C. CONACHI
portret
C. GONACIII
SCRIERI ALESE
Edifie, prefajă, glosar şi bibliografie de ECATERINA şi ALEXANDRU TEODORESCU
Bucureţil
LITERATURĂ
EDITURA
PENTRU 19 6 3
PREFAŢĂ
Alexandru din botez, iar din gura oamenilor Costachi — cum însuşi o spune — este singurul fecior al vornicului Manolachi Conachi şi al Elenei, născută Cantacuzino.
Mai toţi cei care s-au ocupat în vreun fel de Conachi dau ca dată a naşterii sale 14 octombrie 1777. Considerăm însă, pe baza argumentelor invocate de G. T. Kirileanu în articolul Testamentul	şi pomelnicul marelui logofăt	C.	Conachi, că este necesară o	rectificare şi acceptată	data	de	14 septembrie 1778.
în manuscrisul nr. 3.079 din Biblioteca Academiei R.P.R. se află un pomelnic al lui Conachi,	scris	de	o altă mînă, dar corectat şi	cu adaosuri făcute de	poet,	în	care, printre altele,
scrie : „Alicsandru, poreclit Costachi, înscriitond. Născut din vornic Manolachi Conachi şi din maică-me Elena Cantacuzin la 1778 săptv. 14 [s.n.]. Logofăt mare, cavaleri crucii «Sfîntu-lui Vladimir» la grumazi, mădulari la comitetul Reglementului din Bucureşti la 1828 şi 1829, dar păcătos cit vrei “1 La acest prim argument se alătură însemnarea din testamentul sau, autograf, predat de fosta curte de apel din Galaţi, prin Ministerul Justiţiei, Arhivelor Statului din Bucureşti, în 1904. în document, unde se înşiră uriaşa-i avere, citim : „Sat întreg Ţigăneşti despre răsărit de apa Bîrladului, ţinutul Tecuciului, cu lăcuitori pe dînsul. Ţigăneştii are şi Ţigăneştii noi şi Ţigăneştii vechi. Aici sînt născut pe malurile aceştii ape la anul 1778 septmv. 14“2 [s.n.]. Cifra 8 din 1778 este corectata cu aceeaşi cerneală cu care este scris şi restul testamentului, fapt care întăreşte pre- * *
1 G. T. Kirileanu, Testamentul şi pomelnicul marelui logoiâî C. Co-nachi, în Convorbiri literare, anul XLII, nr. 12 (1903), p. G14.
* Idem, p. 617.
supunerea că data reală este 1778, şi nu 1777, cum fusese scris anterior, căci altfel nu s-ar fi ivit nevoia corecturii. Aceste două dovezi se întăresc printr-o pecete a poetului cu inscripţia „Costachi Conachi, logof. 1778, sept. 14* *“ [s.n]. Un alt argument se desprinde dintr-o scrisoare, adresată la 17 sept. 1825, mitropolitului Veniamin Costachi, în care poetul, referindu-se la unele bănuieli care planau asupra lui, comentează cu ironie amară : „Cm aceste de laude titluri, negreşit nu au putut cugeta sărmanii părinţii mei că, după 47 de ani [s.n.], vor auzi-o din ţărnâ cinstindu-sâ şi proslăvindu-sâ, căci negreşit s-ar fi căit că mi-au dăruit-o“2. Dacă scădem 47 din 1825 obţinem 1778.
Curînd după naştere îi moare mama, iar în 1803, şi tatăl, care îi lasă o moştenire încurcată şi grevată de mari datorii. în această situaţie se retrage la ţară, la Ţigăneşti, pentru mai mulţi ani, unde îşi organizează în mod riguros gospodăria şi ^ face economii. Fiu de mare boier, ocupă pe rînd rangurile şi funcţiile de comis, agă, ispravnic de Tecuci, vornic de aprozi şi vornic de politie la Iaşi, logofăt. Este apoi unul dintre cei ^ trei boieri care conduceau vistieria Moldovei sub Ioniţa Sandu Sturza, membru în comitetul de redactare a Regulamentului Organic, „ţiitor al locului* de mare-logofăt al dreptăţii, epitrop la aşezămintele „Sf. Spiridon", ba, într-o vreme, chiar candidat f la domnie.5
Anii între care trăieşte Conachi corespund pe plan. istoric etapei destrămării feudalismului în Ţările Romîne, cînd dezvoltarea forţelor de producţie, creşterea populaţiei din centrele urbane, slăbirea monopolului turcesc şi extinderea relaţiilor comerciale cu ţările vecine duc la dezvoltarea pieţei interne şi externe, implicit la nevoia de cît mai multe produse şi în primul rînd de cereale-marfă. în vederea obţinerii acestor produse, boierimea duce o luptă aprigă, pe de o parte pentru mărirea proprietăţilor şi exploatarea lor intensivă, iar pe de altă parte pentru mărirea boierescului. Asistăm astfel la un proces do creare şi extindere a latifundiilor feudale în dauna proprietăţilor răzeşeşti şi de accentuare a exploatării ţăranilor
1 G. T. Kirileanu, Testamentul şi pomelnicul marelui logofăt C. Conachi, In Convorbiri literare, anul XLII, nr. 12 (1908), p. 617.
*	Arh. St., Iaşi, doc., p. 343/1. Scrisoarea mi-a fost semnalată de cercetătorul Iuliu Ciubotaru.
*	Vezi Hurmuzachi, Documente privitoare la istoria romînilor, Buc., 1942, voi. XXI, p. 164.
VI
prin înmulţirea zilelor de clacă şi mărirea nartului1. Această stare de lucruri se oglindeşte fidel în toate aşezămintele domneşti de la hrisovul pentru boieresc al lui Grigore Ghica din 1776, pînă la aşezamîntul lui Ioniţă Sandu Sturza şi Regulamentul Organic. Daca la toate acestea adăugăm instabilitatea domniilor, haosul financiar, abuzurile slujbaşilor, desele ciocniri dintre puterile vecine, care aduceau după sine staţionarea de trupe pe teritoriul ţării, dar, mai presus de toate, apăsătorul jug otoman, ne dăm seama ca Alecsandri avea toate motivele să ne prezinte situaţia din această perioadă în culori aşa de întunecate :
„Aşadar, în vîrful scării sociale, un domn cu topuzul în mină şi cu legea sub picioare; pe treptele acelei scări, o boierime ghiftuită de privilegiuri, bucurîndu-se de toate drepturile, pînă şi de ilegalităţi, şi scutită de orice îndatoriri către ţară; alăturea cu acea boierime, un cler ai cărui şefi veniţi de la Fanar sau din bizuniile muntelui Alhos se desfătau într-o viaţă de lux trîndavă şi scandaloasă; iar jos, în pulbere, o gloată cu cerbicea plecată sub toate sarcinile! Sus — puterea egoistă, jos — şerbirea şi mizeria fără protecţie, şi totul mişcîndu-se într-o atmosferă neguroasă de ignoranţă, de superstiţii, de pretenţii, de lăcomie şi de frică."2
Integrîndu-se acestui peisaj economic şi social-politic al vremii şi jucînd unul din rolurile principale în acest angrenaj, nu putem trece peste faptul pe care, dimpotrivă, trebuie să-l menţionăm, ;că poetul Conachi a fost unul din cei mai mari latifundiari din Moldova. Se ştie că tatăl său, vornicul Manolachi Conachi, boier petrecăreţ şi risipitor, mare amator de şaluri şi arme scumpe, vînător pasionat, căruia îi plăcea să ţină în preajmă un întreg alai de slujitori, împrăştiase averea şi făcuse datorii enorme pentru acea vreme. Pe lîngă acestea, după moartea sa, au intervenit şi o serie de neînţelegeri între moştenitorj, mai cu seamă între fiul Costachi şi sora vitregă Mărioara. Şi ^ totuşi, într-un timp relativ scurt, poetul devine unul dintre 'cei mai bogaţi boieri, din ale cărui proprietăţi numai moşia Nămoloasa se întindea în hotarele a trei ţinuturi şi cuprindea peste 40.000 de hectare. Este neîndoielnic faptul că această rapidă înmulţire a averii nu s-a datorat numai, cum s-a încercat * *
1 Cantitatea de muncă pe care trebuia să o realizeze ţăranul într-o zi pe moşia boierului.
* Introducere la Scrierile lui C. Negruzzi, voi. I, Buc., 1872, pp. XI—XII.
VII
a se explica, deosebitei lui priceperi în organizarea şi exploatarea raţională a proprietăţilor moştenite. Autorul prefeţei Ia ediţia de poezii apărută în 1887, Emanoil Vogoridi Conachi, un nepot al poetului, citează, după D. Burduja, o scrisoare adresată de logofăt unui prieten, în care-i scria printre altele: „Adă-ţi aminte, cucoane Constantine, de cuvintele mele cînd m-ai scos hotarnic la B... eşti, că ţi-am zis să nu intri în păcat de a dezrădăcina pe bieţii răzeşi din dreptatea ce aveau, şi ţi-o arătam; şi nu m-ai ascultat, nici să te tragi din guzăria pretenţiei, nici să te împaci; ce ai luat alţi hotărnici, ai răpit pămîntul răzeşilor, şi ei, blestemîndu-te în gura mare, s-au rădicat şi au fugit, lăsîndu-şi casele şi livezele lor. Vezi Dumnezeu cum răsplăteşte, şi pe Ungă ceea ce ai răpit, ai pierdut tot ce ai mai avut. Grăbeşte-te a răscumpăra păcatul întorcînd dreptul oamenilor, ca să nu-ţi pierzi şi sufletul1 Dezaprobarea samavolnicului act săvîrşit de boierul pe care Conachi îl mustră ar putea să ne facă să credem, cum a fost şi în intenţia celui care a citat scrisoarea, că în rotunjirea nesfîrşitelor sale domenii autorul Amoriului din prieteşug n-a folosit atare procedee. Documentele însă şi mărturiile contemporanilor ni-1 prezintă ca pe unul dintre cei mai hrăpăreţi acaparatori ai proprietăţilor răzeşeşti. ) Astfel, pentru mărirea moşiei Nămoloasa, procedeul deposedării răzeşilor de ocinile lor este frecvent utilizat. G. T. Kirileanu, în articolul Răzeşii din Gîrleşti în luptă cu logofătul Costachi Conachi, dovedeşte, sprijinindu-se pe documente, cum logofătul i-a „împresurat" şi dezmoştenit pe gîrleşteni, a căror moşie fusese confirmată încă din vremea lui Petru Hareş. In plîngerea către Divanul domnesc răzeşii arătau că sub domnia lui Mihai Grigore Suţu, Conachi fiind „vel vornic de divan şi puternic a faci ci voie, atunci prin chipul iubirii de omenire făţărnicindu-se s-au arătat c-a faci schimb cu noi în părţile ce ne mai rămăsese în trupul Gîrleştilor, în locul cărora ne-au lăsat un ostrov ca de o sută de fălci de pămînt, care tot de la noi au fost răpit“ 2. Te-rorizîndu-i şi maltratîndu-i, a obţinut de la ei zapis, pentru ca mai tîrziu să le dărîme casele şi să-i pună la boieresc, „ca pe nişte robi". Un caz similar s-a petrecut cu răzeşul Alexandru 1
1 Logofătul Costachi Conachi, Poesii. Alcătuiri şi tălmăciri, Iaşi, 1887, pp. 85—86.
a Citat după D. Ciurea, Moldova sub domnia lui M. Sturza, Iaşi, 1947,
p. 112.
VIII
Geană din Nicoreşti, străbunicul după mamă al savantului filolog Alexandru Philippide, căruia Conachi i-a răpit moşia do 300 de fălci. Deşi mai tîrziu tatăl filologului a fost ajutat de poet, faptul nu poate fi trecut cu vederea.1
Asemeni multor fii de boieri, îşi începe studiile în familie, cu un învăţat arhimandrit grec şi cu Fleury, „regicidul", cum i se spunea, refugiat francez de convingeri radicale şi care a avut o oarecare influenţă în formaţia sa, pentru ca apoi sau paralel să urmeze cursurile de la Şcoala domnească. Cu toate că era unul dintre cei mai luminaţi cărturari din Moldova, nu avem date asupra altor dascăli cu care să fi învăţat, cum avem spre exemplu despre cei pe care i-au avut verii săi, fiii vornicului Gavril Conachi, care „...făcuse pentru copiii lui o adevărată academie la Lârgăşeni..“ şi „...ar fi greu să se găsească în orice ţară din acest timp o mai bogată colecţie de învăţători într-o casă particulară“.2 Pe lîngă greacă şi franceză, acasă sau la Şcoala domnească, învaţă limbile slavonă şi turcă, toate indispensabile viitoarelor dregătorii ale statului, cărora, ca fiu de mare boier, le era hărăzit. O menţiune din revista Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor3 pare să deschidă noi posibilităţi de explicare a solidei culturi a poetului. Este vorba de o scrisoare în greceşte, adresată tatălui său, datată 5 septembrie 1802, expediată din Pestă, redactată de altcineva, dar iscălită cu numele... Costachi Conachi, şi în caro cel care o expediază spune că de aici (adică din Pesta) urmează să plece la Jenna, unde să-şi continue studiile de filozofie. Această scrisoare a fost atribuită iniţial poetului Costachi-Conachi.1 * * 4 De nicăieri din opera sa sau din documentele vremii nu reiese că ar fi făcut studii în străinătate, ba, în scrisoarea către mitropolitul Veniamin, afirmă că nu a păşit dincolo de hotarele moşiei. Cu o zi mai devreme, însă, la 4 septembrie 1802, tot din Pesta, Costachi Conachi, vărul poetului, fiul lui Gavril Conachi, adresează o scrisoare fratelui său Ioniţă. în scrisoarea din 5 septembrie 1802 se vor-
1 Acad. I. Iordam, Comemorarea lui Al. Philippide, Buc., 1934.
1 C. Solomon, Biserica şi moşia Conăcheştilor de la Lărgăşeni-Tecuci, în Analele Moldovei, voi. II, fasc. 1—2, 1942, p. 29.
• Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor, anul III, Buc., 1954, material documentar, p. 129.
4 In numărul următor al revistei Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor (an. IV/1955) pe ultima pagină a volumului, între alte rectificări, apare şi menţiunea : „După o cercetare mai atentă a documentului de la p. 129, pe care l-am atribuit lui C. Gonachi, am ajun-s la încheierea că acesta nu aparţine poetului, ci vărului său C. Conachi.*
IX
beşte du părintele Daniii, care este cunoscut ca iiind unul dintre preceptorii fiilor lui Gavrii Conachi, om de încredere al acestuia şi cel care i-a însoţit la studii peste hotare. Această referire, faptul ca nici scrisoarea, nici semnătura nu sînt autografe, ca şi inexistenţa vreunei alte indicaţii, în acest sens, pentru poetul Conachi ne obligă să conchidem că scrisoarea aparţine vărului poetului, Costachi Conachi, care era cam de aceeaşi ^ vîrstă cu el şi despre care ştim că a stat în străinătate mai mulţi ani.
Se pare, totuşi, aşa cum reiese dintr-o altă scrisoare, că mai tîrziu, prin 1830, Conachi ar fi fost peste hotare, mînat mai mult de interesele exploatării moşiei sale cu mijloace moderne.1
Se ştie, de asemenea, că în acest timp atît Conachi cît şi mitropolitul Veniamin întreţineau legături cu un anume Zenobie Hagi Constantin Pop, fiul unui cunoscut negustor din Sibiu, originar din Ţara Romînească, şi care ajunsese în vremea aceea director al Băncii imperiale din Viena. Conachi, pe lîngă unele legături de afaceri, între care subvenţionarea şi supravegherea fiului său adoptiv, Costachi Negri, se pare că stabilise cu acesta şi unele legături‘mai intime, aşa cum reiese din scrisoarea adresată de bancher poetului în ianuarie 1833. Aici, ca răspuns la unele întrebări puse într-o scrisoare precedentă, cu privire la originea sa etnică, Zenobie Hagi Constantin Pop îi scrie că părinţii îi sînt originari din Oltenia şi continuă : „Aceasta spre muîţâmirea perierghiei dumitale... Cetind cu bună luare de seamă cele ce cu preaînsemnată rîvna îmi arăţi dumneata despre luminarea şi bunul obştesc patriei dumitale, fericesc acel pâmînt în care să află suflete înălţate cu astfel de simţiri şi aşezate cu mijloace a pune buna chibzuire în lucrare. Mă aflu cinstit a cunoaşte un haractir podobit cu simţiri patrioticeşti şi luminat de idei care arată o deosebită cercetare legăturilor so-ţietăţii omeneşti şi stării neamurilor luminate din Evropa [s.n.]. Deci, cu bucurie sînt gata a priimi propoziţiile ce mi se face de a fi de acum înainte corespondent şi comisioner al dumitale şi socotesc a putea fi de orice puţintică ajutorinţă la scoposul cel mare al dumitale [s.n.], spre luminarea patriei, de vreme ce am petrecut opt ani în oştite împărăteşti, am făcut cunoştinţă cu oameni deosebiţi prin ranguri, învăţătură şi vrednicie, îneîî socotesc că, după cele ce însuşi am cetit, am văzut
1 Studii şl cercetări de istorie literară şi folclor, anul III, Buc., 1954, material documentar, p. 127.
X
şi de oameni înţelepţi am auzit, după putere voi putea să fiu la ceva folositor1
In manuscrisul miscelaneu nr. 423, aflat la Biblioteca Academiei R.P.R., se găseşte de la foaia 168 pînă la foaia 198 o lucrare nesemnată, cu titlul Privire politicească a Evropii din anul 1825.
Coroborînd spusele bancherului vienez cu manuscrisul de mai sus şi cu o lucrare anunţată în planul de apariţii al Editurii Academiei şi intitulată Costachi Conachi, Privire politicească a Evropii toate din anul 1825, ne-am adresat acad. Perpessicius, care pregăteşte această ediţie. Cu amabilitatea-i cunoscută, ne-a indicat manuscrisul autograf Conachi, înregistrat la numărul 5.887, provenit din biblioteca savantului Aristide Caragea, donat Academiei în 1947. Acest manuscris cuprinde, cum arată titlul, un compendiu pentru orientarea politică a celor care au trăit în Franţa secolului luminilor şi este, după opinia acad. Perpessicius, o traducere din limba franceză. Ceea ce trebuie să accentuăm este faptul că manuscrisul este foarte bine caligrafiat, semănînd mult cu manuscrisul autograf IV—26 aflat în Biblioteca centrală „M. Eminescu“ din Iaşi şi care cuprinde Cercare de voroavă, de care ne vom ocupa în continuare. Acest fapt, precum şi prezenţa unor copii manuscrise după aceste traduceri întăresc afirmaţia lui Pastiescu, făcută în paginile Curierului, de unde reiese că numai aceste opere, traduceri din domeniul politic şi filozofic, erau considerate ca preocupări demne de funcţiile serioase pe care le avusese poetul logofăt, şi nu poeziile de dragoste. Traducerea respectivă, operă a unui adept al filozofiei luminilor, este o pledoarie pentru emanciparea popoarelor, pentru un sistem constituţional, pentru ridicarea politică a cetăţenilor, pentru un monarh luminat, pentru drepturi consfinţite prin legi. Sînt unele pasaje în care este vehement criticată aristocraţia : „Sistima aristocraticească sînt vrăjmaşii cinstii noroadelor* (o notă la foaia 17 r.).
Traducerea dovedeşte conştiinţa autorului, poate şi a traducătorului (pentru că este vorba de o notă), asupra diferenţierilor de clasă şi o atitudine de simpatie pentru clasa de jos : „în două să împart stările oamenilor obşteşti: o parte care do-bîndeşte folosuri, carele este parte căutată, adică parte aristocraticească, şi o parte care nu dobîn deşte nici unul din folosu-
1 N. Iorga, Contribuţii la istoria mai nouă a literaturii romlneşti. Ceva
despre Costachi Conachi, in Revista istorică, nr. 4—6 (1921), p, J02,
XI
rile adunării, adică proştii lăcuitori, care hojma dau, dar nu ieu“ (f. 14 v.). Atît notele din josul paginii de la traducerea Cercare de coroană, cît şi aceste idei avansate pentru acea vreme constituie un aspect luminos din activitatea lui Conachi şi ni-1 prezintă ca pe un boier orientat spre progres, spre cultură, spre emanciparea popoarelor.
Aşa cum se ştie, poetul a ocupat diferite funcţii şi ranguri de boierie, a jucat, cu alte cuvinte, în special între 1815 şi 1836, un rol de seamă în administraţia Moldovei, pe lîngă îaptul că poseda nenumărate proprietăţi, care erau în acelaşi timp cele mai bine organizate şi exploatate moşii din Moldova. Cele mai însemnate funcţii pe care ie-a deţinut au fost aceea de membru al comisiei de vistierie şi „prezident" al Departamentului Afacerilor Străine, între anii 1823 şi 1827, unul din cei patru boieri moldoveni care au lucrat la alcătuirea Regulamentului Organic, „ţiitor al locului * de mare-logofăt al dreptăţii, între 1831 şi 1833, şi epitrop al âşezămintelor „Sf. Spiridon".
Regulamentul Organic, alcătuit de reprezentanţii marii boierimi, „dictat de înşişi boierii cum spune K. Marx, şi care, drept consecinţă, îi favoriza pe aceştia, reducea simţitor suprafeţele de pămînt arabil şi imaş cuvenite ţăranilor, mărea considerabil cantitatea de muncă pentru o zi de boieresc, depăşind, hi acest sens, nu numai vechile „aşezăminte", ci chiar puterea de muncă a unui uriaş.1 Cu toate că, sub presiunea mişcărilor ţărăneşti din anul 1831, Kiselef recomanda Sfatului ocîrmuitor extraordinar îmbunaîăţirea textului iniţial al capitolului III, secţia VII, referitor la relaţiile dintre ţărani şi proprietari, aproape nu s-au efectuat modificări în această direcţie.
Ca unul dintre cei care au alcătuit Regulamentul, în fixarea acestor condiţii de muncă împovărătoare pentru ţărani, un rol negativ l-a avut şi^Conachi. Semnificativă pentru poziţia sa de mare latifundiar este o scrisoare către mitropolitul Veniamin, în care deplînge pierderea scutelnicilor şi a breslaşilor, privilegiu feudal desfiinţat prin Regulamentul Organic. Totuşi, această legiuire pune bazele instituţiilor moderne ale statului, creează serviciile publice cu componenţa şi competenţa bine precizate, instituie miliţia naţională, simplifică şi reglementează sistemul fiscal, iniţiază separarea puterilor în stat şi, în sfîrşit, fixează unele măsuri cu caracter administrativ, legislativ, eco-
1 Vezi K. Marx, Capitalul, voi. I, cd. a IV-a, Buc., 1960, p. 251.
XII
nomîc şi cultural, alît pentru Moldova, cît şi pentru Ţara Ro-mînească, pune premisele viitoarei uniri a Principatelor. Prin toate acestea, Regulamentul constituie o legiuire cu elemente de real progres. Astfel, în articolul 371 din Regulamentul Organic al Ţării Romîneşti şi articolele 425 şi 426 din cel al Moldovei se pune problema unificării sistemului legislativ şi a încheierii unei convenţii vamale între Principate. Neobositul cercetător G. T. Kirileanu semnalează o foaie autografă a lui Conachi, cu multe ştersături şi adaosuri, referitoare la această convenţie care urma să se încheie între cele două provincii, şi în care scrie : „Deosăbirea Intre neamurile lumii după cel dintâi cuvînt fiind legea închinării, limba voroavei şi depărtarea lâcuinţii, iar după al doilea, portul, obiceiurile şi stăpînirea, nici una din acestea nu să văd mijlocind între valahi şi între moldoveni; stăpînirile care după vremi s-au ispitit întru adevăr a sămăna gîlceviri şi neînvoieli curînd au înţeles că ele-menturile începătoare fiind tot unele, neamurile aceste nu pot veni în dezbinare“ K Cele scrise în această ciornă ne fac să presupunem că formulările din articolul 425 al Regulamentului Organic al Moldovei şi mai ales cele din articolul 426, în care se pun bazele unirii din 1859, se datoresc, în cea mai mare parte, lui Conachi, ceea ce constituie, evident, un element înaintat în activitatea sa.
între anii 1831 şi 1833 a ocupat funcţia de „ţiitor al locului%
* de mare-logofăt al dreptăţii. în această calitate, potrivit prevederilor regulamentare, a jucat de asemenea un rol pozitiv. I înainte de 1832, orice litigiu mai de seamă în materie civilă era judecat de Divanul domnesc, iar pe linie penală, de către Departamentul criminalicesc, pentru ca în chestiunile mai puţin importante judecata să fie încredinţată ispravnicilor de ţinuturi. Este lesne de înţeles că în cadrul acestei organizări juridice, pentru împricinaţii din ţinuturile îndepărtate de capitală, deplasarea la Iaşi necesita mari cheltuieli, iar în ceea ce priveşte judecarea de către ispravnici, abuzul şi arbitrarul erau ridicate la rangul de principiu.
Aşa cum prevedea Regulamentul, dar şi prin munca susţinută şi deosebita pricepere a logofătului poet, sînt înfiinţate judecătorii în fiecare ţinut, iar pe lîngă acestea, acele judeţe săteşti, complete de judecată, compuse dintr-un preot şi trei bătrîni, 1
1 G. T. Kirileanu, îdeea unirii Ia marele logofăt C. Conachi, în Convorbiri literare, anul XLII, nr. 1 (1909), p. 50.
XIII
un fruntaş, un mijlocaş şi un codaş, „însă dintre oamenii cu socoteală şi mai cu minte**. După cum reiese din instrucţiunile date de Conaclii, aceste judeţe săteşti, care aveau mai mult rolul de a-i împăca pe împricinaţi, au fost create „...luîndu-se în băgare de seamă cheltuielile zadarnice şi asupririle ce se făceau lăcuitorilor ţărani de pe la sate, care erau obligaţi să alerge pe la ispravnici, ocolaşi sau zapcii pentru ori-cit de mică neînţelegere**b
Dar o dată create instanţele de judecată, era nevoie de legi şi instrucţiuni după care să se judece. Pînă atunci pricinile civile se judecau după Condica politicească a lui Cialimah din 1817, iar cele penale, după Condica criminalicească din 1820. ^ Codul Calimah, însă, era scris în greceşte şi trebuia tiîadus în romîneşte. Printre cei care l-au alcătuit, în 1815^-este şi Costachi Conachi, iar în traducerea şi publicarea lui, în vremea cît erai ministru de justiţie, poetul îşi are rolul hotărîtor.
După 1833 ocupă funcţia de epitrop ,"fa Spiridonie. Era în acelaşi timp membru al Societăţii de medici şi naturalişti din Iaşi, prieten al doctorului Cinac, inginer hotarnic şi preocupat de probleme de ştiinţă, de astronomie. Poseda în acea vreme un telescop în valoare de 1.000 de galbeni, cumpărat din Viena, şi promisese o sumă de bani pentru construirea unui observator pe clădirea societăţii. Cu toate că prin 1844, într-o scrisoare către Sfatul administrativ al Moldovei, îşi retrage promisiunea de a lăsa moştenire telescopul şi o sumă de bani pentru unele construcţii în folosul instituţiei amintite, în urma unor certuri intervenite între Cihac şi unii membri ai societăţii, se pare că, trecînd peste cele declarate, el lasă totuşi, prin testament, Eforiei şcoalelor „instrumentele trebuincioasă pentru un turn de observaţie de astronomie**. Este de presupus aceasta, deoarece beizadea Vogoridi, ginerele poetului, încă nu predase „instrumentele" în 1S52 şi, interogat, probabil în baza dispoziţiilor testamentare, de judecătoria ţinutului Iaşi, motivează întîrzie-rea prin faptul că unele dintre obiecte, fiind stricate de slugi, au fost trimise pentru a fi reparate la Viena.1 2
Din experienţa de epitrop, prin 1837, atunci cînd s-a pus pro-
1	Gh. Ungureanu, Înfiinţarea şi organizarea judecătoriilor in Moldova. Anul 1832, extras din Anuarul liceului şi şcoalci comerciale ,,M. Kogăi-niceanu", 1922—1932, Iaşi, 1932, p. 6.
2	Vezi Studii şi cercetări de istorie literară^ şi folclor, anul III (1954), Bucureşti, p. 129.
blema mutării spitalului „Sf. Spiridon" undeva în afara oraşului, Conachi propune sa se clădească un aşezămînt spitalicesc în dealul Copoului, se pare pe locul unde se află astăzi spitalul regional „Dr. C. I. Parhon", şi pentru a-şi sprijini mai substanţial propunerea, donează o suprafaţă de teren în acest scop. Pentru atitudinea lui faţă de o instituţie publică de o asemenea importanţă, cităm scrisoarea pe care o adresează, în 1841, epitropului de atunci, Alecu Sturza Eleşteanu : „Gust cu mare bucurie rodul îndemînării ce ţi-am făcut, nene Alece, de a primi însărcinarea aceasta, şi totodată laud silinţa ce ai pus de a-ţi cîştiga aşa tovarăşi, căci era de jele lucru a vedea cineva micşurîndu-se şi împuţinîndu-se pînă şi această casă a statului cînd toate cele particularnice din an în an le vedem sporind urieşeşte“*. După ce Conachi donează locul, şeful instalaţiilor de apă şi canal arată că nu se poate instala o conductă pînă acolo, dată fiind, probabil, altitudinea.
Moştenirea lăsată Eforiei şcoaleloT şi apartenenţa sa la Societatea de medici şi naturalişti denotă un deosebit interes acordat ştiinţei, preocuparea pentru propăşirea unor instituţii ale statului şi constituie, cel puţin pentru vremea la care ne referim, elemente de spirit înaintat, care aruncă o lumină favorabilă asupra marelui latifundiar şi asupra senzualului poet.
Cu toate că mare moşier, Conachi s-a preocupat şi de crearea industriei naţionale, aşa cum putea fi înjghebată pe atunci, şi chiar dacă mobilul acestor încercări de a crea întreprinderi era realizarea de beneficii, în ansamblul relaţiilor feudale, al înapoierii tehnice din acel timp, această tentativă merită să fie relevată. Aşa curn fusese semnalat mai demult şi cum s-a demonstrat recent, Conachi a încercat să facă la Negrişoara, pe moşia cumpărată de la cavalerul Iancu Rusu, tatăl lui Alecu Russo, cuptoare şi maşini pentru „sleire de fier“. în legătură cu această iniţiativă de a pune bazele unei industrii extractive, îşi atrage aprecierile elogioase ale lui M. Sturza, care într-un hrisov scrie despre „înfiinţarea industriei naţionale“9 care dă imbold locuitorilor „...de a preface producturile cele crude şi de puţin valor în manufacturi folositoare şi împuţinează expor-taţia sumelor însamnătoare din ţară" 1 2
1	Citat după V. Rîşcanu, Gh. Năstase, St. Bîrsan şi Gh. Băileanu, Istoricul spitalului orăşenesc clinic de adulţi din Iaşi, Buc., 1956, p. 147.
2 C. Turcu, Vechi încercări de exploatare minieră în Moldova, în Studii ţi cercetări ştiinţifice, Filiala Iaşi a Academiei R.P.R., Seria istorie, anul VIII (1957), fascicola 2, p. 313.
XV
Aşa cum s-a mai arătat, Conachi era în acelaşi timp un eminent cunoscător al obiceiurilor juridice şi un foarte priceput inginer hotarnic; dovadă pentru prima calitate este faptul că a fost unul dintre alcătuitorii Codului Calimah şi cel căruia se datoreşte traducerea în romîneşte a acestei culegeri de legi, iar pentru cea do a doua, acea „însămnare" a cuvintelor privitoare la hotărnicii.
Nu este lipsită de interes, pentru întregirea personalităţii poetului, relatarea unor opinii ale consulilor străini care l-au cunoscut.
Astfel, consulul francez Bois-le-Comte scrie că „sub forme blînde, iubitoare şi rezervate (timide), el ascunde o solidă în- ) văţătură şi un spirit destul de fin“ 1.
Portretul lui Bois-le-Comte este întregit în relatarea lui Co-chelet, care ni-1 prezintă ca „...un om simplu în comportări, la început foarte rezervat şi care mi-a arătat după aceea o mare încredere. El nii-a prezentat tabloul ţării sale în culorile cele -mai întunecate.“
Referindu-se la toţi boierii care făceau opoziţie lui M. Sturza, încheie :
„Cuvintele acestor bătrîni, cărora vechiul costum pe care ei îl păstrează le dă o gravitate care impune, au făcut asupra mea o adîncă impresie.
Am crezut că văd în ei descurajarea şi tristeţea. Ei par în adevăr preocupaţi de soarta ţării lor şi de tristul viitor care pă- * * rea că-i este rezervat2
In Memoriile prinţului Nicolae Suţu întîlnim aceeaşi consideraţie deosebită pentru calităţile poetului. „Şeful Departamentului Justiţiei, logofătul Costachi Conachi, este dotat cu un caracter ferm şi loaial, cu o judecată solidă, cu o cultură puţin obişnuită printre confraţi şi cu o bogată experienţă în afacerile statului.
Foarte bogat, dar de o zgîrcehie de nesuferit în sinea sa, el îşi datora nu mai puţin consideraţia de care se bucura, pe bună dreptele, reputaţiei lui de cinste, meritului său şi patriotismului“ 3
Fără a forţa nota, credem totuşi ca relatările sus-menţionate sînt o oglindă destul de fidelă a stării de spirit care cu-
1 Hurmuzachi, Documente privitoare la istoria rominilor, voi. XVII, Buc., 1913, p. 400.
*	Idem, pp. 532—533.
*	Mâmoires du prince Nicoîas Soutzo, Vierme, 1899, p. 99.
XVI
prinsese Moldova în faţa abuzurilor lui Mihalache Sturza, a temerii adînci faţă de mişcările revoluţionare pe care arbitrariul domnului şi al camarilei sale nu făcea decît să le apropie.
După 1835—1836, dată pînă la care a ocupat funcţia de epi-trop la Spiridbnie, şi mai ales după 1844, prezenţa lui Conachi în viaţa publică şi în cea literară se face tot mai puţin simţită. Explicaţia stă în faptul că o dată cu cel de al treilea deceniu al secolului trecut, ca reflex al pătrunderii unor noi elemente de viaţă economică şi socială, structura spirituală a societăţii se schimbă. Pe primul plan al preocupărilor trec problemele sociale şi naţionale, iar cultura şi literatura oglindesc aceste stări de lucruri. în noul peisaj cultural şi literar, lirica erotică de factură senzuală a poetului, fără nici o legătură cu viaţa societăţii, limitată la iatac şi la numeroasele, mai mult sau mai puţin milostivele lui iubite, pare desuetă, anacronică. Poetul moare la 4 februarie 1§£9, şi asupra atitudinii pe care a avut-o faţă de mişcarea revoluţionară din Moldova nu avem documente care să ateste, în vreun fel, care i-au fost opiniile. Batrîn, supravieţuind amintirii Zulniei şi îndelungilor sale „servicii" în slujba lui Amor, probabil va fi dezaprobat mişcarea paşoptistă. Această supoziţie ar putea fi sprijinită doar prin unele formulări anterioare din scrisoarea către mitropolitul Veniamin, unde se ridică împotriva formelor noi de viaţă sociala, şi, pe această bază, credem că Ibrăileanu avea dreptate să afirme că era „...contra introducerii formelor politico-sociale nouă şi contra obiceiurilor noi“ şi „...destul de inteligent pentru a nu-şi da pe faţă interesele sale de clasă şi de aceea face consideraţii filo-zofice“1.
Astfel s-a manifestat pe plan social logofătul poet. în viaţa particulară, în afară de faptul că era un bun organizator, un energic cultivator, un om frugal şi modest la îmbrăcăminte, un enoriaş credincios, a fost şi un mare admirator al sexului frumos. Dintre numeroasele, dar efemerele, sale iubiri se degajă însă o puternică şi statornică pasiune pentru Smaranda Negri, născută Donici, pe care o cunoscuse mult înainte de 1820 şi cu care se căsătoreşte la aproximativ 20 de ani după ce a cu-noscut-o. ^	^
'nm*îrt-' poezia lui Conachi nu răzbate aproape nimic din preocupările sale sociale şi politice, şi, în general, poezia lui este
1 G. Ibrăileanu, Istoria literaturii moderne. Epoca Conachi. Curs litografiat, Iaşi, 1920, pp. 320—321.
XVII
expresia directă, uneori prea nemijlocită, a sentimentelor şi ‘ pasiunilor lui trecătoare siau durabile, a senzu/alismului său, care, uneori, este greu de cjjiat. între preocupările serioase ale vieţii sale publice şi sentimentele sau ideile oglindite în poezie exista deci o evidentă inadvertenţă.
Arătam la început care era starea economică şi social-politică a vremii, iar în paginile care au urmat ne-am oprit asupra unor evenimente petrecute în Moldova primei jumătăţi a secolului trecut, la care poetul logofăt a participat direct. Pe acest fundament se grefează o mişcare culturală şi literară care pune bazele evoluţiei de mai tîrziu în aceste domenii şi al cărei profil vom încerca să-l schiţăm, întrucît numai astfel activitatea lui Conachi poate fi mai uşor şi mai just înţeleasă.
După pleiada strălucită a cronicarilor Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, a învăţatului domnitor Dimitrie Cantemir, am parcurs aproape un secol de declin pe plan cultural, de înăsprire a stăpînirii otomane, de accentuare a exploatării ţărănimii. Secolul al XVIII-lea, în Moldova, după gloriosul început în care trăiau încă voievodul cărturar şi hatmanul cronicar, n-a mai înregistrat apariţia unor figuri de seamă. Doar spre sfîrşitul secolului asistăm la o efervescenţă pe plan spiritual, manifestată mai ales pe linia cultivării şi popularizării cunoştinţelor de istorie, filologie şi de ştiinţe pozitive, ca reflex al trezirii conştiinţei naţionale. Nu se poate nega, desigur, influenţa exercitată de mişcarea generală de eliberare a popoarelor din restul Europei, iar în ceea ce ne priveşte, de către popoarele care suportau asupritorul jug otoman. Astfel, mişcarea culturală din Ţările Romîne este evident înriurită de mişcarea culturală a grecilor, care-şi aveau în Principate puternice citadele ale culturii elenistice şi un număr mare de şcoli, profesori, oameni de cultură şi poeţi greci. Faptul că limba greacă era atît de familiară cărturarilor noştri a favorizat această înrîurire. In perioada respectivă predomină, după cum se ştie, preocuparea pentru difuziunea cunoştinţelor în pături cît mai largi prin manuale de istorie, de gramatică, pedagogie, medicină, economie agrară, dicţionare. Pe plan artistic întîlnim transpuneri din alte limbi, traduceri de lungi romane sentimentale, de eroide, pe placul publicului din acea vreme, alături de cîntecele de lume şi de doinele, horele şi strigăturile populare.
Originile poeziei culte din literatura noastră, în afara acelor prime stihuri din Cazania lui Varîaam de la 1643, a Psaltirii în
XVIII
versuri a lui Dosoftei, scoasă în 1673 la Uniev, în Podolia, şi a poemului filozofic Viaţa lumii de Miron Costin sau a altoi cî-teva modeste încercări, sînt date ca începînd cu Matei Millo, bunicul vestitului interpret al comediilor lui AlecsanSri, cu loan Cantacuzino, autorul volumului Poezii noo, tipărit la Mănăstirea Neamţului sau la Dubăsari, între 1792 şi 17961, cu poeţii Văcăreşti, Momuleanu şi Pann în Muntenia sau alţii mai mărunţi, mai puţin cunoscuţi, precursori, contemporani sau urmaşi şi imitatori ai Văcăreştilor şi ai lui Conachi, cum sînt Dimachi, Alecu şi Dimitrachi Beldiman, Pogor, Hrisoverghi, Pruncu, Botescu, Tăcu, Razu, Cănănău, Carp, Rămădan, Tăutu, Bălşucă, Bucşînescu şi alţii. Tot în aceeaşi perioadă se manifestă, în Ardeal, Barac şi Aaron, dar mai presus de ei, Budai-Deleanu.
Totuşi, înainte de a apărea aceşti primi poeţi în literatura noastră şi paralel cu ei, colecţia de manuscrise a Academiei consemnează, alături de numeroase caiete cu versuri, scrise la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XlX-lea, provenind de Ia copişti şi imitatori ai Văcăreştilor şi ai lui Conachi sau Pann, o seamă de stihuri cu caracter erotic, distribuite prin texte poporane, codice administrative, ba chiar şi unde ne-am aştepta mai puţin, printre textele religioase. Cu toate că sub raportul valorii artistice sînt aproape neglijabile, acestea „...fac dovada — cum spune N. Cartojan — unui gen destul de cultivat, ale cărui origini se urcă dincolo de pragurile epocii moderne a literaturii noastre“2. Uneori în aceste manuscrise se întîlnesc şi cîntece de factură erotică, senzuală, lăutărească, în limbile greacă, turcă, rusă sau chiar bilingve. Aceste modeste încercări au influenţat totuşi, într-o oarecare măsură, lirica noastră de început. Dintre, manuscrisele care au precedat în timp atît pe Millo, cît şi pe Conachi semnalăm cel cu nr. 1.629, copiat de Ioniţă Popa prin 1778, care, pe lînga unele texte cu caracter poporan, cuprinde şi poezii lirice, cu titluri da : O, preaslăvită Af rodită; Norocul ra-au îndemnat; Purcesei din Eşi voios; Eu cunosc că sînt dator ; Mult amor mare: Oh, cucoana, cuconiţă, / ieşi mă rog pin la portiţă; Păuniţă albă-n * *
1 Este vorba de acel I. C. descoperit de Gh. Ivănescu, vezi laşul nou, nr. 3—4, 1953, şi care de curînd a fost identificat de Gh. Ivănescu şi N. A. Ursu ca fiind cneazul loan Cantacuzino, vezi Studii şi cercetări ştiinţifice, seria filologie, an>ul X, fasc. 1—2/1959, pp. 135—140.
* N. Cartojan, Contribuţii privitoare la originile liricii culte în Principate, extras din Revista iilologică, anul I, 1927, p. 190.
XIX
pene ş.a. Aceste cîntece circulau cu mult înainte de a fi fost copiate şi erau opera unor „...versificatori din rindurile cărturarilor mărunţi ai neamului, dieci, calemgii, seminarişti, care se împărtăşiseră şi ei din cultura claselor orăşeneşti. Unii din ei aveau desigur legături cu pătura adîncă a poporului de la ţară; sorbiseră din izvoarele limpezi ale poeziei populare, din care împrumutau versuri şi imagini pentm a le întreţese în lirica lor de cărturari “ 1
Exemplu de interferenţă între lirica populară şi cîntecul de lume al păturilor orăşeneşti sînt versurile de la începutul manuscrisului lui Ioniţă Popa :
„Frunză verde sălcioară,
Oh, leliţă Mărioară,
De cînd, puică, le iubesc,
Eu tare mă prăpădesc/*
Evident că între	valoarea	creaţiei populare	orale şi	aceste
stihuri, care fac într-un fel trecerea de la lirica populară la cea cultă, diferenţa este	mai mult	decît sensibilă, dar genul a	existat
ca atare, a circulat	şi a precedat cîntecele de	lume (la	rîndul
lor simbioză dintre lirica cultă şi cîntecul lăutăresc), reînviate mai tîrziu prin publicarea lor de către A. Pann, în 1830, şi apoi în 1851—1852.
Am menţionat mai înainte pleiada de poeţi care pun bazele poeziei lirice culte şi în scrisul cărora domina cîntecul de lume, epistola elegiacă, meditaţiile cvasi filozofice şi satira, iar înrîurirea exercitată	de unii	asupra altora, în	speţă influenţa
lui Millo şi Dimachi asupra lui Conachi, a constituit subiectul unor studii anterioare1 2, axate în special pe latura lirismului anacreontic, lăutăresc, sentimental, clasic decadent.
Latura satirică, asupra căreia s-a insistat mai puţin, se va manifesta şi în scrisul lui Conachi, în unele poezii şi în încercările sale dramatice, inedite pînă la ediţia prezentă. Această vînă satirică, specifică şi literaturii populare, este comună epo-
1	N. Cartojan, Contribuţii privitoare Ia originile liricii culte In Principate, extras din Revista filologică, anul I, 1927, p. 199.
2	Vezi I. Tanoviceanu, Un poet moldovean din veacul al XVIII-Jea. Matei Millo, Analele Acad. Rom., Memoriile secţiei literare, seria II, tomul XX, 1897—1898, Buc., 1899.
XX
cii şi se manifesta în scrisul multora dintre predecesorii sau contemporanii poetului. Astfel, Barbu Paris Momuleanu, în volumul Caracteruri, apărut în 1825, atacă direct şi vehement pe Cei mari, cum îşi intitulează poezia:
„O, ce ciudă cît mă mir De-al celor mari caractir I Ce schimbate la ei firi,
Ce gusturi, ce diferiri!
Precum ceriul de pămînt,
Aşa ei de cei mici sînt.
Toţi trîndavi, toţi lenevoşi,
Nestatornici, furtunoşi,
N-au ei fapte bărbăteşti,
Toţi au minţi copilăreşti/'
Elementul satiric este prezent şi la Iancu Vacărescu, care da titlul unei poezii, adresate unui mare boier, La mincinosul:
„Tu, ce pui cucul în colivie Şî-1 faci şi iarna de cîntă ţie,
Tu îmblînzeşti lei şi orice feară,
O-njugi la caru-ţi, şi ea nu zbeară;
Vel mincinoase boier preamare 1 Preţ adevărul te juri că n-are ? !“
Pe lîngă acestea, la luminatul boier muntean se întrevede şi simpatia pentru săraci, elogiul înţelepciunii, dezaprobarea tiraniei :
„Cu drepţii ş-înţelepţii Cu drag m-oi înţelege,
Sărac să nu se afle Şi rob a nu fi nimeni î Tu, Doamne, mă fereşte De orice tiranie!
Dă-mi întru cuget viaţa, în el dă-mi nemurirea!“
Mai aspru cu marea boierime, aici ar putea sa fie cuprinsă şi o oarecare doză de invidie a micului boier, lipsit de anumite privilegii, se arată V. Pogor, tatăl junimistului de mai tîrziu, autor al unei satire în versuri, în maniera lui Alexandru Beldiman, la adresa Eteriei, satiră pe care a cunoscut-o şi uti-lizat-o Eminescu în articolele politice.1 In Convorbiri literare
1 E. Vîrlosu, O satiră în versuti în Moldova anului ui2î, în Studii şi matei ini,,: tio istoric medio, voi. II, Buc., 1957.
XXI
din 1871, probabil prin intermediul fiului său, sînt publicate unele versuri ale lui Pogor, tatăl, vizînd „evghenismul", mîndria neîntemeiată a marilor boieri. Reproducem cîteva versuri notabile prin virulenţa lor :
„Căci boierii dimpreună, toţi de-ar fierbe în cazan, Mă-ndoiesc să cred c-ar scoate un Scipion African.441
sau :
„Divanul îi o dugheană, unde cumpără dreptate Cine dă la bani mai bine, măcar fie strîmbătate."2
Acestor manifestări de protest împotriva abuzurilor săvîrşite de marea boierime, mai ales în postura de deţinătoare a funcţiilor în stat, li se alătură o seamă de foi volante în care erau criticate nedreptăţile şi jafurile săvîrşite de boieri. Ele constituie o formă directă şi eficientă a luptei împotriva privilegiilor, abuzurilor şi exploatării feudale.
Această succintă prefaţare a activităţii pe plan literar a lui Conachi, chiar dacă nu este o imagine fidelă a eppcii sub acest aspect, ne face totuşi să ne dăm seama că liniile generale ale preocupărilor lui sînt caracteristice epocii, iar el nu numai că nu este o apariţie singulară, ci se încadrează, desigur cu elemente ce-i sînt specifice, în acest tablou cultural şi literar.
Mai toate cercetările făcute asupra lui Conachi au avut în vedere lirica sa erotică, iar opiniile, adesea contradictorii, formulate asupra lui nu le vom reedita în paginile de faţă, ele fiind la îndemîna oricui ar dori să le cunoască. Mulţi dintre cei care l-au judecat aspru pe poet negîndu-i orice valoare, fie ca mesaj liric, fie ca realizare artistică, au făcut-o raportîn-du-se la vremea în care i-au apărut poeziile în ediţii, şi nu la perioada în care au fost produse, au circulat şi au fost gustate. Este ştiut că prima ediţie apare postum, la 18g6, iar cea de a doua, şi ultima, în 1887. Cea dintîi a fost foarte puţin răspîn-dită şi cunoscută, încît chiar un erudit de talia lui Eliade, în ediţia din 1870, la Curs întreg de poesie generale, dă unele versuri ale poetului drept populare. în ciuda acestei tardive apariţii, Co-y nachi a început sa scrie la ISpO, iar partea cea mai de seamă n- a poeziei lui a fost produsă pînă la 1830, deci epoca în funcţie de care trebuie judecat şi la care trebuie raportat este primul 1
1 E. Vîrtosu, O satiră in versuri in Moldova anului i'821, în Studii şi materiale de istorie medie, voi. II, Buc., 1957, p. 478.
* Idem, p. 475.
XXII
sfert al secolului trecut. A-l opune pe Conachi lui Alecsandri, Negruzzi, Russo, Kogălniceanu sau Bălcescu înseamnă a-i nega orice valoare, şi, în ultimă instanţă, a proceda neştiinţific.
In afara cîtorva cercetători, între care Duică, Ibrăileanu, Bianu, Călinescu, mai toţi ceilalţi se referă, atunci cînd vorbesc de el, la opera publicată, şi, în speţă, la lirica erotică. Se pare totuşi că, întrucît opera i-a apărut postum, ceea ce intenţiona el însuşi să dea la lumină nu erau poeziile închinate amorului, nurilor, „frumuşelelor", ci traducerile, opere serioase, şi chiar acel compendiu asupra stării politice a Europei în anul 1825, cum ar reieşi dintr-o notă de pe manuscrisul nr. 432. Ipoteza se poate sprijini pe notiţa scrisă de căminarul Dimitrie Pastiescu, primul care s-a ocupat de Conachi.
„D. vornicul Costachi Conachi, bărbat luminat şi cu suflet mare, bun patriot, plin de rîvnâ în tot prilejul, milostiv din ale sale, sîrguitor în lucrările pâmîntului, cu care în toate timpurile ne pilduieşte spre a se întinde lucrarea cîmpului, din care izvorăşte îmbelşugarea patriei; pe lîngâ acestea, mai adaugă neîncetat şi osteneli de a tălmăci cărţi şi pentru îndestularea şi îmbelşugarea sufletului şi a duhului, din care s-au păstrat numai Istoria lui Belizarie, romanţul Matilda, Alchibiad, tragedia lui Arcaş în versuri, cîteva din Ovidie, în versuri, cu adăogirea de gramatica versificaţiei romîneşti şi alte iscusite versuri de însuşi dumnealui izvodite, precum şi o mică prescriere la ispita prieteşugului între d-lui şi iubitul său prieten D. spătarul lordache Bălşucă; cele mai multe din tălmăciri prăpădindu-se la tntîmplările vremilor, acestea au rămas spre a se da la lumină.“1
Incontestabil, însă, că în judecarea operei lui Conachi nu trebuie să ţinem seama şi să-l apreciem după aceste producţii.
De aici se impune constatarea că o imagine adevărată a ceea ce a însemnat Conachi pentru vremea lui şi a ceea ce putem noi prelua din moştenirea lăsată ne-o putem face numai dacă în studierea activităţii sale adoptăm punctul de vedere istoric, apreciem adică opera lui în ansamblu şi mai ales în raport cu epoca în care a fost produsă şi faţă cu stadiul de atunci al literaturii, al limbii literare şi artistice.
Prin structura lui temperamentală, prin educaţia literară pe care a primit-o şi în concordanţă cu gustul epocii, Conaclii a fost 1
1 Curierul romînesc, nr. 78/1830, p. 329.
XXIII
atras în special de poezia neoanacreontică, de mica poezie franceză, de cîntecul de lume, de lirica lăutărească, dar ,el a cunoscut în acelaşi timp pe Voltaire şi pe Pope. Este deci un asiduu cititor al lui Voltaire şi stau mărturie fragmentele pe care le traduce din opera acestuia, cu toate că, ortodox fervent, ar fi trebuit să ţină seama de faptul că patriarhul din ConstantinopoJe interzisese citirea cărţilor ateului de la Cha-tenay. Tot Conachi este cel care-1 îndeamnă şi-l determină pe V. Pogor, tatăl, sa continue şi apoi să publice Henriada, pe care traducătorul i-o închină.
„Cînd logofătul Conachi, luminat cu-nvăţătură Şi rîvnitor foarte mare de-a limbii poleitură,
Scriitor înalt la proză şi vestit la viersuire, înzestrat cu bunătate pe cît este cu simţire,
Aflînd de a mea sfială, îmi dădu îmbărbătare,
Ca să m-apuc cu diadinsul spre-a sfîrşi a mea lucrare.**
Va fi cunoscut de asemenea literatura lui Rousseau şi va fi fost atras mai cu seamă de sentimentalismul care se degajă din unele opere ale acestuia. Pe linia cultivării unei sentimentalităţi excesive se înscrie şi preferinţa lui pentru romanele sentimentale care invadaseră în secolul al XVIII-lea Europa, iar traducerea romanului Matilda, după d-na Cottin, apărut la Iaşi în 1844, confirmă această preferinţă. Aceleiaşi predispoziţii datorăm traducerea eroidelor Eloiza cătră Abeliard şi Abeliard căită Eloiza, după Collardeau, care, la rîndu-i, tradusese pe Pope, Cătră Leandru, că nu venia şi Iulia cătră Ovidie după Dorat, Cruzii elini cu jărtfâ, o adaptare a lui Saint-Auge după Ovidiu, in care Conachi contaminează două bucăţi, Polyxene immolee au tombeau d’Achille şi Plaintes d’Hecube sur la mort de Polyxene, şi altele.
Atmosfera care se degajă din eroide, conjugată cu în-rîurirea avută de acestea asupra operei sale originale îl fac pe Ch. Drouhet să conchidă : „Tălmăcirile lui Conachi, prin felul întîmplărilor ce le povestesc, prin pasiunea de care sînf cuprinse personagiile, sînt capitole de roman în versuri. Ele au satisfăcut acea sete de romanesc de care e cuprinsă societatea romînă în prima treime a veacului trecut şi care se învederează prin atft de numeroase traduceri din romanele franceze contemporane. Ajutînd la răspîndirea gustului pentru romanesc, cum şi la preţuirea analizei stărilor sufleteşti pasionale, Tălmăcirile prepară publicul romînesc la revărsarea valului de sentimentalism şi ro-
XXTV
manesc de care se va umple poezia lui Grigore Alexandrescu, a lui Heliade Rădulescu şi a primilor imitatori romîni ai lui La-martine. Ca şi Leonard, Delille şi cîţiva din micii poeţi francezi de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, Conachi, mai ales prin Tăl-( măcirilo sale, poate 'fi privit ca un preromantic.“1
O preferinţă deosebită manifesfîPpoetul moldovean pentru iluministul englez Al. Pope, pe care l-a cunoscut din traducerea franceză făcută de ResnSl, publicată în 1758 la Amsterdam, care cuprindea, pe lingă" traducerea în proză, şi una în versuri, făcută de Silhouette. Preferinţa lui Conachi* pentru Pope trebuie pusă în legătură cu preţuirea excepţională de care se bucura acesta la sfîrşitul secolului al X\^III-lea şi începutul secolului al XlX-lea. Voltaire, de pildă, îi considera „...cel mai mare poet al Angliei şi, ^ în acest moment, al întregii lumi“, iar Byron scria că „vor trece mii de ani pînă ce literatura noastră ar putea spera să-i apară un egal“ 2. Din poetul şi filozoful englez traduce trei cînturi din cunoscutul An Essay on Man, cu titlul Prenţipiile moralului sau cercare de voroavă asupra omului, rămasă în cel puţin două manuscrise autografe, fapt semnificativ pentru poetul care nu-şi scria singur poeziile, ci lăsa această sarcină pe seama copiştilor. Primul dintre manuscrise, avînd cota IV—26, este cu o grafie foarte îngrijită, lucru de asemenea foarte puţin obişnuit în scrisul „hieroglific" al poetului, şi se găseşte în Biblioteca centrală „M. Emi-nescu" a Universităţii din Iaşi, iar cel de al doilea, cu nr. 877, în Biblioteca Academiei R.P.R. din Bucureşti.
An Essay on Man, publicat în 1733—1734 în Anglia, cuprinde patru scrisori adresate lui H. St. John, lord Bolingbroke, fragmente dintr-un poem care n-a fost terminat niciodată şi în care autorul îşi propune să arate că principiul binelui guvernează universul, în ciuda răului, care se manifestă sensibil. Prima scrisoare analizează raporturile dintre om şi natură, a doua ni-l prezintă pe om faţă de el însuşi, a treia pe om faţă de societate, iar a patra (pe care n-a tradus-o Conachi) tratează despre fericire.
în ultimă analiză, Pope proclamă bunătatea şi demnitatea naturală a omului, idee comună şi lui Rousseau.
Ultima scrisoare este un lung îndemn la umilinţă, la resemnare, în genul operei Pensees a lui Pascal.
* După Dtctîormaire-bfofjfaphiqite des auteurs, Paris, ed. I, 1958, p. 377.
romîncască, anul XXII (1930), nr. 1—3, p. 32.
a După Diclionnaire biographique des auteurs, Paris, ed. I, 1958, p. 377.
XXV
Poemul lui Pope trezise şi interesul cneazului Ioan Cantacu-zino, care a tradus şi el un fragment selectînd, însă,, numai ele- ^ mentul satiric.
Intre traducerile făcute de Conachi mai sînt de menţionat Alchibiad sau iubire de sînâş fără măsură (ms. nr. 1.603 din Biblioteca Academiei R.P.R.), Istoria lui Velisarie de Marmontel, Narchez amorezatul de sîniş, adică iubirea de sine peste măsură, dată ca fiind din Metamorfozările lui Ovidie asupra mitologhiei, mai probabil, însă, după o^adaptare franceză a lui Ovidiu, unele fragmente din tragedia Alzire, Arzili, la poetul moldovean, între care şi versurile pe care Guzman, ucis de Zamore, i le adresează înainte de a muri:
„Des Dieux que nous serons connais la difference Les tiens Pont commande le meurtre et la vengeance ; Et le mien, quand ton bras vient de m’assassiner, M’ordonne de te plaindre et de te pardonner.“
devenite în traducerea lui Conachi:
„Intre dumnezăii noştri cunoaştem deosăbire,
Căci ai tăi îţi dau poroncă să omori spre răsplătire, Iar al meu cînd tu cu mîna m-ai lovit, m-ai sîngerat îmi zice să-mi fie milă şi să te iert de păcat."
Mai traduce din tragedia Zăire, inspirată după Oihello al lui Shakespeare, şi din poemul epic Henriade. Sînt de semnalat de asemenea traducerea tragediei Oreste, după Voltaire, alta decît cea cunoscută ca aparţinînd lui Beldiman, şi care, după stil, pare a fi făcută tot de Conachi {ms. nr. 3.696), precum şi a tragediei Lentor.1
Traducerile îndeplineau un rol important în acea vreme, în care producţia originală era destul de săracă, şi constituiau un exerciţiu mai mult decît util pentru cultivarea limbii, pentru frămîntarea ei în tiparele versului, pregătind terenul viitoarei evoluţii. Tălmăcirile, însă, chiar dacă nu putem pune problema paternităţii ideilor, temelor şi subiectelor lor, merită să fie cercetate şi din acest punct de vedere, deoarece faptul că traducătorul s-a oprit asupra Iot, şi nu asupra altora, demonstrează că el adera, îşi însuşea şi populariza ideile şi temele respective.
>
1 Vezi N. A. Ursu, Tragedia lui Oreste a lui Voltaire..., laşul literar, nr. 9/1960, pp'. 84—67.
XXVI
In tălmăcirea Iulia căirâ Ovidie, eroidă brodată pe tema iubirii dintre poetul roman şi fiica împăratului Augustus, aceasta din urmă, sfidînd diferenţele sociale, continuă să-l iubească pe fiul unei sclave şi după surghiunul care l-a adus pe meleagurile noastre. Dăm exemplul de mai jos şi pentru faptul că traducătorul este, la rîndul său, un mare boier, iar în opera lui originală vom mai întîlni aceeaşi temă :
„Tremur, crudule tată, tremur de-a mea urgie.
La neamul unui ibovnic nu mai arăta cîrtire,
Căci între oameni nici este, nici să-ncape osăbire ! îl iubăsc, s-au sfîrşit toate, am hotărît soţ să-mi fie,
Căci nu socotesc drept vină că ţî-i urît numai ţîe.
De n-au vrut ceriul să-l tragă din neamuri strălucitoare, Dar îi întocma cu tine di pi cîte daruri are.
Ori în ce puteri te afli, să ştii că pre om cinsteşte Duhul cel cu vrednicie, iar nu schiptrul ce luceşte/*
Iată şi un exemplu dintr-o poezie originală :
„Cine are gust, să-mi creadă că amoriul l-am slăvit Nu în ranguri, nu în neamuri, ce în omul iscusit.
Adevăr, ce au a face titlurile omeneşti Pe lîngă o rază numai a podoabelor fireşti ?**
Cercare de voroavâ, cu toate că, în ultimă analiză, pledează pentru supunerea omului la „soarta** ce i-a fost hărăzită, conţine şi unele elemente de gîndire ştiinţifică, o atitudine manifestă împotriva războiului şi a cotropirii, a tiraniei, o apologie a relaţiilor de colaborare din comuna primitivă.' Chiar începutul vine cu îndemnul pe care-1 adresează autorul filozofilor, ca darurile minţii să nu le irosească în tămîierea tiranilor, ci să urmărească un scop mai demn, acela de a studia pe om cu posibilităţile şi limitele lui.
„Fugi de-a curţilor pohfală, cinstea lor şi desfătare Nu-s vrednice să ţintească a poftelor tale stare.
Au doar ţîia sa cuvine a-nmulţî măgulitorii Ce aleargă cu căţuia tămîind stăpînitorii ?
Vino, căci un lucru mare, nişte griji mult mai cu cale Să cuvine sa cuprindă menutele vieţii tale.
Acest lucru este omul, noian necuprins de minte, în care să vede gîndul unei minţi nemărginite,
Cîmp roditor, dar sălbatec, în care pe-o lege dată Şi scaiul şi trandafirul răsar şi cresc totodată.**
Multe din versuri sînt însoţite de note, care explică şi comentează cele expuse în original. Astfel, la legea atracţiei uni-
XXVII
versale, descoperită de Newton, una din valorile ştiinţifice recunoscute de secolul luminilor şi despre care Pope pomeneşte în cuprins, Conachi notează în josul paginii :	„Aceasta este
atracţîia, în minte venită marelui Nefton, adică o atlrnarc ce au trupurile cereşti unul căiră altuVe.
Atunci cînd poemul se referă la cotropirea Americii de către spanioli, iar în visul luminos al băştinaşului indian nu mai sînt
„Nici espaniolii cei lacomi prin arme pline de sîngiuri Să-l dezbrace de avere şi să-l omoare în schingiuri".
Conachi completează în notă : „Crunte, nespusă şi cumplite sînt poznele făcute de espanioli în aflarea Americii şi toate făcute cu cruce în mînă, dar cu spurcăciune în suflet".
Pe deasupra pledoariei pentru supunere în faţa destinului se degaja elogiul minţii, al raţiunii umane şi năzuinţa de a cuceri, de a supune forţele naturii, nemulţumirea cu soarta ce i s-a „hărăzit" omului, tendinţa spre progres.
„Ochean îi viaţa noastră în care tot valuri grele Ne clatină şi ne mişcă la fapte bune sau rele.
Minte, ce drept zăstre ceriul mi-au dat-o cu miluire,
Să face pusulă, cîrmă în furtuni de ispitire,
Şi a ei sfîntă făclie grabnică spre luminare într-a stîncilor lovire sîngură ne dă răbdare..."
Comentînd în alt loc critica pe care raţionalistul Pope o face filozofilor metafizici, scrie : „Pop aice huleşte pe filozofii aceia cîţi nu fac decît a învăţa prin cuvînt, fără a da dovezi făptel-nice, şi aşa, în loc să lumineze pe oameni, îi întunecă mai rău*. Alteori, ironizînd pe cei care ridică în slăvi pe cuceritori, pe cei cărora li se conferă atributul de geniu, pentru că au devastat oraşe şi au robit şi au ucis pe locuitori, îşi manifestă atitudinea pacifistă, antirăzboinică :
„Minţile iroilor, care hojma calcă ţări şi pradă oraşă prin vărsare de sînge şi alte ticăloşii, trudindu-să întru aceste fapte răutăcioasă, nume cîştigă de nişte ghenii, şi acei viteji să slăvesc de faptele lor cele lăudate, pentru că ştiu a prăda şi robi ţări şi noroade, apoi iată minte /“
Rod al raţionalismului, poemul difuzează principii ca cel al transformării şi conservării materiei, al interdependenţei feno-
XXVIII
menelor, enunţate în limbaj figurat şi pe care le menţionam, pentru că ele vor influenţa pe Conacbi în creaţia sa originală :
„Nimica vecinie nu este, om şi plantă şi jăvina lesă din noian şi întră şi iar iesă la lumină.
Nimic nu-i far’ de-atîrnare, ce părţile lumii toate Să împărtăşăsc den totul cu totul fiind legate.
A lumii întregi fiinţă, .putere şi legătură,
Sa sprijinesc între ele cu aceea ce-i zîc natură."
Finalul capitolului al treilea este o schiţă poetică a apariţiei societăţii şi a diferitelor ocupaţii şi meşteşuguri, crearea unelte-lor, trecerea de la comuna primitivă la sclavagism şi, în ultimă instanţă, elogiul relaţiilor de colaborare caracteristice acestei prime forme de organizare socială :
„într-acea vreme de ticnă unita prietenia Era pentru a lor inimi mulţămirea cea mai via.
Sate, oraşă şi staturi acest fel să începură,
Omul, ca un stăpîn luişi şi slobod peste măsură,
N-avea nici o cunoştinţă de acea giuguluire Care dădea unui singur puterea de stăpînire."
Afirmam că aceste traduceri, pe lingă meritul de a fi făcut cunoscute unele idei avansate ale filozofiei şi literaturii secolului luminilor, sau de a fi satisfăcut acea sete de romanesc (traducînd romanele şi poemele cu iubiri-curate şi nefericite), prin calitatea deosebită a transpunerii, au contribuit şi la promovarea limbii literaro şi artistice. La aceasta s-ar putea obiecta că, din moment ce poezia originală a logofătului şi tălmăcirile sale au văzut lumina tiparului de-abia în 1856, şi într-o ediţie aşa de puţin răspîndită, cînd apăruseră deja condeie ca cel al lui Eliade, Alec-^ sandri, Negruzzi, Russo, Bălcescu, Kogălniceanu ş.a., contribuţia sa în acest domeniu este neglijabilă, dacă nu inexistentă. Dar cu toate că opera i-a fost tipărită aşa de tîrziu, atît tălmăcirile, cît şi poeziile originale scrise de Conachi au circulat intens prin in-1 termediul manuscriselor originale şi al copiilor sau prin intermediul lăutarilor (cîntecele de lume). Am citat deja notiţa lui Pas-tiescu de la 1830, publicată în Curierul romînesc, care menţionează aproape tot ce a scris poetul moldovean, cu toate că pînă atunci, purtînd sau nu numele său, nu-i fusese tipărit nici un rînd. Şi tot înainte de 1856, Alecsandri, ocupîndu-se de scriitorii de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui următor, singurele traduceri pe care le menţionează în nota din Zimbrul, 1851, sînt poemul lui Pope, Cercare de voroavă şi Eloiza cătră
XXIX
Abeliard, ambele ele Conachi. în acelaşi ziar, şi tot datorita lui Alecsandri, apare un număr de vreo 14 poezii scrise de logofăt, dar publicate sub titlul general de cîntece de lume, întrucît bardul de la Mirceşti nu-l^unoştea ^e autor. Chiar înainte de 1851, ceea ce demonstrează circulaţia lor vie, poezii ale lui Conachi, uneori modificate, trunchiate, cu adaosuri sau contaminate, au văzut lumina tiparului. Aşa este cazul cu Noroacc, noroace, publicată fără autor în Noul Erotocrit, scos la Sibiu în 1837 de A. Pann, aflată în ms. nr. 137, la f. 120, cu poezia Mă sfîrşesc, amar mă doare de la pp. 135 şi 149 din ediţia a doua şi care apare cu titlul Dorul deplin în Colecţie din poeziile d-lui logofăt 1. Văcărescu, Buc., 1848. Cele mai multe însă vor apărea $ tot anonijp în culegerea lui Pann, Spitalul amoriului, broşurile I—V, Buc., 1850—1852. Astfel, cîntecul al doilea din broşura a IV-a se găseşte in ms. 137, f. 166 ; cîntecul 12 din aceeaşi broşură, la p. 131 în ediţia din 1887 ; cîntecul 15 în ms. Pastiescu, la f. 24; cîntecul 18 este rezultat din contaminarea poeziilor Dacă ai venit pe lume (ed. a Il-a, p. 138), Ah, zilelor fericite (aceeaşi ediţie, pp. 142—143) şi Cu prietena-mpreună (ed. a II-a, p. 140), la care s-au adăugat unele strofe străine ; cîntecul 26, din contaminarea poeziilor într-un rodiu de dimineaţă (ed. a 11-a, p. 8) şi Zori de ziuă se revarsă (aceeaşi ediţie, p. 106), plus unele adaosuri ; cîntecul 36 din broşura a V-a provine dintr-o modificare a poeziei Am lăsat lumea şi slava (ed. a II-a, p. 67), iar cîntecul 6, aceeaşi broşură, din prefacerea poeziei De-acum nădejdile toate (ediţia a II-a, p. 161).1
Toate aceste contaminări, adaosuri şi prefaceri operate asupra poeziilor lui Conachi l-au făcut pe Duică să afirme : „...cu Anton Pann, Conachi a pătruns fireşte in toate provinciile locuite de romini şi în toate păturile poporului; el a fost de bună seamă cintat şi după modurile ce se găsesc la sfîrşitul fiecărei broşuri. Pann a contribuit astfel să apropie de sufletul naţiei poezia cultă erotică de la începutul veacului, pentru că oricît de mutilată ar fi ieşit din atelierul lui, o parte din ideile ei tot au scăpat întregi şi s-au citit fără îndoială mai mult decît în ediţiile de la 1856 şi 1887.“* *
>
)
1 Indicaţiile pentru aceste corespondenţe sînt date după G. Bogdan-Duică, Logolâiul Costachi Conachi, în Convorbiri literare, nr. 2 (1903), pp. 162—175.
* Idem, p. 175.
XXX
Poziţia lui Duică faţa de A. Panii, pe care-1 consideră „...cîr-paci poetic, care a fost împodobit de unii critici cu însuşiri ce-i lipsesc cu desăvlrşire“ i, este greşită. Faptul că unele poezii au suferit modificări în culegerea lui Pann nu se datoreşte probabil numai psaltului popular, ci şi tuturor celor pe la care au circulat poeziile înainte de a fi culese. Singurele opere care apar cu numele autorului pînă la prima ediţie sînt romanul Matilda, în 1844, poezia Parul, în Zimbrul, nr. 92, iunie 1851, şi Demisia amorului, în nr. 97, aceeaşi lună, acelaşi an, în acelaşi ziar, ambele publicate de Teodor Codrescu.
In afara traducerilor de care ne-am ocupat, a poeziei erotice, dominantă în scrisul său şi la care ne vom referi mai pe larg, relevăm unele încercări dramatice de mici dimensiuni, vrednice de a fi menţionate nu numai fiindcă sînt primele comedii culte păpuşăreşti cunoscute pînă acum în literatura noastră, ci şi pentru că se caracterizează printr-un fond de critică socială şi de moravuri. în manuscrisul nr. 2.189 de la Biblioteca Academiei R.P.R. se găsesc două din aceste „comedii", una intitulată Comedie banului Costandin Canta, ce-i zîc Căbujan şi cavaler Cucoş, alcătuită de Costachi Conachi, Neculai Dimachi şi Di-mitrachi Beldiman, şi care, „nefiind teatrul, s-au giucat la păpuşarii", şi cealaltă, Giudecata femeilor, cu aceeaşi indicaţie, că s-a jucat la păpuşării, şi cu menţiunea : „Această comefdie] făcută de aga Costachi Conachi la leat 1806, decrnv. 1“.
Comedia banului Canta este o satiră îndreptată împotriva unui zgîrcit şi arghirofil. în cele eîteva pagini se înfruntă zgîrci-tul boier Căbujan şi vizitiul său Jompa, pe care stăpînul, pentru a nu plăti mai mult de un leu perechea de ciubote, îl lasă desculţ în timpul iernii.
Cea de a doua, Giudecata femeilor, este o critică aspră, poate cam liberă ca limbaj, a moravurilor boierimii moldoveneşti a vremii. Este interesant faptul că printre cei condamnaţi în piesă este şi autorul, care, între	„obraze", joacă rolul „Curvariului
viclean \ Amorul, pe care-1 caută Hermes, conăcarul zeilor, ca să-l aducă la judecata intentată de către femei, este greu de găsit:
\

„Şi pre cu greu îi să afli, căci el nu obicinuieşte Să umble cu pombi mari pe acolo unde trăieşte.
Fuge de mîndrie lumii, în curţi nu să odihneşte,
Nici între boieri să vîră, nici cu bogaţîi trăieşte/*
1 Indicaţiile pentru aceste corespondenţe sînt date după G. Bogdan-Duică, Logofătul Costachi Conachi, în Convorbiri literare, m. 2 (1903), p. 167.
XXXI
Acuzat de femei că ar fi pricina tuturor necazurilor lor, răspunde :
„Dar de mine ce să leagă fără cuvînt de dreptate,
Cît de puţin cunoştinţă ele n-au făcut cu mine,
Căci tu ştii că eu pre oameni îi povăţuiesc spre bine. Fugii de ceata boierească şi de haine împodobite De cînd m-am sfădit odată cu maică-me, Afrodite.
Nu mă-ncing nici cu beldare, nici port şlice gogonate, Nici lăcuiesc în palaturi, nici prin tîrguri desfrînate. Viaţa me este pre proastă, tot la ţară cu păstorii Şi tu vezi că astă dată sînt boieri jăluitorii..."
La încercarea bărbaţilor de a se disculpa, aruncînd vina pe Amor, acesta replică:
„Bărbaţi, duhuri de diavoli şi nelegiuiţi ibovnici,
De sînteţi făr’ de năravuri şi la hotărîri statornici Şi iubiţi în toată vreme chiar din inimă curată,
Vro femeie din prostime ce n-alegiţi vreodată,
Fără numai la podoabă vă-nchinaţi cu mişălie ?“
Pe lîngă aceste două comedii jucate la „păpuşariicare fac parte dintre primele scrieri ale poetului, întîlnim în manuscrisul nr. 137, iar cu unele modificări şi în manuscrisul nr. 3.592 din Biblioteca Academiei R.P.R., o altă încercare dramatică, mai dezvoltată, în acelaşi spirit cu Giudecata femeilor, şi pe care am numit-o [Amoriul şi toate harurile], o ţintuire a depravării, o frescă a dezmăţului care caracteriza societatea înaltă la sfîrşitul secolului al XVIII-lea. Neînţelegerile se petrec tot între Amor şi femei, de data aceasta vinovate însă sînt femeile. Chemat, ca şi în precedenta, în faţa lui Zeus, Amor acuză :
„Femeile, într-una, nu cunosc altă chemare,
Decît acea de monedă, care le face plecare.
Nu-i nicicum statornicie, nu-i dragostea cea curată, Toate sînt acum schimbate în interes şi în plată..."
sau :
„Nu-i Chipidon, nu-i Amoriul, nu-i mai mult stăpîn în lume, Aurul împărăţăşte puterea supt a lui nume..."
iar
„Darurile, frumusăţa, isteţime, vrednicie N-au putere să robască inimile cu cnizîe, Numai însuşi interesul, numai moneda o leagă, Numai ea o încălzăşte, o robeşte şi o pleacă."
XXXII
Deşi ca realizare sînt mai slabe decît celelalte scrieri, piesele în discuţie interesează — ele fiind primele încercări dramatice cu- K noscute pînă astăzi în literatura noastră cultă — şi consemnează o staro de lucruri contemporană poetului, sînt tablouri ale descompunerii morale a boierimii, creionate chiar de un reprezentant al clasei. Din ele se desprinde, în acelaşi timp, elogiul iubirii curate, cinstite.
în numărul pomenit al revistei Institutului de istorie literară şi folclor al Academiei R.P.R. se citează „o altă comedie într-o perdea, ce pare să fie după stil tot de Conachi, ridiculizînd pe nătărăul Aferta, care s-a procopsit devenind ginerele lui Balş şi serdar la ţinutul Orheiuluiu. Din această comedie într-o „perdeau, o pagină conţinînd numai „obrazele“ se găseşte şi în ms. 3.592, ^ f. 158 r. Personajul principal, însă, nu-i nătărăul Aferta, ci tot un nătărău, dar Arifte, „ce se numeşte bostan‘, iar celelalte două personaje sînt tot grămăticul Terbie sau Stavarache şi logofătul Costache. Şi aceasta, împreună cu celelalte, ar veni să confirme faptul că poetul „...se desfăta gras scriind mici comedii cu aluzii \ la contemporani, în care biciuia viţiile clasei de stis, într-un amestec de folclor de curte şi clasicitate neogreacău x.
Un loc comun în aprecierea liricii logofătului Conachi este că poeziile erotice sînt mai mult un exerciţiu al răgazurilor dintre preocupările serioase ale cultivării moşiei şi funcţiile ocupate în stat, o distracţie a boierului iubăreţ, izvorîtă spontan şi în gustul clasei sale, ceea ce, în parte, s-ar confirma prin frecventa circulaţie manuscrisă sau colportarea prin intermediul lăutarilor. Totuşi,^ preocuparea pentru problemele de tehnică a poeziei, de metrică, L versificaţie, interesul acordat alcătuirii cît mai riguroase a stihu-J rilor sînt atestate de existenţa acelui Meşteşug al stihurilor romi/ neşti, cu care încep atît manuscrisul 137, cît şi manuscrisul 30, cele două principale manuscrise care cuprind opera poetului. Această primă încercare mai amplă de a studia tehnica versificaţiei, după cele cîteva sumare indicaţii din Gramatica lui Ienă-\ chiţă Văcărescu, este inspirată de încercările similare din litera- j tura greacă, în speţă Hristopulos, supoziţie pentru care ple-\ dează în primul rînd terminologia utilizată, care nu e altceva decît transpunerea, uneori transcrierea, noţiunilor respective din limba greacă, cum ar fi: silavis pentru silabă, oxia sau tonos < 1
1 Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor, anul III, Buc., 1954, • p. 125.
XXXIII
''pentru accent, stihurgos şi stihurghicâ pentru poet şi poetică, ifen t pentru trăsătură de unire, macroschilie, ptosis eti atichi, ptosis onomastichi ş.a. Un fapt care atestă influenţa directă a neoana-creonticului Hristopulos este că şi Conachi, ca şi acesta, se serveşte pentru a sprijini regulile fixate cu exemple din propria-i operă. Prima definiţie care se dă este aceea a stihului : „Aceea ce noi numim stih nu este altăceva decît şîruri de cuvinte, tot. cu o soma de siîave, tot cu un feli de ocsii şi tot intr-un jeli potrivite la sfîrşit", şi ea fixează cele trei „canoane" fundamentale : cantitatea de silabe, rima şi accentul. Cu toate regulile stabilite, „...dascăl şi povăţuitor adevărat trebuie să fie auzul şi obiceiul după care se vorbeşte“. Este de reţinut şi definiţia data metaforei : „Metafora să numeşte la stihuri a potrivi lucrare străină, bunâoar zicînd amoriul arde, cuvîntul arde este metafora cătră amori, pentru că numai focului îi dat ca să arză“. Amănunte asupra acestui prim Meşteşug al stihurilor romîneşti se pot găsi în ediţia de faţă, în care este publicat pentru prima dată.
Cu toate că poetul Conachi a cunoscut poezia neoanacreon-tică greacă şi poezia clasicismului decadent, mica poezie clasică franceză, cum este denumită în general, şi a tradus eroide şi romane sentimentale, poezia lui, fără a putea fi caracterizată cu desăvîrşire originală, este destul de puţin influenţată de aceste izvoare. Este o poezie în spiritul epocii, pe gustul contemporanilor, o notă specifică totuşi în ansamblul liricii primelor decade ale secolului al XlX-lea, cînd de altfel conştiinţa originalităţii, a necesităţii de a spune altfel decît ceilalţi era un sentiment de care poeţii nu prea sufereau.
Stihurile lui Conachi sînt expresia nemijlocită a trăirilor lui, un fel de supapă pentru pătimaşul poet, particularitate pe care şi-o ascundea cu grijă în exercitarea funcţiilor publice.
Am acordat o atenţie mai mare vieţii, momentului social şi cultural care l-a produs şi pe care l-a oglindit, educaţiei şi culturii lui, bogatei activităţi de traducător şi de pionier al teatrului romînesc. Ne rămîne să încercăm a contura contribuţia pe care a adus-o prin poezia originală la dezvoltarea liricii romîneşti şi, în încheiere, să relevăm cîteva din valoroasele contribuţii aduse ca îndrumător cultural.
^ Elev al lui Millo sau Dimachi, dar superior învăţătorilor, cu-noscînd poezia riaţională cultă, credem că şi pe cea populară,
XXXIV
cititor neobosit al literaturii greceşti clasice şi modeme, dar mai ales al poeziei Jj^uiceze din secolul al XVIII-lea (Dorat, Pamy, Deliile, Piron ş.a.), dotat cu un real talent de stihuitor, Conachi a început să scrie în jurul anului 1800. PoetuLpel mai reprezen-£ tativ el epocii, „Conachi — spune Bogdan-Duică — a fost un ecou al întregii acestei încrucişeri de literaturi şi teme. El este exponentul culminant al poeziei amoroase dinainte de Vasile Alecsandri. Nimeni din curentul său şi al vremii nu l-a întrecut. Graţie acestei influenţe, el a fost şi rămîne introducătorul în poezia noastră a tipului femenin graţios, al graţiei, care la el are nu-t mele nur.“ 1
Referindu-se la pleiada de scriitori de la începutul secolului trecut, din care făcea parte Conachi, Alecsandri scria într-o notiţă publicată în foiletonul literar al numărului 63 al ziarului Zimbrul, şi care apoi, cu unele modificări, apare şi în prefaţa scrierilor lui C. Negmzzi, din 1872, următoarele : „Te la începutul secolului s-a ivit în Moldova o pleiadă de poeţi care ,au lăsat urme adinei în memoria contemporanilor. Acea pleiadă compusă de Tâutu, Conachi, Beldiman, Bălşucă, Pogor, Bucşănescu etc., toţi boieri şi feciori de boieri, erau înzestraţi cu învăţăturile clasice a limbelor elină, latină şi franceză. Ei se îngînaseră cu imaginile poetice ale mitologiei antice şi priimiseră totodată reflectul depărtat al ideilor volteriene pe care revoluţia cea mare din 1793 le răspîndise în Europa ; însă distanţa nestrăbătută ce exista între patria lor şi izvorul acelor idei, precum şi, mai cu samă, poziţia lor socială îi opriră de a se pătrunde de principiile radicale ale Franţiei [s.n.] Spiritul lor lua deci o altă direcţie ; el se îndrepta cu iot focul tinereţii pe cîmpul înflorit al poeziei, cîmp ce îi ducea în templul Amorului.
In curînd Moldova fu invadată de satire, cîntece amoroase şi de elegii, în care dumnezeii mitologici şi mai cu samă Afrodita ocupau locul cel mai important, precum în poeziile franceze de la aceeaşi epocă. Acele stihuri descriau în cadenţe lungi jalnica stare a inimilor, şi chiar sub formă de acrostişe indiscrete publicau numele zînelor adorate.
Satirile erau foarte mult gustate, căci ele corespundeau cu natura spiritului rîzîtor al romînilor, dar, mai presus de toate,
1
7
)
1 G. Braşoveanul, Conferinţele d-lui G. Bogdan-Duică, în Făt-Frumos, anul V (1930), nr. 2, p. 55.
XXXV
cîntecele de lume erau bine priimite, fiind cîntate de lăutari la mese, la nunţi, la petreceri, prin grădini şi prin vii...
Lăutarii serveau de tainici curieri ai inimilor, căci declarările de amor se făceau prin gurile lor...
Astfel era obiceiul! Să-l respectăm, ca unul ce a contribuit la fericirea părinţilor noştri, şi a păstrat, in lipsă de tipar, producerile poetice a generaţii trecute?1
Aşa cum a sesizat foarte just Alecsandri, Conachi a suferit influenţa livrescă a literaturii secolului luminilor şi, în speţă, a ideilor voltairiene, dar poziţia lui de mare moşier şi faptul că era exponent al unei clase legate de cea mai înapoiată formă de producţie l-au făcut refractar, într-un fel, principiilor radicale, esenţei sociale a acestui curent de idei şi receptiv doar pentru unele aspecte minore. Am spus refractar într-un fel, pentru că educaţia primită de la Fleury şi cunoaşterea acestei mişcări progresiste n-au rămas fără efect asupra marelui boier. O cercetare aprofundată a întregii sale activităţi ne face să surprindem lupta care se dă între poziţia sa de clasă şi unele concepţii şi manifestări înaintate pentru timpul acela, cum este bogata activitate literară desfăşurată prin traduceri, mici piese de teatru, poezii, teoretizările juste din scrisoarea către mitropolitul Veniamin cu privire la învăţămînt, rolul de promotor şi sprijinitor al viitoarei uniri a celor două principate, activitatea pozitivă în organizarea judecătorească şi primele încercări de a crea o industrie naţională. Personalitatea lui Conachi trebuie, de aceea, privită ca un exemplu de luptă continuă între orizontul său cultural larg, între tentativele şi realizările sale progresiste şi poziţia sa socială, care era aceea a unui feudal.
In aprecierea rolului jucat de Conachi în istoria literaturii ro-mîne, poziţiile au fost din cele mai diferite. Am citat pe Dimi-trie Pastiescu şi pe Vasile Alecsandri. Opiniile celui din urmă pot fi întregite dintr-o scrisoare pe care o adresează lui Al. Papa-dopol-Calimah (care ţinuse o conferinţă despre Conachi şi o publicase apoi în Convorbiri literare) în care vorbeşte de „...comorile limbii lui Conachi şi de talentul său în arta poeziei. Scrisoarea către Zulnia este un cap d-operâ de simţire, de idei în-
1 Scrierile lui Costache Negruzzi, voi. I, Buc., 1872, pp. XXIX—XXXI.
XXXVI
duioşitoare, de armonie, de frumuseţi poetice şi poate servi de model“1
A fost, pentru vremea în care a trăit şi a scris, un om luminat, pe lîngă un hotamic şi un jurist dintre cei mai cunoscuţi, dar, mai presus de toate, unul dintre cei mai buni cunoscători şi mî-
Inuitori ai limbii romîne, în promovarea căreia, prin scrisul său, îşi are merite deosebite, mai ales dacă, judecînd istoriceşte, apreciem faptul că înainte şi după 1800 majoritatea zdrobitoare a păturii culte, în speţă boierimea, vorbea şi scria greceşte sau franţuzeşte. Mare boier şi om de cultură, poet talentat, care cunoştea foarte bine greaca şi franceza, Conachi scria totuşi versuri originale, mici piese de teatru, lungi şi notabile traduceri numai în limba naţională. Acest merit în impunerea limbii romîne ca limbă aptă de cultură şi în măsură să se mlădieze în vers, să exprime viaţa în imagini artistice este unul dintre argumentele cele mai puternice care ne-au îndemnat să ne ocupăm de opera sa.
Poezia originală a lui Conachi, dominant lirică, erotică, senzuală, rod al hedonismului caracteristic clasei sale, a fost consumată nu numai de clasa din care făcea parte autorul, ci de pături mult mai largi ale cititorilor, şi intrarea ei în circuitul cîntecelor de lume ne-o dovedeşte.
Evident, diferenţa dintre poezia clasicismului decadent, mica poezie franceză, cum i se spune, şi cea a grecilor din aceeaşi perioadă sau cea imediat următoare, a căror influenţă a suferit-o, este doar de nuanţă, iar la Conachi se accentuează elementul senzual de tip oriental şi cel lăutăresc, oftător în orice caz.
Gustată la începutul veacului, îşi va pierde cu vremea priza pe care o avea asupra publicului, datorită schimbării structurii spirituale care se petrece în sînul societăţii romîneşti contemporane, ca o consecinţă a frămîntărilor din acel timp (de la 1821 la 1848 şi 1859), care pun la ordinea zilei şi agită ideile eliberării naţionale, a unirii, a dreptăţii sociale, şi, paralel cu acestea, necesi-^ tatea ca literatura şi cultura să participe la difuzarea şi rezolvarea acestor deziderate, cu un cuvînt, ancorarea puternică a artei şi literaturii în viaţa socială. Lungilor şi, adeseori, ridicolelor lamentări ale poetului, stăruitoarelor lui „servicii" în slujba lui Amor, leşinurilor şi morţilor lui simulate, şirului de Marghioale, Casandre, Marii, în faţa cărora se prosternează ortodox, le va lua locul o poezie care va cînta necesitatea eliberării de sub jug
1 V. Alecsandri, Sciisoii, I, Buc., 1904, pp. 186—187.
XXXVII
străin, abolirea iobăgiei şi a privilegiilor feudale, munca şi arta masei de iobagi, sau vitejia trecută, înfierînd mişelia prezentă, va ataca huzurul unora şi va cere dreptate pentru cei asupriţi.
La începuturile liricii culte din ţara noastră, înainte de a se fi manifestat romantismul, fără virtualităţile unui poet de amplă respiraţie lirică, transpoziţia din realitatea imediată în universul poetic se face adeseori prin intermediul unor termeni care azi ne fac să zîmbim, ţinînd de domeniul prosternării bisericeşti sau al relaţiilor feudale. Poetul nu reuşeşte să transfigureze trăirea lui diurnă în imagine poetică, şi sublimul unei împrejurări se manifestă prin leşinuri, oftări sau moarte. Este, însă, foarte adevărat că manifestarea zgomotoasă, plînsul abundent, etalarea tuturor accidentelor este o manieră a epocii, este un stil al vremii, şi nu-i aparţine numai lui Conachi. Dar în această lipsă de discreţie, în văicăreli, leşinuri şi bocete, pe lîngă simulare, este şi o doză apreciabilă din autentica esenţă spirituală a poetului, iar poezia lui atestă o permanentă pendulare între senzualitate şi spiritualizare, între amorul sacru şi amorul profan, o continuă tentativă de a îmbina în portretul unei iubite calităţile fizice, simţirea şi înţelepciunea. Cînd într-o femeie s-a realizat un echilibru între aceste calităţi, s-a obţinut acel nur. I s-a atestat lipsa imaginaţiei şi, în consecinţă, a imaginilor, dar s-a accentuat prezenţa spiritului său analitic. In adevăr, logofătului poet, îndrăgostit de atîtea ori, dar cuprins de marea pasiune pentru Zulnia la o vîrsta destul de înaintată, îi lipseau aripile imaginaţiei, avîntul liric, care să-l facă să dea expresie artistică unor elemente cotidiene, vizibile, evidente, adeseori palpabile, să perceapă unele raporturi şi corespondenţe greu sesizabile,
/retrarchist, fără a-şi cunoaşte modelul îndepărtat, cum spune [acad. G. Călinescu, Conachi se va folosi pentru a reda farme-Icul ochilor, graţia feminină de elemente care azi nu mai aparţin domeniului poeziei, şi-şi va aplica analiza nu asupra indefinisa-bilului, ci asupra evidentului. Am putea spune că poezia lui nu sugerează prin expresia dată conţinutului liric, ci demonstrează, analizează, este prozaică adeseori, analitică, discursivă, demonstrativă, urmăreşte amănunţit desfăşurarea unui eveniment, unui sentiment. Aşa este cazul cu Moartea părintelui meu, unde, cu toate că sentimentul durerii şi uneori al deznădejdii este profund, iar unele notaţii sînt pitoreşti, insistenţa asupra tuturor
XXXVIII
episoadelor şi amănuntelor diluează fondul uman valabil al sentimentului.
Cu toate acestea nu înseamnă că în poezia lui Conachi nu vom întîlni, şi acest fapt interesează în primul rînd, poezii sau versuri care pot fi citite şi citate şi azi, şi care, într-o oarecare măsură, anunţă pe creatorii de mai tîrziu, pe Eminescu chiar. Despre Cercare de voroavă, spre exemplu, acad. G. Călinescu presupune că o cunoscuse şi Eminescu şi fusese în vederile lui la crearea unora dintre poezii.
Dintre multele iubiri trecătoare din viaţa poetului se degajă o pasiune durabilă pentru Smaranda Negri, care a inspirat paginile cele mai durabile din lirica lui Conachi. Astfel, în Scrisoarea * cătră Zuînia, durerea, regretul despărţirii, amintirea luminoasă a clipelor petrecute împreună îl fac să dea expresie notabilă lirismului sincer şi profund.
„Din toţi muritorii lumii cel mai în nenorocire Şi dintre toţi pătimaşii cel mai mult în osîndire Este omul care-ţi scrie, mai pomeneşti-1 tu oare ?
Ah, de nu 1-îi mai cunoaşte după slovă şi scrisoare, Cunoaşte-1 di pi durere cu care plîngînd îţi scrie,
Cunoaşte-1 di pi-a lui lacrămi ce le-i găsî pe hîrtie."
Se simte aici, spre deosebire de multe alte versuri în care oftează, leşină sau moare, sfîşierea provocată de depărtarea iubitei, de incertitudinea dacă-1 mai iubeşte sau nu. Se simte, de asemenea, efortul pe care-1 face poetul de a modela limba, truda de a îmbrăca în forme poetice, artistice un sentiment profund.
Dacă nu facem abstracţie de stadiul de atunci al limbii, de faptul că pînă la el aproape nu se scrisese poezie lirică, vom accepta şi versuri ca acestea :
„Ş-ai primit, ah, norocire, supt copaciul acel mare,
Ce pare că-1 văz cu ochii şi acum în depărtare,
Ai priimit drept chezăşie ceriul, stelele şi luna,
Viaţa mea şi a ta însuşi, ca te-oi iubi totdeauna.
Că te-oi iubi pan’ la moarte, că nimic n-a fi în lume,
Nici pe pămînt, nici în ceriuri, nici la Dumnezău anume, Carele să mă strămute de nespusa fericire De a mă-nchina la tine ca la o dumnezăire."
Nu-i este străină stratagema contradicţiei aparente :
„Petreceam zilele noastre în pustiiul acel mare !
Vai mia, zîsăi pustiiul şi în inimă mă doare,
Mă doare, că acolo numai am trăit în fericire../*
XXXIX
Un nestăpînit strigăt izbucnit după rememorarea clipelor fericite petrecute împreună :
„Ah, ibovnică slăvită, unde mai eşti acum oare ?"
şi apoi un accent inedit, cel puţin pentru vremea aceea :
„Aş vrea să mor, dar şi moartea ce poate fi pentru mine, Cînd, pierzînd a mea viaţă, pierd mai mult, te perd pe tine.“
Conachi, la care natura nu apare decît rar, în deznădejdea lui, departe de Zulnia, simte nevoia izolării, a confidenţei, a participării naturii la propria-i durere :
„Călători pe văi, pe dealuri, pe cîmpii nemărginite,
Umblu de urît cu ziua pe colnice părăsite,
Udate de-a mele lacrămi, cărările acelea toate Or ţînea spre pomenire urmele mele-nsămnate,
Pînă cînd vrodinioară pe-acolo, din întîmplare,
Vei trece şi vei cunoaşte, ah, cît te-am dorit de tare I înnoptez pintre prăpăstii, pintre rîpi, pintre ponoară,
Ca doar oi uita de groază dorul care mă omoară,
Dar în zădar, că durerea merge şi vine cu mine...
Alerg, mă duc şi vin iarăşi, cufundat într-o tăcere, în durere cunosc viaţa şi în viaţă tot durere."
Oricît ar părea de neverosimil, şi cu toate că mulţi termeni dominanţi în poezia lui au devenit astăzi monedă calpă, unele elemente prevestesc lirica eminesciană. Tot Zulniei îi închină şi Amoriul din prieteşug :
„Zulnia cea mai frumoasă decît zorile la faţă,
între flori naltă ca crinul, cu ochii muri de negreaţă."
După aproape douăzeci de ani s-au căsătorit, dar moartea a survenit la puţin timp după aceasta. Poezia Pe năsălie, scrisă la cîteva zile după moartea Zulniei, i-a smuls unele accente durabile, iar versurile :
„Ah, te-ai dus, dulce lumină, din zarea ochilor mei,
Unde-i viaţa, unde-i mila ce izvora dintr-a tăi ?“
ne aduc în amintire eminesciana :
„Şi te-ai dus, dulce lumină,
Şi-a murit iubirea noastră."
Nu intenţionăm să comparăm versurile lui Conachi cu sensul adînc, filozofic al tristeţii eminesciene din Floare albastră, dar
XL
asocierea celor doi termeni dulce lumină, chiar dacă azi nu o mai simţim inedita, este sugestivă prin transpoziţie.
Unul din cei mai fervenţi adoratori ai „nurilor" femeilor, poate singurul poet al literaturii noastre dedicat aproape exclusiv iubirii, mai ales profane, îşi exersează pana în zugrăvirea graţiei feminine, şi uneori izbuteşte :
„Faţa ei era prea albă, ochii săgeţi sloboza,
Sprîncenele lungi şi desa drept în inimă rănea.
Sinul ei cu frăgezime omoră pre om de viu,
Părul despletit pe spate, ca aurul de gălbiu.
Statul înalt şi subţire cu dulci îndoituri,
Guriţa chiar ca mărgeanul şi obrazul numai nuri.
Ah, cine poate să scrie cîte ochii au văzut ?"
Confirmînd ceea ce spuneam mai înainte, că pe el l-au impresionat mai ales evidenţele, va cînta, într-o suită de poezii, ochii, după culoare, genele, sprîncenele. Avem astfel Ochi frumoşi, Pentru ochii verzi, Ochişorii ce slăvesc, Ah, ochişori vii, şi în două variante Alegerea ochilor. Cităm cîteva din versuri:
„Poruncit-au Afrodite ochilor de-atîtea ori Să s-adune, să-şi aleagă dintre dînşi stăpînitori.
Să lipsascâ toată sfada de frumusăţă şi nuri între verzi, între albaştri, între negri, între muri."
Poetul nostru, cu toate oftările şi leşinurile, a intuit „mecanica" iubirii, care se iveşte uneori din nimic:
„De multe ori nu-ndrăgeşte Lucrul înadins făcut,
Dar să pleacă şi robeşte La un nu ştiu ce plăcut.
O clipală, o zîmbire,
Un dar mic nesocotit Săvîrşeşte o robire Unde însuşi n-au gîndit."
Aşa cum reiese din scrisoarea către Ioniţă Sandu Sturza, era un duşman al domniilor fanariote, fapt care l-a determinat să nu simpatizeze Eteria, iar din poezia Răspuns unei scrisori răzbate antipatia pămînteanului faţă de camarila din jurul scaunului domnesc şi înţelegerea exploatării naţionale de către străini. Evident, aici este implicită şi nemulţumirea boierului autohton faţă de concurenţa pe care i-o făceau cei din anturajul domnitorului la ocuparea funcţiilor în stat şi care, de cele mai multe ori, erau
XLI
greci aduşi din Fanar. In acest sens el dă sfaturi unui dezgustat de pompa curţii :
„Să te faci plugar de ţară, sîmbrăluit eu prostimea,
Şi să guşti viaţa cea dulce ce nu are isteţimea.
Vei vedea, dragă tovarăş, că pe brazda ce răneşte Ferul plugului cu huet, prostul care comăreşte Sudori varsă şi să luptă fără de nici o cruţare,
Ca să duca frupt de sînge crocodililor din mare/'
Pe linia criticii sociale, manifestată în încercările dramatice, merită menţionată poezia Călugărul milostiv, în care un olog sărac cere unui călugăr „ministru de altareK, cum îi spune Co-nachi, ca din pomenile cu care era împovărat să-i dea şi lui ceva să-şi astîmpere foamea:
«Un ministru de altare, împovorat de colaci,
Ce milele creştineşti fac şi dau pentru săraci,
Gîrbovit de-aşa cîştig, cătinel călătorea,
Cîntărind în gîtul său mişina care ducea.
„Părinţăle, mila aibi de-un sărac şi ticălos",
Au strigat un biet calic ce să tîrîia pe gios.
„Dă-mi şi mie, că sînt mort, şi te-i şi mai uşura." „Lipsăşte, să nu te văz, au răspuns sfinţîia-sa, Cum ai îndrăznit să cei din daruri bisăriceşti..."
„Dar încai nu mă lipsî ide-o molitfă măcar,
După ce la foamea mea n-ai aruncat nici dinar."
„Ai dreptate, fătul meu, şi ţi-o dau de mii de ori..."
„Ba, părinte, nu te-ascult, bietul calic au răspuns,
Mila nu-ţi mai răvărsa, inima nu-ţi mai clăti,
Căci flămînd şi în genunchi niciodată nu voi fi."»
Ibrăileanu remarcase că boierul Conachi n-a avut sentimentul naturii, că în opera lui cadrul natural aproape nu apare. Este adevărat numai dacă-1 comparăm cu romanticii, care aveau un cult pentru natură. Am văzut totuşi că în Scrisoarea cătră Zulnia natura este prezentă. Faptul că n-a fost insensibil la frumosul natural se confirmă cu o altă poezie, Dintr-a dulcii patriei sînuri, expresie a dorului de ţară, care-1 cuprinsese în timp ce se afla în pribegia prilejuită de evenimentele petrecute la 1821.
„Unde sînt acele locuri ce mi-au dat viaţă mie,
Inima mea le jăleşte cu durerea cea mai vie.
O, Moldavie iubită,
XLII
O, fericire dorită, Din inimă neuitată, Totdeauna aşteptată.
Zefiri vesăli şi voi nouri, nu vă opreşte nimica Şi în patrie vă-ntoarceţi fără de nici o frică.
Spuneţi că numai eu sîngur, lîngă aceste maluri,
Trist, mîhnit şi obosit, plîng privind acele valuri. !“
Capacitatea de a sesiza peisajul natural ne este confirmată de un fragment de scrisoare, în care ne întîmpină următoarea descriere :
„Eu mă aflu la Cîmpuri. Ce loc, ce zugrăveală a făcut firea lăcaşului sălbătăciei, unde amorul lăcuieşte! O vale nu lată, întru care în mii de încuibaturi să poartă ca un şărpe Şuşiţa, pe un petriş învîrstat şi aşternut cu nişte năsip în floarea aurului. Mii de gîrliţe cu apă se rătăcesc din matcă şi iarăşi trag la ea, printre ele ostrovaşe cu copăcei ce petrişul nu lasă să crească nalt“ 1
Aceeaşi înţelegere a frumosului din natură ni se relevă şi în-tr-o însemnare de pe coperta anterioară a manuscrisului 137, în care scrie despre iarna timpurie a anului 1835, care surprinsese copacii cu frunza încă verde :
„Eu aflîndu-mă aici la Ţigăneşti şi frunza tufărişului din pădure fiind nepicată şi verde, m-am plimbat cu sanie şi era o minune de frumusăţâ a vedea copacii aşa de verzi pe tot lungul omătului.“
Spicuim încă unele versuri care ne demonstrează că logofătul a avut talent, şi ceea ce l-a împiedicat să devină un poet mare au fost stadiul de atunci al limbii şi tradiţia lirică aproape inexistentă. în poezia Jaloba mea, amintindu-şi de timpul care s-a scurs de cînd o cunoscuse pe iubită, notează :
„De nouă ori pînă astăzi pămîntul colindător Au călătorit pe crugul soarelui nemişcător.
De nouă ori primăvara cu veşmîntul înflorit Şi iama cu cărunteţa pe pămînt s-au învîrtit."
Invocarea elementelor cosmice şi a anotimpurilor potenţează sentimentul individual. Sentimentul este puternic, iar expresia, vrednică do reţinut :
1 Gh. Ghibănescu, Două scrisori ale lui Conachi, Arhiva, anul XIII (1902), nr. 1—2, p. 93.
XUJI
sau :
„Am iubit-o pîn’ la suflet şi în nebunia mea, Dumnezău, noroc şi lume pentru mine era ea",
„Este ceas, este minuntă în care s-o pot uita"...
Admirator al graţiei feminine, cîntăreţ al iubirii, Conachi a încercat să definească şi acel indefinisabil farmec, nur, cum l-a numit el.
„Frumusăţa fără tine este un chip zugrăvit,
Ce nu-nghimpă la sîmţîre, nici porneşte la-ndrăgit.
Ea podoabelor supusă, tu podoabe covîrşeşti,
Ea oglinzii să închină, tu oglinda o sfinţăşti."
Şi în noianul de versuri pe care nu le mai citim cu aceeaşi plăcere cu care le vor fi citit şi gustat contemporanii, se strecoară acel dor sfîşietor după fiinţa iubită :
„Precum floarea zăcătoare Făr’ de rouă pre pămînt Se veştejeşte supt soare Şi să usucă de vînt,
Aşa întru despărţire
*	Să plînge inima mea,
Ah, în lume fericire Poate-să fără de ea ?"
Mai cităm două versuri din tălmăcirea Câtră Leandru, că nu venea, de care nu s-*ar ruşina, credem, nici un poet modem :
„Sună ceva de departe, apa mişcă-să de peşti,
Clatină-să trestioara, mi să pare că tu eşti."
Cea mai potrivită încheiere care credem că se poate face acestei prezentări este relevarea ideilor expuse în cunoscuta scrisoare către mitropolitul Veniamin Costachi. Scrisoarea, un răspuns la întrebările puse de mitropolitul cărturar cu privire la organizarea învăţămîntului în Moldova, ne face cunoscute părerile lui Conachi în probleme de limbă şi cultură în general. Iniţial se declară împotriva introducerii unei limbi străine ca limbă de predare a ştiinţelor, şi aceasta în ciuda faptului că era un bun cunoscător al limbilor, culturilor şi civilizaţiilor greacă şi franceză. „Incepînd dar de la propunerea: de se cuvine a îmbrăţişa altă limbă prin şcoli, pentru învăţătura ştiinţelor, şi carea anume, pentru că în a noastră, moldovenească, lipsind autorii şi înscrisurile lor, lipsesc mijloacele păşirii înainte, zic că şi elinii
XLIV
carii de la eghipteni, şi romani carii de la elini au luat ştiinţele nu şi-au schimbat limbile ; ci au socotit, totodată cu agonisita ştiinţelor străine, să îmbogăţească graiul lor.“ Declarîndu-se împotriva introducerii unor limbi de predare deosebite în Muntenia şi Moldova, Conachi pledează pentru unificarea limbii romîneşti : „...ar fi o mare greşeală politicească de a se lua altă marşă spre luminare aice în Moldova şi alta în soţiea ei Valachia, cînd tot cuvîntul cere a ne strînge şi a ne apropie în grai şi în pravile..."
De pe aceleaşi poziţii patriotice şi înaintate, recomandă menţinerea cuvintelor împămîntenite, introducerea elementelor neologice necesare : „Trebuie să le primim şi ideile şi cuvintele de cite vom avea nevoie şi care la noi nu sînt, sau nu s-ar pute alcătui", precum şi îmbogăţirea limbii prin crearea de cuvinte noi, care să fie conforme cu „...tâlcul şi ideea ce închipuiesc".
în vederea reglementării împrumuturilor, a stabilirii normelor şi a unificării limbii, Conachi sugerează, ca altă dată Văcă-rescu, înfiinţarea unei comisii care „...să steie să socotească şi să hotărească despre îndreptarea limbii, atât întru priimirea, cit şi schimosirea cuvintelor". Tributar însă poziţiei sale de clasă, Conachi admite o instrucţie deosebită pentru norod şi o alta pentru „starea cea deasupra norodului".
Efortul poetului de a contribui la dezvoltarea limbii romîneşti se vădeşte mai cu seamă în traducerile şi scrisorile sale în proză. Opera poetică poartă din punctul de vedere al limbii o pronunţată pecete regională, creînd pe alocuri impresia de învechit. Astfel, dominanta fonetică o constituie prezenţa lui i final neaccentuat, ca în vorbirea moldovenească : mini, minţi, mulţimi, lumi, ari, eşti, laudi etc., etc., forme care apar cu o frecvenţă supărătoare în text. în schimb, fonetisme ca : sară, jăli, lacrămi, specifice aceleiaşi rostiri regionale, precum şi unele forme vechi şi regionale de plurale neutre în ă, ca : hotară, braţă, atît de apreciate în incomparabila poezie eminesciană, îşi au uneori şi la Conachi farmecul lor. De anumite rezonanţe poetice se bucură şi fonetismele ţin, nopţii, gîndem, specifice Moldovei, precum şi cele arhaice, ca : den, lăcuitor, pre, preste, poroncă. Vocabularul, sărac în general, trădează, prin transferul termenilor din sfera socială în cea psihologică, efortul, neîndeajuns de susţinut însă, pe care-1 face Conachi, de a îmbogăţi limba poetică.
Au trecut de la publicarea primei ediţii mai bine de o sută do ani, iar de la a doua, şi cea din urmă, peste şaptezeci. Am-
XLV
bele ediţii au devenit rarităţi bibliografice, şi ceea ce a mai apărut din opera sa în antologii este insuficient pentru cunoaşterea acestui pionier al poeziei lirice romîneşti, care, cu toate im-perfecţiile inerente momentului istoric în care s-a manifestat ca scriitor şi ca om de cultură, a adus o contribuţie însemnată în evoluţia poeziei romîneşti şi una tot aşa de importantă în cultivarea limbii. Dacă ţinem seama de stadiul de atunci al limbii, de tradiţia, de mediul literar şi artistic în oare s-a manifestat, putem subscrie, măcar în parte, la versurile poetului muntean :
„Sînt mult mai vrednici de cinste acei care au făcut în ştiinţe şi în arte fericitul început Decît cei ce după dînşii şi de dînşii îndreptaţi Au ajuns desăvîrşirea de exemplu-i ajutaţi/*
ALEXANDRU TEODORESCU
NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI
Opera lui Costachi Conachi, aşa cum s-a arătat în prefaţă, a apărut pînă acum în două ediţii postume :	prima în 1856,
scoasă la Iaşi de către fiica poetului, Caterina Conachi-Vogo-ridi, şi sub îngrijirea lui Neculai Ionescu, iar cea de a doua şi ultima, tot la Iaşi, în 1886, sub îngrijirea lui Miron Pompiliu şi cu o schiţă genealogică a familiei, scrisă de un nepot al poetului, Emanoil Vogoridi-Conachi. Au trecut, deci, de la publicarea celei de a doua şi ultima din ediţiile care cuprind opera lui Conachi (nu mai pomenim ceea ce a apărut în antologii sau în ediţia de opere alese scoasă de I. Pillat) mai bine de 70 de ani.
Ediţia de faţă, deşi a eliminat cîteva texte din ediţiile precedente, cuprinde în plus mai multe poezii inedite (originale şi tălmăciri), trei încercări dramatice : Comedie banului Canta, Giuâecata femeilor şi [Amoriul şi toate harurile], precum şi primul manual de versificaţie romînească, Meşteşugul stihurilor romîneşti.
Scrierile sale, exceptînd ediţiile, ne-au parvenit prin mai multe manuscrise. Cele mai cuprinzătoare sînt manuscrisul nr. 137, scris de altă mînă, dar corectat, şi cu unele poezii autografe ale poetului, şi manuscrisul nr. 30, scris de Mihalache Pastiescu, o copie după precedentul, efectuata înainte ca autorul să-şi fi făcut corecturile. Alte manuscrise în care se întîlnesc opere ble lui Conachi sînt : ms. nr. 2.189, cuprinzînd încercările dramatice : Comedie banului Canta şi (ftiudecata femeilor, pe care Bogdan-Duică îi atribuie unui Var al poetului ; ms. nr. 3.592, conţinînd şi piesa [Amoriul şi toate harurile], cu unele modificări faţă de varianta din ms. nr. 137; apoi ma-
XLVTI
nuscrisele 945, 1.603, 1.744, 1.753, 2.095, 2.235 şi 3.452. Cele sus menţionate se află în Biblioteca Academiei R.P.R. din Bucureşti. în afara acestora, Biblioteca „M. Eminescu" a Universităţii „Al. I. Cuza“ din Iaşi posedă manuscrisul autograf IV—26, cuprinzînd trei capitole din opera lui Al. Pope, An Essay on Many în traducere : Prenţipiile moralului sau cercare de voroavă asupra omului, şi manuscrisul III—36, găsit de C. Botez şi comentat în primul număr al revistei Viaţa ro-mîneascâ din anul 1906.
In alcătuirea prezentei ediţii s-a plecat, exceptînd scrisoarea către mitropolitul Veniamin Costachi, reprodusă după revista Romînia literară din 1855, de la manuscrise. Astfel, pentru textul celor două piese Comedie banului Canta şi Giudecata femeilor am folosit ms. nr. 2.189, pentru tălmăcirea Cercare de voroavă, ms. nr. IV—26, iar pentru cealaltă din comedii, [Amoriul şi toate harurile], ms. nr. 137, şi doar pentru unele lipsuri din acest manuscris, am recurs la cel cu nr. 30 sau III—36. Aşa a fost cazul cu lipsa din ms. nr. 137 a paragrafelor 24—36 din Meşteşugul stihurilor romîneşti, reproduse după ms. nr. 30, şi cu traducerea Abeliard cătră Eloiza, unde lipsurile de la f. 78 v. au fost completate cu f. 11 din ms. nr. III—36.
Motivele care ne-au determinat să restabilim textul tuturor scrierilor pe care le publicăm direct după manuscrise au fost, în primul rînd, faptul că opera a apărut postum, deci fără a fi verificată de autor, iar în al doilea rînd, convingerea iniţială că ediţiile precedente au folosit, în reproducerea textelor, manuscrisul 30, şi nu manuscrisul 137, singurul corectat de autor. Cu toată însemnarea „9 dechemv. 1854. Să încuviinţază tipărirea aceştii cărţi. Director A. Sihleanu\ care figurează pe prima foaie a manuscrisului 30, şi care ne-ar face să presupunem că după acest manuscris s-au condus editorii, dacă facem comparaţie între ediţiile apărute şi acest manuscris, iar apoi cu cel cu nr. 137, ajungem la convingerea că totuşi manuscrisul folosit de aceste ediţii este 137, şi nu 30. Această certitudine ne este dată de faptul că ediţiile respectă întocmai corecturile făcute pe manuscrisul 137, corecturi inexistente pe manuscrisul 30, copiat anterior efectuării acestora. Este probabil că de la data cînd cenzura îşi dă aprobarea, în 1854, şi pînă la apariţia ediţiei, în 1856, a fost găsit celălalt manuscris, 137, şi s-a renunţat la cel care poartă menţionata însemnare.
XLVIII
Aceeaşi însemnare, scrisă de aceeaşi mînă, cu aceeaşi dată. figurează şi pe ms. nr. IV—26, pe care l-am folosit pentru reproducerea celor hei capitole din Cercare de voroavâ. Restabilirea textelor după manuscrise a dus la înlăturarea unor omisiuni şi lecţiuni greşite, a scos pentru prima dată la lumină alte scrieri.
Unele din titlurile poeziilor din ediţia noastră nu corespund cu cele din ediţiile precedente, deoarece, chiar dacă uneori nu acoperă conţinutul, am considerat normal să reproducem titlul dat sau, cel puţin, verificat de autor. Titlurile după primul vers (puse între paranteze drepte) s-au dat poeziilor care în manuscris apar fără titlu.
Nu am acordat atenţie prea mare ms. III—36, discutat de C. Botez, întrucît majoritatea, 'dacă nu totalitatea poeziilor din acest manuscris, inedite faţă de cele două ediţii, figurează în ms. nr. 137.
Intre scrierile inedite, afară de cele trei comedii şi de Meşteşugul stihurilor romîneşti, în prezenta ediţie mai figurează eroidele Abeliard cătrâ Eloiza, Eloiza cătră Abeliard şi poeziile originale Dintr-a dulcii patriei sînuri, Călugărul milostiv ş.a.
Relevăm cîteva din omisiunile şi greşelile de lectură strecurate în ediţiile anterioare, remediate în cea de faţă. Astfel, poezia Deznădăjduirea, la versul 18, ediţiile anterioare au priveşti, iar în manuscris este primeşti; poezia Robirea, versul 9, Ca o oglindă pentru Ca oglinda, şi versul 29, De ce dar cunoşti drept vină pentru Ce dar de cunoşti drept vină; poezia Peireia, versul 7, are un ah înainte inexistent în manuscris, iar versul 9, minut pentru minunt; poezia Catinca, versul 12, jărtvire pentru jărtfire din ms., versul 41, clipeală pentru clipalâ, versul 47, ceriul pentru cerul, versul 69, deschizi pentru deşchizi; poezia Nume (C as and r a), versul 3, atuncea pentru atunci, versul 4, asfinţitul de seară, pentru sfinţitul de vară, iar ultimele două versuri ale poeziei au fost omise din ediţii, deşi figurează în manuscris ; poezia Moartea părintelui dumisale vornicului Cos-tachi Conachi, versul 8, şirloaie pentru şirlioare, versul 89, Priimeşte-ne, priimeşte pentru priimeşte-ne cu voi, versul 85, apucat pentru pucot, versul 104, trupurile pentru trupule, versul 152, trecerea pentru petrecerea ; poezia Moruz-voievod, ver-
XLIX
sul 15 de la sfîrşit, noastre pentru lumii, versul 13, dupe pentru di pi; poezia Unirea de la 806, versul 11, şi să rabd pentru şi c~oi răbda; poezia Nume (M ar i o ar a), versul 11, trăiesc pentru primesc; poezia Visul Amoriului, versul 161, desfă-tatu-m-am in voie pentru mă tăvăleam în voie; poezia Nume (Mar io ar a), versul 8, mormînt pentru pămînt; tălmăcirea lulia catră Ovidie, versul 33, lună pentru lume, versul 62, nici cum pentru nici c-un (schimbînd astfel înţelesul); poezia Afrodite şi Amoriul, versul 95, cade pentru pate; poezia Moartea lui Vasilică Balş, versul 15, cela pentru tînărul, versul 19 de la sfîrşit, desfătare pentru eglinghili; tălmăcirea Cercare de vo-roavă, cap. I, versul 79, boul trîndav pentru trîndav boul, versul 259, dinainte pentru dănuite, nota de la rîndul 5 de la sffîrşitul cap. I, ar trebui să nu fie moarte pentru ar trebui să cei moarte, versul 161 do la sfîrşitul cap. II, lipseşte din ediţia anterioară, versul 180 de la sfîrşit, dimpotrivă pentru deopotrivă, în nota de la versul 187, supt alte pentru cîte alte ş.a.
Considerăm că exemplele de mai sus justifică necesitatea restabilirii textelor după manuscris.
Transcrierea textelor s-a realizat interpretativ, cu scopul de a respecta, cît mai fidel, pronunţarea, fără a ne fi ferit, însă, atunci cînd am considerat absolut necesar, de modificări în sensul pronunţiei actuale.
S-a renunţat astfel la i final neaccentuat în exemple ca : ari, hunătati, cuvinti, dumitali, eşti, firi, lumi, minţi, plăzmuiri etc., etc. în favoarea lui e : are, bunătate, cuvinte, dumitale, este, fire, lume, minte, plăzmuire, deşi pronunţia este specifică graiului moldovenesc în care şi-a scris Conachi opera. Cum însă frecvenţa fenomenului este extrem de mare, ar însemna să realizăm un text strict dialectal, greu de urmărit de către publicul larg căruia îi este destinată în primul rînd această ediţie. Modificarea ni s-a impus cu atît mai mult cu cît întîlnim şi rime ca : lumi-spume, râutati-bunătate. S-a păstrat în schimb di pi, pentru că echivalează cu de pe şi după şi pentru că, transformîndu-1 în de pe, conform corespondenţei existente, n-am fi respectat adevăratele lui sensuri.
I neaccentuat a fost redat prin e şi în interiorul cuvîntului, astfel : diparte, vide, discurcîndu-să, trii, unii devin departe, vede, descurcîndu-să, trei, unei.
L
în directă legătura şi depinzînd automat de prima modificare a fost necesară şi înlocuirea formelor de genitiv-dativ în ii-iii, la feminine, prin ei, respectiv iei; slovii-slovei, stihurghiii-stihurgkiei.
în cîteva cazuri, puţine de altfel, s-a înlocuit şi i accentuat final prin ie: femei-femeie, spre a înlătura confuzia, lesne de făcut, cu pluralul.
Formele az, im, morţ, plîngeţ, porţ, praviî, slavii, deşi corespund realităţii lingvistice, au fost transcrise azi, îmi, morţi, plin-geţi, porţi, pravili, stăvili din motivul deja invocat — destinaţia ediţiei — fiind sprijiniţi în modificare şi de prezenţa în ms. a unor forme paralele cu i, ca : aprindeţi, piîngeţi etc.
S-au suprimat, conform normelor ortografice în vigoare, u şi u final, după consoane la substantive şi adjective, după vocale la verbe ; s-a înlocuit prin ie, e de Ia începutul silabei în : birueşte, eşi, voe, care devin biruieşie, ieşi, voie ; ia a fost înlocuit cu ea cînd corespunde acestei pronunţii: însămniază, înţăliagă, lumia so transcriu însămneazâ, înţeleagă, lumea.
Păstrînd, în schimb, alte particularităţi specifice graiului moldovenesc, cititorul modern recunoaşte în Conaclii pe scriitorul moldovean de Ia începutul secolului al XlX-lea şi-şi poate îngădui, chiar dacă ediţia de faţă nu are un caracter riguros filologic, unele caracterizări lingvistice. S-a păstrat astfel a corespunzînd lui ea din pronunţia literară în asară, iubască, însufleţazâ, voi-bască ; ă corespunzînd lui e în pluralul substantivelor şi adjectivelor feminine, ca : amară, braţă, adesă.
A fost menţinut, conform pronunţiei moldoveneşti, e după labiale în dezmerd, fer, pept, alături de fier, piept, variante pe care le întîlnim şi în cazul : asâminea-assminea, delicateţă-delicateţe, înţălegere-înţelegere, vesăl-vesel, dosîre-dosire, lipsit-lipsit, puţin-puţin, şlr-şir, deoarece, în ciuda unei aparente inconsecvenţe, toate acestea reflectă lupta dintre formele vechi şi dialectale, pe de o parte, şi cele care se vor impune, pe de alta, mai ales că unele apar chiar în corecturile şi poeziile autografe ale poetului.
La fel s-a procedat şi în cazul e final —ea : gîndem-gîndeam ; vorbem-vorbeam ; â—e—a : jăle-jele-jale, şăpte-şepte-şapte ; ceri-cer ; feli-fel; amurezat-amorezat; priimi-primi; frumusăţă-fiu-museţe.
LI
S-au păstrat de asemenea, conform pronunţiei vremii şi cu nesupărătoare frecvenţă în text: întâi, până, întră, albaştri, miniştri, poci; cîteva forme palatalizate : înlierbintat, giurămînt, giudecată.
Fonetismele arhaice şi populare : den, lăcuitor, poronca, pre, preste, răsîpi, ţeară au fost şi ele menţinute, de altfel ca şi fonetismul neologismelor: comit, ecsepţîe (excepţie), irou, planii, simbatie.
ECAT. şi AL. TEODORESCU
MEŞTEŞUGUL STIHURILOR ROMlNEŞTI
PRECINSTITA [CUCOANA]1
Laudele cu care mă împoroceşti prin luminată scrisoarea dumitale sînt mai presus de starea minţii mele, şi nici unul din darurile ce numeri asupra mea nu este vrednic de rangul ce au cîştigat în inima dumitale.
Aceasta mă face să mă cutremur cu totul gîndind la puţin meritul ce poate ave orişicine pentru ca să te iubască di pi vrednicie.
Nu mă bucură stihurile ce am făcut, cit, pentru că au dobîndit plăcere şi iscălitura dumitale, cu care pot să fie plăcute la ochii tuturora.
Dumita mă cinsteşti a zice că dau suflet unor rîn-duri ce potrivăsc în versuri şi că zugrăvăsc patimile cu învioşare ce gîdilă simţirea sufletească. Dar vei şti, strălucito, că darul acesta l-am priimit de la dumita în ceasul acela cînd mi-ai arătat că poate muri cineva încă trăind şi să trăiască murind.
îmi scrii că ai dori să afli meşteşugul cu care să însufleţază stihurile ; te sfătuiesc să-l iai de la ochii dumitale, pentru că de la dînşii l-am furat.
De ar ave ele o zare din puterea lor, cu lesnire s-ar supune toate împotrivirile inimilor. Dator fiind însă a nu mă abate din porunca-ţi, voi îndrăzni a arăta în scris nişte puţîne însămnături ce am putut descoperi în călătoria aceasta, numai şi numai dorind 1
1 în rns. este tăiat cuvîntul cucoană.
3
a sluji aceea cătră care mă cinstesc a fi în viaţa me plecată slugă
Mă ştii.
Gîndem c-am iubit un înger din ceri supt chip
femeiesc,
Dar n-au fost decît femeie din iad supt chip îngeresc.1 1
1 Versurile au fost adăugate ulterior de poet.
INSĂMNARE A UNORA DIN CUVINTE
Silave : va să zică un mănunchi de slove ce să slobod într-un glas, din carele sînt urzite cuvintele toate, bunăoară cuvîntul mârg are o silavă, iar alerg are două silavis.
Ocsia sau tonos este un sămn ce să pune deasupra silavei aceie unde are să să facă lovitura cu glasul, bunăoară la cuvîntul amorezată ocsiia este asupra silavei -za-, iar la cuvîntul iubăsc ocsiia este asupra silavei -basc.
Stihurghică este urzala stihurilor, şi stihurgos este urzitorul lor.
Slove glăsuitoare sînt acele carele de la sine pot slobozi glas şi sînt 12 la număr, adică : a, co, e, 7),
8, 16, Mi, 10, *fe, Ti O, î,
Slove neglăsuitoare sînt, dimpotrivă, cele ce nu au putere de sine să sloboadă glas, bunăoară d, 6, p, k, ji, h, 3, şi celelalte.
Noimă, tălmăcirea unei pricini, adică tîlcul.
Macroschilie să tălmăceşte lungimea de picioare, dar la stihuri să zice atuncea cînd să prelungeşte încheierea noimei.
Ptosis oti atichi este bunăoară cînd zic inima, omul, calul, jata, amoriul, şi ptosis onomastichi este cînd zic amori, inimă, om, cal, fată. Dar ca să arăt ce va să zică fieştecare dintr-acestea două însămnări, nu este treaba stihurghiriei, ce a gramaticii.
5
MEŞTEŞUGUL STIHURILOR ROMlNEŞTI
Capul întâi
1.	Aceea ce noi numim stih nu este altăceva decît şiruri de cuvinte, tot cu o somă de silave, tot cu un feli de ocsii şi tot într-un feli potrivite la sfîrşit.
2.	Şirurile din carele este făcut stihul trebuie să aibă tot un număr de silavis.
3.	La şirurile stihului cuvintele din sfîrşit oe au să să potrivască trebuie să aibă tot la un loc ocsia.
4.	La şirurile din care este făcut stihul, silavele din urmă a cuvîntului de la sfîrşit trebuie să fie potrivite ca să răsune tot într-un feli la auz.
Aceste trei canoane sînt temelia meşteşugului stihurilor pe care este aşăzată toată stihurghichi şi pentru mai multă înţălegere voi da această pildă :
De ce te mînii pre mine,
Căci mă perd cînd cat la tine Şi-mi ies cu totul din sîne,
Pentru că duh nu-mi rămîne.
Pre larg poate cititorul înţălege că întru aceste două stihuri sînt păzite trustrele canoanele, adică : numărul silavelor (carele sînt opt la fiiştecare şir), ocsia cuvîntului de la sfîrşit (carele este asupra a doile silave) şi potrivirea silavelor di pi urmă (carele este -ine-ine şi -îne-îne).
6
PENTRU NUMĂRAREA STIHURILOR
5.	Numărarea stihurilor nu este altăceva decît a număra silavele din carele sînt încheiete şirurile stihurilor, pentru aceea unele din stihuri sînt făcute din trei silavis :
Doi ochi porţi Ce fac morţi.
Altele sînt făcute din cinci silave :
înalţi dumnezăi,
Ce văd ochii mei...
Altele sînt făcute din şepte silave :
Cînd să sîmţi cît te iubăse,
Te-ai mira cum mai trăiesc.
Altele sînt făcute din opt silave :
Nu este nici o lumină Decît a lunii mai lină.
Altele sînt făcute din zace silave :
La mezul nopţii oftînd mă trezesc, Nenorocirile să-mi tînguiesc.
Altele sînt făcute din şasăsprezăce silave :
Cîtă slavă m-ar cuprinde, îngerule luminate, Cînd să ştiu că pentru mine inimioara'ţî să bate. 6
6.	Rămîne dar la voia fiiştecăruia stihurgos a face stihurile sale dintr-atîta număr de silave din cît i-ar fi voia, atîta numai este dator a păzî legile de la cap. 2, 3 şi 4.
PENTRU OCSIA CUVINTELOR DE PE URMĂ
7.	In două să despart stihurile asupra acestui canon, adică : în stihuri cu ocsia asupra silavei cei mai di pi urmă a cuvîntului de la sfîrşit şi în stihuri cu ocsia asupra silavei de al doilea a unui asămenea cuvînt, bunăoar :
Sufleţăle, pînă cînd	1 Ocsia asupra silavei din
Nu-i să încetezi oftînd ? J	urmă.
A răbda nimenea nu poate 1 Ocsia asupra silavei Ale lumii răle toate.	* J	al doilea.
8.	Rămîne dar cunoscut că a păzî ocsia la stihuri nu este altăceva decît a potrivi cuvinte carele să aibă lovitura glasului tot asupra unei silave.
9.	Pentru potrivirea silavelor de la sfîrşit, în două să despart stihurile şi asupra canonului acestuia, adică :
a)	în stihuri la care nu este voia cuvîntul de la sfîrşit a unui şir să să potrivască mai în puţin decît două slove cu cuvîntul de la sfîrşit a celuilalt şir, şi aceasta urmează la toate stihurile cîte au ocsia asupra slovei cei mai din urmă, bunăoar :
Niciodată n-am gîndit C-oi fi din braţă-ţi gonit.
b)	Şi în stihuri la care nu este voia cuvîntul de la sfîrşit a unui şir să să potrivască mai în puţîn de trei slove cu cuvîntul de la sfîrşit a celuilalt şir, şi aceasta urmează la toate stihurile cîte au ocsia la al doilea silavă, bunăoar :
N-am socotit niciodată Cum că te-oi vede schimbată.
10.	Pentru aceasta dar rămîne drept canon :
a)	Că stihurile cîte au ocsia asupra silavei din urmă pot să să potrivască şi în 4 slove şi în 3 şi în 2 şi în 1, deci cuvîntul cerînd să potriveşte cu apărînd,
8
şi cuvîntul iubind să potriveşte cu lesnind, şi cuvîn-tul dore să potriveşte cu iube şi gînde.
b)	Că stihurile cîte au ocsia asupra silavei de al doilea nu pot fi potrivite mai în puţîn de trei slove, deci cuvîntul răspunde să potriveşte cu pătrunde, şi cuvîntul plăcere să potriveşte cu durere, dar nu să potrivăsc nici cu aude, nici cu jale.
11.	Aceste fiind cele dintru-ntăi aşăzămînturi a stihurilor, ştiut rămîne :
a)	Că la un stih dacă şirul dintâi va ave mai puţine sau mai multe silavis decît şirul de al doilea, stihul acela rămîne greşit.
b)	Că dacă şirul dintâi va ave ocsia asupra uneia din silavele cuvîntului de la sfîrşit, şi şirul al doilea va ave-o asupra altei silave, stihul acela rămîne greşit.
c)	Că dacă şirul dintâi va fi din cele ce nu să pot potrivi mai în puţine de trei silave (9 b), şi şirul al doilea va fi din cele ce nu să pot potrivi mai în puţîn de o slovă (9 a), stihul acela este greşit.
d)	Că dacă amîndouă şirurile stihului vor ave tot un cuvînt la sfîrşit (stihul acela este greşit) 1.
12.	Cît pentru cuvintele cîte au ocsia asupra silavei de al treilea, hotărăsc că nu să pot pune la sfîrşitul şirurilor aflîndu-să în ce chip să potrivăsc două şiruri de cuvinte, ea să să încheie un stih. Vreme este să-i arăte şi deosăbitele strămutături ce obici-nuiesc a face stihurilor.
Cap. al ll-le
PENTRU DEOSĂBITELE FELIURIMI A STIHURILOR
13.	Feliul stihului nu este altăceva decît rînduiala cu care să aşază şirurile şi carele să face după voinţa fiiştecăruia stihurghos.
1 Paranteza a fost introdusă după ms. 30, întrucît, altfel, textul este incomplet.
9
14.	în trei sâ despart stihurile, adică în stihuri drepte, în stihuri încurcate şi în stihuri slobode.
15.	Stihuri drepte sînt acelea a cărora şiruri să potrivăsc unul di pi altul, fie cu orice număr de slove, bunăoară :
înalţi dumnezăi,
Ce văd ochii mei, De apun clipind Cînd petrec prăvind Un chip îngeresc Pe care slăvesc.
De ce te mînii pe mine,
Căci mă perd cînd cat la tine Şi-mi ies cu totul din sine, Pentru că duh nu-mi rămîne. Au nu ştii, dulce lumină, Ochii mei că ţî să-nchină ?
Legea firii îi plăcută inimilor simţitoare
Şi ori vrăjmaş, ori prieteni, toţi au a lor îndurare.
16.	Deci dar rămîne drept lege :
a)	Că amîndouă şirurile nu pot să aibă tot un şir de cuvinte.
b)	Că la stihurile drepte, şirul dintâi să potriveşte cu al doilea şi al treilea cu al patrălea şi al cincilea cu al şasălea şi mai departe.
17.	Stihuri încurcate sînt acelea carele nu urmează şir di pi şir la potrivirea cea di pi multe chipuri.
a) La unele şirul dintâi să potriveşte cu al treilea şi şirul al doilea să potriveşte cu al patrălea.
Doamna simţirilor mele, Surioară preaiubită, Scrisu-ţî-i de nevoi grele #în veci să fii chinuită.
}Cel dintâi să potriveşte cu al treilea şi cel de al doilea cu al patrălea.
Şi în lumea astă vicleană, Unde omul pătimeşte, Suspinul să-ţi fie hrană Şi plînsul ce te topeşte... ,
}Cel dintâi cu al treilea. Cel de al doilea cu al patrălea.
b) La altele, două şiruri dintâi să potrivăsc unul cu altul, iar al treilea să potriveşte cu al şasălea, şi acestea să numesc stihuri în şasă :
Pînă într-acest cumplit ceas Durerile cîte am tras
j* Stih drept.
io
Tot nu mai putem răbda Mîngîindu-mă gîndind Că la liman năzuind Din necare voi scăpa.
Al 3-le cu al 6-le.
c)	La altele şirul dintâi să potriveşte cu al treile, şirul de al doilea să potriveşte cu al patrule şi şirul de al cincilea să potriveşte cu al zăcelea, ş4 acestea să numesc stihuri în zăce, bunăoar :
De porţi fire omenească Supt a tale frumusăţă Şi sîmţîre sufletească înstemată cu blîndeţă,
Nu te îndura de mine,
La oltarul feţei tale, Unde ceriul să preface, Priimeşte jărtfa cu jele Ce inima me îţi face Vînzîndu-mă pentru tine.
Al 5-le cu al 10-le.
18.	Deci, dar, rămîne ştiut că la stihuri încurcate numărul silavelor şi strămutarea şirurilor să face după voia stihurgosului, atîta numai rămîne drept lege :
a)	Că cu chipul ce va începe a rîndui şirurile cu acela să urmeze pînă în sfîrşit.
b)	Că şirurile ce au să să potrivască nu pot să aibă la sfîrşit tot un cuvînt.
19.	Stihuri slobode sînt acelea la care cele dintâi sînt ori drepte, ori încurcate, ori şi unele şi altele.
Iar un stih este :
a) Ori tot unul pînă la sfîrşitul stihului, bunăoar :
De porţi fire omenească Supt a tale frumusăţă Şi sîmţîre sufletească înstemată cu blîndeţă,
Ascultă glasul cu jele Perdutăi inimii mele Ce sloboade din durere Strigînd fără mîngîiere,
Catinco, fii milostivă ! } Al 5-le.
li
Şi supt a ta strălucire,
Unde soarele răsare,
Priimeşte de jărtfire Plecata mea închinare C-un sănin de mîngîiere Dînd nădejde de-nviere Unui suflet ce-a să piară Strigînd cu ahturi amară,
Catinco, fii milostivă ! } Cu al 10-le.
b) Ori schimbînd şi şirul acela să face cîte un răspuns la fiiştecare ca din partea altui obraz, dar răspunsurile să să potrivască cu şirurile pe lîngă care sînt lipite şi să fie făcute cu acest feli de chibzuire, încît citindu-să deosăbit să aibă noimă potrivită la noima celorlalte stihuri, bunăoar :
Doamne, poate-să minune La Anica să s-adune Podoabele firii toate ?
La ea să poate.
Şi în lume să fie aleasă Nurilor împărăteasă Şi amoriului icoană,
Căci îi coroană Cu un duh ce legiuieşte,
Inimilor ce robeşte A dragostilor canoane
Intre cucoane, li
Aici să cuprinde şi feliul acel de stihuri ce să numeşte ihon, adică răsunătoare, la care o parte din silavele cuvintelor di pi urmă să închipuiască cu-vîntu, bunăoar:
cuvine, vine; cămilă, milă; amori, mori.
20.	Aceste cîte am zis pentru stihurile slobode sînt învăţături asupra pildelor ce am arătat de faţă, iar pentru alte feliuri, cîte mai sînt, alte canoane nu pot să hotărăsc decît că rămîne la voia fiiştecăruia să schimosască şirurile di pi placul său, atîta numai să nu facă stihuri greşite.
12
21.	Acela care va lua sama să va încredinţa că nici un feli de stihuri nu este carele să să abată din trei canoane ce s-au pus la început (1, 2, 3, 4) \
Cap. II l-le
PENTRU ALCĂTUIREA STIHURILOR
22.	Di pi ce am arătat cum trebuie să să numere stihurile, cum trebuie să să potrivască şi ce rînduială are fiiştecare feli, acum este vreme a le şi alcătui.
23.	Dar pînă a nu intra în calea aceasta, fiindcă la stihuri cere trebuinţa ca să fie toate şirurile tot cu un număr de silavis (6), şi şirurile să întâmplă să să încheie un stih, fără să nu să facă scădere ori adăogire la silavele cuvintelor, cu cale este a arăta chipul acela cu care să face această scădere.
PENTRU APOSTROF ŞI PENTRU IFEN1 2
24.	Să să ştie că afară de cuvintele acelea ce au rămas obicei dintru-nceput a să grăi în două feliuri, bunăoar asupra me şi asupră-mi, este şi îi, mai sînt şi alte două sămne care din două slove fac una, adică :
a)	Sămnul acesta ’ (căruia îi zic apostrof).
b)	Sămnul acesta - (căruia îi zîc ifen).
25.	Dar trebuie să să facă arătare :
1	Canoanele sînt într-adevăr, numai trei, pentru că punctul 1 defineşte stihul (vezi p. 6).
2	De la paragraful 24 pînă la 36 inclusiv a fost folosit ms. 30, întrucît paragrafele respective lipsesc în ms. de bază (ms. nr. 137).
13
a)	Că aceste două cuvinte în sămne pot face lucrări numai între două slove glăsuitoare, iar altfel rămîne fără putere.
b)	Că apostroful are putere să rădice o slovă glăsuitoare de la sfîrşitul unui cuvînt şi să puie în locul altei slove glăsuitoare de la începutul cuvîntului următor, bunăoar, în loc de dacă ai face pot să zic dacyai face, în loc de lingă amîndoi pot să zic lîng’amîndoi, însămnînd cu un apostrof locul de unde s-au luat o slovă.
c)	Că ifen, puindu-să între slova din urmă a unui cuvînt şi între slova dinainte a cuvîntului viitor, le leagă la un loc, dar le schimbă glasul, bunăoar în loc de oi face poci zice de-oi face, prefăcînd cuvintele de oi într-un cuvînt, de-oi.
d)	Că ifen întră şi în trupul cuvintelor şi zgîrcin-du-le pricinuieşte scădere, bunăoar în loc de viiaţă poci zice viaţă, în loc de amiiază poci zice amiază şi, dimpotrivă, rădicînd pe ifen din mijloc, să lungeşte cuvîntul pricinuind adăugire de o slovă.
26.	Dar să fie ştiut că lipsirea slovelor prin apostrof nu să poate face la două întîmplări, adică :
a)	Atunci cînd cuvîntul cel din urmă va avea mai puţîne decît două slove, deci în loc de lingă ea nu să poate zice lîng9ea, iar în loc de înainte să poate zice denainte, pentru că aicea cuvîntul din urmă are trei slove, măcar că cuvîntul denainte are numai una.
b)	Asemenea putere nu are nici între cuvintele acelea de la care rădicîndu-se o slovă să preface tîlcul vorbei asupra altui obraz, bunăoar în loc de şade omul, nu să poate zice şad’omul, pentru că cuvîntul şade este al treilea obraz, iar cuvîntul şad (întru care s-au prefăcut cu lipsirea slovei i) 1 este obrazul meu, şi noima să schimbă cu totul.
27.	Dar, pentru ca să să lumineze aceste cîte am arătat pentru apostrof şi pentru ifen, cu cale este să 1
1 /, pentru că poetul are în vedere forma şa di, modificată de noi în şade (vezi Nota asupra ediţiei).
14
aduc vro pildă, deci, dar, vrînd ca să fac un stih asupra somnului, carele să fie pe opt silave, zic :
La a trupului durere Somnul este o mîngîiere.
Insă fiindcă şirul de al doilea cuprinde mai multe silave decît şirul dintâi, stihul rămîne greşit (11 a) şi, în credinţă că îndată să înţălege după supărător sunetul ce face, pentru aceea prefac şirul al doilea şi în loc de cuvîntul este pui cuvîntul îi, zicînd :
La a trupului durere Somnul îi o mîngîiere.
Ori lăsînd tot pe cuvîntul este, îi rădică numai slova din urmă e şi pui apostrof, pentru că slova care vine după dînsa este iarăşi glăsyitoare, ori lăsînd întreg cuvîntul este, scoţ de istov slova o şi zic somnul este mîngîiere.
28.	Dar la nişte întîmplări ca aceste, întru care să poate face prefacere în multe feluri, dascăl şi povă-ţuitor adevărat trebuie să fie auzul şi obiceiul după care să vorbeşte [s.n.].
29.	Asemenea urmînd şi cu sămnul ifen asupra stihului
De ai vrea să-mi faci acest bine,
Aş robi în veci la tine...
leg cu un ifen cuvintele de ai într-un singur glas de-ai şi fiindcă cu chipul acesta să scade o slovă, şirul dintâi rămîne în 8 silave, ca şi şirul de al doilea, şi stihul să îndreptează prefăcîndu-să :
De-ai vrea să-mi faci acest bine,
Aş robi în veci la tine. (*)
(*) Aici trebuie să însămnăm că apostroful asupra cuvintelor ce sînt la pto ptosis eti atichi nu rădică slova din urmă a cu-vîntului dinainte, şi în locul ei să pui slova dinainte a cuvîn-tului următor, după cum s-au arătat pînă acum, ci, dimpotrivă, lasă pe aceea şi rădică pe astălaltă. Adică, după învăţăturile dintâi, zic inima arde şi inimarde, dar cînd voi zice inima îmi arde, atunci nu pot zice inimîmi arde, ci trebuie să zic inima-mi arde.
15
Cap. al 1 V-î e
PENTRU TOATE STIHURILE DREPTE
30.	Fiindcă canoanele dau voie a scurta şi a lungi stihurile (6), lege hotărîtă pentru mărimea lor nu să poate face, fără de cit rămîne să vorbim asupra celor mai obicinuite.
31.	Stihurile drepte, atît în şapte, cît şi în opt si-lave, între ele sînt deopotrivă să puie la apostrof şi la ifen, deci poci zîce :
Pîn’ într-acest ceas lîn loc de pînă am pus pin9 şi Amarnice durer’amtrasjîn loc de dureri am pus durer9
(**) Caută la început la însamnarea unor cuvinte avînd tot o fire.
Asemenea poci zîce :
Ah, cin’ au cătat la tine	j în loc de cine am pus
Şi n-o înlemnit ca mine ?	\ cin9 şi în loc de nu
> au am pus n-o.
32.	Nici la unele, nici la altele nu să sileşte pe 'şţihurgos a-şi cuprinde noima într-un stih sau în doua7nîaî“’vîrtos este de mare podoabă a fi trăgănată noima în multe şiruri, bunăoar :
Mă supui poruncii tale Şi îţi îngenunchi la poale Ş’îţi arăt că de la tine Moarte aştept pentru mine.
Cu stihul acesta nu pricinuiesc atîta pătrundere în sufletul cititorului ca după cum cînd aş zice :
Ca un supus voiei tale, îngenunchindu-ţi la poale, îţi arăt că pentru mine Aştept moarte de la tine;
16
33.	Iar pricina deosăbirii aceşteia de la un stih pînă la altul este că în vreme ce zîc :
Mă supun poruncii tale Şi îţi îngenunchi la poale
noima stihului îi deplin încheietă într-aceste două şiruri, iar în vreme ce zîc :
Ca un supus voiei tale îngenunchindu-ţi la poale
noima nu este încheietă într-aceste două şiruri şi gustul cititorului să gîdilă aşteptînd încheierea noimei ce să trăgănează.
34.	Această rînduială urmîndu-să cu îndelungare să numeşte macroschelie şi este o frumuseţe din cele mai înfiinţate a stihurilor, bunăoar :
Precum o apă cu valuri Supt o stea ce străluceşte Mii de ori pe lîngă maluri întunecă şi luceşte,
Mii de ori cu o clipeală De milă şi de mînie Mă cufund în ameţală Şi mă deşteaptă, mă-nvie.
La stihul acesta încheierea noimei să face tocmai într-a nouălea şi a zecilea şir, pentru aceea cititorul să farmăcă de bucuria ce gustă cu întîrzierea sfîrşi-tului.
35.	Stihurile drepte, care sînt cîte de 16 şi 15 silave, mai au pe lîngă canoanele acestea şi altele deosăbite.
a)	Că pretutindenea un stih de 16 silave este în-cheiet de două stihuri cîte de 8 silave, din care unul este potrivit numai după ocsii (8), iar unul este potrivit şi după ocsii şi după silave (9 b), bunăoar stihul acesta :
Iartă lui Lentor o viaţă ce-o cei cu lacrămi ferbinte, Puind legea unui consul supt legea unui părinte...
17
este încheiat de două stihuri, adică unul ce să potriveşte numai după ocsie :
Iartă lui Lentor o viaţă...
Puind legea unui consul...
şi altul carele să potriveşte atît după ocsii, cit şi după slove :
.......................ce-o oei cu lacrămi ferbinte
.......................supt legea unui părinte.
b)	Că la stihurile de 16 silave atît la şirul dintâi, cit şi la şirul de al doilea, 8 silave dintâi trebuie să fie deosăbite de celelalte 8 viitoare, care, va să zică că, trebuie să fie sfîrşit cuvîntul la a 8-le silave.
c)	Că acele 8 silave a şirului dintâi cu alte 8 a şirului al doilea trebuie să să potrivască nu numai după ocsie, căci, de să vor potrivi şi la silave, după cum să potrivăsc la ocsie, atunoea stihul acel ce era făcut de 16 silave să preface într-un stih de cele în 4 (7), bunăoar la stihul acesta :
Rămîi dar încredinţată că orişiunde voi merge,
Din mintea mea, niciodată, chipul tău nu să va
şterge.
Fiind întîmplarea aceasta, care, am arătat, poate fi prefăcut stihul într-acestaşi chip :
Rămîi dar încredinţată Că orişiunde voi merge,
Din mintea mea, niciodată,
Chipul tău nu să va şterge.
36.	Acest canon prinde loc şi în vreme ce stihul a fi din 15 silave, tăind numai şirurile amîndouă în cîte 7 şi cîte 8 silave, dar atuncea acele 8 silave, atît a şirului deasupra, cît şi a şirului dedesubt, trebuie să aibă ocsia asupra silavei din urmă, bunăoar acest stih :
Niciodată n-am gîndit că te-oi vedea tulburată,
Căci mai bin’ aş fi murit într-o muncă necurmată...
18
poate fi prefăcut în stih în 4, a căruia şir dintâi cu şirul al treilea să aibă cîte două silave şi şirul al doilea cu şirul al 4-le să aibă cîte opt silave :
Niciodată n-am gîndit Că te-oi vedea tulburată,
Căci mai bine-aş fi murit într-o muncă necurmată.
37.	De vreme dar că un stih de 16 sau de 15 silave este încheiet de două stihuri cîte de opt silave sau de unul cîte de şepte şi de altul cîte de opt sau de amîndouă cîte de şepte să înţălege :
a)	Că toate cîte am zis pentru stihurile de şepte şi de opt silave ating pricina apostrofului, a lui ifen şi a macroschiliei, întocma să potrivăsc şi asupra stihurilor de 16.
b)	Că nici apostroful, nici ifen putere nu au să să puie tocmai în locul acela unde să încheie opt silave cu alte opt a stihurilor de 16 silave, nici acolo unde să întîlnesc 7 silave cu alte opt a stihurilor de 15 silave, nici acolo unde să întîlnesc 7 silave cu alte şepte a stihurilor de 14 silave, deci nu să poate zice :
Rămîi, rămîi sănătoasă Arzili, înger de minune,
Ori m-oi sili a pătrund’ inima ce ţî să supune.
Măcar că stihul acesta este de 16 silave, dar fiindcă apostroful stă tocmai înghinarea slovelor, stihul este .stricat, asămenea urmează şi la stih de 15 şi de 14 silave.
38.	Di pi acestea cîte am zis îmi mai rămîne să mai arăt că avînd cineva să facă în stihuri drepte o pricină întreagă, urmează două oarişcare canoane :
a)	Ori trebuie să facă toate stihurile într-un feli, adică ori în chip de trei silave, ori în cîte de patru silave, ori de cinci, ori de şepte, ori de opt, ori de zace, ori de 15, ori de 16 şi ori prin ifenuri şi apostrofuri, ori fără de dînsăle.
19
b)	Ori de a voi să le facă amestecate şi cu unele şi cu de altele, să îndatoreşte să păzască, pînă în sfîrşi-tul stihurilor, rînduiala cu care a face început a le amesteca, căci altfeli stihurile sînt stricate.
Cap. al V-l e
PENTRU TOATE STIHURILE ÎNCURCATE
39.	De vreme ce stihuri încurcate sînt acele care nu să potrivăsc şir după şir, toate stihurile cîte nu sînt drepte sînt încurcate, dar înaintea tuturora fiind cele în patru, să cade de acolo să facem început.
40.	Fiiştecare stih în patru este încheiet de două stihuri drepte, dar trecute unul pintre altul, bunăoar stihul acesta :
Precum o apă cu valuri Supt o stea ce străluceşte Mii de ori pe lingă maluri întunecă şi luceşte...
este încheiet de două stihuri, care, descurcîndu-să, să prefac într-acestaşi chip :
Precum o apă cu valuri Mii de ori pe lîngă maluri întunecă şi luceşte Supt o stea ce străluceşte...
41.	Deci, dar, toate cîte am zis atingînd pricina apostrofului şi a lui ifen şi a macroschiliei, întocmai să potrivăsc şi asupra stihurilor în patru, rămîne numai a arăta :
a) Că după cum să pot face toate şirurile lpr cîte de opt silave, asămenea să pot face toate şi cîte de şepte silave, ori două cîte de opt şi două cîte de şepte, bunăoar:
20
M-am rugat de mii de ori La poale-ţi să fiu priimit, Cu acest mănunchi de flori Ce pentru tine-am gătit.
Pilda 1-i.
Niciodată nu gîndeam Că te-i schimba aşa îndată, Căci însuşi mă îngiunghiam, Ca să-mi iau căzuta plată.
Pilda al 2-le.
b) Că cere trebuinţa la stihurile în patru noima să fie potrivită a nu să încheia în două sau în trei şiruri, ci în patru, ori în opt, ori în douăsprezăce, şi mai departe sau să aibă legătură şirurile dintâi cu cele al doilea, căci altfeli rămîne stihul fără nici un gust, bunăoară :
Eu mă giur că te iubăsc, 1 cu greu Dar la tine n-am crezare. J a crede.
Ahtul cu care trăiesc
înţăleg că sfîrşit n-are. } sfîrşît are.
Noima şirurilor dintâi cu noima şirurilor al doilea fiind deosăbită şi neavînd legătura cuviincioasă, zminteşte frumusăţa stihului.
42.	Cu cuvînt că orice stih în patru este încheiet din două stihuri drepte (40), nu trebuie să socotim că descurcîndu-să pot rămînea stihuri cu înţălegere, căci la cele mai multe nu urmează aceasta.
43.	Stihurile în şasă au cîte un stih drept la început şi al treilea care să potriveşte cu al şasălea (17 b), deci, dar, sînt încheiete de un stih întreg şi de giumătate, bunăoară :
Supt ce stea-s născut în lume De mă năpădesc anume Durerile neîncetat Şi minunt de liniştire,
Să-l petrec cu mulţămire,
In viaţa mea nu mi-i dat ?
21
44.	Pentru aceea, dar, orişice am zis asupra celorlalte stihuri atingînd pricina apostrofului şi a lui ifen (afară de macroschilia) întocma să potriveşte şi aici, rămîne numai să însămnăm.
a)	încheierea noimei să nu să facă în stihul dintăi, nici în şirul al treilea desăvîrşit.
b)	Că acele trei şiruri dintăi trebuie să aibă rudenie la noimă cu celelalte trei şiruri următoare şi la al şasălea şir să să încheie noima deplin, bunăoară :
Ochii ce ţî să închină Di-nceput fără pricină
Şi să roagă lăcrămaţi Gîndind c-or clipi vrodată Fără să nu plîng-îndată
Pentru că nu le mai câţi.
c)	Că trei şiruri dintăi şi trei următoare trebuie să să tragă unul di pi altul fără împiedecare şi să aibă cuviincioasă legătură, căci dacă în locul stihului ce s-au arătat sus aş zice :
Supt ce stea-s născut în lume De mă năpădesc anume Durerile cu năcaz ?
Căci am agiuns la o stare De nu găsăsc alinare
Nici cînd dorm, nici cînd sînt treaz...
cuvîntul căci pricinuieşte împedecare, pentru că desparte şirurile de sus de şirurile de gios şi pricinuieşte de istov stricăciune la noima stihului, iar dacă în locul cuvîntului căci să va pune cuvîntul încît (rîdi-cînd o slovă, ca să rămîie opt [sic] numai, atunci să face cuviincioasa legătură şi rămîne stihul fără gre-şală zicînd :
încît am agiuns la o stare,
De nu găsăsc alinare
Nici cînd dorm, nici cînd sînt treaz.
22
45.	Ce dar este ştiut că un cuvint de greşală, ori de nimerire poate să strice, ori să îndrepteze curgerea stihurilor.
46.	Căci pentru stihurile slobode, una că neavînd tot o fire cu celelalte asupra chipului alcătuirii, alta că nefiind vrednice de ştihurghiie. Jxiddjfflgştţă9 sînt puţin uneltit. Nu mai adaug a zice nimică, ci trec, păşind cu grabă, cătră fiinţa cea adevărată care dă suflet stihurilor tuturor.
Cap. al V14 e
PENTRU FRUMUSĂŢA STIHURILOR
47.	Abătîndu-mă puţin din calea aceasta, voi arăta, în treacăt, că stihurile acelea prin care poate stihur-gosul grăi mai viu, mai înalt şi mai împodobit sînt dintre stihurile drepte, acele în opt şi în 16 silave, iar dintre stihurile încurcate sînt acele în 4 şi în 6.
Pentru aceea, dar, lăsînd pre celelalte toate asupra acestora, ne vom zăbovi a da învăţături.
48.	Podoaba stihurilor este rînduiala, metafora şi asămăluirea, pentru fiiştecare dintr-acestea voi vo-rovi îndeosăbi.
PENTRU RlNDUIALĂ
49.	Un stih să numeşte cu rînduială atuncea cînd nu are nimică cu care să pricinuiască ciocnire auzului.
50.	Deci, dar, di pi canoanele cîte am rînduit să să păzască mai urmează Ir stihuri şi acestea :
23
a)	Să nu să abată stihurgosul de obiceiul voroavei curgătoare, bunăoar zicînd :
N-am socotit niciodată
Cum că te-oi vedea schimbată...
cuvîntul cum, fiind neobicinuit a să pune la un loc ca acesta, supără şi strică sunetul stihului, pentru aceea trebuie să să prefacă acest feli :
N-am socotit niciodată Că te-oi vedea schimbată...
căci orişicine ar fi avut a grăi noima aceasta, trebuia, negreşit, să o vorovască cu chipul acesta.
b)	Un cuvînt să nu fie adesă pomenit, pentru că sluţăşte stihul, bunăoară zicînd :
N-am socotit niciodată Că mi-i socoti schimbată...
cuvîntul socotit, pomenindu-să de două ori, este supărător la auz, pentru că orişicine ar fi avut a arăta în voroavă noima aceasta, trebuia să zică :
N-am socotit niciodată C-oi gîndi că sînt schimbată.
c)	Noima să fie în multe feliuri zugrăvită, pentru că înfrumusăţază stihul, bunăoar zicînd :
De ce te mînii pre mine,
Căci mă pierd cînd cat la tine Şi-mi ies cu totul din sine,
Pentru că duh nu-mi rămîne.
Şirul al doilea, al treilea şi al patrălea are tot o noimă şi tot o pricină, căci perderea simţirilor, cu ieşirea din sine şi cu lipsa duhului au tot o tălmăcire, dar fiindcă cu chipul zugrăvirii este deosăbit, nu numai că nu să sminteşte stihul, ce încă să şi mai împodobeşte.
51.	Acestea cîte arătai asupra rînduielii să întind peste tot feliul de stihuri.
24
PENTRU METAFORA
52.	Metafora să numeşte la stihuri a potrivi lucrare străină, bunăoar zicînd amoriul arde, cuvîntul arde este metafora cătră amori, pentru că numai focului îi dat ca să arză.
53.	Deci dar pe lîngă canoanele ştiute urmează la stihurile cu metafora :
a)	Atît o parte, cît şi ceilaltă parte între lucrurile ce rudeşte metaforaua să nu aibă împrotivire la firea lor, căci să strică stihul, bunăoar:
Fulgerînd cu doi ochi verzi Şi sufletul îmi dezmerzi.
Cuvîntul fulgerînd, cu toate că este lucru strein la puterea ochilor şi ar putea face o metafora minunată, dar fiindcă nu să potriveşte cu firea cuvîn-tului dezmerzi, metaforaua rămîne greşită, pentru că firea fulgerului este de a omorî, ori de a înfricoşa, iar firea cuvîntului dezmerzi nici una, nici alta nu cuprinde, pentru aceea mă îndatoresc a preface stihul zicînd :
Tu fulgeri cu doi ochi verzi,
Dar nu omori, ce dezmerzi...
căci dau a înţelege că, de vreme ce fulgeri cu ochii, trebuie să omori, dar că nu omori este iar un sămn al milostivirii tale, asămenea urmează zicînd :
Cu ochii săgeţi răpezi,
Dar nu omori, ci vînezi.
b)	Cuvîntul ce va mijloci într-acele două lucruri străine ce încheie metaforaua trebuie să fie o urmare firească ori a unuia, ori a altuia din lucruri, căci altfeli rămîne ra metaforaua, bunăoar:
Ochii tăi inima-mi arsă Cu oftările ce varsă...
pentru că cuvîntul oftări, carele mijloceşte între cuvîntul ochii şi între cuvîntul arsă, nici este o
25
urmare firească, nici a ochilor, nici a arderii, deci prefăcîndu-să stihul acest feli :
Ochii tăi inima-mi arsă Cu văpaia care varsă...
rămîne metaforaua întreagă şi negreşită, pentru că cuvîntul văpaie să potriveşte cu cuvîntul arsă, fiind o urmare firească a arderii.
Asămenea urmează zicînd :
Ochii tăi inima-mi arsă Cu lacrămile ce varsă...
pentru că cuvîntul lacrămi este o urmare firească a ochilor.
PENTRU ASĂMĂLUIRE
54.	Asămăluirea este o pricină ce să pune drept pildă pricinii cei adevărate a stihului, bunăoar la. stihul acesta :
Faţa ta chiar ca un soare Inviie toată suflare.
Soarele este asămăluirea feţii, şi faţa este pricina cea adevărată.
55.	Deci, dar, pe lîngă alte canoane a stihurilor la asămăluire urmează şi aceasta.
a) Că asămăluirea trebuie să aibă îndestulă potrivire cu pricina cea adevărată, bunăoar zicînd :
Precum o apă cu valuri Supt o stea ce străluceşte Mii de ori pe lîngă maluri întunecă şi luceşte,
Mii de ori cu o clipală De milă şi de mîniie Mă cufund în ameţală Şi mă deştept, mă înviie...
26
dau a înţălege că clipiturile ochilor să asămăluiesc cu luciturile ce face o apă cu valuri în vreme ce străluceşte luna, adăogind a arăta că, după cum apa purtîndu-să cu valuri uneori luceşte, şi alte dăti întunecă, asămenea şi ochii clipind cu milă să închi-puiesc că învie, iar clipind cu mînie să închipuiesc că cufundă în ameţală. Aşijderea urmează în stihul acesta :
Steaua zîuăi cînd răsare In văpaia cea mai lină Cîmpii ceriului o mare Ii mîleşte de lumină, înaurit răsăritul Să vede în zori de vară înainte de ivitul Razălor celor cu pară.
Asămenea licafghia Cu faţa cea îngerească Care poate morţi să-nviie,
Frumusăţa să-i privască,
Răvarsă o strălucire Ce îmblînzăşte văzduhul,
Incît omul cu răpire Să privască ş-ar da duhul.
într-aceste stihuri 8 şiruri dintăi sînt cuprinzătoare numai asămăluiri şi celelalte sînt arătătoare pricinii cei adevărate, carili este frumusăţa lecav-ghiei.
b) Că asămăluire este nedespărţită, unită cu me-taforaua, cunoscîndu-să din pildele' cîte am arătat mai sus cum că asămăluirea este o adunătură de metaforale, carele adunătură are potrivire cu pricina cea adevărată.
56.	Rămîne, dar, să zicem că asămăluirile şi meta-foralele nu pot să fie împrotivite cu pricina cea adevărată, adică di pi cum este lumina cu întunericul, albeaţa cu negreaţă, căldura cu răceala şi aşa mai departe.
27
57.	Aceste ce am vorovit asupra unora din stihuri, atît pentru rînduială, pentru metafora, cit şi pentru asămăluire, urmează de obştie la toate stihurile şi de laudă şi de defăimare (ce le zic rimade şi satire), cu deosăbire numai că la stihurile de laudă cu cit vra cineva să laude pricina mai mult, cu atîta metaforalele şi asămăluirile trebuie să fie mai strălucite şi mai presus decît pricinile (di pi cum ne-am încredinţat din pildele arătate), iar la stihurile de defăimare cu cît vra cineva să defăime pricina mai mult, cu atîta metaforalele şi asămăluirile trebuie să fie mai proaste şi mai de gios decît pricina.
Cap. VII-le
PENTRU LESNIREA STIHURILOR
58.	După ce am vorovit pentru toate cele cîte în-frumusăţază stihurile, vreme este să arăt şi că nimic nu folosăsc nici canoanele păzite, nici metaforalele nimerite, nici asămăluirile potrivite, dacă stihurile vor fi silite la alcătuirea lor şi năduşite tot cu un chip de grăire.
59.	Pătimăsc stihurile a fi silite în trei chipuri din strîmtoreala numărării (5).
a) Ori că lipsăşte un cuvînt ce face legătura între şiruri, bunăoar:
Ochii tăi nu săgetează,
Inima me cum vînează ?
în stihul acesta lipsăşte legătura şirului dintâi cu şirul al doilea, deci prefăcînd stihul, zic :
Ochii tăi nu săgetează,
Apoi inimi cum vînează ?
28
şi acest cuvînt apoi, făcînd legătura cuviincioasă, lesneşte stihul şi îl face curgător.
b) Ori că este un cuvînt ce nu prinde loc acolo unde să află şi strică stihul cu totul, bunăoar zicînd :
Ochii ce nu să privase, înfioraţi să urăsc.
Cuvîntul înfioraţi nu prinde cît de puţîn loc, măcar că este un cuvînt ce să dă asupra ochilor. Deci puind alt cuvînt în loc, carele să prindă loc, zic :
Ochii ce nu să privase,
Să uită şi să urăsc.
c)	Ori că este încurcătură între cuvintele şirurilor şi să strică stihul, bunăoar :
Şi ca să fac biruinţă neamurilor lumii toate,
Să nu iei sama urmării feciorului tău să poate ?
în şirul acest de "pe urmă încurcătura cuvîntului să poate (carele trebuie să fie la început, iar nu la sfîrşitul şirului) face tot stihul urît, deci, dar, pentru ca să să îndrepteze trebuie să să prefacă într-aoestaşi chip :
Silindu-te prin războaie, ca să biruieşti mereu,
Să poate să nu iei sama faptelor fiului tău ?
60.	Nu mai puţină stricăciune aduce la stihuri şi neschimbarea chipului graiului, bunăoar :
Perzînd pe cel ce iubăsc, îl cinstesc şi-l prea doresc,
Nădejde nu-mi mai rămîne.
Şirul de al doilea, avînd tot un feli de grăire cu şirul dintâi şi îndesit fiind cu cuvîntul şi, samănă a fi o prisosîre şi întărire zădarnică a noimii cuvîntului iubăsc, deci pentru ca să să îndrepteze
29
stihul acesta trebuie să să curăţască de meteahna ce are şi să să prefacă într-acestaşi chip :
Perzînd pe cel ce iubăsc,
Căci nădejde nu-mi rămîne...
61.	Toate cîte am zis pînă acum, atît asupra podoabei stihurilor, cît şi asupra chipului de a scăpa de greşelile oe le sluţăsc, să întind nu numai asupra feliurilor de stihuri cîte am pus drept pildă, ci încă şi peste toate celelalte cîte s-au însămnat.
VERSURI ORIGINALE
ROBIREA
De oe te mînii pre mine,
Căci mă perd cînd cat la tine Şi-mi ies cu totul din sine, Pentru că duh nu-mi rămîne. Au nu ştii, dulce lumină,
Ochii mei că ţî sa-nchină Şi că la a ta ivire,
Tulburaţi de-a lor răpire,
Ca oglinda drept soare Clipind plină de-nfocare,
Cu gene înlăcrămate Spui că inima să bate ?
Au simţirea nu te-nvaţă, îngerul meu cel de viaţă,
La durere simţitoare A fi mai cu îndurare Ş-a te-nchipui pre tine Pătimaşă ca şi mine,
Ca să vezi din ce pricină Ochii mei ţî să închină ?
Căci cînd cat într-a ta faţă Cu răpirea ce-mi dă viaţă Şi tu îmi faci chip cu blîndeţă Spre sinul cel de albeţe, Atunci patima mă-nghie La ochii ce mă învie
33
Să caut fără clipire Şi să cei milostivire.
Ce, dar, de cunoşti drept vină Ochii mei că ţî să închină,
In oglindă întăi te cată Ş-apoi îmi fă giudecată.
TÎNGUIRILE
La mezul nopţîi oftînd mă trezăsc, Nenorocirile să-mi tînguiesc Şi ceriului, ce revarsă senin,
Să mă plîng cu lacrămi şi cu suspin Că-n lumea aceasta dintru-nceput Privelişte durerii m-am născut Şi pentru mine a fi fericit Cu totul nădejdile m-au părăsit.
In vremea aceea cînd ceriul lin Cu jăl’ ascultă a omului suspin Şi luna duioasă la a lui plîns Vede durerile ce l-au cuprins,
In ceasul nopţii cel mai liniştit,
Ah, pentru un suflet nenorocit,
Ce sătul de lume şi de a trăi,
Va năcazurile a-şi tîngui,
Atunci mă deştept, di pi obicei Cu lacrămi la cer milă să cei Şi pînă ce zori de ziuă răsar Eu mă lupt cu gîndurile amar. Dar nici Dumnezău nu s-au îndurat De lacrămile cîte am vărsat.
35
PEIREA
Acum să sfîrşiră toate Cîte bietul suflet poate A mai suferi oftînd,
Căci ceasul cel de peire Au sosit fără de ştire.
Cînd nici îmi trecea prin gînd, Vicleana bucurie,
Carii în ticăloşie Un minunt m-au amăgit,
Ca umbra să răsîpiră Şi inima-mi răniră Ca un fulger otrăvit.
Ah, şi norocul mă lasă Intr-o stare ticăloasă Şi cuprinsă de durere Numai că să împlinească Pofta sa cea tirănească Să petrec tot cu oftări. Ceriurilor încumplite,
Acestea doar mi-s menite De la voi să mai aştept:
Să faceţi oltar de jele Pedepsălor celor grele Pe ticălosul meu piept.
35
CATINCA
De porţi fire omenească Supt a tale frumusăţă Şi simţire sufletească Instemată cu blîndeţă,
Ascultă glasul cu jele Perdutei inimii mele Ce sloboade din durere Strigînd fără mingîiere,
Catinco, fii milostivă !
Şi supt a ta strălucire,
Ce toţi comiţii apune,
Priimeşte drept jărtfire Vecinica mea plecăciune Dînd nădejde de-nviere C-un sănin de mîngîiere Unui suflet ce-ţi dă slavă Strigînd cu ah de otravă,
Catinco, fii milostivă ! întreabă a ta simţire,
Ca un Hristos, de-a mea parte Şi vezi a sa hotărîre Priimeşte a mea moarte ?
Ori numai de împetrire O vrei ca o răsplătire Unei inimi ca să piară Ce strigă cu ah de pară,
Catinco, fii milostivă !
37
Vezi ochii tăi ce rănire Pot a-mi pricinui mie Cînd să răpesc cu răpire Şi-mi arată a lor urgie,
Atunci a mei cu-nfocare Căutînd la a lor soare Şi aprinşi cu ah de pară Zic cu lacrime amară,
Catinco, fii milostivă !
Iar, de eşti din cer zidire Cu fire dumnezăiască Şi porţi a ta strălucire Supt simţirea îngerească,
C-o clipală de zîmbire Arată milostivire Unei inimi fără parte Ce strigă cu glas de moarte, Catinco, fii milostivă !
La oltarul feţei tale,
Unde ceriul să preface, Priimeşte jărtfă de jele Ce inima mea îţi face Şi fără posomorîre Arată-te cu simţire La a unui suflet pară Ce strigă gata să piară,
Catinco, fii milostivă !
Glas de deznădăjduire Unde moartea să vesteşte Auzi cu ce tînguire Patima îţi zugrăveşte,
Şi tu, o, dumnezăire,
Arăţi nemilostivire La a inimii durere Strigînd fără mîngîiere, Catinco, fii milostivă ! Sfîrşeşte, nemilostivă,
Duhul tău cel de-mpetrire Şi nu mai sta împrotivă La raiul de fericire
38
Ce sufletul meu îţi cere Să-i deşchizi după plăcere Pentru focul care varsă, Strigînd din sîmţîrea arsă, Catinco, fii milostivă !
Ce, dar, ce, vrei a me moarte Să cade dumnezăirea Pentru suflet fără parte Să-şi uite milostivirea Şi să vadă muritorul Ce-1 chinuieşte amoriul In văpaia cea mai mare Strigînd cu ah de-nfocare, Catinoo, fii milostivă !
Fără a da mîngîiere Cu vrun chip de mulţămire La a inimii durere,
Qe arde a sa sîmţîre,
Firea, dar, cea omenească Tot muritorul să slăvească Ce în năcaz şi în chinuri Strigă cu ah de suspinuri, Catinco, fii milostivă !
Stăpîna mea, încetează A unui rob chinuire Şi supt scaunul de rază Dă-i umbră de liniştire,
Unde sîmţînd alinare La durerea lui cea mare Strigă, o, dumnezăire,
Nu cei altă fericire
Cînd Catinca-i milostivă.
Şi la a tale picioare, Inchizîndu-să mormîntul De-un amor fără uitare,
Să-ţi arate giurămîntul Puteri cereşti, îngeri, soare. Atunci nu schimb a mea stare Cu a voastră fericire Ce-arătaţi cu strălucire Cînd Catinca-i milostivă.
LUMEA
Pre marea lumii această lată,
In care omul cu ah înoată,
S-au cunoscut că nu poate să fie Nici un lucru cu statornicie,
Căci atunci cînd s-arată mai lină Şi veseleşte cu vro pricină, îndată furtună să scorneşte"
Şi, după ce văzduhul negreşte, întregi munţi de valuri înspumate Umflă din prăpăstii adîncate,
Şi, vărsînd, soarbe în adîncime Orice putere, orice mărime. Nenorocit omul să uimeşte înţălegînd că să prăpădeşte,
Fără a nădăjdui mîntuire In vîrtejul acel de peire.
Stîncile i să par a fi moarte,
De maluri văzîndu-să departe,
Şi holburile neînfundate, Mormăituri de ape tulburate.
Cine gîndeşte într-acea dată La ticăloasa amurezată Ce plînge pe maluri despletită,
Cu inima de ahturi rănită ?
Sau cine gîndeşte la soţîe Ce, hotărînd să moară de vie, Fără nici o cruţare de viaţă Să cufundă cu pruncii în braţă ?
O, lume, lume amăgitoare,
40
Ce te-nvîrteşti din stare în stare Şi undeşti pre om ca o vicleană, Spune-mi de ce eşti aşa tirană ? Pruncii, născîndu-să, lacrămi varsă, Tinerii per cu inima arsă,
Vîrsnicii vieţuiesc cu suspinuri Şi bătrînii să topăsc în chinuri. Arată-mi şi spune-mi în ce stare Poate găsî liman de-alinare Ticălosul om ce, cît trăieşte,
Pe uscat înoată şi în stînci loveşte ? înalte, Doamne, ce faci dreptate, Pentru ce omul să rabde toate Şi să nu poată să să omoare Cînd nu este alt chip de scăpare ? Slab fiind, cu lesnire s-înşală,
Şi oftînd gustă a lumii fală,
Fără a mai gîndi că orice slavă Pre pămînt este numai otravă.
Căci nu poate a fi bucurie,
Nici cinste, nici amori, nici bogăţie, Nici stăpînire, nici înălţare,
Nici mărime cu îndelungare,
Că toate să trec într-o clipală, Lăsînd pe om în starea cea goală. Numai prietenul cu unire Este o zare de fericire Ce are omul drept alinare La orişice feli de întîmplare.
O, prieteşug, rai de plăcere,
Ce te începi numai din vedere Şi eşti păstrat şi după orbire Şi ispitit în nenorocire,
Spune-mi unde lăcuieşti anume,
Ca să te caut în toată lume,
Să dau prin foc, prin apă, prin pară, Ca să mă lipăsc de-a ta aripioară.
Şi petrecînd într-a tale braţă,
Voi răbda şi scurtare de viaţă Şi mă voi lipsî de orice bine Numai ca să te aib lîngă mine.
NUME
Acest foc ce dinadins In suflet tu mi-ai aprins Nu să va mai potoli De-acum pînă ce-oi muri. Inima mea s-au priimit,
Din ceasul ce te-au iubit, Ca să rabde orice rău I-a fi scris pe pieptul tău Avînd lucru hotărît A-ţi robi pînă-n sfîrşit.
42
NUME
Cu a feţăi tale rază Soarele s-asămenează, Atunci cînd să pogoară La sfinţitul de vară Seninînd cu mîngîiere La a tuturor vedere.
A ochilor tăi ivală,
Cu blîndeţa ce ne-nşală, Năvălind cuprinşi de gene Săgetează din sprîncene. Duhul tău ce legiueşte Pravili ce lumea primeşte Robeşte cu biruinţă A simţirilor fiinţă Adunînd într-o unire A tuturor proslăvire.
43
DARUL
Un trandafir ţi-am ales Din florile ce am cules Cu mina mea azi în zori.
Şi ţî-1 trimăt, îndrăznesc,
Ca un sămn că te doresc Intr-un ceas de mii de ori.
44
OCHI FRUMOŞI
Doi ochi porţi Ce fac morţi Ca nişte gelaţi.
Şi arunci Tot în munci Pre amurezaţi.
Nu-i opreşti,
Ci-i porneşti La săgetături.
Să pornesc Şi robesc
Pre toţi cu-a lor nuri. Dar măcar Că au dar
De pot chinui,
Mă primesc Să robesc
Lor pîn’ ce-oi muri.
45
NUME
Cătaţi de vedeţi minune,
Răsăritul cum apune
Şi apusul luminează Arătîndu-să în fire Un comit cu strălucire
Ce-i încungiurat de rază. Soarele să umileşte Văzînd pe cît străluceşte Cu lumină înfocată Adunînd într-o unire Pentru a ta proslăvire
Pînă la margini lumea toată. Nu-i dat la om să-l privască Fără să nu dobîndească
Un năstav de-nchinăciune. Dorit fiind la oricine Cît a trăi să să-nchine Cu vecinica plecăciune.
46
RĂSPUNSUL
Nu ştiu floare este asta, ori amori în strai schimbat, Căci cu mirosul o dată în sîmţîri foc mi-au băgat.
47
MOARTEA PĂRINTELUI DUMISALE VORNICULUI COSTACHI CONACHI LA 1803, MART ÎN 7
Cum ţ-oi spune, surioară, toate cîte pătimesc,
Ca să înţălegi pre larg că n-aş vre să mai trăiesc. Toate rălele unite asupra mea să pornesc Şi-a găsi vro izbăvire nu pot să nădăjduiesc.
A tale lacrămi cu-a mele s-au adunat la un loc Şi cu ele să adapă cumplitul nostru noroc.
După ce-am perdut o maică pre care n-am cunoscut, Răpind-o cumplita moarte îndată ce m-au născut, Zic, cum că în braţăle sale, în care eram lipit,
La sînul acel de viaţă, unde şedeam adormit Şi răsuflăm în odihnă răsuflul ei cu suspin, în vreme ce, ca-ntr-un leagăn, mă ţînea ascuns în sîn, Văzîndu-să că-i aproape de cumplitul ei sfîrşit, Zicea cu un glas de jele, de suspinuri năduşit: „Ah, fiiule preaiubite, cît eşti de nenorocit,
Că n-am viaţă-ndelungată, ca să fii nedezlipit Din braţăle maicii tale în care eşti adormit,
Căci ceasul naşterii tale cu moartea mea s-a unit. Cine ştie cine-ar creşte rodul pînteoelui meu ?
Ah, ceri, dăruieşte-i viaţa care acum perd eu !
Dar de vreme ce să naşte în ceasul acest cumplit, Şi el ca mine a să fie, în lume nenorocit.“
Acestea zicînd, la urmă, la sînul ei m-au cuprins Şi strîngîndu-mă în braţă, cu plîns ochii au închis. O, ceas de nenorocire, o, ceas cumplit şi amar, Moarte, ce nu mi-ai dat mie acel otrăvit pahar !
48
M-aş fi îngropat cu mama, alâturea-ntr-un mormînt, Si oasăle-amîndurora s-ar fi făcut un pămînt! Intr-acel loc de scăpare, putrezi acum amîndoi, N-aş mai suferi în lume nici ah, nici chin, nici nevoi. Nu s-au supărat norocul a mă goni păn-aici,
Ce, văzând că la răbdare toate să par a fi mici,
S-au silit, nelegiuitul, a mă deznădăjdui Şi mi-au răpit de iznoavă o maică ce-oi pomeni Pînă la sfârşitul vieţii, ce-1 aştept din ceas în ceas, Căci la pedepsîle mele, liman altul n-au rămas.
Dar ce văd ? Ah, vai de mine, sfinte stele, sfinte cer, Cum pot fiii să trăiască cînd părinţii lor toţi pier ! Şi tatăl nostru ne lasă ? O, înalte Dumnezău,
Pentru ce atîtea răle asupra capului meu !
Doamna simţirilor mele, îmbunătăţită sor’ întinde-mi spre mîngîiere mina ta să mă omor Şi dimpreună cu mine, unindu-te într-un dor,
Tot un mormînt să închidă un tată, un fiu şi-o sor\ Adu-ţi aminte, leliţă, de ceasul acel cumplit în carele tatăl nostru de moarte era gonit Şi, ca cînd vedea sfârşitul, striga la toţi agiutor, Zicînd : „Fiicilor iubite, nu mă lăsaţi, c-oi să mor, Şi rămîneţi făr’ de tată, veţi petrece cu amar,
Căci vai de fiii aceia care gustă acest pahar ! încă cît eraţi în faşă, săraci de maica aţi rămas Şi eu v-am purtat de grijă pîn-într-acest cumplit ceas. Ştiţi că din copilărie părinteşte v-am iubit Şi-n braţăle aceste slabe cu toţii v-aţi odihnit Şi că, cît am fost în viaţă, pentru voi m-am ostenit, Căci vram să vă văd în stare încă cît aş fi trăit. Preiubite fiu Costachi, făr’ de mine-i să rămîi Şi greutăţile casei tu eşti dator să le ţîi.
Toate sfaturile mele să le păzeşti neclintit,
De vrei să cîştigi în lume nufne cum că eşti cinstit. Pildă mai vederată că-n lume cît am trăit M-am luptat ca într-o cursă în care eram oprit Numai pentru mîntuirea celor neagiutoraţi, Numărînd drept datorie a-i socoti că-mi sînt fraţi. N-am feştelit niciodată mînule. mele-n argint,
Ca să calc ori peste pravili, ori ţara, ori giurămînt. Nu mi s-au spurcat auzul cu zadarnici măguliri,
49
Ca să dobîndesc iubirea jăcaşelor stăpîniri.
Iar acum s-au sfîrşit toate, poronca lui Dumnezău Mă cheamă să mărg acolo unde-i gătit locul meu.
O, cinste, o, slavă a lumii, umbrită zădărnicie, Depărtaţî-vă de mine şi rămîneţi cu cei vii.
Acum s-au rădicat ceaţa ce întunecă pre om A nu cunoaşte că moartea este cel mai dulce somn. O privăsc fără de frică, cu ferul cel sîngerat.“ Acestea zicînd, cu jele, lîngă dînsul ne-au chemat Şi, luîndu-ne în braţă cu un dulce sărutat,
Lăcrăma pe faţa voastră, pre care sta răzămat Ş-a lacrămilor şirlioare scurgîndu-să pe obraz In uimirea ta cea mare făcuse peptul tău iaz. Atunci i s-au cernit faţa şi ochii s-au tulburat,
Cu mîinile gălbenite şi cu tot trupu-ngheţat,
Cu glas de moarte la urmă căutînd cu ochi miloşi Abia au pucat a zice : „Ah, rămîneţi sănătoşi !“
Şi cu greu, clipind de jale, părinteşti ochi au închis. Plîngeţi, plîngeţi, surioare, căci mormîntul s-au
deschis !
Preiubitule părinte, unde mergi şi cui ne laşi, Priimeşti-ne cu voie ca să-ţi fim ţîia urmaşi! Moarte tuturor urîtă, iar nouă liman dorit, Adapă-ne cu paharul cu care ne-ai sărăcit!
Nu -ne mai lungi viaţa, ce-o socotim de prisos, Dacă ne-ai răpit, cumplito, părintele cel milos !
Dar ce văd, înalte cer, surorile-au leşinat,
Una o văd înlemnită, ceilaltă-i o-ngheţat!
Amîndouă nu răsuflă lîngă părintele lor,
Ah, prietenilor, daţî-mi un cuţît să mă omor !
De care întăi să caut, la cine să năzuiesc,
Surorilor să dau viaţă, ori pe tata să bocesc ?
Nu să încape răbdare .unde toate s-au sfîrşit Şi pară să nu sloboadă focul cel înăduşit.
Vezi-le cum stau căzute preste iubit tatăl lor,
Unde înecate în lacrămi mor, învie şi iar mor.
Cu trupule-ngheţate, cu ochii încremeniţi,
Cu feţăle-ngălbenite şi cu obrajii cerniţi,
Cu mîinile răstignite, cu zulufii răschiraţi,
Cu buzăle înnegrite şi cu dinţii încleştaţi,
50
Amîndouă, înlemnite, ochişorii le-au apus,
Ah, Dumnezăule sfinte, la cîte azi m-ai adus !
Un tată stă în năsălie, două surori mor,
Şi eu să le duc la groapă sfinte trupurile lor ? Doamne, Doamne, nu mă duce la acel amarnic ceas, Ce scurtează-mi cu grăbire zilele ce mi-au rămas. Dar, vai mie, fraţi prieteni, pe tata-1 duc la mormînt, Şi surorile amîndouă stau căzute pre pămînt!
Să le las în leşinare şi la-ngropare s-alerg,
Ori rămîind lîngă ele sudori de moarte să şterg ? Nu-i chip cineva s-aleagă cînd sîmţîrir amorţăsc, Trezîţî-vă, surioare, căci pe tata îl pornesc.
Dacă agiutorul lumii nu v-a putut mîngîia Şi vaietul tuturora nu v-a putut învia,
Incai glasul unui frate la sfîrşitul ce aştept Străbată cu lenevire lăcrămatul vostru pept Şi spuie inimei voastre că ceasul acest amar Intre fii şi între părinte rămîne pe veci hotar.
Atîta am putut zice şi îndată răsărind
Ca din nişte visuri răle în care zăceaţi dormind,
Aţi întrebat unde-i tata şi văzînd cum îl ducea ' Spre mormîntul îngropării cu norodul ce-1 bocea,
Ca dintr-un trăsnet cu pară inimile s-au aprins Şi alergînd cu grăbire năsălia aţi cuprins. Amîndouă dezbrăcate şi cu zulufii răscol,
Cu părăile de lacrămi, ce curgea pe peptul gol,
Cu feţîle ovilite şi cu părul despletit,
Cu buzele vineţîte şi cu capul dezvălit,
Cu sprîncenile căzute, cu ochii de plîns răniţi,
Cu genele răsîpite şi cu obrajii cerniţi,
Cu palmele preste faţă lovindu-vă nencetat,
Strigaţi cu suspin de jele : „Ah, tată, cui ne-ai lăsat! înstrăinaţi de la tine, într-a cui mînă ne laşi,
Două ticăloase fiice şi un ticălos urmaş !
Aceasta îi pompa lumii, pînză în loc de caftan, Năsălia drept caretă şi săcriul drept rădvan ? Preoţii cîntînd şi psalţii în loc de miterhanea,
Ştofa ce te învăleşte în locul de feregea ?
Făcliile dinainte în loc de alai gătit Şi tămîia vestitoare tuturora c-ai murit ?
51
Mormîntul în locul curţii, ţărnă în loc de divan, Năfrămile spînzurate şi veşmîntul drept erchian ? Tată, nu te îndura, ah, tată, primeşte-ne să venim în mormîntul tău odată să ne întovărăşim,
Decît cu petrecerea vremii îndelungat năcăjiţi,
Să plîngem unul pre altul, pînă ce-om fi mistuiţi. Acolo de împreună să petrecem mulţămiţi,
Căci alt loc de fericire nu-i pentru nenorociţi!“
DEZNĂDĂJDUIREA
Moarte, moarte, ce nu viî,
Să mă iei dintre cei vii Şi în mormînt să m-arunci, Ca să scap de-atîtea munci ? Vino, vino, de mă ia,
Căci tu eşti scăparea mea.
Nu gîndi doar că doresc In lume să mai trăiesc Şi că mi-au fost de plăcut Viaţa cît am petrecut.
Toate celea m-au gonit,
Toate m-au împotrivit Si vrun bine, de-am gustat, Cu ah l-am răscumpărat.
53
NUME
Cum mai pot face răbdare, Inimă, mi-i de mirare Aşteptînd cu prelungire Să găsăşti milostivire.
S-au sfîrşit şi nu să poate Să mai găsăşti tu dreptate Avînd toţi drept bucurie Să fii pururea urgie. Năcăjăşte-te, suspină Şi te arde fără vină,
Dînd tuturor a-nţelege Că la tine este lege Răbdare s-arăţi la moarte După ce ai iubit foarte,
Avînd numai bucurie Că pei în statornicie.
54
NUME
Cînd să să fi adunat
Lacrimile ce-am vărsat,
Din ceasul ce te-am iubii, Ai vedea curgînd părău Pe ticălos peptul meu Ce pătimeşte cumplit. Suspinuri de-aş număra De cîte ori ai ofta
Numai la tine gîndind Ai vedea un foc aprins Ce să hrăneşte cu plîns Şi să întărâtă oftînd. Numai inimioara ta Nu să poate-ndupleca Să mă mîngîie măcar După atîta oftat
Cu care te-am supărat, Fără să cunosc vrun har. Răsplătire vei lua La neîndurarea ta
într-un ceas de mii de ori, Atunci cînd te-oi giudeca Chiar di pi inima ta,
Căci ai vrut să mă omori.
IATACUL
Intr-acest sfînt loc Am avut noroc Să mă odihnesc. Dar nu mi-a fost scris Ca să fiu cuprins La sinul frăţăsc.
Vai de tine, om,
Că şi treaz, şi-n somn Rău te chinuieşti. De nu dormi, oftezi,
Iar de dormi, visăzi Cîte pătimeşti.
56
NUME
La obrazul ce fireşte Cer cu stele-nchipuieşte Urmează să să robască Orice fire omenească, Căci ochii ce săgetează Ca luceferii cu rază Supt două arce-nghinate Inimile ţin legate.
Aerul ce abureşte
Dintr-un sin ce izvorăşte Nuri, blîndeţă şi dulceaţă, Morţilor încă dă viaţă. Dar evghenia ce are Ca un ifos de-ndurare Robind placul şi simţirea Pleacă toată omenirea A priimi cu bucurie
Jertfă în veci la ea să fie.
57
NUME
Eram hotărît să mor Şi să nu mai fac amor, Lunecîndu-mă a gîndi C-oi trăi fără a iubi.
Ear acum dac-am zărit Ochii tăi ce m-au răpit, Nu pot a tăgădui
Că mori de nu te-oi iubi. Căci numai la ochii tăi Au fost scris ochilor mei A să închina curînd
De vreme ce foc aprind.
58
MORUZ-VOIEVOD 1
Slava ce-ntovărăşăşte Lucrurile minunate Acum iarăşi îţi găteşte Cununi de flori nestricate Şi pomenirea ce scrie Cu slove nevindecate Faptele cu vrednicie Ce-n lume ai răvărsate, Astăzi inimile adună Şi într-un gînd le uneşte, Ca să-ţi aduc-o cunună Ce-n veci nu să vestejeşte, Fiindcă are-mpletită
1 Alexandru Moruzi a fost un domnitor tipic feudal, pe care chiar istoriografia burgheză l-a caracterizat drept „fire lacomă şi prădalnicăEl a domnit între anii 1792—1807, de trei ori în Moldova şi de două ori în Muntenia.
In această odă, Conachi, pe atunci tînăr boier, face portretul domniei luminate, sprijinită pe legi, cu spirit de ordine, de milă şi de dreptate, idealizînd pe domnitor nu numai pentru unele calităţi de bun gospodar, ci, mai cu seamă, pentru avantajele pe care sconta să le dobîndească de la noul domn. Poezea este scrisă în vremea celei de a doua domnii a lui Moruzi în Moldova (1802—1806) şi face aluzie la unele îmbunătăţiri efectuate în acest timp în domeniul aprovizionării cu apă a oraşelor Iaşi şi Focşani, la unele măsuri cu caracter juridic, precum şi la aşe-zămîntul fiscal din 1804, prin care se introduce mai multă stabilitate în perceperea dărilor, fixînd plata birului în patru rate anuale (ciferturi) şi reducînd unele dări suplimentare (agiutorinţele) (n. ed.).
59
Toată starea boierească Din dragostea ce-i sădită In inima omenească.
Norodul ce lăcuieşte Supt a ta oblăduire Adevărat te numeşte Limanul de mîntuire,
Căci orişice feli de bine Şi orişice uşurare Le-au dobîndit de la tine Cu multă îndestulare.
In vremile răzvrătite,
Cînd ardea foc de peire, Toate era vînzolite In cumplita răsăpire.
Ah, atunci cînd deopotrivă Tatăl căta iubiţi fii,
Şi pre maica milostivă N-o găsa săraci copii Moartea cu torsă1 aprinsă Ardea, frigea toate celea C-o lăcomie nestinsă, Aducătoare de jele.
Te-ai arătat şi, îndată,
Ca un luceafăr de vară Rădicînd negura toată Ai adus senin în ţară.
Ne-ai priimit dinainte Luminatei feţei tale, Asăminea ca un părinte în ferbinţi braţăle sale. Îmblînzînd sălbăticiea Răzmeriţei tulburate Cu pacea care învia Neguţătoriile toate.
Ah, dar, din nenorocire, Am perdut atunci îndată Comitul cu strălucire Ce rareori să arată,
1 Pentru torţă.
60
Fiind tras cu-a sa lumină Cătră Ţara Muntenească,
Ca cu faţa sa cea lină Ş-acolo să strălucească.
Nu ne rămîne putere,
Iroule proslăvite,
Să spunem fără scădere Izbînzile fericite Ce ai săvîrşit în lume Cu biruinţi luminoasă, înviind slăvitul nume Ce-n istorii să-ngropasă.
Atîta putem a scrie Că s-au vederat prin tine Că pot iroii să fie Viteji făcători de bine,
Căci din mijlocul oştirii Ce pre om sălbăticeşte,
Atunci cînd ghimpul simţirii In inimă amorţăşte, Te-ntorceai cu bunătate Şi luînd ţării aminte Cu mînule înarmate Lăcrămai ca un părinte,
Incît sprintena săgeată Cu care-ndemnai ostaşii îţi rănea inima-ndată Ce omore^ vrăjmaşii.
Nu te-ai mărginit, stăpîne, în faptele arătate,
Ce pornindu-să de sine Fireasca ta bunătate Ca izvoarele ce curg Cu neoprită pornire Rupînd orice iezătură Le stă cu împotrivire.
Ai călcat făr’ de sîială Preste orice greutate Şi ne arăţi în ivală Alte urmări luminate.
Di pi ce cu-ndestulare
61
Din milă cu bunătate Aduci apă curgătoare f In oraşele-nsătate
Şi cu multă cheltuială, Puind toate în lesnire,
Nu cruţi nici-o osteneală Pentru-a noastră mulţămire. Apoi câţi cu oţărîre La cumplita lăcomie Ce-mpilează cu hrăpire Şi pre nevinovăţie Şi făcînd o aşăzare Tuturora vederată,
Ca să ştie orice stare Că nu poate fi-ncărcată, r Ai lesnit cu păsuire Darea birului în ţară Şi cu dreaptă cumpănire Ai făcut-o mai uşoară.
Ai surpat din rădăcină Cumplitele asuprele Ş-ai pus hatam de vină Celor ce-or căta la ele.
Ai oprit şi sămeţîia Cu pilde de-ndurare,
Dînd năstav de volnicie Sufletelor cu-nfrînare Fiind jelţul tău scăpare La prostimea uşurată Şi liman de-mbrăţoşere Săracilor ce eşti tată.
Nu adormi privegherea Ce-i alăturea cu tine,
Nici să lasă în părerea Vestitorilor de bine,
Ce prin ispiţi nesfîrşite Oblicind orice urmare, îndreptezi cele greşite Şi pui cele bune-n stare.
Căci în marginile toate Pînă la jilţul stăpînirii
62
Ţii line, dar încordate Frîile oblăduirii.
Şi păstrezi nedepărtată De ling-a ta strălucire O dreptate neplecată La a inimii simţire.
Nu deosăbeşti obrază In vreme de giudecată,
Nici bogatul împilează Pre văduva apărată,
Ce păzind o cumpănire In stările lumii toate, Giudeci fără părtinire Di pi lege cu dreptate.
Deci, dar, primeşte, stăpîne, Toţi supuşii să s-adune,
Să cădem azi cătră tine Cu smerită plecăciune Şi să-ţi punem dinainte Ca o dreaptă mulţămire Titlul cum că eşti părinte Tuturora cu iubire Şi să scrim mărturisirea Inimilor noastre toate In vecinica pomenirea Vacurilor depărtate.
UNIREA DE LA 806
*
Vrăjmaşii toţi într-un sfat Asupra mea s-o-narmat Şi de moarte mă gonesc, Pentru că eu te iubesc, îmi zic că sînt vinovat,
Căci la dînşii n-ai cătat, Gîndind că ne-or despărţi,
Di pi ce ne-or îngrozi.
Dar nu ştiu că dorul meu îi să mor la sinul tău Şi c-oi răbda intr-acel loc, Viu fiind, să ard în foc. Stăpînă, nu te-ndura Să mă dai din mina ta,
Las’ să vie înadins,
Căci cu moartea sînt deprins Şi fără frică-i aştept Să mă săgetez-în pept,
Ca să cunoască atunci Că mai bine-oi muri-n munci Decît să mă despărţăsc De îngerul ce slăvesc.
64
[INIMA, MAI FĂ RĂBDARE]
Inimă, mai fă răbdare Şi la această-ntîmplare,
Căci răbdarea la durere Ii o mare mîngîiere.
Ah, nu-mi mai zice răbdare, Căci aprinzi foc şi mai mare. Din răbdare în răbdare Mai pute-oi scăpa oare ? Lumini lipsind din vedere, Ochii au vro mîngîiere ? Suflet de trup să desparte Şi să-ncape altă moarte ?
65
IMPUTĂCIUNEA
Amori, spune-mi ce-am greşi în vreme cit te-am slujit,
De mă arzi ca un gelat Fără să fiu vinovat ?
Tu mi-ai zis că-i fericit Tot omul ce te-au iubit Şi că n-oi putea să fiu Şi nesimţitor şi viu.
Vezi rălile ce-ai făcut Unui om ce te-au crezut !
66
TÎNGUIREA
Doamne, giudecător drept, Vezi ce foc îmi arde-n pept Şi la ce stare-am venit Din pricină c-am iubit.
Ah, vicleanule amori, Prietene vînzători,
Tu ai rădicat cuţît Asupra cui te-au iubit Şi în inimă ai dat,
Fără să fiu vinovat.
Săraca, cît oi trăi,
Nu s-a mai tămădui, Pentru c-au rămas înfipt Fierul tău cel otrăvit.
67
NUME
Minune lumii tu eşti,
Căci, cînd câţi, inimi răneşti, Avînd dar de sus să poţi Şi de la moarte să scoţi.
Rob îţi sînt şi voi să-ţi fiu,
Căci iubindu-te sînt viu,
Iar a m-avea depărtat Zi că mă ai şi-ngropat.
Orice vrei, pin’ să şi mori Pentru-a tău singur amori, Am hotărît să primăsc,
Numai ca să te iubăsc. Răbdare nu pot să fac După boala care zac,
Avînd înfiptă în piept Săgeata de cînd aştept.
POCLON
Stăpîna mea, priimeşte Darul care îţi jărtfeşte O slugă ce te slăveşte.
POCLON
Primeşte cu suflet lin Stihul care îţi închin, Căci îi făcut din suspin.
VISUL AMORIULUI
Gîndul meu fiind la tine de-a pururea sprijinit Şi de sînt la închisoare de tine nu-s despărţit. Sufletul meu îi acolo unde şi tu lăcuieşti,
Şi inima ce să bate, căci de lîngă ea lipsăşti,
Altă nimic nu doreşte decît ceasul fericit,
Intru carele să sîmptă că de dînsul te-ai lipit.
Ah, Doajnne, ce năcaz mare a iubi ş-a fi închis, Dar ce ameţală-i asta de care mă văz cuprins ? Au întunecat văzduhul, ochii mi-au painjănit,
Am rămas uimit pe gînduri, nu mă lăsaţi, că-s perit ! Iată, o femeie vine, cu veşmînt preastrălucit,
Chiar ca soarele cînd iese, vara, despre răsărit. Trupul ei părea că este alcătuit chiar de duh,
Căci mă prevedeam printr-însul ca printr-un curat
văzduh.
Şi clătindu-mă pe-noetul, după ce m-au deşteptat, Printr-o dulce sărutare îmi zice : „Ce-ai leşinat ? Eu sînt sîmţîrea aceea prin care s-au osăbit Omul dintre dobitoace de cînd lumea s-au zidit.
Ştiu că inima ţi-i dată în robie de curînd Şi că n-ai altă putere decît să iubeşti din gînd Şi că pătimeşti de moarte, căci te afli depărtat De lumina vieţii tale, la care te-ai închinat.
Dar şi sufletul tău cere ca să cunoşti pre amori De este de fericire sau de este-omorîtori. Trezăşte-te, dar, şi vino după mine cătinel Şi scrie spre pomenire orice-i vedea la el.“
M-am priimit şi îndată aflîndu-mă-ntr-aripat
71
Deîmpreună cu dînsa spre răsărit am zburat. Intr-acea călătorie vedeam mii de năluciri Şi mă temeam fiind toate în deosăbite firi. „Tînărule, nu te teme, mi-au zis ea cu glas voios, Căci descoperirea asta a să-ţi fie de folos.
Vei cunoaşte ce-i amoriul şi-i învăţa a iubi,
Căci fără amori în lume vezi că nu-i să poţi trăi. Pîcla ce vezi cu negreaţă îs căii’ amurezăşti Şi nălucir’ arată părerile omeneşti.
Ele sînt deosăbite, căci şi gustul omenesc Să preface după voie patimilor oe-1 găsăsc.
Dar să ştii că nu-i departe grădina în care stau Toate darurile firii cîte femeile au.
Ş-acolo, dac-om agiunge, trebuie să hotărăşti Să-ţi alegi numai o floare şi să te statorniceşti. Tînărule, fii cu suflet, căci iată că am sosît.“
„Nu mă lăsa la peire, stăpîna mea, am răcnit.
Ah, ce foc, ce năcaz mare în inimă mi-au întrat, Ce grădină minunată în lumea asta s-au dat !
Ce flori pline de dulceaţă aici au răsărit,
Ah, mirosul lor răvarsă un foc care m-au rănit! Dă-mi voie s-alerg la ele şi-n braţă să le-adun, Să-mi fac un mănunchi de toate şi la sînul meu
să-l pun.“
„Tînărule fără minte, căci nu ştii încă ce cei,
Căci de te-i pleca la toate, de mirosul lor tu pei. Dar alege-ţi dintre ele orişicare ţi-a plăcea,
Afară de trandafirul ce nu-i dat în sama mea.“ „Dacă nu-mi dai trandafirul, i-am răspuns dintr-un
suspin,
Dă-mi încalea viorica ce stă ascunsă supt spin. M-oi năcăji a o scoate cu orişice fel de năcaz,
Ca să petrec împreună un minunt măcar cu haz." „Du-te dar de-o dobîndeşte, mi-au zis făr-a
zăbovi,
Dar să nu gîndeşti că-i rupe-o şi că-i mai putea
trăi."
Am alergat într-un suflet, de dragoste înfocat,
Dar plecîndu-mă spre dînsa, mirosul m-au îmbătat. Am ameţît şi îndată orizontul# s-o-nnegrit Şi podoabele grădinii din ochii mei au lipsit.
72
In întuneric de noapte lumina s-au prefăcut Şi orişice bucurie de la mine s-au perdut.
Sîmţam un foc că mă arde pretutindenea supt sîn Şi o mică uşurare aveam numai din suspin.
Un giunghi cu dureri de moarte în peptul meu s-au
ivit
Şi făr-a şti ce-i pricina jale şi dor m-au lovit.
Un chip pururea la ochi-mi s-arăta împodobit Cu atîta frumusăţă, încît nu-s de povestit.
Plîngeam, suspinam cu vaiet, dar cine mă asculta, Căci sfînta dumnezăoaie zburasă şi nu era.
Dar iată o umbră neagră, în chip bărbătesc, urît, C-o luminiţă în mînă dinainte-mi au ieşit. Tremurînd cu grozăvie, îmi zicea cu glas cumplit: „Eu sînt temutul ce are tot omul la îndrăgit, Fratele meu îi prepusul, clevetirea-mi este sor’ Prietenă necredinţa şi tovarăş am pre dor.
Vino acum di pi mine, ca să mergi unde faci haz.“ I-am urmat fără de voie, cu lacrămile-n obraz.
Mă tîrîiam di pi dînsul ca o piatră fără glas,
Ah, dar cine poate spune năcazurile ce-am tras ! Prin prăpăstii, munţi şi dealuri, ostenit, călătoream. Şi pe drumuri neumblate pururea ne învîrteam.
Mă rătăcisăm cu totul, nu ştiam unde mai sînt Şi mi să părea tot locul pentru mine un mormînt. N-aveam cale hotărîtă, vînturile ne purta Şi-ntr-o parte şi într-alta şi nu mai puteam scăpa. Şi de-mi părea vreodată că văz loc mai fericit, Numai cît mergeam acolo, să prefăcea în urît.
„Ah, am strigat cătră umbră, stăpînă, nu te-ndura, Lasă-mă să mă răsuflu, că nu mai pot umbla.
Ori, pesămne, eşti dorită ca să mă omori de viu.“ „Dar nu ştii, mi-au zis cu răcnet, că eu sînt un
argint-viu,
Carele umblu prin suflet şi chinuiesc pre bărbaţi! Dacă-ţi lipsăşte răbdarea, pe la amori tu ce câţi ?
Ai îndrăgit, nu-i scăpare, trebuie să pătimeşti,
Dar să ştii că nu-i departe fericirea ce goneşti.“ Atîta au putut zice şi îndată s-au deschis Zori de ziuă luminoase, cu văzduh de par-aprins. Nu arde însă ca focul, ci foarte deosăbit,
73
Căci aducea răcoreală unui pept înăduşit.
O bucurie nespusă în mine să răvărsa Şi zefirii cu dulceaţă spre iubit mă-ntărta.
Atunci văzui cu ochii coborîndu-să din nori O fată dumnezăoaie, îmbrăcată tot în flori,
Chiar asămenea cu chipul care mi s-au arătat Pe deasupra vioricăi la care m-am închinat.
Faţa ei era prea albă, ochii săgeţi sloboza, * Sprincenele lungi şi dese drept în inimă rănea.' Sînul ei cu frăgezime omoră pre om de viu, ■*, Părul despletit pe spate, ca aurul de gălbiu.
Statul înalt şi subţire, cu dulci îndoituri,
Guriţa chiar ca mărgeanul şi obrazul numai nuri. Ah, cine poate să scrie cîte ochii au văzut ?
Şi îndată la picioare cu vaiete am căzut.
„înaltă împărăteasă, am strigat cu un suspin,
Viaţa mea cu plecăciune la poalele tale-o-nchin. Dacă au fost îndestule năcazurile ce am tras, Priimeşte cu blîndeţă sufletul ce mi-au rămas." „Tînărule pătimaşe, mi-au zis cu glas îngeresc,
Să ştii -că a ta iubire am voit să ispitesc.
Te-am cunoscut de statornic şi vrednic ca să iubeşti, Vino dar fără de frică, ca să te şi fericeşti." Ş-întinzînd din aripioare, m-au cuprins cu dulce
strîns,
Şi zburînd cu răpegiune foc în mine au aprins.
O pară mă cuprinsăse la sînul cel plin de nuri, Dar mă răcoream adese cu dulci sărutături.
„Eu sînt floarea viorica, îmi zicea, care-ai ales Dintre celelalte toate priimindu-mă-ntr-ales.
Vom merge acum în grabă la palatul fericit,
Unde de veci lăcuieşte amoriul cel proslăvit.
Te va bucura privala unui loc ce-i lăcuit De drâgoste, de trufie şi de tot lucrul poftit,
Dar să nu te-nşeli să cauţi la fetele ce-i vedea,
Căci te voi goni îndată de supt aripioara mea." Iată dar că să deşchisă o poartă chiar de robin, Pîn-în vîrf înfăşurată eu ramuri de frunză de spin. Doi salcîmi de dinlăuntru cu candelele de flori înşira printr-a lor frunză zefirii măgulitori.
De o parte canapeaua unde-amoriul odihnea,
74
Invălit cu trandafirii ce zînele curăţa, v\
Şi într-alta Afrodita, în braţă cu Chipidon, ‘
Cu pepturile lipite petrecea în dulce somn. ^
Un părău de apă vie, ca un şerpe în cujbări, Să-nvîrtea pe supt copacii, ce răsuna de cîntări.
La umbră sta o mulţime de fete cu sînul gol,
Cu părul în lenevire pe grumazii lor răscol.
„Vezi acest norod de zîne, mi-au zis preaiubita mea, Trecînd cu o repegiune ce lacrimi îmi povedea, Sînt din grădina dintâi florile ce ai văzut,
Dar să te fereşti de ele, căci îndată eşti perdut.“ „Ah, mai stă puţin, stăpînă, să le privăsc", am strigat. „Ba nu, mi-au zis cu mînie, căci aceasta nu-i iertat." Şi îndată cu iuţală lăsîndu-mă pre pămînt, Asămenea precum este şi viforul cel de vînt,
M-au luat pre-a sale braţă într-un aşternut de flori, Unde petreceam o viaţă ce-o doresc de mii de ori. Mă tăvăleam în voie pe un pept făcut de crin Şi sărutam o guriţă rumenă ca un rubin.
Nu pot şti cu hotărîre vremea cît am petrecut,
Dar oricît au fost de multă mie un ceas mi-au părut. Atunci au sosit şi somnul cu ochii împovăraţi De o lene-adormitoare cu totul însărcinaţi Şi vînturînd din aripă îndată am adormit.
Dar ce văd ? ah, vai de mine, mustrările au sosit! O femeie prea grozavă dinainte-mi s-au ivit,
Cu faţa înveninată şi cu veşmîntul cernit, îmi zice : „Eu sînt căiala, am venit să te răpăsc Din braţăle dezmerdării în carele te găsăsc. Tînărule, vai de tine, că ţi-ai gătit un sfîrşit Să jeleşti în toată vremea viaţa cît ai isprăvit. Scoal’ şi vino di pi mine, dar încă mai zăboveşti ?!“ Şi răpindu-mă cu grabă din braţăle îngereşti,
M-au aruncat cu mînie în locul cel întristat,
Unde ne aşteaptă moartea cu ferul cel sîngerat.
NUME
Mă duc, stăpînă, de-acum şi nu ştiu de-oi mai veni. Ah, ascultă, să-ţi grăiesc, pînă n-apuc a muri. Răbdare îţi zic să faci şi răbdînd să nu urăşti Inima care ţi-am dat numai tu s-o stăpîneşti.
Ori în ce stare voi fi, să ştii că m-or îngropa Amanet cu viaţa mea numai la dragostea ta.
Rob desăvîrşit al tău fiind dat prin giurămînt,
A mă preface nu-i chip pînă ce-oi intra-n pămînt.
76
SINGURĂTATEA ÎNCHISORII
Singurătatea, tu eşti Tiranul carele arzi Inimile omeneşti
Cu urît şi cu năcaz.
Tu pre mine mă omori,
în vreme ce încă-s viu Şi mă faci de mii de ori
Să doresc să nu mai fiu.
Ai sosit, ah, ceas amar,
Fii în grabă trecător,
Ca să scap de-acest pahar
Ce îl beu, dar sîmpt că mor.
77
AFRODITE ŞI AMORIUL
Amor iul
Nu ştiu, maică, mia-mi pare, Ori pătimeşti de ceva,
Căci o mîhniciune mare S-au vărsat în faţa ta.
Au lipsit învoioşarea Din dulci ochişorii tăi Şi guriţa de-ntristare Au perdut toţi nurii săi.
Nu faci arce din sprîncene,
Di pi obiceiul tău,
Nici fulgeri acum din gene, Nici clipeşti pe placul meu. Unde-i din obraz robinul Ce dumnezăi au robit,
Şi faţa ta cea ca crinul Pentru ce s-au veştezît ?
Af r o dit e
Ah, fiiule preiubite,
Năcazul meu tu nu-1 ştii, Ca să sîmţi că Afrodite Ii mai moartă între vii.
Ştii că viaţa cu plăcere Pentru mine-i să robăsc
78
Şi cea plină de durere Este cînd n-o biruiesc. închinîndu-să la mine Am privit pre dumnezăi Şi lumea toată de sine S-au plecat la ochii mei. Ah, dar ce nenorocire O lume să stăpînesc Ş-a unui tînăr fire Să nu pot s-o biruiesc. Ikanok, plin de mîndrie, Zburînd cu firea pe sus, Niciodată cu robie Dragostelor nu-i supus.
Cele mai mari frumusăţă în mulţime de femei Pline de duh şi isteţă N-au prins loc la ochii săi. Şi de-a fi fără simţire,
Aş zioe că nu-i dat Să guste el fericirea Unui amor înfocat.
Dar el sîmpte şi iubeşte Fără să fie robit Şi adiaforiseşte în minuntul ce-au iubit, Incit zic cu hotărîre Că acest tînăr cumplit Pentru a mea osîndire Singur din iad au ieşit.
Voi da stema-mpărătească Orişicăreia femei Va putea ca să-l robască La mîngîioşi ochii săi.
Amorivl
Afrodite, mi-i ruşine De cîte mi-ai arătat,
Căci la om să să închine
79
Maicii mele nu-i iertat.
Tu, lumii stăpînitoare,
Ceea ce însufleţăşte Toată firea simţitoare Ş-o supui precum voieşte, Tu să te-arăţi supărată Pentru un prost neştiut Şi de ce mai port săgeată,
Şi de ce m-ai mai născut ? Arcul meu ascuns să-ntinde Şi săgeţi pornind de foc Supt pieptul lui vor aprinde Văpaie în orice loc.
Dar, maică, mai socoteşte Că tot omul pătimaş La cele ce el pofteşte De-a pururea îi urmaş. Nimea n-ar fi pre me lege Care n-ar iubi curat,
Cînd să ştie c-a culege Credinţa ce-au sămănat. Ikanok ştiu că iubeşte Şi că să află robit Chipului ce el slăveşte,
Dar se teme de-amăgit.
Afr o dit e
Ce-mi spui, fiiule iubite,
Şi să poat-aşa a fi,
Cînd şi cele mai slăvite Nu l-au putut birui ?
Te înşeli, el nu iubeşte, Căci aş fi simţit de-atunci, Fără numai că voieşte Să pricinuiască munci.
80
Amor iul
Dar nu ştii, maică, că omul Ce trăieşte pre pămînt Pate uneori ca pomul Ce-1 rupe un mic vînt.
Nu ştii gustul că supune Orice suflet împetrit Şi soarele că apune Ş-aproape de răsărit ?
Ah, îi slab omul, măicuţă,
Şi supus pe cît îl vrei,
Căci curg întregi părăuţă De lacrămi din ochii săi.
Şi dorit gustul ce are Mai presus de orişice In inima simţitoare Poate face orice-i vre.
De multe ori nu-ndrăgeşte Lucru înadins făcut,
Dar să pleacă şi robeşte La un nu ştiu ce plăcut.
O clipală, o zîmbire,
Un dar mic nesocotit Săvîrşăşte o robire Unde însuşi n-au gîndit. Zădar, maică milostivă,
Că vei priimi a i-o da.
Afrodite
Că nu-i voi sta împrotivă Mă giur şi pe viaţa ta,
Dar spune-mi care-i ursita, Că mor, pentru Dumnezău !
Amor iul
Aroirami, slăvită,
L-au supus cu statul său.
81
Afr o dite
Apoi cine să mai creadă De-acu-nainte pre om Şi să n-aibă drept dovadă Că viaţa lui este-un somn în carele el visază De la rîs şi pin’ la plîns O cale ce însămnează Lucruri nouă pentru dîns\ Ah, gustule împărate,
Cînd să-mi fii şi tu supus, Aş zice că preste toate Afrodite îi mai sus.
[TU NUMAI SUPT CER EŞTI UNA]
Tu numai supt cer eşti una,
Care ai luat cununa De duh, de grai, de blîndeţă,
De nuri şi de frumusăţă.
La mina ta stă legată Moartea mea şi viaţa toată,
Pentru c-a ta stăpînire Covîrşeşte peste fire.
Nu pot zice că-s cu viaţă Cînd nu sînt pe-a tale braţă.
Nici sîmpt, nici văd, tot plînsu-mi
vine
Cînd nu eşti tu lîngă mine.
83
[PENTRU CE IŢI UNGI, FEMEIE, FAŢA?]
Pentru ce îţi ungi, femeie, faţa cu atîta ghileală Şi îţi muruieşti obrazul cu băcan şi cu văpsală ?
Şi de ce ţ-încingi grumazul cu petre strălucitoare Şi îţi umezăşti zulufii cu ape mirositoare ?
Mai bine-ai purta de grijă să cîştigi acele daruri Cu care să faci podoabă la a sufletului haruri. Dacă vrei să te iubască bărbatul tău cu credinţă Şi de voieşti înţălepţîi să-ţi caute cu umilinţă, Uită-te de vezi pe mere ce roşală străluceşte Şi trandafirii pe carii nici zugrav nu-nchipuieşte Firea s-au silit a face acea vie zugrăvală Ş-a lor dulce frumusăţă vesăleşte, iar nu-nşală. Lasă, dar, făţărnicia ş-a obrazului schimbare,
Căci frumusăţă firească robeşte pre om mai tare.
[PÎNA CÎND, NEMILOSTIVO !]
Pînă cînd, nemilostivo, ai gînd să mă pedepsăşti, Pînă cînd cu-atîta pizmă în mînie te-ntăreşti ? De-ţi arăt că la peire ai supus sufletul meu, îmi răspunzi cu răutate, ba nu, că nu-s Dumnezău. De-ţi spun cum că am plăcere, tu mă întrebi dar
la ce ?
îţi zic să mă dau rob ţie, îmi răspunzi n-ai
pentru ce.
Uneori cu o zîmbire îmi dai suflet să în viu,
Alteori cu o clipală vrei să mă omori de viu.
De la milă la mînie pe tot ceasul te-nvîrteşte Şi cuvînt de îndreptare niciodată nu-mi găsăşte. Ah, ş-o inimă de piatră de-ar fi fost s-ar fi-ndurat, Numai tu eşti acel tiran ce omori negiudecat!
Ştii cu ce vărsări de lacrămi te-am rugat de-atîtea
ori,
Şi în loc să cunosc milă, tu ai vrut să mă omori.
85
BALŞUCA
Obicei din vechi urmează la zile de prăznuire Oamenii să să ureze şi să-şi roage fericire.
Inima mea îţi face rugăciuni de norocire Şi-ţi doreşte cu căldură a voilor împlinire.
Nu numai la ziua asta, ci-n tot cursul vieţii tale Să vezi ceriul fără de nouri la cererea dumitale, Să găsăşti pe toţi, pe toate cu blînd auz să te-asculte Şi la voie să te sporească de la puţin la multe. Priimeşte dar, frăţîoare, glasul unei inimi arsă,
Ce cătră oer totdeauna lacrimi pentru tine varsă Şi cunoscînd a ei rîvnă s-o iubeşti fără curmare, Găsind la tot prilejul credincioasă prin cercare.
80
IUBITUL ŞI URÎTUL
Intr-o zi de primăvară umblînd pe cîmp Aglaia, Văzu din năstav Amoriul culegînd flori lingă ea,
Ca să facă o cunună pentru cel oe-au biruit Pe temut dup-indrăgire, pe urît după iubit. Tînăra să spăimîntară de atîta haz cu nuri .
Ce văzură făr’ de veste într-a lui căutături.
II priveşte, îl numeşte şi să-nşală a-i zîmbi,
El păşeşte cu sîială, dar fără a zăbovi Şi îndată să închină la doi ochi strălucitori, încît uită şi pricina şi cununa cea de flori, însuşi Aglaia pătrunsă de pruncul nemuritor Vra să-l ţîe cu nădejde că n-a fi supărător,
Dar acel prunc cu sîială şi măsurat la-nceput Din minuntă în minuntă lua-ndrăzneală mai mult. Uneori găsînd pricină că i-i părul încurcat De zefirii ce pe-acolo năvălea la dezmierdat, Găsea chip şi punea mîna încetişor, dar deplin,
Pe grumazii ce albeaţa nu-i deosăbea din crin. Alteori pentru un flutur, ce zicea că muşcă rău, Di pi pept rădica fluda şi privea mormîntul său. Stătu Amoriul şi zise, ah, în ziua oea dintâi Socoteam drept fericire numai că-s la ochii săi,
A doua zi pînă-n ziuă şi de mînă o strînsăi Hotărînd că pe aceasta, de n-oi iubi-o, eu pei.
A treia zi cu-ndrăzneală o guriţă îi furai,
Iar a patra zi pe braţă-i adormii şi o uitai.
ft?
DARUL VERIGUŢEI DIN 810
Veriguţa ce mi-ai dat-o cu trei mărgărităraşă însărcinează duhul, nurii şi vorba cea drăgălaşă, Iar verigile de aur pe care stau pusă ele Sînt unite, ca s-arăte că tu le ai pe tustrele.
88
ÎN LIPSA EI
Cît mi-i de urît cînd sînt fără tine,
Toate pre pămînt moarte-s pentru mine. Orişiunde-oi fi, dacă nu eşti faţă,
Parcă-s pe-un pustiu, afară din viaţă.
Vai de min’ atunci cînd nu vii îndată,
Pe urmă-ţi mă iau şi plîng ziua toată.
Şi de-o perd din ochi, leşin sîmt că-mi vine, De-o găsăsc, înviu ş-alerg după tine. Sîmtu-te că vii, tremur peste fire,
De te văz, mă perd şi-mi ies din simţire. Guriţa deşchizi, ceriul să deschide,
De mină mă iai, foc simt că m-aprinde. în braţă-ţi mă ţîi, fulgeră văzduhul,
La sînu-ţi mă siringi, caz şi îmi dau duhul.
89
[CINE ARE GUST, SĂ-MI CREADĂ]
Cine are gust, să-mi creadă că amoriul l-am slăvit Nu în ranguri, nu în neamuri, ce în omul iscusit. Adevăr, ce au a face titlurile omeneşti Pe lingă o rază numai a podoabelor fireşti ?
Un aer măcar asupră, o picătură de nuri Nu le dobîndeşte omul din rang sau de-nvăţături. Maica firea, ca s-arăte că nimic nu poate fi Mai presus de-a sale daruri acolo unde-a voi,
De multe ori să coboară păn’ la cei mai proşti vecini Şi sădeşte viorele şi toporaşi lingă spini.
Ah, ibovnică slăvită, căci eşti din proşti muritori Ş-ai ieşit ca trandafirul între celelalte flori,
Ce ochi pot să te privască şi dreptate să nu-mi dea Că-ţi închin pentru iubire neam şi rang şi viaţa
mea ?
Printr-a ta dulce suflare din patimi m-am rădicat Gustînd para ce aprinde numai amoriul curat. Iubindu-te sîmpt fiinţa sfînt vacului viitori,
Căci raiul din ceea lume pe pămînt este amori.
90
[IMI EŞTI DRAGĂ]
îmi eşti dragă, îmi eşti dragă peste cît poţi ş-a gîndi, Dar vei crede atunci numai cînd întocma vei iubi.
91
[LA PASĂRI II DAT DIN FIRE]
La pasări îi dat din fire Ca să zboare cu răpire,
Şi la peşti ca să înoate Prin apele lumii toate,
Iar la femei să iubască Fără să mai contenească. Deci ori te schimbă în fire, Ori fii cu milostivire.
92
DORUL
Ah, cîtu-i de amărît Dorul di pi despărţit.
Nopţi şi zile lăcrămez, Pentru că nu te mai văz.
Aş voi astăzi să mori,
Numai ca să scap de dor.
Ori că dorm, ori că sînt treaz, Pururea plîng cu năcaz,
Căci sufletul au perdut Tovarăşul cel plăcut Şi inima de oftat Arzînd s-au încenuşat. Lumina sîmpt că s-au stins Din doi ochi ce ard în plîns Şi peptul s-o-năduşit,
Căci răsuflu i-a lipsit.
93
[MĂ SFÎRŞESC, AMAR MĂ DOARE]
Mă sfîrşesc, amar mă doare,
Milă n-am la cine cere,
Toate sînt nesimţitoare,
Toate-mi zic : mori în durere !
Nici vaiete, nici suspinuri,
Nici a inimii junghere N-aduc milă, ci tot chinuri,
Toate-mi zic : mori în durere !
Rog oameni, rog cele sfinte,
Cei la milă mîngîiere,
Milă nu-i la rugăminte, Toate-mi zic : mori în durere !
Moarte strig, moarte nu vine,
Nu vine la cine-o cere,
Toate-s crude cătră mine, Toate-mi zic : mori în durere !
94
[ZORI RĂSAR]
Zori răsar şi eu sînt treaz, Plec, mă duc, ah, ce năcaz ! Fraţi, prieteni las dormind, Singur sînt şi mor plîngînd. Doamne, ce năcaz cumplit A pierde lucrul iubit !
95
[DACĂ AI VENIT ÎN LUME]
Dacă ai venit în lume, numai ca să mă omori, Omoară-mă dar o dată, nu-ntr-un ceas de mii de ori, Căci şi ceriul pentru mine o moarte au hotărît,
Ţîe numai, crudo-ţi place să omori fără sfîrşit.
De m-aş şti că am vro vină, nu te-aş învinovăţi,
Dar vina mea îi amoriul şi că nu te pot urî.
Şi de să încape vină, pentru că te-am îndrăgit, învinovăţăşte-ţi ochii cu care m-ai biruit.
Ei sînt pricinuitorii focului ce vezi aprins,
Ei şi viaţa, ei şi moartea şi fiinţa mi-au cuprins.
De la dînşi, nu de la tine scăparea mea o aştept,
Ei pot numai să-mi de viaţă cu o lacrămă pe piept.
NOAPTEA NENOROCIRII
Ce noapte îndelungată de plîns, de gînd, de oftat, Deplin vreme unei vieţă pin’ la moarte-am colindat Ş-încă zorile de ziuă mai au mult a zăbovi.
Ah, apuca-m-or cu viaţă, ori mai degrab-oi muri ? Ce noian de cufundare, ce mormînt întunecat Este noaptea privegherii pentr-un suflet întristat. Toate rălele trecute să întorc şi vin la loc,
Sporesc cele viitoare, arz şi mă frig ca pe foc.
Amar mie, că nu trece noaptea asta de durere, Plîng, oftez, suspin, mă vaiet, lumina nu-i la vedere.
97
DOUĂ INIMI CE SA DESPART
Amar nouă, ce durere ne arde şi ne topeşte,
Noi murim, şi lumea toată nimic nu ne folosăşte ! Nu-i scapare, căci nădejdea de la noi este departe,' S-o-nehegat lumina vieţii ou apusul cel de moarte. Scapare zicem, dar unde-i, cînd şi viaţa ne omoară, Două inimi ce-s unite cînd să despart vor să moară. Ah, să murim, căci prin moarte vom veni iar la unire, Moartea pentru noi îi viaţă, dacă n-are despărţire.
[OCHIŞORII CE SLĂVASC]
Ochişorii ce slăvăsc,
De-mi şi lipsăsc din vedere, Cu gîndui tot îi privăsc,
Căci nu-mi lipsăsc din părere.
99
ALTFELI
Ochii care te slăvăsc,
De la tine luînd viaţă, Chiar aieve te privăsc Şi cînd tu nu eşti de faţă.
iOO
[MULŢĂMĂSC. DE CERCETARE]
Mulţămăsc de cercetare,
O, suflet cu îndurare,
Ce robeşti cu bunătate A inimii sîmţîri toate.
De-oi trăi, pe tine-anume Te-oi ave înger pe lume,
Iar murind, oi scrie drept fală Că m-au iubit o Marghioală.
iOi
PENTRU SÎNUL FECIOAREI CE 1NTÎIEŞI DATĂ S-AU DESCHIS LA AMORI
întocmai ca trandafirul ce încă neînflorit Ascunzîndu-şi frumusăţa într-un sin îmbobocit, Fereşte de dulcii zefiri acele zori la ivit Şi să deşchide supt raza ochilor ce 1-o-ndrăgit.
102
PENTRU O TÎNĂRA CE PERE FĂRĂ VREME
Acest fel într-o minuntâ înflorind o biată floare, Supt lacrămi de zori de ziuă şi supt zăfiri de răcoare, Străluceşte un ceas, două şi cade cu grozăvie,
Ori de ascuţitul coasăi, ori de vron vînt cu tărie.
103
DESPĂRŢIRE
La ce-am agiuns, vai de mine, Moarte strig, moarte nu vine ! Nu-mi trebuie, nu voi lume, Ah, moarte, la acest nume Ochii ş-au perdut vederea, Gura s-o-nchis spre tăcerea, Obrajii în voştejire,
Mîinile în neclintire,
Pieptul întru nemişcare, Sufletul în nesuflare,
Spun că pentru despărţire Moare omul cu sîmţîre.
104
[AU SOSIT ACUM, VĂZ, CEASUL]
Au sosit acum, văz, ceasul In care să-mi rădic glasul Şi să-ndrăznesc a-ţi striga Ochii mei acum te lasă Şi, dar, rămîi sănătoasă,
Şi, te rog, nu mă uita !
Nici vro milă la durere,
Nici măcar vro mîngîiere De-acum nu pot aştepta, Deci cu-o inimă duioasă îţi zic rămîi sănătoasă,
Şi, te rog, nu mă uita !
Inima mea amărîtă De-a ei soartă osîndită îndrăzneşte a-ţi giura în veci a fi credincioasă Şi, dar, rămîi sănătoasă,
Şi, te rog, nu mă uita! Cînd nu voi afla dulceaţă A te mai vedea de faţă, în inimă te voi cercă într-o inimă duioasă Şi, dar, rămîi sănătoasă,
Şi, te rog, nu mă uita !
105
[DINTR-A DULCII PATRIEI SÎNURI]
Dintr-a dulcii patriei sînuri vrăjmaşul mă izgoneşte, Deşteptat de-a ei suspin, zilele îmi otrăveşte.
Unde sînt acele locuri ce mi-au dat viaţă mie,
Inima mea le jăleşte cu durerea cea mai vie.
O, Moldavie iubită,
O, fericire dorită,
Din inimă neuitată,
Totdeauna aşteptată !
Pe malul unii ape dulci, limpede şi lină, într-o sară liniştită şi de mîngîiere plină,
Mă făcusăm alt Tandal1 privind cu nesăturare Locul strămoşilor mei şi strigam cu lăcrămare O, Moldavie iubită,
O, fericire dorită,
Din inimă neuitată,
Totdeauna aşteptată!
Din a florilor mireazmă cîmpurile să umplusă Şi ivirea primăverii şi mai mîhnit mă făcusă.
Tu, fragedă rîndunică, cu aripile întinsă,
Zbori, te duci, şi eu rămîi, strigînd cu poftă aprinsă O, Moldavie iubită,
O, fericire dorită,
Din inimă neuitată,
Totdeauna aşteptată !
Zefiri vesăli şi voi nouri, nu vă opreşte nimica Şi în patrie vă-ntoarceţi fără de nici o frică.
1 Tantal, eroul mitologic.
106
Spuneţi că numai eu singur, lingă aceste maluri, Trist, mîhnit şi obosit, plîng privind acele valuri.
O, Moldavie iubită,
O, fericire dorită,
Din inimă neuitată,
Totdeauna aşteptată !
Toate triste pentru mine, toate de otravă pline Şi cea mai frumoasă sară îi pedeapsă pentru mine. Petrec zile amărîte şi nopţi pline de durere,
Doresc să mai văz o dată singura mea mîngîiere.
O, Moldavie iubită,
O, fericire dorită,
Din inimă neuitată,
Totdeauna aşteptată !
Doresc să mai văz o dată singura mea mîngîiere. Izgoneşte pe vrăjmaşi şi zdrobeşte cu mînie Şi în patria cea dulce pre noi pre toţi ne adună,
Ca la oltarele tale să putem cînta-mpreună :
O, Moldavie iubită,
O, fericire dorită,
Din inimă neuitată,
Totdeauna aşteptată !
[NOROACE, NOROACE]
Noroace, noroace,
Lasă-mă în pace,
Că nu poci trăi.
A ta răutate Sufletul nu poate A mai suferi.
Noroace, pentru tine,
Sufăr azi şi mîine Cîte le priveşti.
Ah, cu ce cuvinte,
Te rugam ferbinte Un ceas să-mi dăruieşti, Să văz, ah, noroace,
Pe cea care-mi place,
Care m-au pătruns,
Să-i arăt durerea,
Să-şi vază părerea,
Să-i cer vrun răspuns. Noroace, noroace,
Nu mai am ce-ţi face,
Să mă îmblînzăsc.
Te rog, de să poate, Triimite-mi moarte,
Să mă isprăvesc.
Să scap de suspinuri,
108
E)e dureri şi chinuri, Să intr-în mormînt. Tot mort să numeşte Oricine trăieşte
Cu nădejdea-n vînt.
[STEAUA CE STRĂLUCITOARE]
Steaua ce strălucitoare la răsărit să ivea In vreme ce somnul dulce în aşternut mă ţinea. O fereastă cam închisă şi deschisă arăta Prin perdele o lumină ce numai codrii pot da. O, ceasuri de desfătare, de ibovnici numărate, Atunci cînd biata fată pe călcaturi măsurate Să leapădă de-o ruşine ce o ţînea la opreală Şi păşeşte spre ibovnic cu frică şi cu sîială.
HO
[IATĂ-MĂ-S LIPSÎT DE TINE]
lată-mă-s lipsit de tine, preiubită Smărăndiţă, Trîntor pe lumea vieţii într-a morţilor fiinţă, înstrăinat de la sînu-ţi, depărtat de-a tale braţă, Poate fi aiurea lume, poate fi aiurea viaţă ?
Ah, ce durere amară îi durerea despărţirii,
Căci arde şi zi şi noapte, nesupusă potolirii.
Ce-i fi făcînd tu, drăguţă, într-această depărtare, Lipsită de-a mele braţă, lipsită de-a mea suflare. Ce nădejde îmi rămîne dacă-mi lipsăşti din vedere, Ochii, perzîndu-şi lumina, mai pot ave mîngîiere, Ah, ibovnică slăvită, unde mai eşti acum oare ? Cufundată de durere în vron loc de întristare,
Zi citind astă scrisoare din amori alcătuită :
„Am o inimă în lume, care ştiu că mi-i robită !“
Ars am fost de-a ta iubire, dar această despărţire Depărtîndu-mă de tine, m-au aprins cu covârşire. Giurămînt îţi fac din suflet că te-oi iubi pin’ la moarte Dacă dragostele tale n-or pleca într-altă parte.
Ah, unde-i vremea aceea de deplină desfătare Intru care zi şi noapte în graiuri de dezmerdare,
Cu ochii boldiţi la tine, îţi vorbeam cu umilinţă,
Te socoteam că eşti înger în omenească fiinţă. Departe de ale lumii, cu gîndul numai la tine, Dumnezău, noroc şi lume, ah, tu erai pentru mine ! Adu-ţi aminte de locul acel de pustietate,
Dătător de liniştire inimilor întristate.
Copacii cei cu mărime, apele răsunătoare
lll
La vaiete, la suspinuri, cu jele răspunzătoare,
Acei stîlpi de foc cu pară prin verdeaţă mişcătoare închipuind focul nostru din dragoste cu-nfocare. Cărările cele strîmpte de pîndă şi de tîlnire,
Unde-ţi furam cîte-o gură supt a crăngilor dosire, în sfîrşit, locul cel tainic, de fericirea cea mare, Unde, în genunchi, la poale-ţi, spre .asfinţitul de soare, Cîştigînd prin rugăminte scumpa ta făgăduinţă, Ţi-am dat ceriul chezăşie de o vecinică credinţă. Toate-au lipsit de la mine, de toate petrec departe, Toate curg spre osîndirea ticăloasăi mele soarte. Alerg, mă duc şi vin iarăşi, cufundat întru uimire, Căci cu nimică nu să-mpacă sufletul de pătimire. Abia zorile răvarsă şi doresc de asfinţire,
Pentru că în toată vremea sufletul mi-i în clătire. Soarele ce eu cu plînsul îl petrec pînă în sară Nu usucă pe obrazu-mi decît lacrime amară Şi luna ce vesăleşte cu lumină toată firea Mă găsăşte şi mă lasă în vaiet de chinuirea.
Caut, cerc preste tot locul vrun pustiu, vro adîncime, Petrecerea mi-i plăcută întru întunericime.
Nu-i podoabă pentru mine, nu-i petrecere, nu-i viaţă, De bucuriile lumii mă oţărăsc şi mi-i greaţă.
Dar, vai mie, ce podoabă, ce bucurie să-ncape, Cînd nu văz amurezata lîngă sinul meu aproape ?
Aş vre să trăiesc prin codri, prin munţi, prin stînci
hioroase,
îmbătat de-a tale haruri şi dezmerdări drăgăstoase. Acolo, lipit de sînu-ţi, să dobîndesc desfătarea Şi intr-acea grozăvie să-mi fie şi îngroparea.
BURGHIUZUL OT SLANIC DIN 819, AVGST. 3
Muritor, ce vii aicea, viaţa să-ţi mai prelungeşti,
Ia sama că-n toate celea periciunea ta găsăşti. Muriţi să pornesc, stînci să sfarmă, izvoară şi curg
şi sacă,
Copaciul creşte şi cade, părăile petre-neacă. Muşchiul, ce calci cu piciorul, este iarba din vechime, Strălucitor putregaiul au fost copaci cu mărime. Cărări vezi pe petre roasă, urme de om însămnează, Găsăşti pămînt ars de focuri, la vatra ta cugetează. Lumea stă pe o schimbare, toate trec şi mor şi cher, Dar şi moartea este viaţă pentru cei care o cer.
113
DUPĂ 27 ANI. TOT SLĂNICUL, 846, IULIE IN 2
Adeseori în pustiiul acest de munţi ocolit Gîndul meu zburînd colindă a lui împregiur cîmpesc Şi mai nimic nu găsăşte să fi rămas nezmintit Din ceea ce-au fost odată în ceea ce azi prăvesc. Stâncile ce făce vârfuri pe poale sfărmate stau, Colnicele costişăte în rîpe largi s-au schimbat, Urieşii din pădure din cenuşa lor fragi dau Şi apele plimbăreţă de ici-colo s-au mutat.
Toate stau pe o schimbare de la cer pîn’ pe pământ, Căci schimbare face viaţa feliuritelor fiinţi. Contenesc, dar, de-a mă plânge că ce-am fost acum
nu sânt
Şi că cale mi-i aproape cătră alte lăcuinţi.
IU
[ASTĂ-NOAPTE PE RĂCOARE]
, Astă-noapte pe răcoare I Cînta o privighetoare,
Cînta şi zicea cu jele :
„Ah, soţîia vieţii mele,
Ce duşman făr’ de durere Dăi te-au răpit din vedere Ş-am rămas înstrăinată, Călătoare-n lumea toată.
Mă vaiet şi zi şi noapte Prin pustiiurile toate,
Te caut prin munţi, pe dealuri, Prin ape, prin stînci, pe maluri, Da-n zădar, că toate cele Nu sîmpt durerile mele.
Numai bietul om m-ascultă Cu jelanie mai multă,
Pesămne şi el iubeşte,
Pesămne şi el doreşte.
Ah, omule, sărmănele,
Mîngîi-te cu-a mea jele.“
115
[TICĂLOS SUFLETUL MEU]
Ticălos sufletul meu,
Cît pătimeşte de rău. Pătimeşte, că-i aprins De focul acel nestins. Ochilor, plîngeţî-1 voi, Că-i să-l perdeţi amîndoi. Inimă, nu conteni Cu suspin a te boci. Mîinilor, săpaţi mormînt, Că vă Iasă în curînd,
Iar tu, gură, nu-nceta Cu vaiet a arăta,
Că astăzi v-aţi despărţit De prietinul iubit.
[VREI SĂ ŞTII CU-NCREDINŢARE]
Vrei să ştii cu-ncredinţare Dragostea cit cuprins are ? Fă, omule muritor,
Din prieteşug amor.
11?
MERGIND CATRĂ PREAIUBITĂ
Aleargă, suflet’, aleargă,
La soţîia ta cea dragă,
Căci te-aşteaptă cu dor mare, Ca să-i duci a mea suflare. Gîndule, mergi şi-i vesteşte Că iubitul ei sosăşte,
Spune-i să să descernească Şi să nu mă mai bocească.
Du ochilor drept vestire A plînsului contenire,
Du guriţei bucurie De sărutări cu trufie.
Sinul, peptul dezvăleşte, Ţîţîşoare rumeneşte,
Rădică di pi picioare Orice feli de-nvălitoare Şi spune cu îndrăzneală C~oi să fac mare năvală
118
[ZORI RĂSAR]
Zori răsar şi încă-s treaz,
Ah, nici somn nu-i la năcaz ! Mă vaiet, amar mă plîng,
Strig, suspin, mînule-mi frîng. Arde-mă, foc arzători,
Dar, vai mie, că nu mori.
Rădic mini, mă rog la cer,
Milă nu găsăsc şi pier.
Aspre-s toate şi, de plîns,
Ochii lumina ş-au stins.
119
ÎNTR-O SARĂ, 320 SEPTV., ÎN 7, CE NE AFLAM ÎN ADUNARE CU IUBITA
Cu oe să te-asămănez,
O, împodobită fire ?
Să-ţi zic stea ce luminezi,
Eşti mai mult, căci poţi simţire. Să-ţi zic înger ? covîrşeşti,
Căci, pe lingă fumusăţă,
Eşti tot nuri şi, cînd grăieşti, Farmeci cu delicateţă,
Iar zicîndu-ţi Dumnezău, M-apropii de-a ta fiinţă, Pentr-aceea mă-nchin eu Ţie cu-atîta credinţă.
120
[ZORI RĂSAR]
Zori răsar şi voi tot plîngeţi, Ochilor, îi să vă stingeţi.
Mai conteniţi cu durerea,
C-aţi rămas fără vederea.
Ah, nu pomeni vederea,
Căci prin ea vine durerea. Răbdînd, am agiuns la stare De vedeam ceaţa în zare.
Apusul nostru sosăşte,
Căci lumina ne lipsăşte.
Nu, ochilor, nu vă plîngeţi, Că mai tare vă aprindeţi.
Dorul sfîrşiţi, căci sosăşte Lumina ce vă hrăneşte.
121
[TOATĂ LUMEA EST’O ŞCOALĂ]
Toată lumea est’o şcoală, Unde om pre om înşală Cu fel de fel de lucrări,
Tot prefaceri şi schimbări. Unul pre altul urăşte,
Pe al treilea iubeşte,
Al patrălea stă deoparte Şi plînge că n-are parte Nici de lume, nici de sine, Omului ce-i mai rămîne ? Lumea este învăţătura, Lumea-i dragostea şi ura.
Oare dragostea ce este, Adevăru-i sau poveste ? Este-un adevăr pe lume Căruia eu nu-i pui nume, îl las lumii să-l gîoească.
Ce-i simbatiea firească,
Care lumea împărăţăşte,
Inimi, suflete robeşte,
Aducînd într-o unire A raiului fericire.
Cînd să trezăsc doi din somn, Ingeru-i om pentru om,
Iată dragostea oe este. Adevăru-i, nu-i poveste.
122
JALOBA MEA
Lume, astăzi să desparte de tine un muritori,
Nu prin moarte, ce prin jele şi durere de amori. Să desparte şi te lasă, că nu mai poate răbda Atîtea ş-atîtea răle de la o supus-a ta.
Ascultă, maică miloasă, ce pătrunzi la adevăr Şi despici faptele noastre pînă la un fir de păr. Ascultă şi pedepsăşte cu a tale giudecăţi Dintre noi pe cel cu vină la a dragostei dreptăţi. De nouă ori pînă astăzi pămîntul colindător Au călătorit pe crugul soarelui nemişcător.
De nouă ori primăvara cu veşmîntul înflorit Şi iama cu cărunteţa pe pămînt s-au învîrtit, De cînd am văzut cu ochii o muritoare a ta Cu frumusăţa şi nurul vărsate în faţa sa.
Am văzut-o şi îndată ca săgeata pe ascuns O sîmţîre de iubire în inimă m-au pătruns, M-au pătruns, dar nu ca focul acel înherbîntător Ce-1 fulgeră şi-l aprinde numai aprigul amor,
Ce cu para acea lină, acea dulce la sîmţîri,
Ce, viind din potrivirea ce pot avea două firi, Trage, pleacă şi supune pe om fără vicleşug La o singură fiinţă de curat prieteşug. Prieteşug, dar din ceriuri, hazul sufletelor mari. Ce străluciţi împăraţii, slăviţi, puternici şi tari, Sînt întru nenorocire că nu te pot dobîndi,
123
Tu, ce ne-i mîngîia, poate, şi după ce vom muri.1 Ai fost singura putere între mine şi-ntre ea,
Ah, maică, cum să-ţi spui oare ce-au gustat inima
mea!
Amîndoi într-o unire la acest lucru curat Petreceam zilele noastre într-un gînd şi într-un sfat. N-aveam taină nici la gînduri, n-aveam lucru de
ferit,
Ea îmi spunea cîte trage şi eu cîte-am pătimit.
Ne mîngîiem la năcazuri, fericirea o-mpărţăm Totdeauna împreună, totdeauna ne doream.
Nu sîmţăm destul durerea la ale tale nevoi,
Căci fireşte-i cu scădere o durere între doi.
Adevăr că în sîmţîre n-avem ghimpele plăcut, Ce-mboldeşte şi deşteaptă inimile la temut,
Nici acea pornire iute cătră desfătări cu haz,
Nici acea nerăzbunare de dorinţi şi de năcaz, însă spre îndeplinire avem ceva şi mai mult, Aveam dragostea cu pace şi rîvna fără temut. Gustam dulce desfătare a iubi cu chip cinstit, Ş-acolea prieteşugul cu amoriul îi unit.
Dar, vai nouă, maică lume, că pe-a roţîi tale scări Nu primeşti statornicie, ce prefaceri şi schimbări*. Fost-au mare vreodată şi să n-aibă tulburări ?
Ah, acea prietenie, cu curatele plecări,
Din fiinţă liniştită, în fiinţă cu-nfocări S-au schimbat fără de veste într-a inimii mişcări. Am iubit pe muritoare şi pe loc s-au prefăcut Bucuria în durere şi iubirea în temut.
Am iubit-o pîn’ la suflet şi în nebunia mea, Dumnezău, noroc şi lume pentru mine era ea.
Ah, maică, ce gură poate să rostească cu deplin A-ndrăgitului pornire şi a dragostelor chin ?
Este -ceas, este minuntă în care s-o pot uita Şi pomenesc-o vrodată fără a nu lăcrăma ?
1 Este o idee pre mîngîietoare pentru oameni ca adică sufletul să ducă pe ceea lume pomenirea tuturor clătirilor ce au avut în lumea aceasta atingătoare de fapte bune, cu acest cuvînt simţirea prieteşugului urmează a fi dusă şi păstrată pînă şi într-acel loc.
124
Spre supunere mai multă nimica n-am mai ferit, I-am dat armele în mînă şi i-am spus că sînt robit. I-am spus orice slăbăciune în inimă am avut, I-am spus taina cea mai mare, că pătimesc de temut. Care inimă şi suflet într-a tiranilor firi De-atîta delicateţă, de-atîtea mărturisiri Nu s-ar fi topit că ceara în faţa crudului foc, Afară de a ei suflet, unde mila n-are loc.
Această nelegiuită şi crudă supus-a ta,
Decît tigrii, decît şerpii mai ră la inima sa Nebăgînd nici într-o samă a mele multe jărtfiri, Totdeauna cu mîndrie, totdeauna cu-ndoiri,
Fără mustrare de cuget, fără frică de păcat, Necontenit mă munceşte cu armele ce i-am dat. La iubire nesupusă nu sîmpte a ei durere,
Nici să-nchină cu de-adinsul l-a amoriului putere, Ce dorind o proslăvire de la toţi fără sfîrşit,
Nici iubeşte, nici urăşte pe nimea desăvîrşit. . Tainele ei nu le spune decît tot cu scăzămînt Şi tu ştii că fără ele n-ar’amoriul crezămînt. Slăbăciunea nu-şi arată nici într-un chip nimărui, Căci slăbăciunile spusă moaie inima oricui,
Ce arată o mîndrie care nu-i de suferit La tot omul ce cu cinste amoriului s-au robit.
La iubit teamă nu are, căci temutul la amori îi a dragostei ş-a ciuzîi focul cel mai arzători. Lacrămi, plînsăte, suspinuri, la ochii ei nu prind loc, Şi scrisorile acelea de amori scrisă cu foc,
Pentru dînsa sînt de gheaţă şi răspuns nu mai
priimăsc,
Căci viclenii totdeauna de răspunsuri să feresc. Arătatu-i-am iubire, ochii ei posomorăsc, Arătatu-i-am răceală, pe loc să sălbătăcesc.
De m-am tulburat vrodată pentru ceva neplăcut,
Nu blîndeţă de la dînsa, ce grozăvii am văzut. De-am rugat-o să-nceteze cu atîtea tiranii,
Nu s-asculte, ce sporeşte la o mie alte mii.
Pururea cu pază mare de a să descoperi,
Pururea cu priveghere de a să făţămici.
Uneori parc-a să teamă, uneori parc-ar iubi,
125
Totdeauna să sileşte la temut a mă porni, Totdeauna cu-ndoieli, totdeauna amăgit,
Niciodată lingă dînsa n-am putut fi liniştit.
In scurt, maică milostivă, mai bine oi muri azi în închisori, în pedepsă şi cu lanţul în grumazi Decît să mai sufăr răul care mi-au pricinuit Şi care-mi pricinuieşte acest suflet otrăvit.
Dar pentru încredinţare că astăzi mă despărţăsc Nu de nestatornicie, ci de cîte-ţi jăluiesc,
Iată parolă cinstită că de-acum cît oi trăi Dintr-a tale muritoare pe alta n-oi mai iubi.
18 2 1
[ AH, ZILELOR FERICITE ! ]
Ah, zilelor fericite,
Ce-n pustii am petrecut,
Cum vă văz acum sfîrşite, Cum vă văz că aţi trecut!
Cu iubita mea în braţă Zi şi noapte petreceam,
Şi de poate fi vro viaţă Mai plăcută, eu nu vream.
Scripcă jalnică, duioasă, răspunde la ahtul meu Şi spune în lume toată cele ce pătimesc eu.
„Nu te crede fericirii, Că-i un vis înşălători“, îmi zicea gura iubirii, Cu un glas mîngîietori.
Dar n-am ascultat, vai mia, Ş-acum trăiesc cu urît Numai în tovărăşia Suspinului amărît.
127
Scripcă jalnică, duioasă, răspunde la ahtul meu Şi spune în toată lume cele ce pătimesc eu.
Norocule, vrei oare Să mă mai mîngîi un ceas Cu-acea dulce desfătare Ce-n pustiiuri au rămas?
Am o slabă mmgîiere Că după ce oi muri Pustiiul cu a sa plăcere Poate iar voi dobîndi.
cripcă jalnică, duioasă, răspunde la ahtul meu **i spune în lume toate cele ce pătimesc eu.
ALTUL
Cu prietena-mpreună Fericit am petrecut,
Dar o viaţă aşa bună O minuntă mi-au părut.
Fericirilor trecute, care nu-i să mai veniţi,
Truda gîndurilor mele, pomeniri ce mă munciţi !
Poate fi alta frumoasă Ş-asămenea a iubi,
Dar aşa de drăgăstoasă Ca dînsa nu poate fi.
Fericirilor trecute, care nu-i să mai veniţi,
Truda gîndurilor mele, pomeniri ce mă munciţi!
Acest cîntec ce răsună, Ce răsună prin suspin, Cu iubita dimpreună îl cîntam ades la sîn.
Fericirilor trecute, care nu-i să mai veniţi,
Truda gîndurilor mele, pomeniri ce mă munciţi !
129
[ÎNTR-UN RĂDI, DE DIMINEAŢĂ]
Intr-un radi, de dimineaţă, Pînă a nu răsări zori, /-Amoriul, schimbat la faţă f Ca un copil, strîngea flori \ Şi zicea pe-ascuns, în sine :
J „Vai de cin’ a priimi ( 4 Aceste flori de la mine,
Că în suflet s-a răni." Pe-acolo o feţişoară,
Ce abia să rădica, îşi căuta o mioară Perdută din turma sa.
Vede pe copil, să miară, Aceasta ce poate fi,
Copil în loc de mioară Prin pustiiuri a-ntîlni. „Copilaş dragă, îi zicea,
Aşa dimineaţă-n zori Cine te-au adus aicea Şi pentru ce aduni flori ?“ „Cine m-au adus, lelică,
Nu te pot încredinţa.
Hrana mi-i o floricică, Care-i zic nu-mă-uita.
Ie-mă, mă rog, şi pe mine Şi mă du la casa ta,
Că mi-i frică de alghine, C-or veni şi m-or muşca."
130
Mila pe fată învaţă,
O învaţă prin suspin,
Să ia pe copil în braţă Şi să-l lipască de sîn.
Vai de dînsa, că îndată Sufletyl i s-au aprins De-o durere înfocată,
Ce nu-i supusă la stîns.
Aleargă pe dealuri, plînge,
Să vaită suspinînd,
Dar focul ei nu să stînge,
Ce s-adaoge arzînd.
Merge la părinţi acasă,
Le spune ce au păţît,
Părinţii o blăstămasă,
Pentru că au zăbovit.
Năcăjită, biata fată,
Să întoarce înapoi
Strigînd : „Ah, cînd să să poată
La ale mele nevoi
Moartea fără prelungire
Să vie şi să mă ia,
Căci alt chip de mîntuire Nu am la durerea mea.“
[OMULE, SLABĂ FIINŢĂ]
Omule, slabă fiinţă şi la patimi cu plecare,
Unde ţî-i înţălepciunea, unde ţî-i mintea cea mare, De te-nalţi şi zbori cu mintea la tronul dumnezăirii, De măsori pămînt şi ceriuri şi pătrunzi tainele firii ? Nu te îngîmfa, că eşti ţăma pe care o poartă vîntul, Ce te plînge că în patimi tu singur îţi sapi mormîntul. Pururea ţîe, stăpîne, pururea duc şi te poartă,
Ele sînt în toată vremea a vieţii tale soartă.
Ce poate înţălepciunea, ce poate şi biata minte, Cînd prăpăştii privăsc ochii şi-napoi şi înainte ?
Şi să-ncape biruinţă sau răbdare şi putere Cînd frageda inimioară să despică de durere ?
Şi să-ncape vro mărime cînd fiinţa pătimeşte,
Cînd sufletul de năcazuri ca de moarte să zdrobeşte ? Ah, Dumnezăule sfinte, pentru ce mi-ai dat sîmţîre, Pentru ce să simpt durere pînă şi la despărţire !
m
[AM LĂSAT LUMEA ŞI SLAVA]
Am lăsat lumea şi slava şi-n pustii m-am îngropat, Ca să scap măcar cu viaţă de durerea ce mi-ai dat. Dar în zădar, că odihnă nici aici n-am găsit,
Chipul tău şi zi şi noapte de mine nu-i despărţit. Cu a ceriului podoabe faţa ta închipuiesc Şi cu hazul firii toate nurul tău sămăluiesc. Pustnicile cîntăreţe abia te agiung la glas,
Ele cîntă, eu vărs lacrămi, că fără tine-am rămas. Munţii, stîncile răsună de cumplitul meu suspin, Ceriul stă la îndoială, lui sau ţîe mă închin.
Dar, vai mia, că durerea n-a lipsi cit oi fi viu.
Ah, fără tine şi lumea îmi pare că-i un pustiu.
153
[ASARĂ IN ADUNARE]
Asară în adunare
Cu versuri de multe jale Hăulea o muritoare Sfîrşitul vieţii mele.
Şi zicea, cîntînd, vai ţie, Omule nenorocite,
Că de-acum nu pot să fie A tale lacrimi priimite. Vaită-te, plîngi, suspină De-aoeastă nenorocire,
Că inima mea să-nchină La a altuia iubire.
134
[ZORI DE ZIUĂ SĂ RĂVARSĂ1
Zori de ziuă să răvarsă Şi ochi încă n-am închis, Cum să-i închid cînd ei varsă Părăie de foc aprins.
Mă vaiet, strig cu suspinuri, Dar nu găsăsc agiutor,
Ce pot lacrămi, ce pot chinuri, Cînd durerea-i de amor.
Ah, moarte, numai la tine Scăparea mea poate fi,
Dar la năcaz moartea vine Şi omul poate muri ? Repezi-te, dulce rază,
Din doi ochi mîngîitori Şi vino de înviază
Pe alţi doi ce-s muritori. Aceasta-i a ta putere,
Acesta-i darul ce ai,
Că numai printr-o vedere Viaţă iai şi viaţă dai.
Năcazul meu este mare,
Este rău, este cumplit,
Şi să-l vindec nu am stare,
Că tu l-ai pricinuit.
Dar puterea ta-i mai mare Şi, de-i vra, îndată poţi Numai c-o îmbrăţoşere Din focul lui să mă scoţi.
135
[ÎNTR-ACEST LOC PLIN DE JELE]
într-aeest loc plin de jele Martur durerilor mele Am pustiiul, ceri şi stele.
Dar, vai mia, stătătoarea, Ele nu-mi duc viitoarea Pin’ la cruda muritoarea.
Zefiri, dulce aburire,
Cu suspinul în unire, Luaţi a mea tînguire. v
Şi voi, ape curgătoare, Cu-a lacrămilor vărsare, Porniţî-vă cu-necare.
I
<>■
Duceţi, spuneţi cu putere Că amurezatul piere In pustii, plin de durere.
136
[ SUFLET, INIMĂ, SÎMŢÎRE ]
Suflet, inimă, simţire,
Pînă cînd tot chinuire,
Pînă cînd cu-atîta jele S-amărîţi zilele mele !
Au prin jele, prin durere Năcazul ia vro scădere ?
Au prin plîns, prin tînguire Să preface a lui fire ?
Şi cînd viaţa să topeşte In chinul ce o munceşte,
Poate fi altă scăpare Decît numai la răbdare !
Ah, nu ne zice răbdare,
Că ne-aprindem şi mai tare. Zici răbdare, iar răbdare,
Dar nu ne-ntreghi, avem stare ? Dumnezău ne-au dat putere,
Să răbdăm cîte-o durere,
Dar cînd zarea asfinţăşte Din lumina ce-o hrăneşte,
Dar cînd inima-i sfărmată De-a despărţirii săgeată,
Ce mai trebuie răbdare Ş-aproape de! îngropare?!
137
[AH, DURERE OTRĂVITĂ]
Ah, durere otrăvită, Despărţirea de amor Cu ce săgeată cumplită M-ai lovit de oi să mor ! M-ai lovit, mi-ai făcut rană, M-ai cernit, m-ai întristat, Otravă îmi dai drept hrană Şi lacrămi drept adăpat. Unde să găsăsc scăpare Şi cui să mă jăluiesc,
Vai mia, că în glas mare Strig moartea* şi n-o găsăsc !
138
[AH, OCHIŞORI VII]
Ah, ochişori vii,
Can1 negri căprii, Blînzi şi mult nurlii,
Cit loviţi de tare Tocmai unde doare Inima mai tare.
Ah, stăpîne nur, Ce-aprinzi ca un fur De giur împregiur
Şi cu chinuire,
Şi cu mulţămire,
Ori a cui simţire.
La voi azi mă-nchin Cu sufletul plin De amar suspin.
Daţi vro mingiiere Inimii ce piere De-a voastră durere.
1 Pentru cam cu m devenit n prin fonetică sintactică.
139
[ AMORIUL, CA ŞI OSTAŞII)
Amoriul, ca şi ostaşii, \ Să-narmează, să porneşte,/ Dar nu răneşte vrăjmaşii, J Ce pre cei care-i iubeşte. La săgeţi fieră nu are,
Ce lumini de ochi şi gene, Arcul de îngemănare Este din două sprîncene. Pavăza de apărare Şi lancea de îngrozire Ii a firii ruşinare Ş-a temutului boldire.
Ca ostaşii priveghează, Merge şi călătoreşte,
Are o fiinţă trează Şi iartă şi răsplăteşte. Lagărul lui este sinul,
La grumazi arme anină, Robia lui este chinul,
Dar robia-i de haz plină.
140
[IN AST’SARĂ LA GRĂDINĂ]
în ast’sară la grădină Numai supt a ta lumină Ochii mei să ţi să-nchine Cu lacrămi cer de la tine.
Tu fiind singurul soare Care-i umple de-nfocare,
Poţi, de-i vre, să mă faci vrednic Să te văz şi pe-ntuneric.
141
[CA TINE NURLIEI
Ca tine nurlie Alta să mai fie Nu cred că să poate
Supt soare zidire, înaltă la fire Şi cu bunătate.
Cată şi gîoeşte Cine te iubeşte
Din suflet cit poate.
142
[ VREI, DRĂGUŢĂ, VREI]
Vrei, drăguţă, vrei Sufletul să-mi iei ? Na-ţi şi ochii mei, Altă ce mai vrei ? Doar te-i sătura De cruzimea ta.
143
DESPĂRŢIREA
De-acum nădejdile toate de la mine s-au sfîrşit, Mori luîndu-mi ziua bună de la ceea oe-am iubit. Mă duc, mă-ngrop în pustiiuri, lumină să nu mai văz, Ah, ascultă-mă, stăpînă, pînă nu mă depărtez. Astăzi mă despart de tine cu sufletul mai sfîrşit, Pentru că a ta cruzime l-au ars şi l-au amărît.
De-oi muri, să scrii pe piatră că acest nenorocit Pentru dragostea mea numai în pustiu s-au săvîrşit. Iar de-oi trăi cu durerea prin pustiiuri rătăcit,
Să pomeneşti cîteodată pre omul ce te-au iubit. Orişicum eu răsplătire n-oi cere la Dumnezău,
Şi de m-ai ars tu pe mine, eu ţîe bine îţi vreu.
144
ClND MA MÎNIESĂM PE AMORI *
Fugi, amoriule, lipsăşte. fugi, vicleană fericire, Căci fiinţa ta nu este uecît o ademenire,
Ce numai printr-o părere Trage-a omului plăcere Şi, după ce să sfeteşte, îndată să răsîpeşte Din ochi ca o nălucire.
Ticălosul om te gustă şi într-a sa amăgire Abia zice : „O, preadulce şi hazlie fericire"
Şi îndată di pi limbă în otravă i să schimbă Acel amăgitor bine,
Ce dintr-o părere vine,
Pentru că-i o nălucire.
Mîndrii împăraţi a lumii cu a stemelor odoară A statornici putut-au pre amori vrodinioară ?
Şi de i-au dat vro crezare, îndată o întîmplare I-au scos din acea orbire,
Vădindu-le că din fire El este o nălucire.
Sau nevinovat păstoriul cu prostatica credinţă S-au învrednicit aieve a-1 dobîndi cu credinţă. Decît în scris pe hîrtie Să povesteşte să fie,
Iar în faptă să vădeşte Că altă nu-nchipuieşte Decît numai nălucire.
145
Ah, cît te-am crezut de lesne şi într-a mea rătăcire Socoteam că tu eşti numai omenească fericire.
Dar umbra prin soare are,
Tu, fiinţă zburătoare,
M-ai adus la cunoştinţă Să pipăi a ta credinţă Şi s-o văz că-i nălucire.
Deşteaptă-te, omenire, din visul ce te orbeşte Şi, cunoscând ce-i amoriul şi pe cît te osândeşte, Izgoneşte-1 din sîmţîre Şi spune spre pomenire Vacurilor depărtate Nenorocirile toate
Ce vin dintr-o nălucire.
CE ESTE NURUL
Ah, nurule, împărate a podoabelor fireşti,
Fiinţă necunoscută priceperii omeneşti,
Tu ce ţii împărăţia într-un cuprins de obraz Şi stăpîneşti lumea toată numai prin plac şi prin haz, Cu duhul şi cu simţirea pururea într-aripat,
Dai fiinţă la fiinţa în eare eşti răvărsat.
Întocmai şi mai mult încă decît fierul la magnit Tragi pe inimi cu plăcerea şi le supui la iubit. Frumusăţa fără tine este un chip zugrăvit,
Ce nu-nghimpă la simţire, nici porneşte la-ndrăgit. Ea podoabelor supusă, tu podoabe covîrşeşti,
Ea oglinzii să închină, tu oglinda o sfinţăşti.
Ochii ce te au pre tine cu simţirile grăind Parcă farmecă cu libov, parcă fulgeră clipind. Guriţa ce să deşchide supt a tale zîmbituri Dă graiului o dulceaţă prin care tu inimi furi.
Ah, nurule, împărate, ţîe numai mă închin,
Pentru tine slăvesc lumea, pentru tine eu suspin.
147
ÎN VREMELNICA DESPĂRŢIRE
Pătimire, tu eşti numai hrana sufletului meu,
Cu durerea şi năcazul de-acum a petrece vreu. Nădejdea şi bucuria ce m-au putut folosi Decît scîrbă mai amară curînd a-mi agonisi !
Mă lepăd de toate-a lumii, mă cernesc, mă întristez, Mă cufund în întuneric, lumină să nu mai văz. Ochii facă-să izvoară şi curgă de-acum mereu,
Pin’ ce-or face iaz de lacrămi nenorocit pieptul meu. Sufletul supt sin să bate ca la ceasul din sfîrşit, Despice-să inimioara în bucăţi ca de cuţit. Răsîpască-să tot trupul şi să facă praf în vînt, Aruncat în toată lumea în văzduh şi pre pămînt. Eu ş-atunci în nefiinţă zic că oi fi norocit,
Că le trag, le sufăr toate pentru ceea ce-am iubit.
143
[COROANĂ ÎNTRE FEMEI]
Coroană între femei,
Singură la ochii mei Tu eşti zidită din fire
Avînd cu desăvîrşit Darul cel mai iscusit, Nurii imiţi cu simţire,
Să-nving’ ochii tuturor,
Să-ţi arăte placul lor,
Că-i supus numai la tine.
Unindu-să într-un gînd,
Ca la icoane, pe rînd,
Ţie numai să să-nchine.
Cită durere cu haz Şi plăcere cu năcaz
Numai c-o dulce zîmbire
Aduci şi pricinuieşti Simţirilor omeneşti,
O, îngerească zidire !
149
Ah, de-aş putea arăta însuşi tu la faţa ta Inchinîndu-te ca mine,
Ai cunoaşte prea deplin Că din suflet mă închin Ca la Dumnezău la tine.
ALEGEREA OCHILOR
Poruncit-au Afrodite ochilor de-atîtea ori Să s-adune, să-şi aleagă dintre dînşi stăpînitori, Să lipsască toată sfada de frumusăţă şi nuri Intre verzi, între albaştri, între negri, între muri. Dar ei lacomi de mîndrie neputîndu-s-învoi,
Au rugat-o să le-aleagă pe care ea va voi.
Isteaţa giudecătoare, di pi ce i-au adunat,
Numai cu acele daruri ce de la fire au luat,
Curînd au chemat amoriul şi i-au zis : „Tu să alegi Pe cei care-ţi plac mai tare, dup-a tale sfinte legi“. Amoriul n-au perdut vreme şi îndată colindînd Numai c-o căutătură toţi candidaţii în rînd Au strigat...
Ah, ochişori muri, Vii şi plini de nuri La căutături,
Cît de înfocaţi Sînteţi cînd cătaţi La amurezaţi.
151
De gene umbriţi, Parcă răpeziţi Săgeţi, de răniţi.
De posomoriţi, Voi şi pedepsiţi, v Voi şi omorîţi.
Iar de vă zîmbiţh Viaţă dăruiţi Celor ce-i iubiţi.
De dragoste plin,
Cu plîns, cu suspin, Schiptru-1 vă închin,
Că sînteţi lăsaţi Din fire-mpăraţi Preste ceilalţi.
ALEGEREA OCHILOR
Ochii toţi avînd gîlceavă De protie şi de slavă, între dînşi de-atîtea ori
Amoriului dete voie Să le-aleagă după voie Doi întăi stăpînitori.
El cu o căutătură
De-acele ce inimi fură Dintre ei aleasă doi,
Dar cu-această hotărîre Ca să aibă stăpînire Asupra lor amîndoi.
„Aleg, zis-au, cu plăcere Şi la haz şi la durere Ochii acei negri muri,
Căci lor li s-au dat putere Să robască prin vedere Vii fiind şi plini de nuri.
153
Ei aprind cu covîrşire A sufletelor simţire Şi le supun la iubit.
Ei dau viaţă prin durere Şi năcaz prin mîngîiere Inimilor ce-au rănit.
Lor li să cade să ţîe Schiptrul de împărăţie Asupra celorlalţi
Şi le dau şi stăpînirea Preste toată omenirea Cu-a robiei mele lanţ.“
Atunce, cuprinşi de jăle, Cu lăcrămate clipele, Ochii ceilalţi văzînd
Că amoriul cu protia Au dat celor muri robia, S-o-nchinat lor vrînd, nevrînd.
DEZNĂDĂJDUIREA
Mă sfîrşesc, amar mă doare, Milă nu am cui să cer, Toate sînt nesimţitoare Şi pe pămînt şi în cer.
S-au răpus milostivirea, Viaţa mea îi numai chin, Şi răsuflul şi simţirea Le am numai din suspin.
Hotărăsc, dar, o sfîrşire La cumplitul meu amor, Făr-a da cuiva de ştire, Singur eu să mă omor.
Murind am o mîngîiere C-a pica pe ţărna mea O lacrămă din durere Cîteodată de la ea.
155
DORUL
Amori, la a mea durere Nu fii aşa de cumplit, Adu-mi dulcea mîngîiere Ce din mină mi-ai răpit.
Vai mie, că din simţire
Un ceas nu-mi lipsăşte ea. Ah, poate-să fericire în lume fără de ea ?
Precum floarea zăcătoare Făr’ de rouă pre pămînt Să veştejeşte supt soare Şi să usucă de vînt,
Aşa, întru despărţire Să plînge inima mea, Ah, în lume fericire Poate-să fără de ea ?
între mii de păsărele Răsună cu vers plăcut Glasul bietei turturele Ce soţia ş-au perdut.
156
Ş-al meu dor de despărţire Cu bocet aşa zicea :
Ah, poate-să fericire în lume fără de ea ?
NUME
Ziua-n care ochii mei N-or zări stăpîna lor, Mîngîiere pentru ei
Nici să-ncape, nici n-o vror.
Apun ca lumina-n nori Şi să-nchid cînd tu lipsăşti, Răvărsatul lor de zori In lume numai tu eşti.
Amar de sufletul meu, Cînd te duci şi nu te văz Nimic pe lume nu vreu Decît să plîng, să oftez.
Dar cînd vii şi-n braţă-ţi zbor De dragostea ta răpit, Atunce parc-oi să mor De plăcere biruit.
PENTRU OCHII VERZI
Ce putere, Doamne sfinte, ai sădit în ochii verzi,
Ah, la dînşi cînd cat, mă farmăc şi de plăcere mă perzi. N-au mijloc de măsurare, ci de gene-mpovăraţi Şi la milă şi la chinuri sînt porniţi şi înfocaţi. Afroditei spre podoabă dintru-nceput au fost daţi Ş-au supus cu a lor arme şi dumnezăi ş-împăraţi. Rîsul şi posomorîrea la dînşii tot plini de nuri Dau şi viaţă, ieu şi viaţă numai prin căutături. Ferice de muritorul care s-ar învrednici A-i vedea în lăcrămare ce dragostea le-ar porni. Atuncea ca rouă, vara, pe verdeaţa cea din zori, In mii de mărgăritariuri înnăsturate pe flori,
A lor lacrămi pot supune pe om fără ar voi La acea dulce sîmţîre de-a iubi ş-a pătimi.
Dar, vai mia, vro nădejde pute-mă-va bucura,
C-oi dobîndi fericirea de-a-i slăvi ş-a-i săruta ?
159
SCRISOAREA CĂTRA ZULNIA
Din toţi muritorii lumii cel mai în nenorocire Şi dintre toţi pătimaşii cel mai mult în os-îndire Este omul care-ţi scrie, mai pomeneşti-1 tu oare ? Ah, de nu 1-îi mai cunoaşte după slovă şi scrisoare, Cunoaşte-1 di pi durere cu care plîngînd îţi scrie, Cunoaşte-1 di pi-a lui lacrămi ce le-i găsî pe hîrtie Cu ele odinioară udam a tale picioare,
Cu ele pe buză arsă de-a dragostei înfocare,
De sute de ori, Zulnio, printr-a gurilor lipire Ţi-am adeverit amoriul cu credinţă şi iubire.
Iar acum, ah, vai de mine, într-acest pustiiu de jele, Unde nu am alt tovarăş decît durerile mele,
Le vărs numai pentr-un suflet şi o tristă inimioară, Ce pătrunsă de-a iubirii şi de-a dorului tău pară N-au răgaz, nu au odihnă, nici pot avea mîngîiere, Decît numai în suspinuri, în lacrămi şi în durere. Amar mie, în ce valuri norocul mă aruncară,
Nu ştiu, mai trăiesc pe lume sau din lume sînt afară ! Şi de sînt şi de am viaţă, dar lumea ce-mi folosăşte Cînd a ochilor mei lume din vedere îmi lipsăşte ! Soarele, ce eu cu plînsul îl întîmpin cînd răsare, Şi luna, ce mă găsăşte în suspin şi în oftare,
Pentru mine nu colindă decît un cerc de durere,
Mă vait şi zi şi noapte, dar în zădar, că scădere Nici este, nici a fi poate la a despărţirii jele.
Cine au iubit ca mine, a crede durerii mele.
Jh, Zulnio, mai ţîi minte ziua-n care a ta faţă u lacrămi ca trandafirul în rouă de dimineaţă,
160
Rumenă de ruşinare şi cu nurii înflorită,
C-o căutătură blîndă, de amori povăţuită,
Au zîmbit cu îndurare de o dragoste ferbinte La a mele giurămînturi, la a mele rugăminte.
Ce făceam însă atuncea ? acufundat în uimire Ca de- m trăsnet ce răpeşte a sufletelor sîmţîre,
Ca de-un fulger ce-1 văd ochii şi îşi perd lumina toată, Ca de-o armă arzătoare inima mea săgetată,
Cu ochii boldiţi la tine, în genunchi, fără suflare,
Cu mînule încleştate de ale tale picioare,
Aşteptam dorit răspunsul de-o plecare fericită, Intr-acel ceas însuşi viaţa din cursul ei stingherită Să sfîrşa de bucuria nădejdii îndulcitoare De^a te cîştiga, Zulnio ! Ah, Doamne, într-acea stare Mai fost-au vreun om pe lume, ca să creadă-a mea
durere ?
Tu, singura mea stăpînă, tu, viaţă, tu, mîngîiere,
Ai sîmţît şi-ndată mila din sufletul tău pornită Cu rumăn de ruşinare pe faţa ta zugrăvită Şi cu tremurul de spaimă, lipsită de cuvîntare, Ţi-ai mărturisit căderea numai prin îmbrăţoşere.
Ş-ai primit, ah, norocire, supt copaciul acel mare, Ce pare că-1 văz cu ochii şi acum în depărtare,
Ai priimit drept chezăşie ceriul, stelele şi luna,
Viaţa mea şi a ta însuşi, că te-oi iubi totdeauna.
Că te-oi iubi pan’ la moarte, că nimic n-a fi în lume, Nici pe pămînt, nici în ceriuri, nici la Dumnezău
anume,
Carele să mă strămute de nespusa fericire De a mă-nchina la tine ca la o dumnezăire.
Atunci fulgere cu trăsnet prin văzduh scăpărătoare 1, Pământul tot în cutremur şi stihiile-n perzare Sămăna înspăimîntate de atîtea pătimiri.
Te-am iubit pînă acolo unde ceriul în uimire Să cutremura, Zulnio, de-a inimii mele stare,
Cum să aibă la iubire Dumnezău pe-o muritoare. Unde-i acea vreme, dragă, ah, dragă şi mult iubită, In care cu tine-n braţă şi tu de mine lipită
1 Adevărul este că tocma pe o aşa fulgeroasă şi cu trăsnet vreme, supt un fag, unde ne dosîsăm, s-au dat şi s-au luat parolele.
161
Petreceam zilele noastre în pustiiul acel mare !
Vai mia, zîsăi pustiiul şi în inimă mă doare,
Mă doare, că acolo numai am trăit în fericire,
Am gustat hazul din lume, cu plac şi cu mulţămire. Acei munţi pînă la nouri, acele stînci despicate,
Ce răsuna de suspinul dragostelor înfocate,
Acei copaci nalţi şi mîndri, marturi cu a lor umbrire De dezmierdări, de voroave, de libov şi de iubire, Potica acea vestită ce-o treceam cu groază mare,
Dar ne înlesnea prilejul de-o furişă sărutare,
Rîpele întunecoase ce ferea cu tăinuiri A desfătărilor noastre înfocate întâlniri,
Apele acelea-n care, pe furiş, în scăldătoare,
Te prindeam, ochilor, spuneţi, ce priveam atunci în
zare ?
Comorile firii toate la ochii mei dezvălite,
De mii de ori sărutate, de mii de ori pipăite,
Le răpeam cu lăcomie şi într-acea fericire Aş fi dat orice pe lume pentru-un ceas de prelungire. In sfîrşit, toate acelea petreceri de mulţămire Scrisă cu slove de pară într-a inimii sîmţîre Le-am perdut, şi numai gîndul, ce mă arde, mă
munceşte,
Spre mai multă chinuire ca prin vis mi le sfeteşte. Ah, ibovnică slăvită,, unde mai eşti acum oare ? Aruncată de un tiran... în vron loc cu depărtare, Jalnică şi năcăjită de a lui sălbatici fapte,
Fără nici o mîngîiere, în suspinuri zi şi noapte.
De mai ai zare de viaţă, unde vei fi azvîrlită,
Zî citind astă scrisoare, în lacrămi şi plîns urzită : „Am o inimă în lume care ştiu că mă iubeşte Şi acum, în depărtare, pentru mine să boceşte. “ Ars am fost de-a ta iubire, ah, cît te-am iubit de tare, Dar această despărţire m-au aprins cu foc mai mare. Giurămînt îţi fac din suflet că şi ceriul şi pămîntul, De s-or strămuta, Zulnio, eu nu mi-oi schimba
cuvîntul,
De-a te iubi pin’ la moarte, de a nu avea supt soare Altă stea de proslăvire, alt luceafăr de-nchinare.
Dar ce folos, vai de mine, că n-am nici o mîngîiere, Petrecerea mi-i în lacrămi, în suspinuri şi durere*
162
Aş vrea să mor, dar şi moartea ce poate fi pentru
mine,
Cînd, perzind a mea viaţă, perd mai mult, te perd
pe tine.
Abia zorile răvarsă şi doresc să asfinţască,
Abia noaptea înnegreşte şi vroi zori să să ivască,
Căci cu nimic nu să-mpacă intr-a sa nemulţămire Sufletul meu, ticălosul, ce-i pururea în clătire.
Ah, şi cum să să împace, cum. să rabde, vai de dînsul, Cînd îl înec pe tot ceasul cu suspinul şi cu plînsul ? Călători pe văi, pe dealuri, pe cîmpii nemărginite, Umblu de urît cu ziua pe colnice părăsite,
Udate de-a mele lacrămi, cărările acelea toate Or ţinea spre» pomenire urmele mele-nsămnate, Pînă cînd vrodinioară pe-acolo, din întîmplare,
Vei trece şi vei cunoaşte, ah, cit te-am dorit de tare ! înnoptez pintre prăpăstii, pintre rîpi, pintre ponoară, Ca doar oi uita de groază dorul care mă omoară. Dar în zădar, că durerea merge şi vine cu mine, Gîndul meu nu să abate cîtu-i un chic de la tine.
A nopţilor întuneric nu mă îngrozăşte nimică, Groaza mea îi numai una, tu o ştii, că mori de frică Nu cumva din nevedere sau din ciuda depărtării, Dup-atîta pătimire, să mă dai şi tu uitării.
Ah, la o aşa-ntîmplare, tu ştii, fără îndoială,
De mai pot trăi, Zulnio măcar cîtu-i o clipală.
Alerg, mă duc şi vin iarăşi, cufundat intr-o tăcere, In durere cunosc viaţa şi în viaţă tot durere.
Caut, cerc stîncile toate, mă îngrop în adîncime, Petrecerea mi-i plăcută întru întunericime.
Acolo neadormita, pustnica privighetoare,
Bocindu-să cu durere de-o asămenea-ntîmplare,
Să vaită şi să plînge, mă ascultă, mă jăleşte,
Firea toată parcă zice : „Amoriu să răstigneşte !“ Toate-mi par acum schimbate, toate-mi par a fi urîte, De desfătările lumii poftele mele lipsite,
Nu mai au nici o plăcere, nu mai au nici o pornire,
De păcate nu am frică, c-am rămas fără simţire.
Ah, ce simţire să aibă şi ce gust să le mai vie,
Cînd nu eşti, dragă Zulnio, să le dai viaţa cea vie ! M-am lepădat de tot gustul armelor omorîtoare,
163
Să despart o păsărică mă-ngrozăşte a mea stare, Cum să despart, vai de mine, cînd îmi fac închipuire De durerea şi năcazul care vin din despărţire !
Cititul care-ntr-o vreme răsîpea a mele gînduri Acum nu mă mai agiută, căci citind în mii de rânduri A tale scrisori duioasă, de amori însufleţite,
Mă cufund în întuneric de gînduri mai amărîte.
Ah, şi scrisul nu-mi sporeşte decît numai cătră tine, Mina mea să oţărăşte a-nsămna pricini străine.
Aşadar, dragă Zulnio, depărtat de-a tale braţă,
Am agiuns într-acea stare unde sînt mort cu viaţă, îngâmfatele protivnici oe să au la vro părere Şi te pomenesc cu pizmă şi acum în nevedere în zădar mai pun silinţă cu vrun gînd de răutate : „Cine-o iubit pe Zulnia, a iubi alta nu poate !“
AMORIUL DIN PRIETEŞUG
Am iubit, auziţi inimi, cuvîntul vostru cel mare Ce vă pleacă la durere şi vă face simţitoare,
Ce vă leagă, vă uneşte făr’ de nici o silnicie Şi vă dă în viaţa asta altă viaţă şi mai vie.
Am iubit şi cunosc gustul dragostei peste măsură, Ascultaţi, că vă grăieşte amoriul prin a mea gură.
Acest împărat a lumii, stăpînitor de plăcere,
Tiran la împrotivire şi milostiv la durere,
Nu cere de la voi slava de-o zădamică iubire,
Ce să naşte şi să trece ca un vis de nălucire.
Urăşte, fuge şi lasă inima nestătătoare,
Ce ca zburătorul flutur dintr-o floare-n altă floare, Gustă numai, frunzăreşte a ibovnicilor fire Şi le lasă f ăr’ de vreme lipsite de mulţămire.
El cere, vra şi doreşte de la voi acea iubire Carele înfiinţază pe două firi într-o fire Şi umplîndu-le de focul ce le arde cu plăcere,
Le sporeşte mulţămirea prin năcaz şi prin durere.
Dar un lucru aşa mare şi cu-atîta fericire,
Ca să-l dobîndiţi aievea, voi, inimi, cu slabă fire, Grede-mă-ţi că nu să poate decît cu îndelungare De supărări, de năcazuri, biruite prin răbdare.
Vreme multă, stăruială, îngrijiri şi îndoieli, Privegheri, oftări şi lacrămi, plînsuri, rugi şi osteneli, Suferiri, doriri cumplite, prepusuri otrăvitoare, Păsuri deznădăjduite, păsuri fără măsurare,
Şi peste acestea toate, încă spre îndeplinire,
Să cere prieteşugul cu credinţă şi iubire.
165
Prieteşug, dar din ceriuri, la om cu multă priinţă,
Ce te naşti dintr-o vedere şi te-adaogi prin credinţă, Ce amori viu şi puternic aprinzi cu-a ta mijlocire Cînd cuprinzînd două inimi intr-un gînd şi-ntr-o unire Şi avîndu-le deprinsă numai prin obicinuinţă La simbatie, la milă, la dragoste şi credinţă,
Le supui, fără de veste, la prefacerea ce mare Din prieteşugul dulce în amori cu înfocare.
Ah, crede-mă-ţi, inimioară, că o aşa înălţare Dintr-o norocire mică în norocirea cea mare Suie pe om lîngă îngeri şi lingă dumnezăire Şi-l face trăind să guste a raiului fericire,
Insă pînă a agiunge în stepina acea mare,
Cîte munci, cîte năcazuri şi cît plîns cu suspinare! Inimi, soarta hotărăşte să răbdaţi cu bărbăţie, Ascultaţi, că vi le-a spune nenorocita Zulnie.
Zulnia cea mai frumoasă decît zorile la faţă,
Intre flori naltă ca crinul, cu ochii muri de negreaţă, „Vai mia, zicea cu lacrămi, întru a sa văitare,
Ce putere nevăzută şi odihnei surpătoare Să rădică în simţirea bietei inimioarei mele Şi mă arde zi şi noapte cu-ntristare şi cu jele ?
Văz prăpastie cu ochii, văz a mea ticăloşie,
Dar le văz cu mulţămire şi le răbd cu bucurie.
Ah, prieteşugul singur are oare astă fire Să tulbure, să aprindă şi să dea şi mulţămire ?
Eu, ticăloasan de mine, mă ştiem că sînt legată
Numai cu prietenie şi cu inimă curată
Cătră omul ce cu cinste m-au iubit şi mă iubeşte,
Dar, vai mie, că durerea care îmi pricinuieşte Nu-i cu sămne de-o iubire pacinică şi măsurată,
Ci-i ca fulgerul ce-aprinde o dragoste înfocată! Zile, nopţi petrec cu gîndul la dulcea închipuirea,
Ce pururea îmi aduce şi-mi sfeteşte nălucirea,
Nici un feli de împăcare sufletul meu nu găsăşte Şi cunosc că pe tot ceasul patima ce mă munceşte S-adaoge şi cuprinde sîmţîrile mele toate,
Incît nimică pe lume să mă mîngîie nu poate.
Viaţa mea este o mare care nu să linişteşte, Prieteşugul să luptă, amoriul furtuni stîrneşte.
166
Aş vra să mori, dar şi moartea aş vre-o cu acea
putere
Să mă ducă în ceea lume cu plăcuta mea durere.
Dar, vai mia, unde este pin’ la atîta răbdare!“
Aşa, de dureri cuprinsă în năcazul ei cel mare, Nemîngîietă Zulnie, prin suspinul ei aprinsă,
Să veşteză ca o floare ce în zori de zî deşchisâ Şi lipsită de viaţa rouăi cei răcoritoare Să topeşte supt arsura soarelui cu înfocare.
Dar nu ştia că-ntr-o laturi, cu asămenea durere,
Să vaită şi să plînge, făr’ de nici o mîngîiere,
Ikanok, acel prieten cu cinste şi cu credinţă,
Care, ştiind că amoriul nu suferă biruinţă,
Căta chip prin depărtare să scape de-a lui lovire Şi fugea, dar, vai de dînsul, că a dragostelor fire Nu-i supusă nici la fugă, nici la vreo depărtare, Nici la vremi, nici la prefaceri, nici la orice strămutare,
Ce prin toate el răzbeşte, agiunge şi biruieşte,
Uscatul tot îl cuprinde şi mările prevesteşte.
„Ah, zicea cuprins de lacrămi, amar mia, amar mia, Cum să mai ascund amoriul ce m-au robit la Zulnia ? Şi să-l mai ascund să poate cînd arde şi mă topeşte, Cînd durerile cu cîte şi suflet şi trup răpeşte ? Nesuferind tăinuire, covîrşesc orice răbdare, întocmai ca la sfîrşitul acestei vieţi trecătoare,
Cînd moartea cu-a sa cruzime să arată, să vesteşte In faţa bietului bolnav pe care din vii răpeşte.
Şi mai rău şi mai mult încă, căci sfîrşitul orişicare Iartă omului să-şi spuie durerile cîte are,
Iar mia nu mi-i iertată nici atîta mîngîiere,
Ce trebuie să le sufăr şi să mor întru tăcere.
Ah, prieteşugul care toată lumea îl slăveşte Şi după care aleargă, dar rareori îl găsăşte,
Pentru mine este muncă, dojană şi chinuire,
Căci m-aruncă şi mă ţîne în jalnică stînjănire.
Ori a fi cinstit prietin şi să mă trag de Zulnia, Ori să-i descopăr amoriul oe cu-atîta tirănia M-au cuprins şi mă-mpilează, încît nu mai am suflare, Şi aşa, oricum, la mine, prieteşugu-i perzare.
16?
Ah, prieteşugul, doamne, acea sfîntă legătură,
Ce să-ntăreşte prin fapte, iar nu cu vorbe de gură, Ierta-mă-vei ca să-l lepăd pentru o amorezată ?
Dar ce să fac, ceriuri sfinte, cînd inima săgetată De-a amoriului lovire şi aprinsă de-a lui pară Trebuie ori să iubască, ori să răbde şi să moară !“ Acest fel petrecea viaţa astă de năcazuri plină în vaiete şi suspinuri amîndoi pentru-o pricină Şi fugea unul de altul gîndind că prin depărtare Amoriului vor aduce scădere şi-mpuţinare.
Dar nu ştia că la urmă un prilej de întâlnire De mii de ori îl aprinde mai cu straşnică pornire.
„Fugi, Zulnio, fugi, Zulnio, striga el, plin de
durere,
Că a nu te iubi, dragă, nu mi-au mai rămas putere. “ „Depărtează-te din ochi-mi, răspundea biata Zulnie, Că cunosc, pe toată zîua că mai mult mă robesc ţîe.“ Tot aşa cu prelungire din răbdare, în răbdare, Amîndoi într-o durere să usca di pi picioare,
Până cînd, odinioară, după cum să prilejeşte Pururea, cînd vra amoriul, la cei care îi iubeşte Au sosît fericit ceasul de dorita întâlnire,
Căci la a lui sfîntă voie nimică nu-i spre oprire, într-un loc pustiu şi tainic, de curînd aflat la lume, Unde spre tămăduire pătimaşii mărg anume,
Unde firea întristată şi întru posomorîre Au răvărsat toate celea ce pricinuiesc mîhnire, Munţi înalţi pînă la nouri, păraie prin stînci vărsate, Codri cu copaci sălbatici printre petre răsturnate, Prăpăstii peste prăpăstii, adîncimi întunecoasă,
Unde zmeura şi fragii şi mura cea mai frumoasă Cresc în voie despre oameni, că numai cîte-o potică Slujeşte la bieţii bolnavi de trecut cu mare frică, Acolo, bietul Ikanok, acolo, biata Zulnie S-o-ntîlnit, ah, cine poate întîlnirea lor s-o scrie ! Orice condeiul s-arăte, orice graiul să rostească, Nimic spre asămănare nu pot să închipuiască ! Lacrămi, vaiete, suspinuri, cînd şi cînd cîte-o suflare, Leşine necontenite şi de viaţă curmătoare, Cuprinderi, îmbrăţoşări supt prieteneasca faţă, Căutături cu răpire şi căderi braţă la braţă,
168
Privigheri şi zî şi noapte, gînduri cu milanhonie, Uitare de toate celea, în sfîrşit, o moarte vie,
Au stătut a lor viaţă, pînă cînd, din nerăbdare, Ikanok, cu puţin suflet, căzînd la a ei picioare,
„Ah, Zulnio, îmi eşti dragă, i-au zis, cuprins de
ruşine.
îmi eşti dragă, ce pot face cînd sîmpt că mori di pi
tine,
Cînd mă sfîrşesc, cînd să sufăr nu mi-au mai rămas
putere,
Cînd toate celea în mine s-au prefăcut în durere ? Ştiu că-i să-mi pui înainte prieteşugul cel mare,
Dar tocmai prieteşugul mi-au aprins focul mai tare. Vai mia, el şi amoriul, unindu-să într-o fire,
Mă muncesc şi mă omoară cu îndoită pornire.
N-am răgaz, nu am odihnă, auz pieptul că-mi răsună, Văz părăile de lacrămi, ce la poale-ţi să adună.
Nu te îndura de mine, nu mă lăsa la pierzare,
Fii la dureri milostivă, că tu eşti a mea scăpare !
Tu eşti Dumnezău de milă, tu eşti stea de înviere, Vindecă şi izbăveşte amărîta mea durere,
Căci a mai trăi în lume nu pot făr-a ta iubire !“ Acestea zicînd, la poale-i au căzut fără sîmţîre,
Au căzut, dar şi căderea i-au fost sămn de închinare, Căci s-au prilejit cu gura sărutînd a ei picioare. Tremurînd, biata Zulnie, cată, vede, să-ngrozăşte, Vra s-agiute, dar nu poate, căci puterea îi lipsăşte.
„O, ticăloasan de mine, la ce-am agiuns astă dată !“ Au strigat cu-acea durere ce o inimă sfărmată De săgeţi şi de cuţite sloboade cu văitare Din ceasul ce să răneşte pîn-în ceasul care moare.
„O, ticăloasan de mine, eu sînt singura pricină De supărări, de năcazuri şi de morţi fără de vină ! Ah, suflete împetrite, el moare şi tu răbzi încă ?“ Atunci, ca o nebună aleargă din stîncă-n stîncă Şi cată, culege ierburi, ia apă şi îl stropeşte,
Dar în zădar, că amoriul doftorie nu priimeşte.
„Ce să mă fac, vai de mine, strigă, ţipă de durere, Dumnezeule, agiută-1, că eu nu mai am putere !“ în sudori, lacrămi scăldată, desculţă şi despletită, Fuge, vine, să-nvîrteşte ca o deznădăjduită.
169
Zăludă, ca vai de dînsa, pe pămînt şi la cer cată,
Vra să strige, dar şi glasul i să taie deodată.
Să povîrneşte şi cade peste dînsul, leşinată,
De năcazul ei ucisă, de năcazul ei sfărmată.
/Acest fel o turturică, de lingă soţîia moartă,
/ Nici nu zboară, nici să duce, ci-şi aşteaptă trista j	soartă,
l Pînă ce nelegiuitul vînător să o omoare l Şi pe dînsa lingă trupul 'iubitei ei surioare 1.
’ Ce privelişte de jele pentru inimi simţitoare Acest trup lungit pe ţămă şi lipsit de-a sa suflare, Acei ochi negri ca mura, acea gură ca robinul,
Acel sin ca trandafirul, acei grumazi albi ca crinul, Acele mini ca zăpada, acele fragede braţă Intr-un minunt să să schimbe din viaţă în neviaţă !
O, voi, suflete cu milă, o, voi, inimi cu durere, Văzînd că aceşti ibovnici unul pentru altul piere,
Este oare cu putinţă să nu simţiţi îndurare,
Să nu oftaţi, să nu plîngeţi pentru jălnica lor stare ? Dar îndrăzniţi, că amoriul orişicînd binevoieşte,
Ca un stăpîn, cu durere, şi ceartă, şi miluieşte.
De îndată cu năstavul acel plin de bunătate,
S-au apropiat de dînşii şi, aburind sănătate,
I-au întors la a lor viaţă, i-au umplut de fericire, Le-au dat darul lui cel mare de o vecinică iubire Şi le-au zis : „Destul ispită, destul atîta cercare,
Că, luptîndu-vă cu mine, v-aţi aprins focul mai tare. Muritori, cum nu ştiţi încă că puterea mea să-ntinde Preste cer, preste văzduhuri şi toată lumea
cuprinde ?“
Atunci, ca din somnul morţii, rădicîndu-să Zulnia, Căci la femei totdeauna durerea este mai via,
Şi sîmţîndu-să pe sine de amor însufleţită,
Cu lacrămi de bucurie pe obraz împodobită,
Lingă Ikanok iubitul supt un copaci nalt şi mare2
1 Este ştiut că la păsări soţiile sînt şi fraţi, ieşind dintr-un cuib.
8 Un fag în locul căruie acum, în 846, am găsît aşăzată casa cu n. 25.
170
Au priimit giurămîntul de-un amori ce sfîrşit n-are. Şi ca să să pomenească în veci astă întîmplare,
Pe copaci au săpat slove cu această cuvîntare : „Călătoriule, nu trece, stă, citeşte şi cunoaşte,
Că amoriul cel mai straşnic din prieteşug să naşte !“
DARUL UMBRELUŢEI
Umbreluţă norocită,
Ia sama, că eşti menită Să umbreşti un obrăjel Plin de nuri şi frumuşel. Cată să mi-1 păzăşti tare Şi de vânturi şi de soare, Şi cînd alţi ochi i-or căta, Să te pui drept faţa sa, Că tu, umbreluţă, ştii Că îl tem şi de stihii.
172
[SUFLETUL MEU, PlNĂ ClND ?]
Sufletul meu, pînă cînd li să arzi şi să suspini ? Sfîrşeşte, că, vrînd-nevrînd, La amori îi să te-nchini. Nu te lupta în zădar,
Că biruinţa-i a lui. Plînge-te la el amar,
Dar supune-te iar lui.
173
[DE-ACUM PLÎNGE ŞI SUSPINA]
De-acum plînge şi suspină, Inimă de năcaz plină,
Şi grăbeşte la sfîrşit,
Că ai rămas prăpădită, Străină şi despărţită De soţîia ce-ai iubit.
Ochilor, vărsaţi păraie De lacrămi şi de văpaie Şi mă ardeţi cu potop,
Că v-au lipsit din vedere Lumina de mîngîiere,
Şi astăzi de viu mă-ngrop.
Trupule, de acu-nlemneşte, Că mormîntul să găteşte, Să te înghită curînd.
Iar tu, ţărnă di pi faţă, Spune-o pierdere de viaţă Trecătorului plîngînd.
174
[AH, SUFLETE AMĂRlT !]
Ah, suflete amărît,
Ieşi, că viaţa s-au sfîrşit, Ieşi şi nu mai suspina,
C-ai perdut suflarea ta.
Ochilor de plîns topiţi, închide-vă-ţi şi muriţi,
Că lumina vi s-au stins Şi-ntunerec v-au cuprins.
Trupule, prefăte-n lut,
C-ai perdut ce ţi-au plăcut Ş-ai rămas înstrăinat,
De iubire depărtat.
175
[IATA CEASUL AMÂRÎT]
Iată ceasul amărît, Ceasul cel de despărţit, Ah, cu cîtu-i mai amar Decît a morţii pahar !
Ochilor, plîngînd, săcaţi, Trup şi suflet vă iertaţi, Că de-acum aveţi să fiţi In veci de veci despărţiţi.
Zulnio, azi îţi închin Cel de pe urmă suspin.
Adio !
17G
[PÎN-A NU RĂSĂRI ZORI]
Pîn-a nu răsări zori,
La Moldova purcegînd, Vai mia, de cîte ori Am să leşin suspinînd.
De-aş m-uri, nimic n-ar fi, Cînd aproape te-aş avea, Dar fără tin’a trăi,
Poate fi moarte mai grea ?
Amar de sufletul meu,
Că nu pot într-acest ceas Lipindu-1 la sinul tău
Drept fermuar să ţî-1 las.
Să ţî-1 las, şi el, săltînd Supt dulce suflarea ta, Să nu-nceteze zicînd : Zulnio, nu mă uita !
177
CINE-I AMORIUL
Ostaşul viteaz al firii amoriul fiind anume,
Are pace şi războaie pretutindenea în lume.
Poartă arme ca ostaşii, ascultă şi să supune,
Are curaj, dă năvală şi fuge cu slăbăciune. Priveghează ca şi dînşii, pe măsuri călătoreşte,
Cetăţi ia, dar nu le-nchină, rob să dă şi robi primeşte. La loviri este amarnic, dar rane tămăduieşte, Ceartă, iartă şi împacă, foc şi dă, şi potoleşte.
Dar cu toate că să pare cu deplină potrivire,
De ostaşii lumii are foarte osăbită fire.
Armele lui nu-s de heră, ci-s de milă, de iubire,
De durere, de suspinuri, de rugi fără contenire.
Cu dînsăle să armează, cu dînsăle biruieşte,
Ele sînt a lui dorinţe, pentru ele să jărtfeşte.
Pacea lui nu-i vro pace sau de arme contenire,
Ci este după răceală a dragostei înnoire.
Războiul lui nu-i spre moarte, ci spre dulce pătimirea, Cari-nghimpă şi deşteaptă şi iuţăşte toată firea. Supunerea ş-ascultarea la dîns’ nu sînt de nevoie, Ce după împăcăciune din primire şi de voie.
Curajul şi slăbăciunea nu-i sînt pentru vitejie,
Ce curajul îi la braţă, slăbăciunea, la trufie. Privegherea şi prepusul nu-i sînt de vro năpădire, Căci asupra sa năvala o doreşte peste fire,
Ce le are de lumină într-a sa călătorie,
Cu dînsele dosluşeşte cea mai mică viclenie. Adeseori cercetează, adeseori răsplăteşte,
Cu suspinurile arde şi cu lacrămi răcoreşte.
178
Calea lui cea măsurată este a luminii zare,
Mărsul, dusul şi stătutul la dînsul sînt tot o stare. Cetatea lui este sinul, robia-i împărăţie,
Cînd loveşte, dă durere, dar durerea-i hazlie.
Rănile lui nu-s în trupuri, ce în suflet, în simţire, Cruzimea nu le prieşte, mila li-i tămăduire.
La pedepse n-are protivnic, dar pedeapsa-i cu plăcere, Nu omoară trup, oe suflet, şi-i dă viaţă prin durere. Două firi are-ntr-o fire — şi de om, şi îngerească, Una-i dragostea curată, ceilaltă-i îi trupască.
Cu una la săntimenturi să pleacă şi să închină, Doreşte cele de lipsă, în despărţire suspină.
Cu ceilaltă poţoale şi împacă îmbulzirea Ce aduce la om fapta care i-au dăruit firea.
Boala lui este temutul, dar fără dîns’ nu trăieşte,
El îl bagă în năcazuri, el îi dă gust şi-l iuţăşte. Vrăjmaşii lui nu sînt oameni, nu sînt pasări, nu sînt
fiară,
Căci ş-acestea, fiind duhuri, sînt pline de ă lui pară. Ce vrăjmaş îi frumusăţa, duhul, nurii, daruri bune, Dar nu vrăjmaşi, ca să-i piardă, ce numai pîn’ le
supune.
Prin vedere el să naşte, ochi şi gene şi guriţă,
Obraji rătunzi, albi şi rumeni, pepturi, sînuri cu mici
ţîţă
Sînt a sale vînătoare şi întru a sa trufie Mai are încă un lucru, care-1 tac, că lumea-1 ştie.
[CERIULE ÎNALTE !]
Ceriule înalte, înfocaţi planiţi,
Toţi cu grozăvie mă împrotiviţi.
O urgie mare de la tine văz,
De la tine, Doamne, pe acel ce crez. în veci şi în chinuri deodată m-arunci Şi făr’ de scăpare în grozave munci, într-a lor cumplire sînt şi pătimăsc,
Să mă plîng la cine, cui să jăluiesc ?
La fraţi sau la rude, ei mă vrăjmăşesc, Mai rău să mă vază pururea doresc.
La prieteni, Doamne, sînt cu făţărie,
Şi ca să mă-nşele au spre bucurie.
La amorezate, tu le ştii de sus,
Ceriule înalte, cît sînt de pătruns De aceste idre, de a lor venin.
Cîte lacrămi, Doamne, cît amar suspin Din ochi cu durere, din piept înfocat, Cîte lacrămi, Doamne, ţîe ţi-am vărsat ! Apoi, dar, la cine să mă jăluiesc, Decît iar la tine, stăpîne ceresc.
Iar la tine, Doamne, mă întorc şi cer,
Ca să-mi trimiţi milă din înaltul cer, Iar de nu, trimite-mi un fulger de foc, Ca să mă pătrunză aicea pe loc.
180
[RĂSĂRITUL ŞI APUSUL]
Răsăritul şi apusul,
Miazăzi şi miazănoapte,
A planitelor tot cursul Şi stihiile cu toate,
Să să tot împrotivască La acest dulce amori,
N-ar putea să mă oprească Cînd eu pentru tine mori. Tu eşti raza vieţii mele Şi pre tine te slăvăsc, Ah, nu mi-au rămas putere, Amar mie, mă muncesc ! Pentru tine jărtfăsc toate Şi în veci cu hotărîre Rob credincios cu dreptate, Aşteptînd milostivire.
181
[PLOAIA CE DIN CER SĂ VARSĂ]
Ploaia ce din cer să varsă Este-un sămn arătători Ca inima mea îi arsă De-un amori pătrunzători.
Iar tunetul, ce trăsneşte,
Te îngrozăşte pe tine Spuindu-ţi că-ţi răsplăteşte,
Că mă osândeşti pe mine.
Şi fulgerul însămnează Că mult îi să te chinuieşti,
Că curînd va să te piarză,
Pentru ce mă năcăjeşti ?
Ah, îngerul meu de viaţă, Cată-mi inima de vezi,
Ş-atunci, strîngîndu-mă în braţă, Cele ce-ţi spui eu să crezi.
Nu mai fi la îndoială,
Că-ţi sînt rob, mă giur pe cer, Nici mai avea vro sfiială,
Căci fără tine eu pier.
182
847, IUNIE *
Amori, la al tău jărtfelnic iarăşi vin să mă închin, Dar nu cu cîntări de slavă, ce cu lacrămi şi suspin, Să-mi ieu de-acum ziua bună de la înalt pragul tău
(schiptrul tău),
Ca o slugă cu credinţă ce ş-o-mplinit hacul său. Armele, ce îmi dedesăşi pentru proslăvirea ta, Atuncea cînd Afrodite m-au luat în sama sa, Ţăndărite de războaie ţî le-aduc, ca să mă crezi Că în cursul vieţii mele am fost vestit amorez
(straşnic)
Şi că celor frumuşele n-am dat pace, nici răgaz Pin’ nu s-o-onchinat la tine ş-au gustat din al tău haz
(dintr-al tău haz).
Dar, puternice părinte, ascultă ca un stăpîn Războiul cel de pe urmă a unui oştean bătrîn. Ascultă şi hotărăşte dup-a tale sfinte legi,
Căci dreptate la iubire numai tu poţi s-o alegi.
După ce cu-a tale mreje, ca tui ales ucenic,
Biruii prieteşugul în munţii de pe Slănic1 Şi-ţi adusăi pe Zulnie supusă la schiptrul tău1 2, Precum prin versuri răsună proslăvit numele său,
Şi ne-mpreunaşi cu lanţul de Dumnezeu împletit3, Gîndem c-oi muri pe braţă-i, de dînsa nedezlipit. Dar, vai mie, cît de-n grabă nădejdea să răsîpi,
Ca o umbră plimbăreaţă ce au fost şi n-a mai fi.
1 La 819 : Din prieteşug amori,
? Zulnie am dat nume soţîei mele, Zrnarăgdiţei, prin stihuri.
3 Prin legiuită cununie.
183
Contenesc, căci mi să taie glasul de a povesti Plînsul, jele şi durere ce pînă azi mă munci.
Pînă azi, zis-am, stăpîne, căci astăzi ca biruit Nebiruitori la tine, ca să scap am năzuit.
Arce, săgeţi, fieră rupte, priveşte la ce-am agiuns, Toate le-au sfărmat Istili, şi eu, de năcaz pătruns, Alerg şi vin iar la tine, şi tu, ce eşti împărat Preste zidirile toate, de prin mări şi pe uscat, Răsplăteşte-i de cruzime, căci la puterea mea nu-i. „Fii cu inimă, oştene, îmi zisă mărie-lui.
Pietrele de funii roasă la fîntîni vei fi văzut Şi de-a ploilor vărsare stîncile făcute lut.
Mergi, stăruie şi-nţălege că-i fulger puterea mea.“ Am ascultat şi eu astăzi petrec în braţă cu ea.
1847, LA IULIE, LA SLĂNIC
De gîndei că a iubi este lucru uşurel Şi că-i purta.pe amori pe deget ca pe inel Sau de gîndei că orbit de frumusăţă şi nuri,
N-oi cerceta, nici mustra a tale prefăcături,
Mult te greşăi, draga mea, căci şi amoriul şi eu,
De sîntem cu ochi legaţi şi robiţi de nurul tău,
Dar cu-atîta mai vîrtos sîntem şi cunoscători La prieteni credincioşi şi la cei ce-s vînzători
(şi la cei amăgitori).
Şi ca să te-ncredinţez de aceste ce-ţi zîsăi,
Ceteşte mai gios un stih ce pentru tine scrisăi. „Gîndem c-am iubit un înger din ceri supt chip femeiesc,
Dar n-au fost decît femeie din iad supt chip îngeresc/4
185
PE NĂSĂLIE, 831, OCTM. 15
Sufletul de trup departe, pe năsălie răstignită, încă cu ceva podoabe de-ale lumii asuprită,
Faţa ta pare că rîde liniştită de păcate Şi lumea, care te perde cu vederi înlăcrămate,
Nu nurii, nu frumusăţa, nu zîmbirea, nu guriţa, Nici ochii acei ca mura, nici statul cel ca mlădiţa, Ce o cinste, o credinţă, o legiuită iubire Jăleşte şi pomeneşte pentru a ta proslăvire.
Pe năsălie răstignită, zaci, draga mea Zmărăgdiţă, Căci de pre pămînt la ceriuri au zburat a ta fiinţă. Nu vezi plîns, n-auzi suspinuri, de cele lumeşti departe,
O putere mai ai încă, ca cu moarte ta dînd moarte, Mi-ai răpit orice sîmţîre şi dorinţă de alt bine, Afară de unul numai, să mă îngrop lîngă tine.
Frumusăţă, nur şi haz,
V-aţi dus din vederea mea, Căci au zburat la cer azi Soţîia ce vă avea.
Nu gustul, nu desfătarea, Nici placul cu bucuria,
Ce dragoste şi-ngroparea De-acum suvenir să-mi fia.
186
Ba, de-acum nu spre plăcere, nu spre gust, nu spre
iubire,
Privindu-te supt icoane în potop de tînguire,
Ochii mei, săracii ochii, privind a ta răstignire,
Tot să plîngă, dar să plîngă pentru a ta mîntuire.
Ba, draga mea, nu în starea frumusăţăi feţii tale, Nici în floarea frăgezimii pe a tinereţii cale,
Nici în mîndra vesălie de covîrşiri trecătoare,
Nici în zădamica fală a slavei amăgitoare,
Ci de groapa ta aproape în năsălie răstignită,
Cu pînza morţii pe faţă, ca-ntr-un alcov adormită, Ochii mei, săracii ochii, cu-a lor lacrămi necurmate, Să-ţi ceie de la cer milă şi iertare de păcate.
Ah, te-ai dus, dulce lumină, din zarea ochilor mei, Unde-i viaţa, unde-i mila ce izvora dintr-a tăi ! Toate s-au sfîrşit, dar moarte măcar cu cruzimea sa Legăturile iubirii n-au putut desfiinţa.
In năsălia ce poartă împodobit chipul tău Alăturea cu icoana a unuie Dumnezău,
Eşti şi tu, ah, lacrămi veciniei, ude-vă de-acum mereu Pe tine pentru iubire, pe dîns’ de sufletul tău,
Pînă cînd mila din ceriuri, unită cu dorul meu, Despărţîndu-mă de ţărnă m-a uni cu duhul tău.
Pentru ce gemi şi suspini, suflete al meu, răspunde, Şi de ce pin’ la atît năcazul tău te pătrunde ?
Au dar şi fiinţa ta sfîntă şi dumnezăiască Ai perdut-o şi n-o ai acu-n stare omenească ?
Au durere ţî-i de-un feli unde firea covîrşeşte,
Căci puterea mai întăi ş-apoi pe trup îl topeşte.
Ah, te-ai dus, dulce lumină, din zarea ochilor mei, Unde-i viaţa, unde-i mila ce izvora dintr-a tăi !
187
Toate s-au sfîrşit şi moarte, furul cel neadormit,
Fără milă, fără veste chiar din braţă-mi te-au răpit. Te-au răpit, o, vai de mine, cum să mai trăiesc
de-acum,
Cînd simţire de viaţă nu mi-au mai rămas nicicum, Cînd văzduhul tot otravă, cînd lumina au apus, Cînd şi inima şi suflet cu tine, dragă, s-au dus !
ZMĂRAGDA CONACHI, LOGOFETEASA,
NĂSCUTA DONICI /O	%
f
Amori, la a ta putere de^acum nu mă mai închin, Na-ţi şi arc, na-ţi şi săgeată, na-ţi şi ghimpul cu
venin,
Căci la invalizi ca mine ele nu să mai cuvin.
Te-am slujit, cît am fost tînăr, cu credinţă, precum
ştii,
La năvăli şi la rătrete, în cetăţi şi pe cîmpii.
De cîte ori pentru tine chiar mort am fost între vii, Iar acum o altă grijă şi sîmţîre m^au cuprins. Tu-nţălegi că numai focul pentr-un dumnezău aprins Au putut într-al meu suflet pe al tău să-l facă stins. Ah, te-au stîns, dar pomenirea unui sufleţăl iubit Poate fi ştearsă vrodată măcar cît de umilit Ar fi omul cînd să roagă celuie ce l-au zîdit ? Mergi şi du-te de la mine frumuşălelor să spui Că acela ce prin versuri le-au slăvit, acuma nu-i Decît un scheletru răce, răzămat pe cârja lui.
m
[UN CALIC ODINIOARĂ]
Un calic odinioară avea tovarăş un cine,
Tovarăş de sărăcie, dar cerea şi mînca pine. Oarecine, din durere, îi zisă: „Ce mai ţîi cîne,
Cînd a ta hrană tu însuşi abia poţi cîştiga pine „Vai mia, zîsă săracul, dac-oi da şi acest cine,
Cine a mai fi pe lume să mă iubască pe mine ?
190
[CE DURERE, SUFLEŢĂLE! ]
Ce durere, sufleţăle, îi durerea de amori. Dăruieşte-mi, ah, cer sfinte, de-ace patimă să mori ! Adevăr c-a lui durere nu dă minunt de răgaz,
Toată noaptea-i priveghere, ziua-i toată în năcaz. Dar năcaz, dar priveghere nu cu chin supărători,
Ci cu hazul de plăcere unui foc răcoritori,
Căruie îi zic temutul cu frăţiorul lui dor,
Şi tocma asta-i minune că dintr-o stare aşa Izvorăşte şi tot hazul ce are fiinţa sa.
Ah, năcaz, ah, priveghere, temutule şi tu dor,
Cu cîtă plăcere dulce a noastre inimi vă vror !
191
[FOCUL LACRĂMILOR MELE]
Focul lacrămilor mele ce azi ochii mi-au cuprins Şi nici la poalele tale, precum ştii, nu au fost stins. Chiar din inimă şi suflet luînd începutul său,
Abia ceva potolire au avut la sinul tău.
Amar mie, că degrabă, depărtat şi dinadins,
Şi răsuflu şi sîmţîre au a-mi fi numai de plîns.
192
[ÎN NĂCAZUL MEU CEL MARE]
In năcazul meu cel mare, că te scîrbisăşi pe mine, N-am avut altă ce face decît să fug de la tine,
Să nu-ţi mai fiu la vedere eu, pricina de scîrbire, Surgunindu-mă de voie pentru a ta liniştire.
Căci nici îmi trecea prin minte că, pe lîngă fru-
musăţă,
Ţi-au dat firea ş-o comoară de milă şi de blîndeţă Şi că tu, a vieţii mele stăpînă ş-împărăteasă, în loc de răsplătitoare, ai să te arăţi miloasă.
Şi să-mi dai şi suvenirul de milostivirea ta, însămnat cu-acele zisă: „Konachi, nu mă uita". Acum, dar, de-atîtă milă cum să te proslăvesc eu Decît zicîndu-ţi de viaţă al doile dumnezău.
193
CĂLUGĂRUL MILOSTIV
Un ministru de altare, împovorat de colaci Ce milele creştineşti fac şi dau pentru săraci, Gîrbovit de-aşa cîştig, cătinel călătorea,
Cîntărind în gîtul său mişina care ducea.
„Părinţăle, milă aibi de-un sărac şi ticălos,
Au strigat un biet calic ce să tîrîia pe gios.
Dă-mi şi mia să mănînc din cîte ţi-au dăruit Inimile creştineşti ce şi tu le ai clătit.
Dă-mi şi mie, că sînt mort şi te-i şi mai uşura." „Lipsăşte, să nu te văz, au răspuns sfinţîia-sa,
Cum ai îndrăznit să cei din daruri bisăriceşti ? Fugi, că nu-s de gura ta prisosuri dumnezăieşti." „Dar, părinte, oi să pei, ş-apoi eu ce-s vinovat ?“ „Au doar eşti nebun de cei ceea ce alţii mi-au dat! Voi, calicii, îndrăzniţi pe drumeţi a supăra.
Lipsăşte, căci de-ai fi om, ai munci la casa ta !“ „Dar, părinte, sînt olog, nu pot munci, nici umbla !“ „Apoi învaţă, încai, a toarce ş-a depăna."
„Sfinte, pentru Dumnezău, mori de foame, dă-mi
ceva !*
„Lipsăşte din ochii mei, vai mia, de voia ta.“
„Dar încai nu mă lipsî de-o molitfă măcar,
După ce la foamea mea n-ai aruncat nici dinar." „Ai dreptate, fătul meu, şi ţi-o dau de mii de ori, Precum sin tem porunciţi, mai vîrtos cînd spui că
mori.
194
îngenunche, dar, şi stă de pocăinţă pătruns.“
,.Ba, părinte, nu te-ascult, bietul calic au răspuns. Mila nu-ţi mai răvărsa, inima nu-ţi mai clăti,
Căci flămînd şi în genunchi niciodată nu voi fi. Molitfele unui rău nu hrănesc pe un sărac,
Dar nici dau un ban măcar pe molitfa unui drac !“
[ASARĂ, DE-UN VAC TRECUT]
Asară, de-un vac trecut,
Să gust hazul m-ai făcut,
O, doamna mea ce miloasă,
Şi să cred că n-ai oprit Nici un lucru nejărfit Din cîte ai mai frumoasă.
Ochi, guriţă, piept şi sîn,
Voi, la care eu mă-nchin,
Şi tu rai ascuns pre tare,
Pomeniţi necontenit Cît zbucium şi vînzolit Aţi răbdat cu luptă mare.
Cum sîmţăm că să bătea Inima ei supt a mea Cu răsufluri îndesite,
Piept pe piept tot apăsînd, Gură pe gură muşcînd Ţîţîşoare dezvălite.
196
Iar voi, mini, ce-aţi dat porneală Că m-a iubi o Marghioală Aleasă între femei,
Binevoiţi pe-a ei braţă, • Cînd a fi să ies din viaţă, Voi să-nchideţi ochii mei.
[SUFLETE AL MEU, SUSPINĂ !]
Suflete al meu, suspină Şi te topeşte arzînd, Căci iubita ta stăpînă Acum să află bocind
Pe trupuşorul iubit A maicii ce-au răposat Şi tu de dînsa lipit Lingă ea, c-ai leşinat.
Iar voi, ochi, plîngeţi amar Pîn’ ce-ţi orbi amîndoi, Cînd aşa cumplit pahar II bău fără de voi.
198
SLĂNICUL, IARĂŞI, DUPĂ 26 ANI
Apoi dar scris au fost încă Să te mai văz, naltă stîncă,
Să te mai văz, dar, vai mie,
Nu cu draga mea Zulnie,
Ce singur, ca vai de mine,
Alb şi răee, ca şi tine.
Dar unde-i copaciul mare,
Ce lipsit de a ta stare Cu aceste să cinstisă De amori cuvinte scrisă :
„Călătoriule, nu trece, stă, citeşte şi cunoaşte Că amoriul cel mai straşnic din prieteşug să naşte" înţăleg, în tămă toate Le-au prefăcut cruda moarte,
Dar încai ţăma iubită De tine zace lipită,
Iar a mea, a mea departe,
Pin’ la ceasul cel de moarte,
Cînd în groapa-ntunecoasă Lipindu-mă de-a ei oasă Voi striga, dragă Zulnie,
Azi şi mini şi-n vecinicie !
199
[EŞTI NURLIE, EŞTI FRUMOASĂ]
Eşti nurlie, eşti frumoasă, Eşti şi blîndă, n-ai pornire, Dar atîta de ciudoasă,
Incit alta nu-i în fire.
Cineva moară şi cheie Chiar la picioarele tale, Plîngă-să şi milă oeie Pătruns de plîns şi de jale,
Dac-ai apucat o dată A-l zvîrli în chinuire, Calci şi legi şi fire toată Şi omori fără sîmţîre.
200
LUNA PLINĂ DIN 7 IULIE, 846
Stăpîna nopţilor lună, Ce ceriul încoronezi, Oftatul meu ce răsună Şi lacrămile oe vezi
Du-le peste munţi şi spune Stăpînei ce le-au pornit Că o viaţă să răpune Pentru dînsa la sfîrşit.
Spune-i că mori de durere,
Că de cînd ne-am despărţit, Tot feliul de mîngîiere De la mine au lipsit.
Moartea nu mă îngrozăşte, Doar că viaţa mi-ar curma, Ce numai că mă lipsăşte De dulce suflarea sa.
Spune-i că spre pomenire Suvenirul ce mi-au dat Supt a buzălor lipire în lacrămi este scăldat,
201
In lacrămi ce ea cunoaşte,
Căci pe sinul ei au curs Ş-în suspinul ce să naşte Dintr-un piept de ea pătruns.
Şi ca să-ţi deie crezare De cumplitul meu năcaz, Pomeneşte-i desfătare De la sinul ei cu haz.
Nopţile înfricoşate,
Ce pe furiş străjuiem,
Păsurile măsurate
Ce pe prispă cumpănem (potrivem),
Deşchidere tăinuită A zăvoarălor de her, Fereala neadormită De lumina ta din cer.
Şi apoi îmbrăţoşări Cu aprindere de foc, Nesfîrşite sărutări
De mii de ori pe un loc.
Apoi plînsul cel de jele, Apoi vaiet şi oftat,
Cu mustrare de greşele Ş-apoi iarăşi sărutat.
Sărutat pe-un piept ca crinul, Pe un sin cu flori sădit,
Pe-o guriţă ca rubinul Ce sufletul mi-au robit.
TEATRU
COMEDIE BANULUI COSTANDIN CANTA, CE-I ZIC CĂBUJAN ŞI CAVALER CUCOŞ
' OBRAZĂLE
Cavaler Cucoş sau Vreme ră, banul Costandin Căbujan ; Jompa, vizeteul şi ministrul său ; State Băcalu, prietenul său.
Nefiind teatrul, s-au giucat comedie aceasta la păpuşării. Alcătuită de Costachi Conachi, de Neculai Dimachi şi de Dimi-trachi Beldiman.
FACERE 1, ARĂTARE 1
Teatrul arată o casă unde sosăşte Cavaler Cucoş şi intrînd Jompa cu gemăndanul ia povăţuiri de la dînsul
CAVALER CUCOŞ
Jompo, cai să să poarte
Păr’ la trei ceasuri de noapte. Ascultă, cată la mine, îţi deşchide ochii bine :
Cai mei îs gingaşi tare,
Nu le da multă mîncare.
205
JOMPA
Cucoane, de-acum nu-ţi pasă, Nădejde pe mine lasă,
Că i-oi pune eu la cale,
După placul dumitale.
Nu te-oi pune-în cheltuială,
Că le-oi da cu socoteală Orz şi fin pre puţin foarte,
Că aici-s scumpe toate.
CAVALER CUCOŞ
Aferim, vizetiu bun,
Na-ţi o păra de tiutiun, Vorbe de iconomie
îmi dau mare bucurie.
Du-te la cai de-i grijăşte Şi cu dînşii te sileşte.
Tot temeiul stă în săciuală,
Nu în multa cheltuială.
Ştiu aceasta di pi mine
Că nici pic nu-mi merge bine, Măcar orişice-oi mînca,
Dacă nu m-oi cheptăna.
JOMPA
(ieşind pe uşă)
Adevăru-i, ai dreptate,
Cailor sameni la toate.
PERDEAUA AL 2-LE
CAVALER CUCOŞ (singur în casă)
Doamne, cît am cheltuit Cu drumul care-am venit. Trei parale pentru mine,
Pre săminţi şi pe măsline.
206
Una Jompei de chitail Şi feciorului un ban,
Căci acesta-i pre bun om,
La mîncare iconom.
Ce rămîne de la mine Ii agiunge numai bine.
Bu, bu, bu, ce cheltuială,
Cînd stau de-mi fac socoteală, In credinţă-i peste fire.
Ca să nu-mi ies din simţire, Dar după ce-am cheltuit Pentru treaba ce-am venit,
De n-ar fi nici o ispravă,
Singur eu îmi dau otravă.
PERDEAUA AL 3-LE
CAVALER CUCOŞ
(în dughiană Băcalului cerînd ciubote)
Ia, să-ţi spui, giupîne State,
Ai ciubote căputate,
Să ieu pentru vezeteu,
Dar nu-ţi dau mai mult de-un leu.
STATI BĂCALU
Ei, cucoane, te-ai grăbit Cu cuvîntul ce-i vorbit.
Giumerzlîcul dumitale Nu mai are asămănare,
Dar ochinci dac-îi lua,
O leiţă încă îi da.
CAVALER CUCCjŞ
Ascultă, giupîne State,
Eu te am ca pe un frate.
Vezi că orioe-oi cumpăra Alerg tot la dumneta
207
$i fiindcă te iubesc,
Voi să te schivernisesc.
STATI
Ho, Doamne, cînd oi să scap De-aoest om aliţinap ?
Inţăleg că mă iubeşti,
Dar nu poţi să m-amăgeşti. Eu, frăţie, dumitale O vînd în douî părale.
Fugi de-aice, de la mine,
Du-te la alţii mai bine.
JOMPA
(ieşind din dughianâ)
Cucoane, nu mă asculţi,
Nu mai poci umbla desculţ ! Vai de mine, ce păcat Că cu totul m-ai mîncat,
Dar boieri ca dumita Să te faci de măscăra Pentru două, trei părale,
Nu-i de cinste dumitale.
CAVALER CUCOŞ
Ce-mi spui tu că nu-i cu cale, Toate sînt pir’ la părale,
Dar ce cinste îmi trebuieşte, Interesul cînd lipsăşte.
Eu cu vînturi nu trăiesc,
Bani voi să agonisăsc, Părăluţa mă hrăneşte,
Părăluţa mă cinsteşte.
Pentru aceasta o strîng bine Cînd ajunge ea la mine.
208
JOMPA
Ştiu că cinste dumitale Stăruie numai părale, Vorbeşti pre adevărat,
Dar eu ştiu c-am degerat.
CAVALER CUCOŞ
Taci, nu te obrăznici,
Rabdă păr’ s-or iefteni.
Cînd parăche a fi un leu,
Să ştii, negreşit, că-ţi ieu.
PERDEAUA AL 4-LE în casă, Cavaler C tic o ş şi J o mp a Jompo, ce vreme-i afară ?
JOMPA
Ninge, cucoane, de-asară.
A să fie iarnă mare Şi la fin bună vînzare.
CAVALER CUCOŞ
Jompuşorule, sărace,
Pentru fin spune-mi, că-mi place. Vindi-s-a şi pe la mine ?
JOMPA
Ca chiperiul şi mai bine.
CAVALER CUCOŞ
Ce zici, finul bunu-i tot ?
Oare cîţi bani voi să scot ?
209
JOMPA
Bun, cucoane, ca mătasa.
Ian să mergi odată acasă,
Să vezi cum or alerga Şi cu banii te-or ruga
Să măsori în dimerlie Gălbinaşii ce-or să-ţi vie.
CAVALER CUCOŞ
Mări, ce-mi spui, aşa este,
Jompo, tot aşa meneşte.
Vorba ce de dimerlie îmi dă mare bucurie.
Ian vezi badea ce duh are,
Când vorbeşte de parale.
Deci îţi spui în astă sară Că eu mîni purceg la ţară.
S - o sfîrşît comedie aceasta
GIUDECATA FEMEILOR
Această come[die] făcută de aga Costachi Conachi la leat 1806, decmv. 1
OBRAZĂLE
Zefs .
Ermis
Perierghie
Curvariul cu slăbăciune Curcanul adiiafor Curvariul obraznic . Curvariul cel viclean Femeile măritate Amorul Bărbaţii
dumnezău elinesc îngerul lui Zefs
Neculai Hrisoverghie Şărban Negel Costandin Sturza Costachi Conachi
Nefiind teatru, s-au făcut comedie aceasta la păpuşării.
Amor iul, Ermis, îngerul lui Zefs ERMIS
Astăzi vra Zefs ca să facă femeilor giudecată Pentru nevoile toate cîte prin jalubă arată Că le-ar fi făcînd Amoriul prin osînde necurmate
211
t>e la un capât a lumii păr’ ia marginile toate,
Căci au asurzit cu totul de atîta văitare
Ce de pre pămînt să suie pir’ la ceriuri cu strigare.
In olac de aripioare pre pămînt mă triimete,
Ca s-adun amorezaţîi cu inimile rănite
Şi să sorocesc Amoriul să vie la giudecată,
Ca să ia sfîrşit pricina ce tulbură lume toată,
Dar n-am nici o înştiinţare de Amori unde trăieşte, Ca să-l duc cit de în grabă la locul ce trebuieşte.
PERIERGHIE
Cu toate că dintre oameni nu am lipsit niciodată, Dar de-i pre pămînt Amoriul, nu ştiu astă ună
dată.
Aud lume că să plînge de un lucru oe nu vede,
Dar după lacrămi pe oameni acum cine îi mai
crede.
Văd în scris multe istorii de amori închipuite,
Dar oamenii nu urmează precum le au zugrăvite.
Şi pre cu greu îi să afli, căci el nu obicinuieşte Să umble cu pombi mari pe acolo unde trăieşte.
Fuge de mîndrie lumii, în curţi nu să odihneşte, Nici între boieri să vîră, nici cu bogaţii trăieşte.
îi pre măsurat la pofte, lipsa nu-1 înspăimîntează Şi în nevoile lumii mai tare să-ntemeiază.
De duh nu să îndulceşte, a fi prost nu-i ruşine, Totdeauna să fereşte de mîndre şi de minciune.
Poţi să cunoşti de pe-atîta, dacă îi lua aminte,
Că ruşine îi în faţă şi prepusul îi nainte.
ERMIS
Dumnezăoaie a lumii, Perierghie slăvită,
Ce priveghezi totdeauna trează şi neadormită,
Tu ce trăieşti nelipsită din viaţă omenească,
Spune-mi, n-ai profitit astăzi vro romanţă
franţuzască ?
Căci istoriile tale n-au nici o asămănare Cu cele ce-arată lume prin suspin de văitare.
Tu îmi spui cum că Amoriul în palat nu lăcuieşte
212
Şi că de mîndrie fuge şi de cei mari să fereşte, însă toţi jăluitorii ce s-au plîns de strîmbătate Sînt boierii şi bogaţii, nevestele măritate.
Zic Amoriului că este un viclean cu tirănie,
Ce pricinuieşte lacrămi cu-a sa nestatornicie Şi că după ce cîştigă dragostele în trufie,
Să preface cu lesnire întru adiaforie.
PERIERGHIE
Dar nu-i Amoriul acela, îngerule de viaţă,
Ce în patima curviei cu obrăzarul în faţă Au ieşit din iad în lume totodată cu mîndrie Şi să află-acum în gazdă la somnoroasa trufie. S-au rudit cu mişălie şi cu patimile toate Şi aţîţă între oameni vrajbele cu răutate.
S-au unit cu vicleşugul ş-au furat arc şi săgeată De la prostatec Amor, ce-adormisă lîngă-o fată.
ERMIS
Apoi dar sînt alte patimi supt a Amoriului nume.
PERIERGHIE
Ascultă şi fă izvoade de cîte ţi-oi spune anume.
Curvia nesăţioasă, cu ochi plini de desfrînare, Este ce dintâi pricină ce scorneşte turburare.
Ca o vicleană să schimbă supt fire deosăbite Numai ca să-ţi împlinească poftele nemărginite. Uneori o vezi mîhnită, de gîndeşti cum c-a să
moară
Şi cu lacrămi ne-ncetate sloboade ahturi de pară.
Giură, blastămă norocul că îi cu împotrivire Şi nu poate să-şi arăte dorul său cel de peire.
Lasă toate ale casăi cu nebăgare de samă Şi la cărţi pune norocul numai pe figuri de damă.
Zaifă şi ovilită, cu moarte scrisă în faţă,
Fără multă prelungire cade ameţită în braţă.
Aceasta este curvia într-un om cu slăbăciune. Alteori îi mînioasă şi s-arată împutăciune,
213
Vinuieşte că nu sîmpte pe cît îi este iubire Şi puindu-şi chezăş ceriul, fuge ş-aleargă aiure.
Pune gîlcevi de mînie între cele ce s-adună, Ştiind că lupul nu pere niciodată în furtună.
Aceasta este curvia într-un om cu viclenie. Alteori iarăşi s-arată numai c-o căutătură, Nicidecum nu să robeşte, nici să-nchină, nici să
giură,
Ce lăsînd vreme s-aducă vînaturile acasă,
De cîştigă, mulţămeşte, iar de nu, nici pic
nu-i pasă.
Aceasta este curvia într-un om cu fudulie.
Alteori iarăşi s-arată cu pizmă şi cu dîrjie Şi voieşte să supuie inimile în tărie,
Fără să mai bage-n samă orice ace datorie.
Război rădică cu toţii pentru o filotimie Ce abe agiunge numai pîr’ la patima curviei. Aceasta este curvariul îngîmfat de sămeţîe. Alteori...
ERMIS
Sfîrşeşte, soro, că nu-mi ajunge hîrtie.
Ah, Zefs, la această slujbă m-ai rînduit tu pe
mine,
Să adun nişte diavoli ce nu-i mai cunoaşte nime ? Ce să fac, dar am nădejde că i-oi găsî beţi
vrodată.
PERIERGHIE
Te înşăli, căci aceşti oameni nici nu beu, nici să
îmbată.
Dar voieşti să ştii pe unde lăcuiesc acum anume ?
ERMIS
Fă, mă rog, o bunătate de mi-i înşiră pe nume.
214
PERIERGHIE
Curvariul cu slăbăciuni... lăcuieşte la Negreşti.
ERMIS
Dar cel plin de viclenie?....
PERIERGHIE
Şi la Eşi şi în Ţigăneşti.
ERMIS
Dar curvariul adiafor ?
PERIERGHIE
Pe Elan la Mălăieşti.
ERMIS
Dar celălalt unde este ?
PERIERGHIE
Şi la Prut, şi la Boţăşti.
ERMIS
Vai de mine, că-s cuprinsă marginile ţarii toate De-aceşti îngeri a Sătanei, de-aoeste răle bucate. Dar mă duc, că n-am vreme.
PERIERGHIE
îngere, mă rog, aşteaptă. Spune-mi, femei ori să fie la această giudecată?
ERMIS
Dar fără ele să poate vreo sfadă omenească !
(Să duce.)
215
PERDEAUA AL DOILE
T crier ghie (singură)
Curioază giudecată voieşte Zăfs ca să facă.
Ah, nu ştiu cum m-aş preface ca s.ă fiu la
cercetare,
Să aud ce să răspundă atunoe fieştecare,
Căci Zăfs la furie nu ascultă, nici minciuni de
prin dughene,
Giurărnînturi nu crede, nici încredinţări viclene.
FAPTA A DOUA
PERDEAUA INTĂI
Zef s, F emeile, Amor iul, E r mi s
FEMEILE
Zăfs, stăpîne cu-ndurare, cumpănă îndreptătoare, Ascultă o lume toată ce să plînge cu strigare Pentru mare tirănie oe ni să pricinuieşte De la vicleanul acesta carele ne pedepsăşte.
Nu ne lasă o menuntă de viaţă cu mulţămire,
Ce de-a purure cu lăcrămi petrecem în chinuire. Ne înşală cu cuvinte de statornică iubire
Şi cu giurărnînturi groaznici de o vecinică unire. Pe tine te pune martur că ne-a iubi cu dreptate Şi că n-om fi asuprite nici c-un feli de strîmbătate. Noi avînd credinţă-n tine, te primim de chizăşie.
Tu ne-i dat fiinţă slabă, noi nu sîntem vinovate. Ah, ascultă-ne, stăpîne, şi ne fă încai dreptate După oe dar ne robeşte şi de dragoste ne-aprinde, împlinind poftele toate cîte gîndul lui cuprinde,
216
Apoi îndată să schimbă cu pricini deosăbite Şi ne priveşte cum ardem în văpăi nepotolite,
Fără să arate milă cu a noastră chinuire.
Ah, nu te-ndura, stăpîne, şi fă vreo răsplătire!
ZEFS
Amoriule, auzît-ai tînguire femeiască?
Răspunde fără zăbavă, căci cer să mai vorbască. La aceasta au dreptate, că de multe ori în lume Am auzît că minciuna să~ndreptează cu-al tău
nume.
Nu vă temeţi nici de trăsnet, nici de el, nici de urgie.
AMORIUL
Dumnezăule înalte, nu te porni cu mînie,
Nu pot ascunde de tine că ele trag strîmbătate, Dar de mine ce să leagă fără cuvînt de dreptate, Cît de puţîn cunoştinţă ele n-au făcut cu mine, Căci tu ştii că eu pre oameni îi povăţuiesc spre bine Fugii de ceata boierească şi de haine împodobite De cînd m-am sfădit odată cu maică-me, Afrodite. Nu mă-ncing nici cu beldare, nici port şlice
gogonate,
Nici lăcuiesc în palaturi, nici prin tîrguri desfrînate.
Viaţa me este pre proastă, tot la ţară cu păstorii Şi tu vezi că astă dată sînt boieri jăluitorii,
Dar fiindcă voiesc pace, nu-ţi voi ascunde, stăpîne, Că vinovaţii să află acum aproape de tine.
ZEFS
Spune-mi, dar, tu adevărul şi arată vinovaţii.
amoriul
Nu sînt alţîi în credinţă decît făţarnici bărbaţii.
217
tfIMfciLE
(între dînsăle)
Pe puţîn ne pasă nouă cine pot fi vinovaţii.
Dreptate să ni să facă, ş-apoi ne moară bărbaţii.
ZEFS
Mergi, Ermis, de-i adu de faţă.
PERDEAUA AL 2
Bărbaţii, Ermis, P e r ier gh ie PERIERGHIE
Nelegiuiţilor mergeţi cu [	11 la giudecată,
Căci vicleniile voastre toate s-au descoperit îndată. Nu-s aice Nicoreştii să vă desfătaţi în hazuri
Şi ţichizmata din trupuri să faceţi cu multe nazuri.
BĂRBAŢII
Fraţilor, s-au sfîrşit toate, au venit ceasul de-apoi, Cu ce chip să ne dăm sama, ah, ticăloşii de noi ! Să văd aice adunate Toate acele înşălate,
Nu-i nădejde să ne-ascundem,
Căci mişăliile noastre n-au capăt, nici început Cîte de un an de zîle ţînem minte oe-am făcut. Cine gînde vreodată Că va mai fi giudecată,
Să ne gătim să răspundem.
ERMIS
Ce mai zăboviţi atîta, n-aţi auzît că vă cheamă ?
1 Loc alb în ms.
218
BĂRBAŢII
îngerule, mai aşteaptă, să ne mai luăm de samă.
ERMIS
Dar îngerii nu să-nşală cu prelungiri mincinoasă. Mergeţi, că mîncaţi bătaie, zidirilor păcătoasă !
PERDEAUA AL 3-LE
Zefs, Bărbaţii, Amor iul, Perierghie, E r mi s
ZEFS
V-am chemat ca să răspundeţi la răutăţile toate Cîte Amoriul arată că faceţi cu strîmbătate Femeilor tuturora ce vi să-mpotrivesc vouă.
BĂRBAŢII
Ne-am înştiinţat, stăpîne, de-aceste gazete nouă, Dar de vreme ce Amoriul dragostele stăpâneşte, Tot binele şi tot răul -singur le pricinuieşte.
Noi ne purtăm după dînsul şi facem orice
ne-nvaţă,
El ne-arată sărutatul, el ne-nvaţă a strînge în braţă.
AMORIUL
Dar la patima curviei îndemnatu-v-am vrodată ?
BĂRBAŢII
De la una pîr’ la alta cale nu-i îndelungată.
AMORIUL
Bărbaţi, duhuri de diavoli şi nelegiuiţi ibovnici, De sînteţi făr’ de năravuri şi la hotărîri statornici
219
Şi iubiţi în toată vreme chiar din inimă curată,
Vro femeie din prostime oe n-alegiţi vreodată. Fără numai la podoabă vă-nchinaţi cu mişălie ?
bărbaţii
Ce curioază întrebare, ce curioază aporie,
Nici vedere, nici auzul nu pot să te mai slujască.
ZEFS
Per gusto non despotare, zîce o vorbă turcească.
PERIERGHIE
O... că bine ştie limba italienească !
AMORIUL
O... să alegeţi pentru iubit tot cucoane
Şi să vă feriţi cu totul de celelalte persoane,
Cu toate că-i mincinoasă şi această mărturie,
Căci nu faceţi osăbire cînd vă turbaţi de curvie. Dar spuneţî-mi, ce-i pricina de nu iubiţi şi fecioare Cu care legînd amoriul cu vecinică neschimbare Să vă cununaţi pe urmă după lege cu dreptate Şi să ţîneţi o credinţă fără sămn de strîmbătate ? Această îi învăţătură ce v-am dat eu totdeauna, Dar din poroncile mele voi n-aţi ascultat nici una. Pentru Dumnezău, răspundeţi, de ce faceţi
strîmbătate,
De vă-ncurcaţi totdeauna cu femei ce-s măritate ?
ZEFS
Pricina este sfîrşîtă, divanul să se dezlege Şi voi sînteţi în urgie, bărbaţilor fără lege.
220
ERMIS
Nu v-am spus mai de-nainte că-i să cădeţi voi
în vină ?
Hotărăşte-le, stăpîne, pedeapsa după pricină,
Mai vîrtos că-s multe soiuri de curvari aici în lume.
ZEFS
Şi cine poate să-i ştie şi să-i aleagă anume ?
PERIERGHIE
Eu ţî i-oi spune, stăpîne, chiar curat moldoveneşte, Şi după a mele izvoade, ascultă şi hotărăşte.
PERIERGHIE
Curvariul cu slăbăciune.
ZEFS
Fărmăcat în veci să fie !
PERIERGHIE
Curvariul cel adiiafor.
ZEFS
Nesătul de lăcomie.
PERIERGHIE
a
Curvariul cel mai obraznic.
ZEFS
Să n-aibă noroc la vite.
PERIERGHIE
Curvariul cu viclenie.
221
ZEFS
Să trăiască în ispite
Şi să trăiască o viaţă tot cu necazuri amară Şi după aceste toate în Franţa famăn să moară.
COSTACHI KO
Dar copiii şi nepoţii ?
ZEFS
Să trăiască ca netoţii.
Sfîrşitul come de i
[AMORIUL ŞI TOATE HARURILE *]
ARĂTAREA I-I
Perdeaua aceasta să închipuieşte pe dealul Copoului, în rediul desfătării sau a adunării. Să arată Amoriul cu capul gol, năcăjit şi desperat fiind, zice:
AMORIUL
Daruri, nuri şi frumusăţă, măguliri mîngîietoare, Istăţîmi, frăgezimi, dezmerdări vesălitoare,
Vă rog, veniţi, agiutaţî-mi, căci acum în defăimare Tulba, arcul şi săgeata nici o putere nu are. Tulba, arcul şi săgeata cu hinia tătărască S-au dezbrăcat de putere şi de lucrarea cerească. Femeile, într-una, nu cunosc altă chemare,
Decît acea de monedă, care le face plecare.
Nu-i nicicum statornicie, nu-i dragostea cea curată, Toate sînt acum schimbate în interes şi în plată. Nu sînt inimi simţitoare, nu-s statornice în lume, In zădar silesc de-nşală pe ibovnici c[u]-acest nume. Nu-i plecare sufletească, ce moneda le îndeamnă.
O priveşte şi Amoriul ca o marfă în dughiană.
Eu sînt ticălos, defăimat, fără chip, fără putere, Bolnav, lipsit, fără arme, gol lăsat într-o durere. Numele meu îi o mască ce să vinde pe parale,
Şi aurul este darul a robi ş-a da la cale. 1
1 Acest stih este de mult făcut, dar de cine, nu să ştie.
223
Adevărul şi dreptatea, statornicia curata,
Cu vecul acel de aur au zburat în ceri îndată. Veniţi, dar, simţiri curate, veniţi, voi, o, daruri sfinte, Fiţi mărturii mijlocitori la al nostru bun părinte. Agiutaţi-mi la proţesul ce-am pornit cu desperare Ca ori să prind la putere, ori să scap de supărare.
ARĂTAREA AL 2-LE
Aceasta ne înfăţoşază pe Zefs în ceri, cu luceferii cei atotprivitori, vînturile, Achilonii şi Eol
ZEFS
Luceferi, ce să aude ? Ce strigări pătrunzătoare Supără a mea ureche şi răsună aşa tare ?
Priviţi în bezna adîncă, priviţi vecinica lumină, Priviţi idrosfera toată, că este de groază plină.
Ce tropot, ce năvălire, ce colb mare să ridică,
Nu cumva iar urieşii peste noi cu război pică ?
Voi fugiţi, eu ce voi face, fulgerele nu mi-s gata, Ifet leneş nu ne-ascultă, ce în zădar îşi ia plata. Eol, voi, Achiloni grabnici, alergaţi, vedeţi ce este, Mulţi să văd, dar unul strigă — veniţi vînturi,
daţî-mi veste.
ARĂTAREA AL 3-LE
Eol, Achiloni şi vînturile
Fiicele tale-mpreună cu Amoriul vin, aleargă, Nourii le-aduc în slavă şi aerul tot să-ncheagă.
Vin, vorbăsc, Amoriul strigă nu ştiu pentru ce
pricină,
Cere din ceriuri dreptate pentru-a femeilor vină.
224
ARĂTAREA AL 4-LE
Zefs, Amoriul, Darurile şi celelalte puteri a Elionului şi a Olimpului
ZEFS
Ce strigi, Chipidon, sarmane, cine te-au prădat pe
tine,
Unde ţî-i învioşerea care m-au rănit pre mine ? Cine ţi-au luat puterea, unde-i arcul şi săgeata Sau te-au prins în preacurvie şi ţî le-au luat de-a
gata ?
Bolnav, gol, ovelit foarte, scărmănat cum trebuieşte Şi legat ai fost, îmi pare, cum s-a-ntîmplat,
tălmăceşte ?
ARĂTAREA AL 5-LE
AMORIUL
Zefs, al veacurilor tată, Zefs, al nostru bun părinte, Care ţîi în mînă ceriul şi năstavurile sfinte,
Care te îmbraci cu frumsăţă, cu ştiinţă şi lumină Şi oblăduieşti făptura cu privirea ta cea lină.
Tu, raza cea neapusă şi a căruia oglindă Ii soarele ce hrăneşte lumea ca c-o rază blîndă, Adevărul şi dreptatea într-a lor fiinţă goale Stau, zvorăsc cu curăţie la a jilţului tău poale,
Din mîna ta iesă mila, a ta este îndurarea.
Simţirea şi vecinicia şi îndelungă răbdarea, Degetul tău ţîne toate, mişcă aceste planite, Trăsnete, fulger şi săgeata ţie îţi slujăsc, părinte. Fii îndurat, ascultă jălnica mea suspinare,
Ascultă Amoriul, Doamne, ce plînge cu întristare. Poate şi el vreodată într-a ta sfîntă pornire Ţ-au slujit eu ascultare, te-au lesnit c-a sa unire. Ascultă Amoriul, Doamne, ce golit de-a sa putere Vine, cade în genunche şi să roagă cu durere, Ascultă cu sîmţîre, priveşte a mea stare,
225
Priveşte a mea stare, cum s-au stins în defăimare. Chipidon în lume astăzi nu mai are stăpînire,
Tu trăieşti vecinie, părinte, şi eu întru osîndire, Dezbrăcat de-a mele arme, gol, sărac, rănit de
moarte,
Am agiuns de defăimare femeilor desfrînate.
Nu-i Chipidon, nu-i Amoriul, nu-i mai mult stăpîn
în lume,
Aurul împărăţăşte puterea supt a lui. nume. Doamne, vecinice stăpîne, ah, nu ştiu cu ce cuvinte Voi zugrăvi a mea stare înaintea ta, părinte. Starea mea este duioasă, întîmplarea mea cumplită, Puterea mea defăimată şi slava mea ponegrită. Trecut fiind eu din Franţa la Roşia în primblare, Petreceam în vesălie, în libov şi în desfătare.
Mă răsfăţăm cu pohvală preste inimi cu sîmţîre Şi pătrundeam cu săgeata oriunde vream cu lesnire. Buimăceam, scoteam din minte pe-acei daţi întru
perzare,
Iar p-acei de trebuinţă îi păzam întru cruţare.
Şi trăiam cu mulţămire lucrînd precum în vecie Ii amoriul cu credinţă şi apoi cu zaluzie.
Făceam haz să văz în lacrămi scăldătoarea mea
gătită
Şi mîncarea mea să fie tot de inimă jărtfită. în urmă vestind războiul ruşii cu Poarta turcească, Au făcut să treacă oastea în ţărmura cea dunască. Eu, ca unul ce am chipuri şi primblări şi novitale, Am trecut varistenis cu armia pe pandoale.
Şi văzînd aer supţîre, inimile delicate Am hotărît să fac jîlţul dragostele înfocate.
M-am primblat tot prin Moldova şi prin Ţara
Rumînească,
Legînd inimi o mulţime cu dragostea cea rusască. Cinci ani şi mai bine încă fiind eu în proslăvire, Făceam vrajbe în cucoane şi neunire în unire. Femeile, buimăcite, lepăda a lor soţîe Şi prădînd tot ce-i da mîna, fugea cu blăstămăţîe. Neamuri, averi, desfătare, bine, cinste şi mărire,
Le lăsa mari şi devreme şi fugea de pe pumnire.
226
Dator sînt încă, părinte, a-ţi arăta o greşală Ce-am făcut într-această speculaţie cu fală.
Căci am schimbat rînduiala ce stăpînea din vechime, Adică a plăti bărbaţii socotindu-o prostime,
Ş-am făcut, dimprotivă, femeile să plătească,
Fiind săraci ofiţării şi nevrînd să cheltuiască.
Statul tot în pătimire, înspăimîntat totodată De ciumă, de sărăcie, de lipsă înfricoşată,
Tineri, bătrîni şi bărbaţi, toţi rămaşi întru uimire,
Ii priveşti umblînd pe uliţi, cufundaţi în grea
gîndire.
Faţa lor îi veştejită, sîmţîrea lor împilată,
Toate în toate prin toate starea lor jalnic s-arată. Nu priveşti decît mîhnire, de oftări aerul geme, Atmosfera lor îi neagră, tot îi schimbat fără vreme. Toţi arată mîhniciune, toţi scîrşcă de întristare, Numai femeia aleargă pe uliţă la primblare,
Numai ea cu vesălie, numai ea nesimţitoare Să bucură, să răsfaţă, rîde în jelnica stare.
Numai ea toate defaimă, numai ei nimic nu-i pasă De mîncare, de odihnă, cîrteşte viind acasă. Bărbatul, săracul, geme, să bate în gînd de moarte, Femeia lui îl defaimă îşi nu ia cu dînsul parte.
Ce privire mai grozavă poate fi în lume altă Să vezi întru neunire pe femeie desfrînată.
Să vezi un bărbat în gînduri şi femeia nebunită,
El să plîngă întru lipsă şi ea de tot buimăcită,
El strîmtorit întru nevoi, iară ea amorezată, Alergînd pe pod cu butca, pe spate fiind lăsată. Vezi şiruri' de butci multe, le vezi ca un lanţ legate, Socoteşti că-ntr-a lor casă fericirile sînt toate.
Le vezi foarte împodobite, ies la pod ca la o luptă, Strînsă toate cu corsăta, să stea drept, să fie suptă. Care pe care să-ntreacă, să fie mai robitoare,
Mai zarifă, mai de modă, la obraz unsă mai tare. Stau cheptiş, parcă-s staturi, să înfrîng, parcă-s
maimuţă,
Rîd, chicotesc, vorbăsc tare, să hlizăsc şi să sumuţă. Nu au gînd de mîhniciune, n-au grijă, nici întristare, Dacă să văd pe pod dusă, ce le pasă de-a lor stare ?
227
„Fie bărbatul in scîrbe, fie el în supărare,
Sîntem femei, îşi zîc ele, ce-avem noi de-a lumii
stare !
Să ne plimbăm ni să cade, nu să stăm întru gîndire, Vecul îi scurt, viaţa trece, moartea vine cu grăbire. “ Şi tinere şi bătrîne, toate, zău, sînt nebunite, Numai o milă cerească să le mai dea lor minte, lesă acum şi bărbatul, după nevoi vra s-alerge, Dar uliţa stă închisă, nicăiuri poate merge.
Butcile înghesuite să încurcă şi stau toate,
Iar bărbatul şi-ntr-aceasta află năcaz de moarte. Pentru dînsîle îi bine, găsăsc prilej de vorbire Cu ibovnicii ce-aleargă după ele cu orbire.
Fînul, lemnele şi făina nu pot veni de la ţară,
Căci bat pe ţărani, săracii, şi-i dau din uliţi afară. Zic că podul pentru butci îi făcut, nu pentru ţară. Socoteşte nebunie, socoteşte stare-amară !
Fac scumpete pintr-aceasta, fac bărbaţilor sminteală, Ele sînt pricina lipsăi, ele, fără îndoială.
Banii, dar, lipsind cu totul şi modele în ivire Nescăzînd, ci mai zarife mergînd tot înspre sporire, Au schimbat rîndul şi ele, şi în loc ea să plătească, Cer de la ibovnici aur şi vreu ca să jefuiască.
Am luat cu împrumutare, am dat eu galantonie, Am sfîrşit toată averea, scurs de-a lor lăcomie,
Am picat supt boale grele, supt lucie sărăcie,
Gol, lipsit, sărac cu totul, supt sarcini de datorie. Darurile, frumusăţa, isteţime, vrednicie N-au putere să robască inimile cu cruzîe,
Numai însuşi interesul, numai moneda o leagă, Numai ea o încălzăşte, o robeşte şi o pleacă.
Am dat, am cheltuit toate, am rămas ca vai de mine, Şi decît intr-aşa stare, să mor o poftesc mai bine. Fă-mi dar, părinte, dreptate, hotărăşte a me soartă, Hotărăşte cu durere cumplita mea judecată.
Numai tu eşti cu durere, tu ai fost întru iubire,
Tu te-ai supus la săgeata, la amori şi pătimire.
De poci răbda, hotărăşte, aşa mare defăimare,
Să perd averea dodată, putere şi dezmerdare.
Să perd a mea stăpînire, să perd a mea slavă toată,
228
Să ramîn de defăimare într-a idolului gloata,
Ah, părinte, ce durere ! părinte, amară soartă !
Fii milostiv, hotărăşte, agiută-mă această dată.
Căci ca o stea intr-o apă ce în valuri străluceşte Şi de mii de ori supt maluri întunecă şi luceşte Ca un fulger ce s-aprinde şi lumina să sfîrşeşte,
De să pare o nălucă omului care-1 priveşte,
Ca un vuiet ce răsună, ea un fum ce să preface, Sufleţălul meu în lacrămi să topeşte, să desface.
Să mişcă, să-nvăluieşte, să aprinde şi îngheaţă De mii de ori pe menuntă într-a durerilor braţă. Viforul acest sălbatic, vijălie încumplită, întartă şi înfioară inima mea cea rănită.
La cine să alerg, Doamne, ce să fac, mă rog,
mă-nvaţă,
Cine poate să mă scoată dintr-acest vifor şi ceaţă ? Cine poate să m-agiute, cine să mă sprijinească Din pedeapsă să mă scoată şi să nu mă mai
muncească ?
ARĂTAREA AL 6-LE Aceştia toţi, vin şi femeile
FEMEILB
Părinte al veacurilor, ziditorul firii noastre, Priimeşte o femeie la scaunul slavei voastre. Priimeşte să s-an!nce fiinţa cea muritoare La pristolul nemuririi, la ale tale picioare.
Să vorbască, să răspunză pentru obştească dreptate A femeilor ce astăzi să par răle întru toate.
Pizma, ura, clevetirea, vrajba cea amărîtoare Să nu aibă ascultare, să nu aibă vro lucrare, Dreptatea acea ce ţîne cumpăna măriei-tale Aibă acum dezvălire, aibă puterile sale.
Amoriul acest prea silnic, pricina ruşinii noastre, Acel ce au lucrat toate asupra simţirii voastre,
Care ploaie, zimbru şi hiară te-au îndemnat a te face Şi din dumnezău puternic în făpturi a te preface.
229
Vînzătorul acest cumplit, pruncul acest fără minte, Duşmanul şi lucrătorul poftelor celor cumplite, Tiranul cel crunt şi aprig, vînzătorul cel de sînge Aibă ruşine acuma a cleveti şi a plînge. Ruşineză-se odată a omorî fără vină,
A omorî fără frică, cu fală, cu faţă lină.
Fie, fie a ta milă de ne scoate din robie,
Unde supt chip de blîndeţe ascunde a sa trufie, Ruşineză-să, sfîrşască crocodilul acest straşnic A omorî fără frică, cu fală, cu faţă lină.
A săgeta şi a rîde, a omorî şi a plînge,
A să desfăta în lacrămi şi a să scălda în sînge. Darurile, frumusăţa, măguliri mîngîietoare Le-au făcut să slujască unelte amărîtoare.
Toate vin şi dau năvală cu limbuţie unită,
Fac muhăsărez, săraca, inima ce au rănită,
Acea care se ascunde supt coapsă şi izbucneşte Din ceas în ceas cu zăstîmpuri îngheaţă şi
să-ncălzăşte
Şi carele întru frică, în dorinţă şi în groază,
Să zbate şi izbucneşte, să ascunde, vra să cază,
Să fugă supt griji, supt cumpăt, să iveşte pe afară, Iar el pe toată clipala aruncă săgeţi amară.
O răneşte cînd cu poftă, cînd cu nuri şi frumusăţă, Cînd cu rugăciuni, cu daruri, cînd iar cu vorbe
isteţă.
O trage, o amăgeşte, pînă cînd în cursă pică Şi apoi o veştezăşte, o chinuieşte ş-o strică.
O veştezăşte cu ohtări, o strică cu despărţire,
O chinuieşte cu ură, omoară eu osîndire,
Sfîrşitul schingiului vine, ori cu vreo zaluzie,
Ori cu depărtări, năcazuri, ori cu adiaforie.
Săraca femeia şade, plînge şi să tînguieşte,
Iar ibovnicul petrece şi de dînsă nu gîndeşte.
Mii de mii vede, goneşte, nu stă în statornicie,
Cînd femeia în lacrămi blastămă a lui eruzîe.
Ea îl doreşte, îl plînge, iar el o face nebună,
Ea îl roagă în genunche, el rîde de să răsună.
Stă, săraca, întru gînduri, părul di pi cap îşi tunde, Face aduceri-aminte, îi ţrimete orişiunde.
230
Şade, coasă, împleteşte, ochii, mintea, viaţa-şi
scurge,
Să scaldă întru puhoiul ce pe obrazul ei curge. Lacrămi, oftări şi sughiţuri, frîngeri de mini
necurmate
De eu sară pînă-n zîuă, de la zori pînă în noapte. Să trezăşte în oftare, raza zilei cu mîhnire Ii vesteşte zi amară, zî de plîns, de tînguire.
Ziua cea mai luminoasă, cea mai dulce şi curată Prin locul de întîmplare chinul ei mai greu s-arată. Noaptea vine, o cufundă întru noian de gîndire, Aşternutul să stropeşte cu lacrămi de umilire. Lacrămi, oftări şi suspinuri, frîngeri de mîni
necurmate
De cu sară pînă-n zîuă, de la zori pînă în noapte. Zisă c-au venit din Franţa sau măcar şi din Roşie, Atîta neomenire acolo nu cred să fie.
Schitul, tracul, gotul mârşav di pi arme să cunoaşte Că lăcuieşte pustiul şi între fiară să păşte.
Tigrul, pardalis sau altă hiară crescută în sînge Au hrănit acest crocodel ce omoară ş-apoi plînge. Tot ce este drept din toate este că ne nebunisă De ne-am făcut de rîs lumii, precum însuş mai sus
spusă.
Şi aceasta, nu de altă, decît că am dat crezare Darurilor celor sfinte ce compania lui are.
Tîrzîu am cunoscut însă în cruzîta lui pornire Duşmănia, tirania şi blăstămata vînzare.
Apoi începînd a trage frîul patimilor noastre, Vandalul vine cu pîra la scaunul slavei voastre, Schitul, gotul şi vandalul ce ne pîrăşte şi oftează !
Că ne primblăm, lui ce-i pasă, la ce vine să ne vază, De unde ştie ce parte, ce gîndire şi mîhnire Am adus noi pentru stare patriei cu pătimire!
Poate ieşim la primblare să facem împrăştiere Gîndurilor celor silnici şi la cumplita durere.
De rîdem, poate aceasta facem spre parigorie Bărbaţilor ce oftează în lips,ă de avuţie.
Modele ce sînt în lume, că ne strîngem cu corseta. Dar el ce poartă decohturi, ce umblă cu răţeta !
231
Noi cu cuvînt facem toate şi pentru ca să fim curate, El însă nu să priveşte că-i cu stinghiile umflate. Noi ne strîngem cu corseta spre a nu fi groasă tare, Dar el plin de răutate, umflat ca o arătare,
Nu i-i ruşine să iasă în adunarea obştească,
Să s-arăte plin de boale şi ocara să-şi vădească.
ARĂTAREA AL 7-LE
Amoriul şi vro cîţiva tineri bolnavi
Toate sînt aşa cum ziceţi, sînt bolnav, sărac foarte, Toate însă voi le faceţi, voi îmi faceţi a mea moarte. Iată aceşti tineri oameni cît sînt de galbeni la faţă, Cum oftează întru patimi, cum n-au parte de-a lor
viaţă.
Pulvis negru şi canata şi cu alte doftorii Răvent hapuri şi decocturi, lucruri de prin spiţării Sînt a lor îngeri de viaţă ce le dau mîngîieri La durerea ce cîştigă de la voi, de la muieri.
Iată marturi de credinţă, iată pildă vederată :
Sînt întocmai necurmate, gem, oftează pin’ la
moarte.
Galbeni, uscaţi, slabi la faţă, plini de şancăr
şi boboane,
Toate-s răsplătiri şi daruri de la voi, de la cucoane. Sculament, şancăr, boboane, frenţă, sgîrcituri,
cangrină
Sînt florile ce adună dintr-a dragostei grădină.
\
TRADUCERI
*
CATRA LEANDRU, CĂ NU VENEA
Ah, trei zile să să treacă, trei zile să nu te văz, Mor, Leandre, ceas nu perde, vino, să te-mbrăţoşez ! Ce pricină în ceea parte te opreşte de nu vii,
Mă cutremur, pei de groază şi că-s fricoasă mă ştii. Depărtat cu auzirea de jelnic suspinul meu,
Nu crezi inimii ce arde de para dorului tău,
Căci tu poţi şi fiind singur, prin fel de fel de aflări, Să-ţi împuţinezi urîtul şi să sporeşti desfătări,
Să umbli, să vezi în lume orice lucru de plăcut,
Ai privelişti de primblare, ai tineri de întrecut. Sau, în scurt, uitînd năcazul ce-ţi vine de la amori, Să-ţi petreci vremea cu gustul unui aprig vînători. Iar eu, săracan de mine, am un amori tot cu plîns, Ce-mi trebuie lumea toată şi viaţa fără dîns’
Pentru ca să-i hrănesc para sînt născută şi trăiesc, Nici nu pot, nici nu vroi altă decît numai să-l
slăvesc.
Şi aceea ce-mi rămîne a face în lipsa ta Este a vorbi de tine şi a nu te mai uita,
A te pomeni cu ţîpet, a jăli că zăboveşti,
A vărsa rîuri de lacrămi, ce tu sîngur le porneşti. Tu sîngur eşti tot în lume, Leandre, de-ai aduna Toată dragostea, tot focul ce sîmpte inima ta,
Nu vei putea niciodată să mi te asămenezi,
Nici să-mi răsplăteşti iubirea cîtă eu ţie-ţi păstrez. Abia zorile răvarsă şi cu chipul tău în gînd,
Mă smuncesc din somnul dulce şi alerg la mal
plîngînd.
235
Acolo, stînd, preste mare arunc ochi şi lăcrămez Blăstămînd ceriul şi vîntul de valurile ce văz.
Mă supui la păreri răle ca intr-un vis necurat,
Tot valul ce să rădică îmi pare că te-o-necat,
Şi dacă vremea s-alină, parcă mă mai răcoresc, Ş-atunceaf pintre suspinuri, îmi fur glasul şi răcnesc Zicînd : „Pentru ce nu vine, ce face, ce l-a oprit, Au, ca să mai piardă vremea, aşteaptă iarăşi vînt
pornit ?“
Unde-i acea vreme dragă în care inima ta In cele mai mari primejdii de dragoste să-ntărta? Te-am văzut noaptea prin mare dînd înot pentr-on
prilej
Cu tot ţîpetul şi plînsul spăimîntatu-te-ai, amurej! Te-am văzut supt un cer negru ce trăsnea, ce
fulgera,
Luptlndu-te c-o furtună ce mările rădica.
Batjocorei stînci şi petre, că nu te-au putut opri Şi te lăudai în braţă-mi că stihii poţi birui,
Şi eu te mustram zicînd : „Leandre, nu fii sămeţ, Ce dulceaţă pot cunoaşte să te văd şi să îngheţ Avînd moarte drept nimică numai pentru întîlnit." Tu te încălzai la sînu-mi şi, la peptul meu lipit, Prin mii de îmbrăţoşele răspundeai că nimic n-ai Mai scump decît desfătarea ce la sînul meu gustai. Ah, atunci cu ce lesnire uitam a mării năcaz Şi te iertam şi pre tine de-o nebunie cu haz.
Iar acum un abur numai te opreşte de nu vii Şi perzi ceasurile toate a vremii care tu ştii.
Ce folos că astă noapte au fost lună şi senin Dacă n-ai venit la mine, dacă n-ai dormit la sîn ! Ah, cînd cineva iubeşte, a dormi n-are răgaz,
Căci, pierzînd un prilej numai, au perdut comori
de haz.
Mă laşi, crudule, în focul aşteptării în zădar,
Cu năluciri să trec noaptea şi ziua cu plîns amar. Sfîrşeşte, curmă pedeapsa unei crude ispitiri,
Căci mă topăsc purtînd frica unui arnori cu-ndoiri. Pe malul mării de-a lungul nu contenesc a umbla Căutînd să-ţi găsăsc urma însămnată undeva.
236
Şi, de zăresc vreodată om dintr-acolo viind,
Nu-i chip să mă mai oprească a nu umbla ispitind, A nu-ntreba în tot feliul, a nu plînge, a nu ofta, Lumea toată mă cunoaşte că jelesc venirea ta.
Nu-i destul încă atîta, straiele ce laşi pe mal Ca un zălog cînd în zîuă te-arunci pe-a mării val, Dorite fiindu-mi foarte într-a mele văitări,
De mii de ori le acopăr cu plîns şi cu sărutări. Acest feli, Leandre dragă, din ceasul ce m-ai uitat Număr minuntele zîuăi cu suspin şi cu oftat.
Dar abia noaptea sosăşte, după rugămintea mea, Întunecînd lumea toată cu negriooasa perdea Şi îndată chem la mine tovărăşiţa ce ştii Şi ne suim în cerdacul, ce-1 ai drept sămn cînd vii, Unde tremurînd cu mîna făclia vestei aprind Şi îndată către ceriuri rugămintea mea întind. Atunci impiîntîndu-mi ochii în întuneric pre mări, Rog pe Dumnezău s-aprind-a sale cereşti cămări, Ca să poţi veni degrabă la locul cel însămnat, Unde cu tovărăşiţa nopţi întregi te-am aşteptat. Stau cu luare-aminte, ascult fără a sufla,
Cuprind ochii toată marea, ca doar te-oi putea afla. Sună ceva de departe, apa mişcă-să de peşti, Clatină-să trestioara, mi să pare că tu eşti.
Şi chiar de mă biruieşte somnul după atîtea munci, Te aduce dinainte-mi şi parcă te iert atunci.
Fără voia ta, cu mine petrecînd într-acel ceas, Plăteşti, crudule, prin visuri cîte preste zi am tras. Fără voia ta, iubire îmi arăţi desăvîrşit,
Parcă mor şi învii iarăşi preste-un piept ce ai rănit, învii şi mai cu-nfocare şi mă faci să gust prin vis Aceea ce loc cuprinde arătîndu-să prin scris, Zădarnică nălucire, ce pînă mă trezii fu,
Ah, cît îmi pare de dulce cînd mi-o dai aieve tu ! Ca să-mi laud desfătarea, trebuie să gust pe-a ta, Doresc să-mi simt inimioara bătîndu-să supt a ta. Atunci fulgere, trăsnească, fie furtuni, bată vînt, Răstoarne-să toate celea şi în cer şi pre pămînt, Cu ochii boldiţi la tine, în ibraţăle tale stînd,
De lume că să cufundă nimic nu-mi trece prin gînd. Pentru ce, dar, să fii tiran, pentru ce să perzi prilej
237
Şi să nu rădici năcazul credincioasei amorej ?
Vin’ de mîngîie un suflet de durere săgetat,
Vin’ de-mi spune ce pricină te-au făcut de m-ai
uitat.
Au m-ai simţit vreodată căutînd la cineva,
Âu n-am jertfit pentru tine pe cîţi nu poţi număra ? Ce tălmăcire să^ncape, răspunde, ce n-ai venit Au te-ai îngrozit de mare, grăieşte, căci m-am gătit Să m-arunc făr’ de sîială în apă, în ciuda ta,
Ca să-ţi arăt că amorful m-au putut îmbărbăta. Covârşind preste primejdii, femeia ce te-au iubit Prin mări ş-a deşchide drumul ce de tine-i părăsit. Âh, de-ai da înot atunci pe cîmpul mării cel lat,
Mi-i găsi viind spre tine, plină de dor înfocat, Mînule mi le-ai întinde şi te voi îmbrăţoşa Şi cu buzîle aprinsă ferbinte te-oi săruta. Nenorocitan de mine, cu ce visuri mă hrănesc Şi ce-mi folosăsc, vai mie, dacă pier cînd mă trezăsc ! înalte cer, amoreza pleacă a să îneca.
Ba, Leandre, ba, drăguţă, inima ta n^a răbda.
Tu mi-ai zis cum că tot omul ce amorfu-au înşelat îi vrednic de toată moartea fără a fi giudecat. Adu-ţi aminte de vorba ce giurîndu-te mi-ai spus Atunce cînd desfătarea pe amorf peoeţi au pios.
A tale mari giurămînturi, ce în veci nu le-oi uita, Că frumusăţîle mele au dreptăţi asupra ta,
Mă laud de frumusăţa, dar nu poţi să-mi bănuieşti, Căci le trag chiar de la tine, căci tu mă împodobeşti. Precum ştii că este-o floare ce înfloreşte urmînd După soarele la care să vede în veci cătînd, Asămenea cătră tine uitîndu-mă neclintit,
Trag împrumut frumusăţa ca din izvor nesfîrşit. Tu pătrunzi a mea sîmţîre cu lumini ce în cer nu-s, Tu eşti dumnezău de viaţă, tu eşti stea fără apus. Dar ce huiet să aude, ah, iar furtuni să stîrnesc, Tremur, îngheţ, mor, vai mie, ceriurile să clătesc ! îngerea, supt a cui mînă apele legate stau De ce mîinile tale un minunt răgaz nu-mi dau ! De ce pedepsăşti amorful, de ce nu te dezarmezi,
Ah, n-ai iubit niciodată ca să simţi şi să îmi crezi! Stă, Leandre, zăboveşte, te giur pe viaţa mea,
238
Căci ştii că decît pe tine nimic mai scump nu are eă. Stă, mă rog, şi mai aşteaptă, lasă-te de a veni,
Nu te pune cu o mare ce nu-i putea birui, îngăduie să s-aline apele ce clocotesc Stă... la ce-am agiuns, vai mie, însuşi eu să te gonesc. Dar mă arde, dar mi-i frică, nu ştiu ce te-oi sfătui, Ah, cer, dă-i aripi să zboare, ori opreşte-1 de-a veni !
Iubita şi credincioasa ta S...
IULIA CÂTRĂ OVIDIE Tălmăcire
Slobodă acum să află iubita ta Iulie,
Dar mina ei cu cutremur abia îndrăzneşte să-ţi scrie. Poţi să-nţălegi, după slove, că-ţi scriu suspinînd cu
jele,
Căci au curs şi le-au şters faţa ploaia lacrămilor
mele.
Ce-i fi făcînd tu, Ovide, în starea acea cumplită ? Ah, nu înceta a scrie cătră o nenorocită !
Ce nădejde îmi rămîne dacă nu ştiu a ta soartă,
De n-au potopit cu totul corabia ce te poartă !
Ah, iubitule ibovnic, unde petreci acum oare, Aruncat de vro furtună în vrun loc cu depărtare. De mai ai zare de viaţă în niscai locuri pustii,
Ce sînt lăcaş la sălbatici şi de surgun nu mai ştii,
Ci citind aceste stihuri, ce amoriul le urzăşte :
„Am o inimă în lume care sîmpt că mă iubeşte. “ Ars-am fost de-a ta iubire, dar această întîmplare, Despărţîndu-mă de tine, m-au cuprins cu foc mai
mare.
Giurămînt îţi fac din suflet că te-oi iubi totdeauna Şi tu ştii că Iulia nu cunoaşte ce-i minciuna.
Te voi iubi totdeauna, dar nu te-oi vedea în vecie, Căci aşa voieşte Avgust, ah, Doamne, ee grea urgie ! Ce surgun, ce despărţire şi ce noapte-nfricoşată. Noapte în veci de durere pentru-o biat-amurezată ! Defăimând atunci cu totul pre ceri, pre noroc, pre
tată,
Vrem să viu, să te văz încă pentru cea de apoi dată.
240
De abia sîmţîi cu frică că mi te răpăsc din braţă, Locul cel cu căldură unde dormeai cu dulceaţă Şi îndată cruda moarte printr-un leşin de peire Străbătînd într-al meu suflet rămăsăi fără sîmţîre. Lumea să întunecară la ochii unei uimite,
Căci perzîndu-te pre tine, zilele îmi sînt răpite. Dar apoi m-am trezit iarăşi, căci amoriul cu-nfocare Pentru mai multă pedeapsă m-au întors de la
perzare.
Ce făceam însă atunci în tăcere cufundată ?
Te cătam cu ochii numai printr-o lume tulburată Şi te prohodeam cu lacrămi cînd a vîntului pornire, Ca să-mi lipsăşti din vedere, te-au depărtat cu
grăbire.
Gîndind la această groază ca cînd n-aş fi-avut
opreală,
Am zburat la malul mării într-un fulger de clipală. Răsuna apa cu groază de un ţîpet plin de jale Şi abia vedeam de lacrămi şioiul undelor tale.
Şi uitîndu-mă spre tine pe luciul cel de mare,
Vneam să privase cu de-a lungul a drumului tău
urmare.
îmi părea că-ţi văz şi urma pre năsîpuri însămnată, Ăh, a despărţirii noastre mărturie-ncredinţată !
Aşa de dureri cuprinsă în năcazul acel mare,
Vrem să înşel păzitorii şi să mă arunc în mare Strigînd : „Ah, cînd să să poată apa cu a sale valuri Să m-arunce-ntr-o clipală pe-acele dorite maluri, Unde tu, privind cu lacrămi marea cea înfricoşată, Să găsăşti la a ei margini draga ta amurezată Şi iubind-o şi atunci de groaza morţii schimbată S-o mai strîngi încă în braţă pentru cea de apoi
dată.
Dar nu mi-au iertat norocul nici atîta mulţămire, Ce m-au dat iar la palatul unui tată cu cumplire, Sau mai bine-a unui tiran făr’ de milostiviri, Crudul, pricinuitorul unei veciniei despărţiri, Carele oftări n-ascultă, nici de lacrămi să sîieşte Şi-n ceasul peirii mele pare că să vesăleşte.
Cu oe cuvînt îndrăzneşte şi la gust să mă silească, Au în inimi ca şi-n Roma voieşte să-mpărăţască ?
241
Ah, împărat, fii al lumei şi cu război şi cu pace Şi pentru a ei norocire hotărască cum îi place !
Eu cei a ta inimioară preş te care-mpărăţîsăm Şi n-oi schimba nici c-un schiptru alegerii ce
făcusăm.
Dar de oe te-au pornit oare în surgun cu grozăvie ? Tremur, erudule tată, tremur de-a mea urgie.
La neamul unui ibovnic nu mai arăta cîrtire,
Căci între oameni nici este, nici să-ncape osăbire ! II iubăsc, s-au sfîrşit toate, am hotărît soţ să-mi fie, Căci nu socotesc drept vină că ţî-i urît numai ţîe. De n-au vrut ceriul să-l tragă din neamuri
strălucitoare,
Dar îi întocma cu tine di pi cîte daruri are.
Ori în oe puteri te afli, să ştii că pre om cinsteşte Duhul cel cu vrednicie, iar nu schiptrul ce luceşte. Aşadar, dragă Ovide, mă fălesc cu-a ta iubire,
Şi dintre toţi împăraţii, te aleg cu mulţămire. Străluciţii tăi protivnici în zădar mai pun silinţă Să cîştige inimioara ce ţi-i dată cu credinţă.
Iulia ta-i departe de această cugetare,
Şi din gînd poţi înţălege ce ură pentru dînşi are. Alerg, mă duc şi vin iarăşi, uimită, ne^ncredinţată, Căci cu nimic nu să-mpacă plînsa ta amurezată. De-abia zorile luceşte şi doresc de asfinţire, Pentru că şi zi şi noapte inima me-i în clătire. Răşchirat pe piept îmi zace părul tot în necătare Şi prin sîn ş-au făcut drumuri a lacrămilor vărsare. Mi-i greu de toată podoaba, căci la a mea întîmplare Mi-i urîtă strălucirea de-o slavă cu supărare.
Să-ţi mai spun încă un lucru ? Ochii mi-ar fi cu
priire
Cînd ar şterge cu-a lor lacrămi a feţăi mele lucire. Dar, vai mia, ce podoabă să mai pun de-acum pe
mine,
Cînd nu văd amurezatul căruia i să cuvine ? Ştîncilor, petrelor înalte, pustietăţi neştiute, Adîncimi întunecoasă, durerii mele plăcute,
Acolo de-a tale haruri aş vra să zac îmbătată Şi într-acea grozăvie să fiu pururea-ngropată ! Ascult cu cumplită groază a vînturilor bătaie
242
Ce pe ceas, pe ceas adaog în sufletul meu văpaie. Toate-mi par că-mi sînt părtaşă nevoiei ce mă
cuprinde
Şi sîmpt că în toată lumea oftatul meu să întinde. Nălucire, tu eşti numai durerii mele priimită,
Căci citind şi zi şi noapte cu poftă nepotolită Acele stihuri de focuri, ce-s din dragoste făcute, Ca nişte sămne de gusturi în răpiri de-amor
născute.
Cartea ce te-nvăţasăm, ah, cartea cea înfocată,
La care eu uceniţă ţi-am fost ţîia-ntîiaşi dată, Citindu-o, amară lacrămi pe obrazul meu să varsă, Căci citesc a tale stihuri cu inima de foc arsă, Acele stihuri înalte ce au scos la arătare Pe Afrodita aprinsă de amorul cel mai mare.
O, voi cei ce veţi citi-o, o, voi neamuri viitoare, Acea carte strălucită citiţi-o cu poftă mare,
Căci n-arată niscai giocuri de vrun duh cu lenevire, Ce îi rodul cu credinţă aplecărilor din fire.
Un amurezat, o, tineri, vă învaţă şi voieşte Să vă dea şi vouă legea care îl însufleţăşte,
Că i-am fost sîngur dascăl, o spun tuturor de faţă Şi că legile iubirii le-au făcut pe-a mele braţă.
Iubita şi credincioasa ta lulia,
fiica împăratului Avgust.
ABELIARD CÂTRĂ ELOIZA
Ce-am făcut, ah, vai de mine, sufletul iar ţi-am
aprins
Şi ţi-am aţîţat văpaia dintr-un foc ce era stins. Inima mea ce în sîlă la ceri s-au fost închinat,
Cu mîna mea despicînd-o, sîmpt că iar s-au sîngerat. Ce vrei mai mult, Eloizo, amorul iar m-au rănit Şi mă vaiet ca şi tine cu suspin necontenit.
Ah, îndestulă tăcere am păzit cu-atîtea munci,
Zic, suflete plin de răni, în foc iarăşi să te-arunci ! Norocul meu cu cruzime asupră-mi fiind pornit Pe giumătate de tine, de tine au despărţit.
O, năcaz, o, ah, o, jăle, răniri, pofte, înfocări,
Toate le am, Eloizo, afară de desfătări.
Acest schit de îngropare în tăcere cufundat Mă aduce tot la gînduri de suspin şi de oftat. Orice-oi face, nu să poate să te uit un ceas măcar, Ceriul mă-ngrozăşte geaba, şi eu îl rog în zădar.
Tu biruieşti totdeauna şi cu gîndul îndrăznesc A te pune lingă dînsul în jilţul dumnezăiesc.
Şi atunci cînd la oltariuri răvărsa sfîntul sănin 1, în genunchi stînd lîngă dînsul, ţîe numai mă închin. Nu-i odihnă, nici nu-i pace pentr-un suflet tulburat Şi sîmt că tună asupră-mi viforul cel de păcat.
Dar tu, dragă, de ce groază dragostele ţi-ai răpus, Au gîndind că-s făr’ de lege la căinţă te-a adus !
1 De la versul nouăsprezece pînăla versul patruzeci s-a folosit ms. III—36.
2U
Ah, pentru ahiori căinţă sâ aibi nu nădăjduiesc,
La glasul unui ibovnic toate oele să sfîrşăsc.
Şi cine să-ţi dogorească obrazul tău cel curat Cînd plecarea ta nu este nici greşală, nici păcat! Ş-apoi, care faptă bună între oameni poate fi Cînd amoriul drept o vină de lume s-ar socoti ? Asupră-i aruncă ochii şi te vei încredinţa Că lumea toată să ţîne numai cu unirea sa.
Dar ce zîc, ah, amar mie, Dumnezăule, greşesc,
Căci cu trupeştile pofte fărădelege grăiesc, Stăpînitoriule, sîngur cumplitului meu noroc, Iartă-mă cu îndurare că mă vezi că arz în foc.
Tu mă ştii cu cîtă muncă în cenuşă tăvălit Am vrut să-mi gonesc din mine chipul cel drag şi
dorit.
Prostindu-mă de nevoie, de toaite m-am despărţit Ş-am schimbat viaţa cea dulce pe-o moarte fără
sfîrşit.
Dar, D[oa]mne, a tale pravili cînd am priimit cernit, Ca să uit pe Eloiza ştii că n-am făgăduit.
O, tu, preaiubită fiică, aleargă la rugăciuni,
Plîngi şi cere izbăvirea acelor dezmerdăciuni,
Ca, doar, puternica lege, într-armînd sufletul tău, Din inima ta va scoate icoana chipului meu.
Zic chipul meu, Eloizo, ah, Dumnezăule, mor, Iertu-te de giurămîntul ce mi-ai dat pentru amor! Iertu-te şi de credinţa care mi-ai făgăduit,
Trebuie să le uit toate, după oe tu ai lipsit.
Eu sînt tiranul acela carele te-am amăgit, Acoperindu-ţi perzarea supt un luciu fericit. Numără grijile toate, cîtă scîrbă şi dureri,
Cîtă supărare amară pentru nişte mici plăceri. Adună, dacă să poate, a amoriului năcaz,
Ale lui bătăi de suflet, carea nu ne dau răgaz. Pune deoparte şi gustul ce are cu bunătăţi Şi-i vedea că covîrşăşte înmiit cu răutăţi.
Mai ales adu-ţi aminte, ca să-ţi fiu şi mai urît,
De acele ceasuri răle întru care oborît De cumplita grozăvie, ce a spune nu-i iertat,
245
Dintre toţi bărbaţii lumii soarta mea m-au lepădat.4 Ş-atunci temutul încă cu a sale îngrijiri Mă făcea să văz în tine gustul cel de desfătări. . Şi uitînd toată durerea de care mă văităm,
Să nu îndrăgeşti pe altul cu suspinuri te rugam.
Şi pentru a mea odihnă a ta jărtfire grăbeam,
De lume şi tu ca mine să te depărtezi doream.
In schit vrem să te închidă, într-un pustiu tăinuit, Unde să nu aibu nici o grijă că te-or sili la iubit,
Şi nici lacrămile tale, nici suspinul n-au putut Să aducă la-mpăcare pe cumplitul meu temut, însuşi amoriul atunci mai tare mă spăimînta,
Ţi-am cerut spre chezăşie şi ceriul şi legea ta.
Şi aşa, cu a mea mînă, te-am tras, ea să te jărtfesc, Dar acea făţărnicie povestind ce prelungesc Să ştii, dragă Eloizo, că toate cîte-am făcut N-au fost doar ca să te mîntui, ce numai că te-am
temut.
Tu-mi ziceai: „Ah, porunceşte, după atîta amori, Unde vrei să-mi petrec viaţa şi unde vrei ca să mori? Hotărăşte, că sînt gata“, iar eu, tiranul, atunci, Mă-ngîmfam cu-acea dulceaţă în mulţimea mea de
munci.
Vai mie, ce mulţămire aveam pentru că în schit Te-am închis, ca să-mi lipsască îngrijirea de iubit. Aşteptam sîngur minuntul cu bucurie să-mbraci Haina aceea prin care de lume să te desfaci.
Prin darul averii tale, stăpîna acelui schit S-au înduplecat a face tot răul cît am voit.
Cruda şi nelegiuita, într-un gînd cu-al tău gelat, Mi-au vîndut locul acesta în care te-am îngropat.
Ah, de-acest feli de iubire şi tigrii s-au oţărît, Urăşte-mă, Eloizo, că sînt vrednic de urît.
Trage-ţi gîndul de la mine, pentru că te-am viclenit, Urgisăşte pre un tiran ce de veci te-au prăpădit.
Să mă urgisăşti pre mine după atîta amori,
Ba, draga mea, Eloizo, ba mai bine zi-mi să mori. 1
1 Unchiul Eloizăi pîndindu-1 şi prinzîndu-1 în braţăle ei l-au prins şi l-au scăpat.
246
Eu cei a ta inimioară ce mai mult este a mea Decît a dumnezăirii ce clevetesc pentru ea*
A mele năcazuri toate ş-a tale nenorociri Cu dureri nepovestite şi amare pătimiri,
Toate îmi încredinţază un suflet ce-ai vrut a-mi da, Că la vreme de nevoie, drăguţă, nu mi-i lăsa.
Pentru mine numai singur firea s-au sălbătăcit,
Căci nici în schitul acesta minunt n-am de odihnit. Soarele, ce eu cu plînsul îl petrec în toate sări, Pentru mine nu colindă decît un cer de dureri.
Ca un cerc stîncile toate şi orişice adîncime, Petrecerea mi-i plăcută întru întunericime Şi mă cobor totdeauna într-acele hrube-adînci, Unde lăcuieşte moartea între mormînturi şi stînci.1 Acolo stînd în uimire, îmi zic cu glas oţărît:
„Iată dar a tuturora limanul de la sfîrşit,
Unde toţi amurezaţii, norociţi, nenorociţi,
De a dragostei văpaie să vor vedea mîntuiţi.
Din ceas în ceas vine ceasul cel sălbatic şi cumplit în care îngheaţă omul şi orişice au iubit.
Ah, acolo numai, poate, după ce m-or cufunda, Eloizo, cu-ale lumii, şi pre tine te-oi uita.
Căci acolo să perd ranguri, să perd titluri, să perd
stări,
După nevoile cîte suferim pe-a vieţii mări.
Acolo zic şi tu dragă... dar îndată, ameţît,
Caz pe petre şi mormînturi ca de trăsnet lovit,
Nu pot răbda nici cu gîndul a cugeta că-i să mori Şi pin’ te-oi pierde o dată, tu mă pierzi de mii de ori. Fie-ţi milă din durere, nu că mori, ce că trăiesc Cu otravă nesfîrşită în carele mă topăsc...“ 1
1 Călugării, pe la schiturile din Evropa, nu să îngroapă afar’ ce prin hrube boltite, înadins făcute supt pămînt.
ELOIZA CATRA ABELIARD
Intr-acest pustiu şi tainic loc de nevinovăţie, Unde pacea cu tăcerea au a lor împărăţie Şi sufletele supusă la pravili, măcar şi grele, Urmează faptelor bune cu plăcute ostenele,
Ce furtună tulburată ş-a odihnei surpătoare Să rădică în simţirea unei biete muritoare?
Ş-a potolitelor focuri văpaia cine-mi aprinde,
Ce iad de năcazuri nouă în mine să mai deschide ? Ah, amori, crudule tiran, iar ai aprins de iznoavă Focul dorurilor mele, nestins încă de ispravă. Nenorocitan de mine, iarăşi foc, iarăşi iubire, Abeliar, ah, nu-i scăpare, te iubesc, plec la peire! Acea carte, acea slovă ochilor mei vederată,
De mii de ori profitite, de mii de ori sărutate,
Pe buză de foc aprinsă Eloiza le lipeşte,
Iubite amorezate, păcatul iar mă munceşte.
Ce nume cuvîntai, Doamne, în schitul sfinţîei-tale, L-am scris cu mînule mele, să-l şterg cu lacrămi de
jăle.
Iartă, ceriule, suspinul unei roabe ticăloasă,
Căci tu-i porunceşti să fie la amori necredincioasă. Cu inima de plîns arsă, în silă mă supui ţie,
Dar ce zic, gura grăieşte, şi mina mea hojma scrie. Pustiilor întru care omul de voie robeşte Şi suspină şi să plînge de păcatul ce-1 munceşte, Marmurelor fără suflet, pietrelor nesimţitoare,
Ce sîpteţi razăm la plînsul acestor slujnice fecioare,
248
în vreme ce sîmpt durere, în vreme ce arz în pară, De ce să nu fie o piatră din lume scoasă afară ?
Din jilţul măriei-sale, Dumnezău de mă şi strigă, Dar amoriul mă opreşte şi păcatul mă cîştigă. Privegheri, suspinuri, fiere, lacrămi, rugi şi ostenele Sînt degeaba, nu-mi pot stinge văpaia dragostei
mele.
Şi minuntul întru care am citit a tale scrisă,
Unde jelea şi durerea lumii să descoperisă,
Am sîmţît, Abeliar dragă, că mă aprind de iznoavă, Ah, iubitule ibovnic, ce durere, ce otravă,
Ce chinuri şi munci cumplite sufăr departe de tine, Şi ce haz gustam atunci cînd te aveam lîngă mine! Uneori parcă aieve, fericit în toate cele,
Te privăsc cu înfocare gios, la picioarele mele. Alte dăţi, de împrotivă, prin pustietăţi cumplite, Cu obrajii arşi de jele şi cu zilele sfîrşite,
Prăpădit de slăbăciune şi lipsit de toate cele,
Supt umbra stîncilor nalte, năduşit de dureri grele, Pare că strigi: „Eloizo, oare sîmţi a mea durere Şi de o şi sîmţi departe, ah, ce slabă mîngîiere !“ Intr-acest feli de pustiuri, depărtate şi urîte,
Este scris ca să petreacă două suflete unite,
Să să uite, să nu ştie nici de lume, nici de viaţă,
Nici de prieteni, de rude, nici de-a dragostei
dulceaţă,
Decît numai să jălească, decît numai să suspine, Lepădîndu-se de toate, lepădîndu-se de sine.
Ah, Abeliar, ce durere, ce năcaz, ce giunghi de
moarte
A iubi pîn-într-atîta şi a petrece departe!
Să ne scriem încai, dragă, căci scrisoarea la durere Cu suspinul cel din suflet dă oarişce mîngîiere. Dealuri, văi vor da răspunsuri la a noastre tînguiri, Căci ele pentru ibovnici răsună cu mulţămiri. Lăcrămile sînt a noastre, le putem vărsa în voie,
Şi hazul cel cu călduri de a plînge la nevoie Nu ni-i oprit nici de lume, nici de cer; nici de
nimică,
249
Au nenorociţii văscă1 atîta putere mică.
Dar tu îmi scrii să vărs lacrămi numai ceriului
anume,
Crudule, am perdut lumea, căci tu ai fost a mea
lume!
Ş-apoi îmi opreşti şi plînsul ? pricep că m-ai dat
uitării.
Vaiete, ahturi, suspinuri, ca năsîpurile mării,
Voi vărsa tot pentru tine, căci nu-i lege, nu-i
credinţă
Carele să-mi ceie lucruri ce îmi sînt peste putinţă. Scrie-mi, zic, căci doresc foarte acea dulce-
mpărtăşire
Ce uneşte două inimi supusă la despărţire.
Acel meşteşug prin care îţi vorovăsc prin tăcere Şi te mîngîi de departe fără a-ţi fi la vedere.
Acea dulce răcorire ce gustă oricine scrie,
Arătînd fără sîiala cele ce nimea nu ştie.
Negreşit ca la o vreme, Abeliar, au fost stîrnite De niscai amurezate, văduve sau despărţite,
Căci toate să înherbîntează, ieu sîmţîre şi învie,
Nu-i năcaz, nu-i chin, nu-i moarte cînd amurezata
scrie.
Vai nouă, că răutatea lumii zavistuitoare Poreclind fărădelege a noastră împreunare, în vreme ce-au fost curată şi cu toată legiuirea, Ne-au supus fără dreptate la vecinica chinuirea. Inima mea cătră tine cînd s-au robit de ispravă,
Şi mi-au arătat amoriul cu prieteşug şi slavă,
Ochii tăi clipea adese cu luminile-nfocate,
Incît mi-au deschis în suflet rane-n veci
nevindecate.
Te socoteam că eşti înger, te priveam cu umilinţă, îmi plăcea înşălăciunea ce-mi dai cu a ta credinţă. Ah, cu ce lesnire, dragă, mă ademeneai îndată, Voroveai, şi Eloiza, la cuvîntul tău plecată,
Credea fără cercetare numai după a ta rostire Că amoriul îi prieten şi credincios la iubire.
Şi acea încredinţare ce izvoră a ta gură O lipeai pe-a mele buză c-o dulce sărutătură.
1 Probabil pentru va să zică.
250
Te iubii... cunoscui gustul, mă desfătai fără frică, Ah, într-acea rătăcire ceriul îmi părea nimică !
Te iubii... cunoscui gustul... de hazul tău mă-
mbătasăm,
încît şi pravili, şi lege, şi pre Dumnezău uitasăm. Toate-am jărtfit pentru tine, nume, cinste, datorie, Şi încă, ca o zăludă, într-a dragostei beţie, îmi părea a fi nimică lumea, afară de tine,
Căci şi Dumnezău şi lumea, ah, tu erai pentru
mine !
Ţîi minte că într-o vreme, dup-a noastră îndrăgire, Cînd vreai prin căsătorie să mai adaogi iubire, îţi ziceam, Abeliar dragă, pentru ce cei cununie Au îi vrun păcat amoriul făr’ de-această datorie ? Dacă este el o faptă, nu de rău, ci de mult bine,
Şi l-ai cunoscut întocma şi în deplin despre mine, Cu ce cuvînt să-l supunem la legături poruncite Şi să-l mîhnim cu năravuri din politică stîrnite? Rob nu poate fi amoriul, căci a lui sfîntă fiinţă Slobodă fiind în lume, slobodă cere credinţă.
Uniţi să fim la gust numai, fără a uni ş-averea, Căci însoţirea prăvale pe amori cătră căderea, însoţirea este numai un prilej la necredinţă,
Cine iubeşte ca mine de ea n-are trebuinţă.
Orice împărat a lumii din scaun să să coboare, Comori, steme, averi, schiptruri să-mi închine la
picioare
Şi nădăjduind că poate dragostei să mă supuie,
Ţări întregi să-mi dăruiască şi în jîjţul său mă suie. Să ştii, dragă, că ş-atuncea te voi alege îndată Din împăraţi, din coroane, din lume drept lumea
toată
Şi să nu aibi îndoială, căci tu eşti împărăţie,
Tu eşti putere, mărime, tu eşti stea de bucurie. Defăimînd orice slăvire, orice noroc, orice stare, Că îţi sînt amorezată, mă fălesc cu îngîmfare,
Şi de mai este alt titlu, mai presus, mai cu putere, De a-mi vedera amoriul, l-oi priimi cu plăcere.
Ah, Abeliar, ce dulceaţă a să iubi din durere, Aceasta-i legea cea mare, orice alta-i cu scădere.
Ce fericire mai este ca a dragostei fiinţă,
251
Ce uneşte două inimi într-un gust şi-ntr-o dorinţă ! Cîte dezmerdări şi giocuri, cu plăcere adunate, Gînduri, vorbe, şegi şi glume, de la ea izvorăsc
toate !
Acele inimi unite nu ştiu oe-i deşărtăciunea,
Căci iubirea mistuieşte orişice amărăciunea Şi fiind împreunate şi la haz şi la durere,
Un năcaz la amîndouă, fireşte, are scădere.
Ah, de este fericire, ah, de este bucurie,
Numai la amori îi dată să o guste şi s-o ţîe.
El sîngur aduce hazul, el singur îi tot în lume,
El era odinioară fericirea mea anume!
Dar ce schimbare, vai mie, o, zile, zile cumplite, în care, prin cuţît, oameni cu mînile pîngărite Au cutezat... amar mie, că n-oi uita niciodată Acea groază... Doamne sfinte, ce făceam într-acea
dată !
Răcnet, ţîpăt, plîns şi vait, cu rugăciuni necurmate Ar fi putut... dar pe tigri a-i îmblînzi cine poate ? Cruzilor, strigam, ce faceţi, de-aveţi inimi şi
simţire,
Staţi... că eu sînt vinovată, să mor de-a voastre
lovire!
De pizmuiţi voi amoriul, pedeapsa mi să cuvine, Că iubăsc, v-o spui în faţă, daţi cu cuţitul în mine. Dar, cruzilor, unde-i mila, amar mie, sînge curge, Ah, nici părăul de lacrămi, ce din ochii mei să
scurge,
N-au putut să vă-mblînzască şi orbindu-vă păcatul, Mi-i ruşine să spui lumii ce-au păţît amurezatul.
O, Doamne, dar ce cumplire a nenorocirii mele Că găsăse întru năcazuri alte năcazuri mai răle. Abeliar, dragă ibovnic, ţii minte ziua cumplită Intru care cu cunună de flori pe cap împletită Şi gata de-a slobozi glasul la giurămîntul cemirii Mergeam cu tine de mînă spre jilţul dumnezăirii.
Şi defăimînd împreună a nenorocirii sîlă,
S-au văzut jărtfind o jărtfă, altă jărtfă fără milă. Atunci, cu inima arsă de durerile-nfocate,
M-am giurat să las şi lumea şi hazurile ei toate. C-on voal şi sfînt şi negru mina ta tremurătoare
252
Abia umbrisă obrazul ibovnicei muritoare Şi numai cît sărutasăm acele haine sfinţite,
Acele brăţăli, sămne călugăriei gătite,
Şi îndată huiet mare în tot schitul să făcură,
Soarele să-ntunecară şi făcliile căzură,
Căci Dumnezău în mierare de-a auzî de la mine Rugăciuni deosăbite ce nu era pentru tine Nu putea să dea crezare la silnica învoială.
Te-am lăsat, dar ceriul însuşi au stătut la îndoială Şi cunosc c-ave dreptate să nu creadă cu deadinsul, Căci eram a ta cu totul cînd mă închinam la dînsul. Vino dar, Abeliar dragă, lumina luminăi mele, Vin’ de mîngîie un suflet supus la năcazuri grele. Nu mă lipsî fără milă din dulceaţa feţii tale,
Acest haz mi-au rămas încă într-a vieţii mele cale. Destul îmi este cu ochii şi cu-a inimii mişcare,
Să-l gust încă lîngă tine, fără altă desfătare... Lasă-mă să mă mai razăm pe sînul cel cu căldură Şi să ne sorbim răsuflu amîndoi gură la gură. -Ah, Abeliar, ce dulceaţă, sîmţî-o şi tu ca mine,
Că-i un rai de fericire cu minunte de haz pline... Căci de-mi lipsăşti din vedere, dar nu-mi lipsăşti din
lumină,
Ochii mei ca la icoană în văzduh ţî să închină.
Mai strînge-mă cu durere, mai cuprinde-mă în
braţă
Şi de este amăgire, dar îi plină de dulceaţă.
Din părerea mea lipsăşte întîmplarea cea cumplită, Cei a ta iubire numai, de alte gusturi lipsită.
In întunecos cuprinsul aceştii cetăţi pustii,
Unde lipsa şi urîtul au a lor împărăţii,
Unde şi lumina ziuăi rareori poate răzbate Supt boitele aceste negre de umbriri întunecate, Varsă rază strălucite doi ibovnici dimpreună Mai presus decît un soare, mai presus decît o lună. Ş-a lor lumini înfocate coprindea toată fiinţa,
Iar acum ce unul este depărtat cu lăcuinţa,
O noapte cufundă toate, o noapte le înnegreşte, întristarea mă usucă, întristarea mă topeşte.
Toţi pe Abeliar întreabă, şi într-a lor întristare, Toţi să vaită cu mine pentru a lui depărtare.
253
De plînsul lumii pornită, Eloiza cu răpirea Te roagă să vii aicea să mîngîi nenorocirea...
O, milă făţămicită, cu vicleşug făr’ de cale,
Şi ce milă mai am alta decît a dragostei tale.
Nu crede, Abeliar dragă, vino numai pentru mine, Fii milostiv cu durerea în care arz pentru tine!
O, omule, întru care peste minunile toate Am găsît şi soţ, şi tată, şi amorezat, şi frate !
Tu, din ibovnicii lumii cel mai ales întru toate, Vino, zic, căci lumea toată a să preface să poate, Afară de mine numai, afară de-a mea iubire,
Eu oi muri, dar şi moartă te voi iubi peste fire. Unde-s vremile acelea întru care, fericită,
Petreceam cu tine numai în pustiuri mistuită ?
Acei copaci verzi şi iarna, acei plopi cu umbră mare Şi cu vîrfurile-nalte preste munţi covîrşitoare, Acele pîraie repezi ca argintul prin verdeaţă,
Acele flori cu mireazmă, dătătoare de viaţă Ş-acei zefiri ce să poartă prin frunzăle mişcătoare, Şi cîntăreţele firii cu glasuri răsunătoare, în scurt, teatrul cel vesăl al lumii îndestulate Acum pentru mine este plîns şi vaiet întru toate. Urîtul, jelea şi dorul, ah, dorul cel plin de pară, M-au adus la nesimţire, căci arde şi mă omoară. Parcă usucă văzduhul şi florile şi verdeaţa,
Parcă îneacă pe zefiri, parcă stinge toată viaţa. Intr-acest feli de urîturi, în fieră, roabă de voie,
Mă tîrîi şi zi şi noapte, plîngîndu-mi a me nevoie, Căci minunt de mulţămire n-au mai rămas pentru
mine,
Lumea o am drept nimică, dacă nu te am pe tine. Dar măcar că trag acestea şi întru nenorocire,
Simpt că totul arde în mine focul acel de iubire Şi de am vro faptă bună şi fereală cu-nfărnare,
Nu este din pocăinţă, ce dintr-a ta depărtare,
Căci a birui amoriul nu mi-au mai rămas putere, Cine iubeşte ca mine, a crede a me durere.
Pînă a agiunge-odată la oarişce liniştire Şi pîn-a goni amoriul din pătrunsa mea sîmţîre,
254
Cît am să mai sufăr încă, din dragoste, din căire,
Din dor, din năcaz, din lacrimi şi din
deznădăjduire ?
Din îmbrăţoşeri, din ură, din lepădare de tine Şi de orişice, afară de a te uita pe tine ?
O, ce plecare orbită, o, ce giug cu tirănie,
Cine sînt dar eu aice de calc peste datorie ? Pîngărito, cu ce nume cineva să te numească Şi lui Dumnezău mireasă şi om să te stăpînească ! Doamne sfinte, fie-ţi milă de năcazul meu cel mare Şi stinge cu-a ta putere a patimei înfocare.
Tu, cel ce-ai tras la fiinţă lumina şi lumea toată, înarmează-te mai tare şi mai mult această dată,
Căci n-ai să faci vro lume, ci alt lucru şi mai mare, Ai să stingi din Eloiza un amori ce margini n-are. Ah, poate-să, Doamne sfinte, al meu plîns, a mea
oftare
Cătră'un vrăjmaş ibovnic cere a ta înarmare.
Nu ştiu ce şi cum oi cere, căci cerînd putemicire, Mă tem să nu trag urgia asupra lui cu pornire. O, voi, surori liniştite, în pace nevinovată,
De care amoriul încă nu s-au atins niciodată,
Voi, ce nu cunoaşteţi alta decît acea pocăinţă,
Ce-i cu totul depărtată de la a mea cunoştinţă,
Şi fiind acufundate în duh de sălbătăcie,
Nu cunoaşteţi ce-i. amoriul, nici ce-i a lui tirănie, Voi, în scurt, ce avînd gîndul numai la dumnezăire, Iubiţi prin obicinuinţă, iar nu că sîmţîţi iubire, ‘Cît sînteţi de fericite, cît răhnesc a voastră stare, Căci petreceţi zile line şi nopţi fără tulburare! Nici o patimă nu cearcă a voastră proastă simţire, Dar, vai mie, între mine şi-ntre voi ce osăbire!
Eu iubăsc şi arz în pară la răsăritul de soare Şi mă vaiet eînd apune, că arz încă şi mar tare.
Şi pe răcoare de noapte mă arz fără contenire,
Şi de dorm, dorm tot cu visuri de-a dragostei
pătimire.
Abia somnul îmi închide genele ou lăcrămare,
Şi amoriul mi s-arată cu aripi dezmerdătoare,
Mă alintă şi-mi sfeteşte acele nopţi fericite Ce petreceam într-o vreme eu desfătări însoţite.
255
Atunci şi tu eşti cu mine, te sărut, te ţîi pe braţă Şi cu inima săltată pintr-acea dulce viaţă.
Focu-n mine să aprinde, mă turbu de desfătare Ş-acea dulce nălucire că-i aieve mi să pare.
Dar cit de puţin, vai mie, ţine acea mulţămire, Căci deşteptarea rădică perdeaua de nălucire. Abeliar, ţîe-ţi lipsăşte para cea înhierbîntată,
Ce dă fiori ca de fulger la dragostea întărtată.
In starea asta de jele ce te-au adus pizmuirea Viaţa ta cea lină este a morţii închipuirea,
Sîngele tău chiar ca apa de prin mări nemişcătoare Prin vinele tale curge fără de înhierbîntare Ş-a ta inimă-ngheţată şi pre amori îl răceşte,
Ochii tăi cu-mpovărare abia lumina-i răzbeşte.
In ei nu să mai cunoaşte focul -ce ardea odată,
Ce sînt galeşi ca o lună de vînturi netulburată.
Vino, dar, fără de frică, vino, Abeliar, la mine,
Căci făclia Afroditei este stinsă pentru tine Şi chiar de ţi-oi părea încă că mai sînt ceva
frumoasă,
Ce folos cînd tot amoriul ce arde pe-o ticăloasă Ii numai ca o făclie cu puţine slabe rază,
Ce arzîndu-să pe sine pe morţi nu-i mai luminează.
A ta inimă cu totul lipsîtăi de bărbăţie
Nu să mai poate aprinde de a dragostei curvie.
Şi, dar, ori că Eloiza întru lacrimi înecată Pe lespezi şi pe mormînturi cade şi stă leşinată, Ori că stînd cătră oltaruri, roagă pe dumnezăire, Nici evlavia, nici frica, nici orişice îngrozire, Nimică n-o poate trage şi-a ei inimă aprinsă Pentru tine să răsuflă, de tine fiind cuprinsă.
Şi în cîntările sfinte glasul tău i să năzare Şi tămîia cînd s-aprinde prin ceaţa mirositoare Chipul tău i să arată şi îndată să uimeşte,
Uită ceriul, uită ruga şi la braţă năvăleşte.
Dar, Abeliar, socoteşte nu cumva dumnezăirea Din viaţă să mă ridice, ca să-mi afle mîntuirea Şi poate să năstăvească a te birui printr-însă De nu-i veni mai în grabă s-o biruieşti tu pe dînsa. Vino lîngă mine, dragă, să spui tuturor de faţă
256
Că legea să biruieşte cînd Abeliar îi pe braţă.
Dar ce zic, moartea sosăşte, o, sfîntă dumnezăire,
Ce făgăduieşti viaţă în raiul de fericire,
Rădică pre Eloiza în ceata nemuritoare,
Dar îi dă amorezatul, care au iubit-o tare !
Abeliar, s-au sfîrşit toate, de la moarte nu-i scăpare, Ah, vin’ de-mi închide ochii, vin’ de-mi ţine
luminarea,
Căci negreşit perd amoriul perzînd a luminii zare, Vin’ să-ţi dau cel de pe urmă şi suspin, şi sărutare!
PRENŢIPIILE MORALULUI SAU
CERCAREA DE VOROAVĂ ASUPRA OMULUI
Cap. I
Ieşi din farmec, o, milioarde, lasă prostului nemernic îndulcitoarea nădejde de un bine ce-i părelnic.
Fugi de-a curţilor pohfală, cinstea lor şi desfătare Nu-s vrednice să ţintească a poftelor tale stare.
Au doar ţîia să cuvine a-nmulţî măgulitorii Ce aleargă cu căţuia tămîind stăpînitorii ?
Vino, căci un lucru mare, nişte griji mult mai cu
cale
Să cuvine să cuprindă menutele vieţii tale.
Acest lucru este omul, noian necuprins de minte,
In care să vede gîndul unei minţi nemărginite, Cîmp roditor, dar sălbatec, în care pe-o lege dată Şi scaiul şi trandafirul răsar şi cresc totodată.
Să vedem spre sfîrşit care ceriul au vrut a ne
naşte,
Omule, în aste versuri află-te şi te cunoaşte.
A ascunsăi tale inimi am a undi adîncimea Şi pînă şi în cădere a-ţi lăuda înălţimea.
Tu, mîndru de-a tale daruri şi umflat de-a ta
ştiinţă,
Crezi că minte ta nu are nimică peste putinţă.
Altul, cîrtitor de ele şi nemulţămit în toate,
Parcă nu cunoaşte preţul minţii de Dumnezeu date»
253
Amîndoi veniţi cu grabă cătră curata lumină,
Ca să cunoaştem cărare pe carea fire ne mină,
Incit, deşteptat aieve întru cel’ adevărate,
Să să ruşîneză omul de-a lui voinţi ne-nfrînate,
Să-şi cunoască răutate şi bunătate în lume,
Iar noi lovind cutezare rătăcirii lui anume La ale lui oarbe cereri să punem un fel de stăvili, Răsplătind în el dreptate dumnezăieştilor pravili.
Dacă a scăpa ţî-i voie de stîncile fioroasă în care îşi sfarmă mîndrul gîndurile lăcomoasă Asupra a mii de ceriuri de la tine depărtate, Fereşte-te de-aţi da ochii în cercetări îngîmfate. Pre Dumnezău cat-aice, unde via sa lumină Den giur împregiur cu toate în ochii tăi să înghină. Tu nu poţi vede, sărace, corzile nenumărate A cărora armonia ţîn lumile atîrnate,
Nici a şti cu ce mijloace putere ce margini n-are Au aşăzat rînduiala crugurilor călătoare,
Nici a înşira toţi sorii, nici sferele luminate,
Nici feliurile de fiinţă pretutindene vărsate.
Ş-apoi vrei a sfintei trepte lumii toate ziditoare Să cercetezi şi să afli înţălepciune ce mare?
Au doar la sfatul din ceriuri ai fost şi tu ticăloasă, Cu minte ta ce de fumuri vîrîtă în lut de oasă ? Oare minte ta, sărmane, sau acea în cer ştiută Au făcut şi sprijîneşte struna ace nevăzută A cărie vălf-ascunsă trage trupurile toate1 Şi trăgîndu-le le mînă pe nişte căi neschimbate ?
' Muritoriule, zădarnic minte ta ce răzvrătită Ar voi să adînceză ce pricină negîcită Te-au făcut pe o măsură mică, slabă şi puţînă, ^ Dar mai întăi spune-mi mia din care oare pricină Şi mai mic şi mai slab încă nu te-ai născut tu supt
lună ?
Şi pentru ce chedrii, brazii înălţaţi pîn-unde tună Şi însprîncenaţi stejării, cu crăngile mari tare, Privăsc chicotind supt dînşii slabe tufişoare ?
1 Aceasta este atracţîia, în minte venita marelui Nefton, adică o atîmare cq au trupurile cereşti unul cătră altul prin tragerea şi care le ţîne oarecum spînzurate.
259
Tu priveşti a iui Jupiter strălucitori sateliţii1, Spune-mi, dar, din ce pricină, ei, păzitorii graniţîi A stelei care îi poartă, nu au trupul şi mărime ?
Dacă a voiei înalte înţăleapta adîncime Alegînd a-şi croi planul cu deplină săvîrşire Au vrut a face-o lume pentru a sa proslăvire,
Unde, de sînt despărţite, lucrurile au unire Şi în care cresc pe-ncetul pînă la nemărginire Făpturile osăbite, dar de-a rîndul treptuite,
Păzind în a lor sporire dreptăţile cumpănite.
“Dacă spre îndeplinire, după voinţa înaltă,
Intre alte dobitoace şi omul ţîne o treaptă,
Singurul pont ce rămîne este a şti că spre bine Ceriul l-au pus chiar în stare care lui i să cuvine. Vei şti că la om aceea ce să pare un rău mare Este izvorul de bine în generalnica stare.
Ochiul, carele din totul vede numai părticică,
Poate giudeca de este potrivit, mare sau mică.1 2
Atunci cînd mîndrul pohodnic va şti ţălul pentru
care
Au fost supus şi primeşte zăbala de înfrînare,
De ce stă ş-apoi aleargă pe luciul de cîmpie,
Cînd mai încet, cînd mai tare, precum omul îl
înghie !
Ş-atunce cînd trîndav boul îmboldit de strămurare Va afla din ce pricină sparge ţărna hrănitoare Şi pentru ce cu coroane de trandafir împletite Au priimit la Eghipet cinstirile proslăvite3, Atunce ş-a noastră minte slobodă de a ei visuri N-a găsî nici la noi, poate, împotrivitoare zisuri. Atunce poate şi omul va ave dreptăţi să ştie Pentru ce la a lui gusturi, cînd stăpîn, cînd în robie, Intr-atîta slăbiciune are ş-atîta mărime,
Şi purure în cîrtire de a sa însuşi prostime,
1	Iupiter au fost dumnezăul elinilor, apoi s-au dat numele unei din şepte plani te, iar sateliţi să zîc mai mici planitele ce umblă împrejurul altie mari di pi cuvîntul dorifori, adecă păzitori împrejurul împăraţilor.
2	Cînd cineva nu vedea a unui palat decît o fereastă sau un ochiu a trupului omenesc, poate giudecgt de este potrivită sau potrivit la mărimea totului ?
* La Eghipet boul, Apis numit, să slăvea ca un dumnezău.
260
Uneori cade şi pică în deplină tăvălite,
Iar alte dăţi să rădică pînă la dumnezăire.
Deci, dar, omule, nu zice că nu ai îndeplinire, Ci zi că te-au născut ceriul chiar cum s-au căzut din
fire.
Intru tine strigă toate şi spun că cu nemereală Ţi-au dat Dumnezău lăcaşul pe a sferei rătunzală. Orice stare mai deplină nu ţi-at- fi fost potrivită, Căci veacul ţî-i o menută şî întinderea, o filă. în zburdăciunile tale ce mîndrie-ţi născoceşte Ai voi viitorime să-ţi spuia ce zămisleşte,
Dar la a ei întuneric pururea lumii închisă,
Lui Dumnezău numai sîngur carte soartei îi
deschisă.
Ceea ce-ascunde jivinei, omului o dezvăleşte,
Ceea ce de om ascunde, îngerilor o vedeşte.
Făr’ de-aoeastă neştiinţă ce zidiri pe-a lumii faţă Ar fi petrecut în pace întristata lor viaţă ?
Au doar poplînd mieluşorul, ce foame omorîtoare Ţî-1 găteşte astă sară spre cumplită săturare,
De-ar fi avut a ta minte, de ş-ar fi ştiut sortire,
Ar fi aşteptat în pace sîngeroasa sa jărtvire ?
Dar el, sărmanul, tot vesăl pîn-în ceasul de pe urmă Paşte, zburdă pe verdeaţă, întrînd şi ieşind din
turmă
Şi fără prepus sau grijă de primejdia menită Lîngă mîna nemiloasă spre giungherea lui gătită.
O, norocită orbire! O, dulce neîngrijire,
Ce fereşti de ochii noştri viitoare suferire.1 Taină ce păstrează ceriul în sînurile lui ascunsă, Spre a ţîne pe făptură la a ei soartă supusă.
Aşadar, toate să pleacă la puterea pre înaltă, Care întăreşte lumea în cumpăna sa ce dreaptă, Care vede deopotrivă făr’ de nici o însămnare,
Ori murind o păsărică, ori căzînd un irou mare,
Ori trecători nooraşii prefăcuţi în neguri ude,
1 La aceasta avînd omul oareşcare osăbire dentre dobitoaoe, pentru că el ştia că are a muri şi că boalele, adesă, adăog slăbiciune i proci au luat in partea sa de la Dumnezău pe nădejde, care îi lungeşte încredinţarea, lucru ce dobitoacele nu au, pentru că nici ştiu că au să moară.
261
Ori ceriurile în clătire şi gata sa să desfunde,
Ori frageda trestioară după vînturi cum să pleacă, Ori lumile totodată în noian să să prefacă.
Să unim, dar, cu nădejde o supusă ne-ngrijire, Ferindu-ne, cît să poate, de^a ştiinţei rătăcire Şi aşteptînd numai moarte, ca un dascăl lumii toate, Să ne descopere minţii a vecinicului taine toate.
Uită-te la indianul1 al căruie proastă minte N-au învăţat a preface cele den fire urzite.
Pre Dumnezeu vede-n aer şî-1 crede în vînt, în
pară,
Nici ştiinţa lui nu trece a simţirilor hotară.
El să opreşte prin ele la o singură părere,
Căci minte sa nu-şi întinde a cunoştinţîi putere Preste soare, preste lună, preste luceferi şi stele,
Pe care pe cer întinsă le crede ca pe o piele. Agiutorat, însă, numai de o singură natură,
El singur, spre mîngîiere, îşi face luişi figură De un lăcaş mai de ticnă, potrivit pe a lui vrere,
In care, fără schimbare, el aşteaptă cu plăcere, Dincolo peste toţi munţii, ce îi mărginesc prăvire,
O lume necunoscută, un pămînt de fericire,
Unde codrii făr’ de margini au a-i da adăpostire De necazul vreunui tiran aprig cumplit peste fire Sau pe mări, în ostrov mare, plin de toată bunătate, Unde slobod stăpîn luişi şi norocirilor toate Vreun dumnezău cu milă l-a izbăvi de robia Şî-1 va mîngîie de răul ce au tras în viaţa via,
Unde duhuri necurate în întunericul mare Nu au să-l mai năcăjască prin vidme îngrozitoare, Nici espaniolii cei lacomi prin arme pline de sîngiuri Să-l dezbrace de avere şi să-l omoare în schingiuri.1 2
Adevăr că el nu ştia de flacăra ce cerească Care arde şi hrăneşte toată oarda îngerească,
Dar, mulţămit că trăieşte, aşteaptă ziua dorită
1	Toate aceste zisuri despre indianul necunoscători luminării creştineşti şi prost, aşa precum au ieşit din mînule firii, dovedesc pregătirea omului pentru o altă viaţă, cătră care îl mînă nădejde şi dorinţa lui ce are în fiinţa lui învăscută.
2	Crunte, nespusă şi cumplite sînt poznele făcute de espanioli în aflarea Americii şi toate făcute cu cruce în mînă, dar cu spurcăciune în suflet.
262
în care odeneoară, în lăcuinţa gătită,
Va merge fără de veste cătră patria obştească,
Ca să petreacă în pace şi să nu să mai trudească.
Acum tu cu minte mare, mai înţălept decît dînsul, în părere ta ce mîndră fă-ţi idei cu dinadinsul Că este ne-ndeplinire şi ca un nebun grăieşte Asupra proniei nalte, giudec-o ş-o cumpăneşte Şi zî curft că zăditoriul cu nedreptul împarţăşte, Cole-ţi pare cu scumpete, dincolo că răsîpeşte.
Prefă pentru tine sîngur toate pravilele firii,
Fă pe placul tău schimbare în fiinţăle zidirii Şi ca un crai samovolnic bunătăţilor den lume Schimb-o ş-o prefă pe dînsa, după voie ta, anume. Obrăzniceşte a zîce că cereasca bunătate Au făcut ră împărţală, că nu ţi-au dat ţîia toate Şi că peste cîte multe ţi-au dat mila ce bogată, Nimic n-ai, dacă n-ai darul de-a nu muri niciodată. Orbule, într-a ta poftă nu vezi, nu sîmţi că
mîndria
Vra din cercul ei să zboare pin* la cereasca tăria ? Mîndria ce este maica rătăcirilor din lume,
Ce-au întinat şi pe îngeri cu-a sale mîrşave spume, Incît amăgiţi ei însuşi de mincinoasa ei faţă Cît Dumnezău ziditoriul au voit să să înalţă !
După care tu obraznic îngîmfîndu-te pe urmă Vrei să schimbi şi rînduiala ce te munceşte, te
scurmă,
Adică te pui pe sîne cu Dumnezău deopotrivă,
De vreme ce cloceşti gînduri faptelor lui denpotrivă. Pentru ce la ochii noştri, cînd ascunsă, cînd
văzute,
Stelele pe oer de rază şi mai mari şi mai mărunte, Pentru ce pe păj pămîntul sprijinit fără schimbare Cele de folos dă lumii cu cele de desfătare ?
„Eu sînt, răspunde mîndria, pricina dobînditoare, Firea toate pentru mine de bunătăţi dătătoare Neîncetat priveghează şi naşte, şi zămisleşte, Căci pentru a mele numai trebuinţi ea stăruieşte. Cîmpii cu verde îmbracă, grădinile înfloreşte,
Pe trandafiri îi deschide, pe struguri îi îndulceşte, Metaluri şi alte minuri, comorile adîncate
263
Sînt bunătăţi pentru mine de dînsa în sîn păstrate. Vînturile zburătoare ce ţin mările umflate Sînt menite ca pe-aiurea să mă ducă, să mă poarte. Acel soare ee-şi croieşte cărarea strălucitoare Numai pentru mine varsă lumina încălzitoare, însuşi noianul de lume ce-1 am palat de primblare îmi găteşte înalt tronul pe a ceriului spinare."
Aceste bîrfeşte mîndrul, dar îndată ce vînt mare Să rădică şi aduce smrediuri omorîtoare, îndată ce prin cutremur pămîntul rocini deşchide Şi cufundă sau îneacă oraşă, sate şi ghilde, îndată ce mări umflate den albiile lor iesă Şi totul ca la peire ia loviri şi mari şi desă.
Zi, mîndrule, dacă firea pentru tine gînditoare Te alintă şi-ţi găteşte vre o nouă desfătare ?
Dar tu taci. Ascultă însă, că tot pricină opştească Pe ale lui legi şi pravili pornită să împlinească A opşteştii rînduiele, ca să ţîia încleştare,
Iartă un rău de măsură ce aduce bine mare.
Şi dacă întîmplări rare şi degrabă trecătoare Parcă ar zăticni cursul în regulile ordinare, însuşi acea zăticnire le ţîne mai mult legate,
Căci ce poate fi în lume deplin chiar şi întru toate !
Pentru oricare zidire asta-i lege neschimbată, Apoi cum să iasă omul den gheneralnica gloată ?
Dacă toate-n lume asta supusă tot la schimbare Să războiesc, să sfărîmă, să prefac făr’ de-ncetare, Dac-a stăpînului vecinie minte ce nemărginită Prin schimbări ţîne pe lume într-o starea cumpănită, Apoi cum ai vrea ca omul scuturat de slăbiciune La patimi să nu aibă nici un fel de plecăciune ? Dacă rînduiala cere şi furtuni şi vijălii,
Pentru ce ai vre a crede că tidve de tiranii, Precum Cronvel, precum Neron ar putea a să preface? Au nu crezi că chiar mîndria a crede aşa ne face ?
Dar Dumnezeu au nu poate apleca pe răutate, Să slujască la-mplinire faptei cei cu bunătate ? Răspund că mintios rezonul trebuie să nu zmintească Şi rînduiala morală ca şi pe acea firească.
Aşadar, dacă în una vi s-au părut cu dreptate, Pentru ce în ceelaltă să paia cu strîmbătate ?
264
La aşa tîlcuri înalte mai presus de-a noastră minte Omul să deie nu poate decît pre slabe cuvinte.
Noi credem că de-ar fi lume pe placul nostru croită, Toate ar fi în unire şi în stare liniştită Ş-am voi să fi fost omul prieten cu fapta bună Şi nebîntuit de răul care minte îi detună,
Ca nici văzduhul de nouri să fi pătimit cernire, Nici mări să să răscolească de-a furtunilor stîrnire Şi ca inima plecată la a legii împlinire,
Să nu fi fost tulburată de-a patimilor pornire,
Dar nu vedem că pe lume elementuri războite O fac de să ţîne-ntreagă şi în măsuri cumpănite !
Ş-apoi omul făr’ de patimi avut-ar fi vro fiinţă Decît numai nesimţire fără ghimpe de căinţă ?
Dar ţălul lui care este ? Oh, cîtu-i ciudat la toate, Uneori, el să scîrbeşte că a fi înger nu poate Şi, ce zic, el ar vrea încă alţăceva şi mai mare,
Ar voi şi peste îngeri să ţîia înalta stare,
Iar alte dăţi, cu mîhnire, pentru cîte lui sînt date, Să plînge că n-are blana unui urs, unei vulpi, poate, Sau virtutea unui taur, sau a cerbului iuţala.
Omule, fiul orbirii, tu, cela ce de-ngîmfală Crezi că jăvinile toate sînt pentru tine zidite, Chiar ale lor daruri toate de le-ai avea dănuite, Fost-ai fi întreg la minte, fost-ai fi în fericire Prin darurile ce ceriul le-au dat lor la plăsmuire ?
A vietăţilor toate minunată întrupare Ne vesteşte privigherea ce ceriul în totul are, Opşteşte cu dărnicie, dar fără de risipire,
Pentru părţi deopotrivă avu a sa îngrijire.
La unele sprinteneala cumpăneşte slăbiciune 1,
Iar la altele vărtute ţîne loc de-nţălepciune Şi cumpănind între ele nevoia cu agiutoriul,
A lui grijă pentru toate o vesteşte zîditoriul.
El le-au potrivit făptura şi urzît alcătuire După stare hotărîtă fiişcăruia din fire.
Ce mai scîrnavă jivină, dobitocul cel mai mare
1 Est© ştiut lucru între anatomişti că sprinteneala la dobitoace scade sau sporeşte pe măsura sau vîrtutei sau slăbiciunei. Spre pildă» pasările zburătoare sînt mai slabe decît cele mergătoare şi pescărimea mai slabă decît zburătoarele.
265
Au lesnire deopotrivă pentru menita lor stare. Fiştecare mulţămită să bucură de viaţă Şi nu* răhneşte altie, nici într-ascuns, nici de faţă. Aşadar, pentru a zice că Dumnezău grijă n-are, Cum cutează singur omul să iasă din adunare ?
Cum, dar, el, care să zice înţălept în toate cele, Nemulţămit de-a sa stare, trăi-va cu plîns şi jăle, Pentru că neavînd toate, zice că nimic nu are.
Omule, la fericire, ca s-agiungi, iată cărare : „Mulţămeşte-te cu zestre ce de la ceriuri ţî-i dată Şi potriveşte-ţi viaţa pe-a ei foaie măsurată !“ Cînd ochii ca microscopul la lucruri or da mărime Şi am fi văzut ţînţariul în însutită cîtime, Fostu-ne-ar fi de vreo treabă o asămene vedere, Oprită în mărunţi muri ce trebuinţă nu cere?
Şi de-am şi vede a muscăi deşănţată plăzmuire, Dar ne-ar lipsi den privală a ceriului dezvălire, De la simţirile noastre o mai multă gingăşime, Adică la pipăială o nespusă atingime,
Atunce la orice sunet, la lovirea ce mai mică, Omul spăimîntat de moarte ar fi tremurat de frică. Asămene şi mirosul a căruie ascuţime Prin nevăzutele arce ce săgeată cu iuţîme,
In loc de a face bine, ar fi adus ameţală,
Creirilor zbuciumare şi inimii hămesală.
Dacă auzul urechii ar fi avut o simţire Mai ageră decît este dată omului den fire, Negreşit că armonie sferelor colindătoare S-ar fi auzit din ceriuri, dar apoi în aşa stare Sunetul de pe părăie şi a frunzălor mişcare,
Pînă şi priveghitoare ne-ar fi fost de supărare. Deci, dar, omule, cunoaşte înţăleapta bunătate Pin’ şi darurile cîte la zidiri sînt răvărsate Şi în cele ce-s de lipsă slăveşte bunăvoinţă,
Căci lipsa lor dovedeşte că ţi-ar fi de nepriinţă.
între mii de dobitoace, o, ce multă feliurimea, Cită scăriş pogorîrea pusă la mititicimea!
De la viermuşorii care ţărna au de-nvălătoare , Pînă la om, craiul lumii, cîte trepte schimbătoare! Supt perdeua-ntunecată, ce-i acopere vedere,
Cîrtiţa de tot lipsită de-a luminii mîngîiere
266
Şi lincsul care prevede prin trupuri oricît de groasă, Din a lor drumuri prescrisă de mina ce putin-cioasă în întunericul nopţii de sunet povăţuită,
Leoaica mînă, goneşte pe ciuta ce îngrozită.
Mirosul duce pe cîne printr-o giudecată iute Pe urme neînsemnate a păsărilor ştiute,
De la peşti pînă la păsări de auziri şi de glasuri Apropie, de să poate, nenumăratele clasuri!
Uită-te de vezi paingul în umbrita sa chilie Cît de-n grabă sîmte mîna ce-i atinge o frânghie,
Pe nişte mrejă întinsă pururea în străjuire Parcă dă viaţă la firul ce toarce aşa supţîre !
Cu cît meşteşug albina pe cîmpii alergătoare Să vede din zori de ziuă comorilor strîngătoare Şi cu cîtă iscusinţă singură a scoate ştie Dentr-un must plin de otravă ce mai bună
doftorie !
Dar încă zicînd enstenctul1 cîte feliuri de fiinţă,
Elefandule vestite, pentru a ta omilinţă,
Tu, ce sameni că ai parte şi dentr-a omului minte Decît alte dobitoace, o, cît eşti tu înainte!
Al tău estenct, a ta fire în toată lume vestită,
De rezon aşa aproape, de om de ce-s despărţită ?
O, de la una la alta cîtă mică depărtare Şi cine poate pricepe tainica împreunare ?
Unde este legat gîndul cu mintioasa pomenire Şi unde stă, unde este pragul cel de despărţire, Pe care l-au legat Domnul cu puterea cea cerească, între-a trupului simţire şi între-aoea sufletească ! Acum enstenctul acesta dă-1 deopotrivă la toate Şi le adă prin aceasta la asămene dreptate Şi vei vede ruptă aţa atîmării rînduite Ce le ţîne în unire şi în măsuri îngrădite.1 2
1	Enstenct să numeşte firea tuturor dobitoacelor, afară de om, şi este acea tainică iscusinţă ce au de la ziditorul întru a să păzi, a să feri de rău, a să dosi, a-şi cunoaşte ş-alege ierburile hrănitoare, în sfîrşit, ceea ce omul face cu minte, dobitocul face din enstenct, cu deosăbirea că mintea este slobodă, iar enstenctul nu.
2	Negreşit că dacă zidirile toate ar avea asămene starea de daruri şi estenct de puterea de chiteală, ar fi o necurmată războire între dînsăle. Spre pildă, boul nu s-ar supune omului, oaia lupului i proci, i proci.
267
Atunce lipsind unirea şi supunere lor dată,
Vei vedea că stăpînirea ţi-au lipsit şi ţîe-ndată. Zic stăpînire aceea pe care înţălepciunea Asupra lor tuturora ţi-au dat-o cu slăbiciunea.1 împotrivă de aripă, de fugă, de-notătură,
De-o vedere ascuţită, de-un auz peste măsură,
T-u ai minte, unde -ceriul au vîrît închipuire De a iscodi mijloace, ca să-ţi urmezi stăpînire.
Uită-te de vezi în aer, pe pămînt ş-adînc în mare Toată fire cum să mişcă spre a lumii întrupare, Că lucrează zî şi noapte, sporind cătră înmulţire,
Că deşărtul nu să vede de atîta îndesîre.
Incepînd de la izvorul den care viaţa cură,
Ce privelişte întinsă, ce lanţ de înşîrătură !
Duhuri curate den ceriuri, oameni, peşti şi
păsărele,
Lăcuitori de prin ţărnă, din aer şi umezăle,
Jăvinilor osăbite ce abia ochiul zăreşte,
O vărigă numai ruptă den lanţul ce vă uneşte,
Şi îndată s-ar vede-să fiinţa vieţii sfîrşîtă Şi toată starea de lucruri în noian iarăşi vîrîtă.
Dacă fieşcare dină1 2 unde înoată planite Să mişcă cu osăbire după praveli tăinuite,
Dacă păzind totdeauna o nespusă rînduială, Alcătuiesc cu tărie a cercurilor învîrteală,
Una numai din planite de ar rumpe armonie Despărţîndu-să de alta, ce îi era de soţîe,
Curînd oereştile sfere una pe alta s-ar trage,
Şi căzînd, îndată ceriul, destrămîndu-să, s-ar sparge.
Atunci pămîntul den chentru luînd a sa strămutare,
1	Nu este de tăgăduit că înţălepciune s-au dat omului cu care acopere slăbiciune şi cu care îşi găsăşte chipuri împotriva aripilor păsărilor, a vîrtutei taurilor i proci, iar dobitoacelor, în loc de înţălepciune, s-au dat zburatul, sprinteneala, auz peste măsură, vedere i proci, i proci.
2	Dină este ţărcălamul ce închipuieşte împrejurul învîrtirii sale orice lucru să învîrteşte, precum praştie, den care ţărcalam nu poate ieşî. Aşadar, toate trupurile, ce alcătuiesc pe lumea, avînd a lor mişcare au a lor dine împregiur, unele mai mari şi altele mai mici.
268
Ar cădea într-o menută în haos de înăcare,
Sorii, stelele pornite cătră opşteasca cădere Nemaifiind cumpănite de altor sfere putere,
S-ar vede-să cum în groază fire toată muritoare Pînă la cerescul scaun mînă a sa văitare.1
Aşadar, spre a răspunde la mîndrie omenească, Sfărma-om oare pămîntul şi toată stare cerească ?
Dacă şi în trupul nostru părţile burzuluite împotriva slujbei care den fire au rînduite Ar voi la alte slujbe pe sine să să nămască,
Precum piciorul să vadă, ochiul la mers să păşască, Dacă mîna rînduită numai pentru rocodele Ar cere să aibă gîndul ş-a capului socotele,
In sfîrşit, dacă oricare ş-ar fi făcut năcaz mare De a să pleca la mintea cărie sînt slujitoare,
Ce-ar fi, Doamne ! Apoi oare nu este tot o greşală Cînd omul cu imputare cătră sfînta rînduială,
Ce pe zădirile toate cu milă are cuprinsă,
Vra să iasă din canonul şi măsura lui prescrisă ?
A lumilor răsfăţate părţile înfeliurite Pentru a-nchega pe totul sînt înţălept potrivite Acestui minunat totul fire este întrupare,
Iar suflet este cel vecinie stăpîn a toată suflare, Care, de să şi ascunde, dar a sa mare putere Să spune ochilor noştri prin toate de supt vedere. El, alcătuind pămîntul, ceriul, stelele şi lume,
Este tare şi puternic pretutindene anume,
In tot locul să întinde făr-a avea întinzîme Şi este vîrît în toate făr-a avea despărţîme 1 2 Şi la duhuri şi la trupuri este razemul cel mare
1	Măcar că destul luminează zîsăle aceste tîlcul lor, dar a arăta am socotit că Pop, vrînd a dovedi cît este de greşit omul cînd să arată nemulţămit întru tînguirile sale, că nu are destulă săvîrşire, voieşte a-i deşchide ochii, ca să vază şi înţăleagă că starea sa ce firească şi de Dumnezău lui dată este tocma atît pe cît i s-au cuvenit şi trebuit. Cît pentru stare lui ce moralicească, fiindcă el luişi ş-au făcut-o, el luişi trebuie să-şi împute.
2	Nu că doar Dumnezău eslte vîrît în toate fiinţăle, ce puterea lui ce lucrătoare dîndu-le înfiinţarea, le-au umplut de firea vieţuitoare, gînditoare, iubitoare de sîneşi şi de altele i proci, i proci.
Toată această faţă lămureşte cît Pop au fost pătruns de mărime dumnezăiască şi cît cunoştea necunoştinţa omului la atîte bunătăţi.
269
Şi prin el toată fiinţa îşi cîştig-înfiinţare.
El dînd tot, nimic nu pierde, ce naşte şi tot sporeşte Şi a sa atotputere nici mai scade, nici slăbeşte. La ochii noştri să vede înţălept mare şi tare Precît în mica jăvină aşa şî-n felul cel mare,
Pe cît în săracul omul dentr-un bordeieş cu paie, Aşa şi în împăratul ce vieţi iartă şi taie.
Şi cel slab şi cel puternic şi cel mic şi cel mai mare înainte lui ca praful să şterge dentr-o suflare.
A sa fiinţă pătrunde pămînt, cer şi lume toată, Le umple, le stăpîneşte, le ţîne în stare dată.
Ruşinează-te, om mîndru, de-a ta părere greşită, Zîcînd că-i nerînduială rînduiala ce mai sfîntă,
Căci aceea ce ne pare că-i un rău, că-i o peire,
Ii a fericirii noastre tăinuita izvodire.
Intoarce-te întru tine şi cu duh de omilinţă Mulţămeşte-te în stare ce ţi-au dat sfînta voinţă.
Să ştii că în lume asta sau în alta, orişicare,
Vei găsî ca pre un tată pre Dumnezeu cy-ndurare Şi că lui fu supuindu-i cuget, inimă, sîmţîre,
Tot pasul care vei face, va fi pas de fericire.
In ceasul acel de jăle ce curmă cale vieţii, Precum şi în ceasul care dă început vietăţii,
Lipit eşti dragostei sale şi nu te-ngrijî nimică,
Deci în viaţă şi la moarte lui te roagă fără frică.1
Fire nu este-o putere oarbă, fără cunoştinţă,
Ce este-o taină ascunsă de omeneasca ştiinţă.
Ceea ce zîc întîmplare, îi isprava de-a gîndirii, Ce de ochii tăi ascunde şi început şi sfîrşîre.1 2 Aceea ce-n cale lumii te supără, te răneşte,
Face o orînduială ce minte ta nu gîeeşte.3
1	Pop, prin aceste îndemnări, nu înţălege că doar şi fără fapte rugăciunile folosăsc, pentru că va vede în urma cum lămureşte că nici măcar fericit nu poate fi omul fără faptă bună.
2	Nu trebuie să înţălegem întîmplările aceste zilnice a omului, precum cînd să îneacă, să împuşcă, să pradă i proci, cu cele gheneralnice, precum spre pildă secetele, războaiele mari, epidemiile i proci.
8 Mă mîhnesc spre pildă că am perdut toţi copiii, dar cîţi oarea în lume într-acel ceas şi zî asămene pătimesc, dacă dar nu ar fi aşa, ar trebui să cei moarte şi, nemurind nimene, iată o nerînduială, că n-ar mai încăpe lume pe pămînt.
270
Nerînduiala ce-ţi pare, chiar den rînduială vine Şi tot răul ce-i în parte este în totul un bine.1
Aşadar, deschide-ţi ochii şi gonind amăgitoriul Zî că toate sînt pre bune cîte-au făcut zîditoriul.
Cap. al 2-le
Omule, nu undi mare lui Dumnezău adîncime,
Ce în inimă-ţi te-ntoarce şi vezi a ta însuşîme ! Pentru om este, iar omul adînca învăţătură,
Ce ciudată întrebare, ce ciudat-încurcătură !
Cîtă lumină într-însul, ş-apoi ş-întunericime,
Ce fire naltă, măreaţă, ş-apoi cu cîtă giosîme II vezi plin de luminare căzînd în mari îndoiele,
II vezi plin de slăbiciune suferind cele mai grele.
Este oare pentru muncă născut şi zîdiţ în lume Sau numai spre desfătare şi spre odihnă anume ?
Uneori să miară însuşi cîtu-i de mintos şi vrednic Şi să visazâ că este ca Dumnezău de puternic,
Iar alte dăţi, plin de jăle, de-a trupului slăbiciune,
Să porecleşte jăvină supusă la mortăciune Şi că numai spre pedeapsă este născut şi răsuflă Şi că minte lui nu este decît un vînt ce să umflă, Pe care, de n-o ascultă, toate-i par întunecate,
Iar de o ascultă, toate i să par ne-ncredinţate. Haos de patimi urîte şi de zadarnice gînduri,
Primite şi lepădate pe un ceas în mii de rînduri. în văluroasăle pofte răhnitori hojma de stare, Uneori cu minte foarte, alte dăţi nebun mai mare. Deopotrivă puternic şi slăbănog într-a sale,
Tot cade şi să rădică şi iar cade în greşale.
Sîngur află adevărul în deplină strălucire,
Dar sîngur iarăşi să scapă den părere-n rătăcire, Zîdit de stăpîn la toate, supus patimilor sale Cînd să bucură, cînd plînge fără cuvînt, fără cale, Pururea în ne-mpăcare cu-a sa slabă inimioară, A făpturilor de-a rîndul este cinstea şi ocară.
1 Acest stih tălmăceşte curat pre cel de sus de dînsul pentru tînguire omului, pentru că în adevăr luînd sama bine, omul vede că este chiar aşa.
271
Ho, muritoriule mîndru ş-îngîmfat de-a ta fiinţă, Stă şi crede de supusă toate la a ta ştiinţă, ^ în mîna ta cu compasul lumile toate măsoară Şi poliriilor mării dă-le legi pe a ta scară.1 Aer, văzduh cîntăreşte şi dă reguli la planite, Insămnîndu-le în ceasuri păşirile tăinuite.1 2 Supune la al tău calcul a vremilor întuneric,
Află şi spune ce este într-a soarelui jărtfelnic.
Du-te, sui-te cu Platon pînă mai presus de ceriuri, Căutînd pe adevărul în a lui mii de chemeriuri3 Şi unind cu nebunia a ta obraznică fire,
Vîră-te pînă în sînu-i şi cearcă dumnezăire. învaţă pe-nţălepciune cum ar fi să cîrmuiască Şi nebuniile tale dă-le să le legiuiască.
Dar apoi, căzut din sfera nădejdii rătăcitoare, în noianul tău te-ntoarce, ruşinat, plin de mustrare. A acelor den cer duhuri înţălegere ce vie Vede şi cată cu milă la a ta zădărnicie,
Căci Nefton, marele Nefton, cu a sa mare ştiinţă, Este pentru dînşi aceea ce-i pentru noi o moimiţă. 4 Omule, ce-ţi mîi vederea pîn’ la cereasca cămară Şi te bizuieşti să afle înuntru pe denafară Şi să însămnezi şi praveli pe-a mişcării cereşti cale, Spune-mi, eşti stăpîn pe tine, dai pravili inimii
tale ?
Duhul tău care degeaba să luptă şi să munceşte, Doritori tot de aflare pe cît viaţa îl hrăneşte,
1	Este dovedit şi aflat lucru de oameni ca poliriile, adecă tragerile mărilor pe alocuri, şi iarăşi întoarcere, precum la Veneţia, să pricinuieşte den mişcarea lunii, pesămne grămădind şi apoi slobozind aerul. Iată deci că mişcările lunii au înrîurire asupra văzduhului nostru.
2	Astronomii, mai ales Nefton, au măsurat prin aflare de soco-tele călătoria planetelor, pentru aceea şi le propovăduiesc cărin-darele cînd şi la ce vreme şi unde au a fi văzute.
3	Platon, filozof elin (căruie poreclire grecească îi zice teios Platon, adică dumnezăiescul Platon), în păgînătatea sa au cunoscut că trebuie să fiie fiinţa dumnezăiască o fiinţă mai presus de toate fiinţăle, o fiinţă neîntrupată, duh curat, mai presus de toate ceriurile i proci, i proci.
1 Nefton, astronomul şi mehanicul cel mai mare, ce au aflat cele mai tainice ascunsuri în astronomie şi trupurile cereşti, su-puindu-le la socoteli şi măsuri.
272
Spune-mi măcar vreun lucru de-ţi chezăşluieşti-n
lume
Sau care ţî-i începutul şi sfîrşitul chiar anume ?
In om două sînt stăpîne puteri împărăţîtoare,
Una, ca să zădărască, alta, povătuitoare.
Iubire de sîne, una naşte pofte, desfătare,
Goneşte orce durere şi cere îndestulare*1 Alta-i minte ce opreşte şi mînă la măsurare,
Dînd patimilor scădere şi pornirii înfrînare. Amîndouă în unire ne dau putere de sîne De a fugi de tot răul şi de-â agiunge la bine. Rumpe iubire de sîne şi depărtează-i lucrare,
Şi omul de viu rămîne într-o netrebnică stare Şi iarăşi rădică-i minte şî-i vede că chip nu are, Nici să să povăţuiască, nici să-ncheia cugetare. Intocma ca buruiana ce în ţărnă împlîntată Să naşte, creşte, înfloare şi cade de tot uscată Sau ca un foc ce pe ceriuri în bobote deodată Noapte fulgerînd să vede şi strîngîndu-să îndată Tainic iubire de sîne ne mişcă şi ne sileşte Şi purure în clătire, purure nu zădărăşte.1 2 Minte cu cumpăna-n mînă toate le drămăluieşte,
Stă pe gînd, asămănează şi dă sfat şi hotărăşte.
De lucruri ce nu sînt faţă minte pre puţîn lovită Este de-un viitor bine puţîn îndeletnicită3, îl doreşte şi aleargă după dînsul ca o bată,
1 în itichi sau moral două lucruri sînt prinţipiile prin care să poartă omul: una, binele ce-şi doreşte, şi alta, răul de care fuge
Siururea. Aceste vin din iubire de sîne sau alcătuiesc pe iubire e sîne, iar mintea stă pe o cumpănă ce nu mai lasă să încalce una pe alta.
2 Este adevăr că toate mişcările noastre, fia bune, fia răle, întru dorinţa de folosinţă, le lăcomeşte iubirea de sîne, spre pildă dorul îmbogăţirii ne sfeteşte o folosinţă cătră iubire de sîne fie prin orice mijloace, iar minte stînd şi cumpănind zice că nu folosăsc averile prin răpire cîştigate.
3	Aceste zisă, de să şi par oarecum deşănţate, pentru că minte este aceea ce tot gîndeşte la cele în viitorime, însă să descopere că tot iubire de sîne ne mînă către viitoarele bine. Ce mai mult decît dorinţa vieţii dorim ? Şi ce ne vine pentru ca iubim a fi bine şi în altă viaţă, deosăbirea stînd numai că unele din pravili a iubirii de sîne privesc cu greşală cătră amăgitul bine, iar altele cătră amăgitul rău.
273
In vreme ce minte face socotele şi chiteşte Iubire de sine iute cerea şi să hotărăşte Aplecărilor din fire mişcările aţîţate Sînt şi mai tari şi mai desă decît cele giudecate. Minte în căile sale îi înţălept măsurată,
Iar iubire ce de sîne cu aprinderea zburată Cărie spre înfrînare şi spre un fel de oprire Minte îi stă împotrivă cu păsuită gîndire1,
Iar vrîsta, obicinuinţa, grijăle şi ispitire Stîmpără zborul cel iute şî-i alinează pornire.1 2
Filozofului zădarnic placă-i să tot vorovască, Să-ntunece adevărul şi să nu-1 mai dezvălească. Facă printr-o ţăsătură de netrebnice cuvinte Tot zîsuri îngăimătoare prin rezoane iscusite, Impărăţască hojma toate pîn’ la pont de nesfîrşire Şi să tot despartă lucruri ce sînt unite den fire.3
Eu îl las ca prin cuvinte şi soarele să-nnopteză, Iar a noastre graiuri toate ca zîua să lumineză.4 Minte, iubire de sîne, între ele cumpănite,
Avînd un ţăl amîndouă, trebuie a fi unite.
O ură nebiruită au ele cătră durere
Şi un gust şi un haz numai le înghie la plăcere.
Dar aprinsă fiind una, eînd zăreşte desfrînare, înghite cu lăcomie obiectul de desfătare,
Iar ceelaltă pe-ncetul şi cu mîni chipzuitoare Trage miere dintr-o plantă făr-a beteji pe floare. Omul, dar, să osăbască pentru fericire toată Den plăceri primejduioasă pe acea nevinovată.
1 Iubirea de sîne pornită cu răpire asupra lucrurilor ce-şi închi-puieşte de bune găsăşte întâmpinarea din partea mintii care stă şi giudecă, spre pildă dorinţa de a cîştiga şi a înmulţi, minte o opreşte gîndind la perderile ce poate întîmpina.
1 Pe lîngă giudecata minţii, care oarecum opreşte pornirea iubirii de sîne, mai este obicinuinţa care vine din chipul creşterii, adică a educaţiei, este încă şi vîrsta ce aduce feliurimea ispitirilor şi a valurilor lumii.
8 Pop aice huleşte pe filozofii aceia cîţi nu fac decît a învăţa prin cuvînt, fără a da dovezi făiptelnice, şi aşa, în loc să lumi-nize pe oameni, îi întunecă mai rău.
4	Iar el voieşte cele ce va zice să le şi dovedească precît să le întăîeagă oamenii că sînt aşa cunoscîndu-le în sîneşi întoema înfiinţate precum din cele următoare să vădeşte.
274
Ce sînt patimile-n lume decît iubire de sîne, Gonitoare neplăcerii şi iubitoare de bine !
Adevărat sau părelnic acel bine le loveşte Cu atîta herbinteală, incit peşin le porneşte.
Pornire lor cînd să face pentr-a noastră trebuinţă, Făr-a vătăma pe alţii întru a lor folosinţă,
Minte atunci să împacă şi le şi îmbrăţoşază Imprumutînd agiutoriul ce ne întrebuinţază.
Iar cînd pe om îl rădică mai presus de bărbăţie Şi îl fac să nu să uite la vrun fel de lăcomie,
Minte atunci bate-n palme şi cu glas le mulţămeşte, Dînd nume de faptă bună focului ce le porneşte.
Sîlească-să stoicosul întru a sa nesimţire1,
Să lucreză ca nebunii a să lipsi de simţire,
A sa stare ipocrită, slabă, fără înfocare, în inima sa îngropată, rămîne fără lucrare.
Iar noi n-om cruţa a zice cătră omeneasca fire,
Ca s-o deşteptăm aieve dintru a sa adormire,
Că minte, cu cîtu-i tare, cu-atîta mai mult lucrează, Căci lenevindu-să, moare, iar lucrînd, tot înviază.
Prin patimi omul să mişcă, însuşi sufletul prin ele Să rădică cu virtute şi biruie cele grele.
El nu să înfricoşază de vro nouă tulburare,
Ce folosul îl cîştigă pe cit furtuna-i mai mare. Ochean îi viaţa noastră în care tot valuri grele Ne clatină şi ne mişcă la fapte bune sau rele.
Minte, ce drept zăstre ceriul ne-au dat-o cu miluire, Să face pusulă, cîrmă în furtuni de ispitire Şi a ei sfîntă făclie grabnică spre luminare Intr-a stîncilor lovire singură ne dă răbdare,
Dar a patimilor noastre protivnica tulburare Pe mare vieţii lumii sînt furtuni trebuitoare. Dumnezău, Dumnezău însuşi lenevirea o urăşte, Preste vînturi, preste valuri, preste lumi călătoreşte.
Pofta, dragoste, iubire, nădejde şi bucuria,
Ca un săbor a plăcerii ce le naşte, le învia,
1 Stoicoşii era filozofii greci care ave sistimă de faptă bună fn nesimţire răbdării şi a lipsirii de tot, de tot feliul de desfătări şi haz a lumii, precum dempotrivă, cu totul cinstitori de trufie era alţii, ce să numea epicurei.
275
Temere, grija, prepusul, urîtul şi mîhniciune Pe care durere naşte şi le creşte slăbiciune,
Toate patimile-aceste între ele cumpănite Pentru fericire noastră lumii au fost dăruite.
Dintr-a lor loviri adesă să naşte şi învoire,
Care pe trup şi pe suflet le ţîne strîns în unire. Deci patimile-ţi măsoară, omule, şi le slăbeşte Dacă cătră fericire inima ta bărăneşte,
Căci a le opri pornire într-o dreaptă măsurare îi a asculta pe minte ş-înţălepciune ce mare.
De a dragostei plăcere inimile stăpînite O dobîndesc sau aieve sau prin idei plăsmuite.
Ele nencetat lucrează sau pentru a ei păstrare Sau pentru o pregătire întru cele viitoare.
Dar a patimilor nadă cu totul îndulcitoare La noi este o putere, cînd mai mică, cînd mai mare, Pe cît spirtul să găsăşte vărsat în a noastră here Cu mai mult-îmbelşugare sau cu mai multă scădere, De-aice în noi să naşte patima stăpînitoare Care oricît războită pururea-i biruitoare,
Intocma ca acel şărpe cu care legiuitoriul Au biruit într-un tiran farmăcul, înşălătoriul,
Aceea pe alte patimi ce-s mai slabe decît dînsa,
Le supune, le înghite şi le preface într-însa.
Omul în lume cînd vine în leagănul său aduce Sămînţa de mortăciune care în mormînt îl duce. Acel stricăcios grăunte în viaţa ce el trăieşte Cu sîngele dempreună amestecat să-ntăreşte.
Aşa patima aceea ce a ne stăpîni are Dobîndind asupra noastră putere covîrşitoare,
Varsă în sînge otravă tainic de-a noastră ştiinţă Şi preface toate cele în sîngura sa fiinţă,
Iar fandasia agiută la a ei porniri fierbinte Şi o înalţă stăpînă peste trup, suflet şi minte.
Din zî în zî obiceiul hrăneşte şi face mare Acea patimă ce firea ne-au sămănat din născare. Cînd putere ei lucrează în loc de vro micşurare, Duhul şi înalta minte o întartă şi mai tare Şi încă ce zîc ! că minte într-ascuns şi cu fereală Pe acest vrăjmaş aţîţă şî-i dă foc cu herbinteală
276
Asâmine cu cei soare ce cu focul de prin rază Ierburile stricăcioasă le mai şi înveninează.1 In sfîrşît, oricare fiia patima stăpînitoare,
Mai că totdeauna minte asupră-i putere n-are.
O’, minte de fală plină, ce tu ţîia nu-ţi pui stăvili, Apoi cum poţi, slăbănoago, altor patimi să dai pravili? Dimpotrivă, cu favorul cătră vruna aplecată,
Tu laşi grija stării noastre în mînule ei legată.
In ce, dar, să lămureşte a ta putere şi slavă
Şi cu atîte mustrări, spune-mi, faci vreo ispravă ?
Tu ne înveţi să ne temem de-a desfătării plăcere, Dar pentru a-i sta-mpotrivă dai-ne arme, putere ?
Glasul tău să gîndim, zîce, la ale noastre greşăle, Dar cu el numai putut-am să ne izbăvim de ele ?
In zădar tot cu ocară ne mustri fără cruţare,
Căci ne faci ticăloşi numai, dar nu ne faci îndreptare.
Făclia ce-n ochii noştri purure vrei a aprinde Numai cît ne năcăjăşte, iar de rău nu ne desprinde, Dar încă şi dai dreptate părerilor feliurite,
Dînd nume de faptă bună răutăţilor slăvite.1 2 Tu baţi pe inima noastră cu grijile ce-i i-ai date Din greşăle mititele, în greşăli nemăsurate, întocma ca acei doftori ce abătînd punoi rele Fac den boale ne-nsămnate boalele cele mai grele Şi mîndri de-a lor ştiinţă, gîndind că ne uşurează, în loc de-a ne scăde răul, ni-1 însutesc şî-nmiază.
Aşadar scăpare noastră este de a urma firii,
Căci drumul ce ea prescrie este drumul negreşîrii. Ea spune că mintea noastră nu-i să ne ocîrmuiască, Ce este să ne abată şi aşa să ne ferească,
1	Este lucru dovedit că patimile acele ce firea adîncat samănă în om nu numai că minte şi giudecata ei nu le poate birui, ce încă minte însuşi le dă aripi şi le zboară mai sus. Spre pildă, ambiţîia lui Napoleon, îndărăpnicia lui Carol al XII, stăruiala hotărîtoare a lui Petru cel Mare, bunătatea lui Titu, nepărtinirea lui Bratus i proci.
2	Minţile iroilor, care hojma calcă ţări şi pradă oraşă prin vărsare de sînge şi alte ticăloşii, trudindu-să întru aceste fapte răutăcioasă, nume cîştigă de nişte ghenii şi acei viteji să slăvesc de faptele lor cele lăudate, pentru că ştiu a prăda şi robi ţări şi noroade, apoi iată minte !
277
Este un înţălept sfetnic tocmit sâ ne dăscălească A da reguli la plăcere, iar nu doar să o stîrpască, Nici să fie el peire, ci numai stîmpărătoriul Patimii ce de la fire o au luat muritoriul,
Căci prin ea milostiv ceriul au voit a ne supune La isprăvi ce-s hotărîte de a sa înţălepciune.
El au vrut spre împlinire înaltelor sale gînduri Ca starea ce omenească să fie tot scări şi rînduri.1 Pentr’ aceea şi puterea patimii ce stăpîneşte Pe oricare ar fi alta îneacă şi năduşeşte Şi cătră dorit sfî-rşîtul agiunge şi nemereşte,
Căci orce împotrivire mai mare o zădărăşte.
Fia iubire de slavă, fia ee de înălţăre,
Fia ace de avere, fia de ştiinţă mare,
Fia, în sfîrşit, şi lene într-o inimă bogată Cu putere şi tărie ce la patimi este dată,
Ş-om vede că fiişcare spre îndestulare toată Jărtfeşte averi şi cinste, ba şi viaţa cîteodată.1 2
Fia un pustnic în codri îngropat întru uitare, Petrecător unei vieţă line, fără tulburare,
Fia un irou cu săte primejdiilor de războaie, Doritori numai de slavă sîngelui vărsat pohoaie,
Fia filozoful pacinic întru a sa chiroteală Şi neguţătoriul lacom întru a sa vînzoleală,
Toţi vor găsî deopotrivă minte lor gata plecată A le favorisî pofta ce patima le arată.
Vecinicul înţălept meşter, ci den nimic făcu toate Şi care din rău pe bine a naşte ştie şi poate,
A aceştii plecări tainice întrebuinţînd putere,
Dă inimii o virtute ce îi întăreşte vrere.
De aceea să şi vede că din patimi fapte bune
1	Pop dovedind că minte numai cît poate abate pe om, iar nu să-i stîrpască patimile, dovedeşte şi curat vădeşte că numai darul de sus stîrpeşte în pustnici toate patimile pericioasă, adică cînd agiunge omul în răpire aceea care îl rădică oarecum de pe pămînt.
2	Giucăuşul de cărţi, biruitorii iroi, îndărăpnicii şi cîte alte firi pătimaşă dovedesc aceste adevăruri, căci fieştecare dintre dînşii socoteşte că cu minte face ceea ce face şi însuşi a vitejilor minte arată şi dovedeşte aceasta.
278
lesă aşa de viteză cit nimic nu le răpune.1 Intocma ca den sălbatic c-o proastă hultuitură In roduri desfătătoare copaciul schimbă natură,
De cîte ori fudulia, amoriul şi urîciune Au născut fapte înalte de laudă, de menune !
Mînia în loc de rîvnă şi de năstav într-armării Scumpete în multe rînduri ca o maică măsurării S-au văzut oprind pornirea herbintelilor aprinsă,
Şi lene că-i pestitoare nărăvirilor deprinsă,
Pizma încă înblînzîndu-şi turbăciune-nveninată Drept învingere sluiăşte prin curajul ce arată.
Ş-apoi este vreo faptă din cîte sînt lăudate Ce mîndrie sau ruşîne să nu le aib-însuflate ?
De la rău la bunătate cîtu-i de scurtă cărarea,
Intre ele omul gioacă şi îşi cumpăneşte starea.
La cumpănă deopotrivă minte ca o greutate Apăsînd pe rău în bine a preface abia poate. Ascultînd grăind pe Neron plin de liubov şi iubire, Ai fi zîs că-i şi ca Titus, a lumilor îndulcire.
Acea vîlfă, acea fală, acea inimă măreaţă,
Ce în crudul Catilina văz cu scîrbă şi cu greaţă,
In Debius mă alintă ş-apoi mă şi încruceşte Cînd Curtius, patriotul, prin ea morţîi să jărtfeşte. Tot ambiţia pe schipturi şi înalţă şi zdrobeşte Şi pe bun şi pe rău face morţîi de să hărăzăşte,
Pe soldatul prost preface în oştean fără de frică Şi pe iroul cel mare, în viclean, om de nimică. Cine dar poate, afară de Domnul, stăpîn a toate,
Ce au despărţit cu glasul lumina zîuăi de noapte,
Să descurce acest haos de fapte bune şi răle Şi să-mi descîlcească minte de alte patimi a mele ?
Precum într-acele cadre ce-s de mînă iscusită A umbrelor cu lumina unire ce potrivită Feliurimi de flori încheagă, aşa cît nici să sîmţăşte De la una păn’ la alta feliul ce le despărţăşte,
1 Prin toate aceste zisă, Pop dovedeşte că oatimile la om slu-jăsc precum la fapte răle aşa şi la fapte bune, de multe ori scumpete ne opreşte de la stricăcioasa răsîpire, lene de la alergare năravurilor, trîndăvia de la zburdăciuni ce să cîştigă cu goana, iar apoi ruşine şi mîndria de la multe răle mici şi mari ne opreşte.
279
Asămene spre ascunsul fetălor adevărate,
Fapta ce ră şi ce bună sînt aşa împreunate,
Încît n-ar fi cu putinţă omului a să pricepe,
Unde una să sfîrşăşte şi ceealaltă să-ncepe.1
Dar măcar că între ele par aşa înturlucate, Pute-vei zice că răul este şi o bunătate,
Că florile alb şi negru, cu meşteşug potrivite, Painjînesc într-atîta vederile amăgite,
Încît numai pe-o părere ce-ţi închipuieşti pe-ntregul Să zîci că nu este albul, să zici că nu este negrul? Duhul vrînd să dovedească aşa grozave himere, Inima-1 împotriveşte şi-l supune la tăcere.
în acele dintâi ceasuri ce-n ochii noştri s-arată Răul ce pare o fiară amarnic înfricoşată,
Dar ace înfricoşare pe ceas, pe ceas tot slăbeşte, Pînă cînd ne şi aprindem de dînsa prieteneşte,
Apoi inima începe a-i dărui şi sîmţîre,
Pînă unde nu orbeşte a-i arăta şi iubire.
Omul pe placul său pune a răului învîrfare Cînd laudă, cînd defaimă a isprăvii lui lucrare,
Căci ca un orb la a sale întru sine nici zăreşte Acele răle pe cîte în altul le ocărăşte.
Acest fel supt răce brîul zorilor de dimineaţă,
De unde straşnicul vifor întinde aripi de ghiaţă, Laponul, deprins cu gerul, fericit să socoteşte, Gîndind că aiure frigul pe alţîi mai mult munceşte Puţine sînt fapte bune în înaltă învîrfare Şi iarăşi puţine răle într-o covîrşire mare,
Căci inima noastră-nuntru totdeauna împărţită Şi de răle şi de bune să găsăşte însoţită.
Nebunii şi ucigaşii în adînca lor beţîe Au doar n-au năzăritură de cinste cu-nţălepţîe, Filozoful ce în dodot de amori să stăpîneşte,
Au doar el singur pe sine nu rîde şi să huleşte ? Nici bun, nici rău este omul decît purure în parte, Căci şi sufletul de patimi neputînd a să desparte,
1	Pop prin aceasta însămnează că aceeşi faptă bună la mai mulţi porneşte din aşa osăbite pricini şi gînduri precum şi fapta ră. încît nu poate cineva pricepe unde una stă şi cealaltă începe, căci în adevăr vădit în mulţi oameni atîte fapte bune şi atîte răle. încît este de rnierat cum una pe altă să încap.
280
Să schimbă pe tot menutul şi face colindătură De la rău la fapte bune, de la dragoste la ură.
Toţi, dar toţi delaolaltă, făr-a osăbi pe unii,
Ţăl au numai folosinţa şi-nţălepţîi şi nebunii. Fiişcare cere bine, dar toţi duc deopotrivă Binele lor ca o pîrgă în gheneralnica stivă.
Şi tocma pentru aceasta şi stăpînul lumii toate Au supus cătră lucrare şi pe însuşi răutate,
Pe comploturi înnegrite, pe păreri, pe rătăcire,
Pe împuţinare minţii, pe slăbăciune den fire,
Ruşine de a să-ncrede într-a hotrului ştiinţă, în inima unei fete ţîne cinste în fiinţă,
Iar pe apriga nevastă o mîndrie îngîmfată îndeamnă de precurvie să să păzască curată.
Pe ostaş cine îl mînă ? singură obrăznicie,
Ce creşte pe meşteşuguri, purure zădărnicie,
Dar astă zădărnicie falnică şi delicată,
Făr-a fi de enteresuri aprinsă şi îndemnată, ' Alintînd a noastră minte cu păreri măgulitoare, Naşte de multe ori fapte vestite şi de mierare.
Aşadar, înalta voie ce de la ziditori vine Chiar den greşălile noastre scoate oamenilor bine.
Cu toţii, dar, între dînşîi datori sînt mînă să puie, Pentru apărare vieţîi şi a stării fiişticuie,
Căci, pentru ca să s-agiute, sînt născuţi, poate, anume Şi copiii şi părinţii şi robi şi stăpîni în lume1,
Care slabi în despărţire şi lipsiţi de voie bună Sînt mai zdraveni şi mai vesăli în traiul cel dem-
preună.
Aşadar, fie sau patimi, nevoie sau slăbiciune,
Tot omul la adunare pleacă, trage, să supune Şi cu rîvnă fiişticare agiutîndu-să pe sîne,
Strînge nodul legăturii gheneralnicului bine.
De-acole fraged amoriul, duioasa prietenie,
Ş-acel farmăc care face viaţa aşa de hazlie, De-acolo şi la sfîrşîtul vieţîi astei trecătoare Să leapădă lesne omul de orişice desfătare,
Că nemaigăsînd într-însa dulceaţa obicinuită,
1 Pop voieşte a dovedi precum că şi patimile la om sînt date pentru a lui fericirea şi petrecere bună. Dar apoi, cum şi încît, va dezvăli pe urmă.
281
Trage lauda asuprăşi de o lege nevoită.
Că Iară -bănat aşteaptă a morţii înfăţoşare,
Ca un liman mîntuielnic dup-o lungă înnoptare.
Că, în sfîrşit, muritoriul slăbănog sau mai cu minte Vede şi moarte şi viaţa cu alte luări-aminte,
Iar pîn-în ceasul acela, purure cu noi în toate,
Ne dă bunătăţi viclene în lipsă de-adevărate,
Şi încît trăim pe lume, purure măgulitoare,
Spre a ne-ndulci urîtul, purure născocitoare, înaureşte cu rază nourii de desfătare Ce plouă pe traiul nostru cu dulceţi amăgitoare.
Mulţămit de-a sale gusturi şi de a sa iscusîre Orişicare pentru sîneşi are ochi de părtinire. Frunzărind şî zî şî noapte tomuri de cărţi
colburoasă,
Să fericeşte-nvăţatul în chilii întunecoasă Şi scutit neînvăţatul de o trudă aşa mare,
Intr-o leneşă odihnă găsăşte tot desfătare.
Privind la viitorime cu deplină ne-ngrijîre, Bogatul den comori multe îşi încheie fericire.
Intru nădejde de grija ce purure hojma poartă, Săracul, cu toată lipsa, îi mulţămit de-a sa soartă. Priveşte giucînd pe orbul, plînge-să oare vrodată Că lumina ce den soare i-au fost de veci rădicată ? Priveşte pe şchiopi cum cîntă, plînsu-s-au
vrodeneoară
Că sînt lipsiţi de păşire ce slobodă şi uşoară ? împărat îi cerşătoriul, ori, cînd bea, să vesăleşte,
Şi nebunul totdeauna de sine să mulţămeşte. Himistul în spăimîntare de cît aur tot visază Drept adevăr pe minciună ia deprindere să crează. însuşi poetul ce zace într-o stare ticăloasă Fericit să socoteşte cînd face stihuri frumoasă.
Pretutindene, oriunde este plîns de despărţire Cu-a sale aripi nădejde abureşte răcorire, însuşi zadarnica fală cu mîndra sa îngîmfare în lipsă de mint’ întreagă ne umple de-ndestulare. Şi minte, oricît de mare, în grabnica sa lucire A împrăştia putut-au o plăcută nălucire ?
Şi chiar de ne şi lipsăşte de-o plăcere-nşălătoare, Alta-n locul ei îndată prin inimă ia intrare.
282
Este starea aşa tristă şi aşa de ticăită Pe care trecere vremii să n-o facă suferită ?
A omului vezi, priveşte, alintătoriul cel mare Zic mîndria cum întinde plăcuta agiutorare. Priveşte şi alte patimi, după vîrstă potrivite,
Cum ne-aşteaptă în cărare vieţii de noi istrăvite !
Nădejde, nădejde care, purure vesălitoare, Pînă şî în patul morţii cu omul petrecătoare,
Au nu ne închipuieşte o icoană luminoasă De-o fericire ce ceriul ne găteşte mai frumoasă ? Ea ca o mîngîitoare purure ne izbăveşte Şî în zilele de scîrbă traiul nostru îndulceşte, în dorinţi sufletul nostru tulburat de rătăcire Şi de-a trupului obeze cuprins şi plin de mîhnire în dulce, viitorime să-ntinde, să odihneşte Şi fericire ce-aşteaptă aieve o dobîndeşte.
Omule, în rău şi bine ce Dumnezău împărţăşte Vezi tu a sa preveghere, vezi tu pe cît te iubeşte ? Ca şi greşalele noastre, pe cît au fost la putinţă, Le întoarce cătră bine şi folos de trebuinţă, între alte patimi multe pin’ şi iubire de sîne Au nu este un dar mare ce aleargă iar la bine ? Căci prin dorinţăle toate ce ea în om născoceşte El prevede, sîmte milă şi pe alţîi miluieşte.
Aşadar, slăveşte ceriul, rabdă a ta slăbăciune Şi miară-te întru toate de înalta-nţălepciune.
Cap. al 3‘le
întoarce-te, că îi vreme, den adînca rătăcire Şi află, prostule, află că sfînta dumnezăire Făr-a să lăsa de gîndul ce ş-au hotărît odată Prin feliuri de chipuri merge tot acolo îndreptată.
In mijlocul zburdăciunei tinereţii herbîntate Şi într-a mîndriei fală de bogăţii insuflate Şi în sinul fericirii şi în nevoile toate De adevărul acesta fii lovit şi zî şi noapte.
283
Ia sama că lume este la a mînţîi cercetare Ca cel mai săvîrşît cadru de omul în adunare.
Vezi a dragostilor lanţuri, vezi legături pregătite, Spre a uni între ele fiinţîle despărţite,
La ce întăi lovitură ce materia luară Lumina cum să aprinsă ca din sîne o comoară !1
Tot atomul cum să mişcă, alergînd
spre-mbrăţoşare 1 2,
Cum să trag unul pe altul şi să cuprind cu
strînsoare !
Lumea o dată croită, nemărginita putere Răvarsă în toată fire prinţipion de înviere.3
Fiinţăle insuflate ce cereasca aburire Să pomi deopotrivă cătră aceeşi ţintire,
Care în opştescul bine şi la care privind toate Aleargă mare şi mică fără de a să abate !
Tu vezi ierburile gata a slujî pe mistuire La zidirile ce ceriul le-au înzăstrat cu sîmţîre. Ş-apoi şi aceste iarăşi în pămînt fiind schimbate,
Să fac ierburilor hrană una după alta toate.4
Nimică vecinie nu este, om şi plantă.şi jăvină Iasă din noian şi întră şi iar iesă la lumină. 5
1	Pilda aceasta de asămănare este pentru a arăta cum adică de unde era întuneric şi nimică, cum să iviră lumină, precum să vede pe pămînt, fără de veste cînd s-aprinde o comoară.
2	Atomon, cuvînt elinesc, să zice pentru tot feliul de zidiri mare şi mică răsuflătoare, jivini, peşti, dobitoace, oameni sînt toate atome, la care să vede că un lucru nevăzut, nepipăit este care le leagă, le întruneşte şi acest lucru este aceea ce numim dragostele, care dacă ar fi lipsit, cum s-ar mai fi puezit fiinţăle una dintr-alta.
3	Prinţîpion este acel lucru den care să începe sau să încheagă tot lucru precum lemnele, dobitoacele, apa, metaluri i proci. Prinţîpii cunoscute sînt: apa, aerul, ţărna, lumina, dar necunoscute sau însuşi aceste den care altele să încheagă şi să pornesc. Himia în aceste să îndeletniceşte, dar puţîn păşăşte, căci orice află astăzi de început prinţîpion, mîne găsăşte că are altă închegare şi aşa Dumnezău numai poate desfunda această ascunsă taină.
4	Ce este gunoiul care îngraşă pe pămînt decîfc buruienile mistuite pren dobitoace şi omul, trup eşit den sămînţă, ce este decît o ieşire den mîncările ce tatăl său au mistuit, căci printr-însa făcîndu-să şi sîngele şi sămînţa iesă din om.
5	Toate una pe alta să fac şi să prefac.
284
Nimic nu-i făr* de-atîrnare, ce părţile lumii toate Să împărtăşăsc den totul cu totul fiind legate.
A lumii întregi fiinţă, putere şi legătură,
Să sprijînesc între ele cu-aceea ce-i zîc natură. 1 Omul dă la dobitoace agiutori printr-o voinţă,
Şi dobitocul să face omului de trebuinţă.
Toate dau şi primesc razăm în pămînteasca viaţă, Şi cel slab şi cel mai tare, unul pe altul să-nvaţă.
Acest lanţ ce să întinde, spune-mi, unde să sfîrşăşte, Cine poate să ţ-o spuea ? Cel ce în cer lăcuieşte !
Omule măreţ şi mîndru, ce putere te agiută A gîndi că pentru tine lumea toată îi făcută ?
Au doar Dumnezău munciră numai ca să te
hrănească,
Să te-mbrace, să te poarte şi să te cocoloşască !
Sprea astîmpărarea foamei, mina, care pe cîmpie îngraşă cirezi şi turme, de n-ar da cu dărnicie Şi lor hrană ca şi ţîia, apoi atîta verdeaţă ’
Pentru cine o răvarsă pe a pămîntului faţă ?
Au doar numai pentru tine prin consert plin de
dulceaţă
Jălnica preveghetoare cîntă sară, dimineaţă ?
Ea plecată la pornire focului ce o cuprinde Hăuleşte o plăcere ce dragoste îi aprinde.
Au doar fugariul vestitul, ce glasul tău îl supune Şi merge cu fudulie supt frîul ce mîna-i pune,
Nu sîmte a lui podoabe oe fire îi are date Şi mîndria de pe rehturi cu tine au n-o împarte ?
Ş-apoi, spune-mi, pentru tine atîte mii de sămînţă Cuprind cu a lor rodire a cîmpiilor fiinţă ?
Dar pasăre decît tine cu multă vreme-nainte Din acele comori gustă oe Dumnezău le trimite.
Spune-mi, pentru cine numai în timpul de bogăţie Razăle cele den soare coc a ţarinii cîmpie ?
Făr-a-ţi zîce că tu însuşi pentru buna cunoştinţă Boului ce osteneşte prevezi a sa trebuinţă,
Dar zîdiri altele cîte la voie ta nesupusă Care defăimîndu-şi giugul petrec în pustii ascunsă,
1	Zidirea ce întăi a fiişticăruie lucru este faptă a lui Dumnezău, iar natura este lege şi pravila pe care le au dat spre ţinere, înmulţire şi agiutorarea uneic cătră alta.
285
Fără muncă, osteneală, ca nişte stăpînitoare,
Nici te-ntreabă cînd mănîncă rodul tău cel de sudoare.
Maica fire, îngrijită pentru a lor trebuinţă, ^ între fiii săi împarte dragoste, milă, voinţă.
Vezi cel împărat puternic că să apără cu blana Ce ursului au dat fire de învălitoare iama, în vreme ce el gîndeşte că pentru dînsul sînt toate Şi că el îi iubit singur de înalta bunătate !
Vezi omul cîtă silinţă pune, ca să mă slujască,
Zice mîrşav dobitocul, pus de om să să hrănească,
Omul pentru mine numai — că un dobitoc nu ştie Că omul l-au pus pe hrană ca lui hrană el să fie.
Acum pentru om ce giudeci este oare mai cuminte Şi-ntr-asămene greşală nu pică cu cele vite Cînd pentru dîns’ socoteşte toate cîte sînt supt stele Şi nu vede că în totul îi supus cu alte cele ?1 La zidiri fără de minte ceriul den milostivire A da n-au voit de moarte nici ştiinţă, nici sîmţîre.
Adevăr că omul ştie a fi născut ca să moară, însă cînd îşi pomeneşte această pricin-amară,
De-o viitorime dulce inima sa stăpînită,
Uneşte nădejde bună cu idee ce cumplită Şi fiindcă neştiinţa îi ascunde zîua-n care Moarte are să-l răpască dentre cele eu suflare (de
veci fără întumare),
Acel îngrozitori lucru mai puţîn cumplit să pare Şi nevăzut mai să face într-atîta depărtare.
Insă cu noi de-a valma, ager făr-a să ascunde,
Tot s-apropia şi vine, făr-a şti cum şi pe unde. Minune care vesteşti a ceriului îngrijire.
Căci fără dînsa, vai nouă, omul minte-a sa zidire. Văzînd că a sale păsuri îl tot împing cătră moarte 1 2,
1	Intru adevăr că omul şi de are covîrşire peste alte dobitoace, dar oare nu este supus la legile totului ? Ba încă la multe şi mai ticăit decît dînsăle, ce sănătate spre pildă are omul pe lingă a dobitoacelor ?
2	Adevărul că noi ştim că avem a muri, dar nu ştim în care zî şi ceas, nici în care an, şi tocma acest nehotărît soroc ne face ce nici ştim cînd murim. Ce jăle şi ţipăt nu ar fi fost oarea pentru om cînd el are a muri de astăzi în cinci zile ! Aceasta să vede în unele din patimi că îşi spun pătimaşii ceasul ieşirii sufletului, dar oarea cu cîtă jăle şi durere.
286
Putut-ar fi să mai rabde spaima unei aşa soarte A dumnezăului care pe zidiri preziduieşte ?
(Fie că singur enstenctul sau minte povăţuieşte), Grija ce nemărginită de-a împărţi potrivite Darurile ce le-ar face mai întregi, mai fericite, Le-au dat înadins o vrere, o plecare mai cu samă, Carele pe nesimţite la fericire le cheamă 1 Şi le mină totdeauna cătră soarta lor menită,
Fie ori prin cugetare sau pe-o cale negîndită.
Dacă prin agiutorinţa unei mini miluitoare în enstenct tot dobitocul dascal neînşălat are,
Ce-i trebuie mai mult altă sau c-ar fi a ta voinţă Şi la asta să-ţi bagi nasul şi să-i dai tu cunoştinţă !
Dar mintea ta îi o slugă care multe deşi ştie, însă fiind cu răceală leneşă în nătîngie,
Trebuie ades chemată în orce nevoie nouă,
Pentru a-i deştepta lene la vreun agiutor noiiâ.^_ Iar enstenctul nu-ncetează, dă de veste şi sileşte Şi nici aşteaptă chemare, căci îi bold ce nu lipsăşte, Nici rămîne, nici adoarme, nici face greş vreodată, Iar minte nu ne slujăşte decît numai cîteodată.
Enstenctul nici că gîndeşte, ce, harnic şi cu
credinţă,
Merge drept cătră sfîrşîtul dat de înalta fiinţă 1 2 3.
Iar de sfîrşitul acesta minte vrînd să depărtează, De-aceea şi poronci calcă şi împotrivă cutează. 4 Deci dar degeaba te lauzi, omule, cu a ta minte,
1	îndată ce vom lua sama binişor, ne vom încredinţa de acest adevăr. Care este pricina de şi om şi dobitoc fug de acele cîte sînt sau socotesc rele ? Nimică alta decît dorinţa ce are în sîne şi dobitocul şi omul cătră a sa fericire, fie oricît i s-ar părea a fi.
2	In firea xninţîi este gîndire, asămăluirea şi apoi giudecata. Aceste să fac cu prelungire şi nu îndată, mai adauge apoi şi îndoirea şi vei vedea că enstectui este cu mult mai iute şi mai hotărît decît minte, iar enstenctul ce este s-au zis la fila: ...[loc alb în ms.; In ediţia, noastră p. 267].
8 Enstenctul fiind ace plecare sădită în om pentru fiinţa sa nu să abate ca gîndul în lături din drumul ce i-au croit Dumne-zău pentru aceasta şi în dobitoace nu să preface, ce pururea cătră sfîrşitul lui prescris merge.
4 Iar minte, ca una ce este slobodă în alergările sale pe de laturi, ea să şi amăgeşte, înşală şi să înşală, îndrăzneşte şi să sîeşte, cutează a păşî peste ceea ce giudecă.
287
Căci enstenctul nu să-nşală şi ii trece înainte.
într-aceste două daruri vezi cîtu-i deosăbire, Dumnezău mină pe unul, pe celalalt omenirea ! Făr-a-nşăla vreodată, ce lumină de menune învaţă pe dobitoace a-şi alege lor păşciune,
A-şi cunoaşte doftoria, otrava a nu atinge,
A-şi preface lăcuinţa pînă încă a nu ninge,
A prooroci furtuna, gheţul, arşiţa şi ploaie,
A să-mpotrivi la valuri tulburate de pohoaie 1,
A-şi face cu gloata toată lăcuinţi întemeiete,
Pentru a trăi în pace în locuri neapropiete !
Fără linii şi compasuri paingului cine spune Cu meşteşug să întindă o mrejă de-atîte strune ? Acel engener Muavru prin ştiinţă şi chiteală 1 2 Poate face niscai planuri mai cu bună rînduială ?
Cine spune în toţi anii înţăleptelor cucoară A să muta după vreme dentr-o ţară-n altă ţară ? Cine le meneşte zîua în care să înturlucă De hotărăsc ele ceasul şi de venit şi de ducă ?
De la înalta voinţă dar au priimit zidirea Nu în silă, ci în voie să-şi cîştige fericirea, însă fericire-n totul fiind scoposul cel mare Ce Dumnezău vra a face în opşteasca sa lucrare La nevoile în parte concursul unor altora Alcătuieşte izvorul fericirii tuturora.
Acel nod leagă-ntre ele zidirile lumii toate Ce aici spre lăcuinţă de Dumnezău sînt lăsate.3
Fire întru ele naşte prin a-nmulţîrii plecare Dorinţa de vietate ce ţîne pe lume-n stare.
Plecare este opştească, om, dobitoc şi jivină Ce trăiesc prin aer, ape, pe uscaturi şi pen tină,
1	Intru adevăr, de minune este să ia sama cineva chipul împotrivirii împotriva repegiunei sau a valurilor a păsărilor plutitoare, pentru că vede cineva că să face chiar după legi de adîncă matimatică şi mehanică.
2	Muavru, un făcător de planuri vestit.
3	Dum|ne]zău privind la a totului ţinerea nu este de îndoit că acele răle ce să văd în parte precum : cufundări, spargeri de vulcanuri, cutremure sînt o nestrămutată urmarea cătră ţinerea totului, iar apoi, mai în parte, vom zîce că, de au venit lăcustele tntr-o ţară, au lipsit de acolo de unde au purces, de au murit copilul meu, dar au rămas a vecinului, şi unii dintre noi trebuie să se ducă, căci apoi n-ar fi avut loc alţii.
288
început fac prin pornire de-o înfocare firească, Care în curînd cîştigă îmbrăţoşare opştească.
0	partea, dar, pentru alta deopotrivă aprinsă între doi o legătură să face cu totul sţrînsă,
Den care apoi să naşte o al treile iubire,
Ce este acea den sînge, de copii, de moştenire.1 Păsări, dobitoace, toate, de acest libov pornite, Cătră zămisliri şi creşteri să văd den fire sîlite. Maica la pui cată hrană, iar tatul lor, ca mai mare, Ia asupră-şi grija pazăi şi ace de apărare.1 2 Apoi îndată oe vremea le dă căzuta putere,
Şi unii fug, alţîi zboară, doriţi de împrăştiere, Enstenctul atunci tincheşte şi nici mamă şi nici tată Nu îşi mai cunosc în urmă famelie-nstrăinată,
Căci îndată ce la dînşii grija nu mai trebuieşte, Toată legătura firii dentre dînşîi conteneşte.
Dar, însă, la bieţii oameni slăbăciune, nevoi răle 3, Pruncia îndelungată şi bătrîneţîle grele, împărtăşiri între dînşii şi feliuri de trebuinţă Cer şi grijă mai delungă şi sprijin mai cu silinţă.
Aceste griji înmulţite între ei sporesc sîmţîre Şi aşa unul cu altul să leagă cu osăbire.
Minte, vreme şi ispita necontenit ne arată A strînge încă mai tare acea dragoste-nchegată. Dacă pe de-o parte răul a ne trage să sileşte,
Pe de alta iarăşi minte la bine ne hotărăşte, Gîndul cel de folosinţă agiutat de-nţălepciune Den patimi ştie să nască faptele cele mai bune*
Den trebuinţi împlinite vine buna cunoştinţă, Lingă dragoste firească s-anină buna voinţă.
1	Pop, după ce au dezvăluit începutul sămănat în zidire pentru iubit (care nu este decît pentru înmulţirea şi ţinerea făpturii), apoi acum vine şi cătră iubirea aceea ce să leagă din sînge. Supt cu-vîntul Insă nu trebuie să înţălegem avere, ci moştenirea fireştilor năravuri.
2	Aceasta să şi vede la păsări zburătoare, la dobitoace, poate şi la cele mai mari jivine, dacă am pute răzbate pînă între ele şi să le putem vede.
3	Nu este de îndoit că a omului vieţuirea avînd mai multe trebuinţi dobîndeşte şi griji mai multe, care griji nasc şi aduc alte osăbite legături decît în dobitoace, precum înrudirile, răcunoştinţa, mila i proci, i proci.
289
Aceste sîmţîri duioasă în adînc de inimi scrisă Şi părinţii şi copii lănţuindu-le aprinsă,
Făcu pe aceşti den urmă să iaie obicinuinţă (Cînd pre cei dintâi agiunge vîrsta ce de neputinţă) Să le deie agiutoriul cu aceeşi dărnicie Ce şi lor le-au dat părinţii pin’ după copilărie. Atunci ne-adusăm aminte de a vîrstei pribegire Şi întru viitorime mînînd a noastră prăvire,
Dădu tatului copilul rodirile bunătăţii
Ce şi el aşteaptă iarăşi cătră sfîrşîtul vieţii.1
Aşadar, îndatorirea, cînd dată şi cînd luată,
Intre oameni să făcură legătură ferecată,
Iar apoi din toat’ aceste feliurime încurcată Făcu să iasă un bine răvărsat în lume toată. 1 2
Putut-ai crede că omul ieşît Gin mînule firii Umbla fără nici o samă, fără frîul chibzuirii ? Dumnezău într-ace stare den nespusă miluire Da inimii lui năstavuri şi minţii povăţuire,
Era iubire de sîne, însă fiind liniştită,
La binile tuturora nu să vede răzvrătită.
Căci ştiinţi şi meşteşuguri ce-s de mîndrie aflate Nefiind atunci în lume, ce a firii legi curate,
Cu dobitoacele omul în petrecere imită,
Pe verdeaţă şi la umbră trăia viaţa ne-ngrijită, Nu-şi băga mîna în sînge pentru vreo apărare Sau pentru ca să-şi cîştige hrană şi învălitoare. Pămîntul da de la sîne, fără muncă şi lucrare, Tuturor deopotrivă şi adăpost şi mîncare.
Prin păduri, spre proslăvire bunătăţilor înalte, Dobitoacele şi omul să vedea împreunate.
Acele păduri drept capişti cu jărtfe de sîngerare Nu dogorea niciodată cinstita lor închinare,
1	Ale copiilor cătră părinţi atîrnare, aşa precum era firească, iar nu den socotinţă, precum acum fireşte au trebuit să tragă pe a altora cătră dînşîi şi aşa den om în om au trebuit şi în stare firii să fiia ace atîrnare pe care apoi omul politicit au numit-o datoria a soţietăţîi, iar patimile au schimbat-o urît.
2	Binele acel răvărsat este ca să ţîne lumea în soţietate.
290
Aurul ferit de oameni într-a pămîntului mâţă Strălucind nu era încă pe-a oltariurilor faţă.
Cel mai prost şi mai nemîndru om fără de făţărie Era preot şi în faptă îşi trăge cucernicie. Dumnezeu cîrmuie toate ca un împărat a toate Şi răvărsa preste toate a sale bunătăţi toate,
Iar omul asupra firii răvărsa cu stăpînire Numai buna rînduială, iar nu cele de peire.
O, cît el cu osăbire, şi la gust, şi la plecare,
S-au prefăcut, ticălosul, den ce întăi a sa stare ! Căci acum umple de groază aer, pămînt, mări şi ape, Încît nu să mai stăveşte jivină de dîns’ aproape.
El sîngur lor ucigaşul, tot el le şi mistuieşte,
Căci ruşine şi mustrare obrazul nu-i mai roşăşte. S-au făcut la glasul firii surd şi fără de sîmţîre, încît nu-1 mai oţăreşte sînge, moarte şi peire,
Cătră dobitoace aprig, omului vrăjmaş anume, Pierzînd nevinovăţie, omul pierdu tot în lume. Aşadar, spre răsplătire la a lui neomenie Au sosit luesul nebunul, cu cruda sa tirănie.1 Pe friguri, dureri, lungoare, pe ciuma ce nu să
> stinge,
Le-au născut şi dat în pizmă a dobitoacelor sînge. Această străină zamă cu iuţîme-nveninată Au vîrît în a lui patimi o aprindere turbată2,
Încît cu trup şi cu suflet într-a poznelor cumplire Omului ş-au făcut omul vrăjmaşul cel de peire.
Atunci dar întru mînie cu un glas de trăsnet iute Zîsă omului Natura : „Du-te, ticăloasă, <^u-te,
De la mîrşava jăvină să te-mprumuţi cu ştiinţa
1 Luesul aice să înţălege toate cele cîte omul ş-au adaos preste trebuinţîle firii.
'* După toate ispitele şi încercările făcute, să lămureşte că cărnurile şi sîngele ce mîncăm ne întartă patimile a cărora întărtare grăbind şi iuţind zîmberechiul vieţii, nu mai poate omul trăi aşa îndelung precum trăia în vreme vieţuirii prostatice. Iată prin-ţîpion a postirilor pentru a nu fi întărtaţi şi înţălepciune a începătorilor vieţii pustnice, care, prin postire, îndelungă viaţa, potoale întărtarea şi ţîn minte şi sufletul în liniştire.
291
Ce îţi cere slăbăciune, ce iţi cere trebuinţa !
Mergi prin pustiuri, nemernic, păsările să te-nveţă Care sînt poamele dulce, care sînt cele mistreţă.
Ia sama pe cîmp mişcare zidirilor cu suflare Şi de la dînsăle află buruieni lecuitoare.
De voieşti a fi afară de a vremilor schimbare,
De la ştiubeiul albinei ia model de aşăzare.
Cîrtiţa să-ţi deie pruba aratului în cîmpie Şi viermele de mătasă dascăl la ţăsut să-ţi fie.
Vezi tu peştele Notilus fără vîslă şi busolă,
Pe a mărilor noianuri luntrărind a sa gondolă1 2,
El te-a învăţa pe ape depărtate de la maluri Cum să te agiuţi de vînturi, cum să biruieşti pe
valuri!
Ici cu reguli neschimbate şi foarte meşteşugoasă Dobitoace scurmătoare îşi sapă pen pămînt casă,
Cole spînzură în aer, pe copaci, clătinătoare, Cuiburi cu totul ferite de a vremilor mustrare.
A întrunirii lor forme, fel de fel închipuite, Pururea le vei cunoaşte cu soarta lor potrivite Şi-ţi vor arăta odată, dar tîrzîu, peste gîndire, Intre crai şî-ntre noroade care legi dau fericire.
Tu prăveşti în fumicariul înţăleapta republică Şi în stupul cu albine stăpînire monarşică.. Alăturează-le duhul şi chipul de cîrmuire Şî-i vede că pentru public, una purure-n clătire,
Pe ai săi îmbogăţîndu-i, însuşi ea să-mbogăţăşte Şi că, prin nerînduială, rînduială săvîrşăşte.3 Iar alta, măcar supusă la a unue voinţă,
1	Notilus este un peşte pe care scriitorul Opien, carte I, arată aşa că adică el area o scafă în spate şi cînd voieşte să dă cu gaibele în sus şi rămîne scafa în gios pe apă, iar labele le rădică în sus, cît întinzîndu-le ca nişte vintre de pînză pluteşte pe mare cu chipul acesta în cele mai mari depărtări de la maluri.
2	Gondola este un fel de caic de călătorie pe apă la Veneţîea.
3	Pop, cu închipuirea fumicariului croind republicile, mînă la propunerea lui că acele ce văd oamenii şi li să par a fi nerînduială sînt pricini şi urmări de rînduială şi numai pentru că omul nu înţălege, de aceea socoteşte nerînduială.
292
Este slobodă şî-n pace despre oree nepriinţă Şi că foarte mulţămită de-a trăi într-o păs tare Gustă-n ticnă avuţîia din hărnicia ce mare Şi că-ţi dă idee ţîia de pravili nestrămutate Ce păstrează în ivală a dreptăţilor scări toate. Pravili care au a firii respectuită pecete Şi care den ceriuri fusă nestrămutat încheiete.1
A ta vînturoasă minte, pentru omeneasca stare In zădar va da tot pravili supusă la răsturnare Şi asupra vicleniei va înarma pe dreptate,
Căci ea va fi totdeauna sub biciul de răutate.
Şi ca o jărtfă de pravili şi de toată apărarea Va cădea pururea slabul supt bogatul cel cu starea. Mergi însă, omule, du-te, tot cu legi prefăcătoare, Mergi de supune la giugu-ţi orce este cu suflare,
Şi acel mai cu chiteală tragă pe toţi cătră dînsul, Supuie-i la a lui voia cîrmuindu-i cu diadinsul.
Şi ştiind să le-ndulcească a sălbăticiei stare Prin feliuri de meşterşuguri bune şi folositoare, Făcusă prin vrednicie şi tragere de iubire Chiar ca un crai de puternic şi cuprins de
proslăvire."
Prin aceste graiuri firea stîmi toată măestriea Şi a omului sălbatic îmblînzî nemerniciea.
De pe loc să văzu-n lume urzîndu-să colibi, sate, Cu adunare de oameni şi popoară înjghebate. Folosinţa întrunirii dînd o nouă vieţuire,
Cătră alt norod de-aproape slujî de închipuire Şi aşa unul cu altul den zî în zî cu sporire Făcu legături de-a valma, cu pace sau gîlcevire.
Păşît-au vreunu-nainte cu niscaiva folosinţă Sau soarele arătat-au vreun loc mai cu priinţă,
Sau păraiele cu ape văzură-să că undează Vrun loc mai cu-ndestulare ce vitele păşunează,
1 Albina, osăbită de pomenitul furnicar, ea are matcă, carele ca o împărăteasă cîrmuieşte şi pune la cale adunătura ce fac albinele. Este dovedit lucru că fără dînsa albinele bezmeticesc şi toată lucrarea să strică, deci Pop voieşte a însămna prin aceasta cînnuirea monarhicească şi că ce întăi idee de monarhia s-au izvodit dentr-o închipuire ca aceasta.
293
Fiiştecare îndată îndulciţi de aşa nadă Asupra ţării vecine să porni a face pradă.
Minte însă mai cu vreme vederea le deşchisără Şi aceste crude fapte den suflet le depărtară. Aceea ce vrea să ieie printr-a armelor pornire Făcu să o dobîndească printr-un fel de învoire,
A negustoriei pacinici singura agiutorinţă Le deşchisără canalul la cele oe-avu dorinţă.
Aceste, dar, împlinite, pacea fu neapărată Şi tot omul cu vecinul să întovărăşi îndată,
Încît dragoste şi rîvna să răvărsară opşteşte In veacul acel de aur ce lumea îl pomeneşte,
In care vorovind omul fără meşterşug prosteşte îşi descoperea pe faţă ce simte şi ce gîndeşte.
Intr-acea vreme de ticnă unita prietenia Era pentru a lor inimi mulţămirea ce mai via. Sate, oraşă şi staturi acest fel să începură,
Omul, ca un stăpîn luişi şi slobod peste măsură, N-avea nici o cunoştinţă de acea giuguluire Care dădea unui singur puterea de stăpînire. Dar curînd acea puterea agiungînd trebuincioasă Zîs-au, tată, fiia Domnul şi cu inimă miloasă, Vreun om milos şi darnic, grijăliv şi voinic tare, Care făcea fericirea în a publicului stare Şi care cu daruri bune şi cu dragoste curată Era opştiei merare şi tuturor ca un tată.
Acela fusă cîrmaciul şi de pravili dătătoriul, Acela lor şi stăpînul şi bine sfătuitoriul.
Pin’ la pîrdalnica vreme şi de năcaz omenirii Era crai tot patriarhul şi legii şi stăpînirii.
Ca un părinte al ţării supuşii lui cu blîndeţă După Dumnezău pe dînsul îl avea ca să-i înveţă. Ochii lui le era pravili, gura lor proorocie,
A lui voinţi niciodată nu-ntîmpina silnicie.
Nici binelui gheneralnic fiind hojma lucrătoriul Şi pămîntul tuturora deopotrivă hrănitoriul Le dădură meşteşuguri şî-i învăţă să pogoare
294
Focul, aerul şî apa la a mînilor lucrare.
Făcu să cază din aer păsările zburătoare Şi să undească pe peşte den holburile de mare.1 Ş-apoi, dup-o vreme multă, de-o viaţă strădănuită, Cînd muri şi îşi sfîrşîră soarta sa ce strălucită,
Acel om ce ca un înger să cinsti cît fu în viaţă,
Ca un muritori în lacrămi răposă pe a lor braţă.
Ei rîvnitori să-i păstreză chipul pururea cu viii, Den dorinţă iscodiră meşteşugul zugrăviei. 2 Drept pomenire urmaşii acelor crai ce murisă Care după moştenire asupră-le-mpărăţisă,
De povestea între dînşîi vreun lăudat mai tare,
Cu oarbă cucernicia îi sloboză închinare. 3
Mintea însă mai pe urmă făcîndu-i să înţăleagâ Că început toate cele au trebuit ca să aibă,
Acest pont neîndoielnic în vacuri drept pomenire Au făcut să osăbască pe ziditori de zidire.
Dar un ziditori ce n-are cu nimic asămănare Goneşte pin’ şi ideea de altul mai mic sau măre.4
Pînă cînd duhul minciunii protivnic la cunoştinţă Nu călca pe adevărul aceştii nalte ştiinţă,
Omul să-ndulcea de hazul ce ceriul îi dăruisă Şi nu găsă niciodată cursă pentru dîns’ întinsă. Departe de-nchipuire unui stăpîn cu asprime,
El pe Dumnezeu chiar tată socotea întru prostime, A sale datorii numai le avea drept trebuinţă Şi prin dragoste curată îi vestea a lui credinţă. Dreptul numai ce den fire era drept fără prihană, Şi omul, mînat de dînsul, vieţuia fără dojană,
De înalt stăpînul lumii n-avea grijă de mustrare, Căci nu cunoştea într-însul decît vîrf de îndurare.
2 Pop însămnează cele întăi trebuinţă care au început a naşte pe meşterşuguri, praştia, arcul pentru vînarea, undiţa, mre-jăle pentru peşte, pînă apoi şi zugrăvia.
8 Pop arată pe cît lumea la început era depărtată de cunoştinţa dumnezăiască.
4	Adică că idee de a slăvi un sîngur dumnezău este atîta de adevărată, încît nici cei întăi oameni nu au putut avea decît asămenc.
295
Tot pe-un păj era atunce şi politică şi lege,
Căci pe un prenţip legate nu putea să să dezlege *, Amîndouă avînd pravăţ de-a ţine întru unire Dragoste dumnezăiască cu acea de omenire.
Ce varvar oarea în lume cătră suflete robite,
Cătră noroade cuprinsă de chinuri răle, cumplite, Au dat veste ce mai crudă şi pe dos de-a firii stare Că toate-n lume-s făcute pentr-un singur oarecare ?
O, amarnică fiinţă, o, ecsepţîe de ură,
La cele mai limpezi ponturi a legii de pe natură Tu răstorn! o lume toată, faci din oameni cruzi
săldaţîi,
Cloceşti şi scoţi pui de tirani şi dogoreşti împăraţii! Căci den turbăciune oarbă cu lăcomiea unită Şi den vrajbă tiraniea chiar ca o ciumă ieşita, în curînd sprea întărirea împărăţiilor sale Cu superstiţîia neagră sosiră pusă la cale.
Unelti cruda aceasta o rîvnă fanaticească, Să-ntinsă cu gudăriia supt vălfa despoticească. înălţă, fără ruşine, drept dumnezăi toţi joimirii Şi giugului pre oameni în noroiul rătăcirii De năluciri şi de vidme minte le painjăniră Şi pre Dumnezău în idoli cu mînule lor ciopliră.
Şî-i făcură pe plăcere slabi, mînioşi, nestatornici, Trufaşi, ghiftuiţi de patimi, cînd puternici, cînd
nevolnici.
Ei născociţi chiar de tirani ş-îngiugaţi la răutate, Fireşte, le fu tovarăş la mârşăviile toate.1 2
Hotra iubire de sîne a răpi au voit toate Şi ca o mehenghe mare şi la strîmb şi la dreptate Au dat la a ei tovarăşi legi de samavolnicie Şi ş-au făcut dreptăţi iişi, după a sa fantasie.
1	De ar fi acum politică şi lege tot pe .un paj şi prenţip, n-am vedea nici atîtea războaie, nici atîtea strîmbătăţi, pentru că legea nu suferea nici osăbire, nici asuprire asupra aproapelui său.
2	Mitologhiia eliniască ce-şi închipuia pe dumnezăii lor fură-tori de femei, trufaşi, băutori de nectar (vin ales de bun), înbui-baţi de mîncări, curvari şi, în sfîrşit, plini de toate greşălile şi patimile omeneşti.
296
Averi, desfătări şi cinste la dînsa le trasă toate Şi numai, căci îi plăcură, crezu a-i fi şi iertate.1
Insă tot ea denpotrivă este ce întăi pricină La stavila ce îi pune politiciasca lumină,
Căci lucrurile spre care ea aleargă cu iuţală, Plăcute fiind şi lumii cu asămine pomeală,
Intrea mii de mii de oameni avînd a fi împărţite De sîne cu greutate întru a fi dobîndite. 2 Au doar lacrămi, rugăminte, ori mînie nebunească, Ca să cîştig tot la mine au putut să izbîndească ?
N-au putut şi dar sosiră vinovata dibăcie,
Ca să ieie avere, cinste, prin chipuri de viclenie.
Atunce mintea spre paza împregiurărilor mele Vru să-mi plec gîtul la pravili şi la alte forme grele Şi fiindcă enteresul de la nimene nu piere,
Toţi caută să păstreză cele ce au cu plăcere.
Şi aşa vrîndu-şi folosul care pe toţi ne supune, Însuşi cei mari şi puternici fu siliţi la fapte bune, A cîrmui cu blîndeţă, iar nu aspru, cu cruzime,
A strîmtori lăcomia ce are orce mărime,
Incit văzum cum preface biata iubire de sîne Pe acel particulamic în acel de opşte bine. în sfîrşît, ieşind, văzurăm oameni mari cu
isteţime,
Filozofi, poeţi şi ritori, înţălepţi cu adîncime (şi cu
mărime).
1 Iubirea de sîne, iubitoare de samavolnicii, stăpîneşte pre om la toate, dar apoi tot ea să opreşte de la cele răle. Lok, prin aceasta, voieşte a arăta mărimea dumnezăiască cît au potrivit şi cumpănit la om ca tot o patimă să fie şi de bine şi de rău, ca el să-şi aleagă şi apoi, după feliul alegerii, să-i facă şi mulţă-mită şi totodată (2) că acele în parte cumpănindu-să cu cele în totul asămene pofte, dorinţi, trebuinţi, ce iubirea de sîne cere, fireşte să împuţinează şi slăbeşte, căci de nu ar fi fost aşa, apoi iubirea de sîne ar fi făcut pe unii să prăpădească pe alţii.
SCRISOARE CATRA MITROPOLITUL] VENIAMIN
DESPRE ÎNVĂŢĂTURILE ÎN MOLDOVA
Cinstea ce mi-aţi făcut cu întrebarea — de ce aş socoti asupra sporirei învăţăturilor în ţeara aceasta — este mai presus de priceperea unui moldovan ca mine, carele nu au păşit pragurile moşiei sale. Pentru aceasta şi numai îndemnat de respect şi de dragoste, îndrăznesc a însemna oarecare luări-aminte, trase nu din idei ce nu se văd, ci din lucruri care cad sub simţiri, măsură ce socotesc că ar trebui a fi luată în toate oîte se ating de adevărata starea omului şi a luminărei lui, şi pe care, pînă a nu o lua însuşi evropeii, nu au ieşit din haosul ideilor, în care s-au tăvălit filozofia grecilor şi a evropeilor în şir de multe veacuri.
Am cetit şi înţeleptele propuneri, în această pricină, a unuia din sin-moşinii noştri, din care mai ales am înţeles pînă la cît omul arde de dorul înain-tărei neamului său.
Înoepînd dar de la propunerea : de se cuvine a îmbrăţişa altă limbă prin şcoli, pentru învăţătura ştiinţelor, şi carea anume, pentru că în a noastră moldovenească, lipsind autorii şi înscrisurile lor, lipsesc mijloacele păşirii înainte, zic că şi elinii, carii de la eghipteni, şi romanii, carii de la elini au luat ştiinţele, nu şi-au schimbat limbile; ci au socotit, totodată cu agonisita ştiinţelor străine, să îmbogăţească graiul lor. Oamenii greci au alergat la Eghi-
298
pet, oamenii romani au năzuit la Atena, carii ca nişte albine, colindătoare din floare în floare, au adunat şi cărat învăţăturile în prisecile de unde zburase. Singuri evropeii, gîndind poate ca şi noi acum, au fost tras în învăţături limba latinească, încît, pînă nu demult, pentru ca să-şi înveţe ei însuşi limbile lor bine, trebuia să înveţe mai întăi pe a lui Cicero şi a lui Tacit.
Tîrziu, trezindu-se din acest vis, s-au luat aieve pe calea ce neabătută, şi-au făcut gramatici, şi-au alcătuit lecsicoane, au tălmăcit şi tălmăcesc istorii şi s-au îmbogăţit în ştiinţi, încît data de la care se numeră repegiunea rîului de luminare este data de cînd au deschis ochii şi au scăpat din pomenitul vis.
Pre lîngă aceste mai adaog încă că ar fi o mare greşeală politicească de a se lua altă marşă spre luminare aice în Moldova şi alta în soţia ei Va-j' lachia, cînd tot cuvîntul cere a ne strînge şi a ne apropie în grai şi în pravile pe chiar duhul Reglementului.
Aşadar, închei că ştiinţele trebuie să se înveţe în limba moldovenească, aducîndu-se, dacă nu sînt, bărbaţi cu destoinicie spre aceasta, carii totodată cu paradosirea să urmeze şi tălmăcirea, după care apoi şi tipărirea.
Ceea ce aud pomenindu-se, că cu adăogirea şi schimosirea cuvintelor moldoveneşti s-ar alcătui două limbi, una a bisericei şi a prostului norod, şi alta a părţei de oameni învăţaţi, să las a zice că acest feli de schimbări, fiind în adăogire şi îndreptare în parte, iar nu în totul, nu pot aduce prefacere atît de mare pe cît să aducă neînţelegere. Dar este lesne de răspuns. Au doară în Franţa, în Austria şi în însăşi tot de o lege Roşia, limba ce voroveşte norodul şi biserica este aşa precum vorbesc şi scriu Rousseau şi Repe [?], Schiller şi Goethe, Karamzin şi alţii ? Ceea ce priveşte la propunerea : în care din limbele străine să se înveţe literatura ? zic în limba acei naţii la care civilizaţia se vede în moral şi în fapte, iar nu în spulberul ideilor; zic a unui neam pacinic şi netulburător, care mi se pare a fi limba
299
nemţească şi carea ca o megieşită şi împreunată ar înlesni toate împărtăşirile neguţitoreşti şi moraliceşti, totodată fiind şi bogată şi avutoare de toate înscrisurile vechi şi nouă.
Iar pentru limba franţuzească, a mea socotinţă ar fi să se înveţe numai prin instituturi particulamice, unde adică voinţa şi înlesnirea stărilor mînă pe tinerime, iar nu unde guvernul deschide loc public şi cheamă pe tinerime la învăţătură. Aceste zicînd, sint datori a pomeni iarăşi că nu ideile dovedesc pe lucruri, ce ispitirile şi că, prin faptă, vai nouă ! ştim că prin nici unul din lucruri nu se împărtăşesc mai lesne năravurile între neamuri decît prin învăţătura limbei şi prin înrudirea însoţirei. Au doară începutul gudăriei şi a intrigei au avut altădată în Moldova decît de la aducerea graiului şi a fetelor din Fanar ?
Rămîne acum a vorovi despre sporirea şi pentru întocmirea cuvintelor neapărat trebuincioase în limba moldovenească. Las a zice că proiectul pomenit, fiind aşa de întins şi de idei înalte grăitori, în care foarte puţine streine se văd, ar sluji drept dovadă că limba noastră, pe pruba maioei sale latinei, este lesnicioasă în întocmiturile frazelor prin care o ideie se poate în multe feluri spune şi grăi, lucru şi dar în care, după a mea părere, se încheie cel întăi pont al bogăţiei unei limbi; să las a zice că deosebitele tălmăciri, atît în versuri, cît şi în proză, mai mai din cuvînt în cuvînt cu texturile, stau dovadă de bunătatea limbei; dar apoi, ruşina-ne-vom sau fi-vom mai mîndri decît strămoşii noştri J romani şi decît vîrstnicii noştri evropei întru priimi-rea de cuvinte străine sau de întocmirea lor pe teapa graiului ? Acei urmaşi după elini, şi evropei după dînşii, nu s-au ruşinat a zice : gheometria, aritmetica, gheografia şi c. L, plătind birul de o bună cunoştinţă cătră elini ca cătră sporitorii învăţăturilor, cu păzirea numirilor ce ei au fost alcătuit şi dat ştiinţelor ; şi tocmai noi am fi acei carii să zicem : filozofiei, iubire de înţelepciune ; gheome-triei, pămînto-măsură ; gheografiei, pămînto-scriere ? Cu toate aceste, fiindcă pricina adăogirei şi schimo-
300
şirei cuvintelor este o pricină mare şi gingaşă, ca una ce se atinge de limba unei naţii ce aleargă după agonisita ideilor, trebuie a începe mai de departe şi întreb : Ce este limba sau graiul ? Nimică alta, decît rostirea ideilor ce are gîndul. Apoi dar cu cît gîn-direa minţei îşi întinde crugul ideilor şi se lămureşte, cu atît şi limba merge sporind, căci intr-alt chip, omul numai cît ar tot gîndi, dar n-ar mai vorovi. Aceasta se şi vede la neamurile care, ca nişte cîrmace pe drumul luminărilor, îşi alcătuiesc şi schimosesc cuvinte în graiuri, după sporirea ideilor. Şi fiindcă noi avem nu a afla şi a iscodi, ci a urma şi a învăţa ale altora, trebuie să le primim şi ideile şi cuvintele de cîte vom ave nevoie, şi care la noi nu sînt, sau nu s-ar pute alcătui. Dar fiindcă* atît la primirea, cît şi la facerea din nou sau schi-mosirea cuvintelor pe teapa limbei noastre trebuiesc :: măsuri şi canoane, iar nu slobodă voie de a aduce* pe unele, pentru că aşa le-au glăsuit romanii, pe altele, pentru că aşa le vorovesc ardelenii, iar pe altele a lepăda numai şi numai pentru că le avem de la slavoni sau că sînt rosieneşti, socotesc, de neapărată trebuinţă, a se face o comisie închegată de bărbaţi, buni scriitori în limba moldovenească, întovărăşitori Epitropiei şcoalelor, numai şi numai pentru îndreptarea limbei şi a gramaticei, carea comisie, în adunările sale, să steie să socotească şi-să hotărească despre îndreptarea limbii, atît întru priimirea, cît şi schimosirea cuvintelor.
Această comisie va intra în cercetarea şi îndreptarea gramaticilor făcute şi fără de nici un capet tipărite şi slobozite în ţeară, ea va legiui, pentru tălmăcirea cărţilor, pravili prin care ucenicii ce vor ieşi din şcoli să fie datori a tălmăci cîte una din învăţăturile în care se vor fi îndeletnit ei. Tot această comisie, cu alta de asemine fiinţă din Ţeara Romî-nească, împărtăşindu-se între ele, ar aduce sporire şi întocmire limbei pe o măsură şi o înţelegere cu care ar strînge însuşirile amînduror noroadelor, din care apoi ar izvorî potrivirea şi înfiinţarea a uneia
301
deopotrivă pravilă a Prinţipatelor. Iar apoi, pentru a da instrucţii, pe care comisia ar trebui a păşi în lucrare, destoinic nu mă cunosc, pentru că o treabă sa aceasta trebuie să fie gîndită de mai multe minţi.
însemnez însă oarecare luări-aminte oe am putut descoperi :
A.	Cuvintele cîte le avem, fie rîmleneşti, fie slo-veneşti, fie greceşti, fiindcă lumea noastră aşa le-a deprins, să nu le schimbăm. Aşadar, cuvîntului război să nu-i zicem bătălie, nici furtunei — tam-petă, nici cercului — ţirculus ş.c.l.
B.	Cuvintele ce primim de la alţii să le îmmoldo-venim pe teapa graiului nostru, să zicem Demosten lui Demostenis, paradosesc lui paradidomen, ochiu-
• paţie lui ochiupasion ş.c.l.
V. Toate cuvintele cîte din nou se vor face să se potrivească, pe cît se va pute, mai mult a ave în sunetul lor potrivire cu tîlcul şi ideea ce închipuiesc, pre pilda cuvintelor vîjîieşte, duduieşte, tună, detună, fîlfîieşte ş.c.l.
G. Toate cuvintele cîte din nou se vor face, să se facă, cu cît putinţa va ierta, mai scurte, adecă mai I- de puţine silave, pentru că aceasta înlesneşte minunat pe versuitori.
Aceste însemnări cinstindu-mă a le supune presf in-ţiilor-voastre, îmi veţi ierta a adăogi că atît din fi-lonichia aceasta stîmită în şcoli, cît şi din orce văz cu ochii acum, eu nu mâ mai îndoiesc că două lucruri sînt care nestîmpărat ne scurmă şi ne rod la inimă; unul, adecă, oarba grăbire cu care am socotit să cîşti-găm luminile, fără a socoti că nişte ochi ce ies de la I întuneric trebuie pe încet, încet să se deschidă, pen-■ tru ca să nu chiorească mai tare, şi fără a socoti că toate sporirile, şi sufleteşti şi trupeşti, întocmai ca plantele şi poamele dintru florării, pripindu-se, nu pot avea nici floarea, nici gustul, nici veacul acelora pe care soarele şi văzduhul naşte, creşte, înfloreşte şi coace pe încet, încet, de la primăvară pînă la toamnă, şi că nici un neam nu s-au luminat în adevărate luminări, tînd odată, şi că, dinpotrivă, grăbirea aduce şi smintele şi greşeli care nu se mai pot îndrepta
302
nici tămădui, ca alte greşele în parte şi obrăzamice. Iar celălalt lucru este că o idee înadins greşită se revarsă şi se întinde, zic, asupra civilizaţiei, acest cu-vînt, care este atît de întins şi cuprinzători, pentru că ia în braţe pe omul ţemă, în atîmare cătră pă-mînt, şi pe omul suflet în suire cătră ceri, au agiuns a fi între noi ca un zburători ce au femeile smintite, cele cu ochii la dînsul tipărite, îndrăgesc, îmbrăţo-şează şi sărută o neîntrupare sau zicînd, ca nişte drumeţi, carii ar boldi ochii la o stea pe ceri, şi fără a-şi mai pomeni că calcă pe părnînt, perd drumul, cad în noroaie şi gropi, de care s-ar fi ferit dacă măcar cîteodată şi-ar fi întors ochii se caute la picioare.
Aşadar, nu întreb la noi ce este civilizaţia, pentru că oşteanul are să-mi zică : este muştrul, marşul şi epoleturile ; civilul : formele, controlările şi delele ; bărbaţii şi femeile : cele cîte videm, ci întreb ce trebuie să fie la noi civilizaţia ? Şi la aceasta vă aud răspunzînd : moralul, moralul şi iar moralul, căci ce ar folosi să ştim cîte sînt în văzduh, în ceri, pe pă-mînt şi în mări cînd am înstrîmbătăţi, am jefui, am prigoni, am învrăjbi, adică ne-am face mai răi decît am fost ?
Şi cine poate tăgădui că respectul cu care este datoare tinerimea cătră bătrîneţă, femeile cătră bărbaţi, micii cătră cei mai mari, din ce în ce piere şi se stinge din ochii noştri ?
Cine poate tăgădui că cloşca de lăcomie şi-au plodit pui pe vrajbă, pe strîmbătate, pe zavistie, pe pizmă, şi toate nepoatele ei, pin’ la atîta, încît abia ne cunoaştem unul cu altul. Şi aceste toate din ce pricină ? Numai şi numai pentru că zburătoriul ce ne-am făcut de civilizaţie, ca un zburători, abate şi dă în laturi pe om de la adevărata ei fiinţă, care trebuie a fi singur moralul, şi după urmare, pildele cele bune şi aşezămînturile privitoare numai cătră dînsul, iar nu cătră idei spulberate şi de destrămare. Aşadar, închei că adevăratul început de civilizaţie ar fi a se învăţa pe norod catihisul, ca să ştie ce crede şi cum
303
crede, care sînt datoriile societăţei şi omenirei3, cum trebuie să lucreze pămîntul şi copacii, cum trebuie să grijească şi să sporească vietăţile lui trebuincioase şi cum trebuie să se agiute pe sine şi gospodăria sa cu casnicile lecuiri şi oblojele. Iară starea cea deasupra norodului, carea la noi se zice boieriească, pe lingă de aceste, să înveţe : cum trebuie să giudece şi să cîrmuiască pe norod, povăţuindu-1 prin pilda purtărilor sale la cele de adevărat folos, şi toate aceste se încheie în învăţătura credinţei, a itichiei, a matematicei, a doftoriei şi a administraţiei. Cît pentru acele stări care nu au trebuinţă de ajutoriul şcoalelor de aice, rămîn în sloboda voie a învăţa ce le-ar plăce în socoteala lor.
In 13 ghenar 1837. 1
1 De luat sama şi de minunat lucru este ca ţările cele mai luminate» în veacul nostru, după atîtea şi atîtea opinteli şi zbu-ciumături ce şi-au făcut în calea luminărilor, abia acum, catra începutul veacului al XlX-le, au înţeles că o;ce luminare de ştiinţă nu aduce pe cel adevărat folos dacă nu este întemeiată pe folosul noroadelor, care sînt două : unul al agriculturei, şi altul al neguţitoriei. Pentru aceasta vedem că acum toate minţile, toate gmdurile şi, după urmare, toate iscodirile la aceste îşi ţintesc pravăţul şi chitirea, fugind şi depărtîndu-se cu totul de ideile nepipăite a metafizicei, adecă a zgomotului de cuvinte fără de fapte.
GLOSAR
A
adiafor, adj.	— indiferent, nepăsător
adiaforisi, vb.	— a fi indiferent, nepăsător
aferim, interj.	— bine, bravo 1
aht, s.n.	— oftat, suspin
aliţinap, s.m.	— om de rang înalt, boier
aporie, s.f.	— îndoială, nesiguranţă
	B
băcan, s.n.	— colorant roşu
bărăni, vb.	— a dori, a năzui
birlant, s.n.	— briliant
boboană, s.f.	— farmec, vrajă
butcă, s.f.	— trăsură de lux, la modă pe la 1848
C
vas metalic în care se ard mirodenii a cere (aici participiul trecut) a tînji, a dormita
pîine şi căptuşeală din stofă de bumbac cler cometă praznic
a conduce plugul ţinîndu-1 de coame înclinat, aplecat îndoituri, încovoituri
D
dănui, vb.	— a dărui, a dona
decoct, s.n.	— preparat lichid rezultat din fierberea
în apă a unor plante medicinale dorifor, s.m.	— satelit, acolit
câţuie, s.f.	—
cerşut, vb.	—
chiroti, vb.	—
chitan, s.n.	—
cliros, s.n.	—
comit, s.n.	—
comînd, s.n.	—
cornări, vb.	—
costişet, adj.	—
cujbâri, încujbături, s.f. —

307
eglenghea, englenghca, s.f.	£ — amuzament, desfătare
ţamăn, s.m. fandase, s.f. feregea, s.f. filonichie, s.f. fludă, s.f. filotimie, s.f. frenţă, si.	F —	păcătos, nemernic —	fantezie, închipuire —	mantie din ţesătură fină —	discuţie aprinsă, dispută, ceartă —	ţesătură fină, întrebuinţată ca voal —	dărnicie, generozitate —	sifilis
gaihe, s.f. ghilealâ, s.f. gitimerzlîc, s.n. gudărie, s.f.	. G —	picioare —- suliman alb, pudră albă —	avariţie —	linguşire, slugărnicie
hac, s.n. hatalm, licitam, s.n. haz, s.n. hămesală, s.f. hobot, s.n. liojma, adv. hotru, adj.	H —	simbrie, plată —	amendă —	plăcere, desfătare —	foame mare —	basma pentru cap, văl —	mereu, neîncetat —	viclean
idrosferă, s.f. istrăvi, vb. izvod, s.n.	I —	hidrosferă —	a cheltui, a risipi —	listă, însemnare
încă», adv.	I — încaltea
invăscut, adj.	— îmbrăcat, înfăşurat
308
jăcaş, adj. ioimir, s.m.	J —	hrăpăreţ, jefuitor —	soldat mercenar
	L
lecavghia, licafghia, s.f. lefuri, s.n.	—	zori şi crepuscul —	fanfaronade
mehenghi, adj. meterhanea, si. ministru, s.m. milanhonie, s.f. mişină, s.f. mt/nci, s.f. mtiriu, adj.	M —	şiret —	corp de muzicanţi, fanfară la turci —	şef, stăpîn —	melancolie —	grămadă de alimente —	cazne, torturi —	negricios
năstav, s.n. novitale, s.f.	N —	îndemn ; aptitudine —	noutăţi
	O
obraz, s.n. o/oc, s.m. ofrar, s.n.	—	personaj, persoană —	curier special —	altar
podgorie, s.f. l>estitor, adv. pohodnic, s.m. pohvală, s.f. pani, s.n. poplînd, adj. povedi, vb. pristol, s.n. pravăţ, s.n. jyrofiti, vb. protie, s.f. pusulă, s.f.	P —	mîngîiere, consolare —	încet, tîrzielnic —	cal ţinut de căpăstru —	pompă, slavă —	punct, articol —	plăpînd, firav —	a provoca, a podidi —	tron, altar —	ţel, scop, îndrumare —	a profita —	prioritate, întîietate —	busolă
	
R
răhniy vb. răscol, adj. rătrete, s. rediu, s.n. robiri, s.n. rocini, s.f. rocodele, s.f.	—	a rîvni, a dori —	răscolit, în dezordine —	retrageri —	livadă, grădină, pădurice —	rubin, piatră preţioasă —	gropi, surpături —	lucruri făcute de mînă
	S
schivemisi, vb. scîrşca, vb. sfeti, vb. timbrului, vb.	—	a agonisi —	a scrîşni —	a descoperi, a arăta — a se întovărăşi cu cineva pentru efectuarea unei lucrări
smrediuri, s.n. soroci, vb. stepină, s.f. strămurare, s.f.	—	miasme —	a hotărî, a decide —	rang, treaptă — prăjină cu vîrf de fier cu care se îndeamnă vitele
temut, s.n. Unchi, vb.	T —	gelozie —	a frîna, a opri
	V
vidmă, s.f.	— nălucă, arătare
soi/, zoi/o, adj. zaluzie, s.f. zori/, adj. zaoismc, adj. zăticni, vb. zîmbrechi, s.n. zoorî, vb.	Z —	indispus, bolnav —	gelozie —	frumos, straşnic -— pizmaş, duşmănos —	a împiedica, a opri —	coardă, resort —	a sluji
310
BIBLIOGRAFIE
1.	Pastiescu Dimitrie, Nota din Curierul romînesc, nr. 70, Buc., 1830.
2.	Alecsandri V., Literatura romînă, în Zimbrul, nr. 63, Iaşi, 1851.
3.	Negri C., Logofătul K. Konachi, în Romînia literară, nr. 6, Iaşi, 1855.
4.	Conachi, logofătul C., Poesii. Alcătuiri şi tălmăciri, Iaşi, 1856.
5.	Sion G., Suvenire despre poetul Conachi, în Revista contemporană, anul I (1873), Buc.
6.	Papadopol-Calimah Al.,* Scrisoare despre Tecuci, în Convorbiri literare, anul XIX, nr. 5, Buc., 1885.
7.	Andronescu Grigorc, Poeţii noştri. II. Costachi Conachi, în Studii literare. Extras din Revista literară, nr. 3, Buc., 1886.
8.	Vogoridi-Conachi Emanoil, Schiţe din viaţa şi familia logofătului Conachi, în ediţia Logofătul C. Conachi, Poesii. Alcătuiri şi tălmăciri, Iaşi, 1887.
9.	Bianu I., Costachi Conachi, în Pievista nouă, anul I, nr. 4, Buc., 1888.
10.	Bianu I., Logofătul Costachi Conachi, Poesii. Alcătuiri şi tălmăciri, ediţia a doua, Iaşi, 1888, în Revista nouă, anul I, nr. 3, Buc., 1888.
11.	Roman I. N., Poeziile lui Conachi, în Convorbiri literare, anul XXII, nr. 4, Buc., 1888.
12.	Densusianu A., Istoria limbei şji literaturei romlne, ed, a Il-a, Iaşi, 1894.
13.	Eliade Pompiliu, De Vinfluence franşaise sur Vesprit public en Roumanie, Paris, 1898.
313
14.	Tanoviceanu I., Un poet moldovean din veacul al XVlII-lea. Matei Millo, în Analele Academiei Romîne, Memoriile secţiei literare, seria a II-a; tomul XX, 1897—1898, Buc., 1899.
15.	Iorga N., Istoria literaturii romîneşti în secolul al XVlII-lea (1688—1821), voi. II, Buc., 1901.
16.	Ghibănescu Gh., Două scrisori ale lui Conachi, în Arhiva, anul XIII, nr. 1—2, Iaşi, 1902.
17.	Bogdan-Duică G., Logofătul Costachi Conachi, în Convorbiri literare, anul XXXVII, nr. 1, 2 şi 4, Buc., 1903.
18.	Iorga N., Documente privitoare la familia Callimachi, voi. II, Buc., 1903.
19.	Aleesandri V., Scrisori, I, Buc., 1904.
\f 20. Bogdan-Duică G., Costachi Conachi şi tragedia lui Lentor, r ' în Viaţa romînească, anul I, nr. 9, Iaşi, 1906.
X/ 21. Drouhet Ch., Logofătul Costachi Conachi şi poezia franceză ■ a epocii, în Viaţa romînească, anul XXII, nr. 1—3, Iaşi, 1906.
22.	Botez C., Poezii inedite de Costachi Conachi, în Viaţa romînească, anul I, nr. 9, Iaşi, 1906.
23.	Iorga N., Istoria literaturii romîneşti în secolul al XlX-lea, de la 1821 înainte, voi. I, Buc., 1907.
24.	Rosetti Radu, Pămîntul, sătenii şi stâpînii în Moldova, tom. I, Buc., 1907.
25.	Odobescu Al., Doi poeţi şi un biograf, în Epoca, noiembrie 1887, sau în Opere, voi. II, Buc., 1908.
v 26. Kirileanu G. T., Testamentul şi pomelnicul marelui logofăt Costachi Conachi, în Convorbiri literare, anul XLII (1908), nr. 12, Buc., 1908.
27.	Dragomirescu Iuliu, Cei din umbră — profiluri. Costachi Copachi, în Literatura şi arta romînă, Buc., 1909.
28.	Kirileanu G. T., Ideia unirii la marele logofăt C. Conachi, în Convorbiri literare, anul XLII (1909), nr. 1, Buc.
29.	Iorga N., La mormîntul lui Conachi, în Neamul romînesc literar, anul II, nr. 1, Buc., 1910.
30.	Ibrăileanu Gh., Istoria literaturii modeme (epoca Conachi), Iaşi, 1920, curs litografiat.
314
«,/“■
Iorga N., Contribuţii la istoria mai nouă a literaturii ro-mîneşti. Ceva despre Costachi Conachi, în Revista istorică, anul VII (1921), nr. 4—6.
32.	Cartojan N., Contribuţii privitoare la originile liricii romîneşti în Principate, extras din Revista filologică, anul I (1927).
33.	Braşoveanul G., Conferinţele d-lui Gh. Bogdan-Duică. III. Despre poetul C. Conachi, în Făt-Frumos, anul V, nr. 2, 1930.
34.	Ungureanu Gh., Înfiinţarea şi organizarea judecătoriilor în Moldova. Anul 1832, extras din Anuarul liceului şi şcoalei comerciale „M. Kogălniceanu“ pe anii 1922—1932, Iaşi, 1932.
35.	Iorga N., Cîteva acte privitoare la biserica Bucovinei şi Moldovei, în Biserica ortodoxă romînă, anul LII, nr.. 11—12, Buc., 1934.
36.	Iordan Iorgu, Comemorarea lui Alexandru I. Philippide, Buc., 1934.
37.	Caracostea D., Arta cuvîntului la Eminescu, Buc., 1938, la nr. 119, despre Meşteşugul stihurilor romîneşti.
38.	Raşcu I. M., Conachi, Alcătuiri şi tălmăciri, în Alte opere din literatura romînă, Buc., 1938.
39.	Ungureanu Gh., Poetul Costachi Conachi organizator al arhivelor moldoveneşti, în Revista arhivelor, voi. III, nr. 8, Buc., 1939.
40.	Kixileanu G. T., Răzeşii din Gîrleşti în luptă cu logofătul Costachi Conachi, în Analele Moldovei, I, 1941.
41.	Călinescu Gh., Istoria literaturii romîne de la începuturi pînă astăzi, Buc., 1941.
42.	Furtună D., Mărturii despre C. Conachi, în Analele Moldovei, voi. I, fasc. I—IV, 1941.
43.	Solomon C., Biserica şi moşia Conăcheştilor de la Lărgăşeni-Tecuci, în Analele Moldovei, voi. II, fasc. 1—2, 1942.
44.	Popovici D., Pope şt Conachi, în Studii literare, voi. I, Sibiu, 1942.
45.	Popovici D., La litterature roumaine â tepoque des lumieres, Sibiu, 1945.
46.	Ivănescu Gh., Un poet romîn necunoscut, în laşul nou, anul V (1953), nr. 3—4, Iaşi.
315

47.	Antologia poeziei romîneşti de la începuturi ptnâ astăzi, I, Buc., 1954.
48.	Primii noştri poeţi, E.S.P.L.A., Buc., 1954.
‘49. Călinescu G. şi colectivul de documentare, Material documentar despre C. Conachi, în Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor, anul III, Buc., 1954.
50.	Rîşcanu V., Nastase Gh. Bîrsan şi Băileanu Gh., Istoricul spitalului orăşenesc clinic de adulţi din Iaşi, voi. I, Buc.,
1956.
51.	Vîrtosu Emil, O satiră în versuri din Moldova anului 1821, în Studii şi materiale de istorie medie, voi. II, Buc., 1957.
52.	Florea-Rarişte D., Recitind poeziile lui Conachi, Tribuna, anul I, nr. 40, 9 XI, 1957.
53.	Turcu C., Vechi încercări de exploatare minieră în Moldova, în Studii şi cercetări ştiinţifice, seria istorie, filiala Iaşi a Academiei R.P.R., anul VIII (1957), fasc. 2.
54.	Papadima Ov., Anton Pann şi „Cîntecele de lumeu, în Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor, nr. 3—4, Buc.,
1957.
^"55. Massoff Ioan, Teatrul românesc, Buc., E.P.L., 1961.
56. Comea Paul, Coslachi Conachi sau luminismul în anteriu şi giubea, în volumul Studii de literatură romînă modernă, Buc., E.P.L., 1962.
aossix.
ukiiwtiKrumni
DE
jormni k. mu.
i
i
UDilmi
TlRirpatli AMt A4**vp Repomna. n*" tM»
Logofătul C. Conachi, Poezii. AJ-cătuiri fi tălmăciri, Iaşi, 1856. Foaia de tiţlu a primei ediţii a versurilor lui Conachi (Bibi. Acad. R.P.R.)
vV
\
e*rx
■	/ ^ ,	*	'' +?	* *V n	y «
r ^ Jsry**/»~'jr'. f—0?**"*
Jjp *40*p*tmr*	*m*Jr's*'•**»*	* 9 4b* ftop* * *+*
f	?*r,	+s» . *^*+	M+ 1*4wm**~* •>
)^-	/*%?+»■* 2?*'* <*»*»»* *»*♦ J5» mt rnîjpm
$+*' j&evQ J*	j***ty'f*4€*
’W)

A*jr Zi"!'
.* S- *
J&:
... .*	**y**mp/m'
. ^	SlW r<nr («v<f m/** > ff^
.	* 4 y * ^	-	s*	'	v i *
**^<*	; ^wrj»^
* •	***** ***** **y* •
i ?*4~* 'App?. «dU*«^*
ăn
**00 Zf* S*:**fs* V Xm++fm*
s*4tm rtf

.'/♦ v#	:* &.} \ • * <*r« /•'«**
j	^ e *** '
c *	'"f "’rMpJ,


Pagină din manuscrisul poeziei Scrisoarea cătrâ Zulniia (ms. 137, f. 134®, Bibi, Acad. R.P.R.)
M
£	«R
• •	^	»w;'
.........*. l:hr)Â- w te Ji(>A..
. •! >~	Jtt^,
tt ?**	"
«3^* 7Y«*
»» £, <?Îl>0«V<«** ^	^
>\ tyu'h'yjrf* rfruV**^ fJ'r'mA k* tufjifafH ăJh
-	^ , r A1 11	**^*v.
'51 /**‘W*^>*(-ră's^~X
Wrn. Jy^ AZh*ifiy
^<--n..

*A
mW

k ~ -
rv»‘«*.Q>».«•.
.)i/3TOi 'îtK h*Ji/i Amţ,■
«u
/V-tk» 'VU* tJ?$k4m*ţ+,
( li t	C*J0V -m->*6i •

«?■*; **A a *' *c * -ti^icv / A*» a iJ>vuX+.. fio IA-.. '^.4^
AaJh^X
începutul comediei Comedie ba nului Canta, ce-i zîc ţi cafafe Cucoţ
(ms. 2.189, f. 58r, Bibi. Acad
r
«f u <Y rrta
r	.	g»
1 e/t K»‘'^('vw'^'AViiui/w, ....... ° ‘-‘ •' •
MS*.
u^'hdufi* Ah! jî
s”.1 " 1 "gţgaaşgrais==ssd=£ 'i? ty/7 •	'
. «rf trf i>,Am ;W^ '*\ * 'n'» £*,■ S'..,,,
iiV^V-a«iyW*» “/• *\,‘"A‘/&'-*r"!'>'
T *&&**«■ Or- 3'tTct,3>JZ-
+ yf-fh^Tkf trt t^.’fM* 6* h** *	■# <tr <
’ %tir^HrJ>\' lH*r*Xf"
*imd&Crfi &*'*•> ^«*<i *.V<«. »"-"•;>■
începutul comediei Giudecata femeilor
(ms. 2.189, f. 64r, Bibi. Acad. R.P.R.)
. . Aţr'Ş t / .
Stern* **ee»
C' ./
(t /V> 'tte+'i**/ fi,
■£ * J <V **** tr»Jr’>Z'~'*-L^
wt*«.. M-yj* . . T	_,
^^r^zrr •
'■'**'^-*4'*~~y * ■%, .j*j w~~
A: *yry 'V **—*', a::^^?.
(	^ (hm 'e,/*^. , nfo*'
		
*,-*+*« *mp,f
**SJ*	'•■” c*9ff* pf
ttfl+MH.vf ^t4 Y 11*#* Tt/" 'J?	*	£/'+/<	*
*" ::^irrvsf •	»»»*
,*'*<'^ir^,'/ 4<*k- *. -
t*<*tf/* n>r
■O
f *
^ ^"'*/-***?• ^tyşjS^'f..•„	/•
./ y
- f tf
y*, şt*'*
y»	/ ry^C'44,^' f
4?'6.)"	/
rtHHtcntm . t~ *)/■„#

« A■
c
*?r
W.
V rn*t# » >
* *rt A*tt S/r* r<*~ fo, 0,
*	*>*S	*	, -y
■'/ «• w*t* ** o y
f ( [: ,	>	'V/'
fS/Wtuvt fttftbf rri \	>
/'	?	. * '	;J
7‘, '?*'/'' '**'**'%, • \

,}	* / -	r*	/k
*< 7+*** rr.+x ‘tt fftr	f •
Pagină din manuscrisul traduce* ni Câtrâ Leandru că nu venea (ms. 137, f. 66r, Bibi. Acad.
f'>■	r***<<&■*«$f(£.	2,".*^
/O ^	^	" *" y^*
^ W*'*"* W f*4 *& . ■w?«.*-VV*J<p«*!L £	/“<y**^'**#*~ *»#«. y«* < e*'JU„4'
0t?s ***my 2* fm'js *;,

/j
'&+4+<4

■***/** +**4 tri + fU <Ct« ‘‘ijf+'J'
v a. . , s	°f^
S~£T'	„
.	/w„0 v. ^
,	,'*)'4*	yf '	e€//9t
*$*fh: '*$*'*Y*£W«	tjfiwjpA&Ji*
ţ <?*p&t**"*' jyrte jf**4**i *
*£
'**’"<**+
%* **+>«'* J
'tf ^jal,	# ;:	'ntSyriiM»V*»»^:
!^£A,‘^>f£, «#*•. *r

*9*
fH t* **A r*yi J/tm **t *§*&.*--
“Sfru. ' ■:• JZX/'X
, -	-	> «.	. Ws» Jpx/'ţ .	/
L- \ ^rf mi ifcjl mi* <#+ %f* m**i
K^> .j V J4i,;'	.'■', '
Vf ^$*v ';V;V' V;';;' '
începutul primului capitol din Meşteşugul stihurilor romîneşti (ms. 137, f. 3r, Bibi. Acad. R.P.R.)

w :
■>• \ ' / < , fS?****/**** Sf*»Mm+s v#ft
, r < . -s
s-j/?)	«	>	/	.*«/'*	^
f <S+THy»**** J*tfx*ttx*t£ ,	<n*+*Jf*+~. w'+m*mj£"fa

«5^ "* 4,w#ţ

w/r* J, f**md
/	'	'w''*py*jiuy9
+r**nfA* m+'ju'jt ti
,.jL	\
^	*pam-*rXH nâtemy	^
+>«*-*« .*,^,V/V,/ .
O/ ' -	* 4 ■	'	.	, -* /
"<•*/*-"<• ‘t,-*?* <**,**,. u„ e*]**^*?
v î**^	v* ”*•**«*, </**	*«* A» *J;*—,
“ f '	V*£~!i£îxlPs‘'f^**/7,d**
r
l«*a t.
?> w "
7 * ■;;e #™/-Jf *ff r** W ţ.ŞfAy,„/
•**/***"*£* , t&'ntf'AY*****&%*»/
&-£&*/J7- - ' . v ■■■<•. -
^	^ *****	,	*/ rH*yf*i*»<*y*t ,/«N(
^y^srv,*,^	,	• ' /	‘ >
^	^	******	4t/*f*K*** f'sjfMjf**
oa&*:T*<.	.	.,	/ c-..-f^
' ,^/wfw/ , tfaeif****** r*f*ci*+ •
'O
^	CM» ^
«*$*- /•^• C - •• ^ -Mtrf** **/*■*'
<4***	c > ' C - ;	-
'■îir
S< v
**?**% ***
1h^u* *s*t* / <
. ■*...
• a,} f t tu xftţcrft-y?
e£
V .	/ "YV tPfâC'fO ','*)++* ■ tfr/t*yS
' £ / /
Facsimilul poeziei Jaloba mea, cu corecturile poetului (ms. 137, f. 119”, Bibi. Acad. R.P.R.)
f • ,
( t f'***	v f%J /	* “•	* *	*
•fiyr* '^?V	**» ***	AiA«U«>i^
*iA.v<	•y*v«,
ICk-4 J-7 _ .
S’xî^i.î'-,	J h.
*»*,»*(» *^ ' **>’*■« U *»ţvh^ ,
<*ţ	•*♦»■**	. *»'«•<*£
'**♦•» »«•««<•'’ «,'<« . ** - '	" Vki.V^
O -««A *	» \
H« ykiikU
«? Ih* ţ(l k w«M
»	v	V I
*%»'**£«% u« ui^«i T*% •£»%*«	I
Ci!** i	*%£%<» \%%tk
<.% «tţCVtii u	AxKHimxtk Cnîţ* mîA #
î«it uA* H**i Mhw^M)
1	*	<	* y w 4	, *
- *-	-•*- A«k» tuA*%xk%'m\ m
-«‘V \iif *H*
,.* p»lţV«*V’,	f	W*
U*4»<*	(»
1
k*»v‘
~ r~*	r \ r	*
i	»	< o ţ«»	..
**i«» *.»' «■i>»V<<f' F"- **"/* waţto* •
u eu,» • «v*	. ;« y*> t vj
/
Prima foaie din manuscrisul autograf al traducerii Prenţipiile moralului sau Cercare de voroavă asupra omului
(ms. IV-26, f. 1', £ibl. „M. Eminescu" din Iaşi)
SUMAR
Prefaţă .......	.	.	V
Notă asupra ediţiei ...	.	. XLVII
Meşteşugul stihurilor româneşti	....	1
VERSURI ORIGINALE
Robirea .	 33
Tânguirile	 35
Peirea	.	   36
Catinca .	   37
Lumea .	 40
Nume	.	 42
Nume	.	 43
Darul ............................................. 44
Ochi frumoşi........................................45
Nume	.	 46
Răspunsul...........................................47	-
Moartea părintelui dumisale vornicului
Costachi Conachi...............................48
Deznădăjduirea......................................53
Nume	.	 54
Nume................................................55
Iatacul .	  56
Nume................................................57
Nume................................................58
-Moruz-voievod .	.	...............59
Unirea de la 806	  64
tInimă, mai fă răbdare].............................65
împutăciunea........................................66
Tânguirea ..........................................67
Nume .	 38
319
Poclon...............................................
Poclon .	 ^
Visul Amoriului............................................H
Nume *	 ^
Singurătatea închisorii....................................^
Afrodite şi Amoriul.......................................^8
[Tu numai supt cer eşti una]..............................83
[Pentru ce îţi ungi, femeie, faţa ?]..♦•	84
[Pînă cînd, nemilostivo!].................................85
Bălşucă...................................................86
Iubitul şi urîtul.........................................87
Darul veriguţei din 810...................................88
In lipsa ei...............................................89
[Cine are gust, să-mi creadă].............................90
[îmi eşti dragă]..........................................91
[La pasări îi dat din fire] ......	92
Dorul....................................................  93
[Mă sfîrşesc, amar mă doare] .....	94
[Zori răsar]..............................................95
[Dacă ai venit în lume]...................................96
Noaptea nenorocirii.......................................97
Două inimi ce să despart .................................98
[Ochişorii ce slăvăsc]....................................99
Altfeli..................................................100
[Mulţămăsc de cercetare].................................101
Pentru sinul fecioarei ce întîieşi dată s-au deschis la amori .	 102
Pentru o tînără ce pere fără vreme ....	103
Despărţire...............................................104
[Au sosit acum, văz, ceasul].............................105
[Dintr-a dulcii patriei sînuri]......................
[Noroace, noroace].......................................108
[Steaua ce strălucitoare].................................HO
[Iată-mă-s lipsit de tine]................................HI
Burghiuzul ot Slănic din 819, avgst. 3 .	H6
După 27 ani. Tot Slănicul, 846, iulie în 2 .	.	. 1H
[Asta-noapte pe răcoare]..................................H5
[Ticălos sufletul meu]....................................H6
[Vrei să ştii cu-ncredinţare].............................117
Mergînd cătră preaiubită..................................118
[Zori răsar]..............................................HO
320
Intr-o sară, 820 septv., în 7, ce ne aflam în adunare cu iubita.................................. •	120
[Zori răsar].............................................121
[Toată lumea est’o şcoală]...............................122
Jaloba mea...............................................123
[Ah, zilelor fericite!]..................................127
Altul....................................................129
[Intr-un rădi, de dimineaţă].............................130
[Omule, slabă	fiinţă].................................132
[Am lăsat lumea şi slava]..............................  133
[Asară în adunare].......................................134
[Zori de zîuă	să răvarsă].............................135
[Intr-acest loc	plin de	jele]...........................136
[Suflet, inimă,	simţire]................................137
[Ah, durere otrăvită]....................................138
[Ah, ochişori vii] ......................................139
[Amoriul, ca şi ostaşii].................................140
[In ast’sară la grădină].................................141
[Ca tine nurlie].........................................142
[Vrei, drăguţă, vrei]....................................143
Despărţirea..............................................144
Cînd mă mîniesăm pe amori................................145
Ce este nurul .	.	.....................147
In vremelnica despărţire.................................148
[Coroană între femei]....................................149
Alegerea ochilor.........................................151
Alegerea ochilor.........................................153
Deznădăjduirea...........................................155
Dorul ...................................................156
Nume ....................................................158
Pentru ochii verzi.......................................159
„Scrisoarea cătră Zulnia.................................160
Amoriul din prieteşug....................................165
Darul umbreluţei ........................................172
[Sufletul meu, pînă cînd ?]..............................173
[De-acum plînge şi suspină] .	.	.	.	.	174
[Ah, suflete amărît!]....................................175
[Iată ceasul amărît].....................................176
[Pîn-a nu răsări zori]...................................177
Cine-i amoriul...........................................178
[Ceriule înalte!]......................................  180
321
[Răsăritul şi apusul] .	.	.	.	181
[Ploaia ce din cer să varsă].................................182
847, iunie...................................................183
1847, la iulie, la Slănic....................................185
Pe năsălie, 831, octm. 15....................................186
Zmăragda Conachi, logofeteasa,	născută Donici 189
[Un calic odinioară].........................................190
[Ce durere, sufleţăle!]......................................191
[Focul lacrămilor mele]......................................192
[In năcazul meu cel mare]....................................193
Călugărul milostiv...........................................194
[Asară, de-un vac trecut]....................................196
[Suflete al meu, suspină !]....,.	198
Slănicul, iarăşi, după 26 ani................................199
[Eşti nurlie, eşti frumoasă].................................200
Luna plină din 7 iulie, 846	,	201
TEATRU ■
Comedie banului Costandin Canta .
Giudecata femeilor...........................
[Amoriul şi toate harurile]..................
TRADUCERI
Cătră Leandru, că nu venea .....	235
Iulia cătră Ovidie...............................240
Abeliard	cătră	Eloiza...........................244
Eloiza cătră Abeliard .	.	.	.	.	.	248
Prenţipiile moralului sau cercare de voroavă asupra omului........................................ 258^
Scrisoare	cătră	mitrop[olitul] Veniamin	298.
Glosar.................................................305
Bibliografie..................................♦•311
.	205
. 211 .	223