LENA CONSTANTE s-a născut la Bucureşti, în 1909. Peregrinările familiei, în timpul primului război mondial, o duc de la Iaşi la Odessa, Londra şi Paris. Revine in ţară după război. Studii de pictură la Bucureşti. Ca membră a echipelor monografice organizate de prof. Dimitrie Guşti, are posibilitatea să studieze arta populară românească din regiunile cel mai tradiţionale. Prietenii cu Mircea Vuleă-nescu. Henri Stahl, N. Argintescu-Amza, Petru Comarnescu, Xenia Costa-Foru, Paul Sterian, Harry Brauner ş.a. Expoziţii personale de pictură la Bucureşti, în 1934, 1935, 1946 şi, în 1947, la Ankara. In 1945, lucrează ca scenograf la Teatrul Ţăndărică din Bucureşti, împreună cu Elena Pătrăşcanu, intrînd astfel în cercul ministrului de justiţie comunist, Lucreţiu Pătrăşcanu, ceea ce duce la arestarea şi condamnarea ei şi a lui Harry Brauner la cîte doisprezece ani de închisoare. Este eliberată în 1962, iar în 1963 se căsătoreşte cu Harry Brauner. In 1968, la reju-decarea procesului Pătrăşcanu, amîndoi sînt găsiţi nevinovaţi. Membră a Uniunii Artiştilor Plastici, are două expoziţii de tapiserie (1970, 1971). în 1990, Lena Constante publică în editura La Decouverte, Paris, cartea autobiografică L’evasion silencieuse. LENA CONSTANTE EVADAREA TĂCUTĂ 3000 DE ZILE SINGURA ÎN ÎNCHISORILE DIN ROMÂNIA In versiunea românească a autoarei HUM ANITAS Bucureşti, 1992 Coperta : FIORIN, IONESCU LENA CONSTANTE L’£VASTON SILENCIEUSE 3 000 jours seule dans Ies prisons roumaines La Dicouvert^documents, Paris, 1990 © Lena Constante pentru România ■' Sînt condamnată la 12 ani închisoare. Procesul a du-l*t 6 zile. Ancheta — cinci ani. Deci, am executat pînă cinci ani de închisoare. Singură. într-o celulă de m2 1827 de zile. Singură 43 848 de ore. într-o celulă unde fiecare oră are, inexorabil, 60 de minute, fiecare Islnut, 60 de secunde. Una, două, trei, patru, cinci se-Ctmde, şase, şapte, opt, nouă, zece secunde, o mie de secunde, o sută de mif de secunde. Am trăit singură, în ce-lufâ, 157 852 800 de secunde de singurătate şi de frică. E un lucru care nu se spune, se urlă! Mă condamnă sâ mai trăiesc încă 220 838 400 de secunde. Să miai trăiesc atîtea secunde sau să mor din atîtea secunde. In ultimele luni de anchetă, îmi strecuraseră speranţa că voi fi liberă după proces. încetul cu încetul, ajunsesem s-o cred. Şocul acestor 7 ani de detenţie îmi face creierul fă-rlme. Nu mai simt nimic. Timp de două sau trei zile, patru chiar, zac pe salteaua de paie. Inconştientă. îmi aduc in fiecare zi, la prînz şi seara, o strachină de lichid negricios şi o felie subţire de pîine. Nu le pot înghiţi. Nici măcar nu le pot vedea. Ochii îmi sînt închişi. Sub pleoape, numai întuneric. Nu mai îmi simt braţele. Nu mai îmi simt picioarele. Mă dizolv... Mă scot din celulă dimineaţa, către orele patru. Sîn-tem, sînt sigură, în 15 aprilie 1954. îmi ordonă să sem- A 5 uf? > liiille O w-mnc/. Nu ştiu ce semnez. O foaie albă iiitl fim imilr textul MA Împing afară. Port încă ochelarii de închisoare, t u Mh le de un negru opac. Simt aerul. Este rece. Mă tinphi).; în continuare... urc două trepte.. Mă urcă într-o dulxî Las în urma mea cinci ani de detenţie. In timpul mentor cinci ani am schimbat de patru ori închisoarea, în fiecare din aceste închisori, de mai multe ori celula. PRIMA PARTE Ianuarie 1350 — aprilie 1954 CAPITOLUL 1 PRIMA ÎNCHISOARE Prima mea închisoare nu avea decît 17 celule. Am rămas acolo de la 17 ianuarie 1950, data arestării mele, pînâ la sflrşitul lunii aprilie. Era o închisoare specială. Secretă. Nu ştiam ce se putea întîmpla în această clădire mare, de două-trel etaje şi al cărui subsol fusese trans-format in închisoare. Nu am cunoscut din acea clădire decit cele patru celule pe care, rînd pe rînd, le-am ocupat. Carcera. Sala de duşuri unde făceam „manej^. Un birou de anchetă la etaj, closetele şi o scară. Sunaseră la uşa mea noaptea, la orele. 11. Cind am auzit soneria, am ştiut că erau-ei. Nemişcată, ţinîndu-mi respiraţia, îi auzeam cum sună; Aş fi putut să: fug. Să trec de pe terasa mea pe terasa vecină. Şi după aceea? Să-i trezesc pe vecini ? Să trec prin apartamentul lor ? Să cobor pe scara de serviciu ? Şi după-aceea ? Chiar dacă reuşeam să ies îri stradă, fără să fiu văzută, unde mă puteam duce ? Unde mă puteam ascunde ? La părinţii mei? Ar fi fost primul loc unde ar fi venit să mă caute. Mi-ai- fi hăituit toţi prietenii. Nimic nu i-ar fi putut opri. In cele din urmă aş fi fost prinsă şi toţi cei care m-ar fi ajutat, ar fi fost pierduţi. Locuiam la etajul şase. Cîteva minute am şovăit. Să mă arunc pe fereastră? Cei de la uşă începuseră să se enerveze. Ştiau bifte că eram înăuntru. Portarul mă vă-zăse. intrînd, Probabil că le-a spus-o. Ferestrele apartamentului erau luminate. De jos, din stradă, trebuie să le fi văzut. Cu paşi înceţi, m-am dus către uşă. Era miezul nopţii. Prima noapte petrecută în puşcărie nu mi-o aduc aminte, pesemne am dormit. 7 Prima zi de detenţie, 19 ianuarie 1950. Anchetă. Un miliţian îmi spune să mă aşez la o măsuţă. în faţa mea, un birou mare! Un bărbat. Are o ceafă de taur. îmi pune mai multe întrebări. Nu cunosc răspunsurile la aceste întrebări. Vorbeşte cu un accent străin. Nu ştiu nimic despre oamenii de care îmi vorbeşte. I-o spun. Declară că mint. îmi ordonă să mărturisesc tot. Să mărturisesc ? Ce? Am crezut că am noroc. Neştiind nimic, nu voi putea spune nimic. Unele nume de dare vorbea nu le auzisem niciodată. Cita şi nume cunoscute, dar erau numele celor mai buni prieteni ai mei. Cu toţii respectabili şi respectaţi. Puteam răspunde cu sinceritate : nu! Am fost foarte mirată văzînd că nu mă crede. Insista. Stăruia să-i spun adevărul. Apoi s-a înfuriat. A început să strige. A afirmat că are dovada minciunilor mele. Mi se face frică. Pare sincer. Spune că îşi pierde timpul pentru binele meu, pentru a mă convinge să mărturisesc. îmi va da timp de gîndire. Tot timpul de care am nevoie. Mă cuprinde teanaa. A 2-a, 3, 4, a 5-a zi de detenţie — 23 iamiarie 1950. Anchetele urmează una după alta. Trec mai multe zile de luptă inegală. Vocea îi devine din ce în ce mai ameninţătoare. Toate acele zile nu mi-au lăsat decît o amintire confuză. Aproape că am uitat celula, scara, biroul. Pe omul acela nu b-aş mai putea recunoaşte. Memoria nu mi-a păstrat vie decît teama ce mi cuprinsese. Nu mai eram decît un nimeni. Nu mai eram nimic. Adevărul meu nu mai era adevăr. Adevărul meu nu era adevărul lor. Dar care era adevărul lor ? Mi-a trebuit vreme multă pentru a înţelege. Orice anchetator, în limita drepturilor sale, poate folosi anumite stratageme. O ştiam. A obţine încrederea acuzatului, a-1 înşela, chiar a-1 ameninţa, fac parte din tactica sa. Speranţa şi teama îi sînt armele. Poate, deci, să le folosească. In limitele drepturilor sale. Depăşirea acestor limite este neomenească. Trecerea de la ameninţare la tortură este neomenească. Sâ-Î loveşti trupul este criminal. în acele prime zile de interogatoriu nu puneam la îndoială buna credinţă a anchetatorului. îl Socoteam întrebările sincere. Din punctul lui de vedere, întrebări 8 cinstite. Dm punctul de vedere al meseriei lui, o atitudine Corectă. înapoi în Celulă îmi chinuiam mintea; Ce argumente să găsesc pentru a-1 convinge. Pentru a-i dovedi că se înşeală ? Nu aveam, într-adevăr, nimic de spus. Nici desnro mine. nici despre alţii. Tăgăduielile mele sînt zadarnice. Reuşesc numai să-l înfurie. Mă priveşte cu ochi încărcaţi de ură. Ochi de nebun. Ajung să mă îndoiesc de mine însămi. Oare mi-am pierdut minţile ? Fricii mele i se adăugă un nou chin. Paznicii mă împing în birou de mai multe ori pe zi. La orice oră. Chiar în plină noapte. Scara, anchetatorul. ÎHtrvbârile, ameninţările, frica; îşi îmbrăca sadismul în cuvinte-capcană. Vorbeşte de datorie, de răspundere, de binele public. Cuvinte de care te izbeşti, care îţi jupoaie carnea, care îţi sug sîngele. Te omoară. Foloseşte orice mijloc. Ii este permis orice. A-şi impune adevărul „său“ i-a devenit idee fixă. Pentru acest dement nu există lege, pentru că legea este el. Şi tot el este şi dreptatea. Şi răzbunarea. El este Dumnezeu. După cîteva zile mă pedepseşte. A 6-a, 7, a 8-a zi de detenţie — 25 ianuarie 1956. Ca de obicei, după „deşteptare", paznicul deschide uşa şi mă duce la closet. Pe culoar, o chiuvetă mică, o bucată de săpun, un prosop foarte murdar, un pieptene cu dinţii rupţi, plin de jeg şi de păr. Acolo mă spăl pe miini şl pe faţă. Mă simt murdară. Paznicul merge întotdeauna înaintea mea. De data aceasta, nu mă duce către celula mea. Se opreşte acolo unde culoarul formează un unghi drept, deschide o uşi şi-mi face semn şă intru. închide uşa. Răsuceşte cheia, ifă aflu într-o carceră de un metru pe doi. Tavanul man-sardat coboară brusc pînă la un metru de podea. Nu se poate sta în picioare decît pe o suprafaţă de un metru pătrat. Pe jos, ciment. în zidui din fund, o deschizătură spre exterior. înaltă de douăzeci şi cinci de centimetri, lungă de cincizeci. Ferestruica este astupată din exterior cu o scîndură. Nu pot să o văd, dar o pot pipăi. Pa.ziiicul deschide vizetă. îftji aduce la cunoştinţă că nu am voie să stau pe joi. Ţrebuie să râtaiţ toţ timpul jn pfcipare. Sîhtem în ianuarie. La noi iarna e grea. încăperea nu este încălzită. Rafale de vînt, valuri îngheţate pa- truml prin crăpături. Nu am pe mine dedt o fustă pliantă subţire, o bluză şi o jachetă de lină. Mi se face frig. îmi strîng braţele la piept. îmi lipesc picioarele unul de altul. îmi este frig. Să umblu, nu am loc. Nu pot face decît un singur pas. La al doilea mă lovesc cu capul de tavanul mansardat. îmi este frig. Fac mişcări de gimnastică. E şi mai rău. Tot trupul îmi îngheaţă. Reuşesc să-mi înfăşor picioarele cu fusta* adudndu-i poalele -în faţă pînă la talie şi vîrîndu-le sub cordon. Mi-e din ce în ce mai frig. Încep să-mi clănţăne dinţii. Din dnd în dnd, vizeta se deschide. Paznicul mă priveşte. La prînz, pesemne, îmi întinde prin uşa întredeschisă o felie subţire de pîine. In primele ore nu sufăr dedt de frig. Brusc, îmi simt oboseala., De ore întregi stau în picioare. Aproape fără să mă mişc, din lipsă de loc. Sprijinindu-mă cînd de un zi<3, dnd de altul, Mă dor picioarele. Mi se umflă gleznele. Mi-e foarte frig. Mi~e frig pînă la oase. Obosită. Sînt obosită. Sînt moartă de oboseală... încep să murmur : sînt moartă de oboseală... obosită... obosită... atît de obosită... Mă concentrez pe ideea de oboseală, ca să-i uit senzaţia. Şoapta aceasta neîntreruptă mă adoarme. Reuşeam să adorm cîteva secunde. în picioare. Fără să mâ clatin. Un pumn răsună în uşă. Mă trezeşte. Nu ştiu de cîte ore sînt aici. Nu ştiu dacă este zi sau este noapte. Chiar din prima Seară am văzut pe culoar, pe masa paznicului şef, un telefon. îl aud cum sună, la orice oră. Cheamă la interogatoriu. Atunci una din cele şaptesprezece celule se deschide. Paşi înfundaţi se aud de-a lungul culoarului. Urcă scara'.. Mi-e groază de acest telefon. De spaima anchetei. Cum îi aud sunetul ascuţit şi puternic, nu mai simt nici frigul, nici oboseala, nid sonţnul. Nu mai îmi simt nimic dedt frica. Cuvintele cer timp. Nu pot spune totul dintr-o dată. Cum să exprim această spaimă ? Mi-ar trebui un cuyînt unic. Un cuvînt de sinteză. Un cuvînt lovitură de ciomag. Un cuvint lovitură de trăsnet. Un cuvînt însînge-rat. Urlat cu gîtul strînş de spaimă. Aşteptarea aşezată în golul stomacului. Inima zdrobită de groază. Spaima care-ţi răsuceşte pieptul, sus, la stingă, un loc, un punct, unde — de obicei — nu se află nimic. Inima. Un cuvînt din carne. Un cuvînt din sînge. Acest cuvînt nu există.' 10 Atîtea cuvinte şi nimic nu e spus încă. Cum să spui disperarea ? Revolta ? Durerea fizică a inimii ? Durerea aceasta care şterge tot. Nimic nu se mai petrece în minte. Nimic nu se mai petrece în acest loc straniu pe ca-re-1 localizez cu greutate. In spatele ochilor. Mai sus încă. Atît de mai sus, încît este aproape exterior celuilalt „eutt dezgustător, trupul meu. Nu l Nimic nu se petrece în cap. Totul se petrece numai în această masă de came, de obicei, insensibilă, mută, inexistentă. Deodată, în acest rău, în durere, în' frică, îmi simt inima duşmană. Ştiam, doar teoretic, că este acolo. Acuma o simt. Mă doare. Mă doare pînă la ţipăt. Şi pîntecele şi intestinele mi se strîng, mi se strîng mai tare şi mai tare, fără oprire. ...spre mine? Nu. Altă uşă se deschide. Mi-e,din nou frig. Attt de frig. Tremur. Dinţii îmi clănţăne. Cu un sgeifcot mărunt. Jalnic. Şi eu sînt jalnică. Murdară, ne-pieptAnată, tremurînd toată şi înfometată. închisă într-o cuşcă, In afara legii, în afara timpului, eram intr-adevăr jalnică. Cu atîta nevoie de mila cuiva, de mila oricui. Dar eu eram singură, cu totul singură... Şi, totuşi, centrul lumii eram eu. Pentru mine lumea nu exista în jurul meu, decît pentru că eu luam cunoştinţă de ea. Acceptînd-o, nu eram oare aceea care o făcea reală ? Acceptîndu-i realitatea, îmi acceptam, totodată, şi suferinţa. Ca să trăiesc trebuia să n-o accept. Ca să- i supravieţuiesc, s-o distrug. în carcera aceea, de-a lungul unor ore fără de sfîr-şit, am avut conştiinţa dualităţii mele. Eram făcută din două fiinţe. Pentru că eram acolo, şi mă vedeam acolo. Eram -făcută din două fiinţe. Pentru că nu putem trece prin acea uşă zăvorită şi totuşi, puteam fi în altă parte. Anchetatorul îmi dăduse ordinul (să mă gîndesc şi să-mi amintesc faptele pe care — zicea el —• mă prefăceam a nil le cunoaşte. Trebuia, dimpotrivă, să uit, să uit tot, începînd chiar cu el, Trebuia să nu mai aud zgomotul vizetei. Să nu mai văd ochiul paznicului. Să nu mai simt frigul, Să nu mai simt foamea. Trebuia să scap. Să fug. Neputînd trece de partea cealaltă a zidului, trebuia să fug din mine însămi. Să părăsesc trupul acesta care nu-mi era decit durere. Această carne mizerabilă, îndurerată şi înfometată. Să neg „eul“ propriului meu trup. Să nu-i mai trăiesc durerea. Să nu mai tremur de frica lui. 11 Corpul meu nu putea să fie decît aici. Eu puteam să fiu oriunde. El nu avea nici măcar loc să-şi mişte picioarele dureroase. Eu îmi voi face să crească aripi. Aripi de pasăre. Aripi de vînt. Aripi de stele. Şi am să evadez... A fost începutul unei lungi ucenicii. Evadarea nu este lucru uşor. N-am reuşit s-o învăţ decît încetul eu-încetul. De-a lungul a mai multor etape. Nu mai puteam de oboseală. M-atti lăsat să alunec de-â’ lungul zidului, Mi-am îndoit genunchii. M-am aşezat pe jos, făcută covrig. Aud vag zgomotul vizetei. S-a deschis: S-a închis. Paznicul n-a spus nimic. S-a îndepărtat. Cu fruntea pe genunchi, eu braţele încolăcite în jurul picioarelor, ghemuită pe jos, adorm. Ca un cîine. Mai rău deălt un cîine. Măcar el, cîinele, se poate tîrî să-şi caute Un adăpost. Poate avea noroetfl să găsească o ladă cu gunoi. Să găsească un colţ de pîine, un os. Trebuie Să-i invidiem pe dini. Să-i plîngem pe oameni. ?,f if, Frigul mă trezeşte. Cimentul de pe jos e rece gheaţă. Mă SCOl cu grea în picioare. Frec cu talpa cimentul. Oboseală. Schimb piciorul. îmi încălzesc locul. Mă. aşez din rioupejos. Din dnd în eînd repet operaţia'. O lovitură în uşă. „ScOală-te .,lf Mă scol. Sîntem a doua zi de dimineaţă'. Un paznic mă duce la closet. Acolo e Cald. ColadJl deiiemn e cald. Aş vrea să rămîn acolo. Aşezfetă. Să mai ies. Bate lă uşă. Din nou carcera. Prţn uşa întredeschisă mi se dă o felie subţire de pîine.. O strachină’cu apă. . , Telefonul... Pentru1 mine: Din no», biroul; Călăul. Mă întreabă dacă m-am gîhdit. Nb pot răspunde. îmi clănţăni dinţii. Nu pot să-i împidc&c să ciănţăne. Nu mă pdt opri din tremurat. Un paznic îmiaduce o ceaşcă cu ceai. El îmi ordonă să-l bCau. Ridic- ceaşca. Mîinile îmi tremură. Picături stropesc masa Ja care el mi-a spus să mă aşez. Am reuşit, în sfîrştt, s&rmi beau ceaiul. M-a încălzit puţin. Nu mult, dar nit mai tremur. El vorbeşte.- Desprte < drfeptiMle sale. Despre puterea sa. Despre forţa pe care o Uepfcezintă. Despre răbdarea lui. Despre răbdarea nesfîrşită a afcestei forţe. Totul depinde, spune el, de mine. De bunăvoinţa mea*) El îmi cunoaşte activitatea „criminală*. Toate fărădelegile mele îi sînt cunoscute. Au în mîini toate dovezile. Mă pot judeca Şi condamna*! Dacă voi continua să neg, voi fi Jit- ii decată cu ceilalţi acuzaţi şi condamnată. Condamnat! la moarte. Dar dacă accept să-i ajut, spunînd tot „adevărul" despre ceilalţi acuzaţi îmi vor da drumul din închisoare. El nu mă poate elibera imediat, dar îmi promite condiţii de viaţă excelente. îmi vor îndeplini toate dorinţele. îmi vor pune la dispoziţie o casă, haine, hrană, cărţi. Pînă la proces. Martor al acuzării. Voi fi martor al acuzării. După aceea, libertatea. Pot să aleg. Iertarea crimelor mele sau moartea. Mai îmi dă timp de gîndire. Şi spaţiu... Carcera. Mi-e din nou frig. Un frig de moarte. Dureros. Evadarea e departe. Mă strădui să gîndese. Să înţeleg. Martor al acuzării... Ce vrea să spună î Ce acuzaţie ? Cum ar putea cunoaşte „crimele" mele, de vreme ce aceste crime nu au fost făptuite ? Nu am „lucrat" niciodată pentru nimeni. Nici înainte, nici după război. Nici in timpul războiului. Singurul lucru ce-1 făcusem era ajutorul dat uneia din femeile lor. Din milă. Din ura faţă de fascism. Cu toate riscurile. Am ascuns-o în două rînduri, cîteva zile, în apartamentul meu. Era căutată de poliţia fascistă. Fotografia îi apărea în ziare. Cu informaţia falsă că i s-ar fi găsit trupul, neînsufleţit, înecat, mi se pare. Poliţia cerea oricui ar recunoaşte-o să vină s-o identifice. Asta era tot. Nu făcusem nimic altceva. Nici în bine, nici în rău şi eram sănătoasă la minte. Deci, omul acesta minţea. Acum mi-o dovedise. Ancheta aceasta era dubioasă. O anchetă caută să descopere ceva. Faptele şi mobilele lor. Ca să arestezi pe cineva ai nevoie de ceva mai mult decît de bănuieli. Dar caută oare acest om să descopere cu adevărat ceva ? Nu! Ştia de la bun început că nu are nimic de descoperit. De altfel, atitudinea lui era o dovadă. Şi ameninţările. Voia să mă sperie. De ce? Tremurînd de frig» îmi trecea prin gînd şi o altă posibilitate. Poate că primise un denunţ mincinos împo+ triva mea. Dar chiar Şi în acest caz, ce ar fi trebuit să facă ? Să se informeze. Să caute adevărul, punîndu-mi întrebări precise. Nu. Ancheta aceasta < era o măsluire. Care nu ţiriea seama de limitele nici unei legi, - Adevărul ? Ce-i păsa lui de adevăr. Scopul lui era să dea naştere unui alt adevăr. Cum ? Prin puterea cuvintelor. Căci cuvintele pot spune un lucru şi contrariul 13 acelui lunii l’ot uni sau separa. Pot exprima sau ascunde, Pot cmi sau distruge. Pot înşela.. Trăda, Omorî. Cuvintele pot orice. La prinz, paznicul îmi dă puţină zeamă caldă şi felia de pîine. Căldura acestei aşa-zise supe, a acestei ape cu gust îndoielnic, este înduioşătoare. Prietenoasă. Secundă după secundă, minutele se tîrîie fără oprire. Grele, îngheţate. Din cînd în cînd, sună telefonul. Aud paşi. Voci înfundate îmi ajung la ureche prin uşă. Vizeta se deschide. Vizeta se închide. Viaţa închisorii. îmi este somn. Reuşesc să adorm din nou. în picioare. Doborită de oboseală. Dar mai ales mă strădui să gîndesc logic. Să alung abureala care pune stăpinire pe mintea mea. Să reflectez. Să înţeleg. Martor âl acuzării .. Martor al acuzării,.. Erau cuvinte înspăimântătoare; şi care mă înspăimîntau de moarte, în cuvinte limpezi însemna să acuz pe unul sau pe altul dintre acuzaţi. Cum să-i acuz ? De care fapte? Şi de ce să-i acuz eu? Dar cine erau aceşti acuzaţi ? Nu eram sigură decît de trei arestaţi. Arestaseră ei oare şi pe alţii? Cum să-l conving pe omul acesta că despre nimeni nu ştiu nimic rău sau condamnabil ? Căci îi mai acordam încă beneficiul îndoielii. Ce oare trebuia să fac ? Ce să spun ? Se pot aduce dovezi pentru o acţiune comisă. Dar cum poţi dovedi că o acţiune n» a fost nici înfăptuită, nici măcar gîmdită vreodată ? " Abia la prima şedinţă a procesului, la tribunal, după patru ani şi jumătate, deci, după, aproape 1 650 de zile, am văzut că eram unsprezece acuzaţi. Abia atunci am aflat care erau acuzaţiile. Din acei unsprezece acuzaţi cunoşteam numai patru. Ceilalţi şase îmi erau complet necunoscuţi. O femeie şi cinci bărbaţi Unul din cei patru era cel: mai bun prieten al meu, Harry Brauner. Ne-am căsătorit la ieşirea din închisoare. îi cunoşteam viaţa din copilărie. De aproape douăzeci de ani. Ştiam că-i tot atit de nevinovat ca şi mine. Cel de-al doilea, H. Torosian, se apropiase de partid către «firşltul războiului. Din prietenie pentru Lucreţiu Pâtrăşcanu. Ca să lupte împotriva fascismului. Dăduse dovadă de devotament în mai multe rînduri. îşi riscase chiar viaţa. 14 Al treilea, Herbert Zilber, foarte vechi membru al partidului nu-mi inspirase niciodată prea multă simpatie, totuşi, nu puteam să nu-i admir inteligenţa. Avusesem în tinereţe snobismul inteligenţei şi al intelectualilor. încet, încet, timpul a pus capăt acestor înşelătoare j>ăreri/ Nr. 1 al procesului, Lucreţiu Pâtrăşcanu, era unul din membrii cei mai importanţi ai partidului. Secretar al biroului politie. Lucram de patru ani cu soţia lui. Ea, ca şi el, din tiriereţe, membri de partid. Multă vreme în ilegalitate. Amîndouă ne-am străduit din toate puterile să organizăm un teatru de păpuşi. Primul teatru de la noi. Ea era scenografa, eu — pictor, prietenul meu — muzician. Ne-a ajutat. Cea mai mare parte a timpului eram, toţi trei, împreună. Duminicile şi vacanţele — toţi patru. Aveam pentru acest om admiraţie, respect şi o mare afecţiune. Nu vedeam partidul decît prin el. Cunoşteam strădania pe care o depusese, din umbră, pentru a scoate ţara din războiul împotriva U.R.S.S.-ului, înainte de a fi prea tîrziu. Rolul important pe care-1 jucase în primele luni de schimbare de alianţe şi de regim. Ştiam că în acel moment începuse să aibă din ce în ce mai multe necazuri ascunse cu partidul, că fusese, puţin cîte puţin, îndepărtat. înţelegeam că provenienţa sa intelectuală îi aducea prejudicii. Dar mai ales încrederea pe care tot poporul, sau aproape tot poporul, i-o arătase. Era singurul membru important de partid primit, peste tot în ţairă, cu 6 simpatie făţişă. îi cunoşteam, mai mult sau mai puţin, punctele de vedere. Bănuiam că nu era de acord cu unele decizii ale partidului. Prea pripite. Că ar fi dorit, în primii ani de după război pe care distrugerea parţială a ţării, jaful făcut de Hitler şi, în special, prea martie datorii de război derute de U.R.6.S., îi împovărau şi mai mult, un guvern pluralist. Nu aproba nici epurările excesive, nici răzbunările exagerate. De aici pînă a-l crede trădător de ţară, de partid, era drum lung. Totuşi, la cererea anchetatorului, ar fi trebuit să-l acuz. Eu. De ce ? Numai pentru că mi-o cerea omul acesta? > Dar cine era acest om ? Ce reprezenta el ? In ciuda lipsei mele de experienţă politică puteam să răspund la această întrebare. Nu mai eram o ţară liberă. Ştiam in numele cui acţiona. Azi este limpede pentru toată lumea că nu fusesem decît marionetele unor procese de stat clasice. Nu avusese oare fiecare ţară din est procesul ei ? . Toate marionetele fuseseră mînuite aproape în acelaşi timp, cu fire foarte, foarte lungi, trase de foarte departe de mîini foarte dibace şi eu o desăvîrşită tehnică. Singurul cusur — lungile fire erau albe. La sfîrşitul anchetei ajunsesem aproape să înţeleg această tehnică. De altfel, înainte de arestarea mea citisem o carte, „Zero şi infinitul**. A fost chiar una din acuzaţiile pe care mi le aducea anchetatorul. Eram vinovată de crima capitală de a fi citit o carte. Acea carte. Pe parcursul istoriei, acest punct de vedere are precedente. După eliberare, am citit „Mărturisirea". Cartea unui proces. A unei tehnici. Numai atunci am înţeles, în sfârşit, ceea ce rămăsese nelămurit pentru mine. Totul se petrecuse la fel. în cele mai mici amănunte. Nici măcar o linie schimbată. Nici măcar o încercare de adaptare. O lecţie bine învăţată şi spusă pe de rost. E adevărat, cu zel. Ba, chiar cu furie. Totuşi, dacă tehnica a fost aceeaşi, rezultatul n-a fost decît în aparenţă identic. Acest organism perfect s-a izbit de o dificultate pe care nu a putut-o învinge cu totul. Acuzaţii. Două mari dosebiri între celelalte procese de stat şi al nostru : Prima deosebire. Din unsprezece acuzaţi, doi nu erau membri de partid. Alţi trei nu aderaseră la partid decît după venirea lui la putere. Numai şase erau vechi membri de partid, ilegalişti. Ded, primilor cinci acuzaţi nu li se putea cere nimic în numele credinţei, fidelităţii, devotamentului, în numele angajamentului lor faţă de partid. Aceste affeumercte au puteau fi folosite decît eu primii şase. împotriva celorlalţi cinci acuzaţi, singurul argument — tortura. Fizică sau morală. A dona deosebire. Toţi acuzaţii din procesele paralele cu al nostru au „acceptat* colaborarea. Şi-au recunoscut cu toţii „crimele1*. Pretinsa lor vinovăţie. Au cerut să fie pedepsiţi. Aproape toţi au fost condamnaţi. Singurul dintre toţi, omul pe care mi s-a cerut să-l acuz, numărul 1 din procesul nostru, nu s-a lăsat îngenup-chiat. A răspuns „nu* la toate argumentele perfide. „Nuu, 16 la tortură. La proces i-a stigmatizat pe judecători. L-a stigmatizat pe numărul 3, acuzindu-1 de a fi acceptat, cu bună ştiinţă, să dea declaraţii mincinoase. De altfel, au fost singurele sale cuvinte, căci la toate întrebările judecătorului a opus o tăcere totală. Nici unul dintre supravieţuitorii proceselor similare din celelalte ţări din est nu l-au pomenit. Totuşi, ei ştiu. .Sînt chiar singurii care ştiu cit eroism i-a trebuit acestui om, ca şi ei -r- din carne şi sînge, penţru a găsi puterea să prefere o moarte demnă unei vieţi pătate. £1 singur a reuşit să zdruncine organizarea perfectă a proceselor. Datorită lui, procesul din ţara noastră a fost singurul proces nereuşit. Dacă ceilalţi acuzaţi nu au rezistat pînă la capăt, trebuie să spun pentru a-i dezvinovăţi, că ancheta a durat cinci ani. Le-au trebuit cinci ani, ca să le înfrîngă rezistenţa. Chiar la .proces au {pst încercări de împotrivire, înăbuşite brutal de preşedintele tribunalului. Lucreţiu Pătrăşcanu a fost, evident, condamnat ,1a moarte. Condamnarea sa, fără nici o îndoială, fusese decisă cu mult înaintea procesului. Ceilalţi au fost condamnaţi, fie la închisoare pe viaţă, fie la lungi ani de detenţie. înainte de a începe să scriu toate acestea, am şovăit multă vreme. Nu sînt scriitor. De ce să scriu ? La re bun ? Cîţiva, mult mai în măsură decît mine, au fă-eut-o. Nu aş putea să spun nici mai bine, nici mai mult. „Mărturisirea* a fost scrisă. Ea spune tot. Şi despre procesul nostru. Din punctul de vedere al esenţei. Eu n-ara fost decît un figurant. Era absolut necesar ca ancheta, pentru a sprijini teza unui pretins complot, sâ-i arate pe agenţii de legătură dintre numărul 1 şi duşmanii partidului. Nu existase nici un complot. Nici o legătură. Nici un agent. Deci, au trebuit sâ-i născocească.; Să dea trup unor închipuiri. Soţul meu şi cu mine păream a fi perfecţi pentru aceste roluri. în relaţii foarte prieteneşti cu inculpatul principal şi cu soţia lui. Avînd şi numeroşi prieteni în străinătate. Pe deasupra, artişti, deci visători, deci, naivi. Erau tocmai calităţile de care aveau nevoie. In schimb, nu ştiau că artiştii judecă mai mult cu inima decît cp mintea. Atunci, de ce să scriu? Pur şi simplu ca şa depun şi eu o mărturie omenească, Pe cit posibil, să nu vorbesc de 17 •importul politic al detenţiei mele. Vrea» să vorbesc de «tarea de detenţie, ca atare. Cu perfecta cunoaştere a faptelor. Viaţa de toate zilele într-o celulă. Cred că am trăit o experienţă unică. O femeie, singură, de-a lungul multor ani. Ani făcuţi din ore, din minute, din secunde. Secundele acestea aş vrea să le povestesc, aceste 3 600 de secunde dintr-o oră, aceste 86 400 secunde din-tr-o zi, care se tîrşie încet, de-a lungul trupului, şerpi băloşi urcîndu-ţi-se în spirale de la picioare plnă la gît, fără răgaz, fără rziilă, de dimineaţa pînă seara şl in nopţile de insomnie, prea dese, continuînd să te înlănţuias-•eă fără odihnă şi fără oprire, la nesfîrşit. Pentru că vreau să vorbesc şi de demnitatea umană. Şi de acele femei, mai tîrziu tovarăşele mele de penitenciar, care, împotriva a tot şi a tuturor, au rămas fiinţe profund uihane. Şi ca să afirm o speranţă. Speranţa că înţr-o zi îndepărtată, omul va învinge firea. Nu schimbînd CUfsul apelor, deşerturile sau cucerind cosmosul, Ci schimbîn-du-se pe sine însuşi. Schîmbîndu-şi inima şi mintea. Pentru că am convingerea că natura este imperfectă şi nedreaptă. Cită risipă pentru ca o specie să se perpetueze ! Şi cîte omoruri. M-am întrebat adesea, cum au ajuns oamenii, „creaturile Cele mai perfecte ale naturii", sâ se ridice împotriva legilor ei ? Cum au ajuns să inventeze ideile de bunătate, de dreptate, de perfecţiune ? Religia aduce un răspuns. Creaţi după chipul lui Dumnezeu. Dar despre bunătatea şi dreptatea divină e mai bine să nu pomenim... Eu cred că o explicaţie plauzibilă ar fi, mai degrabă, degenerescenţa creierului omenesc. Dar, degenerat ■sau nu, omul a proclamat conceptele de dreptate şi de egalitate. Dacă oamenii nu sînt egali prin natura lor, să îie egali măcar priri legile oamenilor. Pe principiile Acestea a fost clădită O doctrină. Un partid. Acest pârtid avea ca apgument şi ea scop de a corecta natura. De ă se pune în slujba oamenilor. De a le aduce dreptatea -şi egalitatea. Deşertăciune... Nu a reuşit decît să-i amăgească cu o făgădUiâlă. Daţi-ne munca voastră, ne-au •spus, bunăstarea, visele, chiar viaţa voastră. Daţ! tot ■şi copiŞ Copiilor Voştri, intr-o zi... vor fi fericiţi... păate... ŞpCranţa ? Da. Doctrina egalităţii şi a dreptăţii mai «xistă încă. In principiu. Mai există încă, vreau s-o 18 ( iod, şi oameni de bună credinţă. Ultimul cuvînt n-a-fost spus... încă. , în sfîrşit ca să protestez, împotriva puterii absolute, împotriva controlului gîndului. Împotriva detenţiei arbitrare. Împotriva detenţiei ca mijloc de a învinge libertatea de gîndire. împotriva puterii absolute a anchetei şi a anchetatorilor. împotriva detenţiei ca instrument de pedepsire, înainte de orice condamnare, împotriva torturii, împotriva izolării totale. Pentru a cere dreptatea oamenilor pentru oameni. Pentru a cere mila oamenilor pentru oameni. Dar eu sînt ţot în carceră. De ,data, aceasta cînd s-a făcut seară, mi s-â împins in celulă o saltea de paie. O pînză de sac pe jumătate umplută qu paie. Carcera era atît de mioâ, îneît o parte din saltea rămînea înghesuiţi spre zid şi ţinea loc de pernă. In sfîrşit, stau întinsa. Adunată. Un fetus. Fără pătură. Mi-e foarte frig. Dar oboseala, totuşi, mă doboară- Somnul îmi aduce neliniştea dar a sosit ora... o ştiu... ora închisorii... ...rătăcesc printr-un labirint de străzi necunoscute.... căutînd disperată o anume casă.,., mi-au dat numai cî~ teva ore de libertate... trebuie să mă grăbesc... curînd* trebuie să rnă întorc..., să păşesc din nou pragul mo-, horit... o stradă, încă una,, măi pierd în acest labirint de străzi..., de străzi pusţjd, de străzi negre..., fără trecători... fără zgomot... O linişte întunecată peste oraşul mort... dar a sosit ora... o ştiu... oră închisorii... A fost un vis tipic. Visul oricărui întemniţat. Cu variante. Mi s-a întîmplat să găsesc casa. Să intru în ea, Să-i găsesc pe ai mei. Să-mi sărut mama. Dar înfricoşată. Cu disperarea plecării. A neputinţei, a soartei mele neînduplecate, pînă şi în vise. Mă trezesc strivită de zidurile de ciment. Paralizată de frig. Cu dureri peste tot şi cu obsesia morţii. Să mor... Aş vrea ş$ mor... Evadarea ? Ce ironie ! Realitatea mă frînge. Mă încleştează. îmi sfarmă oasele. îmi zdrobeşte creierul. Nici o scăpare, în afară de voinţa mea. De voinţa rnea care, şi aşa, se fărîmiţează. Căci cel 19 mai greu este să păstrezi vie în tine voinţa de a voi. Să rezişti ispitei de a ceda. De a renunţa la tot. Chiar la tine însuţi. Ispita de a nu mai dori nimic. De a te lăsa în voia soartei. Dusă de valuri. De a pierde totul. De a te pierde. De a te da la fund în haosul °thinţii. Cea mai grea dintre lupte. împotriva duşmanului Cel mfll perfid. Celui mai subtil. Tu însuţi... De data aceasta, frigul îmi vine în ajutor. Mă scol In picioare. Suferinţa frigului aceSta a depăşit orice. Mi-e frig în pîntece. Frig în piept. Am un acces puternic de tuse. Apoi, mi-e cald. Mult prea cald. Trupul îmi ■este cuprins de flăcări. Am frisoane. Sînt bolnavă. Am febră. Vizeta s-a deschis de mai multe Ori. Pesemne şi-au dât seama că-mi este rău. In spatele uŞii se aud şoapte. •Cheia se răsuceşte. Un paznic îmi Spune să ies. Să-l urmez. Telefonul, totuşi, nu sunase. Nu putea Să fie anchetă. De altfel, mi-a făcut semn sâ-1 urmez, nu spre spa-ră, ci spre culoarul celulelor. A deschis 6 uşă. Cil capul nfti-a arătat patul. . ^ Deci a două mea celulă. Pat, masă, şOăun, parchet; fereastra cu geamurile spoite cu var, calorifer, căldură, lh sfîrşit, o ceaşcă fierbinte de ceai. A. 10-a, 11, 12, 13, ~ă 14-a zi de detenţie — 30 ianuarie Î9 50. Cinci zile întinsă pe pat.' Fiindu-mi Cald. Prea cald. Scufundată înţr-un fel de amorţeală aproape plăcută, cil ochii închişi Pierzîndu-mi cunoştinţa. TOşfnd din „timp. Nici 'măcar delir.’ Doar 0' totală îndobitocire. Diri cîn’d în cînd febra urca. Atunci o’voce se făcea auzită. Ci voce cunoscută, dar pe care nu ajungeam s-o identific. Vocea aceasta şoptea un plînset, un murmur care se învîrtea în jurul urechilor mele. Sub pleoapele mele, ieşind dintr-un punct central, o linie neagră se desfăşura în spirale. Spirala aceasta se învîrtea, deschi-zîridU-se din ce în ce mai mare. Firul negru se desfăşura încet. Spirala se făcea din de în ce mai largă, mai frumoasă şi calmă. Deodată, linia pură a acestei spirale perfecte se încîlcea. O învălmăşeală de linii. Un scul negru, rdtindu-se nebun ? Plînsetul sfîşietor sfredelea urechea. Strecura nelinişte. Groază. •' Din aceste cinci zile nu păstrez decît o amintire foarte? vagă. Febra scădea. îmi amintesc ¥>?uihăi că trebuia 20 i-mi vină ciclul. Cer vată paznicului. Zadarnic. într-o 'limineaţă mă trezesc intr-un pat plin de sînge. Privesc înmărmurită petele roşii răspîndite pe cearceaf. Ce să I nc ? Cum să le spăl ? Cum să mă spăl ? Unde ? Cu ce ? ( e să spun paznicului ? Ce-am făcut nu mai ştiu. Nu-mi mai amintesc decît această nelinişte şi stinghereală. Voi mai vorbi despre această problemă atît de gravă pentru femeile din închisori. A 15-a zi de detenţie 31 ianuarie ldbO. Dis-de-dK mineaţă, apelul la interogatoriu. La refuzul meu de. a nccepta tîrgul, anchetatorul îmi'spune că are toate dovezile culpabilităţii mele. îmi întinde un caiet, deschide la 0 pagină anume şi îmi dă să citesc un pasaj de cîteva rînduri. Este o declaraţie făcută de unul dintre acuzaţi-Care mă priveşte şi pe mine. Q întîlnire a lui Lucre-ţiu Pătrăşcanu la care, era scris, asistasem şi eu şi Harry Urauner. Faptul este în parte real. Fără. să fi participat la ea ştiam totuşi că această întrevedere, avusese loc. Din păcate, faptul mi se păruse, pesemne,, atît de puţin important, incit îl uitasem cu totul. Să se fi datorat această uitare,unui reflex inconştient de. apărare ? N-aş putea spime."Pşr mLaiu trehuit zile întregi şi multa suferinţă • ■a să-l fac să ţîşneasca din memorie. In ziua aceea, după ritirea acelui pasaj, am protestat cu violenţă- Ara deda-- 1 at că era. un fals. Că nu ştiam nimic. Că nimic nd' ar-putea să mă facă să spun contrariul. De daţa aceasta, dreptatea era de partea anchetato-i ului. Important sau nu, faptul era, real. Negîndu-I„ h ■ ream greutăţi. î^a obligat să mă fapă să-l recunosc. Deci, înapoi ţa parperă- Acolo mă (aştepta frigul., îmi pe-i rec ziua întrebîndu-rha, e ei în pace. Sînt dusă la anchetă de mai multe ori. Continuam •.a neg. Dar îmi chinuiam mintea. Totul părea adevărat. I )ar eu, eu nu-mi aduceam aminte nimic. Absolut nimic. Nu se forma nici o imagine, oricît de mică. Trebuia să f. ic ceva. Ducîndu-mă de trei ori pe zi la closet, treceam* -le fiecare dată, prin faţa mai multor celule. în celula de lingă closet mi s-a părut că aud un om tuşind. Mi sr.a părut, că recunosc vocea lui Harry Brauner. Trebuia cu orice preţ să fiu sigură că e el. Paznicul mergea întotdeauna în faţa mea. Cu respiraţia tăiată, la a doua ieşire* lipindu-mă de uşă, am întredeschis o secundă vizeta, i'.ra acolo, întins pe pat, citind. îi dăduseră o carte. Era un semn bun. Deci, nu-1 pedepsiseră. Va putea, desigur* să-mi spună dacă la acea întrevedere am fost şi noi de faţă. Dar cum să comunic cu el ? O noapte întreagă îmi răsucesc mintea ca să găsesc o soluţie. Să-i scriu. Sări n une hîrtia în celulă prin deschizătura de deasupra uşii. Prin care intra aerul în celule. Să-i scriu ? La prima ieşire de dimineaţă rup şi ascund marginea albă a unui ziar vechi ce servea de hîrtie igienică. Dar nu am creion, nici cerneală. Cu ceva scriu? Pot să înlocuiesc peniţa cu o aşchie de lemn. Cu unghiile, smulg una din seîndura care astupa ferestruica carcerii. Voi scrie, deci, cu aşchia aceasta şi cu •unge. Mijlocul cel mai uşor de a-mi procura sînge ? Să-mi muŞc mîna. Aleg un loc pe dosul mîinii stingi. Intre degetul mare şi arătător. Acolo unde, cînd ţii pumnul închis, carnea face o cută. O apuc cu dinţii. Iau prea multă came. Mă doare, dar dinţii nu intră în carne. După mai multe încercări, fără îndoială prea timide dar totuşi dureroase, dinţii refuză să muşte. Faptul acesta mă scoate din sărite. Nu pot permite acestei cărni nenorocite să fie mai puternică decît voinţa mea. Mai puternică decît mine. Mă muşc din nou. Cu furie. De mar multe ori. Muşc din ce în ce mai tare. întîi îmi zmulg pielea. în sfîrşit, apare puţin sînge. Prea puţin. Muşc din - e în ce mai adîrtc. Sînge. O picătură. Încă o picătură, încep să scriu. Cu prudenţă, din cauza vizetei. Scriu un - uvînt. Muşc din nou. încă un cuvînt. îmi ştrîng dinţii ou putere în jurul rănii şi mai storc alte cîteva picături. Scriu numai cîteva cuvinte. I s-a pus* probabil, şi lut 23 aceeaşi întrebare. Cu siguranţă că a răspuns. Va înţelege. Da sau nu. Fraza suna cam aşa : dacă întrevederea a ’âVut loc, tuşeşte de trei ori clnd voi bate în zid. Dacă nil, o singură dată. Pipăind scîndurlle ferestruicii dau peste nişte mortar în grosimea zidului. Zmulg puţin mortar, cit un bob de rrfâ'zăre. II înfăşor în hîrtie. Toată operaţia ml-a luat cîteva ore bune. Ora de program se apropie. Aşa e numit în închisorile noastre mersul la closet. Deja paznicul trecea de-a lungul culoarelor, bătînd în uşi şi strigînd : „pregătiţi-vă pentru program !“ Ţin scrisoarea în mîna făcută pumn. Mi-e îngrozitor de frică. Mi-a fost mereu frică în închisoare. In sfîrşit, mi-a venit rîndul. în urma paznicului, cu ochii opriţi doar 6 secundă pe uşa celulei lui Harry, arunc hîrtia prin deschizătură. NU am auzit-o căzînd. Noaptea a trecut greu. Eram tulburată la gîndul zilei de mîîne. Frigul mă chinuia. Şi noaptea, totuşi, a trecut. JŞi, în sfîrşit, programul de dimineaţă. Uşa closetului se închide în urma mea. Aştept clteVa clipe, apoi izbesc cu pumnul în peretele despărţitor. Tăcere. Harry nu răspunde. Nu tuşeşte. Scrisoareă mea nu a găsit-o. Sau nu a înţeles-o... Sau, poate, nu era în celulă în clipa aceea... A 18-a, a 19-a zi de detenţie — 5 februarie 1950. Părăsesc carcera. A treia celulă. Mai mică. Dar cu pat, •cearceaf, pătură. Am noroc. Pe unul din pătratele de ziar de la closet găsesc în ziua aceea un fragment de poezie. Pentru mine, o comoară. începutul unui poem -aparţinînd unuia din cei mai mari clasici ai noştri. îl învăţ pe dinafară. Prea repede. Atunci, vers după vers, mă strădui să-l traduc. în franceză. Era, în sfîrşit, o ieşire. Prima. îmi amintesc încă primele două versuri traduse : Au delâ des monts de cuivre, .je Ie vois, de loin, si blanc , Et j’entend le doux langage du grand bois aux feuilles d’argent. Astfel, pentru prima oară, mi-am părăsit celula şi am pătruns în codrul de argint... Â 20-a zi de detenţie — 6 februarie 1950. Anchetatorul mă cheamă. Mă întreabă dacă vreau, în sfîrşit, Să vorbesc. Ii răspund : nu îmi amintesc nimic. Cum sâ-i 24 vorbesc de un lucru pe care nu mi-1 amintesc ? Cu o voce încărcată de ură, mă ameninţă că mă va aduce pe «'alea cea bună cu metode ceva mai dure. Cîteva ore aştept. Întrebîndu-mă ce mi se va întîmpla. încercînd să uit această aşteptare. încercînd să pătrund «lin nou în poem... Dar sosesc ! Iată-i! Paznicul şef şi ajutorul lui. Şeful este mai întotdeauna grosolan. Celălalt, ajutorul lui, om mai în vîrstă, stă întotdeauna lingă telefon. Trecînd pe lingă el, mi s-a părut, de mai multe uri, că citesc în ochii lui o încurajare. Mă împing în fundul culoarului. Deschid o uşă. O încăpere destul de mure. Goală. In mijloc o masă. Atît. Numai o masă. Şeful îmi ordonă să-mi ridic fusta la spate. Să mă aplec piuă ajung cu pieptul pe masă. Nu înţeleg. Rămîn încremenită, privindu-i rînd pe rînd. Vorbind încet, şeful îmi explică. A primit ordinul să trtâ blti. Ded, mă va bate, Nu am voie să strig. La cel mol mic strigăt, la cea mal mică încercare de a opune rezistenţă, pedeapsa ml se va dubla. îmi ridic fusta. Mă aplec pe masă. îmi încleştez mîi-nlle de marginea mesei. Strîng din dinţi. Nu trebuie să Mă concentrez pe acest gînd. Să nu strig. Nici (Miu ar să nu gem. Nu din pricina ameninţării. Nu. Pentru ruine. împotriva lor. La prima lovitură corpul se crispează. Se strînge. Durerea arde. A doua lovitură. A treia lovitură. Corpul ’«<■ răsuceşte. Să strig ! Vreau să strig ! Nu. Să gem. Nu. A patra, a cincea lovitură. Ii aud cum plesnesc. Cum îmi plesnesc fesele. Mă arde. Mă taie. Brute ! Brute ! Să «irlu. Trebuie să urlu. Să urlu ca un animal. Să urlu ! Nu. Să urlu ! Nu. Să urlu! ! ! Nuuuu ! Mă loveşte de zece ori. Stau întinsă pe pat. Pe burtă. îmi pipăi pielea. Acolo unde a fost lovită. Simt nişte umflături uşoare. Mă dor. Foarte rău. Foarte rău faţă de starea normala. Faţă de timpul dinaintea loviturilor, cînd nu simţeam că aveam lose. Dar nu cu adevărat rău faţă de durerea avută în momentul loviturilor. Acum e o dhrere suportabilă. Am crezut, deci, că sînt imunizată. Am crezut că mi-am învins cu această experienţă frica de lovituri. Dar am • iflat pe pielea mea că puteau s-o facă şi mai rău. A 2î-a, i2, 23, o 24-a zi de detenţie — 10 februarie 1050. Era ciudată această nouă celulă.jCu un tavan foarte jos. Un zid în formă de arc de cerc. Patul de-abia încăpea. Zgomotele ajungeau înăbuşite. Doar de cîteva ori pe zi, huruitul puternic al unui aparat de aerisire, aşezat chiar lîngă celulă, în fundul culoarului. Am fost lăsată în pace două zile. Paznicul mă scotea la cele trei programe. îmi spălam mîinile şi faţa la robinetul de pe culoar. Nimic altceva nu era prevăzut pentru curăţenia corporală. Durerea se calma. îmi petreceam timpul continuînd să traduc poemul. Era o muncă grea pentru mine. Pentru prima oară aveam de-a face cu probleme de ritm verbal. Dimineaţa mi se dădea un ceai de plante. La prînz, o mîncare cu carne. Proastă, dar suficiehtă. O felie de pîine. Seara, macaroane, mămăligă. A treia zi mi-au schimbat din nou celula. Am reintrat în prima. De acolo am auzit vocea surorii mele mai mari. Cea care locuia cu părinţii mei. N-am putut să-i prind cuvintele, dar vocea îi era calmă. Am început să tuşesc foarte tare.-O tăcere scurtă..., apoi, a tuşit şi ea. Mult mai tîrziu, ml-a spus că fusese reţinută o lună întreagă. Interogată de mai multe ori, apoi eliberată. Nu avusese nici un fel de legătură cu acuzaţii. Le-a fost imposibil s-o implice fără o dovadă cît de mică. Nici un fir nu 6 legă de ei. Dar la ieşire îşi pierduse catedra de profesor de asistenţă socială. Luni întregi a stat fără slujbă, fără mijloace de existenţă. Pentru mine, vocea tatălui meu fusese numai durere, îmi sfîşlase inima. Vocea surorii mele, cu toată durerea de a o şti acolo, a fost o binefacere. Cum ea, pentru ei, nu prezenta un interes deosebit, nu a avut parte de un tratament dur. Paznicii stăteau cu ea de vorbă. Fără îndoială, aceşti paznici trebuie sâ fi fost nişte agenţi siguri şi bine pregătiţi. îi auzeam, noaptea, discutînd îndelung cu unii deţinuţi. Surorii mele i s-a dat „privilegiul" de a mătura culoarele. Am auzit-o, astfel, de mai multe ori, fredonînd încet. Neavînd voce, acasă nu cînta niciodată. Pentru mine era emoţionant să-i aud notele false şi zgomotul măturii pe care o împingea cu putere spre uşa mea. Un paznic La înţeles manevra, a înjurat-o şi a împins-o brutal în celula ei. 86 A 25-a, 26, 27, 28, 29, 30, Şl, 32, 33, 34, 35, 38, 31, 3t, 39, 40, 41, 42, 43, a 44-a zi de detenţie — 1 martie tU50, nouăzeci de zile. Toate la fel. Cum să le pot deoitbi ? O tortură lungă şi sadică. Cu cîteva puncte culminante, Douăzeci de zile de mers obligatoriu şi aproape permanent. în limbajul lor, „man,ej“. Numai cel care, la ţară, a vftzut un cal costeliv rotindu-se la nesfîrşit împrejurul ţăruşului, va putea, oarecum, să mă înţeleagă. în cea de-a 25-a zi, un anchetator tînăr intrase in celulă. Cu amabilitate, mş .sfătuise să devin cuminte. ŞA recunosc că acea întrevedere avusese cu adevărat loc. Şă povestesc tot ce puteam şti în legătură cu ea. Ceilalţi acuzaţi o făcuseră. Şeful lui dăduse ordin să fiu din nou IM'depsltă. Şeful lui nu putea crede că uitasem. Şeful lui era sigur că orice lucru ştiut, văzut, apoi uitat, rămînea ascuns Intr-un colţ al memoriei şi putea fi, cu voinţă, adus la suprafaţă. El, personal, îmi cerea, pentru binele meu, să-mi concentrez întreaga voinţă asupra acestei probleme. I-am rugat să mă ajute pentru a ieşi din acest Impas. Să-mi adUcă cîteva detalii precise. Un indiciu, t'cva de care memoria mea să se âgaţe. După plecarea lui a intrat şeful paznicilor. De la bun imcput, semn rău. Mă duce în sala cu duşuri şi închide uşa în urma noastră. Este în haine civile. Nu are curea. Deci, n-o să mă bată. Se aşază pe un scaun şi-mi spune să umblu. în faţa lui. De la un capăt la celălalt al sălii. Să merg fără oprire. Să merg tot timpul. Voi fi îri permanenţă supravegheată. Orice oprire va însemna mărirea pedepsei, lese. Închide Uşa cu cheia. Ochiul 1 se încastrează în vizetă. Ded,: umblu,; Mă supraveghează cîteva minute, apoi îl aud îndepărtîndu-se. A lăsat vizeta deschisă... Închisoarea aceasta era formată dintr-un culoar lung care începea de la capul scărilor. Acolo Se aflau closetele, chiuveta, apoi patru celule. Două de fiecare parte. Culoarul făcea un cot. în unghiul acela, carcera. Continua apoi spre stingă, în fund, celula mică, cu tavanul |os. Înainte de această ultimă celulă, sala în care fusesem bătută şi, la stingă, camera paznicilor. în mijlocul culoarului se mai deschidea unui mai scurt. Patru celule. în fund, sala cu duşuri. La răscruce, masa cu telefonul şi scaunul paznicului şef. De acolo îşi putea supraveghea întreg iadul. m Am început, deci, să merg. In sala de duşuri, cu podea de ciment şi ziduri înnegrite şi umede, Mişte rufe erau îngrămădite într-un cazan mare. în colţul Ctl mal întunecat, o grămadă de paturi vechi, de fier, de scaune rupte şi scînduri. Rebuturile puşcăriei. De partea cealaltă, un pat cu saltea de paie, o masă de călcat, două scaune. De-a lungul ridului, cîteva doŞttrl. Am umblat şi am tot umbat, pinA cind am început să fiu obosită. Apoi, am simţit cl mă dor picioarele. Că mă doare spatele, Dar cum vizeta dfn cind în clnd se întunecă, îmi era frică să mă opresc. După două sau trei ore, Cred, oboseala mă face, totuşi, să încetinesc pasul. Uşa se deschide. Intră brusc Şe^il. Se aşază pe un scaun. Mă priveşte. După eiteva minute mă opreşte. Pare nemulţumit. îmi spune Că nu tşe corect întoarcerile. O sa mă învjşţ'ş el cum să le execut. Milltăreşte. Face cîţiva peşi în faţa mea, apoi se Întoarce numai din doi paşi şi repetă mişcarea de mal multe ori, numărînd : un, doi; un, doi... In sfîrşlt, Îmi spune să-ml reiau mersul şi să mâ întorc numai aşa cum mi-a arătat el. îmi reiau mersul. Opt paşi, apoi Încerc de mai multe ori să fac întoarcerea pe care mi-a arâtat-o. Doi paşi,.nu trei. Cînd reuşesc, iese. Dar nu pentru multă vreme. I-a venit o idee nouă. Vrea să-mi închipui că urc un deal. Că duc în spate un sac. Că sînt pe munte. Trebuie, deci, să mă plec sub greutatea acelui sac imaginar. Să ridic foaxtjs sus genunchii. Să plec capul. Să privesc în jos* Sînt din ce în ce mai obosită. Acest mers mă istoveşte» Toată povestea asta e ridicolă: Jalnică. Simt că nu mai pot. I-o spun.,tAtunci, îmi porunceşte să alerg. Resplr greu. Inima îmi bată din ce în ce mai ibte. Din ce în ce mai repede îmi bate în gîtlej. Nu mai pot respira. Sînt aproape de sufocare. El sftrîgă mereu : „mai repede f mai repede !“ Omul acesta nu poate fi sănătos la minte. Am încăput pe mîinile unui nebun. Uşa se deschide iar. însoţit de un paznic, intră urc bărbat. în civil. Subţire. Bine îmbrăcat. CU' un aer distins. înţeleg că este medicul închisorii. Mă priveşte ăter-gînd. îmi face semn să mă opresc. Iese cu şeful afară. Pbţin cîte puţin respir mai uşor. Dar această cursă a morţii m-a istovit, Umblasem aproape cinci ore, Căci atid uşile deschizîndu-se una după alta. Se dă prinzul. M& aura aceea atît de mică. Trebuia, deci, să-mi lipesc ochii de ea. Imposibil. Trebuia să găsesc altceva. Sînt mioapă din naştere. Port ochelari de la vîrsta de zece ani. Ochelarii îmi fuseseră luaţi. Fără ei, cîmpul meu de vizibilitate era restrîns. De la 4—5 metri depăr-lare totul devenea pentru mine ceţos. Fără ochelari, nu mă mai simţeam în siguranţă. Pierdută. Neliniştită. Ameninţată: Dezarmată. Trebuia, cu orice preţ, să văd prin uşa aceea. Cum ? Mergmd, întorcîndu-mă, mergînd iar, suceam şi răsuceam în minte această întrebare. Atunci mi-a venit o primă idee. Să calculez numărul de paşi pe care îi făceam de la un capăt la celălalt al sălii. Numărul de paşi 29 pe cur*' îl Imeiim între două treceri prin faţa vizetei. De departe, singura supraveghere posibilă era întunecarea vizetei. Atîtu vreme cit rămânea acolo, pe scaunul lui, nu putea vedea decît trecerea mea prin faţa uşii. La intervale regulate. Orice oprire o putea observa. Orice oprire neprevăzută. Deci, eu trebuia să-mi organizez opririle. Să calculez cu exactitate durata opririlor mele. Să nu mai fac decît cei doi paşi necesari ca el, de departe, să poată supraveghea trecerea mea prin faţa vizetei care se întuneca. Doi paşi la dreapta, doi paşi la stînga, oprire şi aşa mai departe. între cele două opriri să număr pînă la opt. Deci, doi paşi stînga, apoi număr : unu, doi, trei, patru, cinci, şase, şapte, opt, din nou dpi paşi în sens invers şi unu, doi, trei, patru, cinci, şase, şapte, opt şi aşa mai departe. ! Aceste opt secunde de odihnă mi-au fost de mare ajutor. Stăteam pe loc. Nu mai făceam eforiul de $- tlii|n ( i»p. Nu mui văd nimic. Mina îmi strînge braţul Mu împinge afară din celulă. Afară din adăpostul muu Alura din pavăza mea. Spre birouri. Spre ancheta-mi. .Spre leroare. <) şedinţă de anchetă putea să dureze cinci minute, t urn putea să dureze o oră sau mult mâi mult. Frica, reuşeam s-o ascund. Chipul, să-l prefac într-o mască. Să-mi utaplnesc vocea. Ochii să-i golesc de orice expresie. Dar nu puteam împiedica sudoarea să nu ţîşnească la subţiori. Nu o puteam împiedica să nu alunece şuvoi de-a lungul braţelor. La încheietura braţului. Nici ca palmele mîini-lor mele să nu se umple de sudoarea subţiorilor mele. Şi de mirosul ei dezgustător. Puteam să fac un duş o singură dată pe săptămînă. în fugă. Doar să mă ud şi să mă săpunesc la repezeală, pentru a avea timp să mă limpezesc, căci dintr-o dată apa era tăiată. în timpul acesta, uşa rămînea întredeschisă şi un paznic mă privea. întotdeauna. Mă prefăceam că nu-1 văd. Totuşi, anumite gesturi erau greu de făcut în faţa acestor ochi care mă pîndeau. Cînd nu aveam timp să mă limpezesc de spuma ce mi se lipea de trup, o înlăturam cu unul din cearceafurile umede care zăceau acolo, aruncate pe jOs. Nu eram prima care-1 foloseam. In fiecare dimineaţă, după deşteptare, eram dusă la closet. Sufeream de constipaţie.' Din cauza sărăciei alimentare. Hrana zilnică era absolut neîndestulătoare. Aparatul digestiv o păstra cît mai mult timp posibil. Storcînd din ea tot ce se putea stoarce. Eliminînd doar mărunţişurile total indigeste. Evacuarea acestea1 sîmburi, pietre mici, tari şi negre era înceată şi anevoioasă. Mi s-a în-tîmplat să n-o pot face zece zile de-a rîndul. De altfel, nici măcar timpul necesar nu îl aveam. După cîteva secunde, paznicul mă grăbea strigîndu-mi să ies. In vestibulul closetului se afla o chiuvetă minuscula. Tul in fugă, îmi spălam mîinile şi faţa. Din lipSă de timp, nu reuşeam întotdeauna să-mi clătesc eîrpa, Un prosop du pîn/ii era agăţat de un cui. Un singur prosop pentru toata închisoarea. Mai mult de cincizeci de celule. Cuiind, bube pline de puroi îmi ţîşniră pe frunte. Apoi pe toată faţa. Nu le puteam vedea. în toată închisoarea, nici o oglindă. Dar le puteam pipăi. Fă&Tsă vreau îmi simţeam degetele plimbîfidu-se pe obraji. Apoi şi pe 44 braţe. Anchetatorul le folosea drept pretext pentru ironii obscene. Aceste bube mă deprimau şi pentru că nu mă puteam opri de a nu le stoarce între degete, pentru a face să ţâşnească din ele puroiul. Devenise o obişnuinţă. Un fel de plăcere posacă, de care îmi era scîrbă. Nu aveam dreptul să mă culc decît la zece seara. Cînd, de-a lungul culoarului răsuna un bătrân gong ruginit. Spaima, foamea, durerea fizică mă ţineau însă trează, încă multă vreme. Paiele din saltea erau tari şi ţepoase. Eu eram slabă. Culcată pe spate, mă dureau rănile de pe fese. Culcată pe dţeapta sau pe stînga, mă clureau şoldurile. Veşnica- lumină murdară a becului continua să-mi dea o uşoară senzaţie de greaţă. Liniştea mohorîtă care se lăsa grea pe noaptea închisorii mă apăsa din toate părţile. Din cînd în cînd, un tren trecea undeva, departe, la capătul oraşului. Fluieratul lui străpungea noaptea, gonea somnul. Adîncea nostalgia... Mai erau şi greierii. De obicei, mici şi negri, li auzeam ţîrîind pe culoare. In celulă, sub pat. Cântecul lor monoton gîdila creierul. împrumuta o voce de cenuşă tăcerii nopţii carcerale. Cu aceeaşi groază ca şi atunci, îmi amintesc de greierul monstru. O insectă uriaşă, galbenă şi verde, lipită de perete. Dezgustătoare ca un vomitat. Era către orele patru si jumătate, după amiază. Deodată, o văd lingă mine, pe zid. Era emanaţia însăşi a închisorii. Groaza mă face să-mi pierd capul. Dacă va sări pe mine ? îmi dau seama cît sînt de ridicolă. Dar nu pot suporta acel lucru aproape de mine. Mă reped la uşă. Vizeta se deschide imediat. Cu o voce întretăiată îl implor pe paznic să deschidă şi să ia „lucrul" acela respingător. Poate să-l şi vadă pe perete. Nici măcar nu-mi răspunde. închide vizeta. Pleacă. Bat din nou. Se întoarce şi spune doar : „Aşteaptă". Cuvînt pe care mereu îl auzeam. Era singurul lor răspuns. „Aşteaptă !“ Trebuia să mă adresez paznicului cu dumneavoastră. El îmi răspundea întotdeauna la singular : „Aşteaptă !“, dacă ceream apă, „Aşteaptă !“, dacă ceream să mă duc la closet între orele de „program", „Aşteaptă !“, întotdeauna „Aşteaptă !“. 45 Aştept. Nu deschide uşa. Animalul începe să mişte. Simt că sînt pe cale să fac o criză de nervi. Simt că mă cuprinde nebunia. Animalul acela se mişcă. încet, pe perete, îşi punea în mişcare cele trei secţiuni verzui şi unsuroase ale lungilor lui picioare. Aveam în celulă o oală de noapte din metal smălţuit. Fără capac. Un strat gros de calcar se depusese pe pereţii ei. Răspîndea un miros de urină foarte puternic. Aveam, dreptul să o folosesc dacă nu mai puteam aştepta ora programului". încercam să mă abţin din pricina du-hoarei pe care aş fi fost obligată s-o îndur pînă la „pro-gtkrn". Pentri* că numai atunci aveam putinţa să o golesc şi să o clătesc, în fugă. O aduceam întotdeauna cu puţină apă înăuntru, pentru a-i stăvili duhoarea. Mi-a venit ideea să înec animalul în oală. Am luat oala. I-am lipit marginea de perete, chiar sub monstru. Ridicînd-o brusc, l-am făcut să cadă înăuntru. Dar, vai! A început să se zbată în apă. Să se lovească de pereţii oalei. Să sară. Carapacea lui era dură. Izbiturile de pereţii de metal, sonore. Mişcările din ce în ce mai rapide. Zgomotul creştea şi nu aveam nimic cu ce să acopăr oala. Dacă reuşea să sară, să iasă, nu voi putea niciodată să-l prind. Se va ascunde sub pat. în timpul nopţii va ieşi din ascunzătoare. Va sări pe pat. Pe mine. Ca să acopăr oala nu aveam nimic altceva decît jacheta,.. Dar sărind, putea să o atingă. Mi-ar fi fost imposibil să o mai pun pe mine din nou. Dihania îmi stîmea prea multă scîrbă. Bat îtt uşă lovituri puternice. Orice pedeapsă mi se va părea mai uşoară, decît această prezenţă. Un paznic vine în goană. Am; pesemne, o faţă îngrozită şi îngrozitoare. Trebuie să mă lase să ies cu orice preţ. Trebuie, cu orice preţ, să mă lase să vărs oala la closet. Dacă nu deschide imediat uşa, am să încep să urlu. Am să chem în ajutor. Am să ridic toată închisoarea. Eram ţinuţi toţi la secret. Strigătele erau Cu deosebire interzise. Trebuia să vorbim doar în şoapte. Ca să nu fim cumva recunoscuţi de vecini. Gardianul ştia că orice fleac putea să creeze agitaţie în toate celulele. A deschis, deci, uşa. Un singur lucru izbutea să mă destindă. Penele de electricitate. Cînd, în toată închisoarea, începea nebunia paznicilor. Luau atunci nişte prăjini lungi. La capătul 46 prăjinii era agăţată o lanternă. Celulele primeau aer şi puţină lumină de zi prin nişte deschizături aşezate deasupra uşilor. Doi oîte doi, paznicii patrulau de-a lungul culoarelor. Unul lumina celula cu lanterna, în timp ce, celălalt deschidea vizeta şi ne privea. Vedeam cum dansează lanterna în vîrful prăjinii. între două treceri aveam, totuşi, clipe de răgaz. întunericul curgea în jurul meu. Mă Scufundam în această apă neagră. în această beznă odihnitoare. Mă întindeam o clipă pe pat Mă strîmbam. Lanterna se legăna din nou în faţa ferestruicii. Era comic. A 112-a, 113, 114, 115, 116, a 117-a zi de detenţie — 12 mai 1950. Ancheta nu înainta. Nu aveam nimic de spus. Nici despre mine, nici despre ceilalţi. îmi dădea şi el timp de gîndire. Mie îmi rămînea să aleg. Să mărturisesc şi să fiu liberă sau să ocontinui să neg şi să fiu închisă în groapa cu şobolani... îmi descrie cu nespusă plăcere acel loc de desfătare... Exista, spunea el, în subteranele din adîncurile acestei clădiri, o celulă îngustă. întunecată. Acolo sînt închişi mai mulţi şobolani. Sînt obişnuiţi să mănînce carne crudă, din belşug. Sînt mari. Sînt graşi. Sînt lacomi. înainte de a închide pe cineva în această groapă, şobolanilor nu li se mai dă de mîncare. Mai multe zile de-a rîndul. Şobolanii înfometaţi devin turbaţi. Sîngeroşi. Trei zile mai tîrziu, a doua şedinţă de anchetă. Nimeni nu poate rezista la atacul acestor şobolani. Se năpustesc asupra ta din toate părţile. îşi înfig dinţii în tine. Mirosul de sînge îi îmbată. Scot strigăte ascuţite. Ţi se caţără de-a lungul trupului. Nu ai cum să te aperi. Nu mai aveam decît cîteva zile ca să mă hotărăsc. începuseră, deja, să nu-i mai hrănească. îi înfometau pentru mine. Mă întorc în celulă, hăituită. Întrebîndu-mă dacă, cele spuse de anchetator, puteau fi adevărate. Vreau cu orice preţ să cred că mă înşală. Lupt cu toată voinţa mea. Nu poate fi decît un şiretlic. Dar dacă nu este un şiretlic ? Nesiguranţa era în ea însăşi de ajuns ca să mă menţină intr-o stare de extremă tensiune. A treia şedinţă. Descrierea ultimului deţinut care a "■şit viu din groapa cu şobolani. Rămăsese în groapă, po- 47 vesteşte anchetatorul, douăzeci de minute. Urlînd, de-a lungul acestor douăzeci de minute. Zbătîndu-se. Luptîn-du-se să desprindă animalele agăţate de el, prada lor. Căzuse şi şobolanii s-au năpustit pe obrazul lui. I-au ronţăit urechile. S-au repezit la ochii lui. I-au spart ochii. I-au mîncat. în locul lor nu mai rămăseseră decît două goluri însîngerate. După această a treia şedinţă, am crezut în realitatea şobolanilor. Din cauza privirii lui. A vocii lui. Din cauza plăcerii intense cu care descria oroarea. Pe şobolanii aceia el îi invidia. Foamea lor el o simţea în burta lui. Nu ajungea să-l sature frica mea. Existenţa lui era dovada existenţei lor. Din nou în celulă, rămîneam ore întregi încremenită pe scaun. Aşteptînd. Cînd, după trei zile de aşteptare, m-a chemat, în sfîrşit, eram la capătul puterilor. La capătul voinţei. Slăbită din cauza fridi, a foamei, a lipsei de somn. Căci nu mai reuşeam să adorm decît în zori şi toată ziua muream de somn. Ochii mi se închideau. Capul îmi pica. Cîteva clipe de somn şi paznicul foătea în uşă. L-am întrebat, ded, pe anchetator ce mărturisire aştepta de la mine. Nu avea decît să mi-o spună, fără ocolişuri. Voi semna orice. Pronunţă o frază. Declară că se mulţumea cu această singură frază. Cu această scurtă frază. Cu numai acele cîteva cuvinte. Nu aveam decît să le scriu, să le semnez, să le datez şi a doua zi eram liberă. De ce nu imediat ? Din pricina formalităţilor de eliberare. Dar, drept chezăşie, îmi dădea cuvintul lui de onoare : mărturisirea şi libertatea sau şobolanii. Cer încă o zi de gîndire. Mă întorc în celulă, dar nu mai sînt în stare să gîndesc. Nici măcar nu mai vreau să gîndesc. Mi-e frică de şobolani. Totuşi, mă macină o nelinişte surdă. Oare minciuna ce voi semna nu mă va implica, intr-adevăr, decît pe mine ? Dar nu mai încerc să înţeleg. Ce-o fi, o fi. îmi este frică de şobolani. Dar mi-am găsit şi un argument. „întrevederea". De ce figura numele meu în fragmentul pe care-1 citisem ? Ce rol ju-casem eu ? Nici unul. De ce vorbiseră ceilalţi despre mine ? în sfîrşit, nu voi pronunţa nici un nume. Voi minţi numai în privinţa pretinsei mele vinovăţii personale. 48 A 118-a zi de detenţie — 13 mai 1950. Orele opt dimineaţa. O paznică intră în celula mea. Este prima femeie paznic pe care o văd aid. Îmi vorbeşte cu amabilitate. A primit ordinul să mă întrebe dacă lenjeria mea este curată. Da. Surîs plin de subînţelesuri. Dacă doresc să mă spăl, ea mă poate duce imediat la baie. „Ca să fiţi gata...“. Alt surîs. Nu. Nu doresc nimic. îmi simţeam nervii asemeni unor corzi înţinse, gata să plesnească. Paznica iese. Tot teatrul acesta este oare o capcană ? Nu vreau s-o cred. Nu. Voi semna şi mă vor lăsa să plec. Către orele zece, ochelarii, biroul, anchetatorul, hîrtie, stilou. Jau stiloul. El repeta fraza. O scriu. Numai cîteva cuvinte. Asta-i tot. Am declarat că am făcut spionaj. El mă feliqtă. Se agită. Repetă că este sfîrşitul interogatoriului meu. Ancheta lui s-a terminat. Mîine voi fi liberă. Mă întorc în celulă. Crispată. Febrilă. Infrîntă. Aştept să treacă ziua. Ziua cea mai lungă. Secunde, alte secunde. Aştept seara. Noaptea. Mîine. A 119-a zi de detenţie — 14 mai 1950. Dimineaţa, la orele cinci, scularea. încă două, trei ore de aşteptare. Căruciorul cu micul dejun trece de-a lungul culoarului. Ca de obicei, nu se opreşte în faţa celulei mele. Aştept. Nimic. Cer să-l văd pe anchetator. „Aşteaptă !“ Se distribuie micul dejun. Regimul meu nu s-a schimbat. Sînt din ce in ce mai neliniştită. Anchetatorul! „Aşteaptă !“. Orele trec. Se împarte cina. Deci, sîntem pe la orele şase seara. Lumina, afară, scade. Supraveghez ferestruica. Vine seara. Zgomotele se potolesc. Nici o uşă nu se mai deschide. Anchetatorii au plecat. Orele zece seara. Gongul de culcare. S-a terminat. M-a înşelat. A 120-a zi de detenţie — 15 mai 1950. Dimineaţa, spre orele nouă, se deschide uşa. Orbită, din nou o mînă mă duce spre birou. Anchetatorul mă primeşte cu un zîmbet. Tot zîmbitor, îmi face semn să stau jos. Surîzînd, mă priveşte şi tot surîzînd, vorbeşte. Acum două zile, spune el, mi-am recunoscut, în sfîrşit, printr-o declaraţie semnată, vinovăţia. Această declaraţie este, de fapt, o condamnare la moarte. O singură scăpare. Cîştigarea clemenţei tribunalului. Cum ? Făcînd mărturisiri complete. Ancheta, cea adevărată, abia începe. Pu- 49 tem, el şi cu mine, să lucrăm amîndoi serios. Acum nu mai există subterfugii. Cînd, cum, cu cine, de ce. Trebuie să spun totul. Absolut totul. li cer o foaie de hîrtie. Mi-o întinde, îmi dă stiloul. Scriu cîteva rînduri. Trei, poate patru. Semnez din nou. li întind foaia. Citeşte. Devine stacojiu. Mă împroaşcă cu o găleată de înjurături. Scrisesem că-mi retractam declaraţia anterioară, la care fusesem constrânsă prin minciuni şi ameninţări. îmi regăsesc celula cu uşurare. Nu mai pot să mă joc de-a v-aţi-ascunselea cu mine însămi. Timp de două zile am tînjit după libertate. După libertatea lor. O plătisem in mod ruşinos. Vai! Nu eroismul meu, d reaua lui credinţă mă salvase. Dar el, el suferise o înfrîngere. îşi trădase misiunea. Fără îndoială, se şi lăudase în faţa şefilor lui că m-a „învins". Deci, se va înverşuna de două ori mai mult împotriva mea. Pentru a-şi lua revanşa şi pentru a se răzbuna. Cîteva zile de răgaz, poate, şi totul va reîncepe. Cu excepţia şobolanilor. Cu toată furia sa, nu mai repetase ameninţările. N-ar fi trebuit să-l cred. Ce să fad cu un martor, cu un acuzat mutilat ? Ei aveau nevoie de mine. Această certitudine mă îngrozea. Acest moment de linişte a fost, ded, de scurtă durată. Viitorul era întunecat. în faţa mea se întindea necunoscutul, un necunoscut pe care-1 uram şi care mă înfricoşa. A 121-a, 122, 123, 124, 125, 126, 127, 128, 129, 130. 131, 132, 133, 134, 135, 136, 137, 138, 139, 140, 141, 142, 143, 144, 145, 146, 147, a 148-a zi de detenţie — 15 iunie 1950. Zile întregi m-au lăsat să-mi clocesc neliniştea. Evadarea ? Nu mai aveam puterea nici măcar s-o doresc. Eram o apă moartă. Stătută. Pe braţe, pe faţă, pe spate bubele îmi crăpau. Din fundul puturos al mlaştinii ţîş-neau acei mari viermi albi. Curăţau putreziciunea. Mă ajutau să ies la suprafaţă. Strădania a durat multă vreme. In sfîrşit, am reuşit să ajung la ţărmul unei alte lumi. Din păcate, imbecilă, primară. M-am transformat în subiectul unui roman stupid, îmi alesesem cel mai frumos rol. Construiam scenele povestirii pînă în cele mai mici amănunte. Născoceam peisaje, oraşe, case, mobile, personaje. Acţiunea nu avea nici o însemnătate. Mă pierdeam în mărunţişuri. Din toate 50 casele visate duram casa ideală. Mobilam această casă cu rîvnă. In faţa marilor uşi-ferestre întinsesem o pajişte, ooborîtă în pantă dulce spre pîrîu. îmi amintesc şi azi lalelele roşii, sălciile de la malul apei, pînă şi pietricelele de pe fundul apei. Stau aşezată pe scaunul dureros. Cu spatele întors puţin către uşă. Casa o ţin ascunsă îndărătul pleoapelor. Paznicul crede că dorm. Bate în uşă. Schiţez cîteva gesturi molcome cu mîna dreaptă. Nu dorm. Am căpătat obiceiul acestor gesturi pentru a fi lăsată în pace. Le fac maşinal. Dar înalţ în preajma mea copacii. Văd cărarea care suie, legănîndu-şi spiralele. Iarbă. Fiecare fir de iarbă. Florile. Fiecare floare. Păsările. Soarele. Nisipul, îl aud scîrţîind sub paşii mei. De vale, sună clopotele. E Biserica Neagră. O pînză de păianjen pe ale cărei fire întinse mai strălucesc picăturile ploii de vară. Pămîntul umed. Mirosul de pămînt umed. Printre trunchiurile noduroase acoperişurile oraşului. Roşii. Cît de frumos este acest pămînt al meu ! Bucurie. E dimineaţă. Nu. Reiau totul. Săgeţi de soare în diagonală. Lumină aurită. Orizont roz. Freamăt de frunze... Miros de brad... Undeva, un zgomot. Nedesluşit. Vizeta ? Foarte departe. Intr-un vis. Un coşmar. Mîna mea se agită prin aer ? Nu. Ea mîngîie rotunjimile ramurilor. Leagănă sunetul clopotelor. înaintez încet. Cu încetinitorul. Zile întregi, ca să te construiesc casă a mea. Zile întregi, ca să te împodobesc. Fiecare covor, culoarea perdelelor, cărţile. Ca să ajung la tine, casă, întîlnesc al doilea personaj. îi vorbesc. Petrec cîteva zile ca să văd această întîlnire. Ca să aud vocile. Ca să aleg cuvintele. O săptămînă. Două. Trei. Nimic. Anchetator, nu. Anchetă, nu. Represalii, nu. Acelaşi regim de înfometare. Aceeaşi foame. Halucinaţiile mele romanţioase nu puteau s-o hrănească. Numai să mă facă s-o uit, mai mult sau nai puţin timp. Să crezi în supremaţia spiritului, să negi realitatea cărnii şi să nu-i poţi învinge chinurile foamei era rizibil. Bobîmacul acesta degradant, cu nici un preţ nu voiam să-l accept. Foamea eu nu mi-o plîngeam, ci o uram. Numai viselor mele nocturne le era milă de ea. Le induram. In pofida voinţei mele. Voinţa mea nu putea admite umilinţa prezenţei ei în nălucirile mele diurne. 51 Intr-una din acele zile am trăit experienţa unui alt fel de evaziune. A început banal cu crampe la stomac. Imediat după „programul" din zori. Problemă. Să folosesc oala de noapte ? Pe care nu voi putea s-o golesc de-cît la ieşirea de după-amiază ? Cum să respir timp de 6—7 ore miasmele putride ale acelui vas fără capac ? Pînă în ziua aceea izbutisem să rezist. Crampele sînt din ce în ce mai dureroase. La trecerea paznicului, îl rog să mă ducă la closet. „Aşteaptă!“ Chircită pe scaun, îmi apăs burta cu amîndouă mîinile. In zadar. Mă străbat dureri ascuţite. Totul durează o bună bucată de vreme. Paznicul trece, deschide vizeta, mă priveşte, trece din nou... Nimic. Din ce-a mai fost în restul zilei nu mai îmi amintesc nimic. Ieşirea de după-amiază, prea rapidă, a fost fără îndoială fără folos, căci, spre seară, mă frămîntam pe scaun. Durerile erau violente. Nu mai puteam nici măcar vorbi. Nici geme. Ştiu că, în sfîr-şit, uşa s-a deschis. Intră şeful. Mă întrebă dacă sînt bolnavă. Nici nu răspund. Iese. Mi-e din ce în ce raai rău. Zgomotul vizetei se aude fără încetare. Ei mă privesc fără încetare. Mi-e rău fără încetare. Din nou vizeta, cheia, un paznic şi în spatele lui, doctorul cu o seringă în mină. îmi face o injecţie. îmi dă voie să mă întind pe pat. Val după val, durerile scad. Mă mai doare puţin. Nu mă mai doare deloc. O linişte ciudată. Sînt calmă. Liniştită. Nu durere. Nu chin. Frică ? De ce anume îmi fusese frică ? Din ce cauză ? Memoria e încă vie. Sînt conştientă de grozăvia acestor luni... Dar nu o mai înţeleg. De ce grozăvie ? De ce suferinţă ? Să ies ? Să fiu liberă ? De ce ? Tot ce doresc este ca prezentul, clipa de acum, să dăinuie mereu. Această desăvîrşită împăcare dintre mine şi zidurile pătate, uşa ferecată, paiele saltelei, vizeta. Această totală acceptare. Această tihnă... Fără trecut... Fără gînduri... Fără dorinţe. Să plutesc în neant... în această ireală realitate... Fără sfîrşit... Adorm.*. A doua zi, din toate cîte au fost nu mi-a mai rămas decît amintirea unei înfrîngeri, a unei trădări a spiritului şi un sentiment de ciudă şi de umilinţă. Nu mai puteam continua jocul. Romanul meu anost s-a poticnit brusc, îmi era ruşine de searbădul lui subiect. Să redevin măcar adultă. Podeaua celulei mi-a deschis un prim drum. 52 Pete albe şi pete negre pe fond gri, erau pietricele şi ciment. De două ori pe săptămînă paznicul împingea cu piciorul în celulă, prin uşa întredeschisă, o găleată cu apă. Neagră, năclăită, era muiată în apă o bucată de sac noroioasă. Să bagi mîna în această apă murdară, să scoţi cîrpa încleiată, să-mi treacă prin minte că era îmbibată de scuipăturile tuturor tuselor nopţii, s-o storc, să-mi ung celula cu jegul acela... Ce greaţă ! Nu privisem niciodată cu atenţie podeaua celulei mele. Fără ochelari, petele se pierdeau. Se topeau unele în altele. Cimentul era în faţa mea. Rece. De un cenuşiu mo-horît. Asta era tot. Dar în ziua aceea, pe cînd mişcăm cu vîrful degetelor cîrpa udă pe jos, m-am aplecat ceva mai mult şi am văzut pietricelele. Apa făcea să lucească cimentul, îi împrospăta culorile. Albea albul, înnegrea negrul. Pietricele. O podea întreagă semănată cu pietricele. Brusc, două pietricele mă privesc cu o privire de piatră. Sub aceşti doi ochi se strîmbă o gură. Alături, apare un alt chip din adîncuri. Sudate unele lîngă altele, capetele se rînduiesc, se îmbină. La stînga, la dreapta, sus, jos, mari, mici, nepăsătoare sau rînjind, frumoase sau înspăimântătoare, mişună capete, se înghesuie peste tot. Ici şi colo se strecoară animalele. Nu reuşesc să le gonesc. Capetele sînt aici. Zi după zi. Sub picioarele mele. încep Să se şi tîrască. Fiecare pată de pe zid le este adăpost. Celula se umple. Peste tot capete. Orice le este pretext. Felia neagră de pâine, cîrpa ce-mi ţine loc de batistă. De sute de ori o arunc mototolită pe pat şi de fiecare dată descopăr un cap nou, un nou profil. Pentru a scăpa, în sfîrşit, de'această nebunie a capetelor, nu aveam decît un singur leac posibil, exprimarea. Să dau iluzoriului realitatea cuvintelor. Fără creion, fără hîrtie, fără experienţă, m-am furişat timid, pas cu pas, intr-o lume care nu fusese nicicînd lumea mea, poezia. Versuri citisem multe, memorasem puţine. Fragmente de poezie. Cîteva versuri răzleţe. Două sau trei strofe, de ici, de colo. Mai ales din poeţii francezi. Citisem pe abatele Bremond. De la el îmi tâmăsese noţiunea de, inefabil. Acum trebuia înţelegerea. Analiza. Să descopăr regulile. Să învăţ. Să număr silabe, să găsesc rime, mi se părea cam simplist. Tindeam spre mai mult. Să-mi amin- tesc, deci, cit mai multe versuri ştiute odată, să le repet şi să le pipăi misterul. Ştiam pe de rost primele două strofe din „La beaute“ a lui Baudelaire. „Je suis belle, oh mortels, comme un nâve de pierre, Et raon sein oă dhacun, s’est meurtri tour â tour...“ Scandîndu-le, o dată şi încă o dată, am avut revelaţia ritmului. Am descoperit, astfel, importanţa silabelor tonice. „Et Ies fruits passeront la promesse des fleurs“, cu cei doi „f“, doi „p“, doi „su, descoperirea aliteraţiei. „Ces nymphes, je Ies veux perpetuer...“ a lui Mallarme-inversiunea cuvintelor. „Ce toit ou planent des colombes...tt a lui Valăry — imaginea. „Şi la mort de aton van ,avait cholse mbn etre...“ —libertatea de expresie. Versuri, alte versuri, desprinse din poeme, ieşeau rînd pe rînd la suprafaţă. Frînturi din Verlaine, din Francis Jammes, din alţi poeţi ai tinereţii mele. Cînd, pentru a le fi repetat de atîtea ori, versurile îşi pierdeau pentru mine înţelesul, lucram la propriile mele versuri. în franceză. Fiecare vers nou adăugîndu-se celorlalte, îmi era prilej de mulţumire. Am izbutit să fac patru sau cinci poezii pe tema capetelor. îmi plăceau. Lipsa de hîrtie îmi încetinea munca. Nu-mi puteam folosi decît memoria. Neputîndu-1 vedea, trebuia să murmur de cîteva ori fiecare vers, pentru a-1 avizi. Să-l leg de versurile anterioare. Să învăţ totul pe dinafară. Mi se întâmpla să uit un vers. Mă străduiam să-l regăsesc. Un vers pierdut mă întrista. Mi-a venit ideea să dau poeziilor mele un acompaniament muzical. „Cîntecele nebunei care cîntă" au fost primele. Din ele nu-mi mai amintesc decît puţine versuri : 34 „...qui chante, Chante, pour endormir son coeur, Pauvre coeur qui a mal et qui pleure..." Apoi, rîntecul greierului, al trenului, altele încă. Nu eram nici poet, nici compozitor. Dar făceam, totuşi, poezii. Cîntecele şi ele mă mulţumeau. Judecata critică îmi lipsea cu desăvîrşire. Simţeam numai trecerea miracolului Găsisem, în sfîrşit, cheia evadării. Scăpasem şi de obsesia vinovată a timpului pierdut. Mă străduiam. Lucram. Desfiinţam închisoarea. Frica. Pe mine însămi. Am trăit cu adevărat acolo, în celula aceea, ca şi în multe altele, de-a lungul anilor, momente de deplină împlinire. în ciuda a tot. Ore de totală uitare. Reuşeam chiar, din cînd în cînd, să uit înfricoşetoarea întrebare : ce vor de la mine ? Dar veni vara. In celulă. Pe pielea mea. Sub pielea mea. în ţeastă. Căldura jilavă a unei veri fără soare. Era cald. Din ce în ce mai cald. Fusta, prea subţire iarna, acum îmi ardea pielea. Bluza mi se lipea de trup. Dar cel mai tare mă supărau papucii. Pantofii mi-i luaseră. In schimbul lor, papucii. Dintr-un material aspru. Mari, vechi, murdari, scîlciaţi, răspindeau, cînd se încingeau, mirosul puturos al atîtor şi atîtor picioare mizerabile. Putoarea aceea îmi lua respiraţia. Totuşi, nu puteam rămîne desculţă. Cu cîrpa jegoasă şi apa murdară, podeaua mi se părea mai de grabă spurcată decît spălată. Nu mă puteam opri să nu mă gîndesc la scuipături. A 149-a zi de detenţie — 14 iunie 1950. în dimineaţa aceea, paznicul, îmi aduse cinci ţigări şi o cutie de chibrituri. In cutie cinci chibrituri. Ceva mai tîrziu, uşa se deschide. Paznicul îmi întinde o carte. „Mama" de Gorki. A 150-a, 151, 152, 153, 154, 155, 156, 157, 158, 159, 160, 161, 162, 163, 164, 165, 166, 167, 168, 169, 170, 171, 172, 173, 174, 175, 176, 177, a 178-a zi de detenţie — 13 mlie 1950. O carte şi ţigări. De necrezut. Totuşi, zi după zi, priveam cu evlavie pe lemnul negru al mesei, cartea mea deschisă şi ţigările mele. în fiecare dimineaţă, > ţigări. Din cînd îti cînd, o carte nouă, tot Gorki cu „Klim Samghin", „Familia Artamânov", „Universităţile mele". Din păcate pe Gorld, îl detest. Universul său sum- 55 bru de misticism slav amestecat cu socialism, mă înfiora. Dar am primit şi alte cărţi, vreo trei sau patru. Din păcate, toate aceste cărţi le înghiţeam mult prea repede, între 40 şi 60 de pagini pe oră. Nici cea mai groasă dintre cărţi nu rezista multă vreme. Ca să lungesc puţin cititul am început să le citesc, traducîndu-le în franceză. O frînă care mă obliga să înaintez mai încet. Să mă opresc asupra vreunui cuvînt, o întorsătură de frază mai corectă. Am avut într-o zi fericirea să primesc o broşură de Maiakovski. Acest mic tratat de prozodie m-a încîntat. Strălucitor, inteligent, spiritual, eficace mi-a fost de un mare ajutor. M-a învăţat primele noţiuni ale meseriei. Mai întîi de toate, cit de amăgitoare este inspiraţia. Bl dă un exemplu de vers lucrat. Reluat de vreo douăzeci de ori. Schimbarea locului cuvintelor, căutarea economiei de expresie. Căutarea formulei celei mai dense, celei mai expresive. Uşoara beţie a muncii. Căutare. Renunţare. Condensare. Din două-trei versuri a face unul singur fără a-i sărăci sensul. în sfîrşit, rima „de efect“. Repet. Nu era meseria mea. Dacă vorbesc şi voi mai vorbi despre poezie, o fac numai pentru că ea s-a împletit cu întreaga mea viaţă de puşcărie. Nu aveam nimic. Nici hîrtie, niei cerneală. Cărţi mi s-au dat doar puţină vreme. Dar descoperisem în acest neant un filon. Cuvintele. Puterea cuvintelor. Aveam cuvinte şi aveam timp. Atît de mult timp, încît nu ştiam cum îl voi putea trăi. Timp pierdut. Dar, pierdut sau nu, timpul acesta îmi aparţinea. A-l lăsa să se piardă în zadar însemna să pierd o parte din viaţa mea, iar eu, această unică viaţă, voiam să mi-o trăiesc. Ţesînd cuvinte pe iţele timpului, am trăit. Am supravieţuit. Am reuşit chiar să fiu mulţumită... Uneori... îi datorez o mare recunoştinţă lui Maiakovski. Se făcea din ce în ce mai cald. Mă simţeam murdară. Jilavă. Bluza mi se rupsese. Purtam o cămaşă militară din pînză groasă. Cum nu aveam cămaşă de noapte, o purtam şi noaptea. Becul ardea în celulă zi şi noapte. Cămaşa îmi ajungea pînă deasupra genunchilor. Din cauza vizetei, eram nevoită să mă acopăr bine cu cearşaful. Să mă fi descoperit în noaptea aceea în somn ? 56 Doar aşa se putea explica criza erotică a unuia din pa<* nici. în orice caz, o şoaptă mă trezeşte. O voce murmuri nişte cuvinte în vizetă. Cuvintele mi se par cu totul lip» site de sens. Poate n-am auzit bine. Dar se repeţi. Di daita aceasta, nici o îndoială. Paznicul vrea Si Vădi... Îmi spune să dau la o parte cearşaful... Mă prefac ei dorm. La fiecare trecere îmi trînteşte cîte o grosolănie. Acum, de fiecare dată cînd e de gardă noaptea, ml-f frică să dorm. Căci el insistă. Mă înfăşor în cearşaf. Ca o mumie. Dar cum să-mi astup urechile ? Cum Si nu-i aud obscenităţile, pronunţate cu respiraţia gîfiită t Are o imaginaţie nemărginită. Un vocabular precis. Îmi este frică de el. îmi dă greţuri. într-o noapte, un zgomot uşor mă trezeşte. Zahăr. Mi-a aruncat zahăr. Un sfert de bucăţică de zahăr. Un sfert pentru o şedinţă de strip-tease ? Carp jignitor... Paznicii făceau de pază, ziua şi noaptea, cu rîndul. Reuşisem să-l identific. Era unul dintre cei mai în vîr-stă. Mic, slăbănog, cu un aer bolnăvicios. Aş fi putut să-l denunţ. Ar fi trebuit s-o fac. Dar pentru el ar fi fost foarte grav. Cum să mă hotărăsc să-i fac atîta rău ? Un amărît! A durat aproape o lună. Apoi a dispărut. Dar pierderile de somn, cu neputinţă de recuperat ziua, au fost greu de îndurat. A 179-a, 180, 181, 182, 183, 184, 185, 186, 187, 188, 189, 190, 191, 192, 193, 194, 195, 196, 197, 198, 199, 200, 201, 202, 203, 204, 205, 206, 207, 208, 209, a 210-a zi d« detenţie— 14 august 1950. Ţigările. Nu primeam decît cinci. Prima dată am fumat două, una după alta. Am ameţit. O uşoară beţie. Viziuni ciudate. Pofta calmată, mi-am dat seama că tutunul lor, pe cît de prost, pe atit de tare, îmi ameţea foamea. A o fuma jumătate. însemna să cîştig zece clipe de uşurare, în loc de dnci. Dar cum să aprind zece jumătăţi de ţigară doar cu cinci chibrituri ? Cu mare atenţie am reuşit să crap cu unghia fiecare băţ de chibrit în două. Se întîmpla să nu reuşesc întotdeauna. Fie din cauza lemnului, fie din cauza stratului prea subţire de fosfor. Chibritul se rupea strimb, fosforul se dezlipea. Pierderea unui chibrit făcea ca In acea 57 zi să nu mai pot fuma cele două jumătăţi ale ultimei ţigări. Aşa a trecut o lună. încă o lună. în muncă. Liniştea aparentă a unei bălţi cu apă stătută. în nămol, afund, viermuială informă. La suprafaţă, scînteieri de libelule. în perioada aceasta am trecut de la franceză la română. Cred că limba română nu generează poezie minoră. Dulcegării, sentimentalism, apă de trandafiri, vorbărie goală. Am încercat în van să înşir cîteva versuri pentru un cîntec de genul romanţă de dragoste şi am înţeles de ce întreaga noastră muzică uşoară este banală. Geniul limbii române cere epopee, balade eroice, profunzime, strigăte de dragoste, sînge şi ură. E o limbă care a ştiut să spună ca nici una alta suferinţa, luptele, nedreptatea. Şi sărăcia şi dragostea. Dintotdeauna, bărbaţii şi femeile acestei ţări au „cîntat“ numeroasele lor dureri şi puţinele lor bucurii. De-a lungul secolelor, ei au creat un limbaj poetic şi muzical de o mare nobleţe. Am analizat toate versurile româneşti ştiute. Poezie populară şi literară. Mi-a trebuit timp ca să-mi dau seama că ritmul este cel care naşte fascinaţia poeziei şi nu numărul egal de silabe sau rima. Ca să înţeleg că ritmul este dat de accentul tonic al cuvintelor. Prin simetria ritmului ales, pereche sau nepereche, cu toate variantele posibile. Astfel, ore întregi de cercetare anevoioasă se scurgeau în fiecare zi. Fără hîrtie, fără creion. Evaziune într-un vis pe care îl simţeam mai real decît realitatea. Fireşte, numai cît timp mă dădeau uitării. Dar brusc îşi aduceau aminte că exist. Mă prăvăleam atunci din nou, dureros, în adîncuri. Eram din nou în închisoare. Am spus oare grozăvia lipsei de libertate ? A claustrării ? în izolarea cea mai totală, a nu avea dreptul nici de a trimite, nici de a primi scrisori. A nu şti nimic despre ceea ce se petrece în lume. Dincolo de ziduri. In familia ta. Tatăl meu, sora mea, oare se întorseseră cu adevărat acasă ? întrebare fără răspuns. Doar o nelinişte surdă, prezentă zi şi noapte. A 211-a, 212, 213, 214, 215, 216, 217, 218, 219, 220, 221, 222, 223, 224, 225, 226, 227, 228, 229, 230, 231, 232, 233, 234, 235, 236, 237, 238, 239, 240, 241, 242, 243, 244, 245, 246, 247, 248, 249, a 250-a zi de detenţie — 23 septembrie 1950. Ancheta îşi reia cursul. Noi întrebări. 58 îmi dau seama că anchetatorul bîjblie. Fără Îndoială, toată ancheta bîjbîie. Aruncă momeala la întlmplare. Le dăm serios de lucru. Muncă grea, deoarece slntem prea nevinovaţi. Şi, în general, cinstiţi. Au dibuit, în sflrşit, o plimbare cu barca. Luasem parte la ea ? Nu am nld un motiv să neg. Încerc, cu toată buna credinţă, să povestesc tot, cu de-amănuntul. Dar amestec diferite nume, transform altele. Acum îmi vine să rid cînd mă gîndesc la bomba pe care o făcusem să explodeze fără să vreau. Mă cheamă la anchetă la două-trei zile. Mă pune să repet pînă la saturaţie, mereu aceleaşi declaraţii. încearcă să mă prindă pe picior greşit. Mă pune să repet numele. Să le scriu şi iar să le scriu. Nemaiînţelegînd nimic, îmi pierd răbdarea. El, încă şi mai mult. Se enervează. Mă enervez şi eu. Cu siguranţă că în timpul acesta motoarele lor funcţionează din plin. Sînt nevoiţi să mai controleze o dată toate declaraţiile. Rezultatul: trebuie să admită că am făcut o confuzie. Pretinde că a fost făcută cu intenţie. Deci, un paznic năvăleşte în celula mea. Îmi zmulge cartea din mînă. Mă jefuieşte de ţigări. Trînteşte uşa. Mîinile îmi sînt din nou goale. Ele nu vor mai mîn-gîia o carte timp de unsprezece ani. în legătură cu nu-mai-ştlu-ce, o nouă pedeapsă. Ciudată pedeapsă. Istovitoare. Trebuie să stau într-un picior. In această poziţie, să repet la infinit o anume frază. Să o spun cu voce tare. O frază luată din una din declaraţiile mele. Fraza aceasta n-a prea avut norocul să-i placă. Ii dezminte scenariul. Fac, deci, pe barza. Timp de o oră. Timp de două ore. Timp îndelungat. Şi spun fraza. îmi repet fraza. îmi bîlbîi fraza. Multă Vreme, căci un paznic stă lîngă mine. Bastonul şi urletele lui îmi sînt un sprijin temeinic cînd, clătinîndu-mă, îmi pierd echilibrul. < Cîteva zile mai tîrziu, anchetatorul iar se înfurie, îmi ordonă să stau în genunchi. într-un colţ. Stau în genunchi. încep să am furnicături în picioare. Apoi, mă dor genunchii. E foarte dureros cînd stai mult timp în genunchi. Te doare spatele, te dor umerii, te doare ceata. Atunci închid ochii. Nu poate să-mi vadă ochii închişi, deoarece stau cu spatele la el. Mă priveşte şi-şi imaginează că Sînt pe cale să caut un răspuns la întrebările lui. Cum putea el să ştie că mă îndepărtasem pe nesimţite, că eram deja departe, foarte departe, în căutarea 59 unei rime... şoc. Am stat, cred, în genunchi, multă vreme. Cît ? Habar nu aveam ! El, la biroul lui, îşi cercetează hîrtiile. Eu, îmi bat joc de el şi de hîrtiile lui. Dar, în fond, el este de fapt cel care îşi bate joc de mine. Sadism ? Infantilism ? Poate, pur şi simplu, răzbunare pentru propriile lui umiliri. Făcînd meseria pe care o face, cum ar putea scăpa de complexul de inferioritate ? Cum l-ar putea înăbuşi mai bine decît prin cruzime şi abuz de putere ? Trei zile mai tîrziu. Aceeaşi mascaradă. Ochelarii negri. împingerea de-a lungul coridoarelor. Uşa deschisă. Oprire. Biroul. Paznicul îmi dă drumul. E acolo ? Nu este acolo ? Cu braţele care-mi atîmă, în picioare, aştept, în sfîrşit, îi aud vocea. Să-mi scot ochelarii. Să mă aşez. în faţa măsuţei. Cere paznicului să aducă cafea, pîine, unt şi şuncă. Paznicul iese. Anchetatorul mă întreabă dacă mi-e foame. Da, fireşte. Hrana este insuficientă. Mi-e foame. Tăcere. Am şi eu timp să mă gîndesc. Crede oare că mă va cumpăra cu un mic dejun ? Se înşeală. Nu am nevoie de micul lui dejun. Atîta pagubă ! Paznicul reintră. Cu o tavă. Pe tavă o ceaşcă fumegindă, farfurii. Nu văd decît pîinea. E coaptă. Coaja îi este aurie. Pîinea e albă. Sînt mai multe felii de pîine albă. Tulburătoare. Paznicul se codeşte. Unde să pună taVa ? Anchetatorul ridică mîna, face semn cu arătătorul. Tava se află acum pe biroul lui. Chiar In faţa lui. Ia o felie de pîine. O unge cu unt. întinde cu grijă stratul gros de unt. Purie o felie de şuncă pe felia de pîine. O acoperă cu © a doua bucată de pîine. Duce totul la gură, deschide gura, muşcă şi mestecă. Bea o înghiţitură de cafea. Muşcă din nou. Bea. Muşcă. Mestecă. Iar bea, iar muşcă, iar mestecă. Mă dezgustă. Pîinea lui îmi face greaţă. Porcule, porc-ordinar, porcule, porc-ordinar, porcule, porc-ordinar ! Aceste cuvinte îmi dau o anume satisfacţie. îmi dau şi o idee. O apărare nouă, înjurăturile. Noi, românii, sîntem foarte experţi în înjurături. Limba noastră, cu posibilităţile ei de contractare, li fie potriveşte. „Du-te dracului !“ este doar o formulă copilărească, simplistă. Obişnuită. Aproape prietenească. înjurăturile, cele adevărate, îl unesc pe Dumnezeu cu Isus, Fecioara Maria, cu toţi sfinţii calendarului, cu Biserica şi organele genitale In expresii lapidare, savuroase, folclorice. Avusesem ocazia, la ţară, să aud multe şi de toate Soiurile, Reţinusem cîte unele. 60 Cele clasice. Bazele tuturor variantelor care circula in mahala, la ţară, în gura ţăranilor, ca şi în saloanele cele mai snoabe, dar mai ales, în gura anchetatorilor. Ince-pînd cu acel moment, înjurăturile pe care i le adresam, în gînd, bineînţeles, în tot timpul întîlnirilor noastre, mă ajutau foarte mult la potolirea fricii şi a furiei mele. Din timp în timp, încearcă să mă cîştige prin metode pur masculihe. Complimente, cuvinte cu dublu sens, subînţelesuri, întrebări despre visele mele. Erotice ? Nu cumva îl visam şi pe el ? Singurătatea, „o anume sin-gurâtate“ nu mă făcea să sufăr ? Şi din nou alte ironii despre acneea mea juvenilă. Dar înjurăturile mele mintale îmi erau pavăze. Datorită lor, totul mă lăsa rece. Cu un regret. De a nu avea curajul sau inconştienţa de a i Ie arunca în faţă, cu voce tare. La Ce bun ? Picioarele, încet-încet, mi se vindecau. Găsisem şi o soluţie pentru scaun. Îmi răsuceam jacheta de lînă. Făceam din ea un fel de colac. Nu voiam să fiu din nou bătută. Ţigările mă ajutaseră să îndur mai lesne foamea. Din păcate, nu le mai aveam. îmi era foame. Tot timpul. De cum mă trezeam. Trebuia să aştept şapte-opt ore ca să am cîteva înghiţituri la prînz. Continuau să nu-mi dea nimic de mîncare dimineaţa. Auzeam cum' trecea căruciorul. Cum se deschideau uşile. A mea, niciodată. Orele trec. îh sfîrşit, scîrţîitul căruciorului. Nu sînt singura care îl aştept. Vestea că ne distribuie prînzul aleargă prin ziduri, din celulă în celulă. Pentru unii dintre noi este o veste bună. Prin uşa întredeschisă zăresc, uneori, căruciorul. Este mare şi acoperit de oale. Mari şi mici. Regimuri diferite. Plătesc, mai ales în hrană, bunăvoinţa acuzaţilor. îmi primesc, în sfîrşit, felia de pîine. Intr-o farfurie de smalţ, un cartofior tăiat în două şi o minusculă bucată de came. Calculez din ochi. Voi tăia în patru fiecare jumătate de cartof. Aşa voi avea opt înghiţituri. Din came, numai două. Tai cu lingura (nu aveam dreptul nici la furculiţă, nici la cuţit) o bucăţică de cartof. Adaug un pic de sos. Ţin în gură cit pot mai mult pasta cu gust îndoielnic. O plimb de la stingă la dreapta. Mă strădui s-o înghit cit mai tîrziu. Dar nu-mi vine uşor. Stomacul o cere. Gata ! Am înghiţit-o. Gura mi-e goală, îmi trec liftiba peste dinţi. Adun cu limba cele mai mici 61 fărîme. Le sug încet, înainte de a lua o a doua înghiţitură. Atîta vreme cît am în farfurie ceva cu care să-mi umplu din nou gura, atîta vreme cît dinţii mai au ceva de muşcat, atîta vreme cît saliva ţîşneşte in gura uscată, mă simt mai liniştită. De multe ori, în faţa acestei mese tragice, îmi revenea în minte imaginea unei bătrîne. Revedeam Praga, autoservirea şi ea, în faţa mea. Mîncam în picioare, aproape faţă-n faţă. Era foarte curat îmbrăcată. Purta chiar şi o pălărie. O doamnă în vîrstă. în farfuria ei adîncă, o supă de cartofi. Nici Un credincios n-ar fi putut să primească anafura cu mai multă cucernicie decît îşi lua draga mea doamnă bătrînă lingura ei cu supă. Fără lăcomie, încet. Părea că îndeplineşte o datorie pioasă. A-şi hrăni trupul. Era, sînt sigură, singura ei masă pe zi. Felul cel mai ieftin. Poate că nici nu putea să şi-l plătească zilnic. II mînca cu demnitate. Imaginea aceasta m-a urmărit. M-a întovărăşit în închisoare. M-a ajutat să accept cu demnitate foamea. Pentru mine această imagine a rămas însuşi simbolul oraşului Praga al anului 1947... îmi amintesc o zi... în ziua aceea, nu ştiu de ce, îmi era şi mai foame decît de obicei. îmi simţeam burta goală. Mă durea. Mă diurea din ce în ce mai tare. Simţeam cum mi se schimonoseşte faţa. Cum împietreşte. în stomac, vîrtejuri. O mînă uriaşă frămînta tot necunoscutul din mine. Intestinele. Burta. Paznicul de zi, după mai multe treceri prin faţa vizetei, mi-a şoptit: „Sînteţi bolnavă ?“ — „Nu, nu cred. Mi-e foame. Mi-e numai foame !“ La ora prînzului l-am recunoscut. Ei era cel care-mi dădea raţia de mîncare. Farfuria, pîinea. Felia de pîine cea de toate zilele, neagră, lipicioasă, plină de cocoloaşe. Coca era atît de moale, incit erau nevoiţi să coacă pîinea în forme. în farfurie, un dovlecel umplut. Mai primisem şi înainte dovlecei. Mititei, subţirei, umpluţi cu tocătu-ră cît o ţigară. Cîteva îmbucături şi puţină zeamă. De data aceasta, în farfurie se lăfăieşte un dovlecel monstru. Cel mai lung, cel mai gros şi cel mai plin dintre dovlecei. Umple farfuria. Ajunge pînă la marginile farfuriei. Paznicul a şoptit: „Mîncaţi repede !“ înţeleg, îi este frică. Şi lui. A călcat regula regimului meu, dar mai simt şi acum plăcerea dureroasă a acestui prînz. Aş vrea să-mi lungesc plăcerea. Dar mi-e frică pentru paznic şi mă grăbesc. Totuşi, dovlecelul acesta nu se mai 62 termină. Mă aşez într-o parte, ca să ascund puţin farfuria. Mi-am hrănit, în sfîrşit, foamea. Mă simt ghiftuită. Binefacerea foamei potolite. Nu am uitat-o nici azi. De atunci au trecut ani, ani mulţi. Astăzi încă, soţul meu şl cu mine am păstrat cultul pîinii. Am călătorit. Am vizitat diferite ţări. Operele lor de artă. Dar de fiecare dată, în fiecare din aceste ţări, pentru noi brutăriile se împletesc cu muzeele. Ne amintim cu tot atîta plăcere pîinea de secară din Veneţia, ca şi palatul Ca d’Oro, franzelele Parisului se leagă de cheiurile Senei. Niciodată nu ăm mal socotit hrana ca pe ceva ce ni se cuvine de la sine.. Obţinut pentru totdeauna. Nu. Pentru această hrană sâlnică mulţumesc destinului sau unei divinităţi în care aş vrea să cred. A 2$l-a 252, 253, 254, 255, 256, 257, 258, 259, 260, 261, 262, 263, 264, 265, 266, 267, 268, 239, 270, 271, 272, 273, 274, 275, 276, 277, 278, 279, 280, 281, 282, 283, 284, 285, 286, 287, 288, 289, 290, 291, 292, 293, 294, 295, 296, 297, 298, 299, 300, 301, 302, 303, 304, 305, 306, 307, 308, 309, 310, 311, 312, 313, 314, 315, 316, 317, 318, 319, 320, 321, 322, 323, 324, 325, 326, 327, 328, 329, 330, 331, 332, 333, 334, 335, 336, 337, 338, 339, 340, 341, 342, 343, 344, 345, 346, 347, 348, 349-a zi de detenţie — 31 decembrie 1950. Octombrie, noiembrie, decembrie... Trei luni grele. Au reluat atacul. Amănuntele nu au importanţă. De altminteri, în mare parte, le-am şi uitat. Luni lungi în care am fost mereu atacată. Urmărită. Hăituită, încolţită. Lovită din toate părţile, fără scăpare. Constrin-să să mă acuz, să mă fac vinovată de mărturie falsă. împotriva mea însămi. Anchetatorul şi-a ieşit din fire. Probabil că şi el, la rîndul lui, este constrîns. Reuşită sau prăbuşire. După o serie de înfruntări verbale, ameninţarea unei confruntări ? Unul dintre coacuzaţi a denunţat, spune el, „activitatea mea criminală* de spionaj. Minciunile mele sînt, toate, după cîte se pare, date în vileag. Confruntarea va pune capăt încăpăţînării mele de a nega tot. Din tot ce spune, ceva este, într-adevăr, dat în vileag. Scopul lui Şi minciunile denunţătorului. Confruntarea aceasta nu are de ce să mă înfricoşeze. Sînt mai degrabă curioasă. Cu cine voi fi confruntată 7 Cine este 63 acela care a acceptat, pînă la urmă, şă mintă ? Lucreţiu Pătrăşcanu ? Imposibil. Harry Brauner ? Nu. E mult prea curat sufleteşte. E ultimul care ar înţelege perversitatea anchetei. Poate că nici nu va putea vreodată să înţeleagă că vor să ne constrîngă să minţim, ca unic mijloc de legitimă apărare. Mai râmîn ceilalţi doi. Dar care din ei ? Sînt murdară, nepieptănată, în zdrenţe. Pun anchetatorului o condiţie. Să-mi dea posibilitatea să mă prezint la confruntare într-un mod decent, dacă vrea să accept să răspund chiar la cea mai neînsemnată dintre întrebări. Cum, probabil, cererea mea se potriveşte cu unul din şiretlicurile lui, acceptă. Confruntarea. Sînt spălată şi pieptănată. Am o fustă şi o bluză nouă, aduse de acasă. Astfel, familia mea a aflat că sînt încă în viaţă... undeva şi sînt fericită că au aflat-o. Cînd îmi scot ochelarii negri, văd în faţa mea, aşezaţi la o masă lungă, pe anchetatorul meu şţ alţi doi străini. Doi anchetatori necunoscuţi, fără îndoială, mai importanţi decît el. La drapta mea, destul de departe de mine, îngrozitor de slab şi nervos, nr. 3. Obiceiul de a-şi răsuci o şuviţă de păr pe arătător a devenit la el un tic, II privesc, în timp ce vorbeşte, în timp ce declară cum, în timpul războiului, într-un port de la Marea Neagră, transmiteam cu regularitate informaţii căpitanului unui caic turcesc. Minte cu uşurinţă şi locvacitate şi fe-rindu-se de a mă privi îşi tot răsuceşte şuviţa de păr cu o nervozitate din ce în ce mai evidentă. Răspunsul meu a fost scurt. Să aducă ancheta dovada că m-am aflat în acel oraş, măcar o singură dată în toată perioada războiului. Nr. 3 comisese o gafă. Este adevărat că, înainte de război, petreceam în fiecare vară o lună pe una din plajele litoralului, dar războiul schimbase multe lucruri. Impusese multe privaţiuni. Chiar din punct de vedere bănesc. Scenariul lui nu era încă pus la punct. Iată o scenă la care au fost obligaţi să renunţe. Nici nu au mai pomenit-o. Dar... Peste cîteva zile mă culcasem, ca de obicei, la orele zece seara. Aceste şapte ore de odihnă acordate de regulamentul lor. Aşteptat de la deşteptare. De altfel, era obligatoriu să te culci, de îndată ce auzeai primul gong. Adormisem destul de repede. Mă trezeşte vizeta ma- 64 nipulată cu violenţă. O voce îmi ordonfl «a mfl »'l ţi să mă îmbrac. Mă îmbrac tremurînd Iar d# frici. Unui cît eram de obosită, apucasem să dorm foarte puţin. Si tot fie cam douăsprezece noaptea. O anchetă in toiul nuiH ţii ? De ce graba aceasta ? Ce s-a mai lntîmpUU ? C# mai vor de la mine ? Vizeta se deschide. O voce im! ordonă să mă aşez pe scaun. Vizeta rămîne deschişi. Aşezată pe scaun, la masă, în liniştea închisorii «dormite, aştept. Aştept să se închidă vizeta. Aştept să se deschidă uşa, ca să sfîrşească o dată şi frica mea în aşteptare. Dar timpul trece, sporindu-mi neliniştea. De ce rămîne vizeta deschisă ? De ce ochiul încadrat în vizetă mă priveşte de atîta vreme ? De ce m-au trezit ? De ce mă lasă să aştept atît de mult ? Mi-e somn... îmi pun coatele pe masă. Capul, în căuşul manilor, şi adorm... O bătaie puternică în uşă mă trezeşte iar. Ancheta ! Mă scol, fac un pas către uşă, dar vocea îmi ordonă să mă aşez pe scaun şi „să nu mai dorm“. Vizeta rămîne deschisă. Treaba lor! Mie îmi este somn. Adorm din nou. Un nou pumn în uşă. La urma urmelor, ce vor de la mine ? Cum închid ochii, mă trezeşte alt pumn în uşă. De ce nu mă lasă paznicul să dorm ?! Anchetatorul n-o să mă mai cheme, e prea tîrziu. Mi-e din ce în ce mai somn. Pleoapele mi se închid... Bate în uşă! îmi cade capul... Pocneşte din nou ! Nu vor, într-adevăr, să mă lase să dorm ? Dar e noapte, noapte neagră, noaptea oamenilor, noaptea animalelor... Este noaptea lumii, lăsaţi-mă să dorm... să dorm... să uit... să mor... nu mai bate... lăsaţi-mă să mor... nu mai bate... lăsaţi-mă să dorm, nu mai bate, bestie ! Nu mai bate, brută ! Nu mai bate, scîmăvie ! Să dorm, numai să dorm... Ferestruica de deasupra uşii devine cenuşie. Noaptea se sfîrşeşte. Paznicul e înlocuit de o femeie. O adevărată, vrăjitoare ce manifestă o vigilenţă înveninată. Prin vizetă, prin uşa întredeschisă, mă supraveghează fără încetare. S-a făcut ziuă. Răsună gongul de deşteptare. închisoarea se trezeşte. Pe stradă trec camioane. Aud zgomotul surd al motoarelor. Femeia mă scoate la program. Căruciorul cu micul dejun se opreşte din uşă în uşă. Afară străluceşte soarele. Celula este aproape luminoasă. Mi st pare mai uşor să ţin ochii deschişi. Nevoia de somn st domoleşte. Din cînd în cînd, nici nu mai îmi este somn 65 deloc. Poate că ciclul natural al nopţii şi al zilei face ca insomnia diurnă să fie mai suportabilă. Mă gîndesc la noaptea care va să vie. încă 17 ore de chin şi voi dormi. Pentru a suporta mai uşor aşteptarea, încep un nou cîn-tec. Desigur... „Cîntec pentru frumoasa adormită”. Grele zece seara. Cînd, în sfîrşit, gongul, scîrţîind, zvîrle această putredă zi la lada de gunoi, vocea paznicului îmi ordonă : „culeă-te“ ! Coşmarul s-a sfîrşit. Nu. După două ore ei mă trezesc din nou. De data aceasta paznicul mă conduce la birou. Regie nocturnă. Cocoţată pe un taburet înalt, cu picioarele atîrnînde, trei proiectoare îşi săgetează lumina asupra îheă. în întuneric, anchetatorul. Ce mai vrea de la haine ? Astăzi îmi chinui zadarnic memoria. închid ochii şi pot să-mi simt picioarele de atunci. Grele, din ce în ce mai grele, parcă supraîncărcate cu sînge greu. îmi simt încă ochii orbiţi. Arsura de pe pleoape. Trupul meu are mai multă memorie decît mine. Douăsprezece zile. Această tortură a durat douăsprezece zile. Din cele 288 de ore am dormit 24. Acum, mi-e greu s-o cred. Cum să crezi că se poate, că am putut, eu, să îndur strîngerea de menghină, prăpastia, neantul, distrugerea cu bună ştiinţă a corpului şi a spiritului, oboseala împinsă pînă la limita anihilării voinţei, această prăbuşire fără sfîrşit ? Cum să crezi că unei atit de totale deznădejdi îi poţi supravieţui ? Să nu mai poţi lucra. Să-ţi simţi toate gîndurile în-curcîndu-se, pierzîndu-se. Dispărînd. Să simţi cum capul tău se goleşte. Să simţi că acest gol este greu, capul tău din ce în ce mai greu, că pleoapele tale sînt de plumb, că ele nu mai pot rămîne deschise, că, sprijinindu-mi coatele pe masă, le menţin cu greu deschise cu degetele mele arătătoare. Pleoapele îmi tremură. Luptă. Degetele nu mai pot face efortul de a le ţine deschise. Pleoapele mi se prăbuşesc. Gîtul se frînge... cine loveşte ? Cine strigă ? Mi-e capul greu... Cine îl zguduie ? Gîtul îmi trosneşte... Mă doare. încet îmi disloc vertebrele. Vreau să dorm ! Trebuie să dorm ! Capul se bîţîie, se leagănă... Ei pocnesc în uşă. Strigă. Lovesc ! îmi iau capul între mîini, degetele mele răsfirate îl sprijină, îmi apasă ochii, împiedică pleoapele să cadă din nou. Şi mă doare... spatele, umerii... mă doare gîtul, mă doare iarăşi tot... şi sînt singură, atît de singură şi nimănui nu îi este milă 66 de mine, de lacrimile mele care cad una după alta pe masă, de această măruntă baltă de lacrimi, acest lac atit de adine, incit nimeni nu-i va putea atinge vreodată fundul. In fiecare seară, cînd sună gongul, cad greoi pe pat. Piatră afundîndu-se în vîltorile negre, îneeîndu-se în somn... două ore... După douăsprezece zile semnez ceva. Nici nu ştiu ce am semnat. Creierul meu nu mai funcţionează. Voinţă ? Principii ? Demnitate ? Conştiinţă ? Nu mai eram decîţ o grămadă de came beată. Nimic, decît nişte resorturi ruginite. O maşină stricată. O formă goală. Au torturat în mine însăşi natura. Au atentat la un mecanism misterios. Vital. Dacă mi-ar fi cerut atunci, ca să mă lase să dorm, să declar că aş fi furat, omorît, că mi-aş fi asasinat părinţii, aş fi semnat orice. Orice, dar, mai ales, condamnarea mea la moarte. Fie-vă milă de oameni !... Mă întorc în celulă. Aşezată pe scaun, cu capul sprijinit de zid, adorm. Mă lasă să dorm. Vine seara. Mă culc. Dorm toată noaptea. Şapte ore de somn. Somn de plumb. Somn de moarte. Turn de fildeş. Alinarea amă-rîţilor. Preabinecuvîntat somn. Două săptămîni de pauză. încetul cu încetul, redevin eu însămi. Mă întreb ce-oi fi semnat. Cu siguranţă, ceva foarte grav. Cît valora declaraţia aceea ? Din păcate, şi eu şi ei ştiam tot atît de bine, nu mare lucru. Puteam, revenindu-mi în fire şi acceptînd perspectiva unei noi suferinţe, să-mi contest semnătura. O mai făcusem. Era tocmai ceea ce mă neliniştea. Ştiau că o pot face. Nu erau să piardă punctul cîştigat. Trebuiau să găsească mijlocul de a mă obliga să-mi respect semnătura. Mai mult'. Să completez declaraţia dată cu alte date corolare. Prin ce viclenie ? Ce tortură atît de înspăimîntătoare, jncît să nu-i suport nici măcar ideea ? Aveam s-o aflu curînd. După două săptămîni... Sînt din nou în celulă, prăbuşită pe scaun, încremenită. îmi simt capul lovindu-se de toate zidurile carce-rii; de toate zidurile din lume. In capcană. Sînt prinsă în capcană. Fără putinţă de scăpare. Dezarmată, total. Şi e vina mea. înnebunită de prezenţa tatălui meu în închisoare, de prezenţa surorii mele, nu mă gîndisem să le ascund tulburarea. Din naivitate, din prostie le dădu- 67 sem în vileag punctul meu slab. Acum se slujeau de el. îmi torturaseră trupul. îmi întunecaseră spiritul. Era acum rîndul inimii. încercau să-mi schilodească conştiinţa. După tortură, şantajul. Anchetatorul m-a anunţat că părinţii şi surorile mele au fost arestaţi. Li se întocmeau dosarele. Vor fi toţi patru judecaţi şi condamnaţi la mai mulţi ani de închisoare. Zadarnice toate afirmaţiile mele despre nevinovăţia lor. Răspuns : nimeni nu este complet nevinovat. Răspîndirea de zvonuri, criticarea regimului, mărturisirile false. O vină poate fi uşor găsită. Dar totul depinde încă de mine. De bunăvoinţa mea." Se pare că iar am declarat şi semnat că am transmis informaţii. Vrea Să ştie ce anume informaţii şi cui. îmi cere să mă gîndesc bine. Sînt hotărîtă să „colaborez" ? Nu. A doua şedinţă. Mama mea e bolnavă. Se află la infirmeria închisorii. Nu aici. într-0 închisoare de drept comun. Pentru moment în detenţie preventivă. Au avut, zice el, bunătatea să le lase pe surorile mele să stea cu ea. Să rămînă lîngă ea ca s-o îngrijească. Mama mea are 60 de ani. A treia şedinţă. S-a dus să o vadă. L-a văzut şi pe tatăl meu. Este închis într-o Celulă mare cu vreo şaizeci de hoţi şi criminali. Nu sînt destule paturi pentru toţi. Fiind printre ultimii sosiţi, doarme pe jos. Nu vrea să mănînce. Este foarte slăbit. Tatăl meu are 70 de ani. A patra şedinţă. Mi-a lăsat destul timp de gîndire. Pentru a mă hotărî. Numai eu îi piteam salva. Trebuiam să-i salvez. Nu era oare datoria mea firească ? O să-mi dea hîrtie, un stilou. Aveau nevoie de o declaraţie completă. Fără imprecizii. Fără confuzii. Refuz. Refuz din nou. Refuz chiar să cred că cele spuse de el pot fi adevărate. îndoiala mă sfîşie. Mă ascund îndărătul acestei îndoieli. Ce trebuie să fac ? Să lupt pînă la capăt pentru adevăr şi să-i pierd ? Să mint şi să-i salvez ? Nu sînt în stare să iau o hotărîre. A cincea şedinţă. O scrisoare a tatălui meu. I-am recunoscut scrisul. Mă roagă stăruitor, mă imploră să-mi salvez mama şi surorile şi pe el, tatăl meu. îşi descrie situaţia. îmi cere să fac „orice* pentru a-i salva. Citesc şi recitesc scrisoarea. Găsesc în ea o greşeală de ortografie. Este oare dovada unui fals ? Este puţin probabil ca, 68 după ce şi-au dat toată osteneala ca să-i imite atît de bine scrisul, să lase să treacă o greşeală de ortografie. Poate fi mai curând un semn al emoţiei, al oboselii tatălui meu. Ce să cred ? Pentru mine arestarea lor nu este sigură, dar este mai mult decît probabilă. Mai. am încă dreptul să mă îndoiesc ? Să mă zbat în deşarte probleme de conştiinţă ? Şedinţă. Şedinţă. Şedinţă. AnchetatQrul se pretinde indignat. Mai ezit? Unde îmi este dragostea filială? Vorbeşte cu ochii înlăcrimaţi. îmi spune textual : „Nu se tîrguieşte nimeni pentru o minciună în plus sau în minus, cînd este în joc salvarea vieţii unor părinţi14. Este' prima oară cînd pronunţă fără înconjur cuvîntul „minciună44. Nu am nici măcar o batistă. îmi şterg ochii cu un colţ al cearceafului. Ce să fac ? Să-i sacrific ? Pentru ce ? Pentru cine ? In numele cărui adevăr9 Cu ce folos? Pentru orgoliul egoist de a fi o eroină fără pată? Pentru nişte oameni politici angajaţi din tinereţe pe o cale periculoasă, dar liber aleasă ? Lucreţiu Pătrăşcanu îmi spusese odată o vorbă de-a tatălui său, istoric şi humorist: „Cel care nu acceptă să înghită o broască în fiecare zi la micul dejun, trebuie să renunţe la politică44. De data aceasta broasca era rîioasă. Ei erau atît de hotărîţi să facă din el un criminal, încît rezistenţa mea era aproape ridicolă. Scenariul fusese scris. Personajele trebuiau să-şi spună rolurile. Al meu era secundar. Trăisem pînă atunci pe baza unor idei curente. Binele — răul. Nimic mai simplu. Binele era alb, răul — negru. Conştiinţa, un instrument de precizie. Fără putinţa de a greşi. Cel buni ca îngerii, albi. Satan, cei răi şi trădătorii, negri. Să trăieşti pentru un ideal, foarte bine. Să mori pentru un ideal şi mai bine. De pe o zi pe alta, totul se răstumase. Intre alb şi negru, prea mult cenuşiu. Conştiinţa mea nu mai vedea o graniţă clară între bine şi rău. în cazul meu, minciuna era ea albă sau neagră, bună sau rea ? Idealul pentru care ţi-ai da chiar viaţa îţi dă oare dreptul să sacrifici viaţa altora ? Conştiinţa mea orbise. Anchetatorul mă anunţă că procesul a avut loc. O formulă judiciară, o Serie de cifre de legi şi articole, numele părinţilor şi al surorilor mele. Au fost condamnaţi la pedepse variind între 5 şi 10 ani. Cu suspendare. An- dictatorul aşteaptă chiar mîine răspunsul meu. Dacă spun „da“, mîine chiar vor fi puşi în libertate toţi patru. Dar condamnarea rămîne în vigoare şi va putea fi aplicată în caz de nevoie. Nu voi fi o eroină. Am răspuns „da“. "trebuie să adaug că părinţii mei nu fuseseră arestaţi. Nici surorile mele. Tatăl meu nu scrisese nici o scrisoare. Nu au fost nici judecaţi, nici condamnaţi. In sfîr-şit, ca să închei acest capitol sinistru, se pare că presiunile exercitate asupra martorilor se pedepsesc de către lege la fel ca şi mărturia falsă. Sînt într-o stare totală de buimăceală. Nu vreau să mai ştiu dacă am făcut bine sau rău. Dacă e adevărat sau fals. Nu m-am lăsat, în mod stupid, trasă pe sfoară ? Mai bine să mă las păcălită, decît să risc condamnarea lor. N-am făcut-o din laşitate. Salvîndu-i pe ai mei, nu m-am pierdut pe mine însămi ? Mai ales să nu mă gîndesc la ultimele cuvinte ale anchetatorului. Deoarece izbutise, în sfîrşit, să-mi forţeze mîna, putea acum să-şi permită cinismul sincerităţii. Să nu-şi mai ascundă jocul. Ce informaţii şi cui ? Dîn-du-şi seama că nu voi fi niciodată în stare să inventez răspunsuri, mă anunţase, cu zîmbetul lui cel mai înfumurat, că de aici înainte vom „colabora1*. Dar mai ales, şă nu mă mai întreb: cum vom colabora ? Mult mai tîrziu, experienţă după experienţă, am învăţat cele două coduri antagonice ale temnicerilor şi ale victimelor. Totul este permis primilor ca să-şi atirigă scopul. Totul este interzis celor din urmă, pentru a se apăra. Ei trebuie să te facă să vorbeşti cu orice preţ ; tăcerea, prima lege a codului victimelor. Ei îţi oferă, fără ruşine, asistenţă, ajutor, chiar prietenia lor, îţi cîştigă încrederea pentru a te trăda; să nu ai niciodată încredere în buna lor credinţă este a doua lege a victimelor. Prea adesea am înfrînt aceste legi. Am plătit-o scump, de fiecare dată... Căci, vai de cel care trece, nevinovat, pragul acestei lumi fără speranţă. Cel care urzeşte are datoria să prevadă şi să se înconjoare de mister. Cel care atacă, trebuie să fie înarmat. în timp ce nevinovatul, încrezător în nevinovăţia lui, se predă cu mîinile legate. După arestarea mea îmi furaseră toate actele şi hîr-tiile. Trei mesaje primite în timpul războiului, pe for- 70' mulare ale Crucii Roşii Internaţionale, le dăduseră de l>rt nuit. Răspunsesem de la bun început la nenumăratele lor întrebări. Nu era vorba decît de un episod al unei poveşti de prietenie, foarte simplă şi puţin tristă. Cum nu voiau să mă creadă, vorbisem prea mult. Le dădusem o grămadă de detalii. Făcusem o greşeală din care ei, acum, profitau. In cursul lunilor ce au urmat, m-au dus în biroul de anchetă numai la intervale rare. De fiecare dată anchetatorul relua povestea. Căuta puncte de reper, ca să creeze între mine şi Nicol legături ca de la agent la in-fo ' . roscusem pe Nicol cam prin 1937. Fiind bogat, devenise stîlpul unui mic grup de prieteni. Întîlniri dese. Un club de tenis. Sfîrşituri de săptămînă la munte sau la mare. Mici restaurante cu grădină şi muzică ţigănească. Uneori, un bar. Să trecem... Şă trecem... Nicol l — Era evreu. în 1938 este mobilizat ca sublocotenent în rezervă, dar la venirea la putere a fasciştilor, şters din cadrele armatei. Jigniri. Persecuţie rasială. La orizont, lagărele de concentrare. Este inginer. Director al unei societăţi dfi construcţii petroliere. Foarte bun în meserie. I se oferă- să continue să lucreze. Să lucreze pentru războiul naziştilor ? Preferă să părăsească tot şi să plece din ţară împreună cu mama sa, în 1940. ...ziua aceasta nu se mai sfîrşeşte... e încă prea devreme... merg hoinară... sprijinită de parapet, privesc apa... valurile... de-a lungul digului... trec de cîteva ori prin faţa cazinoului... vapor mare şi alb... pe fundalul cerului... ajung la capătul falezei... jos, la dreapta, portul... clădirile vamei... cheiul... Un vapor alb... vaporul meu alb... pasarela... deja se urcă pe ea nişte omuleţi... In două oro, Şi eu... sper... pe apă... o noapte întreagă... ce plăcere... deşi... ..mă întorc la hotel... geanta... paşaportul... banii... valiza... să nu-mi uit lănţişorul... mi l-a dat Nicol de dimineaţă... a trebuit să-i promit câ-1 voi purta... mă pri- * vesc în oglindă., eiuciuliţa străluceşte... nu se vede destul ?... îmi mai desfac un nasture de la bluză... valiza este uşoară... plec pe jos... traversez piaţa... cobor pe strada portului... trec maşini... călători, fără îndoială... alţii pe jos... ca mine... dar încărcaţi de boccele... oameni ciudaţi... chipuri încremenite... ochi rătăciţi... buze tremu- 71 rînde... oare plîng... oare se roagă... pe strada părăsită musteşte groaza... se scurge pe pietrele rotunde... se prelinge de-a lungul zidurilor crăpate... Ei iuţesc pasul... şi groaza le calcă pe urme... fuge după ei... amintiri verzi nălucesc în stradă... îi înconjoară... îi hărţuie... ji gîtuie... Strada coboară... mai repede... mai repede... umbrele ies din toate curţile... din toate colţurile... din toate zidurile... din ferestrele închise... din uşile ferecate... şi ei se poticnesc pe pietre... şi se încurcă în boccele... Fugiţi!... fugiţi repede... repede... mai repede... spre vapor... slpre dincolo de mare... dincolo de groază... de oameni în Uniformă... de cămăşi verzi... de banduliere... de revolvere... de pogromuri... de torturi... de violuri... de lagăre de concentrare... de crematorii... dincolo de moarte... Sînt e-vrei... ...aceştia pleacă... dar ceilalţi... cei care rămîn... i-am văzut... în spatele gratiilor... ridicaţi la întîmplare... închişi în spatele acelor gratii... aşteptînd furgonul... trenurile morţii... bătrîni... bătrîne... bărbaţi... femei... copii... în spatele gratiilor... „Raşel... Raşel... fata mea... fata mea... unde rni-e fata... chemaţi-mi fata... oameni buni... sînt mama... sînt mama ei“... şi fuge pe stradă... de-a lungul gardului... agâţindu-se de zăbrele... şi legionarii strigă... gonesc mulţimea... şi legionarii lovesc... lovesc mîinile noduroase care nu vor să dea drumul zăbrelelor... lovesc iar... şi ea se prăbuşeşte... grămăjoara de mizerie... Fluxul se retrage... revine... aruncă pachete pe deasupra gratiilor... pîine... îmbrăcăminte...- Raşel... Raşel... sînt mama... ma-ma... ...am văzut... i-am văzut... iama, pe stradă... măturînd zăpada... împingînd tomberoanele... cu mîinile roşii... îngheţate... şi seara... închişi în casele lor... stingeţi luminile... închideţi obloanele... vorbiţi încet, nu ieşiţi, băieţi... nu ieşiţi... ei vă pîndesc... vă înconjoară... vă prind... un jidan împuţit... pantalonii... deschideţi şliţu-rîle... daţi-vă jos pantalonii... priviţi !... priviţi!... un jidan, un jidan... şi lovesc... şi lovesc... nu ieşiţi, copii, nu ieşiţi... Vama... ce îmbulzeală... cruciuliţa este destul de vizibilă ?... ce ruşine... au pus nişte mt«e cap la cap... au făcut din ele un ţarc mare... deschideţi valizele... scotocesc... aleg... aruncă îndărătul lor în ţarc... de ce tăceţi... n împotriviţi-vă... protestaţi, Dumnezeule I... nu,„ mllnll# tremurinde virau ce li s-a lăsat în valize... treceţi, treceţi... mai repede... cum să-i zăresc în înghesuiala aceasta... unde ar_putea fi... fac înconjurul... trebuie sâ-l aştept... să fiu sigură că i-au lăsat să se urce pe vapor.,, ul-te-1... de partea cealaltă... depăşeşte cu un cap pe toţi ceilalţi... o văd şi pe mama lui... faţa ii este stacojie... le este frică... el deschide valizele... am mulţumirea câ-1 pot ajuta... că nu-i părăsesc în primele zile de exil... el închide valizele... s-a terminat... se îndreaptă către ieşire... spre chei, vaporul... e rîndul meu... crucea străluceşte... paşaport, turism... da, treceţi... mulţumesc... chei... pasarela... punte... bilet... aici e cabina dumneavoastră... ştiu că sînt alături... dar culoarele mişună de legionari... fete... băieţi... chipuri schimonosite... fălci încleştate... sprîncene încruntate... cu liste în mîini... cu revolvere la şold... bat la uşă... scot cu forţa o pereche... femeia hohoteşte... bărbatul încearcă să protesteze... în sfîr-şit, calea e liberă... bat de trei ori în uşă... Nicol o deschide, încet... sînt acolo... totul e în ordine... ...mă reîntorc în cabina mea... culoarul este pustiu... totul este pustiu... nu se vede nici un pasager... dar îi simt... neliniştiţi... cu nervii întinşi... cu respiraţia întretăiată-... în spatele tuturor uşilor ferecate... aşteptînd cu disperare plecarea... mie... puţin îmi pasă... străluceşte pe pieptul meu cruciuliţa... permisul meu de liberă trecere... pot să urc pe punte... pot să cobor... sînt singură... corabia este toată a mea... numai a mea... mă sprijin cu coatele de bastingaj... spre larg... pupa... prova... babord... tribord... încîntare... îmi aprind o ţigară... am uitat că sînt tristă... am uitat de ce mă aflam aid... plecarea lor... îmi pare rău... dar voi fi tristă mai tîrziu... mîine... nu am ce face, acum, sînt fericită... ...motorul începe să prindă viaţă... să geamă surd... scîndurile punţii trepidează... legionarii coboară... legionarii părăsesc vaporul... au luat pasarela... ofiţerii trec... ora unsprezece noaptea... un fluier care nu-şi mai sfîr-seşte fluieratul... vaporul se desprinde... virează... clocot de spume... cobor... s-a terminat... poţi să te culci... să dormi... mama ta poate să adoarmă... noapte bună... cordonul ombilical a fost tăiat... A doua zi de dimineaţă, Constantinopol. Datorită prezenţei mele, aceste prime zile de exil s-au transformat 73 în zile de vacanţă. Oraşul era înţesat de reîugiaţi evrei. Biletul de tren pentru Israel vîndut cu mult timp înainte. Trebuiau să aştepte zece zile. Ar fi trebuit să mă întorc cu acelaşi vapor. Am fost mulţumită să-mi amin plecarea. Gîndul despărţirii îi întrista cu fiecare zi ce trecea. Eu, aveam inimă bună. El, era un fiu devotat. Ne ocupam de bătrîna doamnă. Li se părea , că sînt de neînlocuit. M-au rugat să plec cu ei. Războiul va dura multă vreme, de ce să ne despărţim ? Un simplu „nu“ a hotă-rit mersul întregii mele vieţi şi m-a dus, după zece ani, drept în închisoare. Ne-am spus „la revedere" la 4 octombrie 1940. întoarcerea a fost şi mai singuratică decît plecarea. Eram singurul pasager la bordul vaporului alb. în sfîrşit! Anchetatorul a găsit, în sfîrşit, punctul de plecare. Gata cu sentimentalismele. Prietenia ? Un alibi. Călătoria la Constantinopol ? Pentru a urma un curs rapid de spionaj I Din 1940 pînă în 1944, Nicol mi-a trimis cele trei telegrame prin Crucea Roşie. Texte : „Sîn-tem bine. Ne gîndim la tine. Afecţiune. Stop.“ Mesaje cifrate. O brăţară subţire de aur trimisă de Nicol prin bunăvoinţa unuia din primii ofiţeri englezi sosiţi la Bucureşti după armistiţiul de la 23 august. Purta gravată pe o plăcuţă data : octombrie 1940, o linioară şi un spaţiu liber. Uşor de descifrat. Locul liber aştepta data reîntîlnirii noastre. Ofiţerul îmi spusese că a lucrat cu Nicol la Cairo. Părea foarte mulţumit de el. Mi-a mai spus că Nicol avea intenţia să se stabilească la Londra şi că mă aştepta acolo. Stop ! Brăţara ? Plata pentru informaţiile transmise în timpul războiului. Etc. Etc. Că toate aceste invenţii nu se sprijineau pe nimic real, nu-i deranja cu nimic. Informaţii ? Transmise de cine şi cui ? N-avea importanţă. Brăţara, o plată ? Nu cîntărea mai mult de zece grame. Zece grame, o sută de grame, nimeni nu va cere la proces amănunte. Anchetatorul avea toate cărţile în mînă. Nicol nu se mai întorsese în ţară. Anchetatorul folosi această absenţă. Neputînd nici să mă apere, niei să se apere, Nicol a fost uns agent anglo-american. Numele lui a figurat în-tr-un proces de stat. A servit ca pretext pentru condamnarea mea. Procesul ţinîndu-se cu uşile închise, probabil că n-a aflat-o niciodată. în 1964, o româncă, care 74 locuia la Londra, mi-a trimis un articol tăiat dintr-un ziar. Un emoţionant: necrolog... Ridicolul unei condamnări de înaltă trădare pentru a fi lucrat, aşa-zis, pentru unul sau altul dintre aliaţii din cel de-al doilea război Mondial nu a deranjat pe nimeni la proces. De altfel, toate închisorile din ţară erau umplute pînă la refuz cu falşi sau adevăraţi spioni in solda „imperialismului". Ca să ajungă să construiască toată această schelărie de născociri, nici o grabă. Au fost necesare numeroase şedinţe. în timpul lungilor intervale dintre şedinţe, eu născoceam versuri. Mi-am versificat cele mai frumoase amintiri. Mi-am povestit oraşele, pădurile, cărările de munte. Copacul îşi proiecta din nou umbra pe liniştita piaţă medievală. Porumbeii îi ciuguleau dantela de fum. O potecă deasupra oraşului. Picăturile de ploaie pe pînza de păianjen. Biserica Neagră şi sunetul clopotelor ei. Fragi la marginea apei. îmi dădeam multă osteneală ca să redau vîntul pe cîmpia înflorită. Legănatul clopotului. Drumuri de ţară, de deal, de munte, pe care le străbătusem cu Harry într-o altă viaţă. în căutare de cînteee uitate. De balade pierdute. Cît de tineri mai eram încă, ieri. Cu sacul în spate, ou aparatul de înregistrat cu arc şi cilindri de ceară „Edison" în mînâ, el cînta cît îl ţinea gura, de-a lungul tuturor drumurilor, cîntece ţărăneşti din toate colţurile ţării. Versuri şi nimic altceva, toată ziua. N-aveam nimic altceva de făcut. Seara, repetam poeziile terminate. Pentru a le învăţa terneinic şi mai ales pentru a mă împiedica să gîndesc prezentul. Reuşisem, intr-adevăr, să desfiinţez timpul. Eram concentrată numai pe căutarea cu-vîntului exact, a rimei de efect. îmi era neplăcut să a-jung la capătul unei poezii. Dar, deşi lucram încet, poezia, după cîteya zile, totuşi se termina şi eu recădeam pe pămînt. Trebuia să găsesc un nou subiect şi nu îmi era întotdeauna uşor. Atunci mi-a venit ideea să mă apuc de o muncă de lungă durată. O poveste pentru copii. Să am de lucru pentru o lună întreagă. Prima mea poveste : „Plinea". Insămînţare, cîmpuri verzi, cîmpuri verzi, cîmpuri aurii, seceriş, făină, pîine. Mai făcusem deja o poezie în cinstea pîinii noastre cea de toate zilele. ■ 75 Aproape trecuse şi toamna. Iarna se apropia. într-o bună zi, in celulă, caloriferul s-a încălzit. In acea dimineaţă de sîmbătă primisem bucata de săpun săptămînală. Mai bun ca de obicei. Aproape alb. După duş, ca să-l usuc, îl pusesem pe calorifer. Puţin plai tîrziu se mulase. Maşinal, am început să-l frămînt şi l-am rotunjit. Cina s-a răcit, s-a întîrit din nou. Încălzit, putea fi modelat. Am luat o bucată de săpun cît o alună mare. Sculp-tînd-o cu o bucăţică de tulpină uscată, ce se amestecase cu paiul saltelei şi pe care o scosesem prin urzeala pânzei de sac, am făcut uh cap mic de păpuşă. După aceea, i-am făcut trupul. Cu o bucăţică de pai mai groasă, în-truchipînd gîtul, am unit capul de trunchi. Bucăţele de paie pentru braţe şi picioare şi încă puţin săpun pentru pantofiori. Părul ? O bucăţică de mătase destrămată, ruptă din căptuşeala paltonului meu. Păpuşa stătea în picioare. Putea să aibă 5 sau 6 centimetri înălţime şi, deşi era acum palidă, mie mi se părea fermecătoare cu părul ei castaniu şi mătăsos. Fireşte, şi eu şi păpuşa mea am figurat în raportul paznicului, doua zi, Anchetatorul a cerut să vadă păpuşa. Cum relaţiile noastre se menţineau la „timp frumos*, l-am rugat să-mi dea hlrtie şi culori, ca să-mi îmbrac păpuşa. Spre surprinderea mea, am primit mai multe foi de hîrtle, un creion, o pensulă proastă şi o mică paletă de carton pe care erau lipite şase pastile de acuarelă. O jucărie de copil sărac. Tari ca piatra, mi-a trebuit multă răbdare pînă să le pot folosi. Nu aveam foarfeci. Am desenat tiparul rochiţei şi după ce l-am impodobit cu floricele, ăm îndoit hîrtia pe unde erau desenate cusăturile şi ăih rupt-o cu atenţie de-a lungul lor. Am mai făcut două fete şi trei băieţi. Cu una din foile de hîrtie am încropit o cutie lungă, în care am culcat păpuşile. Şase păpuşele într-o celulă. Mă înduioşau. Din păcate, cîteva zile după aceea, anchetatorul mi le-a confiscat. Sub pretextul că sînt mai bine păstrate la el. Mi-a lăsat hîrtia şi culorile. Flori, iarbă, păsări, iepuri, o căprioară. Ilustraţii pentru o a doua povestitre: „Povestea pîrîului*. Am început cu izvorul. Anchetatorul a vrut să-l vadă. A pretins şi textul scris! Ca urmare a „colaborării* noastre, mi-a făcut nişte complimente exagerate. Am dştigat însă un bloc de hîrtie de o calitate mai bună şi o gumă. 76 Din cînd în cînd, trebuia să-l rog pe paznic să-mi as-cutâ creionul. Răspunsul obişnuit : „aşteaptă14 ! Răspunsul acesta putea să însemne cîteva ore sau cîteva zile. Trebuia să încerc să mă descurc singură. După ce am examinat creionul şi am văzut că era format din două bucăţi lipite una de alta în sensul lungimii, am înfăşurat în jurul creionului o bucată de eîrpă umedă. A doua zi, lemnul se umflase şi am putut cu uşurinţă să dezlipesc bucăţile. Grafitul aluneca de-a lungul şănţuleţului. Am lăsat un capăt de mină afară, atîf cît îmi trebuia pentru scris, iar cele două jumătăţi au fost sfrinse la loc cu un capăt de cînepă scos din saltea. Frecînd grafitul pe cimentul de jos, obţineam şi vîrful ascuţit. Ore întregi stăteam şi desenam. Ca să alung anchiloză, trebuia să umblu prin celulă. în timp ce mergeam, lucram mintal la o altă povestire. Povestea unui şoricel. Părăsindu-şi mama şi descoperind lumeâ, avea parte de tot soiul de păţanii. Micul animal se zbate în zadar între trista realitate, prietenii falşi, fuga în noapte plină de imagini îngrozitoare, propria lui nesocotinţă. Fugărit, batjocorit, trădat, ridicol, de fapt, şoricelul eram eu. Părul în şuviţe murdare, trupul jegos abia curăţat de un duş făcut în goană, foamea cuibărită în pîntec, mereu aceeaşi, vizeta care se deschidea, vizeta care se închidea, am fost mulţumită cînd ultimul vers al poveştii l-a adus, în sfîrşit, pe şoricel acasă, teafăr şi nevătămat. Mulţumită ? Este oare cuvîntul potrivit ? Nu văd ce alt cuvînt aş putea folosi pentru sentimentul complex pe care-1 încercam. Plăcerea muncii. Satisfacţia de a reuşi să trec dincolo de ziduri pe sub nasul lor. Să uit foamea. Frica. Să-i înfrunt. în ciuda a tot. La drept vorbind, nu eram prea mîndră de mine. Munca oblojea rănile., în fond, pentru mine, a fi mulţumită însemna, timp de cîteva scurte clipe, a fi mai puţin nenorocită. A 350-a zi de detenţie — 1 ianuarie 1951. Iarna. Crăciunul. Anul nou. Nu pierdusem firul zilelor. Căpătasem un reflex. în fiecare zi îmi repetam ziua, data, luna, anul. în primele zile zgîriasem pe zidul celulei un calendar. Dar ei intrau, ei inspectau zidurile, ei îmi distrugeau calendarul. Memoria încă nu ajunseseră să mi-o distrugă. 77 A 351-a 352, 353, 354, 355, 356, 357, 35S, 359, 360, 361, 362, 363, 364, 365, 366, 367, 368, 369, 370, 371, 372, 373, 374, 375, 376, 377, 378, 379, 380, 381, 382, 383, 384, 385, 386, 387, 388, 389, 390, 391, 392, 393, 394, 395, 396, 397, 398, 399, 400, 401, 402, 403, 404, 405, 406, 407, 408, 409, 410, 411, 412, 413, 414, 415, 416, 417, 418, 419, 420, 421, 422, 423, 424, 425, 426, 427, 428, 429, 430, 431, 432, 433, 434, 435, 436, 437, 438, 439, 440, 441, 442, 443, 444, 445, 446, 447, 448, 449, 450, 451, 452 453, 454, 455, 456, 457, 458, 459-a zi de detenţie — 20 aprilie 1951. Ia- nuarie, februarie, martie, aprilie, aveam impresia că fusesem uitată. Gata cu ancheta. Gata cu anchetatorul. Nici • nu-1 mai pîndeam pe paznic. In sfîrşit, într-o bună zi, am fost chemată. Anchetatorul mi-a spus că lucra acum la minister. Avea din nou nevoie de mine. Ca să mă aibă la îndemînă, mă va muta acolo. Să schimb iar închisoa- rea ? Mă obişnuisem cu această carapace. Un rău pe ca-re-1 ştii e un rău mai mic. Orice schimbare mă speria. CAPITOLUL 3 A TREIA ÎNCHISOARE A 460-a zi de detenţie — 21 aprilie 1951. Ochelarii. Culoarul. Un val de aer proaspăt. Primul, după cîte luni? Mă urcă într-o maşină. Zgomot de stradă. Oprire. O poartă de metal care se deschide cu zgomot. Cobor cîteva trepte. La dreapta. La stânga. Paznicul mă împinge într-o celulă. îmi scoate ochelarii., Paznicul închide uşa. Sînt singură. Singură ? Nu. In faţa mea, la cîţiva metri, un om în uniformă. Mă priveşte. Face doi paşi spre stînga. Dispare. Cum a dispărut ? Nu văd nici o uşă în partea j aceea. Mă aflu într-un vestibul pătrat. In spatele meu; i paznicul tocmai a închis uşa. La stînga un alt mic spaţiuîf pătrat, despărţit de vestibul prin 50 centimetri de zid. Zăresc un WC şi o mică chiuvetă. In faţa mea, Întinzîn^! du-se pe lărgimea acestor două spaţii, celula. Destul de| mare. Un zid fără nici un fel de deschizătură, la siînga|| Un altul, la dreapta. Al treilea, în faţa mea. Toate de uiot cenuşiu întunecat. în unghiul din stînga, un dreptungh|| 78 mare de ciment: patul. Saltea de pnh', cutuveaf, palii ră, pernă. La mijlocul zidului din dreapta, un cub din ciment : masa încadrată de alte două cuburi miel: îumii nele. O singură privire ca să înregistrez totul şl omul reapare în faţa mea. Face trei paşi, se opreşte, mă pri veşte, îşi continuă drumul spre dreapta, dispare. Fără ochelari nu văd bine. Celula este destul de întunecată Ca hipnotizată, înaintez spre zidul din faţă. înainte du a ajunge la eL mă lovesc de un obstacol invizibil.. Zidul acesta este un perete de sticlă. în spatele lui, un culoar îngust. De-a lungul • culoarului santinela patrulează fără încetare. Probabil dă mai sînt cîteva celule, la fel cu a mea. Numai patru sau cinci, căci, iată-1 din nou. în faţa mea. Atît de aproape că ar putea să mă atingă. De partea cealaltă a geamului. Mă dau înapoi în grabă. Mă lovesc de pat. încerc să mă ascund în closet. Aşezată pe scaunul rotund, îl văd foarte bine. Deci, şi el mă vede. Cînd vin'e din dreapta. Nimic nu-1 împiedică să se oprească chiar în acel loc. Este tocmai ceea. ce face. Se opreşte. Mă priveşte. Mă duc să mă aşez pe pat. Celula aceasta nu este o celulă. M-au închis într-o cuşcă. într-o cuşcă de animale. Animalul sînt eu. Sînt un animal în cuşcă. Santinela trece. Mă priveşte. Trece din nou. Mă priveşte. Robotul acesta mă înnebuneşte. Nu mai pot să-i suport prezenţa. Nu-i mai pot suporta privirea. Se află acolo. Tot timpul. Trece. Se opreşte. Revine. Mă priveşte. Mă simt la marginea unei crize de nervi. Am să încep să urlu. Am nevoie să urlu. Oare eu nu sînt un animal ? Un animal în cuşcă ? Strigătele mi se îngrămădesc în gît. Mă sufocă. Dar eu, eu nu vreau ca tu să urli. Iţi poruncesc să nu urli. Strigătele înăbuşite sufocă. Strînge-ţi dinţii. Strînge-ţi pumnii. îţi interzic să-ţi pierzi controlul! Am să urlu! Nu ! înfige-ţi unghiile în palme. Da, e aici ! Nu-1 mai privi. închide ochii. Gîndeşte-te la şoricel. Mă gîndesc la şoricel. Tu eşti şoricelul. Eu sînt şoricelul. O cuşcă atît de mare pentru un şoricel atît de mic. Ce risipă ! Am depăşit criza. Dar tensiunea rămîne. Este aici. Este mereu aici. încep cu înverşunare să-mi recit prima parte a poveştii. Nu voi putea niciodată să mă obişnuiesc eu celula aceasta. în ea totul e mort. Aş vrea să ating ceva viu. Lemn. Să pipăi lemn. în cuşca mea nu există lemn. Ciment. Numai ciment. Aici totul este mort. 79 Am nevoie să merg la closet. Cum să fac ? Să mă străduiesc a crede că robotul acesta nu poate fi om. îmi ridic fusta pe la spate. Mă aşez. O trag pe cit se poate peste genunchi. Prin spate îmi dau jos chiloţii. E tot ce pot face. Dar n-am hîrtie. Chiuveta este aici, la înde-mînă. Deschid robinetul. Apa curge. Din belşug. Apă rece. Pură. Vie. Mă ridic repede. Mă lipesc de zidul care mă separă de celulă. Mă spăl. Cum stau aşa, lipită de zid, nu mă poate vedea. Este la geam. Ies. Mă întorc la pat. Salteaua de paie e subţire. Umplută cu paie deja tocate. în celula cealaltă patul era de fier. Sub saltea, o plasă din metal. O oarecare elasticitate. Aici, am să dorm pe ciment. Am să dorm într-un cavou. închid ochii. Să nu mă mai gîndese la ce mai vor de la mine. Mă sufoc. Cum voi putea trăi aici ? Dar să mor, cum aş putea ? Nu mai simţisem niciodată o mai zadarnică nevoie de evaziuni. Cheia. Uşa. Un paznic. Tînăr. Zîmbitor. Zîmbind cu adevărat. Un zîmbet adevărat. Un zîmbet plăcut şi va continua să zîmbească cînd îmi va întinde o gamelă şi o bucată de pîine. O gamelă adevărată. Adîncă, plină. Bucăţi de came, prune uscate, sos. Cu adevărat plină. Pentru mine ? Sigur că a greşit celula. Mi-e frică să pierd gamela. Dar nu vreau să-i creez vreo neplăcere, din pricina surîsulul. E pentru mine ? Insist Sînteţi sigur că e pentru mine ? A înţeles ? Mă priveşte. îl privesc. Surîsul îi dispare încet. înţelege. Simt că a înţeles. îmi spune cu blîndeţe că e porţia mea. Neîndoielnic a mea. ; A primit chiar ordinul să-mi dea porţie dublă. Mă în- | treabă dacă mai vreau încă o gamelă. Iau gamela. Este j foarte grea. O aşez pe cubul de ciment. Iau pîinea. O 1 adevărată pîine. O bucată mare de pîine neagră cu coa- * ja maronie. Coaptă bine. Lacrimile îmi curg pe faţă. Abia . pot şopti „mulţumesc44. încearcă să zîmbească. Un zîm- i bet trist. Se întoarce. închide uşa. J Stau la masă. Pe unul din cuburile de ciment. Pe cel I care-i aşezat în stînga mesei. Aşa voi putea mînca, cu . spatele întors la sentinelă. în faţa mea, gamela şi pîinea; Primisem de mai multe ori, în cealaltă închisoare, carne cu prune uscate. Dar într-o farfurie întinsă şi în farfurie o singură bucăţică de carne. Numai şase sau opt prune. Rup o bucată de pîine. Este proaspătă. Este moale. Miroase a grîu. Duc lingura la gură. Mestec încet. Nu vreau 80 să mă grăbesc. Spaima de santinelă inhibase toate senzaţiile. Acum, îmi simt foamea. îmi este foame şi mănînc. Cu certitudinea că îmi voi potoli foamea. Mănînc şi lacrimile îmi curg pe obraz. Cad pe prune. La sfîrşit număr 48 de sîmburi. Nu voi uita niciodată cifra. Nu voi uita niciodată surîsul paznicului. A 461-a, a 462-a zi de detenţie — 23 aprilie 1951. Am petrecut încă două zile în celula aceasta. In aceeaşi stare nervoasă, dar primind la fiecare masă porţie dublă. A treia zi, un paznic, un alt paznic, mi-a întins ochelarii. Ţinîndu-mă de braţ, m-a dus de-a lungul unui culoar, m-a vîrît într-un ascensor. Din nou cotituri, o uşă, anchetatorul Cum obţinusem odată un rezultat amenin-ţîndu-1 că nu va mai scoate o vorbă de la mine, am fă-cut-o din nou. Dacă dorea să-i mai răspund la întrebări, trebuia să mă mute imediat în altă celulă. A părut surprins de violenţa mea. Crezuse că voi aprecia confortul acestei celule de lux. Dar cum nervozitatea mea nu se potrivea cu planurile lui, îmi făgădui că mă va muta chiar a doua zi. A 463-a, 464, 465, 466, 467, 468, 469, a 470-a zi de detenţie — 1 mai 1951. Intr-adevăr, am fost dusă într-o cămăruţă luminoasă. Pereţi albi. Un pat de fier. O masă. Un scaun de lemn. O chiuvetă smălţuită. Dar, mai ales, o fereastră cocoţată sus de tot, prin care intra lumina de zi. Cred că dădea pe o curte interioară, unde ţineau maşinile. Auzeam motoarele. Hrana continua să fie îmbelşugată. Chiar prea îmbelşugată. Căci acum, potolită foamea sălbatecă, o jumătate de gamelă mi-ar fi fost prea de ajuns. Dar nu voiam ca paznicii s-o ştie. îmi dădusem seama că orice detaliu de comportament al deţinutului supravegheat era raportat. Mă temeam că anchetatorul, aflînd, îmi va tăia regimul acesta care îmi dădea linişte. Anul de foamete mă traumatizase. Aveam nevoie, chiar dacă nu mîncam tot, cel puţin să văd în faţa mea gamela plină. îmi potolea frica. Frica mea de foame. Trebuia, deci, să le dau gamela goală. M-am forţat să mănînc tot, dar îndoparea risca să se transforme într-un leac mai dăunător decît boala. Şi tot atît de înjositor. M-a salvat chiuveta. Aruncam în ea prinosul. Dar găurile chiuvetei erau mici. Fărîmiţam alimentele, le fră- 81 mîntam, le împingeam. Lăsam apa să curgă peste ele, mult timp. Supravegheam, în acelaşi timp, vizeta. De frica paznicilor care m-âr fi putut Vedea. Care m-ar fi putut auzi. Dar dacă ţevile se vor înfunda ? A 471-a, 472, 473, 474, 475, 476, 477, 478, 479, 480, 481, 482, 483, 484, 485, 486, 487, 488, 489, 490, 491, 492, 493, 494, 495, 496, 497, 498, 499, 500, 501, 502, 503, 504, 505, 506, 507, 508, 509, 510, 511, 512, 513, 514, 515, 516, 517, 518, 519, 520, 521, 522, 523, 524, 525, 526, 527, 528, 529, 530, 531, 532, 533, 534, 535, 536, 537, 538, 539, 540, 541, 542, 543, 544, 545, 546, 547, 548, 549, 550, 551, 552, 553, 554, 555, 556, ă 557-a zi de detenţie — 27 iulie 1951. Ancheta îşi reia cursul. Banii. Banii. Unde sînt banii ? Care bani ? Banii ascunşi. Au dărimat — zice el — zidurile din apartamentul meu ca să găsească ascunzătoarea acestor bani. Dar care bani ? Valuta străină pe care mi-ar fi încredinţat-o Lucreţiu Pâtrâ,şcanu. Unde sînt aceşti bani ? De ce mi i-a încredinţat ? Cărui scop trebuiau să servească ? întrebări uluitoare. Zi după zi, reluate. Ciocănindu-mi creierul. Banii, bănii. Unde sînt banii ? Nu primisem niciodată vreun ban. Nu auzisem vorbindu-se de bani. De altfel, eram convinsă că era o nouă minciună a anchetei. De ce voia eu orice preţ anchetatorul să mă facă să admit că aceşti bani au existat ? Voiau să mă acuze de furt ? Eram pe deplin hotărîtă. Nimic nu mă va face să accept această nouă minciună. El se înverşuna. Toată povestea a durat multă vreme. După două luni a trebuit să renunţe la a mă implica în istoria aceasta. La proces, procurorul a pomenit de o importantă can- : titate de valută străină găsită într-un avion. Lucreţiu Pătrăşcanu a fost acuzat de a fi voit să fugă cu acel | avion. De a fi cumpărat pilotul cu acea sumă. Nu ştiu cum | şi-au susţinut acuzaţia. în orice caz, eu nu am fost implicată. Dar în timpul acesta aveam şi alte necazuri. Era din nou cald. Era a doua mea vară în celulă. în închisoarea aceasta nu primeam rufărie militară de schimb. Trebuia să-mi port zdrenţele. Bluza ruptă, jacheta de lînă, fusta transparentă de atîta folosire. In celulă rămîneam în furou şi în fustă. Partea de jos a furoului atîma în zdren- | ţe. Ca să străbat culoarele, cînd mă duceau la anchetă, '4. 82 eram silită să port haina de blană. Mergeam, orbită de ochelari, sub o ploaie de glume searbăde. Căldura şi greutatea hainei făceau ca ancheta să fie şi mai istovitoare. Mă întorceam în celulă udă leoarcă şi sleită de puteri. Haina avea o dublură de mătase maronie. Descusută de haină, a devenit un fel de capot lung, larg şi dezlînat. De rîsul lumii. Ar fi trebuit să aibă măcar un tiv şi un cordon. O bucăţică de metal prinsă de una din pieile hainei s-a transformat în ac de cusut. Ascuţită la amîn-două capetele cu o găurică la mijloc, avea o lungime de aproape un centimetru. Acest înlocuitor de ac rupea ţesătura, dar mulţumită lui n-am mai fost obligată să-mi pun haina. Văzîndu-mă împopoţonată astfel, anchetatorul mi-a spus că a hotărît să-mi aducă haine de acasă. Dar mi-a strecurat că o face pentru că voi avea curînd nevoie de haine foarte călduroase. Îmi dădea de înţeles că riscam să fac o călătorie în Siberia. Harry mi-a spus, mai tîrziu, că folosiseră şi cu el aceeaşi ameninţare. Din nou spaimă, la gîndul acestei plecări, îmi tăia respiraţia şi multă vreme nu mi-am mai găsit somnul. în cele din urmă, am primit o fustă şi o bluză. La arestarea mea purtam una din primele perechi de ciorapi nylon. Articolul acesta nou se vindea foarte scump la bursa neagră. Fără îndoială, vîndute de soldaţii americani. îi păstram cu cea mai mare grijă, spă-lîndu-i foarte des. în celula în care stătusem înainte, îi spălam pe masă, tumînd peste ei apa, picătură cu picătură. Dădeam apoi uşor cu săpun peste ciorapii uzi. în sfîrşit, îi clăteam la repezeală, cînd eram scoasă la un „program". Dar pentru a-i face să reziste cît mai multă vreme, stăteam cît mai mult posibil cu picioarele goale. Astfel, au putut să reziste bine mai mult de un an. Acum începuseră să le fugă ochiurile. Ascunsesem în-tr-una din cusăturile fustei sîrma cu care lărgisem crăpătura uşii, cînd făceam „manej". Am făcut din ea o croşetă mititică. M-a ajutat să-mi păstrez ciorapii aproape trei ani. Fireşte, nu o puteam folosi dedt pe ascuns, li-pindu-mâ de uşă în aşa fel, ca paznicul să nu-mi poată vedea mîinile. Problema banilor. Perspectiva exilului. Lipsa de informaţii din lumea din afară. Gîndul la familia mea. Su- 83 fei Iuţeli* mamei mele. Consecinţele pe care le-a avut arestarea mea asupra vieţii lor. Lipsa de activitate. Singurătatea. Neputinţa. Pierderea de timp în ce privea activitatea mea profesională. Mizeria mea fizică. Nu mai puteam să adorm decît cu greu, în etape. Era în toiul nopţii... Liniştea de ore întregi înecase puşcăria cînd, în sfîrşit, oboseala m-a doborît. Adorm. Adorm şi visez. In visul meu un luprp dezgustător se tîrăşte pe trupul meu. îl simt cu groază cum îmi aluneca pe piele. Cum îmi şerpuieşte pe coapsă. Groaza mă trezeşte. Un bărbat este aplecat deasupra mea. Pe coapsă, mina lui jilavă Mută, paralizată, îl privesc. Apoi, în-tr-un salt, tot corpul îmi zvîcneşte. Omul se ridică. Lumina îi cade pe faţă. Paznicul! îmi vede ochii deschişi. Măriţi de groază. Liniştea închisorii este adîncă. Dacă ţip, este pierdut. II ameninţ că voi ţipa. I se face frică. Se dă înapoi. Se strecoară afară. îl aud cum răsuceşte încetişor cheia. Mi-e frică să mai adorm. Paznicii erau de gardă 12 ore din 24. Deci, a doua zi, el este cel care mă duce la „program". Closetele sînt în fundul unui culoar pustiu. Merge în spatele meu, vine după mine şi vrea să intre cu mine în closet. îl resping cu toată puterea. Uşa closetului se deschide înspre afară. Aşezată pe closet, trebuie să trag cu putere de clanţă ca să-l împiedic să deschidă. La fiecare „program", cînd este el de serviciu, aceleaşi încercări. Mi-e foarte frică de el. Este mult mai puternic decît mine. După cîteva zile, reuşeşte să forţeze uşa. Are pantalonul desfăcut. Il ameninţ. Dacă nu mă lasă în pace îl denunţ. Se retrage, dar, cum rămîne o clipă singur de pază, (aici vigilenţa pare a fi mai slabă), deschide vizeta şi-mi ţine discursuri amoroase. îi este milă, spune, de singurătatea mea. Este nesănătos pentru o femeie să stea atîta vreme singură. Mă pot îmbolnăvi. Ba chiar înnebuni. El nu vrea decît să-mi fie de folos. Să-mi dea leacul de care, zice el, am atîta nevoie. Acum îmi vine să rid, dar atunci, toată povestea devenea elin ce în ce mai neplăcută. Avînd o chiuvetă în celulă, .aveam, în sfîrşit, posibilitatea să mă spăl complet în flecare dimineaţă. Dar nu o puteam face decît în picioare in faţa chiuvetei, pe jumătate fiind văzută de la vizeta şl in poziţii care-1 interesau în cel mai înalt grad. 84 Fără îndoială că pîndea şi, de îndată ce auzea apa şiroind, îşi vira ochiul în vizetă. Fireşte, aş fi putut să-l denunţ. Ar fi trebuit chiar s-o fac. Nu am făcut-o. A-l denunţa însemna să folosesc unul din sistemele lor. Apoi, după ce mi-a trecut prima spaimă, mi-am dat seama că mă puteam apăra uşor singură. In sfîrşit, dezgustul pe care mi-1 inspira se dubla de o milă amară. Un exemplar nenorocit al mizeriei omeneşti. A-l denunţa, ar fi însemnat să-l distrug. Dar însemna şi bătălia cu o clică, cu o castă foarte puternică. Viaţa mea era şi aşa destul de grea. La ce bun s-o îngreunez şi mai mult ? A fost pentru mine o uşurare cînd, schimbînd celula şi etajul, am schimbat şi paznicii. Din păcate, din greşeala mea, l-am revăzut peste un an şi îmi pare rău. A 558-a zi de detenţie — 28 iulie 1951. Anchetatorul îmi aduce la cunoştinţă că şeful lui vrea să-mi vorbească. Şeful lui, generalul. Vrea să mă supună unui examen. El, anchetatorul, speră că âm înţeles, în sfîrşit, ce se aşteaptă de la mine. Am 24 de ore de pregătire. A 559-a zi de detenţie — 29 iulie 1951. Douăzeci şi patru de ore ? O dupâ-amiază întreagă, o seară întreagă, o noapte lungă şi încă cîteva ore a doua zi dimineaţă. Să mă pregătesc ? Cum ? Prefer uitarea. Golul. Orele, minutele acestea, nu vreau să le trăiesc. începusem o piesă de teatru. In proză. O comedie sentimentală, foarte demodată. Doi îndrăgostiţi despărţiţi de concepţii diferite despre viaţă, dragoste, căsătorie şi libertate. După ce am găsit acţiunea, am stabilit cadrul, am făcut cunoştinţă cu personajele. Nu mai îmi rămînea decît să-i las să trăiască şi să-i ascult. Dar să înregistrezi un dialog fără să-l scrii, să-l ţii minte fără ajutorul ritmului şi a rimei din poezie, însemna o concentrare extremă. Rolurile comice îmi dădeau multă bătaie de cap. Nu ştiu dacă erau cu adevărat amuzante, dar reuşeau, adesea, să mă facă să rid. Aşa ca, negînd prezentul, m-am cufundat în piesă. A 560-a zi de detenţie — 30 iulie 1951. Noapte proastă. Dimineaţă şi mai rea. La orele zece mă aflu aşezată pe un scaun în centrul unui fel de mare birou-sală de con- 85 siliu. în faţa mea, la o distanţă de cîţiva metri buni, un birou. Aşezat la birou, un bărbat de vreo cincizeci de ani, în civil. în jurul lui perdele, covoare, fotolii; totul este roşu. Se ridică, se plimbă, perorează, îmi ţine un discurs presărat cu vagi ironii. Ajung să înţeleg că anchetatorul meu este satisfăcut de stadiul anchetei. Totuşi, vrea să-mi pună o singură întrebare. Nu trebuie să răspund la întrebarea lui decît mîine, cînd vor fi de faţă şi alte cîteva persoane sus-puse. întrebarea sa ? Au fost declaraţiile mele sincere ? Am spus oare adevărul ? Tot adevărul ? Da sau nu ? Nu mai ştiu pe ce lume mă aflu. Trebuie, totuşi, să caut a înţelege. Ce vrea ? Anchetatorul m-a împins la minciună. M-a forţat să mint. Nu a putut s-o facă fără aprobarea şefilor lui. Fără ordinul lor. Atunci ? Ce vrea de la mine generalul acesta ? Este o încercare ? Vor oare să-şi dea seama dacă am învăţat bine lecţia ? Dacă o spun fără greşeală ? Dacă am înţeles, pînă în cele din urmă, că „adevăr* înseamnă „adevărul lor* şi nu al meu. Şi dacă mă înşel ? Generalul face, poate, parte din-tr-un grup care a ajuns de curînd la putere. De ce n-ar fi cinstit ? Poate vrea numai să dejoace complotul. E o şansă minusculă, dar nu este de datoria mea să încerc s-o justific ? Riscul e mare. Voi avea oare curajul să-mi asum acest risc ? Puterea de a le spune adevărul meu ? în ciuda ameninţării cu noi pedepse ? Cu noi torturi ? Ziua se tîrăşte lungă şi grea. Nu ştiu ce să fac. Ce hotărîre să iau. Se lasă seara. Nu am hotărît încă nimic. Se face noapte. Am dreptul să mă culc. Mă culc şi adorm. Dorm şi visez. în vis vorbesc cu prietenul meu, Harry. îi cer sfatul. Ce trebuie să fac ? Ce trebuie să spun ? Şi în vis, Harry îmi răspunde : „Să spui adevărul*. Deci, m-am hotărît. A 561-a zi de detenţie — 31 iulie 1951. Acelaşi birou. La dreapta, foarte departe de mine, trei bărbaţi. Nu pot să le văd bine chipurile. în abureala ochilor mei miopi, mi se par necunoscuţi. Iau loc pe scaun. Generalul vorbeşte. îmi este îngrozitor de frică. Mă strădui să nu tresar. Cred că am reuşit să nu tremur. „Aţi declarat adevărul ?“ In liniştea adîncă şi încremenită, mă aud răspunzînd : „NU !« 86 „Declaraţia mea a fost falsă. Am minţit. Eram la capătul puterilor. Sînt şi acum. Dar mi-aţi pus o întrebare. Poate că această întrebare ascunde o capcană. Vă repet. Sînt la capătul puterilor. Nu mai pot continua. Am minţit. Nu am făcut niciodată spionaj. Nu mai am nimic de spus. Nimic de ascuns. întîmplă-se ce s-o întîmpla...“ A 562-a, 563, 564, 565, 566, 567, 568, 569, 570, 571, 572, a 573-a zi de detenţie — 12 august 1951. Primele zile care au urmat au fost atît de grele încît nu mai urcă la suprafaţă. Mă aplec peste ghizdurile puţului. Scrutez apa moartă. în jocurile ei negre caut, în zadar, acele zile pierdute. Zăresc cu greu numai chipul anchetatorului. Fără ameninţări, fără strigăte. Descurajat. Dezarmat, învins. Vulnerabil. Ultima lui imagine este lipsită de strălucire Nu aveam de unde şti că ancheta se afla atunci într-o situaţie fără ieşire. Acuzaţii rezistau. Ea nu s-a reluat decît mult mai tîrziu, după multe schimburi de sus în josul ierarhiei. Dar eu, eu nu aveam nici o sursă de informaţii. Nimic, în afară de nişte semne imperceptibile. Reale sau închipuite. Le prindeam. Le analizam. Deduceam. De altfel, mania semnelor şi a deducţiilor este în închisori o adevărată epidemie. Să construieşti pe un fir de nisip o lume de silogisme şchioape. Să trăieşti din iluzii. Unele semne erau ciudate. Altele, absurde. Cea mai mare parte, ermetice. Astfel, episodul cu tava. A 574-a zi de detenţie — 13 august 1951. Cred că trecuseră vreo cincisprezece zile. Pîinea fusese distribuită. Aceeaşi pîine bună. Mai bună decît orice hrană. Rezistam cu greu ispitei de a muşca din ea. Dar îmi im-pusesem să aştept distribuirea gamelelor. Era unul din articolele codului meu personal. Dar iată că roţile căruciorului scîrţîiau deja pe culoar. Uşile se deschideau. A mea nu s-a deschis. Căruciorul a trecut mai departe. Era un semn. Cum să-l interpretez ? Mă puneau la regim de pîine şi apă ? începea pedeapsa ? Tocmai rupsesem o bucăţică, cînd am auzit cheia care se răsucea. Mi s-a strîns inima. Veneau să-mi ia pîinea ? Un paznic a deschis uşa. N-avea nimic în mîini, s-a dat numai la o parte, ca să facă loc unui alt paznic. Purtătorul tăvii. 87 Tava a fost pusă pe masă. De la tavă, privirea mi s-a îndreptat iute spre paznici. Dacă aş fi văzut un surîs ori-cît de slab, o licărire în ochi, aş fi fost liniştită. Dar, nimic. Feţele lor nu exprimau nimic. Uşa s-a închis. Cheia s-a răsucit. Eram singură. Singură în faţa tăvii. Nu era decît o tavă mare de lemn. O tavă de bucătărie, înnegrită de multă întrebuinţare. Pe tavă nu se aflau gamele. Numai farfurii. Farfurii albe. Mari şi mici, multe farfurii. Farfuria adîncă era plină cu supă. Pe suprafaţa ei limpede pluteau paiete aurite. Pe o farfurie întinsă se lăfăia o pulpă de pui fript, înconjurată de cartofi prăjiţi. Lîngă ea, nu mai ştiu ce mîncare cu carne. Intr-o farfurioară, salată. Apoi, brînză cu smîntînă. Apoi fructe, o prăjitură şi un pahar cu lapte. Nu mai eram înfometată, dar hrana, în general, era pregătită grosolan. In faţa mea se afla prinzul, mai» mult decît îmbelşugat, al unui om liber şi totuşi îl priveam cu neîncredere. Ca să spun drept, prînzul acesta îmi făcea frică. Ce explicaţie puteam să-i găsesc ? Ce tîrg ruşinos îmi anunţa? A 575-a, 576, 577, 578, 579, 580, 581, 582, a 583-a zi de detenţie — 22 august 1951. A doua zi puiul a fost înlocuit cu curcan, iar cartofii prăjiţi, cu mazăre. Dar lipsea paharul cu lapte. A treia zi nu mai era mîncarea cu carne. A patra zi a dispărut brînza cu smîntînă. A cin-cea, salata. A şasea, fructele. A şaptea zi nu mi-au mai adus supa. A opta zi, prăjitura. Intr-a noua, pe tavă nu mai era decît o singură farfurie. într-a zecea... A 584-a zi de detenţie — 23 august 1951. în cea de a zecea zi, din păcate, m-au coborît la al doilea subsol. Dis-de-dimineaţă, un paznic mi-a întins ochelarii. M-a împins, pentru prima oară, spre dreapta, de-a lungul unui culoar. M-am împiedicat în vreo douăzeci de trepte. Jos, un alt culoar cu miros de mucegai. Un unghi drept. Cheia. O a doua cheie, iar cînd mi-am scos ochelarii, am privit cu disperare pereţii noii mele celule. Celula neagră. Permanent, aproape întuneric. Aerul încărcat cu o umezeală rece de zi ploioasă de toamnă. Lumina slabă a becului abia ajungea să risipească, cît de cît, penumbra. Şi aici patul, masa, cele două taburete nu erau decît niş- 88 ie blocuri de ciment. Deasupra patului, la o distanţă d» abia un metru, o placă de ciment, al doilea pat. Celula avea două uşi. Una masivă şi o a doua, interioară, făcută din zăbrele groase de fier. De fapt, celula nu era decît o pivniţă adîncă. Pentru mine un spaţiu vital pentru Opt luni de zile. A 585-a, 586, 587, 588, 589, 590, 591, 592, 593, 594, 595, 596, 597, 598, 599, 600, 601, 602, 603, 604, 605, 606, 607, 608, 609, 610, 611, 612, 613, 614, 615, 616, 617, 618, 619, 620, 621, 622, 623, 624, 625, 626, 627, 628, 629, 630, 631, 632, 633, 634, 635, 636, 637, 638, 639, 640, 641, 642, 643, 644, 645, 646, 647, 648, 649, 650, 651, 652, 653, 654, 655, 656, 657, 658, 659, 660, 661, 662, 663, 664, 665, 666, 667, 668, 669, 670, 671, 672, 673, 674, 675, 676, 677, 678, 679, 680, 681, 682, 683, 684, 685, 686, 687, 688, 689, 690, 691, 692, 693, 694, 695, 696, 697, 698, 699, 700, 701, 702, 703, 704, 705, 706, 707, 708, 709, 710, 711, 712, 713, 714, 715, 716, 717, 718, 719, 720, 721, 722, 723, 724, 725, 726, 727, 728, 729, 730, 731, 732, 733, 734, 735, 736, 737, 738, 739, 740, 741, 742, 743, 744, 745, 746, 747, 748, 749, 750, 751, 752, 753, 754, 755, 756, 757, 758, 759, 760, 761, 762, 763, 764, 765, 766, 767, 768, 769, 770, 771, 772, 773, 774, 775, 776 777, 778, 779, 780, 781, 782, 783, 784, 785, 786, 787, 788, 789, 790, 791, 792, 793, 794, 795, 796, 797, 798, 799, 800, 801, 802, 803, 804, 805, 806, 807, 808, 809, 810, 811, 812, 813, 814, 815, 816, 817, 818, 819, 820, 821, 822, 823, 824, 825, 826, 827, 828, 829, 830, 831, 832, 833, 834, 835, 836, 837, 838, 839, 840, 841, 842, 843, 844, 845, 846, 847, 848, 849, 850, 851, 852, a 853-a zi de detenţie — 21 mai 1952. Opt luni. Cu greu le fac să iasă la suprafaţă din bruma lor cenuşie. Nimic de care să mă leg. Nimic nu rupea monotonia hidoasă a unor zile, fiecare identică cu cealaltă. Uneori, cîte o licărire mai străbătea prin ceaţă. In acest amurg de începuturi, acum mi se pare că nu mai eram decît umbra unei fiinţe ce trăise odată, de mult, foarte departe, undeva, nu ştiu în care lume spulberată şi pentru totdeauna nimicită. ...a zecea zi... farfurie de metal cu un pic de „nu ştiu ce“ în ea. O felie de pîine neagră. După cîteva zile, imi era iar foame. La sfîrşitul lunii eram înfometată. Trebuia din nou să înfrunt şaptesprezece ore de foame. Să le îndur. îmi impuneam să mestec încet porţia de prînz 89 Vi i i a de M ara, căci în faţa farfuriei goale, foamea îmi era f.i mai sfîşietoare. Am luat obiceiul să păstrez o coaja de pline ca să-mi înşel suferinţa de a doua zi dimineaţa. O rupeam în 14 bucăţele mici sau, mai degrabă, in 14 firimituri mai mari. în timpul nopţii firimiturile se uscau. Se întăreau. Pînă la primirea prînzului aveam şapte ore în care să-mi înşel foamea. Cam la fiecare jumătate de oră luam în gură una din pietricelele de pîine. Nu-mi dădeam voie să o muşc, nici să o sug, nici să o înghit. Să o las numai să se pătrundă cît mai încet de salivă. Să se topească în gură. Şi aşa, învîrtindu-mă năucă prin celulă şi înşelîn-du-mi foamea cu firimituri, lucram la o nouă piesă de teatru. Un basm. Povestea unei mici prinţese care nu ştia să zîmbeascâ. La naşterea ei, trei zîne, ca să îndeplinească o dorinţă a reginei, mama ei, îi uscaseră în inimă şi în ochi izvorul lacrimilor. Necunoscînd jalea, cum ar fi putut ea să cunoască bucuria ? La treisprezece ani, prinţesa îşi pierde părinţii, castelul, averea. Viaţa grea, prietenia, dragostea şi munca o învaţă, rînd pe rînd, suferinţa, lacrimile, speranţa şi, în cele din urmă, surî-sul bucuriei. Piesa avea un subiect pretenţios şi dificil. Trebuia să-mi plimb prinţesa şi pe prietenul ei, un băieţandru de la ţară, prin oraşe şi sate. Să născocesc o grămadă de întâmplări triste sau vesele, numeroase personaje. Cele treizeci şi cinci de roluri trebuiau şă vorbească. Să vorbească în versuri. în sfîrşit, să învăţ versurile pe dinafară. Marea dificultate a acestui subiect a făcut ca celula, închisoarea, eu însămi să trecem pe planul al doilea. Cu ochii aproape mereu închişi, ţinînd mina micuţei prinţese într-a mea, mergeam din colibă în castel, aţintind urechea, cu ochii la pîndă. La întîmplare, ne întîlneam pe drum, fie cu boieri, fie cu ţărani, negustori sau slugi. Lucram încet. Abia cîteva versuri pe zi. Reluate a doua zi. Murmurîndu-le de nenumărate ori, analizam sonoritatea, ritmul şi, mai ales, necesitatea fiecărui cuvînt. Eram mulţumită cînd ajungeam să topesc două-trei versuri într-unul singur, fără a le sărăci înţelesul. Şi se în-tîmpla Să petrec mai multe zile lucrînd doar la 3—4 versuri. Modificîndu-le fără încetare. Aşteptînd „semnalul “. N-am reuşit niciodată să înţeleg cum, de ce, şi la ce moment se producea „semnalul". Dar era o hotărîre defi- 90 nitivă. Ca şi cum aş fi reuşit să copiez, cit puteam eu de bine, un model ideal. Putem merge mai departe. Cînd eram copil, căutam în iarbă trifoiul cu patru foi. In nisip, scoica, piatra perfect lustruită. In iarbă, in nisip. Cu o nesfîrşită răbdare. Acum, cu o răbdare disperată, căutam prin iarba morţii şi nisipul timpului cuvinte, aliteraţii şi rime. Oboseala, foamea mă făceau să mă claitin. Mă odihneam pe taburet. Dar nu puteam rămîne multă vreme aşezată. Frigul pietrei mă pătrundea repede. Spre sfîrşi-tul zilei nu mai puteam dedt să repet maşinal începutul piesei. în cele din urmă, nici atît. Simţeam cum se îndeasă noaptea prin pereţi. Nu mai puteam scăpa. Era ora-capcană. Eram prinsă. Nu mai puteam să mă zbat. Ora singurătăţii şi a tristeţii. Ora disperării. La zece noaptea aveam, în sfîrşit, voie să mă prăvălesc pe blocul de ciment. Cei cîţiva centimetri de paie abia mă separau de el. Din pricina patului de sus aveam impresia că sînt culcată în nişa unei cripte. Aici ceaţa devenea şi mai densă, aproape neagră. Somnul mă ocolea. Cuvinte, frînturi de versuri mi se învîrteau în cap. Uneori, ţişnea fulgerător soluţia căutată în zadar în timpul zilei. Mi s-a întîmplat să mă trezesc, chiar în miez de noapte, încercînd să reţin un vers fugar, auzit în vis. Adesea, imagini ciudate se depănau pe sub pleoapele mele închise. Chipuri se formau şi se deformau în alte chipuri. Cavalcade halucinante treceau în goană, imagini fantastice în alb şi negru se desfăşurau, într-un film macabru. Bătăile care au răsunat în zidul celulei nu mi-au făcut plăcere. înţelegeam că un vecin voia să comunice cu mine, dar lucrul acesta mă speria. De ce voia el să mă scoată din vizuina nebuniei mele ? Ce dorea ? Dar bătăile continuau şi urechile mele le înregistrau, împotriva voinţei mele. Cineva ciocănea încet serii neregulate de bătăi scurte. Trei secunde şi o nouă serie îmi ciocănea pe creier. A doua zi, de dimineaţă, ciocăniturile au reînceput. Am hotărît să număr bătăile. 3—9—14—5, 5— 19—20—9. Această serie s-a repetat de mai multe ori. Curînd, am înţeles. In loc să număr trebuia să spun alfabetul. O bătaie, litera „a“, două bătăi, „b“ etc. Vecinul îmi punea o întrebare, „cine eşti“ ? Mi-am bătut numele în acelaşi mod. Surpriză ! îmi cunoştea numele, 91 arestarea, procesul în care eram implicată. Dar n-a putut să-mi dea ştiri despre familia mea. M-a sfătuit să nu disper. Vom fi curînd liberi. Dar la întrebarea mea : cum ?, răspunsul a fost dezamăgitor. Ba, chiar ridicol. Americanii erau pe punctul să intervină şi să ne salveze. Cu toţi cei doi ani ai mei de închisoare, nu mă puteam agăţa de un colac de salvare atît de şubred. In 1950, data arestării mele, trecuseră deja cinci ani de la sfîrşi-tul războiului. In cele din urmă, ajunsesem să înţelegem şi noi... înţelegerea lor. Cortina de fier şi noi în spatele ei. Zona de influenţă... Un război ? Imposibil. Era vecinul meu chiar atît de naiv ? Sau voia numai să-mi dea puţină speranţă ? A treia zi, unul dintre paznici ne-a surprins. Anchetatorul pare destul de calm. Cu cine ai vorbit? Cu nimeni. Sînt singură ! Dar bătăile în zid ? Am recunoscut bătăile în zid. Eram prea singură. Bătusem din cînd în cînd, ca să simt o prezenţă. A insistat. Ce informaţie primisem ? în cele din urmă, exasperat, a izbucnit. Dacă vecinul nu ţi-a spus nimic, atunci de ce priveşti locul unde ar fi trebuit să fie portretul ? Am rămas uluită. Este adevărat că îmi ţinusem privirea cu încăpăţînare aţintită pe zid, deasupra capului său, pentru a-i evita privirea. Era tocmai locul unde, în fiecare birou, trona portretul ministrului lor, dar nici nu remarcasem că zidul era acuma gol. Portretul fusese scos. Deci, ministrul dat afară şi fotografia celui ce-i urma nu era încă agăţată. Uimirea mea sinceră m-a salvat. Anchetatorul a fost atît de tulburat de gafa făcută şi informaţia ce mi-o dăduse, încît am profitat pentru a mă plînge. Singurătatea. Lipsă de activitate. Foame. Lipsa de ştiri despre familie, lipsa de cărţi, de ţigări. Tortură permanentă. Ancheta s-a oprit brusc. Am fost dusă în celulă. Nu au fost represalii. Dimpotrivă. Două ţigări pe zi. A fost, de altfel, ultima noastră întîlnire. Nu l-am mai văzut niciodată. După cele ce am înţeles mai tîrziu, darea afară a ministrului şi, fără îndoială, schimbarea anchetatorului, erau strîns legate de grupul npstru. S-ar părea că ministrul, Teohari Georgescu, declarase că, în ciuda celor doi ani de anchetă, nici un motiv serios, care să poată constitui baza unui proces, nu putea fi găsit împotriva lui Lucreţiu Pătrâşcanu şi, prin urmare, nici împotriva noastră. 92 Nu arii mai auzit bătăi în perete. Vecinul meu fuse se mutat. Am fost mulţumită. Mă făcuse să pierd liniştea artificială construită cu atîta greutate. Mi-au trebuit mai multe zile pentru a reînnoda firul poveştii şi a regăsi pe cei doi copii. Au mai trecut două luni. Fără anchetă. Eram sleită de puteri. De foame. Mintea mea obosită nu mai putea să umple cele şaptesprezece ore zilnice. Corpul şi miinile mele trebuiausâ-i vină în ajutor. Mi-am impus cxteva mişcări de gimnastică in fiecare dimineaţă. Le-am simţit efectul binefăcător. Spiritul mi-a devenit mai limpede. Timp de cîteva clipe, viaţa mai puţin grea. Luptînd zilnic împotriva anchilozei fizice şi mentale, am continuat exerciţiile de-a lungul anilor următori de închisoare. Un efort zilnic necesar pentru a învinge descurajarea. A învinge dorinţa de moarte. După gimnastică, zîmbetul. Am început să ridic, cu ajutorul degetelor arătătoare, colţurile crispate ale gurii. Fără îndoială că obţineam, mai dşgrabă, o strî-mbătură. Dar cînd opream presiunea, strîmbăţura persista. Simţeam chiar o foarte uşoară poftă de rîs. Dura cîteva minute şi-mi dădea curaj. Uneori, în farfurie, aşchii de os. De aici ideea unui lucru manual. Frecate de cimentul zgrunţuros al mesei, oasele luau, încetul cu încetul, formele dorite. Am făcut astfel miniaturi de instrumente de trei centimetri lungime. O minusculă lamă de cuţit şi o pilă de unghii. Cozile, din două paie de mătură arse la capete cu ţigara. Am făcut o coadă şi croşetei mele, din sîrroă şi cu un dinte de pieptene, îndoit şi el la căldura ţigării ; am făcut o a doua croşetă, mai groasă. , Ţigările mi-au folosit şi mai mult la fabricarea acelor de cusut. Alegeam cele mai subţiri paie de mătură, le treceam capetele prin flacără ca să le rotunjesc vîrfurile. Un fir de păr înnodat forma un ochi şi legat de unul din tapetele acului forma gaura acului, prin care treceam firul de aţă. Fireşte, firul de pâr aluneca sau se rupea după două-trei împunsături. Aşa că, îmi pregăteam, înainte de a mă apuca de cusut, cîteva ace. Mai îmi trebuia aţă Am descusut toate cusăturile interioare ale hainelor mele. 93 tu bucăţii » mea de cuţit am tăiat sau, mai bine zis, «m fleirtslruit, o bucată din dublura hainei mele. După u lună de muncă am reuşit să termin o mică trusă de îi centimetri, foarte îngrijit cusută. O trusă de cusut. Se Închidea cu două cârlige făcute tot din dinţi de pieptene. Dinţii de pieptene nu-i rupeam înadins. Părul meu, murdar şi încîlcit, era greu de pieptănat. Rînd pe rînd, s-au rupt toţi dinţii pieptenului. în trusa de cusut mai erau şi nişte ace şi trei jurubiţe cu aţă, groase cît nişte chibrituri. Lucrul manual mi-a cerut o mare răbdare. Şi o şi mai mare fereală. Trebuia, fireşte, să lucrez pe ascuns. Dînd cea mai mare atenţie zgomotelor de pe culoar. Cu urechea la pîndă în permanenţă. De îndată ce simţeam o primejdie, vîram lucrul în sîn. Se făceau, bineînţeles, şi percheziţii inopinate. Se întâmpla chiar să fiu pipăită din cap pînă în picioare. Dar percheziţia era mai mult formală. Ştiau cu toţii că eram închisă de multă vreme, singură în celulă şi sub supraveghere permanentă. Mai tîrziu, i-am arătat noului meu anchetator trusa • de cusut, pe care o purtam atîrnatâ de gît. A acceptat să fie păstrată la magazie şi mi-a fost înapoiată la plecare. Noul anchetator era înalt şi slab. Avea o faţă palidă de om bolnav de ulcer. L-am văzut rar. întrevederi ciudate. De două sau de trei ori mi-a pus întrebări Indiscrete despre viaţa mea intimă. Obsedat de probleme sexuale ? Nu reuşeam să văd legătura dintre întrebările lui şi procesul nostru. Oricum, un timp mort pentru anchetă. Pentru mine. Cred că pregăteau o nouă strategie, pentru o nouă ofensivă împotriva noastră. îmi făcea semn să stau jos şi continua să scrie. Ră-mîneam acolo, pleoştită, privind dreptunghiul de cer din fereastră. Ştiam că jos se întindea piaţa centrală a oraşului. Dar nu aveam voie să mă apropii de fereastră. După o oră, chema paznicul. Nici un cuvînt nu fusese pronunţat. într-o zi mi-a pus în faţă o carte mare. Reproduceri după impresioniştii francezi. în culori. Altă dată mi-a dat c ţigară. Apoi, cu un ton dispreţuitor, a spus că nici măcar nu ştiam să fumez... Foamea continua să mă facă să sufăr. într-o zi nu primesc la prînz deeît o jumătate de cartof. De foarte mie cartof. Mă revolt. Lovesc cu pumnul în uşă. Paznicul soseşte în goană. Chemaţi pe şef. „Aşteaptă !“ Farfuria e 94 acolo. Pe masă. în faţa mea. Bat din nou. JVl«l Uum, In sfîrşit. şeful. Ii arăt farfuria. S-o ducă anchetatorului, Jiu nu o primesc. Dacă au de gînd să mă omoare prin lumii ţie, măcar să se grăbească. A doua zi incep să primesc o felie de pîine în plus. Un furuncul foarte penibil, aşezat între picioare, mA doare din ce în ce mai ţâre. Nu reuşesc să-l văd, dar dnd il pipăi simt sub degete un bob tare. Infirmierul îmi dfl printre gratii, de două ori, cîte un tampon de vată Îmbibat cu alcool. Furunculul creşte. într-o zi, scoasă din fire, cu toată durerea, îl strîng puternic între degeţe. Furunculul crapă. Din el iese o alună de puroi tare şi alb. Nici o posibilitate de îngrijire igienică. Uneori, căruciorul cu mîncare era împins pe culoar de un bătrîn. Totdeauna fredona încetişor „Marsilieza". Ca un mesaj de speranţă. Eu nu mai compusesem alte cîntece. Cîteodată îmi cîntam „Cîntecele nebunei care cîntă“. Erau tînguitoare şi-mi făcea bine să mă tîngui. Aş fi vrut să le pun pe note, dar fuitasem puţinul care-1 învăţasem la şcoală. Brusc, o serie de note mi-au revenit în minte. Sol, do, fa, re, la, mi, si. Ar fi plictisitor să povestesc acum, plecînd de la această suită de note, amin-#tindu-mi încetul cu încetul ceea ce am ştiut odată despre game şi accidente, cum am reuşit să pun pe note cîntecele pe care le-am făcut. A fost pentru mine o mare mulţumire. La drept vorbind, pe atunci eram convinsă că ele erau foarte frumoase. Nu voiam să le pierd. Cum fusese găsită o întreagă hîrţogârie administrativă a vechiului regim, acum liumai bună de hîrtie de toaletă, am furat Cîteva foi roz. Cum nu puteam şă scriu portativul, l-am făcut îndpind hîrtia. Notele — puncte înţepate cu unul din acele fabricate de mine. A trebuit să renunţ la bare. Separarea pe măsuri era prea grea pentru mine. Am ascuns hîrtiile în vata care umplea umerii paltonului meu. După o săptămînă, foile roz se lăfăiau pe biroul anchetatorului. Un paznic atent scotocise celula în timpul unui program. Anchetatorul îşi muncise mintea multă vreme, fără îndoială, să decodeze acele „note secrete". Anchetatorii nu au humor. Explicaţiile mele, ce nu puteau fi contrazise, 1-a.u dezamăgit. Am petrecut aproape 240 de zile în acest loc. 5 760 de ore. Şi totuşi este aproape tot ce-mi pot aminti. A-ceste ore, aceste zile pentru a fi fost atît de asemănă- 95 toare unele cu altele, nu le mai pot răsfoi. Ca şi rind nu aş fi trăit decît o singură zi fără măsură de lungă, sau nu aş fi dormit decît o singură noapte prea scurtă. Dar îmi amintesc cele mai mici amănunte ale pieţei medievale, unde copiii din poveste au dormit la lumina stelelor. Se găsea în centrul ei o fîntînâ de piatră. Mai aud clipocitul picăturilor de apă căzînd pe dalele verzui. Trandafirul roşu îşi caţără şi azi arabescurile pe balcon. Primele lacrimi, primul zîmbet al micii prinţese, iată adevăratele mele amintiri. Viaţa mea s-a petrecut într-o altă lume, de sate înverzite, de oraşe cu străzi înguste, de castele înconjurate de turnuri şi metereze. Atîta tot... Mîine voi schimba Închisoarea,.. CAPITOLUL 4 A PATRA ÎNCHISOARE A 847-a, 848, 849, 850, 851, 852, 853, 854, 855, 856, 857, 858, 859, 860, 861, 862, 863, 864, 865, 866, 867, 868, 869, 870, 871, 872, 873, 874, 875, 876, 877, 878, 879, 880 * 881, 882, 883, 884, 885, 886, 887, 888, 889, 890, 891, 892, 893, 894, 895, 896, 897, 898, 899, 900, 90!, 902, 903, 904, 905, 906, 907, 908, 909, 910, 911, 912, 913, 914, 915, 916, 917, 918, 919, 920, 921, 922, 923, 924, 923, 926, 927, 928, 929, 930, 931, 932, 933, 934, 935, OM, 9.17, 93S, 939, 940, 941, 942, 943, 944, 945, 946, 947, 948, 949, a 950-a zi de detenţie — 26 august 1952. A treia vară in închisoare a fost grea. Căldura se transforma in suferinţă. Mă oprea s-o uit. In fiecare clipă jilăveala infectă n trupului meu murdar făcea ca lunile de vară si fie prea prezente şi totuşi atît de depărtate. încă din anul trecut, amintirea lunii Iunie devenise o obsesie. Anul acesta regretul era şl mal dureros. Ajunsesem să doresc din toată inima sfirşitul interminabilelor ei treizeci de zile. Ca să fiu ellberutft de vedeniile mele. Ca să scap de regrete. Do acel „nevermore“, niciodată ; niciodată... Căci nu put* sun scăpa de gîndul că frumoasele zile ale acestei unice veri nu vor mai reveni niciodată. Zile pierdute. Zile furate. Ucise. Niciodată fio*- 96 rile din acel dus an 1952 nu vor mai înflori pentru ochii mei. Vă voi pierde din nou pentru totdeauna, binefaceri ale pămîntului, urme de îngeri, farmece ale lumii, voi, ierburi în floare! Amintiri de cîmpuri şi de poieni înflorite, de vâi înmiresmate, tăinuind sub flori fluierul vreunui pîrlu, a-mintiri care mă urmăreau. De a nu putea respira parfumul ierbii, mireasma finului, mă îmbolnăvea. Pesimismul meu şi dezgustul faţă de oameni se accentua. Niciodată, nici o lege, de cînd e lumea lume, nu a fost nici măcar gîndită pentru a pedepsi pe cei care îţi răpesc vîn-tuV .izvorul, nul. Pe cei care îţi fură partea ta de soare, de nori şi de ploaie. Dreptul tău la stele. Totuşi, celula aceasta era mai bună. Mă readuseseră în cea de a doUa închisoare. Şirul de celule care dădeau pe curte era dublat de un alt şir care dădea pe stradă. De această stradă nti mă separa aoum decît un culoar de abia un metru lărgime. Doar un zid, străpuns în partea lui de . Sus de nişte ferestre cu zăbrele. Auzeam tocurile femeilor ţăcănind pe asfaltul trotuarului. Nedesluşit, ve~ cile trecătorilor. Mai limpede, rîsetele, strigătele copiilor. Poate că Mariana locuia chiar în faţa închisorii. C0-' piii o strigau cu siguranţă din stradă. Mariana ! Mari-’ ana! Ii auzeam adesea numele. Nu am reuşit să-i identific vocea. Şi mai erau şi claxoanele maşinilor, scîrţîi-tul tomberoanelor măturătorilor, clopotele bisericii din apropiere. Noul meu anchetator — un bărbat tînăr, cu ochi răi, in spatele unor ochelari cu ramă neagră. Ancheta a început obişnuit. Origină, studii, fnuncă, cunoştinţe. Mi-a dat voîe să lucrez. Un bloc de desen, un creion, o gUjnâ, o pensulă, acuarele. Aveam, în sfîrşit, ceva de făcut. De dimineaţă pînă seara, aveam zilnic aproape 15 ore de lucru. Fără pauze, fără duminici. Mi-ar fi plăcut să continui şi noaptea. Lucram la ilustraţiile mai multor basme în versuri. Povestea a doi ursuleţi care-şi construiau o casă. Povestea unui dulgher care demonstra uneltelor lui revoltate că toţi avem nevoie unii de alţii; Mi-am dat inultâ osteneală şi' cu o poveste care se petrecea într-o pădure. Era vorba de felurită necazuri a doi iepuri şi voiam Să redau lumina şi clar-obscUrul din pădure. Lucram în acelaşi timp la o nouă pieSâ pentru marionete. 97 Toate poveştile acestea trebuiau să aibă, fireşte, şi părţi vesele. Mi-era mai uşor să pun veselie în replicile animalelor, decît în cele ale oamenilor. De asemenea, preferam să ilustrez poveştile, decît să le inventez. Acordam o grijă deosebită pentru desâvirşirea micilor imagini. Anchetatorul îşi manifesta faţă de ele un ciudat interes. La fiecare întrevedere îmi cerea să-i aduc ilustraţiile noi. Cum i-am spus cît de greu îmi era să desenez detaliile atîtor animale diferite, mi-a adus o carte pentru copii, ilustrată. Fireşte, sovietică. Intr-atît i-am studiat textul şi frumoasele imagini In alb şl negru, Incit am sfîrşit prin a o putea traduce aproape în întregime. N-am putut niciodată înţelege motivul care-1 împingea pe anchetator să acorde atîta atenţie ilustraţiilor mele. Se uita şi pe dosul hîrtiei şi cea mai mică urmă de creion îl nemulţumea. Trebuia să mă întorc în celulă şi s-o şterg cu guma. Din păcate, fiecare* sferie de ilustraţii, odată terminată, era închisă în seifuUiul. Niciodată nu mi-au fost restituite. .< Hrana era şi ea ceva mai bogată. Uneori, primeam un supliment. între două mese, bkaaă cu sniintînă sau cîteva mărunte mere roşii, asemeni unor mîngîeri. ^ Iml era limpede că anchetatorul căuta să mă îm-blînzească. Prin urmare... într-o dimineaţă, spre orele zece, un paznic îmi întinde ochelăiti. Mă împinge de-a lungul culoarului. După cîţiva paşi mă opreşte. îl aud deschizînd o uşă. Un val de aer mă cuprinde. Unde mergem ? Paznicul îmi spune că anchetatorul mi-a acordat o ieşire zilnică. Şapte minute de plimbare. Rărrun împietrită în prag. Refuz să ies. De ce ? Nu ştiu. Este mai presus de înţelegerea mea. Ştiu doar atît. Refuz acest aer proaspăt! Au trecut atîţia ani. încerc să-mi explic reacţia de a-tunci. Acel refuz. Acea frică. De multă vreme nu mai eram închisă doar între pereţii oeihilel mele. Din propria mea voinţă, ridicasem împrejurul meu, lipită de pielea mea, o găoace tare. în această carapace invizibilă îmi apăram fărîma de libertate care îmi mai rămăsese. De libertate spirituală. Orice fir rupt, orice deschizătură ameninţă acest fragil echilibru interior. De a-proape trei ani, de aproape o mie de zile, picioarele mele nu depăşiseră un prag de închisoare. Deplasările de la o 98 închisoare la alta nu intrâu în socoteală. Vederea ceru* lui, a soarelui ar fi putut prăbuşi plâpînda mea construcţie de apărare ? Paznicul n-a insistat, dar şi-a prezentat raportul. După două zile m-a obligat să ies. Din ordinul anchetatorului. Trec, deci, în cele din urmă, de pragul clădirii. Mai fac eîţiva paşi. Scot ochelarii. Trec de pe un trotuar de ciment pe pămînt tare. Ies din umbră. Orbire. Săgeţi de durere. Soarele. încet, mă obişnuiesc cu lumina soarelui. Atunci imi dau seama că, de fapt, nu m-au scos la aer liber, într-o curte. Mă aflu în mijlocul unei încăperi mari, fără tavan. Este un ţarc înconjurat de ziduri înalte de trei metri. Deasupra capului meu, cerul albastru. Soarele luminează în diagonală un întreg colţ al spaţiului. Paznicul a plecat. M-a închis cu cheia. Sînt singură. Dar, fireşte, fiecare uşă a închisorii îşi are vizeta ei. Merg încet. în cerc. Lipită de ziduri. Respir. Inspir. Adine. Aerul este dulce şi molcom. Obosesc repede. Mă sprijin cu spatele de un zid. Căldura soarelui pe chipul meu. Pe pleoapele mele închise. Mă joc cu soarele. Strîng din pleoape. Lumea devine galbenă, portocalie, roşie. Deschid ochii. Pete de lumină. întind braţele. Mîinile mele în soare. Mîinile mele atît de galbene. Atît de murdare, Mîini de cerşetor. Simt nevoia de a plînge. Dorinţa de a plînge. Nu plîng. s ■ Sînt scoasă în fiecare zi. Mă obişnuiesc cu aceste ieşiri. ?Le aştept. în ţarc fac mişcări de gimnastică. Paznicul mă lasă în pace. Deci, primele luni de anchetă se petrec destul de bine. Numai primele. Anchetatorul a primit, fără îndoială, noi indicaţii)’Sau poate că i se pare că m-a răsfăţat destul. Trebuie să/vorbesc. Reia problema crucială. Spionajul. EI şi şefii lui s-au săturat d£ nţindunile mele. Am făcut mărturisiri. Le-am negat. De două ori. Gata. El n-o să mă lase să-mi fac jocul. El are nevoie de o declaraţie. Limpede. Fără echivocuri. Da sau nu. NU ? Cu cel mai maţ mare calm se apropie de mine. Sînt aşezată, ca de obicei, pe un scaun de lemn în faţa unei măsuţe. Trece în spatele meu. Apucă o şuviţă din părul meu. 6 învîrteşte de mai multe ori pe arătător, căci părul meu e lung. A crescut. îmi ajunge pînă la umeri. în cealaltă închisoare reuşisem Să-l am destul de scurt. Datorită ţigărilor. Şuviţă cu şuviţă le ardeam vîrfurile cu capătul aprins al 99 ţigării. Părul sfîrîla. Celula mirosea a porc afumat. Aici, gata cu ţigările. Numai uneori o pereche de foarfeci. A-tît de mari, de ruginite, âtît de tocite, incit ce aş fi putut face cu ele cînd nu mi le lăsau decît cinci minute ? Nu reuşeam nici măcar să-mi tai toate unghiile. Nu-mi amintesc să-mi fi tăiat vreodată unghiile de la picioare. Cred că se rupeau de la sine. Deci, părul meu era lung. Lung şi murdar. Timpul rezervat duşului, în fiecare sîm-bătâ, era scurt. Imposibil să-ţi săpuneşti întreg corpul, să-l limpezeşti, să repeţi operaţia pentru cap. Trebuia să aleg. Ded, rîndul părului venea rar. Chiar şi atunci, lim-pezitul în grabă nu Izbutea să elimine clăbucul de să-puîi de rufe. Acum, anchetatorul se distrează trăgînd de şuviţa mea de păr. Uşor, apel mişcarea se accelerează. începe să mă doară puţin. Da sau nu ? Nu ! Atunci, deodată, mă aud urlînd. Durerea a fost violentă şi neaşteptată. Nu pot să cred că mi-a smuls părul. Totuşi, şuviţa zace acum în coşul de hirtil. Da sau nu ? Nu ? Reîncepe. Cu mîinile încordate strlng marginea mesei. Durere şi ţipăt. încă o şuviţă. încă una. Plîng. Mai curînd de ruşine, decît de durere. Pentru mine. Pentru el. Pentru noi toţi. Capul mi se bălăngăne. Poate că-mi smulge şi pielea capului o dată cu rădăcina. Mă întorc în celulă. N-am cum să văd ce mi-a făcut. Nu pot decît să-mi pipăi craniul cu vîrfu] degetelor, uşurel, din cauza durerii. Deasupra urechii stingi, pe o suprafaţă rotundă de aproape 3 centimetri diametru, piele goală. Puţin umedă. Turbez de mînie. Paznicul trece cu un vas cu apă, spre a ne umple cănile. îi arăt locul chel. A doua zi anchetatorul mă ameninţă. O să mă lase complet cheală dacă voi mai îndrăzni să mă plîng. Totuşi, păr nu mi-a mai smuls. Lăsa urme prea vizibile. Dar nu se lasă păgubaş... Va folosi pumnii. Mă pocneşte pe obraji. La dreapta, la stingă, în bărbie. Una din lovituri este atît de puternică, îneît scaunul se răstoarnă cu mine. Cad jos. Nu izbutesc să mă mai ridic. îmi vine îit ajutor cu lovituri de picioare. Altă dată, urma mîinii lui imi râmîne întipărită pe obraz. A lovit cu atîta putere, îneît am păstrat mai multe zile urmele umflate ale degetelor lui. Nu mai rezist. Nu mai am putere. Mi-e deajuns. în-tîmplă-se ce s-o întîmpla. Devine amabil. Mă încurajează să lucrez. 100 Pensula mea era proastă. Groasă, fără vîrf, pierzîn-du-şi părul. într-o zi, la plimbare, găsesc pe jos un fulg de porumbel. îl păstrez. Am norocul să găsesc, în zilele următoare, şi alţi fulgi. Reuşesc să-mi încropesc o pensulă foarte fină, pe care o fixez la celălalt capăt al pensulei vechi cu o bucăţică de aţă. Reuşesc acum uşor să pictez amănunte miniaturale. A 951-a, 952, 953, 954, 955, 956, 957, 958, 959, 960, 961, 962, 963, 964, 965, 966, 967, 968, 969, 970, 971, 972, 973, 974, 975, 976, 977, 978, 979, 980, 981, 982, 983, 984, 985, 986, 987, 988, 989, 990, 991, 992, 993, 994, 995, 996, 997, 998, 999 a 1000-a zi de detenţie — 1.5 octombrie 1952. Aceasta a o mia zi de detenţie nu mi-a lăsat nici o amintire deosebită. A 1001-a, 10.02, 1003, 1004, 1005, 1006, 1007, 1008,. 1009, 1010, 1011, 1012, 1013, 1014, 1015, 1016, 1017, 1018, 1019, 1020, 1021, 1022, 1023, 1024, 1025, 1026, 1027, 1028, 1029, 1030, 1031, 1032, 1033, 1034, 1035, 1036, 1037, 1038, 1039, 1040, 1041, 1042, 1043, 1044, 1Q45, 1046, 1047, 1048, 1049, a 1050-a zi de detenţie — 4 decembrie 1952. închid ochii... şi văd, în zori, vălurile de aburi sfîşiate pe ramuri. Şi văd pe copaci, pe arbuşti, pe iarbă, soarele unei dimineţi de primăvară. Deschid ochii şi mă plec spre foaia albă. Ca să mă arunc în lucru, aşa cum s-ar arunca în apă vreun vagabond deznădăjduit. Pentru a evada. A-i păcăli. Ca să mă eliberez de tot şi de mine însămi. De aparenţa mea omenească. O zdreanţă care va ajunge, poate în aurind, să se obişnuiască cu singurătatea, cu amarul şi cu murdăria ei. Mă strădui, cu cele cîteva pastile de acuarelă şi cu pensula mea din fulgii de porumbel, să redau adîncul pădurii. Şi timpul se scurge. A venit toamna. Prin ferestruică, lumina din ce in ce mai cenuşie luptă în zadar cu becul electric. Auzeam vîntul. Ascultam ploaia. Se făcea din ce în ce mai frig. îmi frecam mereu mina îngheţaţă pe pensulă. Ieşirile şă răreau. Veni o zi cînd zgomotul paşilor pe trotuar apia se mai auzeau. Am perceput zăpada. A 1051-a, 1052, 1053, 1054, 1055, 1056, 1057l 1058, 1059, 1060, 1061,1062, 1063, 1064, 1065, 1066, 1067, 1069, 1069, 1070; 1071, 1072, 1073, 1074, 1075, 1076, 1077, 1078, 1079, a 1080-a zi de detenţie — 31 decembrie 1952. A trecut şi prima zi de Crăciun. O zi ca toate celelalte. în închisoarea anterioară, noaptea de Crăciun fusese dramatică. Ca de obicei, la Zece seara, erai obligat să te culci. Nu reuşeam să adorm tănd, deodată, sar în capul oaselor, lovindu-mă cu capul de patul de sus. In liniştea adîncă, lugubră, un bărbat urla. Urla sălbatic. Urla ca o fiară. Ici şi colţ^îizbucnesc hohote de plîns. Hohote şi strigăte. Un vjRt de nebunie s-a dezlănţuit de-a lungul cu-loarului^Celulă după celulă sînt luate pe sus de acest vîrtej şte isterie. Uraganul smulge paznicii. Cizmele răsună; pe ciment. PumnU pocnesc uşile. E frig. E întuneric. Voci răguşite scuipă înjurături. Oroarea este aici. Lingă mine. în celula mea. Nu mai pot rămlne culcată. Mă ridic. Merg roată. Mă doare capul. Un paznic, In goană, de la o vizetă la alta, mă zăreşte. Este interzis să umbli noaptea în celulă. Este interzis să-ţi părăseşti patul. Pumnii lui lovesc in uşă. Mă reped la vizeta deschisă. O ţigară. Vreau o ţigară. Aduceţi-mi o ţigară sau ţipi O voce de femeie urlind, auzită de toţi aceşti bărbaţi dezlănţuiţi, ar fi exacerbat psihoza. Am avut ţigara. M-ant dulcat din nou. Liniştea a revenit, totală, lugubră/Fumul, aspirat profund, lucra asupra mea ca un narcotic. Viziuni stranii şi, în cele din urmă, somnul. Aici, linişte. O noapte de închisoare la fel cu toate celelalte nopţi de închisoare. Eram, pesemne, toţi, oameni serioşi. Un an nou începuse pe tăcute. A 1081-a zi de detenţie — 1 ianuarie 1953. In urma mea, 'trei ani de închisoare. Cel de al patrulea începuse. Nu putea să-mi aducă nimic bun. O singură speranţă, moartea. Dar este extrem de greu să mori în închisoare. A 1082-a 1083, 1084, 1085, 1086, 1087, 1088,1089, 1090, 1091, 1092, 1093, 1094, 1095, 1096, 1097, 1098, 1099, 1100^ iBl, 1102, 1103, 1104, 1105, 1106, 1107, 1108, 1109, 1110, 1111, 1112, 1113, 1114, 1115, 1116, 1117, 1118, 11-19, 1120, 1121, 1122, 1123, 1124, 1125, 1126, 1127, 1128; 1129, 1130, 1131, 1132, 1133, 1134, 1135, 1136, 1137, 1138, 1139, 1140, 1141, 1142, 1143, 1144, 1145, 1146, 1147,1148, 1149, 1150, 1151, 1152, 1153, 1154, 1155, 1156, 1157, 1158, 1159, 1160. 102 1161, 1162, 1163, 1164, 1165, 1166, 1167, 1168, 1169, 1170, 1171, 1172, 1173, 1174, 1175, 1176, 1177, 1178, a 1179-a zi de detenţie — 11 aprilie 1953. Iarna a fost lungă şi grea. Anchetatorul nu mă mai chema decît la lungi intervale. Fără prea multă silinţă, încerca să sustragă de la mine vreo nouă declaraţie. Fireşte, falsă. O făcea cu oarecare moderaţie. Puteam să mă prefac că nu-i înţeleg intenţiile. Pe faţa mea purtam o mască permanentă de candoare şi sfîrşeam prin a cere hîrtie pentru ilustraţiile mele. Aveam impresia că anchetatorul bătea pasul pe loc. Nu mai am nimic de spus despre acele zile în totul asemănătoare. Trăiam, dar nu mai simţeam că trăiesc. Devenisem apatică. Un pesimism lipsit de vlagă se alia în mod ciudat cu dorinţa mea de libertate. Dar nu mai era decît o dorinţă tacită. Mi se întîmpla chiar, uneori, să mă gîndesc la zădărnicia acestei libertăţi printre oameni. îmi era frică de ea. Frică de oameni. Frică de viaţă. Frică şi dezgust. Numai natura mi se mai părea atrăgătoare. Uîîeori, mă durea pieptul. Alteori, inima. Mă gindeam la mama. Nelinişte. Spasme. Am crezut că sînt grav bolnavă. Nădăjduiam ca inima să mi se oprească brusc, în-tr-un spasm mai puternic. Din păcate, într-o seară, un infirmier, într-un subit acces de milă, îmi dădu cîteva picături de valeriană în puţină apă. Iluzia morţii m-a părăsit. Am pierdut şi ultima speranţă. A 1180-a zi de detenţie — 12 aprilie 1953. în dimineaţa aceea, spre orele nouă, am auzit uşile deschizîndu-se una după alta, de-a lungul penitenciarului. Tot ceea ce iese din obişnuit şopteşte prizonierului: „Pericol!“ Instinctul nu-1 înşeală niciodată. Intr-adevăr, la fiecare uşă deschisă, proteste. Se întîmpla ceva grav. îmi aşteptam rînduî cu inima cît un purice. în sfîrşit, uşa se deschise. Avusesem timpul să-mi închipui toate nenorocirile posibile. Paznicul îmi ordonă să scot oala de noapte pe culoar. Mâ anunţa că nu mai aveam dreptul decît la cele trei ieşiri conforme regulamehtului. La rîndul meu, am protestat. Era greu să-ţi schimbi obiceiul de a putea măcar urina îrt voie. O nouă grijă importantă. Mă mai întrebam încă, cum voi reuşi să mă descurc, cind vecinul meu chemă paznicul. A fost nevoit să repete de mai multe ori chemarea. în sfîrşit, paşii paznicu- 103 lui. Zgomotul vizetei. îmi reţin respiraţia. Ascult. O şoaptă, apoi vocea paznicului : „aşteaptă !“ Trece un sfert de oră. Vecinul îl cheamă din nou. Mai nervos. Acelaşi răspuns : „aşteaptă !“ Mă apucasem din nou de lucru, cînd, un sunet ciudat ajunge pînă la mine de dincolo de zid. Un geamăt surd. îmi lipesc urechea de zid. Vecinul meu plînge. Paznicul trece de-a lungul culoarului, deschizînd vizetele pe rînd. De multă vreme mă obişnuisem cu zgomotul căpăcelului. Foarte adesea, nici nu-1 mai aud. De data aceasta, din pricina omului care plînge, ascult cu atenţie. A deschis vizeta mea. A închis-o. Trece la vecin. Nu mai aud zgomotul metalic al vizetei care se închide. Deci, paznicul s-a oprit. Durează cîteva secunde. Aud zgomotul cheii. Al uşii care se deschide. In sfîrşit, vocea furioasă a paznicului. Il înjură. Pe omul care plînge. 'Pe cel care-i ceruse să-l ducă la closet. Care se reţinuse din toate puterile. Atît cît a putut... Omul care acum plînge. De ruşine. De neputinţă. De disperare. Fie-vă milă de oameni! Hotărîrea mea e luată. La prînz refuz pîinea. Refuz farfuria. Mare agitaţie. Soseşte şeful. — De ce faci grevă ? — Nu fac grevă. îmi este chiar foarte foame. Aş vrea să mănînc. Dar am un stomac. Am nişte intestine. Vorbesc din ce în ce mai tare. Aş vrea să fiu auzită de vecinii mei. Şeful îşi dă seama. Mă împinge în fundul celulei. îmi ordonă să vorbesc foarte încet. — Dacă mănînc, stomacul se umple. Intestinele tre- buie să elimine deşeurile. Paznicii nu mai vor să ne ducă la closet. Este, deci, mai cuminte să nu mănînc. Nu voi mai mînca. ’ Seara, acelaşi refuz. Mă culc înfometată. Sînt hotă-rîtă. A doua zi de dimineaţă, cum nu primesc niciodată micul dejun, nu se petrece nimic. Spre orele zece, un paznic deschide uşa. Văd ochelarii în mîna lui. Zadarnică este speranţa de a citi ceva pe chipul unui paznic. Dar acesta avea un aer deosebit de posac. Mi-a spus să-mi adun lucrurile, sâ-mi pun ochelarii şi să-l urmez. O schimbare de celulă, am mai spus-o, este întotdeauna neliniştitoare. Fiecare celulă îţi creează obiceiuri. Te legi de aceste obiceiuri. Te ajută să trăieşti. Te susţin. Dar, oare, de dala aceasta e numai O simplă schimbare de celulă saU Câr- ceră ? In această nesiguranţă, fiecare clipă capătă o intensitate greu de suportat îmi adun hîrtiile, vopselele, cele două pensule şi bucăţica de săpun. E tot ce am. Cu ochii Întunecaţi, mă las condusă. Întreaga mea atenţie stă la pindă. Curtea ? Un prag, cîţiva paşi, apoi nişte trepte, o scară. Un culoar. Oprire. Soseşte un al doilea paznic, li aud legătura de chei. Deschide o uşă. Mă împinge. Ochelarii. Sînt în noua mea celulă şi am tras un număr cîştigitor I A 1181-a, 1182, 1183,1184, 1185, 1186, 1187, 1188, 1189, 1190, 1191, 1192, 1193, 1194, 1195, 1196, 1107, 1108, 1199, 1200, 1201, 1202, 1203, 1204, 1205, 1206, 1207, 1208, 1209, 1210, 1211, 1212, 1213, 1214, 1215, 1216, 1217, 1218, 1210, 1220, 1221, 1222, 1223, 1224, 1225, 1226, 1227, 1228, 1229, 1230, 1231, 1232. 1233, 1234, 1235,1236, 1237, 1238, 1230, 1240, 1241, 1242, 1243, 1244, 1245, 1246, 1247, 1248, 1249, 1250, 1251, 1252, 1253, 1254, 1255, 1256, 1257, 1258, 1250, 1260, 1261, 1262, 1263, 1264, 1265, 1266, 1267, 1268, 1269, 1270, 1271, 1272, 1273, 1274, 1275, 1276, 1277, 1278, 1270, 1280, 1281, 1282, 1283, 1284, 1285, 1286, 1287, 1288, 1289, 1290, 1291, 1292, 1293, 1294, 1295, 1296, 1297, 1298, 1299, 1300, 1301, 1302, 1303, 1304, 1305, 1306, 1307, 1308, 1309, 1310, 1311, 1312, 1313, 1314, 1315, 1316, 1317, 1318, 1319, 1320, 1321, 1322, 1323, 1324, 1325, 1326, 1327, 1328, 1329, 1330, 1331, 1332i 1333, 1334, 1335, 1336, 1337, 1338, 1339, 1340, 1341, 1342, 1343, 1344, 1345, 1346, 1347, 1348, 1349, 1350, 1351, 1352, 1353, 1354, 1355, 1356. 1357, 1358, 1359. 1360, 1361, 1362, 1363, 1364, 1365, 1366, 1367, 1368, 1369, 1370, 1371, 1372, 1373, 1374, 1375, 1376, 1377, 1378, 1379, 1380, 1381, 1382, 1383, 1384, 1385, 1386, 1387, 1388, 13S9, 1390, 1391. 1392, 1393, 1394, 1395, 1396, 1397, 1398, 1399, 1400, 1401, 1402, 1403, 1404, 1405, 1406, 1407, 1408, 1409. 1410, 1411, 1412, 1413, 1414, 1415, 1416, 1417, 1418, 1419, 1420, 1421, 1422, 1423, 1424, 1425, 1426, 1427, 1428, 1429, 1430,1431, 1432, 1433, 1434, 1435, 1436, 1437, 1438, 1439, 1440, 1441, 1442, 1443, 1444, a 1445-a zi de detenţie — 31 decembrie 1953. Numai zile goale. Dar să mă întorc la aprilie 1953. Era ceea ce numeau ei, o garsonieră. O celulă destul de mare. Intr-un unghi mort, ce nu putea fi văzut de la vizetă, un unghi format de zidul de la intrare şl de tel din stîriga, sd află într-o nişă deschisă spre celulă uit closet turcesc deasupra căruia se afla duşul. în colţul opus, în diagonală, o masă de ciment. Două paturi, şi eie de ciment, unul de-a lungul zidului din fund, celălalt, de-a lungul zidului, din dreapta. Capătul fiecărui pat servea drept scaun, de o parte şi de alta a mesei. Ferestruica de deasupra uşii fiind mai mare şi celula era mai luminoasă. Zidurile albe şi eurate, faptul că celula se afla la etajul întîi, motivau stingerea luminii electrice în timpul zilei. F'apt odihnitor pentru ochii mei. în principiu, folosirea duşului n# era permisă numai sîmbăta. Dar reuşeam să las apa lă curgă In fiecare zi şi să mă spăl în mare grabă. Da cela mal dese ori apa era rece, dar întotdeauna binefăcătoare. Eram, în sfîrşit, curată. Am ocupat celula aceasta plnă la proces. Un an întreg. Lupram de dimineaţă pini seara. Cu îndîrjirc. O piesă de teatru pentru marionete, in versuri, un basm, romanţe, ilustraţii. Avînd acum şi hirtle şi creion aş fi putut să le scriu. Dar mi se părea mai sănătos si nu pierd obiceiul de a compune doar mintal. AşesatA toată ziua la masă, sedentarismul forţat, de-a lungul atitor ani de celulă, îmi provoca dureri de picioare. De la g Iernă pînă la genunchi picioarele mi se umflau văsind eu ochii. Căldura verii nu făcea decît să înrăutăţească aceste neajunsuri. Dinţii m-au făcut şi el să sufăr. Anemia, provocată de sărăcia hranei, totala lipsă de fructe, de legume verzi, de produse lactate, era, fără îndoială, vinovată. în zadar, i-am cerut anchetatorului ajutor medicul. Noaptea durerea devenea cumplită. A trebuit să renunţ să mă întind pe pat. O lună întreagă n-am putut dormi decît aşezată. Gingiile îmi erau pline de puroi. Dlrtii mi se cariau unii după alţii. Ajungea o coajă de piine pentru ca pereţii cariei să se spargă. Vîrfurlie ascuţite imi răneau limba pînă la sînge. Dinţii din faţă se sfărîmau. Uneori, o firimitură care pătrundea in adîncul unei carii, mă făcea să transpir de durere. Avusesem o perie de dinţi. Nu o mai aveam. într-o zi, cînd în vechea celulă îmi spălam dinţii cvi săpun pe perie, scuipind apa în oala de noapte, un paznic, neputînd să mă zărească, a bătut cu violenţă în uşă. Neputînd să-i răspund, cu gura plină de săpunul de rufe cu gust greţos, i-am arătat periuţa de dinţi prin vizetă. Văzînd la doi centimetri de ochiul lui coada periuţei, s-a înfricoşat de moarte şi m-a acuzat că am vrut să-l chiorăsc. Am fost foarte mulţumită sâ aflu U\ tim reuşit să-l înfricoşez, dar periuţa mi-a fost confiscam. Inii curăţăm dinţii cu fire de la mătură. Trebuia s-o lac < u cea mai mare atenţie. Cînd mi se îhtîrnpla, totuşi, al ating un nerv încă viu, durerea era fulgerătoare, Drypt leac, nu aveam decît răceala apei sau căldura palmelor. Anchetatorul mi-a dat de două ori cîte un antinevralgic, pretinzînd că astfel „calcă“ regulamentul. Toată vara am petrecut-o concentrată asupra durerii. O pîndeam... Simţeam valurile ei apropiindu-se. Era ca o mare care acoperea, încetul cu încetul, totul, pînă la paroxism, străpungînd creierul. Apoi se retrăgea cu aceeaşi încetineală. Lăsîndu-mi cîteva ore de răgaz. De somn, cînd acalmia se petrecea noaptea. Uneori reuşeam să depăşesc durerea lucrînd. într-o poezie din care nu-mi mai amintesc decît cîteva versuri, am încercat să-mi transpun suferinţa. Mi-am închipuit un greier care?mi străpunsese ţeasta. Rozînd fără încetare maşa albă a creierului, se hrănea cu gîndurile moţe, cu amintirile mele, transformând prezentul şi trecutul în „alb rumeguş de creier“ şi toate gîndurile mele, pînă şi cele uitate şi pierdute, mi se prefăceau în durere. Nu am fost întotdeauna singură în celulă. Uneori aveam un vfzitator. Neplăcut. Paznicii distribuiau feliile de pîine; mult îjiainte de ora prînzului. Ca să np mă ispitească, puneam felia mea departe de mine, pe jos, pe o foaie de hîrtie albă. într-o zi, continuam să desenez cînd, un zgomot sec, foarte apropiat, s-a făcut auzit. Am ciulit urechea. Zgorpotul s-a repetat. Nu venea' din culoar, ci din closetul rţieu turcesc. Bucata de zid îl ascundea pe jumătate. M-am aplecat puţin şi am zărit un filament, un soi de vierme foarte subţire care pendula cu viteză. De abia îndrăznind să respir, m-am aplecat ceva mai mult M-am îngrozit. Bucata mea de pîine îmi fusese ftiratâ de un mare şi gras şobolan. încerca acum s-o facă să treacă prin gaură closetului. Coaja tare a pîinii se IpVea de pereţi. Coada şobolanului se agita. Ghearele i le vedeam agăţate de piftie. în sfîi^it, reuşi să tragă bticaţa de pîine şi ap dispărut împreună. Că-mi fUrase plinea; treacă-meargă, dar un asemenea tovarăş de celulă nu 'puteam accepta. L-am chemat pe pazpic. A început să rîdă şi mi-a ţrintit vizeta în nas. Am mit avut do cîteva ori vizita şobolanului, dar îmi luasem măsurile de m prevedere. Cum nu a mai găsit nimic de furat, nici măcar firimituri, şobolanul m-a părăsit. Am vorbit adesea despre paznici. I-am vorbit de rău. Nu îndeajuns. Totuşi, ca să nu fîu nedreaptă, trebuie să spun că nu toţi erau sadici. Ciad se comportau cu brutalitate o făceau pentru a se cpnforma ordinelor superiorilor lor. Le era frică de ei, cum, de altfel, le era tot atît de frică de colegii lor şi de deţinuţi. Atit unii cit şi ceilalţi puteau să-i denunţe şefilor. Uneori, cînd putea s-o facă fără risc, cutare paznic îndrăznea un cuvînt sau un gest de încurajare, o felie de pîine mal mare, o bucăţică de săpun, două-fţeiminute în plus la plimbare sau numai un surîs pmpnesc. Ne aflam în plină vară. Lipsă dc aer. Căldură sufocantă. Mă simţeam un peşte aruncat pe mal. Un paznic a deschis vizeta. M-a privit cîteva clipe, apoi a şoptit; — Lăsaţi să curgă «pa, va răcori celulei. Am deschis duşul. Am lăsat apa să-mi curgă pe faţă, pe braţe, pe picioarele goale. Apa era proaspătă. Picăturile stropeau cimentul. Intr-adevăr, aerul celulei a devenit mai respirabil. După un sfert de oră bun, ciocăni în uşă cu lovituri mici şl repezi. Pericol! Nu mai ora singur. Am urît mai mulţi paznici. Nu i-am putut suferi pe cei măi mulţi. Ml-a fost milă de ceilalţi. Un număr foarte mic, chiar infim, m-au emoţionat. Paznicul acesta a repetat gestul de mai multe ori, de cîte ori a putut. Cred că eram deja în luna septembrie cînd anchetatorul a început să vorbească de „proces*4. Ajunsesem să-l uit. Să cred cM nu va fl nici un proces. Că nu vor reuşi niciodată să transforme nişte nevinovaţi în vinovaţi. Totuşi, anchetatorul părea foarte sigur de el. Am fost cuprinsă de panică, mea de proces. Anchetatorul ş, înţeles starea mea de spirit. Frica mea nu îi era pe plac. Putea să-şi spună că auzisem atî-tea ameninţări, incit aş fi putut juca cartea cea mare, Să neg la proces aşa-zisele Informaţii date de mine în timpul războiului, ca să nu risc o condamnare gravă. Nu putea înţelege adevăratul motiv al fricii mele. Cum ar fi putut măcar să bănuiască, oricît de vag, el, al cărui simţ moral fusese deformat de meserie şi de o educaţie specială, cum ar fi pjutut să-şi închipuie că frica mea era j provocată de minciunile pe care aş fi fost obligată să, -JQ8 ie înşir şi nu de condamnarea de care, oricum, ştiam m nu voi scăpa. Ca să-mi redea încrederea, mi-a fluturat Ipoteza achitării. încetul cu încetul, pe măsură ce treceau zilele, el o schimba în certitudine. Punînd răul înainte, spunea el, juriul putea să decidă o condamnare. Dar şi în aoest caz limită, pedeapsa nu putea fi decît uşoară, „pentru că nu fusesem recalcitrantă pînă la capăt“. Nu ar fi putut depăşi anii deja executaţi în anchetă. Mi-o garanta. Deci, oricum, după proces, libertatea. Aceste hapuri de speranţă mi le-a administrat în doze mici. Cu viclenie. Lung de toamnă şi toată iarna. A reuşit, astfel, să mă scoată din pasivitatea mea deznădăjduită. încetul cu încetul, claustrarea mi s-a părut din nou insuportabilă. Fiecare oră de închisoare îşi recăpăta greutatea. în ciuda scepticismului meu faţă de orice a-firmaţie venind din partea anchetei, aveam acum nevoie să-l cred. O nevoie vitală. Schimbarea de regim alimentar care s-a produs în această perioadă părea să-i confirme spusele. în tot acest timp nu mă văzusem niciodată într-o oglindă. Mai mult de trei ani. îmi pipăiam faţa, căutînd brazdele ridurilor. Întotdeauna avusesem faţa prea lungă şi slabă, nasul prea lung. Mioapă, fără ochelari de atîta vreme, fusesem nevoită, ca să văd mai bine, să-mi forţez ochii. Să-mi strîng pleoapele. îmi imaginam ridurile apărute la Colţul ochilor şi cearcănele mari şi negre. 'Tenul meu de brună, lipsit de aer şi de lumină, era, desigur, cam gălbui. Părul era uscat, mort. Mai mult că sigur, o înfăţişare de cadavru. 6 mumie vie. Totuşi, nu mi-am dat seama că acest nou regim alimentar nu mă pregătea pentru libertate, ci încerca să-mi dea un aspect mai puţin jalnic la proces. Pentru prima dată de cînd eram în închisoare am primit dimineaţa un mic dejun : ceai, unt., brînză, pîine. La prinz, came, legume, chiar şi salată. Lapte, uneori ouă. Nu mai eram înfometată. Nu mai eram jegoasă. Dar dacă a fi permanent înfometată este o tortură, care te distruge pînă şi mintal, a mînca moderat este un lucru atît de normal, atît de firesc, încît nu te poţi bucura de el mult timp. Faptul de a fi sătulă îmi elibera spiritul amorţit. Eliberat de constrângerea fizică, a devenit, în schimb, mai receptiv la torturile morale. La singurăta- 109 tea mea, la grijile mele, la perspectiva procesului. La un intreg an nenorocit, care se tira încet către nimic. A 1446-a, 1447, 1448, 1449, 1450, 1451, 1452, 1453, 1454, 1455, 1456, 1457, 1458, 1459, 1460, 1461, \462, 1463, 1454, 1465, 1466, 1467, 1468, 1469, 147k 14J1, 1472, 1473, 1474, 1475, 1476, 1477, 1478, 1479, 140, 1481, 1482, 1483, 1484, 1485, 1486, 1487, 1488, 1489, 1490, 1491, 1492, 1493, 1494, 1495, 1496, 1497, 1498, 1499, 1500, 1501, 1502, 1503, 1504, 1505, 1506, 1507, 150.8, 1509, 1510, 1511, 1512, 1513, 1514, 1515, 1516, 1517, 15i$, 1519, 1520, 1521, 1522, 1523, 1524, 1525, 1526, 1527, 1528, 1529, 1530, 1531, 1532, 1533, 1534, 1535, 1536, 1537, a 1538-a zi de detenţie — 3 aprilie 1953. în acest an 1953, Stalin a murit. Nu am ştiut-o. Cum n-am ştiut nimic de destalinizare. De eliberarea deţinuţilor politici în U.R.S.S. De reabilitări. Cum aş fi putut să înţeleg noua cpnjunctură în ţara noastră, care făcea ca procesul să fie imperios necesar, fără întîrziere ? Secretarul partidului se temea acum, pe bună dreptate, de Lucreţiu Pătrăşcanu, rivalul posibil. Pentru a se menţine pe culmea ptiterii —■ singurul loc invulnerabil în partid — avea acum în faţa lui două probleme majore. Să înceapă un fel de destalinizare şi să scape de Lucreţiu Pătrăşcanu. A început, deci, să preseze organele de represiune. Ei trebuiau să încheie rapid această anchetă, care şi aşa durase prea mult. Avea nevoie de proces. De dispariţia completă a lui Lucreţiu Pătrăşcanu. De o condamnare la moarte. Moartea unuia însemna supravieţuirea celuilalt. Ce obstacole puteau, în acele zile, să contracareze voinţa stâpînului necontestat ? Justiţia ? Constituţia, Codul penal sau civil ? Neghiobii şi hîrtogării ! Opinia publică ? De multă vreme ţinută în jug de frică. Presa ? La ordinele lui. Occidentul ? Un comunist mai puţin. U.R.S.S. ? Mult prea ocupată de propriile-i probleme, era indiferentă la problemele noastre. A dat, deci, mînă liberă secretarului. Răgazul putea fi scurt. Trebuia să profite de el cît mai repede posibil. Lipsa totală de probe ? Obstacol ? Nu. Copilărie. Mărturii false smulse cu cleştele de la care nu se cerea nici 110 măcar o aparenţă de adevăr, vreo sută de martori falşi — dar nici unul dintre martorii posibili ai acuzaţilor — şi asasinatul legal era comis. Data procesului a fost fixată. Un termen cam lung pentru nerăbdarea lui Gheorghiu-Dej, dar indispensabil ministrului (şeful anchetei), căruia îi revenea întreaga responsabilitate. Trebuia ca el să dea asigurări magistraţilor, procurorilor, martorilor falşi şi să-i strîngă în chingi pe acuzaţi. în sfîrşit, să înăbuşe de la bun început orice tresărire de conştiinţă nepotrivită. Ce ştiam pe atunci de toate acestea ? Nimic ! Absolut nimic! Toate deducţiile mele îşi găsiseră un sprijin în nevinovăţia noastră. Dar ce nevinovăţie ? Nu semnasem eu însămi o declaraţie falsă ? Procesul, o simţeam, trebuia să aibă loc curînd. Ca să-l consolideze, nu con-strînseseră pe fiecare inculpat să dea noi declaraţii false ? Fusesem prinşi într-o uriaşă pînză de păianjen. Fabricaseră, piesă cu piesă, o maşină infernală. Le-au trebuit cinci ani ca s-o pună în mişcare. Nu vor lăsa pe nimeni şi nimic să o oprească. Prea multe interese de toate felurile erau în joc. Speranţa de a putea nega la proces ceea ce semnasem la anchetă era derizorie. De altfel, în cursul procesului, am avut dovada acestei imposibilităţi. Ianuarie. Februarie. Amintirile mele sînt neclare. Nu mai ştiu exact când mi-a dat anchetatorul mai multe pagini dactilografiate. Să le învăţ pe dinafară. M-am întors în celulă cu hîrtiile în mînă. Am citit şi recitit cele trei pagini. Era un interogatoriu. Despre mine. Părinţi, vîrsta, locul naşterii, studii, apartenenţă politică. Apoi, întrebări privindu-mi prietenii. Ideile lor. Activităţile lor. în sfîrşit, problema spionajului. Cînd şi cum ? Dar acest chestionar era compus din două părţi. Uluitoare. Această a doua parte se intercala în prima. Cu regularitate. Fiecare întrebare era urmată de un rînd sau două rînduri de text. Aşa-zisele mele răspunsuri la întrebările puse. Răspunsurile pe care voi fi silită să le dau la interogatoriul tribunalului. Ale acestui tribunal „liber", acestui tribunal imparţial, ale cărui întrebări şi răspunsuri fuseseră stabilite cu multă vreme înaintea procesului de către organele de anchetă. Răspunsurile ? „Da", la spionaj. Cînd şi unde ? Vechea poveste. Înştiinţîndu-l pe Nicol de întâlnirile Iul Lu- 111 creţiu Pătrâşcanu din 1945 ! Doi ani mai tîrziu. întrevederi, de altfel, lipsite de importanţă, de care vorbise el însuşi, pe care le explicase, dar pe oare ancheta le-a întors cum a vrut, pentru a-şi ajunge scopul. La întrebarea care privea apartenenţa politică, răspunsul impus nu era cel corect: „membru de partid din 1945*, ci „fără apartenenţă politică". întrebările ideologice, confuze cu bună ştiinţă. Răspunsurile, o vorbărie greu de reţinut. Din timp în timp, anchetatorul mă punea să recit lecţia. Mi încurcam adesea. Citeam şi reciteam răspunsurile. Ce magistrat s-ar fi putut mulţumi cu atît ? Ajungeam să-mi spun că anchetatorul avea dreptate. Nici un tribunal nu mă putea condamna numai pe baza unei simple afirmaţii făcută de mine. Mă înşelam. A 1539-a zi de detenţie — 4 aprilie 1954. Dimineaţa, paznicul mi-a adus o pereche de ciorapi şi o pereche de pantofi noi. De asemenea, o bluză şi o batistă. A 1540-a zi de detenţie — 5 aprilie 1954. Anchetatorul mă cheamă. îmi aduce la cunoştinţă că în dupâ-amiaza aceleiaşi zile ayeam dreptul să-mi întâlnesc avocatul. Numit din oficiu. Procesul va începe a- doua zi, 6 aprilie 1954. ■ Nu reuşesfc să-mi ascund uimirea. —• Un avocat ? De ce un avocat ? — Legea ţării îţi dă dreptul să te aperi. Noi aplicăm legea. — Dar avocatul acesta mă cunoaşte ? *— Nu. Te va cunoaşte în această după-amiază. — Dar mi-aţi spus că procesul începe mîine. — Da ! — Dar, avocatul, pentru a mă apăra, nu trebuie să aibă > timpul şi mijloacele ca să-mi verifice spusele ? Să găsească dovezi ? Martori ? Anchetatorul se enervează. încruntă sprâncenele. — Să verifice ? Ce să verifice ? Sper pentru tine că nu ai intenţia să-ţi modifici atitudinea. Fii atentă. Pentru noi, cazul tău e, limpede. Declaraţiile tale anterioare ne sînt de ajuns. Atunci, la ce bun un avocat ? Refuz să-l văd. înalţă din umeri şi mă trimite în celulă. 112 A 1541-a zi de detenţie — 6 aprilie 1054. Pasutluul îmi spune să mă îmbrac şi să aştept. îmi pun ciorapii, pantofii, bluza. Un alt paznic îmi aduce o pastilă. Mâ obligă s-o înghit în faţa lui. Mă pune să deschid gura ca să controleze dacă am înghiţit-o cu adevărat. Vin să mă ia ceva mai tîrziu. Mă urcă într-o maşină. Cu ochelari negri, fireşte. Maşina nu merge mult. Mâ dau jos. Urc o scară. Mă aflu, fără ochelari, într-un birou. Unul din paznici e şi el aici. Rămîne în picioare şl mă priveşte. Aştept. îndeajuns pentru a fi obligată să-l cer să mă ducă la closet. Ţrecem alături într-o sală de baie. Intră cu mine. Aştept. Aştept să iasă. Nu iese. îl rog să iasă. îmi răspunde că îmi este absolut interzis să rămîh singură, chiar şi acolo. Dar nu face nimic. Să-mi fac liniştită nevoile. Pe el nu-1 deranjează. Nu ? Atunci mu mă deranjează nici pe mine.,, Apare anchetatorul. Numai zîmbet. Mă conduce jos. Un hol foarte mare. Miliţieni peste tot. Mai ales în jurul a mai multor oameni. împrăştiaţi, ici şi colo, cu feţele spre perete. Nu am timpul să mă uit la ei mai atent, căci m-au şi împins. Mâ aŞază şi pe mine cu faţa la perete. Simt o frică de moarte. în sflrşit, încadrată de doi miliţieni, împinsă de ei, intru în sala de audienţă. Din prag, văd în stînga mea o mică tribună. La dreapta, în faţa tribunei, trei rînduri de ăcaUnp. în spatele scaunelor, la o mică distanaţă, o mulţime de oameni şi un zumzet confuz. Paznicii mă aşază pe un scaun din rîndul întîi. Număr nouă scaune. Sînt aşezată pe al optulea din dreapta. Paznicii mă încadrează în continuare. Ei ocupă scaunele şapte şi nouă. Unul din ei îmi spune că este absolut interzis să întorc capul la dreapta sau la stînga. îmi vorbeşte grosolan. Mă priveşte cu răutate. Intră doi bărbaţi, escortaţi, fiecare, de doi paznici. Par în vîrstă. Nu-i cunosc. Nu i-am văzut niciodată. îi aşază pe scaunele patru şi şase. întră Herbert Zilber. Scaunul numărul doi. Scaunele unu, trei şi cinci sînt ocupate de paznicii lor. Din nou doi necunoscuţi, apoi Herânt Torosian. îi aşază în rîndul din spatele meu. Intră prietenul meu, Harry Brauner. Ocupă scaunul numărul doi. Pot să-l zăresc, întoreînd capul. Aş vrea să-i fac un semn. Simt că îi este tot atîta frică cît şi mie. Vreau să întorc capul. 113 Dar ei mă împiedică de fiecare dată. Astăzi, lucrul acesta mi se pare de neînţeles. De ce să asculţi de nişte ordine idioate ? Nu găsesc declt un singur răspuns. Datorită unui reflex infiltrat încet In mine, în noi, datorită fricii. FRICA. Pe ultimul rînd, al treilea, 0 femele şl un bărbat, necunoscuţi şi, în sfîrşit, Lucreţlu Pătrrtşranu. Am fost adesea întrebată dacă Lucreţlu Pâtrâşeanu avea un picior de lemn. Se pare câ această ştire se răspîndise în vremea aceea în oraş. Este adevărat că, în momentul a-restării, urma,un tratament pentru un furuncul la picior, dar nici Harry, nici eu n-am remarcat ca cl să fi şchiopătat. S-a aşezat chlir In Spatele Iul îîarry şi ca să-l văd ar fi trebuit să Întorc complet capul. Nu reuşesc decît arareori. De altfel, fără ochelari nu-i zăresc dccît petele raţilor date în cursul anchetei" Intră Curtea. O grămadă de ofiţeri în uniformă de gală. Preşedintele este grai şl Urît. Un grefier citeşte lista acuzaţilor. Aud nlfta nume necunoscute. Nu am auzit pe nimeni dintre prietenii mal vorbindu-mi de ei. în sfîrşit, un nume cunoscut. Cel al unul demnitar din Casa regală. în sfîrşit, grefierul citeşte un fel dc comunicat: „Dat fiind că acuzatul Lucreţlu Pltrăşcanu refuză să răspundă la întrebările,Curţii, Vi fl Judecat pe baza declaraţiilor date în cursul anchetei." într-o boxă, la stingă tribunalului, o grămadă de domni în civil, tineri şi vlrstnicl, pur a fi nişte mumii. Oare avocatul meu se află printre el ? Va vorbi fără măcar să mă fi văzut ? Un ofiţer se ridică. Este procurorul care-şi începe rechizitoriul. Acuzaţiile plouă. Fireşte, Lucreţiu Pătrăşea-nu este ţinta tuturor acuzaţiilor. Nu e păcat de care să nu fie vinovat, îl acuză de a fi fost, în acelaşi timp, „trădător de partid", „agent al Siguranţei generale", organism poliţist al vechiului regim, „Spion al unglo-americani-lor“, „contrarevoluţionar", etc. îl acuză de a fi organizat o evadare a unor comunişti, pentru ca aceştia să poată ia masacraţi legal de paznicii închisorii, informaţi de evadare de însuşi Lucreţiu Pătrăşcanu. Evadare care, din fericire, a eşuat datorită vigilenţei tovarăşilor care... etc., etc. îl acuză, în sfîrşit, de a fi vrut să fugă din ţară. Vorbeşte de o sumă de bani uriaşă găsită în avionul pregătit 114 pentru fugă. Acum înţeleg de ce şi-au dat atîta osteneală ca să mă facă să spun că Lucreţiu Pătrăşcanu mi-a dat în păstrare o mare sumă de bani. Astfel, existenţa acestor bani ar fi fost dovedită, deci şi că fuga fusese premeditată. în plin rechizitoriu apar operatorii cu o grămadă de camere de luat vederi. Sînt toate aţintite asupra noastră şi se plimbă de la unul la altul. Una din camere se în-căpăţînează pe chipul meu, se apropie, se îndepărtează, revine. Nu mai aud vocea plină de fiere a procurorului, încremenesc. Gîndul că acest film va fi văzut în cadrul actualităţilor mă îngrozeşte. (Dar nimeni nu l-a văzut vreodată.) încerc să-mi iau de pe chip orice urmă de viaţă. Nici măcar nu mai clipesc. Aş vrea ca lumea să-şi poată da seama că nu mai sînt cu adevărat vie. Doar o paiaţă. Un personaj de ceară din muzeul Grevin. Procurorul vorbeşte. Procurorul strigă. Procurorul latră. De pişi multe ori, împotriva voinţei lui, scos din fire, Lucreţiu Pătrăşcanu nu se poate opri să nu-1 întrerupă. Cu o voce puternică strigă : „De ce nu mă acuzi că l-am omorît pînă şi pe tata ?“ sau „Cîte cuvinte, atîtea minciuni !“ încerc din nou să întorc capul. îl aud strigînd : „Minciuni ! Minciuni bătute la maşină !“ Mă întorc din nou. îl privesc pe Harry. Este foarte slab. Mă priveşte şi el şi are timp să-mi facă un mic gest pe care obişnuia să-l facă în tinereţea noastră. Prefăeîndu-se că-şi aranjează nasturele de la gulerul cămăşii, îşi duce degetul mic la gură şi apoi îl îndreaptă Iute spre mine. Dar paznicii sînt acolo. Unul din ei mă strînge cu brutalitate de braţ. Nu mai ştiu dacă grefierul a citit lista martorilor înainte sau după rechizitoriu. O listă nesfîrşită de nume. Adesea, se aude formula : „necunoscut la adresă“. Toţi aceşti „necunoscuţi la adresă“ sînt martorii ceruţi de acuzaţi. Vreo sută de martori sînt declaraţi prezenţi. Toţi, martori ai acuzării. Preşedintele ridică şedinţa. Se va relua după un sfert de oră. Ne scot din sală. Traversăm holul. Sînt dusă în-tr-o sală mare. Paznicul mă împinge din nou cu faţa către perete şi-mi ordonă să nu fac nici o mişcare. în spatele meu aud paşi, şoapte. în sfîrşit, anchetatorul. Pare a fi foarte mulţumit. Spune că vrea să-mi facă o surpriză. îmi dă voie să mă întorc. Mă întorc. La cîţiva paşi în faţa mea, Harry. Mă reped la el. Atît de repede, 115 âncît nu au timp să mă oprească. L-am îmbrăţişat şi am avut doar timpul să-i şoptesc : „nu fi trist44, pentru că paznicii s-au şi repezit, m-au apucai şi m-au împins iar la perete. Harry mi-a spus mai tîrziu că aceste trei cuvinte i-au fost singurul sprijin în clipele cele mai grele ale puşcăriei. Şedinţa se reia. Procurorul trece la ceilalţi acuzaţi. La cei cinci bărbaţi pe care nu-i cunosc şi la femeie. Sînt acuzaţi de diferite trădări. Comise înainte de venirea comuniştilor la putere. In timpul războiului şi chiar înainte de război. Lucreţiu Pătrăşcanu este legătura ce uneşte grupul lor cu al nostru. Reuşesc isă înţeleg că trei dintre ei sînt vechi membri de partid, acuzaţi de a se fi lăsat cumpăraţi de capitalişti şi imperialişti. Unul dintre ei este acuzat de a fi dat informaţii anglo-america-nilor în timpul războiului. Mintea mi se încurcă. Nu erau anglo-americanii aliaţii URSS-ului ? Informaţiile nu se refereau la duşmanul lor comun ? De altfel, nu mi se rezervă aceeaşi soartă ? Chiar şi bătrânul aşezat în spatele meii s-a văzut acuzat de spionaj în folosul Angliei. Mai este acuzat şi de a fi avut nişte întîlniri secrete cu Lucreţiu Pătrăşcanu. Bătrînul, cu o voce tremurîndă şi înnebunită, se adresează lui Lucreţiu Pătrăşcanu : — Vă rog, domnule Pătrăşcanu, vă rog, spuneţi-le că nu ne-am cunoscut niciodată. Nu ne-am vorbit niciodată. Spuneţi-le că nu vă cunosc. Spuneţi-le, domnule, spuneţi-le. Vă implor. Spuneţi-le că nu vă cunosc î Aud vocea lui Lucreţiu Pătrăşcanu care urlă : — Nu vă cunosc, domnule. Nu v-am văzut niciodată ! Acest strigăt îi ia pe neaşteptate pe paznici. întorc repede capul. îl văd cu braţul întins, cu arătătorul îndreptat spre Herbert Zilber, răcnind : —.El este de vină ! Iată vinovatul! Monstrul ăsta a inventat tot f __ în timpul rechizitoriului auzisem de mai multe ori un murmur în sală. Dar acum, vacarmul este general. Ca un răspuns la strigătele disperate ale bătrînului, la vocea necruţătoare a lui Lucreţiu Pătrăşcanu, bărbaţii şi femeile care umplu sala se pornesc pe rîs. îi aud rîzînd. Rîzînd în hohote. Aud rîsul gros al bărbaţilor. Aud chicotelile isterice ale femeilor. Verdictul este ca şi pronunţat. 116 Umpluseră sala cu activişti. Comunişti cu plată. Li se dăduse ordinul să creeze o atmosferă nefavorabilă acuzaţilor. Li să dăduse ordinul să rîdă. Rîdeau. Orbi, surzi, goliţi de orice sentiment omenesc, umflaţi de isterie colectivă, de frazeologie goală, de ură, de lăcomie şi de frică, iresponsabilii rîdeau. Vinovatul, singurul răspunzător de sîngele care va curge, secretarul partidului nu a îndrăznit să fie prezent. Vîrît în vizuină, aşteptîndu-şi prada, el nu rîde. Tremură...? Prima din cele şase zile ale procesului a luat sfîrşit. A 1542-a zi de detenţie — 7 aprilie 1954. Nimic. Cel puţin pentru mine. Lîncezesc în celulă, neştlind ce se petrece la tribunal. Fără îndoială, audierea martorilor. A 1543-a zi de detenţie — 8 aprilie 1954. M-au adus la tribunal. Avocaţii sînt cu toţii prezenţi. Nemişcaţi, înlemniţi pe scaunele lor. Nici unul din ceilalţi acuzaţi nu este prezent. Preşedintele îmi pune, una după alta, între-r bările cunoscute. Recit lecţia învăţată, cuvînt cu cuvînt. Fără virgulă. Fără punct Fără intonaţie. Dar în goană. Avocaţii protestează, Nu reuşesc să-mi audă răspunsurile. Este evident că nu Mărturia lui e scurtă. Se afla, spune el, la Ierusalim. Era în 1841. într-o zi, unul din prietenii lui i-a arătat pe cineva pe stradă. El nu-1 cunoştea pe acel bărbat. Prietenul lui i-a spus: «Este inginerul Nicol Gross din 117 Bucureşti. Lucrează în departamentul englez de propagandă*. Asta a fost tot. Curtea s-a arătat satisfăcută de mărturie. Nu i s-a mai pus nici o întrebare suplimentară. Preşedintele a considerat că dovada fusese tăcută. Deci, Nicol era un spion important. Ca şi mine. Am fost condamnată pe baza acestei unice mărturii. (Amintesc încă o dată că, in 1941, englezii şi americanii erau aliaţii Uniunii Sovietice împotriva fascismului. Tribunalul acceptase deci punctul de vedere al politicii antisovietice a mareşalului Antonescu. Logic, dacă aş fi transmis într-adevăr informaţii în ajutorul unei victorii mai rapide a celor trei aliaţi, aş fi avut mai degrabă dreptul la felicitări. Este adevărat că au mai chemat la bară un al doilea martor, nevasta lui Pâtrăşcanu, Elena. Arestată o dată cu el, în 1948. După şase luni de detenţie, ei doi au fost ţinuţi în domiciliu obligatoriu într-o mică vilă construită de ea după război. Atunci cînd eu am fost pusă în libertate. Dar în luna ianuarie 1950 fusesem din nou arestată şi arestată am rămas... In privinţa mea, preşedintele nu i-a pus decît întrebări puţine şi lipsite de miez. Simplu pretext pentru a o aduce în faţa tribunalului. Legea interzicînd depoziţia unui soţ împotriva celuilalt, au găsit acest subterfugiu pentru a ocoli legea. De fapt, i-au pus tot felul de întrebări şirete despre ideile şi activitatea soţului ei. Idei şi activităţi troţkiste şi contrarevoluţionare. Răspunsurile ei fuseseră şi ele învăţate pe de rost. Au judecat-o într-un al doilea proces, anexă a procesului nostru, două sâptămîni mai tîrziu şi au condamnat-o la J4 ani închisoare. A 1544-a zi de detenţie — 9 aprilie 1954. Nimic. Celulă şi deznădejde. A 1545-a zi de detenţie — 10 aprilie 1954. Cu ceremonialul primei zile, toţi acuzaţii la tribunal. Apărarea are cuvintui! ’< Avocaţii noştri ? Să le plîngi de milă. Marionete speriate şi servile. Pledoariile lor? Scamatorii. încep prin a admite fără putinţă de tăgadă toate acuzaţiile aduse pretinşilor clienţi. Le declară nu munai făptuite, ci şi pe de-, plin dovedite. Dar nu se mulţumesc doar cu atît. Mâi 118 pun şi ei sare pe rană. îşi manifesta profunda Indignare pe care „crimele acuzaţilor* le-o provoacă, Nici unul dintre ei nu încearcă să-şi apere clientul. Avocatul meu, după ce-mi descrie toate fărădelegii®, invocă, totuşi, o circumstanţă atenuant^. Eete vina tatălui meu, este vina mamei mele. „Singura ei aeuiA, apune el, se găseşte în educaţia mic-burgheză pe care a primit-o..." Ultimul avocat care ia cuvîntul este decanul baroului. Ar fi trebuit să-şi apere fostul ministru de justiţie. Are, totuşi, un anume noroc. Nu reuşeşte să-şi expună pledoaria ruşinoasă. De la primele cuvinte, vocea tunătoare a „clientului* său îi ordonă să tacă. li interzice să continue. îi interzice să-i pronunţe numele. Nu acceptă ca el să figureze în această farsă. Decanul baroului, după mal multe încercări zadarnice, renunţă. Preşedintele anunţă că acuzaţii au dreptul să ia cu-vîntul pentru a se apăra, dacă pot prezenta o dovadă în sprijinul argumentelor lor. Dreptul ? Anchetatorul îmi dăduse ordinul să vorbesc. Să-mi recunosc vina. Să cer îndurarea judecătorilor. M-am gîndit că pentru mine era o ocazie unică Să spun : „Nu*. Nevinovată. întreagă anchetă nu fusese decît o mistificare sinistră şi crudă. Aş fi făcut-o ? Dacă aş fi fost prima care să iau cuvîntul aş fi avut măcar satisfacţia de a fi incercat să o fac. Vai î Nu mi-a fost acordată această şansă, iar ceea ce s-a petrecut înainte de a-mi veni rîndul, îmi răpi şi urma de speranţă avută. Trei din cei şase necunoscuţi erau foarte vechi membri de partid. Ilegalişti. Oameni în vîrstă. Serioşi. Disperaţi. Nevinovaţi. Unul după altul au încercat să, facă auzit adfevărul. Să se apere. Să explice. Să dovedească. Să acuze. Au fost împiedicaţi de preşedinte. Nu puteau vorbi de activitatea lor fără să menţioneze „partidul*. Fără să folosească cuvîntul „tovarăş* şi cuvîntul „comunist*. Cu brutalitate, preşedintele Ie-a interzis să pronunţe cuvintele „sfinte*. Nu putea să-i lase să „spurce*, textual — „să spurce* aerate cuvinte. Totuşi acraţe cuvinte reveneau în fiecare din frazele lor. Primiseră „ordinul partidului...*. Preşedintele striga. „Mi-am sacrificat viaţa partidului...*. Urlete. Sînt la capătul puterilor, încercând zadarnic să evite cuvintele tabu. Se zbat. încep 119 încă o dată. Şi încă o dată. Lovind cu pumnal în masă, turbînd de mînie, roşu la faţă, pe pragul unei crize de apoplexie, preşedintele îşi atinge scopul. Nu degeaba şeful lui l-a pus preşedinte. Cei trei acuzaţi, sfîrşiţi, renunţă unul după altul. Orice fărîmă de curaj, orice încercare de a rezista este nimicită, orice urmă de energie este distrusă. S-a sfîrşit. Nu mai pot să fac nimic. Ei sînt mai puternici. Vor fi mereu cei mai puternici. Este rîndul lui Herbert Zilber. începe să vorbească cu preţiozitate. Cu siguranţa unui actor încercat. El, se recunoaşte vinovat. El nu poate decât să regrete atitudinea prietenului său, Lucreţiu Pătrăşcanu, tot atît de vinovat ca şi el. Dar el a spus partidului tot adevărul, pentru a-şi dovedi căinţa. Dar nici el nu-şi mai poate continua discursul cucernic. Cuvintele îi sînt tăiate, mărunţite, înecate sub o ploaie de invective pronunţate nu de preşedinte, ci de vocea furioasă a lui Lucreţiu Păr trăşcanu. „Ticălosule, monstrule, nenorocitule, cum de nu ţi-e ruşine să-mi pronunţi numele ?“ Preşedintele sare în sus. Sala, o clipă, împietrită, se agită. Herbert Zilber este nevoit să-şi lase prietenul în voia tristei lui soarte. Dar el declară că aşteaptă dreapta pedeapsă pentru greşelile sale. O condamnare severă, care să-i dea posibilitatea să se răscumpere. Cînd îmi vine rîndul, şoptesc doar că trecutul lui Lucreţiu Pătrăşcanu îmi era necunoscut. N-am spus nimic mai mult. Şi nu mi-o puteau cere, în plină şedinţă. Tratamentul pe care mi l-au aplicat în penitenciar le-a permis, în schimb, o lungă răzbunare. Nu mai e nimic de adăugat. Mîine, la 12, verdictul. Nu mai vreau decît să mă întorc în celula mea. Să fiu singură. Cu hîrtiile mele, cu pensula şi culorile care fac ca acest spaţiu închis să fie mai locuibil. Dar celula a redevenit o celulă. Masa este goală. Celula este goală. Mi-au şi luat tot... înainte de şedinţă... A 1546-a zi de detenţie — 11 aprilie 1954. Mă scol. Mă îmbrac şi aştept. Aştept să fiu dusă la tribunal. Aştept şedinţa şi mi-e frică. Ştiu că toate promisiunile anchetatorului nu au fost decît josnice înşelăciuni. Şi, oare, li-âm ştiut-o dintotdeauna ? Căruciorul cu micul dejun lunecă pe coridor. Nu se mai opreşte în faţa uşii mele. Nu mai îmi dau micul dejun ? Puţin îmi pasă ! Aştept. încordată. Agitată. Aştept. Pîndesc fiecare pas al paznicului. Pentru prima oară aş vrea să se oprească în faţa uşii mele. Vine? Nu. Nu deschide decît vizeta. Doar mă priveşte. Doar trece. Trece... Trece... Aştept. Afară soarele străluceşte. Pereţii celulei îi reflectă lumina. Pereţii celulei devin mai luminoşi. Aştept. Ore. Luni. Ani. O viaţă întreagă. Soarele trebuie să fi ajuns la zenit. Mijlocul zilei, a-miaza şi eu aştept. Au început să servească prînzul la capătul culoarului. Căruciorul se apropie. Zgomot de roţi. Zgomotul gamelelor. Uşa se deschide. Paznicul îmi întinde o gamelă. In gămelă, un lichid verzui. în lichidul verzui cîtcva boabe de mazăre uscată. O felie de pîine neagră... şi ştiu că nu mai am nimic de aşteptat. Este sfîrşitul. Sfîrşitul a tot şi a toate. M-au condamnat. Dar îmi mai rămîne, totuşi, încă o speranţă. Singura. Ultima. Condamnarea la moarte. PARTEA A DOUA Antecedente CAPITOLUL 5 APRILIE—OCTOMBRIE 1948 în dimineaţa aeeea, ca de obicei, m-am dus la atelierul Teatrului de păpuşi. îhainte de a lucra cu ea, nu o mai întîlnisem pe nevasta lui Lucreţiu Pâtrâşcanu decît de două ori. întâlniri întâmplătoare. Prima dată, înainte de război, în 1938, cred. într-o sală de expoziţie. A doua oară, in timpul războiului, în 1943. într-o localitate de munte. Dacă nu aş fi aflat deja că Lucreţiu Pătrăşcanu, „comunistul" şi nevasta sa erau acolo, cu domiciliu obligatoriu, nici n-aş fi recunoscut-o. îmi amintesc foarte precis scena. I-am văzut de departe. între noi, un lung pod de piatră. Pe sub pod spumega pe pietroaie apa şopotitoare a pîrîului. Ei doi păşeau deja pe pod. La dreapta mea, o potecă mărginea lungul apei. Puteam trece, prefâcîndu-mă a nu-i recunoaşte. Mai puteam încă s-o apuc la dreapta. Dar numai faptul de a fi avut acest gînd, nu prea mi-a plăcut. Am considerat, deci, problema ca o chestiune de onoare şi i-am salutat. S-au oprit, surprinşi. în general, lumea căuta, mai degrabă, să-i ocolească. CInd îi întîlneau pe drum locuitorii nu-i priveau decît pe furiş. Ecoul vechii terori ancestrale se răspîndea în urma lor. Sunetul clopoţeilor leproşilor, al lanţurilor, al ghiulelelor legate de picioare. Lăsau în urma lor miros de sulf. Am schimbat cîteva cuvinte. Ea mi-a prezentat pe soţul ei. Cînd se îndepărtară, încet, cu paşii lenevoşi ai plimbării, nu ştiam că erau paşii destinului, destinului meu, care se tîrau în urma mea. Am trecut şi eu podul. Apa curgea în neştire şi nimic nu o putea opri. Oare atunci a început totul ? 122 Poate din pricina celor cîteva cuvinte, a aceiei ape curgînd cu zgomot pe pietre, m-a invitat ea, după armistiţiu, să fac parte;din secţia culturală a unei organizaţii „progresiste" (ca multe altele, servind drept paravan pentru propaganda partidului). Era secretara secţiei artistice a organizaţiei. El era acum ministru al justiţiei. Un teatru de păpuşi. Visat de ea de multă vreme. Discuţii cu mai mulţi artişti despre acest teatru. Propunere de colaborare pentru a pune pe picioare vechiul ei proiect. Ne-a dat o temă. Ne-a rugat să-i aducem schiţe. Ale mele avură fericirea — sau nefericirea — să-i placă. Am devenit unul din decoratorii primului Teatru românesc de păpuşi. Ea se ocupa de scenografie. Eu, mai ales, de păpuşi. Oare aşa a început totul ? Acum, în acest aprilie 1948, trei ani mai tîrziu, aveam deja o sală şi un public. Dar începutul fusese greu. Fără experienţă, fără ţradiţie (exista o formă de joc cu păpuşi în arta populară a ţârii, dar extrem de rudimentară). Vreo zece persoane au trebuit să facă tot, pe cît s-au priceput mai bine, cu miinile lor, fără subvenţii regulate, fără salariu. Punerea în aplicare a proiectului a cerut ingeniozitate, puţirtâ pasiune şi, mai ales, nenumărate ore de muncă. Bineînţeles, trebuia, în acelaşi timp, să ne continuăm şi munca noastră personală. Ambiţia de a reuşi ne-a apropiat. Petrecînd mult timp împrbună, lucrînd adesea pînă tîrziu în noapte, o camaraderie sinceră ne-a legat şi, prin forţa lucrurilor, cuprinse atît pe prietenul meu, Harry Brâuner, consilierul nostru muzical, cît şi pe Lucreţiu Păţrăşcanu. Deci, în acea dimineaţă, ca de obicei, m-arh dus la atelier. tfcaliri rămas acolo multă vreme. Vernisajul expoziţiei mele de ilustraţii de cărţi avusese loc cii cîteva zile înainte. Spre orele zece am plecat de la atelier pentru a mă duce la expoziţie. Spre prînz, soţia lui Lucreţiu Păţrăşcanu a intrat în sală. M-a luat de braţ, m-a tras într-un colţ şi mi-a spus... După plecarea mea de Ia atelier, omul de pază âl lui Lucreţiu Păţţăşeânu îi ţelffonăfe. Cu o oră înainte î! însoţise pe Păţrăşcanu, convocat de partid. Erau deja două luni de cînd se afla la index. Totuşi, i se îăsase maşina ministerială, şoferul şi agentul de pază. Puteau, astfel, să-i supravegheze mai bine activitatea şi întâlnirile. Con- vocarea lui la sediul partidului nu avea nimic neliniştitor. Dimpotrivă. Doar el o solicitase cu insistenţă. Ca să vorbească. Ca să ceară explicaţii; Ca să înţeleagă ce se mtîmplă. Agentul îi povesti că maşina trăsese în faţa comitetului central. El şi şoferul l-au Văzut pe Lucreţiu Pă-trăşcanu ieşind o oră mai tîrziu însoţit de doi tovarăşi. Dar, fără să le facă cel m ai mic semn, fără măcar să-i privească, se urcase cu ceilalţi doi într-o maşină a comitetului central. Maşina pornise fulger. Şoferul a încercat, în zadar, să o urmărească. La o răspîntie le-a pierdut urma. Era cel puţin ciudat. Ca să nu spunem îngrijorător. r* Amîndouâ am plecat de la expoziţie. Nu puteam s-o las singură, deoarece nu reuşea să-şi ascundă emoţia. Ne-am dus la Harry. De acolo a telefonat la ea acasă de mai multe ori. Ntmşni, Lucreţiu Pătrăşcanu nu era acasă. Nici nu telefonase, Situaţia părea gravă. Pe la orele trei am condus-o acasă. M-a rugat să n-o las sirţ-gură. Am urcat la ea Sri apartament şi am aşteptat. Nu multă vreme. La patru, un tovarăş, pe care se părea că-1 cunoaşte, i-a adus un bilet. După ce l-a citit, chipul ei pînă atunci înpins de grijă, s-a făcut alb ca varul. A lăsat hîrtia să cadă pe birou, apoi a dus omul alături în sufragerie. Am auzit-o spunlndu-i că va fi gata în cinci minute. Locuiau într-un apartament de trei camere. Un birou, o sufragerip şi un mic dormitor. Acest apartament, prea modest, făcea şi el parte din capetele de acuzare adunate împotriva lui Pătrăşcanu şi a soţiei sale. In ţară, el era singură personalitate din partid care se bucura de o anumită popularitate. Acum, partidul se aşezase temeinic în ţaţă. Atîta vreme cit această popularitate servise planurilor partidului, secretarul îşi ascunsese ura faţă de intelectualul tovarăş Lucreţiu Pătrăşcanu, idealist, cinstit şi cu adevărat patriot. Venise vremea să scape de el. Să facă din el victima unui proces, asemenea celorlalte procese intentate, în toate ţările de democraţie populară, unor importanţi membri ai partidului pentru „a denunţa uneltirile ţărilor capitaliste" împotriva puterii comuniste. Am rămas singură în birou. Am luat biletul. L-am citit. Ii Cerea să vină să se întîlnească. Să ia puţină rufă- 124 rie. Să-i aducă „Istoria diplomaţiei", pe care tocmai o citea. A reintrat în birou cu o mică valiză în mînă. M-a sărutat fără un cuvînt. Am rămas pe prag, privind-o cum cobora încet cele două etaje. Aveau o femeie de serviciu foarte devotată. Acum plîngea. Ce să-i spun ? Mi-am luat geanta, am deschis uşa şi am plecat şi eu. Afară, un soare ironic de primăvară, dar şi maşina cu şoferul şi agentul. De ce mai erau acolo ? Agentul mi-a propus să mă ducă cu maşina. Unde ? La Ilarry Brau-ner. Fe moment nu m-am gîndit că rămăseseră acolo ca să mă supravegheze. Nu am rămas la Harry deoît o jumătate de oră, deoarece era aşteptat la o şedinţă la radio. Am făcut tot felul de presupuneri. In afară de aceea că eram şi noi implicaţi în această răfuială. Am ieşit în stradă. Din întîmplare, locuiam în două case foarte a-propiate. El era directorul Institutului de folclor. Reuşise să-l înfiinţeze după 23 august, datorită sprijinului lui Lucreţiu Pătrăşcanu şi avea o cameră în institut. Aveam cîţiva paşi de făcut, o stradă de traversat şi eram acasă... Acasă nu am ajuns decît peste şase luni... » Pentru că, la colţul străzii staţiona o maşină. Pentru căj un bătrînel cu şapcă a deschis uşa maşinii şi mi-a făcut semn să urc. Pentru că, maşina a pornit şi după nenumărate ocoluri a ajuns într-un cartier de vile cu grădini şi s-a oprit în faţa unei case cu etaj. Am trecut printr-o grădiniţă. Ne-a deschis o bătrînă M-au dus la etaj. Acolo, într-un mic hol mă aşteptau doi agenţi. Bă-trîna era unguroaică. Cei doi bărbaţi, români. în sfîrşit, m-au condus într-un dormitor. Două paturi. unul pentru mine, celălalt, pentru paznica mea. îmi era strict interzis să cobor la parter. Puteam să folosesc baia, traveraînd holul, dar uşa dormitorului trebuia să rămînă mereu întredeschisă. Prin această uşă, un agent, ziua, celălalt, noaptea, puteau să-mi supravegheze orice mişcare. Bătrîna îmi aduse cina pe o tavă. Foarte bună. Dar gîtul mi-era atît de strîns, încît nu puteam înghiţi nici măcar o îmbucătură. S-a arătat foarte necăjită şi cît a stat cu .mine şi-a dat multă osteneală pentru a-mi reda pofta de mîncare. Zadarnic. Nu puteam înghiţi mai nimic. 125 Un al treilea agent îmi punea pe masă în fiecare dimineaţă toate ziarele şi revistele din acea zi. Le răsfoiam cu înfrigurare, căutînd un titlu, un articol, un cuvînt sau măcar o aluzie în privinţa noastră. Nimic. Zi după zi, nimic. în fiecare seară, pe la ora şapte, intrau doi bărbaţi, încruntaţi şi mînioşi. îmi puneau o întrebare. în fiecare seară aceeaşi întrebare : „Ce aveţi de declarat ?“ Nimic ! Nu aveam, într-adevăr, nimic de declarat. Absolut nimic. Cele două ferestre ale dormitorului dădeau spre grădină. Cîteva tufişuri, un grilaj de. fier dincolo de care, strada. Trecători puţini. O stradă liniştită. Lipită de casă, o alta, identică. în faţa casei, o fetiţă şi un băieţel se jucau adesea în curte cu un mare iepure alb. La prînz, tatăl se întorcea acasă. Copiii se agăţau de el cu strigăte de bucurie. Intrau toţi trei în casă. Mă simţeam nenorocită, . într-una din încăperile de la parter se afla o mică bibliotecă. Agenţii îmi aduceau, la întîmplâre, romane stupide, fie româneşti, fie franţuzeşti. Mi-era indiferent. Dar cum îmi petreceam şi zilele şi nopţile citind, biblioteca din casă a fost epuizată repede. Revistele pe care mi le aduceau nu aveau decît articole dogmatice. Era marea epocă a realismului socialist. Renegarea trecutului. Eliminarea tradiţiilor, obiceiurilor, culturii şi valorilor ţarii. Crearea unei noi istorii. Cp neputinţă de citit. Dar să nu ai nimic de citit însemna să înnebuneşti. Mă înţelegeam destul de bine cu bătrîna. După ce termina treburile gospodăreşti, venea să tricoteze lîngă mine. Vorbeam. Ea, despre fata ei. Eu, despre mama mea. îi citeam un ziar unguresc. Mă învăţase să citesc şi să pronunţ corect această limbă, din care nu înţelegeam nici un cuvînt. Una din prietenele ei lucra într-o casă apropiată de a noastră, plină de cărţi. Mi-a făgăduit şi, într-adevăr, a doua zi mi-a şi adus două volume groase. Pe prima pagină am citit cu emoţie numele stăpînului casei. Casa „plină de cărţi", o cunoşteam. Pe unul din pereţii sufrageriei pictasem o scenă ţărănească, „Culesul poamelor". Cărţile aparţineau profesorului Dimitrie Guşti, şeful scolii de sociologie românească. Sora mea, Harry Brauner şi cu mine făcusem toţi trei parte din echipele complexe de monografiere a satului românesc. Intr-unui 126 din aceste sate, devenit celebru în urma monografiei, l-am cunoscut pe Harry. Conduşi de profesor, vreo cinci-2eci de specialişti şi studenţi se lăsau ca un roi pe un sat ales cu grijă şi în timpul unei prea scurte luni de vară îngrămădeau fişe în dosare. Harry studia folclorul muzical. Eu, arta populară, ceramica, mobilierul, ţesăturile, broderiile costumelor, icoanele. în sfîrşit, tot ce se afla într-o locuinţă ţărănească. în mentalitatea satului noţiunea de obiect de artă nu există. Totul este funcţional. Dar acestui funcţional, ţăranul, ţăranca îi adaugă nevoia lor de bucurie, de evaziune, de frumos. Astfel, pentru ei, orice obiect împodobit răspundea unei funcţii precise. Pentru noi, era obiect de artă. Pentru zilele dăruite cercetării pasionate, pentru nopţile de discuţii literare sau muzicale, de plimbări sub stele, de prietenii şi de timide iubiri, pentru zorile trandafirii care ne făceau semn să mergem, în sfîrşit, la culcare două-trei ore, monografiile sociale au fost bucuria tinereţii noastre. îi eram recunoscători profesorului şi îl iubeam. Un nume pe o pagină de carte... De ce oare a fost condamnat tot acest trecut ? Profesorul nu mai locuia în casa lui. Biblioteca lui nu mal era a lui. Eu am fost victima unei răpiri... oficiale. Ce se întîmplase cu Harry Brauner ? Totul nu mai era decît cenuşă. A doua zi, neavînd ce face şi, mai ales, datorită instinctului de animal care se învîrte în cuşcă, am deschis dulapul din dormitor. Era gol, în afară de cîteva umeraşe încă agăţate la locul lor. Pe lemnul fiecăruia, cu cerneală albastră, numele şi adresa vechiului locatar. Actuala mea adresă. A fost prima mea întîlnire inconştientă cu una din dilemele celor închişi. Să respecţi sau să nu respecţi regulamentul impus de temniceri ? Dar atunci nici măcar nu mi-am pus această problemă. Răspunsul se impusese de la sine. Această alegere a rămas definitivă pe timpul tuturor anilor mei de închisoare. în verbul „a respecta* este inclus termenul „respect*. Nu aveam nici cel mai mic respect faţă de temnioerii mei şi faţă de aşa-zisul lor regulament. Nu-1 acceptasem şi de cîte ori am avut curajul să-l încalc am resimţit o mare satisfacţie. 127 De altminteri, în acele zile eram prada unei idei fixe. Sentimentul acesta îmi devenise insuportabil. Trebuia să-l duc la îndeplinire pentru a mă putea scăpa de el. Trebuia, cu orice preţ, să comunic familiei mele adresa mea. Eram, deci, nevoită să-mi înşel paznicii. Ca să pot, în sfârşit, respira în voie. Nici măcar «u mi-am pus o a doua problemă. Fundamentală ! în ce scop ? Astăzi răspund logic. Nici unul. Nu puteau veni să mă scape. Nici să vină să mă vadă. Nici să-mi scrie'. Atunci ? Dar încearcă să ceri unui animal în cuşcă să judece raţional. El nu va asculta decît de propriile lui instincte. Să se zbată şi, cînd poate, să şi muşte. Abuzul de putere generează revoltă. Nedreptatea, constrîngerea, regimul de celulă, comportamentul brutal, minciunile, dau naştere rezistenţei. Rezistenţa care va lua la omul civilizat forma pasivă a ipocriziei, a violenţei, a minciunii, deoarece frînele impuse de educaţie, religie, societate vor rămîne în picioare, chiar şi în închisoare Dar pentru omul primitiv nici un fel de oprelişte nu va împiedica izbucnirile sălbatice provocate de orice încălcare a propriei sale concepţii despre justiţie şi despre propria lui demnitate. Actele de violenţă, care pot merge pînă lâ crimă, nu vor fi decît manifestarea spontană şi fatală a instinctului de libertate, de apărarea fiinţei profunde, a „eului“ în unicitatea lui. în oarecare măsură aceasta ar fi şi justificarea zăvoarelor, a lanţurilor şi a ghiulelelor legate de picioare. Considerînd situaţia din punct de vedere invers, lanţurile şi ghiulelele sînt pedeapsa „anticipată* a instinctului de apărare. După ani de zile, plecînd de la propria mea experienţă şi de la cea a lui Harry Brauner, am putut să împart deţinuţii, bărbaţi şi femei, în trei categorii. Dar procentajul acestor trei categorii variază în funcţie de sex şi de delict: politic sau de drept comun. Mă gîndesc la toate femeile pe care le-am cunoscut în închisoare. în marea lor majoritate aparţineau primei categorii. Cea care respecta — în măsura posibilului — regulamentul. De frică, din disperare, din apatie nervoasă, din lipsă de imaginaţie, din dorinţa de a capta bunăvoinţa forţei sau pentru a-şi păstra un minimum de să- 128 nătate fizică, 75% din deţinutele politice erau inactive. Şi aveau poate dreptate... Căci cele din a doua categorie, agitatele, revoltatele, nesupusele nu îşi creau decît neplăceri. în primul rînd, o stare permanentă de nelinişte, de alarmă. Simţurile mereu la pîndă. Mîinile pipăie, ochii scotocesc, urechile stau de veghe. E o căutare încăpăţînată a punctului slab al adversarului. Şi, prea adeseori, urmează pedeapsa. Pedeapsa care le va da un nou şi cu atît mai puternic impuls de rezistenţă şi de revoltă. Aproape toate legionarele deţinute împreună cu mine, în viitorul meu penitenciar, făceau parte din această a doua categorie. în sfîrşit, a treia categorie, neînsemnată la femei, ţine mai ales de diferenţa dintre cele două sexe. Numeroşi deţinuţi politici „ciripeau". Erau informatori şi turnători. Pentru un avantaj amăgitor îşi denunţau tovarăşii de nenorocire. Fraţii şi surorile lor. Nobila familie a celor întemniţaţi. Desigur, politic. Este adevărat că marea majoritate a femeilor pe care le-am cunoscut erau tot atît de puţin „politice", pe cît eram şi eu. Soţii de foşti demnitari încarceraţi, femei care adăpostiseră o rudă, un prieten sau chiar un străin — pentru un interes bănesc —, femei care refuzaseră să-şi denunţe un tată, un soţ sau un fiu, ţărănci ale căror bărbaţi se împotriviseră colectivizării pămîntului, ţărănci care, într-un fel sau altul, ajutaseră pe partizanii ascunşi în păduri şi în munţi, toate aceste femei nu erau decît pleavă neînsemnată pentru organele securităţii. Cu bărbaţii era cu totul altceva. Politicieni ai vechiului regim, membri ai diferitelor guverne ale partidelor „istorice*, mari industriaşi, preoţi din înaltul cler, ofiţeri superiori, funcţionari din vechea poliţie — în special anticomunistă —, informaţiile pe care ar fi putut încă să le dea sau să le sustragă colegilor lor de închisoare puteau fi importante pentru poliţia partidului, „securitatea". Ofiţerii politici din închisori căutau, prin toate mijloacele, să-i convingă sau să-i cumpere — prin promisiuni sau un regim alimentar mai bun. Să-i oblige să vorbească sau să-i facă pe alţii să vorbească. Nu ştiu dacă regulamentele pot fi încălcate cu sînge rece. Poate. Eu, personal, le-am încălcat întotdeauna cu teamă. Dar acum, ceva mai puternic decît mine îmi poruncea să încerc. Deci, am căutat şi am găsit o soluţie. 129 Îmi lăsaseră geanta. Fără măcar a-i controla conţinutul. Aveam deci buletinul de identitate, un pieptene, un ruj de buze, chei, o hîrtie de 100 de lei, o hirtie de 5 lei, ceva mărunţiş, în sfîrşit, un binevenit plic cu hîrtia lui şi un stilou. Am luat doar o jumătate din foaia de hîrtie, ca să păstrez o rezervă, şi m-am închis în baie. Am scris numele şi adresa mamei mele, numărul de telefon şi cîteva cuvinte prin care rugam persoana care va găsi biletul să-i telefoneze şi să-i spună că sînt sănătoasă şi că nu are motive de îngrijorare. N-aveam nimic mai greu la îndemînă. Am folosit monezile. Am legat totul cu un capăt de lînă luat din sculul bătrînei şi m-am aşezat la fereastră. Paznicul moţăia pe scaunul lui. Bătrina era jos, pregătind prînzul. Cu inima crispată, am aruncat biletul pe fereastră. Dar a căzut dincoace de grilaj, în gardul viu. Greşisem ţinta. îl vedeam, mică pată albă prin frunziş. Dacă rămînea acolo, paznicii mei ar fi putut să-l descopere. Ţipete şi rîsete de copii. Zgomotul unei mingi lovind asfaltul străzii. Au sosit în fugă în faţa casei. Mingea urca, cobora şi, deodată, a trecut pe deasupra grilajului şi s-a ascuns în gardul viu, chiar lîngâ pata albă. Un băieţel a sărit gardul, a făcut cîţiva paşi, cercetînd cu ochii. S-a ghemuit. A luat mingea. Pata albă a dispărut. Luase biletul ? îl călcase în picioare ? Oricum, n-a ajuns niciodată la adresă. A doua încercare a fost surprinsă de unul din agenţi. De data aceasta era o scrisoare adevărată. Pe plic, numele şi adresa mamei mele. Nu scrisesem decît trei fraze. Sînt sănătoasă, o sărut şi adăugam adresa. Prinse-•sem cu un ac scrisoarea şi hîrtia de 100 de lei de un jurnal împăturit de mai multe ori, pentru a-i da greutate şi l-am aruncat pe deasupra gardului, în grădina copiilor. A căzut cu bine în partea lor şi destul de aproape de gard, ca să nu poată fi văzut de la fereastră. Mă aplecasem destul de mult pe fereastră şi tocmai mă îndreptam, cînd paznicul s-a năpustit în cameră, alergînd la fereastră. Cum nimic deosebit nu era de văzut, m-a Întrebat ce făceam acolo. — Eu? Nimic ! Mă uitam la un iepure alb. — Un iepure ? Alb ? — Da. în curtea de alături! 130 S-a aplecat, la rîndul lui. Intr-adevăr, drăguţul de iepure alb ţopăia prin curte. Paznicul mi-a interzis să mai privesc iepuri albi sau de orice altă culoare, să mai stau la fereastră şi s-a retras cam mofluz. Această scrisoare, părinţii mei au primit-o. în ziua de Paşte. Rînd pe rînd, şi tatăl meu şi mama mea au trecut de mai multe ori prin faţa casei. Niciodată nu am avut bucuria să-i văd. Intr-o zi, bătrâna mi-a povestit că, în dimineaţa aceea, două doamne, una mică, cealaltă înaltă, au trecut prin faţa casei şi văzînd-o în grădină au rugat-o să le dea un pahar cu apă. în România, a da apă de băut este o veche tradiţie. Cînd un străin îţi cere de băut, tu eşti cel care te simţi îndatorat de prilejul ce ţi se oferă, de a potoli astfel, pe lumea cealaltă, setea unei fiinţe ce ţi-a fost dragă. Chiar şi o bătrînă unguroaică comunistă nu putea să încalce obiceiul. Le-a adus paharul cu apă cerut. Mi-a povestit toată întâmplarea şi la sfîrşit mi-a şoptit: „Dumneavoastră semănaţi cu una din cele două femei.“ Era adevărat. Dar eu una nu am avut fericirea să le văd. Dăduse de băut mamei mele şi surorii tatălui meu. Cît curaj au avut şi cîte emoţii le-au pricinuit aceste „plimbări44. Ar fi fost mult mai bine pentru ei să-l fi lăsat în pace. Dar am continuat să caut, prin toate mijloacele, să comunic cu ei. în cele din urmă, am îndrăznit să vorbesc cu paznica mea. A acceptat. Mi-a dat hîrtie şi mi-a promis că va pune scrisoarea la cutie. Ba, chiar a telefonat de mai multe ori lui Harry. Seara, tîrziu. La ora cînd numai el putea răspunde la telefon. Bătrîna asculta cum strigă : „alo ! alo !“ şi venea să-mi spună : „este acasă44. Ştiam astfel, că nu fusese arestat şi eram mulţumită. îmi doream o boală. Gravă. O pneumonie. Poate i-ar fi obligat să mă trimită la spital. Mai multe dimineţi ia rînd am stat timp îndelungat în cada de baie plină cu apă rece. N-am reuşit să capăt nici măcar un guturai. într-o seară, pe la orele zece, o maşină a claxonat în faţa casei. Eram culcată şi citeam. Bătrîna era încă la parter. Claxonul a răsunat din nou. M-am ridicat pe jumătate, cu urechea la pîndă. L-am auzit pe agent coborind scara în grabă ; uşa deschisă, zgomot de voci, apoi agitaţie. Am aşteptat mai mult de zece minute în. nelinişte. în sfîrşit, paznica a intrat : 131 — „Repede! Repede! îmbrăcaţi-vă repede. Ne aşteaptă maşina. Ne mutăm !“ Transportase deja rezervele alimentare în maşină. Am părăsit casa. Petrecusem în ea vreo patruzeci de zile. In maşină, am urmărit prin pînza albă a prosopului care-mi acoperea faţa, lumina pe care o .împrăştiau felinarele. Nu părăseam cartierul. în această de a doua casă mai plutea încă o atmosferă de burghezie bogată. La parter, salonul mare plin de mobile lucioase. La capătul din fund al salonului, în spatele unei uşi mari de sticlă, frunzişul unei grădini. O scară şi sus, la etaj, dînd pe un culoar spaţios, mai multe camere, printre care un salonaş şi un dormitor mare. Aveam să dorm în uriaşul pat acoperit cu mătase verde al familiei care, fără îndoială, dormea acum în patul vreunui elegant hotel elveţian. Luxul din casa lor, cam bătător la ochi, merita, în schimb, două paşapoarte spre contul din bancă. Bătrîna urma să doarmă în salonaş. Chiar din prag am şi văzut telefonul pe noptieră. Paznicii se instalau într-una din camere. Bătrîna cobo-rîse să rînduiască alimentele în frigider. Eram singură. Am privit cu atenţie telefonul. Priza de curent aşezată pe perete, în spatele noptierei. Telefonul principal era, cu siguranţă, la parter. Cunoşteam sistemul. Cînd mai locuiam încă la părinţii mei, se instalase o derivaţie asemănătoare pentru mine. Atelierul meu se afla la etaj. Undeva, agăţată de zid, trebuia să fie şi aici o mică cutie neagră cu o clapă. Cînd clapa era în poziţie verticală, soneria se auzea în ambele aparate. Cînd clapa era în poziţie orizontală, soneria nu se mai auzea în telefonul de la parter. Puteam însă îndrăzni să-mi închipui că aparatul nu era scos din priză ? Nu aveam de făcut decît un gest. Am ridicat receptorul. Zgomotul declanşării a răsunat în încăpere. Destul de puternic. Ar fi trebuit să mă gîndesc şi la asta. Să fi avut prudenţa să închid uşa încăperii, deoarece zgomotul a fost surprins de urechea expertă a agentului. L-am auzit traversînd culoarul. Dar cînd a intrat, cînd a ridicat receptorul, cînd l-a dus la ureche nu se mai auzi nici un ticăit. Telefonul era mort. Cu un reflex de a cărui rapiditate mă mai mir şi acum, trăsesem de fir, scoţîndu-1 din priză. Zadarnic a bătut el de mai multe ori în furcă. Totuşi, convins că auzise ceva, dar nereuşind să dezlege misterul, a ieşit cam plouat, dar 132 în acelaşi timp şi bănuitor. Incidentul va fi desigur arătat în raportul lui şi mîine... Trebuia să profit imediat de acest telefon. Chiar în acea noapte. Mîine vor fi înţeles şi vor ridica aparatul. Se făcuse deja foarte tîrziu. Trebuia să mă culc. Să mă prefac că dorm. M-am dus mai întîi la baie, în fundul culoarului. Pe podea, pe jumătate ascunsă de un scaun, se afla cutia neagră. Era suficient să împing cu piciorul clapa şi aparatul de la parter era scos din funcţie. în cazul în care unul din agenţi ar fi vrut să-l folosească exact în timpul cînd vorbeam eu. Eătrîna s-a culcat către miezul nopţii. A adormit foarte repede. îi auzeam respiraţia adîncă şi regulată. Luasem hotărîrea să nu telefonez decît la orele două din noapte. în toiul nopţii. Timpul mi s-a părut îngrozitor de lung. îmi ieşisem din fire de emoţie şi îmi era şi groaznic de frică Mă întrebam, fără încetare, dacă voi reuşi să-mi înving frica, ştiind, în acelaşi timp, că nu îmi voi schimba hotărîrea şi, totodată, regretînd-o. Ce nebunie mâ împingea ? De ce mă chinuiam singură ? Eram culcată. Patul era foarte bun. Aş fi putut dormi. Doimi şi visa... Visa şi uita... Orele două. Trec pe lîngă patul bătrînei în picioarele goale. Ies în culoar. Totul e tăcut. Trag clapa. Mă întorc în cameră. Branşez telefonul. Iau aparatul şi intru cu el sub uriaşa saltea, ca să nu cumva să fiu auzită de bătrînă. Aud tonul. Fac numărul pe pipăite. Sora mea este, fără îndoială, cufundată în somn. Apelul răsună o* dată, de două ori, de trei ori... Dacă li s-a întîmplat ceva ? Gîndul acesta este mai dureros decît frica. în sfîrşit, vocea ei, adormită. Bîlbîită. S-a trezit brusc, speriată de acest telefon în miez de noapte, aiurită. La început nici nu-şi dă seama că, într-adevăr, vocea mea, o aude şoptind de la capătul lumii. în cele din urmă, reuşeşte să-mi răspundă. Da. Sînt cu toţii sănătoşi. Nu, n-au avut neplăceri. Vorbesc, evident, cu vocea scăzută. îmi înţelege cu greu cuvintele. Mi-aţi primit scrisorile ? Nu mai locuiesc acolo. Repeta mereu : „Unde eşti ? Unde eşti ?“ Cum aş putea să i-o spun ? Cum să-i spun că mă sufoc sub salteaua imensă a unui pat, a unui dormitor, a unei case necunoscute ? îmi dau seama că nu mai am nimic să-i spun. Şoptesc cu tristeţe : „noapte bună“ şi pun re- 133 ceptorul în furcă. Ies din nou. Mă duc la baie. Din drum împing cu piciorul clapa. Aranjez patul şi mă culc. Am mai rămas multă vreme trează. Uşor dezamăgită. Am s-o chem din nou noaptea viitoare. Acum va şti că sînt eu. îmi va răspunde coerent. M-am trezit cu inima grea. In faţa mea, toate orele vinei zile grele, în aşteptarea nopţii. Dar la 10 dimineaţa agentul a intrat în cameră. S-a dus drept la telefon. Cînd l-am văzut cum iese cu aparatul, i-am adresat din adîncul laşităţii mele un tăcut „mulţumesc*. După două zile am aflat, din întîmplare, adresa casei şi numele vechilor locatari. Lingă dormitor se afla o mare cămară. Acolo, sub cutii de carton goale, trei caiete de şcoală. Pe fiecare pagină, notate cu grijă în grame şi calorii, hrana zilnică a nu ştiu cărui regim alimentar. Pe prima pagină a fiecărui caiet, un nume. Acelaşi nume. Pe culoar, pe o măsuţă, o carte de telefon. A trebuit doar s-o răsfoiesc ca să găsesc adresa. Dar schimbarea de domiciliu în plină noapte, atît de pripită, o anumită reticenţă a bătrînei şi, mai ales, faptul că sora mea nu înţelegea nimic în legătură cu scrisorile mele, m-au pus pe gînduri. Bătrîna, oare acceptase să-mi pună scrisorile la cutie ? Amîndouă adresate mamei mele ? Am păstrat, deci, adresa pentru mine. în faţa casei, o frumoasă piaţă rotundă. O statuie nedesluşită la mijloc. Mulţi copaci stufoşi. Ar fi trebuit să-mi economisesc capacitatea mea de suferinţă pentru mai tîrziu. După zece zile, o nouă schimbare. De data aceasta am fost mutată într-o cameră mansardată. Un pat, o masă, un scaun. Fereastra, bătută în cuie. Geamurile orbite cu vopsea albă, Mă simţeam aproape sufocată de căldură, în faţa uşii mele agenţii jucau cărţi cît era ziua de lungă, îmi dădeau voie să stau lîngâ ei, ca să profit şi eu de fereastra lor deschisa, însă fără a mă apropia de ea. Un al treilea agent îi vizita din cînd în cînd. în cămaşă şi papuci. De jos, răzbăteau prin podea sunetele şi notele false ale unui pian pe care încercau să cînte nişte degete şovăitoare. înţelegeam că cel de-al treilea agent era paznicul unei persoane deţinută la etajul inferior. Dimineaţa primeam o ceaşcă cu ceai, pîine, unt şi un cub destul de mare de marmeladă. Deşi abia gustam din el, cubul se întorcea a doua zi de dimineaţă ceva mai mic. 134 Cu vîrful cuţitului, mi-am zgîriat numele pe una din feţele cubului Două zile mai tîrziu am primit un răspuns. Cum nu mai îmi dădeau ziare, nu mai aveam nimic de citit. Paznicii, care nu erau prea răi, coborau la etajul inferior şi îmi aduceau cărţi. în mijlocul unui roman, din editura Fasquelle, pe marginea albă, scris cu creionul în litere mărunte, un prenume. Acela al soţiei lui Lucreţiu Pătrăşcanu. Nu numele ei adevărat. Porecla pe care i-o dădusem eu şi pe care apoi o adoptaseră toţi prietenii ei. Deci, ea se afla acolo, singură, pentru că nu auzeam zgomot de voci şi, ştiam că Pătrăşcanu luase lecţii de pian în tinereţe. îl auzisem chiar cîntînd destul de corect. într-o după-amiază, pe la cinci, paznicii m-au poftit să stau lingă ei. Toţi trei jucau cărţi şi păreau a fi a-tenţi numai la joc. Pocneau cărţile pe masă, se ţineau de povestit, glumeau, rîdeau în hohote. îi auzeam, fără a le urmări spusele, cu ochii pe un pătrat de cer albastru* strălucind în cadrul ferestrei. Deodată, o atingere uşoară pe genunchiul meu stîng. Nu era cu putinţă să mă înşel. Nu era decît un semn şi nimic mai mult. Un semn făcut cu prudenţă şi discreţie. Am întors puţin capul.. O frîntură de clipă ochii mei au întîlnit ochii celui de al treilea agent. Stătea în stînga mea. Ochii lui, privin-du-mă, au clipit mărunt. Ce voia să-mi spună ? Au mai. trecut cîteva minute. în sfîrşit, i-am văzut mîna înain-tînd încet pe sub masă şi depunînd ceva pe genunchiul meu. Cu aceeaşi încetineală alunecă şi mîna mea sub masă şi pe genunchiul meu am simţit o bucăţică de ţesătură. Am strîns-o în pumn. Numai la closet am putut să mă uit la pătrăţelul de pînză imprimată. Era o bucăţică din rochia de vară purtată de soţia lui Pătrăşcanu. Scrisese pe pînză cu o trăsătură de creion, abia vizibilă, numele a două personaje din una dm piesele puse în scenă la teatrul de păpuşi. Mesajul nu mi-a purtat noroc. După două ore, odăiţa sufocantă de la mansardă, nu mai era decît o amintire. Şi un regret. Dispreţuisem un palat. Cel de al patrulea domiciliu ? O ireală celulă în cea mai reală dintre închisori. Lungă. Strimtă. Un pat de fier ocupa aproape toată lungimea celulei şi nu lăsa decît o trecere îngustă de_ cincizeci de centimetri între pat şi zid. Fără masă. Fără scaun. Fiind la subsol, celula avea o fereastră co- 135 coţată chiar sub tavan. M-am urcat pe pat. Ochii mei ajungeau abia la baza cadrului ferestrei. Nu puteam să văd decît o fîşie îngustă de iarbă. Dincolo de ea, o curte pătrată. De jur-împrejur, clădirile închisorii. Pe culoar, la dreapta mea, o singură celulă. La stînga mea, două. Ca să mă duc la closet trebuia să bat îndelung în uşă. Nici un paznic nu era în permanenţă pe aproape. Cînd, în cele din urmă, mă auzea, treceam cu paznicul prin uşa care închidea culoarul. Traversam un mic vestibul. Acolo se găsea o chiuvetă de fier. Paznicul îmi deschidea o a doua uşă. Treceam printr-o sală destul de mare, apoi o luam pe un culoar lung şi larg. Prima uşă de Ia stînga, sala de duşuri şi closetele. Mai departe, de ambele părţi ale culoarului, celule. Multe celule. Probabil mari. Uşile lor erau la distanţă de cind-şase metri unele de altele. Sosisem la închisoare în amurg. Umbrele umpluseră deja cu cenuşă culoarele. Celula era înfricoşătoare. M-am întins aşa îmbrăcată, cum eram, pe salteaua tare. Cu ochii închişi, zdrobită. Cînd m-am simţit, în sfîrşit, în stare să revin la viaţă, să privesc în jurul meu, se făcuse deja noapte. Abia luminată de un bec anemic, înfăşurată într-un giulgiu de tăcere, eram îngropată în-tr-un cavou. Mai era şi foarte cald. Mi-am scos bluza, fusta şi m-am culcat din nou. Prea multe întrebări învălmăşite în minte.. Prea multe răspunsuri căutate în zadar. Acum trebuia să ajung prin voinţă, la golul mintal, ca să adorm. Să dorm. începeam să mă cufund în somn. Aproape adormisem. Pierdusem aproape contactul cu realitatea, cînd, în tăcerea nopţii, izbucni spaima. Groaza unei voci. A unei chemări disperate. Lîngă mine. De partea cealaltă a peretelui. Din ce abis de suferinţă urca acel nume de femeie, acea sfîşietoare chemare întru ajutor? „Valii... Văii!...“. „Valii... Valii... Vali!...“ Strigăt fără pauze. De zece ori. De douăzeci de ori. Iarăşi şi iarăşi. „Vali I Vali! Vali!“ Fără încetare. Am bătut uşor în perete. Chemarea a încetat. Dar la intervale mai lungi sau mâi scurte, ziuă sau noaptea, vocea bărbatului se agăţa de acest nume, colac de salvare, stea polară. Nu mai îndrăzneam sâ-i impun tăcerea, să-i risipesc visul. Dimineaţa, devreme, un paznic foarte tînăr m-a dus la sala de duş. Apa era rece, dar eram în plină vară şi 136 după ce m-am spălat cu apă multă, m-am simţit ceva mai liniştită. Dar nu mi-au dat nimic de mîncare. Nu m-am sinchisit prea tare. în timpul acestor trei luni nu mîncasem decît strictul necesar şi încă numai datorită voinţei. La prînz am primit o gamelă cu supă limpede de ma2ăre uscată şi o felie de pline. Supa mi s-a părut groaznică. De nemîncat. Seara, la şase aceeaşi supă. Ziua nu se mai termina. Nid măcar loc să mă mişc nu aveam. Aşezată pe salteaua de paie subţire, simţind neplăcut marginea patului de fier tăindu-mi coapsele, stăteam nemişcată, cu capul plecat, cu ochii aţintiţi pe podea. Aş fi dat totul pentru mirul unei cărţi. A doua zi timpul a trecut la fel. Ba nu ! Mai rău. A treia zi m-au dus intr-un birou, la etaj. Omul care se afla acolo, în faţa biroului, după ce mi-a spus să mă aşez pe un scaun în faţa lui, a deschis un dosar. A scos trei foi de hîrtie. Le-a pus pe birou în faţa mea. Mi-am recunoscut scrisul. Erau scrisorile trimise mamei mele. Bătrîna mă înşelase. Avea păr alb. Avea o fată pe care o iubea. îmi zîmbise. Şi mă trădase. — Ce aveţi de spus ? — Mai nimic. Scrisorile erau adresate mamei mele. Nu conţin nici plîngeri, nici mesaje. Nu mi-am făcut decît datoria. în Incul meu aţi fi procedat altfel ? Omul a luat cele trei scrisori. Le-a repus in dosar. A închis dosarul. Nu am mai auzit vorbindu-se de ele. Nu voi da amănunte nici despre acest interogatoriu, nici despre cele ce au urmat. întrebări despre mine, despre copilăria şi studiile mele. Prietenii mei. O autobiografie amănunţită. Am răspuns cu sinceritate. Nu aveam nimic de ascuns. Despre mine, despre părerile mele. Părerile altora nu mă priveau. A fost primul meu anchetator şi mi-a vorbit întotdeauna cu politeţe. Nu m-a ameninţat. Nu in-a insultat. Mi-a pus numai întrebări. Multe întrebări. L-am rugat să-mi dea o carte. în aceeaşi zi, paznicul mi-a adus „Ann Vickers“ de Lewis Stone.. Viaţa unei militante socialiste. Arestată în cursul unui miting al femeilor, va petrece cincisprezece zile la închisoare. Acest fapt îi schimbă cursul vieţii. Se va devota trup şi suflet îmbunătăţirii vieţii închisorilor pentru femei. Aş fi preferat altceva. Două săptămîrii întregi n-am avut decît această carte. Am citit-o. Recitit-o. Tradus-o în franceză. O învăţasem aproape pe dinafară. 137 Trebuia să-mi găsesc ceva de făcut. Aveam pantofi cu talpa de crep sau de cauciuc. Am desenat pe tălpile lor nenumărate planuri de casă. Aşa am descoperit că apartamentul ideal nu trebuie să aibă o intrare centrală. Apoi am hotărît că o casă la ţară trebuie să se desfăşoare în jurul unei curţi interioare. Chiar vedeam copacul mare crescînd în mijlocul curţii, portiţa şi cele cîteva trepte coborînd spre grădină. După ce mi-am terminat casa, am început s-o mobilez. Nu mai îmi amintesc cu ce fel de improvizaţie de creion am desenat toate acele planuri, îmi amintesc numai că desenul abia se vedea şi că se putea şterge foarte uşor. îmi dădeam seama că îmi petrec vremea cu fleacuri, dar mă ajutau să uit. Să treaeă mai uşor ore întregi. Cartea mi-a dat ideea unui alt joc. Alegeam un cu-vînt destul de lung şi cu literele lui încercam să fac alte cuvinte. Cît mai multe cuvinte. După două săptămîni am primit o altă carte. Un foarte frumos roman de Travers — „Corabia morţii". , Cartea cea mai puţin recomandată pentru a fi citită | la închisoare. Aspră şi demoralizantă. Viaţa unui mate- ! lot. Un port îndepărtat. O escală. O noapte de desfrîu. Vaporul pleacă fără el. Rămîne la mal fără bani, fără acte. Este arestat pentru vagabondaj. Poliţia îl trece -clandestin peste graniţă, ca să scape de el. Altă ţară, o j nouă arestare, o nouă frontieră. Fără acte de identitate, -nici o posibilitate de trai. Fuga sa continuă nu avea, evi- j dent, decît o singură ieşire : moartea. Cartea aceasta mi-a | făcut mult rău. 1 Anchetatorul nu se putea mulţumi cu răspunsurile \ mele. Nici o mărturisire, nici o informaţie. Trebuia să-şi I manifeste, totuşi, autoritatea. După două săptămîni mi-a j tăiat duşul zilnic. Era o lovitură grea. Cînd mă întorceam 1 de la closet, trebuia să mă spăl în chiuveta din micul | vestibul. Pe mîini, pe faţă. Bar restul ? L-am rugat pe 3 paznic să mă lase singură cîteva clipe. Era paznicul tî- j năr din prima zi. M-am spălat în grabă, fără să mă gin- j dese să supraveghez uşa. De altfel, nu era uşor să mă spăl fără a mă dezbrăca. După vreo zece zile am văzut f deodată uşa întredeschisă. Mi-am coborît fusta şi m-am întors iute în celulă. A încercat să intre după mine. I-am dat un brînci şi nu a îndrăznit să insiste. A în- 138 chis uşa, şoptindu-mi că va veni noaptea următoare să „stea de vorbă“ cu mine. Din pricina lui, m-am hotărît, în sfîrşit, să răspund chemării vecinului meu din stingă. La 50 de centimetri de la podea, de-a lungul zidului din faţa uşii, trecea din celulă în celulă o ţeavă de încălzire. Gaura prin care pătrundea în zid era un pic mai mare decît ţeava. Zidul era destul de subţire, o voce care şoptea de cealaltă parte a zidului, lingă ţeavă, putea fi perfect auzită. Trei zile după ce sosisem, o întrebare mi-a ajuns clară prin zid. „Cine eşti ?“ M-am ridicat imediat şi am găsit locul de unde venea vocea care-şi repeta întrebarea. Vocea am recunoscut-o imediat. Vocea lui Herbert Zilber. îl cunoşteam de multă vreme. îi făcusem chiar nişte servicii importante. Dar nu-1 considerasem niciodată un „prieten". Genul său de inteligenţă, înfumurarea, modul lui repezit de exprimare, corpul grăsulîu, şuviţa de pe frunte, încontinuu înfăşurată în jurul arătătorului, totul îmi inspira un fel de antipatie. încercam să mi-o ascund, pentru că era evreu. Din pricina rasismului este uneori greu să ai un comportament firesc cu anumiţi evrei. După mesajul trimis de soţia lui Pătrăşcanu, urmat atit de repede de trimiterea mea la închisoare, mi-a intrat în cap o convingere superstiţioasă. Eram sigură, că răspunzîndu-i, îmi atrăgeam noi neplăceri. N-am răspuns, ded, la întrebarea lui. De atunci continua să mă enerveze în fiecare seară. Ameninţarea paznicului m-a împins spre perete. Am început prin a-mi da un nume fals. Dar şi el mă recunoscuse. Să mai insist în prefăcătorie ar fi fost ridicol. El a fost primul arestat dintre noi. Cu cîteva luni înaintea noastră. Mi-a spus că slăbise mult şi că Lucreţiu Pătrăşcanu fusese mult prea naiv. Că eu nu aveam de ce să mă tem. Ce puteau „ei“ să-mi reproşeze ? Nimic. Mai ales, să nu mă las intimidată. Ei ar profita de slăbiciunea mea, ca să mă facă să recunosc orice. Cinci ani mai tîrziu, „ei“ reuşiseră în parte, dar numai pentru că acest om le dăduse un scenariu imaginar, în care îmi rezervase un rol. Rolul cel mare. Rolul spioanei. Mai îmi dădu im sfat. Să plîng. îl învăţase un ţăran bătrîn, cu care împărţise pentru vum timp celula că, plîn-gînd, te uşurezi. Dar discuţia cu el nu mă uşura deloc. 139 Dimpotrivă. I-am povestit întîmplarea cu paznicul, ru-gindu-1 să intervină, bătând tare în uşă dacâ-1 va auzi pe paznic intrând în celula mea. M-am întins pe pat fără să adorm. în toiul nopţii am auzit un pas furişat. Cheia a intrat încetişor în broască. Aşteptam. încordată, gata să urlu. Cu atit mai rău pentru el. Dar ce altceva puteam face ? Un zgomot oarecare, o chemare sau poate propria lui frică l-a împiedicat să răsucească cheia. A tras-o înapoi, uşurel şi dus a fost. Nu l-am revăzut decît după şase ani, cînd a intrat într-o noapte în celula mea. Nici măcar nu l-aş fi recunoscut dacă el însuşi nu mi-ar fi amintit trecutul. Am mai trăit acolo un moment tare neplăcut. Era într-o după-amiază. Bătusem în uşă ca să fiu dusă la closet. Nimeni nu mă auzise. Am continuat să bat. In zadar. Mai bine de o oră a trecut aşa, într-o încordare din ce îri ce mai urgentă şi mai dureroasă. Ce să fao ? Nemaiputînd răbda, mi-a venit o idee stupidă. Am scos vata care umplea umerii pardesiului meu şi m-am hotărî t să urinez pe ea, crezînd că va fi suficient de absorbantă. Nu a fost. Nenorocirea se întîmplase. O baltă de urină pe jos. Un spaţiu închis, sufocant. Un ciment zgrunţuros şi plin de praf. O femeie la capătul disperării şi o baltă de urină. Cine ar fi putut atunci să-şi închipuie un tablou de un realism mai stalinist ? Am luat cu amîndouă mâinile vatelina murdară şi ridicîndu-mă pe vîrful picioarelor, ca să ajung la fereastră, am stors-o pe fîşia de iarbă. Ştergînd şi storcind, am continuat operaţia cu frica de a fi zărită de cineva care ar fi putut trece prin curte, prin faţa ferestrei. Mîinile îmi erau murdare. Nu aveam apă. Credeam că am ajuns la culmea dezgustului. Dar nu era decît propria mea urină. Mai tîrziu, mîinile mele a trebuit să mi le vîr în urina altora. Dar, culmea oribilului nu va fi nicicând atinsă. Oamenii sînt inteligenţi. Sînt plini de imaginaţie. Vor putea întotdeauna să facă încă şi mai bine pentru a împinge din ce în ce mai departe hotarele răului. înainte de a părăsi această închisoare, trebuie să mai spun şi foamea. Mîncasem foarte puţin în cele trei palate în care locuisem înainte. Dar puţinul pe care-1 mîncasem fusese hrănitor. Lapte, unt, carne, legume, fructe. Ceea ce îmi dădeau acum nu conţinea nimic, de- 140 oarece nu se schimbase cu nimic conţinutul primei gamele. Schimbarea s-a făcut, însă, în mine. Lipsei de poftă de mîncare îi urmă lipsa de mîncare şi... foamea. Aceeaşi supă, de nemîncat în prima zi, ajunsesem s-o aştept cu nerăbdare şi s-o găsesc gustoasă. Mazării uscate îi număram boabele, înainte de a începe să le mănînc. Uneori, erau cincisprezece, alteori şi mai multe. Ce bogăţie ! Toate poveştile cu conţinut moral din copilărie sînt adevărate. Şi toate proverbele. într-adevăr, îmi era foarte foame. Labirint de culoare. Tavane joase. Ţevi de toate mărimile. Haită de şobolani fugărindu-se de-a lungul acestor ţevi. Rare becuri amărîte. Lumină stinsă, prelungindu-se pe ziduri crăpate. Gaură întunecată a celulei. Părere de lumină 'trecînd prin ferăstruica pătrată de deasupra uşii. Atmosferă ceţoasă. Scîrţîitul cimentului sfărîmat sub paşi. Pat de fier. Cearceaf de o culoare mai mult decît îndoielnică. Pătura, ca o tablă. Era o foarte veche închisoare. Ajunsesem în plină noapte. La patru dimineaţa, un paznic plimbă un baston de-a lungul celulelor, făcînd să răsune cu putere grilajele uşilor. Semnalul de sculare. Semnalul programului. Pînă să-mi vină rîndul, am auzit multă vreme paşii şovăitori de deţinuţi, tîrîndu-se de-a lungul culoarelor, trecînd prin faţa celulei mele. Uneori, o bufnitură. Cădea un om. O epavă care nici nu se mai putea tîrî. Era o foarte veche închisoare de tortură şi de moarte. Dar, surpriză. Supa, hrănitoare. Caldă, deasă, plină de varză, de morcovi, de cartofi, de roşii, cu adevărat o supă bună. Uneori, găseam în gamelă şi o bucăţică de zgîrci. Dinţii mei nu o puteau mesteca, dar o ţineam în gură şi o sugeam îndelung. Closetele erau murdare. în chip de hîrtie igienică, o grămadă de hîrţoage scoase din uz. Vechea denumire a oraşelor şT satelor din ţară. Căzută la rebut din pricina cîtorva zeci de localităţi ce purtau numele membrilor familiei regale sau a unor boieri, proprietari de pămînturi şi sate. Dar marea majoritate a comunelor, a tîrgurilor şi cătunelor purtau foarte frumoase nume arhaice. Cu diferitele lor sonorităţi regionale, aceste nume puteau fi 141 recitite ca nişte poezii. Furam pagini pe care ie ascundeam sub saltea. Aceste cărţi au fost pentru mine adevărate comori. Din cartonul suplu al coperţilor mi-am făcut o pereche de cărţi de joc. Mari dt nişte timbre, cincizeci şi două de cărţi desenate cu vîrful ars al chibriturilor, muiat în salivă. Culcată pe pat, sprijinită, cînd pe un cot, cînd pe altul, trebuia să mă aplec peste joc pentru a deosebi palidele urme cenuşii în întunericul celulei. Nu mai îmi amintesc ţigările dar, pesemne, le primeam, din moment ce aveam chibrituri. Pe nişte bucăţele de hîrtie am desenat un bătrinel în mal multe situaţii comice. El şi cocoşul lui erau eroii unei poveşti pentru copii, pe care am nâscodt-o pe măsură ce desenam. In care povesteam întîmplările caraghioase ale unui ţăran bătrîn, care se ducea la tîrg cu prietenul lui, cocoşul. Paznicii nu mă prea supravegheau. Nu cred că nu mă vedeau desenând sau întinzînd pasenţe cu perechea mea de cărţi de joc. Dar, pesemne, nu-i interesa. Pentru ei eram cu totul lipsită de importanţă. Nu anchete. Nu plângeri. Stăteam cuminte în cuşca mea. Nu plictiseam pe nimeni. Nu băteam niciodată în uşă. Pentru că cel mai mare bine pe care mi l-au făcut aceste cărţi de joc a fost prozaic, banal şi esenţial. Dintr-o copertă de carton subţire făcusem un cornet. Un simplu cornet menţinut închis cu un chibrit. De ce ? Ca să rezolve problema apăsătoare a evacuării lichidelor şi îi găsisem o soluţie foarte simplă. Pe jos, între capul patului şi peretele din fund descoperisem o gură de canal. Un capac gros de fontă care, de obicei, are un inel la centru. Din fericire, capacul meu avea o gaură în loc de inel. Mare cît o monedă de un leu. Orificiul mi-a dat ideea unui closet la domiciliu. Dar mai funcţiona oare canalizarea? N-o fi oare complet înfundată? Nu vroiam să risc o nouă inundaţie. Trebuia să sondez terenul. Deci, îmi trebuia o sondă. Hotărîsem să mă mulţumesc cu doi metri adîncime. Am tras un fir de aţă din marginea zdrenţuită a cearceafului. Drept greutate i-am legat la un capăt o bucăţică de ciment căzută din zid. Am dat drumul celor doi metri de sondă să alunece încet prin gaură. Nici o oprire şi finii s-a întors uscat. Era perfect. In loc să mai bat în uşă, să chem paznioul şi să aştept să bine-voiască să mă ducă la closet, treceam în spatele patului. 142 Potriveam cornetul în gaură şi mă ghemuiam, avînd o singură grijă : să ochesc bine. în întunericul acestui ca°-păt de celulă, nici un risc de a fi surprinsă. Ascundeam cornetul sub pat, agăţat de una din barele de fier ale somierei. Eram foarte murdară. în timpul celor două-trei minute al duşului de sîmbătă, n-aveam timp decît să mă moi. Săpunul, prea tare, nu putea fi folosit. Nu se topea. Din fericire, nu puteam să-mi văd murdăria. Ca să văd cit de negre îmi erau unghiile, trebuia să-mi ridic braţele şlit de sus, incit mîinile să-mi ajungă la acea lumină palidă care intra oblic în celulă şi se pierdea pe tavan. Coatele mi se acopereau, încetul cu încetul cu o crustă tare. întoarsă acasă, prima baie caldă a făcut-o să dispară. Nu era decît o coajă de jeg. încerc, fără rezultat, să mai îmi amintesc şi altceva. Ştiu că am trăit mai bine de o lună în această cenuşă. Privesc perechea de cărţi de joc. Fragmentele de desene. închid ochii. Văd şobolanii. Aud zgomotul băţului de-a lungul barelor de fier, însă pe mine nu mă văd. Gîndurile mele, temerile mele, nu le mai regăsesc. Ca şi cum nimic din tot ce se întîmplase nu ar fi fost adevărat Ca şi cînd, odată, cineva mi le-ar fi povestit. Ca şi cum le-aş fi citit într-o carte. Ca şi cum, în această închisoare, n-ar fi fost închis decît un trup. Fără memorie. Fără trecut. Fără suflet. într-o seară, destul de tîrziu, mă scot din celulă. Urcăm scara. Treceam de-a lungul culoarelor. Deodată, simt aer curat. Văd lumini. Un birou. Un bărbat. îl recunosc pe anchetatorul din închisoarea precedentă. Mă priveşte politicos. îmi pune cîteva întrebări. Apoi spune cîteva cuvinte şi din momentul acela mă regăsesc. Trăiesc din nou. îmi simt iar sîngele. îmi simt iar inima. Ca o adiere fierbinte. O tresărire a întregii mele fiinţe. Mă reped spre el. Vreau să-i mulţumesc. Da. Să-i mulţumesc de a-mi fi spus : „Sînteţi liberă !“. Omul acela nu mai era anchetatorul. Temnicerul. Era forţa. Puterea. Stăpînul destinului. Şi inima mea era plină de recunoştinţă pentru acest stăpîn al răului care uni ,,dăruia“ libertatea. Atît de mult, în timpul celor şase luni, înaintea acestor şase luni, în timpul războiului. după război, se pervertise în mine, în noi, noţiunea de drept, de bine şi de rău. Satan avea în puterea lui 143 pămintul. Răul era recunoscut ca stăpîn al lumii şi Satan era om. Un paznic m-a condus la grefă. Cineva mi-a dat să semnez ceva. Am cerut să mă întorc pentru o clipă în celulă, să-mi iau lucrurile. Mi-am scos din ascunzătoarea de sub saltea jocul de cărţi şi desenele. Paznicul m-a lăsat să le iau. Sînt afară. în noapte. Dar de ce nu sînt singură ? De ce merge omul acesta lîngă mine ? La marginea trotuarului, o maşină mare, neagră. De ce mă invită să urc în ea ? în spatele meu, totuşi, poarta închisorii s-a închis. Nu mă voi urca în maşină. Anchetatorul mi-a spus-o. Sînt liberă. Unde vrea «ă mă ducă acest om ? Mă convinge greu. Se pare că nu mă pot arăta în lume aşa cum sînt. Că ar fi mai bine să nu risc de a avea nişte întîlniri neplăcute. In fine, el a primit ordinul să mă conducă acasă cu maşina şl trebuie, şi eu şi el, să executăm ordinele primite. Acasă ? Care casă ? Fusesem arestată în aprilie. Hram în octombrie. Mai am vreo casă ? Dau adresa părinţilor mei. Scrutînd întunericul, cu faţa lipită de geam, urmăresc cu înfrigurare traseul maşinii. Direcţia luată este, intr-adevăr, cea bună. Dar numai după ai treilea colţ de stradă mă înăbuşe bucuria siguranţei. Ştiu că la capătul acestor străzi ale copilăriei mă reîntorc acasă. Eram în octombrie 1948. Am fost. din nou arestată la 17 ianuarie 1950, Libertatea mea durase cincisprezece luni. ! i PARTEA A TREIA Penitenciarul CAPITOLUL 6 DUMBRĂVENI Prima zi de penitenciar — 15 aprilie 1954. Maşina goneşte demult. De ore întregi. In spaţiul strimt, destinat unei singure persoane, lipite una de alta, o ascult vorbind. Debitul ei este nervos, grăbit. De ani de zile, ca şi mine, ea nu a mai adresat un cuvînt vreunei fiinţe omeneşti. La proces, o zărisem. Ascultasem acuzaţiile procurorului. Nu fusese condamnată decît la opt ani. Deci, nevinovăţia în persoană. Echivalentul unui premiu de virtute. Ultimele trei zile le-am trăit într~o stare totală de inconştienţă. La 12 aprilie, pe la orele şase, fusesem tî-rîtă într-un birou. Unul din cei trei ofiţeri prezenţi mi-a comunicat Condamnarea. Doisprezece ani de muncă silnică pentru crimă de înaltă trădare, zece ani pentru activitate contrarevoluţionară... Douăzeci şi doi de ani ? Lovitura era mortală. Nu am leşinat niciodată şi îmi pare rău. Aş fi cîştigat cî-teva minute de amnezie. Dar am simţit cum îmi tremură picioarele. Procurorul s-a grăbit să-mi explice logea cu multă bunăvoinţă. Legea, cu aceeaşi bunăvoinţă, mă scutea de pedeapsa mai mică şi ţinea seama şi de anii de anchetă. Deci, încheie el, nu vă mai rămîne de executat decît şapte ani de pedeapsă. O nimica toată ! Mai îmi spune că la penitenciar voi avea tovarăşe, şi de lucru, „în specialitatea meaw. Dimineaţa, în zori, m-au urcat într-o dubă. Un culoar strimt central, mărginit de cabine minuscule. Fără îndoială, tot procesul nostru se afla acolo. Am pomit spre penitenciar. Simţeam foarte aproape prezenţa lui Harry. Nu cunoşteam decît condamnarea mea şi acum pe cea a femeii din dubă. Dar nu pe celelalte. Cum aş fi putut să 145 ştiu că nu mai eram, din păcate, cu toţii in dubă. Unul dintre noi nu mai era în viaţă. Fusese eliberat... definitiv (Lucreţiu Pătrăşeanu). Din lipsă de spaţiu, mă înghesuiseră lingă femeie. In întuneric, înspăimîntată de brusca prăvălire a unui corp străin peste trupul ei, scosese un strigăt sfîşietor. Acum era mulţumită de a nu mai fi singură. Şi ea făcuse poezii. Mi-a recitat copilăria, casa părintească, părinţii, fraţii. Mi-a vorbit despre proces. Acuzaţiile au fost false, mi-a spus ea cu calm. Dar partidul nu se înşeală niciodată A avut, fără nici o umbră de îndoială, motive pe care noi nu le putem înţelege. De altfel, ea, personal, nu se simte întru totul nevinovată. A îndrăznit să se îndoiască de partid. Este, deci, vinovată, măcar cu gîndul. Din pricina dispariţiei soţului ei. Nu ştie nimic de el. Crede că se află în Siberia. Dar ei i s-a dat timp de gîndire. Pentru a înţelege. Şi ea a înţeles. Partidul e cel care a avut dreptate, iar soţul ei, nu. Ea însăşi a fost influenţată de el. A meritat cei opt ani de închisoare la care a fost condamnată. Mi-a mai spus, în sfîrşit, că suferinţa ei, fetiţa lăsată la voia întîmplării, pierderea soţului, nu atîmau prea greu în faţa celui mai mare dezastru, ireparabila catastrofă, negrăita suferinţă, dispariţia tovarăşului Stalin ! De necrezut! Stalin mort? Da. In 1953, şi de cînd a-flase nenorocirea era nemîngîiatâ. Adoraţia ei mistică o recunoşteam cu groază. Era isteria femeilor germane, ri-dicînd altare lui Hitler. Această femeie nu este demnă de milă. Dimpotrivă. Contactul ei îmi produce un soi de scîrbâ, dar nu am loc să mă dau înapoi. Şi sînt silită să simt lipit de al meu, trupul ei înfiorat de o dementă iubire. Poate că este nebună. Cu adevărat nebună. De altfel, şi ea o spune. Pretinde că nu a putut suporta singurătatea sexuală. Povesteşte crizele ei de nervi. încercarea de a se sinucide. Prin sufocare. Şi-a îndesat în gît toată vatelina de la umerii paltonului. Un paznic a intervenit la timp. A fost salvată, apoi insultată şi, în cele din urmă, pedepsită. Spre prînz, maşina se opreşte. Una după alta, la intervale scurte, uşile se deschid şi se închid. Soseşte rîn-dul nostru. Ne spun să coborîm. Un podiş întins şi pustiu. Simţisem de mai multă vreme că maşina urcă. Un cer-posomorît de aprilie friguros. O grămadă de pietre. Cî-teva tufe rare. Nici o frunză, încă. Dar vreo zece miliţi- 146 eni cu puştile în mîini. Cu ţevile îndreptate spre două femei cu ochii orbiţi de lumină, ou picioarele tremurînde. în faţa şi în spatele dubei — două maşini militare cu soldaţi înarmaţi. Chiar într-atît le este frică de noi ? Pot, în sfîrşit, s-o văd. Să-i văd slăbiciunea. Amărî-tul palton negru. Mîna descărnată care-1 strînge pe pieptul supt, căutînd să ascundă sînii dezgoliţi de zdrenţele bluzei. Şuviţele de păr cărunt, iar pe chipul ei alb ca varul, reflectată frica mea. Locul părea bine ales pentru o execuţie discretă. îi privim pe oameni. Oamenii aceia ne privesc. în cele din urmă, imul dintre ei rupe tăcerea. — Faceţi-vă nevoile ! — Ce nevoi ? Ne-o spune fără nici o sfială. Foarte bine. Dar... unde ? Aici ! Să se întoarcă cu spatele. Nu. La urma urmelor, mie îmi este tot una. îmi daiu jos cît mai discret posibil chiloţii, ghemuindU-mă. Un fir de lichid alunecă printre pietre şi se pierde în iarba rară. Mă ridic. Ea stă nemişcată. Cu ochii îngroziţi. Cu chipul acoperit de ochii ei îngroziţi. — Nu ai nevoie ? — Ba da. Dar... nu pot. Nu pot în faţa lor. — Ba poţi. Trebuie să poţi. Mai tîrziu va fi prea tîr-ziu. Trec în faţa ei. Chiar lîngă ei. Aşa, măcar ea nu-i mai vede. Dar eu nu mă pot uita la chipul ei. întorc capul. Pe aripa maşinii, una din aceste aparente făpturi omeneşti pusese o jumătate de pîine albă şi o bucată de brînză. Mulţumit, mesteca. La picioarele mele un gîi-gîit. Un al doilea fir de lichid înaintează încet spre cizmele lui. Plecăm. în cabină, întuneric beznă. Există totuşi o deschidere mică, dar este acoperită cu lamele de tablă suprapuse. De frig însă nu ne apăra. Ea continua să vorbească. Cu nervozitate. După sunetele de afară, treceam prin sate. Apoi, un oraş. O a doua oprire. Toate uşile din dubă se deschid, afară de a noastră. îi coboară pe bărbaţi. Femeia spune că după timpul care s-a scurs trebuie să fim la penitenciarul din Aiud. Este foarte dezamăgită, îşi închipuise că vom fi cu toţii împreună. Bărbaţi şi femei. Ca în U.R.S.S., spune ea cu nostalgie. Mai înainte ini descrisese cu de-amănuntul farmecul noii noastre 147 « vieţi. Vom putea, în sfîrşit, să avem grijă de „bărbaţii noştri". Să le spălăm rufele. Să le cârpim ciorapii. Să avem o viaţă culturală. Să ţinem conferinţe. Să organizăm chiar spectacole. Fiecare dintre noi, pe rînd, profesor şi elev. Îşi închipuise o grămadă de lucruri. Se înşelase puţin. Nu-i de mirare. Eră 0 comunistă militantă. Stalinistă. Dar nu fusese niciodată în U.R.S.S. Singura ei experienţă, cîteva luni de închisoare sub vechiul regim. Mai avea multe de învăţat. Deschid acum uşa noastră. Ne coboară. O curte pătrată. O clădire înaltă. Ferestre zăbrelite. Urcăm într-o maşină militară. Lingă şofer. Ne leagă la ochi. Sînt aşezată lingă uşă. Femeia, Intre mine şi şofer. în spate, un miliţian înarmat. Plecăm. Tot ridiclndu-mi sprâncenele şi strîmbîndu-mă, reuşesc să ridic puţin legătura de pe ochi. Cu colţul ochiului văd defilînd nişte cîmpuri noroioase. Casele unul sat Plouă. Faptul că văd nu mă lămureşte în privinţa destinaţiei noastre, dar am satisfacţia de a le păcăli supravegherea. Amarnică satisfacţie, căci vederea acestor sate mizere, înecate în aburii umezi, nu face decît să-mi adîncească propria mea mizerie. A treia oprire. O poartă mare scîrţîie şi, în timp ce roţile ne zdruncină pe un prag, un clopot bate grăbit, spărgînd liniştea. O curte mare. La stînga, clădiri joase, fără îndoială dependinţe, se cuibăresc sul) acoperişuri de ţiglă. Maşina s-a oprit în faţa clădirii nuiri din dreapta. Urcăm cu greu cele cîteva trepte de piatră. Ne aflăm în-tr-una din numeroasele închisori construite de împărăteasa Maria Tereza de Austria în această provincie românească* care lupta cu disperare să-şi redobîndească libertatea. O închisoare bâtrinâ. Cîţl revoltaţi vor fi călcat pe aceste pietre pentru a le fi tocit într-atîta marginile ? Pentru a le fl făcut atîta de netede şi oblice şi atît de alunecoase sub paşii noştri poticniţi ? De oboseală. De frig. Poate şi de foame. Nici nu băusem, nici nu mîncasem toată ziua. Sîntem obosite, fără margini de obosite. Această închisoare ne sperie. Viaţa care ne aşteaptă aici ne sperie. Nu slntem dccît două poveri inutile şi vrednice de dispreţ. Dincolo de scări, un vast spaţiu închis. Sala centrală a închisorii. Foarte sus, deasupra capetelor noastre, tavanul. De jur-împrejur, la cele două etaje, un grilaj scund mărgineşte culoarele pe care se înşiră uşile celule- 148 lor. De la amîndouă etajele, agăţate de aceste grilaje atârnă giulgiurile tuturor fantomelor din lume. Din cauza ploii, cearceafurile au fost puse aici la uscat. Podeaua sălii este cenuşie. Ciment. De jur-împrejur, de-a lungul celulelor, o fişie de aproape un metru a fost vopsită în negru. între negru şi Imensul cenuşiu, o linie de un alb de cretă. Urcăm la primul etaj. Aceleaşi trepte tocite. Intrăm într-o încăpere mare. Îngheţatei. Goală, în afara cîtorva zeci de saltele îngrămădite în-tr-un colţ şi de o masă lungă. Miliţianca care ne conduce este tînără, aproape frumoasă. Fără a ne adresa vreun cuvînt, ne lasă acolo, iese, răsuceşte cheia. E Irig E întuneric. Femeia se bucură că nu au lăsat-o singură. Cu mine se simte mai liniştită. Crizele ei de nervi se datorau singurătăţii. E mulţumită că sîntem împreună. Mi-o spune. Nu ar fi trebuit să mi-o spună cu glas tare. Diavolul nu trebuie niciodată ispitit. Uşa se deschide din nou şi rămîn singură. Nu o voi mai vedea niciodată, dar ştiu că este în viaţă. în tot timpul anului petrecut aici, i-am auzit adesea strigătele şi paşii, bătătorind cu furie podeaua. Amîndouă fusesem condamnate la muncă silnică. De fapt, dacă pentru mine însemna numai singurătate totală, pentru ea era o făţişă condamnare la pierderea minţii. Dar încă nu ştiam că procurorul mă min-ţise. Deocamdată, ştiam doar că ajunsesem într-un penitenciar. într-un penitenciar nu stai singur. Femei, sînt multe aici. O dovedeau mulţimea de cearceafuri şi mulţimea de cămăşi atîrnate la uscat. Abia sosisem. Mîine totul va fi mai bine. Gălăgie pe culoar. Aud paşii femeilor ieşind din celule. Le aud vocile zgomotoase. Mîine voi fi cu ele. Perspectiva nu e lipsită de o oarecare nelinişte. Prea multă vreme am stat singură. Simt că m-am sălbăticit puţin. Ca să le aud mai bine, mi-am lipit urechea de uşă. Trei lovituri scurte mă fac să tresar, speriată. O voce mă întreba : „Cine eşti ?“ îmi şoptesc numele. Cea care a vorbit se îndepărtează în fugă. După cîteva clipe se întoarce. — Mai multe femei de aici te cunosc. Micaela Ca-targi te sărută. Dorina Potîrcă a plecat de ourînd. Ca şi Măriuca Vulcănescu. Mîine vei fi cu noi. Ai să vezi. Cele mai multe dintre femei sînt cumsecade. Regimul nu-ţ prea sever. 149 — Cine eşti ? — Eu ? Adriana Reininger ! Vrei să mă vezi ? Deschide vizeta. îmi lipesc un ochi de gaura rotundă. Ea s-a îndepărtat puţin. Văd o frumoasă faţă ovală. Doi minunaţi ochi verzi. îmi zîmbeşte. Este fermecătoare. — Fumezi ? Da ? Aşteaptă ! Se îndepărtează. Se întoarce. Strecoară pe sub uşă două ţigări. Nu mai are timp să-mi dea şi chibriturile. O voce bombăne : — Ce faci acolo ? — Nimic, domnişoară. Tocmai mă duceam la closet. Miliţianca deschide uşa. Ţigările erau deja ascunse în buzunarul paltonului, iar eu sînt departe de uşă. A venit să-mi aducă o gamelă cu fiertură de arpacaş şi o lingură. Mi-a spus să iau o saltea şi să mă culc. Nu pot să înghit boabele prea tari. Prefer să mă culc. Iau o saltea. O pun pe jos în mijlocul sălii. Uşa se deshide din nou. Ce mai vor de la mine ? De data aceasta, o întreagă trupă de miliţieni şi miliţience năvălesc în sală. Unul din trupă, în uniformă de ofiţer, îmi spune ceva. Nu înţeleg ce-mi spune, dar mi-au şi întors spatele şi uşa s-a şi închis în urma lor. Se deschid o grămadă de uşi, se închid, cizmele coboară scara cu zgomot. Gata. Noaptea, prima mea noapte de penitenciar a început. Mă culc pe salteaua de pale, murdară şi aproape goală. Mă acopăr cu haina.de blană. Cu blana spre mine. Ţine mai cald. Odată am avut părinţi. Am avut surori. Prieteni. O casă. Un pat. Am avut cerul şl soarele, apa şi pîinea. Pă-mintul întreg. Azi nu mai am nimic. Nimic, în afară de o haină de blană. Draga mea haină de blană, te iubesc. Tu îmi ţii cald. Tu mă mîngîi. Blana ta păstrează căldura turmei. Mireazma păşunilor. Eşti singurul meu bun. Singurul meu prieten. Nu trebuie să mă mai gîndesc decît la acei care nu au nici măcar o haină de iarnă, care să le ţină de cald şi la trup şi la suflet. A 2-a zi de penitenciar — 16 aprilie 1954. A doua zi de dimineaţă o altă miliţiancâ mă duce într-o altă aripă a închisorii. Ca să ajungem, traversăm curtea. Cu excepţia infirmeriei, aceste două noi etaje sînt complet 150 goale. La primul etaj se deschide uşa unei celule mari, ai cărei pereţi fuseseră daţi de curând cu var. Mirosul este încă puternic şi podeaua încă nespălată. Acoperită cu var şi gunoaie. O saltea zace pe jos în mijlocul încăperii. Tinetă. Sobă de fontă. Frig. O cană mare cu apă. O fereastră şi paşii miliţiencei, care se pierd de-a lungul culoarului. Eram din nou singură. Singură, la penitenciar ! Singură, cu mîinile tot goale. Pierdute speranţele. Şapte ani. Şapte ani întregi. Neînduplecaţi. înaintea mea, amuţite întrebările, moarte răspunsurile. Totul fusese spus. în picioare, în faţa ferestrei, gîndurile mi se depănau cu încetineală. Ou greutate. Şocul condamnării fusese prea neaşteptat. Nu eram încă în stare să reacţionez. Totuşi, încet, încet, ochii mei începuseră să perceapă maşina] spaţiul care se desfăşura înaintea ochilor mei. Fereastra, o fereastră obişnuită, îmi ajunge pînă la talie. Dincolo de ea, o a doua curte, tot atît de mare ca şi cealaltă. în mijlocul curţii, o veche şi frumoasă fîntînă cu roată. Lîngă fîntînă, patru jgheaburi lungi din lemn. La stingă mea, închisoarea principală. în faţa mea, în fundul curţii, dincolo de zidurile înalte, acoperişurile oraşului. Cocoţată pe zid, ghereta plantonului de pază. Puteam să văd întregul zid al închisorii principale şi colţul clădirii. Mai aproape de mine, la fiecare etaj, vedeam de ia ■ fereastră mea numai două ferestruici pătrate, fără îndoială, closetele. Toate aceste amănunte au fost importante pentru mine în tot timpul celor două săptămîni petrecute în această celulă. întregul meu interes, întreaga mea atenţie s-au concentrat pe o curte de puşcărie. Mi-am amintit ţigările. Le-am ascuns intr-un colţ al camerei, punîndu-le chiar pe podea, de-a lungul peretelui. Mă1 depărtasem de fereastră doar de cîteva clipe. De Unde ieşiseră toate aceste cerşetoare în zdrenţe ? Aceste ţigănci ou largi fuste înflorate. Vreo douăzeci de femei erau acum in curte. Unele umpleau coveţile cu apă. Celelalte aduceau coşuri pline cu rufe murdare. Şi zgomotul vocildr lor răguşite urca pînă lă mine. Din păcate, nu le vedeam prea bine. Fără ochelari vedeam ca prin ceaţă. Nu reuşeam să le deosebesc trăsăturile feţei. Degeaba îmi mijeam ochii, trăgînd cit mai mult posibil cu degetele coada ochilor. Vedeam, astfel, ceva mai bine, 151 după scurt timp ochii începeau să mă doară. Totuşi, tare aş fi dorit să le văd mai bine. Pentru a mă lămuri. Oare cine erau femeile acestea jalnice ? Deţinute politice în zdrenţe sau mai degrabă nişte zdrenţe umane ? Hoaţe ? Prostituate ? Şi, deodată, mi-am auzit numele. Ca un fel de strigăt şoptit. Cum chemarea se repeta, mi-am dat seama că venea de la una din ferestruicile de la primul etaj al închisorii pentru femei. Fereastra fiind în umbră, mai curînd am bănuit decît am văzut pata albă a unui chip. — Mă auzi ? Da ? Sînt eu, Adriana. — Sînt încă singură. — Ai răbdare. Cîteodată se întîmplă şi aşa. Cîteva zile de carantină. Am întrebat-o dacă femeile care spălau rufele erau deţinute politice. Izbucni în ris. Nu. Erau drept comun. Politicele, neavînd voie să lucreze, dreptul comun făcea în locul lor muncile necesare. — Atenţie ! Vine ! Te sărutăm. Pe mîine ! A fost cea de a doua noastră întîlnire. A treia a avut loc după opt ani. După eliberarea mea. Aflase că mă întorsesem acasă şi a venit să mă vadă. Cîteva luni mai tîr-ziu părăsea ţara pentru totdeauna. — «Fii binecuvântată, Adriana !“ Mi-ar place să ştiu că este fericită. Au trecut mulţi ani de la întîlnirea noastră. Nu mai este tînără. Dar sub pleoapele mele închise, îşi va păstra întotdeauna frumuseţea şi surîsul luminos. Acest scurt dialog îmi redase puţină speranţă şi linişte. începusem o legătură prietenească. încă puţină răbdare. Pe la prânz, un miliţian mi-a adus într-o gamelă puţin terci. Foarte puţin. Mi-a arătat pe culoar locul unde se goleşte tineta. Mă spălasem sumar deasupra tinetei cu apă din cană. Tineta era, deci, destul de grea. Am reuşit, totuşi, s-o duc şi s-o golesc. Ceva mai tîrziu am avut vizita unui ofiţer tînăr, însoţit de doi miliţieni. Ofiţerul politic al închisorii. Am aflat mai târziu că femeile îl porecliseră „II duce“. Era înalt, frumps, autoritar, dar drept. Mi-au trebuit cîteva zile ca să cunosc obiceiurile locului. în fiecare dimineaţă şi seară, comandantul sau ajutorul lui, urmat de o întreagă trupă de miliţieni din paza de zi şi de noapte, făcea inspecţia oficială a celulelor. Ui 152 Le numeau „deschiderea44 şi „închiderea44. După vizita de seară, nici un miliţian nu mai avea voie să intre în celule. Clopotul pe care-1 auzisem la sosirea noastră, mi-au trebuit mai multe zile ca să înţeleg că nu anunţa sosirea unei noi deţinute la penitenciar, ci numai orele de masă. Ducele m-a sfătuit să respect regulamentul, dacă nu voiam să am neplăceri. Cît timp voi mai rămîne singură ? Nici un răspuns. Pe la zece dimineaţa, dreptul comun părăsi curtea. Fireşte, fără ceas nu puteam fixa decît arbitrar orele zilei. După lumină, umbre, clopot şi diferite zgomote. Încetul cu încetul, deprinzîndu-mă cu obiceiurile închisorii, ajunsesem să „simt44 ora exactă cu o diferenţă de cîteva minute. După plecarea dreptului comun, a apărut, la colţul închisorii, un şir lung de femei. Veneau încet, una după alta, în cea mai deplină tăcere. Nu auzeam decît hîrşîitul pietricelelor şi al nisipului şi, uneori, cîte o tuse seacă. Numai dricul lipsea lugubrei procesiuni şerpuind de-a lungul curţii. Nu purtau uniforma de închisoare. îmbrăcămintea le era, în general, întunecată, căci era frig şi hainele lor de iarnă erau negre, gri sau maronii. Ici şi colo, puţin roşu sau verde. După mersul fiecăreia puteam să le stabilesc, oarecum, vîrsta. Tinerele cu mers elastic, cele de vîrstă mijlocie cu pas greoi, cele cîteva în vîrstă, cu pas mic şi şovăitor. Coloana se învîrti de mai multe ori în jurul curţii, apoi. miliţianca, bătînd din mîini, dădu semnalul de plecare. Capul coloanei se îndreptă către trecerea între clădiri şi le-am pierdut din ochi, una după alta. Curînd, o altă procesiune intră în scenă şi mai trecură cîteva pînă la clopotul prinzului. Am aşteptat multă vreme să-mi vină şi mie rîndul. Zadarnic. Rîndul meu nu a venit... După-amiaza a fost mai grea de îndurat. Curtea a rămas goală şi tăcută. Resimţeam fizic acest gol în jurul meu. Nici un sunet nu venea să rupă greutatea tăcerii. După masa de seară, miliţianul a venit să ia gamela goală şi mi-a ordonat să mă culc. Tot fără cearceaf, fără pătură, fără pernă. Tot în frig. Şi mai rău, fără lumină. A 3-a zi de penitenciar — 17 aprilie 1954. Adriana nu m-a chemat astăzi. La prînz au uitat să-mi aducă mîncarea. Am aşteptat multă vreme. Pierzîndu-mi răbda- 153 rea, m-am dus la fereastră şi l-am strigat pe planton. Distanţa era destul de mare. Pînă la urmă m-a auzit. Mi-am primit raţia. E frig. A 4-a zi de penitenciar — 18 aprilie 1954. Poate Adriana a plecat. Mi se pare că astăzi au fost mai puţine femei în curte. S-ar zice că, uneori, una din femei ridică capul spre mine. Poate că una mi-a făcut chiar un mic semn, drept bună ziua. Sau şi-a potrivit numai fularul ? E încă foarte frig. Noaptea suflă vîntul pe sub uşă. A 5-a, 6, 7, a 8-a zi de penitenciar — 22 aprilie 1954. Plouă. Nu au scos pe nimeni la plimbare. Curtea este pustie. Plină de băltoace. Mi-e frig. Poate că toate au plecat. Seara, după închidere, se întoarce un miliţian. In principiu, este interzis. Dar a primit, fără îndoială, ordin de la comandant. îmi spune să ies pe culoar şi să-l ajut să aducă un pat din celula vecină în celula mea. Un pat pentru mine. Acolo, lîngă sobă se află şi un braţ de lemne şi cîţiva coceni de porumb. îmi spune că pot să iau tot şi să-mi fac focul în celulă. „Un foc bun“. O să-mi aducă nişte tăciuni. A spus, într-adevăr, „un foc bun“. Sînt mişcată. Miliţianul se întoarce cu o lopăţică plină de cărbuni aprinşi. îi pune în sobă şi-mi urează noapte bună. Uşa se închide. Sînt singură. Tăciunii devin din ce în ce mai roşii. Soba trage bine. Pe coceni mai sînt cîteva boabe uitate. Le desprind cu grijă, înainte de a pune cocenii pe cărbunii încinşi. Pe deasupra, lemnele. Cocenii se aprind. Lemnele trosnesc. Focul toarce. în genunchi, lîngă foc, pun boabele de porumb în cenuşa caldă. Foarte repede, plesnesc cu zgomot şi se deschid în flori mari albe. împing patul lîngă sobă. Pun salteaua pe pat. Iau una din cele două ţigări. O aprind la cărbuni. Mă aco-per cu haina. Mănînc floricelele. M-am încălzit. Miros de lemn, de porumb, de tutun. Căldură. Fumez. Cărbunii aruncă pe pereţi lumini roşietice. Pot, în sfîrşit, să plîng. A 9-a, a 10-a zi de penitenciar — 24 aprilie 1954. Ducele m-a văzut la fereastră. O deschisesem din pricina soarelui care, în sfîrşit, apăruse. Năvăleşte cu întreaga sa trupă. Cu brutalitate, tutuindu-mă, mă întreabă ce 154 „draeu“ fac la fereastră. Simt că limita este depăşită. Limita răbdării mele. Reuşesc, totuşi, să rostesc cu calm: — Regulamentul acestui penitenciar, pe care, de altfel, nu-1 cunosc, vă dă oare dreptul să-i tutuiţi pe deţinuţii politici ? Şi dacă regulamentul o permite, oare trebuie să vă tutuiesc şi eu ? O clipă rămîne înmărmurit. în spatele lui, miliţienii îşi reţin răsuflarea. — Nu ! Este adevărat că nu am dreptul să vă tutuiesc. Dar nici dumneavoastră nu aveţi dreptul să vă apropiaţi de fereastră. — De ce nu o zidiţi ? A 11-a zi de penitenciar — 25 aprilie 1954. Cu tot soarele, femeile nu mai apar în curte. A 12-a zi de penitenciar — 26 aprilie 1954. Din nou a trebuit să chem plantonul ca să primesc de mîncare. Zilele sînt fără sfîrşit. Caut un subiect pentru o piesă de teatru. Ce să fac ? La ce să mă gîndesc ? Cum să trăiesc ? După-amiază, o miliţiancă vine să mă ia. Coborîm în curte. Sînt emoţionată. N-am să mai fiu singură, deoarece ne îndreptăm spre clădirea cea mare. Intrăm. Traversăm sala cea mare şi deschide o uşă. O cameră mult mai mare decît celelalte celule. Dar, vai, un singur pat, al meu. Marele dreptunghi al ferestrei se află foarte sus. Ca să privesc pe fereastră ar trebui să mă urc pe hîrdăul cu apă, dar miliţianca mă înştiinţează că îmi este interzis. Căci aici, în afară de tinetă, mai am şi un hîrdău mare pentru apă potabilă, cu un capac tot de lemn. Mai am şi o covată mică, în care am să mă spăl şi să-mi spăl rufele. Rufe pe care nu le am. Miliţianca mă mai informează că „programul" se face de două ori pe zi. Trebuie să scot tineta, ca să o golesc şi hîrdăul ca să-l umplu. Tineta şi hîrdăul mi se par foarte grele. Nu prea am multă putere. 155 Pe pat un cearşaf curat şi o pătură din păr de cal. O pernă umplută cu paie, ca şi salteaua. Mai am şi o bancă, un cuier şi o sobă de fontă. în permanenţă la pîndă, atentă la toate zgomotele închisorii, timpul se tîra ceva mai repede. încercam să „văd“ toate zgomotele. Să văd viaţa închisorii. Masa de prînz m-a mirat. Camerele de la parter erau servite primele. Miliţianca îmi întinse o gamelă destul de plină. De la sosirea mea, primul fel care nu a avut timp să se răcească. Am fost mişcată, simţind căldura plăcută a hranei. Eram bolnăvicios de sensibilă. De a fi fost lovită de toţi şi în toate, în mine totul era dureros. Mă simţeam asemeni animalului bătut, care se ascunde, spre a nu mai fi văzut de nimeni. Dar care nu aşteaptă decit sunetul unei voci prietenoase, pentru a se gudura cu frică şi cu speranţă. Gestul cel mai mărunt, zîmbetul cel mai părelnic, mă emoţionau. Pămînt uscat. Crăpat. Pă-mînt mort, năzuind chiar şi la o inconştientă picătură de ploaie. Am privit patul. Cearşaful. Aşteptam cu nerăbdare semnalul culcării. Ca să mă întind pe pat. în sfîrşit ! Mi-am scos repede fusta. Pentru prima oară de cînd mă aflam aici. Şi ciorapii. Dar pătura era aspră, zgîria. A trebuit s-o aşez pe deasupra hainei mele. Din păcate, cum nu reuşeam să mă acoper pe de-a-ntregul cu haina, simţeam contactul neplăcut al păturii pe picioare. Deci, trebuia din nou să mă ghemuiesc. întoreîndu-mă ipe o parte am văzut alergînd de-a lungul zidului ceva mic şi negru. Un şoricel. M-am gîndit că un şoricel este inofensiv şi m-am bucur ut că nu mă vizita un şobolan. Eram aproape adormită cînd inofensivul şoricel s-a căţărat pe patul meu. Asta schimba totul. Devenea serios. Ba, chiar foarte serios, cînd a apărut şi al doilea şoarece. Cum să adorm, cînd (Ştiam că doi şoareci se plimbă pe pătura mea ? Dacă reuşeau să se vîre sub ea ? Dacă le venea cheful să mi se plimbe pe obraz ? Am scuturat pătura. Au dispărut într-o clipită. După cinci minute au reapărut. Mi-era somn. Eram foarte obosită. Colac peste pupăză, nu mai îmi lipseau decît ei, aceşti doi şoricei. Am înnodat cele două capete de sfoară care-mi serveau de şireturi la pantofi. La vechii mei pantofi, pen- 156 tru că, înainte de plecarea spre penitenciar, îmi luaseră înapoi pantofii noi cu care fusesem la proces. Legînd sfoara de unul din pantofi, puteam, din cînd în cînd, să-l ridic şi să-l las să cadă cu zgomot. Dar voiam, totuşi, să dorm. Trebuia să prind şoriceii. Dar cum ? Cu ce ? Mi-am rotit ochii prin cameră. Cu ce ? M-am sculat din pat şi am ridicat hîrdăul de lemn. Da. Fundul hîr-dăului era prins cu cîţiva centimetri mai sus decît baza pereţilor. L-am împins încetişor, încercînd să fac cît mai puţin zgomot cu putinţă, sprijinind un punct al circumferinţei bazei pe şipca care încadra podeaua. Cadrul arvînd doi centimetri înălţime, şoarecii aveau destul loc pentru a se furişa dedesubt. Din păcate, n-aveam nici măcar o firimitură de pîine ca să-i momesc, dar am rămas acolo, nemişcată, lîngă hîrdău, aşteptînd întoarcerea şoriceilor. într-adevăr, după cîteva minute, unul din şoareci îşi făcu apariţia şi plin de încredere, deoarece eu stăteam nemişcată, bietul de el a făcut liniştit înconjurul camerei, pe lîngă pereţi. Ajuns la hîrdău, a şovăit o clipă şi în loc să se întoarcă din drum, s-a prins în cursă. N-am făcut decît să trag brusc hîrdăul, care a căzut pe podea şi sărăcuţul a fost prins. L-am mai auzit o bucată de vreme rozînd lemnul şi văzînd că celălalt şoricel nu se mai întoarce, am putut, în cele din urmă, să dorm. Mi s-a strîns inima a doua zi de dimineaţă, cînd miliţianca a luat pe o lopăţică ghe-muleţul de blană neînsufleţit. Dar cînd s-a făcut seară, am pus iar cursa la loc. De data aceasta, i-am oferit victimei cîteva firimituri. Am pe conştiinţă încă două crime, dar şoareci în pat nu am mai avut. Una dintre miliţience mi-a povestit că femeia cu care sosisem hrănea o întreagă familie de şoareci, cuibăriţi în soba ei. Probabil că nu fusese niciodată ameninţată de anchetatorul ei cu o groapă cu şobolani. A 13-a, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, a 30-a zi de penitenciar — 14 mai 1954. Miliţiencele nu sînt rele. Uneori mai schimbă cîteva cuvinte cu mine. Dimineaţa îmi spun chiar „bună ziua". Pentru prima oară am dreptul la plimbare. Un miliţian vine să mă ia. Sînt obligată să-mi acopăr capul şi faţa cu prosopul. Trec pe sub ferestrele femeilor şi ele nu trebuie să ştie că mă aflu acolo. Ei nu bănuiesc că, încă din 157 prima zi, „poşta“ perfectă a prizonierilor funcţionase. Dar nici eu nu ştiam că femeile care umpleau acum închisoarea nu mai erau cele care se aflau acolo la sosirea mea. Nu am voie să mă plimb decît pe trecerea dintre cele două curţi. Acolo nu-i nici o fereastră indiscretă. Trecerea este mărginită de o fîşie de iarbă verde spre zidul închisorii şi de un trotuar asfaltat, de-a lungul clădirii. Fac vreo zece metri şi mă întorc. Pe lîngă zid. Tot mascată arh traversat curtea, cînd am fost dusă la spălător. Se găsesc acolo mai multe jduşuri şi lungi copaie de lemn. Mi-au dat o bucăţică de săpun negru. Trebuie să-mi ajungă o săptămînă. Mi-au mai dat şi un prosop, o cămaşă militară şi nişte izmene scurte, tot bărbăteşti. Din prima zi am supravegheat vizeta. Nu se deschide decît la intervale foarte rare. Deci, dacă nu-i supăr cu nimic, voi fi lăsată în pace. Aş vrea să pot lucra. Singura ocupaţie posibilă, versurile. Mă gîndesc la un subiect de piesă pentru marionete. Mă plimb prin cameră, reflectînd asupra subiectului. L-am găsit. Nu îmi mai rămîne decît să-l împart în acte şi tablouri. Aproape tot timpul mă plimb prin cameră din pricina patului. O întreagă bătaie de cap. Miliţianca mi-a arătat din prima zi aşezarea sofisticată a cearceafului şi păturii. Nu am voie să mă întind pe pat decît seara, la zece. Să aştept bătaia în uşă şi vocea care spune : „culcarea !“ După acest cuvînt fermecător, obligaţia de a fi culcat în doi timpi şi trei mişcări. Este interzis să te plimbi noaptea prin celulă. Scularea la 5 dimineaţa. Este interzis să mai rămîi, fie şi o clipă, în pat. Mesele la 7 dimineaţa, la prinz şi la 6 seara. Hrana este insuficientă, dar curată. încep din nou să simt că îmi este foame. Dar cînd îmi amintesc foamea sălbatecă de la Malmaison şi Interne, pot spune că aici foamea este civilizată. Ocolesc banca din pricina escarelor. Dar de atîta mers obosesc şi seara mă simt frîntă. Visez mult. De cele mai multe ori, vise foarte frumoase. Sînt mulţumită că mă trezesc de mai multe ori în cursul nopţii. Caut la fiecare trezire să-mi imprim în memorie frînturile de vise şi, astfel, să le păstrez vii pentru a doua zi. îi visez pe părinţii mei, casa — acum foarte des reuşesc să ajung şi chiar să intru — peisaje, monumente imaginare, dar întotdeauna fantastice şi frumoase, oraşe necunoscute. 158 Dar visul care se repetă aproape în fiecare noapte, cu multe variaţii, este inspirat, totuşi, de foame. Mai ales de nevoia de zahăr, de care corpul meu a fost lipsit de prea multă vreme. Cu toată plăcerea pe care o am în vis, după ce am mîncat o prăjitură, visele acestea mă deprimă. în general, mă purtam cu mine cu prudenţă şi răbdare. In primele zile am admis disperarea. Era pe de-a-n-tregul justificată. Dar trebuia să reacţionez. Din timp în timp, mă examinam cu precauţie. îmi pipăiam moralul. Disperarea era tot acolo. Neliniştea pentru familia mea. Revolta. Puncte nevralnice. A nu se insista. Dar într-o altă direcţie se confirma o îmbunătăţire. Zi după zi simt cum îmi dispare frica. Nu mai îmi este deloc frică. De ce ar mai putea să mai îmi fie frică pe lumea asta ? Mi-a fost frică de proces, pe drept cuvint. Acest punct crucial a fost depăşit. Să-mi fie frică de foame ? A şi venit. De singurătate ? Sînt singură. Ce alt infern viitor mă mai poate înspăimînta ? Ceea ce forma centrul fricii mele era aşteptarea. Nu mai am nimic de aşteptat. Nu mai există nimic de care să-mi fie frică. Şi totuşi mai aveam o frică ascunsă de învins. Frica de viaţă. Eram pe jumătate conştientă că mai am încă de învins şi frica aceasta. Frica faţă de atîţia ani de trăit în închisoare. Dar simţeam că trebuia să vreau să-i trăiesc, pentru a-i putea trăi. Aş fi preferat să mor. Dar, deocamdată, trăiam. Cît se poate de rău ? Nu. Strictul necesar nu-mi lipsea. Dar trebuia să vreau să trăiesc mai bine. Planul fizic nu depindea de mine. Planul moral, da. Ce soluţie să găsesc ? Mi s-a părut, în cele din urmă, că am găsit răspunsul : o planificare minuţioasă a întrebuinţării timpului. Trebuia să-mi creez obiceiuri. Ambiţia de a le respecta cu stricteţe. Să devin maniacă. Simţeam nevoia să not măsura timpul, cu fapte. Toate aceste frămîntări nu s-au depănat într-o singură zi. Am rezumat eforturile făcute în timpul primelor săptămini de penitenciar. Pe cît pot să-mi aduc aminte. Dar la adevăratul echilibru interior nu am ajuns decît peste un an, la 18 mai 1955. Ziua aceea a fost cea mai importantă din cele 2 550 de zile petrecute acolo. Desigur, n-au lipsit căderile. Dar ştiam că de acum înainte vor fi trecătoare. Valuri de suprafaţă. îmi luasem ca bază de 159 existenţă mîndria spiritului şi totalul dispreţ al trupului. Mi-am concentrat întreaga voinţă numai pe această singură ambiţie. Respectul pentru ceea ce, în omul de carne, este cel mai puţin carnal. Respectul pentru Om în unicitatea lui. Am petrecut numai douăzeci de zile în această cameră de la parter. In timpul acesta am putut să-mi dau seama că numai parterul şi primul etaj erau ocupate. La ai doilea, nimeni. Cea mai mare parte a deţinutelor trebuie să fi fost foarte tinere. Hohote de rîs copilăresc ajungeau uneori pînă la mine. Eram uşor uimită de aceste rîsete. In prima seară, la program, toate uşile se deschiseseră în acelaşi timp. Acum mi se părea că fiecare cameră ieşea pe rînd, ca să nu se poată întîlni. Schimbarea mă mira. Chiar mă neliniştea. Fuseseră oare pedepsite ? Mult mai tîrziu, cînd am început, în sfîrşit, să comunic cu vecinele mele, am aflat explicaţia acestui mister. Cel mai mare penitenciar pentru femei din ţară era cel de la Mislea. Şi cel mai bun, deoarece deţinutele aveau dreptul la lucru. în general, femeile au mîinile active. Cînd, la amurg, ziua lor de muncă aşa-zisă sfîrşită, ţărăncile se aşează la poartă ca să se odihnească sporovăind, vor avea fiecare, fie furca, fie andrelele în mîini. Nu trebuia să iscodeşti prea departe pentru a regăsi rădăcina ţărănească a celor mai multe dintre femeile din' penitenciar. Cărţi ? Hîrtie ? Condei ? Foarte puţine femei resimţeau lipsa lor. Singură munca manuală le împlinise viaţa. In închisoarea noastră nu se lucra. Timpul se tîra cu greu. La Mislea, amarul, lipsurile sexuale şi toate celelalte erau mai uşor de îndurat, pentru' că mîinile lor trebăluiau. Chiar şi munca cea m'ai maşinal executată cere din cînd în cînd o atenţie susţinută. Firul gindului se întrerupe, amărăciunea cîteva clipe va fi uitată şi, din uitare în uitare, va scădea din intensitate. Munca le împiedică să piară de supărare şi de plictiseală. Dar munca era o binefacere pe care, cel mai adesea, temnicerii ne-o refuzau. Mislea era singura închisoare-manufactură din ţară. Femeile ţeseau acolo covoarele înflorate ale tradiţiei populare. învăţau să facă nodurile covoarelor persane. Munca cea mai grea era confecţionarea plaselor de pescuit. Picături de sînge pătau, adesea, cu urmele lor uscate, sfoara ochiurilor. Dar majoritatea femeilor lucrau în 160 atelierele de lenjerie masculină. Tăiau şi coseau miile de cămăşi vîndute în marile magazine din Bucureşti. Fără marca fabricii. Ca nu cumva să le împiedice vânzarea... Plata pentru munca depusă era al doilea avantaj la Mislea. O plată mult inferioară tarifelor sindicale şi din care nu le rămînea mai nimic, deoarece erau obligate să-şi plătească cheltuielile de întreţinere. Dar cu suma pe care o primeau, puteau, după voie, fie s-o depună la casa de economii a închisorii, fie s-o restituie direcţiunii sub formă de cumpărături strict necesare la cooperativa în-Qhisorii. Hrana, deşi plătită din munca lor, era adesea insuficientă pentru a (compensa oboseala celor opt ore de muncă, sub supraveghere severă. „Prea fericitele" de la Mislea aveau, deci, la dispoziţia lor cooperativa. Acolo puteau să-şi cumpere pîine, zahăr, marmeladă, brînză, dar şi săpun de toaletă, pastă de dinţi, vată şi, în sfîr-şit, cumpărături de bază pentru unele dintre ele, ţigări şi chibrituri. In toate celelalte închisori femeile erau total lipsite de toate aceste bunuri. Ţigările erau, într-a-devăr, o marfă preţioasă. Marile fumătoare, neavînd bani destui pentru a-şi plăti cantitatea necesară, le obţineau prin troc. încetul cu încetul, hainele de care nu aveau strictă nevoie îşi schimbau proprietarul şi uneori, chiar şi raţia alimentară. In sfîrşit, în incinta acestei vaste închisori, în curtea centrală,..ca şi în livadă, deţinutele se bucurau de o se-milibertate. Nervii lor nu trebuiau să suporte nici constrângerea regimului celular sever, nici pe cea a coabitării forţate, zi şi noapte, într-un spaţiu închis şi cel mai adesea, cu un volum de aer insuficient cu un număr restrâns de femei, mereu aceleaşi şi alese de către direcţiune. Mai tîrziu, cînd le voi întîlni Intr-un alt penitenciar, unul din cele mai severe din ţară, ele îmi vor vorbi cu nostalgie de depozitul de materiale, de castanii care-i înconjurau, de florile şi fructele merilor din livadă, de tot acest paradis mizerabil, unde puteau să-şi aleagă, dintre toate sutele de femei, prieteniile şi, uneori, iubirile. La Mislea nu se aflau la secret decît deţinutele care refuzau orice fel de muncă. Din opoziţie deliberată faţă de regimul politic al ţării sau din refuzul de a accepta exploatarea socialistă, vai! nu, capitalistă, a ultimelor lor puteri. Acestei extrem de mici minorităţi se adăugau 161 cele care, prea bătrîne sau prea bolnave, nu reuşeau să-şi îndeplinească normele obligatorii de muncă. Căci, numai cele care îndeplineau său depăşeau aceste norme îşi primeau salariul. Din păcate, orice normă depăşită, devenea lege. Se practica un1 stâhanovism dus la extrem. De unde războiul surd şi periculos dus de aproape toate femeile împotriva celor care se străduiau să depăşească normele stabilite şi'pe care direcţia le susţinea prin făgăduieli amăgitoare de avantaje de toate felurile, ba chiar şi de o eliberare mal grabnică. Mal tîrziu, am aflat multe amănunte despre metodele abuzive folosite de suprave-ghetoare, pentru a mări normele stabilite. Norme, de altfel, destul de grele şl cerînd majorităţii femeilor un foarte mare efort. Din cele aflate mai tîrziu, se pare că o oarecare comisie internaţională făcuse o inspecţie la Mislea, în urma căreia interzisese ca femeile cu condamnări politice să mai fie supuse la muncă. S-a creat atunci o întreagă harababură în penitenciarele din ţară. Mislea a fost ocupată de deţinutele de drept comun, iar deţinutele politice evacuate în penitenciarul nostru. Toate acestea se petreceau în timpul şederii mele în aripa nelocuită. Femeile pe care le găsisem la sosire nu erau adevărate deţinute politice, judecate şi condamnate. Pe atunci, ei le spuneau : „deţinute administrative". Ţinute pentru un timp departe de viaţa publică, ca pedeapsă pentru a fi fost soţii, fiice sau rude apropiate ale membrilor importanţi ai partidelor istorice sau ale înalţilor demnitari din timpul monarhiei. Trei sau pâtru zile după sosirea mea, ele fuseseră eliberate şi trimise acasă. Trecînd prin faţa uşii mele pentru a merge la plimbare, auzeam şoptind cîte un duios „bună ziua" şi uneori un arătător ciocănea uşor uşa. Mi-ar fi plăcut să recunosc vocea Adrianei. Cum aş fi putut să bănuiesc că Adriana, şi tovarăşele ei fuseseră puse în libertate ? Fuseseră „reţinute" doi ani. Doi ani fără anchetă, fără proces. Doi ani pentru nimic. Una dintre ele nu avea decît şaisprezece ani în momentul arestării. A ieşit, deci, la optsprezece ani, rănită pentru toată viaţa. De fapt, în penitenciarul nostru nu sosiseră decît deţinutele politice condamnate pentru a fi aderat la partidul fascist legionar. în cea mai mare parte tinere, dhiar foarte tinere, înjghebaseră singurul nucleu organizat din 162 penitenciarul Mislea. Bătăioase, inteligente, conduse cu o mină de fier de cele mai în vîrstă şi cu funcţii superioare în Legiune, ele se infiltraseră în birouri, administraţie, contabilitate, dar mai ales în bunele graţii ale direcţiei sau, mai curînd, ale directoarei. Se pare că întinseseră coarda. După o încercare eşuată de grevă, directoarea a fost acuzată de a le fi favorizat, în general, pentru că unele dintre ele ar fi acceptat sări suporte „favorurile44, în particular. Regimul de viaţă din închisoarea noastră a însemnat pentru ele o pedeapsă grea. Camere închise. Nici un fel de contact între diferite celule. Separarea prietenelor. Zece minute de plimbare zilnică. Subalimentaţie. Interzicerea de a lucra. O singură dată pe săptăminâ, un ac şi puţină aţă pentru cîrpelile indispensabile. Supravegherea severă. Chiar şi cele două bucăţi ale unui ac rupt trebuiau înapoiate miliţiencei. O dată pe săptămlnă, o foarfecă, atît de veche şi de ruginită, încît mai mult îşi ciopârţeau decît îşi tăiau cu ea unghiile şi părul. Cele care aveau bani puteau, totuşi, chiar şi aici, să-şi cumpere săpun şi cîteva ţigări prin mijlocirea administraţiei. A 31-a zi de penitenciar — 15 mai 1954. Mutarea la primul etaj. Camera, la fel cu celelalte. Avantaj, fereastra. Voi putea să privesc distractivul du-te-vino din curte cu mai puţină grijă de a fi prinsă. A 32-a, 33, 34, 35, a 36-a zi de penitenciar — 20 mai 1954. A doua zi, urcîndu-mă pe hîrdău, am văzut toată curtea principală. Clădirile joase pe care le văzusem la sosire erau bucătăria, spălătoria şi anexele. Femeile de drept comun erau singurele care aveau dreptul, sau, mâi curînd, obligaţia să muncească. Ele pregăteau mîncarea. Cîte două transportau hîrdaiele grele cu hrană din uşă în uşă. Dar le era interzis să ne vadă. Miliţianca de serviciu era cea care ne dădea gamelele prin uşa întredeschisă. Spălatul cearceafurilor cădea tot in sarcina lor. Deţinutele îşi spălau singure în camera cu duşuri numai lucrurile lor personale. Doar eu mi le spălam în celulă. Una din femeile de serviciu îmi punea în faţa uşii o găleată cu apă caldă. Miliţianca o aştepta să plece apoi deschidea uşa mea. 163 Nu aveam nici un fel de contact direct cu dreptul comun. Totuşi, strecurat o clipă în spatele miliţiencei, un chip îmi surîdea. O mînă prietenească mă saluta în grabă... Toţi întemniţaţii au o nevoie acută de speranţă. O nevoie vitală de a spera libertatea. Această speranţă nebună, fără nici un fel de bază, ei o hrănesc cu presentimente, cu vise premonitorii, cu semne. Şi iată-mă revenind la semne... Cea mai mică îmbunătăţire a hranei, su-rîsul unui paznic, politeţea neaşteptată a unui ofiţer, toate pentru ei este „semn“. Din gură în gură, de la un zid la altul, această adiere de speranţă îmbată repede întreaga închisoare. Experienţa atîtor zile triste nu foloseşte la nimic. La cel mai mic şi fără temei motiv, un )vmt de nebunie va duce din nou cu el întunecata corabie. Pusă în mişcare de cine ştie ce, o nouă speranţă fermeca închisoarea în ziua aceea. O speranţă destul de puternică, dacă a ajuns pînă şi la uşa mea. Spre prînz, pe cînd auzeam femeile cărînd grelele hîrdaie cu mîncare, am perceput mai multe lovituri uşoare în uşa mea. Am răspuns tuşind. Atunci, cineva a şoptit : — „în două-trei zile ieşiţi toate din închisoare. Este absolut sigur. Noroc !“ Două zile, trei zile, patru zile... Nu. Femeia cumsecade de la drept comun se înşelase. Dar ea îmi dăruise cîteva ore de speranţă. Dreptul comun... Hoţi, criminali, prostituate, delapidatori din fondurile statului, speoulanţi, ţigani nomazi şi ciorditori, regimul lor de viaţă era mult mai bun decît al nostru. Aveau dreptul la scrisori, la vorbitor, la pachete, la muncă. Aceste privilegii, noi, deţinutele politice, nu le aveam. Nedreptate care, nu numai că li se părea nedreaptă celor de lla drept comun dar, într-un fel, îi şi umilea. în cea mai mare parte şi ei de origine ţărănească, moşteniseră din tată în fiu, tradiţia lui „sărut mîna“, faţă de boieri, de stăpîni, de domni. Acest respect, bunătatea lor înnăscută, ca şi ura lor faţă de temniceri, îi îmboldea să-i ajute pe prizonierii politici, intraţi prin forţa lucrurilor în categoria „domnilor**. în a doua şi ultima închisoare, unde am trăit mai mult de şase ani, bărbaţii de la drept comun ne-au fost de nenumărate ori tovarăşi devotaţi de nenorocire. Ei ne-au 164 arătat foarte mult respect, o mare milă şi ău acceptat, adesea, pericolul pedepselor pentru a ne ajuta. A 37-a, 38, 39, 40, 41, 42, 43, 44, 45, 46-a zi de penitenciar — 30 mai 1954. Cam două săptămîni mai tîrziu, dimineaţa devreme, pe cînd mă urcasem tocmai pe hîrdău ca să mai arunc o privire în curte, am văzut o miliţiancă, care ducea către infirmerie sau poate spre birouri, o femeie cu capul şi faţa acoperite de o basma de culoare închisă. Silueta..., mersul... Am avut multă vreme în ochi această imagine. Femeia aceea, o cunoşteam prea bine ca să mă pot înşela. Era soţia lui Lucreţiu Pătrăşcanu, Elena. Deci, şi ea fusese judecată. Condamnată, din moment ce se afla aici. Le-am pîndit întoarcerea. Le-am văzut cum traversau curtea, cum intrau în clădire... Le-am auzit urand scara... străbătînd culoarul... am auzit aproape de celula mea clinchetul legăturii de chei a miliţien-cei... O cheie băgată în broască... o uşă care se deschide... se închide... Nu mal îndrăzneam să respir. Era uşa celulei lipită de a mea. Cum aş fi putut să nu o înştiinţez că mă aflam acolo ? Am ciocănit de trei ori în zidul care ne despărţea. Ca un ecou, de partea cealaltă a zidului, trei lovituri uşoare mi-au răspuns. Folosind singurul limbaj cunoscut, am bătut de trei ori pentru litera „c“, apoi, de nouă ori pentru „i“ şi aşa mai departe : „Cine eşti ?“ Era ea. > Timp de trei zile, cu prudenţă şi cu o răbdare nespusă, am reuşit să vorbim îndelung. Fusese judecată, două săptămîni după noi, într-un lot de treizeci şi patru de persoane, avînd, mai mult sau mai puţin, legătură cu procesul nostru. Fusese condamnată la 14 ani de închisoare. A început prin a acuza cu violenţa pe Herbert Zilber de trădare şi minciună. Ce ştia ea de enorma sumă de bani pe care aş fi ascuns-o la cererea soţului ei ? Nimic, dar după atâtea ameninţări, sfîrşise prin a declara că-mi adusese ea însăşi banii şi nici măcar nu mai ştia dacă era adevărat sau nu. Mi-a mai spus că fusese de mal multe ori foarte rău bolnavă. în a treia zi, o miliţiancă a prins-o la zid. Drept pedeapsă i s-a luat salteaua şi a trebuit să doarmă trei nopţi pe plasa de fier a patului. Pe mine m-au pedep- 165 sit altfel. M-au mutat la etajul superior. Aveam o celulă în totul asemănătoare celorlalte, dar cum, după toate vechile rapoarte, eram pesemne socotită periculoasă, nu mai aveam vecini. Toate celulele de la etajul al doilea erau goale. A 47-a, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 58, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 66, 67, 68, 69, 70, 71, 72, 73, 74. 75, 76, 77, 78, 79, 80, 8l, 82, 83, 84, 85, 86, 87, 88, 89. 90, 91, 92, 93, 94, 95, 96, 97, 98, 99, a 100-a zi de peni- tenciar — 23 iulie 1954 — 1 834 zile de detenţie. Deja 100 zile de închisoare I Dacă adaug acestei cifre cele 1 550 de zile de anchetă şl primele şase luni de detenţie din 1948, făcusem deja 1 834 de zile de detenţie solitară. Singură, 1834 de zile... în fiecare dimineaţă, clnd ieşeam să golesc tineta, puteam vedea, ca intr-un puţ, tot interiorul închisorii. Parterul, cele două etaje, balustradele de fier care mărgineau culoarele strimte pe care dădeau uşile celulelor, cimentul de un cenuşiu funebru de jos. Mă găseam, deci, la aproape opt metri deasupra acestei prăpăstii. Balustradele erau joase. Să sari, să te laşi în gol... Mai aveam, deci, o ultimă soluţie.. Era un lucru care mă bucura. Care-mi dădea un sentiment liniştitor de siguranţă. Millţiencele nu mă supravegheau deloc. Eram singură. Zidurile vor fi mute. Doar ca să vadă ce fac, nu merita oboseala de a urca şi coborî atîtea scări, mai ales că erau, totuşi, obligate să le urce şi să le coboare de vreo zece ori pe zi. Deschiderea, trei mese, plimbarea, programul, închiderea. Din nou eram ultima servită. .Aproape în flecare zi o auzeam pe bucătăreasă rîtaind fundul hîrdăului, ca să-mi dea porţia de mîncare. Cînd îmi sosea gamela pe jumătate plină, eram şi eu aproape sătulă. Dar cum, de cele mai multe ori nu era nici pe jumătate plină, îmi era foame. Puţin foame, toată ziua. Şi iar visam noaptea bă mă-nînc. La drept vorbind, în penitenciarul acesta, foamea n-a ajuns niciodată să fie suferinţă. Mă obişnuisem cu arpacăşul, baza hranei noastre. Uneori, găseam în el urme de carne. Nu reuşeam niciodată să-mi dau seama ce era carnea aceea bizară. Din ce parte a trupului, al cărui ciudat animal, putea ea să provină ? într-o dimineaţă,, am aflat, în cele din urmă, cheia misterului. 166 •.-jf*» *yţţnpig Mă urcasem pe hîrdău ca să privesc în curte. Poarta mare de intrare tocmai se deschidea şi o căruţă trasă de doi cai zdraveni pătrundea cu zgomot în curte. In căruţă, o ladă foarte mare vopsită în verde. Bucătăresele au ieşit în grabă din bucătărie. Două s-au urcat în căruţă. Au deschis capacul lăzii. In ladă, o grămadă de carne sîn-gerîndă. Aplecîndu-se deasupra lăzii, cele două femei scoteau bucăţi întregi de carne, încă mustind de sînge. Trebuiau să fi fost foarte grele, căci vedeam trupurile lor încordîndu-se. Alte femei, în jurul căruţei, primeau în braţele ridicate capetele enorme de vaci şi de boi, jupuite de piele.Una dintre ele se bucura ca un copil. Rxdea cu hohote, luînd în braţe capetele din care încă se mai scurgea sîngele proaspăt, Intr-o dimineaţă, în timpul plimbării, un paznic bâtrîn, cu chef de vorbă, mi-a povestit că una din femeile de la bucătărie era vampir. Femeia care rîdea în hohote. Cum găseau un cui, nenorocita se grăbea să şi-l înfigă în carne, pentru plăcerea de a-şi vedea sîngele ţîşnind. Am asistat adesea la sosirea căruţei şi a lăzii. Uneori nu se aflau în ladă decît bucăţi mari de cauciuc, subţiri şi elastice. Erau umede işi de culoare bej murdar. Femeile le spălau în multe ape la fîntînă. A doua zi, în fiertura de arpacaş apăreau nişte pătrăţele dintr-o materie gelatinoase, uşor elastică, de un alb ce dădea în roz. Erau burţi de rumegătoare, înălbite (prin fiert. In general, hrana era curată şi corectă. Adesea, insuficientă, pentru că eram întotdeauna ultima servită. Dimineaţa primeam puţin terci de mălai. La prînz, o bucată de pîine şi o gamelă cu macaroane sau cu ciorbă de fasole uscată, de varză, cartofi sau arpacaş. Supa deasă de mazăre uscată pe care ne-o dădeati uneori, frii se părea foarte gustoasă. Dar nu primisem niciodată legume proaspete, salată, niciodată fructe. Cum nu ni se dădeau nici lactate, brînză, ouă sau zahăr. O singură dată pe sâptămînă, sîmbăta, arpacaşul era puţin, foarte puţin îndulcit. îi puseseră un pic de marmeladă. Mă străduiam întotdeauna să păstrez puţin arpacaş pentru duminică dimineaţă. Rece, fiertură rozacee părea ceva mai dulce. O păstram în cana smălţuită, pe care aveam voie s-o ţin în celulă. Trebuia s-o ascund sub pat, uneori sub saltea, căci era interzis să păstrezi alimente în celulă peste noap- 167 te Interdicţia avea un motiv temeinic. Un aliment stricat putea să provoace colici. încetul cu încetul, am reuşit să-fiii planific cele şaptesprezece ore zilnice. Scularea obligatorie la 5. Să fac patul. Să mă spăl. Să fac jgimnaitlcfi. Să mătur. Să pîndesc pasul miliţiencei. Să o audUrcînd, urmată de întreaga trupă. Să-i privesc pe toţi, In cadrul uşii larg deschisă. Să aştept fiertura de mălai. Să o mănînc cît mai încet cu putinţă. Măi bină Zis, în loc Să o mestec şi să o înghit, să o şdg: încet, pentru a păstra cît mai multă vreme senzaţia liniştitoare â gurii încă plină de hrană. Mili-ţianca, „domnişoara**, căci aşa trebuia să-i spun, venea să ia gamela goală. (Necunoscînd gradele, mă adresam Ou „domnule comandant" întregului personal masculin din închisoare). Pînă la masa de prlnz, mergeam încet prin cameră. De la uşă la fereastră, aveam în faţă un dreptunghi mare de cer. Adeseori, albastru. Uneori, acoperit de animale stranii, de castele, de munţi, de lacuri albastre şi toate imaginile lunecînde se deformau subtil în mereu alte şi alte năluciri trecătoare. Mă întorceam spre uşă. Masivă. Cu întărituri de metal. Adînc înfundată în cadrul greu din lemn masiv. Presărate pe uşă, pe cadru, nume, iniţiale, date săpate cu grijă. Dar, puţin cîte puţin, cerul, fereastra, uşa, celula întreagă dispăreau. Nu le mai vedeam. Nu mai vedeam nimic. Nimic, în afara unui băieţel vorbind cu dinele lui. Ii înconjurau iarbă, flori/un măr în floare, lumina unui cer însorit. Ici şi colo, mai multe oi şi miei. Clinele îi răspundea copilului lătrînd şi copilul înţelegea/Spusele cîlnelui. Copilul mai avea şi un flaut fermecat. Şi mal avea şl o dorinţă. Copilul ar fi vrut ca ioţi oamenii să fie buni. Toţi, fericiţi. Faptul de a fi găsit un subiect, mă împăcase cu mine însămi. Nu ştiam încă cum se va dezvolta acţiunea. Dar eram acum sigură că voi putea înainta încet pe această cărare necunoscută care-mi aducea la fiecare cotitură o imagine nouă. Surdă şi oarbă, îndepărtată şi insensibilă, voi avea în fiecare zi siguranţa, de-a lungul spiralelor Urcătoare, riu de a păşi cu picioarele mele îndurerate pe drum, ci de ă atinge punctul culminant al dez-nodămîntului, desfăşurîndu-mi aripile evaziunii, Nu eram grăbită. Nimeni nu mă va îhsoţi. Nimeni nu mă va aştepta în vîrf. O ştiam preâ bine, nu era decît un nesi- 166 gur colac de salvare. Cînd piesa se va sfirşl, voi cădea greoi pe pămînt. Găsi-voi oare încă forţa, curajul de a reîncepe ? După-amiaza era mai greu de îndurat. Sănătatea mea lăsa de dorit. Mă simţeam obosită. Fără nici o durere precisă, un soi de sfîrşeală generală. Dublată de o foame aproape permanentă. Care, la urma urmei, avea şi un avantaj. Cînd îmi potoleam puţin această foame, chiar mîncînd fierturile nesărate ale penitenciarului, simţeam „ceva" nedefinit, pe care eu îl numeam plăcere. O dată pe săptămînă spălam pe jos. Aveam în celulă o mătură şi o cîrpă. Dar numai o singură copaie de lemii, în care mă spălam şi pe care nu voiam Să o spurc. Ca să spăl pe jos, nu muiam, deci, dipa în apă. Frecam podeaua pe suprafeţe mid, vărSînd direct pe seînduri dte puţină apă. Storceam cîrpa deasupra tinetei şi tot deasupra tinetei încercam s-o clătesc. Călcată de atîtea picioare, de la Maria-Tereza, împărăteasa, înboace, podeaua era todtă şi noduroasă. Şapte sdnduri lungi şi late acopereau întreaga celuiă. Şi fiecare numai era acum decît un jgheab lung în cahe se strîngea apa. îmi iroseam şi timp şi putere pentru a le usca stînd atîta vreme aplecată spre podea. Cu mare greutate reuşeam să o spăl dintr-o dată. Cum să fac ? Să stau in genunchi ? Să mă las pe vine ? Să mă aplec. Ba genunchii, ba şalele, ba Spatele, rînd pe rînd, începeau să mă doară şi aşa mă chinuiam o dimineaţă întreagă. In primele săptămîni am fost dusă în fiecare sîmbătă lă spălător. Pentru un duş rapid. Dar, curind, miliţien-cele au găsit că n-avea rost să se deranjeze numai pentru persoana mea. Au luat obiceiul de a aduce o găleată ou apă caldă şi de a o goli in copaia mea. Mă spălam pe bucăţi. De la cap pînă la talie, de la talie la genunchi, de îa genunchi la picioare. In aceeaşi apă. Apoi, tot în aceeaşi apă, rufele. Izolarea mea la „marele secret", severitatea regimului meu, le încuraja să aibă faţă de mine o comportare mai neglijentă, mai superfirîală decît faţă de celelalte femei din închisoare. Eram singură. Nu aveam nici uh mijloc de apărare. Nici un rnartoţ cară să-mi sprijine spusele, în caz de nedreptate. Eram, ded, cu totul legată de bunul lor plac. La anchetă sau ia penitenciar, situaţia mea era, deci, neschimbată. De unde hotârîrea cuminte de a nu Ie contrazice niciodată. Să mă las în voia lor ca ele să ajungă la concluzia că, în ceea ce mă priveşte, pot renunţa la vigilenţă. într-o zi, o miliţiancă mi-a adus un ac de cusut şi cî-teva lire de aţă albă. Mi-a adus la cunoştinţă că regulamentul îmi dă dreptul la.două ore de cusut pe săptămjnă. După ce mi-am cîrpit, pe cît am putut mai bine, coatele găurite ale jachetei mele de lînă, mai îmi rămăsese şi puţin timp şi puţină aţă. Pentru că aţa era albă, mi-a venit ideea să cos pe fularul meu verde triunghiurile unui joc de table. Cu pline şl cu săpun umezit, şm fră-mîntat cincisprezece discuri mid. Alte cincisprezece le-am obţinut înnegrind amestecul cu funingine luată din sobă. In sfîrşit, două zaruri mid de tot. Copil, juca-sem de multe ori table cu tatăl meu. Deci, pe el l-am a-les ca prim partener. Aruncam zarurile cînd pentru el, cînd pentru mine. Am jucat şi cu surorile mele şi cu Harry. Un dialog închipuit însufleţea întotdeauna partida. Astfel au trecut mai repede cîteva după-amieze. Dar într-o seară* la „închidere", ofiţerul de serviciu m-a întrebat cum mi-am petrecut ziua. Am avut naivi-* tatea sâ-i răspund că jucasem table. — Cum ??? Aţi jucat table? Dar... cu cine? — Păi... singură. — Şi unde sînt tablele ? I-am arătat fularul. — Dar... nu ştiaţi că jocurile de noroc sînt interzise în închisori ? I-a fost imposibil să înţeleagă eă această regulă era valabilă numai în oazul în care cîştigatorul putea şă-I despoaie,pînă şi de strictul necesar pe cel care pierduse partidă.'In cazul meu, nu putea fi vorba de joc de norop. Nu eu eram de fiecare dată şi câştigătoarea şi învinsa ? Nimic de făcut. SinPură sau nu, regulamentul interzicea jocurile de noroc. Ordin să descos jocul de table de pe fular! L-am înlocuit cu fereastra. Urcată pe hîrdău, îmi.lăsam privirea să se afunde în curtea pe care deja o cunoşteam. Dar de la acest al doilea etaj, lumea devenea pentru mine mult mai vastă. Mult mai bogată. Dincolo de clădirile bucătăriei se întindea, pesemne, o stradă. Nu-i vedeam nici carosabilul, nici trotuarul. Doar pe partea opusă mie a străzii, vedeam partea de sus a unui gard de cărămizi şi zidurile din spate a două case. Din- 170 colo de gard, în faţa celor două case, o grădină. Sau, mai curînd, o învălmăşeală de verde. înecaţi între tufişuri, ciţiva copaci. In fiind, între două case, un al doilea perete străpuns de o uşă. Cînd se deschidea uşa, totul era verde şi de partea cealaltă, doar un verde netezit, tunş şi pieptănat. Rondurî'de flori, Iarbă. Unul din cele două ziduri de casă, cel din stîhga, îşi arăta, precum trei ochi orbi, trei ferestre mici, astupate cred, căci păreau ermetic închise, iai* sub cele trei găuri negre o uşă prin care, pe patru trepte, se cobora în ciufulită grădină. Oare această casă era un spital, un hotel sau numai un restaurant ? Aproape în fiecare zi, uneori chiar de mai multe ori pe zi, trei femei încărcate cu coşuri mari rotunde, intrau în grădină. Una după alta, cele trei femei luau din coşurile mari de răchită umplute cu rufe albe, bucăţi răsucite, le scuturau, întindeau braţele, rufele scuturate deveneau pătrate mari albe sau dreptunghiuri, parcă plesneau cu ele aerul, picăturile scînteiau în soare, femeile întindeau rufele albe pe frîn-ghii, şir după şir, dar frînghiile nu le mai ajungeau şi atunci le trînteau pe tufişuri, acopereau cu ele toate tufişurile, toată grădina devenea albă, puneau cîrlige peste tot, pentru a le împiedica să zboare, dar cînd vîntui, totuşi, le sufla, nu mai erau nici cearceafuri, nici feţe de mese, ci uriaşe văluri de călugăriţe şi cînd seara venea, femeile se întorceau toate trei sau numai două, adunau rufele acuma uscate, apoi le împătureau o dată, de două ori, de trei ori şi coşurile pline duse, grădina înverzea din nou', dar verdele era acum mai întunecat, năpădit cu încetul de întunericul nopţii, înaintînd viclean. Două dintre femei erau tinere. Nu vedeam limpede decît părul castaniu al uneia şi buclele roşcate ale celeilalte, încadrînd ovalul palid al feţelor. Subţiri, bine îmbrăcate şi, eu hotărîsem astfel, foarte frumoase. A treia eră o femeie bătrînă cu coc alb, cu lungă rochie cenuşie. Dar poate nu era decît un şorţ mare cu mîneci, peste care mai purta şi un şorţ albastru, cum îl poartă toate bunicile. BătHna dpamnă, grăsuţă, curâţicâ, fermecătoare, îmi plăcea. Uneori venea singură în curte, îşi ridica discret, cu graţie, poalele rochiei cenuşij, îndoia puţin genunchii şi făcea, pipi pe iarbă.. Cum ar fi putut ea să ştie că de la etajul al doilea, de obicei gol, al penitenciarului, o necunoscută o privea cu atîta drag ? 171 Uneori se deschidea încet uşa de dedesubtul celor trei ferestre mici şi pe fundalul întunecat al unui culoar se desprindea albul unui chip. Apoi, o formă lungă, vag feminină înainta încet. în sfîrşit, era acolo, pe prag, dreaptă, neagră, singură, încă mal singură decît mine. Parcă, cu părere de rău, se hotăra să coboare cele cîtevâ trepte. Poalele negre ale roohiel el culcînd la pămint ierburile sălbatice, treceau printre şirurile de rufe, pierdută şi regăsită în fluturarea lină a întinselor pînze albe. Un trupchi de oppac tăiat primea greutatea acestui trup neînsufleţit. în mişcarea ierbii, a frunzelor, a vîntului şi a norilor, ea singură rămînea acolo inertă, nemişcată, indiferentă la toate. Strania femeie, era ea oare bolnavă de moarte ? Era ea nebună ? O simţeam atinsă de o melancolie fără leac, obsedată de moartea vreunui copil dispărut, ori de pierderea vreunei iubiri moarte. Ore întregi rămînea acolo, împietrită. La amurg, bătrîna doamnă intra pe uşa din fund. Rămînea o clipă pe prag, privind-o. Se apropia uşor, ca şi cum s-ar fi temut să nu-i pună, visul pe fugă, apoi, luînd-o de braţ, încetişor, cele două femei urcau treptele de piatră şi poarta neagră se închidea fără zgomot în urma lcr. Poate doamna bălrînâ era mama nălucii şi la gîndul acesta îi plîngeam de milă. într-o dimineaţă, cele trei femei au intrat cu braţele încărcate de Iigheane de aramă şi de găleţi. Se aflau acolo şi doi bărbaţi. Numai în cămăşi. Un fulger de argint străluci în mîna unuia din cei doi bărbaţi. Celălalt împinse un animal în curte. Guiţături ascuţite urcară pină la mine. Un porc? Da, înjunghiau un porc. A mai fost şi un foc. Am simţit eu, într-adevăr, mirosul părului ars ? Sau poate nu era decît amintirea aceluiaşi miros, aceleaşi scene, aşa cum se desfâşurase în acel saţ, în timpurile îndepărtate de dincolo de mormînt ? Pin prudenţă, din oboseală, nu puteam rămine tot timpul cocoţată la fereastră. îmi reluam plimbarea înceată, repetînd de la un capăt la altul toate poeziile făcute pînă atunci. învăţasem să măsor timpul după lungimile lor diferite. Cutare povestire dura cam cincisprezece minute. Cutare piesă, aproape o oră. Luasem drept măsură a timpului bătăile inimii, mele, 65 pe minut. Asta făcea patru du-te-vino pe minut. Dintr-un fir de lină scos din ţesătura fustei făcusem un 172 fel de mătănii cu cincizeci de noduri. La fiecare du-te-vino apucam maşinal în degete următorul nod. La sfîrşi-tul celor cincizeci de noduri, ştiam că se mai scurseseră douăsprezece minute. Cu cît versurile mele erau mai vechi, cu atît mi se imprimau mai bine în memorie. Din pricina repetiţiilor. La ieşirea din închisoare am reuşit să aştern pe hîrtie, cuvînt cu cuvînt, toate versurile din primii mei ani de închisoare. Cum transcrierea lor mi-a luat o bună bucată de vreme, viaţa în libertate mi-a şters aproape complet din memorie restul. La şase, miliţianca deschidea uşa. îmi întindea gamela. Revenea ceva mai tîrziu să o ia înapoi. La şapte, ofiţerul de serviciu, urmat de toată trupa de paznici de zi şi de noapte, făceau inspecţia de seară. O numeau şi aici „închiderea". Inspecţia de dimineaţă, tot „deschiderea". Erşm obligată să pronunţ, de fiecare dată, o frază. Dimineaţa : „Camera nr. 9 face deschiderea cu o deţinută". Seara : „Camera nr. 9 face închiderea cu o deţinută". Fără s-o fac într-adins, mi se întîmpla să încurc cele două fraze, spunînd dimineaţa „închiderea* şi seara „deschiderea". Trebuia atunci să reiau ridicola formulă. Mai îmi rămîneau trei ore de trăit. Sau, mai degrabă, de omorît pînă la culcare. Un gol de 180 de minute. Umpleam acest gol atît de apăsător cu un facil exerciţiu de memorie. Jocul geografic al copilăriei. Găsirea a cît mai multe nume de ţări, oraşe, fluvii, rîuri, munţi etc., care începeau cu litera „a". Urmau apoi „M, „c“ şi aşa mai departe. După ce mi-am scotocit memoria, după ce am refăcut toate hărţile desenate lă şcoală, după ce am constatat că cea mâi mare parte din aceste nume încep cu un „a" sau cu Un „m", a trebuit să trec la alte serii. Tot în ordine alfabetică. Am numărat scriitorii citiţi sau cunoscuţi. Poeţii, compozitorii, pictorii. Am numărat piesele de teatru văzute, filmele, concertele auzite. Am numărat artiştii cunoscuţi. Am numărat nume de fructe şi de legume. De flori. De copaci. De animale. De păsări. De peşti. Nume de ţesături. Tot ce se putea găsi într-o librărie. Intr-o mercerie. Articolele alimentare dintr-o băcănie. Mi-am numărat prietenii. Cunoştinţele. Mî-am numărat zilele de bucuri# şi zilele de necaz. Şi cînd toate au 173 fost numărate, stoarse şi secătuite, pur şi simplu, am reînceput. Cu ajutorul memoriei treceau, de bine de rău, primele 60 de minute. A doua oră era deja mai greu de umplut. Paşii îmi deveneau din ce în ce mai înceţi, corpul, din ce în ce mai greoi. Mintea se întuneca. Memoria dădea greş. Nu ixiai se lăsa zgîndărită. Eram frintă ■ de oboseală. Mă durea spatele. Mă dureau picioarele. Mă dureau umerii. Mă dtireau labele picioarelor. Mă durea tot. Şi inima... Cînd se scufunda şi a două oră, beată de somn, năucită, golită, tîram după mine ultimele minute, clătinîn-du-mâ, opintindu-mâ să-mi mişc picioarele, adormită şi trează, conştientă şi Inconştientă, moartă şi vie. De fapt, muribundă. în cele din urmă, auzeam miliţiencele, jos, trecînd din uşă în uşă, ordonînd culcarea. Mai aveam de aşteptat culcarea de la primul etaj. Să aştept paşii lor ur-cînd greoi scările, pentru a ajunge la mine. Mai trebuia să aştept să se deschidă vizeta. Mai trebuia să aştept ca mîntuitoarele cuvinte „culcă-te", să fie pronunţate. în sfîrşit, aveam dreptul să fac patul. Să aranjez cearceaful, aşa încît să mă acopere toată. Să întind acest trup zdrobit, măcinat, frămîntat, trup-nicovală, trup-ştergător de picioare, trup-cîine flămînd şi rîios. în fiecare seară trebuia să reiau toate etapele calvarului, fără huiduieli care să-mi biciuiască mîndria, fără lacrimi de milă care să mă îmbărbăteze. Eram singură. Totuşi, în timpul acestor trei ore, cele mai grele pentru mine, patul se afla acolo, lîngă mine. Din cînd în cînd, pe parcursul zilei, mă lungeam pe pat. Nu mai mult de câteva clipe, ca să-ml destind coloana vertebrală dureroasă. Dar supravegherea mai slabă din timpul zilei, devenea vigilentă seara, după „închidere". Miliţiencele de noapte soseau proaspete şi odihnite. Ele nu aveau nici uşi de deschis, nici programe, nici plimbări. O singură misiune. Să ne supravegheze. Să ne împiedice să ne întindem pe paturi. Să ne împiedice să ne odihnim. Să dormim. Să uităm. Li se vîrîseră în cap cîteva prejudecăţi. Orice deţinută era pentru ele, prin definiţie, o duşmană a regimului. Deci, de la bun început, periculoasă. Dispusă Ia rău. Toate exploatasem proletariatul. Unele miliţience, mai 174 4 slabe eu duhul, credeau în adevărul acestor basme. Intr-o zi, una dintre ele m-a întrebat dacă, într-adevăr, aveam şi eu obiceiul de a face băi de şampanie... Cum.' erau toate mulţumite de dobîndirea fără muncă multă a unui salariu cu mult superior salariului lucrătoarelor din fabrici, îşi dădeau osteneala pentru a-i mulţumi pe stă-pîni. Care, de altfel, le ofereau avantajul uniformelor şi a lenjeriei gratuite. Avantajul de a inspira îti închisoare şi în .afara închisorii, o teamă servilă. De a vedea oamenii făcîndu-le loc pe stradă sau în magazine, unde ele erau primele servite. Erau foarte măgulite simţindu-se cocoţate pe un piedestal de teamă şi respectul slugarnic din jur li se părea îndreptăţit. Dar cele care nu erau înguste la minte, simţeau dispreţul şi ura care se ridicau la trecerea lor şi le urmărea din umbră şi se răzbunau pe noi, pe mihe. în sfîrşlt, ca să le găsesc o scuză şi ele erau sub supraveghere permanentă. In iminent pericol. Neştiind pe cine să bănuiască, în cine să nu aibă încredere, suspectau tot timpul pe toată lumea. Ofiţeri, colegi, însfîrşit, deţi nuţi. Căci, în acea vreme, nevinovăţia era un articol necunoscut. Şi inutil. A fi nevinovat nu îţi dădea dreptul la un somn liniştit. Oricare acuzaţie, oricare calomnie, erau bine primite. Orice denunţ, chiar cel mai absurd, era luat în seamă. Din prudehţă, din frică, din laşitate. A nu da curs unui denunţ însemna un aot de complicitate. Chiar un amărît de deţinut era luat în serios cînd acuza un paznic de a fi complicele unui alt deţinut. Miliţienii erau astfel obligaţi să aplice regulamentul cu toată severitatea. Unele din aceste femei erau, fără îndoială, nişte biete' fete fără carte, fără meserie. Prea bucuroase de a fi fost recrutate de miliţie. Foarte puţine erau cu adevărat rele. Afară de două sau trei miliţience, cărora le făcea plăcere să ne chinuiască, celelalte, cînd erau absolut sigure de cîhstea şi de solidaritatea unei camere, îndrăzneau cîte un gest de omenie. Cu timpul, unele mi-au dovedit-o chiar mie. Eram singură. Fără martori. Fără un posibil denunţător. Puţin cîte puţin învăţasem să le cunosc. Să ştiu că mă pot, întinde pe pat dacă cutare miliţiancă este de serviciu. în_ ziua aceea puteam chiar să am norocul să primesc ceva mai multă mâncare. Ba chiar un surplus, o rămăşiţă de la vreun regim medical, cum ar fi griş sau paste făinoase. în unele zile, mirosul de brînză, de brînză 175 > caldă amestecată cu pastele de la regimul medical, intra pînă la mine în celulă şi îmi stîrnea Şi mai mult foamea. XJneori, uşa se deschidea şi ce mai rămăsese pe fundul unei cratiţi mi se aducea mie. Una dintre miliţience mi-a inspirat chiar o anumită afecţiune. Sentiment întăritor pentru un însingurat, tot atît de înfometat de prietenie, cit şi de pîine. Dar, pentru moment, în aceste prime zile de închisoare, pentru eie toate eii eram pericolul nr. 1 al închisorii. Mă observau cu prudenţa. Antecedente, studii, proces, condamnare, regim de izolare, totul mă desemna drept ţintă a vigilenţei lor. Urii lor de clasă. Complexele lor de inferioritate le resimţeam şi mai puternic faţă de mine. Intr-un a din primele zile petrecute în această cameră am auzit-o pe E. Pătrăşcanu tuşind. Chiar sub celula mea-Dacă sunetele ajungeau clar pînă sus la mine, prin podea, poate că şi ea putea să mă audă. Plimbarea mea a încercat sâ se transforme în limbaj. Fiecare pas bătea ceva măi tare podeaua. Fiecare devenea o literă a alfabetului. Am începttt prin cele două cuvinte ale oricărui început. Trebuia, totuşi, să mă asigur că era ea. Deci, trei paşi pentru litera „c“, oprire; nouă pentru „i“, o-prire; patrusprezece pentru „n“, oprire; cinci pentru „e“, trei lovituri rapide de călcîi, ca sa marchez sfîrşitul cuvîntului. încercarea părea absurdă. Totuşi, am repetat-o de mai multe ori. împotriva oricărei logici, răspunsul îmi ajunse limpede şi clar. De ce a crezut că vorbeşte cu o necunoscută ? De ce nu i-am spus adevărul? Nu schimbam decît mesaje scurte şi mai ales bună ziua şi bună seara. Pînă în ziua cînd o sirenă, pe la zece dimineaţa, a început să urle. Am fost înspăimîntată de moarte. Un. atac aerian ? Război ? Cum ? împotriva cui ? Mi se părea o nebunie. Totuşi, sirena fierbea, nu mai termina să urce şi să coboare, să urle a moarte. Nu. Chiar moartea însăşi juca şi urla de bucurie. Războiul ? Toţi ai mei erau departe. Aici, fără nici o ştire, nici un fel de comunicare, cum şă suport neliniştea unui război ? Groaza unui război ? Dar speranţa ? Libertatea ? Cu acest preţ, pentru nimic în lume. Preferam să-mi petrec toată viaţa în puşcărie. Dai’ cînd sirena se sufocă într-un ultim horcăit, cînd liniştea deveni totală, un mesaj urcă spre mine, un mesaj 176 de nepătruns. Fusesem totuşi foarte atentă. Numărasem fiecare literă a celor patru cuvinte pe care nu reuşeam să le înţeleg. Brusc, după ce le repetasem de atîtea ori, ml s-a părut că le văd scrise şi atunci cuvintele căpătarâ un înţeles precis. Elena Pătrăşcanu vorbise în franceză, îmi dăduse, aşa credea ea, un mesaj încurajator. „£a bouge un peu“. Oh, nu ! în felul acesta să nu se mişte nimic. Singurătatea mă apăsa din ce în ce mai mult. Aici, mi se părea încă şi mai apăsătoare. Procurorul îmi dăduse asigurarea unei vieţi normale de penitenciar. Mă săturasem să nu exist decît în funcţie de mine. De a fi eu buricul pămîntului. Voiam să mă dezbar de mine. Să împărtăşesc viaţa celorlalţi. Să fiu solidară. De mai multe ori îi cerusem comandantului să-mi spună cit timp mai avea să dureze situaţia mea specială. îmi răspundea după ritual: „Aşteaptă!“ Am hotărît, deci, să acţionez. Ca să-i oblig să respecte „legea44 închisorii. Legea ? Ce cu-vînt derizoriu. Singura armă la îndemînă, greva foamei. M-am gîn-dit la ea mai multe zile. Nu-mi era uşor să accept cu bună voie ideea unei înfometări totale, cînd şi foamea uşoară dar continuă la care eram supusă îmi era destul de greu de îndurat în cele din urmă, plecînd de la convingerea că greva mea nu va putea dura multă vreme şi că după vreo trei, patru zile se va sfîrşi cu singurătatea. mea, m-am hotărît şi, într-o dimineaţă, am refuzat terciul. Miliţianca să-şi facă raportul. Declar greva foamei, pentru a protesta împotriva izolării mele. A încuiat iar celula, fără nici un fel de comentariu, dar după o jumătate de oră s-a întors. Cu o foaie de hîrtie. Cu un stilou. Să declar în scris greva foamei. Motivele. Şi să semnez. Rămîn mirată. Mă aşteptam la altceva, tîn ofiţer. O discuţie. îi comunic soţiei lui Pătrăşcanu hotărîrea mea. Mesajul e lung şi cere timp. Cînd ajunge să înţeleagă, îmi răspunde : „Nu faci bine. Te vor lăsa să mori de foame44, Poate are dreptate. Declaraţia pe care mi-au cerut-o atîtr de repede mă nelinişteşte. Dar dimineaţa trece fără alte neplăceri. Faptul de a fi înfrânt „instinctele josnice44 îmi dă o adevărată satisfacţie. Nu mi-e deloc foame. La prînz, miliţianca mă obligă să primesc în celulă gamela. Regulamentul este clar. Am dreptul, la o raţie,.. 177 închisoarea trebuie să mi-o dea. „Dar nu aveţi decît să n-e mîncaţi**. Pun gamela pe sobă. Din cind în cînd, împotriva voinţei mele, mă apropii. Simt oum îmi lasă gura apă. Mă îndepărtez. Beau puţină apă. Nu foamea este cea care mă sîcîie, ci gamela. Nu e cuminte să .umblu tot timpul. Prea multă oboseală. Dar banca este tare, Îmi provoacă dureri. Patul ? Nu. Trebuie să fiu atentă la mlllţlenoe. Şi, dintr-o dată, mi se face foame Chiar foame. Gamela mă enervează. Gamela asta este ispita, De ce mi-au dat-o ? Poate că, totuşi, nu-mi vor m