A LUME NOUĂ - VIAŢA NOUĂ 4 s# ®& t PETRU COMARNESCU i VIZIUNILE MARILOR ORAŞE ŞI REGIUNI DELA ATLANTIC LA PACIFIC II HOMO AMERICANUS sau TIPURILE REPREZENTATIVE ale SOCIETĂŢII AMERICANE III PERSONALITĂŢILE CÂRMUIRII ROOSEVELT-TRUMAN 1930—1947 EDITURA R. CIOFLEC - BUCUREŞTI - 1947 u m acelaş autor: INTERPRETĂRI ALE CIVIUZApEI MONDIALE: Homo Americanus — Tipurile reprezentative ale societăfii americane — 1933, (epuizată). America văzută de un tânăr_de azi — Viata oraşelor şi regiunilor de'a Atlantic la Pacific — 1934 (epuizată). Chipurile şi Privelîştele Americii (ediţie întregită a celor două cărţi anterioare), 1940 (epuizată). FH.OSOFIE: Xalokagathon — cercetare a corelaţiilor etico-estetice îh artă şi în realizarea -de-sine- (traducerea românească a tezei de Doctor în Fiiosofie susţinută în 1931 la University of Southern California. USA, cu unele adăogiri), 1946. A R T Ă: frartcisc Şirato, monografie cu reproduceri, 1946. Magdaierta Rădulescu, monografie cu reproduceri, 1946. Om, Natură, Dumnezeu în arta românească (sub tipar). CRITICĂ LITERARĂ: 9/iihail Sadoveanu (monografie, în pregătire). TRADUCERI: Colonel T. E. Lawrence, Cei Şapte Stâlpi ai înţelepciunii, cu un studiu introductiv, 1937 (epuizată), ed. II sub tipar. Eugene O'Neill, Straniul Interludiu, cu un studiu ed. Ll-a, sub tipar. Eugene O'Neill, Din Jale se întrupează Ilectra Margareta Sterian), ed. I, 1943, ed. II, 1945. Eugene O'Neill, Dramele Mării şi ale Pământului (Anna Christie, Dincolo de Zare, Patima de sub Ulmi, în colaborare cu alfii). Cugene O'Neill, Drame din Marea Dragoste (Bat-o Pustia de Lume..., Intr'o singură fiinţă, Dragoste fără sfârşit, în colaborare cu' alfii). Suflete Galante (Năzdrăvanul Occidentului, de 1 M. Synge; Dacă... Lordul Dunsahy; Pădurea împietrită, de R. E. Sherwood), 1947. G. Bernard Shaw, Discipolul Diavolului, 1946. Daniel Defoe, Robinson Crusoe (cu desene de Mariana Petraşcu), 1943, ed. Il-a 1946. INTRODUCERI LA: Alain Fournier, Cărarea Pierdută (Le Grand Meaulnes), traducere de Dom- nifa Gherghinescu-Vania. Eric Knight, Mai presus de orice. IMaxwell Anderson, Pogoară Iama (Winterset). fortuna Bruiez, George Enescu (album cu desene). PROECTtUNI DESPRE: lumea de Mâine, în volumul cu acest titlu al d-lui I. Biberi. introductiv, ed. I, 1939, (în colaborare cu d-na Doi ae ed. PREFĂ ŢA Volumul -prezent cuprinde trei cărţi, dintre care una inedită, iar altele •două revizuite cu informaţia până la zi, astfel ca totul să se înfăţişeze j&ăt mai semnificativ posibil. Lucrarea aceasta este a unui intelectual care descrie, interpretează si judecă ceea ce a văzut şi a cunoscut în Statele JJnite, în timpul şederii sale acolo, pentru studii de fiiosofie şi sociologie, 4i care, reîntors în ţară, a continuat să se informeze cât mail amplu despre civilizaţia americană, păstrând un interes de specialist. Dealtfel, tot ce am scris despre lumea americană nu a fost şi nu «este decât o operă de cunoaştere şi valorificare, întreprinsă nu de un propagandist, ci de un spirit critic şi independent. Urmărim — este drept - o cunoaştere cât mai plină şi mai obiectivă a civilizaţiei americane, , Sela care avem atâtea de învăţat, şi în aspectele-i măreţe şi creatoare, şi l in neajunsurile şi dificultăţile ei, aşa cum avem de învăţat dela civilizaţia | Snnmtoare a Uniunii Sovietice, sau dela civilizaţiile engleză şi franceză. I în era nouă, care se bazează pe o cunoaştere şi înţelegere reciprocă între bmarile popoare de cultură, rolul unor astfel de cărţi este din ce în ce mai necesar pentru întărirea spiritului de cooperare paşnică şi creatoare $n lum?. In unitatea unei singure lumi, varietatea trebue cunoscută Şi judecată în funcţie de ceea ce a produs şi produce ea pentru bmele tuturor. Sunt necesare cât mai multe şi mai temeinic informate cărţi despre dnarile popoare, ca şi despre oele mici, mai ales vecine nouă. A fost o întâmplare, de care am profitat iiitefoctual, că nouă ne-i fost dat să cunoaştem mai direct şi mai amplu viaţa şi civilizaţia americană, împărtăşind lumii dela noi realizările şi idealurile de peste ocean, într'o vreme când puţini ştiau sau bănuiau că viitorul lumii va fi exY-primat şi călăuzit de Uniunea Sovietică şi de Statele Unite ale Americii*-In cultura română, am avut rol de pionier pentru cunoaşterea Americii^ aşa cum alţii l-au avut pentru cunoaşterea Rusiei. In epoca de ignorare-voită, sau pricinuită de prejudecăţi — primele două cărţi, aici retipărite* şi din care nu am modificat sau eliminat nimic substanţial, şi-au avut un-rol, pe care, printre alţii, l-a remarcat criticul Mihail Sebastian, în articolul său publicat în „Revista Fundaţiilor Regale" (n-rul din Iulie: 12940): „In 1933 şi 1934, când d. Petru Comamescu a tipărit primele sale cărţi de eseuri şi memorii asupra Americii (Homo Americanus şi Aine^ rLoa văzută die un tânăr de azi), atitudinea generală faţă de fenomenul american era ostilă, reprobatoare, ironică şi chiar, uneori, violent batjocoritoare. Nu numai studiile Europenilor (Keyserling,' Andre Siegfried)r dar mai ales încă romanele şi pamfletele scriitorilor americani înşişi (Sinclair Lewis, Ludwig Lewmsohn, Theodor Dreiser), prezentau noul continent drept un infern al civilizaţiei mecanice. Pamfletul lui Georges Du-hamel (Scenes de la vie future) reuşise, prin marele lui succes de public,, să dea acestei atitudini ostile o răspândire neobişnuită. Bătrâna Europă,, patrie a spiritului, îşi întorcea cu dispreţ privirea dela tânăra Americă,, abrutizată de propria sa prosperitate. D. Comamescu a avut atunci curajul să combată, uneori cu adevărată forţă polemică, această atitudine" şi să ne ofere o imagine mult mai înţelegătoare, mai geiiemasă şi — tre-bue să recunoaştem astăzi — mai justă a fenomenului american. Lucrut nu era deloc uşor. Cărţile d-lui Comamescu s'aw citit cu interes (căci" erau scrise într'un stil de reportaj viu, care nu excludea însă reflecţiile' filosofului şi ale psihologului), dar desigur nu au reuşit să schimbe în conştiinţa cititorului imaginile dinainte fixate. Au trecut de atunci şase ani — şase ani în care am văzut prăbuşindu-se multe iluzii, multe prejudecăţi şi multe atitudini. Europa nu mai are astăzi dreptul de a privi, cu dispreţ dincolo de ocean. In aceste noi condiţii generale, recitim cu alţi ochi vechile cărţi ale d-lui Comamescu. Ele recapătă o puternică actualitate şi, în anumit sens, constitue o apreciabilă anticipare. AutoruV face un real serviciu lectorului român, prezentându-i într'o nouă ediţie-lucrările sale. De fapt, nu e vorba numai de o nouă ediţie, ci aproape' ăe o nouă carte (Chipurile şi Priveliştele Ameriloiii). întreg materialul: este reorganizat, dispus într'o nouă ordine şi, mai ales, îmbogăţit prin. referinţe la fapte şi experienţe recente. America ce ni se înfăţişează este-. 'America de astăzi". Volumul Chcţpuri'le şa Priveliştele Ameirfiicitii a apărut în Iunie 1940^ , Mihail Sebastian a scris despre el în Iulie, ca şi alţi critici, iar peste' o lună şi ceva el era dosit prin librării. Se instaurase regimul legionar şi-odată cu el, ostilitatea făţişă împotriva ţărilor democratice şi progresiste. Nefericita noastră stare de război a întrerupt relaţiile culturale cu-Uniunea Sovietică şi cu Statele Unite ale Americii nu numai cu privire-la inform.aţiile privind actualitatea, dar şi pe acelea care rezumau sforţările perioadei anterioare — în cazul Americii rezultatele din perioada: Neio Deal-ului. Apoi, chiar şi în anii dinaintea războiului şi în cei imediat după război, mijloacele de comunicaţie erau dificile, astfel că multe realizări, discuţii, planuri şi mai ales oameni s'au transformat sau au făcuţi loc altora, despre care la noi se ştie prea puţin sau deloc. De aceea, arm .•socotit folositor ca în volumul de faţă nu numai să retipărim cărţile noastre despre America, aducându-le cu informaţia la zi, ci să scriem «o a treia carte, în care să-umplem golurile de cunoaştere şi informaţie pricinuite de tulburările şi neliniştile anilor ce au precedat războiul şi, fireşte, de războiul însuşi. Intre 1939 şi 1945, Statele Unite şi-au schimbat fundamental politica externă, trecând dela izolaţionism la internaţiloina-Jîsm, aşa cum dela 1933 şi-au schimbat fundamental politica socială, realizând Noua Orânduire rooseveltiană. Perioada aceasta de lupte ideologice şi economice, în care s'au săvârşit şi greşeli şi poate riu s'a realizat cât s'ar fi putut în alte condiţii decât acelea pândite de război — dar în care s'a impus o nouă concepţie socială şi un nou spirit de cooperaţie mondială, care a dus la organizarea Naţiunilor Unite — este nespus de interesantă şi semnificativă şi ea •merită a fi temeinic cunoscută. Interesul pentru New Deal şi pentru concepţiile irAernaţionaliste ale cârmuirii marelui Roosevelt nu s'a concretizat la noi în studii temeinic informate şi nici măcar într'o privire sintetică, în care informaţiile să fie reunite limpede şi cu tot sensul lor /constructiv. Cu atât mai necunoscută va fi perioada 1940—1945 din viaţa .Americii, informaţiile despre ideile, realizările şi idealurile acestori ani :ăe război, dar şi de construcţie morală fiind atât de puţin accesibile «din pricina războiului şi a dificultăţilor inerente. i Preocupândii-ne în ultimii şaptesprezece ani (1929—1946) în mod .temeinic de cunoaşterea fenomenului american, noi am căutat să îm-^ plinim aici lacunele şi erorile de cunoaştere, străduindu-ne a împărtăşi Mcât mai abundent şi mai viu din ceea ce am recâştigat ca informaţie, .prmtr'un efort fotens de muncă intelectuală, îndeplinit imediat după 23 August 1944 şi continuat până în preajma apariţiei acestei lucrări. Până da redactarea altor cărţi mai competente şi mai complete, scrise de Ame--ricani, de Români sau de alţii, cartea a 111-a din volumul de faţă oferă ^cititorilor noştri putinţa de a recâştiga timpul în care ei au fost ţinufi ■ân ignoranţă sau neadevăr cu privire la Statele Unite. In consecinţă, cartea a IlI-a de aici, întitulată P]EirsiomaflMiţafl.e cârmuirii iRoosevelt-Truman, nu are pretenţia de originalitate în aceiaşi măsură «ca primele două cărţi, fiind scrisă pentru a informa şi a oferi cetitorului ,-putinţa de a urmări lupta, reuşita şi eşecurile parţiale ale unor mari î-•dealuri şi interese, ce privesc întreaga omenire. In cartea a.III-a mai mult informăm, deşi informaţiile sunt orânduite într'o perspectivă personală, cu accente, reliefări şi obiecţii, care ne sunt proprii, precum şi în funcţie de anumite năzuinţi progresiste ale vremii noastre. Totuşi, m-formaţia — chiar dacă selecţionată şi închegată semnificativ — predomină în cartea a Ill-a, pe când în celelalte predomină descrierea şi interpretarea mai personală a ceea ce am văzut la faţa locului. Pentru redactarea cărţii a IlI-a, prtoiind peste o sută de personalităţi faste şi nefaste din timpul Preşedinţilor Roosevelt Şi Truman, ne-am servit de un imens material (cărţi, reviste, ziare, fişe, extrase, indexuri, etc.). pe care l-am avut noi în parte (cel până la 1940), iar parte l-am £ăsit la biblioteca Oficiului de Presă al Misiunii Americane din BucUr Teşti. A fost necesar să citim sau măcar să consultăm poate mai mult de trei mii de numere din diferite reviste şi ziare ale perioadei 1929—1946 — străjuită de spiritul unicului Roosevelt, căruia i-am consacrat toate ^sforţările noastre ăe înţelegere şi de cunoaştere — făcând fişe, extrase şi indexuri, oare1 ne-au luat un timp enorm şi ne-au cerut o neobişnuita > răbdare. De aceea, cartea a 111-a nici ea nu este o simplă compilare, ci tp-sinteză realizată cu caznă, prin urmărirea zi de zi a problemelor şi prim completarea organică şi personală a informaţiilor selecţionate în funcţie*-ăe câteva idei şi năzuinţe fundamentale. Dacă se vor găsi unele lacune sau insuficienţe — şi ştim că există —-aceasta se datoreşte grelelor condiţii de lucru, lipsei unor lucrări streine*-ăe adevărată sinteză, lacunelor de date, precum şi caracterului prea apropiat de noi, în timp, al oamenilor şi evenimentelor, pentru a permite* o judecată distanţată şi definitivă, deşi gustul nostru ăe a anticipa judecăţile viitorului ne-a permis şi aici unele riscuri şi cutezanţe fără docare critica rămâne o simplă înregistrare. Materialul penitru anii 1940— 1946, ce l-am avut la îndemână, nu a fost complet şi continuu, majoritatea revistelor nevenmd în mod regulat şi nici noi nereuşind să urmărim tot ceea ce ne-ar fi interesat. Chiar dacă noi scriam o carte, nu puteam cere' bibliotecei americane un regim preferenţial faţă de numeroşii gazetari,, cărora trebuia să li se poarte de grijă în primul rând, şi nici chiar faţif ăe amatorii de reviste americane, atât de avizi să caute imaginile şi reclamele atât de atrăgătoare. Dacă, uneori, am căpătat tot ceea ce ne-interesa şi ni s'au permis sau scuzat unele întârzieri cu restituirea materialului împrumutat — aceasta se datoreşte, în primul rând, înţelegerii: binevoitoare a d-lui Frank Shea, consilierul de presă al Misiunii Ame-Ticane, căruia ii aducem vii mulţumiri. Fără serviciile bibliotecii Oficiu-■ lui de Presă american, cartea a îll-a nu ar fi fost scrisă, cel puţin nu acum, pentru că ne-ar fi lipsit materialul informativ pentru perioada' 1940—2946. Cum nu vom putea scrie niciodată cartea despre spiritul culturii americane, manifestat în gândire, literatură şi artă, dacă nu vonţ avea posibilitatea ăe a lucra în bibliotecile din Statele Unite — oricât-ne,-ar interesa această temă şi oricât material am fi strâns noi acasă*, prin lecturi şi reflecţii. Dacă pentru primele două cărţi din acest volum au tras în cumpănM cele văzute, cercetate şi gândite cu prilejul şederii noastre în America», pentru cartea a lila au tras în cumpănă informaţiile furnizate de cărţile" şi mai ales de revistele americane, informaţii pe care le-am comparat, confruntat, valorificat în funcţie ăe perspectivele şi concepţiiTe noastre. Unele publicaţii periodice ne-au servit în mod pozitiv, altele în rood'" V>egativ, noi acceptând sau respingând, accentuând sau corectând comentariile în jurul unor anumite fapte sau caracteristice şi căutând a le* gudeca obiectiv, pe proprie răspundere. Cele mai însemnate reviste trimestriale, lunare şi săptămânale care ne-au ajutat imens im, munca dev informaţie şi cărora, de fapt, le datorăm în primul rând informaţiile* aici consemnate, sunt următoarele, pe care le numim acum, pentru a nu. ne mai referi ulterior la ele, fiind mţeles că ele au fost izvoarele princil-pale de informaţie: Foaielign Affairs, The Yale Review, The virgin.!» Quateriy Review, Firoe World, Current History, Forum, The Bookman, Şcrifbnisir's Magazine, Harper's Magaşima, Atlantic Monthly. The Header's,-pigesţ, The Ameţeam Mercury, Fortune, Time, Life, Newsweek, New Republic, Nation, New Masses, Common Sense, The Saiturday Review pt Jyiteralur.©, The Saturday Eventing Post, Oollieir's, New York Times, ţiook Review, JSTeiw York Tames Magazfaei, dintre care unele au dispărut intre Ump. Alături de ele, unele ziare nu totdeauna de mare tiraj, precum sşi publicaţiile diferitelor organizaţii muncitoreşti, în măsura în care ne-au iparvenit, nerau ajutat la opera de informare. Ca şi Guirreiit Biographies, pe anii 1940—1944. Când faptul sau comentariul este deosebit de important, ăe original sau de discutabil, am menţionat în text numele publicaţiei ce ne-a servit drept sursă, aşa cum am făcut şi cu cărţile importante. Am preferat să înfăţişăm marea prefacere socială, economică şi politică din anii 1929—2946 făcând portretele individuale sau portretele ,în grup ale oamenilor care au luptat pentru noile idei şi instituţii sau li s'au împotrivit, în total sau în parte. Portretul exprimă mai viu ideile, ■mişcările şi reformele decât o expunere nelegată da persoane. Astfel, istoria americană şi legăturile ei cu istoria lumii din ultimele două decenii sunt văzute şi interpretate aici prin oameni, prin ideile şi atitudinile lor, „ştiind că idealurile şi reformele sau, dimpotrivă, prejudecăţile şi atitu-- dinele reacţionare, îşi au relieful şi urmările concrete în măsura în care .sunt trăite şi acţionate de oameni. Nu ne desminţim perspectiva huma' mistă nici aici, căci din nefericire omul — această „măreţie şi ruşine a iiiniuersuZui", cum spunea Pascal — dă măsura tuturor lucrurilor, el face ^măreaţă sau intolerabilă realitatea, ca şi ideile. Portretul individual sau de grup articulează şi materializează spiritul -şutei vremi sau al unei societăţi, căpătând o semnificaţie pilduitoare. Urmărind lupta pentru prefacerea socială, prin oamenii din timpul lui Roosevelt şi Truman, cetitorul va surprinde mai viu şi mai deplin ideile, •motivele şi răsunetele anumitor tendinţe constructive, sau, dimpotrivă, negative. In special, în democraţia americană, unde există atâta diversitate de păreri, metode şi perspective şi atâta joc individual, ca şi de grupuri sociale — metoda portretistică este mai adecvată, personalităţile canalizând o seamă din influenţele mediului social şi intelectual şi, la ■rândul lor, răspândindu-le în forme noi, vibrând de viaţă. Dealtfel, portretele din cartea a 111-a, Personalităţile cârmuirii Roos-sevelt-Truman, continuă, ca metodă de expunere, tipologia cărţii a H'a, Homo Amerieatnus (Tipurile Reprezentative ale Societăţii Americane), ilustrând real şi viu ceea ce tipologia generaliza şi sintetiza. Pentru in-s'telegerea fenomenelor generale şi particulare, sociale şi individuale, era, însă, necesară descrierea spaţiilor americane, a centrelor de mare organizare socială şi ăe civilizaţie tehnologică, ceea ce am întreprins în cartea Pa de aici, Viaţa Oraşeflor şi Reigiunfllor dela Atlantic la Pacific, ■^{tipărită în 1934 sub titlul „America văzută de un tânăr de azi", şi care este acum completată şi actualizată, ca şi cartea a Il-a). Astfel, natura şi civilizaţia, omul şi societatea, istoria şi idealul, peisajul şi tehnica, tradiţia şi reforma, reacţiunea şi progresul se vor ivi, întâlni, confrunta şi lupta în aceste amintiri, viziuni şi interpretări privitoare la Statele Unite, cartea 1-a stăruind asupra naturii şi civilizaţiei de peste ocean, cartea a 11-a asupra omului în societatea americană, iar cartea a IH-a asupra luptei pentru o lume şi un viitor mai drept . tşi mai prielnic tuturor . Lucrarea de faţă nu este numai a unui sociolog, care urmăreşte fenomenele sociale, economice şi politice dintr'o anumită ţară şi dintr'o • anumită perioadă, ci şi a unui filosof al culturii şi a unui estetician, care, •oricât de modeste i-ar fi calităţile, se strădueşte să caute, să descopere ,ţi să împărtăşească celorlalţi creaţiunile artistice, munca socială, /ru- 10 museţea naturii, şi sensul constructivităţii umane, de care s'a bucurat isau a fost stimulat în experienţa lui. Publicăm această lucrare cu dorinţa ca ea să fie curând depăşită de-altele mai temeinice, scrise de oamenii care vor putea cunoaşte în condiţii mai prielnice şi exprima cu un răsunet mai ademenitor cele ce văd ei' actualmente în marile ţări de cultură si constructitMate, mai cu seamă: în Uniunea Sovietică şi în Statele Unite, ca şi în celelalte Naţiuni Unite», cunoaşterea fiind chezăşia lumii unite şi paşnice de mâine. Toamna 1946 P. CI, CARTEA I-a VIZIUNILE MARILOR ORAŞE Şf REGIUNI DELA ATLANTIC LA PACIFIC Viziuni şi experienţe: New York, metropola puterei fascinante — Boston, cetatea puritană — Washington sau coloanele inteligenţii voitoare de bine universal — Philadelphia, vechea capitală — Chicago, inimă înnegrită — Midle-Westul fermierilor orăşenizaţi — Traversarea continentului printre lumile Pieilor-Roşii şi ale Cow-boylor — California, ţara făgăduinţii şi a desamăgirii — Pe oceane şi mări dela Los Angeles la 'New York prin canalul Panama şi sudul tradiţiilor coloniale. 1 NEW YORK, METROPOLA PUTERII FASCINANTE Vaporul care m'a adus în Statele Unite ale Americii de Nord a ancorat* în portul Providence. De acolo, luând trenul de seară, am ajuns la New York: noaptea târziu, aşa că mi-a fost dat să mă pomenesc brusc şi fără nicior pregătire a imaginaţiei în inima tumultoasă a metropolei. Cei pe care vaporul îi aduce de-a-dreptul la New York au o altă experienfă. Dela vraja< oceanului ei trec, ca în vis, la vraja mută şi albă a sgâria-norilor, ce se-ndică pe fundalul orizontului, asemenea unor uriaşi înălţându-se pe măsură-, ce te apropii de ei. E o uimire vizuală, am putea spune o fascinaţie cine^ matografică, această apropiere de New York, pe când cealaltă, care .mi-a> fost hărăzită mie, este mai năucitoare, pentrucă te pomeneşti deodată orbit de luminăţia puternică a oraşului, asurzit de sgomoteie trenurilor,, autobuzelor, metropolitanelor, înnăbuşit de mirosul şi fumul care parcă ar vroi să-ţi treacă visul în coşmar. Dar lucrul cel mai greu rămâne, totuşi^ deprinderea cu proporţiile uriaşe ale Manhattanului. - 14 Am fost Tn mai multe rânduri acolo, dar noaptea primei luări de cunoştinţă cu acest oraş mi-a rămas cea mai neuitată. Dela gata, care atunci nu m'a limpresionat, deşi vastele-i încăperi de marmoră constituesc ele înseşi o lume în care ţi se pierd paşii şi simţul de orientare, m'am urcat, singur, într'un taxi, care mâna nebuneşte, având bănuiala Co să ne răsturnăm. Sgârie-norii alungiţi către cer şi orbitor luminaţi la picioare, se proiectează într'un vis neînţeles. Nu ştiu ce să privesc mai întâi şi mai ales cum să privesc. Nu mi-aş putea descrie simţirea din noaptea aceea decât comparând-o cu năuceala şi uimirea lui Guliver în Jara Uriaşilor, Vitesa automobilului îmi pare catastrofală. Până şi sângele rece al şoferului, care, din când în când, aprinde ţigări în această- goană necugetată, îmi pare prevestitor de rele. In smuciturile pricinuite de circulaţie — care înlesneşte totdeauna unui al cincilea automobil să se strecoare printre celelalte patru, îndreptându-se, perechi, în direcţii opuse — pasagerul se SJmte un oaspete poftit la o moarte drăcească — gata să se arate în ritm abrupt şi cu precizie. La răspântii, policemeni înalţi şi robuşti conduc de pe estrade albe sgomotul, împărţindu-l în grupe de mişcări ritmice şi de variaţiuni simfonice. Grămezi de pietoni aşteaptă de o parte a străzii, în timp ce, de cealaltă parte, o grămadă capătă privilegiul de a merge mai departe. Taxiul cârmeşte la dreapta printre pietoni, dând într'o stradă întunecoasă. Subit, îmi recapăt echilibrul şi o anumită siguranţă omenească, pierdute la început, când intrasem în această lume, unde toate proporţiile şi ritmurile sunt schimbate. Copacii din Central Park îmi aduc, acum, proporţii şi umbre famiiliare. Parcul rung şi întunecat îmi strecoară o linişte salvatoare, curând distrusă, însă, de ropotul trenurilor, care fug pe poduri suspendate deasupra străzilor. Priveliştea se schimbă iarăşi. Ajungem la o margine de apă. E râul Hudson şi suntem pe Riverside Drive. De o parte, clădiri albe şi înalte, cu copaci şi statui în faţă; de alta, apa fluviului pe care reclame multicolore ■se sting şi se aprind automat, din spre Dersey. Yachturi adormite stânjenesc ceaţa. De-a-lungul cheiului imens, cu parapet de piatră şi copaci groşi, marinari în alb rătăcesc agale. Oamemi obosiţi de munca zilei îşi plimbă câinii ţinuţi în apartamente. Pe bănci, perechi de îndrăgostiţi îşii spun taine ■pe care le ştie toată lumea. Alţii tac şi privesc apa. Sunt, poate, soyi pentru care marea bucurie este să se odihnească împreună, după chinuitoarele munci din birouri şi fabrici. Un templu gotic se înalţă încercând să se mascare cu sgârie-norii, pe care eu încă îi cred de ceaţă şi iluzie. Ogivele medievale sunt mult alungite, gata să pocnească sub greutatea clădirii, asemeni unui arc strâns din cale-afară. Mai încolo, Memorialul Generalului Grant aminteşte o Atena reformată de arhitecţi italieni. Nu găsesc nicio cameră liberă la International House, bloc uriaş unde sunt de obiceiu găzduiţi studenţii şi intelectualii streini. Sunt condus, repede, la un hotel luminat orbitor şi întâmpinat, ca uh principe, de lachei îmbrăcaţi în livrele cu fireturi şi purtând pe cap bicornuri napoleoniene. Mă simt buimăcit şi ironizat în faţa acestei inegalităţi de tratament. Lacheii, însă, mă ajută, îmi iau bagajele, mărindu-mi confuzia. La etajul 33, mă socot încă mistificat. Covoarele scumpe, mobilierul ^second empire", lacheii, ascensoarele, etajul 33 îmi par non-sensuri. Nu pot mânca. Nici gândi. Mă simt, pur şi simplu, uluit şi intrigat. Singura soluţie e să mă desmeticesc singur, ieşind pe stradă. 3^ 15 Cobor cu un ascensor în vitesă de aeroplan, pe covoare moi, unde" paşii mi se pierd ireali şi muti şi ajung în stradă, după ce mi-am ascutlat vocea răspunzând negativ la toate ofertele de serviciu ale lacheilor, uşierilor, şoferilor. Energic, îmi încerc paşii pe asfalt. Răsună. Certitudinea existenţei mele fizice îmi apare evidentă, ca aceea a existenţei spirituale ftr argumentul solipstistic al lui Descartes. Mă îndoesc că exist, dar îmi auctf - paşii. Deci, exist cu adevărat. Nu sunt în vis. Mai mult: mă ciocnesc cu câţiva pietoni grăbiţi. Dar mă simt atât de mic şi de umil. Am nevoie de-urt sprijin, de ceva care să mă înalţe. Regret că nu pot să-mi procur nişte picioroange, dar aş deveni ridicol ca un alt om intimidat de mecariica secolului, Charlie Chaplin. Dacă voiu continua să merg tot aşa, nu voiu vedea mimic. Risc să-mt rup gâtul, uitându-mă tot în sus. Aş vrea să sbor ca acei îndrăgostiţi dintr'o' pictură de Marc Chagall, care 'n bucuria lor plutesc deasupra caselor. Sau să flotez cu faţa în sus pe râul mulţimii. Vreau să văd New Yorkul. Vreau' să despic umbrele şi să potolesc luminile ce mă orbesc. Vreau să fiu sigur că văd ceva real. Un autobuz cu două etaje îmi vine în ajutor. De pe platforma lui deschisă mă pot, în sfârşit, ajusta proporţiilo'r. Acum voiu putea vedea New-Yorkul noaptea. Trec, din nou, de-a-lungul cheiului acum mai liniştit şi eL Acum mă simt eu şi nu pasagerul X care privea totul impersonal şi fantomatic. Acum grupele de marinari s'au îmbucătăţit. Unii, osteniţi, s'au aşezat' pe zidul cheiului. Perechile de pe bănci îmi par mai obosite şi fără taine.. Oamenii au tot obosit plimbându-şi câinii, ţinuţi ziua întreagă în apartamentele fără curţi. Soţii s'au dus la culcare. Mâine îi aşteaptă iarăşi o zi grea. Doi marinari merg pieziş, de parcă n'ar fi existat niciodată prohibiţia a!- ; cooiului. Ceaţa de deasupra râului Hudson lasă să se vadă, la lumina-reclamelor luminoase, coşuri de_ vapoare şi o sumedenie de catargurl nemişcate. Autobuzul cârmeşte prin străzi negre, ajungând în acea minunată cale-luxoasâ şi elegantă în care locuesc bogătaşii Lumii Noui, Fifth Avenue. Apartamente de piatră albă şi solidă, clădite uniform de curat şi de simplu, având nu mai mult de zece-douăsprezece rânduri, se întind de o parte a Căii a Cincia, de cealaltă nefiind altceva decât arborii şi zidurile Parcului Central, care împarte centrul oraşului în două. Circulaţia s'a rărit: acum. Oamenii îmi par atât de mici; iar automobilele nişte jucării de furnici. De pe platforma autobuzului nu mă mai simt ca ei. Mă 'nfrăţesc cu uriaşii . cerului. Dispreţuesc furnicile şi nu mai simt atracţie faţă de jucării. New Yorkul trebue văzut de sus, aşa cum îl observ eu acum. Ajung spre partea mai populată o oraşului şi mi-amfntesc că e Sâmbătă seara. In partea din spre centru a Căii a Cincia (Fifth Avenue) mă socot iarăşi în iad. Viaţa îşi iese din orbitele cotidiane. Totul e o ceaţă luminată a giorno. Viaţa New Yorkului e lumina electrică, precum a Atenei marea. Fără' lumină totul ar fi o moarte între nişte schelete uriaşe, ca acelea ale oamenilor preistorici, descoperiţi în Arizona. trăiesc deocamdată numai prin văz. Percep lumini în geamuri, proiectoare pe străzi, becuri orbitoare sub streaşini. încep să disting. Lumini-opace, strecurate discret, şi lumini orbitoare. Magazinele de pe Fifth Avenue sunt-luminate aristocratic, prin sticlă frumos încrustată, vrăjind cu bijuteriile lor, cu manechine modern întocmite şi îmbrăcate în blănuri regale,. Î6 17 în haine princiare, cu tablouri şi decoruri potrivite lor şi colorate de marii artişti ai lumii. Minunată proiecţie de lux şi fantazie, de comerţ şi artă, — îmbinată genial. Mai târziu am aflat cât de mult sunt plătiţi marii pictori şi arhitecţi ca Norman Bel Geddes pentru a decora vitrinele mari cât toată faţada acestor temple moderne. Cald. Fum. Aer rău şi încălzit. Imbâcseală, din nou. Străzile fumegă. Oe unde e care fumul care iese de sub pavajul străzilor, ca din fundul pământului? Sgomotul de dedesubt îmi aminteşte că sub străzi trec metropolitane rapide, ce trimet fumul prin capacele cu guri, tămâind sgârie-norii. Simt că mă înăbuş. Aş dori nişte ventilatoare uriaşe la răspântii sau nişte mori de aer, care să mă împrospăteze. La o oprire a autobuzului aud sub mine un radio. Automobilul vecin îşi cară muzica cu el. După ce mai trecem prin faţa unor biserici înalte cât zece etaje şi a căror arhitectură gotică mi se năzare c'ar fi zămislită din zahărul cenuşiu ai unor zei-cofetari, ajungem în Lumea Sgârie-Norilor. Totul îmi pare aici un accident grandios, căci sgârie-norii corespund necesităţii spectaculare -a omului modern, chiar dacă la început ei s'au ridicat din lipsă de teren, câştigând lărgimea spaţiului atmosferic. Totul îmi pare acum un haos ordonat. Construire dintr'un mister lipsit de viaţă interioară. Uriaşii aceştia nu ne vorbesc, nu ne emoţionează omeneşte, ci ne domină şi ne sperie ca nişte fiinţe supra-naturale. Sgârie-norii se profilează pe negrul cerului, proclamând puterea omului care nu vrea să fixeze limite ambiţiilor lui de grandoare. Stâncile cu geamuri luminate ne covârşesc prin artificialitatea lor magnifică. !n New York nimic nu mai pare natural. Totul e crescut, înnădit, forţat să se depăşească. Fiinţe mute din beton armat, cu nervi de sârmă şi sânge electric, .sgârie-morii sunt Impresionanţi prin soliditatea lor, prin perfecţia lor geometrică, prin bunul lor gust de a nu fi încărcaţi cu ornamente inutile. Aflu că Woolworth Building are 60 de etaje, Chrysler Building 68, Bank of Manhattarf 72, Empire 77, Rockefeller Center îi întrece ajungând suta de etaje. Dar cifrele acestea nu spun nimic. Nici nu le înţeleg, căci măreţia sgârie-norilor se ihsinuiază direct şi nu se lasă îm-îmbucătăţită. Ca şi la oameni, întregimea interesează şi nu cantitatea metrică. Privesc sgârie-norii ca pe oameni, adică întregi şi deodată. Dar pierd din nou simţul proporţiilor. Iarăşi, mă simt Guliver în ţara unor giganţi de piatră şi tăcere, pe faţa cărora luminile proiectate par pete de praf. Obosit de supremaţia această artificială şi totuşi puternică trebue să mă dau jos. Am ajuns, de altfel, în inima New Yorkului: Broadwayui. Această putere a artificialului este firească omului modern. Nu suntem noi mai impresionaţi la teatru decât în viaţă? Nu deplângem mai puternic pe Oedip sau pe Hamlet decât pe aceia care se sinucid zilnic? Emoţiile noastre s'au desumanizat, într'un sens, pentru a se estetiza. Sgârie-norii covârşesc intr'altfel, adică într'un chip mai intens şi mai fizic decât templele, care aici sunt uneori cocoţate pe vârful acestor clădiri moderne. Ca şi Narcis. nL mă mai cunosc în faţa acestei oglinzi de vis modern, totodată trufaş .şi măreţ. A doua seară am căutat să văd oamenii, nu clădirile. Şi-am găsit Duminecă seara, pe stradă, viaţa întregului New York. Căci la New York viaţa e pe stradă, Americanul romantizându-şi trăirea la lumina becurilor orbitoare de pe Broadway, precum Veneţianul în leagănul gondolei, En- glezul în pl'mbarile singuratice printre copacii bătrâni ai. domeniilor nobila ;iiare, cu iarbă tunsă şi moale, covor umed pentru picioare sportive şi trupuri îmbătate de whisky, sau precum Francezul în saloanele aristocratice şi în cafenelele boeme. Duminecă seara, Broadwayui e inima care cheamă viaţa întregii me-, tropole. Din celelalte secţii ale ei, Brooklyn sau Bronx, ca şi din cartierele iManhattanului, peste poduri de fier sau prin tuneluri ce duc pe sub apă metropolitane rapide, o mulţime densă şi înghesuită se adună pe Broad--way, salonul democraţiei americane. Anonim, acest furnicar duminical con-sstrueste o viaţă pe care niciunul din nomazii ce-l compun n'o are în 'sifw '! - însuşi, iri el mă simt magnetizat ca un grăunte de fontă. Sunt dus de un curent care mă ameţeşte. Mi-am pierdut orice simţ de individualitate, orice ' . responsabiiitatae, orice putere de a reacţiona. In faţa sgârie-norilor fusesem anihilat de măreţia lor şi, spre a-mi găsi o justă proporţie, m'am urcat pe & platforma de sus a unui autobuz. Acum, însă, sunt înviat de un curent care nu-i al meu. Sunt integrat în furnicar, iar nicidecum imobilizat în faţa unui uriaş conceput matematic din beton şi oţel. Mă mişc repede şi privesc fără -a mai gândi. j Cinematografele îşi întind marchizele căptuşite cu sute de becuri până I în mijlocul trotuarului,, orbind lumea cu un joc de lumini colorate, ce se | -sting şi se aprind automat, încălzind strada ca o sală de bal popular. Un i restaurant chinez, decorat cu balauri care nu mai înspăimântă pe nimeni, trimite prin ferestrele întredeschise lumină roşie şi sgomot de jazz negfu. Automatele funcţionează necurmat pentru cei înfometaţi. Dancinguri cu ca-i .sieriţe întotdeauna blonde, cu surâsul automat şi binevoitor, având înaintea uşilor fachei înalţi, sportivi şi îmbrăcaţi în livrele albastre, invită cu pompă p© ceăţeanul anonim, care îndeobşte este bine îmbrăcat şi are în buzunar ^ bani pe care este dispus să-i cheltuiască pentru tot felul de distracţii. • Strada-salon oferă acestui om realizat prin muncă şi civilizaţie tot felul ■de atracţii Până şi ultimele veşti politice şi sportive îi sunt dăruite tot pe i stradă. Clădirea ziarului „Times", aşezată în mijlocul întretăierii de străzi ! • Wall Street, un bancher oinic şi totodată naiv ca tânărul Alcibiade mă-lămureşte: — Vezi, d-ta, am ajuns astăzi că trebue să ne pungăşim unii pe alţii,-Oamenii inteligenţi fac şi vor face întotdeauna parale. Pentru aceasta trebue1 să ştii că banul atrage banul. Trebue să primeşti la început orice slujbă,, orice fei de muncă şi să-ţl rişti mereu economiile. Eu m'am ruinat de trei ori până acum, numai pentrucă în loc să lucrez cu cei tari, m'am băgat-printre cei care pierdeau. Abia acum îmi formez mentalitatea de winner (om cu reuşită, care câştigă mereu) şi le dau cu piciorul acelora care pierd. Nu te băga niciodată între cei care pierd, loosers, căci pierzi şi d-ta. Lucrează numai cu cei favorizaţi de soartă, dacă nu vrei să te cureţi. Afacerile' şi sentimentalismul nu merg împreună. Eu sunt un realist şi nu născocesc teorii ad-hoc ca Henri Ford, care şi el una spune "şl alta face. Viaţa e un> joc unde cei care pierd trebue să încerce din nou, fără să fie siguri că-vor reuşi. — Dar d-ta care ai pierdut, zici, de trei ori, te arăţi sigur că vei recâştiga, lucrând numai cu cei tari. Nu te contrazici oare, prietene? — De loc. Eu sunt un caz excepţional. Şi-apoi nu toţi au experienţa--şi mintea mea. Viaţa este a acelora tari, care pot prinde şi folosi norocul.-America nu înseamnă libertate, ci oportunitate pentru cei capabili. Asta-' tot. Restul vine dela sine. — Dar, prietene, aceasta e iluzia fiecăruia. Care om nu se crede-deştept şi tare aici? Şi, de aceea, fiecare speră să câştige, chiar când pierde. Toţi Americanii vor să fie bogaţi şi asta nu se poate. Dv. nu vedeţi că vă îmbogăţţi unii pe pielea altora. Dar o recunoaşteţi, într'altfel, cânef-spuneţi că vreţi să fiţi de partea celor tari. Vă cred şi eu. Dar se poate noroc pentru toţi? — Cu idei de astea nu se fac parale. Bine că nu te-amesteci în finanţe. Nu te-ai alege cu nimic. Eu nu aveam nicio pretenţie. Vroiam să văd şi să înţeleg metamorfozele' vieţii New Yorkului, care în aspectele lui multiple şi variate creează două» feluri de trăire, atât de opuse încât nici nu-ţi vine să crezi că o aceeaşi naţiune şi un acelaşi loc pot produce şi înflori contraste atât de făţişe. New Yorkul, însă, prieşte şi trandafirilor plini de spini cât şi nuferilor, care din mocirlă înalţă idealuri albe şi pure. Simbol al vieţii de luptă şi întrecere, New Yorkul cu crahurile-i de bursă şi cu parvenirile-i fabuloase, reprezintă cotidian, în vastul lui amfiteatru de sgârie-nori şi bănci, palate-şi magherniţe, drama vieţii moderne din Occident. De aceea, cred, fără New York înţelesul vieţii contemporane rămâne ştirb şi provincial. Am înţetes-o şi mai bine când, într'o seară, pe acoperişul unei case,-încercam împreună cu un grup de artişti şi intelectuali americani, să ne ră-conm de zăduful zilei. William Davies, care se întorsese din California, unde fugise cu o fată pe care o iubea, lăsându-şi .serviciul de chimist dintr'ur» laborator new yorkez, ne spunea: — Pentru mine New Yorkul se înfăţişează ca o fatalitate, de care vrei să scapi şi nu poţi. Când munceam ziua întreagă până la extenuare în laboratorul meu,. îmi blestemam zilele, ca şi pe părinţii mei care m'au adus de-mic tocmai din liniştita Scoţie. Jntr'o bună zi, cum strânsesem ceva bani, am luat vaporul şi, prin Canalul Panama, m'am dus în California, cu prietena»- :24 25; «•snea. Vroiam să scap de acest infern care îmi devenise nesuferit. Dar nici ;acojo nu m'am simţit bine. Liniştea şi ritmul de viaţă al Californiei mă ener-wau. Nu-mi aflam niciodată rost. Pe străzile acelea însorite nu mă puteam-^recrea nici cât în New York după ce ieşeam seara dela lucru. Cred că un •şNew Yorkez nu poate trăi decât aici. Chiar dacă în sine îşi spune că aici -fiu se poate trăi. — Nu admirăm oraşul nostru, dar îl iubim, aşa ca orice loc cu care te .-■obişnueşti, — adaugă un alt cunoscut. * Dar gazda, un Islandez cu părui atât de bălaii încât bătea în alb şi cu -faţă tihnită de copil, interveni, surâzând: — Iubim New Yorkul pentrucă putem câştiga mai bine decât oriunde. "Dac'aş avea bani destui, mâine m'aş retrage în Islanda sau altundeva, spre ..a scăpa de tensiunea aceasta, de căldura înnăbuşitoare, de munca tiranică. lINew Yorkezii se mint când cred că iubesc acest oraş. De fapt, iubesc foioasele băneşti oferite de New York. — In New York se trăieşte cu atâta speranţă. New Yorkul nu e decât o perpetuă nădejde de a trăi mâine mai bine ca azi. Când afacerile ne merg ăfoine, îl iubim; când ne merg prost, începem să-l detestăm, dar nu îndeajuns pentrucă speranţa nu ne părăseşte, pe noi Americanii, niciodată, -— rosti ■soţia gazdei, o femeie între două vârste, scriitoare şi corectoare la o ma'e •editură. — Chiar dacă aş fi bogat, încă aş iubi New Yorkul şi cred că tot aici -mi-aş petrece cea mai bună parte a anului. Sgomotul, mişcarea, sgârie-norii, .panorama aceasta măreaţă mi-au rămas în sânge, adăugă William Davie. — Activitatea fremătândă de aici ne-a creat o nouă pulsaţie şi, poate, • o nouă înţelegere a vieţiii. N'aş părăsi New Yorkul decât ca să merg într'un alt loc unde s'ar construi un nou New York. Altfel aş muri de urît, de monotonie, sau n'aş şti ce să fac. — Dacă Ruşii m'ar primi, aş merge la ei să încep o nouă lume a sgârie-,-norilor, —mărturisi un tânăr arhitect. William Davies îi răspunse imediat: — Prietene, ai dreptate. Ceea ce începem să urîm noi în New York ■ este faptul că acest oraş nu ne mai dă posibilităţi de extindere, ocazii amagnifice de a crea ceva mare şi din greu. Această nevoie vitală de a .construi, de a face totdeauna ceva, răsturnând obstacole şi ctitorind minuni /palpabile, este de bună seamă, tâlcul vieţii noastre. — Paralel cu nevoia de câştig, voi Americanii posedaţi acea pasiune a ^pionieratului, nevoia de a vă întrebuinţa în ceva mare şi greu, devoţiunea ■faţă de imperativul activismului perpetuu. Aceasta mi se pare fundamental, •mie, venit dintr'o ţară unde oamenii mai ştiu încă „să se grăbească încet", ■să contemple şi să viseze. Şi aceasta, mi se pare, le scapă criticilor voştri, •-care dacă observă setea după un traiu maj bun, nu văd cu aceeaşi claritate -nevoia voastră de a activa, oricum, dar a activa. Vă pierdeţi viaţa activând 3^ sunt sigur că în ziua în care nu veţi mai avea nimic nou de'creat veţi .'■■ -decât Albi — ducând încă o viaţă de supuşi ai feudalităţii albe. In Harlem, Negrii îşi au cluburile, ziarele, bisericile şi bibliotecile Ic. flşi au democraţii, pacifiştii, comuniştii, reacţionarii şi patrioţii lor. Acolo ei :.se simt cetăţeni ai Statelor Unite şi vor să utilizeze cât mai înţelepţeşte ' -I;J •dreptul de a vota. Ei vor să rămâie fideli Americii, căci, deşi cu piele .neagră, se găsesc tot atât de străini faţă de Africa, precum şi de Asia. *" -■€: sunt şi rămân Americani şi ca Americani ei îşi cer dreptul de tratament ■egal în faţa legilor şi obiceiurilor sociale. De aceea, propunerea lui Mar- _ ; ^us Gravey, un conducător negru din Indiile de Vest, de a se organiza Dar faptul că rasele şi naţionalităţile sunt atât de distinct grupate aici în-New York nu pledează în favoarea tezei-că oamenii nu îşi schimbă -aşa iute tradiţiile şi obiceiurile? . — Ştiu, asta e teza multor şcritori, printre care şi Conrad Bercovici, pe care văd ca d-ta nu-l' iubeşti de loc, poate pentrucă, precum spui, a -clescris pe ţăranii români asemeni ţiganilor, confundând viaţa lor rareori -pitorească cu romanţiozitatea ţigănească. — lartă-mă că te întrerup, dar vizitând cercurile evreeşti îmi dau -seama că dLl Bercovici nu putea face altfel. Dela depărtare şi prin scurgerea timpului locurile părăsite apar totdeauna nimbate şi pitoreşti. Pentru atâţia coreligionari ai săi, România nu-i cum este şif ea astăzi, ci aşa cum au părăsit-o ei. Ei cred că România de astăzi cântă încă Steluţa şi recită ■versuri de Alecsandri şi Matilda Poni. Se înşeală. Amintirile fixează, dar realitatea socială se schimbă necurmat. O fire slabă şi influenţată de interese superficiale nu poate proceda altfel. — Revenind la teza că nici după un secol naţionalităţile din America W au izbutit să se topească într'o unitate, aceasta este un adevăr relativ, -3bun în genere pentru prima generaţie de imigranţi şi pentru locuitorii a--cestor cartiere mizere. Dar, chiar şi în ele, tinerii devin mai puţin habotnici, socotindu-se hărăziţi pentru alte credinţe şi tradiţii. Nu vezi pe William Gruen? Ce mai are în el evreesc? Crede în ştinţă şi fiiosofie, trăieşte redactând o revistă de mecanică şi doreşte un stat mondial. Exact ca "Bertrand Russell care nu are în el o picătură de sânge judaic. — Dar ce crezi de Rosenthal, în a cărui fiiosofie pâlpâie atâta talmudism şi simţ tragic de Evreu, blestemat să fie veşnic rătăcitor? — Dialectica lui Rosenthal e mai aproape de aceea a lui Dostoiewski •şi Chestov decât de-a lui Spinoza. Printre noi, el reprezintă misticismul slav. — Chiar aşa, nu înseamnă că şi-a păstrat intactă configuraţia spiri-ituală a ţarii de obârşie? — Este la prima generaţie şi numai fiii lui vor fi adevăraţi Americani. — Dar trebue să-mi concezi, prietene, că şi aşa cultura americană tiu rămâne intactă, că fiecare imigrant aduce în ea nuanţe şi elemente anoui, care-i minează izvorul anglo-saxon. 38 39 — Asta, da. America nu-i Marea Britanie, ci o sinteză încă fumurie de=e tendinţe, credinţi şi năzuinţi variate, aduse din toate colţurile lumii. Acea-sta-i America şi mai ales New Yorkul. Seara aceea nu am mai isprăvit cu discuţiile, căci Evreii american,"»-' sunt vii, plini de idei şi observaţii, combativi, inspiraţi. Am privit de pe-podul Brooklyn, alături de câţiva beţivani veniţi să se desmeticească, zorile, discutând ca în Europa cu prietenii mei. Şi în timp ce apa cenuşie; prindea clarităţi albe şi apoi argintii şi oraşul se trezea, mi se revelai adevărul că în puritana şi conformista Americă, Evreii au un mare rol nu-atât în afaceri, unde Anglo-Saxonii sunt atât de capabili, ci în a răscoli spiritualitatea pe care naţiunea americană o va construi în forme noi şi originale. Am mai cutreierat multe colţuri new yorkeze. Greenwich Village, iocui' glorios al fostei pleiade de scriitori, m'a desamăgit. Azi e un cartier ca toate celelalte, în care se ridică apartamente cu multe caturi. Odinioară, însă, aceste locuri formau sediul boemei ameiicane. Şi azi mai locuiesc. câţiva pictori, dar pe străzi nu mai întâlneşti figuri cu plete şi lavaliere ca pe vremea lui Lafcadio Hearn şi Edgar Allan Poe, care a trăit prin. aceste colţuri, sau a lui Theodore Dreiser şi Sherwood Andersen, înainte-de a fi celebri. Alături de el, Washington Square adună tot felul de-oameni,, şomeuri şi propagandişti, care, ca şi în Hyde, parcul londonez, 'discută politică şi moravuri. New Yorkezii ţin mult la grădini şi la parcuri. Central Park, după cumpărată şi numele, ar fost păstrat în mijlocul oraşului, adică al Manhattanului şi pe aleele lui pline cu sute de statui şi copaci, oameni obosiţi sau fără rost se plimbă până noaptea târziu. Concertele duminicale sunt ascultate cu religiositate de o populaţie pentru care filantropii fac, în orice caz, ceva. Programe amănunţite sunt distribuite gratuit, având şi o parte care-se decupează şi pe care spectatorul este rugat să scrie ce bucăţi doreşte-să asculte dumineca viitoare, stimulându-se astfel gustul public. Pe căile largi ale Parcului automobiliştii conduc în vitesă şi pe la cinci jumătate, când lumea iese dela birouri sau din fabrici, asişti la o-goană nebună între cei care voiesc să se elibereze de obsesia cifrelor, de preocupările cotidiene, de sgomotul maşinilor de 6cris, — accelerând-' motorul şi respirând aerul înviorat de pomi şi flori. Serile, băncile din parc ţes idile care se pierd într'un fel de odihnă animală. Dragostea la Americani pare a fi un pretext de odihnă idilică, ceea ce mulţumeşte pe bărbaţi şi nemulţumeşte pe femei, mai vioaie şi mai puţin extenuate de-munca de peste zi. La cele două extremităţi ale laturii de pe Fifth Avenue a Parcului se află două mari instituţii de cultură, unice în lume. Sunt: Biblioteca publică şi Muzeul Metropolitan, în care mulţi intelectuali şi-ar putea închina cu? folos întreaga viaţă. Biblioteca aceasta cuprinde un număr gigantic de cărţi din toate domeniile şî este continuu alimentată, datorită fondurilor: mari cu care a fost înzestrată de bogătaşii americani. Oricine poate citi,-fără nicio formalitate. Sala de lectură e imensă şi serviciul rapid. Cărţile-noi de literatură şi ştiinţă sunt expuse în văzul tuturor pentru a atrage curiozitatea şi a mări dorul de cunoaştere. Revistele şi ziarele se citesc îrt-camere speciale şi le găseşti la zi. Secţiuni de cărţi rare, de manuscrise muzicale, de cărţi în toate limbile lumii se află în acest edificiu în stil adâncime de mit care nedumereşte printr'o enigmatică tristeţe. Muzeul acesta se îmbogăţeşte mereu pentrucă bogătaşii New Yorkului îi lasă după moarte colecţiile. Familiile Vanderbilt, Biumenthal, Frick, Schiff, Morgan mâine vor înzestra, poate, muzeul cu noui piese măiestre-de El Greco, Goya, Hals, Velasquez, Ingres, Poussin, Watteau, Picasso, Derain, Rodin, Bourdelle, Mestrovici — căci locuinţele bogătaşilor americanii posedă numai astfel de nume, reprezentate prin opere de prima-, calitate. Americanii cumpără tot ce pot găsi. De aceea generaţiile viitoare ; vor avea de mers la New York spre a studia arta franceză de azi, aşa cum, pentru a înţelege sculptura helenă, trebue să te duci nu atât ia ; Atena cât la Londra. Brâncuşi este prezent la Metropolitan. Una din cele mai însemnate celule generatoare de viaţă nouă ră- k mâne „Universitatea Columbia", ale cărei clădiri alcătuesc o adevărată- I cetate universitară în raza oraşului. Construite pe o poziţie mai ridicată-şi oferind splendide privelişti spre centrul sgârie-norilor şi spre râul | Hudson, clădirile Universităţii şi mai cu seamă Biblioteca, formează o oazăi 41 *de frumuseţe sobră şi luminoasă. Aici au predat oameni de seamă ca 3ohn Dewey, filosoful şi pedagogul sau ca Nicholas Murray Butler, fostu-i preşedinte, care timp de cinci decade a avut o activitate cu urmări «creatoare în educaţie, politică şi chiar în relaţiile internaţionale, unde el .a fost solul unei concepţii de pace perpetuă apropiată de aceea a lui Immanuel Kant. Butler a dat Columbiei tot sehsu-i progresist şi nu e de ■mirare că Preşedintele Roosevelt adesea a făcut apel la profesorii acestei instituţii pentru a-l ajuta în reformele economice şi sociale. Columbia este şi acum un laborator pentru formarea unei lumi mai bune şi mai drepte, ,-rnai eficiente şi mai înţelegătoare. Dar să revenim ş/r la locuri unde mulţimea se distrează mai) uşor şi ;mai des. Să vorbim de „Coney Island", parcul de distracţii de lângă -ocean, unde se dansează plătind cinci cenţi dansul, dar după jazzuri excelente, unde lumea se dă în extrem de brutaie montagne russe sau se înghesue în faţa panoramelor cu adevărate „distracţii americane/'. Un zgomot infernal şi o înghesuială de prizonieri prinşi îh masă îţi dau ameţeală. Tarabe cu tot felul de zaharicale, imitând toate organele din interiorul corpului omenesc, sau numai cu crenvurşti îşi chiamă cumpărătorii. .„Am fost penibil impresionat când am aflat că Americanii numesc cren--vurştii „câini calzi" (hot dogs).. Cinematograful atrage majoritatea populafei nu numai cu filme, dar şi datorită revistelor de mare montare şi sălilor decorate ca palatele regilor francezi sau ale satrapilor exotici. Teatrul Paramount de lângă Times Square îşi păstrează cu ajutorul aerului condiţionat o temperatură de iarnă, chiar în toiul verii, care la New York este îhnăbuşitoare. Vestitul teatru Roxy este un monument al prostului gust, vroind cu decoraţiuni încărcate de aur, cu palmieri şi joc de balcoane luminate ca 'n templele Egiptului, să redea o atmosferă de palat. Pe scenă revistele luxos decorate caută să evoace Spania, China şi viaţa în planeta Martie. Grotescul -şi pomposul domnesc din plin. Această viaţă ameţitoare de gâze în continuă sbatere, căutând dârz lumini _şi belşug, oferă un farmec inepuizabil. Nu ştiu dacă localnicii sunt ■a?-? de fenClti CUm Sum vlzitatorii sau studenţii „Universităţii Columbia dar zilele.pe care le-am trăit în New York au însemnat pentru mine croita imaginaţiei mele despre activismul omului modern, adi că un „vis de *£ Yo^ enS'lJne ener9etică- De aceea, poate şi acum dela distanţă, ÎS Şi îmi dă un simţământ de teamă şi admiraţie. 2Z a r,Vi™Ş ?te nUmai după ce te~a ameţit, exact ca un somn dur Sse sfdiaîT0, 9rele' Care Se conti*uă sub formă de imagini gran- 5^S^&d^SSL.vwa,1,■Căci la New York până *visele se înche^ nai maî^iii^fn^-8^19 americane New yorkul este cel mai internatio-Unite s-a tinu Zn^J-T în viitor- ^ că Organizaţia Naţiunilor t^tt^r^^S™, de gumate şi ale Adunăni pi h- KT!'6 h0tel Waldorf-Astoria, iar adunarea generală *a finut la Flushing Meadows Park, în Long Island, în măreţul pavilion al I 1 42 Statelor Unite, ridicat pentru expoziţia înternaţională din 1939—1940 ş+? dăruit UNO-ului în Octombrie 1946. Aşa cum la New York oamenii veniţi din toate colţurile lumii' au-închegat o viată armonioasă şi constructivă — la tel naţiunile lumii vor închega mâine o viată şi mai armonioasă, şi mai constructivă pentru întreaga omenire. BOSTON, CETATE PURITANĂ . Boston povesteşte pe străzile lui pline cu biserici vechi şi înnegrite «altceva decât New Yorkul Boston păstrează firul istoriei americane chiar :şi astăzi, când, invadat de Irlandezi, italieni şi emigranţii altor naţiuni, ■mu lasă din mâinile-' bătrâne paza tradiţiei puritane. Nu numai şcoala, biserica, politica şi morala publică sunt străjuite de continuatorii glorioşilor, •.pelerini care la 1620 au ancorat pe malurile stâncoase şi sărace ale Nouei-vAnglii. Chiar industria şj comerţul se desvoltă, dar şi sufăr din pricina lor. Ştiu Europenii de tip Duhamel că la Boston pentru a fi director sau factor, important în vreo bancă sau întreprindere comercială trebue să aparţii. ?unor anumite familii cu trecut istoric sau să fi făcut studiile şi să fi petrecut viaţa ca student şi apoi. ca alumna al unor anumite Universităţi? Sau că s-tradiţia acolo e mai presus de interesul comercial? Pilde de necrezut vin să dovedească această mândrie a tradiţiei, care 44 45 caracterizează Bostonul: Industrii textile s'au prăbuşit pentrucă în 1920-nu vroiau să confecţioneze altfel de modele de ciorapi decât cele apucate în 1867. Conservatism! Scriitorul Will IrWin povesteşte o altă pildă caracteristică: un muzeu industrial, voind să colecţioneze toate instrumentele şi maşinile întrebuinţate de-a-lungul istoriei, era în căutarea unui t!p de gherghef care figurase în producţia textilă a secolului al XlX-lea. Au auzit, în sfârşit, c'ar exista un exemplar în New Hampshire şi eu scris acolo, lată răspunsul: „Da, într'adevăr, avem douăsprezece. Dar nu putem să vă dăm niciunul. Incă lucrăm cu ele". Bostonul decade comercial pentrucă în timp ce tradiţia celor puiini se menţine, puterea celor mulţi, imigranţi fascinaţi de noutate şi schimbare, creşte rranifestându-se prin cumpărături de pe la vecinii care ştiu să ademenească. Fidelitatea pentru maşini demodate şi pentru vechile sisteme comerciale este dezastuoasă. De aceea, cu toată hărnicia şi îndărătnicia de a-şi păstra industriile textile, acelea de încălţăminte şi metalurgie, puterea Bostonului nu mai este în aceste zone, ci altundeva: în scoale, muzee, biblioteci, biserici. In aceste direcţfi continuă un pionierat arid şl dârz, ca acela al începuturilor umile şi vitejeşti ale Nouei-Anglii care, după-cum am pomenit, luă fiinţă datorită acelor pelerini veniţi cu corabia Mayflower în 1620, tocmai din Anglia, să-şi caute libertate pentru credinţa lor religioasă. Printre peleriniii şi puritanii Nouei-Anglii domneau, războin-du-se, teologia calvinistă şi aristocraţia politică de o parte; teologia lutherană şi democraţia politică, de alta. Unii din ei nu au despărţit niciodată credinţa de muncă şi religia de politică. Liberi pentru, ei, dar uneori tirani faţă de alţii, puritanii au propăşjt, aşijderea pionierilor dintre care cei slabi mor pe drum, cei fricoşi rămân pe loc şi numai cei care ştiu să se bizue pe ei înşişi triumfă, cucerind loc mănos şi domnie peste semeni. Puritanii Nouei-Anglii munceau şi predicau, domnind din tată în fiu peste noii veniţi. Bostonul, cu împrejurimile lui deluroase şi verzi, este fructul puritan sădit între stâncile Plymouth-ului şi de-a-lungul Oceanului, care pentru puritani şi astăzi înseamnă încercare şi trecere peste ispită în spre mântuire. La Boston totul arată bătrânesc şi tihnit. Copiii nu sburdă pe străzi, tinerii merg cu privirile mai puţin ţanţoşe, iar femeile abia se strecoară. Totul pare solid şi permanent: uliţa largă care parcă intră toată în biserica mare şi neagră dela răspântie, cu turnuri gotice şi umeri din stânci pătrate. In jurul fiecărei case, flori şi iarbă multă. Pasiunea Englezilor pentru verdeaţă a fost continuată şi aici de Engiezii cei noi. Grădinile publice se întind de-a-lungul şi de-a-latul oraşului. Printre ele, case în stil colonial, de lemn sau cărămidă roşie îşi arată soliditatea datorită, poate, coloanelor şi frontonului grecesc, înălţat pe două etaje. într'o astfel de clădire-templu, şi-a situat acţiunea trilogiei sale, O'Neilf,. descriind în şefui familiei, Generalul, judecătorul şi bogătaşul Ezra Mannon tradiţia puritană a Nouei Anglii. Piesele şi romanele americane iau şi reiau mereu această temă a contrastului dintre mentalitatea bostoniană şi mentalitatea mai liberă a Americii de. azi. Oamenii calcă sfioşi şi fără grabă. La Boston bătrânii pot apărea pe străzi cu mersul încet şi fragil, pe când la New York riscă să fie sdrobiţi de vârtejul circulaţiei, de paşii tinerilor care vor să câştige timp şi să-' cucerească spaţiu. Bostonul întunecă tinereţea şi luminează bătrâneţea. De aceea, dacă nu devin meditativi şi înceţi, tinerii nu au ce căuta acolo. Bostonul proiectează viaţa de ieri a Americii: calmă, meditativă, modestă, muncitoare, rigidă. In „Biblioteca Publică" dela care turnul de catedrală gotică nu lipseşte, deşi restul clădirii este altfel construit, Puvis de Chavannes a pictat pereţii sălii de intrare, deasupra unor scări albe de marmoră, redând viziuni antice cu muze albe, sburând întru întâmpinarea geniului luminii sau întruchipând genurile poetice într'o atmosferă ateniană cu mare albastră şi coloane ionice. Dar atâta paganism trebuia sfinţit de alte picturi cu subiecte religioase, întocmite în colori tari şi negricioase, cu răsfrângeri roşii, de către John Sargent. In sălile de lectură oameni mulţi şi umili citesc până seara târziu, când mai iau şi acasă cărţi pe care în Europa doar cei bogaţi le pot răsfoi. Aproape de cheiul fără viaţă — cu coloane albe şi corp de templu antic, Muzeul de Artă conduce prin coridoare imense, pline cu statui chineze, indiene şi egiptene, la galeriile de picturi în care Tintoretto sau Diirer stau printre valori de teapa lor. Bostonul străluceşte prin astfel de instituţii. Puritanii au avut ambiţia ca depărtarea de Europa să nu însemne o barbarie trufaşă sau o izole/e suficientă. Anglia trăieşte la Boston prin religie şi dragoste pentru iarba aceea verde şi tunsă, pe care oamenii calcă bucurându-se şi visând. Italia, prin arta din muzee. Franţa, indirect, prin manierele şi vorbirea aleasă. La Boston se vorbeşte mai corect englezeşte decât la'Londra. Accentul muzical şi pufin afectat al Oxfordului este de „bon ton" în atmosfera pe care Mrs. Jack Gardner a estetizat-o, inspirând poeţi şi filosofi, printre care se cuvine să nu uităm pe William James. Ghidul acestei cetăţi puritane e plin cu sute de locuri istorice şi instituţii culturale. Aici s'a născut pictorul impresionist Whistler. Dincolo, într'o casă de lemn şi împrejmuită de flori, a trăit Alecsandri-ul american Longfellow, cântăreţul luminos şi idealist al Americii patriarhale. Mai încolo, la Cambridge, printre ulmi cu frunze resfirate, romanticul James Russel Loweil s'a inspirat din linişte şi raţiune. Pretutindeni cluburi, asociaţii, grupări. Bostonul e un focar intelectual. Universitatea din Boston este o academic cu disciplină aproape medievală, veghind însă respectul dialecticei protestante. Acolo a luat fiinţă la finele veacului trecut, curentul persona-l'sţ, un fel de fiiosofie religioasă însufleţită de B. P. Bowne. Iar „Cnristiar* Science", ziarul de sinceră şi bună credinţă, apare tot aici, unde Mary Baker-tday şi-a format întregul mit. Tot la Boston se află faimoasa basilica, in valoare de două milioane de dolari, ridicată pentru cultul „Ştiinţei Creştine": Mă plimb prin întinsul parc Commons, aşezat lângă Capitoliul cu cupola aurită. E un parc imens, unde se ţin tot felul de întruniri într'o libertate care a devenit tradiţională. Radicalii îşi difuzează din acest parc ideele, ca de altfel şi conservatorii americani. Mai totdeauna se angajează discuţii, uneori inteligente, între oratori şi public. Aşezat pe movile îmbrăcate cu iarbă moale şt statui ţepene, parcul Commons adăposteşte vagabonzi, şomeuri şi mai ales îndrăgostiţi. Sub umbra pomilor, marinarii se ţin de gât cu fete trântite şi ele pe iarbă, în văzul lumii. Americanii sunt oamenii cei mai naturali şi mai sinceri. Cel puţin, oamenii tineri şi mulţimea. Libertatea moravurilor din acest „parc e o dovadă. Faptul că alţi marinari 46 «nergeau pe două cărări în vremea prohibiţiei, e alta. Totuşi, pe,băhci, bătrâni iscoditori privesc pe orice trecător. Detectivi puritani spionează ceea ce nu mai pot înfrâna: această libertate a moravurilor. Constrângerea predicată la biserică dă greş în parcul acesta vast, pe-ale cărui cărări te ciocneşti cu oameni beţi şi hoţi de buzunare. De fapt, după câte mi s'a spus, poliţia puritană e mai tolerantă în parc decât aiurea. Jn hotelurile Bostonului detectivi supraveghează la fiecare etaj moravurile pasagerilor. Vizitele persoanelor de sex contrar se primesc numai în ■riallurile imense ale hotelurilor. Un bărbat nu poate primi în camera-i de hote' nicio femeie, în afară de nevastă-sa. Dar în parc şi în automobile, întâlnirile ilegitime sunt posibile, deşi şi aici nu fără risc. Vorbeam într'o zi cu un student dela Harvard, d. Walter Scheldon, care mi-a lămurit unele mistere ale acestei cetăţi puritane. — Domnule Scheldon, d-ta care eşti un om destul de liber în idei, ca unul ce vrei să împaci popoarele prin „Liga pentru Reconciliaţiune", la care lucrezi atât de mult, admiţi latura poliţistă a puritanismului? Şi mai ales o crezi eficace? — Nu ştiu cât este de rodnică, dar ştiu că astăzi oamenii profită în mod neruşinat de libertate. Astăzi, din şapte căsătorii una se isprăveşte cu divorţ. Familia e în decădere şi puritanii noştri fac tot posibilul pentru a-i împiedeca disoluţia ce-o ameninţă. Totuşi, cred că se abuzează. Adesea, automobilele sunt urmărite până la locurile întunecoase, unde perechile 'ndrăgostite se cred în linişte. Policemenii luminează atunci brutal interiorul automobilului urmărit, pentru a controla decenţa celor dinăuntru, stricând astfel atmosfera idilică. — Acesta e.un lucru sălbatic şi pe deasupra nici eficace. Uite, în Parcul Commons tineretul nici nu se sinchiseşte de detectivii scrutători. — A, în parc e altceva. E vorba de tradiţie. Parcul acesta şi-a asociat existenţa cu ideea de libertate şi de aceea orice fel de întruniri, fie polit.ce, fie amoroase, sunt tolerate. Istoria revoluţionară americană împotriva autorităţii engleze are legături şi cu acest parc, ca de altfel cu atâtea clădiri istorice, în care „părinţii", the fathers, au refuzat impozitele engleze, au declarat Independenţa sau au încheiat pacea cu Anglia. Conducătorii Bostonului, sutele de asociaţii cârmuite de femei de fnoda veche şi de preoţi foarte culţi, dar reacţionari, socotesc că morala publică trebue mereu controlată. Alături de poliţie, sute de detectivi benevoli supraveghează viaţa familiilor, tineretului, lucrătorilor şi soldaţilor. Viaţa din New York sau Chicago scandalizează pe locuitorii Bostonului. Ei socot că femeia are prea multă libertate astăzi şi că soţii sunt prea îngăduitori. In timp ce în alte părţi, se crede că familia nu se află în criză, ci doar într'un proces de transformare, preferându-se în locul căsătoriilor „de ochii lumii" acelea adevărat fundate pe sinceritate, înţelegere şi potrivire deplină, — la Boston oamenii bisericii şi ai tradiţiei luptă pentru păstrarea formelor şi convenţiilor bătrâneşti, singurele prin care, spun ei, civilizaţia se poate menţinea. Bostonul este cetatea credinţei. Numeroase secte sau „denomina-fiuni" îşi dispută credincoşii. Ştiinţa creştină îşi are numeroşi adepţi. Tot d-l Scheldon mă lămureşte şi în această privinţă. — Spune-mi, d-le Scheldon, crezi Intr'adevăr că discipolii „Ştiinţei Creş- t ■ 47 tine", însufleţită de Mary Baker-Eddy, se vindecă numai prin credinţă, nerecurgând, când sunt bolnavi, la medici? — Da, cunosc cazuri, Eu sunt Metodist, dar am un prieten bun, adept al „Ştiinţei Creştine" şi care a scăpat de cumplite suferinţi, socotindu-şi durerile, pur .imaginare. Oamenii aceştia cred că numai Dumnezeu există şi pentrucă Dumnezeu e Binele, nu poate exista rău pe lume. Ceea ce credem noi că e rău, — durerile şi boalele — pentru ei nu-i decât minciună, iluzie. înşişi sora şi cumnatul meu au trecut la această religie, în ziua când copilaşul le era pe moarte. Sunt convinşi că a scăpat cu viaţă pentrucă au trecut la religia propovăduită de acea vizionară Mary Baker-Eddy, care la sfârşitul secolului trecut, în mijlocul celui mai crunt pozitivism, a dobândit milioane de adepţi în întreaga lume, radiind de aici, din Boston, doctrina ei. — Dar dacă eşti convins de eficacitatea acestei reiigii de ce nu te converteşti şi dumneata? -.. — Pentrucă sunt şi o seamă de cazuri când credinţa nu e deajuns îrt faţa boalei. Chiar Mary Baker-Eddy a recurs la sfaturile doctorilor, după ce le negase orice ajutor. Totuşi, în doctrina ei este un dram de adevăr:. sufletul poate învinge trupul. — Asta o ştim de secole şi e adevărul tuturor religiilor mari. Dvs. treceţi prin atâtea secte pentru a ajunge, în cele din urmă, la adevăruri-pe care modesta mea credinţă ortodoxă le are dela început la temelia ei. Individualismul dvs. se învârteşte pe loc, cel puţin în religie. ■ — Orii câte sşcte ar fi aici în America, noi nu le urîm pentrucă toate caută pe Dumnezeu, cu mijloacele lor proprii. — Da, dar aceste secte se concurează, fiecare anunţând că numai ea deţinea adevărul suprem. Dvs. urîţi pe Catolici şi pe Evrei şi chiar pe cei de altă rasă decât cea anglo-saxonă. — Noua-Anglie e leagănul protestantismului anglo-saxon şi prin urmare e firesc ca reprezentanţii lui să conducă. Noi urîm anarhia. — O ştiu, a văzut-o lumea întreagă în cazul Sacco-Vanzetti, condamnaţi la moarte pentrucă erau Italienii şi anarhişti, nu pentrucă s'ar fi dovedit: participarea lor ia crima de care au fost acuzaţi. — D-ta vorbeşti ca Upton Sinclair. — Nu numai ca el, deşi romanul său „Boston" descrie amplu şi veridic întreaga atmosferă din timpul procesului Sacco-Vanzetti, în 1927. Vor-pe!C'. da,ca vrei' Ş'' ca oamenii de ştiinţă care redactează „Encyclooedia-britanică" pe care aici la Boston o aveţi mai în fiecare casă. Ştii bine ce scrie ediţ-ia din 1929. Nu li s'a iertat într'o cetate puritană a fi avut alte-iaei aecat acelea puritane. Intoleranţa dvs. e celebră. . t.7 Uar aceşti doi- răzvrătiţi au'fost răsjudecaţi de oameni mari şi. cinstiţi ca Preşedintele Lowell dela Harvard, ca judecătorul Robert Grant, descencentul uneia dintre cele mai strălucite familii din Noua-Anglie ş, de însuşi guvernatorul statului Massachusets, Fuller. Eu nu pot pune la îndoială-buna lor credinţa. — Dar oamenii aceştia au o mentalitate anumită şi chiar admiţându-le buna credinţa mea poţi să le suspectezi obiectivitatea lor ştiinţifică. Ei ni* puteau fi obiectivi. Aceasta au spus-o atâţia Americani Drintre care şi filosoful John Dewey. ^ — Dacă-i aşa, atunci de ce |e tulbură alţii viaţa? De ce vor să ne- 48 49 schimbe traiul nostru traditional, puritan, anglo-saxon? Bostonul' şi Noua-.Anglie nu sunt un maidan pentru toi/:' veneticii şi imigranţii. Vrem să fim 4a noi acasă, ca orice altă tară din lume. Acestea sunt simţămintele Nouei-Angliii fată de lumea de azi. Dar tineretul pare să schimbe mersul lucrurilor şi în această direcţie. Am înţeles-o vizitând creierul acestei provincii conservatiste, Universitatea Harvard, aşezată de cealaltă parte a râului Charles, care o desparte de Boston, şi anume la Cambridge — nume adus din Anglia ca atâtea altele comemorând legătura noilor veniţi cu locurile părăsite. Această Universitate are în Statele Unite un prestigiu unic. Harvard conferă titlul de glorie ştiinţifică, morală şi socială atât profesorilor cât şi studenţilor ei. Pentrucă acolo au învăţat şi s'au format unii dintre cei mai iluştri oameni ai Americii dintre care pomenim doar pe Emerson, Thoreau, Th, Roosevelt şi mai înainte de acesta din urmă pe alţi Preşedinţi ai Statelor Unite, ca John Adams şi John Quincy Adams, — Harvardul este loc de cinste şi elită. Chiar Bonii de Castellane şi-a înscris fiu! la Harvard, poate, pentru a-i pregăti un mai sigur succes în societatea americană. Harvardul reprezintă cetatea universitară ideală. întemeiată în 1636 prin hotărîrea oficială a coloniilor şi întărită de legatul, modest de altfel, în bani şi cărţi, al puritanului John Harvard, Universitatea a crescut şi a triumfat odată cu spiritul Nouei-Anglii, cu a cărei istorie se confundă în largă măsură. An de an, clădirile numeroaselor ei colegii s'au grupat în jurul grădinilor cu iarbă tunsă şi flori roşii, aşa încât astăzi cei opt mii ele studenţi pot învăţa acolo dreptul şi filosofia, dentistica şi teologia, medicina şi Uterele. Dar mai presus de carte, tinerii învaţă acolo purtarea morală şi deprindere de gentlemeni1 ca la Oxford şi Cambridge, care slujesc încă de model. Ei nu capătă numai instrucţie, ci educaţie. Nu numai cunoştinţe, ci tot ceea ce este necesar pentru formarea întregului om Harvardul înseamnă o atmosferă completă, în care studiul se împlineşte cu sportul iar camaraderia cu prietenia. In clădirile acelea bătrâneşti, în stil anglican, cu turnuri gotice şi ferestre ascuţite, îmbrăcate cu viţă bătrână şi deasă, se înfiripă o viaţă de împrietenire şi cooperaţie, care ţine şi după terminarea studiilor. Foştii studenţi devin „alumnae" şi îngrijesc de propăşirea mai departe a Universităţii, care astăzi are biblioteci, muzee şi laboratorii glorioase. Aşa se face că Harvardul poseda atunci o avere de peste optzeci milioane dolari, precum şi o bibliotecă cu două milioane şi jumătate de cărţi, în ale cărei camere luminoase, cu fotolii confortabile şi tablouri de valoare, poţi găsi tot ce-i mai bun pe lume. Când tânărul Wiedener din promoţia 1907 şi-a perdut viaţa în dezastrul Titanicului, părinţii i-au statornicit amintirea clădind la Harvard o bibliotecă imensă, îngăduită de colosala lor avere. Condusă tot ca acum 275 ani, adică de un comitet de şapte persoane, care singure îşi aleg succesorii, această Univers tate construeşte o viaţă de loialitate şi de împlinire echilibrată, prin adevăr şi şt inţă. Ştiinţă? De sigur. Căci la Harvard au profesat ani de zile personalităţ ca pragmat'stul William James, idealistul Josiah Royce, esteticianul Santayana, ps hologul Munsterberg, ca să nu citez şi din alte' specialităţi decât filosofia. Iar când am vizitat această instituţie am întâlnit la cursuri şi sem'narii pe prag-matistul şi pedagogul John Dewey, pe realistul Whitehead, pe kantianul pragmatist C. I.- Lewis. Acolo George Enescu preda cursuri de Muzicologie. Metodele rectorilor Eliot ş£ Lowell au căutat să facă din fiecare .student o personalitate, utilă sie-şi şi comunităţii. • Vizitez vasta cetate universitară însoţit de câţiva studenţi americani. Sunt tineri, sănătoşi, plini de încredere în viaţă şi idee. Trecem prin Muzeu! Botanic în care toate florile de pe lume sunt confecţionate din sticiâ pentru a putea fi studiate în amănunt. Sunt veridic colorate. Ocolim, din lipsă •de timp, Muzeul Semitic şi Germanic; celebre în ştiinţă. Ne oprim mult în Muzeul de Artă Fogg, care este cea mai frumoasă şi mai adecvată încăpere pentru pictură şj sculptură din câte am văzut. Liniştea pereţilor âfbi şi a coloanelor de arhitectură florentină, modern stilizată, dă picturilor, atârnate rar şi după potrivire cu întregul mediu de covoare şi plafoane sculptate în lemn, o expresie şi o putere pe care chinuitele şi în-•grămăditele obiecte din muzeele celelalte nu le au. Curtea interioară a muzeului, liniştită şi pură ca o mănăstire. Dacă Banca Chrisoveloni din Bucureşti — acum proprietatea Băncii Naţionale, situată cam peste drum de .vechea clădire, — ar fi izolată în "mijlocul unei grădini fără fund, atmosfera scărilor ei albe şi. a saloanelor ei de sus, ar putea aduce *cu aceea din muzeul Fogg dela Harvard. Dar tinerii nu pot contempla mult fără să vorbească. Unul, cu figura blândă, îmi pune tot felul de întrebări. Ajungem la: dificultăţile clipei de faţă. _f. —'Odinioară a avea un titlu dela Harvard însemna un plasament sigur •şi rentabil pentru întreaga viaţă. Lucrurile s'au schimbat acum. Un prieten ■ai meu, absolvent strălucit al acestei instituţii, abia a găsit un loc de vânzător într'un magazin de automobile, cu un salariu de mizerie. Altul, care, năzuia să fie diplomat, se mulţumeşte a fi întrebuinţat de către Massachu-*ets Nursery Co. ca grădinar şi vânzător de seminţe. Familia i-a sărăcit Şi e bucuros că se poate baza pe propria-i muncă. Sute de doctori în Fiiosofie, Drept, Ştiinţe, sunt fără post. America trece printr'o mare criză. —: Dar cum priviţi dvs. această criză? — A, de sigur; noi avem alte păreri decât „bătrânii" noştri. Ei cred oa totul e trecător, că lucrurile se vor îndrepta dela sine. Noi credem râul mai adânc. Dacă nu se intervine prin serioase măsuri de corectare a exceselor capitalismului, vom ajunge la catastrofă, ca şi restul lumTi. Nu suntem contra capitalismului, ci contra metodelor care l-au făcut ineficient. i'm Atunci *ineretul din Noua-Anglie e şi- el „radical" ca acela din celelalte regiuni ale Statelor Unite? Credeam că dvs., datorită conserva-ionsmului, sunteţi altfel. mite~W con'servator'snr|ul tinerei generaţii a rămas doar faţă de anu-econorrV ma'-te' în nunr|ele cărora el cere o radicală schimbare a vieţii actualul 'sist ?' SOcialei- Contrar părinţilor noştri, noi suntem convinşi. că trinfTli.- i Sm ®conomic este incompatibil cu principiile întrupate în doc-XtTil T5' ca„dlstribwea putinţelor de câştig şi de afirmare trebue făcuta ma. dreapta tocmai pentru a se respecta valorile şi munca. — Atunci sunteţi în aşteptarea unor mari prefaceri, nu? — Da, sunt pentru o „zrjx-.r,,,^ - . - seamă de măsuri paşnice, dar efective. Incă hfrm î St L^T** Va fi destul de înţelegătoare pentru a îndrepta 3uc ur.le cat ma, e tirnp. Trebue să nu recurgem la revoluţii. Războiul de alt,, re^Ue fol,t' P.r|n măsuri raţionale şi altruiste, păstrându-se, fireşte, areptul de afirmare individuala, pe care actuala plutoeraţie îl înnăbuşă. 4 Profitul să fie bazat pe dreptate, astfel ca demnitatea şj personalitatea tuturor cetăţenilor să,fie cu adevărat constructive. — După cum văd, sunteţi pentru o egalizare a condiţiilor economice şi sociale tocmai pentru ca cei mai înzestraţi de natură să ajungă acolo unde merită. — Acestea au fost principiile „Ligii pentru .împăcarea Universală", din care fac parte mulţi studenţi dela Harvard — adăugă altul. Pe măsură ce criza se accentuiază, ideile de felul acesta se răspândesc din ce îa ce mai mult. Preşedintele Roosevelt s'a impus în numele unor idei de echitate şi bine general. — Dar lucrează mai mult cu profesorii dela Columbia, din care si-a format acel brain trust — trust al inteligenţelor — care îl ajută la marile-i reforme. — Să nu uităm, însă, pe Profesorul Felix Frankfurter, pe care Preşedintele îl consultă tot aşa de mult ca şi pe acei dela Columbia. Lui i se datoreşte, în parte, instituţia N. R. A. — Greutatea provine din faptul că oamenii bogaţi şi influenţi se lasă anevoie convinşi de nevoia unor reforme adânci. Preşedintele Roosevelt întâmpină opoziţii şi va întâmpina mereu din partea acelora pe care-soarta i-a favorizat prea mult. — Natura umană se schimbă aşa de greul — Sau poate de loc, interveni alt student. De altfel, lucrurile se mai aranjează şi singure, dincolo de indiferenţa nepatriotică a unora şi dincolo de zelul prea reformator al celorlalţi. Suntem prea mărginiţi, trăim prea puţin, posedăm prea superficial ştiinţa de a organiza societatea, încât 'totul atârnă mai mult de hazard şi doar ici, colo de iniţiativele şi strădaniile câtorva oameni de irfimă, care se cred mai puternici decât pot fi. — Eşti un sceptic, Jimmy. Uiţi că noi, Americanii, fiind mai deprinşi decât Europenii să ne schimbăm felul de traiu — uneori ni-l schimbăm de mai multe ori în decursul aceleiaşi vieţi', ^- putem face oricâte experimente pentru a găsi soluţia cea mai bună. Americanii nu se tem de reforme şi nu-şi vor pierde niciodată cumpătul şi înţelepciunea. Experienţele anilor următori acestor discuţii au arătat că Americanii sunt în stare de mari reforme, că nu consideră capitalismul drept un sistem sacru şi nesusceptibil corectărilor şi ajustărilot, ci dimpotrivă. Situaţia s'a îmbunătăţit pentru cei dela Harvard, chemaţi mereu la posturi de pricepere şi răspundere. Procesul reformator este încă în desfăşurare şi va fi mereu astfel. America nu-şi desmihte dinamismul în nicio privinţă. Cu ocazia şedinţelor „Institutului de Politică dela Willlamstown", care a întrunit o bună parte din intelectualitatea Statelor Unite, timp de o lună, în clădirile şi atmosfera muntoasă a Colegiului Williams, tot în Noua-Anglie, am putut vedea şi mai limpede că profesorii, femeile-de-club, scriitorii nu sunt de loc depărtaţi de ideile acestor tineri dela Harvard. Şi, odată mai mult, am prins adevărul că intelectualii şi tinerii Americani au o curiozitate largă, mondială, arătându-se interesaţi deopotrivă în problemele pan-americane, în situaţia Indiei, în problemele Extremului-Orient, ca ştf în disputele privitoare la posesiunea unor terenuri la Polul Sud. O dorinţă de cunoaştere enciclopedică anima ;pe numeroasele femei-din-cluburi, grăbite să asimileze şi mai ales să copieze, cuvânt cu cuvânt, tecţîunile, conferinţele, discuţiile controversate, prezentate de specialişti ca profesorul C. Delisie Burns, Lordul Meston, Lordul Percy, Prof. Mantoux, Dr. Walter Simons, Prof. Gay, Prof. Blackslee. La discuţia-controversă despre navigaţia aeriană a vorbit şi Colonelul Lindbergh, un tânăr subţiratic 'şi îimid, surâzând binevoitor la toată lumea, zăpăcit de popularitatea pe care pare să o considere disproporţionată faţă de gestul său sincer şi simplu de a încerca, asemeni atâtor alţi sportsmeni, un record. S'a vorbit în momentele-i de popularitate ca de un viitor candidat la preşe-derrţia federaţiei. Până lâ urmă, recordmanul nu a corespuns nădejdilor prea mari. El rămâne prin fapta-i sportivă şi atât. Discuţiile din casa ospitalieră a Preşedintelui Colegiului Williams, H A. Garfield, fiul fostului Preşedinte al Statelor Unite, continuau problemele puse peste zi şi trebue să remarc cât de autentic participau la ele femeile! De altfel, în luna cât ţine' acest Institut de Politică, orăşelul William-stown, încercuit de pădurici, nu este'decât o societate de societăţi, un congres de congrese, căci la mese, în apartamente, înainte şi după orele . de cursuri, seminarii şi conferinţe, oamenii se grupează să asculte expuneri despre tot'ceea ce poate interesa mintea omenească. Delisie Burns şi Lordul Percy erau invitaţi şi consultaţi la zeci de ceaiuri şi recepţii. Eu însumi am făcut, în afara discuţiilor „informale" care se prelungeau până în zori sau te împiedecau să digeri în linişte dejunui, cel puţin patru comunicări în faţa unor largi grupuri de intelectuali şi profesori din diferite părţi ale Statelor Unite, fie despre viaţa ţăranului nostru, fie despre arta bizantină, — câţiva profesori secundari din Arizona şi Texas, cerân-du-mi chiar o conferinţă despre ultimele curente în ştiinţa Esteticii, mai puţin cunoscută de ei. ■ Acolo la Williamstown am simţit cât de deschişi şi de comunicativi sunt Americanii, cum se arată gata să primească orice învăţătură şi informaţie, cum sunt lipsiţi de acea suficienţă bătrânească pe care în Europa nu o au numai bătrânii, ci şi tinerii. Dar, pe de altă parte, ei primesc totul.prea repede pentru ca să înţeleagă pe de-a'ntregul. De asemenea, nu au un spirit critic destul de desvoltat. Şi cred orice dacă vine dela sursă. Un Indian izbutise să facă o admirabilă propagandă împotr.va Englezilor tocmai pentrucă femeile membre în cluburi sunt gata să creadă <,rice^'-a discuţiile Institutului, Lordul Meston de Agra şi Dunottar n'a avut o sarc.na uşoară, combătând nu numai pe tânărul Indian, dar şi pe zecile de interogatoare americane care puteau forma o puternică opine publică împotriva regimului englez, din ţara lui Mahatma Gandhi. Căci aceste sute de -femei care frecventează Institutele de politică dela Williamstown, Riverside, Virginia, repetă cele ce aud în comunităţile lor, dirijând astfel o opinie publică bine intenţonată şl care contează, chiar dacă nu posedă înţelegerea politicilor realiste şi judecă uneori prea superficial. Să mai adaug că^ România era pe atunci foarte puţin cunoscută, spre deosebire de alte ţări, care ştiau cum să-şi organizeze propaganda externă, nu totdeauna în numele adevărului? In general, opinia publică americană ţine cu popoarele vrednice şi muncitoare, detestă pe aceia care nu respectă drepturile altora sau care .- recur9 ia forţă, din ambiţii imperialiste. De aceea, când sunt cu adevărat informaţi despre noi, Americanii ne apreciază imens. La institutele şi 52 discuţiile unde se formează opinia publică, spiritul angld-saxon se vădeşte viu, liberalist, raţional, constructiv, preţuind ţările care se reali-* zează în numele civilizaţiei şi dreptăţii istorice. Şi la Boston, ca şi în toată Noua-Anglie, uh spirit nou îşi face drum, acţionând în faţa ultimelor experienţe mondiale, în care parcă s'au concentrat şi s'su pus în conflict toate ideologiile şi! interesele mari ale istoriei şi spiritului lumii. James Bryant Conant, preşedintele Universităţii Harvard, a formulat, în preajma terminării celui de al doilea război mondial, „un program al viitorului", menit să curme neajunsurile pe care le-a avut tinerimea după: celălalt război mondial. „Trebue formulat un sistem de instrucţie generală pentru oamenii liberi, într'o naţiune care se sforţează să dea tuturor putinţa egală de a , se instrui". Omul nu mai trebue format — susţine Conant — pentru profesia lui, ci pentru patria lui şi pentru umanitate. învăţământul trebue să facă din student un cetăţean, în deplinul înţeles al cuvântului. Tânărul trebue educat în întregul lui. Un student, al cărui regim spiritual şi intelectual este deficient, devine iute pradă ideilor obscurantiste. Dacă el se mărgineşte a dobândi doar o meserie sau un meşteşug şi caută să posede doar cunoştinţe tehnice, „el nu va cunoaşte nimic din viaţa afectivă, nici din experienţele practice ale omului,. El nu va pricepe că omul - - aşa cum a spus Pascal — este totodată gloria şi ruşinea universului... Evoluţia lui spre starea de om liber îi va fi paralizată". Prin urmare, conducătorul celei mai ilustre universităţi americane anulează separaţia sau lupta fie pentru cunoştinţele generale, fie pentru cele specializate, susţinând dimpotrivă necesitatea amândorora. Atitudinea aceasta humanistă reiese şi din următoarele propuneri: „un program de studii ideal nu trebue să înceteze o clipă de a îndrepta atenţia studentului către problemele naturii şi destinului omenesc, pro-oleme ce se află cuprinse în Literatură, Istorie şi- Fiiosofie. Oricare i-ar i\ nivelul intelectual, maturitatea intelectuală, >fie că este la liceu sau ia universitate, tânărul trebue să fie preocupat de a deosebi adevărul de minciună, în acelaş timp pe plan etic, ca şi pe plan matematic". lată programul de viitor al Nouei Anglii, ai Bostonului şi Harvardului, prin care imperfect/iile' aici semnalate au şansa de a fi eficient corectate şi creator depăşite. S III ' • WASHINGTON SAU COLOANELE INTELIGENŢII ■ VOITOARE DE BINE UNIVERSAL (Pe urmele tradiţiei Ia Philadelphia ţi Mount Vernon) 1 într'un automobil, doamna Stevens şi cu mine ţeseam istoria Americii, în timp ce căutam, din când în când, să urmăresc prin tereastra largă de cristal peisajul urban al Washingtonului, capitala politică a Statelor Unite, după ,cum New Yorkul este capitala financiară, Chicago cea industrială ş! Boston cea religioasă. Doamna Stevens cunoaşte pe Europeni: îi ştie po->!tţicaş.i. şi ascunşi, aprobând în faţa unei persoane totul, ca apoi să râdă- 54 -de tot ce-au aprobat; ploconindu-se în faţa ospitalităţii americane şi întorşi .acasă ocărind Statele Unite. Intre două vârste, păstrând încă un zâmbet de femeie care nu a suferit în viaţă şi a făcut totdeauna ceea, ce a -vroit, precum şi o ţinută impozantă, urmare, poate, a admiraţiei ei pentru .personajele istorice despre care în cărţile de şcoală se spune că nu au minţit niciodată şi că s'au ţinut totdeauna drepte şit la faptă şi la trup, Martha Stevens, descendentă din coloniştii englezi veniţi de timpuriu pe ţărmurile Atlanticei, mă primea în numele lor. „Fiică a Revoluţiei Americane", ea nu înceta să se minuneze de ceea ce au reaiizat Americanii' în mai puţin de două secole. — D-ta eşti fermecat de New York şi chiar de Boston, când ar trebui să fii de Washington. New Yorkul e o poartă de intrare, dar nu America. Bostonul imită prea-mult Anglia şi deci încă nu e America. Aici la Washington e America, aici unde marii noştri oameni au guvernat şi s'au străduit să infiltreze ideea de democraţie, aici unde ajung să conducă numai „adevăraţii Americani şi nu oricare imigrant nedisciplinat. Eu trimit anual la Washington copii din orăşelul meu-plin cu imigranţi polonezi, nădăjduind că în faţa sfinţeniei locurilor istorice vor deveni adevăraţi Americani. Acesta este şi scopul asociaţiilor din care fac parte, al legiunii Americane, a! Fi'celor Revoluţiei Americane, al Femeilor Republicane: să americanizăm pe Americani, să-i facem să se simtă bine şi :.mai fericiţi lângă mormântul lui Washington şi în faţa monumentului lui iincoln şi să vadă că nicăeri nu-i mai bine ca în Statele Unite. (Către.şo-teur): John, spune domnului dacă America nu-i cea mai bună ţară de pe jume, dacă d-ta ai vrea să trăieşti altundeva decât aici? Mrs. Stevens riscase pentrucă era sinceră şi entusiastă. Dar şofeurul v largi, dând perspectivă şi prestanţă. La umbra monumentelor, melting-pot-ul american începe să se solidarizeze nu numai printr'o soartă comună de prosperitate sau suferinţă e-cOnOmică. La Washington Americanul începe să se mândrească a fi urmaşul lui George Washington, al lui Abraham Lincoln, al lui Woodrow Wilson sau contemporanul lui Franklin Delano Roosevelt. Mulţimea se grămădeşte cu plăcere în rapidele ascensoare care o duc până în vârful piramidal al Monumentului lui Washington, în formă de uriaş obelisc. De acolo poate să contemple întreaga panoramă a acestui ţinut marmorean, care •se reflectă în râul' Potomac, înmulfiindu-se şi devenind construcţie de . mit. ■ De-o puritate arhitectonică aproape fără pereche, Memorialul lui Lincoln,, construit ca un templu doric de dinafară şi ionic pe dinăuntru, este cel .mai frumos prinos pe care naţiunea ii f-ar fi putut aduce. înăuntru ■statuia lui Lincoln, şezând olimpic şi firesc pe un fotoliu, cere reculegere în amintirea celui ce a sdrobit sclavia şi a democratizat politica Statelor Unite, cerând o guvernare a poporului prin popor şi pentru popor. Din marmoră''' albă tot, monumentul este înconjurat de-un câmp larg deschis :'ş'i" se oglindeşte într'o lagună de ape şi fântâni care prind pe suprafeţele ■lor şi vârful ascuţit al celuilalt monument din faţă, al lui Washington. Getafe'a marmorii şl a "coloanelor — cine a stat vreodată să le nu-■ smere? — Washingtonul rămâne măreţ şi superb asemeni unui album comemorativ, în care istoria modernă este ilustrată după chipul Atenei, Ro-miei şi Florenţei, preludiu alb şi majestuos pentru drama anilor 1930—1945, ■care şi-au desbătut conflictele şi soluţiile în minţile şi inimile conducâ-îorîVor din această' aşezare, unde nu peste multe alte decade vor fi mai ■multe coloane de marmoră decât copaci în parcurile şi păduricile din ■ apropiere.. Coloane care vor comemora de sigur şi eroismul constructiv al New-Deal-ului rooseveltian şi gloria victoriei pe care Statele Unite, "împreună cu Uniunea Sovietică şi cu Marea Britanie, au adus-o cu atâtea jertfe- şi cu geniul organizării lor militare şi ştiinţifice. Preşedintelui Harry .." Truman i-a fost dat să asiste la finalul victoriei, pentru care a lucrat cu atâta ■.devoţiune Washingtonul, care mai ales sub regimul Roosevelt a devenit •oraşul' inteligenţii voitoare de bine universal. . Wilson a fost un glorios înfrânt, pe care America lui Roosevelt şi Truman trebuia să-l răsbune. 'Nu uităm: în jurul acestei capitale sunt o seamă de locuri însemnate şi înconjurate de natură ca Oimtirul Arlington, cu mormântul Eroului Necunoscut sau Mount Vernon, unde se află casa bătrânească a fondatorul^ Republicii americane, precum şi mormântul său. Locul din urmă familiarizează pe vizitator cu un trecut colonial, pe cât de eroic în vremuri de bejenie, pe atât de liniştit în vremuri de pace. Cu o verandă largă şi cu doua caturi, clădirea principală se pierde printre pomi bătrâni, care . 'mai înconjoară, ici, colo, alte încăperi, casa de vară, bucătăria, grajdurile. Camera m care a murit George Washington stă şi azi intactă, cu patul «ei larg şi alb, acoperit cu nişte perdele ce cad de sus. 62 63 PHILADELPHIA, VECHEA CAPITALĂ In acelaşi an îh care prosperitatea proverbială americană începea să devină îndoielnică, făcând loc crizei care avea să se accentuieze din ce în ce în anii următori, am trecut dela Washington la Philadelphia, adică dela un efect parţial la o cauză. Căci dacă astăzi Washingtonul centralizează activ'tatea politică a ţării şi simbolizează istoria ei, iar Chicago înseamnă în primul rând activitatea economică dusă la maximum de intensitate, ieri Philadelphia cuprindea amândouă aceste activităţi, politica, şi economia, istoria şi industria. De aceea, pentru înţelegerea devenirii Statelor Unite, o vizită la Philadelphia este necesară, deşi acest oraş, ai treilea în mărime din Statele Unite (are peste două milioane de locuitori), nu te impresionează în acelaşi chip complex şi original ca New Yorkul şi Bostonul. De fapt, străzile Philadelphiei, populate cu biserici, fabrici şi magazine imense, nu pulsează cât cele new yorkeze şi nu sunt atât de liniştite ca acele ale Bostonului. Aici totul pare amestecat şi indefinit. Este singurul oraş unde m'am ţinut de ghid, ceea ce înseamnă că viziunile nu erau destui de evidente. Philadelphia are nevoie de ghiduri, aşa cum filmele proaste au nevoie de cât mai multe texte explicative. Dar, poate nu am dreptate. Acolo unde istoria s'a desfăşurat îndelung este trebuinţă de multă informaţie şi călăuze. Şi acesta este cazul Philadelphiei, cetatea lui William Penn şi a lui Benjamin Franklin. Această aşezare, astăzi mai mult centru industrial şi comercial, a fost fondată de quakerul William Penn, care, împreună cu Cruceus, este cel mal strălucit precursor al Ligii Naţiunilor, afirmând în secolul al XVII-lea ideea egalităţii statelor, atunci când n'o aveau nici indivizii şi preconizând Cu mult simţ juridic, idealul imperios ca statele să se unească şi să renunţe la războaie, cooperând în vederea unor scopuri nobile şi folositoare tuturor. Viaţa acestui Englez religios — aventurier politic în cel mai înalt fens, captivat de certele religioase dela Oxford, cavaler galant la Paris, revoluţionar, jurist, militar, politician în propria-i patrie, arestat şi liberat de mai multe ori pentru ideile sale politice ş* religioase pe-care le predica din oraş în oraş, luptător pentru libertăţi democratice, — este una dintre cele mai patetice şi mai tipice pentru veacul al XVII-lea. William Penn fondează provincia Penn-sylvania şi lângă o mână de Olandezi ş'i; Suedezi, ctitoreşte împreună cu Quakerii expatriaţi oraşul Philadelphia, dându-le o constituţie democratică, pânăi ce Regele Angliei anexează coroanei şi această colonie. Şi tot aici a trăit — deşi s'a născut la Boston — Anglo-Saxonul cel mai tipic pentru veacul raţiunii şi al prozei literare, politice şi ştiinţifice, veacul af XVIII-lea, Benjamin Franklin, a cărui reputaţie pare să fi fost atunci mai mare decât aceea a lui Newton şi Voltaire, iar caracterul său.; mai iubit decât al lor. In acest spirit raţionalist şi universalist — în fond şi în viaţă empirist ca un Englez, graţios şi elastic ca un Francez, utili-tarist ca un American, însetat de idei şi dornic de desăvârşire morală ca un Grec din antichitate — tipograf, pamfletar, literat, fizician, scientist,, politician şi diplomat, — se configurează viaţa întregului univers civilizat dintr'un secol. Americăneasca dragoste de lume şi de veac a lui Benjamin Franklin se vede mai bine decât oriunde în pasiunea sa de tipo- graf. Oamenii acestui secol obişnuiau să-şi exprime gândurile şi. i prin scrisori, care rămâneau într'un cerc închis şi intim. Franklin, simţirile prin scrisori, care rămâneau intrun cerc mcnis şi mum. naiiMin, tipărin-dît-şi singur gândurile, aspiraţiile şi simţirile, dovedi prin aceasta un mai larg simţ social, precum şf încrederea că prin' raţiune şi lectură omenirea se poate înţelege şi poate propăşi. • Philadelphia a fost capitala coloniilor americane până în 1778 şi în ea s'a scris şi proclamat Declaraţia Independenţei faţă de Anglia, rămânând capitala Statelor Unite până la 1800. ^ Paralel, însă, cu măreţia şi. decădered ei istorică şi politică, Philadelphia a cunoscut fazele industrialismului modern, fiind şi azi un mare -centru care fabrică maşini, locomotive, vapoare, vagoane, — oţelăriile, tipografiile, ţesătoriile, rafinăriile ei fiind notori! şi dincolo de Statele >Unite. ';■■■'•■'. Philadelphia mi-a rămas întipărită ca o cetate veche, înnegrită de - fum, cu o arhitectură strict utilitaristă, constând din caturi peste caturi, .ridicate după nevoi şi fără nicio preocupare de frumos, ocupate de ne-'g'us'tori care nu ştiu cum să te facă să cumperi mai mult. Magazinul general Wanamaker, — cincisprezece etaje îh care găseşti tot ce-ţi trece .prin minte, dela îmbrăcăminte la mâncare şi dela doctorii până la plăci de patefon — atrage mii de clienţi în sunetele unei orgi uriaşe, prea-;mărind deopotrivă religia şi comerţul. Căci John Wanamaker negustorul .a fost precedat de Wanamaker secretarul asociaţiei Y. M. C. A. Alte ...zece magazine generale concurează acest magazin celebru, microcosm -af industrialismului modern. Hoteluri, bănci, Wrouri se ţin lanţ în' centru, predominate de Primărie, ridicată la o încrucişă.tură, cetăţuie neagră, cu >:un turn imens la mijloc, care până la construirea ultimilor sgârie-nori new -yorkezi şi a monumentului cu vârf piramidal dela Washington era cel mai 'înalt din lume, luminând noaptea cu un far până la o depărtare de patru .Seci de kilometri. In vârf, statuia luf William Penn. Goticul este prezent la 'toate colţurile, cu biserici bătrâne şi înegrite de fumul fabricilor. Hallul Independenţii, loc de pelerinaj pentru orice American care a trecut prin vreun gimnaziu, păstrează o seamă de amintiri privind pe Washington şi pe părinţu care au liberat ţara de Englezi, printre care şi clopotul care -a Vestit în 1776 adoptarea declaraţiei Independenţei şi pe care orice •viz.tator are voie să-l atingă, deşii/ astăzi, bătrân şi crăpat, nu mai poate răsuna. într'un fel, acest clopot este însuşi simbolul Philadelpniei, în care istoria a aeven.it piesă de muzeu. rh" r3' V'Zitat bibl-iotefci|e- minunate şi aici, câteva muzee venerabile ' c; ?n,nSy!Vania AcademY of Fine Arts", cea mai veche instituţie de arta, in Statele Unite, fondată la 1805 şi având alături de o seamă de orori academice şi de câţiva Courbet şi Corot, portretele mai tuturor marilor :^.w J^ T 'Sî?,r!ei americane- Pictorii americani Gilbert Stuart, Thomas bully şi Charles Wilson Peale sunt autorii acestor portrete interesante prin subiectul şi nu prin arta lor. Aproape de Academia Artelor, institutul de '21 d ' c3re t]P"are$te faimoasa revistă săptămânală „Saturday Eve- ning! ost , extrem de voluminoasă şi care se poate vinde totuşi cu cinci cenţi exemplarul, având enormul tiraj de două milioane şi jumătate de exemplare, primind cele mai scumpe reclame şi plătind cel mai scumo trJm I6 'mpnmate- Benjamin Franklin a fondat-o în 1723, ca atâtea alte ■si tutu, printre care şi Universitatea din Pennsylvania, unde-şi. are şi sta- tuia. La acest inventator al paratrăsnetului şi ambasadorul nouei Republici; la curtea fui Ludovic XVI-lea, utilitarismul însemna numai o latură. Timpurile însă, şi cu ele Philadelphia, - au exagerat mal mult această latură care concepe timpul ca bani şi uită că alături de sfaturi ca acestea: „hu-fi pierde de geaba vremea, întrebuinjează-te totdeauna la ceva folositor; leapădă-te de orice fapte lipsite de folos", Benjamin Franklin şi contemporanii săi cereau oamenilor să imite pe Isus şi pe Socrate şi să se desăvârşească moral. Nu ştiu bine de ce hu iubesc Philadelphia. Poate unde într'însa s'au luptat două lumi, fără să izbândească nici una pe de-a'ntregul şi nici amândouă la un ioc. Memoria mea nu o găzdueşte cu acea claritate care înseamnă plăcere şi bucurie. fer* . . „ fim; 'ŞH5L_ I" • > -l CHICAGO, INIMĂ ÎNNEGRITĂ Oridecâteori mă gândesc ia Chicago, întreaga mea tiinfă po'nejte o polemică a cărei victimă sunt tot eu. Simţurile mele hu iubesc ace:.-; oraş pa care şi-l simbolizează ca un câmp negru şi nesfârşit, stropit cu petrol, brăzdat de linii ferate albe şi alunecoase, cu trenuri rapide şi fumegânde. Mirosul de funingene, de fum, de petrol, de cărbune, de grăsimi vegetale, — mă stăpâneşte ş1 acum, când evoc Chicago şi nu-l pierd chiar când îmi trec pe dinainte minunatele şi întinsele parcuri cu coloane şi statu1 de marmoră albă ş; dură care se întind până în albastrul lacului Michigan, zonă în care totul se purifică. Impresia pe care am avut-o la intrarea în metropolă, când timp de-o jumătate de ceas trenul m'a condus numai printre fabrici şi locuinţe mizere ■—" acele slums înnegrite de fum şi întristate de o muncă riguroasă — şt perspective de şine, locomotive şi coşuri fumegânde, duduind de presiuni nebuneşti, nu le-am uitat niciodată, nici atunci când de nenumărate ori contemplam albastrul lacului, netezimea şoselelor, pe care sute de automobile alergau într'o goană de liberare sau arhitectura clădirilor îndreptate 67 către cer şi nici acum, când aceste imagini sunt prezente doar în realitatea memoriei mele. Apoi, tot simţurile par a se turbura atunci când îmi amintesc de vizita In cartierul fabricilor de conserve şi al abatoarelor, unde, cu toată curăţenia şi rapiditatea operaţiilor, miile de vite tăiate se co'nstituesc într'un strigoiu care mustră conştiinţa şi îmi îneacă nările cu o boare densă şi lipicioasă de sânge vaporizat în atmosferă. Astfel îmi întovărăşesc simţurile imagina Chicagului, provocând o polemică dârză cu spiritul meu, care judecând întreaga fiinţă a metropolei -găseşte sute de argumente şi de motive ca s'o aprecieze, s'o înţeleagă, s'o iubească. Chicago nu poate fi iubit de simţurile noastre pentrucă le apasă, le îneacă, le ameţeşte, le întristează, le oboseşte. Dar de spirit, da, pentrucă spiritul pricepe că această inimă înegrită şi contractată la maximum, Chicago, este totuşi o inimă. Este inima Statelor Unite, de unde vitalitatea economică şi ambiţia tinerească a naţiunii ţâşnesc peste tot globul, întorcâhdu-se vânturate şi întărite. Centru industrial, ştiinţific şi cultural, Chicago este punctul de încrucişare al liniilor ferate americane, care zilnic cară cărbune, grâu, cherestea, porumb sau duc în cele mai depărtate colţuri de lume produsele fabricelor lui uriaşe, în care fluvii de oţel şi generaţii de vite sunt prefăcute în obiecte de lucru şi de hrană. Fiinţă puternică prin ea însăşi, Chicago se impune prin preciziunea tehnică, prira activitatea şi ambiţia lui dominantă. Când am vizitat pentru a doua oară Chicago, cetisem „Scenes de la vie future", cartea lui Duhamel, acest spirit unilateral şi strălucitor până la superficialitate, care cercetând, cu rapiditate şi prejudecăţi, cetatea miliardarilor îmbogăţiţi din vânzarea conservelor de carne şi deci abatoarele, se apucase, în numele civilizaţiei, să protesteze contra barbariei mecanizate a Americanilor, casapi de vite inocente şi blajine. Idilic iată de ele ca un Francis Jammes, Duhammel m'a impresionat cu protestul său mai puţin decât Upton Sinclair care. pe vremuri, scrisese o carte, „Jungla", (care l-a făcut de altfel celebru) împotriva nu a tăierii animalelor, ci a exploatării vieţii miilor de muncitori din fabricile de conserve şi abatoare, dovedind revoltătoarea disproporţie dintre câştigul capitaliştilor monopolişti de conserve şi felul cum înţelegeau ei să servească publicul consumator şi să aprecieze munca lucrătorilor. Această critică negativă a devenit cu timpul constructivă, statul federal luând măsuri contra abuzurilor semnalate de Upton Sinclair. Cu acesta şi cu Georges Duhamel în minte, am vizitat instalaţia companiei Armour, una dintre cele mai mari şl a! cărei prospect mă avertiza că utilizează 60.000 de funcţionari, acţiunile ei fiind posedate de 80.009 persoane, unele din ele fiind, de bună seamă, înşişi fondatorii de acum şaizeci şi trei de ani ai acestei diavoleşti invenţii, lucrând cu o precizune greu de închipuit de către acei care nu au vizitat acele camere cu sânge şi duhoare de viaţă răpusă mecanic. Simţurile mele s'au revoltat ca şi cele ale lui Duhamel. După vizita dela Abator, care a durat două ceasuri, nu numai că m'am ales cu » puternică durere de cap, dar câteva zile nu am mai putut suferi vederea mâncărilor cu carne, necum să le mai gust. Susţinătorii vegetarismulul, ar câştiga mii de adepţi dacă ar încuraja vizitarea abatoarelor din Chicago. Cât despre filosofi, cele văzute acolo le-ar putea furniza crunte şi pesimiste opinii asupra animalităţii omului, deplângând împreună cu poeţii soarta prie- tenelor noastre, animale, pe care Egiptenii şi indienii \e idolatrizează şi pe care le-ar deplânge prietenul florilor şi al păsărilor, solarul Sfânt din Assisi. într'o gloată de peste o sută de persoane, transportate în ascensoarele rapide şi încăpătoare cât o sufragerie, am ajuns şi eu în secţia unde sute de porci atârnaţi cu capul în jos vin automat în faţa unui călău negru, care într'o secundă numai, le împlântă un cuţit tăios, făcând ca odată cu sângele, ee ţâşneşte ca apa dintr'o conductă spartă, să se ducă şi chinurile trecerii dela o viaţă dobitocească la o nefiinţă misterioasă. Incă sbătându-se, ani-mai-jl asasinat este despicat cu un fel de ferestrae automate, n\ bucăţi sare trecând pe sub apă, ajung în alte săli, unde sute de lucrători, bărbaţi şi femei, le aleg, tăindu-le în bucăţi mai mici. Un torent de cărnuri ciopârţite, care pare a nu se opri decât noaptea târziu, se preface în forme din ce în ce mai simplificate până ajunge în refrigeratoare, unde femei prind earnea incă fumegând de viaţă, pentru a o săra şi trimite mai departe să fie tocată, aromată şi împachetată în cutii de metal. într'un singur ceas, se pot tăia 1200 de porci. într'o altă cameră, rece şi curată ca un patinaj, şuncile aşteaptă afumarea, precum într'alta, porci gata despicaţi aşteaptă nu pe vreun Rembrandt să le contemple colorile şi transparenţele, ci pe măcelarii care să-i aducă la piaţă. Mi se pare că Duhamel a descris ţipetele vitelor înjunghiate, dar eu n'am auzit niciun ţipăt. Americanii inventează orice, chiar şi o înjunghiere mută. Apoi călăul este atât de îndemânatic încât bietele animale nici nu au răgaz, ca în abatoarele pariziene şi în improvizaţiile orientale, să-şi ia adio dela viaţă printr'un sonor şi prelungit regret răcnit. Carnivori ca şi noi, Americanii cu maşihele lor afurisite au comis greşala de a scurta până şi suferinţa! lată ce nu iartă, probabil, domnul Duhamel abatoarelor americane. Vacile şi boii sunt omorîţi mai crunt de un gealat musculos şi negru eare le sdrobeşte căpăţânile cu ajutorul unui ciocan enorm. Tehnica şi aici e precisă şi rapidă, dar vizitatorii nu o pot decât deduce, după mişcările Negrului, căci animalele nu se văd, fiind ascunse după nişte paravane de scânduri, care nu se deschid decât pentru a le arunca, omorîte, jos în mijlocul sălii. Lanţuri grele le ridică automat. 1500 de boi pot fi tăiaţi pe ceas. ^ Emoţionantă, dar nu atât de înspăimântătoare, este uciderea oilor şi ţaprelor-care în abatorul unde am fost poate ajunge până ia 3000 pe ceas-Şi ele sunt apoi îmbucătăţite de aparate ascuţite, trecute pe sub apă rece şi ajung, numai în câteva minute dela deces, în refrigeratoare. Secţii speciale în aceeaşi fabrică-abator confecţionează din produsele animale săpun cu care oamenii îşi spală murdăria fiinţei lor paradoxale; coarde de vioară pe care sufletul uman va plânge, vibrând odată cu celulele animalului răpus, sau rachete de tennis cu care omul trece într'o altă realitate de joc beat şi uitare a făr'-de-legilor la care este forţat de însăşi natura lui. Nu am mai trecut prin alte departamente, prin cele farmaceutice de pildă, unde din glandele animalelor ucise se fac doctorii care să tă-măduiască pe oameni. Mă durea capul şi spiritul mi-era întristat. Acolo, în Abator, am surprins, în realitatea lui accentuată, încă un aspect odios al vieţii umane, pentru a cărei întreţinere este nevoie de-atâtea crime şi barbarii. Răul acesta natural, însă, nu 9»te specific ame- 0792 rican, ci universal şi de aceea cred că Duhamel, subliniindu-l numai la Americani, a făcut o şarjă de efect, dar cu totul nedreaptă. Uciderea animalelor şi înfruptarea noastră din sângele şi carnea lor sunt acte generale, pe cât de negre, pe atât de necesare. Americanii nu au vina decât de a fi organizat şi civilizat aceste barbaria, făcând animalele să sufere ceva inai puţin, iar pe oameni să mănânce ceva mai curat. Spiritul mi-a tălmăcit acest adevăr, corectând tristeţea şi desgustul simţurilor mele şi pătrum-zându-mi fiinţa de paradoxala funcţie a vieţuirii, ce se ţese deopotrivă clin bine şi rău, din lumină şi sânge. M'am întrebat în acele clipe de ce, ca Român deprins cu animalele, îubindu-le ca o parte integrantă din'peisajul ţării mele, nu m'am simţit mai îndurerat de soarta lor. Dar —■ în masă mare — animalele, ca şi oamenii mergând la moarte, nu pot fi plânse. Simţirea noastră este imperfectă şi prea mică pentru a participa la tot, pentru a se ataşa cu adevărat de totalitatea fenomenelor existenţii. Suntem umani numai în măsura în care putem individualiza, scoate dintr'o turmă o Mioriţă şi dintr'o gloată un Erou cunoscut sau necunoscut. încolo suntem nişte animale de pradă, inconştiente şi egocentrice, pe care ne salvează uneori poezia şi filosofia, muzica şi matematica sau o politică universal umană. Ieşind dela Abatoare, m'am repezit cu automobilul către regiunea lacului Michigan, unde fluturările copacilor, legănările bărcilor şi sgomotul maşinilor aduceau alte viziuni şi alte mirosuri, — cel de benzină părându-mi -— atunci — parfum rar şi preţios. Pentru moment, am uitat totul şi am fost, poate, fericit. Căci înţelesesem că o memorie perfectă şi o păstrare intactă a experienţelor din trecut îngreuiază şi nenorocesc viaţa. Suntem fericiţi doar în măsura în care uităm. Numai că această uitare nu este cu putinţă decât arareori. înţelegeam, în acele clipe, câtă dreptate avea filosoful chine? Lao-Tze, când vedea în copilărie stadiul fericirii, tocmai pentrucă această vârstă nu distinge tragismul lucrurilor, nu trăieşte acest tragism, ci-l lasă îmbinat şi colorat pe-un plan de contemplaţie uşoară şi adormitoare. Dar eu vizitam Chicago cu spirit critic, întregindu-mi mereu experienţa şi cumpănindu-m: pornirile unilaterale. Astfel am luat cunoştinţă de Huii-House. Nu departe de Abatoarele care se întind pe mile întregi, cu instalaţiile lor complicate — în cartierul sărac şi murdar al imigranţilor italieni şi greci, acoio unde mizeria face să înflorească răul în proporţii neînchipuite, o instituţie de mare şi raţiona! filantropism îşi defăşură activitatea: Hull-House, condusă şi întreţinută de o seamă de educatori şi bogătaşi generoşi, având în frunte până acum câţiva ani pe regretata animatoare Jane Addams. Toate fără-de-legile din Chicago se răscumpără cu prezenţa acestei instituţii, ce există de 44 de ani şi pe care am vizitat-o a doua zi după ce fusesem la Armour-Company. într'o ţară în care simţuf de superioritate anglo-saxon a cunoscut mândre confirmări prin muncă şi rioroc, era şi încă este greu de dovedit că şi Americanii de altă obârşie decât acea engleză pot fi la fel de creatori şi de buni cetăţeni, dacă sunt la fel de educaţi şi ajutaţi de societate. Hull-House nu a făcut decât să dovedească acest adevăr, organizând un centru de viaţă demnă, o şcoală a muncii, un templu de împrietenire între naţiuni. In odăile acelea simple şi largi, care nu mi-au părut de loc vesele, se-adună săptămânal peste -şase mii de bătrâni, tineri şi copii, de amândouă sexele, pentru a lucra, a asculta conferinţe şi concerte, a ceti, a face sport. In muzeele, atelierele, bibliotecile şi şcoalele de ţesătorie, sculptură, olărie, legătorie de cărţi, muzică, pictură, religie şi artă casnică — o seamă de năpăstuiţi ai soartei cât şi ai injustiţiei sociale, se formează, difuzând apoi, în întreaga metropolă, un spirit nou de încredere în muncă, în omenie, în artă. In cluburile sale, dintre care 31 sunt italieneşti şi 22 greceşti, se întrunesc şi cooperează Albanezi, Armeni, Mexicani, Negri, Ruşi, Spanioli — de prin străzile megieşe. Astfel, ieri Jane Addams şi apoi Miss Charlotte Carr înţeleg să valorifice viaţa omenească, ridcând-o şi oferindu-i mijloace de expresie, potrivite cu vocaţia şi demnitatea ei. Urmaşa Janei Addams, Miss Carr, o preţioasă colaboratoare â Preşedintelui Roosevelt, s'a convins, după cum singură a declarat în 1937 unui ziarist, că „relele sociale rezultă din pricina salariilor mizerabile, underpayment, şi a muncii exagerate, overwork". Sute de pagini ar fi necesare pentru descrierea fidelă a activităţii şi roadelor dela Hull-House, unde fiecare naţiune îşi dovedeşte aptitudinile şi darurile-i specifice, prin acei imigranţi care aduc cu ei dragostea pentru ceramică, obişnuinţa de a ţese, pasiunea de a cânta sau juca, dorinţa de a fi tehnicieni sau artişti. Duhamel nu vorbeşte de Hull-House, unde probabil nici nu a fost, căci cine cunoaşte Hull-House' şi sutele de instituţii similare din Chicago nu se mai poate lăsa în voia simţurilor, spiritul arătându-i şi partea' de nobleţe a acestei cetăţi în care — alături de o însclăvire a omului nu atât de către maşină, cât de către un capital nesocializat — se înfiripează >un necontestat curent de aristocratizare a maselor, într'un chip larg şi organizat cum nu-l cunoaşte Europa continentală. Dar faptul că am accentuat dintru început, două aspecte contrare ale ■vieţii din Chicago nu este un simplu accident. Nicăieri ca aici drama devenirii americane nu este mai vizibilă şi mai plină de contraste: Chicago •este în toiul transformărilor lui ambiţioase şi de aceea în el totul este colosal, binele şi răul, cultura şi crima, bogăţia şi sărăcia, frumosul şi untul. Din aceste puncte de vedere, Chicago este cel mai viu centru al vieţii moderne, este oraşul cel mai ademenitor şi mai reprezentativ totdeodată. Umanitatea din el luptă şi, ameţită de maşinism, caută să învingă tendinţele istovitoare ale vremii pentru o viaţă mai bună şi mai întreagă. Omul tuturor vanităţilor fireşti trăieşte în el iadul şi raiul, alergând după amândouă, şi nescăpând de niciunul. Am ajuns la ceea ce în viaţa ordonată a Americii reprezintă' geniul binelui şi geniul răului într'un fel de mitică aşezare, stăpânind nu numai mintea copiilor, dar şi a oamenilor maturi. In jurul acestor două tipuri, poli-cemanui ş banditul, copilăria americană leagă anumite năzuinţi pline de fantezie: cop'ii buni şi cuminţi visează s'ajungă policemeni înalţi, îmbrăcaţi în uniformă de şevioţ bleu-marin şi cu şapcă rotundă, dirijând cu un singur gest milioanele de automobile şi culcând la pământ, cu pistolul din buzunarul dela spate, bande de răufăcători. Copiii neastâmpăraţi şi ingenioşi -doresc, însă, s'ajungă eroii folklorului din gazetele groase şi grele de veşti senzaţionale, realizându-se ca gangsteri care meşteşugesc lovituri din auto-'mobile blindate, prevăzute cu mitraliere şi grenate. Dramatismul acesta de -Ihaiducie modernă şi mecanizată se transformă la oamenii maturi într'un fel •de dialectică morală şi politică, secţionându-se iarăşi în două atitudini. 151 112254 70 Pentru democratul american policemanul e omul simplu, căruia i se dar* puterea de a păstra ordinea şi cum Americanul ţine nespus de mult la-această ordine, se înţelege că şi atribuţiunile date sergentului de stradă-vor fi mai diverse şi mai mari decât oriunde aiurea. In dialectica moralei americane policemanul este un simbol preţios pe care puritanismul îl sprijină şi libertinismui îl urăşte. Policemanul american are atâta putere şi grandoare încât ţi-e frică să-i ceri vreo informaţie ca nu cumva să-l deranjezi din superba-i poziţie de statue la întretăieri de străzi largi şi prevăzute, uneori, cu balustrade, de pe care el dirijează circulaţia, când nu cumva este călare. Ş! în policeman se simbolizează spiritul unui oraş şi unui popor. Dacă-în Ungaria sergenţii de stradă sunt cu săbii şi coifuri ţuguiate, de-un gotic de cofetărie, — căci pe fondul negru linii albe parcă de frişca sunt' turnate triunghiular — şi dacă în Austria erau îmbrăcaţi ca soldaţii, în. verdele pe care-l afli mai în toată pictura din muzeele Vienei dela Slevogt, Wiegeie şi până la Liebermann, iar în Elveţia ca nişte soldaţi alpinişti sau în Franţa ca nişte ostaşi mititei şi sgribuliţi, dar rezistenţi şi mustăcioşi ca?.-figuranţii din Scrisoarea pierdută a lui Caragiale, — în ţările anglo-saxone, în schimb, policemenii prezintă imagini cu totul altele. Londra îşi ascunde vizitatorului spiritul, prin casele ei negre, discrete şi liniştite, înşirate până departe în inima câmpiei de ţară. Dar dacă vizitatorul este îndemânatic el va găsi spiritul cetăţii în policemanul acela subţiratic şi distins, neînarmat şi protejat doar de-un coif acoperit cu postav, în policemanul paşnic, respectuos, — mai exact reverenţios — gata să informeze şi să ajute pe oricine. Policemanul englez călăuzeşte, informează şi ajută; cunoaşte străzile şi direcţiile despre care este întrebat. Prezenţa lui la orice colţ de stradă — Londra are un policeman la o sută şaptezeci şi cinci de oameni, pe când Chicago unul la nouă sute de oameni, — semnifică nu atât aşteptare-împotriva răufăcătorilor cât serviciu pentru public. • La Chicago viaţa este peste stradă. Pe străzile largi, cu îurnicăria de automobile şi oameni grăbiţi, policemanul proiectează şi el panteismul mecanic a! Americii, precum cel englez însumează panteismul naturalist al;.' Angliei, iubitoare de copaci, iarbă şi animale- şi de respect faţă de uit mul „membru a! publicului". Americanii care îşi ţin animalele în cuşti — chiar şi pisicile — dau policemanului funcţia de îmblânzitor al năravului dinamic-şi demonic care stăpâneşte pe orice automobilist sau pieton, având veşnicul blestem de a merge undeva. Cu alte cuvinte, policemanul american reprezintă o mare putere şi o mare autoritate, impunând şi înfricoşând. EI amendează pe cei care calcă cea mai mică prevedere a legii circulaţiei, arestează pe oricare şofeur beat, urmăreşte şi întrece în motocicletă la drum deschis automobilele care fac vitesă, socotindu-se libere, şi cu motocicletă cu tot se pune de-a-curmezişui lor pentru a le opri şi pedepsi. El protejează femeile care nu se lasă acostate pe stradă. El are totdeauna dreptate: aşa se spune şi se crede de către acei care socot că o autoritate discutată însemnează mai puţin decât una nediscutată şi considerată dreaptă din principiu. Fapt este că policemanul este util în America şi fără el ar fi o mare-desordine. Dar acest uriaş, mândru şi superb ca un cuceritor roman, trebue-văzut, ca oricare om, în toate laturile lui. El nu mai este apărătorul tinerilor sportivi şi căşti faţă de tentaţiile- 71 .,.,-(\ \ femeilor de stradă. Pentru simplul motiv că prostituţia nu numai legal, dar -şi, de lapt, aproape a dispărut din America. In ultimii ani a tost redusă, ^* -după unii oameni de ştiinţă, la opt la sută faţă de ceea ce era înainte. Tineretul practică o nouă deprindere sexuală: băieţii intră astăzi în rela-•ţiuni sexuale cu fete cu care altădată s'ar fi însurat. Această nouă insi'tuţie, -pe lângă desavantaje, are calitatea că îngădue o funcţiune mai normală şi «mai igienică animalităţii umane. Se face, de asemenea, o selecţie ş o fr potrivire şi fizică şi spirituală, care uneori duce la căsătorii ideale. Poli-cemenul este pus de multe ori să forţeze realizarea acestui ideai, urmărind &!>?■;: t.nerele perechi care se izolează în automobile prin parcurile largi şi pline Iii -de copaci ce împânzesc atmosfera. Idila americană se face astăzi în auto-.mobil Pata-şofeur şi dactilografa sunt viitoare soţii ideale pentru sportsman -sau pentru businessman. Geniu! de-a şti să fie secretară şi campioană au-*>. tomobilistă este mai preţios astăzi fetei americane decât gătitul şi cusutul. Şi decât cântatul la pian, ştiinţa de a fi veselă şi de a bea !a petreceri. Vechii puritani, însă, nedeprinşi cu noua morală care, insistăm, dovedeşte •mai curând un caracter natural-animal decât ceva vicios şi rafinat, au făcut din policeman un fel de naş nepoftit ai legăturilor libertine. La fel şi femeile ■care vor să pună mâna pe bogătaşi, atrăgându-i în curse, care se isprăvesc prin căsătorii forţate. ' , Puritanismul e încă viu peste ocean şi policemanul îi este agentul cu exagerată putere. Consfinţit de unii, exploatat de alţii, respectat şi corupt, V- policemanui, nedumerit de comedia vieţii umane şi de contradicţie ei, nu 'V' ipoate avea o atitudine prea r;gidă. Trestie la întretaie,ea vântur lor sociale şi morale, policemanul se pleacă acelor tari, se îngâmfă faţă de cei slabi ,' .şi profită de pe urma celor şireţi. Poteraş al junglei mecanizate, ostaş al puritanismului, idol al copiilor, unealtă a vampirilor şi dirijor al circulaţie ,-marilor metropole, el rămâne om cu toată prestanţa-i fizică şi cu toată <% puterea investită în persoana sa. Toţi sergenţii sunt mituiţi. „AII cops are grafters", aşa criticau şi ştiau •.acum o aecadâ Americanii. Un fost policeman o mărturisea în revista „Outlook and Independent", cu data de 20 Aprilie 1931. In această situaţiune '» Americanii sunt totuşi mai morali: ei spun ceea ce ştiu şi de aceea în sinceritatea lor se poate întrezări semnul unei schimbări. Ceea ce s'a şi întâmplat — în anii din urmă crimele dispărând aproape cu totul. Cine îi corupea? Majoritatea societăţii care nu vroia sau nu credea că toate legile şi obiceiurile sunt bune şi trebuesc respectate. Şi îi mai utilizau bandiţii, al căror tip în America se conturează altfel decât în Europa. :.Y Criminalul american este glorificat şi romantizat mai cu seama de -romanele cu detectivi, de ziare şi de cinema. El este făcut uneori erou şi ■geniu pentrucă emotivitatea şi imaginaţia umană trebue sa născocească mereu eroi şi genii, pe înţelesul lor primitiv, ceea ce fac azi ziarele $i filmele, ieri o făceau baladele şi romanele. Dar oamenii cu spirit ştiinţific trebue să discearnă ficţiunea de realitate. Şi, mai ales, să judece ceea ce este comun de ceea ce este excepţional. Crimele şi loviturile pe care le vestesc ziarele sunt atât de subliniate tocmai 'pentiurâ sunt excepţii şi uimesc prin neobişnuitul lor. Despre oamen;i cinstiţi şi femeile virtuoase este banal să scrii, dar, dacă este aşa, nu înseamnă ■că ei nu există şi încă într'o covârşitoare majoritate, şi în America şi aiurea. f ia fel, oamenii inteligenţi hu trebue să creadă că la Chicago poţi fi ucis 72 2iua în amiaza mare pentrucă la o populafie de trei milioane, o mSnă det-bandifi se omorau între ei. Cei care dela depărtare şi prin prizma excepţionalului — accentuat de presa care, prin natura ei, caută să relateze noutatea şi detaliul, tar nicidecum aspectul esenţial şi permanent al trăirii', umane — judecă America după senzaţionalele veşti despre criminali şi-femei fatale, popularizate de presă şi cinematograf, instrumente de comunicaţie şi bune şi rele, după voia şi înţelepciunea oamenilor — păcătuesc crunt fată de adevăr. E drept că şi excepţiile caracterizează, dar numai când: sunt cuprinse în totalitate şi esenţial, tocmai ca abateri semnificative. Acesta este şi cazul banditului american, om supus relelor într'alt chip decât confratele lui din Europa sau din Asia. Viata marilor citadele ca New York sau Chicago este dublă şi inegală,, ameţitoare şi ademenitoare. Intre sărăcia cea mai groaznică şi luxul cei mai fastuos, omul slab şi ambiţios (deci tot slab) trebue să-şi construiască o existenţă plină de greutăţi şi de ispite. Crimele din Chicago au constituit, până la măsurile luate de regimul Roosevelt pentru combaterea şomajului, evadarea din mizeria economică şi din persecuţia socială. O evadare către viaţa de lux şi putere pe care bogăţia o conferă oricui o stăpâneşte. Numeroşi imigranţi italieni şi irlandezi, firi mai aprinse şi mai romantice, devin — contrar Americanilor de obârşie engleză sau germană, mai potoliţi şi mai modeşti — victimele mirajului de îmbogăţire rapidă, prin orice mijloace. Viaţa Chicagului desvălue până în stradă tentaţia bogăţiei.. De mici, copiii americani visează luxul şi strălucirea. Indirăsneţi şi liberi, ei se adună în bande şi dau lovituri mai întâi la băcan sau cofetar pentru* ca mai târziu să încerce dictaturi asupra unui întreg oraş. Gangster înseamnă-bandit, om care face parte dintr'o bandă şi gangster poate deveni orice-tânăr întrepid, în stare să colaboreze cu alţii şi să nu pregete în faţa unei situaţii grele. Armele sunt la îndemâna oricui în societatea modernă, industrializată, încât funcţiunea lor omorîtoare devine ceva firesc. Să luăm un tip de bandit american. Să-i zicem Jimmy Scott, căci, deşi de origină italiană, a trebuit să-şi sune numele în englezeşte. Copil, vroia-isă facă impresie asupra copiilor din vecini. A furat întâi x> bicicletă cu care s'a fălit. Apoi tricouri pentru biata-l echipă de foot-ball. A trecut la. atacuri de magazine, hold-up-uri, mergând a doua zi la şcoală. A furat şi-un automobil pentrucă îl fascina şi îi aducea prieteni, pe care altfel nu i-ar fi avut. Ziarele din Cleveland nu prea aveau veşti. Unul din ele face din a freia şi a patra lui hoţie un reportaj pentru pagina întâia, front page, hu-mindu-l „copilul cu ochelari fumurii" şi descriihdu-l bandit fioros, l-a plăcut. Era erou. Ieşise din anonimat. După ce scăpă de penitenciar, se mută la Chicago. Acolo organizează o răpire, kidnaping, a unui fiu de bogătaş pe care-l ţine la loc ascuns până ce familia îi plăteşte răscumpărarea. Participă, de asemenea, la mai multe atacuri asupra unor magazine — distrugându-le pentrucă nu vroiau să plătească bandei lui taxă de asigurare împotriva... furturilor. Aceasta se^, cheamă racketeering. Avansat în rahg, bogat şi luxos, Jimmy Scott are acum roluri mai periculoase. Trebue să ia „la plimbare" cu automobilul pe-un tovarăş de bandă, deveni* suspect prin legăturile-i cu banda adversă şi să-l omoare în afara, oraşului. O face cu frică, dar o face, înscriind în palmaresul său şi sortul-acesta din criminologia americană: „să iei pe cineva la plimbare" (take him:, for a ride). A făcut-o pentrucă banda concurentă trebuia distrusă, căutând f^v', 'să monopolizeze desfacerea berei tocmai în Loop, districtul din Chicago f *cei mai rentabil bandei lui Scott condusă n^ de altul decât de Al. Capone, ■acest profitor al legii prohibiţiei. Interzicerea legală de a se bea a fost — timp de câţiva ani — nodul •care lega pe bandit de policeman, pe Al. Capone de Jimmy Scoţi, şi pe ■ acesta de crimele săvârşite. Prohibiţia, acest „nobil experiment" cum a numit-o fostul preşedinte Hoover, a fost iadul care, vroind să răscumpere ; păcatele Americanilor, i-a înfundat şi mai rău în el. Mişcarea anti-alcoolică, /pornită în unele state încă din 1846 şi insinuând cu timpul nevoia prohibirii totale a consumării oricărui fel de băutură, a deschis bandiţilor perspective de monumentale proporţii. 16 Ianuarie 1920 — data punerii în vigoare a legii prohibiţiei — înseamnă şi începutul unei noui ere în banditismul mo-dern. Votarea legii s'a făcut cu vajnice opoziţii din partea multor cetăţeni, în special a acelora, din marile şi tentacularele oraşe ca Chicago, unde - ■ populaţia de origină germană afla în bere un serios îndemn la viaţă, a.se-.-■■ -.meni irlandezilor şi Scoţienilor care, datorită whisky-ului, obţin nu numai încălzirea sângelui şi leşîerea stomacului, dar şi viziuni paradisace, mult mai dinamice şi hazlii decât cele orientale cu munţi de pilă) şi râuri de braga. Cetăţenii anti-prohibiţionişti nu înţelegeau să respecte o lege care li se părea absurdă. De aceea, au călcat legea fără nicio sfială, oferind bani pe faţă şi mai ales pe ascuns, oricui le aducea dă băut. Cu furnizarea - de alcool s'au însărcinat bandiţii, lucrând în puternice organizaţii, aducând prin contrabandă alcool din Canada sau fabricând bere în însăşi inima - Chicagoului. Pentru a îndeplini această treabă, bandele n'au pregetat să ■'Corupă poiiţia şi oficialităţile şi să distrugă obstacolele ivite în cale. Un subsecretar de stat american, om sincer şi dornic de bine, a dec'arat i în mod public că fiind însărcinat cu controlul aplicării legii prohibiţiei a -fost nevoit să concedieze pe mulţi dintre funcţionarii săi. Numai în 1926, ....... .a revocat 875 de agenţi. Desfacerea alcoolului era atât de rentabilă încât ' bandiţii din Chicago puteau plăti două milioane de doiari săptămânal ca să nu li se stânjenească afacerile. Capone a fost câtăva vreme un om norocos, dar şi calculat. Romanizarea lui de către presă, romane şi cinema a fost ceva artificial. Jimmy Scott nu a fost nici el un erou fără teamă şi fără ezitări A murit împuşcat de un bandit rival, după ce întreaga tinereţe şi-a petrecute temându-se' de moarte, dârdâind de frică, cheltuind mii de dolari în neştire, apucând clipe, tie josnice satisfacţii şi îngâmfându-se când îşi citea în ziare isprăvile. Copf-< ' lăros şi inconştient, Jimmy se bucura numai când era în siguranţă, cu pistolul tn mână şi cu o victimă desarmată sau surprinsă în faţă. Nimic eroic şi ro-- . -mantie în criminalul care ucide numai când nu poate face altfel şi când e sigur de reuşită Cine intra în bandă trebuia să execute ordinele şefului. Altfel era omorît de ai săi. Când omo'ili' ca să nu fii omorît sau omori din superioritate nu se cheamă curaj. Nici când ordoni, adăpostit şi protejat de -alţii. Acesta e adevărul: bandiţii americani au fost nişte şoareci mecanizaţi, pe care naivii i-au socotit eroi. împinşi de foame sau atraşi de lux şi traiu iresponsabil ei s'au dat pierzării, ca şi policemanul zăpăcit de-o autoritate pentru care încă nu era suficient educat. Lucrurile s'au îmbunătăţit simţitor în ultimii ani. New-deal-ul a schimbat •condiţiile şi mentalităţile Pentru memoria ziaristică a noastră, a celor de azi, evenimentele cu gangsteri şi corupţie apar acum într'un trecut înde- 75 părtat Iar pentru evoluţia rapidă a Chicagoului cinci ani nu pot însemna o peroadă lungă, ştergând astfel imaginea de iad. Acum aproape două> decenii, Contele Keyserling vedea. în spiritul acestui oraş ceva fantomatic^, negene'ros. hain. Astfel explica înţeleptul cauza crimelor din Chicago. S'ar putea spune, mai exact, că acolo omul modem, exaltat de propriile-i forţe, şi posedat de dorinţi nebuneşti, exercita un fel de magie, ajungând la acte de-c colosală iiiconştenţă, pe care numai realitatea anilor de criză, sufletească ş economică le-a putut stăvili şi chiar distruge. Numai suferinţele colective, nesiguranţa care pândea şi pe bogaţi şi pe săraci, i-au arătat, omului care nu-şi cunoştea limitele că trufia, puterea, averea nu sunt fericiri definitve. Chicago a fost iad, câtă vreme bancherii, arhitecţii, oamenii de afaceri, naivii, bandiţii şi excrocii credeau în vrăjitoreasca practică a puterii pine de truf e. Criza, şomajul, nes guranţa au fost pentru ei semne de dumnezeiască pedeapsă, interpretându-le aşa cum Vornicul Grigorie Ureche-o făcea cu năvălr le, pârjolurile şi bejeniile ven.te asupra Ţării Moldovei.. Să ne oprim încă puţin asupra anilor de iad ai Chicagului, unde, în decursul uit melor decade, oricine vroia să fie mare, bogat, puternic: fiul de ferm eri din Middle West, a cărui poartă şi inimă este Chicago; imigrantul german care se credea într'un Berlin fantomatic; Italianul şi Irlandezul mânaţi de ambiţii violente; Negrii care cu pasiunile lor tulburi credeau că banii şi'maşnile pot îndeplini orice. Naivii şi exaltaţii lumii se convocaseră într'un congres perpetuu la Chicago. Patria lor nu era Orientul, under omul gândeşte şi-şi cunoaşte limitele, devenind aproape sceptic faţă de bunurile vieţii, ci Occidentul şi mai cu seamă Chicago. Aici bombele, mitralierele şi corupta s"e lăfăau odinioară în larg. Aici bandiţii aveau în mână,., la un moment dat — acum vreo cinsprezece ani şi mai bine — o parte din oficialitatea oraşului, printre care ş;: pe fostul primar William Hale Thompson,, personaj rd'col şi monumental în demagogismu! său, care mergea până a; declara duşmane Regelui Angliei şi cărţilor englezeşti din Biblioteca oraşului, pentru a fi pe placul populaţiei de obârşie germană. Cum în democratica,-Americă primarii sunt aleşi dn popor, bandiţii din Chicago au contribuit cu bani mulţi la alegerea sa, pentru a putea opera apoi uşor. Şi timo de câţiva ani ei au detat, până ce populaţia revoltată a ales, în 1931, un alt' primar, Cermak, de origină cehă, sub care lucrurile au început să se schimbe. Cermak nu a trăit mult, căzând victimă în 1933, atunci când la Miami s'a> pu.'> ia caie un asas'nat împotriva lui Franklin Delano Roosevelt, care abia-îşi inaugurase activitatea de Preşedinte al Statelor Unite. Bandiţii nu vor mai mâiiui ca înainte cuţitele şi mitralierele, terorizând' pe pol t c anii c nst'ţi şi pe adversarii primejdioşi, aruncându-le bombe în< faţa locuinţelor şi trăgând cu gloanţe în automobile. Epoca ascendentă a-gangsteriJor a trecut, odată cu abolirea prohib'ţiei, cu schimbarea regmului şi cu cr za financiară. Câteva luni după asasinarea Primarului Cermak — la\ Ch cago şi în întreaga Americă toată lumea cânta celebra melodie Hapcy Days are here aga;n (Au revenit zilele fericite). Lumea era veselă pentrucă--se îngăduise prin lege consumul alcoolurilor, stafoilindu-se şi gradul de tăr.e. Nu erau zle proa fericite: şomajul creştea, băncile îşi suspendau activitatea, Frrsednte'e Roosevelt născocea tot felul de organizaţii întitulate cu pus-deri-î de litere ca N. R. A. şi altele. Dar se simţea că odată cu libertatea băutur i vor d'spărea şi band ti şi băutur le prefăcute şi scumpe. Revelionul-care a inaugurat noul an 1934 a însemnat o culminare a satisfacerii prir^ «alcool izare. Noul an a adus, totuşi, două crime senzaţionale: omorî rea banditului Dillinger, pe când ieşea dela un cinematograf din Chicago şi apoi -răpirea fluiui Colonelului Lindbergh. Autorul acestui kidnaping a fost socotit 'Bruno Hauptman. Ultimii ani n'au mai adus crime şi răpiri aşa de multe ca înainte. Regimul Roosevelt a combătut dela rădăcină răul. In 1933, a nurr>.t pe 3 EJgar Hoover, -directorul Poliţiei Federale şi şeful faimoşilor G-men, care urmăresc şi descopăr crimeie, răpirile şi în genere, pe cei declaraţi „inamicii publici No., 1". 3. E Hoover a avut curajul de a denunţa prin scris acţiunea nefastă a,unor ...politicieni, cars încurajează şi fac scăpaţi pe criminalii care i au ajutat să se aleagă. Şeful Poliţiei Federale, care acum are libertate de acţiune în toate statele, a scris-o răspicat: „Istoria tuturor criminalilor primejdioşi, - urmăriţi de poliţie în decursul ultimilor ani, arată că aceştia au fost tot- - deauna în relaţii strânse şi cordiale cu politicienii de profesie... Politica trăieşte din crima, căci organizatorii de alegeri... aceia care fac de gardă în jurul urnelor pentru a împiedeca pe alegătorii partidului opus să voteze, -sunt răufăcători în solda politicienilor". Şi tot 1 Edgar Hoover arată în cartea sa că numai prin suprimarea sărăciei, prin distrugerea cocioabelor, prin eliminarea spiritului fie răzvrătire şi, de sigur, prin desvoltarea culturii — /crima va putea fi nimicită în societatea americană, unde primitivismul, nai-•■ vitatea şi m.zeria sunt încă atât de puternice, şi la criminali, şi la mulţimile •care îi admiră. Ireizeci la sută din crime sunt săvârşite de tineri între 16 şi 25 de ani. Părinţii, presa şi opinia publică adesea nu ştiu cum să-i îndrumeze, .spre bine. Uneori, nici instrucţia sumară ce au primit-o nuji poate împiedeca dela asasinate, răpiri, şantaje. E nevoie de-o cultură profundă, care să •moralizeze cu adevărat, lată ideile omului însărcinat de regimul Roosevelt -cu stârpirea rău-ui şi care a izbutit într'o impunătoare măsură. America îşi * corectează mereu greşelile şi abuzurile democratismului, care şi acolo au . irebu.t să fie reglementate de ideea de autoritate. Oricum, în memoria multora, Chicago rămâne infernul lumii moderne, locul unde s'au întâmplat fapte de necrezut. Acolo doi Negri, candidând jr.pentru acelaş loc. s'au ameninţat aşa de crunt, până ce în preziua alegerilor unul a tras dn automobil o ploaie de gloanţe în celălalt, fiind ales m .ziua următoare. Iar Albii care duşmănesc pe Negri au aruncat timp de patru ani (1917—1921) cincizeci şi opt de bombe în faţa caselor de pe străzile ■ 41 şi 60 şi strada State, în care Negrii începuseră să se mute. In acest fel populaţia albă înţelegea să intimideze pe Negri şi să se ferească de ei. ■ Dar pentru a fi precişi, să dăm o pildă despre epopeea Negrului Jesse Binga din Chicago, reproducând-o dintr'o lucrare ştiinţifică, „The Negro in Chi- ,cago" (p. 124 şi urm.): „Jesse Binga este un Negru, bancher şi vânzător de terenuri... El controlează proprietăţi în valoare de peste jumătate milion de dolari, iar prin ■ banca sa a împrumutat Negrilor bani pentru cumpărări de terenuri şi ipoteci, refuzate de alte bănci şi agenţii. In ziua de 12 Noemvrie 1919, un auto- ' mobil a trecut prin faţa biroului său şi o bombă a fost aruncată. Poliţia -a apărui îndată, dar maşina n'a putut fi urmărită. Nu s'au găsit hiai un fel răzbunat pe de-a'ntregul pentru uciderea tovarăşului său Lingle. 78 Am trăit în această atmosferă de roman detectiv, la care populat/ia Chicagului participa oarecum blazată. Eu eram cel mai mirat, căci la acea •dată nu eram la curent cu isprăvile bandiţilor sau gangsterilor — termenii sunt sinonimi — din oraşul care în 1933 avea să serbeze „o sută de ani de progres". Citisem puţine poveşti cu band ţi şi prezenţa mea la Chicago mi-a umplut multe lacune. Aci crimele se evocau direct, ziaieie nu se ocupau decât de ele, făcând din fiecare cititor un detectiv in spe. Ca un divert.sment de vacanţă văratică, m'am pus la curent cu mersul lucrurilor. Şi am înţeles cum în lumea modernă urmările faptelor omeneşti, chiar a celor bune, prind proporţii gigantice. Pentru a putea opera în voie, bandiţii au trebuit să se slujească de politicieni şi de poliţie. Cum vânzarea băuturilor produceau venituri fabuloase, oangsterii au corupt şi pe unii şi pe alţii. Ch cago a fost cucer.t pe sectoaii?>v,tâi Cicero, o suburb.e unde Capone a susţinut o lista de politicieni, care odată aleşi cu banii lui, i-au lăsat mână liberă. îndată ce republicanul Konvalinka a fost ales, şa zeci şi una de câroumi s'au deschis în Cicero, venitul lui Capone şi al asoc.atului său Torio, ridicându se la două sute de mii de dolari săptămânal. Dar luptele cele mai grele nu le duceau bandiţii nici ca pălit c'.enii nici cu poliţa, ci între ei înşişi. O bandă inv'd oasă pe câştigul fabulos al celeilalte luptă să o extermine, pentru a monopoliza întregul cSşî'g, exact cum s'a întâmplat în America şi aiurea între oameni socotiţi mai onorabili şi care în loc de bere exploatau petrolul sau cuprul. Ba, mai mult, în sânul aceleaşi asocaţii şefii se concurau neloial, cum a fost în cazul triumviratului Capone-Tor.o-O'Banion, acesta din urmă atr buindu-şi cea 'nai mănoasă parte din beneficiile realizate cu ajutorul celorlalţi doi. O'Benior a fost ucis d n ordinul lui Capone, în florăria pe care o ţnea ca o mesere paravan. ţTorio, urmărit de oamenii lui O'Banion, a fugit şi Al. Capone a rămas d.ctatorui comerţului ilicit al băuturlor. Puterea lui Ai. Capone a durat zece ani; până în 1932. El avea în mână Umunea siciliana, compusă dn 15.0C0 oe fabricanţi de alcooluri, pentrucă el alegea şi omora ndirect pe toţi şefii ei, după credinţa pe care aceştia i-o arătau sau nu. Aşa au murt vreo opt preşed nţi ai Soneriilor şi ilalienilor d n Chicago, fără ca supravie'u'torii să fie denunţat po-liţiei. La Chcago există un zd al tăcerii balene, d scplinat de Maffa. cât şi de-o solidaritate care nu se n m ceste n;o în faţa morţii. Fiecare cu norocul lui, îşi zc aceşti Italien, care se concurează între ei. De altfel gangster1! Chcagulu sunt mai mult de obârşe italiană sau irlandeză acest fapt arătând cum popoarele pas onate sunt mari şi în lucruri sublime, ca şi în treburi diavoleşti. Ca-:e--a şi sprăVIe iui Capone se cunosc. In jungla Chicagoului, în lumea bandelor, trebue să omor ca să tră'eşt Capone a organ zat, cu cea mai mare îndemânare, ce! mai îngroz tor număr de crime şi de ace:a a dorn-rt zece av< Gaida sa a aruncat bombe_ a reg sat ploi cu gloanţe ssupra adversarilor, a măcelar t grupuri de nesupuşi. Trei bandiţi de-ai săi. îmbrăcaţi în poliţişti, au măceic.-r t cu m trai era, într'un garaj din North Ciark Street, şapte band'ţ ftro-./ic dn Unde lu! Moran, care scăpS cu viaţă r.uma pentrucă a înterz st 'a întâln re. Ş' în toate aceste momente, Al. Capone îşi staoiiea aiibiurile cele ma s gure, dejunând, fotografiindu-se sau p!imbându-se cu politicieni sau sportsmeni, la Chicago sau la Miami^ în Florida. In cele din urină a fost întemniţat nu pentru crimele sale, ci, prima dată, pentru port ilegal de arme iar a doua oară, pe mulţi ani, pentru înşelătorie faţă de fisc. Abolirea prohibiţiei, în fond cauza şi motivul acestei epopei de crimă şi nebunie, l-a prins în închisoare. Regimul Roosevelt distrusese răul dela rădăcini. Raţiunea de a fi a lui Capone şi a celorlalţi la fel ca el încetase odată cu noile măsuri care încuviinţează băuturile, lţl uitimii ani, Chicago şi-a micşorat simţitor numărul crimelor şi legalitatea domneşte aici ca şi în restul Americii. Acum alte probleme, mult mai! serioase, preocupa pe locuitorii săi, capitalişti, muncitori şi şomeuri. Ieşit din închisoare, Al. Capone h'a mai putut fi decât umbra unui trecut apus,, duhul rău al unei experienţe care nu a reuşit, prohibiţia. Dar istoria. se poate repeta cu alte variaţiuni. Criminologii americani ştiu că după fiecare război urmează un va! de crime şi nesupuneri la lege. De aceia, în preajma victoriei din 1945, ei au şi luat în discuţia măsurile necesare pentru prevenirea, pe cât posibilă, a acestui val. La data când aceste întâmplări erau realităţi prezente la Chicago,, m'am întrebat de ce. gangsterii se recoltează mai mult din mediile imigranţilor italieni şi irlandezi? Disciplina Maffiei ar fi o explicate pentru solidaritatea dincolo de viaţă şi moarte a imigranţilor italieni. Dar de ce-strălucesc şi Irlandezii, aceşti oameni pasionaţi, vioi, inteligenţi în această lume de iad a Chicagului? Numai pentrucă şi ei provin dintr'o lume d© nemulţumiţi? De nemulţumiţi care greu pot rezista ispitelor unei viefi luxoase, chiar când e vorba de riscul vieţii şi al onoarei? Promovarea răului din disperare? Probabil că şi gangsterii, la fel cu atâţia bancheri şi oameni de afaceri americani, îşi rostesc: ţinem la viaţă numai în măsura, în care ea este bună cu noi, altfel mai bine moartea. Bănuiesc în sufletul modern mecanizat un fel de patologică încredere m neant. Oricât s'ar spune, moartea nu mai inspiră teamă omului modern pentrucă moartea este egală pentru el cu nimicul. Numai când crezi într'o viaţă viitoare, moartea are însemnătatea unei treceri la responsabilitate, iar viaţa pământească apare ca un loc de încercare şi pregătire. Dimpo^ trivă, când crezi numai în viaţa aceasta şi primeşti această viaţă numai' «iacă îţi convine, înseamnă că neantul nu te mai sperie şi nici viaţa nu te mai atrage oricum. Acesta este epilogul paradoxal al energetismului modern, al activismului industrialist: un fel de pesimism condiţionat de-o nădejde în bunurile acestei vieţi. Localnicii îşi numesc oraşul: the world's youngest great city, „cel ma? tânăr oraş mare din lume". Şi n'ai decât să deschizi orice prospect sau orice ghid ca să vezi cum: Chicago conduce lumea ■ ca centru de linii ferate, 38 de linii, 2000 de trenuri de pasageri, zilnic?, are oea mai mare energie din lume, 2.700.000 h. u. capacitate; cele mai mari stocuri de grâne şi pieţe pentru cherestea; • cea mai mare industrie de conserve; \ ; este cel mai mare exportator de fructe; are cea mai mare clădire de marmoră din lume, — .muzeul Field; so 81 cea mai mare creştere de populaţie, într'un oraş mare; : î ce! mai masiv turn gotic, — Tribune Tower; cel mai mare local de operă; etc., etc. Dacă toate aceste mărimi sunt adevărate — şii probabil că sunt — atunci Chicago este oraşul cel mai ambiţios de pe lume şi cel mai obsedat de superlative. Chicago luptă pentru a define recordul în toate privinţele. Invidia cea mare şi-c arată fată de New York, pe care încearcă să-l depăşească. Se vorbeşte chiar ca între lacul Michigan, lacurile canadiene şi Ocean să se stabilească o comunicaţie, răpindu-i-se New Yorkului până şi superioritatea de a fi situat la Atlantic. Inimă înfierată, Chicago vrea să-şi vânture viata, pornind şi întărîncl vitalitatea economică şi ambijia tinerească a naţiunii americane. Unind Canada cu Sudul Statelor u; io iacur le nordice cu fluviile sudice, agricultura Middle-Westului cu industria celei mai industrializate fări din lume — Chicago este agentul colector şi distribuitor al lumii întregi. Şi toate acestea în abia o sută de ani, căci în 1832 locuiau acolo doar 550 oamenii. Urme istorice existau şi înainte de această dată, Pere Marquette şi Louis Joiiet vizitându-l în 1673, iar douăzeci de ani mai târziu La Salle, primul localnic fimd Negrul Dean Baptst Point de Sabie, care-şi construi o cabană în 1779. Planul acesta de grandoare nu este recent:, expoziţia mondială din 1893 a avut menirea de a-l impune, ca şi aceia din 1933, când s'a făcut mai mult ape! la originalitatea modernă decât odinioară. înfrumuseţarea paradziacă a părţii din spre lacul Michigan s'a accentuat necontenit dela 1893 încoace. Am spus că Chicago nu-i numai un iad, ci şi un raiu, plin de instituţii nobile şi de clăd.ri ctitorite din adâncă nevoie spirituală. In partea din spre lac. Chicago este o încântare. Mari hoteluri cu câte 3000 de camere, şi mai mult, Stevens, Biackstone şi Drake, magazinele cu zeci de etaje, printre care labirintul industr.ei moderne Marshall Field cu vitrine în care se joacă „misterele" comerciale pentru plăcerea omului de azi, iubitor de lux şi vanităţi, sgâr.e-nori ridicaţi de regele chewing-gum-ului (gumei de mestecat) Wrigley sau întreprinderea de săpunuri Paimolive se succed închegând un tot impunător dar nu atât de majestuos ca la New York. Petrolul, grânele, guma de mestecat, cărbunele, otelul, Magazinele generale, B serica, Opera, Presa, Hotelurile, — toate îşi au cel puţin câte un sgâre-nor. O plimbare cât de rapidă prin Chicago prinde ca puncte de reper aceste triumfuri materia! zate şi proiectate ca nişte reclame vii pe fondul a'bastru a! lacului. Colo în fund, la dreapta parcului Grant, hectare întregi de statui, poduri, coloane şi copaci. Acolo am văzut măreaţa statuie equestră a lui Mestrovici, o Pieie-Roşie încordată, gata să săgeteze de pe calu-i năzdrăvan, care are ceva din baso-reliefurile asiriene, forma decorat vă nestricând forţa şi dinamismul acestei arătări legendare. Statuia equestră a Regeiui Carol I din Piaţa Palatului este mai robustă şi mat sol dă, aşa cum se cuvine unei înfăţişări auguste. La Chicago însă expresia are ceva de poveste sau de mit. Alături de Stadionul, în care a izbândit Dempsey, se află Muzeul F'eld, care este nu numai cea mai vastă construcţie de marmoră din lume, cum anunţă reclamagioaseie prospecte, dar şi una dintre primele patru instituţii ştiinţifice din lume, care prezintă interes savantului cât şi copilului de şcoală sau omului simr*' .n ceea ce Ijfc priveşte viaţa omului, a animalelor, a plantelor şi a constituţiei pământului. Cercetătorii de Antropologie, Zoologie, Botanică şi Geologie nu se pot lipsi de colecţiile Muzeului Field, care anual organizează cam cincisprezece expediţii în întreaga lume pentru a colecta specimene rare de animale, de plante sau rămăşiiţe de cultură veche omenească, expuse apoi acolo într'o atmosferă potrivită. Şi toate acestea cu banii daţi de fondatorul Marshal! Field, creatorul acejui magazin general, mare şi uluitor ca un labirint. In acest muzeu m'am convins de puterea de creaţie a Pieiior-Roşii din Yucatan, contemplând o statue colosală şi sensuală, reprezentând în suprafeţe pline şi rotunjite ca de porc mistreţ figura imuabilă a unei femei întinse, având bustul puţin ridicat şi sprijinit în coate. Ce întăritoare pildă am avut. La Chicago vezi nu numai cum o turmă de porci devine în cinci minute un vagon de conserve, ci şi cum câştigurile băneşti dobândite de-un imens magazin general trec şi se răscumpără într'un magnific muzeu ştiinţific; cum negustorul Field se înnobilează dăruind umanităţii Muzeul Field. Şi aceasta e tot Chicago! Dar Chicago în avântările lui paradiziace! Şi cazul acesta nu e izolat. Universitatea din Chicago, clădită în stil anglican, într'un cartier purificat de vânturile îacului, este susţinută de bogătaşii oraşului. John D. Rockefeller a dăruit o sumă iniţială cu condiţia ca şi alţi cetăţeni să contribue, la un loc, tot pe-atâta. Datorită acestor daruri generoase, care chiar dacă nu ar fi decât [răscumpărări târzii pentru eventuale făr'-de-legi economice încă rămân generoase prin efectele lor — Chicago are astăzi una din cele mai ■serioase instituţii de înaltă ştiinţă. Această Universitate fundată abia în 1891 a dat lumii creatori ca Albert Mchelson, savant pe-ale cărui experimente se bazează teoriile lui Einsîe;n său ca fizicienii Millikan şi Compton, ca medicul Carrell şi James Frank (profesor de chimie fizică şi fotosinteză), toţi deţinători ai Premiului Nobel. Laboratoarele, bibliotecile şi cursurile acestei Universităţi, care dispune ca fonduri de 87 milioane dolari, au contribuit imens ia propăşirea culturii şi ştiinţei moderne. Să mai cităm, dintre cei care au lucrat sau lucrează la această instituţie, pe Alb'on Small, unul dintre fondatorii americani ai Sociologiei, pe Horward Taylor Ricketts, care şi-a dat viaţa pentru a descoperi bacilul febrei tifoide, pe Jacques Loeb, Chimistul tiziolog care a contribuit atâta pentru Biologie, pe Thomas Chamberlain şi Forrest Moulton, a căror ipoteză planetesimală asupra or ginii fumii este încă acceptată sau pe Arno Luckhard, descoperitorul etilenei anestezice, pe filosoful John Dewey şi pe oaspetele mai nou Rudolf Carnap (pozitivism logic). In ultimii ani, Universitatea din Chicago a încercat revoluţ'onarea metodelor şi concepţiilor de educaţie, graf e nou'ui ei preşedinte, Robert Maynard Hutchins, numit în această înaltă demnitate când abia împlinise treizeci de ani. Studentul este judecat după vocaţia şi intensitatea muncii depuse, el putând să-şi scurteze perioada de studii în raport cu inteligenta şi activitatea sa. I s'a lăsat cât ma; multă iniţiativă şi mobilitate în alegerea cursurilor şi profesorilor. După primii doi ani de colegiu el trebue să se specializeze într'uha din următoarele diviziuni: ştiinţele biologice, ştiinţele fizice, ştiinţele sociale şi umanităţile. Mare orator, Hutchins predă cursuri de Sociologie şi Politică, uneori sub formă de dialog pîatonian, confruntând împreună cu filosoful Mortimer Adler diferitele sis- 6 82 teme şi ideologii, arătându-le calităţile şi neajunsurile, lăsând pe studenţi să aleagă singuri o poziţie sau alta, pentru ca apoi să motiveze — cir întreaga lor răspundere intelectuală şi morală ■■— poziţia aleasă. Cel mai tânăr dintre rectorii universităţilor americane pare a fi destinat unei mari? cariere naţionale. Împreună cu profesorul dela Harvard, Felix Frankfurter, el este cel mai interesant şi mai discutat pedagog american. Dar povestea paradiziacă nici ea nu s'ar isprăvi dacă scrisul n'ar avea şi el limite. Să mai pomenesc doar de o a doua Universitate cin Chicago, Northwestern University, care desvoltă o activitate de mare însemnătate în domeniul penologiei şi al reformelor sociale şi juridice, învăţând pe studenţi să ajute de tineri, cu ştiinţa şi banii lor, pe cei care au nevoie de ei. Şi de faimosul Art Institute, care în clădirea lui clasică şi înnegrită conţine, pe lângă copiile marilor statui şi catedrale din lume, pentru uzul numeroşilor lui studenţi, şi opere de Rembrandt, El Greco, Vermeer, ca sa nu mai vorbesc de colecfiile de artă modernă, unde mi-a fost dat să văd foarte buni Cezanne, Picasso sau Mestrovici. Bogătaşii Chicagului ca Max Epstein sau Bartlett împrumută şi donează comorile pe care ei le-au cules, uneori cu multă caznă, din Europa. Operele lui Renoir sunt mai dese la Chicago decât mobilierul Brumărescu în Bucureştiul de acum două decenii. Şcoata din Chicago a produs pictori şi sculptori de seamă, peisa-gişti care ştiu sa prindă în forme estetice viaţa de contrast a acestei metropole, "cuprins fascinant şt variat, care, la două ceasuri depărtare, oferă priveliştile pastorale ale Middle Westului, cu păduri şi ferme, cu râuri şi lacuri, cu dune de nisip şi vegetaţie ciudată. In apropiere de Muzeul Field, băgate parcă în lac, un Planetarium, cu cupolă sferică şi ziduri decagonale şi un Aquarium în formă octogo-' nală şi împodobit pe dinăuntru cu motive japoneze, întregesc atmosfera aceasta pură. Alături de ea, oameni albi< se îmbăiază, înnotând voiniceşte şi afirmând un nou duh sportiv, prezent şi pe plaja Negrilor, distanţată cu vreun kilometru de cea a Albilor şi unde te poţi crede de-a-binelea în Afrca. Fără costume şi fără coduri poliţieneşti, Negrii se îmbăiază ţipând şi sburdând în acest oraş, care sub zăpuşeală pare obosit de-atâtea ambiţii Ce contrast între aceste două plaje, ca de altfel şi între cocioabele mizere, slum-urile, şi hotelurile de pe Michigan Avenue, care primesc pe vizitatori ca pe nişte regi, în hall-uri aurite şi în încăperi cu fântâni arteziene, basinuri romane şi luminaţii prin pereţii de sticlă, plimbându-V şi amuzându-i 'h sunete de jazzuri moderne şi cu figuraţie Louis XV. Totuşi, în faţa Naturii, Negrii din cocioabe par vii. iar Albii dn palate obosiţi. Aceasta unde Albii trăiesc în birouri şi se refugiază în natură, contrar Negrilor care trăiesc în natura cu ape şi copaci şi se refugiază în birouri Oboseala aceasta, care se vădeşte atunci când oamenii „se recreează" la plajă sau ascultă operele italiene — cei din Cnicago se prăpădesc după muzica lui Verdi şi Puccini — este o oboseală mai mult mintală şi nervoasă decât musculară. Nici n'ar putea fi altfel într'o civilizaţie unde munca musculară reprezintă doar trei la sută din totalul muhdî produse' Oamenii şi femeile sunt sunt atât de palizi la Chicago. Parcă se topesc, mergând pe străzile acelea largi şi aglomerate doar la ora ieşirilor dela birouri şi magazine, când circulaţia pietonilor şi maşinilor devine infernală. Paliditatea obrajilor feminini tălmăceşte de ce Chicago mai de- fir"' 83 ţine încă un record nepomenit mai sus: acela că produce cea mai mare cantitate de roşu de buze din lume. Paradoxul Cheagului rămâne acesta: viaţa abuzând de ea însăşi ajunge să mimeze viaţa, pe căi artificiale. Există şi o magie aibă, acea a oamenilor care îşi măresc forţele şi îşi prelungesc tinereţea prin auto-sugestii şi iluzii, cu care se mint singuri. Intre primitivi şi moderni nu-i decât o deosebire de ambiţie. Energia umană, în adâncul ei, trebue să-şi recunoască, singură, limitele. Iarăşi ajung la aceiaşi polemică dintre gândire şi simţire, căci acest oraş tentacular nu mă lasă nici să-l iubesc şi nici să-l urăsc. Am clara irnpres e că — oricât i-am despicat viaţa lui complexă şi îmbinată din contraste de tot felul — tot nu l-am putut prinde până 'n adâncuri Şi, cisemeni lui Narcis, cu cât mă cufund în adâncurile viziunilor lui cu atât sunt gata să mă înnec, părând blestemat de a nu-1 înţelege niciodată. Iubesc New Yorkul, dar sunt ispitit de Chicago, unde armonia unei viziuni clare şi liniştite este menită pierzării. Să las pe un poet american, c! scipol al lui Walt Whitman, marele iubitor al cosmosului şi al tuturor svonurilor moderne, Carl Sandburg, care a trăit viaţa Chicagoului, să-i sintetizeze fiinţa. Fiu de imigranţi suedezi, crescut la „şcoala experienţei", rana pe rând vizitiu pe o căruţă cu lapte, portar la o frizerie, maşinist la un teatru, ucenic olar, spăiător de vase la un hotel, muncitor agricol, soldat în războiul spaniol şi în Porto-Rico, student la Lombard College, organizator al partidului social-democrat în statul Wisconsin — Carl Sandburg e trăit, ca nimeni altul, viaţa de iad şi de raiu, de sărăcie şi bogăţie, da decădere morală şi idealism cultural a acestei metropole, in'ma înnegrită a Statelor Unite, dar totuşi inimă, lată, cititorule, viziunea Chicagului, evocată atât de puternic de Carl Sandburg: Măcelar de porci aii lumii 'întregi Fabricant ds-umalte, claie de grâu Jucător cu trenuri şi hamal al narţiunii Furtunatic, oţeliit, vâjâitor Oraş al umerilor largi T51 îmi spun că eşti desfrânat şi-i cred, pentrucă ţi-am văzut femelilQ vopsite momind pe băieţii de fermă la lumina becurilor cu gaz. Şi-mi spun că eşti păcătos şi) le răspund: Da, i-adevărat, am văzmt bascii tul ucigând şi mergând liber s'ucidă din nou. Şi mi-au spus că eşti brutal şd replica mea. este: pe feţele femeilor si copiilor văzut-am semnele unei foamete cumplite. Răspunzând astfel mă întorc încă odată către cei oare-mi bartjocăresc . oraşul şi le înapoiez batjocura, irăcmndu~.le: Veniţi şi arătaţi-mi un alt oraiş cu capul ridicat, cântând aşa de mândru că-i viu, mojic, puternic şi viclaan. Asvârlind magnetice blesteme în mreaja care îngrămădeşte funcţie peste funcţie, aicea-i un gigant cutezător, orputs cu viaţă micilor orraşe delicate. Feioce ca >m câine cu limba licăind după acţiune. Viclean ca -i""! sălbatic împotrivindu-se singurătăţii Cu capul gol, încropind, umilii 43398^ 84 Plămand, Clădind, dărâmând, reclădind, Sub fum, cu gura-acorperită de praf, râzând cu dinţi albi, Sub povara cruntă a destinului râzând cum râde^un tânăr, Râzând chiar ca un luptător neştiutor, niciodată pierzând vreo bătăiie: Lăudându-se şi râzând că sub încheietura braţului său î-i pulsul şi suib coaste inima poporului. Râzând! Râzând cu râsul furtunaitic, oţelit, vâjâitor al Tinereţii, jumătate gol, năduşind, mândru că este Măcelar de porci, Făuritor de unelte, Claie de grâu, Jucător cu trenuri şa Cărăuşul de mărfuri al NaţiruiBi. MIDDLE AVESTUL FERMIERILOR ORĂŞENIZAŢI Am cunoscut Vestul de mijloc al Statelor Unite după un an de vieţuire-în Ca'iforn'a, ţara în care ploaia nu vine mai niciodată să umezească şF să înflorească ţarina şi unde climatul este atât de monoton încât enervează pe cei deprinşi cu variaţii dramatice de ploi şi vânturi, furtuni şi călduri nefireşti. Şi l-am cunoscut locuind timp de-o lună la donatoarea bursei mele de studii, d-na Helen Kimberly Stuart, o bogătaşe pătrunsă de înalte idealuri civice şi umanitare, politiciană şi educatoare, care mi-a deschis şi mai mult curiozitatea de-a cunoaşte lumea dn Middle-West, bogătaşi şi fermieri cu o mentalitate deosebită de a acelora din marile oraşe. La Neenah, orăşel tipic pentru provincia americană, am luat contact ma-i strâns cu mentalitatea bogătaşilor cât şi cu fermierii din împrejurimi, aşa cum la Los Angeles mă familiarizasem cu trăirea celor tineri. Experienţa din Middle-West a fost hotărîtoare pentru înţelegerea mea asupra civilizaţiei americane, căci, dacă nu ;s fi cunoscut America agricolă şi rurală, aş fi socotit această ţară, plină c." '-'iversitate, doar sub un aspect unilateral, aşa cum ii s'a întâmplat atâtor călători streini, care nu au văzut decât marile citadele. Aici în Middle-West mă simt ca 'n regiunile deluroase româneşti, înconjurat de iarbă şi de grâne, de copaci bătrâni şi livezi mustoase, de- 80 09439129 vaci blajine şi cai nervoşi. Abundenta apelor şi lacurilor, însă mă duce cu gândui la Franţa şi mai ales la Elveţ a. Locuesc în statul Wisconsin, ^Elveţia politică a Americii", vârît în regiunea marilor lacuri, Michiganui siuj'ndu-i drept graniţă la răsărit, şi învecinându-se cu state ca nordicul Minnesotta sau ca Iowa, Michigan şi Illinois. Sunt la patru ceasuri depărtare de Chicago, la Neenah unde totul este răcoros şi verde. Din prima zi aflu că orăşelul cuprinde, pentru suprafaţa lui, numărul cel mai mare de bogătaşi. Deci şi aici un record, deşi, ca aparenţă exterioară, acest orăşel cu şapte mii de locutori nu se deosebeşte de miile de oraşe americane. Deşi în mijlocul naturii, Neenah vrea, măcar în miniatură, să imite marile metropole. Două căi, avenues, mari şi largi se întretaie sub veghea unui stop electric şi a unui policeman. Una urmând cursul râului Fox merge cu el până la lacul Winnebago. Aici locuiesc d-na Stuart, alături fratele său, Mr. K mberly (douăzeci de milioane dolari avere), mai încolo fiul şi nora acestuia, Mr. şi Mrs. Jim K.mberly, peste .drum fiul d-nei Stuart poreclit Kim, mai departe, în faţa lacului, Mr. Mayer şi proaspăt îmbogăţitul Mr. Muller. Cealaltă cale, avenue, conduce la fabricile de hârtie care i-au îmbogăţit pe toţi acest a, ajutaţi de apa şi lemnul regiunii. Pe câteva străzi laterale şi în orăşelul alăturat, Menasha, locuiesc muncitorii acestor fabrici, negustorii, profesorii, preoţii. Spre în-.crucişetura centrală se află Banca, având o faţadă de templu grec, Clubul Masonc cu aer orientai. Biblioteca publică şi cinematografele luminate puternic. Restul clădir.lor e monoton. Casele milionarilor aduc ceva din arhitectura colonială, modernizată cu ceardacuri şi terase atât spre grădina dela stradă cât şi spre fundul curţii, limitat de apa care curge printre pomi şi flori. Casele celor mai săraci sunt toate la fel: două etaje de cărămidă sau lemn, ca o cutie de carton, fără nic o înfrumuseţare. Pe străzi, pomi cu frunziş bogat, iar în curţi iarbă abundentă, tunsă cu maşina şi udată de stropitori automate, ce se rotesc ore întregi pe loc. Veveriţele sburdo în voie, căţărându-se pe copaci sau alergând pe marginea apei. Pe străzi, puţ.ne automobile. Revăd chiar şi căruţe trase de cai — e drept mari şi robuşti ca acela al statuiei lui Verrochio — ducând lapte şi alimente Din prima zi de vacanţă particip la viaţa acestor bogătaşi. Dimineaţa un breakfast copios: cerealele Ke'logg cu lapte, şuncă şi ochiuri, grapefru t. Apoi trei sau patru ore de lucru. Sunt lăsat liber, căci d-na .Stuart e ocupată. Nu cu gospodăria, căci de-aceasta îngrijeşte bucătăreasa Martha de obârşie daneză, care-mi vorbeşte cu drag de regele Danemarcei, sau servitoarea Maria, gravă şi înţepată ca o cucoană scăpătată. E şi ea de orgină străină, im grantă poloneză. Mrs. Stuart se ocupă cu politca E membră în Consiliul Municipal al orăşelului şi una dn fruntaşele Secţiunii Feminine Republcane dn Wisconsin. Secretara ei, Mrs. Long, are totdeauna de scris la maşină convocări ş adrese. La douăsprezece un dejun ma, uşor: legume, friptură, prăj tură. După amiază tenn s, fe la vreun vecin, fie în numeroasele instalaţii publice, puse gratu t la d;spoziţia ori-căru cetăţean. Apoi înnot în lacul Winnebago sau în râul Fox din fundul curţii. Prefer lacu pentrucă are plajă. Localn cii vin după term-narea muncii din biurouri şi fabrici, în automob lele lor, uneori gata îmbrăcaţi în costume de baie. După aceia, o pl mbare cu automobilul pe malul lacului, care Ja apusul soarelui devine ireal şi argintat, ca o ţară de poveste. La şase 87 jumătate, masa de seară, mai abundentă decât prânzul. Se începe cu un-cocktail de fructe, se trece la o friptură întovărăşită de trei feluri de salăţi, dulci şi acre, combinate cu gelee şi se isprăveşte cu un dulce, uneori tipicul apple-pie. După masa de seară, când nu citesc sau scriu, vizitez împreună cu gazda şi cu colegul de bursă, Ion Costin, pe rudele donatoarei. întorşi dela munca istovitoare de peste zi, milionarii joacă bridge, dansează, ascultă la radio sau discută despre măsurile economice proiectate de Preşedintele Roosevelt, despre şomaj sau despre natura-' umană care nu vrea să se schimbe. Bătrânul milionar M.. însă nu discută şi ţine de rău pe cei care fac altfel. — De geaba discutaţi despre criză. Dumnezeu şi cu natura au grijă ei de foţi. Când situaţia pare mai rea, lucrurile se îndreaptă dela sine,. De aceia, lăsaţi totul în voia soartei şi ocupaţi-vă numai de afacerile voastre. Statul să nu se amestece, că mai rău strică decât drege. Lucrurile se vor îndrepta ele singure, fiţi siguri. N'am mai trecut noi prin crize îndată după războiul din 1914—1918 şi nu a urmat după aceia o mare-perioadă de prosperitate? Aşa va fi şi acum. Mrs. Helen Kimberly Stuart este de părere contrară, dar în cercul familiei nu are autoritate. E, socotită excentrică şi originală pentrucă a candidat în consiliul municipal, înhăJitându-se cu vulgul. De aceia nici nu prea discută cu d-l M. Fiul său o iubeşte pentrucă-i înţelege inima, Kim a făcut războiul şi e sceptic. —■ Zadarnic orice efort de a îmbunătăţi lumea. Oamenii se mănâncă între ei asemeni câinilor. Se omoară unul pe altul cu-atâta nepăsare şi izbândeşte doar cel tare. Azi, că am bani şi fabrică sunt stimat şi am trecere. Mâine, dacă mă ruinez, toţi îmi vor da cu piciorul. Oamenii nu -se iubesc prea mult. Fiecare nu-şi vede decât interesul său. Şi fiecare cu norocul lui. — - Kim, nu judeci ca un American adevărat. (Către noi, Europenii). Ştiţi, Kim vorbeşte numai aşa, dar, în fond, iubeşte lumea şi patria. A fost rănit ş! decorat pe frontul francez. — Mamă, nu vezi ce greu să schimbă lucrurile, din voia oamenilor? Câte conferinţe inutile, câţi bani cheltuiţi şi câte vorbe fără niciun rezultat? Oamenii nu cooperează decât pentru reuşita intereselor lor imediate şi palpabile. Aşa-i natura umană, strâmtă şi imperfectă. De geaba-crezi c'o schimbi, — Dac'ar zice aşa toţi oamenii, lucrurile ar merge şi mai rău. Noi, femeile, credem în progres şi în cooperaţie spre binele tuturor. — Dar cu toată voinţa voastră de bine, lucrurile sunt din ce în ce mai încurcate. Idealiştii fac uneori mai mult rău pentrucă zăpăcesc minţile oamenilor, fără a le da ceva pozitiv în schimb. Uite, aşa a făcut şi Preşedintele Wilson, — Şi eu sunt de părere că nu trebue făgăduit mai mult decât se poate. Preşedintele Hoover a fost corect în această privinţă, neangajân-du-se în reforme radicale şi sterile. Om realist şi inginer priceput, nu s'a lansat în aventurile ideo-logice. Dar, totuşi, nu te aprob, Kim, când susţii că trebue să rămânem cu braţele încrucişate. Fiecare om poate aduce atâta fericire cele -alţi, numai să vrea... Peste câteva zile am aflat de ce d-na Stuart era în conflict cu familia.» şi bogătaşii orăşelului. Membră în diferite asociat/ii patriotice şi împărtăşind ideile progresiste, chiar dacă în politică finea cu Republicanii şi nu cu Democrafii, preferând pe Preşedntele Hoover Preşedintelui Roosevelt, adică un evolutionism încet şi neviolentat de rafiune şi simf social, — ea dorea, asemeni oricărui bun American, înfrumuseţarea orăşelului şi fericirea 'ocuitoriior lui. (Republican sau democrat, Americanul cei mai reacţionar încă admite principiul echităţii sociale şi doreşte ridicarea standardului de viafă al mulţimii). Dar d-na Stuart înţelegea să acţioneze Den-tru progres, nu numai să-l dorească. Deşi nu stătea în Neenah decât vara :.şi prima lună de toamnă, restul timpului petrecându-l la Chicago şi Washington, ea era legată de oamenii locului. Ştia bine că pentru populafia orăşelului plimbarea de-a-luhgu! lacului era o relativă fericire, după orele ■de cumplită muncă. Cetăţenii cutreierau parcul plin de arbori şi presărat cu bănci-şi mese pentru picnicuri, ajungând apoi la partea rezidenfialâ, unde casele bogătaşilor se aliniau semicircular în faţa lacului. Aceştia lăsaseră un fel de servitute de trecere pentru pietoni şi automobilist!, care, astfel, puteau să se înapoieze în oraş pe alt drum Bogătaşii, însă, vroiau sa închidă această trecere pe lângă marginea lacului, declarând că drumul este pe terenul lor şi să priveze astfel pe cetăfeni de-o pito rească şi variată parte a plimbării. Nu ştiu dacă legal ei aveau dreptul să închidă acest drum. Dar în America de atunci bogătaşii încă puteau face tot ce vroiau. Nu a schimbat Rokefeller o linie de tren pentru ca locomotivele să nu-i mai afume terenul de golf? Ce putea face consiliu! -municipal din Neenah în fafa voinţii bogătaşilor? Doamna Stuart, însă, Ie-a dejucat pornirile plutocratice, cumpărând un vast teren tocmai în mijlocul port,unii în discuţie. Şi ca proprietară a declarat că nu e de acord cu ceilalţi pentru închiderea drumului. Mai mult încă: a donat comunei acest loc pentru un parc public şi teren de jocuri pentru copii, cu condifia ca ;pr'măria să nu admită închiderea drumului. In caz contrar donafia rămâne nulă. De aceia dna Stuart este iubită de mulfimea din Neenah şi nu are autoritate în lumea ei, a bogătaşilor, care o socotesc un „copil teribil", zăpăcit de politica vremii. Membră în Consiliul Municipal, ea îngrijeşte de opera socială şi sanitară. Cum cei nevoiaşi cer mereu ajutoare din fondul comunei, doamna Stuart este aceia care controlează aacă cererile-s întemeiate. Cu dânsa am vizitat adeseori casa vreunui fermier, căruia furtuna i-a luat acoperişul sau fulgerul i-a omorît vacile, sau casa sărăcăcioasă a vreunei lucrătoare pe punctul de a deveni mamă şi având deci dreptul de-a primi o pensiune în răgazul primului an după naştere. America iubeşte copiii şi caută să ajute pe acelea care slujesc societatea dându-i continuatori. (Dela doamna Stuart am învăţat sensul solidarităţii sociale americane şi ce înseamnă idealismul practic al Lumii Noui). Câteodată, cererile de ajutor erau destul de neîntemeiate. O doamnă scăpătată vroia nişte perdele în casă. O alta, având oaspeţi la masă, a cerut şi ea ajutor. Au fost, fireşte, refuzate, căci în anul acela începuse criza economcă şi alţii aveau nevoi mai mari. Mi s'a spus că, în vremurile •normale, ajutorarea publică nu refuză astfel de cereri, care unui European îi pot părea lantaziste. Cetăţenii americani cred că trebue ajutaţi nu .numai ca să nu moară de foame, ci şi pentru nevoi mai delicate, de dis-iracfie şi confort. Şi cei bogaţi, care totuşi în America au mai mult simţ 89 social decât aiurea, cu toate pildele contrarii, adeseori îi ajutau chiar îrî nevoile acestea relative. De altfel, viaţa aceasta de cooperare dela Neenah este simbolică* pentru întreg statul Wisconsin, socotit unul dintre cele mai înaintate dirr Federaţie. E un stat pe care l-am cutreierat suficient de mult, ca să fiur pătruns de adevărul că, politiceşte, el este Elveţia Americii. Locuit de-o populaţie pestriţă, Scandinavi, Germani şi pufni Anglo-Saxo'ni, care au impus totuşi o cultură apropiată de a Nouei-Anglii, mediul păduros şi verde* îi dă un aspect rural. In două sau trei generaţii, Wisconsin şi-a stabilizat o viaţă unitară, în ciuda diversităţii de rase şi naţiuni. Populaţia are înfăţişare nordică, pe când cultura de deasupra e anglo-saxonă. In faptele şî comportarea lor socială, locuitorii trec drept radicali. Wisconsinul a fost leagănul partidului progresist al lui La Follette, plin de idei socializate în individualista Americă. Pentru mulţi conservatişti şi plutocraţi americani, Wisconsinul apare drept extremist, deşi fermierii lui n'ar face nicodată vreo revoluţie şi n'ar renunţa la proprietăţile lor. Rad calismul lor este ţărănesc, adică al unor muncitori agricoli care luptă dârz ca munca lor să nu fie sdrobită de industrie şi mai ales de jocul financiarilor. Ei îşi apără casele şi pământul în faţa jocului valorilor şi al trusturilor deghizate. Şi pe aceste chestiuni sunt tot atât de stăruitori şi cooperatişti ca fraţi*' lor din Danemarca şi Norvegia, de unde au emigrat cu o seamă de idei înaintate în privinţa raportului dintre oameni, a nevoii de carte şi de cultivare ştiinţifică a ţarinei. Am vorbit adeseori cu fermierii orăşenizaţi ai Middle-Westului, fa care am aflat o maie demnitate civică şi morală. Sunt oameni dârzi, iubitori de independenţă şi cinste, asemeni Elveţienilor; tot ca ei, nestrălucind în subtilităţi de gust estetic sau în abstracţii logice. Dar, tot ca ei, muncitori-cu capul sus şi cetăţeni conştienţi, care ştiu să-şi întrebuinţeze votul. Cooperativele sunt lucruri comune în Vestul de mijloc. In 1889, ca o reacţiu'ne împotriva magnaţilor capitalişti care speculau industria cherestelei în dauna localnicilor, ei au ales drept guvernator al Wisconsinului. un fermier, pe Wtliam Hoard. L-au părăsit şi pe acesta, alegând un democrat, pentrucă Hoard semnase nişte legi potrivnice şcoalelor parohiale luterane şi catolice de aici. In 1930, guvernator al statului Wisconsin era industriaşul Kohler, căruia anul următor i-a succedat tânărul Philip La Follette, aies cu nădejdea că, asemeni tatălui său, va servi interesele celor mulţi . Criza agriculturii a fost mult îmbunătăţită datorită instituţiei A. A. A. (Agricultural Adjustment Administration), plănuită de Preşedintele Roosevelt şi de doi colaboratori însemnaţi, Henry Wallace şi Rexford Guy Tug-well. Primul, fiu de mare fermier din Kansas, a ajuns Ministrul Agriculturii sub Roosevelt, aşa cum tatăl său deţinuse aceeaşi demnitate în guvernul republican. Tugwell, profesor la Universitatea Columb;a, s'a retras în lumea-ideală a teoriile şi năzuinţelor sale, după ce şi-a dat contribuţia, socotită de unii prea radicală In concepţia sa, intermediarii, fiind aproape nişte-răufăcători, trebuesc -ituraţi pentru a se stabili legături directe între producători şi consume K;ri. Fermierii, mult prea individualişti, nu au acceptat măsurile colectiviste ale Profesorului Tugweli decât în parte. Ministrului Wallace i-a rămas misiunea de a împăca ştiinţa făcătoare de bine cu prejudecăţile acelora, care trebuesc ajutaţi. §0 A. A. A. a limitat producţia, a taxat surplusurile eventuale, a subvenţionat pe fermieri, asigurându-le costul producţiei interne şi oprind astfel concurenţa streină, a făcut depozite de grâne, pe care statul le cumpără în anii de recoltă bună şi care ajută la menţinerea preţurilor şi în anii când recolta e insuficientă. In felul acesta, fermierii nu mai sunt supuşi fluctuaţiilor de recoltă şi preţuri, ne mai vânzând în pierdere când se face grâu şi porumb rnult şi nici cu profituri exagerate, dăunătoare consumatorilor, în anii răi. „Ajustarea" economiei agricole la nevoile economiei generale nu a fost pe deplin realizată, dar în'condiţiile actuale fermierii au preţuri mai bune ca înainte şi munca lor nu se mai face în pierdere. Crescătorii de vite nevoind la început să-şi controleze activitatea au obţinut preţuri scăzute, ceea ce Ie-a dovedit meritele economiei planificate. Nemulţumirile şi discuţiile nu pot însă nega realizările. Ca ministru, Henry Wallace a încercat multe soluţiuni,'pornite din acelaşi spirit generos şi ştiinţific, ce caracterizează întreaga eră a Preşedintelui Roosevelt. In 1939, ministrul agriculturii şi-a însuşit propunerea de a se stabili la cereale două categorii de preţuri. Preţuri pentru cei săraci şi preţuri pentru ceilalţi, surplusul producţiei vânzându-se celor dintâi, în loc să fie distrus pentru a se menţine preţurile pe care ceilalţi le pot plăti şi care, numai ele, •asigură fermierului răsplata justă a muncii şi investiţiilor sale. Aceşti oameni ai pământului nu se aseamănă câtuşi de puţin cu ţăranii dela noi. Cultura lor e orăşenească, idealurile lor sunt ale unor oameni civilizaţi, nu ale unor oameni înfrăţiţi cu natura. Fermele sunt mobilate fot ca la oraş, hainele sunt de fabrică şi însăşi cultura pământului este mecanizată de tractoare şi de tot felul de instrumente. Nimeni nu-i ostil acolo industriei mici, pentrucă fermierii înşişi sunt industriaşi, Wisconsinul producând imense cantităţi de unt, brânză şi lapte condensat pentru marile oraşe. Fermierii atârnă de pieţele oraşelor şi produc pentru ele. nu pentru nevoile gospodăriei. De aceia, fermierul citeşte ziarul şi se informează despre preţuri prin radio. Consultă zeci de magazine de specialitate, care îl învaţă cum să taie copacii, să mulgă vacile sau să păstreze laptele. Merge la cinematograf şi conduce automobilul, dar asta nu-l împiedecă să cânte cu umilinţă la biserică şi să asculte, din când în când, o conferinţă despre arta Pieilor-Roşii. Totuşi, psihologia acestor fermieri orăşenizaţi este deosebită de a locuitorilor marilor oraşe. Ei sunt pentru o viaţă mai simplă, mai modestă, care celor tineri ie apare demodată. Vor o viaţă nu patriarhală ca acea a ţăranului oriental, ci bătrânească. Deci, chiar şi aşa, opusă centralizării ■industriale şi standardizării capitaliste. Tinerii au alte idealuri şi ambiţii chiar în Middle-West Sufletul lor angajează visuri frumoase şi complexe, asemeni eroinei lui Sinclair Lewis din Strada Mare (Main Street). O viaţă mai intelectuală, mai luxoasă, mai variată. Monotonia vieţii de muncă şi puritanism (chiar Catolicii sunt „puritani" în Middle-West) exasperează pe tinerii de azi, care fug dela ferme ■ia oraş. Mddle-Westul îşi are „tragedia lui americană" aşa cum ne-a arătat-o Theodor Dreiser în destinul tânărului Clyde, care ajunge asasin ■pentrucă sărăcia îl împinge către lux şi societatea îl desorientează. Tinerii -de azi cred că sărăcia şi incultura anihilează pe om şi obsesia lor cea 9» mare este tocmai această teamă de anihilare. Această teamă îi face oameni mari, rataţi şi .asasini. In Middle-West, ei nu mai cred în viaţa aceia provincială, modestă, naivă. Ei vor oraşul, cu concerte, cluburi de discuţii, universităţi, confort, snobism. Pe feţele tinerilor din Wisconsin nu am văzut multă voioşie, niciodată. Cei condamnaţi să rămână în magazine, fabrici şi ferme îmi păreau totdeauna plictisiţi şi absenţi. Aceasta mi-a fost dat să văd de a'tfel şi în orăşelele Californiei. Tinerii, toţi, vor oraşul mare, unde sp ritul şi trupul cunosc desfătări altele decât la Neenah, Oskosh sau Fond du Lac. Ei nu fug de muncă sau de învăţătură, cât de-un traiu strâmt, monoton, plictisitor. Interpretul lui Clyde din filmul „O tragedie Americană", Philip Holmes, arăta-de minune acea tipică tristeţe şi plict seală a tânărului din oricare provincie americană, privind în gol, cu buzele închise şi inima de ghiaţă. Cât despre fetele Vestului de mijloc pe-acestea le-am cunoscut mai bine în timpul şederii la Neenah. M'am împrietenit cu Esther Hoedlnghaus, fiica pastorului metodist tocmai în clipele când se pregătea să plece la Chicago pentru a lucra ca dactilografă într'un birou oarecare. Esther era-o fată simplă şi s'ar fi putut mulţumi cu traiul pe care i-l ofereau familia-şi mediul. Enoriaşii dăruiseră tatălui Esterei un Nash mare ş; nou, cu care ea şi fraţii ei se plimbau prin orăşelele vecine sau străbăteau colinele verzi aie acestui ţinut, brăzdat de râuri şi lacuri, 'şi putea lesne vizita prietenele şi era liberă să ducă o viaţă tihnită şi plăcută, în care munca îi lua puţ:n timp. Totuşi, Esther era atrasă de mirajul citadelei, dorea să se sustragă educaţiei austere din casă, fără a nutri cumva gânduri rele. — Esther, nu văd ce libertăţi noi ţi-ar putea da Chicago. Aici nu-eşti liberă? Nu ieşi, când vrei, ziua sau seara? il_ Nu vorbesc de libertatea dată de părinţi. Pe aceasta o am, deşi nu aşa uşor, cum crezi. Eu doresc libertatea metropolei, unde anonimii" au mai multe oportunităţi de fericire. Aici, la Neenah, fiecare mă ştie caV sunt fata pastorului. Bogătaşii ne ajută, dar ne ţin la distanţă. Dim Sterns nu dansează cu mine pentrucă e fiu de milionar şi învaţă la Harvard. Pentru el, sunt o biată provincială, dintr'o clasă modestă. La Chicago toate astea dispar. Dacă eşti frumoasă şi deşteaptă poţi întâlni mai lesne norocul. — Te 'nţeleg, Esther — intervine o prietenă, profesoară 'a liceul dirt-Fond-du-Lac. Şi eu când eram pe vapor, în drum spre Europa, nu puteam suferi ştiindu-mă la clasa a ll-a, pe când alţii, deasupra noastră, petreceau mai bine decât noi, apăsându-mă cu prezenţa lor. (Către mine)- Noi nu suferim castele. — Bine, dar oraşul mare te istoveşte. Iţi cere o muncă de câine, pe când modurile de viaţă de aici s mai omeneşti, în cadrul lor omul putând mai lesne rămâne om. - '){ — Asta o crezi d-ta. Fără civilizaţie şi educaţie largă omul rămâne-animal. — Socoti că ţăcănitul maşinii' de scris e mai îmbietor la gândire decât viaţa liniştită de aci? — Nu sper să mă desăvârşesc în ceasurile de lucru, ci în cele de răgaz, leisure, când pot cunoaşte oameni subţiri şi fini, intelectuali şi poeţi. — Şi mai ales bogătaşi care să se uite la d-ta, nu ca Jim Stevens^. 93 -care se izolează pe yacht cu lumea lui, bronzându-se la soare şi înfiotând în mijlocul lacului, cu fete snoabe ca Miss Clark şi aţele. —: De ce eşti rău? — Ştiu şi eu? Poate unde cred că şi aici şi la oraş, fericirea rămâne tot iluzie. Eşti sigură, Esther, că mânuirea telefonului de sute de ori pe zi şi bătutul la maşină- te fac mai fericită decât făceau pe fata de odi-txiioară cântatul naiv la pian şi îngrijirea gospodăriei? Dacă astăzi toate vroifi să fiţi secretare — în loc de gospodine —. şi automobiliste nervoase — în loc de pianiste romantice — credeţi că sunteţi mai fericite? — Da, da, aşa credem, răspunseră în cor şi Esther şi profesoara dela Fond du iac. Cel puţin scoatem mai mult amuzament din viaţă şi înţelegem mai mult din bogata arătare a lumii. De altfel şi la Neenah, Esther şi cu prietenele ei nu se plictiseau. Serile, mergeau cu băieţi la vreun picnic pe marginea lacului, glumind, dansând, sărutându-se, bând ce dădeau Dumnezeu şi bootlegerii din vremea prohibiţiei. Ziua, de ochii tatălui, mai cetea câte ceva sau îi ajuta mamei la gospodărie. Dar cu ce aer plictisit! Când veream s'o iau la plimbare, se bucura ca o pasăre eliberată. Intr'adevăr, căminul nu înseamnă -mare lucru pentru Esther.' Nimic mai mult decât restaurant şi loc de dormit. .Bucuriile, petrecerile, educaţia, — le avea în afară de casă. Peste vreo cinci ani, am primit o scrisoare dela Esther. Experienţa dela Chicago, în anii aceia de criză şi nelinişte, îi arătaseră că nu schimbase în bine. Oamenii dela oraş doreau tocmai ceea ce ea părăsise: un traiu mai tihnit, mai apropiat de natură, mai uman. Esther s'a căsătorit cu un mic industriaş dintr'un orăşel vecin. Imi scria că acum era mai fericită, ne mai trebuind să muncească peste puteri pentru luxul şi confortul acela care se asigură cu sângeroase privaţiuni. Nu mai credea în inuti-îităţile care iau ochii şi secătuiesc sufletul. Prinsese taina vieţii simple, •singura în care omul e liber. De altfel, între timp, se formase în America un puternic curent pentru reîntoarcerea la viaţa naturală. Intre 1935 şi 1940, s'a scris foarte mult despre avantajele unei vieţi fără automobile, telefon, petreceri de noapte şi recepţii costisitoare. Cin nou se preţueşte farmecul unui traiu intim, cu lecturi şi plimbări în natură, cu bucurii care să nu se mai măsoare după bani: cheltuiţi pentru dobândirea lor. Criza economică şi socială a sguduit conştiinţele, arătân-du!e că luxul ucide ca şi mizeria, munca pirea multă ca şi ienevirea necugetată. In alte zile, am vizitat regiunea industrială a Wisconsinului, care alături de produse lactare şi forestiere, străluceşte prin celebre turnătorii şi fabrici de motoare. Am trecut prin oraşul Milwaukee, poate ce! mai bine administrat oraş din Statele Unite, datorită corectitudinii sociale a locuitorilor şi conducătorilor lui, unde se află una dintre cele mai desvoltate oţelării din ţară. Dar vizita la Sheboygan, orăşel, negru de fum şi duduind de motoare, aşezat tot pe coastă de lac, a fost cea mai instructivă. Acolo am cunoscut ideile Rotarienilor, o asociaţie care promovează un fel de creştinism industrial, dând fiecărui om de afaceri impresia că se devotează -civilizaţiei, că îmbogăţndu-se pe el şi ai săi slujeşte omenirii. Era tocmai un congres al Rotarienilor cu delegaţi din Argentina, Belgia, Anglia, Africa de Sud. Împreună cu aceştia şi cu d-na Stuart am vizitat locuinţa guvernatorului Kohler, o casă în care toate lucrurile erau tolerabile, afară de picturile îngrozitoare făcute de stăpâna casei, dacă nu mă înşel fostă profesoară de desen la vreun liceu. Grădinile, pitoresc aranjate pe margine de apă, erau populate cu zeci de tineri şi tinere pictând la fel de aproximativ ca şi patroana lor, d-na Kohler. Recepţia a fost simplă şi cordială, căci Americanii nu se prefac a fi mai primitori decât sunt. Apoi, am vizitat fabrica şi orăşelul Kohler. Furnalele uriaşe din care oţelul curgea valuri care apoi luau forme de băi, cuvete, plite, trimeteau duhuri de foc pe figurile înnăduşite ale lucrătorilor, fiecare gest fiindu-Ie întrebuinţat cu un rost anumit. Un magnet gigantic ridica obiectele formate şi le trecea în alte încăperi, unde erau smălţuite, in acele locuri muncitorii apăreau ca nişte scafandri, ferindu-se de mirosul otrăvitor al gazelor şi executând mişcările după semnale electrice şi sonerii, care ritmau şi organizau ac-tiv;tatea. Am ieşit afară, la aer, neinvidiind pe aceşti muncitori.'Asemeni fabricantului de vagoane Pullman, şi domnul Kohler făcuse pentru lucrătorii din fabricile sale un orăşel cu locuinţe standard, destul de curate, veseie şi cu tot confortul. — lată un om, acest Kohler, rosti Mrs. Stuart după ce am vizitat o astfel de casă pentru lucrători. Aici muncitorul poate locui cu familia lui, în condiţii de om avut. Dincolo e căminul pentru cei neînsuraţi, parcul de sport, arena de box, curţile de tennis, sala de muzică. Profund impresionat de atâta grijă pentru muncitori eram gata să nu precupeţesc laudele, dar pentru a mă asigura, o întrebai: — Lucrătorii au gratuit aceste case? Nu? — Nici vorbă de aşa ceva. La noi nu se dă de pomană acelora care muncesc. Oamenii sunt ajutaţi, dar nu miJuiţi. — Bine, dar atunci ce interes are lucrătorul dela fabrica Kohler să locuiască în orăşelul Kohler? Dacă plăteşte chirie sau se îndatorează pe întreaga viaţă să cumpere o astfel de casă? Aş fii admirat gestul industriaşului şi guvernatorului Wisconsinului, dacă dădea aceste case ca un ie\ de recompensă după câţiva ani de lucru, ca o pensie, dar aşa... N'am să uit niciodată privirea dispreţuitoare a d-nei Stuart. Aşteptase o admiraţie necondiţionată, acolo unde găsise rezerve şi îndoială. Ochii ei negri şi pătrunzători parcă spuneau: „de geaba, nu vei înţelege niciodată America — din pricina prejudecăţilor tale de European, incapabil să pricepi demnitatea muncitorului american, care se bazează pe el însuşi şi pe braţele sale pentru a nu curge la milogeală". Nu am mai discutat despre orăşelul Kohler. Dar socotind cât are de plătit un muncitor pentru a-şi avea un cămin acolo, m'am convins că acela care câştigă de pe urma înfiinţării acestui orăşel era tot patronul. întâi, pentrucă preţurile locuinţelor erau tot atât de ridicate ca şi în orăşelele vecine. Apoi, pentrucă un lucrător care-şi cumpăra casa, acolo, depindea şi mai mult de fabrică, de preţurile şi salariul pe care Kohler îl putea scade, după voie. Prin împrejurimi nu era vreo altă fabrică: achiziţionând •o casă acolo se leagă cu mâini şli cu picioare de voia industriaşului, care pe toate produsele sale îşi punea marca: Kohler of Kohler (Kohler dela Kohler) fâcându-şî, în acest chip, o reclamă originală şi impresionantă. Nu ştiu de ce, dar totui mi se părea o afacere ca oricare alta, iar admiraţia d-net Stuart pentru opera „socială" a guvernatorului neîntemeiată. Dar poate acest suflet dornic de bine hu putea distinge cum sub mulajul unei opere sociale, omul îşi ridica valoarea terenului, importanţa fabricii, influenţa asupra lucrătorilor şi un ascendent faţă de alegătorii republicani, l-atât de greu să deosebeşti binele de rău, uneori, încât hu am uitat conflictul dela Kohler decât la vremea apusului, când mă aflam cu d-na Stuart, Ion Costin şi cu fratele ei, multimilionarul, într'o barcă cu motor pe lacul Winnebago. Dacă Herman Keyserling s'a gândit la definiţia kantiană a sublimului în timp ce contempla Grand-Canyon, eu cred că niciodată nu am avut această conştiinţă a sublimului, în aşa grad, ca în seara aceea pe lac. Barca tăia apa, vânturată la suprafaţă de zefirul serii, ca un delfin unduindu-se după valuri. Albastrul apei pălea din ce în ce, devenind argir.t!,j Dână când, în cele din urmă, nu mai avea nicio coloare. Apa murea odată cu ziua, în timp ce cerul se însângera apocaliptic, schimbând cele mai violente tonuri, alături de cele mai majestoase. Mă simţeam'neputincios şi diafan, transmiţând prin mine sunetele unei simfonii celeste, o dramă a sterului şi o schimbare la faţă a lumii întregi. In astfel de seri poţi crede orice şi nu vrei să crezi nimic, pentrucă înseşi credinţa şi imaginaţia par trufaşe: prezenţa sublimului te covârşeşte şi te vrăjeşte. Numai la înapoiere, când barca îşi făcea loc, printre întunerec şi stele, m'am gândit că cerul lăsase să se vadă vreo fâşie din hlamida lui Dumnezeu sau sufletul floriior din grădinile raiului. A doua zi de dimineaţă, în drum spre Madison, capitala politică a Wisconsinului, automobilul pe care-l conduceam de zor s'a ciocnit, pe când traversam orăşelul Oskosh cu un autobuz care a oprit prea brusc dinainte. E drept, nu priveam cu atenţie traficul, ci mă gândeam la minunea văzută pe lac. Am plătit îndată vraja din mine, Icvindu-mă destul de tare. După ce m'am desmeticiat, m'am dat jos spre a căuta un gardian care să-mi dea ajutor la transportarea maşinii avariate. Când după vreo trei minute, m'am înapoiat la locul unde fusese automobilul, nu l-am mai găsit. Spre surprinderea mea, maşina şi fusese luată la atelierul de reparaţii din apropiere. Peste două zile, a revenit reparată ca nouă. Cum fusese asigurată în contra accidentelor, nu s'a plătit nimic pentru serioasa reparaţie. Organizarea industriei automobile funcţionează fără greş până şi în cel mai mic orăşel american. Madisonul l-am văzut altădată, admirându-i Capitolul care rivalizează şi ca formă, şi ca aşezare, şi ca terase şi grădini cu acela dela Washington şi plimbendu-mă în jurul lacurilor Mendota şi Monona, înconjurate de copaci şi boschete, în jurul cărora noaptea staţionează automobilele idilelor romantice. Universitatea din Wisconsin, aşezată pe o colină şi având în mijloc o piaţă de iarbă şi flori, iar la picioare lacul unde studenţii în.-oată-şi vâslesc, e una dintre cele mai active. Vizitând pe sociologul E. A Ross; acesta ne-a arătat multă dragoste pentru ţara noastră. Ne aprecia pentru 95 reforma agrară de după războiul încheiat în 1918, reformă pe care o -numea „un act eminamente social". Tot la Madison am vizitat centrala Bibliotecilor Publice, perfect organizate în acest stat Cu o zi înainte îi studiase funcţionarea o delegată din Bulgaria. Această centrală aprovizionează cu cărţi şi reviste sutele de biblioteci aflate în comunităţile Wisconsinului. Statisticile sunt impresionante şi ilustrează dorul de cultivare al oamenilor noi. La Milwaukee, oraş cu cinci sute de mii de locuitori, se împrumuta anual şi fireşte gratuit peste patru milioane de cărţi. Din acestea un milion şi jumătate nu erau -Cărţi de literatură. La trei locuitori, unul citeşte sau împrumută cărţi dela Biblioteca Publică. Semnificativ este şi chipul în care se împrumută cărţile. Orice fermier izolat în creştetul munţilor poate primi pe timp de o lună şi jumătate şase volume, numai scriind centralei sau filialei din apropiere şi specificând ce .cărţi voieşte sau ce preocupări are. Mă uit la "tineretul din oraş. Fetele pline la faţă şi cu şoldurile robust arcuite. Tinerii înalţi, viguroşi. Predomină părul blond şi pielea albă şi mată Mişcări naturale, directe, sportive. Pe aceste feţe nordice, se văd uneori şi surâsuri. Tineretul e fericit când studiază sau vine la oraş. li sunt marile bucurii în Vestul de Mijloc. In acest timp, fermierii muncesc de zor, străjuiţi de atâtea roade şi bucurii mici. In tovărăşia lor, simţi că trebue să fii modest şi cumpătat. Dacă la Philadelphia nu se vorbeşte decât de lucruri vechi, de „cele dintâi" instituţii, iar la Chicago de „cele mai mari din lume", în Middle-Westu! fermierilor orăşenizaţi şi al muncitorilor care iubesc cumpătarea, îşi face drum un alt tip de om: omul mijlociu, iubitor de-o viaţă mai -lihnită, dar nu mai măruntă. Viziune New yorkeză \ 1 4 «1P 1 • 1 Vi TRAVERSAREA CONTINENTULUI PRINTRE LUMILE PIEILOR ROŞII ŞI ALE COWsBOYLOR (Chicago — Los Angeles ţi San Francisco — Chicago, prin ţinuturile-Pieilor-Roşii şi ale Coiv-Boylor, despărţiţi do: văi şi stânci de nefirească splendoare). Chicago — Los Angeles, prin Noul-Mexic şi Arizona Din Chicago pornesc cu trenul Santa Fe elitre Los Angeles, aproape de miezul nopţii. Gara nu mă impresionează, căci după New York Central, imens labirint în care nu numai paşii, ci şi figura ţi se pierde în haosul acela mărginit de pereţi înalţi de piatră, beton şi marmoră, ce noutate îmi mai putea aduce gara metropolei centrale? Măreţia blazează, pentrucă e pretenţioasă şi ostentativă. Oamenii înalţi şi gările nu au decât prieteni trecători, căci imensitatea împiedecă fidelitatea. Trenul, însă, mă captivează dela început, ca un palat primitor şi plin de mistere. La Chicago iau cunoştinţă cu marele tren american care va traversa continentul, deşi şi în celelalte trenuri cu care străbătusem Estul Statelor Unite găsisem mult lux şi confort, mirându-mă că nu au decât o singură clasă şi făcându-mă ;să mă întreb cum şi unde călătoresc oamenii nevoiaşii. Dar linia Santa Fe dispune de trenuri şi mai luxoase. - întâmpinat de un Negru cu tunica albă, curată ca zahărul, mă urc într'un vagon Pullman. Mi se indică locul pe o canapea bogat capitonată ş: largă pentru două persoane. Mă uit împrejur şi observ întreg vagonul: • bănci de o parte şi de alta, faţă 'n faţă două câte două şl o cărare la ■mijloc. Mă 'ntreb undeor fi vagoanele cu paturi, căci ştiu bine că voiu avea de petrecut în acest tren trei nopţi şi trei zile. Un Negru încă înainte ■de plecarea trenului vine şi-mi face patul, coborînd din perete o planşă şi aşternutul. Sprijină pianşa pe umerii canapelelor: gata patul de sus. ■Cel de jos se face unindu-se poalele canapelelor. O perdea verde acoperă cele două etaje. Vizitez întreg trenul: numai vagoane Pullman de acelaş fel, întrerupte de vagonul-restaurant, de vagonul-baie şi terminân-du-se cu un vagon-bar, în care se fumează, şi cu un vagon-sală de lectură, având toate ziarele şi revistele de seamă, atât din marile centre cât şi din regiunile pe unde trecem. La capătul vagonului de lectură, platforma-de--observaţie, deschisă ca un balcon. Mai apuc să văd ultimele case mizere -ale Chicagului. Era o seară caldă de Septemvrie, când am pornit pentru prima dată la Los Angeles şi, dela urma vagonului, aşezat afară pe platformă, priveam cum se pierd casele şi luminile şi cum trenul mă târa în pustiurile de întunerec. Am intrat repede în ţinuturile agricole ale statuiui Illinois şi din când în când trenul tăia orăşele mici, luminate puternic în centru, lăsându-mi răgaz să citesc aceleaşi reclame pe care le-am găsit la Boston sau pe colinele Vestului de Mijloc, recomandând băutura Coca-Cola, săpunul Palmolive, automobilul Chrysler sau conservele Lybbis şi să văd oameni ieşind dela cinematografe şi urcându-se în maşini mici şi •uzate. Apoi, iarăşi întunerec. Trenul fuge iute şi lasă fum mult, căci întrebuinţează cărbuni. îndărătul geamurilor pretutindeni site de metal, ce împiedecă grăunţele' de cărbuni să murdărească aşternuturile imaculate, canapele gris sau verzi. De pe platformă, contemplu o simfonie clar-obscură, ■care curând devine nefirească, din cauza întunerecului ce se îngroaşe. Mă gândesc la filmele cu cow-boy, văzute în copilărie. Parcă îl văd pe Eddie Polo prin aceste deserturi, urmărind din goana calului trenul, urcându-se pe acoperiş şi furând din braţele logodnicului o fată care se refugiase pe platforma dela urmă. In jurul meu se discută. Americanii, când n'au ce face, flecăresc şi ei. Unul se duce să ia un duş. Altul părăseşte platforma pentru a merge la bar. Pe platforma deschisă rămâne o pereche de îndrăgostiţi şi cu mine. Amorezaţii ştiu să tacă, pe orice lume ar fi. Pot, în sfârşit, privi în linişte. Dar constat că nu am ce. Mă întreb prin ce stat trecem acum, căci în America treci uneori dintr'un stat într'altul ca peste judeţele României. Poate că am trecut în statul lowa, căci planul şi ghidul •îmi spun că linia Santa Fe calcă şi peste un colţ din acest stat, între fiuviiie Mississlpi şi Des Moines. Văd că trecem rapid peste un pod solid şi mare, dar nu ştiu unde ne aflăm. Poate să fi ajuns chiar în statul Missouri, dar peisajul nu se schimbă: aceiaşi alternanţă de câmpuri cu grâu şi porumD şi de întunecimi goale. In sala de lectură, mă decid greu ce revistă s'aleg: Americanii au atâtea publicaţii de artă, atâtea reviste serioase, atâtea pamflete .încât în faţa lor m'am simţit totdeauna stingherit şi înfometat. Prefer magazinul de •controverse „Forum", pentrucă în el sunt desbătute problemele cele mai 99 - p- variate şi actuale. Citesc o profesie de credinţă a lui Einstein, un reportai '.' despre studenţimea sovietică şi o discuţie între Bernard Shaw şi altcineva :* asupra problemei „este Shaw un dramaturg?" Minunate aceste magazine americane: clare şi variate ca să poată fi cetite de cât mai mulţi, serioase dar nu încâlcite. Numai Anglia mai posedă astfel de tipărituri, căci cele franceze sunt sau prea serioase sau prea uşoare, nepolarizând grupele de cetitori, ci satisfăcându-le separat. Ziarele americane, însă, nu-mi plac: sunt prea senzaţionale, puse pe scandal şi demagogie. Afară de câteva excepţii, printre care „New York Times". Informaţia o capătă prin ziare, cetăţeanul american. Educaţia prin reviste hebdomadare,1'ce dau sinteza săptămânală a evenimentelor din mati toate domeniile sau ca „Reader's Digest" înfăţişează lunar cele mai semnificative şi de interes stăruitor articole publicate în celelalte sute d© reviste. Magazinele de cultură şi literatură sunt iarăşi remarcabile, amestecând preocupările concrete ale societăţii cu altele de tâlc mai abstract, aar în genere totdeauna legându-le de viaţă şi de actualitatea omului cult. Americanii au, deasemenea, reviste numai de poesie sau numai de> artă sau politică externă, ca să nu mai vorbim de publicaţiile ştiinţifice-şi tehnologice ajunse la o unică desvoltare. In ultimii ani, revista „Life" prez.ntă o nouă formulă de săptămânal ilustrat, care prin imagini grupate în jurul aceluiaş subiect dă cititorului viziuni aproape cinematografice,, făcându-l deci mai mult să vadă decât să citească evenimentele actualităţii. Calitatea reproducerilor şi aranjarea lor serială greu va putea i\-întrecută. Formula reportajului vizual a câşt'gat milioane de cetitori. E târziu. Toată lumea s'a dus la culcare. Mă retrag şi eu. Cu tot confortul, atmosfera e înnăbuşitoare. E cald şi ventilatorul din încăperea mea dreptunghiulară nu-mi ajută mult. Becul electric produce şi el căldură; ';■ Trenul iuge. Roţile n'au ritmul sacadat, aşa că timpul nu mai e măsurat şr l'l monoton, ci pare a sbura odată cu trenul. Dimineaţa aduce un soare pu- ternic, ce luceşte în lighianele de metal ale spălătoarelor aflate la fiecare-capăt al vagonului. Aştept să-mi vină rândul la spălat, aşezat pe-o canapea-de piele. Deasupra iighianelor, sticle rotunde cu săpun lichid şi o puzderie A oe- şervete şi prosoape, pe care fiecare pasager le-aruncă după între- buinţare apoi în coşul de jos pentru negrituri. Toate de olandă, purtând' iniţialele şi emblema companiei Santa-Fe. Vagonul-restaurant nu este plin, căci ' nea vine pe rând. Mă aşez lângă un domn între două vârste, care ir şa imediat în vorbă: '\ — Frumoasă dimineaţă. Uite ce copt e porumbul Kansas. Asta-i re-- eoltă! — Am şi ajuns în Kansas? — Da, am trecut de-o jumătate de oră de Kansas City. Văd că sunteţi străin şi-mi pare rău că n'aţi văzut gara aceasta, tot atât de splendidă cât .şi New York Central. Ştiţi, Kansas este, după Chicago, cel mai mare centru de linii ferate şl aeriene. Fermierii din Kansas sunt printre cei mai productivi din întreaga Federate şi majoritatea sunt născuţi în America. De aceia statui acesta este un pilon al economiei americane. Grânele şi produsele lactare, ca şi turmele de animale îi sunt marile bogăţii. Noi cei din Kansas, am ridicat greul în timpul războiului. — Dar v'aţi şi îmbogăţit? Nu? — De bună seamă. Prin diferenţa de preţuri, eu ata câştigat atât de €00 101 sbine că am putut să mă retrag în California pentru restul vieţii. Şi ca mine au făcut mii de fermieri din Kansas şi lowa, astăzi socotiţi Califor-nieni, pentrucă şi-au cumpărat terenuri şi case lângă Los Angeles. — Aş vrea să- vă întreb un lucru, pe care nu-l pricep: mă rog, la -eh/s. oamenii săraci călătoresc pe jos? Nu văd niciun tren cu mai multe ..clase, aşa ca 'n Europa, şi nici trenuri modeste în care să voiajeze cei •nevoiaşi. — Noi Americanii iubim egalitatea, de aceia n'avem decât o singură -clasă la tren. Avem trenuri de zi, pe distanţe mai scurte, la îndemâna tuturor. Pentru traversarea continentului, însă, nu avem decât astfel de vagoane, ziua salon, noaptea dormitoare. * — Bine, dar dacă un cm sărac vrea să traverseze continentul şi nu ,are bani să-şi plătească patul? — Ştiu. In Europa călătorii dorm pe scaune, îmbrăcaţi. Aşa ceva nu se pomeneşte la noi. Şi-apoi, trenul la noi e lux. Cei săraci proferă automobilul. Gândeşte-te: dela Chicago la Los Angeles un bi'et de tren costă 150 dolari, iar un Ford nou 450, ca să nu mai vorbesc de unul uzat pe care-i poţi lua cu 120. Deoi o familie nevoiaşă preferă un Ford uzat; iar trei călători cu dare de mână se pot asocia cumpărând un Ford nou şi având întoarcerea dela Los Angeles pe gratis. In asemenea condiţii, şe înţelege că maşina face o mare concurenţă trenului şi că diversele com-panii particulare, care stăpânesc liniile ferate, nu mai ştiu ce să născocească spre a atrage prin eleganţă, confort, lux. Ne oprim într'o staţie din Kansas: Lawrence. Când am vecjt pn»-,a •dată pe acolo nu ştiam că de acest nume mi se va lega mai târziu amintirea unuia dintre cei mai buni profesori pe care V voiu avea la Los Angeles, filosoful E. Hollands. Datorită lui, iubesc -cest slat, precum datorită unui alt profesor, acesta mediocru şi din lowa. memoria mea ocoleşte statul acesta de-al doilea. Aşa e făcută inima omenească: să iubească şi să urască adesea pe temeiuri foarte şuorede. Ce ştiu eu despre aceste state, Kansas şi lowa? Foarte puţin. Şi totuşi am atitudini faţă de ele, judecându-le doar după doi oameni care au trăit în ele. (Cat e de adevărat că, pentru psihologia noastră strâmtă, un singur om adesea ccnstrueşte buna sau reaua reputaţie a unei întregi colectivităţi. Dar nici cei mari şi nici cei mărunţi nu vor să ştie decât arareori de acest adevăr). Deşi cald, mă simt bine în tren. Sunt ca 'ntr'un hotel modern şi deşi mai aproape de ceilalţi pasageri decât pe vapor, reuşesc să rămân izolat. Ziua a doua trece fără ca pasagerii să se intimizeze. Vina e a peisajului, -care nefiind prea atractiv, nu stimulează entuziasmul şi exclamaţiile. Dimineaţa următoare, la micul dejun, breakfast, d. Robinson, care mi-a dat lămuririle despre trenurile americane, se aşează lângă mine. Tocmai mi se servise, ca prim fel, o jumătate de cantalup umplută cu îngheţată de vanilie. — Ceea ce mănânci d-ta acum este semnul că am intrat în statul Colorado, r.enurrvt pentru canta'upul Rocky Ford, ca şi pentru anumit» specii de cartofi şi fasole. — Observ că fiecare stat. vrea să-şi aibă specialitatea lui. — De sigur. Colorado este unul din cele mai interesante state. Cu •el peisajul devine din ce în ce mai interesant. Acest stat are munţi cu piscuri toarte înalte. Pe când Elveţia are numai 9 vârfuri de peste paispre-.zece mi1 de picioare deasupra nivelului mării, Colorado are nu mai puţin •de 47! 1 ■ I i '• i — Şi probabil mai multe bogăţii decât Elveţia. Nici nu s'ar putea altfel. — Da, afară de grâne, Colorado posedă metale ca aur, argint, uraniu, radiu, pe când Elveţia, presupun, nu are aşa ceva. Rocky Mountains trec prin partea de Vest a acestui stat. Să vezi sălbăticii în munţii aceştia. Nu vorbesc numai de Pieile-Roşii, ci şi de Albii care trăiesc prin văgăunile ■munţilor, departe de orice civilizaţie. , — Ca s'atragă cât mai mulţi turişti. Mi s'a spus că în America oamenii sunt plătiţi să facă pe primitivii, pentru a da mai mult farmec splendorilor naturii. Dar dacă natura poate fi uneori dominată de omul modern, mi se pare că greu se lasă înşelată de el. — Nu, aici cu adevărat o parte din populaţie, uitată prin colţuri neumblate de turişti, pare a nu avea nimic comun cu lumea de azi. De altfel, prietene, intrăm în regiunii care sunt noi şi pentru Americani, lată, tocmai ne opr,m în staţ;a Las Animas, poreclită astfel de Spanioli, cei dintâi Albi care au cutreierat regiunea. Staţia îşi derivă numele dela râul din apropiere, Rio de las animas perdidas, pentrucă în el şi-au pierdut vieţile .primii exploratori. — Tot în vreo goană după aur? — Nu se ştie, dar şi Spaniolii şi Englezii au venit în America, gân-d:ndu-se la îmbogăţire. Apoi, locurile au fost uitate până ce, către mijlocul secolului trecut, noi, Americanii din Est, am pornit către Califârnia să căutăm aur şi alte metale preţioase. — intr'adevăr, şi acum sunt impresionat de pustietate, dar ce aventură să fi sîrâbătut aceste ţinuturi acum aproape un veac! — Sufletul nostru de pionier a avut de înfruntat piedicile naturii, vitregia climatuiui şi vrăjmăşia Pieilor-Rcşii. — Pe care dvs. aţi avut grija să le exterminaţi. — E o calomnie spusă prea des împotriva noastră. Vei avea îndată ocazia să vezi sute de Piei-Roşii, căci îndată intrăm în statele Noul Mexic şi Arizona, sălaşuri indiene. — Bine, dar aceste state au fost spanio' - şi mexicane, aşa că se explică dăinuirea î'ieilor-Roşii. Spaniolii s'au încrucişat cu Ind'enii, producând Mexicani, pe când dvs., Anglo-Saxonii, cu simţul de superioritate, le-aţi distrus ca pe nişte gângănii ce vă încurcau marşul triumfal. — E drept că New Mexico a fost admis ca stat în uniunea noastră abia în 1912 şi, numai datorită protecţiei noastre, acest teritoriu vast şi pustiu a devenit o grădină cultivată, minele fiind exploatate în folosul locuitorilor. Veţi vedea că mai târziu şi faţă de Pieile-Roşii, am adoptat o atitudine de regret şi de recunoştinţă. Acest domn Robinson îmi pare dubios. Prea vorbeşte precis şi dă date sigure. Nu m'aş mira dacă ar ii vreo călăuză deghizată a vreunei companii de turism. De altfel m'a întrebat dacă nu vreau să mă opresc câteva zile la Grand Canyon, unde mi-ar putea furniza condiţii avantajoase spre a vedea „cea mai frumoasă privelişte din lume, mai frumoasă chiar decât Himalaya". Trenul parcurge zeci de mile de pustă gălbuie, animată ici, colo de .arbuşti pitici, de plante ţepoase, de buruieni. E cald şi monoton. Mă (-ACADEMIEI*) 102 gândesc la oamenii care au străbătut, lumi de zile, în căruţele lor cu coviltire aceste locuri, numai pentru a-şi croi o soartă mai bună. Nădejde,, câte nebunii nu poate face omul prins în mrejele tale! Dar şi resemnarea» Pîeilor-Roşiii, care s'au adaptat acestei sălbătăcii, îmi cheamă admiraţia, laxă acelaşi mediu uscat, lutos, golaş, tratat în două chipuri de oameni: cu plecăciune de Pieile-Roşii, cu sfruntare de către pionierii albi, Aici au* învins, ca pretutindeni, cei tari şi inteligenţi, lată liniile ferate, iată minele, iată seminţele puse să rodească în deşert. Nu e o grădină, cum vrea d.. Robinson, ci o pustietate învinsă şi civilizată, pe cât s'a putut. Eroismul omului de azi e de scurtă durată. E eroismul disperatului care învinge sau moare. Aviatorul care-şi riscă viaţa nu este un epic, pentrucă. fapta lui nu are desvoltare. Pe când rătăcirile prin deşert desvoltă o a-ventură de proporţii homerice sau biblice, în care curajul pare un blestem şi dârzenia o desperare. In aventurile omului de ştiinţă şi ale mecanicianuluii, automobilist, a-viator sau războinic, — tragismul are un loc mai mic decât în aventurile pionierului, exploratorului sau chiar ascetului. In faţa unui experiment periculos făcu* în laborator, omul zice: trăiesc sau mor. Şi e aşa de uşor să mori. Alta e greutatea de a trăi şi pe-aceasta au cunoscut-o marii a-venturieri, care-au rătăcit prin aceste ţinuturi, pe care eu le parcurg comod şi plictisit, astăzi,. Altceva e să suferi zile întregi de foame şi de sete, de frig şi de căldură, dialogând cu natura care te amăgeşte, bucurându-te şi făcâhdu-te să suferi, nelăsându-ţi nici siguranţa vieţii şi nici pe aceia a morţii. E destul de uşor să fii erou în faţa unei vieţi sigure sau a unei morţi sigure, dar e atât de anevoie să persişti în viaţă nesigură. Şi-atâta bărbăţie să te laşi dus de fluviul spumos şi trepidant al nesiguranţei. Tragedia adevărată e un conflict cu forţele exterioare şi tragedia e cu atât mai intensă cu cât conflictul e mai complex şi mai prelung. Arta contemporană, adesea desumanizată, nu cunoaşte tragicul pentrucă omul contemporan nu mai are conflicte de mare amploare cu mediul natural şi supranatural, aşijderea Evreului rătăcitor sau lui Ulysse, fugarnicul fugărit şl ademenit de zei.-La omul de azi tragismul este o problemă cel mult de-conştiinţă morală, de viaţă interioară sau de curaj rapid, nereflectat, nedramatizat. Ştiinţa şi tehnica au omorît tragedia. Pentru a o regăsi în suflu de epopee, Colonelul Lawrence a trebuit să se ducă în Arabia, iar dramaturgul Fugene O'Neill să se coboare în trecutul sumbru american, al cărui romantism nemecart'zat îl va evoca în trilogia „Electrei americane" şi Margaret Mitchell în Gone with the Wind. Kirkegaard şi O'Neill, acela din Straniul Interludiu, au exprimat tragismul interior. Conflictul cu forţele mecanizate nu este susceptibil de a încuraja drama. Maşina e mută, natura locvace. Pe platforma de observaţie, d-l Robinson tălmăceşte acum altora frumuseţile şi misterele locurilor prin care trecem. Hotărît, acest om trebue-să fie plătit s'admire şi să facă reclamă. Prea vorbeşte ca un ghid, fără entuziasm şi fără şovăieli. Sau, poate, aşa sunt oamenii de azi, care admiră fără să sufere, fără să aleagă, fără să se extazieze. Adevărata contemplaţie e altfel: iubitorul de frumuseţe uită toate, când se lasă vrăjit de privelişti, trăind în acele clipe veşnicia. Acela care admiră cu adevărat nu se mai poate gândi la nimic altceva, nu mai poate concepe altă fru- 103 smuseţe, care să depăşească pătrunderea sa în obiect, participarea sa la vraja metafizică sau la expresia propriei lui imaginaţii. Trenul, însă, ne xară înainte, făcând şi mai de preţ priveliştile ce se ivesc şi d.spar ca stelele căzătoare. Trenul ademeneşte şi frustează emoţia estetică. Avea dreptate scriitoarea Edith Wharţon când observa că automob Iul ne-a redat frumuseţile naturii, pe care trenul, cu rapid.tatea şi economia lui de timp, ni le răpise. Automobilul poate fi oprit când eşti stăpânit de privel.şte. Peisajul se schimbă. Ajungem într'un ţinut muntos şi stâncos. Am trecut prin tunelul Raton şi ne coborîm spre sudul părţii vestice a Statelor Unite. Suntem de-a-binelea în lumea mexicană şti indiană. Văi prăpăstioase, de o ■parte şi de alta a liniei ferate. Apache Canyon alternează granit cenuşiu cu stânci ruginii. Natura pare un accident dumnezeesc. Măreţia mă cheamă cu gândul la Dumnezeu. Trenul se opreşte pentru o jumătate de ceas la Santa Fe, capitala Noului Mexic. In gară, Piei-Roşii, semănând cu Ţiganii noştri, dar ceva mai graşi şi mai veştejiţi la trup — au statura potrivită şi caracteristicile mongole mai accentuate — vând scoarţe, panere, păpuşi lucrate de ei. Işi dau bine seama că sunt elementele de neînlocuit ale ,.colorii locale". Şi profită cât pot de acest privilegiu. Unui ziarist francez, un indian ia cerut bani pentrucă se afla pe ilustrata cumpărată în gară. Ca un perfect filosof idealist, Indianul nu vroia să deosebească între "imaginea sa proprie şi reprezentarea ei, socotindu-le tot una. Dar Francezul, realist şi criticist prin naştere, le-a deosebit ,refuzând să-i dea vreun bacşiş. Mă reped cu o maşină prin Santa Fe. Hoteluri modeme alături de clădiri imitând locuinţele Pieilor-Rdşii, cu pereţi tencuiţi şi ridicaţi puţin ■oblic, asemeni unei cetăţui. Peste tot covoare şi coşuri. Nu se deosebesc mult de acelea ale ţăranilor români, dar le găsesc mult mai simole şi mai .puţin fine în colorit. încolo, modele la, fel de geometrice şi abstracte. Revenind în tren găsesc pe bancheta din faţa mea, până atunci neocupată, un tânăr semănând a Mexican. E de statură mai mult mică, are faţa gălbuie, păr negru şi lung, dat pe spate, umerii obrajilor scoşi în afară. Ochi tulburător de negrii şi vii. Intrăm în :,;>bă. E pictor şi vine dela colonia de artişti din orăşelul Taos, unde, sp^ne el, natura i-atât de frumoasă încât nici nu-ţi vine să o pictezi. A. pictat-o, totuşi, pentru a putea trăi. — Vezi d-ta, Americanii apreciază acum peisajele exotice şi localităţile cu răsunet romantic şi istoric. Aşa se face că astăzi Mexicanii şi Pieile-Roşii sunt la modă, pentrucă înseamnă un divertisment în unitatea anglo-saxonă a Statelor Unite. — Mi se pare că suntem în centrul turistic al acestor regiuni de pitoresc şi romanţă. — Da. In Nou! Mexic, Albii şi-au exercitat numai recent intenţiile ior „civilizatorii", găurind pământul pentru a scoate aur şi cărbune sau sgâriin-du-l pentru a sădi grâne. — Şi d-ta nu găseşti că-iii bine? — Nu, pentrucă au stricat tot farmecul trecutului. Aici era de veacuri sălaşul Indienilor Pueblo, adică făcători-de-case, căci sunt alţii pentru care .arta şi arhitectura nu înseamnă mare lucru, ca de pildă cei din'tribul Navaho. .Aici în Noul Mexic şi în Arizona locueşte elita Pieilor-Roşii, care au ajuns 104 105 la un înalt grad de cultură proprie,, neaşteptând nici pe Spanioli şi met pe Englezi să le arate ce înseamnă arta, religia, civilizaţia. — Cunosc şi eu puţin aceste treburi şi mi se pare că oamenii deşt iintă americani, sociologi1! şi antropologii, se dedică acum cercetării vieţii băştinaşilor americani — Indienii, a căror cultură o admiră mult. Sper să studiez chiar cu savantul K-roeber şi cu H. Alexander în Caii- ■ iernia, unde merg tocmai pentru învăţătură. — Da, oamenii culţi nu mai vorbesc de noi ca despre nişte sălbatici,. Dar vulgul, da. — D-ta eşti Indian? — Nu, mă numesc Jaccinto Canto şi sunt Mexican. Dar mă mândresc,, mal cu se'amă, cu ascendenţa mea indiană. Descind din întemeietorii culturii aztece şi mayane, care au lăsat nepieritoare temple şi o artă vrednică, asemeni Egiptului. (Cât de modest şi sfios părea la început, acum Jaccinto apare mândru şi semeţ ca un cavaler. Ochii săi par a privi trecerea veacurilor. Câteodată zâmbeşte amar, aşa din gentileţe faţă de mine şi din tristeţe faţă de el). Chiar aceşti Indieni de aci, aşa degeneraţi cum-or fi ei,'arată multă delicateţă, ospitalitate şi resemnare. Hopi şi Zuni cultivă pământul, fac olărie, ţes covoare şi sunt guvernaţi de preoţi, cultul religios fiind pentru ei de-o mare importanţă. Prin valea pe unde ai trecut mai acum un ceas. Apache Canyon, Indienii duc o viaţă mai vagabondă şi ritualurile religioase sunt mai puţin complicate. — Dar dacă d-ta admiri atât de mult Pieile-Roşii cum se face că> trăieşti mai mult printre Mexicani şi Ahglo-Saxoni. — Ce vrei, nu se poate altfel. In Mexic se trăieşte greu şi artiştii nu au posibilităţile de studiu şi de câştig pe care le oferă Statele Unite. Californienii exploatând atmosfera spaniolă şi indiană de odinioară au nevoie de noi. Şi pictori mari ca Diego Riviera şi Orosco au găsit o înţelegere fără margini în San Francisco şi Los Angeles. Acolo mă 'n-drept şi eu cu pânzele mele dela Taos, Santa Fe şi Grand Canyon. Dar pe mine nu mă pasionează peisajul cât omul şi năzuesc, ca şi maestrul meu Riviera, să' merg spre forţa estetică a unui Michel Ange|o cu care să interpretez lumea de azi. Ca suflet sunt Indian, ca ideal de cultură sunt:, latin. De aici şi conflictul din mine... — Şi din ţara dumitale, unde se pare că lupte violente se dau întrece! de sânge pur spaniol şi mestizo, acei încrucişaţi din Spanioli şi Indieni. —- Dar chiar în grupul numeros şi puternic al celor cu sânge amestecat, ca mine sunt conflicte puternice, unii simţind că aparţin culturii şi metodelor spaniole, ceiialţi culturii indiene. — Aceasta înseamnă că în Mexic Aztecii nu au murit şi că omenirea-mai poate aştepta dela ei ceva. Pe când aici... — Aici Pieile-Roşii au devenit piese de muzeu, ca să atragă turişti şi să dea atmosferă locală. Totuşi, în Noul Mexic, pe unde trecem, cultura aboriginară nu şi-a rupt firul pretutindeni. Comunitatea Acoma de lângă oraşul Santa Fe e cel mai vechi sălaş indian din Statele Unite. Pe acesta I-a găsit existând şi primul explorator spaniol al locurilor acestea, — nu te speria de numele lui, — Alvar Nunez Cabeza de Vaca. li urmai Colorado pe la 1540. — Santa Fe înseamnă Sfânta Credinţă? ; — Da, a fost fondat Ia începutul secolului al şaptesprezecelea de icătra -armatele regelui Spaniei şi de călugării misionari care îi dădură numele -de La Villa Real de Santa Fe de San Fiancisco de Assisi, pe când nici nu .ancoraseră părinţii pelerini pe malurile Atlanticei. Mr. Robinson tocmai trecea pe lângă noi, vorbind cu o doamnă, care după îmbrăcămintea şi importanţa pe care şi-o dădea trebue să fi fOst ; membră în cel puţin zece asociaţii, li prind următoarele frânturi de ex-: plicaţie: Aici generalul Lew Wallace a scris o parte din Ben Hur. De ,D. H. Lawrence nu ştia încă nimic Mr. Robinson. Trenul fuge prin acest ţinut de praf geologic, de stânci gigantice şi piante spinoase. Din loc în loc, răsar ca din pustiu staţiii: Los Cerillos, Domingo, Algodones, Ruiz, Albuquerque. Aici mă cobor, iarăşi, căci e staţie princpală. Rio Grande curge pe lângă Albuquerque. Se văd biserici în stil colonial spaniol şi alte clădiri'cu pereţi drepţi şi neîmpodobiţi, amintind templele indiene. Dar în faţa naturii, atât de neschimbată de om, gările par decoruri şubrede, improvizaţii vremelnice. Dela Albuquerque pâţă seară târziu trenul Santa Fe ne-a dus printre văile şi stâncile cele mai sălbatice şi mai impunătoare din câte am văzut vreodată. Jaccinto Canto şi cu mine urmăream priveliştea din balconul de observaţie — Admiră cât vrei, oboseşte-te admirând, extaziază-te: pentru aceasta a lăsat Dumnezeu atâta frumuseţe pe pământ. Dar oricâtă admiraţie vei cheltui, Deşertul Pictat şi Valea Mare din Arizona te vor face să te miri de unde se mai poate scoate atâta entuziasm. Căci sublimul ne deşartă întregul nostru suflet, îmbogăţindu-ne cu puteri noi şi neştiute. Indărătui acestor staţii, unde ne oprim acum atât de puţin, sunt sate de Indieni, dar ascunse şi de oameni şi de natură, căci în aceste locuri numai abisurile şi rocle domnesc. Oamenii şi trenurile trebue să se furişeze. Către asfinţit intrăm în statul Arizona, centrul minunilor geologica. .Pădurea împietrită, Deşertul Pictat, vârful Sfântul Francisc le vedem din tren, regretând că nu putem vedea şi Grand Canyon. Dar ce înseamnă aceste nume convenţionale faţă de realitatea emoţiilor estetice trăite. în trecerea de vrajă a trenului Santa Fe? Nu ştiu cât timp am privit metamorfozele acestei minunate geologii. Pământul întreg pare răscolit de un act dumnezeesc. O lume mai nefirească şi mai colorată decât aceia care trebue să i se fi deschis lui Noe îndată după potop. O lume de-a cărei realitate pământească te îndoieşti. Toate formele unui haos potolit de-o voie supremă, oprit dela explozii şi nâruiri par salvate şi fixate pentru vecie, colorate de surâsul Creatorului şi de luminile ceruriior Lui. Imi tălmăcesc eu mie că totul nu-i decât opera eroziunilor, că văile ne lasă să vedem atâtea straturi diferite, humă' purpurie, albă, albastră; nisip roşiatec, bătând în auriu; grezie verzuie şi roşie; că rocile iau totdeauna forme ciudate de animale preistorice şi de eroi de basme populare. Dar, aici în Arizona, totul are o amploare de suprafirească simfonie, fiecare nuanţă împletindu-se cu alta şi căpătând reflexe noui, în timp ce stânci tăioase şi altele rotunde ca arborii se proiectează pe orizont. Ici, o vale fără fund, dincolo un vârf de munte golaş şi triunghiular, dincoace coama de munţi ca o dantură de colos preistoric, mai încolo cratere conice de vulcani încremeniţi în propria lor lavă_ şi peste toate acestea lumina şi jocurile unei pânze ţesută din milioane de curcubee. 106 La poalele lor, o floră diabolică şi tristă ca umbrele morţii, arbuşti pitici şi încovoiaţi, cactuşi mândri ca nişte pui de tigri, mărăcini imitând scheletele-animalelor moarte de-atâta uscăciune, ierburi fără rouă şi flori răsărind şi tră.nd numai pentru plăcerea lor, albe, roşi, anonime, ca firele de nisip. — Dac'aş fi Indian, domnule Canto, aş cânta numai văgăunile acestea şi vietăţile care se furişează printre ele. N'aş mai iubi nici marea şi nici zăpez le nesfârşite. Până acum, socoteam că numai marea şi zăpezile pot înnebuni pe oameni, scoţându-i din case şi făcându-i rătăcitori — să se piardă pentru a se găsi. — Pământul sălbatic înaltă spiritul, descărnându-l. Asceţii nu fug pe ape, nici pe skiuri, ci doar cu capul ars de soare şi tălpile roase de nisipuri. Grecii hu puteau fi asceţi din cauza mării, cum nici Englezii. Apele şi omătur le nu încearcă destul pe oameni, aşa cum îi încearcă stâncile şi accidentele munţilor, în care fiecare pas poate însemna o prăvălire în-neant sau o liberare spre lumina soarelui... Te-ai gândit vreodată că trupul unui om, care se deprinde cu prăpăstiile, nu mai înseamnă nicio povară pentru sufletul lui? Asceţii trebue să se simtă uşori ca nişte căprioare... — Indiehii Im. par a fi legaţi de lumea aceasta, neputâhdu-se des-lega nici prin magie. Nu? — Nu ştiu multe despre religia lor. Riturile şi practicile îmi sunt necunoscute.. In sch'mb, legendele şi miturile lor îmi sunt familiare şi unul din ele mă frământă îndeosebi. Vreau să-l desvolt într'o mare compoziţie murală. E mitul unui tânăr Indan, Tiyo, tot atât de neştiutor ca Narcis, dar feric t de zei să cunoască, în cele din urmă, întreaga lume. Ascultă-I... intr'c bună zi, Tiyo, mirându-se că apa ce-i trecea pe dinainte nu vroia să se întoarcă la chemarea lui, ci îşi ducea cursul în aceiaşi direcţie, s'a-luat pe urmele ei. Cu ajutorul unei zâne, Tiyo a ajuns dedesubtul pământului, unde animale fioroase şi reptile, care aduc moarte doar printr'o muşcătură, sălăş'uesc în tihnă şi-nu fac altceva decât să hotărască rostul norilor şi al plo lor. Cu sprijinul zânei şi at animalelor, tânărul Tiyo s'a înălţat pe umerii soarelui, dus de norii ce ascultă de jivinele dn fundul pământului. De pe umerii soarelui văzu Tiyo întreaga lume, iar dela du-hur.le care păzeau şerpii învăţat-a el cum să cânte şi să joace pentru a chema ploaia pe pământ. Căpetenia şerpilor i-a mai dat şi două fete care şt eu să ferească de moarte pe oameni, când erau cumva muşcaţi de reptiie. Pe una d:n fete o luă Tiyo, iar pe cealaltă o dărui fratelui său... De atunci datează, zic Pieile-Roşii, prietenia lor cu şerpii şi şt'inţa oamenilor că aceste animale pot aduce ploaie pe pământ, dacă sunt invocate timp de nouă zile, cu rugăc uni şi rituri magice. — Este viu şi azi acest mit? Cred în el şi azi Indienii, aşa cum credem noi în şti nţă sau istoria strămoşilor noştri? — Da. Viaţa lor e mai legată de natură decât a noastră... Indienii Navaho trăiesc din păstorit. Dela Spanioli au luat calul şi oai'a de care Civil zaţia lor nu avusese cunoştinţă. — Casele aceiea acoperite cu pământ, amint'nd mortarul poros al locuinţelor coloniale spaniole sunt ale NavahMor? — Nu, ale Pueblilor. Locuinţele Navahilor nu sunt aşezate la drum sau în locuri desch se, — ci ascunse în părţile mai puţin umblate ale de senului. Char când cutreieri ţinuturile Noului Mexic şi ale Arizonei, încă. 107 trebue să te înveţi a le găsi. Eu am făcut drumurile acestea pe jos. Mă socoteam în plin deşert, spinos şi uscat. Şi, totuşi, împrejurul meu, la câţiva paşi, erau multe locuinţe indiene, dar băgate în pământ sau ferite de trecători. Ce blânzi şi primitori sunt aceşti Navaho. Li-e frică de Albi şi acum şi ochii lor lunguieţi şi negri sticlesc cercetători, dar îndată ce îi întrebi: Een quaqui esi? (Sunt binevenit în casa dumitale?) te socotesc prieten. —Şi ce fac toată ziua aceşti Navaho? — Lucrează covoare, împletesc coşuleţe pe care le vând în oraş. Uneori, pe nisipul moale şi lucind sub soare se dedau la o muncă migă-loasă şi tenace, numai pentru propria lor plăcere: construesc cu pietricele şi nisipuri de diferite colori minunate mozaicuri., Activitatea Indienilor făcători de case, Puebio, este mult mai bogată şi mai diversă. Ei acumulează bogăţiii, fac agricultură şi sunt mai puţin nomazi decât Navaho, cărora le place să se mute în cuprinsul rezervaţiunii cu toată averea adunată. Pueblo sunt guvernaţi de preoţi şi în trecut s'au arătat un trib mai mult de cultură decât de războire. — Ai văzut, domnule Canto, multe procesiunii indiene la Taos? — Da. Câteva, printre care dansul şerpilor şi invocaţia pentru ploaie... Ceremoniile acestea sunt astăzi de-un dramatism de circ. Nu mai. sunt făcute ca odinioară, din convingere, ci mai mult pentru turişti. Totuşi, ca şi la circ, oamenii îşi riscă vieţile pentru a face pe ceilalţi să se distreze. Moartea poate apărea oricând, de vreme ce eroii ceremoniei sunt şerpi de tot felul, printre care şi faimosul şarpe cu clopoţei, a cărui piele pare desenată cu romburi şi diamante negre. Indienii cred în utilitatea şi serviciul magic al acestui şarpe, care înainte de a sări produce cu extremitatea cozii sale un sunet deosebit. II imploră să le aducă ploi pentrucă locuind în fundul umed al pământuui le poate căra cu el. —■ Şi cum e ceremonialul? — Festivităţile zilei a noua, când dansurile cu şerpi se execută ca o culminaţie a invocaţiei pentru ploaie, adună pe câmp sute de Puebli. Preoţii îmbrăcaţi foarte sumar, dar cu pene de curcan pe cap şi vopsiţi pe.pielea lor roşiatică cu zigzaguri albe, având în jurul gâtului tot felul de ornamente barbare, apar în faţa mulţimii cântând şi jucând. Apoi, numeroşi tineri vin bătând monoton în tobe mari, în timp ce alţii dansează spasmodic până' ire li se sleiesc puterile. O supranaturală nelinişte pare a cuprinde întregul norod. O senzaţie de mişcare pe care nici cel mai dinamic dans african n'ar putea-o depăşi. Tinerii nu poartă pene pe cap, ci numai preoţii, ale căror mişcări devin din ce în ce mai spasmodice. La un moment dat, preoţii iau dintr'o îngrăditură de pietre o seamă de şerpi pe care îi înalţă deasupra capului şi apoi îi coboară, plini de respect şi încet, pe pământ. Se formează un inel de dansatori, ce se roteşte de multe ori în jurul reptilelor, care — curios lucru — rămân nemişcate asemeni unor zei .egipteni. — Atunci şerpii sunt un fel de zeităţi? Nu? — Nu tocmai. Ei sunt mijlocitorii, care duc zeilor invocaţiile pentru ploaie şi recoltă. Prin mijlocirea lor nu numai zeităţile sunt onorate, ci şi spiritele strămoşilor, numite kachina, care veghează asupra comunităţii şi care numai când recolta e asigurată dispar către huvatikiobi sau ţinutul marilor zăpezi. 108 S'a înserat de-a-binelea. Jaccinto Canto şi cu mine cinam în vagdnuJ' restaurant ale cărui ferestre largi încă filmează mogâldeţe negre de roci în formă de oameni şi animale, scăldate de lună. Alături, la o masă, Mister Robinson povesteşte isprăvile banditului Billy the kid care a luat parte la atâtea lupte cu pionierii locului, ca şi cu Pieile-Roşii şi a asistat la aşezarea primei linii ferate. Jaccinto îmi vorbeşte de şcoalele pentru Indieni şi de-ce nu dau roade. Imi pomeneşte de-o seamă de obiceiuri c.udate ale acestora, procesiuni cu măşti care mă fac să mă gândesc la acelea descoperite de semiharul Institutului Social Român în munţii Vrancei, în care ţăranii români par a duce o viaţă tot atât de necunoscută nouă, ca şi obiceiurile străvechi ale Pieilor-Roşii. Noaptea e splendidă şi o uşoară briză adie. De pe platforma de-observaţie mă gândesc la misterul metamorfozelor geologice, care astăzi m'au captivat cât şi cele ale botanicei şi zoologei. Adevărul ştijnţific altfel cheamă spirtul, când îl ademeneşte prin frumuseţe. Oriunde e frumuseţe, omul nu se opreşte, ci scurmă, sapă, adânceşte. De ce, Doamne, şcoala nu porneşte dela frumuseţile naturii pentru a ne releva adevărul şl face tot posibilul să ne omoare avânturile de cunoaştere, reducând totul Id-ceva mort şi arid? lată, aici în Arizona n'aş vroi să fiu decât p'ctor şi geolog, il invidiez pe Mexicanul acesta mândru de obârşia sa aztecă, Jaccinto Canto. Viaţa mea e prea scurtă să am nădejdea că vreodată voiu cunoaşte, cum trebue, aceste locuri şi metamorfoze, lată, întunerecu! mi le fură acum şi mâine alte ocupaţii mă vor face să le uit dea-binelea. Poate i-o fericire că uităm ceea ce nu ştim bine. Altfel, memoria noastră n'ar fi decât un câmp de remuşcări perpetue, un registru al sărăciei şi limitării noastre. Locurile acestea au intrat în literatură şi pictură. D. H. Lawrence a scris pagini de mare sensibilitate. Iar dramaturgul R. E. Sherwood şi-a statornicit în deşertul Arizonei, în acea „Pădure împietrită", locul dramei' cu acelaşi nume (Petrified Forest), unde rătăcitorul Alan Squire va trăi, ca un nou Francois Villon, împreună cu gangsterii şi naivii vremii noastre, socotindu-se şi dânsul lepădat de natura vrăjmaşă artiştilor, care nu-i pot: ajunge în creaţia lor sublimul; lepădat de societatea actuală, care nu mai are loc pentru individualiştii visării şi ai dragostei cavalereşti. A doua zi, am ajuns la Los Angeles, trecând prin pustietăţi şi insuîe-de copaci înşiraţi de mâna omului. 2 Dela Pacific la Chicago prin Lacul-Sărat, Nebraska, lowa. Altă traversare a continentului american, greu de uitat, a fost aceia-pornită dela San Francisco spre Chicago, prin regiuni mai puţin pitoreşti,. dar nu mai puţin vii, pentru înţelegerea jocului frontierelor .In ultimă semnificaţie, aceste traversări nu fac decât să repete goana pionieratului american, indicând cu degetul de fier al tehrVcei moderne, expans'unea de aventură şi căpătuire a Americanilor dn Est, care ani de ani şi-au lărgit ţara, răpnd Pieilor-Roşii jşi, în Vest, Mexicanilor şi Spaniolilor ţinuturi vaste, pe care au sădit roade sau le-au scotocit de aur şi alte bogăţii.. 103» '% Romanele povestesc îndestul epopeea lui homo americanus, care a con- struit în istorie o vârstă laolaltă a aurului, petrolului şi a oţelului-, depăşind^ mereu graniţele şi aşezările. ? Edna Ferber în romanul „Cimarron" şi Blaise Cendrars în „L'Or" au ",'* desvoltat temele marelui Walt Whitman, ale cărui poeme simbolizează f marşul oamenilor noi către ţări noi, pionieratul lor glorios, însetat după o soartă mai bună. Numeroase romane şi filme cântă jocul graniţelor mereu V depăşite, mereu mutate mai departe până la apa Pacificului. O'Neill în „Patima de sub Ulmi" a construit tipul unui pionier din epoca 1850, care din pustiu crează, asemeni unui Dumnezeu, o fermă cu ogoare desţelenite h de el şi cu vite pe care le iubeşte mai mult decât pe oameni. La O'Neill teluricul pionieratului: de odinioară este tratat mistic şi energic. La alţi * scriitori, vom găsi romanţa pionieratului, care apare şi în Simfonia a ll-ai a compozitorului Carpenter. > Nici acum Americanii nu au renunţat la ideia pionieratului. In 1944, guvernatorul Alaskei invita pe tinerii americani ca după război să facă din' Alaska o nouă Finlanda, amândouă având climat similar şi aceiaşi întindere «o pământ arabil. Dar pe când Finlanda are o populaţie de două milioane locuitori, Alaska are numai 75.000. Vitele pot fi crescute şi îngrijite în adăposturi. Deşi sezonul vegetaţiei este scurt, zilele sunt destul de lungi 1 pentru a coace roadele pământului, dacă omul are răbdare, grijă, energie excepţională. De altfel însuşi Pacificul a devenit o apă în mare măsură americană, după stăpânirea insulelor Filipine şi Hawaii. Imperialismul japonez neliniştea de multe decenii pe Americani. Preşedintele Theodore Roosevelt şi-a dat seama că interesele Statelor Unite se îndreaptă tot atât către Asia cât şi către Europa. Chiar dacă ultimele două războaie au arătat, prin Wilson şi Franklin Delano Roosevelt cât de legată este America de Europa, ele-şi mai ales războiul încheiat în 1945 au dovedit din plin primejdia japoneză. Atacul Japoniei la 7 Decembrie 1941 împotriva bazelor din Hawai, Filipine, Guam şi Insula Wake şi mai ales perfidul atac dela Pearl Harbour au impus declaraţia de război a Statelor Unite împotriva Japoniei. Bomba atom.că a fost o meritată pedeapsă şi actul finai al capitulării Japoniei în 1945. Statele Unite, Rusia şi China deţin acum controlul efectiv al Pacificului. Dela San Francisco, adică dela Oakland, trenul Southern Pacific ne trece prin nordul Californiei şi după ce ne vrăjeşte cu priveliştea lacului Tahoe, în faţa unui fundal de munţi înalţi şi goi, cu vârfurile argintate de zăpezi şi având la picioare păduri sălbatece, ne duce în statul Nevada, locul cow-boylor şi al fermierilor îmbogăţiţi, care, ca în toată America, nu locuesc în sate, ci îşi au fermele dispuse de-a-lungul drumurior. Când' fermele se răresc este semn că se apropie sălbăticia şi vrăjmăşia naturii. Când se îngrămădesc este dovadă că ne apropiem de un oraş. Traseul este de-o varietate încântătoare dela colţuri înzăpezite la munţi înnegriţi ele brazi şi dela lacuri albastre la văi râpoase, care îmi par mai familiare decât cele din Arizona şi Noul Mexic. Aceste linii ferate îşi au romanţa lor. Lincoln a conceput legarea prin căi ferate a teritoriilor din vest cu restul ţării, în vederea unificării politice şi economice. Neuitată a rămas întâlnirea Estului şi Vestului american, simbolteatâ de legarea căilor ferate venind din două direcţii. Linia transeontinentală * : ■ 1.10 -fost terminată tn 1869 şi a fost construită din două părţi, de către grupuri de capitalişti în rivalitate. Porţiunea dinspre Est spre Vest a fost efectuată de muncitori irlandezi, cea din Vest spre Est de către muncitori chinezi. Tot felul de negustori şi mai ales cârciume râmase celebre ca Big Tent urmau pe lucrători, în jurul liniei ferate începând nuclee de viată pestriţă şi pitorescă. Trenurile venind din Vest şi Est s'au. întâlnit pentru prima oară în 1869 la Promontory Point, în Utah. Deşi evenimentul este apropiat de ndi, el are pentru Americani un duh de legendă. Liniile s'au construit în condiţii dramatice, lucrătorii irlandezi, chinezi şi mexicani bătându-se între ei, ca şi unii piraţi capitalişti, pe care Mormonii căutau să-i convertească la bunătatea biblică. Visători patrioţi ca şi tâlhari în căutare de noui locuri, pentru lovituri nu lipseau din această lume a companiei Union Pacific, cu loviturile fiscale ale lui 3ay Goula, cu disputele dintre trusturi, cu acţiunea împotriva lor. Totuşi, în 1869 când s'a telegrafiat evenimentul întâlnirii trenurilor din Est şi Vest — o nouă eră de civilizate şi prosperitate s'a întins asupra unor ţinuturi uitate de Dumnezeu şi păstrate în sălbăticie de Pieile-Roşii. Poetul Archibald MacLeish a imortalizat acest moment, pe care Baletele Ruseşti, l-au înfăţişat în baletul Union Pacific — text de MacLeish, coregrafie Massine, muzică, bazată pe folklorul vremii, alea'să de Nabokoff ş* orhestrată în colaborare cu Edward Powell. Fotografia întâlnirii celor două tienuri venite din Est şi Vest este păstrată cu sfinţenie în toată America, presimţindu-se de atunci urmările colosale ale acestui fapt tehnologic. In războiul din 1941—1945, lini.le companiei Union Pacifc au transportat 3.500.000 oameni, care s'au dus să lupte în Pacific, precum şi materialul de război destinat Europei şi e^ped at din porturile Vestului. Nu numai unif.carea Statelor Unite, s'a realizat prin această linie ferată, dar şi relaţiile dintre Occident şi Orient, dintre America şi Asia. Munţii Sierra Nevada mai accidentaţi şi mai variaţi decât ai Tirolului austriac, îi prindem d'n tren, oraşul Reno încuibărindu-se în poalele lor. Mai încolo, privelişte de Middle-West: râuri întovărăşite de copaci şi ferme. Fătrundem în Statul Utah. Aici fumatul este oprit. Iarăşi o regiune de agricultori la poale de munţi. Statul acesta are originalităţi şi geologice şi sociale. Fa moşul Salt Lake (Lacui-Sărat) se întinde pe-o mare porţiune. Dacă trenul ar fi fost să-l înconjoare, s'ar fi făcut un sinuos şi arid ocol. Pustietatea din jur nu e de loc plăcută, după prima parte a drumului variat şi fraged. Americanii au găsit leac acestei greutăţi naturale: trenul trece peste lac împreună cu o fâşie mobilă de pământ. Şi aceasta timp de-un ceas, pe-o distanţă de peste o sută de mile. Minunată operă de inginerie şi fantezie. De pe platformă vedem cum apa se p loc de refugiu spiritual. Aici Mormonii şi-au întocmit o comunitate bazată, pe specifica lor credinţă şi pe un traiu la început aproape comunist. Alungaţi din alte state, unde ei se dedau la atacuri împotriva acelora de-alte credinţe, s'au aşezat în jurul Lacului Sărat sub conducerea lui Brignam Young luând în stăpânire aproape întreg ţinutui Astăzi încă, patru cincimi din populaţia statului, Utah e mormonă. Nu ştiu cât de neamestecatâ este: la ei credinţa şi practica afacerilor. Dar, după câte am auzt şi citit, această, sectă pur americană pare a fi dovedit momente de înaltă abnegaţie şi sinceră legătură cu adevărata credinţă în Cel de Sus. Cultul a fost întemeiat de Joseph Smith din statul Vermont, care a avut viziuni şi revelaţii timp de opt ani, socotindu-se chemat de îngeri să fie preot. Urmaşul Young a avut o altă revelaţie: căsătoria celestă, în chipul acesta îngăduind şi sfătuind în secta sa poligamia. De aici un puternic conflict cu morala puritană .şi cu guvernul dela Washington. Practica polfgamă a fost considerată drept crimă, dar patruzeci de ani o păstrară Mormonii împotriva vrăjmăşiei des-lănţuite, până ce în 1890 renunţară la ea, Inte-z când căsătoria revelată. De altfel, Mormonii au făcut şi o interesantă experienţă de higiena socială. Profesorul Irving Fischer, economistul dela Yale, a arătat cu date statstice cum mortalitatea în Utah este mai mică cu 70 la sută decât în. alte părţi. Mormonii trăiesc mai îndelung şi mai sănătos, au o energie mai intensă. Cauza? Trăind după poveţele lui Joseph Smith, care le-a interzis-alcoolul, ceaiul, cafeaua şi tutunul şi le-a prescris o moderată întrebuinţare a cărnii, lăsându-le din belşug fructele şi legumele — ei au ajuns la un-trai simplu şi viguros. Ciudaţi mai sunt şi. AnglorSaxonii aceşia, care chiar în toiul unei perioade practice se fac martiri, vagabondează şi preferă un traiu în sălbă-tăciune decât să vieţuiască uşuratic şi comod într'un conformism oarecare. La Boston, Mary Baker-Eddy răscoleşte spiritele a milioane de oameni; dincoace, Brigham Young face jumătate de milion de oameni să creadă în vise şi in datoria omului de a urma visele în viaţa cotidiană. Şi noi care vorbim aşa de uşor de „materialismul" Americanilor, de lipsa lor de spiritualitate. Cât de înguşti şi unilaterali suntem în aceste clipei Discutam odată, la Los Angeles, cu Pliarre de Lanux care, ca şi mine, socotea că atitudini ca acela a lui Georges Duhamel nu pot decât dăuna. Şi tot el îmi vorbea, cu admiraţie, despre latura spirituală a Americanilor, accentuând că Mormoni, aşa strâmţi cum or fi, vibrează autentic în faţa credinţei. Şi adaugă de Lanux: Mormonii s'au aşezat în Utah fără să deposedeze pe nimeni de avutul lui, fără să facă niciun rău, ci numai spre a se încerca pe ei înşişi. Eram bucuros s'aud astfel de lucruri: rostite de un Francez, care de pe când eram în liceu mă impresionase cu ideile sale despre necesitatea unei aristocraţii: intelectuale. Şi el, ca şi Mormonii, era consistent cu gândurile şi visurile sale. Căci aristocratismul intelectual înseamnă înţelegere largă, generozitate, cuprindere completă a unei situaţii. Cunoaşterea capătă un sens aristocratic când îţi faci o aspiraţie din a nu nesocoti nimic şi din a nu renunţa la adevăr din comoditate, lene sau prejudecată. Dela Salt Lake Clity ne îndreptăm, trecând prin Odgen, în statul Wy©- 112 ming şi după multe ceasuri de privelişti vagi de fără americană, pe care maşina nu a schimbat-o prea mult, ajungem la Cheyenne, veche capitală indiană. Ziua următoare ne duce prin statui Nebraska, stat agricol vast, cu lanuri şl pădurici ca în România. Totuşi tractoarele prezente pe câmpuri, viteie mari şi grase, câte un Ford aşteptând în faţa unei ferme, cow-boys conducând cirezi, — ne amintesc că suntem într'o fără de intensă cultură, unde vita înseamnă un capital şi câmpul un loc de periculoasă investiţie. Agricultura se face azi în pierdere, dacă nu-i adăogi unelte şi procedee speciale. Aceleaşi aspecte în statul Illinois, oprindu-se în cele din urmă la Chcago, oraşul afumat de coşurile fabricilor, oraş cu statui şi coloane hellene la umbra sgârie-norilor na caii de milionarii înavuţiţi din petrol şi gumă mestecată de dinţii albi ai Negrilor din Sud şi ae gura prăfuită de ţărână a fermierilor Vestului îndepărtat. 3f vii - , CALIFORNIA, TARA FAGADUINŢII ŞI A DESAMAG1RII Los Angeles, feeria americană — Hollywood, colina iluziilor — Sudul Pieilor-Roşii — El Camino Real — San Francisco, oraşul gentileţii. Intrarea şi primul drum prin Los Angeles nu m'au captivat de loc. Dimpotr.vă, m'au nedumerit. Străzi largi de parcă te pierzi în ele. De-a-lungu! lor, barăci vaste sau depozite şi magazine adăpostite în clădiri de cărămidă sau lemn, cu un singur etaj. Nu văd nici sgârie-nori, nici coline, nici grădini. Totul îmi pare o improvizaţie de ultimă oră. Aceasta este „cea mai modernă cetate din lume?" Abia la a doua ieşire prin oraş înţeleg că automobilul m'a dus pe străzi lăturalnice, mai puţin aglomerate. Erau străzi noui acelea, aşteptând să fie utXzate şi înfrumuseţate în viitor. Căci aici oamenii sunt atât de siguri de prosperitatea viitoare a oraşului încât anticipează eventualele nevoi şi cereri. Ca nicăieri altundeva, Los Angelesul a oferit o seamă de lucruri de care oamenii nu aveau absoluta nevoie la început. De aceea 114 e un oraş fantastic şi luxos şi, într'un sens pe care-! vom vedea îndată, inutil. De Los Angeles nu era nevoie absolută, cum era de New York sau de Chicago, ale căror existenţe se tălmăcesc prin accesul ia ocean at unuia, poartă de primire şi plasare a milioane de imigranţi, sau prin prezenţa în inima industriei şi agriculturii americane a celuilalt. Los Angeles nu era nici port şi nu era nidi aşezat în centrul vreunei activităţi febrile. Statul California avea ca port şi centru industrial şi intelectual oraşul San Francisco. Deci Los Angelesul, care posedă azi o populaţie de două ori cât Sah Francisco, n'a răspuns unei nevoi grave şi urgente şi epopeia des-voltării lui se întemeiază doar' pe climatul său prielnic, călduros ziua, răcoros seara din cauza curenţilor ce vin din spre Pacific; neschimbat tot anul, fără omăt, fără ploi — doar în Februarie plouă câteva zile — fără nori, fără furtuni, fără vânturi. Un climat blând, voluptos, dulce, ce cheamă zeci de mii de fermieri îmbogăţiţi, care vor să scape de clima aspră a Middle-Westului, bancheri care s'au săturat de liernile grele din Chicago şi New York, muncitori care şi-au agonisit ceva, ca aici, nefăcând foc iarna, să le revină mari ieftin traiul. Aşa dar, acest oraş s'a făcut necesar numai pe baza climei, oferind doar mai târziu o seamă de alte oportunităţi de care locuitorii au căutat să profite. De aceia, atâtea străzi largi şi goale şi atâtea barăci care aşteaptă să fie dărâmate şi înlocuite cu skyscrapers, sau, împrejurul lui, atâtea oraşe în devenire cu terenurile parcelate şi având gata doar banca, biserica şi primăria, construite monumental ca să impresioneze şi să-şi atragă locuitorii. Los Angeles creşte imens. E metropola ale cărei începuturi au fost fotografiate. S'a ridicat din pustietate cu o repeziciune tot atât de neaşteptată ca aceia când s'ar naşte într'un an numai copii gemeni, fft 1870 era atât ae neluată în seamă încât compania de căi ferate Southern Pac fie \rcia să o lase în afara traseuiui. Obţine, to'uşi, să aibe tren, fără ca din aceasta să câştige mare lucru. Până în 1880, când linia Santa Fe li dăruieşte, şi ea, alte trenuri. Concurenţa dintre cele două companii de eăi ferate ieftineşte tariful; se putea veni din Chicago pe preţuri de nimic. Faptul atrage mii de Americani, gata totdeauna să cerceteze locurile noi. începe migraţiunea care inundă liniştea acestei aşezări încă sălbatice şf. înapoiate. O goană nebună de a cumpăra terenuri, de a face case, de a ridica ferme, de-a specula. De pe urma acestui val migratoriu, Los Angeles se alege cu cihoizeoi de mii de locuitori în 1890. Era atunci a! cincizeci şi cincilea oraş în Statele Unite. Acum este al cincilea. Are Bn milion şi două sute mii de locuitori. E de două ori mai mare decât San-Francisco, oraş mare şi înaintat pe vremea când el nu era decât uT» sătuleţ, aşezat ca atâtea altele, în deşert şi pe drumurile pe care ©di-nioară veniseră din Mexic soldaţii şi călugării spanioli. Unicitatea Los Angeiesului o prinzi pe măsura şederii în el. Şi nu © efli cutreierând centrul, care are clădiri înalte, cu câte zece etaje şi ma* bine, cu vitrine tot atât de splendide ca acelea de pe Fifth Avenue efin New York — ci întinsele cartiere rezidenţiale, străzi întregi în care casete nu sunt despărţite cu garduri, ci doar cu flori şi arbuşti. In faţa lor covoare de iarbă tunsă şi deasă. Clădiri splendide în stil colonial soanrol, ea un singur rând cubic, tencuit în alb, având un ceardac şi câţiva palmieri i us W * ' dinainte. Cartiere întregi, aşa dar, de grădinii cu căsuţe albe şi tihnite, ca nişte chilii de oameni cumpătaţi, care ştiu să se bucure de umbra şi măreţia unui palmier, de splendoarea unui apus de soare, de apariţia ^ unei flori. Aceasta ar fi California: loc de od.hnă şi contemplaţie, de re fugiu faţă de asprimea climatului din Est şi de aglomeraţiile citadelelor cu oameni congestionaţi de atâta activism. Aceasta-i prima lui aparenţă / şi mască de captivare. Dar Los Angeles este oraşul fără margini, care ar putea continua să fee întindă în toată California de Sud, în virtutea unităţii de climat.' Climat care, însă, nu a liniştit şi moleşit pe Americani, ci i-a îndârjit cât şi vân-) turile şi furtunile din Middle-West. Nu i-a moleşit pentrucă nu i s'au adap- tat. Sunt prea noi în el: din doi locuitori unul n'are nici cinci ani de şe-( dere, iar din zece oameni numai unul sau doi îl locuesc de mai bine de i cincisprezece ani. Populaţia lui e oarecum imigrantă, deci nedeprinsâ în- deajuns cu acest raiu construit artificial. Şi se vede treaba că omului nu-i * • este dat să constituiască paradisuri, fără a se simţi nefericit în ele. I Paradoxul realităţii care se numeşte Los Angeles este următorul: pen- f. tru a-şi construi un loc de odihnă, Americanii s'au apucat să muncească, '$ ridicând din pustie un oraş minunat. In acest chip li s'a dus odihna şi s'a dovedit că şi ei, asemeni Jidovului rătăcitor, au peste capul lor un blestem, acela de a munci veşnic, chiar când bogăţia le-ar îngădui să se liniştească. Un loc de odihnă şi contemplaţie în care se munceşte cu atâta râvnă şi ambiţie este un paradox, ceva nefiresc, artificial. Şi acesta f. este adevărul dela baza acestei cetăţi în care oamenii n'ascultă de cli- mat şi cie frumuseţe decât câteva luni, la început, pentru ca, apoi, fermierul proaspăt îmbogăţit în lowa să se gândească să cumpere o livadă t portocali, aşa ca distracţie, fostul agricultor din Kansas să organ'zeze i o crescătorie de cai sau bogătaşul din Chicago, venit pentru sănătate, să se plimbe pe la băncile oraşului, începând iarăşi să joace la bursă şi să cumpere acţiuni Să mai vorbesc de femeile-de-club care aici, sub pre-textu1 recreaţiei, se ocupă de artă, ştinţă, astrologie sau grădnărit mai muit decât ar trebui? Oamenii din Los Ange'es, v eţuind fără niciun motiv precis — pe care l-ar fi avut migrând către Detroit de pildă, chemaţi de ofene de mare câştig — ci numai atraşi de climă şi de curiozitate n'ar fi putut rămâne multă vreme în el, dacă nu s'ar fi apucat de lucru. Americanii ştiu să se recreeze, dar nu să lenevească. Los Angeles s'a consimt pe baza confuziei dintre lenevire şi recreaţie: oamenii au ven't cu gândul £ de a lenevi, dar nu s'au putut decât recrea câtva timp pentru a-~şi re * începe, apoi, într'un fel nou, specific locului, activitatea. Pustietatea nu f putea avea farmec de lungă durată pentru nişte orăşeni activi şi pentru nişte fermieri harnici. (Colonizaţi: ţărmul Mării Negre cu ţărani din Banat şi veţi vedea ce se întâmplă). Dacă la Los Angeles nu plouă' şi aoa pământului nu e la suprafaţă, erau să se dea bătuţi ei, Americanii? Fireşte că nu, căci în fiecare American există o diavolească pornire de a cerca imposibilul şi de a depăşi le deja-vu sau le deja-fait. Angelinii, de loc angelici, ci mai curând geloşi faţă de alţii, s'au gând;t imediat să creeze un paradis al floriior şi al fructelor, aducând apă oricum s'o s putea. Şi atunci au executat una dintre cele mai îndrăsneţe tentative l tehnice moderne: au găurit munţii şi deserturile pentru a fura apa unui J 116 117 râu, captând-o într'un uriaş viaduct. Pentru uzul agricultorilor au revărsat apa pe valea San Fernando, pentru ca apoi, cu energia dobândită astfel,, apa 'singură să se ofere Los Angelesului, aşezat mai jos, pe şes. De atunci livezile şi grădinile se înmulţesc zi de zi. California produce jumătate din fructele consumate în Statele Unite şi mai trimete şi în restul' lumii. Dar apa tot nu le ajungea. S'a făcut atunoi un proiect mai gigantic de a capta, în timp de zece arii, apa fluviului Colorado. Proiecte se îndreaptă acum şi către apele din Nordul Californiei şi către Munţii Sierra Nevada. lată fapte care descriu perfect populaţia din Sudul Californiei: ambiţioasă, inventivă, schimbând orânduielile naturii şi transformând uri deşert într'o vastă grădină, — în fond aceeaşi care a ridicat sgârie-norii New Yorkului şi abatoarele Chicagului. Ş>i aci omul s'a încercat cu natura, or-donându-i şi artificializând-o, dar oarecum în sensul ei propriu. Numai la prima vedere a transforma uh deşert într'o grădină, găurind pământul şi schimbând cursul apelor, nu pare o operă la fel de îndrăsneaţă ca aceia de a îngrămădi populaţia unui orăşel într'o singură clădire, cocoţată până în ceruri. Dar paradoxul californian mai are încă o faptă de proporţii nefireşti: construirea portului San Pedro, pentru care locuitorii au luptat ani de zile. L-au făcut cu bani lor, căci cei din San Francisco nu vroiau să-i ajute, opoziţiile dintre ei continuând la Washington. De ce le trebuia port? Ce vase mari vin în apropierea Los Angelesului ca să fie nevoie de port? Aşa gândeau toţi, afară de cei de aici, care după o luptă de zece ani în Senatul federal şi în statul California au izbândit. Los Angeles şi-a construit port şi astăzi San Pedro este, după New York, cel mai viu şi mai activ, cărând mărfuri către Asia şi America de Sud. Relativa apropiere de Canalul Panama este iarăşi unul din „noroacele" locului. (Mai târziu, Theodore Roosevelt, fostul preşedinte, şi-a dat seama de poziţia strategică şi industrială a „celei mar moderne cetăţi din lume" şi a încurajat pe Californienii de Sud, stabilindu-se baze şi scoale navale în această regiune). California de Nord şi San Francisco au pierdut partida, iar Statele ynite, din ambiţia acestor turişti neastâmpăraţi, s'au aies cu un mare port şi cu o nouă înflorire a activităţii economice a naţiunii. Toate acestea sunt fapte noui cu "care ne-am obişnuit, deşi istoria nu cunoaşte multe la fel. Mă întreb dacă există vreun alt port pe care să nu-l fi făcut marea şi necesităţile navigatorilor, ci nişte oameni veniţi pe uscat, a seacost city that arrived overland, aşa cum o numeşte Caret ©arrett într'un remarcabil studiu asupra Los Angelesului. Ca frumuseţe, Los Angelesul — oraşul grădinilor şi al palmierilor sădifi de-a-lungul bulevardelor lui largi — este tot ce-a putut construi mai splendid urbanistica naturalistă din ultimele decenii. Şi când mă gândesc că l-au construit nu oamenii fini din Europa, ci nişte fermieri abia parveniţi şi bancheri care n'au habar de Estetică, îl admir şi mai mult. Cine le-a ajutat acestor oameni simpli să facă un paradis paradoxal de atrăgător? Gustul lor înnăscut pentru noutate şi dorul de „altceva", acel altceva care se poate inspira de oriunde, fără să aştepte vreo creştere «jganică. Americanii nu cred într'o desvoltare liniştită. Au accelerat până şi. cursul istoriei, cu ajutorul ştiinţei şi tehnice*. inteligenţa businessmenilor şi a turiştilor din Los Angeles şi California de Sud a ştiut de unde să se inspire. Au scormonit istoria locului şi urmele-i uitate sau părăsite au fost reînviate cu o nespusă îndemânare. Aşa se face că, astăzi, Los Angeles deţine cultul tradiţiei spaniole şi mexicane, după ce primii Americanii de aici îl distruseseră. Şi îl deţine continuând, printr'un acord voit, atmosfera de odinioară, adaptată locurilor de pe vremea când o expediţie de soldaţi şi călugări, conduşi de Don Gaspar Portola şi de fratele franciscan Juniperro Serra, îşi pusese în gând-să cucerească ţara aceasta caldă şi să creştineze Pieile-Roşii. Era în anul 1769, când, la San Diego, se înfiinţa prima mânăstire, mission, cu ajutorul Pieilor-Roşii învăţate de călugări să zidească în pustiu, să cultive pământul, să sădească palmieri şi măslini şi chiar să facă îndiguiri. Aceasta, în timp ce soldaţii spanioli se împreunau cu femeile indiene, pentru a da o rasă nouă şi a determina o nouă nuanţă de cultură, care astăzi per-zistă în Mexic. Douăzeci şi una de mânăstiri au construit Franciscanii, ur-dându-se până dincolo de locul unde este astăzi San Francisco, oraş care poartă numele iubitorului de flori şi prietenului păsărilor, al celui care s'a lepădat de bogăţie pentru o viaţă de sfinţenie. Mănăstirile se legau între ele printr'un drum de-a-lungul coastei Pacificului, El Camino Real, astăzi şosea americană. Doisprezece ani după cucerirea spaniolă a Californiei, care, de fapt, fusese descoperită cu mult înainte de către Portughezul Cabrillo şi vizitată de Englezul Sir Francis Drake, dar lăsată necolonizată timp de peste două sute de ani, se înfiinţează un post militar, o biserică şi un sătuleţ Ei Pueblo de Nuestra Sehora la Reina de Los Angeles, care nu-i altceva decât obârşia oraşului de azi. Era în 1781. Aşezarea, care la început nu cuprindea decât unsprezece familii, speriate şi ele de pustietatea locurilor, s'a desvoltat încetul cu încetul. Familili ca Verdugo, Pico, Figueroa, Garcia se îmbogăţesc şii desvoltă tradiţiile spaniole. Dar în ultimii ani, când Mexico încă nu se liberase de sub stăpânirea Spaniei, încep să vina, cu gând de prădăciune, pe apă sau pe uscat, Americanii nordici Joseph Chapman şi Dedediah Smith. Primul, energic şi gata de orice, capătă încrederea aceluia pe care vroise să-l prade şi să-l omoare şi, ca în poveştile cu haiduci, primeşte de soţie pe fiica lui. Aventurierul Chapman, venit tocmai din statul Maine, trăieşte bogat şi onorat în comunitatea sparfolă Los Angeies, într'un ranch umbrit de pomi fructiferi şi având în fundul curţii cirezi de vite grase şi robuste. Atmosfera aceasta patriarhală, care a durat şi după ce Spania a pierdut în 1821 tot ceea ce câştigase în Lumea-Nouă, în afară de insula Cuba şi câteva insule mici, continuă. California aparţinea Mexicului, cu al cărui romantism violent şi viaţă sângeroasă începe să aibe multe în comun. Nu devine ea locul de refugiu ai atâtor criminali, hoţi şi aventurieri, care au de ales între a muri sau a-şi reface viaţa stricată în Europa sau chiar în America răsăriteană? Precum şi al atâtor oameni harnici, care aşteptau cu patimă să vadă rodind, pentru prima dată, un ogor nelucrat? Grădinile de portocali încep a rodi şi a înavuţii pe Californienii de Sud, dar mereu ei se simt invadaţi de imigranţi yankei, care şi pe-aici încep să caute prilej de negoţ, bogăţii şi chiar aur, deşi căutătorii de aur se îndreptau către partea de Nord. In 1842 ia Placerita Canyon, tângă Valea San Fernando, se găseşte aur. Aventurierii din nord descind într'acolo. Urmează p perioadă de vancte- 118 iism şi nesiguranţă, în care localităţile sudice devin infernale. La aceasta se adaogă acum luptele pe caire Statele Unite le dau pentru a lua Mexicanilor California. Ceea ce reuşesc în anul 1846, acest stat „intrând în federaţie" în 1850, după o perioadă de existentă dramatică pe care Americanii au uitat-o. Mexicanii bogaţi şi influenţi se retrag în Mexic. Urmează americanizarea Californiei, migrafiunile din Est şi Middle-West şi, târziu, revenirea voită mai mult din motive de calcul comercial la o atmosferă spaniolă, reînnodându-se firul rupt al istoriei. California de odinioară serveşte astăzi drept decor fermierilor din lowa sau Wisconsin şi bancherilor din Chicago, care mereu se întreabă ce i-a adus acolo şi dacă le este cu-adevărat prielnică o viaţă uşoară, comodă, voluptoasă. Am ajuns astfel la un alt paradox întrupat în Los Angeles: acela-că Americanii, care-şi fac un păcat din a trăi uşor şi voluptos, au ajuns în -nişte locuri care, prin condiţiile lor proprii, invită la o astfel de viaţă. Din acest paradox provine faptul că Angelinii sunt oameni neastâmpăraţi şi totodată intoleranţi, păstrându-şi puritanismul şi concepţia lor de viaţă simplă şi virtuoasă, chiar într'un mediu în care natura te invită să fii mai romantic, mai sensual, larg şi mai generos, într'un cuvânt să fii mai mistic în tine însuţi şi mai puţin moralist faţă de alţii. Poate că enervaţi de-o climă la care nu s'au adaptat, poate că neavând altceva mai bun de făcut, Angelinii vârstnici sunt preocupaţi de a moraliza lumea, de a o teroriza. Detectivi scrutează prin parcuri. Policemeni pe motociclete cutreieră şoselele minunate şi inspectează colţurile mai retrase, unde îndrăgostiţii se refugiază de ochii lumii pentru a se săruta, sprijiniţi de volanul automo-b.lului. Automobilele care circulau după două noaptea erau, pe vremea prohibiţiei, controlate dacă nu cărau băuturi. La plajă nimeni nu are voie să poarte decât costume care acoperă şi bustul. Teatrele nu pot juca -orice piesă. Filmele nu trebue să arate oameni bând, decât când este absolut necesar pentru intriga acţiunii şi aceasta fără a face poftă privitorilor. Sărutările nu pot dura decât un anumit metraj. Policemanul are o exagerată putere, de care uzează la maximum. Străzile Los Angelesului nu au statui, dar au policemeni ia toate răscrucile, simbolizând spiritui civic. Am trăit la Los Angeles doi ani de zile, ca student al Universităţii Southern California şi toate cele mai de sus le-am descoperit cu vremea, expllcându-mi retrospectiv o seamă de nedumeriri şi contrarietăţi. Este oraşul unde am constatat cele mai mari nepotriviri şi am avut surprize de. tot felul. Ceea ce este firesG într'o comunitate în care totul este nou întocmit şi oamenii cei mai feluriţi s'au întâlnit, fără s'o dorească. Oricât de frumoasă va fi fiind artificialitatea, ea nu are puterea de înlănţuire şi de sănătate a naturalului* De aceia, mulţi asimilează artificialul cu un fel de minţire a omului de către el însuşi şi-i opun naturalul. Los Angeles e paradisul artificial al Statelor Unite şi nimic nu este mai zadarnic, în cele din urmă, decât încercarea omului de a-şi face paradis prin voia lui. De ace;a, la Los Angeles frumuseţea exterioară nefiind rodul unei culturi aşezate şi al unei societăţi unificate, se află în aşa de crunt contrast cu sufletul şi mentalitatea oamenilor. Şi tot din această pricină, într'un tinut cu grădini şi plaje minunate sunt puţini oameni şi mulţi figuranţi. Şi aici destinul şi-a bătut joc de planurile şi ambiţiile oamenilor: aceia care au vroit să stăpânească firea, înfrumuseţând-o şi civilizând-o, au fost între- cuţi de «a, de frumuseţea portocalilor în floare, de măreţia de coloană a palmierilor, de gingăşia trandafirilor şi a orchideelor. Acum, dela depărtare, mă întreb ce mi-a plăcut mai mult la Los Angeles; ce'anume, în afară de condiţiile şi sentimentele mele proprii, m'a făcut să mă simt bine acolo şi să regret plecarea. intelectualitate, sport, activitate am găsit şi aici ca oriunde în Statele Unite. Totuşi, nicăieri ca la Los Angees nu înâlneşti atâtea elemente laolaltă. Şi, poate, acesta este unul din farmecele speciale ale oraşului: posibilitatea de a vieţui variat şi complex, situaţia curioasă de a te afla veşnic în faţa surprizelor omeneşti şi a contrastelor naturale, veşnic luminate de razele soarelui şi de seninătatea cerului imperturbabil. La Los Angeles clima e totdeauna la fel, devenind deci o constantă care nu mai contează în variaţiunile tale sufleteşti. Toamna ,primăvara, 'iama, vara, sunt acolo noţiuni aproximative peste care treci uşor. Spiritului îi rămân alte griji, alte senzaţii decât acelea cerute de schimbarea anotimpurilor şi a temperaturii. Cadrul cosmologic păsueşte aici o linişte şi o seninătate, care, pentru un intelectual, devin condiţii de prielnică muncă. Nu vreau să spun că nu simţiam acolo lipsa furtunilor şi a iernilor, dar câte alte lipsuri nu simţim fiecare? Importantul e că, în latura lui pozitivă, climatul californian dădea muJtor tineri ca mine un echilibru şi o dispoziţie constantă către optimism, către bucurie, către muncă. Dimpotrivă, schimbarea anotimpurilor îţi dă, într'o largă măsură, ideia-vieţii care se scurge şi oamenii de câte ori nu mor cu toamna şi nu renasc cu primăvara? La Los Angeles trăiam cu un simţ al veşnicei tinereţi, ne-gând'ndumă nici la îmbătrânire, nici la moarte, nici la neant. (De aceia, când m'am înapoiat în Europa mi-a trebuit un an până când să pricep simpatetic întreg tragismul şi pesimismul tinerilor intelectuali şi să mă conving că pentru unii din ei neantul şi dilsperarea erau, într'adevăr, realităţi sufleteşti). Dar mă 'ntreb şi acum, ca de-atâtea ori înainte: dacă aş fi descins în California de Sud bătrân, aş mai fi avut oare acest simţământ al tinereţii veşnice? Răspunsul nu-l pot decât dibui. Cred că este ceva tineresc în întreaga atmosferă: căldura soarelui, puterea luminii, lipsa furtunilor, — care toate la un loc semnifică intensitate, creştere, desvoltare, iar nicidecum oprire, declin, închistare. De aceia, mai mult decât oricare altul, Los Angeles este oraşul tinerilor care iubesc natura, sporturile şi romanţa. Bătrânii nu se simt bine pe uliţele lui, iar moralismul sumbru, auster, strâmt al puritanilor aici pare un păcat. Singurii care se potrivesc cu această atmosferă luminoasă, surâzătoare, voluptoasă sunt tinerii şi de altfel numai tineretul ştie să se adapteze locurilor acestea, făcute sâ-fie cutreierate şi contemplate; înviate de iubire; romantizate de aventură; explorate sportiv. Oamenii maturi şi bătrâni şi-au ales modul de trăire şi ş.vau stabilit obiceiurile. Pe ei această grădină nu îi poate decât încurca, precum am arătat. Pe când tineretul, cu pasiunile lui variate şi încă nefixate, capabif-de stări contrarii, la fel de autentice, asemeni acelora ale lui Alcibiade în stare să fie deopotrivă virtuos la Sparta şi voluptos în lonia, poate participa mai uşor la complexul acestui loc care prin liniştea lui te cheamă-Ja raeditaf-e şi învăţătură, dar şi, la înnot în Pacific, la tennis în Passa- 120 dena, la reculegere în Santa-Barbara, la curse de automobile la Del Rey, la înfruptare lacomă în livezile dela Redlands sau Pomona, la mondenitate în Hollywood. Los Angelesul este astfel organizat încât poate oferi mijloacele prin care locuitorii lui' să ajungă la o viaţă mai unitară şi mai plină, la acele idealuri ateniene de seninătate, echilibru, armonie. Rămâne de văzut dacă ei vor şti să le întrebuinţeze, disolvând paradoxele actuale. In această ambiţioasă aşezare se găsesc astăzi universităţi, biblioteci, săli de concerte, parcuri minunate, cu terenuri de joc pentru copii, cu lacuri şi peluze verzi, pe care se poate călca în voie sau od\hhi, ascultând concerte de muzică aleasă, oferite gratuit. Peste tot, cerul serafic al Californiei, pe care palmierii şi nu ceilalţi copaci, puţin de teatru, par a-i purta asemeni unor coloane antice, strecoară sufletului o seninătate şi o armonie fără seamăn. Neuitate parcuri şi grădini fac ca Los Angeles să nu pară o metropolă, ci o dumbravă paradiziacă. Exposition Park, imens şi variat, are în centrul său o grădină numai de trandafiri. La dreapta, un Muzeu de Artă şi Antropologie, la stânga şi la mijloc alte clădiri pentru expoziţii, in fund, înconjurat de peluze verzi şi de arbori, Stadionul, unde s'au ţinut jocurile olimpice şi unde săptămânal sunt celebrele matchuri de foot-ball. In continuarea acestui parc, se întind clădirile Universităţii Southern California, ocupând calea principală şi străzile lăturalnice. Ca şi Universitatea Columbia din New York, ea este o „cetate universitară" înăuntrul oraşului — e drept într'un oraş-grădină — pe când multe din celelalte universităţi americane sunt chiar în cadrul naturii, depărtate de oraşe. Prima clădire de lângă Parc este aceia a Şcoalei de Fiiosofie, nouă, cu un turn de biserică anglicană în cărămidă roşie, dar şi cu portice florentine, înconjurând curtea interioară, acoperită cu blocuri pătrate de piatră. In mijlocul curţii, o fântână circulară. Echilibru de frumuseţe academică; sinteză de stiluri. Biblioteca acestei Facultăţi, unde am lucrat doi ani, are din măreţia sălilor veneţiene. Arcade bizantine încadrează nişele unde citesc studenţii, străjuiţi de chipurile marilor filosofi, înfăţişaţi pe plăci mari de ceramică, în momentele când au avut revelaţia ideilor fundamentale. lată-l pe Heraklit în faţa mării, gândindu-se că totul în lumea aceasta nu-i decât curgere, mişcare şi învăţându-şi discipolii că, în mare măsură, Jucrurile divine ne scapă din cauza necredinţei noastre, iată-l, mai încolo, pe Leibniz, elegant şi gânditor în biblioteca ducelui de Hanovra, reflectând asupra lui Dumnezeu, care este raţiunea ultimă a lucrurilor. Şi, ultimul, într'un colţ, Americanul Emerson cugetând că „oamenii mari sunt aceia care văd că forţa spiritului e mai puternică decât oricare forţă materială". Printre colonadele curţii, profesorul' Schiller, tip de doctor elveţian cu ochelari şi barbişon, păstrând încă o tinereţe diavolească, de copil teribil al filosofiei căreia vrea să-i doboare întreaga logică formală, se plimba cu studenţii, argumentând superioritatea pragmatismului. Aici' în plimbările sale, adevărate momente peripatetice, s'a convins acest oaspete dela Oxford că tinerii Americani din Los Angeles nu cunosc şi nu mai au nicio iubire pentru William James. De aceia, a instituit profesorul F. C S. Schiller un premiu bienal pentru cel mai, bun studiu asupra pragmatismului % 121 american pe care Europeniii neinformafi îl socot părintele spiritual aP Americii. Incă odată adevărul că nimeni nu-i profet în ţara lui. Tinerii americani de atunci se îndreptau — cel puţin în fiiosofie — către spiritualitate, dincolo de orice înţelegere utilitaristă şi imediată a vieţii — radicalismul lor politic, având la bază un idealism social. De altfel tinerii an-gelini, provenind din centre puritane, credeau prea mult în Dumnezeu, cas-sâ primească oricum naturalismul dela baza noii filosofii a Iul William James. Directorul şcoalei de fiiosofie, profesorul R. T. Flewelling, unul dintre fundatorii doctrinei personaliste, adusese în această clădire ridicată prin truda sa şi cu generozitatea familiei Mudd, un spirit cu totul metafizic şi religios. Aceasta, chiar şi când alţi profesori ca idealistul englez Herbert Wildon Carr, la şaptezeci de ani încă lucid şi vioi, tălmăcea — pe urmele unui Leibniz, corectat cu Sp:noza, Hegel şi Bergson •— lumea fără a recurge la Dumnezeul de deasupra noastră. Cana l-am ascultat * prima dată, discutând senin, şi impersonal, asupra monadelor, privind parcă veşnicia cu ochii săi blânzi şi nemişcând capul său împodobit de-o aspră barbă albă şi de o frunte sculptural pronunţată — nici nu bănuiam că îh tinereţe acest om, acum • imperturbabil, fusese un agitat businessman la bursa din Londra şi» că numai după ce-şi agonisise destul ca să fie nestânjenit în pasiunea sa pentru fiiosofie, pe la cincizeci de ani, intrase în lumea universitară şi oficială a acestei discipline. El începuse o viaţă nouă, când alţii la noi se gândesc la pensie şi la moarte. Pentru el, ca şi pentru atâţia alţi Englezi şi Americani, vliaţa poate începe şi la 40 şi la 50 de ani, în sensul observaţiilor lui Pitkin. Tot aici predau atunci neo-platonianul Edmund Hollands, idealistut Hoernle, realistul Long şi filosofii mai tineri, Benjamin Fuller şi Heinrich Gomperz. Dintre sociologii pe care i-am urmat nu uit pe profundul şi inspiratul Clarence Marsh Case, unul din puţinii gânditori americani iubiţi şi de Gandhi, şi pe behavioristul Emory Bogardus, mare empirist şi vrăjmaş al metafizicii. In sfârşit, preşedintele Universităţii, Rufus von Klein Smid impunea întregii activităţi profesorale un spirit aristocratic, luptând pentru cunoaşterea şi cooperaţia între popoare, pentru buna voinţă socială, pentru ridcarea spiritului studenţimii. Studenţii streini găseau într'însul un mare prieten şi protector. Pentru a descrie viaţa dela Universitatea Southern California mi-ar trebui multe pagini. Dar chiar privită numai pe dinafară, în orele de recreaţie, când miile de studenţi şi studente, Îmbrăcaţi totdeauna primă-văratic cu pull-overe de toate colorile, staţionau în faţa clădirilor — unele din ele, ca restaurantul şi sala de baluri, Student Union, fiind construite din banii adunaţi la matchurile de .football — sau se plimbau prin Exposition Park sau şedeau în automobilele înşirate oblic la marginea trotuarelor, închegând „flirt"-uri sau glumind — Universitatea aceasta pare o scenă nespus de reprezentativă pentru „cetatea tinereţii". Fetele acelea înalte, sportive, îmbrăcate elegant, erau vrednice de a fi filmate aproape toate. Frumuseţea e un lucru obişnuit în California. Sănătoase şi robuste, rumene ca merele Californiei, crescute peste proporţiile cu care s'au obişnuit cei din Lumea Veche, fetele acestea ştiu să fie tinere şi iubesc viaţa, chiar cana se prefac a fi blazate sau snoabe. Mişcările lor sportive, râsul franc, capacitatea de-a se împrieteni îndată cu băieţii, chemându-î dela prima dată pe numele cel mic, dragostea de plimbări, de dans, de petreceri, dar în acelaşi timp o nestăvilită curiozitata intelectuală şi o .ambiţie de-a străluci şi la cursuri, de-a şti „ce se petrece cu lumea de azi", de-a cunoaşte obiceiurile .tuturor popoarelor, — toate acestea le ■fineau într'o necurmată vioiciune şi mişcare. La rândul lor, băieţii aceştia vlăjgani, chiar când se pregăteau să-şi la cariera de pastor sau de profesor de geologie — încă nu renunţau la sportivitate, la tinereţe, la iubire, lată, fiii unor oameni artificializaţi trăind mai aproape de natură, de instincte, fiind mai sinceri şi mai oameni decât mulţi dintre intelectualii Lumii Vechi, „şoareci de bibliotecă", despreţuind, viaţa, iar când fac. ştiinţă, chiar şi literatura şi muzica. Pentru tinerii aceştia, care ştiu să alterneze minunat cartea cu viaţa, învăţătura cu sportul — Universitatea Southern California avea numeroase curţi de tennis, un câmp de antrenament pentru foot-ball şi base-ball, aşezat chiar sub ferestrele bibliotecii centrale, precum şi un Gimnaziu imens, cu basine şi săli de gimnastică. Dacă studenta dela tos Angeles are frumuseţea artistelor de cinema, tinerii seamănă, şi au drept modele pe marii sportsmen!. De altfel, lumea studenţească de aici e plină de celebrităţi. Charles Paddock, alergătorul, era student la Drept şi se însurase cu o fată din Passadena în anii aceia. John Wayne, cărând apă ca grădinar, fiind şi student, a fost remarcat de un regisor din Hollywood şi întrebuinţat ca erou în filmul Big Trail. Buster Crabbe, „omul-leu" de mai târziu, înnotător bun al Universităţii şi mai .apoi campion olimpic, era în 1931 un student ca mulţi alţii, mergând la cursuri în pullover verde, cu capul gol şi carnetul cu note subţioară, ne-ştiind ce se va întâmpla cu el mai târziu. La cursuri era atent şi cuminte, ascultând cu o oarecare detaşare de om al vieţii şi al sportului tot ceea ce se preda. Dacă nu mă 'nşel, după cele câteva prelegeri despre arta bizantină şi românească pe care am avut onoarea să le desvolt, în cadrul unui curs despre „Om şi Civilizaţie", Buster Crabbe a venit împreună cu alţi studenţi să-mi cearăs lăViuriri suplimentare. La chip nu era deosebit de ceilalţi studenţi şi dacă mi-l amintesc se datoreşte faptului că îl vedeam aproape în fiecare după amiază, tunzând cu maşina iarba din grădina asociat.ei Y. M. C. A. alăturată de Aeneas Hali, unde locuiam. Crabbe era băiat sărac şi câştiga muncind, împărţindu-şi activitatea între a f! student, campion de înnot şi lucrător. Tundea iarba desbrăcat până la brâu, singur pe imensul gazon plin cu movilite burtoase pentru jocul de golf. Avea ceva de Scandinav americanizat, car«.şi potriveşte privirile după mare şi iubeşte soarele pentrucă-i dogoreşte şi bronzează corpul. Dacă Buster Crabbe a ajuns stea de cinema interpretând şi pe Tarzan, după John Weissmueller, aceasta s'a datorit aproape unui accident, stimulat de consacrarea sa drept campion olimpic. Câţi tineri angelini nu sunt ca el? Şi câţi nu-şi „lucrează corpul" ca el prin sporturi şi muncă? Cinematograful american consacră pe omui-tip, nu pe omul-excepţie. Pe străzile Los Angelesului şi Hollywoodului sute de Joan Crawford, Clara Bow, Anita Page şi de Douglas Fairbanks Jr., George O'Brien, Gary Cooper, Robert Taylor, Buster Crabbe aleargă, nădăjduind o soartă mai bună. Europa selecţionează excepţiile, oamenii aparte, care se impun cu particularităţile, ciudăţeniile şi superiorităţile lor. America, asemeni sculptorilor anticei Grecii, cultivă pe acei care reprezintă tipul obişnuit. Pe ecran, .Americanul se vede pe el însuşi, pe fraţii g\ surorile lui, pe iubitele şi Is* l prietenele sale, contrar Europeanului care admiră frumuseţile rafinate, originale, tragedeni diabolici, amorezi exotici, genii şi cabotini, care, şi unii şi alţii, se depărtează de el, omul obişnuit. De aici provine adevărul că artistul european când nu e geniu, nu mai e nici om, ci cabotin. Gân-diţi-vă la filmele franceze, în care personajele au întâi conştiinţa că-s-actori şi apoi că-s oameni, mişcându-se afectat şi convenţional: Şi gân-diţi-vă la artiştii americani, chiar la cerii mijlocii, cât de naturali şi de „obişnuiţi" sunt. In artă ca şi într'ale sufletului, Americanii nu sunt mai niciodată sublimi, dar nici stupizi. Americanii iubesc normalul, naturalul, tipicul, aşa cum e şi firesc unei societăţi tinere şi democratice. Europenii îndrăgesc extremele, căutând originalitatea, excepţionalul, anormalul — Greta Garbo, Marlehe Dietrich, Charles Boyer şi Leslie Howard sunt Europeni — aşa cum e iarăşi firesc unei societăţi bătrâne, blazate, uneori cu năzuinţi aristocratice în artă. De aceia, pe feţele artiştilor şi ale tinerilor din California de Sud nu vezi nici suferinţa expresivă şi nici o fericire exaltată, ci doar o sănătate robustă şi bucuroasă ca aceia a studenţilor, care în recreaţii construesc o adevărată grădină a frumuseţii. Şi ceea ce nu uit din California este tocmai această strălucire firesc omenească, pentrucă este identică sănătăţii şi vieţii înseşi, deschisă, surâzătoare, plină. Expresie deplină a bucuriei de a trăi! Poate că, în fond, această tinereţe şi sănătate este ceea ce-i mai specific Los Angelesul şi împrejurimilor sale. Ceea ce este constant în această aşezare, aproape fără sgârie-nori, şi aglomeraţie, este prezenţa frumuseţii nu atât în lucruri şi locurii cât în oameni. Frumuseţea naturii obligă! Oamenii trebue să fie tot atât de frumoşi la suflet şi la trup ca natura! Los Angeles a realizat, prin selecţie socială şi condiţii sportive, o egalitate biologică pe care nu ştiu dacă o mai poţi găsi în vreo altă metropolă din lume. Aici oamenii mănâncă, dorm, activează mult şi viguros. Aici tinerii şi tinerele cei mai înalţi şi mai bine făcuţi par d-şi fi dat întâlnire, ca la un congres al Sănătăţii. Şi tot aici există un dispreţ imens-pentru boale, pentru ipohondri şi maniaci, pentru orice decrepitudine. Dimpotrivă, asişti la o intensificare a funcţiilor animalice, corporale, naturale. De aceia pe temeliile nouei egalităţi biologice se ridică un început de cultură a sincerităţii, pe care fiii de fermieri din Middle-West au adus-o odată cu slmpitatea traiului lor, care chiar când devine aici avut şi luxos, încă nu ajunge la rafinamente exagerate. Un rest de provincialism virtuos şi viguros persistă chiar în vecinătatea Hollywoodului! Problema Los Angelesului, repet, este aceia de a se urmări dacă va rămâne o Lacede-monie modernă sau va deveni o Atena. Argumentele sunt încă egale faţă de amândouă posibilităţile. Californienii de Sud consideră — orice-aş spune eu — Los Angelesul un parc de odihnă şi de distracţii. E abordabil chiar şi celor dn Glendale, Passadena, Redlands, datorită automobilului. Parcurile chiamă zilnic pe nomazii automobiiişti. Biblioteca Publică, ridicată într'un splendid stil modern, din blocuri paralelipipedice şi înconjurată de terase şi grădni, este zilnic răscolită de artiştii şi intelectualii; care locuiesc în oraşele vecine. Cluburile intelectuale adună mii de auditori la conferinţe şi discuţii. Friday Morning Club se întruneşte, după cum îi arată numele, in fiecare Vinerî dimineaţă în localul mare şi spectaculos cât un teatru, de pe Figueroa 124 125 Street. Peste două mii de oamehi ascultau acolo pe Bertrand RusseH, Contele Keyserling sau pe "John Dewey şi luau apoi prânzul împreună. Clubul a fost fundat de doamna Caroline Severance, ctitora cluburilor intelectuale, sociale şi sportive pentru femei şi care şi-a început această activitate ia' Boston, cohtinuând-o de pe la 1890 la Los Angeles. (Universitatea Southern California, cea mai veche instituţie'academică a locului, n'a început decât cu zece ani înainte). In sfârşit, nu arareori această Universitate ca şi cealaltă mai nouă, University of California, care şi-a construit un întreg cartier pe colinele dela Westwood, în afară din oraş, atrage o seamă de spectatori la matchuriie de foot-ball de lângă Exposition Park, matchuri care capătă importanţă de eveniment naţional sau la spectacolele teatrale ale secţiei dramatice universitare, ca să hu mai vorbim de pasiunea publicului pentru conferinţele contradictorii, debates, angajate între profesori sau studenţi. La Universitatea California am asistat la un symposion (discuţie controversată), în care discutau despre „Evoluţie şi Viaţa omenească" trei oameni venerabili ai Ştiinţei şi Filosof iei, scientistul j. Artnur Thompson dela Universtatea din Aberdeen, biologul T. H. Morgan şi filosoful H. W. Carr. Maturitatea intelectuală încă permite discuţia şi controversa, la Anglo-Saxoni nimeni nefiind dogmatic şi suficient.' Iar la discuţia contradictorie (debate) dintre Universităţile engleze şi Universitatea Southern California, la care doi studenţi englezi dela Oxford şi Liverpool şi doi student, american au discutat asupra democraţiei, dacă această metodă a fost cu adevărat încercată şi a dat rezultate satisfăcătoare, am avut o izbitoare dovadă privitoare la maturitatea publicului din sală, compus din peste o mie de persoane. Publicul este pus, la urmă, să voteze pentru o partidă sau alta. Criteriul votului ţintea să precizeze pe aceia care şi-au susţinut mai temeinic şi mai elocvent teza. Şi deşi publicul era american şi democrat a votat, în mare majoritate, pentru oratorii englezi, care susţineau teza protivnică democraţiei, dovedind astfel că ştie să disocieze forma de conţinut şi să premieze- forma. Nu ştiu dacă în multe alte ţări spectatorii pot dovedi o astfel de obiectivitate ştiinţifică. Profesorul meu R. F. A. Hoernle dela Oxford admira şi el discernământul mulţimii, văzând, împreună cu mine, un nou argument în favoarea societăţii americane. Los Angelesul este un centru de modă şi eleganţă. Magazinul Buflok ■şi-a clădit în 1931 un minunat sgârie-nori pe Wilshire Bulevard, tot numai în beton, cristal şi fier forjat. Seara, este luminat ca un far. Vizlitându-i încăperile luxoase şi elegante, în care mărfurile erau individualizate şi aşezate decorativ, aşa ca într'un palat în care erdii nu sunt oameni», ci blănurile, fotoliile, manechinele, oglinzile, dulapurile — aveai în faţă interpretarea întregii vieţi moderne. Obiectele expuse spre vânzare deveniseră piese de târg modern şi nu de muzeu vechi, pentrucă ele atrag dorinţa de a fi posedate şi purtate de noi. Bullok-Wilshire este un adevărat templu al comerţului de azi şi, estetizând una din principalele activităţi ale societăţii, nu face decât să găsească un stil potrivit omului actual. Civilizaţia oţelului şi a betonului şi-a găsit aici nuanţe şi modalităţi noui. In salonul de blănuri, pereţii sunt de plută, în tonuri degradate. Foyerul central utilizează aluminiul şi bronzul, precum şi o mulţime de metale sintetice, care încadrează cristalul şi marmora galantarelor şi pe- lt reţilor, respectând formele cubiste. Pereţii din salonul cu obiecte de spori jf" -conţin fresce uriaşe, pictate de Gjura Stojano şi interpretând în mod f" abstract „Spiritul sporturilor" priih miriadele de colori împletite, dând sen- zaţie de acţiune, vitesă, mKşcare. Câte două-trei obiecte de sport erau expuse în galantarele băgate în pereţii acoperiţi cu lemn cafeniu şi reliefate de cristaluri şi oglinzi luminate electric. In salon, fotolii şi canapele joase, covoare în care ţi se înfundă picioarele, mese — în acelaşi stil modernist, care reduce formele la o simplitate geometrică şi la o strictă utilitate, decorativul devenind o funcţie a utilităţii îşi un joc de •I, linii şi nuanţe cât mai substanţiale. Fără a fi tot atât de elegante'şt artistice, magazinele de pe Broadway — fiecare oraş american, mare şi mic, îşi are Broadway-ul său, strada mare sau' calea principală — dovedesc şi ele preocupări de frumos, ne-\f înghesuind obiecte cu toptanul, ci oferind doar pilde evocative de ele- ganţă, prin câteva mostre şi manechine, creind o atmosferă unitară de sezon marin sau de moment sportiv. Partea comercială a oraşului se des-yoltă. Pe străzile paralele cu Broadwayui, care seara nu-s decât un parc de lumini, cu firme colorate, cu vitrine care pictează abundenţa şi con-~>- fortul, cu restaurante ce atrag prin tot felul de curiozităţi, ici servindu-se mâncarea chinezească chop-suey, dincolo, într'un interior ca de biserică, borş rusesc, mal încolo o „cofetărie" cu orgă, şi din trei în trei blocuri câte un drug-strore, drogherie şi restaurant totodată, de o parte vânzân-\ du-se săpun, colonie (Americanii întrebuinţează rar colonia, dar iau Lis- terine care ţine loc de parfum, gargară, apă de gură, apă oxigenată, lo-fune de păr, etc.) perii de dinţi, iar la tejgheaua cealaltă cu scaune înalte, tot felul de îngheţaţi, sandwichuri, compoturi, — unele gata făcute, altele rapid executate la maşini electrice. Frizeriile, deschise până târziu, tund i oamenii cu o maşină condusă tot electric, care le sbârnâe creerii — tunsui cu foarfecele ia timp — iar când îi rad, îi întind pe speteaza mobila a scaunului cocoţat pe un picior, ca acel dela dentist, şi le acoperă faţa cu prosoape fierbinţi, de par nişte stafii. Ceva de clinică şi aici, ca şi la drogheria de alături, unde se vând de altfel şi ultimile cărţi de mare tiraj aşezate între contorul medicina şi cel alimentar, pe etajere puse bine în evidenţă. Serile, lumea roieşte în faţa cinematografelor, dar în mod ordonat, formându-se şire de oameni care-şi aşteaptă pe stradă rândul la casa de bilete. De obiceiu, cinematografele sunt la întretăieri de străzi având trei faţade, căci colţul e tăiat de o mică porţiune liberă şi sprijinită de coloane, în mijlocul căreia casa de bilete, cuşcă de sticlă şi metal, închide o casieriţă blondă şi 'frivolă, care primeşte banii şi apasă pe butoane ca să-ţi iasă câte bilete ceri. Casieriţa, totdeauna blondă şi tânără, are un savant joc de mâinii şi e înconjurată, asemeni unei zeiţe, de o seamă de valeţi, tineri îmbrăcaţi în uniforme albastre, cu şepci şi fireturi ce-i fac mândri ca ofiţerii din operete. Ici Loew State, dincolo Warner Brothers, peste drum Orpheum, mai încolo United Artist, iar pe o stradă laterală Paramount, care ţine până aproape de Pershing Square, un pătrat cu palmieri şi oameni pestriţi, staţie de autobuze imense cu platforma de sus descoperită şi mergând in nenumăratele cartiere ale oraşului, pretutindeni luminate puternic şi cu parcuri şi grădini. Lângă Pershing Square, la dreapta, marele Phiiarmonic 126 Auditorium unde orchestra filarmonică şi marii artişti ai lumii oferă momente de mare artă, căci America plăteşte, iar muzicii, publicul începe să-i arate o mare dragoste şi înţelegere, de care pictura şi sculptura încă nu se bucură. Americanii au dat mult în arhitectura şi muzica modernă şi mai puţin în plastică. Poesia şi teatrul, de asemenea, sunt iubite de Americani, care aici continuă pe Englezi. In acest Philarmonic Auditorium, destui de urât pe dinafară şi fără expresivitate în interior, am avut mari emoţii estetice urmărind în atâtea seri dansul stilizat şi aristocratic al faimoasei La Argentina, jocul expresionist al lui Kreutzberg şi drama ch'neză, plină de gingăşie şi nuanţe subtile întrupată de Mei-Lan-Fang, vocile lui Tito Schipa şi Lawrence Tibet sau ale „Cântăreţilor englezi" sau a Amelitei Gaili-Curci, sau pe violoniştii Kreisler, Menuhin, Thibaut, Milstein sau Hei-feitz, a cărui „hora staccato" cu motive româneşti producea un efect totdeauna aparte, sau pe pianiştii Giesekfhg, Paderewsky, Hofman, Rachmaninoff, Bauer, Prokofieff, sau pe violoncelistul Piatigorski, cântând singuri sau ca solişti ai Filarmonicei, condusă în anii aceia de Arthur*- Rodzinski. Pasiunea pentru muzică atrage pe nomazii automobilişti până în cartiere depărtate, ca la studioul pianistului Richard Buhlig, om care trăieşte muzica şi totodată o filosofează şi care dădea pe-atunoi zece concerte cu conferinţe, începând cu William Byrd şi terminând cu Doweli şi Chavez sau în orăşele depărtate ca Redlands, unde am putut asculta, în douăzeci de recitaluri, întreaga operă pentru orgă a lui Jdhann Sebastian Bach. De cealaltă parte a Squarului Pershing, marele hotel Biltmore, unde se dau baluri şi dineuri şi al cărui hall e imens ca o gară americană. Până târziu, squarul e populat de şomeuri, care discută despre mersul lucrurilor din ziua de azi,, despre religie şi comunism, despre mizerie şi bogăţie, în timp ce privesc lumea bogată sărind din maşini lungi şi negre, Cad Hacuri, Uncolnuri, Duesenperguri, Corduri, cădii Fordul, Chevroletul, Austinul nu sunt de loc simbol de bogăţie în America şi mai ales la Los Angeles, unde din trei oameni unul posedă o maşină. Automobilul dă acestui ţinut nelimitat şl plin de variaţie acea mobilitate unică, făcând chiar la Los Angees, oraşul grădinilor şi caselor cu splendide curţi şi patio-uri, ca oamenii să nu preţuiască în deajuns căminul, adică să-i dea rost intim şi complex. Invitaţiile şi petrecerile se dau tot la cluburi şi hoteluri cu interioare pline de fast regal sau atmosferă exotică, aşa cum sunt Roosevelt Hotel în Hollywood, Ambasador sau acest Biltmore, luminat de proiectoare şi compus din trei blocuri imense sprijinite pe un monumental „rez-ds-chaus-see". lată cum petrec Americanii aici şi aiurea. Lachei îmbrăcaţi ca maeştri de vânătoare ai domeniilor nobilare englezeşti, purtând cisme negre cu margină galbenă, livrea neagră cu guler verde şi fireturi aurii, iar pe cap joben cu o pană neagră şi întrnsă ca un mic evantaliu — întâmoină în nr'jlocul largului trotuar pe oaspeţii sosiţi în automobile negre şi lungi. Doamnele scoboară cu mândria pe care le-o conferă nu numai bogăţia, ci si talia lor înaltă, rochiile acelea lungi şi lărgite jos. Pieptănate cu cărare la mijloc şi cu bucle încreţite pe de margini, femeile d!n Los Angeles sau Hollywood vor să pară serioase şi demne ca reginele de odinioară. Şi apoi, în faţa decorului cu lachei şi uşi de cristal, luminat de imense marchize căptuşite cu becuri, cine nu se simte solemnizat şi măgulit? Ele sunt, însă, încordate şi puţin stângace, căci svelteţa câşti- 127 gata prin tennis şi înnot nu se lasă uşor disciplinată. Obrajii lor plini, rotunji şi sănătoşi nu primesc cu voie bună blazarea şi indiferenţa pe care vor s'o afecteze. Sănătatea pielei arse de soare, bătută de vânturi marine, răcorită de valurile mării nu e bună tovarăşă nici măcar vopselelor, de care tinerele Americane abuzează tocmai pentrucă nu au nevoie. Uitătura lor, vie şi albastră, le înfloreşte întreaga faţă, chiar când zâmbetul este reţinut şi râsul rămâne ascuns pentru ocazii rari şi obligatorii. Umărul le este şi el înflorit de un corsaj cu orhidee sau gardenii, aşezate pe frunze verzi, parcă ceruite. Bărbaţii, mai obosiţi, par deseori stângaci în hainele de' gală. Sunt prea plini şi robuşti pentru fracurile ce vor să-i subţieze. Şi prea atleţi pentru mersul acela măsurat, ce cu greu se potriveşte cu paşii teatrali ai femeilor de lume. (Oricare femeie bogată este în U. S. A. o femeie de lume). Bărbaţii nu-şi ascund fericirea şi zâmbetul: sunt fericiţi când merg să petreacă împreună cu femeia pe care o iubesc. Contactul cu publicul le face întotdeauna bine. Este o plăcere să arate lumii ce frumoasă soţie sau prietenă are el, Caiifornianul rentier sau muncitor, abrutizat de cifre şi ros de planuri de nouă îmbogăţire. Clubul şi femeia îi sunt singurele distracţii şi idealuri. Băutura, singurul viciu. Dansul, o mare galanterie. Automobiiul, o dovadă de încercare a spontaneităţii sale. Aşezaţi la masa pe care tacâmuri scumpe sunt înconjurate de verdeaţă şi fiori albe şi roşii, nicodata galbene, la lumina candelabrelor cu (lumânări, care nu fac niciodată, asemeni lumini electrice, să lucească cheliile şi să se piardă profilurile feminine, ci dimpotrivă, prin umbre şi grade de lumină, avantajează pe fiecare — oaspeţii încep a mânca destui de serios. In America a mânca puţin înseamnă a nu fi sănătos. Odată cu dineul începe şi dansul. Femeile americane şi mai ales Californienele au un minunat echilibru sufletesc: ştiu să mănânce, să privească şi să converseze cu o egală pricepere. Europenele nu-şi amintesc decât de primul fel. Femeia americană ştie cum să alterneze atribuţiile-i de convTvă. Dar unic şi higienic. Tot din higiena Americanii nu dansează mai niciodată tango, chiar în California de Sud, unde pretind a fi reactualizat atmosfera spaniolă de odinioară. E un dans prea sentimental şi languros, caro le-ar strica bunu1 mers al lucrurilor. Fox-trotul dansat corect este cea mai bună terapeutica: relaxare ritmată ca în orice sport. Jazzui distrează. Când e condus de Paul Whiteman sau Abe Lyman chiar impune. (Duke Ellington şi Louis Armstrong nu existau pe atunci decât pentru cunoscătorii. Mâncarea se îngurgitează cu pofta unor oameni sănătoşi, care nu disting între lucruri proaspete şi conserve. Americanii au convingerea că se nutresc ştiinţific. Dacă salata nu are gust bun, este însă curată, iar dacă fructele de California, de proporţii colosale, nu au gust suculent şi parfum persistent, în schimb, sunt frumoase ca acelea pictate de Cezanne şi sterilizate de orice microbi. Se vorbeşte despre Americani că ar fii excentrici. Aceasta poate pentru noi, deprinşi cu alte norme şi obiceiuri. Dar Americanul care desigur că nu este un om cumpătat, cum i-ar plăcea lui Aristoteles, nu este finţa care se depărtează de societate şi de deprinderile ei. El exagerează pe linia societăţii, nu în afara ei. Automobilismul, sportul, iubirea de record şi de colosal sunt Continuări fireşti ale unei comunităţi, în care 128 ©mu! a trebuit să se depăşească necontenit. Şi, apoi, !a omui sănătos şi excesele sunt fireşti. Californienii ştiu să petreacă, totuşi, mai firesc decât ceilalţi Americani, pentru care distracţia e aproape o cură medicală împotriva isteriei, nervozităţii!, oboselii. Jazzui este distracţia cea mai ordonată a epocii noastre, dar şi ea se reclamă, în largă măsură, dela maşinismu! secolului nostru, impetuos, ameţitor, supra-vibrant. Jazzui aduce şi un conţinut nou sufletesc de care sunt răspunzători Negrii, cu nostalgia, sensual.tatea şi legarea lor de misticismul şi magia primitivistă, dar este, mai cu seamă, un nou mod de a cânta, mod mai biologic şi mai energetic decât modurile muzicii bizantine sau italieneşti. Americanii au desvoltat atât conţinutul cât şi forma acestei muzici moderne, aşa că astăzi ei sunt, în felul lor, iot atât de muzicali cât Ruşii sau Italienii. Tânărul American ştie să cânte din gură, nespus de melodios şi sentimental, toate melodice noui, pline de optimism şi vitalitate, iar mânuirea saxofonului sau a banjoulu este tot atât de frecventă la Los Angeles ca a balalaicei sau armonicei în Rusia sau mandolinei sau ghitarei la Neapole şi Sevilla. La aceasta au contribuit desigur şi radio şi americăneasca invenţie a gramofonului, care îngăduiesc azi Americanului să se culce şi să se trezească în muzică, lucrul care în trecut era un privilegiu doar al regilor. Mai mult ca orice, tinereţea exuberantă iubeşte cântecul şi jocul şi, de aceia, Los Angeles răsună de jazzuri studenţeşti, universităţile de cântecele voioase ale tinerilor, casele de pasiunea pentru radio şi patefon. Dar să urmărim cum îşi petrece vremea şi cetăţeanul — obişnuit în acest oraş, unde adeseori m'am crezut şi eu retrăind trecutul vechii Ca-iîforriii spaniole. Cum să nu te crezi în Spania colonială, când casele din cartierele rezidenţiale au un singur etaj sau maximum două şi o arhitectură atât de simplă, cu porţiuni liniştitoare de ziduri albe, tencuite simplu şi cu pridvoare în care noaptea ai vrea s'atârni lămpi cu gaz şi s'asculţi poveşti, privind cum luna luceşte peste flori, printre palmieri? Târziu, am descoperit că în aceste locuinţe patriarhale stau oameni cu aceleaşi preocupări ca la Chicago, Boston sau în Middle-West. Că în curţile interioare şi liniştite, ca ale mănăstirilor, curţi numite patio şi având" câte un copac stufos la mijloc şi pavaj de cărămidă lucioasă împrejur, şazdele sunt tot atât de neliniştite cât într'un apartament new-yorkez. Că frumuseţea arhitectonică rămâne, adesea, simplu decor, ceva adăogat şi de prisos, iar nicidecum un substitut. Palatul cinematografic, căci orice cinematograf caută să ofere cetăţeanului iluzia că e primit şi distrat ca un Rege,-îl atrage mai mult decât ©rice. Statisticile arată limpede că, în medie, Americanii din Los Angeles merg cam de două ori pe săptămână la cinema, indiferent dacă e filmul bun sau nu. Nevoia de distracţie, de atmosferă superioară, de oarecare fascinaţie sunt pricinile acestei dese frecventări a celor 20.300 de săii de cinema din Statele Unite. (Restul lumii nu are decât 51.000 săli). Iar din totalul filmelor produse în toată lumea, 85 la sută sunt iarăşi americane. Filmele europene vin rar în Statele Unite. Filmul sovietic interesa, însă, îndeosebi. Pentru Americani spectacolul de cinema nu înseamnă numai filmul, ci o întreagă atmosferă de refugiu în iluzie. Afară, este atras de reclame, fotografii şi de decoraţii care sugerează atmosfera filmului. Când la Grau- man's Chinese, marele cinematograf de pe Hollywood Bulevard, Hollywood, unul dintre districtele Los Angelesului, s'a reprezentat Trader Horn, întreaga curte era populată cu figuranţii negri ai filmului acesta cu subiect african, ţinuţi ore întregi cu suliţi în mână, îmbrăcaţi în blăni de tigru şi strângând o' gloată de curioşi în jur. De asemenea, când pe Broadway-ul ain Los Angeles s'a rulat Ingagi, uşierii erau îmbrăcaţi ca exploratori şi curtea cinematografului era plină de corturi 'şi obiecte exotice. Altădată, faţada sălii Warner era acoperită cu flori artificiale, iar casieriţa, uşieri! şi' figuranţii purtau costume spaniole mai luxoase şi mai potrivite decât acelea ale protagoniştilor din Carmen. Aceasta pentrucă se reprezenta un film cu subiect spaniol. La inaugurarea unui alt cinema pe Broadway, Los Angeles Theatre, cu filmul Luminile Oraşului, lansat ca premieră mondială, s'a făcut o imensă publicitate faptului că, împreună cu Charlie Chaplin, a asistat şi Albert Einstein. Revistele aveau câte-un maestru de ceremonie ca Monty Blue, gentlemanul Hollywoodului sau ca Eddie Cantor sau Charlie King, care, dacă. ştiu să se facă simpatici publicului, stimulâhdu-i buna dispoziţie, făcându-i sa râdă sau să aplaude, pot câştiga averi fabuloase. Aceasta pare a fi şi tuncţia şefului de jazz, care este un amestec de clown, muzicant, gentleman şi marţial maestru de ceremonii. In Statele Unite totul este chestiune de organizare, chiar buna dispoziţie şi veselia. Cinematograful este palatul uitării şi al evadării şi totodată simbolul vieţii mijlocii americane. Şi ce uşor să fie aşa, când populaţia era atât de nefericită — mai ales într'o vreme de acută criză şi lipsă de lucru. Aceasta se vede mai ales în cartierul mexican, acolo unde a fost odinioară locul de obârşie spaniolă al Los Angelesului, La Piazza. E la zece minute de centrul Broadwayului, dacă te scobori pe Main Street, calea localurilor dubioase şi a magazinelor murdare, care pentru a nu ajunge la faliment trebue să te pungăşească. Aproape de Primărie, în formă de sgârie-nori (e aproape singurul mare din oraş) — şi de două-biserici catolice, La Piazza este un squar în jurul căruia se adună figurile cele mai cuYioase, năpăstuiţii soartei, pungaşii, rataţii. Peste drum, Olvera Street reconstrueşte atmosfera de odinioară a urbei, cu restaurante spaniole, lăutari mexicani, teatru de păpuşi, magazine de olărie, sau cu tot: feiul de zaharicale exotice şi coşuri împletite. La intrare, o cruce memorizează începuturile Los Angelesului. Aici vin Americanii dornici de atmosferă „antică" si aici o seamă de artişti începători expun picturi şi sculpturi, sperând că vor fi descoperiţi de vreun milionar-amator de artă. ,ln jurul grădiniţei cu grilaj rotund, zeci de oratori înălţaţi pe cutii de săpun sau de portocale predică populaţiei nefericite credinţa In Dumnezeu. Aici Salvation Army, Oastea Mântuirii, intonează cântece sfinte pentru a converti lumea. Ici, un orator negru pentru Negri, dincolo Unul Chinez-protestant pentru populaţia galbenă, care îşi are cartierul prin vecinătate, trăind din spălat şi din vânzarea legumelor, mai încolo, tot în jurul grădiniţei din mijloc, o femeie vorbind pasionat de Isus, pentru ca alături un tip îmbrăcat în togă albă şp, cu plete să imite ce-a-binelea pe Mântuitor adunând o seamă de curioşi în jur. Oratorii politici mai serioşi vorbesc în parcuri şi squaruri. In Pershing 130 'Square, mai cu seamă/ se desbat substanţiale discuţii şi polemici în jurul comunismului, socialismului, capitalismului. Şt în La Piazza o teribilă concurenţă se încinge între vorbitori, dar pe un plan inferior şi cu procedee ieftine. Fiecare ţipă cât poate mai tare, face glume, se bate pe piept, vorbind în numele „ştiinţei care explică totul", pentru ca, prin fraze abile şi dialoguri humoristice, să ajungă la propaganda protestantă sau catolică. Iar ascultătorii, Mexicani negri şi trişti, probabil fără de lucru, — deşi pentru lucru emigraseră din patria ior — Americani bătuţi şi uzaţi, femei cu părul înălbit înainte de vreme, curioşi zâmbind şi amuzâ'ndu-se, pungaşi rotind ochii în care buzunar să-şi strecoare mâinile, — te duc într'o lume subterană, pe care la început nici nu o băhueşti în America. Câte subiecte de sguduitoare melodramă nu conţine lumea subterană din America? Scriitorii americani nu le ignoră, chiar dacă le interpretează altfel decât Victor Hugo sau decât autorii celor „Două Orfeline". Recent, dramaturgul Maxwell Anderson a descris această lume, care-ţi inspiră milă, teamă şi revoltă în drama-i Winterset. Atmosfera aceasta este tot la fel de reală, ca şi tinereţea superbă dela Southern California sau Ambassador Hotel. Mai încolo, pe Main Street, restaurante mexicane cu bucate gătite în ulei rânced, cinematografe în care se poate sta toată noaptea pentru cinci cenţi, teatre de varietăţi, unde joacă femeile îmbătrânite care şi-au arătat prea mult nudurile, fotografi a la minut, pahorame cu trageri la ţintă, restaurante cu muzici mexicane, hoteluri în care se închiriază „un pat curat cu douăzeci de cenţi pe noapte", săli de box şi lupte greco-romane, magazine cu haine pentru lucrători şi marinari, cofetării cu prăjituri vopsite ţipător, ghicitoare în cărţi şi palrniste, — se înşiră, atrăgând o lume pestriţă. Pe-această stradă se întâmplă adesea bătăi, furturi şi Scandaluri şi aici puritanii şi-au concentrat o armată de detectivi şi de propagandişti religioşi, care nu obţin un succes prea vizibil. Dar pe Main Street, strada şomeurilor şi' a căutătorilor de aventuri facile, nu vin decât cei disperaţi de sărăcie sau iubitorii pitorescului» acesta ae junglă şi panoramă, în care am uitat să spun că sunt şi locuri: unde îţi poţi tatua corpul, purtând cu tine sgârie-norii New-Yorkului sau mânăs-tirile Californiei. Lucrătorii mai aşezaţi preferă localurile de dans de pe lângă Pershing Square sau de pe Figueroa Street, unde fiecare dans costă cinci cenţi şi se execută în mijlocul unei săli decorate ca la Honolulu, cu palmieri şi banane şi în sunetele unui jazz bun, cum greu întâlneşti ia Paris sau chiar la Londra. Şi ce corect dansează aceşti oameni simpli, îmbrăcaţi cu haine gata, care, însă, standardizează modelele eleganţilor Londrei. La Los Angeles unde, din cauza climatului şi a veşnicei primăveri., se pot purta costume destul de deschise şi de excentrice, n'am văzut niciodată oameni îmbrăcaţi cu gust atât de prost şi de neghiob ca la nci, unde se crede că Americanii mai poartă pantaloni „charleston" şi hăinuţe scurte şi strânse ridicol pe trup, sau haine închise până aproape de gât. Totuşi, această lume variată şi pestriţă, aşa primară, necultivată şi naivă cum ne apare, are nevoi mai adânci decât petrecerile şi plimbările. Mai cu seamă acei încercaţi de sărăcie şi nereuşită aspiră către o lume spirituală mai puţin desamăgitoare decât aceia a băncilor şi a magazinelor generale, unde se munceşte enorm şi se câştigă puţin. Aşa se expljcă marele succes al unor evanghelişti ca Aimee Mc Pherson, despre care se spune că a început asemeni predicatorilor din La Piazza. Prin 1930, Aimee Semple Mc Pherson era una dintre cele mai populare femei ale Americii. Zeci de ziarişti îi urmăreau fiecare pas, mii de credincioşi îi ascultau vorbele, sute de bărbaţi şi femei culte o dispre-ţuiau, mulţi moralişti o urau. Totuşi Aimee apărea mulţimilor din Los Angeles şi din alte părţi drept o sfântă. Iar talentul de mare artistă nu-i era contestat de nimeni. Am vizitat templul ei, mare ca un teatru, cu parter şi două balcoane. De o parte şi de alta a scenei scări, în formă de balcoane suprapuse oblic, erau. populate de discipolii, ei, bărbaţi îmbrăcaţi în halate albe şi cu tichiîi roşii pe cap. Pe scenă, femei îmbrăcate la fel şi aezate pe scări ca în fotografiile colective. In faţa scenei o tribună înaltă, ?mpodobită cu flori multe şi scumpe, de unde preoteasa vorbea cu ajutorul a trei amplificatoare, care făceau să se audă puternic vocea-î puţin răguşită şi pătimaşe. Un post special de rado îi transmitea până în-Australia predicile. La picioarele tribunei, o orgă, un pan şi o mare orchestră. Apoi, altă estradă. Scena nu ere decoruri, dar pe funda'u! ei' şaisprezece vitrouri colosale reprezintă momente din viaţa lui Isus. Dg> piaton atârnă steie aurite prinse cu sfoară, ca la un bal mascat de cartier. Becuri mari. Sala tixită cu oameni din toate straturile, dar mal cu seamă femei cu figurile necăjite şi bătrâni, clasă cu totul oropsită de civilizaţia americană — pe-aîunci fără pensiuni şi asistenţă socială organizată de stat Preoteasa era frumoasă, deşi puţin cam trecută. Să fi avut vreo patruzeci şi cinci de ani. Era îmbrăcată într'un costum de purpură combinată cu mov. Pe cap, o tichie pătrată şi neagră de profesor universitar.. Voce puternică şi cu mare debit. Impresionantă, pentrucă pare în acelaş timp şi actriţă şi femeie sinceră. Vorbea patetic, cu gesturi, strigăte şi imprecaţii pătimaşe. Vorbea şi juca. Ataca evoluţionismul; spunea că un om poate ajunge maimuţă, dar niciodată maimuţa cm. Vorbea de şcoala vieţii şi. de ceea ce i-a poruncit Isus, profesorul şi sfătuitorul ei, care nu o învaţă matematică, ci regulele inimii. „Isuse, ia-mă aşa cum sunt şi puri-f.ică-mă". Interpretează un pasaj din Biblie, slăvind Cartea Sfântă. Adre-sendu-se discipolilor, îi întreabă din ce evanghelie sau epistolă sunt cuvintele rostite. Toţii îi răspund în cor. Publicul e uimit. Aimee continuă,, chemând pe „fraţii, şi surorile ei să se mântuiască". Aimee şi discipolii asvârlă pubiicului sute de Biblii mici, cu portretul ei. Aimee, energică şi din ce în ce mai însufleţită, cheamă noi discipoli. „Care dintre voi vine să mărească armata Domnului, să se cureţe de păcate, să ducă mai departe, printre Chinezi şi Africani, lumina Bibliei?" In seara aceia, cel puţin treizeci de oameni s'au înrolat în „armata" mobilizată de Aimee. „Câţi dintre voi se jură acum 'să nu mai fumeze, să nu mai bea şi să fie buni?" Zeci de mâini se ridică şi Aimee numără toate mâinile. Aimee cântă împreună cu discipolii, acompanliaţi de orchestră. Pe melodia „O du Lieber Augustin" se intonează: „If you all put together, how happy we'll be!" Spectacolul dela Angelus Temple se isprăveşte cu nişte jocuri asemănătoare acelora dela matchurile de foot-ball. Discipoli1 scot câte o~!i- 132 133 teră şi formează versete din Biblie. Doi băiefi, îmbrăcaţii în heralzi, conduc de pe estrade din faţa Aimeei strigătele mulţimii. Orchestra cântă ca la circ. Lumea transportată de acest spectacol — care utiiizâhd decorul potrivit unui popor deprins cu cinematograful şi cu un fast luxos, o cheamă la credinţă — părăseşte sala în pâlcuri smerite şi pline de noui nădejd'. Că Aimee oscilează între înşelătorie şi misticism nu mai încape îndoială. Dar ea a simţit just că lumea tânărului Los Angeles nu e fericită şi are nevoie de credinţă, şt deşi Aimee profită băneşte şi nu şe fereşte de păcate, o găsesc mai puţin detestabilă decât pe alţi pastori, pe care i-am întâlnit, de pildă Doctorul Cook dela Redlands, ateist mărturisit care mânueşte totuşi fonduri abundente dela bogâtaişilii naivi, sub pretextul de-a aduce lumea la credinţă şi predicând un fel de ştiinţă obscură în biserici luxoase, deschise numai iarna, ca teatrele de lux, căci vara cei îmbogăţiţi de pe urma portocalilor şi a tutunului nu mai stau acolo fiind prea cald. Această lume neferidită, căutând alinare şi nădejdi, nu lipseşe nici Hollywoodului, în ciuda reclamelor bine finanţate care neau învăţat să privim acest ţinut drept locul fericirii şi al bogăfier. Hollywoodul, face parte din Los Angeles, ca şi Beverly Hills, Santa Monica, Venice, San Pedro, dar din cauza unei puternice conştiinţe de comunitate se consideră un oraş independent. Din centrul Los Angelesului nu faci până la Hollywood o distanţă mai mare ca dela Teatrul Naţional până la Chitila, dar pe ce drumuri largi şi asfaltate, decorate de grădini şi palmieri şi de case albe şi geometrice, locuinţe sau magazine, care par a nu se mai isprăvi9 Hollywoodul propriu zis est4 centrat în jurul Bulevardului Hollywood, cale lungă, plină de magazine şi cinematografe. Aici cinematograful Pantages, - mai încolo El Căpitan Theater, loc împodobit în sticlă şi metal, ma» încolo un cinema cu intrare egipteană şi sus, spre sfârşitul bulevardului, Grauman's Chinese Theatre, cinematograful cel mai mare din aşa zisa cetate a cinematografului, construit ca templu chinezesc, cu o pagodă imensă în mijloc, înconjurată de balauri. E retras dela stradă şi pe pavajul cimentat când era încă neuscat, şi-au lăsat urmele mâinilor sau tălpilor diferiţi artişti de cinema, semnâhdu-şi şi numele. Personalul de serviciu e îmbrăcat, de ©biceiu, în rochii de mătase neagră de China şi cu tichiiii pe cap, colaborând la succesul atmosferei, care este schimbată uneori pentru a sugera coloarea locală a filmelor prezentate. Aici am văzut premiera filmului Maroco cu Marlene Dietrich, Gary Cooper şi Adolphe Menjou. Celelalte cinematografe mari sunt răvăşite prin Los Angeles şi nu toate premierele mondiale se dau aici şi nici chiar la Los Angeles, New Yorkul încă fiind cei mai bun centru de „lansare". La premiere protagoniştii filmului îşi fac apariţia fie în lojă, fie pe scenă, atunci adresând câteva cuvinte publicului. Puţine studiouri sunt în Hollywoodul propriu zis: Paramount şi Fox sunt cele mai apropiate. Metro-Godwin Meyer, Pathe şi Hal Roach sunt în Culver City. United Artists îşi are diferite studiouri. Universal de asemenea e în mijlocul unui teren încă în devenire. Warner, la fel. Apoi: a-ceste studiouri se mută necontenit, fugind de sgomotul urban şi căutând ţinuturi cât mai expuse la soare.. Filmul sonor, pentru a fi ferit de sgomote, a recurs mai muit ia studioul închis, nu în aer liber, aşa că Hoiivwoodul «ste ameninţat să-şi piardă raţiunea de-a fi. Locul de aici oferea avantajul ,:t,nei lumini mai clare şi a unui soare care apare şi durează chiar ierna, când la New York e înnorat, ceaţă sau ger. De aici migraţiunea cinematografului către coasta de Vest, către Far Westul legendar. Dar cu apariţia filmului sonor, turnarea unui scenariu în aer liber este ameninţată • să înregistreze sgomotele străzii, sirenele fabricilor din vecini, huruitul automobilelor care cutreieră cele mai retrase locuri ale Californiei de Sud. De aceia, mâine, cinematograful s'ar putea reîntoarce la New York şi Chicago, fără mare pagubă. In partea dreaptă a Bulevardului Hollywood, se ridică deodată coline pe care automobilul le ia în piept până ce ajunge pe margini de prăpăstii, îhdiguite pe delături. Priveliştea e-o minune naturală, înfrumuseţată de om. Aici e cartierul elegant al bogătaşilor şi al unora dintre stelele de cinematograf. Aici, într'o casă în stil colonial spaniol, a locuit Rudoif Valentino. Mai încolo stă Dolores del Rio, care-şi are un parc vast, -cu .arbori întortochiaţi şi cu frunziş subţiratic şi aplecat ca al sălciilor plângătoare. Casa are ceva de palat şi de mânăstire totodată, cu terasă la parter şi arcade, pereţii fiind albi şi neîmpodobiţi. Acoperişul de ţiglă, ca -al tuturor caselor „spaniole" de aici. Beverly Hills este cartierul aristocratic ai Hollywoodului. E compus d ntr'un bulevard lung care urcă iarăşi pe coline, îndreptându-se spre «oceahul Pacific. E locul palatelor ascunse în grădini şi parcuri de-un verde nepieritor, luminat cie puternicii) soare al Californiei. Nimeni nu merge aici pe jos. Numa; automobile luxoase. Beverly Hills nu vrea nici tramvae, ci linişte, discreţie, eleganţă. Şi într'adevăr izbuteşte să fie o ţară a -bunului gust, în care o arhitectură unitară şi măreaţă prin simplitatea, confortul şi aerul ei, amintitor de istorie zămislită în aceste locuri, precum şi o neîntrecută arfă într'ale grădinăriei, care ştie să organizeze artificial -peisaje care să pară naturale, — au izbutit să facă aceste locuri invidiate •de nobilii, şi bogătaşii lumii întregi. Pe Summit Drive — înainte de-a urca pe-o pantă grea — pierdută într'un câmp de iarbă şi arbuşti, vila lui Tom Mix, cow-boyul, care iarna traiia acolo, iar vara cutreiera cu circul său micile orăşele, ale Vestului de Mijloc. (L-am văzut într'un orăşel lângă Neenah). Urcând mai sus, pe şosele accidentate, care-ţi par că se înfundă, dar te învârtesc în capricioase serpentine, ajungi în faţa celei mai impunătoare vile. înconjurată cu un "z.1?. °rcular' tencuit în albul ce contrastează cu verdele ierbii, din care se j-ictica nişte brazi stufoşi şi pini conici, vila e construită ca un caste! en-g.ezesc, fortăreaţă şi, palat totodată, Turnuri circulare înconjură biocui centrai, aandu-i o măreţie solitară, chiar sub bătaia soarelui, care atribue o strălucire aune, o calitate de metal preţios, întregii aşezări. Aici locuiau May/ . .euoru şi Douglas Fairbanks, pe atunci nedivorţati. Alături, mare şi lara ntm.c-deosebit, ridicată pe o burtă de gazon, locuinţa cu două etaje a lui Charlie Chaplin. Tot în Beverly Hills, dar în jurul altor coline şi străzi, locuinţa Gloriei Swanson, ascunsă după o impnes ~~ <■ J ri™ n^wic ir,™* £ u imensa poarta de fier, străjuita de palmieri. Marion uavis locuia pe Camden r>riw~ • , r, , r, , 7 « . , •tn*ita ci invoca Mr =v,^T, ve' alaturi de Beverly Bulevard, într'o casă malta şi luxoasa. Mr. and Mrq î^h^ n ^ • , ,A k, ^ i= ■ ohn Mc- Cormick (Colleen Moore) aveau -o casa la fe cu aceia a u Rirh^rw d »u . ±-, ...r^--^i- i. <. -i ^ K'cnard Barthelmess sau a soţi or, care pe *nna sau divorţat, Joan Crawford „ Douglas Fair5anks ]r. foa,'5 cu cer. «lacun la etaj, ş, acoperite cu olane roşii, case geometrice întovărăşi- 134 de palmieri, piperi, pini, cactuşi şi înveşmântate cu mantii de glicină şl- Conrad Nagel, fiind om de lume ca şi Franchot Tone, şi-a construit vila în stil colonial american, ca în. Noua Anglie. In schimb, Wallace Berry îşi „trântise" la intrare un turn circular, împodobindu-l îngrozitor. Locuinţa decedatului Lon Chaney este în stil normand. Norma Shearer are o casă de tară, simplă, liniştită. Arătare distinsă, ca şi surâsul şi ţinuta acestei interprete a femeilor cărora „vampele" le fură, pentru câtăva vreme, fericirea şi căminul. La fel de simplă pe dinafară şi luxoasă pe dinăuntru, având în curte basin şi teren de sporturi, locuinţa humoristului englez Wood-house, unde am fost condus de soţii D. Dimăhcescu, atât de buni cunoscători ai Americii. Dar şi celelalte locuinţe din Beverly Hills nu sunt mai prejos. Tot ţinutul e luxos, elegant, respectând convenţia de a fi retras de lume şi inabordabil celor săraci sau curioşi. Aici, tipica preferinţă a Englezilor pentru intimitate, privacy, este o dogmă. De altfel, aceşti oameni simpli, îmbogăţiţi în câţiva ani, jucându-şi averile la bursă sau plasându-le iute în case şi ferme, neştiind cât va dura „voga" lor de „stele" ridicate prin reclamă şi mai rar printr'un talent excepţional, ca acela al lui Leslie Howard sau Bette Davies, vor să se odihnească acasă şi să dea de vorbit cât mai puţin lumii şi ziarelor, care le anunţă căsătoriile şi divorţurile cu litere mari ce se întind pe întreaga pagină întâia, de parcă ar fi evenimente de însemnătate mondială. Casele acestea îşi schimbă mereu locatarii, care le vând şi le cumpără când se îmbogăţesc, sărăcesc, sau se divorţează şi se recăsătoresc. Afară de Douglas Fairbanks, Mary Pickford, Marion Davies, care sunt oameni de lume, ceilalţi trăiesc în cercul restrâns a! prietenilor şi at acelora care finanţează studiourile şi le menţin „gloria". Astfel, reuşesc să-şi ascundă incultura, lipsurile de gust şi de tehnică mondenă. Numai Douglas Fairbanks şi Mary Pickford ştiau să primească iumea. Ei erau pe atunci diplomaţii snobi ai Hollywoodului. In palatul lor au avut ca oaspeţi pe actualul Rege al Angliei, când era Principe, pe Principele Moştenitor ai' Suediei, pe Austeen Chamberlain, pe Winston Churchill şi pe alţi oameni mari sau distinşi ai Lumii-Vechi. Greta Garbo, Charlie Chaplin, Ramon No-varro au trăit totdeauna retraşi, hepreţuind societatea, în fond neinteresantă, a lumii cinematografuiuii, care-şi are cluburile şi asociaţiile ei. Charles Boyer, Tyrone Power, Barbara Stanwick, Bette Davies se feresc de contactul cu vulgul, cum făceau şi decedaţii Carole Lombard şi Leslie Howard, sau ca şi neuitatul Hamlet american John Barrymore, sou ca interpreta, lui Ibsen, Cehov şi O'Neill, Alia Nazimova, care a jucat pe Christine Mannoir în trilogia „Din Jale se întrupează Electra" — artişti veniţi din teatru şi rămaşi chiar pe ecran tot artişti de teatru,pe care îl cultivau însă Maurice-Chevalier, Clara Bow sau ediţia-ti mai nouă Mae West. Majoritatea artiştilor ies rar în public. Frecventează uneori petrecerile^ dela Ambasador Hotel, Biltmore şi dela Roosevelt Hotel de pe Hollywood' Bulevard, construit, iarăşi în stil local, cu fântâni şi balcoane în hallul decorat cu steaguri spaniole şi de servitori îmbrăcaţi în toreadori. Charlie Chaplin vizita câteodată restaurantul Henr/'s, totdeauna oopulat cu lume cosmopolită şi cu artişti de mâna treia, care-şi iau aere de mari vedete. Pig'n Whistle e vizitat mai ales de personalul administrativ. Restaurantele 135 «de noapte, tavernele cu decoruri exotice si cu dineuri combinate din felurile tuturor naţiilor dau, seara, Bulevardului Hollywood un aspect festiv, --Ja care totuşi nu se participă cu prea multă voioşie. Grija zilei de mâine, -nesiguranţa traiului, capriciile locului explică această atitudine. Artiştii mari -nu petrec în Hollywood pentru a evita scandaluri şi relaţii nedorite. Organizează petreceri în locuri neştiute, la plăji şi cluburi depărtate. In Hollywood nu petrec decât cei încă nelansaţi. Sau aceia care vor să-şi refacă ■celebritatea, ca de pildă John Gilbert, care a pălmuit într'o cafenea pe ■criticul Jim Tully pentru a se bucura de-o publicitate deosebită în presă, într'o vitrină, o trăsură a lui Napoleon aşteaptă un cumpărător bogat şi pe Charlie Chaplin să-i plângă destinul. Hollywoodul mai este şi oraşul acelora care nu petrec, ci mor de ■foamei, aşteptând zadarnic să devină figuranţi şl apoi stele de cinema. .Situaţia acestora e tragică, pentrucă, biete victime ale reclamei deşănţate, ei fac toate sacrificiile numai s'ajungă aici, uneori agăţându-se de trenuri, colindând o parte a drumului pe jos, rugându-se să fie luaţi de vreun automobilist pentru rest, —■ întrupând, în sfârşit, acel tip.de hobo şi -de hitch-hicker atât de popular şi de dramatic, al drumurilor americane şi -californiene, care după ce renunţă la un traiu oricum uman de fermier sau .-de vânzător în vreun magazin din Est şi întâmpină zile întregi foamea şi -oboseala traversării continentului — visul fiecărui hobo fiind să meargă «dela o coastă la alta a ţării — ajunge să îndure o mizerie şi mai grozavă pe colina iluziilor pierdute, Hollywoodul. Din numărul acestor învinşi se ,-recruîează adesea disperaţii care dau lovituri sau şantajează, răpind copiii stelelor şi prădând vilele retrase pe creştetul colinelor, deşi păzite de detectivii personali ai artiştilor. Serile, Bulevardul Hollywood e plin de tineri cu frumuseţea obosită ■fi haine rupte, care dimineţile fac coadă în faţa studiourilor pentru a cere ■de lucru. Reclamele nu vorbesc de ei şi numai câteva* instituţiuni quasi-•oficîale au curajul să furnizeze date mărturisind realitatea. Biroul Femeilor - înrof revme asuPra aceluiaşi detaliu de mai multe ori. Acum strigăm SIf hSo p™;' fnCt' iar mişcările noastre-s mai potolite, deşi destul de haotice. Pe la două jumătate scena a fost, în sfârşit „turnată" , " ' f™,?zUM Partea cealaltă, aşezându-ne în faţa trăsurilor şi prin-Lt^'Je, S * aSl^nta dela PduA Aici lucrul merge mai iute. Nu re-E h» f ™ - SCât de două ori- La °ra Patru suntem liberi. E un t'lrS 2Ci SU,mem îhCercui* ^ un cordon, puşi la rând şi când, în sfarşt, .eş.m de-acolo ni se dă câte un bon. Trecem în aceiaşi ordine ■pnn faţa une, barăci, unde fiecare din noi primeşte cinci dolari. Sunt singura ban, pe care ,-am câştigat pentru muncă neintelectuală în Ame- 138 139 Peste trei luni, într'un cinematograf din Middle-West am văzut filmul !a care figurasem. Era Floradora cu Marion Davies, în care se descria viaţa? unei cochete new yorkeze de acum cinzeci şi mai bine de ani. Scena matchuiui de foot-ball a durat doar câteva minute, iar tribuna a tos: arătată:-doar câteva clipe, ca o sugestie de participare a publicului la evenimentul, sportiv. Nu am avut vreme să recunosc pe nimeni dintre figuranţi. Am vizitat de mai multe ori Studioul Paramount din Hollywood. Odată,, când se filma An American Tragedy după pateticul roman ai lui Theodore-Dreiser, care a protestat că regisorul Joseph von Sternberg i-ar fi mutilat, textul. Atunci am văzut-o pe Sylvia Sydney, al cărei nuanţat jdc facial m'a (impresionat şi pe Philip Holmes, un tânăr care pe ecran pare mult mai fin şi mai trist decât în realitate. Am asistat vreme de mai multe ceasuri ia turnarea a două scene: întâlnirea lui Clyde cu neamurile sale bogate şi scena când reporterii anunţă mamei lui Clyde crima săvârşită de către fiul ei. Regisorul Sternberg a corectat de multe ori această scenă, mişcările figuranţilor şi protagoniştilor, dialogurile lor precipitate la început, naturale la sfârşit. Şi cât de reduse au apărut pe ecran aceste scene. In timpul şederii în California de Sud, deşi nu eram interesat în lumea-Hollywoodului, mi-a fost dat să văd multe „stele" şi să cunosc pe unele-din ele. Am cunoscut pe Anita Page, Carole Lombard, pe Charles (Buddy) Rogers, Ivan Lebedeff, Philip Holmes, Jack Oakie şi am văzut pe Joan Crawford, Marion Davies, Silvia Sydney, Fanny Bryce, Eddie Cantor, Al. Jolson, Conrad Nagel, Charles King, James Hall, precum şi pe marele Chaplin, Mary Pickford şi Norma Shearer, ultimele două făcându-şi „apariţia personală" la o mare expoziţie de automobile. Nu regret a nu fi cunoscut personal decât pe Charlie Chaplin, singura personalitate adevărată a a-cestei lumi în genere plăcută la văz, dar altfel cu totul neinteresantă. Ca şi lui Waldo Frank, Chaplin îmi apare un înger căzut într'o lume banală şi-mercenară. „Hollywoodul este ogiinda perfectă a banalului succes american. Sufletele ordinare visează extraordinare visuri —■ în felul sufletelor ordinare. Şi la Hollywood visurile devin adevărate". Şi mai departe: „Hollywooduf este un oraş american obişnuit — nu o capitală de artist. Studiourle Hollywoodului îşi mărginesc precizia şi conşt.inciczitatea la probleme de mecanică şi finanţare. Sunt monumente de sterilitate estet'că, de nulitate intelectuală,, de cârpeală-art'stlcă. Povestea locului este o îndemânare exterioară, ticluită de încăpăţânarea combinată a unei jumătăţi de duzina de toptangii care pozează în scriitori, scenarişti, regisori şi producători". (Waldo Frank, articolul din „Scribner's Magazine", Sept. 1929). F muit adevăr la baza acestei atitudini împărtăşită de mulţi literaţi şi gânditori americani. Mirajul Hollywoodului a infectat întreaga lume cu ejuJ torul reclamei aranjată odin'oară de cei patru dictatori şl monopolist! de acolo: Adolphe Zukor, .fundatorul companiei Famous Piayers-Lasky, W:l!'anv Fox, Cari Laemmle dela studioul Universal şi Marcus Loew dela Metro-Goldwyn Meyer, aceştia producând f Ime şi constrund totodată săli numai pentru filmele lor. Unii din ei au murit, dar metoda a rămas aceeaşi. Împotriva prostului lor gust şi a tendinţelor de exploatare monopolistă au reacţionat marii artişti dela Hollywood constituind asociafia Un'ted Artists; din care făceau parte Chaplin, Fairbanks, Dolores del Rio, Ronald Colman,. Gloria Swanson, Lilian Gish, Lupe Velez. Totuşi, lupta talentelor şi a rarilor f «iubitori de artă nu e uşoară, monopoliştii utilizând o reclamă uriaşă, stăpânind numeroase publicaţii, lansând mode şi captând marele public cu •sălile lor exotice, în care cetăţeanul se simte ca 'ntr'un palat. Apoi monopoliştii sunt prea înrădăcinaţi în istoria filmului american. Decedatul William Fox, care a început prezentând în arcadele şi pieţele oraşelor aparate automate în care introducând un ban puteai vedea un .fragment de film, a organizat încă din 1911 un comitet împotriva cenzurii „moraliştilor americani. Aceştia protestaseră la Chicago, încă din 1907, împotriva introducerii în cinema a tipurilor viclene sau destrăbălate. William Fox e acela care a lansat pe ecran femeia-vampir, the wamp, începând cu Theda Barra, cauzând discuţii cu cenzura. Imigrantul ungur Zukor a lansat Jdeia de a prezenta pe ecran pe marii artişti ai lumii, începând cu Sarah Bernard în Regina Elisabeta. Iar sub influenţa marilor filme europene, ca ■faimosul Quo Va'dis, Hollywoodul — a cărui activitate cinematografică în-itepe în 1908 — turnează, regisate de Griffith, Naşterea unei Naţiuni şi Intoleranţa. Istoria Hollywoodului e simplă. Studiourile din New York şi Chicago -nepermiţând lucrul în timpul iernii, din cauza cerului întunecat — electricitatea nu era pe atunci mânuită cu arta de >azi — lumea cinematografului se refugiază în ţara soarelui. In 1908, se realizează primul film, Mohte-'■Cristo, într'un studio din Los Angeles, aşezat într'o mansardă de pe Main Street. Griffith şi Mary Pickford soisesc în California în 1910. Primul în: trebuinţează drept studio o baracă. 1913 aduce moda filmelor-cu urmare 'în serie, sugerată de foiletoanele gazetelor. In 1914, se produc Aventurile -Paulinei. „Chicago Tribune" oferind un premiu pentru textul unui film în serii i se prezintă 19.003 scenarii. Succesul este uimitor. ,ln 1916, Zukor poate plăti pe Mary Pickford cu un milion de dolari pentru acest an şi 'Următorul. In 1915, Chaplin, mai întâi actor pe-o scenă oarecare .din Los Angeles, apoi artist de cinema la Chicago şi în urmă la Hollywood, e recunoscut drept cea mai rentabilă vedetă. Filmele lui rulează până ce se .roade exemplarul respectiv. In 1916 a câştigat 670.000 dolari. Această rentabilitate a devenit pentru cinematograf ghiuleaua care-i leagă picioarele. Oamenii lui de afaceri, artistele şi directorii devin prea .influenţi. Hollywoodul poate cauza acum atâtea mizerii morale şi economice. Schimbarea rochiilor lungi în scurte creiază şomajul a mii de lucratori Moda Părului tăiat a luat câştigul miilor de femei din China, sudul opaniei şi Balcani, care-şi vindeau părul pentru elegantele lumii. Se susţine .ca aansatoarea. Irene Castle, pierzându-şi mult păr după o febră tifoidă, sa tuns lansând noua modă a pieptănăturii băieţeşti. Gloria Swanson, purtând şi lansând rochiile lungi, a fost binecuvântată de zeci de lucrători, care şi-au regăsit lucrut în fabrici. Toate aceste fenomene de interdependenţa sociala sunt amplu studiate de sociologii americani, care lucrează cu pasionante date şi statistici. (Am urmat şi eu un curs despre „Aspectul Social al Cinematografului"). Pentru lansarea lor, artistele începătoare sunt puse adesea în situaţii destul de gingaşe. Trebue să răspundă cererilor de fotografii autografiate, tocmindu-şi secretare care semnează pentru ele. (Clara Bow primea 45.000 de sensor, anual; ,ar Charles Roggers 30.000). De asemenea, trebue să răspundă şi jnvi aţiilor de-a ieşi în public. Naivii, care nu ştiu câtă reclamă 3Ste mdaratul oricarei informaţii şi oricărui gest dela Hollywood, se miră ui când aud că un prieten al lor a luat masa de seară la Roosevelt Hotel cu; Clara Bow sau cu oricare altă artistă de mâna a doua. Dar aproape oricine, dacă vroia să cheltuiască 30 de dolari, putea cina cu o vedetă începătoare sau populară pentrucă ea făcea acest lucru cu scopul de a apare-sjmpatică lumii. Americanii nu iubesc pe artistele snoabe şi de aceia la Hollywood se începe primind invitaţia oricărui tânăr care ştie să scrie câteva rânduri mai alese, să prezinte un buchet de flori ş,i să ofere o masă la un mare hotel. Numai marile vedete, după succese mai trainice, îşi îngăduesc să se izoleze şi să „snobeze" vulgul din vilele dela Beverly Hills. Celelalte trebue să facă orice pentru a se vorbi de ele, anunţând divorţuri, căsătorii, intrigi, aventuri, răpiri, suferinţe şi fiecare din ele a-tegându-şi un gen aparte. La Hollywood succesul comercial interesează cel mai mult. Totuşi, ici, colo, se face şi oarecare artă, filmându-se romanele şi piesele de succes, in fond, cnematograful vulgarizează creaţiile artei şi poesiei dramatice,, dinamismul şi semnificaţiile epicei, adaptându-le pe înţelesul mulţimilor. Radio, cheamă doar participarea urechii, cinematograful a ochiului şi urechii. Omul întreg nu participă la aceste arte mecanizate, pe când o lectură,, un concert sau o piesă de teatru te fac să participi cu întreaga ta fiinţă.. De ace,a, filmele, care ni se par pentru moment bune, se uită aşa de uşor. E o artă. care nu răscoleşte, nu purifică, nu te schimbă, ci doar te emoţionează superficial şi Uneori te farmecă vreme de două ore. Puţine filme mi-au rămas neuitate: acel minunat Hallelujah, jucat numai de Negri, Outward Bound, Journey's End, Ana Christie, Romeo şi Ju-lieta, Pădurea împietrită, Mr. Deeds goes to town, Adio, Mr. Chips şi De-aş avea un milion, dar înainte de ele, toate filmele Iu iCharlie Chaplin. In. genere, flmele care nu se uită aduc sentimente profunde, idei răsunătoare, atmosfere sugestive, pe care Hollywoodul le ia din romane şi teatru. Marii autori şi actori au umanizat filmul, nu industria de acolo, care adesea îi sileşte la concesii şi stupidităţi. Charlie Chaplin, Leslie Howard şi Orson Welles sunt creatori autentici; ceilalţi doar organizatori de mode şi distracţii trecătoare. Filmul vorbitor a încetinit acţiunea, a încetat să mai exploateze tăcerea şi în locul vizualizării dinamice şi picturale a ajuns la descripţia prin: vorbe ca la teatru, transformând cinematograful în teatru fotografiat. Totuşi, din combinaţia muzicii cu imaginea mişcătoare Americanii au început să creieze şi un gen, care mâine va duce la o adevărată artă. E vorba de acele desene animate, the Silly Simphonies şi Mickey Mouse (creat de Walt Disney), în care se află o fericită sinteză de mişcare liniară şi muzicală; . de r.tm vizual şi auditiv; de fantezie, humor, disociaţie, dinamism. Cred că de aici va porni cinematograful-artă de mâine, apelând la pictori şi desenatori care să se apropie de fineţea iui Matisse, de profunzimea omenească a lui Daumier, de graţia lui Toulouse-Lautrec, de expresionismul lui Van Gogh şi Munch, de fantazia lui Cocteau şi Dufy, precum şi la muzicieni ca Strawinski, Falia, Honegger, Hindenith sau Louis Armstrong şi Duke Ellington, cărora ar trebui să li se găsească echivalentul plastic şi cinematic al sonorităţii lor dinamice şi pline de sentimentalitate. Pentru a face din cinematograf o artă de sine statoare este hevofe de o terrfeinică inspiraţie picturală şi muzicală, printr'o colaborare colectivă asemeni a-celeia dela Baletele Ruseşti sau dela Baletele Jooss, dar punând accentul- pe jocul preţios al umbrelor şi luminilor, al liniilor şi volumelor, ritmate muzical. O sinteză de muzică pură şi retină pură construind dramatic, humo-ristic, fantastic un stil cuvenit unei epoci în care automobilul, radio, telefonul, maşina de scris, vaporul şi aeroplanul schimbă perspectiva şi ritmul imaginilor şi al sonorităţilor. In fotografie, Americanii au şi dat un mare artist, pe Edward Steichen, deopotrivă chimist, lucrător, inventator,, poet şi critic, care ştie să compună o aparenţă umană, dându-i esenţa psihologiei ei, prin umbre, colori,, lumini. Despre Steichen, Carl Sandburg a scris o monografie, descriihdu-l ca pictorul „nocturnelor şi al feţelor, gravor fotografic de luciri şi momente, ascultător al vânturilor aibastre pe "nserate şi martor al trandafirilor tineri şi galbeni; visător şi cercetător; călăreţ al zorilor prin grădini, văi şl' câmpii". Cândva, nădăjduesc, se va putea scrie şi despre unii oameni ai cinematografului la fel. , împrejurimile Los Angelesului sunt la fel de fermecătoare. Passadena, Redlahds, Glendale, toate fascinante şi cu caracterele lor. La Passadena,. între bogătaşi, locueşte Upton Sinclair pe care l-am întâlnit în casa unuf prieten, Logan Wilshire, fiu de milionar socialist. La Redlands, ţara portocalilor, am întâlnit pe Contele de Marcellus care îşi câştiga existenţa din cultura fructelor şi care mi-a spus: „Jn Europa nu mai e nimic de făcut. Acolo oamenii cu energie nu pot decât muri cu braţele încrucişate", bucurând astfel pe gazda mea, d-na Mary Shirk, o castelană la fel de Impecabilă ca orice lady engleză. La Pomona, Glendora şi Claremont sin-team primăvara dumnezeescul parfum al portocalilor în floare, a-lergând cu automobilul ?eci de kilometri pe şosele luminate din ioc în loc de restaurante şi prăvălii construite în forme ciudate, ca un cap de câme, o maşină de îngheţată sau moară olandeză şi reflectând, pe caldarâmul neted, valurile de lumini roşii, verzi, albastre, în timp ce fermieri-r dormeau un somn greu şi adânc. La Claremont se află în stil spaniol cel mai luxos colegiu de fete, Scripps, unde adesea eram Invitat la serate dansante. La Scripps aveam multe cunoştinţe, pe sora donatoarei bursei, d-na Mary Shirk, o distinsă intelectuală şi femee de lume, susţinătoare financiară a şcoalei, pe d-na Christina Galifzi, care s'a ocupat de situaţia Românilor din America şi care era profesoară acolo, precum şi pe d-ra: 1-'ca Paraschivescu, colegă de bursă cu mine, studiind mai cu seamă cursu-sociPrtîrU serviciul social' laolaltă cu atâtea alte fete din toate păturile ^ ie aţn americane, la fel de dornice nu numai să petreacă în viaţă, dar Dere+'iS1hdeVOte~e pr°9resuiui sociaL 'ncăperile colegiului Scripps, cu roass'nrf' de mânăstire spanioiă, cu cărămizi lustruite oe jos, cu nume-mnoase 'nrien0are' îmPodobite de palmieri şi verdeaţă, cu largi şi lu-orăHins co[ldoare ?i colonade' parcă înadins făcute ca totul să pară o 12 L1,"3 o1*™' Şi în afară - constituia un cadru de feerie spaniolă. Seratele dela ScriDDs m i=„ , l. , - . ■ f toinr n ■ carnete de bal in care treceai numele teteior cu care dansai, în cadrul unei etichete destul de riguroase şi totuşi pima de viaţa mi-au rămas neuitate. Pe drumurile către Claremont m'am deprins cu nebunia vitesii automobilistice, condus de colegi şi colege de universitate pentru care vitesa este un mijloc de contopire cu maşina, de aiavoleasca exaltare ş, depăşire energetică, acceleratorul fiind forţat la max.mum fara grija de moarte, dar cu o continuă senzaţie de risc, de record, de mdrasneala modernă. La San Marino am vizitat biblioteca şi Ma- 142 143* •zeul Huntington, unde Americanii se extaziază în fata faimosului tablou al lui Thomas Gainsborough, The Blue Boy (Băiatul în albastru). E fosta locuinţă a aceluia care a electrificat Los Angelesul şi care a ştiut să adune multe lucruri preţioase, manuscrise ale fondatorilor naţiunii americane şi o destul de completă colecţie de pictură a şcoalei engleze din secolul al XVIU-lea. Lângă Glendale, am vizitat cimitirul Forest Lawn Memorial, care pare mai vesel decât un parc de plimbări nocturne. Nicăieri nu vezi moartea, ci strălucirea vieţii. Iarbă, copaci tunşi şi retezaţi, monumente de marmoră reprezentând statui păgâne, pe Venus, Diana, Apollo. încăperile monumentalului mausoleu suprapun un fel de sertare de marmoră, în care este depusă cenuşa cadavrelor. Imortalizarea e colectivă şi egală; egal de luxoasă şi de scumpă. Pe vârful colinei, un turn construit în stil modernist predomină valea. E un aitar în aer liber şi Americanii au vroit să-i construiască o atmosferă de mister. Ceea ce n'au izbutit, pentrucă locurile pe care le poţi ajunge cu automobilul nu sunt niciodată misterioase. Cimitirul acesta face loc unei noui concepţii despre viaţă şi moarte. Constructorul ne-o spune singur: „Cred într'o viaţă eternă,.. Cred mai mult decât orice într'un Hristos care zâmbeşte şi ne iubeşte şi pe tine şi pe mine. Socot cimitirele de azi rele pentrucă descriu un sfârşit, nu un început". Cât de aproape suntem de ironia lui Eugene O'Neill, care în • piesa sa Lazăr râde concepe lumea ca râsul etern al lui Dumnezeu. Deviza cimitirului acesta, care-şi face o reclamă colosală, comparându-se cu piramidele Egiptului, este „a arăta viaţa şi progresul". California înveseleşte până şi cimitirul. Tinereţe până şi în faţa actului capital al vieţii. Dacă Europeanul anilor 1933—1945 ajunsese să înmormânteze viaţa şi veselia, .Americanul înviază şi înveseleşte până şi moartea! Două lumi, reacţionând diferit în faţa aceleiaşi realităţi. / Los Angeles mai este centrul care răspândeşte nomazi automobilişti "spre mare şi spre munţi, spre nord şi spre sud, preluhgindu-şi varietatea cu care l-a înzestrat natura. Nu departe de oraş un drum în zig-zag te duce pe înaltul Mount Wilson, unde se află uriaşul observator al Instituţiei Car-neg'e din Washington. Are şapte telescoape, (unul este cel mai mare din lume), douăzeci şi unu! din astronomi, şi o seamă de asistenţi. La acest Observator, Doctorul Albert Michelson a măsurat vitesa luminii pe care se întemeiază concepţia einsteiniană. Tot aici lucrau Englezul Sir James Jeans, astronom şi filosof, Henry Norris Russel şi alţii, neuitând pe directorul observatorului. Walter Adams. Noaptea, stelele sunt mai aproape de ochii telescopului decât, ziua, priveiiştele de jos, care cuprind insula Cătălina şi o pusderie de oraşe, şosele, grădini şi infinitul Pacificului. Şi aici natura sugerează un profund fior, omul răspunzând !a chemarea ei cu întreaga-i simţire şi cugetare. De aceia, între marea poesie, înalta astronomie şi cugetarea adâncă se ţes entuziaste puhţi acolo pe' creştetul munţilor, cu capul de oţel şi cu ochii de cristaluri şi lentile, care apropie pe om de fascinantul teatru cosmic. Jos, la Passadena, ieboratorii ş; camere de studiu completează instalaţia Observatorului, lată cum, prin fere t cadru cosmologic, California de Sud şi Los Angelesul stimulează ştiinţa cea mai înaltă. Să nu uit, de asemenea, California Institute of Technology, condus pe atunci de nimeni altul decât de celebrul fizician dr. f Robert Millikan şi care, asemeni marilor universităţi medievale, aduna.pe» savanţii întregii lumi. Albert Einstein, Theodor von Karman, directorul Institutului de Aerodinamică dela Aachen, Dr. Beno Gutenberg dela Darmstadt, seismolog şi meteorolog pfin de autoritate, au profesat acojo. America atrage nu numai stelele de cinema şi pe marii muzicieni, dar şi pe oamenii de ştiinţă cei mai deosebiţi, năzuind, în acest fel, să devină locui de întâlnire al geniilor şi al autorităţilor, o adevărată Cosmopolis, care să răsplătească străduinţele acelora care vor necontenit să depăşească li-rrtitele cunoştinţei umane. Pe baza acestei realităţi, cei mai ambiţioşi An-gelini cred că, mâine, aceste locuri şi îndeletniciri vor construi o Atena. autentică. Oricum ar căuta cineva să descrie sau să viziteze California de Sud,, el se va simţi într'un cerc care mereu se lărgeşte şi mereu fascinează, asemeni unui labirint al frumuseţii. O incursiune în Sudul Los Angelesului, într'un deşert ca Palm Springs, e tot ceea ce poate fi mai fascinant iarna. La o sută treisprezece mile de oraşul oinematografuluil şi al petrolului, munţii pîetroşi şi înalţi îţi par atât de aproape încât crezi că i-ai putea atinge cu mâna. Milele aici sunt scurtate, ca la Atena distanţele, căci atmosfera i-atât de limpede şi cerul atât de senin încât îţi înşeală nestatorniicile măsuri ale ochilor. Aici soarele arde în toiul lui Ianuarie şi niciodată deşertul nu aduce vreun vânt primă-văratic, ci doar, dimineaţa, o umezeală fără parfum. Aici sunt dune de nisip ca. în Sahara, Şi aici cei dela Hollywood au montat Şeicul cu Rudolf Valentino şi filmele de aventuri cu Eddie Polo, înscenând lupte cu bandiţi şi romanţe amoroase. Aerul limpede, soarele orbitor, măreţia munţilor nesfârşiţi, brizele ce fac să tremure suprafaţa netedă şi moale a nisipului, plantele spinoase şi mici — foate 'slujesc şi chiamă fantezia. Ceva mai încolo, te cobori în văi,- unde afli pârâuri de cristal şi palmieri bătrâni de nu ii se mai ştie data naşterii. Din toată California, numai în deşertul acesta se află palmieri care au răsărit înainte de venirea Albilor şi unde mâna omului nu a contribuit cu nimic la aceste falnice monumente ale naturii. Valea palmierilor de dincolo de istorie şi de artificiul californian se află la vreo şase mile,de PalmSprings şi ca s'ajungi acolo urci pe nişte şosele accidentate, ureşte cu automobilul pentru care nici muntele nu mai e obstacol aici. In Valea Palmierilor, însă, nu poţi merge decât cu piciorul şi, din teama de foc, fumatul e.oprit. Aici poţi privi în tihnă umbrele pierdute ale munţilor şi ale palmierilor, care caută, precum ne spune un proverb arab, sa-ş, aroe la_picioare apa şi în creştet norii cerului. Palmierii aceştia au. îrunze cioar in varf, mărturie de bătrâneţe, iar tuloina lor, dreaotă ca o •coloana, nu te.maijasă nici să bănueşti urmele frunzelor lepădate. Nenu-i sunt date ochilor să privească, până s'ajungă la minunata trimite cerului preamărirea şi oamenilor Ispitirea. iachiu la vânăt şi primenite din albul zilei marate mărimi cunună din vârf, care s'admire la nesfârşit colorile pline de nuanţe, dela dela portocaliu la roşu însângerat, neconten până în moartea ei. Grădina^Diavolului, aşezată în altă parte, te face să uiţi munţ i uneori cu crestele înzăpezite. Cactuşi de înălţimea omului se înaltă orintre buruiene-şi flori de pustiu, constituind un câmp albastru. De-o perfecţie de geome- 144 145 trie, cactuşii se feresc de orice atingere, prin ţepii şi verdele lor de otravă. In aceste locuri s'a construit un sat de odihnă, o oază de linişte pentru Americanii obosiţi. E Palm Springul, unde numeroase vile şi hoteluri în stil de mănăstiri spaniole au turnuri ce se proiectează pe suprafeţe de basinuri. El Mirador, hotelul miliardarilor, Mission Inn şi The Oasis primesc oameni care vor fi stingheriţi, neputând decât contempla sau juca golf. £1 Mirador e un hotel scump, cu apartamente izolate pe câmp, costând 40 de dolari pe zi, unde poţi avea o linişte de mănăstire. Aici tineretul face călărie, joacă polo, tennis şi golf sau înnoată în basinul dela El Mirador, în al cărui hali întâlneşti stele de cinematograf şi scriitoare care se dau drept prietene ale tuturor celebrităţilor europene. La Palm Springs şi prin împrejurimi sunt „rez'ervaţiuni" indiene, şi un izvor miraculos, Agua Caliente. De multă vreme Indienii se însănătoşesc în nămolul lui şi toate sforţările Americanilor de-a le cumpăra acest izvor au rămas până dcum zadarnice, deşi li se oferă sume mari. Primesc pe cricine să se tămăduiască în izvor, dar nu acceptă în ruptul capului să-l vândă. Rezistenţă care nedumireşte pe oamenii deprinşi să cumpere totul. Le-am vizitat sălaşurile, destul de mizere şi amintind viaţa Ţiganilor noştri. Pieile-Roşii locuiesc în barăci făcute din lăzi de pian sau în corturi, muncind din greu la împletitul coşuleţelor din frunze de palmier şl ţesând covoare, care aici n'au un colorit armonios. Iubesc focul, în jurul căruia stau nopţile de vorbă şi la care-şi gătesc ziua mâncarea. Aceste Piei-Roşii, Cahuila, îndrăgesc penele şi banii. Unii, ca d. şi d-na Copac-Mare, au ştiut să-şi comercializeze exotismul, deschizând un magazin în centrul Palm Springului. Ştiu să întreţină lumea prin conversaţii inteligente şi să-şi plaseze marfa. Domnul Copac-Mare e înalt şi solid. O faţă brăzdată, colorată arămiu. Poartă coade lungi, de-un negru ca păcura. Faţa-i energică, liniile accentuate ale profilului, expresia lui virilă l-au sortit să fie un favorit model pentru sculptori şi pictori. A pozat pentru o statuie, celebră .în Statele Unite, „Sfârşitul întrecerii"- şi pentru numeroasele academii de •artă din New York, Chicago, Los Angeles. Doamna Copac-Mare pare mai curând o femeie de Eschimos. Are părul negru şi-l piaptănă cu cărare la mijloc, llpindu-l strâns de tâmple. Poartă o rochie mai mult spaniolă: bluza lipită de corp, fusta largă şi cu creţuri. Covoare, pături, coşuri, inele, păpuşi cioplituri în lemn, vederi — compun marfa din magazinul acestor două Piei-Roşii, care fac parte din „societatea înaltă" a locului. De ajtfe!, şi ceilalţi Indieni, dacă nu pot face pe comercianţii fac pe artiştii, participând la spectacolele în aer liber unde evoacă scene din viaţa lor de vânători, vrăjitori şi de dansatori înfocaţi. Ceea ce m'a impresionat cel mai mult în acest pustiu sudic a fost viziunea unei aşezări izolate în mijlocul Iul, La Quinta. Acest hotel-mânăs-tire are cea mai nestingherită şi mai largă perspectivă din câte mi-a fost dat să văd vreodată. Ochiul are aici libertăţi unice, neprinzând nicăieri alte urme de civilizaţie decât aceea de unde-şi radiază privirea. Poate cinci-şase rânduri de munţi se pot distinge, dar până la ele ce mare de nisip şi câte coline blânde şi altele violente, schimbând umbre şi lumini aurite de soare şi adiate de brize! Aici au fost fascinaţi Contele k'eyser-ling şi Dohn Galsworthy. Dar însăşi La Quinta ce loc de încântare! Fântâni şi pergole, ziduri albe, colţuri de patio cu câte un palmier şi cactuşi, sim- plitate, bun gust, confort. Picturile lui Matisse şi Palady, care sugerează privitorului aceleaşi; stări sufleteşti, surdinizate şi subtile, pe care le-am avut şi eu la La Quinta ar păli, totuşi, în faţa ferestrelor din hali, care încadrează în amurg grisuri muzicale şi galbenuri triste, tomnatice, ruginite, __făcând pe om resemnat faţă de viaţa obişnuită şi dornic de un „altceva", tot atât de vag şi de profund cât şi aspiraţia păstorului român care simte şi nu-şi poate tălmăci bine dorul. Tristeţea acestui loc de sublimă retragere din civilizaţie nu o pot tălmăci decât prin aceia că locul îţi dă mistica sensaţie a nesiguranţei tale omeneşti, conştiinţa nimicniciei tale în faţa cosmosului, care te depăşeşte şi te intrigă, desl'ipindu-te de lume şi chemându-te în zone de înălţare, pe culmile uitării de tine şi de tot. Pe-această poartă a participării la tris- • teţea universală am simţit fiorii şchopenhauerieni ai neantului şi apoi, ca «o reacţiune dialectică, nevoia de a-mi îndruma credinţa către Dumnezeu. Numai câteva ore de mers cu automobilul te-aduc iarăşi la civilizaţie, în ţinuturi de fermieri care cultivă curmali, portocali şi grape-fruits, cercând să'schimbe gustul şi proporţia fructelor, făcând pe unele din amărâi dulci şi pe aiîele mai groase şi mai pline. Dar cât de frumoase şi pline sunt fructele Californiei, ele nu au gustul acelora crescute mai natural. Seva şi parfumul nu pot fi produse Ia comandă. inapoindu-mă spre Los Angeles, m'am bucurat de minunatele şosele americane, dar panourile cu reclame, înşirate de-a-lungul pustiului şi al •orăşelelor, m'au supărat cu indiscreţia şi insistenţa lor Înalte cât un policeman şi late de zece ori cât el, panourile acestea constituesc o caracteristică a drumurilor şi străzilor americane. Nu am să uit niciodată figura acelui doctor în halat, întâlnită de zeci de ori pe drumurile califorhiene re-. Comandând ţigările Lucky Strike, care-s „sănătatea gâtului" sau fata care-şi laudă tenu-i de şcolăriţă, datorit săpunului Palmolive. Cimitirile îşi fac reclamă, recomandând oamenilor să îngrijească din timp de locuinţa lor eternă. Aproape de Los Angeles, oraşul fără statui istorice, te întâmpină, însă, statui ale comerţului, statuia în lut a vreunui taur sau călugăr având pe postament numele şi adresa unui hotel, unui restaurant sau unui nou fel de benzină. ■ . Reclamele de acest fel strică peisajul şi după splendoarea cela La Quinta devin cu totul supărătoare. De altfel şi în Middie-West reclamele •gravate în metal ale ciocolatei Henry, ale bomboanelor purtând numele campionului de base-ball, Babe Ruth sau ale prăjlturei Chicken Dinner sunt înfipte pretutindeni, pe parii de telegraf sau pe porţile fermelor. Pe un deal de lângă Los Angeles toată noaptea stau aprinse în roş două ciire: 57. E reclama unei companii care a reuşit să producă un număr egal de sosuri. Nu mai vorbesc de farurile uriaşe care luminează seara clădirile Los Angelesului, rotind tot felul de lumini sub care, fixate cu litere de foc electric, apar numele Ford, Packard, Chesterfield, Richfield, Camel, Rio Grande — constituind reclame de automobile, ţigări, benzină. Nu vreau să neg că datorită reclamei lumea de azi nu-i mai ştiinţific informată şi nu poate alege lucruri mai bune, oferindu-i-se zeci de feiuri de pâine şi lapte, de sosuri şi compoturi, de ţigări şi havane, de automobile şi radiouri, de mobile şi refrigerente. Reclama, aşa cum e făcută în Statele Unite, informează uneori ştiinţific, dând amănunte şi descrieri juste, după cum au dovedit unele lucrări sociologice. Dar dacă tipărită sau colo 14& 147 cotată, în Intere de neon, pe vârfuri de clădiri nu este disgraţ.îoasă, pe1 panouri şi la radio o găsesc înspăimântătoare. Câte simfonii de Beethoven, dirijate de Toscanini, nu şi-au pierdut efectul artistic fiind precedate la radio de reclama, cântată sau nu, a vreunui săpun, paste de dinţi sau - lapte condensat, produse de întreprinderile care ofereau aceste concerte. Pentru proporţiile oraşelor moderne şi a goanei automobilistice, panourile de pe drumuri sunt singurele ce se pot întipări odată cu viziunea peisajului şi aceasta explică de ce se întâlnesc atât de des şi de in-* sistent. Industriaşii americani utilizează psihologia, arta, sociologia pentru a-şi mări producţia şi a se face simpatici publicului, nelăsând nesatisfăcută nicio categorie socială decât pe aceia a anormalilor iubitori ce natură necivilizată şi de artă pură. Tot ţărmul Californiei de Sud e o înşiruire de plaje, de orăşele şf de porturi. Dacă cineva ar veni din Japonia şi s/ar rătăci pe malurile Californiei de Sud s'ar crede căzut în paradisul frumuseţii omeneşti şr at veşnicii tinereţi. Florile Japoniei trebue să scornească şi ele privelişti paradiziace, dar gândul la vestejirea şi scuturarea lor opreşte pe privitor să fie liniştit şi să uite totul. Dincoace, dela San Diego în sus, trecând pe la Long Beach Şi San Pedro, ocolind insula Cătălina şi trecând spre Nord, pe la acel lanţ de plaje şi staţiuni sportive Redondo, Hermosa, Manhattan Beach, El Segundo, Del Rey, Venice, Ocean Park, Santa Monica, — toate cam Ia un ceas cu automobilul din Los Angeles — şi urcând spre Ventura, Santa Barbara, Monterey şi San Francisco, unde suntem în plina Californie de Nord, frumuseţea e prezentă în miile de oameni care-şi leagă muşchi! şi respiraţia de razele soarelui, de moliciunea aspră a nisipului şi de ră-coreala primejdioasă a oceanului Pacific, apă neagră şi amară pe care soarele o face zâmbitoare, iar vânturile o despică în valuri care spumegă şi se reîntorc obosite în liniştea de moarte a fundului ei, veşnic calm şi nepăsător. Acolo pe plajă omul se crede o făptură aleasă, un fel de zeu în care se rezolvă şi se leagă opoziţia dintre soare şi apă sau dintre lumină şi întunerec. Gol şi liber în sânul naturii, omul îşi recunoaşte puteri 'noul şi din această pricină un corăbier venit, din Japonia s'ar putea socoti într'o lume de semi-zei sau de supraoameni, care ştiu să huzurească şi-să se joace purtând puterea naturii în trupurile lor sculptate-de valuri, colorate de soare, roase de nisip. Femei sănătoase şi pline, ferite de orice exagerare îndreptată spre boală sau spre circ, ci doar întărite de sporturi şt iibertate. bărbaţi al căror trup poate fi deopotrivă de robust şi de svelt — îşi confundă ochii cu albastrul mării, părul cu razele soarelui, trupul cu tăria nisipului. Totul e mişcare şi armonii care se revarsă unele într'aitele. Aşa cum valurile oceanului nu se lasă urmărite prea 'mult şi deosebite, la fel şi oamenii. Aici, un grup de tineri aruncă o minge mare de piele peste un fileu prins de doi pari. Şi în timp ce braje'e li se avântă în sus, picioarele solde, cu talpa tare şi degetele bine formate, ii se înfundă în nisipui, pe care l-au răscolit cu alergarea lor. Mai încolo, grupuri trântite pe jos sau stând în picioare urmăresc un match de box, întocmit cu ■ humor sec. Alţii privesc absent infinitul sau se lasă prinşi de somn. Tinerii se întrec la fugă pe marginea umedă a nisipului, apa fu-rându-le încet urmele uşoare şi bine distanţate. Mai la umbră, ocrotirii de umbrele şi corturi, persoane mai puţin tinere joacă table sau cărţi. încetul cu încetul privitorul din Japonia poate distinge şi vedea că •egalitatea de frumuseţe şi sănătate este, totuşi, grăniţată de alte deosebiri. La Long Beach el va vedea frânghii care împart chiar plaja, lăsând doar un mic loc de trecere. Sunt cluburile ceior bogaţi care-şi au nisipul lor La fei şi la Santa Monica, unde fundalul terestru al plăjii este presărat de zeci de cluburi cu terase şi balcoane spre ocean, clădiri decorate cu turnuri si aspecte de castele englezeşti, pe gustul celor dela Hollywood. In schimb, la Venice întreaga plajă e populată de o plebe a cărei muşchi nu sunt făcuţi numai de sport, ci şi de muncă grea. La fel şi ia Del Rey, unde vin să înnoate lucrătorii dela rafiner.Iile de petrol depărtate cu câţiva metri de plajă. Marinarii preferă Long-Beachul pentru că e şi plajă şi 'oraş. Iar iumea mai aleasă, când nu e membră în cluburi, caută plajele încă fără renume, unde nu este înghesuită şi" este ferită de sgomotul celor tineri, care cred Că a lor e lumea. înnoiul se face cu o pasiune care învinge oboseaia şi măsura. Mai toţi Americanii înnoată tot atât de elegant şi precis, precum dansează. Aceste activităţi sunt părţi necesare din obşteasca educaţie a Lumii-Noui. Americanii nu sunt manieraţi ca Europenii (când sunt), dar nic, vulgari. Curaţi, sănătoşi, cu ţinută naturală, nefăcând gesturi — sunt totdeauna plăcuţi, chiar când nu ştiu convenţiile unei conversaţii de mandarini, lată, atâta aglomeraţie pe aceste plăji şi totuşi n'aud o înjurătură, nu observ o •ceartă, nu se iscă niciun incident. Fiecare îşi vede de treabă şi se ocupă puţin ae ceilalţi. O armonie de păsări care nu se ciocnesc în aer şi care pot trăi. şi ■sbura în stoluri, fiecare luându-şi paralel drumul. Fe plajă, păsările adevărate nici nu mai au loc de atâta lume. De aceea, poate, pescăruşii rămân suspendaţi în aer, iar cei maiii osteniţi se aşează pe carapacea vreunei broaşte ţestoase de mare şi navighează, cu bună voia ei, pe deasupra valurilor. Dar paradisul păsărilor e aproape, totuşi, de Long Beach, şi San Pe-;dro. E insula Cătălina, unde ajungi pe un vapor al căru fund de sticlă te .lasă să urmăreşti grădinile submarine, printre care peşti şi tot felul de ' vietăţi anonime se plimbă, unduindu-şi cozile şi aspirând prosteşte razeie soarelui udate de apă. Insula — destul de vastă şi dramatizată de munţ, râpe,^văi şi stânci. Hoteluri, vile, locuri de golf, călărie, pescuit, de făcut yachting, precum şi locuinţa proprietarului insulei, William Wrigley Jr. care s'a îmbogăţit producând guma de mestecat, pe care lucrătorul, sportmanul şi solaatul o întrebuinţează ore întregi pentru a avea o mişcare în plus, participând la lucru şi cu maxilarele Isr energice. In copilărie, d. Wrgley a visat un loc unde să se poată aduna toate pasările lumii, dar nu ca în corabia lui Noe, ci într'o seamă de medii ca acelea de baştină. Bogăţia l-a ajutat să-şi îndeplinească visurile copilăriei şi astăzi Cătălina Island posedă o imensă grădină, în care păsări din întreaga lume trăiesc în voie, în asociaţie cosmopolită, regisată de producătorul chewing-gum-ului. Poduri japoneze, lacuri, sere cu flori exotice, huiubăni uriaşe, cuşti bine ţinute sunt populate cu tot Jelui-de sburătoare luxurios colorate, dela porumbei de mărimea puilor de curcă până la fazani argintii din China de Sud sau papagali negri, care nu se urnesc ziua întreagă din pomi. Păsări din jungla Jave'i, din munţii Braziliei, fazani aurii, bufniţe semănând cu maimuţele, cocostârci încununaţi cu pene albe pe creştetul capului, păuni 148 149- 'cu ervantaliu alb, lebede cu gâturi lungi: ca şerpii — aduc un farmec de-poveste. Ce triste mi-au apărut, în comparaţie cu acelea de pe insula Cătălina, păsările dela Schoenbrun când le-am văzut peste-un an dela înapoerea din America. De altfel, Americanii bogaţi au mania păsărilor vii, -aşa cum fetele bătrâne iubesc la noi papagalii şi câinii lupi. Preşedintele Universităţii Southern California, onorabilul Rufus von Klein Smid, una dintre cele mai impunătoare figuri ale Los Angelesului, tp de diplomat european, are o colecţie de păsări rare în parcul din Cheste- Place. Nu mai insist asupra marei colecţii a d-lui Doheny, descoperitorul şi magnatul petrolului din California de Sud, ale cărui sonde se întind din vecinătatea Los Angelesului până 'n ocean. La Del Rey peisajul devine negru şi in^ dustrial până la doi paşi de Pacific. Doheny a obţinut pe vremuri, prin meşteşugiri foarte îndemânatice, şi o parte din petrolul Mexicului, pe cărei I-a exploatat până la naţionalizarea de către statul mexican, acum câţiva ani. Doheny finanţa Universitatea la care am urmat; precum tot el a construit o catedrală catolică de bun gust, St. Vincent, pe Pigueroa Street, colţ cu West Adams. Petrolul, cinematograful, fructele şi câteva industrii, nou instalate, a-eeia de automobile şi cauciucuri, sau pescuitul şi fermele cu moderne crescătorii de animale — formează bogăţiile locului şi tălmăcesc invazia din urmă a businessmenilor, tăbărîţi peste turiştii şi căutătorii ae odihnă din Los Angeles şi împrejurimi. Îndărătul plajelor, Lohg Beach, Venice, Santa-Monica nu sunt decât nişte imense parcuri de distracţii cu adevărat americane. Nu lipsesc din ele nici căluşeii care se rotesc în sunet de caterincă, aeroplanele care te ameţesc la o bună distanţă de pământ, bărcile, tragerile la ţintă, automobilele electrice, toboganul care te prăvale în apă, fără să te stropească, case de spaimă, în care bâjbâi prin întunerec până ce aluneci pe covoare mişcătoare sau faci paşi în aer căzând pe saltele ce te aruncă peste un imaginar grup de cai nărăvaşi. Apoi zeci de restaurante şi tejghele care vând scoici, raci, stridii pe preţuri populare. (Un homar întreg, cincizeci de cenţi). Fotografi â la minut, aJe căror vitrine portretizează mai totdeauna SDiritui comunităţii. Marinarii sunt favoriţii vitrinelor de aic!, pe când la Chicago civilii cu tip de gangster. Apoi, muzee cu oameni în ceară, eroi ai istoriei sau ai crimelor rămase celebre. Lincoln, Fora, Capone nu lipsesc din aceste muzee naive. Urmăresc la Long Beach grupurile care caută să se înveselească. O femeie robustă şi vulgară merge la braţ cu un că:bat s;ab şi obosit. Se opresc în faţa uvv;i par ferecat, unde un vlăjgan îşi încearcă puterea, lovind din răsputeri într'un cuiu care aruncă o verigă în sus. Femeia îi cere bărbatului să-şi încerce şi el puterea. Acesta şovăeşte. Ea insistă. Izbeşte, dar nu reuşeşte să arunce veriga decât până la mijlocul parului gradat şi împodobit cu desenuri indiene. Cei dimprejur râd. Femeia se uită nemulţumită. Un marinar înaintează şi uitându-se la femeie se propteşte larg şi cu toată forţa dă o lovitură în cuiiul de jos. Veriga sare cât colo, ajunge becul din vârf care se luminează în a* plauzeie privitorilor. Femeia părăseşte pe tipul slăbănog şi apucând braţul încordat al marinarului pleacă cu el. li întâlnesc mai târziu în faţa unei case pictate cu haz, peral cărei acoperiş doi golani vopsiţi ca Negrii invită, strâmbându-se ia ea, lumea, să încerce a lovi cu mingea în ţinta circulară. Dacă mingea ajunge le ţintă,, r cei dOi golani cad de-a-dreptul în apa din faţa casei. Femeia îşi încearcă îndemânarea, dar fără succes. Se înfurie de nereuşită şi uită că de fiecare minge aruncată trebue să plătească Cinci cenţi. Cei doi intră mtr'un' dancing, după ce au trecut pe la o ghicitoare, care dă în cărţi şi ghiceşte în palmă. Ivlontagne-russe-ul pasionează şi aici, ca oriunde, pe cei oorhici de senzaţii tari. La Santa-Monica este unul subteran, care aleargă tot timpul-înclinat de-ţi scoate măruntaiele. La Venice este un altul care 1'f\ dă j] impresia câte. prăvale deTa-dreptul în ocean. La Long Beach, parcursul e f mai variat şi mai înşelător, pentru a te emoţiona prin surprindere, Stu- i denţii califomieni îl preferă pe acesta şi deseori, seara, după învăţat, , mergeam pentru jumătate de ceas în lumea aceasta pestriţă şi pitorească, jl In aceiaşi seară, însă, când asistasem la scena cu încercarea puterii,. " neavând ce face înainte de culcare — locuiam vacanţa aceea de Paşti t- la Long Beach — m'am dus la un montagne russe. Eram în căruciorul af j doilea. Locurile se completează, afară de primul cărucior. In sfârşit, un individ cu figura vag cunoscută ocupă unul din cele două locuri din faţă. Cărucioarele pornesc oblic şi afund. Trecem pe întunerec printr'un tunel îngust şi sufocant. Unii chihotesc, alţii tac înspăimântaţi. Mă ţin cât mai !; bine de mânerul lateral şi-mi proptesc genunchii sub bara din faţă. In- if spate o femeie ţipă ;şi se ţine de gâtul prietenului. Ne urcăm, în sfârşit, afară la lumină, pe o curbă, care de jos părea că vrea s'atingă cerul. Ştim că pe cât urcăm de încet, pe atât de fulgerător von coborî poalele acestei curbe. Femeia din spate devine nervoasă. Işi sărută, probabil, , iubitul. Mi-e teamă, dar am încredere în inginerii care-au construit acest tr nebunesc joc de vitesă. Suntem sus de tot. Privesc oceanul şi parcul de distracţii, hotelurile înalte, şoselele depărtate, grădiri'ie. Deodată, ne co-borîm ca 'ntr'o prăpastie. Am convingerea că vom ajunge în ocean. Femeile ţipă. Bărbaţii chihotesc. Omul din faţa mea se ridică în picioare. Cade or-i vrea să se arunce de-a-blnelea în abis? E cu părul vâlvoi şi se ţine drept ca un condamnat la moarte. Unde-am mai văzut figura aceasta'-Un nebun sau disperat? Sau poate un maniac care iubeşte riscul şi vrea să se deosebească de ceilalţi? Când reintrăm în tunai se aşează, pentru .< s ca iarăşi să se ridice şi să riişte a fi lovit de parii de deasupra. Sunt f ■> pătruns de ^groază: dacă va fi lovit de-un par în acest tunel îngust şi cu tavanul jos? Scapă, prin minune, viu. Când ieşim, mă uit mai bine la el. k Era omul acela slăbănog pe care îl părăsise femeia la braţul marinarului. L-am pierdut în mulţimea prin care îşi făcea drum cu ochii holbaţi şi fără. nicio ţintă. Veselia se alătură de dramă şi în America. Jara veseliei totale nu există nicăieri, Am observat adesea la oamenii mai vârstnici histerii şi nelinişti patologice.. Demenţa precoce şi schizofrenia sunt boalele cefe mai necruţătoare, care macină înspăimântător de mult, mai ales tinerimea ■ lumii civilizate din America şi Europa. Greutatea traiului, ambiţiile şi pretenţiile prea mari, neadaptarea la climă sau la ritmul mecanizat al vremii sunt doar o parte din explicaţii. Medicii americani şi-au concentrat atenţia • în aceste domenii, spre a feri lumea de nebunie, împrostire şi declin. | Trupurile Americanilor sunt mai sănătoase decât sufletele lor. O sea- ţ mă de ghicitoare, pal.miste psihanaliste şi psihologiste îşi înşiră „birourile"' 150 1 15§> pe promenadele plajelor populare şi par a fr mult consultate. Far Wesîul sudic, oricât ar ocoli boala, nu scapă'totdeauna de ea. Birourile acestea caută sufletul bolnav al lumii, împreună cu predicatorii din La Plozza şi din templele Aime Mc. Pherson sau Father Divine. N'am să uit niciodată figurile triste şi năuce ale şomeurilor care colindau oraşele. Femei si bărbaţi, încă bine îmbrăcaţi, nu îndrăsneau să 'ceară de pomană şi vindeau mere cu o stângăcie care dovedea noua tragedie. La aceasta mai cohtribuesc şi cutremurele de pământ, care au sdruncinat mai tare decât montagne-russe-ul neliniştile populaţiei din Long Beach, unde casele au avut soarta decorurilor dela Hollywood. Totuşi, ca şi în vulcanica Italie, oamenii de aici preferă să moară, în frumuseţe decât să părăsească aceste locuri sudice, Unde iarna şi primăvara invadează mii de excursionişti, care iubesc boarea încălzită de soare a Pacificului şi această coastă care joacă în dealuri şi coborîşuri de neregulată geometrie, părând sgură căzută din soare. Privit de pe palisade, Pacificul este bijuteria coastei, cingătoare întinsă şi modulată ca danţul şerpilor zeificaţi de Pieile-Roşş, prietenii moluştelor care au boltit pântecul dealurilor şi au osificat argila plăpândă şi fărâmicioasă. Cum merg cu automobilul spre Santa Barbara şi San Francisco, lăsând în urmă plajele |şi şoselele din dreptul lor, pe care staţionează sute de automobile, — îmi dau seama că pentru frumuseţea stearpă şi caldă a pământului, uscat de soare şi de vânturile vestice, marea albastră se preface într'un nesfârşit văl ce acoperă dela brâu în jos o goliciune fără vârstă. Natura coace, pentru ochiul păsărilor în echilibristică sublunară, fiinţa uriaşă a unei Tanagra cu privirea pierdută întru nefiinţă, o Tanagra şlefuită de furnicile-oameni ce-şi fac drum rapid şi mecanic pe liniile inimii ei. De trupul lutos şi cald se prind valurile, clipă de clipă, jucând într'un ritm de antică amintire pentru încununarea austerităţii misterioase a întinderilor elementare. Palmierii, însă, vor să-şi lege fiinţa, pătând orizonturile şi înţepându-le cu frunzele lor — mănunchi de arcuri ce se deschid către .ceruri din trun-chlul-coloană, drept şi brăzdat de anii ce se acopăr în uitare: Ei sunt aceia care configurează căile largi pe care automobile lucitoare şi policrome urmează dela Sud la Nord paşi sfinţi şi vitejeşti, reconstituind cu nepăsare şi în grabă odiseea fundării Californiei: povestea lui El Camino Real. începând dela San Diego şi trecând pe la Los Angeles, pe porţiunea care azi se cheamă Sunset Bulevard (Bulevardul Apusului) —■ calea, pe care au umblat-o călugării şi ostaşii spanioli venind din Mexic, urcă de-a-lungui Oceanului, conce'ntrându-ne amintirea în mănăstirile în care le întâlnim pe drum. Ne oprim câteva minute la Ventura, oraş care păstrează încă Misiunea San Buenaventura cu clopotele-i armonioase şi. răsunătoare ca lemnul viorii, iar peste un ceas ajungem la Santa Barbara, unde peisajul devine fără pereche. Ascunsă între dealuri, mănăstirea se ridică cu turnuri, coloane aparente şi contraforţi. Are şi ceva teatral, gata să primească pe scările ei vreun joc de mistere californiene, aşa cum am văzut la un teatru de lângă misiunea San Gabriel evocându-se încercările lui Junipero Serra de-a „civiliza" „Pieile-Roşii. Plante sălbatice îngrădesc drumurile înguste din curtea Mănăstirii. Un p per înalt, cu frunzişul răsfirat şi transparent, a-.dăugă ceva de decor istoric. O fântână cu baza octogonală şi cu havuzul ft * din reminiscenţe de încântare spaniolă mă face să mă gândesc la o aitâ-fântână dela misiunea San Fernando Rey de Espana, nu departe de Los. Angeles. Am fost la Santa Barbara de mai multe ori şi aşa se face că am început să-i cunosc legendele şi obiceiurile, pe care şi azi le continuă fraţii franciscani, îmbrăcaţi în mantiile acelea cafenii şi lungi, cu cingătoare de-câlţi albi, înnodaţi, li ştiu grădinile care, pornind chiar din uşa Mănăstirii, închid, sub pietrişul lor dur şi mărunt, osemintele'a patru mii de Piei-Roşs»" care şi-au petrecut viaţa aici, rugându-se şi gospodărind împreună cu călugării. Tot aceşti Califomieni de baştină au sculptat în lemn de cedru plafonul Bisericii. Muzeul Misiunii Santa Barbara, aşezat în chiliile călugăreşti, reface pentru turişti atmosfera de odinioară. Relicve disparate: cărţi scrise cu migală,,, sculpturi stângace, materializând imaginaţia Indienilor, instrumente muzicale şi culinare scoase din uz, — lucruri inutile şi prăfuite pe care numa; humorul american al fratelui-căiăuză, care nu are nimic smerit în el, le mai poate învia. Multe partituri muzicale, care au deprins pe indieni cu cântecul nostru european. Dar nu tot astfel s'au deprins ei cu smerenia aceea solemnă a catolicilor, lată un document. Altarul vechi din muzeu conţine două oglinzi, alături de obiectele sacre. Nedumerit, am aflat că oglinzile serveau pieotului. spre a observa, în timpul slujbei, dacă Pieile-Roşii (şi mai ales copiii lor) rămân cuviincioase şi nu se strâmbă sau se joacă de-a ascunselea în spatele său. Leac aproape iesuit. Candoarea şi comicul, cucernicia şi ingeniozitatea se împerechiază în aceste reminiscenţe. Jos, oraşui cu acelaşi nume i-a luat Bisericii nu numai arhitectura simplă şi impunătoare, dar şi «liniştea ei. Visul intelectualilor americani, obosiţi de sgomotul New Yorkului şi de mişcarea trepidantă a tipografiilor care în sute de mii de exemplare le tipăresc lucrările, uneori aducătoare de venituri imperiale, este o retragere la Santa Barbara, oraş pe coline, întocmit numai din case albe şi curţi interioare, cu copaci şi apropiere oceanică. Isprăvesc drumul pe coasta oceanului intrând seara 'in Sen Francisco, oraş gentil, care şi-a potolit avânturile, cu climă răcoroasă şi oameni care pentru.a protesta împotriva „parveniţilor" dela Los Angeles iubesc tradiţia, manierele şi fac mult „europeism". Deşi sub formă moderna a luat fiinţe numai,pe. la 1849, când Americanii răsăriteni au migrat spre California căutând aur — popuiaţia-i crescând într'un singur an dela 500 la 25.000, — Son Francisco-se. crede azi deţinătorul tradiţiei. 'eoi"'de'r"' JCreierat,al Americ'i c tradiţie se poate face chiar în câteva-. ani' §t!u de ce oamenii de aici îmi par inteligenţi <şi capabili cmar de a comprima istoria. Prietenii mei din San Francisco şi împrejurimi m.-au părut mult mai delicaţi şi mai fini decât cei din Los Angeles. Şi mai puţin puritani decât cei din Boston sau Middle-West. Sunt mai maturi, poate unde^au conştiinţa gloriei care se risipeşte şi stoicismul Chinezilor cu care sunt -.n contact. De altfel, cutremurul dela 1906 şi focul care i-a urmat i-au învăţat pe cetăţenii de aici ceea ce-i înfrânarea şi voia naturii. Un prieten american mi-a spus odată: „Nicăieri ca în San Francisco banul nu importă mal puţin". San Francisco este oraşul apei, fiind o peninsulă care-şi începe centru;. 152 153 de gravitate într'un golf şi se întinde până la Oceanul Pacific, legat de .gdlf printr'o limbă de apă, Golden Gate (Poarta de aur). Privit din golful San Francisco, care-l leagă de- oraşele vecine şi de unde ai de luat trenurile pentru Est, Oakland, Berkley, Alameda, Piedmont, oraşul acesta a-minteşte Constantinopolul şi Neapole, atât din. cauza golfului ce-i dă un aspect panoramic, aici aflându-se o seamă de insule mici şi muntele Tamal-pais în fată, cât şi datorită aşezării lui pe coline. Amestecul de înălţimi naturale şi de sgârie-nori alcătuieşte un nespus de ciudat aspect, o stradă, Market, divizând partea de jos în două şi urcând., împreună cu clădirile, colinele destul de accidentate, pe care şofeurii le iau aici cu o firească virtuozitate Deşi centru de afaceri, San Francisco are o viaţă ma; tihnită, oameni mai puţin grăbiţi, iar bătrânii nu par un non-sens pe străzile lui. Alegerea mărfurilor în magazinele elegante şi a mâncărilor în restaurantele faimoase de aici — franţuzeşti, italieneşti, chineze, mexicane — se face pe 'ndelete, mai mult după faima orală decât după reclame, care nu mai sunt atât de insistente ca în California de Sud. Cartierul chinezesc, refăcut, ca întreg oraşul, după evenimentele groaz-nice dela 1906, e modernizat şi comercializat. Astăzi Chinezii şi Japonezii nu mai pot imigra, dar aceia care au venit în epoca goanei după aur se înmulţesc şi migrează şi în alte cetăţi, fiind renumiţi pentru munca lor migăloasă şi de lungă durată, cu care concurează spălătoriile mecanice, grădinăritul prea complicat şi pe negustorii dornici de-un câştig rapid şi impunător. Chinezii se mulţumesc cu puţin şi, contrar Negrilor, nu imită pe Albi în lux şi ostentaţie ci, cumpătaţi şi modeşti, par a nu avea comun cu Occidentul Extrem decât dorinţa de muncă. îşi au ziarele şi revistele, cinematografele şi teatrele lor, precum şi centrala telefonică unde funcţionarele cu ochii iungueţi şi turtiţi ştiu pe dinafară lista abonaţilor galbeni, a-Ceştia refuzând să aibe numere de telefon ca Americanii. \ Russian şi Nob Hills, odinioară cartierul bogătaşilor, sunt azi centre comerciale, cu numeroase apartamente, care au vederea spre minunatul golf. Nu departe, la poalele ei, Union Square, centrul distracţiilor şi al magazinelor cu vitrine ca la New York, având o grădină imensă şi, îndărăt, ' marele hotel St. Fra'ncis-Sfântul Francisc, patronul oraşului. Oraşui Conferinţli Roosevelt — încă o coincidenţa semnificativă — poartă numele Sfântului Francisc din Asslsi, acel fiu de oameni bogaţi care şi-a împărţit singur averea săracilor. Deşi Sir Francis Drake a trecut în 1579 prin golful acesta strălucitor acum, urmărind o bogată corabie spaniolă pe care vroia s'o prindă — aşezarea aceasta a rămas încă două veacuri pe mâna Pieilor-Roşii şi a pescăruşilor, care şi acum sboarâ glorios peste duneie de nisip ca şi peste sgârie-norii oraşului. Abea în 1769, călugărul spaniol junipero Serra şi câţiva Spanioli, venind dela mănăstirea din sudul Californiei, San Diego, şi căutând golful Monterey, s'au rătăcit prin aceste focuri — fiind primii albi care au pus piciorul pe locul unde în 1945 au răsunat vocile lui Edward Stettinius, Molotov, Eden. Rugându-se Sfântului Francisc, primii albi i-au închinat lui locul ce îi poartă numele, şi în care numele altui iubitor de pace şi bine între oameni — Franklin Delano Roosevelt — a fost invocat spre a fi de bun augur unei conferinţe internaţionale, de care a atârnat în hotărîtoare măsură binele generaţiilor viitoare. „Vom atrage asupra noastră marea mânie a generaţiilor ce încă nu s'au născut, în cazul în care vom da numai o aprobare verbală idealurilor inspiratoare"' a spus Preşedintele Harry Trumari, prin radio, la şedinţa inaugurală dinr sala monumentalei Opere dela San Francisco, unde s'a ţinut marea conferinţă menită a organiza lumea şi pacea după războiul încheiat în 1945. Atrăgătoarele edificii albe ce sclipesc când le vezi de pe ocean şi care de aproape impun prin stilul lor sobru dd Renaştere — au fost ridicate în memoria eroilor americani căzuţi în trecutul război mondial. Acolo, s'au întrunit centru discuţii constructive delegaţii celor 46 de naţiuni participante la' conferinţă, in sala Operii, s'au ţinut şedinţele plenare, iar în Palatul invalizilor s'au desfăşurat discuţiile comisiunilor şi delegaţiilor. înconjurate de grădini şi parcuri, având o măreţie arhitecturală sobră şi o somptuozitate a confortului — clădirile unde s'a ţinut conferinţa Roosevelt luminează şi întăresc spiritul, ca întreaga aşezare a oraşului. ■ Nimic mei plăcut aici decât Golden Gate Park, care-şi revarsă vertical lumea de flori şi arbori pe coasta Pacificului. E cel mai încântător parc din câte-am văzut, aici florile mirosind puternic şi natural — nu ca la Los An--geles, unde mai mult le vezi decât le simţi. Câmpuri de bujori, orhidee, maci, nuferi, crini de apă. O grădină japoneză, cu arbuşti pitici, poduri semicirculare, pagode şi căsuţe de lemn, reflectate pe-un lac plin de nuferi şi stânjenei, se întinde înăuntrul parcului. Aici iei ceaiul şi guşti prăjituri de orez, după ce-ai obosit cutreierând parcul, care-şi are un Auditorium în aer liber, unde se dau săptămânal concerte, un Aquarium în care am văzut peştii cei mai ciudat coloraţi şi mai departe un oribil muzeu, Young, unde în afară de câteva statui chinezeşti, restul — picturi, relicve şi sculpturi, — e tot ceea ce-am văzut mai neartistic în Statele Unite. Locurile acestea şi-au avut protagonişti glorioşi. De aici, dela Sarţ Francisco, Isadora Duncan a fugit în Europa spre a inspira arta dansului şi a cere o estetică neo-clasică. Pe colina Telegrafului, atât de cântată în poeme şi romane, au trăit din greu Bret Harţe şi Mark Twain, 'n măreţul port, Robert Louis Stevenson a stat ore întregi, ascultând poveştile marinarilor, pe care apoi le-a transpus în epica-i fantastică. In.acest parc s'a retras lumea la 1906, când oraşul a fost distrus de cutremur şi foc, construind plite în aer liber şi adăpostinduse în corturi. După această dată oraşul s'a refăcut, dar cei bogaţi au preferat coasta de Est a golfului. Aşa s'au înfiinţat Oakland, centrul de manufactură, dar şi de locuinţe retrase şi selecte, Berkley, oraşul universitar, Piedmont, „Passadena Californiei de Nord". In afară, însă, de University of California dela Berkiey, orăşel amintind pe marele filosof englez, care a prevăzut extinderea spre Vest a lumii engleze — pe peninsula caiiforniană, la Palo Alto, unde este şi locuinţa fostului preşedinte Hoover, se află Universitatea Standford. ridicată de unul dintre marii oameni de afaceri şi bogătaşi ai Californiei de-ieri. Această şcoală, cu pretenţii aristocratice, a dat mulţi oameni influenţi sub regimul Hoover, care, dacă nu greşesc, a studiat aici ingineria. Tot la ocean se înşiră plajele San Franciscului. Nu mai întâlnesc înghesuiala şi exhuberanţa din Sud. Chiar'vara e răcoare aici şi vânturile bai, din toate părţile, peninsula. De aceia, oamenii sunt mai potoliţi, chiar în avânturile lor sportive, preferând golful, călăritul, tennisul. iar campionii de înnot căutând basinele închise. Opus Bostonului puritan, Los Angelesului în plină transformare şi sugerând spectacolul eternei tinereţi, îndărătul căruia meşteşugesc tot puri- ţ I 154 lânii, Chicagoului speriat de propria-şi parvenire, New Yorkului prea febril, .— San Francisco rămâne oraşul gentileţii, cumpătării şi al unei vieţi puţin obosite. Frumuseţea peisajului aici nu îmbată, ci farmecă pe locuitorii de-samăgiţi. Aerul tare şi violent, teama de cutremure,apropierea munţilor, contactul cu populaţia chineză şi conştiinţa despre instabilitatea gloriei pot tălmăci stoicismul şi bunul simţ bătrânesc al San Franciscanilor, care-şi iubesc atât de mult cetatea şi invidiază Los Angelesul,. oraşul feeriei americane. Invidia a descrescut cu timpul. La un moment dat, şi în California s'a putut muri de foame. O treime din populaţia Los Angelesului a atârnat, ia începutul deceniului 1930—1940, de grija Statului şi străzile care aşteptau , o prosperitate paradiziacă au devenit drumuri pe care ţi se făcea milă să treci, printre atâţia oameni îmbrăcaţi pe jumătate, hrăniţi ca vai de lume, adăpostiţi prin parcurile feerice ridicate cu altă menire. Când am părăsit California, această tragedie socială abea îşi începuse desfăşurarea. Simţeam însă limpede că ţara făgăduinţii devenea ţara dezamăgirii. Lucrurile au mers apoi şi mai rău. Scrisorile primite dela prieteni m'au făcut să afiu că multe magazine şi-au închis obloanele şi şi-au stins reclamele lifrrtinoase, că mulţi businessmeni erau în faliment, cunoscând neliniştea sărăciei, precum mai înainte cunoscuseră neliniştea bogăţiei, că în multe ranchurî şi bungalow-uri foamea stăpânea din plin şi că iarba din faţa casei se îngălbenise odată cu optimismul celui care nu mai găseşte de lucru şi cu demnitatea celui care nu se mai poate întemeia pe forţele lui proprii. S'a ivit, apoi, refacerea New-Deal-ului rooseveltian. In California nu s'a sfârşit lesne cu sărăcia, aşa cum dorea mişcarea lui Upton Sinclair, dar situaţia a fost îmbunătăţită şi apoi către 1940 refăcută, ca şi în restul Statelor Unite. Nu ştim dacă mitul care a prezidat desvoltarea Californiei a dispărut sau nu pentru totdeauna. Terminarea depozitelor de aur, cutremurele, incendiile, criza, şomajul, greutăţile vieţii au bântuit şi în această ţară a făgăduinţii. Idealismul lui Franklin Delano Roosevelt şi lucrările de mare amploare au readus încrederea în puterea de organizare politică, în putinţa omului de a îndrepta excesele capitalismului, dar probabil că nu au restaurat mitul californian. In zilele noastre, nu mai există nicăeri o ţară a făgăduinţii. Ea poate fi peste tot şi nicăeri, după vrednicia organizatoare a oamenilor, in 1949 se vor împlini o sută de ani dela începutul goanei după aur, care a adus după ea atâtea binefaceri şi dezamăgiri, creând o lume nouă şi acel mit de ţară a făgăduinţii. In 1949 vom vedea.ceea ce păstrează viaţa activă, trepidantă şi înţeleaptă dintr'un mit falnic, mereu încercat. Odinioară, Americanii se gândeau la California ca la un loc „în care nădejdile se adeveresc şi toate felurile pot fi atinse". Acum nădejdile şi ţelurile nu mai sunt rezervate <^oar Californiei, ci cuprind întreaga patrie. VIII PE OCEANE Şî MĂRI DELA LOS ANGELES LA NEW-YORK (Canalul Panama şi Sudul tradiţiilor coloniale) Când pe-o zăpuşeală grea şi obositoare am ajuns pe cheiul, aproape pustiu, deia^San Pedro, în faţa unui vapor mai curând mic, fără aparenţă şii parcă apăsat în apă de greutatea grămezilor de scânduri şi a lemnăriei ce-i acoperea punţile până în centrul cu două etaje de cabine, separate de-o scufundătură, pe unde se introduceau mărfuri în pântecu-i căptuşit cu fontă şi oţel, — m'am dat înapoi. Dorisem într'adevăr un vas mai modest, cărăuş de mărfuri care să primească şii câţiva pasageri, dar nu mă aşteptasem ca vaporul să fie aşa urît şi de neprimitor, semănând cu un lucru lepădat. Era o zi de vară, puţin după ce-mi susţinusem teza de doctor în fiiosofie Fa University of Southern California. Cum eram obosit de munca depusă şi întristat că trebuia să părăsesc America, am vroit să fac din călătoria de întoarcere un prilej de odihnă, dar şi de prelungire a prezenţei mele în lumea aceea. Vaporul ales fără' să-l fi văzut, Buffalo, nu-mi chema încrederea şi nici nu-mi asigura atmosfera în care doream să mă despart sde Statele Unite, plecând din Los Angeles, depărtându-mă de ele la Canalul .Panama, revenind în Sudul lor plin de tradiţii coloniale şi revăzând New 'Yorkul, de unde aveam să iau alt vapor către Liverpool. ; cumul Los Angeles — New-York Părea un vapor părăsit. Nu m'a întâmpinat nimeni. Intru târziu, am întâlnit o femeie cu părul cărunt şi care meigea cu palma lipită de frunte. de parc'ar fi suferit de ameţeli. Dela ea am cules primele amănunte, care «nr-au dat curaj. Am aflat, în sfârşit, că se putea trăi pe acest vapot. Nu ; era o epavă rătăcită. Pasagerii erau încă prin oraş.. Riscul de a ne pierde Iri valuri era cu totul redus pentrucă Buffalo căra în pivniţele lui cupru în !yaloare ae-un milion de dolari. In sfârşit, un om gras şi cu o faţă răutăcioasă ml-a arătat cabina. Patul de sus era al meu. Pe cel de jos dormea cineva cu figura aproape de copil. Se trezeşte şi-mi zâmbeşte, dar când.măr. uit mai bine văd un cocoşat. Pe la şapte seara, vaporul părăseşte San Pedro şi timp de două ceasuri privesc Pacificul, ■refugiindu-mă în mine, de teamă să nu întâlnesc privirile vulgare ale armatorilor şi pasagerilor. Mă gândesc să depun banii şi •Jiârtiiile ce ie am cu mine la căpitanul vasului, căci nici tovarăşul de cabină şi nici pasagerii nu-mi inspiră încredere. Ajung în suirageria dreptunghiulară a vaporului. La capătul mesei patiu persoane cu cărţi în mână. Un om cu faţa roşie şi energică, o femeie între ■două vârste pieptănată cu cârlionţi, o fată tânără şi brună şi un ofiţer tomnatic. Mă scuz că-i deranjez şi întreb la cine pot depune obiectele de •valoare. Omul cu faţa roşie îmi strigă cu glasul cam răguşit: — Hei, acuma te-ai găsit să vii, când joc eu cărţi. Dă, încoace, pachetul. Ce averi ai acolo? ,Neţinându-se bine pe picioare, căpitanul îmi luă plicul din mână şi deschizând în cabina alăturată o casetă îl asvârli înăuntru. Ziua următoare femeia cu părul cărunt îmi iese 'n cale. Imi explică întreaga ciudăţenie a lumii de pe Buffalo, ea pornind cu mai toţi ceilalţi din San Francisco. Avusese trei zile înaintea mea sore a '< cunoaşte. O cheamă Miss Burton, e Englezoaică venită de mult în Statele Unite după câştig şi acum alungată de nenoroc înapoi în Anglia. — D-tale îţi pot mărturisi ce desgustatâ sunt. Mei, dacă n'a' bani eşti tratat ca un animal. Te-a impresionat mojicia căptianului. Ei, ce vrei, noi , călătorii de aici nu suntem oameni bogaţi. De altfel tot personalul este vulgar şi brutal. Ştiu că suntem învinşii soartei şi nu mai au nicio consideraţie ■pentru noi... Acest tratament nu este o noutate pentru mine. ■ 'In cursul zilei, în timp ce vaporul cobora spre Sudul Pacificului, am ecuţ cunoştinţă cu întreaga colonie. O femeie, bătrână şi energică, şi fiul y' om ieŞ"'t 'a pensie, îndreptâhdu-se din nou către statul lor de obârşie, orrr"1'? ^ "U vorî:ie?te cu nimeni, ci numai zâmbeşte şi pare a nu ieşi din tanuMvi mamel- AP°i, femeile pe care le văzusem jucând cărţi cu Căpi-b ' s' Pearl Caesar şi tânăra divorţată Peggy Whiting, figură delicată, om deaf mar' Şi. ne9!ri- §' ° pereche ciudată: el, mic şi gras, probabil de'varietur!' ea„'nca trumoasă, deşi trecută şi aducând cu oricare artistă-„,„ „ eu 5© mâna doua. In sfârşit, tovarăşul meu de cabină, coccşatul, care e vorbairet ci is,.^i- ■ „ , ■ ■ i, Mac Neil su - "audaros nevoie mare. Cunosc şi pe.şefui inginer, Mr. Toti DasrPrin2ât°r de corect în aceasfă lume grosolană şi necăjită. ^ a?®m aceştia se întorc în Est, învinşi de vârsta sau de eşecuri. , Criza economică îi a!imn=„ , , ^ ■ • ■ - nădeidi ~="-; n"- 9ase de Pe coastele Californiei, unde veniseră cu ■wh-i+iL! rTî; ^C3,nr3 Caesar, desore care mai târziu am aflat dela Peggy Wh.t.ng ca fusese ît, tinereţe fată de balet, venise la San Francisco după ce divorţase de al doilea bărbat, un bancher new yorkez. Făcând timp de trei an, .oficiul de secretară.a unei doamne bogate, aceasta femeie deşteaptă şi răzbătătoare îşi formase o oarecare cultură în numeroasele cluburi feminine. Citea romane bune, cărţi de călătorii şi se interesa de Astro- logie. Se vede treaba că oamenii nenorociţi se îndreaptă totdeauna către-metafizică. Şi aici, însă, ceva uilitarist: metafizica este întrebuinţată înv America drept un mijloc de a afla viitorul sau destinul propriu, (cazul d-nei Caesar) sau de a putea comunica într'o altă lume cu cei dragi şi morţi. D-na Caesar vroia să fie regina vaporului. Din prima zi, a obţinut cabina de vară a căpitanului, mutându-l în cealaltă, de iângă sufragerie. Ventilatorul dlr, sufragerie a intrat, de asemenea, în cabina-i spaţioasă, spre invidia celorlalţi pasageri şi în special a frumoase; Peggy, care pentru a nu se lăsa mai prejos s'a îmorieienit cu setul inginer MacNeil, utilizând cabina acestuia, spaţioasă şi bine aerisită. Mrs. Pearl Caesar se impusese prin energia şi ameninţările ei, dovedind a avea rasă de gangster, contrar celeilalte, care luase calea obişnuită a farmecelor feminine. Cea mai năpăstuită şi aici era Miss Burton, fata bătrână a vaporului. Englezoaica fără noroc, şi în patria ei, şi în „ţara posibilităţilor nelimitate", unde muncise din greu. Nopţile se plimba singură pe punte/torturată de gânduri negre, simţindu-se fără niciun sprijin, întrebându-se mereu ce se va face, odată ajunsă pe uscat. — Miss Burton, de ce nu te bucuri măcar de aceste zile liniştite, ca apoi să înfrunţi mai uşor greutăţile, odată ajunsă la caoătui de drum, unde-mi spui că nu te-aşteaptă nimic bun? — Sunt prea lovită să mai am un moment de linişte. Şutit asemeni păsării pe care o vedeam azi dimineaţă odinnindu-se în larg pe carapacea unei broaşte ţestoase şi care, obosită ca şi mine, trebue să fi întrebat ce se va face când broasca n'o va mai susţine. — Ai suferit mult în America, Miss Burton? — Cât n'aş dori nici duşmanilor mei. Bătrâneţea e o pacoste. îndată ce-am trecut de patruzeci de ani, magazinul general unde serveam întâi la raionul de bijuterii, apoi la secţia de obiecte casnice, isprăvind chelnăriţă în subsol, m'a concediat. Erau atâtea tinere care-mi râvneau locul. Saloanele de întinerire câştigă nu de pe urma.femeilor bogate, ci a celora nenorocite ca mine, care pentru a-şi menţine postul trebue să simuleze tinereţea. — Ce tragic lucru! — Şi eu m'am supus unei operaţii, dar după câţiva ani faţa mi-a ajuns tot atât de sbârcită. Greu e să 'nşeli natura... — M'ai putut economisi nimic? — Destui de puţin. In ultimul an, nu am câştigat nimic. Doar ce vindeam pe la prietene. Sunt şi artistă. Lucrez pe canevas cu lânuri colorate. In tinereţe, când aveam ochi buni şi puteam să lucrez nopţi întregi la rând, câştigam mai bine, ţesând covoare.. Acum lucrez poate mai frumos, dar cine se uită la artă în America? Ei preferă lucrurile făcute de maşini, nu de sufletul oamenilor. A doua zi Miss Burton mi-a arătat operele ei. Erau simple tablouri banale lucate cu lânuri. Le-am admirat de milă. Spera să ie vândă la New York ca să-şi asigure drumul la Londra, unde mai avea o soră bătrână, care se întreţinea dând lecţii de pian. într'o astfel de lume, în afară de contemplaţia oceanului şi de lecturi,. nu aveam nicio bucurie. Era depresiune până şi în atmosferă. Nici radioul nu-i puteam asculta, din când în când prinzând doar câteva sunete de dansuri mexicane sau spanioleşti, difuzate de pe coasta depărtată. Jucam. iable si dame cu mai toată lumea de pe vapor, unde domnea o perfecta ^calitate socială. Aşa am cunoscut la joc, pe Lars Kraeger, chelnerul^ nostru singurul personaj vesel de pe vapor. Credeam că veselia e a vârstei Sale tinere dar mai târziu am descoperit că era a situaţiei pnv.legiate de fiu de milionar. Tatăl îl silise să accepte acest post oe chelner pe-un biet vapor-cargo pentru a se deprinde cu greutăţile vieţii şi a prinde idei noi-în afaceri, Lars era deştept şi, într'o bună ti-, pe Buffalo, îi veni in minte formula cu care să facă bani mulţi pentru ca restul vieţii sa şi-l petreacă doar în .sporturi şi voiajuri în jurul lumii. Observând că în Statele Unite ceasornicile se vând scump, el .înţelese că dacă ar cumpăra maşinăria din Elveţia, iar cutia ceasului din Olanda ar putea vinde mii de ceasornice pe preţ ieftin, devenind în câţiva ani milionar. Telegrafiase tatălui său, cerându-i voie să întrerupă călătoria la New York, unde să studieze „afacerea" în amănunt. Intre timp, continua să servească turma aceasta de nenorociţi, din care nu putea suferi mai cu seamă pe Miss Burton şi pe Jose Guerro, spaniolul din Panama. Căci mai era pe vapor un personaj, care, însă, venea rar în eoni act cu noi. Era un tip dubios, expulzat din-Statele Unite pentrucă "intrase în chip nelegal în această ţară, undei au imigrat atâţia oameni ca dânsul, fără să fie prinşi. Jose Guerro fusese •escortat de poliţie şi predat căpitanului cu ordin de a-l-debarca la Fanama City; Tânăr încă, trupul lui Jose era al unui om hărţuit de necazuri, slăbit ele munci grele şi neregulate. Faţa-i negricioasă era trasă pe oase şi doar ■buzele roşii şi prelungi, ca de mulatru, îi rămăseseră singure vestigii de vioiciune, pe când ochii negri se pierdeau într'un fel de turburare plină de panică şi şovăire. Jose Guerro şi Miss Burton erau ocoliţi de ceilalţi pasageri, care îi socoteau pierduţi în faţa încercărilor vieţii şi fără drept de apei contra vitregiei soartei. Aşa îi socotea şi Lars şi doamna Caesar, care în schimb, deşi bătută şi ea de criză, spera să câştige bani mulţi la New York, cu meseria de psihanalistă şi prezicătoare. Aştepta să fie finanţată, pentru aceasta, de fostui ei soţ, despre care vorbea destul de bine. Lucrul acesta l-am constat adesea în America, unde femeile sunt mai raţionale şi înţeleg că e firesc ca oamenii să nu se potrivească totdeauna, vina fiind de partea jamândorora sau mai curând a destinului. Mi 1-a spus şi Peggy Whiting, într'o seară la proră: — Primul an ne-am iubit atât de mult, fostul meu soţ şl cu mine. Dar, ce vrei, au veniit pe urmă atâtea greutăţi, care ne-au distrus căsnicia, invidiată d.e mulţi în primele luni. Clive era fizician şi studia toată ziua, vrând s'ajungă profesor la Harvard. Eu munceam cu dactilografă şi secretară într'un birou din Passadena. Dar când amândoi soţii muncesc, căsnicia nu poate dura, căci nervii îi fac hărţăgoşi şi nemulţumiţi. Munca grea te educe la egoism şi brutalitate. — Dar munca în doi este, ca şi amorul, un aitfel de egoism. Şi, după ■ câte văd, în căsnicia dvs. erau de-amândouă. --•Munca grea omoară totul. Chiar şi iubirea. Astăzi ca să poţi iubi ■cu-adevărat trebue să fii bogat. ^ — Sau de tot sărac, neaştepâhd dela viaţă decât ceea ce -ţi poate >da. Tinereţea n'are averii, dar are iubire. — Viaţa le distruge pe amândouă. De aceea nu mai ţin la viaţă şi Kregret copilăria, când credeam altfel viata...- 160 — Unde mergi acum, Peggy? — Să-mi caut de lucru în Est şi să încerc noui aventuri. — Vrea să zică, tot mai speri? Tot mai crezi într'o căsătorie sau legătură? — in căsnicie şi iubire nu mai cred. Dar cred că în tovărăşia unor anumiţi oameni, viaţa pare mai puţin plictisitoare. Căsătoria-tovărăşie, companionate marriage, pe care o sfătuesc unu moralişti, e singura bună: trăieşti cu cineva cât te potriveşti şi ţi se potriveşte. Dacă lucrurile durează, poţi transforma aventura în căsătorie. Dacă nu, un eşec în plus, dar oricum mai uşor de îndurat pentrucă are urmări mai puţin neplăcute decât grija de copii şi formalităţile divorţului. — Peggy, nu crezi în datoria femeilor de-a fi mame? — Nu. La ce bun să mai aduci încă un nefericit pe lume, încă o victimă care să lupte, să lupte, să lupte zadarnic şi la urină tot să fie înfrânt? M'a pus pe gânduri acest pesimism pe care riu-1 bănuiam sub forma aceasta accentuată, sinceră şi clară în America tuturor oportunităţilor. Hotărît, îndărătul imaginilor contemplate estetic de mine, zace atâta suferinţă cât în subteranele sufleteşti descrise de Dostoiewski, Gorki şi Andreiew. Aici, pe vapor, surprind pe cei refuzaţi de viaţa spectaculoasă pe care am urmărit-o, poate, pe dinafară, în vremuri încă bune. Nu ştiu cu siguranţă dacă şi înainte existau atâţia învinşi şi disperaţi în Statele Unite. Căci oamenii învaţă numai despre cei care înving şi nu despre cei care se prăpădesc, eroi anonimi ai vieţii acesteia, în care, oricât am pătrunde, rămânem tot atât de năuci şi zăpăciţi cât şi Narcis, cel blestemat să nu se cunoască şi să nu cunoască niciodată realitatea, de care va fi totuşi înnecat. Singur în viaţă, singur în ignoranţa sa, acesta este omul. Şi cu cât trăieşte mai mult, cu atât ignoră mai mult acest animal încrezut şi superb, încrezut în aparenţe şi superb în ignoranţa realităţilor dela fund. Am senzaţia că vaporul acesta este apăsat de-o putere superioară sau tras la fund de cuprul din pântecele lui. Oamenii nu sunt liberi, ci căzuţi la pământ, ca nişte păsări cu aripile tăiate de un stăpân hain. in cabina cu geamul deschis, Miss Burton, astupându-şi .cu palmele urechile, pentru a nu auzi sgomotul svâcnitor a! turbinelor, citeşte din Biblie. O văd de pe punte, căci cabinele sunt în centrul vaporuuli, dispuse în două etaje, ce se ridică dela nivelul punţii. Jose intră timid în cabina ei, după ce şi-a încovoiat trupul lung sub uşa scundă şi strâmtă. Poate pentrucă are Biblia în mână, Englezoaica bătrână nu se sperie de prezenţa Panamanului sumbru şi cu ochii pierduţi. — lartă-mă, Miss Burton, dar pentrucă citeşti din cartea sfântă vreau să te 'ntreb ceva... Crezi în viaţa viitoare? Nu ştiu ce mii-a venit să mă gândesc într'acolo... Văd că d-ta crezi... Eu nu pot... Prea am suferit multe aici, ca să mai cred într'un dincolo... D-ta priveşti viaţa asta ca o încercare pentru cealaltă... Mie, oamenii şi viaţa nu-mi dau voie să mă îndrşpt... Sunt condamnat să sufăr şi să fiu izgonit peste tot. Acum sunt exoulzat din Statele Unite, unde începusem o viaţă nouă şi cinstită de hamal în porturi, uşier la cinematografe, taxator la tramvaie. M'au descoperit că am intrat fără voie şi mă trimet înapoi în statul Panama de unde am pornit. E ultima seară ce-o mai petrec pe vapor. Mâine voiu fi 'predat poliţiei... (Văzând I* pe Lucy Burton nepăsătoare)... Nu înţelegi? Eu nu mai pot, nu mai trebue să mă întorc în ţara mea? — Ceai făptuit acolo de priveşti cu-atâta groază întoarcerea la Panama? Ai ucis? Ai prădat? Ai înşelat vreun suflet? rosti jumătate în glumă, jumătate serios fata bătrână, ocupată cu suferinţele ei. Răspunsul căzu< greu şi peste aşteptări. — Miss Burton, am făptuit acolo o nelegiuire şi nu trebue să mă întorc. Tot drumul m'am gândit bine şi ştiu că înapoierea înseamnă întemniţare şi umilinţă pentru tot restul Vieţii... Am prădat şi ca să scap am ucis — de nevoie, acum şase ani. Am fugit şi m'am desmetioit, suferind şi trăind; printre străini. Dacă lumea aceasta ar fi fost bună, trebuia să mă lase să-mi ispăşesc păcatul muncind, iar nu în închisoare... Nu pot crede în viate viitoare, căci prea mult îndură unii aici şi alţii deloc... Sunt obosit de muncă şi de suferinţă... (Şi pentrucă ea tăcea, speriată şi proastă). Noapte-bună, Miss Burton... Auzisem din întâmplare strania convorbire. Am alergat după Panaman,. strigându-i mai mult ca o încurajare: — SignorJose, mântuirea nu-i în viaţa asta. Crezi că poţi în aceeaşi viafă găsfş'i răul şi binele? Binele e dincolo, ca şi valoarea ultimă a vieţii. Dar oamenii nu primesc adevărul dela oricine. Virtuoşii sunt siguri că gura păcătoşilor nu poate rosti niciodată ceva drept. Iar cei care sufăr ca Jose Guerro socotesc că oamenii care n'au suferit nu pot nici ei mor.--fata, (De aceia preoţii moderni nu mai mângâie pe nimeni). Vorbele mele n'au găsit ascultare. Jose a intrat în cabina sa, unde era izolat, nefiindu-i acordată măcar graţia de-a avea drept tovarăş de călătorie un cocoşat. M'am plimbat mult pe punte în seara aceia, veghind ia proră cu bătrânul matelot de serviciu, imigrat din Germania, şi care mă socotea prieten ales pentrucă ştiam de Kant şi Hegel, despre care singur îmi vorbise,, auzind că sunt un Herr Doktor. Era în ţinuta acestui om un fel de politeţă-şi demnitate, care m'au impresionat dela început. Om simplu, preţuia nobleţea intelectuală, chiar când freca scândurile cu peria sau, serile, cu o şapcă de birjar, veghea să nu ne ciocnim cu vreun vapor. Dar în seara ceia nu aveam chef de vorbă. Era a treisprezecea noapte-de când^ părăsisem uscatul şi niciodată ca atuncea noaptea şi marea nu nm-au părut mai negre şi mai înspăimântătoare. Cerul era înnorat. In larg aerul era apăsător, ca 'ntr'o zi de vară când aştepţi furtuna. Sus, pe puntea de comandă, un secund veghea în fata unei hărţi, în timp ce un-matelot mânuia din mijlocul balconului roata de direcţie. Sub această punte se comandă, pe un balcon lateral, Miss Burton îşi agăţase hamacul în care dormea. Peggy dormea în balconul opus, alături de cabina d-hei Caesar, in care sbarnaia ventilatorul. Jos, pe imensul capac de fier care acoperea gura magaziei, uni aşezasem aşternutul. La celălalt colt, cocoşatul de care nu scapasem mei aici. Ţinea morţiş să-mi simetrizeze existenţa. Ma primblu în lung şl lat. La pupă, dorm cu fata spre cer matelofii şi personalul de serviciu, iar mai încoace, pe grămada de lemnărie, Lars. Puţini mai rămân în cabine. Apropierea de Panama înseamnă o întreagă schimbare de climat fizic şi sufletesc. Mă gândesc la noaptea Sfântului lon-de-Vară. Am impresia că nimeni nu poate dormi. Sunt iarăşi, la proră, privind cu capul aplecat în afară, cum capătul ascuţit al vaporului taie apa şi în liniştea aceia aud sgomotul valurilor despicate şi refacerea lor după li trecerea noastră. Am viziunea că vaporul e înţepenit, că fundul pământului a tras cu magneţii lui ancora şi, asemeni unui covor rulant, valurile merg şi noi stăm, gata să cădem ameţiţi şi neputincioşi. Patinăm pe valuri şi numai peştii care ne întovărăşesc ştiu să se mişte. Docul lor fosforescent mă linişteşte puţin. Sunt un fel de peşti graşi şi graţioşi, cu spatele negru şi burta roz. Nasul lor îmi pare mult turtit şi găurit la mijloc. Dar ce liniştitoare şi îm~ bărbătătoare mişcarea ior. Se întrec mereu cu vaporul şi se bagă în vârfu-i ascuţit, parcă să fie tăiaţi. Dar cu o felinătate de tigrese şi cu o inconştienţă de copii, rămân teferi, continuând acelaşi joc marin şi luminând valurile, ca licuricii ierburile. In bezna deasă ca smoala, aceşti peşti fosforescenţi sunt singura dovadă de viaţă. Şi se rotesc cu atâta indiferenţă graţioasă încât nici eu nu mă mai tem. Balerine ale oceanului, porpoisele acestea aduc deslegare şi nădejde. Aş vroi să trezesc pe Dose Guerro să Ie vadă şi el. l-ar vorbi mai bine decât mihe. Şi, poate, i-ar descreţi fruntea. Când eram mai vrăjit de dansul peştilor în scoicile valurilor şi de sunetul de ghioc adus de despicarea apei — simţindu-mi sufletul fraged ca 'n copilărie — cineva mă bate pe umăr. E tovarăşul meu de cabină, cocoşatul, care-mi spune că nu poate dormi, deşi e miezul nopţii. Imi istoriseşte de succesele lui în California, de banii pe care i-a strâns şi cu care se înapoiază acum în Florida, dar nu-mi spune cum. N'o fi fost actor de circ sau figurant la vreo panoramă? Sau, poate, figurant la Hollywood? Nu cred o iotă din ceea ce-mi frunzăreşte şi nu,ştiu cum să scap de el. Are prostia omului care nu vede că alţii îşi dau seama că-i prost. Şi realizează acelaşi destin al tuturor proştilor, făcuţi să tulbure liniştea celor simţitori. Mă scapă de el matelotul german care încă veghea în apropiere şi care mă socotise cufundat îh vreo meditaţie filosofică Acest German crede că filosofii şi studenţii gândesc tot timpul şi pricep totul. Sentinelă a lui Hegel, matelotul fură cu conversaţia pe cocoşat. Dar contemplaţia îşi rupsese firul. Plec să înconjor din nou puntea. Şi Miss Burton e trează acum. Priveşte din balcon, cu acelaşi gest de fată încremenită şi năucă, ţinându-şi palma lipită de tâmpla care trebue să-i svâcnească puternic. Nu ştiu dacă mă vede trecând. Mă uit, iarăşi pe 'n-tinsul mării şi mă gândesc la vietăţile dinăuntru, la escortatorii noştri, purceii de mare, porpoise, care plătesc, poate, cu viaţa clipele de joacă de-adineaori. Dar, poate, nici nu se jucau şi salturile lor erau fereli de spaima vreunui rechin, care îi urmărea. Mă 'ngrozesc la gândul că ei se lipeau de pereţii vaporului, ca să scape de urmăritori. Aşa dar, şi aici, îndărătul frumuseţii marine, aceleaşi mizerii şi acelaşi joc inegal de viaţă şi de moarte, venind din adâncuri neştiute. Mizerie submarină fără glas, la fel ca şi cealaltă, mizeria subterană. Deodată, din partea dela urmă a vaporului aud ceva greu căzând în apă. Cineva aleargă pe punte, ţipând repede şi confuz: — Ajutor. Barca de salvare... Ajutor... Spaniolul s'a aruncat în apă... Ajutor. Era matelotul german care abea se dusese la culcare, fiind schimbat în postul de veghe. Se dă alarma. Vaporul se opreşte. Miss Burton ţipă şi se închină. Cocoşatul e surâzător şi intrigat. Căpitanul, beat pe jumătate, dă ordine, în timp ce şeful inginer împreună cu câţiva mateloţi coboară de sus o barcă de salvare. Dose Guerro sărise nu departe de locul unde: dormea Lars Kraeger. Pearl Caesar, calmă şi măreaţă, dă ordin să plece o a doua barcă. Peggy e speriată ca un copil şi se teme ca MacNeil să nu cadă în apă. Mama pensionarului din Virginia aduce o lampă să lumineze suprafaţa oceanului. Confuzie, încetineală. Se aud câtev ţipete venind dim spre apă. Barca a ajuns, în sfârşit, jos pe apă. Se aude un ţipăt sfâşietor şi desnădăjduit. — Asta e. L-au mâncat rechinii, rosti sentenţios căpitanul. Bietul băiat. Poor guy. Am mai stat o jumătate de ceas şi barca de salvare a ocolit vaporul căutând pe Guerro în bezna mării şi a cerului neînstelat. Erau cinci marinari şi şeful-inginer înăuntru. S'au reîntors pe punte, confirmând bănuiala, căpitanului. — Rechinii. Strigătul dela urmă nu era al unui om ce se înneacă, ci al unui trup sfâşiat. Poor guy, Jose Guerro. Zorile ne-au prins pe bord, soarele apărând ca o binefacere. Nici nu; mai cutezam să ne uităm la apa morţii, încă turbure şi parcă plină de lut. De necaz, căpitanul, care până atunci bea pe ascuns, se cinstea în fata noastră din clondirul cu whisky. Mrs. Caesar îi şi ţinea rechizitorul, decla-rându-l singurul vinovat. Nu-i fusese dat Guerro în pază? Singură într'un colţ, Miss Burton se ruga lui Dumnezeu. De data aceasta nu pentru ea'însăşi, ci pentru sinucigaş. Şeful-inginer şi barcagiii care s'au întors cu rostul neîmplinit, lămureau pe pasagerii speriaţi că oceanul e plin ,de rechini. Fiul din Virginia îşi măsura cu ochii mama, surâzând. Se gânderj ce bine ar intra această maşteră, care şi acum îl ţine din scurt, în pântecul unui rechin. > ' Cocoşatul era vesel, propunând să ne fotografieze. Doamna Caesar, care de mult aştepta ocazia sări atingă povara din soaţe, îi mulţumeşte, baţându-l în centrul vulnerabil al sensibilităţii sale. Cocoşatul se înfurie, strigându-i ceva urît. Intervine, protector, căpitanul, înjurându-r. Marinari: atât aşteptau: la un semn al unuia, îl prind de mijloc şi fiecare îi atinge cu degetele cocoaşa, gest care se spune că-i aducător de noroc. II ating Şi ceilalţi pasageri, mama şi fiul-pensionar care se retrag în Virginia, Peggy care-şi va încerca norocul la New York, artista de varieteu şi businessma-nul, tar la urmă Lars îl bate bine pe spate cu amândouă mâinile. Doamna Caesar ţipă exaltată: — Jine-I încă aşa. Miss Burton, vino şi d-ta. Grăbeştete că-ti vine-norocul. Haide, odată. _ Englezoaica nu răspunde. Dela doamna Caesar nu vre3 să primească nici darul de noroc. Cocoşatul e lăsat în pace. Toată lumea e liniştită. Şi-a escarcat, printr'un act de magie, răspunderea morală şi are conştiinţa că şi-a refăcut viaţa. Numai Miss Burton aude şi mai tare vibraţia turbinelor. iŞi astupă amândouă urechile, in sufragerie, căpitanul îşi cinsteşte pasagerii cu whisky. Eu mă retrag pe acoperişul de sus al vaporului, unde-mi" iau oaia de soare, alături de gura coşurilor care fumegă. Sunt două lumânări . engrme. Ee la unu după amiază suntem întâmpinaţi de nişte stoluri de pelicani. Aceşti cavaleri medievali ai lumii păsăreşti, purtând pe piept zale cenuşii, ne vestesc apropierea de pământ. Dar nu numai pentru asta sunt ei pe 32 164! ocean. Ci şi pentru hrană. Cu pliscurile lor lungi, pe care le fixează ca ţeava unei puşti, ţintesc peştii sburători şi se asvârl perpendicular asupra lor, urmărindu-i până şi 'n apă. Apoi sboară falnic, peştii sbătându-se în pliscul lor tăios. întâlnim iarăşi păsări odihnind pe carapacele broaştelor ţestoase. Şi meduze clarificând apa şi mărind ca nişte lupe algele rătăcind 1ără rost. Suntem gata să părăsim Pacificul negru intrând în golful Panama. Profiluri stâncoase pe fond ceţos. Stânci solitare cu arbuşti pitici, de-un verde închis. întindere largă. Pământ, la stânga. In faţă, stâncile se grămădesc, respingând valurile fără a le înspuma. Farul şi o insulă cu o închisoare. E cald şi feţele tuturor privitorilor de pe vapor sunt izvoare de sudoare. Priveliştea e minunată: după paisprezece zile de izolare pe apă, în sfârşit, pământ. începe să se deschidă drumul dintre America anglo-saxonă şi America latină, între cea de Nord şi cea de Sud, precum şi scurtarea căii către Europa. Dar suntem încă în America anglo-saxonă, căci ce este canalul Panama decât tot o invenţie occidentală, a oamenilor din Statele Unite, capabili să ducă până la sfârşit orice plan colosal? Părăsim cu regret Pacificul, în a cărui panoramă finală lăsăm cele două oraşe Ce-şi ridică, pe coiine bătute de soare, căsuţele miici şi pierdute între pomi, Balboa şi Panama City. La ora trei după amiază intrăm în Canalul Panama, având de o parte şi de alta maluri naturale şi înguste. Dar nu trece multă vreme şi ne aflăm în faţa primului stăvilar din spre Pacific, Miraflores, alimentat cu apa unui tac purtând acelaş nume. Aici e prima etapă a unei monumentale lucrări inginereşti. Pământul a fost tăiat, aducându-se două fâşii Înguste de apă, pe care poate trece în amândouă direcţiile câte un vas. Cei patru pereţi sunt întăriţi cu blocuri de piatră, apa fiind lăsată şi retrasă de nişte stă-vilare imense, ce închid vaporul ca într'o cameră fără plafon. De pe maluri, maşini cu aburi agaţă vaporul cu ajutorul unor frânghii de metal şi-l trec prin mijlocul basinului. Pe la şapte seara, vaporul poposeşte până a doua 21 într'una din aceste cămăruţe închise de stăvilare şi de malurile de piatră. Debarcăm 'n sfârşit, după două săptămâni ating din nou pământul. Regiunea canalului e sub pază şi stăpânire americană, — adjectivul acesta fiind al Statelor Unite în. ciuda Canadienilor, Mexicanilor, Argentinienilor. (Canadienii nu-şi zic niciodată Americanii, ci doar Canadieni sau supuşi englezi din America de Nord. Ceilalţi se numesc după Statul lor, fiind rareori chemaţi Americani-Latini sau Americani-Centrali, după loc). Trecem repede din zona americană a Canalului, protejată de forturi şi armate, în cuprinsul Republicii Panama, ajungând cu automobilul pe-o şosea bună în oraşul Panama. Oraşul închide pe aceeaşi stradă două lumi, de o parte Statele Unite, de alta Spania colonială. Se vede după magazine, după ordine, după oameni. îndărătul acestei străzi care este şi o graniţă, o stradă adevărat spaniolă, cu plantaţii multe şi neglijente, cu restaurante mai mult pitoreşti decât curate, cu muzici vii, unde răsună tangourl şi serenade, precum şi melodii populare, pline de pasiune şi ritm pronunţat. Palmieri pe marginea trotuarelor. Şi sub ei femei care caută să ademenească turiştii, marinarii, funcţionarii. O căldură care oboseşte pe oricine în afară de aceste femei, care continuă să zâmbească profesional. Sunt cu Peggy şi şeful-inginer, care se consideră într'o ţară înapoiată şi murdară.. Imi vorbeşte numai de „ce-au făcut Americanii pentru aceşti bieţi Panameni". f?Jmî lămureşte tehnica inginerească a canalului, pe care nu încetează; s'o «admire. — Ideia canalului a existat de mult. A avut-o chiar natura, care în vechi timpuri geologice a făcut ea însăşi canal, dar pământul dospind a format istmul, separând cele două oceane. Lăţimea istmului între ceie două -ape nu era mai mare de 34 mile, dar inginerii trasând canalul ceva mai -ocolit au avut de meşteşugit o distanţă de 40 mile, sâpând pământul, le-...gând şi formând lacuri, aducând apă din fluvii. Greutatea.a fost că nivelul apelor nu era egal. De aici ideia de a face canalul în trepte de apă, wcând dir, Pacific prin Miraflores locks, dând în lacul Miraflores, ridicat .cu 55 pcioare deasupra nivelului mării, urcând din nou prin cămăruţele stăvilarului Pedro-Miguel, pentru ca apoi, pe-o distanţă mare, pe lacul New York. Sosesc în clipe de mare nelinişte economică. Ziarele, care totuşi nu vor să mărească panica, anunfă că în întreaga Federaţie ar fi opt milioane de oameni fără-de lucru. Armatele acestea de oameni flămânzi-întunecă tinereţea Americii. Am cunoscut, aşa dar, Statele Unite într'una dintre cele mai orele şi triste perioade ale existenţii lor — în acele momente ale tragicei crize' economice, când se putea strânge material abundent pentru descrierea; ;,Americii Tragice'', aşa cum a făcut Theodore Dreiser în cartea apărută puţin după plecarea mea. Se puteau aduna şi critici neprielnice sistemului economic american şi astfel de critici nu lipsesc nici din lucrarea de fată,, care a căutat mereu să fie sinceră şi să configureze „America adevărată",, cu măreţiile-i unice, dar şi cu omeneştile neajunsuri. Nu uit nici acum, însă, ceea ce observa, când am ajuns la New York; spre a mă îmbarca spre Europa, un imigrant din Asia Mică. Venise odată cu mine, pe acelaş vapor, în Statele Unite şi rămăsese ia New York. La plecare, l-am revăzut alt om, mai mulţumit de ceea ce reuşise să devinăi în aceşti ani şi tot lucid. El mi-a spus: — Lumea aici se vaită de mizerie. Criza întristează şi îngrijorează pe Americani. Ceea ce la ei apare monstruos de neobişnuit, la noi, îrv Europa şi în tăriie Orientului mijlociu, e mereu normal. Majoritatea oamenilor din lumea veche sunt săraci şi umili, nefiind niciodată mai bine hrăniţi şf îmbrăcaţi decât şomerii de aici. Americanii se plâng că au ajuns, de fapt, !a standardul de viată al marii populaţii europene şi orientale, cu excepfia' Rusei, unde grija pentru popor urmăreşte — în cadrul altui sistem economic — ridicaiea bunului trai pornind dela cel mai umil lucrător. Americanii sunt atât ce trişti pentrucă ei nu se compară :u cei în siUatii mai rele decât ale lor, ci cu marii capitalişti, care într'adevăr profită, In rnod' disproporţionat de bunurile lumii acesteia. Uriaşele reforme ale regimului Roosevelt n'au întârziat să remedieze neajunsurile şi să redea încrederea poporului american în el însuşi. încheind cartea l-a a lucrării de faţă, în care am descris „Viata marilor oraşe şi reg'uni dela Atlantic la Pacific", trecem acum dela viziunile spaţiilor americane la oameni, la ceea ce au ei mai tipic şi mai caracteristic, pentru., ca ultima carte, a lll-a, să se oprească la constructorii nouei Americi, la ace'a care au luptat şi luptă pentru îndreptarea neajunsurilor aici pomenite şi pentru păstrarea, ca o trad'fie sfântă, a ceea ce s'a realizat temeinic şi nob.l spre cinstea şi gloria civilizatei americane. CARTEA A Iha HOMO AMERICANUS SAU TIPURILE REPREZENTATIVE ALE SOCIETĂŢII AMERICANE Încercări de tipologie: Omul de afaceri — Muncitorul — Femeia de cJub — Preotul — Profesorul — Studentul — Sportsmanul — Fata modernă — Conducătorul — intelectualul — Artistul. \ • 1 ! ' THE BUSINESSMAN —. Portret studiai în 1931, lucrat în 1932 şi retuşat în 1939 şi 1946 — Domnul Smith nu este un businessman burtos, cu lanţ gros de aur la o vestă pepită, gâfâind greu îndărătul unui birou plin de dosare şi cecuri. Domnul Dohn Smith nu este o întârziată caricatură 1890. Ca ori şi ce American, domnul 1 V. Smith este un călător prin viată. Trăieşte în apartamente, nu se leagă de lucruri, nu le iubeşte. Are totdeauna de mers undeva şi de vorbit ceva. In casă niciun obiect, niciun aranjament personal. Nimic nu trădează o personalitate, o preferinţă originală, un gust ieşit din comun. Canapele şi fotolii joase şi moi în care îşi înfundă ciolanele obosite şi fie-xibiie, întinzâ'ndu-şi orizontal picioarele până pe măsuţa din fata lor, un radio, litografii, un vraf de cărţi legate, conţinând romane poliţiste, reviste.; O bucătărie albă şi curată ca un laborator — cu frigorifer, aparate electrice şi o cuvetă cu apă caldă şi rece. O baie cu smalţul rose sau verde. Ca ogradă, domnul Smith îşi are întregul oraş cu parcurile lui imense, unde Poate rătăci printre peluzele verde-închis, cu automobilul pe care şi-f conduce singur şi-l garează în dreptul casei. Domnul Smith nu e gras. E între două vârste. Din spate şi cu pălărie pare svelt şi tânăr ca un student. Ceafa roz şi tunsă cu maşina e dreaptă Şi încordată ca a unui marinar. Din fată, însă, pare mai trecut decât anii ce îi are. Umerii obrajilor s'au ridicat ca nişte bătături pe faţa-i plină, cu pielita subţire şi roşie, secţionată de un nas regulat şi insensibil la parfumuri, dar care s'ar sufoca în aerul stătut. îmbrăcat cu haine standardizate după modelele gentlemenilor londonezi, din stofa bună şi corect 176 177 taia'.e, totdeauna călcate la fabrică, Johh se ţine drept şi păşeşte sigur Din timiditatea anglo-saxonă nu i-a mai rămas decât un zâmbet conventional şi şovăitor. Fruntea dreaptă şi fără cute este grăniţată de un păr abundent, de un blond care începe să se spălăcească. Acest tip. de American, descinzând dintr'un tată născut în Middle-West din părinţi londonezi şi scoţieni şi dintr'o mamă jumătate olandeză şi jumătate suedeză, a crescut şi s'a desvoltat în ţinuturile descrise de Sinclair lewis. Iarăşi ca orice American, Donn trebuia să meargă mai departe decât părinţii săi. La ţară nu şi-a făcut decât o casă de temn. Tot timpul se gândea că mâine se va muta aiurea. De ce se cumpere cârti, să păstreze reviste voluminoase, să-şi înfrumuseţeze locuinţa, când ştia că va trebui să le părăsească? Fericirea nu e nici la tară, nici la oraş. E acolo unde se poate câştiga mai bine; unde omul are mai multe oportunităţi de a deveni „cineva". Fermierul american, omul pământului, agricultorul, este şi el un businessman. Pentru el, pământul este un capital ca oricare altul, o a:tiune teancară, cu valoare strict economică. Cine se pasionează după desenul şi forma unei acţiuni bancare într'atât de mult încât să nu o mai vândă, când poate fi cu folos? Cum să se lege de pământ John V. Smith, dacă agricultura se făcea în pierdere sau cu câştig puţin? John V. Smith a încercat din răsputeri; şi-a arat ogoarele din Wisconsin, până şi noaptea, la lumina farurilor tractoarelor, pentru a prinde timpul potrivit. Hrănindu-le cu table d'hote special şi prin ajutorul aparatelor de muls, conduse electric ca şi aspiratorul de praf, nevastă-sa, Mary, a forţat vacile să dea mai ■mult lapte decât încuviinţase natura. Găinile erau invitate să cotcodăcească mai puţ.n şi să se ouă mai mult. Porcii să crească monumentali şi robuşti, ca statuile Pieilor-Roşii din Yucatan, rotunde şi dure. (Retuşa 194o: intre timp, ştiinţa i-a învăţat pe fermieri tot felul de mijloace, putând grăbi sau opri creşterea animatelor, ajustându-le ca nişte croitori. Un fermier poate hrăni cu tyroproteină un viţel plăpând pentru a-i grăbi creşterea, apoi îi poate da un alt preparat, thiouracil, pentru a-i opri creşterea şi, în fine, de a-l îngraşă iarăşi rapid. Thyroproteina este un praf conţinând thyroxins, adică hormoni similari cu aceia secretaţi de glanda tiroidă, dar de 20 ori mai puternici. Astfel, vitele sunt perfecţionate pentru misiunea lor alimentară, găinele dau mai multe ouă, vacile mai mult lapte). Arborii au fost altoiţi, până ce au schimbat atâtea forme şi colori ca merele lui Cezanne. Prin radio, John, fermierul, afla dela Chicago cursul produselor, bursa pământului, preţul ostenelilor campestre. Osteneli care nu încetau decât Duminecile, când John, cu Mary şi copiii, după ce mergeau la biserica metodistă şi comentau la ieşire predica pastorului, cutreierau cu automobilul colinele verzi ale ţării, brăzdate de şosele largi şi cimentate, poposind pe margine de lac albastru, la un picnic cu farfurii şi pahare de carton, cu limonada în Ioc de vin şi cu conserve de carne în loc de-o friptură la frigare. După masă, citea din ziarul greu şi voluminos al Iui Hearst, mai întâi secţia sportivă, apoi pagina întâia, cu crime şi divorţuri şi, în fine, aceea cu desene comice. Astfel se punea ia curent cu pronosticurile matchurilor de foot-ball din după amiaza zilei, afla date biografice inedite despre campionul Bobby Jones şi indiscreţii despre lenjeria Colonelului Lindbergh, mărturisite de-o spălătoreasă, de sub privirile căreia admiratoarele aviatorului furaseră cămăşile de frac 1 '» pentru a le colecţiona ca trofee. Obosit de acest efort duminical, transpi-I /ând sub soare şi răcorit de brizele lacului, John începea, jumătate-treaz, I ' jumătate dormitând, să scotocească oportunităţile pe care i le-ar oferi I ' -oraşul: la Bursa din Wall Street, ca şi la Duminecile new yorkeze cu concerte I în parcurî: la cinematografele de pe Broadway, răcorite vara cu aer con- U- ditionat şi mistificând realitatea cu reviste pline de colori vii, glume fa | care râ?i hohotind şi cu dansuri neobişnuite... I Johny nu vrea să fie un sacrificat al pământului, un ţăran sentimental | legat de ţarină. Stăpân peste natură, exploatator al ei în epoca pioniera- I " tuiui mecanic, domnul Smith se consideră businessman. Pământul îi vorbeşte I în termeni monetari. Acest provincial nu are nimic din spiritul rustic. Safety I first. Securitate, prosperitate, posibilitate: acestea importă... „Dacă în Ame- I r,ca agricultura este un comerţ printre altele, iar în Europa un comerţ cu © I - iazâ morală, atunci în China agricultura este, pur şi simplu, expresia rno-| raiităfii însăşi. Acolo avantajele materiale abia de cântăresc în balanţă. j " Jn China individul aparţine familiei, familia rasei şi rasa pământului pe care I trăieşte... Privită din unghiul profitului material, agricultura chineză pare fără I _ sens; ea implică o nesfârşită muncă în pierdere. Dar agricultura nu e făcută j să fie un mijloc de câştig; ea e menită să asigure o activitate normală I : naturii moraie a omului". (H. Keyserling, „Jurnalul de călătorie al unui fi-; Josof", II, 324)... ; "V (Retuşa 1946: Agricultura are acum mai multe posibilităţi. Prin diferite procedee, se produce acum porumbul hibrid, şi el ajustat şi perfecţionat ţ ca şi animalele, după ce timp poate de mii de ani Albii îl cultivaseră c.a f şi strămoşii Pieiior-Roşii, headăugând nicio îmbunătăţire. Fermieri ca Ed ţ .Faulkner şi romancierul Louis Bromfield pledează pentru agricultura făcută l ■ la suprafaţă, iar nu în adâncime, fiind nevoie de un nou plug care să pro- •- cedeze ca natura, iar nu ca drăceasca mecanică umană, lacomă şi distru- ; -gătoare în cele din urmă. Ei susţin alte metode de arat şi semănat pentru i - a nu se sărăci pământul şi a-l lăsa pradă eroziunii vânturilor şi ploilor sau secătuirii întreprinsă de soare şi vânt. Revoluţionari peste tot, unele readucând la viaţa la natură; altele, dimpotrivă, corectând ştiinţific natura). 1 ' Johny e American. E, în primul rând, om de afaceri, businessman. Când \ agricultura nu i-a mai rentat în Middle-West, s'a stabilit tocmai' în Cali- f fornia, la Los Angeles, în perioada de formare a acestei regiuni moderne, t (Retuşa 1946: Dacă ar fi locuit în valea Tennessee, Johny ar fi profitat / de uriaşa operă inginerească, care a redat agriculturii, a electrificat şi adus ■ eficienţa unei regiuni întinse cât Franţa. Ar fi făcut agricultură intensă sau : ar fi trecut în întreprinderile de electricitate sau navigaţie. Alţi Johny au | profitat de oportunităţile New-Dealului rooseveltian, aşa cum alţii vor pro- fita de lucrările de asanare ale Văii Missouriului, urgisită acum de inundaţii !/" ■ 5' secetă, aşa cum a fost, până acum câţiva ani, valea Tennesseului). Cu apetit mare şi dolari puţini la bancă, John Smith a intrat în serviciul unui realtor, vânzător de terenuri pentru case. Urmând jocul de bursă I a' terenurilor, din a căror speculare oraşe noi apăreau, peste noapte, în jurul şoselei abia construită şi marcată ici, colo de-o biserică şi de-o l' ' bancă, simboluri şi anticipaţii ale urbanismului american modern, — "ohn ':; s'a îmbogăţit, în timp ce patronul s'a ruinat. Cu banii strânşi şi învestiţi în acţiuni, John a început să devină „cineva", mutându-se la New York. Po-*ar!an şi mason proeminent, J. V. Smith şi-a văzut cu deosebită satisfacţie ! .... iz 178 numele dedesubtul unui articol publicat de-un „magazin" de mare tiraj, ta rubrica deschisă cititorilor pentru comentarea articolelor. In scrisoarea sa, Dohn combătea atacurile aduse Rotarienilor. Aceştia, scria Smith, trebuesc admiraţi şi încurajaţi. Asociaţia lor internaţională îşi are numai scopuri nobile. Printre eie Smith cita, ca într'un raport economic: 1. Idealul de a servi, service, ca o bază a oricărei întreprinderi; 2. aplicarea de către fiecare Rotarian în îndeletnicirea sa personală şi în viaţa socială — a acestui ideal de a servi pe semeni; 3. „standarduri" înalte în afaceri şi profesiuni; 4. desvoltarea cunoaşterii între oameni; 5. recunoaşterea că orice ocupaţie utilă este demnă şi orice meserie este frumoasă, pentrucă sunt un prilej de a servi societatea; 6. propăşirea înţelegerii, bunăvoinţei şi păcii internaţionale, prmtr'o cooperaţie mondială a oamenilor de afaceri şi profesioniştilor, uniţi de idealul de a servi. John V. Smith este supărat pe Sinclair Lewis pentrucă l-a descris prea veridic. în „Babbitt". II consideră roşu pe marele scriitor, distins cu Premiul Nobel, ca şi Pearl Buck şi O'Neill, dar a sperat mereu că, într'o bună zi, Sinclair Lewis se va îmbogăţi îndeajuns cu cărţile sale pentru a se înscrie ia rotarieni. Sinclair s'a îmbogăţit, primind numai pentru a scrie noul roman „Cass Timberlaine" jumătate milion de dolari, dar nu şi-a schimbat poziţia de critic social şi nici nu a aderat la rotarieni. Dohn Smith era pacifist, Aşa l-am cunoscut noi, nepurtând nimănui ură şi neiind câtuşi de puţin agresiv pe plan internaţional. Era izolaţionist şi pacifist, chiar dacă în sinea lui dorea ca ţara lui să fie cea mai mare şi cea mai puternică din lume. O dorea, însă, pe căi economice, nu militare şi politice. Avea şi mai are obsesia şi mândria ca America să producă tot ce este „mai mare" pe lume, obsesia lui big şi biggest. Ar vroi poate să audă de-o Europă unită după pilda Statelor Unite, dar niciodată nu a renunţat la ideia ca ţara lui să n'aibă cea mai puternică flotă şi aviaţie din lume. N'are încredere — jumătate convins, jumătate sugestionat — decât într'o securitate mondială garantată de bunăvoinţa economică a Ame-ricii. Ani de zile, a fost de părere ca ţara lui să nu intervină, sub niclun fel, în politica Europei. O spunea rituos de câte ori avea prilejul: „Fiecare să-ş'i vadă de treburile sale; America de ale ei şi Europa la fel". Dar subînţelegea o americanizare a întregii planete dela sine, fiecare din cele două miliarde de cetăţeni ai globului devehind cu anii, deceniile şi secolele, un businessman, pătruns de principii rotariene şi eficient, harnic, cinstit. După politica agresivă a lui Hitler, după închiderea pretins autarhică a unor ţări europene, dar mai aies după atacul dela Pearl Harbour — demnitatea americană şi linteresul afacerist l-au schimbat profund pe ]onn Smith. Na mai crezut în izolaţionism şi pacifism şi a înţeles îndeajuns politica Preşedintelui Roosevelt. Şi-a dat seama cât l-a nedreptăţit pe Wilson. A participat cu toată inima la ajutorarea Angliei şi la războiul dus împreună cu Naţiunile Unite. Şi-a dat seama de realitatea interdependenţii popoareior şi de utilitatea alianţelor şi cooperării internaţionale. Dar tot mai speră că războiul va dispărea cândva între oameni şi graniţele libere vor îngădui peste tot schimb de servicii, bunăvoinţă rotariană, întrecere loială. Căci romantic şi idealist în felul său, cetăţeanul american crede că lumea a-ceasta este bună pentru toţi care ştiu şi caută să-i desgroape comorile, să-i rodească indicaţiile. 179 Succesul lui Smith s'a întins ca guma de mestecat pentrucă a ştiut să fie un spirit constructiv, un „yes-man" A spus da oricărei ocazii ivtite în drumul vieţii şi a răspuns da oriculi îi propunea sau îl întreba ceva. Optimismul lui da are în American o forţă magică; îi este paznic faţă de deprimare, tot aşa cum Christian Science îl fereşte de doctor. Americanul se concentrează, se optimizează, mărindu-şj puterea vitală, capacitatea de gând.re, agerimea minţii. Ceea ce face azi nu-i deajuns. Totdeauna plă- » nueşte cum să câştige mai mult, cum să găsească de făcut şi altceva, pe iâ'n'gă ocupaţia căreia i se devotează provizoriu. Nu se leagă de nimic în chip definitiv, căci, permanent disponibil şi curios, Americanul crede numai în oportunitatea dinamică a mediului său. Cu aceiaşii mândrie de Roman, cuceritor şi organizator cu ambiţii universaliste, el spune: Sunt cetăţean . american. Businessmanul american nu ştie ce-i voluptatea suferinţei şi măgulirea de a fi bolnav. Nu merge mai niciodată la medic. Decât in extremis şi atunci plăteşte un onorariu atât de ridicat pentru a se răscumpăra faţă de doctor şi pentru răstimpul larg în care s'a sustras „serviciilor" sale. 8reak-down-ul, surmenajul din muncă pândeşte viaţa laborioasă a Americanului, precum sifilisul înseamnă pentru amorezul european spectrul negru şi diabol.c. Orice s'ar spune, Americanii cad din muncă prea multă, pe când Europenii decad din dragoste prea multă. Paradoxal, poate, Americanii nu pot fi animale sau, cum ar spune vreun Francez glumeţ, nioi măcar .brute. Amorf ca amant, Americanul este strălucit ca soţ. -- Yes, Sir. Nu mi-e ruşine s'o spun. Cred că noi Americanii- suntem mai buni soţi decât Europenii. Idealul meu, de când am luat-o pe Mary, a fost s'o văd elegantă, bine îmbrăcată, bine dispusă. — Domnule Smith, ce legătură este între dragoste şi diamante? Mi se pare că femeile americane iubesc prea mult diamantele, iar bărbaţii îşi ruinează viaţa pentru a le cumpăra aceste nestemate. Aici numai diamantele mai impresionează. Diamonds peste tot. Vitrinele de pe Broadway îmi iau ochii seara, cu luminile acelea ce trec prin pietrele înşirate ca 'n poveştile orientaie. — Diamantul este pentru noi simbolul dragostei. Una din cele mai de seamă fericiri aie mele a fost când, la Los Angeles, i-am dat Maryei primul inel cu diamante. Era aşa de mare d amantul din mijloc! Aşa preţuim- noi femeia, adică soţia! Voi, Europenii, dăruiţi diamante doar metreselor, iar soţiilor le dăruiţi resturile experienţiii voastre sexuale... Noi iubim femeia; voi va lăsaţi iubiţi de femei, făcându-le, parcă, o graţie că le primiţi dragostea lor, pe care, din când în când, ca despoţii orientali, o plătiţi cu nestemate. —" Prietene, ciar femele americane, deşi au diamante şi briliante, divoiţează mai mult decât Europenele. Nu? — Da, da. Aşa e. Nu toţi oamenii sunt buni. Dar nici numărul divorţurilor nu dovedeşte că în Europa e mai bine. Europenele se resemnează, se deprnd cu mizeria şi infidelitatea. Mi-a spus-o Jack King, care s'a întors dintr'un voiaj în Europa. Pe când femeile noastre... Femeile americane nu prmesc orice situaţie... îşi fac din căsătorie un ideal şi când nu se realizează pornesc să-l caute din nou. Nu e drept că fiecare să-şi caute prooria sa oportunitate. Nu? 180 — -Domnule Smith! dar poate că femeile americane ar prefera în locuf diamantelor mai multă atenţie şi mai multă dragoste. — Fii sigur, domnule, că au deajuns, atât cât înseamnă amor şi nu-viciu. Noi nu suntem vicioşi. Şi nici ele nu trebue să ceară mai mult. Suntem pentru libertate, dar nu pentru licenţă. Domnul Smith vorbeşte pe nas, în slang şi cu dictoane şi lozinci care circulă de-a-lungul şi de-a-latul Statelor. Vorbeşte cu convingere, ca orice naiv. Dar poate că nici nu este naiv. Americanul nu vrea să fie nefericit, ca Europeanul de astăzi a cărui mulţumire voluptoasă' cons'ă din a se simţi nefericit. Americanul ştie că iubirile mari duc la tragedie. A auzit sau a învăţat despre Medeea, Dido, Ariadna şi a urmărit la teatru tragedia Nine't Leeds. Tragediei li preferă romanţa cu (implicaţii casnice şi puritane. In conversaţiile sale, 3. V. Smith repetă, fără a-şii da seama, părft din cuvântările auzite pe la banchetele Rotarienilor sau la inaugurările lojei masonice, precum Europenii repetă în saloane pasaje şi conversaţii dirt-romanele şi eseurile la modă. într'o zi fără afaceri, la New York în biroul său din Wall Street — căci dela Los Angeles d. Smith s'a mutat din proprie iniţiativă la New York, schimbându-şi specialitatea de realtor în aceia de agent la Bursă — prietenul nostru mi-a ţinut următorul discurs: — Munca din răsputeri e totul. Creierii nu înlocuiesc munca. Nouăzeci la sută din succes se datoreşte muncii grele şi numai zece la sută talentului, inteligenţii. Orice-ar face omul, substitut pentru muncă nu există. A spus-o Edison. O spune Ford. O ştiu eu însumi;. Munca preface totul. Singurul lucru permanent este prefacerea, schimbarea pentru mai bine. Azi e mai bine ca ieri şi mâine va fi mai bine ca* azi. Fiecărui om îi sunt deschise atâtea posibilităţi, dacă vrea şi ştie slă muncească. Ţara asta este o ţară tânără, ale cărei oportunităţi n'au fost puse suficient la încercare. Noi suntem ţara oportunităţilor! Numai noi suntem adevăraţi iubitori de oameni. Aici e bine pentru toţi, în afară de leneşi şi coconaşi. America e ţara pionierilor, a oamenilor cu iniţiativă! Cine n'are iniţiativă piere. Dă-mi voie să-ţi spun o poveste. (Cu glas amabil, aşteptând să fie întrerupt de râsul meu, care întârzia). într'o grădină zoologică, s'au întâlnit în faţa unui elefant jigărit un Neamţ, un Francez, un Englez şi un American. Discutând şi certându^se în privinţa însuşirilor acestui venerabil animal, cei patru şi-au propus să-l studieze cât mai serios, urmând ca fiecare să prezinte o lucrare asupra elefantului. Germanul a venit la data fixată cu an studiu în trei volume despre „Destinul rasei la elefanţi". — Povestea e cam veche, l-am întrerupt. Germanii nu mai fac metafizică. Poate că studiul Germanului era despre inferioritatea rasei elefan-tine. Nu? Sau despre preparară conservelor din carne de elefant. — Nu mă întrerupe, prietene. Francezul a adus un scurt eseu întitulat „Elefanţii nu mai sunt la modă", explicând că automobilul i-a înlocuit şi pe ei. Englezul a studiat individualismul iremediabil al elefantului. Nimeni, domnule, nimeni nu s'a gândit cum să îmbunătăţească soarta acestui animat în declin. Nimeni în afară de American, care a scris o carte „Cum să producem -elefanţi mai mari şi mai buni" — bigger and better elephants. A-ceasta-i misiunea noastră: să îndreptăm, să producem, să perfecţionăm... Ne socotim moral răspunzători de tot ce e rău pe lume. Noi îngrijim de higiena publică, de stârpirea sărăciei, de productivitatea muncii. (Chipul 181 domnului Smith se lumina. Obrajii cu pielea subţire se îngroşau, ne mai exprimând duritatea şi privaţiile din trecut. Trupul lua o atitudine mândră. Buzele exprimau satisfacţia. Optimism). Noi servim. (Mândru ca un blazon-medieval). Noi servim omenirea. — Domnule Smith, toate bune, dar ce scria Americanul dacă elefantul •din grădină n'ar fi fost jigărit? Dacă( ar fi fost destul de mare şi de bun? — Nimic nu-i perfect, totul e perfecţionabil. Nicio fiinţă, niciun animaU nimic, nimic nu este destul de mare şi bun. — Dă-mi voie şi mie să-ţi istorisesc ceva. într'o seară eram la masă; cu o prietenă americană. Şi cum în lumina jucăuşă a lumânărilor mâinile îi erau mai reliefate, m'am uitat mai îndelung la ele. Intimidată şi le-a retras brusc de pe masă, întrebându-mă: Ce trebue de făcut ca să ai mâini •frumoase? l-am răspuns: Nimic. Ştiu. Ea aştepta reţete, recomandări de aparate miraculoase care să corecteze natura. Noi, Europenii, nu corectăm natura. O primim aşa cum e, pentru ca mai târziu să nu se răzbune şi mai crunt. — Dac'am fi crezut şi noi la fel, civilizaţia n'ar mai fi înaintat. Am « rămas la carul cu boi, la căruţa cu coviltir, covered wagon, şi poate te schimbul în natură. Numai cu încrederea noastră în progres am transformat o ţară* nelucrată şi pustie... — Scuzaţi-mă, Pieile-Roşii nu le-aţi adus cu dumneavoastră. — ...în cetăţi minunate cu sgârie-nori gigantici, legate de poduri uriaşe-şi radiind din ele linii ferate şi aeriene. Ne-am creat pe noi înşine. Spiriwi noctru de auto-determinare şi de cooperaţie l-am manifestat odată cu primii pionieri, caie au abătut din căile lor arborii şi buruienile ţepoase, cutreierând câmpiile pustii şi văile primejdioase. Pionieratul ne-a învăţat ce 'înseamnă iniţiativa individuală, bucuria de a întocmi o aşezare umană în pustietatea naturii, precum şi ce înseamnă ajutorul vecinilor între ei. Munca este singurul titlu de nobleţă al omului. — Domnule Sm.th, ceea ce spui dumneata este adevărat, dar numai pe jumătate. Când afacerile vă merg bine sau optimismul dumneavoastră vă face să le vedeţi astfel, atunci vorbiţi aşa cum îmi vorbeşti dumneata mie acum. Când totul merge bine, all right, Americanul e generos ca Andrew Carnegie. Face donaţii, clădeşte biserici şi monumente, ţine discursari optimiste şi democrate. Când vă merge rău, uitaţi totul şi e fiiresc să tie aşa. Atunci deveniţi reacţionari din prea multă întreprindere, cum noi. Europenii suntem contradictori din lipsă de întreprindere. Optimismul dumneavoastră, credinţa că răul e trecător şi că mâine totul o să fie bine vă face să săvârşiţi aceleaşi greşeli ca şi pesimismul şi indolenţa noastră Dumneavoastră lăsaţi lumea să piară în numele liberalismului economic şi •moral. „Laissez-faire". Orientali: lasă lumea să piară, încredinţând-o soarteî sau norocului. Şi dumneavoastră sunteţi nişte orientali ai norocului. Teoriile funcţionează doar când totul merge bine. ' ' — De sigur. Când e rău, nu merge nimic. — Nici chiar profeţiile lui Mister Ford. — De bună seamă. — Afară de afacerile trusturilor şi ale potentaţilor. — Fiecare încearcă să izbutească. Reuşeşte cine poate. Da, oricum şi prin orice. Măsura şi aşteptarea nu sunt calităţi ame-flcats©... Totuşi, ar trebui să vă limitaţi. Industrial, America e matură. 'Ap 382 183 crescut atât de tepede încât nu puteţi crede că şi creşterea are o margine. Astăzi U. S. A. cumpără materii prime, după cum ştii, d;n Africa şi America de Sud, plătindu-le în bunuri manufacturate. Aceasta înseamnă .maturitate. Sunteţi acum maturi şi la omul matur optimismul practic începe să fie disimulare. Trăiţi în legende, pentrucă, fără să ştiţi, sunteţi idealişti. Chiar şi acum când s'a dus epoca marilor regi ai bursei, Gould, Harriman, Carnegie şi când milioane de oameni modeşti, — portari de ascensoare, policemeni, dactilografe, fermieri, lucrători, — şi-au pierdut economiile lor în crahul dela bursă, încă mergeţi înainte în virtutea idealului care s'a năruit, totuşi, în faţa realităţii. O să ajungeţi să lucraţi cu cecuri imaginare, descoperite, cum lucraţi cu formule răsuflate. Safety first! Securitate înainte de toate! Dar unde există securitate deplină pe pământ, când viaţa e o dramă, mereu sfârtecată de puteri protivnice? Dumneavoastră sunteţi grăbiţi, extremişti, iubiţi niscul şi aveţi un instinct al jocului, pe cât de inconştient, pe atât de funest. In loc să recunoaşteţi că întreaga dispoziţie sufletească a dvs. atârnă de oportunitate, de jocul capricios al norocului, aţi ajuns să credeţi că norocul a devenit placid şi smerit ca un secretar de birou ,căruia îi puteţi porunci. O spuneţi pe toate străzile, la toate întrunirile: oricine are cap, are şi noroc; oricine are bani, are prieteni; oricine munceşte devine fericit. Peste tot infiltraţi formula: „cel mai bun prieten vă este contul curent dela bancă!" Prieten ciudat şi infidel, care vă duce la sinucidere şi la mizerie. (Retuşa 1946- N'am avut dreptate, susţinând că economiceşte America este matură şi trebue să se limiteze. Aşa cum hitleriştii au greşit cumplit crezând că Marea Britahie este bătrână sau obosită şi că Uniunea Sovietică este insuficient pregătită milităreşte — la fel au greşit şi aceia care au crezut că desvoltarea industrialismului american ajunsese la maximum. Nu numai războiul a făcut să fie nevoie de ajutorul capitalului şi industriei americane, pentru reconstruirea regiunilor devastate şi cu nivel de trai redus, dar noile cerinţe ale vieţii moderne impun concursul consistent al Statelor Unite pentru ridicarea standardului de viaţă mai pretutindeni. Eric Johnston, preşedintele Camerii de Comerţ a Statelor Unite, a arătat în 1945 că ţările industrializate sunt mai bune cliente decât cele rămase la un trai patriarhal. China, cu o populaţie de 450 miiioane, nu a importat din America nici a şasea parte, în 1929, cât Marea Brjtanie. China şi India pot fi pieţe de desfacere a produselor americane, ca şi a acelora sovietice, decenii şi poate secole de acum încolo. Totodată, Statele Unite au nevoie de anumite materii prime, trebuind şi ele să-şi mărească simţtor importul. In fiecare telefon american sunt 18 materiale provenind din alte ţări, iar în fiecare automobil american 300 materiale din 56 ţări. Exportând capital şi produse, America susţine în două feluri munca şi producţia ţărilor cu care va avea relaţii economice. America are interes ca peste tot munca să fie bine plătită şi nivelul de trai ridicat, căci numai astfel i se vor putea achiziţiona produsele, iar capitalurile ei vor folosi. Johnston mai arată câtă nevoie este în lume de bumbac şi săpun, de telefoane, radio şi automobile. Statele Unite au actualmente 27 mii telefoane şi 57 milioane de aparate de radio. Dacă restul lumii ar ajunge la standardul de viaţă al Americanilor, atunci ar fi nevoie de încă 35 milioane telefoane şi 600 milioane aparate de radio. Nevoile au crescut, standardul de viaţă devine peste tot mai evoluat. Posibilităţile economice americane sunt încă uriaşe. Dar plasarea capitalului şi produselor americane trebueşte făcută de acum încolo în alt spirit. Eric Johnston ni-l înfăţişează. Epoca imperialismelor a dispărut. Acum e nevoie de o corectă participare între capitalul străin şi capitalul local, şi la riscuri, şi la profit, pentrucă nimeni să nu mai fie exploatat. Intre ţările înaintate şi cele nedesvoltate economic trebue creat un regim de reciprocitate constructivă. Capitalul exportat nu trebue, de asemenea, să producă dividende acţionarilor, ci mai ales posturi muncitorimii din ţările nedesvoltate. Este în interesul tuturor sporirea bunului trai al muncitorimii, care astfel va putea cumpăra bunuri exportate de America şi de celelalte state înaintate economiceşte. Industrializarea ţărilor nedesvoltate — cu ajutorul capitalului american — înseamnă ridicarea salariilor muncitorimii şi, totodată, putinţa ca ea să consume cât mai multe bunuri importate. Capitalul trebue să meargă peste graniţi ca un bun particular, nu ca armă de naţionalizată agresiune economică. De aceia, susţine Johnston, trebuesc abolite şi sferele de influenţa economică — popoarele colaborând liber între ele, pentru a-şi asigura prosperitatea. In privinţa libertăţii economice, Henry A. Wallace, fostul ministru al comerţului, susţine o democratizare a iniţiativelor economice, astfel ca să nu se mai repete situaţia din 1929, când 5 la sută din întreprinderi deţineau 85 la sută din bogăţia tuturor întreprinderilor. „Libertatea economică cere ca hotărîrile economice să fie pe cât posibil nu concentrate (în câteva mâini), ci răspândite (în cât mai multe mâini)". Primejdia mare a fost a-ceastă concentrare, acest monopol. De aceia, trebuesc susţinute şi înmulţite micile întreprinderi, care nici acum nu sunt atât de apăsate şi reduse, în 1944, existau 2 milioane de mici întreprinderi, furnizând de lucru la jumătate din numărul muncitorilor americani. Noii veniţi, susţine Hehry Wallace, nu trebuesc excluşi din lumea afacerilor. Micile întreprinderi trebuesc ajutate cu credit şi cu furnizarea rezultatelor noilor cercetări ştiinţifice, pentrucă şi ele să progreseze. Iar pentrucă ele nu dispun de posibilităţile marilor întreprinderi, care-şi organ.zează cercetările ştiinţifice în laboratoare costisitoare, Statul va trebui să susţină prin Ministerul Industriei astfel de cercetări pentru progresul producţiei micilor industrii şi întreprinderi. Aşa s'a procedat şi în materie de agricultură, în timpul New-Dealului, când Wallace a stimulat considerabile progrese în cultura şi producţia cerealelor, legumelor, fructelor). Revenind la discuţia cu John Smith, căruia îi spuneam ce fel de prieten ciudat şi Infidel este contul curent la bancă, ducând uneori la sinucidere şi mizerie, el mi-a răspuns: — Noi suntem contra sinuciderii. Dar, iarăşi, nu credem că viaţa merită a fi trăită oricum. Ori trăim bine, ori deloc. Ne apărăm banii noştri, dar nu suntem materlalişti. Banul este un m jloc pentru o viaţă mai bună, mai altruistă, mai întreagă. Suntem idealişti. O recunoaştem. Dar idealismul nostru nu e atâta verbal, cât practic. Binele nostru nu este incompatibil cu binele celorlalţi. Vedem totul în mare. Avem viziuni de porturi noi, de poduri uriaşe, de drumuri largi şi netede ca 'n palmă, prin care se poate închega o viaţă mai vie şi mai prosperă pentru toţi. Clădim din nimic oraşe. - Noi am construit o lume nouă şi mai bună. Noi... — Da, dar idealismul dumneavoastră e numai cu un ochi. Cu acest ochi vedeţi binele general, iar cu celălalt interesul propriu. 184 185 — Imagina e perimată, prietene. Noi vedem simultan şi binele nostru, fi ai celorlalţi. — Nu vroiţi să vedeţi mizeria care creşte îndărătul bogăţiei. Iri America extremele se întâlnesc ca nicăieri altundeva decât, poate, îrt India Maharadjahilor mai avuţi decât Cresus şi a milioanelor de oameni care mor literalmente de foame. In America, la 140 milioane locuitori aveţi 30.000 milionari. Dar restul? Restul sunt oare toţi proşti, incapabili, leneşi? — Nu sunt cu toţii astfel. Pe unii îi nedreptăţesc metodele economice, dar pe alţii indolenţa şi nepriceperea lor. Trebue să recunoşti că atâţia oameni nu ştiu să profite de prilejurile ce li se ivesc în cale. Cât despre ceilalţi, desigur că este încă mult de făcut, ca toţi să poată participa ia oportunităţile vieţii. Chiar jocul la bursă e acum mâi raţional. (Retuşa 1946: Experiehţa din 1929, cu prăbuşirile acelea groaznice, când milioane de oameni nevinovaţi şi neştiutori şi-au pierdut micile economii, învestite în acţiuni — nu a fost uitată. Totuşi, acum sunt 14 milioane de oameni care deţin'acţiuni, număr dublu faţă de 1929. Emil Schram, preşedintele bursei new-yorkeze, a declarat că bursa nu doreşte ban, care să alerge ca la curse. Bursa nu înseamnă joc inconştient. Primejdia totuşi este mare, mai ales că deţinătorii bonurilor de război s'ar putea să ie vândă, cumpărând la bursă acţiuni în valoare de 45 bilioane dolari, sumă subscrisă de cele 80 milioane de deţinători ai bonurilor de război). John Smith continuă, făcând elogiul posibilităţilor infinite din America: — Posibiltăţle infinite sunt mai ales pentru cei din Statele Unite. De ■ce închidem graniţele? De ce nu lăsăm pe oricine să intre în „paradisul nostru?" Dar nu putem fi maidan pentru vagabonzii lumii. Primim pe cei prevăzuţi în cotă, primim la nevoie pe toţi cei aflaţi în suferinţă şi primejdie, dar nu putem ajuta direct pe toată lumea. Când putem, o facem. Dar trebue mai întâi ca oamenii din celelalte ţări să se ajute ei înşişi. Fiecare ţară să îngrijească de ea. Noi îngrijim de-a noastră. In condiţii normale, cel mai sărac lucrător trăieşte la noi cel puţin de două ori mai ' feine ca oricare lucrător european. Misiunea democraţiei noastre este de a asigura dreptul ultimului cetăţean de a se afirma, de a-şi face un traiu totin şi mai demn. Chiar dumneata mi-ai vorbit cu admiraţie de şomerul american care nu culege mucuri de pe stradă, ci te roagă prin parcuri, să-i dai o ţigară sau bani pentru o cafea cu lapte? — l-adevărat. Omul e demn aici şi oricui i se recunoaşte o egalitate ' iniţială. Mai târziu, însă, egalitatea dispare, ca şi dreptatea. — In Europa nu o aveţi nici măcar la începutul carierei unui om. — Poate să ai dreptate, domnule Smith. In America orice început e -democratic, în sensul că oricui i se admite libertatea de a progresa, de a-şi schimba situaţia socială şi morală, Pe când Europenii condamnă pe iunele fiinţe să fie toată viaţa slugi, iar pe altele profitori. Civilizaţia noastră conaamnă menu-ul unui funcţionar pentru întreaga-i viaţă, dacă acesta se hotărăşte să rămână cinstit. La noi putinţele de schimbare sunt minime, dar viaţa îmi pare mai blândă decât în America, unde disproporţiile dintre bogăţie şi sărăcie sunt mai mari şi din această pricină mai tragice. — La noi săracul nu urăşte pe bogat, pentrucă fiecare poate deveni îaogat. ~ Maj exact, pentrucă i-aţi băgat în capul fiecăruia acest lucru, care, astăzi mai ales, este un neadevăr. Câţi devin bogaţi la dumneavoastră?' Câţi dintre cei care se hrănesc cu picioare de găină cumpărate cu 6-cenţi poundul pentru a le fierbe cu capete de peştişori, obţinuţi dete magazine speciale cu un cent sau doi bucata, izbutesc să-şi realizeze voinţa de bogăţie? [ __Născociri. Chiar şomerii duc un traiu mai bun decât se crede. Lumea ca şi Statul îi ajută. Nu' mai vorbesc de omul-mijlociu care câştig* • între 35 şi 70 de dolari pe săptămână. — Când are de lucru. Dar astăzi sunt milioane de şomeuri. Problema muncii este preocuparea grea şi permanentă a guvernului. Dumneata, domnule Smith, discuţi ca acum zece, cincisprezece ani, când politica se rezuma la încurajarea expansiunei economice, când fordismul era o religie. „' — Contestaţi meritele lui Henri Ford? .• * \ — Câtuşi de puţin. Teoriile, nu meritele lui, sunt discutabile. — Ford nu este incult, cum se spune. E un mecanic inspirat. Pionierul glorios al industriei moderne. Un geniu. Să nu uităm; el a stabilit săptămâna de lucru la 5 zile şi a plătit lucrătorilor cele mai ridicate salarii, mărind astfel puterea lor de a cumpăra şi prilejuind prosperitatea tuturor. * — Prosperitatea tuturor! — Ford a democratizat automobilul, făcându-l accesibil fermierilor şi lucrătorilor. La ei s'a gândit fiul de fermieri când a construit maşina şi tractorul. Ford continuă să fie iubit de fermieri. — Ford a fost omul care s'a bucurat de cea mai mare reclamă clin lume, iar Morgan de cea mai tainică. Primul şi-a întocmit puterea din re- ■ clamă, celălalt din mister. Regimul Roosevelt a trebuit să găsească mij- loacele de a stăvili falimentul teoriilor şi practicelor lui Ford. LegiJe optimismului său biblic: să nu te temi de viitor; să venerezi trecutul numai îr» măsura în care îţi sugerează mijloace de progres; insuccesul este numa'f oportunitatea de a începe din nou lucrul, într'un chip mai inteligent — legile | acestea sunt pricina multor rele din prezent. • | ■" _ văd că împărtăşeşti ideile celor dela revista „American Mercury", | ' care spun că fordismul a dus la „biblia lui Hoover", care porunceşte fiecărui | ' om să aibă câte două automobile. I — într'o oarecare măsură, da. Nici eu nu sunt împotriva capitalismu- I lui, după cum bine vezi. Dar aşa cum dumneata legi folosul capitalismului ţs de ideia de serviciu, eu îl leg de ideia de omenie. Capitalismul poate servi 1 şi poate fi uman, dacă îl ferim de plutocraţie şi exploatare nemiloasă, to- I dustrialismul e necesar, dar înţeles ca un mijloc pentru îmbunătăţirea soar- : tei oamenilor şi nu pentru profitul câtorva. Omul adevărat judecă totul ci> K spirit critic şi astfel poate recunoaşte şi îndrepta releie, atât cât îi este dat. Optimismul lui Ford a accentuat dificultăţile financiare ale omului modest, ;, care-şi cumpără automobilul având bani numai pentru prima rată; trăind creditat de comercianţii care-l zăpăcesc cu reclama şi produsele lor. In-;: dustria automotivă a produs cu p vitesă pe care consumaţia dumneavoastră ; nu o cerea. Optimismul businessmenilor şi, în special, al profetului dela |- , Dearbon e odios, mai ales în vremurile acestea grele. Ford scrie articole 1 optimiste, dar concediază pe lucrători cu furtunul. Vorbeşte de binefacere, [ dar când a fost să scoată Fordurile tip nou a schimbat pe toţi vânzători* I care i-au fost devotaţi ani de zile. Cu lucrătorii se poartă sever ca un sbir; I orice mişcare, orice gest este calculat şi exploatat la maximum de efi- 186 cienţă. Orice abatere minimă este pedepsită cu concedierea. Săptămâna de lucru de 5 zile! Da. Dar în 5 zile lucrătorul lui Ford munceşte mai concentrat, mai istovitor, mai intens decât un altul în zece. — N'oi fi vrând să fie plătit, fără să muncească? — Nu se pune chestia astfel, domnule Smith. Vorbim de mult cântată omenie a domnului Ford. Faţă de lucrători, nu este de loc aşa cum şi-a făcut reclama a fi. Ford a concediat un lucrător vechj numai pentrucă, un minut înainte de ora încetai'. ,uc a u,. e pr ns să-şi cureţe braţele de unsoare. Iar pe un curier, un băieţaş, pentrucă îh drum spre telegraful fabricii s'a oprit, o clipă, să ia la automat o bucată de ciocolată. — Numai astfel se poate progresa, prietene. Numai cu maximum de eficienţa serviciul fiecăruia dintre noi înseamnă ceva. este (cu accent me-d.eva! şi demnitate anglo-saxonă) real service. — Ce acord, dar să nu se vorbească atâta de omenia lui Henri Ford, ci de eficienţa sal — F un adevărat pacifist — ştiţi vaporul păcii trimis în timpul războiului mondial — şi, de asemenea, un adept al prohibiţionismuiui. Ce n'ar da şorneurii de astăzi să lucreze la Fordi Să fim realişti. Ford a fost o binefacere pentru muncitorime. A servit întreaga societate. Domnul Smith este încă prosper. Are felul de a judeca al omului căruia !îi merge bine. Iar eu F-am contrazis spre a-i arăta limitele şubrede ale unora din convingerile sale, de sigur sincere. El idolatrizează pe Henri Ford; eu îi recunosc meritele, dar şi. neajunsurile. Adevărat, câţi dintre şomeuti n'ar dori să lucreze la Ford, unde munca e dură, dar totuşi răsplătită. Dar tocmai în numele ideii de progres, în care crede şi d-l Smith, nu se cuvine să socotim fordismul ultima şi cea mai bună formă a industrialismului modern. Eficienţa lui trebue umanizată. Viaţa este o cruntă dramă, în care forţe egal de îndreptăţite şi egal de limitate în perfecţia şi imperfecţia*lor, se văd prada destinului, ironicul împletitor al binelui şi răuiui, săvârşindu-se prin acţiunile şi relaţiile noastre.- însăşi ideia de „serviciu" nu scapă de dramă şi ironie, in afară de atâtea urmări constructive, fordismul a dus, în parte, la şomajul de astăzi. S'a produs prea mult, pentru ca apoi produsele să fie „vârîte pe gât" 'consumatorilor ademeniţi prin reclamă, rate şi declaraţii optimiste. O bogătaşă americană cumpăra anual câte trei automobile, socotind că săvârşeşte un act filantropic, exact ca şi lumea care petrece la balurile de binefacere spunând că o face nu din nevoia de petrecere, ci pentru a ajuta pe obijduiţi. Bogătaşa credea că ajută pe lucrători şi asigură prosperitatea capitalismului. Ceea ce, până la un anumit punct, era just. Dar aceiaşi persoană se opunea măsurilor luate de Preşedintele Roosevelt, când, pentru a da de lucru şomeurilor, se construiau poduri, drumuri, spitale, într'adevăr de utilitate publică. In America, unde individualismul, a rămas destui de puternic, ceea ce este un bine în cultură şi un neajuns în econom'e, fiecare vrea să „servească" aşa cum îl taie capul. Buslnessmenii tip Smith nu deosebesc prea limpede între serviciile reale — adesea făcute prin riscul vieţii şi cu desinteresare faţă de profitul ,rr>3iena\ — şi serviciile legate de profit. Sunt sigur că d-l Smith admiră, dar nu distinge între serviciile pentru calitate şi acelea pentru cantitate. PrcDabil că el aşează în acelaşi plan pe Edison, fabulosul inventator şi pe »87 oamenii de afaceri din Wall Street. William Fox, cinematografistul care a produs atâtea filme proaste, îşi comemora, la un moment dat, prin tot felul de reclame „20 de ani de serviciu publici", când era mai drept să fi anunţat ,20 de ani de afaceri norocoase". Organizatorul de spectacole uşoare, Florence Ziegfield, era numit pe afişe şi în presă „glorificatorul fetei americane", pentrucă, anual, alegea pentru varieteurile sale o trupă de blonde şi brunete, schimbând estetica faimoaselor „girls" după legile reclamei: odată se spunea că brunetele-s mai frumoase decât blondele, altădată că blondele; altădată că brunetele frumoase sunt mai rare decât blondele frumoase, etc. In capul d-lui Smith şi afacerile lui Ziegfied însemnau „servicii" aduse societăţii. De acord. Dar serviciile aduse pentru distracţia publicului american, care în unii ani a cheltuit 200 milioane dolari pe flori, 600 imilioane pe bijuteri şi argintării, 400 milioane pe ziare, 700 milioane îrv ftistitutele de înfrumuseţare şi pentru obiectele luxoase de toaletă, 90O milioane pe sporturi şi jocuri, 2 miliarde pe cinematografe şi 4 miliarde pe mobilier — sunt alt fel de servicii decât acelea aduse de inventatorul Edison, de exploratori ca nefericitul Peary şi triumfătorul Amiral Byrd, de aviatori ca recordmanul Lindbergh şi ca glorios înfrânta Amelia Earftardt, de oameni de ştiinţă ca Millikan şi Carrell. Idealismul serviciilor aduse de George Washington, Abraham Lincoln, Woodrow Wilson şi Franklin Delano Roosevelt nu-şi poate găsi perechea în activităţile interesate şi mărginite ale bancherilor din Wall Street sau în acelea ale fabricanţilor dela Detroit. Să mai pomenim de „serviciile" artiştilor şi scriitorilor, de operele unui Edgar Allan Poe, Walt Whitman sau Eugene O'Neill, prin care America şi-a făcut loc în istoria culturii? Pentru Henri Ford istoria poate fi un „moft" (a spus-o cândva: history is a bunk), dar chiar lui John Smith ea nu-i mai apare astfel, căci se mândreşte cu toate aceste nume, chiar dacă nu le cunoaşte meritele şi nu le poate ierarhiza valoarea. (Retuşa 1946: După cel de al doilea război mondial este foarte sigur că John Smith va căpăta nu numai o mai mondială perspectivă economică, dar şi una istorică din ce în ce mai conştientă. Şi el îşi pune acum întrebarea întregii sale ţări: cum trebue să se comporte în noua-i calitate de hotărîtoare putere mondială). Vorbind altădată cu d-l John Smith, mi-a cântat o arie, iarăşi cam învechită, despre morala omului de afaceri american. Era vorba de -jocul valorilor economice. — Specularea acţiunilor şi valorilor este o necesitate. Astfel se asigură lichiditatea şi dinamismul vieţii economice. Jocul la Bursă încurajează mişcarea banului, mai ales a banului neîncercat, acel pioheer-money, care deschide alte perspective şi ridică oameni noi. Noi ne jucăm între noi cu averile pe care le facem şi le pierdem. Buni sportivi, good sports, înţelegem că o partidă trebue să câştige şi alta să piardă, dar nu fixăm, odată pentru totdeauna, pe câştigător şi pe acela care pierde. i-am răspuns: — Da, dar toţi căutaţi să fiţi câştigători şi asta este o imposibilitate, — In orice caz, la noi câştigul şi prosperitatea luminează vieţile mai. multor oameni decât la Dvs. Apoi, cel care pierde nu urăşte pe câştigător, ci, în mod civilizat, aşteaptă concursul împrejurărilor să devină şi el câştigător. Joc civilizat; luptă loială, sportmanship! 188 189 — Nu exageraţi, d-le Smith. Până la criza actuală fiecare avea iluzia scă-şi aşteaptă rândul la îmbogăţire. Dar chiar această iluzie încă forţa realitatea. Acum lupta este şi mai aprigă. Nu ştiţi ce-i ura, recunosc. Nu vă „mâncaţi", nu vă „lucraţi" ca în alte părţi. Sunteţi mai buni şi mai umani în această privinţă. — Văd că ne înţelegem. — Lucru firesc cârid amâridoi suntem sinceri, d-le Smith. Dar totodată să recunoaştem că dv. nu aşteptaţi concursul împrejurărilor, ci îl forţaţi. .Aceasta-i gloria şi primejdia. Americanul, fie bancher*, industriaş, comerciant, fermier, realtor, lucrător, funcţionar, — se joajă cu şanseie vieţii şi consideră starea prezentă doar ca mijloc, ca o afacere pentru ceva mai rentabil. De aceia, businessmanul şi, în altă ordine, puritanul, zac în fiecare din dvs. Afacerea, business, nu este o îndeletnicire a câtorva, ci o stare de spirit colectivă. Orice American este, virtual, un om de afaceri. Neliniştea şi ambiţia vă stau în suflet. De mici, faceţi relaţii în vederea „loviturilor" de mai târziu. Când izbutiţi, sunteţi buni şi filantropi. Atunci subvenţionaţi Universităţile şi colegiile, bisericile şi asistenţa socială. Dar îngrijiţi să nu vă scape din mână conducerea instituţiilor ajutate. Timp de .2? de ani în comitetul de conducere şi administrare al Universităţii Columbia se aflau 20 de bancheri, 21 de advocaţi şi un singur educator. Ce cuvânt putea avea el în faţa celorlalţi? Filantropismul dvs. atârnă de noroc, ca şi păcătoşenia orientalilor. Omul e în voia furtunilor. V'aţi amăgit că •stăpâniţi orice furtună. — ,ln orice caz, roata norocului se întoarce oentru toţi deopotrivă. Oamenii noştri bogaţi sunt mai filantropi decât bogătaşii europeni, adesea nepăsători faţă de suferinţele semenilor. Odinioară, eraţi mai buni creştini. Acum creştinismul activ este în mâinile noastre. Păcătuim adesea. Dar tot adesea căutăm să ne răscumpărăm din păcat. Suntem i/ii. La noi milionarii pot sărăci şi săracii deveni milionari. • - A 'ost odată, că de n'ar fi nu s'ar povesti. Astăzi şomajul, iar ieri monopolurile deghizate, chain store-urile şi concentrarea ;n câteva mâini a funcţiilor economice au prefăcut în poveste virtualitatea îmbogăţirii oricărui American. Plutocraţia de ieri adusese la un punct mort economia americană. Sforţările regimului Roosevelt au fost îndreptate împotriva piu-tocraţiei, spre a se armoniza mai echitabil diferitele Interese şi a se salva putinţa ca fiecare om să-şi aibă mult dorita independenţă materială. Reformând excrescenţele capitalismului, eliminând măcar în parte tendinţa plutocratică şi monopolistă, regimul Roosevelt poate asigura fiecărui om dreptul la viaţă, dar nu vă poate face milionari pe toţi. — Recunosc că sistemul capitalist trebuia ferit de propriile-1 greşeli. O mână de oameni abuza de puterea economică, ieri. un Driefen mi-a arătat într'o carte ceea ce Louis Brandeis, pe vremuri avocat antVmonopolist la Boston iar apoi judecător la Curtea Supremă, spunea despre trusturi şi imai cu seamă de puterea Morganilor. — ...Aceste personaje discrete şi geniale, pe care doar Preşedintele Roosevelt a cutezat să le controleze. — • Am copiat din carte următoarele date, pe care fi le citesc: „D-l X ?. Morgan (sau un asociat), director al Liniilor ferate New York, New-Haven .and Hartford, notărăşte această companie să vândă o emisiune de acţiuni •lui 3. P. Morgan şi Co. 3. P. Morgan împrumută banii cu care să plătească această emisiune dela Guaranty "frust Co. unde d. Morgan (sau un tovarăş) este director. 3. P. Morgan şi Co. vinde aceste actum întreprinderii de asigurare Pehn Mutual Life Insurance din care d. Morgan (sau un partener) 1ace parte ca director. Linia ferată New Haven cheltuieşte banii dela acţiuni cumpărând oţel dela U. S. Steel Corporation, la care d. Morgan (sau un tovarăş) este director. Această U. S. Steel Corporation îşi cheltuieşte profitul obţinut din furnizarea şinelor, cumpărând instalaţiuni electrice dela -Compania Electrică Generală unde d. Morgan (sau un tovarăş) este director. .'Această companie este furnizoarea companiei Wesern LJnion Telegraph, întreprindere subsidiară a Companiei Americane de Telegrafie şi Telefoane şi în amândouă d Morgan (sau un tovarăş) este unul din directori. Această -companie are un contract special de fire cu Reading în care d. Morgan (sau un partener) este director". Senzaţional, nu? — Domnule Smith, îmii pare bine că d-ta însuţi nu mai admiţi mono-.'polismul şt acapararea aceasta. Regimul Roosevelt a deschis ochii tuturor, •corectând multe din abuzurile şi profiturile nemeritate ale marilor capitalişti. -- Legile împotriva trusturilor existau mai de mult, dar nimeni nu le lua în serios. ; — Deci în multe privinţi, „revoluţia" new-dealului n'a constat decât i ~!n aplicarea cinstită a unor măsuri recunoscute şi mai înainte necesare. Am mai vorbit cu John Smith despre multe şi concluzia la care am ajuns ■era că mentalitatea lui de businessman se afla într'o vădită prefacere. Mai avea în vorbire vechi lozinci sau sloganuri reacţionare la care însă renunţa când se gândea ce-ar fi ajuns America fără de ajustarea şi armo-:'. , nizarea întreprinsă de reformele Preşedintelui Roosevelt. Când se gândea ia această sumbră perspectivă, el nu mai invoca perimatul slogan: „ne . trebue o politică de afaceri şi mai puţin amestecul politicii în afaceri" (more business in government and less government in business!) Atunci, fără să-şi dea seama bine, adera la linia reformelor progresiste instaurate 4izi Şi Şireţi, adică ipocriţi, pentrucă asemeni tuturor oamenilor de acţiune ei trebue să lase joc liber înlănţuirii idealului cu realitatea; credinţelor • (individuale cu exigenţele sociale. John Smith v'a părut, poate, naiv şi •credul; sau, ca şi mie, idealist nu îndeajuns de întemeiat. Observaţi, însă, ,-că el concepe norocul ca şi viaţa, adică accesibil oricui prin însuş faptul , ■ existenţii!. Apoi, ca orice businessman tipic, el pretinde' ca bogatul să-şi ■cheltuiască averea în folosul social, servind. Acţiunea este pentru el o ■ cursă de întrecere socială. Punctul de plecare se chiamă democraţie. Americanul se interesează, în special, de corectitudinea plecării. Societatea, cede acest individualist sui-gertens, nu poate face mai --mult decât un bun starter. John nu se gândeşte la potou, ci în continuă -goană se bucură, cu sufletul îmbătat de entusiasm, la progresiva îndepărtare de starr Viate e drum deschis şi drumul se măsoară doar dela punctul de plecare ai său şi al vecinilor, f Vroind să depăşească viaţa, Americanul exagerează acţiunea şi rostul ei. Aceasta se cheamă idealismul practic al Americanului. Prin aceasta caracteristică, el se deosebeşte de toate ceieallte naţiuni. Faţă de el, Fran- • »cezu! se arată omul vieţii, cu toate bunurile ei gustate moderat. Pe scurt, poate nu greşim, spunând că Francezul gândeşte atât cât îi trebue vieţii; Englezul activează atât cât îi trebue vieţii, pe când Americanul activează atât cât nu-i trebue vieţii (adică mai mult sau, poate, prea mult) şi contemplă mai puţin decât e nevoie pentru o trăire armonioasă. Dacă acestea sunt adevărate, de unde să vadă John Smith salvarea din criză a naţiunii sale decât tot dela acei magicieni constructivi şi lipsiţi, totuşi, de diabolism care sunt businessmenii? întreruptă doar de pauze confortabile şi moi, în care o spiritualitate minoră şi un romantism candid îşi fac loc ca păsările rătăcite printre căpătâiele uriaşe ale sgere-noriior, — . Viaţa dură şi voluntară a businessmanului apare ca o garanţie pentru viitoarea grandoare şi bogăţie, care, dacă nu va veni vreun potop biblic, trebue, după părerea domnului Smith, să urmeze oricărei perioade de criză şi depresiune. De aceia John Smith, romantic şi idealist în felul lui, năzueşte, ca şi Plato odinioară, un Stat ideal. Conducătorul acestei cetăţi ideale năzuite 'de John Smith trebue să fie businessmanul idealist, acela la care puterea ■şi iniţiativa să se devoteze cu adevărat serviciului social. Utopismul n'a x murit în Statele Unite. Această naţiune a început a se construi pe vremea "în care utopismul înflorea în Europa occidentală. Ctitorii Americii l'-au adus în sufletele lor, aşternând peste el acele viziuni de ţară nouă, liberă şi rnare, ameninţată, uneori, de-o civilizaţie prea tehnică şi istovitoare. Utopismul prezent apare paradoxal şi imposibil. Businessmanul va putea ajuta la construirea unei lumi mai bune, dar nu el o va putea plănui 'Şi conduce. Aite tipuri reprezentative ale societăţii americane sunt chemate ^a această misiune. Businessmanul rămâne un combatant în matchurile vieţii. & nu poate combate şi arbitra dincolo de lumea lui. Dar chiar şi în lumea lui, asistă cu uimire la probleme şi la crize cu totul ciudate, ce se explică prin complexitatea vieţiii economice americane. ■Măreţia Statelor Unite se învederează şi prin caracterele crizei de ieri. 192 Problemele ce frământă această tară sunt probleme de abundentă, nu de sărăcie. „Probleme care caută să menţină un traiu de standard ridicat, să păstreze şi să facă să funcţioneze, chiar cu preţul suferinţelor, democraţia economică. Tehnologia a înaintat prea repede, aruncând în şomaj milioane de oameni. Puterea productivă a muri oii este prea mare şi de asemenea, s'au acumulat prea multe capitaluri sub formă de bani păstraţi". fRetuşă 1946: New Deal-ul a diminuat şomajul, iar războiul şi, apoi,, reconversiunea l-au remediat virtual pentru o bună bucată de vreme. Economia americană este acum, în 1946, confruntată de alte probleme de producţie, consumaţie şi distribuţie, pe care John Smith le trăeşte din plin, dar nu el are căderea a le rezolva, fiind doar unul din factprii, — desigur important, dar nu Singurul — în complexul vieţii economice). Nu John Smith va putea rezolva aceste fenomene complexe, cu urmări colosale. Dar, om bun şi muncitor neobosit, el nu se va opune niciodată progresului. Gândihdu-se la oameni ca John Smith — American lucrând în Wall Street, New York şi născut într'o fermă din Middle-West — rostit-a poetul: „Fapta-i cel mai dulce vis pe care-l ştie Munca". H MUNCITORUL AMERICAN Pentru cei care îl cunosc după viaţa din afara fabricilor şi atelierelor — lucrătorul american hu se deosebeşte prea mult de ceilalţi cetăţeni ai patriei lui. Odată ce şi-a părăsit salopeta albastră, cămaşa de in gros, desenată cu dungi şi şapca, uneori cu o vizieră mare, ce-i protejează ochii de bătaia soarelui — muncitorul se îmbracă asemeni - oricărui cetăţean şi are deprinderile acestuia. Doar atitudinea fizică îl deosebeşte de funcţionar şi businessman, el fiind mai bine legat, mai dur în mişcări, mai aspru la faţă, .cu muşchii feţii mai pronunţaţi. Cei din mariie uzine au, ca şi sportsmenli încercaţi, pârul ceva mai spălăcit şi pielea mai aspră. Fiinţa lor exprima mai multă concentrare energetică, fiind mal serioşi şi mai precişi în mişcări, dar ştind să râda când trebue şi să vorbească răspicat. Nu sunt vorbăreţi, fireşte, ca gazetarii şi scriitorii şi nu surâd tot timpul ca sportsmenii şi vedetele, care trebue să-şi construiască tot timpul apariţii simpatice. Deobicei, lucrul încetează la ora 4 după amiază, astfel că lucrătorul îşi 13 6284 194 are destul timp pentru a se spăla, odihni, distra şt forma intelectual. Timput îi este astfel organizat încât după opt ore de lucru, timp de cinci zile pe săptămână, el are îndeajuns răgaz pentru a se preocupa de sănătatea minţii ■şi trupului, de interesele famiiliei, de problemele sindicatului sau instituţiei unde munceşte. In aceste ore libere, el cutreeră natura, ca şi ceilalţi cetăţeni. Automobilele lucrătorilor sunt deobicei uzate, cumpărate după ce au' fost întrebuinfate de cei mai avuţi, dar încă destul de oune spre a putea 'face excursii sau, când nu locuesc în vecinătatea fabricii, de a parcurge oraşui spre a se duce acasă. Automobilul slujeşte celorlalţi lucrători, care nu sunt legaţi permanent de o fabrică sau un atelier, de a coi;hda oraşele pentru a căuta de lucru. Zidarii, pietrarii, zugravii, dulgheri* adesea sunt chemaţi în orăşelele vecine sau caută ei înşişi de lucru, pe la fermele întinse de-a-iuhgu! şoselelor. Automobilul şi'telefonul îi ajuta să-şi găsească mereu întrebuinţare. Agenţiile, deasemenea. In genere, lucrătorul şi familia lui iubesc ieşirea în natură, ca şi John Smith, businesmanul. Picnicuri cu lenevire meritată, cu răsfoiri de gazete voluminoase, cu sporturi mai simple îi sunt obişnute, ca şi frecventarea muzeelor, bibliotecilor publice, prezente în cel mai mic orăşel, ascultarea concertelor publice din parcuri, la care se cântă lucrări uşoare, dar şi Beethoven, lăsându-i-se şi lui latitudinea de a cere pentru programul următor unele compoziţii preferate. Teatrele şi cinematografele sunt frecventate de lucrători, în aceiaşi măsură ca şi de ceila'ţi cetăţeni. Când cineva dela noi m'a întrebat dacă nu-i pot recomanda piese scrise pentru muncitori, i-am răspuns că nu cunosc niciuna, pentru simplul motiv că muncitorul american are acelaş nivel intelectual şi aceleaşi gusturi ca oricare alt cetăţean, este interesat în aceleaşi probleme generale de politică ş; artă, de sport şi religie, chiar dacă atitudinea lui este desigur mai realistă -şi dă economicului însemnătatea cuvenită. Dacă există piese cu muncitori şi cu probleme muncitoreşti, cu luptă de clasă şi revendicări progresiste, cum sunt acelea ale lui Clifford Oddets sau Maxwell Anderson, acestea sunt scrise pentru toţi cetăţenii care le pot împărtăşi şi preţui. Acasă, muncitorul duce aceiaşi viaţă ca şi fermierul sau micul om do afaceri. Dacă nu are instalaţie de bae, are măcar un duş cu apă caldă şi rece. Dacă nu are mobilă scumpă, are măcar un fotoliu confortabil şi un aparat de radio. Trăieşte în familie şi între prieteni; e comunicativ şi luminos ca oricare alt American. Cunoscând greutăţile vieţii, fluctuaţiile angajamentelor de muncă, disproporţia dintre profitul unora şi munca celor mulţi — desigur că ei are şi conştiinţa clasei lui, căutând şi pentru el, ş: pentru tovarăşii lui, o viată mai' bună, mai dreaptă, mai frăţească. Prin a ceasta se deosebeşte el de fermier şi de businessman, mult mai individualişti şi adesea lucrând izolat sau în cerc restrâns. Munca celor din fabrici, porturi, mari lucrări tehnologice este infinit mai grea şi mai primejdioasă decât a micilor şi marilor funcţionari, sau a unor meseriaşi. Muncitorii ştiu aceasta, şi de aceea sunt mai luptători, mai organizaţi., mai trezi, în viaţa economică. Ei n'au uitat cât de groaznice au fost od;nioară condiţiile ae muncă în ateliere nesănătoase, prost luminate şi neaerisite, cu salarii de mizerie şi muncă istovitoare, pândiţi; de boalele specifice îndeletnicirii lor. intre 180,G şi 1875 s'au format peste ocean o seamă de asociaţii muncitoreşti, dar activând izolat sau local. Abea în 1881, se formează o' uniune < plIS life Î95* naţională, care apoi va deveni Federaţia Americană a Muncii (American Federation of Labor), fiind, între timp, precedată de National Labor Uhiore şi de Knights of Labor (Cavalerii Muncii). In 1881, fac parte din noua organizaţie 45.000 lucrători din fabricile de tutun, dulgheri, tipografi, zugravi, zidari. Până în 1935, Federaţia Americană a Muncii a cuprins aproape toată muncitorimea organizată, grupând-o pe meserii. Fiecare din uniunile ce-o alcătuia cuprindea pe lucrătorii aceleiaşi meserii, chiar dacă ei munceau în fabrici, uzine, mine sau ateliere cu lucrători din diferite profesii. Federaţia a urmărit d.ntru început îmbunătăţirea salarizării muncitorimii şi a-condiţiilor de lucru, siguranţa profesiei, organizarea timpului liber sau răgazului (leisure), în care lucrătorul se poate forma ca cetăţean evoluat. Federaţia Americană a Muncii, condusă din 1924 şi pânâ în prezent de William Green, a devenit cu timpul „prea aristocratică", după cum se exprima Edward Levinson în cartea Labor on the March — în sensui că ea pare a fi nesocotit interesele lucrătorilor necalificaţi sau semi-caiificaţi în favoarea celorlalţi. Deasemenea, i s'au adus obiecţii că unele elemente dela conducere ar ti fost, într'unele cazuri, prea conciliante cu patronii, atunci când negociau colectiv anumite situaţii. Fapt este că 'n 1935 se produce marele conflict din sânul acestei organizaţii (.,mare3 schismă", cum . se spune în mod curent), muncitorimea sindicalizată împărţindu-se în două părţi aproape egale ca număr. Unui dintre secretarii lui William Green este excius din organizaţie, pentru motivul că nutrea alte metode şi revendicări. E vorba de John Lewis, temperament vulcanic, spirit tactic şi organizator de mâna întâia, orator de lungi tirade care răscolesc şi dramatizează orice. Cu secretarul exclus din A. F. L. se unesc, numai în câteva luni, aproape două milioane de muncitori sindicalizaţi, creându-se astfel C. I. C. — Congresul Organizaţiilor Industriale. John Lewis, pe atunci în vârstă de cincizeci şi cinci de ani, devine şeful temut al noii organizaţii sindicale. Grevele şi atitudinea dârză a C. I. O.-ulul au îngrijorat pe oamenii de afaceri şi pe unii fermieri. In C. I. O, muncitori nu mai sunt organizaţi pe specialităţi sau meseni, ci pe industrii sau instituţii. Industria de automobile, care cuprindea un anumit număr de meserii şi îndeletniciri avea un egal număr de sindicate, până la reforma. €. I. O.-uiui. In consecinţă, grevele nu opreau deobicei întreaga activitate a unei fabrici sau uzine şi mai puţin a unei întregi industrii, nu toate sindicatele fiind simultan cointeresate la declararea şi menţinerea grevei. Prin noua organizare a muncitorilor pe industrii s'a ajuns la acele greve cu caracter general, care paralizau activitatea întregii fabrici sau chiar întregii \ industrii, într'unele cazuri greviştii rămânând în fabrici până la rezolvarea conflictului de muncă. In 1939, Curtea Supremă de Justiţie a declarat ilegale grevele făcute prin ocuparea de către lucratori a uzinelor şi fabricilor (sit-down strikes). John Lewis — acum conducătorul Sindicatului Minierilor — crede într'un capitalism corectat prin respectarea drepturilor muncitorimii, ta rândul său, John Lewis a fost câtva timp în divergenţă şi rivalitate cu Harry Bridges, Australian de obârşie şi organizator al grevelor din porturile Pacificului. Bridges a fost primit cu organizaţia sa în C. t. O., dar cu Wmpul el singur s'a eliminat din sltuaţia-i proeminentă, iar Lewis a devenit conducătorul minierilor. Conducerea Congresului Organizaţiilor Industriale • deţine Philip Murray, un muncitor cu reliefată personalitate, dârz, precis, ponderat în ideile şi atitudinile sale, el luptând atât pentru drepturile mun- 5573 196 197 citorilor necaWicaţi cât şi pentru distingerea acelora, care, ca şi Stakha-novici în Uniunea Sovietică, se impun şi impun o selecţionare, pe care Statele Unite o preţuesc de mult. Statele Unite au, în momentul de faţă (1946), ca muncitori neagricolh 39 milioane de oameni. Dintre aceştia, 14 milioane sunt membri ai sindicatelor, circa 6.500.000 aparţinând Federaţiei Americane a Muncii iar 6.000,000 C. I. O.-uiui. Alţi muncitori, în număr cam de 1.500.000, aparţin unor sindicate independente, cum este cazul Frăţiei, muncitorimii dela căile ferate (Railway Brotherhood), uniunii fermierilor, minierilor ,etc, acestea grupate aşadar pe criteriul aceleiaşi îndeletniciri. Muncitorimea americană a obţinut, în decursul anilor, unele meritate îmbunătăţirii a'e condiţiei de muncă şi salarizare, chiar dacă mai are penă Ia reuşita ei deplină. In 1881, săptămâna de lucru era în medie de 63 ore. zece ani mai târziu de 54, iar în preajma celui de al doilea război mondial de 39 ore, fiind mărită în timpul războiului, pentru patriotice motive de intensificare a producţiei de război la 48 de ore. Utilizând informaţiile unor specialişti, ca Herbert Harris şi Victor Riesel, menţionăm drepturile dobândite de muncitorimea americană în timp de un secol şi jumătate: Legea Federală privind Relaţiile dintre Muncitori (National Labor Relations Act) asigură fiecărui lucrător dreptul a se afilia, după voinţă, unui sindicat sau altuia, muncitorii unej uzine având dreptul de a decide prin vot secret cărui sindicat vor să aparţină; Legea de Securitate Socială (U. S. Social Security Act), datorită căreia se asigură lucrătorului şomer, pe timp de 16 săptămâni, o sumă din care să se întreţină pe el şi familia până-şi găseşte alt post; aceiaşi lege îi asigură o indemnizaţie săptămânală, odată ce a ajuns vârsta de 65 de ani, ca şi Indemnizaţii şi îngrijire medicală în caz de accident; alte legi prevăd salarizarea şi numărul orelor de lucru, dreptul la grevă, precum şi combaterea întrebuinţării copiilor la muncă. Businessmenilor tip John Smith nu li sunt simpatice sindicateie muncitoreşti, mai ales C. I. O.-ul. Au acceptat măsurile anti-monopoliste ale regimului Roosevelt, dar oamenii de afaceri cred că reformele ultimilor am au tras cumpăna prea mult în partea muncitorimii. Li se pare o slăbiciune din partea guvernului îngăduirea greveior şi ameninţărilor muncito-r.Tiii. înainte de războii, John Smith era mai reacţionar şi lăuda pe primarul Jersey Cty-ului, Frank Hague, care la câteva mile depărtare de New York lua toate măsurile ca organizaţia lui John Lewis — faimosul C. I. O. — să nu poată priiide râdăcin'. Hague urmarea să ofere un fel de adăpost prosper întreprinderilor şi oamenilor de afaceri new yorkezi, iacându-i sa ac'-vere in alt a&t, şi stebilindu-se acolo. In tot New Jersey-ul C. I. O.-ul m putea, la un moment dac, g&M nici măcar o sala de întrwre. John Smith se temea rna; ales de John Lewis, orstor vîclerU şi da Harry Bridges, venit din Australia şl care organiza grevele din porturile Pacificului. Intre aceşti doi conducători ei munc.torimii fusese senosse ri.vergenţe şi nvaitate, în cele din urmă Harry Bridges fiind primii cu organizata sa în C. I. O. şi fi'nd o problemă dacă ei sau Lewis va fi conducătorul principal ai puternicii organizaţii sindicale. In timpui războiului, John Smith a trebuit să recunoască patriotismul muncitorimii americane şi să înţeleagă pe aceia care recurg ia greve cârid nu se poate altfel. 24 de ore după agresiunea japoneză, care a cutre- " ' wnurat opinia publică americană, reprezentanţii muncitorimii s'au angajat, X[' In numele membrilor sindicatelor, a nu recurge ia grevă pe tot timpul războiului. Şi, cu infime excepţii, muncitorimea americană şi-a ţinut cuvântul. Politica internă şi externă a regimului Roosevelt a avut susţinerea - întregii muncitorimi. Deasemenea, muncitorimea progresistă a susţinut pla- -îiul dela Dumbarton Oaks pentru organizaţia Naţiunilor Unite şi înţelegerea dela Bretton Woods pentru desvoltarea comerţului mondial. Philip Murray, preşedintele Congresului Organizaţiilor Industriale — ••condus deci nici de Harry Bridges, care între timp s'a eliminat aproape singur din situaţia-i proeminentă, şi nici de John Lewis, acum, conducătorul .sindicatului minierilor — a exprimat în numeroase rânduri idealurile şi re-i vondlcăriie muncitorimii americane, susţinând planurile amint.te, ia care ,-aderă şi businessmenii tip John Smith,, acum cu vederi mai largi, convinşi, în fine, de realitatea interdependenţii popoarelor şi de necesitatea unei cooperări intense. Conferinţa sindicatelor muncitoreşti ţinută ia Londra în .Februarie 1945 a adoptat o declaraţie prin care toste popoarele sunt chemate (Call to ail Peoples) „a statornici o pace sonda şi dăriuitoare şi de a promova în sfera economiei colaborarea internaţional5, permiţând bogatelor resurse ale pământului să fie utilizate pentru folosul tuturor popoarelor, 'asigurând lucru continuu (full employment), ridicând standardul de viaţă şi securitatee socială a tuturor bărbaţilor şi femeilor din toate naţiunile". Cele patru iibertăţi statornicite de Charîa Atlanticului trebue să meargă împreună cu organizarea economică si polliicd, scrie Philip Murray în-tr'un articol din „Free World" (Mai 1945), adăugând: „libertatea religiei, •vorbei, presei şi întrunirilor sunt toate fundamentale el.berari; de război, de nevoi şi de teamă". In anii celui de al doilea războiu mondial, §i C. I. O.-ul şi A. F. L. iau activat ca şi partidele politice americane, ca şi marii conducători democraţi şi republicani pentru întocm.rea planurilor unei lumi mai bune şi mai eficiente după război. Muncitorimea amer.canâ, ind.'erent ae sindi-f catele de care aparţine, este în mare măsură membră şi a celor două . ... «mari partide politice, democrat şi republican. Abea recent, în August 1945, s'a reconstituit partidul comunist, sub conducerea iui Wiiliam Fester, în-locuindu-se dela cârma Ear! Browder şl transform Sndu-se Asocor'a PolI-:rică Comunistă în partid. Scriitorul Theodore Dreiser, în vârstă de 73 de •ani, aderase, înainte de a muri, la noul partid. C. I. O.-ul, condus de Phll.p Murrey, este desigur mai aproape de ideile partidului comunist, pe când A, F. L, condusă de William Green, este mai aproape ae partldeie democrat şi republican. In rândurile acestor vechi partide, se află încă mulţi dintre lucrătorii celor două mari sindicate, v ei contribuind la stabilirea programului şi măsurilor economice şl muncitoreşti ale celor două partide. Pentru acest scop, nu de mult, C. I. O.-ul şi-a constituit un „Comitet de Acţiune Politică" spre a susţine pe candidaţii > locali sau federali ai partidelor democrat şi republican, când aceştia împărtăşesc interesele muncitorimii. Până în prezent, nu a izbutit în America nicio încercare de a se crea un partid puternic, care să susţină numai interesele unei singure categorii de cetăjeni, fie ei fermieri, lucrători sau oameni de afaceri. Sistemul american al celor două partide —■ după cum susţin d-nii Harris şi Riesel — depăşeşte graniţele profesionale, sociale şi geografice. Rămâne de văzut, cum vor evolua legăturile dintre noul partid 198 199 comunist şi sindicatele muncitoreşti, în special C, I. O.-ul, care la congre-su-i din 1943, când s'a stabilit programul amănunţit pentru activitatea des după război, a precizat în rezoluţia finală următoarele: „C. I. O. consideră că principiile sale., nu pot fi protejate şl asigurate decât printr'o cooperaţi© internaţională a muncitorilor". La rându-i, Federaţia Americană a Muncii şi comitetul ei pentru reconstrucţia de după război, şi-a precizat la un congres din 1944 dezideratele, dintre care menţionăm: stabilirea de către Naţiunile Unite a unei organizaţii internaţionale pentru menţinerea păcii, cu participarea tuturoi naţiunilor, mari şi mici; întrebuinţarea tuturor mijloacelor, inclusiv o forţă de' poliţie internaţională pentru a împiedeca războiul şi numeroasele-i ca-(amităţi; coborârea barierelor comerciale internaţionale, spre a se uşura un schimb mai liber al bunurilor şi serviciilor între naţiuni, schimb fundai pe respingerea izolaţionismului, expansionismului şi imperialismului; respingerea oricărei tentative, prin care o naţiune, oricare ar fi ea, ar recurge la soluţii unilaterale în materie de contestaţii teritoriale sau aiteîe privind pacea lumii; stabilirea unor organe internaţionale însărcinate să se ocupe de problemele de sănătate publică şi higiena socială. In mesajul de închidere a conferinţei monetare şi financiare, ţinută 1ct iulie 1944, la Bretton Woods, în statul New Hampshire şi la care au participat delegaţii a patruzeci şi patru de naţiuni — Henry Morgenthau, ministrul de finanţe american, până în primele luni ale instalării Preşedintelui Truman, a declarat printre altele că niciun guvern al poporului nu va maî toiera şomajul prelungit sau răspândit, propunând o seamă de măsuri pentru înflorirea comerţului între popoare. Totuşi, şomajul a devenit o problemă importantă imediat după înfrângerea Japoniei. Reconversiunea cu toate problemele puse de trecerea economiei americane dela condift? de război la condiţii de pace — ere drept prim obiectiv plasarea muncitorilor din industriile de război în cele de pace, fie prin transformarea lor, fie prin crearea a'tora noi. John W. Snyder, directorul Reconversiunii, a dat asigurări că în cu® de şase luni deia terminarea războiului, numeroşi soldaţi eliberaţi din armată vor fi absorbiţi de industriile pacifice sau de cele transformate. Până în primăvara anului 1946, vor fi 8 milioane de lucrători neplasaţi, fie pri* demobilizarea dn armată, fie prin desfiinţarea industriilor de război. Demobilizarea se face treptat, tocmai pentru a nu se mări şomajul. Pentrtl luna Noembn'e 1945, numărul acelor care îşi vor pierde vechile îndeletniciri era prevăzut la 5 milioane. Totuşi, nu mulţi au rămas fără slujbe imediat şi mai putini încă în primăvara 1946. In afară de măsurile cu caracter federal pe care guvernul deia Washington le-a luat şi le va fua, împreună cu Camera şi Senatul, statele federaţiei americane au şi luat unele1 măsuri de plasare a celor rămaşi fără slujbe. La New York şi Detroit, câteva zeci de mii de lucrători, foşti soldaţi sau rămaşi fără lucru, au şi fost absorbiţi de industriile şi fabricile de acolo. Sunt state în care nimeni nu a rămas şomer. Ajustarea se face desigur nu fără dificultăţi, dar spre deosebire de situaţia după primul război mondial, când demobilizaţii primeaW doar infima sumă de 60 dolari şi bietul de înapoere acasă — după cet deal doilea război mondial demobilizaţii primesc tot felul de ajutoare şl înlesnirii. O sumă enormă de 13 miliarde dolaitS a fost prevăzută pentra ajutorarea acelora ce au adus patriei victoria în Europa şi împotriva Japon.ei, până ce ei îşi vor relua ocupaţiile obişnu'te. Tot felul de organizaţii oficiale îngrijesc de ostaşii demobilizaţi, în speciai Serviciul de Plasare •al Statelor Unite şi Administraţia Veteranilor. Demobilizaţii primesc imediat anum.te îndemnizaţii în raport cu timpul servit pentru patrie şi după solda ■avută ca militari. Soldaţii care nu mai pot fi lucrători, în urma rănilor primite sau a unor cauze pricinu te tot de război, sunt ajutaţi a urma la scoale şi universităţi spre a-şi pregăti o altă carieră. Ei primesc nu numai taxele .şi obiectele necesare stud'ului, dar şi bani pentru întreţinerea lor în timpul ■anilor de studii, iar dacă sunt căsătoriţi sau au familie de întreţinut, atunci .primesc şi ajutoare pentru familie. Problemele Reconversiunii nu sunt totuşi simple. Senatul şi Camera au de discutat modalităţile de plasare a lucrătorilor care ca soldaţi şi-au •căpătat altă meserie sau şi-au îmbunătăţit-o pe aceia ce o aveau. Există ■chiar discuţii în sânui sindicatelor muncitoreşti şi al organizaţiilor foştilor luptători, dacă foştii luptători trebue sau nu să aibă prioritate revenind ia vech le lor îndeletniciri sau aceia care în timpul lipsei lor pe front au luat slujbele respective, specializându-se şi asigurând eficienţa industriei americane. Sunt unii care susţin că interesul industriilor nu este de a înlocui ■pe cei specializaţi între timp cu foştii luptători, Tot Senatul şi Camera vor -avea de luat în seamă unele propuneri a se constitui un mare fond din care să fie ajutaţi foştii! luptători care vor să deschidă întreprinderi şi •ateliere pe cont propriu, să închirieze ferme, să se specializeze în comerţ — dându-li-se, sub formă de împrumut, sumele necesare, piătibile în rate târzii şi uşoare. Aiături cu această chestiune a Reconversiunii, Statele Unite mai au de rezolvat şi alte probleme muncitoreşti. In curs de şapte săptămâni dela înfrângerea Japoniei, au fost în America 32 de greve mari şi s'a votat -dedararea încă a 400 greve. Motivul acestor greve este cererea muncitorimii de a se majora salariile cu 30 la sută şi de a se micşora numărul 'Orelor de lucru la 40 ore pe săptămână. Deasemenea, alocaţiile de şomaj se cer majorate şi întinse pe o perioadă mai lungă, până ce muncitorul îşi va găsi de lucru. Preşedintele Harry Truman a făcut Senatului propunerea ca alocaţia de şomaj să fie ridicată la 25 dolari săptămânal pe timp de 26 săptămâni. Discuţiile între guvern, muncitori şi patroni sunt în curs. Toată •problema este ca majorarea salariilor muncitorimii să nu implice o scumpire a vieţii. La începutul lunii Octombrie 1945, Preşedintele Statelor Unite era dispus să susţină o majorare cu 15 la sută a salariilor muncitorimii, -permiţând totodată industriilor majorarea preţurilor, dar sperând — aşa ■cum l-au asigurat unii economişti —• că această sporire nu va duce simţitor ta scumpirea vieţii şi la înfiate. Specaliştij speră că producţia şi profiturile industriilor vor deveni destul de mari în primăvara 1946 încât mărirea salariilor nu va avea drept urmare ridicarea preţurilor. Discuţiile erau în curs la finele toamnei 1945, simţământul de răspundere al conducătorilor politici americani fiind susţinut de un larg optimism, formulat de Preşedintele Harry Truman, care a spus că în curând va începe „cea mai mare activitate industrială din timp de pace, pe care am văzut-o vreodată". In mijlocul toamnei 1945 situaţia este în mare tensiune. Grevele cele "Ţiai serioase au fost in industria petroliferă şi în aceia a automobilelor. "Jniunea Muncitorilor de Automobile, condusă de conciliantul R. J. Thomas, 200 şi Comitetul Naţional al Relaţiilor Muncitoreşti au votat greve treptate îit< diferitele fabrici şi uzine — Ford, General Motors şi Chrysler, având respectiv câte 200.000, 325.000 şi 120.000 lucrători. Uniunea Lucrătorilor Minieri, condusă de John Lewis, s'a declarat gata de grevă cu cei 450.000 membri ai ei. La fel, Federaţia Naţională a Lucrătorilor dela Telefoane. La New York,, timp de cinci zile şi jumătate, la finele lunii Septembrie, ascensoarele celor 2100 blocuri şi sgârie-nori nu au funcţionat, cei 16.600 oameni de serviciu declarând grevă. Apelând la grevişti primarul Laguardia şi apoi guvernatorul "lom Dewey le-a cerut să-şi supună cazul unor arbitri nepărtinitori. După apelul guvernatorului, greva personalului dela ascensoare a încetat. Dar mai ales pentrucă greviştii îşi dădeau seama că pFicinuesc neajunsuri lucrătorilor din industrii şi magazine. Dar mai mult decât toţi, acela care tratează direct şi care, după Preşedintele Truman, este cel mai angajat în rezolvarea conflictelor şi neînţelegerilor, este Lew Schwellenbach, ministrul muncii, succesorul cunoscutei Miss Perkins, care în new-deal-ul roosevei-tian a luptat cu tact şi adesea cu izbândă pentru satisfacerea dezideratelor muncitorimii. Miss Perkins, ministrul muncii până în primele luni ale instalării Preşedintelui Truman, cunoştea din proprie experienţă situaţia şi nevoile muncitorimii. Ea a colaborat încă din 1929 cu Franklin Delano Roosevelt, când acesta era guvernatorul statului New York. Acum, Lew Schwellenbach, aplicând sistemul negocierilor colective şi arbitrajul între cele două: părţi interesate, caută să rezolve conflictele pentrucă pe baze mai juste muncitorimea şi întreprinzătorii să purceadă la o producţie necesară şi ţării, şi omenirii. De bună seamă, grevele pricinuesc mari neajunsuri, încetând sau încetinind producţia, stânjenind activitatea generală a naţiunii, oprind comunicaţiile, tranzacţiile de afaceri, plasarea mărfurilor. Dar ele adeseori sunt necesare. Dacă Statele Unite sunt la începutul unei noi ere de producţie uriaşă, această producţie trebue săvârşită cu satisfacerea nevoilor muncitorimii, asigurâ.ndu-i-se o plată suficientă, condiţii bune de lucru şi mai ales ferind-o de surmenajul orelor prea numeroase pentru muncitorul care trebue să se şi bucure de viaţă, de cultură, de cunoaştere, participând ca toţi cetăţenii la tot ce este măreţ, semnificativ, îmbucurător în civilizaţia contemporană. Dacă va urma o prosperitate sau măcar o intensă creativitate iprlurti;o'ă si coreTinli fjceţrtu trebue să privească şi pe muncitor, astfel ca şi profitul muncii lui să ajungă la el, într'o măsura dreaptă. Oamenii progresişti şi înţelegători de peste ocean nu se tem de urmările grevelor sau de crizele pricinuite de trecerea dela starea de război ia cea de pace. Ei se tem doar de nepriceperea şl reaua irsp'reţie a acelora care nu doresc o echilibrare între muncă şi capital, între lucrător şi patron. Dar în privinţa aceasta, regimul Roosevelt, urmat în multe privii nţ; de către Preşedintele Truman, a creat un spirit si chiar o tradiţie de echitabilă echilibrare a intereselor şi idealurilor tuturor categoriilor sociale ale naţiunii. In primele luni după instalare, se spunea că Preşedintele Truman este ceva mai la dreapta de centru, pentrucă apoi să fie considerat ceva mai la stânga de poziţia de centru. Programul celor 60 milioane de slujbe, cu salarii de nivel înalt, era susţinut deopotrivă de Henry Wallace,, ministrul industriei, ca şi de Philip Murray, preşedintele C. I. O.-uiui, şi unui» şi celălalt dându-şi seama că numai astfel se păstrează puterea de cum- părare şi se asigură deci producţia, precum şi libertatea individuală a lucrătorului. Preşedintele delegaţiei americane la conferinţa sindicală dela Londra ~R. J. Thomas a subliniat, principiile Chărţii adoptate de toţi membrii sindicatelor mondiale: „libertate organizării sindicale şi negocierilor colective. Lumea muncitoare trebue să fie liberă de a-şi stabili cooperative şi alte organizaţii de ajutor reciproc. Libertatea vorbei, presei, întrunirilor, religiei şi asociaţiilor politice, fără discriminare de sex şi cu plată egală pentru V'j'-«>*t.^-'£-',i"*J> ^ î iu THE GLUB-WOMAN (Femeia de club) Dacă orice American este un businessman virtual, la rândul ei orice '%#»ericană este o club-woman. Pentru a înţelege ce înseamnă acest titlu ■tie glorie şi această modalitate de trăire modernă — faptul de a fi membră în cluburi, societăţi şi asociaţii — trebue să renunţăm la imagina femeii feuropene 3au la aceea a orientalei. Orientala este mamă, dădacă şi gos-pod'nă. Petrecându-şi viaţa între plita de gătit şi leagănul copiilor, orientala îşi încercueşte traiul în grupul primar al familiei, neocupându-se decât arareori de treburile naţiunii sau ale umanităţii. Banul şi protecţia îi sunt asigurate de soţ. In schimb, şi ea ajută la bunul mers al economiei casnice: lucrează, ţese, cârpeşte, repară hainele celor din casă. Ajută şi la muncile agricole. îngrijeşte de aprovizionarea căminului. Pe cât se pricepe, mai mult Cu inima decât cu mintea şi urmărind obiceiurile locale şi familiale mai. mult decât inovaţiile şi imperativele raţiunii, orientala, tot ea, îşi educă ş! insfrueşte copiii. Dela ea, prin poveşti şi bătăi, prin sărut şi mustrare, copilul ia cunoştinţă de aspectul dublu şi contradictor al realităţii. Faţă de soţ, aupă ce i-a fost amantă-sclavă, orientala rămâne plecată slugă, pri-*indu-i ordinele şi supunându-se voilor lui. Intre respectul datoriei faţă de 443 204 sot şi copil şi resemnarea în faţa unei vieţi1 dure, în cerinţele şi regularitatea ei, orientala îşi îndeplineşte rolul ei biologic şi social, năzuind şf crezând într'o mântuire religioasă. Temându-se de moarte şi neiubind, totuşi,, viaţa pentru ea însăşi, orientala se leagă şi se desleagă de viaţă prin acea înţelepciune străveche, care învaţă şi despre veşnicie şi despre rostul omului pe pământ. ■ Femeia americană a trecut pe planul al doilea funcţiunea de mamă; şi-a asasinat rolul de dădacă şi a redus cu totul îndeletnicirile gospodăreşti. Toate acestea pentru a deveni intelectuală şi liberă ca bărbatul. Dacă şf. femeia orientală avea, în cadru! restrâns al familiei, preocupări economice, poiitlce, religioase, — îndrumând pe copii pe calea unei cariere bune, a iubirii de patrie şi de Dumnezeu — femeia americană nu mai urmăreşte aceste preocupări în cercul familiei şi nici nu le mai îndeplineşte după tradiţie şi inimă. Femeia modernă îşi are alte perspective şi alte metode. Ea lucrează în cadrul larg al naţiunii şi al umanităţii. Lipsită de respectul necondiţionat faţă de tradiţie, ea se lasă condusă de ideile timpului şi de descoperirile ştiinţei. Intelectuală şi voluntară, într'o ţară de oameni activi, femeia americană desfăşură o întinsă activitate publică şi propovă-dueşte peste tot reforme, inovaţii, schimbări pentru mai bine. Futerea îi este în continuă creştere. Prin vot, prin discuţii, prin autoritatea pe care o are asupra soţului şi a copiilor, femeia americană supraveghează efectiv destinul patriei sale. De aceea, credinţa că în Statele Unite se institue o nouă perioadă a matriarhatului nu este fără temeiu. Autoritatea şi activitatea femeii se explică printr'o seamă de fapte şi condiţii cu totul specifice Americii. Printre pionieri şi imigranţi, femeile au vemt în număr mai restrâns. Apoi, dela început femeia americană a avut un rol activ, în care spiritul de init'ativă i-a fost pus la încercare Ca şl soţul ei, ea a înfruntat sălbăticiile şi abstacolele mediului rizic şi amândoi le-au învins prin cooperare. Mai conştientă de capacitatea ei, având mai. multe ocazii şi obligaţii de a-şi dovedi meritele în funcţiuni şi treburi, care până atunci fuseseră rezervate doar masculilor, femeia americană a dovedit că inegalitatea dintre sexe este relativă la circumstanţele sociale şi fizice, in America, femeia are preţ atât de mare pentrucă s'a impus ca cetăţeană eficientă şi ca factor creator al unei civilizaţii noi. Statisticele indică fenomenul excepţonal că în U. S. A., — contrar Franţei, unde la trei femei revine un bărbat — sunt mult mai puţine femei decât bărbaţi, astfel că raritatea ridică şi mai mult preţul şi puterea sexului socotit, totdeauna pe nedrept, slab. Amplificatorul şi transformatorul care redă lumii pe femeia-leader, pe femeia conducător voluntar şi autoritar este clubul sau asociaţia, locul miraculos ce formează spiritul femeii americane, precum institutul de frumuseţe îi modifică undele părului galben şi mătăsos. Clubul îi conferă rolul mare şi mândru po care nu l-a dobândit în niciun alt stat modern. Clubul este pentru femeia americană: universitate, salon, ş'ndicat, bibliotecă, senat, curs serai şi, mai presus de toate, birou de propagandă politică şi religioasă. îndeletnicirile dela club o fac să nu devină o „Doamnă Dods-worth" şi printr'insa clubul influenţează şi pe businessman, să fie cât mai puţin un Babbitt. Spiritul, interesat în afacerile publice mai curând decât în cele familiale, al femeii americane nu se formează, aşa dar, nici în cercul familiei, nici în salon, nici într'un restrâns grup prietenesc, nici prin 205 meditaţie şi lectură izolată, ci colectiv şi organizat: la dub. Aceste asociaţii feminine cu scopuri speciale sau generale există astăzi în toate oraşele. Emanciparea femeii'se manifestă organizat încă din 1833, iar prezenţa femeilor ca studente începe tot pe atunci. In 1838, primul club femenin cu caracter politic „Philadelphia Female Anti-Slavery Society", convoacă primul congres naţional, combătând sclavia. Cei duşmănoşi ideilor progresiste, dau foc localului unde se ţine cu'ngresul. Lupta e grea. dar cartea Harrieţei Beecher Stowe „Coliba Moşului Toma" are un puternic răsunet, susţinând ideia de libertate şi egalitate între oameni. In 1848, anul re.'oluţiîlor, la Seneca Falls se ţine o adunare publică pentru drepturile femeii., formulân-du-se Declaraţia de Sentimente, în care se arată situaţia femeii, care dacă se mărita devenea clviimente moartă şi care era socotită neresponsabilă. Nu lipseşte nici humorul anglo-american din acest document, atunci când se spune că bărbatul a uzurpat până şi prerogativele lui Dumnezeu Însuşi, reclamând ca pe un drept al său indicarea unei sfere de acţiune pentru femee, când dimpotrivă dreptul la acţiune îi aparţine ei şi Creatorului, in timpul războiului civil, femeile acelora care luptau pentru cauza democrate1 fundau numeroase asociaţii filantropice. In 1861, existau, se pare, 7000 de asemenea asociaţii femenine. In 1888, doamna Severance, mama clubului feminin,'întemeia la Boston, oraşul sumbru şi puritan, primul ei club. Mutându-se apoi deia Atlantic la Pacific sau din Noua-Anglie în California, — fiind posedată chiar la şaptezeci de ani de demonul vagabondajului, doamna Severance fundă în noul ei stat Friday Morning Club. Mii de cluburi feminine au răsărit şi s'au multiplicat în istoria Americii, ca stelele steagului ei. In America, lupta pentru progres a fost totdeauna reală şi; eficientă. In 1920, Congresul amendează Constituţia, însuşindu-şi formula redactată încă din 1878 de către senatorul Californiei A. Sargent: „dreptul cetăţenilor Statelor Unite de a vota nu va fi contestat sau redus de către Statele Unite sau de statele federale pe temeiul deosebirii de sex". Esenţialul fusese dobândit. Cât a trăit în Middle-West, Mary Smith i-a ajutat soţului, manipulând cu egală îndemânare pompe automate, maşini de spălat şi călcat şi alte aparate electrice. îngrijind generaţii de găini care plecau îngrăşate şi mărite la oraş; protejând vacile şi porcii ca pe nişte copii minori şi bogaţi,, supuşi tutelei unei mame sărace şi uzufructuare; privind merele din livadă ca pe nişte bile de ruletă care îi vor aduce cândva sume fabuloase, Mary era asociata soţului ei în această întreprindere economică. Mary Citea magazinele şi secţiile pentru fermieri ale ziarelor, încercând la fermă noile metode sugerate în ele. Cum înainte de căsătorie a urmat doi ani !a colegiu, Mary, ambiţioasă şi curioasă, nu a renunţat la literatură şi nici la problemele de educaţie. Cum nu avea vreme să citească reviste multe, era abonată la „Reader's Digest" şi la alte publicaţii'care prezentau re- zumate pe scur diger cele mai de seamă studii şi articole. Radio şi Mary erau pentru John V. Smith izvorul de informaţie mondială şi comunală. Fiinţă ştiutoare a tot ce se petrece pe lume, Mary s'a impus lui John, aşa cum unui copil bun i se impune un tânăr studios, deia care ar aştepta desvăluirea misterelor lumii, in Middle-West, Mary mergea doar la două cluburi: la cei de literatuiâ şi la cei educativ. Acolo asculta conferenţiari gras plătiţi din cotizaţiile membrelor şi care epuizau, într'o oră, teatru! 359 206 ibsenian, filosofia chineză sau epoca victorană. După conferinţă, membrele îi puneau vorbitorului numeroase întrebări. Ajunsă în California, Mary a devenit membră a clubului de Vineri dimineaţă, „Friday Morning Club", Cu mii de de membri, instalat într'o clădire mare ca un cinematograf pe Fi-gueroa Street, Los Angeles. Vinerlle erau pentru ea sărbătoare. Putea, acum, în câteva minute să ajungă la club, nu ca în Middle-West, unde mergea cu automobilul jumătate de ceas până la clubul din Oskosh. La club asculta conferinţele celor mai de seamă oameni ai lumii, ca Bertrand Russell, Herman Keyserling, G. K. Chesterton, Krishnamurti şi mulţi alţii vorbind despre cele mai variate subiecte. Orice femeie de club respectabilă e convinsă că ştie bine subiectele pe care le-a auzit tratate acolo, ca problema statului mondial, teoria lui Einstein, controlul pre-nupţlai, dreptul de a stăvili naşterile (faimosul birth-control), teetrul japonez, corecta întrebuinţare a arapelului american, psihanaliza Ninei Leeds, eroina lui Eugene O'Neill, abolirea sărăciei, castele indiene, prohibiţia din Finlanda, Taj-Mahalul, poezia irlandeză, arta persană, sterilizarea criminalilor, abolirea sărăciei, liberalismul d-lui Hoover, reformele Preşedintelui Roosevelt, rasismul lui Hitler, operaţiile lui Carrell şi Lindbergh, cauzele crimelor din Chicago, frescele din Etiopia, devoţiunea lui Axe! Munthe. Nu-i de mirare că Mary Smith se crede o enciclopedistă şi are păreri în toate chestiunile, impunând şi mai mult soţului, uimit de „cultura" nevestei. După ce Russell a conferenţiat, recomandând încrederea în metoda -ştiinţifică, într'o moralitate sexuală raţională şi în necesitatea unui guvernământ mondial. Mary, împreună cu alte prietene, s'a urcat pe estradă, strângând mâna conferenţiarului şi zicându-i emoţionată: — Domnule Russell, când crezi să se realizeze cele ce-ai spus? — Ce să facem noi femeile pentru promovarea ideilor Dvs.? Suntem gata să lucrăm pentru un guvernământ mondial. Vrem să civilizăm şi să unim întreaga omenire. Trimitem anual atâtea Biblii în Persia şi China, dar îndărătnicii de Chinezi nu vor să se civilizeze! — Luptaţi, doamnă, dacă într'adevăr credeţi în aceste idei. — Credem şi luptăm, dar lucrul merge greu... Ml-e teamă că nici copiii mei nu vor vedea înfăptuit ace! guvernământ mondial de care aţi vorbit. De statură potrivită, robustă, cu faţa puţin bărbătească poate din cauza nasului aqu.lin şi a ochilor pătrunzători; pieptănată îngriji,t cu două cosiţe rotite peste cărarea din mijloc şi cu nişte cârlionţi neregulii şi nelipiţi de tâmple — Mary a căpătat o înfăţişare demnă, aproape solemnă, in acelaşi timp, zâmbetul îi aduce un val copilăresc de radiere caldă şi candidă peste această faţă serioasă. Elegantă şi îngrijită, de-un modernism cu urme de tradiţie (p eptănătura nu este des:gur a decadelor noastre), Mary seamănă şi se poartă ca aristocratele europene-. O ţinută de grande dame europeană, dar standardizată ca toate ţinutele femeilor, care îşi iau asupră-le un „gen". Din ţinuta soţiei lui John Smith nu lipsea duhul voluntarismului şi nici frăgezimea de fetiţă cuminte, subit tulburată de-un conflict cu tova-răşele-i de joc. Gesturi puţine, dar cele rămase energice, pronunţate, decise. Economie,în mişcări, deci graţie conturată precis şi fără timiditate. Structură sportivă, nerigdizată. Faţa, fireşte, nevopsită. Bijuterii puţine, dar 207 scumpe. (Diamantul pentru care a muncit din greu John). Rochii corecte,, mai mult închise. Această ţinută să nu ne pară nici absurdă şi nici excepţională. Femeia americană are timp pentru toate: să îngrijească de sine ca şi de alţii. Vă închipuiţi — chiar şi de copii. Răgazul, leisure, e în favoarea ei şi na s bărbatului ca în Europa. Pentru a reconstitui istoria unei familii europene ajunse, e destul să te uiţi la femeie. Aceasta poartă mai expresiv decât bărbatul semnele obârşiei, căci femeia europeană frecându-se în lume mai puţin decât soţul ei, conservă aproape intacte manierele tinereţii, deprinderile şi aspiraţiile. Femeia europeană şi orientală mărturiseşte prin fiinţa ei, prin buzele-i supte sau grase, prin obrajii traşi sau întăriţi, prirr şoldurile ei svelte şi îngroşate tot atât de puţin ca mijlocul unei coloane sau, din contra, plină şi gata să pocnească asemeni cercurilor unei balerci — etapele sociale ale familiei şi căminului. In America, lucrurile se petrec altfel. Acolo femela este aceia care iese mai mult şi care trăind în lume, se schimbă, se adaptează unui genre superior. Istoria familiei şi căminului nu o găsiţi pe faţa femeii, ci pe obcajiî obosiţi sau nu ai bărbatului, în felul cum mănâncă şi vorbeşte el. Bărbatul american şi femeia europeană povestesc, brutal şi sincer, desavantajele vieţii. Bărbatul european şi femeia americană demonstrează îmbucurarea de viaţă, printr'o îndemânatică trăire a avantajelor acestei vieţi. —' Doamnă Smith, ce bine este pentru femei în America! Aici totul este în favoarea dvs. Dincolo totui în a noastră... ieşiţi singure, când voiţi, ziua sau seara. Sunteţi libere să faceţi tot ceea ce vă piacs. — Ce idee! — Ştiţi că în Europa o femeie care iese singură după zece seare- e socotită în căutare de aventuri? Femeile din familia mea nu au inttat niciodată singure măcar într'o cofetărie. — N'aveţi poliţişti care să protejeze femeile în caz că un bărbat ar ti necuviincios? — Ba da, dar aceştia ar avea prea mult de lucru dacă femeile noastre ar teşi, singure, noaptea. Nu au drept pavăză nici măcar automobilul, care pe dvs. vă păzeşte şi vă izolează în mijlocul mulţimii. — Asta-i Europa. Femeile europene nu ştiu să se impună bărbaţilor. Noi am făcut legi. Noi suntem protejate. Oricine acostează o femeie este dus la poliţie. — Ştiu, chiar şi când nu e vinovat. Intre un bărbat şi © femeie, la dvs. femeia este crezută pe cuvânt totdeauna. — Pentrucă femeile noastre au cuvânt! Şi apoi femeia se poaie apăra mai greu decât bărbatul. — Astăzi lucrurile s'au schimbat. Bărbatul se apără aici mai greu decât femeia,. Mrs. Smith, acum că sunteţi stăpâne în această ţară, că votul dvs. contează, de ce nu faceţi şi o lege pentru instaurarea matriarhatului? — Dumneata o spui în râs. Totuşi, vorbind serios, recunoaştem eă femeia s'a emancipat prea mult. De aceea nu sunt feministă, pentrucă ny mai e nevoie să fiu. Eu şi cu prietenele mele luptăm acum pentru altceva:, pentru egalizarea sexelor, căci, precum în trecut puterea arbitrara a bărbatului a fost un rău, acum abuzul de putere al femeii nt» etfe m bins.. . Umanitatea trebue egalizată. Ca şi eâminul. 71179199 95411601 — lertaţi-mă, dar pentrucă discutăm serios, îmi îngădui să vă pun a întrebare indiscretă: cine conduce acasă, soţul sau dvs.? — Amândoi, pentrucă John şi cu mine credem în adevărata tovărăşie. Pentru noi familia înseamnă înfelegere, nu despotism: cooperarea şi nu bun plac, — Totuşi, se spune, că viaţa familiară decade în America. Nu-i aşa? — Cei ce o spun nu cunosc faptele. Nu le observă. La noi, familia se transformă pentru mai bine, dar nu decade... Pentru fiecare îndeletnicire există specialişti. De ce să-mi pierd vremea spălând rufele când sunt spălătorii mecanice? De ce să cred că îmi pot educa mai bine copiii decât specialiştii din scoale? Ca şi bărbatul, femeia trebue să trăiască, să-şi cultive spiritul. Noi avem o misiune mai însemnată decât aceia a gospodăriei. Lucrăm pentru o omenire mai bună, pentru pace, pentru educaţia ultimului om. Noi avem spirit mondial. — Totuşi suntefi foarte naţionaliste. Sunteţi la fel de pasionate pentru politică, ba poate mai muU decât bărbaţii. Aveţi un grup republican şi un grup democratic. Unele regretaţi moderaţia regimului Hoover; altele dimpotrivă credeţi că măsurile luate de Preşedintele Roosevelt nu sunt deajuns de îndrasneţe. — In genere suntem progresiste, dar ne dăm seama că natura omenească nu se poate schimba lesne. — De aceia vă şi contraziceţi atât de mult, de o parte făcând propagandă pentru pace, de alta cerând o flotă gigantică şi opunându-vă intrării Statelor Unite în Societatea Naţiunilor. — Urîm războiul agresiv, dar orice ţară trebue să-şi organizeze apărarea. Lui John şi mie nu ne place ca statul să intervină prea mult în afacerile"oamenilor. Dar sunt cazuri când statul trebue să salveze pe şomeri şi să construiască tot felul de lucruri pentru a da de câştig acelora fără de lucru. Trebue să fim consultaţi. Detestăm măsurile ce se iau peste capul nostru. — Dar mulţimile nu au o voinţă unitară, nici nu posedă cunoştinţele necesare unei hotărîri competente. Ca şi în cazul prohibiţiei, ţara se împarte adesea în două tabere, ce se paralizează reciproc. — Atunci decide majoritatea. Bunele intenţii ale legii prohibiţiei au fost nim cite de majoritatea care vroia să bea. — Şi multe din reformele" sociale ale Preşedintelui Roosevelt au fost atenuate sau mutilate tot pentrucă majoritatea nu a înţeles rostul lor. Vedeţi, prin urmare, că majoritatea mulţimii, având interese divergente şi nevăzând decât interesele imediate şi egoiste, poate adesea greşi, împiedecând progresul dorit de dvs. — Noi suntem un popor idealist; dorim mereu binele şi bună vcia între oameni. Multă vreme, n'am vrut să ne amestecăm în treburile Europei pentrucă acolo sunt alte concepţii şi alte situaţii decât la noi. — Totuşi, vă amestecaţi pentrucă lumea e prea legată ca un popor să se poată izola cu adevărat. Angl'a a renunţat la izolare pentrucă şi-a dat seama că nu mai este posibilă. Oameni ca Wilson şi Roosevelt şi-au dat seama că lumea este interrelată, cum spun sociologii. — Poate să fie astfel, dar voim să ne ferim de războaie şi complicaţii, înţelegem să cooperăm economic şi cultural Cu dvs., dar nu politic şi swilitar. f — Viaţa nu admite această deosebire. Relaţiile economice implică pe -acelea politice, iar cultura trebue apărată cu armele. -— O pildă, spre a vă convinge de situaţia spec ală a Americii, un caz teribil din războ ul cel mare. O mamă, de origină germană, devenită apoi cetăţeană americană, a avut tristul prilej de a-şi vedea propri; ei fii ucf~ gândU-se unii pe ©Iţii. O parte din ei luptau pe fioniul francez împotriva celor rămaşi în Europa. Această situaţie trag'că a produs multă perturbare ■ . în conştiinţele noastre... (N. R. Atitudnea aceasta s'a perimat între timp. ; ' Femeile piogresiste nu mai cred în izolare, după Pearl Harbour)... Pentru noi, din punct de vedere practic, războiul cel mare nu a fost un rău, pentrucă v'am înlocuit în atâtea slujbe, mlrându-ne noi înşine câte slujbe putem umple în locul bărbaţilor. Totuşi, nu dorim războiul. Biblia trăieşte în noi cu adevărat. — Criza economică se datoreşte, în bună parte, şi acestei invazii a femeilor în slujbe. — Desigur. Dar şi femeia are drept la viaţă. Astăzi un singur om nu , , mai poate ţ.ne o casă. Femeia ajută bărbatului şi farnMiei mai efectiv acum. Nevoia ne-a scos din casă şi ne-a trimis la lucru. — In ultimii treizeci de ani, numărul femeilor părăsindu-şi casa pentru lucru trebue să se fi triplat. — Nu-i de mirare. — înţeleg, Mrs. Smith. Dar am vorbit cu multe tinere căsătorite care ;mî-au mărturis.t cât de greu merge un cămin în care ambii soţi muncesc. Obosiţi, se întorc acasă ca nişte turişti într'un hotel. Căminul a devenit un loc de dormit şi cinat. Copiii nu-i mai ţineţi acasă, ci-i trimiteţi departe, în scoale. Distracţiile, toate în afară de cămin. Familia îşi micşorează mereu rostul. — My dear friend, nu he înţelegem. Ca toţi Europenii nu poţi prinde punctul de vedere american. Familia la noi e 'n transformare, spre binele ei. E drept,, mulîe căsătorii nu merg bine. Munca grea a ambilor soţi distruge adesea, liniştea căminului, buna depoziţie. Dar aşa cum o fi, o casă în care cei doi muncesc e preferabilă uneia în care mizeria, murdăria, : viţiul domnesc dn plin. Noi luptăm pentru un standard de viaţă mai înalt decât cel european. — In numele curăţeniei şi confortului, stricaţi echilibrul casnic, pacea pe care un tra'u modest şi simplu ar asigura-o. — Nu lub m pacea de acest fel. Dacă suntem contra războiului, suntem g '. .Şi contra pac1. Noi credem că viaţa trebue să fie luptă, dar nu între oa-f , meni. Luptă cu microbii, cu mizeria, cu sărăcia. Luptă pentru o viată mai [/ bună, pentru sănătate, pentru alimente hlgienice. — ...pentru ux, căci uitaţi, doamnă, câte divorţuri se fac din cauza luxului insuf'c ent realizat. I — N c a ci nu ne înţelegem. Noi Americanele, consumăm mult, asi- r gurând astfel tra ul miilor de lucrători. — Daca aveţi atât de mult gr'ja lucrătorilor, de ce lansaţi atunci •moda rochiilor scurte, aruncând afară din fabrici atâţia lucrători care ar fi - executat ^u-olusul de stofă? — Fără a fi demodate, noi nu mergem după orice fel ele modă. Fe-•meiie-de-c ub nu se .au nici după Paris şi mei după Hollywood. Nu mă leresc a spune că ne-ar lipsi cumva eleganţa şi o prezentare plăcută în 14 210 "A 211 lume. Iarăşi dorinţa de-o viaţă mai bună, pe care dvs. nu voiţi s'o înţelegeţi. Chiar divorţurile provin din pricină că nu ne resemnăm.în faţa unei căsătorii mediocre. — O căsătorie care nu asigură femeii eleganţa se cheamă mediocră? — Da, dacă bărbatul cheltuieşte pe nimicuri, în loc să îngrijească de femeie. Noi iubim romanţa şi căutăm adevărata dragoste în orice gest, în orice atenţie. Familia este o asociaţie de înţelegere şi dragoste, iar nu de exploatare a femeii, o instituţie de sclavaj. Numai căsătoriile adevărate trebue să existe. In cazurile celelalte, mai bine divorţul. —■ Atunci de ce impuneţi oricui căsătoria? — Ca bărbaţii să nu mai profite de iresponsabilitatea din trecui. Iubeşti o fată, căsătoreşte-te cu dânsa. — Chiar dacă mâine divorţezi pentru o alta. — Da, chiar aşa, căci îi plăteşti cele necesare subsistenţii şi nu c laşi desohorată. — Aceste legi lovesc doar în cei săraci; bogaţii putând plaţi oricât... schimbă cât vor. — Noi avem o opinie publică. Noi controlăm totul. Cerem certificate de sănătate şi observăm purtarea fiecăruia. — Dacă aţi urma în toate cuvântul Domnului şi nu numai acolo unde vă convine, aţi creşte şi v'aţ» înmulţi fără a mai lupta pentru birth contrei, pentru stăvilirea naşterilor. — Nicăieri nu-i scris în Biblie că femela trebue să nască asemeni unui animal... Luptăm pentru legalizarea naşterilor tocmai pentrucă iubim pe copil şi mamă. Numai cei pregătiţi şi în stare să crească aşa cum trebue un copil, numai aceia să fie părinţi. Biblia cere să ne înmulţim, tier nu să naştem copii infirmi, care să trăiască îngrozitor, cauzând numai suferînţi şi părinţilor şi societăţii. — Da, dar sub acest motiv, multe femei bogate şi sănătoase eludează caznele maternităţii, pentrucă ele nu vor să fie mame. In America, gustul maternităţii s'a micşorat. — Maternitatea nu este un gust. Este un serviciu social care trebue bine împlinit sau de loc. Familiile noastre cu tradiţie nu iac astfel de lucruri. Ca şi Theodore Roosevelt, ele se tem de dispariţia rasei albe. Sunt şi azi familii cu câte unsprezece copii! — Imi place că vorbiţi despre tiadifie. — Iarăşi g prejudecată europeană! (Sentenţios;. No' iubim tradiţia, dar nu prejudecăţile trecutului. Avem o seamă de -asociaţii tradiţionaliste. „Doamnele Coloniale" şi „Fiicele Revoluţiei Americane". Din acestea fac parte descendentele eroilor care au creiat ţara aceasta. Când te duci la Washington, vizitează, te rog, Palatul „Fiicelor Revoluţiei Americane" să te convingi ce biblioteci, documente istorice, săli de asistenţă sociala avem acolo... Europenii judecă femeia americană după scandalurile din ziare şi femeile-fatale din filmele Hollywoodului. De asta ne şi pricep atât de puţin. De o curiozitate nesăţioasă, femeia-de-club tip Mary' Smith năzueşte către o activitate enciclopedică. Ea „controlează" aria . patriei sale ca şi higiena publică; religia ca şi politica. Femeile-de-club cred totul posibil. Dornice de a descuia misterele existenţii, se grămădesc la prelegerile fakirilor indieni, ca şi la ece-te: ale savanţilor. Datorită curiozităţii lor, savanţii lumii îşi pot strânge, în turneele americane, sume care le îngădue ani liniştiţi de studiu spornic, netulburaţi de grijile mărunte ce rod cu tenacitatea picăturii de ploaie. In contact cu ele, înţelepţii lumii şi mai ales cei veniţi de pe acel continent bătrân, 'în care se crede că totui a fost spus şi că nimic nou nu se mai ooate ivi sub soare — încearcă o stranie experienţă. Este surprinderea de a găsi suflete deschise, receptive, neblazaie, care primesc şi cred în soluţiile minţii omeneşti şi care speră, nu din desnădejde, ci din convingere. Cu toate că-s lipsite de spirit critic şi nu posedă, în genere, o judecată intelectuală matură, femeile americane primesc şi ascultă mult. Au marea calitate de a şti să asculte. Europenii au pierdut simţul curiozităţii, iar când e vorba de idei, soluţii, poveşti, nu mai au răbdarea să le asculte. Europenii vorbesc singuri sau pentru ei înşişi. Nărăviţi de dialectică, nu mai cred în ea. Pe când Americanii, şi în special femeile lor, deprinşi mai mult cu lucruri decât cu idei, posedă un rezervoriu de răbdare şi enîusiasm pentru a primi şi a face să circule idei şi teorii Pe de altă „parte, din cauza aderenţii lor cu realitatea, aceste idei primesc în sufletul lor un răsunet real, — practic, dornic de realizare. Pentru cine dobândeşte acel „punct de vedere american" de care vorbea Mrs. Smith, aceasta nu este un paradox. — Mrs. Smith, recunosc că aveţi marele dar al curiozităţii, pe care noi, fiii unei culturi bătrâne i-am rătăcit, ca o carte într'o limbă pe care am uitat-o. Dar peste această curiozitate vie şi sinceră trebue neapărat să orânduiţi un judecător drept şi înţelept: spiritul critic. — Aşa e, prietene. Deviza mea este: challenging mind, — provoacă-ţi mintea să lucreze. Avem nevoie de spirit critic, cum zici dumneata, — iar dumneavoastră, Europenii, de curiozitate şi receptivitate. Dumneavoastră aveţi prea mult spirit critic şi de aceia ne consideraţi naivi. Ne-a spus-o nouă un vorbitor de club: pentru cunoaştere curiozitatea este primul pas necesar. Făcându-I pe acesta, poţi ajunge mai sigur şi mai drept la judecată. — Intoleranţa dumneavoastră este semnul că încă nu aţi ajuns la acest ai doilea pas, la judecata aceia care să priceapă diversitatea reaiităţiC Dumneavoastră întrebaţi adesea ca să vă distraţi, la fel cum noi, Europenii, conversăm, făcând apoi tot cum ne duce capul. — Noi întrebăm pentru a îndrepta şi îmbunătăţi realitatea. Dumneavoastră conversaţi pentru a vă înţepa reciproc şi a vă arăta strălucirea spiritului. Băieţii noştri, când s'au dus să lupte în Franţa, au rămas uimiţi cum fiecare Francez îşi vorbea de rău prietenul. Noi nu vorbim de rău pe nimeni. — Nici chiar pe cei care ar trdbui... De asemenea, nu sunteţi p-ea tari fn autocritică. Humorul englez este ironizarea omului de către el însuşi. Englezul este sigur de realitate iar când nu i se potriveşte, râde de el însuşi, nu de realitate. Americanii, prea siguri de ei înşişi, nu se pot critica şi nici râde de ei înşişi. — Dorul de perfecţie arată că nu suntem încrezuţi. — Poate. Dar siguranţa cu care controlaţi pe ceilalţi semeni şi re-"formaţi reaiitatea arotâ că aveţi o puternică încredere în dumneavoastră. — De sigur. Fiecare om poate şti ce e bine şi ce e rău. Eu ştiu (cu 212 zâmbet nesigur) că Dumnezeu există. Dacă i-am trimis lui Einstein o telegrama, întrebându-i „Crezi în Dumnezeu?", am făcut-o pentru a afia ere— dinf.3 acestui spirit care ştie mai mult decât noi toţi. — Va răspuns Einstein? -- Nu. Se vede că nici el nu ştie bine ceea ce crede. — Se spune că Americanii sunt lesne creduli şi au teamă de oamenii prea ştiutori. — Eu nu sunt aşa. Ştiu că toţi oarneni-s ia fel. Einstein a muncit mai mult decât alţii, fiind şi un inspirat, ca orice om care ştie să se găsească, pe ei însuşi. — - Europenii şi unii intelectuali ai dumneavoastră, ca James Truslow Adams, cred ca nu se poate pune orice fel de întrebare. — Arn, văzut şi eu articolul lui Adams în „Reader's Digest"'. N'are dreptate'. Am discutat la club acest articol, care privea direct femeile. Ştii dumneata: ei saune că obiceiul de a pune întrebări arată, de multe ori, neputinţa de a se gândi pe cont propriu. — Oirn şi ecela de a da din cap la tot ce se spune, poate să însemne, ipoci.iie, dacă nu prostie . — De bună seamă. Dar Adams a greşit, mai ales altundeva: acolo unde dsi vina pe femeia americană că n'a izbutit în datoria-i de a civiliza pe soţ, de a-i face să citească literatură şi să converseze ca Europenii! Eu informez pe Johny cu tot ce aud şi citesc despre literatură, religie, educaţie. Chiar aseară i-am citit portretul făcut de Generalul Johnson Preşedintelui. — Deşi ştiu ce-au însemnat unele femei ca Mrs. Jack Gardner pentru atmosfera intelectuală americană, cred, totuşi, că femeia se civilizează aici mai iute şi mai efectv ca bărbatul. Sălile de spectacole şi de conferinţe, bisericile, cinematografele, — toate sunt umplute pe trei sferturi de temei, căci ele sunt cititorii acestei ţări. Romanul american este feminizat. Her-geschejmer nu este acuzat, din această pricină, de devitalizare? — Noi, feme;le, iubim şi romanţa şi nostalgia. Un European rău-voitor a spus că noi arn intronat confortul în cultură. Adevărul este că noi aducem năzuinţa de cultură în confortul american. Datorită nouă se asigură progresul. — Cu condiţia să nu imitaţi pe bărbaţi, ci sări întreceţi. — Noi, femeile, apărând mai târziu în istoria omenirii ca forţe diriguitoare, trebue să înnoim viaţa, să distrugem ce-i rău, să impunem ce-i bun. Tot ceea ce.se face din nou, trebue să fie superior. — Da, doamnă Smith, aşa ar trebui. Dar aceasta depinde de priceperea oamenilor. Dacă socot şi eu că femeia americană va contribui la îmbunătăţirea omenirii, o fac din pricină c'o văd ambiţioasă, dornică să depăşească ceea ce s'a făcut până acum. — Aces?a-i şi punctul de vedere american. Tot ce facem azi, trebue să fie mai bun decât ieri. Suntem o naţiune care întrunim atâtea rase, atâtea culturi, atâtea obiceiuri încât putem lua uşor ce-i mai bun deia fiecare pentru a face ceva superior. — Pentru aceasta, nu ajunge numai voinţa. Dvs. credeţi că orice conglomerat este o sinteză. Vă înşelaţi, lată un exemplu. Deşi bucătăria americană întruneşte feluri de mâncare 'dela toate naţiunile, este inferioară mult celei franceze. Gătiţi variat, dar contradictor. Luaţi reţete de gătit HM' 213 chineze, daneze, irlandeze, germane, spaniole, franceze, dar le executaţi la o plită electrică şi cu alimente păstrate zile şi luni în frigorifere şl protejate de strategia higienei chimice. Apoi, vă lipseşte vinul ales şi, cum spune Paul Morand „il n'y a pas de cuisine sans vin". Recunoaşteţi că tot aşa se poate întâmpla şi cu cultura. Amestecul are nevoie de proporţii şi elemente anumite pentru a însemna calitate şi unitate. Se poate ca America de mâine să întreacă tot ce s'a făcut până la ea, cum se poate şi contrariul. Viitorul nu înseamnă totdeauna „mai bine", cum credeţi dumneavoastră. Punctul de vedere american" vede doar într'o direcţie şi confundă, în optimismul său necontrolat, schimbarea cu progresul. Apoi, mai este şi voia iui Dumnezeu sau măcar a Destinului. — Noi lucrăm pentru progres. Nu lăsăm schimbarea să se efectueze fără controiul nostru. — lată chestiunea! Este controlul dumneavoastră suficient de inspirat şi de eficace? Ca doriţi o lume mai bună, sunt convins. Dar întrebarea e dacă dumneavoastră, femeile, vă pregătiţi îndestul pentru această misiune progresiva, — We do our best. Facem cât est'e omeneşte cu putinţă. — Cu neastâmpărul superdinamic, cutreierând toate congresele, adunările, com'teteie naţionale şi internaţionale din care faceţi parte, — nu ştiu dacă aveţi răgaz suficient pentru a medita asupra acestui best. Vi se dă totul prea rumegat de alţii ca sa mai aveţi nevoie de gândit. Precum totdeauna aveţi de mers undeva, tot astfel totdeauna aveţi ceva nou de ştiut. — Dar, prietene... —- Aşa e. Vă interesaţi de prea multe: astrologie, politică, literatura. La Institutul de Politică d;n Williamstown femeile-de-club nu mai pridideau transcrind cuvânt cu cuvânt ceea ce conferenţiari ca A. Siegfried, Cecil DeLisle Burns sau Tszurumi spuneau în faţa meselor rotunde. Notele acelea, luate pe goană, aveau să circule apoi, de-a-lungul şi de-a-latul Statelor, căci în această tară oricine aude ceva interesant se poate improviza în conferenţiar. Femeia-de-club ascultă tot ce-i exotic, nou, neştiut. Am văzui cum îşi fac cultura majoritatea femeilor-de-club. Câte nu mi-au cerut, amical, la diferite ocazii, să le vorbesc despre ţara mea, ca după aceea să repete, — Dumnezeu ştie cât de exact — cele spuse de mine, altor sute şi mii de camarade de club. Vă faceţi cultura din auzite şi în goană. — Da, ca 'n vremurile de demult, căci ziarele vorbesc rumai de scandaluri. Noi vrem să cunoaştem oamenii şi ţările mai b'ne şi mai direct. De aceia întrebăm pe Chinezi, Indieni, Ruşi, Greci. Români despre patriile lor. Dacă ne spun lucruri greşite, nu noi suntem de vină. — La Wiiliamstown, la mesele de discuţii, — seminarii cum spuneam noi — mi-am atras duşmănia femeifor-de-club pentrucă puneam chestiuni profesorului-conducător, care în felul acesta vorbea mai puţin şi scădea proporţiile viitoarelor conferinţe dela cluburi. Discuţiile serioase se pot copia mai greu decât lecţiunile. — ...De ce eşii rău? Suntem totdeauna bine intenţionate. — Se poate. Dar prea tiranizaţi cu dicţionarul orice încercare de discuţie personală. Eram într'o casă şi un tânăr încerca să definească, după cum îl tăia capul, tradiţia. Mama, femeie-de-ciub, i-a închis gura, cetindu-i 214 din dicţionar definiţia tradiţiei, care, fireşte, nu se potrivea cu aceea gândită de el... Credeţi şi acceptaţi tot ceea ce vine dela sursă. Un imbecil dela sursă face în ochii voştri cât înţelepciunea a zece cărţi despre aceeaşi lume. Aveţi superstiţia sursei şi a autorităţii, pentrucă nu ştiţi încă ceea ce e autentic şi cu adevărat mare. De aceea, adesea sunteţi victimele reclamelor şi ale impostorilor care vă oferă sfatul. Luaţi prea în uşor strădaniile minţii şi ale imaginaţiei personale. Nu se epuizează într'un ceas filosofia chiheză sau pictura franceză. — Dumneata ne compari cu specialiştii. Nu suntem specialişti. Ne informăm despre tot ce-i pe lumea aceasta, pe cât ne îngădue răgazul. Vroim o viaţă conştientă, curată, sănătoasă. Dumneavoastră, Europenii, dispreţuiţi pe omul simplu şi vă place omul complicat. Preocupările noastre hu-s fără greş. Dar recunoaşte şi dumneata că suntem pionierele Americii de mâine. Noi încurajăm pe fiicele noastre, care urmează mai toate în şcoli, către o cultură adevărată, către ştiinţă, către sănătatea completă, adică Şl a trupului şi a minţii, la-ne aşa cum suntem, pioniere într'ale culturii şi să vez' cât de utile suntem. Cu noi se transformă o civilizaţie şi se înalţă nivelul unei democraţii... Mary Smith, superioară ca preocupări soţului ei, este superioară şi mediei femeilor europene, căci, şi ea medie în Statele Unite ale Americii, este în stare să înţeleagă şi să admire mai mult şi mai adânc decât femeile din alte continente, precum şi să fie o cetăţeană conştientă a patriei şi a lumii. Devotată soţului şi îmbărbătându-l; înţelegându-şi copiii şi condu-cându-i dela distanţă, — abuzează totuşi de misiunea ei de a interzice, a reforma, a converti pe toţi aceia cu care vine în contact. Dar, de altă parte, câte misiuni grele şi ingrate nu-şi asumă mereu femeile americane. Aproape toate soţiile profesorilor şi intelectualilor colaborează cu soţii lor în diferite moduri, îndeplinind mai aies funcţia de secretare. Iar în timpul celui de al doilea război mondial douăzeci de mii de surori de caritate au trecut mările şi oceanele spre a aduce îngrijire ştiinţifică şi al'nare morală răniţilor şi celor bolnavi, continuând pilda Florencei Nightingale, din secolul trecut. ,ln afară de femeile în uniformă, 2.300.000 de femei au lucrat în industriile de război, după cum a arătat prima lady a naţiunii, a-na Eleanor Roosevelt. Femeile-de-c!ub însufleţesc o Americă pe care Europenii nu o cunosc suficient. E vorba de o nouă Lacedemonie, care râvneşte, fără a renunţa la virtuţile austere, după spiritualitatea Atenei. Printre aite minuni, tot educaţiei Americanele îi cer puterea de a transforma pe una într'alta. Pentru această izbândă, Americanele şi-au asigurat cea mai nobilă armă, legân-du-şi destinul de puterile educaţiei. Cu victoria sau înfrângerea lor, veacurile moderne vor avea să urmărească epopeea încrederii fern nine în educaţie. Educaţia care, cu toate cusururile ei, trebue deosebită şi de dogmatismul bunicilor, şi de ceea ce s'a înţeles până în 1945 prin propagandă. Tp reprezentativ şi simbolic, Mary Smith este fiinţa pe care o puteţi găsi în orice comunitate americană, aşa cum a fost descrisă aici, cu defectele şi calităţile ei, cu contradicţiile şi candorile, cu entusiasmul şi bunătatea ei, cu activitatea şi nesfârşita-i dorinţă de progres, prin luptă paşnică şi rodnică şi prin pionierat pentru înţelegerea „punctului de vedere american". ! IV PREOTUL Deşi are peste treizeci.de ani, Albion Roy Cook pare un băieţoi sportiv şi cast, pe a cărui faţă privitorul nu poate găsi urme de pasiune, suferinţă, bucurie. O seriozitate anumită lipeşte, însă, pe această faţă regulată şi lungită, eticheta Hard-Work — muncă din răsputeri Dacă n'ar fi fost miop, Albion ar fi putut deveni, de bună seamă, aviator sau ofiţer de marină. Aşa cum este, Albion şi-a ales drept meserie misiunea de-a fi preot, ■—■ Ministru al Dumnezeirii, avocat al Prohibiţiei, stipendiat al bancherilor şi păstor al celor mulţi. Albion s'a născut cu o mare „şansă personală". Pentru un viitor preot protestant a te naşte în Boston, cetatea Puritanismului, înseamnă a prince Steaua-Meduză care duce, prin plutiri celeste, la o mare carieră. Albion a învăţat să conducă automobilul tot la Boston, cum şi să înnoaie în epeie unde au^ ancorat părinţii pelerini acum trei sute şi mai bine de ani, venind să-şi caute libertate pentru credinţele religioase. Studiile şi le-a făcut la Boston University, unde umbra metafizicianului B. P. Bowne grăieşte despre adevărata personalitate a sufletului şi despre obligaţiile iui morale faţă de Dumnezeu. Student încă, Albion Roy Cook a cunoscut femeia ca soţie. Deşi Metodist, sau poate tocmai de aceia, Albion a luat de nevastă o Baptistă, fiică de preot şi ea, pe subţirica şi uscăţiva Helen, ,'n acest chip căsnicia avea să lege extremele sectelor religioase americane: modernismul metodist cu fundamentafismul biblic baptist. Helen crede texteel 217 Im Biblie Pentru ea, lumea a fost creată la anul 4004 înainte de Hrisios. De evoluţie nici nu poate fi vorba, crede ea, decât în sensul că omul a venit câteva zile mai târziu decât celelalte fiinţe, aşa cum sene în Geneză. Albion şi Helen nu ucid, nu beau, nu mint, nu înjură, nu iubesc arta, copaciii şi amorul, adică tot ce-i chip cioplit şi idolatrie, in schimb, se devotează 'interpretărilor din Biblie, iubesc muzica de orgă şi cea corală, iar pe lângă toate acestea, pentru a fi un preot complet, Albion, acum slujitor la 6 biserică din Los Angeles, urmează la Univers,tate, cursuri de ••filosofie, psihologie şi sociologie. Albion este interesat în „ştiinţa modei-nă". In. seminariile Universităţii, ei abate discuţiile după preocupările sale de teolog e, moralitate ş: higiena socială. La seminarul de Etică se comenta cetatea lui Piato şi intoleranţa a-cestuia faţă de artă. Cook aprobă pe Plato, căci el nu combate niciodată autorităţile. Cel mult le adaugă sau atribue păreri care nu le aparţin. — - Dacă Plato ar trăi astăzi, de sigur c'ar fi fost prohibitionist. Nu-i aşa, Doctore Hollands? — Nu ştiu, Mister Cook, căci alcool exista şi pe vremea lui Plato şi dacă acesta l-ar fi socotit dăunător, l-ar fi putut interzice de pe atunci în .statul său ideal. — Munca agricolă poate tolera desfrâul băuturii. Dar epoca mecanică, nu. Astăzi fiecare din noi este mai răspunzător de faptele sale ca 'n trecut. Când conduci beat un automobil sau un tren, astăzi ucizi mai multe persoane decât când conduceai căruţa cu coviltir. Precizia maşinii nu merge cu băutura. — Nu cu beţia, Cook, dar cu puţină băutură, da, — intervine în discuţie un student spinozist din New York. — Beţie şi băutură sunt tot una. Dumneata n'ai studiat subiectul în mod ştiinţific Eu, da. Chiar zilele acestea îmi apare în „Monitorul Biblic" un studiu. Acolo arăt cum din clipa în care ai introdus In organism un dram de alcool eşti ca şi beat, deoarece corpul uman are deja zahăr care fermentând produce şi mai malt alcool. Deci băutura înseamnă beţie. — Cook, în cazul acesta, toţi suntem beţi, chiar fără să bem nimic, de vreme ce avem fermentaţii în stomac — adăugă alt student. — Propun pentru succesul prohibiţiei, să stârpim pe toţi oamenii sau să le schimbăm aparatul digestiv, ca să nu mai fie permanent beţi. Eşti mulţumit, domnule Cook? ' Profesorul, metafizician erudit şi suflet eroic, deprins cu astfel de ex-cursiuni *oitu;te în actualitate, se pregătea să readucă lucrurile ia punctul iniţia! tocmai când soneria eiectrică anunţă sfârşitul orei. Membrii Seminarului de Etică nu se despart. Discuţia continuă in jurui mesei lungi şi lucioase. — Voi, băieţi, nu ştiţi ce vorbiţi. Marii industriaşi, însă, îşi dau seama că industrie şi băutură sunt noţiuni contradictorii. Ford a spus că închide uzinele dacă se anulează prohibiţia. — Dacă Ford e aşa de moralist şi supune industria sa bineiui social, de ce are atunci atâtea alte fabrici de tractoare şi automobile în ţări în care se bea, şi încă sdravăn? — Nimeni nu poate controja decât în propria iui patrie. — Şi la Dearborn se bea. In orăşelul luii- Ford sunt cel puţin 27 de Cârciumi clandestine, speakeasies. — Dar muncitorii nu vin beţi la lucru. Beau când sunt liberi, — spuse un alt student pron biţionist. — Da, da. Mister Ford îi controlează dm când în când, mirosindu-i. — Domnule Cook! Vorbind serios, mă mir cum un om a| Bisericii, ca dumneata, poate sus? ne prohibiţia ca o obligaţie socială şi legală. înţeleg ca pastorul să moralizeze lumea, dar nu forţat, prin legi, ci trezind con-, ştiinţa fiecăruia. Individualismul protestant a murit în dumneavoastră? E atât de slab astăzi cuvântul preotului înoît pentru a-l face respectat, trebue să recurgă la ajutorul policemanului? '. Albion Roy Cook deveni roşu şi bosumflat ca un sportsman după uri match pierdut. Transpiră intens, până şi sub ochelarii sare se aburesc. Corpul iui drept şi solid e acum rg'd. Nu ştiu de ce, aştept o replică de oracol. — Americanul posedă conştiinţa-de-sine, dar şi simţul relaţiei cu societatea. Noi cooperăm chiar şi pentru mântuire. Mantii rea e, în primul' rând, aici pe pământ. Personalismul cere omului să se supună idealului moral, bun pentru întreaga societate. Noi construim caractere adevărate.. O activitate loială grupului este de mii de ori superioara plăcerilor Individuale. Tot ce reuşeşte în lumea aceasta şi îi place lui Dumnezeu este produsu1 cooperaţiei sociale. Industria şi succesul ei se datoresc acestei forţe de a iuoa împreună. — Dacă e aşa, Mister Cook, de ce vă ridicaţi numai în contra băuturii, şi nu şi împotriva exploatării celor slabi. Susţinând prohibiţia, nu loviţi pe cei bogaţi. Pe când protestând contra celor care pun în mâna gangsterilor arme ucigătoare, bombe şi gaze, v'aţi atrage urgia celor puternici. — Eu suni şi contra fumatului, deşi industria ţigărilor e atât de puternică la noi. — Propaganda contra ţigărilor e inexistentă tocmai din această cauză. Fără bani, bisericile americane n'au putere. însuşi Isus, daca ar reveni printre noi, ar fi nevoit să întrebuinţeze reclama luminoasă şi anunţurile în ziar, pentru a-şi găsi adepţi. — E drept, că în societatea modernă puţin se poate fără bani. Dar la biserica unde sunt eu, caut să aplic o metodă nouă: ca biserica să fie susţinută nu de un singur bogătaş, ci de enoriaşii credincioşi şi modeşti. De aceea pentru a stimula, am pus pe estradă o placă unde se înregistrează numărul participanţilor şi suma colectată dela ei. Şi aceasta, nu numai în slujba prezentă, ci şi la cea precedentă. In acest fel, totul creşte, enoriaşii ambitionându-se să se depăşească mereu şi la număr şi la obol. — Domnule Cook, nu ţi-e teamă că faci din slujba divină un continuu record de prezenţe fizice şi pecuniare? — Nu, pentrucă totul e chestiune de practică. Adă oricum omul la biserică, pentrucă, odată pus în faţa adevărului divin, nu va mai da înapoi. — E o părere comună aici.. Chiar ieri Waldo Adams, preşedintele studenţilor, a venit la clubul din care fac şi eu parte, pentru a ne ruga. ca în recreaţia mare în loc să flirtăm cu fetele în faţa Universităţii sau în parc, să venim cu ele la capelă. O capelă care se menţine astfel nu 'întăreşte credinţa, ci o simulează! — Nu sunt sigur ca dumneata, asupra acestei chestiuni. Lumea are nevoie de credinţă. — Şi pastorii de bani. Dumneavoastră despreţuiţi sărăcia. Calvinismul accentuiază prea mult valoarea prosperităţii prin muncă şi capitalizare. Dumnezeu binecuvântează cu prosperitate pe cel muncitor şi cinstit şi probabil 'artă pe cel care, după ce exploatează o viaţă întreagă mii de suflete şi le răpeşte ca un pirat avutul, construeşte la bătrâneţe biserici de marmoră şi le înzestrează cu averi gigantice! Cam aşa credeţi dumneavoastră. Preoţii americani deschid credit omenirii, ca bancherii ocine-nilor strângători. — Ştiţi unde aţi ajuns cu astfel de acreditări optimiste asupra cre-dinfii? — Da, la un stadiu de mare civilizaţie, cu oameni harnici şi care se tern de Dumnezeu! — ...După. ce săvârşesc toate făr'de-legile. In America nu poţi fi credincios şi idealist-decât dacă eşti bogat. Aici credinţa se arată prin banii, prin fapte, nu prin desăvârşire interioară. Un tânăr sărac nu-şi poate, pentru dumneavoastră, dovedi credinţa. Şi aici e nevoie de dovadă, peste tot. Chiar dumneata, Cook, trebue ca „Minister" să fii un om de afaceri, inainte de a salva sufletele, dumneata trebue să faci faţă bugetului necesar bisericii. — Da. l-adevărat că astăzi, precum a spus-o Doctorul William Covert, biserica cere „Ministerului" modern o capacitate administrativă tot atât de mare ca aceea necesară marilor întreprinderi industriale. — Aceasta au înţeles-o toţi marii, „apostoli" americani: în trecut, Mary Baker-Eddy şi astăzi, Aimee McPherson sau Father Divine, ca să nu mai vorbesc de Bruce Barton, care vede în Isus pe tatăl businessmenilor. — Cu toate defectele lor, aceşti predicatori au făcut şi mult bine, diminuând cupiditatea şi egoismul multor businessmeni. Dacă nu ne mândrim cu oameni ca John Creed, care făcea negoţ, numindu-se „agentul distribuitor al Domnului"" sau cu alţi businessmeni, care trec 10 la sută din profit pe numele lui Dumnezeu, mărind sau diminuând acest fond de rezervă, după cum le-ajută sau nu Cel-de-Sus, trebue să înţelegem că pentru ei religia înseamnă totuşi ceva, un început de purificare. — Dar acest rezultat pitic, cu câtă caznă şi cu câte compromisuri fost-a dobândit! Ca să convertiţi pe businessmeni, aţi sacrificat tot ce era mai bun şi mai înalt în Creştinism! Ideile de sacrificiu, de sărăcie, de jertfă-de sine din Noul Testament au fost abrogate ca un text de lege căzut în desuetudine. In locul Noului Testament dumneavoastră propovăduiţi Vechiul Testament cu morala lui practică şi primitivă, accentuând o-trande şi generozităţi comode. Ca acelea ale marilor Americani: Wanamaker, Morgan, Astor, Rockefeller şi alţii, care au făcut din biserică o instituţie luxoasă şi ghiftuită, diavoleşte depărtată de Isus şi Sfântul Francisc, ale căror învăţături cpnduc la o ideală frăţie omenească şi la dispreţuirea bogăţiilor pământeşti. Calvinismul american şi celelalte varia-ţiuni pe tema Vechiului Testament încurajează îmbogăţirea materială, dân-du-i o comodă coloratură etică, pentru a uita aproage de tot ceea ce-i esenţial în Creştinism: drama binelui şi a răului, pe care o trăim necurmat şi pe care ne putem învrednici s'o rezolvăm numai prin conştiinţa transcendenţii, a eternei vieţi de dincolo. Şi apoi, Mister Cook, dacă înţeleg ca şi preotul să ducă un traiu relativ bun, nu pot pricepe în schimb avi- m îif Şp|;-"' K L \ 219 ditatea de a stăpâni bogăţii şi proprietăţi. Sunt funcţii şi misiuni, care, prin natura lor, trebue să fie desinteresate. Preotul, medicul, farmacistul sunt meniţi stârpirii răului spiritual şi fizic, sărăciei sufleteşti ca şi mizeriei materiale. — Acesta-i motivul pe'ntru care biserica are nevoie de bani mulţi. — Mi s'a spus că valoarea proprietăţilor bisericeşti din New York se ridica acum câţiva ani la 282 bilioane dolari. — Banii nu se cheltuiesc în zadar. Câte suflete nu sunt mântuite datorită acestor biserici? Câţi săraci nu ajutăm noi? Religia modernă — e drept ce spui dumneata — vrea să renunţe Ia filosofări inutile şt să meargă nu la Isus, ci la etica Evreilor, care l-a determinat pe Isus. — Nădăjduiţi poate să obţineţi astfel mai mulţi Hristoşi? — Nimeni nu poate prevedea fecunditatea graţiei Dumnezeieşti, care construind lumea şi-a pus toate posibilităţile în ea! Ceea ce nu vroiţi dumneavoastră să vedeţi dedesubtul tuturor acestor lucruri ridicole contradictorii, imperfecte, este puterea credinţii noastre. Misionari; noştri îşi riscă vieţile lor pentru a mântui omenirea... —- Da, ducându-se în mijlocul unor popoare culte şi rafinate ca ace! chinez, de pildă, fără a şti nimc despre arta şi filosofia 'or şi neiuptând contra' exploatării Iul. Dacă misionarii dumneavoastră ar fi mist'ci, n'aş spune nimic. Dar ei vin în numele „ştiinţei", deşi sunt quasi-igr.oranţi şi barbari. — Eu nu sunt mistic şi nu cred că misticismul e calea dreaptă a credinţii. — Dar ceea ce apreciezi dumneata, acea sete de Dumnezeu, ce se manifestă în cel mai umil American ca şi în foarte mulţi dintre savanţii, filosofii, medicii'şi fiziciştii voştri, nu dovedeşte decât că Angio-Americanii sunt o rasă mistică. Misticismul religiei ca şi acela a! poesiei şi culturii de aici este cheia legării voastre de pământ, de lumea aceasta pe care nestăvilita voastră activitate o vrea ceva mai bună. Misticism imanent, cum se spur.e în fiiosofie, splendid în pornirile lui, dar care nu se ridică dincolo de lumea aceasta. Voi credeţi în viata aceasta şi vă rugaţi lui Dumnezeu să v'o îmbunătăţească. Ceilalţi creştini înţeleg, însă, viaţa asta doar ca o trecere, ca o încercare pentru viaţa veşnică, aceea de dincolo. Sunteţi vii în măsura în care sunteţi mistici, domnule Cook. Transcenden-talism'u! şi raţionalismul universalist nu vă prind prea bine. — Religia este progresivă. Noi ţinem seama de nevoile individului, de psihologia şi putinţele sale. Noi nu procedăm dogmatic, ci ajutăm pe individ să-şi găsească, înlăuntru! său, calea mântuirii. Credinţa se coace în libertatea sufletului, cu ajutorul raţiunii, nu al simţurilor care pot fi înşelătoare. — Tocmai aici e paradoxul american. Toate sforţările dumneavoastră se anihilează: vroind libertate individuală aţi ajuns la o presiune socială dintre cele mai intolerante, precum căutând libertate pentru suflet şi renunţare la cele -pământeşti, primii puritani americani au dat peste o ţară extrem de mănoasă şi s'au subjugat cerinţelor ei de exploatare, schimbând o sclavie pentru o alta. Din misticism aţi renunţat la raţiune pentru a reveni pe-o altă cale tot la ea. — America este locul pentru o cooperare între forţe care până acum păreau opuse. Noi creem aici o noua libertate, care nu e nici supunere 602544 79217123 220 oarbă în faţa • dogmei, dar nici anarhism individual; nici pasivitate, nici renunţare la bogăţie, dar nici adoraţie pentru arginţi. Credinţa noastră caută să mărească-binele celorlaiţi semeni şi să facă din libertatea individuală o responsabilitate socială, din conştiinţă o viaţă adevărată! Discuţia putea dura la infinit. Albion Roy Cook'nu este nici neinte-ligent şi nici ignorant. Păcatu-i cei mare: e prea sigur de sine, de rasa lui şi de misiunea acordată ei de către Dumnezeu. Aţi văzut de ce Cook şi atâţia alţi „nrnisteri" americani, tineri şi bătrâni, năpădesc seminariiie şi cursurile universităţilor americane şi europene. Din Metafizică fac o unealtă pentru 'noua dialectică protestantă, particularizată îr- sute de secte, fundate pe afinităţi de amănunte, in loc de a merge în adâncime, la ceea ce-i esenţial şi permanent, tipul Albion Cook lucrază la suprafaţă desbâ-tând metode temporale, nereievante pentru trăirea întru veşnicie. Psihologia era pentru Cook un argument în favoarea prohibiţiei. Sociologia îl interesa întrucât îi putea desvălui relaţia dintre lenevirea omului în zilele libere, leisure, şi participarea la slujba divină. Chiar idealul bisericii unice este prvit şi împărtăşit de Cook în latura lui; administrativă şi nu în semnificaţia iui religioasă. Ştiinţa şi practica sunt duse prea departe de preoţii americani, care astfel apreciază argumentele şi gesturile exterioare în ma; largă măsură decât realizarea interioară şi substanţială. Din aceste defecte şi exagerări pornesc şi noua dialectică protestantă şl pragmatismul, behaviorist al Bisericii americane. — Totuşi, prieteni Europeni, — ar putea spune Albion Roy Cook — uitaţi un lucru pa care noi îl ştim, fără să-l rostim: omul de azi, industrializat şi mecanizat, a rămas în fundul sufletului un naiv. Ei are nevoie de ştiinţă, ca să creadă cu adevărat în puterea credinţei sale. Fără ştiinţă şi fără o fărâmă.de raţiune, ei îşi despreţueşte emotivitatea şi misticismul sau. Conştienţi de aceasta, noi îl aducem la credinţă, prin ştiinţă. Că, uneori, ne pierdem noi înşine în cotloanele ştiinţei şi ne depărtăm de credinţă, acest fapt se poate tălmăci şi prin aceea că noi suntem oameni activi, oameni, de voinţă. La,omul de voinţă, dorinţa e uneori mai mare oecât putinţa, in aceasta perspectivă intră şi tălmăcirea ipocriziei noastre, uneori numai aparentă, căci omul de voinţă trebue să lase joc liber între faptă şi gând seu între ceea ce este şi ceea ce trebue să fie. Realist în protestantismul său „ştiinţific", Cook reduce la minimum acest ioc. Christ.an Science — Ştiinţa Creştină — afirmând unitatea şi bunătatea lui Dumnezeu, piecum şi inexistenţa răului şi deci şi a boalei, merge în celalalt sens sâcar.d o prăpastie între credinţa şl experien+a de f-ecare z:. Zecile de m::ioar;s care cred în doctrina fundată de Mary Baker-Eddy, — această Americsnă, care, în epoca celui mai intens industrialism şi pozitivism ştiinţific, a afirmat puterea spiritului de a trece peste suferinţa şl boală. — dovedesc, de altă parte, puterea spirituală a Americii, rezet'vonui ei încă insuficient cunoscut şl exploatat. Orice adept al „ştiinţei creştine" refuză ajutorul m-scicai, ooctoriile şi once credinţă în murirea sufletului. Statul american nu poate impune- nlc unui adept a! „Ştiinţei Creştine" sa se vaccineze sau să meargă la medici. Cum boala — pentru e! — |jf|:, -nu-i decât iluzie, se tămădueşte prin credinţă,-prin spirit. Moartea însăşi nu-i decât „părăsirea câmpului vizual" al păcătoşilor, adică al acelora care nu cred destul în Dumnezeu şi în bunătatea operei sale, cosmosul. In ultimii ani, două mişcări religioase, una pornită din rândurile inte-j. lectualiior, cealaltă din plebea credulă şi naivă, întăresc apriga nevoie de credinţă a sufletului american. Ne gândim la mişcările organizate de Frank Buchman şi de Negrul Father Divine. Născut la 1878 în Pennsylvania, devenind apoi pastor luteran, Frank Buchman a avut, la vârsta de treizeci de ani, pe când se găsea la Oxford, i o adâncă experienţă religioasă. începând din 1921, el a organizat, printre studenţii glorioasei Universităţi, acel Grup dela Oxford (Oxford Group), ) care apoi s'a răspândit în multe părţi ale globului', în anii din urmă evan- ghelismul său concentrându-se asupra Reînarmării morale, prin care speră să regenereze lumea. Doctrina Grupului Oxford este destul de vagă, dar în practică propune adepţilor cultul unui altruism şi unei cinste absolute. Aceştia îşi împărtăşesc greşelile şi păcatele, astfel ajungând la acea „schimbare" şi la acea „linişte interioară", aduse de Absoluta Puritate, Absoluta Cinste, Absoluta Dragoste şi Absolutul Altruism, stâlpii noii cre-■ '■■ dinte, care, spre deosebire de celelalte, preţueşte confesiile în cerc restrâns şi faptele bune săvârşite fără sgomot. Mişcarea lui Frank Buchman, personaj nu prea interesant şi nici prea simpatic, care nu are nimic din înfăţişarea iluminaţilor, purtându-se destul l,„ de brusc şi banal cu adepţii săi, se bucură totuşi de un mare răsunet mai r ales în Anglia şi în Statele Unite. Publicaţiile Grupului, tipărite în puzderie l> de ediţii, îi dovedesc autoritatea. Directori de fabrici au mărit salariile lucrătorilor, îndată ce au fost „schimbaţi" de noua credinţă. La rândul lor, lucrătorii au înjeles să se „schimbe" şi ei, ridicând caiit-atea producţiei. Un fabricant elveţian a renunţat să-şi mute fabrica dela Basel la Geneva, unde taxeie sunt mai mici, numai pentru a nu lăsa fără lucru 2C0 de oameni. Membrii Camerei Comunelor au sărbătorit pe Buchman, iar Regina Wilhel-mina i-a susţinut mişcarea în mai multe rânduri. Dintr'un articol publicat în „Christian Herald" aflăm că „un ziarist specializat in. a stârni animozităţi între Norvegia şi Danemarca a fost înrâurit de „Re-'narmarea Morală" să-şi ceară iertare în public şi să-şi schimbe atitudinea" Meritul Grupului Oxford I rămâne acela de a fi o emanaţie superior intelectuală, i,are chiar când se f rezumă la o activitate simplă şi purificatoare, încă nu întreouinţează mij- loace nedemne şi nu susţin idei absurde. In mişcarea Iu' Buchman există multă generozitate, optimism, utopism şi nobleţă, atitudini pe care niciun om bun nu le poate despreţul, dar care nu rezolvă nimic fundamental. I Dimpotrivă, mişcarea eceiu; Negru, care după diferite metamorfoze a [ ' ajuns să-şi zică „Father Divine" (Tatăl dumnezeesc) este do aceeaşi calitate ca şl mişcarea evanghelistei Aimee MacPherson (vezi pasajul referitor î la Aimee MacPherson în capitolul descriind California şi Los Angeies), ba şi fv. -mai comică în vulgaritatea ei. Orgoliul copilăresc al Negrului care se consideră „infinitul decan a! Universului", fiind convins că „forţele cosmice aie naturii lucrează în armonie cu dânsul", atinge uneori farsa- geniala. Mişcarea lui are atâţia adepţi, Negri în Harlemu! new yorkez, Albi spre -■ 'Vest şi mai ales în California, încât politicienii se feresc a intra în conflict. La câteva mile de New York, Father Divine a organizat o serie de 222 223 farî ale Făgăduinţei, sau cum le mai spune uneori „Paradisuri model", unde discipolii participă la slujbe religioase şi la întruniri ce ţin ziua şi noaptea, întrd pestrifă atmosferă de lux şi umilinţă, de peisaj câmpenesc şi domeniu nobiliar. Aici, discipolii şi-au construit locuinţe, care sunt stăpânite în comun. Agenţii fiscului au greutăţi cu taxarea parcelelor şi locuinţelor din acest „paradis". Father Divine susţine că ei sunt spirite şi nu posedă averi. „Tatăl dumnezeesc" nu a plătit niciodată vreun imobil, susţinând că automobilele şi bunurile sunt ale discipolilor-îngeri. Nu are niciodată bani la el, deşi dela 1935 încoace proprietăţile se înmulţesc spre mulţumirea vânzătorilor de terenuri, care trebue să aibă mult amestec în promovarea acestor paradisuri, unde nu poţi intra dacă nu ţi-ai achitat toate datoriile către vechii furnizori şi nu ai renunţat la Indemnizaţia de şomaj. Justiţia a încercat să clarifice provenienţa fondurilor acestei mişcări religioase sui-generis. La anchetă, un discipol a.declarat că banii Tatălui îi vin de-a-dreptul dela Universala Substanţă Spirituală. In informaţiile sale, Jack Alexander ne arată cum s'a creiat mitul Tatălui. In 1931, el a fost condamnat la un an pentru „activitate dăunătoare publicului", dar judecătorul a murit patru zile după aceea. In temniţă, Father Divine a, declarat: „Mi-a fost silă s'o fac, dar am fost silit". Procesul a fost revizuit şi Tatăl a scăpat de temniţă. Alţi oponenţi sau critici au avut întâmplări nefericite, ceea ce a convins pe discipoli că oricine se împotriveşte „Dumnezeescu-lui Tată" este pedepsit. Reuşita se datoreşte de sigur Şi spiritului filantropic şi cooperatist în care sunt organizate mişcarea şi paradisurile ei. „îngerii" plătesc numai 15 cenţi o masă bună, au locuinţe hig;enice şi un traiu mai exaltat decât acela din oraşele unde erau portari, măturători, chelneri, hamali. Iscusinţa conducătorului este atât de fabuloasă încât, cu toate anchetele, nu s'au putut stabili chipul în care Father Divine capătă şi distribue banii. într'o lume nefericită, pândită de lipsa de lucru şi măcinată de munci prea grele, în care naivitatea şi credulitatea sunt evadări fireşti din realitate, un curent religios care îmbunătăţeşte traiul cotidian, înnobiîază pe cei de jos şi, pe deasupra, îi învaţă că nu mai există rase, ci o singură rasă, aceea omenească, nu poate decât izbuti. Şi Father Divine a izbutit între Negrii săi oropsiţi, convinşi că el nu doarme niciodată, iar când clipoceşte pe la ospăţuri nu face decât să „mediteze" pentru binele lor, — aşa cum între intelectuali şi studenţi izbutit-a Frank Buchman, afirmând a-ceeaşi „voinţă de a crede" — metal preţios şi hedecompozabil din care omenirea a putut construi arme ucigătoare ca şi flaute de orgă, farse cu paradisuri la câţiva kilometri de New York ca şi activităţi altruiste ca aceea a fabricantului şi ziaristului de mai sus, parodii americane, dar şi catedrale gotice. In timpul celui de al doilea război mondial, când credinţele oamenilor au fost puse la mare încercare, atitudinea preoţilor protestanţi şi catolici din Statele Unite a fost plină de curaj şi ajutorare faţă de cei persecutaţi în Germania şi Italia. Preoţii americani nu şi-au desminţit vocaţia, nu şj-au trădat poziţia spirituală. Dimpotrivă, ei au ridicat prin glasul şi faptele lor prestigiul bisericii, apărând pe om şi dreptul Ia credinţă. Când ne gândim că un politician de ţinuta lui Edward Sttetinius Jr. se decisese în tinereţe a fi preot episcopalian, ne dăm seama că peste «cean alegerea profesiunii clericale nu se face la întâmplare şi în ea m se refugiază mulţi dintre aceia care negăsind alte înlesniri pentru studii iau calea seminariiior. Preoţimea americană are numeroşi oameni de elită spirituală şi de aceea prestigiul ei este în creştere. Cât despre superioritatea atmosferii din colegiile catolice, sau despre spiritualitatea preofimii catolice americane o piesă „The First Legion" (Cea dintâi legiune) de Emmet Lavery, a cărei acţiune se petrece într'un colegiu Jesuit, având numai personaje masculine, este de-o sublimă moralitate, fiind nespus de relevantă pentru adevărata ţinută a bisericii de peste ocean. Noi am înfăţişat aici mai mult pe preotul obişnuit, pe omul-medie în profesiunea-i preoţească, amintind şi despre anumite mişcări naive sau măreţe, dăunătoare sau, dimpotrivă, creatoare, având toate răsunet în rândul mulţimilor. Albion Roy Cook este şi astăzi convins că aceste mişcări sunt mai bune decât indolenţa şi nepăsarea faţă de Dumnezeu. II poate cineva condamna fiindcă a deschis un nelimitat credit puterii şi voinţii de a crede a întregulu1 glob pământesc? 7311 V PKOFî-.SORUL. Profesorul american nu poate fi redus la uri singur tip, pentrucă mal mult decât altundeva în materie de cultură diferenţele fundamentale persistă şi însufleţesc destinele şi aparentele omeneşti. In America poţi confunda psihologia unui republican cu a unui democrat, Şi chiar ideile lor, dar nu-ţi este îngăduit să suprapui însuşirile, aproape opuse, ale celor două.tipuri care caracterizează educaţia. Cum grija mare a Americanilor este educaţia, toată drama vieţii americane poate fi simbolizată în aceste tipuri, care însufleţesc concepţii şi metode aproape opuse. Ur-mărindu-le, ne pătrundem de complexitatea vieţii sociale şi culturale a Statelor Unite, precum şi de viitorul ei. Profesorul, tip unu — să-i zicem Emory G. Clark — este aproape un fabricant de idei, cărţi şi experimente. E Şeful „Departamentului" de Secioiog'e, separat cu totul ce acel de Filosof e sau de acel de Psihologie. A ajuns profesor universitar la 35 de ani, pentrucă, sărac, a trebuit să se întreţină singur de-a-lungul anilor de studii, lucrând la poştă nopţile, servind în restaurante, la ora prânzulu., iar verile, fiind paznic şi ajutor-de-salvare pe o plajă la Atlantic. Teza de doctorat şi-a trecut-o la Chicago, prezentând rezultatele câtorva experimente personale, privind comportarea şoarecilor şi reacţiunile lor în diferite medii. Când Sociologia a devenit ştiinţă maximă, Emory G. Clark a trecut dela Psihologia behavioristă şi mecanicistă la un fel de Sociologie în care oamenii nu sunt mult deosebiţi, în conduita lor, de şoareci. Viaţa sumbră şi dură l-a făcut pe Emory G. Clark suflet posomorit, care zâmbeşte automat fără să privească în ochii nimănui şi care nu şt;e să se apropie de studenţi decât observându-i, pe furiş, cu microscopul raţiunii şi cu căngile memoriei. Clark face din Pedagogie un fel de prestidigitaţie, uimihdu-şi studenţii cu- ts 226 desene schematice, cifre şi săgeţi, care dovedesc că întreaga viată umană nu-i decât un joc de stimuli şi răspunsuri. După fiecare observaţie ingenioasă, Clark zâmbeşte dn buzele-i de gumă şi-şi întinde din coate braţele şi mâinile, parcă spunând: vedeţi ce poate afla omul cu ajutorul Ştifinţei! Deşi chelia din partea stângă a capului i-a lăsat câteva şuviţe de păr roş-auriu ca într'o arătare mefistofelică, Profesorul Clark nu vrea să fie aşa cum îl defineşte înfăţişarea. Vrea să fie drept şi sever. Totuşi, pentrucă ştie ceea ce însamnă munca din răsputeri şi sortarea peste măsură, apreciază mai totdeauna nu atât calitatea lucrărilor studenţeşti, cât munca şi cantitatea din ele. Clark dă studenţilor să citească şi să rezume ultimele cărţi apărute şi nota cea mai mare'o obţine nu acela care interpretează mai bine şi mai original, ci acela care rezumă mai amănunţit şi mai ccnştiinoos. In acest chip, studenţii îi sunt de mare folos: îl informează, îl ţin la curent, îi aduc date, statistici şi fapte din toate colţurile lumii. Organizator par excellence, Doctorul Clark poate birui, în acest chip, scurtimea timpului şi imensitatea materialului ştiinţific. Cum nu a avut timp în tinereţe să citească multă fiiosofie şi istorie, studenţii sunt puşi să rezume în scris diferiţi gânditori greci, chinezi, arabi, ca şi pe Sf. Augustin, Dante, Sf. Toma Aqunatul, Locke, Kant, învederându-le „ideile sociale". Studenţii învaţă mult în felul acesta, dar şi Mister Clark poate publica, aproape anual, câte o carte cu erudită aparenţă, despre istoria gândirii sociale la antici, la orientali sau în timpurile moderne. Totuşi, Clark nu este un parazit, ci un manipulator de idei şi un sistematizator de teorii. In biroul său totul e o.rândut ca 'ntr'o fabrică. O etajeră lângă birou primeşte ultimele cărţi şi reviste. Clark le ia pe rând, le citeşte, le selecţionează, taie anumite articole pe care le pune apoi în dosare elastice, care la rândul lor intră în sertare mari de metal etichetate: Psihilogie, Istorie socială, Behavior Patterns — Modele de comportare — Familie, Grupuri secundare; etc. Cărţile sunt însemnate de-a-lungul pasajelor importante, pe care apoi doamna Clark şi fiica ie copiază pe fişiere generale sau speciale. La anumite epoci, când materiile prime sunt suficiente, Clark le combină în dosare mai mici, adăugând unele observaţii personale. Capitolele cărţilor sunt deja plămădite şi orânduite într'un raft al bibliotecii din stânga. O nouă revizie şi triere. Materialul învechit aruncat la coş. Cel de prisos trecut în alte dosare, — rezerve pentru cărţi viitoare. In sfârşit, redactarea capitolelor. Şi în biblioteca din dreapta, cartea tipărită, groasă şi frumos legată. Emory G. Clark are tipărite cel puţin cincisprezece cărţi, unele din ele traduse în chinezeşte şi spanioleşte de studenţii săi. La a treia carte, Emory a trecut dela un mic colegiu la o universitate mare. La a opta a devenit Şeful Facultăţii de Sociologie la o Universitate din Middle-West. La a douăsprezecea a obţinut aceeaşi funcţie la o mare Universitate din NouarAnglie. Cu a paisprezecea a câştigat destul ca să-şi cumpere casă la New York şi să-şi asigure familia. Fiica munceşte. Fiul munceşte. Nevasta stă nopţile până târziu, transcriind anumite pasaje sau scriind la maşină capitole şi articole redactate de soţul ei. Emory însuşi citeşte teze, revizueşte corecturi, calculează generalitatea observaţiilor sale. Nu citeşte literatură, nu merge la biserică, nu admiră natura, nu iubeşte arta. Conduce automobilul, mănâncă bine, iar 227 ca recreaţie citeşte ziarele la club şi joacă golf Duminecile. Nu are prieteni şi în afară de soţie şi copii nu ştie de rudele saie. De fapt, nici nu cunoaşte numele bunicului său şi nici locurile de unde i-a descins familia. Emory nu crede în existenţa spiritului. Metafizica lui e un fel de chimie accidentală. Urăşte prejudecăţile de clasă şi inegalitatea socială. Democrat convins, profesorul acesta socoate că numai prin educaţie şi metodă ştiinţifică, munca omului poate fi valorificată şi utilă societăţii. Irt afară de muncă şi serviciu social, restul e neglijabil. Frumosul nu e câtuşi de puţin preferabil misiunii sociale de a spăla scândurile şcoalei. A nu munci înseamnă a trăi de geaba. Clark exaltează prin întreaga-i existenţă devoţiunea către tehnică. La profesorul tip unu, tehnica practică este pe acelaşi picior ca metoda logică la Francez. Când e vorba de lucrări serioase sau teze de doctorat, Profesorul Clark nu îngădue studenţilor decât descrieri de fapte experimentate. — Noi, Americanii, trăim formarea societăţii noastre. Vedem cu ochii formarea, lărgirea şi modificarea grupurilor sociale, opiniei publice, conducătorilor. Nicăieri ca la noi, viaţa socială nu-li mai flexibilă şi mai în creştere, pentrucă suntem o societate nouă în condiţii noi Do aceea, la noi Sociologia trebue să-şi aibă un caracter practic şi funcţional. Nicio ţară de pe lume nu oferă atâtea ocazii pentru studiul Sociologiei ca Statele Unite. Noi trebue să observăm faptele, să le colecţionăm obiectiv şi numai apoi să le judecăm. De aceea să fugim de dogmatism, de orice sistem fix şi static, de orice tradiţie. Trebue să privim realitatea, ca o experienţă deschsă şi schimbătoare. Renunţând la orice sistem de tradiţii şi obiceiuri, la orice idee de valoare, oamenii de ştiinţă americani vor putea da lumii adevărul relaţional, relativ, dar sigur pentrucă a fost experimentat. Printre tezele de doctorat ale studenţilor săi, Profesorul Clark a preţuit mai cu seamă una despre „Analiza şi caracterele funcţiunii de secretar", care releva (într'un chip magistral!) cele 871 de îndatoriri ale secretarului (printre care acelea de a avea totdeauna cu sine un toc-rezervor şi două creioane ascuţite, de a deschide corespondenţa, a întoarce ceasornicul dirt birou, a transcrie ceea ce i se dictază) şi cele 44 caracteristici psihologice necesare unui bun secretar (farmec, modestie, ţinută demnă. etc.). FI însuşi face, uneori, astfel de studii, care, deşi precise, sunt l.psite de orice sens, ca orice tehnică înţeleasă şi ca mijloc şi ca scop! O pildă. Fentru a dovedi că oamenii se comportă de cele mai multe ori iraţional, mai ales când p vorba de modă, Doctorul Clark a Dublicat un studiu despre rostul nasturilor ia hainele bărbăteşti, în care arăta actuala inutilitate a nasturilor dela mânecile hainelor bărbăteşti, încheind, pe baze statistice şi calcule grafic înfăţişate, cu capitala constatare că 480.000.00 nasturi sunt inutil întrebuinţaţi în lumea de azi! Specializat la culme, înnecându-se în noianul faptelor aprig colectate, lipsit de simţul valorilor esenţiale, aproape mecanizat în munca sa uriaşă gi continuu Intensif cată, prin noui metode tehnice, Emory G. Clark are totuşi cursurile şi seminariile cele mai frecventate, nu numai pentrucă e conştiincios şi obligă studenţii să lucreze în fiecare oră, punându-le întrebări, dându-le teze neanunţate, silindu-i să dea atenţie lecturilor supli1- 228 229 mentare şi lucrărilor pregătite acasă — căci aceste calităţi fe posedă a-proape orice profesor american — dar 'şi pentrucă, prin lipsa sa de prejudecăfi, le dă o înţelegere mai largă a societăţii, democratizându-i şi jumanizându-i, atât cât îi îngădue cadrul naturalist şi behaviorist al concepţiei sale ştiinţifice Lipsit de prejudecăţile acelea m;ci, care fac imposibilă şi josnică viaţa cotidiană, Emory G. Ciark nu este un standardizat, pentrucă, adept ai metodei experimentale, vede în totul schimbare pentru mal bine. Isus, pentru ei, e doar un educator moral, ca oricare altul, cercând să predea omenirii lecţii de formare a caracterului — caracter building... . Precum am spus, Profesorul Clark are puţine credinţe: — Cred în muncă metodică şi intensă şi în democraţie bazată pe educaţie şi ştiinţă. Numai prin ele vom construi caractere mai bune şi mai utile omenirii. Soc,etatea modernă are de ales între barbarie şi civilizaţie; între războiu şi educaţie. Şi pentrucă este evident că lumea nu poate suporta deopotrivă cheltuieli pentru războiu şi cheitu-eii pentru educaţie, sunt şanse ca natura umană să prefere în cele din urmă educaţia. O atitudine deosebită prezintă profesorul tip doi, să-i zicem Dr. Clarence Tyller Hollands, care născut în Iowa, Kansas sau Virginia, pare liniştit şi resemnat ca un plantator de Sud şi disciplinat ca un student medieval. Hollands n'are siguranţa şi încordarea diabolică a lui Clark. E atât de blând şi sfios încât şi-ar fi vroit ca prenume acela de „Timidus", aşa ca prietenii să-i cheme, pur şi simplu, Tim. Al cit.t şi a reflectat atât de mult încât a devenit un erudit şi un înţelept. Erudit modern şi înţelept antic, iubind poesia lui Walt Whitman, binecuvântând ca Sf. Francisc natura şi cunoscând până în amănunt mersul cugetării omeneşti. Gândirea lui este pe un plan atât de înalt şi sintetic încât poate oferi la fel de strălucite cursuri de Etică, Metafizică, Antropologie, Valori sociale ca şi de Personalism sau Filosofia religiilor. Erudiţia şi scrupulozitatea îl împiedecă să scrie cărţi. Dr. Clarence Tyller Hollands e în vârstă de cincizeci de ani ;şi nu are decât două cărţi tipărite, una despre „Natură şi Spirit" şi o alta despre „Coerciţiunea neviolentă". Nu vrea să repete ceea ce a fost spus, pentrucă ştie într'adevăr cât de mult s'a. spus în lumea aceasta. Şi nici nu vrea să manipuleze un material vulgar şi nerelevant faţă de ceea ce-i esenţial în realitate. Preferă să înţeleagă şi să iubească tot ce-i bun şi frumos. Posedă acea tehnică minunată a contemplaţiei active, în care omul ştie deopotrivă să se lase însufleţit şi să însufleţească. De aceea, poate, e un neoplatoniah care s'a împlinit cu disciplină medievală si idealism modern. Dacă profesorul Clark este lipsit de prejudecăţile acelea mici, păstrând totuşi prejudecăţile acelea mari, adică negând sensul metafizic şi estetic al existenţii — Doctorul Hollands este un spirit lipsit de orice fel de prejudecăţi. Ştie să ia din tradiţie tot ce-i valoros, nefăcându-se vinovat de acel cumplit abuz prostesc, care în America ia forma de a nega cu totul tradiţia, din cauza elementelor ei dăunătore, iar în Orient de a primi în totul domnia ei, pentrucă, pe lângă o seamă de absurdităţi, tradiţia, predă societăţilor şi veghea câtorva esenţiale intuiţii despre realitate şi viaţă. Credincios şi critic, Clarence crede în Dumnezeu, dar şi în om, înţeles ca posibilitate de realizare şi îmbucurare. Pentru el, binele este oriunde omul descoperă o calitate care-l îmbucură sau îl luminează. Profesorul Hollands nu vorbeşte niciodată desore sine însuşi. Răspunde studenţilor impersonal, ca un înţelept privind spre cer. Figura-i serioasă şi închisă, cu două brazde în obrajii ce încep să se usuce şi să se înnegrească, păstrează o tristeţe pe care ideile şi vorbele i-o îmblânzesc şi înseninează. Studenţilor vioi, curioşi, nedisciplinaţi, Hollands le răspunde aşa precum Marcu Aureliu trebue să fi vorbit soldaţilor săi păgâni şi sălbatici. Viaţa şi cariera profesorului Hollands sunt aproape necunoscute studenţilor. Admiraţia lor se manifestă faţă de un spirit, nu faţă de un om. Faima erudiţiei sale se face oral, căci nepubiicând cărţi, neapărând în lume, despre Hollands nu s'a putut scrie nimic, pe când Clark este întrebat mai în fiecare lună de ziarişti dacă metoda sa experimentală aprobă un singur tip de şcoală sau mai multe, sau dacă introducerea noilor cursuri de jurnalism, de arta de a scrie romane şi nuvele, sau de ştiinţă domestică este binevenită. • Despre Hollands se ştie doar că are o soţie rea şi nervoasă, pe care nu vrea s'o părăsească, dar că în tinereţe a părăsit o Universitate celebră pentrucă nu a vroit să recenzeze favorabil o carte proastă a Preşedintelui acelei Universităţi. In sfârşit, mai târziu devenind el însuşi Preşedintele unui Colegiu vechi şi respectat în Noua-Anglie, a trebuit să-şi dea demisia din anumite cauze rămase neclare. Se spune că, în calitate de ^reşedinţe, Clarence Tyller Hollands nu admitea amestecul prea des în organizarea educaţiei al lui Dohn S. Harding, care după ce făcuse avere cumpărând petrol în Mexico, prin meşteşugiri şi finanţări de intrigi şi revoluţii, devenise Preşedintele Comitetului de Patronaj şi Finanţare al Colegiului, vrornd acum să dea directive şi asupra modului în care să se predea istoria şi Sociologia. O altă pricină de incidente între Harding şi Hollands a fost problema reorganizărni Colegului. Hard ng îl vroia o cop e a Universităţii engleze Oxford, dela clădirile acelea vechi de cărămidă roşie, cu turnuri de biserică medievală şi îmbrăcate în verdeaţă închisă şi până la organizarea vieţii studenţeşti şi a programului. Hollands vroia democrat zarea vieţii studenţilor, pr.n desfătarea cluburilor şl fraternităţilor studenţeşti, instalate în clădiri prea luxoase, izolate în jurul Colegiului şi în care nu puteau intra decât tinerii bogaţi şi snobi. De asemenea, vroia o lărgire humanistă a programului, pe când Harding, posesorul celui mai mare yacht din lume, vroia un program mai practic în latura economică şi mai nedesvoltat în ceea ce priveşte etica socială şi filosofică. Erau de acord numai asupra desvoltării Facultăţii de Litere — deşi din motive opuse. înţelegând că funcţia de Preşedinte este mai aproape de aceea de diplomat decât de constructor intelectual, Profesorul Hollands şi-a dat demisia, schimbând totodată şi Colegiul pentru o rămânea, tot restul vieţii sale, Directorul Şcoalei de Filosofle la o Univers tfne tânără si I fceră din M.ddle-West. După războiu, numeroase Universităţi l-au invitat să ţie prelegeri, iar Colegiul din New-England i-a aplicat principiile, făcând din persoana-i integră, simbolul unui învins mvinL. gător, aşa cum soarta a rânduit să se întâmple cu toţi marii anticipatori •idealişti. Este acest stoic înţelept tipic pentru America? Da, pentrucă în fiecare 230 Universitate, alături de eficienta activă şi tehnică a patru-cinci Doctori Gark, se află, cel puţin, un Doctor Hollands, care să străjuiască integritatea spirituală a vieţii umane, cumpăna dintre gând şi faptă, dintre calitate si cantitate, dintre aristocraţie intelectuală şi democraţie socială — în aşa fel ca aceste aspecte parţiale să se pătrundă şi să fecundeze o lume mai bună, năzuind perfecţia ideală. Hollands nu judecă unilateral. El continuă în America acea tradiţie, tare, înaintea Franţei, a proclamat drepturile omului şi care mai târziu n'a-exaltat activismul uman, ci l-a supus, împreună cu Emerson şi Whitman, contemplaţiei şi sensului integral al existenţii. Doctorul Clarence Tyller Hollands învaţă pe studenţi ceea ce înseamnă sinteza şi echilibrul. Nu crede, asemeni multor Europeni, că omul are de ales între a fi higienic şi a fi inteligent. El nu judecă în extreme cu „sau asta sau cealaltă", ci leagă şi orândueşte. Recunoaşte că Europenii prea criticişti au nevoie de unificare şi sinteză, pe când Americanii, prea curioşi şi obosiţi de muncă, trebue să înveţe ceea ce-i diferenţierea. El nu crede că pentru American maşinismul e o degradare, ca pentru European, de vreme ce născut între maşini, Americanul se imunizează de ele ca şi Chinezul de opiu, putând construi o spiritualitate interioară mai aleasă şi ma: liberă, căci, datorită răgazului şi bunei stări materiale oferite în general de maşină, omul poate mai lesne ajunge la sine însuşi. Recunoaşte factorului e-conomic toată însemnătatea şi pe această linie este alături de progresiştii radicali. Destinul Americii depinde în largă măsură de profesor. Şi cum în America profesorul se devotează misiunii sale —■ fie ca Dr. Clark, fie ca Dr. Hollands — se poate anticipa că America de mâine va însemna depăşiri de hotare albe către o viaţă mai largă şi mai autentică. Dacă idealismul american are un sens, apoi îl are, mal presus decât oriunde, în grija mare şi progresivă de a-şi educa şi desăvârşi cetăţenii. Ascendenţa profesorilor şi intelectualilor a crescut covârşitor în timpul preşedenţiei lui Franklin Delano Roosevelt, care a pus la cale atâtea reforme capitale, sfătuindu-se cu grupuri de intelectuali — să nu uităm acel trust al inteligenţelor, brain trust, — sau cu câte uhul singur, cum este cazul profesorului Felix Frankfurter, pe care Generalul Johnson I-a numit acum câţiva ani „omul cu cea mai mare înrâurire în Statele Unite, the most influential single individual in the United States". Profesor de drept la Universitatea Harvard, Felix Frankfurter n'a ocupat nicio funcţie strict politică. Autoritatea se explică prin faptul că încă de tânăr, când era avocat şi procuror, el a apărat interesele mulţimii. Democrat convins, Frankfurter şi-a pus deopotrivă ştiinţa vastă şi inima-i înfocată pentru dreptate în slujba celor loviţi de tendinţele monopoliste şi de plu-tocraţia, care culminau pe la 1906. Avocatul apăra micile industrii, iniţiativa particulară, libertatea comerţului, afacerile independente, luând numai cauze juste şi refuzând pe celelalte. In calitate de consilier al diferitelor instituţii a redactat rapoarte rămase celebre. A fost preţuit şi de Preşedintele Theodore Roosevelt, care mai târziu s'a depărtat de dânsul, părându-i prea radical. In 1911, când prietenul şi tovarăşul său de avocatură, Stimson, a ajuns Ministru de Războiu, sub preşedenţia* lui Taft, Frankfurter a fost numit procuror şi consilier al Afacerilor Insulare. Apoi, fostul său prieten dirt 231 •tinereţe, Preşedintele Franklin Delano Roosevelt, l-a chemat ca sfătuitor. Al doilea motiv al autorităţii sale, pe care unii o descriu în stilul şi cu aprecierile'unui Xenofon, este faptul că Profesorul şi-a îndeplinit totdeauna datoria până la limita adevărată a misiunii sale. Ş această trăsătură ne pare char mai însemnaţi decât pr ma Acest om, venit la doisprezece ani în America, învăţând abia atunci englezeşte ca un biet imigrant provenind din sărăcimea Vienei, a format, a recomandat şi a impus pe toţi studenţii de valoare. De-a-lungul anilor, recomandările sale au fost verificate, aşa că nu trebue să ne mirăm când aflăm că mai toate instituţiile financiare, juridice sau politice au apelat necontenit la acest „profesor" pentru a le propune avocaţi, jurişti şi economşti de mari merite. Sute de conducători îi datoresc „lansarea" şi reuşita în viaţă. Acest cm tăcut şi modest, cu o faţă urâtă dar vie, cu ochi pătrunzători şi un surâs puţin volîairian, păstrează ceva din nostalgia reformatorului social şi din bunătatea însufleţitorului. Casa lui, vizitată de intelectuali de seamă, de politicieni care ştiu să ceară şi să primească sfaturile celor competenţi şi de doamne, care preţuesc mai presus de toate inteligenţa, a fost numită de Judecătorul Holmes „Casa adevărului". De curând, Frankfurter a fost chemat să ocupe la Curtea Supremă de Justiţie tocmai locul eruditului Holmes, retras la pensie. Astfel, profesorul a fost chemat la locul de arbitru, de unde va putea străjui aplicarea dreptăţii şi a legii, lucrând pentru acea îmbunătăţire către care năzuia şi businessmanul John Smith. Se pare că dintre reformele Preşedintelui Roosevelt, Frankfurter este autorul moral al „actului de securitate" şi al aceluia de „utilitate publică", primul stabilind, în materie de bursă, libera şi echitabila competiţie, iar al doilea distrugând monopolul marilor întreprinderi, în ceea ce priveşte lucrările publice. Constituirea organizaţiei N. R. A. a fost plănuită, măcar în parte, tot de dânsul. Fiind vorba de-o conlucrare între oameni de mare pricepere şi inspiraţie, este greu să se ştie care este opera fiecăruia şi ma: ales câtă contribuţie aduce omul şi câtă i-o sugerează spiritul vremii. In primii ani ai guvernării sale, Preşedintele Roosevelt a avut nevoie de-c secină de colaboratori competenţi şi îndrăsneţi. Atunci s'a alcătuit acei Trust al Inteligenţelor din care au făcut parte atâţia profesori şi iote-, îectuali. Sâ nu uităm dintre ei pe Rexford Tugweil deia Universitatea Columbia, care după ce şi-a dat contribuţia la planul de refacere a aori-•culturii, prin instituţia A. A. A., s'a înapoiat la catedră, şi pe Raymond Molev dela aceeaşi Universitate. In această întrunire a creerelor de elită, Frankfurter reprezenta principiul temerităţii, Tugweil al revoluţiei, Moley al moderaţiunii. Când opoziţiile reacţionarilor au fost înfrânte, când opinia publică nu mai credea în politica braţelor încrucişate, nici în limitările propuse de d-l Hoover sau de izolaţionistul egocentric Borah, senatorul de curând decedat, profesorii şii-au putut impune concepţiile şi metodele lor. A venit apoi un val de conservatorism, firesc după revoluţlonarea întregei economii capitaliste. Atunci, cu aceeaşi adâncă înţelegere a oamen;îor şi situaţiilor, Preşedintele Roosevelt a făcut apel la concursul oamenilor mai paşnici, mai ponderaţi, mai mărunţi. Momentul profesorilor trecuse, dar nu "iară a fi lăsat o profundă urmă. In „epoca de toleranţă reciprocă" a ambe- 232 lor tabere, ei s'au reîntors la îndeletnicirile lor, iar drept sfătuitori au venite oameni ca d-l Hanes, ponderatul reprezentant al finanţelor şi al afacerilor sau ca profesorul dela Harvard, Oliver Sprague, care are şi experienţă de bancher. Universităţile americane au dat totdeauna conducători străluciţi. Woo-drow Wilson a fost profesor şi apoi preşedintele Universităţii Princeton. Am văzut pe-o seamă din colaboratorii regimului Roosevelt, profesori dafi de universităţile de mare tradiţie ca Harvard sau de altele mereu înnoitoare ca acea Columbie din centrul New Yorkului. Am pomenit, ocupân-du-ne de Universitatea din Chicago, de reformatorul întregii pedagogii moderne, Robert Maynard Hutchins, pe care unii îl socot vrednic de a fi cândva Preşedintele Statelor Unite. Dar nu numai Universităţile creiază o aristocraţie intelectuală, care mâine va îmbunătăţi lumea americană, ci şi şcoalele primare şi liceele. La New York există „Şcoala celor 500", care funcţionează de cincisprezece ani sub conducerea d-nei Letta Hollingworth, o educatoare excepţională. Acolo urmează cinci sute de băieţi şi fete între 8 şi 11 ani, selecţionaţi, dintre cei mai buni şcolari ai New Yorkului. Din milionul de şcolari ai oraşului, se aleg zece mii iar din aceştia 'cei cinci sute care vor urma cursurile şcoalei model, anume făcute pentru inteligenta lor excepţională. Gratie Profesorului, Statele Unite sunt pe drumul de a-şi crea o pătură; excepţională, acele elite spirituale care statornicesc în fata tetoriei valoarea unui popor şi răscumpără mediocritatea şi urîţenia vieţii cotidiene Americanii vor să schimbe până şi destinul oamenilor aleşi, pregătindu-i-pentru conducerea lumii. VI STUDENTUL Zece dimineaţa. In faţa Universităţii, construită simplu şi auster în cărămidă aparentă, ca o biserică anglicană, o tinereţe voioasă şi mcre-2ătoare joacă peste tot împreună cu razele soarelui. Sute de studenţi — grupaţi după .ratemităfi, clase sau interese de flirt şi studii —-conversează tare şi fără poză, pe scările intrării largi şi boltite sau plimbându-se pe iarba verde deschis, trăjuită de palmierii drepţi şi absenţi dela clevetirile umane ca acele coloane ateniene, fără, viaţă, fără moarte, năzuind veşnicia. E recreaţia mare şi ea adună de prin toate clădirile învecinate studenţii dela Arhitectură, Medicină, Filosofie, Litere, Dentistică, Drept. „Campusul" Universităţii e reprezentat că la o paradă oficială. De altfel recreaţia mare este, ea însăşi, o paradă. Studentele surâd şi-şi aleg prietenii. Nicid sfială de a începe cele dintâi vorbe. Deschise şi naturale, ele singure vin la studenţi, spunându-le „Hallo" şi zâmbindu-le. îmbrăcate în rochii de mătăsuri deschise şi subţiri, cu linii drepte care respectă perfecţia trupului şi proporţiile lui studentele sunt mai toate înalte, solide, pili ne şi dacă n'ar avea o supleţe dată de sport .şi o tinereţe mustoasă, lumea le-ar putea crede descinse de pe piedestalurile sculptorilor greci, meşteri în a plămădi fiinţe fără suferinţă şi fără veselie pe feţe'e ior. Căci, deşi zâmbesc şi râd; veselia nu le este constantă şi curăţenia privirilor le este doar o suprafaţă tihnită, peste un aprig dor de viaţă şi cunoaştere. Unele studente stau în automobile înghesuite oblic de-a-lungul trotuarelor «re îrnprejmuesc clădirile Universităţii. Fetele americane nu sunt făcute nL! pentru saloane şi nici pentru pensioane romantice. Automobilul cu eleganţa 234 lui simplă şi lucioasă dă tinerei americane un cadru de modernă pu'saţie, potenfându-i energia vitală şi înscriindu-i spiritul de întreprindere şi curiozitate. Helen Thomas, blonda care se teme a nu deveni păpuşă, asemeni atâtor prietene, tace în automobil alături de Henri Sanders. Acesta nu înţelege bine de ce Heien tace şi, se întreabă în sine, dacă hu cumva his girl imită pe Greta Garbo. Helenei, deşi ştie că Henri nu o înţelege, îi place să stea alături de el, cufundându-se într'un fel de animală contemplare, fără v£>rbe, fără gânduri, fără planuri. Când iese din această stare, ea nu vrea altceva decât mişcare, muzică, dans, activitate şi pentru acestea-neastâmpăratul Henri e cel mai nimerit Soneriile sbârnâie pretutindeni. In câteva minute pâlcurile vechi se desfac şi altele se întocmesc pentru a merge la diferitele cursuri. Helen şi Henri au acelaşi curs. Alături de alţi studenţi îmbrăcaţi în pull-overe albastre, cenuşii, galbene, verzi şi în pantaloni lungi de catifea, care a fost cândva albă, iar acum e piină cu însemnări scrise cu cerneală, şi purtând la subţioară cărţi şi caiete mari cu note, ei ajung în sala unde se va ţinea cursul de Sociologie. Aleg două scaune lângă fereastra larg deschisă, căci Henri iubeşte soarele şi aerul, sperând chiar ca şi în acest răstimp să-şi mai înnegrească braţele pe care mânecile suflecate ale cămăşii le lasă libere şi chiar faţa lui albă şi curată, ca dinţii pe care şi-i spală de cinci ori pe zi. Henri mestecă gumă. işi întinde picioarele până în scaunul dinaintea lui şi le sprijină pe stinghia cea mai înaltă. Deschide carnetul cu note aranjate pe materii şi retranscrise acasă, la maşină. Puţinele minute care mai sunt până la sosirea profesorului ie întrebuinţează pentru a ceti gazeta Univers taţii, care apare zilnic, conţinând tot felul de informaţii şcolore, dar ma ales sportive şi mondene. Profesorul intră la ora fixată şi cu aceeaşi răsuflare cu care a apărut pe uşă, începe lecţia, în timp ce studenţii încă nu şi-au închis ziarele din mâini. In câteva-m;nute liniştea e completă. Din când în când studenţii îşi destind trupurile, întlnzându-şi braţele şi piepturile în aer pentru ca astfel să poată urmări mai uşor lecţia. Profesorul le pune întrebările, care le-au fost date spre meditare data trecută. Toţi le au scrise şi niciunuia nu i-a.r trece prin minte să spună că nu e pregătit. Apoi profesorul explică din nou, întrebuinţând un termen, pe care Henri nu-l ştie. Henri îşi înalţă braţul drept. Profesorul se opreşte şi se uită la el. — What do you mean by this word: behavior patterns? (Ce înţelegeţi prin acest cuvânt: modele de comportare?). Profesorul întrerupe cursul expunerii pentru a lămuri pe student. E un lucru obişnuit, mai ales în anii primi ai Universităţii. Educaţia americană este făcută pentru studenţi şi nu studenţii pentru profesor. Dacă în Universităţile engleze profesorul se interesează numai de cei mai buni dintre studenţi şi-i formează pe aceştia ca pe nişte cai de curse intelectuali, lăsând restul să se ţiină dacă poate ş cum poate după cei mai buni, îm Statele Unite educaţia e cu totul democratică, adică opusă concepţiei aristocratice engleze. In America profesorul are datoria să dea omului mijlociu maximum din educaţia pe care o poate primi. Atenţia şi-o îndreaptă mai curând către Henri Sanders decât către spiritele strălucitoare ale clasei, pentrucă cei înzestraţi progresează orişicum, pe când cei cu inteligenţa şi curiozitatea potrivite trebuesc stimulaţi şi formaţi. Profesorul vrea ca. 235 cetăţeanul Henri Sanders să aibă cât mai multă judecată şi cultură, pentrucă societatea depinde de votul lui, de înţelepciunea lui, de cinstea lui. De aceea studentul american este încurajat în obiceiul de a pune întrebări, oricând şi oricum. Dacă studentul european, când e nedumerit, nu pune întrebări, afectând, pentru moment, o poză de „ştie-tot" (fie din lene, timiditate, mândrie, suficienţă, ipocrizie, dar şi uneori din dornţa de a-şi umple singur lacunele prin meditaţii şi lecturi propri) studentul american construeşte un nou tip de „întreabă-tot". Mai cinstit decât Europeanul faţă de lacunele proprii, Americanul este, însă, în concepţia sa despre cunoaştere şi înţelegere, un naiv. El crede că dumirirea vine primind răspunsuri dela alţii şi atâta tot. Consideră totul chestiune de timp, ca şi evo-lufioniştii. Socoate că diferenţele de înţelegere dintre oameni atârnă, mai ales, de acumularea de date, fapte, explicaţii şi nu de judecata calitativă, de meditaţie şi interiorizare. In faţa veţii, Henri Sanders e mai matur decât Georges Dubois sau Ion Popescu. Aceştia pot fi mai copţi în gândire, dar în faţa greutăţilor trăirii sunt mai copii decât Americanii, aceşti nedreptăţiţi socotiţi copii perpetui. Henri Sanders ia viaţa în serios. Nu-şi pierde vremea şi nu face lucruri inutile. Nici chiar actul de a învăţa lucruri care nu i-ar folosi. Dacă la şcoaiă nu s'ar simţi în stare să profite şi să progreseze de pe urma educaţiei, nici lui şi nici familiei sale nu le-ar trece prin minte să perzlste. Cinstit cu sine însuşi, Henr aplică datoria morală ca fiecare om să-şi ur-urmeze posibilităţile proprii şi să insiste numai acolo unde îşi poate da măsura maximă. (Principiul: „the right man on the right place".) Puritanismul e viu, în această privinţă, în fiecare American. In chestiunile practice, Henri e departe de a fi un standardizat tocmai pentrucă are acea individualistă încredere în sine, bazarea pe propriile-i forţe, self-reliance. Studentul american e mai puţin standardizat în atitudinile şi chiar în vederile sale decât studentul provenind din aristocraţie engleză, burghezia franceză sau pătura ţărănească română. Aceştia aduc cu ei o concepţie unitară şi aproape dogmatică despre viaţă, societate şi lucruri, pe când studenţii americani provenind din medii atât de diferite, ca şi din naţiunile cele mai osebite, aduc în viaţa universitară o varietate pe care arareori o întâlneşti în Europa. Varietate, fireşte, în materie de viaţă, de judecăţi şi idealuri asupra trăirii şi nu asupra realităţii metafizice. De aceea, după cum spunea un profesor englez care a predat şi în Statele Unite, este mai uşor în America decât în Europa să legi cunoaşterea de viaţă. Totul a-e sens penfu studentul amercan dacă îi este prezentat într'o formă vie. Abstracţiile, dimpotrivă, îl derutează, ca tot ceea ce este separat de traiul concret. Chiar problema Dumnezeirii asupra căreia studentul mijlociu american "reflectează mai mult decât cel european, este trăită ca problemă concretă. Care sunt explicaţiile acestei stări de fapt? Morala puritană este, fireşte, unul dintre factorii care cauzează această comportare. Celălalt factor de seamă este educaţia, natura educaţiei americane, care îngri-;r-ste nu numai de preoătirea intelectuală a tânărului, ci ne-au mânjit cu acizi statuia Troianului din faţa -Universităţii, 'nainte de a fi atât de crunt învinşi de noi la foot-ball? — Dac'am şti cu siguranţă, acum nu i-am mai bate, ci omorî de-a-binelea. încăierarea de-atunci a fost prea uşoară. „Urşii" vor trebui pedepsit: din nou cândva. EXAMINER EDIŢIE SPECIALĂ: MII DE SPORTIVI DIN CALIFORNIA DE NORD VIN SA ASISTE LA MATCH. 90.000 MII DE BILETE VÂNDUTE. LICITAŢIILE PENTRU BILETE CRESC FĂRĂ ÎNTRERUPERE. ASEARĂ, DOMNUL LIONEL SAKS DIN PASSADENA A PLĂTIT PE UN BILET DE 10 DOLARI 150. / DUMINECĂ, ORA 10 DIMINEAŢA. LOS ANGELES TIMES, EDIŢIE SPECIALA: IRLANDEZII AU SOSIT IN BUNE CONDIŢII. KNUTE ROCKNE OPliMIST. FRANK KELLY, ARIPA STÂNGĂ, REŢINUT DE BOALĂ IN ARIZONA VA FI ÎNLOCUIT DE O'CONNOR, TÂNĂR NERVOS, MAI PUŢIN CUNOSCUT DECĂT CEILALŢI JUCĂTORI DAR CAPABIL DE MARI SURPRIZE. TROIANII DECLARĂ CĂ VOR ÎNVINGE PE CAVALERII IRLANDEZI. UN SPORTIV DIN CHICAGO A PLĂTIT 200 DOLARI UN BILET. Ora 1 jumătate, ziua. Doi profesori în drum spre Stadionul din Exposition Park. — Eu nu cred că popularitatea foot-ballului se datoreşte, la noi, jocului însuşi. Ci nevoii de sportivitate a poporului, idealismului nostru de curăţenie şi virtute. — Nu ştiu dacă-i aşa, Doctore King. De-o sută de ani, de când faimosul William Webb Ellis a luat, cel dintâi, în braţele sale mingea şi a fugit cu ea, depreţuind astfel vechile regule ale fcct-baHului şi ere -ci jocul de azi, foot-ballul nostru american, căruia în Europa i se zice rugby, văd ca popularitatea lui este în continuă creştere. — Doctore Mc. Stevens, eu cred că, ocupat cu botanica dumnitale, nu eşti la curent cu sporturile. Nu observi d-ta că footballul cunoaşte o celebritate naţională din ce în ce mai redusă? — Vorbeşte mai încet, să nu ne audă cineva, căci, astăzi mai ales, am putea fi linşaţi cu astfel de opinii. — In Est s'au dus vremurile în care footballul era pasiunea absolută a populaţiei. Astăzi Universităţi ca Harvard şi Yale se interesează mai puţin de football decât acum cihzeci de ani, când matchuriîe echipelor lor deveneau date de memorie' naţională, ca pentru Greci Olimpiadele şi Piticele. — Dar aici la noi, în Vestul Statelor Unite? Nu vezi întreg oraşul înnebunit de matchul de azi? Nouăzeci de mii de oameni în Stadion şi sute de mii ascultând la radio, în case şi pe străzi desfăşurarea jocului? — Da, aici footballul e încă o religie, căci Vestul e, în multe privinţe, America de ieri, aceea de care pot râde mai uşor Europenii. Aici sectele, 244 245- sporturile şl cinematografele înnebunesc lumea. Aimee Mc. Pherson ş Coach Jches sunt mai celebri decât Hoover. — Doctore King, hai mai repede. Să închidem această discuţie periculoasă. Să ne grăbim să fim, înainte de sosirea Preşedintelui Universităţii, în loja noastră. Uite, Profesorul Clark trece iute într'un Packard. Să ne luăm' după el, căci este omul cel mai punctual şi mai abil dintre toţi profesorii troiani. Oval imens de beton cu scări în amfiteatru, Stadionul e înţesat cu lume. In mijloc, terenul de joc, acoperit cu o iarbă verde, deasă şi egala. In aer baloane imense fac reclama industriilor de petrol. Cerul fără niciun nor. Femeile poartă crizanteme albe şi mov. Cele albe sunt purtate de partizanele echipei troiane. Cele mov, având pe deasupra, în roşu, ihiiia-fele Universităţii Notre Dame, ţin, fireşte, cu aceasta. Au pariat, probabil, sume mari şi florile sunt simbolurile credinţii lor în sport, risc şi joc. Sus! în stânga, o fanfară irlandeză intonează, cu voioşie, cântecele Universităţii catolice şi irlandeze din Est. Sunetele sparte ş continue. Urale. Apostrofări. Lumea işi ţipă preferinţele şi nădejdile. O femeie cu crizantema mov nu ştie cum să vrăjească vecinii şi augurii pentru succesul echipei irlandeze. Ţipă şi dă ghionturl vecinilor. Policemanul urmăreşte pe un individ beat care, încă înainte de începerea jocului, înjură fanfara de sus. In dreapta, un câmp alb cu puncte roşii şi galbene. E secţiunea studenţilor troiani, îmbrăcaţi în cămăşi albe şi1 purtând pe cap tichii galbene pe-o parte, roşii pe alta. Mai jos, fanfara Universităţii, cu aiâmuri luc'nd sub soare. Costume albe cu şepci la fel. Jos de tot, lojile profesorilor. Preşedintele Universităţii se întreţine cu notabilităţile cetăţii şi or finanţatorii şcoalei, zâmbind şi afiirmându-şi încrederea în vrednicia „băieţilor lui", Tro anii. In public nelinişte, nerăbdare, freamăt. Vecinii îşi vorbesc între ei, repetându-şi până la exasperare pronosticurile. Cu timpul, deducţiile ştiii> ţitice sunt părăsite. Acum oamenii utilizează un fel de magie care să influenţeze sorţii. Vrăjesc şi descântă o echipă sau alta... In sunetele fanfarei Southern California, Troianii din echipa de football defilează îmbrăcaţi în pantalonii aceia vătuiţi şi în haine albe cu linii groase, închise la gât. Se arată apoi în negru, cavalerii irlandezi. Publicul izbucneşte în urale şi strigăte de noroc pentru unii sau pentru alţii. Deşi-i atâta căldură, întreaga atmosferă devine sumbră şi iernatică. In faţa severităţii destnului care hotărăşte un capăt tuturor libertăţilor, spectatorii se simt apăsaţi. Avalanşa destinului va lua numai un drum. Apoi, înşişi combatanţii au în ei ceva de iarnă-, de întunerec, de războiu. In hainele groase şi închise, care le lasă neacoperite doar pulpele de sub genunchi, si cu capetele acoperite de caschete cu aripi, ei par nişte coloşi germanici ieşiţi din scorburile Nibeluhgilor. Toţi solizi, înalţi, plini. Jocul a început şi publicul, ca 'n faţa tuturor marilor aşteptări ce devin realităţi, este surprins că a început. Trecerea se face asemeni unui qlis-sando neaşteptat. Observatorii îşi revin. O sută opt zeci de mii de ocni urmăresc mstchut celor două echipe. Irlandezul Baker loveşte mingea, tre-când-o lui Schwartz. Dela 'nceput Notre Dame atacă şi avansează mingea, prin etape precise şi sigure, către mijlocul terenului. Troianii sunt înşelaţi, aşteptând mingea într'o direcţie şi primind-o într'alta. O serie de treceri care nu decid nimic. „Cavalerii irlandezii" irecâştigă mingea. Nimeni nu era aproape de Carrideo, asul N. D., când acesta apucă mingea. Apărarea troiană zadarnică, în faţa infiltrării lui Carrideo pe terenul troian. Mingea fiind transformată, scorul devine 7 la 0. Urale imense subliniază succesul. Fanfara irlandeză cântă entuziast şi răguşit, cu solemnitate de circ. Femeia cu crizantemă mov sare de pe scaun, ţipând: .— Aşa, aşa. Haideţi, Irlandezilor! Bravo Carrideo. Partida irlandeză începe glumele: —■ What a team! Ce mai echipă au şi Trdianii! Ruşine! Californianul beat le face semn cu mâna, abia ţinându-se pe picioare: — Staţi încet. N'o luaţi aşa irepde, că nu ştiţi ce se 'ntâmplă până la urmă. Intr'adevăr, Troianii se refac, devin ofensivi şi după câteva „meleuri" izbutesc să avanseze până la linia de 33 parzi a adversarilor. Dar succesul nu vrea să-i secondeze mai mult. Jocul ia uh aspect brutal. Abilitatea ş; inteligenţa se văd mai puţin decât forţa. Duffield opreşte pe Carrideo de a plasa mai departe mingea, printr'o luptă aproape corp la corp... Duffield nu are momente fericite. Primeşte dela centru o „pasă" proastă. Vroind să prindă cu mâinile mingea, ea-i scapă în faţă. Arbitrul fluieră. Se formează un „meleu". Mingea este scoasă din acest „meleu" şi ajunge în mâinile de fier ale Irlandezului Schwartz, care o pasează lui Carrideo. Acesta înşeală pe Troianul Pussel, însă la al ddlfea atac este silit să o treacă lui Baker, care ia rândul lui o serveşte lui O'Connor. Irlandezul demarează pe linia mărginaşă, pe „tuşă", li vine, însă, în faţă un „trei-sferturi" troian. O'Connor îl trânteşte la pământ, izbindu-l cu cotul în piept. Alţi doi i se aşează de-a-curmezişul. O'Connor scapă fugind în zig-zag şi ţinând mingea la piept ca un soldat o ştafetă. Terenul este liber ca o ţară a făgăduinţii. Dar se simte urmărit din spate. Da, e urmărit, li simte în spate. Le aude paşii grei. Le simte trupurile lor pline şi dure ca nişte statui de bronz însufleţite şi puse pe fugă de nişte zei buclucaşi. O'Connor trece, aproape fără răsuflare, de linia finală şi aşează mingea îndărătul goal-ului cu o satisfacţie şi o uşurare de martir. Scorul se dublează în favoarea cavalerilor irlandezi. Troianii sunt vădit intimidaţi şi rigizi, în afară de John Williams, care se avântă în aer pasând mingea din nou lui Duffield. Prima parte a jocului se termină în favoarea netă a Irlandezilor, care încep a fi aclamaţi şi de partizanii Troiamllor. Presentimente şi dovezi rele pentru Troiani. Câţiva Californienii aclamă pe Irlandezi strigând: — Ura pentru bandiţi! Ticăloşii! Atmosfera se destinde pentru a se urmări spectacolul din pauză. Fanfara Universităţii Southern California defilează în arenă, precedată de-un mareşal care roteşte un baston de argint, făcând tot feiul de acrobaţii. Un spectator gros şi diform ca Fatty se ia după defilare, făcând tot te ui de comicării neprevăzute. Policemanul şovăieşte să-l oprească, gândindu-se că poate strica acestui individ care se strădueşte să iasă din anonimat pentru a deveni „cineva", de pildă stea de cinema. De altfel acest pseudo-Fatty aceasta şi urmăreşte: să f:e văzut şi angajat de vreun regisor dela Hollywood. 246 In sfârşit, din secţiunea lor, Troianii, împreună cu fanfara revenită la locul ei, intoneară imnul universităţii şi strigătele de războiu: Ra-ra-ra Southern California. Troia. Troia. Glorie ei, victorie ei. Ra-ra-ra. Suntem Tro-o-o-iani. Apoi, în ritm de maşină, fac din acest simbol şi emblemă un nesfârşit joc de sugestie magică: T-r-o-j-a-n \ Tro-ooo-jan Lumea aclamă şi se luminează. Bună dispoziţie. Simpatia pentru Troiani este, totuşi, mal m ca decât de obiceiu. Cavalerii irlandez-' s'au arătat superiori. Troianii trebue să-şi facă singuri curaj. In timp ce cântă sau strigă, unii studenţi sloboadă lovituri de pistol pentru a mări sgomotul şi entuziasmul. Un student străin, printre ei, suferă de această expansiune entuziastă în jurul urechilor lui. Câţiva Chinezi zâmbesc, cu o reverenţă superioară, ca fa}ă ce rfşte sălbatici. Filipinii, însă, fac corp şi suflet cu Troianii, contopindu-se cu colegii lor de universitate în toate aceste ritualuri şi apucături. Acum vine partea grea şi fascinantă a programului. Cu ajutorul unor cartoane dreptunghiulare, roşiii pe-o fată şi galbene pe alta, şi pe fondul alb al cămăşilor lor, Troianii vor prezenta diferite figuri şi iniţiale. Manipularea cartoanelor cere însă atenţie, deoarece fiecare student trebue să urmărească indicaţiile scrise în fata scaunului său. Unii întorc partea galbenă, în timp ce alţii acea roşie. Astfel publicul poate urmări dela depărtare iniţialele Universităţilor combatante: N. D. S. C. sau figura unui Troian sau — lovitura finală, — figura calului troian. Dar ziua aceasta nu este prielnică Troianilor. Din cauza vreunui zăpăcit sau vreunui student străin, novice la astfel de întreprinderi, calul troian a apărut cu coada desprinsă de trup. Cineva a întors cartonul greşit. Stupoare şi râsete în public. Irlandezii, totdeauna glumeţi, strigă: — Notre Dame v'a rupt coada. O să vă rupă şi gâtul. Pariurile se fac şi se refac. Şansele sunt de partea Irlandezilor catolici, dar jucătorii iubind riscul pontează pe Troiani, vroind un câştg mai mare. Docul reîncepe Dar dela primele mişcări cineva este rănit sau poate omorît. Panică. întreaga asistentă în picioare. Salvarea ridică de pe teren un jucător. E un Troian. După numărul aflat pe haina lui groasă, albă cu 247 linii negre, lumea află că e „sburătorul", Adonisul Southern Californiei,. John Williams, efebul mult prea suplu şi delicat pentru a combate pe giganţii robuşti şi duri, care înving mai mult prin torţă elementară decât prin abilitate inteligenta şi jucăuşă. Destinul unui jucător ca Williams este sau strălucirea sau doborîrea, întocmai ca încercările unui zâmbet uman faţă de vrăjmaşa naturi., regueie e aspre inoupiecându-se numai aiareor.. Surâsul alb şi fraged al lui John Williams, cel de totdeauna, parcă mustră pe tovarăşii de echipă ca şi pe adversari. Jocul se întrerupe. Prin radio se anunţă că John Williams a fost rănit într'o busculadă la aripa stângă. Troianii emoţionaţi vor să încunune luminoasa strădanie căzută în nean-ti.:l neputinţei. Ei strigă în ritm de rapid, traversând o ţară a îndoielii şi a primejdiei: Ra-ra-ra Onoare lui John Williams Fanfara face alămurile mai înţelegătoare şi mai transparente pentru, tristeţe, intonând din nou cântecul troian de luptă şi îmbărbătare: Fight on for old S. C. Our men fight on to victory Our Al-ma Mat-er dear Looks up to you... Fight on. Jocul reîncepe, radio anunţând numele aceluia care îl înlocueşte pe Wii'iarns. Troiani atacă, dar aceşti uriaşi sunt astăzi blestemaţi de către zei să nu poată avea spiritul liniştit şi corpul şiret ca de vulpe. Rigizi şi timizi, ca niciodată, pierd poziţia de atac. Două lovituri irlandeze aduc mingea ovală pe linia de 40 yarzi a Troianilor. Duffield este singurul care mai joaca uegojat. Pruide ningea ovală şi demarează spre terenui potrivnic. — Hai, Duffy. Southern California învinge. Femeia cu crizantema mov ţipă furioasă, cu mâinile în aer: — Irlandezi, nu vă lăsaţi. Duffield aleargă patruzeci de yarzi. Majoritatea publicului urmăreşte în picioare. Nimeni nu mai poate sta jos. Cu gesturi parcă îl împing înainte spre goal-ul irlandez. Duffy este blocat de Metzger şi de alţi doi Irlandezi. Cu aceştia atârnaţi de trupul lui robust, trup cu umeri largi şi cu mijlocul întărit parcă de cercuri de oţel, Duffield mai face, cu mingea în mână, câţiva paşi, paşi de virtute şi voinţă. Până ce cade istovit ia pământ. Din echipa troiană vin să-i ajute trei. Mai apar şi trei uriaşi dela Notre Dame. Şase tabără pe el şi al şaptelea peste ei toţi, aruncându-se ca peste o movilă de nisip. Balonul e în mâinile Irlandezilor. O'Connor îi ţine. Notre Dame conduce. Chiar şi dacă e penalizată pentru joc în afară, căci adună puncte, cu toată rezistenţa Troianilor. Duffy se simte pe un teren înclinat, ţinut mai jos şi dominat de cei de pe povârniş. Terenul joacă şi-l ţintueşte. Corpul său nu mai are decât o simjire generală, o conştiinţă de neputinţă fizică şi durere sufletească. Nu mal poate să-şi despartă simţurile şi să^-şi împartă gesturile, ca un 248 249' general armatele. Nici să-şi facă planurile de luptă. Dur şi confuz, blochează, însă pe O'Connor. Aude lumea strigându-i numele şi-şi zice năuc: — Doamne, de mi-aş putea aduna puterile. Unde mi-e voinţa? Unde mi-e voinţa? Picioarele nu mai au joc. Nu le mai simt. Sunt bolovani? Unde îmi sunt picioarele? Unde îmi sunt braţele, care de-atâîea ori au smucit mingea şi au trecut-o altora sau a oferit-o piciorului meu cu vârfurile de oţel? — Hai, Duffy! Ce-i cu tine? Nu te lăsa! întreg stadionul joacă, îl domină, îl face să se simtă mic şi nesigur ca pe un vapor sguduit de furtuni. II vede pe Knute Rockne, gras şi diabolic, ca stewartul din Outward Bound a lui Sutton Vane Coach Jones nu e nicăieri. Şi Williams e rănit, poate rău de tot... Toţi l-au părăsit. Cum poate duce el singur răspunderea întregii echipe şi mustrările unei arene? — Spiritul troian învaţă pe fiecare să dea tot ce are mai bun pentru - Alma Mater. Duffield vede o imagină gravă cu părul cenuşiu şi faţa albă: Preşedintele Universităţii. Tribuna troiană cheamă din nou la victorie. Irlandezii râd. Fanfara acestora execută melodii de chef. Sunt siguri de victorie. Şi încă de una categorică. Dar nu, nu. Duffield n'a făcut tot ce-i stă în putinţă. Se trezeşte parcă dintr'o lume de neguri triste, de senzaţii ciudate. Picioarele nu-i sunt nişte buturugi umflate cu apă, aşa curn le crezuse câteva clipe mai 'nainte. Nu-şi mai simte trupul ca o platoşă goală, fără materie şi fără 'inimă. Se simte întreg şi plin din nou. In acest scurt dialog între trupul şi sufletul său, voinţa încheagă totul, sau se încheagă din tot. Cu picioarele lui solide şi rotunde se aruncă în învălmăşeală. Prinde mingea şi o ţine departe de vrăjmaşi ca o ultimă şansă, pe care o trece apoi teamului său. Mingea îi revine jos de tot. Şansele echipei ţin de el, de picioarele şi mâinile lui, de rezistenţa ,şi îndemânarea lui. Duffy se concentrează, închizându-şi până şi răsuflarea. Apoi cu o lovitură de picior, dreaptă şi suplă ca a unei săgeţi, trimite mingea departe. Două imagini se singularizează simultan în privirile furnicarului din Stadion: ovalul ro-t'ndu-se 'n aer, trepidând, apropiindu-se de goal-ul advers şi figura aceea însorită, cu braţele deschise larg şi înmărmurite de propria lor energie, cu vârful piciorului drept în aer şi mai sus decât capu-i blond. Părul răvăşit, muşchii feţei concentraţi, ochii cernind perspective ireale împreună cu zâmbetu-i încordat de satisfacţie şi oboseală. Figura de balerin dispare. Dinamismul este turnat ca bronzul într'o statuie fără viaţă. Aclamat Duffield află că mingea a trecut goal-ul. Scorul 7 pentru Troiani. — Bravo, Sonny Boy. Ura pentru Troiani. — Prea târziu, Duffy. Şi aşa era... Matchul se încheie, consfiinţihd superioritatea Irlandezilor, aclamaţi de o mulţime care şi-a cheltuit întreaga energie a unei Dumineci californiene. Radio şi ziarele întâmpină pe străzi spectatorii. Helen Thomas şi Henri Sanders, trişti ca după o înmormântare, ascultă în automobilul lor, veştile deia radio: TROIANI! ÎNVINŞI NET DE NOTRE DAME 34 LA 7. CARRIDEO, O'CONNOR Şl METZGER EROII LUPTEI. TROIANUL JOHN WILLIAMS, RĂNIT GRAV, ARE O COASTĂ RUPTĂ. DUFFIELD, DEŞI INEGAL, S'A ARĂTAT MARE JUCĂTOR. KNUTE ROKNE SPUNE CĂ ECHIPA LUI A AVUT CEA MAI GREA VICTORIE A. ANULUI. SOU''HERN CALIFORNIA CEL MAI SERIOS ADVERSAR DE PE COASTA DE VEST. Psihologia lui Ralph Duffield are drept notă permanentă un zâmbet,, plin şi organic, izvorît din întreaga lui fiinţă virilă şi puritană. Floare robustă-şi tare a sănătăţi cu care odinioară -s'a clădh o cetate numită Sparta, Duffy îşi deschide zâmbetul mai ales când simte căldura simpatiei sociale. Dincolo de zâmbet, e serios şi închis ca un Englez. Işi ascunde simţirea şi îşi stăpâneşte mintea, chiar şi în faţa gloriei. Eleganţa lui este făcută din forţă şi curăţenie, care tocmai pentrucă se cumpănesc nu pot duce nici la van tate, nici la cabotinism, nici ia suficienţă, ci doar la o americănească mândrie de a trăi. Mândrie de a trăi prin moduri de recordare a energiei şi de necurmată depăşire a ei, prin pază de păcat. Toată lumea acceptă zâmbetul aceluia care luptă cu curaj şi devoţiune-pentru Aima Meter Dar acela care poate zâmbi ca Duffy nu trebue să-primească fot ceea ce-i oferă lumea. Individualismul puritan şi disciplina din echipa de foot-ball i-au dat acestui tânăr o siguranţă, pe care nici gloria nu o mai poate face confuză şi nici accidentele nu i-o mai reduc. Cu siguranţa ce-o are, el ştie să aleagă şi să propăşească încadrat în societate şi învigorat de fiinţa lui intimă. Sufletul nu şi-a plâns rănile căpătate de-atâtea ori pe trup, pentrucă şi rana este curăţenie şi sănătate, . când vine din virtute. Săptămâni întregi l-am socotit pe Duffield după chipul şi asemănarea sportsmanului oriental, la care soliditatea şi frumuseţea înesamnă, adesea, brutalitate şi incultură, iar jocul ocazie de şiretlic. II vedeam din saia Bibliotecii alergând ceasuri pe peluza verde, în tricou gris şi pantaloni scurţi, şi îmrecându-se pe anumite distanţe cu regularitate de maşină. In gimnaziul Universităţii basinul îl chema de trei ori pe săptămână, pentru a se roti în el ca un delfin lucios şi stăpân peste ape. Serile, îndată după cină, pe la şapte, şofeurul Duffield „făcea vitesă", potrivind cu ochii păsării de pradă porţiunile libere dintre automobilele în mers pentru a ajunge numai în jumătate de ceas la Santa Monica, a privi cinci minute oceanul şi a se întoarce să-şi facă lecţiile. Nu ştiam din ce familie provine şi această întrebare, mai mult euro-■ penească, mi-a fost satisfăcută de frizerul irlandez la care mergeam a-i mândoi. — Sunteţi student !a Southern California? Nu? Chiar acum cinci minute a plecat dela noi „Duffv". Ştiţi, la noi vin toate „stelele" dumneavoastră: Wiliams, Russell, Brown, Duffy şi ceilalţi. Priviţi pe perete fotografiile autografiate! — Da, le văd în tot Los Angelesul şi mai ales în toate magazinele d'n ţinutul Universităţii. — Da, dar eu sunt singurul frizer care posed fotografiile lui Duffy dela vârsta de zece ani şi până acum. Acolo, în dreapta, e Duffy cu tatăl său, bancherul. — Tată! lui Duffy e bancher? — Cum, nu ştiaţi? Şi el vine la noi. Dar e sgârcit. l-am spus-o într'o bună zi când mi-a dat bacşiş numai 10,cenţi: „Domnule Duffield, ştiţi că fiul dumneavoastră îmi dă totdeauna un dolar bacşiş?" 250 a! vieţii de frater- — Şi ce ţi-a răspuns? — Numai atât: „My dear man, şi eu ţi-aş putea plăti un dolar bacşiş dacă aş fi blagoslovit cu un tată la fel de bogat". M'am întâlnit adeseaori cu Duffy, dar, după câteva frânturi de conversaţie generală, nu mai aveam ce să ne spunem. Rămăsesem cu impresia că în afară de sport nu aş avea ce vorbi cu omul acesta. într'o seară, căutând pe un alt coleg la Phi Kappa Epsilon, fraternitatea cea mai selecta, l-am găsit în camera lui Duffy studiind împreună grupele primare ale societăţii. Duffy susţinea că întreaga omenire este un grup pe care-i poţi iubi cum îţi iubeşti familia. Rămaşi singuri, Duffield mi-a vorbit despre religia sa şi a părnţilor, liber cugetători şi despre dorinţa de a deveni profesor de economie politică. . — De ce te miri? Credeai că am să mă fac antrenor sau arbitru? Nu, sportul nu poate fi scopul vieţii mele pentrucă această pasiune trebue să fie liberă a dura atât cât once altă devoţiune desinteresată. Sportsmanii adevăraţi nu vor să audă de sportul profesie, ci numai de iubirea de sport — amatorismul. — Te înţeleg teoretic, dar, vorbind omeneşte, cum te desparţi dumneata de gloria şi celebritatea de azi? — Cum mă voiu despărţi şi de Universitate, de atmosfera aceasta care te fericeşte, dacă ştii să i te supui şi să-i afli partea plăcută, nu numa: cea instructivă. — Atunci şi dumneata, Duffield, eşti un admirator nitate cu toate comediile şi insurecţiile ei? — Of course, 1 am. De sigur. — Bine, dar pe dumneata, sportsman disciplinat de ordinea fără greş a jocului şi prin devoţiunea faţă de echipă, nu te nemulţumesc sălbătăclile la care se dedau studenţii? Eu sunt străin şi nu înţeleg bine lucrurile de aici. (Şi fiindcă tăcea, am continuat). Uite, acum două luni, 1500 studenţi dela Harvard, bătându-se în dormitoare, au provocat intervenţia poliţiei pentru a proteja pe acei studenţi care slujeau drept ţintă sticlelor ce se asvârleau dintr'o parte şi din alta. Ştiţi- urmarea. O încăierare între 40 policeman! şi studenţi. Arestarea a câtorva agresori. Doi studenţi răniţi grav, treizeci mai uşor. Şi toate acestea noaptea, mai toţi îmbrăcaţi numai în pijamale şi stârnind o nelinişte pe întregul ţinut (campus), al Universităţii — - dormitoare şi fraternităţi provocându-se între ele şi plătindu-şi vechi animoz taţi. — Dar tocmai pentrucă totul se petrecea în cartierul universitar, poliţia nu trebuia să intervină. Pe campus noi suntem stăpâni. încăierările între studenţi sunt bune, căci pedepsesc pe fricoşi şi arată celor care învaţă prea mult că şi forţa e utilă şi trebue cultivată. Educaţia noastră, ca şi acea engleză, îşi face un punct de onoare din a nu intelectualiza peste măsură pe studenţi. — Sporturile sunt deajuns pentru echilibrarea omului. De ce atunci şi lupte, bătăi, încăierări? — Pentrucă omul are nevoie şi de distracţie iar distracţia se încheagă ■cei mai bine din desordine. Am avea noi humor dacă toate lucrurile ar ■merge cum trebue? Natura umană cu instinctele ei are nevoie de descărcări -energetice. 251 — Dar unde mai este atunci puritanismul vostru, Duffield? — Peste tot. El ne produce nefericire pentrucă ne dă conştiinţa im-perfecţiei. Când ne batem şi bem îl uităm. Dar când învăţăm sau iubim, spiritul puritan ne urmăreşte, ne mustră, nu ne lasă să credem îri plăcere. Dacă n'ar fi puritanismul, ce animale fericite am mai fii... Dar fraţii pelerini umbresc totul. M văd în negru şi austeri când stau lungit cu trupul între nisipul măriii şi soare. Când vâslesc simt că mă ciocnesc cu corăbiile lor sguduite de valuri şi oţelite de vânturi... Aparţin unei lumi care-şi înneaca-neliniştile în nelinişti şi mai mari. In vitesă, în bogăţie, în record, în victorii de cele mai multe ori brutale. — Recorduri de candidaţi ia sinucidere sau la glorie. — Da, pentrucă şi moartea şi gloria sunt capete de drum, liniştiri care aduc pe fruntea învingătorului cea mai fermecătoare seninătate. Era târziu şi de afară ceaţa intra pe fereastră, răcind fumăraia din odaie şi îndulcind tutunul din pipele noastre. Gustul acesta dulce de tutun umed şi gros, aducea în mine spiritul amar şi scump al Londrei.. Tristeţea aceasta indefinită închide oamenii, dându-le sentimentul singurătăţi. Eram gata de plecare, dacă n'ar fi dat deodată busna tovarăşul de cameră al lui Duffield, Norman Parker, student în litere şi alergător olimpic, anunţând că ne va aduce nişte ceşti cu ceai. In btazer-u! lui alb cu dungi verzi şi negre, cu spatele puţin încovoiat ca şi pantofii groşi de piele de viţel, largi ca să intre două perechi de ciorapi de lână, Parker întocmea o arătare ciudată, — bătrânească şi excentrică în acelaşi timp. Un adolescent îmbătrânit, de sigur. Faţa lui o-soasă, cu vârful nasului puţin ridicat şi cu surâsul ironic îmi amintea bustul lui Voltaire plăsmuit de Houdon. Parker era diavolul fraternităţii, maestrul ei snob şi organizatorul „săptămânii iadului". — Prietene din Europa, exagerezi când acuzi mania noastră de a ne închide în cluburi şi fraternităţi, drept ceva nedemocratic, în contradicţie • cu principiile noastre. Viaţa e plină de contradicţii ea însăşi şi noi Americanii trăim, — în primul rând trăim. In afară de viaţă, iubesc poesia tocmai pentrucă este deschisă tuturor contradicţiilor, fiindu-i îngăduit să aducă laolaltă prezenţa stărilor contrare. — Adineauri Duffield m'a făcut să înţeleg ceva nou: cum, sportivi şi puri ca nişte Spartani, voi aveţi, totuşi, conştiinţa păcatului şi nevoia de a scăpa din el prin brutalitate. De asemenea, am priceput, mi se pare, că sportul nu vă distrează suficient, accentuând prea mult recordul, disciplina şi nevoia de a fi campion. Cei care înving se liniştesc, aşa ca Duffield, al cărui suflet cântă cumpănirea până şi în faţa gloriei. Celorlalţi le rămâne alt leac: distracţia, amuzamentul. — Precisely. Amuzamentul este rar în sportul nostru american, căci nu-l facem pentru a ne recrea, ci pentru sănătate, pentru record, pentru virtute. Pentru recreaţii ne rămân dansul, bătăile şi recepţiile în fraternităţi. Şi mai ales vitesa maşinii. — Nu găsesc că „săptămâna iadului", în care încercaţi pe candidaţii care doresc să devină membrii fraternităţii voastre, este prea amuzantă, când îi puneţi să fure automobile de pe străzi, fie numai pentru câteva ceasuri sau să doarmă sub paturi. — E amuzantă pentru noi care am trecut prin toate astea. Şi, apoi, în. felul acesta candidaţii dovedesc loialitate şi devoţiune pentru club. Că vor fi utili şi asculta ordinele ei. — O crezi sau o spui aşa, la fel ca acea deviză' pe care' o repetaţi toţi cu zâmbetul pe buze: „We have to improve the world" (Nouă ne este dată misiunea de a perfecţiona lumea?) Ce dovadă aveţi că tânărul can-d aat care fură dela expoziţie, d:n ordinul vostru, trei găin> de rasă în valoare de 2500 dolari, slujeşte comunităţii şi va fi un devotat al ei? — Da, pentrucă riscă orice pentru a îndeplini un ordin. — ş pen tai a ofen co.egior de club o c nâ bună şi excentrica. — Şi asta, pe deasupra. Duffi'ed intervine, deşertând ceaşca şi umpiându-şi b;ne pipa. — Discutaţi aspectele cele mai de jos ale sportivităţii noastre, cum şi a 'nevoii tinereşti de aventură, risc, amuzament. Dar luaţi seama, vă rog, că există devoţiune către lucruri bune şi către lucruri rele. Lindbergh o ştie. Şi probabil Gene Tuney. Aceştia sunt băieţi curaţi şi devotaţi binelui. (Către Parker, în special). Lindbergh a refuzat toate ofertele întreprinderilor de cinema, care l-ar fi îmbogăţit în dauna sportivităţii şi ştiinţei pe care le slujeşte. El este tipul reprezentativ al tinerei generaţii american. Modest, demn, devotat, curat la suflet, clean-minded fellow. înfundat în fotoliul moale şi jos, cu picioarele căţărate pe masă şi cu pipa bine strânsă între dinţi, Norman Parker zâmbea ironic în colţul stâng al gurii, căutând jazzui Ellington la staţiunile de radio, care, la acea oră de somn şi de petrecere, îşi îmbulzesc sunetele sincopate, prelungite, variind după instrumente, sburâhd în voie şi totuşi păstrând ritmul, — la ■fel de capricioase şi fidele ca şi inima omenească. Peste bătăile regulate ale ritmului, năvălea, însă, un sânge în care nostalgia apare atât cât să înnece sufletele ascultătorilor, să le ameţească şi înţepenească spiritele pentru a le desmierda doar simţurile, ca nişte uleiuri orientale peste nişte muşchi obosiţi şi fără raţiune. Duffield tăcea, metamorfozându-şi acea seninătate zâmbitoare într'un fel de tristeţe animală. Sulfetul uman juca pe frânghe, solemnizându-se în faţa golului. Niciodată, până atunci, nu observasem cu câtă persistenţă şi cât de des apare în cântecele americane de jazz dorul obsedant al fericirii. „i am happy, so happy" sau „I want to be happy". Obsesie pentru sufletul modern — aspirând către indefinit şi inefabil — fericirea nu este decât o aparenţă pe care sufletul o invoacă la tot pasul şi-i dă preţul acelor obiecte a căror existenţă rămâne dorită şi necrezută în acelaşi timp. Sportsmanul american nu-şi îngădue luxul tristeţei decât înainte de culcare, atunci când activitatea, vitesa, recordul amuţesc — pentru a se reface prin somnul care potoleşte contradicţiile şi durerile. Duffield nu rămâne singur. Americanii nu locuesc singuri ca tăcuţii şi izolaţii Englezi. Totdeauna în tovărăşia cuiva, a lui Norman Parker, tovarăş de cameră sau a tovarăşilor de sport şi învăţătură sau a prietenelor cu care „flirtează" şi petrece, — Americanul tip Ralph Duffield, sportsman şi student în Şti in» tele Sociale şi Economice, găseşte în societate, ca şi Grecul antic, un sprijin o uşurare faţă de îndoielile pe care singurătatea le iscodeşte. Ca o floare robustă şi tare a sănătăţii, Duffield află în somn refluxul care duce apelor noi forte pentru noi curgeri, noi deveniri active şi virtuoase; iar în societate soarele care îi luminează şi întunecă zâmbetul şi, prin el, întreaga-i viaţă. VII! FATA MODERNĂ Helen Thomas ţine să prindă cursul dela zece şi jumătate dimineaţa. E târziu şi acceleratorul trebue să se resemneze în faţa stopurilor care închid calea automob.lului albastru al studentei. Helen ar vrea să oprească ^grupurile compacte de trecători, care calmi traversează strada largă şi netedă, protejaţi de semnalele stopurilor şi de gesturile statuare ale poli-cemanilor cu mâna dreaptă ridicată în sus. Ar vrea să oprească masa de trecători sau să o strivească trecând peste ea ca un călăreţ peste elastice ■garduri de trestie. E singură în autdmobil şi s'ar vrea singură peste tot, fără concurenta sutelor de maşini care caută să fure locurile libere de pe drum şi fără prezenta acelor fiinţe încete şi calme, care o enervează ca nan muşuroi de furnici înţelepte. Helen se fofilează iute şi fără prea multă chibzuială. Astfel, a ajuns în apropierea clădirilor Universităţii. Zăreşte turnul medieval al Bibliotecii şi apoi palmierii din faţă. O cotitură încă şi va ajunge Repede. Nu e prea târziu. Repede. Accelerare. Şi acum la stânga, ^şa. Dar maşina a prins prea multă energie şi, gata să sboare, se simte "împiedecată de-o alta ce vine din sens opus. Ciocnirea este înlăturată de vigilenţa celuilalt şofeur, care a virat, făcând loc descărcării motrice a maşinii albastre. Helen opreşte precis în faţa clădirii centrale unde studenţii îşi petrec ultimele minute ale recreaţiei. Când să se dea jos, din alt automobil sare un policeman cu un carnet roş în mână. Vrea s'o amendeze pentru vitesă exagerată şi conducere nereglementară. Sute de studenţi răsar, ca din pământ, în jurul lor. Policemanul nu se intimidează şi trage din cotor biletul de amendă. Studenţii huiduesc. Helen spune ceva care nu se aude. Fluierăturile deslănţuite atrag alte sute de studenţi şi studente. Automobilul policemanului este „operat", în timp ce acesta parlamentează cu studenţii. Aerul este scos din camerile roţilor. Nisipul de pe alei este turnat în radiator. Cheile dela motor dispar. Urletele şi huiduielile cresc. Policemanul ridică revolverul şi trage un foc în aer. Alţi doi oameni ai poliţiei apar şi împrăştie gloata. Automobilul este remorcat de o camionetă. Cursurile s'au suspendat, Ediţii speciale se vând eroilor acestei desordini, înainte ui jIbooauoo iiLtuepnis 'oieps eoepnf |s-es !§ ţpseeo îewsep es bs ie bd sala mare a Universităţii, ascultă discursul Preşedintelui care îi mustră cu blândeţe. întreaga asistenţă intonează cântecul Universităţii. — Henri, voi, care vreţi să civilizaţi omenirea, cum explicaţi ceea ce s'a întâmplat astăz! dimineaţă? — Poliţia abuzează mai totdeauna de drepturile ei şi noi studenţii reacţionăm. De ce se amestecă ea pe cuprinsul Universităţii? Aici pe campus numai noi suntem stăpâni. Bine li s'a făcut. Şi apoi, trebue să fie ma, gentili cu femeile. Policemenii ăştia se cred stăpânii lumi.il Seara, am văzut-o pe Helen la „sororitatea" ei, unde este preşedintă, de când — anul trecut, la serbările troiane — a fost aleasă să întrupeze pe frumoasa Elena a Troiei. Indiferentă, nici nu vroia să comenteze cele întâmplate. — T/ebue să fii fericită, Helen. Astăzi ai fost glorificată pentru a doua oară. Şi încă pentru o greşală. — Vroiai să fiu abandonată în faţa răutăţii acestor policemeni afurisiţi? Băieţii troiani s'au arătat la înălţimea lor, apărâhdu-mă aşa cum trebuia. Dar nu sunt fericită de ceea ce s'a întâmplat, Orice gest uman are la noi, în America, prea mult răsunet, lată-mă în gazete, cu fotografia pe două coioane. Solicitată să dau interviuri. Şi toate astea pentrucă am vroit să fiu la timp la Universitate. — Helen, acum e momentul decisiv. Poţi fi angajată la Holl/wood sau aleasă Miss America. — Ca doi ani după aceea, să ajung dactilografă ca Fay Lauphier, care lucrează într'un biurou strâmt şi întunecos, după ce la Atlantic City fusese proclamată Venus a Americii şi reprezentanta frumuseţii ei. Nu, prietene, celebritatea stelelor de.azi este prea căzătoare. O stea de Hollywood durează cinci ani. O Miss America numai un an. Iar Helen of Troy numai o singură zi. Idolatria nu e lucru serios în America. Democraţie şi idolatrie nu merg împreună. — Afară numai dacă intră amândouă împreună în manualele de şcoală sau în religie. — Ceea ce caut în viaţă, prietene,' este altceva: să fiu fericită, să descopăr .acestei vieţi grele .şi complicate puţin amuzament,, a little fun. Noi vrem să trăim cât mai larg şi mai bine. — Şi mai natural. — Da, da cât mai natural, urmâhd cerinţele fiinţei noastre şi cucerind' t-oate libertăţile pe care le oferă viaţa. — Helen, ştii bine că admir fără rezervă pe fetele americane şi nu; sunt atât de ipocrit să fiu împotriva moralei voastre liberale, ce. nu cunoaşte infrânarea, dar şi nici viţiul. Ştii că socot fata americană superioară, ca inteligenţă şi curiozitate băiatului american, că la cursuri nu mă pot oprii sa nu *er;t;c cot de vii şi interesante în idei, teorii şi metode de acţune sunteţi vo, fetele, atât de opuse indiferenţii coleg.lor voşir. masculi, obosiţi de sporturi şi de muncă grea. Dar ceea ce mă nedumereşte, totuşi,, este setea voastră de câştig, dorul de a avea bani şi tendinţa de a-evalue; totui în bani. * — Banul dă independenţă şi dacă totul trece — chiar şi frumuseţea < şi farmecul, — banul acesta, care blesteamă şi fericeşte totdeodată, este-singurul instrument ce mai oferă distracţie unei vieţi triste şi singuratice. Este lucru comun că banul dimmuiază nefericirea care ne pândeşte mai-târziu. — Banul nu schimbă adevărul. — Lumea nu trăieşte decât după aparenţe. N'aj auzit lerli pe doctorul-: Clark? Institutele de înfrumuseţare şi întinerire au drept cliente mii de femei sărace, care pentru a se menţine în slujbă plătesc sume considerabile spre a fi întinerite. Bătrâneţea,. la noi cel puţin, este o crimă, o greşeală. — Da, pentrucă voi sunteţi o ţară de oameni tineri. La Los Angeles bătrânii par ceva nepotrivit şi urît. De aceea nici nu-i vezi pe străzii, ca-de pildă în demodatul San Francisco, unde bătrânii mai pot circula fără ca lumea să-i plângă la tot pasul şi să se ferească de ei. La voi frumuseţea şi tinereţea au ajuns lucruri comune. Cei care iubesc estetica vie. a naturii, frumuseţea societăţilor umane, trebue să vină în America şi mai cu seamă în California. Frumuseţea în America nu este nici în lucruri, nici în teorii, ci în oameni. Helen se entuziasmează Se ridică şi sprijinindu-se cu mâinile de masă,, zâmbeşte fără o expresie precisă, Glasul i se alintă, surdinlzenou-se. — Gee, how smart are you. Ai dreptate. Şi eu cred la fel şi de aceea - frumuseţea singură nu mai e deajuns la noi. Americanele caută şi altfel de strălucire, aceea a minţii şi a inimii. Frumuseţea în America nu mai este un pnvneg u. l\o: luptăm acum pentru distincţii mai gieu de obţinut. — Ai dreptate, Helen, nu o neg. Dar te 'ntreb, din nou, cum explici tu preocuparea bănească la voi fetele americane, chiar şi !a cele bogate. Uite, eram vara asta într'un orăşel de bogătaşi, lângă Chicago. Din prima^ zi mi s'a vorbit de Miss Carr, fata cea mai distinsă şi mai cuită de acolo, împărţindu^şî viaţa între Europa şi America, ocupându-se serios cu arta, nu numai cu golful şi societăţile de binefacere conduse de mama ei. Doream să cunosc pe această fată, pe deasupra şi foarte bogată şi despre-care mi s'au spus atâtea. Indreptându-mă spre locuinţa ei cu o prietenă-comună, i-am cerut lămuriri. Cum se manifesta pasiunea domnişoarei Carr pentru artă? Ce fel de artă iubea? Mi s'a răspuns: Miss Carr este interesată, mai ales, în arta aplicată, în decoraţiuni, în desenul pentru reclame. 17 258 De ce şi-a ales tocmai acest fel minor de artă? „Pentru a face bani". Pretextând că nu mă simt bine, am refuzat să mai vizitez pe Miss Carr. M'au revoltat aceste preocupări de câştig şi comercializare în numele artei, până şi la o fată bogată... li prefer acele fete puţine şi simple, care caută distracţie în viaţă, fără să se ocupe de bani. Fete care îşi iau cu ele patinele de skating când primesc invitaţia unui băiat de a merge departe cu el în automobil şi care, când nu vor să cedeze tuturor fanteziilor lui eventuale şi riscă să fie date jos din automobil, se întorc acasă kilometri întregi cu ajutorul patinelor, păstrându-şi independenţa şi încercând, .totuşi, aventura. — Dumneata eşti. un snob european care refuzi să cunoşti realitatea, când nu se potriveşte imaginaţiei. De unde ştii că dragostea de bani nu era la Miss Carr ceva secundar, un antrenament pentru eventualităţi ostile sau poate un pretext pentru a nu depinde de familie? Ai judecat-o fără să o cunoşti. Şi de unde ştii că fetele acelea cu patine nu caută, în afară de aventură, bani? După experienţă? După unul sau două cazuri? Prietene, lumea este interesată. Totul este ca interesul să fie numai mijloc, nu şi •scop. (Cu accent de propagandist la o expoziţie internaţională). Noi, fetele americane, deşi interesate pentrucă dorim independenţă şi securitate, avem momente de gratuită eliberare din graniţele convenţiilor sociale. Averea şi fericirea vin mai puţin împreună în actele noastre, deşi le dorim pe amândouă. Poate, pentrucă una este dobândită în societate şi cealaltă •din instinct natural. Aşa cum muncitorul american se realizează nu ia lucru, ci în clipele libere, la fel şi noi fetele devenim fericite în afară de sba-terile grele ale vieţii cotidiene. — Helen, încep să pricep că sunteţi în căutare de altceva decât vă oferă traiul cotidian. Zâmbetul vostru se transformă adesea în surâs amar. Băieţii americani nu au ajuns la acest mare progres moral. Pentru mine Carole, eroina din Main Street (Strada Mare) a lui Sinclair Lewis, este tipul noii fete americane al cărei Ideaiism, amărându-se în faţa obstacolelor sociale, nu devine sceptic, ci se întăreşte, sens'ibiiizându-se ca o rană ce se închide în tăcere. — Nu te contrazici oare? Imi mărturiseai acum câtva timp, că fiecare nouă cunoştinţă în America îţi este o nouă desamăgire? — Nu cred, Helen, pentrucă atunci când îţi spuneam aceasta, judecam .fetele americane după criterii aplicabile, chiar şt în Europa, numai unei infime minorităţi. Recunosc că fata americană tip, fata pe care o întâlneşti la. şcoală sau pe stradă, are mai multă conştiinţă a circumstanţelor decât cea europeană. In America am întâlnit foarte.puţine fete proaste, pentrucă acţiunea trezeşte, ca şi viaţa intensă. — Pentru Americani nu mai există incompatibilitate între a fi frumoasă şi inteligentă; între a petrece, a avea good time şi a fi în acelaşi timp cultă. — Tocmai în aceasta, Helen, văd eu marea propăşire dela voi. Ca şi în aceea că, uneori, cei mai asidui sportsmani sunt şi cei mai buni studenţi. .In anii săi de învăţământ în Statele Unite, Profesorul Zimmern dela Oxford a observat acelaşi lucru, greu de înţeles pentru majoritatea Europenilor. Helen Thomas iubeşte viaţa şi natura înir'un chip mai direct, pornind din ele ca 'ntr'un dans căruia nu-i cere sens şi reguli conştiente, ci doar libertate şi plăcere. Trăirea este pentru ea ceva deschis surprizelor, aventurii, varietăţii. Ceea ce surprinde la fata modemăi americană este tocmai lărgimea de vederi, indulgenţa faţă de diferenţa de opinii a altora şi o nestăvilită curiozitate pentru faptele vieţii ş,i ale culturii. Femeia, dela sine curioasă din cauză că însăşi fiinţa ei întrupează misterul atâtor metamorfoze, este mai aptă decât bărbatul să priceapă schimbarea. Prin instinctele ei, fata prevede ceea ce femeia va avea să constate: reînnoirea continuă a vieţii, jocul vârstelor, capriciul pasiunilor. Legate de natură, femeia şi fata . sunt mai practice decât bărbatul, adeseori mai visător, şi mai teoretic decât ele, mai de neînduplecat în dogme şi. mai închis în suficienţa tăriei sale. De aceea, fata şi femeia au intuiţii uneori mai adânci şii mai dese cecât bărbaţii. In America, femeia nu numai imită şi se adaptează!, cum cred unii scriitori, ci şi inovează, suprapuhând schimbărilor voinţa ei de agent liber şi eficient. Iubind viaţa şi lumea, femeia le vrea binele. De aici, acel interes de a cunoaşte oamenii şi dorinţa de a-i vedea în continuu progres. -Pentru fata americană, schimbarea înseamnă progres, dacă nu imediat, măcar final. De aceeai, nu ia în tragic chiar nefericirile. Ea este nemulţumită, dar nu desgustată de viaţă, pentrucă aşteaptă mereu ceva bun dela ea. Chiar când timpuriile ei experienţe sexuale — nu rare sunt, după părerile sexologilor, Americanele care dela cincisprezece ani cunosc experienţele cele maii intime pentru ca procentul să crească uimitor în anii de Universitate — o desamăgesc, fata americană, veşnic în căutare de romanţă şi perfecţiune riu se va refugia în viţlu şi mici în prostituţie. Independenţa materială şi libertatea spirituală pe care societatea americană le asigură într'un chip mail puţin imperfect, au făcut-d mai demnă, mai sinceră, mai spontană. Animalitatea se estetizează şi spiritualizează mai repede în America. Chiar dacă sportul masculinizează şi libertatea simplifică existenţa, răpin-dţi-i misterul, fata americană începe să devină spirit, pentrucă este o individuala voinţă de fericire, prin . cunoaştere şii iubire. Europeana este mai curând inimă şi tulbură cu subtila ei înţelegere, cu discreţia şi suferinţele ei interiorizate, care uneori ajung la gesturi sublime şi unice. Americana nu vrea şă sufere pentrucă ea crede în fericire. Nu are noţiunea păcatului. ici. a diabolismului vieţii. Este naivă şi optimistă, dacă prin aceasta înţelegem legare de sănătatea naturii şi aşteptare empirică. Romanţa, amuzamentul, aventura amoroasă sunt jocurle pe care fata americană le realizează într'un decor cu automobile în vitesă nebună, cu ■autura, cu serate dansante, la care niciodată nu vine cu părinţii sau ru-^ . ei' ci_de-a*dreptul cu prietenul ei, — şi într'un spirit lipsit de timiditate, tară teamă de gura lumii, fără prejudecata că dragostea e un păcat. . .Aceste fenomene moderne configurează fata din Statele Unite în luni.ni noi, care nu sunt greu de înţeles dacă ţinem socoteală că încrucişarea raselor aduce fiinţelor o desvoltare şi o maturizare mai timpurie, iar con-d ţiile mediului fizic din America fac ca nu numai merele să crească mari şi robuste, ci şi oamenii. Statele Unite au creat alte tipuri de oameni. Cel mai izbitor este acela 26§ ai fetei americane. Trupuri înalte, cu picioare lungi, cu umeri largi, cu mijloc svelt, avântând silueta totuşi robustă şi bine nutrită, mustind ca şi zeamă de portocale, ananas şi lămâe pe care ea o consumă mai mult decât băuturile alcoolice. Un chip sănătos, cu privirii sincere şi vii, acordându-se surâsului prietenos şi deschis, desvăluind o dantură perfectă, aproape incredibil de străludtoare, ca şi emanaţiile fascinante ale ochilor albaştri sau negri, diafani ca nestematele, posedând ceva din vibraţia elementară a vieţii. O carnaţie sănătoasă şi fragedă, exultând curăţenia şi îngrijirea a-cestor fiinţe crescute într'o ţară în care există 22 milioane de băi în case. Privirea şi surâsul le caracterizează fiinţa acestor zeiţe, născute nu din capul lui Zevs, ci din condiţiile unei vieţi inteligente, abundente, progresiste. însufleţite şi graţioase, fermecătoare şi prietenoase, naturale şi totuşi extrem de îngrijite, cu părul lucios, curat, pieptănat după modă, cu linie şi proporţii în mişcările corectate de sporturi, îmbrăcându-se cu gust şi ştiinţă, călăuzindu-se după modelele lansate de filme şi după tot feluî de institute de înfrumuseţare, trăind după indicaţiile medicilor şi eugeniştilor — fetele americane sunt elegante şi dist;;nse, natura fiind împl'inită de învăţămintele civilizaţiei. Uneori, întrebuinţează prea mult roşu de buze şi vopsele pentru gene şi sprincene, care însă nu fac din ele măşti artificiale sau fiinţe abstracte. Această constituţie evoluată şi moda mereu în variaţie şi ingeniozitate le permit să se comporte mai viu, mai degajat, mai liber. Fetele engleze care au fost găzduite în timpul războiului în America, spre a fi ferite de efectele bombardamentelor, s'au înapoiat în patrie, cu mai mult stil şi degajare în ţinută, părând mai puţin sfioase şi timide decât cele rămase în Anglia, mai încrezătoare în ele înseşi, mai independente, mai pregătite pentru viaţă. Fete de 16 ani păreau de 20 la înapoerea în Anglia, mai mature pentru vârsta lor, mai pline de idei şi de dorinţa de a făptui. D-na Patricia Strauss — dela care luăm aceste observaţii asupra experienţei fetelor engleze în America — explică deosebirile şi prin aceea că America fiind ţara femeilor, fetele de acolo sunt mai evoluate. O tânără englezoaică revenită în patrie [i-a declarat că, în schimb, băeţii englezi sunt mai maturi intelectual decât cei americani, spre deosebire de fete, mai evoluate din toate punctele de vedere decât băeţii, în America. In schimb, poate că fetele .engleze, ca şi celelalte Europene, sânt nai spiritualizate decât Americanele. Mă gândesc lai observaţiile marelui coregraf şi dansator rus, George Balanşin, format de Diaghiilev şi actualmente animând constituirea baletului american. Balanşin scria odată: „America îşi are spiritul ei propriu.— rece, cristalin, luminos, puternic ca lumina... Bunii dansatori americani pot exprima emoţia curată într'o manieră ce ar putea fi numită aproape angelică. Prin angelic înţeleg calitatea atribuită îngerilor, care când relatează o situaţie tragică nu sufăr şi ei". Adâncă observaţie, valabilă însă nu numai pentru dansatorii americani, ci pentru 'to|f Americainiii şi mai ales pentru tineretul, care, trăind într'o lume mai bună şi mai puţin tragică, se exprimă angelic, are expresii angelice, iar nu de suferinţă şi d:abolism. Suferinţa uneori umanizează, îi face pe oameni mai expresivi, dar îndeobşte îi urâţeşte şi înrăeşte. Zeii greci şi tinerimea 261 ^americană sunt senini. Chiar când gândesc despre tragedia umană încă ?nu sufăr şi ei. Atitudine kalokagatonică, în care frumuseţea şi bunătatea ,merg laolaltă cu seninătatea şi sănătateaI Fetele americane născâhdu-se într'o lume nouă par a nu fi trecut prin "suferinţele Europei dela căderea Gredei şi până la descoperirea lui Co- ■■■ lumb. Ele continuă direct pe zeiţele care au făcut strălucirea Greciei antice, jsreced'ând dr,ama de mai târziu a civUizaiţiel helene. : Şi venind vorba de sănătate, trebue să amintim că în ţara Helene»» "Thomas, în care nu numai Helena Troieii este evocată şi reîntrupată, d«r şi atâtea Venus şi atâţia Apollo — medicina se sforţează mereu să perfecţioneze natura şi să cunoască realităţile. Nu de mult, medicii american» au arătat că trupul femeii funcţionează tot atât de perfect, din punct da vedere chimic, ca'şi al bărbatului şi că bărbaţii vin pe lume cu mai multe malformaţii şi slăbiciuni organice decât femeile, el fiindu-le superiori doar In desvoltarea muşchiulară. Deasemenea, în condiţii obişnuite trupul bărbatului se deteriorează mai repede decât acela al femeii, fiind mai puţi" fezîstent la boale. Bărbaţii mor mai devreme decât femeile, dau un număr mai mare de sinucigaşi, sunt adesea mai emotivi, rezistă mai puţin bine "*a căldură şi frig. Nu ştim cât de verificate sunt aceste observaţii, dar poate că medici' americani să aibă dreptate, mai ales că experienţele au fost făcute peste ocean, unde femeile şi fetele duc o viaţă mai puţin ferită ae viaţă1 ' Un personaj dintr'o piesă a Lordului Dunsany spune că, spre deosebire de bărbaţi, femeile nu sunt încă domesticite. Cu alte cuvinte, natura e mai tare în ele. Dar în America natura sau biologia au Creat o rasă nouă, splendidă fizic şi sod;a.l şi care acum este pe drumul spiritualizării. Poate că -aceea ce am obiectat femeii-de-club va fi înlăturat de fata de azi, care va ■da mâine o fiinţă mai apropiată de perfecţie. Monumentalizate şi sensibilizate de o natură care va cere oamenilor ■până şi o cultură a colosalului, fetele americane sunt mai puţin decât (băieţii stăpânite de puritanism. Băiatul american este timid şi mai indiferent ia dragoste decât fata. Procentul băieţilor care îşi întocmesc căsătoria , fiind virgini este mai mare decât a.l fetelor în aceeaşi situaţie. .Societatea constrânge mai mult pe băiat decât pe fată. Femeia urmează impulsul biologic al naturii, pe când bărbatul ideile societăţii. Bărbatului american îi este frică de'inteUgenţa simţurilor şi de aceea Helen Thomas este nemulţumita de Henri Sanders. Helen nu vrea să fie o păpuşă, care sa facă numai sporturi şi să danseze ritmic, că, mişcată de sfori Muzica neagra, nostalgică şi aducând ca temă permanentă nevoia de fericire, .i-au dat Helenei o înţelegere sensuală pe care fatal valsului sau a ma-zurcei nu o avea. Din muzica de jazz, Henri ia numai ritmul, căci e puritan şi sportsman, pe când Helen, în afară de această dinamizare, mai ia şi sensul nostalgic şi. p|in de asteptarii a) unej vieţi, şi cântec bun, şi joc trist în acelaşi timp. f i VIII CONDUCĂTORUL -M (Cu referinţe la Irtterlectual ?i Artist) Experienţa americană dintre 1930—1945 a demonstrat rostul creator «al conducerii competente. „Om fără limite", aşa cum i-a numit H. G. Wells, I preşedintele Franklin Delano Rooseve't este tipul Conducătorului american, r însufleţit de cele mai înalte şi mai generoase idealuri, dar care cunoscând | perfect psihologia poporului nu-i comandă şi nu-i forţează mâna. i După cum singur a spus-o, Preşedintele a încercat mai curând prin ] persuasiune decât prin comandă să înlăture revoluţia şi să mulţumească | "■' • 'toate Păturile şi interesele naţiunii!. In acest scop, a întrebuinţat, cu o ' artă rar Întâlnită în istorie, metode brutale şi metode blânde, colaborând I ■ ■ cu novatorii ca şi cu reacţionarii, cu revoltaţii ca şi cu mulţumirii. Au ^ost ani °-e reforme radicale şi ani de „toleranţă reciprocă". Devalorizarea | -dolarului, raţionalizarea şi limitarea producţiei agricole şi a Celei indus^ |. ,,.-triale, combaterea şomajului prin lucrări constructive de colosală utilitate, |, v -Satisfacerea standardului de viaţă al muncitorimii, ajutorarea şi asanarea T f.r "''"larilor întreprinderi, înviorarea bursei, echitatea relaţiilor dintre producător j. , consumator, dintre beneficii şi salarii: iată numai o parte din rezultatele § ' Ir! ^ rs .fe,.».-p-y.,,r.™..v,, , 264 265 guvernării sale, admirată de popor, stânjenită de plutocraţle, minată de anarhişti, combătută de constitutionalist!, dar în deobşte recunoscută a-fi fost providenţială pentru salvarea Statului dela desordini şi barbarii. Mare energie spirituală', inteligentă vie, caracter, Franklin Delano Roosevelt simbolizează pe adevăratul tehnolog al zilelor noasre. A ştiut cu cine să colaboreze şi cât timp să colaboreze. A făcut apel la oamenii de ştiinţă şi la elitele inteligenţii. A consultat mereu părţile interesate în chestiunile ridicate la ordinea zilei. A avut curajuri şi iniţiative în momentele grele; a ştiut să cedeze şi să împăoiuască atunci când s'a putut. Soluţiile sale au fost necesare şi timpul a dovedit că au fost cele mai puţin primejdioase faţă de primejdiile ce ameninţau. Nu a forţat voinţa şi înţelegerea populaţiei ma mult decât putea ea accepta. Şi-a ajustat mereu idealurile şi năzuinţele pe măsura realităţii imediate, aşteptând, amânând, plânund cum şi când să promoveze restul. Intre rezistenţele unui Ford, Morgan şi Borah şi agitaţiile puse la cale de John Lewis, Huey Long sau Dr. Townsend, reformatorul a ales caiea de mijloc a idealurilor sale, stârnind devoţiunea tuturor voitorilor de bine competenţi. Cazul .lui Walter Lippman, poate cel mai de seamă gazetar al Statelor Unite, ilustrează forţa cu care Roosejvelt a mobilizat conştiinţele întregii naf uni, spre a colabora la îndreptarea relelor. Walter Lippman a scris la inteligenta revistă „New Republic", pe care a părăsit-o când a devenit vădit unilaterală. A luat conducerea gazetei „Tribune" pentru a promova o politică mai reală şi mai completă. Gazeta., oarecum republicană, a combătut la început pe Roosevelt şi însuşi Lippman a scris articole împotriva lui. Dându-şi apoi seama de meritele şi posibilităţile conducătorului, Walter Lippman a început să spună adevărul tot prin „Tribune", recunoscând că greşise. Caz unic de conştiinţă, morală şi politică, Walter Lippman a sprijinit reformele Preşedintelui, informând şi formând opinia publică. Şi tot acest ziarist onest a indicat prin articole momentele prielnice pentru reformele Preşedintelui'. Adevăratul conducător trezeşte în fiecare spirit de elită simţul răspunderii şi al datoriei de a coopera. Un conducător adevărat ştie, descoperă sau formează sute de alţi conducători. America Preşedintelui Roosevelt este astăzi ţara conducerii, ţara leadership-ului. Frankfurter, Tugweil, Moley, Wallace, Welles, Morgenthau, Corcoran, Cohen, Generalul Johnson, Miss Perkins, Harry Hopkins, Robert Maynard Hutchins sunt doar câteva nume de conducători ai noii Americi, însufleţite de Marele Conducător. Preşedintele Roosevelt este tipul conducătorului politic şi economic. Rectorul Robert Maynard Hutchins şi Profesorul Felix Frankfurter, astăzi ju-I decător la Curtea Supremă, însumează tipul conducătorului intelectual. Dra^ I maturgul Eugene O'Neill, care trăieşte retras de lume într'o casă de ţară californiană, Tao House, este tipufartistului, caire conduce numai prin opere de artă spiritul culturii. El a readus timpului nostru tragedia şi drama de proporţii şi substanţă unice într'o epocă banalizată de cinematograf şi ziare. Spiritele lor inspiră astăzi până şi în Middletown, în oirăşelul tipic, american, unde vor conduce din ce în ce mai puţin fabricanţii şi bancherii şi din ce în ce mai mult decât ideile creatoare ale lui Roosevelt, principiile lui Frankfurter, metodele lui Hutchins, imaginile lui O'Neill. f Prin aceştia şi prin acei la fel cu dânşii se schimba întregul Weltan- | ' schauung american. Intelectualii încep să recapete autoritatea pe care au > avut-o odinioară Benjamin Franklin şi Ralph Waldo Emerson. Artiştii nu mai ,■ sunt socotiţi nişte luhatidi, aşa cum s'a întâmplat cu genialul Edgar Allan ' "Poe. Firile sensibile nu se mai simt astăzi căzute între nişte barbari in- •genioşi şi simpli, capabili să construiască un imens şi mecanic corn al a-\ ' bundenfii, dar cu totul intoleranţi faţă de darurile i.şi destinele spiritului. Suferinţele şi criza i-au făcut pe Americani să creadă din nou în libertatea ■spiritului şi în superioritatea cugetării şi imaginaţiei. ? Astăzi intelectualii*şi artiştii nu mai au nevoie să se supună oamenilor '. de afaceri şi nici să-şi deplângă destinul care i-a aruncat într'O lume ne- | "înţelegătoare şi pragmatistă1, Nu mai cred demn să se refugieze în străi- I nătăti, cum au făcut-o odinioară scriitorul Henri James şi filosoful George $ Santayana, alegând Franţa sau Anglia ca patrii spirituale. Oricât de mari ar *; li suferinţele şi neajunsurile, scriitorii americani -nu mai au amărăciunea lui Mark Twain pentrucă văd cum. dincolo de ele mijeşte inteligenţa gene- -roasă şi constructivă. De altfel, încă de pe la 1900 intelectualii şi artiştii de peste ocean au •reacţionat crud şi fără cruţare. E perioada revistei „American Mercury", însufleţită de ace! Voltairian H. L. Mencken şi de scriitori ca Upton Sinclair, 'Sinclair Lewis, Theodore Dreiser, care în numele spiritualităţii, umanităţii şi : -frumosului condamnau decăderea în materialism, pragmatism şi afacerism a patriei lor. - Cu timpul, o parte din scriitori şi artişti şi-au pierdut toleranţa şi în- j ţelegerea, generozitatea şi bunătatea, devenind îngâmfaţi. Inchizându-se în superioritatea lor, declarau că lumea nu-i merită. Luând ştiinţa ca o -> odinioară condiţiile sociale şi tehnologice pe care le ştim. Americanii au renunţat în noua lor ţară la staticismul european, la în-i chliderea în prejudecăţi şi în privilegii, realizând cultul muncii creatoare t de bunuri pentru oameni mai buni. Spiritul lor, însă, n'a trădat încrederea în valori, în puterile ştiinţei, în necesitatea artei, în dreptul suveran al adevărului. De aceea, creativitatea europeană a găsit în Statele Unite un 18 1 274 teren rodnic pentru no'i' creaţii. Spiritul critic şi-l aplică cu atâta ardoare-încât mereu reformele sociale tind să corecteze nedreptăţile, lipsurile, deosebirile prea mari ale vieţii burgheze şl capitaliste. Cecil Delisie Burns, ideologul scofian, accentua concepţia democraţiei în felul următor: democraţia înseamnă şi mai ales trebue să însemne condiţii economice şi sociale, egale pentru toţi, pentru ca cei mai înzestraţi de natură să ajungă în fruntea societăţii. E ceea ce cred, în inima lor, toţi Americanii: oportunităţi sau condiţii egale pentru toţi, pentru ca, prin-muncă eficientă şi lumină intelectuală, să se ajungă la o lume mai creatoare şi mai' bună. Americanii nu se tem de nicio reformă, nu refuză apriioric nicio experienţă tăgăduitoare, mu renunţă la nicio posibilitate de progres. Acesta e miracolul american, pe care l-au prevăzut părinţii pelerini de odinioară, când au proslăvit bunătatea dumnezeiască — aducându-i acel Thanksgiving — şi pe care a continuat a-l realiza societatea cârmuită de Preşedintele Roosevelt, cu dârzenia omului de ştiinţă, dar şf cu credinţa în datoria omului şi a societăţii de a realiza binele pe pământ. Sperăm că şi cârmuirea Preşedintelui Truman îl va continua în noua eră de pace şi de cooperare internaţională. Intre idealismul practic american şi realismul marxist sovietic, între New York sau Washington şi Moscova, centrele de interes mondial, împreună cu Londra, se încheagă solidar soarta lumii viitoare, se cohsfitue miracolul care va defini epoca ce începe cu noi şi va continua veacunii de acum încolo. Până la tălmăcirile ştiinţifice ale istoriei măreţe pe care o trăim — să ne lăsăm pătrunşi de sensul luminos şi puternic — ca un miracol, atoateschimbător — al lumii ce se ridcă peste răutăţile,greşelile, ereziile, uitările, ignorările şi căinţele apuse. FRANKLIN DELANO ROOSEVELT EXPRESIA NOULUI HUMANISM AMERICAN » îl „Seminţia omenească trece, în momentul de faţă, prmtr una din mărie crize. Oricând memoria ti-ar aduce în spirit amintirea acestui moment, tu să fii vrednic a-ti spune tie însuţi: A fost un moment mare. A tos începutul unei noi ere in criza ei, lumea aceasta a aVut nevoe de voluntari, de oamenii încrezători în viată, cu răbdare în serviciu, oameni de caritate şi- pătrundere. Am răspuns acestei chemări, aşa cum am putut. Am sluji ca voluntar al Stăpânului meu — cauza unei vieţuiri omeneşti şi curajoase. Am studiat, am iubit, am muncit fără cruţare .şi cu nădejdea de a i. vrednic de generaţia' mea". „ . „ , ...n Această mărturisire şi totodată normă de conştiinţa, scrisa oe t.io-soful idealist 3QSliah Royce a repetat-o Franklin Delano Roosevelt, asu-mânduşi-o icu tot dreptul într'un discurs celebru, rostit la începutul anului 1936 în faţa Congresului dar adresându-se simultan şi zecilor de milioane ce-l ascultau la Radio Era pentru prima oară dela apariţia radiodifuziunii, când un Preşedinte al federaţiei americane se adresa simultan şi aleşilor naţiunii, şi naţiunii -însăşi. A fost unul dintre ceie mai însemnate discursuri, rostit către sfârşituf primei magistraturi de către acela care avea să fie singurul preşedinte ales. a treia şi a patra oară, rupând cu tradiţia statornicită de George Washington ca un preşedinte să nu candideze mai mult de două ort. Discursul a fost rostit în grele momente, când marele luptător social se vedea stânjenit şi neînţeles de o buhă parte din instituţiile şi de membrii propriului său partid. Curtea Supremă de Justiţie îi năruise două din coloanele New Deal-ului: N. R. A. şi A. A. A., iar pacea lumii începuse să fie direct ameninţată şi, odată cu ea, idealurile democratice şi humanste în care credea Preşedintele, care totdeauna a văzut mai departe şi mai curajos decât majoritatea poporului şi a politicianilor, aceştia stăruind în izolaţionism până în ceasul al unsprezecelea. In 1936, trebuia să repete ceea ce spusese în 1933: singurul lucru de care trebue să ne temem este teama însăşi- Exista o teamă absurdă, confecţionată din neştiinţă şi interese subtil disimulate, strecurată în sufletele oamenilor ca un complex de -inferioritate şt contra căreia a luptat până în ultima clipă Preşedintele, lăsâhdu-şi victorioasă şi încrezătoare în ea însăşi patria. Acest American cu umerii obrajilor ridicaţi, în semn de gravitate, pe care însă un permanent şi jovial surâs o echilibrau totuşi, făcând pe cei din jur să-l poată privi drept în ochi şi să uite infirmitatea picioarelor lui aproape inutile — a fost un om luminos, o fire generoasă, o energie titanică. Chipul său emana visarea şi hotărîrea, dorul unei lumi mai bune şi voinţa de a o realiza. Ochii, de-un albastru închis, exprimau 'idealismul aspiraţiilor lui; obrajii şi cele două cute accentuate aminteau pe luptătorul neînduplecat, pe când buzele şi bărbia, clasic arcuite, sugerau o bunătate înţeleaptă şi dârză. întreaga lui personalitate emana simpatie, atracţie, căldură. Emil Ludwig a mărturisit cu sinceritate că s'a simţit totdeauna un prizonier al farmecului Preşedintelui, ca şi Thomas Mann, iar H. G. Wells l-a socotit „un om fără limite", absolut modern în accesibilitatea spiritului, său şi în logica acţiunilor sale. Buna credinţa lui a fost subliniată de atâţia portretişti, printre care şi William Ashley Anderson. „înţelept ca un şarpe, fără şireten'e, ca un porumbiel; sensibil şl puternic; simplu ca un geniu; înzestrat cu o înţelegere intuitivă a necesităţilor vremurilor şi a spiritului epocii — conştient că cel mai fericit om este acela care serveşte cu mai mult curaj, tenacitate, ascultare şi mlădiere, voinţa acestui spirit — bărbat al credinţii despre care Goethe ar fi spus că: trebue să înainteze uneori într'o măsură tot mai mare, plin de îndrăzneală, iar alteori să se resemneze răbdător, ca bunătatea să poată trăi, să poată creşte şi înflori", astfel l-a văzut noul cetăţean american şi fostul scriitor al Germaniei ne-naztste Thomas Mann,, adăugând „aşa l-am cunoscut, admirat şi iubit şt am fost mândru să devin un Ciivis Romanus sub ocârmuirea lui". Viaţa lui Roosevelt Viaţa lui Franklin Delano Roosevelt s'a indentificat mai cu seamă cu maturizarea a două concepţii ce vor caracteriza societatea secolului nostru: cu recunoaşterea interdependenţii popoarelor lumii şi cu recunoaşterea obligaţiei sociale ca politica să satisfacă interesele şi idealurile tuturor oamenilor, nu numai ale unei părţi privilegiate. Prima concepţie a condus America izolaţionistă la un război necesar 1 şi la o victorie deplină, care au făcut din ea una din cele două puteri mondiale de frunte în era noastră. A doua concepţie a modificat, adânc şi binefăcător, viaţa poporului american, stabiJind alte relaţii între diferitele pături şi grupuri sociale, precum şi datoria statului de a sluji mai ales economic şi educativ colectivitatea, pentru a ajuta libera realizare a individului. Primele-i două magistraturi 1932—1936 şi 1936—1940 sunt caracterizate de o unică devoţiune pentru îmbunătăţirea situaţiei interne şi aici New Deal-ul rooseveltian şi-a dovedit concepţiile şi metodele. A treia legislatură, 1940—1944 şi scurtul început al celei de a patra, din care nu a trăit decât o lună, au fost închinate lumii, prin războiul şi victoria-străjuite de acela care şi-a dat nu numai energia şi priceperea; dar chiar şi viaţa pentru cauza uhei lumi mai bune, mai armonioase, mai constructive. Să urmărim în cadrul biografiei sale, omul, înfăptuirile şi concepţia sa. .Franklin Delano Roosevelt s'a născut la 30 Ianuarie 1882 dintr'o veche familie. Primul Roosevelt — Claes Martenszen van Roosevelt — a venit în 1613 din Olanda în Noul Amsterdam, iar Filip de la Noy (Delano), un navigator flamand, s'a stabilit în Massasuchets, nu mult mai târziu. Urmaşii acestor doi înaintaşi s'au încrucişat cu atâtea familii engleze încât sângele-viitorului Preşedinte va fi precumpănitor englez. Tatăl său, James, a fost conducătorul unor companii de linii ferate şi a avut domeniul dela Hyde Park, şaizeci de mile de New York, pe malurile Hudsonului, unde s'a născut singurul lui fiu, din căsătoria de a doua, cu Sara Delano Roosevelt, care a avut parte să-l vadă în culmea gloriei, ea murind în 1941 şi trăind' mai mult de patruzeci de ani după moartea soţului ei. Franklin Delano Roosevelt, socotit maii târziu un renegat al lumii, lui aristocratice, a avut parte de-o strălucită educaţie, învăţând franţuzeşte şi nemţeşte de mc, călătorind aproape în fiecare an cu părinţii în Franţa, Anglia, Elveţia şi Germania, practicând diferite sporturi, în special cele marine. A cetit mult în anii petrecuţi la Hyde Park, în relativă singurătate, dar nu a fost niciodată numai un om de bibliotecă. Nici la Colegiul Groton, Mass., nu s'a consacrat numai studiilor, deşi în ultimul an a câştigat un premiu la Latină. Foot-ballul şi desbaterile oratorice i-au fost preferinţele. • Nici la celebra Universitate Harvard, unde intră în 1900, în urma insistenţei tatălui său, căci el dorea să urmeze Academia Navală dela Annapolis, nu: este un tânăr excepţional de. studios, chiar dacă este remarcat pentru vioiciunea mintii, pentru repeziciunea cu care gândea sau pentru vocaţia de ziarist, lucrând la gazeta universităţii. Imediat după ce termină studiile, în 1905, se căsătoreşte cu o vară mai îndepărtată pe care o cunoştea de copil, Anna-Eleanor Roosevelt, nepoata Preşedintelui Theodore Roosevelt, care participă la nunta lor, venind dela Washington la New York. Mai studiază încă doi ani dreptul la Universitatea Columbia din New York, dar nu lia un ultim examen şi pentru a deveni avocat trebue să treacă o nouă examinare. La Hyde Park, el este acum stăpânul, în urma morţii tatălui său, Şi acolo duce o viaţă de gentleman şi fermier, primind oaspeţi şi având un trai foarte plăcut. Bunătatea este şi rodul experienţiii, simpatia şi compasiunea faţă de cei care nu trebue să sufere ca tine, dacă ai-suferit, dar mai ales la oamenii superiori ea este o vocaţie, independentă deci de experienţa bună sau rea de care au avut parte. Sunt oamenlii care au suferit cumplit şi totuşi fac şi pe alţii, să sufere, când ar putea proceda contrar. Dimpotrivă, sunt oameni care rămân mereu buni, şi dacă sufăr, şi dacă nu. In această privinţă, este foarte semnificativă mărturisirea făcută de Roosevelt itinui scriitor: „Omul care nu este nevoit să se îngrijească de pâinea zilnică este mai sigur şi mai liber. Omul care vine de jos aduce cu el, în anii de mai târziu, amintirile amare ale tinereţii sale şi astfel mai puţină dragoste de oameni. Omul născut sărac păstrează resentimente. Eu nu pot avea nioiun resentiment. Şi acesta-i motivul personal al activităţii mele". Desigur, când nu voir mai exista oamenii săraci, se vor împuţina motivele de răutate între semeni, dar şi atunci vocaţia binelui va diferi dela om ia om, căci, din nefericire, nici între cei care nu cunosc sărăcia puţini au generozitatea şi bunătatea lui Roosevelt. Nu se ştie când i-a venit gândul să facă politică şi nu ştim dacă până la treizeci de anii a bănuit vreodată că va ajunge Preşedintele Statelor Unite, întrecând în faimăi pe celălalt Roosevelt, preşedintele care ii-a dat de nevastă pe nepoata sa. Mai mult, când avea cinci ani şi vizitase cu tatăl său pe Preşedintele Grover Cleveland, la. Casa Albă, acesta se ..arătă nemulţumit de cariera sa şi-i spuse copilului: „Tinere, nu ţi-aş dori niciodată să fii preşedinte". Ironia destinului neagă adeseori ceea ce trebue să urmeze. Cariera politică o începe avocatul new yorkez Roosevelt în 1910, când democraţii din New York îi propun să candideze pentru un loc de senator al statului lor. Le trebuia un om bine, care să le onoreze lista electorală într'un stat unde nu 'aveau şanse de reuşită. Dar Franklin Delano •Roosevelt ia lucrurile în serios, străbate oraşele, fermele şi drumurile prăfuite, vorbind cu alegătorii ş,i reuşind să fie ales senator la 29 de ani. Părăseşte profesia de avocat, renunţă la firma dela New York, unde lucra cu alţi asociaţi şi pleacă la Albany, unde susţine o legislaţie liberală şi .avansată, împrietenindu-se cu democraţii Al. Smith şi Robert Wagner. întreprinde în sânul partidului democrat mişcări împotriva unui candidat propus pentru senatul federal. In 1912, luptă din răsputeri ca guvernatorul statului New Jersey să fie ales Preşedintele Statelor Unite şi acesta nu-i altul decât Woodrow Wilson. Mai târziu, Roosevelt va fi ministru adjunct la, Marină în guvernul lui Wilson, dar când e să-şi facă propria campanie pentru re-alegerea în senatul new yorkez e bofnaiv de febră tifoidă jşi nu poate întreprinde nimic. Campania pentru Wilson îl şubrezise. O realegere nu era uşoară. „Avea vrăjmăşia > unei bune părţi din organizaţiile democrate, căci acei pe care-i contestase nu se lăsau învinşi oricum. Este reales, totuşi, cel jiintuit la pat, graţie soţiei sale şi unui ziarist, Louis McHenry Howe, corespondentul ziarului „The New York Herald" la Albany, capitala politică a statului New York. Cariera politică a lui Roosevelt, de unde părea încheiată, iată că se colorează nu numai cu un succes neaşteptat, dar îşi are obiective progresiste. Campania pentru realegere fusese făcută de Howe în numele ;unei atrăgătoare şi necesare ajutorării a fermierilor. Dealtfel Howe devine secretarul şi sfătuitorul permanent al lui Roosevelt şi el l-a văzut dintru 'început ca un virtual preşedinte, lucrând în acest scop şi, având satisfacţia 279* de a asista la reuşita planului. Howe a murit în 1936, după 'nenumărate şi devotate servicii. in 1913, i se oferă postul de ministru adjunct al Marinei de către ministrul Daniels şi astfel Roosevelt îşi începe activitatea la Washington, în apropierea marelui v'zionar idealist Woodrow Wilson. Dragostea de marină a aceluia care vroise să intre la Academia dela Annapolis îşi găseşte realizarea. Depune sforţări pentru mărirea şi îmbunătăţirea flotei americane. In timpul primului război mondial, lui Roosevelt i se daîoreşte orânduirea unui câmp de mine în Marea Nordului împotriva flotei germane şi construirea unei flote de submarine mânuită de sportivi şi de studenţi. Deşi capătă din ce în ce mai mare autoritate, totuşi în 1914 nu reuşeşte-să .{ie numit canddat pentru sehatul Statelor Unite, fiindu-i preferat James Gerard. Tammany Hali-ul îl roagă să candideze ca guvernator al statului New York, în 1918, dar el refuză. In 1920, susţine pe Al. Smith la convenţia-naţională democratică dela San Francisco-, dar este designat drept candidat pentru preşedenţe James Cox, guvernatorul statului Ohio. In schimb,, pentru postul de vdce-preşedinte al Statelor Unite este desemnat însuşi Roosevelt. Părăseşte funcţia de ministru al Marinei, care-i adusese faima şi împreună cu Cox străbate federaţia americană, ţinând aproape o mie de cuvântări. Candidaţii democraţi se prezintă drept continuatorii politicii marelui Wilson, susţinând participarea patriei la Liga Naţiunilor. Curajul şi devoţiunea lor sunt mari, căci America redevenise izolaţionistă şi cerea o politică strâmtă, provincială, numai aparent comodă şi sigură. Opinia-publică americană avea să stărue până la cel de al doilea război mondial în acest izolaţionism fatal, care, dacă nu ar fi existat, ar fi scutit omenirea, de catastrofele anilor 1936—1945. Pe atunci, însă, interdependenţa lumii părea o absurditate, L:ga Naţiunilor o instituţie în care Statele Unite nu' aveau de ce să se amestece, iar normalitatea şi securitatea;, invocate de oponenţii neînţelesului Wilson, însemnau izolaţionism sau neamestec în treburile străinătăţii. Democraţii nu reuşesc în alegerile preşedenţiale. Warren Harding, candidatul republican, este ales preşedintele Statelor Uni--te, urmânduMt apoi Coolidge şi Hoover, în acel deceniu denumit do-nothing decade, în care America stăruia într'un perimat şi nefast izolaţionism politic şi într'o economie lipsită de orice prevedere şi organizare, ce avea să provoace cumplita criză din 1929—1932. Jn urma acestui eşec, Roosevelt revine la îndeletnicirile-i particulare, după zece anii de activitate politică în statul New York şi la Washington.. ■ __Şiireia activitatea de avocat, aşteptând circumstanţe politice mai prielnice.. a ;recunoscut ca un leader al partidului democrat. Măreţia unei vieţi de luptător Până unui ------acum, viata şi cariera lui se dovediseră a fi acelea ale om deosebit de capabil, dar nu aveau o măreţie, totodată tra9>caşi glorioasa. Inteligenta şi talentul său oratoric, simpatia ce-o emana figure sa. luminoasă şi surâzătoare, seriozitatea şi hotărîrea acţiunilor sale, ca ta tea de 8-şi face prieteni devotaţi, dar şi duşmani configurau personalitatea aceşti* aristocrat cu idei înaintate şi cu revendicări in sprijinul celor mulţu Dar, începând din 1921, deci dela 39 de ani, viaţa lui are parte de- 280 experienţe unice, ce-l vor alătura în istoria lumii de cei mâi mari conducători ai popoarelor. Se pare că numai oamenilor cu destin dramatic şi cu mari suferinţe li este dat să ajungă la manii victorii faţă de ei înşişi, şi faţă de forţele ce li se opun. Franklin Delano Roosevelt are de înfruntat mai întâi o dramă personală. ,ln 1921, în timp ce se afla cu familia, în vacanţa de vară, la Campo-bello Island, New Brunschwick, este lovit de paralizia infantilă, ce-i înţepeneşte corpul dela mijloc. în jos. Innotase în apă rece, într'o după amiază de August, noaptea avusese febră, iar trei zile după aceea se văzu imobilizat în pat. Timp de trei ani a luptat cu această cumplită boală, încercând tot felul de remedii şi exerciţii. Voinţa de însănătoşire, cum singur a mărturisit-o mai târziu, i-a fost hotărîtoare. In ciuda acelora care-l socoteau un om sfârşit, Roosevelt reuşeşte să se ţină pe picioare, dar nu putea -merge. Sănătatea generală îi este bună, muşchii braţelor şi torsuiui şi l-a desvoltat prin exerciţii, iar înnotul în izlvoarele dela Warm Springs, Georgia, o localitate destul de necunoscută, îl fac să progreseze în câtevs săptămâni mali mult decât toate leacurile şi exerciţiile celor trei ani de boală. Nu mai mergea în cârje, se putea mişca ajutat de un baston sau de braţul vreunuia din fiii săi. Anii de boală l-au făcut mai concentrat în gândire, mai meditativ şi »-au înlesnit lecturi şi planuri, politice. In 1924, poate merge la convenţia •naţională democratică dela New York pentru a susţine numirea lui Alfred Smith drept candidat la preşedenţie. Smlith va fi numit candidat abea în 1928, nereuşind nici atunci a fi ales preşedinte. In 1924, alegerile le câştigă Calvin Coolidge, iar în 1928 Herbert Hoover, predecesorii republicani ai lui Roosevelt la preşedenţia Statelor Unite. In 1928, Roosevelt pare sănătatea întrupată. Continua cura dela Warm ■Springs de două ori pe an, aruncase cârjele, picioarele fiindu-i susţinute de suporturi de oţel. Este ales la limită, în 1928, guvernatorul statului New York, dar reales în 1930 cu o impunătoare majoritate, ceea ce^l indică drept firesc candidat la preşedenţia federaţiei. Activitatea de guvernator al statului New York arată în proporţii reduse, dar semnificative ceea ce va. realiza când va părăsi Albany, capitala politică a statului New York, pentru Washington. Elaborează un plan pentru ajutorarea fermierilor, pentru reîmpăduriri, o autoritate pentru desvoltarea electricităţii dela izvorul St. Lawrence, stabileşte pensii pentru cei bătrâni, iar după depresiunea economică din 1929 orândueşte, cel dintâi, un sistem de ajutorare a şomerilor, destinând un fond de 20 milioane dolari. Puterea lui de muncă şi calitatea ideilor sale de asistenţă socială îl impun până şi în ochii oponenţilor, care crezuseră că boala îl va scoate din viaţa publică. Ca guvernator al statului New York, el a putut să-şi dea seama de valoarea, unor colaboratori, care apoi îi vor fi alături şi la Washington. Printre aceştia sunt Harry Hopkins, care la Albany a condus serviciul de ajutorare a şomerilor, Frances Perkins şi Henry Morgenthau Jr. Franklin Delano Roosevelt a învins boala şi slăbiciunea propriului său trup. Acum, trebuia să învingă boli şi slăbiciuni şi mai grele, care minau bunăstarea naţiunii sale. Alegerea lui ca Preşedinte al Statelor Unite, în 1932, nu s'a îndeplinit fără enorme dificultăţi. Tammany Hall şi democraţii din Brooklyn susţineau pe Al. Smith; statele Texas şli California susţineai* candidatura lui John Nance Garner, astfel că, în ciuda sforţărilor depuse de James Farley şi Howe, numirea sa drept candidat al partidului democrat nu întrunea două treimi la convenţia naţională democrată dela Chicago,, cht'lar dacă Roosevelt întrunea un numlăr 'mare de susţinătorii, superior celorlalţi candidaţi propuşi. Ideea lui Farley de a se oferi lui Gamer vice-preşedenţia, în schimbul voturilor delegaţilor din Texas şi California în> favoarea preşedenţiei lui Roosevelt a dus lâ prielnicul rezultait că Roosevelt a avut 945 din cele 1154 voturi, fii.nd numit candidatul partidului democrat şi venind deia Albany cu aivionul la Chicago spre a accepta personal numirea sa. Atunci şi-a schiţat — la 1 Iulie 1932 — programul de guvernare în favoarea „omului u'tat de semeni" (forgotten man) şi formulând ideea de Nouă Orânduire (New Deal), ce îi va caracteriza administraţia. Campania electorală s'a desfăşurat în proporţii impresionant de d na-mice, Roosevelt susţinând nevoia unei largi şi temeinice experimentări politice, drepturile indivizilor faţă de corporaţiile prea puternice, precum şi abolirea prohibiţiei. Toţi. cei loviţi de cumplita criză economică, toţi oamenii de bună voinţă, toate spiritele omenoase şi progresiste ţineau cu el, chiar şi uni republicani cu mentalitate mai largă. Programul său fusese, dealtfel, elaborat împreună cu o seamă de profesori şi tehnicieni, ca,re mai târziu au format aşa numitul „trust al inteligenţii;" (brain trust). Dintre aceştia menţionăm pe Raymond Moley, Rexford Tugweil, Adolf Berle, toţi dela Universitatea Columbia, Felix Frankfurter dela Harvard şi Generalul' Hugh Johnson. Votul poporului se manifestă cu prisosinţă, Roosevelt întrunind 22.281.756 voturi faţă de 15.761.841 ale lui Hoover, socotit de mulţi-răspunzător de penib la situaţie economică. Politica sa a fost poreclită „politica braţelor încrucişate". Nu 'o astfel de politică va fi aceea a lui Franklin Delano Roosevelt, care în momentul inaugurării! sale, la 4 Marfe 1933, avea în faţă o ţară mare şi totuşi demoralizată. Mai mult de 12 milioane de oameni nu găseau: de lucru. Băncile erau închise sau făceau operaţii restrânse. Aurul dispăruse de pe piaţă. Preţurile produselor agricole erau scăzute, nerecom-pensând munca şi cheltuellle investite. Cu două luni înainte de începerea New Deal-ului, Hitler pusese mâna pe putere în Germania, ameninţând Pacea lumii şi drepturile omeniei. Primele reforme şt realizări bili Pr'"?a m,§sură luată de noul Preşedinte al Statelor Unite a fost resta-rea încrederii în puterea inteligenţii umane de a lupta împotriva răului de r'^1e,''rTlinâncl acea teamă şi neîncredere ce minase optimismul o mioară al Americii. Imediat după instalarea sa la Casa, Albă, Franklin ""ri p°sevelt ia măsura închiderii băncilor pe timp de patru zile, propunând Congresului tot felul de legi urgente pentru a: aduce stabilitate . or' Pen*ru asigurarea depozitelor şi reglementarea vânzării acţiunilor, devalorizând dolarul şi renunţând la etalonul aur. enatul şi Camera Reprezentanţilor se arată docile la început, primind legile şi concepţiile Preşedintelui. Şomerilor li se dă de lucru, guvernă- 'mântui cheltuind 500 milioane dolari prin „Federal Emergency Relief Administration", condusă de Harry Hopkins, care deasemehea va conduce şi „Civiil Works Administration", dând de lucru la 4 milioane de lucratori dintr'un fond de 900 milioane dolari, până ce această organizaţie va fi părăsită din motive de economie. întreaga naţiune este uimită de pluralitatea mijloacelor întrebuinţate de Preşedinte şi de sfătuitorii săi. Atunci se crează o seamă de organizaţii care se întitulează cu literele alfabetului, fiecare având menirea de a ajuta o anumită categorie de lucrători sau o anumită activitate. La sfârşitul anului 1953, au luat fiinţă 33 de astfel de organizaţii sau agenţii, dintre ■.care cele mai însemnate sunt: W. P. A. (Works Projects Administration, Administraţia Proectelor pentru lucrări publice, devenită apoi P. V/. A. (Publ-'c Works Administration, .'Administraţia Lucrărilor Publice); N. R. A. -(National Recovery Administration, Administraţia Asanării Naţionale); A.A.A. . (Agr cultural Adjustment Administration Administraţia Ajustării Agricole); S. E. C. (The Securities and Exchange Commisson, Comisiunea Acţiunilor şi schimbului bancar); C. C. C. (The Civilian Conservation Corps, Organizaţia Conservării Publice), T. V. A. (Tennessee Valey Authority, Autoritatea Văii Tennessee). Legea Securităţii Sociale şi Legea Wagner a relaţiilor de muncă surit '..votate. Devalorizarea dolarului a însemnat atunci aproape o revoluţie, întreprinsă într'o ţară conservatista în ceea ce priveşte finanţele. Raţionalizarea şi limitarea producţiei agricole au dus la 'ridicarea preţurilor. Rezultatul a lost imediat şi strălucit: regiuni care, timp de trai ani, nu mai puteau cumpăra nimic şi se sbăteau în cea mai cruntă sărăcie au fost în stare a face însemnate cumpărături şi constata ridicarea nivelului de trai al fermierilor. O reformă şi mai îndrăzneaţă organiză Preşedintele în lumea industriei, ce suferea de mulţi ani din pricina trusturilor şi dictaturilor economice ale câtorva persoane care impuneau preţuri exagerate în folosul propriu. In câteva săptămâni, fiecare .industrie a foist constrânsă să-şi constltue un fel de organizaţie de control şl prevedere, să-şi raţionalizeze producţia, •repartiţia şi vânzarea produselor ei, totodată păstrând sau mărind salariile lucrătorilor, făcându-se deci o distribuţie mai spre echitate. Industria sfârşi prin a accepta noile coduri impuse de Preşedinte şi de colaboratorii săi, printre care vajnicul Johnson. Singura categorie nesatisfăcută la început a fost aceea a micii industrii, grupul producătorilor cu resurse limitate şi care nu putea rezista fluctuaţiilor prea mari. Ceilalţi, marii capitaliştii, chiar reducândirişi câştigurile şi raţ,ionalizându-şi producţia, au putut mal» lesne rezista şi la urmă beneficia de întremarea generală a Republicii Americane. La fel şi fermierii, care producând mai puţin şi mai ales, au dobândit preţuri mai ai lui Roosevelt au prolvenit mai ales din mica micilor oameni de afaceri. împotriva măsurilor luate de Preşedintele Roose-mulţimile, mai ales lucrătorii şi fermierii, precum mai mare parte cu el, în schimb oamenii de cei cu mentalitate învechită, care continuau bune. Oponenţii serios, burghezie, din rândurile Cu timpul opoziţiile velt se intensifică. Dacă şi intelectualii, sunt în cea afaceri, marii industriaşi şi troZtV7llZTm]e 'ib?ra!ă/ îmr'Un Capitalism ^dividualist îi sunt protrvnia, Cheltuelile erau, într'adevăr, mari şi, de unde Preşedintele a- 283- nunţase că va echilibra bugetul, el ridică în primii patru ani datoria publică la 11 miliarde dolari, măreşte impozitele şi impune întreprinderilor tot felul de obligaţii, ce însemnau, de fapt, uri amestec în conducerea şi mai ales în distribuţia veniturilor lor. Oponenţii nu voiau să vadă că, totuşi, pirin măsurile luate se salva, capitalismul şi libertatea de iniţiativă individuală, asigurându-se o stare generală mai bună pentru toţi, mărindu-se puterea de cumpărare a maselor şi deoi însăşi producţia. Capitalul şi munca, iniţiativele şi distribuţia capătă, este dlrept, un sens de funcţie social®, corectându-se multe din neajunsurile ce duseseră la marea criză economică. ,ln loc să-i fie recunoscători, chiar capitaliştii înşişi, că, prin redresarea economică, producţia şi comerţul deveniseră în bună măsură iarăşi înfloritoare şi că afacerile se intensificau — şi aceasta în folosul nu numai al muncitorilor şi fermierilor, ci într'al tuturor — oponenţii New Deal-ului protestau împotriva controlului, taxelor şi ajutorării muncii şi producţiei. La replica mândră şi deplin conştientă a Preşedintelui că măsurile New Deal-ului sunt umanitare şi urmăresc interesul social genera! cerând sacrificii unora, dar profitând tuturor, criticii regimului afirmă că şomerii nu trebuesc susţinuţi la infinit din banul public şi că o deplină redresare economică nu se va realiza tocmai din pricina restricţiilor impuse întreprinderilor şi oamenilor de afaceri. N'au lipsit nici acuzaţiile meschine, văzându-se, de pildă, o captare a alegătorlor prin fondurile cheltuite de W. P. A. Republicanii susţineau chiar că banii se cheltuiau cu prisosinţă mai ales în statele unde realegerea Preşedintelui Roosevelt nu ar fi sigură, utilizânduj-se deci în scop politic ajutoarele contra şomajului şi comandarea de lucrări publice. Dintr'o- realitate generoasă, ei făceau proces de intenţii, la care li s'ar fi putut repiica cu acuzaţia că ei, în acea decadă a braţelor încrucişate, do-noth.ng decade, nu au fost în stare să-şi câştige aderenţi făcându-le chiar un bine interesat. Dealtfel, la sfârşitul. primei magistraturi a Preşedintelui Roosevelt mai existau 12 milioane de şomeri, aşa că era firesc ca măsurile de ajutorare şi mal ales comandarea de lucrlăim-publice, atât în folosul colectivităţii cât şi a celor fără de lucru, să continue şi chiar să fie intensificate. Lupta pentru New-Oeal . Anul 1935 este un an de penibile greutăţii pentru marele om de stat. Curtea Supremă de Justiţie decide că sunt neconstituţionale codurile organizaţiei N. R. A., ele constituind o hejustificabilă delegaţie a puterii legislative şi că puterea guvernului federal de a reglementa comerţul între state nu include şi puterea de a reglementa practici ce nu afectează, direct acest comerţ între statele federaţiei. Astfel, justiţia nărue unul din organele cele mai eficiente ale New Deal-ului, ameninţând şi pe celelalte ce reformaseră vechile relaţii dintre capital şi muncă. Luând decizia aceasta, Curtea Supremă de Justiţie susţinea că măsurile de urgenţă şi condif'ile excepţionale nu crează şi nu lărgesc puterile constituţionale. S'a discutat atunci pe larg temeinicia argumentării justiţiei, arătându-se cât de greu e să distingi între comerţul infra-staital şi cel interstatal în federaţia americană. Dar mai ales s'a pus din nou problema revizuirii Constituţiei, dacă într'adevăr guvernul nu are dreptul de a îmbunătăţi urgent şi eficient condiţiile economice ale poporului. 284 Urmările năruirii organizaţiei N. R. A., condusă douăsprezece luni de către Generalul Hugh Johnson, au fost îngrijorătoare. Acţiunile dela bursă şi preţurile grâului şi bumbacului, au scăzut simţitor, înfricoşând şi pe oponenţii New Deal-ului. Rămânea soluţia modificării Constituţiei, printr'un a-mendament care să încredinţeze guvernului federal puteri centralizate, cum nu avusese niciodată. Preşedintele Roosevelt a încercat reacţiunile opiniei publice în această privinţă, dar nu a găsit suficientă susţinere nici măcar la leaderii partidului său. Senatori ca T. Connally (Texas), Clarck (M ssouri) şi Fletcher (Florida) s'au arătat protivhici modificării, iar senatorul Robinson a asigurat în grabă presa că „Preşedntele nu a renunţat la teoria democratică a drepturilor statelor". Celebrul constitutionalist republican Wiliiam Edgar Borah (Idaho) a susţinut că decira curţii era justă, stăvilind despotismul, iar Constituţia actuală lasă precise şi suficiente posibilităţi de a se reglementa comerţul între state. Peste şase luni, la începutul anului 1936, şi organizaţia A. A. A. a fost declarată neconstituţionalâ de către Curtea Supremă de Justiţie, dar nu cu unanimitate, ca în cazul organizaţiei N. R. A., ci cu 5 contra 4 voturi aJe bătrân lor jurişti, in decizia Curţii s'a argumentat că „taxele, afectarea fondurilor strânse, sensul cheltuirii lor, nu sunt decât părţi ale planului. Ele nu sunt decât mijloace pentru un scop neconstituţional". Impozitele strânse sunt necesare pentru susţinerea guvernului, iar nu pentru exproprierea banilor unui grup în folosul altui grup, susţinu înalta Curte, găsind ilegală instituţia A. A. A., tocmai pentru că dispunea de taxe greşit întrebuinţate, precum şi pentru că sistemul ei de contracte pentru cumpărarea recoltei întrebuinţează o coerclţiune economică ilegală, şi pentru că plăţile făcute devin prime pentru guvernul federal spre a câştiga putere ilegală. Peste câteva săptămâni, Senatul a votat alte măsuri pentru a găsi un_ substitut necesarei organizaţii A. A. A., senatorul republican, dar pe linie progresistă, Norris (Nebraska) criticând decizia Curţii Supreme şi spunând printre alte că „poporul poate schimba Congresul, dar numai Dumnezeu poate schimba Curtea Supremă de Justiţie". Vroia să spună că magistraţii, în număr de 9, ai Supremei Curţi sunt în majoritate oame.ni bătrâni cu mentalitate învechită, urmărind prea rigid, constituţionalitatea şi că moartea lor ar putea, ea singură, primeni această mentalitate. Apropiindu-se aiegerile, Preşedintele Roosevelt nu a vroit să^şi facă atunci un punct din program reformarea înaltei Curţi, care îi stânjenea serios planurile de larg spirit social. Dar mai târziu va pune, tot în condiţii gingaşe, problema reformării înaltului for jurlidic. Şi instituţia T. V. A. a fost atacată în justiţie ca neconstituţionaJă, dar de data aceasta, Curtea Supremă de Justiţie, în Februarie 1936, nu a luat o măsură reacţionară. Dintre cei 9 magistraţi, numai unul singur, arhicon-servatoristul McReynolds a considerat-o neconstituţională, ea rămânând astfel în funcţiune, spre mulţumirea susţinătorilor N'ew Deal-ului. „Chief Justice" Hughes şi ceilalţi magistraţi, în frunte cu Brandeis, au făcut să triumfe cauza progresului social şi economic, asigurând roos|veitienilor o victorie binevenită, cum nu mai avuseseră decât cu un an înainte în privinţa clauzei aurului. Ar fi fost una dintre cele mai mari calamităţi oprirea lucrărilor T. V. A.- fost rentabilă pentru stat, care a căpătat mai multe bunuri şi foloase decât a cheltuit pentru ele. Conducăorul acestei organizaţii a fost Robert Fechner, un capabil om din Sud, membru al Federaţiei Americane a Muncii, ... 'fără mare cultură, dar cu deosebit simţ practic şi pricepere tehnică. Tineretul întrebuinţat în această operă se forma pentru îndeletniciri 'Utile, dar primea, totodată, şi un fel de instrucţie militară. Era armata mun-cii constructive, pe care poate Roosevelt o realiza şi cu gândul la ceea ce -auzise, când era student la Harvard, dela filosoful Williiam James. Acesta : susţinea că în locul recrutării tineretului pentru O armată care să d'strugă, ar fi nimerit ca tineretul să fie recrutat obligatoriu pentru a lupta contra naturii, pentru a face lucrări de folos obştesc. O teză de doctorat a lui 'Charles Price Harper dela Universitatea John Hopkins a adâncit opera or-■ganfeaţiei CCC şi sub acest aspect. Situaţia politicii rooseveltiene nu era confuză cât dificilă. Avea de partea ei mulţimile muncitoare şi intelectualii progresişti. Avea împotriva di mai ales pe toţi reacţionarii şi plutocraţii. Roosevelt a avut prieteni devotaţi şi duşmani neîmpăcaţi'. Nu ne oprim acum asupra colaboratorilor săi apropiaţi, cărora le vom consacra portrete speciale. Dar vom, menţiona că în jurul său şi în propriul sau partid erau şi oameni, care, cu bună credinţă, căutau S'ă-i stăvilească avântul reformator. Nu toţi aveau loialitatea leaderului majorităţii d.n Senat, Joseph Taylor Robinson, care a înţeles că vremurile s'au schimbat şi trebue mers în pasul lor. Odinioară, acesta luptase pentru impopulara Ligă a Naţiunilor; acum, în 1935* Robinsoh luptă pentru New Deal, susţinând majorarea impozitelor, după ce-în 1931 se opusese categoric cererii lui Herbert Hoover de a se majora impozitele pe vemturi. Opoziţie întâmpină chiar dela vce-preşedihtele guvernului şii preşedinte, totodată, al Senatului, John Nance Garner, poreclit cu binevoitoare ironie de către Roosevelt, care avea darul de a conferi fiecărui politician din preajma sa o poreclă, „Mr. Commonsense" (Domnul Bun Simţ). Garner nu subea din inimă New Deal-ul. Acest Texan, care în primii săi opt ani de ales al naţiunii nu a rostit un singur discurs, a fost caracterizat ca un izolaţionist în politica externă, un conservatist în economie, un om practic în politică. „Domnul Bun Simţ" se opunea măsurilor progresiste chiar în sânul cabinetului, fără a fi însă totdeauna o piedică, ci mai curând un moderator al planurilor prea mari. Mai târziu, în 1939, el va organiza o adevărată rebeliune împotriva Preşedintelui Roosevelt şi a promotorilor prea zeloşi ai New Deal-ului. In plin efort creator, Preşedintele are parte de atacuri josnice ca acelea ale guvernatorului Georgiei, Talmadge care spune răspicat că ar fi o adevărată calamitate pentru partridul democrat realegerea lui Roose-veit, mergând până la insulte, pe care Federaţia Muncii din Georgia le regretă, dezavuâ'nd public pe guvernator. In Iunie 1935, senatorul Huey Long (Louisiana) face obstrucţie unei rezoluţii, prin care se urmărea menţinerea, sub o formă foarte atenuată, a unor dintre măsurile organizaţiei N. R. A., vorbind în Senat timp de 15 ore şi jumătate, obstrucţia lui venind ca durată după aceea din 1908 a lui Robert Marion La Follefte. America nu fusese însă făgăduită — cum ar spune Archibald Mac-Leish — nici lui Garner, nici lui Talmadge, şi mai puţin încă s nistrului Long şi nu lor li era dat să-i croiască un destin măreţ. într'o cuvântarre rostită la New York, în primăvara anului 1936, Roosevelt explică în economist cauzele crizei pe care trebuia s'o remedieze: „Ceea ce ne-a năpăstuit a fost un deceniu de deşănţare, de egoism al anumitor grupuri... Unii indivizi nu sunt niciodată mulţumiţi. Lumea mi se plânge de costul actual al reconstrucţiei Americii, de povara ce-o vor îndura generaţiile viitoare. Le răspund că, în timp ce deficitul guvernului, federa.l este anul acesta de aproape trei miliarde dolari, venitul naţional al poporului Statelor Unite s'a ridicat dela 35 miliarde, în 1932, la 65 miliarde, în 1936 şi ie mai spun că singura povară de care trebue să ne temem este povara pe care copiii noştri ar avea-o de purtat, dacă noi nu vom reuşi să luăm astăzi măsunie necesare... Reducerea costului manufacturii nu înseamnă, mai mare putere de cumpărare şi mai multe bunuri consumate... Dacă măreşti puterea de- • cumpărare, preţurile se vor urca, dar se vor cumpăra şi mai multe bunuri... i Salarii mai mari pentru lucrători, venituri mai mari pentru fermieri, în-- seamnă mai multe bunuri produse, mai multă şi mai bună mâncare consumată, mai puţini şomeri şi impozite mai mici... Cred din fundul inimii «mele că aceasta este filosof ia din 1936 a Americii". A doua magistratură In ciuda opoziţiilor şi infamiilor, Franklin Delano Roosevelt — omul cu destin dramatic — este reales preşedinte în 1936 împotriva candidatului : .«republican Alfred Lahdon, fost guvernator al statului Kansas, obţinând cea mai mare victorie din istoria alegerilor praşedenţiale. In cuvântarea cu care-şi inaugurează noua legislatură, în 1937, se leagă a conduce poporul i american pe calea ce şi-a ales-o dinainte, alegându-i pe el. „Eu văd "încă o treime din populaţia ţării în locuinţe mizere, rău îmbrăcată, prost hrănită". Măsurile mai importante ale celei' de a doua legislaturi sunt -crearea, în 1937, a Autorităţii Locuinţelor (United States Housing Authority), menită a promova construirea de locuinţe cu chirii mici din fondurile fe- > derale şi Legea Standardurilor Muncii Echitabile (Fair Labor Standards Act), a- cuhoscută şi sub numele de Wages-and-Hours law (Legea Salariilor şi ;;. -Orelor de Lucru). Această lege stabileşte maximum orelor de lucru pe săptămână la 40 şi minimum de salarii pe oră la numeroase industrii. -.. .Pentru milioane de lucrători această lege a ridicat salariile şi a redus orele . de lucru. In această a doua magistratură, Preşedintele, dându-şi seama că o ^amendare a Constituţiei nu are şanse de reuşită din pricina conservatoris- j, mului şi legaiismului opiniei publice, temătoare ca Preşedintele să nu capete puteri discreţionare, iar concepţia federală să fie abolită! — va încerca o lovitură necesară libertăţii sale de acţiune în vremuri excepţionale, cum erau acelea în care cârmuia el. In 1937, el cere Congresului puterea de a mări, deia 9 la 15, numărul magistraţilor Curţii Supreme de ■ Justiţie, urmărind astfel o întinerire şi o intrare în realităţile actuale a forului care îi invalidase o parte din legislaţia New Deal-ului, bătrânii Magistraţi considerând constituţia ca pe Vremurile căruţei cu cai înceţi Şi nepăsători. Preşedintele dorea să numească judecători mai înţelegători "şi cu vederi largi, dinamice, creatoare pentru ca, astfel, măsurile lui să ' rie privite cu simpatie, iar nu cu ostilitatea ce-o întâmpinase în cazul organizaţiilor N. R. A. şi A. A. A. Propunerea stârneşte o adevărată furtună. Se aduc acuzaţii că Preşedintele intenţionează să devină dictator. Congresul nu mai este deloc docil, "Ca la începutul administraţiei Roosevelt. Mulţi democraţi din parlament îi sunt protivnici şi propunerea privitoare la Curtea Supremă eşuiază înainte ■ : -de a fi pusă la vot. Deasemenea, congresul s'a răzvrătit şi împotriva pro-punerii Preşedintelui de a se schimba structura guvernului, creânduJ-se ' -două noi ministere, dintre care unul al B'nelui Public (Public Welfare). Totuşi, Roosevelt este un om hotărît de a face ceea ce e bine, şi v. foarte greu dă înapoi, chiar dacă aparent se înclină în faţa realităţilor. Dacă nu reuşeşte să modifice forma legală a Curţii Supreme, totuşi el are 'Qrija de a înlocui pe magistraţii care demisionează sau mor prin alţii cu ''personalitate dinamică şi în pas cu vremea. In următorii patru ani, a avut 288 prilejul de a numi şase noi magistraţi, schimbând mentalitatea. Curţii Supreme, fără a mări numărul judecătorilor. Iar în 1938, dându-şi limpede seama că numeroşi senatori şi reprezentanţi, care i-au sabotat planurile şi măsurile de folos obştesc, sunt oameni depăşiţi de vreme şi necores punzând înaltei lor meniri intelectuale şi politice — Roosevelt va căuta să epureze Congresul şi partidul său, susţinând la fiecare nouă alegere candidaturile oamenilor mai competenţi, mai constructivii, mai progresişti. A reuşit numai în parte, căci reacţiunea se intensificase, mai ales din pricina tacticei agresive a muncitorimii, în special a Congresului Organizaţiilor Industriale — faimosul C. I. O. —- condus pe atunci de John Lewis. Preşedintele este acuzat a fi prea binevoitor faţă de C. I. O.-ul care l-a susţinut în alegeri şi faţă de grevele ce se făceau cu ocuparea de către lucrători a fabricelor. „Domnul Bun Simţ", John Garner, vicepreşedintele guvernului, protestează, în 1937, împotriva faptului că Preşedintele hu ia nicio măsură împotriva grevelor făcute prin ocuparea fabricilor. De atunci, începe ruptura decisivă între ei, pentru ca în 1939 Garner săi organizeze o adevărată rebeliune, formând un bloc protivnic şi urmărind ca el să fie candidatul preşedenţlal democrat în 1940, susţinând nu Wall Streetul, dar pe oamenii de afaceri obişnuiţi, care detestau cheltuelile făcute de Preşedinte şi toate măsurile lui de intervenţionism social în favoarea celor mulţi. Hull, Farley şi mai ales preşedintele comisiei financiare a Senatului Pat Harrison sunt cu Garner în 1939. Se discută cu patimă eventualitatea unei a treia magistraturi Roosevelt. In 1940 aceasta este marea chestiune la ordinea actualităţii interne, în ciuda groaznicelor evenimente externe, care ameninţau securitatea lumii. Chiar şi numeroşi democraţi se opun unei a treia candidaturi la preşedenţie, irtvocând tradiţia statornicită de George Washlngaton. Toată lumea discută chestiunea, în afară de Roosevelt însuşi, care tace şi lasă să j se ghicească intenţiile de a se realege, vraind el însuşi să ghicească atitudinea majorităţii poporului. In convenţia naţională democrată dela Chicago, din 1940, senatorul Alben Barkley citeşte un mesaj al Preşedintelui Roosevelt, în care acesta declară că nu doreşte să candideze la'preşedenţie pentru a tre'a oară, lăsând pe delegaţii partidului să voteze pentru orice candidat vor vroi ei. Delegaţii democraţi îl numesc candidat tot pe Roosevelt, dar, de data asta, îi este alăturat drept candidat pentru vlce-preşedenţie nu John Garner, ci Henry A. Wallace, ministrul Agriculturii, colaborator apropiat al Preşedintelui, care el îl indicase pentru a-i fi partener în alegeri. In cuvântarea de acceptare a numirii de candidat preşedenţlal, rostită la Radio, Franklin Delano Roosevelt explică nerespectarea tradiţiei ca un Preşedinte să nu mai candideze a treia oară. prin situaţia tragică din Europa. E drept că poate fără el evenimentele internaţionale ar fi luat un drum cu totul nefast pentru omenire. Contracandidatul lui Roosevelt este republicanul Wendell Wilkie, fost democrat, care desfăşură o campanie puternică, obţinând maximum de-voturi avute de vreun republican: 23.304.755. Totuşi, Roosevelt este reales, dar nu cu majorităţile dela a doua sa alegere, obţinând, de data aceasta, 27.243.466 voturi, câştigând de partea lui toate statele, afară de zece,, fşi revenind la Casa Albă cu un vot electoral de 449 contrai 82. 289 Opinia publică era acum împărţită în două tabere puternice, având intuiţia că politica externă a Preşedintelui ar putea duce la război, idee pe atunci încă impopulară, în ciuda realităţilor pe care cei mai mulţi dintre ■ Americani nu vroiseră să le vadă nici în timpul lui Wilson şi nici până la Pearl Harbor, în 1941. Deasemenea, opinia publică mai era împărţită şi în attudini contrare faţă de New Dealul rooseveltian, mai ales faţă de cheltuelile publice necesitate de Noua Orânduire. In prima magistratură datoria publică ajunsese la 11 miliarde dolari, iar după a doua la alte 15 miliarde, totuşi la începutul anului 1940 mai existând 10 milioane şomeri. Politica internafională A treia magistratură şi puţinele săptămâni, cât a apucat dintr'a patra, sunt caracterizate nu de mari reforme interne, ci de politica externă. Când . el revine la Casa Albă, războiul mondial era iminent. Cu intuiţia lui excepţională, văzând mai departe şi mai larg decât ■ majoritatea politicienilor şi a populaţiei americane, Franklin Delano Roosevelt ştia, încă dela începutul primei sale preşedenţii, că războiul mondial este iminent. Manciuria fusese luată de Japonia Chinei. Italia cucerise Etiop'a. Germania hitleristă se înarma intens şi, după ea, alte ţări europene. Intre izolaţionismul popular în America şi internaţionalismul necesar Americii şi omenirii, Roosevelt a înclinat dintru început spre internaţionalism, lăudând Liga Naţiunilor, din care patria sa nu făcea parte şi sus-. ţinând dezarmarea şi pacea. Mai ales în 1933, după ce recunoscuse pe cale diplomatică Uniunea Sovietelor. In 1935, Senatul i-a respins propunerea ca Statele Unite să participe la Curtea Internaţională de Justiţie. In 1935 şi 1936, Congresul stabileşte o-legislaţie pentru neutralitate şi interzicerea totală a exportului de armament, deşi Preşed;ntele propuse o discriminare între naţiunle agresive şi cele ce se apără. Deşi afirmă intenţia de a păstra pacea, conştiinţa marelui om de stat nu poate să nu condamne în public naţiunile agaresoare, adică Japonia şi Italia. Calea războiului este irry'nentă şi, în 1937, el nu mai poate păstra teoria izolaţionismului american, când Germania şi Italia amenllnţau lumea întreagă. Chiar dacă în anii 1937—1939 face mereu apeluri către Hitler şi Mussolini pentru rezolvarea prin metode paşnice a diferendelor, el îşi arată solidaritatea spirituală cu Anglia şi Franţa. In Iunie 1939, Suveranii Marii Britanii vizitează pe Preşedinte şi pe soţia. lui. E un eveniment simbolic. Dela George al 111-lea şt dela 1776 nimeni n'ar mai fi crezut că un rege englez va pune piciorul pe pământul american în ovaţiile poporului american. Şi iată că, după vizita dela Paris, făcută Preşedintelui Lebrun, Regele George al Vl-lea şi Regina Eî'zabeth vizitează nu numai Expoziţ'a Internaţională dela New York, nu numai Casa Albă, unde şi locuesc, dar şi Capitoliul dela Washington, unde senatorii şi •reprezentativii îi primesc ca pe nişte verişori dragi. .întâlnirea aceasta dintre Regele George al VI lea şi Rrankllin Delano Roosevelt deschidea un nou capitol al istoriei. Când în acelas an dificil — 1939 — războiul izbucneşte în Europa, Preşedintele Roosevelt trimite tunuri şi avioane Angliei şi Franţei, deşi Statele Unite se menţineau în neutralitate. Germania, Japonia şi Italia simt în el duşmanul ce le-ar putea fi fatal şi presa lor îl- 19- SH"" 290 atacă, îl insultă, îl urmăreşte. Acasă, izolaţioniştii îl acuză ca pe un provocator de război şi un regizor al treburilor internaţionale. Incă din 1937, el prevenise poporul, într'un discurs rostit la Chicago, că dacă războiul vine „nimeni să nu-şi închipue că Statele Unite vor scăpa de el", cerând, totodată, ca naţiunile paşnice să constitue o carantină împotriva agresorilor. Se consacră din ce în ce afacerilor externe şi apărării americane, în eventualitatea unui război mondial. In 1938, crează o flotă în Atlantic şi cere mărirea forţelor navale. Interzice vânzarea de heliu Germaniei. In Septembrie 1938, sfătueşte pe Hitler să nu înceapă război pe chestiunea Ceho-Slovaciei. In Aprilie 1939, cere lui Hitler şi Mussolini garanţii de neagresiune, America fiind gata a coopera pentru dezarmarea mondială. Se pare că le-a propus ;i o întâlnire în trei, undeva pe mare, dar că cei doi i-ar fi refuzat cu trufie şi inconştientă. Izolaţioniştii continuă a-l vedea un periculos alarmist. Pentru a ne da seama cât de orbi şi plini de prejudecăţi erau izolaţioniştii americani şi cât de mari erau dificultăţile lui Roosevelt pentru a face poporul american să vadă realitatea, amintim că în Iulie 1939, deci cu foarte puţine săptămâni înainte de începerea războiului în Europa, Roosevelt a invitat la Catsa. Albă pe leaderii democraţi şi republicani ai Senatului pentru a se înţelege cu dânşii să >i se dea mână liberă în politica internaţională, descriindu-le sumbra situaţie din Europa. Erau de fată în camera ovală a Casei Albe, conferind la aceiaşi masă cu Franklin Roosejvelt: republicanii Charles McNary, Warren Austen şi decanul senatorilor specialişti în afacerile externe, faimosul William Edgar Borah, care, mai multe decenii, a tiranizat cu falsa-i competentă opinia publică, susţinând izolaţionismul. Mai erau de faţă şi leaderul majorităţii, democratul Barkley, ministrul de externe Cordell Huli, Pittman, preşedintele comisiei de afaceri externe a Senatului şi vicepreşedintele Garner. Cu tot talentul-i de intelectual realist şi de orator captivant, Roosevelt nu a reuşit să-i convingă, iar când ministrul de externe Huli expunea situata, „leul din Idaho", izolaţionistul Borah, l-a întrerupt, susţinând că şi el are informaţii asupra situaţiei internaţionale, şi el urmăreşte presa străină, perrrviţându-şi să nu fie câtuşi de puţin de acord în părerea că războiul ar fi atât de iminent pe cât cred ei. Această afirmaţie a hefastului dar încă influentului Borah, pe a cărui falsa competenţă se bazau izolaţioniştii şi de a cărui nemeritată autoritate profitau probabil necuviinţele şi îndrăznelile lui Hitler, care nu a crezut că Statele Unite vor intra în război, era făcută nici cu şase săptămâni înainte de atacul Germaniei împotriva Poloniei. Convorbirea era zadarnică şi „Domnul Bun Simf, vice-preşedintele Garner, i-a spus Preşedintelui: la ce bun să mai vorbim? Nu obţineţi voturile necesare, nu-i aşa? Con'versaţiile dintre Roosevelt-Hull-Borah s'au isprăvit abrupt. Toţi senatorii de faţă i-au confirmat leaderului Barkley că Preşedintele nu va putea obţine voturi suficiente în Senat spre a impune felul de neutralitate pe care îl voia el. Divergenţa trebuia împărtăşită poporului, ca el să decidă. Dar Roosevelt era conştient că nici poporul nu avea ştiinţa şi competinţa necesară pentru a vedea realitatea internaţională. Peste trei zile dela conferinţa din camera ovală, gazetarii întruniţi la conferinţa de presă l-au văzut groaznic 291' -de deprimai Era conştient de gravitatea situaţiei şi de răspunderea 'istorică ce-o avea şi totodată disperat că glasul lui răsună în deşert. Destin ■*8e creator, pe cât de mare, pe atât de dramatic! li iese dreptatea peste puţin timp. La 1 Septembrie 1939, Germanii invadeazaă Polonia şi războiul începe. Preşedintele îşi exprimă speranţa-că Statele Unite vor putea rămâne în afara războiului şi proclamă neutralitatea, oprind Vinderea armelor şi muniţiilor. Dar Anglia şi Franţa sunt .srtâl de 'sigure căi în curând mâsuija va fi 'ridicată încât fac comenzi' de avioane peste ocean. într'adevăr, în Noembrie, li se permite cumpă-: rărea de arme şi muniţii, pe bază de plată imediată şi de transport pe risc propriu. Deasemenea, Americanii: capătă permisiunea de a lupta pen-: tru alte naţiuni. Japoniei nu i se mai vinde petrol şi metale, Germaniei nu : t se mai vinde nimic, Italiei i se impun tarife grele. Se vând vapoarele-vedhi şi se construeşte o flotă pentru Pacific şi Atlantic. Căderea Frânţii impresionează, în sfârşit, opinia publică americană,, iar pierderile dela Dunkerque grăbesc construirea armamentului necesar Angliei, care rezistă, mai ales datorită ajutorului american. Izolaţioniştii se opun, însă, ajutorării Angliei, deşi aprobă înarmarea patriei. Charles Lindbergh, marele aviator, dar nepriceput politician, susţine că America tiu va putea fi atacată. Printre izolaţionişti erau mulţi oameni de bună credinţă, care nu înţelegeau cât de interdependentă este lumea, dar şi prietenii fascismului sau duşmanii Angliei şi ai Evreilor. Faţă de izolaţionişti.; : Preşedintele Roosevelt argumenta astfel: Germania şi Italia, prin esenţa (ideilor si atitudinii lor, sunt duşmanii Statelor Unite şi deci este firesc ca America să ajute pe cei care luptă împotriva Germaniei şi Italiei, ea ,. însăşi fiind ameninţată de război. In 1940, Preşedintele îşi riscă realegerea, instituind serviciul militar , obligator, pentru prima oară în timp de pace în toată istoria americană. •--Statele Unite devin, după expresia Preşedintelui „arsenalul democraţiei". 'Strâduindu-se să asigure o unitate internă de vederi, Preşedintele oferă două dintre cele mai importante ministere republicanilor, lui Frank Knox. Marina şi lui Henry Stimson Războiul, aşa cum va trimite mai târziu în misiune specială în jurul globului pe Wendell Wilkie, fostul său rival la • alegerile preşedenţiale. In August 1940, Roosevelt înChee, în mod secret, - o înţelegere cu Anglia, dându-i 50 distrugătoare vechi în schimbul înch'-■ ' numai lung, dar şi greu; că vor trebui sacrificii de tot felul şi o muncă din răsputeri. \ Peste două zile, Germarfa şi Italia declară război şi ele, iar Congresul ^ declară război ambelor ţări. Votul e unanim, d-na Rankin votând şi ea j declararea războiului. ! Războiul începuse dezastruos. Poporul american este alături de Pre- |-- , Şedinţe care, potrivit Constituţiei, este şi şeful suprem al forţelor armate, l . -et având răspunderea operaţiilor şi hotărîrilor militare. Roosevelt şi cola- j, _ , boratoriî săi s'au dovedit iscusliţi militari într'o ţară prin excelenţă ne-; militară. Au fost necesare sforţări uriaşe şi un ritm dinamic pe care numai \ ■ produefia americană îl putea asigura. Din pricina mentalităţii izolaţioniste, I tara era nepregătită pentru un război atât de primejdios, chiar dacă spiritul ; , realist şi prevăzător al lui Roosevelt luase măsuri de înarmare sau de | 'Organizare şi finanţare a producţiei de război. 295 Războiul cu Japonia este crâncen. Fără apărare suficientă', insulele? Filipine sunt ameninţate, Guam, Hong Kong, Wake capitulează, iar la T Ianuarie 1942 Manila şi Cavite sunt în mâinele Japonezilor. Acţiunea de întârziere dela Bataan începe pentru a se termina la 6 Mai, când supravieţuitorii înfometaţi dela Corregidor vor capitula. De data aceasta, opinia publică este rapidă, dorind să repare cât. mai deplin greşala izolaţionistă. Senatul şi Camera votează rapid tot ceea^ ce cere Roosevelt, toate împuternicirile de care are nevoe. Două săptămâni după Pearl Harbor, Winston Churchill vine Ia> Washington, cei doi bărbaţi de stat promulgând Declarata Naţiunilor Unite. ,ln Iunie 1942, Churchill vine din nou în Statele Unite pentru a plănui-invazia anglo-americană în Africa de Nord. Statele Unite nu erau pe atunci destul de tari spre a lupta pe două fronturi. In urma consultărilor necesare-cu şefii armatelor, Roosevelt hotărăşte ca efortul cel mare să-l depună* împotriva Germaniei, alături de Anglia şi Rusia, rămânând ca fată de Japonia să- păstreze mai mult forte de rezistentă decât ofensive, până la. noi întăriri în oameni şi armament. Numai după ce face această opţiune,, se poate plănui- invaizia din Africa, ce reuşeşte la 7 Noembnie 1942, fapt care sdruncină oarba încredere a Axei în victoria ei. La 14 Ianuarie 1943,. neobositul Preşedinte, pe care profetic H. G. Wells îl numise încă de mai înainte „om fără limite", soseşte la Casablanca pentru a urmări luptele-şi a discuta cu Winston Churchill Viitoarele faze ale bătăliilor. Acolo decid; ei că războiul nu se va putea termina decât prin capitularea necondiţionată a forţelor duşmane. Metoda ca şefi!» statelor să discute direct măsurile pentru pace şi război se dovedeşte excelentă. Franklin Delano Roosevelt doreşte o astfel de întrevedere cu Mareşalul Stalin, pe care încă hu-f poate vedea dirK pricina operaţiilor militare importante ce-l tin în Uniunea Sovietică. Dar' îl va vedea în toamna 1943, la Teheran. Până atunci, Preşedintele Roosevelt se întâlneşte la 22 Noembrie 1943 la Cairo cu Primul ministru Churchilî şi cu Generalisimul Chang-Kai-Şec, plănuind războiul contra Japoniei, forţa, americană crescândă într'un ritm de necrezut şi fiind în măsură de a prevedea atacul pe cel de al doilea mare front. După conferinţa dela Cairo, urmează mult aşteptata întâlnire cu Mareşalul Stallin, care, la 26 Noembrie 1943, se vede cu Franklin Roosevelt şi Churchill, la Teheran, în Persia, realizându-se o deplină şi iradiantă înţelegere cu privire la războiul împotriva Germaniei. Conferinţa se închee la 2 Decembrie, dându-se un comunicat din care reiese deplina înţelegere, şi prietenie între cele trei mari popoare, american, rus şi englez „în fapU în spirit şi în scop". Uriaşa activitate pentru victorie Activitatea desfăşurată pentru susţinerea războiului şi pentru victorie? a fost uriaşă. Industria a trebuit să-şi mcjdifice producţia pentru ca, înainte-de toate, nevoile Armatei», Aviaţiei şi Marinei să fie satisfăcute. Nu s'au mai fabricat bunuri fără utilitate imediată sau superflue. Preşedintele organizează o seamă de instituţii necesare coordonării efortului de război şl aduce noi oameni de acţiune în fruntea lor. ^.vocf'il şi economistul new yor/"? William H. Davis de-;ne şeful &-..:-::>•-,•?..«'--'•.• :ConsiHului Muncii de Război (War Labor Board) şi apoi al Stabilizării Eco-/jiom'ce. William S. Knudsen, preşedintele corporaţiei General Motors, colaborând cu Sydney Hillman, leaderul muncitorimii, este în fruntea Oficiului ,-Producţiei (Office of Production Management). Preşedintele consiliului corporaţiei naţionale a oţelului, Edward Sttetinius, devine Administratorul Ope-; raţiilor de împrumut şi închiriere (Lend-Lease Administrator). Will Clayton, -din comerţul bumbacului, devine Surpius Propriety Administrator. Elmer Davis, ziarist şi comentator la radio, este numit şeful Oficiului Informaţiilor de .Război. Donald Nelson conduce Consiliului Producţiei de Război, iar sena-. .? . .torul James Byrnes deţine o seamă de atribuţii pe lângă preşedinte, fiind considerat „preşedinte adjunct". Din colaboratorii mai vechi, cei mai activi sunt Harry Hopkins, consi-_ . ,* Jierul său intim, Henry Wala.ce, ministrul agriculturii şi vice-preşedintele guvernului, şi Harold Ickes, ministrul de interne, care deţine numeroase , s -.atribuţiuni speciale. Victoria pare din ce în ce mai sigură şi mai apropiată. Africa este ocâşt gată, Italia este scoasă din război Balcanii nu mai sunt la discreţia inamicului. «Invazia în Occident eliberează Franţa. Japonia este puternic-:. - .bombardată, după ce forţele ei sunt readuse la punctele de plecare, in-suleie cucerite de Japonezi fiind eliberate. Către sfârâitul celei de a 4reia cârmuiri rooseveltiene, omenirea civilizată şi dornică de libertate I ' - ' ' vede limpede cum forţele americane, împreună cu cele ruseşti şi engleze, -făgăduesc realizarea unei lumi mai buhe, nimicind forţele întunerecului. Mintea Preşedintelui Roosevelt este frământată nu numai de purtarea •unui război triumfător, cum şi va fi, ci şi de organizarea unei păol drepte îşi dăinuitoare. Principiile Chărţii Atlanticului şi cele patru libertăţi, înfăţi-I -sate, pentru prima dată, în discursul Preşedintelui Roosevelt, ţinut la 6 I......'.Zi Ianuarie 1941 în faţa Congresului, se apropie de o măreaţă realizare con- I «cretă. „Obiectivele noastre sunt clare... Obiectivul de a sdrobi militaris- l-siA-'-viaj'^iil... de a elibera naţiunile subjugate — obiectivul de a statornici şi asi-| ^ura libertatea vorbei, libertatea religiei, liberarea de nevoi şi liberarea I de teamă în întreg cuprinsul lumii". Franklin Delano Roosevelt a fost un mare om cu destin dramatic. ■Am arătat ce înseamnă a avea destin dramatic: s'ă nu obţii nimic temeinic fără luptă şi grele opoziţii, fără străduinţi istovitoare, fără încercări gi-tgantice. Chiar dacă i s'au recunoscut superioritatea şi darul de a vedea ma1 departe, mai real şi mai curajos decât ceilalţi, opoziţiile, criticile şi ■-animozităţile rar s'au potolit, rar s'au plecat în faţa măreţiei lui, rar şi-au suspendat virulenţa. Momentul de recunoaştere supremă l-a avut imediat după atacul ja-: -ponez dela Pearl Harbor. Atunci, întreaga naţiune a făcut zid în jurul ; său, trăind unitar indignarea şi dorinţa de a răzbuna infamul atac. Atunci, * -s'au văzut limpede absurditatea poziţiei izolaţioniştilor, naivitatea, neştiinţa, Ivinovata lor pasivitate, gata să ducă la dezastrul patrei. In Roosevelt s'a arătat atunci pentru toţi clarvăzătorul şi salvatorul; pentru naţiunea americană, ca şi pentru întreaga omenire civilizată. Mai târziu, însă, când Statele Unite au devenit forţa mondială ce trebuia dela început să fie, când efortul Î^e răeboi a devenit colosal de eficient, iar victoria se apropia inevitabil £1. ' - ' opoziţiile s'au intensificat. 297 In mijlocul anului 1943, când se discuta eventualitatea ca Roosevelt sa; candideze pentru a patra oară la preşedenţia* statului, oponenţii aduceau, aceleaşi argumente protivnice, ca şi faţă de a treia-i> candidatură, adăugând acum obiecţia că el nu va putea supravieţui o a patra durată de patru ani la. cârma ţării, munca uriaşă epuizându-l. Intr'adevăr, cei care-l vedeau de-aproape sau în fotografiile ziarelor şi în jurnalele sonore îşi dădeau seama că Preşedintele lucrează, plănueşte, conduce riscâhdu-şi viata. Părea într'adevăr slăbit şi uzat, consumându-şi toată energia'în folosul patriei şi al omenirii. Omul acesta, care înfrânsese odinioară boala, ce pe alţii i-ar fi anulat pentru întreaga viaţă, se dovedise unul dintre cei mai energici conducători din istoria lumii, un supra-om. In preajma şi în timpul războiului, el uimeşte prin tăria şi rezistenţa lui. E taina marilor iluminaţi, care-şi înfrâng slăbiciunea trupului, când luptă pentru un ideal covârşitor. T. E. Lawrence, respins pentru şubrezenie fizică, dela serviciul militar, devine în Arabia un om de-o energie uluitoare, luptând împotriva inamicului, străbătând pe cămile munţii înzăpeziţi, şi ostili, rezistând apoi unei bătăi, gata să-i fie ucigătoare. Dar chiar şi oamenii cu afecţii fizice ştiu că în momentele când li se cere o mare concentrare a energiei, când motivul spiritual este covârşitor, când răspunderea le este deplin angajată în acte capitale, în creaţii sau în bătălii şi dovezi de rezistenţă necesară, corpul lor capătă puteri nebănuite, afecţiile fizice dispărând ca prin farmec. O astfel de înfrângere a trupului de către spirit dovedeşte viaţa iluminatului şi eroicului Preşedinte american, care, în 1941, riscă atacurile submarinelor germane pentru a se întâlni în nordul Atlanticului cu Churchill spre a întocmi Charta Atlanticului, un act aproape de acela al profeţiilor biblice. In 1943, parcurge pe calea aerului un drum de 10.000 mile, spre a veni la Cassablanca, a conferi şi a vesti pe inamic că singura-i soluţie-este capitularea necondiţionată. Ca şi Abraham Lincoln, odinioară, Roosevelt se află în imediata apropiere a frontului, riscându-şi viaţa. In August 1943 şi în Septembrie 1944 conferă la Quebec cu primul-ministru Churchill. Călătoria la Cairo şi Teheran în Noembrie 1943 pentru a întâlni pe generalisimul Stalin, pe generalisimul Chang Kai-Şec şi pe primul-ministru Winstons Churchill constitue, iarăşi, un record de eroică înfrângere a trupului pentru sublime idealuri. Gazetele americane, iubitoare de statistici uluitoare, observă că Franklin Delano Roosevelt a parcurs în timpul preşedenţie! sale o distanţă mult superioară aceleia dintre pământ şi lună. Şi aceasta numai până la cea de a patra-i cârmuire, trebuind adăugate, apoi, şi călătoria ce-o face la Hawai cu vaporul, spre a se întâlni cu Generalul; MacArthur, în Iulie 1944, şi lunga călătorie cu avionul ce-o face, numai cu 43 zile înaintea morţii, la YaJta, în Crimea, unde discută cu Generalisimul Stalin şi cu Primul-Ministru Churchill organizarea lumii după război. A patra magistratură din care va trăi doar o mică- parte, i-a fost oferită de popor nu cu uşurinţă şi nu fără grele lupte interne. Candidatura sa a fost, fireşte, susţinută în sânul delegaţiei partidului democrat, dar de data aceasta delegaţii au cerut pe senatorul Harry S. Truman să candideze pentru vice-preşedenţie, în locul lui Henry A. Wallace. Fiind război şi având covârşitoare misiuni de îndeplinit, Roosevelt a anunţat că nu are timp să-şi susţină o campanie electorală. Când, însă, contracandidatul său» republican, Thomas E. Dewey, guvernatorul statului New York, om dinamic, în vârstă de 42 de ani, desfăşură o campanie viguroasă, Preşedintele este ^nevoit să ţină măcar cinci cuvântării în marile centre: Washington, New York, Philadelphia, Chicago şi Boston. In ziua alegerilor, Roosevelt obţine 25.602.505 voturi faţă de cele 22.006.278 voturi ale lui Thomas Dewey. 36 de state sunt pentru Roosevelt cu 432 voturi electorale faţă de 12 state cu 99 "voturi electorale pentru .Dewey. _ Şi acum nu-i lipsesc gesturile mari pentru a-şi dovedi tăria spirituală ■şi fizică, anihilând svonurile privitoare la starea sănătăţii lui. La 21 Octombrie 1944, vine la New York, spre a rosti o.cuvântare la Asociaţia de .Politică Externă. E o zi friguroasă, 40 grade sub zero, şi ploaia cerne ş-spaţiiiie întunecate dintre sgârie-nori. Timp de patru ore, Roosevelt stră-.«bate, într'un automobil deschis, străzile New Yorkului, zâmbind milioanelor ■de oameni, care-l privesc cu admiraţie şi uimire. Primul Ministru englez, îv-Winston Churchill, care şt'.a că sănătatea nu-i mai este cai înainte, .îi I . itelegrafiază rugându-l să se ferească de ploaie pe viitor. I ' Ultima apariţie importantă şi-o face la 1 Martie 1945, când expune I Congresului american rezultatele conferinţei dela Yalta, unde s'a dus de- i .punând un mare efort de rezistenţă fizică. După ce împărtăşeşte unitate ;! "i de acţiune şi gândire dintre Statele Unite, Uniunea Sovietică^ şi Marea -Britanie pentru înfrângerea Germaniei, subliniindu-şi convingerea că „pe .pământul acesta nu pot încăpea împreună militarismul german şi spiritul ' ^creştin", Preşedintele Roosevelt a insistat asupra viitoarei organizaţii internaţionale, menită să asgure pacea lumii, vestind întrunirea tuturor Na-ţ ţiurtilor Unite la San Francisco, unde urma să se elaboreze planul definitiv f al- Organizaţiei Naţiunilor Unite. Arătând oă delegaţia americană ţya fi \ „ţţtompusă dintr'un număr egal de democraţi şi de republicanii, căci „pacea 1 nu este o chestiune de partid, după cum nu este nici victoria militară", el } s.ş mai subliniat că „edificiul păcii mondiale nu poate fi opera unui om, a ;-linui partid sau a unei naţiuni. Nu poate fi o pace americană; sau britanică, J . seu rusă, franceză sau chineză. Nu poate fi o pace a măriilor naţiuni sau :y0 pace a micilor naţiuni. Trebue să asigurăm o pace care se sprijină pe » efortul de cooperare al lumii întregi". - Trecând apoi la principiile şi spiritul viitoarei păci, Roosevelt şi-a l "dovedit încă odată idealismul său, care nu a ignorat niciodată realitatea şi J posibilul: „Pacea nu poate fi o construcţie desăvârşită dela început, dar t poate fi şi va f: o pace bazată pe principiile juste din Charta Atlanticului, I -Pe concepţia demnităţii fiinţei omeneşti, pe garantarea toleranţei şi liber- I " tăţtj credinţelor religioase". S'a pronunţat încă odată pentru necesitatea | ■ .planificării, atât în afacerile internaţionale cât şi. în cele interne, chiar l dacă niciun plan nu este perfect: „In afacerile interne s'au făcut greşeli ki tragice din pricina lipsei unei planificări, iar, de altă parte, au fost realizate ' ffnulţe îmbunătăţiri mari şi multe foloase pentru neamul omenesc, printr'o ; .planificare potrivită şi inteligentă". f ; Exprimându-şi încrederea în planul de organizare al Naţiunilor Unite jl -Şi în planificarea înţeleaptă a relaţiilor şi nevoilor interne — Preşedintele , --Roosevelt şi-a încheiat ultimul său mare discurs, care astfel devine testa- 293 mentul său, cu nădejdea că noua pace, statornicită de Naţiunile Unite, va> permite a se clădi „cu ajutorul lui Dumnezeu o lume mai bună, în care-copiii /şi nepoţii noştri trebue să trăiască". In ziua de 12 Aprilie 1945, Preşedintele Roosevelt se afla în micu-'r bungallow, înconjurat de brazi' - pe (vârful muntelui dela Warm Sprjings,. Georgia. Era acolo de mai multe zile spre a-şi urma tratamentul, aşa curm o făcuse în ultimii douăzeci de ani, după ce fusese lovit de paralizia infantilă. Lucrase Intens dimineaţa, primise veşti bune de pe front, căderea-Germaniei fiind chestiune de zile. Se simţea mai bine. In timp ce semna-, lucrări curente, şezând într'un fotoliu, o pictoriţă îi făcea portretul. Mai era de faţă şi una din verişoarele sale, care-i purta de grijă. Verişoara-croşeta. Spre sfârşitul după. amiezii urma să se ducă în vizită la un prieten, fiair seara să participe .la un spectacol dat de copiii invalizi din. Fundaţia creată de el la poalele muntelui, copiii care-l îndrăgeau atâta, desmierdându-l cu numele de „Rosy". Deodată, Preşedintele şi-a înclinat trupul într'o parte, murmurând „mă doare groaznic capul". II lovise o puternică hemoragie cerebrală. La 3.55 după amiază, a murit în camera-i de culcare, străjuit de medicii, care aşteptau şi se rugau. Când i s'a comunicat doamnei Eleanor Roosevelt vestea morţii, la Washington, ea a-rostit după câteva clipe: „Sufăr mai mult pentru poporul ţării şi pentru; omenire decât pentru noi". Coşciugul a fost adus la Washington, la Casa Albă şi expus în aceiaşi încăpere, unde, odinioară, fusese şi corpul lui Abraham Lincoln. Dintre cei cinci copii, Ana Boetiger se afla la Washington, dar James, Franklin Jr. şi John se aflau toţi trei pe fronturile din Pacific, iar Eliott în Anglia. La slujba dela Casa Albă, d-na Roosevelt se afla alături de fiica lor, Anna Boetiger-Rooseveit şi de fiul lor, Generalul de Brigadă Eliott Roosevelt. Colonelul James Roosevelt, înştiinţat de moartea tatălui său la Manilla, a-sosit cu avionul un ceas şi jumătate după înmormântarea Preşedintelui, care dela Washington a fost dus la Hyde Park şi îngropat în apropierea casei părinteşti, printre copacii seculari,şi pe-o pajişte de linişte, tulburată doar de curgerea râului Hudson. Mormântul îi este simplu, un bloc paralelipipedic de marmoră aibă, orânduit orizontal pe-o altă lespede la fel de perfect geometrică. Totul s'a petrecut cu puţine zile înaintea conferinţei dela San Francisco, cu puţine săptămâni înainte de capitularea Germaniei, cu puţine luni înainte de capitularea Japoniei. Vestea morţii -lui a fost primită peste tot ca o lovitură resimţită personal, căci Franklin Delano Roosevelt trăia în inimile tuturor oamenilor din lume. Era părintele-tuturor oamenilor care cred în om şi în omenie. Humanlsmul lui Roosevelt Concepţia lui Franklin Delano Roosevelt, atitudinea lui spirituală, a fost : aceea a unui humanist. Reformele interne, susţinerea războiului, pregătirea păcii şi viziunea lumii de mâine, prin principiile Chărţii Atlanticului, sunt., acelea ale unui spirit care credea în dreptul tuturor oamenilor la o soartă mai bună, la o viaţă mai frumoasă, la o vrednică bucurie de a trăi în slujba binelui şi adevărului. Aceasta este atitudlnea-i tipică, ce-l înalţăi deasupra atâtor conducători ai istoriei, pe care-i întrece nu numai prin 299 ■■■■iiotărîrile voinţii, prin grandoarea acţiunii, prin dinamismul inteligenţii, ci şi printr'un superior crez spiritual, profund humanist. Spiritul lui a avut libertatea, dar şi vocaţia genială de a găsi adevărul ^umanist. A fost liber să experimntze nu numai pentru că nu a avut hiciun •ilogmatism ,prejudecăţi sau instincte josnice, dar mai ales pentru că a avut un suflet luminos, o inimă bună şi o raţiune larg cuprinzătoare. Observaţia unui comentator francez că a fost liber să încerce totul ,spentru că n'a avut credinţa comunistă, nici credinţa fascistă şi şi-a pierdut-o pe cea liberală este justă numai până la un punct. De fapt, el a avut mereu credinţa în (binele social, văzând în om raţiunea de a fi a universului creat de Dumnezeu, iar omul dorit de el a fost omul social, liber ■ în spirit, dar obligat semenilor săi întru cooperare armonioasă şi construc-,. stivă. Planificarea internă şi internaţională a năzuit mereu să asigure pentru toţi oamenii condiţii economice şi sociale egale pentru ca cei mai înzestraţi de natură sau "de Creator să se poată deplin manifesta şi conduce. Acesta este sensul humanist al democraţiei sale: condiţii sau opor-"tunităţi egale în societate pentru ca fiecare să se realizeze după pu--4erile-ii lăuntrice, după înzestrarea esenţială ce i-a fost hărăzită. Dar, totodată, dreptul.la muncă şi la o existenţă decentă a oricărui om, socotit ca /eun preţios capital social şi moral. Având o astfel de credinţă general humanistă, el nu a fost robul unei clase, unor prejudecăţi, unor metode unilaterale sau strâmte. Dimpotrivă, a experimentat şi a ajustat experienţele altor popoare şi altor sisteme, , ■-căutând sinteze potrivite condiţiilor proprii patriei şi timpului său, idealismul său neignorând realtatea şi limitările, dar nici pioconindu-se lor. .Activismul său poseda o cunoaştere realistă şi o idealitate nu utopică, dar •de-o unică amploare, pe care minţile strâmte şi egoiste nu o puteau : înţelege în toată nobleţea ei. El a ştiut să-şi alipească o armată de profesori şi tehnicieni, din ale .căror metode şi concepţii, adesea diferite, a ştiut să ia ceea ce-i mai ■•bun şi mai adecvat, şi ceea ce era imediat aplicabil în situaţiile concrete. Rareori, un om mai deschis culturii şi experienţelor ei. Rareori, un politician mai încrezător în inteligenţă şi în voinţa luminată de raţiune. Rareori, . Un om care să ştie cum să aleagă şi să integreze totul într'o viziune constructivă. Rareori, un om cu viziuni mai pline şi mai armonioase, ştiind să «corecteze cu mână tare abuzurile şi rezistenţele. Rareori, un om mai activ, ■care să se bizue pe teorie şi idee, luate ca anticipaţii ipotetice ale practicei, mai lipsit de prejudecăţi şi idei fixe. American în adevăratul sens -al noţiunii, adică om deschis experienţelor .şi ideilor, dorind a încerca ■totul cu voinţă de bine şi eficienţă imediată, ştiind însă să privească lucrurile şi sujb perspectiva intereselor permanente şi ale justiţiei -dunrt--nezeeşti. , Rareori, astfel de conducători, care să aibă multe din aceste însuşiri Şl nîciunul până la el, în istoria lumii, care să le aibă pe toate laolaltă. Om cu destin dramatic, având parte mereu de lupte şi opoziţii, începând o viaţă abundentă, comodă, plăcută pentru a trece prin încercările ainei boale nimcitoare pentru alţii, dar nu pentru el, care a învins supra-■tomeneşte boala şi pentru a întâlni — în toiul celor mai sublime acte dedicate binelui obştesc ■— neînţelegerea, vrăjmăşia, opintirea, trebuind să lupte din greu pentru a răpune nu numai răul în sine, dar şi pe cei care-susţineau răul, fără a-şi da seama că e rău. £1 a învins boala şi bogăţia în favoarea valorilor etern umane. Metodele lui au fost ale unui democrat, iar nu ale unui dictator fascist.. După cum singur a spus-o, a încercat mai curând prin persuasiune decât prin poruncă sau comandă să înlăture .revoluţia, făcând totuşi o revoluţie-paşnică şi mulţumind în cele din urmă pe toţi oamenii conştienţi. In acest, scop — cu o artă rar întâlnită în istorie — a întrebuinţat, alternativ şi după situaţii, când metodele blânde, când metodele brutale; reforma paşnică şi- revoluţia parţială; mâna forte şi argumentul filosofic, colaborând' când cu revoltaţii, când cu mulţumiţii. Acestea sunt metodele prin care a înfăptuit el Noua,Ordine sau New Dealul. In timpul ceior doisprezece ani şi o lună, cât a stat la Casa Albă, af*. fost ani de reforme radicale şi ani de „toleranţă reciprocă"; momente de-triumf şi momente de deprimare, dar niciunul de renunţare la crezul humanist şi de resemnare în faţa ignoranţei şi egoismului, oricât de puternicelor fi fost câteodată blocurile lor. Legăturile lui cu colaboratorii arată, deasemenea, diversitatea de metode puse în slujba aceluiaş ideal: a ştiut cu cine să colaboreze şi cât: timp să colaboreze cu flecare. A făcut apel, rând pe rând, ia oamenii, de ştiinţă şi la oamenii de bun simţ; la savanţi ca şi la oamenii direct încercaţi de viaţă. A consultat mereu părţile interesate în chestiunile ridicate de--evenimentele zilei. A avut curajuri şi iniţiative în momentele grele şi urgente; a ştiut să cedeze şi să împăciuiască, atunci când s'a putut. Soluţiile-sale au fost totdeauna necesare şi timpul a dovedit că au fost cele mâi puţin primejdioase faţă de ceea ce s'ar fi putut întâmpla altfel. Nu a forţat, ca fasciştii, voinţa poporului; nu? l-a indus în eroare, ci,, dimpotrivă, mereu a procedat la lumină, cu argumente şi înţeiegeri lărgi,, de măreţe perspective. Şi-a ajustat mereu idealurile pe măsura. realităţii imediate, aşteptând, amânând, plănund cum şl când să promoveze restul... Felul cum a pregătit opinia publică asupra inevitabilei intrări în război,, când aceasta ignora interdependenţa :orţelor şi idealurilor — ieste un model de comportare filosofică şi de răspundere prevăzătoare. Roosevelt a polarizat conştiinţele adevăraîe,v realizând o adevărată chemare la realitate pentru binele patriei ş'i omenirii. Conştient de tăria metodelor lui şi de justeţea idealurilor, nu e de mirare mărturisirea pe care i-a făcut-o în 1938 lui Emil Ludwig: ideea unei adevărate Societăţi a Naţiunilor avea nevoe de un om ca dânsul. Dacă el ar fi clădit-o în primii ani, Societatea Naţiunilor ar fi avut o altă soartă. * • Este interesant modul în care Preşedintele Roosevelt se judeca pe-sine însuşi. I s'a destăinuit, în această privinţă, scriitoarei Anne O'Hare McCormick. Preşedintele s'a socotit totdeauna un progresist, ca.re avea misiunea de a aduce viaţa politică, economică îşi socială a patriei sale la cerinţele şi condiţiile prezentului. La începutul primei sale cârmuiri, era convins că Statele Unite se află cu 30 de ani în urmă faţă de cerinţele-prezentului, i-a spus-o răspicat scriitoarei şi ziaristei: în cinci ani de cârmuire, cred că am câştigat 20 de ani din anii pierduţi. Acestea le-a rostit: în 1938, sperând pe atunci să poată avea condiţiile unui progres, care nu numai să ajungă cerinţele prezentului, dar şi. să creeze directive pentat. viitor. Din nefericire, războiul a deplasat liniile acestui progres, pentru America, iar moartea prea timpurile a lui Roosevelt lasă deschisă întrebarea dacă vremurile sunt în pas cu America sau America în pasul lor. In fundul sufletului său, Roosevelt ştia la câte iluzii a trebuit să renunţe-şi câte idealuri şi planuri s'au prăbuşit în faţa realităţii imediate, în faţa-neînţelegerii şi ostilităţii. Dar, totodată, ştia la fel de bine de câte ori a reuşit peste aşteptări şi peste situaţiile date, realizând fapte ce par a' ţinea de domeniul miracolului. Marquis Child ne spune că Preşedintele se auto-educase să nu se lamenteze faţă de lucrurile pe care nu le putea schimba, dar să facă tot ce omeneşte este cu putinţă faţă de ceea ce se poate, totuşi, schimba. Poseda o senină conştiinţă şi o adâncă mulţumire lăuntrică — după ce-şi îndeplinea datoria. Avea deplină încredere-în puterea*-! de judecată şi de aceea putea colabora într'o atât de largă măsură cu diferiţii tehnicfieni şi experţi, care după ce îi înfăţişau situa.-ţiile şi soluţiile, el alegea şi decidea ce era mai bine de întreprins. Om dincolo de limitele obişnuite omului — era, deasemenea, convins că în materie de progres nu există pauze şi rămâneri pe loc. Chiar dacă. în istoria multor ţări există perioade de mişcare rapidă şi altele de încetineală — aceste perioade de încetineală trebuesc depăşite spre a nu însemna, de fapt, dare înapoi. Deasemenea, în fundul sufletului său, Preşedintele era convins că puţini Americani se opuneau, în fond, scopurile sale şi aceasta-i da puterea, de a acţiona atât de viguros şi hotărît. Cei mai mulţi — credea el — se certau asupra metodelor sau mijloacelor întrebuinţate. Iar aceste mijloace-au fost, totuşi, cele mai blânde şi mai uşoare în faţa situaţiilor nespus de complexe. Mărturisea câteodată că el cerea mai mult, prin reformele sale, pentru a dobândi măcar ceea ce socotea minimal necesar. A avut totdeauna simţământul urgenţii şi al eficienţii, da>r şi sensul echilibrului dinamic. La lucru, 'era dinamul unei neobosite energii, cum s'a. observat în nenurrjărate rânduri de către admiratorii săi. Avea puterea de a anima şi dinamiza pe toţi cu care. lucra sau avea aface. Buha.-i dispoziţie, surâsul, bunătatea, idealismul erau molipsitoare, datorită magneticei lui personalităţi. Ni se spune că avea darul de a face să surâdă şi să râdă din toată inima chiar pe cei sumbri, posomoriţi, enervaţi. Mulţi oponenţi se-întorceau fermecaţi şi mai buni, mai luminoşi, mai vii după ce îl vedeau şi discutau cu el. Un om care ştia să râdă sănătos şi să surâdă filosofic. Zâmbetul său voitor de bine, chipu-i totodată energic şi visător vor rămânea neuitate şi pilduitoare. Avea o disciplină lăuntrică remarcabilă. După douăsprezece ore de lucru, putea râde şi glumi. Ştia să-şi stăpânească necazurile şi îngrijorările Şi să treacă la munca grea sau la îndeletniciri recreative cu o unică mlădiere spirituală. Innota ziln'c în bazinul Casei Albe, păstrându-se alert şi vioi. Ştia să glumească şi să se entusiesmeze. Deşi lucra şi primea audienţe orânduite pe listele secretarilor, prelungea discuţiile oridecâteori i se păreau spornice, renunţând la l'ista de audienţe şi dând întâetate eficienţi imediate. Oamenii limitaţi şi posaci, firile meschine şti lipsite de generozitate îl consternau. Dar îşi revenea îndată la bunani natură de tip solar şi altruist. Avea mulţi prieteni şi nenumăraţi colaboratori, dar prieteni intimi puţini, printre care Harry Hopkins şi apoi magistratul Samuel Ronsen- 302 man dela Curtea Supremă din New York. Sofia sa i-a fostei continuă a-ti fi o devotată colaboratoare. Căsnicia lor a durat patruzeci de ani într'o armonioasă colaborare şi loială dragoste. Detesta formalismul şi pompa. Pe diplomaţi prefera să-i vadă în biroul său decât la recept/ii, unde nu putea discuta temeinic şi intim cu ei. Lucra începând la 9 jumătate dimineaţa până la 11 noaptea. La Casa Albă sau la Hyde Park întrebuinţa cărudiorul pe roate, dar în public apărea spriljinin-du-se de braţul unui prieten sau al unuia dintre cei patru fii. Adesea, mânca la birou pentru a nu-şi întrerupe lucrul. J'inea conferinţe cu presa de două ori pe săptămână, mereu bine dispus, răspunzând cordial şi punând întrebări ziariştilor. Se indispunea când i se puneau întrebări absurde, dar îşi revenea iute la buna dispoziţie. Avea observaţii şi remarci pline de humor. Poseda o colecţie de timbre importantă, ce-l distra în timpul ţiber, ca şi pockerul. Membru al Bisericii Episcopale Protestante, Rooseivelt era un credincios, dar după cum observă Thomas Mann, „pe buzele sale cuvântul religie avea mai curând un înţeles universal decât unul confesional". La el, ca şi ia Walt Whitman sau ia Woodrow Wilson şi la toţii marii cârmuitori americani, democraţia şi religia, politica şi humanismul se suprapuneau. „Salvarea democraţiei a fost că ea s'a dovedit în stare a produce omul hotărît, omul puternic, tenace şi îndemânatec, care şfe cum să se comporte faţă de oameni — marele politician al Binelui". Henry Steeie Commager îl orândueşte în marea tradiţie a liberalismului american, pe Iii ni a Defferson-Jackson-Lincoln-Theodore Roosevelt şi Woodrow Wilson, întrupând definiţia dată de Theodore Roosevelt americanismului: americanismul este o chestiune de principii, de scop, de 'idealism, de caracter... nu e o chestiune de naştere, credinţă sau filiaţiune .nobliil ă. Acela pe care Generalisimul Stalin l-a numit „mare om politic de semnificaţie mondială şi pionier în organizarea păcii şi a securităţii de după război", a fost un erou şi un artist, un creator cu mare destin dramatic, depăşindu-se pe sine, depăşindu-şi vremea, depăşind tot ce-i omenesc pentru a sluji omenirea. Triumful l-a dobândit prin uriaşe şi supra-ome-neşti. lupte şi străduinţi, dându-şi până şi viaţa pentru binele omenirii,, care are atâta nevoe de conducători ca el. Destinu-i dramatic l-a ucis încă în luptă — căci luptătorului pare să-i şadă mai bine moartea în lupta apropiată de definitivul triumf decât triumful însuşi. in PREŞEDINTELE HARRY TRUMAN „Puţini oameni au fost în istoria lumii egali cu acela pe urma căruia-merg. Mă rog lui Dumnezeu să fiu vrednic a-mi împlini cât mai bine datoria" — a rostit Harry Truman în primele ceasuri ale preşedenţiei saie. Cuvintele acestea îl caracterizează: conştient de uriaşa răspundere, ce i-o cere noua-i funcţiune, dar totodată dornic să-i corespundă. Modest, dar1 dornic să fie un adevărat slujitor al poporului, după cum singur a spus-o altă dată. 1 , .. Pe Roosevelt l-a cunoscut pentru prima oară în 1929, când era guvernatorul statului New York, iar Truman judecător în Missouri. Incă de atunci a crezut că Roosevelt a fost cel mai mare om pe care l-a întâlnit şi această părere nu şi-a schimbat-o. Fiul fermierilor din Missouri are o faţă brăzdată de soare şi de vânturi, o frunte hotărîtă, o privire ageră şi totodată blândă, o vorbire ponderată. prudentă, rară. Pare mai tânăr decât cei 63 de ani ce îi are. Arată ca omul mijlociu american, the plain man, pe care îl şi reprezintă cu mândrie şi conştiinjă. Ochelarii nu ascund curăţenia şl preciziunea privirilor lui optimiste, încrezătoare în bine, devotate unei vieţi mai bune pentru naţiunea sa şi pentru lume. Dacă Franklin Delano Roosevelt a avut de învins piedica bogăţiei pentru a deveni expresa tuturor celor aflaţi în nevoi, Harry Truman a învins pied ca sărăciei pentru acelaş scop. Dacă ilustru-i predecesor avea deprinderea şi gustul mar.ior idei şi teorii, ştiind să coopereze cu cele mai strălucite minţi ale lumii şi să cuprindă orizonturile cele mai largi, ca un adevărat humanist, actualu' preşedinte al Statelor Unite n'a avut, până în preajma celui de ai doilea război mondial, prilejul de a cerceta şi opera cu chestiuni de amploare universală. N'a avut parte nici de studii universitare complecte. „Este un lucru extraordinar", scrie d. John Gunther, autorul unor cădi de politică, „faptul că, în această epocă de educaţie universală, Preşedintele Stateior Unite nu a urmat la Universitate. Dar motivul îl cinsteşte: .familia era prea săracă şi el trebuia să-şi câştige de timpuriu ex.stenţa". De fapt, a frecventat mai târziu cursuri de drept, timp de doi ani. ;■ Totdeauna, a dus-o greu cu banii. ' ' , Biografa lui nu are nimic senzaţional, dar reliefează însuşirile omului capabil, profund cinstit şi eficent. Modestie şi tărie de caracter. Prietenos, ştiind cum să colaboreze cu semenii şl cum sa-şi aieagă colaboratorii. Afectuos cu familia şi cu toţi aceia pe care îi reprezintă. Loial cu adversarii. Sincer, drept şi precis în atitudini. Excepţional de meticulos în cercetările şi investigaţiile sale. Mereu dornic de a îndrepta situaţiile, fă-cându-le eficiente, preîntâmpinând neajunsurile, înlesnind construcţia. Născut la 8 Mai 1884, într'o fermă lângă lamar, în statul Missouri, Harry Truman a urmat şcoala primară şi liceu! la Independance, orăşel cu vreo 16.000 locuitori, aproape suburbie a oraşului Kansas City şi având un trecut destul de bogat. Independence a fost centru de migraţii între Est şi Vest, în secolul trecut şi este centru agrjcol şi de Uniri ferate şi acum. Locuitorii lui sunt în mare număr mormoni, dar Preşedintele Truman aparţine sectei baptiste. Părinţii săi — de obârşie scoţiano-irlandeză şi cu ceva sânge francez — s'au mutat în preajma orăşelului Independence când el avea şase ani. Bunicii veniseră înspre vest, în 1840, din Kentucky. Timp de zece ani, după terminarea liceului, Harry S. Truman munceşte la ferma părinţilor, mai întâi împreună cu tatăl său, mort în 1915, ducând o viaţă aspră şi grea de fermier. Deşi a cunoscut din plin greutăţile agriculturii, nevoile şi dârzen a fermierilor, el consideră aceşti ani drept cei mali frumoşi al vieţii sale. In ciuda greutăţilor şi lipsurilor, fermierul Harry Truman a căutat să dea o producţie cât mai bună. E mândru şi acum că putea ara şi tăia brazdeie cele mai drepte din tot judeţul Jackson. Simbolică această dorinţă a brazdelor drepte în întreaga-)! carieră! După greii ani de fermier, în acelaş stat prin excelenţă agricol, Missouri, viitorul Preşedinte practică tot felul de meserii modeste. A lucrat ca funcţionar la caiea ferată Santa Fe, la serviciul de expediţie al ziarului „Kansas City Star"; a fost funcţionar într'o bancă, om de serviciu într'un restaurant-drogherie, spălând geamurile şi tejgheaua, a muncit la construcţia -unei iinii ferate. ■BP /' După greu ani. de fermier şi muncitor la oraş, Harry Truman se înro-Jează în armată, luptând alăturti de compatrioţii săi în Franţa, în timpul primului război mondial. In Franţa a venit căpitan de artilerie şi s'a înapoiat de acolo maior, făcându-se remarcat pentru curajul şi sângele-i rece. Odată, a readus disdiplina într'o batere cuprinsă de panică. N'a uitat tiiciodată armata, simhndu-se cetăţean-soldat. A ajuns colonei în rezervă. Dela Theodore Roosevelt încoace, e singurul preşedinte cu experienţă de militar. In că înainte de Pearl Harbor, Truman s'a prezentat Generalului Marshall, ofenndu-şi serviciile în armată. Preţuindu-i gestul, Generalul i-a răspuns: „Domnule senator, aveţi 55 de ani. Războiul acesta este războiul tinerilor. Regretăm, că nu vă putem întrebuinţa". Totuşi, în felul său, sena-i tarul şi apoi vice-preşedintele Truman a adus mari contribuţii pentru reuşita; forţelor aliate, în cel de al doilea război mondial. După ce s'a înapoiat din primul război mondial, a deschis un magazin de;îmbrăcăminte în Kansas City, păgubind şi rămânând dator 20.000 dolari. Şif-a achitat datoria Himp de 14 ani, restrângându-se din puţinul ce-l avea. ■In*-1919 se însoară cu Bess Wallace, pe care o cunoscuse de copil la Şcoala de Duminecă. In 1922, este ales judecător judeţean, având atribuţii mâi mult administrative, potrivit legilor statului Missouri. Işi formează o cultură juridică, urmând în 1922 şi 1924, cursuri la Facultatea juridică din Kansas City. In 1924, nu este reales judecător, dar în 1926 reuşeşte din nou, ajungând judecător-preşedinte. l-au trecut prin mână mari sume de bani, pentru construcţiile publice, dovedindu-şi integritatea şi o exemplară onestitate. Deţihe postul de judecător până în 1934, când este ales senator,-ieşind dm relativu-i anonimat. Este reaJes senator în 1940, având şi i norocul unor împrejurări favorabile în culisele politice. * - In prima-i perioadă senatorială, Harry S. Truman a făcut parte din unele comisiuni de investigaţie ale Senatului. El cercetează companiile de linii \ ferate în 1936, împreună cu acela care l-a ales pentru această misiune, ,( senatorul Burton Wheiler din Montana. Dar investigaţiile acestea, deşi i-au { dovedit capacitatea, nu au avut răsunetul de importanţă mondială ce-l va ; avea comitetul Truman în anii 1941—1945. Experienţa de cercetător metodic şi chiar meticulos şi de om perfect cinstit şi neinfluenţabil şj-a câştigat-o însă de atunci. Deasemenea, ca senator, Truman a susţinut legea Killgore, care asigura beneficii şi proteguire lucrătorilor deplasaţi de nevoile războiului. A votat mereu pentru legislaţia progresistă a Preşedintelui Roosevelt. In anumite cercuri muncitoreşti, el a fost preferat chiar ministrului Wallace. Senatori progresişti ca Pepper, Ball, Hatch, Kilgore îl apreciau îndeosebi când era senator. Unii îl vedeau ca un perfect preşedinte de comisiuni competente şi neinfluenţabiile; alţii îi preţuiau curajul şi spiritul de dreptate, omenia şi dorinţa unei comportări morale în afacerile interne şi .. externe, internaţionalismul său fiind de bună calitate. John Gunther a consemnat aceste păreri ale celor mai pretenţioşi şi progresişti senatori des-Pre colegul lor. In timpul celui de al doilea război mondial, Harry Truman a fost omul care, după Preşedintele F. D. Roosevelt, cunoştea cel mai bine situaţia Statelor Unite în privinţa efortului de război. Această situaţie o dobândeşte ca Organizator şi preşedinte al acelui comitet ce-i poartă numele, the Tru- 20 man committee, care-i aduce faimă naţională şi îl indică la vice-preşe-denţie. Căci până în 1941, Harry Truman încă nu ajunsese la notorietate reală, în federaţia americană. Aceasta i-a venit fiind conducătorul comitetului senatorial ce-i poartă numele. După cum explică revistele de specialitate, Harry Truman cunoştea-din trecutul război risipa, ritmul inegal şi întârzierile producţiei de război. In 1940, a cercetat pe cont propriu situaţia cantonamentelor militare. t^u i-au plăcut unele lucruri. Ca patriot încercat şi dornic de o victorie cât mal. reală şi mai grabnică, senatorul Truman cere Senatului constituirea unei comitsiuni care să cerceteze, controleze şi îmbunătăţească producţia de război, cu toate cheltuelile şi organizările necesare. Acest comitet nu a fost ceva birocratic şi inutil. Dimpotrivă, datorită lui, Statele Unite au putut într'un timp atât de scurt să producă mai economicos şi mai eficient tot ceea ce a fost necesar maşinei de război americane. A cercetat comitetul Truman alocaţiile şi cheltuelile făcute pentru fabricile şt uzinele de armament, pentru depozitele navale, pentru construirea vapoarelor, pentru spitale, instalaţii militare şi cantonamente. Investigaţiile-acestea au început în Aprilie 1941 şi senatorul Truman a avut mână liberă. In comitetul iniţial au fost ca membri cinci democraţi şi patru republicani, toţi; senatori oarecum tineri, afară de Tom Connaly din Texas. Comitetul a fost alcătuit după cunoştinţele speciale necesare şi după regiunile din care provenea fiecare. Toţi aceşti senatori au dovedit pricepere şi curaj excepţional. Nu s'au. făcut concesii politice şi nimeni n'a profitat de pe urma uriaşelor comenzi. Dimpotrivă, Truman şi-a ales drept cel mai apropiat colaborator pe un jurist Hugh Alfred Fulton, care fiind în afara politicii organiza cercetările în cel mai liber mod. Alt investigator eficint este tânărul fvlattew Connely, acum secretarul confidenţial al Preşedintelui şi care poate căpăta rolul de sfătuitor şi informator tehnic pe care h-a avut pe lângă Roosevelt, Harry Hopkins. Rezultatul activităţii comitetului Truman a fost peste cele mai optimiste-aşteptări. S'au' economisit mil;oane de dolari şi de vieţi. Producţia de război a fost intensificată, coordonată, îmbunătăţită. S'a făcut o cinstită şi remarcabilă administraţie. S'au susţinut şi industriile mici, nu numai cele mari, distribuindu-se echitabil şi eficient comenzile. Munca a fost întrebuinţată cu folos şi echitabil răsplătită. S'a lucrat în armonie timp de patru ani, creându-se un spirit tehnologic, plin de încredere reciprocă şi răspundere-faţă de patrie. S'a impus un spirit curajos şi independent, rar la politiciani, atât faţă de marii capitalişti cât şi faţă de diferite organizaţii. Felul cum a lucrat Truman l-a impus, în 1944, ca un posibil vice-preşe-dinte al federaţiei americane. Fără să aibă clanuri sau tocmai de aceea, el era bine cu mai toţi senatorii. Preşedintele Roosevelt l-a dorit vicepreşedinte mai ales pentru motivul că, fiind popular printre senatori, proec-tele lui post-tbellice, de largă colaborare internaţională şi de statornicire a unei noi lumi, ar fi găsit sprijinul Senatului cu ajutorul senatorului Truman, nerepetându-se tristele şi fatalele întâmplări de după primul război mondial, când marele Wilson a găsit ostilitatea şi neînţelegerea unor politicieni strâmţi ca mentalitate şi izolaţionişti. Truman, fiind adeptul New Deal-ului şi prielnic cooperaţiei 'internaţionale, era foarte indicat, dată fiind popu- > . .laritatea şi prestigiul ce le avea în Senat. Aşa se face că acest senator, despre care înainte de 1940 nu se pomenea aproape deloc în revistele şi publicaţiile americane, în timp ce se scriau atâtea despre alte persoha- £ • , lităţi ale regimului rooseveltian, a fost preferat în sânul partidului democrat ' unor politicieni, pe atunci cu o suprafaţă politică infinit mai mare, ca James Byrnes şi Henry Wallace, acesta vice-preşedinte în cea de a treia câr- ? muire rooseveltiană. La convenţia din Chicago a partidului democrat, în • r *' 1944, Truman era gata să susţină ca vicepreşedinte pe Byrnes. Numai ; <î, 'după numirea sa drept candidat la vice-preşedenţ;e, a aflat el că fusese :' : propus de Roosevelt. Astfel, a fost ales de partid şi apoi de popor vicepreşedinte, odată cu Franklin Delano Roosevelt ca preşedinte pentru a ■" :j, patra oară. E al şapteiea vice-preşedinte devenit preşedinte potrivit voinţii - " destinului, dar şi mandatului constituţional. Faţă de armată şi faţă de conducători ca. Generalii Marshall şi Eisert-, hower are aproape un respect reiverenţios. Dar Preşedintele este departe de a fi un militarist. Baptistul paşnic cunoaşte deplin greutăţile, cruzimile * şi ororile războiului. De aceea, a şii spus-o, când încă era Vice-preşedinte: „Războaiele sunt rezultatul unor acte deliberate... şi ele trebuesc stăvilite, dacă vrem ca mult încercata omenire să supravieţuiescă... Fapta e-1 roică a Americii nu năzueşte onoruri goale în bronz sau... marmoră. Sin-,jt gurul monument vrednic de marea-i jertfă este fiinţarea unei lumi cu mult / mai bune — o lume binecuvântată cu pace dreaptă şi dăinuitoare". b:,. Cel de al 32-lea preşedinte al Statelor Unite ale Americii şi-a inaugurat activitatea în momente de profund doliu naţional şi mondial. Poate numai Abraham Lincoln a fost tot atât de regretat cât Preşedintele Roosevelt, 1 , la moarteari prematură şi venită cu puţină vreme înainte de a se ajunge '* , Ja triumful pentru cale el îşi dedicase toată energia, inteligenţa, |voinţja. ' . ' Abea instalat ca preşedinte, Harry Ş. Truman a dat asigurări că va continua * *. şi desvolta fundamentele politicii lui Franklin Delano Roosevelt. Ceea ce, oarecum, a şi îndeplinit, dar cu metode proprii şl cu colaboratori noi. E drept că înlocuirea unora dintre colaboratorii lui Roose-• velt a stârnit îndoială şi îngrijorare. E drept că Harry Hopkins, care a fost ;■. cel mai apropiat sfătuitor al predecesorului său şi care a jucat un rol atât de important în desfăşurarea New Deal-ului, în menţinerea conferenţii .; dela San Francisco, în călătoriile politice, atât de eficiente, dela Cassa-blanca, Cairo, Teheran, Quebec şi Yalta — era bolnav şi consumat, el murind peste puţin timp. Dar demisia lui Hopkins şi acceptarea ei, chiar în termeni elogios! de către Preşedintele Truman, a îngrijorat ipe toţi progresiştii şi a bucurat pe duşmanii New Deal-ului, care vedeau în Hop-tons, pe marele-i animator radical. S'a spus atunci, în 'vara anului 1945, că Preşedintele va continua New Deal-ul cu oamenii în care are el încredere. Deasemenea, treptat Preşedintele Truman a înlocuit din guvern pe Edward Stettinius Jr., abea urmând lui Cordell Huli, cu James Byrnes, la ministerul de Stat sau de externe. Aici, îngrijorarea şi nemulţumirile nu au fost mari, căci James Byrnes era iubit de Congres şi merita o compensaţie din partea aceluia care îl voise pe el, pe Byrnes, vice-preşedinte în 1944, soarta in,versândui-le fol uri lei Altfel, Byrnes sau Wallace ar fi fost astăzi preşedintele Statelor Unite. A renunţat, deasemenea, la serviciile ministrului de interrne Harold Ickes, 308 309* ministrului de război Henry Stt'mson, în vârstă de 77 de ani, ministrului de finan+e Henry Morgenthau Jr. şi la mulţi alt/ii, demisia lui Ickes făcându-se însă cu polemici ş! discuţii. Henry Wallace a fost menţinut, devenind un tehnician cu mare prestigiu în privinţa comerţului şi agriculturii. New-Deal-iştii democraţi şi republicani sunt cu preşedintele Truman, dar şi reacţionarii, mai ales cei din Senat/speră să câştige teren. Dacă Roosevelt era „imprevizibil, quişotic, (imaginativ, adeptul unui guvern personal şi, adesea, tainic în gândurile şi obiectivele lui", după cum îl defineşte criticul John Chamberlain, Preşedintele Truman urmează şi respectă opinia publică, realitatea imediată, jocurile de forţă, căutând să armonizeze concepţiile şi interesele în mod democratic, adică ţinând seama mai ales de majoritate. De aici, îndârjirea forţelor politice şi economice aflate pe poziţii opuse şi de aici dificultatea de cârmuire. Aceasta nu înseamnă, însă, că Preşedintele actual nu are anumite principii, idealuri, norme pe care nu ie va sacrifica în faţa presiunilor (variabile şi prea ime'-diate. într'un eseu despre misiunea Preşedintelui Truman, publicat în. „Yale Review", d. John Chamberlain scrie că „problema misiunii domnului Truman este cum va conduce pe calea unei prosperităţi capitaliste o lume semi-socialisfă şi comunistă". Nu lipsesc nici criticile aduse noilor colaboratori din guvern şi dela inst'tuţiile cu misiuni speciale şi urgente, numiţi de noul Preşedinte. La începutul anului 1946, Walter Lippman scria că unii oameni din jurul Preşedintelui nu au destul creer, nu au înţelepciunea, ce vine din experienţă şi educaţie, pentru a-l ajuta cum se cuvine pe Preşedinte. Şi mai adăuga Waiter Lippman: „este un mit şi o legendă americană... că oamenii obişnuiţi (the plain people) iubesc în guvern pe oamenii mediocri... Aceasta este o fabulă născocită de politicieni... Cultul mediocrităţii, care este o formă de snobism inversat, nu e democratic. Este una din boalele democraţiei". Iar ziarul new-dealist „Sun" dela Chicago spune că a fi servitorul poporului înseamnă să-i asiguri o cârmuire în stil mare, pe care unele măsuri şi unii colaboratori ai Preşedintelui Truman nu l-ar avea. Predicţiile sunt riscate în democraţiile dinamice şi flexibile, cum este cea americană. In democraţie, este foarte important cine e ales colaborator şi ce cercuri, ce mentalitate, ce viziune reprezintă aceşti colaboratori. Când conducătorul nu este un uriaş, colaboratorii trebue să fie de mărime neobişnuită, spre a se statornici, prin interacţiune ţi 'înrâurire reciprocă, un nijvel superior. Pentru redactarea acestor portrete şi fenomene, am cercetat colecţiile revistelor americane din ultimii paisprezece ani şi mai bine, recitind acum cii alţi ochi ceea ce notasem odinioară. Uneori, climatul politic american pare atât de gol faţă de personalitatea uriaşă a lui Roosevelt; alteori, figurile secundare par a prinde viaţă tot prin el, deşi ştim bine că, şi fără el, atâţia din foştii colaboratori nutreau idealuri şi concepţii măreţe, care însă ar fi rămas ineficiente, aproape sterpe. Acum, sub Preşedintele Truman pare a se lucra la fel de temeinic, dar personalităţi proeminente şi energii neîncercate s'au ridicat puţine. E drept, magistratura Truman e abea la începutul ei şi, în mare măsură, continuă roadele şi indicaţiile celor doisprezece ani de New Deal. Cum vor apărea oare oamenii de care ne ocupăm peste câteva decenii? Cimitir de nume Uitate sau întemeetori de . lume iarăşi nouă? Colaboratorii apropiaţi ai Preşedintelui Truman sunt „un grup curios"' după cum se exprimă revista „Fortune". Grupul cuprindea pe Generalul, Harry Vaugham şi Amiralul James Vardmann, ajutoarele sale militare, care-; după terminarea războiului, au avut un rol din ce în ce mai mic. Deasemenea, pe George Ailen, avocat din Mississipi, iubitor de glume, dar şi de muncă : tenace în diferitele atribuţii ce le-a avut, fie în calitate1 de colaborator' secundar al lui Hopkins, la instituţia W. P. A., fie în consiliile de administraţie ale unor companii de aviaţie, asigurări, produse chimice, făcând legătura între Washington şi diferitele companii. Gras şi jovial, vesel şi ştiind să se facă util, George Allen a devenit un colaborator apropiat aii Preşedintelui, care în Februarie 1946 l-a numit preşedintele importantei organizaţii pentru finanţarea reconstrucţiei, (Reconstruction Finance Corp), care mânueşte fonduri considerabile. Numirea aceasta nu a fost întâmpinată nici în Senat, nici în public, nici în presă cu încredere şi preţuire ■deosebită. Mai preţuit este John Steelman, din Arkangas, expert în negocierile muncitoreşti şi conciliatorul special al Preşedintelui, în cazurile-importante când ministrul muncii apelează la Preşedinte. Steelman este sfătuitorul Preşedintelui şi în timpul marilor greve a avut un rol însemnat. Alt colaborator apropiat a fost Samuel Rosenman, fidelul şi discretul colaborator al Preşedintelui Roosevelt, jurist emerit, redactorul multora din cuvântările predecesorului d-lui Truman, plănuitorul multor servicii în timpul-războiului, printre care ş: Oficiul Informaţiilor de Război, care a fost atât de (important. La moartea lui Roosevelt, Rosenman a vrut să se retragă, dar Preşedintele Truman l-a rugat să rămână, el continuând a lucra la fel i de eficient şi de retras, ceea ce indispunea pe unii politicieni, care nu \ , pot suferi „oamenii din umbră". In Noembrie 1945, Rosenman s'a retras f pentru a-şi reiua activitatea de avocat la New York. Probabil că deosebiri I de concepţie şi viziune, i-a separat, nu numai obiecţiile unor politicieni. I Se spune că noului Preşedinte nu-i plac teoreticienii, diplomaţii şi oamenii de culise, ci aceia care lucrează făţiş, sincer şi repede. Nu preţueşte îndeosebi personalităţile în guvernământ şi măreţiei îi preferă, se pare, eficienţa modestă, dârză, hotărîtă, imediată. Mai temeinică a fost colaborarea d-lui Truman cu John Snyder, descris ca un prudent şi uscat administrator, fost bancher în statul Preşedintelui, Missouri, numit mai întâi Administratorul împrumuturilor Federale, apoi directorul celui mai însemnat serviciu domestic, Oficiul Mobilizării de Război şi al Reconversiunii, unde i-a urmat lui Vinson, când acesta a ajuns ministru de finanţe şi pe care-i-va urma şi la ministerul de finanţe, când. Vinson va fi numit judecător la Curtea Supremă. Vechiul prieten din St. Louis al Preşedintelui, John Snyder, | pare a se dovedi un îndemânatec administrator. Prieten al Preşedintelui este şi Leslie Biffle, secretarul senatului, funcţionar vechi de 29 de ani acolo, unul dintre acei oameni modeşti şi cumsecade, pentru care cârmui-torul pare a avea mai multă atracţie decât pentru personalităţile proemi--nente. Desigur, Preşedintele nu ascultă şl nu se consultă numai cu aceştia, dar oricum ei sunt „oamenii de casă" şi se ştie ce însemnătate au totdeauna oamenii de casă. Probabil, însă, că asemeni tuturor preşedinţilor, conducătorul Statelor Unite îşi va schimba mereu colaboratorii intimi, lăr- 310 ;gindu-şi cercul şi întrebuinţând oameni Vechi sau noi, după nevoile evenimentelor. Treptat, guvernul Truman a căpătat aspecte diferite, nu numai faţă de guvernul Roosevelt, dar chiar faţă de cum arăta la început guvernul Preşedintelui actual. La începutul anului 1947, George Marshall este ministrul externelor, urmând d-lui James Byrnes, retras din cauză de boală. Roosevel-Jianul Henry Wallace a fost înlocuit de rooseveltianul W. Averell Haniman, la ministerul comerţului. La Finanţe, John Snyder este succesorul d-lor Vinson şi Morgenthau. La Muncă, Lew Schwellenbach a urmat d-nei Perkins, iar la 'interne d. Krug lui Harold Ickes. S'a spus că Preşedintele nu crede în conducerea centralizată dela Casa Albă şi în dominaţia federală asupra celor 48 de state, preferând o .descentralizare democratică şi jocul liber al forţelor reale din societatea americană. /In primele cincisprezece luni de preşedenţie, în afară, de victoria militară, Harry Truman s'a ocupat în special de organizarea păcii şi a vieţii Internaţionale, iar în interior de reconversiune, adică de trecerea dela război la pace, străduindu-se a asigura condiţiile unei producţiuni eficiente în toate domeniile. Ordinul său executiv privitor la Reconversiune, din August 1945, prevedea măsurile necesare pentru ca tranziţia dela starea de război la cea ■.de pace să fie astfel îndeplinită încât producţia să ajungă la maximum, satisfăcând nevoile interne şi externe, ajutând furnizarea materiilor prime ■şi materialelor, furnizând şt plasând pe lucrători în slujbe satisfăcătoare. .Deasemenea, a luat măsuri pentru convertirea uzinelor de război într'alteie de pace şi pentru stabilizarea economiei, prevenindu-se inflaţia şi deflaţia, controlându-se preţurile şi salariile, toate cu scopul de a se ajunge la un comerţ liber şi spornic. Cu realizarea reconversiunii au fost însărcinaţi directorul Mobilizării de Război şi al Reconversiuniii, Ministrul Agriculturii, directorul Stabilizării Economice, Administratorul împrumuturilor Federale şi Comisiunea Naţională a Muncii de Război, ulterior modificată. In mesajul trimis Congresului, în primele zile ale lunii Decembrie 1945, Preşedintele a consemnat dificultăţile şi primejdiile operaţiei de recon-vertire a economiei americane. Scopul său de a ridica controlul din timpul războiului şi a se reveni la libera conducere a afacerilor s'a văzut împiedecat de o seamă de factori, care au dus la conflictele de muncă, la greve şi la încetinirea producţiei. Conferinţa convocată de el la Washington, în Noembrie, pentru ca muncitorii şi patronii să stabilească laolaltă noile condiţii de muncă şi producţie nu a dat rezultatul dorit de preşedinte şi aşteptat mai ales de miniştrii Wallace şi Schwellenbach. Preşedintele Truman a urmărit ca această conferinţă (Labor-Management Conference) să nu fie conferinţa guvernului, ci a factorilor de producţie, aleşi de organizaţiile industriale şi muncitoreşti. Dacă s'a ajuns la unele acorduri în privinţa negocierii colective şi a întăririi serviciilor de conciliaţiune, în caz de conflict de muncă, sau în privinţa abolirii discriminărilor la angajarea în slujbe — în schimb, conferinţa nu a ajuns la niciun rezultat cu privire la conflictele de muncă ce începuseră să se desvolte îngrijorător pentru a continua până în vara 1946. Pentru a asigura bunul mers al Reconversiunii, Preşedintele Truman a . cerut Congresului, prin mesajul amintit, să elaboreze o legislaţie bine gâh-dită ş,i operantă, care să rezolve conflictele şi neliniştele din industriile-oţelului, automobilelor, aviaţiei, petrolului, minelor, comunicaţiilor, transporturilor, etc., luându-se drept model Legea Muncii Căilor Ferate. Prese--, dintele a recomandat şi o anumită procedură în cazuri importante, când conciliaţiunea Ministrului Muncii nu dă rezultate: anume Preşedintele să-numească- o Comisiune pentru Stabilirea Faptelor (Fact-Finding Board), care s-d-i raporteze situaţia în termen de 20 de zile, în care răstimp părţile în< conflict nu pot lua .măsuri excepţionale, ca> greve, manifestaţii, etc. Părţile nu sunt obligate a accepta concluziile cercetărilor întreprinse şi nici recomandaţiile Preşedintelui, care este însă liber a le face cunoscute-*\' publicului. y! Preşedintele a şi numit astfel de comisiuni la Corporaţia General Mo- -n- tors şi la Sindicatul Lucrătorilor din Industria Automobilelor, ca şi la Cor-if poraţia Oţelului Statelor Unite şi la Sindicatul Lucrătorilor din Corporaţia * Oţelului, unde existau mari neînţelegeri cu privire la salarii şi aite condiţii, de muncă. Puternicele organizaţii ale muncitorimii, C. I. O. (Congresul Organizaţiilor Industriale) şi Federaţia Americană a Muncii, au protestat împotriva propunerilor Preşedintelui, ivindu-se astfel prima divergenţă importantă între Harry Truman şi muncitorime. Conducătorii muncitorimii vedeau fn aceste recomandări o tentativă de-a se limita libertatea vieţii muncitoreşti, dreptul de ai-şi asigura prin diferite mijloace revendicările întemeiate. S'a spus atunci că Harry Truman nu va mai putea candida pentru realegere. In Congres, mesajul a fost, în-genere, bine primit, doar reprezentantul Marcantonio, din partidul new yor-kez al muncii, critxându-l aspru şi declarând că noua legislaţie cerută de Preşedinte ar aduce imense avantaje strategice patronilor. Organizaţiile : muncitoreşti au protestat energic, pe când presa a observat „forţă şi mo-deraţiune" în mesajul preşedenţial. Philip Murray, preşedintele C. I. O.-ului, în geţnere cumpănit în expresii şi prudent în acţiuni, a fost deosebit de vehement, susţinând că se urmăreşte nimicirea sindicatelor muncitoreşti, părere cu care William Green, preşedintele Federaţiei Americane a Muncii, "nu a fost de acord, deşi s'a opus şi el mesajului şi măsurilor propuse. Totuşi, rezolvarea grevei dela Corporaţia Oţelului s'a făcut în urma recomandării Preşedintelui, care, pe baza cercetării faptelor, a ajuns la concluzia că salariile trebuesc ;mărite cu 18 cenţi şi jumătate ora, iar 5> preţul tonei de oţel cu 5 dolari. Şi celelalte greve din marile industrii s'au l"? rezolvat cu aceiaşi majorare a salariilor, dar nu şi cu mărirea preţurilor /, pentru produse,,nefiiind aceiaşi situaţie ca în producţia oţelului. In primele zile ale lunii Ianuarie 1946, Harry Truman institue Comitetul j Naţional al Stabilizării Salariilor (National Wage Stabilization Board), în cadrul Ministerului Muncii, înlocuind comitetul muncii de război (National War Labor Board), tot pentru a rezolva problemele acute din domeniul muncii. Opera Reconversiunii nu a fost anulată de neliniştile şi grevele din-'["' iarna 1945—46. Pe la mijlocul lunii Ianuarie 1946, Comitetul Desvoltării Economice arată că 52 milioane Americani au revenit la slujbele civile, că e-xlstă doar 2 milioane şomeri şi că, în multe părţi ale ţări, reconversiunea< 58 .312 313 este 90 la sută îndeplinită. Deasemenea, salarizarea şi câştigurile indivi-.duaJe sunt doar cu puţin inferioare acelora din vremea războiului. In mesajul dela finele lunii Ianuarie 1946, Preşedintele Truman şi-a exprimat politica faţă de muncitori şi patroni: Trebue să „ajungem la o pacificare a relaţiilor dintre patroni şi muncitori... Patronii trebue să-şi dea seama că, dacă vor ca lucrătorii să muncească cu râvnă pentru sporirea producţiei, trebue să dea lucrătorilor o parte dreaptă din producţia sporită, prin salarii mai mari. Cele mai multe industria şi întreprindem dispun de o margine suficientă pentru a acorda sporuri substanţiale de salarii. Aceste sporuri vor avea un efect direct în mărirea cererilor de consum, ducându-le la nivelul înalt ce este necesar. „Sporirile substanţiale de salarii constitue o afacere bună pentru ţară ca întreg, dat fiind că producţia cu maximum de capaotate înseamnă cetăţeni - f ' ''"' sănătoşi şi prietenoşi, bucurându-se de avantajele democraţiei în cadrul sistemului nostru al întreprinderii libere". Jar într'un pasaj anterior subliniase următoarele: „Trebue să mergem înainte pentru a găsi în pace putinţa folosirii şi desvoltării tuturor resurselor fizice şi omeneşti, care au dat .un examen atât de strălucit în timpul războiului. Pacea industrială între patroni şi lucrători va fi realizată prin procedeul negocierilor colective — cu asistenţa guvernului, dar nu cu impunerea guvernamentală... Munca atinge .o putere tot mai mare din punct de vedere politic şi economic, dar tot- •>>: odată primeşte o răspundere tot mai mare". Roosevelt n'ar fi vorbit altfel. Totuşi, nu peste mult timp, relaţiile cu .muncitorimea se înăspresc din nou. La 17 Mai 1946, Preşedintele Truman semnează un ordin executiv pentru rechiziţionarea liniilor ferate, dând dispoziţii directorului Oficiului Transporturilor pentru Apărarea Naţională, J. .Monroe Johnson, de a le face să funcţioneze în numele Statelor Unite. Măsura este luată din pricină ca două dintre cele douăzeci de organizaţii .muncitoreşti de căi ferate, Frăţia Mecanicilor de pe Locomotive şi Frăţia | .Lucrătorilor dela Trenuri, conduse de Alexander Whitney şii Alvanley John- i ston, au refuzat să accepte concluziile şi recomandările comitetului creat de preşedinte pe baza Legi Muncii dela Căile Ferate. Greva declarată cinci zile mai târziu, de către cele două Frăţii sau sindicate de căi ferate, exis-,tând independent şi de C. I. O. şi de A. F. L, paralizează 377 linii ferate şi opresc lucrul unui milion de alţi lucrători din căile ferate, aparţinând ce-Jorlalte 18 sindicate feroviare, care nu declaraseră grevă. Greva celor două Frăţii, cu cei 250.000 muncitori, s'a făcut în urma refuzului celor doi conducători de a accepta majorarea salariilor cu 18 cenţi şi jumătate ora, şi condiţia ca aceste două Frăţii să amâne cu un an, cererile lor pentru noi norme de lucru. Majorarea făcea o leafă mai mare decât cea avută în timpul războiului. Greva a durat 48 de ore, în care timp nu au circulat decât 100 din cele 17.500 trenuri de pasageri, 240 din cele 24.000 trenuri de marfă, dezorganizând întreaga viaţă, alimentaţia oraşelor, activitatea a milioane de slujbaşi, care nu au mai putut veni la birouri sau magazine sau nu s'au mai putut întoarce acasă, rămânând sub cerul liber din pricina aglomeraţiei dela hoteluri şi locuinţe. Preşedintele Truman a reacţionat neobişnuit de dur în faţa acestei .situaţii. Atât în cuvântarea dela radio, cât şi în cea dela 25 Mai 1946 din faţa Senatului şi Camerii, reunite, s'a exprimat extrem de aspru împotriva lut Whitney şl Johnston, singurii din cei 20 de conducători ai sindicatelor de căi ferate, care nu au acceptat compromisul propus, declarând uriaşa grevă, ce a dezorganizat întreaga viaţă a ţării. Din 1923, nu mai fusese o o astfel de grevă la căile ferate. Totodată, a cerut Congresului o legislaţie temporară pentru a remedia criza actuală pricinuită de cele două organizaţii şi susţinând \că, de data aceasta, nu mai este un conflict între-muncă şi patronat, ci între doi oameni neînţelegători — reprezentând o-mmoritate uvrieră — şi însuşi statul, care în 1946 numără mai mult de 140.000.000 locuitori. Greva lor este o grevă în contra guvernământului,, care preluase prin rechiziţie lirsiile ferate. Chiar dacă Preşedintele s'a arătat, şi în aceste discursuri, prietenul muncitorimii, susţinând că beneficiile câştigate de. muncitorime în ultimii treisprezece an! tiebuesc păstrate şi a arătat că va susţine şi pe v itor revendicările sindicale, pentru care, ca senator, a votat întotdeauna — ieşirea sa a ridicat vii proteste şi atacuri, în lumea muncitoare. Atunc s'a aruncat greaua acuzaţie că trădează programul lui Roosevelt. In afară de John Lewis, care s'a păstrat în rezervă, Philip Murray, William Green, .Sidney Hillman au fost extrem de protivnici faţă de Preşedinte, iar din-tr'unele foruri s'a manifestat Ideea constituirii unui al treilea partid cu bază muncitorească. Senatorii Morgenthau, Ickes şi Pepper au declarat că Roosevelt n'ar fi procedat niciodată astfel. Când şi-a luat postul în primire, s'a spus despre Preşedintele Truman că poziţia iui este ceva mai la dreapta decât cea de centru. După câteva luni, cu prilejui primului său mesaj din timp de pace, adresat Congresului, presa americană l-a considerat ceva mai la stânga de centru. El ceruse măsuri pentru plasarea lucrătorilor şi pentru mărirea salariilor, măsuri pentru desvoltarea unui program de construcţii şi activităţi în valoare de mai multe miliarde dolari, precum şi controluri faţă de venituri. Totodată, ceruse reprezentanţilor naţiunii americane încurajarea afacerilor şi întreprinderilor l-bere, ridicarea controlului de război şi trecerea industriilor pe picior de pace, manifestându-şi optimismul că în curând va începe „cea mai mare activitate industrială din timp de pace, pe care am văzut-o vreodată". După ieşirea violentă şi aproape furioasă faţă de cele două organizaţii şi mai ales faţă de „these two men", Whitney şi Johnston, părerea, multor muncitori şi cetăţeni era că Preşedintele hu mai putea fi socotit prietenul muncii, ci duşmanul ei, emiţându-se tot felul de acuzaţii şi epitete. Era considerat aproape un d.ctator fascist, deci la extrema dreaptă. Tensiunea,. totuşi, a descrescut simţitor. In timp ce vorbea în Congres, a fost anunţat de conciliatorul John Sieelman că greva dela căile ferate s încetat. Legislaţia cerută Congresului nu a mai tost imed'at necesară. In zilele următoare, Congresul votând legea Case, Preşedintele Truman i-a opus veto-ul său, recâştigând simpatia ■muncitorimii. In mesajul din 11 Iunie 1946, prin care se opune legii votate, Harry Truman a declarat că noua lege nu aduce mijloace adecvate şi nu Oferă soluţii pentru dificultăţile din câmpul muncii, având totodată şi opoziţia organizaţiile muncitoreşti şi aceea a prietenilor muncii. A susţinut din nou să se elaboreze o nouă lege, în sensul celor cerute de el la 25 Mai. Tensiunea s'a redus simţitor. Murray, care îi adresase o scrisoare în 17 .314 contra legii Case, a fost satisfăcut, ca şi întreg C. I. O.-ul. Legea Case a •căzut prin veto-ul Preşedintelui, contrar legii Smith-Connaiy, protivnică grevelor, căreia cu trei ani mai înainte Roosevelt îi opusese veto-ul său, dar care, înti unind două treimi din voturile parlamentului, la reconsiderare, a .intrat în vigoare. 38.000 de telegrame şi nenumărate zeci de ml de scrisori pentru sau contra legii Case au sosit la Casa Albă, dovedind interesul public pentru dificila situaţie, în care Preşedintele Truman a fost dârz şi apoi concesiv, ca şi partea cealaltă. Relaţiile cu muncitorimea vor lua noi forme, în funcţie de legislaţia şi evenimentele viitoare. In totul, nu se poate spune până acum că Preşedntele Truman nu este prietenul muncii. Ca senator, a votat toate legile progresiste în favoarea .muncitorimii, iar ca Preşedinte a căutat să satisfacă majorarea de salarii şi îmbunătăţirea condiţiilor de lucru, pentru a asigura reconversiunea şi producţia. Nu a aprobat tot ceea ce a cerut muncitorimea, nici proporţiile de majorare a salariilor, dar a obţinut şi a impus majorări substanţiale, care, dacă viaţa nu se va scumpi şi infiaţia nu va fi îngrijorătoare, pot asigura muncitorimii traiul relativ bun din vremea războiului. Micşorarea numărului orelor de lucru, deasemenea, a fost satisfăcută. După cum se exprimă ]. F. Stone în „Nation": „cu excepţia lui Roosevelt, niclun preşedinte american n'a fost mai iubitor faţă de muncă şi n'a vorbit mai răspicat în favoarea ei ca Truman. El este acela care, în mod public, a prevenit corporaţia General Motors, la începutul grevei; care a impus punctul de vedere al muncii pentru ridicarea salariilor...; care a denunţat pe recalcitranţii din Congres, care sabotau necesara legislaţie socială şi care, făţ.ş, a invitat pubilcul să facă presiuni asupra senatorilor şi reprezentanţilor, când ei se află acasă, în statele lor... Dacă propunerea sa pentru o legislaţie temperatcare nu-i dorită de muncitorime, propunerea aceasta nu e comparabilă totuş cu neprieteneasca ieşire a lui Roosevelt împotriva „celor două case ale muncii", expresie care a fost înghiţită şi uitată. Slăbiciunea lui Truman provine din faptul că el este silit să trateze cu un parlament inept, iar orice schimbare pe colina Capitoliului, ce trebue să vină, va veni din partea unei mişcări muncitoreşti hotărîte şi unite". Aceste rândur, ale d-lui Stone au fost scrise înainte de evenimentele din Mai. şi Iunie 1946. Ulterior, relaţiile dintre Preşedinte şi organizaţiile muncitoreşti păreau a se fi îmbunătăţit, până la greva din Noembrie 1946 a Sindicatului Minierilor. Situaţia politică între timp se sch'mbase, în urma alegerilor pentru Congres şi pentru guvernatori, din Noembrie. Republicanii .au obţinut majoritatea şi în Senat„ şi în Camera Reprezentanţilor. Opinia publică şi aleşii ei în Congres împărtăşesc acum sentimentul că unele organizaţii muncitoreşti abuzează de greve pentru a-şi satisface revendicările, paralizând reconstrucţia şi încetinind reconversiunea. De a-ceea, după alegerile dela 5 Noembrie 1946, relaţiile dintre Preşedinte şi Sindicatul Minierilor condus.de John Lewis au căpătat alt caracter. Greva de şaptesprezece zile din Noembrie şi Decembrie 1946 a Minierilor s'a rezolvat nu prin negoocieri ca până acum, ci pe calea justiţiei. împrejurările au fost neprielnice, de data aceasta, lui John Lewis şi -acţiunii sale. Momentul grevei fusese rău ales, pe vreme de li a mă. Greva din minele de cărbuni implica încetarea lucrului în oţelărif şi în fabricile ,de automobile, lăsând atâţia muncitori fără lucru, precum impunea redu- 315 cerea circulaţiei pe căile ferate, paralizând activitatea atâtor oameni şi transportul mărfurilor produse de alte milioane de muncitori. Deasemenea, pretenţiile lui Lewis nu erau în totul fundate. El susţinea că săptămâna de lucru în mine este de 54 ore, când în Septembrie 1946 fusese în fapt de 41 de ore, fiecare minier fiind plătit în medie cu 1.48 dolar pe oră, pe când lucrătorii din industriile de oţel (40 ore pe săptămână) sunt plătiţi în medie cu 1.24 dolar pe oră, iar cei din industriile de automobile (săp-, îămâna de lucru 39 ore) cu 1.37 dolar pe oră. Desigur, munca din mine este cea mai inumană şi, oricât de mari ar fi salariile, ea tot nu este plătită. Celelalte organizaţii muncitoreşti s'au solidarizat cu John Lewis, preşedin- ^ tele Sindicatului Minierilor şi vice-preşedintele Federaţiei Americane a lj' Muncii (8.000.000 membri) mai mult principial, făcând un front comun, dar f în fond nefiind de acord cu momentul şi condiţiile acestei greve. Mulţi lucrători din alte industrii nu sunt de acord cu John Lewis. De data aceasta, Preşedintele Harry Truman nu a mai ţinut nicio cuvântare, nu a mai făcut apel la minieri să-şi reia lucrul şi apoi să trateze cu patronii, nu a mai trimis trupe care să păzească minele sau să lucreze ' în locul muncitorilor. Consilierii săi pentru chestiunile muncitoreşti au luat , două atitudini opuse. Unii, ca John Steelman, directorul Reconversiunii, era , pentru aplanarea conflictului prin negocieri. George Allen şi-a păstrat calmul. In schimb, procurorul Clark Clifford, un alt consilier al Preşedintelui, a fost de părere să se dea lupta prin justiţe. Ministrul de Interne (de care depind toate avuţiile naţionale) J. A. Krug şi ministrul Justiţiei, Thomas 'Clark, au fost de aceiaşi părere. John Steelman s'a dat la o parte. John Lewis şi sindicatul său au fost chemaţi în faţa justiţiei, sub învinuirea că au dispreţuit hotărîrile anterioare ale justiţiei, abrogând contractul dintre guvern şi Sindicatul Minierilor, căci industriile şi întreprinderile de interes vital sunt, pentru o durată anumită, preluate de guvern. Judecătorul federal; Goldsborough a aplicat o amendă de 3.500.000 dolari împotriva Sindicatului Minierilor (United Mine Workers) şi o amendă de 10.000 dolari împotriva • Jui John Lewis, pe motivul dispreţuirii justiţiei şi pentru „refuzul de a asculta, ordonanţa de a opri greva celor 400.000 de minieri". (Njumărul minierilor dtn organizaţia condusă de Lewis este dat variabil, dela 400.000 la 600.000). La 7 Decembrie 1946, după 17 zile, greva a luat sfârşit. / « Congresul Organizaţiilor Industriale şi Federaţia Americană a Muncii" au protestat, îmbrăţişând cauza lui John Lewis, cerând negocieri directe şi văzând în condamnarea justiţiei o încercare de a nimici sau micşora drepturile muncitorimii. Poziţia guvernului a fost aceea de a negocia cu muncitorii minieri numai după încetarea grevei. După treisprezece ani, în care organizaţiile muncitoreşti au obţinut dela Casa Albă şi dela Congres aproape-ţot ceea ce au cerut, este primul caz când guvernul a luat o atitudine făţişă împotriva grevelor, arătând totuşi că nu înţelege a priva pe lucrători de a^ obţine noi îmbunătăţiri, dar în cadrul legilor existente. Minierii vor continua, lucrul până la 31 Martie 1947, data obişnuită a expirării contractelor. Atunci, ei vor discuta din nou condiţiile de muncă, încheind alte contracte care nu. vor putea să nu ţină seama măcar de unele revendicări noi. ^ Noul Congres — al 80-lea — care şi-a început activitatea la 3 Ianuarie , 1947, a şi anunţat că se va ocupa de legislaţia muncitorească. Numai în» r , ameră -e depuseseră în primele _i!e 'ie activitate patruzeci de pro -.te He- 01 316 317 legi privitoare la chestiunile de muncă. Senatorii Ball, Smith şi Taft, acesta din urmă acum preşedintele comisiunii muncii îh Senat, au introdus un nou proect, care modifică legea Case, votată de Congres în 1946 şi oprită prn veto-ul Preşedintelui Truman. Proectul Ball-Taft-Smith susţine constituirea unui comitet de mediafiune cu puterea de a amâna cu 60 de zile grevele, după intervenţia în conflict, precum şi dreptul patronilor de a urmări în justiţie sindicatele, când se violează contractele. Preşedintele Truman a făcut sugestii pentru constituirea unei comisiuni mixte'care să studieze problemele dintre întreprinzători şi muncitorime. Faimoasa lege Wagner va fi probabil amendată. Rămâne de văzut care vor fi relaţiile dintre Preşedinte şl noul Congres pe chest unile interne şi, mai ales, în privinţa problemelor muncitoreşti. Preşedintele Truman, membru al partidului democrat, are de lucrat cu un Congres în care republicanii au acum majoritatea. Intr'adevăr, în Senat sunt acum 51 de Republicani şi 45 de Democraţi, iar în Camera Reprezentanţilor sunt 245 Republ'cani, 187 Democraţi, două locuri vacante şi un loc deţinut de Partidul American al Muncii (Marcantonio din New York). Dacă republicanii votează solidar, recomandările Preşedintelui pot fi înfrânte, dar, deo-b cei, nu se votează solidar, în rânduirile celor două mari partide americane existând aripi progresiste şi aripi reacţionare şi, mai adesea, se solidarizează democraţii progresişti cu republicanii! progresişti sau reacţionarii ambelor partide decât toţi membrii unui partid laolaltă. Puterea executivă, aflată în mâna Preşedintelui Truman, are de înfruntat puterea legislativă, acum republicană în majoritatea ei. Poziţia Preşedintelui Truman nu va fi uşoară, dar prin faptul că Preşedintele are dreptul de veto el este, de fapt, şi un iegisiator. O lege votată de Congres trebue să fie sancţionată de Preşedinte. Dacă Preşedintele i se opune cu veto-ul său, atunci la reconsiderarea legii în Congres ea trebue să întrunească două treimi din voturi, spre a deveni efectivă, peste voia Preşedintelui. In mod negativ, votul Preşedintelui este, prin urmare, egal cu diferenţa dintre o majoritate simplă şi o majoritate de două tre'mi. Vor fi, desigur, deosebiri de poziţie între Preşedinte şi Congres, între democraţii şi republicanii prieteni ai mişcării muncitoreşti şi ceilalţi. Ministerul Muncii a publicat unele date care arată că, totuşi, s'ar putea întâmpia ca diferendele între patroni şi muncitorime să se atenueze considerabil în 1947. Jn datele comunicate presei la 15 Ianuarie 1947, Ministerul Muncii arată că se pot prevedea în 1947 mult mai puţine diferende de mare amploare decât au fost în 1945 şi 1946. Dealtfel, la finele anului 1946 au fost cele mai reduse încetări de lucru dela victoria împotriva Japoniei. In întreg anul 1946 au existat 4700 încetări de lucru (work stoppages), în care au participat 4.650.000 muncitori, având ca rezultat 113 milioane de oameni-zile de lucru inactive. In comparaţie cu anul 1945, au fost ceva mai puţine încetări de lucru în 1946, dar implicând un număr mai mare de lucrători. Datele din 1946 sunt comparabile cu acelea din 1919, când mărirea preţurilor şi alte dificultăţi au pricinuit reacţiunea muncitorimii, tensiunea diminuând în 1920. Boris Shiskin, consilier economic al Federaţiei Americane a Muncii, e de acord cu predicţiile Ministerului Muncii şi ale Ministrului Lew Schwel- Jercbech. La începutul lunii Ianuarie 1947, d-sa a declarat că „bazarea pe negocieri directe şi pe conciliaţiune şi mediaţie va fi mult mai mare. Dacă patronatul şi muncitorimea vor fi lăsate cu propria ior răspundere şi vor fi eliberate de reglementarea guvernului, ele vor avea un enorm impuls pentru a-şi rezolva problemele în mod paşnic şi pe propria ior. răspundere". Pentru revenirea la metode paşnice, prin renunţarea la greve ample şi la reglementarea guvernamntală, s'a rostit şi fostul ministru al comerţului şi actualul conducător al revistei „New Republic", Henry Wallace. Preşedintele Harry Truman va căuta să se dovedească-, până la urmă, un prieten al muncitorimii. Aşa-I văd progresiştii americani, care l-au ţinut totuşi de rău în cele câteva cazuri arătate, dar jştiind că el este totuşi preferabil majorităţii politicienilor republicani şi democraţi. In mesajui rostit în faţa noului Congres, la începutul lunii Ianuarie 1947, Preşedintele Truman a subliniat că sistemul de liberă întreprindere al Statelor Unite are nevoe de o mai mare armonie între muncă şi patronat şi de restricţii împotriva monopolurilor şi al practicelor incorecte în afaceri. A arătat necesitatea reducerii numărului grevelor, dar, totodată, a atras atenţia Congresului că nu trebuesc adoptate măsuri şi legi cu caracter de pedeapsă. „Nu trebue, pentru a pedepsi pe câţiva conducători ai muncitorimii, să trecem legi vindicative, ce ar putea restrânge drepturile proprii muncitorilor. Nu trebue, sub presiunea emoţiilor, să periclităm libertăţile noastre americane, întreprinzând acţiuni rău gândite şi care ar conduce la rezultate neprevăzute sau nedorite. Să ne amintim, privind conflictele din 1946, că şi patronii (the management) împart, împreună cu muncitorii, răspunderea pentru eşecul de a se fi ajuns la înţelegerile ce ar fi preîntâmpinat grevele. Pentru acest motiv, trebue să ne dăm seama că pacea industrială nu se poate asigura numai prin legi îndreptate împotriva s!n-dicatelor muncitoreşti". A susţinut din nou Preşedintele Truman sistemul liberelor negocieri colective drept mijloc pentru a determina salariile şi condiţiile de lucru. A trecut, apoi, la o seamă de propuneri pentru real.!-zarea doritei armonii. In genere, mesajul asupra situaţiei Uniunii („State of the Union Message") a fost plin de încredere în viitor şi posedă aceeaşi tonalitate optimistă, ce-i caracterizează mai toate actele. Producţia de bunuri şi servicii a fost cu 50 la sută mai mare, în 1946, decât în anii dinaintea războiului, iar venitul naţional ma mare decât în orice an de pace. Cu toate problemele recohversiunii şi cu toate dificultăţile din câmpul muncii, economia americană a realizat o intensificare mulţumitoare, chiar dacă, în alte condiţii, progresul ar fi putut fi şi mai mare. Optimismul Preşedintelui Truman şi prosperitatea pe care o aşteaptă atârnă de mulţi factori interni şi externi. Depinde de organizarea viitoare a lumii şi de relaţiile între capital şi muncăi, pe care Harry Truman le doreşte cât mai strânse, mai spornice şi mai libere, fiind, în fond, de părerea ca statul şi guvernul să intervină cât mai puţin în aceste relaţii, patronii şi muncitorimea urmând să-şi echilibreze însă răspunderile şi funcţiunea lor socială. Mai puţin socializant decât Roosevelt, Preşedintele Truman nu va putea admite niciodată abuzurile şi exagerările capitaliştilor de odinioară. Rcosevelt a realizat câteodată, în decursul tulburatei lui cârmuiri, o armonie între muncitori, patroni şi stat, armonie pe care o caută şi Harry 318 319 Truman. Dar condiţiile şi factorii se schimbă mereu. Se poate foarte bine ca neliniştile şi criza, prin care au trecut recent Statele Unite să fie doar ceva inerent ajustării dela război la pace, aşa cum a fost şi după primul război mondial, dar tot atât de bine se poate ca fenomenele constatate să nu fie numai de tranziţie, ci preludiile unor schimbări mai radicale. Truman a fost susţinut de muncitorime, de senatorii progresişti, ca ,şi de mulţi oameni bine intenţionaţi, care cu toţii l-au< adus la vice-preşedehţia, care, prin moartea lui Roosevelt, l-a făcut preşedinte. Rămâne de văzut cum vor evolua evenimentele până în 1948, dacă va mai candida la preşedinţie, dacă va fi ales el sau candidatul republican, care ar putea fi Dewey, Stassen sau Taft, sau dacă până atunci nu se va forma un al treilea partid puternic, deşi lucrul din urmă este puţin probabil. In politica internaţională, Preşedintele Truman s'a manifestat mai puţin prin teorii, idei şi demersuri în stil Roosevelt, deşi aici urmează poziţia rooseveltiană, urmărind realizarea unei păci temeinice şi a unei colaborări lnternaţ;onale „într'o singură lume". S'a ocupat, îndeosebi, de ajutorarea populaţiei înfometate din Europa, delegând pe fostul preşedinte republican Hoover cu patronarea operei de alimentare a celor în nevoi şi dând deosebită importanţă organizaţiei UNRRA, condusă mai întâi de Herbert Lehman şi apoi de celebrul şi interesantul Fiorello Laguardia, fostul primar al New Yorkului. S'au alocat sume mari acestei Administraţii a Naţiunilor Unite pentru Ajutorare şi Reabilitare (United Nations Relief and Reabilitatioh Administration, U. N. R. R. A.), dar, cu timpul, ele au devenit insuficiente, iar hoi alocaţii au întâmpinat opoziţii pe diferite motive. Activitatea de ajutorare se va face acum în alte forme, iar ajutorul dat prin Crucea Roşie ţării noastre în Februar'ie 1947, când Moldova mai ales suferea din pricina secetei, arată generozitatea americană. In .materie de politică externă, Preşedintele Harry Truman a rostit la inaugurarea dela New York a Adunării Generale a Naţiunilor Unite, în Octombrie 1946, un mare discurs, care rezumă poziţia internaţională a patriei. Adunarea generală a Naţiunilor Unite la New York "„simbol zează părăsirea de către Statele Unite a politicii de izolare", nemairepetându-se greşala de după pr mul război mondial, când Statele Unite au refuzat să adere la Societatea Naţiunilor. Dacă Aliaţilor le-a fost încredinţată rezolvarea problemelor pricinuite de război, Organizaţiei Naţiunilor Unite îi este dată menirea de a procura mijloacele pentru menţinerea păcii internaţionale. Graţie Organizaţiei Naţiunilor Unite, eliberarea de teama războiului devine un ţel care poate fi atins, pacea asigurându-se prin această libertate, ca şi prin celelalte trei libertăţi statornicite de Charta Naţiunilor Unite: libertatea cuvântului, libertatea religiei şi libertatea faţă de nevoi. „Mai presus de orice, nu trebue să îngăduim ca deosebirile în sistemele economice şi sociale să stea în calea păcii, acum sau în viitor. A permite Naţiunilor Unite să se fărâmiţeze în părţi ireconciliabile din pricina diferitelor filosofii politice — aceasta ar aduce lumii un dezastru". Pornind, apoi, dela principiul liberii discuţii, în schimbul liber şi direct de argumente ş informaţie, atât în Adunarea Generală, cât şi în Consiliul de Securitate, Preşedintele Truman a accentuat acest princip u al libertăţii de expresie şi libertăţii da a primi informaţii, caracterizându-l ca un drept al popor ''ui d a cunoaşte şi a ajuns la ser urile UNESCO-ului (Uni- ted Nations Educational, Scientific and Cultural Organisation; Organizaţia E->ducativă, Ştiinţifcă şi Culturală a Naţunilor Unite), instituţia menită să schimbe •mentalitatea războinică într'una paşnică, prin schimbul liber de informaţii • ■ şi cunoaştere. In aceste privinţi, el a continuat poziţia humanistă instaurată •de Preşedintele Roosevelt, care statorniceşte cunoaşterea la baza relaţiilor dintre oameni şi popoare. Recunoscând interdependenţa popoarelor şi răspunderea marilor naţiuni ale lumii în orânduirea viitorului lumii, discursul Preşedintelui Truman •a constituit o confirmare a poziţiei americane statornicită de Roosevelt în .politica externă. Şi cu alte prilejuri, ca acela când a supus Congresului propunerile -dela Bietton Woods sau când a recomandat Legea Agrementelor Comerţului Reciproc, dând putere de a se negocia reducerea cu 50 la sută a tarifelor vamale, ca şi cu prilejul susţinerii împrumutului acordat Angliei, ■ care a fost, cu mare întârziere şi nu fără serioase opoziţii, legiferat în vara 1946, Preşedintele Truman a dovedit că înţelege să continue poziţia lui Roosevelt: Statele Unite trebue să-şi asume, fără nicio şovăială, participarea la conducerea lumii, la acel „world leadership", fără de care ■războaiele nu pot fi înlăturate şi pacea nu poate deveni temeinică şi constructivă. Metodic şi cumpătat în toate, sculându-se la 6 dimineaţa şi culcân--du-se la 9 seara, înnotând după amiezele în bazinul Casei Albe, mâncând . la 6 dimineaţasingur, la 8, la 12 şi la 7 cu familia, dar în genere destul de sobru, deşi se face caz că-i place muşchiul de vacă şi cartofii prăjiţi, ce i se servesc la cina mai substanţială, în timp ce la prânz ia numai supă şi saladă, preferând totodată la recepţii limonada şi nu vinul — Harry Truman este un muncitor dârz şi caută din răsputeri să facă faţă marii , ..«răspunderi ce-o are, neuitând cuvintele pe care le-a rostit la înscăunarea dela Casa Albă, anume de a fi un vrednic urmaş al lui Franklin Delano Roosevelt. Optimismul său este realist. Fire aspră, dar totodată veselă, cinstită, simplă, muncind din răsputeri şi căutând mereu eficienţa directă şi imediată, ■Harry Truman crede în putinţa oamenilo,r de a îmbunătăţi lumea, dar nu fără ajutorul lui Dumnezeu. Când ne gândim la psihologia lui, nu trebue să ■Uităm niciodată pe fermierul baptist din Missouri, care ştie bine cât poate I face omul, cât norocul, cât voia lui Dumnezeu. Traiul simplu l-a menţinut mai aproape de realitatea imediată. Soţia l-a ajutat ca gospodină şi secretară. Unica lor fiică, Margaret, în vârstă de 22 de ani, participă la acelaş cult al vieţii simple şi devotate. A cântat In corul bisericii episcopale din Independence, Missouri. Acum e studentă la Washington şi iubeşte muzica. Şi tatăl ei cântă, în timpul liber, la pian, ' plăcându-i Chopin şi clasicii, iar când e sărbătorit neoficial cerând să audă Missouri Vals. Popular în rândurile senatorilor democraţi şi ai opoziţiei Preşedintele Truman iubeşte cooperarea şi înţelegerea între oameni şi popoare. A fost dela începutul carierii politice pentru cooperarea internaţională şi ştie bine cât de interdependnte sunt statele şi popoarele. Cunoaşte Europa din tim-I Pul celuilalt război şi Europa de acum, pe care a văzut-o cu prilejul con- 1 ferinţeî dela Potsdam. „Revin dela Berlin, de unde Germanii au vroit să domine lumea. E un oraş fantomă. Clădirile sunt în ruine, economia şi populaţia lui sunt ruinate. Grupul nostru a văzut, deasemenea, ce-a rămas, din Frankfurt şi din Darmstadt. Am sburat deasupra rămăşiţelor din Kassel, Magdeburg şi din alte oraşe devastate. Femei, copii şi bătrâni german' rătăceau pe drumuri, înapoindu-se la locuinţele lor bombardate sau părăsind oraşele sinistrate, în căutare de mâncare şi adăpost".. Nebunia nazistă a ruinat Europa. Naţiunile Unite o vor reclădi. Cum îi arată şi numele, Harry Truman, Cel de al 32-lea preşedinte al Statelor Unite, caută a fi omul adevărului, credincios sie-şi, neamului şi omenirii. „Dacă în viitor războaiele urmează a fi preîntâmpinate, atunci naţiunile trebue să fie unite în hotărîrea lor de a păstra pacea sub domnia legilor. N mic nu-i mai esenţial pentru viitoarea pace decât continua cooperaţie a naţiunilor... In timp ce aceste mari state au o răspundere specială pentru a impune pacea, răspunderea lor este bazată pe obligaţiile ce ie au toate statele, mari şi mici, de a nu întrebuinţa forţa în relaţiile internaţionale decât pentru apărarea legii. Răspunderea marilor state este-de a servi şi nu de a domina popoarele lumii... Prin călăuzirea divină şi cu ajutorul vostru, vom găsi o nouă trecere spre o lume mult mai bună, o lume inimoasă şi prietenoasă, având o pace dreaptă şi dăinuitoare". IV CONTRACANDIDAŢII ŞI INAMICII PREŞEDINTELUI ROOSEVELT — Un inamic demagog: Huey Long — Oponenţi mărunţi: Lemke, Tovm-setnd, Smith, Coughlin — Obiecţiile lui Herbert Hoover şi Frank Knox — Contracandidaţii republicani: Alfred London, Wendell Willkie şi Thomas Dewey >— O reformă atât de radicală ca aceea întreprinsă de Preşedintele Roosevelt, mai ales în prima sa perioadă, a stârnit nu numai opoziţii şi reac-ţiuni fireşti într'o democraţie, dar şi o seamă de ridicole, dar primejdioase imitaţii, simulaţii şi- contrafaceri ideologice. In toiul momentelor de aprigă nemulţumire, şomaj, greve şi atitudini revoluţionare, din 1932—1936, s'au lvit o seamă de demagogi primejdioşi pentru a supralicita New Deal-ul sau pentru a-l sabota, în numele unor făgăduinţi ademenitoare, dar absurde. Speculându-se bună credinţa şi naivitatea unei părţi din populaţia americană, gata să creadă ad I tteram în profeţiile biblice, o seamă b!e falsi Politicieni şi falsi economişti îşi făceau propagandă, încercând să mineze autoritatea partidelor democrat şi republican sau ţelurile organizaţiilor muncitoreşti, semănând confuzie, excitând naivitatea şi dorul de bogăţie a multora dintre cetăţenii americani. 2î 322 Cel mai interesant tip de demagog a fost desigur senatorul Huey Pierce Long şi, tootodată, cel mai primejdios, pentru că reuşise prin tot felul de metode să adune milioane de adepţi pentru stupidele sale teorii' şi făgâdulhţii. In 1935, Long devine un inamic primejdios al New Deal-ului. In Iunie, pentru a sabota votarea în Senat a unei rezoluţii prin care se păstra pentru încă nouă luni o parte din măsurile instituţiei N. R. A., deja anihilată în esenţă de către Curtea Supremă, Long nu şovăeşte de a ţine în faţa senatorlor o cuvântare ce a durat 15 ore şi jumătate, sperând ca astfel să treacă şi ultimul termen în care rezoluţia, atât de folositoare muncitorimii şi întregii naţiuni, mai putea fi votată. Senatorul d n Louisiana şi-a început cuvântarea la ora 12.17 la prânz pentru a o ţine până în zorii z lei următoare. Obstrucţionismul său, mai precis sabotajul acestui „filibuster" n'a avut mciun răsunet ideologic, în Senat, dată fiind calitatea inferioară a acestui politician, care, dacă poseda forţa demagogie monumentale, nu avea în schimb niciun temei intelectual sau moral. Cuvântarea sa, în decursul căreia a cetit texte de legi şi expuneri de motive sau pasaje din Bibiie, a indignat pe senatorii Guffey, Burke, Schwellenbach, Radcliff şi Minton, veniţi de curând în Senat şi cerând mai multă eficienţă şi înţelegere pentru nevoile mulţimilor. Viitorul ministru al muncii, Schwellenbach a apostrofat pe Long, în numele suferinţelor populaţiei, de care, în fond, îşi bătea joc senatorul Long, prin discursul sabotor. In Septembrie 1935, acela care meşteşugea să candideze la preşe-denţie în 1936, împotriva candidaţilor democorat şi republican, formând un alt partid, senatorul Long, a fost asasinat în condiţii destul de dramatice, ce s'au desfăşurat cu repeziciunea unui film. La Baton Rouge, Louisina, unde Long era un fel de tiran — el a fost împuşcat de către un medic în vârstă de 29 de ani, care apoi s'a sinucis. A fost, se pare, un act de răzbunare politică. Inamicii lui Long l-au îngropat pe asasin cu toate onorurile. Huey Long a căzut victima propriei sale nebunii politice, căci rareori s'a mai întâlnit un demagog mai abil şi un politician mai demagog. Răsculase cu formulele sale întregul stat Louisiana şi căutase să-şi întindă influenţa asupra întregei naţiuni americane. Programul său economic se rezuma ia câteva fraze. Le repetăm, aşa cum le-a rostit odată, în numele lui Long, fostul pastor Gerald Smith, care a părăsit biserica de dragul „ideilor" şi „revelaţiunilor" senatorului din Louisiana, acelaşi Smith care a organizat m;i de cluburi pentru propagarea nrşcării lui Long în Statele Unite. „Se spune că am fost dat afară din oraşul Francisville. E o minciună. Nu am fost alungat din niciun oraş... Dumnezeu spune că bogăţia ţării trebue împărţită la fiecare cinci ani... S'a îndeplinit acest lucru? Fost-a ea distribuită?... Dumnezeu spune că datoriile trebuesc iertate ia fiecare şapte ani... Ni s'au iertat datoriile?... Câţi din 'voi au trei rânduri de haine? Câţi din voi au patru perechi bune de ismene? Niciodată un cetăţean din Louisiana nu a mers la senatul din Washington fără să nu fie impresionat de perlele oratorice ale senatorului Huey Long... Am dormit cu el, am mâncat cu el, am vorbit cu el, m'am rugat cu el şi ştiu bine că-i omul lui Dumnezeu. Tot ce ne trebue sunt 20 milioane de voturi". Cu astfel de metode şi cu astfel de principii biblice, economistul şi politicianul Huey Pierce Long răsculase şi ademenise peste zece milioane 323 de Americani, dintre cei mai necăjiţi şi loviţi de criza economică şi de neajunsurile sistemului capitalist, pe care însă nu „economistul biblici', cum l-am numit noi, putea să le rezolve. Mişcarea share-the-wealth 'v„sâ împărţirn bogăţiile") obţinuse un neîntrecut succes. E lesne de înţeles: succesul e mai uşor cu cât lipsa de răspundere este mai mare. Şi decedatul ţ - senator pare a fi fost un monument de inconştienţă şi naivitate, de şiretenie I"- şi impostură. In faţa sistemului său economic, venit par'că dm gura lui Dum-' ' .nezeu, comunismul, marxismul, sindicalismul, liberalismul păleau. In absur-tv ■ ■"■■■»■, d.tatea lor, ideile'şi făgăduielile lui Long şi ale partizanilor; săi păreau fără greş. s'ngurele de-a-dreptul mulţumitoare. ...... In alte vremuri n'ar fi putut avea atâta răsunet. Dar în mizeria cruntă din America de atunci şi unde oamenii au avut chiar şi în vremuri de-prosperitate multe na vitali şi o infinită doză de credulitate, valul curentului share-the-wealth a fost foarte explicabil. Oamenii au veşnic nevoe de : ţara făgădu'!nţii şi cei care le-o promit pot, la tot căzui, să ajungă 'n ea. Dar Huey P'erce Long mersese prea departe, încât epuizase şi miraje'e [., ţării făgăduinţei. încurcase prea mult treburile oamenilor cinstiţi şl dornici >' ae bine pos b'l, complicase prea mult situaţia unor politicieni şi econom'şti l serioşi ca Rcoseveit şi colaboratorii săi pentru ca să nu-l aştepte un i sfârşit nefast. Fiind asasinat, a avut norocul că în minţile naivilor el va- [ mai rămâne omul care ar fl putut duce pe şomeuri şl nevo a'şi în ţara fă- gaduinfi. Dacă -ar mai fi trăit, inevitabil ar fi fost doborît de cei care se f încrezuseră în ademenirile-i economice. Ş: care întotdeauna au hevoe de i; . multa vreme pentru a se convinge de adevăr. '< In preajma alegerilor preşedenţiaie din toamna anului 1936, s'au dat I- jj-, mar; |Upţ0 mai 5;es d'n partea reacţionarilor, care nu vedeau cu ochi buni reformismul rooseveltian. înainte de a ajunge la contracandidatul repu-^ ■ biican Alfred Landon, să nu uităm pe un alt candidat la preşedenţie, pe Lemke şi pe susţinătorii săi, Townsend, Smith şi Coughlin. Townsend emi-|' şese un plan de stârpire a sărăciei în Statele Unite, prin pensionarea ceior l vârstnici şi prin înlocuirea lor cu şomerii mai tineri. Ideea nu era absurdă, ţ cleşi greu de pus în practică. Ea pornea dela concepţia unui credit ieftin r. al banului, pus la îndemâna tuturor, pentrucă mărindu-se puterea de cum- [. parare a f ecărula să se intensifice activitatea economică a ţării. Totuşi, j. transformarea în pensionari a unei jumătăţi d'n populaţie implica cheltueli | enorme, mai enorme decât cele cheltuite de Roosevelt cu diferitele-i ad- I - ministraţii şi instituţii. Decât ceie ale omului pe care partidul ce-şi zicea l" progresist îl combătea din răsputeri în 1936, spre profitul candidatului re- publican Landon. ' • In favoarea candidaturii lui Lemke lucra dr.- Townsend, în primul rând. Un bătrânel simplu, dulce, blând, cu guler tare, ochelari şi mustăţi, care ' ' toate la un loc îl făceau extrem de simpatic, nimeni neputându-se supăra Pe el. Vorbea mereu în lungul şi latul federaţiei americane, în faţa unui auditoriu compus din oameni necăjiţi, desigur, plini de speranţe, dar care habar nu aveau de finanţa şi economia pe care o puneau la cale cu lea-derul lor. Doctorul Townsend denunţa extravaganţa New Deal-ului în faţa unui auditoriu cu ghete scâlciate, cămăşi de multe ori reparate, cu rochii • , , demodate. El nu vroia să oprească guvernul de a cheltui, di de a mai |- ■' împrumuta pentru operile plănuite. Metoda cie a cheltui fără a împrumuta ■324 325 deşi era vorba de sume fabuloase, a pus-o în termenii următori: „impuneti pe fiecare după cantitatea de bani pe care-i cheltueşte. Noi cheltuim cu tofii. Cheltuim sau trebue să murim,. Cu cât avem mai mult de cheltut, Cu atât mai mult vom cheltui. Deci acei care cheltuesc cel mai mult vor plăti şi taxele cele mai mari pentru susţinerea guvernării". Un singur lucru nu a arătat d-rul Townsend: de unde vor veni sumele ce trebuiesc cheltuite, mai ales după ce vor fi impuşi cei care cheltuesc. Povestea cu anteriul lui .Arvinte sau socotelile conului Leonida se actualizaseră şi peste ocean! Tot pentru Lemke făcea popagandă şi preotul Gerald K. Smith, pretendentul la conducerea mişcării de participare ■ la bogăţie, a decedatului Wuey Long. Tip de businessmann solid şi încrezut, destul de vulgar şi limitat, el utiliza Biblia în mişcarea politică, făcând auditoriul să se creadă la biserică. Mult mai decent era părintele Coughlin, catolic, care cu voia Papei, se urca şi el la tribunele populare pentru a susţine inflaţia economică, pentru a combate pe „mincinosul Roosevelt" care nu a alungat pe farisei din templu, dar şi pe Landon „creaţia a trei ziarişti, care âu avut proasta îdee de a-l face candidat preşedenţial". Şansele celui de al treilea partid şi deci ale candidatului William Lemke, deputat al statului Dakota de Nord, au fost dintru început minime. Simeni nu credea că Lemke va fi ales. Dar oricum el a încurcat socotelile, deplasând un număr de voturi care altfel ar fi mers în favoarea lui Roosevelt sau Landon. Partidul uniunii naţionale al lui Lemke era, de fapt, conservatist. In afară de măsura ieftenirii banului şi a acordării pensiilor, toate celelalte puncte din program erau reacţionare. In timp ce aceşti diletanţi într'ale politicii şi economiei atacau atât de înverşunat regimul lui Roosevelt, principalul său oponent, Landon se arată toarte temperat când era vorba să-i critice New Deal-ul. Aceasta pentrucă Landon îşi dădea seama de valoarea lui Roosevelt şi că oricât de reacţionar ar fi partidul republican, o seamă de inovaţii şi 'idei de-ale tui Roosevelt erau prea intrate în mentalitatea populară pentru a mai putea fi combătute sau anihilate. într'o carte scrisă de un partizan a lui Landon, Taft, acesta recunoştea cu bună credinţă că „adevărul e acesta: nimic din ceea ce priveşte naţiunea noastră de 120 milioane de locuitori nu mai poate fi din nou aşa de simplu ca în trecut". Alegerile preşedenţiale din 1936 au precizat pulsul naţiunii americane. Coaliţia împotriva lui Roosevelt a fost foarte bine organizată de forţele conservaţiste, reacţionare şi obscurantiste. Mai târziu, în urma eşecului republican dela alegerile preşedenţiale din 1936, partidul republican îşi va schimba şi el atitudinea. Dar în 1936, când Roosevelt candida pentru a doua oară la preşedenţia Statelor Unite, partidul republican mai credea în posibilitatea revenirii la vechea mentalitate din timpul regimului Hoover sau Coolidge. Până să-şi statornicească prin vot candidatul la preşedenţie, republicanii au avut multe fricţiuni interioare. La început, a fost vorba ca ■republicanul contracandidat al lui Roosevelt să fie unul dintre următorii politicieni: faimosul senator izolaţionist Borah, fostul preşedinte Hoover, ziaristul Frank Knox şi guvernatorul statului Kansas, Landon. Poziţia tehnologului izolaţionist Borah este destul de cunoscută. Autoritatea sa era mai mare în Senat decât în rândul mulţimilor şi ea va continua până în preajma *«celui de a! doilea război mondial, când se va prăbuşi lamentabil odată cu •izolaţionismul. Frank Knox era un editor şi ziarist din Chicago, fost repoter la ziarele «din Michigan. Ascensiunea i-a fost destul de grandioasă. După ce a iucrat cinci ani în presa Hearst şi s'a îmbogăţ.t prin afaceri, în 1931 cumpără marele ziar din Chicago „Daiiy News", care împreună cu cele două ziare ale lui. Hearst şi cu „Chicago Tribune", condus de colonelul Mc Cormick, dirija opinia publică a cetăţii celei mal ambiţioase şi mai active din Statele Unite. In doi ani, Knox a dat ziarului său un caracter bine definit, ducând o ■politică economică precisă şi fireşte pe placul industriilor locului. Dar dacă se pricepea în afaceri, şi chiar în gazetărie, ca şi în problemele militare, politiceşte Frank Knox era lipsit de-o serioasă experienţă şi de-o viziune generoasă şi dreaptă1, iar programul economic al acestui bărbat grăsun, cu surâs grav şi ochelari, era dintre cele mai simple. Nu era ivorba d'e-o depăşire constructivă a programului Roosevelt, ci de-o critică negativă. Tot ■ ce-a făcut Roosevelt era rău sau greşit. In loc de cheltueli „dezordonate" economie; în loc de New Deal „justiţie socială"; în loc de A. A. A. sub-. vehtii pentru exportul agricultorilor; în loc de un cod ai muncii, care să fie coercitiv, liber târg după cerere şi ofertă. • ^ Republicanul Knox, însă, avea meritul că nu era izolaţionisit. El a prevăzut pr'mejdia şi agresivitatea hitlerismului, ca şi alt republican, fostul ministru de stat Henry Stimson. In 1940, Roosevelt invită pe Henry Stimson şi pe Frank Knox să intre în guvernul său. Cei doi republicani au acceptat, Stimson devenind ministru de război, iar Knox ministrul marinei. Astfel, guvernul s'a întărit, realizându-se o concentrare naţională a acelora care ştiau cât de nefastă este politica izolaţionistă şi cât de realişti şi necesari -erau intervenţionişti ca Stimson şi Knox. Vechile divergenţe de politică internă păleau în faţa primatului internaţional. Cât despre fostul Preşedinte Hoover, inginerul califorhian combătea şi •el cheltuelile uriaşe ale regimului Roosevelt, susţinând că dacă acesta ar fi anunţat din timp că va cheltui 14 miliarde dolari şi va imări birocraţia •statului cu 160.000 funcţionari, nu ar fi avut atâtea voturi câte i s'au dat. Presa progresistă afirma că fostul Preşedinte Hoover dispreţuia economia studiată şi tratată ştiinţific. Totuşi, în 1935, în momentele de pregătire electorală, când nu se ştia cine va fi candidatul republican la alegerile (preşedenţiale, Hoover cerea zilnic bibliotecii dela Universitatea Standford rapoarte despre mutaţiile fascismului, comunismului şi rooseveltismului — •pentru el egal de dăunătoare! Deci, el recunoştea implicit că tehnologia "Şi ştiinţa sunt necesare, neştiind însă cum să le mânuiască. Totuşi, pentrucă Alfred Mossmah Landon' a fost singurul republican care s'a ales cu succes răsunător guvernator sub preşedenţia lui Roose-'Velt, devenind astfel căpetenia statului Kansas, grânarul Americii, Landon a fost, în cele din urmă, votat la convenţia republicană drept contracandidatul lui Roosevelt la preşedenţia federaţiei. Landon a fost susţinut de numeroşi senatori republicani, ca şi de presa lui Hearst, care şi la democraţi a încercat să aducă în primul plan pe Al. Smith împotriva lui Roosevelt. Şi la democraţi, şi la republicani, şi în presă, şi în opinia publică totul era dus pentru sau contra lui iRoosevelt, factorul esenţial al situaţiei politice. 326 Planul republicanilor spera să smulgă pe fermieri, făcându-i să treacăt de partea lui Landon, într'adevăr iubit în statul agricol Kansas. Republicanii sperau să momească şi pe fermierii Vestului şi Vestului de Mijloc, care însă fuseseră realmente ajutaţi de instituţia A. A. A., creată de Roosevelt. Alfred Landon se lăuda că statul Kansas e singurul stat fără datorii, făcân-du-şi un punct de onoare din acest lucru. Dar guvernatorul Kansei explica acest miracol prin faptul că redusese cu 25 la sută salariile funcţionarilor, realizând importante economii, dar uitând să spună că dacă mulţi dintre agricultorii statului nu au murit de foame, aceasta se datora subvenţiei de o sută de milioane dolari, acordată în 1934 şi 1935 de către guvernul federal, sumă egală cu venitul statului Kansas. Totuşi,, proprietarul de terenuri petrolifere şi guvernatorul Kansei, Alfred Landon, se rostea cu destulă moderaţie împotriva New Deal-ului, simţind că poate combătea un om, dar nu şi concepţia lui, care devenise un bun naţional. Campania preşedenţială a fost foarte înverşunată. Răspândita, dar retrograda presă a d-lui Hearst ducea campanie împotriva „partidului asiatic socialist al lui Karl Marx şi Franklin Roosevelt", pe când curentul democratic, reprezentat de fermieri şi muncitori, de intelectuali si de tineretul tuturor claselor îşi reînnoia încrederea şi nădejdile în Roosevelt. Soarta d-lui Hearst era destul de comică: după ce a căutat să propue un democrat moderat în locul lui Roosevelt, aşa numitul democrat dela New York şi latifundiar din California a fost gata să treacă de partea d-lui Landon, candidatul republican. Dar un intim al guvernatorului Kansasului nu s'a sfiit să declare: „cred că a avea pe Hearst drept aliat înseamnă o sinucidere politică". Aşa că, în ciuda tirajului gigantic al presei sale, Hearst nu a putut dicta nici măcar la republicani, rămânâhdu-i doar să consolideze rândurile ignoranţilor care ici, colo combăteau pe Roosevelt şi mai cu seamă ale păturii plutocrate, marii financiari şi bogătaşi, care, după cum sublinia un răsunător articol din „Harper's", îi purtau Preşedintelui o adevărată ură, de proporţia tragediilor antice. Roosevelt era urît de mulţi bogătaşi capitalişti pentrucă urmărea, prin toate mijloacele, îmbunătăţirea stării economice a agricultorilor, muncitorilor, tineretului în şomaj. Era socotit ca un trădător al propriei sale clase şi ca un „iresponsabil". Campaniile nu-i cruţau nici defectul fizic. Totuşi, curentul în favoarea sa a fost foarte puternic. Inspirat în reformele sale sociale mai curând de-o morală altruistă creştină, gen Dane Addams, şi de-un spirit democratic cât mai larg şi mai echitabil, Roosevelt a avut de partea sa chiar şi pe muncitorii care nici nu s'au gândit să susţină partidul socialist american şi pe candidatul iui la preşedenţie, pe cultul pastor Norman Thomas. Partidul socialist era format nu din muncitori, ci doar din intelectuali. Programul candidatului republican era vag, nebulos, lipsit de orice precizare şi propunere concretă. Doar o înşiruire de principii şi idei pe care nimeni nu ie contesta, dar care nu ofereau chezăşia unei aplicabilităţi satisfăcătoare. Toate chestiunile iritante au fost ocolite în cuvântările publicate şi în interviurile date la radio de către Landon. întrebat, de plidă, cum vede rezolvarea greutăţilor agriculturii d. Landon din statul grânar al Americii a răspuns pur şi simplu: „acolo unde a-gricultura se află în greutăţi, aceste greutăţi trebuiesc remediate". Atât lfP8l?': ; 327 '1*. i" * materie de polit'că externă a suggerat că ar fi bine ca Americanii să I' Tii «recitească adresa de despărţire a lui Washington. Iar tinerimii nu-i trebue ft , ..ajutoare, ci „oportunitate". Alfred Landon se mândrea cu economiile şi reducerile făcute în statul ...-său sau cu bugete echilibrate, în momente când populata trebuia salvată dela şomaj şi demoralizare. Stat puritan şi auster, în Kansas prohib'fior.is-\jrnul era încă favorizat, iar guvernatorul şi familia lor beau numai Coca-Cola, fopu'ara băj*ură cu gust med c'r.al. o adevărată pacoste pe capu! virtuoşilor. El n>: putea fi votat de state ca New York şi lilino's, care au .dus crân-;cehe lupte pentru libertatea de e consuma băuturi aicjol'co. La rândJ "or, • i 'puritanii din Kansas erau nemulţumiţi că guvernatorul Landon nu mergea -prea des la biserică, iată neajunsuri mari şi mici, .,are pot anihila succesul ţ*"' • rtinui politician cu mentalitate provincială, cu metode învechite, cu rezerve ,>"'> firet coreţe, după cum observau unii ziarişti americani, care l-au numit „Coolidge-ul kansasului", amintind şi porecla de „vulpo1", ce T-o dăduseră odinioară coleg1! oe universitate fiului de petrolist. In faţa lui Roosevelt şi a politicii sale, trebuiau altfel de concurenţi. ;'De-o altă caMate decât Alfred Landon, vor fi candidaţii republicani dela ', - -alegerile preşedenţiale din 1940 şi 1944: Wendell Wilkie şl Thomas Dewey. Contracandidatul lui Roosevelt în 1940 a fost un om de afaceri, cu "; ' «minte ageră, cu gust pentru discuţii, cu frumoasă cultură, un om în totul interesant, de altă calitate intelectuală decât atâţia dintre politi ierni re-'^ publicani. Dealtfel, Wendell Willkie a fost şi înainte, şi după alegerile din 1940 pe rnulte poziţii similare cu acelea ale lui Roosevelt. Deşi în preajma ; ^ -alegerilor a fost etichetat drept un oponent ai New-Deal-uiui, Willkie avea mtr'însul prea mult liberalism şi simţământ de solidaritate socială pentru. . , > -a se situa pe linia republicanilor de modă veche. Bunicii săi germani au ; '. fugit de absolutismul lui Metternich, în 1848. Tatăl său a fost avocat şi * moşier în Indiana, iar mama sa prima femee-avocat din acelaş stat. Casa '\ părintească era un nesfârşit cerc de discuţii şi dezbateri intelectuale, '* -biblioteca famiiie; având peste 6000 de volume, din care nu lipseau clasicii. Wendell Willkie era renumit pentru mania de a discuta şi argumenta la • nesfârşit. La Universitate era un mare neliniştit, propagând idei socialiste. A practicat avocatura, plecând apoi să lupte pe frontul francez împotriva -Germaniei, detestând mentalitatea prusiana. După primul război mondial, / intră în afaceri şi se amestecă în politică, fiind democrat, combătând Ku Kiux Clanul şi susţinând unele idei progresiste. Deşi ajunge în fruntea unor mari companii şi întreprinderi, îşi păstrează o atitudine independentă. Oamenii de afaceri au păcătuit în 1929, spunea el, şi trebuiau să-şi ia "Pedeapsa. Susţine o seamă din măsurile New Deal-ului, deşi luptă pentru proprietatea individuală sau particulară chiar în ţinutul Văii Tennessee, ducând o luptă cu David Lilienthal, conducătorul acestei instituţii T. V. A. In cele din urmă, T. V. A.-ul cumpără uzinele conduse de Willkie pentru ca în Valea Tennessee să nu mai fie mari întreprinderi şi uzine particulare, stânjenind opera statului şi planul de exploatare oublică a energiei r Naturale. Willkie a părut om de înţeles şi încă odată a fost respectat Pentru ideile lui, care susţineau, în genere, proprietatea particulară, libertatea întreprinderilor, libera concurenţă şi comerţul liber; în ele văzând -3' metodele de ridicare a nivelului economic al populaţiei. 328 Pentru astfel de atitudini, care, în parte, se opuneau.New Deal-ului, dat' în parte îl acceptau, republicanii au ales pe acest om de afaceri, destuii de independent şi cu vederi largi drept, candidatul lor la preşedenţie înv 1940. Deşi a fost atâta vreme un democrat în statul său. Indiana, Willkie, iubitorul de discuţii interminabile, atingând chestiuni juridice şi sociale, dar şi Biblia sau Shakespeare, temându-se să conducă automobilul, pentru, că, mereu pasionat de idei, putea lesne provoca accidente — a ajuns candidatul republicanilor. însuşi faptul acesta arată ce schimbare s'a săvârşit în mentalitatea partidului, care pentru a combate pe democratul Roosevelt şi-a încredinţat soarta unui fost democrat şi unui om de afaceri, care nu mai credea în infailibitatea oamenilor de afaceri, ci recunoştea, greşelile şi lipsurile lor. A uhui om etichetat anti-rooseveltian, dar care avea atâtea în comun cu Roosevelt. Dacă nu ar fi intervenit războiul în Europa, dialectica lui Willkie ar fi alvut şi mai mare răsunet. A obţinut 22 milioane voturi, dar a fost înfrânt în alegeri pentru, că Roosevelt era mereu verificat de evenimente şi susţinut de majoritatea poporului care îi cunoştea capacitatea şi prevederea. Imediat după eşecul electoral, Willkie ia atitudinea unui opoziţionist loial, dorind a .fi cât mai constructiv, în faţa grelelor evenimente. Are înţelegerea situaţiei şi în afacerile internaţionale e alături de Roosevelt. In 1942, intelectualul şi businessmanui care nu a reuşit să fie alesul poporului la preşedenţia republicii, este, ca toţi Americanii conştienţi, alături de Preşedintele Roosevelt, cooperând pentru victoria patriei şi a omeniei. Willkie devine „ambasadorul neoficial" al Preşedintelui Roosevelt şi e trimis într'o călătorie în jurul lumii pentru informare şi mai ales pentru-strângerea legăturilor cu Aliaţii. In August şi Septembrie 1942, el parcurge Rusia, China şi Egiptul, contribuind la întărirea colaborării între Uniunea Sovietică şi Statele Unite. Rezultatele călătoriei sunt consemnate în cartea sa „One World" (O ' singură lume), în care face un portret viu şi cald Generalisimului Stalin, pe care l-a cunoscut, descriind totodată viaţa sovietică. Cartea reprezintă un mesaj de bună voinţă şi încredere între marile popoare civilizate şi con-stitue una d.n pietrele de temelie ale colaborării dintre Naţiunile Unite. La sfârşitul ei, autorul îşi mărturiseşte credinţa într'o democraţie vie, vibrantă, netemătoare — deopotrivă economică, socială şi politică. Aducând critici izolaţioniştilor americani şi acelora care au anulat măreaţa politică a lui Wilson, Willkie era conştient de greutatea de a construi şi păstra pacea. După război, scria el, America are de ales una dintre aceste trei căi: un naţionalism strâmt, care inevitabil înseamnă pierderea finală a propriei ei libertăţi; un imperialism internaţional, ce înseamnă sacrificarea libertăţii altora; sau, în fine, crearea unei lumi, în care să fie egalitate de oportunităţi pentru fiecare rasă şi pentru fiecare naţiune. Wendell Willkie, care acum coincidea în părerile şi atitudinile fundamentale cu Preşedintele Roosevelt, era de părere că Statele Unite vor lua calea din urmă. A murit în preajma vârstei de cincizecli de ani, lăsând şi din partea republicanilor acelaş mesaj ca şi Roosevelt din partea- democraţilor: credinţa într'o singură lume, care trebue să fie mai bună., mai dreaptă şi mai-paşnică. 329 \in 1944, convenţia republicană, întrunită la Chicago, a ales pe Thomas Dewey drept candidat la preşedenţia Statelor Unite. Contracandidatul lui Roosevelt, la cea de a patra perioadă era un om tânăr şi energic, în vârstă de 42 de ani, celebru nu atât prin ideile şi concepţiile sale cât prin lactivitatea-i de administrator şi jurist. La 40 de ani, a fost ales guvernatorul statului New York, primul guvernator republican dela 1920 încoace. Şi cu patru ani.mai înainte candidase pentru acest post, dar fusese învins, a-■proape la limită', de către .democratul Herbert Lehman. Deasemenea,. în 1940, se arătase un serios candidat-poslbil la preşedenţie, în sânul partidului republican, care, în cele din urmă, l-a ales candidat pe Wendell Willkie. Vârsta prea tânără i-a fost obstacolul. Totuşi, acest descendent din ţfnglezi şi irlandezi, veniţi .de mult peste ocean, şi el însuşi provenind din-r rţriun mediu tipic american, în care virtuţile familiale erau păstrate deplin, . fcu modestia, cinstea şi sobrietatea aceea atât de respectată în America — îşi dovedise merite unice, ce l-au făcut cunoscut de-a-lungul federaţiei. Incă din 1930, Dewey devenise celebru ca duşman al gangsterilor, şan-rtajiştilor şi criminalilor din New York. Mai întâi, ajutor de procuror, apoi procuror pentru New York, Thomas Dewey nu s'a mulţumit să. urmărească - tdoar pe executanţii diferitelor crime şi tâlhării, ci şi pe patronii lor, desfăşurând o curajoasă şi susţinută operă de ecarisaj social. A reformat me-' Modele de cercetare şi urmărire, de instruire şi respectare a legii faţă de .criminali şi gangsteri. Nu s'a temut de duşmănia lor, de primejdia de a fi •. . «-ucis de vreun nou Capone al New Yorkului. Acuzaţiile lui erau perfect în-i"' 'temeiate şi documentate, astfel căi duceau la o condamnare sigură. Specii ■de excrocherii şi de teroare desfăşurată împotriva diferitelor industrii, ma-'-gazine şi întreprinderi, care trebuiau să plătească mari sume bandelor pen-* - "tru a nu fi stânjenite sau desfiinţate, au fost cercetate şi abolite de acţiunea -curajoasă, dar şi ştiinţific condusă a luli Dewey, considerată o adevărată ■r t cruciadă a binelui împotriva răului. A avut o viaţă mereu eficientă, muncind ca student în drept la Universităţile Michigan şi Columbia, strălucind la studii şi apoi ca avocat, iăcându-se celebru ca procuror. Mintea lui cercetează, pune întrebări, emite iidei ca o mitralieră, — observa un ziarist. Ochii săi pătrunzători, faţa-i • , energică, brăzdată de două cute şi vocea-i de bariton îi dau un unic 'prestigiu la bară, în cabinetul de instrucţie, în cercetările pe teren. Ca guvernator al statului New York, Thomas Edmund Dewey s'a străduit să organizeze cât mai bine şi mai eficieht administraţiile publice, reuşind j în bună măsură. Nu odată a cerut populaţiei sacrificii şi modificări de atitudine, care pe altul l-ar fi făcut impopular. A îngrijit de buna funcţionare spitalelor, a numit oameni capabili în fruntea instituţiilor de stat şi nu s'a lăsat pradă prejudecăţilor, numind judecător pe un Negru, fost cola-■porator al său în lupta contra gangsterilor. La început, era pentru neutralitatea Statelor Unite, dar în 1942 şi-a , "Schimbat atitudinea, ca întregul popor american, înţelegând interdependenţa Raţiunilor şi popoarelor. La început, s'a opus operaţiilor de împrumut şi închiriere, apoi susţinându-le. A susţinut, deasemenea, rezoluţia Fulbright, Pnn care se cerea participarea Statelor Unite în afacerile mondiale şi după Jazboi, rostindu-se împotriva izolaţionismului şi pentru asigurarea păcii mondiale, prin cooperarea patriei,sale cu celelalte Naţiuni Unite. Dar, pe când, iscusitul inamic' al gangsterilor şi eficientul guvernator progresa treptat în materie de politică internă şi externă, recunoscând cu vădită .întârziere realităţile, Roosevelt le prevedea şi lua măsuriie necesare. Contracandidatul iui Roosevelt nu era de mărimea şi nu avea viziunea Preşedintelui şi dacă nu ar fi fost prejudecata împotriva celei de e patra candidaturi şi teama că Roosevelt s'ar putea epuiza subit, Thomas Dewey n'ar fi dobândit atâtea voturi în alegerile din 1944, fiind învins doar la limită de Roosevelt. Şi în materie de New Deal, Thomas Dewey nu a avut o atitudine dinamică şi iargă, chiar dacă, treptat, a trebuit să recunoască meritele legislaţiei muncitoreşti şi utilitatea unor instituţii roo-seveltiene. in totul, însă, Dewey s'a opus New Deal-ului, iar în 1940 a publ'cat o carte Procesul New Dealului. Progresist parţial, mai mult dus de necesităţi şi evenimente, Thomas Dewey a sancţionat legea din 1945 pentru isgcnirea oricărei discriminări de rasă, credinţă, coloare sau obârşie-naţională în rândurile muncitorimii, astfel răspunzând pozitiv revendicărilor susţinute de C. I. O., A. F. L, de oamenii bisericii şi de o seamă de or-gan;zaţii progresiste. La aiegeriie pentru guvernatori, deia 5 Noembrie 1946, Thomas Dewey a fost reales guvernator al statului New York, cu un succes răsunător împotriva candidatului democrat James M. fvlead, fost senator al acestui stat, cm totuşi popuiar şi ei, care din tinereţe s'a ocupat de problemele muncitoreşti şi sindicale. Şi-a susţinut de tânăr familia, ducând un trai eroic, s'e distins în politică, fiind un susţinător al politicii lui Roosevelt, in vara 1945, Mead a fost unul din cei cinci senatori aleşi să viziteze fronturile americane de război. Rezistent, dinamic, priceput, fostul senator, care practice şl baseball-ul — fiind numit „jucătorul ele baseball al Senatului" — a fost înfrânt de Thomas Dewey, mărlndu-i acestuia şansele de a fl designat de către republ cam candidatul la preşedenţia republicii în 1948. Succesul lui Dewey, rudă depărtată a filosofului John Dewey, se explică prin buna sa ccrninisticţie şi prin adoptarea unei politici internaţonaiiste, văzută cu ochi buni ele pestriţa populaţie a New Yorkului. Thomas Dewey este un om superior, car nu un uriaş generos şi inspirat cum a fost Roosevelt. Urmărind aceste tipuri de oponenţi şl contracandidat ei Preşedintelui Koosevelt, cu toiui inîefior bs ci■ 5r, unor oameni de aita rnagogul Long sau decSt ţii de calitate umană şi intelectuală în-tr'sdevăr supericeiă, parcurgând drumul cieia Long la Wi!':ie şi dela Landon ia Thomas Dewey, observăm cum, treptat, anii stimulează şi în taber-ie adverse rid cerea şi recunoaşterea unor oameni rnai capablii şl cum poporul oroqreseerâ, ei însuşi, în alegerile şi dezideratele iui, menţinând pe Roosevelt în fruntea statului, dar făcând loc, L cartate, ca alia pregătire, de altă vziune decât naivul Townsend seu dec.lt reprezintă Landon. Deosebirea e mare chiar ş întie aceşt'a, dar cât de considerabilă devine ea între Landon şi Wendei Wlllke sau ll-.ornes Dewey, care pentru a se opuns Iul Roosevelt trebue să ii recunoască, în bună parte, gloria şi priceperea, concepţia şi metodele Un mare om preface nu numai pe aceia care-i iubesc şi îl pre'uesc dar şi pe aceia care îl duşmănesc sau il concurează, prin forţa lucrurilor Gloria democraţiei americane constă tocmai în această putere de transformare o conduşilor şi conducătorilor, spre un progres real şi total. 0 ' ' f (/ Ai 'U/H /I a \ ,-t , i\ y f\ ■ ■ *■ . \ ----■ ; — l„ 4 i___ C3 V. '•—- .-A t „TRUSTUL INTELIGENTELOR" §1 COLABORATORII LUI ROOSEVELT — Raymond Moley —- Rexford Tugwell — Felix Frankfurter — Walter Lippman — Miss Perkins — Generalul Johnson — Benjamin Cohen — Thomas Corcoran — David Lillienthal — Bernard Baruch — R. E. Sherwood — Archibald MacLeish — Lowell Mellett — Samuel Rosenman — Stephen Vincent Benet şi alţii — In 1935, pe când încercam, sub formă de portrete, să urmăresc în săptămânalul „Excelsior" noiie fenomene şi energii ale Americii roosevel-■tiene, începusem astfel portretizarea în grup a colaboratorilor Preşedintelui: „Ultima invenţie americană! Inventator: Preşedintele Statelor Unite, franklin Roosevelt. Materie primă: inteligenţa umană. Metoda: utilizarea pe faţă a celor mai destoinice energii în folosul operei de guvernare a noului -Preşedinte, sub forma unui „trust al inteligenţelor". Franklin Roosevelt este aproape primul om politic care şi-a dat seama 332 că pentru a guverna un organism atât de complex ca Statele Unite şi asta: într'o vreme în care condiţiile sociale şi economice sunt mal nestatornice-ca oricând, un om nu ajunge. Că epoca specialistului unilateral poate fi. considerată abolită. Ca arbitrariul politicianului, care — impresionist şi neinformat — să mai poată afirma că face ceea ce vrea şi că el ştie să vrea tot binele — şi-a arătat întreaga sterilitate şi stupiditate. Astăzi în guvernare, ca şi în orice operă de mari proporţii, e nevoe de colaborare, de viziuni de ansamblu, de permanentă consultare cu specialiştii, ale căror exagerări trebuesc totdeauna confruntate' şi echilibrate. Specialistul ca informator prompt, dar nu ca animator şi conducător. Căci pentru, conducere se cere o viziune de ansamblu şi o putere de universală cunoaştere şi pricepere. Fostul avocat şi prieten al oamenilor de afaceri, ţintuit o lungă bucată de vreme departe, totuşi, de ei din cauza boalei, care i-a dat perspective şi înţelegeri esenţiale, pe care numai un om în pragul morţii şi al întâlniri1 cu absolutul le poate avea, — a înţeles mai bine decât ori care din politicianii zilelor noastre cât preţ are viaţa umană, cunoaşterea şi voinţa de bine. Ajuns Preşedinte, Roosevelt nu a uitat fructele singurătăţii şi meditaţiilor din perioada suferinţelor lui şi.ce isvor inspirator poate fi asistenţa,, sfatul şi experienţa oamenilor excepţionali. Şi în loc de a-şi tocmi „negri" . ca să-i redacteze discursuri şi să-l ferească de greşeli, el şi-a ales în văzul tuturor o seamă de colaboratori de diferite capacităţi şi cu Oferite-posibilităţi. Democrat adevărat, ce departe este el de tiranii care exploatează, în secret, competenţa altora pentru a se împăuna cu meritele lor! Opinia publică americană ştia de multă vreme că un Preşedinte nu. poate fi atotştiutor şi nici infailibil. Şi Preşedinţii, la rândul lor, ştiau că puterea polllică îndepărtează de mulţime, tot aşa cum lucrul concentrat şi dens separă de contactul cu viaţa sch.mbătoare, de cunoaşterea nevoilor celor mulţi. W Ison, marele ideolog, s'a înconjurat de profesori şi ziarişti pentru a fi informat şi sfătuit. (N'au lipsit din jurul lui nici oamenii de afaceri ca Mellon, cel mai mare bancher, dar nu numai din Wall Street). Preşedintele Harding s'a înconjurat şi el de câţiva sfătuitori, dar fiind mediocru a-avut mai puţină pricepere în a-şi alege colaboratorii, ale căror fapte au rămas aproape anonime. Iar Coolidge, care avea nevoe cel mai mult de sfătuitori, fiind un om ca cei mulţi, şi-a ales sfătuitori „reprezentativi", a-dică pe măsura celor mulţi, deşi nevoile celor mulţi cer sfătuitori superiori lor, tocmai pentru a vedea mai departe şi mai bine decât ei. Hoover a creiat corn siuni, recunoscând nevoia de documentare asupra unei realităţi pa care nu o putea stăpâni. Dar rapoartele şi documentările erau mai mul): de formă, pentrucă — după cât s'a spus — erau rar cetite şi mai rar încă urmate". Singurul — după marele Wilson — imens de personal şi original, Roosevelt a pr ceput că a colabora cu alţii înseamnă nu o scădere sau o re cunoaştere a incapacităţii, ci, dimpotrivă, semnul unei superiorităţi eficiente. Omul mare se arată şi după cei cu care colaborează, mai ales într'o democraţie, în care puterea executivă se loveşte adesea de puterea legislativă, dată uneori de către poporul, nicăeri încă îndeajuns de educat politiceşte, pe mâna unor oameni cu vederi strâmte sau depăşiţi de vreme.. ■ 333 " ffiarlartientu! nu colaborează totdeauna îndeajuns cu Preşedinţii (cazul Wil- ■ son) şi numai contactul direct cu opinia publică arată şi Preşedinţilor, şi Parlamentului cine e mai aproape de realităţile, nevoile şi idealurile pu-iblice. Colaboratorii unui cârmuitor au, în primul rând, datoria de a exprima' coristă opinie publică, fireşte adâncind şi anticipând ceea ce ea exprimă uneori încă nebuios. Deasemenea, presa are acelaş rost de a exprima' op nia pubiică şi de a face legătura continuă între conducători şi conduşi. > Se cunoaşte rolul conferenţelor de presă dela Casa Albă şi felul cordial, - sincer, luminos cu care Preşedintele Roosevelt răspundea întrebărilor ziariştilor. Să mai amintim de institutele Gallup şi altele, care nu fac decât. -.' să evidenţieze, prin metode riguros ştiinţifice, atitudinea continuă a opinie» * publice? „Aşa se face că într'o epocă în care oamenii de afaceri s'au văzut neputincioşi de a mai stăvili răul, iar politicianii, până atunci sub domnia oamenilor de afaceri, şi ei la fel de inutili în faţa marilor probleme, Statele ■ Unite au putut apela la acea categorie destul de desconsiderată până la venirea lui Roosevelt: intelectualii şi profesorii. Dacă unele ţări, ca Austro-Ungaria de dinainte de război şi Belgia de până la guvernul din 1935, sufereau de pe urma faptului că din guverne nu făceau parte decât oameni bătrâni şi prin urmare învechiţi pentru evenimentele mereu schimbătoare, — politica Statelor Unite era stânjenită de faptul că „cele mai bune creere ale naţiunii" erau ţinute departe de afacerile publice. Trustul. Inteligenţei, ' organizat de Roosevelt, a întronat 9 nouă eră. Era în care politica şi econom a caută spiritul, cunoaşterea, ştiinţa. De cine e format „trustul inteligenţei"? Nu totdeauna din oameni de mâna întâia, ca strălucire personală. Dar mai întotdeauna din oameni competenţi, cu vederi largi, eficienţi, cinstiţi. Ca Raymond Moley, profesor de , economie socială la Universitatea Columbia, şi criminologist eminent, desprins cu studiul oamenilor anormali, dar şi cu ştiinţa nevoilor celor normaii. Moley i-a aiutat imens pe Roosevelt în timpul campaniei electorale, ca şi atunci când l-a asistat la întrevederea cu. Hoover. Se spune ca în timp ce discuta cu fostul preşedinte, noul preşedinte ţ,-a petrecut ma'i târziu câţiva ani, îmbibându-se de cultura europeană,, dar revenind apoi — după câteva volume de versuri — la linia liricei energetice americane, realiste şi profetice, totodată, dar mai radicale ca .re— ' vehdicări sociale decât lirica lui Whitman şi Vachel Lindsay şi poate chiar Sandburg. Numit de Roosevelt în 1939 bibliotecarul uriaşei Biblioteci a Congresului, în ciuda opoziţiilor atâtor reacţionari — humanistul, avocatul, poetul, soldatul, sportivul şi oratorul Archibald MacLeish condamnă atitu-"dinea pacifistă şi educaţia dezastruoasă a pacifiştilor, e aspru criticat pentru aceasta în 1940, dar articolele şi cuvântările iui au răsunet prelung în. masele care încep să se trezească din inconştienţa izolaţionismului şi pacifismului, ce le meneau pierzării, lăsându-le pradă fiitlerismului şi fascis-" rnului. Artcolul său din „Nation" „Iresponsabilii" a avut un rol Covârşitor in trezirea conştiinţei şi răspunderii Americanilor faţă de omenirea ame-irnţată de distrugere. In 1946, Archibald MacLeish a fost unul din marii animatori ai Orga-i.izaţiei Educative, Ştiinţifice şi Culturale a Naţiunilor Unite (UNESCO), fiind ' preşedintele delegaţiei americane la această organizaţie. într'o cuvântare, a ţinut să exprime astfel de idei: „Neajunsul de care suferim în afacerile ^internaţionale este o cetăţenie trunchiată. Suntem cetăţenii economiei, mondiale, fie că vrem sau nu. Dar nu suntem — oricât am dori să fem — cetăţenii unei societăţi mondiale, unei comunităţi mondiale... Lumea spiritului omenesc este o lume fără frontiere şi fără clase... Scopul organizaţiei UNESCO este de a creea în această întreagă şi singură lume a spiritului uman o străduinţă comună de înţelegere. UNESCO nu există numai pentru , a promova învăţătura. Ea caută să întrebuinţeze ştiinţa, educaţia şi artele •? pentru a face limpezi şi articulate înţelegerile fundamentale între popoarele ./de pe pământ". MacLeish şi Sherwood au fost militanţi, deopotrivă oameni de acţiune şi poeţi, făcând parte din „guvernul neoficial". Stephen Vincent Benet, matele poet, nu va face parte nici măcar din acest guvern, dar va ajuta prin arta lui, ca şi MacLeish, cauza războiului mondial, mobilizând conştiinţele m folosul patriei şi al. omenirii şi întărind solidaritatea Naţiunilor Unite. . Poemul său „Rugăciune pentru Naţiunile Unite" a fost cetit de către Preşedintele Roosevelt ia 14 Iunie 1942. Un Preşedinte cetind un poem în -public, recunoscând puterea poesiei asupra oamenilor, dar şi un poet care ,* Şi-a pus cu sinceritate, conştiinţă şi entusiasm lirismul în slujba celei mai nobile cauze a umanităţii! Stephen Vincent Benet a murit în 1943, lăsând o seamă de poeme de mare' suflu epopeic, printre care „Trupul lui John Brown", măreaţa ' reşcă istorică a războiului civil. El a exprimat şi cântat în poesie momentele semnificative ale istoriei americane, iar după moartea lui s'a publcat '/Western Star" (Steaua Vestului), prima parte d'n marea epopee ce vroia ®9 înfăţişeze istoria americană. In această primă parte e vorba de emigraţia _'n vechiul continent în cel nou. Mare poet; dispunând de tehnica modernă, Qar având un fond humanist de mare amploare, Stephen Vincent Benet a ,. scris o vastă operă, iar în vremea războiului a publicat satire şi litanii -Pentru dictatori, deplângând victimele lor şi cărţile arse şi exprimând °Ietic, ca odinioară Walt Whitman, lumea viitoare. Lirismul, humorul şi cri- 342 ticismul său au emoţionat profund marile mase ale poporului american, atât de iubitoare de poesie şi muzică. („Ruga pentru Naţiunile Unite" şi unele poeme de Benet se găsesc traduse în primele trei numere aie „Revistei Româno-Americane", ca dealtfel şi unele poesii de MacLeish şi alţi mari poeţi americani). Mai trebuesc citaţi ca membri, la un moment dat, ai „cabinetului neoficial": Lowell Mellett, directorul referatelor guvernamentale, corespondent de război, căruia i s'a încredinţat şi serviciul cenzurii, pe care l-a condus cu o pilduitoare moderaţie, principial el fiind împotriva cenzurii; Basil O'Connor şi Samuel Rosenman, fost judecător la Curtea Supremă de Justiţie a statului New York, cu care Preşedintele se consulta când îşi redacta discursurile şi declaraţiile hotăirîtoare. Timid şi retras, „Sammy the Rose", cum îi spunea Roosevelt, care avea darul poreclelor, a fost un devotat şi fidel colaborator, dintre cei mai intimi, spe linie adevărat progresistă. Născut în 1896 la San Antonio, Texas, Samuel Rosenman a studiat la Universitatea Columbia, a fost avocat şi judecător. Se pare că lui i se datore-şte prima înmănunchiere a Trustului inteligenţelor şi, în orice caz, el a convins pe profesorul Moley să dea concurs Preşedintelui Roosevelt. Savant şi adânc gânditor, Rosenman a editat în 1938 lucrările şi cuvântările oficiale ale Preşedintelui. Şi desigur, nu încheem fără a pomeni pe cel mai apropiat şi mai devotat colaborator, pe Harry Hopkins, căruia îi rezervăm un loc individual, ca şi lui Felix Frankfurte, date fiind persoinal'ltăţîle lor şi importanţa activităţii de colaboratori ai Preşedintelui Roosevelt. Trustul Inteligenţelor e departe de a fi fost înfăţişat complet, dar numele şi îndeletnicirile menţionate ne arată îndeajuns marea ştiinţă de animator şi colaborator a unicului Preşedinte american. înconjurat de profesori, intelectuali, tehnicieni şi poeţi, de-o armată de ziarişti şi consilieri, în care toate interesele, clasele şi generaţiile au fost reprezentate, dar în care spiritul şi ştiinţa şi-au avut primatul, Preşedintele Franklin Roosevelt s'a dovedit a fi un tip dintre aceia visaţi odinioară de Plato, în felul „filosofului-fiu de rege". Realitatea ne arată că rareori s'a găsit vreun om care să procedeze mai cu tact şi fineţă în alegerea colaboratorilor, care să-i întrebuinţeze mai bine şi la momentele trebuitoare şi care să se despartă de ei într'un chip mai elegant, mai discret, mai omenesc, fără a-i înjosi sau a le dăuna. Rapiditate de inteligenţă, dar şi de manieră în cel mai rapid secol şi în cea mai schimbătoare lume! VI DOI HUMANISTI NEO»PL ATONIENI ÎN SLUJBA POUHvM: ihLiX FRaNKI'L^II;\ Ş1 ROBERT MAYi\ ARD I1L\ v.IUNS rnstenos, pentrucă foarte om şi foart; ntelectuc Un om aoar~.......-------/ r • — ■ c , fesor la Harvard, uriversltatea cea mai veche şi mai cu taima a Stateior Unite in tinere+e avocat, procuror şi consilier al mai multor instituţii, precum şi ai unor oameni de seamă, care, apoi, au ajuns m.mştn, preşedinţi sau judecători supierni. Nido atribuţie publică în. plus. Şi totuş Felix Frankfurter, care nici nu a 976912 .făcut parte formal .din „trustul inteligentelor" a fost numit de generalul Johnson (după cum ne-arată „Fortune" şi multe alte publicaţii) omul cu .cea mai mare influenţă în Statele Unite (the most influential single individual, in the United States"). Când a scris aceasta, Johnson nu ştia bine pe iHarry Hopkins, nici nu putea prevedea câte întrebuinţări va primi acest confident şi agent al Preşedintelui Roosevelt. Dar, de fapt, Hopkins n'a avut propriu zis ascendenţă în faţa lui Roosevelt, ci altceva: pricepere şi devotament de ideal colaborator cotidian. Poate că la un loc cei din trustul inteligenţelor să fi fost mai influenţi. Dar niciun individ izolat nu a avut mai multă ascendenţă pe lângă preşedintele Franklin Delano Roosevelt decât acest profesor, care la doisprezece ani nici nu şta englezeşte, fiind abea un nou venit, un imigrant din evreimea Vienea. Tatăl său venise pentru afaceri în America, i-a plăcut ţara şi şi-a adus nevasta şi copiii, aşezându-se iia New York, în East Side unde deschide o blănărie. Copilul a învăţat repede englezeşte, s'a dovedit excepţional, a strâns bani pentru a urma la City College of New York şi apoi la Facultatea de Drept a Universităţii Harvard. Care este natura acestei influenţe extraordinare poate fi mai lesne aflat decât în ceea ce constă exact această influenţă. Pentru simplul motiv că rezultatele şi laurii „insinuaţiunilor" şi „sugestiilor" sale treceau pe numele altora sau rămâneau în sarcina instituţiilor care îi urmăreau sfaturile. Felix Frankfurter, prietenul intim al lui Roosevelt, cu care a lucrat încă de tânăr, (când şi unui-şi altul erau avocaţii la Washington şise întâlneau în calitate de consilieri jurididi pe la şedinţele diferitelor comitete oficiale sau semi-oficiale), a rămas un intelectual. Dar intelectual în sensul cel mai creator şi mai real; nu un belfer oarecare sau vreun profesor care trece pe la catedă mai mult pentru faimă şi leafă. Frankfurter a dovedit din tinereţe două calităţi ce definesc nobleţea şi utilitatea socială a unui om. Ideologia sa radicală este prima sa caracteristică. Democrat convins, avocatul new yorkez de odinioară şi procurorul a pledat întotdeauna cauzele democratice. Faima şi-a făcut-o, punân-cju'-şi deopotrivă ştiinţa sa vastă şi aprofundată, ca şi inima sa de iubitor al dreptă'ţii şi adevărului, în slujba celor loviţi de monopolismul economic şi de piutocratismul american, care ocmai în anii săi de debut culminau. In 1906, campania anti-monopolistă este în toi. Frankfurter luptă şi apără micile industrii, Iniţiativa privată, comerţul liber, afacerile independente. Apără procese şi redactează, în calitate de consilier al diferitelor Instituţii oficiale şi private, rapoarte în acest sens. Astfel, el provoacă o jurisprudenţă progresistă. Preşedintele Theodore Roosevelt îl preţueşte, ca şi o seamă dintre miniştrii şi înalţii' magistraţi ai Republicii americane. Dacă mai târziu Theodore Roosevelt se depărtează de procurorul Frankfurter, o face pentrucă unele rezoluţii şi rapoarte îi par prea radicale, sau ..de-o „subversivitate marxistă". Dar ele nu au întârziat a se dovedi juste şi în linia timpului. In 1911, când prietenul şi tovarăşul său de avocatură, cu care avusese, ani de zile, un birou la New York, Stimson, ajunge ministru de războiu sub preşedintele Taft, Frankfurter e din nou procuror şi consilier al biroului afacerilor insulare. A doua caracteristică, în mare parte tălmăcitoare a ascendenţii sale, ■este tot atât de pozitivă cât şi activitatea sa juridică. Profesor adevărat, Felix Frankfurter, acum în vârstă de şaizeci şi patru de ani, a fost isvorui continuu de încurajare şi promovare a talentelor tinere. Om de ştiinţă, a făcut pe studenţi să judece în termeni economici şi sociali, lărgind şi ari'1-pulând mentalitatea generaţiilor care l-au urmat la Harvard Law School, din 1914 şi până la 1939, când va fi numit judecător la Curtea Supremă de' Justiţie. In contact direct cu studenţii celei mai strălucite universităţi, profesorul' a recomandat şi impus mai pe toţi tinerii valoroşi. Recomandările sale au: avut de-a-lungui anilor necurmate verificări, aşa că nu trebue să ne mire că cele mai mari insttuţii economice, cei mai populari politicieni, cei mai :. numeroşi conducători de întreprinderi au apelat necontenit la radicalul Frankfurter pentru a li se furniza avocaţi şi jurişti'de mari merite şi posibilităţi. Eficienţa şi energetismul american au conceput, adesea, democraţia ca o aristocraţie a valorilor selecţionate pe baza meritului personal. Frankfurter a fost, în această privinţă, modelul. Sute de conducători al mariior instituţii economice, ca şi figuri însemnate al politicii îi datoresc lui lansarea şi succesul. Numele lor umplu paginile articolelor consacrate, din când în când, acestui personagiu aparent misterios, atât de influent şi totuşi modest. Dacă educaţia şi polit'ca promovează astăzi, mai mult ca oricând' în America sistemul meritului, aceasta se datoreşte, în covârşitoare măsură, profesorului dela Harvard, spirit ş: inimă care înţelege a preţui nu pe studenţii care îi maimuţăresc atitudinile, ci tocmai pe cei care îl pot contrazice, care pot vedea cu proprii ior ochi, care nu cred în infailibilitatea bătrânilor şi a superiorilor în grad, în ani sau mai ales în noroc. Mai curios este că atât Frankfurter, cât şi cei pe care-i-a impus peste-tot. provin dintr'o universitate oarecum conservatistă şi dedicată tradiţiei Nouei-Anglii. Dar tocmai pentrucă aceştia au fost adevărate personalităţi, au ştiut să judece liber şi în acord cu timpurile. „Trustul inteligenţelor" a avut în sânui său mai mulţi profesori dela Universitatea Columbia din New York decât dela Harvardul Nouei-Anglii. Ch'ar Frankfurter nu face parte direct din acest trust. Şi deşi Columbia este mult mai radicală decât Harvardul, autoritatea şi-caiitatea recomandărilor sale au rămas neştirbite. Acest om tăcut, cu o faţă urîtăi, dar expresivă, - cu ochii pătrunzători Şi un surâs puţin voitairian, păstrează ceva d'n nostalgia radicalului şi din-bunătatea animatorului. E un om retras, după cum aţi văzut, care nu se împăunează cu rezultatele gândirii şi acţiun'lor sale, atât de voitoare de bine general. Casa lui din orăşelul universitar Cambridge, lângă care este Universitatea Harvard, este frecventată de intelectuali de seamă, de politicieni care ştiu să primească sfaturile celor competenţi şi de doamne care preţuesc, mal presus de orice, inteligenţa. Este totuşi o locuinţă modestă Şi sobră. Judecătorul suprem Holmes a poreclit-o „casa adevărului". Fostul procuror şi avocat şi actualui profesor a rămas un pur intelectual, pentru care gândul se trăeşte, iar fapta se gândeşte. Inteligenţa sa ©uropeană, cultura sa universală, neastâmpărul plin de nostalgie al judais-mului său s'au împlinit în America cu un activism constructiv, cu o reală ...simpatie socială, cu o eficienţă creatoare. Am spus că natura influenţii sale se cunoaşte mai lesne decât faptele P©-care se întemeiază ea. A furniza o ţară aşa de mare cu talente şi oa- §1 346 347 meni creatori, ar fi fost deajuns pentru titlul de glorie al lui Frankfurter. Dar se pare că o seamă din măsurile New-Deal-ului se datoresc tot iui. In orice caz se ştie că Legea Securităţii şi Legea Utilităţii Publice, prima stabilind, în materie de bursă', libera şi echitabila competiţie, iar a doua dstrugând monopolul marilor întreprinderi în ceea ce priveşte lucrările publice, sunt opera lui. Se pare că şi N. R. A.-ul a fost, măcar parţial, sugge-rat de dânsul, deşi se neagă aceasta. De asemenea, cum o seamă din colaboratorii lui Roosevelt au fost formaţi de Frankfurter paternitatea multor instituţii, legi şi măsurt luate de acest regim îi revine tot lui. De aceea fostul conducător al N. R. A.-ului — Generalul Johnson — declarându-l omul cel mai influent din Statele Unite poate că nu a greşit. Influenţa prin ideologie, prin credinţă intelectuală, ca şi prin promovarea justă a vaio-r lor este cea mai puţin pieritoare şi, totodată, cu cele mai întinse şi multi-plicabie ecouri. Scriind despre Frankfurter ne-am dat seama că am putut face d:n el un personagiu exemplar de virtute civică, vrednic a fii configurat. în stiiul şi atmosfera unui Xenofon sau Plato. Gândiţi-vă: un avocat şi procuror a cărui casă să fie poreclită de şeful suprem al justiţiei „casa adevărului" şi un profesor căruia atâtea taiente şi personalităţi să-i datorească recunoaşterea lor! Şi la care şeful Statului să se adreseze pentru a-l consulta în treburile cele mai de seamă ale naţiunii. Şi care să-şi dea sfaturile şi propunerile în chip aproape anonim şi cu totul desinteresat, fără a lua plată sau recompensă! ,ln dialogurile platomiene, s'a pus problema dacă filosoful care primeşte plată şi răsplată pentru învăţăturile date tineretului şi celor care au nevoe de ele mai este filosof. Sofiştii luau plată. Socrate, nu, trăind si murnd pentru Idei. îmbibat, ca toţi filosofii şi oamenii de ştiinţă ai Americii, de filosofia iui Plato — Felix Frankfurter este un humanist neoplatonian, nu numai în teoriile sale, ci, lucru mult mai greu şi mai rar, şi în faptele sale. Deşi de copil a năzuit să ajungă un mare slujtor al Statului, totuşi el a rămas mereu educator şi legslator. In 1932, statul Massasuchets, în care se află Universitatea Harvard şi caire este centrul tradiţiei puritane şi intolerante, îi oferă un ioc în Curtea Supremă de Justiţie. El refuză, preferând să rămână educator Abea în 1939, la 57 de ani, primeşte ca Roosevelt să-l numească la Curtea Supremă de Justiţie din Washington, părăsind universitatea unde profesase din 1914, întrerupându-şi activitatea doar doi ani, 1917—1919, deci în timpul primului război mondial, când va studia în Anglia şi în Franţa condiţiile de muncă, devenind consilier în comisiunea creată de Preşedintele Wilson pentru mediaţia şi rezolvarea grevelor. A fost, apoi, preşedintele Comisiunii pentru Munca de Război (War Labor Policies Board), colaborând cu reprezentantul marinei Franklin Delano Roosevelt, cu care leagă prietenia ce nu se va şubrezi niciodată. A fost, deasemenea, cu Preşedintele Wilson la conferinţa păcii, în calitate de consilier juridic. Profesor de Drept Administrativ, Felix Frankfurter a refuzat să practice avocatura în sensul obişnuit. Educatorul şi savantul, însă, argumenta şi dădea consultaţii fără bani în cazurile importante ale vieţii publice, legate mai ales de legislaţia muncitorească, bunele relaţii sociale şi de libertatea lindividuală sau colectivă. Jurisconsult benevol şi cu nemărginită autoritate, «| nu a fost un profesor uscat, care să facă din drept o ştiinţă depărtată de oameni, o disciplină care numai opreşte şi pedepseşte. Dimpotrivă, Frankfurter învaţă pe studenţi nu atât principii şi nici formule papagaliceşti, ci, în fiecare an, ei le dădea câte 10 până la 20 cazuri concrete, pe care ei trebuiau să le cerceteze şi să le judece, făcându-i să vadă dreptul legat de viaţă, legea în funcţie de om şi de realitate. Când he gândim cum se ■predă dreptul la noi, admiraţia pentru Frankfurter ia proporţii şi mai entu-siaste. Dar metodele socratice şi platoniane le aplică şi prin seminarille ' dialogate, cu întrebări şi răspunsuri, în care profesorul şi studenţii îşi ascut mintea, humorul, pătrunderea, slujind adevărul şi dreptatea. Legea pentru el are menirea de a satisface „nevoia de schimbare a ordinii sociale, luând vitalitate dela viaţă mai curând decât dela cazuri precedente". Radical şi liberal, în sens american, Frankfurter nu odată a* adoptat poziţii ce nu au convenit radicalilor, el fiind un om independent şi ne;n- ■ fluenţabil în sens obişnut. Ca judecător suprem, s'a dovedit un constitutionalist consecvent, ca în cazul conflictului dintre firma Hunt şi angajaţii ei, în 1945. Democraţia este ■—■ pentru Frankfurter — nu o abstracţie misi'că. ci învăţătura experienţii, dovedindu-se singura formă de orânduire socială ce respectă şi, astfel, întăreşte bogăţia diversităţii umane. Democraţia cere judecată pe plan mare şi disciplină .interioară, fiind, ca şi f'bertatea, o strădu'nţă necurmată, mereu deschisă depăşirii. Reformatorul Hutchins Figurile prezentate aici sunt de politicienii1 sau de oameni legaţi direct de viaţa politică. De aceea, nu ne ocupăm de un fiiosof ca John Dewey şi de atâţia alţi educatori, care, totuşi, au adus politicii viziuni şi metode noi, formând generaţii cu mentalitate progresistă. Sociologii şi economiştii americani au contribuit în special la formarea unei noi mentalităţi în politică. Ne-am ocupat de Frankfurter pentru că acesta 'a avut şi un rol direct politic, nu numai de educator şi om de ştiinţă. Totuşi, ne vom ocupa de încă un educator, care deşi e mai curând un izvor decât un participant direct pentru viaţa politică şi socială concretă de peste ocean, este deosebit de interesant, desvoitând binefăcătoarea atitudine humanistă, de e-senţă neo-platoniană, în lumea americană şi având o deosebită înrâurire, ca şi, Frankfurter, în timpul regimului Roosevelt, când politica a recurs îndeosebi la mintie luminate şi la oamenii de gândire reformatoare, pre- : ţuiiindu-i ca niciodată parcă. Spre deosebire de Harvard, Uni;verstatea din Chicago este una dintre cele mai tinere universităţi americane. A fost fundată în 1891. Am arătat că universitatea aceasta a dat nu numai Statelor Unite, dar şi lumii întregi : creatori ca Albert Michelson, savant pe-ale cărui experimente se bazează teoriile lui Einstein, ca fizicienii Millikan şi Compton, ca medicul Carrell şi ca James Frank, acesta profesor de chimie fizică şi fotosinteză. Toţi aceştia sunt deţinători ai Premiului Nobel. Laboratoarele, bibliotecile, şi mai ales cursurile Universităţii din Chicago — care dispunea ca fonduri de 87 milioane dolari — au contribuit imens la propăşirea ştiinţei contemporane. Să mal? cităm dintre aceia care au lucrat sau mai lucrează la această uni-versitate pe Albion Small, unul d'ntre fondatorii americani ai Sociologiei, pe Howard Taylor Rickets, care şi-a dat viafa pentru a descoperi bacilul febrei tifoide, pe Jacques Loeb, chimistul fiziolog care a contribuit atâta pentru Biologie, pe Thomas Chamberlain şi Forest Moulton, a căror ipoteză plahetesimală asupra originii lumii este încă acceptată sau pe Arno Luck-hardt, descoperitorul etilenei anestezice, pe filosoful John Dewey şi pe oaspetele mai nou Rudolf Carnap, susţinătorul pozitivismului logic. In mediul acestei universităţi încă tinere, dar excepţional de eficiente în şt'thţă, a apărut în 1929 un tânăr care avea sub treizeci de ani şi care totuşi deţinea însemnata funcţiune de preşedinte al Universităţii sau rector, cum se spune la noi. In Statele Unite, a fi preşed nteie unei universităţi înseamnă o mare răspundere şi onoare, căci preşedintele păstrează relaţii cu lumea influentă a oamenilor de afaceri şi politicienilor, obţinând cât mai multe fonduri pentru laboratoare şi cercetări, pentru biblioteci şi instalaţi', pentru clădirile mereu în desvoltaire. Dar preşedintele trebue, totodată, să aducă universităţii şi prestigiul său personal, să impună metode educative noi, cursuri noi şi atrăgătoare, cercetări care să ducă la progres. Chiar dacă Universitatea din Chicago are o viaţă doar de 55 ani, spre deosebire de Universitatea Harvard care are o existenţă de 309 ani şi chiar dacă acolo tineretul, ca şi:1 în Uniunea Sovietică, este întrebuinţat la posturi de răspundere, socotindu-se că tinereţea poate fi adesea mai eficientă şi mai entusiastă — totuşi numirea unui preşedinte de universitate la o vârstă atât de tânără a părut un record şi a pricinuit unele îndoeli. Acest copil-minune al educaţiei americane — aşa cum îl numeşte presa de peste ocean — ajuns preşed nte al Universităţii din Chicago este Robert Maynard Hutchins şi el a funcţionat din 1929 şii până în 1945, când singur şi-a atribuit un nou post de cancelar al universităţii, pentru a fi mai liber faţă de partea administrativă a instituţiei şi a putea astfel să se consacre numai preocu-părlor strict spirituale. Deci tot el conduce şi acum universitatea, dar eliberat de grijile administrative, lăsate pe seama noului preşedinte Ernest Colwell, în vârstă de 44 de ani, fost vicepreşedinte şi decan. Personalitatea şi concepţia educativă a lull Robert Maynard Hutchins ies cu totul din comun. Felul cum se predă ştiinţa la Universitatea din Chicago Constitue o adevărată revoluţie în materie de educaţie şi, instrucţie, datorită acestui „copil-minune". Acum, studenţii sunt judecaţi după vocaţia şi intensitatea muncii depuse, iar nu după an iii pe care îi petrec la universitate. Studentul de acolo poate să-şi aleagă cursurile şi profesorii care îi interesează îndeosebi. Deasemenea, el poate să-şi scurteze sau să-şi prelungească perioada de studii, în raport cu inteligenţa, activitatea şi preocupările sale ştiinţifice. I se lasă cât mai multă iniţiativă şi mobilitate în alegerea cursurilor. După primii doi ani de colegiu, studentul trebue să se specializeze într'una din următoarele secţiuni sau grupuri de studii:, ştiinţele biologice, ştiinţele fizice, ştiinţele sociale şi umanităţile. însăşi gruparea ştiinţelor în aceste patru mari despărţămjnte constitue o reformă de mare însemnătate, urmărindu-se formarea unei culturi complete, chiar dacă prin specializare. într'un sens, Hutchins are dreptate când spune că dacă la liceu se predă, la Universitate trebue nu numai să se predea ştiinţa, ci să se înveţe. Iar dacă profesorul poate mal mult preda, studentul trebue să înveţe şi el învaţă numai când crede în învăţătură şi în el însuşi, în puterea lui de a învăţa. JUr Prin reforma aceasta, Hutchins urmăreşte două obiective: unul, de a ■face din fiecare student o personalitate, care să studieze pentru el însuş' , i şi pentru progresul societăţii, iar nu pentru a obţ;he un titlu şi a înşela ■;!r - pe profesori. Al doilea obiectiv: scurtându-se perioada de studii, universităţile vor putea fi frecventate de mali mulţi studenţi, iar niivelul cultural fh"' al naţiunii se va ridica. Practic, prin noua metodă, colegiul poate fi ter-/;« minat la 20 de ani şi chiar la 19, iar universitatea la 23"isau 24 de ani, >x, v pentru doctori şi specialişti. Cei doi ani iniţiali, care oferă o/bază de *-\ cunoştinţe generale, slujesc acelor care nu mai doiresc să continue la un-;| versitate, având totuşi cunoşfnţi universitare. Dacă, dimpotrivă, studentui urmăreşte studii aprofundate, atunci el poate urma deodată cursurile de ţ.' specializare ale universităţii, având cunoştinţele generale furnizate de cei doi anii. iniţiali, ai colegiului. Hutchins urmăreşte, deasemenea, schimbarea metodelor şi duratei liceului pentru ca un număr mai mare de cetăţeni să poată urma la universitate sau măcar la colegiu (stadiu intermediar între p ţr, liceu şi universitate în lumea anglo-americană). Felul în care sunt grupate ştiinţele este, deasemenea, semnificativ. Cine vrea să se specializeze, de pildă, în istorie, trebue să urmeze ştiinţele' sociale (una din cele 4 mari- grupe de studii) şi deci va studia, în afară de istoria propriuzisă, ştiinţele economice, sociologice, antropologice şi literatura, având astfel o viziune completă a lumii pe care vrea s'o cunoască. La noi, istoricii, cu puţine excepţii, nu cunosc literatura epocilor 'V în care văd numai războaie şi conducători, ignorează viaţa popoarelor si •'îi ma ales cauzele economice ale diferitelor conflicte sau revendicări. Cel puţin până în vremea din urmă. Avem istorici care cunosc bine evenimentele din ţările noastre, dar care nu ştiu să le coreleze cu acelea contemporane în celelalte ţări, care îşi fac sau îşi făceau un punct de onoare din a *, ignora literatura şi artele şi care nu dau niciun fel de explicaţie ştiinţifice, mai ales economică. înţelegeţi lesne ce fel de profesori şi intelectua'i *j» poate produce gruparea de studii susţinută de Hutchins şi ce oameni com- plexi pot produce noile metode dela Chicago. i?" Dar Robert Maynard Hutchins, fostul preşedinte al Universităţii din ' Chicago şi actualmente cancelarul ei, este interesant şi prin personalitatea lui proprie. Mare orator, el predă cursuri de Sociologie şi Politică, uneori sub formă de dialog platohian, confruntând împreună cu filosoful Mortimer ,y; Adler diferitele s.isteme, concepţii şi ideologii, arătându-le calităţile şi ne--"Ji ajunsurile, lăsând pe studenţi să judece şi să-şi aleagă o poziţie sau alta sau să le toarne în noi sinteze, pentrucă apoi — cu întreaga lor răspundere y\l intelectuală şi morală — să-şi aibă un crez dobândit prin convingere ştiinţifică. La aceste seminarii nu participă mai mult de 20 studenţi, căci altfel dscutiile nu ar fi posibile. Mai presus de orice, studenţii învaţă la cursurile j ^ şi dialogurile lui Hutchins şi Adler cum să gândească, cum să judece, cum - / să aleagă o poziţie inteligentă şi constructVă. A;.:' Rezultatele reformei lui Hutchins nu se pot încă cunoaşte deplin. El i ere un oponent serios, chiar în rândurile profesorilor universităţii, pe filosoful pragmatist John Dewey, care susţine o educaţie progresivă şi nu una ^iu'-o de asimilare intensă şi redusă ca timp, care ar lăsa încă fragedă mintea studentului, dându-i numai iluzia că e matur intelectual. Se pare însă că "s > Şansele de reuşită sunt de partea profesorului Hutchins, care se bucură 350 351 de atâta autoritate şi prestigiu în rândurile studenţimii şi intelectualiior american; încât unii îl doresc ca un viitor candidat, cândva, la preşedenţia Statelor Unite ale Americii. » Lumea civilizată trăeşte sub vraja unor anumite cărţi, ce îi exprimă aspirat lie sau realităţile fundamentale. întrebaţi de dneva din partea Universităţii Columbia, în 1935, care sunt cele 25 de cărţi dna doua jumătate a secolului trecut care au înrâurit, cel mai mult, gândirea şi acţiunea lumii — filosoful John Dewey, istoricul poiirici' şi tehnologiei americane Charles Beard şi alţii au orânduit în fruntea acestor cărţi cu înrâurire fundamentală, în perioada respect vă, Capitalul lui iviarx şl romanul lui Edward Bellamy, Looking Backward (Privind îndărăt). Acest roman, puţin cunoscut în Europa, a apărut în 1888, ţinând timp de zece ani recordui cărţii cele mai populare, vânzarea cărţii lui Bellamy fiind întrecută doar de Coliba Moşului Tom, a d-nei Beecher Stowe, luptă-toarea împotriva sclavie' Negrilor americani şi pioniera noii democraţii americane. In romanul Privind îndărăt, Bellamy descrie aventurile unui tânăr Bostonian, JuLan West, care suferind de insomne este hipnotizat într'o noapte a anului 1887. in acelaşi noapte casa îi arde, iar e! rămâne uitat întrio încăpere d:'n subsol, trezindu-se în anul 2000, deci după 113 ani de somn. Găseşte Bostonul şi Statele Unite cu totul transformate, mizeriile economice anulate, războaiele şi foametea nlnrclte. Acest progres s'a realizat prin făptui că în loc de armată pentru război, populaţia Statelor Unite se înrola şi activa în armata industrială, iar întreprinderile se desvoltaseră atât de mult încât lucrau, în anul 2000, numai pentru binele colectivităţii. Libertatea spirituală se desfăşură în cadru! unei prospere vieţi economice asigurând tuturor cetăţenilor un trai abundent, aşa cum îl doresc mereu Americanii, dela primii p:onleri şl până la econom'stul Henry Wallace. Comentând cartea lui Bellamy si o recentă lucrare asupra acestui utopist, Georgo R. Leightcn în Common Sense subllriază această aspiraţie tipic a-mericană. Nu ne miră că recunoscându-se din ce în ce mai mult importanţa ce o are pentru omul de azi o carte substanţială, un colegiu ca St. John's din A'nnapol's, Maryland, a reformat modul de educare a t'neretului, — probabil urmând spiritul educaţiei lui Frankfurter şi Hutchins — concentrând cursurile la studiul defect şl cu comentarii relevante a aproape o sută de cărţi capitale pentru civilizaţia noastră. Studenţii dela St. John's College merg de-a-dreptul la sursă, profesorii nefăcând decât să-i călăuzească, urmărind împreună cu el evolufa gândirii superioare, citind pe Horner şi Plato, pe Sotocie şi Freud, pe Marx şi Lenin, pe Kant şi pe Hegel, corelând pe Locke cu constituţia Statelor Unite sau pe Tolstoi cu creştinismul. in afară de studiul celor 100 de cărţi fundamentale, studenţii dela Anna-polis mai urmează studiul limbilor, căutând structura fiecărei limbi clasice sau moderne; matematic !e, pornind direct dela Euc!;d pentru a ajunge la Newton, Leibniz şi Einstein; precum, când e vorba de şrinţe, e' urmăresc în laboratoare, fabrici şi industrii aplicarea concretă a marilor teorii şi experimente, pricepând pe Newton prin Euclid şi pe fizicianul Millikan prin Gallleu. Studenţii dela St. John's College sunt pionierii unei noi metode de educaţie. Acoio li se formează baza culturală, urmând ca apoi sa urmeze cursuri de specializare pentru profesia ce şi-o doresc, fie avocatura, co--merţul, ingineria, etc. La St. John's College, studenţii nu-şi pot alege în vco cursurile — studiul celor 100 de cărţi capitale, al limbilor, matemati-' ' cilor şi ştiinţei de laborator fiind obligatorii, dar făcute viu, cu inspiratoare ; Jegături ce subliniază modul în care gândirea şi imaginaţia omenirii au pro-•gresat, prin corectări şi sinteze noi. Emblema colegiului este: „Formez dn , .copii, oameni liberi, cu ajutorul cărţilor şi echilibrului amonios": Facio ' liberos ex liberis libris libraque. Neo-humanismul american s'a desvoltat f i * imens prin legătura şi influenţa reciprocă dintre politică şi filosofie sau ' " ; '"-ştiinţă,, promovate de Franklin Delano Roosevelt. * ■ Poate că n'ar fi exagerat dacă s'ar vorbi de „un stil de viaţă" Roosevelt ;, rsau de-o epocă ştiinţifică Roosevelt! ft •îs-*' v T.*v£v 1 -'-<'£,4; ■ fo'$HE«- ('*2B»;j- v«3^rJH| .'I '^£a? t. .tc VII HARRY HOPKINS, BRAŢUL DREPT AL PREŞEDINTELUI ROOSEVELT Sunt oameni mult mai însemnaţi decât funcţiunile pe care le ocupă,, precum sunt şi funcţiuni mult prea însemnate faţă de aceia care le deţirv trecător. In cazul lui Harry Lloyd Hopkins, personalitatea şi acţiunile sale au fost cu mult superioare funcţiunilor deţinute de el, chiar dacă a fost câtva timp şi ministru, şef de instituţii, sol în streinătate. Titulatura postului său era în ultimii ani următoarea: „adjunct special şi consilier al Preşe-.■dinteiuii Statelor Unite" (special asisstant and adviser to the President of *ne United State). Dar rolul şi însemnătatea îi erau atât de'mari încât unii '~au numit „Preşedintele adjunct al Statelor Unite", având cea mai mare Putere după Franklin Delano Roosevelt. Totuşi, el nu era răspunzător pentru acfunile sale decât faţă de Preşedintele, care i-a acordat o unică şi continuă încredere până la sfârşitul vieţii. 23- Harry Hopkins avea o constituţie şubredă şi boala îl pândea mereu, ca şi pe Preşedintele Roosevelt, mereu trebuind să se îngrijească şi mereu negl'ijându-şi sănătatea pentru binele patriei. După Pearl Harbor, lucra până la extenuare. Optsprezece ceasuri pe zi! Paralelismul cu F. D. Roosevelt — şi de vocaţie executivă, ,şi de iluminaţie spirituală, şi de devotament până la epuizare — a fost uneori subliniat în presa americană. Dealtfel, nici n'a trăit mult după moartea Preşedintelui Roosevelt. A murit 3a sfârşitul lunii Ianuarie 1946, înainte deci de împlinirea unui an dela moartea lui Roosevelt, acela căruia îi fusese, după cum s'a sorts, un adevărat „alter ego". A murit în urma unei grele iboale, cu care luptase eroic în anii de mari încercări ai New Deal-ului şi ai războiului, dar probabil do-borît sufleteşte şi de dispariţia aceluia pe care îl slujise cu o rară pricepere şi cu un umic devotament. A locuit, timp de trei ani şi jumătate, la Casa Albă, pentru a fi sfătuitor şi colaborator nu numai ziua, dar şi până noaptea târziu, când Preşedintele medita, plănuia şi se consulta asupra atâtor măsuri necesare New-Deal-ului. A fost ţinta de atac a tuturor duşmanilor progresului social, acest fiu de curelar din Iowa, care a ajuns, la un moment dat, omul cel mai însemnat în politica americană, după Roosevelt. Biografia lui ne arată nu numai formaţia, dar şi vocaţia de constructor pe tărâm social. In timp ce majoritatea colaboratorilor Preşedintelui Roosevelt, acel faimos trust al inteligenţelor (Brain Trust) erau economişti, ca Moley, Tugwell, Warren, Berle sau avocaţi şi jurişti, ca Dackson, Corcoran, Cohen, Harry Hopkins a fost dela început un executiv, un om cu experienţă practica, un om de acţiune, un realizator cu vastă cunoaştere a oamenilor, faptelor şi nevoilor. Născut la 1890 la Sioux, în lowa, urmând la colegiul Grinell, istoria şi economia politică, colegiu unde în 1935 i seva conferi diploma de doctor în drept, ca recunoştinţă, Hopkins şi-a început cariera în domeniul asistenţii sociale, ca inspector al organizaţiei pentru îmbunătăţirea condiţiilor celor săraci, la New York, apoi a lucrat în organizaţia pentru ajutorarea copiilor (1915—1917), trecând la Crucea Roşie din New Orleans (1917—1922), la conducerea organizaţiei new yorkeze pentru combaterea tuberculozei şi promovarea sănătăţii (1931—1932) pentru ca, pe baza acestei precise şi efective experienţe, Preşedintele Roosevelt să-i dea, imediat după venirea sa la preşedenţia republicii, administrarea lucrărilor publice C. W. A. şi apoi, dela 1935 la 1938, conducerea faimoasei instituţii WPA (Works Progress Administration). Preşedintele Roosevelt îl apreciase pe când fusese guvernatorul statului New York, numindu-l administratorul Asistenţii sociale în acest stat. Dela 1938 la 1940 este ministrul comerţului, iar, în 1940 şi 1941, şeful realizării programului de împrumut şi închiriere. Atribuţiile îi vor deveni şi mai importante în timpul războiului. Chiar din această simplă înşiruire de-demnităţi şi răspunderi se poate vedea cât contact direct a avut marele sfetnic al iluminatului Preşedinte cu nevoile şi realităţile sociale, cu lipsa şi suferinţa semenilor, cu încercările de tămăduire şi ajutorare a celor năpăstuiţi de soartă. Competenţa şi dâr-zenia acestui luptător social nu s'a desminţit niciodată, iar puterea ce a avut-o, direct şi indirect, în era lui F. D. Roosevelt, a fost deplin întemeiată. Să ne gândim că, în calitate de conducător al Administraţiei pentru Lucrările 355 Progresului, Harry Hopkins a asigurat plasarea la muncă a 8.000.000 şomeri, ■care şi-au pus nădejdile şi încrederea în imaginaţia şi echitatea lui, în capacitatea lui de a crea mereu noi lucrări şi întreprinderi, noi locuri unde să poată munci şi câştiga viaţa. Fondurile pe care le controla el erau uriaşe, miliarde de dolari anual. Lucrările, care au îmbogăţit patrimoniul naţional şi au dat putinţă de trai decent la milioane de muncitori, au fost într'adevăr -gigantice, variate, necesare. Pictorii, ca şi salahorii, maeştrii, ca şi ucenicii, au găsit prilejul unor manifestări, care le-a redat încrederea în artă şi îm meseria lor, precum şi conştiinţa utilităţii lor sociale. Programul W. P. A.-ului, cum însuşi Hopkins o spunea, nu a fost număr un program de securitate socială, ci şi unul de stabilizare a sistemului economic, întărind puterea de cumpărare a mulţimilor şi făcând să profite de pe urma lui întregul popor. Socializând capitalismul şi făcându-l mai constructiv în sens democratic, Hopkins a dovedit răspunderea guvernământului şi posibilităţile-i creatoare de a întrebuinţa' toate forţeie muncitoare disponibile. Cei neîntrebuinţalî de industriile particulare şi-au găsit în anii eroici ai New-Deal-ului întrebuinţarea şi misiunea constructivă, spre binele tuturor. împreună' cu Harold Ickes, a dat organizaţiei WPA o eficienţă uriaşă, aducând de partea politicii Preşedintelui Rooseveit întreaga muncitorime conştientă, ceea ce, fireşte, nu a convenit acelora care dorea alte obiective şi.alt climat pentru redusele lor perspective. In stilu-i viu şi iubitor de contraste, paradoxe şii fapte semnificative, revista „Time" observa următoarea caracteristică a vieţii lui Harry Hopkins: „a fost totdeauna un mare cheltuitor al banilor altora, în timp ce câştiga pentru el atât de puţin". într'adevăr, onestul politician şi organizator social dispunea, în calitate de administrator al W. P. A.-ului de nouă miliarde şi jumătate dolari, în timp ce el avea un modest salariu de 8.500 dolarii In 1945, ca şef al comitetului pentru muniţii, el avea un salar de 10.000 dolari anual, în timp ce controla şi distribuia bunuri de valoare uriaşă. Importanţa acţiunilor şi misiunilor lui în timpul rărbo'ului a fost atât de mare încât activitatea-i pe tărâmul social a trecut, în minţile uhora dntre biografii săi, pe planul al doilea, ceea ce nu este just, căci fără a ţine seama de misionarismul lui social, de lupta lui Hopkins pentru îmbunătăţirea soartei şi condiţiilor semenilor nu putem pricepe nici activitatea de mai târziu, care, în fond, urmărea pe plan mondial ceea ce înainte urmărise înăuntrul patriei: înţelegerea între oameni, cooperarea tuturor forţelor constructive, lupta pentru o iume mai buna şi mai fericită, combaterea incompetenţei şi a răului. Hopkins nu a fost numai un tehnician, ca membrii din trustul inteligentelor, ci o minte şi un suflet permanent avântate şi de aceea Preşedintele Rooseveit l-a ţinut aproape de el şi i-a as'gurat o situaţie de colaborator statornic. El nu a făcut propriu zis parte din „trustul inteligenţelor", variin-du-şi activitatea după cum realitatea o cerea, fiind umbra şi lumina Prese--dintelui, prin el Rooseveit realizându-şi şi prelungindu-şi o parte din fcrţa-:: creatoare. Hopkins nu a 4os\ o „eminenţă cenuşie", un „om misterios";, un Richelieu sau ceea ce a fost Colonelul House pe lângă Woodrow Wilson, ci mintea şi sufletul cu care Preşedintele Rooseveit ş:-a găsit depline afinităţi. JfeL fife Fire plină de imaginaţie, hotărîtă a face binele cu orice preţ, Hopkins avea din iluminaţia, dar şi din dârzenia, chiar din încăpăţinarea Preşedintelui. Numai în faţa acestuia, el ceda, odată ce Preşedintele chibzuia şi decidea. Dealtfel, a explicat el însuşi cum colabora cu Preşedintele: el îi ghicea gândurile, semnele, sentimentele, uneori nu numai după vorbă, ci după felul cum Rooseveit îşi încrunta sprincenile, zâmbea sau se îngândura. Loialitatea lui a fost fără greş. Nu l-au ispitiţi niciodată ambiţiile şi tificat viaţa şi spiritul cu viaţa şi străduinţele creatoare ale celui mai mare eficient şi mai însemnat decât acela de celebritate trecătoare: şi-a identificat viaţa şi spiritul cu viaţa şi străduinţele creatoare ale celui mai mare om din patria sa, astfel încât atunci, când lumea se va gândi la Rooseveit va trebui să se gândească, măcar cât de puţin, şi la acela care a executat, a prelungit, a, şlefuit, a întărit opera politică şi socială a lui Rooseveit. Hopkins a iuptat mult şi în culisele politice, pentru reformarea calităţii membrilor Senatului şi pentru promovarea în toate funcţiile de răspundere a unor oameni capabili şi cu vederi largi. A fost extrem de temut, detestat şi urît de către politicienii cu mentalitate veche şi duşmană progresului, mai ales în preajma anului 1940, când s'a dat lupta pentru alegerea lui Franklin Roosevelt a treia oară. Când Preşedintele a încercat, fără a reuşi deplin, şă purifice.componenţa Senatului, prin stabilirea de candidaturi democratice mai competente şi mai larg văzătoare, luând Iniţiativa acelei „purge" — purificări — pentru a nu mai avea tot felul de piedici reacţionare din partea Senatului, Hopkins a fost unul dintre sfătuitori şi luptători. Porecliţi „White House Janizaries" (Ienicerii dela Casa Albă), în amintirea puterii prea mari ce-o căpătaseră, pe lângă sultani, ;enicerii, încât, când s'au revoltat, pe ia 1826, a trebuit să fie omorîţi cu miile — Hopkins, Ickes, Corcoran, Cohen, Moley, Tugwell au luptat pentru purificarea candidaţilor democraţi şi, în parte, au reuşit, ca de pildă în cazul senatorului Pepper din Florida, ales împotriva fostului guvernator al Floridei.Sholtz. Dacă mulţi dintre politicienii cu mentalitate protivnică .progresului nu au mai ocupat locuri în Senat sau ca guvernatori, aceasta s'a datorat „ienicerilor" şi în special lui Hopkins, care a urmărit sistematic reformarea partidului democrat. Nu putem menţiona eficienţa acestui bărbat de stat, atât de fin, hotărît şi dârz, care, în ciuda unei sănătăţi mereu ameninţate şi a unei constituţii puţin rezistente, greu încercate de munca dusă până la surmenaj, a fost atât de constructiv. Strateg eminent, muncitor neîntrecut, inteligenţă scăpărătoare şi inimă adevărat umană — Harry Hopkins a avut un rol covârşitor în politica americană a ultimului deceniu. Contribuţia sa nu va fi deplin cunoscută şi preţuită decât când istoricii vor studia temeinic formarea şi activitatea regimului Rooseveit. In timpul războiului mondial, când Hopkins se însoară pentru a treia oară (a doua soţie îi murise în 1937 şi era, ca şi prima, o muncitoare în domeniul asistenţii sociale) şi îşi p;erde un fiu în luptele dela Insula Namu, în timp ce ceilalţi doi fii, tot din prima căsătorie, erau în Pacificul de Sud şi în Europa şi când boala şi surmenajul îl pândeau pe acest bărbat cu înfăţişare fragilă, dar cu o mare putere de expresie în ochii scrutători şi 'iluminaţi totodată, cu o faţă blândă şi hotărîtă, având ceva şi comun, şi spiritualizat, ceva între Woodrow Wilson, Colonelul T. E. Lawrence şi Fred Âstaire — fiul curelarului din lowa şi cel mai apropiat şi fidel colaborator «al Preşedintelui Rooseveit capătă misiuni şi atribuţii de răspundere capi-•î- '"-lală. Şi fiindcă din pricina războiului, îşi depune toată energia şi idealurile : "pentru reuşita victoriei şi a organizării lumii internaţionale năzuită de Roo--t, sevelt, au fost- critici care au socotit că Hopkins a renunţat la reformele •; .New Deal-ului şi reacţionari care s'au grăbit să se bucure. El a explicat, '"însă, că războiul prima şi cerea amânarea reformelor interne şi organi-K<- ::zarea unor noi instituţii, ca Administraţia Electrificări Rurale sau ca Admişi1- snistraţia Securităţii Fermelor, necesare desigur şi care ar fi fost realizate {după-război, dacă Rooseveit şi Hopkins nu ar fi murit prea de vreme. Din Mai 1940, el a locuit la Casa Albă — în camera lui Lincoln — timp t de trei ani şi jumătate, fiind zi şi noapte la dispoziţia Preşedintelui care " -se consulta cu el sau îi dădea atribuţii în acord cu eivenimehtele ce se «desfăşurau. Imediat după a treia alegere ca preşedinte, Rooseveit îl ia ■:■■■ .într'o croazieră pe marea Caribeilor, plănuind programul de împrumut şi x, 'închiriere ş,i trimiţând apoi pe Hopkins ia Londra pentru desăvârşirea a-«cestui program. La Londra, Hopkins este oaspetele primului ministru Winston Churchill. Programul de împrumut şi închiriere este pus la punct, iar Hopkins trece dela ministerul comerţului ca administrator al programului de împru-'«mut şi închiriere, care a ajutat atât de mult pe Aliaţi pentru înfrângerea ■■■■I '«Germaniei. Deasemenea, Hopkins a mai mers în Anglia pentru a orândui con-■ferinţa Chărţii Atlanticului şi imediat după aceea a călătorit până la Mos-^ cova, unde a discutat îndelung cu Generalisimul Stalin, în cursul celor două audienţe ce le-a avut. Reîntors la Washington, Hopkins îngrijeşte de fur-:;. mizarea materialului de război pentru Naţiunile Unite. Puţini Americani cunoşteau activitatea lui Hopkins, dar printre aceştia ■erau cei mai importanţi conducători ai războiului: Generalii Marshall şi Arnold, Amiralii King şi Leahy, miniştrii Stimson, Forrestal şi Stettinius. Uneori, , propunerile lui sunt ascultate de preşedinte, alteori nu, căci preşedintele , cunoştea, cu intuiţiile şi experienţa lui unică, ceea ce era posibil şi ceea *ce nu, nevroind să violenteze opinia publică. Deasemenea, după cum s'a ■observat, temperamentul autoritar şi dârz al Preşedintelui nu primea orice "fel de sugestii şi propuneri. Totuşi, Hopkins a făcut propuneri şi a executat lucrări capitale. Se pare că lull i se datoreşte propunerea creării Oficiului ■r-JMobilizării de Război şi faptul că James Byrnes, viitorul ministru de stat, Y a fost convins să renunţe la postul de magistrat al Curţii Supreme pentru î-a lua conducerea acestui oficiu atât de important şi eficient. In 1944, Hop-r kins conducea comitetul distribuirii muniţiilor. Acest „braţ drept" al Preşedintelui Rooseveit şi omul căruia i-a plăcut să lucreze la constituirea unei noi istorii a lumii, cum se exprima comentatorul revistei „Time", a participat la acte şi acţiuni hotărîtoare pentru ;.«oarta lumii. La Casablanca, Teheran, Quebec şi Yalta, Harry Hopkins a Participat ca sfătuitor şi tehnician. Adesea, a fost întrebuinţat în misiuni speciale şi grele. Era firesc ca "tioul Preşedinte Harry Truman să-i preţuiască ştiinţa şi priceperea. Deşi bolnav şi dorind să se retragă din viaţa politică, mai ales după moartea ii tarelui său prieten Rooseveit, fiul curelarului din lowa a continuat să, co-;,;'Jaboreze cu Preşedintele Truman, iar când conferinţa dela San Francisco .•ajunsese la un punct mort, pe chestiunea dreptului de veto, el a fost, ia î?s®fâr§itul primăverii anului 1945, solul special al Preşedintelui Truman la 358 Moscova, pentru a dscuta cu Generalisaimul Stalin. Şl vizita sa la Moscova,., întreprinsă fiind bolnav şi slăbit, a avut un rezultat- fericit, rezolvând divergenţa dela San Francisco. Vasta experienţă, fineţea Intelectuală şi temeinicile cunoştinţi ale a-cestui politician însufleţt de o rară viziune socială şi de o unică îndemânarea în tratarea superioarelor -interese omeneşti vor rămâne neuitate. Firavul şl consumatul politician s'a învins totdeauna pe sine — ca şi Rooseveit epui-zându-şi energia fizică şi dându-şi toate puterea minţii şi a inimii pentru^ binele compatrioţilor săi şi pentru cauza unei omeniri mai bune şi mai progresiste. Incheem cu următoarea replică dată de Harry Hopkins unui prieten, care îl sfătuia să se cruţe, ferindu-se de surmenajul ce-l pândea, mai ales; după atacul dela Pearl Harbor, când el lucra câte 18 ceasuri pe zi. Replica a fost publicată atunci, aşa că nu este o născocire de efect, emisă* după moartea lui. Prietenul îi spunea: — Mai lasă lucrul, Harry, altfel te distrugi! Iar Harry Hopkins i-a răspuns: — Cunoşti o cale mai bună pentru a muri? E calea marilor iluminaţi, care pentru binele obştesc îşi jertfesc viaţa şi-trupul şi renunţă la măruntele bucurii şi satisfacţii omeneşti. Şi nu-i semnificativ că în lumea noastră de azi, încă atât de îngrozitoare în multe privinţe şi tocmai în timpul celui mai cumplit război, Rooseveit şi Hopkins- au apucat cea mai măreaţă cale de a muri? Harry Hopkins; nu şi-a părăsit drumul rooseveltian nici când a fost să moară. i -. '1 vjii CORDELL HULL, IUBITORUL DE PACE ŞI VOE BUNA ÎNTRE POPOARE Un idealist moderat, disciplinat de o adâncă şi deplină cunoaştere a : «lumii. Un temperament sudic, gânditor şi concentrat. Un chip meditativ, de profesor universitar, ca şi acela a lui Woodrow Wilson, caracter captivant, ■ ;,- în ciuda politicoasei sale modestii. Nu are zâmbetul luminos al lui Roose- .-.-.velt, nici aerul cercetător al lui James Byrnes. Ţinută sobră, faţă distinsă, privire adâncă, ochi mai curând trişti, glas ferm, de orator care-şi cumpăneşte argumentele. Astfel se înfăţişează Cordell Huli — laureatul Premiului ^obel pentru Pace, pe 1945. A izbutit să fie expresia dorinţei americane de bună înţelegere între Popoare şi de pace statornică şi dreaptă, atât prin căldura idealului lăuntric, Jnereu arzând ca o credinţă fără greş, cât şi prin formaţia sa de jurist, Economist şi politician. Cordell Huli este, în cadrul democraţiei americane, "Un tehnician, cu îndelungată şi contrazisă experienţă. Biografia lui ni-l a- :,. rată fiul pădurarului din Tennessee şi al unei femei coborînd din Pieile-^°Şîi, rând pe rând avocat, politician, judecător, membru al Casei Reprezentanţilor, Senator, iar apoi dela 1933, timp de 12 ani, ministru de externe al Statelor Unite, în grelele şi cumplitele vremuri ce-au dus la cel de al doilea război mondial şi la mcheerea .lui, cu idealuri şi propuneri ca astfel 3§0 361 de circumstanfe să nu se mai repete în istorie. Intre aleşii naţiunii americane, Cordell Hull a fost mai întâi socotit ca un exepert economic şi juridic; şi numai după ani îndelungaţi de verificare s'a dovedit el tehnicianul fundamentalelor relarii internaţionale. Experienţa lui îndelungată l-a ajutat ca atunci când Preşedintele Rooseveit l-a adus, imediat după venirea sa la cârma Statului, în fruntea Departamentului de Stat, Cordell Huli să poată corespunde în totul uriaşei misiuni, Şi-a început cariera de ministru al afacerilor streine la 62 de ani, după ce a ajuns avocat la 20 de ani, deputat de Tennessee la 21, apoi judecător timp de cinci ani, pentrucă dela 36 de ani ş|i până la 62 de ani să fie-membru al Congresului, reprezentând statul său sudic Tennessee cu o întrerupere doar de doi ani,. Această întrerupere îl valorifică şi mai mult: Hull a căzut în 1920 la alegeri pentrucă lupta pentru politica lui Wlison şi pentru intrarea Statelor Unite în Societatea Naţiunilor. Marea lui popularitate a fost, aşa dar, umbrită timp de doi ani, odată cu aceea a lui Wilson şi Rooseveit. Peste doi ani a fost reales. Serviciile de economist şi jurist erau iarăşi pretuite_.de naţiune şi de aleşii ei. Credinţa în ideile şi îndatoririle sale nu l-a părăsit n ciodată. Judecătorul nu a pregetat să-şi condamne pe propriul tată, pădurarul care apoi s'a îmbogăfit şi şi-a putut educa bine fiii, la o amendă de 5 dolari pentrucă intrase în sala de şedinţe cu pălăria pe cap. Susţinătorul cooperaţiei internaţionale nu s'a lăsat ademenit de valul izolafonismului ce a inundat, îndată după primul război mondial, opinia publică a patriei sale. Ca şi Wilson, ca şi Rooseveit — Cordell Hull a ştiut care e b:neie şi a luptat din. răsputeri pentru a-l revela lumii. împrejurările i-au dat deplină dreptate, a-cestui ctitor ai organizaţiei şi cooperaţiei dintre Naţiunile Unite. In 1933, încă izolaţionismul nu dispăruse. La Conferinţa economică dela Londra, din acest an, Statele Unite încă nu se dovediseră pătrunse de necesitatea unei intense cooperări internaţionale. Invadarea Etiopiei şi politica lui Hitler au desvăluit primejdia însingurării naţiunilor civilizate şi paşnice fată de „naţiunile de pradă", cum le va numi cândva însuşi Huli pe-cele agresive şi fasciste. Imediat, Rooseveit şi Huli negociază tratate comerciale reciproce şi aplică fată de America Latină politica bunei vecinătăţi. Internaţionalistul idealist se afirmă prin metodele-i de legislator şi economist. Eşecul conferinţei economice dela Londra este compensat de acordurile comerciale internaţionale, pe care Cordell Huli le promovează în: spirit constructiv şi în vederea unei largi înţelegeri şi cooperaţii între popoare. E neobosit în această privinţă, cu toată vârsta înaintată. Dovada energiei supreme o va dovedi însă în timpul celui de al doilea război mondial. Cordell Hull a fost mâna dreaptă a Preşedintelui Franklin Delano Roosevelt în politica externă. El a avut misiunea de a duce la realizarea practică ideile rooseveltiene din „Charta Atlanticului" dela 14 August 1941, stabilind împreună cu d-nii Molotov şi Eden principiile politicii internaţionale ale Aliaţilor şl întemeerea organizaţiei Naţiunilor Unite. In acest scop, deşi vârstnic şi bolnav, Cordell Huli nu a şovăit, la 72 de ani, să plece cu avionul la Moscova pentru a redacta în Octombrie 1943 principiile politicei internaţionale ale Statelor Unite, Uniunii Sovietice, Marii Britanii şi Chinei' şi pentru a pune bazele organizaţiei Naţiunilor Unite. Aşa cum ideile lui* .răspundeau în totul cerinţelor omenirii, la fel trupul său a ştiut să reziste .■ş «grelei călătorii cu avionul, pe o distanţă atât de lungă şi în vreme de '< irăzboi. Nu mai fusese până atunci cu avionul. Era suferind, dar ca şi Roose-ţ --velt a înfrânt piedicele fizice pentru a face să triumfe binele moral în în-■ .ireaga lume. A pregătit, apoi, conferinţa dela San Francisco şi redactarea Chărţii J "Naţiunilor Unite, precedându-le cu proectele dela Dumbarton Oaks, toate •având menirea de a asigura lumii internaţionale o securitate reală şi evi-. tarea unui nou război. Menţinerea solidarităţii Celor Trei Mari Puteri a ■fost considerată, atunci ca şi acum, o premisă absolut necesară şi mijlocul 4e a garanta eficienţa securităţii şi a păcii. In Noembrie 1944, Cordell Hull a fost nevoit de boala-i, din ce în ce >■■-. -umai acaparantă, să se retragă dela conducerea ministerului de externe, succesorul său fiind Edward Stettinius Jr. şi apoi; la venirea Preşedintelui - Truman, James Byrnes. La retragerea sa din fruntea ministerului de externe, ; 'Preşedintele Rooseveit ura lui Cordell Huli următoarele: „Dea Dumnezeu să •vă faceţi cât de curând sănătos spre a vă putea vedea prezidând prima ■şedinţă a organizaţiei Naţiunilor Unite, printre promotorii căreia sunteţi cel *dlntâi". Membru în delegaţia americană a conferinţei dela San Francisco, "Cordell Huli n'a putut participa, fiind bolnav în spitalul Betsheda şi semnând j:-.-.«mai târziu, la Washington, Charta Naţiunilor Unite. Cu prilejul decernării Premiului Nobel pentru Pace, Preşedintele Truman î-a scris: „Simt ca un fel de umilinţă personală că trebue să fiu eu acela • -care să vă felicit în numeie poporului american. De această plăcută mis'- siune ar fi trebuit să aibă parte, cu voia lui Dumnezeu, predecesorul meu, ■<;'■ 'Preşedintele Rooseveit, cu care aţi lucrat vreme atât de îndelungată în mod atât de bine". '. După Theodore Roosevelt, Elihu Root, Woodrow Wilson, Charles Dawes, frank Kellog, Miss Jane Addams şi Nicholas Murray Butler — Cordell Hull --este al optulea American care primeşte Premiul Nobel pentru Pace. Singur i.' faptul acesta spune mai mult decât orice alt comentariu. Doctrina lui Cordell Huli o desvăluesc toate faptele mari ale politicii -externe americane dela 1933 şi până în prezent. Răspunzând comitetului de premiere, bărbatul de stat al Americii a spus, printre altele: „O pace du-rabilă, bazată pe justiţie şi relaţii cinstite, este singura speranţă a omenirii a- pentru supravieţuirea civilizaţiei noastre moderne". Vom menţiona totuşi câteva din ideile formulate de animatorul şi or--ganizatorul neîntrecut al vieţii internaţionale actuale, acest politician sobru V , ."Şi modest, hotărît şi energic, iluminat de un profund idealism. Comentând - "Charta Atlantcului, Huli arată că în interiorul fiecărei naţiuni „libertatea, v sub controlul legilor, este condiţia esenţială a progresului", că oamenii "trebue să obţină libertatea şi securitatea economică, îndreptându-se spre 'O adevărată justiţie socială. In materie de schimburi internaţionale, toate / naţiunile trebue să poată participa la schimburi comerciale şi de materii • ' 'Prime, necesare prosperităţii economice. La 21 Martie 1944, el a formulat i..- Şaptesprezece principii, exprimând nădejdile poporului american într'o pace l -dăinuitoare. Printre aceste principii, aflăm: necesitatea cooperării interna-^ "tonale, în spiritul bunului vecin, bazată pe principiile libertăţii, egalităţii, U justiţiei, moralităţii şi legii. Deosebirile politice ce ameninţă pacea trebuesc 362 supuse unei organizaţii', care să utilizeze remediile discuţiei, conciliaţiunii.» şi bunelor oficii. Divergentele cu caracter legal, ce-ar ameninţa pacea lu-. mii, trebuesc supuse unei curţi internaţionale de justiţie. Deasemenea, fiecare naţiune suverană, mare sau mică, este în faţa legii egală cu oricare; altă naţiune. Popoarele care depind încă sub mandate sau protecţie trebuesc ajutate să se desvolte material şi educativ, pentru a ajunge să se^ cârmuiască singure şi să poată aspira la libertate. In discursul rostit la 9 Aprilie 1944, Cordell Huli discutând 'relaţiile dintre Naţiunile Unite, arăta următoarele: „Charta Atlanticului, declaraţia Naţiunilor Unite, declaraţia semnată la Moscova, la 30 Octombrie 1943, conferinţele dela Cairo şi Teheran sunt laolaltă paşi pe drumul unităţii de finalitate şi acţiune a Naţiunilor Unite. De atunci, s'au mai adăugat conferinţa dela Yalta, conferinţa dela San Francisco şt alte expresii pentru dorinţa de cooperare internaţională. In încheerea discursului, omul de stat spunea: „Naţiunile Unite vor determina prin acţiunea lor sau prin lipsa lor de acţune dacă lumea noastră va mai fi bântuită de un alt război în viitorii douăzeci sau douăzeci şi cinci de ani sau dacă politica păcii organizate va călăuzi viitorul". Laureatul Premiului Nobel pentru Pace, tot ţintuit de boală, dar iluminat la spirit mai mult decât oricând, acum la 75 de ani, şi-a manifestat aceeaşi încredere recent că nu există cauză mai demnă de cele mai mari străduinţi omeneşti decât asigurarea unei păci dăinuitoare, bazată pe justiţie şi relaţii cinstite, pacea aceasta fiind singura speranţă a omenirii pentru, supravieţuirea civilizaţiei noastre moderne. Un colaborator preţios i-a fost în chestiunile pan-americane, ca şi în acelea legate de războiul mondial, Sumner Welles — diplomatul distant, grav, snob, îmbrăcat cu o corectitudine exemplară, mai mult în haine la două rânduri, format la Groton şi Harvard. Născut în 1892, Welles a fost secretar de legaţie la Tokyo, apoi ambasador în Cuba. A dus tratative în Honduras, Republica Dominicană şi Cuba. A avut un rol important la Congresul Pan-American din 1936. E iubit de Sudamericani, pentru că vorbeşte-uşor spaniola şi s'a pronunţat pentru libertăţile lor politice şi omeneşti, căutând un echilibru al forţelor şi denunţând dăunătorul imperialism din-politica externă a Statelor Unite, anterioară regimului Roosevelt. ,ln chestiunile pan-americane, rolul de organizator şi animator l-a avut: Sumner Welles, pe care unii l-au socotit superior ca pregătire intelectuală, experienţă d.plomatlcă şi spirit de organizare tuturor diplomaţilor americani. Ca secretar general al M nisterului de Externe Welles a pregătit d;n timp planurile conferinţei inter-americane pentru menţinerea păcii, (urmând-conflictului dintre Bolivia şi Paraguay) şi a întărit pol'tica bunei vecinătăţi, promovată de Roosevelt ş. Hull. E drept că rezolvarea conflictului dela Chaco fusese opera ministruiu. de externe argentinian, Dr. Carlos Saavedra Lamas, căruia i se decernase prem ul Nobel pentru Pace pe 1936, cu puţin timp înainte de conferinţa inter-americană dela Buenos Ayres, la care Huli şi Welles au participat în sp r.t nou şi mult mai constructiv. Diplomatul acesta auster, inflex bil, formalist, cu temperament frigid şi cu obiceiur de om cu tradiţie, ubnd viaţa rezervată la domeniu-i din Maryland sau în camera de lucru, studiind istoria sau redactând rapoarte clare7 363 şşi răspicate — a devenit apoi subsecretar de stat. Welles a redactat adesea note tari. Mexicului i-a trimis o astfel de notă pe chestiunea exproprierilor din 1939. Când însărcinatul cu afaceri al Germaniei, Dr. Thomsen, a venit la finele anului 1938 să protesteze pentru faptul că şefii: săi sunt \atacaţi în presa americană, Welles nu i-a prezentat nicio scuză, spunându-i , ..răspicat că atitudinea aceasta nu-i decât răspunsul la atitudinea presei germane. Trecuse vremea scuzelor, care fuseseră făcute când Laguardia numise pe Hitler „gangster". Acum, Sumner Welles proceda demn şi dur cu repre-;:.- i.zentanţii poporului care-şi permitea atâtea insolenţe faţă de democraţiile -■■ .socotite „putrede". Elegantul şi civilizatul diplomat are misiunea specială /de a vizita statele europene — în Februarie şi Martie 1940 — spre a discuta ,-pacea şi unele aranjamente economice, l-a văzut pe Hitler, Mussolini, Da-.ladier, Halifax şi şka dat seama că pacea nu mafii e posibilă nici pentru rjara lui. Se informase temeinic, într'un moment în care izolaţioniştii credeau ită războiul din Europa se sfârşise (iarna 1939—1940). Până în Septembrie 1943, când demisionează din funcţia de subsecretar «ile stat, fiind înlocuit cu Edward Sttetinius, — Sumner Welles a avut un rol - important în politica externă. Şi acum scrie articole şi studii de-o serioasă factură, unele mai ■ simple, altele trădând pe eruditul diplomat, cunoscător de multe limbi şi cu substanţiale lecturi, fiind un foarte de seamă expert american în materie de politică externă, om cu concepţii clare, judecăţi întemeiate, soluţii plauzibile. A fost uhul dintre aceia care au conceput şi poate formulat Charta . «Atlanticului. Cărţile sale „The World of Four Freedoms" (Lumea celor patru libertăţi), 1943 şi „The Time for Decision" (Vremea Hotărârilor), 1944 îi arată ^concepţiile şi contribuţia sa la organizarea lunrti'i internaţionale actuale. Împreună cu Harry Hopkins şi Sir Alexander Cadogan, el a fost în cabina 'Preşedintelui Roosevelt, când acesta şi cu Winston Churchill au căzut de -acord asupra principiilor Chărţii Atlanticului. ,ln cartea a doua propune o seamă de măsuri pe care în bună parte întrunirile ulterioare dela Dumbarton Oaks, Yalta şi San Francisco le vor t-fealiza, reieşind de alici că" Welles a avut un rol însemnat în formarea poziţiei externe americane pentru organizarea păcii şl a cooperaţiei internaţio-'Jionale. Welles, însă, propunea să se organizeze succesiv organismele Naţiunilor Unite, ţinând seamă de experienţa post-bellică şi de progresul . "treptat realizat. El s'a pronunţat pentru un consiliu executiv al Naţiunilor fUnite, în care să fie 11 membri, naţiunile mici fiind reprezentate pe grupuri '-regionale, dar recunoscându-se principiul egalităţii în suveranitate al tuturor naţiunilor iubitoare de pace. Sistemele regionale le vedea în felul acelui inter-american. După faza provizorie, urma să se realizeze şi o adulare sau congres al tuturor naţiunilor, reprezentate individual. Proectele luî "Sumner Welles sunt, în genere, mai restrânse ca procedee, mai temătoare de a îmbrăţişa universalismul şi democraţia internaţională dintr'odată. Se 'Vede că sunt gândite în vremea războiului-, când nu se putea prevedea în-"treaga evoluţie politică. Dar, în mare măsură, punctele ae plecare şi scp-spurile sunt aceleaşi pe care Roosevelt şi Truman aveau să le propună Alia-• îilor şi întregii lumi doritoare de pace trainică şl solidară. Sumner Welles este un cugetător şi un organizator,'care e departe de *a-şi fi încheiat cariera. 0899984 IX EDWARD STETTINIUS JR., CONSTRUCTOR ROOSEVELTIAN Împreună cu d-nil Cordel Hull sit Harry Hopk ns, d. Edward Siettinius Jr. a fost colaboratorul cel mal apropiat al Preşedintelui Rooseveit, în anii celui de al doilea război mondial, pentru relaţiile internaţionale. Incă tânăr Şi dornic de recorduri constructive, Stettmîus a mers pe linia marii politici rooseveltiene, iubitoare de soluţii grandioase, susţinute prin contact direct cu factorii răspunzători, dar şi prin idei şi teorii măreţe. Dorind să strălucească şi să fie simpatizat, Stettinius a fost mai mult decât un vrednic ucemc al unicului Rooseveit. Avea în el gustul atitudinilor impunătoare, en-tusiasmul tinereţii, eficienţa omului de afaceri, eleganţa omului de lume, asumându^şi răspunderea marilor directive rooseveltiene şi stilul diplomatului de carieră, căutând să corespundă americăneşte stilului d-lui Anthony Eden, chiar dacă acesta avea îndărătul său o experienţă diplomată de 19 ani. Stettinius a avut o scurtă experienţă diplomatică. Nu era Un profesionist expert ca Sumner Welles. Era poate un „amator" în politica Eternă, cum îl numeşte John Chamberlain, dar avea avantajul că venea în 366 lumea internaţională cu o credinţă iluminată şi cu o sinceritate, care, uneori, fac mai mult decât îndemânarea diplomatică şi decât o ţinută fermă şi rigidă. Chiar criticii săi recunosc că dacă1 nu a fost diplomat, în schimb a fost un sincer negodiator. Spre deosebire de d-nii Huli şi Byrnes, care l-au precedat şi urmat în funcţia de Ministru de Stat, cea mai însemnată după aceea a Preşedintelui, Edward Stettinlius Ir. nu a cunoscut începuturile în sărăcie şi nevoi. Tatăl său, un orfan crescut de Dezuiţi în oraşul St. Louis, a ajuns un om bogat, fiind asociatul lui]. P. Morgan. A lucrat ca asistent al ministrului de război Newton Baker, şi memoriei lui îi dedică fiul cartea Împrumut şi închiriere; arma victoriei, scriind următoarele: „în memoria tatălui meu, Edward R. Stettinius a cărui purtare măreaţă în slujba Statelor Unlite şi a Aliaţilor noştri, în timpul ultimului război, n'a încetat a fi pentru mine un izvor de inspiraţie şi de putere". Având acelaş nume ca tatăl său şi deci trebuind să-şi adauge specificaţia Junior (Dr.), Ministrul de Stat la Preşedintelui Rooseveit are totuşi o biografie dinamică şi variată, căci bogăţia de acasă i-a uşurat cariera, dar nu i-a anulat-o sau l-a dus spre îndeletniciri trândave. Dimpotrivă. Ceea ce ne-a izbit în biografia acestui bărbat de Stat este dorinţa sa din tinereţe de a deveni preot episcopalian. Tânăr cu avere şi relaţii strălucite, după anii petrecuţi la Universitatea din Virginia, unde în ciuda staturii sale atletice nu s'a dedicat sporturilor, chiar dacă aivea un accent tipic yankeu, obişnuit oamenior comuni, uitând că mamla sa cobora dintr'o selectă şi ales educată familie din Richmond, Edward Reilly Stettinius ]r. a dorit să devină preot. Chiar şl» în anii studenţiei, bogatul tânăr se îndeletnicise cu ocupaţii neobişnuite. Preda la o clasă a Şcoalei de Duminecă, urmărea activitatea educativă a filialei organizaţiei Y. M. C. A., organizase un birou pentru plasarea studenţilor nevoiaşi la lucru, în Charlottesville. Ziaristul Bob Consjdine ne mai spune că studentul Virginian trăia sobru, nu frecventa reuniunile sportive, elemente care pe altul l-ar fi făcut impopular printre camarazi. El părăsi în 1924 universitatea, fără a-şi lua diploma, îm-bolnăVindu-se în ultimul an al studiilor. Nu şria putut realiza nidi vocaria de preot, căci i se oferea un post la faimoasele uzine de automobile General Motors. Extrem de munditor şi priceput, având relaţiile omului bogat şi de familie, tânărul Stettinius trece, repede, dar nu superficial, prin toate serviciile instituţiei, începând să lucreze cu 44 cenţi ora, alături de ceilalţi muncitori. După trei arii, este însărcinat să îndeplinească planul de asigurări pentru muncitori şi să organizeze clinici pentru ei, trecând apoi la serviciul reclamelor. In 1931, în vârstă de 31 de and, este numit vice-preşedinte, dându-i-se serviciul relaţiilor industriale şi acelea cu publicul. In 1932, tânărul vice-preşedinte a uzinelor General Motors lucrează, ca voluntar, pentru stârpirea şomajului, elaborând la New-York un plan pentru plasarea şomerilor. Planul său are nevoe de aprobarea Guvernatorului statului New York, Franklin Delano Roosevelt, care i-o dă. Colaborează cu Generalul Hugh Dohnson în primii ani ai New Deal-ului, pentru promovarea organizariei NIRA. Energia şi capacitatea sa atrag atenţia conducătorilor vieţii economice şi politice. Myron Taylor, preşedintele celei mai puternice organizaţii industrale, poate chiar din lume, U. S. Steel Corporation, îl 367 cheamă în 1937 ca vice-preşedinte al tuturor comitetelor de finanţare ale •corporaţiei Oţelului, înlocuind pe un om de afaceri care avea de două ori vârsta sa. Taylor vroia să învioreze eficienţa instituţiei şi să asigure formarea unui conducător, care să asaneze bazele financiare, să modernizeze şi desvolte uzinele, să organizeze'mai temeinic legăturile uzinelor în subordine. Taylor urma pe 1 P. Morgan la conducerea corporaţiei oţelului şi a-avut grijă să fie continuat de Edward Stettinius Dr., omul cu ţinută atletică, faţă energică., trăsături clasice, dar cu părul argintat înainte de vreme, în- : contrast cu sprincehele negre. Toţi cei care au scris despre dânsuli, ni-l--înfăţişează ca un om frumos şi simpatic, având însuşirea de a fermeca chiar . şi pe adversari, om cu mare putere de muncă, dar nedispreţuind viaţa mondenă, împreună cu soţia sa şi celi trei fii. La 38 de ani, omul acesta surâzător şi energic, plin de amabilitate; eleganţă, distincţie şi totuşi sobru în toate, în afară de muncă, ajunge preşedintele giganticei corporaţii a oţelului. In momentele marilor grelve, Stettinius ştie să se înţeleagă cu muncitorimea, mai ales cu O I. O.-ul, spre nemulţumirea unora dintre vechii conducători capitalişti şi spre mulţumirea Preşedintelui Rooseveit, care pune ochii pe acest om de afaceri, nu numai energic şi priceput, dar exprimând un spirit nou de constructivă cooperare socială. In 1939 este numit preşedintele Comitetului Resurselor de Război, . iar peste un an demisionează din toate instituţiile industriale pentru a deveni membru al Consiliului Apărării Naţionale. In 1941, este directorul unei ramuri a Oficiului Călăuzirii Producţiei, iar din August 1941 până în Septembrie 1943 este administratorul operaţiilor de împrumut şi închiriere, pentrucă apoi să devină subsecretar de Stat la Ministerul de Externe (State Departament) şi colaboratorul direct al ministrului Cordell Huli, care bolnav şi hărţuit se bizue din ce în ce mai mult pe tânărul Stettinius, formându-l ca urmaş, ceea ce va fi în Noembrie 1944. Funcţia de Ministru de Stat sau au Externelor o va deţine până în vara 1945, când demisionează iar Preşedintele Truman îl numeşte în acest post pe Dames Byrnes, dându-i lu'i Stettinius însărcinarea de a reprezenta Statele Unite în organizaţia Naţiunilor Unite. „Când am venit la Washington, mi-am dat seama cât de vulnerabil eram, din pricina poziţiei mele dela United States Steel Corporation şi dela General Motors", a declarat Edward Reilly Stettinius, adăugând: „De aceea, am demisionat, mi-am prefăcut toate acţiunile în bonuri de război ale Statului şi am rupt orice legătură cu lumea afacerilor". De fapt, după cum ne informează d. Considine, „Stett'nius este un curios amestec de om de afaceri şi de muncitor social de proporţii mondiale (world social worker) — opusul fizic şi mental al tradiţionalilor miniştri de externe, bătrâni şi gravi", dându-ne şi amănuntul că în calitate de ministru el avea un salariu doar de 15.000 dolari anual faţă de 100.000 dolari anual, cât avusese ca preşedinte al Corporaţiei Oţelului. Ca ministru de externe, Edward Stettinius a desfăşurat o vie activitate, muncind din răsputeri, mereu lăsându-se călăuzit de Preşedintele Rooseveit -Şi de d. Cordell Huli, pe care-l vizita des la sanatoriu. Lucra dela 7 dimineaţa până noaptea târziu. Dimineaţa, îşi nota ideile şi planurile, apoi citea barele mai importante, dicta dispoziţiile cuvenite colaboratorilor săi, cerceta corespondenţa, rezolva lucrările curente, primea vizitele diplomaţilor,, t'nea conferinţe zilnice cu presa, înainte de prânz. La 14,30 se sfătuia cu conducătorii serviciilor, la 15 primea pe ambasadori, la 17 semna telegramele şi adresele. După cină, discuta cu Preşedintele sau cu colaboratorii principali, punând la cale diferite planuri şi acţiuni, dând iarăşi dispoziţii secretarilor şi cerând referate şi proecte colaboratorilor. Şi ca ministru de externe, şi ca administrator al operaţiilor de împrumut şi închiriere, Edward Stettinius Jr. is'a dovedit un eficient şi luminos ucenic al iluminatului Roosevelt. Expunând şi comentând faimoasa lege votată la începutul anului 1941, prin care se puneau de către Statele Unite la dispoziţia guvernelor aliate materiale de război de tot felul — armament, aeror piane, vapoare, alimente — Edward Stettinius subliniază că aceste materiale livrate sunt hu numai pentru binele Aliaţilor, ajutaţi să ajungă la victorie, dar şi pentru binele Statelor Unite, a căror cauză şi apărare este servită de Aliaţii victorioşi, nu numai de propriul efort de război al patriei. Concepţie nouă şi realistă, arătând interdependenţa lor în efortul de pace. Mai mult, spre deosebire de trecutul război mondial, nu s'a mai cerut plata în bani peşin. O concepţie lipsită de egocentrism moral şi de egoism economic şi-a făcut loc pnin 'noua lege, acceptată cu toată înţelegerea de către opinia publică americană. Când Statele Unite încă nu erau pregătite pentru război, Preşedintele Roosevelt a spus la 17 Decemvrie 1940: „cea mai bună apărare imediată a Statelor Unite este reuşita Marii Britanii de a se apăra ea însăşi... de aceea, în afară de interesul nostru istoric /şi actual ca democraţia să supravieţuiască în lume, ca un întreg, este la fel de important chiar din punctul de vedere egoist al apărării americane, să facem tot posibilul de a ajuta Marea Bri-tanie să se apere singură... Ceea ce caut acum este de a elimina semnul dolarului din toate acestea". închirierea materialelor, împrumutarea lor, ipotecarea au fost soluţiile care au eliminat într'adevăr semnul dolarului. Uzinele americane au lucrat mai intens, dând Aliaţilor, la un moment dat, 16 din fiecare 100 de avioane fabricate, 38 din fiecare sută de tancuri, cinai milioane tone de alimente. Sunt numai exemple netotalizate, care arată eficienţa operaţiilor inspirate de Preşedintele Roosevelt şi îndeplinite cu entusiasm de Edward Stettnius Jr., a cărui carte Lend-Lease, Weapon for Victory este remarcabil scrisă, exprimând concepţiile şi metodele democraţiei americane care, călăuzită de Roosevelt, nu s'a desminţit în timpul războiului, ci dimpotrivă a provocat metode nobile şi constructive de cooperaţie pentru marea cauză a omenirii civilizate. Statisticile sunt impresionante în cartea aceasta, dar, mai mult decât ele, ideile şi modul de comportare american, exprimate în stilul măreţ ai New Dealului. Ca Ministru de Externe, Edward Stettimus Jr. a avut un rol istoric în pregătirea şi desfăşurarea Conferinţei dela San Francisco, unde, împreună cu d-nli Molotov şi Eden şi cu reprezentanţii atâtor state, a recjactat Charta viitoarei organizaţii mondiale a Naţiunilor Urt'te. Ina'nte de aceasta fusese la Yalta şi la Moscova, căutând o apropiere faţă de Uniunea Sovetică. La San Francisco, deşi nu au lipsit fricţiunile şi divergenţele, în totul a fost mai mult acord decât dezacord, după cum se exprimă Anne O'Hare McCormick. A fost nevoe ca Preşedintele Truman să trinrta la Moscova pe eficientul şi competentul Harry Hopkins, marele sfătuitor şi colaborator al iui Roosevelt, pentru a discuta cu Generalisimul Stalin chestiunea dreptului de veto, ajun-gându-se ia soluţia ce a se lărgi formula de veto acceptată la Yalta, în sen- 369 sul că oricare dintre cele cinci mari puteri îşi păstrează dreptul de veto faţă Ştie orice investigaţie sau acţiune ce ar urma să fie întreprinsă de către cor\>-siiiul de securitate al noii organizaţii mondiale, dar în schimb niciun membru nu poate opri simpla discutarea orcărei situaţii, aşa cum se ceruse mai 'înainte. La San Francisco, tânărul ministru de externe (1945 — 45 de ani) Stettinius a făcut bună figură chiar alături de politicieni mai încercaţi şi mai vechi, dovedindu-se viu, eficient, îndemânatec, chiar dacă uneori nu şi-a mai putut stăpâni nervii, având o ieşire în faţa unor gazetari, care subliniau dificultăţile cohferinţii, spre deosebire de „New York Times" şi alte publicaţii care au'ur-■mărit constructiv marea operă. Consultându-se mereu la telefon cu cf-nii Truman şi Huli, acesta tot bolnav şi neputând veni la San Francisco, Stettinius -are satisfacţia de a fi fost conducătorul american, care a animat tentativa de a se instaura în lume o organizaţie mondială, menită să asigure pacea şi cooperarea între popoare, inaugurând un alt spirit. Avându-şi obârşia la Dumbarton Oaks şi în spiritul Chărţii Atlanticului, •noua Chartă dela San Francisco a urmărit să asigure lumii o instituţie mondială mai operantă decât Lga Naţiunilor, Charta dela San Francisco'lasă, în fond, totul în mâinile şi în posibilităţile de înţelegere şi cooperare ale celor trei mari puteri, chiar dacă din consiliul de securitate fac parte 11 puteri, dintre care 5 în mod permanent : Statele Unite, Uniunea Sovietică, Marea Britanie, Franţa şi China, iar 6 alese de către adunarea generală. După nouă săptămâni de discuţii şi lucrări, la 26 Iunie 1945, Charta Na-:;.- ţiunilor Unite a fost semnată de reprezentanţii celor 50 de ţări participante, 'Charta, bazându^se pe principiul suveranităţii şi egalităţii tuturor membrilor ■Naţiunilor Unite, exprimă limpede menirea noii organizaţii de a păstra pacea şi securitatea internaţională'. Modul de funcţionare al organizaţiei Naţiunilor Unite prevede: 1. o Adunare Geherălă, alcătuită din toţi membrii, cu puterea de a discuta şi face recomandări; 2. un Consiliu de Securitate, constând din 11 membri, dintre care 5 mari puteri fiind membre permanente, iar alte 6 state fiind membre nepermanente, alese de Adunarea Generală (în problemele neprocedurale membrii permanenţi având putere de veto); 3. un Consiliu Economic şi Social; 4. un Consiliu de Tutelaj, înglobând statele ce administrează teritorii sub mandat şi alţi membri aleşi de Adunarea Generală în număr egal; 5. o Curte internaţională de Justiţie şi 6. un Secretariat. „Această Chartă nu este opera unei singure naţiuni sau a unu; grup de naţiuni mari sau mici. Ea este rezultatul spiritului de a fi îngăduitor faţă de alţii şi de a te bucura, la rândul tău, de îngăduinţă, în raport cu punctele de vedere şi interesele altora. Ea este dovadă că naţiunile, ca şi oamenii, pot să-şi exprime deosebirile de vederi, pot să le ia în discuţie şi pot, în sfârşit, găsi un teren comun, pe baza căruia să se ajungă la o soluţie. Aceasta este esenţa democraţiei, aceasta este esenţa păstrării păcii în viitor... Dacă o naţiune vrea să se bucure de securitate pentru ea însăşi, ea trebue să fie gata şi să voiască să împartă securitatea cu toate celelalte naţiuni. Acesta este preţul pe care fiecare naţiune va trebui să-l plătească pentru pacea ; mondială" — a rostit Preşedintele Harry Truman în cuvântarea de închidere : a conferinţei dela San Francisco, denumită conferinţa Roosevelt, în amintirea iniţiatorului ei. !•;(' Va funcţiona satisfăcător noua organizaţie de securitate mondială? Un ? 24 ijlll «ijllllllp!: i« I iii lili i m 370 răspuns relevant l-a dat însuşi Edward Stettinius Dr.: „Va păstra ea pacea? Aceasta depinde de voinţa de pace cu care naţiunile lumii vor susţine Charta. şi vor întări organizaţia mondială. Noi nu putem face mai mult la San Francisco decât să statornicim bazele constituţionale prim care lumea ar putea trăi fără războaie — dacă va vroi". După încheerea conferinţei dela San Francisco, la sfârşitul lunii Iunie 1945, Dames Francis Byrnes a ocupat postul deţinut de Edward Stettinius în-fruntea departamentului de Stat. A venit un realist mai bătrân, mai încercat, mai legat de noul preşedinte Truman, dar nu mai puţin dornic să realizeze cooperaţia 'internaţională inspirată de Franklin Delano Roosevelt şi aplicată în ultimii ani — în mod atât de exemplar —de către Edward Stettinius Dr. Zâmbetul de idealist energic al d-lui Stettinius Dr. nu s'a întunecat nici în toiul greutăţilor de aşezare a nouei organizaţii internaţionale. Şcoala lui Rooseveit cultivă zâmbetul, bunăvoinţa şi nădejdea în binele suprem. E o şcoală humanistă, iar nu sceptică. După ce d. Byrnes a devenit leaderul politicii externe americane şi colaboratorul cel mai apropiat al Preşedintelui Truman — d. Stettinius a fost delegat de a reprezenta Statele Unite pe lângă Naţiunile Unite, dându-i-se rangul de ambasador extraordinar şi plenipotenţiar şi misiunea specială de reprezentant al Statelor Unite în Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite. Stettinius a participat în Ianuarie 1946 la Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la Londra, din delegaţie mai făcând parte senatorii Tom Conally şi Arthur H. Vandenberg şi d-na Eleanor Roosevelt, aceiaşi calitate de reprezentanţi mai având-o şi membrii Camerii Reprezentanţilor Sol Bloom şi Charles Eaton şi d-rfiî Frank Walker, Dohn Foster Dulles şi Dohn G. Townsend Dr. Ministrul de Stat Byrnes a prezidat lucrările delegaţiei americane la Londra. După ce a participat şl la lucrările Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite, ţinute la New York, în primăvara 1946, Stettinius şi-a dat demisia, la 31 Mai 1946, din calitatea de reprezentant al Statelor Unite în acest consiliu de securitate. In scrisoarea-i de demisie, el a amintit că, dela început, a intenţionat să slujească guvernământul numai pe timpul războiului şi că a continuat, la cererea Preşedintelui Truman, să lucreze pentru Naţiunile Unite până ce organizaţia lor se va închega. Preşedintele i-a mulţumit pentru opera realizată la Dumbarton Oaks, la San Francisco şi în Consiliul de Securitate, aducând încredere pentru ei însuşi, ca şi pentru patria sa. In locul său, delegat al Statelor Unite în Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite a fost numit d. Herschel Dohnson până ce, la 7 Ianuarie 1947, titularul acestui post, senatorul republican Warren Austin îşi va putea lua postul în primire. Austin este alesul unui stat conservatist, Vermont, dar în materie de politică externă s'a arătat realist şii deschis participării Statelor Unite în viaţa internaţională, aducând un spirit nou printre republicani. Numind un senator republican într'un post de mare răspundere internaţională, Preşedintele Truman a ţinut să arate unitatea atitudinii internaţionael a întregii politici americane, care a părăsit pentru totdeauna izolaţionismul şi care, ind;ferent de poziţiile ideologice interne, de atitudinile democrate sau republicane, rămâne de acum încolo definitiv internaţionalistă. Rolul „vital de important" al d-lui Edward Reilly Stettinius Dr. la înte-meerea Organizaţiei Naţiunilor Unite a fost subliniat într'o şedinţă a consi-I iul ui de securitate, de către d. Alexandre Parodi, preşedintele consiliului, 371 în Iunie 1946, la New York, care a cetit şi o scrisoare a celui omagiat, ex-primându-şi încrederea în capacitatea popoarelor lumii de a trece peste •deosebirile dintre ele şi a se asocia pentru a construi o pace statornică. „Cea mai mare sforţare în istoria omenirii este aceea de a stabili o lume paşncă, în care toţi oamenii să-şi poată găsi, în sfârşit, oportunitatea de •a-şi trăi vieţile liberaţi de teamă şi nevoi". Tonul rooseveltian al colaboratorului neuitatului preşedinte reiese încă odată. Şi acum, când Naţiunile Unite par a fi ieşit din perioada dificultăţilor şi păşesc pe pământul sigur al păcii şi reconstrucţiei, şi atunci când nori grei amen nţau deplina înţelegere, Edward Reilly Stettinius nu şi-a pierdut zâmbetul generos şi nici tonul optimist, pe care i le-a lăsat solie neuitatul Roose* velt: să construeşti, să construeşti mereu, înfrângând piedicile şi crezând mereu în binele din om şi din lume, chemând inteligenţa şi inima să lucreze cât mal fiber şi mai spornic. In August 1946, a fost ales cu unanimitate rector al Universităţii din Virginia, fundată de Thomas Defferson şi unde el a fost, acum douăzeci şi cinci de ani, student. In Virginia este o puternică mişcare artistică (şi culturală, animată în parte şi de această Universitate, care în ultima Vreme şî^a organizat şi o Facultate de Relaţii Internaţionale, purtând numele lui Woodrow Wilson şi pe care desigur că Edward StetVrtius o va desvolta în mod impunător şi folositor. Ca şi Sumner Welles — el va putea prin scris şi prin cuvântări să contrbue la desvoltarea mentaţităţii internaţionaliste. Totodată, va forma o seamă de viitori specialişti şi de oameni cu mentalitate nouă, necesari politici şi culturii americane. 452914 X. JAMES BYRNES. NEGOCIATORUL INTERNATIONALIST Dela d. Dames Byrnes, ministru de Stat sau de Externe al Statelor Un'te? până în Ianuarie 1947 1), au rămas foarte puţine declaraţii teoretice sau-o doctrină internaţională, d-sa fiind, în primul rând, un om de acţiune, un om. practic practicând acea artă practică a posibilului, care-i politica. Până 1) Compunerea tipografică a acestui volum luând un timp mal îndelungat decât se prevăzuse, iar corecturile finale ale cărţii a III»a făcându»se la sfârşitul lunii Februarie 1947 — spre deosebire de cărţile I şl II culese, corectate şi cu coaiele trase mal înainte — am căutat să consemnăm, cu prilejul corecturilor, evenlmen» tel? şl schimbările mal importante, intervenite între timp, pentrucă astfel la apariţia întregului volum informaţia să fie cât wai exactă şi mai apropiată de actualitate. Fireşte că, redactarea acestor portrete de personalităţi fiind anterioară, n'am putut întreprinde decât modificări de date şi informaţii, mai precis completări, iar nu noi redactări substanţiale. In afară de faptul că am adăugat un capitol pentru portreti» Zarea noului ministru de externe Generalul George Marshall, despre care ne ocu» Pasem la capitolul comandanţilor militari al războiului, aşa dar trecând şi împlinind materialul dela acest capitol la altul nou — nu am întreprins nicio modificare maii ■Wiplă cu prilejul corecturilor finale. In portretul d«lui James Byrnes, am făcut puţine: ;374 ,a nu fi ministru .de externe, se vorbea de unele atitudini ale sale considerate „explozive", pentru a dovedi apoi fermitate şi chiar încăpăfinare. Principiile'sale se pot, totuşi, descifra, dar nu pe calea consideraţiilor teoretice, a maximelor şi ideilor, atât de abundente la idealişti şi vizionari ca .Franklin Delano Roosevelt, ci pe calea empiriei politice. Privind în întregime cariera aceluia care în 1947 împlineşte 68 de ani, -îl putem descrie ca un realist, cu îndelungată experienţă politică, format •.mai mult de viaţă decât de-o concepţie abstractă şi, de aceea, perfectă. Omagiindu-l ca pe un om ai anului 1946, o revistă americană făcea, totuşi, observafia că printre limitările sale, Byrnes le are pe acelea că nu a cetit mult, nu are înnăscută măreţie a bărbatului de stat şi nu ajunge la hotărîri .precise decât când este nevoit să ajungă la ele. Observaţia apare cu atât mai paradoxală cu cât, spre deosebire de atâţia politicieni, d. Byrnes a avut privelegiul unei competenţe larg încercată în ramurile executivă, legislativă şi judecătorească. Iar, într'acestea, deciziile sunt necesare, chiar dacă întreita practică arată cât de fragilă şi flexibilă este realitatea pe care -omul politic trebue să o cârmuiască şi să o exprime. S'a spus că bunul simţ îi este călăuza, iar compromisul, metoda. Dar tot biografii săi hi-l arată adesea stăruitor până la încăpăţinare şi ambiţios de a corespunde imperativelor unor vremuri de măreţie pentru patria sa, acea. expresie the times for greatness făcându-şi loc, din ce în ce, în • conştiinţa americană, lucidă că acum Statele-Unite au, împreună cu Uniunea /Sovietică, efectiva conducere a lumii, the World leadership. Aceste aparente contradicţii — consecvenţa şi compromisul — se rezolvă însă firesc la un empirist de calitatea sa. Consecvenţă în marile principi, compromis în chestiuni de amănunt. Concesiuni propriului isău partid, când nu sunt esenţiale; tărie şi consecvenţă când e vorba de manile linii. Deasemenea,James Byrnes a apărut când progresist, când conservator, după cum a reprezentat interesele patriei sau acelea ale Sudului său, în care stăruesc încă atâtea atitudini reacţionare. Dozajul acestor extreme aparţine minţim sale elastice, când explozive, când destul de răbdătoare, ilăsând freşte un rest de impredicabilitate sau impreviziune — explicabil şi prin temperamentul său de American din Sud, cu obârşie irlandeză, şi prin condiţiile neobişnuit de aride în care lucrează astăzi marii condu- icători politici ai lumii, puşi în faţa unor probleme ce par insolubile şi care, chiar dacă ar fi solubile, încă rezolvarea nu poate veni oricum şi oricând. Prieten şi colaborator al Preşedintelui Truman, Dames Byrnes a fost -foarte popular în rândurile parlamentarilor americani şi el a avut misiunea tocmai de *a armoniza poziţia preşedintelui şi guvernului cu aceea a parlamentului, sperându-se ca Senatul şi Camera Reprezentanţilor să gândească pe cât posibil la fel, cel puţin în marile chestiuni politice. Fire directă, Bymes are marea experienţă a politicianului de carieră. Mare muncitor şi organizator — lucra uneori 12 ceasuri pe zi — el şi-a -dovedit capacitatea ca legislator şi organizator al stabilizării economice şi al mobilizării de război. Ca Ministru de Externe, a desfăşurat o vie activitate modificări, în afară că am schimbat dela prezentul istoric la timpurile trecute unele din informaţiile şi observaţiile redactate în vremea când d»sa era ministrul de ex» iterne al Statelor Unite. 375 într'una dintre cele mai cruciale perioade ale istoriei lumii, părând neobosit, la o vârstă înaintată. Rămâne de văzut cum va fi judecată în total activitatea sa internaţională, după ce timpul va lăsa necesara perspectivă şi va aduce-; calmul obiectivării. Fapt este că s'a străduit din răsputeri să fie eficient ca ministru al afacerilor streine, lucrând până la epuizare şi riscându-şi sănătatea. Medicii: l-au sfătuit încă din Aprilie 1946 să se cruţe, fiind îngrijoraţi de starea inimii, sale, agravată de munca neîntreruptă, de grijile şi tensiunile unei răspunderi capitale. Până în ultimul moment al funcţionării sale ca ministru de externe, James Bymes a desfăşurat o impresionantă activitate. înalt, nervos, dinamic, mergând foarte repede, vorînbd răspicat cu vo— cea-i de bariton, deşi nu s'a arătat un mare orator — James Bymes are un, ■ chip cercetător, parcă chinuit de întrebări şi agitat de o activitate acapa-rantă. Ochi vii, sfredelitori. Pielea feţii, brăzdată, subliniind muşchii şi nervii,', ca şi contracţiile anilor de luptă, atenţie, căutări. Carl Yung spunea odată, că Americanii tind să ia înfăţişarea Pieilor-Roşii, trăind în acelaş climat. Byrnes are ceva din Piele-Roşii, poate nasul alungit şi carnaţia brăzdată a feţii lui cu multe unghiuri. Zâmbetul său irlandez este îngândurat şi uneori aparent cinic, voind popularitatea, dar concentrându-se asupra gândurilor lăuntrice. Temperamentul irlandez şi sudic îi îndeamnă atitudinele vii, directe, bruşce sau explică „bombele" pe care le aruncă în discuţiile' Senatului, deşi acest politician încercat proceda de cele mai multe ori prin consfătuiri în cerc restrâns, luând hotărîri cu uşile închise şi numai, apoi expunându-le sau susţinându-le în faţa unui auditor mai numeros. Are. s;mţul humorului, ca Irlandezii; o sensibilitate şi un accent moale ca al Sudicilor; o vitalitate magnetică asemeni tuturor Americanilor. Circulă unele mărturisiri ale sale ce-l caracterizează: „Cele mai multe din chestiunile importante sunt politice şi oriunde este politică trebue să fie şi compromis"... „Eşti nevoit să-ţi sacrifici părerea ta pentru aceea a partidului tău, pe chestiunile mici, căci altfel îţi pierzi toată influenţa pe chestiunile mari. Dar dacă porneşti să cedezi prea mult pe chestiunile mari,, atunci mai bine te duci acasă". James Byrnes a trăit şi trăeşte modest. E un om cumpătat. Se mulţumeşte cu două rânduri de haine, cu mese bune şi puţină băutură, neexagerând abundenţa şi confortul. Are maniere plăcute, provenind din Sudul mult mai gentil şi mai tradiţionalist decât Nordul, căci în Sud şi mai ales în Carolina de Sud, statul său, politeţea europeană de odinioară e mai respectată decât în alte părţi. Totuşi, curtoazia lui nu este aceea a diplomaţilor şi oamenilor de lume. Lui James Byrnes nu-i plac diplomaţii şi nici cercurile mondene. Venirea sa în fruntea Ministerului de Externe priclnueşte mari îngrijorări în rândurile diplomaţilor de carieră, iar îngrijorarea a fost întemeiată. A cunoscut de mic sărăcia. Bunicul său a fost bogat şi cărturar cu o mare bibliotecă, dar şi-a cheltuit averea susţinând acţiunea Sudu'ui împotriva Nor-, dului, în timpul războiului civil sau de secesiune. Tatăl i-a murit de ftizie;, înainte de naşterea lui. Mama a deschis o casă de croitorie la Charleston,, ţinandu-l la şcoală, până ce vremuri mai grele l-au silit pe tânărul Jimmy să devină secretarul unui avocat. Locuia în cartierul sărac al Charlestonului,, oraşul plin de grădini cu magnolia, îndărătul caselor boereşti servite odi- nioară de numeroşi sclavi negri, sau cu monumente şi forturi pline de amintiri istorice. Ziua muncea ca ucenic la avocat, iar nopţile învăţa dreptul pe seama lui, căci nu are diplomă universitară Tot atunci, în anii grei ai adolescenţii, a învăţat şi stenografia, care nici nu bănuia el cât îi va ajuta mai târziu, în 1944 la Yalta, când în calitate de consilier al Preşedintelui Rooseveit, va lua note stenografice după discuţiile dintre Marii Trei. Dar mai întâi stenografia l-a ajutat ca reporter la instanţele judecătoreşti şi ca redactor al unei mici publicaţii de provincie. După o practică de avocat cu procese rentabile — în 1910, la 31 de ani, Byrnes este alesul statului său natal, Carolina de Sud, în Camera Reprezentanţilor. Partidul Democrat este în ascensiune şi chiar în Sud vesteşte reforme progresiste. Timp de 14 ani, dela 1910 la 1924, el va fi mereu în Cameră, chiar şi în 1920, când Democraţii vor fi greu înfrânţi în alegeri, opinia publică fiind în favoarea izolaţionismului şi nesusţinând măreaţa po-lit.că internaţională a lui Woodrow Wilson. Au căzut atunci Wilson, Roosevelt, Hull, dar nu şi Byrnes, care continuă a rămâne pe linia politicii lui Wilson. In timpul primului război mondial, se apropiase de subsecretarul Marinei, Franklin Delano Roosevelt, colaborând cu el şi asigurâhdu-i colaborarea colegilor din parlament. Nu este, însă, ales în 1924, când progresismul partidului democrat este încă neînţeles de majoritatea poporului american. Redevine avocat la Spartanburg, un orăşel cu vreo 32 mii locuitori, unde prosperă. La alegerile parţiale din 1930, iese senator şi va fi reales încă de două ori în Senat. In 1940, Preşedintele Rooseveit îi oferă un loc de judecător la Curtea Supremă de Justiţie; în 1942 este directorul Oficiului de Stabilizare Economică; în 1943, creându-se Oficiul Mobilizării de Război şi apoi al Reconstrucţiei, Byr'nes este numit directorul lui şi continuă a fi consilierul Preşedintelui Rooseveit, gazetele nunrndu-l „assistant president", în care calitate va fi un om bine informat în privinţa politicii externe, aşa cum, ca director al Oficiului Mobilizării de Război şi al Reconstrucţiei— (O.W.M.R., Office of War Mobilization and Reconstruction) — va fi, alături de acela care pe atunci era numai senatorul Truman, omul cel mai informat, după Preşedintele Rooseveit, în privinţa efortului maşinei de război americane. Rezumând, James Francis Byrnes a fost 14 ani deputat, 10 ani senator, 16 luni judecător la Curtea Supremă de Justiţie, 8 luni conducătorul Oficiului de Stabilizare, 22 luni conducătorul Oficiului de Mobilizare, iar din vara 1945 şi până în Ianuarie 1947, Ministrul de Stat sau de Externe. Putea fi mai mult? Desigur că da şi tocmai aici ajungem la dificultăţile întâmpinate de Byrnes, ca şi la cele create de ei însuşi. Deşi leader al Senatului şi cunoscător al tuturor ramurilor guvernământului, deşii consilier apropiat sau „assistant President" aP Preşedintelui Rooseveit, el nu a fost susţinut în 1944 la vice-preşed nţie de către Rooseveit, care l-a preferat întâi pe Henry Wallace, apoi pe Harry Truman, acesta din urmă fiind gata la convenţia din Chicago să-l propună pe Byrnes ca vicepreşedinte. Deasemenea, când s'a retras Cordell Huli dela conducerea Departamentului de Stat, a fost numit de către Preşedintele Roosevelt, Edward Stettinius Jr. şi nu Byrnes. Acesta a fost mereu devotat marelui şi iluminatului Preşedinte, al cărui New Deal l-a susţinut ordecâteori a putut, adică atunci când măsurile rooseveltiene nu intrau direct în conflict cu politica s Sudului american, al cărui exponent trebuia să fie fostul deputat şi senator al Carolinei de Sud. Cu câteva zile înainte de moartea Preşedintelui Rooseveit — Byrnes a demisionat din postul de director al Oficiului Mobilizării de Război. Dacă nu murea Rooseveit, el ar fi rămas mai departe avocat la Spartanburg, S. C, unde se retrăsese după demisie şi de unde, imediat după venirea sa la preşedinţie, Harry Truman l-a chemat, numindu-l, după conferinţa dela San Francisco, ministru de Stat. Cauzele acestei inegale ascensiuni nu se cunosc încă îndeajuns. Preşedintele Rooseveit se temea poate că James Byrnes nu va fi în totul pe linia progresistă trasată de el. Fiind legat de Sudul său, Byrnes s'a arătat într'unele privinţi. destul de conservat st şi poate chiar reacţionar. Congresul Organizaţiilor Industriale se opusese numirii lui ca vice-preşedinte preferându-i pe senatorul Truman. In primăvara 1937, senatorul Byrnes a pricinuit în Senat un dezacord şi discuţii furtunoase pe chestiunea dacă sunt sau nu legale grevele făcute prin ocuparea de către lucrători a fabriolo-r,. propunând un amendament la proectul de lege al lui Guffey şi condamnând' astfel de greve, în timp ce Preşedintele refuza să se pronunţe asupra lor, iar o parte d'n senatori, deşi le declarau ilegale, cum le va declara m 1939 şi Curtea Supremă de Just fie, ocoleau discuţiile asupra lor. In Ianuarie 1938, Byrnes a luat atitudine împotriva Legii contra Linşajului, păstrând poziţia de ales al Sudului şi aruncând o „bombă" între democraţii din Nord" şi cei din Sud, avertizând pe primii că Sudul va afla cum a fost părăsit de democraţii nordici. Totodată, a reacţionat împotriva lui Walter Francis Wfrte, Negrul animator al Asociaţiei pentru Progresul Negrilor (National Asociation for the Advancement of Colored People). Revista New Masses arată că statul Carol na de Sud deţine un record în materie de linşaj şi că acolo1 democraţia funcţionează mai dificil, numai zece la sută din populaţie votând din cauza taxelor de votare. E, deasemenea, singurul stat care nu are vot secret. In cea de-a doua magistratură a, lui Rooseveit, în genere el a fost mai moderat, s'a pronunţat pentru echilibrarea bugetului (1938), a cerut reducerea fondunlor organizaţiei W. P. A., a susţinut pe unii senatori pe care Rooseveit vroia să-i epureze, l-a rămas fidel în chestiunile internaţionale. Sângele său irlandez şi educaţia sa sudică pot combina mereu surprize. Susţinător în parte al New-Deal-ului rooseveltian, Byrnes a avut atitudini progresiste ca şi altele conservatoare, tpice celor din Sud. Dealtfel, Sudul nu a fost niciodată izolaţionist şi de aceea faptul că a susţinut Curtea de Justiţie Internaţională, ca senator, nu trebue să mire. A fost, deasemenea, pentru primele măsuri şi organizaţii ale New-Deal-ului, pentru N. R. A., A. A. A., T. V. A., pentru controlul bursei, dar a fost împotriva legii salariilor şi orelor de muncă, împotriva unor măsuri pentru ajutorarea şomerilor. Alteori, a fost pe o poziţie mijloacie între revendicările muncitoreşti şi cei care li se opuneau, căutând să împace rezistenţa Sudicilor cu progresismul rooseveltian. A susţinut, însă, proectul lui Rooseveit pentru reorganizarea Curţii Supreme de Justiţie, proect foarte combătut de Sudici. In materie de producţie, transport, salarii, locuinţe, el a avut o contribuţie s:mţitoare pentru îmbunătăţirea vieţii americane, îndeplinindu-şi rolul de sfătuitor şi secretar al Preşedintelui. Ca director al Oficiului Mobilizării de Război a recunoscut răspunderea Statelor Unite de a ajuta po- 378 poarele aflate în nevoi, susţinând ideea libertăţii, dar neteoretizând asupra e-, ca şi libertatea comerţului international şi ridicarea standardului de viată în toate ţările iubitoare de pace. In preajma războiului, a intervenit energic sa se renunţe la unele măsuri neutrale, care în fond ajutau Axa. A contribuit la legiferarea împrumutului şi închirierii, — legea trecând în Senat datorită lui — ca şi la legea recrutării în 1940, arătându-se în multe privinţe un spirit irealist şi clarvăzător. Ulric Bell, scri:nd despre el, ne spune că Byrnes nu ar admite să fie numit un cruciat sau un idealist, dar că până la urmă destinul l-ar putea chema să fie astfel pe acest bărbat de Stat fată de care „putini oameni :sunt mai bogaţi în experienţă publică, mai îndemânateci şi mai inteligenţi". A fost în Europa de aproape douăsprezece ori, dar mai mult în călătorii de cunoaştere şi plăcere. Dar dela Yalta încoace, a călătorit cu cea mai -grea nrsiune îcredihţată unui American. A fost la Yalta, la conferinţa Marilor Trei, de unde s'a grăbit să vină, făcând la vârsta lui înaintată, un drum de 6700 mile în 38 de ore, comunicând imediat senatorilor şi reprezentanţilor conţinutul comunicatului dela Yalta şi apoi făcându-l cunoscut publicului printr'o conferinţă de presă. Se pare că misiunea sa era a fi interpretul oficial al înţelegerii din Crimeia şi a câştiga în favoarea ei parlamentul şi opinia publică americană. Deasemenea, a participat la conferinţa dela Potsdam şi apoi la toate întrunirile miniştrilor de externe, începând cu cea ţinută în Septembrie 1945 la Londra, în Lancaster House, alături de Palatul St. Dames, în fosta şi aurita locuinţă a Ducelui de Sutherland. Pompa clădirii era în contrast cu lipsa de pompă a acelei conferinţe, unde s'au ivit neînţelegeri. Ideea de.a ţine un astfel de consiliu în cerc închis şi fără pompă fusese sugerată de Preşedintele Truman şi propusă Geheralissimului Stalin şi d-lui Attlee. l-a convenit ministrului de externe american, deprins cu consfătuirile în cerc restrâns ale leaderilor Senatului. La Londra s'au pronunţat anumite divergenţe. D. Dames Byrnes a avu,t unele păreri deosebite de acelea ale d-lui Molotov, astfel că lucrările au rămas in suspensie. Ministrul de externe american a declarat însă că Statele Unite nu au şi nu doresc niciun fel de divergenţă cu Uniunea Sovietică. In Decembrie 1945, Byrnes a fost la Moscova, discutând reluarea discuţiilor pentru pacea şi orânduirea lumii. El a propus Generalissimului Stalin un tratat între cele patru mari puteri pe 25 de ani, pentru păstarea dezarmării Germaniei, ca mijloc de a se preveni orice ameninţare faţă de Rusia. Propusese acest tratat şi d-lui Molotov la Londra, când ministrul de externe al Uniunii Sovietice se referea la condiţiile de securitate în Balcani. In această ordine de idei, este locul să amintim un pasaj dintr'o cuvântare a d-lui Byrnes, citat de senatorul Pepper, când a fost în România: „Departe de a ne opune, noi am privit cu simpatie, de pildă, efortul Uniunii Sovietice de a intra în relaţii mai strânse şi mai prieteneşti cu vecinii ei din Centrul şi Răsăritul Europei. Suntem deplin conştienţi de interesele ei speciale de securitate în acele ţări şi am recunoscut aceste interese în aranjamentele făcute pentru ocuparea şi controlul statelor foste inamice... Putem aprecia hotărîrea poporului Uniunii Sovietice ca să nu mai tolereze niciodată în viitor în acele ţări o politică' plănuită, îndreptată împotriva securităţii şi felului de viaţă al Uniunii Sovietice. Şi Statele Unite nu se vor alătura niciodată vreunui grup în acele ţări, instigând ostil împotriva 37& Uniunii Sovietice. Suntem, deasemeni încredinţaţi că Uniunea Sovietică nu= s'ar alătura unor intrigi ostile împotriva noastră în acest emisfer". Consiliul celor patru miniştri de externe, ţinut în primăvara şi vara; 1946 la Paris, a netezit drumul pentru conferinţa de pace, dovedindu-se% operantă această idee emisă la Potsdam de a se constitui consiliul miniştrilor de externe ai Uniunii Sovietice, Angliei, Franţei şi Statelor Unite, pentru a pregăti şi reVizui lucrările pentru pace. S'a lucrat intens, s'a* dus îndelungate şi minuţioase tratative, s'a trecut peste cele mai multe dintre divergenţe. Astfel, la sfârşitul lunii Iulie 1946 s'a putut întruni, tot la Paris, Conferinţa de Pace a celor 21 de naţiuni, care a durat până la* 15 Octombrie 1946. Discuţiunile asupra procedurii au luat un timp îndelungat, ca şi discutarea în detalii a proectelor de pace cu ţările foste satelite ale Germaniei, proecte redactate de adjuncţii miniştrilor de externe. Pesimismul1 dintr'anum te momente s'a dovedit nefundat sau, în orice caz, exagerat. Conferinţa Păcii a precizat deosebirile reale şi dinainte existente, pe care Manie Puteri trebue să le rezolve între ele pentru a asigura o cooperare temeinică. Preşedintele Roosevelt prevăzuse inevitabilele divergence,, peste care însă ştia că se va trece, propunând încă din timpul războiului stabilirea modalităţilor de cooperare internaţională. Nu avem toate elementele necesare, n'ici perspectiva de a judeca o seamă din even mentele internaţionale la care a participat ca actor principal d. Byrnes. Ultimele luni ale funcţiunii sale ca ministru de externe au întâmpinat multe discuţii şi comentarii A rostit un discurs la Stuttgart la 6 Septembrie 1946, precizând politica americană faţă de Germania. La 12 Septembrie d. Henry Wallace, ministrul de comerţ, ţine la Madison Square-din New York o cuvântare care a avut un mare 'răsunet. Cuvântare socotită o critică adusă politicii externe americane, aşa cum era condusă de d. Byrnes. S'a pus imediat chestiunea dacă e vorba de vreo schimbare a politicii externe. Preşedintele Truman cere dem;sia din guvern a d-lui Wallace şi declară că nu e vorba de nicio schimbare în politica externă. La începutul lunii Octombrie, d. Byrnes rosteşte la Paris o cuvântare în care arată că Preşedintele Truman continuă politica externă instaurată de' • Roosevelt, reafirmând, totodată, dorinţa Statelor Unite de a contribui pe toate căile la pacea Europei şi repetând invitaţia făcută Uniunii Sovietice, Marii Britanii şi Franţei de a înche a un tratat pentru a ţine Germania dezarmată şi demilitarizată pe timp de 40 de ani, tratatul putând fi prelungit. Conferinţa dela Paris a realizat însemnate progrese, iar tratatele cutările denumite „foste satelite" ale Germaniei au fost revăzute în forme finale la Consiliul Miniştrilor de Externe, ţinut ia New York, în hjoembrie 1946, cu prilejul Adunării Generale a Naţiunilor Unite. Discursul rostit de Preşedintele Truman la inaugurarea Adunării Generale a Naţiunilor Unite (23 Octombrie 1946) precizează încă odată dorinţa die cooperare a Statelor Unite cu celelalte popoare ale lumii şi încrederea în organizaţia Naţiunilor Unite. Paralel cu discuţiile dela ONU, privitoare la organizarea lumii după încheerea păcii, Consiliul Miniştrilor de Externe ai Statelor Unite, Uniunii Sovietice, Marii Britanii şi Franţei au lus la bun sfârşit redactarea finală a tratatelor de pace cu foştii sateliţi, stabilindu-se semnarea tra- ţaţelor la Paris în Februarie 1947, precum şi b noua întâlnire miniştrilor de externe în Martie la Moscova. Cei patru miniştri de externe s'au întâlnit pentru a lucra împreună de .33 ori la New York, în intervalul 4 Noembrie — 14 Decembrie 1946, ultima reuniune de acolo (a 33-a) fiind, de fapt, a 122-a de când, potrivit înţelegerii dela Potsdam din August 1945, s'a constituit Consiliul Miniştrilor ae Externe. înainte de New York cei patru miniştri se întruniseră în consiliu la Londra, Moscova şi Paris. Se vede şi din aceasta munca uriaşă la care a fost chemat ministru! de externe al Statelor Unite. Mai cu seamă anul 1946 a fost anul marilor discuţii .şi controverse 'internaţionale, dar şi al începutului de realizare prin cooperare internaţională a unei păci temeinice. Oamenii de seamă, în jurul cărora s'au concentrat speranţele întregii omeniri civilizate pentru o pace temeinică şi o viaţă mai bună au fost în anul 1946 d-ni,i Molotov şi Byrnes. La începutul anului 1947, Preşedintele Truman a acceptat demisia din cauză de boală a d-lui Byrnes, numind pe Generalul Marshall ministru de externe. Vorbind la Forum-ul de Polit'că Internaţională dela Cleveland, când încă mai deţinea calitatea de miriistruj de externe, d. Byrnes şi-a reînnoit încrederea că este posibilă o pace dreaptă realizată prin efortul de cooperare internaţională. Cu acest prilej, a subliniat importanţa faptului! că, în materie de politica externă, cele două partide politice americane, partidul democrat şi cel republican, au afirmat o unitate de Vederi, fapt realizat mai ales prin cooperarea senatorului republican Van-denberg. Ultimul act oficial, ca ministru de externe, al d-lui James Byrnes a fost punerea semnăturii sale pe tratatele de pace cu România, Italia, Ungaria şi Bulgaria, în cadrul unei scurte ceremonii la' Ministerul de Externe din Washington. Era în ziua de 20 Ianuarie 1947, Generalul Marshall nesosfind încă şi deci nedepunând jurământul. Ceremonia s'a ţinut în sala mare de conferinţe a Ministerului, în prezenţa acelor colaboratori ai d-lui Byrnes, care timp de 16 luni au luat parte la lucrările şi negocierile ce au condus la aprobarea finală a tratatelor de către Consiliul celor Patru Miniştri de Externe. Când a semnat tratatele, se aflau la dreapta d-lui Byrnes senatorul Arthur H. Vandehberg, preşedintele Conrtetului de Relaţii Externe al Senatului, iar la stânga senatorul Tom Connally, fostul preşedinte al aceluiaş comitet, câtă vreme democraţii au avut majoritate în Senat. D-nii Vandenberg şi Connally au colaborat cu mlnistrrui Byrnes în timpul Cohferfnţii dela Paris şi al întrunirii miniştrilor de externe la New York, când s'a lucrat la tratatele de pace. Mai erau de faţă subsecretarii de stat Acheson şi Clayton, secretarii generali Russell şi HUdring, precum şi consilierul ministerului Benjamin Cohen, în afară de alţi funcţionari ai Ministerului. A doua semnare a tratatelor s'a făcut peste o lună la Paris. Cu humorul său obişnuit grav, d. Byrnes a spus, după primirea demisiei, că „în viaţa unui om politic sunt două zile fericite — ziua în care este ales şi ziua în care părăseşte funcţiunea pentru care a fost ales". Când a rostit aceste cuvinte era mai mult sub impresia grelelor eforturi depuse atâta vreme, riscându-şi sănătatea, poate chiar viaţa. Dar suntem siguri că pe măsură ce ostenelile şi dificultăţile vor fi uitate, el va sprivi cu mândrie, recunoştinţă şi satisfacţie faptul că istoria l-a chemat să servească omenirea într'una dintre cele mai măreţe şi dificile epoci, fă-' .găduitoare de viaţă mai bună. Pentru încheere, este poate interesant să urmărim cum a organizat James Byrnes ministerul de externe american, cunoscându-se neîncrederea fui în diplomaţii de carieră sau în eficienţa totală a ministerului său, pe >care l-a voit mai manifest în activitatea internaţională, mai precis în organizarea lui, mai direct şi mai răspicat în atitudinile mondiale decât a ■fost sub conducerea d-lor Huli şi Stettinius. Colaboratorii principali dela Ministerul de Externe sunt cel puţin opt şi -au în frunte pe Dean G. Acheson, fost avocat şi om cult, format la Groton şi Yale şi având o impecabilă ţinută de diplomat. E subsecretar de stat •şi el înlocueşte pe d. Byrnes, când acesta lipseşte din ţară, ca „acting secretary of State", în America nefiind sistemul miniştrilor-interimi dela ^alte departamente. Acheson este, de cele măi multe ori, purtătorul de cu-vând al ministerului în comunicatele şi conferinţele de presă şi radio. Este sfătuitorul juridic al ministrului. Fostul colaborator al predecesorilor d-lui Byrnes la ministerul de externe, William L. Clayton era până în August 1946 „assistant secretary", adică ministru adjunct sau secretar general, având atribuţii economice. Recunoscând însemnătatea crescândă a atribuţiilor economice în Ministerul •de Externe, Congresul a creat în 1946 postul de subsecretar de stat pentru afacerile economice, iar Preşedintele Truman l-a numit în noul post pe Clayton, om bogat şi mare negociator pe chestiuni economice internaţionale, printre altele el purtând tratativele de împrumut cu Marea Britanie. In lipsa dJIor Byrnes şi Acheson, noul subsecretar de stat activează ca ■ministru. In Septembrie 1946, a făcut importante declaraţii asupra politicii externe americane, vorbind de interesele ludide ale patriei sale, care ■este o mare putere, ce nu abuzează de puterea ei. Alt colaborator însemnat a fost secretarul general sau ministrul adjunct James C. Dunn, numit în vara 1946 ambasador în Italia. Dunn a fost funcţionar de carieră, având practica a 26 de ani în Ministerul de Externe. E un competent cunoscător al detaliilor de procedură şi tehnică internaţională Om bogat şi cu vederi oarecum conservatiste, James Dunn a lucrat fn stil de mare tehnician la Sten Francisco şi apoi la Londra, rămânând la Londra şi după ce miniştrii de externe şi-au încheiat consiliul, pentru a pregăti mai departe lucrările necesare conferinţei de pace. Din partea Statelor Unite, Dunn a lucrat la pregătirea tratatelor de .pace, executând încheerile consiliului celor patru miniştri de externe, împreună cu reprezentanţii acestora. In lucrările sub-comitetului pentru Italia la Conferinţa Păcii, James Dunn a reprezentat pe Ministrul Byrnes, aşa cum în alte subcomisiuni acesta a fost reprezentat de d-nii W. Averell Harriman, fost ambasador la Moscova şi Londra şi actualmente ministru de comerţ, urmaşul d-lui Wallace, de Bedell Smith, ambasadorul la Moscova de Jefferson Caffery, ambasadorul la iParis. In subcomitetul pentru chestiunile economice ale tratatelor de pace a fost delegat Willard L. Thorpe, colaboratorul lui Wiifiiam Clayton, iar pentru chestiunea repara-• fiilor Edwin W. Pauley. 382 Benjamin Victor Cohen, consilierul Ministerului de Externe, „copilul-minune" al New Deal-ului, unul dintre cei mai eficienţi legislatori ai .regimului Roosevelt, autorul a numeroase legi şi măsuri progresiste, mar-mutt tip de profesor universitar decât de politician, este în fruntea colaboratorilor d-lui Byrnes la Ministerul de Externe. Cohen, care a fost foarte-eficient la Dumbarton Oaks şi, în calitate de colaborator al d-lui Byrnes, )a Oficiul Mobilizării de Război1 şi al Reconversiuhii, l-a întovărăşit la. Conferinţa de pace dela Paris. Bymes continuă ceea ce dela Roosevelt încoace a devenit o tradiţie, anume de a se întrebuinţa cât mai mulţi tehnologi şi oameni de ştiinţă în marile posturi de răspundere. Este un adevăr deplin câştigat că acţiunea fără ştiinţă profundă nu mai este cu putinţă în vremurile noastre complexe. La Londra, James Byrnes a fost însoţit nu numai de Dunn şi de un^ întreg grup de experţi, dar şi de John Dulles, avocat new yorkez, eminent expert în politică externă al partidului republican, cunoscut susţinător moral al politicii externe a Preşedintelui Roosevelt. Dulles are un mare viitor, în cazul că în 1948 s'ar alege un preşedinte republican. El este, deasemenea, un proeminent membru al organizaţiilor protestante, cărora le dă îndrumări de nobilă politică externai. El cere oamenilor politici nu numdi idealuri splendide şi generalităţi frumoase, dar şi lupta în arena internaţională pentru a se dobândi ceea ce trebue dobândit pentru binele-întregii omeniri. In August 1946, Dulles, care este şi reprezentantul Statelor Unite pe lângă Naţiunile Unite, s'a declarat de acord cu politica, ministrului Byrnes, ca dealtfel şi republicanul Vandenberg. Tocmai revenea, din Anglia, unde la Cambridge se întrunise Consiliul Mondial al Bisericilor şi unde se începuse stabilirea relaţiilor cu ramura sovietică a bisericii greco-ortodoxe, căutându-se adoptarea unei atitudini un'tare a bisericilor protestante faţă de ordinea internaţională, reuşind a se creea pentru prima, oară un organism, .la care să coopereze toate bisericile lumii, inclusiv cea-ortodoxă şi afară de biserica romano-catolică, refractară unei astfel de cooperări cu celelalate biserici. Republicanul Dulles a discutat în Noembrie 1946 la Adunarea Generală a Naţiunilor Unite sistemul mandatelor ce ar urma să fie conferite de către Naţiunile Unite, propunând o procedură care ar permite tuturor naţiunilor oportunitatea de a-şi expune vederile ior. într'o altă cuvântare acest delegat al Statelor Unite la ONU a pYezentat o rezoluţie prin care deschidea calea pentru crearea unui consiliu al mandatelor. ,ln Ianuarie 1947, consilierul partidului republican în materie de afaceri internaţionale a formulat un plan pentru desvoltarea industrială a Germanie1, „în interesul vieţii economice a Europei occidentale" şi „fără a face din Germani stăpânii Europei", plan vast şi discutabil, dar care indică spiritul viu, larg deprins cu chestunile tehnice, dar nerămânâd la ele, arid şi totodată imaginativ, solid şi totodată luminos al d-lui John Foster Dulles, acum poate cel mai influent tehnician în politica externă a partidului republican, majoritar în Congres, alături de senatorul Vandenberg sided. Austin. Acea politică unitară a Statelor Unite în materie internaţională, dusă de partidul republican laolaltă cu partidul democrat — „a bi-partisan foreign policy" a fost elaborată în măsură predominantă de către Dulles, expert cu autoritate ştiinţifică în patria sa. Pentru relaţiile cu America Latină, Byrnes a numit ca ministru adjunct — în locul d-lui Nelson Rockefeller — pe d. Spruille Braden, fost câtva timp i ► .ambasador 'în Argentina şi care a vorbit răspicat celor cu mentalitate fas-'' cistă de acolo, când au cutezat să-l atace, expllcându-le de ce Americanii v. sunt împotriva dictaturii. Este deci mai puţin rezervat decât erau Sumner Welles sau Nelson Rockefeller, căutând să respecte totuşi principiul de a nu interveni în afacerile unui stat străin. Fiu al unui inginer şi om de afaceri care s'a îmbogăţit, exploatând nrnele din Montana şi din Chili, Braden s'a căsătorit la 2V de ani, după ce a terminat Universitatea Yale, cu o Sudamericană. >A căutat să contrlbue la rezolvarea războiului din I 'Chaco,dintre Bolivia şi Paraguay (1932—1935), adresându-se la radio po- poarelor respective peste capul delegaţilor care tărăgăneau tratativele -de pace ce au durat vreo trei ani. A fost ambasador în Columbia (1940) şi în Cuba (1944). E un om jovial ,care nu are nimic din ţinuta impecabil i 'diplomatică a lui Sumner Welles. Dar lucrează cu sinceritate şi deschis, ^profesând o concepţie liberală. Pentru administraţie, fusese numit ca asistent Colonelul abea înapoiat din război Frank McCarthy, în vârstă de 33 de ani, fost reporter şi agent de presă, iar în timpul războiului în statul major al Generalului Marshall. .'Pentru legăturile cu Congresul a fost numit asistent Donald Russell. Pentru zonele ocupate, secretar general sau ministru adjunct a fost numit John H. Hilldring. Milionarul format la Yale, William Benton, vice-preşedintele Universităţii din Chicago şi preşedintele Enciplopediei Britanice, om de afaceri, dar şi intelectual competent, a fost numit mihistru-adjunct pentru legăturile -cu presa şi pentru relaţiile culturale. Opera de cunoaştere internaţională i prin schimb de informaţii şi studenţii între ţările lumii, precum şi desvol- tarea organizaţiei ştiinţifice a Naţiunilor Unite (UNESCO) vor mări considerabil însemnătatea postului deţinut de William Benton. Odată cu pacea, cultura va avea un rol din ce în ce mai viu şi mai ^constructiv în relaţiile internaţionale. XI GENERALUL GEORGE MARSHALL, NOUL MINISTRU DE EXTERNE Generalul George Catllet Marshall are un chip blând şi cărnos, de bulldog cum se cade, de bohom îngândurat, aşa cum în filmele americane apar bunicii, părinţii sau unchii, când e vorba de descrierea vieţii de familie. Nimic dur, sau orgolios; nici încruntare, nici sfidare, nici îngâmfare, nici '-insolenţă. Ingândurarea nu lipseşte de pe chipul său, cu ochi pătrunzători şi meditativi, cu fruntea şi obrajii brăzdaţi, cu părul încă lucios şi bine păstrat, tuns pierdut. înalt şi corpolent, trupul său. exprimă energie şi rezistenţă. Are prestanţă, fără a-şi ascunde bunătatea, modestia, surâsul luminos şi tineresc. Are o minte iscusită, ce-a uimit d'ntru început. Incă din 1913, când era locotenent şi a trebuit să înlocuiască la marile manevre din Filipine Pe şeful de stat major, în urma îmbolnăvirii subite a acestuia, Marshall Ş.-a doved't capacitatea-i excepţională. Fără să i se dea tema luptei — 'ocotenentul Marshall, care nici nu ştia dacă trebuie să atace, să reziste 25 'i1 I i I I III I '386 sau să se retragă, s'a informat atât de rapid dela comandanţii de regimente şi a cercetat atât-de pătrunzător hărţile încât a ordonat un atac imediat, dictând planul de acţiune până în cele mai mici amănunte şi fără a se corecta o singură dată. Peste câteva zile — scrie revista Life, din care am luat această informaţie — Generalul de dlvizlie Franklin Beii a declarat .statului său major că, deşi a văzut atâtea planuri pentru apărarea Manillei, niciunul n'a fost atât de complet, concis şi eficace ca •planul dictat „de către un locotenent de infanterie, adus pe neaşteptate dela alte îndeltniciri". Şi tot Generalul Bell a adăugat: „nu pierdeţi din privire pe George Marshall. Este cel mai are geniu militar pe care Statele Unite l-au văzut dela Stonewall Jackson". In timpul celui de al doilea război mondial, ziaristul Frederick Paiinton a ilustrat excepţionalele calităţi spirituale ale şefului de stat major al armatei americane, prin următoarea povestire publicată în Reader's Digest: şaizeci de corespondenţi de război, jumătate americani, jumătate engiezi, erau gata să-i ia interviuri pe front pentru gazetele lor. îndată ce-a apărut, Generalul Marshall le-a spus : „Pentru a cruţa t'mpul tuturor, voi întreba pe flecare dintre Dvs. ce întrebări vrea să-mi pună". Rând pe rând, fiecare ziarist i-a pus diferite întrebări, Generalul trecând prin faţa fiecăruia. După ce fiecare din cei şaizeci de ziarişti i-a pus cele mai diferite întrebări dela probleme de mare strategie până la detalii tehnice, — Generalul Marshall a privit departe în spaţiu şi, apoi, a început să le vorbească. Şi a vorbit timp de patruzeci de minute, răspunzând pe deplin fiecăruia, în decursul expunerii sale strălucitoare, precise, Limpezi. Dar ceea ce a impresionat şi mai mult pe corespondenţii de război a fost faptul că, în timp ce răspundea la întrebările puse mai înainte de fiecare, el privea de-a-dreptul la acela care i-a pus întrebarea respectivă. Tot ca un amănunt semnificativ, menţionăm după Time că îndată după Pearl Harbor i s'a cerut de către unii militari înăsprirea cenzurii presei. Generalul s'a opus, spunând următoarele : „Noi stăm aici, având răspunderea destinului naţiunii, care depinde de judecata şi de îndemânarea noastră. Noii ne considerăm competenţi şi credem că ne putem îndeplini răspunderea. Dar putem fi siguri ?... In ceea ce mă priveşte eu consider presa ca unul dintre cei mai buni inspectori generali ai mei". La manevrele din vara 1941 un ofiţer a găsit un loc potrivit pentru aşezarea unui tun, sub un arbore. Dar trebuiau tăiate două crăci. Regulamentul armatei americane opreşte orice fel de iniţiativă de acest fel, fără 'autorizaţia proprietarului. .Formalităţile au cerut tflmp. Un ziarist l-a întrebat pe Generalul Marshall de ce nu se iau măsuri expeditive în astfel . de cazuri, renunţându-se la autorizarea proprietarilor, urmând ca aceştia să fie despăgubiţi ulterior. Generalul a răspuns că armata germană ar proceda direct şi brutal, dar Statele Unite sunt o democraţie în care ce-tăţeni se bucură de anumite drepturi, pe care cu toţii trebue să le respecte. Detaliul acesta apărea într'un articol publicat în timpul războiului şi trimis pe fronturi. Articolul se intitula „Generalul Democraţiei : George Marshall". Născut la 31 Decembrie 1880, în Un'ontown, Pennsylvania, Marshall este fiul unui proprietar de mine de cărbuni din Pennsylvania. Nu a urmat Cursurile faimoasei Academii dela West Point, ci Institutul Militar din Vir- sş§ş- 3Sy ginia, unde tânărul, care de m.c v.sa să fie mil tar,, a fost un strălucit e.ev. A reconstitut, în acest tmp, teatrul războiului civil şi bătăliiile ce s'au dat pentru trumful democraţiei, iese sublocotenent şi este trimis în. iv02 în insulele Filipine. In 1907, urmează cursurile Şcoalei de Război dela Leavenworth,'unde obţine note şi distincţii ulu toare. Este numit instructor,. I. nd încă locotenent şi având în clasa sa căpitani şi maiori. Revine în. Fiiip.ne în 1913, unde îşi dovedeşte talentul de organ zator. In 1917 pleacă. d.n Filipine în Franţa, fiind câp tan de stat .major al diviziei întâ«ra. într'un s.ngur an, ajunge colonel. Participă la bătăi.ile dela Cant gny, Aisne-Marne, St. Mihiel. Generalul Pershing ii numeşte şeful operaţiilor Armatei întâia amer.cană. Nu a fost utat modul în care a îndephnt,'spre suipr.nderea inam cuiui, transferarea a 500.G00 oameni şi a 2700 tunuri dela. Sant-M.hiel la Argonne, reuşnd una d ntre cele mai strălucite mişcări de război. Deplasarea de forţe şi marile lo.v.turi pe care ie-a dat Marshall îi aduc Crucea de Război şi Legiunea de Onoare, precum şi o fa.mă ne--obişnu.tă. Dela 1919 la 1924 este aghiotantul Generalului Persh'ng, conducătorul glorios al armatei amercane în timpul primului război mondial. Dar după. într'un s.ngur an ajunsese colonel onorific dela căp.tan, urcă din nou toate gradele şi abea în 1936 va fi ge-. Amestecul de merit şi vech me este altfel dozat în în funcţie de necesităţi şi ech.tate. 1927, se află în Ch.na. In 1927, râzbo, acela care tedev.ne, căpitan, neral de ibr.gadâ armata americană, In anii 1924—19z/, se atlă în Ch.na. In 1927, este profesor la Şcoala de Răzooi (Army War College) d n Washington, iar Imed at după aceea şi până în 1932 este profesor la Şcoala de Infanterie dela Fortul Benning. Următorii patru ani îi petrece ca instructor al Gărzii Naţionale d n Illinois. In 1938 este generalul comandant al brgăz i a 5-a. Este apoi şeful pianu-r.ior de război şi şef de stat major în Washington. In 1939, are o misiune in Brazilia. In ziua începerii războiului mond.al, 1 Septembr e 1939, este general cu puter. depline pentru a reorganiza totul d.n nou, ştiind bine că America nu numa. că nu era gata de război, dar nici în situaţia de a se apăra satisfăcător. Cere recrutare obligatorie, prevăzând s.tuaţiiie cr.tice ce vor urma. Numindu-I şef de stat major cu gradul de general, în Septembr e 1959, Preşedintele Rooseveit l-a preferat altor numeroşi ofiţeri mai vechi, cunoscând cal tăţile de organ zator şi' de conducător militar. Era -vremea organizării rapide şi ef c.'ente, pentru .ca Statele Un te, nepregătite pentru război, să poată face, totuşi, faţă evenimentelor. Car.era militară a Generatului Marshall s'a ilustrat în t mpul ultimului război mai mult prin câr-rnu rea statului major, prin lucrări de plănu re, organizare şi coordonare, •or nu pr.n acţiuni pe câmpurile de luptă. Când s'a creat, în Decembrie 1944, gradul de general de armată cu cino stele, Marshall a primit această, d st.ncţie, fiind astfel membru al grupului de şefi ai statelor majore (war-x me Joint Chiefs of Statî and of the Combined Chiefs of Staff), până la. dota de 20 Noembrie 1945, când -a urmat Generalul Dwight E senhower. Prima misiune mportantă în stre'nâtate ca şef de stat major a avut-o la începutul anului 1942, când, împreună cu Harry Hopkins, atunci Ierul Preşedintelui Roosevelt, a plecat la Londra pentru a pun cletali le invaziei al ate în Africa. Generalul a partlc'pat nu nu; consi-la punct ia! la iu- crările grupelor de comandanţi militari internaţionali, dar şi la întrunirile conducătorilor politici aliaţi, când s'au elaborat strategia militară, ca^ şi principiile Naţiunilor Unite pentru perioada de după război. El a întovărăşit pe Preşedintele Roosevelt la conferinţa Chărţii Atlanticului.. A fost, deasemenea, la conferinţele dela Casablanca, Teheran, Cairo, Quebec şi Yalta. Astfel el posedă „amănuntele int'me ale dificilei şi complexei d'plo-maţii, ce s'a desfăşurat în culisele politice, în timpul războiului", după •cum observă ziaristul David Lawrence. In tot timpul războiului, el nu a fost numai un comandant militar, dar şi un bărbat de stat, câştigând o. experienţă plurală şi limpede. Nu este un iubitor al războiului, iar în cuvântările şi declaraţiile sale, publicate în toamna 1945, într'o selecţiune făcută de Major H. A. De Weerd (Selected Speeches and Statements of General of the Army George C. Marshall), el accentuiază: „nu este n mic romantic, dramatic sau-satisfăcător îh conflictele moderne. Totul e groazn:c, devenind ameninţător pentru populaţiile civile... Trebue să facem acest război atât de îngrozitor pentru inamic,'atât de covârşitor, încât niciodată un mic grup de d ctatori să nu mai găsească o suficientă adeziune pentru a distruge securitatea paşnică a lumii civilizate". Şi dn aceste cuvântări se .vede spiritul de comandă şi conducere, marile-i însuşiri de organizator şi plănuitor. El exprimă o seamă de convingeri depiin întemeiate pe experienţă şi gândire. Nu crede în puterea aviaţiei, în puterea marinei sau în cea a armatei de uscat, ci în forţa lor combinată şi integrată. Dintre toţi factorii, factorul omenesc este cel mai important, dacă este să considerăm vreun factor separat de ceilalţi. Conducerea nu trebue să atârne de veclrme şi bătrâneţe. Libertatea de a alege comandanţii i-a fost marea preocupare în război şi, în privinţa aceasta, el a ştiut s'o întrebuinţeze, neavând nicio surpriză neprielnică. Recenzându-i cuvântările, G. F. Eliot a observat că Generalul vorbeşte aşa cum gândeşte, în termeni limpezi şi bine orânduiţi, fără nicio deviere sau confuzie, dovedind o profundă cunoaştere şi o evidentă sinceritate. (Saturday Review of Literature). Istoria va face cunoscute şi va analiza acţiunile plănuite sau întreprinse în război de marele comandant american. Multe lucruri nu se cunosc încă şi partea sa de giorie încă nu este deliniată. Dar în războiul, în care au fost implicaţi 93 milioane de oameni, de o parte şi de alta, şi în care au luptat ca aliaţi 22 milioane de Ruşi, 14 mildane de Americani, 12 milioane de Englezi şi' 6 milioane de Chinezi, Marshall a avut o contribuţie falnică. Şeful Statului Major al armatei americane este o fire modestă, pl nă de demnitate şi prietenie, care nu-şi arogă nici meritele ştiute de toată lumea, necum celelalte. Conducând în mare, nu se cunosc îndeajuns intervenţiile sale de amănunt şi opiniile sale decisive. Dar în raportul bienal către ministrul de război, depus de Marshall în toamnp 1945, şi publicat sub titlul The Winning of the War in Europe and the Pacific (Câşt;garea războiului în Europa şi în Pacific) el a arătat cu obiectivitate situaţiile prin care a trecut poporul american în timpul războiului. El recunoaşte meritele Angliei şi Rusiei de a fi salvat civilizaţia, greşala Statelor Unite de a nu fi fost pregătite pentru apărare şi apoi pentru război, ele câştigând timp şi putându-se înarma datorită acţiunii i «engleze şi ruseşti, dar şi unui alt factor pe care puţini l-ar fi bănuit la 'începutul războiului mondial : eşecul inamicului de a profita îndeajuns de •situaţie. Marele comandament german nu avea, susţine Marshall, un plan -strategic general, oricât de încredib'l ar părea. Fricţiunile dintre Hitler şi •generalii săi, ca şi lipsa de coordonare între puterile Axei, au şubrezit • războiul german. Iar planul strategic al Japon ei — care a culminat cu „invadarea insulelor Aleutine, cu bombardarea poziţiilor vestice americane •şl cu cucerirea zonelor critice — a eşuat în momentul în care Japonia a pierdut ocazia de a debarca trupe în Hawat. Generalull Marshall a arătat că Statele Unite au avut un mare noroc , în război, în faza ce preceda pregătirea lor militară. Când Hitler îşi masa forţele, Statele Unite nu erau nici măcar o putere militară de mâna a treia. £>e aici, norocul, dar şi recordul de înarmare şi pregătire militară realizat -ului şi fermierii cereau senatorilor lor, în fiecare stat, continuarea politicii economice a lui Roosevelt şi Wallace. A. A. A.-ul este continuat prin* noua lege, iar, în 1938, reînfiinţat sub o formă diferită, Wallace văzuse just. Chiar dacă echilibrarea sau ajustarea nu se realizase în totul, ajutorarea agriculturii pnn participarea producătorului la măsurile luate de Stat; prin împrumuturi şi prime pentru înlăturarea prisosului de recoltă; prin înţelegeri colective pentru stabilirea preţurilor la produseie-agrlcole şi prin cooperaţie între fermieri ridicase simţitor bună starea-fermierilor şi calitatea producţiei. într'o lucrare apărută în 1937, Three Years of the Agricultural Adjustment Adm'r.strat on, autorii ei, d-nii Nourse, Davis şi Black, arată neajunsurile şi dificultăţile planificării sau operei de „inginerie socială", dar toţi trei recunosc nevoia de a se cont nua experienţa' începută, asigurându-se recoltele, despăgubindu-se ferm eri-i în art ii de secetă sau fermierii din reglun le puţin fertile, protejându-se arendaşii şi muncitorii agricoli. Desigur, nu a ci am putea desvolta consideraţii asupra situaţiei agr-cultur.i americane. Dar pentru a înţelege utilitatea măsurilor luate de Henry Walace şi de colaboratorii săi, pentru a înţelege „filosofa" măsurilor sale, trebue să amintim că agr cultura amercenâ este supusă unor stări extreme într'o măsură infinit mai larga şl mai pi'nă de consecinţe decât agr cultura românească, de pildă. Astfel, în 1932 a fost peste ocean o supraabundenţă atât de mare de porumb încât porumbul aproape nu mai avea valoare, costând mai ieftin' decât cărbunele şi sluj ud drept m jloc de combustiune fermierilor disperaţi de vitregele fiuctusfi ale agriculturii. Dimpotrivă, îr 1934 şi 1936, producţia de porumb a fost atât ele redusa dn prlc.na secetei încât întreaga economie a ţarii a fost atinsă de scumpetea acestui produs agricol. Dn pricina scumpete! poiumbulu', preţul vitelor şi al cărnii s'a mări! simţ tor. Deci, în unii ani sufăr ferm er', când se produce prea mult porumb, greu sau bumbac, 'ar în alţii sufăr consumatorii, când producându-se prea puţine cereale se scumpeşte totul. Aceste fluctuaţii ş' d ferende a vroit Henry Wallace să le ajusteze sau ech ! breze, aşa cum eticleni. vor să echilibreze inte! genţa şi "nst netele, raţiunea şi temperamentul. încrederea în puterile emulul şi ale intel genţii lui este nemărginită pesta ocean, unde natura este mereu reglementată şi educată. „Echil brarea abundent,!" sau „Un grânar mereu acelaşi' sunt t'tiuriie a două art cole ds Wallace, suoerSnd programul s«.u. Cum se poate real za un grânar permanent? Cum se pot păstra preţuri unitare, independent da secete, vânturi s'au de abundenta recoltelor? Foarte simplu, a arătat Wallace. Când se produce prea mul! şi prerur.le scad, Statui trebue să plătească producătorilor de grâu, porumb sau bumbac un preţ de ajustare, care să-i despăgubească de pierderi, ca şi de imped menteie regrnului taxelor vamale. Surplusul de mP!' 397 produse va fi păstrat în depozitele fermierilor, calculând.u-se ca în fiecare an cantitatea disponibilă pentru anul următor să fie aceiaşi. Astfel, se suplinesc lipsurile anilor grei şi se dă, totodată, putinţă fermierilor să reziste până când o recoltă redusă le va aduce câştiguri mai prielnice. Fluctuaţiie de preţuri nu sunt excluse din plan, dar prin echilibrarea sau ajustarea preconizată preţurile nu vor fi prea diferite, satisfăcând astfel şi pe consumatorii din Oraşe, ca să nu mai plătească dela un an la altul un preţ dublu pentru carne şi alte produse animale* Vorbim mai mult de ideile dinamice şi de planurile concrete ale d-lui Henry Agard Wallace decât de omul însuşi, pentru că omul acesta este prin . excelenţă un intelectual mereu în fierbere, iar caracteristica de experimentator şi plănuitor în folosul poporului îl defineşte personalitatea. Om sincer hotărît până la încăpăţinare când e vorba de concepţii şi măsuri esenţiale pentru bunul mers al ţării, relativ flexibil când tactica politică o cere, dar niciodată predându-se inamicului, profitând - de orice poziţie câştigată >şi ştiind să-şi prefacă până şi eşecurile în viitoare avantaje morale, Henry Wallace este foarte preţuit de unii şi temut de alţii. Omul acesta, care a slujit interesele rurale ale Americii, n'a fost niciodată un rural ca spirit. Fermierui-ministru, fiu de fermieri şi miniştri, este un intelectual superior, cu vederi largi şi dinamice, care ştie să scrie remarcabil şi să-şi exprime cât mai convingător planurile şi ideile. Se consideră un om cu chemare şi-şi slujeşte cu sinceritate chemarea. El nu s'a retras în lumea ideală a teoriilor şi năzuinţelor sale, ca profesorul Rexford Tugweil, fostu-i sfătuitor, pr'eten şi colaborator, devenit subsecretar de stat şi care fiind ocupat cu conducerea lucrărilor de organizare şi reconstrucţie, sub proviziunjie legii Works Relief Act, nu a mai colaborat intens cu Wallace încă d'ni 1935, contrar d-lui Chester Davis, mai târziu Tugweil retrăgându-se din guvern. Wallace a urmat procedeele Preşedintelui Roosevelt, care încă din 1932 l-a apreciat ■cu prilejul unei vizite la Topeka, în Kansas, — trecând dela măsuri radicale la unele de compromis, pentru a reveni la primele şi întrebuinţând metoda persuasiunii, mai ales faţa de fermierii în genere nepregătiţi să lucreze colectiv şi să-şi părăsească poziţiile individualiste. Ceea ce lucrătorii acceptau bucuroşi, fermierii nu acceptau la început de bună ,'voie până ce cu timpul au înţeles că reformele agricole şi ajustarea erau în folosul lor. Henry Wallace a încercat în fel şi chip să impună o democratizare a economiei agricole, făcând clin ministerul său un fel de seminar ştiinţific, deopotrivă practic şi teoretic. .Tenacitatea l-am văzut-o din felul cum nu s'a dat bătut când instituţia A. A. A. a fost desfiinţată. Măsurile şi planurile erau prea însemnate şi utile, astfel că, sub o altă formă, el a reorganizat A. A. A.-ul, siuj:ndu-se de legi existente, respectând formal poziţia constituţiona-liştilor, dar ţ'nând seama, mai înainte de toate, de nevoie real'tăţii economice. Răsfirând serviciile şi măsurile A. A. A.-ului în d.feritele d recţiuni ale mmisterului agriculturii, şi refăcând-o apoi în parte, Wallace a continuat să em iă tot felul de planuri şi de măsuri. Urmărind cu curaj şi pricepere fluctuaţiile realităţii şi adaptându-şe capacităţii de recepţie a maselor, când e vorba de măsuri radicale, dar profitabile lor, fermierui-ministru Wallace a reuşit într'o bună măsură să ajute pe fermieri. Raţionalizarea producţiei agricole; stăvilirea şi taxarea producţiei excesive sau a surpusului; primele pentru export; subvenţionarea r*!! a-i ^ iii ni C'îi fii; f t .1 ''f;f i, . 398 agricultorilor prin asigurarea costului producţiei — iată măsuri care i-au întărit convingerea că ridicarea preturilor agricole nu este posibilă fără controlarea şi proporţionalizarea producţiei. Fermierul dela Des Moines şi-a repetat mereu concepţia sa economică, dar fermierii l-au aprobat numai în parte, ei necrezând cu totul în raportul dintre preţ şi cantitatea producţiei. Voturile lor, mai ales în 1938—1940, au variat după specialităţile pe care le produceau şi după conjunctura generală, care uneori riu respectă planificările şi raţionalizările, mai ales acelea restrânse la o singură ţară. In primii trei ani de cârmuire agricolă, ministrul Wallace a fost ajutat şi de secetă, în reducerea cantităţii şi în mărirea preţurilor. Au urmat apoi alţi trei ani, în care — după cum se exprima revista Time — „seceta nu a mai 'binevoit să-i dea concursul". In 1939, seceta a cuprins numai o parte din statele de nord, cerând ministrului o asistenţă deosebit de dificilă, mai ales pentru porumb. In cadrul restrâns al economiei unei singure ţări, imaginaţia economică ■ a d-lui Henry Wallace a lucrat cu deosebit realism, ingeniozitate şi simţ umanitarist. In 1939, el şi-a însuşit propunerea de a se stabili două categorii de preţuri pentru cerealele americane : preţuri pentru cei săraci şi preţuri pentru ceilalţi. In felul acesta, „surplusul" teoretic nu mai trebuia stăvilit,, iar sărăcimea era cu adevărat ajutată. Nu am criticat, în cursul expunerii noastre, teoria paradoxală a surplusurilor de recoltă şi măsurilor de reducere a producţiei agricole. Nu am făcut-o pentru că, privind în întregime activitatea şi concepţia economică ale d-lui Wallace, ştiam că singur a ajuns, cu anii şl cu experienţa, la adevărul că nu se produce prea mult câtă vreme atâţia oameni nu au ce mânca sau mănâncă mai puţin decât au nevoe. Ca Ministru al Agriculturii, deci al fermierilor în primul rând, el trebuia să le asigure un câştig pentru munca şi investiţiile făcute, scoţându-i din m'zeria şi greutăţile în care îi găsise. Pentru ■a obţine preţuri bune, cantitatea producţiei trebuia controlată, stăvilită, echilibrată şi oarecum permanentizată. Erau măsuri imediate, singurele posibile în condiţiile şi situaţia dată. „Prisosul" era faţade drepturile la câşt'g ilegitim ale fermierilor, iar nu faţă de nevoile generale ale populaţiei. De aceia, când s'a cutut, d. Wallace a venit cu oferta de cereale pe preţuri mai eftine pentru cei aflaţi în nevoi. Numai un guvernământ mondial ar putea echilibra producţia şi consumaţia mai eficient decât o poate face un guvernământ oricât de progresist, dar care se rezumă la economia unei singure ţări. într'un articol d'n Atlantic Monthly (Mai 1945), Arthur Moore sublinia rezultatul unor cercetări cu privire la nutriţie, dovedindu-se că 40 milioane de Americani au nevoe de mai multă mâncare decât o au în condiţiile obişnuite. „Cercetările ştiinţifice, făcute în preajma actualului război, au arătat Americanilor că 76 la sută din muncitori nu aveau, nici atunci, o nutriţie su-ficentă, iar 87 la sută din copiii de şcoală aveau lipsă de vitamine. De aici, necesitatea ca activitatea fermierilor să fie intensificată, producţia de animale mărită, cultivarea grânelor depăşită". Totuşi, regimul Rooseveit a ridicat simţitor puterea de consumaţie a maselor şi oamenii s'au putut nutri mai bine decât înainte, chiar dacă încă nu suflcent. Standardul de viaţă al lucrătorilor americani este superior faţă de aproape toate ţările din lume. In ceea ce priveşte pe fermieri, măsurile |, luate de Henry Wallace i-a ajutat efectiv, urmând apoi războiul şi mizeria 'k din Europa, care le-a absorbit producţia şi le-a asigurat bune câştiguri, ca şi ii în timpul primului război mondial. Dm 1940 până în 1944, Henry Wallace a fost vice-preşedintele Statelor jj,. Unite, în timpul celei de a treia magistraturi rooseveltiene. La începutul anu-r' lui 1945, Rooseveit îl numeşte Ministru al Comerţului, în locul d-lui Desse-V- 3ones. Deşi d. Dones a adus „splendide servicii" guvernului, conducând de-i partamentul comerţului şi o seamă de agenţii şi instituţii legate de comerţ, !" totuşi Preşedintele Rooseveit l-a înlocuit pentru a da o satisfacţie d-lui ) Henry Wallace. într'adevăr, Preşedintele Rooseveit era îndatorat d-lui Henry Wallace. :*' El a fost ales a patra oară ca preşedinte, şi datorită concursului de-, votat al lui Wallace şi al comitetului pentru acţiunea politică (P. A. C, Poli- • ; tîcal Action Committee) din puternica organizaţie muncitorească C. I. O. Şi - aceasta deşi Wallace nu mai candida ca vice-preşedinte, ci Harry Truman. Date fiind vechile legături cu Wallace, precum şi faptul că acesta era susţinut de dinamica organizaţie muncitorească, Preşedintele Roosevelt a fost nevoit să-l numească în fruntea departamentului comerţului, căci acest post îl dorea Wallace şi suţinătorii săi, iar nu Ministerul Muncii, care i s'a oferit i dintru început. Dacă Preşedintele şi muncitorea l-au impus în fruntea comerţului, ştiind h că acolo Wallace va aduce reforme constructive, cei care se temeau de aceste reforme s'au opus din răsputeri numirii. Pentru confirmarea numirii lui Wallace ca ministru al comerţului, s'au dus în congres lupte neobişnuit de crâncene, ca şi în rândurile opiniei publice. Presa şi numeroşi senatori erau-împotriva d-lui Wallace, în Februarie 1945, când s'a pus chestiunea confirmării numirii. In schimb, C. I. O.-ul şi o seamă de intelectuali progresişti s'au pronunţat foarte energic în favoarea lui. Senatorii care se opuneau lui Wallace erau conduşi de senatorul din Virginia, Harry Byrd, el însuşi fermier, posesor • de livezi şi conducătorul unei publicaţii agricole'şi care încă din 1935, s'a opus puterii crescânde a lui Wallace, anulându-i o seamă din măsurile propuse spre vot Senatului. Deşi la început suţinuse Noua Orânduire, cu timpul -Byrd, frate cu celebrul explorator, trecuse în rândul oponenţilor, căci şi în sânul partidului democrat Rooseveit nu a avut parte de o înţelegere şi o susţinere continuă. In Senat, susţinătorii de seamă din 1945 ai d-lui Wallace I sunt Fepper, senator al Floridei şi Murray, senator al Montanei, precum şi leaderul majorităţii, Alben Barkley. Vice-preşedintele Truman era, fireşte, .de partea lui Wallace sau, mai precis, de partea Preşedintelui Rooseveit, căruia trebuiai să i se cruţe un eşec în Senat, tocmai în preajma actelor sale de constructor al noii lumi internaţionale. înainte de a se discuta nu-m'rea, o lege a senatorului George, prin care se separa ministerul comerţului de administrarea organizaţiei R. F. C. a fost votată. Senatorul Josiah Bailey din Carolina de Nord l-a atacat pe Wallace, ca reprezentant al unor ■ sălbatece procedee economice şi ca pe un om primejdios. Senatorul republican din Ohio, Taft, a spus colegilor săi că este protivnic d-lui Wallace în toate privinţele, considerându-l un duşman al afacerilor şi deci neindicat să conducă Ministerul Comerţului, el păstrând o atitudine ostilă şi insultătoare faţă de oamenii de afaceri, l-a imputat, deasemenea, concepţia sa-. ca guvernul să intervină în industrie, comerţ, munca şj agricultură. Pre- 111 III 1111 II Slllfi Hill iiiill 1 n ill I ill I III iii 1111 lllll I Ifninii9l 1111 I III II ™liliiilf 400 .zenţa sa ca ministru al comerţului va descuraja sforţările acelora care cred în expansiunea şi desvoltarea industriilor particulare. Ziaristul Walter Lipp-mann, spirit independent şi adesea adânc obiectiv, i-a criticat senatorului Taft atitudinea obstrucţionistă, ce poate fi nefastă partidului republican, ţinându-l departe de chestiunile vitale ale timpului nostru. După crâncenele lupte din Congres, ambele tabere s'au împăunat cu simţământul victoriei. Wallace a fost confirmat ca ministru al comerţului, dar puternica instituţie de credit şi împrumut R. F. C, care dispune-de miliarde dolari şi i-ar fi întărit imens poziţia şi eficienta i-a fost smulsă din mâini, legea George scoţând-o dela ministerul comerţului. Ca Administrator al împrumuturilor Federale (Federal Loan Administrator) a fost numit, patru zile după confirmarea în Senat a ministrului Wallace, d. Vinson, directorul 'Stabilizării Economice şi viitor ministru de finanţe. In preajma luptei, Henry Wallace, curajos şi dârz ca totdeauna, declarase într'un discus la radio că aceia care luptă împotriva sa nu luptă împotriva unui liberal sau unui mistic, ci luptă împotriva principiilor solide datorită cărora America poate supravieţui. Ei luptă — de fapt — împotriva supravieţuirii capitalismului. Cariera acestui bărbat de stat, care în 1946 a împlinit 57 de ani, e departe de a se fi terminat. Deşi este susţinut C. I. O. şi mai ales de Comitetul de Acţiune Politică al acestei mari organizaţii muncitoreşti, Wallace urmăreşte corectarea capitalismului şi nu anularea lui, ca dealtfel şi C. I. O.-ul. Senatorilor nu le place controlul federal; puterea centralizată totuşi In cadrul democraţiei, măsurile sale larg sociale, dar costisitoare. Mulţi se tem de bunele legături cu organizaţiile muncitoreşti. Wallace urase succes nenorocosului candidat new yorkez al partidului american al muncii, Steei. Personalitatea lui Henry Agar Wallace, acest scritor şi orator de bună ţinută, cultivând ideile mari şi documentaţia ştiinţifică, iubind statisticile şi formulele stimulatoare, se integrează în stilul rooseveltian al epocii. Prin afinitate, Roseveît şi l-a ales colaborator.. Prin afinitate, Wallace continuă o seamă din ideile şi metodele ilustrului Preşedinte. El cedează pe chestiuni secundare sau nu imediate, îşi modifică atitudinile, aşteaptă, dar nu renunţă la marile idealuri şi princ'pii. Flex'bil ca metodă, unitar şi dârz în concepţie, Henry A. Wallace a publicat în anul 1945 o carte care a făcut mare vârvă: Şaizeci Mil'oane de Slujbe. In lumea politică şi economică, lucrările sale au acelaş răsunet ca ultimul roman semnificativ în lumea literaţilor. Din noua-i carte, reiese limpede că Wallace nu este anti-cap'tal'st, dar nici un capitalist de mentalitate veche şi ant'-soc'ală. „Expresiunea credinţ i mele de rnic om de afaceri... în filosof ia abundenţii, iar nu în cea sgârce-niei" — astfel îşi defineşte singur noua-i carte, în care arată că în 1950 vor fi necesare pentru poporul american 60 milioane de slujbe şi modui în care s'ar putea furniza aceste slujbe. E o pledoarie pentru sp"rtul de prevedere decât o plan ficare r'guroasă. Dar, totodată, apărând un cap'lal'sm controlat, organizat şi echitabil, autorul susţine dreptul la muncă a oricărui cetăţean, datoria Statului de a oferi fiecăru'a prilejui de a munci, ca şi a acestu'a de a munci. Dacă aceste slujbe nu vor fi procurate, atunci şomajul va costa pe Stat infinit mai mult, în afară de pierderile propr'u z;se în materie de producţie şi construcţie, necesare colectivităţii. Făcând apel la 401 ^conştiinţa şi simţământul de .răspundere al marilor conducători de corporaţii, x:a şi al micilor industriaşi şi negustori pentru a mări capacitatea de producţie sau de lucru, oferind un număr mai mare de slujbe, Wallace pledează pentru desvoltarea micilor întreprinderi particulare, pentru libera lor .desvoltare, contrazicând deci pe adversarii care-l văd duşmanul liberei întreprinderi. Lucrarea studiază mai toate sectoarele de activitate econo-,m!că, sugerând desvoltarea ce o va lua ştiinţa în viitor şi cum tehnologia va oferi numeroase slujbe şi ea. Arată cu cifre ce nevoi urgente de construcţii; case, spitale, de electrificare rurală sunt în Statele Unite şi cum acestea vor mări, la rândul lor, plasarea la lucru a populaţiei, puterea de consumaţie a maselor şi bună starea generală. Este drept că Wallace studiază nu numai mărirea producţiei, ci şi ridicarea puterii de cumpărare şi consum a maselor; nu numai succesul întreprinderilor, ci şi numărul de slujbe ce-l pot oferi ele, pentru ca dreptul la muncă să fie reai. El nu se teme de împovărarea bugetului Statului sau de ■ uriaşele cheltueli, totuşi constructive şi, în folosul general. Oponenţii săi i-au criticat previziunile în numele scumpirii vieţii, al împovărării bugetului, al tezei că producţia primează, iar nu numărul de slujbe oferit de producători. Ei nu pot vedea lucrurile în corelaţia lor socială, în reciprocitatea de obligaţii şi servicii, şi nu înţeleg că numai ţinând seamă de interesele mulţimilor şi servndu-le pe ele, capitalismul poate supravieţui, •■devenind echitabil şi corectându-şi abuzul de acaparare şi de arbitrar individualist sau plutocrat. într'un pasaj din această carte vie, dinamcă, plină de prevedere ştiinţifică, autorul scrie: „Familia Wallace, a fost totdeauna legată de pământ, în Scoţia, Irlanda, în Pennsylvania şi apoi în lowa. Tatăl meu a fost ministru .al agriculturii în 1921, iar eu am primit această slujbă dela franklin Delano Roosevelt în 1933... Studiile dela Ministerul Agriculturii arată că dacă am •asigura slujbe tuturor celor care pot munci, fiecare persoană ar putea consuma 96 pounzi de carne de porc, în loc de 67 cât consuma în anii de şomaj, dinaintea războiului". Exemple de felul acesta sunt la tot pasul în •cărţile, articolele şi cuvântările acestui idealist practic, care a pornit dela ■cultura unei calităţi superioare de porumb pentru a ajunge la teorii, generale şi care dela asigurarea unei bune stări pentru fermieri trece acum la asigurarea bunei stări a muncitorilor şi micilor oameni de afaceri. Ca m nistru al comerţului, Henry Wallace a luat câteva atitudini semnificative. A arătat că pe plan naţional, ca şi internaţional este necesară o securitate deopotrivă politică şi econom că, una fără alta neputând da rezultate. S'a pronunţat în favoarea acordării unui împrumut Angliei, ca şi altor ţări, căo ajutând pe alţii păstrezi un echilibru în.afacer.le internaţionale, de care prcfţi şi tu. Reducerea taxelor vamale este necesară pentru reuşita cooperafe. mondiale şi Wallace a şi exprimat această at tudine, pe care republ carii o combat. Este pentru schimbul internaţional de bunuri, 'de' şi ocmen:; pentru educarea tineretului astfel ca să cunoască şi să experimenteze sistemele şi situaţiile din alte ţări, pentru a contribui apoi ia progresul tării Iul. In orice măsură progresistă a fost alături de Preşedintele Truman, ca în aceea de combatere a foametei din Europa, când s'a cerut concursul ferm'er.îor americani de către un comitet condus de Chester £>av.s, colaboratorul său de atâţia ani, pentru a se expedia cât mai multe * ACADEMIEI*) 26' grâne sau în chestiunea împrumutului pentru Anglia. Deasemenea, e alături de muncitorime în toate problemele mari, fiind primul din guvern care a luat o atitudine de împăciuire a intereselor muncitorimii cu acelea ale patronilor, propunând mărirea salariilor cu 15 la sută şi susţinând că această majorare nu va ridica costul vieţii decât cu 4 sau 5 la sută, preferând de-flaţiei o relativă inflaţie. Henry Agard Wallace este, prin excelenţă, un experimentator şi un plănuitor, animat de cele mai concrete idealuri umane, urmărind buhă starea, eficienţa şi armonia generală. E un tipic politician rooseveltian şi după moartea lui Roosevelt şi a lui Hopkins şi după retragerea din guvern a lui Stettinius şi Ickes. Chipul său distins, încă tânăr şi luminos, exprimând meditaţia omuiui de ştiinţă, dar şi energia omului de acţiune, silueta-i înaltă, subţire şi fin proporţională, ca şi capul, au ceva din luminosul şi umanul prestigiu al lui Roosevelt. Oamenii care luptă pentru semeni şi au satisfacţiile curajului concret ştiu să zâmbească. Temut şi acuzat de unii ca demagog, tocmai pentru că gândurile lui îmbrăţişează problemele maselor şi au răsunet colectiv, Henry A. Wallace este unul dintre cei mai dinamici şi vii politicieni pe care i-a avut lumea. Munceşte, gândeşte, cercetează din; răsputeri. In ţihuta-i îngrijită şi armonioasă, doar părul încărunţit îi trădează grijile şi neastâmpărul. Nu de mult, luând masa cu Preşedintele Truman, Juan Antonio Ric, preşedintele Chiliului, i-a mărturisit cum i-a fost dat să vadă cu ochii săi una din minunile americane: l-a văzut pe Henry Wallace cu părul pieptănat. Ca să ne dăm seama că planurile, propunerile şi prevederile lui nu sunt numai rodul imaginaţiei, ci al Unei adânci experienţe şi reflecţii, n'avem decât să interpretăm, în semnificaţia lor, câteva mici fapte din biografia acestui om de acţiune vie şi de meditaţie dinamica. Mai de mult, pentru a experimenta o anumită teorie alimentară, a slăbit cu douăsprezece pou'nzi, hrânindu-se cu porumb. In 1945, la 56 de ani, învăţa cu străşnicie limbile rusă şi spaniolă, pregătindu-se pentru vizite diplomatice. Deasemenea, ştiind ce avânt va lua după război aviaţia şi că Ministerul Comerţului va avea aface cu industria aviatică, se declară gata să înveţe să sboare pentru a cunoaşte mai temeinic producţiile întreprinderilor particulare de avioane. Omul „care nu are nicio prejudecată împotriva bogăţiei cuiva, ci numai împotriva sărăciei oricui" (Leo Cherne) s'a ocupat de îmbunătăţirea porumbului şi a găinelor, aşa cum s'a ocupat de fermieri, muncitori şi oamenii de afaceri, primind totul ca o interacţiune de drepturi şi obligaţii, de neajunsuri şi progres. Porumbul hibrid aduce fermierului modern o plantă mai frumoasă, mai mare, mai egală, un mai mare profit bănesc, o recoltă mai bogată, o micşorare a cheltuelilor de lucru. Găinele hibride sunt mai productive şi mai mari. Familia Wallace a învins natura şi animalele în ferma dela Des Moines, lowa. Mai anevoe, îi este lui Henry Agard Wallace să învingă prejudecăţile sociale la Washington, când cere o privire sinoptică a factorilor economici; soluţii măreţe şi echitabile pentru toate categoriile de interese; o corectare-a lipsei de prevedere socială; o respectare, tuturor folositoare, a dreptului de muncă al fiecăruia cât şi a obligaţiei de a munci mai constructiv şi mat spornic, în condiţii cât mai prielnice. Stilului roosevelt an îi priesc zâmbetul opt mist, încrederea în inteligenţă . şi lupta pe tărâmul concret al interrelaţiilor economice. D. Henry Wallace a părăsit guvernul, ca urmare a discursului rostit de d-sa la 12 Septembrie 1946 la Madison Square din New York şi în care critica felul cum era condusă în ultima vreme politica externa a Statelor Unite de către Preşedintele Truman şi Ministrul de externe Byrnes. Wallace a cerut mai multă înţelegere şi cooperare concesivă cu Uniunea Sovietică. Cuvântarea a avut un răsunet deosebit, stârnind comentarii felurite. Dacă majortatea comentatorilor a accentuat deosebirile dintre Wallace şi conducătorii politicii externe americane, d-na Eleanor Roosevelt a mter-pretat cuvântarea dela Madison Square în felul următor: „privind funda-. mental lucrurile, Henry Wallace doreşte ceea ce doreşte Preşedintele Truman, ceea ce doreşte min'stru! Byrnes şi ceea ce doreşte fiecare dintre *noi. Un mod în care politica noastră americană să fie astfel formulată încât să putem merge înainte cu restul lumii". Preşedintele Truman a cerut şi a obţinut demisia din guvern a m'nistrului comerţului. Anunţându-i-o, Preşedintele Truman a subliniat că există un conflict fundamental între vederile de politică internaţională ale d-lui Wallace, şi acelea ale administraţiei ,-sale. La rândul său, Henry Wallace, acuzat că ar fi pentru împărţirea lumii în două sfere de influenţă nesocotind astfel princ'piul rooseveltian al unei singure lumi — a replicat că a fost şi este susţinătorul principiului unei ■singure lumi, numai în ea find posibilă pacea, dar tocmai pentru aceasta d-sa cerând respectarea de către Americani a drepturilor şi intereselor altor popoare, aşa cum şi ei aşteaptă respectarea drepturilor şi intereselor lor. Devenind mai liber să-şi exprime făţiş poziţia, Henry Wallace conduce ■acum revista „f-jew Republic", care totdeauna a fost spre stânga în po-l'tica internă şi externă. Democrat de stânga, dar nu comunist, Henry Wallace •şi-a definit în numeroase rânduri concepţia democratică şi chiar cu câteva zile înainte de cuvântarea dela Madison Garden, unde a vorbit şi senatorul Claude Pepper, Wallace vorbise îh Mexic, unde fusese invitatul Preşedintelui Manuel Avia Camacho, subliniindu-şi din nou concepţiile sale despre democraţie: „Cred că (democraţia) este credinţa în bunătatea oamenilor. Numai aceia care nu cred în omul de rând sunt în stare să îmbrăţişeze doctrine totalitare. Noi credem că într'o democraţie, propriu înţeleasă, suveranitatea vine direct dela popor şi de aceea un guvernământ bun e acela care serveşte interesele poporului. Acesta e obiectivul pentru care luptăm : ca să i se dea poporului înlesniri ce-l învrednicesc să-şi manifeste liber dorinţele: sănătate, educaţie şi securitate economică... Câteodată, opinia majorităţii este greşită, dar numai majoritatea are drept de a-şi corecta propriile-i greşelii". I 15? iinN ALT! MINIŞTRI AI CABINETELOR ROOSEVELT ŞI TRUMAN Karo'Id Ickes — Henry Morgenthau — Fred Vinson — John Snyder —• Robert Hannsgan — Henry Stimson — Robert Patterson — James For-restal — Clinton Anderson — Thomas Clarck — W. Aver ell Harrimun Harold îckes, cinstitul Unul centre cel mai detestaţi oameni cf'n guvernul lui Roosevelt a fost Harold Ickes, .ministrul de interne, dela venirea lui Roosevelt în fruntea statului şi până în pr.neie luni ale anulu: 1946. Om perfect enstit şi intransigent, Ickes are un caracter certăreţ şi dificil. Ministrul de Interne, în America, are alte atr.buţr decât în Europa, f.ind mai ales păzitorul resurselor naţionale, bogăţiile geologice, pădurilor şi parcurilor naţionale. In această calitate, Ickes a fost un admin strator, care a lucrat totdeauna în folosul Statulu!, refuzând or ce 'ntervenj'e din partea politicienilor, oamenilor de afaceri sau persoanelor cu trecere. Nu a concesionat n'c;o bogăţie, în condiţii oneroase; nu a făcut n'clun hatâr; nu a tăinuit nlc o intervenţie dubioasă. Daca la aceasta mai adăugăm caracterul său impulsiv şi violent, exprimarea lui făţ'şă şi brutală, greutatea ele a lucra cu el, chiar pentru fapte constructive — se în- 406 Jelege lesne de ce a fost atât de detestat, dar totodată atât de necesar. In calitate de conducător al P. W. A. (Administrata Lucrărilor Publice), i-au. trecut prin mâna, ca şi lui Harry Hopkins, sume uriaşe, el comandând baraje, stăvilare, poduri, şosele, ce au dat de lucru la sute de mii de muncitori şi au îmbogăţit avuţia şi civilizaţia americană. De aceea, el a fost poreclit „honest Harold", cinstitul Harold. Născut în 1874, într'o fermă din Pennsylvania, cdborând din strămoşi veniţi cu WHliam Penn şi care au fundat şi localitatea Ickesville, viitorul ministru de Interne a docuit şi a studiat la Chicago, fiind reprezentantul acestei cetăţiambiţioase şi progresiste, centrul economic al Statelor Unite. La Chicago a urmat universitatea, acolo a fost reporter şii apoi' avocat. Acolo, a dat mari lupte politice, asumându-şi postură de cruciat al celor nevoiaşi împotriva plutocraţilor şi oamenilor veroşi. Excelent vorbitor şi mare organizator în alegeri, el a susţinut o seamă de candidaţi care nu au reuşit, dar, în schimb, el a reuşit să se impună în ochiili celor din Illinois, Iar apoi în întreaga naţiune. Susţinător fidel al Preşedintelui Roosevelt, Ickes are o personalitate interesantă, plină de vigoare, dinamism ş,i surprize. Temperament de luptător, fire combativă şl Incomodă la maximum, el s'a certat nu numai cu oamenii necinstiţi sau profitori, deriunţându-i, dar şi cu unii: din competenţii şi cinstiţi colaboratori ai uii Rooseveit, ca Hopkins şi Walrace. Adesea, el spunea făţiş multe lucruri pe care Rooseveit le gândea, le dorea, le urmărea, dar nu le putea lansa direct, in timpul celui de al doilea război mondial, a fost Coordonatorul Petrolului şi Combustibilului pentru Apărarea Naţională, îndeletnicire extrem de însemnată şi care cerea un om viu, expeditiv, cinstit. Dacă a reuşit să se menţină timp de 13 ani la Ministerul de Interne se da-toreşte calităţilor sale de bun administrator, dar şi nevoii pe care Rooseveit o avea de un astfel de caracter, totodată mare elector. Dificila campanie e-lectorală din 1940 pentru realegerea lui Rooseveit la preşedinţie, el a dus-o, în mare măsură, la izbândă, trecând peste toate piedicile. Nu fără sarcasm, "fostul reporter, care este şi un viu comentator al faptelor şi moravurilor politice, a scris atunci, combătând, încă odată, presa, despre care mereu susţine că e supusă presiunilor financiarilor: „noi am ales un preşedinte, care a fost susţinut de mai puţin de 23 % din presa cotidiană". Astfel, el vroia să arate că presa este una, iar opinia publică alta. Cărţile sale America's House of Lords (Camera Lorzilor americană, 1939) şi Freedom of the Press, today (Libertatea Presei, astăzi, 1941) sunt cărţi în care el combate vehement şi ironic neajunsurile presei şi ale politicii. Crezul său de democrat new-dealist şi l-a arătat în The New Democracy (Noua Democraţie, 1934). Omul care s'a certat cu Hopkins şi Wallace, rămânând totuşi mai departe ministru, care a denunţat pe Insull, iar recent pe Ed. Pauley, câne acesta din urmă era să fie numit subsecretar al marinei, are într'adevăr ceva de cruciat modern, de cavaler neînfricat şl nepătat. Roosevelt a trebuit să ţină mult la el, să-i preţuiască îndeosebi priceperea şi serviciile, uitând caracterul său de om singular, uneori imposibil în discuţii şi dificil la colac de cruciat modern, de cavaler neînfricat şi nepătat. Roosevelt a trebuit să ani, guvernul, opunându-se Preşedintelui Truman în chestiunea Pauley, unii observatori i-au dat şi epitetul de „whitmahesc", pentrucă Harold Ickes iu-ibeşte viaţa şi oamenii, natura şi bogăţiile ei diverse, progresul mulţimilor 407 albe, ca şi a acelora colorate, cerând tuturor să lucreze cu veselie, optimism şii robusteţe. Grăsuţ la chip, purtând ochelari, se repede ca un bull-dog îm discuţii (şi controverse, fiind plin de energie şi neastâmpăr. Arată ca un. Truman îngrăşat ş'i rotunjit cu silueta lui Hoover. In 1935, n'a uitat Pieile-Roşii, făcându-le să profite şi ele de legislaţia New-Deal-ului. In 1492, se pare că au existat, pe cuprinsul actual al Statelor. Unite, cam 850.000 de Indieni. In 1935, existau 350.000, dintre care numai jumătate avea sânge neamestecat. Ickes şi Dohn Collier, Comisarul Afacerilor Indiene, au căutat cu ajutorul Legii de Reorganizare a Pieilor-Roşii (1934) să reînvieze viaţa bătrânească a triburilor indiene şi cultura lor tradiţională, dându-le mijloace materiale pentru a se întreţine singure, acor-dându-le pământuri şi mărindu-le porţiunile „rezervaţiilor" de mai înainte.. Ca administrator al petrolului, Harold Le Clalr Ickes s'a opus în 1935 să se livreze petrol Italiei, aplicâhdu-i dela sine sancţiuni, spre confuzia Ministerului de Externe. încăpăţânat şi dificil, Ickes a pricinuit multe surprize guvernului şi nu odată chiar cei care-i preţuiau cinstea şi priceperea, ar fi. dorit să se descotorosească de el. * Cu humorul şi sarcasmul său, Harold Ickes a explicat, încă din 1935, de ce este detestat şi ocolit: „ştiu de multă vreme că nu sunt iubit cu toată fervoarea la care aş avea dreptul. Dacă cineva ar căuta cu dinadinsul, n'ar putea reuşi să aibă o listă mai numeroasă de inamici decât mine. Am ascultat, o aleasă colecţie de critici şi inamici, mai ales în anumite cercuri de furnizori şi concesionari, sau în cercurile interesate în lucrările publice şl în petrol. Deasemenea, îmi dau seama că sunt criticat pentrucă nu sunt politicos, într'adevăr, adesea am spus „nu". Mi s'a cerut să fac înţelegeri şi să aprob propuneri şi proecte pe care nu le-am putut aproba". Luptătorul dela Chicago şi cruciatul dela Washington este cunoscut pentru crudele sale aforisme, pe care, personal, le preţuim mai mult decât pe acelea ale lui Hugh Johnson sau Walter Winchell, celebri „columnişti", adică autori de articole-comentarii din presa americană. Dăm câteva citate d'n Harold Le Clair Ickes, care a combătut prin toate mijloacele pe duşmanii Noii Orânduiri rooseveltiene : „In bogatul lexicon al clasei exploatatoare nu există spaţiu pentru astfel de expresii, ca „drept", „justiţie", „purtare elegantă (fair-play)" sau „egalitate"... Când nu se pun în ipostaza de apărători al tezaurului Statelor Unite, aceşti domni se consideră descoperitorii Constituţiei americane"... „Bra'rt Trust (Trustul Creerelor sau Inteligenţelor) este un termen luat în derâdere, aplicat oamenilor cu pregătire specială, care şi-au pus această pregătire în folosul Statului. Expresia şi-a avut voga, începând din 1933, şi a devenit foarte populară pentrucă, până atunci, guvernământul nu depindea atât de mult de creer, cât de alte porţiuni ale anatomiei umane". „L'iga Libertăţii — ■ termen inconştent humoristic, pe care şi-l apropie un grup de multi-millo-nari... care insistă a crede că Constituţia federală este un instrument scris de Alexandru Hamilton pentru exclusiva protecţie a unei mari acumulări de proprietăţi, dobândite oricum". „Individualism dârz — calitatea de a te mări. pe tine în dauna celorlalţi". ti „Henry, the Morgue" Franklin Delano Roosevelt, care ştia franţuzeşte, şi-a poreclit pe prietenul, ruda prin alianţă şi colaboratorul său dela Ministerul de Finanţe, „Henry the Morgue", poate unde acest gentleman-farmer, vecin de ţară cu Preşedintele, era un om mândru, distant şi timid — totodată, incapabil să-şi facă prieteni sau să-şi ademenească inamicii, din pricina „morgii" sale. Având o faţă mai mult de medic sau bancher decât de fermier şi cărturar, păstrând o rigiditate pe care ochelarii pince-nez i-o accentuau şi ascuţeau, făcându-i şi mai transparentă privirea cercetătoare şi sceptică, Henry Morgenthau Jr., ministru de Finanţe din 1934 până în 1945, nu s'a înţeles mail niciodată cu Congresul, care ria torpilat sau modificat o seamă din legile financiare propuse. A rămas la postul său prin voinţa lui Rooseveit, care-i cunoştea cinstea şi priceperea. Sensibil şi mândru peste obişnuinţă, „Henry the Morgue" a crescut la New York, ca fiu al unui distins avocat evreu, care s'a îmbogăţit din vânzările de terenuri din Bronx şi care a fost numit ambasador în Turcia, în timpul lui Wilson* Neastâmpărat şi dificil, tânărul Morgenthau nu şi-a isprăvit studiile la Universitatea Corneli, dar şi-a găsit la început, vocaţia ca fermier în stil mare, cumpărând şi cultvând 2400 pogoane în valea râului Hudson, unde are o locuinţă splendidă, trandafiri numeroşi, desvoltând o speţă numită de el „Timpuri mai bune", livadă de mere şi tot felul de alte culturi. Fishk.il Farms sunt aproape de domeniul lui Rooseveit, tot în statul New York. Prietenia e veche. Morgenthau a ajutat la alegerea lui Rooseveit ca guvernator al statului New York şi a colaborat apoi cu el, în calitate de consilier agricol. Preocupările de agricultor ştiinţific le-a avut dela început, iar în 1922 conducea publicaţia de specialitate Amercran Agriculturist, adre- sându-se fermierilor. La Ministerul de Finanţe, adus de Rooseveit, mândrul şi solemnul gentleman-farmer,,în genere tăcut, distant şi măsurat, a început printr'o reformă care nu era financiară: a impus personalului de serviciu mal multă disciplină, respect şi o ţinută mai elegantă faţă de public şi faţă de funcţionari, cerând tuturor demnitate, condescendenţă, serviabilitate. Fapt mic, care trădează totuşi caracterul boeros şi tăria de caracter a acestui financiar, contestat de unii, detestat de alţii, dar care a reuşit să facă faţă în cele mai grele momente din istoria ţării. Să ne gândim că Henry Morgenthau a fost Miristrul Finanţelor în opera de reconstrucţie a New Deal-ului, când s'au cheltuit sume uriaşe pentru combaterea şomajului şi pentru construirea atâtor lucrări de utîitate publica. Deasemenea, el a condus finanţele în timpul celui de al doilea război mondial, când efortul Statelor Unite a fost atât de costisitor. Războ:ul civil a costat 3.348.360.000 dolari; primul război mondial 35.413.000.000 dolari, iar cel de al doilea război mondial cu mult mai mult, cheltuelile anului fiscal 1943 fiind de 109.000.000.000 .dolari. A fost aproape un „efort herculean" procurarea acestor sume bugetare, punându-se tot felul de impozite, făcân-du-se împrumuturi interne şi emiţându-se bonuri de război. Deşi dorea să aibă mereu bugetele echiLbrate, Morgenthau a trebui să-şi amâne dorinţa şi să găsească soluţii pehtru furnizarea sumelor necesare Noii Orânduiri şi războiului. James Byrnes şi senatorul Walter F. George, preşed ntele co-misiunii financiare a Senatului, i-au dat concursul la stabilirea impozitelor, ca şi reprezentativul Doughton sau Beardsley Ruml, uneori aceştia modifi-ficându-i proectele şi căutând să evite inflaţia, făcând-o măcar o „inflaţie' controlată". Sensibilul, autocratul şi mândrul Morgenthau nu odată şi-a văzut proectele anulate sau modificate, iar pe senatorul George redactând noi legi fiscale. Nu s'a formalizat, totuşi, fiind credincios fără rezerve Preşedintelui Rooseveit. Elev al profesorului Warren, autorul acelei lucrări atât de comentate „Deprecierea Dolarului", Henry Morgenthau a reorganizat, în primii ani ai New-Deal-ului, economia americană, aplicând o politică de ieft nire a monedei şi de creştere a preţurilor, mărindu-se, prin devalorizarea dolarului, puterea de cumpărare a maselor, fără a se face inflaţie. Salariile au crescut, şi prin faptul că s'a mărit costul de producţie al mărfurilor industriale, fără o sporire proporţională a preţurilor. A fost un efort combinat, care a dus la bune rezultate. In 1936, declaraţia lui Morgenthau că acordul monetar tripartit pentru liberul schimb al aurului între fondurile de stabilizare şi egalizare ale Frânţii, Angliei şi Statelor Unite, consttue un nou tip de etalon aur — a liniştit pe cei înfricoşaţi de tensiunea anormală a raporturilor financiare internaţionale. Ca şi Rooseveit, M'nistrul său de Finanţe s'a consultat mereu cu specialişti, variind măsurile după situata economică, printre consilieri fiind la început şi profesorul dela Harvard, Oliver M.N. Sprague, prieten şi critic al capitalismului, care, t'mp de trei ani, renunţase la cursurile de Economie-Bancară şi Finanţe pentru a se ocupa în Anglia de reorganizarea Băncii Angliei şi pentru a petrece alţi trei ani la Tokyo, ca profesor. Cartea lui Sprague „Refacere şi bun simţ" pleda pentru o acţiune economică generală, întreprinsă de toţi factorii economici, de oamenii de afaceri, muncitori ş: guvern şi care să posede un caracter permanent, renunţându-se la soluţi le de moment. Intensitatea producţiei, gas rea de noi consumatori, desvoltarea invenţiilor tehnice, sat sfacerea unor nevoi generale şi urgente, cum este clădirea locuinţelor ieftine şi confortabile pentru b;nele a câtor mai mulţi cetăţeni — ar fi făcut capitalul american mai productiv şi mai folositor poporului. El cerea financiarilor .şi industraşilor curaj şi perspectivă, iar nu' acţiuni izolate şi temătoare. într'un interview din New York Times, dat d-lui L. R. Robins, şi-a expus profesorul Oliver Sprague ideile, ca atâţia alţi economişti competenţi, ascultaţi sau măcar consultaţi în timpul regimului Rooseveit, când, după criză, a venit o epocă prosperă, apoi iarăşi semne de criza şi prosperitate, pentru ca situaţia -internaţională şi războiul să schimbe-evoluţia aşteptată ' De aceea, economişti radicali, dar şi alţi conservatişti, au fost, rând' pe rând, încercaţi şi parţial ascultaţi. Ne amintim că în 1938 se vorbea mult de faptul că Rooseveit invitase 16 personalităţi importante din lumea finanţelor şi afacerilor să coopereze cu el pentru redresarea economică. Atunci, era un mc val de conservatism şi se discuta colaborarea dintre marea şi mica finanţa, Wall Streetul trimiţând pe John W. Hanes, încercat expert al bursei new yorkeze, să colaboreze în noua echipă plănuită de Rooseveit. Era o abundenţă de teorii noi şi de propuneri noi, capitaliştii sperând să recâştige terenul pierdut, fără ca ceilalţi să simtă. Cărţi serioase, altele tendenţioase, unele scrise arid, altele scrise într'un strălucitor stil humo-ristic, veneau să contribue cu noi interpretări. -410 Mi-amintesc de cartea lui Thurman W. Arnold „Folklorul Capitalismului", scrisă cu un humor şi o îndemânare neîntrecută. A avut o mare vogă, Stuart ■Chase, comentator econom c de seamă, numindu-l pe Thurman Arnold ^un Jviachiaveli economist, iar alţii comparându-l cu Marx şi. cu Voltaire. Astăzi, Arnold nu mai e în actualitate, pe când Marx şi Voltaire da. Chiar şi în felul său de a scrie, criticul Henry Hazzlitt ne-a arătat că Arnold, adept al improvizaţiilor empirice şi al oportunismului inteligent, îşi avea un înaintaş, în strălucitul gânditor economist şi sociolog al Americii, Veblen, care a em.s cu humor şi cu patetism teorii economice, scriind, la finele veacului trecut, falmoasa-i carte despre clasa de huzur (leisure-class). Toate teoriile şi cărţile acestea şi-au avut răsunetul lor în faţa lui Roosevelt şi-a colaboratorilor săi. Numai Henry Morgenthau Jr. a rămas rece ca un gheţar, ponderat şi distant, executând cu pricepere şi devoţiune măsurile mai mult ale altora, părând unora un conservatist, iar altora un fiscalist prea incomod. Şi-a dus la capăt, în ciuda atâtor torpile, misiunea grea şi arida., iar, când a venit la cârmă Preşedintele Truman, el şi-a dat demisia, în Iulie 1945, numărul rooseveltieniior împuţinându-se mereu în guvern, prin plecarea şi .apoi moartea -lui Hopkins, prin demisia lui Morgenthau, Ickes şi altora. Deşi socotit mai curând conservatist, Morgenthau, ca şi Ickes şi senatorul Pepper, a fost împotriva acţiunii Preşedintelui Truman, când acesta a avut ieşirea împotriva lui Whitney şi Johnston cu prilejul grevei dela căile ferate din Mai 1946, fiind deci alături de C. I.-O. Pe plan internaţional, Henry Morgenthau, care este şi autorul unei cărţi „Germana este problema noastră" (Germany is our problem), tipărită în toamna 1945, şi în care fără ură, dar cu mult realism şi prudenţă, susţine că Germania trebue des-industrializată, devenind o ţară agricolă, pentru a nu putea face un al treilea război mondial — s'a impus nu numai ca Ministru de Finanţe în timpul războiului, dar şi ca animator al Conferinţii Monetare a Naţiunilor Un te, ţinută în Iulie 1944, la Bretton Woods, în statul New-Hamp-shi're. La această conferinţă, la care au participat 44 de naţ'uni, s'au formulat două proecte, unul pentru crearea unui Fond Monetar Internaţional şi al doilea pentru crearea unei Bănci Intrnaţionale pentru Reconstrucţie şi Des-voltare. Fondul monetar urma să d'spu'nă de 8800 milioane dolari, fiecare ţară participantă trebuind să contribue cu o anumită proporţie de aur şi devize. Capitalul iniţial al Băncii Internaţionale a fost stabil't, atunci, la 9100 dolari. In cuvântarea dela Bretton Woods, Henry Morgenthau Jr. a condamnat politica individualistă a trecutului, politica de rivalitate ce duce la ruină şi războaie, la monopoiuri duşmane interesului public. Popoarele fiind interdependente, este necesară cooperaţia internaţională şi în domeniul economic, în care scop s'au creat cele două instituţii. Fred M. Vinson, matematician şi jurist. Urmaşul lui Henry Morgenthau la Ministerul Finanţelor, unde de altfel n'a rămas decât un scurt timp, a fost Fred M. Vinson, avocat din Kentucky, preţuit mai ales ca expert în materie de impozite. Cariera lui Vinson, un om cumpănit şi un tehnician preţuit de mai toate taberele, este variată, el fiind numit în numeroase posturi pe măsură ce era m 4ir t nevoe la el de un astfel de om, cu care se poate lucra uşor, nu pentrucă ar fi un om care aprobă totul, yes-man, cum spun Americanii, ci pentrucă el mâ-nueşte deopotrivă matematicile şi legea şi, totodată, este foarte modest.-Vihso'n se bucură de o admiraţie respectuoasă, pe care turbulentul Ickes şi mândrul Morgenthau nu au prea întâlnit-o, în ciuda calităţilor lor. Chip alungit, nas mare, ochi de bufniţă, piele brăzdată, păr cenuşiu,-Vmson nu are nimic sinistru în el, ci doar rezerva şi modestia expertului,. : care nu caută să fie iubit sau simpatic, ci să aibă autoritate în cele ce sus-- ţine. Avea un fizic predestinat pentru a fi om de finanţe şi magistrat; şi asta a fost şi este el în primul rând. Frederick M. Vinson (nimeni nu-i spune Frederick, ci Fred), s'a născut în statul cultivator de tutuo şi cu tradiţie de pionieri ai munţilor, Kentucky,. .. în 1890. Tatăl său era şeful închisorii din Louisa, Kentucky, astfel că omul cu chipul grav şi trist a copilărit în atmosfera închisorii, punându-şi probabil de mic problema a' ceea ce este drept şi nedrept, formându-şi o mentalitate de jur.st, pe care studiile dela Universitatea din Danville, unde s'a întreţinut fiind bibliotecar, i-au desvoltat-o la maximum. A ieşit cu note mari, chiar dacă a muncit să se întreţină şi nici nu a neglijat sporturile, în special baseball-ul şi basketbal!-ul. A început o carieră tipică politicienilor provinciali : avocat, procuror • local, apoi districtual, parlamentar. In 1922, este ales în Camera Reprezentanţilor, unde va ma! fi tmp'de şapte legislaturi. DeVine expert în chestiunile financiare, mai ales în privinţa impozitelor, ajungând preşedintele comi- - siunii „Ways and Means" din Cameră, li plac matematicile, calculul probabilităţilor şi stat'sticile, însuşiri rare la politicieni, mai ales la cei formaţi în facultăţile de drept. Prin legea de impunere a veniturilor (Revenue B II) din 1938, el a sporit veniturile statului, deşi legea a întâmpinat piedici în Senat. Era nevoe de noi impozite, pe care V nson le-a aplicat cu moderaţie şi logică, fiind, în genere, lăudat pentru procedeele sale inteligente, de om care merge pr.n mijloc, iar nu la extreme. A fost poreclit „the middle-of-the-road New Dealer". In Congres s'a ocupat şi de problemele muncitoreşti, a luptat pentru legea Guffey relativ la produsele miniere şi la îmbunătăţirea muncii şi, pre-ţurlor, pentru Legea Naţională a Relaţiilor de Muncă, pentru legea Walsh-Healey, favorabilă unor salar'i mai bune, măsuri de siguranţă pentru muncitori. In 1938, financiarul cu înţelepciune socială şi cu minte de jurist, este numit consil er la Curtea de Apel a districtului Columbia, iar în 1943 este nu- - mit directorul importantei instituţii pentru Stabil'zarea Economică, urmând lui James Byrnes. Tot pe acesta îl va urma ca d'rector al ofic ului Mobilizării de Război şl Reconversiunii, fiind 'numit la 7 Aprilie 1945, după ce fusese o lună Adm nistratorul împrumutului Federal. N'a apucat bine să deţină noua funcţie, căci, după trei luni, si ceva, în Iulie 1945, este numit Ministru de ■ Finanţe, pentru a urma lui Morgenthau. ' Un specialist în impozite şi finanţe ca şi în drept, aflându-se în exce-.,: lente relaţii cu Congresul, este necesar într'o .varietate de slujbe pentru • care nu se găsesc, în genere, tehnicieni mulţi şi caractere perfect cinstite Şî cooperatoare. In Iunie 1946, murind şeful magistrat al Curţii Supreme de , Justiţie, Preşedintele Truman l-a numit în această funcţie pe Fred Vinson, care acum va controla constituţionalitatea legilor, el făuritorul atâtor legi If II ti illlll i , iii 'i. j' : ui l12 financiare şi sociale. In locul său, ca Ministru de Finanţe a fost numit John Snyder, căruia i s'au trecut şi celeallte două funcţii, pe care V.'nson le deţinea, în calitate de Ministru al Finanţelor: guvernatorul Statelor Unite la ;Fondul Monetar Internaţional şi guvernatorul Statelor Unite la Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Desvoltare. Ca Ministru de Finanţe, Vinson a susţinut împrumutul pentru Anglia, a condus lucrările conferinţei monetare internaţionale, ţinută la Savannah, în Georgia, urmărind concretizarea celor stabilite la Bretton Woods, organizaţiile econom ce şi financiare plănuite — spunea el — având şansa de a constitui o nouă „Magna Charta" pentru întreaga omenire. Ca director al Oficiului Mobilizării de Război şi al Reconversiunii, Vinson a urmărit modalităţile ca industriile să-şi modifice maş'năriUe pentru a produce cât mai mult pentru victorie, dar totodată să poată, la încetarea războiului, redeveni industrii de pace. A luat măsuri, deasemenea, pentru încurajarea întrepr.nderilor mai mici, apărând competiţia Şi libera întreprindere. A slujit muncitorimea, odată cu producţia, ajutând şomerii, dându-le de lucru, mărind salariile lucrătorilor (cele minimale dela 40 la 55 cenţi ora). A furnizat al mente popoarelor înfometate din Europa, impunând restricţii în patrie şi prevăzând, totuşi, un nivel relatiV ridicat pentru consumul intern. Taxele puse de ei au fost, în genere, mai echitabile, mai plauz bile şi au avut o procedură mai simplificată, el neabuzând de mania fiscalităţii. Atât Rooseveit cât şi Truman au preţuit în Vinson pe omul devotat ş intel'gent, pe tehnicianui competent, astfel că toate aceste numiri nu au constituit nici o surpriză şi nu au stârnit hicio dezaprobare. La Curtea Supremă de Justiţie, rolul său de prim-preşedinte al celor .nouă înalţi mag'straţi este foarte important, mai ales că această instituţie este şi acum împărţită oarecum în două tabere. Aripa radicală sau new-deal-istă este alcătuită din magistraţii Black-Murphy-Douglas-Ruthledge, iar cea zisă conservatistă de Jackson-Frankfurter-Burton-Reed, deşi Jackson şi Frankfurter au fost numiţi de Rooseveit. Magistraţii Rutldege şi Reed deobicei echilibrează cântarul dreptăţii, pe care noul şef suprem îl va putea şi mai temeiric aduce la exactitate. Deciziile Curţii Supreme de Justiţie se dau, adeseori, nu cu unanimitate, ci doar cu majoritate de voturi, iar divergenţele slăbesc autoritatea acestor decizii, între magistraţii Jackson şl Black existând, din această pricină, o văd.tă animozitate, pe care Preşedintele Truman caută s'o remedieze, aducând un tehn'cian din afară, care să nu mărească dezacordul, întărind unul din cele două quartete juridice, ci făcându-le să coopereze. Vinson a crezut totdeanuna în nobleţea scopurilor umane ale New-Deal-ului, dar nu iubeşte excepţiile şi concesiile de ordin politic, cum nu le iubeşte nici Frankfurter, ei întrebuinţând metode mai puţin politice şi preferând o dreaptă egalitate de tratament pentru toţi cei cârmuiţi de lege. Conservatismul iui Frankfurter, nu poate fi decât de această natură, în sensul că, oricât ar fi pentru vitalizarea legii, el este, înainte de toate, pentru* legea dreaptaă şi întemeiată. Probabil că, fără să devină un conservatlst în sens reacţionar, Fred M. Vinson va fi adesea aproape de Frankfurter: El este omul care iiu se avântă în idei şi decizii până nu calculează, ca un matematician, riscurile şi nu face calculul temeinicei. Experienţa lui îndelungată în politică şi în cifre nu l-a anulat niciodată ca jurist. Cu atât mai puţin de acum încolo, 413 |r. "când este chemat să fie judecătoruf suprem al Statelor Unite, cârmuind una dintre cele trei mart puteri ale statului. John M. Snyder, ministru! Reconversiunii. începând din Iunie 1946, Ministrul Finanţelor, succesorul lui Henry Morgenthau şi Fred Vinson, este John M. Snyder, despre care până la venirea la Preşedinţie a lui Harry Truman se ştia foarte puţin, nefiind o figură cunoscută dealungui federaţiei americane. Născut în Jonesboro, Arkansas, în 1896, Snyder a urmat la Universitatea Vanderbilt din Nashville, Tennessee, -apoi s'a înrolat voluntar în armata americană, în timpul primului război mon-I-dial, a luptat în Franţa, fiind decorat de guvernele american şi francez, slujind pîn armata de ocupaţie până în 1919. A avut legături de serviciu cu ofiţerii Side artilerie, printre care era şi căpitanul Harry Truman. Acolo, pe front,' s'a închega: prietenia dintre Snyder şi viitorul preşedinte care-l va ridica dintr'o ^relativă obscuritate, având încredere în el. După război, intră în activitatea ^bancară, fiind bancher mai întâi în Arkansas, apoi în Missouri, statul Preşe-. dintoiu, la St. Louis. V Prima numire făcută de noul Preşedinte Truman, după înscăunarea sa la -Washington, a fost aceea a bancherului din St. Louis, prietenul John Snyder, "ca Administrator al împrumuturilor Federale, post importnt, în care se mânuesc sume mari şi pe care îl părăsise de curând Fred Vinson, spre a deveni directorul Oficiului Mobilizării de Război şi al Reconversiunii. Snyder mai fusese la. Washington în anii 1940—1943, chemat de către Jesse Jones pentru a fi •vice-preşedintele organizării uzinelor apărării naţionale şi secretarul Corporaţiei pentru Finanţarea Reconstrucţiei. In 1943, se înapoiase ia Missouri. John Wessley Snyder — om grăsuţ, cu faţă puhavă, dar tenace şi metodic — s'a dovedit un bun administrator al împrumuturilor federale, făcând credit acelora care au dovedit că meritau creditul. Administraţia împrumuturilor Federale fusese luată dela Ministerul Comerţului, din pricină că Henry .Wallace nu avea încrederea Congresului, care se temea ca acest credit să nu fie acordat cu scopuri prea politice. Snyder n'a nemulţumit Congresul, astfel că, în Iulie 1945, a putut fi lesne numit directorul Oficiului Mobilizării ,de Război şi al Reconversiunii. S'a rostit şi despre el cuvântul „diletant", ca Şi^despre Morgenthau, dar se pare că evenimentele nu l-au depăşit, el ajun-ÎQând în iun e 1946 Ministru de Finanţe. In locul său, a fost numit director al Mobilizării de Război şi al Reconversiunii John Roy Steelman, consilient econonrc al Preşedintelui Truman. Născut în 1900, într'o fermă din -Arkansas, Steelman a fost profesor de sociologie la colegiul din Alabama. ■Când Miss Perkins era ministrul Muncii, a fost consiliator "în conflictele de |muncă. In 1946, colaboratorii intimi ai Preşedintelui Truman erau: John ^Snyder, John Steelman, avocatul Clarck McAdams Clifford, din St. Louis şi '■uri personaj pe care publicaţiile americane îl tratează cam în comic ^George Allen (n. 1896 în Bonneville, Miss.,) fost avocat, om de afaceri, ^comisar districtual, membru în mai multe consilii de administraţie, secretar partidului democrat (1943), credincios lui Rooseveit şi dând concurs d-lui l'Truman pentru vice-preşedinţia din 1944, om mobil şi săritor, plin de hu-.''ni0'/ stârnind râsul, dar făcându-se simpatic şi obţinând multe, un fel de •rnanagor şi om de încredere pe care Preşdintele l-a răsplătit în 1946 414 415 mil! numindu-l directorul inst'tuţiei de finant/are RFC care acordă credite statelor, munc.piilor, băncilor particulare, etc. Rapoartele lui Snyder privind Reconversiuhea sunt redactate într'un stil clar, cuprinzând articulat şi precis chestunile. Stilul Noii Orânduiri continuă, iar pe alocuri ai impresia că citeşti! pe Henry Wallace despre cele 60 milioane de suljbe. Snyder este, dealtfel, un om instruit. Deobicei, citeşte patru cărţi pe săptămână, două biografii, o carte de istorie şi un roman. Colecţionează mohete şi imagini de aeroplane, pe care le consideră foarte graţioase, fiind preferabile desigur imaginilor de cai şi câini, la modă în secolul trecut, cu tabieturi mai patriahale. Reconversiunea, opera cea mai însemnată înăntrul Statelor Unite, a dat bune rezultate, după cum am mai arătat aici, iar Snyder a contribuit mult la îndeplinirea programului de trecere dela viaţa de război1 la cea de pace a industriior şi muncitorimii din America. Operaţia a fost deosebit de dificlă şi numai efic enţa americană şi spiritul de plănuire, devenit acum o obişnuinţă de când cu Noua Orânduire rooseveltiană, explică rapiditatea cu care contractele pentru muniţii şi armament au fost anulate, chiar în seara zilei, în care s'a vestit victoria împotriva Japoniei; cum fondurile de finanţare a producţiei de război s'au prefăcut în fonduri pentru producţia de pace; cum în uzine şi fabrici lucrătorii au fost desărcinaţi de munca de război pentru o altă muncă; cum noi slujbe au fost create ca din pământ, şomajul" fiind mult mai mic decât se aştepta în această epocă de tranziţie. In noaptea capitulării Japoniei, s'au trimis 37.000 telegrame, prin care se anulau comenzi de război, legate de 83.000 contracte, în valoare de 17.500.000.000 dolari, pentru muniţii şi produse necesare războiului, aflate în curs de efectuare. Numai Comisiunea Marit.'mă a anulat cohstrc-ţia a 135 vapoare. Corporaţia Finanţării Reconstrucţiei, prin Oficiul Uzinelor de Apărare Naţională, a anulat, deasemenea, sute de contracte importante. Maş:nile şi instrumentele furnizate de stat unor uz'ne sau fabrici au fost luate, pentru a se reîncepe lucrul la maşinele de pace. In primele-zece zile dela încetarea războiului cu Japonia, 2.700.000 de lucrători şi lucrătoare au fost scutiţi de a mai munci pentru producţia de război, iar d'ntre aceştia 900.000 au putut imediat trece la slujbe de pace în aceleaşi fabrici. Comisiunea Muncii de Război (War Manpowcr-Cornnfssion) a ridicat orice control asupra muncitorilor, îngrjind de plasarea lor. Reconversiunea a fost finanţată prin diferite mijloace şi fonduri, Iar stabil zarea a fost urmărită cu cea mai mare atenţie, evitându-se, pe cât s'a putut, o inflaţie dezastruoasă. Programul de stabilizare a fost urmărit de Preşedintele Truman prin Oficiul Stabilizării Economice şi prin Ofic'ul Administrării Preţurilor, stabilindu-se preţuri pentru bunurile ce nu fuseseră produse în timpul războiului, căutându-se nivelul preţurilor din 1942. Unele controluri au fost păstrate, acolo unde era vorba încă de produse necesare publicului, sau unde se puteau produce perturbări prea mari, ca în materie de afmentare sau îmbrăcăminte. Problema măririi salariilor şi păstrării preţurilor a fost pusă dela început, dar ea s'a dovedit a fi cea mai anevoioasă şi aici reconversiunea şi stabilizarea au avut şi au tot felul de dificultăţi, pe care le-am văzut, când ne-am ocupat de greve şi salarii problema rămânând încă deschsă după un an şi mai ' ' ~~' = ostilităţilor. b;ne dela încetarea, De Reconversiune sunt — după cum- am arătat — legate 'mai ales . Of.ciul Stabilizării Economice (O.E.S.) şi Oficiul Administrării Preţurilor (O. P. A.) Chester Bowles, un bărbat foarte întreprinzător, provenind dintr'o fa-■> mil e republicană, care a condus ziarul Republican din Springfield, Mas-sasuchets, el urmând la Yale, dar nedând prea multă importanţă învăţăturii, ci golfului, îmbogăţindu-se dintr'o întreprindere de reclame, pe care a condus-o cu un alt viitor politician /William Benton, care va ajunge ministru . adjunct la externe, a fost numit de Byrnes, pe atunci colaborator la pre-■şed'nţie al lui Roosevelt, ca Administrator al Oficiului Preţurilor. Deşi de formaţie republicană, Bowles a preţuit politica rooseveltiană, căutând să -meargă pe urmele ei. Venind la acest post dificil şi care produce mereu nemulţumiri, Bowles a urmat pe Leon Henderson şi pe Prentiss Brown, fă-cându-se mai puţin Impopular decât ei, trecând apoi acest post prietenului său Paul Porter pentru ca el să fie numit în locul lui Collet, directorul Oficiului Stabilizării Economice, în Februarie 1946. Acest oficiu a fost reînfiinţat în 1946, având a coordona politica stabilizării în cooperare cu Ministerul Finanţelor, Ministerul Agriculturii, Ministerul Comerţului, Ministerul Muncii, reprezentate în acest oficiu, din care ma: fac parte deasemenea Administratorul împrumuturilor Federale, directorul Biroului Bugetului, preşedintele Comisiunii pentru Bursă, Admi-n stratorul Preţurilor, ca şi acela al locuinţeor, preşedintele Comitetului Stabilizării Salariilor şi doi reprezentanţi ai fermierilor şi muncitorilor. Nu-•mai din compunerea oficiului se poate deduce importanţa postului deţinut de Chester Bowles, având a combate inflaţia, a armoniza interesele producţiei, muncitorimii şi consumatorilor, Bowles susţinând că preţurile trebuesc menţinute la un plafon constant, chiar dacă salariile se măresc, •diferenţa trebuind să se acopere din sporirea şi câştigurile producţiei. Născut în 1902, Bowles a început cu bani foarte puţini, a devenit milionar la 35 de ani, din reclamele pentru presă şi radio, organizând publicitatea, alcătuind programe ingenioase la radio şi continuu s'a dovedit 'Un aprig muncitor. Dejunează la biroul său din Washington şi pleacă târziu, începându-şi activitatea la a fără un sfert dimineaţa. Antipatizat de oamenii ■de afaceri, care susţin că producţia teme:nică nu se poate desvolta sub controlul de stat al preţurilor, iar fără producţie maximă inflaţia este inevitabilă, dar preţuit de muncitorime şi de gospodinele care nu admit sporirea costului vieţii — Chester Bowles nu este totuşi pentru o economie planificată, ci doar pentru măsuri şi corective temporare. Controlul preţurilor trebue menţinut până ce producţia se va desvota suficient. Plafonul preţurilor, crede Bowles, vă putea dispărea în 1947, poate numai cu excepţie la chirii. In Martie 1946, el şi-a exprimat planurile cu privire la politica salariilor Şi preţurilor, făcând o declaraţie comună cu preşedintele Comitetului National pentru Stabilizarea Salariilor, W. Williard Wirtz şi cu Administratorul "P.reţurflior, paul Porter. Evenimentele ulterioare nu au modificat în totul politica salariilor şi Preţurilor, dar speranţele lui Chester Bowles că majoritatea va fi foarte ^mică şi nu va produce perturbaţii nu a fost întemeiată. In Iulie 1946, 'Preşedintele Truman a restabilit controlul preţurilor, după 25 de zile de suspendare, el opunând cu veto-ul său, la. 29 Iunie, un proect de lege, I 416 417 care ar fi lăsat liberă Inflaţia. Până 'a trecerea către o econom'e liberă— susţine Preşed ntele Truman — preţurile trebuesc stabilizate şi controlate, chiar şi aşa nefiind siguranţă că inflaţia nu se va manifesta, dar în orice caz sub forme mai puţin îngrijorătoare. Preşedintele a întărit controlul preţurilor, luând măsuri energice şi cerând Congresului o lege mai adecvată decât cea respinsă de el. Când noua lege va fi votată, Preşedintele va numi un succesor şi mai energic în locul d-lui Chester Bowles, demisionat. Rcber Hannegan, electorul democrat Cabinetul Truman este mai complex, deşi uneori, servicii sau oficii din, cuprinsul ministerelor sau lucrând autonom, sub supravegherea Preşed n-telui, sunt mai importante, vorbindu-se adeseori mai mult despre şefii acestora decât despre miniştri. Un personaj al cărui nume este des menţionat, deşi se scrie puţin despre el, fiind un abil om de culise este Robert Hannegan, Ministrul Poştelor „U. S. Postmaster General", 'numit în acest post în Mai 1945 pentru a înlocui pe Frank Walter, care rămăsese doar la insistenţele Preşedintelui Rooseveit. Postul de ministru al poştelor se conferă deobicei şefului partidului care iese victorios în alegerile preşedenţiale, iar Robert Hannegan este tocmai şeful Comitetului Naţional Democratic, care a pilotat partidul democratic în alegerile din 1944. El a ajuns şeful Comitetului Naţional Democratic în 1943, în urma recomandaţiei făcută Preşedintelui-Rooseveit de către senatorul de Missouri, Harry Truman, care, peste un an, va fi ales vice-preşed'nte, iar în 1945 va deveni preşedinte. Mai înainte, Hannegan fusese comisarul Statelor Unite pentru veniturile Interne. A fost ales şef al C. N. D. în Ianuarie 1944, Rooseveit căpătând o bună impresie, când l-a. chemat la Casa Albă. Importanţa lui Robert Hannegan, căruia z'arele îi spun mereu Bob, ca unui personaj popular ce este, nu are o legătură cu ministeriatul său, mai mult o recompensă decât o activitate, deşi poşta în Stateie Unite are o mare activitate, iar în timpul războiului a vândut şi bonurile şi timbrele de război. El este important ca principalul agent electoral, ca omul care a organizat victoria alegerii lui Roosevelt a patra- oară şi a alegerii lui Harry Truman ca vice-preşed'nte. îndemânarea electorală a acestui om, încă tânăr'(are 44 de ani, 1947), cu faţă muşchiuloasă, dârzenie de sportiv şi surâs de star al filmului, a făcut ca la convenţia naţională a democraţilor, ţinută la Chicago în 1944 să fie votat candidat pentru vce-preşedenţie Harry Truman şi nu Henry Wallace, acesta susţinut de o bună parte din partid, ca şi de comitetul pentru Acţiunea Pol'tică al C. I. O.-ului, condus de Sidney Hillman, comitet care are mulţi lucrători membri ai partidului democrat. Hannegan a fost mai îndemănatec. Missourian, ca şi Harry Truman, născut la St. Lou's, Bob Hannegan a activat pentru democraţi încă din anii de colegiu la Universitatea din St. Louis, unde, în 1925, şi-a luat licenţa în-drept, practicând ca profesionist footballul şi baseballul, devenind apoi avocat în acelaş oraş. In 12 ani, din simplu agent electoral dintr'o secţie a St. Louis-ului, Hannegan a ajuns în fruntea Comitetului Naţional ăl Democraţilor. Rolul său va fi foarte important în toate viitoarele alegeri şi, mai ales, în alegerile preşedenţ'ale- dn 1948. Are calităţile morale şi f zice de a fi un manipulator al masselcr, ştiind să cheme simpatia şi să impresioneze agreabil. într'o ţară care iubeşte sportul şi filmul, bărbăţia şi dinamismul, Bob Hannegan om intel -gent, iscusit, chipeş şi impunător are multe şanse. Stimson, Patterson, Forrestall, Krug In fruntea Ministerului de Război a fost numit, în toamna 1945, subsecretarul de stat al precedentului ministru, Robert P. Patterson. Fost avocat, în urma studiilor dela Universitatea Harvard, a renunţat în 1916 la avocatură pentru a servi ca militar, mai întâi la frontiera mexicană, apoi luptând în Franţa în caiitate de căpitan de infanterie. A fost rănit, decorat, avansat, în 1930 este judecător districtual (în sudul statului New York), în 1939 e la Curtea de Apel. In Iulie 1940, când Rooseveit încredinţează conducerea M nisterului de Război cunoscutului republican Henry Stimson, acesia îl cheamă pe Patterson la Washington, făcându-l secretar general şi apoi Subsecretar de Stat. Figură energică şi severă, Patterson s'a doved t: extrem de eficient în timpul războiului, supraveghiind şi urgentând executarea comenzilor de armament şi ducând producţia la rezultate miraculoase. E un politcian foarte activ şi priceput, care se potrivea ca temperament cu bătrânul Stimson, cunoscut pentru energia şi severitatea sa. In 1940, când" Henry Stimson a fost numit de Rooseveit m'nistru de război, armata americană avea doar 200.000 oameni şi puţini bănuiau evenimentele' ce vor urma. Invitând doi republicani să participe în guvernarea sa, pe Stimson la ministerul de război şi pe Colonelul Frank Knox la ministerul Marinei, Rooseveit mobiliza energiile corjştiente ale naţ'unii. Stimson avea 72 de ani, dar şi o carieră care-l indica pentru acest post. După ce îşi făcuse studiile la Yale şi Harvard, devenind avocat, a fost humit în 1906 de Preşedintele Theodore Roosevelt procuror. Preşedintele Taft l-a făcut ministru de război. In 1913, e iarăşi avocat. In 1914, cere Amercei să se pregătească pentru un eventual război. In 1917, luptă pe front şi e decorat. In 1927, Calvin Coollldge îl trimite să potolească revolta din Nicaragua, apoi îl numeşte guvernatorul general al Fllipinelor. Preşedintele Hoover îl numeşte miristru de stat sau de externe. In 1933, se ..retrage din viaţa oficială, dar în 1940 competinţa şi prestigiul său îl in-'d'că dn nou ca ministru de război. Henry Stimson a avut tot timpul o mentalitate internaţionallstă, fiind apropiat de Liga Naţiunilor şi de politica externă a Preşedintelui Rooseveit. Const'tuţia-i robustă l-a ajutat ca la 72 de ani să mai poată începe a conduce timp de cinci ani ministerul războu-lu/în cele mai grele momente. A fost ajutat de Patterson, Robert Loveit, lohn McCIoy şi Harvey Bundy. Interesante au fost declaraţiile ministrului Robert Patterson cu privire la democratizarea armatei americane, făcute în Iunie 1946, susţinând că anumite practici trebuesc abolite în armată, pentru a se întări decenţa si demnitatea ind'vidulu1, dar, în schimb, trebuesc menţinute măsurile care asigură eficienţa ş.i disciplina, conceptul autorităţii şi el comandei fiind necesar. „O armată fără discipLnă nu are valoare", a adăugat ministrul Patterson, care, deasemenea, susţine intensificarea relaţiilor dintre ofiţeri si trupă, anulând salutul, cu excepţia posturilor miitare, ceremoniilor şi ■onelor ocupate. Deasemenea, el a ordonat ofiţerilor să poarte uniforme 27 418 distinctive, să trăiască separat de trupa din garnizoană şi să se limiteze la contactul social cu ceilalţi ofiţari. Unul dintre miniştrii mai străluciţi şi mai eficienţi ai guvernului Truman este Ministrul Marinei, Dames Forrestal, adus de Roosevelt ca subsecretar de stat şi devenind în Mai 1944 ministru, în urma morţii lui Frank Knox. Forrestal a fost prieten de multă vreme cu F. Roosevelt. Născut şi crescut în aceiaşi regiune, a servit în marină dela 1917 la 1919, ca aviator naval. Făcuse studii la Universitatea Princeton, unde şi-a avariat nasul într'un match de box, iar după înapoerea din război revine printre oamenii de afaceri ai Wall Streetului, ajungând preşedintele unei companii. Dela Wall Street a fost chemat el la Washington, depunând o muncă energică, devotată şi pricepută, preferând anonimatul din modestie şi din veneraţie pentru Roosevelt, tratând construcţiile şi echipamentele navale cu spirit de businessman, desvoltând un oficiu pentru cercetări ştiinţifice şi pentru desvoitarea marinei, primind sfaturi dela amiralii şi militarii competenţi, ca Amiralul King, omagiind pe eroii marinei, în fruntea cărora este Amiralul Chester Nimitz. Are o seamă de colaboratori competenţi ca pe Amiralul Richard Edwards, pe Struve Hensel, consilier juridic, format tot la Princeton şi fost avocat în Wall Street, pe Artemus Gates, subsecretarul său de stat, fost şef de echipă la Yale pentru football, marinar şi aviator pasionat, fost preşedinte al companiei „New York Trust", în fine pe Dohn L. Sulivan, fost ministru adjunct la Finanţe şi acum ministru adjunct al Marjnei pentru Aviaţie. Marina fiind nu numai o întreprindere militară, dar şi una economcă foarte costisitoare, Forrestal era indicat ca om de finanţe, sportsman şi fost combatant să conducă acest departament. El a dus o luptă serioasă împotriva unificării, sub un singur minister, a forţelor armatei de uscat, marinei şi aviaţiei, unificarea fiind necesară în timp de război pentru comandă, dar nu şi din punct de vedere administrativ, în timp de pace. Roosevelt iubea marina, Truman este artilerist, Generalii Marshall şi Eisenhower, infanterişti. Lupta e grea, dar Forrestal nu a fost învins, cel puţin în primul an după încetarea războiului. întrebat de comitetul militar al Congresului care sunt planurile de organizare şi nevoile marinei, Forrestal a arătat că Marina are nevoe de o sumă de 3.525.000.000 dolari anual pentru întreţinerea celor 558.000 de soldaţi şi a flotei, compusă din 11 vase de luptă, 36 vase purtătoare de avioane, 49 crucişătoare, 175 distrugătoare, 40 de distrugătoare-escortă, 90 submarine, 681 vase de război, 5002 vase auxiliare, 8000 avioane, 40 baze în Atlantic şi Pacific, 97 staţiuni aeriene, centre navale şi scoale, sumă care nu prevede construirea de noi vapoare. In locul lui Harold Ickes, a fost numit ministru de interne, în Martie 1946, lulius Albert Krug, om corpolent, jovial şi încă tânăr (38 de ani), un New-Dealer de mijloc, administrator capabil,, politician în bune relaţii cu senatorii, nesimpatizând nici el pe buclucaşul Ickes. Fiul al unui gardian public din Madison, Wisconsin, Krug a urmat cursuri de administraţie la Universitatea Wisconsin, a fost mijlocaş în echipa de football, lucrând în anii de studenţie ca dulgher, a avut servicii de controlor al telefoanelor, iar la 30 de ani a ajuns conducător al unor activităţi ale T.V. A.-ului (Tennes 41® see Valey Authority), negociind cu succes compararea proprietăţilor şi instalaţiilor unei puternice companii de acolo, ducând tratative cu Wendell Willkie. A avut misiuni importante în timpul războiului în Normandia, apoi în Italia. Intenţiona să,redevină un particular pentru a face ceva bani, când Preşedintele Truman i-a propus noua demnitate pe care a acceptat-o. In August 1946, înapoiat dintr'o inspcţie în Alaska, a declarat „cu emfază" că Alaska şi insulele Hawai, acum teritorii americane, ar trebui să devină cât de curând al 49-lea şi al 50lea stat din federaţia americană.. )n privinţa Puerto-Rcolui şi Insulelor Virgine, el crede că ar trebui organizate plebiscite pentru a se şti dacă popoarele lor doresc independenţă sau statut de dominioane. Dealtfel, guvernatorul Insulelor Virgine, unde populaţia este 68% neagră, a fost numit în 1946 de către Preşedintele Truman Negrul William Henry Hastie, unul dintre studenţii preţuiţi de Felix Frankfurter. Hastie, în vârstă de 41 de ani, a lucrat la „Law Review", ajungând apoi decanul Facultăţii de Drept dela Universitatea Howard (Washington). E fiul unui farmacist şi al unei institutoare din Knoxville, Tennessee. Roosevelt l-a numit judecător districtual în Insulele Virgine .Hastie a colaborat cu Ickes şi Stimson. In Puerto-Rico a fost numit ca guvernator Desus Pinero. Ministrul agriculturi ieste Clinton P. Anderson, preocupat de echilibrarea producţiei .alimentare între nevoile interne şi cele externe, un tehnician care nu anunţă planuri irăsunătoare, ci urmăreşte empiric rezultatele posibile. Ministrul Justiţiei este un politician de carieră, cu temeinică experienţă, Thomas C. Clark, din Texas. Misiunea lui principală este de a elabora măsuri împotriva cartelurilor şi monopolurilor, fără a pricinui perturbări prea -mari economiei naţionale şi ,totuşi, aplicând legea în perioada de revenire la viaţa economică normală, când dreptul trebue respectat cu stricteţe. W. Avereil Harriman In urma răsunătoarei demisii a d-lui Hehry Wallace dela ministerul Comerţului, a fost numit în acest post d. William Avereil Harriman, o perso-litate interesantă, cu activităţi plurale şi aparent contradiciorii, cum a fost însuşi Roosevelt, om bogat şi de familie veche, dar cu mai mult simţ social decât milioane de oameni în nevoi. Era ambasadorul Statelor Unite la Londra în Septembrie 1946, când Preşedintele Truman l-a numit succesor al lui Henry Wallace, iar la Londra abea funcţionase scurt timp, la începutul anului fiind încă ambasador la Moscova. Născut în 1891, W. Averel Harriman este fiul unuia dintre marii magnaţi ai liniilor ferate americane, mare constructor de linii noi şi de trenuri, care a lăsat fiului o moştenire evaluată la 100 milioane dolari. E. H. Harriman a fost preşedintele consiliilor de administraţie ale cunoscutelor linii Union Pacific Railroad şi Illinois Central Railroad, precum şi asociat al altor întreprinderi însemnate. Faţă de lucrători, tatăl a avut o atitudine înţelegătoare şi condiţiile de lucru, mai ales la Union Pacific, au fost superioare. Mama actualului ministru de comerţ a desfăşurat o cunoscută activitate filantropică şi culturală,redând .naţiunii o bună parte din averea acumulată de soţui ei. William Avereil a terminat universitatea din Yale în 1913 şi a făcut ucenicia obişnuită fiilor de bogătaşi, care, pentru a şti cum să continue în- 420 421 liiii liiii iiitii iiii deletnicirile părinţilor, trebue să se familiarizeze cu toate aspectele întreprinderilor. In vacanţe, tânărul dela Yale a lucrat în birourile şi magazinele feroviare, a fost fochist pe locomotive şi controlor, funcţionar în ateliere şi numai după aceea a fost numit vice-preşedihte însărcinat cu cumpărături necesare companiilor. Prieten de mult cu Franklin Delano Roosevelt, Averell Harriman a devenit sfătuitorul său pentru chestiunile de comunicaţii, ca şi pentru legislaţia şi ajutorarea unor comunităţi aflate în nevoi şi dificultăţi. A fost, deasemenea, membru în consiliul consultativ al Ministerului de Comerţ şi administrator al organizaţiei N. R. A. în statul Mew York. William Averel Harriman putea foarte bine trăi pe domeniul său din Genessee Valley, din centrul statului New York, pract când sporturile de odinioară şi mai ales polo cu poneii pe care-i creşte la ţară. Putea să se intereseze de afaceri şi să concureze la matchurile internaţionale de polo, cum a făcut-o in 1928, când a participat în întrecerea internaţională dintre Statele Unite şi Argentina. Dar venirea la putere a lui Hitler l-a sguduit profund pe industriaşul şi financiarul cu o strălucită educaţie şi cu un adânc spirit democratic. Cunoştea bine Europa din călătoriile dese pe care le făcuse de tânăr, mai ales în Anglia. Şi-a dat seama de primejdia hitleristă faţă de civilizaţie şi a devenit un luptător politic şi pe tărâm extern, aşa cum New Deal-ul îl atrăsese să lucreze pe tărâm Intern, colaborând cu prietenul Rooseveit. In Martie 1941, cu atâtea luni înainte de Pearl Harbor, Harrimah este trimis în Anglia pentru a grăbi coordonarea operaţiilor de împrumut şi închiriere, informându-se de nevoile Marii Britanii şi de posibilităţile de furnizare ale Statelor Unite. Era nevoe de un expert în materie de transport, cumpărare şi finanţare şi nimeni nu era mai indicat decât el, care avea o experienţă câştigată la propriile-i întreprinderi. In vara anului 1942, când Winston Chunchill se duce la Moscova pentru a conferi cu Primul-Ministru losif Stalin, reprezentantul Americii la aceste întrevederi este Harriman. Financiarul şi magnatul liniilor ferate cunoaşte poporul rus şi îi devine un sincer prieten. El a făcut propagandă în America pentru înţelegerea nevoilor poporului rus, care, în iarna 1941—1942, a rezistat eroic pentru a asigura victoria ce trebuia să vină. Harriman a fost unul d ntre aceia care au luptat pentru realizarea unui front comun între Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite împotriva Germaniei hitler-lste. Această calitate f-a indicat să fie apoi ambasadorul Statelor Unite la Moscova. L-am văzut în primele zile ale anului 1946 la Bucureşti, la acea conferinţă de presă ţinută la locu;nţa d-lui Frank Shea, consilierul de presă al Statelor Unite la noi. Venise împreună cu d-nii Andrei lanuarievlci Vâ-şânski, Primul Conrsar-adjunct al Poporului pentru Afacerile Streine al U. R. S. S. şi Sir Archibald Clark Kerr, Ambasadorul Angliei la Moscova — toţi trei formând Comisia Interaliată şi aducând la cunoştinţă Majestăţii Sale Regelui Mlhai I şi guvernului hotărîrile Conferinţei dela Moscova a celor trei miniştri de afaceri streine, privitoare la România. Distins, cu un chip cu trăsături regulate, aproape clasice, cap alungit, nas drept, frunte înaltă, ochi meditativi şi surâs prietenos, Harriman are o siluetă înaltă, sveltă, de om bine făcut de natură şi ajutat de sporturi. Deşi obosit de activităţile misiunii sale, părea mult mai tânăr decât cei "54 ani ce îi avea atunci. Corectitudinea ţinutei lui nu era, însă, a unui (■diplomat încruntat şi rigid stil Sumner Welles, ci a unui om afabil, desprins cu tot felul de oameni, natural prietenos, sincer voitor de bine. Discuţiile pe care le-a avut cu ziarişti româm au fost purtate fără gravitate şi întrerupte de glume şi remarci inteligente. El hu caută să impună, cât să ins-p re o respectuoasă prietenie. Un gentleman democrat. Numirea sa la Ministerul de Comerţ a adus cabinetului Truman un roo--seveiran autentic, un new-deallst, chiar dacă nu orientat cu totul spre stânga cum era Henry Walace. Specialist în comerţ, el este specialist şi în afacerile externe. L-a însoţit pe Rooseveit la întâlnirea din Atlantic, când -s'a redactat Charta Atlanticului, precum şi la conferinţele dela Casablanca şi Yalta. La numirea sa, ziarul The Washington Post scria : „O continuitate cu New Dealul şi Franklin Rooseveit, o situaţie în lumea afacerilor destul de mare pentru a place unei comunităţi a oamenilor de afaceri, o cunoaştere a relaţiilor noastre externe, în special cu Rusia şi Britania — toate .-acestea se întrunesc laolaltă pentru a arăta că numirea d-lui Harriman a fost înţeleaptă. Prin toate mijloacele — cum a spus-o singur — el va lupta pentru pace". Când William Averell Harriman fusese numit ambasador la Londra, el "înlocua în acest post pe Dohn Gilbert Winnant, omul care seamănă la chip cu Abraham Lincoln, şi care a fost numit reprezentantul Statelor Unite în Consiliul Social şi Economic al Naţiunilor Unite, consiliu la a cărui constituire a lucrat personal. Tăcutul şi timidul economist şi d'plomat este fiul unor -oameni cu tradiţie din New York, a studiat la Princeton, a participat la •campania electorală în favorea lui Theodore Roosevelt. A predat istor;a ia "St. Paul, a fost ales, după primul război, de trei ori guvernator al statului iNew Hampshire şi, deşi republican, a colaborat în cadrul New Deal-ului, Ropse'velt numlndu-l in 1935 preşedintele Consiliului Securităţii Sociale. A activat şi pentru mişcarea muncitorească, iar în 1941 a fost trimis ambasador la Londra, îndurând teroarea bombadamentelor acolo, ajutând pe -cei răniţi sau sinistraţi. Pentru Englezi, Winnant însemna, după Rooseveit, ■personificarea carcterului american. La sfârşitul anului 1946 cabinetul Harry Truman avea următoarea alcătuire : M'nisterul de Stat sau de Externe: d. Dames Byrnes, urmaşul d-lor Edward Stettin;us şi Cordel Hull. D. Byrnes va fi urmat, la începutiul anului 1947, de Generalul Marshall. Ministerul de Finanţe: d. Dohn Snyder, urmând d-lor Fred Vinson 'şi Henry Morgenthau. M'nisterul Războiului :d. Robert P. Patterson, urmând d-lui Henry Stimson. M'nisterul Marinei: d. Dames Forrestal (singurul ministru rămas de pe 'Vremea lui F. D. Rooseveit). M'nisterul Dustiţiei: d. Tom C. Clark, urmaşul d-lui Francis Biddle. Ministerul Poştelor: d. Robert Hannegan, urmaşul d-lui Frank Walker. Ministerul Internelor: Dulius Krug, urmaşul d-lul Harold Ickes. Ministerul Agriculturii: d. Clinton P. Anderson, urmând d-lui Claude Wickard şi mai înainte d-lui Henry Wallace. Ministerul Comerţului: d. W. Averell Harriman, urmând d-lui Henry Wallace; M'nisterul Muncii : d. Lewis Schwellenbach, urmaşul d-nei Perkins. XIV MINIŞTRII MUNCII: MISS PERKINS şi LEW SCHWELLENBACH In politică, o femee trebue să înveţe şi să muncească de două ori cât un bărbat, pentru a ajunge la aceleaşi rezultate — a declarat Doamna Frances Perkins, prima femee-ministru a Statelor Unite şi care a funcţionat în fruntea unui departament, unde se cerea o neobosită activitate şi o deosebită iscusinţă: Departamentul Muncii. S'a şi obiectat că tocmai la acest minister nu trebuia numită o femee, tocmai în epoca aceea de conflicte, greve şi tratative a Noii Orânduiri rooseveltiene, în care munca şi-a dobândit atâtea drepturi, dar nu fără serioase lupte. Totuşi, deşi era mai indicat în fruntea ministerului muncii un bărbat, D-na Perkins a avut un avantaj: în faţa ei, păr-ţ'le în conflict adesea îşi temperau animozităţile şi, în orice caz, îşi controlau cuvintele şi, dintr'o curtoazie tipică unei ţări în care sportivitatea impune o comportare elegantă, primeau cu mai multă bunăvoinţă suggestiile Ş\ propunerile, la arbitrajul ei. Miss Perkins sau mai târziu Madame Perkins '— căci aşa i se spunea, în virtutea deprinderii sau cu o formulă de curtoazie '11'!' 1 L<" §■1 la 4- 424 franţuzească — a fost respectată şi adeseori ascultată, deşi într'unele chestiuni mari evenimentele o depăşeau, căpătând rezolvări chiar din partea Preşedintelui Rooseveit şi a sfătuitorilor săi. Multe din direcţiile ministerului ei lucrau aproape autonom şi nu odată colaboratorii ei primeau însărcinări directe din partea guvernului, M:ss Perkins confirmându-le şi interesându-se de aproape sau dela distanţă de buna lor desvoltare. Conflictele sindicatelor C. I. O.-ului cu uneie mari corporaţii sau companii, grevele Importante, legislaţia muncitorească deveneau chestiuni de interes naţional, angajând întreg New Deal-ul, astfel că Ministerul Muncii avea mai puţină iniţiativă şi răspundere pe chestiunile mari şi mal multă pentru cele mici sau normale. Totuşi, nu odată Intervenţiile ei au fost rodnice, iar prezenţa ei se simţea în organizarea direcţiilor şi serviciilor ministrului, în căldura şi sufletul pus în orice acţiune legată de problema muncii. Dar mai mult decât arbitru, ministeriatul ei a fost un izvor de informaţii sincere şi exacte, un oficiu de statistică. De statură potrivită, având putere de concentrare şi voinţă admirabil disciplinată, Miss Frances Perkins nu păstrat nimic din artificialitatea femenihă, chiar dacă nu era lipsită de-o ţinută de „grande dame" şi chiar dacă se vorbea de pălăriile arborate, de pildă de tricornurile ei. Privind-o, puteai crede că ai aface cu o profesoară de ştiinţe, care-şi împodobeşte mai mult spiritul decât fizicul sau cu secretara unei mari întreprinderi, amabilă, blândă, serioasă, dar totuşi neuitând niciun moment că trebue să exprime ideea de autoritate. Simplitate, austeritate, luciditate, echilibru: iată ce s'mţeai când lucrai cu dânsa. Când a intrat în guvernul Rooseveit trecuse de cincizeci de ani, iar când a părăsit guvernul, în Iulie 1945, avea 63 de ani. Dar şi când era mai tânără, şi mai târziu, ea îşi arăta inima mai mutl prin fapte decât prin vorbe. Ea nu poetiza filantropia, nu-şi idealiza misiunea, ci o îndeplinea cu seriozitatea şi concentrarea unui medic, care-şi ştie limitate puterile, dar nu neeficiente. Cineva spunea că Miss Perkins avea darul de a însufleţi statisticile şi clfreke, că atunci câhd expunea o situaţie simţeai lesne cum ea vedea, dincolo de cifre şi date, miile de cazuri individuale, ştiind că „marile probleme se compun-din mici şi paterice cazuri individuale". Aici, ea aducea o contribuţie mai vie şi mai sensibilă decât ar fi putut-o aduce un bărbat, căci bărbaţii, în genere, judecă prea abstract, stăpânindu-şi inimile şi neavând acea imaginaţie plină de simpatie, spre a vedea aevea, îndărătul cifrelor şi datelor, oameni murind de foame, petiţonari disperaţi, răzvrătiţi pe bună dreptate. Roosevelt a ştiut bine de ce-a pus-o pe Miss Frances Perkins în fruntea unui departament care avea aface cu milioane de şomeri şi milioane de nemulţumiţi, adică acolo unde suferinţa şi nevoile sunt mai urgente şi mai vii, cerând o răspundere completă, promptă, dar şi delicată. Dela începutul carierii, ea a fost în contact cu lucrătorii şi cu populaţia săracă, inspectoare a muncii, ea a impus ca pâinea să se fabrice în condiţii mai bune. In numele Ligii Consumatorilor, a determinat pe patroni să amelioreze situaţia muncitorilor. In 1911, după Incendiul dintr'o fabrică de haine, unde sub ochii ei au pierit 146 de femei, Miss Perkins s'a ocupat cu prevenirea incendiilor în fabrici şi ateliere. Membră în comisiunea de control a manufacturii, a supraveghiat. construirea unor ateliere mai hig:enice şi mai-potrivite pentru muhcă. £425 La Aibany şi la New York, fosta ministreasa a Muncii a îndeplinit o seamă <-de reforme şi îmbunătăţiri. Ea a stabilit ziua de lucru pentru femei la maximum nouă ore, când ele munceau zece şi douăspreze ore. In 1929, când .'•Rooseveit este guvernatorul statului New York, Miss Perkins devine căpetenia •oficială a muncii de acolo. De pe atunci, are aface cu problema şomajului, -xu asistenţa copiilor, cu străjuirea maternităţi, cu asigurările sociale, cu îmbunătăţirea clinicelor şi a maternităţilor. A studiat în Anglia problema şomajului, preferând dole-ului (indemnizaţie pentru şomaj) sistemul asigurărilor cu rezerve, în caz de şomaj şi cu •beneficii de asigurare. A vizitat şi mai târziu Anglia şi Franţa, informându-se şi documentându-se în cel mai temeinic mod, de altfel ca toţi colaboratorii regimului Rooseveit. In guvernul Rooseveit, Miss Perkins a avut roluri de animatoare şi organizatoare şi mal rar de arbitru, depunând o neobosită muncă, într'unele momente de 14 şi chiar 16 ore pe zi.'Ca şi pentru mulţi dintre colaboratorii ei. timpul dăruit a fost în funcţie de opera ce trebuia îndeplinită. Ministerul 'Muncii a luptat pentru stabilirea unui număr mai mic de ore de lucru, ca şi .pentru salarii decente — dar conducătorii acestui minister nu şi-au impus şi lor normele unei legi ca aceea a orelor şi salariilor. Nobleţea şi răspunderea -obligă I Miss Perkins a participat la unele din tratativele şi negocierile dintre patroni şi lucrători, pe care le vom putea urmări când ne vom ocupa de conducătorii vieţii muncitoreşti. Dar rolul ei nu a fost atât de a rezolva conflicte, -ci şi de a le preîntâmpina. La Ministerul Muncii, ca şi în toată administraţia, i Rooseveit, s'a desvoltat noua concepţie despre rostul birocraţiei, care constă nu atâta în funcţii negative, de a opri, interzice sau pedepsi ceva, cât în funcţii pozitive de a srimula, de a ajuta, de a da sfaturi pentru ca să nu se -săvârşească delicte şi abuzuri. In special legile senatorului Robert Wagner, ca Legea Relaţiilor de Mu'ncă şi Legea Securităţii Sociale, au dat Ministerului -Muncii un mare rol constructv, ca şi legea lucrată, în mare măsură, de Corcoran şi Cohen, Legea Orelor şi Salariilor, cunoscută oficial sub numele de Legea Normelor Corecte din domeniul Muncii (Fair Labor Standards Act). Legea din urmă, votată în 1938, fixa „o pardoseală pentru salarii şi un plafon pentru orele de lucru", urmărind ca între 1939 şi 1945 să se ajungă la un salar minimal de 40 cenţi ora şi la săptămâna de 40 ore de lucru. Nu -era ilegal sase muncească şi mai multe ore, dar atunci cu plata orlor suplimentare în proporţii mai ridicate. In privinţa salariilor, se plăteau şi atunci într'unele părţi sa-arii minimale mai mari dar era o categorie de 11.000.000 lucrători, întrebuinţaţi în comerţul inter-statal al federaţiei americane, cărora trebu'a să li se plătească, potrivit unei iegi, 25 cenţi ora, iar dintre aceştia -mulţi nu primiseră până atunci atâta, mai ales în Sud. Când a fost sa se aplice această lege, s'au ivit o seamă de dificultăţi, ■dar Ministerul Muncii nu a aşteptat ca acei care nu erau siguri că intră sau nu sub prevederile iegii să se adreseze justiţiei, pierzându-se timp, bani şi creându-se o stare de nesiguranţă şi nemulţumire. într'un nou spirit constructiv, conducătorul direcţiunii Orelor şi Salariilor din Ministerul Muncii, Elmer Andrews, a studiat cu colaboratorii săi cazurile în care legea se aplica • şi cele în care nu, răspunzând la miile de întrebări făcute în scris de cei 'interesaţi. Uneori, Andrews lucra 18 ore pe zi, pentru a răspunde şi a da 426 tuturor atenfia cuvenită, dovedind concepţia că statul trebue să ajute în fe. şi chip pe toţi, servind, iar nu numai sancţionând şi oprind. Legea Orelor şi Salariilor, (The Wages and Hours Law) se putea aplica-. numai relaţiilor comerciale dintre statele federaţiei americane, iar nu şi relaţiilor de muncă rămânând în interiorul celor 48 de state. Era o iege federală, menită a atinge unele din scopurile organizaţiei N. R. A., declarată ne-constitutională de către Curtea Supremă de Justiţie, dar cu metode mai; blânde. in primele săpămâni dela apariţia legii, se primeau la Ministerul Muncii câte 45.000 de adrese, prin care muncitori sau patroni întrebau dacă intră, sau nu sub imperiul noii legi. Elmer Andrews şi, cei 1000 de subalterni ai, săi răspundeau tuturor acestor întrebări. Legea nu se aplica, de pildă, lucrătorilor din fabricile de materii prime provenite şi produse înlăuntrul aceluiaş stat şi ale căror produse fabricate nu treceau în comerţul dintre state. Chiar dacă produsele acestea veneau în concurenţă cu produse similare, manufacturate în alte părţi şi fiind mişcate în comerţul interstatal. Se puneau uneori întrebări la fel de dificile, ca şi acelea din Evul Mediu, când teologii se întrebau dacă un şoarece mâncând din întâmplare anafura participă sau nu la împărtăşanie, consubstanţializându-se, ca şi oamenii, cu-Dumnezeu. Şi în cazul d-nei Perkins şi a d-lui Elmer Andrews veneau întrebări la fel de gingaşe: un patron de hotel din Detroit i-a întrebat dacă băeţii dela ascensoare, care servesc şi pe oamenii de afaceri voiajori din diferite state, sunt sau nu angajaţi în comerţul interstatal; un crescător de curcani dn Texas i-a întrebat dacă lucrătorii său, care cumpără ouă de curcă trebue. sau nu plătiţi cu 25 cenţi ora, păsările riscând uneori să fie transportate în aire state şi dfn alte state, ca şi ouăle. Deosebirea dacă patronul şi muncitorul intră sau nu în comerţul inter-statal era şi este foarte importantă, legea federală neputând, potr.v.'t Constituţei americane, să afecteze decât relaţiile dintre cele 48 de state, iar nu viaţa economică dinăuntrul unui stat... care-şi leg fereazaâ singur relaţiile dintre cetăţeni iui. In 1938, reformele rooseveltiene, care întâmpinaseră atâtea d/f cultăţi, respectau în totul Constituţia, pentru a nu mai fi Iov te de neconstituţionalitate, precum şi pentru a. respecta descentralizarea sau drepturile fiecărui stat de a-şi face legi cum vrea el. Am dat aceste p Ide în legătură cu una din legile Noii Orânduiri, într'a-devăr importantă, dar nu singura, pentru a arăta sensul şi calitatea activităţii Ministerului Muncii. Alte actvităţ le vom vedea, urmărind mişcarea muncitorească Legea Orelor şi Salariilor excepta unele categorii de muncitori şi patroni dn agr cultură, pescuit, negoţ. In fapt, legea a schimbat salarizarea la trei milioane de lucrători,- număr numai aparent mare, când ne gândim la cele 44 milioane de salaraţi şi care mulţi beneficiau de condiţiile minimale iar alţii nu ntrau încă în preveder le legii. Aşa cum Roosevelt a verificat-o pe M'ss Perkins, când era guvernator al statului New York, aducând-o apoi în guvernul federal, la fel şi ministreasa muncii ş-a adus ia Wash ngton pe un i d ntre foştii ei colaboratori dela New York, printre cere ce E'mer Andrews, un om aparent afectat şi distrat, cu ochi holbaţi, dar extrem de nervos Şi de viu, în ciuda înfăţişării lui. Incă tânăr, Andrews a fo:.-t un străluc t colaborator, ca şi Beatrice McConell, conducătoarea B.rou'u Cop'lor dn Min sterul Muncii, venită din Pennsylvania, 427 ainde administrase aplicarea legilor muncitoreşti. La Washington, Beatrice McConell a aplicat măsurile Legii Orelor şi Salariilor, oprind 30.000 de copii sub 16 ani să mai fie întrebuinţaţi în fabrici şi mine, şi controlând ca cei între 16 şi 18 ani să nu fie puşi la munci primejdioase sau istovitoare. Peste toate aceste activităţi, Miss Perkins aducea o vie şi sensibilă 'grijă, ştiind cum să se facă, adesea, ascultată şi, totdeauna, respectată. Că-■sătorită încă din 1913 cu Paul Wilson, soţia şi mama nu s'a mărginit la cercul strâmt al familiei, aplicând maxima lui Abraham Lincoln : „după familie, nu •^există nicio legătură mai puternică a simpatiei umane decât aceea care urneşte pe lucrătorii tuturor raselor, credinţelor şi limbilor". Grija cea mare i-a fost constatarea şi reprimarea şomajului, precum şi asigurarea condiţiilor -de muncă dreaptă şi eficientă. Roosevelt nu a greşit, numind o femee în fruntea departamentului Muncii. Pentru treburile unde se cere energie şi tărie masculină, ea a avut cola-■boratori de seamă, dar pentru misiunile de asistenţă şi pentru denunţarea mizeriei, greutăţilor, lipsurilor nimeni nu ar fi putut fi mai cu grijă şi mai cu Inimă decât această femee, demnă urmaşă a atâtor femei americane care, încă de acum mai bine de un veac, au părăsit căminul pentru a se instrui şi a lupta, fie pentru temperanţă, fie împotriva sclaviei Negrilor, fie pentru ^dreptul însuşi al femeii. Harriet Beecher-Stowe şi Elisabeth Cady-Stanton sunt marile înaintaşe. Dela 1920, femeile americane au nu numai dreptul la vot, •dar pot fi alese chiar şi la Preşedinţie. Dar mai aproape decât de ele, a fost Miss Perkins faţă de Jane Adams, laureata Premiului Nobel pentru Pace şi care la Hull-House — vechea insti--.tuţiedin Chicago — a venit în ajutorul locuitorilor din cartierele mizere, ofe-ri,ndu-le mijloace de luqpi, hrană şi învăţătură, dându-le putinţa uceniciei pentru meserii mai bune şi formându-i ca pe nişte cetăţeni plini de demnitate şi energie. Hull-Housse a dus o luptă crâncenă pentru stârpirea cocioabelor ce persitau ia Chicago, alături de magnifice blocuri. Urmaşa Danei ..Adams la Hull-House a fost d-na Charlotte Carr, care a avut o vastă experienţă, ocupându-se de orfani, de copiii delicvenţi, de plasarea la lucru a tinerelor fete, convingându-se, după cum singură a declarat unui ziarist, S. J. Wolff, că „relele sociale provin din pricina salariilor mizerabile (underpaye-mei) şi a muncii istovitoare (overwork)". E constatarea cea mai justă şi mai evidentă, dar cât timp a trebuit şi mai trebue pentru combaterea răului social! Miss Charlotte Carr a condus direcţia muncii lucrătoarelor în statul New York, lucrând cu Miss Perkins timp de doi ani, trecând apoi în statul Pennsylvania, invitată de guvernatorul Pinchot, pentru a organiza o direcţie similară şi organizând-o atât de bine încât a fost numită conducătoarea oficială a ■muncii, în Pennsylvania. Rechemată la New York, Miss Carr era în 1935 directoarea biroului de ajutorare a şomerilor. In 1937, a fost chemată la conducerea instituţiei' Hull-House, pentru a continua pe marea Jane Addams, decedată cu doi ani înainte. Miss Carr are sânge irlandez şi a adus multă sentimentalitate şi o imaginaţie adevărat simpatetică cu nevoile şi drepturile mulţ;milor. In 1945, Miss Frances Perkins s'a retras dela conducerea Ministerului luncii, când noul preşedinte a modificat o bună parte din cabinet. Dorea 'de multă vreme să se retragă, după atâţia ani de ministeriat. La plecare, ea -a fost sărbătorită de conducătorii şt susţinătorii muncitorimii, îmbrăţişându-se Nil HI!! 428 cu sobrul şi rezervatul senator Robert Wagner, autorul în bună măsură ail; legislaţiei muncitoreşti a New Deal-ului-, şi strângând mâna cu cei 1800 de* funcţionari ai Ministerului Muncii, cu care a lucrat atât de armonios. Lew Schwellenbach, avocatul muncitorimii Succesorul d-nei Perkins ca ministru al Muncii este Lew Schwellenbach, avocat şi jurist, născut în Wisconsin acum 53 de ani, şi care a fost unul dintre-cei mai devotaţi susţinători în Senat ai politicii rooseveltiene, împreună cu senatorii 1 rumân, Guffey, Sherman Minton, Claude Pepper, el purtând lupta, împotriva demagogului Huey Long şi altor duşmani ai New Deal-ului. A dus o viaţă grea, vânzând ziare, la un moment, dat, şi economisind orice ban pentru a urma la Universitatea din Washington, unde s'a făcut cunoscut ca un bun orator şi debater. A practicat avocatura, devenind celebru ca apărător al asasinului Mahoney, care a fost condamnat şi spânzurat. Dar a apărat mai ales pe muncitori, fiind şi avocatul unor sindicate feroviare sau de spălătorii chimice. A contribuit la apropierea Legiunii Americane de muncitorime. In 1940 a fost ales judecător, afirmâdu-se un spirit drept şi logic. Studios, dar impulsiv, Lew Schwellenbach a primit să fie ministru a; Muncii, în urma insistenţelor prietenului său, fostul coleg de senat şi actual preşedinte al Statelor Unite. Inait, cu o faţă plină, dar nu rotundă, are în el ceva de judecător îngândurat şl de om chibzuit şi timid. Poartă ochelari, iar ■ fotografiile ni-l arată îmbrăcat corect, când cu jachetă şi joben, când în costum de sport, după circumstanţe. Lev/ Schwellenbach a venit în fruntea Ministerului Muncii în momente grele, când se făcea trecerea dela război la pace ş: când lucrătorii luptau, pentru a-şl păstra situaţia relativ bună din timpul războiului, cerând majorarea salariilor şi plata a 52 ore pentru 40 ore de Itcru efectiv, — formula lor pentru a câştiga în timp de pace ca în timpul războiului. Susţinut temeinic de Preşedintele Truman, noui ministru urmăreşte să întărească acest minister, făcându-l şi mai eficient. Unii împărtăşesc părerea că, până ia el, Ministerul Munci s'a mulţumit mai mult cu constatarea faptelor decât cu rezolvarea lor, lucrând mai mult ca un institut de statstică decât ca o instituţie de conciliere a conflctelor de muncă. Schwelenbach a întărit, pe de o parte, m.misterul, readucând unele d recţii sau comisiuni care lucrau autonom, de pildă Comis:unea Muncii de Război, Serviciul de plasare la lucru şi Comitetul Naţional al relaţiilor de Muncă. Chiar dacă acestea iegate de război sunt acum în lichidare, noui ministru a vroit să le lichideze sau transforme el în alte insttuţii necesare vremurilor de pace. Cea mal mare însemnătate o acordă, însă, Serviciului de Conciliere a Statelor Unite, ce, este baza ministerului şi activităţii sale, expr'mându-şi credinţa că prirna menire este tocmai arabitrarea şl rezolvarea conflictelor de muncă El a num t pe Edgar L. Warren cu-conducerea acestui serviciu, pe cât de Important, pe atât de dificil, guvernul având acum a trata cu mai multe organizaţii munc toreşti decât după primul război mondial, organizaţii uneori în rivalitate şi divergenţă şi reprezentând aproape 15.000.000 de lucrători smdicalizaţi. Acum sunt în joc infinit mai multe interese şl concepţii, pe care Schwellenbach şi colaboratorii săi trebue să le cunoască şi să le servească. Deşi cu mentalitate de magistrat, el trebue să fie, ca m 'nistru al Muncii, î.n primul rând avocatul muncitorimii, care de altfel l-a susţinut la numirea •m ■ ■ 429- în acest post de mare răspundere. Dar avocatul muncitorimii ,este un om echitabil şi corect, care ştie cum să se poarte şi cu cealaltă parte. Debuturile de arbitru în conflictele muncitoreşti nu au fost strălucite, el. căutând să rezolve doleanţele muncitorilor din petrol, sindicalizaţi sub conducerea lui O. A. Knight, înainte ca ei să declare grevă. N'a reuşit şi a rămas dezamăgit. Preşedintele Truman a aplicat procedeul din timpul războiului, rechiziţionând rafineriile şi socotind pe lucrători angajaţii guvernului. Ulterior, salariile au fost majorate şi în petrol, ca în toate celelalte industrii,, conflictele rezolvându-se în mijlocul verii anului 1946, cel puţin până la o nouă scumpire a costului vieţii. Şi Schwellenbach, ca şi Henry Wallace, ministrul Comerţului, şi-au pus mari speranţe în Conferinţa Muncii şi a Patronilor, pe care Preşedintele Truman a convocat-o la Washington, în toamna 1945. Din nefericire, cu toată, truda miniştrilor Waliace şi Schwellenbach, rezultatele au fost aproape neînsemnate, conflictele desvotându-se din toamna 1945 şi până în vara 1946. in genere, funcţia sa de împăciuitor a dat bune rezutate. Numai în Ianuarie 1946, una dintre cele mai grele luni pentru muncă şi patroni, Serviciul de Conciliaţiune a rezolvat obiectivele 168 de greve, precum a rezolvat şi 900 de conflicte, din cele 1200, înainte de declararea grevei sau înainte ca grevele să fi devenit efective. Ministrul Muncii crede că neliniştile din 1945 şi 1946 sunt un fenomen trecător, pricinuit de anumite restricţii din vremea războiului şi de dificultăţile inerente operaţilor de ajustare dela război la pace. Socotind că măsurile de stabilire a salarilor, luate de Preşedintele Truman la începutul anului 1946 şi aceea a cercetării faptelor în cazul conflictelor de muncă, susţinută tot de Preşedintele Truman, sunt cele mai rodnice— Lew Schwellenbach s'a opus, încă din Februarie 1946, legii Case, cerând comisiunii Educaţiei şi Muncii din Senat să respingă proectul de lege votat de Camera Reprezentanţilor. El a susţinut că mecanismul de negociere şi arbitrare prevăzut de legea Case duplica funcţiunile deja existente în serviciul de conciliaţiune al Ministerului său. A combătut, totdată, măisurile şi sancţiunile propuse împotriva sindicatelor sau lucrătorilor care ar viola contractele şi ar organiza manifestaţii şi greve ilegale, susţinând că astfel este ameninţată toată legislaţia muncitorească, în vigoare, mergându-se dincolo de intenţiile de corectare a unor neajunsuri şi abuzuri. împreună cu directorul Reconversiunii Snyder şi cu ]ohn Steelman, consilierul special al Preşedintelui Truman — Lew Schwellenbach, ministrul Muncii, a participat la marile tratative şi negocieri, supraveghind sau intervenind direct pentru rezolvarea conflictelor de muncă din industriile petrolului, oţelului, automobilelor sau din lumea minelor, căilor ferate, telefoanelor, intre-pozitelor maritime, asupra cărora ne vom opri când vom înfăţişa personalităţile şi obiectivele conducătorilor diferitelor organizaţii muncitoreşti. Numai pentru concilierea conflictelor dela Detroit, între patronii şi muncitorii dn automobile s'au trimis 250 conciliatori din serviciul conduse de Edgar L. Warren. Funcţiunea de împăciuitor este cea mai dificilă şi atât Preşedintele Truman cât şi ministrul Lew Schwellenbach o ştiu prea bine, cunoscând atâtea cazuri de reuşită, dar şi altele în care a fost nevoe şi va mai fi nevoe de tratative şi negocieri, până ce perioada de tranziţie va face locul alteia destabilizare mai mulţumitoare a condiţiilor de muncă. ft OT mm lift 111 ■ill ■Bill IMillillll will Iwillllillliii ii ■ 1 ii XV WILLIAM GREEN, DIPLOMATUL MUNCITORIMII AMERICANE Asemuit cu un bancher de provnicie sau cu un blajin profesor de liceu,. William Green, preşedintele Federaţ'iei Ametficane a Muncii, are o fafă rotundă, ochi blâzi, surâs binevoitor şi obrazi roz. Grăsuf şi calm, figura sa exprimă mulţumire şi optimism. Discursurile sale sunt domoale şi monotone ca ale preoţilor îmbătrâniţiii în rutină. Nu are nimic gigantic şi tunător în-tr'însul, ca John Lewis, marele-i rival, nici expresia dârzeniei şi hotărîrit, ca Philip Murray, preşedintele C. I. O.-ului. William Green reprezintă tipul conducătorului moderat, paşnic, respectuos, dar nu lipsit totuşi de dârzenie şi încredere în sine şi în cauza sa. Când îl priveşti, ai putea crede că şi-a urmat mai curând dorinţa din tinereţe de a se face preot baptist, decât că a fost minier până la vârsta de treizeci şi şase de ani, trecând apoi la conducerea organizaţiilor muncitoreşti. „Diplomatul mişcării muncitoreşti" s'a născut îh Ohio, în anul 1873 din. părinţi englezi, cu mentalitate puritană, dar crezând într'un socialism idea- lil'Ul 432 1 ist. Tată! a lucrat în minele din Anglia; fiul va începe viaţa de muncă tot în mine, peste ocean, la 16 ani. Peste doi ani, este secretarul sindicatului minierilor progresişti, apoi ajunge căpetenia districtului Ohio în Uniunea Minierilor din America. Dela 1908 încoace, lucrează numai în administraţia sindicală. In tinereţe, a fost pentru soluţii mai radicale, cerând dreptul la negocieri colective. Cu t.mpul, a devenit mai moderat, fiind socotit de unii critici sociali chiar un conservatist. In 1910 cand dează la preşedinţia Uniunii Minierilor, dar nu este ales fiind numit statistician^ sindicatului şi având prilejul de a-şi forma o cultură temeinică. El cere lucrătorilor să se manifeste cu creerul, nu cu pumnul. Ales senator al statului Ohio, timp de două legislaturi, el susţine legi progresiste pe atunci, contribuind ca minierii să fie plătiţi mai b ne, iar munca femeilor să fie redusă ca ore. In calitate de senator, a zădărnicit greva lucrătorilor din fabricile de cauciuc dela Akron. A continuat să lucreze pentru Sindicatul Minierilor, conducând şi publicaţiile lor. In 1924, murind conducătorul Federaţiei Americane a Muncii, Samuel Gompers, care se bucura de o 'neştirbită autoritate, Green este ales preşedinte în locul vacant. Era încă din 1913 vice-preşedinteie Federaţiei. Pentru a se menţine la preşedenţie, Green îşi domoleşte avânturile de odinioară. Perioada 1924—1933 nu este prielnică reformelor îndrăzneţe, căci după moartea lui Wilson şi până la venirea lui Roosevelt conservatorismul domină viaţa politică, m timpul lui Gompers, Green era considerat un element de stânga. In 19i7, el cere ca muncitorii să fie organizaţi pe industrii, iar nu pe meserii (crafts), înglobând în sindicate şi pe muncitorii necalificaţi. Idee care nu se va realiza decât mai târziu şi nu de el, ci de John Lewis, iar atunci Green nu va mai fi pe această poziţie. Luptă pentru asigurarea sănătăţii muncitorimii, pentru pensii la bătrâneţe, iar în 1920 susţine planul Plumb, care cerea semi-etatizarea liniilor ferate. Pentru vremea aceia, în America revenită la izolaţionism şi tră'nd într'un capitalism plenipotent, Green pare un radical. E bine văzut şi de Gompers ş: de John Lewis, minierul ajuns în 1920 preşedintele Uniunii M.nierilor şi mare elector în rândurile muncitorimii. Lewis l-a susţinut pe Gree'n la alegerea ca preşedinte al Federaţiei Americane a Muncii, în 1924. Este ales, în urma unor declaraţii'potoLte şi protivnice extremii stângi. Muncitor i din Federaţie erau naţionalişti şl conservatist! şi nu vroiau să privească peste graniţi. La rândul lor, patronii îl găsesc pe Green un om rezonabil ş echilibrat, cerând şi obţinând numai ceea ce „se poate". E omul care hu a ofensat pe nimeni, astfel îl descrie un observator. Iar altul — Raymond Clapper — spune că ei urăşte mai mult pe socialist' şi pe comunişti decât pe captalişti. Adevărul este că acest om blând şi domol nu urăşte pe nimeni, neavând încredere decât în viziunle lui limitate şi lipsite de îndrăzneală. Atitudineie saie — în totul moderate — variază după împrejurări. Sus-ţnător al „conservat'smului progresist", a făcut numeroase compromisuri vremelnice pentru scopuri superioare, dar nu a apucat niciodată prilejul de a realiza aceste scopuri, obţinând totuşi, treptat, anumite îmbunătăţiri pentru muncitorime. Cu metodele lui moi şi lim'tate, nu reuşeşte să mărească simţitor numărul membrilor federaţiei. Marea industrie este împotriva sindicatelor şi nu Green era omul care o putea înfrunta. încercările lui dm 433 1926 de a organiza în sindicate pe muncitorii industriei de automobile nu reuşeşte. Criza econom că din 1929—1932 îl trezeşte şi pe el. începe să devină revoluţionar, când salariiie lucrătorilor sunt reduse, contrar recoman-daţiei Preşed ntelui Hoover. In 1932, cere asigurări împotriva şomajului pre-.cum şi reducerea zilei de lucru la şase ore, săptămâna de lucru urmând să fie de cinci zile. New Deal-ul roosevelt'an găseşte Federaţia Americană a Muncii lipsită de conştiinţa misiunii ei şi de o activitate deosebit de energică şi eficientă. In 1933 numărul membrilor Federaţiei Americane a Muncii era acelaş ca şi în 1916 I Wiiiiam Green îşi dă seama că Franklin Delano Roosevelt va schimba situaţia muncitorimiii, dar Roosevelt pare a-şi da seama că posibilităţile lui de conducător şi animator al muncitorimi sunt restrânse, prefe-rându-i pe John Lewis. Conflictul între cei doi prieteni — Gree'n şi Lewis — se manifestă în t'mpul primei magistraturi a lui Roosevelt. Green a susţinut, fireşte, Noua Orânduire rooseveltiană, s'a bucurat de ajutorul adus de către instituţia N. R. A. muncitorimii aflată în şomaj şi în greutăţi; a luptat pentru mărirea Federaţiei, câştigând un milion de membri noi. Dar deşi el cerea „să fie organizaţi cei neorganizaţi din industriile producţiei în massă", lucrătorii necaliificaţi rămân în afara sindicatelor, iar sindicalizarea se face tot pe meserii şi specialităţi, iar nu pe industrii, cum ceruse odinioară Green şi cum cerea acum vijelosul Lewis. Conflictul izbucneşte imediat după congresul muncitorimii, în 1935, când Federaţia respinge rezoluţia ca sindicatele să se formeze pe industrii, iar nu pe meserii. Lewis şi Green se despart. Opt din cele mai puternice sindicate din Federaţia Americană a Muncii, printre care şi Sindicatul sau Uniunea Minierilor, formează C. I. O.-ul — Comitetul Organizaţiilor Industriale, devenit mai târziu Congresul Organizaţiilor Industriale. C. I. O.-ul va organiza sindicalismul industrial, grupând în sindicate pe toţi lucrătorii din industriile ■oţelului, automobilelor, textilelor, cauciucului, primind şi pe lucrătorii necalificaţi. Noua orgamzaţle condusa de John Lewis se impune văzând cu ochii. In 1936, toate sindicatele afiliate C. I. O.-ului — aproape o treime din Federaţia Americană a Muncii — sunt suspendate, mai prec.s eliminate, din Federaţia condusă de Green. Conflictul creşte. Green acuză pe Lewis că procedează d'ctatorial, ascultând ele indicajii streine. Lewis îşi acuză adversarul de lipsă de curaj. In 1937, Green luptă pentru recunoaşterea la General Motors a s'ndicatelor formate pe specialităţi, pe când Lewis luptă pentru organ'zarea unei uniuni sau unui s;nd'cat a tuturor muncitorilor dela vasta corporate pentru fabricarea automobilelor, Generai Motors. Greva dela General Motors făcută de . S'ndlcatul Muncitorilor din Industria de Automobile arată că Lewis a reuşit ţ.i nu Green. Evenimentele ÎI depăşesc pe preşedintele Federaţiei Americane a Mun-ci:, care adoptă o atitudine potolită şi condamnă excesele, violenţele şi extremismul lui Lewis. Green se pronunţă Împotriva grevelor făcute prin ocuparea de către lucrător rală, susţinând că nu statul trebue să împreună cu patronii, el văzând astfel a fabricelor. Păstează încă o mentalitate liibe-ixeze salariile lucrătorilor, ci aceştia libertatea lucrătorilor. In 1940 luptă mai departe pentru recunoaşterea sindicatelor pe specialităţi, ducând tra- ill Oft! 434 tative cu unii senatori şi admiţând în schimb unele amendamente la legea Wagner, propuse de Smith. Dacă ]ohn Lewis nu ar fi făcut greşeli de ordin politic ş,i economic, situaţia lui William Green şi a organizaţiei sale ar fi fost mai precară. Dar vremurile sunt dificile şi pun probleme politice, pe care conducătorii muncitorimii nu ştiu încă să le vadă Impede, ca dealtfel şi atâţia senatori şi o bună parte din populaţie. In Septembrie 1940, Green este protivnic recrutării obligatorii pentru armată, deşi se împlinise un an de când Hitler atacase Polonia, iar Dohn Lewis este izolaţionist de-a-binelea şi duşman-al lui Roosevelt. Green se află pe o linie moderată, de pe care nu săvârşeşte marile greşeli ale lui Lewis, dar nici nu poate merge în pas cu vremea. Dacă este protivnic recrutării, în schimb admite ca Anglia să fie ajutată, de către Statele Unite, încă izolaţioniste, precum susţine şi cea de a treia candidatură la preşedenţie a lui Rooseveit. Om împădiuitor, William Green este gata să colaboreze când se poate chiar şi cu foştii săi inamici. El va reprimi pe Dohn Lewis şi sindicatul minierilor săi, după ce Lewis se va retrage din C. I. O., în urma evenimentelor ce le vom arăta. In 1937, a dorit o colaborare între Federaţia Americană a Muncii şi Legiunea Americană. Iar, în timpul celui de al doilea război mondial, certurile şi conflictele dintre cele două mari organizaţii muncitoreşti — C. I. O.-ul condus de Philip Murray, în urma retragerii lui Dohn Lewis< şi Federaţia Americană a Muncii — aproape dispar. Solidaritatea muncitorimii devine o realitate. Pe chestiunile mari şi când e vorba de existenţa patriei, divergenţele sunt uitate, dn Aprilie 1942, membrii celor două mari Organizaţii, care, între timp, şi-au sporit fiecare numărul lor — se întrunesc laolaltă, demonstrând spiritul de solidaritate a muncii în faţa marilor imperative. Consiliul Muncii de Război (War Labor Board) este constituit, ducând la stabilizarea salariilor şi preţurilor şi aducând pe tot timpul războiului linişte, prosperitate şi eficienţă acelor care se devotau producţiei de război. După război, problemele specific muncitoreşti reapar. Din nou, se ac-centuiază vechile divergenţe între CI. O. şi A. F. L. Din nou blajinul şi binevoitorul diplomat al muncitorimii este pus în faţa unor situaţii dificile. Acest om foarte cumpănit, moderat, sobru, care ştie cum să se poarte cu oamenii, dar mai puţin cu realităţile economice, care nu jigneşte pe nimeni, dar nu poate — deodată şi în totul — mulţumi pe cei mulţi, acest minigs cu vocaţie de preot, care nu bea alcooluri şi ţine ila viaţa de familie — are cinci fiice şl un fiu — ştiind să poarte fracul la întrunirile oficiale, pe care uneori delegaţii muncitorimii le ţin în cele mai elegante localităţi climaterice şi turistice — năzueşte, în fond, spre pace şl armonie într'o vreme în care pacea socială şi armonia economică încă nu se pot înfăptui atât de lesne şi de repede. Articolele lui din publicaţia oficială a Federaţiei Muncii American Federationist, pe care o conduce tot el, par scrise de un economist competent şi vigilent. Publicaţia, tipărită pe hârtie bună, cu ilustraţii şi îngrijită punere în pagină a materialului — are o ţinută aproape univer-s tară, discutând tehnic problemele profesionale şi formulând clar revendicările Federaţiei Muncii. Prin poziţia lui moderată şi cu metodele sale de diplomat al muncitorimii, William Green a reuşit, în ultimii ani, să obţină pe căi paşncie- 435 toate avantajele pentru membrii Federaţiei pe care le-au obţinut C. I. O.-ul şi celelalte sindicate independente- prin lupte aprige. In mod firesc, chiar dacă Federaţia Muncii are o atitudine potolită şi metode mai blânde — rezultatele luptelor purtate de C. I. O. se resfrâng şi asupra ei. Green şi .Federaţia lui de sindicate muncitoreşti sunt beneficiarii divergenţii şi competiţiei dintre diferitele organizaţii, dar şi al victoriilor pe care le obţine C. I. O.-ul în mod atât de viu şi hotărît. Dacă faţă de patroni, muncitorimea americană este solidară şi are o atitudine unitară în materie de reven-d cări — înăuntrul ei divergenţele, metodele şi rivalităţile sunt acute. Dacă C. I. O.-ul a cunoscut reuşite mult mai mari, prin metode mai vii şi mai îndrăzneţe, printr'un spirit de organizare pe care Federaţia nu l-a avut niciodată, — în schimb şi Federaţia a prosperat şi a devenit cu anii casa acelora dintre muncitori, care nu erau de acord cu metodele C. I. O.-ului şi care păstrau o atitudine strict profesională, nevoind să se amestece în politica Federaţia Muncii se ţine în afara luptelor politice interne, fiecare membru fiind liber să voteze pe- cine vrea, iar, extern, ea nu a participat la mişcarea muncitorească mondială şi la diferitele congrese internaţionale. Cine ar fi crezut că fostul prieten şi apoi fostul inamic al lui William Green — vijeliosul Dohn Lewis — se va înapoia într'o bună zi, în „casa muncii" ? Astfel îşi denumeşte Federaţia sa, William Green, care a uitat cuvintele grele, rostite de Lewis împotriva sa. Mare polemist şi luptător, John Lewis spunea în 1940 despre William Green: „Am explorat din răsputeri mintea lui Bill şi vă dau cuvântul că nu-i nimic acolo". Omul care în tinereţe ceruse lucrătorilor să se marifeste cu creerul, iar nu cu pumnul, a uitat aceste grele cuvinte, spuse în furia luptelor. Green nu ştie ce e răzbunarea şi nu poartă pică nimănui. Demn şi diplomatic, el a spus înjanuarie 1946, când Dohn Lewis şi puternicul său sindicat al minierilor au reintrat în Federaţia Americană a Muncii : faptul trebue tălmăcit ca o mişcare... de a aduce ordine în Casa Munci. Totodată, a avut grijă să -desmintă svonurlfe că el s'ar retrage dela Preşed:nţia Federaţiei în favoarea lui Lewis. Acestuia i s'a dat cel de al treisprezecelea loc de vice-preşedinte. Numărul membrilor Federaţiei a sporit la 7.000.000, Sindicatul Minierilor condus de Lewis numărând 500.000 membri. Cum Dohn Lewis a fost şi este încă cel mai dinamic şi mai răsunător leader al muncitorimiiii probabil că el va statornici viitoarea desvoltare a Federaţiei Americane a Muncii. Previziunile sunt dificile, mai ales când e vorba de Dohn Lewis, „bărbatul de Stat al mişcării muncitoreşti". S'ar putea întâmpla ca metodele lui în genere violente şi spectaculoase, întihzând coarda până la maximum, în condiţiile şi în situaţia dată, dar având grija ca ea să nu plesnească niciodată — să nu mai fie necesare sau să indispună prea mult nu atât pe patroni, ci chiar pe lucrători şi o parte din populaţia ţării. In cazul acesta, rolul lui William Green ar putea fi încă mare. Deasemenea, s'ar putea întâmpla ca nici Green şi nici Lewis să nu deţină în viitor autoritatea cea mai. puternică şi hotărîtoare în mişcarea muncitorească. Philip Murray, preşedintele C. I. O.-ului, Walther Reuther, preşedintele sindicatului Lucrătorilor din Industria Automobilelor şi Harry Bridges, animatorul Sindicatului Muncitorilor din Porturile Pacificului sunt figuri dinamice şi cu o autoritate ce o întrec pe aceea a lui Dohn Lewis. Viitorul 436 I 11 11 hUSH „bărbat de stat" al mişcării muncitoreşti americane ar putea fi unul din ei\ sau un altul. In momentul de faţă, mai sunt zece-douăsprezece milioane de lucrători industriali nesindicalizaţi, pe care atât Federaţia Muncii cât şi C.I.O.-ul caută să-i organizeze, făcându-i membri. Ca organizator, Lewis s'a dovedit cel mai abil şi mai rodnic. Este posibil ca Federaţia Americană a Muncii să se desvolte rapid şi uluitor, mai ales în condiţiile actuale, care cer muncitorimii un spirit de organizare solidară şi de luptă mai activă ca oricând. Dar, chiar în cazul acestei desvoltări, încă poziţia diplomatică a lui William Green, poate fi utilă, având să-şi împartă strategia împreună cu John Lewis, mai tânăr cu şapte ani decât Green şi infinit mai energic, dar şi mai discutat,., şi nu totdeauna în mod prielnic, în rândurile muncitorimii. r*>U7t '-tiv,' m XVI JOHN LEWIS, „BĂRBATUL DE STAT AL MIŞCĂRII MUNCITOREŞTI" „Cine se crede că este el, Dohn Lewis ? Drept cine se ia ?" nu odată .s'au întrebat în cursul ultimilor zece ani (1936—1946) cetăţeni şi muncitorii americani. Dintre toţi oamenii publici ai Americii, puţini se bucura* de celebritatea lui. Iar dintre conducătorii mişcării muncitoreşti niciunul nu a avut până acum publicitatea şi răsunetul, pe care acest amestec de profet, dictator, bărbat de stat şi neîntrecut animator le are, chiar şi când, aparent, stă în umbră. Deasemenea, nu odată s'au întrebat nu numai patronii, dar şi muncitorii „ce vrea, în fond, Dohn Lewis? unde vrea să ajungă ?" Vrea să ajungă preşed ntele Statelor Unite? Ministru al Muncii ? Dictatorul întregii muncitorimi ? Lucrează el mai mult pentru muncitorime sau pentru satisfacerea propriului său orgoliu, propriei lui ambiţii ? De înălţime potrivită, statură plină de vitalitate, având un cap masiv şi energ:c, obraji muşchiuloşi, ochi pătrunzători, bătând într'un albastru-cenuşiu, o gură flexibilă şi expresivă, Dohn Lewis emană forţă şi dinamism. 438 Părul abundent şi ondulat în linii mari al capului şi mar ales sprincenele-f stufoase îi permit o mmică de actor de dramă, ca şi glasu-i tunător, .patetic, vehement. Nimeni n'a observat câtă asemănare are cu Danton,aşa ■cum l-a schiţat pictorul David, cu sprincehele încruntate, cu priviri adânci, cu un nas sensual şi o gură energică şi acuzatoare. Orator emoţionant şi răscolitor, el nu are ţinuta academică a lui Green, nici vioiciunea lui Murray. Ehtusiasmează mulţimile tocmai prin masiViltatea, vehemenţa şi patetismul său, obţinând ce vrea. Exagerează, diformează, compară pentru a insufla mila şi revolta, uneori vorbind cu mijloace ieftine, deşi cunoaşte pe Shakespeare şi pe poeţii romantici, din care alteori citează chiar dacă nu ■exact. In totul, are marele dar de a manipula, de a răscoli şi mânui mulţimile, adevărata vocaţie a leader-ului. Născut în 1880 la Lucas, în statul lowa, el este fiul unui minier englez din Wales, care, după ce a cunoscut traiul mizer de acolo şi a făcut greve, a imigrat în Statele Unite. La 21 de ani, John munceşte din greu, în diferite centre ale ţării, călătorind spre Vestul Statelor Unite. Munceşte şi cunoaşte deplin viaţa de minier. II preocupă de tânăr organizarea sindicală. In 1911, activează în Federaţia Americană a Muncii, conducând publicaţia Sindicatului Minierilor din această Federaţie. Tenace, hotărît, îndemânatec, îşi afirmă, mai ales în 1917, calităţile de conducător şi luptător, atunci luptând cu guvernul pentru controlul vieţii din mine. In 1919, organizează greva a 400.000 de minieri. E cunoscut în întreaga federaţie americană. In 1924, formulează un plan constructiv pentru ridicarea nivelului de viaţă al minierilor, atât de exploataţi de unii patroni. Cere un salar de 7 dolari şi jumătate pe zi pentru muncitorii din minele productive şi rentabile, precum şi închiderea minelor care nu pot asigura o bună remuneraţie, urmând ca lucrătorii din acestea să fie îndreptaţi spre alte industrii. Energic şi constructiv, John Lewis capătă autoritate nu numai în rândurile minierilor, cu care va rămâne mereu legat, fiind tot timpul conducătorul sindicatului lor, fie că sindicatul va aparţine Federaţiei Muncii, C. I. O.-ului sau va activa independent, pentru a reveni apoi iarăşi în Federaţie. Preşedintele Coolidge îi oferă postul de ministru al Muncii, în 1924, Lewis face greşala de a refuza acest post, prin care ar fi putut îmbunătăţi soarta muncitorilor un moment mai devreme, chiar dacă situaţia de atunci nu i-ar fi îngăduit reforme prea radicale, valul de conservatism urmând după prăbuşirea lui Wilson şi după deliniştile pricinuite de terminarea primului război mondial. Ca şi după ce! de al doilea război mondial, urmase un val de greve, pricinuite de lipsuri şi de scumpirea vieţii. Dar, spre deosebire de cele ce se întâmplă acum, când sindicatele câştigă mereu teren, iar conştiinţa muncitorimii este mai vie şi mai tenace, nelăsându-se înfrântă în revendicările ei—după primul război mondial, sndicalismul a pierdut cu timpul terenul câştigat, numărul membrilor Federaţiei Muncii a scăzut, iar lucrătorii au rămas desbinaţi şi la voia întâmplării. Prosperitatea şi, apoi, criza din 1929—1932 arată însă muncitorimii realitatea, adică necesitatea de a se organiza pentru a nu mai fi la voia fluctuaţiilor şi bunului plac. John Lewis îşi arată toată puterea şi priceperea odată cu apariţia New Deal-ului rooseveltian. E momentul suprem, în care muncitorimea, patronii şi guvernul trebue să dea lupta pentrul o organizare socială mai te- 43» meinică, pentru acea „justiţie socială", atât de aprig dorită de progresiştii americani. Sindicalismul amercan ia forme noi, iar John Lewis a fost, pentru momentul de redresare şi reorganizare a vieţii economice şi sociale americane, un om providenţial. Faptul că ar fi putut face mai mult şi avea o ţinută mai puţin fluctuantă, nu trebue să ne determine a-i micşora meritele. Departe de a fi un om perfect, el a fost, totuşi, motorul muncitorimii americane, în momente hotărîtoare şi a dus-o la victorii evidente. Curajos,, elocvent, cu un temperament vulcanic, spirit tactic şi organizator neîntrecut, el a exprimat cu energie şi pricepere revendicările muncitorimii conştiente, într'o ţară industrială. înainte de ruptura cu Federaţia Americană a Muncii, când încă lucra alături de William Green, Lewis începe să-şi desfăşure strategia de organizator. In 1935, Legea Wagner (ajută Federaţia Muncii, care continua să piardă teren, deşi, încă din 1933, legea Redresării Economice Economice (Recovery Act) căutase a veni în ajutorul muncitorimii. Până la venirea lui Roosevelt, muncitorii nu erau încurajaţi să se sindicalizeze, iar unele industrii se opuneau făţiş sindicalizării, în special acelea ale oţelului şi automobilelor. Unele industrii, neincrezându-se nici în moderata Federaţie a Muncii, îndemnau pe lucrători să se organizeze pe întreprinderi, deciziile luându-se în sânul muncitorilor pe baza majorităţii voturilor. Sindicatele independente de Federaţie îşi urmau politica lor, lipsită de un plan convergent şi supusă la diferite presiuni. Măsurille rooseveltiehe, admiţând negocierile colective, fac ilegale intervenţiile patronilor în sânul diferitelor sindicate independente sau federate. Legea propusă de senatorul Robert F. Wagner, om modest, tăcut, sobru, lipsit de talent oratoric, dar un dârz luptător pentru cauza muncitorimii, având idei şi concepţii juridice superioare — vine în ajutorul organizării sindicale. Wagner, care a crescut în acele case mizere, slums, venind la vârsta de opt ani din Germania, cu părinţii săi, cunoscând mizeria vieţii muncitorilor şi fermierilor, este pilotul legislaţiei rooseveltiene în Senat, unde încă din 1927 îl trimisese statul New York. Lui i se datoresc măsuri şi legi, ca înfiinţarea instituţiei N.I.R.A., Legea Securităţii Sociale, Legea Locuinţelor, Legea Relaţiilor Muncitoreşti, Legea împotriva Linşajului şi numai modestia şi rezerva l-au ţinut departe de celebritatea ce-o merita. Incă din timpul Preşedintelui Hoover, el combate şomajul şi colaborează la legea Garner-Wagner Bill, prin care federaţia americană e obligată să vină în ajutorul şomerilor, lege desfiinţată prin veto-ul d-lui Hoover. In 1932, a reuşit să treacă Legea pentru Ajutorarea Şomerilor (Relief and Construction. Act), când, pentru prima dată, Federaţia americană acceptă răspunderea faţă de şomaj. Asigurarea slujbelor, pensiile pentru bătrâni, ajutorarea femeilor muncitoare, activitatea eficientă a instituţiei pentru Finanţarea Reconstrucţiei (R'. F. C), a Consiliului pentru Stabilizarea întrebuinţării la Muncă în federaţia americană (Federal Employment Stabilization Board), Consiliul Muncii Naţionale, ce-l are preşedinte pe dânsul — sunt numai o parte din realizările senatorului Robert Wagner, care l-a susţinut, deopotrivă, pe Roosevelt în. politica-i socială cât şi în cea internaţională, deşi nu a fost uhul din intimii dela Casa Albă. In 1935, Legea Relaţiilor Muncii Naţionale este votată, producând mari controverse. Prin această lege a senatorului Wagner, Comitetul Relaţiilor 440 441 Muncitoreşti poate sili orice întreprindere să permită alegeri muncitoreşti înăuntrul ei, obligând pe toţi lucrătorii respectivei întreprinderi să se conforme votului majorităţii. Deasemenea, se interzice patronilor de a mai domina sindicatele întreprinderilor lor, de a încuraja sau sabota înscrierea în sindicate a lucrătorilor, de a refuza să negoceze colectiv cu reprezentanţii majorităţii salariaţilor lor, de a concedia pe salariaţii care denunţă procedee incorecte faţă de muncitorime. Legea Wagner a deschis Federaţiei Americane a Muncii luminoase posibilităţi de organizare şi speranţa că, odată, va avea drept membri pe cele 28 milioane de lucrători între-.buinţaţi în industriile americane. Intr'adevăr negocierile colective şi înlesnirea sindicalizării distrugeau rezistenţa patronală şi deschideau drumuri rodnice muncitorimii. William Green nu corespunde rrjarelui moment. John Lewis devine conducătorul de fapt al muncitorimii. In 1935, agită pe minierii săi pentru a obţine contracte de muncă mai bune. Patronii minelor şi delegaţii Sindicatului Minierilor tratează în 1935 la Washington, în momentele în care N.R.A. este declarată neconstituţională de Curtea Supremă de Justiţie. In Senat, Joseph Guffey, senator al Pennsylvaniei, vine în ajutorul minierilor. John Lewis câştigă mereu prestigiu. El ştie bine că negocierile colective au altă eficacitate, ca şi grevele, când sunt făcute pe industrii, iar nu de sindicatele pe specialităţi (crafts) şi când din sindicatele industriale fac parte şi lucrătorii necalificaţi, care, uneori, au revendicări mai aprige şi mai arzătoare decât ■ceilalţi. Până în 1935, lucrătorii erau organizaţi pe meserii. Industria de automobile, ce cuprinde un număr diferit de meserii şi specialităţi, număra un număr egal de sindicate. Jn consecinţă, grevele nu opreau niciodată întreaga activitate a industriei, sau măcar a unei fabrici, ci numai unele sectoare sau activităţi, nu toţi lucrătorii fiind egal de conteresaţi la reuşita grevei, iar divergenţele sau ademenirile intrând în funcţiune. Lewis şi C. I. O.-ul substitue vechilor sindicate pe meserii, sindicatele pe industrii sau mari- întreprinderi. Pe tema acestei organizări sindicale pe industrii, s'au despărţi Lewis de Green, primul reuşind numai în câteva luni să adune două milioane de muncitori, pentru ca în anii următori C. i. O.-ul să aibă şase mliioane de membri—cei mai dârzi, mai dinamici şi mai neînduplecaţi din întreaga mişcare muncitorească americană. Pe lângă calităţile de mai sus, conducătorul C. I. O.-ului, John Lewis, are şi alte virtuţi care fac, deobicei, succesul oamenilor de acţiune: ambiţie, voinţă de putere, simţui oportunismului şi o uluitoare abilitate de a se sluj! de condiţiile proprice, ce orice realitate le pune sub ochii unui om de acţiune. La alegerile din 1936, întreg C. I. O.-ul susţine pe Roosevelt, pe când Federaţia Americană a Munci1, ţinându-se în afara politicii, deşi membrii ei votează majoritatea tot pe Roosevelt, dar în mod individual, nu-i vine în acelaşi măsură în ajutor. Roosevelt vrea să reunescă laolaltă cele două puternice organizaţii munctoreşti, C. I. O. şi A. F. L., dar nu reuşeşte şi, de aceea, când chestiunea fuziunii va fi reluată, el nu va mai insista, preferând decât o uniune cu violente certe interne, un duai'sm care, măcar pe chestiunile rnari şj vitale, să se comporte paşnic. Dealtfel, divergenţele şi certurile dintre C. I. O. şi A. F. L. l-au supărat într'atât pe Preşedinte^ la un moment dat, încât s'a exprimat destui de scârbit împotriva „celor două Ijj case", chiar dacă muncitorimea a avut într'însul pe cel mai prietenos şi înţelegător preşedinte american. John Lewis şi colaboratorul său Philip Murray reuşesc să sindicalizeze total pe muncitorii din unele industrii, până atunci protivnice sindcalismului, ca acelea ale oţelului şi automobilelor, ce ulterior vor avea unele dintre cele mai puternice sindicate, împreună cu minierii, pe care John Lewis s'a bazat tot timpul. Anul 1937 îi conferă lui John Lewis o autoritate gigantică. El este acela care înfruntă şi înfrânge marile industrii ale oţelului şi automobilelor, de care William Green nu reuşise să se apropie efectiv. Grevele dela General Motors au intrat în istoria economiei şi luptei muncitoreşti. Această corporaţie conducea mai bine de jumătate din industria automobilelor, iar conducătorii ei de atunci, Alfred P. Sloan Jr., preşedintele corporaţiei, şi William S. Knudsen, vice-preş'edintele ei, hu au admis, la început, să trateze cu Sindicatul Muncitorilor din Industria de Automobile, United Automobile Workers, sindicat înfiinţat de C. I. O. şi condus atunci de Homer Martin. Fiind o corporaţie cu numeroase companii, uzine sau fabrici „independente", conducătorii corporaţiei General Motors susţineau că lucrătorii fiecărei unităţi din corporaţie trebue să trateze cu compania respectivă-. Aceasta punea la încercare tocmai noul tip de organizare a C. I. O.-ului : sindicalizarea pe industrii şi aici s'a putut verifica avantajul pentru muncitori de a activa solidari pe corporaţii, sau unităţi reale, iar nu pe meserii sau pretinse unităţi de companii sau societăţi. Conflictul cu General Motors a izbucnit, aparent, din cauze mărunte. La uzinele Fisher Body din Cleveland ale corporaţiei General Motors, ia începutul lunii Ianuarie 1937, o adunare a lucrătorilor este amânată cu câteva ore de către patroni. Câţiva membri ai Sindicatului Lucrătorilor din Automobile (U. A. W) nu pleacă la prânz acasă, rămân în uzine şi convoacă pe ceilaiţi 7000 de lucrători, cerându-le să oprească lucrul. E o grevă făcută prin rămânerea în fabrică, prin ocuparea fabricii de către lucrătorii, sit-down strike. Acelaş lucru se' întâmplă şi în alte uzine şi fabrici ale corporaţiei General Motors : la Fisher Body şi Chevrolet în Atlanta, unde câţiva lucrători fuseseră concediaţi pentru că făceau propagandă pentru Sindicatul Lucrătorilor Automobilişti din C. I. O.; în Kansas City, pentru acelaş motiv şi la uzina Fisher Nr. 2 din Flint, Michigan. Grevele se întnd şi la Guide Lamp Division din Anderson, Indiana şi la uzinele Fisher şi Chevrolet din Norwood, Ohio. Nouă din uzinele companiei General Motors hu mai lucrează, fiind în grevă, ;ar celelalte patruzeci şi nouă de uzine cu alţi 211.000 muncitori sunt gata să procedeze la fel. Lupta se dă pentru îmbunătăţirea situaţiei muncitorilor şi, totodată, pentru recunoaşterea de către corporaţia General Motors a Sindicatului Muncitorilor din Industria Automobilelor (U.A.W.). John Lewis era, în acelaş timp, ocupat cu organizarea Sindicatului din Industria Oţelului — cea mai puternică corporaţie americană, împreună cu aceea a automobilelor şi la fel de rebarbativă faţă de sindicalism — precum şi cu pregătirea grevei minierilor. Vice-preşedintele corporaţiei General Motors, William Knudsen, protestează contra ocupării uzinelor de către lucrători, susţinând că e ilegală, părere ce o impune şi Curtea Supremă de Justiţie, mai târziu. Knudsen nu avea dreptate, însă, când susţinea că tratativele muncitorilor să fie duse cu unităţile locale ale corporaţiei General Motors. Lewis arată că aşa cum deciziile patronale dela General Motors nu se iau separat pe companii, uzine şi fabrici, ci prin corporaţie, la fel tratativele trebuesc duse tot cu corporaţia, iar nu cu unităţile locale. Membrii Sindicatului Lucrătorilor din Industria de Automobile nu sunt încă prea numeros, dar iniţiativa lor dârză, condusă de Homer Martin şi patronată de John Lewis se dovedeşte eficientă. Conferinţa dela Fl:nt, Micihgan, a delegaţilor muncitorilor din diferitele unităţi ale corporaţiei General Motors cere desfiinţarea lucrului cu bucata, ziua de lucru de şase ore, săptămâna de lucru la tre'zeci de ore, salarii m n male şi sistemul salarizării după vârstă. Deasemenea, recunoaşterea de către patroni a S ndicatului condus' de Homer Martin drept singurul reprezentând muncitorimea din industria automobilă. Preşedintele Sloan refuză recunoaşterea acestui sindicat drept singurul, susţinând, ca şi vice-preşe-d tele Knudsen, că majoritatea lucrătorilor automobilişti nu fac parte din acest sindicat, organizat de C. I. O. Greva ţine isase săptămâni, iar negocierile ce se duc la Detro't, Michigan, sub conducerea guvernatorului Frank Murphy, un apropiat al Preşedintelui Rooseveit, ajutat de conciliatorul Ministerului Muncii, James Francis Dewey, udrează opt zile. Delegaţii corporaţiei General Motors şi ai Sindicatului Lucrătorilor din Industriile de Automobile semnează mult aşteptata înţelegere, care pune capăt grevei ce a paralizat activitatea corporaţiei şi a ţinut în inactivitate 135.000 lucrători. Sindicatul se obligă să înceteze greva, tratativele se vor duce colectiv, pe căi paşnice, prin Sindicatul, care va exprima interesele şi revendicările membrilor săi, corporaţia îşi retrage plângerea în justiţie, înţelegerea nu menţiona, însă, nimic cu privire la pretenţia ca Sindicatul organizat de Dohn Lewis să reprez'nte pe toţi lucrătorii corporaţiei General Motors. Dar într'o scrisoare a d-lui Knudsen către guvernatorul Murphy, corporaţia se obligă a nu trata cu niciun alt sindicat, care n'ar susţine negocierea colectivă, iar timp de şase luni, nicio revendicare a altui sindicat nu va fi luată în seamă înainte de a fi supusă Sindicatului creat de Lewis. Guvernatorul Micfrganului, Frank Murphy este luat arbitru, în cazul unor viitoare revend cări dela celelalte 49 uzine care nu au făcut grevă, spre deosebire de cele 20. Soluţia a mulţumit în parte toate taberile şi chiar Federaţia Americană a Muncii, deşi, în cele 20 de uzine care au făcut grevă, membrii Federaţii, grupaţi pe specialităţi nu puteau duce tratative cu General Motors timp de şase luni decât cu aprobarea guvernatorului Murphy. Părţile au fost mai cu seamă recunoscătoare prudenţii şi înţelegerii guvernatorului Murphy, fost primar al Detroitului şi guvernator general ai Filipi-nelor, personalitate proeminentă, care a adus o pacificare în stil Rooseveit şi care nu a întrebuinţat forţa armată decât pentru păstrarea ordinii, iar nu pentru a trage în lucrătorii ce ocupaseră uzinele, când i se ceruse aceasta de către judecătorul trimis să-i someze. Om extrem de drept şi de bun, Murphy este considerat un fel de cruciat al dreptăţii. A dat lupta împotriva unui politician influent şi profitor Pendergast. A făcut o mare carieră juridică, ajungând judecător al Curţii Supreme de Dustiţie. După evenimentele arătate la General Motors—Chrysler, Packard şi alte companii rivale majorează salariile lucrătorilor curând după încetarea grevei. In Martie 1937, Dohn Lewis-dă lupta cu Corporaţia Oţelului, condusă atunci de omul de afaceri şi diplomatul Myron Taylor, preşedintele ei, şi PP 443- IiiPfiî*-;' ■ de Franklin Fairless, vice-preşedinte. La Pittsburgh, tratativele sunt duse de Fairless, iar din partea lucrătorilor din industria oţelului, mal precis a Comitetului de Organizare a Muncitorilor din Industria Oţelului, de către ; * Philip Murray, preşedintele C. I. O.-ului şi al Sindicatului Minierilor. Amândoi — şi patronul Fairless şi muncitorul sindicalist Philip Murray — s'au ridicat de jos, prin multă muncă şi mari greutăţi. Dar ei erau pe poziţii opuse, Corporaţia Oţelului fiind industria cea mai protivnică sindicalismului şi fă-;i> când să se ştie aceasta chiar prin anunţuri şi reclame publicate în ziare. întâlnirea dintre Fairless şi Murray are o importanţă istorică'. înţelegerea " dintre cele două tabere a mers mai uşor, totuşi, decât în cazul corporaţiei General Motors. Myron C. Taylor şi Franklin Fairless au avut atitudine conciliantă şi înţelegătoare, ce le-a atras simpatiile. Cererile lucrătorilor au fost satisfăcute (majorarea salariilor, micşorarea numărului orelor de lucru '% etc.) la toate unităţile sau uzinele Corporaţiei Oţelului. Dohn Lewis e satisfăcut de comportarea conducătorilor acestei Corporaţii: prin mlcşo-. rărea numărului orelor de lucru, sunt libere '35.000 de slujbe şi se asigură . alt rivel de viaţă lucrătorilor. S tuaţia e alta decât în 1919, când Corporaţia Oţelului năruise încercările de organizare sindicală a lucrătorilor ei. E drept că Lewis nu a mai susţinut ca Sindicatul condus de Murray să fie singurul recunoscut a reprezenta intereseie întregii muncitorimi dela U. S. Steel Corporation. Dohn Lewis a învins. Dar acest gigant pare a nu şti măsura şi, îmbătat de succesele acţiunii pentru acţiune, el tulbură desvoltarea economică a statului şi când nu este necesar pentru scopurile muncitorimii. Are nevoe de acţiuni răsunătoare. Nu se opreşte. Agresivitatea lui indispune şi concentrează reacţiuni puternice. Daca el a înfrânt frontul Corporaţiei Oţelului, totuşi rămân unele întreprinderi şi companii mari, ca Republic Steel Company care se opun iui Lewis, iar Tom Girdler nu admite violenţele. Grevele prin ocuparea fabricilor indispun, fiind socotite presiuni, iar nu metode prielnice pentru tratative calme şi obective, în care bună voinţa ambelor tabere să funcţioneze liber şi echitabil. Activitatea lui de organizator continuă, dar metodele, din ce în ce mai violente şi mai d'ctatoriale, îngrijorează. E un bine că organizarea sindicală se întinde şi la Cauciuc, Petrol, Textile, Electricitate, Radio, dar abuzul de greve şi tratative prelungite paralizează economia ţării şi însuşi New Deal-ul roose.veltian, silind pe Preşedintele Rooseveit să nu mai intervină, ca mai înainte, în favoarea organizaţiilor lui Lewis, care pare a se socoti stăpânul ţării. Dohn Lewis uită sau pare a uita că ascensiunea lui se datoreşte atât New Deal-ului cât şi lui Rooseveit personal. In 1932, înainte de venirea lui Rooseveit în fruntea federaţiei americane, situaţia lui Dohn Lewis devenise precară ch;ar în sânul Sindicatului Minierilor, care voiau să-l elimine, el paralizând orice rentabilitate a minelor, iar lucrătorii fiind ameninţaţi de această situaţie critică. Rooseveit însă i-a ajutat pe Lewis şi i-a refăcut prest'giul, lucrătorii care plecaseră d:n Sindicatul său într'altul revenind si aducând alţi membri noi. Abuzul de .violenţă şi arbitrar supără pe Rooseveit în 1937, iar ruptura devine publiculă după greva dela Republic Steel Co. La rândul său, Lewis | devine vrăjmaşul Preşedintelui Rooseveit şi se aliază cu elemente reac- 444 445 ţionare, ca şi cu extremiştii pe care până atunci îi elminase sau ţinuse la ■o parte. Temperament impulsiv, el poate trece, sub teroarea propriului său ■orgoliu şi din furie, tocmai în tabăra adversă. Anti-comunist fa început, mai târziu va fi considerat el însuşi un comunizant, pentru ca apoi, să nu i se mai ştie atitudinea. Susţinător al lui Green, îl va părăsi cu sgomot pentru a reven», apoi, în Federaţia Muncii. Rooseveltian, va duşmăni pe Roosevelt şl în 1940 va susţine la alegerile preşedenţiale pe candidatul republican Wendell Wilkie, om de afaceri progresist oarecum, dar infinit mai puţin progresist şi amic al muncitorimi decât Roosevelt. Situaţia lui John Lewis nu mai e ca înainte. Se angajează pe căi impopulare şi reacţionare. Nu uită să întrebuinţeze anumite procedee demagogice, dar fără rezultat. Combate pe Roosevelt cu prilejul celei de a treia candidaturi, anunţând că dacă, totuşi Roosevelt va fi ales, se va retrage dela preşedenţia C. I. O.-ului. II acuză pe Preşedinte că vrea să bage Statele Unite în război, el însuşindu-şi, ca majoritatea reacţionarilor americani, poziţia izolaţionlstă şi asta în 1940, după ce Hitler deslănţuise războiu! în Europa şi impusese domnia urii şi a răului. II combate pe Roosevelt pentru serviciul militar obligator. Majoritatea C. I. O.-ului este, însă, pentru Franklin Delano Roosevelt. Poziţia lui. Lew:s perde din autoritate, când Roosevelt este reales pentru a treia oară. Demisionează dela preşedenţia C. I. O.-ului, iar în locul său este ales Philip Murray, deşi Lewis este rugat să rămână, muncitorii neputând uita serviciile pei care le-a adus, dincolo de greşelile lui. Rămâne mai departe preşedintele Sindicatului Minierilor Răzbunător şi orgolios, Lewis cheamă, în 1941, 53.000 minieri pentru a manifesta împotriva Comitetului de Mediafe creat de Roosevelt în vederea pacificării relaţiilor dintre organizaţiile muncitoreşti, în timp ce ţara era angajată în producţia de război. Congresul e gata să ia măsuri drastice împotriva lui. Când Japonezii atacă Pearl Harbour, izolaţionistul Lewis în sfârşit declară că fiecare American trebue să-şi apere patria. Războiul îl pune în umbră, dar nu pentru mult timp. C. I. O.-ul condus acum de Murray şi Federaţia Americană a Muncii, condusă tot de Green, îşi suspendă pe timpul războiului animozităţile ;şi toată munc torimea se concentrează în efortul de război. Numai minierii conduşi de Lews mai fac greve. Green câştigă în popularitate; Murray se dovedeşte un conducător înţelept şi priceput. John Lewis este furios că C. I. O.-ul progresează şi fără el. Atacă pe Sidney Hilman, preşedintele Sindicatului Vest'mentar din C. I. O. pentru că face parte din instituţia creată de Roosevelt cu menirea de a organiza colaborarea dntre patroni şi lucrători pentru mărirea producţiei de războ;, National Defense Committee. In 1942, caută să-şi recâştige puterea, cerând Federaţiei Americane a Muncii şi C. I. O.-ului să fuzioneze. Green e de acord, Murray nu. Roosevelt nu vede urgenţa fuziunii, preferând un dualism, care lucrează acum paşmc pentru bine ţării, decât o unitate de certuri şi conflicte interne. Furios că Murray nu-i ascultă indicaţiile, Lewis elimină pe fostul minier din Sindicatul Minierilor, atacă vehement pe fostul său tovarăş şi colaborator, părăseşte împreună cu Sindicatul Muierilor C. I. O.-ul. în 1943, continuă ■grevele în mine, se opune Consiliului Muncii de Război, atacă pe Roosevelt. •Opinia publică începe să-l deteste. Congresul ia măsuri. Legea Smlth-Connaly ...a fost făcută pentru a-i veni de hac. Legea opreşte îndemnarea la grevă -a lucrătorilor din industriile etatizate, lăsând liberi pe lucrători de a părăsi slujba dacă vor, dar în mod individual. După război, John Lewis îşi manifestă mai departe puterea, deşi reve-rni'rea lui în cadrul Federaţiei Americane a Muncii pune atâtea semne de în-i trebare. Dealtfel, când s'a admis intrarea din nou în A.F.L. a lui Lewis şi a [ '.minierilor săi, cealaltă organizaţie minieră din Federaţie, Sindicatul Minie-t/ rlor Progresişti, a părăsit federaţia, fiind inamică făţişă. In 1946, Sindicatul Minierilor, care acum face parte din Federaţia Mun-' cii, a declarat grevă, ţinând-o dela 1 Aprilie până la mjilocul lunii Mai. Patronii credeau că e vorba şi aici de mărirea cu 18 cenţi şi jumătate a ţ orei de lucru, majorare acordată peste tot, în urma grevelor şi, deci, în totul acceptabilă. Dar John Lewis cerea mai mult: cerea o cotă de fiecare tonă de cărbuni extrasă din mine în folosul sindicatului său, precum şi alte contribuţii. Gre,va minierilor a paralizat, economia naţională. Fabricile din Chicago şi-au redus lucrul la 24 ore pe săptămână, din lipsa cărbunelui. Ford şi-a închis uzinele. Chrysler şi-a redus activitatea. Trenurile de pasageri şi-au suspendat mersul. Din ipsa oţelului, producţia de automo-f; foile şi alte maşini, şi-a redus momentan randamentul cu 90%. Greva minierilor a încetat în urma invitaţiei pe care Preşedintele •Harry Truman a făcut-o lui John Lewis şi lui Charles, O'Neill, reprezentantul : patronilor,sau „operatorilor" de mine. Cu trei ceasuri înainte de a merge l la Casa Albă, John Lewis a anunţat reluarea lucrului în nrne, dar în mod provizoriu, reducând astfel efectul intervenţiei preşedenţiale. La fel, i-a ; făcut odată şi Preşedintelui Roosevelt, proclamând încetarea unei greve : cu cincisprezece minute înainte ca Preşedintele să-l mustre printr'o cuvân- tare la radio. [ In genere, John Lewis nu împinge lucrurile prea departe, dar joacă Cu îndrăzneală şi adesea dă lovituri surprinzătoare. In Noembrie 1945, la Conferinţa Muncitorimii şi Patronlor (The Labor-Management Conference), . »• .finută la Ministerul Mu'ncii, convocată de Preşedintele Truman şi organizată ţ cu mari speranţe de către ministrul muncii Lew Schwellnebach şi ministrul comerţului, Henry Wallace, Lewis iarăşi a lucrat în sti mare, „beat de putere" cum a spus odată despre el senatorul Harry Byrd din Virginia. ' "Mai întâi, avea cinci voturi d:n cele opt ale reprezentanţilor muncitorimii, trei ale Federaţiei Muncii, unul al Sindicatului Minierilor, pe atunci încă independent, şi unul al Frăţiei Lucrătorilor dela Căile Ferate, rămânând contra lui doar cele trei voturi ale C. I. O.-ului. Astfel, el a putut face o figură lui Philip Murray, preşedintele C. I. O.-ului şi om atât de serios, şi a înfruntat chiar pe Preşedintele Truman, 'r emiţând o teorie, care nu a putut decât plăcea celor opt reprezentanţi iî ai industriei. Când Murray a propus conferinţei să dea o rezoluţie susţinând poziţia Preşedintelui Truman de a se ridica unele salarii fără a se ridica preţurile, John Lewis a venit cu următoarea teorie: „Rezoluţia... > tinde să perpetueze controlul guvernului asupra preţurilor, profiturilor şi ; fixării salariilor... Mă opun ca munca să negocieze colectiv în asemenea ' "Condiţii... Eu doesc iniţiative libere şi negocieri colective libere. Libera R, întreprindere şi libera competiţie au dat roade întrecut şi vor acţiona mi -şi în viitor, ca frâne împotriva profiturilor şi vor aduce preţuri mai joase 447 446 pentru consumatori... Nu trebue să oprim industriile de a avea profituri. Munca, cei care învestesc şi publicul în general au dreptul de a participa la roadele geniului american... Controlul preţurilor trebue să dispară cât de curând posibil. Limitarea preţurilor şi profiturilor trebueşte anulată... Când producţia este bine pornită, situaţia de concurenţjă- îngrijeşte ea. singură de preţuri. întreaga politică a lui Ford în ultimii 30 de ani a fost. să ridice salariile şi să ieftinească preţurile. General Motors a căutat acelaş lucru. S'ar putea reverii la această situaţie, dacă se dau şanse industriei". Acuzându-I pe" Murray că e corporatist în sens fascist şi susţinând; această teorie liberală, care t'nde să anuleze toată economia New Dealului, ce făcea din libertate o răspundere socială şi căuta să ajusteze relaţiile d'ntre capital şi muncă, lăsând joc liber întreprinderii particulare, dar nu fără limită şi nu fără a se înţelege că totul e funcţie socială — John Lewis stârnit mirarea şi încântarea oamenilor de afaceri cu mentalitate „laissez faire", a indignat pe susţintorii New Deal-ului, ca şi pe* cei din C. I. O., a plăcut republicanilor anti-New-Deal. Unii oameni de-afaceri au declarat, jumătate în glumă, jumătate serios, că Dohn Lewis ar putea fi ales cu unanimitate preşedintele asociaţiei fabricanţilor sau al oricărei Instituţii patronale. Unii îl văd viitor ministru în vreun guvern republican, condus de Bricker, iar nu de Stassen, acesta destul de apropiat; de New Deal-ul democrat. Dar nici Bricker şi nici Lewis nu mai au şanse mari în 1948. Astfei de surprinzătoare at'tud'ni, care-l contrazic, dar şi îl aduc la ordinea zilei, jucând când pe o carte, când pe alta, amândouă cerute în situaţia actuală, nu-i redau totuşi prestigiul de odinioară. Dohn Lewis. mai poate fi util şi utilizat, dar nimeni nu poate avea încredere deplină într'însul. Tacticele şi procedeele lui se cam repetă şi numai dacă rivalii săi vor face greşeli mari, iar patronii la fel, Lewis şi-ar mai putea căpăta puterea de cd nioară. Dar având acum Federaţia Americana a MunciL sub înrâurirea lui, s'ar putea ca Lewis să mai joace un rol însemnat.. Teoria liberală de mai sus nu e departe deloc de mentalitatea membrilor Federaţiei Americane, deşi e contrară poHtoii economice Rooseveit— Truman şi concepţiilor C. I.. O.-ului. Deocamdată, totul rămâne semn de întrebare. Revista „Nation" sugerează că mintea ingenioasă a lui Lewis nu renunţă la lovituri mari, vro;nd" acum să aducă în Federaţia Americană a Muncii noi sindicate, mai ales din domeniul întreprinderilor de produse chimice, pe care le dispută şi CI. O.-ul. Deasemenea, el ar căuta să smulgă dela C. I.O. puternicul Sindicat al Muncitorilor din Industriile de Automobile, condus acum de ener-gcul Walther Reuther, deşi lucrul pare greu şi pufn probabil. Deasemenea, dacă inflaţia va creşte şi viaţa se va scumpi, grevele vor reapărea' mai des şi tulburările vor continua, oferind noi roluri lui Dohn Lewis, „bărbatul de stat" al muncitorimii americane, pasionat şi orgolios ca şi Danton. • Revista „Time", examinând activitatea lui Dohn Lewis, suggerează că e!' nu urmăreşte să fie nici preşd'nte al federaţiei amer'cane, nici ministru, al muncii, nici nu vrea o revoluţie economică, păstrându-se pe linia economiei clasice, ci, ambiţios şi orgolios, el ar dori acţiunea pentru ac- -ţiune, spre a-şi arăta puterea şi a fi tot timpul pe primul plan al atenţiei publice. De aceea, nici ipoteza că ar dori o mişcare munctorească unitară şi puternică pare a nu fi întemeiată, Lewis divizând, în atâtea prilejuri, •organizaţiiile muncitoreşti, producând divergenţe şi certuri, care nu s'au dovedit a servi cauza muncitorimii. A intrat în mod inutil în conflict cu Preşedintele Rooseveit, iar acum -e pe cale a face la fel cu Preşedintele Truman, care, în 1946 a opus veto-ul său legii Case ce urmărea, ca şi mai înainte legea Smith—Con-naly, să reducă puterea mişcărilor muncitoreşti, mai ales grevele. In deosebi, greva din Noembrie şi Decembrie 1946 a Mnieriilor pare a fi fost greşit concepută. Am arătat în capitolul privitor la Preşedintele Truman (pp. 314 sq.) cum Dohn Lewis a fost, de data aceasta, chemat în faţa justiţiei şi, în cele din urmă, pedepsit cu o amendă. Sindicatul Minie-nlor era considerat a avea contract de muncă cu Statul, acum deţinătorul ncnrna'l al minelor, iar greva declanşată de Lewis însemna ruperea contractului cu Statul şi implicând intervenţia guvernului. Diferitele ministere şi act vităţi pUbiîce, lovite de criza cărbunilor, au susţinut că greva pri-cinueşte „pagube ireparabile", iar când, după legile americane, se face dovada că o grevă pricinueşte astfei de pagube, atunci se pot lua măsuri ■ prin justiţie, chiar peste prevederile legii Norris-Laguardla, ce opreşte injoncţiunile sau presiunile asupra muncitorimii. Judecătorul Goldsborough i-a cerut lui Lewis să aranjeze continuarea ..lucrului î.n mine, iar când ciewis nu i-a dat ascultare, judecătorul a considerat atitudinea aceasta drept o nesocotire a justiţiei, chemându-l la judecată. Potrivit legii Smith-Connally, care prevede amenzi şi închisoare pentru conducătorii sindca-teior care sabotează operaţiile de exploatare ale unei întreprinderi de către Stat, Dohn Lewis a fost pedepsit cu o amendă, dar nu înainte ca el şi avocaţii săi să fi pledat şi afirmat o atitudine dârză în faţa justiţiei, al cărei drept de amestec în chestiunile muncitoreşti a fost contestat. Lewis a ales rău momentul grevei în vreme de iarnă, făcând lumea şi "întreprinderile să sufere neajunsuri, cauzând inactivitatea a sute de mii de lucrători, din industriile legate de cărbune. Dar mai ales greva nu era recomandabilă imed at după ce în alegeri obţinuseră majoritate repubii-.cânii, care se ştia b'ne că nu au aceiaşi înţelegere şi simpatie pentru nrşcările muncitoreşti ca democraţii. Abuzul de greve din ani 1945 şi 1946, adică dela terminarea războiului, indispusese opiria publică şi se ■ştia că republicanii sunt gata să vină cu legi spre a îngrădi grevele şi a combate încetinirea producţiei. Dacă, în mod public, C. I. O.-ul şi A. F. L-ul s'au solidarizat cu Minierii l:u Dohn Lewis, în schimb cele două puternice organizaţii muncitoreşti au găsit nepotrivit şi inefjicient ales momentul grevei dela sfârşitul anului 1946. Din ultimul conflict, Dohn Lews nu a ieşit întărit nici în faţa op'niei publice, nici în faţa mişcării muncitoreşti, care tocmai pentru a-şi apăra toate drepturile nu vrea să devină 'Cu nimic vulnerabilă. După 17 zile de grevă, minierii s'au înapoiat la lucru şi ei vor continua contractul existent până la 31 Martie 1947, data obişnuită expirării contractelor, când vor cere şi probabil obţine condiţii .mai bune de lucru, In afară de majorările de salarii ce le-au fost mai dinainte aprobate. Şi în circumstanţele acestea Dohn Lewis şi-a creat o situaţie deosebită 448 faţă de acea a celorlalţi conducători ai muncitorimii. In mintea multora, există o mare deosebre între Lewis şi ceilalţi fruntaşi ai muncitorimii, ca-Murray sau Green. Când Preşed ntele Truman, la începutul lunii Ianuarie 1947, a prevenit Congresul că nu trebuesc făcut legi vindicative împotriva muncitorimii numai dn pricina câtorva conducători ai ei, şi că datoria Congresului' este de a nu lăsa să se pericliteze libertăţile sociale — el s'a gândit desigur şi la Dohn Lewis şi desigur nu cu aceiaşi cons:deraţie de care se bucură Philip Murray sau William Green. i Viitorul cuprinde atâtea întrebări asupra lui John Lewis încât nu riscăm —• asemeni unor publicaţii americane —• a-l vedea un şarlatan, şi nici ca altele Un ambiţios care nu ştie cum să-şi utilizeze coiosala-i înrâurire ce o are asupra mult milor şi necontestata-i vocaţie de organizator. A făcut prea multe lucruri bune pentru muncitorime, i-a trezit conştiinţa, şi a făcut-o luptătoare, astfel că, în ciuda defectelor personale şi a unor mari greşeli temperamentale, el nu poate fi redus la caracterizări meschine, dar nici idolatrizat sau măcar crezut în totul. Ironia versurilor pe care o publicaţie americană le cita şi dedica în Mai 1946 acestui gigant al grevelor şi bărbat de stat al s'ndicalizării industriale, chiar dacă uneori uită şi o dezorganizează — păstrează un tâlc adecvat: O, ff is excellent to have a giant's strength, but it is tyrannous To use it Ike a giant... (O, e minunat să ai puterea unui uriaş, dar e tiranic s'o întrebuinţezi ca un uriaşi..) XVII PHILIP MURRAY, CONŞTIINŢA MUNCITORIMII AMERICANE Urmaşul lui Dohn Lewis la preşednţia C. I. O.-ului, Philip Murray, a fost tot m:nier, ca şi Green şi Lew.is, practicând poate cea mai inumană şi mai grea muncă sub pământ şi cunoscând deplin chinurile şi drepturile !a viaţă şi la lumină ale lucrătorilor. Înalt, bine desvoitat, semănând oarecum la chip cu William Green, dar având o privire mai vie, o gură mai fermă şi mai spiritualizată, o ţinută mai încordată, Philip Murray are o înfă-;! sare de gentleman englez. Deaitfel, s'a născut în Scoţia ca fiu de minier, in 1886, şi-la zece an! a muncit şi el în minele din Anglia, emigrând în 1902 c.j familia în Statele Unite, practicând mai departe munca în nrnele Penn-syivan'ei. Se instrueşte, luând cursuri pr'n corespondenţă. In 1912 activează în Sind.catul Minierilor, unde, alături de Lewis, va dobândi prestigiu, in 19V'5, este vice-pjesedmteie Un'un'i Internaţionale a Minierilor, demnitate pe cere o deţine până în 1940, când este aies preşedintele C. I O.-ului, in urma plecării lui John Lewis. so 452 453 Murray ia atitudine protivnică fa+ă de mesajul din 3 Decembre 1945 al Preşedintelui Statelor Unite, spunând că recomandările făcute Congresului urmăresc distrugerea sindicatelor muncitoreşti. Şi William Green ia o atitudine similară, dar nu e de acord cu Murray că măsurile propuse urmăresc distrugerea sindicatelor. Dohn Lewis este şi el protivnic. Peste câteva luni William Green, care a vizitat pe Preşedinte la Casa Albă, ex-pLcă recomandările preşedinţiale drept un plan care tocmai ar preîntâm-pllna alte legi, într'adevăr protivnice muncii şi pe care Congresul şi o parte din op nia publică, speriată de greve şi de paralizarea producţiei naţionale, le cer. Tratptivele cu Corporaţia Oţelului decurg dificil, corporaţia fiind gata să majoreze salariile, dacă i se admite şi majorarea preţurilor. Deşi a adus acuzaţia de „sfruntată aroganţă", Murray păstrează totuşi o atitudine relativ moderată. El nu cere controlul registrelor Corporaţiei, cum cer alţi şefi de sindcate în alte cazuri, nu contestă dreptul la majorarea preţurilor produselor, ci cere doar majorarea salariilor, căutând să obţină cât mal muit. Situaţia se prelungeşte, până ce Preşedintele Truman invită la Casa Alba pe Murray, preşedintele Sindicatului Muncitorilor din Industria Oţelu-lu', şi pe Benjamin Fairless, preşedintele Corporaţiei Oţelului. După o consfătuire ce durează patru ore, în biroul alăturat aceluia al Preşedintelui, care aştepta rezultatul, cei doi exponenţi nu pot ajunge la niciun rezultat. Paralel cu divergenţa între ei, există şi divergenţă între Chester Bowles, Administratorul Preţurilor, de o parte, şi Dohn Snyder, directorul Reconversiunii şi Dohn Collet, administrator economic, de alta, asupra măririi preţurilor la produsele oţelului, Bowles opunându-se oricărei majorări. La tratativele dela Casa Albă erau de faţă şi Lewis Schwellenbach, ministrul muncii, Dohn Snyder şi Dohn Steelman, consilierul Preşed ntelui. Abea la 17 Februarie 1946, după 27 de zile dela încetarea lucrului în uzine, cea mai mare şi mai costisitoare grevă, aceea dela Corporaţia Oţe-luiui, încetează — lucrătorii primind un spor de 18 cenţi şi jumătate pe oră (ceea ce revine Un plus de 32 dolari lunar), ;ar Corporaţia poate măr preţurile oţelului cu 5 dolari la tonă. 125.000 de ucrători îşi reiau lucrui în cele cinci unităţi ale corporaţiei, iar în alte uzine ale Corporaţiei Republic Steel se aplică aceleaşi măsuri recomandate de Preşedintele Truman. La Washington, Pittsburgh şi Cleveland se semnează noile înţelegeri între diferitele corporţii şi companii şi între muncitorimea din industria oţelului. Chester Bowles explică majorarea preţurilor la oţel, dată fiind situaţia excepţională şi nefilnd cazul de majorare şi în alte industrii. Pândit de Green şi Lewis, care aşteaptă mereu ca Murray să facă greşeli profitabile lor, acesta s'a dovedit prudent şl ferm ca deobicei. La fel, reuşeşte C. I. O.-ul şi cu importanta grevă dela General Motors şi d'n alte industrii. Tensiunea vieţii economice americane este în creştere. Murray e d'n ce în ce mai categoric, mai răspictat în atitudinele sale, fără să-şi piardă însă cumpătul. Des'lgur, luptele nu sunt uşoare, mai ales când, ca la Philadelphia în Martie 1946, grevele întâmpină violenţe şi conflicte cu poliţia, cum a fost greva lucrătorilor electrideni (Generali Electric Co.). Dar, în genere, discuţiile, grevele, negocierile Congresului Organizaţiilor Industriale (C. I. O.) au decurs destul de organizat şi în condiţii civilizate, chiar dacă au atins proporţii neobişnuite. In luna Ianuarie 1946, 1.750.000 lucrători se •aflau în grevă, atingând o cifră-record. Până acum, în afară, acţiunile C. I. O.-ului nu au cunoscut nic un eşec, iar, înăuntru, prudentul şi cumpătatul Jvturray ştie să păstreze echilibru între forţele pol.tice muncitoreşti şi între • „rival.taţi le d feritelor sindicate sau persoane. Plecarea lui Dohn Lewis nu a adus niciun prejudiciu C. I. O.-ului, ;ar dacă Federaţia Americană a Muncii şi Minierii lui Lewis au obţinut şi ei îmbunătăţirea condiţiilor — jjneori C. I. O.-ul dând indirect lupta şi pentru Federaţie, care culege roabele fără a activa atât de energ c, deşi unele unităţi ale ei au fost şi ele în grevă — aceasta nu este în detrimentul C. I. O.-ului şi nici al muncito-w.m americane. Situaţia viitoare a C. I. O.-uiui şi a preşedintelui său, Philip Murray atârnă de multe imponderabile. Dacă costul vieţii va creşte, din nou se n/a pune chestiunea măr rii salariilor. Dacă şomajul, actualmente foarte redus faţă de cifrele prevăzute, va creşte — iarăşi C. I. O.-ul va tre-ibui să intervină. In fine, viitorul acestei puternice şi dinamice organizaţii ;va depinde şi de relaţ ile cu Federaţia Americană a Muncii, acum întărită prin venirea lui Lewis, încă în plină vigoare, sau cu alte sindicate /independente. Şi mai. presus de toate, activitatea lui Philip Murray, reuşita sau nereuşita sa viitoare, depind de felul cum vor evolua relaţiile cu puterea politică, în primul rând cu Preşedintele Truman şi cu Congresul. In Iunie 1946, măsurile pe care Preşedintele Truman le-a luat faţă de •grevele şi refuzul de soluţionare a două dintre cele douăzeci de sindicate independente ale lucrătorilor dela căile ferate, au stârrit opoziţia extrem energică a organizaţiilor muncitoreşti. Legislaţia cerută Congresului de către Preşedintele Truman pentru contracararea grevelor şi intervenţia sa energică şi dură au nemulţum t pe conducătorii C. I. O.-ului. Atunci, s'a rostit afirmaţia că Preşed'ntele Truman ar trăda programul lui Roosevelt. Sidney Hillma'n, conducătorul Comitetului pentru Acţiunea Politică d'n C. ,l. O. a văzut în leg uirea solicitată de Preşedintele Truman :„cel mai extrem şi autocratic control fată de l'bertăţiie şi drepturile democratice ale lucrătorilor americani, ce a fost vreodată propus cu seriozitate în istoria ţării", tar Philip Murray a declarat că scopul Preşed'ntelui ar fi distrugerea mişcării muncitoreşti. Singurul care a păstrat o tăcere discretă, după cum se exprimă unele publicaţii, este Dohn Lewis, care, recent, dăduse mâna cu Preşedintele, văzându-l probabil cu prilejul tratativelor pentru încetarea grevei minierilor, care durase patuzci şi cinci de zile. r Philip Murray este, d ntre toţi conducătorii muncitorimii, cel mai înţelept şi mai cu autoritate. El a ştiut să păstreze înăuntrul C. I. O.-ului o solidaritate între diversele concepţii sociale şi interese sindicale. Sindicatele dominate de comunişti formează cam a cincea parte din numărul membrilor C. I. O.-ului, iar celelalte patru cincimi cuprind lucrători de variate concepţii sociale După alegerile din Noembrie 1946, la al optulea .congres anual al C. I. 0.-ului,ţinut la Atlantic City, s'au iscat discuţii despre atitudinea politică a puternicii organizaţii. Murray a numit un comitet din Şase persoane, spre a redacta o rezoluţie satisfăcătoare întregului C. :!• O. Comitetul a avut următoarea formaţie: aripa dreptă: Walher Reuther, Hilton Murray (Breasla ziarelor, Newspaper Gulid) şi Em.l Rieve din rân- 53 454 durile lucrătorilor de textile; aripa stângă: Ben Gold, din industria blănii rilor, conducător important, Michael Quill dela transporturi şi Abram Flaxner.. După desbateri ce au durat trei zile, comitetul de şase a adus pacea şi solidaritatea lăuntrică, redactând o moţiune în care se afirmă refuzul de; a se admite oricărui partid politic să se amestece în treburile C. I. O.-ului,. care astfel îşi păstrează caracterul lui. profesional şi social. Formarea unui al treilea partid politic, având ca bază C. I. 0.-ul nu>. este momentan posibilă, pentru motivul că şi CI. O.-ul, unitar pe chestiuni' sindicale, nu este o unitate ca idei politice. Phillip Murray are rolul cel mai însemnat de a păstra o unitate frontului muncitoresc şi de a combate sau măcar rezista legislaţiei republicane, ce îşi propune în 1947 a controla organizaţiile muncitoreşti şi mai ales a stăvili grevele. Rămâne de văzut dacă tensiunea va spori sau dacă, dimpotrivă, va-scădea. Faptul că şomajul este în declin şi că în Octombrie 1946, după. cum anunţa într'un raport John Steelman, întrebuinţarea la lucru (employment) atinsese un record: 58 milioane de oameni la lucru, cuprinzând şi 10 milioane de foşti luptători sau „veterani", ar putea pleda pentru previziunea unei destinderi între muncitorime, patroni şi guvernământ. Dar scumpirea traiului, făcând mereu (insuficiente salariile, va aduce desigur noi discuţii şi divergenţe, fireşti şi necesare. In noua situaţie, când Congresul dispune de o majoritate republicană, rolul Preşedintelui Truman este acela de mijlocitor şi împăciuitor între organizaţiile muncitoreşti şi corpurile legislative. E ceea ce el însuşi a dovedit prin discursul oela începutul lunii Ianuarie 1947, când a sfătuit să nu se alcătuiască legiuiri vindicative. Rămâne de văzut cum vor fi eventualele legi. privitoare la muncă. S'a dat de veste că se plănueşte o nouă lege Case, pe care în 1946 Prşedintele a ahulat-o prin veto-ul său, susţinând cu această lege votată de Congres nu oferă mijloace imediate pentru reducerea conflictelor de muncă şi nici nu constitue o soluţie permanentă faţă de dificultăţile din câmpul muncii, menţionând, totodată, că legea a găsit împotrivirea organizaţiilor muncitoreşti. Preşedintele Truman a reamintit că, în 1943, în aceleaşi circumstanţe, Preşedintele Roosevelt a căutat să oprească prin veto-ul său legea Smith—Connally, pe motivul că legea nu ar micşora, ci, dimpotrivă, ar accentua tensiunea industrială. Cel care s'a adresat în scris Preşedintelui Truman spre a opri prin veto legea Case a fost Philip Murray, socotind-o sinistră, primejdiosă ş> protivnică muncii. Preşedintele a oprit-o, cerând o legislaţie mai satis-fărătoare pentru toţi. S'a săvârşit atunci din nou o apropiere între Preşedintele Truman şi muncitorime. Au urmat, apoi, în toamnă noi tensiuni, culminând în jurul cazului Lewis cu care Murray a trebuit să se solidarizeze, dar pe care nu-l poate aproba in multe din comportările şi acţiunile «sale. In ciuda divergenţelor mai sus arătate, acum Murray e din nou ma' aproape de Truman şi de democraţi decât de republicanii, majoritari îr) Congres şi dorind o legislaţie protivnică grevelor. Philip Murray şi ceilalţi şefi sindicalişti din C. ,1. O. au declarat de nenumărate ori că nu este nevoe de nicio lege protivnică grevelor, ea atingând libertatea şi drepturile democratice ale lucrătorilor. In inteligenţa şi tactica lui Philip Murray - 455 ,-această adevărată conştiinţă a muncitorimii americane - stă viitorul mişcăm muncitoreşti americane, care ţine să-şi păstreze drepturile câtiqate fn af/r?Hd'ntelet R°°SeVelt Şi PS CK* ţintele Truman nu le a ateS in afara de păstrarea acestor drepturi largi, dobândite după atâtea lupte •j. suferinţe, scopul lui Murray este de a ridica mereu mai sus standardul rfte viaţa al muncitorului american, făcând din fiecare muncitor un om feri-xit, mereu bucuros că se poate bucura de viată. ALTE PERSONALITĂŢI ALE MIŞCĂRII MUNCITOREŞTI — Sidney Hillman — WaSter Reuther—Harry Bridges — Joe Curran şi alţii — La Congresele sine! cale mondiale, ţinute la Londra şi la Paris în 1945, în Februarie şi Octombrie, C. I. O.-ul şi-a trimis o delegaţie în frunte cu Sidney Hillman, conducătorul Comitetului pentru Acţiunea Politica (Political Action Committee, P. A. C.) al C. I. O.-ului şi preşedintele unu;a din puternicele lui sindicate, aceia al Muncitorilor Vestimentari (Amalgamated Clothing Workers ■of America). Cumpănit şi strălucitor, Hillman a reprezentat o poziţie rodnică şi consecventă, pentrucă nu a avut mari ambiţii personale şi nu a trecut dintr'o extremă în cealaltă, şt'ind ce vrea şi ce poate realiza. El şi-a menţinut ne- 11 lil II; ||. ' \- ■ Inllll I I 458 ştirbit prestigiul timp de 36 de ani, cât a activat — până la moartea sa dh% Iulie 1946 — în mişcarea muncitorească americană. Sidney Hillman s'a născut în Rusia, la Zagore, în 1837, ca fiu al unui mic negustor, dintr'o familie care dăduse mai mulţi rabini. La 15 ani lucra la Kovoh, într'un laborator de produse chimice, iar nopţile studia pe marii economişti. Luptă pentru îmbunătăţirea stării muncitorilor, în special pentru micşorarea orelor de lucru. Poliţia ţaristă îl arestează. După opt luni de temniţă, fuge îh Anglia, unde are un unchi bogat, şi de acolo în Statele Unite. In 1907, e la Chicago. Munceşte la o întreprindere de îmbrăcăminte şi cunoaşte condiţiile-mizere în care trăiau pe atunci lucrătorii. Muncă istovitoare, prost plătită, condiţii nehigienice, copii întrebuinţaţi prea de timpuriu la lucru. începe să organizeze muncitorimea din specialitatea sa, în 1910 animând o grevă pentru îmbunătăţirea soartei tovarăşilor săi. E un bun organizator. Un corect şi energic negociator cu patronii. In 1914, organizează Sindicatul'' Muncitorilor Vestimentari, care, cu timpul, va avea 250.000 membri şi va deveni unu! dintre cele mai solidare şi conştiente sindicate, mai ales datorită lui. Dar abea în 1917 va reuşi Hillman să impună în cuprinsul întregii federaţii americane contractul unitar de muncă pentru membrii acestui sindicat. Dela început şi până la moartea survenită dintr'un atac de cord, el a fost preşedintele Sindicatului Vestimentar, care prin priceperea lui ajunge să aibă-şi două bănci, ce ajută nu numai pe muncitori, dar şi întreprinderile patronilor, când acestea se află în dificultăţi financiare. El apără nu numai munca,., dar şi bunul mers al întreprinderilor, patronii găsind în el un colaborator şi un sfătuitor permanent. Sindicatul Muncitorilor Vestimentari dispune de locuinţe ieftine şi acordă tot felul de înlesniri, menite să ridice standardul deviată al celor 250.000 membri. In 1933, Preşed ntele Roosevelt, organizând opera de reconstrucţie a statului, îl numeşte pe Hillman membru în Comitetul Consultativ al Muncii din faimoasa N. R. A. In 1935, el este în Comitetul Reconstrucţiei Industriale (IM. I. R. A.) şi în 1938 în comitetul textilelor din Consiliul Muncii (Fair Labor Standard Board), participând intens la opera Noiii Orânduiri rooseveltiene, ca reprezentant msemnat al intereselor muncitorimii. Era firesc ca în preajma războiului să colaboreze ş; mai intens cu Preşedintele, care, contrar atâtor politicieni, ştia că America nu va putea rămâne în afara conflictului ş, trebuind din timp să ia măsurile necesare. împreună cu d-ni! Knudsen dela General Motors şi Stettinius, pe atunci reprezentând Corporate Oţelului, Sidney Hillman este numit în Consiliul Apărării Naţionale, ce avea menirea de a energiza industria, în vederea unei mai intense producţii necesare armate:. Hillman a condus personalul civil şi a contribuit imens ia strânsa şi construct va colaborare dintre guvernământ, muncitorime şi patroni pentru v'ctcria patriei. I se aduc critic! din partea Federaţiei Americane a Munciii ce îi contesta priceperea în materie de aviaţie, muniţii, etc. deşi rolul său nu era de tehnician în armament, ci de colaborator venit din lumea muncii şi trebuind să organizeze pe muncitori pentru efortul de război. Este criticat şi în sânul C. I. O.-ului până la Pearl Harbor, şi mai ales de John Lewis, izolaţionist şi duşman pe atunci al Preşed:ntelui Roosevelt. Hillman este-de partea lui Philip Murray şi va contribui la alegerea sa ca preşedinte al C. I. O.-ului, când John Lewis va părăsi, împreună cu minierii săi, această orga-nizaţ'e, în 1940. -459 Sindicatui Vestimentar a ieşit din Federaţia Americană a Muncii odată cu .j^lte sindicate, în 1936, iar Hillman a colaborat cu John Lewis la întemeerea ' fioii organizaţii. Ei a organizat pentru C. I. O. Sindicatul Textilelor, care în zece luni are 450.000 membri în loc de 30.000 şi a arbitrat conflicte în industria ..'-automobilelor. Hillman nu a mizat pe divergenţe, ci a dorit totdeauna vtunitatea şi externă, şi internă a mişcării rpuncitoreşti. Pacificarea între organizaţiile rivale se datoreşte demersurilor şi atitudinii sale constructive. In C. I. O., el a păstrat o atitudine moderată, dar dârză şi tocmai pentrucă .ia fost un om luminat şi totodată realist, necreând situaţii imposibile ca Lewis, lui i s'a dat conducerea Comitetului pentru Acţiunea Politică, pe care l-a ani-■vjnat Şi condus cu măsură, inteligenţă, eficacitate. Dacă Federaţia Americană .'a Muncii se ţine în afara politicii, membrii ei fiind liberi să voteze cu cine -vor (Green a votat pentru Roosevelt, dar în calitate de simplu cetăţean) — C. I. O.-ul activează şi politic, pentru a-şi realiza obiectivele, iar comitetul animat de Hillman a avut rol mare în alegeri, susţinând pe Roosevelt la preşe-v'dinţie, pe o seamă din senatorii şi pe Harry Truman la vice-preşedinţia din 1944. S'a afirmat şi s'a contestat că însuşi Roosevelt ar fi recunoscut cum refuzul lui Hillman de a fi de acord pentru desemnarea d-lui James Byrnes Ca 'jyice-preşedintea dus, în cele din urmă, la desemnarea d-lui Truman — mai acceptabil din punctul de vedere al muncitorimii la cârma statului decât d. HByrnes. Hillman a avut un cuvânt de spus şi pentru numirea d-lui Henry Wallace i|a departamentul Comerţului, în 1945. Hillman şi Comitetul de Acţiune Politică au, însă, o linie consecventă, -Susţinând, în genere, pe politicienii progresiştii, care dovedesc înţelegere şi Sprijină muncitorimea. Murray şi Hillman au fost, mai tot timpul, aproape de -Roosevelt, contrar fluctuantului Lewis, care în 1940 a susţinut pe Wendell 'Willkie la preşedinţie. Dealtfel, cu Lewis el a fost în conflict, când a susţinut isă se uite schisma dintre A. F. L. şi C. I. O., revenindu-se la unitatea frontului -muncitoresc. Atunci, Lewis — era în 1936 — l-a sfătuit pe Hillman să părăsească noul C. '. O., dar până la urmă l-a părăsit Lewis. Prietenia lui Franklin 'Delano Roosevelt l-a ajutat mult pe Hillman să lucreze spornic pentru cauza muncitorimii, chiar dacă, uneori, o parte din elementele extremiste, fie sţnarxiste, fie reacţionare, îl criticau pe Hillman şi nu vedeau cu ochi buni colaborarea lui cu patronii, în felul arătat mai sus, nici cu guvernul şi cu reprezentanţii patronilor în Consiliul Apărării Naţionale sau li se părea suspectă dorinţa lui de armonie şi de unitate progresistă între organizaţiile muncitoreşti. Hillman avea un cap mare, expresiv, simpatic. O jovialitate inteligentă "işî prietenoasă emana de pe chipul său gras, viu, râzător. Ochi vii şi iscoditori. Exprima energia şi bunătatea, iscus;nţa şi devotamentul. Vedea departe, «ilar nu plutea niciodată în nori. Mobil şi totuşi consecvent, nu era un ambiţios, c: devotatul unei cauze superioare. Cerea răspundere tuturor, ca şi 'Murray. II plăcea jocul corect, atitudinele constructive, intervenţiile operante. Dădea lupta pe faţă, organiza şl ducea tratative realiste, obţinând cât mai mult în situaţia dată. A contribuit în mod temeinic ca muncitorimea să-şi aibă respectate drepturile. A susţinut ca guvernul să anuleze contractele tu întreprinderile care calcă drepturile muncitorimii, nerespectând Legea •Relaţiilor de Muncă (National Labor Relations Act). Dacă în timpul celui 'de al doilea războ! mondial, conflictele de muncă s'au rezolvat pe căi paş- nice, s'a datorat patriotului Hiilmah, om cumpănit şi minte strălucitoare, care1 a format Consiliu! de Arbitrare a Conflictelor de Muncă, asigurând drepturile muncitorilor la un nivel de viaţă mai ridicat, dar şi o neîntreruptă străduinţă pentru producţia necesară războiului şi victoriei. La Londra, a participat ca vice-preşedinte al Federaţiei Sindicale Mondiale la Congresul din Februarie 1945, alături de delegatul sovietic Vasile Kuznetsov şi de delegatul englez Sir Walter Citrine şi de câteva sute de delegaţi, care cu toţii s'au străduit să întărească solidaritatea şi lupta pentru marile cauze ale muncitorimii mondiale. Federaţia Americană a Muncii nu a participat la congresul internaţional dela Londra, unde delegaţia sovietică şi cea americană (C. I. O.-ul) au condus desbaterile, obţinând stabilirea unei noi federaţii mondiale a muncii, în locul aceleia existente de 26 de ani, cea nouă urmând să fie mai activă. Presa americană a: făcut paralela între vechea federaţie mondială şi cea nouă, susţinând că între ele va fi, pe plan internaţional, tot atâta deosebire cât, în America, între Federaţia Americană a Muncii şi C. I. O. Desemenea au numit pe. Sir Walter Citrine, care s'a opus noii reorganizări, William Green-ul englez. ,ln Octombrie 1945, s'a întrunit la Paris d'n nou Federaţia Sindicală Mondială, care reprezintă 75 milioane de lucrători din 65 de ţări. Sidney Hillman a fost şeful delegaţiei C. I. O.-ului şi a participat la redactarea constituţiei, prin care vechea federaţie mondială se reorganizează şi îşi precizează obiectivele: stârpirea fascismului, păstrarea păcii mondiale, promovarea bunei stări economice şi sociale a muncitorimii, promovarea sindicalizării şi a negocierlor colectve, apărarea independenţii şi libertăţii în lume. Federaţia Mondială a Muncii (World Federation of Trade Unions W. F. T. U.) a cerut ca muncitorimea mondială să-şi aibă glas reprezentativ în relaţiile internaţionale, în special în Organizaţia Naţunior Unite. Incă la conferinţa dela San Francisco, Philip Murray ceruse ca munca să fie reprezentată în U. N. O., f'nd pe acelaşi poziţie cu delegaţii sovietic şi englez, Kuznetsov şi Citrine. Sindicatele muncitoreşti vor să joace un rol însemnat nu numai în chestiunile muncitoreşti, dar şi în viaţa ţări' lor şi a tuturor ţărilor. Poziţia internaţională o reprezintă în Statele Unite C. I. O.-ul, în frunte cu Philip Murray şi cu colaboratorii săi, printre care Sidney Hillman a fost unul dintre cei mai buni şi mai luminaţi. Moartea lui Sidney H liman a lăsat un gol în toate locurile unde a fost el şi a an mat efect v. La Sindicatul Vestimentar, locul de conducere l-a luat Jacob Potofsky, devotatul său colaborator, fost secretar şi casier al sindicatului. Mai anevoioasă încă a fost înlocuirea sa la conducerea Comitetului de Acţiune Pol t că (P. A. C. d n C. I. O.), unde doar Philip Murray ar fi fost acceptat unanim. Dar Murray este prea ocupat pentru a conduce singur P. A. C, astfel că în cele din urmă s'a ajuns la soluţia ca un comitet prez dat de Murray să primească răspunderea deţinută de Hillman. Din noul com'tet fac parte, ca directori: John Jacob Kroll, vice-preşedintele Sindicatului Vestimentar şi fostul adjunct al lui Hillman în P. A. C; David 1 McDonald, secretarul Sindicatului Textilelor — aceştia doi ceva mai la dreapta de centru, ca atitud ne pol tcă şi spre deosebire de următorii doi directori din comitet: George Addes, secretarul Sindcatului Lucrătorilor din Industria Automobilelor şi Julius Emspak, secretarul Sindicatului Electricienilor, Addes fiind susţinut de comunişti, iar Emspak fiind membru al „ partidului comunist. * > Cu timpul relaţiile dintre Comitetul de Acţiune Politică şi alte organizaţii „liberale" în sens american, adică susţinând drepturile omului, cauzele progresiste şi libertatea de gândire, cu inevitabilele-i corolarii dreptul la , spiritul critic şi la sinceritatea conştiinţei, au luat diferite forme. De o parte, , * în urma alegerilor din Noembrie 1946, multor intelectuali înaintaţi li s'a părut că sunt prea desbinaţi şi tocmai această desbinare întăreşte pe po-i liticienii depăşiţi ca mentalitate. Unul dintre aceşti intelectuali spunea: „Noi \ intelectualii Hberalişti suntem un fel de prima-done politice... Dacă lucru- rile nu decurg exact după placul nostru, ne supărăm şi ne retragem... Eu \ însumi nu am stat într'un partid politic mai, mult de cincisorezece minute". Astfel, s'a ajuns la organizaţia Cetăţenilor Independenţi pentru Acţiunea Politică (I. C. P. A. — Independent Citizens for Political Action), titulatura schimbându-se imediat în aceea de Cetăţenii Progresişti ai Americii (P. C. A — Progressive Citizens of America) şi având la conducere pe Frank Kindom şi pe Jo Davidson, preşedinţii celor două Organizaţii care s'au autodizolvat spre a se contopi, anume, Comitetul de Acţiune Politică al Cetăţenilor Naţionali, condus de Kindom, şi Comitetul Cetăţenilor Independenţi din lumea Artelor, Ştiinţelor şi Profesiunilor (I.C.C.A.S.P. — Independent Citizens' Committee of the Arts, Sciences and Professions), condus de sculptorul Jo Davidson. Noua organizaţie, independentă faţă *de C. I. O., nutreşte în bună măsură aceleaşi idealuri, pe care Henry Wallace le-a rezumat astfel: „să. prevenim congresul republican şi pe marii potentaţi ai afacerilor în stil lalssez-faire de a ne duce pe calea crizelor economice, neliniştilor şi războiului". Fioreilo Laguard a, politician independent şi progresist, a susţinut scopul noii acţiuni a intelectualilor, care au întemeiat Organizaţia Cetăţenilor Progresişti ai Americii, animată în fond de Henry Wallace, după ieşirea sa din guvern. Au fost, însă, alţi intelectuali cărora noua organizaţie le-a părut hibridă şi nu destul de independentă1, astfel că acesta au constituit organizaţia Amercanilor pentru Acţiunea Democratică (Americans for Democratic Action), propunându-ş:, deasemenea, să militeze pentru ca intelectualii să susţină marile democratice în politica patriei. Din organizaţia din urmă fac parte muncitori-leaderi ca Walter Reuther şi David Dubmsky; omul de ştiinţă Charles Boite; fostul şef al Oficiului Informaţiilor de Război, Elmer Davis, ziarist şi comentator politic la radio, având un prestigiu uneori mai mare decât al lui Llppmann; Franklin D. Rooseveit Junior şi Rein-hold Niebuhr. Preşed'nţii noului grup al Americanilor pentru Acţiunea Democratică sunt vechiul animator al New Deal-ului Leon Henderson şi Wilson Wyatt. Noul comitet urmăreşte să fie deopotrivă distant faţă de toate extremele politice. După cum se vede, intelectualii americani îşi configurează actualmente atitudinile politice, iar această efervescenţă spirituală nu poate fi decât fi rodnică, prin discuţiile şi precizările ce le va aduce, pentrucă, în cele din urmă, să se ajungă la atitudini unitare şi compacte, odată cu limpezirea şi întărirea conştiinţei americane. Hi : ■ 9 s 462 Iar acum, lăsând organizafiile intelectualilor, scriitorilor şi oamenilor, de stiinfa, să urmărim alte personalităţi proeminente ale mişcării muncitoreşti americane, care de ani de zile se străduesc către un tel precis. Walter Reuther Dintre sindicatele industriale ce alcătuesc Congresul Organizaţiei Industriale (C. I. O.) — cele mai puternice, mai dinamice şi mai dătătoare de ton şi metode în lupta muncii sunt Sindicatul Lucrătorilor din Industria Otelului, condus de Philip Murray, şi Sindicatul Lucrătorilor din Industria Automobilelor, (Union of Automobile Workers, U. A. W.). Am arătat, când ne-am ocupat de John Lewis şi Philip Murray, luptele duse în 1937 şi în 1946 de muncitorimea ofelăriilor. Acum vom prezenta situaţia şi activitatea lucrătorilor de automobile, aşa cum se vădeşte ea mai ales prin dinamica personalitate a lui Walter Reuther, care, în scurt timp, s'a impus drept o energie de tip John Lewis, dar cu însuşiri şi concepţii diferite. Walter Reuther abea are patruzeci de ani. Bine făcut, plin la corp şi la"faţă, mobil şi simpatic, ştie să capteze mulţimile, ca şi John Lewis. Are părul roşu, o faţă plină de energie şi expresivitate, mişcări nervoase, glas convingător. Spre deosebire de Lewis, este mult mai cult; are prezenţă de spirit şi humor în discuţii; se exprimă uşor, chiar când atacă teorii şi probleme grele. Construeşte fraze corecte şi plastice. E un debater, care ştie să înfrunte pe cei mai Culţi patroni şi experţi. Spre deosebire de ceilalţi leaderi ai muncitorimii, a urmat şi la universitate (trei ani la Wayne University). A lucrat în fabricile de automobile, apoi a călătorit timp de trei ani (1933—1935) în Germania, Uniunea Sovietică, China şi Japonia, studiind peste tot condiţiile de muncă şi lărgindu-şi considerabil cunoaşterea despre lume şi oameni. In Germnia, şi-a dat seama de incompatibilitate dintre dictatură şi socialism. In Rusia, a lucrat în faimoasele uzine de automobile Gorki. S'a înapoiat în America, în 1935, îocmai când se organiza Sindicatul Lucrătorilor din Industria de Automobile şi astfel a trecut prin diferitele-i filiere. A luptat pentru organizarea acestui sindicat în momente grele, de vajnică opoziţie din partea patronilor anti-sindicalişti. A fost bătut, s'a bătut, a învins rezistenţele. In Martie 1946 era încă vice-preşedintele puternicului sindicat din C. i. O., preşedinte fiind R. J. Thomas, iar George Addes, secretar-casier. In Aprilie 1946, el a fost ales, după o crâncenă luptă electorală, preşedintele Sindicatului Lucrătorilor din Industria de Automobile, ieşind la faţă de R. J. Thomas (4.444 voturi fah Philip Murray el are cea mai proeminentă situa tea sa fiind însă mai dinamică şi având posibil lui Murray. Acest lucrător intelectual este iubitor de acţiune, ca şi de teorii economice, într'un sens, constitue tipul noii generaţii de lucrători americani, care văd problemele în mare, urmăresc nu numai un trai mai bun pentru camarazii lor, ci pentru întreaga lume, punând şi opunând nu numai pretenţii băneşti, dar şi principii socialiste. Desigur, un Murray şi un Hillman posedă şi ei conştiinţa misiunii muncitorimii şi au destulă cultură pentru a nu vede numai interesele mărunte şi trecătoare. Dar, în tratativele lor cu patronii, Murray şi Hillman s'au rezumai totdeauna la obiectivele imediate, imită ă de 4.320), astfel că acum, după ie în C. I. O., personalita-tăti mai mari decât cea a - 463î ^ chiar dacă, în alte ocazii, şi-au manifestat concepţiile largi. Murray la U. ; N. O. şi Hillman la conferinţele internaţionale din 1945 dela Londra şi Paris-şi-au exprimat crezul asupra rolului muncitorimi în conducerea politică a lumii. Walter Reuther, însă, e mai posedat de teorii şi viziuni, chiar când negociază cu patronii sau discută condiţiile de încetare ale unei greve. Totuşi, poziţia lui, deşi largă, se referă, în anii din urmă, mai mult la situaţia economică din Statele Unite şi la condiţiile specifice ţării sale. Deşi are o formaţie socialistă, se pare că şi-a restrâns-o, respectând libertatea de iniţiativă particulară, dar luptând ca şi muncitorii să participe mai echitabil la distribuirea profiturilor, în deplină cunoştinţă de cauză. Cel puţin aşa-reiese din tratativele şi discuţiile pe care le-a purtat cu conducătorii Companiei General ', Motors, în timpul grevei din 1946. Această grevă l-a impus şi ca leader al muncitorimii1, şi ca om de concepţii economice. Tactica lui urmărea, fireşte, realizarea unor condiţii de muncă mai bune în industria automobilelor. Dintre cele trei mari industrii de automobile — General Motors, Ford şi Chrysler — el şi-a concentrat eforturile la General Motors, sperând ca celelalte două, din spirit de rivalitate, să se grăbească a-i satisface condiţiile antrenând şi pe prima. Dealtfel, la Ford a existat totdeauna concepţia unor salarii mari pentru lucrători şi preţuri ieftine pentru produse, aceasta fiind politica bătrânului Henry Ford. Conducătorii celor trei mari întreprinderi automobilistice Charles E. Wilson (General Motors), Henry Ford al ll-lea (Ford) şi K. T. Keller (Chrysler) au dus tratative cu directorii muncitorimii din întreprinderile respective: Walter Reuther (General Motors), Richard Leonard (Ford) şi Norman Mathews (Chrysler), dar şi unii şi alţii au rămas pe poziţiile lor. Reprezentanţii lucrătorilor cereau o majorare cu 30% a salariilor; patronii susţineau că nu sunt încă în măsură să mărească salariile, până ce producţia nouă nu va începe să fie efectuată şi până nu se vor cunoaşte costul şi condiţiile producţiei. In faţa acestei situaţii, Walter Reuther, vice-preşedintele A. U. W.-ului şi conducătorul lucrătorilor deia General Motors, a declarat în Decembrie 1945 greva, care a cuprins uzinele dela Detroit şi alte 80 din 50 de oraşe ale Americii (Cadillac, Chevrolet, Delco-Remy, etc.), 175.000 de lucrători şi lucrătoare oprindu-şi lucrul. Acum nu mai era, ca în 1937, o grevă pentru recunoaşterea sindicatului, ci pentru îmbunătăţirea stării lucrătorilor, Reuther susţinând că solu-ţi le grevei dela General Motors vor impune peste tot condiţii noi de salarizare, cohsiderându-se un factor de progres pentru întreaga economie americană, salariile mai mari răspândindu-se peste tot, mărind puterea de cumpărare a mulţimilor şi ajutând astfel mărirea producţiei şi abundenţa. Teorii — după cum se vede — de tip Roosevelt, pe care Reuther le ţinea-si camarazilor săi, şi patronilor cu care trata, şi ziariştilor care urmăreau orice manifestare a sa. Reuther, ca mulţi Americani, iubeşte publicitatea, aducătoare de celebritate în întreaga ţară şi de autoritate înlăuntrul sindicatului său, unde trebuia să dea lupta pentru preşedinţie, înlăturând pe ineficientul Thomas, susţinut totuşi de Philip Murray, preşedintele C. I. O.-ului. Murray se teme probabil de vedete, iar Reuther, ca şi Lewis, are instinctul şi priceperea de a deveni vedetă şi încă o vedetă statornică, în ţara atâtor vedete şi 4 464 465 ■ ? ii 111 i stele căzătoare. Dar în discuţiile cu patronii, care susţineau că nu pot mări salariile, Reuther aduce un element nou: el cere ca lucrătorii să poată controla registrele companiei pentru a vedea capacitatea de plată a salariilor, el susţinând, desemehea, ca ia stabilirea salariilor să se ia în consideraţie, drept criteriu însemnat, capacitatea de plată a instituţiei, beneficiile ei. -Negocierile dela Detroit nu au dus la un rezutlat imediat. General Motors a rezistat pretenţiilor iui Reuther, iar greva a ţinut 113 zile, din Decembrie 1945 până îh Martie 1946. Dar nici Reuther nu a cedat până nu a reuşit măcar în parte. Fiu al jjnui imigrant german, care a fost leader sindicalist în Virginia şi care şi-a crescut cei patru fii în vii discuţii economice, Walter Reuther se vede şi el ca şi Lewis, „un bărbat de stat" al muncii în economia americană. Greva aceasta i-a dovedit însuşirile, deşi ea a fost declarată prematur, după pă-ferea preşedintelui R. D. Thomas, când încă industria automobilelor nu-şi luase avânt în producţie, fiind în epoca de reorganizare post-belică. Ziarele au publicat amplu discuţiile pe care Reuther le-a avut cu conducătorii şi experţii companiei General Motors, reieşind pregătirea lui economică, verva şi humorul aceluia care declara că luptă pentru o mal echitabilă distribuţie a bogăţiei americane, mărind puterea de cumpărare a maselor. Greva s'a încheiat după 113 zile, cu următorul rezultat: salariile au fost majorate cu 18 cenţi şi jumătate pe oră, deci mai puţin decât s'a cerut :şi aproape de cifra propusă de către Comitetul pentru Cercetarea Faptelor (Fact finding Board) numit de Preşedintele Truman; totodată fondurile pentru Concedii au fost susbstanţiai mărite. La rândul ei, compania General Motors a obţinut: liberarea din obLgaţia de a păstra pe toţi angajaţii ei, impusă în timpul războiului şi, deasemenea, ca vârsta să nu fie luată în seamă la salarizare decât între angajaţii de merit şi pricepere egală, altfel •criteriul abilităţii rămânând valabil. Controlul registrelor nu a fost admis, ele nefiind arătate nici acţionarilor. Cu aproape două luni înainte de încetarea grevei dela General Motors, companiile rivale, Ford şi Chrysler, au semnat înţelegeri cu Sindicatul Lucrătorilor din Inustriile de Automobile, majorând salariile cu 18 cenţi şi jumătate ora. încăpăţânarea n'a fost numai din partea lui Reuther, ci şi dn partea lui Charles Wilson, reprezentând compania General Motors. Acesta susţinea că sindicatul condus de Thomas şi Reuther urmăreşte distrugerea libere: întreprinderi, discuţiile purtându-se şi în faţa Senatului, unde senatorii Morse şi Taft au ascultat pe Charles Wilson şi pe R. D. Thomas. , Walter Reuther nu urmăreşte distrugerea liberei întreprinderi, dar vrea o mai justă d'stribuţie a averii, şi o participare echitabilă a muncitorilor la profiturile instituţiilor unde lucrează. Obiectivele imediate ale lui Reuther sunt, după cum singur a declarat presei, stabilirea unui salariu mirimal pentru toată ţara; ajustarea uzinelor de război în fabrici care să producă elementele pentru construirea locuinţelor de care se simte nevoe; luarea în consideraţie a capacităţii de plată la stabilirea salariilor. Personalitatea-i dinamică, energia cu care a condus greva ceior 175.000 lucrători, teoriile şi soluţiile practice, ce depăşesc preocupările unui simplu muncitor, l-au proectat în conştiinţa publică drept un om de mare viitor. Dar personalităţile proeminente nu sunt prea iubite şi lui Reuther nu i-a fost uşor să reuşească, în Aprilie 1946, să fie ales preşedintele sindicatului (U. A. W.). Am arătat că a ieşit la Urnită faţă de fostul preşedinte R. ]. Thomas, acesta fiind susţinut şi de Philip Murray, tocmai pentrucă era un om potolit şi care echilibra divergenţele politice şi grupurile de s mpati dn sindicatul respectiv. Revista „The Nation" consideră pilde de incapacitate a lui R. 1 Thomas: felul cum a depus în faţa comisiunii Educaţiei şi Muncii din Senat, criticând pătimaş pe unii senatori de .valoare şi îndepărtându-şi astfel prietenia unui progresist ca senatorul Morse din Oregon; ob ceiul de a nu recunoaşte adresele trimise de biroul său; apelul făcut de el guvernului laburist din Anglia pentru a interveni în greva dela General Motors. Poate că Murray vede în Reuther un rival sau un om incomod pentru conducerea sa. Oponenţii lui Reuther l-au acuzat că urmăreşte să fie un dictator; că, dacă va fi ales preşedinte, va duce sindicatul său în Federaţia Americană a Muncii, părăsind deci C. I. O.-ul. Imediat după ce a fost ales preşedinte, Walter Reuther şi-a exprimat credinţa faţă de Murray şi C. I. O., desmin-ţind categoric acuzaţiile. Thomas a fost numit vice-preşedinte, George Addes a rămas mai departe secretar-casier, iar Richard Leonard a fost numit al doilea vice-Preşedinte al sindicatului, Reuther având să lucreze cu un birou, ce reprezintă pe aceia care nu l-au votat pe el şi care au cu ei o bună parte din membrii Sindicatului. Omul care, timp de zece ani, a luptat pentru organizarea sindicatului, a condus mai multe greve şi a dus negocieri îndelungate şi care exprimă o concepţie economică rooseveltiană, ce unora le pare prea primejdioasă, iar altora, prea de centru, are destule calităţi şi dovedite merite pentru a putea juca roluri şi mai mari în viitor. Să nu uităm că abea în 1947 a împlinit patruzeci de ani, chiar dacă se spune că în dinamica Americă oamenii îşi trăesc de două ori vârsta. , Harry Bridges M şcarea muncitorească mai are o seamă de figuri proeminente, unele din ele bucurându-se de mare publicitate. Ne gând m în primul rând la Dohn Curran şi Harry Bridges, cei doi conducători ai muncitorimii de pe vasele comerciale şi din docurile coastelor Atlanticului şi Pacificului. Bridges, conducătorul muncitorilor maritimi de pe coasta Pacificului, a adus C. I. O.-ului o organizaţie puternică şi dinamică, încă din 1937, când John Lewis i-a sfătuit să contopească orgarizaţiile existente şi să le des-volte într'un mare sindicat. Organizaţia lui nu era. impresionantă ca număr — avea numai 22.000 membri — dar poziţia lui personală înrâurea atât pe muncitorii dela Pacific cât şi pe cei dela Atlantic, în frunte cu Dohn Curran in 1937, el este tot atât de important pentru C. I. O., cât şi Murray, pe atunci organizatorul muncitorimii din oţelării, Sidney Hillman, din industria Vesitmentară, Harvey Freming, din industria petrolulu1, Charles Howard, reprezentantul tipografilor. In special, atacurile presei Hearst, pe atunci influentă în California, l-au făcut celebru pe Harry Bridges, de obârşie australiană, fiul unui businessman care voia ca 'iul să-! continue în afacerile de terenuri. Tânărul Bridges ■ a preferat viaţa pe mare, plină de aventuri şi riscuri, naufragiind de două 30 i; i, Hi >r H r I 466 ori. După anii petrecuţi pe mare, el devine docher la San Francisco, este de două ori rănit în accidente de muncă şi cunoaşte deplin situaţia docherilor, pe care încă din 1924 vroia să-l organizeze, într'un sindicat puternic, fără a reuşi atunci. Participă la greva din 1934. In 1937 situaţia lui ne este astfel descrisă: „Harry Bridges are 75 de dolari pe săptămână ca preşedinte al Asociaţiei Internaţionale a Docherilor din districtul coastei Pacificului... trăeşte foarte modest, mutându-se săptămâna viitoare dintr'un apartament de cinci camere într'o casă mai modestă cu cinci camere, pentru care va plăti 35 dolari pe lună. E în urmă cu plata ratelor pentru un Ford vechi de doi ani şi abia a isprăvit să plătească 600 dolari datoraţi ' medicilor pentru îngrijirea soţiei sale, care a căzut de pe fereastră în timp ce atârna rufele spăiate. El însuşi a fost de două ori în spital, suferind de ulcer stomacal". Deşi aparent are un standard de viaţă mai bun (cinci camere), totuşi cheltuelile pentru îngrijirea sănătăţii îl arată strâmtorat, îngrijirea sănătăţii fiind atât de scumpă peste ocean. Bridges a avut multe neplăceri, unii cerând expulzarea sa, când încă nu devenise cetăţean şi participa la greve sau organiza sindicatul acela pentru C. I. O. Obiectivitatea legilor şi administraţiei americane — în şpe-cal atitudinea ministrului Muncii Miss Perkins — nu s'a intimidat de atacurile presei Hearst şi Bridges a devenit cetăţean, îndată ce a îndeplinit condiţiile necesare, în ciuda presei reacţionare şi a unor parlamentari, ca reprezentantul Smith din Virginia, care mai târziu va vroi să promoveze o legislaţie intolerantă faţă de străinii care nu au devenit încă cetăţeni şi care totuşi participă la mişcările muncitoreşti împreună cu cetăţenii americani. Hany Bridges a chemat în justiţie ziarul „Oregon Courrler", care cerea expulzarea „străinilor provocatori de revoluţii", lucru cerut şi de proprietarii vapoarelor împotriva lui Bridges. Violent, nervos, dinamic, Harry Bridges n'a putut fi conrupt în crezul şi atitudinile lui. Nu e un orator captivant prin glas, ci prin ceea ce spune cu vocea-i scăzută şi emfatică1. Dintre conducătorii principali ai muncitorimii, Harry Bridges este acela care vorbeşte mereu în termeni marxişti, susţinând că lucrătorii nu au rimic comun cu patronii, trăind lupta de clasă şi ei fiind elementele necesare producţiei. Rivalii săi în organizarea sindicală pentru C. I. O. au fost Joseph Ryan, care şi-a afiliat Federaţiei Americane a Muncii Sindicatul Docherilor de pe coasta de Est şi Harry Lundeburg, orgnizatorul marinarilor din Vest. In cele din urmă, Bridges a dobândit un prestigiu mai mare, aducând C. I. O.-ului un puternic sindicat şi reuşind în 1946, în colaborare cu ]ohn Curran, să „amalgameze" şase sindicate aflate deja în C. I. O. şi unul independent, întrunind laolaltă pe marinarii comerciali, pe docheri, pe mecanici, pe ingineri şi pomp;eri, legaţi cu toţii de activitatea maritimă. John Curran Colaboratorul său de pe coasta Atlanticului, John Curran, preşedintele Sindicatului Naţional Marit-m, a dovedit o pricepere egală în crganizrea sindicală. Om încă tânăr, Curah a lucrat pe mare dela vârsta de 16 ani, luptând pentru îmbunătăţirea traiului marinarilor. Fiu al unei bucătărese, Curran a căutat să se cultive, ştiind că va avea să argumenteze şi teoretic revendicările marinarilor. Mai masiv şi mai plebeian decât Harry Bridges, 467 acesta înalt şi cu chip lungueţ, Curran a organizat greve, a tratat cu proprietarii, dar şi cu Ministrul Muncii, pe atunci Miss Perkins, din aceste experienţe reeşind desvoltarea Sindicatului Naţional al Marinarilor. La rândul său are dificultăţi din partea vice-preşedintelui Sindcatului Frederik Myers. In 1946, în vară, Bridges şi Curran erau iarăşi la ordinea zilei. Greva lumii maritime era gata să se declanşeze. Tratativele s'au dus la Washington. Patronii au susţinut că majorarea salariilor, aşa cum o cer Curran şi Bridges, face cu neputinţă ca ei să mai concureze cu vapoarele altor ţări. Salariile marinarilor şi muncitorilor maritimi din Statele Unite sunt insuficiente, dar totuşi ele sunt superioare acelora plătite în alte ţări. Un marinar american obişnuit are 145 dolari pe lună, iar şeful electrician de pe vapor 252 dolari, pe când marina canadiană plăteşte marinarilor comerciali 90 dolari pe lună, cea engleză 80 dolari, şi ce scandinavă la fel. In această situaţie, a trebuit să se recurgă la Federaţia Mondială a Sindicatelor, pentru a susţine o salarizare egală pe toate vapoarele din lume. Pe această chestiune, Federaţia Americană a Muncii a lucrat mână în mână cu C. I. O., iar rivalul lui Bridges şi Curran — Harry • Lundeburg, vechi sindicalist, venit din Norvegia şi el însuşi bun organizator — a fost alături de ei. Comitetul pentru Unitatea Maritimă, realizat de John Curran şi formând frontul unit al tuturor sindicatelor maritime şi portuare, având ca preşedinţi pe Harry Bridges şi pe John Curran s'a debinat către finele anului 1946, în urma conflictului de opinii politice între Bridges şi Curran. Deşi sindicatul condus de Curran este cel mai numeros, cumpăna s'a înclinat în favoarea celorlalte sindicate, care laolaltă au adoptat atitudini protivnice faţă de acelea ale lui Curran. Coaliţia animată de Bridges a devenit hotărîtoare, spre nemulţumirea lui Curan din C. I. O. şi a lui Harry Lundeburg din A. F. L. Şi asta după ce la începutul toamnei 1946 cea mai mare grevă maritimă se rezolvase prin dobândirea avantajelor cerute. Mai întâi, N. M. U. (National Maritime Union), organizaţia C. I. O.-ului, ceruse şi obţinuse o majorare de 17,50 dolari, guvernul fiind de acord. Apoi, organizaţia rivală din A. F. F. a cerut pentru membrii ei o majorare de 22.50 — 27.50 dolari. Comitetul Stabilizării Salariilor a căutat să convingă pe cei din Federaţia Americană a Muncii (A. F. L.) să accepte condiţiile Sindicatului Naţional din C. I. O. Tratativele conduse din partea guvernului de către Willard Wirtz, supraveghiate apoi de ministrul muncii Schwellenbach şi rezolvate de către John Steelman au dus la aprobarea cererii organizaţiei maritime din A. F. L., găsindu-se motivul că guvernul, conform unei politici tradiţionale, plăteşte cotele cele mai largi în salarizarea acelora folosiţi în serviciie sale. Rezolvarea aceasta a dus a o nouă acţiune pentru ajutorarea salariilor întreprinsă de N. M. U. din CI. O. care a cerut aceleaşi condiţii ca şi pentru 'A. F. L. Grevele muncitorimii din porturi şi de pe vapoare au implicat inactivitatea a aproape 500.000 muncitori, în afară de pagubele incalbucabile că în acest timp nu s'au putut importa bunuri necesare Statelor Unite ca lână, cafea, cauciuc şi diferite metale.. Alte personalităţi muncitoreşti Altă personalitate muncitorească este David Dubinsky, preşedintele Sindicatului International al Lucrătorilor din telieree pentru Confecţiona- ! St 1 I ! pi y ■ !>:ia 1 ţ lill "■tal t "iii .'li.: ii ■i rea îmbrăcămintei Femeeşti — sindicat afiliat Feredaţiei Americane a Muncii — şi în excelenţi termeni de colaborare atât cu Murray cât şi cu John Lewis. Socialist new yorkez, admirând fără rezerve pe Roosevelt şi după moarte, om cu experienţă şi capacitate, Dubihsky, nefiind orator, nu se bucură de o publicitate deosebită. Se pare că Lewis împreună cu. Dubinsky vor lucra pentru întărirea Federaţiei Muncii, spre a combate temeinic C. I. O.-ul. In conflictele şi grevele din 1945—1946, au mai avut roluri importante Doe Ryan, căpetenie a docherilor; bătăiosul Mike Quill, şeful lucrătorilor din transporturi; gravul şi seriosul leader al lucrătorilor din petrol, O. A. Knight; distinsul Joseph Beirne, cu maniere de funcţionar superior, şeful muncitorilor dela telefoane şi colaboratorul acestuia Joe Blows. Un sindicat foarte dinamic în C. I. O. este acela al Lucrătorilor Electricieni (United Electrical, Radio and Machine Workers), condus de un triumvirat compus din Albert Fitzgerald, preşedinte, James Matles şi din. realul conducător şi organizator Julius Emspak, acesta din urmă o personalitate despre care se vorbeşte din ce în ce mai mult în mişcarea muncitorească americană. Către mijlocul lunii luhie 1946, situaţia între guvernământ, muncitori şi patroni părea în destindere. Pentru prima dată, din Noembrie 1945, nu mai era nicio grevă importantă, iar relaţiile dintre Preşedintele Truman şi muncitorime păreau d;n nou îmbunătăţite, în urma veto-ului opus faţă de Legea Case. înainte, însă, de aceasta, în luna Mai 1946, în afară de greva minierilor lui John Lewis, grevele dela căile ferate au adus în atenţia publică pe alţi. doi leader? ai miuncitorimlj, pe Alexander IWhitney şi pe Alvanley Johnston, reprezentanţii unor „frăţii" sau sindicate ale muncitorilor dela căile ferate, s:ndicate independente, bine organizate şi având o poziţie deobicei conservatistă. Alexander Whitney avea în Iunie 1946 vârsta de 73 de ani, iar Johnston 71. Fiul al unul/i predicator ambulant, Whitney a fost frânar şi apoi mecanic pe locomotive, activând timp de 43 de ani în Frăţia Muncitorilor dela Căile Ferate (Brotherhood of Ralil-road Trainmen), în 1928 ajungând preşedinte, având un trai mai bun (salar: 17.500 dolari ahual) şi putinţa de a ceti literatură şi a asculta muzică la orga mecanică ce o are acasă. Alvanley Johnston, preşedintele Frăţiei Mecanicilor de pe Locomotive (Brotherhood of Locomotive Engineers) a fost ucenic pe maşini, fochist şi mecanic. Fire conservatistă1, el pare a nu fi administrat fără greş fondurile sindicatului său. Deşi depărtaţi de obiectivele progresiste ale vremii şi oarecum individualişti în mişcarea muncitorească, aceşti doi conducători n'au vrut să primească majorările acceptate de alte optsprezece sindicate feroviare, declarând grevă şi paralizând timp de 48 de ore circulaţia şi economia ţării. împotriva lor, Preşedintele Truman a avut o ieşire aspră, atât în cuvântarea dela radio cât şi în discursul rostit în faţa Congresului, când a cerut puteri excepţionale pentru cazurile în care ar fi ameninţată economia naţională. Ulterior, s'a renunţat la aceste măsuri, greva organizată de cele două frăţii încetând şi activitatea economică reluându-şi cursul normal. Chiar în timp ce~şi rostea discursul în faţa Senatului şi Camerii Re- tt 469 p;ezentanţilor, reunite în aceiaşi şedinţă, Preşedintele a fost încunoştiinţat că greva a încetat şi că majorarea de 18 cenţi şi jumătate a fost acceptată. A urmat, apoi, atmosfera aceia de nervozitate, tensiunea dintre şefii organizaţiilor muncitoreşti şi Preşedinte, pe care am menţionat-o, situaţia, căpătând destindere în urma veto-ului opus Legii Case. Viitorul ne va arăta cum vor evolua aceste relaţii din lumea muncii, pentru moment muncitorimea obţinând îmbunătăţirea situaţiei materiale şi un prestigiu pe care nu-l avusese decât sub preşedintele Roosevelt, al cărui nume este mereu invocat şi evocat, ea dorind ca Preşedintele Truman să continue a rămâne pe linia trasată de Roosevelt, marele prieten, şi colaborator al muncitorimii democrate. XIX COMANDANŢII MILITARI AI RĂZBOIULUI — Marshall, Eisenhower, Mac Arthur, Arnold, King, Nimritz, Leahy, Spruance, Fitch, Bradley, Patton, Dooliittle şi alţii — O prezentare a oamenilor care au ridicat prestigiul american în lume — în timpul conducerii Preşedinţilor Rooseveit şi Truman — nu ar fi completă fără de căpeteniile militare care au dus poporul american la victorie şi i-au asigurat locul de frunte, alături de Uniunea Sovietică şi de Marea Britanie. Desigur, lipsesc —■ din aceste înfăţişări de oameni creatori — artiştii şi gânditorii, dar ei îşi au un rost atât de proeminent în lumea contemporană încât ar trebui să li se consacre un volum întreg. Nu vom face, în cele ce urmează, o dare de seamă asupra operaţiilor militare din războiul mondial încheiat în 1945, dar ne vom strădui a prezenta măcar personalităţile armatei americane — şefii ei — dintre care unii au continuat a avea roluri în zonele de ocupaţie, ca Generalul John M. Hlldring, devenit unul dintre adjuncţii ministerului de externe dela Washington şi find răspunzător de realizările ocupaţiei americane în Germania, ca şi Generalul Lucius D. Ciay. Alţi comandanţi miitari au căpătat misiuni politice în alte părţi ale glo- buiui, cum a fost cazul Generalului George Marshall, mai întâi trimis special în China, iar apoi devenind ministru de externe la începutul anului 1947. înfăţişarea marilor comandanţi militarii americani trebuia să înceapă, fireşte, cu Generalul Marshall, dar devenind rrinistru de externe ne-am -ocupat de dânsul într'un capitol special, străduindu-ne a-i delinia personalitatea şi meriteie care l-au menţinut în primul plan al actualităţii şi în timp de pace. Imediat după Generalul Marshall se cuvine a ne ocupa de Generalii Eisenhower şi MacArthur, toţi trei având o faimă deosebită. Generalul Dwight Eisenhower Cu zece ani mal tânăr decât Generalul Marshall, Eisenhover are un chip mai muşchiulos, dar tot plin şi brăzdat, un cap rotund şi cu părul rărit de tot, ochi. care privesc direct şi pătrunzător, de-uh albastru închis, un nas cârn ce adulmecă precis, buze cărnoase şi rostind scurt şi categoric hotărîrile. Are ceva de boxeur. Un chip energic, parcă ars de vânturi şi înăsprit de experienţă, în ciuda calmului lăuntric şi a limpezimii privirii, înalt şi solid, „Ike" Eisenhower nu exprimă bonomia Generalului Marshall, dar este la fel de simpatic prin naturaleţea şi modestia ţinutei sale. Sărbătorit şi aclamat la Londra în Iunie 1945, după victorie, acela care a fost comandantul-şef al forţelor aliate din Europa a rostit următoarele cuvinte ce-l caracterizează : „umiitatea trebue să fie totdeauna atitudinea oricărui om care primeşte aciamaţii câştigate prin sângele celor ce l-au urmat şi prin sacrificiile prietenilor săi". Decorat de Uniunea Sovietică cu Ordinul Victoriei, pe care i l-a înmânat, la Frankfurt, Mareşalul Gheorghe Dukov, de Anglia şi de Franţa , ca şi de propria lui patrie, Generalul Dwight Eisenhower a rămas la fel de modest şi după glorificare, ca şi după victoriile din Europa, ca şi mai înainte de ele. Fiul unui funcţionar dela telefoane, Dwight Eisenhower s'a născut în 1890 la Tyler, în Texas. Familia tatălui său emigrase dn Germania în secolul al XVIII-lea din pricina persecuţiior reigioase. Se stabilise mai întâi în Elveţia, apoi în Pennsylvania. Tatăl său aparţine sectei mennoniţilor, care condamnă războiul şi practică doctrina non-rezlstenţii. Când era adolescent, Dwight a ajutat părinţilor la muncile agricole şi la construirea unei case noi la ferma ce-o aveau. In 1911, întră în faimoasa Şcoală Militară dela West Point, pe care o isprăveşte în 1915, practicând ca sport şi boxul. Sublocotenent în 1915, el face parte din regimentul de infanterie dela Fort Sam, Houston (Texas). Peste un an se însoară, exact în ziua când este făcut locotenent, iar peste un alt an va fi căpitan, pregătind în 1917 trupele expediţionare americane, ingineri şi genişti şi consacrându-se mai ales noii arme, atât de senzaţionale pe atunci, tancul. Statele Unite Intraseră în război în urma Violării neutralităţii americane şi a torpilării unor vase comerciale de către Germania. Preşedintele Woodrow Wilson semnase declaraţia de război la 6 Aprilie 1917. Eisenhower nu a ajuns să lupte pe frontul european, căci armistiţiul se închee cu o zi înaintea îmbarcării sale spre Franţa, 12 Noembrie 1918. Dar el a con- 473; tribuit temeinic la v'ctorie şi atunci, formând mii de tankişti, făcându-se preţuit pentru calităţile de instructor şi administrator, pentru zelul şi prevederea sa. E decorat cu Distinguished Service Medal. Maiorul Eisenhower era un expert în materie de tankuri. După primul război, trece la şcoala de stat-major şi de comandament dela fortul Leavenworth (Kansas), apoi la Şcoala de Război. Vizitează Franţa şi câmpurile de luptă. Intre 1922 şi 1924 se află la canalul Panama. Isprăvind şcoala de război în 1928, el funcţionează timp de patru ani la Ministerul de Război dela Washington. Când Generalul MacArthur devine-şeful statului major, îl ia adjunct pe Eisenhower, in 1935, pleacă în insulele Filipine, ocupându-se cu probleme de tactică şi strategie şi întemeind Academia Militară a Filipinelor. la lecţii de sbor şi se dovedeşte uh p'iot-recordman. Revine din Filipine în 1939 şi peste un an, în timp ce războiul se intensifică, este numit şef de stat major. Va ajunge general de-brigadă, în urma felului cum a condus manevrele din Louisiana, unde unităţile motorizate au jucat un rol însemnat. Au fost cele mai impunătoare manevre din istoria armatei americane, şi ca proporţii şi ca strălucire. In urma atacului japonez dela Pearl Harbour (7 Decembrie 1941), Generalul Eisenhower părăseşte oraşul San Antonio din Texas, unde avea comanda şi este numit la conducerea serviciilor strategice dela Washington. Rămâne în noui post timp de şase luni, având control asupra tuturor forţelor terestre americane şi atribuţii imediat după acelea ale Generalului Marshall, şeful statului major. Colaboreză cu Preşedintele Rooseveit şi cu pr.mui-ministru Churchill, vizitând şi Anglia. General de divizie în 1942, Eisenhower pregăteşte planurile de invazie în Europa, sub conducerea Generalului Marshall. Acela pe care unii îl humesc „Generalul Pershing al celui de al doilea război mond'lal" şi căruia soldaţii, ca şi prietenii apropiaţi, îi spun Ike, a plănu't în mare secret operaţiile de debarcare în Africa, făcând unele acţiuni înşelătoare spre a se crede că debarcarea va fi în Norvegia. Trupe americane, pornind din Statele Un te şi din Marea Britanei, au debarcat în douăsprezece puncte diferite, în trei regiuni deosebite ale Africei de Nord. A fost cea mal mare debarcare din istorie. Don Wharton ne-a informat cu unele detalii : intendenţa armatei a furnizat 700.000 articole deferite, printre care zece mii de tone de alimente, 45.000 tone de benzină, 17.000, tone de echipament şi îmbrăcăminte. Fiecare soldat american debarca cu un produs pentru a purifica apa şi cu alte preparate pentru a rezista căldurilor afrca'ne sau pentru a-şi curăţa singur rănile. Fiecare soldat purta ochelari special făcuţi pentru Africa, având două feluri de sticle mobile, unele contra prafului, altele contra soarelui. Totul a fost plănuit şi organizat în mare taină, iar în arhive nu s'au păstrat documentele privind pregătirea acestor operaţii. Armamentul a fost excelent. Când s'a pus la cale expediţia, la Washington, noul model de tancuri-distrugătoare nu exista decât pe hârtie. Peste câteva săptămân', tancurile erau gata, încercate în manevre şi îmbarcate apoi pentru Africa. Dubla expediţie s'a format în Octombrie 1942, în AngLa şi în Statele-Unite, pentru a debarca simultan în Africa. La 23 Octombrie, generalul englez Sir Bernard Montgomery atacă armata germană a mareşalului Rommel la El Alamein şi o isgoneşte spre vest. La 7 Noembrie, trupele Genera- 1 l 1 f i, is 1 f 1 l ft i'1 ■ 1 ■ ■ in fill1! I I |9i I I 474 ilului Eisenhower debarcă şi se răspândeşte pe coastele Algeriei şi- Marocului. Armatele germane trebuiau strivite de trupele americane ale lui .Eisenhower, venind din Vest, şi de trupele lui Montgomery, venind din Est. Germanii luptă cu disperare. Mareşalul Kesselring vine dm Germania cu avionul spre a prelua comanda şi strateg priceput, reuşeşte să întârzie câtva timp victoria aliaţilor, care în Mai 1943 câştigă bătălia Africei. Tot Generalul Eisenhower va pregăti debarcarea în Sicilia şi în aite părţi ale Italiei, având ca vrăjmaşi tot pe Rommel şi Kesselring. In ajunul ■Crăciunului 1943, comandantul-şef al forţelor aliate de pe teatrul de operaţii al Africei de Nord este numit de Preşedintele Roosevelt comandantul-şef al trupelor aliate pe teatrul de război european. La 6 Iunie 1944, Aliaţii debarcă în Franţa, iarăşi în condiţii cum n'a mai cunoscut istoria. Delos Lovelace observă că faimoasele care de luptă erau atât de numeroase pe coasta engleză încât abea de puteai trece prin ele, iar depozitele de muniţii cuprindeau mai multe proectUe pentru această operaţie decât tot ce s'a Consumat în primul război mondial. Locurile pentru aşezarea tunurilor pe coasta franceză fuseseră stabilite minuţios, datorită fotografiilor luate din avion. In primele 48 de ore, aliaţii construiseră două porturi artificiale, în prajma coastei normande, şi cu ajutorul acestor porturi ei puteau trece şi scurge materialele şi trupele, chiar dacă Germanii luptau ;să împiedice cucerirea porturilor Cherbourg, Caen şi Havre, care au fost luate după câteva săptămâni dela debarcare. Este senzaţional modul în care au fost amenajate porturile acelee artifăciale şi cum erau ele camuflate. Când se vor cunoaşte amănunţit aceste operaţii, cititorii vor avea simţământul ingeniozităţii şi se vor • minuna. ca în faţa unor episoade din iliada şi Odiseia. Inteligenţa şi ştiinţa modernă, în ciuda pozitivismului contemporan, îşi au încă partea lor de miraculos şi inedit, care va emoţiona totdeauna. Războiul din Europa a costat pe Americani 800.000 de pierderi, în oameni, dintre care 155.000 ucişi, iar ca bani între 150 şi 200 miliarde dolari (Hanson Baldwin în Foreign Affairs). Pe frontul de Vest al Europei s'au luptat două grupuri de armate (al 12-lea şi al 6-lea), conduse de generalii Omar Bradley şi Jacob Devers, armate comandate de Generalii Courtney Hodges, Georges S. Patton Jr., Alexander Patch Jr., William Simpson şi alţiii, 13 corpuri de armate, 14 divizii blindate, 3 divizii aeropurtate, numeroase divizii de infanterie. La acestea se adaugă armatele care au luptat în Italia. Forţele aeriene au fost comandate de Generalul lames H. Doolittle (rezidând în Anglia) şi Generalul-locotenent Hoyt S. Vandenberg (rezidând pe continent). Războiul din Europa se îndrepta spre sfârşit odată cu trecerea trupelor americane spre Elba şi a trupelor ruseşti spre Berlin. Capitularea Germaniei s'a făcut la 7 Mai 1945 la Reims, fiind contrasemnată la Berlin, ia 8—9 Mai, ostilităţile încetând în ziua de 9 Mai ora 12:01 a. m. Marea ofensivă rusească, începută în Ianuarie dela Vistula la Oder a ajutat Americanilor, Germanii fiind nevoiţi să ia 20 divizii de pe frontul de Vest pentru a le opune armatei sovietice. Luptele dela râul Roer şi dela Rin marchează finalul campaniei din Vestul Europei. In Februarie, se ■dau lupte ia vest de Rin. Armata a 9-a americană (General-locotenent Walter 'Simpson) trece, în urma ofensivei, râul Roer, controlat mai înainte de Ar- 4T5 ■mata l-a (General Hodges). Armata a 9-a face joncţiunea cu trupele engleze şi canadiene venind din Nord, iar la 6 Martie atinge Rinul. Armata l-a ajunge aproape de Colonia şi Bonn. Podul dela Remagen, încă utilizabil, permite ca Rinul să fie trecut fără pierderi prea mari şi în mod. mai rapid. La ordinul Generalului Eisenhower, Generalul Hodges îşi trece o parte din Armata sa peste Rin, formându-si la 24 Martie un solid cap de pod. Armata a 3-a a Generalului Patton atacă Coblenzul. Trecerea Roe-rului lichidează practic trupele germane dela Vest de Rin. Capul de pod dela Remagen este exploatat. Ruhrul este încercuit. Pierderile germane sunt mari, iar deruta şi mai mare. Generalul Bradley controlează cel mai întins câmp de forţe, designat vreunui militar american. Drumul spre Elba este deschis. Armata a 9-a (Simpson) ajunge la Elba, lângă Magdeburg la 11 Aprilie. Armata sovietică porneşte dela Oder spre Berlin. Joncţiunea cu trupele sovietice se face lângă Torgau de către unităţi ale Armatei l-a, la 25 Aprilie. Intre timp, Armata a 3-a (General Patton), care, după ce trecuse Rinul, capturase Frankfurtul, îşi urma drumul spre Kassel şi Erfurt, ajungând la 18 Aprilie la frontiera Cehoslovaciei. Puternica armată a 3-a face apoi un unghi de 90 grade spre sud-est, unindu-se cu Armata a 7-a (Patch), care luptase din greu, întâmpinând rezistenţe la Nurnberg. La 21 Aprilie armata sovietică intră în Berlin, după ce ocupase Viena la 15 Aprilie. Autorul vastelor planuri de debarcare în Africa, Italia şi Franţa — Generalul Dwight Eisenhover este un om prea modest, neiubind mitul şi apo-teozarea, preferând munca dârză, colaborarea discretă, umilinţa faţă de cei care au dat şi mai mult decât dânsul, adică înseşi vieţile lor. Fire francă, temperament dinamic, muncitor neobosit, el preferă unei distanţări de zeu prieten'a şi cordialitatea cu toţi cei care colaborează. Are o memorie la fel de fenomenală, ca şi Generalul Marshall. Se exprimă la fel de scurt, olar şi precis. Detestă formalismul şi birocraţia, la el intrându-se fără anunţări prealabile şi nevăzând cu ochi buni rapoartele prea lungi şi prea teoretice;. Preferă să i se raporteze imediat şi precis ceea ce este necesar. Ca şi Marshall, ştie să surâdă, ştie să fie om şi să^ nu se depărteze de oameni, preţuind pe om mai mult decât maşina, căci totdeauna, spune el, vor trebui oameni curajoşi şi dârzi pentru a conduce-maşinele. Lincoln Barnett a insistat asupra omeniei acestui excepţional strateg, tactician şi organizator, care a dus la victorie trupele debarcate în Europa, având drept colaboratori, pe Montgomery, pe Sir Arthur Tedder,, mareşalul aerului, pe amiralul Sir Bertram Ramsay, pe comandantul forţelor aeriene ale corpului expediţionar aliat, Sir Trafford Leigh-Mallory. După ce, în Iunie 1945, Generalul Dwight Eisenhower a fost decorat şi sărbătorit de Ruşi, Englezi şi Francezi, călătorind triumfal în Anglia şi în-Franţa, el s'a înapoiat în patrie, fiind numit şeful statului major american. In Iunie 1946, a dat publicităţi un raport, în care analizează amănunţit campania forţelor expediţionare aliate în Europa Occidentală, atribuind reuşita militară aliată următarelor trei faze hotărâtoare ale campaniei: bătăii» de pe plajele Normandiei, bătălia dela Falaise-Argentan şi bătălia dela Vest de Rin, din Februarie şi Martie 1945. Eisenhower arată greşelile şi neajunsurile inamicului. Dacă Germanii n'ar fi avut mijloace de comunicaţie şi informaţie slabe, debarcarea şi stabilirea trupelor aliate în Normandia» 476 477 I II i Si I 1'! Hi I 1 4 î i, tor ! i "ar fi fost mai dificilă. Dar Germanilor le-a lipsit în această fază aviaţia de recunoaştere. Deasemenea, Germanii au greşit, rămânând pe loc şi luptând, în loc să se retragă strategic atât la Falaise-Agentan cât şi în luptele dela vest de Rin. Iar când cei dela Berlin şi-au pierdut capul, în urma ruperii în două a fării lor, prin joncţiunea trupelor anglo-americane cu cele ruseşti la Torgau, „natura autocratică a sistemului nazist a fost astfel încât părţile din restul Germanie au încetat în mod automat de a mai funcţiona". In cuvântări rostite la diferite ocazii, Generalul Eisenhower şi-a exprimat încrederea în pacea şi cooperaţia internaţională, arătând că „progresul către o pace universală şi dăinuitoare... se va realiza pe trei căi : o cooperaţie internaţională organizată, o înţelegere internaţională reciprocă şi o dezarmare ;hternaţională progresivă. La toate acestea trebue să se lucreze simultan". Deasemenea, chiar dacă pledează pentru ca patria sa să aibe puterea militară necesară, până ce se va ajunge la o securitate ge-?nerală, năzu'nţele Iul sunt pacifiste. „Noi, cei din Statele Unite, strânşi laolaltă cu alte naţiuni iibere, ne străduim pentru o lume unită, în care sâ nu mai fie războaie. In timp ce lucrăm pentru cel mai mare scop omenesc, pe care şi l-au propus oamenii, noi trebue să fim în stare de a ne comporta astfel în securitate, liberi faţă de orice ameninţare străină". Generalul Douglas MacArthur Spre deoseb;re de ceialţi doi mari generali americani, Douglas MacArthur are o altă înfăţişare şi o altă comportare. Ar putea fi luat drept o vedetă de cinema, drept un Garry Cooper mai îndesat şi mai energic, mai plin, dar nu cu mai puţine trăsături frumoase. E înalt, drept, svelt, plin de vioclune şi prestanţă., având ceva măreţ şi impunător în toată ţinuta lui. Chipul are trăsături frumoase, dar totodată energice: nas drept, sprin-cene drepte încadrând ochii vii şi pătrunzători, gură d stins arcuită, bărbie regulată şi fermă. Un cap într'adevăr sculptural. Expresia feţii este distinsă şi bărbătească, concentrată asupra gândurilor şi acţiunilor lui. Nu vrea să captiveze ca vedetele de cinema sau ca sportivii, deşi are o astfei de înfăţişare. Râde rar şi zâmbeşte grav, păstrând o oarecare distanţă între el şi ceilalţi. Fumează dintr'o p'pă special confecţionată şi îi place să mediteze în singurătate şi relativă izolare. Preferă ca faptele Iul, îndelung prcgăt'te şi fundate pe concepţii bine chibzuite, să vorbească, iar el mai puţin. Este o fire care adesea a fost numită austeră. Dela atacul japonez împotriva Pearl Harborului şi până la capitularea Japoniei, Generalul n'a fost văzut niciodată râzând şi a dus o viaţă lipisltă de orice expansiune şi comuricativitate, plănuind, dând ordine, ţinând consfătuiri, conducând acţiunile acelea atât de însemnate. După căderea Japoniei, şi-a permis să ia masa cu ofiţerii mai tineri, a fost văzut râzând, a devenit mai puţin distant decât deobcei. Părea cu cinci ani mai tânăr, acest erou născut în acelaş an, 1880, cu Generalul Marshall, dar părând totdeauna mai tânăr şi mai sportiv, deşi nu numai el practicase atâtea sporturi, ci şi Marshall, care fusese un bon foot-ballist. Are o minte Iscusit analitică, o voinţă de fier, un humor caustic şi direct, maniere impunătoare. E autoritar şi oarecum distant. „Mariera sa imperială" îl indica pe el, mai mult ca ■te** * ill' few '4\ pe oricine, să dea ordine împăratului Japoniei, după cum observau unele reviste americane. Dar nu numai maniera şi firea, ci întreaga-i carieră este excepţional ■de străludltoare. Generalul comandant al forţelor armatei americane în Orentul îndepărtat coboară dintr'o celebră familie de militari. Este fiul -generalului-locotenent care a alungat pe Spanioli din Filipine şi a fost t'mp «de doi ani guvernatorul general al acestor insule din flancul Asiei, atât de importate pentru strategia Pacificului, ca şi insulele Hawai. A urmat şcoala m I tară dela West Point, cea mai celebră, Harvardul militarilor, absolvind-o In 1903. S'a distin şi la base-ball. Din şcoală pleacă in Filpine, unde va mai reveni cu noi atribuţii, mai târziu, şi uncTe va trăi, deasemenea, mari şi sgrave episoade militare în timpul ultimului război. A fost şi aghiotantul 'Preşedintelui Theodore Roosevelt. A urmat, apoi, şcoala de ing'nerie aplicată, a fost profesor şi instructor, in 1911 este înaintat căpitan. In 1912 lucrează la Washington. Este erou în răszboiui 1914—1918, comandând faimoasa Divizie 42— D vizia Curcubeului — alcătuită din luptători provenind din f'ecare stat ai un uni americane. A fost rănit în lupte de două ori şi odată gazat. A fost ctat de şapte ori prin ordinele de zi pentru merite excepţionale şi a primit 37 de decoraţii, printre care şi una românească (cf. Current Bio--groohy pe 1941). După armistiţiu, ministrul de război american îl numeşte „cel mai de seamă dintre generalii americani care au luptat pe front". In Franţa, fiind colonel la vârsta de 37 de am, luptase la Champagne— Mame şi la Asne—Marne. In 1918, i se dăduse, în mod temporar, gradul de general de brigadă, luptând iarăşi la St. Mihiel, Meuse-Argonne şi Seda::, îndeplinind acţiuni de mare curaj şi asumându-şi, uneori voluntar, 'riscurile şi primejdiile, conducând brigada sa de infanterie. Face parte din ■armata de ocupaţie a Germaniei. Intre cele două războaie mondiale, MacArthur pledează pentru mecanizarea armatei, conduce în 1919 Academia Militară dela West Point, fir.d cel mal tânăr dintre toţi comandanţii ce-au fost în fruntea academieic iar în 1922 e din nou în Filipine. In 1925, este general — cel mai tânăr general al armatei americane dela Grant încoace. Preşedintele Hoover îi numeşte în 1930 şeful statului major, demnitate pe care i-o va conferi şl Preşedintele Rooseveit. Jn August 1932, are ingrata sarcină de a ataca, la Washington, mulţimile venite în marş să protesteze împotriva guvernului Hoover, care uitase de drepturile veteranilor la un trai decent. îndeplinirea aceste; datorii îl face impopular pe eroul de mai înainte. A mai avut un moment dificil în 1934, când acest om perfect cmst't a fost atacat pe motivul că favorizează comenzi ide avioane, fără îndeplinirea formalităţilor obişnuite birocraţiei. Dar în timpul celor cinci ani de şc-ie la statul major, el organizase un nou sistem de apărare continentală a forţelor americane, impunând crearea unei aviaţii independente, a unor divzii mecarizate şi motorizate, precum şi întărirea posturilor îndepărtate d;n Pecifc. In 1935, când şi Americanii începuseră să-şi dea seama că speranţele într'o pace trainică dispăreau, Generalul Douglas MacArthur pledează în faja comlsiuniior senatului pentru o înarmare eficientă. Avem şi acum reviste din Martie 1935, consemnând declaraţiile Generalului, care arată cât 478 s'a umilit, cerând izolaţioniştilor republicani fonduri pentru o mai bună îngrijire şi instruire a armatei, sau pentru mecanizarea ei. „Dacă nu ne mişcăm repede vom fi o naţiune înfrântă, plătind grele despăgubiri după viitorul război", spunea în 1935 senatorilor democraţi, Genearlul MacArthur, şeful statului majon Invitat de Preşedintele Quezon al Filipinelor, Generalul pleacă din nou în Pacific tot în 1935, pentru a fi consilierul mil'tar şi organizatorul apărării r lip re or şi străduindu-se să facă defensible aceste insule. Dar în vara anului 1937, se retrage din armata mericană, rămânând mareşal al armatei acestor insule, răspunzând intensificării militarismului japonez. La i'inele anului 1941, Preşedintele Roosevelt îl rechiamă în serviciu activ, numîndu-l căpetenia forţelor armate din Orientul îndepărtat şi ordonând incorporarea armatei filipine în sânul forţelor americane, potrivit Constituţiei „common-wealthului" filipin, în caz de primejdie. • Războiul din Pacific a fost groaznic de dificil, mai ales că Statele Unite nu erau pregătite suficient, iar Japonia era gata de mult pentru a da lovituri, urmărind stăpânirea Pacificului, invadarea Australiei, cucerirea unor părţi din Asia şi poate chiar d n America. In vreme ce delegaţii japonezi d'scutau, surâzători şi prefăcuţi, pacea la Washington, avioanele lansate de pe port-avioanele japoneze bombardează Duminică 7 Decembrie 1941 Pearl Harbor (Portul Perlei), baza navală americană din insulele Ha-wai, producând pagube considerabile forţei Statelor-Unite. A fost marea lovitură care a trezit din inconştienţă şi din naivitate pe izolaţioniştii americani, cu care trebuiseră să se lupte atâta Preşedintele Roosevelt şi Generalul MacArthur, ca şi atâţia alţi oameni lucizi şi realişti. In acelaş timp, Japonezii atacă şi alte baze americane din Pacific: Midway, Wake, Guam, precum şi insulele Filipine. Dintre acestea, doar forţele dela Midway reuşesc să respingă invazia niponă. -La 11 Decembrie 1941 Statele Unite se află în război, dar în primele luni situaţia le este defavorabilă: Japonezii cuceresc Fiilpinele, covârşind' micile forţe americane şi băştinaşe care apără eroic oraşul Bataan. Deasemenea, cuceresc Hong-Kongul (Malaya), marea bază engleză Singapore şi Birmania, îndreptându-se spre bastioanele Indiilor de Est olandeze. La începutul anului 1942, Japonezii urmăresc insulele din nord-vestul Australiei, se întăresc la Rabaul, în insua Noua Britanie ,de-a-lungul coastei nord-estice a Noii Guinee şi în Insulele lui Solomon. Urmăresc să tae linii© de aprovizionare americane spre Australia şi să invadeze chiar Australia, unde Americanii aveau trupe şi depozite, din Aprilie 1942 ea fiind centrul de comandă al Naţiunilor Unite. Abea la 4 Mai 1942, forţele aliate reuşesc să reacţioneze eficace împotriva Japonezilor. Bombardiere americane, fansate de pe port-avloane atacă portul Tulagi, scufundând opt vase japoneze şi distrugând apoi un total de 37 vase şi 100 avdane japoneze în Marea de Corali (hord-estul Australiei), locul primei înfrângeri japoneze. Planul nipon de invadare a Australiei este năruit. In Iunie 1942, la Midway, flota japoneză cade într'o capcană. Avioane şi vase japoneze urmăreau invadarea insulei Midway, aflată în drum drept dela Tokyo la Hawai, şi apoi invadarea însăşi a insulelor Hawai. Avioanele americane, descoperind flota japoneză, de vreo 50 vase de transport şi escortată de alte 30 vase de război o atacă. J3~ 479 oonezii fug, dar avioanele americane îi urmăresc timp de două zile, scu-fundându-le două crucişătoare mari, trei distrugătoare, avariindu-le trei cuirasate, după ce ie distrusese şi patru port avioane. Singura pierdere .americană este un port-avion. învingătorul dela Midway a fost amiralul •Sprunce. In August 1942, marinarii americani debarcă în insula Guadalcanal, dintre Noua Guinee şi insulele lui Solomon, unde, după bătălia din Marea Co- .raliPro, Japonezii se aflau de fapt blocaţi, dar întărindu-şi portul Tulagi o bază navală, iar în insula Guadalcanal o bază aeriană. La 7 August, .după o scurtă, dar violentă bătălie, infanteria de asalt de pe vasele americane cucereşte Tulagi şi ocupă aeroportul din Guadalcanal, de unde Americanii vor începe alte ofensive spre insulele lui Solomon. Menţinerea forţelor în Guadalcanal n'a fost uşoară şi abia în Noembrie marina americană îşi poate consolida cuceririle terestre, după ce scufundă 9 crucişătoare japoneze, 4 cuirasate, 6 distrugătoare şi 12 vase de transport şi după ce infanteria marină dă lupte crâncene pe uscat. Amintim aceste faze ale războiului din Pacific, pentru că, în anii aceia, România era târîtă în ceallaltă tabără şi insuficient informatăi, nu putea urmări deplin emoţionantele şi strălucitele performanţe americane, realizate treptat, pe măsura pregătirii şi înarmării militare. Intre timp, Japonezii din Noua Guinee, trecând peste bastionul munţilor Owen Stanley, ajungeau la câţiva kilometri de Portul Moresby, baza înaintată a Aliaţilor de pe coasta sud-est'.că a insulei. Printr'una dintre cele mai strălucite acţiuni din acest război — aşa cum se exprimă publicaţiile vremii —; Generalul MacArthur trimite în sbor trupe şi armament peste munţi, reuşind, la finele anului 1942, să cucerească puternicile poziţii japoneze din Buna şi Gona, de pe -coasta nord-estică a Insulei Noua Guinee. Luptele vor dura în tot cursul anului 1943 şi abea în Septembrie trupele japoneze vor fi alungate dn Salamaua şi din Lae. Dar în acest mod Generalul MacArthur îşi începuse marşul înspre Filipine. In Mai 1943, Americanii reiau Attu şi Kiska, la extremitatea apuseană a insulelor Aleutine, din Pacificul de Nord, unde Japonezii se stabiliseră cu uh an mai înainte. In Octombrie 1943, aviatorii americani distrug 177 de avioane şi scufundă 75.000 tone de navlu inamic. Ofensive se răspândesc peste tot în anul 1943. Incă din Iunie, soldaţii americani urmăresc alungarea inamicului din insulele lui Solomon şi, apoi, cuceresc unele insule. Prin cucerirea lor şi prin ofensiva d:n Noua Guinee este primejduită „piatra unghiulară a edificiului japonez din această parte a Pacificului", Rabaul, -din insulele Noua Britanie. Anul 1943 constată superioritatea forţelor aliate faţă de Japonia. Aliaţii începuseră, de fapt, ofensiva încă din 1942, când cuceriseră insula Guadalcanal, dintre Noua Guinee şi insulele lui Solomon, iar succesele din Noua Guinee, şi izolarea bazei dela Rabaul, permiteau şi acţiuni în centrul şi nordul Pacificului. Numai în China de Sud, Aliaţii mai aveau eşecuri, trupele americane şi chineze luptând în Birmania—Assah pentru a-şi face drum spre China, pentru a aproviziona trupele chineze ce luptau acolo. Câmpul de luptă din Pacific este — să hu uităm — de 18 ori mai întins decât tot continentul european. Amiralul Nimitz, care prevăzuse şi descoperise în Iunie 1942 atacul Midwayului, nimicind sau alungând flota japo- neză, organizează în Noembrie 1943 marşul de-a-!ungul Pacificului central,, începând invazia insulei Tarawa şi Makin, pentru ca, în Februarie 1944, Kwajalein şi Eniwetok să fie cucerite. In August 1944, va fi cucerită şi insula Guam, una din primele insule luate de Japonezi. Contraatacul aliat urmează, de fapt, două linii principale, una pornind în Pacificul de Sud, dela Guadalcanal, Noua Guinee, Morotai-, spre Borneo şi Filipine, iar a doua, în Pacificul central, pornind dela Tarawa, Kwajelen, Guam, Okinawa, ambele având drept ţintă finală Japonia. In Iunie—August 1944, flota a 5-a dă prima luptă pentru Filipine, distrugând numeroase avioane şi vase. In Octombrie 1944, Generalul Douglas MacArthur se poate, în sfârşit, înapoia în Filpîhe, la Leyte. Americanii s'au înapoiat în insulele Filipine după doi ani şi jumătate. In 48 de ore, au debarcat 100.000 soldaţi aliaţi. Pierderea Fillpinelor însemna pentru Japonezi o fatală lovitură, separând Japonia de Malaezia, de aprovizionarea cu cauciuc şi petrol dn Indiile Olandeze, de Borneo şi Blrmania, precum şi pierderea unei surse de aprovizionare şi materii prime. Debarcarea în Filipine mai însemna izolarea soldaţilor niponi din Sud, deschizând, totodată, calea atacurilor spre China şi Japonia. Disperaţi, Japonezii încearcă un mare atac, trmiţârid trei flote pentru a distruge vasele ce protejau debarcările şi a izola trupele americane. Japonia pierde bătălia hotărîtoare. Ar fi prea mult să înş'răm pierderile japoneze, din 60 vase de război, pierzându-se prin scufundare sau avariere 58, precum au fost nîmic'te 10 disrugătoare şi alte vase de importante categorii. Cele două flote americane, ce a întâmpinat forţele japoneze, au avut p'erderi relativ mici. Bătălia din marea Filipine-lor rămâne poate cea mai însemnată bătăile navală dela Trafalgar încoace. Flota japoneză a fost practic- sdrobită. , Evenimentele glorioase pentru Americani se succed acum mai repede: în Noembrie 1944, bombardierele americane încep bombardarea Tokyo-ului pornind din Mariane. In Ianuarie 1945, Generalul MacArthur invadează Luzon, insula principală a FiUpnelor, iar flota a treia a Amiralului Halsey invadează Marea Chinei de Sud, scufundând, într'o singură zi, 41 de vapoare japoneze. In Aprilie 1945, este Invadată insula Okinawa, aflată numai la 400 mie de Japonia, Iar cucerirea întregii insule se întâmplă 82 zile mai târz'u. Cucerirea Iwo Jlmel şi a Okinawei închide drumul spre Japonia şi are o importanţă hotărîtoare. A fost cea mai costisitoare campanie din istoria navală a Statelor Unite (Hanson W. Baldwin, în Fore'gn Affairs), dându-se lupte şi pe mare şi pe uscat în condiţii cumplit de sângeroase. O armată -şi un corp de infanterie marină, organizate cu Armata a 10-a, sub conducerea ge'neralului-locotenent Simon Bol'var Buckner Jr., a debarcat în Okinawa, întâlnind linii fortificate, pe care le-a cucerit metru cu metru, cu grele pierderi. Sburători s'nucigaşi — kamikaze — care îşi făcuseră apariţia în campania Fliipinelor, atacau acum zi şi noapte flota, urmărindu-se distrugerea capetelor de pod. Inamicul a pierdut în campan'a Okinawei 118.000 oameni, iar Americanii câteva zeci de mii de soldaţi cin armata de uscat, infanteria marină şi marinari. Căderea Ok'nawei a determinat pe Japonez' să facă primele încercări de pace. In preajma victoriei, eroul e la Okinawa, Generalul Buckner, a fost ucis de un proecti! Inamic, fiind continuat în Okinawa de Generalul-locotenent Roy Ge'ger şi apoi de Gene- re? Ml:' ralul Joseph Stilwell, fost comandant în teatrul de război din China—India— Burma. Eroicul Stilwell a murit după război în urma unei gingaşe operaţii la ficat. In Mai şi Iunie, Burma şi Fifipinele sunt complet eliberate. Trupe d n armata a 6-a (General Walter Kruger) şi din a 8-a (General-locotenent Robert Eicheiberger) atacă poziţiile japoneze dela Luzon. La 5 Iulie, Generalul Douglas MacArthur poate vesti eliberarea insulelor Filipine. Invazia r.sulei Borneo se întreprinde de către trupele australiene de sub comanda Generalului MacArthur. In ultimele două luni şi jumătate ale războiului din Pacific (în care sunt cuprinse cele 37 zile finale, care au fost epopeice, după expresa d-lui Hanson Baldwin) Flota a 3-a, de sub comanda Amiralului William Halsey, atacă Japonia, cutreerându-i vitejeşte coastele şi pricinuind necrezute rezultate. La 2 August, mai mult de 800 bombardiere americane aruncă, în această zi, 6632 tone de explozive asupra Japoniei. Cel mai eficient bombardator al .războiului a fost Generalui-Maior Curtis LeMay, ale cărui unităţi au făcut ravaje sburând jos. Gigant cele Supra fortăreţe porneau dela bazele din insulele Mariane, iar, după căderea Okinawei, şi de acolo, unde rezida a £-a Forţă Aeriană de Suprafortăreţe, condusă de Generalul.-locotehent James Doolittle, care îşi coordonează atacurile cu acelea ale generalului LeMay. La 6 August 1945 prima bombă atomcă este aruncată asupra Hiroşi-rnoi. Peste trei zile, a doua bombă atomică este aruncată asupra oraşului Nagasaki. La 8 August, Uniunea Sovietică declară război Japoniei, invadând Mane ura. La 10 August 1945, Japonia începe negocierile pentru capitulare. Felul cum Generalul MacArthur a apărat Luzonul a fost calificat de ministrul de război Stimson ca magistral, făcând pe Japonezi să plătească scump orice punct câştigat, iar, prin întârzierile pricinuite, el a dat timp Statelor Unite să se pregătească. Retragerea din Filipine a fost întreprinsă în deplină siguranţă, şl a fost bine cugetată, fiind rapidă, când inamicul o credea înceată, fiind înceată când el se aştepta la contrariu. Astfel, ina-m cui a fost hărţuit în punctele-i slabe şi ocolit în punctele tari, obţnându-se m'nimum de pierderi. Cruţător de vieţi omeneşti, Generalul MacArthur, descris adesea ca un om auster şi rece, „o maşină intelectuală", a pregătit-în tăcere şi cu demnitate contraofensiva, care a dus la triumf. „Victoria a fost un triumf al concepţiei de completă integrare ale celor trei dimensiuni ale războiului — uscat, mare şi aer... Succesul în arta războiului atârnă de completa integrare a serviciilor. In unitate rezidă puterea militară", a spus comandantul forţelor americane din Orientul îndepărtat, exprimându-şi astfel concepţa ş metodele cu care a dobândit victoria. Rolul său de mare comandant şi de om de acţiune va fi cunoscut mai deplin în istoriile ce se scriu acum. Gloria triumfului din Orientul îndepărtat îl are pe el protagonistul. Atacu-r.le şi victori;le din Noua Guinee, marşul asupra Fillpinelor, înapoierea la Leyte şi invadarea Luzonului sunt doar episoadele cele mai cunoscute din acţiunea marelui erou. Flota Statelor Unite din Pacific şi toate forţele navale şi marine de acolo au fost sub comanda Amiralului Chester Ninritz, iar Forţele Armatei din Pa-c fie sub comanda Generalului Douglas MacArthur, care d'spunea de Armata 31 ■ ■ i > n 1 i I'1 if! |i a 6-a (Generalul Walter Krueger), Armata a 8-a (Generalul Robert Eichel-berger) şi Armata a 10-a (Generalul Joseph Stilwell), precum şi de mai multe corpuri de armată, dintre care al 24-lea era condus de Generalul-locotenent John R. Hodge. Forţele aeriene aveau comandanţi pe Generalul Cari Spaatz (forţele strategice aeriene), Generalul-locotenent James H. 1 Doolittle (Forţa Aeriană a 8-a) şi pe alţii. Teatrul de război din China era condus de Generalul-locotenent Albert Wedemeyer. Cel mai mare război în care au luptat Statele Unite — războiul din Pacific — i-a costat pe Americani peste un milion de pierderi îh oameni — morţi, răniţi şi dispăruţi — şi 300 miliarde dolari. Era firesc ca fostul şef de stat major, care a dat din timp alarma asupro ameninţării japoneze şi care s'a străduit până la umilinţă pentru orga'n:zarea puterii americane, organizatorul apărării F.lipinelor ,şi erou! din primii! război mondial, să fie însărcnat cu ocuparea Japoniei şi cu administrarea ei în numele puterilor aliate. Dealtfel, calităţile-i de organizator şi administrator şi mai ales ţinuta sa austeră, „manierele-i imperiale", prestigiul şi autoritatea sa l-ar fi indicat şi fără de performanţele militare. Ocuparea Japoniei nu a fost o misiune uşoară, căci capitularea s'a făcut înainte de invadarea insulei, unde existau încă 2 m lioane şi jumătate de soldaţi, neînfrânţi pe propriul ior pământ. Operaţiile de ocupare s'au făcut cu prudenţa, precizia şi autoritatea de care totdeauna a dat dovadă marele militar. A reuşit să-şi îndeplinescă misiunea de a ocupa o ţară cu oameni fanatici şi care la Pearl Harbour dăduseră dovada unei perfidii unice, MacArthur făcându-se ascultat de un popor cu mentalitatea medievală, având un împărat socotit fiu al Cerurilor şi o castă aristocrată foarte puternică. Americanul cu maniere imperiale şi austerul militar a făcut pe Impăratul-zeu să-i asculte ordinele, iar unui popor, educat de veacuri cu concepţii opuse democraţiei, îi deschide acum calea altei vieţi de democraţie, cooperare internaţională şi pace. Problemele economice, mai ales alimentarea populaţiei japoneze, îi sunt sarcini tot atât de grele ca ş; organizarea democratică a statului. Se cunosc fazele capitulării Japon;ei, conferinţa preliminară semnări., capitulării, la care MacArthur nici nu s'a arătat, înmânându-i-se de alţii Generalului Kawabe, şefului delegaţiei japoneze, o serie de ordine scrise pe vreo 25 pagini, cum apoi s'a făcut ocuparea Japoniei, MacArthur sosind la Tokyo cu avionul Bataan, cum apoi pe vasul Missouri s'a semnat actul capitulării de către o delegaţie, în frunte cu ministrul de externe Ma-moru Şigemitsu, târşiindu-şi piciorul de lemn, palid şi descompus, şi cu şeful statului major imperial Yoşijiro Umezu, împietrit în năuceala lui. A fost în întregime „spectacolul lui MacArthur", cum scriu ziariştii americani. înainte de semnare, generalul a cetit cu glasu-i metalic, frumos timbrat şi răsunător, observaţiile preliminare, singurul semn de emoţie fiind faptul că, în timp ce rostea epocala declaraţie, mâna ce ţinea hârtia îi tremura. Comandantul Suprem Aliat însărc:nat să accepte formula de capitulare a Japoniei a fost sobru, rece, distant, grav ca totdeauna, emanând solemnitate şi măreţie. Poza îi era sculpturală — un adevărat monument viu. Au semnat, deasemenea, delegaţii celorlalte puteri aliate. In tăcerea mormântală, după ce a semnat şi el, Generalul MacArthur, drept şi olimpian, a spus încet: „să ne rugăm ca pacea să fie de-acum încolo înscăunată în lume şi ca Dumnezeu să ne păzească mereu". 483 Administraţia în Japonia a comandantului -suprem al puterilor aliate a reformat treptat viaţa politică, economică şi socială japoneză, demilitarizând şi purificând armata, dând tineretului o educaţie democratică, în care scop a invitat din Statele Unite o seamă de profesori competenţi, asigurând I bertatea de opinii şi libertatea presei, asigurând alegeri libere — dn toate acestea releşind voinţa Japonezilor de a-şi asigura un progres păstrător de ordme. întreaga viaţă este reorganizată în sensul civilizaţiei democratice actuale. Ca şi în timp de război, Olimpianul priveşte peste prezent, pregătind roadele viitorului. Alţi comandanţi americani: Arnold, King, Nimitz, leahy, Spruance, Fitch, Bradley, Patton, Dooolittle fii aWi Războiul înche'at în 1945 a fost atât de complex în operaţile lui încât a fost nevoe de specialişti sau tehnicieni, diferenţiaţi până şi în misiunie speciale ale unei arme. De aici, răsunetul de care s'au bucurat conducătorii luptelor directe şi relativa notorietate a celorlalţi. Chiar dintre marii conducători, Marshall, Eisenhower, K.ng şi Nimitz s'au mărg;nit mai mult la hotărîtoarele decizii strategice, pe când MacArthur, Halsey, Simpson, Patton, Vandergrift au condus operaţiile în contact cu inamicul, bucuren-du-se de o celebritate mai largă. Făcând aceste observaţii, Fletcher Pratt observă în „Harper's Magazine" cum „numai doi oameni au reuşit să treacă peste -linia ce separă cele două arte ale războiului, ieş'nd din război cu reputaţia de a fi capabili de orice: Generalul Omar Bradley, pe uscat, şi /m;ralul Raymond Ames Spruance, pe apă". Istor'a războiului va păstra multe nume de generali americani, sovie-t'ci şi englezi, care au contribuit la triumful puterilor aliate şi al civiliza-ţ.ei. Americanii hu vor uita — alături de Generalii Marshall, Eisenhower p; MacArthur — pe Amiralul Ernest Joseph King: comandantul-şef al flotei americane şi şeful operaţiilor navale, care în momentul atacului dela Pearl harbor se afla în Atlantic. El a avut răspunderea operaţiilor navale în grelele momente ale anului 1942, când zona hawaiană trebuia păstrată cu cice preţ spre Midway şi spre sudul Pacificului. El a pregătit marile ofen-? ve navale, ce au avut atâta reuşită, delegând Amiralului Ninrtz şi altor comandanţi dn puterile şi răspunderile sale. King a susţinut moralul populaţiei din patrie, printr'o seamă de cuvântări şi informaţii, arătând însă că va fi un război lung şi greu. King e din Ohio, pe când Nimitz este din Texas. Amiralul King este înalt,, chel, cu o faţă expresivă, cu alese trăsături. Are r duri la marginea ochilor, provocate de soarele şi vânturile mărilor. Când l-au vizitat la Pentagon, o seamă de scriitori şi ziarişti, el nu i-a impresionat în aceiaşi măsură ca Generalul Marshall. A mărturis:t-o redactorul revistei ..Harper's", Frederick Lewis Allen: „spre deosebire de Arnold şi King, Generalul Marshall este o minte limpede, care posedă sensul şi nuanţele cuvintelor, este un intelectual cu ceva de artist în s:mţământu ce-l are pentru expresiile limbei". Marshall părea a şti totul, a nu uita nici principiile meri, i: ci amănuntele, exprimând totul încălzit de conştiinţa spiritului. Am.ralul King le-a vorbit generalităţi, ajutându-se de însemnări, dar în totul le-a lăsat impresia unei inteligenţe adânci, sensibile, bine orientată. Amiralul Chester W. Nimitz s'a specializat în submarine. La 27 de ani, în primul război mondial, el a avut comanda flotei de submarine în Atlantic. era o combinaţie ntre fantazia iui ju'.ss !o D'esel. El a studiat Primul său submarin, spunea e Verne, un rechin şi fantazia unui specialist în motoarele aceste motoare şi a îmbunătăţit considerabil funcţionarea submarinelor. In 1937, Japonezii îi scufundaseră canoniera Panay în râul chinez Yangţe. In timpul războiului încheiat, el controla zona centrală a Pacificului, avându-şi cartierul la Pearl Harbor. La Midway a răzbunat el atacul mişeiesc deia Pearl Harbor. In Marea de Corali a purtat o luptă grea, când s'a p erdut vasul Lexington, dar s'a salvat Australia şi Noua Zeiandă. Dela insulele lui Solomon la Aleutine, s'au simţit prezenţa şi strategia acestui Texan, născut în 1885, şi având un ch'p aspru, rnetaiic ş emanând o calmă energie. Important a fost în Pacific şi Amiralul William Halsey, mal întâi comandantul tuturor vaselor de război în Pac.fic, apo; comandantul Fiotei a Iii-a, renumit pentru puterea-i ofensivă, care a dat un substanţial ajutor planurilor şi operaţiilor lui Nlmitz şl MacArthur, atacând cu vase şi av.oane regiunile cele mai dsputate. Halsey a fost un comandant viu, înflăcărat, inimos la culme, combativ, ducându-şi flota la luptă cu un dinamism de iluminat. A fost prin excelenţă luptătorul marine; pe când Amiraiul Raymond Ames Spruance — Californianul a cărui figură aduce cu cea a lui George Washington — avea o judecată mai rece şi ma prevăzătoare, gândindu-se şi la urmările luptei. Strateg şi tactician totodată, Spruance a condus crucişătoarele la mari victorii, tot în st I Halsey, pe care l-a întovărăşit într'unele operaţii. El a condus d.vizla de crucişătoare a 5-a, participând cu Halsey la atacurile insulelor Marshall d'n Februar e 1942. Acolo, s'a pronunţat pentru mai muitâ prudenţă, pe când mai târziu, la atacul insulei Midway a procedat cu mari riscuri, impuse de felul de atac al Japonezilor şi de tactxa Amiralului F. 1 Fletcher. In materie de strategie, Spruance a avut înrâurire asupra Amiralului Nimitz, când a fost vorba de lunga şi greaua campanie împotriva Insulelor lui Solomon. Pentru a se neutraliza centrul de atac japonez dola insula Nauru (Insulele Gilbert), el a propus să se atace mai curând insula Makin, decât insula Nauru, aceasta urmând să se predea mal târziu, în urma operaţiilor dintre Makin şi Insulele lui Solomon. Când Japonezii au descoperit zona de aprovizionare dela estul Insulelor Gilbert, Spruance a plasat vo't noua zonă în aprop'erea insulei Nauru, deţinută de inamic. Pentru a apăra Saipanu! (Insulele Mariane) a adus întăriri dela Eniwetok, a trimis vase purtătoare de avioane spre ,lwo Jlma şi nu s'a angajat în lupte la suprafaţa apei. Sunt doar câteva pilde despre priceperea strategică şi tactică a acestui amiral, atât de preţuit de Fletcher Pratt şi de alţi comentatori. Localităţ;le acestea ne sună nouă oarecum exotic, dar pentru Americanii care au pierdut acolo atâtea v'eţi şi au dus lupte îngrozitoare ele au o semn:ficaţie nespus de vie. Mai cu seamă insula Tarawa, dn grupul Insulelor Gilbert, unde este şi Nauru, pe care Spruance s'a opus să fie atacată odată cu Tarawa. Bătălia dela Tarawa, dn toamna 1943, când s'a deschis noul teatru de război în Pacificul central, a fost sângeroasă. Insula era puternic apărată de Japonezi, care o ocupaseră în Decembrie 1941, fă-cându-şi acolo principala bază aeriană din Pacificul central, spunând, cu orgoliul lor tpic, că niciun m'lion de Americani nu o vor lua înapoi. Tarawa a fost cucerită în 76 de ore, dar cu pierderi grele. Acolo vapoarele, av- M Ic- oanele şi infanteria marină şi-au încercat puterile, iar materialul nou a fost pus la probă pentru noi desvoltări. Sacrificiile infanteriei din marină, din divizia condusă de Generalul-maior Julain Smith, care a debarcat imediat după bătălie împreună cu Amiralul Nimitz, au fost mari. Alt actor al teatrului de război din Pacific a fost Vice-Amiralul Richmond 'Kelley Turner, cel mai capabil conducător de amfibii şi, mai spectaculos încă, Vice-Amiralul Aubrey Wray Fitch, colaboratorul Amiralului Halsey în sud-vestul Pacificului, conducătorul forţelor aeriene aliate şi care, în Septembrie. 1942, a format echipe de aviatori din armată, marină şl infanterie marină, care au dat serioase lovituri Japonezilor în sudul Pacificului. In timp de 18 luni, cât a condus acest grup de aviatori, subalternii săi au nimicit 3331 avioane japoneze şi numeroase vase. Fitch a luat parte personal la imuite din sborurle din zonele de atac, chiar şi când nu era necesar. Mare sportsman, aşa cum a fost şi în Academia Militară, unde excela la canotaj, football şi box, Amiralul Fitch, origmar din Michigan, întreprindea aceste sboruri primejdioase la 60 ani, vârsta aproximativă a tuturor comandanţilor pomeniţi aici. Performanţe aviatice a avut şi şeful de stat major al forţelor aeriene strategice, Generalul Curtis Emerson LeMay, atât în Europa cât şi în Pacific, comandând şi sburând el însuşi în diferite misiuni răsunătoare. Generalul LeMay are o figură mai curând latină, semănând a Italian robust şi temperamental. Căpeteniile principale ale armatei americane sunt cei şapte amirali -şi generali — comandanţi superiori cu câte cinci stele — Marshall, Eisenhower, MacArthur, Arnold, King, Nimitz şi Leahy; dar unii dintr'înşii, lucrând mai mult în birouri, au avut mai puţine ocazii să se manifeste în luptă sau să li se atribue gloria unor bătălii anumite, plănuite de ei. Istoria va stabili rolul şi contribuţia fiecăruia, atât cât se poate. Fiecare armă şi-a avut cre--erii şi executanţii ei străluciţi. Şeful forţelor aeriene Generalul Arnold este un om vesel, roz la faţă, -cu părul alb, zâmbind mereu, din care cauzai i se zice „Hap" (dela „happy", fericit), card a dus războiul cu vo!a bună, pe care a transmis-o şi aviatorilor. Dintre cei şapte şefi cu câte cinci stele, Amiralul William Daniel leahy este mai puţin cunoscut, deşi a avut o vastă experienţă în războaiele Filipinelor şi al Burilor, deşi a participat în războiul trecut, conducând transporturi de trupe. A lucrat îndeaproape cu Franklin Rooseveit şi a fost ambasador la Vichy, după ce fusese guvernator în Porto Rico. Opt luni după ■Pearl Harbor, Leahy a fost numit „şef de stat major pe lângă comandantul-şef al armatei şi marinei americane", fiind consilierul Preşedintelui Rooseveit. Când în faţa Preşedintelui, comandanţii King şi Marshall nu cădeau de acord, Rooseveit consulta pe Leahy, care era acolo. Născut în 1875, într'o 1ermă din lowa, Leahy a avut un rol însemnat în conducerea teoretică a războiului. Colaborator de seamă al Generalului MacArthur a fost şi Generalul locotenent Walter Krueger, conducătorul Armatei a 6-a, acesta mai curând tactician, pe când MacArthur strateg. A fost militar timp de 46 de ani, ajungând la convingerea că rezultatele decisive se iau numai prin ofensivă. Astfel s'a şi procedat în Pacificul de Sud. „Bătăliile nu sunt scenarii cu început şi sfârşit ştiut dinainte... simplitate în concepţia strategică, perfecţie în tehnică, statorrffcie în execuţie" — iată câteva din principiile în care crede Krueger. 486 Comandantul armatei a 10-a, Generalul Simon Bolivar Buckner Jr., a* dat marea lovitură dela Okinawa, prinzând pe Japonezi prin surprindere. Operaţiile cu trupe aeropurtate au avut în Generalul Matthew Ridgway un mare organizator şi comandant, care a contribuit la victoriile din Africa de Nord şi Sicilia. Deasemenea nepotul senatorului de Michigan, Vandenberg, înaltul şi distinsul General Hoyt Vandenberg, un fel de diplomat al aviaţiei pe lângă Ruşi şi Englezi, a fost un sburător plin de curaj, ca şi James .Doolittle, având o formaţie sportivă, care unora dintre comandanţii1 americani le-a ajutat în mare măsură. Comandantul celei de a 9-a forţă aeriană, Vandenberg, a pricinuit mari distrugeri inamicului pe teatrele de luptă, din Europa, colaborând şi cu Armata a 3-a a Generalului Patton. Faimă au căpătat şi Generalul Cari Spaatz, ca şi comandantul Armatei a 9-a Generalul William Simpson, care a trecut Roerul şi Rinul, ca şi'Generalul de brigadă James Hodge, comandantul şef al bombardierelor de tip Liberator, care a făcut raiduri şi personal deasupra Europei. Avioanele Liberator au secondat admirabil debarcarea în Franţa, la 6 Iunie 1944, având rolul avioanelor de asalt. Mit a avut şi Generalul James H. Doolittle, comandantul celei de a 8-a forte aeriene americane, care a speriat Tokyo cu bombardierele sale şi a ajutat ofensiva din Europa. Sburător el însuşi, Doolittle este un amestec de năzdrăvan şi de înţelept, a'vând o personalitate încântătoare. Născut în California, fiu al unui dulgher, care, apoi, s'a dus să caute aur în Alaska, Jimmy a studiat sborul, dar şi-a luat şi doctoratul în ştiinţe, fiind un expert al companiei Curtiss-Wright. A atacat pe inamic în Japonia, Africa de Nord, Italia şi Germania, sburând şi el însuşi cu propriul său bombardier, alături de subalternii şi colaboratorii din a 8-a forţă aeriană. In raportul său asupra campaniei forţelor expediţionare în Europa, publicat în vara anului 1946, Generalul Eisenhower a menţionat „strălucirea operaţiilor tactice" ale Generalului Bradley, căruia şi un critic al lui Elsenhower, şi mai ales al mareşalului Montgomery, Ralph Ingersoll, îi aduce tot felul de Jaude. Eroul cărţii „Top Secret" a lui Ingersoll, ziarist şi martor al operaţiilor militare, dela cartierele lui Eisenhower, Montgomery şi Bradley — este tocmai Generalul Bradley, care a fost mereu decis de a nu pierde nicio sforţare şi nici timp împotriva Berlinului. Bătălia dela Saint Lo, care a dus la câştigarea Frante;, este urmarea concepţiei lui Bradley de a risca totul într'o singură bătăile şi aceasta imediat. Dacă Bradley a avut dificultăţi din partea Mareşalului englez Montgomery, aceasta se datora şi impresiei defavorabile ce-o aveau cei dela cartierul Iul Bradley în privinţa lui Montgomery, care a dat greş la Caen, deşi era mai tare ca inamicul, şi pricinuind astfel o întârziere de un an. Generalul Bradley şi cei trei colaboratori principali ai săi, Patton, Hodges şi Simpson n'au mai ţinut seamă de dezideratele engleze, pe care, uneori, Eisenhower le menaja, Bradley şi cei trei colaboratori ai săi ţintind să bată pe Germani prin atac direct şi. cât mai repede pos;bil, ştiind bine că victoria era posibilă şi doar anumite rivalităţi politice o întârziau. Ştiinţa istoriei va lămuri mai limpede toate acestea. Generalul Omar Bradley, născut în Missouri, a urmat la West Point şi a avut o îndelungată pregătire pentru cel de al doilea război mondial, în Februarie 1943 debarcă în Africa de Nord, comandând corpul al 2-lea 487 de armată în Armata a 7-a a Generalului Patton. Infanterist, Bradley poartă , 'upte crâncene în Africa. Este comandant şi la debarcarea din Normandia, cu Armata l-a, sfărâmând zăgazul uman german dela Saint Lo. Este înaintat ^comandantul Armate! a 12-a. Infanteriştii şi tancurile conduse de Bradley participă la mare ofensivă dela Rin. După încheerea războiului, Generalul Omar Nelson Bradley a fost numit de către Preşedinte conducătorul Administraţiei Combatanţilor (Veterans Administration). Incă tânăr — în 1946 avea 53 de ani —- Bradley şi-a asumat o mare răspundere, dar firea lui energică şi prevăzătoare a şi dobândit o seamă de legislaţii şi măsuri pentrucă eroii războiului să fie asiguraţi şi răsplătiţi aşa cum merită. Mai spectaculos şi mai dinamic a fost Generalul George S. Patton, •comandantul Armatei a lll-a, cavalerist conducând armata de tankişti şi obţinând recorduri de vitesă în parcurgerea Europei spre Berlin. A străbătut "Franţa şi Germania, într'o vitesă-record, atacând şi ocolind obstacolele cu tancurile sale, făcând, într'unele zile, câte 10.000 prizonieri şi străbătând într'o zi 950 mile. A obţinut recordul de distanţe parcurse în durata respectivă şi de prizonieri, având pierderi foarte mici. Generalul Alexander Patch i-a ajutat, deasemenea, cu Armata sa a 7-a să cureţe terenul — o bună bucată de vreme la începutul pătrunderii în zonele germane. Presa americană a descris în termenii jocului de footbail american cucerirea Germaniei de Vest. Patton era halfbackul antrenorului Eisenhower, în timp ce quarterbackul era Generalul Bradley. Patton avea un superb blocking din partea Generalului Courtney Kicks Hodges şi a Armatei l-a. In mod practic, rolul strălucitor l-a avut Patton. După ce Armata l-a a deschis ■•.drum pentru el la Saint-Lo, el a putut face recorduri, străbătând Franţa. La Rin, rolul spectaculos l-a avut Bradley, dar după aceea Patton a străbătut Germania occidentală rapid şi glorios, devenind „eroul public Nr. 1 al războiului din Europa". Spiritul său agresiv şi dinamismul său curajos 1-au făcut celebru în rândurile armatei americane. A fost un conducător mândru şi autor.tar, spre deosebire de prudentul şi rezervatul Mareşal Montgomery. Cavalerist odinioară, om de lume, sportman, ducând în timpuri normale o v.a*ă iargă în Noua Anglie şi în California, plăcându-i discuţiile erudite şi mondenitatea, Patton a inspirat mare loialitate subalternilor săi. Dar deşi urban şi monden, intelectual şi cult, impozant, temperamentul său l-a dus adesea la greşeli. A pălmuit pe-un soldat care greşise drumul spre front, iar administraţia sa în Germania a fost criticată ca fiind prea indulgentă faţă de unii nazişti. Militar curajos, pregătit, mare organizator, excelent soldat, Generalul George Patton a avut o personalitate neobişnuită. A rnu: t în mod absurd, nu mult după victorie, când nu împlinise 61 de ani. Numărul personalităţilor americane, care au condus războiul încheiat în 1945, alături de comandanţii ruşi, englezi, chinezi este mult mai mare. Mo' am pomenit doar pe câţiva, pentrucă aici urmărim mai ales personalităţile care au avut răsunet deosebit. Dar încheind această galerie militară, •nu putem uita pe soldatul american anonim, care şi-a dat viaţa sau buni ani din viaţă pentru a aduce lumii siguranţa civilizaţiei şi pacea creatoare. Internaţionaliştii Connally — Vandenberg — Austin — Dulles — Bloom — Eaton — Pepper — Stassen — Fullbright — Ball — Morse — Lodge II — Ives. Izolaţioniştii Borah — Hiram Johnson — La Folette — Nye — Wheeler — Shipstead. Femei progresiste i Eleanor Roosevelt — d«na Douglas — d»na Luce. Progresiştii Laguardia — Lehman — Murray — Kilgore — Guffey — Mead — Saltonstall — Aiken — Marcantonio. Reacţionarii Bilbo — O'Daniel — Howard Smith. Comuniştii Browder — Foster — Dreiser. Sunt preşedinţi de care ascultă un Congres şi o naţiune întreagă, când ştiu să exprime nevoile şi idealurile celor mulţi, să găsesacă soluţiile cele 25 490 mai operante, să vadă şi să prevadă sensul istoriei. E carul Preşedintelui; Rosevelt. Dar sunt şi senatori mai influenţi decât un ministru sau chiar decât un cabinet întreg, când senatorul cultivă şi desvolta judecăţile sau, dimpotrivă, prejudecăţile opiniei publice. Situaţia dn urmă s'a potrivit cândva senatorului Borah, idolatrizatul izolaţionist. A cunoaşte pe senatorii mai însemnaţi din Congresul Statelor Unite-este, uneori, mai necesar decât de a cunoaşte pe unii miniştri, guvernatori sau diplomaţi. Structura şi funcţiunile Senatului american sunt de aşa natură încât el reglementează şi controlează întreaga viaţă politică şi socială a ţării. In Senat, fiecare Stat al uniunei îşi are câte doi membri, pe când Camera Reprezentanţilor are un număr de membri proportional cu populaţia statelor respective, Constituţia neprevăzând un riumăr fix,, deoarece populaţia variază. Totuşi, sunt două limite şi aici: fiecare stat trebue să aibă cel puţin un reprezentant, iar totalul reprezentanţilor unui stat nu trebue să depăşească proporţia de un reprezentant ia fiecare 30.000" locuitori. In 1945 erau 96 senatori — număr invariabil (câte 2 de fiecare stat), dntre care 54 democraţi, 41 republicani şi 1 progresist. In Camera Reprezentanţilor, numărul lor a crescut la 435, număr care, pentru un timp indefinit, rămâne neschimbat, potrivit stipulaţiilor Congresului. Senatorii se aleg pe un termen de şase ani-, iar Reprezentanţii pe un termen de doi ani. Fiind un număr mai restrâns în Senat şi pe o durată mai lungă, înrâurirea senatorilor este infinit mai mare decât cea s reprezentanţilor, care în doi ani abea do se pot afirma .Constituţia cere o vârstă de minimum 30 de ani pentru ca un cetăţean să fie ales senator,, astfel că adesea Senatul are oameni mai tineri §1 mai dinamici decât Camera şi cu un prestigiu adeseori mai mare, după câteva legislaţii îr care şi-au dovedit însuşirile. Durata de funcţionare a senatorilor — cei şase ani — nu expiră deodată pentru tot Senatul, ci o treime iese d'n Senat, în mod automat, la fiecare doi ani, păstrându-se continuitatea corpului senatorial. Importanţa Senatului fată de cea a Camerii Reprezentanţilor se vădeşte-mai ales în polirica externa. Deşi Preşedintele mai curând decât Congresul formulează oficial principiile politicii externe, totuşi în multe aspecte externe Senatul controlează pe Preşedinte, iar într'altele Congresul întreg. Senatul confirmă sau respinge tratatele negociate de Preşedinte, participând în acest mod la puterea de a înche;a tratatele. Preşedintele are dreptul de a face tratate, cu avizul şi consimţământul Senatului, fiind necesare două treimi din voturile senatorilor prezenţi. Deasemenea, numirea ambasadorilor, miniştrilor şi consulilor este în puterea Preşedintelui, dar cu aprobarea Senatuiu:. Deşi Preşedintele reprez:ntă naţiunea în afacerile externe şi are o putere foarte mare, el prim'nd pe ambasadorii şi trimişii streini, recunoscând astfel independenţa unui stat nou, redactând mesaje, note şi declaraţii care pot fi prielnice sau, dimpotrivă, ostile unei ţări, astfel având put'nţa de a precipita războaie sau conflicte diplomatice, Iul rămânându-i şl puterea de a încheia diverse înţelegeri sau argumente cutări streine, numai tratatele trebuind a avea, potrivit Constituţiei americane aprobarea Senatului — în fapt, puterea Senatului este hotărîtoare în vitalei s-chestiuni externe. In privinţa declaraţiei de război, aceasta aparţine Con- 491 ■-.-greşului, care, totodată, controlează echiparea şi finanţarea armatei, al ■cărei şef suprem, în timp de pace ca şi de război, este Preşedintele. Importanţa Senatului se mai arată şi în dreptul de a ratifica numirile de miniştri şl alţi funcţionari superiori făcute de Preşedinte, al cărui cabinet constitue un consiliu al său, independent de Senat, aşa cum, într'un sens şi Senatul este, în materie de politică internaţională, sfătuitorul Preşedintelui, căci după cum observă istoricul Charles A. Beard, fost preşedinte al Asociaţiei Americane pentru Ştiinţa Politicii, făuritorii Constituţiei au năzuit a face din Senat un fel de consliu în afacerile externe. Uneori, Preşedinţii socot că ei exprimă mai fidel sentimentul public, alteori Senatul. Uneori, şi unii şi alţii pot greşi, alteori numai Preşedintele sau numai Senatul, precum amândoi, alteori, pot fi. pe linia dreptăţii şi adevărului. Lincoln, Wilson, Roosevelt au apărat democraţia în faţa tuturor opoziţiilor şi neînţelegerilor. Puterea executivă a culminat în timpul lui Abraham Lincoln, iar mai târziu, deasemenea, în timpul celor şase a'ni ai administraţiei lui Woodrow Wilson (1913—1919). Wilson avea o autoritate deplină asupra Congresului, când era vorba de redactarea şi votarea legilor şi măsurilor esenţiale, prestigiul său exercitându-se multă vreme fără a da greş. Conducerea şi doctrina sa, după cum s'a observat de către atâţia comentatori, au umbr.t personalităţile şi opiniile Congresului. Dar victoria republicană din 1918 a schimbat stuaţia democratului Wilson, acum întâlnind opoziţii categorice şi unele dn ele nefaste, ca aceea faţă de tratatul dela Versailles, supus Senatului spre ratificare. Urmaşul său, Preşedintele Harding n'a mai căutat să domine Congresul, ci a adoptat o atitudine împăciuitoare, iar refuzul său de a participa la numeroasele conferinţe internaţionale, ţinute în Europa, după primul răizboi mondial, a contribuit la întărirea izolaţionismului, majoritatea noului Congres republican fiind izclaţionistă, iar Preşedintele expresia acestei atitudini, continuate şi de Coolldge şi Hoover şl pe care Franklin Delano Roosevelt o va anula definitiv, revoluţionând politica externă a patriei sale, care înţelege să-şi asume un rol de conducere în lume, realizând astfel dorinţa lui Wilson şi fiind urmat în aceasta de Preşedintele Truman, ca şi de întreg Congresul, acum cu mentalitate intemaţionalistă, indiferent dacă majoritatea o au cei dn partidul democrat sau din cel republican. S'a putut urmări aici, mai ales în portretul făcut Preşedintelui Rooseveit cum au evoluat relaţiile dintre Preşedinte şi Congres, cum la început Preşedintele, având conştiinţa sentimentului public, a înfrânt rezistenţele din Senat, când a fost vorba de reformele' sociale şi economice şi cum mai târziu rezistenţele şi-au refăcut tăria, când situaţia economică a devenit mal bună. Deasemenea, s'a putut urmări cum în materie de politică externă, la început Roosevelt a fost înrâurit de Senat, neîndrăznind deodată să combată izolaţionismul, deşi era un wilsorian, şi cum numai treptat şi pe măsură ce situaţia internaţională s'a agravat Roosevelt a putut da lupta contra Iul Borah şi izolaţioniştilor, izbândind cu greu, dar definitiv şi ară-tându-se, în cele din urmă, mai clarvăzător decât senatorii şi chiar decât o bună parte a poporului, acum recunoscând cu toţii dreptatea poziţiei sale internaţionaliste. In Senat, mai cu seamă, comlsiunile speciale — cu caracter tehnic — ■ fi T k I* ■n 1 ■ 111 1 492 au o importanfă deosebită, căci ele făuresc şi cercetează proectele delegi şi de ele depind, în mare măsură soarta legilor propuse fie de Preşedinte, fie de unii colegi. Comisiunile acestea, al căror număr variază, în cele două corpuri legislative, au uneori o putere de „veto", mai mare. chiar ca a Preşedintelui, (Charles Beard, „The American Leviathan") devreme ce ele pot înmormânta atâta proecte rşi propuneri, pe 'care nu le-supun desbaterilor întregului corp. O lege votată de un corp trece imediat la celălalt corp, spre revizuire. Dacă ea este votată de ambele corpuri,, atunci este supusă spre semnătură Preşedintelui Statelor Unite. Dacă o aprobă, legea este trimisă la Ministerul de Stat (State Department), care o dă publicităţii. Dacă Preşedintele îi opune veto-ul său, atunci legea, revine din nou la corpul de unde a provenit. Numai dacă legea este* votată din nou cu două treimi se poate trece peste veto-ul Preşedintelui Vom vedea imediat că, adeseori, este mai importantă nu apartenenţa unui Congresman la un partid sau altul cât la o anumită poziţie, mentalitate sau idee. Diferenţa între membrii celor două mari partide americane, partidul democrat şi partidul republican, nu este totdeuna categorică, iar, mai ales în vremea din urmă, variaţiunile de mentalitate şi atitudini sunt foarte accentuate în ambele partide, deşi în genere dela-Wilson încoace partidul democrat a fost mai progresist, 'iar cel republican mai conservatist. Nu insistăm asupra acestor deosebiri teoretice, care near duce prea departe, dar personalităţile de senatori şi politicieni de frunte, asupra cărora ne vom opri imediat, ilustrează foarte limpede motivele şi modurile prin care aleşii partidelor politice se deosebesc între ei, modificând uneori însăşi orientarea partidului, mai ales în vremuri de adânci prefaceri ca acelea în care trăim. Senatorul Tom Connally Dintre senatorii democraţi, Tom Connally a fost învestit cu cea ma' mare autoritate, în privinţa relaţiilor internaţionale, de vreme ce a fost ales preşedintele comisiunii Senatului pentru afacerile externe. Aceasta până la alegerile din 5 Noembrle 1946, când republicanii obţinând majoritatea, în ambele corpuri, situaţiile şi atribuţiile parlamentarilor s'au schimbat, după cum vom vedea mai jos. Connally e Texan, deci tot din Sudul care a dat pe Cordell Huli şi pe lames Byrnes. Are o mare exper'enţă politică, servind ca parlamentar în mod continuu timp de aproape 30 de ani. Este cunoscut, ca un „debater" iscusit şi un oponent temut în duelurile verbale din Senat, deşi e încet la vorbă şi în mişcări, dar nespus de pătrunzător, logic, prods, atingând nervul chestiunilor şi făcându-se, totdeauna, ascultat şi respectat. In 1947, va împl'ni 70 de ani, dar şi acum îşi păstrează, deşi îngrăşat şi robust, trăsăturlle-l d'stinse, având o privire ageră, buze sensuale-şi puţin scepice, o bărbie fermă, gesturi categorice. E fiul unui ferm'er din Texas. Are obârşie scoţiană şi irlandeză. Străbunicul a luptat în armata lui George Washington. A urmat dreptul la Univers'tatea din Texas. A luptat în războiu! cu Spania şi a servit în calitate de căpitan de infantei e în primul război mondial, luându-şj, concediu ca reprezentant. A fost, mai întâi, în parlamentul statului său, apoi procuror, apoi ales în Camera Re-- 493 piezentanţilor dela Washington pentru ca din 1929 să fie continuu senator, f. membru şi în alte comisiuni importante ale Senatului, în afară că a fost preşedintele comisiunii Senatului pentru politica externă. Connally a avut un rol însemnat în orientarea nouă a politicii externe americane, colaborând cu Preşedintele Roosevelt şi fiind hotărîtor în respingerea embargoului de armament, permiţându-se vapoarelor americane să se înarmeze pentru protecţia lor şi să navigheze în apele beligeranţilor. Deasemenea, a fost hotărîtor şi în votarea legii de împrumut şi închiriere. Era firesc ca Preşedintele Roosevelt să îl numească delegat al Statelor Unite la conferinţa dela San Francisco, iar Preşedintele Truman sa-f vadă însoţind pe Minstrul de Externe Byrnes la conferinţele miniştrilor de externe şi la conferinţa Păcii dela Paris,.alături de senatorul Vandenberg, acesta reprezentând atitudinea intrenaţionalistă a partidului republican. Se arată astfel, prin Connally şi Vandenberg, că în materie internaţională — poporul american este solidar şi posedă o atitudine unitară. In Mai 1946, Tom Connally a făcut Senatului un amănunţit raport despre conferinţa miniştrilor de externe, întruniţi la Paris, unde el şi cu Vandenberg au mers în calitate de ajutoare ale ministrului Byrnes. Connally a accentuat poziţia sa că tratatele de pace trebue să reprezinte vederile tuturor naţiunilor care au luptat împotriva Axei în Europa şi nu numai a celor patru mar! naţiuni, s ngure, asupra modului în care se redactează tratatele de pace. Autoritatea finală în alcătuirea tratatelor — susţinea senatorul d.n Texas — trebue să o aibă reprezentanţii popoarelor care au luptat. Rolul conferinţelor miniştrilor de externe, oricât de măreţ, ar fi doar unul pregătitor. Deasemenea, s'a exprimat în favoarea „vechii teorii a suvera-t, taţii naţionale, cu condiţia ca să nu imp eteze sau să transgreseze drepturile asupra unei alte naţiuni sau asupra unui alt popor". El a susţinut mereu principul unei politici ferme, dar îngăduitoare şi prietenoase între poporul, rus şi cel american. Este unul dintre aprigii susţinători ai Chărţii Atlanticului şl ai organizaţiei Naţiunilor Unite, în care vede chezăşia unei păci rodnice. într'o cuvântare la radio, în April 1946, şi-a exprimat, alături de senatorul republican Austin, optimiste viziuni asupra viitorului, susţinând să se întreprindă cât mai multe schimburi de informaţii şi de oameni între marile naţiuni ale lumii, pentru o cunoaştere şi colaborare temeinică. Senatorul Connally este foarte activ şi în chestiunile interne, având cuvânt de prestigiu în legislaţia privitoare la agricutură, petrol, impozite şi, în genere, chestiunile financiare, juridice, militare îl interesează personal. Dacă în politica externă, este un pionier al ieşirii din izolaţionism şi un rooseveltian ferm— în politica internă nu totdeauna a putut fi la fel ce progresist. Nu l-a susţinut pe Roosevelt în tentativa de a reforma. Curtea Supremă, ci a fost, alătur! de Wheeler. Ca ales al Sudului, el s'a opus legii contra linşajului, pe care în 1937 a supus-o spre considerare progresistul senator al New Yorkului, Wagner (legea Wagner-Van Nuys). Pentru a nu nemulţumi prejudecăţile acelora care i-au ales, senatorii şi reprezentanţii Sudului — deobicei democraţii se aleg acolo — nu. văd cu ochi buni astfel de legi, care urmăresc să se pedepsească, pe» ca,e federală, şerifii şi poliţiştii care nu proteguesc de furia mulţimilor pe crlmnalii sau pe cei bănuiţi de crimă şi care desgur trebuesc cercetaţi şi-nu pedepsiţi înainte de orice judecată. Deasemenea, legea Wagner —- .1 494 Van Nuys prevedea indemnizaţii pentru familiile victimelor căzute suo violenţa gloatei. Chiar în epoca progresistă rooseveltiană linşajuil Negrilor continua: în 1936, fuseseră 13 linşajuri, în 1937 8. Senatorii sudici s'au opus legii, în frunte cu Byrnes şi Connally, primul combătând chiar făţiş pe secretarul Asociaţiei Naţionale pentru Progresul Populaţiei Negre, Walter Francis White, cel mai însemnat Jeader negru (sângele său este totuşi în mică proporţie negru) şi care a dus lupta împotriva linşajului prm presă şi întruniri publice. Blond şi palid, White a absolvit Universitatea neagră din Atlanta şi este un om foarte cult. A publicat cărţi şi articole asupra situaţiei Negrilor americani, susţinând că linşajul nu urmăreşte atâta apărarea onoarei femeilor albe (doar unul din cinci cazuri priveşte acte de viol sau răpire), n:ci reprimarea crimelor, a împestriţării rasei şi insolenţelor, cât reprimarea competiţiei economice (Cartea „Rope and Faggot", scrisă de White în-Franţa, unde a avut o bursă de studii Guggenheim). Asociaţia publică şi revista „The Crisis" (Criza), sub conducerea eruditului dela Universitatea Atlanta, negrul W. E. Burghardt Du Bols (tiraj 160.000 exemplare lunar). Obiceiul linşajului pare a proveni din perioada colonială, când quakerul -Charles Lynch s'a declarat căpetenie a unui tribunal extra-legal, constitu î în orăşelul care acum se numeşte Lynchburg (în Virginia) spre a pedepsi pe .hoţii de cai. Concepţia că violenţele mulţimilor depăşesc puterile legii a fost afirmată în 1830 de un magistrat din St. Louis. Connally a organizat în Senat o adevărată acţiune de sabotare a legii -contra linşajului, împreună cu alţi aleşi ai Sudului: senatorii Russell (Geor-g.a), Josian Bailey (Carolina de Nord), Byrnes (Carolina de Sud), Kenneth McKellar (Tennessee) Ellender (Louisiana) şi Pat Harrison cu concursul lea-derului majorităţii Alben Barkley (Kentucky), urmaşul decedatului Joseph Taylor Robinson. Connally, Bailey, Byrnes au vorbit mult, amânându-se discuţiile asupra unor legi privitoare la fermieri şl impozite, pentru ca apoi să se amâne legea împotriva linşajului însăşi, care totuşi întrunea simpatia unei bune majorităţi parlamentare şi avea susţinerea Preşedintelui Roosevelt. Votarea ei, însă, ar fi făcut imposibilă situaţia partidelor politice în sudul reacţionar. In sinea lor, nici. Connally, nici acela care era pe atunci senatorul Byrnes nu pot fi protivm'ci legii şi, în genere, trebue să -deteste discriminările rasiale şi mai ales violenţele gloatei. Dar chiar în democraţie progresul nu vine dintr'odată, iar persuasiunea nu-şi dă imediat roadele. Au fost indicaţii că senatorul Tom Connally ar fi dorit să-l vadă pe Preşedinte semnând noua lege. Dealtfel, atât Preşedintele cât şi d-na Eleanor Roosevelt nu odată şi-au manifestat simpatia faţă de Negri, tratându-i ca pe ceilalţi cetăţeni americani. Reprezentanţii Negrilor au fost invitaţi la Casa Albă, :ar d-na Roosevelt, în 1936, a vorbit ia Universitatea (neagră) Howard din Washington, fotografiindu-se cu Negrii care au făcut onorurile. In Sud, s'a dus o campanie împotriva famil;e: Roosevelt, contribuind la ea Guvernatorul Tai-rcadge'al Georgiei, un duşman al Preşedintelui şi un reacţionar tipic, membru al Ku Klux Clanului, precum şi mai mulţi financiari sudici. O comisiune senatorială, condusă de Hugo Lafayette Black, a cercetat pe cei vinovaţi ■da această campanie dăunătoare statului şi armoniei sociale, care sub Roosevelt devenise mai reală. Un număr maşi că însăşi mult lăudata lui consecvenţă nu este lipsită de contradicţii. „Jurist formalist, acoio unde ar trebui să fie 'liberal, şi liberal unde nu trebue", astfel îl defineam atunci, gândindu-ne că Boirah invoca mereu constituţionalitatea şi tradiţia liberală când era vorba de Noua Orânduire, căreia j se opunea. Invoca Constituţia împotriva unei legi ca aceea a anti-linşajuilui, declarând-o neconstituţională, dar invoca şi liberalismul, când era vorba de măsuri sociale pentru ajutorarea mulţimilor. Incert şi heterodox în materie economică, opac faţă de evoluţia societară a omenirii, duşmanul Ligii Nat/uhii şi al politicii de cooperare mondială a fost un caracter cinstit, dar nu competenţă. Desigur, un om care, fiind în politică 34 de ani, şi-a cheltuit jumătate din averea pe care a câştigat-o ca avocat — este demn de admiraţie. Dar admirafa nu trebue să confunde caracterul cu competinţa. Iar când e vorba chiar de caracter, acesta trebue privit nu numai în funcţie de consecvenţă (sunt animale mai consecvente decât omul şi, totuşi, nu sunt caractere), ci de nobleţea ideilor în slujba cărora îşi devotează viaţa. Caracterul înseamnă consecvenţă faţă de mari idealuri umane, nu consecvenţă pur şi simplu. Dar oamenii judecă, deobicei, mai simplu şi, de aceea, Borah a părut un caracter şi o competinţa, când, de fapt, era un om cinstit şi consecvent, care a avut unele atitudini juste, dar care, ' ps't de viziune largă şi de pătrundere umană, a slujit în fond pe D;avol, crezând că slujeşte pe Dumnezeu. A crezut că-şi fereşte patria de un nou război, permiţând astfel Germaniei să ducă omenirea la dezastru şl America într'un nou război. Senatorul Arthur H. Vandenberg Senatorul republican din Michigan, Arthur H. Vandenberg, a fost şi el până în 1940 izolaţionist, ca majoritatea populaţiei americane, îndoctrinată de „competenţe" ca Borah. S'a opus revizuirii Legii Neutralităţii în 1939, spunând: „nu cred că războiul acesta este şi războiul nostru ş cred că noi trebue să rămânem în afara lui". Dar, chiar înainte de Pearl Harbor, şi-a dat limpede seama de falsitatea poziţiei izolat oniste. Vedea că războiul se întinde peste tot şi atinge interesele şi securitatea patriei sale, mai ales datorită progresului tehnologic. A văzut că întregul glob este interdependent şi în ti.mp de pace, şi în t'mp de război. L-a pus pe gânduri unele arme germane. A stat de vorbă cu republicanii realişti şi cu Cordell ÎHull. Acela care, încă în 1940, îşi spunea singur un insulaţibnist, cere să fie ajutaţi Aliaţii şi-şi schimbă total poziţia, devenind un fervent susţinător al politicii externe rooseveltiene. Născut în 1884 la Grand Rapids, Michigan, având obârşie olandeză, tatăl său fund curelar, ca şi tatăl lui Harry Hopkins, a avut tot felul de ocupaţii şi slujbe, pentru a-şi ajuta familia. Singura îndeletnicire pe care nu a isprăvit-o, recunoştea singur, este colegiul. N'a putut învăţa şi munci în acelaş timp, astfel că, după un an petrecut la Universitatea din Michigan, a fost nevoit să renunţe la studii. A fost timp de 21 de ani redactor la ziarul „Herald" din Grand Rapids, scriind mai ales articole de fond, sau editoriale, cum se spune acum, fiind — cum observă o publicaţie americană — „nici înaintea şi nici îndărătul mentalităţi populare curente". A manifestat atitudini de înţelegere şi înţelepciune, dar şi altele gre-şte. A admirat, în parte, pe Wilson, dar a susţinut cu entusiasm pe Har-d ng, redactându-i discursurile de politică externă, necesare campaniei e-lectorale. Credea într'un naţionalism, nu agresiv, dar fără viziune interna-ţ onală. Ales senator de Michigan în 1929, Vandenberg şi-a păstrat o poziţie independentă printre republicani. Nu se putea şti niciodată dacă va vota pentru sau contra. In timpul New Deal-ului a votat legi şi măsuri, care erau neprielnice marii finanţe, ca aceea a controlului acţiunilor bancare. E detestat de mari industriaşi ca Du Pont, pe care Vandenberg a avut ocazia să-l ancheteze. Dar, în schimb, a votat împotriva înfiinţării T. V. A.-u.ui şi a legii Wagner, contra A. A. A.-ului, N. R. A.-ului şi a legii salariilor şi orelor de muncă. Socotit de redactorul „Biografiilor curente" drept tipul" ziaristului de mic orăşel provincial, „nesigur unde opinia publică e nesigură", — Vandenberg scria înflorit şi pedant, retoric şi uneori tunător, presărâ'ndu-şi ar-t.colele cu arhaisme. Lângă maşina de scris, are deoparte un dicţionar, de alta Biblia. Este însufleţit şi scrie sau vorbeşte cu convingere. E un orator puternic. Faţă rotundă, corpolent, destul de înalt, dar mai puţ n înalt decât Connally şi Stassen, Vandenberg poartă ochelari, fumează havane lungi şi are un surâs jovial şi simpatic. A fost o binefacere convertirea sa la internaţionalism şi faptul că a-ceastă fire dinamică, vie, muncitoare'şi-a asumat un rol în afacerile externe. Preşed,nteie Rooseveit i-a preţuit discursul rostit în Senat înainte de Yalta şl în care Arthur Hendrick Vandenberg s'a arătat solidar cu poziţia roose-veltiană, în relaţile internaţionale. Discursul i-a întărit poziţia lui Rooseveit ia Yalta, venind acolo cu susţinerea celor două mari partide americane, care acum au pozţie identică în politica externă. Era firesc ca „oponent loial", care şi-a petrecut dn cei 18 am de senator 14 în opoziţie, dar fără venin şi ură, să fie delegat la conferinţa dela San Francisco. Murind Rooseveit, importanţa sa a crescut şi ma: mult, ei vorbind în numele partidului din opoz ţie şi care mâine putea conduce din nou ţara. într'adevăr, se presimţea mai de mult, se simţea mai precis în 1944 şi se şt'a de totdeauna că alegătorii americani vor mereu să încerce partidul opus aceluia care cârmuieşte mai multă vreme. In speţă, după anii cârmuirii democrate era inevitabil să se ajungă la o nouă popularitate ş> putere republ cană. Numărul mare de voturi obţinut de Dewey la alegerile 32 prezidenţiale din 1944, indica ceea ce se va întâmpla la alegerile din 1946, care au adus Congresului majorităţi republicane şi indică şanse mari pentru un preşedinte republican în 1948, dacă nu vor interveni evenimente excepţionale. Politica iniţiată de Roosevelt ca în chestiunile externe să se lucreze solidar, dincolo de diferenţele între cele două partide, înseamnă un imens progres, mereu continuat dela călătoria lui Willkie în jurul lumii, ca sol al Statelor Unite, la delegaţiile primite de republicanii Vandenberg, Austin şi Dulles de a participa la diferite conferinţe internaţionale, pentru ca, împreună cu delegaţii democraţi, să făurească o politică de pace şi de cooperare internaţională unitară sau solidară. Activ şi muncitor, Vandenberg s'a dedicat, cu suflet şi trup, cauzei internaţionale, devenind o autoritate în Senat şi o figură mondială. însoţind pe ministrul de externe Byrnes la conferinţele miniştrilor de externe şi apoi la Conferinţa Păcii dela Paris, Vandenberg a avut poziţii ferme, uneori reapărând în el naţionalismul de odinioară, „insulaţionismul" pe care acum îl face să colaboreze internaţional, dar tot dintr'o bucată. A fost criticat de presa sovietică, în momentele de fricţiuni şi neînţelegeri din evoluţia tratativelor. A avut conflicte şl cu Henry Wallace, pe chestiunea legislaţiei bombei atomice, Preşedintele Truman precizând amendamentul propus de Vandenberg. La finele lunii Februarie 1946, înapoindu-se dela Londra, unde fusese printre delegaţii amer câni ai primei adunări generale a ONU-ului, Vandenberg şi-a expr.mat în Senat credinţa în reuşita Naţiunilor Unite. Lungul său discurs a fost realist şi constructiv, pr'v.nd în faţă situaţia internaţională, tocmai în momentele acelea de pesimism şi analizând motivele pentru care ONU este necesara şl va zbândi. In Mai 1946, după întrunirea la Paris a m niştrilor de externe, a făcui Senatului o dare de seamă, susţinând poziţia iui Byrnes, amintind că delegat.a americană a fost o unitate constantă în gândire şi acţiune, şi exprimându-şi din nou încrederea în reuşita cooperaţiei internaţ'onale. Cum se exprima revista „Time": Vandenberg nu a avut niciodată o mentalitate de zid chinezesc, aşa cum au avut politicienii Wheeler, Nye, Bennett Clark sau Hamilton F.sh. El nu o are nici în politica externă, chiar dacă nu împărtăşeşte în totul viziunea rooseveltiană, cu ale cărei idei şi nâzulnji este de acord, dar procedând mai aspru şi întrebuinţând metode şi comportări d.fer'te — şl desigur discutabile. La nimicirea izolaţionismului american, Vandenberg a contribuit temeinic. Viitorul ne va arăta — mai 1 mpede decât putem vedea acum — cât şt cum va contribui ta realizarea armoniei şi cooperării internaţionale. Warrcr, Aust'n in 1946,..un alt senator american a ajuns c figură proeminentă în lumea internaţională. E acela pe care Preşedintele Truman l-a numit să înlocuiască în Consihul de Securitate al Naţ uni'or Unite pe Edward Stettinius, demisionat la începutul lunii Iunie. Noul reprezentant al Statelor Unite este Warren R. Austin, senator republican dn statul conservat st Vermont. Vroind să sublinieze un ta tea americană în materie de politică internaţională, Preşedintele Truman a numit un republican, cu teme'nică experienţă şi cunoştinţe de politică externă, cu capacitate de jurist şi pricepere dialectică. Spre deosebire de alţi izolaţion'şti, Austin s'a lepădat încă din 1938 de izola- m f onism, ceea ce arată mai multă pătrundere şi dinamism. Să nu uităm că ''. "Borah era pe atunci ascultat cu sfinţenie, Iar Vandenberg abea după 1940 va deveni Internaţionalist. Warren Austin a început să funcţioneze la ONU imediat după ce i-a ^ I expirat mandatul de senator, ad'că la 3 lanuar.e 1947, potrivit Constituţiei $ americane care nu permite unui senator să fie numit într'un post creat în i?< t input leg'slaturii sale. Până la această dată a lucrat cu Herschel Johnson, $ aelegatul d-ui Stettinius, pe care îl înlocueşte de drept în Consiliul de I; Securitate al ONU-lui. Austin a fost ales în Senat în 1931, după ce a profesat avocatura şi s'a I dstins ca un competent jurist. A fost reales în 1934 şi 1940. Născut în 1877, el are doctoratul în drept dela Universitatea din Vermont. E un om |ib cult, un priceput făuritor de legi si convenţii. Lui i se atribue redactarea '!>' Actului dela Chapultepec, prin care s'a găsit modalitatea cooperării şi apărării inter-americane. împreună cu senatorul Connally, a fost delegat la ■conferinţa miniştrilor de externe americani ţinută în 1945 în Mexico City. f Membru în Comitetul Afacerilor Streine al Senatului, el a mai reprezentat partidul republican şi în alte comitete, ca acela al comerţului interstatal, cel militar şi tentorial. Ministrul de externe Huli l-a luat colaborator în 1942 ;'• nentru plănuita organizaţie mondială. Planurile au fost discutate în 1943 ia Moscova şi au servit drept bază redactării iniţiale a Chărţii Naţiun:lor Unite la Dumbarton Oaks. Şi Austin a fost un izolaţionist şi a purtat campanii împotriva Ligii Naţiunilor. Recent, a declarat în această privinţă: „dacă aş fi avut atunc-informaţiile pe care le am acum, privitor la relaţiile internaţionale şi la posibilităţile ei, cred că aş fi fost în favoarea ei (a Ligii Naţiunilor, n. r.)". Totuşi, Austin a fost pentru participarea Statelor Unite la Curtea de Jus-t ţie Internaţională, iar încă din 1938, într'o cuvântare rostită la Chicago, a af'rmat că „izolaţionismul este imposibil, dacă vroim să păstrăm forma de guvernământ republican pe acest continent". A fost mult mai devreme pătrunzător al realităţilor decât colegii săi republicani, deşi destul de târziu ' faţă de ceea ce s'ar fi putut evita, dacă „isteria păcii" (expresia lui R. E. Sherwood) nu ar fi lăsat pe Hitler să se întărească şt dacă izolaţionismul nu ar fi n;micit Societatea Naţiunilor. Warren Austin a fost printre promotorii amendării Legii Neutralităţii, astfel ajutâ'ndu-se Aliaţii. A susţinut serviciul militar obligatoriu în 1940 şi a participat la lucrările preliiminare pentru împrumut şi închiriere. Interesul său pentru problemele internaţionale este vechi. In 1935 a fost în Filipine. in 1936 a studiat condiţiile Palestinei sub mandat englez. In 1937 a contribuit la făurirea sistemului jurid'c din Porto Rico. E un spirit ştiinţific, un cap juridic, un realist, care nu aşteaptă minuni, dar nici nu disperă lesne. înainte de a muri, marele iubitor de oameni competenţi şi cu inimă, cara nicăeri nu sunt prea numeroşi, Roosevelt, a subliniat că republicanul Austin şi-a câştigat un loc permanent îr politica externa a Americii. Noul post ce-l deţine este cel mai important în afacerile Internaţionale după acela a! ministrului de externe. Senatorii şi presa au salutat cu satisfacţie noua numire, arătând că senatorul Warren Austin n'a fost un membru gălăgios al parlamentului, nici < , un exhibiţionist. E descris ca un om solid, de înalt nivel intelectual, curajos 500 ;şi deschis la minte. „Nimeni din cealaltă aripă a Senatului, n'a fost mai inteligent sau mai independent în susţinerea politicii externe" scria ziarul „Richmond News Leader". Discutând la 6 Aprilie 1946, într'un symposion la iradio împreună cu senatorul Tom Connally, „Relaţiile noastre cu Rusia", Austin şi-a exprimat credinţa că cele două mari ţări, între care există o tradiţie de prietenie, nu au niciun conflict real de interese, fie economice sau teritoriale, colaborarea dintre ele, în cadrul ONU-ului, fiind firească şi rodnică. Haroîtf Stassen, expresia -progresismului în partidul republican O prefacere adâncă în mentalitatea partidului republican, atât în afacerile externe cât şi în cele interne se vădeşte prin tânărul Harold Stassen, care deşi nu este senator îl menţionăm aici, aparţinând frescei de leaderi republicani hotărîtori pentru noua orientare republicană în politica externă. In 1938, când a fost ales guvernatorul statului Minnesota, stat tipic Vestului de Mijloc, cu fermieri conservatişti, care apar şi în, romanele lui Sinclair Lewis, Stassen avea doar 31 de ani. Era cel mai tânăr guvernator din cele 48 de state americane. învinsese nu numai prin energia tinereţii, care i-a permis să cutreere 20.000 mile cu automobilul, rostind uneori câte patru discursuri pe seară şi strângând, la ieşire, mâna fiecărui auditor. A profitat, cu o tactică politică remarcabilă, de rivalităţile dintre ceilalţi contracandidat'!, democratul Gallagher şi fruntaşul Partidului Fermierilor şi Muncitorilor, guvernatorul Elrner Benson. Dealtfel, chiar în sânul acestui partid exs-tau divergenfe şl rivalităţi, situaţia lui Benson nefiind mulţumitoare. Stassen acuza de conrupţie adminsitraţa lui Benson, iar în sânul partidului, rivalul Petersen învinovăţea pe Benson de' radicalism. Rooseveit ar f» vrut să susţină pe Benson, care era pe linia Nouei Orânduiri, dar n'a putut domoli pe candidatul democrat şi mai puţin pe tânărul Stassen, poreclit de Benson „un cow-boy dela băcănie" (a drug-store cow-boy). Competiţia, în care f'ecare venise cu un program relativ progresist, a ieşit în favoarea tânărului Harold Stassen, băriaat voluminos, cântărind peste 100 kgr., dar energic, sportiv, viu, având o faţă simpatică, luminoasă, och; albaştri', şi un zâmbet prietenos, meditativ, cald. Rareori, o faţă rotundă mai spiritualizată şi mai vie. „Cow-boyul dela băcănie" s'a născut în 1907 într'o fermă din plasa Dakota, d.'n părinţi de obârşie germană, cehă şi norveg'ană; a învăţat la Universitatea din Minnesota dreptul, câş-tigându-şi existenţa timp de trei ani, în calitate de controlor la trenurile Pullman. La 23 de ani, a fost ales procuror în plasa Dakota; la 31 de ani era guvernatorul statului Minnesota, fiind reales în 1940 şi în 1942. Câteva luni mal târziu, demisionează şi pleacă în Pacific, ca ofiţer de marină. Comandantul Stasen a servi în statul major ai Amiralului Halsey, având, printre altele, atribuţia de a alege pe comandanţii de unităţi. A participat la grelele lupte navale, fiind în primul grup de Americani care, la 29 August 1945, a pus p'ciorul pe pământul japonez la Tokyo. A scăpat mereu teafăr din marile încercări ca şi vapoarele pe care mergea el. Purtător de noroc şi extrem de capabil, fostul guvernator şi comandantul de marină capătă un început de mit. Amiralul Halsey, bravul luptător, ii preţueşte şi laudă în public, l se dă concediu pentru a participa ca de-legs! la conferinţa dela San Francisco, unde afirmă mentalitatea mondială 501 cea mai avansată. O dovedise încă din Mai 1943, când el cerea un guvernământ mondai, de nivel superior care să servească omenirea, guvernământ dispunând de anumite puteri limitate, neluând locul guverneior naţionale, dar asigurând progresul întregii lumi în pas cu progresul ştiinţei In concepţia sa, guvernul mondial ar avea şapte atribuţiuni principale: 1) stabilirea unui guvern temporar, care va conduce Naţiunile-Axe şi naţiunile liberate, ca şi organele de tutelă sau de administraţie teritorială, destinate reg;unilor nedesvoltate sau contestate; 2) administrarea liniilor aeriene şi aeroporturilor; 3") sporirea schimburilor comerciale înte popoarele lumii; 4) adminstrarea căilor maritime; 5) mărirea şi îmbunătăţirea educaţiei şi sănătăţii publice; 6) stabilirea unui cod mondial de justiţie; 7) crearea unei Legiuni a Naţiunilor Unite, compusă din forţe navale şi aeriene, precum şi o armată de uscat mecanizată. Guvernul mondial este încă doar un deziderat, dar tânărul Stassen pare a avea viziunea largă şi idealistă a lui Wilson şi Roosevet. E poate Ame-r.canul cu ceie mai iargi şi mai îndrăzneţe viziuni, dela moartea marelui preşedinte. E reprezentantul noii generaţii, care ştie că izolaţionsimul şi doctrina lui Monroe, pe care se bazau izolaţioniştii, aparţin trecutului, ca şi principiul suveranităţii naţionale. Acestea au fost ucise de avion, rad o, Ce rachete şi bombe zburătoare, de energia atomică şi de electronică. S'a subliniat, adeseori, că în 1823 când Preşedintele James Monroe îşi citea în faţa Congresului celebra declaraţie ce începe astfei: „Noi, Americanii n'am pârtie pat niciodată la războaiele pe care puterile europene le-au purtat între ele, pentru motive pe care le privesc exclusiv —■ şi nici nu este în politica noastră să facem acest lucru", — navele făceau 800 de ore între Le Havre şi New York. In 1877, făceau mai puţin: 210 ore. Lui i.lndbergh i-a trebuit doar 33 de ore să traverseze Atlantcul în sbor. Astăzi, vapoarele traversează oceanul în mai puţin de patru zile, iar avioanele în câteva ceasuri, obţlnându-se recordul de 5 ore. America nu mai poate rămâne izolată pentru că tehnologia a apropiat-o de restul lumii, mai mult decât putea prevedea Monroe şi decât putea vedea Borah. Harold Stassen vede paste timp şi spaţiu. Ştie ce înseamnă războ'ul şi cat de vital necesară este pacea. După ce a fost demobilizat, a preferat să rămână liber, nemaicand'dând deocamdată 'nicăeri. Mulţi îl văd candidatul partdului republican 'a alegerile preşedenţiale din 1948. Popularitatea iui este în creştere ş! el a declarat că va candida în 1948 la preşedenţie. Dar pentru moment mal populari pe întreaga naţiune sunt Thomas Dewey şi Robert Taft. La finele anului 1946 Dewey dobândise un spor de prestig;u datorită succesului mare obţinut cu prilejul realegerii sale ca guvernator ai statului New York, în Noembrie 1946, iar Taft era recunoscut în noul Senat ce a început să funcţ:oneze ia 3 Ianuarie 1947, drept cel mai cu autoritate expert în chestiunile interne, aşa cum Vandenberg în cele externe. Pentru mulţi, Taft reprezintă tipic mentalitatea republicană, pe când Stassen pare aproape un rooseveltlan. Rămâne de văzut ce nevoi şi idealuri vor anima pe alegătorul anului 1948. căci de acestea depinde cine să f o numit candidat al republicanilor: Dewey, îe opus candidatului democrat, care va fi Trurnan. i «ACADEMIEI*; Taft sau probabil Stassen şi care să actualul Preşedinte .502 John W. Br cker şi Earl Warren — alfi doi republican! proeminenţi nu par a avea şanse pentru a 11 se pune candidatura la preşedenţie. Nu ştim dacă democraţii au un New Deal ist mai armonios şi mai integrai decât Stassen. In orice caz, •republicanii nu au o minte mai cuprinzătoare şi mai măreaţă. Ca guvernator ai Minnesotei, el a îmbunătăţit situaţia muncii şl a agriculturii. La San Francisco, s'a dovedit împăciuitor, .căutând să armonizeze perspective americană cu cea sovietică. Planul său de guvernământ mondial şi de parlament mondial unicameral nu s'a realizat. Dar mereu el intervine cu propuneri şi soluţii. A susţinut crearea unei com'sluni atomice pe lângă Consiliul de Securitate al Naţ.uniior Unite. O idee îndrăzneaţă a fost aceea ca o conferinţă economică, dn care să facă parte atât democraţii cât şi republicanii, să elaboreze o politică naţională de producţie, salarizare şi preţuri, făcând un experiment de zece ani, pentru a se vedea dacă guvernul, muncitorii, patronii şi agricultorii nu pot coopera armonios şi continuu. Această idee — dacă observăm bine — caută să rezolve şi pe plan economic, ceea ce Preşed,ntele Roosevelt, continuat de Preşedintele Truman, a realizat pe planul politicii internaţionale: pe chestiunile mari şi vitale cele două mari partde americane trebue să colaboreze unitar şi eficient, învestind autoritatea lor solidară în soluţiile necesare. E o nouă concepţie politică1, ce întăreşte democraţia în sens pozitiv, scutind-o de jocul divergenţelor şi rivalităţilor pe chestiunile mari. Este aproape o anulare a principiului contradicţiei, în orice caz a contradicţiei inutile şi dizolvante, din viaţa politică modernă. Un susţinător al unor astfel de idei care depăşesc mentalitatea curentă pare un sol providenţial. Deşi capitalist, Stassen are din flexibilitatea şi dorinţa de armonie socială a Preşedintelui Roosevelt. A fost apropiat de Wendell Wifkie iar nu de reacţionarii şi minţile înguste din partidul său. Dacă ar fi ales preşedintele Statelor Unite în 1948 este s'gur că ar milita pentru o Nouă Orânduire în sens rooseveltian, fireşte ţinând seama de situaţia specifică de atunci. Acest politician cu mentalitate mondială („world-rminded") începe să aibă o înrâurire hotărîtoare în propriul său partid. Nu a fost o surpriză prea mare reuşita lui în dirijarea politicii din M'hnesota. Deşi personal nu candidează la nicio funcţie, el a susţinut pentru locul de senator al statului Minnesota pe acela care a fost ales guvernator, când el a plecat în război, demisionând. E vorba de Edward John Thye, ales guvernator în 1944 cu o imensă majoritate. In 1946, Stassen l/-a susţinut pe Thye să candideze ca senator, punându-l să dea lupta cu senatorul Henrik Ship-stead, ales până atunci de patru or- în Senat şi cunoscut ca un tenace izolaţionist. La alegerile prealabile din sânul partidului republican (primary elections), Thye a învins pe Shipstead, prin aceasta punctul de vedere internaţionalist învingând izolaţionismul, chiar într'un stat până mai ieri conservatist şi izolafonist, ca Minnesota. Nu cu mult înainte, senatorul Shipstead se opusese acordării unui împrumut Angliei şi tot el este unul dintre cei doi senatori care votaseră împotriva particpării Statelor Unite în organizaţia Naţiunilor Unite. Ziarele americane au subliniat în Iulie 1946 semnificaţia reuşitei lui Stassen-Thye şi a înfrângerii senatorului Shipstead. „Wash'ngton News" scria: „senatorul Shipstead a fost un produs al combinaţiilor lăturalnice după trecutul irăzboi. A venit în Senat ca un făţiş 503- duşman al Ligii Naţiunilor. Retragerea sa de acum arată cât de departe am ajuns noi spre maturitatea politică, faţă de ce eram în 1922". Thye a fost susţinut şi de Wall Street, ca şi de extremiştii de stânga, care conduc comitetul de acţiune politică al C. I.O.-ului. Revista „Harper's" subliniase că Stassen este ca şi senatorul Ball, loial faţă de convingerile sale şi nu faţă de propriul său partid. Rămâne de văzut cât de tare va deveni în întreaga federaţie Harold Stassen, după ce în statul său s'a dovedit un luminos şi energic pionier al mentalităţii noi şi progresiste. Pare a avea deja un început de autoritate în întreaga federaţie şl e destul de cunoscut şi în lumea internaţională, fiind susţinător fervent al ONU-ului şi al strânsei cooperări cu Uniunea Sovietică, propunând prin discursuri şi in interview-uri, tot felul de măsuri democratice în privinţa coloniilor — pentru a fi un serios candidat preşedenţlal în 1948. Fenomene semnificative Fiind încă la evenimentele anului 1946 trebue să mai consemnăm unele fapte semnificative pentru orientarea externă a întregii vieţi politice americane. Nu numai senatorul Shipstead a cunoscut în 1946 înfrângerea propriei sale poliţei izolaţioniste şi înguste. Alte două cazuri — unul la republicani, altul la democraţi — vin să întărească adevărul că eşecul lui Sh pstead 'nu a fost ceva local şi atârnând de vreo conjuctură specifică. E vorba de mult mai mult: de revizuirea generală a mentalităţii politice şi de triumful general al spiritului internaţionalist. Dacă Stassen nu a apărut în 1946, după înapoerea de pe front, în faţa alegătorilor săi, în schimb o seamă de fruntaşi republicani, senatori şl guvernatori cărora le-a expirat termenul de funcţionare — ca şi la numeroşi democraţi — au trebuit să-şi verifice în faţa alegător.lor temeinicia poziţiei lor externe şi interne.' 1946 a fost un an de mari verificări pentru guvernatorul Dewey al New Yorkului, oe'ntru guvernatorul Bricker al Ohio-ului, pentru guvernatorul Warren al Californiei, primii do! fiind împreună cu Stassen şi Taft eventuali candidaţi republicani la preşedenţia federaţiei în 1948. Shipstead a fost înfrânt la alegerile prealabile, în favoarea candidatului susţinut de Stassen, guvernatorul Thye al Minnesotei. lată acum alte cazuri la fel de pilduitoare. E vorba de Robert La Follette Jr., înfrânt în alegerile preliminare republicane din Wisconsin, tot din pricina izolat o-r.ismului său. Tatăl său, Robert La Follette Sr. a fost un republican insurgs-.t, foarte progresist pentru vremea lui, luptând împotriva Wall Streetului, cerând -naţional.zarea căilor ferate, ajutorarea fermierilor, legislaţii munc ;o-reşti avansate. A fost de trei ori guvernatorul statului Wisconsin şi de patru ori senator. Radical şi insurgent, La Follette Sr. a căutat mereu să formeze un nou partid progresist, părăsind pe republicani şi trebuind să revină ia el pentru a putea fi reales. Luptător dârz, Robert la Follette Sr. ş'-a educat pe cei doi fii să-i urmeze calea, sperând ca ei să reuşească mai temeinic. Robert La Follette Jr. i-a urmat ca senator la Washington, Iar fratele său, Philip Fox la Follette, a ajuns guvernator, dar amândoi tot sub auspiciile partidului republican. In 1934, ei părăsesc partidul pentru a întemeia Partidul Progresist din Wisconsin. Au avut un început de reuştă. pili wm 304 care însă n'a durat, deoarece Noua Orânduire rooseveltlană a realizat cu prisosinţă idealurile familiei La Follette. O coaliţie democrato-republicană a şubrezit noul partid progresist, Phillip nereuşind a mai fi ales guvernator, iar Robert Dr. a avut hevoe de susţinerea Preşedintelui Rooseveit pentru a fi reales senator în 1940. In 1946 partidul progresist s'a dizolvat, Iar Robert Jr. a revenit iarăşi în partidul republican, repetând soarta părintelui său. A repetat-o, dealtfel, şi în anii dinaintea războiului, când Robert Dr. se prenumăra printre izolaţionişti, opunându-se realităţii, ca jşl Robert Sr. care, în. 1917, se luptase zadarnic împotriva lui Woodrow Wlson pentru a opri intrarea în război a Statelor Unite. „Micul grup al oamenilor cu voinţă" — cum îi numea Wilson, a constatat că voinţa şi vele.tatea fără cunoaşterea realităţii nu duc decât Ja eşecuri. A constatat-o în 1946 şi Robert Dr. Rivalul său, judecătorul Joseph R. McCarthy, fost căpitan de marină în lupteie din Pacific, şi-a bazat campania electorală atacând izolaţionismul lui La Follette. „New York Times" comenta astfel eşecul: „Din grupul izolaţionist, La Follette era cel mai bun dintre toţi. Nefiind un demagog, ci un senator capab I şi laborios, el a avut nenorocul de a-şi moşteni poziţia internaţională dela tatăl său, ...denunţat de Wilson în primul război mondial. Fără a avea flacăra părintelui, dar păstrând adâncile convingeri ale M, el a rămas un consecvent liberal apărător al celor năpăstuiţi". Regretul şi respectul pentru acest om integru şi capabil au fost exprimate de întreaga presă, care în schimb salută cu satisfacţie moartea izolaţionismului. Pentru o îndelungată durată, reuşita sau nereuşita politicienilor americani va fi condiţionată de poziţia lor în politica externă. Este infinit mai important a cunoaşte cine sunt sau au fost pentru cooperarea mondială sau împotriva ei, decât cărui partid politic aparţine un politician. De aceea, în acest capitol final noi am grupat personalităţile politice nu pe partide, ci în funcţie da atitudinea lor în politica externă şi internă. Punctul acesta de vedere nu numai că ne Interesază pe noi ca streini mai mult, dar el aste şi acela care, actualmente, hotărăşte soarta candidaţilor pentru Senat, pentru Camera Reprezentanţilor, pentru funcţiunea de guvernator, ca şi pentru alte demnităţi mai mici. Urmărind atitudinea în politica externă a politicienilor americani vom consemna această atitudine la alţi câţiva republicani proeminenţi. Ne gândim la senatorii Ball, Morse, Salionstali şi Lodge. •il*<. Senators dinamici: Bail, Morse, Saltonstall şi Lodge Avem în faţă ziarul „PM" din 25 Octombrie 1944, în care se anunţa că senatorul republican Joseph H. Bail (Minnesota) — urmaş ideologic al lui Wendell Wilk e şi apropiat de Harold Stassen — îşi risca viitorul politic pronunţându-se în favoarea realegerii lui Franklin Delano Roosevelt şi nu a şefului său politic, Thomas Dewey. „Liberal", în sens american, adică progresist, dar mai mult în politica externă, căci în cea internă are o poziţie mijlocie — Joseph Ball — ca şi Stassen, tot dn Minnesota, ■— şi-a permis curajul de a fi un progresist într'un stat multă vreme reacţionar şi de a asculta de convingerile sale mai mult decât de linia partidului său. In ziarul menţionat, el îşi explica atitudinea: nu era convins că Thomas Dewey va voi şi va putea elabora un program de pace atât de satisfăcător ca aceia pe care ş:-l propunea Rooseveit. 505 Înalt, cu o privire adâncă şi tristă, mai mult căutătură, ca a lui Lincoln, dar mai plin şi mai rotund la faţă, Ball exprimă o gravă seriozitate, accentuată de sprâncenele-î negre şi de părul rebel. Poartă ochelari şi e îngândurat. Născut în 1905 în Minnesota, şi-a urmat studiile la Antioch College (Ohio), apoi în statul său, muncind ca instalator de telefoane şi lucrător într'o fabrică. A practcat gazetăria la Minneapolis. In 1940 — la 55 de ani — a intrat in Senat, unde s'a d stns ca finternaţionaHst, fiind şi membru al comitetului Truman. Nu e un orator, ci un minuţos cercetător, un invest,gator de acte şi cheltueli publice. E unul dintre autorii rezoluţiei prin care s'a cerut o organizaţie internaţională pentru asigurarea păcii. A susţinut politica internaţională a lui Rooseveit, iar în statul său a fost un campion al internaţionalismului, combătând, prin repetate şi aprige d s-cuţii, pe izolaţionişti. Progresist în chesturile externe, nu este la fel şi în cele interne, repetând cazul senatorilor Fullbright şi Hatch. Nu priveşte cu ochi buni întărirea poziţiei organizaţiilor muncitoreşti şi nici metodele lor. In cadrul celui de a! 80-lea Congres, senatorul Ball este acela care dă lupta pentru o nouă legislaţie muncitorească. Comisiunea .pentru Muncă şi Binele Public (Labor and Public Welfare Committee), din care fac parte senatorii Taft, Ball, Ives, Morse, Murray şi Ellender a luat în consideraţie, ia începutul anului 1947, proectele lucrate de Ball, comisiunea consultând şi cerând mărturii, potrivit obiceiului, dela cei interesaţi. William Green, Philp Murray şi Walther Reuther au fost invitaţi de această comisiune senatorială, în faţa căreia s'au opus noii legislaţii preconizate de uniî senatori. In afară de Ball; senatorii Homer Ferguson şi Wayne Morse au verit cu planuri şi proecte, iar noul senator Irving Ives a propus constituirea unei comisiuni mixte a Senatului şi Camerii, spra a conferi cu patronii şi conducătorii muncitorimii pentru a se ajunge la un program folositor tuturor. De unde mai înainte, senatorul Ball fusese socotit un element progresist — şi aşa a fost în chestiunile Internaţionale — acum unii îl socot un reacţionar, aproape da poziţia Iui Taft. Ball a depus patru proecte de legi, una redactată în colaborare cu Taft şi H. Alexander Smith, opunându-se boicoturilor secundare (boicotul întreprins de membrii unui sindicat împotriva unei întreprinderi contra căreia nu au nemulţumiri specifice), stabilind procedeele medlaţiei voluntare şi implicând o perioadă de 60 de zile înainte de a sa recurge la grevă, legea fiind, de fapt, o altă versiune a legii Casa, oprită prin veto-ul Preşedintelui Truman. O altă lege vrea să amendeze Legea Relaţiilor Muncii Naţionale, opera senatorului Robert Wagner. Este probabil că legile acestea nu vor fi admTse până la urmă întomna propusă de senatorul Ball, care a fost ajutat, se pare, în formularea şi chiar conceperea lor de avocaţii Gerard Reilly şi Donald Richberg. Ball susţine că nu este un duşman al muncitorimii şi că cere mai mult s:mţ de răspundere din partea tuturor, legile propuse de dânsul ţintind să satisfacă toate interesele societăţii americane, ;ar nu numai o secţiune a ei. Unele măsuri ale New Deal-ului ar fi proteguit prea mult pe unele categorii de cetăţeni în dauna altora. La rândul lor, prietenii muncitorimii, deşi ştiu că drepturile de organizare şi de dobândire a unei vieţi mai bune. 6 506 nu îi sunt răpite de noua legislaţie, se tem ca să nu- se treacă de cealaltă parte, luându-se sau deschizându-se calea- unor măsuri reacţionare sau antisociale. De aici, dificila poziţia a senatorului Ball, progresistul de ieri şi care pe chestiuni sociale ar putea deveni până la urmă un nefast reacţionar. Membri dinamici ai Senatului mai sunt consideraţi şi senatorii republicani Levrett Saitonstal! (Massasuchets) ş? Wayne L. Morse (Oregon). •Coborînd dintr'o familie care a dat opt guvernatori în statul său traditionalist şi puritan, precum în Angiia Reginei EUsabeta dăduse pe un Lord Pr mar al Londrei iar pe vremea lui Cromwell un ambasador în Olanda — Saitonstall este un intelectual cu concepţii internaţionaliste. A fost guvernator şl a înfrânt, cu bună majoritate, pe James Michael Curley — un pol.tician discutat şi discutabil. Este t'pul gentlemanului din Noua Anglie, cu gust pentru viaţă de ţară (are o fermă lângă Boston, de care îngrijeşte personal) şi pentru cultura superioară. Dinam de energie este socotit Wayne Morse, născut în 1900, înalt şi solid, deţinând patru diplome universitare şi o putere de muncă, pe care a dovedit-o şi în Senat şi. mai ales când lucra ca membru al Comitetului Muncii de Război. La 30 ani, fusese decanul Facultăţii de Drept d'.in Oregon. E o fire independentă. Deşi a fost susţinut în alegeri şi de Federaţia Americană a Muncii şi de C. I. O., el nu a aprobat orbeşte orice acţiune a acestor organizaţii. A rezolvat multa conflicte de muhcă pe coasta Pac'f.cului. Are o vastă experienţă în chestiunile muncitoreşti. E bine văzut de elitele partidelor democrat şi republican. In 1936, când erau în Senat 69 democraţi şi numai 22 de republicani, a reuşit să fie ales senator în tradiţionalul stat Massasuchets republicanul 'Henry Cabot Lodge luând locul influentului său bunic. Inteligent şi bogat, Lodge al ll-lea, întrupând un zâmbitor şi viguros amestec de star şi de boxeur, era protivnic metodelor New Deal-ului. Tânărul senator, ales la 34 de ani, era un republican moderat şi foarte popuiar. Ulterior, a rupt cu tradiţia izolaţioniştilor americani, Iar în 1944 a demisionat d;n Senat, mergând să lupte în Africa, Italia, Franţa şi Germania, dobândind Legiunea Meritului şi Leg;unea de Onoare. înapoiat în patrie abea în 1946 — fostul loctenent-colonel rememora pentru ceilalţi prefacerea spi'tuală, prin care a trecut acest erou chipeş, intel'gent şi, împreună cu dânsul, întreaga lui generaţ'e americană, ajunsă acum la maturitate politică: „chiar dacă am vrea sa nu întreprindem nimic, noi (Americani) suntem implicaţi inevitabil în tot ceea ce se petrece în lume... Organizaţia Naţlunlor Unite ne este cea mai mare speranţă... Ea slujeşte tot ceea ce este în noi inteligenţă, prevedere, viziune largă şi creanţă... Noi dor'm nu numai o Americă puternică — ci o Americă buna şl generoasă". Şi-a exprimat apoi convingerea că trebue găsită o cale de înţe'egere eficienta cu Rusia. Lodge e un republican stil Stassen, cu mare vi tor. Şi în politica externă, şl în cea internă nu apartenenţa la un partid -defineşte poziţia ideologică şi acţiunile unui American, ci atitudinea ce-o aro faţă de internaţionalism şi faţă de interesele maselor. Partdui democrat are o seamă de polit cieni, care votează cu opoziţia, în proporţie de 50 la sută. Aceştia sunt reacţionarii democraţilor şi printre ei se numărau Byrd (Virginia), O'Daniel (Texas) şi Gerry (Rhode Island). In schimb, am urmărit atitudinea senatorului republican Ball faţă de Roosevelt şi Dewey, iar acum subliniem faptul că dintre republicani, aşa numiţii „radcali din noua Anglie", adică senatorii George Aiken (Vermont), Charles William Tobey (New Hampshire) şi Saltonstall (Massasuchets) înclină spre un New Deal, în ciuda republicanilor Taft (Ohio) şi Wherry (Nebraska). Membrii din Sud ai Congresului merg, în genere, cu democraţii pe chestiunile externe şi cu republicanii pe chestiunile de legislaţie socială. Distincţia era valabilă câtă vreme republicanii erau conservatori şi chiar reacţionari, dar acum, când şi în rândurile partidului republican există două curente sociale în puternică întrecere, trebue de precizat cu ce anumită poziţie republicană merg ei. Este interesant de cunoscut-care va fi atitudinea internaţională a aitor două vedete republicane, candidaţi posibili la preşedenţia din 1948 Taft şi Bricker, ale căror hume circulă, alături de acelea ale Stassen şi Dewey. E probabil că d ntre aceştia se va numi contracandidatului lui Harry Truman. John W. Bricker John W. Bricker e un om grăsuţ şi mulţumit de sine. Născut în 189i a. vrut să candideze in 1944 la nomihaţia de candidat preşedenţlal al partidului republican, fiindu-i preferat Thomas Dewey. A fost susţinut de senatorul Taft. E destul da vag în chestiunile internaţionale, deşi pentru cooperarea internaţională. Dar a trecut vremea când cineva, e suficient să nu mai fie izolaţionist. Ball l-a preferat pe Roosevelt lui Dewey pentru că acesta nu era destul de precis şi de larg în viziunea-i externă. Când republicanul Stassan apare cu viziuni de-o măreţie rooseveltiană, ;şi când izolaţioniştii nu mai sunt reâleşi în Congres — Bricker nu va putea fi un candidat preşedenţlal cu şanse decât dacă îşi va îmbogăţi poziţia internationalists. Dar chnar şi aşa, faptul că a fost protivnic New Deal-ului îi micşorează enorm şansele de a fi designat, chiar în propriul său partid, drept viitor candidat, el polarizând în jurul său doar pe conservatism şi reacţionari, al căror număr scade mereu. Bricker crede în individualism — ceea ce nu mai este deajuns. Crede în necesitatea de a 'ajuta întreprinderile şi pe oamenii de afaceri — ceea ce, iarăşi, nu e rău, dar insuficient, dacă nu ajuţi şi pa producători şi muncitori. E pentru respectarea drepturilor statelor, deci contra centralizării puterii poiit'ce la Washington. E pentru mărirea impozitelor şi taxelor proteguitoare, ceea ce iarăşi este inadecvat, dacă se va realiza o înfloritoare cooperare economică internaţională. E pentru economii şi a dovedit-o în 1938, când, în calitate de guvernator al statului Ohio, a făcut multe concedieri de funcţionari. A urmat Universitatea dn Ohio, a practicat avocatura; a fost înfrânt în aiegarile de guvernator al statului în 1936, dar în 1933 a fost ales, ca şi data următoare. Mason şi membru ai Legiunii Americane, Bricker a fost caracterizat drept un „Hardlng cinstit", ceea ce totdeauna, dar mai ales astăzi a însemnat şi înseamnă destul de puţ:n. Se pare că evoluiază mereu, şi că în statul care a dat atâţia republicani de frunte şi în care republicanii sunt, în genere, tari, el îşi ia măsurile pentru a avea din ce fn ca cât mai mulie voturi şi răsunet naţional, la măsuri care plac organizaţiilor muncitoreşti, dar care, probabil, nu au uitat opoziţia lui faţă de New Deal, în special în 1939 faţă de WPA. Evoluţia lui este socotită de unii a proveni mai muit din calcul decât din adânci convingeri, cum e cazul Iul Stassen. Ar trebui să se schimbe prea multe lucruri ca Bricker să candideze în 1948 şi încă cu şanse la preşedenţia statului. Sau să profite de o conjunctură unică în partid, benefciind de rivalitatea Dewey-Taft-Sîassen. Robert Taft, „cel mai .informat senator" Senatorul republican din Ohio, Robert Alfons Taft reprezintă tipul politicianului iub't de republicanii de odinioară. Este opusul lui Stassen, republicanul în stil nou. Născut la Cincinnati, în 1889, Taft este fiul fostului preşedinte al Statelor Unite şi judecător la Curtea Supremă. înalt, corpolent, grav, având o figură obişnuia —■ el este un om timid, dar dârz. Poartă ochelari, e pe jumătate chel; nu se desparte de servieta, în care cară mereu dosare, acte şi însemnări; e îmbrăcat corect, neuitând pălăria, umbrela şi galoşii, pe care Americanii le întrebuinţează cât mai rar posibil. E un om ,,nice green", cu un humor simplu, natural, încet. Vorbeşte stângaci şi incolor, banal şi monoton. Tofi biografii sunt de acord asupra evidenţii acestor caracteristice, la care se adaugă faptul că e muncitor, serios, aplicat. A studiat la marile universităţi Yale şi Harvard, la ultima isprăvind facultatea de drept. A practicat avocatura. In 1938 a fost ales senator, figurând în comitetele importante ale senatului (finanţe, vaiută, educaţie, muncă). E mereu documentat şi informat, aşa că nu ne nrră faptul că la radio el a cr ticat New Deal-ul într'un symposion, alături de T. V. Smith, progresistul din Texas, profesor la Universitatea din Chicago şi directorul importantei publicaţii „International Journal of Ethics". L-am cunoscut pe profesorul T. V. Smith la congresul internaţional de filosof ie (Paris, 1937) şi i-am cetit remarcabilele lucrări de etică. Este un progresist pe linie roosevel-tiană, cu aspect sobru, serios, auster, cara te cucereşte însă prin însufleţirea şi metoda cu care vorbeşte. T. V. Smith a fost printre oamenii de ştiinţă americani pe care Generalul MacArthur i-a invitat în Japonia pentru democratizarea educaţiei de acolo. Nu e nido mirare că unui progresist metodic şi solid i s'a alăturat la symposion un republican metod;c şi solid, autor şi el. D'scuţiile dintre Taft şi T. V. Sm'th au fost publicate în volumul Fc-undat;ons of Democracy (Fundamentele Democraţie), pe care regretăm că încă nu-l avem. Portretist;: americani ai senatorului Taft mai amintesc lipsa-; de preferinţe literare şi artistice, considerată astăzi o gravă Insuficienţă pentru un conducător. Taft a mai aproape de Bricker şi de La Follette, pe care i-a susţinut decât, fireşte, de Stassen sau de Morse, progresiştii republicani. Senatorul Ball a cerut în 1944 înfrângerea unor oameni ca Taft sau ca republicanul d.n Dakota de Nord, Gerald P. Nye, dacă pacea măreaţă şi internaţionalismul eficent trebue să triumfe. Solemnul avocat al unor puternice corporaţii, despre care se spune că vorbeşte ca şi Hoover în termeni statist ci şi nu umani, este un om minuţios şi nu votează nim'c înainte de a se documenta personal. Soţia sa, persoană cultă şi cu studii temeinice, competentă în chestiunile politice, îl ajută imens în opera de documentarae. Adese, soţiile profesorilor şi J< politicienilor americani îndeplinesc funcţia de secretară pe viaţă a băr- i baţilor lor. Se citează cât de minuţios organizator poate fi senatorul din Ohio, I dându-se exemplul — cam încred.bil — că, la zece ani, Robert a plănuit până în cele mai mici detalii călătoria de trei luni în Europa a părinţilor săi, rezervându-le camerele la hotel, locurile la trenuri şi vapor şi ei'ne-având să schimbe o iotă din tot planul micului organizator. E drept, copiii americani sunt încurajaţi să a'bă astfel de iniţiative, iar fiul lui Averell Harriman — dacă nu ne înşelăm — a călătorit singur cam tot la vârsta aceia la Londra şi Paris, învăţând să se descurce singur, ceea ce nu este atât o'e uşor, ch:ar dacă avea carnetul cu cecuri şi posibiitatea do a comunica oricând telefonic cu părinţii. Dar dacă astfel de experimente ajută şi deschid mintea unui copil - nu e tot una a organiza o călătorie în Europa şl a organ za relaţiile internaţionala, de care naţiunile nu ascultă totdeauna, aşa cum au ascultat părinţii micului Robert. Taft este un „senator profesional", cum a fost şi La Follette, în sensul că orice întreprindă este sistematic gândit şi aplicat. De aceea munca acestui om puţin strălucit este totuşi strălucitoare în senat. E un conser-vatist, susţinând libertatea întreprinderii şi iniţ'ativelor, opunându-se înnoirilor până nu se familiarizează cu ale şi Itncă şi atunci neacceptându-le decât parţial şi strâmt. Colaborează uneori la măsurile pe care Senatul le crede necesara şi care Iu1 nu-i par revoluţionare. Este co-autor împreună cu democraţii Wagner şi Eilender (Louisiana) al legii locuinţelor. Este în favoarea ajutorării educaţiei prin măsuri federale, dar cu condiţia ca să nu se ia controlul statelor asupra şcoalelor. Pentru politicenii de stânga, Robert Taft este un reacţionar. Ziarul „PM" îl numeşte „un anacronism din era lui Hard ng-Coolldge-Hoovar". Pentru senatorul republican de stânga Wayne Morse, el este „purtătorul ■de cuvânt al fascismului economic". (Informaţiile ultime sunt din „Newsweek" şi „Time"). Robert Taft nu este un internaţionalist, evitând totuşi să ia o atitudine făţ'ş izolaţionistă. S'a opus acordării de împrumut Angliei şi aprobării lucrărilor dala Bretton Woods. Condamnând veto-ul Preşedintelui Truman, •din Julie 1946, privitor la Legea Preţurilor, Taft a ajuns în discuţia opiniei publice, mulţumind aparent pe unii consumatori şi slujindu-se de această conjunctură. Taft introdusese un amendament în legea Controlului Preţurilor, care ar fi nimicit programul de stabilizare a salariilor, provocând creşterea preţurilor la bunurile manufacturate. In motivele veto-ului său, Preşedintele Truman a subliniat acest lucru. Acest om care nu ara magnetismul necesar unui leader al naţiunii, ca Stassen, a „acuzat" în Aprilie 1946, drept „cea mai socialistă măsură propusă vreodată, în mod serios, Congresului" legea Wagner-Murray-Dingell, privind asigurarea sănătăţii publice, lege susţinută de Preşedintele Truman şi criticată de sindicatul medicilor, cărora nu le convine ca orice cetăţean să-şi poată căuta de sănătate şi de bună stare în condiţii gratuite, care prevăd ţinerea în spital, timp da 60 zile, a oricărui pacient, operaţii chirurgicale, asistentă dentistică, etc. James Murray, un bogat New Dealist din Montana, preşedintele comisiunii din Senat pentru educaţie şi muncă, autor şi al altor legi progresiste, a intrat într'un violent ■conflict cu senatorul Taft pe chestiunea proectului de lege lucrat împreună i cu valorosul Kooen vvaynei şi >_u mai puim um»^™ ___--..... bat cuvinte tari, Taft trebuind să părăsească şedinţa comitetului, după ca acuzase pe democratul Murray că propune „legi comuniste" şi se ofense sa vină dânsul cu un alt proect „mai complet"! Odată cu constituirea celui de al 80-lea Congres, care a început să funcfioneze la 3 Ianuarie 1947, s'a văzut clar că în acest Congres cu majorităţi republicane, leaderii vor fi Robert Taft, pentru chestiunile n-terne şi Arthur Vandenberg, pentru chestiunile externe. In Senat, Taft deţină acum funcţiun'le-chee, fiind preşedinte a două comisiuni foarte însemnate, privitoare la politca internă şi la politica muncitorească, iar în comisiunea f.nanciară el este membru, preşedinte fiind capabilul senator Eugene Mill.kin (Colorado), „mâna sa dreaptă". Astfel, Taft, considerat drept „omul cel mai temeinic informat din Senat" şi, totodată, un politic an extrem de muncitor şi de serios va cârmui legislaţia Senatului în toate sectoarele interne. El va căuta să echilibreze finanţele, reducând activitatea new-deal-lstă şi Cheltuelile guvernului şi va lucra, d.ract sau indirect la reglementarea relaţiilor din câmpul muncii. Conducând Comisiunea pentru Muncă a Senatulu, el va fi hotărîtor în legile ce se vor face. Totuşi, se praa poate ca în noua-i situaţie, Taft să fie mai ccnc liant, chiar dacă nu va renunţa la una din ţ ntele sale, anume de a reda Senatului prestigiul şi autoritatea ce le avusesa înainte de Roosevelt. Să nu-uităm că acest om, care doreşte să fe Preşedintele Statelor Unite, e:-te o fire curajoasă, şi care mereu caută să fie un pol.tlcian drept şl corect El se cons'deră un „conservatist liberal". Progresistul Claude Pepper Dacă ne-am ocupat în acest capitol mai mult de republ cânii cu trecut . şi de cei cu viitor, este locul să trecem acum la politicianii cemocrafi, mterpretându-!e atitudinile în funcţie de poziţia lor internaţională şi de politica socială. Desigur, capitolele anterioare, în care neam ocupat de Preşedinţii, miniştrii şi unele personalităţi democrate cu şi arătat că în materie internaţională şi internă partidul democrat este, în ganere, pe linia progresistă a vremii, neavând în aşa mare măsură, ca republicanii, conflctul între două poziţii opuse. Dar şi democraţii şi-au avut cdisoia lor în privinţa trecerii deia izolaţionism la internaţionalism, sub geniala viziune şi previz une a lui Rooseveit. Dacă parîdul republcan îşi are în ouis;derul Harold Stassen, în tehnicianul Dulles şi în cunoscuţii Vandenbarg şi Austin pe cei mai de seamă politicieni cu mental tate internaţional,stă, part.dul democrat — mai progresist în genere decât republicanii şi totdeauna mai daschis cooperării Internaţionale îşi are în fruntea numeroşilor internaţ'onalişti, pe foştii senatori de ieri care astăzi sunt Preşedintele Truman şi nrmstru! de externe' Byrnes, fideli colaboratori ai marelui Roosevelt. Mai toţi rooseveltlenii adevăraţi au fost internaţionalist' şi au înţeles, ca şi Preşedintele, realitatea interdependenţii popoarelor şi necesitatea de a înfrânge militarismul german şi japonez. In Senat, afară ele leader.! democraţi ajunşi în fruntea statului ş: de preşedintele comisiunii afacerilor streine, Tom Connally, de care ne-am ocupat, cea mai dinamică şi 511 Interesantă personalitate este Claude Peppar, reprezentantul aripei stâncii a partidului democrat. Şi el tânăr — e născut în 1900 în Alabama —-Pepper a intrat în Senat în 1936 şi a fost ps toate ideile mari alătur'! de Roosevelt. Fiul fermierilor din Alabama a parcurs greu viaţa, a munc t într'o oţelărie pentru a se susţine, dar reuşind să termine Facultatea de Drept dela cea mai strălucită Universitate, Harvard din Noua Anglie. A predat Dreptul la Universitatea din Arkansas şi a fost avocat în Florida. In 1928, susţine pe candidatul la preşedenţ a statului Al. Smith. A fost, apoi, ales deputat în Camera statului Florida, iar în 1931 este membru în Comisia da Asistenţă Socială a aceluiaş stat. In 1936, când Roosevelt a •căutat să primenească valorile şi candidaţii partidului democrat — Claude Pepper a fost ales senator al Floridei. Duşman neîmpăcat al hitlerismulu , el a fost ales senator al Floridei. Duşman neîmpăcat al hitlerismului, ei a fost „cel mai articulat şi mai sgomotos exponent în Congres al ajutorării urgente a Aliaţilor". In fiecare zi cerea Senatului distrugerea lui Hitler, ca odinioară Caton „Ceterum censeo Carthaginem esse delendam", dându-şi seama de primejdia pentru întreaga omenire a hitlerismului. S'a pronunţat pentru recrutarea obligatorie, când se credea că America va rămânea în afara războiului. Mamele îl afuriseau în efigie. Mare debater, având o figură energică, dar mai curând rudimentară şi neraflnată de vreo trăsătură clasică, Claude Pepper are ochi vii şi glas pătrunzător. Vorbeşte — şi la propriu, şi la fgurat — în mod răspicat. Temperament de luptător, el este mai aproape de Henry Wallace şi de C. I. O., decât de Preşedintele Truman. A fost ales ca susţnător al „liberalismului" rooseveltian, iar în Senat raprezintă stânga ideologică, el fiind conducătorul ei, împreună cu senatorul Harley Kilgore din Virginia de Vest. Din grupul lui Henry Wallace şi Claude Pepper mai făceau parte până în Normbrie 1946 senatorii Guffey din Pennsylvania şi ÎMead din New York, care întreţineau contact permanent cu Comitetul de Acţiune Politică (Political Action Committee, P. A. C.) al C. I. O.-ului, ceea ce Xnfuria pe senatori reacţionari ca Blbo din Mississipi şi O'Damel din Taxas. Şi în partidul republican sunt —■ reamintim — aşa numiţi „radical! din Noua Anglie": Aiken din Vermont, Tobey din New Hampshire şi Salton-stall din Massasuchets, care înclină cu toţii spre un New Dealism, în duda republicanilor Robert Taft din Ohio şi Kenneth S. Wherry din Nebraska. In materie de probleme muncitoreşti, grupul Peppar-Kilgore este foarte de stânga, contrar acelora din grupul senatorului republican Taft S'a văzut aceasta din felul cum unii. şi ceilalţi au reacţionat faţă de legea Murray, privitoare la combaterea şomajului. In statul său, Florida, Pepper are deosebită autoritate politică, iar la designarea candidaţTor din Noem-bria 1946 el a reuşit să înlocuiască pe senatorul conservatist şi cu nimic deosebit Andrews, care s'a retras, cu fostul guvernator Spessard Holland, care a şi fost ales. Alt candidat, George Smathers, va lua locul unui po-lifcian, care ş'i-a bazat campania electorală pe combaterea lui Pepper, aceasta în Camera Reprezentanţilor. In primele zile ale lunii Noembrie 1945, Claude Pepper a vizitat România, cu prilejul unei lungi călătorii de informaţie asupra situaţiei politice şi economice mondiale ,în măsura în care ea priveşte relaţiile externa ale Statelor Unite. D-sa a vizitat Marea Britanie, Franţa, Germania, Uniunea Sovietică, unde a fost primit în audenţă de Generalisimul! Stalin, toate 512 ţările din Orientul Apropiat, cu excepţia Transjordaniei, Austria, Ungaria,, iugoslavia şi România, dela noi pornind spre Praga şi Nurnberg. Cu prilejul vizitei la noi, senatorul Pepper a făcut presei române o seamă de declaraţii importante, spunând-printre altele: „A fost plăcut pentru mine, ca American, să descopăr că nicio naţiune, mare sau mică. nu se teme de forţa Statelor Unite. Peste tot se înţelege că Statele Unite nu urmăresc să obţină nici teritorii, nici avantaje speciale faţă de alţii. Vrem, dimpotrivă, să ajutăm celelalte naţiuni să vindece rănile războiului şi să reînceapă o viaţă normală, căci ştim că, dacă lumea va fi prosperă, Statele Units îşi vor putea desvolta relaţiile economice externe şi vcr fi şi ele prospere... Cred însă că oamenii, care au suferit atât de muit, au dreptul nu numai la pace, ci şi la democrafa. Prin democraţie, noi înţelegem guverne alese de popor şi răspunzătoare în faţa poporului. Democraţia implică libertatea presei, libertatea cuvântului, libertatea întrunirilor, libertatea religioasă şi securitatea individului în ceea ce priveşte viaţa, I bertatea şi proprietatea sa. Noi nu putem înţelege cum ce poate concepe democraţia fără acestea... Noi nu dor;m ca vreo ţară să ne aleagă drept prieteni exclusivi numai pe noi. Pentru noi este binevenită o prietene strânsă, de pildă între România şi Rusia, între România şi Marea Bntanie sau cu orice altă ţară... Ne dăm seama ca simte poporul sovietic, care a fost atacat de unele ţări balcanice. Ştim cum ne-am fi simţit noi în aceiaşi situaţie. De aceea, dorim să vedam la cârmă guverne amxale faţă de Un'unea Sovietică. Deoarece, pentru naţiuni ca şi pentru in-d.vlzi, instinctul de conservare este prima lega a vieţii". A venit din Rusia foarte optimist în privinţa intensificării relaţiilor politice, economice şi culturale d ntra cele două mari ţări. Au urmat anumite dvergenţe şi tensiuni internaţionale, care au întârziat revenirea la normai. In Martie 1946, Pepper 'a cuvântul în Senat, unde era şi membru ai Comisiunii Afacerilor Streine, pentru a critica-politica aspră faţă de Uniunea Sov'etică. A condamnat, deasemenea, existenţa bombei atomica, „cea mai nouă formă de izolaţlorism", propunând ca Statele Urite, Anglia şi Canada să d strugă orice bombă atomică şi orice înlesnire de a o mai fabrica. „Atunci vom putea merge cu mâinile curate la conferinţă". A cr't'cat vehement şi pe senatorul Vandenberg, susţinătorul „noii forma de izolaţionism", pentru a explica apoi atitudinea Uniunii Sovietice, căreia „i se refuză bomba atomică, i se refuză ieşirea la apele calde, i se refuză curtoazia obişnuită a unor negocieri economice", făcând-o, pe bun temei, bănuitoare. A doua zi, senatorul Joseph Ball din Minnesota a susţinut că discursul lui Pepper a fost pe linie comunistă, ceea ce se va mai spune şi în alte ocazii, când Pepper sau Wallace vor lua cuvântul, dar mjust pentru că rămânând democrat — şi tocmai pentru aceasta — Pepper se strădueşte să găsească soluţiile realiste şi obiect ve de normalizară a relaţiilor internaţionale, mai ales între cele două mari popoare. In Septembrie 1946, vorbind la Madison Square, New York, cu prilejul candidaturii la postul de guvernator şi senator al New Yorkului a d-lor Mead şi Lehman, Claude Pepper a cerut vehement revenirea la poltica Iul Rooseveit de îmbunătăţre a relaţiilor ruso-americane. El con-s cloră greşită poli; ca externă a Statelor Unite, atacând „imperialismul" 513 împărtăşit de unii repubPcani şi transformarea lumii în două tabere înarmate, una condusă de Uniunea Sov;etică, cealaltă de Statele Unite. ,/Sâ facem faţă cu loialitate faptuiui că noi şi Britanicii dominăm actualmente-toate rnărlie, toate sectoarele strategice de pe pământ, în afara pământurilor naţionale rusa, şi că noi nu putem aştepta ca o mare putere, deşi ajunsă târz:u pe scena istoriei, va accepta pentru totdeauna, fără proteste şl opuneri, această situaţie". A încheiat, arătând că Statele Un te au alternativa sau de a imita Sfânta Alianţă, care a încercat să suprime spiritui revoluţiilor amer cană şi franceză, şi să oprească marşul istoriei, sau să întărească armatele libertăţii şi independenţii din lume, prin reîntoarcerea la tradiţ'a iul Rooseveit. In politca internă, senatorul din Florida cere legi şi măsuri mai e-fective pentru compensarea şomajului, întrebuinţarea permanentă la lucru şi pentru stab'Hrea unor salarii minimale. In evoluţia viitoare a politici americane, Claude Pepper, ca şi Henry Wallace, au un rol preponderant, legându-şi soarta de evoluţia poziţiei democratice de stânga. Sol Bloom Alt internaţionalist proeminent la democraţi este fostul preşed;nte ar' Comitetulu1 pentru Afacerile Streine din Camera Reprezentanţelor, Se.1 Bloom, o figură foarte pitorească şi care iese din galeria fie a politicienilor gravi ca Taft sau energ'ci ca Pepper. Sol Bioom câştigă prin simpatie şi abilitate. Deşi are o frunte şi o dantură ca a omului din Neanderthal sau din vreun f,lm de groază, cu Dr. Jekyll and Mr. Hyde — al este nespus de simpatic, zâmbrid afabil şi prietenos. Şi b'ografla îl este le-fel de paradoxală, având o tuşă de omenia mai pitorească şi mai patetică decât a celorlalţi senatori. Născut în Illinois în 1870 din Imigranţi evrei-polonezi, cop lăreşte la San Francisco, lucrează într'o fabrică de parii, iar la 19 ani este într'o întreprindere care inventează şl fabrică tot felul' da jucării şi obiecte pentru amuzament. E atât de ingenios, are atâta imaginaţie încât întreprinderea este prosperă şi se pare că lui i se datoreşte-faptul că Expoziţia Mondială din Chicago, dm anul 1893, n'a fost faP- -ric-tct, el organizând partea de distract i şi atracţii. In anii următori, se face cunoscut peste tot ca un om al veseliei. E compozitor şi editor de note muzicale. Dela Chicago sa mută la New York, unde contnuă editarea lucrărilor muzeale. Lucrează în teatru cu Belasco şi prin a'vanturr comerciale devină milionar. in 1923, intră în Camera Reprezentanţilor, cont'nuând a fi ales fără întrerupere de alte 11 ori. Când e vorba de festivităţi oficiale şi acum-reprezentantul Bloom este însărcinat cu realizarea lor. Este un ragizor iubitor de istorie şi solemnităţi. Sol Bloom a organizat în 1937 aniversarea ele 150 de ani a Constituţiei americane.'Tot el, iubitor de studiul istoriei amer;cane, deşi întru nimic om de ştiinţă, a publicat cărţi de popularizare, povestind despre George Washington şl despre alcătuirea Constitufei. A fost denumit acest m'lionar new-dealist „agentul de presă al lui George-Washington". Colaborează loial şi simpatc cu tradiţionalismul american, ca şi cu catolicismul. Când a fost primit de Papa, el i-a adus numeroase mătănii spre a la readuce sfinţite acasă, pentru alegătorii săi irlandezi. Chiar şi intervenţiile sale politice îl arată un om plin de imaginate,. 514 flexibil ft ingenios. S'a ocupat în cariera de „congressman" mai ales da •problema imigranţilor, de drepturile de autor şi de legalizarea patentelor. A participat, în 1928, .; R. E. Baldwin R.; Delaware: C. Douglas Buck, R.; John J. Willams, R.; •Florida: Spesaard L. Holland, D.; Claude Pepper, D.; Georgia: Walter F. George, D.; Richard B. Russell, D.; Idaho: Glen H. Taylor, D.; E. C. Dwor-shak, R.; Illinois: Scott W. Lucas, D,.; C. Wayland Brooks, R.; Indiana: H. E. Capehart, R.; William E. Jenner, R.; lowa: George A. Wilson, R.; B. B. Hickenlooper, R.; Kansas: Arthur Capper, R.; Clyde M. Reed; Kentucky: Alben W. Barkley, D.; John S. Cooper, R.; Louisiana : John H. Overton, 0.; Allen X Ellender, D.; Maine: W. H. White Jr., R.; Owen Brewster, R.; Maryland: Willard E. Tydinge, D.; Massachusets: L. Saltonstatl, R.; Henry Cabott Lodge Jr., R.; Michigan: Homer Ferguson, R.; Arthur Vandenberg, R., Minnesota: Edward J. Thye, R.; Joseph H. Ball, R.; Mississippi: Theodore G. Bilbo, D.; James O. Eastland, D.; Missouri: Forrest C. Dohelt, R.; James P. Kem, R.; Montana: James A. Murray, D.; Zales N. Ecton, R.; Nebraska: Hugh Butler, R.; Kenneth S. Wherry, R.; Nevada: Pat McCarran, D.; George W. Malone, R.; New Hampshire: Styles Bridges, R.; Charles W. Tobey, R.; New Jersey: Albert W. Hawken, R.; H. A. Smith, R,.; New Mexico: Cart A. Hatch, D.; Dennis Chavez, D.; New York: Robert F. Wagner, D.; Irving M. Ives, Riş; North Carolina: Josiah W. Bailey, D.; Clyde R. Hoey, D.; North Dakota: William Langer, R.; Milton R. Young, R.; Ohio: Robert Taft, R.; lohn W. Brickar, R.; Oklahoma: Elmer Thomas, D-; E. H. Moors, R.; Oregon: ■Guy Cordon, R.; Wayne Morse, R.; Pennsylvania: Francis J. Myers, D.; Edward Martin R.; Rhode Island: Theodore F. Green, D.; J. H. McGrath, 'D.; South Carolina: B. R. Maybank, D.; Olin D. Johnston D.; South Dakota: Chan Gurney, R.; Harlan J. Bushfield, R.; Tennessee: Kenneth McKellar, D,.; Tom Stewart, D.; Texas: Tom Connally, D.; W. Lee O'Danieî, D.; Utah: ■Elbert D. Thomas. D.; Arthur V. Watkins, R.; Vermont: Ralph E. Flanders, R.; George D. Aiken, R.; Virginia: Harry Flood Byrd, D.; A. W. Robertson, 0.; Washington: W. G. Magnuson, D.; Harry P. Cain, R.; West Virginia: C. Revercomb, R.; Harley M. Kilgore, D.; Wisconsin: Joseph R. McCarthy, R.; Alexander WiHey, R; Wyoming: E. V. T. Robertson, RR.; J. C. O'Mahoney, D. Succesul d-lui Thomas Dewey la realegerea ca guvernator al statului iNew York, i-a întărit şansele pentru candidatura la preşedenţia Statelor Unite în 1948, deşi în Senat autoritatea d-lui Taft este în continuă creştere, far în rândurile populaţiei progresiste simpatia pentru Harold Stassen nu & descrescut. Până la 5 Noembrie 1948 preferinţele publicului vor varia 521 520 care Taft, Dewey şfe mereu în funcţie de evenimente şi de modul în Stassen vor «şti să le răspundă. Institutul Gallup va înregistra meraiu curbe în dreptul acestor trei? nume. Şansele d-lui Bricker sunt în descreştere, vorbindu-se, în schimb, şi de guvernatorul Californiei, Earl Warren, republican reales în 1946 cu consensul ambelor partide, om capabil, dar de atitudini moderate, bucu-râ;ndu-se de mare prestigiu regional, dar neajungând, ca şi Bricker, la o faimă. pe întreaga naţiune. Este de remarcat că în statul-chee Pennsylvania, republicanul Edward Martin a câştigat cu mare majoritate locul în senat, împotriva senatorului democrat Joseph Guffey, un mare susţinător al Noii Orânduiri rooseveltiene. E drept că Martin a avut mari avantaje locale. Fusese guvernatorul statului Pennsylvania, iar campania electorală pentru senat a folosit realizările sale ca guvernator: mărise cotele pentru asigurarea împotriva şomajului, ca şi beneficiile muncitorilor calificaţi, precum recomandase una: dintre cele mai largi şt mai înţelegătoare legi în favoarea acelora care' au luptat pe fronturi pentru gloria patriei, lege care a fost votată. iNăscut în 1879, Edward Martin a servit în războiul spaniol 'şi în primul război mondial luptând în Franţa, fi'nd rănit, gazat şi decorat. A fost militar, termiriându-şi cariera aceasta în 1942 cu gradul de general. Dar a studiat, între timp, şi dreptul, practicând avocatura, iar dela avocatură a trecut în politică/ având alternativ §i, uneori, s'mulian preocupări de avocat, militar şi politician, fiind un colaborator al cunoscutului Andrew* Mellon, magnatul petrolului, alumiriului şi oţelului, fost mnistru de finanţe-timp de unsprezece ani, sub trei preşedinţi. Martin a ajuns prosper ca petrolist, fiind printre conducătorii ma< multor companii petroliere şi at unor bănci importante. Edward Martin a declarat odată şi cu deplină sinceritate că în biografia sa nu există nimic golorat sau reliefat, el fiind într'adevăr unul dintre oamenii obişnuiţi, ajungând sus tot prin mijloace obişnuite condiţiilor locale. A atacat pe Rooseveit şi pe Truman, ca şi pe oponentul său-progresistul Guffey, iar împotriva cărţii lui Henry Wallace privitoare la-- cele 60 milioane de slujbe, Martin, acum senator al Pennsylvaniei, a adus violente atacuri, spunând că nimeni nu poate prevedea prin lege ceea ce-se va produce ca bunuri şi că numai întreprinderile pot crea slujbe, iar întreprinderile libere nu sunt proprietatea niciunui partd. Banalităţi, pe-care alţi republicani le-au depăşit. In ultima vreme, totuşi, Mart'n a evoluat în chestiunile sociale, ceea ce a făcut pe reprezentanţii Federaţiei Americane a Muncii din Pennsylvania să nu mai susţină pe candidatul de-* mocrat, cum nici pe cel republican. C. I. O.-ul îl consideră tot cu ostilitate, deşi unele măsuri luate de dânsul ca guvernator au modificat, îrţ-parte, această ostilitate. Rămâne de văzut în ce măsură Edward Martin va* evolua odată cu vremurile şi ele odată cu el în senat. Şi pentrucă alegerile dela 5 Noembrie 1946 au adus pe primul plan». - politic pe încă un politician cu numele de Martn, acesta urmând a fi preşedintele Camerii Reprezentanţilor, ne vom ocupa da el acum, pentru a-reveni apoi şi la alţi membri ai Senatului. Preşedintale Camerii Reprezentanţilor, acum cu majoritate republicană, este republicanul din Massa-chusetş, John Martin, pe care alegătorii din tradiţionalul stat al Noii An*- •gîii l-au trimis fără întrerupere în Cameră dela 1924 încoace, chiar când -democraţii şi Noua Orânduire dominau mai peste tot. In 1938, J. W. Martin Jr. sau Joe Martin, cum îi spun ziarele şi revistele americane, ele întrebuinţând diminutivale şi numele intime când consideră pe cineva foarte popular, a fost şeful opoziţiei republicane în Cameră. Martin este un mc ziarist de provincie, conducând ziarul „Evening Chronicle" din orăşelul North Attleboro din Massachusets. Fiu de fierar, ■1 W. Martin are după tată obârşia scoţiană, iar după mamă irlandeză. S'a născut în 1884, a vândut z'are, câştigând 4 dolari pe săptămână, a jucat basebail, dar a învăţat teme;nic, obţinând o bursă pentru Dartmouth, preferând însă meseria de reporter dacât cea de om prea studios. A fost reporter la ziarul pe care apoi |-a cumpărat, „Evening Chronicle". ■Om de mijloc — middle-of-the-road ,cum spun Americanii — John Martin a votat în sensul partidului republican, fiind un om cinstit şi un democrat ■.moderat. A-votat împotriva unor legi progresiste, dar pe unele le-a susţinut, aşa cum i-a dictat conştiinţa. Preşedintele Rooseveit avea păreri bune despre dânsul, iar după Pearl Harbor a fost, în general, pe l-inia intemaţlonailstă, ,ln noul Congres, cu majoritatea republicană, cei mai importanţi leaded sunt Taft şl Vandenberg în Senat şi John Martin Jr. î'n Camera Reprezentanţilor-, el acum find şeful 'majorităţii, cum înainte era Sam Rayburn, devenit acum leaderu! minorităţii democrate. Martin susţine unitatea politicei externa americane, ca şi Vandenberg — acea bi-partisan foreign .policy — aci republicanii şi democraţii fiind solidari, spre deosebire de chestiunile interne. Leaderi în politica externă Ceea ce era Sol Bloom în Camera Reprezentanţilor, când majoritatea era democrată, acum în noul Congres, al 80-lea, va fi Charles Aubrey Eaton, în vârstă de 78 de ani, fost preot baptist din Nova Scotia şi care, timp de 25 de ani, a practicat ziaristica şi s'a dedicat predicilor religioase, devenind reprezentant republican, ales de statul New Jersey încă din 1925. Eaton este acum preşedintele Comislunii Afacerilor Streine din Cameră şi experienţa sa îl indica la aceasta, al participând ca reprezentant republican în diferitele delegaţi, fie la Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite, fie la conferinţele miniştrilor de externe, fie ia marile evenimente menite a statornici ordinea internaţională şi pacea lumii. Alături de senatorul Vandenberg, de fostul senator Austin, de expertul internaţionalist John Foster Dulles —■ Eaton este unul dintre cei mai activi şi pricepuţi Internaţionalişti ai Congresului, iar în Cameră el va avea rolul de animator majoritar deţinut mai înainte de democratul Bloom. Din aceste delegaţii au mai făcut parte şi capabilul avocat din Illinois, Âdlai Ewing Stevenson, în vârstă de 46 de ani, fost colaborator al miniştrilor Knox, Huli şi Stettinius şi d-na Helen Gahagan Douglas, reprezentantă cfin California, în vârstă de 47 de ani, fostă actriţă, cântăreaţă şi oratoare, care a părăsit scana pentru viaţa politică. La un moment dat, a fost socotită una din cele douăsprezece femei frumoase ale Americii. Doamna Eleanor Roosevelt, soţia marelui Preşedinte, rămâne şi după .moartea soţului ei cea mai proeminentă personalitate fementaă în viaţa socială şi politică americană. Ea este o adevărată luptătoare socială, cară mereu a crezut în datoria celor luminaţii şi mai favorizaţi de soartă de a lupta pentru ridicarea morală şi materială a celor mulţi şi năpăstuiţi. Fiica lui Eliott şi a Anei Roosevelt, ea a fost nepoata favorită a Preşedintelui Theodore Roosevelt şi rudă mai depărtată cu acela care avea să îi fie soţ. Născută în 1884 la New York, ea a fost crescută de o bunică, mama murindu-i când avea opt ani. A trăit într'o relativă izolare, în Statele Unite, şi în Anglia, preferând meditaţia şi visarea, iar mai târziu nu viaţa luxoasă a lumii ei, ci contactul cu viaţa reală, cu mulţimile muncitoare şi pline de nevoi. O copilărie tristă, dar rodnică i-a format dintru început un adânc simţământ social, acea simpatie cu poporul, atât de necesară conducă^ lorilor. Nu a cunoscut prea mult bucuriile vieţii, ci îndatoririle ei, şi când-a fost tânără, şi mai târziu. Căsătorindu-sa în 1905 la New York cu Franklin Delano Roosevelt, la ceremonie a asistat şi Preşedintele Theodore Roosevelt. Soţii Roosevelt. s'au stabilit la New York, soţul continuându-şi studiile de drept acolo. Eleanor Roosevelt continuă să ducă o viaţă retrasă, iar cei şase copii ce îi are în primii zece ani ai căsătoriei o leagă şi mai tare de îndatoririle faţă de alţii, faţă de copiii eî, cum mai târziu ea se va devota soţului lovit de cumplita boalăi, iar când el va deveni fruntaş politic şi mal apoi preşedintele Statelor Unite, ea îi va fi unul dintre cei mai devotaţi şi pricepuţi colaboratori. Membră în diferite asociaţii, ligi şi instituţii de binefacere,, ea participă cu tmpul la viaţa politică, informându-se personal în chestiuni • importante pentru a-şi informa apoi soţul. La Casa Albă ea a completat activitatea soţului ei, primind pe aceia care veneau cu plângeri, cereri, propuneri şi pe care Preşedintele nu prididea a-i vedea. A ajutat discret şi raţional, pe cei în nevoi şi mereu a fost prezentă oriunde era nevoe de o minte generoasă şi de o inimă afectuoasă. A publicat numeroase cărţi şi t mp de mulţi ani zilnic şi-a avut articolul ei în presă, arătând grijile şi preocupările unei adevărate soţii de preşedinte, de primă doamnă a naţiunii,, „the first lady". Amabilă, spirituală, inteligentă, activă, inimoasă, d-na Roosevett a dovedit multă cumpănire şi tact în acţiunile sale. Ca membră a delegaţiei americane în Organizaţia Naţiunilor Unite, ea a înţeles să continue opera-, măreaţă a soţului, precum şi prin tot felul de cuvântări, discursuri, articole, interview-uri, urmărind întărirea colaborării între Naţiunile Unite şi promovarea cauzelor pentru care a trăit şi şi-a dat viaţa ilustru-i sof. Şi acum asociaţiile progresiste apelează la ea, ca şi la fiii ei, dintre care Eliott. şi Franklin Jr. sunt cei mai activi şi mai populari. In legătură cu prezenţa femeilor în politică, mai menţionăm că, în afară de doamna Eleanor Roosevelt, care şi acum prin articolele, cărţile şi conferinţele sale, continuă spiritul politicii marelui ei soţ, dispunând de o autoritate neştirbtă, Congresul american a mai avut o personalitate interesantă, pe d-na Clare Booth Luce, scriitoare destul de valoroasă, autoarea unei fine piese care s'a jucat şi la noi „Women" (Femei). Populară în Connecticut, ea a fost aleasa republicanilor în Camera Reprezentanţilor de două ori, dar cei patru ani petrecuţi la Washington, când democraţii erau în majortate, nu i-au permis să sa manifeste aşa cum a dorit. Ea a fost internaţipnalistă, contribuind la afirmarea acestei poziţii în rândurile par- Ridului republican, dar -internaţionalismul ei apare acum destul de restrâns •şi rezervat. Departe de a fi fost o iluminată, ea a vrut să fie realistă, fiind astfel atacată de New Dealişti, de comunişti şi idealişti. A ţinut câteva cfiscursuri originale, a avut replici spirituale, a fost populară printre Chinezi,- Indieni şi Negri, susţinând libertatea lor. La alegerile din 1944 a fost -foarte combătută, dar a izbutit să fie realeasa, iar în 1946 se vorbea d? candidatura ei pentru Senat, ea însă cedând fostului guvernator al Connecti-cutului, Raymond Baldwin, şi el foarte popular în statuii lor, şansa de f candida şi a fi ales în Senat. Clare Boothe Luce s'a retras prin propria-i voinţă din viaţa politică, voind să se dedice scrisului, devenind între timp catolică şi preţuind astfel o viaţă mai retrasă. Ea este soţia d-lui Henry R. Luce, redactorul-şef al -revistei „Time" şi al altor publicaţii foarte răspândite. Camera Reprezentanţilor şi-a statornicit în Februarie 1947 comisiunea ,pentru afacerile streine şi şi-a alcătuit sub-comis'iuni pentru diferite arii ale lumii, spre a se informa cât mai temeinic în privinţa lor. Pentru Europa răsăriteană şi Orientul Apropiat au fost desemnaţi următorii reprezentanţi: Karl E. Mundt (South Dakota), preşedinte; republicanii Lawrence H. Smith •(Wisconsin) şi Chester E. Herrow (New Hampshire) şi democraţii Thomas S. Gordon (Illinois) şi ''William M. Colmer (Mississippi). Printre noile figuri ale Camerii Reprezentanţilor sunt Richard Milhouse ■Nixon (California, stat care are 23 de reprezentanţi), Wendell Howes Meade (Kentucky), d-na Katherin St. George (New York), femee de lume, foarte ■bogată şi elegantă, 3ohn Brophy (Wisconsin), John Davis Lodge (Connecticut), fost actor de cinematograf, partener al Marlenei Dietrich şi Shirley Templa, frate cu senatorul din Massachusets, mai toţi politicieni moderaţi şi oarecum conservatişti, spre deosebire de John Albert Carroll, membru al partidului democrat, susţinător al Noii Orânduiri, fost policeman în Denver .(Colorado) şi luând timp da şase ani cursuri serale spre a ajunge procuror. Alt democrat ales este John F. Kennedy (Massachusets), fiul fostului ambasador Kennedy, care a rostit 45.0 discursuri; în campania electorală, afirmând un internaţionalism luminat în faţa celor 37 da naţionalităţi ce locuesc în cartierele sărace ale Bostonului. In noua cameră, numărul femeilor este acum de 7 faţă de 11 câte erau înainte,, printre dânsele alegândui-se şi d-na Georgia Lusk, membră a partidului democrat, prima femee aleasă în Noul Mexic. Politicieni de stânga In valul de relatv conservatism al noilor alegeri, a fost reales în -Camera Reprezentanţi-lor Vito Marcantonio, cel mai apropiat de comunism dintre toţi reprezentanţii, împreună cu democratul Adam Clayton Powell. La alegerile preliminare, Marcantonio a avut nu numai susţinerea propriului său partid, Partidul American al Muncii (din statul New York), dar şi susţnători din celelalte partide, precum şi susţinerea Comitetului de Acţiune Politică din C. I. O. Districtul new yorkez unde a fost alas şi reales este unul ■dintre cele mai sărace, East.Harlem, locuit de Italieni, Puerto Ricani, Negri. Masiv şi plin de nervi, Marcantonio este în vârstă de 44 ani, a debutat îrt .politică prin a fi republican, districtul său votând deobicei cu republicanii 524 şi fiind protejat de Laguardia. S'a impus ca un element de stânga, ca ş» Negrul Adam Clayton Powell, ales deasemenea ca reprezentant în nou? Congres. ,ln vara 1945, s'a reînfiinţat Partidul1 Comunist American, după ce s'a. ţinut un congres ai Asociaţiei Politice Comuniste şi a fost scos deia conducerea mişcării Earl Browder, foarte activ prin anii ce au precedat New-Deal'-u! şi în prima fază a lui. Browder nu are ton de orator demagog, ci de politician măsurat şi calm. E fiul unui institutor din Kansas. Imbolnăvin--du-se tatăl, a trebuit de mic să ducă o viaţă mizeră, ajungând apoi contabil şi conducător de cooperativă. Colaboratorul lui Browder a fost mai cu. seamă Negrul James Ford. In 1936, comuniştii au avut 102.991 voturi într'unele state ale federaţiei. Roosevelt a avut înţelegere democratică faţă de comunişti şi aceştia faţă de opera sa, preferândK) şi susţinând-o în> parte. Browder a fost atacat în special de presa lui William Randolph Hearst, şi Robert McCormick, susţinătorii republicanilor. Reacţionarul şi nefastul. Hearst mergea până acolo încât, într'un articol, declara drept comunişti pe colaboratorii apropiaţi ai Preşedintelui Rooseveit, pe Frankfurter, Donaidi Rlchberg, Henry Wallace şi pe Miss Perkins. Când Browder vorbea în mooî regulat la un post de radio, în 1936, Congressmanul anti-comunist Hamilton. Fish Jr. vorbea în seara următoare, pentru a contrazice ceia susţinute de-Browder. La reînfiinţarea din 1945 a partidului comunist, preşedinte a fost ales; Wililia'm Foster, iar scriitorul Theodore Dreiser s'a înscris ca membru. In Mai 1946, Earl Russell Browder a fost în Uniunea Sovietică. La înapoere, Browder a declarat că a fost primit acooio „ca un vechi şi de încredere prieten al Uniunii Sovietice". Foster susţine că Browder nu a urmat, îm genere, linia corectă a marxismului, după ce mai înainte îl numise „lacheu? marii finanţe". Controversa stărue între cele două tabare. înainte de a muri, comunistul Dreiser a publicat în „Free World" urr articol în care îşi exprima astfel sentimentele: „Noi uităm că mulţim le se compun din bărbaţi, femei şi copiii, care iubesc, urăsc şi sufăr. Trebue să începem să ne gând m la popoare ca la persoane, nu ca la nişte automate. inexplicabile. Căci numai în felul acesta vom ajunge să înţelegem că noi suntem fraţi sub acelaş soare. Popoarele trebue să înveţe şi să volască să înţeleagă pe semenii lor de pe acest pământ. Iar a cunoaşte şi a înţelege înseamnă a iub', nu a urî". Rooseveltismul nu poate muri Rezultatul alegerilor din 5 Noembrie 1946 a făcut să se vorbească de-un nou val de conservatism în politica americană. Afirmata aceasta nu/ poate fi acceptată oricum şi nu în orice sans. In politica externă, izolaţio-n smul este definitiv anulat, în locul lui internaţionalismul fiind adoptat de toate partidele americane. In politica internă, chiar dacă sa vor face economii şi se va căuta a se controla mai mult drepturile şl libertăţile unor categorii sociale, mai b na organizate decât în trecut, nu se va putea: trece substanţial peste o seamă din realizările New Deal-ului rooseveltian.. Iar dacă situafa economică va întâmpina dificultăţi şi şomajul va creşte,, atunci se va recurge iarăşi la unele metode rooseveltiene. Dacă prosperitatea şi plasarea continuă la lucru vor continua, atunci poate nu va fK 525 nevoe de măsuri reformiste şi socializante, mult mal variate decât cele care şi în ultimii ani ai Noii Orânduiri înlocuiseră pe cale iniţiale. După cum am arătat, niciun om conştient nu se gândeşte să se revină în totul la ce era înainte de Rooseveit în materie de relaţii sociale, între diferitele categorii ale poporului. Este drept că muncitorimea şi-a pierdut pe unii din marii ei susţinători, care nu au mai fost aleşi în noul Congres, ca fostul senator John Guffey (Pennsylvania), A. Murdock (Utah), James Tunnel!, (Dela ware) şi Hugh Mitchell (Washington) sau ca reprezentanţii Hugh de Lacey, Mait Neeley, Frank Hook, Mike Bradley şi John Sheridan. Dar majoritatea democraţilor rămaşi sau aleşi recent în Senat sau cei din noua Cameră vor păstra Pihia rosevaltiană, afară de unii din Sud, iar fa republicani, George Aiken, senatorul din Vermont, cel mai prieten faţă de organizaţiile muncitoreşti, şi ceilalţi politlcien progresişti de care ne-am ocupat vor contracara pe Taft şi Ball. Iar progresistul Stassen, deşi nu este actualmente în Congres, va desfăşura în programul său ;şi în lupta ce o va duce în sânul partidului republican cauza muncitorimii, pe lângă alte majore o-blective. Nu credem că dela progresismul rooseveltian se va putea trece brusc la un reacţionarism anti-laburist şi la discriminări anti-sociale. însuşi senatorul Taft şi ceilalţi republicani influenţi se vor feri de exagerări şi măsuri arbitrare, după cât se vădeşte după primele două-tret luni ale noului Congres. La alegerile d'n Noemvrie 1946 au candidat pentru Congres 183 de 'oşti combatanţi în războiul mondial, încheiat cu un an mai înainte. Dintre aceştia au fost aleşi 69, iar ei sunt oameni încercaţi de viaţă şî doritori, ca şi Rooseveit, de o lume mai bună, mai dreaptă, mai fericită, ştliind bine ce înseamnă războiul şi barbaria, nedreptatea şi nerespectarea drep-tur.lor omului. O seamă de nume noi făgăduesc o viaţă nouă, într'o lume care continuă să fie nouă şi care suntem siguri că nu se va lăsa ademenită de greşelile şi imperfecţiile trecutului Conducătorii noului Congres — al 80-lea în istoria Statelor Unite — sunt Arthur Vandenberg, preşedintele Senatului, Wallace White, leaderul majorităiţiii Senatului, John Martin, preşedintele Camerii, Charles Halleck, leaderul majorităţii Camerii, aceştia republicani, ca şi Robert Taft, conducătorul celor mai importante comisjuni din Senat. Iar dntre democraţi, acum în minoritate, leaderii parlamentari «unt Alben Barkley, în Senat şi Sam Rayburn, în Cameră. Aripa fiberalistă şi tăgăduitoare la republicani şi-a câştigat în Senat doi ndi politcieni, R. E. Baldwin şi Ed. Thye, unul fost guvernator al statului Connecticut, celălalt fost guvernator al statului Minnesota. Dintre no?i aleşi se vorbeşte de republicanul Joseph R. McCarthy (Wisconsin), ajuns senator la 37 de ani, om născut într'o fermă, muncind ca băiat într'o băcănie, studiind apoi ingineria şi dreptul, luptător în marină, în timpul războiului, a-jungând ofiţer. Acesta a învins în alegerile preliminare pe La Follette. Deasemenea, sa mai vorbeşte de republicanul Harry P. Cain (Washington) scriitor, bancher şi fost primar în Tacoma, unul dintre cei mai buni oratori ai Vestului. In vârstă de 41 de ani, şi ei a luptat pe front. Deasemenea, republicanul Ralph Flanders (Vermont), specializat în economie, fost preşedinte ai Băncii Federal Reserve din Boston, autor al mai mulrtor căn> de 326 economie şi probleme muncitoreşti. In vârstă de 66 ani, Flanders e specialist şi în ingineria mecanică. Dintre democraţi senatorul J. Howard McGrath (Rhode Island), fost de trei ori guvernator al statului său, e pentru o mai bună legislaţie socială, desvoltată pa linia lui Roosevelt. In vârstă de 44 ani, el a urmat dreptul la Universitatea din Boston. Mai constitutionalist, dar tot pentru progresul social, este şi democratul din Virginia, A. Willis Robertson, care va ocupa locul,.deţnut de Charter Glass în Senat. Ara 60 de ani şi e specialist în •chestiunile financiare. In statul New York, nu s'a ales fostul guvernator al acestui stat şi fostul director al organizaţiei UNRA, Herbert Lehman, om în vârstă de 69 de ani, distins şi vioi, cu privire agera de vultur, chiar dacă grăsuţ şi chef. Fostul .bancher Lehman a servit ca vice-guvernator, când Roosevelt era guvernatorul statului New York (1929—1933), pentru a-i urma guvernator la Albany când Roosevelt a ajuns la Casa Albă. Deşi progresist, Lahman şi-a permis o seamă de atitudini ^independente. La conducerea UNREI, el a fost predecesorul lui Fiorello Laguardia, personalitate atât de populară în New York. Iar ca guvernator nu s'a ales, împotriva lui Dewey, senatorul James Mead. Locul liber, de senator al statului New York — căci celălalt loc estş deţinut, în continuarea termenului de către marele progresist şi membru al partidului democrat Robert Wagner — a fost luat de republicanul Irving M. Ives, polticiah în vârstă de 51 de ani, care a luptat în primul război mondial şi s'a ilustrat ca leader al majorităţii în adunarea legislativă a statului New York. Ives a fost decanul Facultăţii de Relaţii Industriale şi Muncitoreşti dela Universitatea Corneli. D ntre senatorii mai vechi, al căror nume trebuesc reţinute pentru progresismul lor sunt — în afară de Joseph F. Guffey (Pennsylvania) care nu a fost reales, deşi mare prieten al muncitorimii — James Murray (Montana) şi Harley M. Kiigore (Virginia de Vest). James Murray lucrează de acord cu C. I. O.-ul, făcând uneori dificultăţi Preşedintelui Truman, ca în cazul Comitetului pentru Stabilirea Faptelor (Fact-Find ng Board) împotriva căruia s'a pronunţat. Senatorul Murray a prezentat precedentului Senat o lege contra şomajului „Full Employement Bill", potrivit căreia, la începutul fiecărui an, Preşedintele Statelor Unite urmează să supună Congresului un buget „naţional", specificând: numărul persoanelor dortoare de Jucru pe durata anului respectiv; totalul sumelor pe care diferitele organizaţii, întreprinderi şi persoane plănuesc a-l cheltui şi învesti în acelaş an; ce productivitate în slujbe şi întrebuinţări ar aduce sumele arătate şi, în f ne, un program de legislaţie, prin care să se prevadă sumele pe care guvernul le-ar putea cheltui pentru producţie, asigurând întrebu nţarea deplină la lucru a muncitorimii. Legea Murray, preţuită de prietenii muncii, deşi socot'tă timidă şi insuficientă da aripa stângă democrată, a suferit în Senat serioase modificări, cheltuelile şi investiţiile guvernului federal trebuind să fie întovărăşte de un program fiscal, începând din 1947, spre a se preîntâmpina creşterea datoriei publice. Murray a făcut pentru combaterea şomajului ceea ca se putea într'o perioadă când nu mai este Roosevelt şi când New Dealul este acceptat cu moderaţie. Prn noile modificări, guvernul avea putinţa de a ajuta în măsură mai mare sau mai mică muncitorimea, după cum şomajul creşte sau nu. 527 Cifrele anului 1946 n'au fost deosebit de îngrijorătoare în privinţa şomajului şi de aceea, dacă situaţia continuă, llegea Murray ar putea fi sufi^ eientă şi eficientă în 1947. Alta ar fi situaţia, dacă şomajul ar creşte, ca în anii ce-au precedat regimul Roosevelt. Harley M. Kiigore (Virginia de Vest) este un nawrdealist care lucrează în echipa progresistă a senatorului Pepper. Născut în 1893, Kiigore a fost avocat, iar în Senat a lucrat în comitetul Truman, ocupându-se cu mobilizarea tehnologică şi dând un mare concurs efortului de război. Legea Kiligore a asigurat beneficii şi protecţii muncitorilor deplasaţi da nevoile războiulu. A votat mereu legislaţia progresistă. Mare internaţionalist este democratul William James FuMforîght (democrat din Arkansas), un om încă tânăr (născut 1905), arătând ca un jucător de football (a fost halfback în anii de universitate), simpatic ţi comunicativ. Reprezentant şi apoi senator, Futtbright are serioasă formaţia universitară. A căpătat bursa Rhodes şi a studiat la Oxford Istoria şi Ştiinţele politice. Profesor de Drept şi apoi preşedinte al Universităţii din Arkansas, el a fost isgonit de acolo, probabil pentru idei înaintate, devenind de nevoe, avocat şi businessman. In Congres, a avut o vie polemică cu republicana Clare Booth-Luce. Studenţilor le-a cerut să intre în politică, spre a ridica nivelul politicienilor americani. Rezoluţia ce îi poartă numele a cerut Reprezentanţilor să stabilească, încă din vremea războiului, metodele păcii şi organismul de cooperaţie internaţională. Cordell Huli il-a trimis la Londra în delegaţia miniştrior afiat/t ai Educaţiei. E un ironist faţă de demagogii din propriul său partid, ca (şi faţă sie reacţionarii republlicanu Preţueşte 'inteligenţa şi competenţa ştiinţifică. Acela care a dat Idvitură hotărîtoare, făcând să hu fie reales Ca senator izolaţionistul Gerald Nye, a fost tot un cetăţean al statului Dakota de Nord, John Moses, nepot şi strănepot al unor mari demnitari norvegieni. Mort prea devreme, din pridtta unei boli grele, Moses a luptat pentru cooperaţia internaţională şi s'a pronunţat pentru kicrări de mare amploare în Valea râului Missouri, în spiritul Administraţiei Văii Tennessee. Warren G. Maghuson (democrat, statul Washington) este un progresist internaţionalist, sportiv şi chipeş. A cerut concediu din Camera Reprezentanţilor, unde fusese ales de patru ori, luptând sub comanda ;loi Dimmie Doolittle în Pacific şi fiind pe vasul care a bombardat Tokyo. Născut în 1906, Magnuson s'a interesat ca parlamentar de chestiunile navale şi de situaţia bazelor din Pacific, unde apoi a mers ca soldat. (Studt>« de Drept la Universitatea din Washington). Un politician capabil a fost şi Hugh Mitchell democrat tot din statul Washington. In fine, alt tânăr internaţionalist şi care a obţinut un mare succes în alegerile din Connecticut este democratul Brien McMahon, fost avocat, născut în 1904. Numele senatorilor Cari Atwood (Noul Mexic), Tunnell (Delaware) şi Walter F. George (Georgia) apar mai rar în presă şi comentarii, dar în" genere cu bune calificări. Menţionăm, deasemenea, pe senatorul din Illinois Scott Lucas, care deobicei votează de partea muncii şi pe senatorii Elmer Thomas (Oklahoma), democrat specialist în chestiuni agricole şi forestiere şi pe Elbert Thomas (Utah), democrat, preşedintele Comisiunii Afacerilor Militare din Senat, şi membru «I Camisiunii pentru Afacerla Externe, ş«litic'i«n «u atitudini Pre~ 528 gresiste şl care a publicat în „American Magazine" un articol cerând să se acorde ajutoare ţărilor devastate de războ1.. Senatorul din Cal'fornia, cl.eridan Dawney, democrat, este, deasemenea, un progresist, susţinând cauza muncîorlmil, alătur de Merrey, pres3d:ntele Congresului S'no catelor de Producte şi opunându-se legislate! muncitoreştlpropuse la un moment dat de către Preşedintele Truman, când a aboli pr n veto legea Case. Noul Congres are, e drept, şl conservatişti ca Charles Haileck, duşmanul leg u'r'îor prielnice muncitorimi , Leo Alien (!!l:no;s), pe aceiaşi poziţie, Harold Knutson, susţnătorui marlor întreprinderi, John Taber, protivn c cireltu el lor mari întreprinse de stat, dec pe ace'aşi por'ţ'e ca ş' Taft. Expert în finanţe, acest reprezentant republican dn New York, Taber, priceput în buget, ca şl alţi mulţi repub'icsm, care tin la bugete echi'' braţe şl la economi. Conservatişti mal sunt republicanii Arthur Watk ns (Utah), Zales Ecton (Montana), lames P. Kern (Missouri), Dohn Williams (Delaware) ş. mal puţ'n John S. Cooper (Kentucky), noi figuri în Senat şi despre care încă nu avem suficente elemente spre a-; caracteriza mai amplu. Foarte important va fi în Cameră Haroid Knutson (Minnesota) preşad'ntele Ccmi-siurwi „Ways and Means" care îngr ieste ce Impozite şi de târfe vamale, înlocuind acum pe democratul Robert Doughton. Taber şi Knutson sunt' financiarii spec'al şti ai Cameri' cu majcr'tate republicană. Vaioroş' conducători de com's'uri în Cameră vor fi Eaton, despre care ns>-sm ocupat ş. J. P. Wolcott (M ch'gen), cu care va colabora cel mai mult Joe Mart n. In Senat, figuri importante vor fi Kenneth S, Wherry, d.n Nebraska, Will ard Tyd'ngs d n Maryland,. Owen Brewster din Mane şl Charles Tobey dn New Hampsh re, republicani pe l;nia tlpcă part dulu lor. Având acum răspunderea în calitate de majoritari şi nema'făcâ'nd numai obstrucţii ca în trecut, fie în parlament, f'e în afara lui, noi., pollt'cieni repubi can nu se vor grăbi, probabil, so sch rnbe întreaga Ine a New Deal-ului, ch ar dacă vor să aducă „ord'ne" cum spun ei, vor să facă economii şi s5: albă buget ech-l brat. Cunoscând, însă, experienţele trecutului şi cât de greu s'au dobândit atâtea progrese, având în faţă opnia pu-b! că, ş; ea înno'tă de pe urma New Deal-ului, nepăsarea sau ndoienţa faţă de nevoile mulţimilor nu vor ma! fi, probabil, atitudini caracter stice nici în noul Congres. Repubi cani: nu trebue să uite cumpl tele eşecuri din 1932 ş 1936, ce le-au avut tocma' o'n pricina nepăsăr'i faţă de poporul aflat în nevoi. Rooseveit şti' adevăraţi socot că republ'canii nu vor putea atenua mai muit Noua Orânduire decât a făcut-o însuşi partidul democrat după moartea lui Roosevelt. E părerea lu: Harold Ickes, care, după formarea noului Congres, a sustmut că ace=ta nu va putea fi mai rău decât cel antenor. Ceea ce, dacă este o exagerare polem că de moment, cuprinde, totuşi, un f;r de adevăr, iar Wallace, oponentul Preşed ntelui Truman în sânul partidului democrat, a recunoscut că noul Preşed'nte este preferab.l oricărui leader republcan. RepuH can.il nu vor putea renunţa în total la spiritul ord rin rooseveltiene. Suni bunun ş- ide' câşt gate peste care nu se mai poate trece decât în nuanţe, dar nu în esenţă. Repubi can' vor fi nevoiţi poate să ajusteze, să reducă să modifice unele măsur- sau legislaţii sau să umple unele inerente lacune şi neajunsuri, dar ei vor trebui să continue ce-a fost bun şi 529 constructiv în politica de paisprezece ani, statornicită de Franklin Delano Rooseveit. Altfei, ei ş;-ar anula orice şanse pentru viitor. Ei ştiu că binele şi adevărul au o putere de înlănţuire şi o forţă de propagare pe care râu! şi minciuna nu la au niciodată, chiar dacă, uneori, trecătoarele aparenţe par să susţină contrarul. Dorinţa de revenire la capitalismul liberalist şi individualist, tipică republicanilor, trebue armonizată cu spiritul de solidan.tate socială şi de progres total al democraţiei, tocmai pentru că democraţia crede în oameni liberi, cu demnitate morală şi drept la fericire individuală, la realizare de s'ne logică, estetică şi etică, în cadrul societăţii, datoare de a statornici condiţii sociale şi economice egale pentru ca cei mai înzestraţi de natură să ajungă unde merită şi să conducă lumea, spre dreptatea şi fericirea tuturor oamenilor. Dealtfel, reamintim că în sânul aceloraşi partide ex'sta progresişti şi reacţionari, precum şi o seamă de oameni mijlocii, care ascultă de imperativele realităţii. Nu credem să se poată curând forma un al treilea partid de mare prestigiu în Statele Unita, pentrucă în partidele republican şi democrat există suficientă flexibilitate şi receptivitate pentru tot ce este viu şi necesar, ch ar dacă, din nefericire, este loc şi pentru atâta îngustime, ego srn, prejudecăţi şl indolenţă. Găsim extrem de adâncă observaţia comunicată în 1932 da către Walter Lippmann asupra structurii celor două mari partide americane,, observaţie valabiă şi astăzi şi pe care am găsit-o reprodusa cu prilejul constituirii celui de al 80-lea Congres: „Va fi totdeauna o greşală să se afirme ca unul din cele două part de americane este mort, oricât de îmbucătăţit şi de strivit ar putea părea că este. Herbert Croly, fundatorul publicaţiei „New Republic", ob şnu:a să spună că cele două .partide (democrat şi republican, n. r.) sunt virtual indestructibile tocmai pentru că ele sunt organ sme de constituţie elementară sau minimală (low-grade organisms), care nu au n;ci creer, nici inimă care s'ar putea opri, aşa că se pot secţiona în două jumătăţi, iar jumătăţile se vor contopi şi vor creşte iarăşi laolaltă". Este o exagerare, desigur, dar cu mult adevăr existenţial. Dar nu numai că cele două partide americane se pot îmbucătăţi şi reface, dar chiar în amândouă sau între amândouă adesea se constitue un curent de stimulare progresistă, aşa cum s'a petrecut cu partidul republican sub înrâurirea lui Franklin Delano Roosevelt şi a Noii sale Orânduiri. Să nu uităm că republicanii i-au opus pe Wendell WHkie, care, spre a-l combate, şi-a însuşit fundamentale noii sale concepţii, aşa cum tânărul Harold Stassen o face acum, cu gândui la viitor. Şi pentru a încheia această lungă expunere informativă, în care ne-am străduit să arătăm cât de vie şi variată este viaţa amaricahă, vom da un dat semnificativ chiar din Willkie. Citat care întăreşte adevărul că, în cadrul pol ticii americane, se desbat cale mai măreţe preocupăr ale vremii noastre, ea avându-şi valorile şi non-vaîorile ei, calităţile şi neajunsurile unei lumi noi cu viaţă nouă, exprimând d varsitatea reală a unei naţiuni democrate, în care efortul către unitatea constructivă şi către viziunile larg voitoare de bine, adevăr şi dreptate este evident şi în necurmată desvol-tare. Numărul politicienilor cu, prejudecăţi şi cu mediocră mentalitate, prezentaţi aici cu spirit crtic, este în descreştere 'şi va fi şi mai mult în 34 530 descreştere, căci oamenii de ştiinţă, politicienii sau presa cu simţământul răspunderii formează mereu opinia publică pentru a-şi trimite în Congres şi peste tot oameni cât mai fideli adevărului şi marilor cauze ale omeniriu Ariii următori vor fi hotărîtori pentru orientarea democraţiei ameicane îrt funcţie de necesităţile sociale ale epocii nosatre, ca şi în funcţie de a servi ceea ce este etern valabil şi nobil în fiinţa umană şi în societatea reală. 'Pe mormântul republicanului Wendell Wiililke stau scrise bentru ne-* uitare propriile-i cuvinte, demne de concepţiile democraţilor Lincoln, Wilson, Roosevelt, ele însenindu-se în crezul lor, care este crezul Americii adevărate, lume nouă, viaţă nouă: „Cred în America pentru că în ea suntem liberi. Liberi să ne alegem guvernământul nostru, să ne exprimăm ceea ce este în spiritul nostru, să respectăm diferitele religii. „Pentru că suntem generoşi cu libertăţile noastre şi împărtăşim drep-i turile noastre cu aceia care nu-s de acord cu noi. Pentru că noi nu urîrni niciun popor şi nu râvnim la pământul altuia. Pentru că avem mari vise şi oportunitatea de a face să se adeverească aceste visuri. „Nu mai există puncte îndepărtate astăzi în diurne. Gândirea noastră în viitor trebue să fie largă cât cosmosul. „Lumea îşi dă seama, în sfârşit, că stăpânirea unui popor de către-alt 'popor nu înseamnă libertate. „Libertatea este un cuvânt indivizibil. Trebue să ne pregătim să o" împărtăşim tuturor, fie că e bogat sau sărac, if ie că e de acord cu noi sau nu, indiferent de rasa sau coloarea lui... Trebue să avem încredere că binele unuia este binele tuturor... Numai cei productivi sau creatori sunt tari. Numai cei tari sunt liberi". REGISTRU DE NUME A Aohiesom, Deiatn, 381. Adams, John, 48. Adams, John Quinciey, 48. Adams, James Truslow, 25, 265. Addams, Jamie, 68, 326, 361, 427. Adidas, George 460, 461, 462, 465. Adler, Mortimer, 81, 349. Aiken, George, 507, 519, 525. Allen, Priederilc Jjerwis, 483. Allen, Georgei, 309, 315, 413. Alien, Lao, 528. Anderson, Clinton, 419. Anderson, Marian, 34. Anderson, Maxwell, 34, 129, 194, 265. Anderson, Sherwood, 38. Andrews, Elmer, 425, 426. Argentina, La, 126. Arnold General, 485. Armostromg, Louis, 34, 35. ArnoM, Thuriran, -110 Attleie, Clement, 378. At wood, Carl, 527. Austen, Warren, 290, 3r'0, 382, 493 494, 495, 498-500, 521. B Bailey, Josiah, 399, 519. Baker-Eddy, Mary, 45, 47, 111, 220. Baker, Newton, 366. Baianşin, George, 260. Bafldwiitai, Hanson, 474, 480, 481. B-aldwiin Raymond, 519, 523, 525. Ball, Joseph, 305, 315, 316, 504- 506, 512, 519, 538. Barkejley, Alben, 288, 290, 399, 427, 518, 519, 525. Barnett, Lincoln, 475. Barrymoire, John, 134. Baruah, Bernard, 399-340, 514. Bea/d, Charles, 350, 491, 492. Bdxne, Josieph, 468. Bell, Ulriic, 378. BelJamy, Eduard, ,?5U Benson, Elmer, 500. Bentom, William, 383, 415, 516. Beniat, Stephen Vincent, 341, 342. Barcovici, Conirad, 37. Berle, Addlph, 281. Beiveridga, Sir William, 291., Baffle, Leslie, 309. Bilbo, Theodora, 511-, 517-518, 519. Black, Hugo Lafayetta, 412, 494, 495. Bloom, Sol, 370, 513-514, 516, 529. Blows, Jo?, 468. Blumenfeld, Mayer, 36 Blumenrthal, 40. Boiettiger, Anna Roosevelt, 298. Bogairdus, Emory S., 121. Bois, W. E. Burgh.ardt, Du, 494. Bolte, Charles, 461. Borah, WiUiiam, 264, 284, 290, 490, 495-496, 499, 515, 517. Bowks, Chester, 415, 416, 452. Bowne, Borden P., 45. Braden, Sprufflle, 383. Bradley, Omar, General, 474, 475, 483, 486, 4ir BramdiejiB, Lows, 188, 284. Brewster Owan, 519, 528. Brflcke-r, John W., 495, 502-503, 607, 508, 519, 520. BromfrMd, Louis, 177. Brooks, Wayland, 519. Browdtetr, Banl, 524. Brown, Prentiss, 415. Buichman, Frank, 221. Buck, Pearl, 178. Buckner, Simon Boilivar, General, 480, 486. Bufflfct, William, 340, 495. Burke, senator, 322. Burns, Cecil Delisle, 51, 274. Burton, judecător, 412. Butler, Hugh, 519. Butter, Nicholas Murray, 41, 361, 516. Byrd, AmSral, 187. Byrd, Harry Flood, 399, 445, 506, 519. Byrnieis James, 296, 307, 338, 339, 366, 367, 370, Capitolul X: 373-383, 405, 408, 411, 459, 493, 494, 495, 498. C Cadogasi, Sir Alexander, 363. Cady, Stanton Elisabeth, 427. Caffesry, Jietffetrson, 381. Oarim, Hatrry P., 519, 525. Capone Al., 73, 74, 76, 77. Capehart, H. El, 519. Cappetr, Arthur, 515, 519. ■ Capone Al., 73, 74, 76, 77. Carnegie 39, 59. Cairr, Charlotte, 69, 427. Gairr, Herbert Wildon, 121, 124. Carrell, Alexis, 347, 3S0. Carroll, John Albert, 523. Case, Clarence Marsh 121. Case, 313, 316, 447. Carmak, 74. Chamberlain, John, 308, 365. Chaplin, Charlie, 129, 133, 139. Chase, Stuart, 410. Chieime, Leo, 402. Chesterton, G. K., 265. Chamg-Kaffi-Şeic, 294, 296, 390. Chaveiz, Denis, 519. Child, Marquis, 301. Ghurchn'fll, Winston, 60,' 292, 294,. 296, 297, 357, 363, 420, 473, 516, Ciang-Şih-Ciung, Gemierral, 390. Ciu-E-Lai, General, 390. Citrine, Sir Walter, 460. Clapper Raymond 432. Clark, Benett, 498, 515. Clark, Thomas, 315. Clay Lucius, General 471. Clayton, William, 295, 380, S8Î. Cleveland, Grover, 278. Clifford, vMcAdams Clark, 413, 415. Cohiem, Benjamin, 338, 380, 382,. 425. Ooltet, John, 452. Collter, John, 407. Colwell, Ernest, 348. Commiagex, Henry Steele, 302. Compton, Arthur, 81, 347, 350. Connally, Thomas, 284, 306, 313, 444, 447, 454, 492-495, 499, 500, 519. Connamt, James Bryant, 52. Connelly, Marc, 33. Connelly, Matthew, 306. Cooper, John S., 519, 528. Considiine, Bob, 366. Coolidga, Calvin, 55, 58, 277, 280, 332, 335, 339, 438, 481. Corcoran, Thomas, 338, 425. . , Coughlin, 323, 324. Covert, Wifllilam 218. Cox, Jamies, 279. Crabbe, Buster, 122. Crane, Hart, 265. Crawford, Joan, 133. Creed, John, 218. Oroly, Herbert, 335, 529. Cummings, E. E., 265. Curley, James Michael, 506 Curran, John, 466-467. Dale, Sir Thomas, 273. Davidson, Jo, 461. Daviss, Marion, .133. Daviils Chester, 395, 397, 401, 402. Davis Elmieir, 295, 391, 461. Davis, William H., 294. Dawes, Charles, 361. Devers, Jacob, General, 474. Dewey, Jamies Francis, 442. Dewey, John, 41, 48, 124, 347. 349, 350. Derwey Thomas, 296, 297, 327, 329- 330, 495, 497, 500, 519. Dinigall, membru al Congresuilui, 509, 510. Disney, Walt, 140. Dsaghffiev, Sargiiu, 260. Dies, Mairtin, 517. Dooflttle, Jamies, General, 48L 486. Douglas, d-na Helen Gahaigen, 521-Douglas, judecător, 412. Downey, Sheridan, 519, 523. Drelisar, Theodore, 38, 90, 91, 138, 172, 265. Dubimsky David, 461, 467. Duffus, L., 273. Duhamel, Georges, 68, 67, 69, 111, 272. Duiles, John Foster, 370, 382, 498, 510, 521. Dunn, James, 381. Dunsany, Lord, 261. Du Pont, 497. E Earharrt, Amelia, 187. Eastland, James, 519. Eaton, Charles, 370, 521, 523. Ecton, Zales, 519, 528. Eden Anthony, 360, 365, 363. Edwairds, Richard, Amiral, 41S Eiiohelbieirger, Robert, General, 481, 482. Eitistein, Albert, 81, 143, 147, 347. Eisenhower, Dwight, General 307, 387, 472-476, 486. Elilander, Allen J., 494, 505, 509,. 518, 519. Eliot, G. F., 388. Ellington, Duike, 34, 35. Emerson, Ralph Waldo, 120, 230, 265. Emspak, Julius, 460-461, 468. F Fairbanks, Douglas, 133, 134. FarMess, Franklin, 443, 450, 452.. Farley, James, 288. Faulkner, William, 265. Fechnar, Robert, 285. Ferber, Edna, 109. Ferguson, Horneir, 505, 518, 519. Field, Marshall, 81. Flsch, Hamilton, 498, 524. Fischer, Irving, 111. Fitch, Aubrey Wray, Amiral, 488. Fttzgeirald, Albert, 468. Flanders, Ralph, 525. Flaxnier, Abram, 454. Flataher, senator, 284. Flewellcing, Ralph Tyller, 121. Ford Herari, 57, 181, 185, 187, 264, 334, 463. Ford Henri II, 463. Ford, James, 524. Fo-rrrestal, Jamies, 357, 418. Fox, Wffiiam, 138, 139, 187. Frank, Wafldo, 138. Frankfurter, Felix, 230, 231, 264, 281, 334, 340, Cartea in Cap.. VI: 343-347, 412, 419. Franklin, Benjamin, 62, 63, 64r 265, 340. Freming, Harvey, 465. Frfick, 40. FuJilbraght, Wifflam James, 505,. 519, 527. Fuller, 47. Fulton, Hugh Alfred, 306. G Galitzi, Ohristinei, 141. Garbo, Greta, 134. Gallagher, 500. Gallup, 333, 520. Gardner, Mrs'. Jack, 45. Garrflied, H. A., 51. Garniear, John Nance, 286, 288, 290.. 281. ;534 535- Gates, Artemus, 418. Gevgreir, Roy, General, 480. -George, Waiter F., 399, 400, 408- 409, 519, 525. Gerry, 506. Gershwin, George, 35. -Gixdfleir, Thomas, 443. Gdldsboirouigh, judecător, 315, 447. Gold, Ben, 454. ■-Gold, Michael, 27. Gompers, Samuel, 432. -Green, William, 195, 197, 311, 313, Cartea III, Cap. XV: 431-436, 438, 439, 440, 441, 444, 448, 452, 459. Graen, Theodore,, 519. •Griffith, David, 139. .Gruan, William, 26, 27. Gruanbarg, Louis, 35. •Guffey, Joseph, 322, 377, 411, 428, 440, 511, 520, 525. •Guggenheim, 59. Gunther, John, 304, 305. H Hadleck, Charles, 525, 528. Balsey, WiiOiam, Amiiral, 480,483, 484, 481, 483, 485, 500. Hamilton, Alexander, 21. ■Hernias, John W., 409. Harnraegan, Robert, 416, 417. Harding, Warrem, 279, 332, 335, 339, 393, 491, 497. Harkness, Eduiard S., 40, 59. Harper, Charles Price, 285. Hanimain, W. Avarell, 381, 419- 421. Harris Herbert, 196. Hairwison, Patt, 288, 494, 517. Hairte, Bret, 153. Harvard, John, 48. Hostile, William - Hernry, 419. Hatch, Cart A., 305, 505, 518, 519. Hayden, Carrl, 519. Haizzlitt, H., 410. Hearrn, Lafcadio, 38. Heainst, Willlilam, Randolph, 325, 326, 337, 524. Hegel, 350. H;ndarson, Leo, 415, 461. .Hensesl, Struve, 418. Hickernlooper, B., 519. FOIL Listierr, 519. ..HSikMng, John, 380, 383, 4*7L Hitean Sidney, 295, 444, 450, 453, 457-462, 463. Hodge, R. J., General, 482, 486. Hodges Courtney, General, 474, 475, 486, 487. Hoeirnle, R. P. A., 121, 124. Holland, Spessard. 511, 519. Hollands, Edmund S., 121, 216. Holmes, Judecător, 345. Hook, Ftrank, 525. Booviar, J. Edgar, 75. Hoover, Herbert, 55, 58, 153, 185, 279 280, 281, 286, 318, 324, 325, 332', 333, 334, 339, 393, 395, 433, 439, 477, 491, 508. Hopkins, Harry, 280, 282, 295, 306, '307 337, 338, 342, Cartea III, Cap. VII: 353-358, 363, 368, 387, 406. House, Coll., 335, 336. Howard, Gharries, 465. Howe, Louis McHeniry, 278. Huey, Clyde R., 519. Hughes, Judecător, 284. Hull, Cordial, 288, 290, 307, Cartea III Cap. Vin: 359-363, 368, 367, 369, 496, 497, 499, 510. Hurley, Ambasador, 390. Hutchilns Robert Maynard, 81, 264, Cartela III, Cap. VI: 347- 351. I Ickes Harold, 295, 307, 308, 337, 355, 405-407, 410, 516, 517, 528. Ingetrsoll, Ralph, 486. InauiU, 406. Irwin, Will, 44. Ives, Icrvinig M., 505, 519, 526. J Jackson, judecător, 412. James, Hernlrfi, 265. James, Wffiam, 45, 48, 120, 335. Jietfrfarson, Thomas, 273. Jenmerr, William, 519. Johnson, Herachell, 370, 449. Johnson, Hiram, 515, 517. Johnson, Hugh, General, 281, 284, 334, 335, 337, 346, 366. Johnston Alvamley, 312, 313, 410, 468. Johnston, Eric, 182. Jones, Jesse, 399, 413. Jukov, Gheorghe, Mareşal, 472. K Karat, Immanuiel, 350. Keefljan, Joseph, 337. Keller, K. T., 463. Kefl&og, Frank, 361. Kiem, Jones, 519. Kennedy, Joseph, 495. Kennedy, John, 523. HJerrr, Sir Archibald Clairek, 420. Keysetrliirug, Heirmain Ctonitia, 55, 124, 177. Kiigore, Hafrley, 305, 511, 519, 926, 527. Kimberly, familia, 86. Kilnidom, Frank, 461. King, Ernest Joseph, Amiral, 324, 325, 418, 483, 485. KleflmSmM, Rufus B. von, 121. KJeppar» Paul, 36. Knight, O. A., 429, 468. Knowland, W., 519. Knox, Frank, 291, 417. Knudsen, William, 295, 411, 458. Knuitaon, Harold, 528. Kohler, 83. Kroli, John Jacob, 460. Krug, Julius Albert, 315, 418. Kruger, Walter, Gl, 481, 482 485. Kruitf Paul de, 394. Kuarwfeiov, Vasile, 460. I Laoey, Hugh de, 525. LaguardSa,, Ftarello, 318, 363, 447, 461, 523. 526. La FoUettte, Philip, 503. La Follette, Robert, Jr., 286, 503- 504, 509, 515, 516, 518. La Folfette, Robert, Sr., 503. Lamas, Saavedra Carlo, 362. Lamomt, Thomas, 114. Landon, Alfred, 287,324-327, 337. Langer, W40Aaim, 519. Lamiux, Pierre de, 111, 323. •Lawrence. CDavid, 388. Lawrence, D. H., 105, 108. Leahy, William DanM, Amiral 485. Ldhnttua, Herbert, 318, 329, 512, 528. Leigh-MalBory, Sir Trafford, 475. Lejighton, George, 350. Lemke, William, 323, 324. Le l&xf, Curtiss, General, 481. 486. Lemon, 350. Leonard, Richard, 463, 465. LevAnson, Eduard, 195. Lewiils, C. I., 49. Lewis, John, 195, 196. 264, 288,. 313, 314, 315, 432, 434, 435, 438, Cartea III, Cap. XVI: 437-448, 450, 452, 453, 458, 459, 454 462, 465, 468. Lewis Sinclair, 90, 178, 258, 265. LiHienthail, DawM, 285, 327, 338,. 339, 340. Lincoln, Abraham, 58, 61, 491, 530. Lindbergh, Coloniei Charles:, 51,, 75, 291. Lingle, Jack, 76, 77. Lippmann, Walter, 264, 265, 308,, 334, 335, 336, 337, 380, 400, 461,„ 529. Locks, John, 350. Lodge, Henry Cabot, II 391, 506,. 519. Lodge, John Davis, 523. Laob, Jacques, 81, 348, 485. Loiew, Marcus, 138. Lohrnan, Mess, 37. Long, Huey, 264, 286, 322-333,428.. Longfellow, Henry Wadswotrith, 45.. Lovelace, Deles, 474. Lovertt, Robert, 417. Lowell, James Russell, 45. Luoaia, Soott, 519, 527. Luce, Clare Booth*, 522, 523, 52T.- Luoe, Henry, 223. Ludwijg, Emil, 276, 300. Lundaniburg, Harry, 466, 467. Luisk, Oeorg'ia., 523. M MacArthur, Douglas, Gemaraî,. 296, 389, 473, 476-483, 485, 508. MacLeish Archibald, 110, 286,. 340, 341. Magnuson, Warren, 519, 52?. Mann, Thomas, 276, 302. Marcantonio, 523. Marshall, George, Generai 3§7„ 380, Cartea III, Gap. XI: 385-391, 473, 475, 483, 484, 485. Marshall Humphrey, 390. Martin, Edward, 520. Martin, John, 520, 521. Martin Homer, 441, 442. Marx, Karl, 350. Mattes, James, 468. .536 Matthews, Norman, 463. McCarthy, Frank, 383. McCarthy, Joseph, 504, 519, 525. McChasney, William Jr., 22. MeClejilan, John, 519. McConell, Beatrice 426, 427. MoCormick Anne O'Hare, 171, 388, 500. MeCormick, Colonel Robert, 325, 524. McDonald, David, 460. McGrath, J. H., 519, 526. Mcpherson, Aimee, 131, 221. McKellar, Kenneth, 339, 494, 519. MclVIahon, Brian, 527. McMonnieis, Fr., 21. McNary, Charles, 290. McRieynolds, judecător, 204. Mead, James, 330, 511, 512, 526. Meilett, Lowell, 342. Mellon, Andrew, 332, 520. Mencken, H. L., 265. Michelson, Albert, 81, 347. Millikan, Robert, 143, 347, 350. MlHikin, Eugenie, 510, 519. Minton, 322, 428. Mimuilt, Peter, 19. Mitchell, Charles-, 56. Mitchell, Hugh, 525, 527. Mitchell Margaret, 265. •M-olsry, Raymond. 281, 333, 334, 342. Molotov, 340, 360, 368, 378, 516. Monroe, James, 501. Montgomery, Sir Bernard, Mareşal, 473, 474, 485, 487. Moore Arthur, 398. Morgan, J. P., 22, 40, 56, 184, 188, 189, 218, 264, 334, 366, 337. Morgan, T. H. 124. Moskowitz, 36. Morse, Wayne, 464, 465, 505, 506, 509, 518. Morgenthau, Heinry Jr., 198, 280, 307, 308, 313, 408-410, 411. Moses, John, 527. Mumford, Lewis, 265, 266. Murdock, A, 525. Murphy, Frank, 412, 442, 517. Murray, James, 399, 509, 510, 511, 519, 526, 528. Murray Milton, 453. Murray. Philip, 195, 197, 200, 311, 313, 435, 438, 441, 443, 444, 445, 446, 448, Carina III, Cap. XVII: 449-455, 458, 459, 460, 462, 463, 464, 468. Myers, Frederic, 467. Myers, Francisc, 519. H Nadler, Marcus, 36. Naeiiey, M., 525. Nelson, Donald, 295. Neabuhr, Reinhold, 461, 482. Niles, David, 337. Nimitz, Chester W., Amiral, 418, 479, 481, 483, 484. No-rris, senator 234, 4:17. 517. Nye, Gerald, 498, 508, 514, 515, 527. O G'DamM, W. Lee, 506, 511, 517, 519. Gaels, Clifford, 194. O'Mahoney, J. C, 509. O'Neill, Eugenia, 34, 42, 102, 109, " 142, 167; 178, 187, 264, 265. Gvsrton, John, 518, 519. P Paddock, Charles, 122. Painton, Frederick, 386. Parcdi, Alexandre, 370. Passes, John Dos, 265. Patch, Alexander, General, 474, 475, 483, 487. Patton, Geiorge S. Jr., General, 474, 475, 483, 487. Patterson, Robert, 417-418. Pauley, Edwin, 381, 406, 407. Paale, Charles Wilson, 63. Penn, William, 62/63. Peoper, Claude, 305, 313, 378, 391, 399, 405, 410, 428, 510-513, 519, 527 Perkins, Miss Frances, 200, 280, 334, 413, 423-428, 466, 467, 517. Pershing, Gemiarai, 387. Pickford, Mary, 133, 134, 139, 140. PJruchot, Guvernator, 427. Pinero, Jesus, 419. Pitkin, Walter, 121. Pittman, Key, 290, 515. Plato, 346, 350, Cartea III-a Cap. VI. Poei, Edgair, 33, 187, 265. Pope, John Russell, 60. , Porter, Paul, 415. Potofsky, Jacob, 460. Powell, Adam Clayton, 523, 524. Pratt, Flieitcher, 483, 484. Pulitzer, Joseph,, 335. Q Quezon, 478. QuiiM, Michael, 454, 478. P. Radicliff, seaiatoir, 322. Ramsay, Sir Bertram, 475. Rankin, Jeianette, 293. Rankin, John, 517. Raphael, 36. Ray-burn, Samuel, 521, 525, 526. Reisd, Clyde, 412, 519. Reiilly, Gerard, 505. Reuther, Waiter, 435, 446, 450, 453, 461, 462-465. Reynolds, Robert, 515. Rich-berg, Donald, 334, 335, 505. Rickets, Howard Taylor, 348. Ridgway, M'atthnw, Genera?, 486. Rieseil, Victor, 196. Rievie, Emliil, 454. Robertson, WtOis A., 517, 519, 526. Robins, L. R., 409. Robinson, Joseph Taylor, 286, 494, 517, 518. i-iackefjaller, John, 59, 218. Koekefelileir, Nelson, 383. Rodzinsky, Arthur, 126. Roosevelt, Eleanor, 277, 370, 405, 494, 521-522. Roosevelt Elliott, 298, 522. Roosevelt, Franklin Ddamio, 56-59, 60, 74, 89, 90, 189, 230, 263, 266, 269, 273, Cartela III-a, Capitolul II: 275-302 şi întreaga Carte a ITI-a, în SDisolail: 307, 317, 318, 121-328, 331-333, 342, 344, 346, •33, 440, 443, 458, 459, 463, 473, i74; 477, 478, 490, 491, 493, 497, 499, 501, 504, 516, 517, 518, 520, 522, 526, 528, 529, 530. Fvoosevtedt, James, 298, 337. Rooseveit, Franklin Jr., 298, 461, 522. Roosevelt, John, 298. Roosevelt, Anna Botetigar, 298. Roosevelt Theodore, 109, 116, 210, 305, 335, 344, 477, 522. 53 r Root, Elihu, 361. Rosanman, Samuel, 309, 342. Rosenthal, 37. Ross, E. A., 94. Royce, Joslah, 48. Rumll, Bearsdley, 409. Russell, Donald, 383. Russall, Bertrand, 37, 124. Russiall, Richard, 494, 519. Ruthledge, 412. Ryan, Joseph, 466, 468. S Sacco, 47. Saltonstall, Levret, 495, 506, 507,. 511, 519. Sandburg, Carl, 83, 8-4, 141, 267,. 268. Santayana, George, 48, 265, 335. Sargent, John, 45, 205. Schlff, 40. Schiller, F. C. S., 120. Schoenberg, M. G., 36. Schregal, 36. Schwellenbach, Lew, 200, 310, 316- 317, 322, 428-429, 445. Sebastian, Mihail, 6. Severance, Cajoling, 124, 205. Shea, Frank, 8, 420. Sheldon, Walter, 48. Sheridan, John, 525. Sheirwood, \R. E>, 108, 265, 340* 341, 499. Shipsteiad, Hemrlik, 516. Shirk, Mary, 141. Shiskin, Boris 316. Shotwell, James, 516. Siegfried, Andre, 19, 213. Simpson, William, General 474, 475, 486. Sinclair Upton, 47, 68, 141, 154-265. Sloan, Alfred P. Jr., 441, 442. Small Aibion 81, 347. Smith, AL, 278, 279, 280, 281, 395, Smith, Bedell, General, 381. Smith, reprezentant dim Virginia,- 444, 447, 454, 466, 517. Smith, Joseph, 111. Smith, Gerald, 322, 323, 324. Smith, H. A., 505, 519. Smith, H. W.] 313, 315, 316, 515. Snyder, John M., 309, 412, 413- 416, 429, 452, 467. .538 539» Spaatz, Carl, General, 482, 486. SpaTkman, John, 519. Spriague, Oliver, 409. Spruianoe, Ray Amies, Amiral, 478, 483, 484, 485. StaOiln, Iosflf, 60, 294, 296, 302, 357, 358, 368, 378, 420, 511. Stassen, Harold, 494, 495, 500-503, 504, 508, 519, 529. Steelman, John, 309, 313, 315, 413, 429, 452, 454, 467. .Steichen, Edward, 141. Stephen, John, 451. Sternberg, Joseph Vom, 138. Stetttitoius, Edw. J. Jr., 295, 307, 357, 361, 365-371, 412, 458, 498, 499. Stevenson, Adlaii Ewiitag, 521. Stewart, Thomas, 519. Stilw^H, Joseph, GiSneirali, 480,; • 481, 482. Stimson Henry, 291, 307, 308, 325, 344, 357, 417, 481, 517. Stone J. F. 314. Strauss, Patricia, 260. Stuart, Gilbert, 63. Stuiart, Helen Kfaberly, 86, 87. Sullivan,, John, 418. Sully, Thomas, 63i Sung, T. V., 390. Tata, John, 528. Taft, Robert, 315, 316, 324, 344, 399, 464, 495, 505, 507, 508-510, 511, 518» 519, 521. Taft, William Howard, 417. Talmadge, Guivernator, 286, 494. Taylor, Glen, 518, 519. :Taylor, Myron, 366, 443. Thomas, Elbert, 527, 528. Thomas, Elmer, 519, 527. Thomas, Norman, 326. Thomas, R. J., 199, 462, 463, 464, 465. Thorpei William, 381. Thye, E. J., 502, 519, 525. Tifobett, Lawrence, 126. Tobey, Charles Wiliam, 507, 511, 519, 528. Tolstoi, 350. Townsend Dr., 261, 323, 370. Townsend, John, Jr., 370. Tydings, Millard, 519, 528. Truman Harry, 61, 200, 296, Car- tea Ill-ia, Cap. Ill: 303-320, 357, 361, 363, 367, 369, 375, 377, 379, 380, 381, 399, 405, 415, 416, 445, 448, 452, 454, 459, 464, 468, 501, 520, 526, 527. Truman, D-na Bess Wallace, 305, 319. Truman, Marganat, 319. Tugwell, Rexford Guy, 89, 281, 334, 395, 397. Tunnell, Senator, 527. Turner, Richmond Kelley, vice-a- miiirall, 485. Twain, Mark, 153, 265. Vandenbelrg, Arthur H., 370, 380, 382, 391, 493, 495-498, 499, 510, 512, 51-9, 521. Vandenbetng, General Hoyt S-, 483, 486. Vandiengrtift, General Alexander, 483. Vandeirbilt, 40. Vanzetti, 47. Vardman, Amiral James, 309. Vâşânski, Andreii lanuarievici, 420. Vauigharn General Harry, 309. Vebiein, 4-10. Vinson, Fried, 309, 400, 410-413. W Wagneir, Robert, 278, 316, 391, 425, 428, 434, 439, 440, 497, 499, 505, 509, 510, 517, 526. Walker, Frank, 370, 416. Wallace, Heny I, 393. Walace, Henry II, 393. Wallace, Henry Agard, 89, 183, 200, 288, 307, 308, 310, 350, 376, 379, Cartea III-a, Cap. XII: 393-403, 406, 413, 414, 416, 520, 528, 429, 445. 459, 461, 498, 512. Wallace, Henry Brown, 394. Wallace, Lew, 105. Wallas, Graham, 335. Wanamaker, 218. Warren, Earl, 495, 502, 503, 520. Warren, Edgar, 428. Washington, George, 59, 61, 63, 276. Watkins, Arthur, 519. Wayne, Charles, 122. Wejehslteir, Israel, 36. ' j m ifl Nil- Wedemayer, General Albert, 482. Weiles, Orson, 34, 35, 265. Welles, Sumner 57, 337, 383, 362- 363, 365, 371, 421. 516, 519. Wells, H. G., 263, 276, 294. Wharton, Don, 473. Wheeler, Burton, 305, 498, 493, 516. Wherry, Kenneth, 507, 511, 519, 528. Whistler, 45. White Wallace, 525. Whits, Walter Francis, 377, 494. Whiteman, Paul, 35, 127. Whitman, Wailt, 83, 109 187, 230, 266, 267, 302. Whitney, Alexander, 312, 313, 410, 468. Wieidener, 48. Wiener, Philip, 26. Williams, John, 519. WMlkia, Wendell, 57, 288, 291, 336, 327-328, 419, 444, 459, 498, 501., 502, 529, 530. Wilshire, Logan, 141. Wilson, Charles, 463, 464. Wiflson, George A., 519. Wilson, Woodrow,' 61, 208, 273, 278, 279, 289, 292, 302, 306, 332,. 333, 334, 335, 336, 346, 361, 371,. 376, 432. 438, 450, 472, 491, 492F 495, 497, 504, 530. Wiranamt, John, 338, 421. Wiirtz, William, 415, 467. Wolcott, J. P. 528. Wolf, S. J., 427. Wyatt, Wilson, 461. Young, Brigham, 111. Zimmern, ALffled, 258. Zukor, A., 138, 139. JUSTIFICAREA ILUSTRAŢIILOR Coperta şi gravurile împodobind fiecare început de capitol al Cărţilor 'i-a şi a il-a sunt de P. Grant, cu excepţia desenului dela pag. 193. Dea-.semeriea, gravurile dela începutul şi sfârşitul Prefeţei. Desenele împodobind fiecare început de capitol al Cărţii a lll-a şi desenul dela pagina 193 sunt de Mircea Nicolau. Celelalte desene şi vignete surit de Margareta Sterian şi de Mac Con-stantinescu şi anume de Margareta Sterian sunt acelea dela paginile 11, .261, 403, iar de Mac Constantlnescu acelea dala paginile 42, 64, 95, 112, 192, 223, 232' şi 351,. j Gravura dela pagina 201 este o reproducere după Rockwell Kent, iar imaginile dela paginele 84, 96, 202 şi 352 sunt, deasemenea, reproduceri din revistele americane. Cum unele din desenele Cărţii a lll-a reprezintă mei multe personaje laolaltă, arătăm mai jos cine sunt aceste personaje (dela stânga la dreapta): In desenul dela pag. 321, deschizând Capitolul IV, sunt înfăţişaţi Wendell Willkie, Alfred Landon şi Thomas Dewey; In desenul dela pag. 343, Cap. VI: Hutchins şi Frankfurter; In desenul dela pag. 405, Cap. Xlill: Ickes, Morgenthau, Harriman şi 'Snyder; In desenul dela pag. 457, Cap. XVIII: Bridges, Reuther şi Hillman; In desenul dela pag. 471, Cap. XIX: Generalii MacArthur, Marshall şi Eisenhower; In desenul dela pag. 49, Cap. XX: Stassen, Pepper, Connally, Vanden-foerg. Acest volum, apărut în editura Remus Cioflec, Bucurejşti, s'a tipărit de către Tipografia Traian lonescu, str. Gh. Lazăr 8, Bucureşti, în decursul iernii 1946—1947, cu deosebita grijă şi bunăvoinţă a d-lui Traian lonescu şi a colaboratorilor săi, d-nii: V. Gheorghiu, Dumitru Stan şi Mihai Ungureanu, I I I CUPRINSUL: Pagina_ PREFAŢA.............................. 5 CARTEA ha VIZIUNILE MARILOR ORAŞE Şl REGIUNI DELA ATLANTIC LA PACIFIC L NEW YORK, METROPOLA PUTERII FASCINANTE.......... 13 ÎI. BOSTON, CETATE PURITANĂ.................... 43 IU. WASHINGTON SAU COLOANELE INTELIGENTEI VOITOARE DE BINE UNIVERSAL •....................... 53 Philadelphia, vechea capitală................ 62 IV. CHICAGO, INIMĂ ÎNNEGRITĂ.................. 65 V. MIDDLE-WESTUL FERMIERILOR ORĂŞENIZAŢI . . •........ 85 VI. TRAVERSAREA CONTINENTULUI PRINTRE LUMILE PIEILOR«ROŞII ŞI ALE COW.BOYLOR.................... 97 VII. CALIFORNIA, ŢARA FĂGĂDUINŢII ŞI DESAMĂGIRII........ H3 Los Angeles, feeria americană . .............. 113 Hollywood, colina iluziilor................. 132 Sudul Pieilor Roşii..................... 143 Plajele Californiei..................... 146 San Francisco, oraşul gentileţii ,......•••«•••• **** "Vm. PE OCEANE ŞI MĂRI DELA LOS ANGELES LA NEW YORK .... 155 Canalul Panama...............• •..... 164 Jacksonville, Savanah, Charleston, New York........ l^8 542 CARTEA a Iha HOMO AMERICANUS SAU TIPURILE REPREZENTATIVE ALE SOCIETĂŢII AMERICANE Pagina I. THE BUSINESSMAN......................... 175- tt MUNCITORUL AMERICAN..................... 195 III. THE CLUB.WOMAN............».......... . 202 IV. PREOTUL............................. 215 V. PROFESORUL....................... „ . . , 225 VI. STUDENTUL........................... 235 VIL SPORTSMANUL.......................... 241 VIU. FATA MODERNĂ........................ 255 IX. CONDUCĂTORUL......................... 263> CARTEA a Ilha PERSONALITĂŢILE CĂRMUIRII ROOSEVELT-TRUMAN 1932—194? L MIRACOLUL AMERICAN...................... 271 I. FRANKLIN DELANO ROOSEVELT, EXPRESIA NOULUI HUMANISM AME» RICAN.......................... 275 ■ m. PREŞEDINTELE HARRY TRUMAN...............- . . 303- IV. CONTRACANDIDAŢII ŞI INAMICII PREŞEDINTELUI ROOSEVELT . . . 321 — Un inamic demagog s Huey Long - Oponenţi mărunţi > Lemke, Townsend, Smith, Coughlin — Obiecţiile lui Herbert Hoover şl Frank Knox — Contracandidaţii republicani. Alfred Landon, Wen» dell Willkie şi Thomas Dewey — V. .TRUSTUL INTELIGENŢELOR* ŞI COLABORATORII LUI ROOSEVELT . . 331 ^ — Raymond Moley — Rexford Tugweil — Felix Frankfurter — Walter Lippmann — Miss Perkins — Generalul Johnson — Ben. Jamin Cohen — Thomas Corcoran — David Lillienthal — Bernard Baruch — R. E. Sherwood — Archibald MacLeish — Lowell Mellet — Samuel Rosenman — Stephen Vincent Benet şi alţii — VI. DOI HUMANIŞTI NEO.PLATONIENI ÎN SLUJBA POLITICII: FELLX FRANKFURTER ŞI ROBERT MAYNARD HUTCHINS .... 543 VII. HARRY HOPKINS, BRAŢUL DREPT AL PREŞEDINTELUI ROOSEVELT 353 • VID. CORDELL HULL, IUBITORUL DE PACE ŞI VOE BUNĂ ÎNTRE POPOARE 359 IX. EDWARD STETTINIUS JR., CONSTRUCTOR ROOSEVELTIAN..... 365. X JAMES BYRNES, NEGOCIATORUL INTERNAŢIONALIST..... XL GENERALUL GEORGE MARSHALL, NOUL MINISTRU DE EXTERNE . XIL HENRY WALLACE, EXPERIMENTATORUL ŞI PLĂNUITORUL . . ■ . m ALŢI MINIŞTRI AI CABINETELOR ROOSEVELT ŞI TRUMAN .... — Harold Ickes — Henry Morgenthau — Fred Vinson — John Snyder — Robert Hannegan — Henry Stimson — Robert Pat" terson — James Forrestal — Clinton Anderson — Thomas Clarcfc — W. Avereil Harriman — XIV. MINIŞTRII MUNCII. MISS PERKINS ŞI LEW SCHWELLENBACH . . XV. WILLIAM GREEN, DIPLOMATUL MUNCITORIMJI AMERICANE . . . XVL JOHN LEWIS, .BĂRBATUL DE STAT AL MIŞCĂRII MUNCITOREŞTI" XVII. PHILIP MURRAY, CONŞTIINŢA MUNCITORIMII AMERICANE . . . 543 Pagina 373 385 393 405 XVm. ALTE PERSONALITĂŢI ALE MIŞCĂRII MUNCITOREŞTI .... — Sidney Hillman — Walter Reuther — Harry Bridges - John Curran şl alţii. — «EGISTRU DE NUME 423 431 437 449 457 471 XIX. COMANDANŢII MILITARI AI RĂZBOIULUI......... — Marshall — Eisenhower — MacArthur — Arnold — King — NI« mitî — Leahy — Spruance — Fitch — Bradley — Patton-Doolittle şi alţii — XX. SENATORI ŞI POLITICIENI DE FRUNTE............ 489 — Democraţi, Republicani, Radicali«Internaţionalism versus lzo« laţionism — Progresişti şi reacţionari în politica socială — Făuritorii noii păci — Internaţionaliştii Connally — Vandenberg — Austin — Dulles — Bloom — Eaton — Pepper — Stassen — Fullbright — Ball — Morse — Lodge II — Ives — Izolaţioniştii Borah — Hiram Johnson — La Folette — Nye — Wheeler — Shipstead — Femei progresiste i Eleanor Roosevelt — d«na Douglas — d»na Luce — Progresiştii Laguardia — Lehman — Murray — Kiigore - Guf f ey — Mead — Saltonstall — Aiken — Marcantonio — Reacţionarii Bilbo — O'Danlel — Howard Smith — Comuniştii Browder — Foster — Dreiser — 531 JUSTIFICAREA ILUSTRAŢIILOR.................54© 2^- ("ACADEMIEI*)