic şi al divinităţii, ca să se întrupeze îndată în umilinţa şi sacrificiul monahal, fiind izgonit din mînăstire de duhul materialist al oamenilor, însoţit de blestemele călugărilor şi de nerecunoştinţa omului. Cînd experienţele se epuizează şi cînd Piele de cerb îşi dă seama de disensiunea celor două duhuri, Văpăilă şi Gerilă, se dezbăra de ele şi vrea să se ucidă. în acel moment cade un crin, trimis de fata lui Verde-împărat, care trebuia să se mărite cu un altul, impus de voinţa părintească. Apar Piază-Rea şi Piază-Bună, se luptă între ei şi ultimul triumfă. Domniţa se duce să caute apă vie şi apă moartă, iar blestemul, pielea de prb, cade şi eroul se Domeneşte în grădina cerului. Aci iaţa se-mpacă în însuşi principiul creaţiei, în voinţa Crea-orului, care face elogiul omului şi al suferinţelor pe care I le-a destinat, ca să cunoască prin luptă, prin jertfă şi să întreţie astfel viaţa. Revelaţia sensului existenţii o află Piele de cerb în idealul altruist al cunoaşterii : „Am fost într-adevăr rău. Voiam să cunosc, gîndin-du-mă numai la mine, la căderea pielei mele. Voiam să cuceresc lumea numai pentru mine. Acum vreau să cunosc viaţa pentru a o ajuta, vreau s-o stăpînesc pentru a o întocmi. Aici, pentru binele tuturor, între noroade sălbatece voi încuiba ordinea gîndirii. Totul s-a prefăcut în mine. Cine s-a dat pe de-a-ntregul chinurilor morţii, cine a fiert în propriul său sfinge pentru binele altuia, acela e înfrăţit pe totdeauna cu viaţa întreagă. Acum sunt bun, şi cu cît voi cunoaşte, voi fi mai puternic şi deci mai bun. Voi chema noroadele şi le voi spune : e ceva sălbatec în actul de a cunoaşte : nevoia de a nimici. Le voi spune : cunoştinţa are ceva drăcesc în ea, puterea. Doar omul şi noroadele ajunse sfinte pot birui această cursă vicleană, doar ei trebuie să se apropie de arborele cunoştinţei. Şi eu simt bunătatea şi sfinţenia în adîneul inimei mele." Alături de femeie, sprijinit de iubire, Piele de cerb îşi va simţi viaţa cuprinsă de „nimbul nemuririi" ; sfîrşit care dă cu totul altă direcţie feeriei meditative a d-lui Magheru, transformând o aspiraţie faustică a omului într-o concepţie obişnuit romantică. Ceea ce înseamnă că frumuseţea acestui pretext dramatic stă în amănunt, şi nu în totalitate ; că între lirism şi umor d. Magheru rămîne un fantezist virtuos şi mai puţin un creator de mituri lirice. 1937 482 TITU MAIORESCU-PAŞOPTIST, SAU SIMPLE PARADOXE INUTILE Revista Floarea de foc, reapărută într-o nouă serie, după o întrerupe/re ce echivalase cu un deces, îşi inaugurează paginile cu un prim număr, consacrat ideologiei paşoptiste. Procedeul ni se pare ingenios, dacă şi rezultatele ar fi fost fructuoase. Nu ne vom referi, în aceste obiecţii, la modul incomplet, improvizat şi uneori incoerent cum a fost prezentată fizionomia intelectuală a generaţiei de la 1848. Ceea ce ne-a atras ou deosebire luarea-aminte în acest număr este articolul d-lui Petru Manoliu, intitulat Filozofia paşoptistă: Titu Maiorescu. Din primul moment ne-a surprins situarea lui Maiorescu în generaţia intelectuală a (paşoptiştilor. Nici acţiunea lui politică, nici lupta înverşunată în contra excesului de patriotism în literatură, nici măsura şi spiritul corosiv maiorescian nu-l indicau printre figurile acestei epoci. O deplasare istorică şi ideologică atît de flagrantă a lui Maiorescu nu putea să-1 ducă pe d. Petru Manoliu decît la o serie de erori care nu pot fi considerate nici măcar pa-radoxe. Să reluăm metodic obiecţiile şi mai ales afirmaţiile nedovedite pe care d. Manoliu i le aduce lui Maiorescu. Cea mai substanţială parte a articolului său este consacrată controversei dacă Maiorescu este sau nu un filozof şi, dacă nu poate fi considerat ca atare, de ce d. Ion Petrovici, discipol cu un nedezminţit cult postum al maestrului, îl consideră un filozof sacrificat. D. Petru Manoliu analizează critic argumentele d-lui Petrovici, înclinat dintr-o reverenţă admirativă să exage-]| reze posibilităţile de creator, în filozofie, ale lui Maio-j J rescu. Explicînd psihologic aserţiunile şi ipoteza profesorului ieşan, d. Manoliu contestă capacitatea de creator a lui ; Maiorescu în domeniul filozofiei ; o vocaţie irecuzabilă | f — spune d-sa în rezumat — nu l-ar fi împiedicat pe autorul Criticelor să-şi alcătuiască un sistem original. Dacă n-a fă-cut-o, e semn neîndoios că Maiorescu n-a avut această vo-I caţie ; nicidecum un simţ de dramatic sacrificiu în faţa con-1 diţiilor inferioare ale culturii române n-a făcut din Maiorescu un filozof refulat. Obiecţiile d-lui Manoliu ni se par juste ; noi credem, de asemeni, că Maiorescu n-a avut acel impuls nativ de creator în domeniul filozofiei. Ipoteza d-lui Petrovici este un simplu omagiu, izvorît dintr-o lirică admiraţie pentru maestrul său. De altfel, Maiorescu dase circulaţie unei întregi ^ teorii, care osândea, pe baza unui presupus determinism interior şi istoric, poporul român la o prelungită fază de ! ~~ asimilare a ideilor apusene. în Literatura română şi strei-nătatea, criticul stabileşte chiar cîteva trepte de evoluţie a spiritului creator naţional ; realizat în filologie, istorie şi beletristică, Maiorescu îl vede încă inapt pentru creaţia ştiinţifică, în ordinea pozitivă, şi în speculaţia filozofică. Teoria justifică mai mult constrîngerea subiectivă a celui ce-a formulat-o, căci existenţa istorică a lui Vasile Conta şi a lui Xenopol, indiferent de gradul lor de originalitate, dezminte interdicţia principială a lui Maiorescu. El a fost numai un strălucit profesor de filozofie, un admirabil spirit expozitiv al sistemelor altora ; iar cînd a avut nevoie el însuşi să dea o bază filozofică principiilor lui critice, aplicate la cultura timpului, a recurs la Hegel şi Schopenhauer, la Kamt şi Spencer, pe eare-i asimilase cu o luciditate şi o adeziune temperamentală necontestate. Dacă d. Petru Manoliu s-ar fi limitat să-1 prezinte pe Maiorescu sub acest unic aspect, am fi fost de acord cu d-sa. Nu-nţe-legem însă de ce dintr-o problemă intimă, aceea a incapacităţii creatoare în filozofie a ilustrului profesor, d. Manoliu trage concluzia asupra „paşoptismului" ideilor profesate de Maiorescu. N-o dovedeşte cu nimic şi nici nu ne poate convinge. Mai întîi, un simţ metodic presupunea 484 485 că trebuie să ne ofere o definiţie sau o descriere completă şi caracteristică ;a spiritului paşoptist în filozofie. Ceea ce d. Manoliu nu face ; cu o serie de afirmări violente ca : „Titu Maioreseu nu a fost atît de viu încît să aibă dreptul la o moarte oarecare", sau cu generalităţi vagi ca: „tranşanta despărţire între actualul generaţiei contemporane şi între contemporanii generaţiei defuncte" — formule vide de-nţeles şi de pură opoziţie verbală — sau, în sfîrşit, cu această categorică aserţiune : „Titu Maioreseu n-a fost filozof pentru unicul şi marele motiv că n-a ştiut ce este filozofia", d. Petru Manoliu poate dezorienta, uimi pe imberbii tinerelor generaţii, în succesiune de sciziparitate, însă nu poate pretinde şi adeziunea oamenilor serioşi. Ce era filozofia lui Kant, Hegel, Schoperihauer şi Spen-cer, cel puţin atâta lucru va fi ştiut bătrînul Maioreseu, poate chiar mai bine decît mulţi dintre iconoclaştii colaboratori ai Floarei de foc. Ni se pare ciudat că d. Manoliu, care nu este la primul său articol, să facă o necamaraderească şi subită concurenţă d-lui Eugen lonescu, singurul arhanghel cu bici de papură la porţile sacre ale culturii şi literaturii române. D. lonescu este cel puţin amuzant, căci s-a încăpăţînat într-un negativism, care, dacă nu e pueril, este cu siguranţă patologic. Unde d. Manoliu întrece însă limita seriozităţii sale este în negarea oricărei valori a criticei lui Maioreseu. Să fie de vină aceeaşi contaminare cu furia de notorietate care-1 agită pe blîndul poet al micilor elegii pentru fiinţe şi mai mici, d. Eugen lonescu ? Căci .afirmaţii de felul acestora : „Autorul criticelor — false pînă la exasperare, în afară de retorica lor" ne pun pe gânduri şi ne fac să ne întrebăm ce sentiment penibil ne mai este rezervat nouă, faţă de încriminările d-lui Manoliu, dacă Maioreseu, în Critice, este „fals pînă la exasperare" ? Sau ce să zicem despre o altă acuzare, de aceeaşi seriozitate 'neserioasă : „Căci să nu se uite că Maioreseu 1-a falsificat pe Eminescu". D. Manoliu nu mai e nici original ; repetă încriminarea lui Gherea ; dar Gherea, care 1-a falsificat într-adevăr pe Eminescu, mai poate fi o autoritate pentru d. Manoliu, ■ reprezentant de nouă generaţie, antipaşoptist, scandalizat de ignoranţa şi retorismul lui Maioreseu, dar nu şi de al său jpropriu, desfăşurat cu o elocvenţă neconvingătoare, pe răbdătoarele pagini ale Florii de foc ? Titu Maioreseu, dacă are vreun merit necontestat, apoi îl are pe acela de a fi combătut „paşoptismul" literar, excesul de patriotism, localismul strimt şi tendenţionismul sufocant ai „generaţiei eroice", judecind cultura' română „de la înălţimea ideilor veacului al XlX-lea", împingînd •literatura şi ideologia timpului spre o formă superioara de europedsm. în acest cadru trebuia să-1 judece d. Manoliu, în însăşi atmosfera istorică în care s-a manifestat în reaeţiunea sa antipaşoptistă şi în valabilitatea criticismului său — pe nefericitul Titu Maioreseu, prilej de retorică negativistă şi de paradoxe gen Eugen lonescu. Articolul d-lui Petru Manciliu suferă de un mic viciu : şi-a falsificat obiectvJl şi fatal şi obiecţiile în raport direct cu el. De aceea este şi inutil, de o inutilă violenţă verbală şi zadarnică atitudine polemică, cu o umbră care nu-i aparţine lui Maioreseu, ci propriei sale proiecţii subiective. Iată, deci, unde duce inutilitatea gesturilor tinerei generaţii, pornită pe aprige, dar false revizuiri de valori istorice. Numai d. Eugen lonescu trebuie să exulte că şi-a găsit un discipol ; nu se ştie însă dacă n-o fi chiar mdancolic, fiindcă i se adumbreşte unicitatea şi i se diminuează farmecul. Intenţionează subversiv oare d. Petru Manoliu să-1 retrimită pe micul negator de mari valori în leagănul păpuşilor sale de cîrpă versificată ? Ar fi dezolant pentru noi ! 1933 486 TITU MAIORESCU Fără îndoială că Însemnările zilnice au un sens de prefigurare a personalităţii lui Maiorescu ; şi dacă n-ar fi rămas, din caietele lui intime, decît partea privitoare la adolescenţă, am fi putut uşor reconstitui maturitatea, poate cu unele lacune, destul de importante, atingînd firea pasională a criticului şi unele surprinzătoare nelinişti ; categoria inteligenţii maioresciane şi voinţa de a-şi forma armonios personalitatea se desprind însă destuii de clar, în preocupările şi confesiile adolescentului. Nu vom face nici un paralelism complet între Hasdeu şi Maiorescu ; timpul nostru nu-şi mai pune problema imediată a opţiunii între hasdeism şi maiorescianism. Figurile lor aparţin culturii şi istoriei ; iar discuţia despre prioritatea lor ni se pare prea simplificatoare, ba chiar fundamental greşită. Sunt doi animatori, cu mijloace şi temperamente deosebite; individualitatea lor trebuie definită mai întîi intrinsec, apoi comparativ. Structural văzuţi, sunt diametral opuşi, ca fire, ca disciplină intelectuală, ca origine a culturii ; e normal să exercite şi două influenţe contradictorii, două forme dialectice ale culturii veacului trecut, cu limite pe care documentele psihologiei lor le vor pune din ce în ce într-o lumină mai precisă. Hasdeu a uluit cu marea lui personalitate, cu ţîşnirile lui de geniu, cu îndrăznelile lui creatoare ; nu se poate nega aceasta, oricîtă admiraţie am avea pentru Maiorescu. Dar strălucitul critic al culturii noastre moderne a ştiut să domine şi să subjuge, două atitudini deopotrivă de greu a se îmbina, pe care totuşi le-a ridicat la un fel de virtuozitate artistică. Poate că Maiorescu a voit, eu luciditate, cu stăruinţă metodică să fie prea mult ; şi atunci personalitatea lui publică, de profesor, de orator şi om politic, de om de lume şi estet, de călător neobosit, de intelectual cochetînd cu cît mai multe discipline, fără să se consacre exclusiv nici uneia, ca şi vocaţia lui de spiritus rector l-au dus la izbînzi sigure şi de timpuriu cîştigate. Stilul formal al personalităţii lui goetheene a impus contemporanilor şi a triumfat deplin, acoperind prea mult stilul interior. Opera cea mai reuşită a lui Maiorescu este viaţa lui ; dintr-un modest magistrat provincial (primul lui post este de judecător la Giurgiu), ajunge un factor determinant în cultura şi politica ţării, aureolîndu-şi bătrîneţea olimpică şi satisfăcută cu prezidenţia Consiliului de Miniştri şi a păcii de la Bucureşti, după războiul balcanic din 1913. Viaţa lui Hasdeu n-are nici pe departe această simetrie, această euritmie şi seninătate,^ cel puţin aparentă. Pasiunea lui este creaţia, ştiinţa istorică şi filologică, monumentalul în spirit, diversitatea şi mobiiiti£ea fără preget. Opera scrisă a lui Maio/rescu atinge o perfecţie formală prea de timpuriu, spiritul se cristalizează prea repede, coeziunea lui lăuntrică este prea strînsă ca să-i mai îngăduie evoluţii ulterioare. Admirabil gospodar al unor idei directoare, opera lui Maiorescu are ceva din osteneala clasicismului, fără să fi trecut şi prin faza necesară de „Sturm und Drang". Pentru o cultură tînără, o astfel de apariţie are nu ştiu ce superioritate şi deficienţă în acelaşi timp. Tipologia maioresciană este o realitate atît de concretă, încît o bună istorie a culturii noastre trebuie s-o explice în toate nuanţele ; a o respinge sau exalta este o dovadă de absenţă a spiritului critic. Maiorescu trebuie astăzi explicat şi înţeles, nu combătut sau idolatrizat. Şi dacă în creaţia intelectuală s-a mulţumit să pună mai ales premisele, fără a trage şi consecinţele lor fecunde, în creaţia unui stil de viaţă Maiorescu a tras numeroase concluzii ; asupra lor cată să îndrepte preţioasele însemnări zilnice ; ele vor lumina biografia lui spirituală, îi vor fixa înseşi condiţiile interioare, impunînd o nouă şi veridică fizionomie a personalităţii lui, văzută prea convenţionali de contemporani şi discipoli. Şi tot din confesiile maioresciane 489 vom înţelege (de ce elevii maestrului au rămas, în foarte multe cazuri, la un fel de „formă fără fond" a personalităţii, iîmprumutîndu-i numai stilul de viaţă exterioară, fără oonţinutul ei. Dacă Maioreseu a creat un tip al mediocrităţii stilate nu este de vină, fiindcă stilul lui a ieşit din-tr-un proces îndelung dezbătut, dintr-o voinţă normativă cumplită, punînd peste flăcările care-1 ardeau masca apolo-nică a personalităţii lui publice. Elevii au luat rezultatul drept principiu de viaţă ; forma, drept realitate lăuntrică, masca, drept fizionomie ; de aceea, maiorescianismul a iscat un adevărat cabotinaj al personalităţii, iar în cultură a dus la un academism sterp, luat drept seninătate, armonie şi clasicism. Actorul din Maioreseu avea câţiva mici demoni, abil mascaţi, sub stilul lui apolonie de viaţă ; că nu i-au presimţit contemporanii entuziasmaţi, că nu i-au recunoscut adversarii organici nu este de mirare. Rostul însemnărilor zilnice este tocmai de a lua cunoştinţă de demonii aceştia ; complexitatea şi amploarea lor ne vor putea explica însuşirile şi deficienţele tipologiei maioresciane ; dezbinările lor lăuntrice vor prefigura masca apo-lonică a bărbăţiei lui, de altfel atît de repede cucerită. Abia după ce vom parcurge etapele principale ale vieţii lui Maioreseu, mărturisite de el însuşi, vom închega figura unui om şi vom distruge portretul unei fantoşe. Voinţă esenţial normativă, Maioreseu este un logician al propriilor instincte şi pasiuni ; vorba cunoscută a lui Goethe că „cea mai mare fericire a omului pe pămînt este numai propria personalitate" i se poate aplica integral. Maioreseu se creează atît de lucid, încît pot spune că floarea cea mai aleasă a artei lui se găseşte în viaţa lui ; voinţa de personalitate 1-a secătuit de instinctul de creaţie intelectuală, 1-a limitat repede, 1-a stabilizat fără .posibilităţi de depăşire ; nu scuzăm nimic din marginile capacităţii lui de creaţie, nici nu întărim, .indirect, opinia d-lui Petroviei, care vorbea de „sacrificiul" de creator al lui Maioreseu, într-o cultură tânără, care l-ar fi înfrînt, impunîndu-i o manifestare subordonată nevoilor culturale ale momentului. Caracterizăm numai, explicăm o tipologie, foarte organică şi mărginită de însăşi natura ei. Personalitatea socială maioresciană este şi ea o creaţie, văzută în timp ; atît deducem ;B din „însemnările" lui ; legenda unui Maioreseu abdicând de la culmile creaţiei este o legendă ca multe altele. |j| Impersonalitatea maioresciană are unele abateri uşoare m chiar în Criticele lui ; expresia impersonală a putut induce m pe mulţi în eroare, nelăsîrudu-i să vadă ceea ce este subiec-M *n ^rea ^u** Maioreseu s-a zugrăvit pe sine, indirect Jjf şi prea schematic, în Cîteva aforisme şi în eseul Din expe-9 rienţă (1888) ; revăzute, în lumina „însemnărilor", ele exil plică unele laturi, confirmate de faptele jurnalului, ale II personalităţii lui. în puţinătatea „aforismelor" s-a văzut ff mai mult un exerciţiu literar, în marginea Aforismelor ţ lui Schopenhauer, pe care le-a tradus dintr-un organic r instinct de euldemonologie, axa personalităţii Iui, astăzi atît fi: de precizată ; din acelaşi instinct pornesc şi „aforismele", :=r nu dintr-o dexteritate literară. Preferinţa lui Maioreseu Ţ pentru reflecţiile „asupra înţelepciunii în viaţă" ale lui ţ Schopenhauer nu este întâmplătoare ; coroborate cu pro-priile „aforisme", cu opusculul Din experienţă şi cu Insem-nările zilnice, îi vor întregi tipologia, umanizând-o ; şi nu f yfam !(jaCa o monografie asupra operii lui Maioreseu se mai poate scrie astăzi, fără a ţine seamă de viaţa lui ; fără ? ea opera rămîne sumară, depăşită, prea istorică adesea şi incompletă. Personalitatea maioresciană va trebui explicată numai prin dublul plan al ei, rezultând din îmbinarea stilului social cu stilul spiritual. Insistăm atît de mult asupra acestui lucru, fiindcă maiorescianismul nu este numai o formulă goală de conţinut, cum vor s-o acrediteze adversarii frenetici ai spiritului critic, în înţelesul lui general. Spiritul critic este numai faţa negativă a unui stil de v^iaţă îşi de airtă, la Maioreseu, ca şi la Caragiale. iŞă dacă lui Maioreseu i se poate imputa, pînă la un punct, excesul de negaţie, fiindcă s-a oprit în pragul creaţiei, în critică, lui Caragiale nu i se poate imputa decît geniul lui dramatic. între Eminescu şi Garagiale, Maioreseu are doar privilegiul talentului şi al personalităţii sociale deplin dezvoltate, armonice şi de individuală longevitate ; dar între cei doi creatori, unul de viziune lirică şi altul de viziune comică a existenţii, nu vedem nici o prăpastie. Eminescu şi Caragiale sunt polii de echilibru, în creaţie, ai spiritului românesc din faza junimismului, iar Ma- 490 491 iorescu face trăsătura de unire între ei, prin luciditate, prin fcunul-gust de a-i fi înţeles pe amîndoi. Că nu i-a şi explicat întru totul, prin creaţia critică, nu înseamnă decît că Maiorescu a fost prea ocupat cu propria lui personalitate, de egoismul unui ideal eudemonologic, de care vorbeşte Schopenhauer în Aforismele lui, şi de concilierea a ceea ce filozoful german numeşte : „despre ceea ce este cineva, despre ceea ce are cineva şi despre ceea ce reprezintă cineva". Maiorescu s-a străduit să facă o sinteză a acestor trei feţe ale personalităţii lui ; de aceea spuneam că a voit să fie prea mult în acelaşi timp. Structural, individualitatea lui este mai complexă decît a lui Eminescu şi Caragiale ; calitativ, sinteza ei se face mai prejos decît realizarea, într-o unicitate copleşitoare a individualităţii eminesciane, creată sub aspectul exclusiv al idealului „ceea ce este cineva" ; iar Caragiale, oricît s-ar fi străduit >şi ar fi dorit să anexeze şi celelalte două aspecte („ceea ce are cineva" şi „ceea ce reprezintă cineva"), nu s-a realizat decît tot în primul stadiu, al personalităţii spirituale. Fantezia lui Maiorescu s-a mulat pe viaţă, a lui Eminescu şi Caragiale s-a concentrat şi depăşit în creaţia spirituală. Dacă există un geniu cuvîntutui, şi oriunde s-a manifestat, în orieît de divergente tărîmuri a activat, el a dus cu sine aceeaşi unitate temperamentală, aceeaşi structură specifică — de critic, în politică la fel ca şi în literatură, în filozofie, ca şi în istorie, în avocatură, ca şi la tribună şi la catedră, şi că destinul lui a fost să dea cea mai strălucită pildă a criticii însăşi, în sensul ei de funcţie generala a spiritului, în a doua jumătate de veac a culturii române. Şi prin această fizionomie, Maioreseu este actual astăzi şi va mai fi încă atîta timp cît facultatea critică a minţii nu va înceta să funcţioneze, în evaluarea produselor spirituale ale culturii. Pentru critica noastră contemporană, Maioreseu înseamnă un mare înaintaş într-o anumită aripă a ei, în ceea ce se numeşte planul estetic al criticei ; prin simţul autorităţii, prin ferma ei judecată, prin gust, critica maioresciană întrupează în mod concret cîteva atribute ale criticei însăşi, 528 ' f; AA V I LIV QNSTANTI N(KV ~ aii. XIII, nr; 602; '£5 mai 1941, f>. 7» la rubrica „Cronica literari". ^ ; Se reproduce textul din Vreniea. ' * Virgil G he 6rghiu:)vy „Pădure, adormită" (poezii) Apare în Vremea, an. XV, nr. 707, 18 iulie 1943, p. 9, la rubrica „Cronica literară". Se reproduce textul din Vremea. Emil Giurgiuca: „Âriolimpulri" (£oeme) Apare în Vremea, an. XI, nr. 539, 29 mai 1938, p. 9, la rubrica ^Cronica literară". Se reproduce textul din Vremea. Emil Giurgiuca: „Dincolo de pădure" Apare în Vremea, an. XV, nr. 714, 5 septembrie 1943, p. 9, la rubrica „Cronica literară". Se reproduce textul din Vremea. Eugen Goga: „Cartea Facerii" (roman), voi. I, II Apare în Vremea, an. IV, nr. 184, 26 aprilie 1931, p. 8, la rubrica „Cronica literară". Se reproduce textul din Vremea. Octavian Goga Apare în Mişcarea literară, an. II, nr. 34—35, 4—11 iulie 1925, p. 1, la rubrica „Medalioane". Se reproduce textul din Mişcarea literară, revăzut de autor după publicare. O c tăvi aii G o ga: ^Precursori" *nÂj5areîriVremea} ah. III, hrrlll, h mai 1930Vv?^ 5, la rubrica „Cronica literară". ■•-» 'Se reproduce textul din Vremea. ? :« Octavian Goga (1879—1938) Apare în Vremea, an. XI, nr. 537, 15 mai 1938, p. 8, la încetarea din viaţă â poetului. Se reproduce textul din Vremea; 1 < ^ Dinicu Golescu Inedit. Din ciclul: Călători români în străinătate. Conferinţă radiodifuzată la 11 aprilie 1942. Se reproduce textul după manuscris. , George Gregorian Apare în Mişcarea literară, an. îl, nr. 45, 19 septembrie 1925^ p. 1, la rubrica „Medalioane". Republicat în volumul Mişcarea literară, Editura „An-corâ"-S. Benvenisti & Co., 1927, p. 44—48. Colecţia „Biblioteca universală", nr. 144—146. Se reproduce textul din volumul Mişcarea literară. George Gregorian „La poarta din urmă" (poezii) Apare în Vremea, an. VII, nr. 342, 17 iunie 1934, p. 7, la rubrica „Cronica literară". Se reproduce textul din Vremea. Radu Gyr: ! „Linişti de schituri" Apare în Viaţa literară, an. II, nr. 62, 19 noiembrie 1927, p. 3, la rubrica „Opere şi autori". Se reproduce textul din Viaţa literară, revăzut de autor după publicare. Radu Gyr: „Plînge Strîmbă-Lemne" Apare în Viaţa literara, an. II, nr. 62, 19 noiembrie 1927, p. 3, la rubrica „Opere şi autori". Se reproduce textul din Viaţa literară, revăzut de autor după publicare. Radu Gyr: „Cununi uscate" Apare în Vremea, an. XI, nr. 528, 6 martie 1938, p. 9, la rubrica „Cronica literară". Se reproduce textul din Vremea. Spectrul interior al lui Hasdeu Apare în Vremea, an. V, nr. 253, 4 septembrie 1932, p. 6. Se reproduce textul din Vremea. E. Dvoicenco: „Începuturile literare ale lui B. P. Hasdeu" Apare în Vremea, an. X, nr. 476, 21 februarie 1937, p. 9, la rubrica „Cronica literară". Se reproduce textul din Vremea. B. P. Hasdeu Apare în Vremea, an. X, nr. 510, 24 octombrie 1937, p. 9, la rubrica „Cronica literară" ; nr. 511, 31 octombrie 1937, p. 5, la rubrica „Cronica literară" ; nr. 512, 7 noiembrie 1937, p. 9, la rubrica „Cronica literară" ; nr. 513, 14 noiembrie 1937, p. 9, la rubrica „Cronica literară" ; nr. 514, 21 noiembrie 1937, p. 9, la rubrica „Cronica literară" ; nr. 515, 28 noiembrie 1937, p. 5, la rubrica „Cronica literară" şi nr. 516, 5 decembrie 1937, p. 5, la rubrica „Cronica literară", cu titlul Bogdan Petriceicu Hasdeu: „Scrieri literare, morale şi politice" ; ediţie critică cu note şi variante de Mircea Eliade, 2 volume. Revăzute de autor, sînt republicate în Figuri literare, Editura „Vremea", 1938, p. 53—78, cu titlul B. P. Hasdeu. Se reproduce textul din Figuri literare. Salonul lui Hasdeu Conferinţă radiodifuzată la 11 martie 1943. Apare — postum — în Scrieri alese, E.S.P.L.A., 1957, p. 376—382. Se reproduce textul după manuscris. C. Hogaş — rememorare Apare în Vremea războiului, an. XIV, nr. 664, 6 septembrie 1942, p. 7, la rubrica „Cronica literară". Cronică radiodifuzată la 7 iulie 1945. Republicată — postum — în Scrieri alese, E.S.P.L.A., 1957, p. 309—315. Se reproduce textul din Vremea războiului. Anton H olb an : „Romanul lui Mir el" Apare în Vitrina literară, an. I, nr. 1, 21 octombrie 1929, p. 5. Republicat în Critice, Editura „Vremea", 1933, p. 249— 250 şi — postum — în Scrieri alese, E.S.P.L.A., 1957, p. 159—160. Se reproduce textul din Critice. Anton H olb an : „O moarte care nu dovedeşte nimic" Apare în Vremea, an. IV, nr. 180, 29 martie 1931, p. 5, la rubrica „Cronica literară". Republicat în Critice, Editura „Vremea", 1933, p. 250— 256 şi — postum — în Scrieri alese, E.S.P.L.A., 1957, p. 160—164. Se reproduce textul din Critice. 554 555 -Anton H olb an: ' „Parada dascălilor" Apare în Vremea, an. V, nr. 230, 20 martie 1932, p. 8, la rubrica „Cronica literară". Republicat în Critice, Editura „Vremea", 1933, p. 256— 260 şi — postum .-7-. în Scrieri alese, E.S.P.L.A., ,1957, p. 164—167. ""S "1.. Se reproduce textul din Critice. A ht on H olb ah: „Ioana" Apare în Vremea, an. VIII, nr. 372, 20 ianuarie 1935, p. 9, la rubrica „Cronica literară". Se reproduce textul dm Vremea. Anton Holban Apare în Vremea, an. X, nr. 472, 24 ianuarie 1937, p. 5, la rubrica „In memoriam". Se reproduce textul din Vremea. Doi critici sociologici Apare în Viaţa literară, an. II, nr. 60, 5 noiembrie 1927, p. 3, la rubrica „Opere şi autori", cu titlul G. Ibrăileanu : „Scriitori români şi străini". Republicat în volumul Opere şi autori, Editura „Ancora"- S. Benvenisti & Co., 1928, p. 48—54, cu titlul: Doi critici sociologici (G. Ibrăileanu: Scriitori români şi streini; M. Ralea : Interpretări). Se reproduce textul din volumul Opere şi autori. G. Ibrăileanu — eminescolog Apare în Vremea, an. IX, nr. 129, 4 septembrie 1930, p. 3, la rubrica „Cronica literară", cu titlul: D. G* Ibrăileanu, istoric literar şi critic al lui Eminescu. Revăzut de autor, e republicat în Critice, Editura „Vremea", 1933, p. 88—93, cu titlul G. Ibrăileanu — eminescolog. Se reproduce textul din Critice* I I î: G. Ibrăileanu: i „Adela". Fragmente din jurnalul lui'Emil Codrescu. Apare în Vremea, an. VI, nr. 293, 25 iunie 1933, p. 7, la rubrica „Cronica literara". Republicat — postum — în Scrieri alese, E.S.P.L.A., 1957, p. 65—71. Se reproduce textul din Vremea. v G. Ibrăileanu Apare în Vremea, an. IX, nr. 430, 22 martie 1936, p. 11 — la încetarea din viaţă a criticului — la rubrica „Cronica literară". Republicat în Figuri literare, Editura „Vremea", 1938, p. 103—107. Se reproduce textul din Figuri literare. Eugen lonescu: „Elegii pentru fiinţe mici" Apare în Vremea, an. V, nr. 223, 31 ianuarie 1932, p. 7, la rubrica „Cronica literară". Se reproduce textul din Vremea. Eugen lonescu — sau marioneta propriei vanităţi Apare în Vremea, an. VII, nr. 343, 24 iunie 1934, p. 7, la rubrica „Cronica literară". Se reproduce textul din Vremea. N. Iorga Apare în Mişcarea literară, an. II, nr. 36—37, 18—25 iulie 1925, p. 1, la rubrica „Portrete". Republicat în volumul Mişcarea literară, Editura „Ancora"^, Benvenisti 8c Co., 1927, p. 12—21. Colecţia „Biblioteca universală", nr. 144—146. Se reproduce textul din volumul Mişcarea literară. D. Iorga şi literatura contemporană Apare în Vremea, an. VII, nr. 359, 14 octombrie 1934, p. 7, la rubrica „Cronica literară" ; nr. 361, 28 octombrie 1934, p. 7, la rubrica „Cronica literară" ; nr. 362, 4 noiembrie 1934, p. 7, la rubrica „Cronica literară" ; nr. 363, 11 noiembrie 1934, p. 7, la rubrica „Cronica literară" ; nr. 364, 18 noiembrie 1934, p. 7, la rubrica „Cronica literară" ; nr. 365, 25 noiembrie 1934, p. 7, la rubrica „Cronica literară" şi nr. 366, 2 decembrie 1934, p. 7, la rubrica „Cronica literară". Se reproduce textul din Vremea. N. Iorga: „Oameni cari au fost" Apare în Vremea, an. VII, nr. 367, 9 decembrie 1934, p. 7, la rubrica „Cronica literară". Se reproduce textul din Vremea. N. Iorga — scriitor Apare în Vremea, an. XV, nr. 693, 4 aprilie 1943, p. 9, la rubrica „Cronica literară". Se reproduce textul din Vremea. Cultul lui Nicolae Iorga Apare în Vremea, an. XV, nr. 704, 27 iunie 1943, p. 9, la rubrica „Cronica literară". Se reproduce textul din Vremea. St. O. Iosif Apare în Mişcarea literară, an. II, nr. 49, 17 octombrie 1925, p. 1, la rubrica „Rememorări". Republicat în volumul Mişcarea literară, Editura „An-cora"-S. Benvenisti & Co., 1927, p. 28—34, colecţia „Biblioteca universală", nr. 144—146 şi — postum — în Scrieri alese, E.S.P.L.A., 1957, p. 19—22. Se reproduce textul din volum Mişcarea literară, revăzut de autor după publicare. In marginea unei ediţii definitive Apare în Revista Fundaţiilor regale, an. VII, nr. 2, februarie 1940, p. 382—389, la rubrica „Comentarii critice". I Republicat — postum — în Eseuri critice, Editura I „Casa şcoalelor", 1947, p. 234—249. | Se reproduce textul din Revista Fundaţiilor regale. IMagda Isanos: „Poezii" Apare în Vremea, an. XV, nr. 713, 29 august 1943, s p. 9, la rubrica „Cronica literară". I Republicat — postum — în Scrieri alese, E.S.P.L.A., f 1957, p. 299—302. ; Se reproduce textul din Vremea. J [Magda Isanos şi Eusebiu Camilar: - „Focurile"] Inedit. Cronică radiodifuzată la 9 februarie 1946. i Se reproduce textul după manuscris. I Panait I str a ti i Apare în Mişcarea literară, an. II, nr. 47, 3 octombrie * 1925, p. 1, la rubrica „Medalioane". | Republicat în volumul Mişcarea literară, Editura „An- cora"-S. Benvenisti & Co., 1927, p. 53—58, colecţia „Biblioteca universală", nr. 144—146. Se reproduce textul din volumul Mişcarea literară, exemplar revăzut de autor după publicare. Panait Istrati Apare în Mişcarea literară, an. II, nr. 38—39, 1—8 august 1925, p. 3, la rubrica „Opere şi autori" şi în Viaţa literară, an. III, nr. 76, 3 martie 1928, p. 1, cu titlul Autohtonizarea lui Panait Istrati. Republicat în volumul Opere şi autori, Editura „An-cora"-S. Benvenisti & Co., 1928, p. 107—111, cu titlul Panait Istrati: „Trecut şi viitor". Se reproduce textul din volumul Opere şi autori. 558 559 Eugen Jebeleanu: . „Inimi sub săbii" (poezii) Apare în Vremea, an. VII, nr. 340, 3 iunie 1934, p. 7> la rubrica „Cronica literară".. Se reproduce textul din Vremea. [Eugen Jebeleanu: „Ceea ce nu se uită"] Inedit. Cronică radiodifuzată la 3 noiembrie 1945. Se reproduce textul după manuscris. *: E. Lovinescu: „Istoria civilizaţiei române moderne" (Voi. I şi II) Apare în Ritmul vremii, nr. 3, aprilie 1925, p. 63—66. Se reproduce textul din Ritmul vremii, revăzut de autor după publicare. E. Lovinescu: „Istoria literaturii române contemporane" Voi. I. „Evoluţia ideologiei literare" Apare în Viaţa literară, an. I, nr. 25, 30 octombrie 1926, p, 3, la rubrica „Opere şi autori". Se reproduce textul din Viaţa literară, revăzut de autor după publicare. E. Lovinescu: „Istoria literaturii române contemporane" Voi. 11. „Evoluţia criticei literare" Apare în Viaţa literară, an. I, nr. 32, 22 decembrie 1926 şi 15 ianuarie 1927, p. 3, la rubrica „Opere şi autori". Se reproduce textul din Viaţa literară, revăzut de autor după publicare. E. Lovinescu: „Istoria literaturii române contemporane" Voi. III. „Evoluţia poeziei lirice" Apare în Viaţa literară, an. II, nr. 63, 26 noiembrie 1927, p. 3, la rubrica „Opere şi autori". Se reproduce textul din Viaţa literară, revăzut de autor după publicare. E. Lovinescu: „Viaţa dublă" Apare în Viaţa literară, an. I, nr. 35, 29 ianuarie 1927, p. 3, la rubrica „Opere şi autori". Se reproduce textul din Viata literară. D. E. Lovinescu — memorialist Apare în Vremea, an. III, nr. 152, 7 decembrie 1930, p. 3 şi 5, la rubrica „Cronica literară", cu titlul E. Lovinescu : „Memorii", 1; nr. 233, 10 aprilie 1932, p. 7, la rubrica „Cronica literară", cu titlul E. Lovinescu : „Memorii', II — 1916—1931 ; nr. 263, 13 noiembrie 1932, p. 7, la rubrica „Cronica literară", cu titlul : E. Lovinescu: „Bizu" (roman). Textele revăzute sînt republicate în Critice, Editura „Vremea", 1933, pag-. 107—137, cu titlul: E. Lovinescu — memorialist. Se reproduce textul din Critice. E. Lovinescu: „Firu-n patru" Apare în Vremea, an. VI, nr. 315, 26 noiembrie 1933> p. 7, la rubrica „Cronica literară". Se reproduce textul din Vremea. E. Lovinescu: „Mite" (roman) Apare în Vremea, an. VIII, nr. 371, 13 ianuarie 1935, p. 9, la rubrica „Cronica literară". Se reproduce textul din Vremea. 560 36 — Scrieri, 3 — c. 1759 561 E. Lovinescu : „Bălăuca" (roman) Apare în Vremea, an. VIII, nr. 417, 8 decembrie 1935, p. 4 şi 10, la rubrica „Cronica literară". Se reproduce textul din Vremea. E. Lovinescu: „Diana" (roman) Apare în Vremea, an. X, nr. 470, 10 ianuarie 1937, p. 4, la rubrica „Cronica literară". Se reproduce textul din Vremea. Eugen Lovinescu: „Istoria literaturii române contemporane" (1900—1937) Apare în Vremea, an. X, nr. 494, 4 iulie 1937, p. 9, la rubrica „Cronica literară". Se reproduce textul din Vremea. E. Lovinescu: „Mili" (roman) Apare în Vremea, an. X, nr. 517, 12 decembrie 1937, p. 5, la rubrica „Cronica literară". Se reproduce textul din Vremea. E. Lovinescu: „Titu Maiorescu", 2 voi. Apare în Vremea, an. XIII, nr. 608, 6 iulie 1941, p. 4, la rubrica „Cronica literară". Se reproduce textul din Vremea. E. Lovinescu Apare în Vremea, an. XIII, nr. 624, 26 octombrie 1941, p. 7, la rubrica „Cronica literară". Se reproduce textul din Vremea. E. Lovinescu şi umanismul Apare în Vremea, an. XIII, nr. 628, 23 noiembrie 1941, p. 7. Se reproduce textul din Vremea. E. Lovinescu: „Aquaţorte" Apare în Vremea, an. XIII, nr. 632, decembrie 1941, p. 43 şi 48, la rubrica „Cronica literară". Se reproduce textul din Vremea. E. Lovinescu: „P. P. Carp, critic literar şi literat" Apare în Vremea războiului, nr. 640, 8 martie 1942, p. 7, la rubrica „Cronica literară". Se reproduce textul din Vremea războiului. „E. Lovinescu" de: Anonymus Notarius, Ş. Cioculescu, Pompiliu Constantinescu, Perpessicius, Vladimir Streinu, Tudor Vianu Apare în Vremea războiului, an. XIV, nr. 650, 31 mai 1942, p. 7, la rubrica „Cronica literară". Se reproduce textul din Vremea războiului. E. Lovinescu: „T. Maiorescu şi posteritatea lui critică" Apare în Vremea, an. XV, nr. 692, 28 martie 1943, p. 9, Ia rubrica „Cronica literară". Se reproduce textul din Vremea. E. Lovinescu: „T. Maiorescu şi contemporanii lui" (V. Alecsandri, M. Eminescu, A. D. Xenopol) [voi. 1] Apare în Vremea, an. XV, nr. 701, 6 iunie 1943, p. 9, la rubrica „Cronica literară". Se reproduce textul din Vremea. 562 563 E. Lovinescu Apare în Curentul, an. XVI, nr. 5539, 20 iulie 1943. Se reproduce textul din Curentul. E. Lovinescu: „Antologia scriitorilor ocazionali" (Cu o postfaţă de Anonymus Notarius) Apare în Vremea, an. XV, nr. 721, 24 octombrie 1943, p. 8, la rubrica „Cronica literară". Se reproduce textul din Vremea, revăzut de autor după publicare. [E. Lovinescu: „Titu Maioreseu şi contemporanii lui". Voi. 11] Inedit. Cronică radiodifuzată la 22 ianuarie 1945. Se reproduce textul după manuscris. Debuturile lui E. Lovinescu Apare în Revista Fundaţiilor regale, an. XIII, serie nouă, nr. 4, aprilie 1946, p. 787—792, la rubrica „Comentarii critice". Republicat — postum — în Eseuri critice, Editura „Casa şcoalelor", 1947, p. 47—58. Capitol din monografia: E. Lovinescu, ce urma să apară în Editura Fundaţiilor regale. Se reproduce textul din Revista Fundaţiilor regale. Concepte maioresciane în critica lui E. Lovinescu Apare în Revista Fundaţiilor regale, an. XIII, serie nouă, nr. 5, mai 1946, p. 122—128, la rubrica „Comentarii critice". Republicat — postum — în Eseuri critice, Editura „Casa şcoalelor", 1947, p. 59—71. Capitol din monografia E. Lovinescu, ce urma să apară în Editura Fundaţiilor regale. Se reproduce textul din Revista Fundaţiilor regale. 564 I II E. Lovinescu contra N. Iorga \ Apare — postum — în Revista Fundaţiilor regale, | an. XIII, serie nouă, nr. 6, iunie 1946, p. 303—309, la v rubrica „Comentarii critice". * Republicat — postum — în Eseuri critice, Editura „Casa ': şcoalelor", 1947, p. 73—85. -/ Capitolul din monografia E. Lovinescu, ce urma să apară în Editura Fundaţiilor regale. Se reproduce textul din Revista fundaţiilor regale. Macedonski reabilitat Apare în Spectacolul, an. I, nr. 3, 15 aprilie 1939, p. 7 şi 8, la rubrica „Cronica literară". Se reproduce textul din Spectacolul. [Locul lui Al. Macedonski] Cronică radiodifuzată la 5 martie 1945. Apare — postum — în Luceafărul, an. IX, nr. 16 (207), 16 aprilie 1966, p. 3. Se reproduce textul după manuscris. G e o r g e Magheru: „Coarde vechi şi noi" ; „Poeme balcanice" Apare în Vremea, an. IX, nr. 459, 18 octombrie 1936, p. 9, la rubrica „Cronica literară". Se reproduce textul din Vremea. G e or ge Magheru: „Poeme în limba păsărească" Apare în Vremea, an. X, nr. 474, 4 februarie 1937, p. 10, la rubrica „Cronica literară". Se reproduce textul din Vremea. G e or ge Magheru: „Piele de cerb" Apare în Vremea, an. X, nr. 488, 23 mai 1937, p. 9, la rubrica „Cronica literară". Se reproduce textul din Vremea. 565 Titu Maiorescu—paşoptist, sau simple paradoxe inutile Apare în Vremea, an. VI, nr. 283, aprilie 1933, p. 7; la rubrica „Polemici, controverse, oameni". Se reproduce textul din Vremea. Titu Maiorescu Apare în Vremea, an. X, nr. 477, 28 februarie 1937, p. 11, la rubrica „Cronica literară", cu titlul: Titu Maiorescu : „însemnări zilnice", I, 1855—1880, cu o introducere, note, facsimile şi portrete de I. Rădulescu-Pogo-neanu, Editura „Socec" ; nr. 479, 14 martie 1937, p. 4, la rubrica „Cronica literară", cu titlul Titu Maiorescu: „Însemnări zilnice", 11; şi nr. 480, 21 martie 1937, p. 9, la rubrica „Cronica literară", cu titlul Titu Maiorescu: „însemnări zilnice", III. Textele revăzute de autor sînt republicate în Figuri literare, Editura „Vremea", 1938, p. 39—52, cu titlul Titu Maiorescu. Se reproduce textul din Figuri literare. Titu Maiorescu faţă de noi Apare în Revista Fundaţiilor regale, an. VII, nr. 3, martie 1940, p. 584—607 (centenarul lui Maiorescu). Republicat — postum — în Eseuri critice, Editura „Casa şcoalelor", 1947, p. 5—45. Se reproduce textul din Revista Fundaţiilor regale. Transcriem reflecţiile autorului asupra acestui studiu: „Două ore, intensă corectură la Maiorescu faţă de noi; 30 pagini manuscris, 19 şpalte ; articol substanţial, cursiv, nutrit de citate. Scris în vreo trei rate şi săptămîni de meditare, printre picături, cu cîteva articole recitite în fugă. Revăzut după prima corectură, mi se pare important. Am o mare pasiune să scriu studii, să alcătuiesc înainte cîteva pentru cronica lunară de la Fundaţie ! Chiar gustul de lucru se menţine, deşi foarte obosit de drum, de nesomn, de stupida direcţie care mă macină cu mărunţişuri administrative". (1940) 566 Rememorare Apare în Vremea războiului, an. XIV, nr. 656, 12 iulie 1942, p. 7, la rubrica „Cronica literară". Se reproduce textul din Vremea războiului. Tot de la Maiorescu Apare în Vremea războiului, an. XIV, nr. 657, 19 iulie 1942, p. 7, la rubrica „Cronica literară". Se reproduce textul din Vremea războiului. Maiorescianismul — o metodologie a spiritului Apare în Vremea, an. XV, nr. 681, 10 ianuarie 1943, p. 1, la rubrica „Cronica literară". Se reproduce textul din Vremea. Omisiuni în critica lui Maiorescu Apare în Vremea, an. XV, nr. 685, 7 februarie 1943, p. 9, la rubrica „Cronica literară". Se reproduce textul din Vremea. INDICE DE AUTORI (Nominali şi subînţeleşi) A Aaron, Florian : 90 A Măriei, Vasile : 235 About, Edmond : 389 Aderca, Felix : 163, 319 Ady, Endre : 86 Agârbiceanu, Ion : 245 Alecsandri, Vasile: 51, 81, 119, 127, 128, 130, 132, 137, 140, 229, 231, 232, 234, 251, 269, 270, 290, 315, 401, 420, 432, 433, 442, 467, 470, 505, 506, 509, 513, 518, 521, 523, 524, 525, 538, 544, 545 Alexandrescu, Grigore: 130, 184, 305, 381, 538, 544 Amiel, Henri Frederic : 198, 493 Anghel, Dimitrie: 239, 242, 243, 244, 263, 264, 325, 467, 470 Apostolescu, N. I. : 315, 319 Arghezi, Tudor: 11, 15, 23, 24, 25, 38, 44, 51, 63, 87, 136, 206, 209, 237, 238, 249, 253, 259, 274, 325, 326, 335, 398, 399, 467, 470, 510, 541 Arice&cu, C. : 467, 518 Aristoteles : 211 Asachi, Gh.: 141, 305, 381 B Bach, J. S.: 496 Baciu, Ştefan : 56 571 3acovia, George: 15, 23, 24, 63, 98, 101, 107, 325, 467 Bălcescu, Nicolae : 145, 147, 148, 306 Baltazar, Camil : 325 Balzac, H. de : 162, 513, 535 Bănescu, N. : 227 Banvi'lle, Th. de : 468 Barbu, Ion: 7, 51, 63, 207, 209, 249, 293, 325, 371 Bărnuţiu, S. : 251 Baronzi, G. : 470 Barres, M. : 87 Bart, Jean: 30, 181 Basarabeanii, Şt. (V. Crăseseu) : 153 Bashkirtzeff, M. : 210 Bassarabescu, I. A. : 38 Batzaria, N. : 241 Baudelaire, Ch. : 10, 15, 23, 25, 50, 180, 204, 245, 362, 468 Bayle, P. : 141, 142 Beethoven, L. van : 496 Bengescu-Dabija, G. : 231 Bianu, I. : 191, 230, 233 Bîrsan, Z. : 339 Blaga, Lucian: 7, 11, 51, 61, 63, 70, 137, 237, 239, 249, 259, 274, 325, 541 Bodnărescu, Ş. : 544 Bogdan, I. : 518, 531 Bogdan-Duică, Gh. : 184, 218, 317, 415 Boileau, N. (Despreaux) : 452, 458, 460, 519, 535 Boldea, George : 69 Bolliac, C. : 306, 470 Bolintineanu, D. : 51, 127, 128, 130, 467, 470, 538, 544 Botez, C. : 361 Botez, D. : 182, 325 Bourget, P. : 43, 44, 180, 198, 204, 358 Brandes, G. : 452 Brătescu-Voineşti, Al: 38, 178, 179, 181, 204, 371, 508 520, 540 Brîncoveanul, Gr. : 154 Brunetiere, F. : 163 Buckle : 148 572 Bucuţa, Em. : 325, 493 Byck, J. : 126, 149 Byron, Lord : 464 Călinescu, G. : 159, 196, 350, 362, 402, 408, 415, 467, 526, 537 Camilar, Eusebiu : 278—280 Gantacuzino, Matei : 394 Cantemir, D. : 119, 127, 142 Capidan, Th. : 126, 149 Caracostea, D. : 39, 319, 337, 394, 415 Caragiale, I. L. : 81, 87, 152, 167, 181, 187, 191, 202, 203, 204, 205, 228, 229, 230, 231, 234, 235, 240, 244, 253, 266, 310, 355, 358, 360, 400, 401, 402, 418, 440, 442. 451, 491, 492, 497, 504, 510, 514, 519, 520, 521, 534, 540 Carol I : 530 Carp, P. P. : 307, 308, 360, 400, 404, 406, 413, 417, 418, 435, 533 Catargi, Barbu : 334 Cătina, I. : 470 Cehov, A. : 446 Cerkez, I. P. : 232, 233 Cerna, Panait: 78, 238, 244, 325, 469, 470 Cerri, G, : 225 Cervantes, Saavedra M. de : 467 Cezar, C. J. : 390, 405 Chamfort, S. B. N. de : 499 Chamisso, Ad. von : 124 Chardonne, J. : 166 Chateaubriand : 389, 464 Chendi, Ilarie : 80, 240, 314, 317, 361, 385, 526, 544 Cioculescu, Şerban: 184, 209, 266, 269, 270, 272, 402, 408, 409, 410, 415, 470 Cioran, Emil : 373 Cocteau, J. : 52, 53 Codreanu, M. : 182 573 Conachi, G. : 191 Condiescu, N. : 30 Constant, B. : 166 Gonstantinescu, Pompiliu : 408, 410, 415 Conta, Vasile : 485 Cordescu, Florica : 300 Corne, D. M. : 538 Corneille, P. : 458, 496 Coşbuc, George: 80, 151, 180, 203, 262, 267, 268, 269, 272, 273, 290, 310, 442, 447, 469, 470, 471, 546 Cosmin, Radu : 325, 393 Crainic, Nichifor : 325 Creangă, I. : 127, 157, 161, 181, 185, 202, 226, 227, 235, 244, 251, 253, 259, 287, 317, 364, 365, 366, 391, 401, 402, 418, 435, 497, 504, 518, 519, 534 Creţeanu, G.: 232, 233, 538 Grist: 143 Cugfler-Poni, Matilda : 544 Cunţan, Măria : 242 Curtius, E. : 493 Cuza, A. C.: 85, 86, 184, 312, 361 Guza, Ion: 251, 499, 530 D Dante, Alighieri: 215 Darwin, Ch. : 143 Davidescu, N. : 319, 467 Davila, Al. : 137, 140, 233, 234, 244 Delavrancea, B. : 83, 127, 137, 153, 234, 406, 432, 442, 514, 518 Demetrescu, Traian : 105 Demetriescu, Anghel (G. GeJflianu) : 193, 415, 519, 525, 526, 527 Densusianu, Aron : 432, 467, 518, 527 Densusianu, Ovid : 152, 220, 314, 319, 325, 394, 415, 467, 531, 532, 544 Depărăţeanu, Al. : 130, 232, 233, 239, 467, 470 Dimitrescu-Iaşi, C. : 429 Dissescu, C. : 429 Doinaru-Gheorghiu : 243 Donici, Alex. : 538 Dominic, A.: 325 Dorian, Emil: 325 Dosoftei (Mitropolitul) : 247 Dostoievski, F.: 354, 362, 446, 513 Dragomirescu, M. : 152, 314, 318, 344, 385, 394, 401, 414 415, 422, 423, 439, 467, 529, 531, 540, 544 Dragoslav, I. : 339 Drouhet, Ch. : 315 Duca, I. Gh. : 44 Dulfu, Petre : 127 Dumitrescu, Geo : 16 Dvoicenco, E. : 120—125, 126, 136 E Eftimiu, Victor : 339 Eliade, Mircea: 126, 150, 211, 493 Eliade, Pompiiiu : 30, 89, 318, 338, 532 Eliade-Rădulescu, I.: 90, 119, 127, 130, 134, 144, 145, 306, 467, 515, 517, 544 Elis&beta (Garmen-Sylva) : 81 Eminescu, Mihai : 11, 18, 42, 51, 60, 62, 78, 95, 96, 97, 98, 127, 130, 131, 133, 134, 136, 144, 145, 146, 147, 148, 181, 183—194, 202, 203, 204, 224, 225, 251, 253, 262, 265, 290, 307, 308, 310, 315, 317, 318, 334, 350, 357—360, 361—366, 400, 401, 402, 403, 412, 417, 420, 432, 433, 435, 440, 442, 445, 463, 469, 471, 486, 491, 492, 497, 504, 505, 506, 511, 513, 514, 515, 518, 519, 520, 521, 522, 523, 524, 525, 526, 527, 534, 540, 544 Euripide: 42 Evolceanu, D. : 403, 409, 415, 429, 531 Eăgeţel, C. Ş. : 317 Faguet, E. : 204, 245, 319, 324, 333, 385, 386, 404, 412, 252 574 575 Farago, Elena : 5—6, 325 Feuerbach : 496 Filipescu, N. : 83, 334, 406, 428 Flaubert, G. : 535 Florescu, Bonifaciu : 154 France, A. : 27, 28, 35, 180, 204, 319, 324, 333, 343, 385, 386, 387, 388, 389, 395, 412, 414, 452 Fromentin, E. : 166 Frunzetti, Ion: 7—9, 10—13? 14—17, 18—21 Fimdoianu, B. : 22—26, 211, 315, 325 Galaction, Gala: 27—37, 38—42, 43—47, 245, 338 Gane, G. : 533 Gane, N. : 229, 505, 544, 545 Gauthier, Theophile : 468 Gheorghe din Moldova : 127, 153 Gheorghiu, Virgil : 48—50, 51—55, 56—59, Gherea (Dobrogeanu G.) : 178, 179, 180, 187, 198, 201, 202, 203, 204, 236, 319, 361, 372, 384, 385, 401, 403, 418, 422, 441, 442 ,443, 445, 448, 449, 452, 457, 508, 518, 526, 531, 532, 540, 544 Ghica, Ion: 127, 145, 153, 251, 306, 401, Ghil, Rene : 468 Gibbon, E. : 148 Gide, Andre : 15, 44, 166, 204 Gîrleanu, Emil : 80, 184, 237, 339, 398 Giurescu, N. : 339 Giurgiuca, Emil : 66—68, 69—72 Goethe : 188, 363, 489, 490, 496, 498, 499 Goga, Eugen : 73—76 Goga, Octavian: 70, 77—78, 79—81, 82-267, 268, 269, 273, 322, 325, 335, 338, 508, 509, 520, 537 Gogol, N. : 446 Golescu, Dinicu : 30, 89—94, 251 Goncourt (fraţii) : 493 Gorki, M. : 288, 446 60—62, 63—65 181, 185, 186, 323, 324, 332, 423, 439, 440, 458, 459, 486, 515, 521, 545 , 500 ■88, 234, 237, 406, 447, 470, 576 Gourmont, Reravy de : 141, 142, 204, 319, 329, 398 Gregorian, G. : 95-97, 98—104, 325 Grigorescu, N. : 251, 310 Gutenberg, J. : 213 Gyr, Radu : 105—110, 111—115 H Hasdeu, B. P. : 116—119, 120—125, 126—150, 151—156, 220, 232, 259, 404, 434, 488, 489, 515, 517, 518 Hasdeu, Iulia : 153, 154, 155 Hasnaş, Sp. G. : 319 Hegel, G.W.F. : 179, 202, 314, 323, 324, 361, 485, 486, 511 Heine, H. : 15, 18, 86, 262, 263 Hennequin, E. : 204 Heraclit: 146 Herbart, J. F. : 496, 514 Herder, J. G. : 143, 148 Heredia, J. : 468, 471 Hodoş, Nerva : 527 Hogaş, C. : 157—161, 237, 240, 241, 259 Holban, Anton: 162—169, 170—174, 175—177, 377, 398 Homer: 14, 133, 161, 388, 389, 390, 391, 392 Horaţiu : 56, 348, 390, 391, 392 Hugo, Victor: 60, 62, 118, 159, 232, 234, 468, 469, 471 Hurmuzachi : 368 I Iacobescu, D. : 325 Ibrăileanu, G. : 105, 152, 158, 178—182, 183—194, 195— 200, 201—205, 288, 306, 312, 317, 361, 385, 400, 401, 402, 403, 404, 415, 418, 422, 423, 439, 526, 531, 532, 540, 544 Ibsen, H. : 251, 263 lonescu, Eugen : 206—207, 209—212, 486, 487 lonescu, Take : 84, 334, 406, 428 Ionescu-Gion, G. : 127, 154 Iorga, N. : 30, 31, 80, 83, 84, 86, 119, 136, 142, 149, 152, 185, 213—217, 218—249, 250—252, 253—257, 258—260, 288. 312, 314, 316, 317, 335, 339, 350, 361, 372, 379, 577 385, 394, 401, 403, 405, 406, 415, 417, 418, 437, 439 440, 448, 449, 450, 453, 454—462, 470, 531, 532, 540, 544 Iosif, St. O. : 70, 78, 238, 239, 242, 243, 261—263, 264— 273, 339, 371, 469, 470, 546 Iov, D.: 246 Isanos, Magda : 274—277, 278—280 Ispireseu, P. : 127, 153 Istrati, C, dr. : 124, 154, 155 Istrati, Panait: 281—283, 284—292 J Jammes, Franeis : 23, 24, 106, 107, 110, 206 Jebeleanu, Eugen : 53, 293—299, 300—304 K Kant, Im. : 322, 361, 485, 486, 496 Kirileanu, Gh. T. : 185 Kogălniceanu, M. : 144, 147, 148, 151, 251, 269, 306, 313, 332, 544 Kremnitz, Mite : 357—360, 363, 500 L La Bruyere : 168, 396 Laclos, Pier re Choderlos de : 513 La Fayette, M-me de : 513 La Fontaine : 41 Laforgue, Jules : 48, 99 Lambrior, Al. : 544, 545 Lamennais : 215 La Roohefouchauld : 396 Lasserre, Pierre : 535 Laurian, D. G. : 518 Lavater : 148 Lecca, Haralamb : 127, 153, 244 Leconte de Lisle : 468 Lemaître, Jules : 319, 324, 329, 333, 343, 385, 386, 388, 389, 395, 404, 412, 414, 452 Leopardi, G. : 19 Lermontov : 137 Lessing, G. : 324, 452, 496 Littre, E. : 148 Locusteanu, P. : 233 Lovinescu, Eugen: 158, 196, 220, 237, 238, 253, 255, 256r 259, 305—310, 311—328, 329—331, 332—351, 352—356, 357—360, 361—366, 367—368, 369—374, 375—378, 379—383, 384—387, 388—392, 393—399, 400—407, 408—411, 412—416, 417—421, 422—425, 426—430, 431—436, 437—444, 445—453, 454—462, 467, 468y 532, 540, 543, 544 Luca, Ana : 7 Ludovic al XlV-lea : 215 M Macedonski, Al. : 130, 151, 264, 314, 463—465, 466—471, 518 Maeterlinck, M. : 206 Magheru, George: 472—477, 478—479, 480—483 Maiorescu, Titu: 45, 46, 77, 87, 117, 118, 145, 146, 147y 151, 178, 181, 182, 184, 185, 188, 189, 190, 201, 202r 203, 204, 208, 220, 223, 224, 235, 244, 253, 259, 307r 308, 310, 311, 312, 313, 314, 317, 318, 319, 320, 321r 322, 323, 324, 332, 334, 335, 338, 360, 362, 363, 371, 372, 379—383, 384, 385, 386, 387, 393, 400, 401, 402,. 403, 404, 405, 406, 408, 409, 412—416, 417—421, 422, 423, 424, 427, 431—436, 437, 438, 439, 440, 442, 443r 444, 445—453, 455, 456, 457, 458, 459, 460, 461, 462, 467, 484—487, 488—500, 501—529, 530—534, 535— 538, 539—542, 543—546 Mallarme, St. : 15, 60, 61, 62 Maniu, A. : 53, 63, 325, 467 Manoliu, Petru : 484—487 Marian, S. FI. : 153 Marinescu, Constanţa : 318 Mărunţeanu, Gr. : 231, 233 Marx, K. : 324, 452 Maspero : 30 Massim, I. : 518 Maurras, Ch. : 313 Mehedinţi, S. (Soveja) : 308, 312, 314, 317, 394, 415, 492. 497, 531, 533, 543 Michelet, J. : 215 Miele, Veronica : 127, 359, 361—366 Milescu, Nicolae : 123 Mili, John Stuart: 45, 46 Millet, J. F. : 286 Minar, O. : 229 Minulescu, I. : 325, 338, 467 Mironescu, I. I. : 181 Moliere : 458, 496 Mommsen, Th. : 251 Montaigne, M. : 493, 494 Morţun, V. G. : 527 Munteanu, Bazil : 467, 468, 469 Murnu, G. : 14, 184, 391 Musset, Alfredde : 18, 468 N Napoleon : 396 Naum, A. : 546 Negruzzi, C. : 226, 305, 381, 401, 505, 524, 545 Negruzzi, I. : 334, 431, 435, 538, 544 Negruzzi, L. : 546 Negulescu, P. P. : 415, 531, 532 Neniţescu, Ion : 154 Nicoleanu, N. : 538 Nietzsche, Fr. : 182 Niţescu, N. : 153 Novalis : 142, 143 O Odobescu, Al : 158, 159, 227, 228, 234, 237, 251, 310, 401, 544, 545 Onciul, D. : 518 Orăşanu, N. T. : 232 Ovidiu : 135 580 V Pann, Anton : 135 Panu, Gh. : 334, 420, 431, 434, 435 Papadat-Bengescu, H. : 162, 163, 177, 237, 399, 541 Pârvan, Vasile : 338 Pătrăşoami, D. D. : 287, 337, 394 Păucescu, Grigore : 527 Pavelescu, Cincinat : 325, 338 Payot, J. : 45 Peltz, I. : 245, 466 Perpessicius : 265, 319, 402, 408, 410, 415 Petică, Şt. : 467, 470 Petofi, S : 263 Petrarca : 215 Petraşcu, N. : 415 Petrescu, Camil : 163, 209, 210, 325, 394 Petrino, D. : 544 Petrovici, I. : 31, 255, 335, 338, 412, 415, 427, 428, 484, 485, 490, 532 Philippide, Ai. AL : 15, 245, 325 Pico della Mirandola : 141 Piilat, I. : 107, 108, 110, 244, 325 Platen : 225 Platon : 361, 389 Podeanu : 339 Poe, Edgar : 60, 362, 511 Pogor, V. : 435 Poiizu-Micşuneşti, M. : 233 Popescu, N. D. : 289 Popescu-Pajură, I. : 244 Popovici, C. Aurel : 312 Popovici-Bănăţeanu, I. : 334, 447, 507, 537 Prevost (Abatele) : 204 Procopovici, Al. : 394 Proust, M. : 15, 170, 172, 177, 204, 354 Puşcariu, Sextil : 312 Puşkin, Al. : 137 581 R Rabelais : 161 Racine : 234, 353, 458 Rădulescu, Marta : 167 Rădulesou-Motru, G. : 308, 415, 531 Rădulescu-Niger, N. G. : 127, 153 Răduleseu-Pogoneanu, I. : 120, 530 Ralea, M. : 105, 178, 180, 181, 182, 313, 317 Rebreanu, Liviu : 30, 38, 87, 259, 371, 399, 541 Renan, E. : 30, 501 Renard, Jules : 493 Rilke, Rainer Măria : 293, 300 Rimbaud, Arthur : 11, 16, 19, 23, 60, 62 Rollinat, M. : 468 Ronetti-Roman : 312, 313, 404 Rossetti, C. A. : 306 Russo, Alecu : 203, 269, 313, 400, 401, 418 S Sadoveanu, Izabela : 317 Sadoveanu, Mihail : 30, 38, 80, 88, 122, 157, 180, 237, 238, 240, 241, 281, 288, 399, 508, 520, 537, 540, 541 Sainte-Beuve : 15, 196, 348, 380, 385, 395, 411, 412, 414, 422, 432, 442, 452, 532 Sandu-Aldea : 80 Sanielevici, H. : 288, 290, 313, 318, 337, 439 Săpunaru, Gh. : 245 Săvescu, Iuliu : 467, 470 Schopenhauer : 191, 197, 198, 199, 361, 485, 486, 491, 492, 498, 499, 500, 511, 526 Schure : 30 Scurtescu, N. : 232, 233 Scurtu, I. : 184, 240, 317, 361, 455 Şerbănescu, T. : 505, 538, 544 Sevastos, M. : 196 Shakespeare : 263, 287, 323, 353 Sihleanu, A. : 470, 538 Simionescu-Rîmniceanu : 318 Sion : 404 Slavici, I. : 225, 226, 227, 228, 229, 231, 233, 334, 401, 418, 420, 427, 447, 504, 505 Soricu, I. U. : 244 r Southey : 273 Spencer : 148, 322, 323, 485, 486 Speranţia, T. : 127, 154 Spinoza : 496 Stamate, C. : 470 Stamatiad, D. : 246 Stăncescu, D. : 153 y Stavri, A. : 127, 153 Stefanelli, Th. : 334 j Stendhal : 198, 513 ! Stere, G. : 152, 203, 312, 317, 372, 401 j Stahl, H. I. : 163 f Streinu, Vladimir : 158, 159, 344, 402, 408, 410, 415, 467, 470, 511 Struţeanu, Sc. : 318 Sturza, D. : 44 T Tacit: 390, 391, 392 ) Taine, H. : 143, 324, 396, 440, 441, 442, 445, 452, 519 I Tarde : 320 Taylor, D-na : 45 Teodoreanu, Ionel: 181 <[ Teohari, N. E. : 319 Thibaudet, A. : 370 Jinc, N. : 127, 153 Tofetoi, L. : 43, 180, 204, 251, 446 Tomescu, D. : 314, 317 Tonegaru, Constant: 16 Topîrceanu, G. : 190, 245 Trişcă, C. : 235 Trivale, I. : 318 Ţundrea, I. : 14 Turgheniev : 180, 198, 204, 446 Tzara, Tristan : 325 582 583 Urechiă, V. A. : 127, 153 V Văcăreşti (poeţii) : 130, 191 Valery, Paul: 15, 60, 245 Varlaam (Mitropolitul) : 231 Verhaeren : 246 Verlaine, P. : 263 Vianu, Tudor : 186, 361, 408, 410, 412, 415, 463, 464, 467, 470 Vico : 143, 148 Vigny, A. de : 62 Vîlsan, G. : 239 Vinea, I. : 314, 325 Virgiliu : 389, 390, 391 Vîrgolici: 544, 545 Vlad, C, dr. : 362 Vlad-Delamarina, V. : 507 Vlahuţă, Alex. : 31, 127, 151, 153, 239, 432, 442, 463, 469, 470, 471, 513, 514, 518 Vlaicu, A. : 80, 338, 393 Voltaire : 35, 141, 215, 496 Voronca, Ilarie : 325 W Wagner : 263, 496 Weisse, J. J. : 381, 385, 412, 414, 416 X Xenofon : 42 Xenopol, A. D. : 224, 232, 259, 405, 418, 421, 432, 433, 485 Z Zamfirescu, Duiliu : 73, 74, 181, 253, 314, 415, 416, 420, 433, 467, 470, 493, 500, 504, 514, 520, 521, 534, 537, 546 Zarifopol, P.: 230, 266, 415, 497, 540 Zola, Emil: 43, 535 TABLA ILUSTRAŢIILOR Desen de Ion Anestin, cu prilejul premierii volumului Critice .... 80—81 Manuscrisul autograf al articolului Sa- lonul lui Hasdeu.......152—153 Manuscrisul autograf al articolului [Eugen Jebeleanu: „Ceea ce nu se uită"] (p. 1) ......... 296—207 Manuscrisul autograf al articolului [Eugen Jebeleanu: „Ceea ce nu se uită"] (p. 2) ......... 296—297 Manuscrisul autograf al articolului [E. Lovinescu; „Titu Maiorescu şi contemporanii lui". Voi. II] .... 432—433 Manuscrisul autograf al articolului [Locul lui Al. Macedonski] (p. 1) ... 464—465 Manuscrisul autograf al articolului [Locul lui Al. Macedonski] (p. 2) . . 464—465 Eseuri critice, volum apărut în 1947 (coperta de Ion Anestin)..... 528—529 itititi ftfH CUPRINSUL Elena Farago: „Nu mi-am plecat genunchii" . . 5 Ion Frunzetti: „Risipă avară" (poeme) .... 7 Ion Frunzetti : „Greul pămîntului" (poeme) ... 10 [Arthur Rimbaud în româneşte]...... 14 [Ion Frunzetti : „Maree"]....... 18 B. Fundoianu : „Privelişti"....... 22 Gala Galaction : „Caligraful Terţiu" ; „în pămîntul făgăduinţei" ; „Roxana" ; „Papucii lui Mahmud" 27 Gala Galaction : „Doctorul Taifun" (roman) . . 38 Gala Galaction : „La răspîntie de veacuri" (roman) 43 V. Gheorghiu : „Febre" (poeme)..... 48 Virgil Gheorghiu : „Marea vînătoare" . . . . 51 Virgil Gheorghiu : „Tărîmul celălalt" (versuri) . 56 Virgil Gheorghiu : „Cîntece de faun" .... 60 Virgil Gheorghiu : „Pădure adormită" (poezii) . . 63 Emil Giurgiuca: „Anotimpuri" (poeme) ... 66 Emil Giurgiuca : „Dincolo de pădure" ... 69 Eugen Goga : „Cartea facerii" (roman), voi. I, II 73 Octavian Goga.......... 77 Octavian Goga : „Precursori"...... 79 Octavian Goga (1879—1938)...... 82 Dinicu Golescu.......... 89 George Gregorian......... 95 George Gregorian : „La poarta din urmă" (poezii) 98 Radu Gyr : „Linişti de schituri" ; „Plînge Strîmbă- Lemne"........... 105 591 _--------^1 Radu Gyr : „Cununi uscate"...... Spectrul interior al lui Hasdeu..... E. Dvoicenco : „începuturile literare ale lui B. P. Hasdeu".......... B. P. Hasdeu ...... . . . Salonul lui Hasdeu......... C. Hogaş — rememorare....... Anton Holban: „Romanul lui Mkel" ; „O moarte care nu dovedeşte nimic" ; „Parada dascălilor" Anton Holban: „Ioana"....... Anton Holban.......... Doi critici sociologici........ D. G. Ibrăileanu — eminescolog..... G. Ibrăileanu : „Adela". Fragmente din jurnalul lui Emil Codrescu......... G. Ibrăileanu.......... Eugen Ionescu : „Elegii pentru fiinţe mici" Eugen Ionescu — sau marioneta propriei vanităţi N. Iorga ........... D. Iorga şi literatura contemporană .... N. Iorga : „Oameni cari au fost"..... N. Iorga — scriitor......... Cultul lui Nicolae Iorga....... St. O. Iosif........... în marginea unei ediţii definitive..... Magda Isanos : „Poezii"....... [Magda Isanos şi Eusebiu Camilar : „Focurile"] Panait Istrati.......... Panait Istrati.......... Eugen Jebeleanu : „Inimi sub săbii" (poezii) [Eugen Jebeleanu : „Ceea ce nu se uită"] . E. Lovinescu : „Istoria civilizaţiei române moderne" (Voi. I şi II)......... E. Lovinescu : „Istoria literaturii române contemporane". Voi. I. „Evoluţia ideologiei literare" E. Lovinescu : „Istoria literaturii române contemporane". Voi. II. „Evoluţia criticei literare" . E. Lovinescu : „Istoria literaturii române contemporane". Voi. III. „Evoluţia poeziei lirice" 111 i1!»' E. Lovinescu: „Viaţa dublă"......329 116 JBf D. E. Lovinescu — memorialist...... 332 y|jf E. Lovinescu: „Firu-n patru"...... 352 120 îl»' E- Lovinescu : „Mite" (roman)...... 357 126 E. Lovinescu: „Bălăuca" (roman)..... 361 151 l Kg E. Lovinescu: „Diana" (roman)..... 367 157 >ff|ir Eugen Lovinescu : „Istoria literaturii române con- Jţf temporane" (1900—1937)...... 369 162 E* Lovinescu: „Mili" (roman) . . . . . 375 170 jl E. Lovinescu: „Titu Maiorescu", 2 voi. . . . 379 175 ?m E. Lovinescu . ......... 384 178 11 E. Lovinescu şi umanismul....... 388 183 .SŞ E. Lovinescu : „Aquaforte"....... 393 E. Lovinescu : „P. P. Carp, critic literar şi literat" 400 195 ;f „E. Lovinescu" de : Anonymus Notarius, Ş. Ciocu- 201 i lescu, Pompiliu Constantinescu, Perpessicius, 206 h Vladimir Streinu, Tudor Vianu .... 408 208 ~ E. Lovinescu : „T. Maiorescu şi posteritatea lui cri- 213 1 tică"........... 412 218 >; E. Lovinescu : „T. Maiorescu şi contemporanii lui" 250 ffI (V. Alecsandri, M. Eminescu, A. D. Xenopol) 253 / - [voi. I].......... 417 258 it E. Lovinescu.......... 422 261 E. Lovinescu: „Antologia scriitorilor ocazionali" 9g4 (Cu o postfaţă de Anonymus Notarius) . . 426 974 [E. Lovinescu : „Titu Maiorescu şi contemporanii lui". Voi. II]......... 431 278 k " Debuturile lui E. Lovinescu...... 437 % Concepte maioresciane în critica lui E. Lovinescu 445 284 £ Lovinescu contra N. Iorga...... 454 293 Macedonski reabilitat........ 463 300 [Locul lui AL Macedonski]...... 466 ţ George Magheru : „Coarde vechi şi noi" ; „Poeme 305 balcanice".......... 472 George Magheru : „Poeme în limba păsărească" . 478 311 f" George Magheru : „Piele de cerb"..... 480 Titu Maiorescu—paşoptist, sau simple paradoxe 316 inutile........... 484 Titu Maiorescu.......... 488 322 I Titu Maiorescu faţă de noi...... 501 592 593 Rememorare .......... 530 Tot de la Maioreseu........ 535 Maiorescianismul — o metodologie a spiritului . 539 Omisiuni în critica lui Maioreseu..... 543 Note............. 547 Indice de autori......... 569 Tabla ilustraţiilor......... 587 Redactor : MARGARETA FERARU Tehnoredactor : IONEL GHEORGHIU Dat la cules 04.07.1968. Bun de tipar 26.04. >j69. Apărut 1969. Hîrtie scris tip I A de 63 g/m*. Format 540x840/16. Coli ed. 30,83. Coli tipar 37,23. Planşe tipo 8. A. nr. 3732/1968. C.Z. pentru bibliotecile mari şi mici 859—0. întreprinderea Poligrafică „13 Decembrie 1918", Str. Grigore Alexandrescu nr. 89—97, Bucureşti, Republica Socialistă România. Comanda nr. 1759.