Coperta de NICOLAE CORNELIU
LENA CONSTANTE
EDITURA FUNDAŢIEI CULTURALE ROMANE Aleea Alexandru nr. 38 Sector 1, Bucureşti 71 273 ROMÂNIA
Tel. 679.65.43 ; 633.11.62.
ISBN 973-9132-69-3
EVADAREA IMPOSIBILĂ
Penitenciarul politic de femei MIERCUREA CIUC 1957-1961
EDITURA FUNDAŢIEI CULTURALE ROMÂNE
BUCUREŞTI # 1993
PREFAŢA
în luna aprilie a anului 1990 am depus volumul „Evadarea tăcută" la secretariatul editurii franceze „La De-couverte" de la Paris. La 1 septembrie, în acelaşi an„ cartea apărea în librării.
Este prima mea carte şi nu o socot „literatură". Nu sînt scriitoare. Este doar mărturia unei femei condamnată la 12 ani de închisoare într-un proces stalinist. O relatare atît de precisă pe cit mi-a îngăduit-o timpul scurs. Cum am început să-mi trec amintirile pe hîrtie doar în 1973, unele amănunte s-au şters din memoria mea. Dar nici un artificiu nu a înlocuit cele uitate.
„Evadarea tăcută-' povesteşte primii mei opt ani de detenţie. Anii petrecuţi singură într-o celulă. Cinci ani de anchetă, procesul, Condamnarea şi primii trei ani de penitenciar. Trei mii de zile singură.
Nu ştiu din ce cauză, în 1957, am avut, în sfîrşit, dreptul de a fi împreună cu alte deţinute politice. Am executat întreaga condamnare şi am ieşit din penitenciar în ziua de 14 iulie 1961.
Cu sfîrşitul singurătăţii mele a luat sfîrşit şi evadarea mea tăcută.
De ce m-am oprit aici ? De ce nu am descris şi viaţa deţinutelor politice într-un penitenciar comunist ? Viaţa mea printre ele ? între 1957 şi 1961 ? Pentru că...
Climatul românesc al decadelor comuniste a fost înăbuşitor. Nesiguranţă, temeri, arestări, procese, nedreptăţi, percheziţii, condamnări, dosare secrete, convorbiri
5
telefonice ascultate, informatori, mărturii false, denunţuri, autobiografii...
Cîte familii româneşti pot oare afirma că nu au suferit amputarea unei rude sau unui prieten ? Pentru cî-teva luni, cîţiva ani sau de-a pururi.
A fost anotimpul automobilelor negre oprindu-se în plină noapte în faţa caselor adormite. Anotimpul valizelor sau a boccelelor pregătite, în eventualitatea unei iminente sau virtuale arestări. Timpul anchetelor prelungite fără temei şi fără termen. Detenţiilor fără procese. Proceselor fără dreptate. Condamnărilor dictate.
Călcaţi în picioare, noi toţi. Am socotit, deci, ultimii mei ani de închisoare drept o detenţie „banală". Nepre-zentind un interes deosebit, Nu mai eram decît una dintre miile de femei înghesuite, claie peste grămadă, în toate puşcăriile ţării. La ce bun să povestesc ceea ce, mai mult sau mai puţin, era cunoscut de mai toţi românii ?
Dar la Paris, unii cititori m-au întrebat de ce nu am povestit şi această a doua etapă a condamnării mele ? Am înţeles atunci că pentru cetăţenii unei ţări libere, ne-comuniste, tot ce îmi părea mie banal şi lipsit de interes putea lua în ochii lor un aspect tragic şi înspăimîntă-tor.
Dar România nu a început ea, în 1989, drumul spre libertate ? Un drum greu, cu poticneli şi cotituri, dar peste cîţiva'ani, tineretul român va trăi într-o ţară- liberă şi va trebui şi el să cunoască viaţa tragică şi înspăi-mîntâtoare a părinţilor lui.
Noi, cei ajunşi la mal, supravieţuitorii închisorilor, sîntem azi, cu toţii, bătrîni. Nu se cuvine ca moartea, rănindu-n'e şi pe noi, unul după altul, să şteargă din memoria istoriei această inumană epocă a ţării noastre.
Am şovăit, totuşi, îndelung. Cartea singurătăţii a fost o carte dură. Anchetă prelungită, torturi, frică, un subiect aproape insuportabil. O carte neagră* Dar relatarea vieţii în comun într-un penitenciar nu poate fi decît darea de seamă a unei vieţi larvare. O viaţă de zile otova, de ceasuri mohorîte, repetîndu-se fără sfîrşit în umbra celulelor îmbîcsite cu trupuri fleşcăite, piele vestejită şi ochi încercănaţi.
Scrisesem o carte neagră. Acum trebuia să mă străduiesc să scriu o carte cenuşie. O carte de cenuşă. îmi dădeam seama că îmi va fi încă şi mai greu să o scriu decît pe prima. Dar, pe măsură ce o gîndeam, amintirile se îmbulzeau. Clipe grele, grave sau mişcătoare mă urmăreau pînă la obsesie. Din adîncimi de timp se făceau, auzite voci tinere şi bătrîne, tremurate şi disperate sau duşmănoase şi, uneori, molcome şi chiar prietenoase. Vagi rîsete repede înăbuşite — pentru că erau interzise — aduceau pîlpîiri de lumină în bezna mormîntului nostru. Chipuri demult uitate mă priveau cu ochi stinşi
Pentru ele, pentru toate aceste martire anonime, tovarăşele şi prietenele mele, pentru ca suferinţele îndurate în demnitate să nu poată fi uitate, pentru a le reînvia, măcar între filele unei cărţi, am simţit nevoia de a scrie.
„EVADAREA IMPOSIBILĂ" Penitenciarul politic de femei Miercurea-Ciuc 1957—1961
EVADAREA IMPOSIBILĂ
PENITENCIAR POLITIC DE FEMEI MIERCUREA CIUC 1957—1961
Nu mai ştiam să vorbesc. Nu mai ştiam să articulez. Nu mai ştiam să-mi plasez vocea. Vorbeam cum vorbesc poate, muţii, cînd încearcă ucenicia vorbirii.
Cîteva zile mai tîrziu, femeile mi-au mărturisit că, în acea primă zi de întîlnire cu mine, mi-au pus fel de fel de întrebări, dar răspunsurile mele au fosl de neînţeles Vorbeam prea confuz. Prea precipitat...
Pumnul greu al miliţiencei de serviciu în acea noapte loveşte uşa de lemn întărită cu bare de fier a celulei. Este ora 5 dimineaţa. Printf-un reflex dobîndit sub ameninţarea pedepselor, picioarele mele, dintr-un salt, au şi atins podeaua. Placa de zinc astupînd vizeta se roteşte zgomotos. Ochiul miliţiencei mă priveşte o clipă. Placa se închide cu acelaşi scîrţîit. Miliţianca îşi poartă mai departe „scularea".
Primul gând ? Calendarul. De opt ani, dimineaţa, rup fila calendarului meu mental. Repet de mai multe ori data zilei. Mi-o întipăresc în memorie. în închisorile comuniste, calendarele sînt interzise. Cum interzise sînt şi oglinzile, ceasurile, cărţile, hîrtia şi creionul. Interzise furculiţele şi cuţitele, acele de cusut şi foarfecele. Dar interzişi sînt şi copacii şi iarba şi florile, şi toate poamele şi toate zarzavaturile, în afară de cartofi, fasole uscată, morcovi şi varză acră.
9
Astăzi, calendarul meu a ajuns la 1 octombrie 1957. Nu smt absolut sigură că nu m-am înşelat cu o zi, două. Anii bisextili mă încurcă. Dar inima mea strînsă ghem îmi aduce aminte că azi voi trăi ziua cea mai importantă dintre toate zilele trăite în penitenciarul Miercurea Ciuc.
Părăsesc patul cu părere de rău. în pofida saltelei de paie atît de subţire, în pofida păturii aspre, patul este un loc delectabil. Timp de şapte ore neîntrerupte, trupul meu spetit, în pat se poate odihni. Picioarele dureroase se pot întinde. Ochii, închide. Toate cîte mi-au fost interzise de la 5 dimineaţa la 10 seara. Căci, în timpul celor şaptesprezece ore ale zilei, patul este interzis. Patul şi somnul.
Totuşi, regulamentul este milos... îmi dă voie să mă aşez pe banca de lemn, numărul 2 al inventarului celulei, numărul 1 fiind patul. Numărul 3 — cuierul. Numărul 4 — hîrdăul cu apă. Numărul 5, putina în care mă spăl şi-mi spăl rufele. Numărul 6, tineta, şi numărul 7 ? Numărul 7 nu există. îmi dă voie şi să stau în picioare şi să umblu. Celula este destul de mare. De trei ori mai mare decît celulele închisorilor de anchetă. Am privilegiul de a ocupa singură un spaţiu destinat în mod normal unui număr de patru deţinute, şi anormal — dacă mai există graniţă între aceşti doi termeni —, unui număr de opt deţinute, ba chiar şi mai multe. Am, deci, loc, pornind de la uşă, să fac şase-şapte paşi, să ajung la fereastră, să mă răsucesc, să fac şase-şapte paşi, să ajung iar la uşă, să mă răsucesc şi tot aşa mai departe, de atî-tea ori şi atîta timp cît picioarele mele vor mai avea puterea să poarte greutatea trupului meu obosit.
Totuşi, reuşind să-mi înving neliniştea, am izbutit ieri să adaug două versuri piesei de teatru pentru copii, la care lucrez acum. Din păcate, ştiu că nu o voi putea termina niciodată şi îmi pare rău. Compuse în cap, fără hîrtie şi creion, ştiu pe dinafară peste zece mii de versuri. Patru poveşti şi mai multe piese de teatru pentru copii. în ultimele ceasuri ale serii, cînd creierul nu mai poate gîndi, deşir maşinal firul Ariadnei al acestor ver-
suri, pentru a nu mă pierde cu totul în hăţişul oboselii mele. Pentru a mă menţine la suprafaţă. Pentru a-mi salva viaţa. Viaţa mea măsurabilă. La capătul unicului meu drum, ştiu că mă aşteaptă, ineluctabil, moartea.
în primii ani de anchetă, o doream. O chemam. Tânjeam după ea. Moartea nu m-a vrut. Acum, mă strădui, din răsputeri, să-i trag chiulul. Vreau să le înşel aşteptarea. Să trăiesc şi să ies din închisoarea lor.
*
* *
Torn cîteva cănite de apă din hîrdău în putina de lemn. îmi scot cămaşa, pantalonii — efecte militare din pînză groasă albă. Cum nu am cămaşă de noapte port aceeaşi cămaşă şi noaptea. Cînd se murdăreşte, o spăl dimineaţa, cu speranţa că se va usca pină seara. Cam nd-ministravîc, mi-a dat şi o fustă, o zeghe şi o manta lungă, dacă nu se usucă, dorm cu zeghea pe piele. Dar mă zgîrks şi adorm greu.
Apa este rece. La Miercurea-Ciuc nopţile sînt de timpuriu friguroase. Săpunul de rufe este negru şi tare Spumă nu face. Dar mă frec cît pot de tare cu un pătrat de pînză de sac. Şterpelit dintr-o ladă de gunoi. A mă spăla zilnic pe tot trupul face parte din programul de viaţă pe care mi l-am impus. Sînt obligată faţă de mine să-1 respect scrupulos. Trebuie zilnic să înving ispita delăsării. Simt asprimea pînzei. Pielea se roşeşte. Sîngele curge mai repede. Spiritul se dezmeticeşte.
Ştiu că un miliţian mă pîndeşte prin vizetă. Deşi se fereşte, i-am auzit, în liniştea matinală, paşii tiptili. Am auzit cînd a deschis vizeta. Dar de foarte multă vreme am încetat să-i socot pe anchetatori, procurori, judecători, comandanţi şi întreg personalul penitenciarului, drept fiinţe umane. Nu-mi permit nici o comparaţie zoologică. De ce aş jigni un animal nevinovat ?
* *
Am luptat ani de zile pentru a reuşi să trec dincolo de gratiile ferestrei celulei. Acum lupt pentru a face cale
10
11
întoarsă. Pentru a mă simţi iar în fosta mea celulă, în celula 11. închid ochii şi o revăd, în toate amănuntele. Şi deodată mi se pare că timpul s-a întors. Că sînt iar în fosta mea celulă. Am simţit pe piele răceala apei. Simt rigozitatea pânzei. Ştiu că este ultima mea zi de singurătate. Chiar acum îmi îmbrac cămaşa. Trag pe mine pantalonii caraghioşi şi fusta. Fusta mea care nu are o croială reglementară. în loc de a fi dreaptă, este uşor evazată la poale. Pentru că eu am primit ultimele două fuste ale lotului. Atît de strimte, încît au fost nevoiţi să mi le dea pe amîndouă şi o pereche de foarfeci şi un ac şi aţă de cusut.
Timp de două zile, mîinile mele, lipsite de rost, au tăiat si au cusut drăgăstos fusta. A pune aţă în ac, a răsuci capătul firului pentru a face un nod. A înfige acul in ţesătură. A-l readuce la suprafaţă trei milimetri mai departe. A te întoarce cu trei milimetri înapoi. A înfige iar acul şi a-l scoate acum cu şase milimetri mai departe şi iar cu trei înapoi şi iar cu şase înainte... A continua cu grijă. Cu minuţiozitate. Aşa încît cusătura să pară o cusătură civilizată. O cusătură de maşină de cusut.
Cîtă dreptate au vajnicii noştri călăi ! A ne da de lucru, un lucru plăcut, firesc femeilor, ar fi însemnat să micşoreze cu jumătate suferinţele noastre. Dar suferinţa noastră este hrana cu care vor ei să-şi sature ura. Au înţeles că este suficient cusutul unei fuste, pentru a schimba eternul mers al timpului. Zborul lui nu se curmă, dimpotrivă. Aripile lui bat de două ori mai repede în acele ceasuri de uitare. După cele două zile bi-necuvîntate ale cusutului fustei, timpul s-a pornit din nou la drum, cu vechii lui paşi şontorogi.
De fapt, inactivă nu am stat niciodată. Am lucrat şi lucrez de dimineaţă pînă seara şi, uneori, lucrez şi noaptea. Dar lucrez numai mental. Este o muncă grea. Dureroasă. Ca şi cînd, permanent şi voluntar, îmi înfig în creier un burghiu. Şi răsuceşte-se burghiul şi sapă adînc şi cu firimituri de creier şi picături de sînge şi de lacrimi, eu mă străduiesc să scornesc — ironie — poveşti pentru copii.
Azi, analizînd starea mea de spirit de atunci, cred că poveştile mele  eu le născoceam numai    pentru mine.
12
Pentru a învia copilul ce fusesem odată, cu atît de mult timp în urmă. El mă ajuta să uit prezentul. Pe el încercam să-1 fac să zîmbească şi să rîdă.
A scrie nu poate fi niciodată o muncă uşoară. Dar a te apuca să „scrii", fără ucenicie, fără experienţă, în cap, este încă şi mai greu. înseamnă a-ţi pune la încercare voinţa, peste limitele posibilităţilor ei. Cu piedica de a nu-ţi vedea cuvintele, de a nu le auzi. De a nu auzi ritmul frazelor, al versurilor, pentru că nu îmi era îngăduit nici măcar să vorbesc tare în celulă. Muncă şi oboseală... Căutări... Decepţii... Cu mulţumirea, uneori, a unor îmbinări de cuvinte îndelung căutate. Cît de odihnitor era să te concentrezi pe trei milimetri de ţesătură şi un vîrf de ac.
în sfîrşit, mi-am pus ciorapii. Iarna trecută nu am avut ciorapi. Ieşeam în curte, pentru plimbarea de cîteva minute, în picioarele goale. Dintr-o bucată de postav vechi, dată de magazioneră, îmi încropisem o pereche de cipici. îi purtam cu tălpile pantofilor cu care fusesem arestată. Rezistaseră miraculos, dar din căpută nu mai rămăsese decît o fîşie de piele. După confiscarea tipicilor, la o percheziţie, am primit o pereche de ciorapi lungi de bumbac. Nu aveam jartiere. Pentru a-i menţine pe picior, întrebuinţam o sfoară de pînză răsucită. O legam strîns deasupra genunchilor. Dar ciorapii alunecau, totuşi, mereu. Tot ridicîndu-i, degetele mele îi găureau. Erau, deci, acoperiţi, aproape dublaţi, de cîrpituri de toate culorile. La întîmplarea celor cîţiva metri de aţă, daţi cam o dată pe săptămînă, împreună cu un ac de cusut, care trebuia restituit cîteva ore mai tîrziu.
îmi era foarte penibil gîndul sărăciei mele, printre femeile pe care mi le închipuiam mult mai bogate decît mine. Dar mă deranja încă şi mai mult gîndul aspectului meu fizic. Cum pierzi din vedere un prieten de multă vreme plecat departe, eu mă pierdusem din vedere de cpt ani. Cel mult, urcîndu-mă pe bara de fier de la capătul patului, întrezăream pe sticla geamului deschis pa-
13
lida imagine transparentă a unui chip gălbejit, între lungi fuioare de păr încîlcit.
Pachetul meu este aproape gol. Un ştergar, cîteva bucăţele de cîrpă, grijuliu spălate, găsite la suprafaţa lăzilor de gunoi. Un pieptene de fabricaţie artizanală, opera mea. Opt bucăţele de nuiele rupte din mătură şi implantate într-un dreptunghi de săpun. Batistă nu am. Nici perie de dinţi. Nici pastă. Nici ciorapi de schimb. Dar, într-un săculeţ de pînză, ceva cu mult mai preţios, pîine. Pîine uscată. De două săptămîni, pesemne în vederea transferării mele printre femei, primesc un regim I.B.C. Anul trecut, avusesem două hemoptizii consecutive. Doctorul penitenciarului îmi acordase zece pilule de nu ştiu care medicament şi o lună de regim alimentar îmbunătăţit. Aproximativ 500 de grame de pîine şi o porţie dublă de marmeladă, cinci bucăţele de zahăr şi o lingură de ulei zilnic. Din cînd în cînd, griş fiert cu apă sau paste stropite cu rumeguş de brînză. O dată pe săp-tămînă primeam şi 50 de grame de margarina, iar de cinci ori pe săptămînă, cîte o cănită de lapte. Acum, din prevedere, am pus în fiecare zi cîte puţină pîine deoparte. Pîinea, uscată o zi pe marginea ferestrei, la aer, o păstram în săculeţul de pînză, găsit plin de aţe şi ace în singurul pachet primit de la familia mea în opt ani de zile. Bineînţeles, eu nu am primit decît săculeţul gol. Conţinutul fusese confiscat.
* *
Sînt gata. Nu-mi rămîne decît să aştept, aş vrea să-mi chem vecina. Dar pe culoar domneşte încă o linişte periculoasă. Unele miliţience sînt spioane înnăscute. Alunecă tiptil, cu urechile ciulite, din uşă în uşă. Pînă la vizita comandantului, la „deschidere", nu au nimic altceva de făcut. Cum, de altminteri, nu au avut întreaga noapte. Ca întotdeauna, o noapte calmă. O noapte de penitenciar politic de femei frînte, pasive şi flămînde.
Spre ora 6,30, agitaţie pe culoar. Uşile se deschid una după alta. Au ajuns la mine. Ca de obicei, pe prag, comandantul. In spatele lui, ofiţerul politic şi paznicii, băr-
baţi şi femei. Comandantul rămîne o clipă pironit locului. Se uită fix la mine. Mătură spaţiul celulei cu privirea. Se întoarce. Dispare. Uşa se închide. Abia dacă am avut timp să mormăi ridicola formulă : „Camera nr. 11 face deschiderea cu o deţinută".
De ce a tăcut ? De ce nu a pomenit nimic de schimbarea de celulă ? Şi-a schimbat oare hotărîrea ? Dar el, de fapt, nu ia nici o hotărîre. Execută doar ordinele primite de la Bucureşti. Paşii s-au îndepărtat. O pot chema pe S. Vecina mea, mult mai tînără decît mine, în urma plecării tovarăşelor de celulă, este de un an singură. Vorbind amîndouă un „morse" foarte rapid, petrecem ore întregi, stînd de vorbă la perete. Graţie auzului ei de o mare fineţe, nu am fost niciodată prinse.
Acum se arată tot atît de buimăcită ca şi mine. Ce putem face ? Se aşteptăm cu speranţa că ne vom întîlni in aceeaşi celulă. Dar, în acelaşi timp, ne-am spus „la revedere" sau „adir>" şi Doamne-ajută !
Puţin mai tîrziu sînt scoasă din celulă. Anunţată că eu voi intra prima în noua mea celulă, că-mi voi putea alege patul după pofta inimii. Am trecut prin faţa celulei 10, a lui S. Prin faţa numărului 9, a vieţaşeior, şi 8, a legionarelor.
între celula 8 şi 6, biroul paznicilor. Se opreşte la uşa celulei 6, acolo unde culoarul coteste spre dreapta către celulele 5, 4 şi 3. Mai departe, coteşte iar la dreapta spre celulele mari — 2 şi 1. Culoarul are peste 2 metri lărgime şi este foarte luminos. Peretele opus celulelor este format din ferestre mari, prin care se vede jos curtea închisă între braţele în formă de U ale clădirii.
La dreapta celulei 6, despărţind-o de celula 5, scara cu trepte de piatră. Trebuiesc coborîte cu luare-aminte. Sînt vechi, roase şi alunecoase. în celula 6, paturi multe suprapuse, parter şi etaj.
Ajunsă aici, încerc zadarnic să-mi lămuresc unele imagini. Nu mai păstrez din acea primă zi decît o amintire vagă şi confuză. Asemeni unor fotografii gălbejite şi
14
15
aproape şterse. Prea mult timp trecut. Prea multe celule schimbate. Prea mare emoţia momentului.
Miliţianca mă zoreşte. Să-mi aleg repede patul. îndată vor sosi şi celelalte. Care putea fi cauza unei mutări ce părea generală ? In ce scop ? Ce se petrecuse în ţară pentru a determina încetarea singurătăţii mele ? Eram total lipsită de orice informaţie din afară. De ani de zile. Cum să încerc să înţeleg ? Doar un lucru înţelesesem bine, de-a lungul a cinci ani de anchetă. Logica lor era total diferită de logica mea. Aveau întotdeauna scopuri tenebroase pe care nu le puteam bănui. Pentru a le atinge, foloseau căi ascunse şi întortochiate. Pe aceste căi şerpuiau misterios şi brusc, fără vestire, acul lor veninos ţîşnea pentru o înţepătură mortală.
Fusesem ţinută la secret. Cred că am înţeles de ce. Fusesem implicată în procesul nr. 1 al ţării. O maşinaţie ilegală, din moment ce oameni nevinovaţi, datorită mărturiilor false, obţinute prin înfricoşare, torturi sau făgăduieli perfide, au fost condamnaţi. Tribunalul comunist a pronunţat condamnări la moarte şi lungi condamnări la închisoare. în acest proces, condamnarea mea şi a soţului meu, Harry Brauner, la cîte 12 ani de-detenţie putea părea chiar uşoară. Cine ar fi putut, în România din 1954, să se ridice împotriva sentinţei ? Doar noi, condamnaţii...
într-un fel, la adăpost în celulele noastre, puteam să ne proclamăm inocenţa. Să spunem adevărul. Cui ? Celorlalţi deţinuţi din preajma noastră. Nu era cu putinţă ca absolut toţi să moară în captivitate. Adevărul s-ar fi infiltrat prin ziduri. Ar fi trecut dincolo de gratii. Ar fi ieşit la lumină...
Cred că acesta este motivul pentru care noi, cei din procesul Pătrăşcanu, am fost condamnaţi la secret. De ce, acum, găseau ei de cuviinţă să ne schimbe condamnarea ? Mi-a trecut prin minte gîndul că poate nu se mai temeau de noi. Să fi ajuns acum la o victorie deplină ? Explicaţie prea dureroasă ca să o accept...
*
Greşit, îmi închipuisem că voi găsi în celulă patrusprezece femei. Că patrusprezece perechi de ochi se vor fixa asupra mea. Celula este goală şi trebuie să mă hotărăsc. Aleg, deci, patul care mi se pare mai retras. în colţul drept, lîngă fereastră, la etaj şi chiar în faţa vizetei. Cîteva clipe mai târziu intră, tăcute, una după alta, viitoarele mele colege. Tinere şi bătrîne, grase şi slabe, sînt multe.
Dar cînd miliţianca încuie uşa şi toate vin buluc spre mine, am impresia că sînt nenumărate. Apoi, parcă orbesc. Nu îmi mai amintesc nimic. Cu toate strădaniile, nimic din această zi. Din toată această primă zi. Ca şi cind nu aş fi trăit-o niciodată. Şocul a fost prea puternic.
De la arestarea mea pînă la această zi de 1 octombrie 1957, în diferite închisori şi celule, m-au ţinut singură 3 000 de zile. De-a lungul a 3 000 de zile nu vorbisem cu nimeni prin viu grai. Bineînţeles, cît ţinuse ancheta, am avut de-a face cu diferiţi anchetatori. Unul după altul mă luau în primire cu o singură sarcină. Fiecare cu metoda lui, să-mi stoarcă declaraţii mincinoase.
Ancheta procesului a ţinut peste cinci ani. Primele arestări în 1948. Procesul, în 1954. Nici întregului aparat de partid nu i-a fost uşor să ridice, din nimic, schelăria unui proces fictiv. Să metamorfozeze oameni nevinovaţi în criminali. Să ţeasă. din nimic un complot, cît de cît, credibil.
în tot cazul, soţul meu şi cu mine, eram atît de inocenţi — în ambele înţelesuri ale cuvîntului — încît nici nu am fi fost în stare să ne scornim o activitate politică sau de spionaj, atît de străină de viaţa, meseria şi caracterul nostru.
Pesemne acestor greutăţi li s-a datorat mersul atit de lent al anchetei. Schimbarea atîtor anchetatori. Demiterea unui ministru. Rarele mele interogatorii. Mi se părea, uneori, cînd eram lăsată luni întregi să putrezesc prin diferite celule, că existenţa mea fusese uitată de toţi, pentru totdeauna. Dar chiar în timpul interogatoriilor, nu eu, ci ancheatorul meu vorbea. Vorbea pentru a mă convinge să vorbesc. Pentru a mă sili să vorbesc. Să acuz. Să-mi asum minciunile lor. Prin declaraţii scrise şi iscălite, să le autentific acuzaţiile false.
16
17
„Nu ştiu". Două cuvinte. Atît eram în stare să declar. Cînd încercam să protestez cu un slab „nu", urmau ameninţări zbierate şi, în sfîrşit, maltratări corporale. Chiar dacă pedepsele „reglementare" erau executate de paznici, anchetatorul nu se sfia să-ţi dea palme, să te trîn-tească la podea în pumni, să te ţină ceasuri în genunchi sau într-un picior, în biroul lui. Să-ţi smulgă părul şuviţă cu şuviţă. Nu pentru a te face să vorbeşti. El avea nevoie de declaraţii scrise şi iscălite.
Au urmat anii de penitenciar în totală singurătate. Nu mai ştiam să vorbesc.
O întrebare mi se pare aici justificată. Ce căutau Harry Brauner şi Lena Constante în procesul Pătrăşca-nu ? Răspunsul este simplu şi clar. Nu aveam ce căuta în acel proces. Totul s-a datorat unui nenorocit hazard. După război, Harry Brauner a vrut, cu orice preţ, să salveze materialul fostei „Arhive de Folclor" a Societăţii Compozitorilor români. Constantin Brăiloiu plecase în Elveţia. Cilindrele de ceară fuseseră adăpostite într-un sat de pe lîngă Bucureşti. „Fundaţiile regale pentru sate" preluaseră arhiva şi materialele. Dar „Fundaţiile Regale" fuseseră şi ele desfiinţate. Harry Brauner s-a adresat, atunci, lui Lucreţiu Pătrăşcanu. Graţie înţelegerii lui, Harry Brauner a primit un local şi o subvenţie, pentru a înfiinţa „Institutul de Folclor", în anul 1946. După arestarea lui Harry Brauner, în ianuarie 1950, statul comunist a preluat institutul şi a datat existenţa lui de la data preluării. In treacăt fie zis, nici pînă azi nu i se recunoaşte oficial profesorului Harry Brauner paternitatea institutului. Aşa se scrie istoria.
Cam tot în acelaşi timp, Elena Pătrăşcanu, soţia ministrului, scenografă, lucra la înfiinţarea unui teatru de marionete în Capitală.
în urma unui concurs amical, mi-a încredinţat direcţia atelierului de marionete. Data înfiinţării teatrului a fost şi ea falsificată.
Lucreţiu Pătrăşcanu şi soţia lui au fost arestaţi în 1948. în aceeazi zi am fost şi eu răpită în plină stradă.
După şase luni de anchetă am fost pusă în libertate. Nimic îndoielnic în activitatea mea pur artistică. Ministrul şi soţia au fost duşi cu domiciliu obligatoriu la Sna-gov.
Dar în 1948 fusese arestat, înaintea noastră, un prieten al ministrului, Herbert Zilber, economist şi comunist din ilegalitate. Fusese condamnat în 1932 pentru spionaj în folosul Uniunii Sovietice. Lui Herbert Zilber nu i s-a dat drumul. El povesteşte singur, în volumul „Monarhia de drept dialectic", apărut în editura „Huma-nitas" — post mortem, în 1991 —, sub pseudonimul Andrei Şerbulescu, rolul ce i-a fost impus — sau rolul ce şi 1-a asumat — în procesul Pătrăşcanu. Cunoscîn-du-ne bine pe toţi, a născocit un scenariu, vag verosimil, despre activităţile „criminale" ale bunului său „prieten", în acest roman negru, lui Harry Brauner şi mie ne-a hărăzit rolul de spioni. în 1950 sînt arestată din nou. Harry Brauner este şi el, de data aceasta, arestat. Pătrăşcanil sînt aduşi la Bucureşti şi începe anchetarea noastră care, tocmai în 1953, se va termina cu asasinarea lui Pătrăşcanu şi condamnarea noastră, printre altele.
Herbert Zilber a murit în 1978. Numai citindu-i cartea am înţeles, în sfîrşit, înverşunarea anchetatorilor şi scopul torturilor. Voiau să ne silească să acceptăm rolurile de spioni atribuite nouă în scenariu. în memoriile apărute, scrise cu cea mai inteligentă viclenie, caută să se dezvinovăţească printr-un amestec de jumătăţi de adevăr şi de minciuni sfruntate. Doar un cititor prea puţin cunoscător al manipulărilor şi dezinformării organelor de partid şi de securitate ar putea lua în serios argumentele lui.
* *
în penitenciar, timp de trei ani, nu am vorbit cu nimeni. Un „da" sau un „nu", cu care uneori răspundeam miliţienilor, un foarte rar mulţumesc, frazele de „deschidere" şi „închidere", totul trebuia şoptit. Se temeau ca sunetul vocii mele, auzit de deţinutele celulelor vecine, să nu fie cumva recunoscut de vreuna dintre ele. Prezenţa mea trebuia să fie strict secretă. De ce ? Altă în-
18
19
trebare la care doar minţile lor obtuze de analfabeţi cu diplome universitare ar putea răspunde.
Cum ar fi putut ei bănui că prezenţa mea era demult cunoscută de întregul penitenciar ? Săptămînă după săp-tămînă făcusem cunoştinţă cu multe din tovarăşele mele de captivitate. Fireşte, fără a ne vedea şi fără. a ne auzi. Numai prin alfabetul morse bătut în peretele ce despărţea celula mea de celula 12, ultima în fundul culoarului. Considerată carceră de pedeapsă, funcţiona fără timpi morţi. In fiecare săptămînă o nouă locatară — sau mai multe — îşi ispăşea lîngă mine, timp de şapte zile, păcatele.
Ce prevedea, oare, această pedeapsă atît de temută de majoritatea femeilor, încît le menţinea într-o stare de apatie şi de respect al regulamentului ?
Numai în şapte zile de singurătate, într-o celulă con-ţinînd doar o tinetă.
Numai în şapte zile de extremă oboseală, din cauza ordinului de a sta permanent în picioare sau a te învîrti pe lîngă pereţi ca un animal în cuşcă.
Numai în şapte nopţi petrecute pe o saltea subţire de paie, fără măcar o pătură.
Numai în şapte zile de înfometare. în primele două zile, pedepsita primea doar o gamelă cu apă călduţă, sărată, la prînz. A treia zi, regim normal. A patra şi a cin-cea zi, gamela cu apă. A şasea zi, regim normal. A şaptea — apa. Deci, din şapte zile, cinci nu mînca nimic. De „nimicul" acestor cinci zile de post negru comunist întru iertarea păcatelor săvîrşite împotriva preasfîntului regulament se temeau mai toate femeile, şi el le menţinea într-o supunere oarbă.
* *
M-am străduit să pricep motivaţia paznicilor noştri, bărbaţi şi femei. De ce căutau cu atîta înverşunare să ne prindă în culpă, pentru a ne pedepsi ? Păcatele comise, uneori, de această înfricoşată şi temătoare turmă feminină erau cu totul lipsite de gravitate. Nici conspiraţii, nici evadări, nici scandaluri. Eram suficient de calme şi de resemnate.
Femeia dormind, pentru a-şi uita foamea, ghemuită într-un colţ al celulei, ei s-ar fi putut uşor preface că nu au zărit-o. Uşoarele bătăi în perete puteau să nu le audă. Să le cruţe pe femei de un surplus de suferinţă pentru nişte fleacuri.
O singură explicaţie ar părea logică. Fanatismul militant al neofiţilor comunismului. Dar explicaţia aceasta nu se potrivea cu chipurile frustre ale acestor oameni. Nu cunoşteau nimic despre marxism şi materialismul dialectic. Poate, mai degrabă, sărăcia lor spirituală, lipsa de cultură, orizontul mărginit ar putea fi datele unei explicaţii acceptabile. Li se infestase creierul pînă la septicemie cu lupta de clasă. Cu dictatura proletariatului, cu exploatarea maselor de către o clasă socială din care li se spunea că noi, toate, cele închise, făcusem parte. Noi eram ţapii ispăşitori, noi purtam vina sărăciei şi a necazurilor lor. Numai cînd noi toţi, foştii stă-pîni, vom fi nimiciţi, ei toţi vor fi bogaţi şi fericiţi.
M-am gîndit şi la faptul că, pentru prima oară în viaţă, deţineau puterea. îi îmbăta, cred, pe unii dintre ei, putinţa de a ne tutui, înjura şi pedepsi, fără nici o teamă de răspundere. Se simţeau puternici şi acest sentiment, se ştie, distruge şi raţiune şi omenie.
Mai pot adăuga încă alte două motivaţii. Complexul de inferioritate şi frica. Paznicilor noştri le era şi lor, permanent, frică. Se ştiau supravegheaţi. Că unii dintre ei erau informatorii comandantului, o ştiau toţi. Dar, ne-ştiind pe cine bănui, fiecare se temea de toţi ceilalţi, şi toţi ceilalţi de el. Puteau fi acuzaţi de lipsă de vigilenţă. De înţelegere cu duşmanul de clasă. înţelegere mergînd pînă la acceptarea de a-i face servicii, legături cu lumea exterioară, mesaje, telefoane, scrisori. Şi se temeau pînă şi de noi, deţinutele. în regim comunist, orice acuzaţie, chiar şi cea mai aberantă, este luată în serios. Pentru comunişti, nevinovăţia nu există. Cel care nu a păcătuit cu fapta, a păcătuit — poate — cu vorba şi, fără cea mai mică îndoială, a păcătuit mintal... adeseori.
în rezumat, paznicii ne spionau şi cereau în scris pedeapsa noastră în rapoartele lor serale, din prostie, incultură, complex de inferioritate, instinct de conservare şi, uneori, doar din sadism. Din plăcerea de a aduce su-
20
21
ferinţă. De a privi suferinţa. De a te bucura de suferinţa pricinuită de tine.
Mai adaug că le era extrem de uşor să ne prindă în.' culpă, din moment ce aproape totul ne era interzis. Am mai spus că rîsul, plînsul, cîntatul, vorbitul tare erau interzise. Sinuciderea — interzisă. Cel care era prins în-cercînd să se sinucidă primea o bătaie soră cu moartea. Greva foamei, pedepsită. A te aşeza pe pat în timpul zilei — interzis. A te întinde pe pat — crimă. A dormi în timpul zilei, chiar stînd pe bancă — pedepsit. Interzise creioanele şi hîrtia. Interzis fumatul. Interzis a te uita pe fereastră. A intra în contact cu celulele vecine, şi cîte şi mai cîte...
în afară de pedeapsa numită „şapte zile", am văzut sau am simţit pe pielea mea şi alte pedepse. Unele extrem de crude, altele bizare.
M-am depărtat mult de celula nr. 6. Fac cale întoarsă.
Căutînd azi, după atîţia ani, să analizez şocul resimţit în acea primă zi de contact social, cred că a explodat în mine sub impactul a două agresiuni. Prima — vizuală, a doua — auditivă. Datorită emoţiei iscate de schimbările de celulă şi de tovarăşe, de prezenţa mea şi de lipsa de supraveghere, miliţiencele fiind ocupate cu transferurile, femeile nu-şi mai controlau vocile. Vorbeau tare în jurui meu patrusprezece femei. Le-au trebuit cîteva zile urechilor mele, mitraliate de atîtea voci, pentru a se obişnui cu zumzetul celulei.
Dar mult mai puternic a fost şocul vizual pricinuit de înfăţişarea şi chipurile femeilor intrate în celulă. Eram, totuşi, într^un penitenciar politic... în timpul singurătăţii mele, intrasem în contact prin perete cu femei mai mult sau mai puţin şcolite. Cunoşteau alfabetul morse. Aveau o ortografie corectă. Studente, funcţionare, în tot cazul, orăşence. Dar ce căutau aici ţărănci analfabete ? De ce sînt aici aceste două fete atît de tinere şi aceste bătrîne ?
în noaptea acelei prime zile uitate, cred că oboseala m-a doborît repede în somn, dar în seara următoare, o tristă nelinişte m-a ţinut mult timp trează.
* *
De-a lungul anilor trăiţi în detenţie, a căuta cuvinte dure sau melodioase, a le împleti, a le suda, a le da un sens şi un ritm devenise pentru mine necesitate. Timpul meu de viaţă nu era cu totul irosit. Concentrarea maximă, impusă de născocirea poveştilor mele în versuri, îmi aducea uitare şi alinare. Acum îmi dădeam seama cu mîhnire că nu voi putea regăsi climatul necesar muncii mele printre amărîtele femei din celulă. Smulse din satele lor, rupte de familie, de obiceiuri, lipsite de o muncă manuală, fără brumă de cultură, zilele lor celulare nu se puteau scurge decît în jalnice văicăreli şi în deşarte pălăvrăgeli.
Izbutisem să evadez dintr-o celulă solitară. Izbuti-voi, oare, să evadez dintre ele ? Să mă strecor, cum, între gratii de cărnuri vorbitoare ?
Sînt împresurată de respiraţiile lor. Aud, ici, sforăieli, colo, sfîeşitoare suspine. Mi se face o adîncă milă de ele. Cum aş îndrăzni să dispreţuiesc părerile lor de rău şi de-şartele lor speranţe ? Ştiu că nu voi putea trăi printre ele, pierdută mai departe în singuraticele mele visări ? în urma mea trei mii de zile chinuitoare. Nu m-au învins. De azi înainte sînt silită să trăiesc lîngă ele zilele care mă mai despart de libertate. Să le trăim împreună cît vom putea mai bine. Nu-mi rămîne decît să le cunosc, între noi să înfiripăm legături. Nu mai sînt decît una dintre deţinutele celulei 6.
Lucrasem mult la ţară. în cadrul cercetărilor monografiilor sociale, conduse de prof. Dimitrie Guşti. Eram încă studentă la Belle-Arte cînd am început cercetările manifestărilor spirituale ale culturii ţărăneşti. Echipa noastră se ocupa de creaţiile de artă plastică : costume, ţesături, broderii, ceramică, mobilier şi a tuturor obiectelor cerute de necesitate, funcţionale, dar împodobite de o instinctivă nevoie de frumos. Locuiam — profesori şi studenţi — în casele sătenilor. împărtăşind viaţa familiei, aveam datoria de a ne împrieteni cu gazdele noastre. Chiar dacă stăpînii casei nu aveau nevoie de noi, în schimb, noi, cercetătorii, aveam stringentă nevoie de bunăvoinţa lor.
22
23
Eu, de pildă, doar de la gazda mea şi a celorlalte femei puteam culege informaţiile de care depindeau cercetările noastre. Doar ele puteau deschide în faţa mea, cu încredere, lăzile de zestre. Doar ele îmi dădeau explicaţii amănunţite despre diferitele piese de îmbrăcăminte şi tehnicile de lucru.
în acei ani eram încă foarte tînără. Şi foarte tînără fiind, eram încă în stare de entuziasm. Eram îndrăgostită de lumea tradiţională a satelor. Azi mai dăinuie, încă, după cincizeci de ani, într-unele regiuni mai ferite, farmecul satelor de odinioară. Dar atunci, în acel duios trecut, satul era o unitate socială, trainic înălţată pe rădăcinile tradiţiilor ancestrale. Obiceiuri şi legi orale. Amîndoi, soţul meu şi cu mine, am rămas toată viaţa amoros legaţi de societatea ţărănească. De obiceiurile, sărbătorile şi folclorul ei.
După 1968 am primit, în sfîrşit, paşapoartele ce ne deschideau drumul spre Occident. Şi la Paris şi în Elveţia eram, adeseori, întrebaţi de ce noi, foşti deţinuţi politici în ţara noastră, deci cu dreptul de a primi azil politic — casă şi pensie — nu alegeam libertatea. Răspunsul nostru era mereu acelaşi. Ne puteam despărţi uşor de Bucureşti, dar niciodată de pămîntul patriei şi de satele ţării.
Ne cunoscusem, Harry Brauner şi cu mine, într-un sat, în cursul realizării unei monografii. în cîte altele, oare, nu am lucrat noi doi împreună ? Pe cîţi kilometri de şosele, drumuri şi poteci nu am păşit împreună, cu sacii în spate ? Asemeni unui arheolog, adulmecînd pe sub straturi de pămînt mărturiile trecutului, scormonea el cu patimă prin inimile şi memoria ţăranilor. A readus la viaţă sute de cântece de dragoste, de bucurie, de jale sau de răzvrătire, gravate cu vîrful diamantului pe cilindrele de ceară ale primitivului aparat cu arc „Edison". Demon-strînd implicaţia vitală a muzicii în întreg ciclul de viaţă al sătenilor, ca unic mijloc de exprimare a inexprimabilului. „ .
Dar între ţăranii aflaţi în mediul lor ancestral şi tărăncile dezrădăcinate şi zvîrlite brutal în penitenciar, diferenţa era mare. Ce relaţii se puteau înfiripa cu aceste deţinute cu mîini moarte, venite fiecare din alt ţinut al
ţării, sortite acum să trăiască între patru pereţi, inactive şl, zile fără număr, mereu faţă în faţă ?
* *
A doua zi, ca de obicei, la cinci dimineaţa, scularea. Dar, pentru prima oară, văd patrusprezece femei, trezin-du-se o dată cu mine. Pentru prima dată trebuie să cobor dintr-un pat suprapus peste altul. Mă uit la celelalte. Un întreg circ. Un soi de .gimnastică acrobatică. Le imit cu prudenţă. Peste cîteva zile voi izbuti să cobor ca şi ele, maşinal.
După ce îşi trag fustele peste cămaşă, femeile fac coadă la „colţ". Cu două zile în urmă, aflînd schimbarea mea de celulă, evocasem, cu un penibil sentiment de jenă, problema necesităţilor naturale. Ieri, oarecum, mă liniştisem. Tineta, aşezată într-un colţ, era ascunsă de o pătură agăţată de două paturi vecine. Dar dacă pătura ne sustrăgea privirilor, ea nu putea amortiza anumite zgomote pe care, de fapt, doar eu le auzeam, căci într-aut erau ele de obişnuite pentru celelalte femei, încît nici nu le mai băgau în seamă.
Ieri, în pofida unei nevoi urgente, mă codisem mult timp înainte de a înfrunta acest closet public. Pentru că ieri fusesem centrul atenţiei tuturora şi mă înfricoşa tăcerea care ar fi urmat scurtei mele dispariţii.
Cînd m-am hotărît, totuşi, m-am strecurat aproape cu disperare în spatele paravanului.
Aici, o nouă dificultate. Tineta avea aproximativ un diametru de patruzeci centimetri. Să mă aşez pe marginea de lemn, lată cam de patru centimetri ? Cu neputinţă să nu mă gîndesc la atîtea femei care se aşezaseră pe tinetă de atîtea ori înaintea mea ? Dar nu era uşor să-ţi menţii echilibrul, aplecată înainte, fără a atinge lemnul.
îmi dau seama că amănuntele tinetei pot părea de foarte prost gust. Dar cum să pot face simţită mizeria vieţii noastre, cel puţin prin cîteva paragrafe de carte, fără să pomenesc şi de mirosul ce se răspîndea în valuri, ia această oră de mctinală afluenţă ? Apoi ? Apoi, nimic. Hîrtie igienică nu aveam. Pentru înlocuirea ei, femeile
24
25
aşezaseră pe jos, lîngă tinetă, un lighean eu apă şi o> sticluţă în care fusese vreun medicament. Am fost prevenită. Fiecare dintre noi avea drept la o singură rtic-luţă cu apă, pentru a se spăla deasupra hirdăului Din penurie de apă, dar şi pentru a nu umple peste măsură tineta. Căci, dacă hîrdăul cu apă era aproape gol, hîr-dăul-tinetă era aproape plin.
După un simulacru de spălare, întrebuinţau un pătrăţel de cîrpă, deşeu al unei rufe rupte. Fireşte, fiecare femeie avea peticul ei, dar nici una nu mi-a putut lăm ri de ce măruntul ştergar purta numele de „logică". Era. hazliu să auzi o bătrînă ţărancă, spunîndu-i alteia :
— Mărio, ţi-a căzut „logica" pe jos ! Sau şi mai bine :
— Cati, nu crezi că ar fi timpul să-ţi mai speli „logica ?
Din păcate, cu toată apa şi săpunul, „logica" devenea tot mai cenuşie şi mai neplăcută la vedere. O agăţau de piciorul patului şi, niciodată, la nici o percheziţie, cu toată plăcerea lor de a ne face să turbăm de neputinţă, nici un miliţian nu se încumeta să o atingă pentru a o confisca. Mai tîrziu, bazîndu-mă pe dezgustul lor, am ascuns cu succes un ac escamotat în tivul mărunt al unui petic, murdărit cu praful podelei. O falsă „logică". Nn a fost niciodată găsit.
Acum, femeile scot lighenele de sub paturi. Le înşiră pe bănci. Toarnă în fiecare puţină apă. Foarte puţină, din economie. în celula mea, mă spălam zilnic, din cap pînă-n picioare. Aveam covată mea şi o găleată de apă numai pentru mine. Aici, numai şase lighene. Aparţineau celor care trecuseră prin Mislea, unde pachetele de acasă erau îngăduite. La Miercurea-Ciuc pachetele sînt interzise. Proprietarele lighenelor au întâietate. Observ — cu curiozitate şi oarecare îngrijorare — felul lor de a proceda. Le rog să mă lase la urmă. îmi dau timpul de a lua o hotărîre. îmi dau seama că ele nu se spală aproape deloc. Fac, ca şi cum, în două feluri. Tinerele îşi scot cămaşa păstrând pantalonii şi fusta. Se spală
pe mîini şi pe obraz şi foarte superficial pe braţe şi sîni. Se şterg, îşi pun cămăşile şi gata. Bătrînele nu şi le scot. Nu-şi spală decît mîinile şi obrazul. O fac, nii se pare, pentru a respecta o lege orală a satului, înrădăcinată în ele de veacuri. Emanaţie a unei imemoriale cunoaşteri a ceea ce este bine şi a ceea ce este rău. Obicei care le impune să nu atingă pentru a duce la gură decît cu mîini, ochi şi gură purificate, prima hrană matinală.
Dar restul ? „Mica toaletă" ? Dede, şefa de cameră, al cărei pat este sub al meu, mă lămureşte. Picul de apă din sticluţă li se pare suficient. Unele se tem să nu răcească. Eu cum să procedez ? Din cauza lor am şi ajuns să admit renunţarea la munca mea mentală. Fi-voi nevoită, din teama de a le scandaliza, să renunţ şi la o obligaţie igienică, pînă acum respectată ?
Cu atît mai rău pentru ele, dacă le voi şoca şi, cu atît mai rău pentru mine, dacă le voi dezamăgi. Cînd îmi vine rîndul, după ce m-am frecat cu săpun pînă la talie, iau ligheanul şi trec în spatele paravanului. Ieşind, mă prefac a nu vedea privirile lor mirate. Dar nimic critic în mirarea lor. Din contra. Li se pare firesc, după opt ani de singurătate, să am unele apucături bizare.
Cred că toate erau mîndre că fusese aleasă celula lor pentru a primi oaia neagră, deţinuta solitară. Nu-şi dădeau seama că alegerea făcută de atotputernicul nostru stăpîn — Ministerul Afacerilor Interne — era mai degrabă o insultă adresată lor. Fără îndoială, după ce hotărîseră că mărturia mea nu mai prezenta nici un pericol, în loc de a mă muta, conform condamnării mele, în celula de „înaltă trădare", printr-o ultimă măsură de prevedere, mi-au ales drept tovarăşe ţărănci aproape analfabete. Nu prezentau nici un pericol la viitoarea lor eliberare.
Zilele următoare, înţeleg că ar fi chiar dezamăgite dacă m-aş purta ca toată lumea. O femeie ţinută opt ani la secret ar fi anormală dacă s-ar purta ca o femeie normală. Cam aşa gîndeau tovarăşele mele.
26
27
Sculare. „Colţ". Spălare. Vine la rînd patul. Pe o reţea metalică, o saltea din pînză de sac, plină pe jumătate cu paie tocate, pe jumătate cu praf. Un singur cearşaf,, rareori schimbat. O pernă umplută tot cu paie. O pătură de cal. La prima vedere, patul este uşor de făcut, şi totuşi... Deţinuţii politici, am mai spus-o, nu au voie să se întindă pe pat în timpul celor şaptesprezece ore ale zilei. Pentru a o prinde mai lesne pe infractoare, administraţia pusese la punct un sistem foarte complicat de aşezare a păturii. Cînd vreuna dintre noi îndrăznea să se întindă cîteva clipe, o miliţianca şireată putea să-şi facă brusc apariţia în celulă. Chiar dacă, auzind zgomotul cheii în broască, vinovata ar fi avut reflexul de a se ridica pe loc, tot nu ar fi avut timpul să refacă tipicul păturii. Delictul dovedit, miliţianca mulţumindu-se cu satisfacţia spaimei provocate, se putea mărgini la o ameninţare de pedeapsă. Dar, mai adeseori, raportul era prezentat seara şi, după iscăliturile comandantului şi a medicului penitenciarului, urmau cele „7 zile".
*
• *
Strîngînd pleoapele — sînt mioapă şi mi-au confiscat ochelarii — le privesc rînd pe rînd. La cîţiva metri distanţă, imaginile îmi apar neclare, fără contururi precise.
Pe ovalurile chipurilor livide, în lumina puţină a celulei, ochilor nu le desluşesc nici forma, nici culoarea. Dar siluetele, mişcările, mersul am învăţat să le recunosc. Numele lor, o rog pe furiş pe Dede, să mi le repete.
în clipa de faţă vorbesc încet între ele. în aşteptarea „deschiderii" nu mai au nimic altceva de făcut. Le privesc şi aceeaşi întrebare sîcîitoare mi se tot răsuceşte in minte. De ce ? De ce dracu le-au băgat la puşcărie pe aceste biete ţărănci ? Nu ajung să-mi închipui pricina prezenţei lor. De prea mult timp nu ştiu nimic din tot ce se petrece afară. Femeile cu care vorbeam la perete fuseseră mai toate arestate de multă vreme.
Două dintre ele, Crăciuna şi Mama Yuhoz, o bătrîml unguroaică, stau răzleţe şi tăcute. Tot aşa şi doamna lonescu, a cărei voce nu se aude niciodată. De ce ?
28
— Se roagă, îmi spune Dede. Cere iertare lui Dumnezeu pentru păcatele ei şi ale fiului ei.
Trei prezenţe nemişcate, grele şi mute, de a căror existenţă celelalte par a nu se sinchisi.
în sfîrşit, paşii trupei. Cum unul dintre pereţii celulei, cel de care este lipit patul meu, mărgineşte golul scării, sîntem primele care le auzim sosirea. Dar inspecţia, „deschiderea", începe cu celula nr. 1, aşezată in fundul ultimului culoar din stînga. Trec la celula 2, culoarul coteşte spre 3, 4 şi 5, apoi golul scării şi vine la rînd celula noastră — 6.
Uşa se deschide. Comandantul. Noi ne şi aliniasem pe două rînduri în mijlocul celulei. Dede înaintează cu un pas şi recită :
— Camera nr. 6 face „deschiderea" cu cincisprezece deţinute.
Ofiţerul de serviciu ne numără din ochi. Trebuie să fie sigur că Dede nu-J înşală. Să se convingă că nici una dintre noi nu s-a evaporat în timpul nopţii. Printre gratii, forţînd broasca sau poate prin pereţi. Graţie tine ştie cărei capitaliste ubicuităţi.
Unele celule sînt mult mai populate decît a noastră. O lună mai tîrziu, socotind prea dificil pentru un o uter de securitate să numere atît de multe femei din othi, au introdus o altă metodă. Deţinutele să se rumere singure, una după alta. Anul trecut puseseră în practică o idee mai hazlie. Eram atunci singură în celulă. La auzul cheii în broască aveam ordin să mă întorc cu faţa la perete şi cu spatele spre comandant, ofiţeri şi miliţieni. Executam mişcarea cu plăcere, aplecîndu-mă chiar uşor înainte, spre a da un mai vizibil relief unei anume părţi a anatomiei mele. De ce această ridicolă decizie ? Stînd de vorbă cu vecina mea la perete, am găsit un răspuns întrebării. Singurul plauzibil şi, în acelaşi timp, plăcut nouă. De teamă. Le era teamă de noi. Le era teamă să nu-i recunoaştem... mai tîrziu. Credeau ei că acest „mai tîrziu" se apropie ?
29
Dede a făcut, deci, deschiderea cu cincisprezece deţinute. Uşa s-a închis în urma lor. Ne aşezăm iar pe bănci. Numai bătrînele au voie să se aşeze pe paturi. Să se întindă, nu. în aşteptarea „micului dejun", ziua îşi va tîrî secundele şi minutele mai departe. Din lipsă de orice fel de activitate, în trîndăveală plictisistă. în aşteptarea a două degete de lichid maroniu pe fundul unei gamele. A unei foarte subţiri felii de pîine neagră. Va intra în celulă şi o gamelă joasă conţinînd marmeladă. O pastă de morcovi şi de roşii şi ceva fructe. Este de consistenţă solidă şi dulceagă. Singurul fel plăcut la gust.
Probabil din prudenţă şi pază, nu a vieţii noastre, ci a vieţii lor, cuţitele şi furculiţele sînt prohibite. Dar cum totuşi nu ne pot cere să mîncăm cu degetele hrana solidă şi să lipăim cîineşte lichidele, lingurile ne sînt îngăduite. Deci, Dede, cu minerul unei linguri, desenează cincisprezece pătrate minuscule şi le aşază pe fiecare feliuţă de pîine. Marmelada apăruse de curînd în penitenciar. înaintea ei, lipsite cu totul de zahăr, somnul ne era tulburat de vise alimentare. Umilitoare. Foamea zilei ne-o astîmpăram în somn cu prăjituri, bomboane şi fel de fel de alte dulciuri. La trezire, toată ziua le purtam dorul. Acum, acest „timbru" de marmeladă, gros de un centimetru, deşi atît de mic, a izbutii, totuşi, să potolească nevoia fizică de zahăr. Visele alimentare au dispărut.
Nu îi vine uşor şefei de cameră să traseze liniile orizontale şi verticale, deiimitînd porţia fiecăreia. Femeile s-au adunat în jurul ei. Controlează. Comentează. Supraveghează. Cu corectări. Nici măcar un milimetru mai puţin nu este tolerat de foamea lor. Foame pe care acest părelnic „mic dejun" nu va reuşi decît să o asmuţă.
Gamelele golite, pîinea şi marmelada mîncate, reîncepe mohorîta aşteptare. Celula este destul de mare. Cele două ferestre plasate sus, deasupra capetelor, nu o luminează suficient.
Prăvălite pe bănci, femeile aşteaptă ieşirea la „program". Ce pot face ele pentru a uşura lîncezeala atîtor
ore goale ? Nimic ! Pentru că nu au chiar nimic de iăeut. Nici măcar ace şi aţă, pentru ca cel puţin să-şi cîrpeiscă artistic rupturile, în loc de a le coase la repezeală în scurtul timp acordat. Şi îmi închipui că poate tărăncile mele visează acum la andrelele care întovărăşeau flecărelile lor serale.
*
* *
Era ora asfinţitului. Alături de Harry, cu sacii in spinare, atingeam, în sfîrşit, după un lung drum pe jos, hotarele satului rîvnit. Pe limpezimea cerului se legănau moi pale de fum. Un dulce miros de pîine caldă, fin cosit şi bălegar, emanaţie a sufletului satului, îmbălsăma aerul binecuvîntatei seri.
Bănci de lemn, grosolan cioplite, erau aşezate în faţa caselor, dar exterioare gardului, căci ele erau menite să primească nu doar întîlnirile vecinelor, ci şi odihna pribeagului drumeţ. Cina de seară, ţinută la cald pe marginea plitelor, ele stăteau la poartă, aşteptînd întoarcerea bărbaţilor de la cîmp sau de la pădure... Turmele se întorceau de la păşune, ridioînd nori de praf pe uliţele satului. Şi norii de praf se învălătuceau trandafirii, străbătuţi de razele soarelui apune. Fiecare vită îşi deschidea singură poarta casei, împingînd-o cu bolovanul capului plecat spre pămînt.
în aşteptare, mîinile harnice roteau cu repeziciune andrelele şi ochiurile alunecau unele după altele, de pe o andrea pe cealaltă. Ciorapul de lînă albă sau cenuşie se lungea, rotindu-se, se rotea lungindu-se, rînd după rînd de ochiuri. Era ceasul molcomelor vorbiri. Ceasul tihnit al sfîrşitului unei lungi zile de trudă împlinită.
* *
Sîntem scoase pentru „program" şi plimbare. în afara celor foarte bătrîne sau bolnave, toate, pe rînd, trecem la corvoada „programelor". Cînd „programul" nu este legat de plimbarea zilnică de zec minute, nu ies din celulă decît cele patru purtătoare de hîrdaie şi cele jare
30
31
vor să folosească latrinele din curte. Rotaţia corvezilor] este stabilită de şefa de cameră. ] Tot ea, Dede, mă pune la curent cu obiceiurile şi legile penitenciarului în care am trăit timp de trei ani, i o viaţă atît de diferită de viaţa lor. La program, deoarece j nu primim nici perii, nici cîrpe, ne vedem silite să curăţăm tinetele cu mîinile noastre, goale. Cînd şi cînd, ni ! se dă albastru de metil şi clor pentru a dezinfecta tineta şi lighenele noastre. Coborând grijuliu treptele, cu mîinile crispate pe beţele groase, petrecute prin minerele hîrdaielor, traversăm un culoar şi după alte cinci trepte, coborîm în curte. în zidul înalt din fundul curţii, o portiţă se deschide spre birouri, bucătării, poartă şi libertate.
în curte, două bătrîne primitive, la fel cu cele aflate la oarecare depărtare de casele tuturor satelor. într-o gheretă de scînduri grosolane, o ladă de lemn. La suprafaţa lăzii, o gaură rotundă. Totul aşezat pe o groapă adîncă. între zidul clădirii şi latrine, un spaţiu îngust şi lung De-a lungul lui este săpat un lung jgheab cimentat, cu scurgere în hazna. Un urinar primitiv. închisoarea fusese, iniţial, destinată bărbaţilor. Voi pomeni, mai departe, de zidul clădirii, pentru că în spatele lui se afla celula nr. 1. Zid şi celulă esenţiale unei activităţi febrile şi secrete — periculoase. Comunicări între celule. O reţea de poştă clandestină.
Cu apa adusa la „programul" dimineţii, ne puteam spăla rufele în celulă. Dar tot în celulă rufele trebuiau să se şi usuce. Femeile le întindeau pe frînghii răsucite de ele, din rufe personale prea rupte pentru a mai putea fi cîrpite sau din păr. Din părul rămas pe piepteni, cînd femeile îşi descurcau pletele. Din carenţă alimentară, în pieptene rămîneau foarte multe tire de păr. Două ţărănci — Bibica şi Cati — se îndeletniceau cu strînsul părului în nişte ciorapi rupţi. Ciorapii odată umpluţi, ele torceau lungile fire de păr. Lungi, căci pentru ţărănci a purta părul tăiat scurt era de negîndit, şi pentru tinere, imposibil, din lipsă de foarfece. Extrem de rar o pereche de foarfece mari, tocite şi ruginite, servea la tăiatul unghiilor. Dar nu-mi amintesc să-mi fi tăiat
vreodată unghiile de la picioare. Cred că se rupeau singure.
Tot părul strîns, tors şi răsucit în frînghii groase era întins între paturi. Dar Bibica îşi făcuse din păr şi o pereche de cipici, împletind frînghii mai subţiri cu două nuiele smulse din mătură. Nu m-am încumetat niciodată să ating nici frînghiile, nici cipicii. Aveau o înfăţişare respingătoare, aproape malefică. Acoperite cu zbîrli'turi de păr murdar de toate nuanţele, cipicii păreau animale stranii, căci la fiecare pas, strivite pe podele, în urma lor nu lăsau nici o urmă sîngerie.
In primii mei ani de anchetă nu comunicasem decît o singură dată cu un vecin de celulă. Prin alfabetul lung. Băteai o lovitură în perete pentru fiecare literă a alfabetului şi te opreai la litera necesară. O pauză si reîncepeai pentru a doua literă. Conversaţii foarte anevoioase timp de trei zile. A patra zi, mă aflam in faţa anchetatorului. Nu a avut cum să mă pedepsească. Eram deja izolată şi înfometată. De fapt, interlocutorul meu nu-mi comunicase decît o stupiditate. Să mai am puţină răbdare că vor veni să ne scape... americ-mii !
în primul penitenciar, Dumbrăveni, Elena Pătrăşcanu, condamnată la patrusprezece ani într-un al doilea proces anexă, a fost plasată într-o celulă vecină eu a mea. La capătul a patru zile de conversaţii tot alfabetice, am fost prinse şi pedepsite. Ei i s-a confiscat salteaua Şi a dormit trei nopţi pe reţeaua de fier a patului. Eu am fost mutată la etajul doi. Aici, toate celelalte celule fiind goale, nu am mai avut cîteva luni nici o vecină. La Miercurea Ciuc făcusem progrese. învăţasem alfabetul morse. Odată bine stăpânit, comunicarea este foarte rapidă. A vorbi la perete ani de zile cîteva ceasuri pe zi şi a scăpa de pedepse a fost un adevărat record. S-a datorat auzului perfect al vecinei mele, S., prudenţei noastre şi purtării mele, aparent foarte cuminte. Atitudine adoptată de mine pentru a fi lăsată în pace. Nu mă Plângeam, nu ceream, nu vorbeam tare şi, în spatele acestei măşti resemnate, îmi vedeam de ale mele în tihnă
32
33
"Vizeta celulei mele era foarte rar deschisă. Ba, mai mult, văzîndu-mă, de cîte ori mă priveau, plimbîndu-mă agale prin celulă, agitîndu-mi mereu degetele — număram silabele versurilor — şi mişcîndu-şi întruna buzele, aveau tot dreptul să creadă că îmi cam lipseşte o doagă. Ciudat. In penitenciarele de bărbaţi, pe unde a tot fost purtat Harry Brauner, s-a crezut că este de-a binelea nebun.
Acum, viaţa mi se schimbase brusc. De dimineaţă pînă seara, puteam vorbi liber cu patrusprezece femei. Era mult mai bine şi... puţin mai rău.
* •
Revenind la prima întrebare : „Cine sînt aceste femei ?", îmi dau seama că, în primele zile, greşisem, în celulă nu se aflau patrusprezece ţărănci. Situaţia era mai complexă.
Venite în linie dreaptă din satul lor, doar cinci femei : Crăciuna Vlădescu, Cati, Bibica şi mama Yuhaz. Le-am clasat : bătrine.
Alte femei, fete de ţărani, se ridicaseră în ierarhia satului. învăţaseră o meserie. Trăiau, nu din munca pământului, ci dintr-un salariu. Nuţi — învăţătoare. Vale-ria şi Mara — moaşe.
Ţărancă bogată, doamna Ionescu ţinea o circiumă pe drumul mare, la bariera unui orăşel moldovenesc. Prin vîrstă, trecea în grupul bătrînelor.
O altă femeie tînără şi frumuşică, fată de ţărani chiaburi, după studii liceale se măritase la oraş cu un farmacist, cu totul străin de mediul rural. Căsătorie cu totul ieşită din comun, nu pentru că mireasa era de origine ţărănească, ci pentru că mirele era evreu. Era amuzant să o asculţi apărîndu-şi pătimaş soţul, pe evrei şi statul Israel, cînd se ştia că ajunsese la închisoare pentru că ea îl înşelase pe acest mult iubit soţ.
Despre alte două femei tinere — Lili şi Dorina — voi povesti mai departe.
Dede. Am aflat de la femei că Dede fusese judecată împreună cu tatăl, soţul, fratele şi sora ei. Spionaj pentru Franţa. A lăsat pe drumuri două fetiţe. De ea mă simt cea mai apropiată. Are cam vîrsta mea, e bucureş-
34
teancă, a urmat liceul, este demnă şi extrem de rezervată, în celule, celelalte ne socotesc „doamne".
Boji nu e ţărancă. Nu face parte nici din mica burghezie, nici din burghezia mare. Este doar o autentică contesă maghiară.
Simţeam multă milă pentru cele două fete tinere Nuţi, învăţătoarea, avea douăzeci de ani, Boji — şaptesprezece. Ambele, aproape copii, au fost condamnate la cîte zece ani.
încercam să nu fac diferenţă între colegele mele. Le ascultam, rînd pe rînd, cu acelaşi interes, chiar dacă uneori destul de ipocrit. Trei dintre ele nu-mi plăceau deloc şi mă sileam să le ascund antipatia, tocmai pentru că erau rele şi intrigante. Viaţa de puşcărie era la fel de grea pentru noi toate. Eram silite să o trăim aşa cum era, să ne resemnăm, pentru a ne feri de mai rău. Dar Lili, Vlădescu şi, mai ales, Bibica, toate trei de o moralitate dubioasă, cu temperamente excesive, dădeau frîu liber cu voluptate nervilor lor exacerbaţi.
La Mislea munca era obligatorie. Totuşi cîteva femei, puţine, au refuzat să lucreze în folosul comuniştilor. Au fost despărţite de cele care lucrau în atelierele de cămăşi bărbăteşti, covoare şi plase de pescuit. Alături de bolnave, trăiau într-o clădire anexă, în celule închise şi primeau un foarte redus regim alimentar.
Lucrătoarele se bucurau de oarecare libertate. Celulele erau deschise. în timpul liber se puteau plimba în curte şi în livadă. Din redusul lor salariu puteau cumpăra la cooperativa penitenciarului un surplus de hrană, pastă de dinţi, vată şi ţigări. Nu-mi amintesc să fi văzut vreodată o ţărancă fumînd. Dar la Mislea ţigările erau o preţioasă marfă de troc. Marile fumătoare îşi dădeau şi ultimele haine pentru cîteva pachete suplimentare de ţigări.
Trăind în celule deschise, lucrînd împreună în ateliere, fiecare îşi putea alege, după plac, prieteniile si, uneori chiar mai mult... Privilegiu inexistent la Miercu-rea-Ciuc. Aici claie peste grămadă între patru pereţi, legături de prietenie se puteau, fireşte, înfiripa, dar şi mai lesne adinei antipatii. Promiscuitatea, foamea, lipsa de ocupaţie, dorul, grija de cei lăsaţi acasă, destule te-
35
meinice motive pentru furtunoase descărcări nervoase. '
Am mai spus-o. Intrasem în celulă cu o reputaţie ] bună. Toate cunoaşteau existenţa unei deţinute solitare j şi o căinau. Dar, pe cînd ele se simţeau mulţumite de j tovărăşia mea, eu, în schimb, eram foarte dezamăgită de nivelul lor intelectual sau mai exact, de lipsa lor de j nivel intelectual. Desigur m-aş fi putut retrage în tur- j nul meu de fildeş. Să nu le privesc. Slă nu le ascult. , Dar eu tînjisem atîţia ani după nişte prezenţe umane, j încercasem şi cîteva zile de greva foamei, pentru a cere ! să fiu scoasă din izolare. Pentru nimic in lume nu aş | fi vrut să jignesc primii „oameni" pe care îi întâlnisem ! după opt ani printre monştri. Ani de zile mă drogasem cu o obsedantă căutare de cuvinte, de ritmuri şi de rime. Simţeam, totuşi, nevoia să înlocuiesc versurile cu o altă activitate. Am găsit o singură soluţie. Să caut răspunsul primei mele întrebări la intrarea în celulă. Nu cine erau ele, ci pentru ce erau ele la penitenciar. Din moment ce singurul mijloc de a-ţi trece timpul în celulă era o interminabilă şi superficială pălăvrăgeală, să găsesc, vorbind cu ele, răspuns la întrebare. Poate şi ele vor simţi o alinare, povestindu-şi necazurile unui ascultător nou şi sincer interesat.
în concluzie, am luat o hotărîre. Voi face eu primii paşi pentru a învinge timiditatea lor faţă de mine. Pentru a menţine între noi toate relaţii corecte o voi imita pe Dede. Voi păstra o oarecare rezervă în raporturile noastre. Relaţii amicale, da. Familiaritate, nu.
»
* *
Cincisprezece femei într-o cameiă încuiată şi cu gratii la ferestre. închise împreună, zi şi noapte. Dîrdîind de acelaşi frig, iarna. Suxocîndu-se de aceeaşi căldură, vara. Suferind de aceeaşi foame, tot timpul. Purtînd aceleaşi uniforme, respirînd acelaşi aer puturos şi totuşi...
Totuşi aceleaşi vechi criterii, aceleaşi legi sociale şi prejudecăţi domneau riguros peste societatea penitenciară. Nici o mutaţie. Ca şi în sat, tărăncile cu pămînt sau simbrie, de o parte, săracele, de alta. în frunte, Dede şi cu mine, „doamnele".
Cea mai săracă din toate era Crăciuna. La intrarea ei la Mislea îşi proclamase deschis sărăcia. Aproape cu mîndrie îşi povestise ea viaţa grea de servitoare, începută din fragedă copilărie. Pătrată şi la trup şi la chip, deşteaptă foc, şireată, dîrză, frământată de porniri violente, avea o putere fizică de făptură a pădurii. Trăia printre noi singuratică şi mută. Dar, două săptămîni după intrarea mea in celulă, o întîmplare stranie ne-a apropiat. După ce mi-a destăinuit întreaga ei viaţă, voi înţelege că duritatea caracterului şi ieşirile brutale nu sînt decît spuma viitoarei ei sufleteşti şi a unei aprige dorinţe de răzbunare ce va fi tragic împlinită după ieşirea ei din penitenciar.
în aşteptarea mesei de prînz, Nuţi şi Boji stăteau alături, pe o bancă, vorbind încetişor. Doar tinereţea lor izbutea să anihileze diferenţa de clasă socială. O ţărăncuţă, învăţătoare într-un cătun de munte, şi o tînără contesă, născută în cel mai frumos castel baroc din Transilvania ! Uneori, un zîmbet le îndulceşte chipul. Farmecul robustei frumuseţi a lui Nuţi şi delicateţea trăsăturilor lui Boji stîrnesc o şi mai indignată revoltă pentru paloarea tenului lor de subalimentate. Printre celelalte, par două fetiţe cuminţi. Două copile cărora le este foame. Le este foame tot timpul. Le este foame toată ziua şi seara se culcă înfometate.
Mi-am împărţit pâinea uscată cu toate tovarăşele mele. Mă crezusem bogată, dar ele sînt multe şi fiecare a primit puţin. Am reuşit să le părtinesc. Plăcerea lor m-a îndurerat.
Acum Boji se duce să se aşeze lîngă bătrîna unguroaică, mama Yuhaz. O ţărancă grasă şi cumsecade, de vreo şaizeci de ani. Nu prea ştie româneşte şi nu are cu cine vorbi. Stă toată ziua liniştită, şi cind o priveşti îţi zîmbeşte cu bunătate. Despre ce pot ele vorbi ? Le privesc şi mă întreb cum poate folosirea limbii materne să nască o legătură atît de afectivă între două fiinţe pe care totul ar trebui să le despartă atunci cind se găsesc într-un mediu străin limbii lor ; de ce, acolo
37
36
unde toţi vorbesc aceeaşi limbă, cei care ar trebui să se simtă fraţi prin limba lor maternă o folosesc spre defăimări reciproce, calomnii, învrăjbiri şi lupte verbale ?
în libertate, Dede fusese, fără îndoială, o femeie frumoasă, înaltă, subţire, dreaptă, mi se părea un exemplu perfect al româncei provinciale şi nevastă de ofiţer. Acum, chipul slăbit, tenul vestejit, codindu-se intre cenuşiu şi gălbui, firele albe din părul atic de negru, dar mai ales cearcănele imense o metamorfozau în personaj de tragedie antică. Condamnată la cincisprezece ani pentru spionaj, de şase ani nu a primit nici o veste despre fetiţele ei. Nu am ştiut niciodată mai mult. Prin atitudinea ei rezervată, interzicea orice aluzie la soţul şi copiii ei.
Prin calm şi discreţie, ţinută demnă şi înstrăinate de celelalte dădea impresia de a fi mereu aiurea, departe de celulă. într-o altă lume, ştiută doar de ea şi a cărei secretă existenţă o păzea cu sfinţenie. Fameile o respectau, iar personalul penitenciarului i se adresa cu o imperceptibilă, dar certă politeţe. Miliţienii nu puneau la îndoială afirmaţiile sau negaţiile ei. Respectul regulamentului, ea îl datora educaţiei patriarhale şi celor zece ani de căsătorie cu un militar intransigent. Poate că resimţea şi ea teama celor „7 zile". Dar cred, mai curind, că a fi pedepsită, fie şi de o instanţă comunis-ă, jignea demnitatea ei de femeie, de nevastă şi de mamu.
Nu-şi impunea, totuşi, nicicînd punctul ei de vedere. | Nu interzicea măruntele încălcări ale regulamentului, dar ■ acordul ei era subînţeles. Ceva mai tîrziu, cînd celula j noastră a intrat în reţeaua poştală clandestină, am respectat atitudinea ei. Niciodată nu o făceam deschis păr- '< taşa activităţilor noastre.
Timp de doi ani, m-am simţit destul de apropiată de ea, cu toate că graniţa pe care şi-o impusese între viaţa ei anterioară şi viaţa ei în puşcărie nu a fost decît rareori depăşită. Am vrut s-o ajut. Am făcut-o atît cît se putea. Nu prea mult. Mai tîrziu, într-o altă celulă, după ce fusesem un timp despărţite, a simţit ispita unei renun-
ţări la obstacolul ridicat între ea şi celelalte. Dar s-a căit repede de fireasca ei nevoie de prietenie ca de un păcat săvîrşit împotriva celor dragi de acasă.
Cum se ferea să vorbească despre ei, nu am abordat acest subiect. Dar nu erau necesare cuvintele. Durerea i se citea pe faţă. Mi-am dat seama, privind-o, cît de privilegiată era soarta mea faţă de a ei. Faţă de soarta tuturor femeilor ce-şi lăsaseră acasă copiii, acum — poate — pradă mizeriei. Dede avea două fete. Crăciuna — un băiat şi o fată. Doamna Ionescu se ruga întruna pentru fiul ei. Eu nu aveam copii.
Cu toată dragostea mea pentru părinţii şi surorile mele, cu toată grija pentru soarta lor şi cu tot acel sentiment complex în care se împleteşte dorinţa de a-i vedea cu durerea de a nu-i putea vedea, acel mod de sentimente pe care noi îl exprimăm prin cuvîntul „dor", îmi dădeam seama de prăpastia dintre suferinţele ei şi ale mele. Ei îi era dor de copii. Eu, dorul meu, îl resimţeam faţă de fiinţe adulte. Dar ce simte mama unui copil, legat de ea prin atîtea fire de supravieţuire ? Smulse cu cruzime legăturile, cine îi va hrăni copilul ? Cine îşi va da osteneală să-1 spele, să-1 îmbrace, să-i vorbească cu bunătate ? Să-i vegheze somnul, cine ? Copilului ei îi va fi poate foame... Poate frig... îi va fi frică. Va fi bolnav... Doamne, dacă măcar ar fi sigură .că mai trăieşte !
Le simţeam, toate aceste întrebări, chinuind, fără preget, zi şi noapte, femeile-mame, tăcute şi încercănate. Da ! Aveam norocul de a nu fi mamă.
Ieşită din penitenciar, întoarsă acasă, ascultînd-o pe mama mea, am înţeles că dorului ei de mine i se adăuga şi o remuşcare absurdă, nejustificată, dar pe care raţiunea ei nu o putea amoţi. Remuşcare pentru îndestularea ei zilnică, cu gîndul la foamea mea. Pentru patul ei moale şi pătura de lînă, parcă ghicind salteaua mea de Paie. Gînduri care o ţineau şi pe ea trează pînă tîrziu, în noapte.
Mama mea avea mai puţin noroc decît mine...
*
* *
38
39
Trăisem în tăcere şi vid. Nu auzisem voci. Nu văzusem oameni. Paznicii nu erau fiinţe omeneşti. Concentrată permanent asupra mea, hrănindu-mă doar cu propria mea sevă, totul mi se imprima puternic în memorie. Acum, totul era diferit.
Mi-ar fi cu neputinţă să povestesc, zi cu zi, a doua etapă a vieţii mele la Miercurea-Ciuc. Nu trăiam decît! mereu aceeaşi plictiseală. Aceeaşi  tristeţe.  în preajma mea, mereu acelaşi vîrtej de voci şoptitoare. Aceeaşi lentă foiala de uniforme murdare, cum murdare erau,' ie fapt, şi femeile care le purtau. ] Aşezată pe o bancă, ba lîngă una, ba lîngă alta, îmi! omor timpul ascultîndu-le poveştile. Fiecare vorbeşte cuj vocabularul şi intonaţiile regiunii de unde vine. Aflu' pentru ce culpe au fost condamnate. Pentru a nu fiJ denunţat un soţ, un fiu ? Pentru a fi dat un coltuc de; pîine unui fugar. Adăpost de o noapte unui străin. între zece şi cincisprezece ani de închisoare.
Nu vreau să le descriu mai bune decît erau. Interesul pecuniar existase adesea. Dar pedepsele au fost, întotdeauna, oarbe, disproporţionate şi peste măsură de crude. Singură Vlădescu, una din cele trei femei care îmi displăceau, comisese, într-adevăr, delicte grave. Dar nu politice, ci de drept comun. întovărăşise, costumată în călugăriţă, doi bandiţi în haine mănăstireşti ;,i, pesemne, se bucuraseră amîndoi de farmecele ei. Din sat în sat, peste dealuri şi văi, înşelînd buna credinţă a ţăranilor sau atacînd călători singuratici, izbutiseră să înşele doi ani vigilenţa poliţiei. Furturi, violuri, poate chiar crime, de pe urma cărora Vlădescu primise cincisprezece ani de condamnare pentru complicitate la fărădelegile celor doi falşi călugări, metamorfozaţi de justiţie în „partizani".
Cati, o foarte cumsecade ţărancă, de vreo patruzeci de ani, fusese una dintre victimele lor. împreună cu bărbatul ei, ciobanul, îşi petrecea verile îngrijind vitele satului, scoase la păşune. Se ocupa de gospodărie, muls şi fabricarea brînzei. Toamna, coborau cu vitele in sat. Viaţa lui Cati era tihnită. Doar arareori tulburată de gelozia bărbatului, după vreo sîmbătă seara, petrecută in circiuma satului.
în ziua dramei, el coborîse cu treburi. Nu era prima oară cînd Cati rămînea singură la stînă. Dar în ziua aceea, în faţa stînei s-au oprit doi călugări şi o călugăriţă. S-au plîns de oboseală, de căldură, de foame şi au cerut ceva de mîncare, în numele Domnului. Cum ar fi putut Cati să nu-i miluiască ? Puse pe masă şi lapte şi brînză şi mămăligă şi ce-o mai fi pus. Sfintele feţe mor-măiră o rugăciune, binecuvîntară bucatele, se ospătară în lege şi, după masă, tăbărîră pe biata Cati. Apoi, o ameninţară că îi vor omorî bărbatul dacă ea s-ar încumeta să-i denunţe.
Cati să-i denunţe ? Biata femeie, pe jumătate moartă de ruşine şi de frică, nu avea decît un singur gînd. Să-i ascundă bărbatului ei ce păţise. Se temea de gelozia lui, de data aceasta într-un anumit sens, justificată. Cei trei, după ce au mai vizitat-o de două-trei ori pe Cati, au fost arestaţi. La ancheta, fireşte, brutală, dezvăluiră — printre altele — şi violul lui Cati. Victima a fost, deci, condamnată la zece ani pentru omitere de denunţ şi ajutor acordat duşmanului.
Vlădescu şi Cati erau acum împreună în celulă. Nu am auzit-o niciodată pe Cati certîndu-se cu Vlădescu. Singura ei problemă, singura ei teamă era, la întoarcerea acasă, întîlnirea cu soţul ei. îi era frică de gelozia Iui.
Cînd o nouă deţinută intră într-o celulă este primita cu multă răceală. O nouă venită nu inspiră nimănui încredere. Vorbele devin prudente. Regulamentul este strict respectat. Acele, ascunse. Lingura furată şi al cărei mîner a fost transformat în cuţit prin frecarea răbdătoare pe fierul patului este vîrîtă în paiele unei saltele. Plăcile de săpun, pe care erau zgîriate lecţiile zilei — şterse. Pereţii amuţesc. Poştele se întrerup. Femeilor le este frică...
Experienţa anchetelor, a metodelor întrebuinţate de justiţia comunistă le învăţase să nu aibă încredere în nimeni. Să suspecteze vorbe şi zîmbete. Noua venită putea fi o falsă deţinută, introdusă în celulă pentru a le spiona pînă şi visele. Putea fi în slujba diavolului
40
41
pentru făgăduiala unui blid de linte niciodată primit.
Efectele acestei neîncrederi totale şi oarbe, înrădăcinată în poporul român de stăpînirea comunistă, au îngreunat şi vor mai îngreuna mult timp încă societatea românească.
Şi eu eram o nouă venită pentru ele. Dar procesul' care mă trimisese în penitenciar, proces împotriva singurului comunist care se proclamase public bun român, înainte de a fi comunist, anii petrecuţi în singurătate şi activitatea mea în reţeaua poştală erau chezăşiile bunei mele credinţe. Cît timp fusesem ţinută singură, le fusese tuturor milă de mine. Era rîndul meu să-mi fie milă de ele. Dar nu numai milă...
Prea mult timp îmi alinasem amarul doar cu creaturi închipuite. In atît de lenta scurgere a anilor, o întreagă sarabandă de personaje umpluseră golul celulei inele. Veseli sau mohorîţi, buni sau răi, prinţi şi cerşetori, pînă şi animale vorbitoare, luminaseră cu hainele lor pestriţe noaptea în care trăiam. Puteam — la bunul meu plac — să înalţ codri şi să desfăşor păşuni înflorite, să durez palate şi să cobor cocioabe. Dar actorii poveştilor mele infantile — nu eram decît o scriitoare de nevoie — erau numai ce doream eu ca ei să fie. Nu-mi ofereau nici o surpriză. De fapt, nu-mi ofereau decît satisfacţia munţii, a strădaniilor şi prin muncă — evadare şi uitare.
Femeile celulei îmi aduceau darul unui schimb. Depăşind emoţia şi descumpănirea primelor zile, m-am simţit repede la locul meu printre ele. Mai toate trăiseră cîtva timp la Mislea. Tărăncile fuseseră acolo o infimă cantitate neglijabilă. Majoritatea erau intelectuale, studente, neveste şi fete de politicieni, burgheze bogate şi aristocrate cu moşii întinse. Unele acuzate de fugă, altele, de spionaj etc. Femeile din popor, puţine cîte erau, se simţeau jignite de indiferenţa şi, uneori, de dispreţul „cucoanelor" faţă de ele.
Dar eu vorbeam pe limba lor. Cu un real şi sincer interes, le puneam întrebări despre familia, satul, obiceiurile şi credinţele lor şi ne simţeam bine împreună-
Tălpile de lemn ale dreptului comun pocnesc pe treptele de piatră. Este ora mesei. Aduc hîrdaiele cu mîn-care, mămăligile, gamelele şi lingurile în faţa fiecărei celule. In faţa uşii mele, înainte, miliţianca punea pe jos gamela cu porţia mea şi în echilibru, peste marginea gamelei, pătratul de mămăligă. După ce vîrîse în toate celulele hîrdaiele, se întorcea, descuia uşa şi îmi ridicam gamela de pe jos, întotdeauna rece.
Acum, lucrurile se petreceau altfel. După ce urcau hîrdaiele, bucătăresele dispăreau. Nu aveau voie să ne vadă. Miliţianca deschidea uşa. Două femei se repezeau la hîrdău. Alte două, la tava cu mămăligă. Uşa se încuia. Dede turna în fiecare gamelă întinsă rînd pe rînd de femei cîte un polonic plin, cînd ni se dădea o zeamă, pe jumătate — oînd era vorba de un fel mai consistent. Am putut să-mi dau seama că, înainte, nu primeam nici o dată o raţie corectă. Dacă în hîrdău mai rămînea încă puţină mîncare, Dede dădea cîte un supliment femeilor, luînd paturile la rînd. Acolo unde se oprea suplimentul, se lega o fîşie de cîrpă de o anume culoare. De pildă, o cîrpă roşie pentru supa chioară, galbenă — pentru supa cu filamente de carne ; verde — pentru fiertura de ar-pacaş ; neagră — pentru zgîrciuri etc. Pentru toate femeile atît de flămînde, suplimentul era preţios, şi toate supravegheau conştiincios schimbarea culorilor de la un pat la următorul. Uneori, cînd în hîrdău erau cîteva bucăţele de carne sau cîteva oase, o altă cîrpă marca locul de unde va începe împărţirea cărnii sau a oaselor, cînd vor mai apare. Cînd supa conţinea şi sferturi de cartof, Dede punea în fiecare gamelă un sfert, apoi un al doilea sfert, pînă la terminarea cartofilor.
Dede, fiind extrem de corectă, în celula 6 nimeni nu a găsit motiv de ceartă în legătură cu împărţirea hranei. Nu pot spune acelaşi lucru despre toate celulele ulterioare.
Masa sfîrşită, hîrdău, tavă, gamele şi linguri scoase pe culoar, aşteptam programul de după masă. Dacă plimbarea avusese loc dimineaţa, puteau ieşi pe lîngă cele patru purtătoare de hîrdău şi femeile care reuşeau sâ-şi programeze nevoile. Era cu mult mai plăcut să te
42
43
aşezi pe latrinele din curte, decît să stai pe vine la tineta din cameră.
Pe la orele şase — cina. Aşteptare din nou a „închiderii". După închidere, orele cele mai grele ale acestei zile lungi, obositoare şi atît de pustii. Cu fundul dureros de a fi stat ore întregi pe băncile de lemn, plictisite de a tot bate cîmpii cu mereu aceleaşi fleacuri, certurile se porneau din mai nimic. Dede îşi dădea multă osteneală pentru a le calma pe certăreţe şi a le împiedica să adoarmă în faţa vizetei pe somnoroase.
Timp de trei ore aşteptam semnalul culcării dat de miliţianca. De vreme ce, în viaţa liberă, zece minute de aşteptare ni se par exasperante, cum să fac înţelese interminabilele şi disperatele noastre aşteptări ?
*
*. *
Pentru a ajunge la strania mea întîmplare cu Cră-ciuna trebuie să o iau de departe. în timpul celor 17 ore zilnice a miilor de zile la care eram înjugată, fără nici un mijloc material de a-mi ocupa timpul şi mîinile, am recurs întîi la amintirile mele. De familie, călătorii, lecturi. Am reflectat la tot felul de întrebări. Despre viaţă, moarte, finit şi infinit, Dumnezeu, graţia divină, vise şi reîncarnare, liber arbitru şi fatalitate... De ce şi cum ? Dar, neizbutind să găsesc răspuns acestor întrebări, mă simţeam încă şi mai săracă, descumpănită şi neputincioasă, în sfîrşit, imaginaţia mă aduse la mal. La naiba cu amintirile şi insolubilele întrebări ! La naiba cu mizerabila mea viaţă ! îmi voi făuri, voi născoci o altă viaţă. Alte vieţi. Am început să încropesc versuri în minte. Pe ce am clădit această activitate atît de nouă şi de grea pentru mine ? Numai pe voinţa de a evada. De a-mi împinge din răsputeri mintea în afara gratiilor. Să vreau ! Să vreau ! Din ce în ce mai dîrz, să vreau să evadez.
Ocazia de a pune la încercare puterea voinţei mele mi-a dat-o Crăciuna. în timpul dimineţii, încâlcind regulamentul, s-a întins pe pat, a închis ochii şi a adormit. • — Nu doarme, îmi spune Dede, mai curînd pleacă:..
44
Cînd i se întîmplase prima dată, în altă celulă, femeile crezuseră că simulează aparenţa morţii, pentru a se odihni sau pentru a acapara — măcar pentru cîteva minute — atenţia celulei. în dorinţa de a o scuti de o pedeapsă, au încercat să o trezească. Zadarnic. Scuturată, ciupită, înţepată chiar cu un ac scos din ascunzătoare, trupul ei nu a reacţionat. Zăcea pe pat, inertă. Cum pulsul bătea normal, am lăsat-o în pace. Cam peste un ceas s-a trezit singură. Chiar miliţienii s-au convins că nu puteau pedepsi o stare inconştientă de boală.
Tot privind-o dormind, m-a fulgerat un gînd. Dacă femeia zace sub influenţa unei stări nervoase cataleptice, independente de voinţa ei, aş putea încerca eu să o trezesc prin forţa nervoasă a voinţei mele.
M-am aşezat pe marginea patului ei. Mi-am lipit picioarele unul de altul. Am închis ochii şi, strîngînd cît am putut de tare una din mîinile ei într-ale mele, mi-am contractat puternic întregul trup şi i-am ordonat în gînd :
— Trezeşte-te ! Trezeşte-te ! Vreau să te trezeşti ! Trebuie să te trezeşti !
După cîteva secunde, poate douăzeci, poate mai puţin, cînd nu am mai avut puterea să-mi menţin crisparea, Crăciuna a deschis ochii şi s-a trezit perfect normală. Ar fi putut, desigur, să nu fie decît un efect al hazardului. Totuşi, vindecarea nu putea fi tăgăduită ; a fost ultima ei criză. Dar trebuie să adaug că, după ce mi-a povestit copilăria şi întreaga ei viaţă, mi-am dus mai departe tratamentul într-un mod mult mai puţin spectaculos, dar foarte eficient.
Crăciuna. La cinci ani îşi cîştiga hrana singură, legănând copilul nou-năseut al preotesei satului. Părinţii ei, împovăraţi de o droaie de copii, au fost bucuroşi s-o ştie în casa preotului. Fetiţa trebuia să stea mereu lîngă leagăn şi să-1 legene cînd pruncul plîngea. Pruncul nu plîngea prea des, în schimb urla mereu !
Salariu nu primea. Preoteasa îi dădea doar adăpost, masă şi îmbrăcăminte.
45
Adăpost ? Dormea pe o saltea aşezată pe podea, lîngă uşa bucătăriei. Masa ? Zilnic, prînz şi seară, o strachină de zeamă şi un boţ de mămăligă. în picioarele goale şi o rochiţă de stambă — vara. Şoşoni, o rochie de lină şi un şal — iarna. Mai primea, însă, un supliment de ocări, palme şi ciupituri cînd urîciosul copil, deşi legănat, urla mai departe.
A trecut mai bine de un an, pînă cînd mama să vadă urmele vinete de pe braţele fetiţei. A luat-o înapoi acasă. La 10 ani a fost angajată în oraşul vecin, la o familie înstărită, ca ajutoare la bucătărie. Tratată omeneşte, primind un salariu bun, în câţiva ani a pus deoparte, con-! constituindu-şi singură viitoarea zestre. Zestre, care, am-I plificată de gura satului, a ispitit o familie de ţărani \ bogaţi din satul ei. Au cerut-o de nevastă pentru fiul lor, un prostănac mai tînăr decît ea. La insistenţele părinţilor, Crăciuna s-a întors în sat şi s-a mutat la socri. După cum nătîngul n-a izbutit să-şi îndeplinească nici. după şase luni îndatoririle conjugale, Crăciuna s-a întors j la foştii stăpîni.
S-a îndrăgostit şi s-a măritat cu un foarte chipeş bărbat din satul ei. A înjghebat o gospodărie îndestulată. Avea deja tot ce-şi dorise. Dar temperamentul sălbatic I al soţului şi meseria lui îl îndepărtau adesea de casă şi de nevastă. Ea era violentă, pătimaşă şi, mai ales, geloasă. Certurile lor aveau mereu acelaşi epilog. Bărbatul j îşi bătea măr nevasta.
La cîţiva ani după căsătorie, a născut un băiat. Apoi,, mai tîrziu o fetiţă. S-a pornit al doilea război mondial., România a intrat în război. Bărbatul fusese mobilizaţi şi devenise ordonanţa unui colonel. La sfîrşitul războiu- ' lui, colonelul a fost acuzat de crime de război. Cu relaţii] şi bani, a scăpat însă basma curată. Ordonanţa lui a1 fugit şi s-a ascuns în pădurile din munţii regiunii lui natale. A fost condamnat în contumacie la 18 ani dej muncă silnică. Timp de doi ani a dus viaţa unei fiare] sălbatice. Cînd nu era ajutat de locuitorii satelor din \ preajmă, comitea acte de brigandaj. A ajuns tot atît dej renumit pentru vitejie, pe cît de temut pentru cruzime.
în tot acest timp, Crăciuna a rămas în sat cu cei doi ; copii ai lor, permanent hărţuită de poliţie. Toţi trei erau ;
aproape morţi de foame. Nu i se lăsa nici o posibilitate de a cîştiga măcar un kilogram de mălai. întregului sat i se interzisese a-i da de lucru. Se hrăneau cu fierturi de ierburi din pădure. în mizeria în care trăia cu copiii ei, menţinea legături tainice cu soţul ei şi ţinea piept tuturor ameninţărilor.
îmi amintesc o întîmplare povestită de ea, una din şirul de întîmplări tragice ale vieţii ei oropsite. într-o noapte rece de toamnă, profitînd de întuneric, o vecină a chemat-o să-i dărăcească nişte lînă.
Bucuroasă că va aduce copiilor ceva de mîncare, a muncit pînă aproape de zori. Trebuia să plece repede, înainte de a se lumina. Vecina i-a dat o pîine şi o bucată de brînză învelită într-o foaie de ziar. Drumul era pustiu. S-a furişat în casă. Copiii dormeau. A scormonit după jarul ascuns sub spuză. A făcut focul şi a pus oala cu apă la fiert. Băieţaşul s-a trezit. La pîlpîirea flăcărilor a văzut pîinea şi pachetul. A sărit din pat, s-a repezit şi, rupînd ba din pîine, ba din brînză, a înfulecat pe nerăsuflate. Cînd mama s-a apropiat de masă, i s-a părut că brînză freamătă.
Pentru munca unei nopţi primise un boţ de brînză veche, colcăind de viermi.
Au trecut doi ani chinuiţi. Bărbatul a ajuns la capătul puterilor. A trimis o scrisoare Ministerului de Interne, declarînd că a hotărît să se predea, dar punînd o condiţie : să fie lăsată soţia lui cu copiii să urce pînă la adăpostul lui, nesupravegheată. După două săptămini aveau să coboare toţi patru în sat. Crăciunei i s-a dat un sac cu alimente, a fost dusă pînă la poalele muntelui şi a putut urca singură cu copiii pînă la el.
Au stat împreună două săptămîni. Crăciuna mi-a povestit cum bărbatul, ţinîndu-şi băieţaşul în braţe, se învârtea împrejurul vizuinii lui, ba plîngînd, ba urlînd sălbatic pierderea libertăţii şi groaza de puşcărie.
La rîndul lui, Harry Brauner mi-a povestit că a stat cîteva luni într-o celulă vecină cu aceea a bărbatului Crăciunei. Nu-mi amintesc dacă la Aiud sau în alt penitenciar. Prin perete a aflat că el nu avea nici un contact cu tovarăşii lui de puşcărie. Dar uneori, cu urechea lipită de perete, îl asculta pe Harry cîntînd melodii popu-
46
47
lare din regiunea lui. Exista în puşcării un sistem de transmiteri printr-o gamelă lipită de perete, formind o cutie de rezonanţă. Puteai cînta cu gura pe fundul gamelei aproape şoptit şi prin interstiţiile zidului gros de piatră, sunetul era captat clar de cealaltă parte a zidului.
Crăciuna mi-a relatat istoria ei cu resemnare, fără patimă. Cum s-ar fi putut ea ridica împotriva soartei sau, cum spunea, împotriva voinţei lui Dumnezeu ? De la naştere, o cale grea îi fusese hărăzită. O ştia şi nu cîrtea. Credinţa ei nu cunoştea îndoiala. Credea în Dumnezeu, Tatăl nostru, al tuturor, în Domnul nostru Isus Cristos, fiul lui Dumnezeu, în Măria Fecioara, Maica Domnului şi în toţi sfinţii şi părinţii Bisericii noastre. Respectase toată viaţa ei cu smerenie obiceiurile religioase ale părinţilor ei. în biserică aprindea o luminare la icoană, şoptea „Doamne, miluieşte-mă !" şi pleca împăcată.
Uneori, cînd suferea peste măsură, cînd simţea o aprigă nevoie de a se descărca, vechi ritualuri ancestrale o mînau în pădure, iar acolo, în adîncul verde şi pustiu, se îndrepta spre un stejar măreţ, ales între toţi copacii codrului, drept confident şi prieten. Lui, stejarului, îi mărturisea tot ceea ce mîndria ei ascundea lumii. Cu fruntea apăsată de scoarţa zgrunţuroasă, ca braţele întinse cuprinzîndu-i trunchiul, singură pe lume, îşi urla bocetul vieţii ei năpăstuite.
Cînd a coborît de pe munte, alături de soţ şi de copii, în sat îi aşteptau un colonel de securitate şi o escortă. Au fost duşi la primărie. Ofiţerul 1-a anunţat pe bărbat că are dreptul să ceară să i se împlinească o ultimă dorinţă, înainte de arestare. Atunci, în faţa tuturor, in faţa soţiei care stătea lîngă el, omul a cerut să-i fie adusă din satul vecin „drăguţa" lui, pentru a-şi lua rămas bi.ţn de la ea. A urmat o aşteptare încremenită. Cînd femeia a sosit, s-au îmbrăţişat, iar el a declarat că acestei femei îi lăsa în folosinţă bucata de pămînt cumpărată de el, exclusiv din banii lui.
Trei zile mai tîrziu a fost arestată Crăciuna, pentru complicitate şi omitere de denunţ. A fost condamnată la
48
cincisprezece ani şi confiscarea averii. De aproape zece ani nu primise nici o veste în legătură cu copiii ei: "în sufletul ei pustiit nu mai sălăşluia decît ura. Ura pentru jignirea ce-i fusese adusă public. Fusese lovită nu doar în dragostea ei pătimaşă pentru bărbat, dar şi în orgoliul ei batjocorit în faţa întregului sat. Iar satul era singura ei lume. Amintirea jignirii şi a umilinţei nu-i lăsa tihnă nici zi şi nici noapte.
Totuşi, încrederea ei în Dumnezeu nu slăbise. Credea mai mult ca niciodată că rugăminţile ei adresate Cerului cu atîta credinţă îi vor fi împlinite. Credea cu tărie că, într-o zi. Dumnezeu o va răzbuna şi îl va pedepsi cumplit pe trădător.
Dumnezeu avea să-i împlinească ruga.
Zilele următoare mi-a vorbit despre neliniştea ei la gîndul reîntoarcerii în sat. Dacă vor mai fi în viaţă copiii ei, cum vor primi o mamă ce-i lăsase pe drumuri ? O mamă care, din dorinţa de a-şi apăra soţul, îşi sacrificase copiii ? Ce va face ea în sat ? Fără casă, fără haine, fără bani, fi-va nevoită să cerşească pe la casele oamenilor ? Cine, în sat, cunoştea deosebirea între un condamnat politic şi unul de drept comun ? Ea a stat la puşcărie. O vor arăta cu degetul. Ascultînd-o, mă tot întrebam, ce pot face pentru a mai alina, cît de cît, neliniştile bietei femei ? Cu ce o pot ajuta ? Şi atunci m-am gîndit : „Aşa cum m-am ajutat şi pe mine". Cu puterea cuvintelor.
în fiecare zi mă aşezam lîngă ea, promiţîndu-i mereu alte şi alte năzdrăvane minuni. îi voi trimite haine. Un costum negru. O bluză de mătase albă şi pantofi de lac. Voi veni în sat cu sora mea şi cu soţul ei, academicianul, îl vom căuta pe primar. îl vom ruga să ne conducă la „Doamna Crăciuna". Academicianul îi va săruta mîna. Va lăuda frumoasa ei purtare la penitenciar. La Mislea învăţase să ţeasă covoare olteneşti. îi voi trimite un război şi lînă. Va ţese pentru femeile din sat. Va cîştiga bani mulţi.
în fiecare zi adăugam un nou amănunt, care o fermeca. Fapt uimitor... Urmărită de un destin tragic, încol-
49
ţitamjosita bănuitoare şi mereu la pîndă, ea sorbea cu nesaţ şi deplină încredere mereu înfloritul meu basm Nu stăteam mult lîngă ea. Doar atît cît să-i mai picur
SinrD^ocni^-"6 "nge'-NU 86 apr0Pia ™?olg de mine. Dar ochii ei ma urmăreau şi, aşezată pe bancă muta şi nemişcată, mă aştepta... '
In toamna lui 1962, la cîteva luni de la eliberarea mea, în urma primelor amnistii, cu mult înainte de termenul fixat, am primit o scrisoare de la Crăciuna. Mă anunţa sosirea ei în sat. Fata ei murise demult. Băiatul trăia. Pe cît mi-a stat în putere — şi eu eram foarte săracă — mi-am respectat făgăduielile. Fireşte că academicianul nu a vizi-tat-c, dar a primit haine, alimente, războiul de ţesut, lînă. în 1963 am ajuns la ea. Lucra la spitalul din sat. Spăla scuipătoare, urinare, ploşti şi latrine. Locuia într-o magazie a spitalului. Dar slujba o căpătase de curînd, după multă alergătură şi demersuri.
La sosirea în sat se aciuase într-un staul părăsit, la marginea satului. După o lună, primise o scrisoare de la bărbatul ei. Se întorcea şi el. Era iarnă. Ea nu avea nici bani, nici lemne şi se hrănea doar cu ce-i dădea pe ascuns sora ei. Cumnatul socotea a fi făcut prea destul, crescîn-du-i băiatul.
Omul nu se aştepta la atîta sărăcie. Ea nu mi-a povestit nimic despre primirea pe care i-o făcuse. Dar cu-noscînd-o, mi-am putut uşor închipui ce se întîmplase între ei doi la prima întîlnire. Mi-a spus doar că era extrem de bolnav. A doua zi, după o noapte petrecută de el dîrdîind de febră şi de frig, a rugat-o să împrumute de la soră cîţiva lei, pentru a-i aduce puţină drojdie. Circiuma era departe. S-a întors în goană, cu sufletul la gură. A împins uşa gîfîind. în penumbra staulului, la înălţimea ochilor ei, se mai legănau încă picioarele lui.
Dumnezeu îi auzise ruga şi o răzbunase...
Eram cam de trei săptămîni în celula 6, cînd Dede, într-o seară, s-a văitat că toată ziua a durut-o capul. Era obosită. M-a rugat să le potolesc eu pe femei după închidere. Să le potolesc, adică să le închid gurile, aş fi făcut-o cu bucurie, dacă nu mi s-ar fi părut imposibil.
— Povesteşte-le ceva, a spus Dede.
Nu mai povestisem niciodată, nimic, cu glas tare. însă dorind să o ajut, încurajată şi de nivelul ascultătoarelor mele, a mhotărît să încerc. eC să le povestesc, fără nici o pregătire, pentru a le stîrni atenţia ? M-am hotărî! repede. Le voi vorbi de satele în care lucrasem.
Am început prin a le explica, în cuvintele ceie mai simple, scopul monografiilor sociale. Alegerea satului. Aşezarea noastră prin casele ţăranilor. Cantina înjghebată în localul şcolii. Obiceiurile locului. întîmplări hazlii legate de felul sătenilor de a se purta cu noi. Plimbările noastre, ale studenţilor, seara tîrziu, după şedinţa de lucru cu profesorii, pe uliţele satului adormit. îmi povesteam, de fapt, o parte din tinereţe.
Prima seară a fost hotărîtoare. Le adusesem darul unui ceas de uitare, dar şi de aduceri aminte. Uitare a celulei, amintire a satului. Satul de care vorbeam eu era, pentru fiecare dintre ele, chiar satul ei. Asemenea copiilor, găseau o oarecare desfătare în suspine, iar o lacrimă duioasă valora cît un zîmbet. Din seara aceea am avut o meserie. Eram „povestitoare". Pînă la capătul timpului meu de detenţie, mereu şi mereu, am tot povestit.
Nu poate fi mai mult de şapte seara. Abia am scos hîrdaiele goale pe culoar. Celula tocmai a fost închisă pentru noapte. Cerul, îndărătul ferestrelor, s-a întunecat. Este ora tristă. în celulă se aprinde becul chior. Nu dă decît c aparenţă de lumină. Doar un întuneric puţin mai transparent. Formele cenuşii ale femeilor se topesc prin penumbre. Cele tinere stau pe bănci. Celelalte, pe paturile lor. în fiecare seară se pregătesc să asculte o poveste.
Stau şi eu pe o bancă. Toate privirile sînt aţintite asupra mea. în aşteptarea cuvîntului :
50
51
— încep...
încep ? Ce încep ? Reflectasem îndelung în timpul zilei. Pînă atunci le povestisem basme de Ispirescu, de Ion Creangă, din O mie şi una de nopţi. Povestisem şi două romane franţuzeşti, scrise cu o naivă dulcegărie pentru tinere făpturi romanţioase. Duiosul final al cărţilor, cînd frumosul şi mai ales bogatul tînăr înfumurat este învins de frumuseţea şi virtutea tinerei fete sărace, le pricinuia fericite suspine. Le dăruia, poate, un frumos vis nocturn.
Apoi, m-am simţit nemulţumită. Fusesem risipitoare. Dacă aş fi continuat să povestesc în fiecare seară un rezumat de roman, în curînd ajungeam la fundul sacului. A trebuit să învăţ să mai pun şi apă în vin. Să întind fiecare povestire pe mai multe zile. Să le lungesc cu mereu alte amănunte. După trei ani, izbuteam să povestesc seriale. Deseriam peisaje, case şi interioare, pictam personaje şi născoceam dialoguri.
în celula 6 am ocolit romanele prea literare sau psihologice. Mi-am îmbogăţit repertoriul cu filmele lacrimogene ale copilăriei, Cele două orfeline, şi filmele cu Lilian Gish.
Uneori Nuţi, mai proaspăt arestată, îmi rezuma vreun film văzut de ea. Astfel, filmul francez Trei minute de adevăr, o femeie stranie şi frumoasă, un tînăr pictor sărac, dar, fireşte, şi el frumos. Un subiect tragic. Ce plăcere ! Pe canavaua imaculată, brodam cu fire de toate culorile scene închipuite.
în celulele mari, locuite ulterior, am fost bucuroasă să pot asculta, la rîndul meu. Dar povestitoarele erau rare. Multe femei evitau să povestescă din dorinţa de a-şi scuti sănătatea şubrezită. A vorbi mult timp cu burta goală este foarte obositor. Obositoare era şi zgindărirea minţii, pentru a-ţi aminti cărţi demult citite şi uitate.
Nu am ascultat decît două povestitoare cu talent. Prima nu povestea decît romane poliţiste. Din păcate, povestea rar. Avea nevoie, fireşte, de mult timp pentru a le pregăti. Dar reuşea să ne ţină agăţate de nada ei, pînă ia spectaculosul şi neaşteptatul final. Madeleine Cancicov
a murit acum cinci-şase ani la Londra. De aceea, îmi permit să-i dau numele real. în 1990, o carte de amintiri de puşcărie Le cachot des marionettes i-a apărut post-mor-tem la Paris.
A doua povestitoare păstra în memoria vizuală chiar filele cărţilor citite în adolescenţă. „Istorisind, spunea ea, nu fac decît să traduc în româneşte textul englez pe care îl văd aievea".
A provoca rîsul sau plînsul, a te juca folosindu-ie de cuvinte, nu doar în mintea ta, ci putînd să le azvîrli in aer, a le vedea reflectîndu-se pe feţele unor ascultătoare, doar ochi şi urechi, procura o mare satisfacţie şi povestitoarei şi tuturor femeilor din celulă.
Părerile mele de rău şi sentimentul penibil al pierderii timpului le-am resimţit mai puţin, pentru că făceam într-adevăr o muncă destul de obositoare, dar, în acelaşi timp, folositoare. Deznădejdea lipsei de libertate mi-a fost şi ea mai puţin dureroasă, graţie tovarăşelor mele. O spun mereu. Niciodată, în viaţa liberă, nu am avut parte de atîta sinceră prietenie.
Pentru Nuţi şi Boji povesteam romane de dragoste. Intrate în iad la douăzeci de ani sau aproape, se gîndeau trist că la ieşire, peste zece ani, vor fi îmbătrînite, suferinde poate, sigur fecioare veştejite, şi că nu vor mai avea ce aştepta de la viaţă. Pentru mai toate fetele acelor ani, ca şi pentru o mare parte din fetele de azi, în ţara noastră,' dragostea se împleteşte cu căsătoria. Pentru ele, dragostea era cu putinţă să rămînă un sentiment necunoscut. Maternitatea ? Puteau nădăjdui, cel mult, că vor creşte copiii unui văduv. Li se părea că vor rămîne pînă la moarte două fete bătrîne, din ce în ce mai uscate şi din ce în ce mai ursuze.
Logodnicele paraşutistului. După luarea puterii de către comunişti, în 1945, nu ştiu ce filieră a serviciilor secrete franceze îi primea pe tinerii fugari români şi, după un oarecare triaj, îi ducea pe cei aleşi într-o şcoală secretă de spionaj. O dată stagiul terminat, erau paraşutaţi noaptea în diferite puncte din ţară. Dotaţi cu aparate de ra-
52
53
dio-emisie, cu buzunarele doldora, ei trebuiau să se infiltreze în marile centre, pentru a-şi îndeplini misiunile. De fapt, nu cunosc această activitate decît prin cele povestite de două dintre noile mele colege, Mara şi soţia farmacistului. Victime ale unuia şi aceluiaşi paraşutist. Spre nefericirea lor, ambele se îndrăgostiseră de el.
Incepînd prin a-şi îngropa paraşuta şi aparatura, chiar în cîmpul pe care picase, s-a grăbit să-şi caute ascunziş in primul sat care i-a ieşit în drum. Ţăranii, unii pentru bani, alţii din reacţii politice, au acceptat să-1 ascundă. Printr-o măsură de prudenţă, pentru a-i asigura mai bine securitatea, i-au. schimbat de mai multe ori domiciliul, ducindu-1 la rude sau prieteni siguri. Moaşa din sat, o tînără chipeşă, locuind singură, 1-a primit la rîndul ei. S-a petrecut ceea ce era firesc să se petreacă, iar tînărul i-a făgăduit că o va lua în căsătorie. Nu-mi mai aduc aminte prin ce întîmplare, soţia farmacistului din oraşul apropiat a intrat şi ea în horă. Frumoasă, foarte tînără, naivă, fiică de ţărani transplantată la oraş, răsfăţată de îndrăgostitul ei soţ, o Doamnă Bovary autohtonă, s-a lăsat şi ea sedusă de acest erou de roman, plin de mistere şi pericole. în celulă erau supranumite „logodnicele pa-raşutistului".
Cînd seducătorul june a fost arestat, metodele rafinate ale anchetatorilor au dus la un lung lanţ de arestări.
Logodnicele puteau acum, la adăpostul gratiilor, oă-şi împărtăşească amintirile şi regretele. Nici un fel de gelozie nu le despărţea. Doar fuseseră la fel de înşelate amîndouă....
Lili — a treia femeie tînără din celulă — făcea parte dintr-un complot ridicol, aproape de necrezut.
Cînd armatele sovietice invadaseră Ungaria, un grup de învăţători şi alţi „intelectuali" ai unui orăşel din nordul ţării au luat hotărîrea să se opună invaziei. Să oprească năvălirea blindatelor. Cum, nu ştiu, dar vajnicii complotişti reuşiseră să acumuleze la un loc cîteva sute de ani de închisoare.
Lili era nevasta comisarului de poliţie din oraş Părinţii 11 erau săraci. Ea, frumoasă, cochetă, uşuratică. Urmase doar două-trei clase de liceu. Locul de predilecţie strada principală, „Corso«-ul oraşului. Cu cîţiva ani mai înainte fusese arestată în plină stradă. La comisariatul de poliţie plîngea şi suspina cîteva ore în carceră. Aproape moartă de frică, ajunge în faţa comisarului. De altminteri, bărbat tînăr şi prezentabil. O pofteşte să ia loc şi îi declară ritos că o iubeşte şi vrea s-o ia de nevastă. Să se hotărască pe loc. Primăria sau doi ani de puşcărie. E nevinovată ? Fără importanţă. Nu va fi prima nevinovată la puşcărie ! Fireşte, Lili alege primăria. Ce rol a avut comisarul în complot ? Ce rol a avut Lili ? Habar nu am, dar, în tot cazul, nu avea nici înfăţişare, nici atitudine de eroină, şi bănuiesc că la primul argument ceva mai brutal al anchetatorului ei a înşirat toate cîte le ştia de la îndrăgostitul poliţist.
Valerica — a doua moaşă din celulă. Era urîtă la chip., îndesată la trup. întotdeauna tăcută şi mohorită. Nu am văzu t-o niciodată zîmbind. De altminteri, am vorbit cu ea foarte puţin. Părea că se fereşte de noi toate. Dar femeile-ştiau totul despre ea de la Lili, care turuia vrute şi nevrute cu o limbă cam spurcată. FuseSe tîrîtă şi ea in acest: complot, pesemne, de Lili, de care era îndrăgostită cu disperare. Zi de zi îi urmărea pe sub gene toate mişcările,, stînd mută în colţul ei.
în libertate, Lili profitase de mărturisirile moaşei, pentru a o chinui şi a-şi bate joc de ea. în lipsa bărbatului ei, o accepta, uneori, noaptea, în pat, pentru a avea plăcerea de a o bruftului cu sadism la cea mai timidă încercare de apropiere fizică. în celulă, după ce Lili povestise tuturor secretul bietei femei, o ignora ostentativ,, şi nenorocita pierea de ruşine şi amor.
în 1957, lesbianismul era socotit viciu. Homosexualitatea era pedepsită cu închisoare de legile comuniste.
54
55»
Nuli. Părinţii ei, ţărani înstăriţi dintr-un sat din nordul ţării, nu prea departe de oraşul locuit de Valerica şi de Lili, centrul conspiraţiei, şi-au trimis toti copiii la şcoală. Nuţi, era, la arestare, învăţătoare într-un cătun de munte. Sediul administraţiei şcolilor era aşezat în orăşelul din vale. Cînd trebuia să coboare la sediu, gazdele îi puneau la dispoziţie un căluţ de munte, care o purta voiniceşte, cînd la vale, cînd la munte, pe cărările pietroase ale muntelui împădurit. Curajul ei, naivitatea, cît şi căluţul le-au sugerat complotiştilor ideea de a o întrebuinţa drept curier. Vitează fiind, cu inconştienţa tinereţii, fără a ţine cont de pericole, s-a trezit si' ea deţinută politică pe timp de 12 ani.
Bibica. Tatăl ei era cîrciumar în satul oltenesc in care ea se născuse. După patru clase primare îşi desăvîrşise educaţia printre beţivii satului. Cîntînd pentru unii, fă-cînd ochi dulci altora, îi împingea la consumarea mărfii tatălui ei. Spunea că are acasă un bărbat legitim. Am auzit-o o dată lăudînd cu glas tare performanţele lui sexuale. Dar explicaţiile ei tehnice, fiind exprimate într-un vocabular de ţărancă din Oltenia, mi-au rămas aproape neînţelese. Bibica, Lili şi Dorina formau un mic grup aparte. Puteau fi auzite şuşotind şi rîzînd înfundat, cînd, rînd pe rînd, îşi povesteau anecdote scabroase şi scatologice sau debitau glume în doi peri.
Bibica fusese condamnată pentru adăpostirea unui fugar. Pesemne, adăpostire bine plătită atunci, dar scump plătită acum. Se fălea şi cu doi băieţi, dar nici pe departe nu părea o mamă îndurerată. Se preocupa, totuşi, de viitorul fiului de cincisprezece ani şi o alesese pe Boji, contesa, drept noră. O tot chema pe lîngă ea şi ţinea foarte mult să o înveţe să împletească. Poate cu gîndul 3a picioarele viitorului soţ pe timp de iarnă... Boji, fire blinda şi binevoitoare, nu o contrazicea niciodată.
Dar Bibica era rea. Rea cu desfătare. Avea un oarecare noroc. în miez de puşcărie reuşea să-şi procure clipe de adevărată bucurie chinuindu-şi tovarăşele. Toate fleacurile îi erau prilej de ceartă. Avea intuiţia punctelor
56
■vulnerabile ale adversarelor ei şi reuşea întotdeauna să le scoată din fire şi să le facă să plîngă. Dar nu se mulţumea cu atît. Insultele si invectivele ei nu i se păreau îndestulătoare. Pentru a se răzbuna în lege avea nevoie şi de ajutorul Cerului.
Intr-o noapte de insomnie o văd coborînd din pat în picioarele goale se duce, tiptil, în colţul mort al celulei, adică invizibil de la vizetă. Aici, cade în genunchi, bate o mătanie, se ridică, se întoarce spre dreapta, o nouă mătanie, se ridică, se întoarce iar spre dreapta şi tot aşa repetă de zece ori rotaţia completă. în liniştea nopţii aud zgomotul pe care-1 fac genunchii ei lovind podeaua. A doua zi îi povestesc Crăciunei gesticulaţia nocturnă. Mă lămureşte. Mătăniile în cruce sînt o practică de vrăjitorie pentru a atrage asupra cuiva tot răul pe care i-1 doreşti. Se pare că Bibica repetă acest ritual păgîn de cîte ori se ceartă cu vreo femeie din celulă sau cînd i se năzare că a fost jignită. Pînă şi Dede a avut parte de o şedinţă de mătănii „în cruce". Dar pe cînd pretinsele ei duşmance trăiau mai departe neatinse de răzbunarea ei, peste un an ea se afla pe un pat de spital, cu diagnosticul de hidro-fizie a genunchilor.
Am reuşit să închei tacit cu ea un pact de neagresiune, lăsînd-o să iasă învingătoare în urma unei sfidări adresată mie, public, cu şiretenie. înfruntarea s-a petrecut la cîteva zile după revenirea mea la regimul alimentar normal. Se pare că fusesem supravegheată. Dădeam zilnic o parte din regimul meu celorlalte deţinute. Deci, nu-i simţeam nevoia. însă experienţa mă învăţase că toate hotărîrile lor au întotdeauna motive ascunse şi ţeluri perfide. Poate că regimul T.B.C., acordat doar cu două săptămîni înaintea schimbării de celulă, îmi fusese dat pentru a provoca invidia celorlalte flămînde. Le dejucasem planul. Toate se bucurau de înghiţitura de lapte, bobul de margarina sau de marmeladă, pe care le ofeream. Ce e drept, infime, pentru că şi eu primeam puţin şi ete erau multe.
Deci, regimul meu o dată suspendat, iată că Bibicăi, care se văicărea la fiecare vizită a infirmierei, i se acordă zece zile de regim medical. A treia zi de regim primeşte o gamelă cu supă mai groasă decît cea din hîrdău. După ce înghite jumătate din porţie, mă pofteşte să gust şi eu
57
două-trei linguri din supa ei. Minunate, femeile ridică ochii de pe gamelele lor, aşteptînd ce se va petrece. Convinse, probabil, că voi refuza să iau în gura mea lingura ei.^ Bibica este cea mai nespălată femeie din celulă şi eu mă spăl zilnic. Pe deasupra, nu mă socot ele una din cele două „doamne" ?
A refuza însemna declanşarea unui război pe care doream cu orice preţ să-1 evit. Nu avea să se sfiascâ să mă învinuiască de dispreţ faţă de ţărănci. Am aşezat şi gamela şi lingura mea pe bancă. M-am dus şi m-am aşezat pe marginea patului ei. Am luat lingura ce mi-o întindea şi de două ori am vîrît „lingura ei" în gamela „ei" şi am dus-o la gura mea. Cînd i-am restituit lingura, mulţumin-du-i, Bibica a aruncat celorlalte o privire triumfătoare şi cu mine nu s-a certat niciodată.
Dorina. Ultima din cele cinci femei tinere. Născută şî ea într-un sat, dar aşezat lîngă Bucureşti. Deci, un sat poluat de influenţa unui mare oraş şi, mai ales, de mahalaua prin care se intra în oraş. Tatăl ei era paznic de vînă-toare. Părăsită de un soţ beţivan, îşi lăsase doi copii mici în grija mamei şi venise la Bucureşti. Muncea ca femeie la toate, cu ziua, pe la gospodăriile mai răsărite din mahalaua unde locuia.
Cunoşteam bine farmecul bătrînesc al acestor cartiere periferice. împreună cu Harry Brauner hoinăream vara, la umbra salcîmilor înfipţi de-a lungul străzilor grosolan pietruite. Ascultînd-o pe Dorina, mi se părea că deschid portiţa gardului de scînduri şi că pătrund şi eu cu ea în curtea foarte lungă şi îngustă. înaintam împreună de-a lungul şirului de căsuţe lipite una de alta, cu prispele închise cu geamuri, îndărătul cărora se înghesuie două-trei cămăruţe. Era chiar decorul ales pentru una din piesele mele de teatru, închipuită cu trei ani în urmă, iar personajele mele erau întru totul asemenea vecinilor Dorinei. Muncitori, artizani, olteni cu cobiliţe, mărunţi funcţionari, pensionari şi acelaşi furnicar de puşti, jucîndu-se cu picioarele goale în praful verii şi noroiul toamnelor.
în fund, într-o cămăruţă, locuia Dorina. însă intr-una din primele căsuţe se aciuase un inginer, care avusese „încurcături". Ea îi spăla rufele, îi cîrpea ciorapii, făcea curat în casă şi aştepta cu răbdare... bunul lui plac. Dar învăţase să se facă nevăzută cînd în curte intra discret o elegantă făptură voalată, ieşită — după toate aparenţele — din cine ştie care bogat cartier al Capitalei.
Inginerul voia să plece din ţară, pentru a-şi şterge trecutul. Eleganta lui prietenă nu dorea să fie părăsită. Aveau să fugă, deci, împreună. Dar cu ce bani ? Ea nu-1 putea cere familiei, iar el era sărac lipit pămîntului. Ajutat de inocenta Dorina şi de doi tineri, frate şi soră, proaspăt sosiţi dintr-un tîrg provincial să-şi caute norocul in marele oraş, inginerul a fabricat o bombă artizanală. A vîrît-o într-un sac procurat de tineri. într-o sîmbătă, la o oră serală de mare afluenţă, a aruncat atît de bine bomba lîngă casa de fier, încît a fost primul grav rănit dintre mulţii răniţi duşi la spital. Pe masa de operaţie, i-au fost amputate ambele picioare.
Dar sacul care conţinuse bomba a fost găsit. Pe sac, încă destul de vizibilă, adresa fratelui şi a sorei. Sacul le fusese trimis de părinţi cu alimente. Arestaţi, au mărturisit tot. Schilodul inginer, din nenorocita „victimă" a devenit principalul acuzat al procesului de tîlhărie, delapidare şi răniri grave de persoane. Proces care, la uneltirile familiei frumoasei doamne, pe baza scopului final — fuga din ţară — s-a transformat într-un proces politic. Astfel s-a văzut şi Dorina proţăpită deţinută politică.
Chiar în primele zile ale intrării mele in celulă. Dede m-a prevenit. Dorina „ciripeşte". în limbajul specific puşcăriei, a „ciripi" înseamnă a informa, a denunţa. Uneori, o ciripitoare era scoasă din celulă sub un pretext oarecare, pentru a se afla de la ea ce spuneau şi ce făceau celelalte femei. Urmau, adesea, pedepse.
Poate din cauza amintirilor evocate de cartierul ei, m-am străduit să mă port cu ea aşa cum mă purtam cu fiecare dintre ele. Fapt care a mişcat-o, şi numai datorită ei am reuşit, cîtva timp mai tîrziu, să stabilim o legătură morse cu celulele vecine.
58
59
Mama Yuhaz. Nu prea am ce spune despre bătrîna unguroaică. Mi se pare că din bunătate, fără nici un interes material, dăduse unui fugar de mîncare. Era o femeie tare de treabă, întotdeauna dispusă să ne calce cămăşile. Fără fier de călcat, obiect prohibit în puşcării. Purtam cămăşi militare din pînză groasă albă. Le frecam cu furie în apa rece cu săpunul de rufe — altul nici nu aveam —, pînă ieşeau curate şi albe. Femeile tinere doreau să poarte cămăşi călcate. Cînd era încă umedă întindeau cămaşa pe un pat, o împătureau cu grijă şi o aşezau pe o bancă. Mama Yuhaz, cea mai grasă femeie din celulă, era rugată să ia loc pe bancă sau, mai bine zis, pe cămaşă. Cămaşa, sub presiunea greutăţii, suprafeţei şi căldurii formelor ei abundente, după un sfert de oră era uscată şi perfect netezită.
îmi amintesc că, într-o zi, nu mai ştiu de ce, comandantul s-a răstit la ea, ameninţînd-o cu un „7 zile". Ne-putînd să se apere în româneşte, mi s-a părut firesc să vorbesc eu în locul ei. Incidentul mi s-a întipărit în memorie, pentru că, am auzit atunci din gura comandantului cea mai succintă definiţie a justiţiei comuniste. -
— Taci din gură ! Aici, locul avocaţilor este la carceră ! Aici nu sînt avocaţi. Aici nu este decît un judecător. Un singur judecător ! Eu !
O lună mai tîrziu, pentru recidivă, judecătorul m-a trimis la carceră. Şapte zile salutare. Am învăţat lecţia...
Boji. Un prea frumos castel. Un parc imens. StaLu: albe printre copaci. Un pod mobil peste şanţul cu apă împrejmuitor. Un tată inteligent. Prevăzînd viitorul, făcuse studii de agronomie, pentru a conduce chiar el munca moşiei. Prevedere cuminte, dar mult prea optimistă. Lui Boji îi făcea mare plăcere să vorbească despre mama ei. Imaginea frumoasei şi blîndei femei, aşa cum o vedea fetiţa ei, aşa o mai văd şi eu azi in închi-
puire, venind din grădina însorită şi urcînd treptele terasei, cu braţele încărcate cu flori.
Boji avea o soră mai mare şi doi fraţi. Evacuaţi de azi pe mîine, duşi în oraşul vecin, li s-a dat drept locuinţă o odaie la subsol, aproape o pivniţă. Conleie —- tatăl ei — a găsit un loc de rîndaş la ferma de vuipi de la marginea oraşului. Sîmbăta seara, copiii ascunşi în dosul gardului aşteptau halcile de carne furate vulpilor, pentru masa duminicală a familiei. Uneori, în zori, găseau in faţa uşii fie un sac cu făină, fie cartofi, mălai sau slănină. Aduse noaptea, pe ascuns, de ţăranii fostei moşii. Frumoasa contesă nu mai era decit o biată femeie încolţită de griji. Alerga toată ziua de la un capăt la celălalt al oraşului, dînd lecţii de engleză şi franceză.
La patrusprezece ani, Boji a învăţat dactiiografia. Lucra, de peste trei ani într-o întreprindere de construcţii, cînd, într-o seară, tocmai cînd se pregătea să plece acasă, a intrat în birou un muncitor mai vîrstnic şi a rugat-o să multiplice pentru el un text manuscris. Era un text scurt. Douăzeci de copii. S-a apucat de lucru. După cîteva rînduri s-a oprit, apoi a citit tot textul. Nu pricepea bine toate cuvintele, dar îndeajuns pentru a înţelege că era un text periculos. Un manifest contra partidului comunist. I s-a făcut frică. Dar cum să-i mărturisească omului că ei, Boji, îi este frică ? Omul a fost arestat un an mai tîrziu, maşina de scris a întreprinderii a fost controlată, Boji a fost arestată şi ea. Era aproape un copil... Era de-abia la începutul a doisprezece ani de condamnare.
Amabilă, politicoasă, o biată fetiţă cuminte, speriată, ilămîndă şi căreia îi era tare dor de mama ei. îmi povestea cît de amărîtă îi fusese mama pentru că nu avea timp să-i înveţe franceza şi engleza pe proprii ei copii.
— Vrei să înveţi franceza, Boji ?
Dar înainte ca Boji să aibă timp să răspundă, Nuţi strigă :
— Şi eu vreau !
Deci, a doua mea meserie. După povestitoare, profesoară de limba franceză.
60
61
* *
Am revăzut-o pe Boji la Tîrgu Mureş. Eu ieşisem din puşcărie la termen, în 1961. Ea a scăpat ceva mai tîrziu, graţie amnistiei din 1964. Am fost invitată la masă de părinţii ei. Locuiau tot într-un subsol, dar ceva mai salubru decît primul. Pe masă, farfurii şi pahare desperecheate. Sub cele două pături, saltele pe care dormeau noaptea copiii, adică Boji şi fratele ei mai mic. Cei mari lucrau în alte oraşe.
O doamnă bătrînă, cu părul alb şi chip palid şi obosit, mama lui Boji... O doamnă bătrînă... Boji ne-a dus să vedem fostul lor castel. în camerele golite de toată mobila de odinioară, un cămin de copii înapoiaţi. Poate viitorii membri ai securităţii personale a lui Ceauşescu. Parcul — sălbăticit. împrăştiate prin iarbă, cioburi albe de statui sparte.
* *
Mila ce mi-o stîrnea tineretul din celuia scădea simţitor faţă de unele femei bătrîne. Mai ales cînd ele, pe motivul vîrstei, pretindeau diferite privilegii peste cele care le erau acordate de bunăvoie. Ocupau paturile de jos. Erau scutite de toate corvezile. Uneori, le erau spălate rufele. Dar Bibica şi Vlădescu aveau şi alte pretenţii. Nu îndrăzneau să le ceară cu voce tare, dar în celulele în care am stat mai tîrziu, doamnele bătrîne îşi argumentau cererile.
— Tinerele, spuneau ele, au rezerve de energie pe care noi, vîrstnieele, nu le mai avem. Ele vor ieşi cu siguranţă din închisoare. Au viitorul în faţă. Dar noi, slăbite de vîrstă, de puşcărie, dacă nu ne ajutaţi să rezistăm, nu vom ieşi de aici decît cu picioarele înainte, spre cimitir.
Cînd nu mai rămînea în hîrdău decît un singur polonic, Dede îl împărţea între Nuţi şi Boji, fără a mai ţine seama de cîrpele colorate agăţate la paturi. Este o nedreptate, şopteau Bibica şi Vlădescu, dar nici una dintre ele nu avea îndrăzneala să protesteze făţiş, în faţa
autorităţii calme a lui Dede şi a acceptării tacite a celor-' lalte.
Faptul de a fi întemniţat, întăreşte trăsăturile obişnuite ale caracterelor. Cel bun va deveni şi mai bun. Cel rău, feroce. Mai ales pe chipurile femeilor bătrîne se manifestă clar diferenţa între zbîrciturile tipului „bunică" şi ale tipului „vrăjitoare". Timpul şi greutăţile ridicau măştile.
La drept vorbind, nici Cati, nici Bibica nu erau bătrîne. Dar erau trecute de patruzeci de ani; în sat, la vîrsla lor, o femeie nu mai este socotită tînără. Pînă şi ea se socoteşte, ca făoînd parte din generaţia trecută. Cu oarecare satisfacţie, totuşi. Cîştigă astfel respectul satului şi îi creşte autoritatea în familie. Mama Yuhaz avea un dulce chip de măr zbîrcit. Crăciuna, o privir de judecător crunt. Vlădescu semăna cu o vulpe şireată. Doamna Ionescu părea o „Pieta" decolorată de vechime. Cati avea chipul resemnat al unei femei cumsecade şi amărîtă. în fine, Bibica, o bătrînă maimuţă acrită.
*
* *
Două eleve permanente. Mai multe ascultătoare trecătoare. O singură reuşită : Boji.
Am recurs din nou la tabletele de săpun. Primeam săptămînal o felie de săpun groasă cam de doi centimetri. Suprafeţele ei, după două-trei întrebuinţări atente, se netezeau. Cu o aşchie ruptă din mătură, zgîriam uşor pe săpun textul dorit. Lecţia odată învăţată, puţină apă ştergea scrisul. Aveam grijă să-1 ştergem cît de repede, pentru a nu risca vreo percheziţie inopinată şi pedeapsa aferentă.
Eu scriam textul pe cadrul de fier negru al somierei patului de la primul etaj. Adică pe o fîşie lungă de doi metri şi lată cam de trei centimetri. în chip de cretă întrebuinţam bucăţele de mortar, smulse din zid. Scriam, de exemplu, prezentul verbului „etre", a fi. Urmau explicarea, cititul, pronunţarea şi copiatul pe tablete. Retrase prin locuri mai ferite sau în dosul paravanului, elevele mele trebuiau să asimileze lecţia pe 'oc, ca să spele săpunul. Lecţiile orale nu erau interzise, dar cu-
62
63
vîntul scris era interzis cu desâvîrşire şi pedepsit cu asprime.
De la primele lecţii, o situaţie stânjenitoare. Greutatea pronunţării limbii franceze corecte pentru urechile şi vocea lui Nuţi. Uşurinţa asimilării lui Boji. Reda uşor sunetul corect. Necunoscînd limba maghiară, nu puteam să-mi dau seama dacă într-ajutor îi venea pronunţarea limbii materne sau şirul de aristocraţi culţi din care descindea. Prenumele francez „je" (eu) izbutea să-i provoace lui Nuţi o strîmbătură a buzelor şi un sunet căruia nu-i găseam comparaţie. în tot cazul, un sunet barbar. Am născocit un scris fonetic. Litera „ă" pentru „eu francez. „Jă", pentru „je" francez. „Jem", pentru „j'aime"-şi aşa mai departe. Chiar dacă rezultatul lăsa de dorit, m-am chinuit cît am putut şi, uneori, a te chinui îţi dă o oarecare satisfacţie.
*
* *
Prietenia este, desigur, un ajutor de nădejde. Dar în celula 6, ca şi în toate celulele prin care am mai trecut pînă la eliberare, am găsit foarte multe prietenii,, dar nici o „prietenă". Recunosc cu părere de rău că în» inima mea, în afara familiei mele şi a lui Harry, nu se găsea decît foarte puţin loc disponibil.
Femeile din jurul meu îmi inspirau, am mai spus-o,, o neţărmurită milă şi simpatie, dar foarte sincer vorbind, altceva, nimic. Nu-mi alinau suferinţa. Schimbul nădăjduit nu se împlinise. M-am apropiat de ele. Le-ara ascultat poveştile. Le-am povestit, la rîndul meu, poveşti. Prin reţeaua poştală au participat, fără pericol pentru ele, la viaţa întregului penitenciar. Au aflat rarele veşti din lumea de afară. Dar nu am făcut nimic din spirit de sacrificiu. Din nobleţe sufletească sau dragoste creştinească faţă de aproapele meu. Nu. Aveam o acută nevoie să-mi înlocuiesc munca mentală, aşa că m-am hotărît să fac tot ce ne putea fi de folos şi lor şi mie. Pentru că le datoram, totuşi, recunoştinţă. Chiar dacă nu mi-au alinat pierderea libertăţii, dacă singurătatea mea nu a fost decît în mică măsură uşurată, eram conştientă că, asa
64
cum erau, femeile mi-au fost de mare ajutor. Au scurtat pe jumătate cele şaptesprezece ceasuri ale fiecărei zi.
în ce fel ? O zi de închisoare este întotdeauna ne-sfîrşită. Dar trece mai repede cînd o masori nu în minute, ci în ore. în primele mele luni de singurătate, fie-: care din cele 1020 de minute ale unei zile pe care eram' nevoită să o trăiesc, mă copleşeau sub greutatea lor. Curăţenia trupului şi a celulei, mesele, „programele", plimbarea îmi ocupau cel mult două ore. O sută douăzeci de minute. în tot restul zilei nu-mi rămînea decît deznădejdea şi foamea.
Cu timpul, mi-am născocit ajutorul poeziei. Dar nu puteam lucra mai mult de zece ore zilnic. Şase sute de minute. Cele cinci sute de minute goale pe care mai trebuia să le trag după mine pînă la cufundarea în somn îmi păreau nesfîrşite. Ca şi cum mecanismul unui ceas, pornit la cinci dimineaţa, se deregla puţin cîte puţin, se rotea din ce în ce mai lent, lungind din ce în ce mai mult I       scurgerea fiecărui minut. Pe la orele opt seara nu mai |       simţeam pămîntul sub picioare. Mă înecam. Doar ciocă-]       nitul miliţiencei la uşă, anunţînd culcarea, mă readucea la o viaţă conştientă.
Aici, în celule, cu atîtea femei în preajmă, permanent agresată de prezenţa lor, cu atenţia concentrată asupra lor, un ceas nu mai era decît un ceas, şi uneori încă şi mai puţin. Jalea şi disperarea şi strangularea vieţii claustrate nu se mai întindeau pe toate clipele zilei. Nu-mi rămînea decît timpul unui concentrat de dezolare.
* *
în 1952, fusesem mutată în al doilea subsol al sediului partidului. Din nou, un timp mort în anchetă. Pe
• cît am putut afla după eliberare, ministrul de Interne, Teohari Georgescu, ar fi declarat că procesul era cu ne-
,       putinţă de înscenat. Erau poate ocupaţi cu elaborarea'
|       unei noi tactici, mai performantă, pentru a ne silui con-
1 ştiinţele.
f: Mă găseam într-o stare de extremă descurajare. Slă-
[i       biciunea fizică, rezultat al unui regim alimentar gîndit
\ 65
ştiinţific pentru a mă menţine la graniţa dintre viaţă şi moarte, se accentua. Un soi de amorţeală îmi cuprindea trup şi suflet. Cu orice preţ, trebuia să reacţionez. \m început prin a face cîteva mişcări de gimnastică. Rezultatul a fost neaşteptat. Sîngele pus în mişcare m-a trezit puţin din prostraţie, iar credinţa mea în supremaţia spiritului eliberat cu totul de cerinţele trupului, a primit atunci o tiflă batjocoritoare. Am simţit, pentru cîteva clipe, renăscînd în mine speranţa.
Deci, sîngele materie... Dar nu puteam renunţa la credinţa mea în primatul spiritului. în schimb, am decis să fac zilnic cîteva minute de gimnastică. De cinci ani, cu schimbarea celulei, încălcasem pentru prima oară hotărîrea luată şi îmi părea rău. Aşa că, într-o dimineaţă, după ce m-am spălat, am declarat că îmi voi relua activitatea sportivă.
Nuţi, Boji, cele două logodnice şi Dorina au vrut să participe şi ele. Ne scoteam fustele şi, în cămaşă şi şort, adică pantalonii scurţi bărbăteşti, începeam şedinţa. în faţa mea s-au înşirat cele cinci începătoare. Toate celelalte s-au aşezat pe bănci pentru a elibera spaţiul. Spectacolul a început. Fiecare exerciţiu la început doar de cinci ori, de teama febrei musculare.
în inerta mohoreală a celulei, noutatea a fost bine primită. Gimnastele erau tinere şi, cu excepţia Dorinei, mai bondoacă, aveau trupuri frumoase. Publicul privea cu plăcere şi participa cu sfaturi, critici şi glume. Din păcate, rîdeau prea zgomotos. Vizeta ţăcănea. Uşa se deschidea şi miliţianca intervenea. Ne interzicea să continuăm.
A doua zi, la deschidere, şefa 1-a întrebat pe comandant dacă regulamentul interzice gimnastica. Comandantul trebuia să recunoască această lacună a regulamentului. Cei care l-au conceput au uitat să interzică şi gimnastica. Deci, putem face zilnic zece minute de exerciţii ? Da, a răspuns comandantul, dar cu o condiţie. Fără vorbe, fără rîsete, fără cel mai mic zgomot. Am continuat, deci, cu indicaţii verbale şoptite şi rîsete înăbuşite şi fără cel mai mic zgomot. Cît de fără margini poate să fie prostia proştilor !
I Povestind pe scurt viaţa trecută a femeilor din ce-
I lulă, am însufleţit exagerat de mult viaţa noastră actuală.
■ Dar femeile care, în libertate, iubiseră sau urîseră, dădu-
■ seră ajutor sau trădaseră, rîseseră şi plînseseră în voie K şi, în tot cazul, cu excepţia Crăciunei, mîncaseră zilnic M pe săturate, mai erau ele oare cele pe care le priveam
■ acum ? Pe care le vedeam înşirate pe băncile ce'ulei, I în uniforme cenuşii, cum cenuşii le erau şi feţele, gîndu-
■ rile ?
■ Sus pe munte, falnic învestmîntată în cămaşă lungă
■ albă, cu mijlocul strîns în încolăceala brîului pestriţ, fe-
■ meia care, la primele raze ale răsăritului, ieşea pe prăji gul stînei, ce mai avea ea în comun cu deţinuta Cati din
■ celula 6 a penitenciarului Miercurea-Ciuc ? Braţe încru-I cişate, spate rotund, privirea buimacă fixînd scîndurile
■ podelei, Cati şi toate celelalte par nişte maldăre de zdren-
■ ţe vărgate, ascunzînd buturugi neînsufleţite.
I Cenuşie este şi celula şi lumina, cenuşii femeile, cum
■ cenuşiu este totul în jurul meu. Chipurile lor nu par chi-
■ nuite. Ele nu par nenorocite. Ci cu mult mai rău. Par
■ nesimţitoare, încremenite, par stafiile unor femei ce au M trăit acum foarte mulţi ani şi, de foarte mult timp, au m murit...
W\ Celula nr. 6 nu este decît un cimitir sărăcăcios, în
■} care o moarte pusă pe şotii a înlocuit albele linţolii ale
9 răposatelor cu nişte uniforme în dungi alburii şi cenuşii
m cu mult mai proletare.
■ Căci moartea învîrte hora...
■
K * *
s într-adevăr, un dans macabru se învîrte acum în ce-;
f» lulă, şi un vînt de nebunie le cuprinde în hora lui. în
ă, j timp ce toate, tinere şi bătrîne, se rotesc, la semnalul dat
I" de una din femei, fiecare îşi ridică mîna dreaptă, îşi
1 scoate boneta de pe cap, o pune pe capul vecinei din stînga care, şi ea, îşi scosese boneta pentru a o aşeza pe capul vecinei din stînga, şi toate şi-au scos bonetele,
66
67
şi toate le-au pus pe capetele vecinelor din stînga şi jocul continuă, mai repede, mîinile agaţă bonetele, le trântesc pe capul vecinelor, din ce în ce mai repede, primesc noi bonete, le ridică, încă şi mai repede, le pocnesc pe capetele vecinelor care le scot, le proiectează mai departe, pletele se despletesc, cozile şerpuiesc, şuviţele plesnesc, primesc o bonetă, o prind în zbor, îi fac vînt şi mă simt tîrîtă în mişcarea generală şi agăţ boneta care a pocnit pe capul meu şi poc ! pe capul lui Dede, Dede pe al lui Cati, Cati... STOP !
La început, una dintre noi avea capul gol. Ea primeşte prima bonetă. Cînd hora este brusc oprită de şefa jocului, una dintre noi se va găsi cu capul gol. Va plăti un gaj şi jocul se va relua. Profitînd de sfertul de oră de la sfîrşitul după-amiezii, cînd miliţiencele slăbesc supravegherea, poate pentru că îşi scriu rapoartele sau pentru că sînt obosite, femeile joacă „jocul bonetelor". Boneta tuturor puşcăriaşilor din lume.
Le observ în timpul jocului. Mimica lui Dede spune răspicat că jocul i se pare ridicol, nedemn de ea, dar acceptă, din solidaritate, să coboare la nivelul general. Mama Yuhaz se chinuie din răsputeri să menţină în ritmul jocului cărnurile ei săltăreţe. Tinerele petrec, într-adevăr. Cenuşe pare un hipopotam deghizat. Vlădescu Se zbenguie. Se simte tînără, frumoasă şi nebunatică. Mai tot timpul uită că de douăzeci de ani au zburat fără urme succesele ei de vampă rurală. Şi-a ales drept victimă pe bătrînul magazioner. Singurul om de omenie din penitenciar. Vlădescu îi aruncă o privire piezişă şi zîmbete cu subînţelesuri. Cînd, într-o zi, el a intrat în celulă pentru a ajuta pe miliţianca să care cearşafurile curate, Vlădescu i-a ieşit înainte, şi-a apucat cu amîndouă mîinile fusta, a săltat-o încet peste picioarele strîmbe, a ridicat-o şi mai sus peste genunchii osoşi şi, arătîndu-i găurile ciorapilor prin care i se vedea pielea zbîrcită, izmenindu-se graţios, i-a cerut o pereche de ciorapi noi.
Jocul se reia. încă două gajuri. Din nou, mîinile se ridică, bonetele îşi schimbă proprietarele, hora se învârte, când, brusc, Nuţi se opreşte, cu degetul pe buze. Ne poticnim şi înlemnim. Da ! Paşi pe scară.
68
Bătrînele se retrag, clătinîndu-se. Se prăbuşesc pe paturi. Gîfîie. Par puţin ruşinate. Cum au putut ele să uite măcar cîteva minute că sînt la închisoare şi că sînt bătrîne şi flămînde ?
Cînd se deschide vizeta, miliţianca nu vede decît cincisprezece deţinute, tăcute şi nemişcate. Moartea şi-a reluat drepturile. Recreaţia a luat sfîrşit...
Asemenea parodii de viaţă erau rare. Dar constrin-gerile la care erau supuse le împingeau uneori pe aceste femei simple la ieşiri mai puţin inofensive decît „jocul bonetelor". Izbucneau în certuri atingând paroxisme de violenţă. Bibica şi Crăciuna erau cele mai greu de potolit. Bibica scuipa un debit torenţial de blesteme incandescente. Dar cînd se mînia Crăciuna, mîinile ei tindeau să intre în acţiune cu argumente mult mai performante decît cele scuipate de gura nesecată a Bibicăi. Dede şi noi toate eram de părere că ar trebui să le lăsăm să-şi dea drumul în voie, aşa încît, cel puţin o dată, cele „7 zile" să fie meritate. Dede intervenea, totuşi, şi noi o ajutam.
Am vieţuit în celula 6 aproape un an. Jocurile şi erupţiile vulcanice erau cu toate acestea rare. Chiar prea rare, atît de monoton se desfăşura viaţa. Pentru a face mai lesne înţeleasă atmosfera în care trăiam, ar trebui să repet aceleaşi cuvinte. Plictiseală. Inactivitate. Foame. Buimăceală. Dor. Somnolenţă mintală şi fizică. Să înşir aceste cuvinte iar şi iar, fără oprire, pentru toate orele veştede ale vieţilor noastre veştejite. Domnea o totală lipsă de orice preocupare, depăşind nevoile elementare ale omului primitiv. Tovarăşele mele nu trăiau. Vegetau. Fuseseră, de fapt, condamnate la moarte...
*
* *
O miliţianca a deschis uşa. A împins în celulă trei femei. Abia fuseseră judecate şi era prima lor zi de penitenciar, în celulă mai erau paturi goale. Paznica le-a
69
spus să-şi pună ealabalîneul indiferent pe care pat, parter sau etaj şi le-a părăsit printre noi.
îmi amintesc cu claritate grupul celor trei femei. Nu mai văzusem niciodată, în nici o pictură, în nici un grup statuar, încă mai puţin în viaţa de toate zilele, o asemenea groază marcînd trei chipuri omeneşti. Lipite una de alta, nemişcate, paralizate de frică, stăteau în faţa uşii închise, cu boccelele atîrnînd grele şi doar ochii lor mai păstrau o urmă de viaţă. Ne priveau şi le priveam şi noi cu aceeaşi spaimă. Ca şi cum teroarea lor se răs-pîndise în toată celula, înlemnindu-ne şi pe noi.
Apoi, Dede s-a apropiat de ele, le-a urat bun venit printre noi. Le-a dus spre paturile libere şi încet ne-am apropiat de ele, ne-am prezentat, iar tensiunea a mai slăbit. Parcă reîncepeau să respire, scăpate de o iminentă catastrofă. Nu resimţisem şi eu o aproape asemenea groază la gîndul schimbării de celulă ?
Veneau de la Bucureşti. Aveau cam aceeaşi vîrstâ. între douăzeci şi cinci şi treizeci de ani. Cea mai mare era inginer chimist într-o fabrică de conserve. Celelalte două, funcţionare. Găsesc aici locul unei paranteze lămuritoare, în legătură cu numele real ale tovarăşelor mele timp de patru ani. A fost pentru mine o problemă, pe care nu ştiu dacă am soluţionat-o corect. M-am gîndit că nu-mi pot permite să dau nume, fără a cere autorizaţii. Dar cum nu mă pot porni prin ţară în căutarea lor, pentru că nici nu ştiu unde le-aş putea găsi, unele nume sînt reale, altele porecle sau nume cu totul fictive.
Chimista va rămîne, deci, „chimistă". Originară din Moldova, unde înainte părinţii ei aveau ceva pămînt. Cea mai tînără şi mai înspăimîntată, brună cu ochi mari negri, cu tenul mat, acum livid, avea pe faţă mai multe aluniţe. O numeam Aluniţa. A treia, slabă şi înaltă, mi-a rămas mai străină şi nu mi-o prea amintesc.
Chimista a avut un rol important în celulă. Bine crescută, amabilă şi deşteaptă, era şi o perfectă gospodină. Moldovencele au o binemeritată reputaţie de măiestrie culinară. Chimista a deschis, deci, un curs de bucătărie ascultat în fiecare dimineaţă de aproape toate femeile, în ce mă priveşte, mă feream de aceste lecţii ca de ciumă. Mi se părea tragic şi umilitor felul în care salivau şi
leşinau de plăcere la auzul reţetelor ei savante şi rafinate. Bietele femei nu se mulţumeau doar cu ascultatul lecţiei ; cu deliciu şi extaz le simţeam, parcă, umplîn-du-le gurile uscate. Unele reţete erau învăţate chiar pe de rost, deşi majoritatea ingredientelor le erau şi aveau să le rămînă şi pe viitor cu totul necunoscute. Dar chimista era şi o femeie cultă şi prezenţa ei ridica puţin nivelul celulei.
Aluniţa s-a agăţat de mine cu toată slăbiciunea şi abulia ei. îşi povestea viaţa şi astfel am aflat cauza arestării lor şi a puternicului şoc care aproape că le năucise, îndată după luarea puterii de către comunişti, toate trei răspîndiseră cîteva manifeste tipărite clandestin de un mărunt grup de opoziţie. Timpul trecînd, chimista a fost atrasă de propaganda nucleului de comunişti din fabrică. S-a înscris cu idealism şi sinceritate în partid. Era iubită de muncitori şi lucra în sindicat cu satisfacţia de a fi folositoare. Este greu de crezut, după peste patruzeci de ani de comunism şi douăzeci şi cinci de domnie a „odiosului şi a sinistrei", că demersul chimistei nu a fost singular. Pentru a astupa golul lăsat de fuga atîtor intelectuali peste hotare, mulţi oameni cinstiţi şi-au spus că, dacă toţi marinarii ar părăsi vasul, el nu ar putea decît să se scufunde. Că ar fi folositor pentru ţară să accepte ineluctabilul pentru a nu o lăsa pradă iureşului profitorilor. Cei mai mulţi din aceşti proaspeţi membri de partid au preferat, mai tîrziu, să nege trista realitate. A recunoaşte cinstit că ai fost înşelat sună foarte frumos şi moral. Dar faptul de a înapoia un carnet de partid era un fapt grav şi extrem de periculos. I se cerea cutezătorului un curaj aproape inconştient şi trebuia să nu aibă nici părinţi, nici soţ sau soţie, nici copii care să sufere consecinţele tragice ale aşa-zisei lui trădări.
Cele trei femei îşi duceau liniştite mărunta lor viaţă, împăcate cu sărăcia lor, cu lipsurile, cu cozile, scurtul episod al manifestelor fusese cu totul uitat. Dar pretinsa justiţie comunistă nu uită şi nu renunţă. Trebuie să li se dea ceva de făcut miilor de activişti cu lefuri grase şi poliţiei de partid. Era urmărită cu tenacitate pînă şi cea mai neînsemnată scrisoare anonimă. O muncă de şobolani, infiltrîndu-se pretutindeni, mişunînd prin tot ora-
70
71
şui, prin case şi prin familii. Au fost arestate toate trei. Aproape neînţelegînd ce li se întâmplă, nici măcar nu au încercat să nege. Fusese doar o nebunie tinerească, care li se părea acum cu totul lipsită de importanţă. în pofida certificatului de bună purtare a sindicatului, chimista şi cele două funcţionare au fost condamnate la cîte patrusprezece ani. Ancheta fusese scurtă. Procesul, rapid. Au sosit la noi încă sub şoc. Am petrecut multe ore ascultînd-o pe Aluniţa şi scuturîndu-i abulia, pentru a o face să înţeleagă că numai moartea pune punctul final şi este sfârşitul speranţei.
* *
în fiecare zi, o nouă încărcătură de „duşmance ale poporului" erau împrăştiate în diferite celule mari şi mici. încă două tinere femei au fost parcate la noi. O infirmieră, Ana, şi cumnata ei, Măria. Făceau parte din minoritatea germană din Transilvania. Amîndouă aveau o solidă educaţie familială şi vorbeau curent româneşte. -Mi se pare că au fost condamnate pentru adăpostirea unui ofiţer al armatei germane în retragere.
Afluxul de deţinute dădu loc, fireşte, unei înmulţiri a infracţiunilor, deici, al pedepselor şi, fatal, al carcerelor de pedepsire. Celula 12 de pedepsire deveni celulă normală şi se înjghebară la parter mai multe carcere de pedeapsă. După cîte îmi amintesc, patru carcere. Ştiam doar că se află jos, sub scară.
Tocmai ne culcasem şi eram încă pe malul somnului. Ca prin vis am auzit atunci sunete ciudate strecurate în celula noastră prin fereastra deschisă. Un glas stins, bătrânesc, se văita, gemea, se înăbuşea şi se pornea iar în sunete răguşite, stranii, înfricoşate şi înfricoşetoare. în celulă, lumina anemică a singurului bec electric nu se stingea niciodată. Le-am văzut pe cîteva femei ridicîn-du-se pe jumătate. Am auzit o voce şoptind : „Trebuie să fie biata doamnă Liciu".
Una după alta, se trezesc toate. „Da. Este sigur Liciu", aud vocea lui Bibica. Ne povesteşte că a stat cu ea în ultima celulă înainte de mutări. Era, într-adevăr, bolnavă
sau se resimţea de pe urma lipsurilor alimentare ? Nu ştia.
— Nu se văita, spune Bibica, dar era tare slabă şi din ce în ce mai obosită.
Pentru a nu atrage miliţianca la vizetă, vorbim în şoaptă. Gînd şi cînd, un vaiet, ca un ţipăt strangulat, ne amuţea cîteva clipe. Bibica mai spune că infirmiera a hotărît că e bolnavă doar de bătrîneţe şi că nu e cazul să fie trimisă la spital. Dar nu mai mînca aproape deloc. Slăbită cum era, cum ar fi putut, sărmana femeie, să se hrănească cu mămăligă, fasole furajeră, varză acră şi arpa-caş ? Ar fi trebuit să-i acorde măcar un regim medical. Nu i l-au acordat.
Mai tîrziu, într-altă celulă, am mai aflat şi alte amănunte, în loc s-o ducă la spital, au coborît-o într-una din noile carcere în care au vîrît două paturi şi o tinetă. O fată din celulă a fost promulgată infirmieră. Mi se pare că o mutaseră cu o săptămînă înaintea morţii ei, deci, înaintea acestei nopţi, ultima ei noapte.
Penitenciarul părea scufundat într-o tăcere solemnă. Ca şi cum întreaga fire aştepta înfiorată primul şi singurul acord al celei mai lugubre simfonii. Jos, femeia lupta. Dar moartea îşi bătea joc de ea şi de lupta ei dinainte pierdută. După şuierăturile mai dese şi mai scurte vedeam aievea spasmele pieptului, rictusul gurii, ochii daţi peste cap. De milă, de neputinţă, cîteva femei au început să plîngă. Singurele, Nuţi şi Boji, alunecaseră încet în somn.
Apoi, sunetele se schimbară. Chimista spuse încet :
— Horcăielile morţii... Se sfîrşeşte...
Agonia. O agonie solitară. Avusese un soţ. Fusese închis ca şi ea. Am aflat de curînd că el scăpase repede. Murise numai după doi ani de închisoare. Avusese, desigur, copii, nepoţi, nepoate. Dar murea singură. Nici o mînă dragă nu-i încălzea degetele reci. Mîinile ei, bă-trînele ei mîini noduroase, se crispau pe un murdar cearşaf de puşcărie. Noi, cele care o vegheam de la distanţă, eram nişte străine. Cele mai multe dintre noi luam act de existenţa ei, doar în clipa cînd această existenţă lua sfîrşit. Poate vreunul dintre ai ei va citi aceste rînduri. Pentru el le-am scris. Să afle că femeile din celula 6 a peni-
72
73
tenciarului Miercurea-Ciuc au şoptit pentru ea toate rugăciunile ştiute.
— Tatăl nostru carele eşti în ceruri... şi iartă-ne nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri.
Dar puteam noi să făgăduim îndepărtatului Dumnezeu că vom ierta greşiţilor noştri ? Să iertăm moartea ei într-o carceră ? Cu ce drept să o iertăm ? Noi, din adînci-mea celulei noastre, chemam îndurarea Domnului, fără să ne tîrguim cu El. Să-i scurteze suferinţa, să o scutească de această luptă zadarnică. Să aibă milă şi de noi. De ce adăuga suferinţelor noastre chinul suferinţelor ei ? Fiecare horcăit îşi împlînta vîrful pumnalului în inimile noastre şi plîngeam suferinţa ei şi suferinţa noastră şi rugăciunea noastră îi cerea lui Dumnezeu să i se facă milă de făpturile noastre păcătoase, pentru că noi nu eram decît aşa cum atît puternica Lui voinţă ne făcuse.
Cerul îşi pierdea încet zăbranicul. Gemetele erau din ce în ce mai rare, mai slabe. Şi îmi spuneam că dacă Dumnezeu poate, plictisindu-se singur în haos, se distrase, ordonîndu-1 şi creînd animale şi oameni, jocul Lui fusese crud. A venit timpul ca augustele-I mîini să strîngă cărţile jocului, pentru a le mai întinde o dată, cu aceeaşi responsabilitate pe care o pretinde creaturilor Sale.
Tineretul adormise demult. Doar bătrînele vegheau mai departe şi cînd zorii luminară celula, abia ciulind urechile sub ferestre, am mai putut ghici, mai mult decît auzi, ultimele respiraţii ale doamnei Liciu, moartă într-o carceră a penitenciarului Miercurea-Ciuc în anul 1957...
Au trecut mai multe zile. Priveghiul a fost uitat. Pentru cîteva din femei nu era prima întîlnire cu moartea în penitenciar. Anul trecut murise principesa de Wied. 0 altă deţinută reuşise să se spînzure în timpul unei pedepse de „7 zile". într-o carceră, poate aceeaşi, unde murise doamna Liciu. Mă gîndeam că ieşisem dintr-o lungă singurătate, tînjind după viaţă şi auzisem paşii morţii...
„A auzi moartea". Sensul figurat al acestor trei cuvinte şi-a făcut drum în mintea mea la sensul propriu. Sunetele auzite, intrate prin ferestre, nu puteau proveni
decît dintr-un loc situat sub celula noastră. Pentru a ajunge sus la noi, trebuie să fi ieşit tot printr-o fereastră. Fereastra unei celule aşezată exact sub a noastră. Deci, dintr-una din carcerele amenajate sub scară. Dar celula noastră era destul de mare. Carcerele, de obicei, mici. Prin care din cele două" ferestre ale noastre urcaseră sunetele mai puternic. Discutînd problema cu toate femeile, am căzut de acord. Gemetele se auzeau mai clar de la fereastra din stînga peretelui. Deci, sub celula noastră, în unghiul dintre peretele din stînga şi cel din fund — peretele cu ferestre — se afla, fără nici o îndoială, o carceră de pedeapsă. Oare nu am putea încerca să intrăm în legătură cu femeile pedepsite în carceră ? Ce părere au eie ?
Nuţi a fost imediat de acord. Celelalte au rămas pasive. Din moment ce nu erau direct implicate şi nici nu puteau fi, deoarece nici una nu cunoştea alfabetul morse, nu aveau motiv să se opună.
De la început am declarat că este normal să iau asupra mea toată răspunderea şi, ca urmare, eventualele pedepse, pentru că eram prima interesată. De la intrarea mea în celulă pierdusem toate contactele cu prietenele mele.
Dar trebuia să obţin consimţămîntul lui Dede. Era şefa camerei. Avea drept de veto. Nu se arăta împotrivă, dar mi-o arăta din ochi pe Dorina. Avea dreptate. Dorina putea fi periculoasă. Putea ciripi. Am atacat-o frontal. Auzise discuţia. Era la curent cu proiectul nostru. Dar un simplu proiect nu putea fi pedepsit atît timp cît rămînea doar în stare de proiect. Am cerut discret Dorinei părerea ei. Să-mi dea un sfat. Crede ea că pot încerca fără pericol ? Această distracţie la perete, le va face plăcere tuturor, dar merită ea riscul unui „7 zile ?" Eu sînt bolnavă de piept. Nu va fi nici un „7 zile", îmi răspunse Dorina. Trebuia doar să profit de prima ei ieşire pe culoar. Cînd va fi chemată de miliţianca pentru a mătura culoarul, ea ne va păzi de afară. Cînd o va vedea pe miliţianca apropiindu-se de uşa noastră, va tuşi de două ori. Şi, în orice caz, Nuţi mă va păzi din interiorul celulei. Va sta lipită de uşă.
74
75
Dede nu s-a arătat prea încrezătoare. Dar eu observasem de mai multe ori în viaţă că o încredere sinceră, acordată unei persoane dubioase, o determină să facă tot posibilul pentru a se arăta demnă de încrederea manifestată. Mai ales de faţă cu atîtea spectatoare critice. în sfîrşit, ajunsă la înţelegere cu Dede, avînd aprobarea femeilor, pe Dorina şi Nuţi asistente, nu se mai rămînea decît să aşteptăm ocazia propice.
Climatul celulei se înviorase puţin. Intrarea noilor venite suscitase un îndoit interes şi prin prezenţa lor şi prin informaţiile la zi aduse din lumea liberă. Nu mai îmi aduc aminte ce anume veşti ne-au adus. Au vorbit despre modă, alimentaţie, preţuri, dar, spre marele meu regret, cele cinci deţinute politice erau nule în politică. Am aflat doar că tot Gheorghiu-Dej era secretarul partidului. Deci, nici o schimbare notabilă în politică. Deţinea puterea în partid cu tot atîta furie dictatorială, deci, pentru noi, nici o licărire de speranţă în viitorul apropiat. Dar depărtat... ?
îmi închipuiam pe deasupra spinărilor şi capetelor plecate ale turmelor omeneşti din Est o uriaşă plasă de interese, care îi prinsese pe toţi în ochiuri de oţel. La suprafaţă, război rece, în afund, interese economice. Nemulţumitul de cei cîţiva metri de frînghie care îl împiedicau să facă mai mult de cîţiva paşi în voie avea libertatea de aş agăţa frînghia de gît şi de a căuta primul copac. Cu speranţa că Sfîntul Petru nu-i va cere şi el paşaport...
O dată pe săptămînă, aveam parte de un duş. Miliţianca anunţa : „Pregătirea pentru duş !" Trebuia să ne dezbrăcăm de toate hainele ce ne serveau strict la mascarea nudităţii. Ne scoteam şi ciorapii, pentru a o scuti pe miliţianca de aşteptare, în vestibulul sălii de duşuri. Nu cumva să piardă cîteva minute suplimentare din preţiosul ei timp. Luînd cu noi săpun, prosop şi lighene, coboram scara în goană, traversam în monom curtea şi ne înghe-suiam într-un mic vestibul prevăzut cu bănci, în mirosul
76
caracteristic de rufe murdare, săpun prost, mucegai şi transpiraţie al băilor populare. Aici, fiecare încearcă să se despoaie cît mai iute pentru a ajunge printre primele sub duş. Pentru că, în sala suficient de mare, pe fiecare din cele trei conducte care o traversează, se află doar cîte zece pîlnii. Treizeci în total, cu jumătate din găurele astupate de calcar. Dar   pentru că nu eram decît douăzeci de femei, miliţianca nu dădea    drumul decît unui singur şir de duşuri. Zece duşuri. Deci, două femei de fiecare duş. Era de dorit să ajungi prima sub duş şi să te ţii ferm pe picioare, pentru a nu fi împinsă de a doua sosită în afara conului de picături de apă. Era mereu prilejul unei lupte pe tăcute, mai ales cînd volumul rotunjimilor uneia ocupa atît de mult loc încît cealaltă nu ajungea să-şi ude decît jumătate din trup. Faţa sau dosul, la alegere.
Spectacolul a mai bine de jumătate din academiile noastre nu era tocmai plăcut. Din fericire, răstimpul consacrat igienei fiind foarte scurt, nu ne da posibilitatea de a analiza sînii fleşcăiţi, fesele căzute, burţile hidropice şi alte frumuseţi, pe care fiecare le-ar fi dorit ascunse, dacă pudoarea, şi ea, nu ar fi fost interzisă în puşcărie.
începea a treia cursă de viteză. Săpunitul. Pentru a cîştiga clipele necesare clătitului, te sileai să te uzi cît mai repede din cap pînă în picioare şi cît mai repede să te săpuneşti cu săpunul tare ca piatra şi să speli atîta piele murdară şi atîtea părţi de trup curăţate doar o dată pe săptămînă sub duş. Număram cu părere de rău atît de numeroasele locuri de spălat ale unui trup femeiesc. Natura nu s-a zgîrcit. Aproape totul este în dublu exemplar. Avem două urechi, doi ochi, două nări, două braţe, doi sîni, două fese, două picioare şi restul — care, slavă Domnului, nu este dublu — de spălat în cîteva minute. A reuşi atare performanţă pretindea o agilitate depăşind posibilităţile femeilor în vîrstă. Nu ajungeau niciodată la plăcerea cîtorva clipe de nemişcare sub ţîşnitura apei, pentru a clăti săpunul lipit de trup. Cînd miliţianca închidea robinetul duşului protestele erau zadarnice. Iarna, sala nu era încălzită. Dîrdîind în picioarele goale pe cimentul rece al vestibulului, ne şter-geam cum puteam cu un ştergar prea mic şi subţire şi
77
traversam iar în fugă curtea, în bocănitul bocancilor rebut ai armatei, prea mari pentru noi şi fără şireturi. Confiscate. Nu am ajuns nici o dată să înţeleg de ce nişte amărîte şireturi de ghete li se păreau periculoase. Cravatele şi centurile de piele, treacă-meargă. Dar poate că din vigilenta grijă faţă de preţioşii lor deţinuţi, căutau să-i ferească de ispita de a se spânzura cu ajutorul unui vechi şiret de bocanc.
Nu avem optimismul de a crede că vom avea timp să ne spălăm şi pe cap sub duş. Ceream voie să aducem in celulă apă caldă în lighenele noastre. Spălatul pe cap era o operaţie complicată din cauza penuriei de apă. Lighenele nu erau mari, nici adînci şi nici nu le puteam umple cu vîrf din cauza greutăţii lor, a traversării curţii în goană şi a treptelor lunecoase. Ca să paliem lipsa apei calde, adoptasem o metodă bazată pe principiul : „necesitatea este lege". Să ne spălăm în grup. Grup format prin selecţie afectivă.
Goleam trei din lighenele aduse în celelalte trei li-ghene, umplîndu-le astfel cu vîrf. Lighenele golite erau înşirate pe o bancă. Cu mîinile căuş, vărsăm în fiecare lighean cîţiva pumni de apă caldă. Femeia nr. 1 a grupului îşi muia părul în primul lighean. în timp ce ea se spăla cu săpun în al doilea lighean, femeia nr. 2 îşi muia, la rîndul ei, părul în primul lighean. Nr. 1 se clătea în al treilea lighean. Apa din al doilea lighean se vărsa în tinetă şi nr. 2 se spăla cu săpun in apa în care se clătise nr. 1. Printr-o permanentă rotaţie de lighene, ajungeau să se spele cam şase femei săptămînal. Cu o singură condiţie. A prefera să ai părul aproximativ curat colectiv, decît murdar, individual. Rîndul grupului meu revenea la două săptămîni, celelalte socotind şi acest lermen un lux cu totul extravagant. Multe femei sacrificau, din cînd în cînd, curăţenia trupească şi se spălau pe cap la duş.
Dar, uneori, şi apa caldă, puţină cîtă era, ne lipsea. Atunci aplicam altă metodă. încălzeam apa din lighean cu ajutorul căldurii mîinilor noastre. Le agitam îndelung în apa rece pînă ni se părea destul de încropită pentru a avea curajul să ne spălăm pe cap cu ea. La sfîrşit, pentru a nu răci în celula rece, ne frecam ţeasta
cu prosopul îndelung, cu energie, aproape cu furie. Părul se usca şi rădăcinile părului se înviorau.
Cu toate greutăţile întâmpinate de noi pentru a menţine un minim de igienă, recunosc că nici nu am văzut, nici nu am auzit pomenindu-se în penitenciar de vreun parazit. Nici păduchi, nici purici, nici păduchi de lemn. Acestor oribile mici făpturi le-a fost milă de noi. Sau, poate, milă de ele. Sîngele nostru nu putea fi prea gustos, şi nu avea cum fi hrănitor.
Dar, trăiască D.D.T.-ul. La o lună, două, eram înecate sub valuri de praf alb. Nu ne puteau scoate din celulă în timpul operaţiei. Unde să ne ducă ? Nu aveam voie să ne întîlnim cu deţinutele celorlalte celule şi ei se grăbeau să treacă cu stropitul dintr-o celulă intr-alta.
Atîtea pagini pentru un simplu duş ! Este prea mult ? Prea puţin ? îmi dau seama că povestesc întîmplări minore, fără strălucire, aproape fără însemnătate. Plicticoase chiar. Dar numai din întîmplări mărunte e^a ţesută viaţa unui pumn de femei — ele însele lipsite de însemnătate şi de prinos pe pămînt. Pe jumătate deja aruncate peste bord. în tot cazul, aşa ne simţeam noi...
Miliţianca deschise uşa. Cheamă trei femei la maturatul culoarelor. Printre ele, Dorina. Ziua cea mare a sosit. Trebuie să încerc comunicarea cu carcera de la parter. în celulă, mare emoţie. Nuţi se duce la uşă. Eu mă lipesc de perete, sub fereastră. Aşteptare încordată. Dragegle mele tovarăşe abia mai îndrăznesc să respire. Se află cineva jos ? Dacă da, ar putea să nu ştie morse. Ar putea să-i fie frică să răspundă. Dar, în sfîrşit, Nuţi îmi face semn. Zgomotele maturatului s-au îndepărtat. Dorina nu tuşeşte. Deci, miliţianca este departe de noi. Foarte emoţionată şi eu, ciocănesc în zid două lovituri. Semnalul emisiei. Două lovituri răspund : „Recepţie". Bat iniţiala mea L. Punct, linie, punct, punct, linie, pentru că femeile, din prudenţă, înlocuiseră două puncte scurte din alfabetul morse, printr-o liniuţă de câţiva centimetri trasă pe zid.
78
79
Cîteva clipe de tăcere... şi peretele răspunde nesperat, fantastic, de necrezut : — Bună-ziua, Lena !
Jos în carceră este o femeie care mă cunoaşte. Am vorbit de mai multe ori cu ea din fosta mea celulă 11. Ea îndura o pedeapsă de „7 zile" la 12. Şoptesc femeilor : „E Marga". Aproape toate o cunosc. Am fost împreună la Mislea. Acum este şefă de cameră la 2. Nu-mi aduc aminte de ce fusese pedepsită, dar avusesem noroc. Era ultima ei zi de izolator. Nu aveam nimic deosebit să ne spunem. Ear reîntîlnirea ne făcea plăcere. Am ho-tărît să ne comunicăm prin celula 1, limitrofă pisoarului, locul unei viitoare poşte.
Dorina tuşeşte : „Pericol". Cu un pumn în perete pun capăt convorbirii. Dorina se ţinuse de cuvînt. La reintrarea ei în celulă a fost primită cu entuziasm şi felicitări. Reuşisem să luăm legătura cu parterul. Nu va urma nici o pedeapsă.
Toată lumea era mulţumită. Dorina nu-şi mai încăpea în piele. Acest moment de glorie al ei a fost hotărîtor. îşi urmă cu zel rolul de înger păzitor şi, ba o lovitură dată cu coada măturii în uşă, ba un acces de tuse, întrerupea la timp conversaţiile ulterioare. Din celulă in celulă, prezenţa mea la 6 a fost transmisă întregului penitenciar.
* Acum, ele, toate relaţiile mele vechi, cînd erau pedepsite jos, mă chemau bătînd sigla mea. Bibica, al cărui pat se sprijinea de peretele din fund, mă chema îndată ce auzea apelul. Cînd puteam răspunde fără teamă, mă repezeam la perete şi Nuţi sau Dorina la uşă. Dar dacă îi adresam Bibicăi un semn negativ, ea, mîndră nevoie mare de noua ei importanţă în celulă, trîntea un pumn în perete, semnalînd pericolul.
O nouă viaţă însufleţea celula. Un secret ne lega. Un secret important şi periculos. Aventura se strecurase pînă la noi, învingînd pereţi şi interziceri. Era totuşi aceeaşi celulă. în celulă, aceleaşi femei amărîte şi flă-mînde. Dar ceva subit, o pînză de păianjen cu fire nevăzute, se ţesuse printre noi.
Unele mă rugau să aflu veşti despre fostele lor colege de celulă. Le trimiteau mesaje. în celula 10 se pe-
trecuse cutare întîmplare. O nouă deţinută sosise la 3. O femeie care pleca acasă a anunţat-o pe Dede că se va ţine de făgăduiala făcută la Mislea. Le va căuta pe fetele ei.
Sigur că şi acest capitol este pueril şi lipsit de importanţă. Dar în celula noastră, ca şi în tot penitenciarul, nu erau închişi politicieni, bărbaţi luptători pentru o idee, foşti demnitari etc... Noi nu eram decît o grămadă adunată la întîmplare, de femei necăjite şi picate din senin în puşcărie. Lor, aceste flacuri, aceste nimicuri le capta toată atenţia. Ne ajuta să ne simţim mai puţin singure. Mai puţin părăsite. Jos, în fiecare săptămînă, alte şi alte femei pedepsite. Nu toate ne chemau. Altele nu răspundeau. Nu ştiau morse sau se temeau, sau făceau parte din „pasive". Dar, în general, femeile pedepsite erau tocmai cele „active". Ele învăţau morse şi nu se temeau de regulament. Ele, neliniştite, erau veşnicele candidate la pedepse.
Cu lecţiile de bucătărie şi de franceză, cu gimnastica şi peretele, cu poveştile, două-trei ore zilnic treceau mai repede. Alte cîteva ore cu spălatul, maturatul celulei, programele, plimbarea şi mesele. Dar mai ne rămîneau de suportat peste zece ore goale. Ore în care nu mai aveam absolut nimic de făcut. Cînd peretele amuţea mai multe zile în şir, toropeala se făcea încă şi mai simţită. Am fi fost mulţumite să aţipim cîte puţin, dar să dormim nu aveam voie. Ne-ar fi fost mai uşor dacă am mai fi avut cîte ceva de mîncare, dar de mîncare nu aveam nimic. Ne era foame şi nu aveam ce mînca. O lene totală paraliza minţile. O visare vagă şi tristă înceţoşa gîndurile. Pe chipurile tuturora, în ochii ce nu aveau nimic de văzut, se reflecta aceeaşi inconştientă plutire.
Astăzi cred că numai mîinile lor inactive, moarte, lăsau cale liberă golului mintal. Numai doamna Ionescu, permanent ferecată în rugăciunile ei, nu suferea de această anchiloză. Dar, uneori, privind-o, mă întrebam dacă ea era într-adevăr scufundată într-o lume de un
80
81
primitiv misticism sau, dacă nu cumva, golul absolut nu pusese demult stăpînire pe mintea ei.
Dede, în numele celulei, ceruse comandantului autorizaţia de a scoate din bagajele de la magazie acele haine de lînă împletită, prea rupte pentru a mai putea fi purtate. Să ne dea voie să le deşirăm şi cu lîna recuperată să împletim pulovere sau jachete călduroase pentru iarna apropiată. Fiecare femeie ar fi avut nevoie doar de o pereche de andrele din sîrmă groasă, rotunjite la capete. Să ni se acorde permisiunea de a lucra timpul necesar. Dede mai repetase de două ori cererea, fără speranţă de reuşită, cînd, într-o dimineaţă, după plimbare, miliţianca a adus în celulă un snop de andrele artizanale. Vom fi duse după-masă la depozitul de bagaje. Magazinerul ne va lăsa să scotocim şi să luăm tot ceea ce ni se va părea reutilizabil.
Dede împărţi andrelele. Aşteptam cu oarecare neîncredere vizitarea bagajelor. Dar totul se petrecu corect şi fiecare se întoarse în celulă, purtîndu-şi trofeele. A doua zi ne-am pornit pe deşiratul vechilor pulovere găurite, a jachetelor şi fularelor şi la transformarea lor în gheme. Regretam toate că nu puteam spăla lîna înainte de a începe împletitul, dar nu aveam nici apă suficientă, nici săpun, nici timpul necesar uscării linii. Nu ni se acordase decît zece zile de lucru. Ne vom spăla operele odată terminate după zece zile.
Toate, în afara lui Boji, ştiau să mînuiască andrelele. Dar Boji, ca şi noile sosite, nu avea nimic de desfăcut şi de refăcut.
Cît de diferit, a doua zi, era aspectul celulei noastre. O intensă agitaţie însufleţea chipurile, mîinile şi limbile femeilor. Discutau modele, puncte, tipare. Căzusem toate de acord, după o dezbatere temeinică, să alegem drept soluţie optimă amestecul firelor de toate culorile şi de toate grosimile. Decisesem să răsucim două fire deosebite pentru a lucra cu un fir mai gros. Din cînd în cînd, Dede intervenea pentru a potoli efervescenţa. Nu trebuia să le dăm motiv pentru confiscarea lînii şi a andrelelor.
Mă înşelasem asupra tovarăşelor mele. Nu erau ignorante. Dacă le judecasem greşit pentru că nu se potri-
veau modelului meu ideal de deţinute politice, greşisem şi îmi părea rău. Eu nu ştiam nimic din tot ce ştiau ele. Nimic din toate cîte le-am învăţat atunci de la ele.
Cum să începi primul rînd de ochiuri, pentru ca baza împletiturii să fie elastică. Cum să începi un al doilea ghem de lînă, fără a face un nod. Cum să spiralezi, cu o îngerească răbdare, metru după metru, două fire de lînă uzate, pentru a le preface într-un fir nou şi solid. Cum să prinzi una de alta două părţi terminate, cînd nu ai nici ac, nici aţă de cusut şi multe altele.
Cunoşteau tot felul de puncte. Lucrau cînd ochiul pe faţă, cînd pe dos, îl treceau de pe o andrea pe alta, îl reluau şi numărau punctele, atît de absorbite încît nici nu mai vedeau, nici nu mai auzeau ce se petrecea în jurul lor.
Zece zile. O oază de uitare. De jalnică fericire. Uneori se consultau. Discutau un amănunt. Explicau un model. Repeziciunea cu care aproape toate mînuiau andrelele mă exaspera. Am încercat să le imit. Să lucrez mai repede. După cinci-şase puncte reuşite, al şaptelea ochi fugea la dracu şi îmi pierdeam vremea reparînd ponosul.
Timp de zece zile nici gimnastică, nici lecţii. Boji, neavînd de lucru, se aşeza lîngă mine şi o puneam să traducă în franceză scurte fraze uzuale. Dar cel mai des mă ruga să repetăm primele cuvinte ce le va adresa mamei ei, la întoarcerea acasă.
Cînd întunericul se lăsa, lumina becului fiind prea slabă, erau nevoite — cu părere de rău — să lase lucrul din mînă. Cele zece zile scurse, andrelele confiscate, fierberea calmată, timpul carceral şi-a reluat pasul de înmormîntare. Din nou nu ne mai rămînea decît zidul carcerii pentru a mai scutura puţin tristeţea şi lîncezeala generală. Venise timpul să atacăm al doilea perete.
Dar, după acest episod al lucrului manual, mi-am pus din nou prima întrebare ce mi-o pusesem la intrarea mea în celulă. Ce căutau aceste femei într-un penitenciar politic ?
* »
82
83
Am analizat atent ceilalţi trei pereţi ai celulei. Cel din dreapta, inutilizabil. în spatele lui, cuşca scării. Pe- j reţele din partea uşii, opus peretelui cu ferestre, separa o jumătate de celulă de culoar şi o jumătate de biroul miliţienilor. Biroul avea cam 9 m2. Peretele sting al celulei dădea spre exterior. Continua, deci, spre birou, apoi forma peretele cu ferestre ale celulelor 8, 9, 10, 11 şi 12, ultima din fundul culoarului.
Am fost de acord că nu eram despărţite de celula 8 decît prin 3 m de perete. Biroul. Mai nimic. Loviturile bătute la noi în celulă în colţul camerei spre birou s-ar propaga lesne prin această distanţă. Ar fi perfect auzite la 8. Din nenorocire, tot atît de perfect şi din birou. Avusesem ocazia să observ atent biroul prin graţia unei miliţience, Erji. în 1954, după condamnare, îndurasem primul an de penitenciar la Dumbrăveni. La mutarea noastră la Miercurea-Ciuc, cîteva miliţience, printre care şi Erji, au fost mutate împreună cu noi. O cunoşteam, deci, de trei ani. O tînără unguroaică, drăguţă şi îngrijită. Dintre toate miliţiencele a fost singura care a manifestat o oarecare milă faţă de izolarea şi mizeria mea. Uneori, cînd o putea face fără risc, îmi dădea un plus de hrană. Introducea chiar pe furiş vreo cratiţă mare, care conţinuse un fel de mîncare de regim, paste sau griş. Trebuia să rîcîi repede resturile pentru a nu fi prinse şi pedepsite amândouă. îmi zâmbea cînd deschidea uşa şi, uneori, îmi şoptea „bună ziua". Simţeam că între noi două trecea un ascuns curent de simpatie. Cînd era ea de serviciu, mă puteam odihni cîteva minute, întinsă pe pat. Ştiam că vizeta nu se va deschide, Erji fiind convinsă că nu comit nimic interzis, ceea ce nu era întotdeauna adevărat. Dar mă cunoscuse la Dumbrăveni şi acolo fusesem foarte cuminte. Aparent. Doar pentru că delictele ce le comiteam erau mărunte şi nu am fost prinsă niciodată. Dar este adevărat că nu încercasem decît de două ori delictul major : comunicarea cu vecinele. ,
De la schimbarea actuală de celulă, purtarea ei se schimbase. Am înţeles-o. Cea mai măruntă concesie, în faţa unor eventuali martori îi putea aduce neplăceri. Una sau alta dintre deţinute, fie din răutate, fie pentru a-şi
84
atrage bunăvoinţa comandantului, o putea denunţa. Deci, primele săptămîni nu m-a luat deloc în seamă. Âm fost mirată cînd, într-o zi, deschizînd uşa pentru a scoate din celulă echipa de măturat, Erji a spus, arătîndu-mă : „Să iasă şi ea".
Demult, picioarele nu mă mai ţineau. Erji ştia că nu sînt bună de nimic. Nu puteam mătura. Dar am fost mişcată la gîndul că vroia să-mi ofere o mică destindere. A ieşi cîteva minute în culoarul plin de soare era plăcut şi odihnitor. Pe culoar, mie mi-a spus să mă aşez pe un scaun, lîngă geam şi celorlalte, să se apuce de măturat.
Dar, în pofida atîtor aspre experienţe, după minciunile anchetatorilor, încă o dată m-am înşelat prosteşte. Cum putusem crede, fie şi o secundă, în buna credinţă a unei miliţience ? Mă scosese din celulă numai pentru a mă iscodi în legătură cu femeile din celulă. Cum se purtau cu mine ? Dar între ele ? Despre ce vorbeau ? Ce făceau ? Ce gîndeau ?
îmi poţi răspunde sincer. îţi pun aceste întrebări din simplă curiozitate personală...
M-am apucat să-i torn fel de fel de fleacuri idilice. Am lăudat cuminţenia femeilor. I-am spus cît de frumos se poartă cu mine şi în timp ce îi tot spuneam verzi şi uscate, observam cu atenţie biroul, a cărui uşă deschisă se afla drept în faţa mea. O încăpere mică. Un dulap. O masă. Două scaune. Atît.
Erji m-a mai scos încă o dată pe culoar şi nemulţumită, cred, de răspunsurile mele „naive", a pus punct ieşirilor mele. în schimb, în toţi anii următori, am simţit de mai multe ori înţepăturile micilor ei răzbunări. Dar îmi făcuse, totuşi, un serviciu. Privind biroul, prudenţa mi s-a evaporat şi eram gata, cu ajutorul femeilor, să încerc la primul prilej, o legătură cu camera 8, dacă nimeni în celulă nu se va opune.
Cum nimeni nu s-a opus, la prima ieşire a Dorinei, am încercat şi am reuşit. Nu am vorbit decît rar şi mare lucru nu am aflat. Atunci, de ce riscam să ne chinuim şapte zile ? De ce ?
în primul rînd, pentru a ne da iluzia unei activităţi importante. Apoi, cu gîndul că poate tot vom afla ceva
85
şi ne-ar putea da puţină speranţă. Pentru a scutura plic- 1 tiseala şi apatia în care eram scufundate. Pentru a avea 1 satisfacţia de a ne bate joc de regulamentul puşcăriei. I Pentru a ne simţi solidare. Pentru a ne oferi iluzia unui 1 oarecare liber arbitru. Pentru a ne bucura că nu ne pu- î teau prinde şi, deci, pedepsi.
Pentru că nu m-au prins niciodată, Dorina, pe culoar, a fost mereu vigilentă şi eficace. Schimbarea ei de atitudine a fost, de altminteri, remarcată şi în afara celulei. Nu mai ciripea. Comandantul a vrut să o pedepsească, dezvăluind public purtarea ei anterioară. Dar vorbele lui nu au avut efectul scontat. Femeile îi cunoşteau demult această activitate şi comandantul nu avea de unde să ştie că trecutul îi fusese iertat pentru serviciile aduse acum.
în legătură cu comandantul şi Dorina am observat de mai multe ori că, deşi partidul comunist incita la delaţiuni, le încuraja şi le impunea adeseori prin ameninţări şi şantaje, informatorii rămîneau întotdeauna păcăliţi şi, de multe ori, chiar pedepsiţi.
* *
Am umplut pînă acum zeci de pagini cu amintirile vieţii în celula 6. Recitindu-le, îmi dau seama că am vorbit mult despre celulă, în general, despre fiecare femeie, în special, am povestit diferitele noastre activităţi, dar pe mine m-am uitat. Printre ele trebuie să fi dus şi eu o viaţă a mea, particulară. în orele goale ale atîtor zile, cînd nu dădeam lecţii şi nu povesteam, ce făceam şi mai ales la ce gândeam ? Nu ştiu... Nu-mi amintesc nimic... înjghebam, uneori, un .început de poezie, dar izvorul secase...
Mai tîrziu, în celulele mari, locuite de foarte multe femei, puteam uneori să mă retrag din circulaţie. Să mă fac uitată de ele şi să încerc să le uit. Dar pauzele erau scurte. Nu-mi dădeau prilejul nici unei lucrări de lungă respiraţie. Cîteva poezii, cu greu duse pînă la capăt s-au şters din memoria mea. Ele nu se pîrguiseră lent, cu-vînt cu cuvînt, căutat îndelung şi întors pe toate feţele. Nu mai aveam nici aici timpul unei mai lungi ooncen-
86
trări. Nu mai eram niciodată singură. La drept vorbind, dacă nu mai trăiam în iadul singurătăţii eram cu totul înecată în purgatoriul promiscuităţii. Purgatoriul trans-formîndu-se cîteodată în adevărat balamuc. Nici azi nu parvin să fac o corectă comparaţie între cele două etape ale vieţii mele carcerale. Dar cred că eu suportam mai uşor promiscuitatea silită decît deţinutele care nu cunoscuseră singurătatea. Mărginirea unora dintre ele, prostia sau răutatea altora nu-mi provocau nici supărare, nici enervare. Uneori, îmi provocau chiar un discret amuzament, închisoarea schimbase multe din ideile şi gusturile mele.
*
* *
înainte de arestare, toată tinereţea mea, singurele calităţi demne de a fi admirate erau pentru mine inteligenţa şi spiritul creator. Făcând iertate pînă şi unele lipsuri de caracter. Nu vreau să enunţ ceea ce'gîndesc azi... Ajunge, cred, să repet că mi-am' schimbat diametral opiniile. Exagerînd puţin, îmi spuneam că un om de treabă face cît greutatea lui în aur şi un scriitor, doar cît greutatea lui în hîrtie. Cu excepţia geniilor...
Dar acest nou criteriu de judecată m-a dus cu gîndul mai departe. în viaţa normală, liberă, zi de zi intrăm în contact cu sute de oameni. întâlniţi fugar, relaţii întâmplătoare sau prieteni mai mult sau mai puţin apropiaţi. Ce cunoaştem noi din viaţa tuturor acestor oameni ? Mai nimic. Cea mai mare parte dintre noi nu ştiam aproape nimic chiar despre copilăria propriilor noştri părinţi. în închisoare, prin perete sau prin viu grai, am aflat multe amănunte din viaţa colegelor mele.
Ascultîndu-le, ghicind printre cuvinte ceea ce căutau să ascundă, am realizat că nu avem dreptul să-i judecăm pe cei ce ne înconjoară, cît timp nu cunoaştem despre viaţa lor şi despre ei decît puţinul cu care intrăm în contact direct.
Cum poate fi judecată Bibica, fără a-i acorda circumstanţele atenuante ale copilăriei ei petrecute într-o jalnică circiumă de sat ? Sau Crăciuna, slujnică la cinci
87
ani ? Oum să judeci complicitatea doamnei Ionescu cu fiul ei criminal, atunci cînd tu nu ai un copil ?
Fireşte, nu vorbesc de judecata legală, pe bază de legi drepte. Mă simt chiar pornită a fi mai severă decît legile existente, pentru unele crime. Mi s-ar părea echitabil ca un siluitor de copii să fie condamnat la moarte. Pentru crima comisă, prevenirea recidivei şi exemplu poate salutar. Dar iată că şi eu, în acest caz, uit eventualele circumstanţe atenuante.
Deci, aceste probleme dau la iveală complicate iţe în care mă pierd. Dar dacă nu avem dreptul să judecăm, putem pretinde că avem dreptul să iertăm ? Ori-cind, orice ?
Acum cîteva zile, la televiziunea română, un reporter a întrebat pe cîţiva foşti deţinuţi dacă i-au iertat pe torţionarii lor. Din decembrie 1989, religia, atît amar de vreme hulită, este acum ridicată în slăvi, Religia noastră, creştin ortodoxă, adică religia   „iertării greşiţilor noştri". Dar eu cred că noi toţi, cei care am suferit în carnea, inima şi spiritul nostru, sîntem foarte departe şi, pe drept cuvînt, de iertarea călăilor. Bătrînii domni nu îndrăzneau să spună răspicat că nu puteau ierta. Că nu puteau împlini legea Bisericii. Nu aveau curajul să o spună pentru că azi, religia nu este o nevoie, nici un recurs, încă mai puţin o credinţă şi o dragoste. Nu. Este, foarte prozaic, o modă. Mulţi fac cu ostentaţie semnul crucii cînd trec prin faţa bisericilor, chiar cînd se află în autobuze, dar oîţi dintre ei îl făceau şi acum trei ani ? Cîţi dintre ei trec pragul bisericilor ? Se ţin în mînă luminări la nenumăratele parastase stradale, dar cum se sfîrşeşte ceremonia, reîncep toţi să calomnieze, să uneltească, să mintă, să fure, să înşele cu inima uşoară. Nu le-a spălat ceremonia de păcate ? Poate că moda religiei este un mijloc de a insinua că nu au fost decît formal comunişti sau că nu au fost chiar deloc.
Acolo, problema iertării mi se părea simplă. Nu miile de executanţi, paznici şi personal administrativ trebuia pedepsit, ci ultimele etaje ale piramidei puterii. Pe cei care, nesiliţi de nimeni, concepuseră şi conduceau enorma maşină de torturat.
Dar, presupunînd că într-o clipă de aberaţie mintală le-aş fi putut ierta purtarea lor faţă de mine, cu ce drept să iert eu suferinţele celorlalte ? Să iert, cearcănele lui Dede ? Cu ce drept ? Sau lacrimile zecilor de mii de mame şi tinereţea pierdută a lui Nuţi şi a lui Boji ?
Iertare creştinească ? Oare Dumnezeu nu dăduse primul exemplu de pedeapsă fără iertare ? Nu-i gonise chiar el pe Adam şi pe Eva din paradis ? Dar spiritul meu nu era obişnuit cu astfel de reflecţii abstracte şi nu le puteam găsi nici cel mai vag răspuns. Se roteau în capul meu fără şir şi fără concluzii, dar îmi procurau scurte clipe de evaziune şi oarecare plus de pesimism.
Percheziţiile erau chinuitoare. La orice oră, de dimineaţa pînă seara, puteam primi inopinat ordinul de a ieşi pe culoar. Celula goală era invadată de o hoardă de miliţieni care răsturnau saltelele, se vîrau pe sub paturi, controbăiau prin boccele. Uneori se mai şi distrau, bombardîndu-se de la un pat la altul cu cele cîteva boarfe, singura noastră avere. Pentru a percheziţiona paturile superioare, se urcau cu cizmele pe cele inferioare, ştergîndu-şi pe cearşafurile noastre praful sau noroiul tălpilor murdare.
Pe culoar aşteptam, în monom, rîndul nostru la percheziţia corporală. Tremuram de frig şi mai ales de frică la gîndul comorilor noastre ascunse în celulă. Cioburi de sticlă, bucăţele de hîrtie, un ciot de creion, un ac, orice fleac decretat „interzis", deci, motiv de pedeapsă. Cînd ne venea rîndul, miliţianca ne pipăia hainele de sus pînă jos. Uneori, eram obligate să ne dezbrăcăm aproape goale pentru a putea fi pipăite toate tivurile hainelor noastre. Se pare că, o dată, fusese găsită ascunsă într-un tiv o poştă. Uneori, un petic acoperind o ruptor? era smuls fără milă. Ce am fi putut ascunde sub petic ?
Nu-mi dădeam seama privind defilarea femeilor despuiate, cu hainele pe braţ, dacă spetacolul era tragic sau era grotesc. în orice caz, era demn de milă. Dar cert grotescă şi demnă de silă, miliţianca ce pipăia cu o severă atenţie şi fără dezgust, cămăşile, fustele şi panta-
88
89
Ionii noştri primeniţi la două săptămîni. în acest timp,, o altă miliţianca ne spiona ţoale mişcările, pentru a surprinde vreun transfer de obiecte interzise de la una la alta.
După două luni, percheziţiile s-au perfecţionat. Un al treilea inchizitor primi un rol în această farsă. Cu o lingură în mînă intră în scenă infirmiera. Ea se plasa lîngă prima miliţianca. Cînd Dede trecu prima prin faţa ei, infirmiera îi dădu ordin să se oprească şi să deschidă gura. S-o deschidă cît mai mare. Mă aflam destul de aproape, dar am crezut că nu am auzit exact cuvintele ei sau că nu le-am înţeles. Dede s-a oprit privind-o pe infirmieră cu mirare. Ordinul a fost repetat pe un ton iritat. Ce se petrecea ? Ce vroia să-i facă infirmiera lui Dede, înlemnită în faţa ei şi jenată de aspectul ei ridicol, în izmenele scurte milităreşti, căci nu apucase să-şi tragă fusta pe ea.
în sfîrşit, Dede îşi deschise gura mare şi infirmiera aşeză pe limba ei minerul lingurii, îl apăsă şi îi ceru să-şi dea capul pe spate. Pendulîndu-i limba prin apăsarea lingurii de la dreapta la stînga şi de la stînga la dreapta, infirmiera inspecta minuţios cavităţile bucale dintre gingii şi interiorul obrajilor. Cu acelaşi mîner de lingură, încleiat de saliva lui Dede, fără măcar o rapidă clătire cu apă, infirmiera silui toate gurile noastre. De ce ? în ce scop ?
Explicaţia am primit-o prin perete. într-una din celule, o femeie pitită într-un colţ, îşi cîrpea un ciorap cu un ac clandestin. Speriată de bruscul anunţ al unei percheziţii, îşi vîrîse acul în gură. Gestul a fost observat. Miliţianca o obligă să deschidă gura şi găsi acul, Infirmiera căuta acum ace în toate nevinovatele noastre cavităţi bucale.
O arestare nu era niciodată urmată de o analiză medicală. La penitenciar, nici vorbă. Dar lingura circula din gură în gură, manipulată de o infirmieră cu diplomă.
Spectacolul celulei după percheziţie era indescriptibil. Ne căutam fiecare zdrenţele, scuturam praful de pe cearşafuri şi saltele, fireşte, tot în celulă, fericite cînd scăpăm doar cu atît. Pînă la viitoarea percheziţie.
După ce am izbutit legătura cu camera de jos şi camera 8, am hotărît să-i trimitem lui Marga un bileţel. Mai întîi trebuia să anunţăm poşta prin celula 1 de lîngă rigola latrinelor. Operaţie destul de complicată, prea complicată pentru a fi povestită în amănunte. Pe scurt, trebuia să anunţăm pe Tanţa, telefonista de la 1, care primea mesajele şi le transmitea, că vom depune o poştă pentru Marga de la 2. Cînd o vom depune şi în ce loc. Nu mai ne rămînea decît să confecţionăm poşta, să alegem locul şi s-o înştiinţăm pe Tanţa. Am întrebuinţat un petic dintr-o batistă albă ruptă pe care am scris cu un chibrit ars, găsit pe culoar şi muiat în albastru de metil. Am ales o firidă ce se afla pe palierul de la mijlocul scării. Biletul îndoit de mai multe ori avea o suprafaţă de 4 cm 2. Uns bine cu săpun umezit, a fost lipit sub bolta firidei, care ajungea chiar la nivelul mîi-nii. Operaţie efectuată în timp ce coboram la program. Femeile s-au masat mai strîns, pentru a ascunde miliţiencei pe cea care a placat cu putere pacheţelul pe perete. Fără a cunoaşte locul, era imposibil de găsit. După trei zile poşta dispăruse. O luase Marga ? O găsise altcineva ? Pipăiam zilnic locul. O zi, două, trei, nimic. A patra zi răspunsul era acolo.
Scrisesem doar cîteva cuvinte anodine. Salutam femeile de la 2, aşteptăm răspuns şi cam atît. Răspunsul a fost tot atît de neînsemnat, dar nu asta avea importanţă. Discuţiile preliminare, confecţionarea poştei, reuşita operaţiei au scuturat somnolenţa celulei. Toate femeile, chiar cele care nu erau decît spectatoare, care nu participaseră direct la pregătiri, resimţeau aceleaşi satisfacţii ca şi grupul activ. Ne dăruisem luxul unor zile pline de emoţii. Plăcerea aşteptării. Bucuria reuşitei.
Am continuat jocul cu prudenţă. Am schimbat chiar de două ori locul poştei. îmi amintesc că am lipit-o sub marginea unei trepte a scării. Altă dată, într-una din latrine. Scaunul găurit era înjghebat din scînduri susţinute pe dedesubt de o schelărie de bîrne. Unghiurile de întîlnire a bîrnelor erau ascunzători sigure. Atît
90
91
doar că mai multe femei trebuia să se maseze în faţa closetului, ca să o ascundă pe cea care opera, pentru că uşă nu exista. Se întîmpla, uneori, cînd eram aşezate înăuntru, să fim supravegheate de ofiţerul politic de sus, de la etaj. Ascunzătorile erau întrebuinţate de toate celulele pentru diferite schimburi. Este greu de crezut, greu de admis, dar pînă şi pîine a fost astfel trimisă. Cîtva timp existase o celulă specială pentru bolnave, mai ales tebeciste. Ele primeau, cum primisem şi eu un timp, 500 de grame de pîine zilnic. Cele care puteau ieşi la plimbare trimiteau prietenelor prin closete pîinea ce le prisosea. Marginea găurii rotunde era uneori murdară. Cu toată grija cu care braţul era introdus pentru a depune sau ridica poşta sau pachetul, se întîmpla ca mî-neca să iasă mînjită de diferite eşantioane rău mirositoare. La întoarcerea în celulă, cu puţină apă şi săpun, curăţăm mîneca mulţumită că nu o păţisem mai rău.
Pentru efectuarea acestor manevre eram obligate să privim în hazna. Latrinele erau întrebuinţate şi de miliţieni. Ei foloseau în chip de hîrtie igienică bucăţi de ziar. De a le tot vedea şi a nu le putea citi, aceste fragmente de articole şi informaţii ne enervau. Nemaipu-tînd rezista, într-o zi, băţul cu care căram tineta pătrunsese în gaură, pescuise un petic de hîrtie iar eu îl zvîrlisem iute în tineta spălată şi .conţinînd cîţiva centimetri de apă clorată. Capacul ascunzând iute prada, cu inima cît un purice, ne întoarcem în celulă. Ne era frică. Erau emoţionate. Şi mulţumite.
Pentru a reuşi toate cîte le puneam la cale, se înţelege că toate femeile participau, într-un fel sau altul, la paza noastră. Una o întreba ceva pe miliţianca, în aşa fel, încît să fie obligată să se întoarcă cu spatele spre noi. Alta pîndea momentul oportun şi ne dădea semnalul „liber" sau „pericol". Se înghesuiau în faţa closetului pentru a o ascunde pe făptaşă. Fiecare, după posibilităţi, era implicată în toate acţiunile celulei.
Tineta odată ajunsă cu bine după paravan, cu vîr-ful băţului învîrteam cu grijă hîrtia în apa clorată. După ce era spălată, o întindeam pe un pătrăţel de geam prins doar în două cuişoare, deci, lesne de scos. Putea fi astfel citită pe ambele părţi. A fost o treabă pasionantă
şi graţie solidarităţii noastre nu am fost prinse niciodată. Dar dacă nu am fost pedepsite nici pentru perete, poştă şi ziare, nu înseamnă că nu am fost pedepsite pentru alte motive.
Nu-mi amintesc să fi repetat pescuitul ziarelor mai mult de patru ori. Uneori, bucăţile de ziar vizibile erau prea mototolite. De cele mai multe ori eram prea supravegheate sau nu primisem clor. In sfîrşit, nu găsisem nimic important pe nici un fragment de ziar. Pentru a citi mica publicitate sau tirade bombastice, glori-ficînd succesele partidului, însemna să te bagi în rahat, pentru a citi un rahat şi a risca să fii, într-adevăr, aruncată in rahatul celor „7 zile".
în acelaşi stil — recunosc, cam vulgar — mai pomenesc şi de o poştă care a înveselit întreaga celulă şi, mai ales, pe ţărănci, obişnuite cu glumele deochiate ale satului. Poşta, rulată ca o ţigară şi învelită cu săpun moale, a luat forma unui cîrnăcior uşor curbat şi cu suprafaţă zgrunţuroasă. Pentru a-i da un aspect cît mai scatologic, a fost muiat în albastru de metil şi stropit cu praf negru. Asemănarea era atît de bună, încît nici noi nu l-am manipulat decît în silă. A fost aşezat la capătul rigolei cu o foarte mică bucăţică de pînză roşie alături, pentru identificare. Nu mai ştiu dacă adresantele au îndrăznit să atingă această poştă sui-generis.
Motivul primei noastre pedepse a fost alimentar. Pedeapsa aplicată lui Nuţi şi mie a fost o premieră în penitenciar. Faptul nu ne-a umplut de mîndrie şi am fi preferat să nu fim protagonistele acestei drame.
Uneori, în hîrdaiele cu zeamă, pluteau la suprafaţă nişte mici zaruri de slănină. Femeile se bucurau mult cînd simţeau topindu-li-se în gură acest gustos cubuleţ.
într-o zi, una din femei a făcut o remarcă ciudată. Observase, pretindea ea, că niciodată nu pluteşte slănină pe supă cînd de serviciu este Scorpia. Ea era, poate, cea mai rea şi afurisită dintre miliţience. Era urîtă, osoasă, cu dinţi de cal şi purta pică lumii întregi şi nouă, în special, pentru urîţenia ei. Deşi era miliţianca,
92
93
totuşi nu ne venea să credem că ar fi în stare să ne fure cîteva grame de slănină. Slănina este ieftină. Ea are leafă mare. Nu. Imposibil !
Două zile mai tîrziu este de serviciu. La prînz toate privirile sînt aţintite pe hîrdău. Supă chioară de cartofi, dar slănină, ioc ! Timp de două săptămîni, din cînd în cînd, apar şase-şapte cubuleţe de slănină, dar niciodată cînd ea este de serviciu. Femeile sînt indignate că li se fură bunătate de slănină, dar încîntate de a fi găsit un subiect gras de comentat. Nu le mai tace gura. Au ajuns toate convinse că Scorpia le pungăşeşte. Că ajung să o cred şi eu, mă enervează. Cum să aflăm adevărul ?
Ca întotdeauna, discutăm public planul de acţiune. Dar acţiunea o vom excuta numai noi două, Nuţi şi cu mine.
Gaura vizetei era închisă pe dinafară cu un disc mobil de tinichea. Apăsînd, din celulă, cu un fir mai gros de mătură capacul, am reuşit să-1 rotim uşor, obţinînd o deschidere îngustă, dar suficientă pentru a privi prin ea culoarul  din  faţa noastră. A doua zi, de serviciu, Scorpia. De îndată ce auzim pe scară paşii dreptului comun urcînd scările cu hîrdăul de    prînz, ne instalăm lîngă uşă. De multă vreme mă obişnuisem să transform zgomotele in imagini. Le văd urcînd scara. Sînt şase. Le văd depunînd primele trei hîrdaie la uşile celulelor 1, 2 şi 3. Acum coboară în fugă. Tălpile de lemn ale ga-lenţilor pocnesc tare pe treptele de piatră. Urmează un du-te-vino pe scări. Acum au depus hîrdăul şi tava cu mămăligi în faţa uşii noastre. Nu mai am nevoie de urechi. Am apăsat capacul vizetei şi am rotit-o cam trei milimetri. Suficient pentru a putea vedea cu ochii, bu-cătăresele ducînd mai departe hîrdaiele, la ultimele celule. Dar o las pe Nuţi în locul meu. Ochii ei sînt cu mult mai buni decît ai mei. După cîteva clipe, Nuţi ridică mîna spre nci şi ne face semn că ceva se petrece în faţa ei acolo, pe culoar. Linişte. Stăm toate ţintuite locului. Mîna lui Nuţi este foarte expresivă. înţelegem toate că ea vede ceva important şi abia mai putem respira de emoţie. Gata. Nuţi retrage încet firul de mătură, pentru ca vizeta să nu scrîşnească închizîndu-se şi misterul este lămurit.
Nuţi nu putea să vadă hîrdăul aşezat prea aproape •de uşă, dar a văzut-o pe Scorpie aplecîndu-se de mai multe ori şi apoi vîrînd în gură şi mestecînd slănina noastră. Furie generală. Ce e de făcut ? Nimic. Nu putem mărturisi deschiderea vizetei. Una dintre femei are ultimul cuvînt.
— Nu vă mai necăjiţi, fetelor. O va pedepsi Dumnezeu.
Nu ştiu dacă Dumnezeu a pedepsit-o pe Scorpie, dar pe Nuţi şi pe mine nu ne-a iertat. Sau poate ne-a trimis un sfat înţelept : „Ajută-te şi cerul te va ajuta", adică .„Respectă regulamentul şi nu vei fi pedepsită." Din păcate, înţelepciunea dumnezeiască o fi bună în cer, dar pe pămînt nu se putea cere unor femei amărîte şi înfometate să fie înţelepte. Aşa că am continuat să deschidem vizeta fără un scop anume. Curiozitatea şi lipsa de ocupaţie ne tot dădea ghes să vedem ce se mai întâmplă pe culoar. Să vedem defilînd prin faţa noastră femeile de la 8, 9, 10, 11 şi 12.
Să fi fost ora trei după amiază. De plictiseală, iau beţişorul şi mă duc la uşă. îl apăs pe capac, dar cînd vreau să rotesc capacul, vîrful beţişorului alunecă. Iese în afara uşii. Vreau să-1 trag înapoi. Rezistă. Trag mai tare. Zadarnic. în loc să se lase tras de mine, iată că îmi trage el mîna spre exterior. Nuţi s-a apropiat. Nu îndrăzneşte să vorbească, dar a înţeles ca şi mine. De partea cealaltă cineva a apucat capătul beţişorului. Sînt prinsă. Dau drumul băţului şi mă aşez pe o bancă.
Cheia se răsuceşte şi un miliţian intră.
—■ Cine era la uşă ?
Tăcere.
— Dacă cea care era la uşă nu are curajul să mărturisească, va fi pedepsită întreaga cameră.
— Eu ! şi mă scol în picioare. Dar Nuţi se scoală Şi ea.
— Eram împreună.
— Bine, zice miliţianul, veţi fi pedepsite amîndouă. Un sfert de oră mai tîrziu, intră cu două perechi de
cătuşe. Pînă atunci nu văzusem cătuşe decît în filme. Pentru a-i împiedica pe arestaţi să se apere, să fugă. Unde avea de gînd să ne ducă ? De la prima mea ares-
94
95
tare, m-au tot purtat de la o închisoare la alta, dar niciodată nu mi-au pus cătuşe.
Miliţianul m-a lămurit repede. Ne-a aşezat, pe Nuţi şi pe mine, spate în spate. în mijlocul celulei. Mi-a răsucit braţele la spate. Mi-am simţit încheieturile mîinilor strînse tare. Mi le prinsese într-o pereche de cătuşe. Dar nu ştiu cum a procedat pentru ca degetele mele să atingă degetele lui Nuţi, ale cărei încheieturi erau strînse şi ele în cealaltă cătuşă. în tot cazul, eram înlănţuite una de alta şi eu eram mai înaltă decît ea. Pentru a nu-i forţa prea tare braţele, eram nevoită să-mi arcuiesc spatele. Să-mi îndoi ceafa. Să-mi plec capul spre spate. Acum eram lămurite şi, totuşi, nu-mi venea să cred că este adevărat. Că mi se întîmpla mie. Că este realitate şi nu coşmar.
Miliţianul a ieşit. Cît timp a hotărît el că vom sta încătuşate nu ne-a spus... Dar cît de stranii aceste cătuşe ! Ele trăiesc, sînt vii. Răspund cu răutate la fiecare din involuntarele noastre mişcări. Strîng mai tare încheieturile. Se strîng mereu mai tare... din ce în ce mai tare...
Femeile, de la plecarea miliţianului, au rămas nemişcate şi mute. Nici nu îndrăznesc să se apropie de noi. Dar una dintre ele, Dumnezeu să o binecuvînteze, s-a sculat, şi-a scos picioarele din bocancii groşi şi s-a apropiat de noi. I-a spus lui Nuţi să-şi ridice încet un picior după altul şi şi-a strecurat bocancii sub picioarele ei. Mîinile lui Nuţi s-au înălţat puţin. Presiunea cătuşelor mă durea mai puţin decît răsucirea umerilor şi a cefei.
M-am gîndit atunci că şi pe Nuţi o doare tot atît de tare. Că o doare din cauza mea. Că este atît de tînără. Că trebuie să găsesc ceva de făcut, ceva de spus, pentru a alina durerea mea din umerii ei... încep să-i şoptesc că trebuie să fim tari. Să nu plîngem. Să nu ne văităm. Să le dăm impresia că nu ne doare. Că nu ne doare chiar atît de tare. Totul nu poate dura mult. Să le liniştim pe femei stînd liniştite. îi spun, îi spun orice, încet, să nu ne poată auzi... dar mă dor umerii... mă doare ceafa..., cătuşele încep să doară mai rău, mai tare şi degetele mari ale mîinilor mele nu mai primesc, pe-
96
semne, destul sînge şi degetele mele încep să moară şi urmăresc agonia mîinilor mele şi încheieturile dor, şi spatele doare, şi inima doare şi îi spun lui Nuţi că îi voi povesti un roman, un roman straniu, îl voi povesti încet, doar pentru ea şi Nuţi spune :
— Da, povestiţi...  nu plîng...  mă  fac că zîmbesc... povestiţi !
I-am povestit. „Romanul lui Dorian Gray". îl citisem de prea mult timp. Nu-mi aminteam decît esenţialul. Pentru a lungi povestea şi a scurta timpul, i-am vorbit despre Oscar Wilde, care şi el stătuse la puşcărie pentru alte motive decît noi, dar tot atît de nedrepte. Povestesc şi mă doare. Nuţi ascultă şi o doare, în celulă, femeile au rămas tăcute. Vizeta se deschide, se închide... Femeile ne şoptesc : „Vizeta". Trebuie să ne stăpinim şi din cauza acestei scîrnâvii de miliţian. Ştiu că nu el a hotărît pedeapsa, dar el ne-a pîrît. El a încuiat cătuşele. Să nu-i dăm plăcerea de a ne vedea chinuindu-ne. îi ofer lui Oscar Wilde noile peripeţii ale romanului său, pe care le născocesc una după alta. îl încarc pe Dorian Gray de toate ororile pe care durerea mă ajuta să le născocesc.
— Merge, Nuţi ?
—- Da, merge... Povestiţi...
Povestesc şi îmi simt claviculele dislocîndu-se. Braţele îmi sînt frînte. Mîinile îmi îngheaţă. Cît timp va mai dura această medievală barbarie ? Cum este posibil ca un bărbat, un bărbat tînăr, fie el şi paznic de puşcărie, să privească impasibil chinul unei fete atît de tinere ca Nuţi ? Căror refulări dă el cale liberă ? Ce scuze i se pot găsi ? Chipul lui este normal. Nu este frumos, dar nici urît nu este. Trupul lui nu vădeşte nici ■j anomalie. Are părinţi... Poate o soră... O nevastă ? Sigur, nu. Cum o poate privi liniştit prin vizetă pe Nuţi?' Ce resorturi s-au blocat în mintea lui debilă? Şi înţeleg de ce subconştientul meu a ales romanul lui Dorian Gray.. Pe faţa lui, nici o trăsătură bestială. Dar aceste urme vor apărea cu timpul şi va deveni din ce în ce mai respingător. Va sfîrşi prin a scoate la iveală adevăratul lui chip, o înfricoşătoare faţă de monstru.
97
1
Uşa se deschide. Intră. Descuie cătuşele. Le scoate. Iese. Fără un cuvînt. Femeile ne înconjoară. Se vaită Ne căinează. Degetele noastre mari sînt violacee, aproape negre. Nu le simţim. Sînt complet amorţite. împrejurul încheieturilor, o brăţară de carne tumefiată. Se va vindeca peste o lună. Femeile ne masează umerii. ISe pun comprese cu apă rece pe încheieturi.
Vine masa. Gata ! Pedeapsa durase cam două ore. Prima pedeapsă. A doua va fi mai lungă. O zi şi o noapte. Douăzeci şi patru de ore... Dar în altă celulă.
în 1970, mă plimbam cu soţul meu într-o dimineaţă •de vară prin Geneva. Ne-am oprit în faţa unei vitrine. Erau expuse tot felul de efecte militare, rebuturi ale armatei americane. Printre pantaloni, bonete şi cizme, în mijlocul vitrinei, era expusă o pereche de cătuşe. în prăvălie se vindeau cătuşe ! Putînd fi cumpărate de oricine, pentru a fi folosite... cum ? Am rămas amîndoi fără glas, cu ochii aţintiţi pe cătuşe. Ni se părea că privim culmea imorală a libertăţii. Apoi, ne-am spus că poate judecăm amîndoi greşit. Veneam dintr-o ţară din Est şi eram tare înapoiaţi...
Am plecat mai departe, puţin trişti, puţin dezorientaţi...
Iarna a înăsprit încă şi mai mult viaţa noastră. Ne aflam în cea mai rece regiune a ţării. Ne era foarte frig. Foamea ne chinuise doar burţile. Frigul ne chinuia şi mîinile şi picioarele şi întreg trupul. Ne pătrundea în oase şi ne îngheţa inima. Ne era frig. O sobă se afla, totuşi, în celulă, dar era alimentată din exterior, de pe culoar. în celulă doar un cilindru de tablă şi burlanele coşului. Pe la orele unsprezece auzeam citeva bucăţele de lemn lovind pereţii sobei încastrată în zidul gros. Apoi, pocnetele unui făraş de cărbuni. Le stropeau, pesemne, cu gaz, căci o mică explozie se făcea auzită, cînd flacăra chibritului aprindea gazul. Lemnul trosnea. Strînse în jurul cilindrului, aşteptam. Aşteptam cu speranţa de a ne încălzi măcar palmele lipite pe su-
98
prafaţa lui, cînd se va încălzi. Dacă se va încălzi. în cel mai bun caz, căldura se menţinea cam două ore în colţul de lîngă sobă. în restul celulei, respiraţia aburea. Ne era, într-adevăr, foarte frig. Hainele noastre de puşcărie erau confecţionate dintr-o ţesătură aspră şi tare. Din deşeuri ce păreau mai mult încleiate, decît ţesute. Numai cînd ne întorceam de la plimbare, după gerul de afară, citeva clipe, aerul celulei ni se părea mai călduţ. Jachetele şi puloverele împletite în vară, purtate sub vesta şi mantaua de dimie, ne apărau prea puţin de frigul din celulă.
Să ne dezbrăcăm seara la culcare era un act de curaj. Salteaua, cearşaful, pătura, toate păreau scoase din congelator. Aşezam peste cearşaf toate hainele noastre, una peste alta, pînă şi ciorapii şi toate boarfele ce le mai aveam prin boccele. Le acopeream cu mantaua şi la urmă întindeam pe deasupra pătura. Cum nu aveam decît un singur cearşaf, pentru a nu ne culca direct pe pînza murdară a saltelei, răsuceam marginile păturii pentru a forma un fel de sul în care ne strecu-ram cum puteam. Primele minute în pat erau din cale-afară de neplăcute. Cămaşa nu ajungea să ne acopere nici măcar genunchii. Apoi, încet, puţina căldură a trupurilor noastre se propaga printre straturile de haine. Tremuratul se potolea şi, în sfîrşit, o dulce senzaţie de căldură ne adormea pînă la următorul chin al trezirii.
Primele minute după semnalul sculării erau din ca-le-afară de grele. A părăsi căldura aşternutului atît de greu dobîndită, a coborî din pat pentru a-ţi vîrî picioarele in încălţările îngheţate era prima încercare a unei noi zile de chin. Trăgeam pe noi fustă şi vestă cît mai iute, pentru a ne supune celui de-al doilea chin, „colţul". Adeseori, pe suprafaţa ligheanului cu apă spărgeam pojghiţa de gheaţă pentru a umple sticluţa cu care ne spălam. Nu vedeam cum procedau femeile ascunse de pătura agăţată la repezeală. Cîte dintre ele găseau curajul de a întrebuinţa apa glacială ? Nu îndrăzneam să întreb...
Cu eroism, turnam puţină apă într-un lighean. îmi spălam întii îndelung mîinile, agitîndu-le şi frecîndu-le tare pentru a încropi, cît de cit, apa   cu căldura lor.
993
Urma obrazul, braţele, toată partea de sus a corpului. Apa devenea călîie. Puteam să trec la „colţ". Pe bătrîne le treceau fiorii doar privindu-mă, dar tinerele se spălau ca şi mine. Urma aşteptarea cafelei. Dar cum ne putea potoli foamea şi alina frigul conţinutul de zeimă cafenie, care nici măcar nu ajungea la noi fierbinte ?
Cui să ne plîngem ? Ni s-a spus să aşteptăm venirea procurorului. Inspectarea puşcăriilor de către procurori militari era o măsură de control datorată exceselor sadice dintr-un penitenciar politic de bărbaţi. Se încercase acolo o metodă de reeducare prin chinuri fizice, şedinţe publice de autocritică aberantă şi anihilarea simţului moral, pînă la metamorfozarea educatului în călău. Educatorii erau un grup de deţinuţi, ce se pretindeau convertiţi trup şi suflet la doctrina marxist-leni-nistă-stalinistă cu toate ale ei. Cînd scandalul luă proporţii, după anchete şi pretinse pedepsiri, au fost înfiinţate inspecţiile procurorilor şi într-o zi, în sfîrşit, am avut şi noi „cinstea" vizitei unui procuror.
A fost introdus în celulă de ofiţerul politic, care ne anunţă că aveam dreptul să-i supunem plîngerile şi cererile noastre. Dar nu eram atît de naive încît să ne plîngem acestui magistrat în trecere pe la noi, ca apoi să suferim răzbunarea comandantului. Totuşi, Dede, ca şefă de cameră, s-a decis să-i adreseze o plîngere destul de minoră, pentru a nu ne atrage represalii. S-a plîns de frigul în care trăiam zi şi noapte. Procurorul ne măsură una după alta cu o privire vicleană şi îi răspunse cu un sfat. Să ne culcăm cîte două într-un pat şi să facem necesarul pentru a ne încălzi reciproc.
Chiar dacă la Mislea, cîteva femei nu au aşteptat sfatul unui procuror pentru a practica această încălzire rhutuală, în celula noastră părerea procurorului a fost interpretată drept o insultă. Nimeni nu se gîndi să ceară părerea îndrăgostitei moaşe.
Percheziţiile pe culoarele friguroase mai lungeau cu cîteva inele'suplimentare lanţul necazurilor noastre datorate iernii. Totuşi, miliţiencele nu ne mai dezbracau
la piele şi, uneori, efectuau pipăitul şi buzunăritul, chiar în celulă. La o astfel de percheziţie, păţania lui Nuţi şi a mea, buclucaşele celulei, a fost destul de hazlie. Ne întorsesem de la plimbare. Poşta abia primită se afla în buzunarul mantalei mele, pe care tocmai o agăţăm în cuier, cînd miliţianca strigă : „Alinierea pentru percheziţie" ! I-am făcut semn lui Nuţi să treacă lîngă mine în rîndul doi. La închisoare se învaţă tot felul de lucruri folositoare, necunoscute de masa incultă a oamenilor liberi. Mişcând aproape imperceptibil buzele, i-am putut spune lui Nuţi că poşta explozivă se află în buzunarul primei mantale de la stînga cuierului.
Cu cel mai candid glas posibil, Nuţi se adresă miliţiencei :
— Domnişoară, vă rog să-mi daţi voie să mă îmbrac cu mantaua. Mă simt cam răcită şi nu vreau să cad bolnavă.
Cum nici miliţianca nu dorea încurcăturile unei deţinute bolnave şi mantaua tot va fi buzunărită cînd îi va veni rîndul lui Nuţi, miliţianca îi dădu voie să-şi ia mantaua. Nuţi îmbrăcă, deci, mantaua mea. îi şoptesc iar pe muteşte :
— Rupe în buzunar poşta în bucăţele cît mai mici. Trebuie să le înghiţim.
Nuţi îmi făcu cu ochiul. Şi-a introdus precaut mîna în buzunar, a morfolit hîrtia şi a izbutit s-o fărîmiţeze. A scos mîna din buzunar şi o parte din rupturi au trecut în mîna mea. Privindu-ne din colţul ochilor, stă-pînind o stupidă poftă de rîs, ducem discret la gură bucăţelele din preţioasa poştă, cu regretul că nu vom şti niciodată ce anume înghiţim.
După ce am vorbit fără a mişca buzele, acum trebuia să mestecăm, ascunzînd mişcarea gingiilor. Am preferat să sug hîrtia, s-o trimit brusc în fundul gurii şi să o înghit. Nu ştiu ce ne făceam dacă poşta ar fi fost scrisă pe pînză...
Cînd îmi vine rîndul, mă supun pipăitului cu satisfacţie. Pînă cînd nu vor întrebuinţa un aparat de radiografie, stomacul nostru va rămîne un seif inviolabil.
100
101
Usa închisă, ne povestim emoţiile şi isprava. Femeile ne felicită. Nuţi rămîne tristă. Se gîndeşte la poşta pierdută si la dificultatea reînnodării firului rupt.
încerc în zadar să-mi storc buretele memoriei. Nimic, nici un strop de amintire nu readuce la suprafaţă motivul celor „şapte zile" la care au fost poftite patru femei din celula noastră. Dede, Nuţi, Ani şi cu mine. O cauză comună ? Patru cauze diferite ? Eram oare pedepsite împreună din economie de carcere ? Pentru că, în toate celulele, pedepsele picau peste noi ca o ploaie cu grindină cît nuca. O aflam prin pereţi.
De ce atîta înverşunare ? Găsisem o singură explicaţie plauzibilă. O explicaţie economică. Fiecare „7 zile" aducea penitenciarului economia a cinci zile de cheltuieli alimentare. Puzderia de pedepse, între cinci şi zece pe săptâmină, aducea administraţiei o economie de 100— 200 alocaţii de hrană lunar. în care buzunar intrau banii? Dar dacă bănuiala mea avea oarecare temei, nu explica cruzimea adăugată deliberat unei pedepse şi aşa = suficient de greu de suportat.
' Cu doi ani înainte, apăruse pe peretele unuia din closete o inscripţie incendiară. O deţinută avusese curajul să scrie : „Jos comuniştii". Rezultatul. Verdictul comandantului a fast lapidar : „Mîine o să aveţi cît mai multe pedepse".
• Executarea a fost promptă. A doua zi au fost prezentate comandantului 50 de rapoarte de izolator. Ale celor cincizeci de femei care la 5 dimineaţa nu au sărit destul de repede din paturi. Printre ele, şi eu. Deşi eram deja izolată de celelalte femei.
Scriind cuvîntul „izolată", mi-am adus brusc aminte că în penitenciar carcerele de pedeapsă purtau numele de „izolatoare". Mi s-a părut că aud aievea vocea haină a unei miliţience intrată vijelios în celulă, urlînd : „X, la izolator !".
Dar eu nu am fost atunci dusă la „izolator". S-au mulţumit să scoată pe culoar pat, bancă, cuier şi hîrdău de apă, nemailăsînd în celulă decît tineta şi viaţa care,
102
cu încăpăţînare mai sălăşluia în trupul meu, şi acumT după doi ani, cînd în dimineaţa unei zile, cred, de toamnă, fiindcă nu era încă frig, o miliţianca intră în celulă cu o hîrtie în mînă şi, cu arătătorul întins spre fiecare dintre noi, spuse :
— Tu... tu... tu şi tu, la izolator !
Chiar dacă nu îmi amintesc pentru ce Nuţi şi cu mine eram pedepsite, prea adeseori încălcasem regulamentul pentru a fi mirată. Dar rezonabila, prudenta, demna Dede, de ce oare fusese ea condamnată laolaltă cu două înveterate păcătoase ? Pentru care crimă să-vîrşită ? Cu multă rea voinţă i s-ar fi putut reproşa cîteva clipe de somnolenţă seara tîrziu, înainte de culcare. Dar nu-mi amintesc să fi fost vreodată surprinsă asupra faptului. Poate că fusese pedepsită în calitate de şefă de „cameră". Personalul penitenciarului nu întrebuinţa cuvîntul „celulă". Pentru ei, noi eram închise îns „camere". A pedepsi şefa de cameră pentru păcatele celulei era un mijloc de a-i obţine prin frică colaborarea cu personalul de supraveghere.
în privinţa lui Ani, nu-mi pot închipui ce putuse să facă ori să nu facă, pentru a deveni tovarăşa noastră de izolator.
Ieşim în urma miliţiencei. Coborîm scările şi în loc să o luăm spre uşa mare de ieşire în curte, ne îndreptăm în sens contrar, îndărătul scării. Se aflase acolo o celulă destul de mare. Pentru a face faţă afluxului de pedepsite, celula fusese împărţită cu pereţi solizi din scîndură. Trei izolatoare la stînga, unul în fund, drept în faţa uşii şi un vestibul. în cel din fund ne-au ţinut pe noi patru, şapte zile.
Voi povesti în amănunt aceste şapte zile.
Prima zi de izolator — miercuri.
Carcera, „izolatorul", era o cămăruţă de vreo şase metri pătraţi, goală. Dar nu chiar goală de tot, pentru că, în colţul de la dreapta uşii se afla o tinetă. Un fel de găleată sau, mai bine zis, un cilindru de fier, aco-
103
perit cu un capac de lemn. Fereastra, plasată sus, deasupra capetelor noastre. Podeaua, de lemn.
Miliţianca glăsui. Ne era interzis să ne aşezăm pe jos pînă la ora culcării. Vom fi supravegheate. O nouă pedeapsă ne aşteaptă în cazul nerespectării ordinului. In prima şi a doua zi nu vom primi nimic de mîncare. Dar ni se va aduce cîte o gamelă cu apă caldă şi sărată. Să nu facem gălăgie. Atît. Iese. încuie uşa. O auzim îndepărtîndu-se. Nu închide în urma ei uşa vestibulului.
Eram deci pedepsită pentru a doua oară, dar acum într-un izolator care, de fapt, nu era decît cu numele un izolator, fiind ocupat de patru femei. Dacă mi s-ar fi cerut să-mi aleg eu tovarăşele, le-aş fi ales tocmai pe cele acum întîmplător hărăzite mie. Nuţi era mina mea dreaptă. îmi înlocuia ochii miopi. Era un copil bun şi .curajos şi nu se văita niciodată. Dede devenise pentru mine aproape o prietenă. îmi era foarte milă de ea. .Ani, o fată de treabă, calmă, politicoasă şi curată.
Iată-ne, deci, împreună, doar noi patru, timp de şapte zile. Ne felicităm. Nu avem printre noi nici femei bă-trîrie, ale căror suferinţe ne-ar fi slăbit rezistenţa. Nici femei-probleme. Nici plîngăreţe, apoi hotărîm să luăm măsurile necesare pentru a păcăli supravegherea. Nu puteam admite ordinul de a sta şaptesprezece ore în picioare.
1 Prima hotărlre — Urechile noastre să supravegheze vestibulul pentru a ne da seama dacă supravegherea 'anunţată este într-adevăr vigilentă. Formăm două echipe. Dede şi Nuţi. Eu şi Ani. Rînd pe rînd, echipele să stea lîngă uşă pentru a auzi zgomotele culoarului ducînd spre vestibulul nostru. Astfel, rînd pe rînd, ne vom putea aşeza pe podea.
A doua hotărîre — Să nu facem zgomot. Să vorbim foarte încet pentru a percepe paşii miliţiencelor.
A treia hotărîre — Să încercăm să deschidem o fisură cît de îngustă între panourile de placaj ale uşii. Am putea, astfel, supraveghea vizual vestibulul. în prima închisoare de anchetă, la Bucureşti, întrebuinţasem cu succes această soluţie. Dacă ne-am fi putut lăsa păcălite de paşii tiptili ai vreunei paznice mai şirete, reu-
şind fisura nu ne-ar mai fi putut suprinde, decît o făptura invizibila. H
A patra hotărîre —... şi cea mai înţeleaptă. Răbdare Sa avem răbdare. Pentru ca timpul să ne treacă mai uşor sa povestim, rmd pe rînd, un basm, un roman iau chiar propria noastră poveste.
Prima zi fără hrană nu ni s-a părut prea grea. Din punct de vedere al supravegherii puteam fi liniştite. Nici o miliţianca nu primise exclusiv această sarcină. Cînd miliţianca de serviciu cobora cu deţinutele diferitelor celule la plimbare sau program, intra uneori o clipă în vestibul şi deschidea vizetele izolatoarelor. Dar zgomotul paşilor ei era îndată auzit de echipa noastră de pază. Pentru a da celorlalte timpul de a se ridica, una dintre ele se plasa în aşa fel, încît trupul ei să împiedice vizibilitatea vizetei. Nu eram deci, într-adevăr, obosite, dar cum nu eram obişnuite să stăm pe jos, această poziţie, pe scîndura goală, devenea, după cîtva timp, stânjenitoare. Ne mîngîiam cu gîndul că la ora 10 seara nişte saltele vor intra în izolator şi ne vom putea întinde.
Uneori, ne învîrteam toate roată într-un spaţiu ce abia ne cuprindea. Mai puteam şi să ne aşezăm pe capacul de lemn al tinetei. Dar era o poziţie incomodă. Din cauza minerului de lemn aşezat în mijlocul capacului, nu ne puteam sprijini decît pe o singură fesă. Această amărîtă tinetă împingea promiscuitatea şi mizeria fiziologică pînă la graniţa insuportabilului. Dar insuportabilul ne era stare permanentă. Ne lipsea hîrtia igienică, socotită un lux capitalist. Ne lipsea apa. Ne lipseau pînă şi „logicele". Nu aveam la izolator nici măcar posibilitatea de a ne spăla pe mîini şi pe obraz. Fără să îndrăznesc să insist, sper să mă fac înţeleasă, sugerînd foloasele proprietăţilor dezinfectante ale urinei.
104
105
Pesemne din sfială, fetele m-au rugat să încep eu şirul povestirilor. Am întrebuinţat acum cuvîntul : „fetele". Sînt datoare o explicaţie. Deşi am întrebuinţat pînă aici permanent vorbind despre deţinute cuvîntul „femeile", noi în celule, chiar adresîndu-ne femeilor bătrîne, le înglobam şi pe ele în termenul mai amical de „fetelor". Este încă un exemplu de înlocuire a unui cuvînt uzual, printr-un alt cuvînt de circulaţie strict penitenciară. „Celula" în gura miliţienilor se numea „cameră". „Carcera", „izolator". Ieşirea la closet, „program". Paznicii de închisoare, „domnule" sau „domnişoară" comandant etc. închei paranteza.
Deci, rugată să încep, m-am gîndit că pentru a le distra cît de cît, să le povestesc amintirile mele legate de oraşele prin care colindasem înainte de război. Am început cu Parisul fragedei mele copilării. Vicisitudinile primului război mondial îi purtaseră pe părinţii mei departe de ţară. Cu doi copii agăţaţi de mîinile tatălui, cu un al treilea copil în braţele mamei, la capătul unei foarte grele pribegii de la iaşi la Odesa, de la Odesa în munţii Urali, Murrnansk, fiordurile Norvegiei, la Londra, în 1918 am ajuns la Paris. Le-am povestit, deci, tot ce mai îmi aduceam aminte din cei trei ani petrecuţi acolo. Alarmele şi coborîtul în pivniţă, cînd tunurile germane bombardau Parisul. Pensionul de călugăriţe secularizate din Rue de la Pompe. Armistiţiul. Steagurile ţărilor aliate şi al României cusute în grabă de mama   şi  împodobind balconul apartamentului nostru. Jocurile noastre în grădina „La Muette". Cursele cu trotineta, „înconjurul lumii în 80 de zile" la teatrul Châ-telet şi alte imagini ale copilăriei noastre.
Timpul, de bine, de rău, trecea, dar îl simţeam trecând şi prin burţile noastre goale şi o senzaţie dezagreabilă de foame se făcea tot mai simţită. Dar ne ţineam bine şi nici una dintre noi nu pomenea cuvîntul „foame".
încep să răsune pe scări paşii sonori ai dreptului comun. Aduc hîrdaiele cu mîncare. La urmă le auzim şi în vestibulul nostru. Depun în faţa uşilor izolatoarelor gamelele cu apă. Cînd, în sfîrşit, miliţianca deschide uşa noastră, apa s-a răcit de tot şi, deşi sîntem nu numai înfometate, dar tare însetate, ne este imposi-
bil să bem această apă. Că este sărată nu ne-ar supăra, dar din cauza gamelelor prea sumar spălate, este murdară, şi are un miros greţos de zoaie.
Căutăm o nouă distracţie. Vom juca jocuri de societate. Ani propune şarade. Căutăm cuvintele cu cele mai multe silabe şi definiţii hazlii sau sibiline. Jucăm jocul geografic fără mare succes. încercăm jocul silabelor. Unei silabe oarecare zvîrlită de una dintre noi, celelalte trebuiau, la repezeală, să-i adauge cel puţin alte două silabe, pentru a forma un cuvînt. Nuţi compunea cuvinte lipsite de sens. La protestele noastre, născocea o plantă tropicală sau vreun monstru preistoric şi ne trimitea să o controlăm în dicţionar. Şi mereu micuţa Nuţi izbutea să ne facă să rîdem. Da, rîdeam la izolator. Rî-deam pentru că ne era foame. Rîdeam pentru că ne simţeam bine împreună. Rîdeam pentru a ne menţine verticalitatea, deşi jumătate din timp stăteam prăbuşite pe podea.
Uneori, Dede spunea : „Repaos". Opream sporovăială, închideam ochii şi fiecare pleca departe pe drumuri doar de ea ştiute...
Apa gamelei de seară, tot atît de infectă, ne-am străduit să o bem aproape toată. „Ca să nu ne deshidratăm" a spus Ani, infirmiera. Dar pentru a putea să o bem, ne-am strîns nasul între degete. La zece seara saltelele au fost trîntite în vestibul. Miliţianca a deschis uşa şi ne-a spus să luăm două saltele. Pături nu ni s-au dat, deşi nopţile erau reci. Ne-am întins toate patru pe partea dreaptă a trupului, strîns lipite una de alta pentru a încăpea pe cele două saltele şi pentru a ne ţine de cald. Dar cum le plasasem pe Ani şi Nuţi între noi două, ca să le ferim cît mai mult de frig, spatele lui Dede şi pieptul meu rămâneau expuse răcoarei nopţii. Cînd una dintre noi simţea nevoia să-şi schimbe poziţia, le trezea încet pe celelalte şi ne întoarceam toate patru pe cealaltă parte.
A doua zi de izolare — joi
La cinci dimineaţa, scularea. Scoaterea saltelei în vestibul. înţepenite şi înfrigurate, ne învîrtim cît putem de repede pe lîngă pereţi, pentru a pune sîngele în
106
107
mişcare. încercăm să comunicăm cu celula vecină. Ştim că toate izolatoarele sînt ocupate. Auzim uşile desehi-zîndu-se ; azi dimineaţă am văzut mai multe saltele în vestibul. Dar în celula vecină cu a noastră nu auzim nici o şoaptă. Este ocupată, deci, de o singură pedepsită. Bătăilor noastre în zid, ea le răspunde doar tuşind. Nu cunoaşte alfabetul morse.
Azi este rîndul lui Nuţi să ia cuvîntul. Ne povesteşte despre satul ei. Părinţii. Copilăria între fraţi şi surori. Şcoala primară. Dascălul. Sărăcia după colectivizare. Liceul şi şcoala pedagogică. Era foarte săracă. Atît de săracă încît era nevoită să-şi spele seara unica pereche de chiloţi, şi noaptea să doarmă culcată peste ei pentru a-i usca la căldura trupului.
Erau puţine întîmplări în tînăra viaţă a lui Nuţi, şi totuşi ajunsese la puşcărie. Povestea ei a scurtat dimineaţa. Apoi, pentru întregul penitenciar, în afară de noi, a venit ora prînzului. La izolator, ora gamelei cu apă. A trebuit să recunoaştem că ne era tare foame. Ne durea burta de foame. Aveam crampe de foame. Ne-am apucat să numărăm orele noastre de post negru.
De la ora 18, marţi — la ora 12, miercuri = 18 ore De la ora 12, miercuri — la ora 12, joi       = 24 ore
Total = 42 ore
Mai aveam de rezistat cam 20 de ore pînă la cafeaua şi felia de pîine de vineri dimineaţa. Nu ne rămînea decît să încercăm să uităm că ne este foame. Noi nu ne puteam nici lătra foamea cîineşte, nici să ne-o miorlăim, nici să ne-o ragem, nici măcar să o urlăm cu propriile noastre voci. Pentru a ne păstra demnitatea, cel puţin în faţa propriilor noştri ochi, trebuia să ne purtăm ca ;i cum nu ne-ar fi foame. Noi, cele patru femei aflate în izolator, am avut ambiţia să zîmbim, să glumim chiar, pentru a ne sprijini întru păstrarea unei mîndrii neîntinate. Unicul nostru capital.
în această a doua zi, uşa nu mai era păzită decît de una dintre noi. Celelalte stăteau pe podea pentru a-şi economisi forţele. Parcă o văd aievea pe Ani, întinsă cit era de lungă pe duşumea, poate chiar dormind. La izolator, zilele trec cu mult mai încet decît în celulă. Ne
108
dăm seama acum, că acolo aveam de mai multe ori pe zi măcar ceva de aşteptat şi ceva de sperat. Aşteptam plimbarea, programele şi hîrdaiele cu mîncare. Speram că în hîrdău vor fi pus ceva mai consistent decît zeama zilnică. în celulă aveam mai mult loc pentru a ne mişca şi bănci pe care să ne aşezăm. Aveam apă curată de băut, paturi cu cearşaf, pernă şi pătură. Ne puteam spăla. Toate mizerabilele bunuri, cărora izolatorul le împrumuta aparenţa opulenţei.
Printr-un proces de dedublare, simţeam deseori în noua mea celulă, şi încă mai pregnant aici, la izolator, că trăiam două vieţi paralele. Le observam pe tovarăşele mele ca şi cînd ele nu ar fi fost decît personajele unui film pe care îl priveam din sala de spectacol. Pri-vindu-le, mă întrebam cu groază la ce grad de mizerie fizică şi spirituală ajunsesem, aşa încît certitudinea regăsirii unui pat de fier, unui cearşaf de pînză groasă, unei pături aspre, cîtorva stropi de apă pentru a ne spăla jegul şi a două gamele zilnice, pe jumătate pline cu un lichid cu gust rău, să devină pentru noi speranţă şi sprijin.
în cursul după-amiezii, Nuţi ne-a pus o întrebare. Care era, acum, pe loc, în clipa de faţă, dorinţa noastră cea mai arzătoare ? Am răspuns : libertate, întoarcere acasă, copiii. Nuţi ne-a privit cu uimire :
— Ciudate dorinţi mai aveţi şi voi, a spus ea. Eu m-aş mulţumi cu mult mai puţin. Ceea ce doresc eu cel mai tare, acum, pe loc, imediat ? Nimic mai mult decît un şir de cîrnaţi groşi, dar să fie un şir lung, lung, uite aşa de lung !
Şi cu un suspin adînc, Nuţi şi-a ridicat braţele şi le-a depărtat cît a putut de tare. în izolator se afla o tinetă, pe care cele patru femei erau obligate să o folosească. Paravan nu aveam. Spaţiul era foarte strimt. Am găsit, totuşi, o soluţie. Cînd „colţul" era ocupat, ne întorceam  cu spatele sau închideam ochii.
După-amiaza a trecut. A venit seara şi nouă ne-a fost mai frig pentru că eram nemîncate şi am băut apa călîie şi, în sfîrşit, au venit saltelele şi a urmat încă o noapte chinuită.
109
A treia zi de izolator — vineri
Ne-am ridicat de jos, cam înţepenite, înfrigurate, dar cu speranţa unei zile de regim alimentar normal. După mai bine de şaizeci de ore, mai aveam încă vreo trei ere de aşteptare pînă la primirea lichidului botezat „cafea" şi a sutei de grame de pîine. Aproape nimic. Venise rîndul lui Ani să ne ţie de urît. Dar eram obosită, îmi era foame. Ne simţeam, toate patru, cam vlăguite. Cafeaua nu ne potolise setea. Pîinea nu izbutise decît să ne aţîţe foamea. Nu-mi pot aduce aminte nimic din ceea ce a povestit Ani. Am trăit această dimineaţă aştep-tînd pe tăcute gamela de la prînz, şi a jumătăţii cubului de mămăligă. Jumătate, pentru că eram nevoite să păstrăm a doua jumătate pentru masa de seară. Cum o păstram ? Unde o aşezam ? Pe jos, în praf ? Nu îmi mai aduc aminte... Poate că lipsa mea de memorie se datorează oboselii.
A patra zi de izolator — sîmbătă
în a patra zi de pedeapsă, - dusă, poate, de şuvoiul amintirilor din coplărie şi de familie povestite de noi, Dede, al cărui rînd venise, şi-a pierdut pentru prima şi ultima dată în penitenciar obişnuita ei rezervă. Ne-a vorbit despre viaţa ei de adolescentă, logodnică, soţie şi mamă. Povestea vieţii unei familii de oameni cumsecade, într-un orăşel tihnit de provincie, înaintea celui de-al doilea război mondial.
Ascultînd-o, mi se părea că aud, filă după filă, un roman citit cîndva în trecuta mea tinereţe. Prima născută. Două surori, doi fraţi. Zile tihnite. Bunăstare şi bună înţelegere. După liceu a fost nevoită să renunţe la studii universitare. Mama ei se îmbolnăvise. Preluase, ca ceva cu totul firesc, sarcinile casei. îngrijirea mamei. Creşterea fraţilor. Gospodăria. Ajutorul dat tatălui.
Doi ani mai tîrziu, încredinţînd grija casei unei mă-tuşi mai bătrîne, şi-a întovărăşit mama la o cură de ape. în fiecare zi se duceau alene la staţia termală aflată în centrul unui frumos parc. în fiecare după-amiază se în-toarceau alene în parc pentru a asculta concertul muzicii militare.
Tînără, înaltă şi subţire, cu trăsături de o gravitate bizantină şi cu toată atenţia concentrată asupra unei doamne în vîrstă, a atras atenţia unui tînăr locotenent din garnizoana oraşului. înainte, locotenentul intra în parc foarte rar. Acum, îl cutreiera zilnic. Lua loc aproape de chioşcul de muzică şi urmărea concertul pe chipul tinerei fete. După cîteva zile de întâlniri, părelnic întâmplătoare, el a îndrăznit să le salute. Doamna i-a răspuns cu un zîmbet. Cu o înceată plecare a capului, domnişoara.
Trei zile mai tîrziu s-a oprit în faţa lor şi a cerut voie doamnei să se prezinte. Doamna i-a îngăduit. După concert, locotenentul le însoţea acum pînă la intrarea hotelului lor. De-a lungul drumului, doamna îi punea întrebări despre familia şi despre studiile sale. Domnişoara mergea tăcută, şi doar un vag zîmbet îi flutura uneori pe faţă. Cu patru zile înainte de plecarea doamnelor, locotenentul a cerut permisiunea să le viziteze acasă, în oraşul lor. Şi această dorinţă i-a fost împlinită. Cu vizibilă plăcere de către doamnă. Cu o bucurie discretă de către domnişoară..
Ascultînd-o pe Dede, imagini din albumul de fotografii ale părinţilor mei prindeau viaţă, ieşeau din album şi le înlocuiau pe cele două femei din parc. O vedeam pe Dede nu aşa cum trebuie să fi fost la vremea aceea nu prea depărtată, cu o fustă abia depăşind genunchii şi cu capul gol în soare. Pentru mine cele două femei măturau pietrişul aleilor cu tivurile lungilor lor fuste şi umbreluţe în dantele şi volane le apărau tenul de arşiţa verii.
Reîntoarsă acasă, o nouă sarcină a căzut pe umerii ei. Tatăl ei primise un post nou la Bucureşti. Părăsirea casei natale, a obiceiurilor şi prietenilor, mutarea într-un oraş necunoscut au pus la grea încercare pe tînără ce abia depăşise douăzeci de ani. Mai mult. Mama era din ce în oe mai suferindă. Nu mai putea părăsi patul. întreaga familie era conştientă că sfîrşitul este iminent, în fiecare duminică, locotenentul îi aducea flori, iar vizitele lui se petreceau lîngă patul bolnavei. După şase luni el a cerut mîna fetei.
110
111
Nu ştiu cum se petrece azi căsătoria unui militar, dar pe timpul acela, în armata română era necesară învoirea superiorilor logodnicului. Se cerea ca familia viitoarei soţii să fie onorabilă şi cu o bună stare materială. O fată fără zestre nu se putea căsători cu un ofiţer. Fireşte, onoarea viitoarei soţii trebuia să fie fără pată. Logodnicul lui Dede a fost obligat să prezinte dosarul şi fotografia logodnicei sale. Cu o emoţie, pe care cu greu reuşea să şi-o ascundă, Dede ne povesti ieşirea lor în lume pentru prima oară, singuri. S-au îndreptat spre cel mai celebru fotograf al capitalei. Atelierul fotografic „Julieta", de pe strada principală a Bucureştiu-lui, Calea Victoriei. Armatele învingătoare din primul război mondial intraseră în capitala ţării de-a lungul acestei străzi elegante.
Pe atunci, nu eram decît o fetiţă. Tata, îmboldit de patriotismul lui înflăcărat, atît de firesc pe atunci şi atît de demagogic azi, ne ducea pe toate trei la paradele de 10 Mai. Din ce an anume am păstrat amintirea neştearsă nu mai ştiu. Dar apariţia strălucitoarei noastre regine Măria, în uniforma ei de un albastru azuriu, cu picioarele acoperite de fusta lungă învoalată, purtînd pe cap o căciulă de blană cenuşie şi călărind în fruntea regimentului ei pe un graţios armăsar alb, a fost pentru mintea mea de copil întruchiparea reginelor din basme.
S-ar fi zis că mama lui Dede nu aşteptase decît această ultimă bucurie pentru a-i părăsi. Foarte curînd după logodnă, şi-a binecuvîntat copiii strînşi în jurul patului ei, a închis ochii şi s-a dus. Data căsătoriei fusese fixată peste şase luni. Timp necesar pregătirii tru-soului şi viitoarei gospodării. După moartea mamei, Dede a avut o lungă convorbire cu tatăl ei. Măritată, ar fi fost silită să-şi părăsească familia. Nu i se putea cere sorei mai mici să renunţe la trei ani de studii pentru a prelua grija casei. Mătuşa era în vîrstă, bolnăvicioasă şi fără pic de autoritate. Fratele mai mic şi sora erau încă la liceu. Ce era de făcut ?
Dede îi scrise logodnicului ei, întrebîndu-I dacă ho-tărîrea ei de a mai avea grijă de familie încă doi ani, era, după părerea lui, întemeiată. Fiind sigură de răspunsul lui, nu îi putea cere să o aştepte încă doi ani. Să se considere, deci, absolut liber. Locotenentul a sosit îndată la Bucureşti. Accepta termenul de doi ani. Avea să dovedească toată răbdarea necesară. A cerut doar învoirea de a veni să-şi vadă logodnica cînd şi cînd.
Tot ascultînd-o pe Dede, înţelegeam, din ce în ce mai clar, tot ceea ce ne despărţea. Făceam parte din două lumi diferite. întreaga ei viaţă, felul ei de a fi, rezerva, totul în ea era respectabil, dar înduioşător de învechit. O reminiscenţă a unui secol trecut. Romantica ei poveste de dragoste a umezit ochii lui Nuţi. Nuţi fusese prea adeseori jignită de vorbele cu subînţeles şi chiar de gesturile îndrăzneţe ale unora dintre colegii ei. Imaginea „bărbatului" în mintea ei, lor li se datora. Iar existenţa unui om serios, însufleţit de o dragoste răbdătoare şi sfioasă, încuraja acele speranţe la care tinereţea ei nu putea renunţa.
După doi ani de logodnă petrecuţi în linişte, tatăl lui Dede a hotărît că a venit timpul să pună capăt sacrificiului impus celor doi tineri. Dede ne-a povestit căsătoria celebrată în oraşul de reşedinţă al regimentului soţului ei, care fusese înaintat căpitan. Rochia ei albă. Cununa de flori de lămîiţă. Vălul spumos şi cascada de beteală unduind pînă la covorul de flori aşternut pe sub paşii lor. Trecerea pe sub săbiile încrucişate ale tinerilor ofiţeri. Balul dat în cinstea tinerei perechi. Primul ei bal. Apoi a venit războiul. Iar după război, comuniştii. Comuniştii i-au arestat soţul, tatăl, o soră, un frate şi au arestat-o şi pe ea. în boxa acuzaţilor se întregise aproape toată familia. Despre proces, Dede nu ne-a dat nici o lămurire. Ne-a spus doar că, printr-o deţinută nouă, aflase că tatăl, fratele şi sora ei erau liberi. Nu ştia însă nimic despre soţ. Nimic despre copii. Nuţi putea gîndi că Dede îşi primise o bună parte de fericire. Că ea, Nuţi, era cea mai nenorocită dintre ele două. Nu avusese trecut şi nu părea să aibă nici viitor.
112
113
Viitorul nu însemna pentru ea nici libertate, nici carieră, ci numai şi numai dragoste şi, fireşte, căsătorie şi copii. Amnistiată ou mult înainte de termenul condamnării, Nuţi este astăzi bunică într-un orăşel din regiunea ei natală.
Nu îmi dau seama cam ce putea gîndi Ani. Cît despre mine, aş fi putut gîndi că suferisem mai mult decît Dede. Anchetarea mea durase cinci ani. Fusesem supusă celor mai felurite torturi. Trăisem singură opt ani. îmi vedeam meseria şi cariera năruite. Nici eu nu ştiam nimic despre ai mei. Dar, ascultînd-o, eu mă felicitam în sinea mea şi mi se părea că viaţa mea, în pofida puşcăriei, fusese infinit mai frumoasă decît a ei.
Aveam un tată inteligent şi cultivat. Era şi puţin boem, calitate pe care o socoteam esenţială şi fermecătoare. Casa noastră era plină de cărţi. Recunosc că tata manifesta un dispreţ zeflemitor pentru preferinţele noastre literare, cînd banii noştri de buzunar treceau în casa editurii „Nouvelle Revue Francaise", în timp ce el introducea in bibliotecă un nou volum al clasicilor „Garnier", greci şi romani.
La cincisprezece ani, atunci cînd colegele mele îşî continuau viaţa de eleve de liceu, eu eram „studentă" la Belle-Arte. Am avut norocul să fiu cooptată în echipele de monografii sociale ale satului românesc, conduse de prof. Dimitrie Guşti. în prima mea monografie, monografia satului Runc, l-am întâlnit pe prof. Harry Brauner, prietenul întregii mele vieţi. Graţie monografiilor, am cunoscut o mare parte a efervescentului tineret intelectual al epocii. Prin Harry Brauner, fratele pictorului Victor Brauner, m-am strecurat pe vîr-ful picioarelor în mediul modernismului surrealist român,
Am primit o bursă de studii la Paris. La galerie sau cu bilete studenţeşti i-am văzut şi auzit pe Dullin şi Jouvet, Cecile Sorel, Charles Boyer, pe Pitoef, Gaston Baty, Chaliapine, Damin, Lucienne Boyer şi atîţia alţii ai acelui an 1933.
în 1937 am lucrat la Pavilionul Român al Expoziţiei universale de la Paris. Apoi am vizitat Bruxelles' şi Bruges,_ Veneţia şi o mare parte a Italiei. în timpul acestor călătorii eram adeseori împreună cu Harry Brauner Cu buzunarele, ce e drept, cam goale, dar cînd eşti atît de tinar, cum să nu te simţi fericit mîncînd doar pîine şi brînză pe o bancă a grădinii Luxembourg ? Sau mîncînd pîine şi smochine proaspete în oraşul Florenţa ? Dacă nu mi-am pierdut minţile în timpul' anilor de închisoare solitară, o datorez, cu siguranţă, tuturor acestor amintiri.
A cincea zi de izolator — duminică
Nimic deosebit. Ne era foame. Eram obosite. Eram murdare. De la cina de vineri seara, treizeci de ore trecute şi încă tot pe atît pînă la masa viitoare. Din nou rîndul meu de a ne hrăni cu vorbe. Pentru a înlocui pîinea noastră, nu cea de toate zilele, le-am dat să ronţăie amintirile mele din Italia. Am avut bucuria să le aud rîzînd. De altminteri, aproape întreaga zi s-a scurs într-o veselie bizară şi aproape nebună. Fesele îndurerate, burţile concave, murdăria, părul încîlcit, pieptănat cu grebla degetelor, totul ne părea hilar, iar chinurile noastre ni se păreau culmea hazului. Pînă şi zgomotoasele noastre chiorăieli ne stîrneau hohote de rîs.
Veselia noastră nu era, totuşi, fără motiv.
Izbutisem să deschidem o fisură între două panouri ale uşii. Prin migăloasa muncă a unghiilor noastre lungi şi cornoase. Imperceptibilă unui ochi neavizat, suficientă însă pentru ca ochiul nostru lipit de ea să dea alarma, aşa încît nici cea mai tiptilă apropiere să nu ne mai poată surprinde. Ce-i drept, chiar şi această reuşită a devenit, pînă la urmă, subiect de amuzament. După atîta muncă, ne-am dat seama că pentru a privi prin fisură, eram nevoite să stăm nemişcate în genunchi, poziţie extrem de incomodă. Ne trudisem de pomană şi ne ve-
114
115
nea mult mai uşor să ne întrebuinţăm mai departe urechile.
Fie în picioare, fie în genunchi, apăsate de perete sau ghemuite pe podea, oboseala, din cauza nemîncării, ne dobora una după alta. Veselia îşi lua zborul. Ultimele două ceasuri au fost mohorîte. Nu mai găseam în noi puterea de a reacţiona. De foame şi de oboseală, eram şi mult mai sensibile la frigul înserării...
Ani, Nuţi şi cu mine eram novice în ale puşcăriei. Ele, intrate prea de curînd în penitenciar, eu, abia intrată într-o celulă socială. Numai Dede cunoştea obiceiurile şi comportamentul femeilor în anumite cazuri. Ne-a povestit că femeile întoarse de la cele „7 zile" sînt primite călduros de întreaga celulă. Ea ne-a asigurat că se vor lipsi marţi de o parte din mămăliga lor, pentru a ne-o oferi nouă, miercuri. Gîndul acestui viitor ospăţ de mămăligi ne-a îmbărbătat. La urma urmei, trecusem cu bine peste primele cinci zile. Nu era să ne înecăm la mal. Mîine va fi o zi de regim normal. Nu ne mai rămînea de învins decît o singură zi, marţi. în sfîrşit, prăbuşite pe subţirimea saltelelor, înghesuindu-ne unele intr-altele, am adormit.
A sosea zi de izolator — luni
A şaptea zi de izolator — marţi
Din ultimele două zile, nu-mi amintesc nimic neobişnuit. Nimic nu le-a curmat monotonia. Eram doar mai istovite, mai murdare. Nu ne spălasem de şapte zile. Nu mîncasem decît două zile din şapte. Nu ieşisem la aer decît pentru a goli tineta. Timp de şase nopţi domnisem fără pături şi ne ghmuisem pe scîndurile goale ou frica de a fi prinse ghemuite pe scîndurile goale. Timp
de şase nopţi am fost silite să respirăm în ceafa vecinei, cu părul ei murdar atingîndu-ne obrajii.
Abia acum înţelegeam frica resimţită de femei la ameninţarea celor „7 zile". Aveau dreptate să-şi dea toată silinţa spre a le ocoli. Unele dintre ele puteau respecta regulamentul ; altele, nu. De altminteri, niciodată o pedeapsă nu va modifica un comportament. Cele „7 zile" ale noastre nu erau chiar „insuportabile".
O dată întoarse în celulă, spălate, pieptănate, îndopate cu mămăligă, sătule, răsfăţate şi compătimite de toate femeile, ne vom simţi eroinele zilei. După un timp vom uita oboseala şi foamea îndurate şi „active" fiind din temperament, vom încălca din nou regulamentul, acceptînd de bunăvoie riscul noilor pedepse. O spun din proprie experienţă. Aveam să trec încă de cinci sau şase ori prin izolatoare.
Marţi dimineaţa am reintrat în celula noastră. Am fost primite cu cîte două cuburi întregi de mămăligă pe fiecare pat. Femeile se înghesuiau să ne servească. Au întins lighenele pe bănci. Ne-au turnat apă. Chimista a scos din săculeţul ei o placă subţire de săpun parfumat. Abia umezindu-1 puţin pentru a nu-1 uza, ne-am mîngîiat cu el uşurel obrajii.
Le lipsisem. Ne asigurau că s-au plictisit fără noi. Abia ne aşteptau. Chiar Bibica şi Vlădescu s-au arătat tot atît de mulţumite ca şi celelalte. Cînd în fine, ceasurile de euforie potolite, liniştea a cuprins din nou celula, noi, cele patru sărbătorite, am declarat în mod solemn că o atare primire nu era prea scump plătită cu o coborîre în izolator şi ne-am declarat gata să o riscăm din nou.
La prînz, femeile au obligat-o pe Dede să le micşoreze raţiile pentru a umple gamelele noastre şi, pentru Prima dată în penitenciar, am mîncat peste săturate. în ziua aceea, eu, care credeam că am ajuns să-mi dispreţuiesc nevoile trupului, am fost silită să recunosc că un stomac plin bucură şi trup şi suflet. A fost, într-adevăr, o zi senină.
116
117
A DOUA MEA CELULĂ
După vreo două săptămîni, miliţianca a intrat după program în celulă cu o listă în mînă. Dede, Nuţi, Boji, chimista şi prietenele ei, Crăciuna, doamna Ionescu, Ani, Marta şi Constante să ne luăm bagajele şi să o urmăm.
Fără a avea măcar timpul unui rămas-^bun, am părăsit celula în urma miliţiencei. Cu inima strînsă, ne-ştiind ce ne aşteaptă, am depăşit la stînga cuşca scării, două uşi de celule şi am intrat pe a treia uşă. Era o celulă mult mai mare, uşa de intrare era plasată chiar în axul celulei. De ambele părţi cîte cinci blocuri de trei etaje. La fiecare etaj cîte două paturi. Deci, treizeci de paturi în dreapta şi treizeci în stînga. între blocuri un spaţiu îngust în care abia de se putea circula, în mijlocul celulei, între blocurile de paturi, o alee largă de vreo trei metri, mărginită de bănci. Cîte o bancă la picioarele fiecărui grup de paturi. Deci, zece bănci, în fund, peretele cu două ferestre plasate sus, aproape de tavan. Chiar la mijloc, o tinetă. în colţul din dreapta, hîrdăul cu apă.
După noi, în grupuri mai mici sau mai mari, o mulţime de femei de toate vîrstele s-a înghesuit în spaţiul strîmt. Cum majoritatea erau veterane de la Mislea, s-au repezit una spre alta, cu exclamaţii de plăcere şi îmbrăţişări. S-au născut un asemenea talmeş-balmeş şi o asemenea vînzoleală în aiureala mai noilor deţinute ce nu cunoşteau pe nimeni, încît mi-a fost cu neputinţă să
119
disting clar trăsăturile acestor măşti palide în perpetuă mişcare.
Nuţi şi Boji s-au adăpostit lîngă mine. Am ales patul de la parter al primului bloc din dreapta. Stăteam toate trei tăcute pe pat, privind-o pe Dede, numită şi aici şefă de cameră, ici sărutînd, colo certînd, încercînd să potolească zarva şi zăpăceala generală. împărţea paturile, le împăca pe cele ce se doreau vecine şi pe care le despărţise, între timp, au sosit saltelele lipsă. Avea să se poarte o adevărată bătălie pentru saltelele ce par mai pline de paie. S-au împărţit cearşafurile, păturile. Sosirea cafelei a pus vîrf agitaţiei.
Am avut nevoie de cîteva zile pentru a face o superficială cunoştinţă cu cele peste treizeci de femei nou sosite. Azi îmi amintesc doar o parte din numele lor. Revăd unele figuri, dar sînt chipuri fără nume. Pot spune despre ele doar că erau prezente în celulă. Pentru a le fi uitat atît de total, o singură explicaţie. Lipsa lor de personalitate. Erau, fără îndoială, fiinţe modeste, şterse, timide, incapabile de un cuvînt, de un gest care să le marcheze prezenţa.
Mi-am putut povesti, în prima carte, viaţa solitară precis şi cu multe amănunte. Mi-am amintit destule despre celula 6. începînd cu această a doua celulă şi pînă la eliberarea mea, nu îmi mai pot aminti exact nici măcar lunile în care s-au petrecut diferitele evenimente pe care le voi povesti. Dar ţin, oarecum, minte anotimpurile şi, în mod corect, anii. Schimbarea de celulă a avut loc în primăvara lui 1958. Timp de doi ani, cît am trăit acolo, se deschidea, uneori, uşa în faţa unei proaspete condamnate. Eram vreo patruzeci. Am ajuns cincizeci, şaizeci — şi noi deţinute continuau să sosească. La început, am avut fiecare patul nostru. La urmă, paturile de jos, lipite cîte două, au fost ocupate de patru femei. Două într-un pat. Mai tîrziu, a fost adăugată o saltea şi am ajuns să dormim la parter, cinci în două paturi şi trei saltea. Spaţiul dintre blocuri am spus că
120
era strimt. Cu adaosul saltelelor, abia reuşeai să te strecori printre paturi.
Nu era uşoară acomodarea în două paturi a cinci femei. Trei dormeau cu capul în aceeaşi parte. Celelalte două, între ele, dar în sens contrar. Intre două capete se cuibărea o pereche de picioare. Se socoteau fericite cele care primeau între ele un trup mai scund, ale cărui picioare le ajungeau doar pînă la piept. A respira la înălţimea unor picioare spălate la duş doar săptămânal nu-ţi dăruia vise prea frumoase. Femeile culcate la marginile blocului le puteau întoarce, nepoliticos, spatele. Cele din mijloc nu aveau încotro. Nu ştiu ce impresie din copilărie îmi lăsase o invincibilă idiosincrasie pentru laba picioarelor. îmi venea foarte greu să ating un picior străin şi îmi venea să urlu cînd un picior străin atingea picioarele mele. Mă înfăşuram strîns în cearceaf, pentru a evita şi penibilul contact şi involuntara tresărire de dezgust care ar fi putut jigni nevinovata mea vecină şi picioarele ei.
Celula era, într-adevăr, prea mică pentru atîtea femei. Viaţa devenea, din zi în zi, mai greu de suportat. Eram îndesate una peste alta. Din lipsă de apă, spălatul de dimineaţă era dificil. Nu se mai spălau — cele care se spălau — decît cu atîta apă cît puteau cuprinde de trei ori mîinile făcute căuş. Gimnastica era imposibilă. Dacă femeile din paturile de la parter se chinuiau cîte cinci în două paturi, ele erau, în schimb, scutite de acrobaţia suirii în paturile de la etaj. Mai ales în paturile etajului doi. Urcarea şi coborîrea se făceau pe la picioarele paturilor, cu ajutorul diferitelor stinghii de fier în chip de trepte. îţi vîrai capul în cuşca formată de patul superior, dacă dormeai la etajul întîi şi de tavan, la etajul doi. După cap, îţi trăgeai încet corpul pînă ajungeai cu capul pe pernă.
O trezire bruscă nu era deloc de dorit. Te pocneai cu capul de tavan. Seara, cînd femeile se căţărau în paturi, şi dimineaţa, cînd coborau, spectacolul era zoologic. Zeci de maimuţe la dreapta, zeci — la stînga — se
121
agăţau de barele de fier pentru a se furişa în cuşti Si
™1S    H T~3imUtă Se Sprijinea Pe caP»1
maimuţe, din greşeala.
Zilnic, se spălau rufe în celulă. Zilnic, rufe ude atârnau cam peste tot, umezind şi poluînd puţinul aer respirabil al celulei. Pe bănci nu mai erau destule locuri. ini s-a dat voie să stăm pe paturi. Dar pentru femeile mai înalte poziţia era incomodă şi obositoare.
In puşcării şi, mai ales, în cele cu celule închise femeile sînt lovite de o situaţie gravă si vitală, de care bărbaţii au norocul de a fi scutiţi. Majoritatea femeilor sint tinere. Nu au ajuns la vîrsta menopauzei. Zilnic, mai multe femei aveau menstruaţia în acelaşi timp. Vată nu aveam. Bandaje igienice, nici atît. Cîrpe ? Foarte puţine. Dar cum să le spele ? Cum să se descurce ? Vai de ele ! Uneori, mergînd cu grijă spre tinetă, sîngele curgea încet, picătură după picătură, de-a lungul coapselor, se prelingea pe picioare şi stropi roşii pătau scîndurile duşumelei. Cu cît erau mai tinere, cu atît se ruşinau mai tare de involuntara lor impudoare.
Dacă natura nu ar fi intervenit în puşcării, jumătate din celulă ar fi păţit acelaşi lucru. Dar, după un timp oarecare, cîteva luni sau un an, sub efectul subalimen-tării, natura, pentru a economisi o pierdere ce nu putea fi înlocuită în regimul alimentar penitenciar, oprea ciclul menstrual. Dar pînă atunci se puteau produce accidente cu greu credibile. Insuportabile.
într-o noapte, o femeie de la parter a fost trezită din somn de o ritmică scurgere de picături, căzînd cu un mic zgomot enervant pe pătura ei. Străbătând paiul saltelei unei tinere ţărănci, care ocupa patul de la etajul intâi, curgea o ploaie de sânge. Pradă unei puternice hemoragii, biata femeie işi virîse, zadarnic, toate boarfele şi pînă şi cearceaful între coapse, pentru că âi fusese ruşine să-şi trezească vecina şi să-i ceară ajutor. Dede s-a repezit la uşă, bătînd violent cu amîndoi pumnii, pentru a o alerta pe miliţianca, pentru a-i cere să aducă infir-
miera, în sfîrşit, miliţianca a auzit-o. A venit, a ascultat şi a plecat fără un cuvînt.
Timpul trecea. Lizi, o studentă în medicină, şi cîteva femei au coborît-o din.pat. Au întins-o pe patul cel mai apropiat de fereastra deschisă. Faţa bolnavei era foarte palidă, mîinile reci, şi nici miliţianca, nici infirmieră nu apăreau. Lizi îi pipăia mereu mîinile şi picioarele. Dede bătea în uşă. Noi stăteam mute ceva mai departe de pat, ca să-i lăsăm mai mult aer. După un timp, care ni s-a părut nesfîrşit, Lizi a şoptit : „I-au îngheţat mîinile. Bateţi în uşă mai tare !".
Cîteva femei bătrîne îi făceau semnul crucii. Şi doar atunci cînd picioarele începură şi ele să se răcească, a apărut şi infirmiera. Cu un glas enervat, a întrebat-o pe Dede ce s-a întîmplat.
— încă nimic, a răspuns Dede, dar se va întîmpla curînd. O femeie stă să moară !
Infirmiera, văzîndu-i privirea încruntată, văzându-ne şi pe noi ân spatele ei, s-a apropiat de pat, s-a aplecat, a ridicat mina îngheţată, i-a pipăit pulsul şi a părăsit celula în goană. Tot în goană, au sosit doi miliţieni cu o targa şi au luat-o.
A doua zi, altă miliţianca ne-a spus că este la spital. Au adus-o înapoi după o săptămînă şi după alte zece zile au scos-o cu tot bagajul şi am înţeles că a fost expediată acasă.
O altă femeie adusese de la Mislea un pachet de vată, cumpărată acolo, la cooperativă. întrebuinţa vata în fiecare lună, spălînd-o de fiecare dată cu puţină apă şi dă-răcind-o cu degetele. Vata luase o culoare ruginie, extrem de neplăcută.
Cînd iarna cea mai amarnică din ţară, iarna regiunii Miercurea-Ciuc ne-a transformat în blocuri de gheaţă, am început să tuşesc cam tare. Auzindu-mă o dată tuşind pînă la înec, o femeie tînără, al cărui nume l-am uitat, a scos din sacul ei o bucată mare de vată imaculată. Mi-a dat-o, sfătuindu-mă să-mi fac, într-o zi de cusut, o faţă mică de pernă, s-o umplu cu vată şi să o port pe spate, intre omoplaţi, sub cămaşă.
— Vă va ţine cald la plămîni.
— Dar tu ?
122
123
♦7\tnu vă fac6ti griji- eu' de peste $ase luni> am scăpat ! Nu mai am nevoie de vată.
Iroblema „regulelor" fusese pentru mine cauza atî-tor zile penibile şi degradante, încît am adresat vitregei naturi mulţumiri, cînd am „scăpat" şi eu. Trebuie s-o cam fi mirat mulţumirile mele, pentru că eram mai des pornita sa critic tot ce fabricase pe pămînt, începînd chiar cu noi, fiinţele omeneşti. Recunosc că aveam un punct de vedere cu totul subiectiv. Eram la închisoare
Patru pereţi, zeci de paturi şi o grămadă de femei Permanent împreună. Fără nici o ocupaţie. Fără nimic de făcut. Ce să faci, pentru a face totuşi ceva, cînd nu ai nimic de făcut ? Un singur lucru : să vorbeşti. Femeile vorbeau de dimineaţă pînă seara. De la trezire la culcare. Oricît de încet ar fi vorbit, atîtea voci întrebînd, răspunzînd, discutînd, încrucişîndu-se şi certîndu-se, produceau o nesfîrşită bîzîială. Un permanent zumzet de stup. Ceas după ceas, izvor de mare oboseală. Nu mai ştiu dacă administraţia sau unele femei din celulă au decis două ore de tăcere obligatorie după dejun.
Cuvîntul „dejun", ca şi cuvîntul „cină" par de o grotescă ironie, raportate la mizerabila gamelă de hrană pe care o primeam. Le întrebuinţez, pentru că nu pot născoci altele.
Pentru vorbăreţele cele mai inveterate, această tăcere impusă lua caracterul unei pedepse. Cînd reîncepeau să turuie, sub cuvînt că orele de tăcere au luat sfîrşit, pe ce bază le puteam noi înfrunta ? Uitasem demult existenţa ceasurilor, ca şi a calendarelor. în închisoare, de altminteri, timpul nu este măsurabil, pentru că stă pe loc. Era firesc ca ele să scurteze cît mai mult timpul impus. Nu aveau voie să doarmă şi le venea mai înde-mînă să-şi ţină ochii deschişi, sporovăind. în fine, este imposibil, fiind treaz şi trîndăvind, să nu te gîndeşti la nimic. Dar la ce oare se puteau ele gîndi ?
Cele mai multe femei aparţineau burgheziei mici şi mijlocii. Multe nu aveau nici un fel de cultură. Cîteva clase de liceu. Poate numai patru clase primare. Nu pretind a enunţa o regulă generală, dar am observat în celula noastră că un bagaj mintal minor determină un debit verbal major. La ce s-ar fi putut ele gîndi ? Tocmai la tot ce izbuteau să-şi alunge din minte cu ajutorul vorbăriilor goale şi inofensive. Noi, toate, nu tindeam oare să uităm pe cît puteam tot ce putea agrava amărîta noastră existenţă ? Să uităm familiile, soţii, copiii şi casa ? Să uităm că mîncasem odată pe săturate. Că dor-misem, cînd ne era somn. Că iubisem şi fusesem iubite. Majoritatea nu avuseseră în viaţa liberă nici alte bucurii, nici alte preocupări. Şi nu aveau alte nevoi.
în timpul orelor tăcute, noi, cele mai mult sau mai puţin şcolite, mai avute, cele cu o viaţă socială şi mondenă, puteam, după caz, să ne gîndim la studiile noastre, la lecturi, la meserii, la iubiţi şi, în sfîrîit, puteam visa. Pentru a reuşi să visezi cu ochii deschişi, pentru a-ţi pune imaginaţia la contribuţie, cred că este indispensabil să fi avut mai mult timp liber. Să fi muncit un timp rezonabil, apoi să te fi odihnit. Să te fi bucurat de vacanţe. Toate cîte le erau necunoscute multora dintre femeile noastre. Aşa că nu le rămînea de ales. Sau să se ameţească trăncănind fără miez sau să se scufunde într-o apatie searbădă, într-o anchilozare a minţii.
Tărăncile şi cîteva femei sărace trudiseră din greu toată viaţa. Tinereţea, în lumea lor, trece mai repede. Se mărită sau sînt măritate de părinţi, foarte tinere. Nu au avut, înainte de căsătorie, decît plăcerile după-amie-zelor duminicale, cu „horă" la sat şi rarele baluri populare la oraş. Emoţia unei sărutări furate. Căsătoria, visul lor de fericire, mi era decît o nălucire. Pragul unei lungi vieţi de sclavie. Poate că lor, părerea mea atît de crudă li s-ar părea hulă. Căci, deşi sclavia lor era totală, era totuşi izvorul puţinelor bucurii ale vieţii lor. Bucurii sexuale, materne, materiale şi de vanitate. Vanitatea, una din cele mai puternice trăsături de caracter ale femeilor simple care nu trăiesc decît în frica judecăţii unui juriu suprem, răutăcios şi implacabil, opinia publică.
125
124
Orele de linişte erau însă o binefacere pentru cealaltă categorie de femei. Printre noi, o licenţiată In istorie, mai multe studente, o jurnalistă, trei călugărite catolice cu şcoală, mai multe soţii de ofiţeri sau politicieni şi unele femei fără nici o meserie, simple femei bogate. La drept vorbind, nici una nu era, într-adevăr, interesantă sau de o cultură superioară. Aşa că eu am rămas legată de micul clan din celula precedentă. Dede, căreia încercam să-i uşurez munca de a ţine în frîu această grămadă disparată, Boji, mereu liniştită şi binevoitoare ; Nuţi, mîna mea dreaptă ; Crăciuna, de care mă simţeam afectuos legată. Ar fi fost greu, chiar imposibil să răspunzi cu indiferenţă unui devotament atît de mare.
în fosta celulă simţisem datoria de a mă ocupa de toate femeile la un loc şi de fiecare în parte. Acum, mă pierdeam în îmbulzeală. Nu mai eram „cea care a trăit opt ani singură". Eram o deţinută oarecare printre alte deţinute şi faptul era plăcut şi odihnitor. Puteam sta liniştită în colţul meu, fără remuşcări, ocupîndu-mă doar de mine sau încercînd iar să evadez mintal. Totuşi, nu prea mult timp... Puţin cîte puţin, corul discordant al atîtor glasuri, forfoteala de ici-colo a atîtor femei în jurul meu îmi deveneau iar perceptibile. Visul era repede frint, evadarea devenea imposibilă.
în primele două luni, aerul din celulă a fost cît de cît respirabil. Dar cînd căldura verii ne-a ajuns, din cauza emanaţiilor tinetei, a transpiraţiei, a boarei exalată de rufele întinse la uscat şi de trupurile încinse, mizeria noastră a urcat şi ea. Putusem, de bine de rău, să luptăm împotriva frigului, dar cum să învingem căldura ? Ne era dureros de cald. Ne simţeam toropite de oboseala căldurii. Nu aveam nici măcar destulă apă. Puţina apă din hîrdăul celulei numai rece nu era. în celulă nu exista nici o posibilitate de aerisire. Ferestrele erau plasate foarte sus pe pereţi. Cu uşa celulei deschisă spre culoar poate s-ar fi iscat un slab curent de aer. Dar uşa celule» era tot timpul ferecată.
De atîta oboseală, nu mai puteam rezista aşezate băt pe băncile fără spătar. Aşa că am fost toate de acord'. Ne vom aşeza de-a dreptul pe podeaua bine spălată. Spălatul pe jos, de care încă nu am vorbit, pricinuia vreo două ore plăcute tuturora, cu excepţia, fireşte, a celor două care efectuau munca. Dar cum toate corvezile erau îndeplinite prin rotaţie şi cum privirile critice le urmăreau toate mişcările, spălătoresele de jurnă îşi dădeau toată osteneala pentru a nu merita ironiile spectatoarelor. De ce ne era această zi plăcută? Pentru că, nepu-tînd ieşi din celulă pentru a lăsa locul liber, aveam voie să ne urcăm pe paturi, unde puteam sta pe jumătate culcate.
După ce măturau cu grijă prin toate colţurile, una din cele două stropea o mică suprafaţă de podea şi freca din răsputeri scîndurile cu o bucată de pînză de sac. Cealaltă schimba apa şi căra lighenele, fără prea mare economie, căci aveam voie să batem în uşă şi să aducem altă apă din curte. Spălătoresele îşi schimbau adesea rolurile. Podeaua celulei abia uscată, ne şi trînteam pe jos, ferindu-ne de atingerea cărnurilor umede ale vecinelor, destul de sumar acoperite.
Pentru a merge la tinetă sau la hîrdăul cu apă, ne strecuram printre spinări transpirate, picioare umede şi coapse lipicioase. Un abur se ridica uin masa de corpuri toropite, dîre de sudoare se scurgeau pe obrajii stacojii; picături de transpiraţie sclipeau la rădăcina părului şi deasupra buzelor întredeschise.
Tovarăşele mele... Cu cît mă gîndesc mai mult la ele, cu atît încerc să-mi amintesc feţele şi numele lor. îmi dau seama că nu ştiu mai nimic despre cele mai multe dintre ele. întrebări nu prea am pus, nefiind de felul meu curioasă. Dacă femeile din prima celulă mi-au inspirat un interes deosebit, a fost pentru două motive. Primul, setea mea de contacte umane. Al doilea, uimirea stîrnită de prezenţa unor femei atît de simple în-;tr-un penitenciar pe care îl crezusem „politic".
126
127
Eram puţine în celulă, aşa că ne-am putut cunoaşte şi apropia. Apropiere imposibilă într-o celulă suprapopulată, deoarece, de la un număr iniţial de patruzeci de deţinute, în primele zile, ne apropiam acum de sută. Dincolo, autoritatea lui Dede şi reputaţia mea ne-au dat posibilitatea de a modela purtarea tovarăşelor noastre ţărănci, obişnuite cu respectul autorităţii familiale, maritale^ şi a „domnilor". Situaţie absolut diferită în actuala celulă, unde intelectualele, burghezele şi bogatele se considerau fiecare superioară celorlalte. Mai mult, doreau să o dovedească, afirmîndu-şi personalitatea şi neaceep-tînd să se topească în masa celulei. Ce-i drept, nici uneia dintre toate femeile celulei nu i se putea aduce o critică serioasă. Faţă de călăii noştri, formau toate împreună un bloc intransigent. Toate pentru una  şi  fiecare pentru toate. Nu exista însă o adevărată comuniune sufletească. Celula era împărţită în cîteva grupuri. Al „intelectualelor", dintre care unele au ţinut conferinţe şi au dat lecţii. Al „doamnelor" fără meserie şi al celor avute. Al femeilor mai simple şi al ţărăncilor. Grupul mic al călugăriţelor catolice şi al celor trei tinere legionare. între toate grupurile, ca şi în fiecare grup, mai apăreau şi categorii fluctuante.
De ce le scoseseră ei pe cele trei legionare din celula unde le ştiusem pe toate împreună ? Pe una dintre ele o cunoşteam demult. Ocupase celula 1, de lîngă latrine. Cu un curaj, adeseori pedepsit, făcea posibilă legătura poştală între celule. Fără să ne fi văzut, fără să ne fi vorbit direct, eram vechi complice şi ne-am înţeles mai departe foarte bine. Doamna Ioneseu se întîlnise cu nepoata ei. Dar era vizibil că se ocoleau. Tînără avea destule temeiuri să-i poarte pică, iar doamnei Ioneseu i se părea mai comod să-i ceară iertare Domnului pentru păcatul săvîrşit împotriva acestei nepoate, decît direct nepoatei. Ea credea că Dumnezeu iartă tot, pe cînd nepoata ei poate că nu i-ar fi iertat nimic.
Tărăncile formau un mic grup omogen. Totuşi, veteranele condamnate pentru aşa-zise „delicte politice" pretindeau un oarecare respect din partea noilor condamnate în urma colectivizării. Primele aveau în urma lor mulţi ani de detenţie şi încă mulţi ani de efectuat.
128
Colectivistele, de fapt cu totul nevinovate, aveau condamnări mai mici sau foarte mici, deci, „neinteresante" !
La intrarea unei deţinute noi, dacă la întrebarea primordială : „Cîţi ?" ea enunţa o cifră fără zecimi, alte întrebări nici nu i se mai puneau. Cînd, o singură dată, răspunsul a fost : „Doi", ne-a pufnit rîsul. Dar colectivistele le priveau pe veterane cu spaimă şi, din bun sirnţ înnăscut, se purtau cu ele cu mult respect.
îmi amintesc chiar şi numele unei tinere ţărănci, a cărei purtare m-a impresionat. Chipul ei nu avusese încă timpul să piardă frumoasele culori ale unei sănătăţi înfloritoare datorate vieţii în aer liber. în celule, erau femei multe şi locuri pe bănci, puţine. într-o dimineaţă, pe cînd mă plimbam încet prin centrul celulei pe şubredele mele picioare, o femeie s-a ridicat de pe banca lîngă care Vasilica şedea în picioare.
— Vasilico, îi spun eu, nu vezi că te aşteaptă un loc liber ?
— Ba, nu ! îmi răspunde Vasilica. Nu pe mine mă aşteaptă. Eu sînt tînără, voinică şi în curînd mă întorc acasă. Locul pe dumneavoastră vă aşteaptă !
Din păcate, ca şi cînd greutatea propriilor noastre necazuri nu ne copleşea îndeajuns, se găseau în celulă cîteva femei care ne făceau viaţa încă şi mai amară. Nu pot să nu le pomenesc pe cele trei deţinute, în stare, prin purtarea lor, să nască în noi porniri ucigaşe. Şi, deşi nu le-am uitat numele, cum nu am de gînd să povestesc vieţile deţinutelor, ci doar scurgerea zilelor într-un penitenciar politic de femei, le voi numi scurt : X, Y şi Z.
#
X era o femeie bătrînă, groaznică, măruntă şi slabă. Obrajii ei purtau zbîrciturile unei vieţi necunoscute nouă, dar pe care o bănuiam nedemnă. Numele ei îi putea justifica născocirile. Se pretindea membră a unei prea onorabile familii transilvane. Noi eram însă convinse că nu înşira decît minciuni şi că trecutul ei ascundea activităţi imposibil de mărturisit. Buzele subţiri, ochii mici şi iscoditori, dar mai ales amoralitatea părerilor ei, enunţate într-un limbaj fără perdea, dădeau solide argumente celor
129
mai pesimiste presupuneijt. Am fi putut-o elimina din preocupările noastre. Am fi putut să nu o privim şi să nu îi vorbim. Dar atunci cînd se împărţea masa, era absolut imposibil să nu o auzim. Se posta lîngă hîrdău şi supraveghea polonicul mînuit de Dede, zgîriindu-ne urechile cu chelălăiala ei drăcească. ^De ce aţi pus în gamela asta un polonic plin ?" Şi de ce în cealaltă numai două bucăţi de cartofi, şi în a treia mai mulţi, şi în a patra o slănină, şi tot aşa mai departe ? Toate încercările noastre de a o îndepărta de hîrdău sau de a-i impune tăcere se dovedeau zadarnice. Lătratul ei atingea paroxismul cînd îi venea rîndul să întindă gamela.
Protestele şi cuvintele întrebuinţate pentru a înfiera pretinsa-i persecutare ne scoteau din fire pe toate şi o imploram pe Dede să-i toarne un polonic... în cap ! Cră-ciuna se năpustise de mai multe ori spre ea, cu mîinile întinse, şi cu greu reuşisem să o stăpînim. Fără teama urmărilor, cred că am fi privit cu desfătare spectacolul pe care dorea să ni-1 ofere Crăciuna, strîngînd-o de gît pe doamna X.
Y era răutatea încarnată într-o femeie. Trupul ei mic părea acoperit nu cu muşchi, ci cu tendoane de fier. Pe capul rotund, minuscul, mărgelele negre ale ochilor se roteau neîncetat în căutarea vreunei femei pe care să o înţepe limba ei de viperă. Avea un fler diabolic, descoperea fără greş punctul vulnerabil al fiecăreia, şi cînd victima ei îşi ieşea din fire sau izbucnea în hohote înăbuşite şi neputincioase de plîns, se simţea fericită.
Pentru a o mai potoli, o pofteam uneori să se aşeze lîngă mine şi o rugam să-mi povestească despre viaţa ei. Fusese crescută, spunea ea, în familia unui mare om politic. Am remarcat şi la ea, şi la Doamna X, ca şi la alte femei, că atunci cînd nu aveau cu ce să se laude personal îşi preamăreau familia reală sau născocită. Y dădea de înţeles că ar fi fata naturală a unei rude apropiate a marelui om politic. Dădea amănunte precise şi veridice despre casă şi familie, aşa că am ajuns să cred că, într-adevăr, crescuse în casa aceea, dar fiind copilul uneia
din femeile de serviciu. In născocirile ei, pomenea mereu o bunică răutăcioasă pe care o ura. Cînd i-am cerut să-mi povestească amintirea ei cea mai frumoasă, mi-a răspuns spontan :
— Cînd am muşcat-o de nas pe bunica !
Mi-a povestit că bunica ei se îmbolnăvise cînd ea avea vreo şase ani ; se pornise în casă un iureş de doctori, infirmiere, rude şi servitori. Ei i se interzisese intrarea în camera bolnavei. După cîteva zile, cînd s-a trezit dimineaţa, a fost mirată de liniştea care domnea în toată casa. O servitoare a intrat şi i-a spus că avea ordin să o îmbrace cu rochia ei de duminică. Apoi, femeia i-a spus să stea cuminte în camera ei pînă va veni cineva şi o va duce jos.
— De ce ?
— Fii cuminte şi vei afla.
Dar Y nu a fost cuminte. A deschis uşa, a înaintat cu prudenţă, a coborît scara şi, ajunsă jos, a văzut uşa camerei bunicii deschisă. A intrat în vîrful picioarelor pentru a nu o trezi pe bunica, pe care a văzut-o dormind liniştită în patul ei. Un pas, încet, încă unul şi iat-o lîngă pat. Bătrîna doamnă dormea mai departe. Y a atins uşor una din mîinile încrucişate pe pieptul bunicii. 'Bunica nu s-a trezit. Atunci fetiţa s-a ridicat pe vîrful picioarelor, s-a aplecat şi ou toată pica ce i-o purta, a muşcat-o crâncen de nas. După mai bine de douăzeci de ani, răzbunarea împlinită îi rămăsese incă cea mai frumoasă amintire.
Nu ştiam exact ce vîrstă are. Faţa ei mereu crispată o arăta mai bătrînă, dar nu cred că avea mai mult de douăzeci şi cinci de ani. Spunea că a fost arestată într-un lan de porumb, la graniţă. Cu doi alţi fugari. Plătiseră cu monezi de aur pe un om din partea locului. Trebuia să-i treacă dincolo la noapte. Dar în locul lui sosiseră grănicerii. Acum purta şi ea uniforma dungată, dar era invidiată pentru elegantele ei botine cu şireturi.
încălţările lui Y au avut o influenţă ciudată asupra raporturilor mele cu Dede. Nu-i privisem niciodată atent picioarele. Ştiam vag că picioarele ei sînt mici, dar nu ştiam că erau pentru ea un motiv de mîndrie. Privind ghetele lui Y, Dede a pretins că erau tocmai pe măsura
130
131
ei. Dar Dede avea un metru şaptezeci şi Y, cam unu cincizeci. Dede, jignită de ironiile noastre, a rugat-o pe Y să-i dea voie să-i încerce ghetele. Cînd şi-a scos bo-oanoii, i-am privit pentru prima oară atent picioarele. Erau, într-adevăr, foarte mici, dar numai din cauza degetelor extrem de scurte. Nu erau picioare normale pentru talia ei. Un dezechilibru supărător. O notă falsă în evidenta armonie a trupului ei.
M-am simţit jenată cînd piciorul lui Dede, cu un mic efort, a intrat în ghetuţa lui Y. Dede şi-a încălţat şi al doilea picior şi a făcut cîţiva paşi. Poate că, totuşi, ghetele o strîngeau puţin, dar îşi învingea durerea pentru gloria picioarelor ei. Nu m-am putut împiedica să gîn-desc că anomalia ei fizică trebuia negreşit să aibă o corespondenţă psihică invizibilă, dar manifestă în caracterul ei rezervat şi rece.
Pe cît de scunde şi jigărite erau X şi Y, pe atît de îmbelşugate erau formele lui Z. Nu era grasă, ci numai clădită solid, cu materiale rezistente.
Pentru a o caracteriza, găsesc un cuvînt foarte potrivit : mahalagioaică. Dar nu numai în sensul de locuitor în afara oraşului, la mahala. Cuvîntul mai însumează şi o notă peiorativă sugerînd un întreg stil de viaţă. Maimuţăreala centrului elegant al oraşului, prin mijloace improprii, grosolane şi ridicole. Se manifestă în vorbire prin întrebuinţarea cuvintelor cu un sens fals, prin pronunţarea greşită ia cuvintelor limbii literare şi a neologismelor. Se manifestă în kitsch-ul decoraţiei interioare a caselor, cu scopul de a le „orăşeniza". în moda feminină, prin culorile ţipătoare ale hainelor, copiate cu exagerarea prostului gust după moda zilei, expusă în elegantele vitrine din centru.
Unei mahalagioaice îi place să privească peste gardul vecinilor şi, dacă se poate, chiar prin ferestre. Ale dormitorului, mai ales. îi face plăcere să difuzeze tot ce a văzut, auzit şi, mai ales, interpretat. îi plac glumele deochiate şi are gura slobodă. Nu este rea, dar cînd este călcată pe picior răspunde, atacă şi uneori se răzbună.
132
Fireşte, toate locuitoarele mahalalelor nu sînt turnate pe acelaşi calapod, şi se mai întîmpla ca femei din burghezia mare şi din aristocraţie să prezinte oarecari trăsături de mahalagioaice. Dar Z era, într-adevăr, o perfectă mostră a speciei.
în cartierul ei ţinuse o mică prăvălie cu o clientelă bogată şi amestecată de oameni de treabă dar şi de derbedei. Cîştigînd bine, respectată pentru avere, avea o nezdruncinată încredere în judecata ei şi nimeni şi nimic nu o putea urni din loc. în celulă, ochii şi urechile ei spionau toate femeile, inter pretind critic gesturi şi vorbe. Judecăţile ei tendenţioase, ea nu se sfia să le şoptească urechilor curioase sau chiar să le răspîndească cu voce tare în celulă. Astfel, prietenia unei studente pentru o femeie mai vîrstnică, discretă, 'amabilă, ou o educaţie şi cultură aleasă, devenea în mintea lui Z lesbianism, şi cele mai nevinovate gesturi ale victimelor ei deveneau dovezi şi subiecte de noi clevetiri insinuate cu şiretenie.
Am evitat pe cît am putut să intru în conflict cu ea. De altminteri, îmi plăcea să o aud vorbind despre viaţa ei, iar ea era măgulită de interesul meu. Cu atît mai mult cu cît intrase în celulă cu o reputaţie proastă şi femeile se fereau de ea. Dar, cum nu am surprins-o nici o dată „ciripind", relaţiile noastre au rămas cordiale.
Biata femeie avea un viciu imposibil de satisfăcut la puşcărie. îi plăcea băutura. Tînjind mereu după un păhărel, s-a hotărît să-şi fabrice în celulă măcar cîţiva stropi de alcool. De cîtva timp primisem fiecare o cănită emailată. O cănită individuală ! Un lux ! Căniţa i-a dat lui Z ideea salvatoare. Timp de două săptămîni a păstrat în cănită toate timbrele de marmeladă primite. O ascundea sub saltea. Pe suprafaţa maronie a marme-ladei, după cîteva zile, au apărut bobite de aer. începea fermentarea, şi vecinele ei ar fi trebuit să aibă un puternic guturai ca să nu simtă mirosul de fructe fermentate şi alcool, cînd Z îşi scotea căniţa pentru a adăuga marmelada zilei. Dar vecinele nu erau răcite şi nici infirmiera care intrase în celulă. Nările ei au început să adulmece, a căutat, a găsit şi i-a oferit lui Z posibilitatea de a-şi plînge pierderea alcoolului ei timp de 7 zile la izolator.
.133
La începutul iernii m-am îmbolnăvit. Medicul penitenciarului n-a catadicsit să se deplaseze şi nici pe mine nu m-a poftit la infirmerie. Am fost îngrijită de infirmieră. Mi-a luat pulsul, mi-a spus că am voie să stau trei zile în pat. Cred că aveam febră mare, dar ce boală aveam, nu ştiu. Nu-mi amintesc de ce schimbasem patul, dar ştiu că tremuram atît de tare la etajul doi, încît tot blocul de şase paturi se cutremura de sus pînă jos.
După trei zile de pîrjol, infirmiera mi-a făcut o injecţie. Una singură, dar eficace. Temperatura a scăzut, dar m-a lăsat extrem de slăbită. Toate alimentele mi se păreau groaznic de amare. Numai cu un mare efort reuşeam să înghit fierea supei şi chinina mămăligii. Chiar feliuţa de pîine mi-a fost, o întreagă lună, supliciu. Totuşi mă vindecasem de nu ştiu ce boală, cu o singură injecţie de nu ştiu care medicament.
A fi bolnav în penitenciar te pune în faţa unor dificultăţi insolubile. Ai febră. Transpiri şi nu ai o cămaşă de schimb. Nu ai o ceaşcă de ceai. Nu ai un halat să pui pe tine cînd cobori din pat şi te duci la colţ. Nu ai un termometru. Nu ai nimic decît boală.
Toamna 1958. Amintiri vagi. Plictiseală. Monotonie. Silă. Nimic. La rare intervale, o poştă. Puţin curaj, puţină frică pentru mai nimic. Cîteva cuvinte. Fără interes. Totuşi, o pală de viaţă. Singura emoţie a unor zile searbede.
Uneori, un roman povestit de jurnalistă sau de mine.
Jurnalista noastră era o femeie îndrăgostită. îşi iubea bărbatul. Bărbatul ei legitim. Pentru el se ferea de tot ce ar fi putut-o obosi, slăbi, îmbătrîni. Neavînd oglindă, se putea crede neschimbată şi nu dorea să se shimbe. Pentru bărbatul ei îşi dădea mămăliga celei care accepta să o înlocuiască la corvoada hîrdaielor sau la spălatul pe jos. Din milă pentru postul pe care şi-1 impunea, Crăciuna se oferea, deseori, s-o înlocuiască şi nu ac-
cepta niciodată salariul foamei. Mi-o mai amintesc pe jurnalistă luînd parte la o crîncenă luptă în jurul unei saltele. Se aduseseră cîteva saltele noi pentru a înlocui altele prea de tot goale. Cîteva femei se postaseră la uşă pentru a le lua în primire. Jurnalista, printre ele. Era o femeie înaltă şi voinică. Apucase cu ambele mîini un capăt de saltea şi trăgea din răsputeri, pentru a o smulge din mîinile unei alte amatoare. După eliberare o pierdusem cu totul din vedere. Am aflat că nu mai era în ţară. La întoarcerea ei acasă, casa nu mai era casa ei şi nici bărbatul iubit nu mai era bărbatul ei. A fost silită să divorţeze şi a plecat.
Mai multe dintre colegele mele au avut aceeaşi soartă. La întoarcerea acasă au fost primite cu răceală' pînă şi de copiii lor. Mai ales de cei care avuseseră de suferit din cauza biografiilor în care erau nevoiţi să menţioneze că tatăl sau mama erau „condamnaţi politici". Fapt ce, adeseori, le închidea accesul la studii şi la integrarea în „cîmpul muncii". A găsi un adăpost cînd propria ta casă îţi era interzisă nu era uşor pentru un amârît de deţinut abia ieşit din închisoare. Unele familii emigraseră. Multe case fuseseră confiscate, naţionalizate. Mulţi au primit o a doua condamnare, cîţiva ani de domiciliu obligatoriu în cele mai năpăstuite sate. Mie, fără să capăt domiciliu obligatoriu, mi s-a interzis să locuiesc în oraşul în care mă născusem şi unde trăia familia mea.
Un puşcăriaş politic, la întoarcerea acasă, era socotit un lepros. De multe ori foştii lui prieteni treceau pe celălalt trotuar, pentru a se face că nu l-au zărit. Toate uşile şi toate inimile se închideau în faţa lui. După doi ani de domiciliu obligatoriu, în condiţii de viaţă mizerabile, Harry Brauner a bătut la toate uşile şi a scris zeci de memorii pentru a găsi o slujbă. Direcţia Uniunii Compozitorilor români a oferit acestui om bolnav şi slăbit de patrusprezece ani de detenţie un post de corector la imprimeria Uniunii... Un singur om de suflet i-a venit în ajutor, prof. Gh. Oprescu. Deşi nu lucraseră niciodată împreună, 1-a numit cercetător la Institutul de Istoria Artei. De altminteri, nu a fost singurul „politic" care şi-a găsit un adăpost şi o pîine graţie curajului şi omeniei acestui om, aparent ursuz.
134
135
în timp ce el alerga pe la Uniunea lui, eu, la rîndul meu, băteam cu încăpăţînare la uşa Uniunii mele După lungi demersuri mi s-a dat voie să prezint la prăvăliile Fondului Plastic... broderie artistică. După douăzeci de ani de absenţă din viaţa aristică, cînd, în 1974, am reuşit să fac o expoziţie de tapiserii, nu puţini au fost colegii care mi-au dat cu parul în cap.
Dacă noi doi care, totuşi, aveam un talent si o meserie şi eram cunoscuţi în mediul artistic, am luptat atîta vreme şi cu atîtea greutăţi pentru a ne reface viaţa, mă gîndesc cu groază la toate femeile şi bărbaţii care şi-au văzut viaţa distrusă şi nu au putut niciodată ieşi la liman.
Nu pot da o dată precisă celor două noi „7 zile". Primul, spectacular. Zece femei împreună la izolator pentru zece motive diferite, toate la fel de puţin întemeiate. Nu îmi mai aduc aminte nici motivul pedepsirii mele. Dar lista probabilităţilor este suficient de lungă. Mai ales atunci cînd ajunseseră să pedepsească numai pe temeiul unor bănuieli.
Ne urmăreau cu o furie crescîndă. Trebuia, cu orice preţ, să înfrîngă rezistenţa şi solidaritatea noastră. Dar cu cît se îngrămădeau pe capetele noastre noi şi noi „7 zile", cu atît mai mult se întărea convingerea că, de fapt, furia lor acoperea o murdară şi criminală afacere de bani. Eram zece într-o" celulă de 10 m2 pentru şapte zile. De la o singură celulă şi cu un singur izolator, o economie de cincizeci de regimuri normale. De vreme ce nevoiţi să îngrămădească zece femei într-un singur izolator, însemna că şi celelalte trei erau ocupate.
Stăteam pe jos, în cele mai incomode poziţii, din lipsă de spaţiu. Pe jos, căci nu ne puteau, totuşi, obliga să rămînem şaptesprezece ore nemişcate în picioare, în imposibilitatea de a face chiar şi un singur pas fără a fi nevoite să ne Sitrecurăm printre atîtea trupuri lipite, sudate, înţesate unele peste altele. Noi le-am trăit, într-adevăr, aceste şapte zile de foame, de oboseală, murdărie şi duhoare. Ne aflam acolo zece animale umane,
cu burţi şi cu intestine, zece deşeuri ruşinoase şi în aparenţă învinse.
Dar noi nu ne simţeam învinse şi nici nu eram. Cu fiecare zi încheiată, creştea mîndria noastră de a fi reuşit să suportăm încă o zi fără lacrimi, fără văicăreli, cu voinţa fiecăreia de a nu îngreuna, cu foamea şi oboseala ei, foamea şi oboseala celorlalte. Ne simţeam pînă şi fizic unite, căci fiecare din mişcările noastre se repercuta asupra celorlalte femei şi declanşa în noi o forţă de rezistenţă de care eram conştiente şi mîndre.
Se afla printre noi o ţărancă bătrînă şi răutăcioasă, ajunsă la penitenciar din vina soţului ei. Nu pierdea nici o ocazie de a-l blestema pentru ajutorul pe care-1 dăduse unui fugar. Erau, desigur, foarte săraci. Altfel nu ar fi fost ea bolnavă de pelagră. Mîncase mămăligă din mălai încins. Primise un regim medical şi vitamina P.P. Injecţiile, probabil prost dozate, îi provocau o reacţie violentă. Tot corpul îi ardea, că devenea stacojie şi se tăvălea pe jos, arsă şi de un puternic pfirjol interior.
A treia zi de izolator, la prînz, miliţianca a împărţit nouă gamele de zeamă şi nouă mămăligi şi a scos-o pe bătrînă în vestibul, pentru a-şi mînca singură regimul medical. Zece minute mai tîrziu miliţianca a strîns gamelele, a împins-o pe babă în izolator, a încuiat uşa şi i-am auzit paşii depărtîndu-se. Baba rămăsese lîngă uşă, pîndind zgomotele. în fine, s-a strecurat printre celelalte, şi-a reluat locul şi, vîrîndu-şi mîna prin deschizătura cămăşii, a scos două coji de pîine. Cu o strîmbătură care nu era decît primul ei zîmbet, le-a întins lui Nuţi şi lui Boji. A trebuit să fie pusă într-o situaţie limită răutăcioasa şi cicălitoarea babă, pentru a descoperi un lucru simplu, dar pe care nu-1 cunosc mulţi. A da provoacă mai mare plăcere celui care dă, decît celui care primeşte. Ducînd această idee pînă la absurd, aş putea spune că bunătatea este o culme a egoismului.
Nopţile... Eram zece colocatare într-un spaţiu infim, înconjurat de ziduri solide. Eram bine apărate de toate pericolele lumii libere. Locul fiecăreia era mai puţin de
136
137
un metru pătrat. Cu bunăvoinţă, era suficient pentru a ne aşeza pe jos cu picioarele încurcate între alte picioare străine. Era greu să faci cei cîţiva paşi pentru a ajunge la tinetă şi a te dezmorţi, cît de cît, fără a călca pe trupul unei vecine.
în această încăpere minusculă erau cam toate grupurile din celulă. Se găseau printre noi şi două femei, să zicem, din popor, al căror limbaj colorat şi ale căror glume mai luminau puţin atmosfera. Oamenii sînt fiinţe bizare. Sau poate că sînt bizare doar femeile, fiindcă eu îmi aduc aminte de aceste zile foarte chinuitoare ou un. soi de nostalgie. în puşcărie am avut, uneori, ocazia să admir. Am văzut un gest, o atitudine, o privire, am auzit un cuvînt, într-adevăr demne de admiraţie, sentiment atît de reconfortant. Acum, în libertate, avem mai ales ocazii de a critica, dar, har Domnului, cu toate cîte am pătimit, nu cred în necesitatea de a privi lumea prin ochelari negri.
Faptul de a-mi aşterne pe hîrtie amintirile, scoate la lumină tot felul de gînduri nebuloase, sau contradictorii. Am scris „timpul este scurt" şi „timpul este lung". „Timpul este prea lent şi timpul este prea rapid". Lăsând timpul în plata Domnului, acum mă leg de oameni. Scriu acum : „Oamenii sînt răi" şi „oamenii sînt buni". Cum poate fi o afirmaţie adevărată, cînd negaţia ei este tot atît de adevărată ? Cele două femei, tovarăşele mele, au fost timp de şapte zile curajoase, ferme, politicoase, amabile şi răbdătoare. Şi-au depăşit comportamentul normal. Au uitat neînţelegerile personale. Nu persistă în mine, azi, amintirea chinului îndurat împreună, ci amintirea unei perfecte armonii. Am trăit împreună şapte zile, pentru care nu găsesc calificative. La zece seara, zece trupuri trebuiau să-şi caute odihna in somn. Capetele să găsească un umăr sau o coapsă drept perne, un spate să se sprijine pe un spate vecin, un picior să se îndoaie pentru a face loc unui trup şi, în sfîrşit, după un minuţios şi complicat aranjament, să adormim, în pofida trupurilor noastre contorsionate.
Aş dori ca închisorile să dispară. Să fie găsit un alt mijloc de a pedepsi. Iar pedeapsa să nu fie tortură. Justiţia să nu se folosească de regimuri penitenciare medievale. Aş dori ca nici măcar un singur om să nu se mai trezească în miez de noapte, urlînd sub ameninţarea haitelor de paznici de puşcărie, aşa cum se trezea soţul meu, Harry Brauner, şi eu trebuia să-1 conving că nu fusese deoît un vis urît şi că putea să doarmă liniştit. A avea nostalgia unui singur minut trăit în detenţie este imposibil. Dar să nu-ţi rămînă din doisprezece ani de viaţă decît neant şi groază este atît de dureros, încît vreau cu orice preţ să salvez măcar cîteva clipe din acest naufragiu al biografiei.
Eram atît de aproape una de alta, încît puteam citi pe feţele femeilor ca într-o carte deschisă. Nici pe chipuri, nici în priviri, nu am surprins o concentrare care să fie semnul unui recurs la rugăciune.
Cu doi ani înainte, singură, vorbind cu vecina mea prin perete, am atins adesea probleme religioase. La insistenţele ei învăţasem cîteva rugăciuni catolice. Textele liniştitoare şi împodobite cu un stil armonios, repetate iar şi iar, mă duceau printr-o lentă alunecare spre un spaţiu în afară de timp, unde gîndirea conştientă se pierdea în nefiinţă, intra în moarte. Dar nu-mi place să mă înec. Dacă exist, vreau să simt că trăiesc. Detest somnul care îmi fură o treime din viaţă. A te droga înseamnă, pentru mine, a-ţi recunoaşte neputinţa şi slăbiciunea. în puşcărie, însă, drogul rugăciunii este salutar. Religia ar fi trebuit să ne fie tuturora un mare ajutor. Cu atît mai mult la izolator. Dar nu era cazul.
Mi s-a povestit că pentru bărbaţi religia a avut în închisoare un rol benefic. S-au produs şi convertiri miraculoase. Desigur, o speranţă îndoielnică, devenind la închisoare certitudine, dădea un sens suferinţelor.
138
139
Legaturile de familie smulse, perspectivele sociale năruite, torturile şi suferinţele de tot soiul se transformau in asigurarea fericirii veşnice. Un tîrg încheiat cu Dumnezeu in extremis.
Ce se petrecea din acest punct de vedere în închisorile de femei ? Nimic, sau aproape nimic. Femeile noastre nu trebuiau convertite. Ele erau în mod firesc credincioase. Faptul era de la sine înţeles. El, Domnul, era sus. Făpturile lui, pe pămînt. De la strămoşi moşteniseră o credinţă. Erau creştine ortodoxe, aşa cum erau românce. Fără îndoieli, fără întrebări. Desigur, seara la culcare fiecare şoptea o rugăciune. Discret, cum discretă a fost, pînă azi, religia ortodoxă română. Discretă, ome-noasă şi ascunsă în inimi.
în 1990 a apărut la Paris cartea unei colege de detenţie, Madeleine Cancicov. Cartea a apărut „post mor-tem". Am stat cu ea doi ani în ultima mea celulă. Avusese norocul (!) să aibă în geantă la arestare un certificat medical, atestînd că suferă de tuberculoză. A beneficiat, deci, în toţi anii ei de detenţie de un regim alimentar special. Nu i-a putut fi niciodată foame...
Cartea ei, foarte poetică şi dovedind o meritorie cultură artistică, mi-a făcut o puternică impresie... negativă. Nu vorbesc de valoarea literară a cărţii, ci de mesajul ei. Autoarea pretinde că a trăit în puşcărie clipele cele mai fericite ale vieţii ei. Această intensă fericire, explică ea, se datora descoperirii lui Dumnezeu. Dar descoperirea lui Dumnezeu te poate ea orbi şi asurzi ?
Din tinereţe îmi spusesem că atît timp cît măcar un singur om — chiar la capătul lumii — se chinuie şi plînge, fericirea nu stăpîneşte încă lumea. Suferinţele, mizeria, foamea, chiar şi scăderile morale ale semenelor ei puteau ele aluneca fără urma vreunei cît de mici zgî-rieturi pe sfera strălucitoarei ei bucurii ? Oare dragostea pentru aproapele tău nu este prima îndatorire a unui drept-credincios ?
Grupul celor trei legionare manifesta un ortodoxism militant. Dar partidul lor avea drept bază ura şi drept
scop exterminarea unui neam ales de Dumnezeu. Oare pentru aducerea la îndeplinire al acestui scop, duminica dimineaţă aceste „creştine" psalmodiau, într-un colţ al celulei, Sfînta Liturghie ? Cunoaşteau slujba pe dinafară şi noi căutam să facem cît mai puţină larmă, pentru a nu le deranja, dar de participat nu prea participa nimeni la slujba lor. Poate că femeilor mai simple din celulă li se părea că nu se cade ca nişte fete să ia locul unui preot.
Catolicele şi călugăriţele le făceau concurenţa în alt colţ. Nu numai că nu căutau să le atragă pe ortodoxe în grupul lor, dar ne tratau cu o ascunsă urmă de dispreţ. Cea mai tînără dintre ele trăia, ca şi doamna Ioneseu, complet retrasă în secrete meditaţii. Dar rugăciunile ei nu implorau lui Dumnezeu iertarea păcatelor ei, ci iertarea păcatelor întregii omeniri. Am fi preferat să-i lase Domnului grija noastră, fără intervenţia ei, şi ea să spele cămaşa unei bătrîne sau să înlocuiască pe alta la corvezi. Noi, de păcatele lumii nu ne prea sinchiseam şi ne alinam cu speranţa că Dumnezeu ne va ierta propriile noastre păcate. Nu în urma rugăciunilor tinerei călugăriţe, ci a suferinţelor noastre în penitenciarul în care ne lăsa să putrezim.
Cît despre iad... îmi spuneau că q credinţă atotputernică, o absolută credinţă în Divinitate, trebuie implicit să dea siguranţa unui rai de bucurii şi de veşnică împăcare şi nu poate decît nega infernul. Mi se pare imposibil de crezut că Tatăl nostru ceresc, atotştiutor şi iertător, ar pedepsi păcatele vieţilor noastre, infinit de scurte, prin chinuri fără de sfîrşit.
„Acum şi în vecii vecilor..."
» *
Concepţia populară a infernului împodobeşte cu poae de o naivă cruzime pereţii bisericilor bătrîneşti. Pe un fond de flăcări, omuleţi chinuiţi de draci. Adulterul este pedepsit de un drăcuşor cu coarne lungi şi codiţă elegant spiralată, care înfige dinţii ascuţiţi ai furcii sale în cele mai cărnoase părţi ale păcătoaselor trupuri.
140
141
Am povestit moartea doamnei Liciu şi priveghiul mortuar. Ritualele şi tradiţiile ancestrale vor fi mereu respectate de locuitorii satelor şi ai mahalalelor. Naşterea căsătoria, botezul şi moartea vor fi ceremonii spectaculoase. Chiar teatrale. Amestec de fast religios de obiceiuri laice, izvorîte din adîncuri păgîne, si d'e muzică populară. Spectacole ale căror actori sînt chiar participanţii Ia ceremonii. Spectacole pline de farmec si de bucurie. Pînă şi înmormîntările sfîrşesc cu mese încărcate de bucate şi băuturi, în jurul cărora rudele şi prietenii, în amintirea răposatului, se înveselesc fără falsă sfială!
L-am auzit cu urechile mele pe unul din cei mai străluciţi intelectuali ai tinerei generaţii, dinainte de război, pe Mircea Vulcănescu, mort la închisoare, spu-nînd :
_ — Aş vrea să am credinţa simplă şi liniştită a bă-trînei ţărănci, care aprinde o luminare în faţa icoanelor bisericii din sat...
Cred că majoritatea femeilor cu care am vieţuit timp de patru ani nu aveau nici ele nevoie de mai mult.
înainte de a părăsi a doua celulă, cîteva amintiri răzleţe.
C*.im să fi putut uita intrarea printre noi a doamnei Sablin ? înfăşurată într-o haină de catifea neagră, strînsă pe talia subţire şi coborînd pînă la pămînt, era o femeie de vreo şaptezeci de ani. îşi ţinea foarte drept trupul şi graţie obrajilor ei palizi şi părului blond, aproape alb, părea cu mult mai tînără. Venise de foarte mulţi ani la Bucureşti din munţii Jura ai Franţei. Guvernantă a două fetiţe din bogata aristocraţie a timpului. Se căsătorise cu un rus alb aciuat în România în urma revoluţiei din 1917. Au rămas amîndoi în România. Erau bătrîni şi săraci. Duceau o viaţă măruntă şi liniştită. Din nenorocire pentru ei, el se apucase să-şi scrie memoriile. Printre cunoscuţii lor se afla un informator. Informatorul a anunţat securitatea. Securitatea a trimis doi agenţi. Agenţii au percheziţionat locuinţa. Au găsit manuscrisul. A urmat un proces. Tribunalul i-a trimis
şi pe el şi pe soţia lui la închisoare. închisoarea 1-a trimis la cimitir pe Sablin şi la noi, în celulă, pe doamna Sablin. Revoluţia de care fugise tînărul a izbutit, pînă la urmă, să-1 prindă în mrejele ei.
După o discuţie cu o miliţianca, din cauza cunoaşterii ei aproximative a limbii române şi a stupidităţii mili-ţiencei, doamna Sablin a fost pedepsită. Temîndu-se de urmările a şapte zile de izolator asupra sănătăţii şubrede a bătrînei femei sau pentru alte motive doar de ei ştiute, pedeapsa ei a fost scurtă, dar exemplară.
Un miliţian i-a acoperit faţa cu o mască de gaze. „Ca să înveţi să-ţi ţii gura !", i-a spus el, manevrînd un buton al măştii. După cîteva secunde, asistam înspăimîntate la primele spasme de asfixiere ale doamnei Sablin. Miliţianul nu lăsase să intre în plămînii ei decît cantitatea minimă de aer de care-i depindea supravieţuirea.
Tortura, după aprecierea noastră, a durat o jumătate de oră. Dar noi am trăit această privelişte cu o emoţie atît de puternică încît durata ei este poate exagerată. Căzută la pămînt, puternice convulsiuni îi arcuiau trupul doamnei Sablin. Se ridica şi cădea eu zgomot pe podele, în frumoasa ei haină, acum mînjită de praful duşumelei. Horcăia. Horcăia din ce în ce mai tare, din ce în ce mai rapid. Toate stăteam la o oarecare distanţă în jurul ei, împietrite de groază şi nu puteam face nimic pentru a o ajuta. Pieptul ei se dilata, gata să se spargă. Nu-i vedeam chipul acoperit de mască, îi ghiceam rictusul morţii. Eram convinse că va muri sub ochii noştri. Atunci ne-am repezit toate la uşă şi am lovit pînă la durere uşa cu pumnii noştri încordaţi. Cînd miliţianca a deschis vizeta, cele care o înconjurau pe doamna Sablin s-au dat la o parte. Miliţianca a văzut-o şi Dede i-a strigat mili-ţiencei că doamna Sablin este foarte bătrînă şi că va muri. Miliţianca a închis vizeta şi peste cîteva clipe s-a deschis uşa. A intrat miliţianul şi a scos masca doamnei Sablin.
Doamna Sablin a ieşit din penitenciar puţin înaintea mea. în 1962 am întîlnit-o cu totul întîmplător in Gara de Nord. Obţinuse repatrierea. Tocmai pleca în Franţa, în Jura, unde mai avea rude. Am stat de vorbă pînă la plecarea trenului. Liberă, dar singură,   fără bani, cu toate
142
143
bunurile confiscate, căzuse grav bolnavă într-o odăiţă mansardată. Vecinii ei, femei de serviciu şi oameni săraci, au îngrijit-o şi au hrănit-o. în fine, Ambasada Franţei îi venise într-ajutor.
— Lena, mi-a spus ea, sînt mulţumită eă te mai văd o dată. Cînd ajung în Franţa voi scrie guvernuuli francez că tu ai dat în penitenciar lecţii de franceză şi că meriţi măcar o medalie...
Avusesem cu ea relaţii foarte prieteneşti. Faptul că vorbeam bine limba franceză o apropiase de mine. Am fluturat cu bucurie batista în chip de adio. Cel puţin nu a părăsit pentru totdeauna România, vitrega ei ţară, fără o albă fluturare de prietenie.
La ce bun să mai povestesc încă un alt „7 zile" şi încă altul ? Să spun mai bine că Boji făcea mari progrese la limba franceză. Dar se schimbase. îşi găsise o nouă prietenă mai interesantă decît Nuţi, fire deschisă şi fără complicaţii şi probleme. îşi petrecea timpul ascultînd confidenţele acestei tinere femei. îmi închipuiam că, poate, povestindu-i-le îşi retrăia peripeţiile amoroase. în privinţa asta aveam experienţă. Nu puţine au fost femeile care, intuind rezervele de prietenie acumulate în mine de atîţia ani de solitudine, mi se mărturiseau cu o sinceritate mergînd pînă la impudoare. Mă minunez şi azi de cîte şi mai cîte poveşti mi-a fost dat să aud. Delectarea cu care se descărcau de refulările lor actuale îmi inspira uneori milă, iar alteori o penibilă jenă. Unele cred că ajungeau să juiseze retrospectiv, obligîndu-mă să ascult amănunte de roman erotic. Fără să vreau, ba chiar împotriva voinţei mele, mă încărcau cu un fel de complicitate silnică. Mă simţeam vinovată de a le asculta, dar nu Îndrăzneam să le jignesc, impunîndu-le tăcere. Vinovată faţă de ele şi pentru neplăcerea pe care mi-o provocau privirile lor pline de subînţelesuri în cursul zilei.
Juisările verbale izbuteau să creeze pînă şi legături sexuale. Apropieri pe care acolo le-am înţeles şi le-am considerat chiar destul de fireşti între femei tinere, lipsite de raporturi sexuale normale sau între femei şi fete
144
i
tinere lipsite cu totul de experienţă. în libertate, toate cele cîteva pe care le-am bănuit s-au măritat repede şi duc o viaţă absolut normală. Am cunoscut o fată disperată pentru că i se împlinea sorocul de plecare şi lăsa în celulă o prietenă mult iubită. S-a grăbit atît de tare să se mărite, că nu şi-a dat nici măcar răgazul să aleagă. A luat primul venit. Alta s-a măritat cu un deţinut abia eliberat, trei zile numai după ce îi fusese prezentat de nişte prieteni comuni. Prima căsătorie, după un prim copil, s-a terminat printr-un divorţ. A doua mai durează şi azi în bună înţelegere.
în sfîrşit, un al treilea caz, mai ieşit din comun. După ■ o detenţie destul de scurtă, dar care a marcat-o profund, o altă tînără fată, împinsă de cel mai pur sentiment de caritate creştină, nu se refuza nici unui proaspăt eliberat. Pentru că un bărbat ieşit după un timp mai îndelungat din detenţie se apropia de femei cu o dureroasă timiditate şi frică de ridicol.
Dar şi o adevărată dragoste se putea naşte între un bărbat şi o femeie, prin intermediul peretelui ce le despărţea celulele. Fără să se vadă, fără să-şi audă glasul, cuvintele recepţionate literă cu literă, emoţia, frica de pedeapsă, pericolul acceptat reciproc au legat temeinic unele perechi de întemniţaţi. Nu pe toate. Se întîmpla ca imaginaţia să le joace o festă. Realitatea se adeverea cu mult sub aşteptări. Dar, cunosc o pereche de aproape treizeci de ani împreună. Dragostea înfiripată prin perete a fost atît de puternică, încît el, eliberat cu cinci ani înaintea ei, a aşteptat-o cu nerăbdare şi credinţă.
De aceea, cînd povesteam romane de dragoste, eroii mei învingeau toate piedicile ridicate de autor în calea lor. Autorul nu se putea indigna şi nu se putea simţi trădat. Din fericire pentru el şi pentru mine, el nu mă putea auzi, şi tovarăşele mele adormeau cu inima împăcată.
Am trăit în celula aceasta tot anul 1958 şi aproape tot anul 1959. Am petrecut împreună un Crăciun, un an nou şi două sărbători de Paşti. Spun că am „petrecut", pen-
14f>
tru că noi am făcut tot posibilul ca zilele de sărbătoare din lumea liberă să fie şi pentru noi festive.
Crăciun 1958. Muiat şi frămîntat cu apă, săpunul s-a prefăcut într-un copilaş Isus, de patru centimetri. Ne-am pipăit saltelele pentru a scoate din ele, prin ţesătura pânzei de sac, bucăţele de paie mai groase din care am meşterit o miniaturală iesle. Am ales un colind cunoscut de noi toate. După „închidere" am întins pe patul cel mai ferit de vizetă un pătrăţel de pînză verde, în lipsa unuia albastru nocturn, inexistent printre cârpele noastre. în centru, ieslea şi Pruncul, cam palid, sărăcuţul. Doar se născuse la puşcărie. Ieslea era Înconjurată de o coroniţă de stele. Trei bucăţele lucioase de pai, încrucişate. Femeile strânse lîngă pat au murmurat colindul. Apoi, jurnalista, cu un pulovăr roşu, un cearceaf şi puţină lină albă, şi-a asumat rolul unui Moş Crăciun, cam sărac, dar care, totuşi, a oferit fiecăreia dintre noi o epigramă usturătoare şi hazlie.
Sărbătoarea a fost însă scurtată de o apariţie nedorită. După colind ne urasem întoarcerea cît mai rapidă acasă şi ajunsesem la epigrame, cînd uşa s-a deschis brusc şi un miliţian a intrat în celulă. Noi ştiam că după închidere nimeni, în afara comandantului, nu avea voie să pătrundă în celule. Nu puteam visa că, pentru noaptea de Crăciun, comandantul va avea gîndul drăcesc de a ridica interdicţia.
Miliţianul s-a uitat la Moş Crăciun, ne-a privit mutrele plouate şi a părăsit celula fără să deschidă gura. Restul epigramelor rostite de jurnalistă, despuiată de improvizatul costum, n-a reuşit să ne descreţească frunţile. Dar prin bunătatea lui Moş Crăciun, în dorinţa lui de a-i fi iertată desaga goală, miliţianul prelucrat de Moş Crăciun n-a întocmit nici un raport.
în aceeaşi seară am vrut să fac să dispară corpul delict. Să distrug şi ieslea şi Pruncul. Dar Crăciuna m-a rugat fierbinte să-i las ei copilaşul şi am avut slăbiciunea să accept. A doua zi, după program, „percheziţie". Nu m-nm mai putut apropia de Crăciuna. Unde ascunsese ea pruncul de săpun nu ştiam. Dar nu ştiam nici măcar dacă îl ascunsese ! Pentru mine un nou „şapte zile" era asigu-
146
rat. Totuşi, nu s-a întâmplat nimic. Nu l-au găsit. Crăciuna il azvârlise in ultima clipă  sub pat.
Pastele 1959 s-a desfăşurat in linişte. Pregătisem o poveste de dragoste pură şi eram destul de mândră de marea scenă de dragoste dintre cei doi. Plimbîndu-se intr-o dimineaţă prin parcul oraşului cu omul iubit dar inaccesibil, pentru că era însurat şi tată al unui copil, eroina mea urmărea din ochi umbrele culcate in faţa lor pe alee. Umbra ei la o mică distanţă de umbra lui. Cînd, aleea a cotit, umbrele lor s-au apropiat încet una de alta, s-au atins şi s-au contopit într-o singură umbră. Romanul îl povesteam pe fond muzical. Una din cele trei legionare avea un timbru de voce grav şi misterios ; nu cînta, ei doar murmura melodiile. După un examen al repertoriului ei destul de clasic şi variat, am ales cîteva lieduri pentru a sublinia emoţiile triştilor şi prea cinstiţilor mei îndrăgostiţi, în clipa atît de palpitantă a aleii cotite, eu îmi. opream debitul verbal, mult prea vulgar pentru subtila emoţie a tinerei fete, şi solista rnea şoptea liedul lui Grieg „Ich liebe dich".
Au urmat recitări, glume, epigrame şi o tortă de pîine şi marmeladă, din care fiecare a primit o îmbucătură.
în ajun cîntasem cântecul învierii. „Isus a înviat din morţi". Patru versuri mai mult plînse decît cîntate, pentru că ele nu se adresau fericiţilor pământului, ci nouă, dezmoşteniţilor, îngropatele de vii ale penitenciarului Miercurea-Ciuc.
Şi de trei ori, după tipic, am înălţat spre slăvi rugăciunea noastră :
„Isils a înviat din morţi. Cu moartea pe moarte călcînd Şi celor din morminte Viaţă dăruindu-le..."
Nouă, celor din morminte.
Mă aflam cu Nuţi şi tânăra mea prietenă legionară în a patra zi de izolator. Era o zi de toamnă rece. îmi amin-
147
lese că stăteam cu mantalele pe noi, dar Îmbrăcate cu spatele în faţă şi mînecile libere, legate strîns la spate. Ne simţeam înfăşate, dar eram mai apărate astfel de frig. Eram toate trei cliente vechi ale izolatoarelor. Aveam şi obiceiurile noastre. Foamea nu ne speria. Aveam nenumărate subiecte de conversaţie. Legionara era licenţiată în istorie. Ne lăudam cu plăcerea noastră de a fi, pentru cîteva zile, scutite de iureşul celulei. înfumurarea noastră avea să primească o meritată tiflă.
Spre mijlocul după-amiezii, un miliţian a deschis uşa. "Ne spune că trebuie să ne pregătim căci va veni peste puţin să ne scoată din celulă. Să ne scoatem cămăşile. Să nu păstrăm pe noi decît vesta. Să ne ridicăm părul în vîr-ful capului, pentru a ne degaja ceafa. Atît. Ne priveam •uluite. De ce ? Ce se va petrece ? Ce ni se va întîmpla ? Ce vor să ne mai facă ?
Explicaţia a găsit-o Nuţi.
— Vor să ne taie capul cu securea, a zis ea.
— Ai înnebunit ? De ce să ne taie capul cu securea ?
— Este mai economicos. Pentru a ne spînzura, au nevoie de spânzurători, frînghie şi săpun. Pentru a ne împuşca, le trebuiesc gloanţe. O secure, un butuc şi ne •omoară pe gratis.
A ajuns aproape să ne convingă. în tot cazul, ceea ce spune părea logic. Pentru orice eventualitate ne-am luat râmas-bun.
— Una dintre noi, a reluat Nuţi, are un păcat mare pe conştiinţă ?
— Eu nu am, am zis.
— Nici eu nu am a zis Tanţa.
— Atunci, să nu ne spunem adio, ci la revedere. Ne vom întîlni în rai.
—' S-o crezi tu, a zis cealaltă. Acolo sus trebuie să fie o înghesuială grozavă. De atîtea mii de ani, promiscuitatea trebuie să fie chiar cu mult mai mare decît în penitenciarul nostru.
Cu toate că reuşisem să glumim, nici ele şi nici eu nu prea ne simţeam în largul nostru. Chiar dacă nu credeam în secure, nimic bun nu ne poate aştepta. Ceafa degajată ne îngrijora. Pe deasupra, dîrdîiam de frig, doar eram goale pînă la talie, sub zeghea care ne zgârie
148
pielea şi, de ce să nu o recunosc şi de frică. Da. Noi, cele trei deţinute neînfricate, tremuram de frică.
Gardianul s-a întors şi ne-a somat să-1 urmăm. Era sever. încruntat. Am ieşit după el din celulă. în curte se întindea un lung şir de femei, toată celula noastră.
— Va fi un adevărat masacru, a şoptit Nuţi, şi ce economie !
Am ajuns la coada şirului. Ultima din şir s-a întors spre noi şi, văzînd mutrele noastre îngrozite :
— Nu vă fie frică, ne-a spus ea. A sosit maşina radiografiei.
în zece ani era prima radiografie menită să depisteze cazurile de tuberculoză. Maşina a fost parcată în curtea curţii principale, de care ne despărţea zidul din fundul curţii noastre.
Femeile au urcat una după alta trei trepte şi au intrat în laboratorul ambulant la scurte intervale. Eram ultimele. Un culoar strimt. Două femei tinere, frumoase, coafate, fardate frumos şi care mi s-au părut speriate sau poate chiar mai emoţionate decît mine. Cînd am ajuns în spatele plăcii aparatului, am spus :
— Am avut două hemoptizii.
Cea care era în faţa aparatului a şoptit : „două clişee".. Apoi ne-am întors iarăşi în carceră. La adăpost. Liniştite ? Nu prea. Nuţi, de citya timp, răcise. La izolator tuşea mai des. Se credea grav bolnavă. Radiografia o va dovedi. începuse deja să-şi plîngă apropiata moarte. Nici eu nu eram prea liniştită. Regimul T.B.C. era ispititor, dar parcă tot ar fi fost mai bine să fii flă-mînd decît grav bolnav.
A trecut şi ziua a cincia. Ziua a şasea a fost zi de regim normai. Am aşteptat. Vom bea puţină cafea şi vom mînca o felie de pîine subţirică. Cafeaua poate fi şi caldă. S-au auzit paşi. Zgomot de gamele. Uşa s-a deschis. Pe jos, în faţa uşii, o tavă de lemn. Pe tavă trei gamele. Una din ele era aproape plină. Numai două felii de pîine şi, alături, un sfert de pîine rotundă, neagră. O bucată mare de pîine. Un regim T.B.C. Deci, biata Nuţi avea dreptate. Avea deja ochii plini de lacrimi, cînd miliţianul a spus :
149-
— Constante, ieşi şi ia-ţi regimul ! Bolnava eram eu.
* *
Reintrînd în celulă, am hotărît să-mi schimb patul. Am ales patul ce dăduse naştere la unele discuţii, pentru că nimeni nu dorea să-1 ocupe. Era plasat în fundul celulei, la numai vreo treizeci de centimetri de perete. Exact sub fereastra pe care hotărîsem de comun acord, să o ţinem permanent deschisă, de-a lungul iernii. Era unicul mijloc pe care-1 aveam la îndemînă pentru a mă îngriji singură. Regimul alimentar T.B.C. era suficient doar pentru potolirea foamei obişnuite. Umplea mai bine stomacul, dar nu conţinea mai nimic hrănitor. în plus, cu tot riscul, eu nu puteam să-1 mănînc liniştită sub privirile flămînde a nouăzeci de femei. O treime din tot ce primeam dădeam în mod regulat lui Dede care, la rîndul ei, împărţea cu mine regimul ei şi, zilnic, ofeream cîte ceva unora sau altora din femei, cu rîndul. îmi era imposibil să procedez altfel. Deci, măcar să-mi apăr plămânii de aerul poluat al celulei.
Dar schimbarea patului prezenta unele complicaţii. La parter, am spus-o mai înainte, dormeau cinci femei în două paturi cu o a treia saltea suplimentară. Pînă la urmă, tot grupul meu a acceptat schimbarea. Fereastra deschisă lăsa să curgă pe mine aerul îngheţat de afară şi rafale de vînt aduceau fulgi de zăpadă care se topeau pe obrajii mei. Am fost nevoită să-mi acopăr capul cu prosopul, nelăsînd decît gura descoperită. înfăşurate fiecare în cearceaful şi pătura individuală, eram silite să dormim foarte strânse una într-alta din lipsă de spaţiu. Poziţie incomodă, dar avînd avantajul de a ne ţine cald reciproc.
In celulă numai două femei nu au acceptat vreodată măcar o fărâmă din regimul meu. Crăciuna şi legionara cu poştele au declarat că ele nu pot primi nici măcar un strop din sîngele meu, nici măcar un gram din sănătatea mea.
•
» *
Regimul meu medical a prilejuit un incident penibil între mine şi Dede. La Mislea, ea avusese o singură relaţie mai strînsă ou o doamnă în vârstă din Bucureşti, doamna Kunst. Acum, doamna Kunst se afla şi ea în celula noastră, iar Dede îi arăta multă simpatie şi o proteja, stârnind uneori unele nemulţumiri printre femei. Doamna Kunst urma să se elibereze în 1959 şi îi făgăduise că le va căuta pe fetele ei şi le va ajuta pe cît îi va sta în putere. Fără îndoială, era vorba de un ajutor financiar. Doamna Kunst suferea de astm. Deseori, noaptea, ne trezea pe toate din somn cu puternice accese de tuse. De mai multe ori am ajutat-o, punîndu-i comprese reci pe piept. Nu ştiu dacă, din punct de vedere medical, leacul era valabil, dar pe ea o ajuta. Aveam, deci, relaţii bune. Profi-tind de prezenţa lui Dede în celălalt colţ al celulei, m-a rugat să prepar pentru Dede o „tortă", pentru a serba ziua de naştere a soţului ei, peste o săptămână. Fireşte, am acceptat, cu toate că nu mi-a fost uşor să-i ascund lui Dede că pun zilnic de o parte pîine şi marmeladă, nici să ascund laptele primit, pentru a-i da timpul să se prindă. Mai trebuia să înfrunt şi pericolul de a fi prinsă călcînd regulamentiul, care interzicea păstrarea alimentelor de la o zi la alta.
în dimineaţa zilei fixate, mi-am luat discret proviziile şi pe ascuns, pe un pat depănat, ajutată de două femei, am muiat pîinea în cafeaua primită chiar atunci, am amestecat-o cu marmeladă şi am întins-o într-o gamelă plată. Laptele prins, frecat îndelung, imita destul de satisfăcător frişca. Am zgîriat pe suprafaţa „tortei" pătrăţele de doi centimetri şi pe fiecare am pus o boabă de frişca. Torta era gata. Toate trei eram încântate de rezultat. După plimbare, ştiind că miliţinca este ocupată cu plimbarea celorlalte celule, am scos gamela ascunsă sub pat si, de faţă fiind doar doamna Kunst, i-am oferit-o lui Dede, discret, cu toate urările mele. Discret, pentru a-i da libertatea să păstreze „tortul" pentru ea sau să-1 ofere unora sau tuturora.
Dede a privit torta şi încet, încet o puternică roşeaţă. i s-a aşternut pe faţă ; s-a încruntat şi cu o voce strangulată de furie mi-a spus că nu dă voie nimănui să se amestece în viaţa ei particulară şi că nu avea nevoie de
150
151
torta mea. Am fost atît de uimită de ieşirea ei, încît am rămas cîteva clipe cu tava în mîini, nemişcată şi mută. Apoi, le-am întors spatele pentru a nu mai vedea furia lui Dede şi dezolarea doamnei Kunst, m-am dus în centrul celulei, le-am făcut semn femeilor să se apropie de mine în linişte şi le spun că, fiind ziua de naştere a mamei mele, le poftesc să o sărbătorim împreună. Vin pe rînd, primesc dumicatul de tortă, mă sărută, îi urează mamei mele viaţă lungă şi să ne revedem sănătoase cît de cu-rînd. Mă simţeam fericită. Puţin îmi păsa de Dede. Mama mea a primit cu siguranţă urările de bine trimise spre ea printre gratiile unei celule de penitenciar.
la întoarcerea acasă am aflat că pe vremea aceea mama fusese operată. O operaţie grea. Prăjitura, Dede şi tovarăşele mele au ajutat, poate, la vindecarea ei.
Dar am simţit că între mine şi Dede se stabilise un raport de indiferenţă. Nu eram supărată pe ea. Cred că ajunsesem să o înţeleg, însă felul ei de a se manifesta nu-1 puteam scuza. Apoi, mi-am spus că scăderile ei se datorează numai şi numai picioarelor ei. Din cauza lor apăreau, uneori, dizarmonii în comportamentul ei. Nu mi-am schimbat atitudinea faţă de ea. Am continuat să mîncăm împreună ca şi mai înainte. Nu i-am pomenit nici o dată despre tortul refuzat. Nici un reproş de la mine. De la ea, nici o scuză. Am menţinut pînă în ultima zi raporturi cordiale, dar prietenia îşi luase zborul.
* *
Poştele continuau să circule. Mulţumeam Domnului că erau mult mai numeroase decît pedepsele. Dar acum ştiau sigur că Nuţi şi cu mine eram principalele păcătoase ale celulei şi ochii miliţienilor ne urmăreau bănuitori toate mişcările. Un gest imprudent al lui Nuţi, pipăind peretele latrinei, pentru a ridica o poştă, şi cea mai grea dintre toate pedepsele aplicate vreodată în penitenciar s-a abătut pe capetele noastre. Cu toate protestele lui Nuţi, declamate pe tonul unei inocenţe ultragiate, deşi ochii inexperimentaţi ai miliţiencei nu au reuşit să dibuiască poşta, eram din nou spate în spate. Legate împreună, nu cu cătuşe, ci cu un lanţ gros de fier închis cu un lacăt.
Azi, pînă şi mie mi se pare de necrezut că noi două am trăit, într-adevăr, acele douăzeci şi patru de ore de c.xşmar. Douăzeci şi patru de ore, deşi ne simţeim umerii aproape de dislocare, încheieturile rănite de inelele lanţului, degetele încet amorţind, oboseala picioarelor, care abia mai aveau forţa să ne susţină. La ora meselor, un miliţian deschidea lacătul şi ne dădea voie să ne aşezăm pentru a mînea şi a merge la colţ. Pentru că am hotărît să aduc o mărturie amănunţită despre starea de claustrare a unui grup de femei într-o închisoare politică comunistă, sînt silită să spun şi unele lucruri care, de obicei, nu se spun, şi să le spun pe şleau.
Cum nevoile fireşti ale oricărei fiinţe nu cunosc opreliştile cătuşelor şi lanţurilor, durerii fizice i se adăuga majora greutate de a merge la colţ. I-am şoptit lui Nuţi că de un ceas lupt cu nevoia de a urina. Mi-a răspuns că şi ea simţea aceeaşi nevoie. Cum să ne descurcăm ? Mi-am luat inima în dinţi şi m-am adresat femeilor. Le-am cerut ajutorul. Şi ele puteau fi puse într-o zi în această situaţie. Două femei s-au oferit pe loc să ne ajute, încet, căci una dintre noi două mergea de-a-ndăratelea, şi pentru a nu smuci lanţul, ne-au dus, pas cu pas, la colţ. Ne-au coborît ele pantalonii. Ne-au aşezat în dreapta şi în stînga hîrdăului. Ne-au susţinut, una pe mine, cealaltă pe Nuţi, pe circumferinţa destul de mare a hîrdăului. Femeile din celulă, pentru a. ne micşora jena, s-au întors cu spatele la noi ou o mişcătoare discreţie. Noi două nu ne puteam ajuta. Nu puteam decît să primim cu recunoştinţă ca ele să ne ridice, să ne spele şi să ne încheie pantalonii.
Cînd ne-au scos lanţul pentru masa de seară, nu mai puteam ţine lingura cu degetele noastre amorţite. Femeile au trebuit să ne ajute. La zece seara ne-au scos lanţul şi au legat mîna mea stingă de mîna dreaptă a lui Nuţi, printr-o pereche de cătuşe. Aveam voie să ne culcăm şi să dormim. O femeie ne-a dat patul ei de la parter. O ţărancă, Bonta, ne-a ajutat să ne întindem. Şi-a petrecut noaptea lîngă noi, schimbînd mereu compresele reci pe încheieturile noastre tumefiate. Inelele au lăsat urme vio-
152
153
lete. Cătuşele puse peste vînătăi ne tăiau respiraţia şi ne provocau dureri fulgerătoare la cea mai mică mişcare.
După sculare, legate iar cu lanţul, simţeam că fiecare clipă va fi ultima, că nu voi mai putea suporta o durere atît de mare. Totuşi, am suportat-o.
La ora mesei ne-au scos lanţurile definitiv.
îţi mai aduci aminte, Nuţi, îţi mai aduci aminte ?
A TREIA MEA CELULĂ
Două săptămîni mai tîrziu...
Una dintre noi, nu îmi amintesc nici care, nici pentru ce motiv a fost ameninţată cu un „7 zile". A doua zi de dimineaţă, ofiţerul politic a intrat în celulă. Ne-a anunţat noua hotărîre a comandantului. Dîndu-şi seama că pedeapsa izolatorului nu ne mai sperie, pedepsele vor fi de azi înainte colective. Ne-a aşezat pe trei rînduri îr* centrul celulei şi ne-a ordonat să rămînem în picioare, fără a ne schimba locurile, atiîa timp cît vor socoti ei necesar. Trei sferturi din deţinute nu depăşeau patruzeci de ani, resjul erau femei în vîrstă şi bătrîne. Nu trecuse un ceas şi cîteva dintre ele au început să se clatine pe picioare. Ca nu cumva să se prăbuşească, le susţineam cu toată puterea noastră.
Eram încolţite. Nu puteam accepta ca din cauza noastră, a cîtorva deţinute neliniştite şi îndărătnice, să sufere femei care nu doreau decît să vegeteze netulburate în celulă. Totuşi, nici una dintre ele nu ne-a cerut să oprim poştele şi telefonul. Au recunoscut că toate beneficiau de activitatea noastră. Dar după o consfătuire cu Dede am. hotărit încetarea tuturor activităţilor noastre clandestine-
Căzusem în capcană.
...despre care nu păstrez decît vagi amintiri. Ne des-părţisem de o mare parte din colegele noastre. Legionarele, călugăriţele, Crăciuna, cîteva ţărănci, jurnalista, studenta în medicină fuseseră mutate. Unde ? Fără poşte şi perete, nu aveam nici un mijloc de a şti ce s-a petrecut. Se spunea că multe femei fuseseră mutate în alt oraş, în alt penitenciar, la lucru. în locul lor veniseră cîteva deţinute noi.
Cu o zi înainte de mutarea noastră, celula fusese invadată de un puhoi de femei, cu tot calabalîcul lor, aproape toate necunoscute. Miliţianca ne-a spus că trebuie să Ie facem loc în celulă. Cum ? Fiind vorba de o singură noapte, ne-a răspuns ea, să ne descurcăm cum putem. Dar eram atît de multe, încît mai că ne clăcam în picioare. Tot spaţiul liber s-a umplut cu saltele pe care stăteau, săracele, una peste alta. Le-am făcut loc şi în paturile noastre. îmi aduc aminte de aceste douăzeci şi patru de ore ca de un adevărat balamuc.
A doua zi de dimineaţă au fost scoase din celulă împreună cu o mare parte din tovarăşele noastre. Am rămas vreo treizeci pe loc. Dintre ele, Dede şi Nuţi. Puţin mai tîrziu ne-au scos şi pe noi şi ne-au mutat într-o celulă ceva mai mică.
Au urmat cîteva zile din care nu mai îmi amintesc nimic. Inactivitate totală. Plictiseală. Vorbărie goală. Nuţi şi cu mine stăteam pe ghimpi. Simţeam că nu vom mai avea mult timp puterea să rezistăm pornirii noastre de a afla ce se petrece în celelalte celule. Am fi putut cel puţin încerca să ne cunoaştem vecinele. Dar un al doilea
155
obstacol în calea activităţii noastre era prezenţa printre noi a două deţinute abia sosite în penitenciar. O muncitoare şi o funcţionară. Nu le cunoşteam trecutul şi deşi păreau femei de treabă şi manifestau o vizibilă dorinţă de integrare, păstram faţă de ele o prudentă rezervă. Erau ele sincere sau se străduiau să ne cîştige bunăvoinţa cu un ţel ascuns ? Cum să fim sigure că nu fuseseră plasate printre noi ca informatoare ? Eram toate contaminate de plaga comunistă a suspiciunii. Atît de greu de stîrpit şi azi, chiar din intelectualii ce se pretind neatinşi de morbul comunist. Dar de fapt s-au născut, au crescut şi şi-au trăit viaţa în această ţară de dictatură comunistă. Lipsa lor de încredere ne împiedică să trăim uniţi şi împăcaţi, pentru binele ţării.
Deci, noi ne temeam de ele. Dede, consultată, ne-a sfătuit să nu riscăm. Dar noi două am decis, totuşi, să încercăm, în cel mai negru secret şi cu maximum de1 prudenţă, am plasat o poştă în ultima ascunzătoare întrebuinţată înaintea pedepselor colective. Cîteva zile în şir, ne-am întors în celulă după programe şi plimbare cu buzele umflate. Poşta noastră nu se clintise din loc. Dar în a cincia zi, dispăruse. Nici măcar lui Dede nu i-am destăinuit emoţia noastră. Ne bucuram, dar, la urma urmei, noi nu ştiam cine a ridicat poşta. Prieteni sau duşmani ?
A doua zi, nimic. Ascunzătoarea era goală. A treia, tot nimic. A patra zi, răspunsul era acolo. Ni se comunica numele corespondentei noastre şi numărul celulei.
Tot pe tăcute, dar mîndre de noi, am continuat. Au urmat cîteva bileţele anodine, cînd, într-o zi...
Informaţia primită era formidabilă, fantastică, nesperată, neaşteptată, senzaţională ! O adevărată bombă, lă-sînd cale deschisă tuturor speranţelor noastre. Nu puteam să o ţinem secretă. Toate femeile din celulă, cu excepţia necunoscutelor, fuseseră una pentru alta şi toate pentru mine tovarăşe credincioase, femei de treabă şi întotdeauna demne de încredere. Datoria ftoastră era clară. Trebuie să le comunicăm poşta primită.
începem cu Dede. La auzul veştii, începe să plîngă. Este şi ea de părere că trebuie să comunicăm vestea pri-
mită. Da, răspunde Dede, chiar cu riscul unei pedepse colective. Cele două femei se vor bucura şi ele.
Dede le spune femeilor că le roagă să facă linişte, să se apropie de noi şi să asculte în tăcere o informaţie foarte importantă pentru ţară şi pentru noi. E rîndul meu să vorbesc. Le asigur că am încredere în „toate" femeile din celulă, le voi citi mesajul primit. Nuţi se duce la uşă. îmi face semn că pe culoar este linişte şi că pot să-i dau drumul. Cu voce înceată şi rară, le citesc cele cîteva cuvinte explozive :
— Armata sovietică a părăsit România.
După o clipă de intensă surpriză, timp necesar pentru a lăsa înţelesul cuvintelor să pătrundă în minţile lor, se bulucesc peste noi. Unele plîng. Altele ne îmbrăţişează, ne strîng în braţe pînă la sufocare. Trăim cîteva clipe de intensă fericire. Ne simţim deja acasă.
într-o fermecătoare poveste, de fiecare înfrumuseţată, porţile tuturor puşcăriilor se deschid largi în faţa mulţimii de bărbaţi şi de femei, acoperiţi de zdrenţe, spri-jinindu-se unii pe alţii, ieşiţi din toate celulele şi din toate carcerele din ţară. Liberi !
Nu mai era decît o problemă de zile, de ore. Armata, ţinută în captivitate, defila învingătoare, purtîndu-şi bă-trînii în aclamaţiile unui întreg popor în delir.
— Ne vom purta în triumf...
— Ne vom acoperi cu flori !
— Vor ieşi din toate oasele, de-a lungul drumului, pentru a ne ura bun venit !
— Ne vor conduce la gară !
— Vor flutura peste tot steaguri !
— Ne vor aduce pîine...
— Ţigări...
— Familiile noastre ne aşteaptă.
— îmi voi săruta copiii.
— Bărbatul.
— Mama !
Miliţianca, deschizînd uşa pentru masa de prînz, calmează spiritele. Un duş rece peste entuziasmul nostru. Aoeeaşi supă sălcie, aceleaşi cuburi de mămăligă prost fiartă. înghiţind cu noduri zeama, bucuria se risipeşte
156
157
încet. Raţiunea îşi reia funcţia. Nici un semn de îmbunătăţire... Femei pedepsite umpleau izolatoarele. Cine ştie ?
Poate nu era decît un zvon fals...
Poate armata sovietică s-a întors...
Poate nu a plecat nici o dată...
Ba da, armata sovietică plecase. Dar dacă noi am fi ştiut că informaţia era veche, că-i trebuiseră luni pentru a se furişa pînă la noi, am fi înţeles că porţile vor rămîne închise. Că această plecare nu însemna eliberarea ţării. Din contra. Plecarea armatei sovietice nu reprezenta, fără nici o îndoială, decît totala încredere a Uniunii Sovietice în partidul comunist din ţară şi în absoluta lui autoritate. Orice rezistenţă lichidată, lanţuri la mîini şi la picioare, căluş în gură, ţara transformată într-un imens lagăr de concentrare, armata sovietică putea pleca liniştită acasă. Poate că regretul pâinii româneşti. Dar mistica devoţiune a partidului faţă de „marele frate" nu va putea admite un atare sacrificiu alimentar. Grîul nostru, ca şi atâtea alte bogăţii vor trece-graniţa şi îi va hrăni mai departe.
De o lună, în locul celulei 12, penitenciarul se îmbogăţise cu două WC-uri cu apă curgătoare şi un vestibul cu cîteva lavabouri. Comandantul şi întreg personalul de paznici şi paznice, ofiţeri politici, ofiţeri administrativi, infirmieră, magazioner se arătau atît de mîndri de această fantastică realizare atît de progresistă, încît ne interziceau folosirea lor. Sau, mai exact, găseau felurite pretexte pentru ca noi să le folosim cît mai puţin. Dar deşi ne cereau să ne purtăm cu aceste amarnice closete, toată admiraţia şi respectul cuvenit acestei noi performanţe a noii orânduiri, se arătau totuşi cam temători de posibilitatea acestor minuni de a se înfunda... Aşa că a fost adusă în celulă o â doua tinetă şi ni s-a dat ordinul imperios de a întrebuinţa una din tinete pentru evacuările solide şi cealaltă, pentru cele lichide. Continuăm, deci, să ne uşurăm în celulă şi numai la cele două programe zilnice golim în noile closete tineta cu
materie lichidă. Femeile care reuşeau să se programeze, aveau voie doar atunci să întrebuinţeze individual aceste culmi ale progresului socialist. Erau în număr mic, regimul alimentar provocând ba constipaţie, ba diaree. Tineta cu materie solidă urma să o golim mai departe, tot în latrinele din curte, continuând, deci, să o coborîm pe lunga scară alunecoasă.
în celulă, după primirea tinetei şi audierea ordinului, ne cuprinse pe toate o mare perplexitate. Cum să întrebuinţăm, conform ordinului, cele două tinete ? Doar nu puteam trece la repezeală de pe una, pe cealaltă, pentru a separa, conform ordinului, evacuările noastre solide de cele lichide. După o lungă dezbatere, purtată cu toată seriozitatea impusă de o atît de importantă problemă, s-a ajuns la următoarea soluţie : evacuările lichide simple, în tineta din dreapta; evacuările complexe, în tineta din stânga... Punct.
Povestea cu tinetele a fost poate unicul motiv de ilaritate oferit deţinutelor de administraţia penitenciarului. Poveste cam vulgară pe care nu aş fi narat-o, dacă nu s-ar fi impus pentru inţelegerea unui gest sordid pe care m-a obligat să-1 execut Scorpia.
O după-amiază cu nimic deosebită de toate celelalte după-amiezi. Celula liniştită. Femeile vorbeau încet în grupuri mici. O după-amiază perfect reglementară. Trei lovituri în uşă şi vocea Scorpiei : „Pregătire pentru program !" Cele şase femei de jurnă apucă beţele, le trec prin mînerele celor două tinete şi a hîrdăului de apă şi se Înşiră în dreptul uşii, aşteptând ca miliţianca să deschidă. Tocmai atunci, o tânără trecând pe lângă tâneta cu lichide, cel care are privilegiul de a fi golit la closetul cel nou, aruncă în lichid o foarte mică bucată de cîrpă. Am văzut gestul, fără a-i acorda vreo importanţă.
Dar uşa se deschise brusc şi Scorpia se repezi furtunos în celulă.
— Care femeie a îndrăznit să arunce ceva ân tinetă ?
158
159
Tăcere. Femeile se privesc mirate. Fusesem pesemne singura care remarcasem gestul. Cred că pînă şi vinovata, femeie fricoasă şi de treabă, nu-şi amintea că îl aruncase. Fusese un gest negîndit. Cu totul maşinal.
— Vreau să ştiu ce s-a aruncat ! Tăcere.
— Nu vreţi să mărturisiţi ? Prea bine ! Este -un act de sabotaj al noilor closete şi va fi pedepsit ca atare. Tu, — şi întinde arătătorul spre mine — caută în tinetă şi scoate ce s-a aruncat !
O privesc şi nu-mi vine să cred. Tineta este un hîrdău mare, cam de vreo şaizeci de centimetri adîncime şi este aproape plină. Urina a treizeci de femei în cursul unei zile.
— Dacă nu execuţi ordinul, urlă Scorpia, veţi fi toate pedepsite !
Ce puteam face ? Ridic cît pot de sus mîneca albă a cămăşii şi îmi înfund braţul în tinetă. Lichidul îmi depăşete cotul. Invîrt braţul roată. Simt de mai multe ori cîrpa atingîndu-mi degetele. Din fericire, lichidul nu este transparent. Amestec urina cu conştiinciozitate. Acum, nu mai îmi pasă. Dezgustul depăşit, pentru a o înfuria, pentru a o obliga să respire cît mai mult timp greţosul miros sui-generis accentuat de brasaj, mă simţeam în stare să nici nu mai mă opresc, dar cu o singură teamă. Nu cumva bucăţica de pînză să se ridice la suprafaţă şi tînără să fie silită să mărturisească şi să-şi petreacă şapte zile la izolator.
— Nu găsesc nimic. Dar dacă dumneavoastră doriţi, eu pot să mai caut.
îi pusesem întrebarea pe un ton foarte amabil şi cu un zîmbet suav. A înţeles că îmi bat joc de ea.
— Nu ! Executaţi programul !
De îndată uşa închisă, o femeie se repede, apucă un lighean, toarnă în el cîteva căuşuri de apă, îl aşază pe o bancă. Eu nu pot atinge nimic. De-a lungul braţului meu gol se scurg pe jos picături... picături...
Şi în timp ce aproape îmi răzuiesc pielea cu săpunul aspru, tînără plînge...
O lună mai tîrziu, nouă schimbare de celulă Eu Nuţi si doamna K, doamna T, o unguroaică din Cluj, simpatica şi cultă, am fost mutate în celula femeilor bătrîne şi neajutorate. Pentru a executa corvezile în locul lor. Patru femei pentru o tinetă şi un hîrdău. Deci, zilnic, două corvezi fiecare şi tot zilnic hîrdaiele de mîncate! prînz şi seara şi o dată pe lună spălatul pe jos. Dar prima corvoadă pe care am executat-o cu Nuţi a fost de cu totul altă natură.
160
A PATRA MEA CELULĂ
...este stranie. întunecoasă şi tristă. Afară începe să: se întunece. Sîntem primite cu indiferenţă. Numai două etaje de paturi. în paturile de jos, femei culcate. în penumbra pricinuită de etajul întîi peste ele, nu le văd, clar chipurile. Par bătrîne. Foarte bătrîne. La dreapta, patru blocuri de paturi. La stânga, doar opt paturi, două ci te două, aşezate la perete în lung. în primul pat de lîngă uşă este culcată o femeie cu părul alb lipit pe ţeastă. Pare grav bolnavă şi pătura, acolo unde îi acoperă burta, pare să ascundă o jumătate de sferă.
întreb ce boală are. Ridicînd din umeri, vecina ei îmi răspunde, iritată :
— Cine poate şti ? Se vaită şi. se tot vaită. De mai bine de o săptămînă ne-am pierdut somnul din cauza văicărelilor ei- Zice că o doare burta.
Mă aşez la marginea patului bolnavei. O întreb dacă are dureri mari. Da, din cînd în cînd, o doare foarte tare burta, dar o doare şi mai tare gîndul la băiatul ei rămas acasă. începe să-mi vorbească despre el. Nu e un copil, nu. Este un bărbat în toată firea... dar uşa se deschide şi miliţianca ne face semn, lui Nuţi şi mie, să ieşim să luăm hîrdăul şi gamelele. Masa de seară.
Sîntem aşezate pe bănci, cu cîte o gamelă de zeamă pe genunchi. întreb dacă bolnava mănîncă. Nu. Nu mai mănîncă de trei zile. Linişte. Femeile ridică cu grijă lingurile pline şi aspiră supa cu un şuierat. Bolnava geme. De mai multe ori. O voce se răsteşte :
— Iar începi ? Lasâ-ne cel puţin să mîncăm liniştite !
163
Mă simt prost. Sînt neliniştită. Această celulă este neplăcută. Femeile au toate chipurile mohorîte. Rele. Mă uit la Nuţi. Pare tare amărîtă. Sperase o schimbare de penitenciar... Se zvonise că vom pleca la lucru. Bolnava geme iar. După cîteva suspine adînci pare să se calmeze. Nimeni nu se uită la ea. închise într-o celulă comună, femeile trăiesc, de fapt, închise în ele, în bătrî-neţea lor. In bolile şi singurătatea lor deznădăjduită. în tăcerea celulei, tulburată cînd şi cînd de o tînguire a bolnavei, bătrînele continuă să ducă cu mină tremurătoare lingurile de supă din oare picură stropi, spre gurile lor ştirbe. Atmosfera este deprimantă.
Bolnava aspiră cu o sforţare care îi dilată pieptul şi burta ei se înalţă.şi cade, se ridică iar şi iar cade... Nu mă pot împiedica să o supraveghez discret. Are un cap mic şi rotund şi părul lipit pe„ craniu, un păr rar şi cenuşiu, prin oare se întrevede pielea roză a craniului şi femeile mestecă cu sîrguinţă bucăţile de mămăligă şi nu se uită la femeie. Ochii lor sînt aţintiţi pe gamelele aproape golite. Mestecă din ce în ce mai rar, pentru a lungi plăcerea, nevoia, disperarea de a mînca.
Femeia, cu o zvîcnire a întregului trup, a exalat un horcăit ce parcă i s-a oprit în gîtlej. Mi se pare că nu mai mişcă.. Mi se pare că nu mai respiră... Ca proiectată de un resort, mă ridic şi mă apropii de patul ei. Femeile ridică capul şi mă privesc.
—- Mi se pare..., cred... că a murit...
Nu eram chiar sigură. Nu văzusem nici o dată pe cineva murind... Dar ea, ea era într-adevăr moartă. Moartă de tot. Moartă pentru vecie, pe la orele şase seara, în celula femeilor decrepite, închise în penitenciarul Miercurea-Ciuc, în timp ce tovarăşele ei mîncau o scîrbavnică zeamă şi nu acceptau să fie deranjate de ultimele ei suspine.
Nu-i cunosc numele. Nici una din fostele deţinute, întrebate, nu şi-au amintit existenţa ei.
în 1991, un grup de foşti deţinuţi, preoţi ai tuturor cultelor şi un numeros public au asistat — la cimitirul Miercurea-Ciuc — la o slujbă de pomenire a celor şapte femei moarte în penitenciar. Şapte nume au fost gravate pe placa de marmură ridicată în cimitir întru po-
menirea lor. Numele acestei femei nu figurează pe monument. De altminteri, ea — pesemne — ca şi celelalte au fost îngropate într-un colţ al cimitirului, fără o precizare a locului.
Cînd miliţianca, chemată, a deschis uşa, fără să recurgă măcar la infirmieră, pentru a constata moartea, ne-a spus, lui Nuţi şi mie, cele mai valide din celulă, să apucăm salteaua, una spre cap, cealaltă spre picioare şi să coborîm moarta la parter. Cu braţele întinse, strîn-gînd cu toată puterea de colţurile saltelei, înaintăm încet pe culoar, purtînd-o pe femeia moartă. Nimănui nu i-a trecut prin cap să-i închidă ochii. Ajungem la scară. Trebuie să cobor, treptele lunecoase. Mă tem că nu am destulă putere să ajung pînă jos cu salteaua. Trupul, din cauza diagonalei impusă de coborîre, aluneca încet spre mine. Mi-e frică să nu las să cadă sărmanul corp diform şi să-1 văd alunecînd din treaptă în treaptă şi să aud pocnetul capului rotund, spărgîndu-se ca o nucă goală pe cimentul culoarului.
La baza scării, trei miliţieni. Sînt tineri. Arată sănătoşi. Tocmai cînd ajungem jos, încep să rîdă în hohote. Mă opresc. îi privesc încruntată şi, trecînd mai departe, spun tare : „E moartă". Speriaţi, se răsucesc spre noi. Ne privesc. Poate că, într-adevăr, nici nu ne-au observat coborînd. Poate că nu rîdeau de noi. Poate rî-deau de o glumă spusă de unul dintre ei. Au încremenit pe loc, în timp ce noi ne purtam povara mai departe, pînă la primul izolator, unde ne aştepta miliţianca.
La întoarcerea noastră, patul ei este ocupat de altă femeie. Totuşi, noi nu am lipsit decît minute puţine. Cu ce grabă a putut ea să-şi mute lucrurile, să-şi coboare salteaua de la etaj, s-o aşeze pe reţeaua de fier, să întindă cearceaful şi pătură, pentru a fi deja instalată pe pat ? Pare foarte satisfăcută şi de ce nu ar fi ? Nu va mai trebui să se caţere în fiecare seară în pat şi să coboare în fiecare dimineaţă. Cîteva femei o privesc cu pizmă. Ele stau pe bănci. Ea, pe patul ei. Da, a făcut o afacere bună.
164
Cîteva femei mai morfolesc sîrguincios mămăligă. Nimeni nu ne întreabă unde am dus-o. îmi reiau gamela. Mănînc şi aştept... Aştept să fie pomenită moarta. Aştept ca una dintre toate, măcar una, să o vorbească, fie şi de rău... A trăit, totuşi, printre ele. Cum a reuşit moartea ei să o şteargă total din viaţa şi gîndurile lor ? Mi s-a spus că în marile celule ale penitenciarelor de bărbaţi, unii deţinuţi nu se mulţumeau doar cu patul mai bun at mortului. Nu declarau mortul decît a doua zi. Doi bărbaţi îl ridicau şi îl menţineau în picioare la „deschidere", pentru ca să figureze „viu" pe lista raţiilor zilei. Astfel, fiecare din cei doi înfometaţi îi mîncau, nu coliva, ci mămăliga.
Intrată de abia două ceasuri în a patra mea celulă, asistasem la moartea unei femei. Coborîsem o moartă la izolator. Văzusem una din cele mai şocante scene din viaţa mea. Dispariţia instantanee şi totală a unei fiinţe umane. Nu o cunoşteam. Despre viaţa ei nu ştiam nimic. Dar în timpul celor cîteva minute de conversaţie, ultimele ei cuvinte, îmi vorbise despre faptul esenţial al vieţii ei. Născuse un fiu.
în afara unei noi morţi, zi după zi, am retrăit aceeaşi zi. Cît de jalnic este să trăieşti cîteva luni într-un spaţiu închis, împreună cu semeni de-ai tăi şi să ţi-i aminteşti mai tîrziu doar ca nişte trecători pierduţi în mulţime, cu oare te-ai încrucişat întîmplător lung de drum şi pe care nici măcar nu i-ai privit. Dacă fiecare trecătoare a celulei, la prima vedere, nu semăna cu celelalte, pînă la urmă îţi dădeai seama că mai nimic nu le deosebea. Purtau toate uniforma bătrîneţii.
Două văduve de generali, o croitoreasă maghiară — şefa camerei —, cîteva ţărănci bătrîne, o femeie din lumea burgheză a Bucureştiului şi foarte bătrîna ei mamă, doamna K şi încă vreo cîteva bătrîne care ştiu că erau acolo pentru că toate paturile erau ocupate, dar
ale căror chipuri le-am uitat. Imagini şterse îmi bîntuie memoria pe fond de plictiseală şi de viaţă încremenită. Nici una nu mai era vie. De ce se aflau acolo ? La ce se gîndeau ? Răspunsul găsit de mine este penibil. Erau acolo pentru nimic şi nu se gîndeau la nimic. Fireşte, răspunsul meu este exagerat. Ele îşi aminteau trecutul — cu regrete şi remuşcări —, îşi blestemau prezentul şi îşi plîngeau moartea.
Chiar propria mea viaţă în negativul climat al celulei mi se pare acum, prin ceaţa anilor trecuţi, înţepenită timp de cîteva luni, într-o stare de letargie. Cît de departe, familia mea din prima celulă. Departe, tărăncile mele... Bune sau rele, aveau puternice personalităţi şi le exteriorizau fiecare în felul ei. Erau vii.
Pînă şi piaţa publică a celulei a doua, neîncetatul ei bîzîit, neobositul du-te-vino, certurile, romanele, sărbătorile îmi apăreau acum pline de farmec. Mă căiam de a-mi fi dispreţuit puţin colegele. Acum, mă simţeam de două ori închisă. Zidurile şi gratiile ridicate în jurul meu de aceste femei, prin prezenţa lor afazică, era sufocantă. Nici cea mai măruntă crăpătură în ziduri. Nu •aram singură. în pofida permanentei lor agonii erau în jurul meu lanţuri la picioare, cătuşe la mîini. Nu am avut nici măcar ocazia să le povestesc ceva. Nu le interesau decît durerile lor fizice şi ora meselor.
Să nu fiu prost înţeleasă. Nu aduc nici o critică bă-trînelor femei din celulă. Nu erau cu nimic vinovate de slăbiciunea lor trupească, nici de scleroza lor mintală. Nu aveau ce căuta într-o închisoare şi judecătorii care îndrăzniseră să le condamne la mulţi ani de detenţie nu erau decît criminali crescuţi, pesemne, la asistenţa publică. Copiii părăsiţi şi maltrataţi, îndrăgostiţii batjocoriţi şi soţii înşelaţi nu ar trebui nici o dată să fie numiţi judecători în procese în care o femeie este acuzată. Pentru a fi fost loviţi de o femeie, vor dori întotdeauna să se răzbune pe toate femeile.
Dar recunosc că, după cele cîteva luni pierdute acolo, nu prea îmi plac femeile bătrîne. Cînd pe stradă întinde mîna un cerşetor bătrîn, cît de murdar şi nespălat şi zdrenţuit ar fi el, îmi inspiră mai multă milă decît o bătrînă cerşetoare. Raportată la vîrsta mea, afirmaţia
166
167
poate stîrni zîmbete.. Nu-mi rămîne decît să zîmbese şi eu. Dar mărturisesc că, personal, eu mă tratez cu amabila formulă de „femeie în vîrstă" şi înghit cu oarecare ciudă epitetul „bătrînă".
îmi amintesc afirmaţiile categorice ale unui anchetator justificînd torturile printr-o teorie asupra memoriei. Oricare lucru trăit, spunea el sentenţios, se imprimă pentru totdeauna în memorie şi, printr-o concentrare puternică, reapare la suprafaţă. Fără a mă supune unor chinuri trupeşti, mi-am dat multă osteneală pentru a pescui din uitare cîteva personaje de „comedie penitenciară".
cînd masa, cafeaua sau hîrdaiele de la prînz şi seara, se ridica încet, se strecura de-a lungul paturilor şi se lipea de perete lîngă uşă. îşi strecura, rînd pe rînd, picioarele goale afară din bocancii bărbăteşti atît de grei, se ridica pe vîrfuri cu trupul încordat şi, cînd se deschidea uşa, o zbughea afară ca din puşcă şi îi auzeam călcîiele lovind ritmic cimentul culoarului. Miliţianca rîdea. Ştia prea bine că drumul era închis şi că se va găsi jos un miliţian care, la nevoie în mod brutal, o va aduce înapoi. Liberii nomazi erau siliţi acum, prin voinţa partidului, să se transforme în cetăţeni sedentari. Fratele ei mai mic fusese plasat — cu forţa, zicea ea — slugă la o circiumă. Ea 1-a răpit, iar cînd au ajuns la graniţă au fost prinşi. Dincolo de graniţă îi aşteptau, zadarnic, părinţii cu căruţa, cu caii, cu fraţii mai mici şi cu tot orizontul neîngrădit în faţa lor.
Mica ţigancă nu avea decît optsprezece ani. Brună, cu ochi frumoşi negri şi un trup graţios, o revăd pe pragul uşii, privindu-ne cu spaima unei căprioare hăituite. Fată de nomazi, hoinărea cu întreg clanul, de-a lungul ţârii şi ţărilor, claie peste grămadă în căruţele grele ou coviltir, pentru a-şi exersa meseria de căldărari. Micuţa fusese arestată pentru trecere clandestină a frontierei. Acuzaţie ridicolă pentru aceşti cetăţeni ai lumii, ce nu cunoşteau nici graniţe, nici paşapoarte.
în copilărie purtasem regretul de a nu fi de-ai lor. îmi ziceam că nici un alt fel de trai nu poate fi mai fericit. A fi slobod. Fără piedici. Fără complexe. Fără prejudecăţi. Liber. Se mira un alt anchetator de cît de tare mă chinuia constrîngerea închisorii. Nu mă putea înţelege, spunea el. Alţii se resemnau. Dar eu simţeam ceea ce simţea pe pragul uşii ţigancuşa. Nu se putea resemna. Nimic nu-i putea înfrînge instinctul.
în fiecare zi, de mai multe ori pe zi, adică, de cîte ori se deschidea uşa celulei, se repeta aceeaşi scenă, şi de fiecare dată stăteam la pîndă pentru a nu pierde nimic din tragicul spectacol. Nimic nu se petrecea la „deschidere". Prea multă lume, comandant, paznici, pe pragul uşii. Dar cînd auzea paşii dreptului comun adu-
168
îmi amintesc de o altă ţigancă arestată, cred, tot pentru trecere de frontieră. Fusese un timp, în celula 12, vecina mea. O auzeam în fiecare zi plîngîndu-se la „deschidere" şi la „închidere" :
— Ce caut eu aici, dom'le comandant ? Ce caut eu în închisoarea asta, tot numai cocoane ? Dumnealor vorbesc, tot vorbesc şi din tot ce vorbesc ele, eu nici iotă nu înţeleg. Vă rog, dom'le comandant, pe ochii mei, rnînoa-ţi-aş sufletul, trimite-mă la locul meu. Trimite-mă cu ţigăncile mele şi cu hoaţele mele. Trimite-mă la drept comun !
O ţărancă bătrînă.
Se afla printre noi din cauza bărbatului ei. Moşul, sărac şi beţiv, adăpostise un timp un paraşutist. Bătrînă ne spunea că,- aici, la penitenciar, este pentru prima data în viaţa ei fericită. Fericită în puşcărie !
în penitenciarul nostru ? In această celulă ?
— De ce eşti fericită aici, măicuţo ? ;
i»9
— Pentru că voi toate, cele tinere, Dumnezeu să vă miluiască, sîntieţi atît de bune cu mine. Pentru că domnişoara Nuţi mi-a spălat ou mîinile ei cămaşa. Pentru că cealaltă doamnă m-a ajutat să-mi fac patul, şi nimeni nu mă înjură, şi nimeni nu mă loveşte, şi domnişoarele miliţience îmi aduc mînoare de trei ori pe zi, şi lîngă al meu nu m-am odihnit nici o dată, măcar un ceas, şi aici stau toată ziua culcată, şi am un pat adevărat şi un cearceaf adevărat pe care nu eu îl spăl, şi dumneavoastră mi-aţi adus gamela la pat, şi bătrînul meu este un om aspru, şi în fiece zi nu erau decît verbe grele şi de ocară şi, cînd i se urca tăria la cap, rău mă mai bătea, şi aici vorbiţi cu mine ca şi cum eu v-aş fi cu adevărat bunică, şi eu nu-s decît o biată muiere de la ţară şi mulţumesc Fecioarei dimineaţa şi seara că mi-a auzit ruga şi că mi-a trimis îngerii ei să vorbească cu mine cu vorbe dulci, şi mulţumesc lui Dumnezeu, că şi el, drăguţul, mi-a auzit ruga, şi sînt atît de fericită acum, aici.
Se trezea foarte devreme, cu mult înainte de „sculare". Se îmbrăca avînd grijă de a nu trezi pe nimeni şi aştepta semnalul cu o nerăbdare pricinuită de o imperioasă şi dureroasă nevoie de a ajunge cît mai iute la „colţ". Ş-ar fi putut duce la „colţ" înainte de sculare, dar nu îndrăznea să o înfrunte pe şefa de cameră. Şefa decretase o regulă stupidă, mai ales într-o celulă de bătrîne şi bolnave. Nimeni nu avea voie să se ducă la „colţ" în timpul nopţii. De la zece seara la cinci dimineaţa. Fireşte, această interdicţie nu putea fi întotdeauna respectata. Dar croitoreasa era răutăcioasă şi avea gura rea. Bătrîna aştepta, deci, scularea, pentru a porni săgeată si a ajunge prinia la „colţ".
Aştepta, apoi, răbdătoare, rîndul ei de a se spăla pe mîini şi pe obraz. Pentru nimic în lume nu s-ar fi atins de felia subţirică de pîine, fără cîteva picături de apă pe ochi, pe gură şi pe mîini. Pentru că mîinile ei atingeau, ochii ei vedeau, gura ei primea hrana cea mai sfîntă, aleasă de însuşi Domnul nostru pentra a-L întruchipa. Pîinea noastră cea de toate zilele. Bătrîna nu era doar foarte săracă, dar mai şî venea dintr-tin sat de deal. Acolo unde grîul nu creşte. Un lan de porumb era baza
hranei ei şi a bărbatului ei. Pîine nu se vindea în dugheana din satul lor. Pînă şi azi, numai în satele mari se găseşte cîte o brutărie comunală. Cu puţinii ei gologani nu-şi putea cumpăra decît sarea, gazul, uleiul şi chibriturile, adică cele absolut indispensabile. Oamenii din sat cumpărau saci de făină la marile târguri deschise la date fixe pe lîngă oraşe sau comune mari şi tărăncile frămîn-tau pîinea săptămînal. Izul marilor pîini rotunde, cu coaja aurie, abia ieşite din cuptor, mai păstrează şi azi pentru mine acelaşi farmec vrăjit.
înţelegeam bucuria ţărăncii. în fiecare dimineaţă, fie ploaie, fie vînt, era sigură că va primi feliuţa de pîine pe care noi, celelalte, o priveam cu dispreţ, pentru că nu reuşea decît să ne aţîţe foamea. Dar bătrîna ţărancă o mînca încet, cu evlavie, cu bucuria mereu nouă a unui miracol zilnic.
Doamna K. — Trebuia să iasă din puşcărie peste trei luni. Mă luă de-o parte şi, bazîndu-se pe prietenia mea pentru Dede, îmi ceru, de-a dreptul, să-mi împart regimul medical cu ea. Pentru a-mi cîştiga bunăvoinţa, mă asigură că se simte foarte slăbită, aproape muribundă. Nu-şi va putea ţine făgăduiala făcută lui Dede de a-i căuta fetele şi de a le ajuta decît dacă pe ea o voi ajuta eu să supravieţuiască, hrănind-o. M-am lăsat prinsă de şiretenia ei, lipsindu-le pe toate cele care ar fi putut primi, rînd pe rînd, cîte ceva din porţia mea. Nu pot spune, totuşi, că îmi pare rău pentru că, ieşind din puşcărie, doamna K s-a dus la părinţii mei să le spună că mai sînt în viaţă, în pofida interzicerii de a vizita familiile tovarăşelor de penitenciar. Interzicere aspru notificată fiecăreia la eliberare.
Croitoreasa — şejă a camerei. — Nu am păstrat decît o amintire, în ceea ce o priveşte. M-a învăţat să însăilez într-un chip profesional. Două puncte mici şi peste doi centimetri alte două puncte mici etc. Era, totuşi, ceva
171
pozitiv şi care a întipărit-o pentru totdeauna în memoria mea.
Prima văduvă de general. — Condamnată la cinci ani de detenţie de pe urma primei prezentări de modă la Bucureşti, în era comunistă. Eveniment remarcabil şi ale cărei laude în presă fuseseră, desigur, ditirambice. Ocazie pentru ziarişti de a scrie articole elogioase, fără prea multe remuşcări.
La finalul prezentării, spectatorilor li s-a înmînat o carte poştală, ou rugămintea de a-şi comunica impresiile şi criticile. Doamna general îşi manifestase naiv impresiile cu sinceritate. Modelele prezentate — a scris ea — erau într-adevăr foarte frumoase. Dar ea gîndea că în actualul moment problema cea mai urgentă era proasta calitate a legumelor şi fructelor de la aprozaruri, magazinele statului. Altele, de altminteri, nici nu existau. Moda putea să aştepte, spunea ea, zile mai bune. Acum, era nevoită, timp de cinci ani, să-şi corecteze lipsa de nivel politic.
Cînd, într-o seară, în urma unei pene de electricitate, celula a rămas timp de jumătate de oră fără lumină, ea nu a putut rezista ispitei unei bucăţi de pîine ce se afla pe patul meu. Am înţeles, din proprie experienţă, cît de groaznic de înfometată se simţea biata femeie şi mi-a fost tare milă de ea.
A doua văduvă de general. — O femeie plăcută şi bine crescută. în tinereţe trebuie să fi fost foarte frumoasă, şi în libertate ar fi arătat încă foarte bine. Nu avea prea mult peste şaizeci de ani şi dorea cu disperare să păstreze cît mai nealterate urmele de frumuseţe rămase.
Condamnarea o despărţise de un prieten mult iubit şi ceva mai tînăr decît ea. Era încredinţată că el o aşteaptă cu nerăbdare şi credinţă. în dorinţa ei fierbinte de a nu-1 dezamăgi la întîlnirea lor viitoare, îşi masa
în fiecare dimineaţă obrajii, frămîntîndu-i zilnic cu buricele degetelor.
Regimul meu T.B.C. îmi dădea dreptul săptămînal la cincizeci de grame de margarina. Cînd îl primeam, privirile tuturora erau magnetic atrase de cubuleţul gălbui, într-o dimineaţă cînd, o dată cu pîinea şi cafeaua am primit şi margarina, mi-a atras atenţia o ciudată manevră a doamnei general. Făcea un pas spre mine, se oprea, părea că se codeşte, mai făcea un pas şi se tot apropia de mine.
împărţisem deja aproape toată margarina. Cam o treime doamnei K şi altor trei femei cîte un bob cît mazărea, cînd ea a ajuns lîngă mine. Zîmbindu-mi galeş, roşindu-se nemaiputînd rezista ispitei, m-a rugat să-i dau şi ei puţină margarina.
— Oh ! doar puţină de tot, cît un vîrf de deget, ştiţi... pentru masajul meu facial.
L-a primit, bineînţeles, şi am fost obligată să-i admir forţa de caracter. Nici ou un vîrf de limbă n-a încercat să simtă gustul mult rîvnitei margarine. A întins-o toată, drăgăstos şi cu multă bucurie, pe obrajii ei palizi. Care om liberi poate înţelege pe deplin o asemenea ofrandă dragostei ?
Mama şi fată. Au fost nebuni sau au fost sadici judecătorii care au trimis la puşcărie o nenorocită de femeie de peste optzeci şi cinci de ani, pe jumătate sclerozată ? închizînd-o şi pe fata ei, mamă a unui student urmărit de poliţie pentru participarea la o manifestaţie naţionalistă studenţească. Bunica şi mama studentului, în speranţa că vor veni americanii să ne salveze, l-a ţinut ascuns doi ani. Dar americanii aveau alte treburi mult mai importante decît să sosească la noi, aşa că în locul lor au sosit arestarea, procesul şi condamnarea. Dacă s-ar fi predat, băiatul scăpa cu un an-doi de puşcărie. Mama lui şi bunica iubitoare au primit cîte zece ani fiecare.
Bătrînă doamnă îşi petrecuse pe vremuri anotimpurile reci la Paris şi pe Coasta de Azur. Cînd mintea ei scutura uneori ceţurile în care o învăluiseră anii şi ne-
172
173
cazurile, primele amintiri care îşi făceau drum spre lamina erau crîmpeie ale trăirilor ei pariziene. începea să fredoneze frînturi de melodii auzite prin cabarete şi teatre de varietăţi, ale căror texte în doi peri aproape nimeni nu le înţelegea în celulă. Dar, cu un echilibru instabil, încerca să mimeze şi cîţiva paşi de dans, cu aruncări de picioare şi ţopăituri ridicole. Fata ei îşi petrecea vremea încercînd să o liniştească şi luptînd împotriva celor mai tinere din celulă care se distrau pro-vocînd smintelile bătrinei doamne. Dar mai gravă decît scleroza era permanenta ei foame ; aproape că fata se lăsa să moară de foame, oferindu-i gamela ei, abia începută, cînd bătrîna, după ce înfuleca porţia ei pe nerăsuflate, începea să urle : „Mi-e foame ! Mi-e foame !... Foame !"
hotărăsc. Să mă decid să-i pun această întrebare co-mandantului.
— Strînge-ţi repede lucrurile şi vino după mine ! O miliţianca deschisese uşa. Mă privise şi mie mi se
adresase. Nu aveam nimic de strîns. Am luat săculeţul conţinînd toată averea mea : şervetul şi bucăţica de săpun. Pe pragul uşii, înainte de a urma miliţianca, nu am avut decît timpul să adresez femeilor de care mă despărţeam urarea tuturor despărţirilor, dar atît de nepotrivită în acest caz :
— Rămîneţi sănătoase !
Mă simţeam iar foarte nefericită. Foarte singură. Na puteam nici să mă concentrez, făcînd abstracţie de prezenţa lor, nici să particip la vieţile lor.
Majoritatea femeilor aveau voie să stea culcate. Cele mai multe nu deschideau gura decît pentru a-şi sorbi zgomotos conţinutul lingurilor de supă. Dar dacă totuşi regăsesc unele imagini şi întîmplări ale tovarăşelor mele, pe mine nu mă pot regăsi. Nu îmi pot, defel, aduce aminte cum am trăit timp de cîteva luni. Din toţi cei doisprezece ani de închisoare reprezenta singura adevărată pată neagră.
îmi amintesc doar o problemă ce începea să mă fră-mînte. Aveam înaintea mea încă doi ani de executat. Deşi cu plămînii bolnavi, eram sigură că voi ajunge şi la capătul lor. Dar cei doi ani ridicau o întrebare arzătoare. Doi ani sau doi ani şi jumătate ?
Nu cunoşteam legile. Fusesem arestată, o dată în 1948 şi reţinută şase luni. îmi dăduseră drumul. în 1950, pe baza scenariului născocit de Herbert Silber, arestare definitivă şi condamnare la 12 ani. Dacă primele şase luni îmi erau socotite, mă eliberau în iulie 1961. Dacă nu, în ianuarie 1962. Gîndul a o sută optzeci de zile suplimentare era foarte greu de suportat. Trebuia să mă
174
A CINCEA   ŞI ULTIMA MEA CELULĂ  
Miliţianca înaintează pe culoarul stîng al clădirii. Deschide uşa ultimei celule, nr. 1. Abia i-am păşit pragul şi mă întîmpină strigăte de bucurie. O voce strigă : „E Lena !u Femeile se bulucesc în jurul meu, îmi sar de gît. Mă simt înăbuşită sub îmbrăţişări ! Emoţia este generală şi sînt şi eu extrem de emoţionată. Nu, nu sînt singură. Aici, am regăsit prietene. Sincere. Necazurile, lupta dusă împreună pentru a supravieţui, doar atît, a supravieţui, prin solidaritate şi într-ajutor a făurit între noi legături indestructibile. Facem parte, vom face parte pînă la moarte, din marea familie a celor „în-afara-legii". Clanul secret şi obscur al deţinuţilor politici. Ştiu că în orice loc, chiar la capătul lumii, ne vom simţi alături, noi toţi cei care am fost chinuiţi în lumea subterană a celulelor şi a carcerelor. Ştiu că nici unul din vechii noştri prieteni nu va ajunge niciodată să ne înţeleagă, aşa cum, peste tot şi oricînd, ne vom înţelege noi între noi.
Depăşind diferenţele sociale şi culturale, vom fi fraţi şi surori, nu prin sînge, ci prin legături afective de suferinţe comune şi de rezistenţă împotriva Răului. Nu .pretind că toate cele cîteva sute de Temei cu care am convieţuit în penitenciar au devenit prietenele mele... Eram mult prea diferite din mult prea multe puncte de vedere. Dar, cu toate deosebirile, în pofida firilor noastre adeseori opuse, a neînţelegerilor provocate de permanenta noastră promiscuitate, pe deasupra tuturor acestor piedici, formam un bloc unit şi solidar cînd nevoia de
177
solidaritate se făcea teminic simţită împotriva duşmanilor noştri.
Am regăsit-o pe Dede, pe cele două cumnate — Marta şi Ani — pe jurnalistă, pe Lizi, studenta în medicină, călugăriţele catolice, pe Nicole şi Betina şi încă multe din cele cunoscute în precedentele celule.
Am întâlnit pentru prima dată femei ale căror chipuri nu le văzusem niciodată, ale căror voci nu le auzisem, dar cu care vorbisem la perete şi prin reţeaua poştală.
Marga, cea care răspunsese la apelul lansat în prima mea celulă şi cu care păstrasem un contact amical prin poştele schimbate. Ani S., cu care vorbisem mult la perete şi sora ei, B. Am văzut-o pentru prima oară pe S, draga mea vecină din ultimul meu an de singurătate.
■ Am făcut cunoştinţă cu numeroase altele, total necunoscute mie pînă atunci. Am dat de o atmosferă cu totul diferită de celelalte, mai toate femeile aici fiind intelectuale. Profesoare, scriitoare, cadre superioare, funcţionare de ambasade străine, licenţiate, studente, mare şi mai mică burghezie şi doar Cîteva, puţine, femei mai simple.
Mă aflam printre aristocratele penitenciarului. Celula de înaltă trădare...
înaltă trădare !... Numai şase din cele prezente în celulă au avut mai mult sau mai puţin o activitate încadrată în- acest articol al justiţiei comuniste. Celelalte... Cum eu însămi purtam această etichetă fără a o merita întru nimic şi ele, desigur, se aflau în aceeaşi situaţie.
Curiozitatea nu m-a împins să pun întrebări indiscrete. Deci, nu cunosc din viaţa şi din procesele acestor noi relaţii ale mele decît atît cît simţeau ele nevoia să povestească. Din toate cele auzite, este cert că am uitat o foarte mare parte. Treizeci de ani trecuţi de atunci ar fi un motiv valabil. Al doilea motiv, lipsa de interes ale Celor povestite sau imaginaţia prea bogată a povestitoarelor. Nu-şi narau viaţa aşa cum fusese, ci aşa cum ar fi
dorit ele să fie. O anume Cezara m-a amuzat, într-adevăr, prin romanul extravagant a cărui eroină se pretindea. Totuşi, unele întîmplări cu totul neobişnuite mi-au rămas în memorie, ca şi tot ce mi-au mărturisit femeile de care m-am simţit apropiată.
Se aflau în celulă două femei într-adevăr inteligente şi culte. Măria Golescu şi Madeleine Cancicov. Le pomenesc numele reale pentru că astăzi nu mai sînt prezente decît în memoria sau inimile noastre. Aveau amîndouă mulţi ani de condamnare efectuaţi. Erau suferinde şi obosite. Aveau deja un mic grup de relaţii vechi. Eu, la rîndul meu, regăsisem pe multe din prietenele mele. De altminteri, celula noastră era împărţită în două cartiere. La dreapta uşii — cartierul cult, cu cele două mai înainte citate şi cu vreo alte zece femei legate între ele de an£ grei petrecuţi împreună. La stânga celulei, cartierul popular. Patul meu se afla în centrul acestui cartier, unde le-au regăsit pe Dede şi celelalte. M-au primit cu bucurie printre ele.
Din cauza picioarelor mele foarte şubrede, — am aflat doar la ieşirea din penitenciar că oasele mele pierduseră o mare parte din calciu, plecat să cicatrizeze cavernele plămînilor — circulam foarte puţin prin celulă.
Uneori, după masa de seară, Marga mă purta de braţ în spaţiul central al celulei, dar oboseam repede. Cum nu am vrut nici să-mi jignesc prietenele, părăsindu-le pentru a mă infiltra într-un mediu mai intelectual, nu am avut prea multe prilejuri de contact cu cartierul elegant al celulei.
Dar discreţia mea ar putea avea şi o rădăcină mult mai adâncă. Realul snobism intelectual al tinereţii mele se topise aproape de tot. Contactul meu cu viaţa satului în cursul monografiilor, cei opt ani de singurătate şi prima mea celulă sînt vinovate de antiintelectualismul meu de atunci şi, ca să fiu foarte sinceră, şi de acum. Am ajuns să dau mult mai mare preţ pe calităţile morale ale oamenilor decît pe calităţile lor intelectuale.
Am reluat relaţiile amicale cu Dede. în ultima celulă mă gîndisem mult la ea. Ajunsesem să acuz purtarea ei sau, mai precis, să o înţeleg. Să apreciez firea ei simplă, cinstită, fără complicaţii psihologice. îşi iubea bărbatul,
178
179
fetele, familia. Eram singurul ei orizont, singura ei nevoie, singura fericire dorită. A lăsa să pătrundă străini în inima ei, i se părea a comite o trădare. Cred că îşi făurise şi o credinţă, dătătoare de speranţă. Căutase să se convingă că numai dacă va trăi înstrăinată de lumea puşcăriei, cu mintea şi inima ei integral concentrate asupra familiei ei, va primi răsplata regăsirii şi a fericirii viitoare.
Marga, sub o aparenţă veselă şi frivolă, avea un caracter ferm şi de o mare corectitudine. Era iubită de toate femeile de la Mislea, unde fusese şefa unui atelier de croit cămăşi bărbăteşti. Acolo fusese mereu gata să acopere lipsurile deţinutelor-muncitoare. Ca şefă de cameră în penitenciarul nostru, acumulase foarte multe zile de pedeapsă din cauza încălcărilor de regulament, pe care nu numai că le tolera, ci le şi încuraja. Se întorcea în celulă, flămîndă şi murdară, dar tot cu zîmbetul pe buze şi viaţa în celulă continua fără constrîngeri şi cu noi pedepse pentru şefă. Era una din cele mai apolitice femei condamnate „politic". De fapt, ea fusese condamnată la zece ani în locul bărbatului ei, fugit în străinătate, şi care o ducea acolo cît se poate de bine.
Nicole. Tot fostului ei soţ îi datora şi ea puşcăria. Nicole făcuse parte din tineretul monden al Bucureştiu-lui dintre cele două războaie. Din motive 'familiale pe care nu le voi pomeni, se retrăsese în Moldova, la moşia părinţilor ei. Muncise cot la cot cu ţăranii pentru a stoarce din pămînt întreţinerea familiei rămasă la Bucureşti, în timpul războiului fusese infirmieră şi şofer de ambulanţă pe front. După război, soţul ei divorţase pentru o altă femeie cu care fugise în străinătate. Naţionalizarea o lăsase săracă. iPentru a o ajuta, fostul soţ îi trimitea pe ascuns mici sume de bani. O rudă, din gelozie, o denunţase... Vorbea o franceză uimitoare, pe lîngă o limbă românească plină de pitoresc, aproape ţărănească. Eram plină de admiraţie pentru hazul cu care reuşea să aibă mereu ultimul cuvînt în desele ei înfruntări cu colege de celulă.
180
La sosirea mea, o problemă spinoasă despărţea femeile în două tabere adverse. Se înfruntau, perorau, argumentau, se contraziceau şi adesea se certau. Problema în litigiu ? Tineta şi fereastra. Nicole şi adeptele ei luptau pentru ca fereastra de lîngă tinetă să fie permanent deschisă, vară şi iarnă. Ce era de preferat ? Frigul sau mirosul tinetei ? Nicole era potrivnică mirosului. Adversarele, frigului. Am picat printre ele în toiul discuţiilor. Tabăra ferestrei închise avea o redutabilă preşedintă în persoana Măriei Golescu. Spre satisfacţia friguroaselor declarase că nici un miros, cît de pestilenţial, nu a provocat niciodată o răceală şi, de altminteri, nici o altă boală. Cî te poţi obişnui cu orice miros, ba, mai mult, după zece minute de acomodare rili- îl mai simţi chiar deioc. Dădea exemple peremptorii : fermentarea tutunului, tăbăcăriile etc.
Mirosul, ca şi văzul, auzul, pipăitul şi gustul depind de diferitele grade de sensibilitate ale fiecăruia. Pesemne că simţul mirosului grupului Nicole era mai subtil decît a grupului Golescu. Din prima zi mi s-a impus să-mi definesc' clar poziţia. Fără ocolişuri. Pentru sau contra. Deschisă sau închisă.
— Deschisă !
Trec, deci, cu toată autoritatea conferită de anii mulţi de detenţie, de antecedentele solitare, de prietenele mele şi de prietenia şefei de cameră, în clanul lui Nicole. După dezbateri prelungite am pus pe picioare o „înţelegere cordială". Aproape deschisă, deci, aproape închisă. Ieşeam învingătoare. Fereastra rămînea pe jumătate deschisă. Eram triumfătoare. Fereastra era pe jumătate închisă şi toată lumea se linişti.
Nicole şi M. Golescu se cunoşteau din copilărie. Făceau parte din aceeaşi lume. Totuşi, erau firi diametral opus? şi Nicole nu avea nici ea legături cu cartierul elegant al celulei. Totala ei lipsă de snobism mi se părea o preţioasă calitate. Am rămas foarte apropiate şi în libertate, pînă la moartea ei.
Stana. — Povestea Stanei merită să fie povestită doar pentru macabrul ei aspect de roman negru. Renunţase, tînără încă, la meseria ei de actriţă, pentru a se căsători a doua oară cu directorul unei societăţi petroliere.
181
La venirea comuniştilor, la gîndul că ar putea fi arestat pentru că lucra cu capital englez, se ascunsese în căsuţa unei văduve mai în vîrstă. Plătea destul de scump întreţinerea, dar şi mai scump discreţia doamnei. Stana venea uneori în timpul nopţii în acest cartier popular depărtat de centru să-şi viziteze soţul. Interogată odată de poliţie, declarase că soţul o părăsise pentru a fugi în străinătate şi că de la plecarea lui şi naţionalizare, ea căuta de lucru pentru a-şi cîştiga traiul. Fu lăsată în pace.
După doi ani, chemată urgent, o găsi pe doamna B, gazda soţului, plîngînd de supărare şi groază. El avusese un stop cardiac. Murise. în toiul nopţii, amîndouă femeile săpară o groapă într-un garaj din fundul curţii. Pentru a-l putea transporta pînă acolo ele reuşiră, după multe strădanii ,să-l lege pe un scaun şi, mai împingînd, mai săltînd scaunul pe care se bălăngănea, gata să cadă mortul, au ajuns cu bine la garaj, au basculat trupul în groapă, l-au acoperit cu pămînt şi Dumnezeu să-1 ierte...
Stana găsi foarte greu un loc de muncă. Greutatea unui fugar atîrna greu asupra biografiei cerute, chiar dacă nevasta rămăsese în ţară, părăsită. Nu i se oferi decît o maşină de cusut într-o fabrică de mezeluri. Cosea maţe pentru salamuri şi cîrnaţi.
Cinci ani mai tîrziu a fost arestat un prieten al mortului, în timpul anchetei, vorbind, pentru a se apăra, vrute şi nevrute, el făcu aluzie la dispariţia lui T. Urmară o anchetă, două arestări, mărturisiri şi condamna-pentru Vatican — ascultau şi ele povestirile mele. Dacă trădare a fost, o fi fost cel mult a soţului faţă de soţia lui. Noaptea toate pisicile sînt negre... Trădare sau nu, erau în celulă împreună pentru mult timp.
Am început să povestesc. Am avut nevoie de o mare doză de voinţă pentru a-mi învinge complexele şi a găsi curajul de a înfrunta un auditoriu nou şi atît de cultivat.
„La urma urmei — mi-am spus— nu eşti scriitoare, eşti pictor. Dacă le vei surprinde zîmbind ironic la greşe-
lile tale de sintaxă, spune-le să binevoiască să-şi dea ele osteneala de a povesti în locul tău." Căci erau cel puţin cinci în celulă care ar fi putut-o face mult mai bine decît mine. Dar, sincer vorbind, îmi făcea plăcere să povestesc. Să urmăresc pe chipuri reflexul cuvintelor mele. Deci, vechile mele auditoare insistînd, mi-am depăşit vanitatea deşartă şi după-masă, timp de două ore, dădeam frîu liber imaginaţiei, cînd, adeseori, memoria mă trăda.
Excelentă terapie. Avînd regim T.B.C, aveam voie să mă culc la ora opt seara, cu două ore înaintea celorlalte. Puteam, deci, să-mi recuperez oboseala. Permanenta preocupare de pregătire a episodului următor' — toate povestirile fiind transformate în seriale — îmi aduceau un ajutor esenţial. Uitam realitatea celulei. Regăseam evadarea. A broda pe un firicel de subiect, păstrat de ani de zile în memorie, dialoguri şi descrieri în stare să reţină atenţia timp de două ore, era o sfidare pe care singură mi-o adresam şi trebuia s-o înving. Era şi o scuză pentru a mă retrage din agitaţia celulei şi a reînnoda cu poezia. Nu am memorat cele citeva poezii duse pînă la capăt. îmi amintesc tema unui dialog între „eu" şi „mine", două voci luptîndu-se în conştiinţa mea. Dar versificaţia am uitat-o.
Femeile preferau romanele de dragoste. Dar patru călugăriţe, condamnate pentru înaltă trădare — spionaj pentru Vatican — ascultau şi ele povestirile mele. Dacă erau sau nu neprihănite, era treaba lor, dar, în tot cazul, eu eram obligată să le acord beneficiul îndoielii şi să le respect inocenţa sau ipocrizia. Cum să povesteşti cu maximă decenţă un roman ca cel al lui Charles Plisnier, „Căsătorii" ? Tot subiectul cărţii nu este decît autopsia a trei tipuri de căsătorie. Din dragoste, din interes sau doar din atracţie sexuală ? Trebuia să-mi cîntăresc cuvintele, să mă apropii de subiect cu aluzii uşoare şi, mai degrabă, să insinuez, decît să descriu. Memoria mea fiind vizuală, cînd citesc un roman, personaje şi decoruri se ridică dintre file şi îşi găsesc un misterios adăpost în mintea mea.
182
183
Una din cele două surori povestea, cîteodată, romane englezeşti, gen Walter Scott. Era de o uimitoare precizie, întrebînd-o cum îi era cu putinţă să descrie atît de precis amănunte de costume, arme şi decoruri, îmi răspunse că nu făcea decît să traducă în româneşte, pagină după pagină, textul englez imprimat în memoria ei. Eu vedeam imagini. Ea vedea cuvinte...
Dar nu-şi amintea, astfel, decît romanele citite în anii tinereţii ei, între cincisprezece şi douăzeci de ani. Noi, toate, o ascultam cu mare plăcere. Dar romanele nu erau singurul serviciu adus de ea femeilor. Lecţiile ei de engleză erau foarte apreciate de mai toate cele tinere din celulă. Poezia „If" de Kipling avea un enorm succes. Toate elevele se străduiau să o memoreze, chiar dacă nu înţelegeau decît jumătate din cuvinte şi le pronunţau... româneşte.
O priveam uneori de departe, ascuiizînd cu mîna mea întinsă o parte din chipul ei. Nu doream să-i văd decît ochii şi mai ales sprîncenele atît de asemănătoare cu cele ale surorii mele mai mari. Asemănare datorată, poate, şi miopiei mele şi principal motiv al simpatiei ce mi-o inspira.
O cunoscusem în 1956, prin perete. Reîntoarsă de la Bucureşti, unde fusese dusă pentru un supliment de anchetă, a fost plasată împreună cu cîteva noi condamnate în carantină, în celula 12, vecină cu a mea. îşi petrecea timpul punîndu-le întrebări despre viaţa actuală a ţârii. De îndată ce afla ceva interesant sau hazliu, trecea la perete, îmi comunica informaţia, eu, la rîndul meu la peretele opus, o comunicam lui S.S., schimba peretele şi pasa informaţia mai departe vecinelor ei, condamnatele pe viaţă şi astfel, din perete în perete, în foarte scurt timp o afla jumătate din penitenciar. Din cauza scării care tăia firul telefonic mai departe prin ziduri, dacă vestea era foarte importantă era transmisă mai tardiv prin poştă.
Din păcate, noile condamnate erau femei inculte şi nu ştiau să vorbească decît de greutăţile de aprovizionare şi de preţurile alimentelor.
în iarnă, celula noastră primi importanta sarcină de a spăla rufăria penitenciarului. Dar şi rufăria de corp a soldaţilor asigurînd paza penitenciarului şi a pompierilor din oraş. Dede, numită şefă de echipă, alesese pe Ani şi Marta, amîndouă înalte şi voinice, pe Stana şi pe a patra femeie, marinar pe vasul soţului ei, un şlep transpor-tînd cărbuni pe Dunăre. Femeie de treabă şi de bun simţ, avînd o condamnare mică, se resemnase şi nu-şi pierduse nici curajul şi nici buna dispoziţie. Ele toate acceptară propunerea lui Dede de a mă coopta în echipă, nu pentru inexistenta mea eficacitate, ci din prietenie. Drept recompensă pentru orele de uitare procurate de poveştile mele. M-au onorat chiar cu un titlu. Eram responsabila cazanului cu apă caldă.
A ieşi din celulă de la 8 dimineaţa la şase seara, făcea cît trei zile de vacanţă. Oboseala nu speria echipa. Din contră, a munci, a-şi arăta priceperea le făcea plăcere. Aveam, deci, „noroc" ! Eu, mai ales, care abia mă ţineam pe picioare. Părăsim, deci, celula sub privirile de invidie ale unora, de milă, ale altora.
Spălătoria. — Un subsol destul de mare, mai mult lung decît lat. Trei mari căzi adinei de ciment, cu robinete de apă caldă şi rece. Cîteva coveţi de lemn. într-un colţ, coşuri de răchită. în fund, un mare cazan. Cazanul meu. Aşezată pe un scăunel, aveam sercina de a aprinde focul cu lopata de cărbuni încinşi, aduşi de miliţianca şi cu lemnele aşezate lîngă mine. Singura mea sarcină să întreţin focul. Puteam, între timp, admira activitatea ordonată a gospodinelor. Păreau fericite, alegând rufăria, punînd la muiat cearceafurile într-una din căzile pline cu apă rece. Despărţind în teancuri diferitele articole de rufărie masculină şi cînd apa se încălzise în cazan, fericite de a-şi" înfunda braţele în apă caldă şi în spuma de săpun.
Era o muncă obositoare şi nu primeam nici un surplus de hrană. Dar puteam vorbi tare. Nici o vizetă nu se deschidea şi, spre seară, norma zilei spălată, clătită, scuturată şi împăturită era aşezată în coşurile de răchită.
184
185
Tot lungul zilei adăstam acest moment final. Atunci, umpleam cu apă caldă una din căzile de ciment, temeinic clătită şi, două cîte două, după o serioasă primă spălare într-o covată, ne înfundam cu beatitudine în apa caldă. Cîte două deodată, pentru că nu aveam nici prea mult timp, nici apă caldă suficientă pentru a goli şi,a umple cada de şase ori.
Dar era prima noastră baie de ani de zile şi nu ne dădea mîna să mai facem şi nazuri. A-ţi simţi trupul destins, muşchii relaxaţi, căldura apei învăluindu-te de peste tot, merita cu prisosinţă o derogare de la legile igienei. Cada era mare. Cu puţină atenţie trupurile noastre nici măcar nu se atingeau şi ne spălasem înainte cu săpun. Cada nu era pentru noi decît o minunată piscină, un loc de desfătare şi în tot cazul, prima mea baie după zece ani.
A doua zi, ritmul lucrului fu, de comun acord, înce-^ tinit, pentru a putea beneficia de o a treia zi de spălătorie şi mai ales de o a treia baie.
A spăla rufărie de pat era o muncă destul ale curată, dar a spăla izmene soldăţeşti ridica unele probleme pev nibile. Totuşi, timp de mai multe luni, de două oii pe lună, echipa îşi continuă munca, cu plăcere. Pompierii ne trimiteau la spălat rufele lor în saci mari şi de obicei, într-un săculeţ, găseam săpunul lor şi o cantitate mică de sodă. într-o dimineaţă, însă, săpunul şi soda fuseseră învelite într-o bucată de ziar. O jumătate de pagină uscată şi curată. îngrozitor de emoţionate, cu frica sosirii inopinate a miliţiencei, am hotărît ca ele să-şi continue munca, în timp ce eu, aşezată cu spatele spre uşă, pe scăunelul meu în faţa cazanului, să parcurg ziarul cît mai iute şi să le citesc tare textele mai interesante. Pe una din feţele foii, îmi amintesc foarte 'bine că mi-am trecut ochii peste un plicticos articol cu „prer ţioase indicaţii" în legătură cu agricultura. Dar pe faţa opusă, la o rubrică de scurte informaţii, am găsit cîteva rânduri, de graţia divină adresată mie, personal. Un dar ceresc, spre potolirea, în sfîrşit, a unei dureroase griji ce-mi apăsase inima în toţi aceşti ani. îmi obosisem voinţa, obligînd-o să înăbuşească o întrebare cu imposi-r bil răspuns. Oare profesorul şi academicianul Grigore Moisil, cumnatul meu, suferise în cariera lui de pe urma
arestării mele ? Şi, împreună cu el, sora mea si familiile noastre ?
Dar prima informaţie din rubrică îmi aducea nesperatul răspuns. Anunţa plecarea academicianului Grigore Moisil, însoţit de alţi doi profesori, la un congres de matematică în Statele Unite ale Americii i Toate femeile s-au bucurat şi ele de bucuria mea. Vestea fu primită şi în celulă cu aceeaşi emoţie, dar odată emoţia calmată, au urmat diferite comentarii.
Optimiste — în România erau îngrădite plecările în străinătate.
— Rudele condamnaţilor politici nu erau toate persecutate.
— Academia  Română  nu fusese desfiinţată. Pesimiste — America invita la congrese cetăţeni ai
unor ţări socialiste.
— America întreţinea legături cordiale cu România, condusă de comunişti.
Concluzie — O bucurie puţin tristă., pentru noi.
O iarnă geroasă. Atmosfera celulei, încă şi mai mo-horîtă datorită frigului, era uneori străbătută de descărcări electrice, dar aceste defulări ale unora dintre femeile incapabile de a-şi controla nervii exacerbaţi erau uneori- chiar hazlii. între Nicole şi Betina o guerilă îşi desfăşura episoadele burleşti. Nicole, dotată cu mult sânge rece, ştia cu precizie cum s-o scoată din fire pe biata Salomea şi s-o facă să se avînte în ceartă cu epitete nu tocmai cuviincioase. Betina era brună, slabă, mai mult nervoasă decît rea, dar permanent cicălitoare şi, mai ales, pisăloagă. Se simţea mereu, cu sau fără motiv, frustrată. îi plăcea la nebunie să protesteze şi prin văicărelile, tînguirile, intrigile, calomniile şi acuzaţiile ei, era pentru noi „Scorpia" din interiorul celulei, mult mai otrăvitoare decît „Scorpia" din exterior. Fusese chiar condamnată o dată de femei la o carantină verbală. Una din cele mai greu suportabile pedepse impusă de tribunalul femeilor uneia din tovarăşele lor. Pe timp limitat, trei zile pînă la o săptămînă, nimeni nu-i lua pre-
186
187
zenţa în seamă. Nimeni nu-i vorbea. Nimeni nu-i răspundea, într-un spaţiu închis, în care singura activitate era conversaţia, a fi obligată să taci sub oprobiu era greu de îndurat. Le-am auzit pe femei vorbind şi de o altă pedeapsă, dar pronunţată numai împotriva celor vinovate de greşala cea mai gravă, conform codului penal al deţinuţilor : delaţiunea cu urmări grave. Vinovatei i se arunca o pătură peste cap şi femeile aveau dreptul, aproape datoria, de a se răzbuna. Bătută măr, nu putea denunţa pe nimeni. Nu^şi văzuse agresoarele.
Dar certurile între Nicole şi Betina nu depăşeau niciodată graniţele unui joc burlesc. Nu erau decît două actriţe talentate care-şi debitau rolurile spre amuzamentul nostru. Totul devenea tragedie antică la Betina şi comedie bufă la Nicole. întîmplarea le aşezase în două paturi alăturate, la parter. Nicole, exact sub patul meu de la etaj. Cînd barometrul arăta „furtună", un prosop era agăţat între cele două paturi. Dar cînd arăta „timp frumos", apăreau momente de acalmie, dar tot pe plan artistic.
La insistenta noastră invitaţie, dansau împreună un tango „apache". Nicole, în postura bărbatului, putea atunci să-şi chinuiască în voie partenera, obligîud-o la cele-mai acrobatice figuri. Ba o împingea cit colo, ba o atrăgea cu putere, o trîntea la pămînt, o ridica, o împingea iar şi Betina, stacojie, despletită şi gîfîitoare, dar mîndră de a-şi dovedi graţia şi supleţea, mai găsea puterea să geamă o melodie de tango.
Vîrsta lor, uniforma, slăbiciunea, două schelete deghizate în sperietoare, scălămbăindu-se într-un bîrlog de vrăjitoare.
întrerup capitolul „Betina". Simt nevoia unei digresiuni. A începe să scrii spre sfîrşitul vieţii, la o vîrstă înaintată, este un pariu pierdut dinainte. O stiu. O simt. Atunci, o repet, la ce bun să mă chinuiesc mai departe ? De ce? De ce atîta caznă pentru a retrăi zilele demult trecute ale penitenciarului ?
188
Acum treizeci de ani, în puşcărie îmi născoceam tot felul de complicaţii, în urma cărora îmi bătea inima, mai să plesnească de teamă. Dar atunci eram încă tînâră şi nu-mi puteam stăpîni efervescenţa.
Dar azi, de ce nu sînt în stare să accept adormirea progresivă, liniştea călduţă şi uitarea ? înţelepciunea ar trebui să mă ducă la renunţare. Dar eu nu sînt înţeleaptă. Nu e cuminte tot omul la vrere şi cuvîntul „bă-trîneţe" nu este decît foarte rar sinonim cu „înţelepciune".
Mă voi strădui, deci, mai departe să duc la bun sfîr-şit această uriaşă „poştă", pe care o voi trimite cu aceleaşi emoţie şi teamă, ca şi telegraficele mele poşte lipite cu săpun, ici şi colo, purtătoare de prietenie şi speranţe. Voi continua, pînă la capăt, în pofida certitudinii că nu sînt în stare să fac simţită, reală şi prezentă, viaţa noastră acolo. în tot golul ei, toată jalea şi intolerabila ei mizerie.
O plută încărcată peste măsură pe o mare veşnic nemişcată, sub un tavan de nori negri, nebătuţi de vînturi şi cu siguranţa că nici un port nu se va deschide înaintea noastră. Dacă se mai întîmpla, uneori, cîte ceva pe pluta moartă, erau doar întâmplări fără importanţă, fire de pai de care ne agăţăm pentru a ne da iluzia că, totuşi, nu am murit încă şi pentru a nu stinge de tot pîl-pîirea speranţei.
Uneori mă străduiam să cred că nu este real coşmarul acestor zile şi nopţi nesfîrşite. Un simplu produs al imaginaţiei unui autor nebun şi sadic. Purtînd pe ultima filă, ca toate romanele pe ultima lor filă, cuvîntul „sfîrşit".
îmi pare rău că nu găsesc stilul cel mai grăitor pentru a-1 face pe cititor să se înfioare şi să-şi dea seama că el are mai tot timpul motive de bucurie, dar nu ştie să le vadă. Sau nu vrea să le vadă.
Cum poţi să te pretinzi, într-adevăr, nenorocit, cînd cheia casei tale sau chiar numai a odăii tale, tu o ţii în buzunarul tău şi poţi deschide sau închide uşa ta oricînd o doreşti ? Cînd setea ta cu un simplu pahar de apă o poţi atît de lesne potoli? Foamea ta, sătura măcar cu o bucată de pîine. Murdăria ta, o poţi spăla. Cînd o lacrimă de dragoste pierdută este atît de repede uscată de
189
zîmbetul unei dragoste noi. Cînd al tău este şi cerul, ai tăi norii şi soarele şi pomii şi toată frumuseţea pămîn-tului ?
Scriu cu deşartă dorinţă ca viaţa noastră chinuită să fie pentru ceilalţi un imbold, un elan spre cultură şi bucuria de a trăi.
Betina se lăuda cu talentul ei de pianistă. Talentată sau nu, cînta uneori la „pian" pentru noi. După cîteva acorduri, anunţa :
— Fetelor! Azi, voi cînta „Sonata lunii". Melomanele celulei se strîngeau în jurul ei şi Betina începea să-şi legene arpegiile. Cînta, dînd ochii peste cap în pianissime, apoi trîntea cu înflăcărare acordurile, fixînd partitura, atentă la întoarcerea paginilor, împrejurul ei, ascultam desfăşurarea sonatei şi aplaudam doar gestic artista, care saluta, emoţionată.
Fireşte, în celulă, nici pian, nici partitură. Doar mîinile Betinei, degetele ei agile pe care le priveam fascinate alergînd de la un capăt la altul al băncii de lemn. Dar sonata o auzeam, răsunînd în minţile şi inimile noastre, aşa cum o auzisem într-o vreme apusă, cîntată de Cortot sau de Rubinstein, în iubita sală a Atheneului Român. Betina cînta mai departe şi noi nu mai eram nici aici, nici acolo, ci într-o altă lume, atemporală şi de-a pururi singura lume reală.
Biata Betina... Era de ani de zile ferecată. La Mislea fusese introdusă în camera legionarelor. Frica ei la anchete şi dorinţa ei de a cîştiga bunăvoinţa anchetatorilor, turuind vrute şi nevrute despre ea şi despre alţii, fuseseră, pesemne, luate în consideraţie. Dar Salomeea nu era proastă. înţelegând că fusese plasată acolo ca informi*oare, ceru noilor ei colege să se ferească de ea. Le mărturisi că se simţea incapabilă să-şi ţină gura în faţa anchetatorilor şi că, de frică, va repeta tot ce va auzi în celulă Le ruga deci, să fie prudente. Cel mai ciudat în această întîmplare este faptul că Salomea era evreică şi legionarele, antisemite. Totuşi, a fost singura celulă în care Salomea a fost tratată cu multă prietenie.
190
Am petrecut două ierni cu ea şi jurnalista. Cînd cilindrul sobei începea să se încălzească, asistam cu enervare sau făcînd haz, după dispoziţie, la meciul mămăligii prăjite. Cubul, tăiat cu un fir de aţă, într-o duzină de felii, întrecerea începea. Care din cele două va reuşi să lipească pe-cilindru cele mai multe felii de mămăligă. Am fi dorit şi noi, celelalte, să mîncăm o felie bine coaptă sub frumoasa coajă aurie. Dar cum să te iei la întrecere cu aceste două furii ale mămăligilor prăjite ? De mai multe ori- am fost chiar nevoite să le oprim de la o păruială, în litigiu, o biată felie de mămăligă revendicată de ambele flămînde. Era tragic gradul de înfometare, care declanşa în două femei atît de bine crescute şi culte o Ltare luptă meschină şi înjositoare.
Am înnegrit iar hîrtia cu un subiect mărunt şi mes-chrn. Dar aceasta era viaţa noastră... Un şir de zile goale, opedepasă şi, din Cînd în cînd, o întîmplare măruntă şi meschină. Din fericire, lecţiile şi poveştile, cîteva conferinţe, mai aduceau o boare de aer respirabil.
•De cîteva luni, hrana devenea din ce în ce mai proastă. Mămăliga, cîteva zile în şir, a fost delicat colorată în verde. Porumb mucegăit. Cu toată foamea, nimeni nu s-a putut atinge de ea. Dar cea mai gravă problemă ne-a fost pusă de fiertura de arpacaş. Ne obişnuisem cu arpacaşul, deşi nu a făcut nici o dată parte din alimentaţia obişnuită la noi în ţară. Primeam hîrdăul cu arpacaş cu oarecare satisfacţie. Era o hrană curată şi mai consistentă. Brusc, fiertura deveni infectă. Lichidul dintre boabe era lipicios şi de un cenuşiu murdar. Trebuia, totuşi să ne hrănim. Să găsim mijlocul de a spăla arpacaşul. Am întrebuinţat o bucată de pînză curată. Una dintre noi ţinea pînza întinsă, deasupra unui lighean. Alta turna conţinutul gamelei peste pînză şi cu o lingură şi o cănită de apă încerca, pe cît se putea, să elimine cleiul. Volumul porţiei scădea, desigur, la jumătate, dar cel puţin
191
ne rămîneau cîteva linguri de arpacaş curat, putînd fi mincat fără dezgust.
Administraţia, pesemne, mulţumită de activitatea spălătoreselor, ne onoră celula cu o nouă sarcină. Să curăţăm, din cînd în când, hîrdaie de cartofi, pentru supa întregului penitenciar. Ca dovadă de încredere, vreo cincisprezece cuţite au intrat în celulă şi ni s-a dat voie să lucrăm aşezate şi pe paturile superioare. Marga, mereu flămîndă, a avut ideea să guste un cartof, fireşte, crud. Decretă că are un gust de castană şi oferi feliuţe vecinelor ei. Mîndră de aprobarea noastră entuziastă, se sacrifică, gustând fiecare din cartofii pe care îi curăţa Din fericire pentru supa penitenciarului, gustul lor aristocrat, neplăcut. Dar de cîte ori găsea un cartof aritstocrat, îl îl împărţea între noi.
Sarcina de a curăţa morcovi a fost şi mai satisfăcătoare. Mulţi morcovi erau dulci şi delicioşi. Cartofii şi morcovii mîncaţi de noi aveau drept rezultat o supă încă şi mai anemică pentru tot penitenciarul. O ştiam. Dar foamea este un dictator implacabil şi de ani de zile ne era foame.
îmi amintesc de o altă întâmplare alimentară, dar nu mai ştiu în care celulă se petrecuse. Pe o tavă mare de lemn, aduse în triumf, bucăţi de caşcaval. Mari, cam cît două cutii de chibrituri. Nu mai primisem nici o dată pînă acum un asemenea supliment. Pentru că am primit şi supa obişnuită, dar ceva mai chioară decît de obicei. Am înghiţit-o în grabă, pentru a ajunge ceva mai repede la desfătarea brânzei. Dar, vai ! Cu toată foamea noastră, cu toată bunăvoinţa, cu toată funcţionarea prelungită a dinţilor şi a fălcilor noastre, am fost silite să ne lăsăm păgubaşe. Nici una dintre noi nu a izbutit să mestece bucata ei de cauciuc, de bună seamă, deşeu al vreunei fabrici din oraş. De ce să fie aruncat caşcavalul ratat, cînd un penitenciar putea fi folosit drept cutie de gunoi ? *
Vorbind de dinţi, trebuie să vorbesc şi despre starea jalnică a dinţilor noştri. Nu numai tratamentul stomatologic era absent, dar nici măcar un calmant nu venea să ne potolească durerile.
Lipsă totală de vitamine şi de calciu. Timp de doisprezece ani de penitenciar nu am mâncat decât doi ardei
verzi şi trei mere. Penitenciarul avea, totuşi, un teren de cultură. Ştiam că acolo cresc multe roşii. Dar o ştiam, pentru că se Întâmpla ca iarna să ni se dea supă de gogonele. Adică roşii culese verzi şi păstrate in saramură. Foarte acră şi sărată, supa pricinuia multe neplăceri stomacale. A alerga din ceas in ceas la tinetă era o încercare suplimentară şi extrem de neplăcută.
Supa de varză acră avea acelaşi efect. O parte din femei a decis chiar să nici nu o guste, pentru a se feri de diaree şi dureri de burtă. Exista, totuşi, o femeie în celulă cu un stomac de struţ, aşa că putea mînca în voie toată varza lăsată de celelalte. Marga nu era nici înaltă, nici grasă, nici voinică. Era doar grozav de înfometată. Seara, după ce se culca, uneori începea să tremure de foame şi nu se putea calma decât sugând âncet câteva bucăţele de pâine. Izbutise cu greu să strângă ântr-un săculeţ vreo douăzeci de bucăţele de pâine uscată, rezervată pentru potolirea crizelor, atît de puternice uneori, că izbutea şi ea să zgîlţîie toate cele şase paturi ale blocului în care dormea la etajul doi.
Am apucat în această celulă şi o epidemie de gripă. Boala s-a propagat fulgerător şi după trei zile de la apariţia bolii aveam toate temperatură, dureri de cap şi tot restul. Medicul nu-şi făcu apariţia. Infirmiera ne anunţă că sîntem răcite — ceea ce ştiam şi noi — şi dădu ordin să ni se aducă timp de trei zile cîte trei hîrdaie de ceai de tei cald. Nici aspirină, nici vreun alt medicament. A patra zi decretă că ne-am însănătoşit şi după alte cîteva zile, cum iarba rea nu piere, i-am dat şi noi dreptate.
Nu mai îmi amintesc motivul pentru care Marga şi cu mine ne-am pomenit împreună într-un izolator pentru un nou „7 zile". A doua zi de dimineaţă, de serviciu o miliţianca de numai două luni în penitenciar. Româncă, tînără şi frumuşică, nu avusese timpul să se dezumanizeze. O supranumisem „Micuţa".
„Micuţa" vădea o reală simpatie pentru Marga. Aşa că uşa izolatorului se deschise şi „Micuţa" îi întinse Mar-găi o cană de doi litri aproape plină cu cafea de regim,
192
193
deci vag îndulcită şi ne şopti că trebuie să ne grăbim. Se va întoarce iute să ia cana goală înapoi. O atare derogare de la regulament putea avea pentru ea grave urmări.
Ne punem cu entuziasm pe treabă. Ţinînd cana cu ambele mîini, eu încep să beau prima. Cafeaua este caldă. Mi se pare minunată. Trec cana lui Marga. Marge bea. I se pare şi ei foarte bună. Reiau cana şi beau. O trec iar lui Marga şi Marga bea. Şi eu beau din nou şi Marga bea din nou şi iată că sîntem sătule amîndduă şi cana nu este decît pe jumătate golită şi ne pufneşte rîsul pe amîndouă şi rîdem, pentru că, puse în faţa abundenţei atît. de rîvnite, ne găsim în ridicola postură de a nu-i putea ţine piept. Şi iar bea şi iar beau, strangulate de ris şi de lichid şi am fi vrut să vărsăm restul de cafea în tinetă, dar n-o puteam face pentru că, uneori, la închisoare, „ei" ridică capaoul tinetei şi se apleacă să-i inspecteze conţinutul. De ce ? Cum am putea înţelege, imagina sau chiar născoci un răspuns plauzibil ? Drumul întortochiat al logicii unui activist de partid depăşeşte posibilitatea de înţelegere a unui spirit sănătos.
A fi închis la izolator şi a găsi ocazia să te sufoci de rîs, nu era lucru de lepădat. Dar să te sufoci cu cafea era chinuitor. Cu burţile gata de explozie, înghiţitură după înghiţitură, bînd şi suspinînd, suspinînd şi bînd, miliţianca reluă cana goală.
A treia zi de izolator, o nouă poveste alimentară. Era de serviciu în ziua aceea miliţianul care ne pusese primele cătuşe mie şi lui Nuţi. Deci, o bestie. Dar, se pare că, aşa bestie cum era, se uita galeş la Marga noastră. Cel puţin aşa glumeau femeile şi cînd era el de serviciu noaptea, deci cînd tot el anunţa şi scularea, o implorau pe Marga să-şi aşeze ligheanul cu apă pe banca aflată în dreptul vizetei şi goală pînă la talie, să se spele îndelung, sigure că el se va afla cu ochiul fixat prin vizetă pe frumoşii sîni a lui Marga şi astfel vor putea ele să mai stea cîteva minute în plus, culcate în pat.
Dovadă că femeile nu se prea înşelau, ne-a dat-o chiar miliţianul la ora mesei. împreună cu gamelele de regim şi cu cele două mămăligi, îi oferi lui Marga un fir, nu de trandafir, ci de ceapă verde. Şi Marga se bucura de firul de ceapă mai mult decît de toţi trandafirii din lume.
Una din locuitoarele cartierului select al celulei, doamna P, dădea de cîtva timp îngrozitoare semne de dezechilibru mintal.
Nu ştiam mai nimic despre ea. Femeile mi-au spus că ocupase un post de directoare într-o administraţie de stat. Locuise la Paris. Călătorise în toată Europa. Primise o grea condamnare, fireşte pentru înaltă trădare. Figură de o severă inteligenţă, atitudine cam mîndră şi distantă, dir pînă atunci defel agresivă, nu se făcuse remarcată nici în bine, nici în rău.
Patul meu era departe de al ei, aşa că nu prea avusesem ocazia să vorbesc cu ea. Mi-a trebuit un timp oarecare şi mai ales remarcile vecinelor mele, înainte de a-mi da seama că o rotiţă se bloca, uneori, in creierul ei.
La început, crizele ei nervoase se declanşau la trecerea prin raza ei vizuală a unei tinere femei, pe care o voi numi Ana. Numele lor reale nu au nici o importanţă în această relatare, în care nu despre cele două femei vreau să vorbesc, ci despre fazele unei boli mintale, datorită mizeriei şi disperării. Boală care a îngreunat mai mult de o lună viaţa noastră şi aşa atît de grea şi de amară.
Bolnava putea sta ceasuri întregi calmă şi tăcută. Dar, îndată ce o vedea pe tînără trecînd prin raza ei vizuală, o criză de nervi o anima şi adresa Anei invective de neînţeles. Apoi, elucubraţiile ei se cristalizară şi dereglările ei interioare luară o formă aproape coerentă. I se năzărise că Ana îl cucerise pe soţul ei şi că o denunţase pentru a scăpa de ea. Tînăra, ce-şi manifestase în diferite ocazii lipsa de curaj, nu mai îndrăznea să circule prin celulă pentru a nu fi zărită de nebună. Căci adevărate crize de nebunie o apucau acum din ce în ce mai
194
195
des pe doamna P. şi găsea mereu puteri noi pentru a-şi urla insultele din ce în ce mai tare şi mai îndelung.
Cu zilele trecind, ea depăşi cazul Anei, fără a-l da totuşi uitării. Crizele se declanşau izvorîte din cauze, la prima vedere, cu totul anodine. Cuvîntul „odaie" auzit de ea într-o frază spusă de oricare dintre noi, declanşa o reacţie în lanţ de insulte grosolane abătute pe năucită femeie. Cuvintele „zece minute" aveau asupra ei acelaşi efect. Vocabularul ei se încărca cu cuvinte pe care nu le prea înţelegeam, dar le făceau să chicotească pe unele femei. Vocea i se ridica puternică şi înfuriată şi acalmiile erau scurte. Încet, încet, femeile au început să o bănuiască de anumite îndeletniciri mai uşuratice din tinereţea ei hoinară. Cum ar fi putut cunoaşte astfel un atare limbaj se întrebau ele. Au ajuns la concluzia că şi cuvintele „odaie" şi „cinci minute" erau în L-mintirea ei aluzii la scurtele şedinţe ale bordeielor populare de genul celor de la „Crucea de Piatră" din vechiul Bucureşti. Dar ne simţeam vinovate faţă de ea, de bănuielile noastre, poate, eronate.
Marga s-a adresat repetat infirmierei, cerînd asistenţă medicală pentru doamna P. în zadar. Viaţa noastră devenise insuportabilă. Nu mai ştiu cine a pronunţat prima dată cuvintele desemnînd unica armă la îndemâna noastră. O armă putînd fi mai periculoasă pentru noi, decît pentru administraţia penitenciarului. Instigarea la „greva foamei" era pedepsită de codul justiţiei comuniste printr-o prelungire de pedeapsă.
Micul nostru grup a fost, în principiu, de acord. Unele dintre cele de la Mislea participaseră la o grevă a muncii acolo. Dar cum să insinuăm fără pericol această idee în celulă ? Greva ar fi putut dura mai multe zile. Un post prelungit putea învinge femei mai slab motivate la spargerea grevei şi chiar la denunţarea instigatoarelor. Pentru a nu exista „instigatoare", am studiat terenul şi am difuzat ideea noastră cu o şiretenie machiavelică. Fără a pronunţa noi cuvintele incendiare prin discuţiile noastre confidenţiale cu una sau alta din femei, le forţam, oarecum, să-şi închipuie că soluţia grevei răsărise în minţile lor şi le lr.udam isteţimea.
Astfel, partidul grevistelor cîştiga adepte şi însăşi doamna P., prin frecvenţa crizelor ei din ce în ce mai violente, provocă adeziunea întregii celule. Căci acum ne lua în primire pe toate la rînd, născocind pentru fiecare tot soiul de păcate. Cînd vocea ei, străbătînd toată celula, îmi adresă şi mie un şir de insulte, căutînd să nu rîd, -am luat cuvîntul cu gravitate.
— Doamnă P. m-aţi insultat în faţa întregii celule. Ştiţi că voi ieşi în curînd din penitenciar. Vă declar că, o dată liberă, mă voi adresa justiţiei pentru a vă intenta un proces de insulte şi calomnii. Doamnelor, voi toate prezente în această celulă, aţi auzit cele proferate de doamna P. la adresa mea ?
— Am auzit ! răspunse într-un singur glas corul celulei.
— Doamnelor, veţi accepta dumneavoastră să fiţi martorele mele la procesul viitor ?
— Da ! Da ! Da ! afirmă corul.
Ameninţarea mea depăşi, pesemne, zona de inhibiţie a creierului ei. Am simţit chiar o adevărată milă şi re-muşcări pentru efectul produs de ameninţarea mea. Nici o dată nu se mai legă de mine şi uneori îi simţeam ochii privindu-mă cu teamă. Cînd toate femeile căzură de acord, ştiind că o dată greva pornită vom fi obligate să declarăm în scris motivele noastre, am hotărît să adoptăm un text unic, pe care fiecare îl va scrie şi semna. „Nu facem greva foamei, dar boala colegei noastre, doamna P., ne-a tăiat pofta de mîncare. Rugăm pe domnul comandant să-i  acorde  asistenţă medicală". Mai aveam o problemă de rezolvat. Betina. Fiind sigură că, înfometată, va fi prima eventuală trădătoare, am luat asupra mea sarcina de a o hrăni pe ascuns. Am început imediat să pun deoparte jumătate din pîinea mea. în acelaşi timp, grevistele din comitetul de iniţiativă imprimau în memoria femeilor textul declaraţiei. Foarte mulţumite de acest subterfugiu, într-o dimineaţă...
Miliţianca deschise uşa celulei. Pe culoar, tăvile cu cafea şi pîine. Toate femeile din celulă stau pe loc, nemişcate. Miliţianca pare foarte mirată. Ne priveşte cu atenţie. Ne arată cu mîna tăvile. Nimerii nu se clinteşte. Miliţianca înţelege. întoarce spatele şi încuie uşa. O ju-
197
196
mâtate de oră mai tîrziu se întoarce cu un teanc de hîrtii, un toc şi o călimară.
— Trebuie să scrieţi o declaraţie de grevă a foamei. Motivul, semnătura.
Fireşte, data, nu. Nu avem voie să ştim nici în ce zi, nici în ce lună şi nici în ce an trăim.
Marga scrie prima declaraţie. Pagina scrisă de fiecare pe rînd este lăsată peste teanc, cu textul vizibil. Următoarea îl poate parcurge iute, înainte de a aşeza foaia ei albă pe deasupra. Singure, două femei, după ce scriu, întorc foaia pe dos. Nu vom afla niciodată ce au scris...
La prînz, hîrdăul cu supă, mămăligile rămîn pe culoar. Ziua trece. Nici una din femei nu se plînge. îi dau pe ascuns Betinei cîte o bucată de pîine. Din fericire, greva nu durează decît două zile. A doua zi, la închidere, comandantul ne anunţă că tovarăşa noastră va fi îngrijită de medicul penitenciarului. Că va primi medicamentele necesare. Că el găseşte prelungirea grevei inutilă. A doua zi, cafeaua şi pîinea au fost primite cu entuziasm.
Cîtva timp după grevă, uşa celulei a fost deschisă pentru programul dimineţii de un miliţian. în timp ce corvoada scotea tineta şi hîrdăul de apă, îl rog pe miliţian să ne dea voie, mie şi altor două femei să ieşim cu trei lighene. Avem nevoie de apă. Refuză. Insist. îi explic că trebuie să ne spălăm cămăşile. Se înfurie.
— Ţine-ţi gura şi marş de-aici !
Expresia uzitată pentru cîini este întovărăşită de un expresiv gest de zvîrlire a piciorului înainte. Nu mă atinge, dar a accepta tonul, expresia şi gestul acestui păduche în faţa tuturora îmi depăşeşte prudenţa.
— De cînd vă permite regulamentul să vă adresaţi astfel unei deţinute politice ?
Miliţianul mă priveşte năucit. Dar îşi revine repede şi îmi făgăduieşte un „7 zile". Fapt aproape incredibil, comandantul micşorează cu două zile pedeapsa. Un rarisim „5 zile".
Regăsesc, deci, izolatorul celor „7 zile" cu Dede, Ani şi Nuţi. Dar acum sînt singură. îmi amintesc intersti-
ţiul dintre panourile uşii. Este intact. A trecut neobservat. Nu a fost astupat. La prînz, o privesc pe miliţianca. O văd deschizînd, consecutiv, două izolatoare. La dreapta mea, primul este gol. Din al doilea a ieşit să-şi ia gamela o singură femeie. Din al treilea, două femei. Nu le-am văzut bine chipurile, dar nu mi s-au părut cunoscute. Separate printr-o carceră goală, nu pot încerca să intru în relaţii prin zid cu femeia singură. Dar îmi trece prin cap o idee năstruşnică. Dacă ochiul meu poate vedea apariţia miliţiencei, de ce nu aş încerca să vorbesc cu voce tare ? Sînt în genunchi în faţa uşii. Ochiul meu este fixat pe deschiderea nu mai largă de un milimetru. Supraveghez un timp vestibulul şi bucata de culoar vizibilă prin uşa deschisă. Pentru a atrage atenţia vecinei mele, tuşesc de trei ori. A şi înţeles. Răspunde. Tuşeşte de trei ori. Nu pot spune că nu îmi este puţin frică, dar mă avînt. Pronunţ tare şi răspicat cuvintele oricărui început : — Cine eşti ?
Emoţie. Este prima mea prietenă din penitenciar. Din timpul singurătăţii mele. Legionara care a insistat cu atîta răbdare, zi după zi, pentru a mă convinge să-i răspund. Studenta de la Cluj. Cea care m-a învăţat morse. M-a pus la curent cu codul secret al penitenciarului. Mi-a trimis două perechi de şosete de lînă cînd eram în picioarele goale. împletite pentru mine, pe ascuns, de ea şi de tovarăşele ei de celulă, cu două sîrme. Prima poştă primită de mine tot ea a scris-o, cînd o schimbare de celulă ne-a despărţit.
Este de două zile la izolator. Nu pedepsită. în carantină obligatorie, înaintea eliberării. Speră să plece miine. în loc să-i răspund, tuşesc de două ori „pericol". Am zărit o umbră pe culoar.
Tace. A înţeles. Cum ar fi putut să nu înţeleagă ? G. este unul din stîlpii penitenciarului. Intrată la închisoare la 18 ani, iese la 28, doctor în ştiinţe penitenciare. A avut privilegiul să urmeze patru din cele mai celebre facultăţi comuniste ale ţării. Adînca facultate „Jilava". Fireşte, vorbind de un învăţămînt marxist, cuvîntul trebuie înţeles în sens materialist. Jilava este „adînc" îngropată în pămînt. Face parte din vechile for-
198
199
tificaţii ale Bucureştiului. A urmat, apoi, universitatea Mislea, cu seminariile de lucrări practice : plase de pescuit, covoare şi rufărie bărbătească.
Ciştigînd o nouă diplomă, a trecut la „Şcoala de înalte Studii" de la Dumbrăveni, secţia zootehnică, unde s-a specializat în studiul importanţei burţii rumegătoarelor în alimentaţia ştiinţifică a poporului.
în sfîrşit, la Miercurea-Ciuc, importanţa primordială — depăşind din toate punctele de vedere cea a celor şapte ani de acasă — a celor şapte zile de izolator, pentru educaţia populaţiei de toate vîrstele, în vederea robotizării ei.
Acum, deşi nu aud nici un zgomot, atît de furişaţi îi sînt paşii, o văd pe Erji, miliţianca, intrînd în vestibul. Ne-a auzit cu siguranţă şi vrea să ne surprindă. Stă lipită de perete, făcînd faţă izolatoarelor. Chiar sub fereastră. Cum ar putea ea ghici că ochiul meu o fixează ? Că va putea să rămînă lipită de zid pînă la sfîr-şitul lumii, fără a reuşi să prindă două deţinute model. Dar vecina mea ştie. înţelege că dacă tuşesc slab, înseamnă că pericolul este prezent. Nu va deschide gura înainte de semnalul „„sfîrşit de alarmă". Şi eu continuu să o privesc cu tristeţe pe Erji, miliţianca. Stă încă mult timp la pîndă şi o văd plecînd, dezamăgită...
Am aşteptat încă puţin. Apoi, doar cîteva cuvinte. îi urez să-şi regăsească părinţii, fraţii şi pe toţi ai ei sănătoşi. Să-şi refacă viaţa. Să fie fericită... pe cît se poate, îi spun „Adio !". Nu îi voi mai vorbi. Dar voi tuşi din cînd în cînd. Vor fi ultimele noastre poşte. „Nu eşti singură. Sînt lîngă tine şi sînt prietena ta !"
A doua zi, dis-de-dimineaţă, am revăzut-o. Ţinea o bocceluţă în mînă. S-a întors spre mine. Am putut să o văd pentru prima dată. în plină lumină. Am tuşit. A zîmbit. Un zîmbet trist pe un foarte palid chip. Mi s-a părut frumoasă...
în timpul acestor zile de singurătate m-am hotărît. Voi cere comandantului să lămurească problema mea. Şase luni mai devreme sau şase luni mai tîrziu.
în această a cincea celulă, ultima mea celulă, am locuit doi ani. Au trecut de atunci mai mult de treizeci de ani. Se poate naşte întrebarea : cum poate această femeie, după atîta timp, să-şi amintească toate cîte le narează ? Răspund afirmînd că foarte multe întîmplări şi necazuri eu le-am uitat şi o regret, dar tot ce am aşternut pe hîrtie este strictul adevăr. Cînd am schiţat primul plan al cărţii şi mi-am notat amintirile, materialul mi s-a părut cu totul insuficient. Am început, totuşi, să-1 aştern pe hîrtie şi atunci fiecare scenă mi s-a părut asemenea unui rotund inel de lanţ, şi fiecare inel scos din uitare trăgea după sine şi scotea la suprafaţă, din adîncurile negre ale uitării, un inel următor şi, inel după inel, s-a întregit lungul şi greul lanţ al zilelor trecute, deşi nu toate inelele s-au înşirat cronologic.
Doi ani sînt lungi. Şapte sute zece zile sînt foarte lungi. Şaptesprezece mii patruzeci de ore sînt interminabile cînd sînt atît de goale. Ce conţine vidul ? Nimic... Cum poţi povesti atîtea mii de nimicuri ? Eu am încercat să o fac pe cît am putut mai bine. Dar tot ce am izbutit să storc şi picătură cu picătură să aştem pe aceste foi albe, am făcut-o strict din punctul meu personal de vedere. Este adevărul meu. Povestite de o altă deţinută, faptele ar putea părea diferite. Şi nu atît faptele pe care le-am redat obiectiv şi riguros, ci simţămintele, trăirile sufleteşti, gîndurile şi unele judecăţi, concluzii şi interpretări cu totul personale. Adevărurile spiritului şi ale inimii nu se nasc după un calapod. Numai mulţimea mărturiilor ar da o oglindire mai corectă a vieţii penitenciare. Doar o palidă oglindire...
Chiar între noi, în celulă, soluţiile diferitelor probleme erau diferite. Am vorbit de fereastra închisă sau deschisă. Voi mai da două exemple semnificative. Vor ilustra o dilemă importantă în viaţa claustrală a închisorilor. A lupta cu administraţia pentru apărarea acelor drepturi recunoscute unui deţinut de lege este un fapt demn sau nedemn de un deţinut politic ? înseamnă a „lupta" contra unui duşman declarat sau a-i „cerşi" dreptul tău şi al tuturor celor ca tine ?
200
201
în celulă, în anul 1961, intrau şapte regimuri T.B.C Deci, şapte bucăţi destul de mari de pîine. Reglementar, 500 de grame. Dar pîinea tăiată la bucătărie nu era chitanţă. Deci, bucăţi mai mari şi bucăţi mai mici, mult sub 500 de grame. Eu îi dădeam lui Dede o treime din pîinea mea, în schimbul unei jumătăţi de mămăligă, o treime la cîte două femei diferite, zilnic şi o treime îmi rămînea mie. O sută de grame mai puţin dezavantaja patru persoane. Am protestat. Atitudinea mea a fost declarată de cîteva tebeciste drept „vulgară".
Al doilea exemplu, tot alimentar. Este vorba de cele cinci cănite de lapte săptămânale, din care lipseau regulat vreo doi centimetri. Laptele era turnat în cele 7 cănite de către miliţianca. Ce făcea cu laptele substituit ? Această infimă cantitate era dreptul nostru. Am cerut magazionerului să supravegheze mai atent distribuirea laptelui. Să te cobori într-atît, încît să cerşeşti cîteva picături de lapte în plus este încă şi mai nedemn de o deţinută politică, au şoptit aceleaşi voci. în paranteză fie zis, una dintre ele îşi mînca singură tot regimul. Dar eu eram blindată. Imunizată contra tuturor criticilor. Nu doream decît să impun duşmanilor noştri respectarea atît de infimelor noastre drepturi. Recunosc că acest punct de vedere îl asimilasem în primul meu an la Miercurea-Ciuc, de la vecinele mele legionare.
Anul 1961 începuse. După calculele mele, speram sâ mă întorc acasă în luna iulie. Şase luni în plus mi se păreau mai greu de suportat decît toţi anii trecuţi. Eram cu doisprezece ani mai în vîrstă. Ani de puşcărie...
L-am întrebat pe comandant dacă a primit un răspuns pentru mine. Nu. Nu primise nimic. Un ghimpe îmi tot înţepa inima şi nu aflam nici un leac împotriva lui. Ne mai tortura şi frigul. Deşi soba nu dădea decît foarte puţină căldură, era mai bine decît nimic. Mă puteam apropia de cilindrul de metal numai cînd femeile nu mai aveau mămăligă de prăjit. îmi aşezam palmele pe metalul călduţ şi îmi venea să plîng. Dacă nu mă grăbeam să ajung acasă, oare părinţii mei vor mai avea
202
puterea să mă aştepte ? Apoi, cilindrul rămase toată ziua xeee. Ne dădea de veste că venise pentru noi o primăvară prea timpurie.
Cîteva zile mai tîrziu, poate prin luna martie, miliţianca deschise uşa şi îmi ordonă să~p urmez. Fără alte explicaţii. Am păşit pragul urmărită de ochii speriaţi ai celorlalte. Am fost dusă într-o parte necunoscută mie a clădirii şi introdusă într-un birou. în spatele mesei un bărbat destul de tînăr în civil. De la început, mi-a spus că fusese trimis de la Bucureşti anume pentru a sta de vorbă cu mine. A fost prologul unei interminabile partide de şah, amîndoi căutînd să ascundem gîndurile noastre şi să le dibuim pe cele ale adversarului. Nu mai eram naiva de la începuturi. Aveam de partea mea experienţa a cinci ani de anchetă. Eram perfect conştientă că fiecare din cuvintele acestui om este o minciună şi ascunde o piedică, am hotărît să-mi mobilizez întreaga voinţă. Să-mi păstrez sîngele rece. Să ascult atent. Să vorbesc cît mai puţin. Preliminarele au fost lungi.
Se purta politicos. Prea politicos. Se arăta binevoitor. Prea binevoitor. Răspundeam scurt, dar cu o egală politeţe. Fără îndoială, venirea lui era legată de viitoarea mea eliberare. Dar ce vroia el de la mine ? Am prins puţin curaj la gîndul că venirea lui acum însemna şase luni mai puţin, deci iulie. Dar era imperios necesar să am mai multă răbdare decît el. Să nu-i pun nici o întrebare.
Venirea lui avea un motiv serios. Timpul trecea. Va fi totuşi obligat să-şi etaleze jocul. Eu aveam timp. Puteam aştepta... Multe întrebări despre intenţiile mele de viitor. Răspunsurile mele tindeau să dovedească paşni-cile mele planuri. Mă voi ocupa de părinţii mei. Pe cît îmi va fi cu putinţă, voi încerca să-mi dreg sănătatea. Siiit bolnavă de tuberculoză. Voi muncî pentru a cîştiga un trai cinstit etc.
' El lăuda progresele ţării. Vorbi mult. Prea mult. Exemple şi amănunte neînsemnate. Totul era perfect. A'ro răspuns că tot ce-mi povesteşte mă bucură şi sper să văd şi să admir acest progres cu proprii mei ochi,
cît mai curînd.
— Nu depinde decît de dumneata.
203
Am înţeles aceste cuvinte drept adevăratul debut af convorbirii. Apropierile politicoase se încheiau. Şantajul îşi croia drum la suprafaţă. Deci, atenţie mărită 1
Nu mai îmi amintesc cotiturile nenumărate ale luptei care se dădea între noi doi. Insinua că ar fi posibil să ies din penitenciar în anul acela. Ba, mai mult. Date fiind frumoasele mele intenţii de viitor, aş putea beneficia de o scurtare de pedeapsă şi ar fi chiar posibil ca peste trei zile să primesc vizita părinţilor mei. Reuti-liza vechiul şantaj din cursul anchetei. Atunci nu mă gândisem să ascund punctul meu cel mai vulnerabil. Dragostea mea pentru părinţi şi surori.
Mi-am chemat toată voinţa într-ajutor pentru a continua să-mi stăpînesc un mare cusur. Convingerea că înţeleg pe loc gîndurile celor cu care vorbesc, fără a le lăsa timpul să-şi ducă pînă la capăt peroraţiile. M-am prefăcut a nu înţelege că-mi oferă un târg şi că acest tîrg, oricare ar fi el, eu nu-1 voi încheia. A trebuit, deci, să^şi precizeze gândul, îmi ceru dovada înţeleptelor mele decizii. Să le fac câteva neînsemnate servicii cu totul la îndemâna mea.
Situaţia se agrava. Simţeam că nu voi mai putea, mult timp să mă strecor prin ochiurile plasei. Dar, în acelaşi timp, îmi dădeam bine seama de urmările critice ale sincerităţii mele. Totuşi să mai aştept. Să exprime clar ce aşteptau de la mine. Pentru a putea, la rîndul meu, în cunoştinţă de cauză, tot atât de clar, să răspund : „Nu !*.
Pesemne trecuseră cîteva ceasuri. Se ridică, chemă un miliţian şi părăsi biroul, spunîndu-mi că va reveni curînd. ;
Miliţianca îmi aduse masa. Dar nu îmi era nici sete, nici foame. îmi era doar foarte frică.
Se întoarse. Părea bine dispus. Mulţumit. Aveam aproape impresia că în fotoliu s-a aşezat un mare motan gata să toarcă. Mi-am amintit metoda întrebuinţată în timpul anchetei, pentru a mă calma. A învinge frica. Cu atitudine calmă şi chip nevinovat, în capul meu defilau toate înjurăturile auzite la ţară, împodobite cu cuvinte pe şleau, nici o dată în viaţa mea pronunţate cu glas. tare.
204
îşi rindui hârtiile, mă privi cu un surâs dulce şi îşi dădu drumul. îmi cerea să-i dau informaţii despre at-. niosfera celulei. Era celula de înaltă trădare. Celula în care femeile erau, mai mult sau mai puţin, femei politice. Femei cu anumite păreri, discutând despre aceste păreri. Am continuat să simulez o naivitate prostească. La noi în celulă nu se petrece nimic. Viaţa noastră este grea, dar toate deţinutele sînt tot atît de resemnate ca şi mine. Ţinerile vor să se căsătorească şi să aibă copii. Mai vîrstnicele să-şi regăsească copiii. Se arătă răbdător. Cînd am tăcut s-a înfuriat brusc. Toate deţinutele duşmănesc regimul comunist. Faptul era de necontestat şi ce dorea el să afle erau tocmai gîndurile lor ascunse şi secretele lor.
Răspunsul meu a fost tot atît de stupid ca şi privirea mea tîmpă.
— Dar, domnule, eu nu-mi pot trăda colegele. Suferim împreună de ani de zile. Nu vă pot destăinui care femeie ascunde un ac de cusut pentru a-şi cîrpi zdrenţele sau care se ascunde prin colţuri pentru a aţipi în timpul zilei. Poate nu ştiţi cît de sever este regulamentul. Micile noastre secrete sînt cu totul inofensive şi pedepsele excesiv de dure. Nu, într-adevăr, acest serviciu nu vi-1 pot face !.
— Nu face pe imbecila ! înţelgi foarte bine că nu am făcut drumul de la Bucureşti pînă aici pentru a căuta ace de cusut ! Vreau un răspuns clar şi răspicat.
—- Foarte bine. Vă voi vorbi cît se poate mai răspicat. Sînt închisă de doisprezece ani. După socoteala mea trebuie să ies peste trei luni. Cum puteţi crede că, după ce am fost bătută, biciuită, torturată în fel şi chip, flămânzită şi izolată şi în tot acest timp am reuşit, totuşi, să-mi păstrez demnitatea, mă voi bălăci in noroi, acum, în ceasul al doisprezecelea ?
— Nu am fost şi nu voi fi niciodată spioană. Este o meserie pe care o dispreţuiesc. Dar vă pot afirma că nu voi căuta nici să mă răzbun, nici să fac cuiva un rău. -Răul care mi s-a făcut mie m-a vindecat pentru totdeauna de dorinţa de a face, la rîndul meu, acelaşi rău, altcuiva.
205
In faţa mea aveam acum un om nebun. Turbat. Ur-lînd că voi căpăta doi ani suplimentari de puşcărie.. Că va scrie cu litere de-o şchioapă pe raportul lui : „DUŞMANA". Dar ce nu a urlat ? Dacă într-adevăr este curajos, nu inconştientului, ci aceluia care îşi dă seama de pericol îi este teamă de acest pericol, dar îşi învinge teama şi o calcă sub picioare, am fost atunci într-adevăr curajoasă. Pentru că resimţeam o frică cumplită. îmi era frică de el. Frică de ei. Dar am rămas mută şi nemişcată pe scaunul meu. îl priveam aşteptînd să se potolească. Nu credeam în seriozitatea ameninţărilor lui. Dar mă temeam de cele şase luni în plus.
Cînd m-am întors în celulă, masa de seară era pe terminate. Femeile mă aşteptau înfricoşate. Lipsisem din celulă peste opt ore. M-am aşezat pe pat. Tremuram atît de tare, că mult timp nu am putut articula un singur cuvînt. Dinţii îmi clănţăneau zgomotos. îmi era cald.. îmi era frig. Apoi... viaţa a mers mai departe.
Vizita lui, pe cît ştiu, nu a avut nici o urmare.
Reuşisem o grevă. Fără urmări neplăcute pentru noi. Femeile, ca întotdeauna, fuseseră solidare. Bolnava noastră a fost dusă la infirmerie pentru o consultaţie medicală. I se dădură calmante, pat permanent şi liniştea, sau mai exact starea de pasivitate aparentă, ascunzând vîltorile interioare, reveni în celulă.
„închiderea". Apare comandantul. îl însoţesc ofiţeri şi miliţieni. în loc să rămînă o clipă în prag şi să păşească mai departe, intră în celulă ne priveşte şi... ne zîmbeşte !
— Vreau să vă dau o veste care vă va bucura pe toate. Colega voastră, Constante, va ieşi din penitenciar, aşa cum o doreşte, în luna iulie.
Uitînd de prezenţa lui şi a trupei, femeile strică rîndurile, se reped la mine, mă felicită şi cîteva lăcrimează, în curînd... le voi părăsi.
Marga avea, însă, un important motiv de a se bucura. Se elibera în luna august. Familia ei adoptivă plecase din ţară. Nu se putea bizui pe soacra ei, femeie bătrînă-
206
Încă mai puţin pe soţul mult iubit. Cu un an înainte -aflase de la o proaspătă deţinută că trăia la Paris, bogat, cu o femeie şi un copil. întoarsă la Bucureşti, fără familie, fără casă, fără haine şi fără bani, nu se bizuia .decît pe mine şi pe surorile mele, pentru a o ajuta să-şi refacă viaţa. Aştepta cu aceeaşi emoţie, ca şi mine, răspunsul la spinoasa întrebare : „iulie 1961 sau ianuarie 1962 ?" Dar ce simţeam eu, nu ştiu. Bucurie nu simţeam încă. Prea multă vreme trăisem hăituită de frică şi frica umbrea acum zorii bucuriei mele. De prea mult timp nu ştiam nimic despre familia mea. Doisprezece ani nu dădusem voie nici unei îndoieli să-mi sîngereze inima. Nu .acceptasem să gîndesc eventualitatea dispariţiei unuia dintre ei. Tatăl meu, mama mea, surorile mele. Vieţile lor îmi erau absolut necesare. Siguranţa regăsirii era oxigenul existenţei mele.
Acum, nu mai găseam în mine puterea de a stăpîni temeri şi incertitudini. Cît de fericite ar fi putut fi aceste ultime zile, dacă mi-aş fi putut birui neliniştea şi părerea de rău de a părăsi aceste femei atîta timp părtaşele mele la bine şi la rău.
I
Zadarnică rămîne strădania retrăirii lunilor sfîrşitu-lui. Timpul se oprise. Pămîntul nu se mai rotea. Zilele şi nopţile nu mai erau decît nelinişte şi aşteptare. Era ca şi cum plămînii mei, după o adâncă aspiraţie, nu mai izbuteau să expire aerul pentru a-şi relua ritmul vital. Astăzi, îmi închipui că trebuie să mă fi simţit mai lot timpul fericită. Cum ar fi cu putinţă să nu simţi cum aripi îţi cresc, cînd te aşteaptă libertatea ? Dar cum să se bucure de libertate nenorocitul ieşit din închisoare, bolnav şi îmbătrînit ? Părăsit de soţie, alungat de copii ? Repudiat de prieteni, singur şi fără drept la muncă ?
. în societatea comunistă, deţinutul politic este un lepros. La apariţia lui pe stradă, prietenii de odinioară trec pe celălalt trotuar. în faţa lui, feţele oamenilor împietresc. Uşile se închid. Fricoşii tremură. în închisoare avea tovarăşi. Prieteni. în libertate este singur. Fără sprijin, fără muncă, fără bani, este slobod să se hră-
207
nească doar cu libertatea regăsită. Este singurul lui drept. Altul nu are. Fostul deţinut va avea o imperioasă nevoie de curaj, tenacitate, muncă şi, fireşte, de numeroase hîrţoage, biografii şi cozi pe la ghişee, pentru a-şi reîncepe viaţa. Dar nu toţi vor izbuti. Cunosc toate aceste greutăţi din proprie experienţă şi, totuşi, nu mă pot plînge. Eu mi^am regăsit familia, pe Harry şi cîţiva prieteni. Nu prea mulţi... Doi.
Am ajuns mult prea departe de penitenciar. Fac cale întoarsă. Femeile au început să-mi dea mesaje pentru familiile lor. A trebuit să învăţ pe dinafară şi adrese. Am împărţit săracele mele bogăţii. Jacheta de lînă, tricotată, de mine, i-am dat-o lui Dede. Mai aveam doar o rochie de vară înflorată. Aproape nouă. O primisem în unicul pachet de acasă. După recepţia pachetului au fost introduse uniformele. Rochia rămăsese în fundul boccelei.
O femeie destul de tînără din cartierul meu popular se tînguia mereu. Peste două săptămîni părăsea penitenciarul şi singura ei rochie era ruptă. Cum să iasă din penitenciar, cum să circule pe stradă pînă la gară ? Cum să se urce în tren atît de zdrenţuită ? Rochia mea era foarte frumoasă şi îi venea foarte bine. Eu mai aveam în valiza din depozit o fustă de lînă verde şi pardesiul asortat. Mai aveam şi o bluză veche, dar întreagă.
Comandantul nu precizase data ieşirii mele. Luna iulie. Atît. După calculul meu, pe la mijlocul lunii, începînd din cinci iulie, am început să păstrez pîine. Noaptea, o puneam la uscat pe marginea ferestrei. Vroiam să-i las lui Dede o mică rezervă.
La 9 iulie, Dori, o unguroaică catolică părăsi celula pentru carantina obligatorie, înainte de eliberare. Ce se petrecea în cele trei zile de carantină ? Ţi se dădea bagajul din depozit. Destulă apă pentru a-ţi spăla hainele. Puteai cere şi un fier de călcat. Dar regimul alimentar nu era mai bun.
în 12 iulie, miliţianca intră vijelios în celulă.
— Constante, repede. Ia-ţi bagajul şi urmează-mă t
îmi amintesc că am sărutat două femei care erau mai aproape de mine. Nu mai ştiu pe cine am sărutat. Mă aflam pe prag'.l uşii cînd mi-am reamintit că o ameninţasem pe doamna P., bolnava de.nervi, cu un proces şi era vizibil că ea mă crezuse. M-am sucit spre ea şi am întîlnit privirea ei speriată.
— Dragă doamnă P., sper că aţi înţeles ameninţarea mea nu era decît o glumă proastă. La revedere şi pe cu-rînd.
Miliţianca a luat-o înaintea mea şi a deschis uşa celulei, de la dreapta scării. Am găsit-o acolo pe Dori foarte amărîtă. Ar fi trebuit să iasă în 11 iulie. Nu înţelegea de ce este reţinută de patru zile în carantină. La fiecare apariţie a unei miliţience insistă să i se explice de ce nu i se dă drumul. De mai multe luni o informaţie sumbră străbătea penitenciarul. De unde acest zvon? Mister... Se hotărîse, spunea zvonul, o prelungire generală a pedepselor. Ieşind la termenul legal, te pomeneai csi o etapă de tranziţie între închisoare şi libertate. Etapă elastică. Un an sau doi de domiciliu obligatoriu, într-unui din satele Bărăganului.
De la începuturile regimului comunist, sistemul fusese pus în practică. Pentru cei ce nu puteau fi arestaţi şi judecaţi din cauza lipsei de baze juridice, dar care erau indezirabili.
Neliniştea lui Dori m-a molipsit şi pe mine. De ce nu plecase ? Am încercat s-o îmbărbătez. Să-i- ascund propria mea teamă. Poate calculase greşit data eliberării... Trebuie să avem răbdare şi să aşteptăm liniştite. Intrarea miliţiencei cu valiza mea mi se păru, totuşi, de bun augur. Din moment ce ambele noastre valize erau aici, poate zvonul fusese fals. Ne vom duce acasă.
Am scos din valiză fusta şi bluza purtate înaintea Uniformei. In valiză nu mai era decît pardesiul şi paltonul meu de blană, ros şi jerpelit. Nouă problemă. Chiar goală, valiza era mult prea grea pentru slăbiciunea mea şi picioarele mele împleticite...
Ziua pe care ar fi trebuit s-o petrecem în bucurie a fost lungă şi tristă. Am împărţit regimurile noastre, dar pentru prima dată de ani de zile, nu prea ne era foame.
208
209
Cînd uşile celulelor se deschideau pentru programe, ne lipeam de uşă cu urechile ciulite. Pîndeam trecerea celulei noastre. Il aşteptam, îl nădăjduiam micul pocnet pe uşă, care se repeta la întoarcere şi vocea şoptind :
— Lena ! Dori !
13 iulie. Cînd miliţianca îi şopti lui Dori „Pleci astăzi", se prăbuşi la pămînt bolovanul care ne stîlcea Inimile şi se umplură de atîta aer plămînii noştri însetaţi, încît nu mai aveau loc în cuşca lor de oase şi am simţit o izbăvitoare senzaţie de bucurie.
Dori îmi povesti la prima noastră întîlnire la Bucureşti, că mama şi fratele ei, care fuseseră înştiinţaţi de o deţinută eliberată că ea se află în penitenciarul Mier-curea-Ciuc, veniseră să o aştepte la poarta penitenciarului în 11 iulie. Două zile au stat pe stradă. Deci, pe cînd ea se perpelea în carantină, ei erau la poartă, încer-cînd zadarnic să vorbească cu comandantul. A doua zi, seara, rupţi de oboseală şi deznădăjduiţi, se întorseseră acasă în satul lor.
Două ore mai tîrziu, eram singură în celulă. Mă liniştisem cu totul. Bucuria dăduse aripi speranţei. Siguranţei. Părinţii mei mă aşteptau. Surorile mele mă aşteptau. Nu mai aveam nici urmă de îndoială. Peste şase luni va fi liber şi Harry. Vom fi amîndoi foarte săraci. Tinereţe, sănătate, meserii, casă, totul ne fusese luat, prădat, nimicit. La cincizeci de ani va trebui să o luăm de la început. Să urcăm, nu cu puterea braţelor noastre prea slăbite, ci cu atotputernica noastră voinţă. peretele abrupt. Să-1 urcăm centimetru cu centimetru, în pofida relei voinţe şi a răutăţii semenilor noştri. Sub ploaie şi vînt. Sub arşiţe sau zăpezi. Dar soarele, cerul şi norii vor fi ai noştri. Ale noastre vor fi şi florile câmpului şi clipocitul apei şi foşnetul frunzişurilor. Cu paşii şovăitori ai bătrîneţii noastre prea timpurii, vom ajunge din nou într-unui din preaiubitele noastre sate.
Vom auzi, în sfîrşit, urări sincere de bun venit şi cînd paharele se vor ciocni în cinstea noastră, vom simţi că
210
amîndoi împreună ne-am recucerit tinereţea şi vom fi din nou fericiţi...
Visul a devenit realitate şi noi l-am trăit, într-adevăr. Dar mult mai tîrziu, după trecerea multor ani grei. Zvonul despre domiciliul obligatoriu era exact, dar se aplica doar cînd şi cînd, după climatul politic al momentului. Am cunoscut de aproape situaţia nenorociţilor, condamnaţi prin abuz de putere la o prelungire de pedeapsă, tot atît de grea pentru unii ca şi închisoarea propriu-zisă. Pentru că, bătrîni şi bolnavi, părăsiţi prin sate amărîte, fără ajutor material, ei tînjeau, uneori, după gamelele de zeamă şi mămăligile penitenciarelor părăsite. Cîţiva erau ajutaţi de familie. Alţii izbuteau să cîştige ceva la gospodăria colectivă a satului. Cei mai mulţi se mulţumeau cu ce puteau cultiva pe pămîntul anexat casei.
In timp ce noi, femeile, informate misterios de posibilitatea unei noi condamnări, eram pregătite să o înfruntăm, Harry Brauner şi tovarăşii lui ignorau cu totul această ameninţare. Puse la curent de deţinutele de ultimă oră cu preţul aproximativ al vieţii, noi studiasem şi pusesem la punct un buget de austeritate pentru a reuşi să trăim prin mijloace proprii, în caz de domiciliu obligatoriu. Femeile se şi închipuiau croitoresele sau bu-cătăresele satelor.
Harry, şase luni mai tîrziu, ieşi din închisoare în plină iarnă, înfăşurat într^un halat de casă, fără nici un ban şi încadrat de doi soldaţi. Un halat, pentru că toate celelalte haine avute la arestare se făcuseră praf. în Gara de Nord a Bucureştiului, unde a aşteptat cîteva ceasuri trenul de Slobozia, nu a avut voie să telefoneze acasă pentru a primi un răspuns la aceeaşi chinuitoare întrebare a tuturor celor eliberaţi, după lungi detenţii. Mai avea el, oare, o familie ? Şocul brutal şi deznădejdea au anihilat în bietul om, slab şi bolnav, capacitatea de a raţiona şi de a lua o decizie. Fusese dus într-un sat de sărăcăcioase căsuţe de chirpici acoperite ou paie. Scufundate în mormane de zăpadă. Fuseseră clădite de ţăranii bănăţeni, strămutaţi peste noapte în Bărăgan. Cu
211
■doi-trei ani în urmă li se dăduse voie să se întoarcă pe la vetrele lor. în sat rămăseseră doar cîteva familii de "bănăţeni.
Casele goale, aproape dărăpănate, erau destinate acum celor cu domiciliu obligatoriu.
Securistul satului, stăpînul absolut al deţinuţilor, îl plasase la o văduvă, într-o casă de o respingătoare murdărie. A trăit prima săptămînă într-o stare de completă prostaţie, înainte de a găsi puterea şi curajul de a merge — cu autorizaţie — în satul vecin, pentru a telefona, în fine, familiei. Toţi ai lui trăiau. Bătrîua lui mamă, paralizată, nu acceptase să închidă ochii înainte de a-şi revedea fiul. A murit două săptămîni mai tîrziu...
Trec peste cei şase ani foarte grei care au urmat, pentru a ajunge la acea zi de sfîrşit de decembrie şi la întoarcerea în satul Drăguş. Aici începuse prietenia noastră în cursul unei campanii monografice, cu mult înainte de război. Harry făcuse multe culegeri de folclor în sat, alături de profesorul său, Constantin Brăiloiu şi colaborase, intens, la elaborarea noilor teorii de etnomu-zicologie. Participase la viaţa satului cu pasiune. îi iubea pe drăguşeni şi drăguşenii îl iubeau. Pentru a-i manifesta dragostea, fusese proclamat cetăţean de onoare al satului Drăguş. Vestea apariţiei lui zbură din gură în gură, din casă în casă şi tineri şi bătrîni, bărbaţi, femei şi copii sosiră în fugă de pe toate uliţele satului să-i ureze un bun venit. Auziseră şi ei de arestarea lui, ba, mai tîrziu, se şi zvonise în sat că pierise în puşcărie. Seara, în casa primitoare a baciului din sat, se întinse masă mare şi femeile îi povestiră că la vestea morţii lui ele îl bociseră, cum le era obiceiul la priveghiuri şi în-mormîntări. Un cîntec, povestind viaţa răposatului şi durerea celor părăsiţi. Un grup cu vreo cinoi-şase femei i-au cîntat lui Harry, viu, bocetul lui Harry mort. Una dintre ele, la sfîrşit, a improvizat o ultimă strofă şi toate femeile au reluat în cor bucuria întoarcerii lui la viaţă.
După plecarea lui Dori, spre seară, primul vers al ultimei mele poezii de închisoare îmi răsună în minte. Nici prin gînd nu-mi trecuse să mă apuc de o nouă poezie. Nu mai lucrasem aproape deloc în ultimii ani. Totuşi, foarte repede, vers după vers, un adio puşcăriei luă forma unei poezii puţin triste, parcă prevestitoare a deziluziilor şi a luptelor care mă aşteptau în libertate.
A doua zi de dimineaţă am primit iar pîinea şi cafeaua de regim. Cu puţină remuşcare, am mîncat pentru prima dată toată pîinea mea si tot regimul meu T.B.C, singură.
De cîte ori prietenele mele treceau prin dreptul uşii, semnele lor de dragoste mă bucurau şi mă înstristau. Cînd putea, una din coada şirului îmi şoptea şi cîteva cuvinte. Analizîndu-mi acum atent sentimentele, recunosc că nu îmi părea foarte rău că mă despart de ele, dar mi se rupea inima de părere de rău că nu le pot lua cu mine. Nădăjduiam porţi larg deschise prin care să trecem toate împreună. Dar plecam singură...
14 iulie 1961. Odată cu cafeaua de dimineaţă, miliţianca mi-a adus şi vestea cea bună. „Plecaţi astăzi."-Observînd că nu mă mai tutuieşte, am avut curajul să o rog să ducă pîinea mea colegelor mele. M-am aşezat pe pat cu valiza lîngă mine. Mă îmbrăcasem cu fusta; şi bluza. O fustă şi o bluză ponosite ca vai de ele. Pardesiul era aproape nou. îl şi îmbrăcasem, pentru a fi gata de plecare. Ascundea fusta roasă şi bluza decolorată. Dar era o zi caldă şi însorită. M^am gindit că pardesiul curat nu putea ascunde nici părul meu atîrnînd în laţe inegale, nici ochii mei încercănaţi şi nici picioarele mele goale într-o pereche de pantofi din a căror feţe nu mai rămăseseră decît două benzi de piele, aşa că, de ce să sufăr de căldură ? Am scos pardesiul şi l-am pus în valiză. Călătorii mă vor lua drept o cerşetoare. Dar, de fapt, eram eu altceva ?
21$
212
Aşteptam... Ultima mea aşteptare. Ultima mea nelinişte penitenciară. Şi uşa s-a deschis şi un miliţian m-a dus într-un birou şi un tînăr mi-a dat să iscălesc o hîrtie şi mi-a remis certificatul de eliberare şi m-a anunţat că voi fi dusă la gară şi acolo voi primi un bilet de tren pentru Bucureşti şi l-am rugat să-mi dea preţul unei fise de telefon şi i-am explicat că neavînd de atîţia ani nici o veste de acasă, nici măcar nu ştiam încotro s-o apuc prin Bucureşti şi că nu pot umbla mult timp din cauza picioarelor mele bolnave şi încă mai puţin căra valiza şi că eram, deci, obligată să telefonez. I-am mai spus că la arestarea mea avusesem o geantă cu nişte bani şi un ceas de aur şi că nu le-am găsit în valiza mea, dar nu ridicam nici o pretenţie în legătură cu aceste obiecte, eu nu ceream decît valoarea unei fise de telefon. Mi-a răspuns foarte politicos printr-un refuz, tot atît de politicos. îşi exprima sincerul regret, dar era obligat să-mi respingă cererea. Avea, în schimb, amabilitatea de a-mi da un sfat. Ajunsă la Bucureşti, să cer 25 de bani, preţul fisei, oricui, în gară... Deci, să cerşesc. Ce altceva putea face o cerşetoare ?
Mă purtase deseori gîndul la prima ţigară ce o voi fuma la ieşirea din închisoare şi iată că eu nici mărunţişul unei fise de telefon nu aveam. Promiţător început de viaţă liberă. Lucru ciudat. Nu fusesem o adevărată fumătoare. Cîte o ţigară, uneori, şi mai ales cind mă aflam printre fumători. Totuşi, în toţi anii de puşcărie tînjisem după ţigări şi, acum mai mult ca oricînd, nu-mi doream decît o ţigară. Tînărul se ridică. Trebuia, spuse el, să mă ducă la comandant. Ştiam, din spusele femeilor, că ultima corvoadă impusă la eliberare era întîlni-rea cu comandantul. Mă gîndisem chiar în acea dimineaţă cum să mă comport, dacă la plecare el îmi va întinde mîna. Să-i răspund cu acelaşi gest ? Să strîng mîna care iscălise sute de rapoarte de pedepsire ? Sute de zile de foamete ? Nu. Mă voi preface că nu văd mîaa, întinsă. Dar comandantul a fost prudent. Sau dispreţuitor. M-a prevenit doar cu ameninţări că îmi era total
interzis să vorbesc despre detenţia mea. Nici unde, nici cum, nici cu cine. Să îngrop, deci, în uitare doisprezece ani din viaţa mea ? Apoi, mi-a spus: „Eşti liberă!" şi mi-a arătat uşa.
O miliţianca mi-a dat un pachet învelit în hîrtie. Mi-a spus „hrană rece pentru drum". M-a scos în curtea mare pe care o mai văzusem cînd cu radiografia. în curte un camion deschis. în camion şase soldaţi foarte tineri. Un miliţian mi-a spus să mă urc în camion. Din. nou mi s-a făcut frică.
— Unde vreţi să mă duceţi ?
— La gară. Nu vă temeţi. Nu o să puteţi ajunge cu valiza pînă acolo. Vă ducem noi !
M-a ajutat să urc. Pe cele două bănci laterale, soldaţii, între bănci, eu, aşezată pe o ladă. Ca într-o oglindă mă vedeam refleotată pe faţa şi în ochii soldaţilor. Mă' priveau cu o uimire plină de spaimă. Marga mi-a povestit la Bucureşti, că femeile, primind bucata mea de pîine, au înţeles că plecam chiar în ziua aceea. Dar au supravegheat printre jaluzelele ferestrei curtea. Din nenorocire, în spaţiul vizibil se afla tocmai camionul. Vă-zîndu-mă urcată într-un camion plin de soldaţi, toate informaţiile despre domiciliul obligatoriu se verificau şi au fost tare amărîte. Dar a doua zi „Micuţa" le-a liniştit. Le-a confirmat că plecasem acasă.
Nu am văzut nimic din oraşul prin care treceam şi în care trăisem şase ani după gratii. Inima îmi era atît de crispată că abia puteam respira. îmi amintesc doar faţada penitenciarului, cînd camionul s-a pus în mişcare. Din toate ferestrele de la etaj, cum să ştiu care erau» ale celulei noastre ?
Nu era decît o foarte modestă gară. Oraşul nu se-vedea, ascuns de clădirea gării. înaintea mea, după cele cîteva rînduri de şine, strălucind sub soarele fierbinte-a acestei zile de 14 iulie, se întindea un mare spaţiu verde, purtînd, ici-colo, înalţi copaci verzi.
După ce mi-a întins biletul, miliţianul mi-a spus săi rămîn pe peron. Trenul trebuie să sosească. Noi doi nu
314
215-
ne mai cunoşteam. S-a dus la celălalt capăt al peronului. Acolo erau şi soldaţii. Am înţeles că nu venise atîta trupă pentru mine. Aşteptau un nou lot de deţinute. Era prima mea clipă de libertate. In ziua de 14 iulie. Sărbătoarea Franţei. Sărbătoarea libertăţii. Sărbătoarea mea pînă la moarte.
Vremea era foarte frumoasă. Mă simţeam ameţită de atîta soare şi ochii mă dureau de atîta lumină. De atîta albastru întins deasupra mea. De-a lungul cheiului, •domnişoare în rochii subţiri şi înflorate se plimbau agale. Pete albastre, pete roşii. înaintea arestării mele femeile nu purtau decît culorile cele mai stinse. Pentru a nu atrage atenţia. O pălărie era un pericol. Denunţa o burgheză, o avută, o duşmancă a proletariatului triumfător. Muncitoarele nu purtaseră niciodată pălării. Nici ele, tinerele, nu purtau pălării. Dar era vară. Plete lungi unduiau pe umerii lor şi nici pînă azi nu am uitat sclipirile aurii din părul unei frumoase copile.
Aştept trenul. Atunci ? Simt că îl aştept din nou, chiar acum, cînd mîna mea desenează cu vîrful tocului firul încîlcit al cuvintelor aşteptării... încremenită pe chei, cu valiza lîngă mine, fericită, nenorocită, speriată şi singură, cu atîtea speranţe şi deznădejdi, obosită, atît de obosită, ruşinată de chipul meu, de picioarele mele, aştept...
In sfîrşit, fluieratul locomotivei. Apare. Se apropie. •Creşte. Ridic valiza. Roţile scrîşnesc. îşi încetinează rotirea. Trenul se opreşte. Urc cu greutate treptele vagonului. Nu mă pot agăţa de bară decît cu o singură mînă. Cealaltă se chinuie să urce valiza. Găsesc un loc în al treilea compartiment. Scot pachetul de mîncare din valiză, îl pun în plasă. Cineva de pe culoar mă ajută să urc valiza. Trenul zvîcneşte şi porneşte încet. Soldaţii strînşi pe chei dispar. Miliţianul dispare. Trenul ia viteză. Am plecat din oraşul Miercurea-Ciuc. Am lăsat în urma mea doisprezece ani de viaţă. Şase ani aici. Alţi şase în închisoarea Rahovei, la Interne, la Malmaison, în case misterioase şi la Dumbrăveni.
în compartiment cinci tineri. Două fete şi trei băieţi. După felul lor de a se purta, după siguranţa cu care vorbesc şi hainele lor, par a fi studenţi. Dar dacă ar fi
H într-adevăr studenţi, ar juca ei cărţi într-un comparti-H ment de tren ? Multe lucruri se vor fi schimbat în ţară 1 jH Tineri rîzînd prea tare, pocnind cărţi de joc cu zgomot, 18       adresînd fetelor glume în doi peri şi fumînd toţi, fao
parte dintr-o lume pe care eu nu o cunosc... O lume de
analfabeţi...
întorc capul. Nu-mi place să-i privesc. Simt cu părere de rău cît de mult îmi displac şi cît de tare mă irită fumul ţigărilor ce mă învăluie. Deschid pachetul meu. O bucată mare de pîine. O felie de slănină. Brînză şi într-o hîrtie albă o bucată mare de marmeladă solidă. i Ştiu şi cît costă. Cinci lei kilogramul. Slănină nu am mai
mîncat de doisprezece ani. Firimituri de brînză mai culegeam din porţiile de regim. Dar voi mînca mai tîrziu. Sînt prea emoţionată. Închid pachetul.
Au aprins un nou rînd de ţigări. Nici fetele, nici băieţii nu întorc capul spre mine. M-au privit, desigur, cînd am intrat în compartiment. M-au privit şi s-au lămurit. Ce s-ar întîmpla dacă aş îndrăzni să le cer o ţigară ? Să le spun : „Ies de la închisoare. Nu am nici un ban. Vă rog, puteţi să-mi daţi o ţigară ?" Imposibil. M-au catalogat, desigur, ca cerşetoare. Să mai fiu pe deasupra şi hoaţă, pentru că nu le pot spune că am ieşit dintr-o închisoare politică ? Au trecut doar cîteva ore de cînd m-a ameninţat comandantul. Să le spun doar : „Mi-am terminat ţigările etc." Este poate mai bine. Dar ceva mai tîrziu.
Ies pe culoar. Păduri. Crînguri. Un rîu. Toate frumuseţile pămîntului. In gări, ţărani mulţi cu saci grei. Pentru mine totul este înduioşător. Nu am ceas. Privesc umbra copacilor. O oprire. în această gară s-a urcat în tren sau a fost urcat cerşetorul care se tîrăşte de-a lungul culoarului, cerînd de pomană la fiecare uşă. Legat de un cărucior pe patru roţi scunde estropiatul se apropie de mine şi eu bani nu am. în această primă zi de libertate simt obligaţia superstiţioasă de a ajuta pe unul mai nenorocit decît mine. Am luat pachetul de alimente şi i l-am dat cerşetorului. A mormăit ceva şi a trecut mai departe. Sacrificiul meu nu era prea mare. Eu eram obişnuită cu postul şi, dacă îmi asigura bunăvoinţa cerească, nu era nici prea scump plătită.
216
217
Reintru în compartiment plină dc curaj şi pe un ton ce l-aş dori cît mai degajat, mă adresez tinerilor :
— Vă rog foarte mult, îmi puteţi da o ţigară ? Pe ale mele le-am terminat".
La sunetul vocii mele se întorc toţi cinci spre mine. Deci, toţi cinci m-au auzit. Două fete şi trei băieţi Nici unul nu mi-a răspuns. Nici unul nu mi-a întins pachetul de ţigări. M-au privit o clipă şi s-au întors la jocul lor de cărţi. Simţind că îmi ard obrajii de ruşine, ies iar pe culoar. Sprijinită de bara ferestrei, priveam peisajele din ce în ce mai familiare. Ne apropiam de Braşov. Oraş în care, copil încă, petrecusem mai multe vacanţe cu părinţii mei. Mai tîrziu, plecam uneori din Bucureşti, singură, fericită şi lipsită de griji, pentru cîteva zile la hoinăreală, cu caietul de schiţe, prin vechiul cartier românesc al oraşului. Sau, printr-o uşă laterală, urcam îngusta scară în spirală şi mă strecuram în galeria orgii. Jos se întindea naosul Biserii Negre. Un organist de care eram îndrăgostită... muzical cînta Bach şi doi tineri mî-nuiau diferite registre ale orgii. Biserica era goală şi îmi făcea plăcere să cred că numai şi numai pentru mine cînta bătrînul meu organist.
Ceva mai tîrziu, în closetul de la capătul culoarului, văd, în coşul de gunoi, un pachet. învelit în hîrtie gălbuie... Pachetul meu ! Pachetul cu hrana mea rece. Renunţasem la hrana mea pe toată ziua pentru a o da de pomană unui cerşetor. îl crezusem tot atît de sărac ca şi mine şi el îmi dispreţuise darul. Dispreţuise şi pîinea mea şi slănina şi brînza. Le aruncase în coşul de gunoi al unui closet de tren. M-am gîndit la femeile din celulă. Cu cîtă bucurie ar fi împărţit ele slănina în minuscule porţii de păpuşă. Cu ce emoţie le-ar fi plimbat încet în gurile lor, pentru a le simţi cît mai mult timp gustul şi mirosul şi a-şi aminti şi a retrăi o clipă de trecut.
Nu puteam ridica pachetul. Nici măcar nu mi-a părut rău că îl dădusem. Sacrificiul meu rămînea valabil. Dar am simţit pentru acest om o adevărată ură, pentru că îşi bătuse joc de ceea ce, pentru noi, ar fi fost desfătare. Pentru că un cerşetor murdar era cu atît mai bogat decît noi. Pentru că era sătul şi noi flămînde. Pentru că aruncase darul sărăciei mele.
Pentru acest minunat 14 iulie, pentru tot albastrul şl tot verdele întins cu măreţie în faţa mea, pentru rîul fugind mai iute decît trenul, pentru prima mea zi de libertate, primele mele contacte cu noua populaţie a ţării, le resimţeam drept o insultă. Izbutiseră ierburile rele să înăbuşe seminţele bune ?
Două experienţe supărătoare pot părea o bază cam şubredă pentru o atît de pesimistă judecată, dar îi adăugam şi pe toţi paznicii tuturor închisorilor şi, mai ales, pe stă-pînii lor.
Un tînăr soldat a răspuns, mai tîrziu, întrebării mele. Depăşind Braşovul, trenul străbătea acum valea Prahovei. Amintirile se îmbulzeau şi roţile ritmau... nici o dată..., nici o dată..., nici o dată...
Mi-a trecut prin minte un gînd ciudat. Poate că singurele adăposturi existente încă împotriva ofensivei răului nu erau decît închisorile şi penitenciarele răspîndite în toată ţara. Gratiile de fier le apărau de pătrunderea miasmelor deletere. Suferinţa comună era antidotul pierderii oricărui simţ moral...
Cufundată în gînduri, nu băgasem de seamă că lîngă mine, mai privea cineva vîrfurile stîncoase. Un iz de fum de ţigară... Am întors capul. Fumătorul era un foarte tînăr soldat. Cum stătea uşor întors către mine, privirile ni s-au întîlnit şi el mi-a zîmbit sfios. Am început să vorbim. Se ducea în permisie la părinţii lui, la Ploieşti. Mama lui era franţuzoaică. îl cunoscuse pe tatăl lui în Franţa, înainte de război şi el o adusese în ţară. Este cam tot ce-mi amintesc şi l-aş fi uitat, poate, şi pe el, dar coincidenţa între 14 iulie şi mama franţuzoaică era bizară. Dar poate uitat ar fi fost şi acest hazard dacă tînărul, scoţînd din buzunar un pachet de ţigări, nu l-ar fi întins mai întîi spre mine. Am luat o ţigară şi o dată cu plutirea şi zborul primului fum al primei mele ţigări în libertate au zburat şi toate ideile mele negre. Totul nu putea fi pierdut. Cînd soldatul a coborît din tren, ştiam că peste o oră voi intra în Gara de Nord a oraşului în care
218
219
cnă născusem şi după doisprezece ani de exil mă voi întoarce acasă.
Am coborît în îmbulzeala gării. Nu mă dureau prea tare picioarele, dar simţeam oboseala drumului. Ţineam; cu greu valiza şi înaintam încet, ameţită de zgomotele mulţimii. M-am îndreptat spre oficiul de telefoane. Am intrat. Am deschis cartea de telefon. Numele tatălui mea C.S. Constante, figura la aceeaşi adresă şi la acelaşi număr. Dar cartea era veche. Nu-mi oferea o suficientă garanţie şi nici nu mă puteam încumeta să o pornesc pe jos. Trebuia negreşit să dau un telefon. Am ieşit din oficiu. Cui aş putea cerşi cei 25 de bani ? In gară, printre strigăte şi fluierături, ameţită, lovită şi împinsă din. dreapta în stînga, priveam roată în jur în căutarea unui chip prietenos. Fără valiză aş fi putut încerca să mă târăsc încet pe străzi şi m-aş fi putut odihni, sprijinită de un gard sau aş fi putut găsi norocul unei bănci. Dacă aş fi avut bani, aş fi putut lăsa valiza la gară. Dar eu, tocmai bani nu aveam. Să iau un taxi ? Şi dacă, totuşi părinţii mei se mutaseră între timp ? Sau dacă erau plecaţi în oraş ? Cum aş fi putut plăti taxiul ?
Strecurîndu-mă prin gloata în mişcare, purtată pe talazurile ei, m-am întors la uşa oficiului. Mă simţeam descumpănită şi cu inima neagră de amărăciune. De ce, pînă şi în primele mele ceasuri de libertate mă izbeam mai departe cu capul de pereţi ? De ce să fiu atît de aproape de casă şi, totuşi, încă atît de departe ? Doî domni ieşeau din oficiu. Erau corect îmbrăcaţi şi destul de vârstnici. S-au oprit lîngă mine. Bîlbîindu-mă, i-am rugat să-mi împrumute 25 de bani. Trebuia să dau urgent un telefon. Banii îi voi restitui. Să-mi dea o adresă unde să aduc cei 25 de bani înapoi. Văzîndu-le mirarea, poate chiar teama, am înţeles că m-au socotit scăpată dintr-un azil de nebuni. Unul dintre ei a scos un portofel, a scotocit în el cu degete tremurînde, mi-a întins o monedă şi au şters-o amîndoi repede prin mulţime.
Am intrat în oficiu. Am aşteptat o cabină liberă. Am format numărul. Am auzit trei ţîrîituri, apoi o voce. Vocea mamei mele.
— Alo, alo !
— Marnă ! Mamă ! sînt eu, Lena !
— Unde eşti ?
— La gară.
— Urcâ-te repede într-un taxi. Te aşteptăm în stradă ! Am luat un taxi. Am dat adresa. M-am prăbuşit pe
spătar. Inima mea nu mai bătea. Plămînii mei nu mai respirau, li auzisem vocea. Nu fusese mirată. Ştiau, deci, că mă întorc. Mă aşteptau. Tata, mama, Zizi şi Vicrica mă aşteptau...
Bulevardul... Străzile... Centrul oraşului... Trecătorii... Maşinile... le-am văzut eu, într-adevăr ? Cînd taxiul a cotit din Călăraşi şi a intrat în liniştita stradelă Alexandru Sihleanu, m-am ridicat şi, prin geamul prăfuit, am văzut-o la marginea trotuarului, între cele două surori ale mele, pe mama mea.
Era sfîrşitul... Era. începutul... Mă întorsesem acasă.
1990—1992
SFÎRŞIT
220
Redactor : VLAD PAVLOVICI Tehnoredactor :    CORNEL CRISTESCU
Bun  de tipar :  19.VU.1993   Apărut : 1993 Coli de tipar : 14
Tiparul executat sub comanda nr. 592 La imprimeria    „ROMCART-'  — Bucureşti