Volum coordonat de Robert FURTOS şi Gheorghe Mihai BÂRLEA COLECTIVIZAREA MARAMUREŞ Mărturii de istorie orală FUNDAŢIA ACADEMIA CIVICĂ Bucureşti, 2009 Istorie orală 12 La realizarea volumului au contribuit: Robert FtÎRTOS Gheorghe Mihai BÂRLEA KONDRAt Norbert Gabriela KADAR Adela ULICI Andrea DOBEŞ Transcrierea interviurilor: Eugenia TURDA Dragoş ARDELEAN Lenuţa HUSAR Carmen PRODAN -......ÂKQSLCsaba-.................. Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României DOBEŞ, ANDREA Colectivizarea în Maramureş : contribuţii documentare : 1949-1962 / Andrea Dobeş, Gheorghe Mihai Bârlea, Robert Fiirtos. - Bucureşti: Editura Fundaţiei Academia Civică, 2004-2 voi. ISBN (10) 973-8214-21-1 Voi. 2 / coord.: Robert Fiirtos şi Gheorghe Mihai Bârlea. - 2009. - ISBN 978-973-8214-22-4 I. Fiirtos, Robert (coord.) II. Bârlea, Gheorghe Mihai (coord.) 332.025.26(498-35 Maramureş)"1949/1962(093.2)__________ Fotografiile de pe copertă provin din arhiva Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet şi din arhiva personală a domnului Teofîl Ivanciuc. CUPRINS Prefaţă..................................9 Bârsana BÂRSAN ŞTEFAN.....................19 DRINCĂ ALEXANDRU..................29 LENGHEL-BOLOGA IOAN...............33 PETRO VAI NUŢU....................40 Călineşti BERCI GHEORGHE....................47 BERCIU VASILE.....................50 IURCA GHEORGHE....................55 POP MĂRIE.......................... 70 Câmpulung KOSA BELA.........................75 NAGY SÂNDOR.......................82 Dragomireşti B. M..............................97 D. A.............................109 DE AC IOAN.......................115 Giuleşti POP VASILE........................123 Ieud KINDRIŞ IO AN.................... 131 PLEŞ CHINDRIŞ GĂVRILĂ.............139 POP GRIGORE.......................151 Leordina GĂVRILUŢ ŞTEFAN...................161 LEORDEAN ALEXANDRU................164 MOD ACI IOAN......................169 TOLIHA ŞTEFAN-VASILE..............174 Petrova B. G..............................179 GĂBOREAN GĂVRILĂ..................184 RAŢIU GEORGE ION..................191 Remeţi STAN IOAN.........................215 Sarasău C. T..............................223 P. GH.............................236 POP VICTORIA......................242 Sat Şugatag MESAROŞ GHEORGHE..................247 POP PETRU.........................253 Săcel COMAN VASILE......................271 G. T..............................277 ŢULEAN IOAN.......................285 Săliştea de Sus IUGA ION..........................291 Săpânţa HOLDIŞ TEODOR.....................297 POP ANUŢA.........................305 POP GHEORGHE......................308 STAN ILEANĂ.................. 314 STAN ION GĂVRILUŢ.................322 S. T..............................328 T. T..............................339 Vadu Izei V. T..............................347 Vişeu de Jos NĂSUI FLOARE......................361 P. G..............................369 POP GĂVRILĂ.......................382 POP LAZĂR.........................386 ŢÂCALĂ GHEORGHE...................390 Prefaţă Istoria regimului comunist din România presupune o abodare extrem de complexă, în care apelul la sursele alternative sunt imperios necesare întrucât documentele oficiale (arhivă, presă etc.) sunt puternic ideologizate şi, de cele mai multe ori, impregnate de numeroase distorsiuni sau lipsuri. în aceste condiţii, utilizarea mărturiilor orale oferă cercetătorului perioadei comuniste atât o sursă complementară, cât şi o alternativă în cazul lipsei informaţiilor oficiale. Iar represiunea comunistă este un elocvent exemplu în acest sens. Există istorici care invocă subiectivitatea mărturiei şi ezită să folosească mărturiile orale drept sursă credibilă în reixmstituireaistorieă, Acestui-raţienament-i se poate contraptme ideea subiectivităţii documentului scris, cu precădere în cazul celor redactate în timpul regimului comunist. Intenţia noastră nu este de a nega subiectivitatea mărturiei orale, fiind conştienţi că martorii îşi relatează propria experienţă, trecută cel mai adesea prin filtrul subiectivităţii. Deşi, uneori, apar anumite reticenţe ale oamenilor în a povesti evenimente sau fapte la care au participat, dar pe care acum le consideră reprobabile, totuşi, în cele mai multe cazuri, naratorii sunt capabili să relateze atitudini din trecut, chiar dacă ele diferă oarecum de cele din prezent. De altfel, meritul principal al istoriei orale este că aduce în prim -plan incidenţa dintre istoria oficială, „marea istorie”, şi „mica istorie”, istoria trăită, cu biografiile şi experinţele de viaţă ale indivizilor. Alterarea discursului istoric în timpul regimului comunist a impus ca direcţie prioritară, după 1989, recuperare memoriei, culegerea de mărturii de la un număr cât mai mare de persoane, de vârste, profesii şi statuturi sociale diferite, pentru a dispune de o alternativă la sursele istorice oficiale din perioada comunistă. Printre temele abordate de cercetătorii perioadei comuniste în timpul campaniilor de istorie orală (sistemul 9 concentraţionar românesc, rezistenţa armată din munţi, represiunea împotriva cultelor, disidenţa, etc.) un loc important îl reprezintă problematica colectivizării agriculturii româneşti. Declanşat în primăvara anului 1949, procesul de colectivizare a urmărit trecerea în proprietatea statului a suprafeţelor de pământ deţinute de ţărani. Utilizându-se pe scară largă numeroase metode de persuasiune, şantaj şi teroare, pe fondul unei legislaţii coercitive, procesul de colectivizare a fost unul îndelungat şi dificil, finalizându-se abia în primăvara anului 1962 cu pierderea identităţii locuitorilor din zona rurală. Satul maramureşean, marcat de un puternic sentiment tradiţionalist, a cunoscut în primii ani postbelici numeroase greutăţi provenite din situaţia economică dificilă a zonei, afectată puternic în urma războiului. Instaurarea autorităţilor comuniste începând cu 6 martie 1945, însoţită de o serie de măsuri represive (epurarea vechiului sistem fimcţionăresc-admjmstraţiv, falsificarea alegerilor parlamentare din 19 noiembrie 1946, lichidarea Bisericii Greco-Catolice, instituirea sistemului cotelor obligatorii) au generat o atmosferă ostilă puterii comuniste în rândul ţăranilor maramureşeni. în cursul anului 1950 au fost înfiinţate primele cinci gospodării agricole colective din Maramureş, cea dintâi fiind inaugurată, la 5 martie, la Ieud. Alegerea nu era întâmplătoare, deoarece comuna era considerată drept „reacţionară” datorită împotrivirii locuitorilor ei faţă de planurile de comunizare a zonei. Autorităţile sperau că, odată cu colectivizarea Ieudului, se va crea un precedent convingător pentru comunele din jur. însă intensitatea rezistenţei ţăranilor a surprins în mod neplăcut autorităţile, în gospodăria colectivă înscriindu-se doar un număr mic de ţărani săraci. Teama ţăranilor maramureşeni faţă de realizarea structurilor colectiviste s-a intensificat şi datorită zvonurilor tot mai insistente care circulau în lumea satului, potrivit cărora ţăranii din satele sovietice colectivizate nu mai aveau nimic din fosta lor proprietate, fiind nevoiţi să meargă cu „şaica” la cazan pentru a-şi asigura hrana necesară supravieţuirii. 10 Metodele utilizate pentru realizarea colectivului erau peste tot aceleaşi: constituirea unui nucleu iniţial, alcătuit, în general, din oameni săraci care vedeau în noua formă de organizare o modalitate de promovare socială. Urma comasarea unor suprafeţe întinse, de regulă cele mai productive din comună, în timp ce proprietarii acestora primeau, în caz că refuzau înscrierea în colectiv, pământuri inferioare calitativ şi aflate la distanţe foarte mari de sat. Un alt mijloc coercitiv la adresa producătorilor individuali era sistemul cotelor obligatorii, ale căror dimensiuni extrem de mari erau menite să-i determine pe ţărani să renunţe la proprietatea individuală şi să accepte intrarea în colectiv. în multe cazuri, de teamă să nu fie închişi, ţăranii erau nevoiţi să cumpere produse agricole de pe piaţa liberă pentru a-şi putea achita cota. în intervalul 1951-1958, acţiunea de colectivizare a fost încetinită, încercându-se consolidarea structurilor existente. în paratelr s-a optaf pentra creşterea numărului de întovărăşiri, „puiu’ colectivului”, cum erau ele numite de ţăranii maramureşeni. Văzute drept o formulă tranzitorie de la proprietatea individuală la proprietatea socialistă, întovărăşirile se bazau pe munca colectivă a membrilor săi, fără ca proprietatea acestora (pământ, animale, mijloace de producţie) să fie colectivizată. în această perioadă locul arestărilor şi al confiscărilor a fost luat de numeroase interdicţii administrative şi restricţii comerciale. începând cu anul 1959, autorităţile comuniste au declanşat asaltul decisiv pentru colectivizarea totală a agriculturii româneşti. în satele maramureşene a început să se practice pe scară largă comasarea suprafeţelor de pământ aparţinând proprietarilor individuali. Ţăranii au reacţionat imediat, cel mai important protest înregistrându-se în comuna Bârsana, în toamna anului 1959. în alte cazuri, ţăranii care nu erau de acord cu schimburile de teren şi continuau să-şi cultive vechile suprafeţe, erau judecaţi şi condamnaţi pentru intrarea în perimetrul comasat ale colectivului. în zona Maramureşului istoric, cuprinzând raioanele Sighet şi Vişeu, ritmul colectivizării era extrem de lent, 11 deoarece, alături de feritiltatea scăzută a pământului, exista şi o împotrivire destul de consistentă a ţăranilor împotriva structurilor colectiviste. Astfel, în luna august 1961, în raionul Sighet erau cinci gospodării agricole, în timp ce în raionul Vişeu existau doar trei astfel de structuri colectiviste. în plus, majoritatea acestor gospodării colective erau slab dezvoltate, iar recolta pe care o primeau ţăranii colectivişti era total insuficientă nevoilor familiei. în urma indicaţiilor primite din partea conducerii de partid, la începutul anului 1962, finalizarea colectivizării a intrat în linie dreaptă. Se urmărea atât dezvoltarea structurilor colectiviste existente, cât mai ales crearea altora noi. Un număr impresionant de activişti de partid au fost trimişi în satele maramureşene cu scopul de a-i lămurii pe ţărani să intre în colectiv. în acţiunea de convingere au fost utilizate cele mai diverse metode şi mijloace, de la cele paşnice (munca de lămurire), - la __ ameninţări (eliminarea copiilor din şcoli. desfacerea contractelor de muncă, înscenări de procese etc), ajungându-se uneori şi la metode violente, brutale şi ilegale. Desfăşurarea procesului de colectivizarea era atent supravegheat de Securitate, iar acolo unde eşuau activiştii de partid, în aşa-numitele „cazuri speciale”, interveneau în forţă ofiţerii de securitate. La începutul lunii aprilie 1962, Comitetul Regional de Partid Baia Mare raporta încheierea procesului de colectivizare în regiune. în cazul raioanelor Sighet şi Vişeu, zona de munte a fost eliminată din rapoartele oficiale pentru a nu compromite acţiunea de colectivizare, ajungându-se la procente apropiate de 100% în privinţa suprafeţelor colectivizate. însă, zonele de deal şi de munte din Maramureşul istoric au rămas, în marea lor majoritate, în afara structurilor colectiviste. Constituite pe un teren nefertil şi lipsite de dorinţa ţăranilor de a lucra în colectiv, majoritatea structurilor colectiviste erau administrate politic. De regulă, în structurile de conducere ale colectivului (preşedinţi, contabili, brigadieri) erau numiţi ţărani săraci, deveniţi peste noapte membri de partid, dar lipsiţi de educaţie şi spirit gospodăresc. în aceste condiţii, ţăranii 12 maramureşeni nu s-au înghesuit să muncească în gospodăriile agricole, nefiind motivaţi de cantitatea recoltei primite în urma muncii, de cele mai multe ori, pe propriile terenuri. Preferau să muncească în diverse zone ale ţării (pe marile şantiere de construcţii, la culesul recoltelor de pe câmpiile Bărăganului şi ale Banatului) sau la exploatările miniere şi forestiere din zonă. Astfel, structurile colectiviste, lipsite de forţă de muncă, tehnologie şi resurse materiale, au devenit, în marea lor majoritate, neviabile din punct de vedere economic şi social. S-a ajuns ca în anii ’80 să lucreze în colectiv doar femeile şi bătrânii, iar recolta să fie strânsă cu ajutorul militarilor, elevilor şi studenţilor. Dispariţia sentimentului de proprietate a ţăranilor a generat în perioada colectivului un fenomen larg răspândit în lumea satelor: furtul, datorat, în special, situaţiei economice precare a ţăranilor colectivişti. _______Colectivizarea satului maramureşean a adus şi o schimbare în mentalitatea ţăranilor, care s-au îndepărtat de multe din valorile şi simbolurile tradiţionale. însă, coşmarul colectivizării forţate continuă să se păstreze extrem de puternic în memoria individuală şi colectivă a ţăranilor maramureşeni, iar mărturiile reproduse în acest volum sunt sugestive în această privinţă. Demersul nostru referitor la investigarea metodelor şi a mijloacelor de colectivizare a agriculturii maramureşene, dar şi a reacţiilor ţăranilor la acest proces, a început în urmă cu mai mulţi ani. în cursul anului 2004, a apărut volumul Colectivizarea în Maramureş. Contribuţii documentare (1949-1962)1, conţinând documentele cele mai relevante referitoare la procesul colectivizării. Volumul de faţă vine în continuarea acestui demers, întrucât mărturiile de istorie orală completează documentele de arhivă. 1 Andrea Dobeş, Gheorghe Mihai Bârlea, Robert Fiirtos, Colectivizarea în Maramureş. Contribuţii documentare (1949-1962), Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2004. 13 Interviurile au fost realizate în cadrul unei campanii de cercetare în satele maramureşene, desfăşurată în intervalul februarie - martie 2008. Au fost realizate aproximativ 50 de interviuri în satele şi comunele reprezentative din zona Maramureşului istoric. Acestora li s-au adăugat câteva înregistrări realizate în cursul anului 2004. Interviurile au fost realizate pe suport audio, au fost transcrise şi se găsesc în Arhiva de Istorie Orală a Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet. Interviurile au la bază un ghid care urmăreşte să surprindă cele mai importante momente ale procesului de colectivizare: situaţia satului maramureşean înainte de colectivizare, începuturile colectivizării, problema cotelor obligatorii, metodele şi mijloacele folosite în acţiunea de convingere a ţăranilor, care a fost atitudinea preotului şi a învăţătorului din sat faţă de procesul colectivizării, cazuri de ţărani arestaţi şi condamnaţi pentru refuzul-de a intra în structurile colectiviste, care era situaţia colectivului şi a ţăranilor colectivizaţi, cum se fura în timpul colectivului, dacă au existat plângeri sau reclamaţii ale ţăranilor trimise conducerii de partid privind anumite nedreptăţi săvârşite de autorităţile locale, cum au reuşit ţăranii să-şi redobândească proprietăţile după 1990. Mărturiile provin dintr-un spaţiu social extrem de vast, scopul nostru fiind de a aduna „poveştile” unor oameni aflaţi în anii ’50-’60 în cele mai diverse ipostaze: de la ţăranii înstăriţi supuşi represiunii, la ţăranii săraci care au crezut că intrarea în noile forme de organizare a agriculturii poate fi o modalitate de promovare socială, ajungând la cei care, în calitate de preşedinţi, brigadieri sau activişti, au fost numiţi să conducă noile structuri. Chiar- dacă părerile martorilor referitoare la procesului de colectivizare diferă în funcţia de poziţionarea fiecărui indivd în cadrul acestui fenomen (de la coşmar la regrete sincere), avem o serie de mărturii în care se regăsesc destine, biografii şi experienţe de viaţă ale ţăranului maramureşean în a doua jumătate a secolului XX. în transcrierea interviurilor a fost păstrată autenticitatea dialectului maramureşean, fiind corectate doar anumite greşeli 14 de exprimare. La editarea textului brut nu au fost eliminate decât acele părţi care îngreunau lecturarea textului, însă mărturiile nu au suferit modificări de fond, ci doar de formă. Mărturiile sunt grupate pe comune, inserate în ordine alfabetică, iar la începutul fiecărui interviu există o prezentare sintetică a martorului. Dorim să le mulţumim celor care au înţeles utilitatea acestei cercetări şi au făcut eforturi, nu întotdeauna uşoare sau confortabile, de a rememora evenimentele dramatice petrecute în lumea satului maramureşean în a doua jumătate a secolului trecut. Demersul nostru nu se doreşte a fi unul singular, care să epuizeze problematica colectivizării în zona Maramureşuui istoric din perspectiva mărturiilor de istorie orală. Suntem conştienţi că abordări similare sunt oportune şi oricând binevenite. 15 BÂRSANA BÂRSAN ŞTEFAN, poreclit Ştefanu ’ Coratorului, s-a născut la 18 octombrie 1932 în comuna Bârsana, judeţul Maramureş. Absolvent a şase clase, a trăit în comuna natală, ocupându-se de agricultură. Interviul a fost realizat de Adela Ulici la 13 februarie 2008 şi se găseşte în Arhiva de Istorie Orală a Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet. R. V-aş ruga să ne povestiţi puţin despre colectivizarea din comună, ce vă mai amintiţi? B.Ş. Cu colectivizarea, am fost chemaţi să facem cerere, să intrăm în colectiv. ---------R. Asta în-ce an era? B.Ş. Păi, să fi fo’ pân ’50, cam aşă ceva. No, şi am fost persecutat, la primărie, cum era atunci, la consilu’. Ne-o ţânut câte patru-cinci zâle acolo să trecem în colectiv, da’ n-am vrut a trece. Apoi s-o făcut tovărăşia aici pă un teren arabil de 50 de ari. Şi am auzât că să face tovărăşie şi am zâs să-mi dăie în schimb, da’ nu mi-o vrut da în schimb necării. Atunci eu m-am dus şi l-am recoltat cu grâu de tomnă, terenu’. Pă primăvară o zânit două tractore, o fost şăfu’ de post de aici, o participat preşedintele, cum i s-o spuns. R. Vă amintiţi numele lor? B.Ş. Da, cum să nu. Preşedinte o fost Ştirb Petru, şefii’ de post, Bizău Ion sau cum l-o chemat. R. Aţi spus că v-au adunat la primărie. Cine v-a adunat la primărie? B.Ş. La primărie, primariu’ şi miliţia ne-o chemat, o fost care o ţânut şedinţuri acolo, o fo’ veniţi din alte părţi să ne lămurească să trecem în colectiv. R. La primărie v-o chemat pe toţi deodată sau pe rând? B.Ş. Pă rând, pă care o avut ei bolă, cu mai mult teren. R. Dumneavoastră, vă ziceau că sunteţi chiabur? 19 B.Ş. Nu mi-o zâs că-s chiabur, dar mă obligau să intru în tovărăşie. R. Aveaţi teren, aveaţi animale, ce-aţi avut? B.Ş. Am avut. Am avut oi şi vaci. R. Când se făceau adunările la primărie ce vă spuneau, cum vă convingeau? B.Ş. Ne aduceau şi ne da indicaţii: . R. Vă dădeau exemple. B.Ş. Dar eu tot n-am vrut să sămnez nimic şi am zâs . R. Aţi vrut să lucraţi singur cu familia. B.Ş. Eu am vrut să lucru gospodăria me’ separat. R. Erau oameni care au acceptat? B.Ş. Nu, nu pre’ o acceptat. Funcţionarii, care o fost pă la primărie^-aceia caro n-o avuFteren-de4oc, s-o-înseri».------- - R. Oamenii din sat au fost bucuroşi când o auzit de ideea asta? B.Ş. Nu, n-o fost de acord lumea, numa’ că o fost băgaţi cu forţa. L-au obligat pe om. R. Vă ameninţau sau ce făceau? B.Ş. Pă mine m-o dus la Securitate în Sighet. R. Cine? B.Ş. Secretam’ de partid care-o fost aici, Roman Vasile. Să vă spun un lucru: io am arat terenu’, l-am recoltat cu greu şi pă toamnă o zânit cu un tractor dintr-o parte şi unu din alta. Era unu Lăscăian, secretar de partid din Vad, o stat în uliţă, s-o uitat. Când o ajuns tractoru’ la terenu’ meu, că n-o putut să-l ocolea nicicum, c-o fost lung, l-am oprit pă tractorist şi am zâs: Zâce: . La care io zâc: . O vinit şi celălalt şi după aceea s-o început un bucluc. Eu am pus nişte femei cu copii mici şi i-o luat în braţă şi s-o pus în faţa tractorului. R. Femeile erau din familia dumneavoastră sau din ce aţi găsit acolo? 20 B.Ş. Nu, erau de aici. Una, care încă trăieşte şi amu, o fost căsătorită şi avea copil mic, în faşe. Şi-o vinit apoi lume multă şi pân’ la urmă ăsta, care era şef-procuror, Nastie, sau cum i-o zâs Tisari, o vinit aici pă faţa locului şi nervos şi n-o avut ce face, o scos tractoarele afară. R. Cam câte femei s-o adunat? B.Ş. Apoi s-o strâns la vo’ patruzăci de oameni cu prunci, cu copii, cu femei, cu bărbaţi. R. Aţi fost considerat capul revoltei? B.Ş. Da. R. De asta v-au dus la Securitate. B.Ş. După asta m-o chemat la primărie. Când am ajuns la primărie erau cinci persoane, m-am uitat aşă păste ei, că io am făcut armată în Bucureşti, am fost îmbiat în lume. Ştiam că-s oameni cu funcţii în Securitate, în Miliţie sau în partid. Şi mi-o pus întrebarea: . Şi am spus că-n colectiv am văzut că în pod ave’ cereale, grâu, porumb, apoi păsări nenumărate, porci cu duiumu’. Şi ei mi-o zâs: . R. Aveaţi deja familie, nevastă? B.Ş. Desigur. Femeie am avut şi am avut fata asta mică. Da’ el zâce: . R. Atunci tractoru’ v-a stricat recolta? B.Ş. Nu o dus anu’ acela, am folosât recolta. R. V-aţi salvat. B.Ş. Da. Şi după asta, iar m-am pomenit căci a doua zi, o zâs: Zâc: . Trebuia să o împing pă ea că femeia nu ajunge într-o situaţie ca un bărbat. Amu să mă salvez pă mine. Şi după asta zâc: , la care el zâce: Şi zâc: . Da’ el zâce: . Zâc: . N-o găsât pază, da’ mai bine că n-o găsât. Zâc: . Vin acasă, îi spun femeii: . R. Asta în ce an era? B.Ş. Cam poate prin cincizăci şi vreo şăptie sau cincizăci şi opt, cam aşă ceva. R. Şi v-a ascultat femeia? B.Ş. O vinit femeia şi o început a mă înjura acolo şi te., să mă scuzaţi. R. Dar un toc de bătaie, nu v-a dat? -----BJŞ.Acoale~mam-eăpâtat, Am căpătat în Sighet.------------ R. Nu, de la nevastă? B.Ş. Ăi, de la nevastă, ne-am înţăles şi ne-am apărat unu pă altu’, iar în felu’ ăsta am putut scăpa eu, că eu am fost mai periculos. R. Şi au crezut? B.Ş. Păi, după cum o văzut ei că s-o înfuriet şi eu am zâs că-i tai gâtu’, nu ştiu în ce ape s-o scăldat ei, că o crezut definitiv sau nu. Şi-a doua zi vine şăfii’ de post, Bizău, şi zâce: Zâc: . Pă desară, cam pă la ora zăce când s-o întunecat, o vinit Bizău cu un paznic. Şi cum îi poarta asta cu palantu’ înalt, iar el era gras, nu putea să sară păste poartă. Maşina Securităţii o ajuns la Primărie, la Sfat şi el trebuie să mă ducă până acolo. Io, când l-am auzât strâgând pă el, imediat m-am îmbrăcat fain frumos şi le-am spus aşă: . O zânit cu automatu’ în gât şi cu o lanternă aprinsă şi pă paznic îl lasă-n şatră şî io cum o deschis, am fost după ea. R. V-aţi ascuns în spatele uşii? B.Ş. Da şi stăm în ceea casă, el s-o dus acolo unde o fost lumină. 22 R. L-aţi păcălit! B.Ş. Şî am ieşât, nu mă interesa nici de pază care-o pus-o, c-am fost programat să mă duc, R. Cunoşteaţi paza? B.Ş. Da, o fost unu’ Hodor Toder, da-i mort. R. De aici, din sat? B.Ş. Da, io eram prieten cu el. I-am arătat atât... [martorul duce degetul în dreptul buzelor]. R. Adică, i-aţi făcut semn să tacă? B.Ş. Da, şi el o zâs: O făcut cercetări, Bizău, în casă: , cum grăie el, că era de pă Iza. Ca să vezi, că sucită, că învârtită, n-o spus adevăru’. Io am vrut să plec la Bucureşti, am avut o cunoştinţă în funcţie bună şi ai’ când m-am liberat o zâs: . După asta, am fo’ la o vecină^ci^am^jgit prin -grădină^ram dumit acolo şi”âm transmis acasă, să-mi aducă patru mii de lei, să mă duc la Bucureşti. Dar ăştia n-o ţânut săcretu’, minten’ s-o discutat de la unu la altu şi m-am pomenit cu Oul [Ion Godja, poreclit Oul din Văleni], ce era secretar. O zâs, Ou’ cătră mine: <Ştefane, oriunde te-ai duce, eşti dat în urmărire prin tătie gările şî degeaba-i încerca, că te-or prinde>. Aşa că m-am întors înapoi, am venit acasă cam pă la trei ceasuri. Seara m-am băgat în grajd, am hrănit marhăle, iar Bizău o zânit de la post şi o zâs: Nu mi-o dat nici un răspuns. Pă ceie sară, o zânit Securitatea. R. Câţi o venit? B.Ş. Vreo patru. R. De la Sighet? B.Ş. Da, cu maşina. Era un şofer gras pă maşina Securităţii. Şi m-o luat şi m-o dus. Am ajuns acolo şi m-o dezbrăcat la pielea goală. O zâs să dau declaraţie. Io am dat declaraţie, cum să mă apăr pă mine. Şi m-o luat din pulane şi câte mi-o dat. M-o legat la ochi şi m-o băgat într-un beci, m-o legat cu o naffamă groasă, albastră. Era Securitatea aici şi Miliţia era acolo la colţ. Era un căpitan Drimuş, dracu’ ştii de pă 23 unde era, care m-o cercetat. Apoi o zânit altul, m-o luat la bătaie, m-o pus pă o masă, m-o băgat într-un beci pă un beton, numa’ n-am îngheţat de frig acolo. Am avut la mine nişte ţigări, mi le-o luat tăte şi am stat vreo şase ceasuri, după acee’ s-o schimbat. R. Dar câte zile v-au ţinut acolo? B.Ş. Trei zâle. Io am făcut armată cu un ploieştean, acela o ajuns comandantu’ Securităţii aici. El m-o ştiut, că am fo’ pretini buni şi pă când începe a-mi pune întrebări: Şi când o început să zâmbească zâc: Dar el: . Era o uşă, că nici n-ai cunoşte-o că-i uşă, prin părete, de la bucătărie, unde am fost io la cercetări. Mi-o dat voie să mă îmbrăc, mi-o adus două porţii de mâncare, o apăsat el pă un bumb, pă o sonerie şi o deschis şi mi-o cerut două porţii de mâncare. R. Vă era foame, nu v-au dat de mâncare? celule. Da’ nu legat la ochi: . Erau oameni, curgea apa pă ei, legaţi în lanţuri. Dar când m-o dus celălalt, am fost legat la ochi, n-am văzut nimic. Ăsta mi-o arătat tăte treburile. R. Aţi recunoscut pe cineva acolo? B.Ş. N-am recunoscut pă nime’, n-am putut să-i recunosc, că o fost aduşi, Dumnezeu ştie de pă unde. Cură apa pă ei, bugezi de foame, de chinuri şi de bătăi, era vai de capu’ lor. Asta am văzut eu cu ochii mei atunci şi pă urmă mi-o spus aşă: . Şi aşa o fost . . Şi m-o adus până acasă. M-o lăsat în şosea, da’ el s-o dus, s-o ferit de şofer, că şoferu’ o fo’ mai periculos. Apoi m-am mai întâlnit eu cu el şi am zâs să vie pă la mine, dar el zâce: . R. Deci, după trei zile, aţi scăpat. 24 B.Ş. Am scăpat după trei zâle. . Apoi mi-o arătat decleraţiile, cine o dat decleraţii despre mine să mă ducă. R. Cine au dat declaraţii? B.Ş. Apăi o fost aşa: Ştirb, primarul, Roman Vasile, secretam’ de partid, o fost aiesta, Şerban, tractoriştii şi Lăscăian acela, secretarul de partid, ce-o fost atunci. R. La Securitate aţi dat declaraţie cum au vrut ei? B.Ş. Nu. R. N-aţi dat declaraţie? B.Ş. Nu, că mi-o spus ăsta, colegu’ meu, că dacă nu era el eram transportat la Baia Mare, pus la curent şi ce ştiu eu câte mai erau. R. Nu ştiţi cum v-a scăpat, nu v-a spus niciodată? B.Ş. El mi-o spus aşa: rAşa ct~tm-0 spHs asta~sa nu ma implic, să stau în banca me’, să nu mă pun contra vântului că asta-i viaţa. R. Şi ce-aţi făcut? B.Ş. Am început agricultura. R. Tot aşa, pe cont propriu? B.Ş. Tot, n-am intrat în colectiv. Dar nici nu m-am mai băgat altu’. R. V-aţi lecuit. B.Ş. Păi, am văzut că nu ies bine. Că până la urmă, nu ne mai putem întoarce înapoi. R. Animalele vi le-au luat? B.Ş. Nu. R. Cote aţi avut? B.Ş. Avut. R. Cum erau? B.Ş. Cum erau? Să vă dau un exemplu: te pune cu cinci sute de kile de porumb, le-ai dat, te-o pus a doua oară. Şi tăt aşă rână când ţi-o luat tăt ce ai avut. R. Erau prea mari cotele? B.Ş. Da, erau foarte mari. R. Ce făceaţi, când nu puteaţi achita cotele? 25 B.Ş. Păi, ce-ai făcut: ţi-o luat tăt, ţi-o zânit, ţi-o sechestrat, ţi-o luat tăt, n-ai avut ce mânca, n-ai avut nimic. R. V-au sechestrat vreo dată ceva? B.Ş. Păi da, de la părinţii mei o luat două vaci cu viţăi, şi le-o luat mălaiu’ şi le-o luat fânu’, şi le-o luat tăt ce-o avut. Dacă ţi-o pus cotă şi ai achitat-o, ţi-o mai pus una. R. Mai ştiţi şi alţi oameni de aici care au fost anchetaţi sau care au fost arestaţi? B.Ş. Apoi, o fost aiesta Ştefanu’ Mărişcuţii persecutat, o fost persecutat Roşea Vasile. R. Cine era cel mai bogat în sat? B.Ş. Păi, înainte o fost Pop Toader şi Cudrici Lupu. R. în afară de revolta asta, cu tractoru’, în Bârsana au mai fost revolte? B.Ş. Păi, s-o revoltat la început, după aceia s-o muiet oamenii, că o văzut că n-au ce face. —------R^S=au-temut?---------------------------------------------- B.Ş. Păi, i-o dus pă la Securitate, dar până la urmă tăt s-o făcut... R. Cineva din familie, nevasta, s-a înscris? B.Ş. Nime’. R. La colectiv sau la întovărăşire, furau oamenii? B.Ş. Păi, o făcut ei învârteli, câte o vrut. Eu n-am avut dreptu’ la nimic, eu am avut doar cincizăci de ari... R. Dar cei care erau înscrişi, furau? B.Ş. Păi, aceia s-o împărţât cu tăt ce-o avut. R. Oamenii care au fost nemulţumiţi au trimis scrisori la partid? Au făcut plângeri? B.Ş. Da de unde! R. Partidul, nu-i ajuta cu nimic. B.Ş. La aşe ceva, nu. R. Da’ la alte cele? B.Ş. La alte cele, te-o mai ajutat! R. Cum? B.Ş. Să vă spun: eu am dus oamenii la lucru, la şantiere. Am fo’ la trustu’ de construcţie din Cluj, am dus două sute cinzăci de oameni acolo. Şi am muncit şi am ieşit cu bani faini, 26 acolo n-am avut nici o problemă. Dar, am lucrat la pădure, la Oneşti, acolo am ajuns la partid. R. De ce? B.Ş. Nu ne-o vrut da banii, hoţii şi partidu’ o rezolvat treaba. Şi am dus două sute cincizăci de oameni la Sebeş, Alba. Acolo, era un inginer, Ion Ioniţă, şef de şantier. După ce-am ajuns cu oamenii, am cerut să-mi facă o hârtie, un contract, să-l respect. Eu să muncesc şi el să-mi dea banii. Pă suta de lei, de cap de om, că aşe o fost atunci şi mi-o facut-o. O sămnat-o el şi maistru’ de şantier. Am sămnat eu şi mi-am luat obligaţia: scule, muncă, da’ şi bani. Am lucrat intr-o lună de zâle, pă trii schimburi, zi şi noapte până când am terminat luna. La sfarşât de lună, o trebuit să ne aducă acasă cu maşinile şi să ne ducă iarăşi înapoi. Aşă o fost înţălegerea la început. El, după ce-am lucrat o lună de zâle, o zâs că nu ne mai poate ţâne şi-mi face închiderea. M-am dus la închidere, la contabilitate şi am făcut -un calcuLpărfiecareTcâţrbani li s-o vînîf şi o luat stătu’ de plată. Casiera s-o dus la bancă, să scoată banii, da’ n-o mai vinit, i-o scos din dormitor, de la cantină şi stăteau sub cerul liber. Oamenii o început să înjure. Am zâs: . Dimineaţă, urcăm treizăci de persoane, obligăm un şofer cu maşina şantierului, să ne ducă până la primul secretar la Alba Iulia. Am ajuns acolo, am intrat, era miliţie la poartă, ne-o băgat pă tăţi într-un grup şi ne-o întrebat: Am spus adjunctului primului secretar care-i situaţia. S-o dus la prim-secretar şi o zâs: . Am mărs acolo şi el zâce: Zâc: . Apoi zâce: <Ştii ce? Ai hârtiel> . I-o arăt. Zâce: . Da’ zâc: . Odată s-o înfuriat şi-o luat paltonu’ pă el şi o zâs să mă duc cu el cu maşina. Aieştia, după el până în şantier o venit. Pă când am ajuns acolo, o fo’ plin de Securitate şi de Miliţie. No, o dat ordin şi ne-o plătit în patru ore şi ne-o escortat până la tren, să plecăm. R. După ’90, după revoluţie, terenul care vi l-au luat, l-aţi primit înapoi? B.Ş. S-o spart tovărăşia, încă era Ceauşescu sau Gheorghiu-Dej, nu ştiu io ce o fost, că atunci s-o spart întovărăşirea. Fiecare am mărs la terenu’ lui, le-am împărţât cum o fost şi am terminat şi nu ne-o mai conturbat nime’ altu. No, asta o fost. R. Altceva, vă mai amintiţi? B.Ş. Altceva n-am. R. Mulţumim frumos! 28 DRINCĂ ALEXANDRU s-a născut la 16 noiembrie 1925 în comuna Bârsana, judeţul Maramureş. A absolvit şapte clase şi a trăit în comuna natală, ocupându-se de agricultură. Interviul a fost realizat de Gabriela Kadar la 13 februarie 2008 şi se găseşte în Arhiva de Istorie Orală a Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet. R. Cum trăiau oamenii în Bârsana după război? Erau oameni bogaţi în sat? D.A. Apoi, cum am trăit eu o să vă spun. Am avut o gospodărie bunişoară, nu mult pământ, da’ bun. Şi m-am găzdăluit foarte bine. Când o fost. în anul Ai»? la concentrare, c-o văzut că prea bine mere treaba. R. Concentrare? D.A. La muncă ne-o dus, aşe se zice că după ce scapi din armată, te mai duci la concentrare. Apoi, când am vinit ne-o pus cote foarte mari. Am avut eu vreo 7 hectare şi ne-o dublat, mi-o pus 15 hectare, ca să-mi fie cota cât mai mare. Şi după 15 hectare am avut cotă 11 metere. Şi ne-o dat cote foarte mari de tăt. Am avut 11 metri de grăunte (grâu, porumb, ovăz, cartofi), de tăte. Şi 30 de metere de fân. N-am avut terenul, că am avut numai 7 hectare, da’ mi-o dublat, mi-o pus 15. încă mai mult de jumătate. Ca să ne năcăjească mai tare. M-o făcut şi chiabur un timp de vreme, dar după aceiea m-o şters, că n-o fo’ cum, că n-am fo’ între familii din aste, am avut io, dar avut pământ mai puţân. După ce s-o făcut tovărăşia, în ’55 mi se pare, ne-o luat 80 de ari de teren şi ne-o dat un teren slab. O luat terenul cât o socotit ei şi ne-o dat în schimb, dar care n-o fost bun. O venit tractorul într-o duminică că a doua zi să margă să are. Şi tată noaptea o umblat pă la oameni să merem să arăm. A doua zi, pă când s-o făcut zâuă, pă tăt pământul o fost câte două-trei femei 29 cu prunci în braţe. Atunci o lăsat şi după aceea o făcut tătă vara lămuriri. R. Cum încercau să-i lămurească pe oameni? D.A. No, să-şi deie pământu’ în schimb, da’ n-o vrut oamenii pământ care să corespundă. Intervine Bârsan Ştefan, vecinul martorului (B.Ş.) Aşa o făcut peste tăt, numa’ că nu s-o înscris lumea şi cu colectivizarea o rămas. D.A. Şi după aceie o început colectivizarea. De aici, de la drumul Vălenilor în sus, numa’ trei am fost propuşi prima dată ca să ne lămurească pă noi, că dacă scapă de noi, apoi cu ceialalţi a mere mai uşor. O vinit la mine o echipă de lămurire vreo câteva zâle. Când am văzut că vin, m-am ascuns de ei. R. Cum încercau să vă lămurească, vă ameninţau sau vă luau cu binişorul? D.A. Cu binişorul şi cu lămuriri, că o să fie bine. Dar io să mă vadă. M-o prins acasă şi o vinit şi m-o lămurit: gă aşe şi aşe a fi de bine în colectiv şi nu ştiu cum. R. Vă aduceţi aminte numele celor care încercau să vă lămurească? Erau oameni din comună? D.A. Nu, erau străini. O fost unul Kovâcs, da’ acela o fo’ o persoană bună. Cam cu acela o avut noroc Bârsana, să ştiţi. O zinit în tăte zilele să ne lămurească. Şi ne-o luat şi ne-o dus în tătă zâua la primărie să ne lămurească. Am avut un frate pă care l-o lămurit, c-o fost mai slab un pic la minte. L-o lămurit şi s-o înscris la colectiv. Un cumnat iară, l-o chemat în birou şi vine cumnatu’ acela: . Da’ în timpul acela m-o luat pă mine. Prima dată să mă duc eu. M-am şi gândit, ce să-i răspund. Io nu mă înscriu, am avut griji, nu m-am înscris. Şi apoi ameninţări, chinuri şi năcazuri, cote duble: după ce-am achitat cota, mi-o dat iară. Am rămas odată, am avut cotă de porci şi am dat nu ştiu câte kilograme şi mi-o mai pus cotă de porc. Şi numai cu chinuri şi cu năcazuri. Numa’ cu ameninţări. Şi vă spun, Kovâcs acela mi-o făcut cererea, că am zis că nu ştiu 30 cum se face. Vă rog să binevoiţi să mă primiţi în colectiv, că nu-s capabil de condus eu. Păi, m-am gândit, eu nu-s stăpân de condus? O vinit iar odată, eram pă pat bolnav, că am necazuri bughăte, vine iară şi spune că aşe îi de bine în colectiv. Atunci m-am rădicat şi am zâs: N-o mai zâs nimic. Aşa am scăpat cu năcazuri, cu ameninţări şi cu câte. Şi apoi cum am zâs, m-o dus şi pă la concentrare. R. Ce s-a întâmplat acolo? D.A. Păi, acolo am lucrat vreo şase săptămâni şi apoi ne-o dat drumul. Atunci o fost festivalul [tineretului] de la Bucureşti şi eram acolo. Şi cum venea trenul de prin alte ţări, ieşeam acolo să vedem şi noi, cum lucram acolo, dar io eram mpticos, hainele rupte, că aşa ne-o dat armata. Nu-mi era ruşine, că nu erau hainele mele. Dacă ne-o dat stătu’ aşe, aşe umblu. -Ş apoi ne o-^ăzut -acokr~şrTre'-o ~dardrumu,, ~pI Ta vreo şese săptămâni ne-o liberat. Tot năcazuri şi chinuri, mereu. N-o fo’ voie să aduci lemne, te-o amendat, n-o fo voie nimic. R. Pământurile care v-au fost luate, le-aţi primit înapoi după revoluţie? D.A. S-o primit încă înainte. B.Ş. înainte o fo’. S-o spart tovărăşia. Ş-apoi a încercat să facă colectiv. încă în timpul lui Gheorghiu-Dej o fost asta. S-o spart tovărăşia şi o vrut să facă colectiv. R. Dar în colectiv nu v-aţi înscris. D.A. Nu, cum v-am spus. M-o chemat după ce mi-o mânuit cumnatu’ acela, m-o chemat şi pe mine acolo. Şi m-o luat: R. Dacă n-aţi putut plăti cotele la timp, ce aţi păţit? D.A. M-o chemat, că n-am fost achitată tăte cotele. Am mers în Sighet şi am cumpărat fasole de pă piaţă, ca să completez cota. Da’ tăt n-am completat-o tătă, că n-am fo’ în stare, că n-am avut atâta recoltă. R. Cine era primar atunci? 31 D.A. Oare, care o fost atunci? O fost Godja pă timpurile cele. Grasu’ o fo’ primar. R. Cunoaşteţi şi alte persoane care au fost bătute sau arestate pentru că nu şi-au putut plăti cotele obligatorii? D.A. O fo’ destui la care o luat pământu’. O fost Petrovai Ştefan, o fost Roşea Ion, o fost Roşea Vasile, care i-o luat terenurile pentru cote. R. Cum s-a comportat preotul, învăţătorul din sat? Nu încercau şi ei să vă lămurească la biserică? D.A. Apăi merem la biserică şi o mai spus că trebe să ne înscriem, da’ n-o îndrăznit din tătă inima niciodată. Aişte aici nu s-o băgat. R. Ne-aţi spus înainte că l-aţi cunoscut pe Ilie Lazăr. D.A. No, să vă spun de Ilie Lazăr. Băiatu’ meu o fost bolnav. Şi-am fo’ cu el la Cluj. Şi umblând aşe pă stradă, văd că trece un domn, drept la mine. că aşe ne ocărăsc ei, bulzari. . Când o zis că-i pupăză, mi-am dat seama că îi din Giuleşti. Şi apoi am stat de vorbă mult cu el. Zâce: , m-o întrebat tocmai de un vecin. Zâc: Că zâce el: R. Asta fost prin anii ’60, nu? D.A. Dară. Nu, după ’60, prin ’70 şi ceva. R. Altceva vă mai aduceţi aminte? D.A. îmi aduc aminte să mă duc să mor şi gata. îs bătrân. Io n-am fo’ la Memorial la Sighet să văd, numa’ din afară. N-am intrat niciodată. N-am fost. Dacă n-am fost aşe în oraş. R. Bine, vă mulţumesc. 32 LENGHEL-BOLOGA IOAN s-a născut la 30 ianuarie 1928 în comuna Bârsana, judeţul Maramureş. A absolvit şapte clase şi a trăit în comuna natală, ocupându-se de agricultură. Interviul a fost realizat de Gheorghe Mihai Bârlea la 13 februarie 2008 şi se găseşte în Arhiva de Istorie Orală a Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet. R. Care era situaţia în sat după război? Cum se trăia în perioada aceea? L.B. S-o trăit foarte greu, greu o fost. O fo’ mari presiuni asupra oamenilor, cote de lapte, de lână, de came, impozite grozave de tătu. După pământ impozite mari. O trăit mai uşor -cei ce au-avul mai puţîn pământ: R. Pentru că au avut cote mai mici, nu? L.B. Au avut mai puţine cote şi altfel s-o descurcat. Că ăştia, forţă de muncă n-au avut, pământ n-o fo’ voie a vinde, nu s-o putut vinde, s-o descurcat oamenii cum o putut, da’ greu, greu o fo’. Eu ştiu la noi, la familia asta unde am trăit eu, în Fiad, am avut după cât pământ 10.000 de kilograme de fân anual, cotă. Trebuia să-l duc în Sighet, să-l predau în Sighet. Caii îi luam şi îi ducem acolo. După o vacă, 30 de litri de lapte obligatoriu ca să dai. La oi la fel, 900 de grame de lână după cap de oaie. Pân ’49, i-o legat pă doi moşieri ce o fost în Bârsana. R. Pe cine? L.B. Cudrici Lupu şi Pop Toder. în 1949 i-o ridicat şi i-o dus la Bistriţa şi acolo o rămas definitiv, nu s-o mai întors înapoi. Şi după aceia o început presiunea colectivizării. R. Cum era? Veneau de la partid? L.B. Veneau de la partid, de la raion. Se duceau la Primărie, în sala mare, se băgau în sala mare, în partea dreaptă, în fiecare săptămână aveam ore ca şi la şcoală. Miercuri seara sau joi seara sau sâmbătă seara trebuia să ne prezentăm acolo şi 33 aveam bănci ca şi pruncii la şcolă, că noi eram înainte de mărs în armată, eram cam de 20 de ani. R. întrebările ce scop aveau? L.B. întrebările erau cu scopul de a intra în colectiv: <îţi intra în colectiv? Că va fi aşa, că va fi aşă.> Şi tăt de aistea. După ce gătam orele câte trebuie să le facem, treceu la întrebări în sala mare. Venem în altă sală, acolo erau doi activişti de partid şi întreba: Asta era întrebarea. O fo’ care o zâs că nu, o fo’ care o zâs că da. Şi ieşem afară, iar săptămâna următoare la fel. Câţiva oameni care o fo’ mai isteţi, le-o plăcut aşă mai pă la conducere s-o înscris, apoi aceia o condus în sat întovărăşârea, că ei o fo’ oameni mai isteţi, aşă cumva. Da’ colectiv la noi nu s-o putut face că n-o corespuns suprafaţa de teren. Ce ştiu cum era atunci, cât drept avea un cetăţean de teren, dar noi am depăşât că am fo’ mulţi, vreo 5.000 şi nu ştiu câte sute de suflete în Bârsana. Şi socotiţi la nu ştiu câte arii de pământ grădină ajutătore şi n-au avut de unde să ne dăie şi am rămas cumva. R. îţi aduci aminte numele unora dintre activiştii de partid care au venit prin sat? L.B. Da, o fost unu’ de la noi, Boris. Boris Ion. Şi o fost unu’ Kovâcs, din Sighet. Acela, Kovâcs, o fost un domn. R. Cum se purtau cu dumneavoastră? L.B. Destul de dur. Că pă cei care îi socoteau mai serioşi oameni, cumva mai contrari lor, îi ţâneau într-o cameră fără lumină şi le spuneau: Era maşina pusă în faţă, în drum. R. Deci erau ameninţaţi? L.B. Da. Intervine soţia martorului (S.) Şi bătuţi. L.B. De câte ori erau şi bătuţi. R, Se vorbea că le băgau degetele în uşă. L.B. Aici la noi nu ştiu, n-am ştiut, da’ în alte părţi am auzit că da. 34 S. Pă tata meu l-o chemat acolo şi s-o prins cu ei că nu să înscrie şi apoi l-o bătut. Şi se ascunde şi plângeam noi şi zbieram că îl duce pă tata, tăt îl întreba şi-l bătea. R. Cum l-o chemat pe tatăl dumneavoastră? S. Cudrici Ion. R. Dumneavoastră aţi fost consideraţi familie de chiaburi? L.B. Da, părinţii mei, aici unde am fost înfiat, că eu am fost înfiat, de aia port două nume. Eu am fost Bologa şi am devenit Lenghel. R. Cu ce vă ameninţau? L.B. Că n-om ave’ drepturi, copiii n-or ave’ drepturi de mărs la şcolă, n-om ave drepturi la nici un fel de raţie la coperativă. Că se dădea ulei pă raţie, zahăr pă raţie, n-om ave drepturi la aistea. R. Au fost familii deportate din sat? * S. ——L.B. Da, două faniitrirCiidricrLupu şl PopToader. Ăştia s-o dus la Bistriţa pă 2 sau 3 martie 1949. Securitatea i-o îmbarcat în maşină şi le-o spus: . S. Femeia lu’ Pop Toder o fost soră cu mama mea şi apăi ştiu că o avut nouă prunci, nouă prunci o avut şi i-o zâs: , o avut cine ştie câtă came de porc în pod: . De spaimă, cum i-o trezât de pă somn nu şi-o luat nimic. Bunica me’ o stat în drum unde-i şcoala, acolo în centru, şi-o zâs când i-o scos din casă şi i-o pus în maşână : . Şi i-o dus şi nu s-o mai putut întoarce în sat. Mai târziu o mai venit ei pă aici pă la noi, da’ numa’ aşa în vizită. R. Au reuşit să-şi recupereze proprietăţile pe care le-au avut în sat? L.B, Abia acuma după revoluţie, da’ nu total. R. Existau oameni care colaborau cu organele şi îi reclamau pe oamenii din sat? L.B. O fost, sigur că o fost de ăştia. Erau din cei mai răi oameni din sat. Asta s-o ştiut, din cei mai săraci, din cei mai 35 blăstămaţi. Oriunde există aşa. Şi la noi în Bârsana şi în orice sat sunt anumite feluri de oameni, nu-s tăţi o formă. La noi în sat sunt nişte neamuri, Vârticenii, aşă le-o zâs, de-a lu’ Vârtic, aceia să le fi fo’ vecin nu era bine. Aşa o fo’ ei, oameni săraci, iar de cealaltă parte, spioni. Turnau şi spuneau: . R. Care era atitudinea preotului şi a învăţătorului faţă de ce se petrecea? L.B. Noi am avut un învăţător, Bologa Vasile, foarte bun. El tătdeauna o fo’ contra comunismului. Fostu’ director, Ardelean, acela o fost aşa, cu două feţe, ca o găină şi dincolo să vede şi dincoace se vede. Şi cu dracu şi cu Dumnezeu. Aşa să zice. R. Din ce vă aduceţi aminte care au fost cele mai dureroase lucruri, care v-au marcat pe dumneavoastră sau familia dumneavoastră? -------L.B. Păi, cel mai dureros lucru o fo’ cotele, că ne-o luat tăt. Şi luau casă cu casă, iar dacă nu s-o dat cota îţi lua mălaiul din pod, îl coborău şi-l puneau în car, îţi luau cartofii din groapă. R. Unde îi duceau? L.B. La bază, în Sighet. îi transportau la Sfat, apoi îi duceau. R. Cotele erau aşa de mari încât oamenilor abia le mai rămânea să aibă cu ce trăi? L.B. N-ai putut. Noi facem fân în parte să putem ţâne la prunci o vacă.. R. Cât a durat întovărăşirea în Bârsana? L.B. Din ’49 sau ’50 până în ’53 sau ’54 când s-o desfiinţat. R. Cum s-a desfiinţat, au intrat oamenii pe pământuri? L.B. Da, o intrat pă pământuri, da. Prin sat s-o auzât că se va sparge. Erau vorbe că se va desfiinţa întovărăşârea şi o venit de partid: . Chiar eu însumi am avut un pământ aici cătră Văleni, pă drumu’ Vălenilor, şi un alt vecin, om mai bătrân ca mine, om foarte cumsecade, zâce: . Şi aşa am făcut. Am pus plugu’ în car şi am mărs acolo şi l-am arat. Am arat noi ce-am arat, vreo 3-4 ceasuri şi ne-o văzut de la Primărie. Şi o zâs: Şi era un primar, Surdu Vasile, el o fo primar. , împreună cu Truţă, şăful de post şi mai cu cineva de-a lor, gomici şi paznici de câmp. Când vin acolo zâc: . Şi era unu’ Mazăre, secretar de partid, tăia şi spânzura prin sat cât o fo’ el la putere. Şi zâce: . . Şăfu’ de post, Truţă o zâs cătră mine: Şi m-am dus la post, era numa’ el sângur şi zâce: Şi o trecut vremea aceie, n-ojnai zâs altu’ nime’ nimic, ii-crmai chemat pa mmeT. Şi-o trecut iama întreagă, apoi primăvara s-o publicat că să desfhnţază. Apoi, Truţă o zâs: R. Tu ai mărs să-ţi lucri pământu’, auzind că-i posibil să se spargă întovărăşârea şi ai prins curaj, nu? L.B. Da, da. S. O prins curaj că n-am avut nici pământ de pe ce lucra ca să trăim. Ne-am dus cu inima în dinţi. Tătă zâua am plâns când videm că trece o maşână. Ne tremura inima că or zini şi ne-or închide. D-apăi mi-am făcut cruce şi ne-am luat inima în dinţi şi ne-am dus că n-am avut de pă ce trăi. L.B. Că noi am avut atâta pământ, că am avut 20 de hectare, şi o trăbuit să o luăm de la capăt. Am luat-o de la zero aproape, că am rămas cu un cal şi cu o văcuţă în grajd. O fost o perioadă grea. Da’, bine că Bârsana o scăpat de colectiv! Aşa-i, da’ să ştiţi că cineva n-o pus suflet acolo, în asta treabă. O fo’ unu’ Kovâcs din Sighet, om de treabă. într-o seară când am fo’ chemat la Sfat, când am ieşât din sala mare, m-o cunoscut şi m-o întrebat 37 R. El era activist şi vă încuraja să nu vă înscrieţi în colectiv. L.B. Da. Şi mi-o zis: Da’ nu spunea la tăţi. Numa’ la persoanele în care o avut încredere. Alături de Kovâcs o mai fost 2-3 oameni ca şi el. Şi aceia o făcut Bârsana de n-o intrat în colectiv. O zâs: , că era obligatoriu să dea la fiecare persoană 50 de arii, grădină ajutătoare. R. Circulau prin sat zvonuri despre colectivele din U.R.S.S.? Erau prizonieri de război care să povestească ce au văzut pe acolo? L.B. Sigur că da. Păi, eu am avut un frate de-a mamii, prizonier în Rusia. Doi ani o stat şi o văzut cum se petrece de pă jos câte o mână de grăunţă de mălai să margă acasă să deie la o găină. Că n-o fo’ voie să ducă acasă, numa’ tăt la colectiv. Şi o zânit oamenii şi o spus: <îi pericol de tăt la ruşi, acolo n-are nime ’ caru ’ lui, n-are nime vaca lui, trebe să margă la colectiv şi de acolo îi dă apăi, ce-i dă>. Şi oamenii s-au temut că or rămâne fără nimic. S. Eu am zânit întristată că vedeam oamenii care erau înscrişi şi n-aveu un grăunte, n-aveu voie să ie să ducă. Furau ei, câte 3-4 cucuruzi, fiecare cât putea. Tăţi am ştiut ce-o însemnat greu’ şi năcazu’. Şi avem şi o cotă de transportat lemne de la Gutâi, că aveam doi cai şi trebuie ca 30 de metri ster pă lună să scotem din pădure la depozit fără nici o plată. Luni dimineaţa trebuie să pun merinde la cai şi merem în Budeşti şi trăgem tătă săptămâna metăre, punem la drum în maşână. Fără nici un leu. într-o luni dimineaţa, trebuia să plec la Budeşti. M-am sculat, am hrănit caii şi mă gândesc: . No, zâs şi făcut. Am încărcat o sanie de gunoi, am pus caii la sanie şi când am fost pă drum mă vede şăfu’ de post. Când m-o văzut: 38 Şi o tras caii de rudă, i-o îndreptat cătră sat şi mi-o îmburdat sania cu gunoi pă jos. N-am avut ce face. Am întors caii, m-am dus acasă, mi-am pus merinde şi m-am dus la Budeşti. Şi acolo mi-o rămas gunoiu’ în şanţ până ce am zânit sâmbătă acasă. Apăi l-am dus de acolo. R. A fost îngrozitor şi umilitor pentru dumneata. Dar a fost greu pentru toată lumea. E bine să ştie şi generaţiile tinere prin ce greutăţi au trecut generaţiile dumneavoastră în perioada aceea de colectivizare şi de comunism din România. 39 PETROVAI NUŢU s-a născut la 27 mai 1925 în comuna Bârsana, judeţul Maramureş. Absolvent a patru clase primare, a trăit în comuna natală, ocupându-se de agricultură. Interviul a fost realizat de Robert Fiirtos la 13 februarie 2008 şi se găseşte în Arhiva de Istorie Orală a Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet. R. Pentru început, aş vrea să vă întreb care era situaţia în comună după cel de al doilea război mondial? P.N. După al doilea război mondial, o început a ne lămuri şi ne-o chemat la Sfatu’ Popular păntru colectivizare. _______R. înainte să înceapă cu lămuririle, în ’45, a fost o reformă agrară... P.N. Da, o fo’ o reformă agrară, s-o luat pământurile la doi bogătaşi. R. Cine era mai înstărit în comună? P.N. Cudrici Lupu şi Pop Toder. R. Cât pământ aveau? P.N. Apoi, aveu păste 100 de hectare, la deal. R. Pământul care s-a luat de la oamenii bogaţi s-a împărţit oamenilor din comună? P.N Pământu’ aiesta ce-o rămas s-o făcut firmă aicea şi s-o strâns pământ, cosalău şi s-o dat în schimb. R. Dar omenilor aceştia bogaţi cine le lucra pământul? P.N. D-apăi, înainte ave slugi şi lucra. R. Oameni din comună? P.N. Da, din comună. R. Şi cum plăteau, în bani sau produse? P.N. Bani, că aicea n-o fo’ de unde produse. R. Ce se cultiva în comună? P.N. Păi, porumb, ovăz, grâu şi cartofi. 40 R. Cum a început munca de lămurire a oamenilor să se înscrie în colectiv? P.N. Apăi, ne chema la Sfatu’ Popular să facem întovărăşirea... R. Povestiţi-ne puţin cum s-a făcut întovărăşirea? P.N. Cum s-o făcut? O venit şi o comasat. R. Erau oameni din comună? P.N. Oameni din comună şi activiştii de partid. R. Cei din comună erau oameni mai săraci, mai bogaţi, cum erau? P.N. Erau cei care erau în serviciuri şi aieştiea s-o înscris în tovărăşire şi s-o făcut întovărăşire de oi. R. Ce însemna întovărăşire? P.N. Ca să să strângă pământu’ laolaltă, că zice că-i mai uşor şi că n-or mai fi şi mejde şi aşa... R. Cum se lucra în întovărăşire? ţi-o luat pământu’ ori te-ai scris ori nu te-ai scris, unde o comasat ţi-o luat pământu’, nu te-o întrebat. R. De unde aveau tractor? P.N. Tractorul venea de la Sighet, de la S.M.T., că la noi no fo’. R. Cum se împărţea recolta? P.N. Toamna să împărţea recolta după zile de muncă, după cum ai muncit şi plus după ari, câţi ari ai băgat în tovărăşâre, da’ mai mult era a lor. Tăt în ascuns o fo’. tăte huc. Tăt o furat. Aieştia care o fo’ la conducere, aceia o dus... R. Dar cum erau oamenii lămuriţi să se înscrie în întovărăşire? P.N. Că o luat pământu’ unde o fost bun, iar care n-o vrut să se înscrie în tovărăşâre le-o dat în schimb, da’ le-o dat pământ rău. Şi mai departe de sat. R. Ce le spuneau oamenilor? P.N. Că va fi mai bine şi mai uşor şi că să ară cu tractoru’ şi a fi recoltă mai bună şi de tăte. R. Cunoaşteţi oameni care n-au vrut să se-nscrie în întovărăşire? 41 P.N. Nu, nu mai ştiu, poate că o fo’ mulţi. R. Au fost oameni arestaţi? P.N. O fost. O fo’ unu de aici dă pă uliţă, dar o şi murit, nu s-o mai întors. R. Cum îl chema? P.N. Ştefanca Vasile. Că o fo’ pus cu cote, să deie cote şi n-o avut de unde să dea atâta. R. Povestiţi-ne puţin despre cote, cum erau cotele? P.N. Apăi, te puneau după pământ, după cât avei pământ şi de bugăte ori şi trebuia să dai grâu şi de bugăte ori nu avei atâta grâu cât trebuie să dai, aşă că rămâne tăt acolo. Era cotă de grâu, cotă de ovăz, cotă de mălai, cotă de picioci, de tăte trebuia să dai. Apăi, umbla comisie prin sat... R. Din cine era formată comisia asta? P.N. De la Sfatu’ Popular, apăi erau gomicii, care erau paznici de câmp şi mai era un referent acolo. Umblau pă la oameni când erau săpaţi cartofii şi dacă-i afla cu hâbe nu-i vre’ a lua. Şi trebuie ca omu’ să-i plătească cu bani ori să margă să cumpere să deie, că ce te-o pus o trebuit să dai. Iar vecinu’ meu, Ştefanca Vasile, n-o putut să-şi deie cotele cu cât l-o pus şi l-o dus la Canal. L-o arestat şi l-o dus aşa, nici nu l-o condamnat. Acolo o murit, la Canal, nu s-o mai întors. R. Cunoaşteţi şi alţi oameni din sat care au fost arestaţi pentru că n-au reuşit să-şi plătească cotele? P.N. O mai fost unu, Apan Găvrilă, o fost la închisoare, dar nu ştiu cât o stat. Pă mai mulţi i-o dus la Poliţie, zâceau că fac politică. R. Cât a durat întovărăşirea? P.N. O mărs întovărăşârea câţiva ani, dar precis să vă spun nu ştiu, că-i demult. După aceea, nu s-o mai înscris nime. Tăţi aici s-o scris care o fo’ pe acolo pe lângă Primărie, nu alţii. Cei care era în serviciuri pe acolo. R. Dumneavoastră aţi fost vreodată chemat la Sfat? P.N. Da, cum nu. Boactării, aieştea care era acolo la Sfatu’ Popular umblau cu lista şi de la număru’ cutare până la număru’ cutare, că nu chemau tăt satu’ odată. Am mărs acolo, o fost aşă cam desară şi m-o lămurit: uită-te, aşa şi aşa. Noi eram 42 vreo 30-40, tăţi laolaltă. Şi erau activiştii de partid şi erau aieştia de la Sfat. Apăi ne-or spus cum a fi de bine şi cum or aduce tractoare şi cum s-a lucra şi cât de uşor a fi şi n-a trebui să muncim atâta. D-apăi, de înscris, nu s-o pre’ înscris. Ş-apăi, ştiţi ce-o făcut într-o seară? S-o dat şi o stâns lumina, că atunci nu era lumină electrică. Era lampă şi o pus într-o cameră pă unde era de ieşât nişte bănci. Şi cum era întuneric, când să ieşi, tăţi oamenii să farmau, se împiedicau în băncile acele şi tăt picau unu’ păste altu’ acolo. Aşă, ca un fel de bătaie de joc. R. N-aţi auzit oameni care să fi fost ameninţaţi sau bătuţi? P.N. Şi de-o fost, n-o spus nime. N-o spus nime că s-o temut. Că aşa o fo’ timpurile. Oamenii n-o vrut a să înscrie, n-o avut înscrişi numai vreo 80 de familii. Şi aceia o fo’ fără de pământ, cu pământ tare puţân, care o fo’ acolo tăţi pă lângă Primărie. Şi plus de atâta, era un activist de partid din Sighet, Kovâcs, care la cunoscuţi pe care se bizuiă~7hai bme le spunea: . Spunea oamenilor să-şi vadă de treabă, da’ doar în care ave’ încredere. Aşa că oamenii n-o vrut să se înscrie şi nu s-o făcut la noi colectiv. Apoi, s-o dat un ordin că s-o terminat colectivizarea în ţară. R. Am auzit că prin anii ’50, mai multe femei din comună s-ar fi aruncat în faţa tractorului? P.N. Da, atunci când s-o început întovărăşârea, atunci când s-o comasat pământul, atunci s-o aruncat. S-o arat cu tractorul, iar propretarii s-o pus contră, da’ nu tare că s-o şi temut. Că-i mai lua şi-i duce la post şi îi băte. Apăi ziceau că-i duce la Canal, aşa că s-o temut oamenii să se bage. R. Era recoltă bună pe pământul întovărăşirii? P.N. O fost, o fost recoltă bună. Apoi o fost oameni care deşi nu s-o înscris în tovărăşâre, tăt s-o dus şi o săpat pământul şi le-o dat ei toamna recoltă, că n-o avut înscrişi atâţia în tovărăşâre cât pământ o comasat. Şi n-o primit în schimb şi care n-o primit în schimb o mărs şi o lucrat pământul acolo şi le-o dat toamna cât o socotit. Şi a nost’ o fost comasat, da’ ne-o dat în schimb de-a lui Cudrici Lupu şi mi-o dat o bucată de-a unuia 43 care o fo’ înscris în tovărăşâre, a lui Ştiopei şi le-am lucrat acelea. O fo’ mai răle, mai departe, dar le-am lucrat acele. R. După revoluţie aţi reuşit să primiţi pământul înapoi? P.N. Da, dar să vă spun un lucru: o fost tare bine că n-o fost colectiv şi unde era oameni de lucru, de muncă să duceu toamna la cules în ţară şi câştigau câte o majă de porumb la zi. Şi stau câte o lună ori două. R. Dar oamenii din comună de ce n-au vrut să intre în colectiv? P.N. Că s-o temut de rău, că le ia pământu’ şi le dă 30 de ari şi tare multă populaţie o fost şi pă când i-ar fi dat arători de 30 de ari nu rămâne. Plus de atâta, dacă te-ai scris în colectiv, tăt ţi-o luat: boi de-ai avut, caii o trebuit să-i scrii, decât numa vaca ţi-o lăsat-o. Şi cam’ şi sapele, tăte le-o luat, le-o dus şi le-o strâns. Că la satele care s-o colectivizat s-o dus şi-o strâns şi carăle şi tăte. Şi acolo le-o plouat, o putrezât şi nu s-o ales nimică de ele. Ei, unde o fo’ colectivu’ o făcut rând de maşini şi tractoare şi n-o tare avut nevoie de cară. Şi pă oameni i-o nimicit odată cu tăte huc. Şi eram în ţară, la cules, dar nu era voie şi dacă îl prindea în sacoşa în care şi-o adus mâncarea, de ave 5-6 cucuruzi îl băga la închisoare 2-3 luni de zile. Şi aieştia ce umblau cu tractorele, aieştia furau cu maşinile. Dar pentru oamenii de rând nu era voie. Era vai de ei. Şi aveau zile de muncă, ne spuneau oamenii că munceu sute de norme, dar era vai de ei. Şi de furat n-o putut fura, doar aceia care era la conducere. Dacă te-ai scris în colectiv nu eşti liber, veneau seara ori dimineaţa şi strigau la portă şi trebuia să te prezinţi unde te mână ei. Să plângeau oamenii că n-o avut şi nu le-o dat, fără a fura. Omu’ era nevoit să fure de pă pământu’ lui. Care era brigadier sau la conducere, aceia aveau, că aceia îşi duceau, dar ceilalţi nu. Iar oamenii trebuiau să fure noaptea. Şi încă dacă nu-i prindea. Dacă îi prindea, îi băga la închisoare. Era poveste grea, nu era uşor pentru popor... R. Bine, vă mulţumesc frumos! P.N. Pentru puţân. 44 CĂLINEŞTI BERCI GHEORGHE s-a născut la 2 mai 1916 în Călineşti, judeţul Maramureş. A absolvit patru clase primare şi a trăit în comuna natală, ocupăndu-se cu agricultura. Interviul a fost realizat de Gheorghe Mihai Bârlea la 13 februarie 2008 şi se găseşte în Arhiva de Istorie Orală a Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet. R. Ce vă amintiţi din perioada anilor ’50? B.G. Apăi, pot să spun, că o fo’ viaţă slabă, săracă atunci. Oameni năcăjâţi că s-o luat pământu’, multe de tăt o fo’ atunci. R. Aici, în sat, o fost întovărăşire la început? B.G. Puţâni o intrat în tovărăşire, puţâni. _______R. Cum s=a—procedat, -^veneau—ax^iviştr^e~ partid în comună? B.G. O vinit activişti şi pă unii i-o luat cu forţa şi i-o dus la primărie şi i-o bătut până la urmă. R. Vă amintiţi numele unora din cei care veneau pe aici şi îi băteau pe oameni? B.G. Amu, i-am cam uitat de atunci, dacă i-aş fi sămnat în carte, poate aş fi ştiut, da’ aşa, nu. R. Cum se proceda, vă chemau pe rând la primărie? B.G. Da, unii mereu, alţii nu mereu. Apoi, zâneu noaptea la ei şi îi luau cu forţa. R. Cine veneau? B.G. Aceia ce-o fost activişti de partid, aceia veneau şi cu unii de aicea din comună, care ştia unde stă omu, unde locuieşte. Şi aceia îi îndrumau unde să meargă la oameni. Apoi făceau şedinţe, da’ oamenii tăt n-o vrut să să bage, numa’ dacă i-o forţat. R. Cei care s-au înscris la început în colectiv, ce fel de oameni erau? 47 B.G. Oameni săraci. Aceia s-o înscris tăţi, poate că la aceia le-o plăcut. Că o luat pământ mai bun, că ei o avut pământ mai slab. R. Cu ce vă ameninţau să intraţi în colectiv? B.G. Te ameninţa că ţi-a lua tăt ce ai acasă, că te bagă la închisoare, cu tăt felu’ de năcazuri. R. Dar cum era cu cotele? B.G. O, pă alea le-am plătit vreo câţiva ani, le-am plătit cotele. Cotele erau mari, care o avut pământ mult, o năcăjit rău. Care o avut mai puţin, nu l-o năcăjât, că n-o avut ce să ia de pă el, de aia nu l-o năcăjât. Care o avut ceva, s-o dus şi i-o luat vaca, i-o luat animale dacă o avut, ce-o avut i-o luat şi dacă no avut ce lua, n-o avut ce face cu el. L-o putut da şi în judecată, că n-o avut ce face cu el, că tăt n-o avut ce lua de pă el, aşă o fo\ R. Câţi oameni din sat s-au înscris în colectiv? B.G. Cam trei sferturi din sat s-o înscris. primit pământ în schimb? B.G. Le-o dat pământ unde nu l-o putut lucra, departe, n-ai putut să-l lucii. S-o dat mai ales locuri de fân, acolo pă la pădure, mai departe. Un pământ care n-o fo’ bun de nimică. Intervine Berciu Vasile, vecinul martorului (B.V.) O venit, n-oi uita veci, era în ’62 iama, că fatau oile. Şi o venit 10-12 persoane, îmbrăcate domneşte şi o intrat în casă. I-o condus ăsta, bătrânu ăsta din sat, badea Diordie, i-o băgat în casă şî o început să vorbească pă mama: Mama era cu hârtiile pă masă, da’ n-o reuşât să facă nimic cu mama şi o plecat tăţi afară. Da’ o plecat şi mama de acasă. S-o dus la tata la spital, o avut o soră tata în Sighet, o mărs la ea. Şi o venit tata din spital când s-o făcut inaugurarea şi s-o înscris. R. Au fost oameni din sat închişi? 48 B.V. Apoi o fo’, da’ nu mai ştiu cine. Parcă Dilu o fost închis, tatăle lu Bâcu, tatăle lu Pătru aiesta, aici o stat el. R. Cu ce vă dădea la colectiv, aţi putut trăi? B.G. N-am putut trăi doar cu aceia. Dar am făcut ce am putut. R. Se mai fura de la colectiv? B.G. Noptea, mai puteam câte un pic. R. Vă mulţumesc. 49 BERCIU VASILE s-a născut la 28 februarie 1923 în Călineşti, judeţul Maramureş. A absolvit şapte clase şi a trăit în comuna natală, ocupându-se de agricultură. Interviul a fost realizat de Gabriela Kadar la 13 februarie 2008 şi se găseşte în Arhiva de Istorie Orală a Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet. R. Puteţi să-mi spuneţi cum trăiau oamenii în comună imediat după război? Erau familii înstărite sau cei mai mulţi erau săraci? B.V. Păi, o fost moşieri mai mulţi. Mai şi săraci, care o avut mai puţin pământ şi vite. No. atunci care o fost mai săraci. o avut câte o văcuţă şi o avut un cal şi două-trei oi. Care o fo’ mai înstăriţi, o avut boi, cai, vaci, oi. R. Vă mai amintiţi câteva nume de oameni mai înstăriţi? Intervine Marc Anisie, vecina martorului (M.A.) O fo’ Buftea Gheorghe a Şchiopului. El o avut maşină, batoză de treierat. Apoi o fo’ Codrea Ion, Codrea Pătru Bâcului, Pop Ion, Pop Ană, Vasali Ionu’ Gasti, Şerba Ion, Şerba Vasile Gasti. R. Dumneavoastră eraţi consideraţi chiaburi? B.V. Nu, mijlocaşi. R. Ce vă amintiţi de începutul întovărăşirii? B.V. La începutul tovărăşiei o luat o dărabă de teren şi o făcut tovărăşia. Că o vinit activişti la Sfat şi s-o făcut şedinţă. R. Vă amintiţi numele lor? B.V. Stăi, cum dracu’ o fost unu, ştiu, că m-am sfădit cu el şi o zâs că mă bagă în tribunal că o zâs că am furat lemne. Da’ io n-am furat lemnele, că am avut autorizaţie făcută de ei şi de pădurar şi pă când i-am arătat n-o mai zâs nimică. Şi m-o chemat să mă lămure. Zâc: . Domnişoară, plugu’ şi animalele, tăt. Pământul cel bun şi n-o făcut nimic. , zâc. R. Oamenii erau luaţi cu binişoml sau erau ameninţaţi? M.A. Cu care o mers cu binişorul, o fost bine, că de nu, o trecut şi la forţă. Io nu m-am vrut înscrie. Şi apoi tăt m-o ameninţat, o zâs că n-am drept nici să umblu pă autobuz şi şefii’ m-o ameninţat că-mi face amendă. Macovei o fost prima dată preşedinte, iar Sima era secretar de bază. Nemeş Pătru Macovei şi Sima Pătru. El o fo’ secretar de bază. Şi făgăduie la oameni că aşe ţi-or da şi aşe ţi-or face, tăt felul. Nu ţi-o dat şi nu ţi-o făcut. R. Dumneavoastră ce vi s-a întâmplat? B.V. Tăt m-o ameninţat. R. V-au ţinut undeva câteva zile fără hrană şi fără apă? B.V. Nu. Dar o fost şi pă care i-o ţânut în primărie şi i-o dus noaptea şi i-o dus în maşină şi i-o mai dus până nu ştiu unde cu maşina şi iar i-o adus înapoi. Apoi eu m-am dus şi m-am ascuns. M-am ascuns şi n-am vinit altu’ la ei. Am mers în altă comună, la Sârbi şi m-am ascuns. Da’ deşi eu nu m-am înscris, pământu’ mi l-o luat tăt. R. Cât v-au luat? B.V. Cât am avut, şapte-opt hectare pe aici pe la Călineşti. Am avut şi la Sârbi trei hectare, partea soţiei. R. Animale aţi avut? V-au luat şi animalele? B.V. Păi, caii i-o luat. Tăt ce am avut: car, cai, plug, grapă, teleguţe, tăt. Din drum ni le-o luat. O sărit pă mine şi cu miliţia, da’ tăt nu m-am înscris. R. Cine a sărit pe dumneavoastră? B.V. Aceia o fost Macovei, Nemeş Pătru şi Rad Gheorghe, zâs Lupu. Apoi o fo’ şăfii’ de miliţie, de la partid o fost nişte activişti ce tăt luau şi lămureau. O zânit la mine acasă cu doctoru’ Faroga, care umbla călare pe un cal. O fo’ doctor veterinar. M-o cunoscut Faroga şi o zânit la noi să mă lămurească cu mai mulţi. Plină casa o fost. Zic: . R. Ce vă promiteau? 51 B.V. Că ne-or da atâtea şi ne-or fa’ şi aşa a fi de bine, tăt felu’. Atâta până ce te-o înşelat. O fo’ nişte înşelători de aiestea. Da’ io zâc: . Om din sat. Şi i-am dat, că n-o avut ce să mănânce. Aşe de bine o fo’. R. Şi dumneavoastră lucraţi pământul la Sârbi. B.V. Da, da’ veneam acasă şi dormeam şi merem şi lucram acolo. R. Veneaţi acasă la Călineşti? B.V. Da. R. Şi nu v-au prins? B.V. Nu. După ce o trecut odată, te-o cătat odată şi nu te-o aflat, apoi nu s-o interesat că s-o gătat de scris. Şi apoi tăt m-au ameninţat că mi-or lua pământu’. Da’ pământu’ acela de la Sârbi o fo’ pă soacră-mea, şi soacră-mea n-o fo’ scrisă în colectiv. Sta4a mine şi io lucram-pământu’. Şi nu putea să-l ia. După ce-o trecut înscrierea nu m-o putut ameninţa că nu putem mere pă rată, da’ o avut tăt felu’ de baiuri. O fost un şef de post mic şi tăt m-o ameninţat. R. Cum l-a chemat? B.V. Nu ştiu. Zic: . Că aşa era. R. Ce fel de oameni s-au înscris primii în colectiv? B.V. Aceia mai săraci. Cu pământu’ mai puţân şi vite mai puţine. R. Cum munceau oamenii în timpul colectivului? B.V. Păi, nu ştiu cum să zic. Că atuncea când o fo’ colectiv, o lucrat oamenii că trebuie să meri să lucri şi păntru altu’ care nu era prezent. Zâceu să meri să-ţi faci fân. Apoi două părţi or trei o luat colectivu’ şi una o da la om. R. Cunoaşteţi cazuri de persoane care au fost bătute şi arestate pentru că nu puteau să-şi plătească cotele? B.V. Pop Ion o fo’ dus şi Codrea Ion zâs Bâcu. Nu ştiu unde o fo’ duşi, cred că la Canal. R. S-au întors de la Canal? 52 B.V. S-au întors. Şi aiesta, Rad Gheorghe o fo’ închis mult. R. După ’90, v-aţi primit pământurile înapoi? B.V. Tăt pământu’ s-o primit înapoi. D-apoi ştiţi cum o fo’? După ce s-o spart C.A.P.-ul am fost în Cărei. Chiar când s-o spart C.A.P.-ul. R. în perioada colectivizării cum s-a manifestat preotul şi învăţătorul din sat? B.V. Preotul nu ne-o tare lămurit. Nu ne-o tare lămurit că s-o temut şi el. Şi el n-o vrut să ne lămurească. Mulţi oameni zăceau: Păntru aceie nu ne-o tare lămurit. Apoi o tras şi el după ce s-o spart C.A.P.-ul, că la noi în comună n-o fost ortodocşi deloc. Nici un om. Şi cât o fost C.A.P.-ul o trebuit să treacă la ortodocşi. Aşa o fo’ tătă lumea. O închis preoţii greco-catolici, i-o încarcerat şi o rămas numa’ preoţi oiloducşi, o rămas şi oamenii tără biserică. Aiesta preot, ce-i şi amu, îi catolic. La noi îi un preot catolic, acela o fo’ şi înainte. Apoi am avut multe dificultăţi cu ortodocşii, cu aceia ce o fost mai mari comunişti. R. Se mai fura din recoltele colectivului? B.V. Da, o furat oamenii. O furat mere din grădinile lor, da’ le-ai furat că n-o mai fost a tău, proprietatea ta. R. Ce vă mai amintiţi din perioada colectivului? B.V. Apoi, ştiu că s-o făcut multe. N-o fost slobod să ne aducem după ce ai fost scris în colectiv de n-ai dat la brigadier. Dacă nu le-ai dat mită de ajuns, nu te-o lăsat nici să mişti. Şi care o dat, o putut aduce şi cu caru’. Şi io n-am putut aduce nici cu spatele. Da’ oamenii s-o temut, că de nu se înscria nimeni, nu se făcea colectiv. De ameninţat, te-o ameninţat bugăt. Şi-o zânit activişti de partid. Da’ io mă gândesc aşe că şi cu înfiinţatu’ CAP-ului şi cu desfiinţatu’, domnişoară, c-o fost un lucru permis de Dumnezeu. Că şi cu chiaburii o fost destul de greu la oameni, şiroiuri de năcaz, o încercat tăte formele. Că lucrai o zi de sapă pentru o cană de mălai. Deci, o măsură de-o cană îi cam de 2 litri. Vă gândiţi cât îi o zi de sapă de când să face ziuă şi până noaptea pentru 2 litri de faină de porumb. Şi omul năcăjât 53 poate că s-o gândit c-a fi mai bine. Da’, o fost un lucru îngăduit de Dumnezeu înfiinţarea că am aflat scris în Biblie: < Vai de voi bogaţilor, că aţi pus saci grei pă sub braţ şi le-aţi oprit plata>. Deci, io am văzut şi m-am gândit că şi cooperativizarea asta o fost ca un fel de zbici pentru bogaţi. Şi ştii ce am mai citit în Biblie? Cum înainte n-o fo’ colectiv, o fo’ pământu’ oamenilor şi după aceia o ieşit o lege, cum o ieşit colectivu’. Şi ţi-o luat pământu’, te-o desproprietat de pământ. Ne-o luat tăt. Da’ scrie în Biblie că nu a ţine atâta. Şi zâce că nu s-a bucurat nici cel ce a cumpăra, nici cel ce a vinde şi aşe cum o fost îngăduit de Dumnezeu să se înfiinţeze C.A.P.-ul, când o ajuns la apogeu şi la răutate comunismu’, că orice lucm când ajunge la culme şi la răutate, că Dumnezeu rabdă orice lucru până la un nivel, aşa o fost cu comunismu’. Eu îs foarte convins în lucm aiesta, că aşe s-o întâmplat, c-o fo’ permis de Dumnezău şi C.A.P.-ul. Că în Bibile aşe îi scris, că or învia morţii şi cei bătrâni, dacă or învia, unde s-ar fi întors ceialalţi? Că-din câte am auzit Ceauşescu o vrut să desfiinţeze satele, să facă păste tăt blocuri. Da’ Dumnezeu n-o mai permis aşe ceva, că, cu siguranţă, în planul lu’ Dumnezeu n-o fost prevăzut aşe ceva şi omu’ atâta face cât îngăduie Dumnezeu. Şi când Dumnezeu nu mai îngăduie, omu’ nu mai face nimică. în faţa hotărârilor lui Dumnezeu omu-i neputincios, să ştiţi. R. Vă mulţumesc. 54 IURCA GHEORGHE s-a născut la 4 aprilie 1924 în comuna Călineşti, judeţul Maramureş. A urmat două clase primare, a trăit în comuna natală şi s-a ocupat de agricultură. Interviul a fost realizat de Robert Furios la 13 februarie 2008 şi se găseşte în Arhiva de Istorie Orală a Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet. R. Aş vrea să vă întreb, pentru început, care era situaţia în comună după război? Erau oameni bogaţi în comună? I.G. Cum no fost! O fo’ Gilu, o fo’ Gheorghe a Ştiopului, o fo’ Mihai a lu’ Bologoaie. I.G. Asta nu v-oi şti spune. Vreo opt, nouă hectare, zece hectare. R. Ei îşi lucrau singuri pământul sau lucrau cu oamenii din sat? I.G. Da, cu oamenii. R. Erau plătiţi cu bani sau cu produse? I.G. Păi, depinde. Cum să spun, Gilu o avut aşe: batoză, fabrică de făcut oloi, fabrică de făcut oloi din sâmburi de floarea soarelui. Şi ei aşe o lucrat pământu’ cu oameni. L-ai nămnit.a cosi cu zâua, sara l-ai plătit cât o fo’ preţu’ de coasă atuncea, l-ai plătit. R. Oamenii erau mulţumiţi cu banii pe care îi primeau? I.G. Da, sigur. Erau mulţumiţi, că dacă nu erau mulţumiţi nu-i mereau, că n-o fo’ obligaţi să-i margă. R. Oamenii de rând cam cât pământ aveau? I.G. Câte cam patru hectare, cinci, cam aşe. R. Ce se cultiva aici în sat? I.G. Porumb, grâu, ovăz, săcară, floarea-soarelui. Şi hrişcă, aşe să spunea un fel de plantă, tot pentru cosi, mai mult vitele or porcii hrăneai cu hrişcă aceie. R. Cum a început colectivizarea în comună? 55 I.G. Cum o început? Prima dată o zinit un ordin, da’ nu ştiu pă ce dată, nu v-oi şti spune, să se scrie-n tovărăşâre. Câte cu două oi, de la două-n sus, trei, patru io. Care-o fo’ mai şmecher, mai al dracului, mai afacerişti, o zâs: . R. Cine s-a înscris de la început în tovărăşire? I.G. Apoi, săraci o fo’ mai mulţi. O zâs: <11 ai, ne luăm şi noi, cumpărăm două oi şi facem tovărăşâre>. Şi le-o strâns laolaltă, în jurul la o sută, o sutăcinzăci de oi. Că două sute n-o avut. R. Cam câte familii s-o înscris la început în tovărăşire? I.G. Da’ cu două oi, auzi dumăta, cam până la o sutăcinzăci de oi, hai să fie vo două sute, da’ n-o fo’ două sute. R. Cât pământ o avut? I.G. Păi, pământ puţân o avut. Şi o adunat un pământ mai bun din hotar, l-o comasat pentru tovărăşâie. -------R. Cam cât pământ?-------------------------------------- I.G. Păi, ce ştiu eu cam câte hectare. Amu cât o trăbuit la două sute de oi? Şi la oameni le-o dat în schimb de-a celuia care s-o scris. Unu’ s-o scris cu patru oi, altu’ cu două, altu’cu tri, cu cinci nu cred că s-o scris nici unu’. R. Oamenilor le-au luat pământul pentru a fi comasat şi au primit în schimb.... I.G. Că tăt în hotară, no ei o luat în mijlocu’ hotarului, care-o fo’ mai bun o comasat, da’ în schimb o primit mai slab pământ, da’ tăt în hotare, înt-o marjine de hotară. R. Ceilalţi oameni din sat de ce n-au vrut să se înscrie în tovărăşie? I.G. D-apăi, după ce n-o vrut? D-apăi, cela o avut şeptezăci de oi a lui. Apăi să se bage cu şeptezăci de oi în tovărăşâre să-l comande altu’, când s-o putut comanda el, conduce el. Altu’ o fo’ cu douăşcinci de oi, altu’ o fo’ cu patruzăci, altu’ cu cinzăci, altu’ cu şesăzăci, altu’ cu douăzăci, altu’ cu zăce. Aieştea ce s-o scris, probabil, vo unu’, doi de-o avut şi ei oi, care s-o scris cu oile lui, pă celea şi le-o cumpărat. R. Dar ce le spuneau oamenilor? Că va fi mai bine? 56 I.G. Da, da, aşe le-o promis, c-a fi mai bine în tovărăşâie. Apoi o băgat ciobani, o trebuit să bage ciobani, apăi o plătit, cum i-o plătit nu ştiu. Că nu ştiu aşe bine dacă n-am fost scris în tovărăşâie. Că atuncea zâce tovărăşâia asta, oamenii mai deştepţi un pic, mai dejgheţaţi zâceu: . No, după aceia o trecut. Apăi, iară o zinit un ordin că să scrie în colectiv cam care-s în sărviciuri. Altu’ o fo’ vânzători în cooperativă, altu’ o fo’ vânzători în bufet, altu’ o fo’ achizitori la cooperativă, aieştea să să scrie în colectiv. Că p-aieştea o zinit întâiaş dată. Şi s-o înscris iară, poate-o fo’ douăzăci, trizăci de persoane. Iar o mai comasat o bucată de pământ, după cât o corăspuns la ei, după cât o vrut să dăie în schimb. Apoi care-o fo’ mai afacerist s-o scris şi acela, batăr o fo’ mai înstărit, s-o scris şi acela în colectiv. Apoi ce-o făcut ei, după un an, doi o văzut că nu le mere tare bine... R. De ce nu le mergea tare bine? _______I.G. Păi n-o avut unelte să lucre’ pământul.---------__ R. Dar oameni să lucreze pământul au fost? I.G. O fo’, da’ ei nu s-or zâs că acela an or lucra or c-or şede şi o prins a fa’ gălăgie, că ori să să desfacă şi ei, ori să treacă tătă comuna. R. Dar cine a făcut gălăgie? I.G. Păi aceia ce-o făcut colectivu’ mic. Oamenii aceia care o făcut tovărăşâia şi colectivu’ mic, care-o fo’ în juru’ la vo trizăci de oameni. No, ş-apoi ce-o hotărât domnii de la judeţ: D-apoi ai avut un neam şi o fo’ trecut: . No, dar n-o prea reuşât. Şi-o zinit de la judeţ, judeţu’ nost o fo’ judeţu’ Maramurăş, Sighetu’ o fo’ atuncea, apoi o zinit Regiunea Baia Mare şi de-acolo s-o zinit câţi măturători... R. Ce au venit? I.G. Câţi măturători de stradă, i-o îmbrăcat mai bine un pic şi-o zinit. Apoi unu’ spune că-i avocat, altu’ că-i jurist, tăţi cu serviciuri mari. Apăi zine în casă şi ce gură făcea, că ce fac, că te arestez, te duc, te aduc. 57 R. Vă ameninţau că vă duc la puşcărie? I.G. Sigur, sigur. Ne-o ameninţat cu tăt felul cu ce-o ştiut ei. De unde până unde o zinit, dracu’ ştie, un doctor veterinar, Faroga îi spunea, el aşa o spus că-i doctor veterinar. Să-l fi văzut pe el, era aşe cum sunteţi dumneavoastă, un om mai văzut, nu ca ceilalţi. Apăi acela poate c-o fo’ doctor. Apăi, o adus de pă alte sate şi tăt ne-o ameninţat. Apăi zinea pe acasă, probabil o prins figura că mulţi se duceau de-a acasă. Apăi femeile: . No bun. Apăi o fo’ o sală festivă aicea la primărie, sală mare, aşe-i zicea, sală festivă. Acolo făceau adunări, adunare cu comuna, cum să vă spun, iar acolo ne strângea seara. R. Vă chemau de acasă? I.G. Dară, acolo. Dacă o fo’ trecută amu un timp, care cum i-o putut prinde, s-o scris. Şi-apăi după aceia ne-o luat şi ne-o dus acolo mai cu forţa. Unii spuneau că i-o şi bătut, eu nu pot sa spun ra n-am văzut ea o bătut, nici pe mine nu m-o bătut. R. Dar alţi oameni din comună spuneau că au fost bătuţi... I.G. Da, oamenii de aici care nu s-o vrut scrie. O fo’ unu’ de-al dracului, de aici din comună, care te pâra cătă aceia cam ce fel de om eşti. Erau care ne vindea. Chiar şi cătă mine o zis unu’: Zâce de-un unchieş de-a meu. Zice: Am fo’ ultimu’ care s-o înscris. într-o vineri m-am înscris, în 9 martie, o fo’ zâua de patruzeci de sfinţi, atunci m-am scris, aici acasă. Am văzut că tătă lumea-i scrisă, puţini îs rămaşi, amu ce-oi mai sta apoi! R. Dar până să vă înscrieţi v-au chemat la primărie pentru lămurire... I.G. Apăi ne-o chemat acolo ca să ne lămurea. Şi ne ţâneau şi până dimineaţă câteodată. Aşe am pus o ură pe sala aceia că şi amu când mărg cu orice afaceri acolo, mi urâtă de nici să n-o văd, aşe am pus o ură de atuncea pe ea, de când tăt m-o lămurit. No, apoi m-am scris... R. Dar cum încercau să vă lămurească, ce vă spuneau? 58 I.G. Că ne-a fi mai bine, om trăi mai bine, fel de fel de minciuni. Iară gândeai: Că vaca nu ţi-o luat-o, da’ animalele de tracţiune ţi-o luat, boi, cai... R. De ce nu vroiau oamenii să intre? De ce se temeau?. I.G. Apăi, cum să intre, să fie iobagul lor? Că vedeam cum o mărs cela colectiv mai mic, care o fo’ ’naintea noastă. Plus de asta, mereau anume oameni la Ieud. Acolo s-o făcut colectiv cu vreo trei-patru ani înainte ca aicea la noi. Şi vedeau acolo cum merea, pita zâcea că era învelită cu ziar pe masă, nu cu cârpă de-aiasta. N-aveau timp, unde lucra şi recolta o duceau ei. No, ş-apăi pentru asta n-o vrut să să scrie. Apăi ne-am înscris în colectiv tătă comuna. Apăi primăvara am mărs a ara cu tracţiune, o avut cai atunci... R. Dumneavoastră v-aţi înscris ultimul... I.G. Ei, io am fo’ ultimu’, în 9 martie. O zâs femeia . Amu zâc: . O gândit că cine ştii cum m-oi descurca. Cum o zânit, cum m-am fo’ numa’ şi .scris-No, s-o dus şi la ea. Da’ amu nu-mi pare rău că m-am scris. Mă aflu cu două milioane şase sute penzie. Dacă nu mă scriam, de unde o aveam? R. Au fost oameni din comună care nu s-au înscris? I.G. Da, cum să nu! O fo’ Şerba Vasile, unu’ Berci Gheorghe, Chindriş Gheorghe. C-o fo’ mai mulţi care nu s-o scris. R. Celor care nu s-au înscris le-au luat pământul? I.G. Luat. R. Cât le-au lăsat pe lângă casă? I.G. Acasă? îmi pare că tăt le-o lăsat ce-o avut acasă. Grădina nu le-o luat-o. R. Dar pământul le-a fost luat, nu? I.G. Le-o luat. R. Unde le-a dat în schimb? I.G. Unde-o fo’ mai rău, pă alte hotară. Şi depinde. Dacă am avut eu pământ la alte hotare o dat de-a meu în schimb. O fo’ mai mulţi, da’ nu ţin minte. R. Cam câte familii din comună nu s-au înscris? 59 I.G. Mai mult de douăzeci. Da’ nu-mi vin în minte. Le-o luat pământurile şi în schimb le-o dat într-o margine de hotar unde-o fo’ mai rău sau alte hotare. Ei, Roşea Năstafa..., tăt mai îmi zâne câte unu’ în minte. R. Povestiţi-ne puţin cum a fost inaugurarea? I.G. Apăi, cum o fost. O zânit nişte domni acolo şi apăi ţi-o prins a spune minciuni şi-a bate-n pălmi. R. Unde s-a desfăşurat, la primărie? I.G. Da, la primărie. Domnii de la Sighet, preşedinte o fo’ unu’, preşedintele, cum să vă spun, al judeţului... R. Primul secretar, cred. I.G. Da, prim-secretar al judeţului o fo’ Chindriş, el o fo’ din Ieud. Apăi o fost nişte scamatori de-aieştea, cu figurişti de-aieştea, ca un fel de circ, că iertaţi ce vă spun, zâce unu’: . No, aceie o spus-o în faţa poporului. Aşe ca un circ o făcut. Apoi altu’ o horit: . No, nu le-am uitat aieste. Aceie o fo’ la inaugurare, le-o horit acolo. R. Oamenii au primit de mâncat şi de băut? I.G. Nimic, da’ ce de mâncare, nimic. Numa’, vă zâc c-o fo’ minciunile aieste. R. Preotul din sat îi sfătuia pe oameni să intre în colectiv? I.G. Preotu’ de-aici, din sat, chiar el o îmbiat prin sat, da’ poate l-o forţat, l-o obligat să îmbie să le spună la oameni să se scrie în colectiv. Şi-o îmbiat din casă în casă. Şi apăi oamenii o pus o ură pă el, că apăi s-o şi dus de aici din sat. R. învăţătorul trebuia să umble şi el prin sat? I.G. Sigur. Fiecare salariat de-aici din sat, n-o fo’ atâţia salariaţi ca amu. Amu sunt mai mulţi ca şi câni la stână. R. Am uitat să vă întreb, cum o fost cu cotele înainte să intraţi în colectiv? I.G. Cum o fo’ cu cotele? O trebuit să dai cotă de tăt felu. Cotă de fân, de furajă, cotă de mălai, cotă de floarea-soarelui, cotă de ovăz, cotă de grâu, o trebuit să ducă cote mari. Merei cu el la batoză, de exemplu, grâu’ l-ai arat, l-ai semănat, s-o copt, 60 l-ai săcerat. Te-ai dus cu el la batoză. El de la batoză ţi-o luat ce-o fost a măşinii pă ce-o cărat, plus cota după pământ. R. Erau greu de achitat cotele? I.G. Sigur că o fo’ greu. O femeie de-aici zece metere de cotă o avut. Ştiţi dumneavoastă ce-i zece metere, zece măji, ori ... cum să vă spun? Picioci, mălai, ovăz, grâu, eu i le-am dus. Asta o fo’ când o fo’ cotele, până la colectiv. L-am dus în oraş, acolo l-am dus la bază. Zece metere. Adică, cum să vă spun? O tonă, no. Apăi s-o pus după pământ, cotă de lapte. Şi atâta de ţi-o pus-o ieftin şi ai văzut că ai dat-o, pă la anu’ ţi-o pus-o mai mare. Şi-apoi no, pă care o fo’ mai înstăriţi i-o dus şi la Canal din cauza asta. R. Au fost oameni din Călineşti care au fost duşi la Canal? I.G. Sigur. Să vă spun câteva nume: Şerba Gheorghe, Rad Gheorghe, Andreica Ştefan, Bustea Gheorghe, Bustea Mihai, care dint asta n şi murit N o trăit mult diipâ-f^rr7frritTlp: la Canal. R. S-au întors de la Canal? I.G. S-o întors, da. R. Pentru ce au fost duşi la Canal? Că n-au vrut să se înscrie în colectiv? I.G. Nu, nu. Pă când o fo’ de colectiv o fo’ poate şi morţi. Că de-acolo le-o dat ceva tratament anume să nu mai trăia mult. Pentru că o fo’ un fel de chiaburi, c-o avut prea multă avere. Cum îi Buftea, o avut moară, oloiemiţă, adică fabrică de făcut olei, moară de măcinat mălai, grâu... batoză, gatăr, no... R. Erau oameni înstăriţi. I.G. înstăriţi, ş-apăi de aceia i-o dus. Şi altu’ la fel, şi altu’ la fel. Poate că nici nu mai ţiu minte câţi o fo’. Şi i-o dus şi când i-o dus o fo’ nemniciţi. Mi-o şi spus mie cineva de Codrea Ion, unu’ care o fo’ dus. Un fecior a lu’ Codrea Ion mi-o spus că o grăit cu un doctor, o fo’ tare buni prieteni cu doctoru’ acela. Şi după ce o zinit tată-său de la Canal le-o spus: O fo’ tare buni prieteni, s-o ’ncrezut în el, ştii? Că din ce le-o dat un fel de injecţii. Mai mult de trei, patru ani după întoarcere nu trăiesc, i-o 61 zâs doctoru’. Şi-aşa a fost. N-o minţit. Tăţi o murit la rând, oameni tineri. R. Se ştia că oameni din comună au fost duşi la Canal? I.G. Apăi o dus pă larg. O zinit pe miazănoapte, te-o prins, te-o pus în măşină şi du-te. R. A fost condamnaţi sau doar ridicaţi şi duşi la Canal? I.G. Nu, numa’ te-o luat şi te-o dus. Arestaţi şi duşi. R. Erau în zonă oameni care stăteau ascunşi pe dealuri? Fugăi sau cum le spuneaţi dumneavoastră... I.G. Fugăi, dar n-o prea fost. în comuna Budeşti numa’ auzeam c-o fost. Pribegi, le spunea. O fo’ aiesta, Frunzilă. O fo’ pă timpu’ Ungariei unu Părăscău, i-o zis. Eu am stat patru ani supt unguri, patru ani, din ’40 până-n ’44. Şi-apăi s-o dus ungurii şi iară o zinit românii. No, ş-apăi o fo’ Părăscău acela din timpu’ Ungariei o fugit din armată. Jandarmii ungureşti l-o împuşcat. L-o prins şi nu s-o vrut da şi-o fo’ mort. Apăi pe i-o tras cu ciocanu’ în cap, l-o ameţit. O fo’ înţeles cu miliţia. Aşa era vorba. Poate-o mărs şi pe la popă. O fo’ ca prieten cu popa. El umbla pe mai multe hotare, nu numa’ a Călineştiului sau a Budeştiului. Şi de unde până o mărs să se spovedea’ şi când i-o pus patrafiru’ pe cap, i-o fo’ ciocanu’ de-a ’ndemână, i-o tras un ciocan. Aşa spunea el după ce-o fo’ zinit de la închisoare. Apăi o făcut închisoare. Apăi o trăit. Amu o murit. Amu, nu de mult. De v’un an sau doi. O lucrat la mină şi-o avut penzie. Şi-o fo’ unu din Sârbi iară, Dunca Gheorghe. Şi aiesta o fo’ pribeag mult. Aiesta ştii de ce o fost? Nu ştiu dacă aţi văzut dumneavoastă, nu cred c-aţi văzut. O ieşit un fel de semn din Uniunea Sovietică, ciocanu’ şi secera. Le-aţi văzut undeva? R. Da. I.G. Şi-aiesta din Sârbi o dat cu o piatră în ele şi le-o şi-ndoit, că acele o fo’ de badog, o fo’ slabe. No, şi apăi o dat să-l prindă, să-l ducă şi el o fugit, şi-apăi mulţi ani o stat fugit. Mulţi de tătu. Apăi l-o prins şi o stat şi la închisoare. Apăi şi acasă o trăit. R. Cum s-au obişnuit oamenii să lucreze în colectiv? 62 I.G. Rău, rău de tot. întâiaşi dată am mărs a ara. O zinit timpu’ arăturii primăvara. Să arăm pe toate coastele. Sămănăm ovăz. Apăi, ovăz nu ştiu de unde o avut, dar sămănam mereu. Aram şi sămănam ovăz. Apăi ingineri aproape la tăt plugu’ o fo\ Atâţia ingineri o fo’. Apăi am arat de picioci, de mălai, de tăt. R. Oamenii au vrut să meargă la lucru? I.G. O vrut aşe, că n-o avut ce face. Noi am fo’ dus bălegaru’ de la grajd pă pământ şi ne-o luat pământu’ îngrăşat gata. Că să lăsa trizăci de ari la o familie. Ţi-o lăsat din pământu’ tău, ca lot ajutător, trizăci de ari. Ţi-o lăsat unde ai vrut, l-ai ales din cât pământ ai avut. No, ş-apăi mie mi s-o zinit în mai multe locuri, nu numa’ într-unu’. Eu n-am avut de trizăci de ari, o fo’ de cinsprăzăce, de zece. Mi-o zinit în mai multe locuri. Ş-apăi te-o mânat a săpa. Apăi tăt te-o mânat, apăi tăt ai săpat şi tăt ai săpat. No, cu săpatu’ am gătat, cum l-am gătat, d-apoi o zinit fânu’. Apăi fânu’ l-o dat aici pă lângă sat, nici ei nu ştiu cum l-o dat. Cam două metăre. nu ştiu să spun cum l^n Hat de încâlcit, aici pă lângă sat. O trecut cumva vara aceie. Amu o fo’ anu’ doi şi s-o dat fânu în două: jumătate dumitale, jumătate mie, adică partea asta a mea şi asta a colectivului. Unde o fo’ mai slab şi unde o fo’ mai bun, a treia, două părţi la colectiv şi una la om o fost. Ş-apăi toamna s-o prăşât piciocii. Dacă i-ai scos din pământ, piciocii, cartofii cum să spune, apăi i-o dus la sediu şi de acolo s-o dat: zece la sută, douăzăci la sută, după cât ai avut. Da’ de-acolo nu s-o dat acas’ nimic şi dacă te-o prins cu un kilogram de picioci, te-o băgat în temniţă. Tăţi i-ai săpat, i-ai pus în saci şi i-o dus acolo. Ş-apăi de acolo apoi ţi-o dat zece la sută, douăzăci, după cum o hotărât ei. Apăi din mălai, tăt la fel. Mălaiu’ l-o adunat laolaltă, apoi acolo s-o înfocat, acolo o putredit. Apoi din ovăz, tăt la fel, zece-douăzeci la sută, acee o fo’ recoltă. No, ş-apoi o zinit în al trilea an, apoi o mărs oamenii în aprilie a fa’ fân pe la alte sate. Aici o adus oamenii de pă sate, din satele necolectivizate. De exemplu o fo’ Glodu’, vecin cu noi cu hotaru. O fo’ Slătioara, o fo’ Strâmtura, i-o adus pe aceia şi lor le-o dat fânu’ în două şi nouă ni-1 da a treia parte. R. Deci, la oamenii din comunele necolectivizate care lucrau aici primeau jumătate din recoltă... 63 I.G. Da, jumătate şi nouă a tria numa’! R. Cine numea preşedinţii de colectiv? I.G. Păi cine i-o numit, ei s-o numit, aceia ce-o zâs: , o zinit unu’ la primărie: Când s-o aflat ei, de pă lângă primărie. Pe urmă l-o şi trecut: . Apoi o fo’ preşedinte vo câţiva ani. . R. Brigadierii cum erau numiţi? I.G. De aici, din comună, vreo cinci brigăzi, cinci brigadieri. R. Dar pe ce bază erau numiţi? I.G. Să mâie poporu’ la muncă, să-ţi treacă ce-ai lucrat în zâua aceie, câtă normă ai făcut în zâua aceie, ce-ai lucrat, de aceie o fo’ ei. O fo’ cinci brigăzi, comuna o fo’ împărţâtă în cinci. Apăi o rămas la patru, pă unu’ l-o scos. Apoi o prins a scoate şi din producţie, o văzut că nu dă randament, apoi o mai scos o brigadă că n-o dat randament. Apoi o zinit, forţat, să sămânţăm şi apoi o trebuit cules cu mâna, o fo’ cam prost cu el. Apăi l-am cules, nu ştiu cât mi s-o zinit, l-am cules n-am avut ce fa’, apăi îl duce la fabrică, numa’ noi îl cugeam şî-1 duce la fabrică. R. Oamenii lucrau la colectiv doar la normă? I.G. Depinde, după sâmţu’ omului. La fân ai fo’ obligat să lucri ca lumea, obligat că ţi-o dat recolta, dacă n-ai lucrat, n-ai avut recoltă. Apăi mălaiu’, depinde, c-o fo’ care n-o săpat veci, n-o ştiut săpa. Apăi nu pre’ mereau oamenii şi apoi o adus elevi de pă la şcoli din Sighet, care n-o văzut sapa veci. O săpat ce-o săpat, apoi o zinit toamna... R. Era lipsă de forţă de muncă? I.G. Da. Păi aducea toamna tăt elevi la cules de porumb, la săpat de cartofi. O brambuleală... R. Cum se fura din colectiv? I.G. Cum să fura? Eu, ce să vă spun, io n-am pre’ furat. Io n-am pre putut fura că tare în loc stau, am stat aici în centru şi tăt prin ochii lor merem, că coaie o fo’ miliţia, coaie o fo’ primăria şi io tăt prin ochii lor. Păi, te puneai în car, mai punei 64 orice iarbă pă un sac de picioci, dar dacă întâmplător te căta... Te temei. Care-o fo’ de pă marjini, care o fo’ de pă maijinile comunei, aceia o furat cât o vrut. Cât o vrut o furat. Da’ io am stat cel mai prost aici, în centru. Am avut o magazioneră tare bună, Dumnezeu i-ajute, o fo’ bună. După ce aducem piciocii acolo unde să strângeu zâcea . Păi, zâce: , şi nici nu ne vide’. Da’ bugăt că n-ai putut zini acasă. Dac-o fo’ care-o dus, care-o mărs, care-o fo’ pă de lături. Care-o fo’ pă de lături, când atunci zine brigaderu’, că brigaderu’ era cam tăt pă hotar, luau măşinile şi du-te cu el acasă. Care-o fo’ pă marjini, da’ eu unde, că eu tăt pân centru. R. Se făceau glume pe seama colectivului? I.G. Nu, nu s-o făcut atunci... R. Oamenii se temeau? -------I.G. Da. Şi normal că sc tcmcu. Atunci o fu’~xamHgtriet: Nu vorbeau, Doamne feri. Pă mulţi i-o dus la Canal, ca politici... R. Cu cine votau oamenii din comună înainte de război? I.G. Cam cu naţionalii, da’ naţionalii nu pre’ câştiga, că nu câştiga din cele părţi. Că naţionalii o fo’ un partid mai bun, ţinea cu ţăranu’. Ştiu că deputat o fost unu’ din Giuleşti. R. Ilie Lazăr? I.G. Aşe. Acela o fo’ naţional şi zine ’nainte de votare p-aici pân Călineşti, mai da horincă la oameni, mai face’ un joc ’naintea primăriei. Acela ce-o promis la om i-o şi dat. Da’ tare puţân o câştigat acela, puţân că, cu dreptatea n-o mers nicări. Amu aşe-i lumea. Apoi, liberalii o cam domnit mai mult şi aieştia o fo’ al dracu’, c-o fo’ domni la putere. Ş-apăi domnu’ l-o belit pă ţăran. O fo’ domnii, că domni o fo’ liberali. Şi ei o fo’ la putere. Care-o fo’ naţionali, aieştia n-o pre’ câştigat, cam rar. R. Ce vă mai aduceţi aminte din perioada colectivizării? I.G. D-apăi, o cumpărat vaci, o cumpărat jurinci scumpe de pă la oraş. Le-o băgat acole, nici o ştiut paşte, nici o ştiut mânca fân de-aiesta, o fo’ ţânute de domni de pă acolo. Apoi le-o perit de le-o îngropat pă acolo pân hotar, pă unde era păşunea, le- 65 o îngropat într-o groapă comună unde ţâpa mai multe. Apoi o cumpărat oi, apăi n-o avut fân, apoi lor le păre bine când le da un bujet de bani să cumpere fân, că ei fura apoi. Brigaderii, preşedintele, ingineriu, unu’ din Săpânţa, Pop Gheorghe, orb de-un ochi el. A dracului om o fo’ acela. Apăi le părea bine că le dă bani să poată să cumpere fân c-apăi jumătate fura. Se înţelegea cu propietariu’, o fo’ din Călineşti, o cumpărat din Giuleşti fân: . Merea pă acolo şi le hrănea, mintenaş întorcea cu ele că l-o gătat. Mai încolo tăt în Giuleşti pă hotar o plecat cu oile apăi o adus ei vo câteva sănii de fân, o mânat de-aicea o stână să-l gate mai iute şi l-o gătat şi-o zinit cu ele acasă. Şi-apăi o cumpărat în altă parte şi-aşa. Sunt bugăţi că s-o făcut chiaburi, cum li se spunea atunci, din colectiv. Apăi, aceia tractorişti o furat cu clăile de fân, cu clăile. Apăi se făcea fânu’, se făcea recepţie cum se spunea. S-o făcut recepţie de fân, colectivu’-l strângea într-un parc şi-l face căzane. Apăi oamenii din-comună le da noime că trc’ să ai nu ştiu câte norme pentru grâna ajutătoare de nu ţi-o ie. Nu ştiu câte norme douăzăci, treizăci, dracu-i mai şti. Apăi punea la fân să aibă norme. Apăi vindea la fân, altu-şi ducea acasă, altu’ vindea. O fost un om de la noi ce o zâs: <Ştii cum îi colectivu ’ nost?> Era îngrijitor la viţei acolo la grajd. Zâce: Aieştea, conducătorii fură din mijloc din belşug, iar ceialalţi mai pe dă lături, ce mai pot ciupi un pic. R. După ce au intrat în colectiv oamenii nu spuneau că era mai bine înainte? I.G. Nu, n-o mai spus nimeni. Şi de le-ai spus între patru ochi undeva, da’ nu le-o prea spus. Că tare greu o fo’ la intrarea în colectiv c-o fo’ cotele atâta de mari şi n-ai putut spune că-ţi era mai bine. Ai arat şi-ai semănat şi recolta ţi-o luat-o, că o pus cotele. Că apoi ţi-o pus lapte, n-o dat vaca atâta lapte câtă cotă ţi-o pus. Păi ce-o făcut oamenii? Şi-asta şmecherie o prins. Se ducea peste deal, dincolo la Baia Mare, cumpărau unt şi-l băga 66 la fabrică. Primea bon şi zinea la achizitor şi acolo şi se descărca că o gătat cota. Apăi cotă de came ţi-o pus, hăi de mine, cotă de came. R. După ’90, au fost probleme ca oamenii să-şi recupereze pământul sau a fost nevoie să se judece la tribunal? I.G. Mărs-o zeci. Şi amu sunt bugăţi. Ştii după ce mărg? Cât o fo’ cotele, s-o lucrat cu registrele. Oamenii care-o avut pământ mai mult le-o trecut mai puţin. Să aibă cotă mai mică. Amu, după ce s-o spart colectivu’, amu nu-i convine registru’ agricol. Chiar şi eu am păţit cu pământu’ aşe. Am avut pe hartă, am avut nouăsprezece ari jumătate şi în registru’ am avut şesăsprezece trecut, acolea lângă sat o bucată. Cu şesăsprezece am rămas. Şi cela mi l-o luat altu’. Şi aşa o fost. O fo’ încâlceli bugăte şi sunt şi astăzi. R. Dacă vă mai amintiţi ceva din timpul colectivizării... I.G. Apoi o cumpărat oi. Apăi le-o ţinut cum o putut. Pă fânu’ nost ce le-am avui nu le^o putui ţine pe jumătate iama. Apoi o cumpărat fân de la satele vecine. C-apăi cu satele cum le-o dat în două la satele vecine apăi s-o terminat la un timp. O făcut şi ei ce-o putut. Pă când zinea tunsul oilor, că lâna o fost scumpă atunci. Şi-o dat câte opt la un propietar să tungă. Apăi şi de-acolo o forat propietaru’ şi de-acolo o forat lână. O ascundea pe unde putea şi sara şi-o aducea, mai se înţălegea cu ciobanii. Atuncea o fost scumpă lâna. Amu nu dă nimeni nimic pe ea. Eu aş da-o numa’ să mi-o ducă. Apoi o trebuit să ducă la D.C.A. lână şi ei. Apoi o ducea acolo după cum o fo’ achizitorii aceia de-al dracului. Apoi le-o uscat, cât le-o uscat, tăt îi fora din ea. Şi-o zinit odată aicea, la C.A.P. după cota de lână. S-o înţeles cu preşedintele să zie să deie cotă, să le deie lână, că tătă lâna am băgat-o la C.A.P. nu o dat la propietari nici brânză nici lână, la care am muncit. Ori, brânză îţi da pentru bani. Şi o scos lâna din măgăzie şi o uscat-o prin curtea C.A.P.-ului. Pă când o fo’ de o luat seara, să predeie lâna, s-o cântărească, oarecare din C.A.P., oarecare şăf, n-o vrut s-o deie. Nemeş Ştefan, achizitoriu’, o fo’ de la noi, zâce: . Şi aşe o fost, o uscat-o mâini şi poimâine, şi-o dus-o la D.C.A. şi le-o luat-o mai rău cu mult. No, da’ zâce: . Aşe, că taţi o furat, care cum o putut şi care cum s-o putut feri unu’ de celălalt. R. După atâţia ani de la Revoluţie, cum consideraţi că a fost colectivul? I.G. într-o formă, mai bun o fo’ colectivul. Şi ţi-oi spune că de ce o fo’ bine. Aicea tare multe încurcături o fo’ şi după spargerea colectivului. Şi aici o fost tumna ca înainte, tăt cel gras o luat întâie de acolea. S-o împărţit cu vitele, cu oile le-o împărţât, care n-o fo’ scris în colectiv. Fonta Petru n-o fo’ scris în colectiv, Codrea Nuţu n-o fo’ scris în colectiv, ei o mărs şi ei le-o împărţât. Eu n-am luat nici oaie, nici vacă, nici nimic n-am luat. Apăi am predat caii, am ţânut şi eu unu, doi acasă şi-o zâs că să-i predăm la C.A.P. şi să lucrăm cu ei. No, că n-am avut de ales, le-am pus hamurile cele mai rele, roatele mi-o fo’ bune n-am avut ce înştimba, plug, teleguţă, n-am avut cu cine le înştimba, le-am pus şi le-o dus. Le-o dus, le-o predat, ne-o făcut proces verbal, mi l-o dat, dar nu ţi-o dat nimnic păntru el. Apăi am mărs şi-am lucrat cu caii în colectiv. Apăi brigaderu’ zine şi te mâna unde vroia el. . Care o fo’ mai al dracului, i-o mai dat ceva, l-o lăsat. Şi-am pus o ură şi am predat caii definitiv. Şi am prins două vaci şi recolta me’ cât am avut-o de pă trizăci de ari ne-am adus-o cu vacile. Şi m-am spălat de cătră ei. Ş-apoi caii s-o nemnicit, că n-o avut unde-i băga. Era iarnă c-amu şi erau caii pă tăte străzâle, pă tăte uliţăle. De frig o perit mulţi, mulţi o perit de frig şi de foame. Că omu’ s-o lipsât de ei după ce i-ai predat. îi mere să-ţi lucri păntru nemnica? Apăi îţi plăte’ norma câte cu doi lei, cum ar fi amu. Că nici un pachet de ţigări nu era o normă. Că un pachet de ţigări, cele mai ieftine, o fo’ un leu paişpe-cinşpe bani, că era de cinşpe bani. Când îi plătea la lună, no, să trăje’ impozit, păi nu-ţi da vo zece, unsprăzece, doişpe de-ţi da la lună. Apăi ei bea acolo şi hăi de mine ce făcea şi ce nu face’. Păi fătatu’ oilor, apăi fiecare mere’ şi fura miel. Apăi tăt trecea că o perit. Tăt o perit, mortalităţi... 68 R. Atunci de ce spuneţi că a fost bine în colectiv? I.G. După ce-o fost bine colectivu’? După ce o fo’ mai strâns, nu-i aşe libertatea asta. Libertatea asta nu-mi place cum îi şi la noi. Nu-mi place libertatea asta. Feştecare mere pă unde vre’, feştecare face ce vre’, nu-i nimic. Poţi mere la birău şi du-te dă-1 în tribunal. Şi ai scăpat. R. Dacă ar mai fi odată, v-aţi mai înscrie în colectiv? I.G. Io m-aş scrie, da’ să zâie şi Ceauşescu, să fie şi Ceauşescu m-aş scrie, îţi spun. R. Bine, mulţumesc frumos. 69 POP MĂRIE, poreclită Mărie a lui Pali, s-a născut în anul 1930 în Călineşti, judeţul Maramureş. A trăit în comuna natală, ocupându-se de agricultură. Interviul a fost realizat de Gheorghe Mihai Bârlea la 13 februarie 2008 şi se găseşte în Arhiva de Istorie Orală a Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet. R. Aţi fost înscrisă în colectiv? P.M. Da, cum să nu. Că nu ne-am scris atunci, am stat până la capăt, da’ apoi l-o sus şi l-o bătut la Baia Mare, da’ nu numai pă el, pă mai mulţi. Apoi am zâs: , că dacă nu s-o scris, o trăbuit a mere în alte sate. R. Cum adică, în alte sate? P.M. Dacă nu l-o fo’ scris, o dat pământ la alte sate. R. Da, le-o comasat pământul şi le-o dat în schimb în alte sate. Aşa că tatăl dumneavoastră a fost forţat să se înscrie, nu? P.M. Apoi s-o înscris, dar l-o şi bătut. R. Aţi avut pământ mai mult? P.M. Păi, am avut păntru noi. R. Aţi fost trecuţi pe lista de chiaburi? P.M. Nu. R. în perioada aceea, a anilor ’50, cum să trăia în sat? Oamenii erau mai bogaţi sau mai săraci? P.M. Păi, oamenii o fo’ mai fericiţi atunci, o trăit mai binie şi n-o avut nimeni nimic cu nimeni. O ştiut să-şi lucreze pământul şi o trăit: o ţinut porc, oi, marhă. No, apăi care o avut nu ştiu de la câte hectară, aceia s-o mai rădicat. R. Erau multe familii înstărite în sat? P.M. Erau, dar nu tare multe. R. Ce vă mai amintiţi din perioada colectivizării? Cum a început în comună? 70 P.M. Apăi, o început să-i strângă pe oameni şi o strâns mai tăt satu’. Apoi s-o scris şi tata, că o fo’ şi beteag pă atunci. R. Deci, tatăl dumneavoastră s-a înscris printre ultimii. P.M. Ăi, ăi... R. Au venit echipe de activişti? P.M. Dară, activişti şi miliţieni. O venit unu’ Cristea de la Baia Mare, acela ne-o bătut. Stătea la Sfat şi acolo îi duce pe oameni. Le spunea să le punem de mâncare că îi duc dacă nu să scriu. R. Tatăl dumneavoastră o fost dus la Sfat? P.M. Mai mulţi o fo’. R. L-au bătut? P.M. Eu n-am văzut, da’ aşă o zâs. Da’ o fo’ mai mulţi, nu numa’ el. R. Primii care s-au înscris din sat, cine au fost? Cei care au avut pământ mai puţin? -------P.M. Dară, o fost întâie xovarăşâţi. Că in perioada aceea s-o umblat la oameni să-i determine să se înscrie, să treacă. Şi apoi, lumea s-o temut. R. Cu ce îi ameninţau pă oameni? P.M. Cu bătaie şi i-o dus în temniţă, no. R. Au fost mulţi din sat duşi în închisoare? P.M. Ohă, o hăt fo’. Intervine Adela Ulici (A.U.) Vă amintiţi numele oamenilor care au fost închişi? P.M. O fost Liviu, o fost Mihaiu’ Boloboaiei, o fo’ domnu’ Andrei, da’ nu-i mai ţân pă tăţi minte. R. Dumneavoastră aţi lucrat în colectiv? P.M. Lucrat. Mi-o dat grădină ajutătoare. O dat şi la bătrâni, că amu io am fo’ măritată şi am avut pruncu’. Mi-o dat şi mie şi am lucrat apoi. R. Dar ce vă dădea? După cât munceaţj? P.M. Păi, ce ne dădea? Ne punea să facem norme. R. Puteaţi trăi din ce vă dădeau... / P.M. Dară puteam trăi pe sărăcie:.. R. Deci nu puteaţi trăi? / 71 P.M. Trăiau ei, care o fost la conducere. Aceia o duceu bine, nu cei care lucrau. R. Acuma cât aveţi pensie? P.M. Păi, amu am cătră trei milioane, amu cu creşterile aieste. R. Cum v-aţi descurcat cu cotele? P.M. D-apăi, cum te-ai descurcat? Că băga marhă, să strânjeu mai mulţi oameni şi băgau să plăteşti porţia. Dădeai grăunţă, da’ când s-o făcut colectivu’ o luat de la oameni, marhăle, carăle, tăt. R. Au fost oameni din sat, care fiind activişti, i-o pus în fruntea colectivului? P.M. Să vă spui oarice: în tăt satu’, preşedintele comandă. R. Aici, cine era preşedinte? P.M. Macovei. -------R. Cum s-a purtat cu oamenii?---------------------------- P.M. Apăi, no, şi bine şi rău. R. Dar preotul, învăţătorul, profesorii, cum erau? P.M. Preotu’ care o fost şi pă el l-o dus, şi apoi o murit bietu’ de spaimă. Drăguş l-o chemat, da’ s-o spăriet mărgând în oraş şi apoi bietu’ o murit. R. Dar cum vă descurcaţi ca să puteţi trăi? P.M. Apăi, bătrânu’ mieu o avut câte doăzăci şi cinci de lei pă lună. Apăi, am lucrat grădina ajutătoare şi mi-am pus mălai, am ţânut o văcuţă, un purciel şi aşa. R. După 1990, v-aţi recuperat pământurile cu care v-aţi înscris în colectiv? P.M. Eu, încă nu. Că pruncu mi-o fo’ beteag, are probleme cu şira spinării. Şi apoi şi-o bătut joc care cum o vrut. Da’ i-am pârât, i-am dat în lege, da’ nu ştiu cum or ieşî lucrurile. R. Bine, îţi mulţumim frumos. P.M. Să fiţi sănătoşi. CÂMPULUNG KOSA BELA s-a născut în anul 1943 în Câmpulung, judeţul Maramureş. A absolvit şapte clase şi a trăit în comuna natală, ocupându-se cu agricultura. Interviul a fost realizat în limba maghiară de Kondrăt Norbert la 20 februarie 2008 şi se găseşte în Arhiva de Istorie Orală a Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet. R. Cum era viaţa în sat, cum trăiau oamenii după război? K.B. După război viaţa a fost foarte grea, iar imediat după un sau doi au introdus cota şi oamenii n-au recoltat atâta cât li s-a pretins. Trebuiau să meargă pe la Satu Mare, pe la Cărei şi de acolo să completeze. Au fost rare n-an adus acasă nici o boabă de grâu, le-a luat tot. Viaţa a fost foarte grea. în anii ’50, îmi amintesc foarte bine, s-a colectivizat şi oamenilor le-au fost luate animalele, iar toate lucrurile trebuiau predate. Unde erau două vaci în grajd, una a fost confiscată. Unde au fost trei vaci, au confiscate două şi nimeni nu a spus nici măcar „mulţumesc”. Când o fost ceva recoltă la colectiv, au dat ceva, când nu o fost, nu o dat nimic. Au fost vremuri prin anii ’50 când pentru o zi de normă au dat 0,2 kg de grâu, dacă am avut 500 de norme, am primit 100 de kg de grâu. Şi asta era an de an. Să vă mai spun şi celălalte: Lenin spunea că cine nu lucrează să nici nu mănânce. Pe vremea aceea era propaganda asta. Conducerea, preşedintele, inginerul, brigadierii au înotat în belşug, iar muncitorul se sufoca. R. înainte de colectiv existau mai multe familii înstărite în sat? K.B. La Câmpulung au fost două familii bogate, au avut 100 de hectare de pământ, restul toţi aveau mai puţin. Au fost vreo 200 de familii care aveau peste 10 hectare de pământ, pe aceştia i-am numit mijlocaşi, au mai fost cam 150 de familii cu aproximativ 5 hectare de pământ, iar 7-8 familii care erau 75 consideraţi chiaburi, dar au fost şi aceia care nu pentru averea lor au fost incluşi între ei. Dacă respectivul a vorbit ceva ce nu era voie, l-au catalogat drept chiabur ca să-l poată trimite la canalul Dunăre-Marea Neagră. R. Oamenii s-au înţeles bine între ei? K.B. Atunci, pe vremea aia, disciplina a făcut totul. Atunci nu se putea jigni, mai ales pe cei care făceau parte din partid că imediat te ridicau. S-au resemnat oamenii şi cu capul plecat au lucrat. R. în anii ’50 au venit propagandişti să-i convingă pe oameni? K.B. Câţi vagabonzi au fost prin oraş, toţi cei care nu erau stăpâni să supravieţuiască prin muncă, ăia toţi au venit. I-au luat pe oameni, iar care s-a opus, i-au dus în pivniţă şi i-au bătut. Şi tatăl meu a fost bătut. Pivniţa atunci o fost în locul unde este acuma dispensarul, acolo a fost pe atunci miliţia. Pe tatăl meu 1-au dus deodată cu doi vecini de-ai noştri. în aceeaşi noapte, a venit maşina, n-a avut timp să se ascundă şi l-au dus. Tatăl meu şi cu vecinul Torjai Balint au scăpat doar cu o bătaie. Când tata şi Toijai au ieşit, un securist se îndrepta spre miliţie, când Nemeş Jozsi, celălalt vecin a ajuns la interogatoriu. Ăsta era un om de vreo 100 de kg cu mustaţă roşie, precis s-au uitat la el şi au zis că ăsta-i un chiabur mai înstărit şi avem ce bate la el. Două nopţi l-au bătut în pivniţă pe omul ăla că la urmă nu mai putea să meargă acasă pe picioarele sale. Ginerele şi fiul său au mers după el, pielea lui a fost neagră de la atâta bătaie. Şi omu’ era nevinovat, nimănui nu i-a făcut nimic. R. Cum încercau să-i convingă pe oameni? K.B. Minţeau. Că ce bine va fi, da’ de fapt ei vroiau doar să te înscrii şi atâta. Că nu există alte cale şi trebuie să te înscrii. Pe tata şi pe cei doi vecini, i-a pârât un alt vecin. Ăla a fost un vagabond, numele lui a fost Bodoki Bela, şi a locuit faţă în faţă cu noi. S-a înscris în colectiv şi i-au promis că va fi preşedinte, în fiecare seară, stăteau împreună la cârciumă. Cârciumarul a fost Becske Pista, el a auzit tot ce le povestea securiştilor. Spunea: . Tatăl meu era un om respectat în sat, dar atunci ajungea atâta: minciuna asta, şi următoarea seară i-au şi dus pe toţi trei. R. După aceea aţi vorbit cu acel Bodoki? K.B. Da, încă vreo zece ani umbla la noi în casă. Dar şi-a primit pedeapsa. Fiul său putea să aibă cam 8-10 ani când au plecat cu doi cai după lemne. A fost beat, a căzut sub sanie şi acolo a murit. Doar că i-a spus fiului său să plece de acolo, să nu-i vadă chinul. Aşa a dat Dumnezeu să moară acolo. R. Ce fel de oameni sau înscris la început? Oameni mai săraci? K.B. Nu, pe cei săraci nici nu i-au jenat. Pe cei 7-8 chiaburi nu i-au vrut înscrie, degeaba vroiau ei să se înscrie, pe mijlocaşi, pe ăştia nu-i lăsau în pace... R. Cum era cu cotele? _______K.B. Cota, în ’56, când a fost revoluţia în Ungaiia, a fost ştearsă. După ce au şters cota treburile au început să meargă mai bine, iar până în ’62 a mers foarte bine. Cei care nu s-au înscris în colectiv, toţi au avut de suferit. I-au dus pe munte unde era zăpada de doi metri, i-au dat la fiecare sarcină de câteva sute de metri ster, trebuia dusă la mocăniţa de la Săpînţa. Când s-au achitat, i-au mai dat câteva sute. Au fost care acolo s-au îmbolnăvit, au ajuns în spital. Un prieten de-al meu a mers în locul tatălui său, dar i s-a rupt osia de la căruţă şi a mers acasă pentru reparaţii. A fost aici unu’, l-o chemat Şafar, el o fost atunci atotputernic la sfat şi l-a întrebat: I-a răspuns că i s-a mpt osia de la căruţă şi acum o repară. în următoarea zi pe tatăl său l-au dus la Canal. N-a fost loc de joacă, au fost nemiloşi. R. Conflicte între săteni şi miliţie au fost? K.B. N-au fost. Toată lumea era speriată, retrasă. Conflicte de astea la Câmpulung n-au fost. Deşi atunci ţăranii erau mulţi, n-o fost organizare. R. Cei care au condus colectivul prima oară ce fel de oameni erau? 77 K.B. Au fost toţi din Câmpulung. Primul o fost Balâzs Bâlint, încă el o fost de treabă, după aceia a venit netrebnicul de Bodoki. După ’56 puţin a fost mai bine, a venit un om mai cumsecade, Fekete Kâlmân, el era mai calculat, era dintr-o familie bună şi altfel o gândit ca ceilalţi. R. Familia dumneavoastră o fost trecută la chiaburi? K.B. Nu. La Câmpulung chiaburi au fost: Kosa Imre, Mate Mihâly, Havrics Sândor, Balâzs Jânos, Csurka Jozsi... R. Preotul din sat şi profesorii de la şcoală ce le spuneau oamenilor? K.B. Preoţii, mai spuneau una alta, dar propagandă nu făceau. Se temeau tare, că au fost duşi şi dintre ei, aşa că amândoi preoţii, atât cel reformat cât şi cel catolic, se temeau tare şi nu s-au amestecat cu politica deloc. Tatăl meu mi-a spus să nu mă vadă cu cravată roşie în gât. închipuiţi-vă un copil când învăţătorul te chestiona: Când n-am mai avut ce face, că tata m-a avertizat să nu spun, pentru că atunci îl duce, până la urmă am început să plâng şi atunci învăţătorul a încetat. Dar nu toţi erau la fel, au fost între ei care erau membri de partid. Noi nu am avut nici unul carneţel roşu, nici părinţii mei. Noi nu ne-am ocupat de aşa ceva. Noi am încercat să trăim de pe munca noastră, n-am avut nevoie de carneţelul roşu. R. Aţi lucrat la colectiv? K.B. Am lucrat cam 16 ani, până în 1966, fiecare zi am fost acolo. Dar m-am certat cu preşedintele, că eu am avut multe probleme cu comunismul, nu îmi era frică de ei. Cu preşedintele ăsta, Benedek Imre, m-am certat rău. Atunci numai aşa puteai merge la lucru altundeva dacă preşedintele colectivului îţi dădea o hârtie. Ca să scape de mine mi-a dat hârtia bucuros şi aşa am ajuns la C.F.R., în ’66. R. Cât aţi lucrat în colectiv, reuşeaţi să vă întreţineţi familia? K.B. Eu atunci încă eram necăsătorit. Până la ora patru am lucrat la colectiv, după asta am mers şi am făcut ceva bani, dar eu atunci încă n-am simţit povara familiei, iar părinţi mei au avut animale, şi animalele erau bine plătite în vremea aia. 78 R. Despre furturi n-aţi auzit? K.B. Păi, toţi au furat, că numa’ aşa au putut să supravieţuiască. R. îmi puteţi spune cum au furat oamenii? K.B. Să presupunem că i-au măsurat omului un hectar de mălai sau cartofi şi dădeau 15-20% din 100 de kilograme. La miezul nopţi încă stăteau acolo maşinile, tractoarele în rând şi pe câmp oamenii îşi puneau într-o geantă, într-un sac şi ascundeau printre tufişuri, pentru că aveau nevoie... R. Brigadierul fura şi el? K.B. Brigadierul avea cum şi cu ce să ducă, nu trebuia să ascundă. R. Au existat cazuri în care ţăranii făceau plângeri la Baia Mare sau la Sighet că se întâmplă nedreptăţi? K.B. Da, au fost. Eu ştiu două-trei cazuri. Chiar şi la Bucureşti a trimis hârtie, dar nici nu putea fi vorba ca să se facă ceva. T n Câmpulung un singur nm nn g intrat în avea pământ, dar el nu avea familie, se numea Kosa Bâlint. Cu el nu s-au descurcat, da’ cu el nu aveau ce face. Din batjocură, i-au dat pământ pe vârful unui dâmb. Că lui i-au comasat pământul şi i-au dat undeva un pământ arid. R. După ’90 aţi primit înapoi pământurile pe care le-au luat atunci? K.B. Ca să vă spun şi despre asta câteva cuvinte, am un caiet unde am scris totul despre desfiinţarea colectivului. Eu am condus echipa de dezmembrare, în anul ’91 şi aşa drept nu s-a împărţit pământul nicăieri în judeţ. Am fost vreo 15-20 de oameni care ne-am ocupat de asta. De exemplu, când am împărţit oile, fiecare a primit trei oi, la rând, cum au ieşit pe portiţă, care cum o nimerit, mai bătrâne sau mai tinere. Cu celălalte animale am avut probleme mai mari. Cei care au predat animale nu au avut curaj să vină să le ia pentru că le era frică că vor fi obligaţi să plătească. Mie mi-au aruncat scrisori cu ameninţări, că am să fiu spânzurat pentru dizolvarea colectivului. Da’ dacă eu am pornit pe un drum, nu mai dau înapoi. Şi geamurile mi le-au spart. Aşa că animalele nu le-au 79 trebuit, am încercat tot felul, la urmă cu multe greutăţi le-am împărţit. R. Şi pământurile? K.B. Pământurile le-am primit înapoi. Sunt unele probleme cu pământurile. De exemplu la noi, Tisa a luat 200 de hectare de pământ şi mulţi au pretins să li se dea altundeva pământ. Toţi au măsurat şi iar măsurat. Am crezut că nu se va termina niciodată, dar acuma s-a rezolvat cumva. R. Ceva amintiri mai hazlii din perioada colectivizării au fost? K.B. Păi, de prin anii ’60, că până atuncea nu o prea fost. Atunci existau grupuri culturale, învăţătorii îi învăţau şi făceau diferite roluri. Şi eu am participat de mai multe ori la asemenea evenimente, deseori plecam cu grupul în comunele vecine. Am fost la Coştiui, Negreşti Oaş şi la Sighet. Statul a greşit atunci când a fost schimbarea de regim. Trebuia să aducă armata şi să nu-lase să-fie stricate clădirile. De exemplu, sus pe deal a fost o clădire mare de depozit. Au demolat-o şi au furat tot în două săptămâni. Am mers să anunţăm poliţia şi au tras din umăr că ei nu au ce face. Magazia a fost spartă, era plină cu alimente, nici nu ştiu de câte ori a fost spartă. După aceea n-am mai avut ce face şi am pus pază acolo, am făcut cu schimbul. A mai fost o clădire fhimoasă la pomicultură, acolo am angajat un paznic să stea acolo cu salar, ca să nu strice şi clădirea aia, pentru că omul dacă are puţină libertate, face multe prostii. O fost un timp detaşat un căpitan sau maior, se nume Dindelegan (acum fiul său este şef de post la Câmpulung). El foarte bine a condus întrunirile, că au mai fost şi scandaluri, au umblat cu furca prin sat, după care s-a omorât un soldat prin ţară şi de atunci poliţia nu s-a mai amestecat, iar după aceia a venit haosul. Nu a mers asta aşa de lin. Cum a fost situaţia: aceia care au fost lângă animale, că au fost la Câmpulung, 900-1000 de animale, aceia de acolo trăiau: furau din lapte, din furaje, din came şi atunci le-a părut rău pentru locul lor de muncă. Eu am mers la ei şi le-am spus că ei sunt primii, pentru că ei de aicea îşi câştigau existenţa: . O fost 80 îngrijitor care a luat 6-7 vaci. Dar ăştia erau oameni care dacă în fiecare an le dădeai tot atâta, tot le prădau. Puţini dintre ei au ţinut animalele doi ani, restu’ le-au vândut şi au băut banii. Tatăl meu a intrat cu un cal şi cu un mânz şi nimic n-a luat acasă. Numai colectiv să nu mai văd. R. Animalele unde erau? K.B. Aicea lângă fabrică. N-o avut importanţă dacă a fost vreun câştig din fermă, doar numărul animalelor era important. S-a dat dispoziţie de sus că trebuie să avem între 900 şi 1.000 de capete şi conta doar ca la număr să fie. Mă bucur, pentru că atunci când am desfiinţat colectivul, mulţi au spus că o să murim de foame. R. Cine a spus asta? K.B. A fost un grup destul de mare care au trăit de pe seama colectivului. Acelora le pare foarte rău că s-a desfiinţat colectivul. Brigadierul, de exemplu, dar din fericire în piaţă avem dc toate numai bani ~să avem şi nu moare nimeni de foame. Viaţa atunci a fost cum a fost, dacă tăiam un animal primeam şase luni de arest, dar dacă murea un copil nu era nici o problemă. Socrul meu a avut cancer şi a avut cinci animale în grajd. Socrul meu, fratele său şi nevastă-sa au lucrat la Sighet, la T.L.C.L. A mers nevastă-mea la primăriţă să ceară o hârtie să putem vinde nişte animale. Primăriţa a zis ca socrul să-şi aducă fiul acasă şi să ţină animalele. Dar eu am mers la Săpânţa, am căutat cumpărător. Deşi cumpărătorul nu mi-a dat numai jumătate din preţ, într-o noapte am vândut trei animale. Socrul meu era deja de mult înmormântat şi după aceea nevastă-mea a tot fost chemată să spună la cine am vândut cele trei animale. A fost o situaţie grea, nu aveam voie să ne vindem animalele. R. Altceva ce vă amintiţi? K.B. Cam asta a fost. R. Vă muţumesc. 81 NAGY SÂNDOR s-a născut la 26 august 1920 în Câmpulung, judeţul Maramureş. Absolvent a şase clase, a lucrat peste treizeci de ani la C.F.R, iar în timpul liber a lucrat la colectiv. Interviul a fost realizat de Adela Ulici la 20 februarie 2008 şi se găseşte în Arhiva de Istorie Orală a Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet. R. Cum au trăit oamenii în sat după război? N.S. După război eu am fost patru ani şi jumătate prizonier în Uniunea Sovietică, în Siberia. Când am venit, casa am găsit-o goală. Sora mea m-o ajutat să trăiesc, că n-am avut -nimic, nici un han, nici de o bucată de pită. Şi am făcut cerere la calea ferată... R. Când v-aţi întors din U.R.S.S.? N.S. în ’48, la 28 noiembrie. Am mers la calea ferată la serviri şi după 15 zile am avut avans. Şi atunci am început să mă gospodăresc singur ca să pot trăi, că până atunci m-o întreţinut sora mea. întrucât când am mers în război am lăsat în scris, în caz că nu vin acasă, averea după părinţii mei cade pe numele ei. R. Cum erau oamenii în sat? N.S. Săraci, săraci de tot. Că în timpul războiului nu s-o gospodărit ca să aibă fiecare că o spus: . Apăi, după 3 luni de zile, am găsit o fată şi m-am dus la ea şi am spus clar: . Şi o spus că o să vadă ce zice mamă-sa. Am spus aşe: . în 6 decembrie o fost ziua de Mikloş, Sfântu’ Nicolae şi am zis cătră sora-mea: 82 . Mi-o dat, am dus ceva ciocolată şi am întrebat-o pe maică-sa dacă îmi dă voie să duc pe fiică-sa la cinemotograf. Şi ea o zis aşe: Atunci io m-am retras un pic şi m-am gândit: Da’ după aia am ştiut că despre ce îi vorba, că fetele abia o aşteptat ca să meargă un băiat şi să lase să fie căsătorite. Am făcut tot aşe. După o lună de zile, am spus să ne logodim. Taică-său o tăiet porc şi după ce o trecut femeile care o servit acolo o început să pună sare pe came să nu se strice. Noi am mers în cameră, mamă-sa şi tată-său o fost în bucătărie. Am deschis uşa şi am zis cătră tata: Da’ el zice: . Soacră-mea s-o ridicat şi o spus: Eu am tăcut un pic şi căsătorie, ci pe fiica ta!> Nu şi nu. Apăi s-o ridicat soţia şi o zis: . Intervine Balâzs Ileana, fiica martorului (F.) Să vă spun de ce nu s-o uitat cu ochi buni. Când o venit tata acasă de la război, avea nişte prieteni care veneau la băut, la jucat cărţi, mai aduceau câte o fată şi chestia asta s-o auzit în sat. Şi o crezut viitoarea soacră că şi el e aşa. Dar după ce s-o măritat mama după el şi o văzut că încep împreună să lucreze, că el o fost deja la servici la C.F.R. şi acasă o cumpărat vacă şi avea viţel de crescut şi avea purcei, şi taur, nu mai era o problemă. Nu erau încă în colectiv şi de la C.F.R. o zis că dacă nu intră în colectiv, îl dă afară din C.F.R. Şi l-o dat afară pe câteva zile, deci o fost obligat să intre în C.A.P. N.S. Eu atunci am spus: . R. Cum se înţelegeau oamenii în sat? 83 F. Nu aveau probleme, mai mult o apărut acuma problemele după ce am primit înapoi pământu’. N.S. După război o fost pace între oameni. Nu s-o certat, s-o înţeles. Cum să spun? Deja o avut fiecare o şcoală. Că în război nu s-o construit, s-o distrus. De exemplu: noi am avut un grajd din lemn şi în timpu’ cât eu n-am fost acasă, militarii ruşi o stat în casă şi n-o plecat la pădure să aducă lemne. Din margine tot o scos câte o bucată. O tăiat şi o făcut foc. După ce am venit, am făcut cerere să îmi aprobe zece metri cubi de brad pentru construirea unui grajd. R. Cum a început colectivizarea? F. Când o început colectivizarea o fost propagandişti ăştia că cine să se înscrie şi cine nu. Apoi cu activiştii ăia umblau femeile de la noi din sat. N.S. Şi o fost aicea de la securitate, Toth Istvân, ca locotenent. -------R. Dar cc făceau activiştii? Făceau adunări-^popttlare?- Adunau lumea la primărie sau veneau la fiecare acasă? N.S. La fiecare acasă o venit. R. Vă promiteau că va fi mai bine sau ce vă ziceau? N.S. Că va fi mai bine... R. Şi lumea îi credea? N.S. N-o crezut. Că atunci o fost lucrările la Canal, şi care n-o vrut semna, l-o dus. Odată i-o băgat în dubă şi i-o purtat aici în comună şi i-o dus afară din comună, noaptea şi le-o spus aşe: . Şi omu’ n-o avut ce face... F. Pe Nemeş Jozsi bacsi aşa l-o bătut? N.S. Da. F. Povestiţi cum Nemeş Jozsi şi ceilalţi au fost duşi cu duba. N.S. Cum să vă spun, ca şi cum eu aş fi preşedintele comunei şi vecinu’ nu vrea să se scrie. Eu am spus la Toth ăsta că nu vrea să se înscrie: L-o dus la primărie, l-o băgat la miliţie şi o spus la restu’ să iasă afară. Şi o început să-l bată cu pălmile, după aia cu picioru’ şi nu 84 ştiu ce... Ăsta o avut familie: o fată şi doi băieţaşi. Şi i-o spus aşa: <îţi dăm 48 de ore pentru răzgândire>. R. Era bogat Nemeş Iosif? N.S. Apăi, cum să spun. Avea peste 20 de hectare, cât nu ştiu precis. . Şi atunci o mai dus 3-4 inşi, care tot n-o vrut să semneze, şi în faţa ăstora n-o avut ce face o semnat, ca să nu-1 ducă la Canal. R. Au fost oameni pe care i-au dus la Canal? N.S. Da, cum să nu. Fekete Imre, Lemâk Sândor, Havrics Sândor, Kosa Imre. O fost mai mulţi, da’ nu-i ţin minte pe toţi... R. Cine era atunci preşedinte? N.S. Atunci era Bodoki Bela. Da’ după aceie s-o schimbat aproape în fiecare an că nu s-o condus aşa cum o cerut. R. Cine au fost cei care s-au înscris primii în colectiv? -------N.S. Prima dată o fost Balazs Bâhnt. El n-o avut pământ. F. N-o avut nici o bucată de pământ, deci el s-o înscris că nu avea ce să piardă. R. Cei care s-au înscris la început, n-aveau aproape nimic? N.S. Cum să vă spun: o fost şi ăla care n-o avut nimic da’ o fost şi care o avut şi n-o avut ce face. F. Da, că mai bine se înscria decât să aibă probleme. Şi mai ales după ce s-o înscris unu’ atunci şi sora, sau verişoara, sau vecina o văzut şi o zis că dacă pentru el va fi bine poate şi pentru noi. Şi atunci cred că satul era îmbătrânit şi erau mulţi bătrâni şi nu mai putea să folosească pământul că nu mai aveau putere să lucreze la câmp... R. Dumneavoastră cum v-aţi înscris? N.S. Eu vreau să spun că m-am înscris târziu. Că pe mine m-o trimis şefii’ de gară, la ordinu’ Securităţii, acasă din serviciu întrucât nu am vrut să mă înscriu. Şi am venit acasă. Da’ la regională am avut un coleg de aici, din comună, băiatu" lui Krajla Lali bacsi. Şi am avut permis, am urcat pe tren şi am mers în Cluj. O zâs cătră mine: . Am venit acasă şi m-o întrebat: . Şi am venit acasă şi am stat o săptămână. Sâmbătă după-masă am vrut cu soţia că merem la film la ora 19. S-o prezentat acaru’ de la gară şi zice că şefu’ de gară o dat telefon să mă duc cu primu’ tren la servici. Zic: Duminică dimineaţa, la ora şase, m-am dus la servici. La ora şapte o fost analizele. Când am intrat, sefu’ parcă am omorât pe tată-său, pă mamă-sa: Vagabond şi tot felul m-o făcut, că de ce nu m-am prezentat la servici. Da’ io am spus aşe în faţa tuturor, că au fost acolo vreo douăzeci de inşi: Apăr zic: <Şi dumneavoastră sunteţi un slujbaş la calea ferată ca şi mine.> Zice: No, o făcut formele şi o spus cătră caseriţă să nu-mi deie toţi banii, numa’ jumătate. Era Szidi caseriţa, o femeie jos cu pălăria. M-am dus acolo şi zic: . La caserie era atunci sonerie şi o răspuns şefii’: Apăi, o dat ordin să mă plătească. M-am dus la staţia respectivă unde m-o trimis. Era un şef de gară ungur, Szabo. Şi o fost un om tare sever. Când m-am dus acolo am zâs că am o rugăminte. Zic: Zice: F. Ştia că acasă mama avea patru copii. Avea de ţinut taur, vacă şi trebuia să urce sus în pod să dea apă la animale. Deci, venea acasă să ajute şi pe mama ca să poată să întreţină familia. Şi atunci în timpul colectivului trebuia să faci. Dacă ai făcut fân, hai să zicem ai făcut 10 clăi de fân, din care 5 ai avut tu, 5 trebuia să laşi pentru colectiv. Tu ai cosit, tu ai strâns, tu ai pus în claie. Da’ numai 5 ai avut, 5 rămânea la colectiv. Sau ai săpat 40 de rânduri de mălai sau de cartofi, 20 rămâneau ţie, 20 trebuia să predai. Câteodată, dacă avea anu’ respectiv puţini cartofi, n-aveai 20 de saci al tău, aveai numai 10 saci şi 30 trebuia să predai la colectiv. Deci, depindea de secetă şi de relief şi de producţie:. R. Şi v-a lăsat să veniţi acasă? N.S. Da, o acceptat întrucât seara când am intrat la ora şapte, trei trenuri au mers în trei direcţii diferite. Şi era un impegat din regat, Stămătescu îl chema. Şi am spus: Şi am ieşit afară şi am avut patru băieţi, manevranţi. Am zis aşe: Şeful de gară era înalt, stătea pe trepte şi când o văzut că de abia o pus marca... Eu eram afară şi am vorbit cu mecanicu’ ca numa’ câte o cuplă să dea ca să pot dezlega. F. Da, el deja era obişnuit de la Sighet şi putea să facă manevrele mai repede şi mai uşor, deci avea experienţă. N.S. Şi după 40 de minute eu am intrat în cabină şi am spus la revizor să sune la birou că vreau să vorbesc la birou. Am zis aşe: Apoi, dimineaţă, m-o lăudat, o plătit o 87 ţuică şi o spus . După două săptămâni o făcut şefu de gară pe numele meu o cerere ca să rămân definitiv în staţie. F. O văzut că e muncitor bun şi fără ştirea lui o făcut o cerere, parcă el o cerut să rămnă acolo. N.S. Şi la trei sau patru zile, vine telegrafistu’ şi zice: . M-am uitat la hârtie, am întrebat de restu’ colegilor: . Apoi, am întrebat şi pe şefu de gară. Nu, nimeni nimic. Am avut şase zile să termin o lună şi a venit directorul regional cu motoru’. M-am dus la el. . Toată lumea s-o uitat la mine că am avut îndrăzneala să mă duc să vorbesc cu directorul de regională. După ce o venit zice: O semnat toţi şi zice cătră şefu’ de gară: . O semnat. Zice: . Zice: . Apăi zice: . Şi o recunoscut în faţa mea că el o făcut întrucât o avut acolo şefi de manevră care nu şi-o cunoscut meseria. Şi o spus aşe: . Am venit în Sighet şi la dispensar am avut un coleg care o fost asistent: Uite aşa şi aşa. Zice: . M-am dus şi am 88 rezolvat. M-am dus la secretariat am dat că nu mai pot să fac serviri, că nu pot să mă duc şi să trimită un om pe locul meu, să nu rămână descoperit. Apoi o trimis pă altu’ şi de atunci am rămas în Sighet, nu m-am dus nicăieri. R. Pe lângă serviri, aţi lucrat şi în colectiv? N.S. Am lucrat şi la colectiv, în timpu’ liber. Am lucrat cinstit şi am primit câte 70 de lei la lichidare. R. Erau bani suficienţi? N.S, Opt lei o fost un kilogram de orez şi nouă lei un kilogram de zahăr. Decât să-mi trudesc corpu’, mai bine spuneam că azi nu mă duc că sunt bolnav. R. V-au luat tot terenul pe care l-aţi avut? N.S. La fiecare colectivist i s-a dat câte 30 de ari. 14 ari, aici jos pe şes, restu’ pă câmp. R. Animale aţi ţinut? N.S. Cât am fost nevoit. Două vaci am ţinut, că vacile o ţinut familia cu lapte şi din viţei şi hani de serviri am construit casa asta. Am construit o casă acolo mai sus, cu etaj, pentru trei familii. Apoi am intrat în pensie, că şi atunci, pot să spun că cu şmecherie am ieşit în pensie. O venit un ordin, că cine are 30 de ani de serviri, poate să facă cerere să meargă în pensie. Colegu’ meu o zâs: . Am intrat la dispensar şi zice: . Da io zic: Zice: . Am mers acolo şi am spus clar ce vreu să fac. O zis aşe: . No, trece 12 zile, o mai venit din comună un vecin, un manevrant, în spital la Cluj. Şi ne-am aşezat pat lângă pat. Şi o venit o comisie iar, şefu’ de comisie o fost un om bătrân, doctorul Farkasfalvi, o fost profesor. El o fost şefu’ comisiei. Şi eu am auzit că o vorbit acolo cu medic ungureşte. După ce o trecut comisia, eu m-am băgat în birou şi i-am explicat care-i situaţia, că am adus de la doamna Boieru un plic: . O luat creionu’ o desfăcut 89 şi o citit. Zice: M-am pus în pat... F. Să vă spun, tensiunea totdeuna era scăzută. Dar, câteodată, când se enerva urca şi oscila foarte mult şi pe bază de nervi făcea şi stres. Şi atunci nu mai putea să facă faţă obligaţiilor. După ce o făcut toate analizele, s-o văzut că are probleme, şi doamna de aici, de la noi de la Sighet, n-o vrut să-l pună în pensie. O zis că nu-1 pune în pensie şi atunci tata o răspuns: . N.S. După ce m-o verificat, zice: Zic: <Şi acuma, spune, ce vrei?> . Zice: <Şti ce? Du-te acolo în pat, vă dau o hârtie şi o să mai vorbim>. Eu m-am aşezat acolo. Odată vine o doamnă înaltă şi solidă: . Şi atunci mi-o spus în ungureşte: . A doua comisie când o vinit, o venit un medic tânăr. Nu ştiu atunci o ieşit din şcoală sau nu ştiu ce, dar ne-o verificat: . Zice profesoru’: . Zice: . în trei zile am terminat de băut. După aceia o venit la o săptămână iarăşi o comisie. Iarăşi vine acesta: Am făcut. M-o verificat. După ce o trecut trei luni de zile am venit la 90 Sighet, dar profesorii’ o spus: . Când am venit prima dată o venit trei medici: unu’ de la inimă, altu’ de stomac şi el o venit şi o verificat corpu’. O verificat medicu’ ăsta de la inimă şi o spus: în timpul ăsta s-o băgat un militar care o primit şoc de la tunuri, cu ureche şi o fost în gradu’ întâi, l-o pus în gradu’ trei. Apoi s-o uitat la mine şi o zis: O spus cătră fata care o fost de servici acolo la el: Apoi am venit acasă definitiv. R. Vă amintiţi să fi fost vreo revoltă împotriva colectivului în comună? N.S. Nu. _______F. Nemulţumiri o fost, Ha’ numai aşa între oameni. Către- şefi nu prea o avut îndrăzneală să zică. R. A fost cineva care nu s-a înscris deloc în colectiv? N.S. Kosa Bâlint. El singur o fost care nu s-o înscris. R. Ce s-a întâmplat cu el? N.S. I-o luat pământul şi i-o dat pământul cel mai slab, care nu o produs nimic. Că el o fost singur, n-o fost căsătorit. El o avut pământul, pot să zic 90% aici pă şes şi i-o dat sus la marginea pădurii. Că n-o avut numa’ loc de fanaţ şi aia o arat ca să aibă un pic de cartofi. Pâinea o cumpărat că n-o avut grâu. R. în perioada colectivului, preotul din sat, învăţătorul, ce ziceau? N.S. Preotu’ duminică o mărs şi o făcut predicaţia şi atâta-i tăt. R. Dumneavoastră cât aţi fost în colectiv? N.S. Din ’63 până-n ’78. M-am retras, am spus că eu am pensie pentru familie. Soţia nu o fost scrisă. Că eu nu am lăsat-o. Am spus aşa: . O fost din Satu 91 Mare, ăştia care o făcut cerere să intre în colectiv. Şi ei o scris acolo: acceptă ca pământul să fie a colectivului, el în timpu’ liber se obligă să meargă să ajută la colectiv. R. Se fura de la colectiv? F. Se mai întâmpla, dar mai mult fura colectivu’ de la oameni. Că ştiţi cum era? Ai făcut zece clăi, colectivu’ lua cinci. Tu pe ale tale le-ai lăsat la câmp şi te-ai trezit că nu mai ai nici alea cinci. N.S. Cum îs oamenii: şi-o pregătit claia mai mare cu două căptiţe. Dar noi am fost aşa deştepţi că vârfif parului am tăiet. Care o fost semnat am pus pe claia cealaltă şi claia care am gândit că trebe, aia am dus-o acasă. F. Nu era voie să tai nici un animal în timpul lui Ceauşescu. Da’ nu puteai să ţii atâtea animale fiindcă din 20 de clăi numai 10 ai avut tu şi nu aveai ce să le dai de mâncare. Da’ de tăiat nu-ţi dădea voie să tai. Că o fost vorba să ţinem cât mai multe animale să fie scris acolo că-s tare gospodari oamenii din Cîmpulung. După ce o fătat vaca, lăsai acolo săracu’ viţel să se zbată între viaţă şi moarte şi nu-i dădeai de mâncare la viţel ca să moară sau strângeam câte o pungă pe cap să nu ia prima răsuflare şi să declarăm că-i mort viţelu’, că n-aveai ce face. Aveai deja 8 sau 10 în grajd şi trebuia să le dai de mâncat. Şi încă ceva: nu te ajuta ca să-ţi deie, să zicem faină de mălai sau tărâţă, ca să te ajute. Ai predat cota de lapte, ai primit să zicem 30 de kilograme. Aia nu ţi-o fost de ajuns decât pentru trei zile. Acuma când avem noi în gospodărie o vacă, după ce s-o terminat tărâţa, te duci şi cumperi. Şi atunci erai obligat să faci nişte lucruri care nu trebuia să le faci. Ţi-o fost milă de viţel, dar n-aveai ce să faci. Sau s-o întâmplat că şi vaca mai fata şi doi viţei, deci erau gemeni. Unu mai lăsam, dar de celălalt trebuia să scăpăm. Sau când veneau la înscris de la primărie, aveam şi noi oameni care ţineau cu noi şi ziceau: Atunci ascundeam viţelu’ după şură sau în grădină şi după patru săptămâni îl tăiam şi puneam în congelator pentru familie. R. Nu era voie nici să vindeţi? 92 N.S. Nu. Am dus o vacă de doi ani şi jumătate. M-am dus la primărie şi-am spus să-mi dea hârtie. Da’ o spus aşe: . M-am dus în târg: acolo o fost oameni care o tăiet aşa pe ascuns vite. O venit la mine şi zice: Zic: . Zice: <2000 îţi dau>. M-am gândit. Am avut un coleg cu mine. Zic cătră el: Da’ vine şi spune în ureche: F. Un fel de paşaport că-i sănătos şi că poţi să-l vinzi. Atunci nu s-o putut tăia dacă n-ai dat hârtie. Atunci el cumpăra şi-l tăia. N.S. , întrucât ea o fost de 500 şi ceva de kilograme. F. Dacă de aici o plecat o vacă cu hârtie cu tot, omu’ care o cumpărat trebuia să meargă la primărie şi să. Q-deckr^-Si atunci nu mai putea nici el să o taie. R. Dacă cineva tăia o vacă, ce i se întâmpla dacă îl prindeau? F. Păi, primea şi amendă şi-l băgau şi în puşcărie. Câţiva ani o fost aşa: o fătat vaca la noi, noi n-am avut ce face cu atâţia viţei şi am predat la colectiv. Da’ după aceea nu s-o putut preda nici acolo. Nu mai aveau nevoie de atâţia viţei. R. După ’90, v-aţi recuperat tot terenul? F. Am început să ne recuperăm pământurile, da’ nu sunt măsurate nici acuma toate pământurile. O încercat să măsoare câte un inginer, da’ n-o reuşit. Au încurcat că au fost declarate şi pământurile pe care noi avem titlu de proprietate, dar sunt foarte mulţi care n-au intrat la C.A.P. cu pământurile lor. O intrat cu pământurile pe care le-o primit în locul pământurilor lor şi atunci aici s-o încurcat treaba şi nici acuma nu sunt măsurate pământurile ca lumea. N.S. Eu am spus atunci: mergem patru oameni bătrâni care ştiu cam cine o avut loc acolo, de unde şi până unde. Da’ ei o spus: Noi am avut trei hectare într-un loc. Când o măsurat, o fost patru 93 ingineri care o măsurat şi când o ajuns în capăt, acolo cândva o fost crescut un stejar, da’ o fost tăiet, da’ din rădăcină o răsărit altu’ şi am spus aşe: Şi o lăsat baltă şi nu o mai măsurat. F. Tata o ştiut că de aici până la stejar o fost al nostru. De acolo nu mai era al nostru. Deci, nu mai măsuraţi pentru mine, că nu-i al meu şi eu n-am nevoie să mă cert cu toată lumea. Da’ el o zis: Dacă în loc de 12 metri măsori 14 metri, binenţeles că la urma urmei la unu sau la doi nu le mai iese pământu’... R. Când a fost mai bine: atunci sau acum? N.S. Acuma. Nu trebe să mă duc la servici, de pensie sunt mulţumit, şi dacă vreau mă duc afară, dacă nu nu, că fiica mea nu mă obligă. I In singur lucru_esleu:ăur întrucât de 20 de ani m-o lăsat femeia ca să stau singur. N-am cu cine să discut, să mai vorbesc ca să treacă timpu’. De multe ori mă gândesc să vie moartea că eu sunt mulţumit cu cât am trăit, nu mai vreau să trăiesc. Da’ copiii mei spun: . Că am un singur băiat şi el o spus aşe: F. Are probleme cu inima, seamănă cu mama şi se moşteneşte... R. Vă mulţumesc frumos, sper că nu v-am obosit. N.S. Eu pot să fiu mulţumit că nu mi-am pierdut mintea, vorbesc şi ce s-o întâmplat acum 20 de ani, precis îţi spun la ce oră şi unde, dar sunt cazuri că se întâmplă astăzi şi trebuie să mă gândesc că: „Oare este adevăr sau am visat?” 94 DRAGOMIREŞTI B.M. s-a născut la 19 martie 1923 în comuna Dragomireşti, judeţul Maramureş. Absolventă a patru clase primare, a trăit în comuna natală şi s-a ocupat de agricultură. Interviul a fost realizat de Robert Fiirtos la 21 februarie 2008 şi se găseşte în Arhiva de Istorie Orală a Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet. R. Cum era situaţia în comună după al doilea război mondial? Oamenii erau mai săraci, mai bogaţi, cum erau? B.M. N-o fo’ aşe gazde. O fost două, trei familii care o fost mai înstăriţi. Iusco şi tot Iusco, doctoru’, şi o fo’ Simion. _______R. Ei îşi lucrau singuri pământul sau foloseau şi oameni din sat? B.M. Nu, plăteu aşă la oameni să lucre. R. Cum erau plătiţi omenii? B.M. Cu cereale şi cu ce-o avut. R. Oamenii erau mulţumiţi cu ce primeau? B.M. Da, erau mulţumiţi, n-o zâs că nu. Şi, apăi, aveau oi, pământ, că atunci aşă s-o gospodărit lumea. Intervine soţul martorei (S.) Exact cum o zâs nevastă-mea, lumea o fost ca şi acuma. O fost oameni care o fost moştenitori de pământ, o avut un pic mai mult pământ. îri zona noastă de munte, nu-i pământu’ valoarea, să-i zicem aşă pă româneşte. Oamenii l-o lucrat şi o mai şi plătit pă oameni pă o perioadă, când era aşa, muncă de sezon: de făcut fân, de săpat. Restu’ îşi gospodăre singur, aveu un om acasă, cum îi zice atunci, o slugă şi acela se ocupa în gospodăria proprietarului, împreună cu proprietarul. Restu’ ţăranilor o lucrat, cei mai săraci lucrau la cei mai înstăriţi. Apoi se duceu săracii până pă la Cârlibaba pă jos, pă la Iacobeni pă jos, până la Gura Humorului pă jos, la Butin. Asta era viaţa ţăranului nost’ din comună. R. Deci, era o viaţă grea? 97 S. Să ferească Dumnezeu! Am avut şi eu un frate, Dumnezeu Sfantu’ să-l ierte! O învăţat fierăria şi n-o avut cu ce trăi aicea, s-o dus la Butin. Şi cu alţi băieţi, alţi prieteni de-a lui de aici din comună, s-o dus pă la butinuri şi acolo şi-o câştigat existenţa până când s-o căsătorit. Restu’ populaţiei o trăit până într-o vreme, când o venit cotele şi celelalte, vai şi amar! R. Cum era cu cotele? S. Să zâce: , adică tăt ţăranu’, indiferent c-o fost gazdă sau sărac... Bineînţăles, la cela care o fost mai gazdă, mai înstărit, i-o pus cote mai mari un picuţ decât la cela cu mai puţân. Da’ la cela de n-o avut de unde pune nici cote şi tăt o trebuit să deie că n-o avut el ce mânca, fără lucra la mine, la dumneata şi la altu’ ca să poată complecta familia cu cele necesare. Asta o fost viaţa! R. Ce fel de cote erau? S. Era cotă de came, lapte, brânză, fân, cereale, numa’ sărăcie de n-ai putut face nimică. Să nu fi nici conducător atuncea, să nu fi nici muncitor atuncea, să nu fi nici sărac, aşă periodă o fost. R. Ce se întâmpla cu cei care nu reuşeau să-şi plătească cotele? B.M. Le lua forţat. Animalele. Că şi pă noi ne-o pus cu animale am dat, ori am vrut, ori n-am vrut, io pă jos am mărs la Sighet, am dus. R. Cum a început colectivizarea în comună? B.M. Apăi o făcut pă alte comuni şi la urmă o venit şi la Dragomireşti. înainte o fost ceva întovărăşire aicea la noi, încă ne-o pus şi am dat şi noi nişte oi şi ceva să fie la întovărăşire. De la Ieud vine maşână şi ne pune pă maşână şi ne duce la Ieud să videm cât de bine mere colectivu’. R. Povestiţi-ne puţin! B.M. Ne duce, da’ eu am zâs cătă unu’: . Că plângeu oamenii că n-aveu ce mânca. Vai de capu’ lor o fost. 98 R. Cam câte persoane erau duse? B.M. Poate c-o fost vo 10, am fo’, da’ tăt ne lua pă aieştia care era mai importanţi, că la mine o vinit să mă înscriu. După ace tăt ne-o pistonat cu colectivu’, da’ io n-am vrut să mă înscriu. R. De ce n-aţi vrut să vă înscrieţi? B.M. De ce am ştiut că nu-i bine. Şi eu nu pot lucra, zî la zî n-am putut mere, că am fo’ de cinci ori operată. R. V-a fost teamă că dacă intraţi în colectiv nu o să aveţi...? B.M. N-oi ave ce mânca, de asta m-am temut. Şi că rămân fără pământ. Oamenii zăceau: R. Cel fel de oameni au înfiinţat întovărăşirea din comună? B.M. O fo’ vo câţiva aşă, care n-o pre’ avut pământ, dup-aceea te-o luat şi pă tine c-ai mai avut. Da’ cei mai mulţi o intrat fără pământ. S. întovărăşârea, când o început, o început cu muncă de lămurire, o fost şedinţe cu—salariaţii din comună. Veneau activişti de partid de la Vişău şi din Sighet, erau trimişi pân zonă, făce serviciu la plasă. Iar la şedinţă, la salariaţi şi muncitori, le spune că dacă nu să înscrie îi scote deoparte şi pune pă alţii. Nu contează unde o fost, c-o fost la cooperativă, c-o fost la veterină, că unde o lucrat. Chiar şi de la pădure. Aşe o fo’. Apoi, la colectiv, te-ai dus şi ai făcut fân şi, să fim cinstiţi omeneşte, ţi-ai pus o pană de fân, da’ şi aceie cu fiică, să duci să dai la o văcuţă de mâncare, că de te-o prins te-o băgat în puşcărie cu vacă cu tăt. Nici ai putut tu ţâne viţăl, nici ţi-ai putut ţâne purcel, nici ai putut nimică. Parcă o ştiut Gheorghiu-Dej, sau cine o fo’ atuncea, că îmi fată vaca astăzi. O fost oameni buni şi oameni răi, ca şi astăzi. Atâta-i tăt, să fim cinstiţi omeneşte, n-avem ce face! Nevastă-mea, sărăcuţa, s-o dus aşă cum era ie şi când vine acasă, câte două-trei zîle nu era bună de nimică, că ştie că ave un pic de pământ şi trebuie să să dezbrăce de el. Că atâta i-o fost averea, pământu’, păntru care şi astăzi, domnule, ţânem la el ca la ochii din cap. Avem coconi, pământu’ rămâne amu pustiu că nu-i cine să lucreze, noi nu putem, da’ videm. Aşa-s lucrurile, n-avem ce face, trebe să tăcem din gură, să ne videm de treabă. Noi, bătrânii acasă cu 99 văcuţa, tinerii s-o dus pân Spania, pân Portugalia, pă unde Dumnezeu îi îndrumă. Şi am gândit că om da păste mai bine, da’ ştie-ne Dumnezeu ce-a fi şi ce-om mai ave. R. Bine, să revenim la anii colectivizării. Aţi auzit ca oamenii să fie ameninţaţi dacă nu se înscriu în colectiv? S. I-o bătut bugăt! R. I-au bătut? S. Da, i-o bătut, da’ amu îs morţi. Pe cei care nu vreu a să înscrie. R. Mai ţineţi minte numele lor? S. Nu le ţân minte numele la tăţi, dar bătuţi o fost oamenii, da’ n-o îndrăznit să spună, nici acuma nu îndrăznesc să spună greutăţâle şi durerile care o fost atunci, dacă nu s-o înscris. Apăi o fo’ Ţâcală Dumitru Pălăgeanu, o fo’ Iusco Ion, bătrânu’, tatăle doctorului, pă Iusco iestalalt, pă Ghiordea lui Ghiorde. La tatăle lu’ Iusco, Vasile a lu’ Grigore i-o confiscat casa: Şi -Ia alţii, mă rog; Lăţi o fost consideraţi politici. Nu~fo luat că nu să înscriu în colectiv, i-o luat ca politici şi le-o confiscat averile pă temă politică, dar în realitate le-o confiscat-o că nu s-o înscris, nu s-o vrut înscrie în colectiv. R. Şi au fost duşi la închisoare? S. Pă mulţi: Ţâcală Vasile, Zubaşcu Ilie, nu s-o întors de pă acolo cum l-o dus Securitatea, nu s-o mai întors înapoi. R. Da, Zubaşcu Ilie a murit la Securitatea din Sighet în timpul anchetei. S. O fost mai mulţi, da’ păntru moment nu-mi aduc aminte. O fost mai mulţi, da’ n-o îndrăznit să zâcă nime nimică, că dacă ai zâs astăzi, pă mâni vine şarga. Că să zâce demult: < Vai de mine, să nu văd şarga pă la portă\> R. Ce însemna şargă? S. Şarga însemna că vine maşâna Securităţii şi te duce, da’ nu spune omu’ aşe, ci folose un cuvânt aşă, departe: şarga. Adică aşă îi zâce: Câd vide pă dram mărgând şi-i cunoşte pă securişti sau pă cine vine, zâce: <0 trecut şarga pă aici>. Ştiţi, atunci tu gândeai, aşteptai să vezi la tine bate la portă ori la dumneata. Nu ştiei nimică, numa’ te trezăi şi, să fim cinstiţi, să-i spunem pă nume, aşă cum sunt lucrurile, să duce’ la 100 organele administrative unde stă X sau Y şi obligatoriu acela o trebuit să vină să-i arete. Mere şi-i arăta poarta şi pă când dimineaţa nu mai era gazda căsii. L-o luat şi l-o dus, păcat de ei, că oaminii n-o ştiut ce-i politica. Nici Ilbanu, nici Ţâcală, nici Ofrim, nici unu de aieştia n-o ştiut ce-i politica. Pă ei i-o legat pământu’ aiesta drag şi scump românesc, nu altceva. R. Cum a fost în iama şi primăvara anului 1962 când trebuia finalizată colectivizarea? B.M. Apăi, mulţi s-o convins, da’ mulţi nu s-o convins. R. Oamenii erau chemaţi la Sfat? B.M. Da, erau chemaţi. Erau de la raion, vine preşedintele, secretam’, tăţi vine aici. La mine zâne pă la miazănoapte. Pă soacra şi pă mama o lua, femei de 80 de ani. Şi ele plângeu, şi mama şi socra: . Şi apoi o vinit, de o mulţâme de ori o vinit, şi să mă lămurea, soţu’ zâce: Ăi, da’ mi-o trimăs copiii de şcolă, de la Sighet. Şi dacă i-o trimăs acasă copiii, c-amu când o venit cu mamă şi cu socră nu m-am temut că am zâs: Aşă că după aceie mi-o venit copiii, m-o dus noaptea la Primărie. Pă copii i-o trimăs acasă şi le-o spus : . Aşe că, după ce o vinit, m-am înscris, n-am avut ce fa’. R. Ce vă spuneau, cum încercau să vă convingă? B.M. Că aşă de bine om trăi şi nu ştiu ce. Da’ io zâc: . Că aşă o fost. După ce m-am înscris, m-o luat noaptea să stau cu ei la lămurire. Pă alţii din sat... Era unu’, era fecior bătrân şi îmbla după mine, da1 n-am vrut, batăr că o fo’ gazdă. . Şi mulţi de aieştia care o fost s-o înscris. <înscrisă> Şi s-o înscris mulţi. R. Nu v-au trimis prin comună să lămuriţi oamenii? B.M. Nu. Numa' la Primărie, io la Primărie am fo’, cât am fo’ să lămuresc oamenii. 101 R. Şi ce le spuneaţi oamenilor? B.M. Păi, ce? Vezi că-i musai a te înscrie, ori moarte-i pă capu' nost. Eu nu m-am ferit şi m-o înfricat să nu mă duc să botez şi să cunun. <Şi lămureşte femeile să nu meargă la beserică!> Şi n-am făcut lucra aiesta. R. Preotul din sat ce le spunea la credincioşi? B.M. Preotu': . R. Dar el n-a umblat prin sat? B.M. Nu. Numa' la slujbă spune, numa' la slujbă. R. Dintre cei care au fost aduşi la Sfat, să fie convinşi să intre, au fost oameni care au fost bătuţi? B.M. Da, da’ aceia pe care i-o bătut tot nu s-o înscris. R. Cine i-a bătut? B.M. Securitatea. -------R. Cam câte familii din sat nu s-au înscris în colectiv?--- B.M. O rămas mulţi, mulţi... R. Cam câţi? Cinzeci, o sută de familii nu s-au înscris? B.M. O rămas, o rămas mai mulţi. Câte familii nu ştiu, da' cred că mai mult de jumătate o rămas neînscrişi, orice o fost. Şi care o rămas o fost batjocuriţi, da' tot nu s-o înscris. R. Ce înseamnă că au fost batjocoriţi? B.M. Apăi, le-o dat tăte pujânele cele ce-o fost mai răle, că şi lu' mama i-o dat pă tăte horărâţâle, pă tăte râpele. R. Deci au primit în schimb un teren prost? B.M. O primit unde o fo’, da. Şi departe de comună. S. Am de completat că schimbu' care s-o făcut, am avut oameni în sat la care i-o dat pân judeţu' Satu Mare schimbu' de teren, să margă să lucre. R. în judeţul Satu Mare? S. în judeţu’ Satu Mare, unu’ Deac Ion, zâs Oşanu. O căpătat la Satu Mare vo două hectare să margă acolo să şi-l lucre. Păntra că nici n-o fost omu’ de lucra propriu-zâs şi n-o avut aşă familii cu care să lucre, da’ omu’ o fost muncitor, o avut pământ, omului i-o plăcut agricultura, i-o plăcut zootehnia şi i-o dat pământ în schimb acolo, la Satu Mare. La alţii care o 102 mai avut un pic de pământ, cele mai rele terenuri din comună le-o dat pă tăte coastele, că nici în zâua de astăzi n-are ce cosî şi n-are ce să sape şi n-are nimic. R. Dumneavoastră cu ce aţi intrat în colectiv? B.M. Cu vreo 5 hectare de pământ, am avut oi şi vite, cred că două vaci am avut şi câteva oi şi le-am dat acolo. R. Aţi primit un lot ajutător? B.M. Am primit la 2-3 km de aici, 30 de arii. R. în colectiv, oamenii din sat continuau să-şi lucreze vechiul pământ? B.M. Nu, tăt în comun. O fo’ parcele, că parcele da câte zece-douăzeci de arii de sfeclă, porumb, cartofi şi de fân şi te-ai dus unde ai putut să poţi cosî, că eu vaca tăt am ţânut-o. Vaca, una nu mi-am dat-o, una am ţânut-o. Da’ am făcut până n-am văzut bine fân, o trebuit să luăm, să plătim şi să merem să facem. R. Cine vă repartiza unde trebuia să lucraţi? -------B.M. Era brigadir. Şi lucram, apoi de acolo imi da cât mi se vine. R. Oamenii au vrut să muncească la colectiv? B.M. O vrut. Care o intrat, o lucrat. R. Cum se împărţea recolta? B.M. S-o dat după cât ai muncit, nu ţi-o dat cât ai vrut. O fo’ norme, da’ nu le-o trecut nime să-ţi dăie un pic de ajutor, de un miez de penzie. S. O fo’ lotu’ ajutător, ai lucrat cum ai putut, ai arat ce-ai putut şi aceie, tătă recolta ţi-ai luat-o. Păntru lucm la colectiv se făce fân, la noi se face în tri, adică două părţi colectivului şi-o parte a ta. ca să ai pă ce ţâne. La restu’ recoltei îţi da 20% - 30%, tăt după recoltă. La noi s-o cultivat cartofi, mălai şi sfeclă. Şi în raport cu lucra’ pă care l-ai făcut, ţi-o dat, când s-o recoltat, o zâs ai 20%. Şi aiesta l-ai pus pă car şi l-ai adus acasă, apăi că te-ai mai scăpat cu câte o coşarcă. Am fost şi-am scos cartofi, am umplut sacii, o venit căruţa colectivului, i-am pus pă căruţă, i-am dus acolo, că acolo să strângeu pă câmp grămadă şi i-o cântărit şi-o zâs: ai avut 1000 de kilograme, 800 sau 500 o fo’ a lor, restu’ ţi l-o dat ţie. Apoi, într-adevăr, să fim cinstiţi omeneşte, oamenii mai şi alegeu din mărs, săpând şi săpa care 103 era mai mari cartofi păntru că atâta ave. Şi adevărat, să spunem cinstit acuma, da’ şi eu am ţâpat saci cu picioci sub hat... R. Unde? S. Sub hat, sub grămejdă, cum îi zâce la noi şi erau buruieni şi aplecam păste el. R. Iar brigadierul se făcea că nu vede. S. O făcut omu’, într-adevăr, fiecare ce-o făcut, da’ nu pot să acuz că o văzut şi ingineru’ o văzut şi preşedintele. Am avut un preşedinte aici, care s-o luat în harţă cu conducerea şi l-o ţâpat apoi. R. Cum îl chema? S. Bogdan Vasile. Şi aiesta o zâs aşa: . Aşa o zâs omu’, dacă nu ieşe, să-şi ducă omu’ recolta. S-o pus în gură cu organele de la raion, să-şi ducă omu’ recolta că el o muncit. Dumnezeu să-l ierte, că-i mort. A-sta o fost. Adevăru’ aşa este, da’ aceie n-o mai ştiut-o domnu’ de la raion, nici celălalt, că am avut şi noi de aieştia p-aicea, care se duceu şi spuneu: C-o fost un caz care s-o dus şi-o zâs: . Ingineru’ o sucit capu’ într-o lăture şi n-o zâs nimică. O venit şăfu’ de post, i-o trimăs preşedintele să să uite acolo şi când o venit înapoi, l-o întrebat pă şăfu’ de post: . El, când o văzut pă oameni că mărg pă de-o lăture cu săcuţu’ de picioci, să duc să le ascundă, s-o uitat în altă parte. Deci, oameni între oameni, să le spunem lucrurile şi bune şi rele. Atunci de te-o găsât cu mălai, cu picioci, te-o luat, te-o dus de nu te-ai mai oprit până la puşcărie. Acuma, cinstit omeneşte, aşa a fost! Că numa’ de fiică o trăit oamenii, de frică, n-o trăit oamenii că n-o muncit, o trăit oamenii de frică. Şi n-o îndrăznit să spună, acuma le putem spune, da’ să spunem numa’ adevăru’, păntru că noi nu ne mândrim cu răle, să ne mândrim cu bunătăţâle. R. Oamenii care n-au intrat în colectiv cum au trăit? 104 B.M. Greu o trăit. O făcut ce-o putut, o trudit. Alţii s-o angajat unde cum o putut intra, tăt s-o angajat, o mărs la lucru de pădure, la ce-o putut. R. Cei care s-au înscris în colectiv puteau să-şi întreţină familia din recolta primită de la colectiv? B.M. Nu. Cu asta n-ai putut, o fo’ musai să mai faci ceva. Să ţâi un purcel ori o vacă ori nişte păsări, ca să ai ce mânca. Asta o fost, n-ai putut trăi. R. Deşi cei care n-au intrat la început în colectiv trăiau destul de greu, n-au dorit, ulterior, să să înscrie? B.M. Nu, n-o vrut să să înscrie. Zâceu: Da’ pă mine m-o luat prima dată să mă înscriu c-am avut pământu’ unde o fo’ mai bun. R. Mai făceau oamenii glume pe seama colectivului? S. Credeţi-mă, că nici în bătaie de joc, nu le-o tihnit la oameni să grăiască. Păntru că acela care o căpătat ariile atâta era acasă săracu’, până când era de cosât sau de săpat. Omu’ săracu’, la bărbaţi, li-s arsă umerii de curălele de la raniţă, cum lua butinurile, muncile de pădure şi muncile agricole. Vara, în sat era pustiu, tătă lumea era plecată. Noi n-am ştiut până la colectiv unde-i Sighetu. Şi aieştia, aieştia săracii, când s-o făcut colectivu’, ştieu unde-i Bărăganu’ şi unde-i Constanţa, unde-i Nădlacu’ şi celelalte. O rămas femeia, cât o putut o făcut, şi el s-o dus acolo. Eu m-am dus, eu am fost salariat şi m-am dus personal, am aicea oamenii cu care am lucrat la Arad. Luam concediu şi două săptămâni m-am dus şi făcem douăzeci-treizeci de măji de cucuruzi. Vara mă ducem la grâie, am făcut ce am putut şi îmi aducem făină, să avem acasă, familia, ce mânca. La noi o fost fâneţă multe şi un fel de animale, apoi o dispărut şi acele, că odată cu noi dispar tăte huc. Asta bunătate ne-o adus colectivu’ nouă! R. Ce vă mai amintiţi din perioada colectivului? B.M. Că am muncit mult şi n-am avut haznă, puţân o fo’, asta o fost. O fo’ bun păntru o samă, o fo’ bun, da’ păntru mine, nu. Şi n-ai putut să furi, că te-o prins şi te-o băgat la zdup. No, asta o fost. 105 S. într-un fel, o fo’ bun. Da’ în comun, nu în înţălesu’ că dumneata să duci recolta şi eu să muncesc. în înţălesu’ cuvântului îi bun. Să mă duc acuma, la vârsta noastă, să zâc că nu pot defel, da’ totuşi nu mă las, tot am văcuţă în grajd, purcel în coteţ, tri găini. Da’ atunci aş fi putut ţâne, dacă era cinstit şi omeneşte. Da’ aşă n-am putut, că unu’ o lucrat şi doi am dus. Că n-ai avut ce face, n-ai avut ce face. Nu spun aceie, pământu-i bun şi bine ar fi şi acuma dacă ne-am asocia. Noi nu putem lucra, io nu mai pot lucra, nu mai pot cosî, nu nimic. Dacă am fi douăzeci-treizeci pă o bucată de teren să ne sămânăm nişte grâu, n-am fugi după pâine taţi grămadă, sau nişte porumb, n-am fugi tăţi grămadă. R. O asociere voluntară a oamenilor. S. Da. Pă bună înţălegere şi cu suflet, nu că unu’ să ducă şi cela să comande. R. Erau utilaje la colectiv? S. Erau câteva, vreo 5-6. Că oamenii vai şi amar, că de exemplu, dacă am avut cai s-o dus acolo şi-o făcut fân, ţi-o dus calu’ câtă vreme ai stat la pădure, la facutu’ fânului, o mâncat calu’, nu i-o trebuit, o mâncat de unde o fost. Şi văcuţa şi-o dus-o şi-o strâns lapte acolo unde o fost, la lucru. Ş-apăi după ce o plecat de acolo, să fim cinstiţi, punei în car batăr un pic de fân să stăie pă el până acasă, să aibă până luni, marţi, ce se duce iară la lucru. Da’, gândiţi-vă dumneavoastră, cotă de fân să dai, fân la colectiv după aceie, amu du-te la colectiv şi vine şi cum i-ai găsât, dacă o închis ochii şi ei şi-ai văzut c-ai muncit, te-o prins o vreme şi-ai ţânut mai mult cu lucratu’ fânului, te-o mai îngăduit cu o căpiţă, două de fân mai mult. Restu’ domnule, o trebuit, claia şi claia şi claia, n-o cântărit, o măsurat-o, o calculat cam cât îi, două părţi a tale şi o parte a mers sau jumătate-jumătate. Şi cu aceie o trebuit să tragi, da’ ai avut ce trage o vară întreagă până ţi-ai făcut rost la o vită de fân. Asta o fost! Neplata, cinstit omeneşte, un om care munceşte o lună întreagă şi după ce vede că capătă amu 1500 de lei, gândiţi-vă şi dumneavoastră, oare cu ce trăieşte omu’ ăla. De lucrat, ori ai vrut ori n-ai vrut, dacă n-ai mărs, n-ai avut. Da’ dacă te-ai dus o trebuit să lucri. Amu că, cucuruzu’ nu l-ai putut aduce subsoară, nici sacu’ cu piciocii, că ţi l-o luat din spate. Ş-ai făcut ce ţi-o 106 rânduit Dumnezeu şi ai trăit. Ai trăit, apăi n-avem altceva de făcut. Dacă am fi acuma noi doi tineri, ne-ar fi vaca în grajd, aşă am dat-o păntru tri căruţe de lemne vaca din grajd. N-am avut ce-i da de mâncare, o trebuit s-o dau. Atunci, io lucram unde lucram, nevastă-mea ave vaci, viţăl, purcel, găini acasă. Io câştigam un ban, ea duce lapte la lăptărie. De multe ori, să fim cinstiţi omeneşte, ca să ţâi serviciu ori să fii aşă cum trebe, o trebuit să dai mâna şi cu dracu’. Ea săraca o dus năcazu’ acasă şi tu, că ai căpătat plata, n-ai făcut altceva fără te-ai dus cu domnu’ şi după ce-ai gătat şedinţa, că io am fost instructor şi m-o trimăs la colectivizare. Da’, io nu m-am dus la nime, că un om mi-o pus o întrebare: , şi nu eram înscris. Da’ eu m-am dus cu munca de lămurire, cinstit omeneşte, n-am făcut altceva decât i-am dat hârtiile: Nu i-am strâns mâna în uşă, nu am obligat pă nime, n-am avut nici obligaţii de astea. Cine n-o înţăles cum să face colcctivu’, să-l mănânce coleclivu’ şi astăzi! Eu nu mi-am dat pământu’, clar ca bună ziua. Nevastă-mea o avut pământu’ şi o respect şi astăzi, că-i pământu’ ei şi trăiesc şi eu lângă ie. L-am lucrat împreună, îl lucrăm de şaizeci şi ceva de ani, de când suntem căsătoriţi împreună şi „Bună ziua“, asta-i viaţa şi n-avem ce face. Când o fo’ cu lămuririle, în ultima vreme, i s-o pus hârtia pă masă: , nici n-ai ştiut pă ce semnezi, o trebuit să semnezi să fi colectivist. Apăi, cinstit omeneşte, să le spun, aşă să m-ajute Dumnezeu, dacă eu am făcut vo hârtie în felu’ ăsta... . Atât! Io-s mândru în privinţa asta şi nu mă tem numa’ de Cel de Sus, pă pământ nu mă tem. Că n-am zâs cătă nime, indiferent în munca pă care am fo’, că io am fo’ preşedinte... R. Unde? S. La primărie, înainte de colectiv. Cu ocazia colectivului, pentru că am refuzat semnarea colectivizării în comună, în ’62, m-o scos. Am zâs prim-secretarului, Albu era atunci: Ş-am avut răbdarea până când s-o făcut colectivu’ şi când o văzut bugetu’ statului că cheltuiesc milioane, miliarde de lei păntru colectiv, atunci am avut curaju’ să zâc: M-o ferit Sfântu’. Eu am rămas, el s-o spânzurat în Baia Mare, păntru că Dumnezeu aşă o vrut. N-am avut ce căta, ce-om strânge noi tăte sărăciile laolaltă, să fim cinstiţi omeneşte şi mai ales când te doare. Dacă videm că mere bine, ne-am fi înscris, că la mămăliga coaptă, cine nu vine? Aşa că o trebuit să-l faci chiabur dac-o avut maşână de îmblătit, să-l faci chiabur dacă o avut piuă, să-l faci chiabur dacă o folosât braţă străine în perioda de vârf. Dar nu lăsa grâul două săptămâni până a vini Pişta sau când s-a băga Gheorghe să săcere. Că acela trebe recoltat. Io, dacă am fo secretar sau preşedinte nu am umblat cu cheile în buzunar, io am avut încredere în oameni. . Deci, dacă cere o adeverinţa, ai acolo registru a.gricolT.dacă cere c-o născut femeia^ adă certificat de la doctor să înregistreză copilu’, ăsta-i obrazu’. O fost o armonie, astăzi fiecare, să mă iertaţi, p-a mă-si şi să tem unu’ de alţii ca dracu’ de cruce. Acuma să fim cinstiţi, dumneavostră culegeţi date, cu ce obraz m-aş întâlni peste un an de zâle sau o săptămână cu dumneavostră şi aţi zice nişte lucruri care n-au fost sau poate le-am înfrumuseţat sau poate neglijat? Spun ceea ce este, nu mi-i frică cum o fost, că acuma, noi după ce trecem, fiecare om când ajunge la o adică, merge cum merge, iar de la o vreme începe să gândească. Ş-apăi, acuma m-am profilat şi pă asta, când îl aud pă preot că merge la petrecanie şi zâce: . Ş-atuncea, domnule, dacă dumneata zâci ce ai scris, că nici un păr din cap nu să mişcă fără ştirea lui Dumnezeu. Dumneavostră, într-adevăr, dacă zăceţi aşa, culegeţi nişte date şi vreţi să le culegeţi să compuneţi un material istoric. Da’ eu mă întreb: unde-s istoricii de astăzi? Mie nu-mi spune de la războiu’ ruso-turc, mie nu-mi spune de la Griviţa, adică nu-mi spune nimic. R. Vă mulţumesc mult. 108 D.A. s-a născut la 28 iulie 1920 în comuna Dragomireşti, judeţul Maramureş. Absolvent a patru clase primare, a trăit în comuna natală ocupăndu-se cu agricultura. In perioada colectivului a fost ani la rând brigadier. Interviul a fost realizat de Gabriela Kadar la 21 februarie 2008 şi se găseşte în Arhiva de Istorie Orală a Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet. R. Cum trăiau oamenii în comună imediat după război? D.A. După război, o fost greutăţi mai multe. N-o fost atâtea bunătăţi cum sunt astăzi. Astăzi e bugăt de bine, atuncea am mâncat pâine de porumb măcinată la moară şi iama îngheţată o mâneam. Meream pe izvor, după fân sau lemne, cu boii şi aduceam acasă.----------------------------------------- R. Cum se înţelegeau oamenii între ei? D.A. Păi se-nţelege’, fiecare ş-o văzut de lucru’ lui. Să-şi poată câştiga pâinea de toate zilele şi să plătea de datoriile faţă de stat. R. Existau multe familii bogate în Dragomireşti? D.A. O fost mai multe, da. O fost Iusco Ion, bătrânu’, o fost şi primar bătrânu’, o avut avere; Iusco Gavrilă, doctoru’ şi o mai fo’. R. Vă mai amintiţi de reforma agrară? D.A. Reforma agrară, atunci când o fost dat pământu’, pământ de aiesta domnesc o împărţit câte-o bucată şi o tăt dat la oameni cu titlu de proprietate, cum se spunea atunci. R. Dumneavoastră aţi primit? D.A. N-am primit, că nu mi-o trebuit. Am avut. R. Aţi fost considerat ţăran înstărit? D.A. Mijlocaş. N-am fo’ chiabur că am muncit şi mi-am făcut fără să iau de la alţii. Eu m-am servit cu munca mea că am avut cai, am avut boi, am făcut cum am putut. R. în Dragomireşti s-a făcut întovărăşire? 109 D.A. Da, întovărăşiri o fo’ prima dată. Şi după tovărăşire, apăi s-o făcut colectivu’ în ’62. în tovărăşire ei o lucrat câţi o fost membri în tovărăşire, o făcut faneţe, o făcut mai arături şi o împărţit ei între familiile lor şi aieştia nu le-o conturbat nimeni cu nimic. R. Cei care nu s-au înscris în tovărăşire ce-au păţit? D.A. Care nu s-o înscris în tovărăşire şi-or lucrat pământurile lor proprii, proprietatea. Şi o plătit impozit şi ce-o trebuit. R. Au avut de plătit cote? D.A. Da, da. Plătea şi mai plătea mâini sau poimâini şi tot aşa. R. Ce vă amintiţi de începutul colectivizării? D.A. La începutu’ colectivizării, atunci m-o constrâns vo’ două săptămâni am umblat cum am putut. . . Şi-apăi până la urmă...-------------------------------------------------- R. Au venit echipe de propagandă? D.A. O fost aici în casa mea. De la Baia Mare, de la Vişeu, instructori de-aieştea care-o fost... R. Erau şi oameni de aici din comună, care încercau să vă lămurească? D.A. Nu aieştea. O fost Boşca, care o fost la Miliţie şi Marian o fost inginer la Ocolu’ Silvic. R. Cum încercau să vă lămurească? Ce vă promiteau? D.A. Că a fi mai bine şi om vedea, da’ apoi am văzut ce-o fost. Ce s-o făcut aia o fo’ a tău şi când nu, apăi te-ai dus în ţară şi ai câştigat. S-o dus pe la Arad şi prin toate lăturile, da’ numa-n ţara asta românească. Că atunci o fo’ de lucru, da’ amu-i bai că nu-i de lucru nicări. Aici îi bai, toţi îs duşi în toate cele. R. Unde vă duceau să vă lămurească? La Sfatul Popular? D.A. Da. Acolo era mai mulţi. Era preşedintele, era secretaml, o fost de-aieştea, instructori de partid. Am umblat mai multe zile tăt să mă lămurească. R. Vă chemau ei de acasă sau vă trimiteau hârtie? 110 D.A. Nu mi-o trimăs, nu m-am dus nicări, tăt numa’ de-acasă până la primărie. Nu m-o purtat, să mă poarte pe la Sighet sau nu ştiu pe unde la închisoare. Dar o zis că de nu m-oi înscrie, apăi m-or închide. Până la urmă am avut o fată, o fo’ la şcoală la Vişeu şi o dat-o afară în timpu’ tezelor. O verişoară a femeii apăi m-o lămurit şi m-am dus într-o seară când m-o strigat acolo. Şi apăi m-am înscris, da’ apăi am fost aşa ca omu’ sălbatic, pierdut, de scârbă că m-am scris, că nu-mi pot conduce eu pământu’. R. După ce v-aţi înscris ce-aţi făcut? D.A. Păi, după ce m-am înscris am stat şi am lucrat ce-am putut. Apăi m-am dus la lucru prin ţară. Da’ în ’64 sau ’65, tot m-o băgat brigadier la C.A.P. R. Cum se numea colectivul în Dragomireşti? D.A. Păi,„Iza Dragomireşti”. R. Cât timp aţi fost brigadier? -------D.A. Am- fost cinci ani la brigada de câmp şi nouăria zootehnie. Apăi m-am retras de acolo şi mi-am văzut de treabă. Că n-am putut cu preşedintele care-o fost... R. Cum îl chema? D.A. Bogdan Vasile. Că el n-o vrut numa’ ce-o ştiut el şi eu n-am putut şi m-am retras în ’72, în aprilie. Am făcut cerere şi mi-am dat demisia. Apăi m-am dus la lucru în ţară un an sau doi, apăi m-am angajat la Baia Borşa la mină. R. Familia dumneavoastră a rămas în Dragomireşti? D.A. O rămas acasă, da. O rămas acasă şi eu am lucrat acolo, şi de acolo am un miez de pensie de stat. Că am lucrat vo’ paişpe ani. R. Vă amintiţi, ce fel de oameni au fost cei care s-au înscris primii în colectiv? D.A. Apăi, nu v-oi putea spune primii, c-o fost mulţi scrişi. R. Earu ţăranii mai săraci? D.A. Nu, aşe mijlocaşi. Aieştea care o fo’ mai gazde le-o dat pământ în schimb. R. V-aţi înscris cu tot inventarul agricol? D.A. Cu ce am avut scris, c-o fo’ acolo în registrul agricol şi de acolo o luat de la cei de la primărie. Ori ai spus, ori 111 n-ai spus. Că o fo’ tăt înregistrat, bucată cu bucată. Apoi mi-o dat trizăci de ari de lot ajutător. Că o fo’ dreptu’ meu, dacă am fo’ în C.A.P. Cu aceea am trăit până când s-o spart colectivul amu de la Revoluţie, în ’89. Apăi mi-o venit iară pământu’ tăt înapoi, cât l-am avut în Registru’ Agricol. R. Deci, aţi primit înapoi tot după ’90? D.A. Da. Am primit înapoi, da’ amu nu-s stăpân de lucrat. R. V-aţi putut întreţine familia din munca pământului. D.A. Dară când o fo’ colectivu’ am mărs şi am prăşit cartofi, porumb. M-am mai dus în ţară la mălai şi mi-am adus. Şi am mai cosit cu coasa, am făcut bani. Apăi, după aceea m-am angajat la Baia Borşa. Apăi am fost acolo la întreprindere. Am fo’ pă lună plătit. Veneam seara şi dimineaţa iară meream înapoi, cu maşina ne duce’. R. Au existat în Dragomireşti, conflicte sau revolte între ţărani şi autorităţi? -------D.A. Apoi, nu ne-am prea uitat după ei. Ei -ziceau într-un fel şi noi făceam cum ştiam că ne e bine. Şi n-am avut interes, conflicturi şi să ne batem unu’ cu altu’. R. Ce s-a întâmplat cu ţăranii care n-au vrut să intre în colectiv? D.A. Care n-o vrut, nu s-o înscris şi o căpătat în schimb pământ pe dealuri. în loc de porumb le-o dat numa’ faneţe. R. Au fost oameni arestaţi? D.A. Au fost arestaţi numa’ doi sau trei care-s morţi. R. Vă amintiţi numele lor? D.A. Unu’ era Zubaşcu Toader. R. Unde au fost duşi? D.A. La Sighet, o făcut nu ştiu cât şi pă urmă o vinit înapoi de la închisoare. R. Cam cât timp au stat la închisoare? D.A. Păi nu ştiu cât o stat. Vo’ două luni sau trei, aşe ceva. Nu mai ştiu. R. Vă aduceţi aminte în ce an au fost arestaţi? D.A. Atuncea după colectivizare, da’ nu mai ştiu precis în ce an o fost arestaţi, da’ în timpu’ colectivului, iar dacă nu s-o scris l-o dus acolo. Apăi tăt o vinit acasă şi tăt nu s-o scris. Că o 112 fost om bătrân acela şi n-o vrut, că o fost neînsurat şi n-o avut familie, no. R. Cunoaşteţi cazuri în care se fura din recolta colectivului? D.A. Apăi, era care fura, lua cu traista cartofi şi îi ducea un pic şi îi ascunde’ şi îi ducea ca să aibă de făcut hremzele. R. Doar în cantităţi mici se fura? D.A. Da, da’ s-o făcut şi păstă mână bugăte, da’ bine or ieşit tăte. Da’ păntru că o luat o traistă de picioci, cum zicem noi, şi-o punea subsoară şi se duce’ cu ea, striga brigadieru’ după el, da’ el se ducea şi îşi vedea de treabă. R. Ce vă mai amintiţi din perioada colectivizării? D.A. Cât am fost şi facem recepţie pe la fâneţe, pe unde era, iar dacă avea omu’ o claie de fân mai bun făcută şi ziceam numa’ să mi-1 strângă şi care-şi facea printre loc aicea, mai mănunţele, îl lăsam lui. Pune’ recepţia la ceălaltă că-i mai mare şi rămâne’ la CAr.P. Şi asta i-o lăsam omului: N^am avut de lucru cu oamenii, că nu mi-o plăcut. R. Aţi fost membru de partid? D.A. în nici un fel de partid, nici la comunişti n-am fo’. O vrut mai mulţi de la colectiv să mă facă membru de partid. Că eu eram şi la biserică în consiliul parohial. Apăi o zis unu’ Bogdan: . Şi zic către el: . Şi n-o mai zis altu’ cătă mine niciodată nimic. R. în perioada colectivizării, cum s-au manifestat preotul şi învăţătorul din sat? D.A. Eu zic că învăţătoru’ care-o fost atunci o fost bun. R. Nu încerca să lămurească oamenii să se înscrie? D.A. Apăi, o spus şi în biserică să se înscrie. Şi care s-o înscris o fost scris şi care nu, după ’62, i-o lăsat, i-o dat bună pace. Că după ce s-o înscris o tură mai bună, o venit mai mulţi şi ei benevol s-o înscris. O fo’ multă lume scrisă în C.A.P. 113 R. Vă amintiţi cântece sau glume din vremea colectivizării? D.A. Care o fost în colectiv, se adunau laolaltă şi ăştialalţi făceau iară laolaltă. Da’ o fost, la cântece, la nunţi, erau şi colectivişti şi necolectivişti. Petreceau, nu aveau ceartă, nu se certau, nu se băteau. Care o fo’ în colectiv o fo’ colectivist, cel ce n-o fo’ în colectiv, o fo’ de banii lui. Şi gata. Şi o plătit cela dările ce o avut de plătit, care n-o fo’ colectivist. în colectiv n-ai avut de plătit nici impozit. Că nu ţi-o cerut impozit... R. Dumneavoastră aţi spus că aţi primit o bucată de pământ... D.A. Da, aceia trizăci de ari i-am muncit, i-am arat, i-am sămănat cu porumb, cartofi şi ce mi-o trebuit. Şi cu ce mai lucram pă la colectiv, din suprafaţa aceie de trizăci de ari, ce am recoltat, am adus acasă. Numa’ la stat o dat din a C.A.P.-ului. Cum se aduna acolo avea atâta cantitate de cartofi, ori de grâu, ori de lână de oaie, ori aşe ceva, lapte, brânză. R. Vă ajungeau produsele primite? D.A. Nu prea. După ce îmi gătam lucru’ acasă, lucram ce-aveam de lucrat, mă duceam şi mai lucram şi la colectiv. Apoi, m-am retras de acolo şi m-am dus şi mi-am văzut de treaba mea. R. Cunoaşteţi cazuri de oameni din sat care făceau plângeri sau reclamaţii la partid? D.A. Păi, mai făceau care nu era mulţumiţi. Mai ales ăştia care nu erau colectivişti, care erau cu pământurile lor. Că i-o dat pământ rău în loc de pământ bun. Aieştealalţi, colectiviştii o fo’ mulţumiţi, că n-aveau atâta de lucru, care lucra, lucra, dădea la prăşit ori la făcut fân, şi care nu, nu. R. După ’90, v-aţi primit înapoi pământurile ce v-au fost luate? D.A. Da, da. Ce o fost în registrul agricol, tăt s-o primit înapoi, care unde o avut. S-o căpătat înapoi, da. N-o trebuit să dai în judecată pe nimeni. R. Bine, vă mulţumesc mult. D.A. Cu plăcere. 114 DE AC IOAN s-a născut la 12 noiembrie 1930 în comuna Dragomireşti, judeţul Maramureş. A trăit în comuna natală, ocupându-se de agricultură. Interviul a fost realizat de Kondrăt Norbert la 21 februarie 2008 şi se găseşte în Arhiva de Istorie Orală a Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet. R. Cum trăiau oamenii după război? Cum era viaţa în sat? D.I. Era cam gre’ viaţă, că nu să găse’ de exemplu zahăr, ulei, decât numa’ din sursă proprie, adică din ce produce’ ţăranu’. din produsele ţăranului. No, eram şi noi cinci copiLla părinţi, am fost o familie nu pre’ bogată, cum s-ar zâce, mijlocaşă şi am ţânut vite, am mărs la oi până când m-am dus la meserie la 17 ani, m-am dus la un maistru ca ucenic pă doi ani de zâle, cu contract. R. Erau moşieri în sat? D.I. Erau nişte oameni mai bogaţi, da’ n-o fost mulţi la noi. O fost unu’ unde-i poşta, în partea aceie, o fost cel mai bogat om, o avut foarte mult pământ. Apăi l-o împărţât reforma agrară, cum îi zâce’ înainte. L-o luat şi l-o dat la cetăţenii care o făcut război, la care o fost oameni în război. O dat anumite suprafeţe că foarte mult pământ o avut acela, Soplonţai. R. Aşa-1 cheama? D.I. Da, aşa-1 cheama, Soplonţai Paul. R. Oamenii se înţelegeau bine după război? D.I. Nu erau mari probleme, nu prea erau discuţii. R. Dar cu cotele cum era? D.I. Păi, s-o pus cote din tăt felu’ de producţie şi pene de găină şi păr de cal. De la vite trebuia sa dai, dacă ai avut pământ, ai dat fân, l-ai dus la Sălişte, acolo era Autobaza, la Săliştea de Sus, trebuia să faci contract la porci, la animale, care o ţânut 115 animale. Care o avut oi, vara trebuia să dea cotă de brânză de la munte. Administratoru’, când să face’ stână, se organiza stâna, la administrator îi da munte şi tre’ să-i dăie după cum mere’ muntele, capacitatea muntelui. Omu’ o ducea la Vişău sau un timp s-o făcut un centru de colectare în Prislop. Şi acolo s-o cărat, că şi eu am fost administrator mulţi ani de stână şi am avut vite, am avut oi şi predam şi la Vişău, şi acolo. Şi ca să nu aducem până la Vişău, o deschis acolo un centru şi opream acolo şi-i dam acolo cota care era pusă de Primărie. R. Cum era cu lămuririle ca să intraţi în colectiv? D.I. O venit aicea să ne înscriem în colectiv, în ’62 o fo’ colectivizarea aici la noi, ne ducea la Primărie, unde era o cameră... R. Veneau acasă să vă ducă? D.I. Vine’ acasă după noi, spune’ la ora cutare să fii la Primărie. Mergem la Primărie, ne băgau într-o cameră mică... -------RrCam câţi eraţi deodată? D.I. Cam 14-15 persoane, apăi ne scote’ şi ne duce’ în altă cameră, acolo la preşedinte. R. De unde erau aceşti oameni? Nu erau din sat? D.I. Nu erau din sat, erau ceva securişti. R. Nu ştiţi cum îi cheamă sau ceva? Nu vă mai amintiţi? D.I. Cine să ştie, că nu spune’ numele, nu spune’ cine cum îs. Cu unu’ am avut o discuţie foarte mare, de la noi din comună de aici, o fo’ om foarte văzut, o fo’ preşedintele Tribunalului Judeţean. Eu am cumpărat un loc în ’61, pe aici prin vale, de la o rudenie de-a femeii, de unde l-am trecut în Registru’ Agricol. Şi de unde o aflat că am cumpărat, că n-aveai voie să cumperi locuri, terenuri, pământ. Şi m-o dus acolo în cameră, la preşedinte. îmi spune mie: . Femeia lu’ Tomşa şi cu soacra me’ o fo’ surori. . Şi am ieşit de acolo şi o venit altu’ care era de la noi din comună, Zubaşcu Ştefan, era activist şi zâce: . Fac o cerere, pă când văd cererea: . Zâc: . Mi-o dat să semnez şi o trecut pământu’ de la părinţii mei. R. Când vă duceau la lămurire, ce vă spuneau? D.I. Tot timpu’ că numa’ pân colectiv putem scăpa de sărăcie şi putem scăpa de tăte grijile. Unu’ era în camera aceie, de acolo ne scote’ şi ne duce’ în altă cameră şi acolo ne ţine’ lecţii cu noi. Şi în timpu’ armatei, am făcut armata în ’61-’62, tăte lecţiile politice numa’ cu colectivizarea erau. Numa’ aceiea era tăt timpu’. Că se va lucra mecanizat, cu tractoare şi pământu’ nu va fi tăt parcelat în parcele mici, mă rog, politica cum o fo’ atuncea. R. După aceea au adus utilaje? D.I. O adus nişte tractoare, câteva. Dar nu era mare lucru, nu era mare minune. S-o făcut ferme de vaci, de oi, colectivu’ o avut 1200 de oi parcă şi 7-800 de vite. R. Oamenii au rezistat ori s-au înscris? D.I. Oamenii s-o scris, da’ care o putut o rezistat. R. Cine au fost primii care s-au înscris? D.I. Pă care i-o obligat. Care o avut copii în şcoli, i-o dat drumu’ acasă la copii. Şi io am avut un cumnat, o fost în Sighet felcer şi sora o fost moaşă. I-o trimăs aici la noi, că altfel îi dă afară din servici. Să vie să ne lămurească pă fraţi, pă noi, care suntem în familiile lor. Erau anumite metode, anumite treburi care erau întrebuinţate, cum s-ar zâce. R. Oamenii care erau puşi să conducă colectivul de unde erau? D.I. O fost de la noi din sat preşedintele, brigadieru’, o fost oameni de aici din comună, n-o fost din alte părţi. Erau şi ceva activişti de la raion, că atunci era Raionul Vişău, vine’ la şedinţă o dată la săptămână. R. Au fost mulţi care au fost etichetaţi chiaburi? D.I. La noi nu pre’. Că n-o avut pământ aicea, atâta teren. R. Au fost oameni arestaţi şi trimişi la Canal? 117 D.I. Cum să nu. Că i-o dus la Canal că ei atuncea o umblat cu politica, o încercat da de or ţâpa comunismu’, că ei erau contra comunismului. Şi la un moment dat pă tăţi i-o arestat şi i-o dus la Canal. R. Au fost oameni bătuţi în timpul lămuririlor? D.I. N-am auzit, nu ştiu, nu pot să spun, că n-am fost tăt timpu’ acolo. R. Când v-aţi înscris în colectiv, v-aţi înscris numai dumneavoastră? D.I. Numa’ eu, soţia nu. Ea nu s-o scris, însă pământu’ l-o dat tăt, că l-o comasat. Apoi am lucrat în colectiv, am avut fân în parte, în trei părţi, cum s-o făcut terenurile atuncea. R. Recolta ajungea până în primăvară pentru familie? D.I. Apăi, atâta că n-am avut familie numeroasă, decât o fată am avut. R. Acasă aţi ţinut animale? -------D.I. Da, am avut şi oi şi vacă, o jurincă am avut, am făcut fân, că am făcut un contract cu C.A.P.-ul pă 5 ha, într-o grădină acolo sus, pă Baicu, era o grădină la Iusco, acela om bogat o fost. O fost doctor băietu’ lui şi apoi l-o dus la Canal. Şi pământu’ l-o luat colectivu’ şi am făcut contract acolo, am pus oile, am tăviştit cu oile să facă iarbă acolo şi am lucrat în colectiv. R. Preotul din sat, învăţătorul, ce spuneau când s-a făcut colectivizarea? D.I. Preotu’ nu s-o pre’ băgat. Eu n-am fost numa’ o singură dată, nu pot să vă dau aşa de multe amănunte că nu pre’ mărg la biserică, nu-s pocăit, da’ nu mă ocup cu aieste treburi. Mă rog, nu că nu, seara şi dimineaţa, spun rugăciune, da’ ce să zâc, aşă că nu l-am auzât niciodată ca să zâcă. Poate că o zâs în biserică la alţii, la lumea care o fo’, no. R. Câţi ani aţi lucrat în colectiv? D.I. în colectiv? Că am lucrat aproape tăt timpu’. Din ’62 până când s-o desfăcut, că am fost şi în comisia de revizie. Am avut un văr ce o fost preşedinte la colectiv şi o zâs ca să mă duc, să mă duc. Apăi, şi cu acela am avut discuţii foarte mari şi cu fosta preşedintă am avut discuţii, că toţi s-o apucat de făcut câte 118 furturi, câte şmecherii, câte porcării. Şi în revizie eu am făcut controale şi i-am găsit, iar pă văru meu, preşedintele, cu 24 de clăi de fân nerecepţionate, l-o reclamat cineva. Şi ne-am dus comisia acolo: R. Se mai fura în colectiv? D.I. Păi, ăştia care o făcut parte, apăi şi-o mai făcut şi lor parte. Eu i-am prins când se face’ recepţie la clăi. De exemplu, dacă ai lucrat, ai făcut zece clăi, cinci ale matale, cinci ale C.A.P.-ului. Şi cineva l-o reclamat: . Am format imediat comisia de revizie, am mărs la faţa locului şi am descoperit tăte. R. După ce s-a spart colectivul, v-aţi primit înapoi pământurile? D.I. Ne-am primit pământu’ înapoi. N-am avut discuţie cu nime', n-am avut probleme, nu. R. Animalele le-aţi primit înapoi? D.I. Eu n-am băgat animale. Animalele numa’ acelea s-o luat care o avut cai, căruţă, boi, acelea o intrat în colectiv. Noi n-am avut, am fost meseriaş şi am lucrat autorizat. Aşa că nu m-am ocupat, cu cai, cu boi, de-aieste trăsuri, cum să zâce. R. Vă amintiţi de ceva hore sau cântece din timpul colectivului? Se făceau glume pe seama colectivului? D.I. Nu, aşa ceva nu. R. Vă mulţumesc, cam atât a fost. 119 GIULEŞTI POP VASILE s-a născut la 17 februarie 1929 în comuna Giuleşti, judeţul Maramureş. Absolvent a şapte clase, a trăit în comuna natală, ocupându-se cu agricultura. Interviul a fost realizat de Adela Ulici la 5 martie 2008 şi se găseşte în Arhiva de Istorie Orală a Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet. R. După război, în Giuleşti erau mulţi oameni bogaţi? Intervine Pop Ileana, soţia martorului (P.I.) Apăi, no pre’ fost. O fost Dunca Ion, el o fost moşier. O fost şi prim’ pretor în timpu’ când erau partidele. El o fost la Partidu’ Liberal. Avere multă o avut. Şi săracii îi lucrau aproape pentru mâncare, îi persecuta pă săraci. Şi aicea o stat unu’, Pâija Vasalie Cărunta’ şi ăsta o fost chiabur.________________________________ Ăştia doi o fost mai mari. Ăsta o fost chiabur şi ăla o fost moşier. I-o luat tot şi l-o ridicat. R. Oamenii cum se înţelegeau în sat? P.V. Era linişte, se înţelegeau mai bine ca acuma. Atunci o fost partidele: Partidu’ Liberal şi Partidul Naţional Ţărănesc. Astea s-o pus cap în cap. La Partidul Liberal o fost Dunca, la ţărănişti o fost Ilie şi Vasile Lazăr, o fost fraţi. Da’ ăştia o fost oameni, cum să zâc, n-o persecutat pă nime’. Ei nu şi-o făcut averi, o fost pentru popor. Da’ o fost puţân la putere, că oamenii bogaţi o fost cam liberali şi mai mult Partidu’ Liberal o fost la putere. Ilie Lazăr o fost cu oamenii săraci. Cu sărăcimea o fost. Venea în comună când era campania electorală şi la oamenii săraci le dădea bani. Erau câţiva oameni săraci, mai nişte vecini de-a lui şi le dădea bani. Persecuta pă ăsta, pe Pâija, că ăsta vinde brânză, ave’ oi multe, ave’ două sute de oi. Şi l-o întrebat o dată, era sară: . Şi i-o dat el trei sute de lei şi o zâs: <îi dai lui Coiu o kilă, îi dai lui Naie o kilă, îi dai lui Toderiţă o kilă>. El o plătit 123 brânza ca să le dăie la aceia săraci. Dunca o fost mai sever. Ave’ puşcă de vânătoare, că nu-i plăce’ să treacă nici păsările peste pământu’ lui. Da’ el n-o ajutat pă nime’. O fost un exploatator, cum să spun. După război o fost o votare mare, aici la Ocna Şugatag...^ R. în ’46, în noiembrie? P.V. Da. Şi Ilie o vinit şi toată lumea o votat cu el. Când vinea în sat, apoi lumea numa nu-1 lua pe pălmi, ştii? Că l-o iubit oamenii. Şi lumea o votat mai mult cu ţărăniştii şi pă când s-o gătat votarea, tăte voturile o fo’ a comuniştilor. Aşa o învârtit, că ei o fo’ acolo. Şi aşa o câştigat Partidu’ Comunist. Şi pă Ilie l-o şi arestat atunci după votare şi apoi o stat în temniţă. Ani de zile o stat la închisoare. R. Echipe de activişti veneau pe aici? P.V. O fo’. Veneau, făceau şedinţe să atragă lumea la ei. R. Erau încercări să facă colectivul? _______P.V. O fost. Chiar şi pă mine o săptămână, în toate nopţile, m-o chemat acolo. Erau acolo nişte activişti veniţi de la Sighet, unu’ Oros, care o fost activistu’ de partid pă ruta asta a noastă şi mai veneau, da’ nu i-am cunoscut cine o fost. R. Unde vă duceau? P.V. La primărie şi ne ţâneau toată noptea. R. Vă chemau singur sau împreună cu alţii? P.V. Eram la primărie mai mulţi, eram aşa pă două scaune. De exemplu: un scaun acolo, unu’ dincolo şi stăm la rând şi ei tăt să plimba’ şi ne povesteau cum a fi în colectiv, ce belşug om ave’, numa’ să ne scriem. R. Şi n-aţi vrut să vă înscrieţi? P.V. Nu. N-am vrut. Oros, ce o fost activist de partid, el o fost de peste apă, din Biserica Albă, s-o plimbat printre noi şi o zâs: . Şi atuncea, oarecumva ne-am încurajat şi după cum am auzât, el le-o învârtit aşa, ca să nu să facă colectiv aicea. Doar că o făcut Gostat şi o comasat un teren acolo, mai mult o dat în schimb. O dat de-a chiaburilor, de-a moşierilor. R. Au fost oameni care au vrui să intre în colectiv? 124 P.V. Apăi, aceia ce-o făcut tovărăşia, comuniştii. R. Ce fel de oameni erau? Oameni mai înstăriţi sau oameni mai săraci? P.V. Mai săraci, nişte ciufuri. Nimicurile din sat. Eu am avut un uncheş, un frate de-a mami, o fost mare ţărănist. L-o frecat mult şi l-o şi bătut. El o fost şi primar în timpul ţărăniştilor. Şi atâta l-o frecat până o iscălit. R. Cum îl chema? P.V. Pop Petru. L-o bătut şi l-o batjocorit. R. Au fost oameni din sat care au fost duşi la închisoare sau la Canal? P.V. Păi, ăştia politicii: Ilie Lazăr, Vasile Lazăr, învăţătoru’ Rednic Ioan. Pă Dunca ăsta, cu familie cu tăt, i-o dus într-o noapte. Toată familia. Unde-i primăria o fost casa lui şi tot pă terenu’ lui s-o făcut şi şcoala. R. Adunări populare se făceau? _______P.V. Duminica se facean adiînări popiilam-Tta.l-fmm!^o- vmt să-şi dăie pământu’. Că după pământ o trăit. Poate că să face şi la noi colectiv, da’ s-o răsculat lumea în Sat Şugatag. R. în ce an? P.V. Cam prin ’58 s-o răsculat lumea şi i-o bătut pă nişte comunişti de aici. Oamenii în Şugatag sunt mai nesuferitori. Aşa că o venit maşini şi de la Bucureşti şi apoi de atunci s-o muiet lucrurile. Că o strâgat, şugatanii: Şi nici acolo nu s-o mai făcut. S-o muiet pă tăt locu’. R. Cotele cum erau? P.V. Apoi, ai dat picioci, ai dat ovăz, ai dat grâu, de tăt felu’. Dădeam toţi cartofii care o fost mari, nouă nu ne rămâne numa’ ăia mărunţi. Că s-o pus o cotă: atâţia cartofi dai, atâta porumb dai, atâta fasole, floarea soarelui, de toate. Dar să ştiţi că atunci, la comunişti, munca ţăranului o fo’ plătită. Noi, de exemplu ne-am ocupat cu vaci, cu jurinci, cu tauri. Am ţânut un taur, că o fo’ plătit. Astăzi, am avut şi azi-vară, am vândut un taur de 500 de kile şi mi-o dat 15 milioane pă el. No, acela, atunci era, cum îs banii acuma, cam 50 de milioane. Şi amu mi-o dat 15 milioane. 125 R. Vă aduceţi aminte, oamenii făceau glume sau bancuri pe seama colectivului? P.V. Nu era voie a fa’ bancuri, atunci. Oamenii şi-o văzut de sărăcia lor şi nu făceau de aieste lucruri. încolo, în ţară o mai făcut, da’ aici ne-o pămt bine că am scăpat şi nu ne-o băgat în colectiv. R. Cunoaşteţi cazuri în care se punea sechestra pe bunuri şi le luau oamenilor lucruri din casă? P.V. Nu o prea fost. S-o întâmplat să-i mai amendeze pe oameni, da’ o plătit oamenii şi dacă n-ai plătit, tot nu te-o spânzurat nime’. Mai rău o fo’ înainte, când o fo’ partidele aieste două: ţărăniştii şi liberalii. Atunci vine şi îţi lua vaca din grajd păntra impozit şi o duce. La comunişti altfel o fo’ drepturile. Aşă cum îi ocărăsc. R. Nu aveţi pensie? P.I. Noi n-avem penzie. O lucrat omu’ aiesta, numa’ nu şi-o făcut carte, n-o lucrat cu carte. Apăi să zâce că, comuniştii o fost răi. Ceauşescu o dat de la 65 de ani, o sută de lei cum o fost banii atunci, la fiecare om şi la femeie. Aieştia nu dau la nime’ nimic. Că şi mie mi-ar pute’ da, că şi eu am lucrat în România, am băgat tauri la ilic, am dat cote, tăt felu’ am dat. Cum v-am spus, Ceauşescu o dat de la 65 de ani, indiferent de ce situaţie ai avut. în timpul lui Ceauşescu, a comuniştilor, lumea o trăbuit să dea câte 200 de lităre de lapte. Da’ ţi l-o plătit. Noi am ţânut şi trei vaci cu lapte, şi am dus lapte şi mi-o plătit laptele meu, că am avut vaci cu grăsime. No, că eu nu l-am făcut cu apă, nu l-am tuns, nu nimic. Dacă am băgat trei sute de litări de lapte, mi-o dat domnu’ nouă sute. Câte foloase mi-am putut face mie, atunci? Amu, ce foloase să-ţi poţi face de aici? Amu oraş, şi în oraş, laptele nu-i scump, domnă! Munca ţăranului îi bătaie de joc. Nu-i plătită. Merele, când o picat, o fo’ un leu kila. Atâta de bine te-ai folosit, ai cules doăzeci de kile de mere, te-ai dus, ai luat o litără de oloi, ai luat o kilă de miere. No, da’ amu, ce să faci? Amu şi merele putrezesc, că nu le ie nime’. No, aieste treburi îs amu. Şi tăţi au treabă cu comuniştii. 126 R. Să sperăm că lucrurile se vor îndrepta, că fi mai bine şi o să-şi dea seama guvernanţii cât îi de important ţăranul şi munca lui şi că nu e bine să rămână totul în paragină. P.V. Eu nu zâc, da. Că amu aşa sântem noi bătrâni. R. Trebuie să fiţi optimişti. P.V. Eu ştiu, da’ năcazurile aieste... R. Să aşteptăm vremuri mai bune, poate va fi mai bine. P.I. Domnucă, nu ştiu ce vremuri bune or zâni. Eu nu ştiu de or fi bune sau nu. R. Vă mulţumesc tare mult. 127 IEUD KINDRIŞIOAN s-a născut la 17 septembrie 1920 în comuna Ieud, judeţul Maramureş. Absolvent a trei clase primare, a trăit în comuna natală şi s-a ocupat de agricultură. Interviul a fost realizat de Robert Furios la 22 martie 2004 şi se găseşte în Arhiva de Istorie Orală a Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet. R. Cum o fost situaţia în comună după război? K.I. Apăi, io voi spune cum o fo’ şi oi începe din ’50 când s-o gândit Partidu’ Comunist că a face colhoz în Ieud. Şi o venit într-o noapte o maşină de la Sighet, o luat doi oameni, pă tata şi încă pă un om, i-o arestat, da’ nu i-o legal, iiunia’ i-o liiaT şi i-o băgat în măşină. Şi i-o dus la Sighet, la temniţă. I-o băgat acolo în celulă, da’ nu i-o bătut, i-o băgat acolo şi i-o ţânut câte unu în celulă vreo patru luni de zile. I-o ţânut acolo şi ei o început a fa’ colhozu. Primii pă care i-o luat o fost oameni mai săraci. Şi apoi o început şi o comasat pământ, nu tot hotaru’, cam a treia parte, că ei n-o fo’ numa’ vreo 70 de familii şi n-o putut să-l ocupe tăt. Că primu’ grup aşa o fo’, vreo 70 de familii. No, apăi o început a-i prigoni pe ăştialalţi. Ne-o făcut chiaburi, cât pământ am avut l-o dublat, de exemplu lu’ tata i-o pus 25 de. ha, iar mie 24. Intervine Gheorghe Mihai Bârlea (G.M.B.) Nu aveaţi atâta? K.I. Da de unde! Plus că l-o mai şi luat cât o fost bun în colectivu ăsta, aşa că nu avem nici jumătate, da’ lua aşă ca să te poată căzni, să te ducă în temniţă. Aşe o fo’ în ’50. Apăi, prin ’51, ne-o făcut tăt procese. N-am putut da mălaiu’ tot, cât m-o pus cotă la 24 de ha şi n-am putut da. N-am putut da laptele tăt, m-o pus cu 1600 de kg de lapte după o vacă, aşa că n-am putut da tăt. Şi apoi mi-o făcut vreo patru procese, cu câte patru-cinci luni de închisoare. No, da’ stai să-ţi spun: în ’50 mi-o luat casa, 131 m-o scos afară şi m-am dus şi am stat în şură. M-o lăsat în şură, aici în grajdu’ aiesta am stat, am mai stat şi acolo vreo două-trei luni şi m-o scos şi de acolo şi apoi m-am dus unde a stat socru-meu, am stat apăi acolo. Apoi mi-o făcut proces cum v-am spus şi am văzut că m-or aresta, adică o arestat şi pe alţii şi m-am dus la butin. Da’ n-o ştiut nime’ unde-s eu, în ce butin şi unde. Am mărs aşa clandestin, şi tot am zânit mai aproape, la început am fo’ la Fălticeni, apăi m-am dus la Rebra, de acolo la Telciu. Apăi, vara am zânit până acasă şi o fo’ pusă baba să dăie la batoză: pat, cergă, pernă şi nu mai ştiu ce. Şi o zânit şi mi-o făcut control, iar io tocmai atunci am fo’ zânită până acasă, că am zânit într-o noapte, cam pă la trei am sosit acasă. Că nu zânem cu trenu’, că-mi era frică să nu mă vadă cineva. Zânem aşa roată pă după sat şi zânem acasă. Şi când mi-o făcut control eu am fugit şi m-am dus la Broşteni în butin. Şi am lucrat acolo din septembrie până în ianuarie şi apăi am lucrat într-un alt butin, în alt parchet cum să zâce, am lucrat acolo până vara. Apoi, ce-am socotit eu? Amu să viu mai aproape că s-o fi iertat sabotajurile că o murit Stalin. R. Cum aţi aflat că a murit Stalin? K.I. Păi, acolo în butin erau localnici şi ne-o zâs. R. Ce au zis oamenii când a murit Stalin? K.I. No, păi ce-o zâs? Le-o părut bugăt de bine. Da’ mi-o fo’ frică a zâni acasă. înţelegi dumneata? Pentru că o fo’ aici un călău de preşedinte, Caba îi zâce, Bizău după nume. Acela m-o scos din casă. O fo’ preşedinte la Primărie. Intervine soţia martorului (S.) Ce grăieşti? Poate te-or băga amu în temniţă. K.I. Nu mă duce pă mine nime’ necării! Şi călău’ acela m-o scos din casă, că de nu era el, nu mă scotea. Că o zânit şi un căpitan de la Securitate şi unu’ de la Miliţie, că ei tăt o vrut să mă scoată şi n-am vrut a ieşi. O zânit ei şi o zâs: . Da’ io am zâs: Şi călău’ acela când o fo’ aici sub fereastă o zâs: După aceea o zânit călăii aieştia de aici cu Miliţia, şi ei, şi boactării cum zâcem noi, ne-o scos de aici. Şi apoi ne-am dus în şură şi am stat acolo vreo două 132 luni. Şi apoi ne-o scos şi de acolo şi or zâs să mă duc în câmp. Cu mare greu, toamna m-o lăsat şi am făcut căsuţa acee acolo. Am cumpărat-o din Dragomireşti şi am adus-o acolo. G.M.B. Cam câţi din sat au intrat în prima fază în colectiv? K.I. Cam vreo 70. G.M.B, Iar la restul le-au confiscate terenurile? K.I. Da, ni le-au luat pă unde o vrut ei, cât o fo’ mai bun... G.M.B. Aţi primit ceva în schimb? K.I. La care o vrut o dat, la care nu, nu. Mie nu mi-o dat nimic absolut. G.M.B. între 1950 şi 1962 s-au mai făcut înscrieri? Au mai fost forţaţi oamenii să se înscrie? K.I. S-o mai scris, da’ nu pre’ mulţi. S. Noi ne-am înscris în ’60. KJ. Taci, nu povesti, că n-am ajuns acolo. G.M.B. S-au mai făcut presiuni asupra oamenilor? K.I. Presiuni s-o făcut şi cum am zâs, i-o dat pă oameni în judecată, i-au sabotat, i-o dus şi în temniţă. Da’ io am zânit pă când s-o iertat sabotajurile, da’ şi atunci mi-o fost frică a zâni că m-am temut de călău’ acela. Că ce-o gândit el? Şi m-am temut de călău acela să nu mă ieie, să mă ducă la Sighet, să mă omoare. Că o mai dus pă unu’ din Dragumnireşti numa’ aşă, că s-o prins cu comuniştii în drum la vorbă. Şi o zânit maşina noaptea, l-o luat, l-o pus în măşână, l-o dus acolo şi l-o omorât. L-o bătut, l-o omorât şi l-o îngropat acolo la Cearda. Iar io m-am temut că aiesta a da un telefon la Sighet: G.M.B. L -am întrebat pe uncheşu’ Găvrilă Pleş dacă îi adevărat zvonul că în perioada aceea ar fi trecut Ceauşescu pe aici? Ţineţi minte de aşa ceva în perioada colectivizării? K.I. Apoi, aşa zâce cineva. Eu n-am văzut că o fo’ Ceuşeşcu şi până pă aici şi s-o dus la un om aici mai sus. L-o făcut chiabur pă omu’ acela, da’ o fo’ sărac omu’! O fo’ mai sărac şi decât mine de trei ori! 133 G.M.B. N-a fost cazul la dumneata, dar cei care aveau copii la şcoli erau trimişi acasă să-i convingă pe părinţi? K.I. Da’ staţi că încă n-am ajuns acolo. Am zânit acasă prin ’53 vara, şi ce s-o întâmplat? Am avut ordin de mărs în armată. Da’ era de fapt de mărs la muncă, da’ o zâs în armată, că te îmbrăca ca în armată. Şi ne-o dus la mine la Petroşani, la Lonea şi la Petrila, la mine de cărbune. Am venit într-o seară acasă, era sâmbătă seara, am zânit târzâu şi nu m-o văzut nime’ că am zânit clandestin. Duminică ce am socotit eu: luni aveam plan să mărg la comisariat, să mă prezint. Şi ce am zâs? Mă îmbrăc şi ies pă drum, că aproape de trei ani eu n-am ieşât în drum, nu m-o văzut nime’, că eu n-am fo’ pă aici. No, am ieşât şi am mărs la biserică şi pă când o fost seară, după ce am stâns lampa, cioc-cioc la fereastă. Era miliţia. M-o luat miliţia şi m-o adus aici, că aici era postu’ de miliţie şi m-o băgat în beciu aiesta. Şi s-o mai dus şi o mai adus doi din sat şi i-o băgat acolo. Dimineaţa“ne-o luat din post în post şi ne-o dus până în Dragomireşti, iar de acolo ne-o dus până în Sălişte, acolo am dormit şi în ceea zi ne-o dus la Vişeu, la Comisariat. După ce ne-o dus acolo, am intrat câte unu. Era un căpitan acolo şi o început a mă blăni. Aşa m-o luat acela. Păi, eu am zâs: Că am avut hârtie. No, tăt m-o blănit aşa şi la capăt, zâce: Am ieşât de acolo, de la comisariat. Baba, o zânit să vadă ce oi fa’? Şi io i-am zâs: Apoi, am zâs la babă: , că era beserica nemţească acolo. Ne-am dus la biserică, am zâs nişte rugăciuni, apoi am ieşât din biserică. Când am ieşât era un civil, aşa ca dumneavoastă, un domn. Ce să zâc, mă duc. M-am întumat, m-o dus până pă sală şi am intrat numai eu, el o rămas pă sală. Am intrat iară. <îi la colectiv > Ies, mă duc până mai încolo şi iarăşi civilu’ acela zâce: No, iară mă întorc acolo, iară mă duce până pă sală, intru acolo şi zâc: Am ieşât. Şi, apăi, ne-am dus la un neamţ acolo, că-mi era cunoscut acolo în Ţipţărai şi am dormit la neamţu’ acela că era târziu şi atunci nu era nici maşină să vii acasă, iar să viu pă jos nu soseam până pă la vreo nouă- zăce, iar dimineaţă trebuia să fiu la opt acolo. Aşa că ne-am dus la neamţu’ acela şi am dumit. O stat şi baba să vadă ce mi-or fa’, şi dimineaţă am zânit acolo şi era numai un paznic acolo pă sala acee, acolo la Comisariat. M-am dus acolo şi zâc: Avea un plic mare în mână în care o fo’ o mulţâme de hârtii. Mi-o dat plicu’ şi biletul. Scria Petroşani. M-am dus la tren şi m-am dus la Petroşani. Pă când m-am dus acolo, am dat plicul acolo, l-o desfăcut aceia, s-o uitat la mine şi mi-o dat haine şi am început a lucra. Nu m-o sfădit, nu m-o bătut, nu m-o făcut nimic. Pă ceialalţi doi, că am mărs trei, pă unu’ l-o condamnat cu un an de închisoare şi o făcut un an de puşcărie, iar pă unu’ l-o eliberat. Ştii cum zâc? Apoi o fo’ nu ştiu ce festival, de prin alelalte ţări, o zânit pă aici... G.M.B. Festivalul Tineretului de la Bucureşti din anul 1953. K.I. Aşa că ne-o năpustit de acolo, că eram cam sfârtecaţi pă acolo şi le-o fo’ mşine de noi pă acolo că zâneu străini de aceia şi ne-o dat drumul şi am zânit acasă şi de-atuncea apoi am fost liberi. După aceea, ce era de făcut? Pământu’ l-o luat tăt, apoi m-am dus că ne-am făcut încâ un car şi am lucrat pe un şantier şi am lucrat până în ’57. în ’57 i-am dat în judecată pe oamenii partidului şi tribunalu’ mi-o aprobat să mă libereze. Tribunalul de la Vişeu. Mi-am dus şi doi martori, cum că am 135 cumpărat-o de la proprietar, că de la proprietar am cumpărat-o, nu de la alţii. Intervine Andrea Dobeş (A.D.) Dar cu casa ce s-a întâmplat? K.I. O adus miliţia aici. O fo’ sediu de miliţie şi internat. Şapte ani i-o ţânut, i-am dat în judecată şi în termen de 15 zile o făcut recurs că n-ave’ niciun drept. Şi o zânit să le-o dau în chirie. . Eu am urmărit când o fo’ uşa deschisă şi am zânit aici cu baba şi cu coconu’, ne-am băgat aici, ne-am adus aici şporu, tăt. Pă când o zânit ei cu miliţia ca să mă scoată, eu n-am vrut a ieşi. G.M.B. Aveai sentinţă judecătorească? K.I. Da, aveam sentinţă, da’ ei o făcut tăte paste legi şi apăi erau boactări de ăştia, cum zăcem paznici, care începeau să-mi scoată de-aici. Zâc cătră ei: Apăi, miliţia trăgea încolo, baba încoace. Apăi iar s-o dus, iar păste vreo două ceasuri iar o zânit, de trei ori o zânit tăţi, câte 15 călăi, apăi într-o vreme mi-o pus pistolu în piept. <în numele legii, eşti arestat!> < Vii la postu’ de miliţie. > Miliţia o pus-o acolo la Primărie, că aici era internatul. Şi o încercat ei să vie să scoată pă babă şi pă mine să mă ţină, da’ am zânit, n-am stat acolo. M-o lămurit, ce m-o lămurit şi, când am văzut că pleacă el, am dispărut şi eu. Şi am zânit iară, apăi mi-o dat pace şi după aceea s-o mutat nu ştiu vreo săptămână sau două şi mi-o sechestrat casa. înţelegi? Mi-o calculat tăte, impozitu’ după 32 de ha mi-o pus, apăi impozit şi majorări, şi mi-o ieşit 13 mii. Atunci erau bani mari 13 mii, că un cal era două mii. Şi am avut noroc că eu am lucrat pă şantier şi nu ştiu ce tâlhărie o fo’ acolo pă la Botiza, şi ei mi-o blocat salariul vreo patru sau cinci luni. Şi o zâs inginerul acela ce o condus şantieru’: Aşa că o dat Dumnezeu şi ne-o dat banii pentru care am lucrat, am plătit, că am mai luat împrumut de pe la oameni şi am plătit acea casă. După acea, o zâs călău’ acela de Caba: Şi ce o făcut 136 călăul? Iară mi-o calculat cotele. Rămăşiţele de cote la preţul pieţii. O calculat 28 de mii, ca şi cum îi amu 300 de milioane. Eu am luat un inginer de la Baia Mare, o zânit şi mi-o măsurat terenul. Şi am avut 12 ha. G.M.B. Adică v-au dublat suprafeţele, ca să vă îngroape cu impozitele. K.I. Ăi. La 32 de ha, la atât am avut atunci impozit. Dar eu cum mi-am măsurat terenul, am făcut contestaţie la tribunal că am avut de la ingineml acela o hârtie cu ştampilă că atâta e suprafaţa. Şi am arătat-o acolo. Era la Tribunal la Vişeu. Zâc: . Şi am arătat dovada cum mi-o măsurat terenul. S-o uitat la ea tăţi şi zâce: . Şi mi-o spus până când să mă prezint. Aşa că m-am dus şi am plătit carnea şi am dus hârtie şi m-o achitat, aşa că am scăpat de călăi cu casa. Apoi, o zânit anul ’62. Ce s-o întâmplat? Coconii îmi erau la liceu la Vişău şi i-o ţâpat acasă. Amu, ce să fac? M-am înscris şi eu în colectiv! Că pământul şi aşa o fo’ luat, că prin vreo ’58 o vinit cu donaţiile, să donezi pământ. Eu n-am donat, da’ ei o scris că l-am donat şi mi l-o luat şi celălalt şi l-o dat la cui o vrut în schimb. Amu n-am avut nimica, ştiţi? Sărac, sărac, iar coconi avem trei-patru. Aşa că am zâs cătră babă: . Baba o prins a zbiera: . Aşa că în ’62 ne-am înscris în colectiv. Apăi, după ce ne-am înscris în colectiv, coconii o mărs la şcoală şi noi am lucrat un an în colectiv, am lucrat cu 30%. Făcem zece clăi şi îmi dădea trei. Puneam cartofi, îi săpam, îi culegem şi îi duceam acolo pă teren, unde îi punea la siloz, că făceau un siloz mare şi îmi dădea 12%. înţelegi dumneata? O trăbuit să faci 10 metăre, să ai 120 de kile şi să-i cari acolo la siloz. Apăi o fo’ oameni care o furat, da’ eu n-am furat, eu n-am furat nici un cartof. Nu că mi-o fo’ milă de colhoz, că l-aş fi aprins tăt huc! Dar m-am temut că dacă m-ar fi prins, mă purta de-a lungul satului spunând că din cauza asta mere colhozul rău. că aiesta fură. Da’ oamenii lor o fo’ aceia care o furat, cei ce-o condus. Că la colhoz o fo’ trei categorii de oameni: călăii, care 137 l-o condus, lingăii, care i-o lins pă aceia şi i-o lăudat, şi aceia i-o lăsat să facă câte şi câte şi i-o lăsat să fure că o fo’ a lor. Apoi, aieştia, masa de oameni, sclavii, o fo’ vai de soarta lor. Aşa o fost atunci. No, apoi ce-am făcut? Am văzut că nu-i mod a trăi şi m-am dus şi m-am angajat la Gostat. Da’ nu m-o vrut angaja, tare cu greu m-o angajat, am lucrat tăt aşa, zilier. S. Numa’ cu adeverinţă, că-i hia de el în colectiv. K.I. Şi apoi, cu mare greu, mi-o dat o hârtie unul de aici şi m-am dus... G.M.B. Ca să te angajeze la Gostat, trebuia să-ţi dea o adeverinţă C.A.P.-ul că n-au nevoie de dumneata ca forţă de muncă. K.I. Apăi, unu’ mi-o dat o cerere şi m-am angajat la Gostat, şi am lucrat la Gostat până ce am ajuns la pensie. La Gostat mi-o dat salar, da’ erau bani puţini, 800 de lei, mai mare salar n-am avut, şi după coconi am avut alocaţie, că atunci numa’ la care era angajat primea alocaţie Si apoi aşa am rrmnat-o până am ieşât la pensie. No, amu am un miez de pensie. G.M.B. Da, cred că e destul. Ne-aţi spus lucruri foarte interesante. R. Vă mulţumim mult. 138 PLEŞ CHINDRJŞ GĂVRILĂ s-a născut în luna iulie 1922 în comuna Ieud, judeţul Maramureş. Interviul a fost realizat de Andrea Dobeş la 22 martie 2004 şi se găseşte în Arhiva de Istorie Orală a Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet. R. V-aş ruga să ne povestiţi cum era situaţia în comună după război? Cum trăiau oamenii? P.C.G. în toamna lui ’45 am venit din armată. Şi am auzât despre treburile acele ce s-o petrecut. Aicea în judeţ, mai ales la noi în Ieud, o venit nişte indivizi cu nişte poveşti, nişte minciuni, că ei îs oamenii care fac reforma agrară şi dau pămât oamenilor. Atunci în Ieud o tost primar Dumitru Pop Roibu. Şi s-o dovedit că aceia o fost ruşi, o fost ucrainieni. R. Dar ce vroiau să facă? P.C.G. Păi ce? O vrut să treacă judeţu’ Maramureş la Ucraina Subcarpatică. Şi de asta le-o trăbuit o decizie, ei o tot umblat cu poveşti şi cu minciuni, că o spus că ei vor să facă reforma agrară, până când s-o dovedit că ce vor. Că atuncea oamenii, în urma războiului, s-o temut, că o fost fel de fel de năcazuri, şi oamenii s-o temut, no. Da’ bătrânu’ Roibu o fost un om curajos. Ei o venit pă aicea şi o spus să se gândească şi să le dăie decizia ceie pă când vor mai veni, că ei o colindat tătă plasa Iza, cum o fost atuncea şi pă la Vişău şi până pă la Sighet. Aşa că primam’ o strâns mai mulţi oameni şi le-o spus: Aşă că, pă când o venit în ziua aceea, oamenii s-o strâns la primărie. Şi o venit, o venit o femeie, o doamnă mai în vârstă şi vreo câţiva, dar o venit înarmaţi. Da’ ei o fost trimişi de prefectul judeţului Maramureş, de cătră Odoviciuc, că aşa o spus. , o spus primam’. . Şi atuncea i-o prins oamenii şi i-o bătut. Apoi, i-o dus, i-o luat oamenii şi i-o scos din sat. Acolo la Plopşori, cum îi spune, într-un cătun, i-o mai bătut pă acolo şi o vrut să-i omoare, numa’că nu i-o lăsat preotu’. No, şi i-o făcut scăpaţi, da’ i-o alungat de aicea, i-o alungat pă Valea Izei în sus, până pă la Sighet. Intervine Robert Furtos (R.F.) Ce vă amintiţi din perioada alegerilor din noiembrie 1946? P.C.G. Când o fost alegerile, ştiu că am fost la Bocicoi şi la Bocicoiel, dar şi-o bătut joc de noi, de tăţi. Ieudul o suferit mai mult decât alte comune, din cauza problemei cu ucrainienii. în ’46, ştiu că şi eu am fost la votare, cum noi am fost scăpaţi de armată am fost la Bocicoi. Sub presiune s-o făcut votarea care s-o făcut. O fost acolo comuniştii de aieştia, care o fost pă de lături, da’ ieudenii o votat cu ţărăniştii, că oamenii n-o fost de acord. Că oamenii o ştiut ce sunt comuniştii, că de aici o fost oameni bătrâni, care o fost pă front în primu’ război mondial. O fost pă front, o fost în lagăre şi o ştiut ce-s comuniştii, aşa că n-o fost de acord. R.F. Cum a început colectivizarea în comună? P.C.G. Noi am avut pământ, am avut mult pământ. Semănăm grâu, semănăm porumb, semănăm ovăz şi am pus chiar şi orz. La strângerea recoltei, trebuia să merem la batoză şi nu veneam cu nimic acasă, cu nimic, decât cu paiele, cu atâta veneam. R.F. Când a început colectivizarea în Ieud? P.C.G. în ’50. Primu’ colectiv care o fost în Ieud, o fost în ’50. R.F. Mai ţineţi minte numele colectivului? P.C.G. Da, cum să nu. „Scânteia”. R.F. Povestiţi-ne puţin cum au încercat să-i lămurească pe oameni să intre în colectiv. P.C.G. O venit nişte membrii de partid, de pă la Borşa, de la mineri, da’ şi din alte întreprinderi şi o venit să lămurească oamenii. Da’ pă oameni nu i-o pre’ putut lămuri, aici în Ieud. Şi i-o dus cu minciuna şi cu poveşti. Le-o spus: . No, şi câte de-aieste. Da’ puţâni oameni s-o scris. R.F. Cine s-a înscris la început? Oamenii mai săraci? P.C.G. Oameni mai săraci. O fost şi câţiva dintre ei, o fost vreo patru sau cinci, care o fost mai înstăriţi. Ăştia mai săraci or gândit aşe: . No, şi aşa o şi fost. R.F. Au fost oameni care s-au opus? P.C.G. Păi, da. Sigur că o fost! O fo’ oameni de aicea care s-o opus şi nu s-o înscris în colectiv, iar dacă nu s-o înscris, i-o făcut chiaburi. Şi i-o făcut anume chiaburi, ca să-şi poată bate joc de ei, să aibă motiv să-i ridice, să-i bage la puşcărie. No, şi pă aceia, apoi le-o pus cote, le-o pus impozit, le-o pus de tăte. R.F. Cotele erau mari? _______P.C.G. Vai, mari erau! Anume le-o pus ca să nu le poată plăti oamenii şi aşă că apoi i-o dus care pe unde. R.F. Vă mai amintiţi câteva nume? P.C.G. Unu’ o fost Roibu, bătrânu’ Roibu, o fost ăsta, Dumitru, şi el o fost la Canal, şi o fost unu’ Chindriş, Chindriş Ion Nicoară. Apoi o fost bătrânu’ Fâţu, pă numelele lui Dunca Gavril. Intervine Gheorghe Mihai Bârlea (G.M.B.) Au existat în Ieud procese publice? P.C.G. Da, o fost. O fost unu’ care o fost colector, Chindriş Grigore Ionaş. Aiesta o fost colector în timpu’ acela. Şi atuncea Judecătoria o fost la Vişăuşi când i-o chemat la judecată, tot cu potere şi cu lucrurile aiesteaşi o vinit Procuratura. O venit Procuratura la Ieud, o vinit judecătorul şi o vinit procurorul. Şi aicea s-o ţânut la Căminu’ Cultural. în judecată o fost unu’ Dunca Dumitru Boboioc. Şi pe acela l-o luat acolo în faţă, l-o judecat şi l-o batjocorit, fără ca omul să aibă un cuvânt, nu l-o lăsat să vorbească nimic. în sală era plin de securişti îmbrăcaţi în civil, pentru că se puteau aştepta la orice, ştiau că în Ieud nu-s iubiţi şi se poate răscula lumea. Or pus un martor mincinos, pă unul Chindriş Grigore, ce era 141 colector şi o spus aiesta numa’ minciuni. O zâs că o fost slugă la chiaburul ăsta şi aiesta nu i-o plătit nimic, şi-o bătut joc de el şi l-o culcat între vaci şi tot felul de minciuni. Da’ ăsta nu o fost slugă niciodată, iar acuzatul nu putea spune nimic şi astfel l-o condamnat şi l-o dus la temniţă. G.M.B. E adevărat că în perioada în care erau lămuriţi oamenii să intre în colectiv, ar fi venit Ceauşescu pe la Ieud? P.C.G. Da, o fo’ Ceauşescu atunci. O fost pă aici. Da’ io nu ştiu ce-o fo’ el atunci, da’ tot cu colectările o fost. Şi o fost aicea la un om, pă care l-o pus chiabur, la Hotico Dumitru Adam. La acela când l-o pus chiabur, că acela o fost un om guraliv că n-o tăcut defel. Da’ n-o avut mai mult pământ ca şi alţii care o scăpat. Că ei o zâs: . G.M.B. Deci, e adevărat că Ceauşescu a fost în Ieud în ’50, atunci când se încerca formarea colectivului? _______P.C.G. E adevărat. Şi după aceea s-o dus în ogradă la el şi l-o întrebat unde îi magazia. L-o dus acolo, da’ n-o avut nimnic omu’. Şi totuşi, chiabur o rămas. R.F. Au fost oameni nemulţumiţi în comună care au făcut plângeri la Comitetul Central? P.C.G. Păi, da, cum să nu. Că şi eu am făcut în ’63. Şi o venit aicea o anchetă. Atunci era secretar de partid în comună Bota Ion. No, ş-acela o făcut multe, multe lucruri. Multe lucruri cu oamenii o făcut. G.M.B. Erau turnătorii satului? P.C.G. Dară, dară. R. Dar ce-aţi scris în plângere? P.C.G. Ăia din comisie o spus că rămâne de văzut şi apoi tăt o rămas de văzut, tăt am aşteptat, no. R. Dar, ce-aţi scris în plângere? P.C.G. Ce-am scris? Am scris câte fac, că la început spuneau că nu-i obligatoriu să intri în colectiv, că-i benevol. Da’ până la urmă, după ce o început munca de lămurire, o spus că eşti obligat. Apoi eu am spus aşa: 142 G.M.B. Genială treabă! Genială observaţia, e de logică. E absolut genială! E extraordinar! P.C.G. Apoi să vezi ce au făcut cu mine. M-au făcut bandit şi în tăt felu’. G.M.B. Au fost cazuri în Ieud de copii trimişi acasă de la şcoală să-şi lămurească părinţii să intre în colectiv? P.C.G. Da, domn’ profesor, o fost bugăţi. Un cumnat al meu, Balea Dumitru Pojaru o avut două fete la şcoală, şi o venit fetele acasă: . Da’ părinţii o fost oameni hotărâţi: Şi nu le-o făcut nimică. G.M.B. Le-o primit înapoi la şcoală? P.C.G. Le-o primit, da’ mai târzâu. G.M.B. Deci, au stat o perioadă acasă? ------P.C.G. Da, o stat acasă;------------------------------- G.M.B. Asta-i important să precizăm. P.C.G. O stat o perioadă, cam vreo două-trei săptămâni o stat acasă, că nu le-o primit, până când s-o trecut. Până când o trecut munca de lămurire, că aşa o fo’ cam vreo două săptămâni sau trei. G.M.B. Au venit echipe mari? P.C.G. Da, da. G.M.B. Era o echipă mare, care umbla din casă în casă să lămurească. Eu ştiu că asta era metoda, veneau echipe mari, de la raion sau de la judeţ, se instalau în sat, făceau un fel de comandament şi umblau din casă în casă. Şi se mai vorbea, sunt sigur că şi la Ieud, că la foarte mulţi, care erau consideraţi chiaburi, le strângeau degetele în uşă, ca să semneze. îi chinuiau, şi îi terorizau. Cunoşti cazuri de-astea în zona Ieudului? P.C.G. Eu, cât o fost noaptea, nu m-am prezentat. G.M.B. Vroiau să te înscrii în colectiv cu tot inventarul agricol? P.C.G. Păi, da. G.M.B. Să predai vaca şi purcelu’, să predai şi caru’, să predai şi sania şi plugu’, tot. 143 P.C.G. Da, da. G.M.B. Asta era. Luau tot inventam’ omului, inclusiv dacă ai avut moară sau dacă ai avut piuă, nu? P.C.G. Da, da. Am avut de mărs, ca fiecare om, la lucru. Şi mă întâlnesc cu unu’ şi îmi spune: Şi m-am dus acolo, erau în fiecare cameră câte doi-trei. Am bătut la uşă, am zis şi am intrat. Erau trei. Unu’ era un individ de pă la Vişău, era un om mare, un om aşă urât cu nişte trăsături pă faţă, de parcă era figura unui criminal. Acela mi-o dat un scaun mie să stau, era cu o bâtă în mână şi tot bătea cu ea în podea, probabil să mă înfrice. Eu zâc: , zâc. I-am spus cum mă numesc. Şi am venit acasă şi am spus la femeie ce-o zâs, no. Noi n-am fost hotărâţi, nicicum n-am fost hotărâţi. G.M.B. Dar era obligatoriu, nu era cerere. P.C.G. Da, da. G.M.B. Iar dacă-i cerere, nu-i obligatoriu. P.C.G. Nu-i obligaţie, no. Aşa am spus. Şi atuncea, când am scos vorba asta, vai ce-o fost! Zâcea: Da’ io zâc: Am stat aproape-un ceas şi am zâs: . Atuncea ’cela cu ameninţările zâce: Şi am stat acolo aproape un ceas, eu cred c-o fost un ceas cât am stat acolo, că eu nu am mai avut ce face, că o fost oameni pă care i-o şi bătut noaptea, mi-o spus oameni pă care i-o bătut. Eu nu m-am dus noaptea, dacă era noaptea mă băte şi pă mine, aşă că n-o avut ce face şi am zâs mă duc. No, m-or 144 îmbrâncit într-adevăr atuncea, am ieşit afară şi m-am dus şi m-am suit în căruţă, da’ mi-o spus aşă: Am ieşât, m-am suit în căruţă, da’ s-o suit şi unu’ dintre ei cu mine şi zâce: . Şi am mărs şi am lucrat tătă ziua acolo la omu’ acela, am cărat nişte gunoaie. Seara, pă când o venit ora opt, nu mă mai duc acolo, am luat-o la câmp că mai erau oameni care n-o fost hotărâţi şă să înscrie şi acasă n-ai putut să stai. Că veneau în fiecare noapte cu maşina partidului să vadă că ce rezultate sunt cu colectivu’, dacă o intrat mulţi oameni sau nu. Şi aşă, că apoi două săptămâni n-am dormit acasă. Noaptea, pă câmp, ziua vineu de-aieştia, de pă la Primărie, de pă la Sfatu’ Popular, cum era atuncea, vineau şi te puneau la corvoadă şi trebuia să te duci. Da’ unde să te duci? La oamenii aieştia care n-o fost în colectiv. Adică, să mă duc eu la ffate-meu or la soru-mea, or la tata şi la mama să-i încalţ, să-i pun slănina, să-i pun porumbu’, să-i pun fânu’ pă căruţă şi să-l duc? Că aşa i-o pus pe oameni, no. Sub presiuni o fost într-adevăr, o fost nişte lucruri care ţi-o fost în gând, da’ să-ţi aduci aminte ţi-i scârbă... R.F. De ce se temeau oamenii să intre în colectiv? P.C.G. Păi, de ce să temeau? Se temeau că ştiau din Rusia de la oamenii bătrâni care o fost prizonieri prin Rusia şi ei o spus cum şi ce-i cu colectivu’. în colectiv dacă intri nu mai ai nimică, eşti rob, n-ai nimic al tău, nu-i pământu’ tău, nu-i vaca ta, nu-i oaia ta, nu-i nimică, no. R.F. Dar ei încercau să vă convingă să intraţi în colectiv că va fi mai bine? P.C.G. Păi, zâceu că ne-a fi mai bine, că om trăi mai bine, că a fi o singură unitate şi om lucra împreună şi nu individual. G.M.B. Dar o mare parte dintre ieudeni nu s-au înscris, şi atunci au avut loc schimbările de loturi şi la unii s-o dat aproape de Groşii Ţibleşului, fapt ce a creat problemele de după 1990, când o trebuit să se reaşeze lucrurile şi şă-şi recapete fiecare lotul. încă o chestiune importantă, pe care dânsu’ ne-o poate 145 spune, cei care n-au intrat în colectiv erau pedepsiţi într-un mod foarte al dracului, cu impozitul agricol. Intervine soţia martorului (S.) O fo’ cotă de grâu, o fo’ cotă de mălai, o fo’ cotă de orz şi de ovăz. Şi apoi impozitul. Cu banii de pe o vacă am putut plăti numai jumătate din impozit. Aşa au pus. Şase sute de lităre de lapte o trăbuit să dai cotă după vacă. Viţălu’ să-l ţâi, n-ai avut voie să-l vinzi ori să-l tai, să te ferească Dumnezeu! Mâncare la copii o trebuit! Ce să faci? Numa’ Dumnezeu Sfântu’ ştie câte o tras bieţii oameni. într-o vară o trebuit să dăm cota de lapte, şase sute de lităre de lapte. Nu avea vaca aşa greutate. Ni s-a spus ori punem jos în termen de trei zile, nu mai ştiu câte lităre am mai avut de plătit, ori vine maşina şi ne duce. Vai de mine, ce-i de făcut? Am făcut cum am putut rând de bani, am luat împrumut şi am mărs şi am cumpărat unt. Am mers la omu’ acela, i-am dat banii, da’ ne-o înfficat: . Da’ am fo’ siliţi să achităm, să dăm o mulţime-de-bani^ să ne achite, să nu-1 ducă cu maşina pe soţul meu, că vine noaptea maşina şi-l duce la temniţă. Iar dacă te-ai înscris în colectiv, acolo n-ai putut să trăieşti că n-o produs, că o fo’ mai mult de aceeia care să te mâie şi să te aduie, decât cei ce-o lucrat. Şi n-ai putut ave’ nimic. Eu zâc: . Că de la colectiv nu poţi trăi, că de n-ai furat, n-ai putut trăi. Eu în viaţa me’, şi am fo’ o mulţime de prunci la părinţi, da’ n-am furat a nimănui nimic. Că noi aşă am ştiut: ce nu-i a nost, nu-i a nost! De necării, apăi fie colectiv, fie gostat, fie ce-a fi, n-am furat nimic. Să fiu de râs şi de năcaz, că n-au copiii ce mânca. Mai bine, nu. R. Şi n-aţi intrat în colectiv? S. Nu, n-am intrat. P.C.G. în ultimul timp, când aproape s-o terminat cu colectivizarea o venit şi la mine. Poate dacă era o forţă mai mare, mai mulţi şi poate dacă mai intra şi aieştialalţi, dar aşa că s-o terminat... G.M.B. în ’62, nu? 146 P.C.G. Da. G.M.B. Aşa că aţi scăpat, de acolo, apoi, v-o lăsat în pace. Cine a intrat, a intrat, iar cine nu, a rămas. P.C.G. Da, da.. G.M.B. O rămas cu schimbul de teren. P.C.G. Şi atunci o venit la mine aicea şi o zâs: . No, n-am avut atâta, am avut nişte bani, dar n-am avut să-mi achit, c-o fost un impozit mare şi cote încă am avut mari. M-am dus şi lângă banii ce-am avut, am luat împrumut că am mărs aicea la un om, i-o zâs Marăş Ion Dan. M-am dus, el o fost un om fără copii, i-am cerut nişte bani împmmut, el era în colectiv, da’ el şi-o dat seama că ce vreau. . Şi am luat şi i-am dat, i-am dat banii şi am plătit oum am putut, da’ am plătit cotele.------------------------ G.M.B. Cam câţi oameni din comună au intrat în colectiv? Cam jumătate sau mai mult? P.C.G. Nu, nu. G.M.B. Am auzit că au fost multe familii deportate din Ieud. E adevărat? P.C.G. N-o fost, nu. Familii deportate din Ieud n-o fost, numa’ la puşcărie care o fost intrate. O fost preotu’ Joldea, o fost Dunca Dumitru şi alţii, da’ nu-i mai ştiu pe toţi. Da’ staţi să vă citesc ce am scris. Se numeşte Ziua primăverii anului 1962: Când o ceată de derbedei, / Veniţi de nu ştiu unde / Trimişi de Partidul Comunist / Pentru a duce muncă de lămurire / La sate ca să intre oamenii în colectiv, / I-am văzut în prima zi / La intrarea în comuna noastră / Şi parcă şi astăzi îi văd / Cum care, de care, se întreceau / în râsete şi glume urâte / Erau neastâmpăraţi / Ca nişte oameni ieşiţi din minţi /Plini de curaj că au primit dezlegare / Să facă tot ce le va sta în putinţă /Aşa ca nişte înverşunaţi slugarnici, / Cu gândul că făcându-şi datoria / Cu toată brutalitatea, folosând forţa / Vor primi mai mult cu o coajă de pâine /Aruncată de pe masa stăpânilor lor / Tot în seara acelei zile i-am auzit vorbind între ei / Ce metode 147 ar putea să pună la cale /Pentru a înşela poporu ’, pe nişte bieţi ţărani / Care cu greu trăiau, de pe o zi pe alta / Cu acei oaspeţi nepoftiţi ş-au ataşat / Conducerea Sfatului Popular / Pe motiv că ei cunoşteau / Toate familiile din sat, după stările lor / După ore întregi de şedinţă /Frământaţi de gânduri neomeneşti /Au adormit puţin cu gându V Ca pe dimineaţă să-şi poată începe / Lucrarea satanică, prin munca de lămurire. în primul rând, au început cu oamenii mai înstăriţi, cu suprafeţe mai mari de pământ. Dar n-au reuşit în prima zi, căci oamenii au fost destul de lămuriţi încă din anul 1950, de când a luat fiinţă prima gospodărie colectivă din Maramureş, chiar în comuna noastră, care nu avea prea mulţi cooperatori, oameni cu pământ mai puţân sau deloc, care s-au folosât de pământu’ altora şi tot nu era destul de mulţumiţi. A doua zi, m-am deplasat de cu bună dimineaţă, de la domiciliu cu cămţa, pentru a transporta ceva. Când am ajuns în dreptul Sfatului Popular, m-a oprit unu’ din conducerea-Sfatului, care făcea pază dc noapte, cu mare atenţie, ca nu cumva să treacă cineva neobservat din cei care au fost propuşi pe ziua aceea pentru lămurire. M-a oprit şi mi-a spus: . Mi-a arătat şi o listă cu câţiva oameni mai înstăriţi între care eram şi eu. Am lăsat căruţa în drum şi m-am dus cu omul de pază ca să-mi arate camera, unde sunt acei ce mă aşteaptă, căci în fiecare cameră erau câte doi sau trei indivizi care aşteptau cu multă nerăbdare ca omu’ să fie huiduit să ajungă pradă intereselor blăstămate ale timpului. Am bătut la uşă şi am salutat. Mi-a răspuns unul din cei trei indivizi care s-a sculat de pe scaun şi mi l-a întins, spunându-mi să iau loc. I-am spus că nu pot să stau prea mult, că am lăsat cămţa în drum, iar caii se sperie de maşini, dar ei mi-au răspuns: . Tovarăşu’ cu care stăm de vorbă era înalt la statură, cu ochii bulbucaţi şi cu nişte trăsături urâte pe faţă, parcă părea figura unui criminal. Avea bâta în mână, cu care bătea din când în când podeaua de sub picioare, în semn autoritar. M-a întrebat: , le-am răspuns. 148 < Vrei să iscăleşti cererea să întri în colectiv?> , am răspuns. M-au luat cu binele, au început a mă lăuda, ca şi cum eu aş fi cel mai bun şi mai deştept decât toată lumea. Şi mi-a spus: ...şi că voi fi în frunte, ca unul din cei mai buni gospodari, împreună cu alţii din sat care vor intra de bună voie. < Aşa că tot gospodarii buni vor lua conducerea, ca să meargă bine, ca şi în anii trecuţi. Noi te sfătuim în modul cel mai cinstit, că ai să vezi, că şi aşa nu scapă nimeni să nu intre, dar e mai bine să intri mai devreme şi nu silit de nimeni, căci numai aşa vei fi luat în ochi buni de cei mai marî>. Şi miau înşirat o mulţime de cuvinte amăgitoare până când m-au durut urechile ascultând. După o pauză de tăcere de trei-patru minute, m-au întrebat: , am răspuns. Individul cu bâta în mânămuFa aruncat o privire cruntă, duşmănoasă, dezbrăcând pielea de oaie, s-a arătat lupul în toată firea lui sălbatecă. Şi-a scos colţii şi rânjind la mine, cu nişte cuvinte aspre, mi-a spus: , am răspuns. . G.M.B. Ne oprim aici cu fragmentul din manuscrisul uncheşului Pleş Găvrilă, în care sunt relatate evenimentele ce-i sunt cunoscute referitoare la fenomenul colectivizării în Ieud. Aş avea acum rugămintea să îmi spuneţi poezia cu ajutoarele, cu sinistraţii, după inundaţiile din 1970. P.C.G. Mă ştiu eu însumi, / Poate mă ştiu şi alţii, / De când cunosc în lume / N-ăm vrut să fiu la rând cu lăudaţii / Şi răului am vrut să-i spun pe nume / N-am vrut să mă întrec în vitejie / Şi să mă cred că sunt, ceea ce nu sunt / Am vrut ca şi la 149 alţii să rămâie. / Din tot ce ştiu şi ar mai fi de spus / Cuvinte fără rost şi fără socoteală / N-am acceptat atunci când s-au vorbit / Tăcând am ars ca o lumină-n pară / Şi în jarul ei fierbinte m-am topit / Prin faţa mea trecu ’ mulţime multă; / Oameni de orice vârste, tineri şi mai bătrâni, / Unii cu suflet vesel, ca în alai de nuntă, / Alţii cu suflet umil, de întristare plin, / Dar nu m-am plâns la nimeni, niciodată / Nici nu am strigat pentru durerea mea, / Călătorind prin lume, n-am bătut la vre-o poartă / Am plâns de cuviinţă că e mai bine aşa / Mi-am continuat drumul nainte / Grăbind, s-ajung pe cei care-au plecat / în palme am strâns a lor cenuşă din morminte / Şi-n urma de călcâi am presărat, / Trecând prin mări, / Uşor împins de valuri / Zăresc de-abia la depărtări uscatul / Când barca-mi legâna-tu / Va fi ajuns la maluri /Acel, ce-a fost, Găvrilă /N-o să mai fie altul / Pentru marea catastrofă / A apelor, distrugătoare / Multe fiinţe umane / Au răspuns prin ajutoare / Multe suflete miloasă / Din deplină conştiinţă / Ajutară sinistraţii / Rămaşi fără locuinţă / Şi noi din comuna noastră / De la munte mai aproape / Am simţit în suflet groaza / Inundaţiilor de ape. / Şi luând o hotărâre / Să aducă fiecare / Haine, bani şi alimente / Din produl care-l are / Toate cele adunate / De la oamenii din sat / S-au pus sub încuietoare /într-o cameră la Sfat / Şi nici gând că să mai poate / Fără nici o socoteală / Din micuţa magazăie / Pă sub mână să dispară / Cine s-a gândit vreodată? / Ca pe vremuri, în pădure / Oameni cu anumite funcţii / Din conducere, să fure? / Din produsăle depusă /Aduse din Bărăgan /S-au atins de ele /Domnii Hruşcă şi cu Plopişan / Nu sunt mulţumiţi că statul /Le acordă un salar / Pentru funcţiile avute / La Consiliul Popular / Unu-n contabilitate / Celălalt vice-preşedinte /Amândoi de o părere / Le veni un gând prin minte / între ei se înţelese / Pe dincolo pe la Sfat / Câţiva saci să-şi însuşească / Din porumbul adunat / De porumb aveau nevoie / Că au fost şi gazde de stână / Trebuie să să descurce / Să ducă la oi făină / Da-i cu sămnul întrebării / Plopişan lu ’ Hruşcă îi spune / Dacă cineva ne prinde? /Ne-am făcut de râs la lume / G.M.B. Vă mulţumim mult. 150 POP GRIGORE, poreclit Roibu, s-a născut la 1 septembrie 1941 în comuna Ieud, judeţul Maramureş. Interviul a fost realizat de Robert Fiirtos la 15 martie 2004 şi se găseşte în Arhiva de Istorie Orală a Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet. R. Cum era situaţia în comună după război? P.G. în ’45, când o fo’ Odoviciuc, nu pre’ ţân minte exact, da’ când i-o împuşcat în ’49, pă Dunca, zâs Dumitru Pâţu, eu ţân minte că la noi în casă nu era voie să iasă nime’ pă drum, era plin de Securitate şi atunci l-o împuşcat, pă unu’ sau pă doi, nu ţân minte exact... _______R. în Ieud ce grupare anticomunistă era?---------------- P.G. Popşenii o fost atuncea. R. Ce puteţi să ne povestiţi despre ei? P.G. Când o venit să ia arhiva de la primărie, în ’45, ţin minte că o fo’ vreo 11 ori 12 persoane şi-o venit să ieie arhiva de la primărie, şi ştiu că i-o arestat aieştia a noşti şi i-o dus la o casă acolo, i-o zâs Valea Poieniului şi i-o ţânut nu ştiu câte zâle. R. Dar cine i-o arestat? P.G. Aieştia a noştri de la primărie. Că unchiu atuncea o zâs că au nevoie de primar. Uncheşu’ ţânea corespondenţa cu ăştia de la Sighet. < Vezi, mă, că mărg la voi să vă ieie, fiţi atenţi ce faceţi!> R. El era primar în Ieud? P.G. Nu ştiu dacă era primar atuncea. Dar ştiu că el era pă trepte la primărie şi s-o aşteptat la treaba asta. Şi o mai alarmat, o trimăs în sus şi în jos, prin sat şi s-o adunat un grup de oameni. Şi grupu’ acela de oameni o venit la primărie, unu câte unu’, o intrat în primărie şi într-o vreme o venit unu’, o ieşit afară şi i-o chemat pă ăia ce-o venit cu căruţăle, gaşca acee a lui, comuniştii. No, ce să zâc, că ce ştiu, că numa’ ăia o fost şi o intrat în primărie şi zâce: , o zâs 151 unchiu’ Dumitru. Atunci, unchiu’ Dumnitru o zâs şi pă ei şi i-o dezarmat, că tăţi o fost înarmaţi şi o fo’ şi o femeie între ei. Doi o scăpat, dar o urcat călare doi bărbaţi şi i-o prins după ce o ieşât din sat. Şi atunci i-o dus şi i-o băgat acolo. După aia, cât am auzât eu, din ’50 încoace ei o devenit tăţi colectori şi activişti de partid din cei care o venit cu căruţele, ca să ieie arhiva de la primărie. Şi atuncea, după cât povestesc bătrânii, ăia o devenit colectori, ş-apoi i-o jucat ca pă mâţ. O început arestările, iar ăştia n-o putut sta în sat, tata şi mai mulţi care o fo’: Dunca Pâţu, Găvrilă, fecioru lu’ Dumitru lu’ Dunca, care o fo’ cu popşanii în casă. R. Mai ţineţi minte numele lor? P.G. Cum să nu? O fost tata, Grigore Roibu-Ţuidic, Dunca Găvrilă-Pâţu, Pleş Ion-Mureanu, Dăncuş Găvrilă, Găvrilă tată cu fecioru’, zâs Vârtic, şi Ion Nemeş, cam ăştia o fost. Şi s-o adunat cu cei de Ia Botiza şi de la Târgu Lăpuş şi atunci şi-o făcut ei cuiburi în pădure şi pă acolo s-o adunat mai mulţi.Tata o vrut să margă atunci când o fost chestia acee acolo la Pâţu, la Popşeni, atuncea o ieşât în drum şi o trecut la un vecin de-a meu să ie foarfeci să margă să tungă oile. Şi era unu’ de la noi, zâs Iusco, o fost în Securitate la Cluj, o venit la noi şi una-două l-o luat să-l ducă, să-l aresteze. R. în ce an a fost? P.G. în ’49, primăvara, o fost drept pă tunsul oilor şi aşa că o venit să-l aresteze şi o luat o copilă, era de trei ani, o luat-o în braţe şi n-o vrut s-o lase din braţă, o venit să-l aresteze. R. Erau de la Securitatea din Vişeu? P.G. Nu, de la Sighet o fost. Era unu’ Brudaşcu, un locotenent sau ce dracu’ o fost. Că mie nu mi-o plăcut haina albastră, că eu am ştiut care-i situaţia şi câte am pătimit eu. Dacă şi limba mi-o fo’ spartă cu sula şi bătut până la sânge: R. Dar, să revenim în ’49, când o venit să-l aresteze pe tatăl dumneavoastră? P.G. O venit să-l aresteze şi n-o vrut să dea copila din braţă şi l-o lăsat, s-o dus înapoi la Primărie şi o vinit cu maşina 152 şi o vinit mai mulţi. Şi o vinit şi, până s-o dus ei încolo, o dat copila jos din braţe, s-o băgat în ceea casă, o dat un picior la pietritura casei şi o ieşât pă sub casă, prin dos. Era într-o grădină acolo, un cuptor de cărămidă şi până o fo’ noapte s-o băgat în cuptorul acela şi acolo o stat până o fo’ noapte. Când o fo’ noapte, o luat-o la săcături. O avut puşcă, că tăt îl întrebam: Şi o fugit, iar pă când o vinit, nu l-o găsât acasă. R. Unde a fugit? P.G. O fugit la oi, unde erau oile, la săcături, că acolo erau oile. în aialaltă zi, o fo’ pline câmpurile şi pădurile noastre de Securitate, câteva maşini o venit. Tata, dimineaţă, o zâs cătră ciobani: . între timp, cât o mărs el cu oile, o văzut că vin nişte oameni. Şi o strâgat unu’ de-acolo dintr-o vale: La care, tata, zâce: . Acolo era aproape culmea, hotaru’ cu Botiza, cu botizănii, când o dat oile de acolo, o luat-o pă lângă vale şi când o fost în tamiţă să se coboare acolo, cătră Botiza, o încărcat arma şi o tras un foc de armă şi-o spus aşă: , să mă scuzaţi de expresie şi o trecut de ciuda lor. R. Ei aveau oameni din sat folosiţi ca informatori? P.G. Sigur că da. R. Doriţi să ne spuneţi câteva nume? P.G. Cum să nu. Dunca Vasile Boca, Vasile Răducanu Hotico, o fost Caba, care-o fo’ primar, acela ne-o sugrumat, o fost Grigore Murilă, o fost Bota Ion şi o mai fost câţiva. R. După ce au ajuns comuniştii la putere au primit funcţii? P.G. Tăţi o fost pă lângă primărie şi pă lângă colectiv. R. Şi tata a reuşit să fugă de acolo? P.G. O reuşit să fugă, l-o scăpat şi nu l-o mai putut prinde atunci. Până în ’50, adică în ’49 o fugit, în ’50, în 4 spre 5 ianuarie, o zânit noaptea şi s-o băgat în casă. O fost tata, Roibu, o fo’ Ţudic, o fost Pâţu Găvrilă şi-o fost Dăncuş Vârtic, bătrânu’ şi-o fost acela din Şieu, da’ la acela nu-i ştiu exact numele. S-o 153 băgat în casă, şi-o schimbat obdelele şi le-o întumat pă cela’ capăt. Atunci o fo’iarnă, o fost omăt mare, iar aiesta, Dunca Găvrilă Pâţu, o stat lângă geam. Era tânăr, 18-19 ani ave’ atunci. S-o uitat pă fereastă cum să vedea zăpada şi zâce: . , o zâs tata. Să mai uită o dată şi zâce: . Când s-o uitat pă fereastră o văzut câinele Securităţii şi nu ştiu care dintre ei o dată o fost cu ţăvile de armă în cruce. R. Unde era casa? P.G. Pă vâlcele, la vreo doi kilometri din sat. Amu îi în sat, că până pă acolo s-o împrăştiet casăle. Când o văzut aieştia care-i treaba, femeia, gazda căsii, o ieşât pă uşă. Când o ieşit, tata o fo’ tocmai lângă uşă, lângă şpor. Tata, odată o pus mâna pă armele de foc, era uşă cu funduri de-aieste, cu uşă dublă, era cu geam, da’ era uşă dublă cu funduri. Armele tăte o fo’ băgate după fundurile aieste a lor, n-o zânit cu ele-n casă, iar Securitatea n-o dat de ele. Când o ieşit tata din casă, o băgat mâna după uşă şi Brudaşcu acela, o strâgat: Tata o băgat mâna după uşă, o pus mâna pă plintă, o sărit păste şatră şi prin dosu’ grajdului. Şi atunci lanternele pă el şi când o fo’ tata în dosu grajdului: Cătră ei, ştii? După cât mi-o spus ei, că eu de unde să ştiu, când o fo’ aproape de cela dos de grajd de acolo, atunci l-o pus la pământ, acolo în dosu’ grajdului. R. L-au împuşcat mortal? P.G. Dară. De-acolo l-o şi dus. N-oi uita veci, când ne-am sculat dimineaţă, o vinit soţia lu’ Deac la noi plângând. Şi noi n-am ştiut nimic, am văzut că tăt îs picuri de sânge pă drum, că era omăt, era o iarnă grea. L-o băgat pă la noi pă la dispensar, da’ noi n-am ştiut nimic şi eu stau tocmai în faţa dispensarului. Şi l-o băgat până acolo şi, ce ştiu eu, l-o pansat, şi unu’ Bodea, zâs Grăsunu, acela o luat sania de la Nişoreanu şi până în Sighet l-o adus. O pus baloţi pă sanie şi l-o adus mort. R. Dar cu ceilalţi oameni, ce s-a întâmplat? P.G. Pă el l-o împuşcat şi pă Dăncuş, Dăncuş bătrânu’, zâs Vârtic. Aiesta o ieşât prin şatră şi cum era ruda cu cămeşi albe o luat ruda în cap cu cămeşile, iar sărind, fără să vreie 154 omu’, s-o îngropat în omăt şi cămăşile pă el. Fratele muierii care era gazda căsii era din Şieu, o sărit pă fereastă şi era un poliţist la fereastă, un securist. C-o vrut, că n-o vrut, omu’ era desculţ, era dezbrăcat în izmene ca la soră-sa în casă, s-o băgat într-o şatră sub o masă. Jandariul ori o vrut, ori n-o vrut, ori nu l-o văzut, ori poate l-o văzut, da’ l-o lăsat. Pă aieştia doi, pă Ţuidic şi pă Dunca Găvrilă zâs Pâţu, i-o prins în casă. Când o ajuns la Sighet, pă tata l-o pus înt-un colţ şi o pus două bandurele de cartuşe pă el şi arma lângă el şi l-o fotografiat. Zâceu: R. Dumneavoastră de unde ştiţi? P.G. Ei, era doctoru’ Şterb, jâdu şi am avut relaţii, adică nu eu, mama, Dumnezeu s-o ierte. Ş-apoi aceia ne-o spus tătă situaţia. R. Fotografia n-aţi văzut-o niciodată? P.G. Da, vezi-ţi de treabă. Da’ cine să mi-o dea, Securitatea? Vezi-ţi de treabă, ei l-o fotografiat doar aşa, să-şi bată joc de el. R. Dumneavoastră câţi ani aveaţi atunci? P.G. Apăi, eu avem atunci zece ani. R. Şi mama cum a aflat că tata a murit? P.G. Dimineaţă, când o coborât Irina lu’ Deac, soţia lu’ Ţudic, atunci am ştiut. N-oi uita veci, am mâncat tăiţei în lapte şi nu am mai mâncat nici unu’. R. V-au dat apoi cadavrul să-l puteţi îngropa? P.G. Nu, l-au îngropat la Cimitirul din Cearda. R. Cum a fost cu colectivul în comună? P.G. Apoi să vă spun un lucru. Când s-o făcut colectivizarea, noi am avut două iepe şi doi mânzi, am avut vreo şapte-opt vite cu coame, vreo 50-60 de oi. Şi le-o mpt, le-o înjumătăţât, încă mai bine, o făcut parte, o făcut partea de confiscare a averii, ca apoi, torturaţi, să intrăm în colectiv, da’ noi n-am vmt. R. Cum s-a făcut colectivul la Ieud? P.G. D-apoi cu cine s-o făcut? S-o făcut colectivu’ prima dată cu zâniturile, cu nişte oameni lingăi, care o fost pe lângă Primărie. Că le-o promis nu ştiu ce şi că le-or face nu ştiu ce. Şi 155 că le-or da funcţii! Până la capăt o intrat şi oameni mai de rând, tot aşă că le-o promis câte ceva. R. Cei care au intrat aveau pământ? P.G. O avut puţân, da’ o avut aieştialalţi care o intrat vreo trei-patru familii. Că le-o promis că îi pune brigadieri şi că îi pune cutare, până i-o înşelat, până i-o băgat acolo şi apoi, după aceea, le-o dat cu picioru’ în fund, că o fost bun băgaţi. R. Au fost oameni care n-au vrut să intre? P.G. No, sigur că o fo’ că atunci l-o arestat pă bietu’ bătrân, pă Dunca Dumitru zâs Boboioc. Şi l-o adus aicea şi l-o judecat în faţa lumii. Săracu’, atunci o şi murit. Că l-o pus pă Grigore a Iu’ Ionaş să spuie că o fost slugă la el şi că l-o culcat între vaci şi nu i-o dat de mâncare şi treburi de-aieste. Atunci îţi căta tăte soluţiile numai să te puie la pământ, asta o fost metoda lor. R. Au zis că omul era chiabur şi se folosea de munca oamenilor săraci din sat? P.G. Ăsta ave’ câte 25-30 de vite, că era un om gazdă, un om înstărit, bine. R. Au adunat oamenii din sat la Căminul Cultural? P.G. Da, i-o adunat aici la cămin. Şi tătă lumea s-o adunat, să vadă ce-a ieşi de aici. Şi o ieşit oamenii cu mânurile în cap când o văzut. O fo’ Securitate, taţi o fo’ civili şi înarmaţi. O ştiut că aici, de cumva îi ceva, îi bai. Dacă să răscoală lumea? De-atuncea, nu s-o mai făcut, i-o mai dus şi pă la Vişău, pă o femeie a lu’ Ionu’ Mâlosului, Dunca Ion Mălosu, o luat-o săraca în miezu’ nopţii din pat, numa’ în poale şi în cămeşă, şi o dus-o la Primărie şi era o cameră, taţi păreţii erau cu sânge, ca la măcelărie şi o bătut-o, numa’ moartă n-o scos-o de acolo. R. Ce aveau cu ea? P.G. Era chiabură şi o fost vară cu părintele Dunca Joldea. El aici o stat. Dincolo de cămin o fost Casa parohială şi o avut grajd, ave’ câte 12 vaci cu lapte, ave’ slugăpopa. R. Ce fel de om a fost? P.G. O fost un om micuţ, da’ o fo’ spirt. O făcut vreo şase-şapte ani de puşcărie, apoi l-o dat pă acolo pă la Feteşti, pă la Cioara, acolo o fost cu domiciliu forţat. O făcut de s-o 156 despărţit de femeie, doamna trăie şi amu, are vreo nouăzeci de ani, trăie în Vişău, cu fecioru’ cel mai bătrân, cu Nelu, că unu i-o murit, Mircea, ce-o fo’ deodată cu mine. O fo’ în Borşa, o fo’ doctor şi mai are unu’ în Bucureşti, unu’ Traian, cel mai mic, care îi radiolog sau cam aşa ceva. R. Ce probleme au fost cu colectivizarea în sat? P.G. Colectivizarea, cum o fost? îi lua pă oameni noaptea din pat şi îi ducea acolo şi le lua mânuţa şi îi forţa să iscălească cererea de intrare în colectiv. Păi, pă mama de câte ori o dus-o să semneze. Ne-o confiscat tăt ce am avut, ne-o luat şi faina de mămăligă. R. Dar ei ce spuneau? ,JIaideţi în colectiv că va fi bine ? P.G. Dară! ,rHaideţi în colectiv că a fi bine ’ Şi plus de asta, nouă ne zâce „reacţionari” şi aşa strâgau pă drum. Am bătut pă unu’ ce o fost pădurar, un fecior de-a unuia şi mai pă unu’, pă doi i-am bătut. O strâgat unu’ Murilă, Lilea Grigore zâs Murilă, acela o fost cuibul comuniştilor, şi o strâgat pă trepte aici, unde-i biserica amu, era o alimentară, şi o strâgat: <0 mai rămas un pui de roibean? I-oi rumpe eu coamele şi la acela?> R. Şi aţi aflat că ăsta a strâgat? P.G. Da, am ştiut, cum să nu. Mi-o spus uncheşu’: Eu tăt îl înfricam pă ffate-meu: Aici, unde-i biserica asta din deal, am avut confiscată o livadă din partea tatii... R. Au confiscat-o cu acte? P.G. Da, da, cu act de inventar, dară. De pă registru’ agricol. Ş-apoi partea lui de avere o luat-o tătă, c-am avut vreo 70-80 de oi, am avut vite cu coame, vaci, jurinci, am avut cinci cai. Tăte ni le-o măturat, ne-o lăsat numa’ cu două vaci şi o jurincuţă şi vreo 25-30 de oi. Apoi m-am dus eu la oi şi iară m-am căpătat la oi, că apoi am şăzut la oi. în ’53, o confiscat de la oameni oile care n-o fo’ declarate. în două zâle o coborât şapte mii de oi care n-o fo’ declarate în sat. Aşa ca şi cum o zâs, că o fost Dej la Hruşciov şi o zâs: . O adus o cloşcă cu pui, şi puii 157 i-o pus într-o coşărcuţă, şi puii cum i-o ciupilit de pene, o fugit sub cloşcă. Asta o fost adevăru’. Că te-o strâns până la sânge, o luat şi hainele de pe tine, ţi-o luat şi mâncarea de pe masă, sacu’ cu făină ni l-o împrăştiet pă aici prin livadă. Tu nu avei ce mânca şi ei o bătucit în picioare, prin noroi, pita de pă masă. Atunci, după ce l-o împuşcat acolo în săcătură, aieştia mascaţi, care-o fost de pă la noi de prin sat, m-o cunoscut şi zâce: , apoi m-o luat şi m-o îmbiet cu bomboane şi m-o îmbiet cu urdă şi m-o îmbdiet cu pietri de zahăr albe, ca să scot limba afară să vadă cum mânânc şi mi-o prins limba, tătă mi-o spart-o cu un ac. Apoi io n-am putut bea vreo trei-patru săptămâni numa’ lapte dulce că tătă mi-o fo’ umflată. I-o atras pă oameni printr-un pahar de horincă, prin nu ştiu ce până s-o scris, cu vreo patru sau cinci familii o făcut aşa. Ştefan Balea, fratele părintelui Balea, Dumnezeu să-l odinească şi pe el l-o înscris atunci că i-o dat copii afară, i-o ţâpat de la şcoală, acasă. Da’ pă mulţi i-o trimăs acasă de la şcoală. R. N-au adus în sat ţărani care au fost în Uniunea Sovietică să vă povestească ce bine îi acolo? P.G. N-o adus, da’ o fost un rus ce o fost primar la noi, da’ nu multă vreme, apoi acela împuşca cu pistolu în sus, ca să atragă lumea. Că or auzî împuşcăturile, o veni lumea la Cămin şi apăi spunea cum îi în Rusia, cum mărg oamenii la lucru. Şi venea cu caravana, cu diafilme de-acelea. Erau filme de acelea cum mereau la lucru şi cum mereau acolo şi mâncau laolaltă. Tăţi râdeau şi băteau în pălmi şi dansau tăţi hore. S-o buiecit oamenii de cap, s-o strâcat de cap. R. Bine, vă mulţumesc. 158 LEORDINA GĂVRILUŢ ŞTEFAN s-a născut la 15 mai 1969 în comuna Ruscova, judeţul Maramureş. Absolvent de studii superioare, primar al comunei Leordina, povesteşte ce a auzit în familie despre perioada colectivizării. Interviul a fost realizat de Gheorghe Mihai Bârlea la 22 februarie 2008 şi se găseşte în Arhiva de Istorie Orală a Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet. R. Ce v-au povestit bunicii, părinţii despre perioada colectivizării, cu toate dramele şi consecinţele nefaste în viaţa oamenilor şi a comunităţii? G.Ş. Eu provin dintr-o familie destul de înstărită, că noi am avut pământuri multe, pe care le îngrijeam. Din partea mamei, am provenit dintr-o familie de intelectuali, toţi din familia lui Ştefan a Berbeciului. El a fost director de şcoală, străbunicul meu a fost primar foarte mulţi ani. îmi aduc aminte ce spunea tata bătrân, se numea Vasalie a Osului, că în perioada colectivizării veneau foarte des reprezentanţii statului să-i forţeze să se înscrie cu pământurile în colectiv. El ţinând foarte mult la pământ, neavând încredere în ceea ce o să vină, chiar dacă era o experienţă nouă, a refuzat categoric. în schimb, organele statului insistau să se înscrie, că noi aveam pământurile destul de bine cotate şi bine poziţionate, cam în locurile unde vroiau ei să se extindă. Apoi, au început să forţeze nota, să-l ameninţe că îi ia absolut totul, că o să-l ducă în altă parte. Da’ el nu a cedat. îmi aduc aminte o întâmplare ce pare realmente hazlie, dar a fost destul de tragică: când veneau, el avea un culcuş lângă un cuptor, unde era cloşca cu pui. Şi se băga sub cotarcă ca să nu-1 vadă şi se băga acolo şi când veneau că ei veneau să-l forţeze, că acţiunea era deja într-o fază destul de avansată. Şi a fost nevoit să se retragă într-un loc mai retras, se numea Fostoşa, în zona de munte a Leordinei. Acolo era cu animalele şi a stat acolo aproape un an şi jumătate, şi aşa a reuşit 161 să rămână necolectivist. Şi familia mea a fost necolectivistă. în schimb, au fost luate pământurile care au fost pe şes, toate au fost luate. Ceilalţi care aveau pământuri pe dealuri, erau obligaţi să facă în parte, adică dădeau mult mai mult decât ceilalţi care erau colectivişti. Din câte îmi aduc eu aminte, pentru că eu ştiu cum făcea tata bătrân clăi, dacă erau cinci sau şase clăi pe teren, trei erau ale statului şi trei ale noastre. Care rămâneau pentru noi, le punea fân bun şi-l apăsa ca să fie pentru animale că ţinea vreo 10-15 animale, erau destul de mult pentru perioada aia. Iar în partea aialaltă nu ştia cum să facă să rămână tot acelaşi, o aparenţă de claie. R. Au fost cazuri de oameni supuşi unor constrângeri fizice? G.Ş. îmi aduc aminte ce-mi spunea tata bătrân de unul Vasalie, nu ştiu a cui era, care a fost tare bătut, el a refuzat, l-a bătut şi până la urmă l-au ţinut două-trei zile izolat undeva într-o celulă. Şi omul a cedat şi nervos, iar de acolo n-a mai devenit om sănătos. A cedat nervos şi a semnat, nu i-a mai păsat. Da’ să ştiţi că în Leordina colectivul a fost rentabil pentru că avem teren foarte mult de şes, am avut vreo şapte grajduri la C.A.P., grajduri cu vite şi oi. Am avut şi batoză şi multe lucruri care, din păcate, la ora actuală nu există şi ar fi necesare. încă nu există la noi nici un întreprizător, nici o asociaţie... R. Adică să înlocuim fostul colectiv cu ferme agricole modeme? G.Ş. Da, tocmai asta va fi viitorul pentru că omul de unul singur nu ar face ceva rentabil. R. Ce ştiţi, în calitate de primar, sunt încă familii care nu au reuşit să-şi recupereze proprietăţile cu care au intrat în colectiv? G.Ş. Nu, pentru că la baza legii de retrocedare a stat registrul agricol din ’59-’63, iar o comisie a validat locurile cu care oamenii au intrat. Au mai fost şi situaţii când nu s-au regăsit în totalitate toate suprafeţele. S-au mişcat puţin terenurile, dar în marea majoritate oamenii s-au liniştit şi au intrat în posesia locurilor. în această privinţă, Leordina este o comună liniştită şi nu sunt probleme la fondul funciar. 162 R. Din ce categorie de oameni erau cei care conduceau C.A.P.-ul? Erau din familiile înstărite? G.Ş. Nu, nu erau dintre familiile înstărite, erau din categoria mijlocie sau foarte slabă. Dar, de exemplu, a fost Gaborean, care a fost dintr-o familie înstărită, părinţii erau foarte bogaţi. Şi poate şi din cauza asta a prosperat foarte mult C.A.P.-ul, din cauză că au fost părinţii foarte bogaţi şi a ştiut să conducă. R. Există la nivelul mentalităţii colective resentimente faţă de perioada colectivului? G.Ş. Nu, iar oamenii, chiar de multe ori, regretă. De multe ori regretă, pentru că era mai bine în perioada colectivizării, că sunt oameni care sunt săraci tare şi chiar regretă colectivizarea. R. Vă muţumesc foarte mult. E important, deşi faceţi parte dintr-o generaţie mai tânără păstraţi în memorie, ceea ce v-au povestit bunicii şi părinţii dumneavoastră. 163 LEORDEAN ALEXANDRU s-a născut la 2 mai 1950 în comuna Leordina, judeţul Maramureş. Absolvent al Academiei Militare, cu doctorat în logică, obţinut la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, s-a stabilit în Bucureşti începând din anul 1980. Interviul a fost realizat de Gheorghe Mihai Bârlea la 22 februarie 2008 şi se găseşte în Arhiva de Istorie Orală a Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet. R. Vă amintiţi de perioada copilăriei? Care erau problemele, cu ce se confruntau oamenii din comună? L.A. Era o perioadă de după război, se cam ştergeau urmele războiului şi lumea din comună, în principal, se ocupa cu creşterea animalelor şi cultivarea pământului. Era o situaţie când gospodăria ţărănească trebuia să producă cele necesare vieţii, nu se cumpăra nimic, nu erau salariaţi, oamenii nu procurau bani decât dacă vindeau un animal sau cereale. Nu erau burse, nu erau pensii, un singur fost şef de gară care ieşise la pensie lua o pensie în Leordina în vremea aia, prin ’56-’57. Cam tot atunci s-a înfiinţat o întovărăşire în Leordina şi s-au înscris câţiva oameni, o parte mică, vreo 20-30 de oameni şi apăreau primele semne ale transformării agriculturii din vechea formă tradiţională, când omul avea o gospodărie cu suprafaţa mijlocie, ţăranii mijlocii, 3-4 hectare de pământ, iar puţini la număr din comună aveau peste 10 hectare de pământ. Dar erau moşteniri din generaţie în generaţie. După anii ’50, după război, apăreau semne că se apropie transformarea proprietăţii moştenite cu acte în regulă, deci cu diplome care le consfinţeau proprietatea şi care a fost transmisă din generaţie în generaţie, că se va trece la o formă de proprietate socialistă, când se vor înfiinţa întovărăşirile, în prima parte, după aceea se zvonea că lumea trăia sub spectrul fricii că le va lua pământul şi se va face 164 colhoz, cum se zicea în vremea respectivă. Le lua pământul şi nu numai pământul, dar şi inventarul agricol şi animalele şi să le treacă la C.A.P. Şi oamenii care au fost în război şi mai ştiau de prin Rusia, de prin Uniunea Sovietică, cum îi acolo, povesteau ce-au văzut în timpul războiului: . Erau şi exagerate multe treburi care nu s-au înfăptuit la noi în ţară, sau cel puţin în Leordina. Oamenii aşteptau cu teamă că va veni momentul şi la noi. Şi lumea se ferea, cei mai înstăriţi mai ales, se fereau de a se înscrie în întovărăşirea care începuse, care a precedat colectivizarea. Sigur, s-au înscris cei care nu prea aveau pământ sau aveau foarte puţin, că n-aveau ce să piardă prea mult. Au început să crească animale în întovărăşire, în special oi şi comute, cai, şi au făcut un proiect pentru nişte livezi, au plantat pomi şi aveau un plan şi primeau subvenţii de la Regiunea Baia Mare, cum era atunci, pentru 40.000 de pomi. Chiar au plantat pomi cu ajutoml tineretului. Noi mergeam de la şcoală, făceam gropi. Un horticultor priceput care ţinea de Consiliul Popular atunci, dar era şi la întovărăşire, a început să încurajeze lumea la plantarea unei livezi de meri, pruni, nuci şi peri. R. în Leordina, colectivul s-a făcut în 1962? L.A. Da, şi a fost precedat cam vreo 6 ani de întovărăşire. Lumea se cam lămurise cu astea şi nu voia. A fost o treabă curioasă. R. Vă amintiţi ce vorbea lumea în sat în perioada aceea? L.A. Da, aveam 12 ani şi ţin minte ce se întâmpla pe uliţa noastră cu vecinii, de asemenea, situaţia cu părinţii mei. într-o zi, când am venit de la şcoală, am găsit aşa-zisa comisie de lămurire pentru înscrierea în C.A.P., că în perioada în care a fost întovărăşirea nu i-o lămurit, nu i-o convins. Ba mai mult, oamenii care au fost în întovărăşire nu s-au mai înscris în C.A.P., în gospodăria agricolă, cum s-a chemat la început, în 1962. Dar atunci când, probabil la nivel central, s-o pus problema încheierii colectivizării agriculturii, în iama anului 1962, a apămt în comună o comisie formată din 30 de activişti 165 de partid, lămuritori ai oamenilor. Interesant este că nu era nici unul din comună. Era printre ei unul, căruia ceilalţi îi spuneau, tovarăşe maior, care era îmbrăcat mai altfel un pic decât ei, dar tot civil, cu cizme de piele, cu haină de piele, cu o şapcă pe cap. Se zicea că-i maior de securitate. Era folosit ca unealtă, ca mijloc de convingere. Dacă după una-două şedinţe de lămurire familia nu accepta, atunci constrângea. Şi de cele mai multe ori, oamenii care nu se lămureau la prima sau a doua şedinţă erau înşfăcaţi de acest maior. Zicea: Aveau un IMS, îl duceau la raion, la Vişeu, cum era atunci raionul în Vişeu de Sus. îl duceau acolo şi-l ţineau o săptămână, două, trei să-l lămurească. R. Prin mijloace coercitive? L.A. Am avut câţiva vecini de-ai noştri, prieteni cu taică-meu şi când veneau de acolo întrebau: Şi a scăpat. Interesantă e situaţia unui ţăran, vecin de-al nostru, Vancea Ştefan, a Ioanii Godgii îi zice lui în sat, cam de-o vârstă cu taică-meu, deci are la vreo 80-85 de ani acum, plecat în Australia. El n-o vrut să se înscrie. Era o familie de ţărani peste medie, cam la vreo 11-15 hectare de pământ bun pe câmp, şi n-o vrut să se înscrie. L-au luat odată la Vişeu, tovarăşul maior l-a înşfăcat, l-a dus, a venit şi tot nu a vrut. L-a mai întrebat o dată, de două ori şi i-a înscenat o situaţie: i-a ascuns o armă ruginită din vremea războiului, că era ordin să se predea orice armă, i-a ascuns-o undeva în podul grajdului cu fân, şi a venit într-o zi o comisie cu pretext să facă percheziţia. Au fost şi i-au tot inventat că avea şi stupi, i-au dărâmat cutiile cu stupi, i-au spart prin grajd, au dat jos fânul din podul grajdului, din şopru, ca să caute o armă. Şi înspre seară au găsit-o învelită într-o cârpă, lipită sub o streaşină. L-au arestat, l-au luat şi l-au dus. Sigur, el n-a recunoscut: . A insistat şi a fost foarte hotărât de ce spunea. De altfel, nici nu era utilizabilă arma, era fără pat, era o ruginitură cine ştie de unde au scos-o şi au adus-o ca unealtă, ca să scrie în procesul 166 verbal că au găsit o armă şi n-a predat-o la timp. R. Aceeaşi raţiune avea şi metoda cotelor: să pună cote foarte mari ca ţăranii să nu le poată duce şi după aceea să se înscrie în colectiv. L.A. Da, exact. Aşa a fost situaţia şi la noi. Chiar mama acestui Vancea Ştefan, Vancea Ioana, văduvă, n-a vrut să se înscrie şi i-au luat tot pământu’ pe care-1 aveau ei şi i-au dat în schimb alt pământ. Dar cotele le-au mărit cu 50% în fiecare an şi majorate se plăteau ca la pământ după categoria de teren. Ori ei i-a dat pe nişte dealuri unde nu se putea cultiva nimic, doar fân, dar ei s-au străduit şi plăteau aceste cote.. Dar, după un an sau doi, au condamnat-o pentru sabotaj: . Şi au condamnat-o, procesu’ a fost public, la şcoala din Leordina, a adunat multă lume. -----R.-Be-cine? p© mamafui VanGea? L.A. Da, pe mama lui Vancea Ştefan, Vancea Ioana a Godgii şi au zis că a dus, da’ nu i-a spus atunci când a predat grâul, abia peste o săptămână sau două i-au zis că au găsit gărgăriţe în grâu. Au trecut-o la sabotaj împreună cu un alt cetăţean de aici, din Leordina, care n-a vrut să se înscrie. Şi el era peste medie, deci era considerat chiabur, Nistor Vasile a Şorsei, şi l-au condamnat în proces public în faţa întregii comune. Pe Nistor Vasile l-a dus la Canal, în comuna Ovidiu, atunci era raionu’ Medgidia din zona Constanţa, şi pe Vancea Ioana au dus-o undeva la un penitenciar de femei, nu ştiu exact locul, a făcut un an şi jumătate şi femeia s-a întors. Dar bărbatul a fost dus la Canal, până în zona localităţii de astăzi Ovidiu şi din noiembrie ’52, când a fost condamnat, a mai trăit în condiţii infernale până în ianuarie ’53. Şi n-au anunţat familia decât în 1960, deci peste 7 ani că respectivu’ om a murit. Iar dovadă este certificatul de deces făcut la Primăria din comuna Leordina în 1960. Şi atunci i-a făcut înmormântarea, până atunci n-o ştiut nimeni de el. Până atunci tot îl aşteptau. R. Era o tactică obişnuită pentru cei condamnaţi pe motive politice. L.A. Deci, în sensul acesta, Leordina a dat tribut şi în 167 oameni la Canal, oameni în puşcărie pentru că nu s-au încadrat în procesul de transformare socialistă a agriculturii. De la 1 martie ’62, comisia şi-a încetat activitatea, au plecat. Ei au fost trimişi de la raionu’ de partid, cazaţi în comună, stăteau zi şi noapte, şi seara chemau la lămuriri. în anul respectiv [1962] s-a arat pământul la comun, deci au fost desfiinţate acele răzvore, cum ziceam noi, haturi de aici, mejde între terenurile oamenilor şi s-a făcut un teren vraişte la C.A.P. Şi li se tot spunea: . Apoi a venit toamna, a trecut noiembrie, a trecut Crăciunul, nu le-a dat nimic la ţăranii care au recoltat, au strâns recolta. O parte din recoltă era ţinută în altă parte, o parte depozitată în Leordina. Da nu le-a dat nici măcar un kilogram de grâu sau de porumb. Oamenii care erau înstăriţi şi pe baza pământurilor lor ţineau animale, au fost nevoiţi să le vândă pe nimic. Ţin minte, părinţii_mei„şi vecini.de-ai mei, mergeau cu 2-3 vaci mari şi cu 20-30 de oi la Oraca, în Vişeu, la abator. Şi veneau cu ele înapoi, nu voiau să-i dea nici 100 de lei, cum era atunci, cum ar fi acum 1.000 de lei sau 100.000 de lei, nu vroiau să le dea şi veneau oamenii şi ziceau: Şi le mai tăiau, le-au nimicit. în toamna anului 1962 a fost un dezastru: noi avem 8 sau 10 stâni care plecau la munte vara, în munţii dinspre Bucovina sau încolo spre Galiţia, aveam muntele nostru unde mergeam an de an. în vara aia au mai mers oile, dar în toamnă şi în anul următor mai puţin de jumătate. Şi într-adevăr a fost un eveniment atunci, ziceau că le-au tot promis că odată ce se face o Adunare Generală, cu dare de seamă la C.A.P.-ul din Leordina, să le spună care e valoarea normei, ziua de muncă prestată la C.A.P. şi au zis că o să înceapă să le dea cereale în contul ăsta, că nu era vorba că dau bani, numai cereale şi fân. Dar până la urmă nu s-a dat nimic. R. Bine, vă mulţumesc mult. 168 MODACIIOAN s-a născut la 20 februarie 1931 în comuna Leordina, judeţul Maramureş. Absolvent a şapte clase, a lucrat mulţi ani în comerţ, apoi a fost numit preşedintele gospodăriei agricole din comună. Interviul a fost realizat de Kondrăt Norbert la 22 februarie 2008 şi se găseşte în Arhiva de Istorie Orală a Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet. R. Cum era viaţa în sat după război, cum trăiau oamenii? M.I. Tata o avut cai, am arat cu plugu’ apoi am plecat în armată. Am mărs în armată, am făcut la Securitate, trei ani am făcut armată, pă la Piteşti, pă la Craiova. No, eram militar în termen. După ce am vinit din armată m-am căsătorit. M-am căsătorit cu o femeie din Petrova şi am intrat la cooperaţie, la comerţ. Am intrat prima dată ca vânzător, apoi gestionar, apoi merceolog, am avansat în funcţie. Am fost şi preşedinte la cooperaţie, cooperativa de consum din localitate, până în ’63. în ’62 s-o făcut C.A.P.-ul, m-am înscris în C.A.P. în ’62. La prima Adunare Generală în martie ’62, îmi aduc aminte, a fost ales un om mai în vârstă, ca preşedinte de C.A.P. Io am fost ales vicepreşedinte la prima Adunare Generală. O stat omu’ respectiv din martie ’62 până în ’63, la Rusalii. La Rusalii o fo’ Adunare Generală a colectivului şi l-o schimbat, că o făcut ceva, ştie amaru’ lui ce-o făcut, l-o schimbat şi m-o pus pă mine preşedinte la C.A.P. Apoi din ’63 până în ’70 am fost preşedinte la C.A.P. Am fost schimbat pentru că am avut cu prima soţie ceva dificultăţi şi m-am mutat din nou în comerţ. Iară am fost gestionar, vânzător, merceolog, până în anul ’84. în ’84 din nou m-o numit preşedinte la C.A.P. şi am fost preşedinte până la desfiinţare. R. înainte de colectiv erau moşieri în sat? 169 M.I. Moşieri n-o fost în comună. O fost moşieri, da’ nu erau din localitate. Era Pop Şimon, ce ştiu cine o fost ăsta, din Şieu, o avut terenuri aicea în comună, care le lucrau oamenii în parte, le lucrau oamenii în arendă. Că oamenii trăiau foarte greu, lucrau mai mult la munci forestiere, la pădure. Doi oameni tăiau un copac gros cu mâna, nu erau drujbe, nu erau unelte de aieste mecanizate, şi ţăranii, ca şi tata meu, trăgeu lemnele cu caii. Cu doi cai trăgeu lemnele pă o distanţă de doi kilometri, apoi să încărcau şi se duceu la fabrică. R. Vă amintiţi, au venit activişti în comună? M.I. Da, veneau activişti de partid din Ruscova, din comuna vecină, unu’ trăieşte şi acuma, Pali, Bumbar Pali, era activist de partid. Apoi, când s-o făcut colectivu’ preşedintele, primarii din comună, o fost din Vişău de Sus, n-o fo din localitate. Şi activiştii erau de la raion, de la raionul de partid Vişău. Erau activişti din mai multe zone, de prin Remeţi şi de prin alte localităţi. Făceau ceva şcoli, cursuri de partid şi apăreau cu lămuririle. Din casă în casă o umblat şi ziceau: . Şi cum o zis aşă o şi dat. R. Au fost oameni care au fost bătuţi că nu au vrut să intre în colectiv? M.L Nu pre’ o fost că la noi în comună sunt oameni foarte înţelegători, oameni paşnici. Cu forţa, da’ s-o înscris marea majoritate în C.A.P. Au luat şi animalele, căruţele, plugurile, toate s-o luat la C.A.P. Că o fost obligatoriu. R. Dar cu cotele cum era? M.L Păi, cotele erau planificate după teren. După teren trebuia să dai: lână, lapte, brânză, miei. De tăte trebuia să dai, şi erau mari, mari de tăt, că nu rămânea nimic, nimic nu rămânea. R. Cei care s-au înscris prima dată, erau oameni mai săraci? M.L Păi, erau oameni mijlocaşi şi apoi cei mai săraci. Oamenii bogaţi, câţiva numa’ s-o înscris, că n-o fo’ mulţi la noi bogaţi. Apoi care nu s-o înscris, niciodată nu s-o mai înscris. 170 R. După înfiinţarea colectivului au adus tractor, combină? S-a lucrat mecanizat? M.I. Sigur, o fost mecanizat. O adus combine, o adus tractore. Se ara cu tractorele, iar la grâu trebuiau combine. R. Recolta primită de la colectiv era suficientă pentru familie? M.I. Nu, nu o fost destul că trebuia să mai completeze. Se duceau săracele femei, lucrau şi aici la C.A.P. şi mereu şi în ţară, mereu în Bărăgan, mereu la Arad, la Timişora, la C.A.P-uri mai bogate, mai mari. Că aici populaţia o fo’ multă şi teren puţin. Cu ce-i da de la C.A.P., omu’ n-o putut trăi. Trebuia să meargă în ţară să-şi aducă. Veneau vagone, unde mere cu 10-15 femei la C.A.P, era un şăf de echipă cu ele, şi aduceau toamna 2-3 vagone de porumb, grâu că n-o putut trăi de la C.A.P, n-o fo’ de ajuns. Iar bărbaţii mergeau la lucru la pădure. La C.A.P. lucrau, cei mai vârstnici, o lucrat cu boi, o lucrat cu cai. Cei mai tineri se duceau în ţară la pădure, şi la mină, şi acum au pensie de acolo. R. Cum se împărţea recolta? M.I. O fost şi cu 50% şi cu 30%, depinde de teren, de zonă. 30% o luat omu’ şi 70% o luat C.A.P-ul, da’ unde o fo’ terenu’ mai bun, mai frumos, o fo’ cu 50%, jumătate C.A.P-ul, jumătate omu’. Toamna când se făcea recepţia fânului, fiecare om scria numele şi cantitatea clăii. R. Cunoaşteţi cazuri în care erau trimişi acasă copiii de la şcoală sau oamenii din serviciu? M.I. Nu pre o fost. Nu îmi aduc aminte, pote că o fost cazuri, da’ nu ştiu. R. Aţi zis că aţi fost preşedinte de C.A.P.? M.I. Da, din ’63 până în ’70 şi din ’84 până în ’89. R. Dumneavostră vă puteaţi întreţine familia de la colectiv? M.I. Da, era mai uşor, da’ nu putei nici fura, că dacă furai merei în puşcărie. Stătei în banca ta. Intervine Gheorghe Mihai Bârlea (G.M.B.) După câte am înţeles, colectivul a fost mai rentabil în această zonă în sectorul zootehnic? 171 M.I. Da, am avut un sector bun, bun sector, nu ştiu cum să spun, nu că m-aş lăuda, da’ eu am fost schimbat în ’70 la C.A.P. şi am intrat iară în comerţ, că din comerţ m-o luat şi m-o pus. Şi din ’84, colegul meu care o fo’ înainte n-o pre’ cârmuit aşa bine şi m-o pus din nou pă mine. G.M.B. Gaborean? M.I. Da, Gaborean Vasile. M-o pus din nou pă mine. Atunci eu eram preşedinte la comerţ, la cooperativă şi mă râdem de preşedinte la cooperativă şi pă mine m-o numit de preşedinte la CAP. G.M.B. Putea o familie trăi cu cât primea de la colectiv? M.I. Da, da. Atunci să ştiţi că toate dealurile noastre câte să văd în jur, tăte dealurile aieste se lucrau, tăte erau cosite, nu era voie să rămâie o palmă de teren necosit. R. După ’90, după ce s-a spart colectivul, v-aţi luat pământul înapoi? M.I. Apăi, şi-o luat toată lumea pământu’. R. Animalele s-au împărţit? M.I. O luat care din putere. Am avut un gatăr, eu l-am adus din Poienile de sub Munte şi n-am apucat să-l montez, un gatăr de fier, şi m-am dus acolo lângă un plop, am vrut să-l pun pă apă, să facem un canal de râu, înainte de a se desfiinţa colectivu’, da’ n-am apucat, că trebuia să facem un canal. S-o spart colectivu’ şi care o fo’ primar atunci l-o luat şi l-o dus acasă. N-o făcut bine, trebuia să rămână la comună. R. Dar cine s-a ocupat de împărţire? M.I. O comisie locală, nişte oameni mai băţoşi, oameni mai în vârstă. Eu n-am fost în comisia ceie care o împărţit terenurile la oameni. R. Cum s-a făcut, cu martori, cu vecini? M.I. Da, cu vecini o împărţât. O mai luat şi din registrele agricole, fostele registre, o mai potrivit, n-o potrivit, o fo’ şi certuri destule. Apoi, cei ce o fost în comisie, pă unde o avut ei terenuri şi-o luat mai mult, cei care o făcut parte din comisie. Apăi, oamenii, săracii, o avut mai înguste pământurile, terenurile lor. Cu temurile la deal n-o fo’ problemă, că acolo s-o 172 cunoscut mejdele şi n-o nici pre’ înfipt la acele, că le-o dat la cei din comisie terenuri de pă şes. G.M.B. Bine, mulţumim. TOLIHA ŞTEFAN-VASILE s-a născut la 23 decembrie 1923 în comuna Leordina, judeţul Maramureş. Nu a fost nicio zi la şcoală, a trăit în comuna natală ocupându-se cu agricultura. Interviul a fost realizat de Gheorghe Mihai Bârlea la 22 februarie 2008 şi se găseşte în Arhiva de Istorie Orală a Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet. R. Aţi fost înscris în colectiv? T.Ş. Da, m-o obligat. Că tăt zîceau că şi asta trebe să treacă gâşte noi. Că şi prin Biblie scrie să ne supunem egalităţilor. R. Era greu de trăit în sat în perioada aceea? T.Ş. Apoi mi-o fo’ greu. Mi-o fo’ greu, da’ nu mi-o fo rău. De unde am muncit, ştiţi cum se zâce: . R. Dacă era să trăiţi numai după norme, puteaţi trăi din ce vă dădeau? T.Ş. Noi, după ce o fost, nu pre’ putem, o putut aceia ce-o fost pă lângă colectiv. Că noi lucram, şi alţii veneau şi luau. R. Cine? Preşedinţii, brigadierii? T.Ş. Da. Erau vreo 20 sau 30. R. V-au chemat la primărie sau cum v-au convins să vă înscrieţi? T.Ş. Ne-o chemat şi la primărie, apăi care nu ne supuneam, ne mâna să ne înţălegem acasă cu familia. Apoi o zânit acasă, o zânit şi poliţia şi nu ştiu ce erau membrii de partid ori ce erau. Apăi o şi luat pă moşi şi îi purta prin Vişeu. Că ne-o zâs să nu suferim, că degeaba ne punem contra regimului, a partidului. Şi ne-am scris. La noi, comuna asta a noastră îi tare supusă... 174 Intervine Petrovai Ştefan, vecinul martorului (P.Ş.) Din partea celor care erau mai aprope de chiaburi, aceia s-o înscris prima dată, care nu putea suporta greutăţile. Că dacă o avut 10 hectare şi cote aşe de mari, că trebuia să ducă cu căruţăle până la Vişeu, s-o săturat de aiestea lucruri şi s-o scris. R. Dumneata ai putut să plăteşti cotele? T.Ş. Da, am dat. Am şi cumpărat ca să acoperesc ce trebuia să dau în rate. R. Cunoaşteţi oameni din sat care au fost duşi la închisori sau condamnaţi pentru că nu au vrut să intre în colectiv? T.Ş. De la noi din sat, numa’ doi o mărs la închisoare din cauză că atunci când o acoperit cotele, o cumpărat ceva secară nu ştiu de unde. O făcut două metăre de secară, că la noi nu o semănat nime’ secară. Şi i-o luat la registru’ acela, cum o dat cota, cine o dat mai la urmă şi i-o găsit pă cei doi: o femeie văduvă şi un om bătrân, o fost uncheş cu mine. Şi i-o rădicat, că o zâs că o făcut sabotaj. Şi i-o băgat la închisoare. Omu’ o murit pă la Canal, da’ femeia s-o slobozât. R. După ce s-o desfiinţat colectivul, dumneata a-i reuşit să-ţi recuperezi tot pământul cu care a intrat în colectiv? T.Ş. Apăi, l-am scos tăt. Că nu s-o cunoscut pierderi mari pă undeva, s-o luat din registrul agricol. R. Mulţumesc că am stat de vorbă. T.Ş. Să-ţi dea Dumnezeu sănătate şi ani frumoşi de acum încolo! 175 PETROVA B.G. S-a născut în luna decembrie 1925 în comuna Petrova, judeţul Maramureş. Absolvent a patru clase primare, a rămas în comuna natală ocupându-se cu agricultura. Interviul a fost realizat de Gabriela Kadar la 22 februarie 2008 şi se găseşte în Arhiva de Istorie Orală a Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet. R. Cum era viaţa în comună imediat după război? Cum se înţelegeau oamenii între ei? B.G. Nu era vorba că să înţălege’, n-ave’ nimic. După război n-o avut nimică. R. Ău fost familii înstărite sau moşieri în Petrova? B.G. N-o prea fost. O fost câteva. Şi eu am fost. R. Aţi fost considerat chiabur? B.G. Da. Am fost considerat chiabur şi am avut greutăţi: porţie mare, cote mari şi de came şi de grâu. R. Când s-a făcut colectivul în Petrova? B.G. în ’62. R. înainte de colectiv au fost întovărăşiri? B.G. Da. No, da’ o fost atunci când o fost comuniştii la putere. Atunci ne-o îngreunat. Ne-o luat vaca din grajd, o luat porcul din coteţ. R. Cum era cu întovărăşirea? B.G. Nu s-o întâmplat nimic, am dat pământ şi ne-o dat... R. V-aţi dat pământul sau aţi fost obligaţi să-l daţi? B.G. Nu! L -am dat noi personal. Şi ne-o dat recoltă. R. V-au dat recoltă, în schimb? B.G. Da, în schimb. R. Vă mai amintiţi şi alte nume de chiaburi din Petrova? B.G. O mai fo’ vo doi, o fo’ mai mulţi, bugheţ’ o fo’ în timpu’ comuniştilor. Da’ ne-o presat, aşă ca pă animale. 179 Doamne feri! Ştiu că era un preceptor din Strâmtura aicea şi-o venit şi ne-o luat impozit, şi nu ne-o dat chitanţă. R. Cum se numea preceptorul? B.G. Lihet Ion. Şi am fost mulţi: o fost vecina asta, Ioana lu’ Vasalie, bărbatu-său o fost Bilaşcu, o fost Mihalca, o fo’ mulţi care am avut cu el de lucru. O luat bani de la fiecare şi nu ne-o dat chitanţă. Şi ne-am pârât atunci cu el, pă la Vişeu şi pă la Baia Mare şi l-am câştigat. Da’ n-am avut ce lua de pă el! Nu i-am luat hainele, nu i-am luat. N-o avut ce să-i ieie. L-am câştigat la Vişău. R. Existau mulţi ţărani săraci în Petrova? B.G. O fost, da. Bugheţ’! R. Din ce trăiau? B.G. Lucrau la unu, la altu... R. Şi erau plătiţi? B.GrPăi, erau plătiţi. R. în natură sau cu bani? B.G. Cu producţie. Care cum s-o putut tomni cu ei. Dacă ne-am tomnit cu producţie, cu producţie! Dacă ne-am tomnit cu bani, cu bani! D-apăi amu, n-ai pă cine lua la lucru. Nu-i cine! Că nu vreu a veni la lucru. R. Ce vă amintiţi de la începutul colectivizării? Au venit echipe de propagandă? B.G. O venit, dară. De la Baia Mare, în ’62, o venit şi ne-o dus la primărie. Ne-o dus obligat, ne-o dus forţat, să ne înscriem. Da’ o samă o fugit hăt! Să nu să ’scrie în colectiv. R. încercau să vă lămurească să vă înscrieţi în colectiv? B.G. Da, te-o lămurit. Da, da’ oamenii noştri, n-o vrut! Spune’ că nu-1 lasă femeia, că nu-1 lasă fecioru’, că nu ştiu ce... R. Dar ei ce vă promiteau ca să vă înscrieţi în colectiv? B.G. Ce ne promite’? Ne promite’ că ne dau în oraş alimente, că o să fie mai bine. Aşă zâce’ ei. Dară! Că da’ n-a zâce că a fi mai rău! C-apăi, nu mere nime’, no! R. Ce fel de oameni s-au înscris în colectiv? Cine s-au înscris primii? B.G. Cei gazde! Dară! Ş-apoi, la urmă s-o înscris şi ceia ce n-o avut pământ. O zânit numa’ cu braţă de muncă. 180 R. Cei care nu vroiau să se-nscrie în colectiv ce-au păţit? B.G. îi duce la primărie apoi îi mai băte’, îi mai sfade’, mai îi hurduca. Ce să faci? R. Deci au fost şi oameni bătuţi? B.G. O’ fost care-o fo’ şi loviţi, dară! Era unu’ nu ştiu cum l-o chemat. Tare ciudat l-o chemat, nu mai ştiu, am uitat. Te luau şi te băgau să te gândeşti, acolo la arest. R. Erau comitete care încercau să vă lămurească. B.G. Da, da. Mai ales, primam’. R. Cine era primar atunci? B.G. Iliş Şimon o fost. O venit comuniştii la el, o fost membm de partid. O fost prost, o fo’ rău. R. Câte zile vă ţineau acolo să vă gândiţi? B.G. Vreo două. R. Vă chemau de acasă? - —BîGr-De-aeasă,- da. De-acasă ne duce’ la primărie. Dacă te găsea acasă, te duce’ cu poliţia. Iar dacă nu ne găsea, veneau până când ne găseau. Mulţi o fugit de acasă. Dar la ăştia care nu s-o scris, amu le pare rău că n-au pensie. R. Dumneavoastră v-aţi înscris, nu? B.G. înscris, dară. R. Aţi fost bătut şi dumneavoastră? B.G. Nu, n-am fo’ bătut! Ce să zâc? N-am fo’ bătut! M-o lămurit acolo şi... no. O scris hârtiile, ei o făcut cereri, sânguri. Io numa’ am sămnat! Am mărs ca viţa la butuc. No, te-ai gândit cum meri, să dai pământu’. R. Cu ce v-aţi înscris în colectiv? B.G. Cu tăt! Cu pământ, cu plug... R. Cât pământ aţi avut? B.G. Am avut pământ, hăt mult! Păste zăce hectare. R. Şi animale? B.G. Şi animale am avut. Şi cai, şi car, şi plug, şi grape. Tăte le-o luat, no! Le-o dus cu caii, acolo-ntre pomi şi ne-o luat calu’. Şi acolo o lăsat caii. Ş-apoi, am îmbiat cu caii, mult am îmbiat la colectiv. Cu caii mei, cu caru’ meu, cu tăte. R. După ce v-aţi înscris aţi lucrat alt pământ sau tot al dumneavoastră? 181 B.G. Da, tot al meu. Ne-o dat şi treizeci de ari, domnişoară, iar care n-o avut, i-o dat de la mine. Ce să faci? R. Cu recolta cum era? B.G. Păi, cu recolta, ne-o dat numai câte un pic, numa’ aşă un pic R. Cu recolta care vă rămânea, reuşeaţi să vă întreţineţi familia? B.G. N-apăi, reuşem cu greu. Păi, cei fa’? Nu-i mere pă dram să te audă, oamenii. R. Reuşeau oamenii să-şi plătească cotele? B.G. Reuşeau, că n-aveu ce face. Dar cotele erau mari, am avut cotă de 25 de măji: cartofi, porumb, grâu. Mă ducem în ţară şi predam cotele, că io n-am avut de unde-o da, de-aici. M-am dus, am cumpărat-o şi am plătit-o. Io am fo’ dus p-acolo, după mălai, după cote şi o venit şi mi-o luat mălaiu’ din pod, mi l-o luarşi ~mii-q~dus aicea~ la Mihalca Grigore, lângă-primărie şi-acolo l-o ţânut. Şi era unu’ Dincă, era al dracului, din Vişău, nu ni le-o vrut da. Am vinit cu un rând de acte şi i-am arătat. Da’ până n-am adus, până nu mi-o venit şi celelalte, că n-o venit tăte de-odată, dacă n-am predat odată cotele o venit pă rând actele. Pă când m-am dus după mălai acolo lângă sfat, m-am băgat în şură, pă când tăt am auzât: mâncau şoarecii. Apăi, greu o fo’! N-o fost, uşor. No, da’ ce să facem? O fo’ musai a trăi, aşă cum o fost! R. Cei care nu puteau să-şi plătească cotele erau bătuţi? B.G. Nu erau bătuţi. Da’ era musai să plătea. O făcut omu’ ce-o ştiut el, da’ o fo’ musai a preda. R. Au existat cazuri de copii exmatriculaţi din şcoli? B.G. Păi, no bine. Aceia care nu s-o vrut scrie, i-o ţâpat băieţii de la şcoală. I-o ţâpat şi de la gară, de la butin. Că dacă nu s-o scris! S-o înscris oamenii şi de forţă. Da’ mai mulţi de forţă s-o înscris, c-aşă o fo’, no! Ce să faci? R. Oamenii nu s-au revoltat pentru că erau cotele aşa de mari? B.G. Nu, nu s-o revoltat! N-o fo’ pă tăţi oamenii aşă mari cotele, numai după oameni aleşi, o fost cotele acele mari. Ştiţi? 182 Oameni care-o fo’ mai gazde, mai înstăriţi. No, dar au trecut tăte huc, domnişoară. R. După revoluţie v-aţi primit pământul înapoi? B.G. Da, da’ din pământul meu o dat la altu’ om, ştiţi? Da’ l-am luat înapoi. R. Aţi ajuns şi la proces? B.G. Am fo’ şi la proces. Am fo’, vai de mine! Am îmbiat cu o femeie cinci ani la lege. Cinci ani m-am pârât cu ea că i-o dat locul meu. R. Se fura în colectiv? B.G. Da, s-o forat bugăt. Chiar şi eu, dacă am lucrat pământu meu! Păi de unde să trăieşti! De-acolo, trebuia să trăieşti! Nu? De unde lucri! R. Cum se fora? B.G. No, merei şi aducei cu dăsagii, cu sacu’ fân la anîmatertarvaeărlarcai-, la ce-are. Ce să faci? Ai,"Doamnă_ R. Au fost oameni care au făcut reclamaţii la partid? B.G. Da, o fost. Au făcut la partid. Că n-o avut unde face, numa’ acolo. R. La Vişeu sau Sighet? B.G. La Vişău sau la Sighet, care unde-o vrut. R. Şi s-a schimbat ceva? B.G. Ce să să schimbe? No, ce crezi? No, bine amu! Ce să le rezolve? O, Doamne feri! R. Vă mulţumesc frumos. B.G. Să trăiţi! Să aveţi noroc! R. Mulţumesc. 183 GĂBOREAN GĂVRILA s-a născut la 23 ianuarie 1926 în comuna Petrova, judeţul Maramureş. Absolvent a patru clase primare, a rămas în comuna natală, ocupându-se cu agricultura. La sfârşitul anilor ’60 a fost preşedintele gospodăriei agricole colective din comună. Interviul a fost realizat de Robert Fiirtos la 22 februarie 2008 şi se găseşte în Arhiva de Istorie Orală a Centmlui Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet. R. Cum era situaţia în comună după război? G.G. Ea noi o fost toarte greu..................— ....... R. Existau în comună familii înstărite? GG. Erau. Şi Găborean, tatăl meu, o fo’ chiabur, şi-o fo’ Filipciuc Gaboru’ Cerbului, şi-o fo’ Găborean Gheorghe, care i-o dus şi pă la Canal. Tata o scăpat cu noroc. R. Aceste familii mai înstărite foloseau oameni din sat la lucru? GG. Păi, foloseau. Mureau părinţii la aieştia tineri şi rămânea tinerii aieştia. N-aveau unde mere’, se lipea unde-i da de mâncat, şi-l îmbrăca, şi-l creştea. Merea-n armată, vinea, îl însura. Şi-i da şi-i făcea casă. C-o fo’ lume de sărăcie, nu vreau s-o spun şi-nainte de ’40. C-o fo’ tare multă lume săracă şi-o fost evrei aicea, o fost peste 300 de evrei în comună. Şi era foarte greu. Că ei nu lucrau nimic, ei erau numa’ cu gheşefturile. R. Să revenim la problema colectivizării. Cum era cu cotele obligatorii? G.G. Păi, plăteai cotă. Dai brânză, dai lapte, dai came, dai tot ce trebuia să dai pentru front. Şi-ţi lua, nu te-ntreba. îţi lua ce-ţi găseau ei. R. îmi spuneaţi că erau în comună nişte familii mai înstărite, aşa-numiţii chiaburi. G.G. O fo’ vreo şaişpe familii, o fo’ aşe mai chiaburi... 184 R. Dintre ei au fost arestaţi? G.G. O fost. R. De ce au fost arestaţi? G.G. Păi, n-o venit să plătească cotele. . Şi i-o dus. R. Unde i-au dus? G.G. La Canal, unde să-i ducă? R. Vă mai amintiţi numele lor? G.G. Păi da, cum să nu! Era Găborean Gheorghe a Frunteatului. O murit nu de mult, o venit de pe acolo, Filipciuc Găvrilă, care-o fost duşi aşa mai departe. O fost unu’ Mihalca Vasile, o murit de gută. Atunci l-o lovit guta şi-o murit. El o fo’ în Rusia, în cela război, în ’914 şi el o fo’ când s-o făcut comunismu’ în Rusia şi pă el l-o lovit guta. O avut un şoc de-aiesta şi o murit, no. R. Cei care au fost duşi la Canal, au fost condamnaţi sau doar arestaţi şi duşi acolo? G.G. I-o condamnat, apoi i-o dus acolo. Da’ cum să-i ducă necondamnaţi? Păi, nu poţi sta doi-trei ani de zâle, să stai necondamnat. R. Erau numeroase cazuri de persoane arestate şi închise fără nicio condamnare. G.G. Păi, o fost de aici care o fost oameni mai cu pregătire. Ştii, cum să zic, care-o fo’ mai cu cărţi, cum o fost de-aieştia de-a Iu’ Filipciuc. O fost unu’ profesor, acela nici nu s-o întors. O murit pă acolo. R. Da, istoricul Alexandm Filipaşcu, mort la Valea Neagră. G.G. Aşa. R. Cum a început colectivizarea în comună? G.G. Colectivizarea, după ce s-o mai aşezat treburile şi o făcut reforma agrară de o luat toate întreprinderile mici, morile, de-o naţionalizat toate şi gata. Păi, o fost aici Mihalca Vasile, o avut moară, o fost Filipciuc Nătuţ, o avut moară. Tăte le-o confiscat la stat. O avut batoză, Gaborean Gheorghe a Frunteatului o avut batoză, o luat-o. Pă urmă o venit cotele acelea, apăi n-o fo’ de unde plăti. Şi-apoi pân’ Moldova, c-amu 185 s-o fost mai lichidat foametea-n Moldova, c-am văzut c-o fost o foamete nenorocită. Şi-apăi meream pe-acolo şi făceam tăt felu’ de boacăne. Pe la Satu Mare mergeam cu caii şi aduceam mălai. După ce în 949 o mai făcut ceva colectivu’, o făcut în Ieud o întovărăşire, că pe-aici n-o mai fost aşe. în ’ 52 o stabilizat banii, c-amu s-o luat tăte c-o naţionalizat, ce-o fost munţi, tăte astea, ce-o fost pădure, tăte ce-o fost, le-o naţionalizat. Că, de exemplu, aici o fo’ Composesoratu’. O vinit aici cu Ocolu’ Silvic, şi un jurist de la Tribunal şi-o făcut un proces verbal cu tăţi membrii câţi o fo’ în Composesorat şi o semnat că să duc la Stat. Şi o făcut reforma banilor. Nu ţi-o luat nimeni nimic. Că reformă o mai fo’ vreo trei până atunci. O fo’ şi-n ’47, o fo’ şi-n ’49. Că tăt era milioanele aieste cât îi lumea. în 952 o făcut reforma banilor şi o stabilit. Ţi-o schimbat cinci milioane şi o dat cinci lei sau cât ţi-o dat pă cinci milioane. Restu’ i-o băgat acolo şi i-o aprins. Pă urmă o început a lua armata la munci. Pă noi ne-o ţâpat, nu ne-o acceptat, care-o fo’ chiaburi. Şi ne-o strâns pă tăţi şi ne-o dus. Am lucrat pă Salva-Vişeu şase luni de zile. Cu hainele mele, cu încălţămintele mele. Eram vreo cinşpe’ mii aici pă Salva-Vişeu. Că trebuia să gate linia asta. După aceie’ ne-o dat drumu’ acasă în ’49, pe 7 decembrie. Pă o samă i-o dus pă la Canal, că n-o mai avut de lucru aici. O gătat linia, io am venit acasă şi apoi, în 9 52, s-o schimbat banii şi am stat trei ani de zile în mină. Noi am fost trei fraţi. R. Să revenim la colectivizare. întovărăşirea când a început aici? G.G. No, stai să-ţi spun. Am fo’ trei fraţi, pă toţi ne-o luat la muncă, pentru că eram consideraţi chiaburi şi-am avut un frate în Germania. Eu am venit din armată şi m-am băgat că nu erau atâţia cu pregătire, puţină lume ştia carte. Şi când s-o făcut întovărăşirea, ne-o luat pă câţiva... R. Când s-a făcut întovărăşirea? G.G. în ’57. R. Cum s-a făcut întovărăşirea? G.G. Păi no, tăt o vinit, te-o bătut la cap: . R. Cine v-a bătut la cap? 186 G.G. Păi şi cei de la raion şi oamenii din sat, primam’ şi aieştia, cum să zic, conducerea. No, apăi am intrat în tovărăşire, c-am avut un loc acolo în pajişti şi-acolo am făcut întâia. Şi loc mare şi or luat tăt ei şi-o fo’ bune de-nvârtit, no. R. Din câte am înţeles, iniţial, s-au înscris 70 de familii? G.G. Da, da. R. Cam cât pământ era? G.G. O fost vreo 800 sau 900 de hectare. Şi aveam vreo 300 de oi. R. Era pământ mai bun? G.G. Păi, amu bag sama c-o fo’ bun. R. Sau l-aţi comasat unde era mai bun? G.G. Păi no, dacă n-o fo’ aşe i-o convenit şi lui. Ne-am luat aicea ce ne-o trebuit pentru noi şi ne-am luat aici să avem de arat, să avem ce ne trebe. R. Cum se lucra Ja întovărăşire? G.G. Păi, cum l-am lucrat? Primăvara-1 făceam, vara-1 făceam. Făcea fiecare a lui. R. Deci fiecare lucra pământul lui? G.G. Da, şi dai cât o fo’. R. Nu aţi încercat să-i convingeţi şi pe alţii să intre în tovărăşie? G.G. Alţii o intrat într-una pomicolă, că o fost şi una pomicolă. R. Au fost două întovărăşiri? G.G. Două o fost. Asta a noastră era zootehnică şi cee’ era pomicolă. R. întovărăşirea pomicolă când s-a înfiinţat? G.G. La vreo un an după noi s-o înfiinţat. R. Cam câte familii au intrat acolo? G.G. Şi-aici o fo’ vreo cinzăci de familii. Şi erau lipite. Am avut oi, am avut marhă, am avut pomi, plantaţii. Stătu’ o dat bani, că era rost de zorobdit bani. R. Cum s-au petrecut lucrurile în comună în primăvara anului 1962 când s-a înfiinţat colectivul? 187 G.G. în ’61 o început pă noi să ne scrie acolo la întovărăşire, laolaltă pă tăţi să facem un colectiv. Şi-o mai forţat şi pă aieştialalţi şi s-o scris. O fost scrişi vo’ şesă sute sau şepte. R. Ce înseamnă că „i-au forţat şi pe ăştia”? G.G. Păi o umblat, te chema la primărie, te chema la poliţie. Veneau instructorii de partid de la Vişeu, de la raion. R. Ce le spuneau oamenilor? G.G. Să vie. Amu ce să le spună! Că la colectiv îi viaţă bună şi acolo se poate trăi, în asociaţie că vezi că se lucră rău şi nu-i braţe de muncă. Şi o spus şi aşe: . R. Oamenii de ce nu vroiau să intre? G.G. Păi, că nu le este greu, că şi-ar lucra ei pământu’. Dar îi cam forţa şi îi mai şi ţâdura câte un pic. R. Ce făceau? G.G. Ii pişcura, dacă nu vre’. R. Cine-i pişcura? G.G. Miliţia, da’ cine! R. Unde, la primărie? G.G. Da, acolo te-aducea şi era tăt felu’ de poliţişti, tăt felu’ de securişti, tăt felu’ de instructori. R. Deci, îi mai şi bătea pe cei care nu vroiau să intre? G.G. Mai luau şi păste moacă. Aşa că merei, te scriai că n-aveai ce fa’. R. Mai reţineţi numele celor care n-au vrut să intre în colectiv? G.G. Că s-o cam cărat amu. R. Nu contează dacă au murit. G.G. O fo’ mulţi de-aceia. O fost mulţi, mulţi. O fost unu’ Mihalca Gheorghe, o fost unu’ lenei Nuţu, el o fost şi prin puşcărie, o fo’ Leordean Ion. I-o băgat şi în puşcărie poate dintre ei. Eu, apoi, m-am dus hăt de acasă. R. Câte familii din comună au intrat în colectiv? G.G. Cam jumătate. Cam jumătate o intrat. La o mie două sute de fumuri cam vo’ şesă sute o fost intraţi. R. Iar restul n-au vrut să intre? 188 G.G. Păi, nu i-o mai forţat nimeni, da’ o comasat pământu’. Ce-o fost pă şes, tăt s-o comasat şi lor le-o dat pă dealuri. Aşa că o trebuit să se suie acolo să-şi facă fân şi să-şi pună cartofi. Apoi, o fo’ care o mărs a lucra la colectiv şi ei. Mereau şi săpau picioci, săpa ceie. Lucrau, ce să facă! R. Erau oameni suficienţi care să muncească la colectiv? G.G. Păi, la colectiv o fost vo’ trei sute de oameni. De-aici din comună. R. Cum se împărţea recolta? G.G. Păi, luai o parte. Ai pus un hectar de picioci, ţi-ai luat trizăci de ari şi i-ai săpat tăţi. Aşe se da a treia parte. No, apăi dacă ţi-ai facut-o mai mare un pic, ori nişte picioci mai mari, n-o zis nimeni nimică. Şi-ţi mai da nişte norme. La sfârşit de an îţi da bani după norme, şese lei, şepte lei pă zi, cât era. R. Se mai fura de la colectiv? G.G. D-apăi, când ai facut recepţia şi la fân şi la aieste. să vedea dacă ai luat claia, n-ai putut lua tăt, c-ai ştiut că din ea se hrănesc tăte marhăle. Era trei sute de marhă, era o mie cinci sute de oi. Trebuia fân şi mâncare. Păi, nu puteai lua. O luai aşe cum să mai şi poată fura, să mai rămâie. Că de nu i-ai dat, omu’ nu ţi-o fost a lucra. Păi, ţi-am spus, o lucrat vo’ tri zâle care-o fost cu vitele, care o fost cu marhăle, care o fost cociş. Care aieştia s-o ţinut de colectiv, că ei de aici o trăit. Seara mereai cu un sac de picioci acasă ori cu un lepedeu de fân. Cine-1 întreba? Că de îl întreba, îţi gole’ caru’ şi du-te! Pentru că dacă i-ai şi dat bani că ai vândut fân, no ai’ descarci tăt şi na-ţi leii. Aşe, i-ai dat două sute de lei pă lună o fo’ cât o lucrat, păi ce faci cu ei? R. Dumneavoastră aţi avut vreo funcţie în colectiv? G.G. Am fo’ preşedinte trei ani de zile. R. în ce perioadă? G.G. în ’68, ’69 şi ’70. R. Povestiţi-ne puţin, cum era pe vremea aia? G.G. Păi, cum era! Amu, când am fost eu, s-o mai aranjat treburile. R. N-aţi avut situaţii în care oamenii au vrut să iasă din colectiv? 189 G.G. N-o vinit nimeni. N-o mai cerut nimeni. N-o zâs nime’ nimic. R. Aţi avut multă bătaie de cap? G.G. Tăte dealurile trebuia să le faci. Vinea instructorii’ care se lega să nu rămâie nimic nefacut. Şi brigada la recepţie: ingineru’, brigadiera’, preşedintele, şefii’ contabil. Făceai tăte dealurile. R. Vă mulţumesc pentru timpul acordat si vă doresc sănătate. 190 RAŢIU GEORGE ION s-a născut la 13 aprilie 1920 în comuna Petrova, judeţul Maramureş. Absolvent a cinci clase, a luptat în armata maghiară pe Frontul de Est, iar după război a revenit în comuna natală ocupându-se, mai întâi cu agricultura, iar apoi cu zidăria. Deşi a fost obligat să intre în colectiv, a rămas un adversar neîmpăcat al regimului comunist. în anii ’70 a trimis o scrisoare de adeziune doctorului Ionel Cană, iniţiatorul S.L.O.M.R., în urma căreia a fost anchetat şi condamnat la doi ani cu suspendare. Interviul a fost realizat de Robert Furios la 22 februarie 2008 şi se găseşte în Arhiva de Istorie Orală a Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet.___________ R. Pentru început aş dori să vă întreb care era situaţia în comuna Petrova după cel de-al doilea război mondial? Cum trăiau oamenii? R.G.I. După război a fost foarte greu, în primu’ rând alimentaţia poporului a fost redusă. Au trăit oamenii în foame şi mizerie în anii ’45, ’46, ’47. R. Existau familii înstărite în comună? R.G.I. Au fost câteva. Mihalca Yasalie a Măcuţî, fost primar, cumnatu’ lui, Filipciuc Gabor, Găborian Diorde, Petrovai Gabor. Aieştia o fost duşi tăţi la Canal, o fost bogaţi. R. Aceşti oameni îşi lucrau pământurile cu alţi oameni din sat? R.G.I. Cu oameni din sat, cu slugi. R. Cum erau ei plătiţi, cu bani sau cu produse? R.G.I. Apăi, o fo’ plătiţi şi cu bani şi cu produse. R. Erau mulţumiţi cu plata primită? 191 R.G.I. Unii era mulţumiţi, unii nu. Mai ales Cârciu Gabor şi cu Petrovai Gabor, ăştia doi bogaţi, au fost zgârciţi şi le da’ mai puţân aieştia doi. R. Cum era cu cotele obligatorii? Vă mai amintiţi? R.G.I. Da, cum să nu! Chiar şi eu, fiindcă nu mi-am dat cota, am fost condamnat. O vinit şi mi-o luat o vacă şi doi porci, că nu mi-am dat cota în rate. R. Din ce era cotă? R.G.I. Came, lapte, brânză. Şi io n-am putut să dau cota, că trăbuie să dau trimestrial. R. Cum era cota, era mare? R.G.I. Păi, după cum avei pământu, aşă pune cota. R. Dumneavoastră cât pământ aţi avut? R.G.I. Şase hectară şi nouă ari, cu ăla am tras în colectiv. Iar dacă n-am dat cota o luat din grajd doi porci şi o vacă. _______R. Cine se ocupa de treaba asta? R.G.I. De la Vişău era un agent agricol. Trimite de acolo partidu’ ca să ridice, nu numa’ la mine, ori şi la alţii. Mi-a dat înapoi jurinca, adică o fo’ jurinca a fata, vaca şi un porc, da’ unu o rămas la ei şi am fost condamnat pentru nepredarea cotielor. Mie, mi-o vinit condamnare de la Vişău fără să ajung eu la ceva, s-a hotărât ei între ei şi m-a condamnat, şi mi-o venit acasă condamnarea. R. Cât aţi fost condamnat? R.G.I. Saşe luni cu suspendare, iar dacă nu le-oi da, voi face şi ceea ce o rămas. R. Cum a început colectivizarea în comună? R.G.I. în 1962, dar înainte o fo’ întovărăşire. R. Spuneaţi la început de nişte oameni, care au fost duşi la Canal pentru că erau mai înstăriţi. Puteţi să-mi spuneţi numele lor? R.G.I. Da. Filipciuc Gabor, Găborean Gheorghe, Petrovai Gabor şi Filipciuc Ghiuri. R. S-au întors toţi de la Canal? R.G.I. Da, o revenit în comună. R. Au existat în Petrova după război, oameni care s-au înscris în Partidul Comunist? 192 R.G.I. în ’46, când o fo’ alegerile, io am fost contra. R. Ce înseamnă că aţi fost contra? Aţi votat contra? R.G.I. Contra Partidului Muncitoresc Român, că în Bloc o fo’ ei cinci partide unite. R. Şi dumneavoastră a-ţi votat de partea ţărăniştilor? R.G.I. Da, de partea ţărăniştilor am fost, de partea lui Maniu. R. Deci, aţi votat cu Maniu? R.G.I. Să vă spun cum o fost. Un văr de-a meu cu nişte manifeste ţărăniste o sosât în Petrova, vinind pă tren cu un sărgent-major şi co-n soldat de la jandarmi, vecin cu mine. Vecinu o zâs cătră el: . O venit aicia, băiatu s-o dus acasă că era soldat. Păste drum era o crâşmă particulară şi sărgentu major s-o băgat în crâşmă, iar acolo în crâşmă, era mai beţi, iar cum o întrat acolo, el o prins a face propagandă spunându-le oamenilor că urmează să voteze şi să voteze cu Blocul. Şi era şi băiatu’, pă băiat, pă văru-meu, l-o arestat şi l-o adus aici cu ei. Iar io am zâs cătră el: El săracu o zâs: <0 zinit aieştia şi m-o bătut şi m-o arestat>. Atunci io am mărs la crâşmă şi am zâs cătră el: , ş-apoi când i-am tras un pumn în gât... No, şi atunci am strâgat: şi atunci tăţi sări pă el, l-au aruncat jos ş-apoi dăi din picioare, între timp băiatu’ şi-o luat taşca cu manifeste, mi-o dat-o mie, şi-o fugit. R. Şi ce-aţi făcut cu manifestele? R.G.I. Manifestele lu’ Maniu. R. Ce-aţi făcut cu ele? Le-aţi împrăştiat prin comună? R.G.I. Dară cum, prin tătă comuna le-om împrăştiet. R. Şi cum o votat oamenii în comună? R.G.I. Păi, cea mai mare parte cu Maniu. Dar, să vă mai povestesc ceva dinainte de vot. Tăt în noaptea aceia, o zinit un unchi de-al meu, îi mort acum, şi o zâs cătă mine: . Da zâc: . Şi îi zâc, uită ce s-o-ntâmplat. Zâc: . No, atunci am luat ziderea cu var şi măsălău, ş-am făcut pă taţi torţă, tăt am făcut sămnu’ „ochiu”, „Votaţi cu Maniu, sămnu’ lu’ Maniu” . Şi când am fost aproape la centru, ne-am întâlnit cu ăia de-o fost de partea Blocului. O fost de aici, vreo şase sau şapte. R. Erau oameni din comună? R.G.I. Oameni din comună şi ei îmbiau cu ziderea cu var... R. V-aţi încăierat? R.G.I. Poftim? R. V-aţi încăierat? R.G.I. Să vă spmi..rEraTroaptercanrpă la unşpe,-nu era becuri atunci, iar unu dintre ei o observat, o trecut pă partea noastă, încoace, şi-o văzut sămnu „ochiu”. O zâs: Atunci io am zâs: , stăteam lângă gard, avem trei granade, de la război cum o rămas, şi le-am zâs: <înapoi, mă! Vedeţi dac-o arunc, taţiperiţi. înapoi! N-aveţi voie să ziniţi mai în jos>. Şi atuncea unu o rădicat puşca, că mă împuşcă. Şi-o plecat. Aşa s-o terminat. O fo’ alegeri, iar apoi n-o mai fo’ voie, să grăim de nimică. R. Dar când s-au numărat voturile, după alegeri, cum a fost? R.G.I. Apoi, o fost trei părţi de partea lu’ Maniu. R. Aici în comună? R.G.I. Da. Trei părţi o fo’ de partea lu’ Maniu, numa’ o parte o fo’ de partea Blocului. înainte de votări, o zinit unu care o fo’ preşedinte de raion, dacă ai auzât, Pop Vasâle din Dragomireşti. R. Era secretarul raional de partid de la Vişeu. R.G.I. Da, la Vişău era. O fo’ Iusco Ion din Vişău de Mijloc şi Iusco Vasâle, ei o fo’ veri. 194 R. Şi ce au făcut aici? R.G.I. Şi-o mai fo’ unu, Timiş Găvrilă din Borşa, o zinit ei de-a manifesta. Şi, într-o duminică, o manifestat în centru. Erau oameni roată pă lângă ei, îi ascultau. Io, încă am ascultat, dar după un timp, cum eram io jos m-am enervat şi mă duc la Pop Vasile şi prind a grăi: Zâce: . La care io: Prinde a răspunde: . La care io: Zâce: , cătră borşan. Bă, io am fo’ la Cotu’ Donului şi înainte de a să începe atacul, s-o manifestat tăt frontu ’. Era scris pă manifest în limba română: rugăm să nu luptaţi, noi vom câştiga victoria, suntem aliaţi cu americanii de la Teheran>. Şi zâc: Iar oamenii o prins a strâga: Atunci le-am zâs: R. Şi oamenii i-au alungat... R.G.I. „Gata, nu vrem să fie colectiv la noi”, şi ei s-o dus. R. Din partea ţărăniştilor a venit cineva să facă campanie? Ilie Lazăr era arestat, nu putea să vină. R.G.I. Apoi, o fost trei studenţi, o fost un văr de-a meu, fecioru’ aceluia care, tată-său o fost dus la Canal... R. Cum îl chema? R.G.I. Găborian Găvrilă, şi-o fost Mihalca Vasile, zâs Laci, şi-o fost lenei Ion Gheorghică, el n-o fost student, el o fost ţăran, da o fost om bun. Ei o manifestat în sus, iar io am manifestat în jos. No, aşa că n-o venit alţii cu propogandă, noi am făcut propoganda. R. Oamenii din sat erau de partea lui Maniu... R.G.I. De partea lu’ Maniu o fost trei părţi aici. 195 R. Şi s-a înregistrat oficial că în Petrova trei părţi din alegători au votat cu Maniu? Aşa s-a consemnat în procesul verbal? R.G.I. Ştiu, că am avut un unchieş, care-o fo’ asistent. R. La secţia de vot? R.G.I. Da, la secţia de vot. Dar nu aici, ci în Leordina, că acolo s-o votat. R. Sigur, că aşa se obişnuia, ca oamenii consideraţi a fi de partea opoziţiei să meargă cât mai mult pe jos, să-i descurajeze pe oameni să nu se ducă să voteze. R.G.I. Şi unchiu’ meu acela bătrân mi-o povestit: , o spus bătrânu’, uncheşu’ meu Găborean. R. Deci, aşa a fost în ’46 cu alegerile. R.G.I. După ce s-au terminat alegerile, pă urmă, io am timpu’ cât o fost greutăţi, cu cote, tot timpu’, în primu rând o venit la mine. Că io, amu, am fost mai periculos ca bogaţii, io am fost cel mai periculos om. R. Eraţi considerat reacţionar, manist? R.G.I. Zîceu că fac instigaţie în mase, iar ăsta o fost lucru mare. R. Eraţi reacţionar, eraţi manist? R.G.I. Eram. Când o fo’ în ’49 toamna, mai cu doi prieteni, am băut la crâşmă seara şi, ieşând de la cârşmă, am cântat pă drum. R. Ce-aţi cântat? R.G.I. No, cântece ţărăneşti. Da’ pă urmă am strâgat: Şi pă urmă ne-o arestat şi ne-o băgat la închisoare. R. Când v-au arestat, a doua zi sau când? R.G.I. Nu, mai târzâu. R. Adică? R.G.I. Mai târzâu, cam la o lună şi ceva. R. înseamnă că cineva din comună v-a auzit? R.G.I. Da, ne-o auzât comuniştii ăştia, care o fost de partea lor. 196 R. Cine v-a arestat? R.G.I. O venit un delegat de la Sighet. R. Unde v-au dus ? La Sighet? R.G.I. La închisoare acolo... R. La închisoare sau la Securitate? R.G.I. La Securitate, la început, o săptămână. La cercetări. R. V-au bătut în anchetă? R.G.I. Da cum să nu, ne-o bătut domnule, ne-o bătut. R. Cum vă băteau? R.G.I. Cu bastonu’ ăla de gumă. R. Iar după finalizarea anchetei? R.G.I. Ne-o dus la penitenciar. R. Cât aţi stat acolo? R.G.I. Trei luni. -------R. Asta era în..??---------------- R.G.I. în ’49, în septembrie. R. Cine erau închişi acolo? Femei, bărbaţi? R.G.I. La întâi şi al doilea era dreptu’ comun, al treilea era politic. Eu am fo’ mai deasupra, la trei. Femeile aveu celulele lor aparte. R. V-aş ruga să-mi spuneţi numele celorlaţi colegi cu care aţi fost arestat? R.G.I. Io, adică Raţiu George Ion, Bilaşco Ion a lu’ Bilaşco, Leordean Ion Papatin şi Timiş Găvrilă de la Borşa. R. Aţi fost închişi toţi patru în aceaşi celulă? R.G.I. Nu, câte unu singur. R. Ce-aveaţi în celulă, mai ţineţi minte? R.G.I. Acolo, avem numa’ un pat şi o rogojină, atâta o rogojină. Nu era învălitoare, nu era nimic pă atunci. R. Nu ţineţi minte, la geamuri erau obloane sau numai gratii? R.G.I. Erau gratii, şi acolo în cameră o fost sparte două geamuri şi o fo’ frig, la mine o fo’ frig. Eu eram în prima cameră după neagra, eu am fo’ număru’ unu, Bilaşcu număru’ doi, Leordean număru’ trei, Timiş o fo’ număru’ patru. Numa’ noi patru am fo’. 197 R. Gardienii cum s-au purtat cu dumneavoastră? R.G.I. în fiecare dimineaţă venea primu’ gardian, „premu’ ” aşă-i zâce. Control la fiecare. No, cum întră, zîce: . Zâce. . Zâce: Eu nu zâc nimic, nu zâc. Şi pleacă mai departe. Mere, la Bilaşcu. Io, dacă n-am vrut zâce nimnic, nici Bilaşcu n-o zâs nimnic. Pă când o fo’ la Leordean El o zâs . Aşă i-o spus lui acolo, i-o ’tras atenţia. No, o mărs la Timiş. Timiş n-am auzât să facă nicio gălăgie, trei luni. R. Cine era directorul penitenciarului? R.G.I. Director, o fost unu’ Moiş. Şi apoi o fo’ Ciolpan, "de la Vişău: ------- R. Mâncarea cum era? R.G.I. Rea, rea de tot. Dimineaţa, zamă de cartofi sau terci. La prânz să da mâncare. îţi da 100- 200 de grame, patru îmbucături, pâine sau mămăligă. O ciorbă şi puţână came, era şi puţână came. R. Cartofi, varză, ce vă mai dădea pe lângă? R.G.I. Păi, cartofi, varză, când ce era. R. La cină ce vă dădea? R.G.I. Seara, zamă de tarhon sau terci. R. Şi aţi fost condamnat? R.G.I. N-am mai fost condamnat. Ne-o dus la Cluj, la Tribunalu’ Militar şi ne-o judecat, Barbu Alexendru, colonel magistrat. El ne-o judecat. R. De ce eraţi învinuiţi? R.G.I. Ne-o învinuit de „delict apologiu”, adică de instigaţie. R. Cât aţi primit? R.G.I. Doi ani cu suspendare. R. Toţi? R.G.I. Da, toţi. R. Aţi avut avocat? 198 R.G.I. Nu. R. V-au lăsat să vorbiţi? R.G.I. Da, ne-o lăsat. R. Ce v-au întrebat? R.G.I. Am spus că am fo’ beţi, n-am recunoscut nimic. Procuroru’ o spus că „întrucât sunt tineri, nu-i putem considera vinovaţi”. Şi ne-o eliberat. Mi-au pus cinci ani interdicţie corecţională, fără nici un drept. R. După ce v-aţi întors în comună, aţi lucrat în agricultură? R.G.I. Am avut pământ, că n-o fo’ colectiv, am avut cai, am avut vite, am avut oi, am avut porci. R. Povestiţi-ne puţin, cum a fost cu întovărăşirea în Petrova? R.G.I. O fost unu, Mihalca Ionaş, care trăbuie să fie dus adus instigarea, o făcut manifestaţie în masă, căci oamenii să-nscrie în ’tovărăşire, căci va fi bine şi că vom lucra în comun. Avem un primar Godânca, un rus, da’ era căsătorit cu o româncă, şi spune: Pă când s-o schimbat, pă când să facă, l-o dat afară, pă când s-o făcut colectiv, şi o pus pă altu’, unul tânăr de preşedinte, pă el l-o dat afară că el o minţât, că nu să va fa’ colectiv. R. Acea persoană care a iniţiat întovărăşirea în comună era un om mai înstărit? R.G.I. înstărit, bogat, da’ prost. R. Cine a venit alături de el la întovărăşire? R.G.I. Păi şi-o chemat neamurile, mai prieteni, no, o mai intrat omeni. R. Câte familii au intrat în tovărăşie? R.G.I. Atuncea o fost păste sută. R. întovărăşirea avea pământ? R.G.I. Da, o avut pământ. R. Era un pământ tnai bun? R.G.I. No, aşă şi aşă. 199 R. Ceilalţi oameni n-au vrut să intre în tovărăşie? R.G.I. Ăialalţi n-o intrat. R. De ce nu vroiau să intre în tovărăşie? R.G.I. Păi, oamenii fiecare o vrut să aibă proprietatea lui privată, de aceea n-o vrut să intre. R. Au fost zvonuri în comună cum că în Uniunea Sovietică oamenii trăiesc prost, lucrează în colhoz şi mănâncă la cazan? R.G.I. Cum să nu! Să vorbe’. Să vorbe’ că-n Rusia îs colective şi oamenii trăiesc foarte rău, deoarece acolo-i aşă ca la armată. Este bucătărie şi li se dă acolo mâncare cu porţia. Erau zvonuri care, probabil, c-o fi fost aşa, cum să vorbe’, da zvonu’ era că vom fi toţi la cazan, no. R. Iar oamenii se temeau să nu se întâmple acelaşi lucru şi în Petrova -se-temeV lui. R. Cum era cu cotele? R.G.I. Cu cotele, îmbla’ în fiecare zi, colectoru’ cu cotele. Dacă ai rămas dator cu cinci kile, declarai, trăbuie să dai declaraţie. „Dai, or nu dai, până la data cutare?” R. Colectorul era din comună? R.G.I. Nu, era de la Vişău, nu era din comună. Era străin. R. Erau oameni care nu puteau să-şi plătească cotele? R.G.I. Erau oameni care nu aveau posibilităţi de trăit şi pă urmă mergeau prin ţară, pe la Timişoara, pe acolo şi plăteau unt, în loc de lapte şi aduce hârtie. Făce fiecare cum pute ca să nu ajungă-n puşcărie. R. La începutul anului 1962 a început presiunea în vederea înfiinţării colectivului. Ce vă mai amintiţi? R.G.I. Era statutu’ G.A.C.-ului, iar la articolu’ 12 scrie: . Şi în primu’ rând m-o chemat pă mine. R. Cine v-a chemat? R.G.I. Era comisia, era în comisie v’o doisprăzăcie. Era de la Vişău, era unul Toma, era unul Gherasim, no, mai erau, 200 nu-i cunosc pă tăţi, da erau şi din comună. Din comună, o fost directoru’ şcolii, Hontău Grigore. R. Preotul la slujbă îi îndemna pe oameni să intre în colectiv? R.G.I. Da, o spus duminica-n beserică, că o început colectivizarea şi o zâs că oamenii care vreu să să-nscrie în colectiv. R. Aşa o zis: „care vreu?” R.G.I. Da, o spus care vreu, că l-o criticat şi partidu’. Dar aşe era în statut, că omul prin liber consimţământ depune cererea. R. Unde eraţi convocaţi? R.G.I. La primărie. Tăt m-o chemat şi zâce: . Eu deja avem statutu’ şi zâc: . R. N-au încercat să vă lămurească că va fi mai bine R.G.I. Păi, nu că era altu’ la rând. Da’ zilnic tăt mă chema. Când o fost a zăcea sau a unşpea zi, m-am dus şi am zâs: , da zâce unu’ Toma de la Vişeu: . R. Era adevărat? R.G.I. Da, le spuneam să nu se înscrie în colectiv. Da’ mulţi mă spuneau pă mine, da’ nu m-am temut. Când o fo’ la două săptămâni, seara, nu dormeam, citeam şi eu la ora unşpe, în casă, cu copiii, cu femeia, povestem. Femeia o zâs câtă mine: . Vine tata’ meu şi zâce câtă mine: . Zâc: . Odată scoate banii: . . O presâmţât că voi fi arestat, da’ nu mi-o spus. No, pă când o fo’ noaptea într-adevăr o vinit, pă la ora 201 douăşpe noaptea, doi miliţieni cu un căpitan de securitate, Gherasim. Cum o intrat în casă, o strâgat şăfu’ de post: <în numele legii, eşti arestat! Mâinile sus!> . O dată trece, un miliţist, Hoţea, şi mă împinge cătră uşă. Femeia me’ de spaimă, o căzut leşânată, jos, şi cinci copii o plâns cu tătă puterea lor. M-o luat, m-o dus în drum la maşână, m-o pus în maşână, m-o dus la primărie şi acolo mi-o spus în faţă, era Toma şi era preşedintele de comisie, Fonta Grigore, din comună: . Io m-am gândit oare ce să fac, mi-am lăsat femeia acasă leşânată, copiii plâng. Ce să fac? M-am gândit ce-i de făcut? Mă-nscriu, da’ numa’ cu partea me’, de la părinţi. Şi cu partea me’ m-am înscris. Pă când vin acasă, casa cu părinţii plină, socru-meu, vecini, îi plină casa, femeia pă pat leşânată, copiii plâng. Să sfade socru’, soacra că de ce nu m-am ’scris: <7l-am spus să te duci la ei! De ce nu te-ai dus? Vezi ce-ai păţât! No, amu ţi-ai omorât femeia, rămâi cu coconi!> întorc înapoi, mă duc la primărie, zâc câtă domn: Şi atuncea el imediat, o telefonat la doctor şi o zinit doctoru’ cu-o asistentă. O zâs: . Şi s-o încălzât şi apoi o pus ulei. R. Ce-a pus? R.G.I. Sticle cu apă caldă, roată pă lângă ea şi i-o dat injecţie, i-o dat nu ştiu ce fel de injecţie i-o dat, i-o mărs aşă ca a camfor, avea aşă un miros foarte plăcut. R. Soţia nu era conştientă? R.G.I. Nu, nimic, nu mişca nimic. Numa’ după optâşpe ore s-o trezât. Dimineaţă, doctoru’ o zâs: . Da’ io zâc: S-o spăriet. O mărs şi o zâs către asintentă: Şi aia o vinit la primărie şi o spus: <0 zâs cătră doctor că-l omoară>. Pă loc o vinit preşedintele, preşedintele comisiei, o vinit vreo patru cu maşâna. <11 omor, îl omor! C-o zâs că tătie femeile-s bolnave, dacă nu mărg în colectiv.> <îs nebun amu, amu-s nebun!> N-o mai zâs nimic şi doctoru’ n-o mărs necării să mănânce, o stat acolo. No, apoi s-o trezât, după ce s-o trezât, am făcut o reclamă, la Bucureşti, la Partidu’ Muncitoresc Român. R. Un memoriu? R.G.I. Da, un memoriu. Şi am arătat cum s-o făcut colectivul la noi în sat. Am auzât că o femeie, încă o fo’ ameninţată, o avut cu inima şi o murit. _______R. Puteţi să-mi spuneţijiumd.e_eiZ______________________ R.G.I. Femeie săracă, Mârza Maria. Ei o fo’ oameni săraci, da’ o fo’ muncitori şi o cumpărat o lume de pământ, iar amu o forţat-o să să-nscrie în colectiv. Şi atunci ea o zâs: <înainte, mi-am sacrificat sufletu ’ şi viaţa, tăt am strâns şi am cumpărat. Şi acuma vreţi să-l luaţi voi?> Şi nu-1 dă, mai bine moare. Şi o murit săraca, o mărs acasă s-o sfădit cu ei la primărie şi o mărs acasă şi-o murit. R. Cine a semnat acel memoriu? R.G.I. Io l-am sămnat memoriu’, numa’ io. Şi la vreo două săptămâni, o vinit o anchetă de la Baia Mare. O venit secretam’ doi de partid de la Baia Mare. M-o chemat la primărie, acolo o fost şi mai mulţi, şi de la noi din sat, şi m-o lămurit. O zâs că dacă toată ţara îi colectivizată, eu sângur ce vreu să fac? Primu’ secretar de la Vişeu o fost pă aice şi zâce câtă mine: Apoi o zâs primu’ secretar: . D-apăi, zâce . No, zâce: . Amu eu să plec în partid, că-mi oferă ceva. Dintre ţărani cam prea puţâni care cunosc ce-i asta şi o vrut să mă trag cătră ei. No, pă când, vin acasă: . O zâs femeia: Am adormit, gândindu-mă că probabil are dreptate şi intr-adevăr că-n partid nu fo’ numa’ oameni cei mai de nimic. Pă când m-am dus, am zâs: . R. Au fost oameni în comună care n-au intrat în colectiv? R.G.I. O fost, cum să nu! R. Cam câte familii au rămas în afara colectivului? R.G.I. Apoi, pot să spun că o rămas cam o sută de familii. R. Le-au luat pământul? R.G.I. Le-o luat, le-o schimbat. Le-o luat bun şi le-o dat rău. R. După ce s-a înfiinţat colectivul, dumneavoastră aţi muncit în colectiv? R.G.I. Am muncit. Prin ’63 am fo’ chemat la primărie să fac prestaţie. S-o făcut o şcoală. Şi m-am dus să-mi fac datoria. Lucrând la şcoală cu un neamţ, am zâs cătră el: Zâce: . Şi mi-o arătat cum, în vreo două zâle. Pă când o văzut cum lucru, zâce: . Şi m-o 204 învăţat să fac coşurile. El era cu fecioru’ lui. El sta într-un capăt, fecioru’ lui în altu’ capăt. El m-o învăţat pă mine, şi numa’ eu cu fecioru’ facem coşurile. Am lucrat paişpe zâle, după paişpe zâle o zâs bătrânu’, şăfu’, să rămân la el, că mă plăte cu şăizăci de lei, o cum o fo’ atunci, pă zî. Am lucrat o lună, după aia am zâs „Gata, nu mai lucru”. Şi am început a lucra particular şi m-am făcut zidar la 42 de ani. R. în paralel lucraţi şi la colectiv? R.G.I. N-am lucrat deloc la colectiv. Numa’ fânu’, pământu’ care-o fo’ cu fân, eu l-am făcut şi le dam în fiecare an câte o mie cinci sute, două mii de kilograme de fân. R. Soţia a lucrat la colectiv? R.G.I. Nu, deloc. R. Şi de unde aveaţi produse? R.G.I. Păi, eu munceam particular, cumpăram. _______R. V-au lăsat ceva pământ în jurul casei?----------------- R.G.I. Da. La vreo 45 de ari livadă. R. Ce spuneau oamenii care lucrau în colectiv, cum se muncea? R.G.I. Fiecare ave’ năcazuri, zâce că-i rău. Rău, păntru că dacă ai făcut la colectiv în trei părţi, două părţi o venit colectiv şi-o parte ţie. Trăbuie să munceşti, să nămeşti ajutor ca să cosăşti, ca să poţi strânge fân la o vacă şi erau oameni tare năcăjâţi, însă oamenii, face’ anumite afaceri. R. Ce înseamnă, anumite afaceri? R.G.I. însămna’ clăile cu roşu, cum îţi spunem, pă pari, era trei clăi, claia unu, doi cu roşu, parii sus. Apoi, ştergea păru’ care era cu roşu şi spunea că aiesta par, care mi l-o lăsat mie, aiasta claie care mi-am Scut-o mie o fo’ mai mare. Erau afaceri domnule, erau afaceri. Erau ăştia, care erau şăfii de brigadă... R. Şi ce făceau ei? R.G.I. No, cum făceau? îţi da cartofi mai mulţi, merei seara cu căruţa, da. Şi îi dăde’ şi lui ceva, că altfel nu te lăsa. Omu’ care săpa cartofi, face o gropă mare şi îngropa acolo cartofii, şi apoi îi duce acasă. O Scut fiecare cum o putut. Da’ a trecut. R. Se Sceau glume pe sama colectivului? 205 R.G.I. Păi, să făceau glume că oamenii n-o fo’ prea supăraţi. Oamenii zâce’ unu’ cătră altu’, să sfatuieu oamenii, unu’ cu altu’, tăţi eram într-aceeaşi oală şi trăbuie şi cu bine şi cu rău. Zâceu unii că n-om mai scăpa în veci, da’ eu zăcem: , povesteam duminica pă drum sau în restaurant. în ’79, în martie, o început la noi în ţară, S.L.O.M.R. -Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România - în frunte -cu doctom’-IoneLCană şi Gheorghe Braşoveanu. şi io m-am informat de ei de la Radio Europa Liberă. Şi am trimăs o carte la Bucureşti, la ei. R. De unde aveaţi adresa? R.G.I. De la Europa Liberă. R. Ce aţi scris în aceea scrisoare? R.G.I. Aşa: . La două săptămâni vine ancheta. Vine Popa Marin, care o arestat pe un domn colonel magistrat. O venit la judeţ, o luat de acolo doi colonei şi într-o joie o venit la noi în sat şi ne-o chemat la primărie. No, m-am dus la primărie, o zinit şăfu’ de post, în cabinetu’ şăfului de post era în civil acela, Pop Marin şi mă întreabă: Zâc: R. Unde aţi vrut să plecaţi? R.G.I. în Germania. R. Să munciţi? R.G.I. Nu, cu familie cu tăt şi să donez în favoarea statului, tăt ce am. R. Aţi vrut să vă stabiliţi în Germania? R.G.I. Da. R. Aveaţi pe cineva acolo? R.G.I. N-am avut pă nimeni. Ba, am avut un văr, da’ n-am avut adresa lui. Am vrut să mă duc acolo, să mă duc în Germania şi de la Vişău nu mi-o aprobat. Apoi o zâs: Da’ io zâc: <înainte cu cotele, cu impozit, veneau în primu ’ rând la mine. Mi-o luat vaca, mi-o luat porc, m-o şi condamnat, numa' rău am putut duce si tătdeauna de mine aieştia numa ’ rău vorbesc de mine, mă ameninţă că m-or băga la închisoare> <Şi dumneata vrei să aderezi la acest sindicat? Vezi cartea asta? Cunoşti cartea asta?> . Da’ eu zâc: . No, pă urmă vin acasă, da’ femeia zâce: . . Când o fost sâmbătă, o venit mai devreme şi o strâns la primărie păste o sută de oameni la o şedinţă publică. Io, când m-o chemat la primărie, n-am ştiut că acolo în camera acee de 207 serviri sunt atâţia oameni, n-am ştiut nimic. Şi cum am intrat acolo eraprimariu, cu secretariu.... R. Cum îl chema pe primar? R.G.I. Bilaşcu Diorde şi cu Savu Diorde, unu o fo’ primar, şi unu o fo’ secretar. No, îmi dă un scaun acolo lângă uşă. Şi pă urmă îmi cite’ dosaru’, că am avut dinainte condamnarea. Zâc: Nu s-o rădicat nime. O întrebat a doua oară, nu s-o rădicat nime. O întrebat a treia oară, nu s-o rădicat nime. A patra oară o pus din oficiu pă directoarea şcolii. Să spună ea, era o doamnă din Moisăi, Petrovai Măricuţa. Ea să scoală, aşă tremura de spaimă. . întreabă apoi pă bărbatu-său, pă Petrovai Ion, era profesor: <îl cunosc de om cinstif>. întreabă’ pă doctoru’ veterinar. . O întrebat pă doi civili. . . Da’ eu n-am vrut a iscăli. , da’ n-am mai iscălit şi s-o dus. Da’ înainte de a pleca o zâs: . Adică, eu am fo’ un singur nebun în tăt Maramurăşu’. Apoi, tăt timpu’ am fost suspectat, însă mi-o ajutat Dumnezeu. R. Cu Securitatea n-aţi avut treabă? 208 R.G.I. Nu o dată. Cu Securitatea şi cu partidu’ tot timpu’ am avut năcazuri şi greutăţi. Au vrut în primu’ rând să mă bag în partidu’ lor, ş-apoi să lucreze cu mine. Da’ atâta timp cât nu am fo’ de partea lor, n-o avut încredere în mine. Ei o vrut în primu’ rând să aderez la ei, să iscălesc şi atuncea ar-fi lucrat cu mine, cum ar fi vrut. Da’ eu n-am vrut nicicum să mă înscriu. Apăi am avut năcazuri, c-am lucrat cu zidăria. Şi acolo în centru o venit de la Vişău, de la partid, şi unu de la Securitate cu maşâna, o fost şi o luat pă şăfu’ de post şi m-o căutat că unde lucrez. Şi o venit la mine, acolo, lucram cu zidăria, şi o zâs cătră mine: No, mai stau, da’ lăsaţ ? Mi-aţi luat pământu ’ şi acuma vreţi ca să mă opriţi, să nu lucrez. Plecaţi de-aici!> Şi o plecat, s-o dus. N-o trecut un ceas şi-o venit de la Vişău, de la Securitate, un locotonent-major şi cu şoferu’, tot locotonent, şi de-acolo m-o luat, de la lucru. Acolo o oprit maşâna şi m-o luat şi m-o dus la Vişău. La Vişău era şedinţă, Securitatea şi Miliţia. Era acolo un procuror, Cristescu şi cum am intrat acolo, mi-o dat un scaun. O zâs Cristescu: <Şoferu ’ ăla, care-o fost acolo, da şi şăfu ’ de post şi el o fo\> Zâc: Zâce: , o zâs 'ceia amâdoi. Era un circ acolo, că erau păste vreo douăzăci de la Securitate şi de la Miliţie, acolo. Şi iară mă întreabă, cum o fo’. Zâc: . Zâce cătră 209 şăfu’ de post: No, mă urc în maşină cu ăştia. Eu n-am mai zâs nimic, păi ce-o zâs, le-am dat voie să zâcă. Ne-am băgat la restaurant, aieştia o plătit, o pus acolo o sută de grame de ţuică, o gustare, am mâncat. No, nu m-o dus înapoi la locu’ de unde m-o luat. O chemat pă femeia preşedintelui Sfatului, era vecină acolo şi un băiet de ţigan care lucra la ea şi i-o chemat şăfu’ de post ca să dăie declaraţie acolo cum o auzât. . Şi gata, am scăpat şi de asta. Apoi, zâce preşedintele Sfatului: . Şi aşă o fo’. Când s-o schimbat regimu’, o fo’ nebun două săptămâni şi pă urmă o perit şi l-o îngropat. Da’ o fo’ nebun şi-o pierdut conştiinţa. O fo’ un nemernic, aşa o fost toţi aceia care-o fo’ răi înainte, toţi o perit. R. Ce vă mai amintiţi din perioada colectivizării? R.G.I. Am făcut fân în a treia parte şi m-am dus cu un băiet, care mi-o fost ginere, l-am chemat ca să-mi ducă fânu’. Cum am început să punem pă căruţă, o venit o ploaie mare şi o furtună mare, un vânt şi o vinit fulgeru’ şi-o fulgerat un grajd. L-o ars de la streşână până sus. Era plin cu fân, tăt o luat foc. Alerga lumea acolo, da’ io am zis: No, şi aiasta s-o auzât, că lumea o strâgat şi eu am zâs ca să ardă. O ars tăt, o ars tăt odată. Ş-apoi iară am fo’ chemat, că am strâgat ca să ardă. Da’ zâc: Am terminat şi cu asta. R. Altceva vă mai amintiţi? R.G.I. Păi, no mai venit. Da’ am o istorie în caiet, vă citesc de acolo: în anul 1963, în luna treia, au fost alegeri şi fiindcă nu m-am dus a vota au venit după mine, căpitanu’ Balaban, cu maşâna şi cu şăfu’ de post. M-au luat pă mine şi pă soţie şi ne-au dus la Primărie, la Sfat, ca să votăm. Dar, cum ne-au dus înăuntru, soţia mea a căzut jos, leşinată şi ne-o pus în maşână, să ne ducă la dispensar şi nu am vrut mere. Pă data de 8 aprilie ’63 am trimis o carte cu aviz de primire, câtră tovarăşu’ Gorgovidenci, la Bucureşti, căci refuz cetăţenia română cu toată familia mea. La data de 5 octombrie ’63 a venit o anchetă la primărie, un delegat din partea regiunii şi secretam' doi de partid din Vişău de Jos. Mi-o văzut cererea de emigrare şi a spus că nu o să-mi dea, nu o să-mi aprobe cerea 211 de emigrare, ca să nu aduc injurii la adresa ţării noastre, să stau liniştit, că dacă nu, m-or băga la închisoare. în anul 1965, 19 mai, şăfu’ de post, Moţel, mi-a făcut un dosar, fiind învinuit că am tăiat un viţăl şi-am fost condamnat la şase luni închisoare. Am tăiet un viţăl, n-am avut ce mânca, am cumpărat un viţăl şi l-am tăiet şi s-o ştiut şi m-o şi judecat la Vişău, cu şase luni de închisoare. Şi tot aşa, multe altele am mai avut de pătimit cu comuniştii ăştia. R. Bine, eu vă mulţumesc mult pentru timpul acordat. 212 REMEŢI STAN IOAN s-a născut la 12 aprilie 1928 în comuna Remeţi, judeţul Maramureş. Absolvent a opt clase, a lucrat ca funcţionar la Sfatul Popular din comună, iar în anii 70 a fost numit primar. Interviul a fost realizat de Robert Furtos la 17 septembrie 2004 şi se găseşte în Arhiva de Istorie Orală a Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet. R. Pentru început, vreau să vă întreb care era situaţia în comună imediat după război? S. I. în septembrie armata s-a retras, erau trupele hortyste şi trupele germane, iar oamenii s-o retras în munţi cu animalele. Oamenii au luat ce-au putut şi au plecat. Animale, ceva de mâncat, iar restu’ o rămas acasă. Au rămas câţiva oameni în comună, tata meu a rămas şi el în comună, iar eu cu mama am mers cu animalele departe în pădure. R. După ce a trecut frontul pe aici, cine erau noile autorităţi în comună? S. I. Cine erau? Era un ofiţer sovietic, un maior, care era comandantu’ localităţii şi mai erau nişte oameni. R. Ei menţineau ordinea în comună? S. I. Da, că erau înarmaţi. R. în 1945, când a fost reforma agrară, s-a dat pământ ţăranilor? S. I. Da, sigur, au dat. Au fost 52 de oameni din comună care au luptat contra armatei hortyste. Au primit din moşia lui Balea Şimon din Săpânţa, care ave şi moşie în Remeţi. R. Erau şi alţi moşieri aici? S. I. Mai era un evreu, Enghel Milhaim. R. Şi ei au fost expropriaţi în 1945? S. I. Da, pământul care a depăşit 50 de hectare, au luat o parte de la ei, prin lege şi s-a împărţit la cei mai săraci. R. Cum a fost în 1946, cu alegerile? 215 5.1. Secţia de votare era în şcoala asta aici, aproape lângă grădiniţă. No, cum era? Era supravegheată, cum să-ţi spun? Se spune că atunci când se vota, se arunca ceva din pod pe ei, după care îi băteau. Dar eu nu ştiu, că n-am văzut. R. Dumneavoastră n-aţi avut drept de vot? 5.1. Păi, eram tânăr, aveam numai paişpe ani. R. Dar cum au votat oamenii? 5.1. Pentru comunişti, adică pentru democraţie. Cu Petru Groza. R. în 1948 s-au făcut naţionalizări. Au fost în comună mori care au fost naţionalizate? S. I. Pădurile au fost naţionalizate, domeniul forestier care a depăşit 25 de ari. R. în 1950, când s-a înfiinţat colectivul în comună, am înţeles că dumneavoastră eraţi în armată. Totuşi, puteţi să ne 5.1. Oamenii s-o scris atuncea, dar cei mai săraci. Uitaţi-vă, aicea scrie câţi sunt, numele familiilor, vedeţi? Fără pământ 60, adică fără nici un pic de pământ, 236 ţărani săraci, 100 de ţărani mijlocii şi un chiabur. Atât o fost, total pe comună. R. Cine era acel chiabur care era trecut acolo? 5.1. Era un localnic, Bococi Alexandru. R. Cât pământ avea? 5.1. N-avea mult, 27 de hectare ave’ în total. Casa, grajdu’, avea 12 vite şi o pălincie. Da’ o donat-o fără acte, o donat aşa. R. Atunci a fost scos dc pc lista chiaburilor, nu? 5.1. Da, după cc-a donat tot cc-a avut. Da" la noi, care era problema? Comuna Remeţi avea toarte mult teren agricol, proprietatea comunei Teceu Mare, unica localitate din Maramureş, care ave teren şi dincoce de Tisa. Teceu Mie, satu’ Piatra, aparţineţi de Teceu Mare, ea şi punct de administraţie, până cândva, până prin ’2(). O parte de sal era dincoace şi cetăţenii din Teceu Mare, treceau zilnic podu’ în timpu’ României Mari. Treceau podii’ şi lucrau pământii’ frumos. Eu mergeam cu laţi, singur am săpat acole pământii’, că mama de-acolo i-o 16’. 216 R. Dumneavoastră când aţi revenit în comună? S. I. în ’ 51, dar am plecat la muncă de pădure, la Doma, în ’51 toamna. Am stat pă urmă, trei luni şi trei luni, şasă luni am stat, după care, în ’53, m-am angajat la primărie, în comună, în Remeţi. R. în ce funcţie aţi lucrat acolo? S. I. în mai multe funcţii. în ’53, am stat ca agent agricol, fără să fiu aşa de pregătit, da’ pă loc m-au angajat. Am avut decizia de încadrare ca agent agricol. în ’57 toamna, m-au propus de secretar. Am fost trimis la Şcoala de Partid, Şcoala Administrativă la Cluj, de vreo şase luni. Din ’58 până în ’67 am fost secretar de consiliu. Mi-o fost greu, foarte greu. Eram cinci persoane la consiliu, iar în perioda aia s-a muncit greu. Atunci se făce’ comasări şi o început să strângă oamenii, să intre în colectiv. Şi atuncea o dus lămuriri, care om îi cu bunăvoie, care om nu îi cu bunăvoie, ştiţi? Aşa, cum se făcea. Omu’ era chemat la primărie şi acolo i s-o spus: R. Cine se ocupa de munca de lămurire? S. I. Păi cine? Comuniştii! Erau era nişte propagandişti, instructori de partid, care erau primitivi, normal. R. Dacă refuza ce se întâmpla? S. I. îl obligau prin muncă, prin constrângere. R. în documentele de partid pe care le primeaţi ce scria? Cum trebuia făcută colectivizarea? S. I. Domnule, nu-i voie să constrângi oamenii, să se înscrie oamenii de bună voie. Da’ partidu’ o constrâns! Practic, partidu’ o constrâns, ei o constrâns să se facă colectivu’. Atâta muncă de lămurire o fost că în colectiv va sta mai bine decât aşa particular, că era tare mizerie atunci. Era mare sărăcie. R. Dar, totuşi, existau oameni care refuzau să intre? S. I. Refuzau, cum să nu! O fost două cazuri care o fost judecaţi pentru că s-au exprimat foarte urât, public. R. Mai ţineţi minte numele lor? S. I. Ştiu, cum să nu, că o fost prin ’60. Omu’ o început să înjure regimul şi apoi organele de stat. R. Şi au fost arestaţi? 217 5.1. Da, au fost arestaţi, duşi la judecată şi condamnaţi. Unu’ era Şofineţ Dumitru şi celălalt, Şelever Vasile. Şi apoi au făcut puşcărie, nu pentru că nu s-au scris în C.A.P., pentru exprimaţia publică, că a insultat organele. R. Au fost cazuri de oameni care n-au vrut să se înscrie în colectiv? 5.1. Păi o fost vreo zece cazuri, o rămas nescrişi în C.A.P.-eu în tată comuna. O fo’ Şofineţ Dumitru, o fo’ Şofineţ Vasile, era unu Mişi, o fo’ vreo cinci sau şase inşi care nu s-o scris în C.A.P., da’ nu s-o ţânut importanţă. R. Mergeau oamenii la lucm la colectiv? 5.1. Sigur că mergeau! Mergeau, mergeau. Era oameni aşa liniştiţi, aşa că s-a mai calmat şi apoi a început C.A.P.-ul să meargă bine. No, ca C.A.P.-urile, că C.A.P.-urile nu puteau merge bine, niciodată. Fiindcă, -care este problema?- structura lui de înnodare este greşită, după părerea me’. Oamenii ave’ 25 de ari, până în 30 de ari lângă casă. Ştiţi? No, şi apăi îi obliga să meargă să muncească în C.A.P., să aibă ceva mâncare. Şi apoi, s-o tras din C.A.P., se fura foarte mult. Asta o fost, năcazu’, aici o slăbit C.A.P.-ul. R. N-au fost probleme în comună între ucrainieni şi români? 5.1. La noi aşa ceva nu există! N-o fo’ nimica. înainte, în timpul primului stat român, adică până în ’40, intenţia era să se facă ură între naţionalităţi. Scopul ăsta o fost, să nu se înţăleagă. R. După război, lucrurile au mers mai bine? 5.1. S-au mai educat oamenii, s-au format. Era munca de educare a omului, foarte mult se făcea munca de educare a omului. R. Unde se făcea? La şcoală? 5.1. La noi la şcoală limba oficială era ucraineană. Dar se făcea şi română şi maghiară, se făcea frumos. Se înţelegeau oamenii, aşa omeneşte, până la capăt. R. Puteau oamenii să-şi viziteze neamurile de dincolo? 5.1. Mai rar, numai din ’60 încoace, au început să umble, să mai lase liber. 218 R. Dumneavoastră, în activitatea de la primărie, ce probleme mai deosebite aţi întâmpinat? S. I. Am muncit la primărie până în ’89. Cinci munci am avut. Agent agricol, secretar de consiliu, primar şi secretar de partid din ’74-’75 până în ’79. R. Dumneavoastră când aţi intrat în partid? S. I. în ’62 m-am înscris. La început, eram secretam’ Organizaţiei de Tineret, în comună, la U.T.M. Şi comuna ave’ atunci mari rezultate. R. în ce sens? S. I. Muncă patriotică, educarea tineretului pentru muncă, activitate artistică şcolară. Adică am tot îndemnat tineretu’ la muncă în C.A.P., am îndemnat tineretu’ la muncă sportivă. Am avut un cor de o sută de persone, grup vocal. Am avut un cor „Corul Prieteniei” din Remeţi şi Câmpulung. Vedeţi ce activitate bună am făcut? De fapt, eu m-am înscris mai repedg-în partid, da’ la Sighet m-a infirmat, că tata nu era pă atunci membru C.A.P. No, eu am început să plâng. Şi apoi l-o lămurit pe tata, să intre în C.A.P. După ce a intrat tata, m-au confirmat. R. Care a fost prima funcţie în partid? S. I. Membru, după aceea secretar de partid. Eu eram ocupat cu munca mea administrativă. Problema era munca de lămurire, se alegeau oamenii, cei mai buni. Că nu puteai primi pe oricine. Aveam un plan de muncă în care aveam, să zicem, vreo zăce primiri anu’ aiesta. Atunci vedeai că ai dreptu’ la doi muncitori, mai ales muncitori C. A.P.-işti, să primeşti prima dată. Funcţionari nu puteai primi, ingineri, nu puteai primi, unu poate din zece, sau intelectuali, adică un intelectual. Da’ oamenii erau foarte selectaţi. Să ştiţi un lucru: era omul selectat să fie muncitor, să aibă familie, să aibă comportare corespunzătoare. Nu primeau ori pe cine. R. Au fost cazuri de excluderi din partid? S. I. Au fost, da. R. Din ce motive? S. I. Beţie sau nu s-a avut bine cu familia ori s-a înscris într-o religie, care nu era aprobată, cum erau Martorii lui Iehova, 219 ştiţi? Prima dată primea mustrare verbală, după aceea, mustrare scrisă, după aceea excludere. Asta a fost. R. Bine, mulţumesc mult! 220 SARASĂU C.T. s-a născut la 25 decembrie 1929 în comuna Sarasău, judeţul Maramureş. A terminat opt clase şi a lucrat ca maistru la o întreprindere de exploatare a lemnului, după care a fost angajat la Sfatul Popular din comuna natală ca referent la biroul agricol. La începutul anilor ’60 a fost direct implicat în acţiunea de colectivizare a comunei, eforturile sale de convingere a consătenilor fiindu-i recunoscute prin acordarea unui brevet emis în cinstea încheierii colectivizării la nivel naţional. în intervalul 1974-1978 a deţinut funcţia de preşedinte al colectivului din Sarasău. Interviul a fost realizat de Robert Furtos la 8 februarie 2008 şi se găseşte în Arhiva de Istorie Orală a C.entmhiLJnt£m.aţinnal de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet. R. Pentru început, aş dori să vă întreb care era situaţia în comună la sfârşitul celui de-al doilea război mondial? C.T. Comuna noastră a fost o comună destul de săracă. Existenţa tuturor cetăţenilor erau animalele şi terenu’. La fiecare casă era o vacă, boi, cai pentru că, după câte cunosc eu, noi n-am avut nici un salariat în comună, pentru că situaţia era de aşa natură, iar marea majoritate a oamenilor erau lucrătorii Iu’ Mihali şi Iurca, două familii înstărite care deţineau aproape întreaga suprafaţă din comună. R. Aceşti oameni trăiau aici în comună? C.T. Da. Mulţi, mulţi ani de zile cunosc eu că au dominat în cadrul comunei aceştia. Şi mai erau şi nişte obligaţii, nu ştiu dacă-i tocmai bine a le spune, erau nişte obligaţii: fiecare cetăţean avea obligaţia să presteze câte o zi sau două zile pă săptămână la dumnealor. Pentru că marea majoritate a ţăranilor o luat pământ în arendă. Şi-l munceau şi datorită acestui fapt 223 erau obligaţi să facă câte o zi sau două de contribuţie voluntară sau o prestaţie în cadrul familiilor acestor doi oameni. Pă vremurile acele le spuneau slugi, şi ei ştieu că aceie îi pita şi meseria lor. R. Oamenii erau mulţumiţi de retribuţia pe care o primeau? C.T. Eu zic că erau foarte mulţumiţi, nu mulţumiţi, pentru că aveau şi o responsabilitate la domni, mă înţălegeţi? Şi când venea unu’ dintre ei şi spunea: . S-o aplicat şi nişte măsuri necorespunzătoare, dar nu peste tot, doar la unii. R. Ce înseamnă măsuri necorespunzătoare? C.T. Adică mai brutal faţă de unii, mai cu alte vorbe, cu alte cuvinte, poate şi cu nişte ameninţări. R. S-au folosit şi violenţe fizice? C.T. Nu, nu, asta nu pot sa vă spun, că nici n-am văzut. care lucrezi în patrimoniul statului, tu te împotriveşti de mâine nu mai vii la lucru! Du-te şi şezi acasă!> Şi am şezut o săptămână acasă. R. Dumneavoastră cum aţi motivaţi că nu vreţi să intraţi în colectiv? C.T. Pentru că nu mă lasă părinţii, pentru că eram încă subordonatul părinţilor. R. Nu eraţi căsătorit? Nu aveaţi familie? C.T. Ba da, eram căsătorit, dar terenul nu era trecut pe mine. Era trecut în registrul agricol pe părinţii mei numai că eu îl foloseam. . Mai mult de-a lui socru teren am avut. Şi atunci, după o săptămână, o vinit Petrescu, care era secretar doi la primărie la oraş: . Şi m-am dus înapoi şi-am început iară din nou activitatea. Pînă la urma urmelor o rămas cei mai răi care o fost apoi, cum v-am spus, o fost ţinuţi chiar cu săptămânile. Stăteai acolo. R. V-aş ruga să revenim puţin la anii ’58-’59, când s-a făcut întovărăşirea. 226 C.T. în ’58-’59, când s-a înfiinţat întovărăşirea am fost înscrişi în întovărăşire înjur de 40 sau 45 de familii. R. Cu suprafaţa familiei Iurca? C.T. Da, cu suprafaţa familiei lui. S-o înfiinţat comitetul de iniţiativă şi-am înfiinţat întovărăşirea pe suprafaţa respectivă. Şi atunci, după ce s-o înfiinţat întovărăşirea, fiecare s-o înscris. No, eu m-am înscris cu paisprezece ari. Şi aşa s-o iniţiat până la intrarea în colectiv. Atunci când s-o dat în colectiv atunci o dispărut şi întovărăşirea că nu se putea să fie două unităţi agricole pe raza aceleaşi comune. R. Ce trebuia să faceţi la întovărăşire? C.T. De cules, de cosit, de curăţat ierburile, de cosit ierburile, de recoltat merele, deci munca agricolă care rezulta din toată suprafaţa. R. Se lucra în mod egal la întovărăşire? duci, dacă nu poţi astăzi, mergi mâine. Deci, puteai să zici că nu mă duc azi, da’ mâine erai prezent. R. Cine coordona activitatea de la întovărăşire? C.T. Era consiliul de conducere al întovărăşirii. R. Cum s-a numit întovărăşirea? C.T. întovărăşirea „23 August”, asta o fost denumirea ei. Nu ştiu de unde-o au luat-o, nu ştiu cine o fost cu iniţiativa. R. Persoanele aflate în conducerea întovărăşirii erau retribuiţi? C.T. Retribuţie, să zic bănească nu, că nu era din ce, decât în natură. Deci tot ce rezulta din munca întovărăşirii era retribuit prin mere. R. Şi cum se împărţea recolta? C.T. Ai avut, de exemplu, paişpe ari de teren. Ai recoltat, după ce îi gata, vii şi ne arăţi despre ce îi vorba. Şi atunci asta-i retribuţia ta pentru că ai muncit, asta-i retribuţia întovărăşirii. în cel mai bun caz jumi-juma. R. în paralel cu această întovărăşire, ceilalţi oameni din comună îşi munceau propriile pământuri pe care le-au primit prin reforma agrară din ‘45. 227 C.T. Da, ei nu aveau nimic, nici o treabă cu întovărăşirea. Aici o fost un lucm destul de bun că n-o fost forţă: . Că după ce s-o făcut, s-o iniţiat, mulţi n-o vrut să fie şi o zâs: . Am avut şi oameni un pic mai înstăriţi. Erau zece-cinsprăzece familii la număr, iar aceeia ţineau cu dinţii de averea lor. R. Au existat în comună zvonuri că în Uniunea Sovietică oamenii mănâncă în comun la cazan, că lucrează în colhozuri, chestii de genul acesta? C.T. Toată comuna numai de acest zvon s-o temut. Nu s-o temut de a merge şi a lucra. Nu s-o temut pentru a ceda terenul şi a lucra în colectiv. Doar de asta s-or temut ca să nu umble, cum să zicea, cu şaica, cu gamela la şold. Numai de asta s-o temut. Să mă duc la bucătărie la cazane să-mi pună mie mâncare.--------------------------------------------------------- R. Cum s-a constituit gospodăria agricolă în comună? C.T. Cum s-o începem? Să zicem că o fost o parte dintre cetăţenii comunei care o fost înţelepţi. Oameni cu care n-o trăbuit muncă de lămurire. N-o trebuit forţă. O vinit frumos la comitetu’ de iniţiativă care o funcţionat pă lângă primărie: . R. Exista un comitet de iniţiativă, altul decât cel de la întovărăşire? C.T. Absolut. Pentru colectiv o fost toţi activiştii partidului, şi locali, şi raionali, începând de la primul secretar şi până la ultimul activist al partidului, toţi erau repartizaţi pe comune. R. Ei stăteau tot timpul aici? C.T. Marea majoritate o stat aici în comună, treaba lor asta-o fo’, să convingă oamenii. Au fost şi vreo două-trei echipe formate din membri de partid locali, conduşi de Comitetul raional de partid, între care am făcut parte şi eu. Pentru ce s-o cerut iniţiativa oamenilor locali? Pentru că oamenii de aici o ştiut unde stă fiecare: R. Câţi eraţi într-un asemenea comitet? 228 C.T. Cinci, şase, şapte, depinde. Nu puteau să participe toţi în aceaşi zi, dar mai puţin de patru-cinci nu prea erau pentru că se mai întâmplau şi nişte neplăceri, că erau tăt felul de oameni. Să vă spun: am intrat la cineva în curte şi o sărit cu o secure la noi. No, dacă era doar unul sau doi ce puteau să facă? R. Şi v-a ameninţat cu securea? C.T. Da, că la el în curte nu intră nimeni, la el în casă nu intră nimeni. . R. Şi cum aţi reacţionat? C.T. Am reacţionat în altă măsură: . Şi atuncea salariaţii primăriei spuneau: . Şi apoi nu se mai mergea la el altul. . Şi unul din membrii comitetului local, în special salariaţii primăriei, mergeam cu citaţia. Dar n-o fost numai problema asta că o fost mai multe probleme, numai nu s-o băgat în seamă pentru că dacă se lua o măsură pe legea de atuncea te ducea de nu te mai vedeai altu’. R. Adică, te aresta? C.T. Da, iar direcţia era Canalului Dunăre - Marea Neagră sau nu ştiu ce temniţă, iar înapoi nu mai aveai cale de întors. R. Dumneavoastră ştiaţi care sunt oamenii cu „probleme” din sat? C.T. Absolut, pentru că de aia erai în primărie. Ştiai că la ăla nu mă duc singur, la ăla nu mă duc, ştiai clar despre ce-i vorba. Şi-atunci venea aici, la dreptate. R. Unde venea? C.T. No, la dreptate. R. De unde-i cuvîntul ăsta? 229 C.T. Când..., cum să vă explic? Când ştii că n-ai altă cale, n-ai unde s-o ocoleşti, n-ai ce să faci. Aici îi dreptatea, aici vii. De nu, într-altă parte n-ai cum. R. Oamenii cum motivau că nu vor să intre în colectiv? C.T. Oamenii nu motivau. Aveau o singură motivare: . Apoi o fost şi oameni înţelegători, da’ o fost şi neînţelăgători. Păi, socotiţi, aproape şase luni de zile, cam aşe ceva, dacă îmi aduc aminte, una activitate până când o putut să se termine. R. Câte ore pe zi? -------CJUEăir-nu-se^unea^pe-ore. De dimineaţa, până seara_ No, acuma am stat eu două sau cinci ore cu unul, o vinit altă echipă în continuare. . II băga în sală. . Până atunci luam pe altu’. El intra la strâmtoare: <Şezi acolo!> R. S-au folosit şi metode violente? Palme s-au dat? C.T. Eu nu pot să zic, pentru că noi nu am putut să participăm la nişte chestiuni de talia asta unde erau cazuri speciale. Cazurile speciale o fost cei mai înrăiţi care o rămas în urmă. R. Vă amintiţi numele unor oameni „mai înrăiţi” din comună, care nu vroiau să intre în colectiv? C.T. No, o dată să zicem pe Ierima pe Ion, zicem pe Bledea Petru, zicem pe Ierima, pe Grigore, care nici în ziua de astăzi nu-i membru cooperator, zicem pe Bledea Lorinţ, zicem pe Bledea Nan, pe Mih Florea şi mulţi alţii, care n-o fost de acord cu inţiativa guvernului de pă vremea respectivă. R. în cazul lor cum s-a procedat? C.T. în cazul lor s-o procedat în felul următor: li s-o comasat suprafeţele de teren pe care le-au avut că n-o putut să 230 facă nimic cu oamenii ăştia. Deşi li s-o spus: . Şi i-o izolat pe aceste paisprezece, cincisprezece familii. I-o izolat deoparte şi le-o dat cele mai rele terenuri, sus la cinci sau la zece kilometri de comună, unde li s-o atribuit suprafeţele pă care le-o avut. R. Deci pământul lor din hotarul comunei li s-a luat şi s-a comasat pentru colectiv, iar în schimb au primit... C.T. ...teren la distanţă neconvingătoare, să vă zic aşe. R. Şi un teren de proastă calitate, neproductiv... C.T. Absolut. Asta o fo’ o măsură batjocoritoare, presupun pă capul lor, dar asta o fost soluţia păntru că n-o fost de acord cu iniţiativa partidului. R. Ştiţi cazuri de oameni care au fost bătuţi în perioada asta la primărie? C.T. Eu, după mine, zic că s-o aplicat această măsură dar de-aceste măsuri. R. Dar, dumneavoastră n-aţi participat... C.T. Nu, nu, păntru că în mod practic nu erau vizibile şi nu aveau dreptul să participe decât cei care erau autorizaţi să participe. în fiecare comună o fost un ofiţer care răspundea de acţiunea de colectivizare. Noi am avut un locotenent. No, ăla participa în fiecare zi. R. Locotenent de securitate sau de miliţie? C.T. De securitate. Vinea şi asista, dar nu se amesteca. Deci, el asista. Unde informa sau ce informa nu cunoaştem, nu ştiu. Dar, de participat, în fiecare zi era prin comună. R. Preotul şi învăţătorii din comună nu încercau să-i convingă pe oameni să intre în colectiv? C.T. Ei o avut o chestiune bisericească prin care în fiecare duminică spuneau oamenilor: . Asta era meseria lor, da’ ca să îmbie sau să lămurească, n-o participat. R. Ştiţi cazuri de familii care, având copiii la şcoală sau la facultate, au fost trimişi acasă până când părinţii lor nu semnau adeziunea de intrare în colectiv? 231 C.T. Asta o fost nu numai păntru elevi, la elevi nu s-o tare referit. S-o referit marea majoritate la studenţi. Apoi nu vorbesc de salariaţii din comună. Am avut la vreo douăsute şi vreo şeptezăci de salariaţi în cadrul comunei şi o fost trimişi toţi acasă de către directorul de întreprindere: Ei o avut greutăţi şi după încheierea colectivizării, păntru că oamenii, o perioadă până s-o iniţiat, până s-o obişnuit, n-o vrut să meargă la lucru. O fost nişte greutăţi şi pentru munca câmpului şi atuncea s-o apelat de cătră preşedinţii colectivelor la unităţi. Cum îi la noi cazul la fabricile din Sighet: C.I.L.-ul, Maramureşana, Unitatea, s-o apelat la directorii respectivi ca pe baza tabelului dat de cătră primărie, salariatul dumnealor să fie trimis acasă şi să nu-i primească până nu va duce dovadă de la colectiv cum că s-o rezolvat normele stabilite de către R. Deci, după înfiinţarea colectivului a existat o lipsă majoră a forţei de muncă... C.T. Da, în special în ’62-’63, până s-o iniţiat, până când o întrat în sufletul oamenilor aceste atribuţiuni o fost foarte, foarte greu. Şi atunci s-o apelat la toate unităţile pentru ca să deie acest ajutor. R. Cum munceau oamenii în colectiv? C.T. La început toate suprafeţele s-o dat cu o cotă aparte. Deci tu îţi lucrezi pământul tău, unde era pământul tău, pentru că omul o zâs: . Şi atunci pentru ca să fie mai uşor, am repartizat suprafaţa cu care s-a înscris în colectiv. R. Deci, fiecare îşi lucra fostele suprafeţe? C.T. Da. R. Anul următor se lucra tot aceeaşi suprafaţă? C.T. Mi să pare, dacă reţin eu bine, s-o lucrat mai mulţi ani, până le-o ieşit oarecumva din cap, până s-o pierdut mejdile, până s-o pierdut gându’ pământului... R. Aşadar, vechii proprietari au fost lăsaţi să-şi lucre pământul, doar că oficial făceau parte din colectiv. 232 C.T. Da. El venea când era gata recoltat. El făcea praşila întâi, face’ praşila a doua. Când îşi recolta, când era gata de recoltat venea brigadierul sau preşedintele cu comisia: . Două părţi păntru colectiv şi una păntru om. Iar la cei ce s-o înscris fără pământ, pentru că era şi o prevedere oareundeva că se pot înscrie în colectiv ca membri fără teren, deci numai cu braţele de muncă, în cazul acestora s-o atribuit celelalte terenuri care o rămas. Apoi, le-o intrat în cap chestiunea colectivizării şi apoi s-o lucrat în mod colectiv, exact cum scria în statutul, colectivului. Şi atuncea o luat de la număru’ unu, partea număru unu îi a dumitale, partea număru’ doi a dumitale şi aşa o început. în anul următor poate nu ţi s-o căzut aceaşi parte sau în anul următor am schimbat cultura, deci n-am mai pus tot porumb, am pus o altă cultură sau am pus grâu şi nu mai puteai să intri pe partea respectivă si numai în asta parte.________________________________ R. Aţi avut oameni nemulţumiţi de producţia realizată în colectiv? C.T. Da, de la început o fost discuţii. Adică discuţii şi păreri: că nu se lucrează pământu’ şi alte lucruri. De la început, oarecumva eşti timid, lucrezi cu gândul că poate s-a schimba situaţia. Da’ după ce-o văzut oamenii că nu mai au ce să facă şi s-o pus serios pe această muncă, o avut roade. Socotiţi că noi am fost evidenţiaţi de vreo câteva ori şi s-o primit şi nişte premii pentru C.A.P.-ul din Sarasău, pentru producţia furnizată. Pentru că oamenii o început să se înmulţească, oamenii o început să iubească pământul şi o început să lucreze. Dacă aş zice că le-o părut rău, la mare parte, le-o părut rău acuma când s-o desfiinţat C.A.P.-ul. Şi, sunt unii care şi la ora actuală spun că ei n-o avut atâta bogăţie cu tăt pământu lor de acasă care l-o avut cât o lucrat în C.A.P... R. Reuşeau oamenii să-şi întreţină familia din munca de la colectiv? C.T. Acuma, de exemplu, cum să vă zic, în familie la mine sunt patru. Doi îs salariaţi, doi nu suntem salariaţi. Adunarea generală o stabilit norma de muncă pentru fiecare persoană. Deci, eu am fost obligat, familia mea o fost obligată să 233 facă cinzeci de norme sau o sută de norme anual. Ei, acuma tu descurcă-te cum ştii. Li s-o atribuit în folosinţă treizeci de ari de teren cu o singură condiţie: să-şi îndeplinească norma de lucru, în cazul în care nu ţi-ai făcut norma, pentru anul viitor ţi s-o retras pământul din folosinţă. R. Dar recolta era suficientă? C.T. Eu zic că era destul de suficientă, dar nu pentru toate familiile. Socotiţi că era familie cu câte zece sau douăsprezece persoane şi probabil nici unu’ nu era salariat. R. Cum se fura în colectiv? C.T. Noi n-am zis niciodată că s-o furat. Am împărţit. Am avut două cazuri de furt, într-adevăr furt. Brigadierul o fost Dumnezeu, pentru că preşedintele nu putea să se ocupe de tot, pentru că el era şi un fel de activist politic. Trebuia să răspundă partidului: . Şi ei aveau rolul acesta. Şi apoi, în loc să iau două părţi pentru mine, pentru colectiv ca unitate, îi dădeam lui două şi lăsam una la unitate. Şi apoi, să vă zic şi ceie cinstită, dacă am avut o suprafaţă oarecare am mărs a recolta porumb. De pă ăsta am luat porumbul, de pă ăsta nu. Şi a doua zi, sau după ce se termina, mergeai frumos acolo şi culegeai din nou ce rămânea, îţi umpleai sacii. Şi apăi astăzi duceai unul, mâini duceai pe acela şi tot aşa. Apăi, sigur că nu ştia lumea că furi. Sau altfel: de exemplu, eu făceam o grămadă pentru mine. Tot ce era mare puneam acolo şi deasupra puneam tăţi ce-s mărunţi, iar pă restu’ cum ieşea din pământ, aşe-i puneam. Şi-am spus: . No, ştia astea, pentru că am fost şi preşedinte de C.A.P. patru ani, din ’74 până în ’78. Deşi, mie nu mi-o trebuit meseria asta pentru că eu am fost secretar de primărie. După patru ani am lăsat, am zis: Deşi, vă spun sincer toţi câţi o fost preşedinţi o avut. Eu, aşa ca un fraier, atât [martorul arată unghia de la degetul mic] nu mi-am scos din C.A.P.. Da’ mi-o părut rău, da’ n-am avut ce să fac. Atunci mă bizuiam pe brigader, iar pe când descopereai era prea târziu. 234 R. Când vă amintiţi de perioada aceea, credeţi că forma de organizare a colectivului a fost bună? C.T. Eu zic că o fost o formă bună. Şi cine o gândit-o, o gândit-o, presupun, din experienţă. O fost foarte bună, dar nu pentru comunele din zona muntoasă. O fost foarte bună pentru zona de câmpie, pentru că acolo te-ai jucat, că ai lucrat numai şi numai mecanizat. Deci, tu ca cetăţean, ei ţi-o prăşit întâie, ei ţi-o prăşit al doilea, ei ţi-o transportat, ei ţi-o arat, ei ţi-o semănat, decât doar ţi-o rămas o singură sarcină: să recoltezi. La noi nu s-o aplicat măsura. Până când ai pus mâna pe o prăşitoare, pe o semănătoare sau pe o cositoare, te-ai folosit de oameni. Deşi nu credeţi că toată lumea o înţeles. O înţeles care o înţeles, care nu, te-ai descurcat cum ai putut. Spuneau, să zicem pe româneşte: <Ţie ţi-o trebuit colectiv? Du-te lucră!> în special în anii ’63-’64, până s-o obişnuit, păi erai zilnic la poarta omului. Zilnic erai o fost mai uşor. Da’ până s-o obişnuit omu’ că trebe să facă o fost tare greu. De multe ori am scos salariaţii din unităţi, dumineca în special. O venit oamenii. R. De la Sighet? C.T. Da, directorul primea sarcini de la partid: . Nu erau braţe de muncă la început şi ei ne-o ajutat foarte, foarte mult. Iar oamenii erau plătiţi de fabrică. R. Bine, vreau să vă mulţumesc pentru amabilitatea de a ne acorda acest interviu. 235 P.GH. s-a născut la 30 martie 1929 în comuna Sarasău, judeţul Maramureş. Absolvent a patru clase primare, a trăit toată viaţa în comuna natală, ocupându-se de agricultură. Interviul a fost realizat de Robert Fiirtos la 8 februarie 2008 şi se găseşte în Arhiva de Istorie Orală a Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet. R. Cum era situaţia în comună după război? P.Gh. în ’45 o fo’ reforma agrară, apoi s-o împărţit pământu’ şi care o fo’ mai săraci, o primit pământ. R. Existau în comună oameni mai bogaţi? P.Gh. Păi, o foJTjamenrmafbogaţi, dar ăia care rrfb’-mar săraci o primit. R. Vă amintiţi numele oamenilor mai bogaţi din comună? P.Gh. Oameni bogaţi o fo’ Iurca şi Mihaly şi aproape tot pământul o fo’ a lor. Tătă comuna o avut un sfert de pământ cât o avut Iurca şi Mihaly. R. Pământul celor doi oameni bogaţi era lucrat de oamenii din sat? P.Gh. Da, de aici din sat. Le spuneau slugi. R. Cum erau plătiţi oamenii care lucrau la ei? P.Gh. Păi, îi plăte bine, îi plăte cum era şi cu produse şi cu bani. Şi erau care era băgaţi pe un an întreg, de la începutul anului până la sfârşit. Pământul lor s-o împărţit la oameni, care o venit de pe front, care o fo’ pe front şi care o fost oameni năcăjiţi, s-o împărţit la fiecare câte o bucăţică de pământ. R. Cine a împărţit pământul în comună? Era o comisie? P.Gh. Era o comisie, da. Erau oameni aşa normali, nici săraci, dar nici să zici gazde şi aşa că dintre ei s-o făcut o comisie, care o mărs şi o împărţit pământul la oameni. R. Puteţi să ne povestiţi cum a început colectivizarea în comună? 236 P.Gh. Păi, s-a făcut întovărăşirea, tăt din pământu’ domnilor. Câţiva ce erau pă aici pă la primărie şi poate o fo’ membri de partid o hotărât: O luat o bucată de pământ de la domni [pământul familiilor Iurca şi Mihaly], colo în Poiană, unde o rămas o grădină mare, cu pomi. Nu era folosită şi o ocupat-o ăştia, tovărăşia, o ocupat-o ei şi s-o împărţit ei. R. Dar alţi oameni din comună n-au mai vrut să intre în întovărăşire? P.Gh. Nu, nu. S-o trecut întâi cu partea acea a domnarilor şi pe urmă s-o înfiinţat comisii „Hai să facem colectiv!” Tot ăştia, gaşca ceie care o umblat prin comună şi zâceu oamenilor ca fi mai bine, „că se lucrează în colectiv şi veţi primi cutare şi cutare...” R. „Că veţi primi mai multă recoltă?” _______P.Gh. Recoltă, da. Că om primi atâta recoltă şi atâta cutare, şi oamenii n-o vrut nici aşe. R. Oamenii ce spuneau, de ce nu vroiau să intre? P.Gh. , aşa că până la urmă apoi te-o forţat. R. Exista în comună zvonul că în Rusia oamenii lucrează în colhoz şi că mănâncă împreună la cazan? P.Gh. S-o auzit, de aceea oamenii s-o spăriet: . O venit oameni de pe front şi de aceie s-o temut apoi a noştri: că a fi ca în Rusia să margă cu şaica. Şi pân’ la urmă aieştia s-o făcut gaşcă şi hai facem colectivizarea forţat. Că apoi o venit şi de prin alte comune care o terminat colectivizarea: „Hai dăm pe Sarasău s-o facem...” Intervine soţia martorului (S). Păi, acolo la colectiv, care avea serviciu, i-o înfricat că-i ţâpă afară dacă nu intră. P.Gh. Păi, le-o zâs: . R. Oameni erau chemaţi la Sfat? P.Gh. Da, dar io nu m-am dus nicări îţi spun drept, m-o chemat şi nu m-am dus. 237 S. O promis că la o persoană singură i se dă 30 de ari din grădina de acasă. Dar mama le-o spus: . . R. Dumneavoastră aţi intrat până la urmă în colectiv? P.Gh. Da, ultimul. Când o mărs ultima căruţă o trebuit să fug şi io, să apuc să intru în colectiv. R. Cu cât pământ aţi intrat? 238 P.Gh. Păi, ce să vă spun: patru fărtaie arături, vreo două hectare de pământ fâneţe, cai, căruţă, plug... R. Vă amintiţi cum s-a desfăşurat festivitatea de inaugurare a colectivului? S. Păi, o venit într-o maşină, s-o dus până la capătul satului tot horind şi, apoi, s-o dus la sfat. Aieştia ce-o fost brigaderii ce-o fost fruntea, ei o fo’ pă maşină, încolo-n-coa’... P.Gh. Bucuria lor o fost că o câştigat şi o făcut colectiv şi apăi o făcut petrecere ei între ei. R. Dar ţăranii care o fost nevoiţi să se înscrie au participat la inaugurare? P.Gh. Nu, nimeni, numai ei, aieştia care-o făcut colectivu’. Oamenii o stat şi s-o uitat aşe ca spărieţii... R. Cum aţi lucrat în colectiv? P.Gh. Cu toţii am lucrat de la început până la gătat. Pă norme am lucrat. De exemplu, azi am fost în cutare loc, o pus o normă sau două norme. în vara asta, de exemplu, dacă o fo’ o suprafaţă de 10 hectare o zâs: şi o mărs oamenii că n-o avut ce face. R. Anul următor mergeaţi tot acolo? P.Gh. Nu, într-un alt loc. R. Cum se împărţea recolta? P.Gh. Apăi, după norme. S-o dus mălaiu’ de pă parcela mea ce am făcut-o, am adus-o acolo la ei. Câtă cantitate am avut, ce greutate, după care mi s-o dat o parte. De exemplu, dacă am avut zece metere de mălai mi s-o dat şi mie două sau trei metere din ce-am lucrat. R. Era suficient să vă întreţineţi familia cu ce primeaţi? P.Gh. Păi, noi n-am fo’ numai doi. R. Cum furau oamenii în colectiv? P.Gh. Cum puteau, de-a umăru’. Păi, cum am fo’ şi noi, cu căruţele, şi apoi bietu’ om care o avut de pă partea lui pune câte un sac de mălai pă car şi zinind cu căruţa lăsa acasă. Apoi, mai fugea el prin mălai, pă acolo ascunde... R. Oamenii lucrau pământul cumsecade sau doar aşa de formă? 239 P.Gh. Trebuia să lucre că dacă nu, n-avea recoltă şi nu avea cu ce se împărţi... S. Ne-o dat părţi şi cu ierbicid şi fără ierbicid, că eu am lucrat cu el la colectiv, şi puneam fasole, ne lăsa să punem fasole, ne lăsa să punem harbuz. Ceea ce o fo’ a nost, nu ne-o cules: fasolea şi harbuzul. Dintre ei mai erau care nu lucrau, care mai erau în servici şi n-ave’ timp, aşa că lucra de formă numa’... R. După 1989, când s-a desfiinţat colectivul, au reuşit oamenii să-şi primească pământurile cu care au intrat în colectiv? P.Gh. Nici amu încă nu-i curată situaţia. După revoluţie fiecare o ştiut unde o fost pământul lui, o mărs fiecare şi s-o împărţit, oamenii. O fost şi comisie pă bază de registru’ agricol şi s-o împărţit. R. Ce vă mai amintiţi din perioada colectivului? _______S. Că umblam prin sate când n-o fost fân, când n-o ajuns pentru animale. Umblam pe sate şi aduceam fân de astăzi până mâini... R. Ce înseamnă „ pe sate”, de unde? P.Gh. Comune, alte comune în sus, de la Sighet în sus pă Iza, acelea n-o fost colectivizate şi pă aceia i-o pus partidu’ cu cotă de fân pentru întreţinerea animalelor şi umblam pă acolo după fân... R. Prin ce sate aţi fost? P.Gh. Slătioara, Glod, Crăceşti... Acolo era colectoru’ care colecta. Era depozitat tăt şi colectoml ne încărca şi veneam la cântar, la Fereşti, la crucea Fereştiului, la cântar. Cântărem acolo şi veneam la colectiv şi arătam: atâta fân îi pă atâtea căruţe. R. Când mergeaţi după fân, oamenii nu erau nervoşi că le luaţi fânul de la animalele lor? P.Gh. Nu, că nu ne da nu ştiu ce fân. Dădea baloate şi apoi în baloate punea ca să iasă la greutate, nu punea numai fân, punea şi balegă de cal în mijlocul balotului. R. Dar aici în comună nu se făcea fân, de ce trebuia mers „pe sate”? 240 P.Gh. Aici s-o făcut fân, da’ n-o mărs oamenii a cosî. Puţini o mărs, că o intrat în servici oamenii, şi-o zâs: , că era cotă de came, de lapte şi erau impozite.marL_Că. aşa o fost! R. Dumneavoastră aţi lucrat în colectiv? P.V. Am mai lucrat şi noi, meream şi ne luam părţi de cartofi şi de pommb de săpat şi de lucrat. Luam părţi şi lucram. N-o fo’ rău, că ei o lucrat pământu’, ei l-o arat, l-o sămânţat, numa’ ai mărs şi ai săpat. Cum să zâc şi cel sărac o trăit şi cel bogat. N-o fo’ atâta de rău. R. Se putea trăi din recoltă? P.V. Da, că n-o fo’ aşă de rău, n-o fo’ tare rău. Ai lucrat pământul, ţi-o dat părţi cât ţi-o venit, te duceai la majă şi ţi-1 măsura. Nu mai ştiu cât la sută ne dăde. Eram mulţumiţi că n-am arat, nu l-am sămânat noi, doar l-am săpat şi l-am strâns. Ei puneau îngrăşăminte, tot. O avut şi utilaje, tot. Numa’ am mărs şi am lucrat. R. După ce s-a lichidat colectivul v-aţi putut recupera pământurile? P.V. Da, ni le-am luat toate. R. Vă mulţumesc pentm amabilitatea de a ne oferi acest interviu. 243 SAT ŞUGATAG MESAROŞ GHEORGHE, poreclit Gheorghe a lui Pipoc, s-a născut la 22 martie 1922 în Sat Şugatag, judeţul Maramureş. Absolvent a cinci clase, a rămas în comuna natală, ocupându-se cu agricultura. Interviul a fost realizat de Robert Fiirtos la 5 martie 2008 şi se găseşte în Arhiva de Istorie Orală a Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet. R. Care era situaţia în sat după război? Cum trăiau oamenii? _______M.G. Apoi, eu voi spune cum o fost atunci, da’ când vreţi să ştiţi? Când o venit ruşii, sau când o venit maghiarii? R. Când o venit ruşii. M.G. Când o venit ruşii, o fost la conducere cine-o vrut. Care o fost mai mari bităngi. Şi dacă ai vorbit ceva de rău, te-o dus la Securitate şi te-o bătut, de te-o rupt. R. Erau familii mai înstărite în sat? M.G. Au fost. Şi io am fo’ destul de bogat. R. Cât pământ aveaţi? M.G. D-apoi, atuncea o spus în iugăre. 70 de iugăre am avut. Apăi, o mai fost Bica, zâs Lungu, Vasalie a Moaşii, i-o zâs Pali. Aieştia, o fost! Pă aieştia ne-o băgat chiaburi, pă tăţi opt că o zâs că avem pre mult. Da’ noi n-am avut nimic, decât numa’ pământu’. Numa’ pămâtu’ gol, atâta. N-am avut nici oloiemiţă, nici cazane de fiert ţuică, nici moară, nici nimic. Numa’ pământu’. Da’ ne-o băgat de ură personală. R. Cine se ocupa cu treaba asta? M.G. O fo’ mulţi. Unu trăie’ şi amu. Acela o fo’ păcat că o rămas! R. îmi spuneţi numele? M.G. Nu-i spun. R. Cum au încercat comuniştii să facă colectiv? 247 M.G. Cum o încercat? Ne-o purtat pă noi, într-o iarnă, şase luni de zile, 80 de familii. De toamnă ne-o prins şi şase luni ne-o tăt purtat. R. Erau activişti de partid? M.G. Da, activişti de partid şi o fost şi un evreu, care-o fost şăfu’ partidului aicea. Da’ acela s-o dus de aici, n-o stat. R. Era partid comunist în sat? M.G. Numa’ comunişti o fost. R. Ce fel de oameni s-au înscris în partid? M.G. Numai oameni săraci. Oameni care nu le-o plăcut a lucra. Vă spun drept, nu tăgăduiesc. Apoi, ne-o pus cote grele, ne-o pus porţâie multă. Ne-o pus fân, ne-o pus mălai, ne-o pus lapte, ne-o pus grâu, ne-o pus tăt feliu, came. Eu, după opt hectare, am dat, în opt ani, 600 de măji de fân. Came, dacă am avut o vacă, îmi pune mie, ca la chiaburi, câte 1000-1200 de Mfe-------------------------------------------------------------- R. N-aţi cerut să fiţi scoşi de pe lista chiaburilor? M.G. Apoi, dejaba ai cerut. Că atunci dacă ai vorbit ceva, dacă io am grăit ceva, o mărs unu şi o spus la Securitate. Te-o dus noaptea şi te-o rapt, te-o omorât, nu te mai întreba cine eşti şi cum eşti. Numa’ dacă eu am fost mânios pă unu şi am spus: O venit noaptea Securitatea şi haida. Nu te-o întrebat nime’ dacă îi adevărat sau nu. R. Au fost astfel de cazuri în sat? M.G. O fost! O fost şi pă acela l-o dus pă unu Hoţea, pă Vasalie. R. Ce a făcut? M.G. Păi, l-o dus. Apoi ce ştiu, ce-o făcut? R. El era cu ţărăniştii? M.G. El n-o fost cu comuniştii, el o fost cu ăştialalţi, cu Ilie Lazăr. Cu el o fost, naţional. Atunci, numa’ de Partidu’ Naţional s-o pomenit. Partidu’ Liberal nu l-o pomenit nime’. R. Unde l-au dus? M.G. Păi, l-o dus până la Canal, că acolo i-o dus pă mulţi! R. Să revenim. Cum încercau să vă lămurească? 248 M.G. Păi, ne chema’ să ne lămurea’ să ne înscriem la colectiv. R. Cine vă chema? M.G. Păi, o fost un şăf de la Gura Humorului, n-am auzât de acee’ până atunci. O stat aici în sat o iarnă întreagă. Ş-apoi zâne seara să meri acolo să te lămurea’. O fost un evreu, da’ ăla n-o stat numa’ două săptămâni şi s-o dus în Comeşti. Ăla o fo’ rău. Vorbe’ urât cu oamenii şi le fagăduie bătaie dacă nu să înscriu. Mergeai acolo în cămin şi apoi te întreba: , zâceu oamenii. R. Erau şi oameni din sat la munca de lămurire? M.G. Da. Erau aceia din sat care ne-o dat la străini şi ne-o temat. Aieştia şi-o luat angajamentu’ c-or face colectiv. Unu’ o murit, da’ unu trăie’ şi amu. Da’ acela o fo’ păcat că o rămas! ______R. Cum încercau să vă convingă? Ce vă spuneau?_________ M.G. Ne spuneau că a fi mai bine şi să dăm pământul. Că tare mari cote ne-o pus, domnule. R. Dacă nu reuşeai să-ţi plăteşti cota, ce se întâmpla? M.G. Păi, zâne şi îţi lua vaca, zâne şi îţi lua din casă şi de aieste. Apoi, te-o pus să mergi la munca statului, să faci prestaţie. Vara, cu caru’ căram pietre, ne da cubice, câte cinci, şase, zece la o căruţă. Vara când trebuia să faci fân. Dacă n-ai făcut, te-o dus la închisoare şi pă tatăl meu l-o dus trei luni. R. Unde? M.G. La Sighet. La Sighet, o stat. Acolo o fost o închisoare, cum mergi către gară, pă drumu’ ăla. R. De ce l-au arestat? N-a putut să-şi plătească cota? M.G. De ce ne-o mânat să tragem metăre la pădure, de la stat. Ş-apoi n-am mărs, când o zâs. Te-o obligat să lucrii pământu’. N-o fo’ voie să rămâie nici o brazdă nelucrat. Dacă nu l-ai lucrat, apoi ne-o luat o bucată de pământ şi ne-o oprit pă el, pă o jumătate de hectar că o zâs că or pune porodici, cepe de aieste. Şi apoi n-o pus şi o trecut aşă, cam până la Rusalii. Cam în iunie-iulie şi o venit o doamnă de la Sighet şi eram acolo la pământu’ acela că o fo’ o bucată lungă de-un hectar şi jumătate. Ne-o oprit, să nu-1 muncim, ştii? Celălalt l-am arat tăt şi vine 249 doamna, noi lucram acolo şi zâce: . Spui. în seara acee, deja asta o fo’ la noi, să merem să arăm pământu’. Ei l-o luat să-l lucre ei, ei n-o vrut a mere să lucre nime’ pă el. De la doi o luat, de la noi şi mai de la unul. De la Pulea, că aşa i-o zâs. R. Când vă chemau la Consiliu să vă convingă să intraţi în colectiv, nu vă ameninţau? M.G. Ei, nu. Era evreul acela şi zâce: , zâc io cătră el. Apăi, o zânit unu’ de la Gura Humorului. Şi o vinit aici pă la noi şi-am povestit. Uită aşă, uită aşă. No zâce: . Am făcut cererea. No, zâce: . Şi apoi tăt o îmbiat ş-apoi ne-o spus: . No, ş-aici o fo’ povestea. Ş-apoi, pă primăvară, în trei zâle, noi, aceea 80, ne-am scris în iarnă. R. Aţi făcut cerere de-a intra în colectiv? M.G. Da. în primăvară o zânit Sfatu’ de la Giuleşti, nişte răi de acolo şi apoi o scris tătă comuna. Da’ i-o ameninţat pă oameni că-i bate, că-i duce în temniţă. Şi apoi, nu ştiu ce o fo’, ce n-o fo’, că s-o anulat tăte, o rămas moarte. R. Dumneavoastră de ce n-aţi vmt să vă înscrieţi în colectiv? M.G. Păi cum să te scrii? Trăbuie să-ţi dai tăt pământu’, să lucrii acolo. Că numa’ aceia s-o băgat atunci în conduceri care-o fo’ chiulangii. Care-o fost cei mai mari tâlhari. Cei mai mari hoţi! Că aşa o fo’! R. Vă era frică că după ce daţi pământul la colectiv, nu o să aveţi din ce trăi? M.G. Sigur. Că apoi cu ce voi trăi? R. Aţi auzit oameni din alte comune care se plângeau de colectiv? M.G. Sigur că am auzât. R. Ce spuneau oamenii? 250 M.G. Ce spuneau? Rău, spuneau! Doar aceia spuneau bine, care erau în conducere, care erau brigadieri. R. Dar oamenii care lucrau, ce spuneau? M.G. Păi, tare puţâni lucrau. Am fost la Călineşti şi oamenii să duceu prin ţară, prin tăt locu’, nu sta’ la colectiv. O rămas numa’ nişte bătrâni. R. Oamenii nu primeau recoltă suficientă? M.G. Păi, n-o fo’ de unde să primească. Aicea n-o fost pământ. După ce o împărţit pământu’, n-o rămas decât puţân arător şi dacă o rămas arător, n-o fost cine-1 munci pă acela. Că s-o dus oamenii. O rămas pământu’ nelucrat! R. N-aţi auzit, se fura în colectiv? M.G. Fiecare cum o putut. Eu am lucrat la pază, angajat la stat. Şi apoi am lucrat acolo la Călineşti, la colectiv. Am curăţât terenurile, am scos cioate, în opt ani am făcut opt saivane. Ş-apoi era şăfu’ de post. Mă cunoşteam ciLelhinerapoi zâcem cătră el: Mie îmi zâcea unchiule. Şi o biată femeie o zânit cu o poală de cucuruz şi o băgat-o în temniţă pă trei luni. Apoi, eu îi auzăm pă oameni grăind. Spuneau că nu le dă, că le-o făgăduit şi că trebe să fure, să ascundă. îmbiau noaptea şi furau, care cum puteau. Da’ furau mult şăfii, cei care o fost şăfi, că ei o dus cu măşânile. R. Ce vă mai amintiţi din perioada colectivizării? M.G. Păi, eu îţi spun atâta: cine o fost în colectiv şi o fo’ la conducere, aceia o avut ce le-o trăbuit. Şi ceia ce-o lucrat, n-o avut. Da’ la noi n-o fo’ colectiv, aicea în sat. Decât că ne-o pus cote. Io avem câte zece metăre de porumb de dat, cinşpe de cartofi, avem patru măji şi jumătate de came, avem câte 1.200 de lităre de lapte. Ori ai avut vacă, ori n-ai avut. Ai trecut de la opt hectare în sus, gata. N-ai avut vacă, n-ai muls lapte, da’ tăt ce-o pus, o trăbuit să dai. Cumpărai unt de pă unde găseai şi băgai. R. Nu fugeaţi de acasă atunci când veneau cu lămuririle? 251 M.G. Ei nu. Numa’ când am putut. Da’ o fo’ musai să meri. Vreo 80 de familii ne-o băgat, tătă iama. La aieştia 80 o îmbiat, iar noi am îmbiat şase luni. R. Erau oameni mai înstăriţi? M.G. Da, înstăriţi, care o avut pământ, că la noi n-o fost altecele. R. Bine, vă mulţumesc mult! POP PETRU s-a născut la 28 iulie 1934 în Sat Şugatag, judeţul Maramureş. Absolvent a şapte clase, a rămas în comuna natală, ocupându-se cu agricultura. Interviul a fost realizat de Adela Ulici la 5 martie 2008 şi se găseşte în Arhiva de Istorie Orală a Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet. R. Aş dori să vă întreb cum a fost în sat după război? Aţi avut comunişti în sat? P.P. Nu, nu. Ei o venit după alegerile din ’46, o venit comuniştii. R. Şi cum au început colectivizarea'/ P.P. O început prima dată cu tovărăşâia cu oi. Şi după aia, de la oi, o trecut apoi să facă colectiv peste tăt. R. Oile le-au luat de la cei care au avut? P.P. Oile le-o cumpărat şi membrii de partid era’ obligaţi să bage, câte două sau patru oi, care cât o avut putere, să bage în tovărăşâie. R. Cine s-a înscris în partid? Intervine soţia martorului (S). Tăţi nemernicii. P.P. Cei mai săraci! Şi la care nu le-o plăcut să lucre. Deci, care o fo’ mai cu puţân pământ. Că li s-o promis pământ şi ăştia, care nu le-o plăcut să lucre’, ăştia o făcut tovărăşâie. O intrat în partid şi i-o asuprit pă ieştialalţ’. R. Veneau activişti de partid? P.P. Zâneu activiştii. R. Vă aduceţi aminte vreun nume? S. Ştii mama sărăcii, să-i ducă! P.P. Păi, un instructor de partid o fost de la Giuleşti, Boza Ion. De fapt, el o fost instructor de partid. Deci, instructorii mereu, o fost unu Orza şi nu ştiu mai cum, cela o fo’ de la Sighet. Şi unul Oros am avut. 253 R. Ce făceau ei? S. Veneu în sat... P.P. După propagandă şi după informaţii. S. Să ne lămurească! R. Veneau din casă în casă sau vă adunau duminica? P.P. Nu, ave’ agenţi secreţi. Aveau agenţii lor secreţi în sat şi ei zâneu şi culegeu de la aceia. R. Erau oameni din sat care dădeau informaţii. P.P. Da. Erau agenţi, erau agenţi secreţi. De exemplu, eu am lucrat în pădure. Era o vară foarte săracă de fân şi nu am avut cu ce să-mi înlesnesc gospodăria: oi, vaci, cai ce-am avut. Şi am mărs în pădure. Acolo ne-o dat numa’ 36 de kilograme pă săptămână, pântru doi cai. Da’ eu nu m-am mulţumit. Trăbuia să-i dai de trei ori pă zî la cal, ca să poţi trage buşteanu’. Şi am declarat grevă. Eram 14 persoane şi eu eram cap de rebeliune. -------R^CâţLanLaveaţi?_________________________________________ P.P. Păi, aveam vreo 29 de ani, cam aşă ceva. R. Cum v-aţi gândit să vă faceţi cap de rebeliune? P.P. Păi, am făcut grevă cu ceia’ muncitori, care o fost asociaţi cu mine în pădure ca să ni să mărească abracu’ la cai, nu păntru altceva. Că pita era la raţie. R. în ce an a fost? P.P. Păi, prin ’61, ’62. Cam aşa ceva o fost. Am mărs la maistru şi i-am spus să nu mai bage vagoane la încărcat, că avem grevă. Şi o anunţat la Runc, acolo era un birou de conducere, o anunţat centrala din Sighet. Şi apoi o vinit ingineru’ Budiu şi cu directoru’ inspectoratului, Bozântan Vasile, cam aşă ceva i-o fo’ numele. Şi noi eram tăţi acolo, în cabană, aşteptam. Tăt o fost bine cu tovarăşii mei de acţiune, până când o auzât că vine drezina. Când o zânit drezina, unu’ o mărs la grajd, unu’ o mărs să adape caii, aşa că oamenii m-o părăsât şi am rămas numa’ eu şângur în cabană. Şi m-o întrebat: Zâc: . Zâce: 254 . , am zâs eu. Şi atunci o băgat mâna în jăb şi şi-o învârtit pistolu’. Şi mi-o spus: Şi cu asta i-am supărat din nou. Şi apoi, ne-o mai dat o kilă. Deci din 36, o făcut 37. Dacă să da’ pâine de ajuns, dădem şi pâine la cal, da era numa’ pâine neagră şi aceie o fo’ la raţie. Şi aşa am putut să ies din iarnă, cu cei doi cai. Şi apoi o venit echipă în sat să ne înscriem la colectiv, apoi ne-o dus la şcoală. R. Dumneavoastră n-aţi fost la întovărăşire? P.P. Eu n-am fo’ la întovărăşire. R. Nu v-au pedepsit? P.P. Nu ne-o pedepsât, că n-o avut cum. S. Ne-o dat cote mari. Cote mari, impozite mari. Să nu putem duce. Dacă nu am plătit la oră şi la lună o zânit şi ne-o rădicat hainele din casă şi ne-o luat vaca din grajd! O dus-o, n-am văzut-o veci! Apoi, ne-o luat mălaiu’ din pod! Tăt, tăt, tăt ne-o luat. P.P. Ne-o rânuit la zero grade. S. Ne-o scos hainele din casă şi nu avem cu ce să mă îmbrăc duminica, să mă duc la biserică. Tot ne-o luat din casă! Tot! Păreţii goi. Am avut un părete gol! Da’ am avut vecine care n-o fost aşă înstărite şi acele-mi da’ haine. Era o nevastă şi mă îmbrăcam cu hainele ei duminica. R. După război cum erau oamenii în sat? Erau mai bogaţi sau mai săraci? S. O fost oameni bogaţi, care o avut pământ mult. P.P. O fost oameni cu pământ, o ţânut. Aicea n-o fost aşa ca şi în ţară, unde o fo’ la câmpie, însă o avut boi, oi, vaci, păsări, porci. R. Dumneavoastră, cum eraţi considerat? P.P. No, aicea n-ar fi fo’ nici unu’ chiabur. Numa’ ca să distrugă, i-o băgat şi pă cei nevinovaţi. S. Noi am fost băgaţi la chiaburi. 255 P.P. O fost vreo câteva familii care au fost chiaburi, aceia au fost mai asupriţi. R. Au fost şi oameni închişi? P.P. O fost. O fost şi închişi. S. Şi fratele meu o făcut trei luni de puşcărie. R. Unde? S. La Sighet. R. Cum îl chema? S. Pop Vasile. R. De ce a fost dus la Sighet? S. De ce ne-o luat un teren, să spune la Casa Gostatului, un teren şi l-o ocupat cu forţa. Cu forţa o ocupat, nu numa’ a’ nost’. Mai mulţi care o avut acolo teren. Acolo o fost, între drum şi apă, Mara. Aicea, în capătu’ satului. Si el s-o dus şi o cosât, pă terenu’ nost’, nu a altora. Şi după acee’, s-o făcut lege, l-o purtat pă taică-meu, pă la Baia Mare, pă la Satu Mare. Bucăţica ’cee, că nu o fost atâta de mult, doamnă! O fost puţin! Da’ n-o vrut să ţi-1 lase! Că ai fost chiabur, no! Cu sărăcia ta şi cu munca ta, ai fost chiabur! Că măşâni, n-am avut! N-am avut nimică, decât pământu’! Da’, l-am muncit! R. Pe tata l-au dus în tribunale, iar pe fratele l-au închis? S. Da, da. L-o închis, că o luat băiatu’ pă el. Şi l-o ţinut trei luni la Sighet în puşcărie. R. Vă aduceţi aminte în ce an? S. în ’59. P.P. Cam prin ’59 o fo’ treaba asta. O avut dreptu’ la pachet, da’ nu i-o dat voie. Gheorghe acela din Berbeşti o fost gardian la puşcărie, ne cunoşteam din tinereţe şi-o fost gardian la puşcărie şi numa’ aşă prin şoapte ne-o anunţat, o anunţat părinţii, că trebuie să-i duceţi un pachet. Prin şoapte. Că o fo’ mai mulţi, n-o fost numa’ fratele ei. S. O fost mai mulţi din sat care o avut teren acolo. P.P. Vreo patru persoane o fost! R. Vă mai amintiţi numele lor? P.P. D-apoi- o fo’ Bledea Nicoară, Nicoară a lu’ Dumnitru Moaşii, Mesaroş Diorde, care-i mort amu, Ghiuri Ştiopului şi o mai fo’ Mesaroş Diorde-Ghiuri. 256 R. Au fost oameni din sat care au fost duşi la Canal? P.P. De-aicea, n-o fo’ nime’ dus la Canal. De la Desăşti o fo’ numa’. R. Deci la început a fost întovărăşirea de oi, dar dumneavoastră nu aţi participat. P.P. Da, apoi o dispărut. O dispărut! R. Le-au dat oamenilor oile înapoi? S. Nu ştiu ce-o făcut cu ele. Că o pierit! P.P. Le-o terminat! Le-o terminat. S. O pierit de foame. După ace’, o vinit să ne ’scriem în colectiv. P.P. O venit echipă şi o umblat din casă în casă, să ne ’ scriem în colectiv. S. în tătă ziua. El s-o ascuns. Io numa’ rămânem, avem băiatu’ de un an. Şi o dată, aşe pă neştiute, o vinit şi nu i-am easăr R. Oamenii ăştia erau de aici din sat? P.P. Nu, din Sighet. O fost o echipă din Sighet de opt inşi, care o îmbiat din casă în casă, păntru ’scrierea în C.A.P.-eu. Erau cazaţi la cămin. Şi aici, la şcoală, o fost un grajd şi dacă nu te-ai vrut ’scrie, te-o dus la şcoală şi te-o băgat acolo-n grajd. Te-o arestat! S. Şi te-o închis acolo. R. Şi ce făceau? P.P. Păi, îi ţâneu acolo pă oameni. R. îi băteau? P.P. Nu i-o bătut. S. Nu i-o bătut. R. Mâncare le dădeau? P.P. Nu, mâncare nu le-o dat! S. Nu, n-o fo’ voie. No, şi aşă, cu pachetu’ ăla, n-am terminat, la Sighet, la frate-meu. Io m-am întâlnit cu băiatu’ acela prin Sighet, amu el era căsătorit, eu căsătorită. R. Gardianul? S. Cu gardianu’, da. Şi io îl întreb: El mă întreabă pă mine cum îs, dacă am familie. No, îi spun că am un băiat, da’ zâc: El o fost 257 un bărbat foarte fin, da’ om gazdă, n-o fost sărac, să n-aibe nimic. Şi zâce: . , zâce. . . , zâce cătră mine. Am zânit acasă, am spus la părinţi şi la ceialalţi oameni, am anunţat şi ne-am dus tăţi. Da’ tata n-o putut să intre numa’ până-n uşa puşcării, din stradă. Numa’ până-n uşă o intrat tata, nu la geam! La geam, eu m-am dus cu pachetu’. Acela, băiatu’ de la Berbeşti, stăte’ acolo. El o fost gardian. Şi io m-am dus, i-am dat pachetu’. . I-am dat pachetu’ şi gata. O vinit şi ceialalţi oameni care o mărs la familii şi le-o dat pachetu’ şi am ieşât afară. Da’ în mine o intrat o spaimă! R. Adunări populare cu oamenii din sat se făceau? -------SJăceauJ------------------------------------------------ P.P. în fiecare duminecă. Tăt cu promisiuni şi cu minciuni şi oamenii n-o vrut să cedeze nici de cum. R. Ameninţări au fost? P.P. Nu, nu. S. Nu s-o lăsat cu ameninţări! Care o fost ameninţat, o vinit noaptea maşina Securităţii, l-o dus în maşină şi dus o fost. R. Care a fost atitudinea preotului din sat, a profesorilor în perioada colectivizării? S. Directoru’ de şcoală o fost foarte bun. Da’ îi mort amu. P.P. Bohotici Teodor. Cât o putut ne-o încurajat. Era urmărit, pas cu pas şi nu putea să se bage prea des. S. Vinea acasă la noi şi poveste’ lu’ tata şi la maica mea în secret. Şi ne povestea şi ne spunea: . De asta nu o putut aresta un preot care o fost mare chiabur. O avut un loc la Berbeşti de patruzeci de hectare într-un loc. R. Cum îl chema? P.P. Huban Anton. S. Huban Anton. Părinţii lui o fost de păste apă, numa’ acolo o fost Huban. Păste apă, la Biserica Albă. Tot i-o luat! R. L-au închis? 258 S. Nu! Nu l-o putut prinde. O fo’ fugar. Noi, taică-meu, am avut un evreu la Sighet. Tata o avut 150 de oi cu lapte şi vite câte 12- 13. Ţinea porci graşi şi îi vinde’. Lua tăt câte cinci şi îi vinde’. La lună, le da drumu’ c-o fost porumb, o fost vaci cu lapte şi la lună îi trimite’, lua alţii. Şi evreu acela o fost hentăş, cum să spune’ p-acele timpuri. P.P. Măcelar. S. Măcelar. Şi o fost foarte buni prieteni. Şi după ce s-o întors de la Auschwitz, el o avut şcoala mecanică şi l-o pus la Securitate şofer, el o îmbiat cu maşina Securităţii. Şi el ştie de păste zi, că trăbuia să meargă într-acela sat sau într-acela şi să-l ridice pă cutare. Noi n-am stat chiar lângă drum, da’ grădina, fundu’ grădinii, o fost aproape. Vine’ la un unchi de-a lui tata şi îi spune: Atunci, el fuge, nu aştepta noaptea acasă. La un timp o venit meu. Noi am zâs că tata îi la oi. Da’ el era ascuns, c-am avut încă cioban la oi, în anu’ acela. , o zâs. Mama m-o mânat pă mine şi când m-o văzut directoru’ că m-am băgat în casă la el, că la el în casă era Securitatea, era Miliţia, vreo patru miliţieni. El, numa’ mi-o făcut cu capu’ aşă, că eu am privit precis la el şi el la mine. El tăt o mărs până afară, de trei ori, şi când s-o întors zâce: Avem, dincolo de el, o mătuşă. Atunci, eu fug pă uşă şi fug la mătuşa. La mătuşa o fost închisă poarta, gardu’ era înalt, am ajuns cu mâna păste gard, da’ un miliţian o fost după mine, că era beat! Şi-o fost după mine! Şi m-o prins, de aici, de umăr şi m-o tras de pă gard, că io tăt săream dincolo păste gard, da’ m-o tras. Şi m-o tras jos. , o zâs. Da’ eu: , am zâs eu cătră el. Şi când i-am tras un picior, cum o fo’ beat, o picat. Da’ n-o ajuns de tătu jos, o picat pă mânuri şi o fo’cu arma-n umăr. Şi i-am mai tras un picior şi io, obraznică. Şi io ştiem terenu’, că a treia grădină, numa’ îs căsătorită, de aici de unde am stat. Şi ştiem terenu’ pă unde să fug, el nu mai ştie terenu’, prin grădini. Şi o fost pomi, o fost ca într-o pădure şi io, când am văzut că-i la pământ, până s-o învolomocit el, eu pe la 259 un vecin, tai-o! Şi am fugit până acolo, la vale, da numa’ al doilea casă, am fost de acasă, de unde am stat. Şi am strâgat la fereastră: Amu ei o ştiut că-i ceva, că îs domnii aici, da’ io, după o bătrână, ţup în pat! Da’ amu şi acolo mă temem! Zâc: , da’ o zâs omu’, gazda căsii . Că era iarnă, ştii? O mărs şi i-o spus la mama, ie o ieşit din casă şi s-o dus la un vecin şi s-o proptit de casă, să vadă şi acasă ce s-a întâmpla. Ei beţi, s-o luat şi-o vinit la popa, o fost case bătrâne, de pă timpuri. Cine o facut-o, o facut-o cu minte şi p-acele timpuri! Pă uşa acee o fost pus un dulap mare, cum o fost pă timpuri, dulapurile de haine şi el pă uşă o pus dulapu’ acela, acolo nu ştie nimenea. Când băte’ la uşă şi la geam, el pă hol şi pă după dulap, deschide uşa şi tai-o, până la taică-său. RrAfl aflat de ce~v^ chematratunci la şcoală?------------- S. Pântru colectiv. Tot timpu’ o fost lupta colectivului. Şi pă când popa fuge’ la tată-meu şi desculţ şi gol cum s-o sculat din pat, ş-apoi şi-o dus haine, o venit tata desculţ acasă şi îi duce haine şi o fugit amândoi. Şi ei fuge’ şi să ascundeu, ori fuge’ până în Bloja, c-aşă-i zâce la locu’ preotului din Berbeşti, ori stăte’ pă câmp şi iarnă şi cum o fost. R. Mai aveaţi ceva teren sau animale? S. Tot terenu’o fost încă a nost’! Numa’ auzi, ne-o cules şi ne-o batjocorit şi ne-o luat mâncarea şi vaca ne-o dus-o cu lapte şi porcul... P.P. Ne-o răbluit, mai bine zâs. S. Şi o jurincă ne-o dus-o şi o dus zece oi, ni le-o luat din turmă şi le-o dus şi le-o belit, o făcut ce-o vrut ei. P.P. Deci, membrii de partid o fo’ năpustiţi să te asuprească la gustu’ lor. Şi o luat de mâncat, şi o luat de băut. S. Tăt! Şi hainele din casă! Şi lâna... P.P. Nu le-o păsat de nimnic, de cel ce-o muncit cinstit. S. Brânza, tăt. Lor nu le-o plăcut munca, doar băutura, mâncarea bună şi distracţia! P.P. Şi le-o sosât momentu’ când o fost împuterniciţi de stat şi atunci ne-au acţionat! 260 S. Noroc că ne anunţa evreul acela şi eram duşi cu taică-meu. Ş-apoi ne-ascundem. O fost o primăvară bună, o înfrunzât devreme loazăle cele. Ş-apoi o fost o loază mare şi ne suiem în loaza ceie’ că era înffunzâtă şi ne uitam, amu o venit până acolo, la casă şi la grajd, c-am avut grajd şi casă acolo. Şi n-o fost nime’, grajdu’ o fost închis, câinele legat în uşa grajdului. Apoi o dat cu bolovani pă câine, numa’ nu l-o omorât pă săracu’, tăt l-o farmat. O deschis casa şi o năpustit mieii, într-o noapte. De două ori s-o întâmplat aşă ceva. C-o crezut că dacă or năpustii mieii, noi ’om ieşî la miei, ş-atunci ne-or prinde. O năpustit mieii, ş-apoi oile o zdierat în grajd. Tăt o înconjurat bieţii miei, să margă la mame, tăt o înconjurat. Să vide’ de lună că era o noapte mândră şi liniştită de primăvară, dar n-o ieşât nime’ de necării. Apoi mieii s-o pus, s-o culcat înaintea grajdului. Ş-apoi s-o dus şi ei s-o dus mai încolo şi apoi cu latemele tăt ne-o miei, să-i băgăm înapoi la locu’ lor. Noi n-am ieşât! R. Când a început campania pentru colectiv au fost oameni care s-au înscris? P.P. Cei săraci. Care n-o avut pământ şi nu le-o plăcut a lucra, tăt le-o promis funcţii! Atunci oamenii, ce-o zâs? De ce să nu fiu eu brigadier să comand pă altu’ care o avut avere şi m-a ţâne mai departe. Ş-apoi o vinit măşânile Securităţii şi am barat satu’ acolo din jos şi din sus. Spre Giuleşti şi spre Hărniceşti. Şi o vinit prim’ secretar din Baia Mare, nu mai reţin cine o fost... S. Şi aici o fost un grajd... P.P. Grajdu’ taurului. S. Şi io am ieşât, că el o fo’ dus înainte şi eu am ieşât, am închis copilu’ în casă, şi-am ieşât să mă duc şi io, că tăt satu’ o ieşât. R. Dar cum aţi hotărât? S. Ştii cum? Unu’ dintr-altu’, aşă. P.P. De la om, la om. Şi ne-am prezentat şi ne-o întrebat prim’ secretam’: Am strâgat toată lumea într-un cuvânt: R. Au venit mulţi oameni? P.P. Tot satu’! 261 S. O vinit, tăt satu’. P.P. Şi o strâgat cu voce, nu vrem colectiv! S. O fost femeile, care-o fost a colduşilor, a celor care o fo’ propuşi, de brigadieri, să conducă pă aieste femei. O sărit nişte femei pă ele, tăte le-o scălmânat! P.P. Ş-apoi, s-o bătut femeile! S. Şăfu de post, o fost la Giuleşti postu’ de miliţie că aparţineam pă acele vremuri de Giuleşti, nu eram cu Ocna, ca la ora actuală, o vinit la telefon, că o sunat de la Baia Mare. Şi numa’ aud că sună telefonu’ şi eu m-am pus sub geam. Şi m-am liptit sub geam să văd, gândesc ce-a grăi şăfu’ de post cu cei de la Baia Mare. Tătă tăt, am auzât. Şi el, şăfu de post, zâce: <îs vinit, da’ nu ştiu ce să fie, că-i tăt satu’ adunat în faţa căminului>. Le-o răspuns şăfu’ de post, prin telefon, în Baia Mare. No, amu io tăt am stat, el s-o dat şi-o ieşât, şi o închis, iar fujât acasă, no. După acea am ieşât pă poartă, gândesc să nu ne întâlnim nici pă drum, nici de loc. M-am dus în drum şi apoi unu’ din altu’, la omeni le-am spus: . După o juma’ de oră o venit nu ştiu câte maşini din Baia Mare. De la Securitate. Şi-o vinit ş-apoi: O strâgat femeile, că femeile când să îndeamnă, ştiţi cum îi gura femeii? P.P. Femeile o fo’ împuternicite de bărbaţi. Păntru că bărbaţii dacă să împotriveau ne-ar fi luat şi ne băga în măşâni. S. Ştii, cu ce ne-o motivat şi pă noi, pă femei? O zâs, c-o fo’ bărbaţi îmbrăcaţi femeieşte şi ei o strâgat. Ş-acee ne-o motivat-o. P.P. Şi-o făcut impresia că-s bărbaţi, îmbrăcaţi femeieşte. S. Să ştii că am ştiut şi ce le spune. Nu numa’ tăt să grăieşti, numa’ acolo să macini. Le-am spus realitatea. Ş-apoi, tăt o stat poate o fo’ şi trecut de 12 noaptea. 262 P.P. O chemat capii de familie în cămin şi femeile să rămâie afară, da’ am strâgat în gura mare: . Şi atunci o ieşât prim’ secretam’ şi o întrebat: Am strâgat: Şi atuncea o plecat lumea la căsâle lor. R. N-au fost nici un fel de măsuri? P.P, Nu, n-o fo’ nici o măsură, nu s-o luat nici o măsură. S. Nu, nu! Nici nu-o pus un miliţian mâna pă un om ca să-l bată, nu nimică. R. Şi s-a terminat? P.P. S-o terminat. S. Atunci s-o terminat. R. Credeţi că s-a renunţat la colectiv pentru că s-au revoltat oamenii?----------------------------------------------- P.P. O văzut că nu-i de acord lumea şi nu se poate face. S. Şi nu-i şansă. Că s-o temut şi de altceva. Noi ’om împuşca, unu doi! Da’ când s-a îndemna tăt satu’, ne gâtuie şi pă noi! P.P. Am fo’ foarte uniţi! S. Lumea o fo’ unită. P.P. Am fo’ tăţi p-o mână! în afară de cei ce-o fo’ propuşi de brigadieri. Care-o fost membrii de partid şi la care le-o promis funcţii. R. Şi v-aţi gospodărit cum aţi vrut? P.P. Ne-am gospodărit, cum am putut! S. Păi, cum am putut! R. Cote aţi avut? S. Vai de mine! Noi am dat douăzeci de metăre de grâu, cotă. Apăi porumb, nu ştiu cât. Apoi cartofi, fasole. Tăt ne-o obligat, lână şi lapte să dăm şi câte un miel, doi. Care câte oi o avut. P.P. Dacă ai avut miei de vândut, nu-ţi da voie să meri cu ei în târg la Baia Mare, că acolo-i oraş mare şi centru, trăbuie să duci un miel, la preţ maximal. Deci, un miel de la 12 kile, în sus. Dacă am dus un miel de 14 kile, mi l-o plătit cu 13 lei kila, deci 263 pă 14 kile, s-o zânit 182 de lei şi pielea la D.C.A. era 200 lei. Deci, ei o mâncat carnea gratis şi-o mai rămas şi 18 lei, din ce o mâncat carnea me’, munca me\ No, asta o fost, an de an. Ş-apoi mere-i la primărie, să-ţi dăie un document, să poţi mere să-ţi vinzi marfa la piaţă. R. Peste tot unde am fost până acuma i-am întrebat pe oameni: Şi toată lumea ne-o spus: S. Nu, n-o avut frică. Ştii, s-o unit oamenii. Şi mai mult, femeile! Ştii? Prima dată, femeile! O vinit şi o umplut în casă, de domni. Din Sighet şi din sat, de pă la Giuleşti, o venit. Eu, avem un socru şi mă duc să bag pă foc. Dar, înainte, m-am certat cu ei, m-am certat. Cum erau banii atunci, de vreo 3500, să mă poată întreţine pă mine şi pă bărbat şi pă tată-său, că-i bătrân. . No, şi aşă tăt ne-o lămurit. Mai şi să sfade, mai grăiem şi mai blând şi aşă ne certam. Eu m-am dus să bag în sobă pă foc, şi am pălit un fier mare de lucrat în sobă. Când am pus mâna pă fier, atunci unu’ după altu’ la fugă, că o gândit că le dau bătaie. Da’, eu nu m-am hotărât la aşă ceva. Da’ totuşi o dată, când i-o închis în grajdu’ şcolii, apăi o fost miliţie multă la cămin şi de la C.F.R.-eu, o fost îmbrăcaţi ceferişti, ca să lămurea’ oamenii, la cămin. Şi io zâc: <îmi ieu o botă şi mă duc să văd ce să-ntâmplă la cămin? Să ştim de ce murim în noaptea asta!> Şi mă iau şi mă duc şi mă adun cu o femeie bătrână, ave’ băiat de odată cu mine. Şi ne întâlnim şî ie cu o botă la mână. Am luat şi eu o botă, aşă o rudă de la fasole şi ne-am dus acolo. Era un prieten din tinereţe, de la Sighet. , zâce cătră mine. . Când vine cătră mine dumnealui, io îl prind de umere şi poc de păretele căminului, aşa am dat de s-o clătit geamu’. 264 Atunci o ieşât miliţia şi o ieşât domni din cămin. Şi era şi o femeie, cam zvâltă femeie, nu era înaintată în vârstă... P.P. Femeie în putere, pă acele timpuri. S. în putere, şi-o femeie solidă bună. <îţi crep capu’ mintenaş>, zâc eu câtă el. Ştii? Că-1 cunoşteam. <îţi crep capul Da’ ce marea mână-ti.. > şi înjurături. , zâc. R. Au fost cazuri în care să fie bătut un miliţian? S. Nu, că nu s-o acăţat de popor. Nu s-o pre’ acăţat să se ambaleze. P.P. N-o făcut abuzuri. S. Abuzuri n-o făcut, ştii? P.P. O fo’ lămurire, numa’. S. Poate că s-o gândit că omoră câteva femei, da’ totuşi rămâne fără armă. Că eu am fo’ în stare să pun mâna şi pă armă. , am zâs io. P.P. Eu nu m-am supus. Am fost mai obraznic ca ceialalţi. Şi pântru-ace’ m-am ferit, ca să nu ajung pă mâna Securităţii, că dacă mă duce’, mă băte’. Zâc, aşă pot să scap, nebătut şi nefarmat, dacă părăsăsc domiciliu’. No şi cu asta am scăpat. S. No şi zâc: Era şi acela din Sighet ce-1 cunoştem, o ieşit miliţia afară şi le-o văzut pă două femei cu bote. No, eu eram nevastă tânără. . Atunci o mărs şi o descuiet grajdu’ şi oamenii o fugit acasă... P.P. I-o năpustit pă oameni la casa lor. S. La cămin i-o ţânut, o jămut căminu’ de oamini, cum i-o strâns acolo ca să iscălească! Atunci o deschis uşile, oamenii o auzât ce facem noi, două femei afară, şi atunci o ieşit nişte ceferişti, la unu’ l-am ajuns cu bota. R. Cine era cealaltă femeie? 265 S. Din Sighet. Bârlea Vârvară. No, ş-apoi, când o văzut femeile acelea, io zâc: în geam n-am dat să-l sparg, da’ am dat în părete. Şi aşă şi femeia aceie curajoasă atunci o ieşit din cămin, o luat-o pă după cămin şi era ceva măşâni, s-o îmbarcat în maşini şi o şters-o. Şi aşă că s-o deschis căminu’, s-o dus miliţia şi o năpustit oamenii de aici, cum o fost arestaţi în grajd. Noi, două femei, apoi tăt râdeam. P.P. Ne-am ocupat şi cu tăuraşi şi ne-o promis că ne dă mălai. Kilă la kilă. Dacă ave’ tauru’ 500 de kile, primeai 500 de kile de mălai, la preţ redus. Io meream toamna la cules prin Banat şi aducem şi ţânem taur. Am predat tauru’, ne-o dat bonu’ pântru 500 de kile, da’ n-o mai zânit mălai în cooperativă. Am rămas. Am ţânut altu’, iară’ am primit la fel, iară n-am primit dreptu’. Şi al treilea an, am avut al treilea bon şi drepturi n-am primit. Eram la fântână, era fântâna acolo lângă poartă şi vine primarul şi cu un activist de partid, de la Baia Mare. Zâce: Vine, intră în casă, să pune la masă, s-apucă şi face contract pă doi porci şi pă doi tauri. Activistu’ zâce: Ca să mă aibă la mână. Zâc: . Şi am scos portmoneul şi i-am dat un bon. Primu’ bon, de pă anu’ care-o trecut. Zâc: . Zâc: îl dau şi de pă celălat an. <Şi aiesta-i valabil!> Pă când l-am scos cel mai vechi, de pă al treilea an, zâce: . Şi-o strâns hârtiile, le-o pus în geantă, şi-o plecat. Da’ n-am primit nici în ziua de astăzi, am rămas cu promisiunea numa’. Apoi am avut probleme cu o vacă. Mă duc la primărie şi mă plâng. Era primăriţa Stan Victoria din Săpânţa. Zâc: . Zâce: <întăie meri şi cumperi, ş-apoi îţi dau aprobare>. Şi l-am poftit pă vecinu’ să-mi facă un bilet de vânzare - cumpărare. Vine vecinu’, îmi face biletu’ şi încă era 266 omu’ puţân trecut prin treburi de aieste. Zâce: Aşă că mă duc şi îmi ’registrez vaca vecinului, c-am cumpărat-o şi mă duc la Ocna Şugatag, să predau vaca la cântar. Pă când ajung la achizitor, ar fi vrut tomni, eu am cântărit vaca, am şi io şapte clase, am ştiut că la a doua calitate trebuie să primesc 4.200 de lei. Ar fi vrut şi el 1.000 de lei să-i dau şpagă. D-apoi eu am gândit aşa în mine: I-au vaca de lanţ, mă duc cu ea la primărie. Chiar în dosu’ primării era o stradă şi erau acolo trei pruni, lângă o casă a unui om. Leg vaca la un prun şi mă bag pă poarta din dos. Primăriţa era la geam, cum o auzât vaca răgind. Amu mă cunoşte’, cum am fo’ cu plângerea. Am intrat în birou şi zâc: . Tocmai aveam un bon în buzunar, cum am cumpărat un lanţ. Ceauşescu era acolo pă părete. Zâc: . Am lăsat acolo pă covor raniţa, o pelerină de ploaie, o căciulă şi o botă. M-am dus, mi-am luat lanţu’ de la vacă, şi am întors înapoi, l-am pus în raniţă. Am luat raniţa pe umăr, pelerina pă mână, bota, căciula, am ieşât pă uşă, şi am plecat. I-am spus: Şi vaca o rămas răgind acolo, la poarta dosului. Şi am vinit acasă, fără de vacă. Pă la nouă ceasuri, vaca, aici o fost la grajdu’ comunal, dincolo de grajdu’ nost. Am auzât că la nouă ceasuri, îmi răge vaca. S. Parcă îmi spune cineva că nu o predat-o vaca şi io când o spus: P.P. Am fo’ sânguru’ bolund în Şugatag! S. Pă când vaca... P.P. La primărie! 267 S. Vaca răgeşte, iar io am plâns. Că, să o creşti şi pă când, nici să o vinzi. No, ce ai avut de făcut? Aşă că prin 21, în postu’ Crăciunului, am grăit cu cineva, cu un om, o auzât că nu ne-o luat vaca şi zâce: . P.P. De la Şuior o venit, de la mineri. Am tăiet-o şi am trimis-o. S. Aici, în grajdu’ vechi, am belit vaca şi am tăiet-o şi o vinit unu, un miner cu o maşină, o pus-o în maşină şi cătră Baia Mare. A doua zi, băiatu’ trăbuie să să ducă, s-o măsoare. La cine-o împărţât-o? Tot la miliţieni, la procurori, la oameni mari. Băiatu’ meu o tremurat de spaimă. O împărţit vaca, i-o dat banii. Am scos bani de două vaci. Şi de altă dată, iară aveam o bivoliţă foarte grasă şi mare. Apoi, Dumnezeule doamne, nu aveam ce face cu ea, că de producţie nu-i bună. Iară o tăiem! Prin 29 iunie, în ziua de Sâmpetru, o belim aici. No, bivoliţa ’ceie n-o mai mărs într-o maşină, doar în două maşini. Iară o venit aceia din Baia Mare că am ţânut legătură. O tăiet-o, o pus-o în maşini, atunci noaptea s-o dus. Băiatu’ meu, a doua zi, s-o dus s-o împărţască. El, numa’ n-o murit de spaimă! Că, acolo, numa’ procurorii, miliţieni, Securitate, tăţi oameni mari o mâncat din ea. Ei o avut legături cu omul care o dus carnea. O împărţât-o acolo, i-o lăsat şi lui mai mult, da’ fecioru-meu, numa’ ca să scape. Câte oase, capu’ şi măruntaiele. R. Vă mulţumesc mult! P.P. Cu plăcere, doamnă! 268 SĂCEL COMAN VASILE s-a născut la 1 ianuarie 1926 în comuna Săcel, judeţul Maramureş. Absolvent al Şcolii de Ofiţeri, a lucrat după război ca funcţionar la Consiliul Popular din comuna natală. Interviul a fost realizat de Robert Fiirtos la 28 februarie 2008 şi se găseşte în Arhiva de Istorie Orală a Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet. R. Cum era situaţia oamenilor din comună după război? C.V. Oamenii erau săraci. R. Existau şi familii mai înstărite? C.V. Da, dar puţâne._______________________________________ R. Cum a început colectivizarea în comună? C.V. Asta o fost când io eram secretam’ Sfatului, prin '51. O venit de la Bogdan Vodă, o fost grupu’ de la raionul Vişeu, de la partid, un grup de 13 oameni. Activişti de partid, activişti de stat, o fo’ vreo 13, o primit ordin să facem o cameră de oaspeţi cu 13 paturi, 13 lighene, 13 prosoape, la primărie. Am mai adus de la liceu de la Borşa, de la Vişău nişte paturi că n-o fost atâtea. Şi-o vinit de la Bogdan Vodă, miercuri dimineaţă, echipa ceie. Era condusă de secretam’ de partid din Sighet, da’ un om de treabă. Şi de la raion, de la Vişău, o fost ceilalţi, o fost procurom’ Chelu, o fo’ preşedintele tribunalului, Bartoc, inginerii de la Consiliul Agricol, Toma, directom’ băncii. O venit tăţi şi o făcut şedinţă. Io, cum nu eram membm de partid, la şedinţă n-am putut participa, la şedinţa organizaţiei de bază. R. Cine erau membrii de partid în comună în perioada aceea? C.V. Era mai mulţi, oameni de aieştia, ţărani. R. Cum de s-au înscris în partid? C.V. Păi, io ştiu! Ştie-i lucru’ cel rău. Şi la şedinţa de partid s-o hotărât înfiinţarea colectivului. O fost apoi şedinţa 271 Consiliului, a Comitetului Executiv a Consiliului Local, acolo numa’ unu’ o fost, că unu’ o murit, o fo’ inginer, un om de treabă. R. Era din comună? C.V. Nu, era de lângă Baia Mare, era preşedintele Consiliului Agricol. Mă întreabă că n-am nimnic de spus. Zâc: . Şi dacă am zâs că n-am, am socotit eu că la sesiune or fi mulţi şi oi vorbi şi eu la sesiune ce trebe a vorbi. No, a două zî, joia, sesiunea Consiliului Local şi ce să mai spui. Ce o spus deputatu’, da’ ce o zâs ieştia, oameni cam de nimică o fost. O samă. R. Ce înseamnă „oameni de nimic”? C.V. Oameni fără căpătâi, aceia s-o înscris şi în partid. Eu m-am înscris la sesiune la cuvânt şi acolo am zâs: <în primu' rând, aş ave' o mare rugăminte. Să mă schimbaţi pă mine de aicea, din funcţia care o am, să mă trimiteţi păntru vo două-trei luni, până faceţi acest greu comunii. Până faceţi acest rău comunii Săcel, că eu n-oi pute ’ suferi ca să stau aici să văd c-or fi oameni bătuţi. După ce îţi face colectivii' acesta, eu n-am avere, proprietatea me ’ numa ’ de-a soţiei. Eu m-oi înscrie cu tăt şi n-oi spune că nu vre ’ soţia. Eu m-oi înscrie şi eu, oricum nu mi-a fi rău la colectiv. Eu oi fi un miez de şlaibăr cât de cât p-aicea. Că aceia în felu ’ lor, că nu-i cine altu *. Eu nu pot să stau aicea în Săcel până să face acest mare rău comunii Săcel. Aiesta îi un rău fără vindecare. Eu mă înscriu acolo la un hectar şi jumătate de teren în poiană, îl înscriu, n-am eu bai că-i de-a femeii. Da ’ cine a mere ’ să-l cosa ’, să-l facă? Nime ’. L-or împle mizeria pă teren şi n-a strânge nime ’ nimic, tăţi oaminii or fugi şi s-or duce în trebiţi şi or căta de lucru şi a fi un rău nemaipomenit. Aicea, în Săcel, nu-i locu’. Nu-i condiţii, că dacă ar fi condiţii, să fie condiţii, să fie drumuri de acces, ar mai pute' să să facă ceva, da ’ aşă nu-s condiţii. Eu, părerea me ’ îi că nu-i bine şi vă rog, în concluzie, să mă schimbaţî>. R. Eraţi secretarul Consiliului? C.V. Da, secretam’ Sfatului. R. Au mai fost oameni din comună care au spus că nu-i bine să se facă colectiv în sat? 272 C.V. N-o zâs nime’. Da, în sesiune tăţi o zâs: <îi bine>. Câte unu’ năcăjât şi-o învăţat poezia ceie comunistă. După ce s-o gătat, la sfârşit, am luat io vo câteva litări de horincă, am dus acolo la camera de ospeţi, o fo’ vinerea şi am băut. Cum s-o dus fiecare, numa’ ei ştiu, tăţi cu maşânile, că i-o văzut şăfu’, şi s-o dus acolo şi am aşteptat, am aşteptat vineri, sâmbătă să fiu chemat acolo, la Vişău. Nu, nimic. Duminică nu, luni nu, marţi, după-masă, am primit telefon pentru miercuri să se prezinte preşedintele Sfatului, secretam’ de bază şi eu, la raion. No, amu mi-o zâs: . . Mă duc acolo. Era întrunit Comitetu’ de Partid. Primu’ secretar era un pădurar, Sârbu, îl chema. După noi o vinit maşâna partidului şi ne-o dus. Şi o venit un rus, era locotenent de Securitate, o venit cu maşâna după noi. El s-o urcat în faţă şi zâc: . Atunci s-o ridicat ingineru’ Pop Grigore, preşedintele Consiliului Agricol şi secretar trei la raionu’ de partid şi zâce: . Primu’ cuvânt care o fost, o zâs: . Păi, zâc: . <Şi acee eşti de acord s-o facil>, o zâs. , nu putei să spui că nu, mai ales eu şi din familie de condamnaţi politici. R. Dar cine era condamnat pe motive politice în familia dumneavoastră? C.V. în familia me’, un frate. O fost în grupul cu Vişovan, cu ăia. 273 R. Am înţeles. C.V. Primu’ secretar era om simplu, el nu pre ştie. Zâc: . Da, că mi-o părut bine că-i aşă şi zâc: . Da’ n-o făcut în Săcel treaba asta, s-o temut. Şi pă unde s-o făcut, da’ tăt mereu cu Securitatea o făcut, la Vişeu, acolo. . Pă când să scolă un inginer, unu’ Ilea, din Ieud, de la Consiliul noi ştim hotaru' Săceluluil>. Da io zâc: . Da’ mai mult, am zâs eu păntru aiesta de la Securitate. No, şi o vinit apoi, o vinit şi-o pus preşedinte de-a lor, comunist, nu pă mine, la întovărăşire. Unu’ Chira. Era un fel de mecanic, pă aici pă la Soldira. R. A fost întovărăşire zootehnică? C.V. Da, o fost întovărăşire zootehnică. O stat trei ani şi la trei ani s-o desfiinţat şi cu asta basta. R. Câte familii au intrat în întovărăşire? C.V. Atunci o fost vo 40-50, poate şi mai mulţi. R. Pământ au avut cei care au intrat? C.V. N-o avut aşă, numa’ 30-40 de arii, n-o pre avut. R. Dar animale? 274 C.V. Şi cu animalele la fel. Cu câte o oaie, câte-o samă. în Săcel, o mers un pic gospodăria asta, întovărăşirea ceie. Mai mult o fo’ formal, că o trebuit să fie nucleu socialist, mai mult formal. Eu m-am înscris în tovărăşire cu atâta, cu un hectar, loc bun am dat şi mai mult nimic. Şi boi am dus şi am dat şi-o căruţă de aceie. Am avut eu cai şi utilaju’ meu şi am dat ş-acolo nu ştiu ce sărăcia, da’ nu mai ţân minte. Asta o fost tăt! R. Şi cum au muncit oamenii în tovărăşie? C.V. O muncit. O făcut fân şi o ţânut oile cele şi s-o angajat cioban şi atât o fost. R. Oamenii au primit recoltă, fân sau ceva? C.V. Ce să primească, că n-o avut de ajuns! R. Oamenii din Săcel au auzit că şi în comunele învecinate s-a făcut colectiv? C.V. Da, cum să nu. _______R. Ce se auzea prinxamună?_____________________________ C.V. Că i-o bătut pă la Sălişte, la Dragomireşti şi la Cuhea i-o bătut. R. Deci se auzea că oamenii au fost bătuţi? C.V. Da, sigur. Cum să nu se audă, tăt să ştie, de aceie am spus eu la sesiune să mă schimbe de aici că eu nu pot suferi acest lucru. Apoi oamenii ţineu la pământ, da’ n-o fost o posibilitate, cum să zâc, valabilă păntru extindere. R. Zona nu era prielnică? C.V. Nu, că erau doar un pic de fân şi restu’ ce să fac. R. Ce se cultiva în comună? C.V. Tăt felu’. Cartofi, fân, p-atunci să mai pune’ şi un pic de ovăz, cam astea. R. Cât o durat întovărăşirea? C.V. Trei ani. Din ’57 până în ’60. R. Şi în ’60 cum s-a desfiinţat? C.V. Io exact nu ştiu. Pă când n-o mai avut mijloace, că o pus pă unu’ Chira preşedinte, acela băg-sama o avut, cum povestesc aieştia, că eu nu m-am băgat atunci în treburile comuniştilor, băg-sama, le-o lipsât vo şaptezeci de oi şi o avut datorii, caii i-o vândut, p-aici i-o vândut, într-un sat pân Bistriţa. R. Oamenii şi-au reprimit pământul cu care au intrat? 275 C.V. Da, sigur. R. După aceea, nu s-a mai încercat colectivizarea comunei? C.V. Nu. R. Au fost oameni în comună care au fost arestaţi din motive politice în perioada comunistă? C.V. O fost, o fost un uncheş al meu, Coman Ion. R. Pentru ce a fost arestat? C.V. Păntru popa acela din Ieud, daca-i auzât de el, de Dunca. R. Sigur, era preot greco-catolic în Ieud. C.V. Acela o venit aicea, cu acela o fost şi firate-meu arestat. Băg-sama o stat acolo, la ei, că stă la intersecţie şi l-o găzduit. O mai o arestat şi pă alţii, da’ nu mai ţân minte. R. Bine, vă mulţumesc mult. 276 G.T. s-a născut la 18 septembrie 1938 în comuna Săcel, judeţul Maramureş. Absolvent al Facultăţii de Biologie din Cluj, a fost decenii la rând profesor de biologie, director de şcoală şi primar în comuna natală. Interviul a fost realizat de Gabriela Kadar la 28 februarie 2008 şi se găseşte în Arhiva de Istorie Orală a Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet. R. Cum trăiau oamenii din comună în anii de după război? „______G.T. între răzhoaie a fost-O-perioadă-foarte-grea pentru multe familii. Sărăcie, multă sărăcie, îşi asigurau cu greu existenţa. R. Cum se înţelegeau oamenii între ei? G.T. Eu zic că a fost totuşi o perioadă de înţelegere între oameni şi fără conflicte, fără scandaluri, aşa nu-mi aduc aminte să fi fost, deşi eram tânăr, mic în perioada aia, da’ nu-mi aduc aminte să fi fost. Parcă era o armonie mai bună între oameni. Poate că şi sărăcia îi făcea să se sprijine unii pe alţii. R. Existau familii înstărite sau moşieri în Săcel? G.T. Nu, moşieri n-am avut deloc. Dintre oamenii mai înstăriţi aş zice: Danci Dumitru, Borşanu, Magdău, Dănuc, Morarii, Grad Toader, Coman Vasile, Magdău Ion, cam atât. R. Aţi fost consideraţi familie de chiaburi? G.T. Nu, eram mijlocaş. R. Puteţi să-mi povestiţi câte ceva despre întovărăşirea din Săcel. Cum a început? G.T. în ’61-’62, cam în anii ăştia îmi aduc aminte, a fost o încercare de organizare a unei astfel de asociaţii agricole, dar n-a durat. S-a făcut pe bază voluntară, de voluntariat. Numai din iniţiativa unui grup de oameni de-aici din localitate care aveau animale, oi în special. Dar n-a durat, pentru că nu exista nici 277 cine să dirijeze, să o conducă. Mai mult de un an de zile mi se pare că n-o dăinuit gmparea. R. Se făceau adunări populare? G.T. Da, pentm colectivizare am avut însă destul de multe acţiuni iniţiate, bineînţeles, de cei de la conducerea partidului de atunci, de la Comitetul Raional din Vişeu, activişti care veneau destul de des să întâlnească oamenii. Şi au fost presiuni, au existat presiuni. R. Vă mai amintiţi numele acelor activişti? G.T. Cine să fie din perioada aia? îmi aduc aminte de un nume, Bartoc Ioan, de la Judecătoria din Vişeu. însă rezultatul acţiunilor a fost nul, pentm că în Săcel nu s-a făcut niciodată cooperativizare. Satul a rămas necooperativizat toată perioada de existenţă a comunismului. Poate că atunci, dacă ar fi reuşit să formeze un nucleu, s-ar fi făcut, dar nici condiţiile din localitate de formă de organizare. R. Ce vi se spunea cu ocazia acestor adunări populare? G.T. Păi, aproape în toate se vorbea despre bunăstarea ţăranului, deci cât de bine o s-o ducă oamenii. Şi existau nişte exemple despre ştiu eu care C.A.P. din Arad sau din altă parte, cât de bine sunt ei acolo. No, cam poveşti de genul ăsta. Sigur că oamenii nu prea-şi băteau capu’ să înţeleagă şi nici nu credeau în poveştile astea. Câţiva dintre oamenii mai săraci care nu aveau nici animale, nici terenuri, mai încercau să zică: . R. Ei au fost de acord cu întovărăşirea? G.T. Ei ar fi fost, pentm că nici nu aveau ce să piardă de fapt. R. Au fost care s-au înscris de bunăvoie? G.T. Nu s-o înscris nimeni. Nimeni, deşi o stat şi zi şi noapte pe capu’ oamenilor aici. R. Nu se făceau presiuni? G.T. Presiuni erau. De ce să nu spunem, că asta este realitatea? Presiuni au existat sub toate formele. Dar aşa, ca să reuşească să-i înscrie, măcar să facă o listă cu cineva, nu s-o reuşit. 278 R. Eraţi duşi la primărie? G.T. Da, da. Chemaţi acolo şi fără bruscări, nu-mi aduc aminte să fi fost oamenii bmscaţi sau loviţi sau, ştiu eu, constrânşi în alt fel, dar bătuţi la cap erau. Erau chemaţi şi se discuta cu ei o jumătate de oră, o oră, îi lăsa afară să se mai gândească, iar îi chema. Deci o formă de presiune totuşi. Şi asta-i o constrângere la urma urmei. R. Au participat la aceste presiuni, la aceste ameninţări şi oameni din comună? G.T. Nu prea din localitate, doar cei care erau veniţi. R. Cum era cu cotele? G.T. Ei, aici la cote multă vreme, mulţi ani la rând se făceau nişte registre, nişte evidenţe la Camera Agricolă sau cum i se spunea atunci, secţiile astea agricole de la primării şi toate persoanele, toţi deţinătorii de animale şi terenuri, li se stabilea o anumită cotă. In principal lapte, came, lână;-dar şi cereale; cartofi sau ovăz sau eu ştiu ce alte produse, pe care oamenii le dădeau foarte greu. Cifrele, de multe ori cifrele acestea, am prins perioada acelor ani când am lucrat şi eu la primărie, veneau de la comitetele judeţene, de la consiliile judeţene. Localitatea Săcel avea un perioada aia un jur de 4500 de locuitori. Şi se stabilea în funcţie de numărul de locuitori câtă came să se dea în anu’ respectiv, câtă lână, cât lapte. Cifrele globale veneau de la ei, apoi noi trebuia să le repartizăm pe familii. Şi oricât ai fi calculat de bine toată treaba asta, trebuia să împovărezi oamenii. Era o povară pe capul lor şi nu le rămânea mai nimic. Ne dădeam perfect de bine seama că... R. Nu puteau să-şi plătească cotele? G.T. Nu, sigur că nu. R. Şi ce se întâmpla? G.T. Păi, rămâneau restanţe. Au fost şi mijloace prin care se încerca intimidarea oamenilor. Bunăoară, avea omul nevoie de ulei, avea nevoie de zahăr, de făină. Lucrătoml ăla comercial dintr-un magazin alimentar să zicem controla pe un registru şi dacă îl vedea că n-are cotele plătite, nu primea uleiul, nu primea zahăml. Erau forme de felul ăsta de constrângere. Trebuia să fie foarte greu la multe familii, mai ales dacă erau şi copii mulţi 279 acolo. Şi nu reuşeam niciodată, nici un an nu cred, nu-mi aduc aminte să-şi fi îndeplinit comuna acel plan, dat de cei de sus, la cote. R. Şi n-au fost arestaţi oamenii? G.T. Nu. Arestat pentru aşa ceva am avut doar unu’, Danci Dumitru. A fost condamnat tocmai pentru chestiunile astea. Nu reuşea să-şi plătească cotele pentru că erau cantităţi foarte mari. Trebuia să-şi vândă animale ca să poată achita. R. Avea familie mare? G.T. Da, familie mare şi mulţi copii. Era el cu soţia bun de muncă, ceilalţi toţi erau de consum. Şi el a fost condamnat pentru neachitarea cotelor. R. în alte sate, oamenii, ca să-şi poată achita cotele, cumpărau produse din altă parte. Aici n-a fost aşa? G.T. Ba da. Se practica şi aici. La fân bunăoară, o dat cumpăra şi achita. R. Au existat cazuri de confiscări a unor produse agricole în Săcel? G.T. Nu. R. Au existat în comună revolte sau conflicte între oameni şi autorităţi? G.T. Da. De care îmi aduc aminte. Era în perioada când tot din partea conducerii de partid încercau să ducă primăvara la muncă, la arat, pluguri din sat la Bogdan-Vodă şi la Rozavlea, unde erau C.A.P-uri. Şi oamenii de acolo, probabil, se opuneau lucrărilor, nu mi-am dat seama. Deci trebuia să plece de aici, iar nefiind C.A.P., trebuiau să se ducă oameni. Şi-atuncea se iveau conflicte. Era chiar perioada arăturilor de primăvară şi aici declanşată. Oamenii mergeau la terenurile lor şi cei veniţi să ajute C.A.P.-urile îi trimiteau la Rozavlea să are. Şi aicea au avut loc conflicte. R. Ştiţi cumva ce s-a întâmplat cu cei care au fost implicaţi în aceste conflicte? G.T. Cazul pe care-1 cunosc a rămas închis. Deci nu s-a dat curs, deşi cel care trăgea de cai să-i ducă la Rozavlea a încasat câteva, de la ţăranul respectiv. 280 R. S-au folosit şi mijloace de constrângere pentru ca oamenii să se înscrie în tovărăşie? G.T. Nu, atunci când s-a făcut acea întovărăşire nu era nici o constrângere, pentru că s-au grupat câţiva de bunăvoie să încerce să vadă cum o să iasă mai bine. în special cu oi, vaci şi cai, cu asta au făcut ei încercarea. Nu i-a constrâns nimeni. După aceea, când s-a încercat cooperativizarea, sigur că au fost şi încercări de constrângeri, cum am spus, mai ales nu se dădea omului uleiul sau zahărul, pâine sau ştiu eu ce alte produse. R. Au fost cazuri de exmatriculări din şcoli ale copiilor? G.T. Da, îmi amintesc, o listă de chiaburi şi cei trecuţi pe lista de chiaburi aveau copiii în licee. Şi îmi amintesc de un caz, Rad Vasile îl cheamă, a fost scos, exmatriculat pentru o perioadă din liceu, până când s-a revenit apoi la listele alea. Şi ţăranii trecuţi odată drept chiaburi au fost scoşi din această evidenţă. Deci, nici nu se puteau numi chiaburi. Nu ştiu cine naiba i-o fi denumit aşa. Erau morari, dar totuşi erau oameni săraci. Erau trimişi acasă şi li se spunea: . Bineînţeles că nici unul n-a reuşit să facă o astfel de ispravă, să-şi lămurească părinţii să intre acolo. R. Dar s-au întors la facultate... G.T. Sigur, au continuat şi au terminat. R. Au fost oamenii daţi afară din serviri? G.T. Nu, în nici un caz. R. Majoritatea lucrau în sat, în propria gospodărie. G.T. Sigur că da. Chiar şi cei care erau angajaţi undeva, la instituţii sau la alte unităţi, n-au fost scoşi. Au rămas în continuare în funcţii, chiar dacă uneori au făcut gură, se luau în gură cu activiştii că nu vor să intre în C.A.P. Dar nu i-au scos nimeni din activitate. R. Cu activişti de-aici, din comună? G.T. N-am avut, în comună n-am avut decât primarii. în general, primarii pe care i-am avut în perioada asta erau veniţi din altă parte, nu erau localnici. Erau aduşi fie din Borşa, fie din Rozavlea, din alte localităţi. Aşa s-a mers, pe ideea asta, să nu fie din localitate, probabil tocmai pe criteriul ăsta, că cei din 281 localitate nu şi-ar fi permis să facă presiuni asupra consătenilor în perioada aceea. R. Am înţeles că dumneavoastră aţi fost primar în Săcel. G.T. Da, am lucrat ca primar. R. în ce perioadă? G.T. în perioada 1970-1980. R. Cum era situaţia atunci? Au mai fost probleme? G.T. Nu. Deja lucrurile erau aşezate, erau lămurite. Nu mai încerca nimeni să facă C.A.P. sau alte forme de genul ăsta. Se punea însă problema cotelor. Şi-atunci eu, bunăoară, am plecat de acolo tocmai pentru că am îndrăznit să le spun că nu voi acţiona să iau carnea, câtă era. R. Dumneavoastră trebuia să lămuriţi oamenii? G.T. Nu, n-aş fi putut să fac aşa ceva. Ar fi însemnat să-mi bat joc de populaţie şi nu voiam să fac aşa ceva. Am lucrat ca director de şcoală atâţia ani şi m-am împăcat bine, cunoşteam foarte bine localitatea. N-aş fi putut să mă duc la o familie să-i iau mâncarea de la gură, ca să fac planul nu ştiu cui. N-am făcut. R. Şi atunci aţi renunţat? G.T. Da. R. în comună au fost cazuri de plângeri sau reclamaţii trimise conducerii de partid? G.T. Da, au fost cazuri. Unele reclamaţii erau semnate, iar altele nesemnate, mai ales împotriva celor de la Miliţie. Pentru că erau cei mai răi în relaţiile cu oamenii. Reclamaţii au avut multe şeful de post din perioada respectivă, chiar conflicte cu unul din şefii de post, o bătaie cu un ţăran de aici din localitate. Cetăţeanul a făcut închisoare pentru ultraj, că erau oricum pedepsiţi dacă îndrăzneau să nu se supună ordinilor miliţenilor. R. în ce an a fost acest incident? G.T. în '75 sau '76. R. Ştiţi cumva unde a fost închis? G.T. Mihali Gheorghe îl chema pe acest cetăţean, dar nu ştiu unde a făcut. Aiud să fi fost, nu vă pot spune nimica, dar 282 ştiu că a făcut închisoare. Nu ştiu, şase luni sau trei luni, cam aşa. R. Şi familia? G.T. Familia trăieşte şi azi. Soţia trăieşte, copiii. El era un tip mai arţăgos, un tip mai de scandal. Şi îndrăzneţ, curajos în acelaşi timp, dacă s-a luat la bătaie cu miliţianu’ ăla şi nici ăla nu era aşa de aruncat în foc. Se ajungeau la situaţii din astea când nu mai puteau să îndure. R. Vă aduceţi aminte şi de alte incidente din comună? G.T. Nu. Conflicte aşa mai de luat în seamă nu, nu-mi amintesc. R. Sau despre alte lucruri din aceea perioadă, nu neapărat incidente... G.T. Adevăml este că au înţeles, după mine, marea majoritate a locuitorilor că trebuie totuşi să facă ceva pentru satele astea şi exista obligaţia aia de prestări de muncă patriotică sau prestaţie, o muncă neplătită. Să ştiţi că erau prezenţi. Dacă trebuia să construieşti o şcoală sau un cămin cultural. Sau am construit blocurile astea de locuinţe. Aveam participarea importantă din partea populaţiei. Cu căruţele sau cu unelte, cu braţele erau prezenţi. Şi s-au şi făcut destul de bine. Aşa cu bani puţini, dar s-au făcut tot felul de obiective. Şi aicea am făcut şcolile astea, vreo cinci localuri de şcoală, numai în felul ăsta, cu aportul populaţiei. Mai de voie, mai cu constrângere, cum ziceam, dar participau. Acuma mi se pare că, sub aspectul ăsta, populaţia nu mai dă nici o importanţă. Adică, am impresia că aşteaptă să vină acum, eu ştiu, cineva din conducerea judeţelor şi a ţării să facă. Să facă străzi, să facă aducţiuni de apă, să facă iluminat public. Dar ei să nu participe, adică decât că plătesc impozite. Să nu mai participe direct la activităţi din astea. Nu se mai implică. R. Cum s-a manifestat în aceea perioadă preotul din sat, învăţătorul? G.T. Preoţii pe care i-am cunoscut erau total împotriva unor astfel de măsuri de constrângere a populaţiei, a oamenilor pentru a forma, pentru a înfiripa o astfel de gospodărie colectivă, învăţătorii, profesorii erau luaţi tot de către activiştii de partid ce 283 veneau aici, repartizaţi prin localitate, pe străzi, pe numere de casă, să încerce mobilizarea oamenilor şi la activităţile astea, la campaniile agricole, să lămurească pe oameni să se ducă la arat în alte localităţi. Şi erau chemaţi şi să-şi aducă forţa lor de convingere pentru a-i înscrie pe oameni. Dar toţi, după câte ştiu am făcut acelaşi lucm: doar un lucm făcut de mântuială. Deci nimeni dintre câţi am cunoscut nu s-a implicat în modul cel mai serios, să zică . Au făcut din obligaţie. Era un risc să constrângă, să-i forţeze pe careva să intre într-o astfel de formă de agricultură. Dar, de folosit erau folosiţi. Să nu mai vorbesc că erau formele celelalte în care dascălul a fost întotdeauna implicat: formele artistice, cultural-educative, tot felul de brigăzi artistice şi de formaţii care prezentau spectacole în Căminul Cultural sau în cartiere, pe străzi, pe uliţe, ca să-i lămurască totuşi pe oameni să intre. Dar sub forma asta, că atunci erau la modă brigăzile artistice. R7 Majoritatea oamenilor din comună erau de naţionalitate română? G.T. Da. Am avut şi evrei, dar după război au mai rămas doar câteva familii. Dar până atunci, în perioada interbelică, am avut multe, foarte multe familii de evrei. Am avut colegi în şcoala primară, jumătate colegii din clasă erau evrei. Unguri n-am avut decât două familii. Dar erau nişte oameni cumsecade. R. Se înţelegeau bine oamenii între ei? G.T. Foarte bine. N-am avut probleme nici cu evreii, nici cu ungurii care erau pe-aici. R. Eu vă mulţumesc foarte mult pentru timpul acordat. G.T. Cu plăcere. 284 ŢULEAN IO AN s-a născut la 13 martie 1933 în comuna Săcel, judeţul Maramureş. Absolvent a patru clase primare, a lucrat în silvicultură în cadrul Ocolului Silvic Borşa. Interviul a fost realizat de Adela Ulici la 28 februarie 2008 şi se găseşte în Arhiva de Istorie Orală a Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet. R. Vă aduceţi aminte cum era lumea în sat după război? Ţ.I. Păi, atuncea era-i obligat să fii membru de partid şi eu am fost. Şi să făce şădinţă, când era slujbă la biserică, ori la care biserică, să nu poţi mere. Când era slujbă la biserică, lumea R. Cine erau instructorii? Ţ.I. Erau tăt de ăştia, de-a partidului, şăfi mai mari. R. Cum se face că în sat n-aţi avut colectiv? Ţ.I. Aicea, nu pute’ tractoarăle să are, acolo o comasat terenurile, şăsurile mai largi, şi-aici n-o fo’, Moisăiu’ n-o avut şi nici Borşa. Aicea, la noi, s-o încercat. O luat nişte terenuri, dar cum atuncea erau oi, nu încăpeu. Câte vite o fost aici şi oi, nu-ncăpeu, n-ave munţi, ave’ tovărăşia prioritate şi noi să stăm pă tăte stâncile. R. Ţineţi minte în ce an a fost? Ţ.I. Cam în ’52. R. Dar oamenii au fost de acord? Ţ.L No, păi te-o forţat, ce-ai putut face? R. Cum? Ţ.I. Adică, ţi-am luat terenu’ şi dacă am avut undeva ţi-am dat, undeva pă un vârf de deal, un schimb. Că şi acolo, o fo’ hoţi care-o prădat. Şi cine-o stat acolo, o scurmat un pic cu plugu’ şi de-o fo’ pietros şi era şi oameni de ăştia de nu i-o putut obliga, să îl scoată forţat. D-apăi, ş-aici o fost pusă plantaţie şi în câte locuri, s-o pus plantaţie forţat, c-aşă era ordinu’. 285 R. Ce fel de plantaţie? Ţ.I. De arboret din ăsta, puiet de pepinieră. R. Nu a protestat nimeni? Ţ.I. D-apoi, n-ai avut ce fa’ atunci. Dacă ai protestat, ai fost împotrivă, o fost de-aieştia de la tribunal care îmbla’, care te forţa, n-avei ce fa’. Ş-apoi te punea în duba neagră, fără geamuri şi te duce la Canal. R. Ştiţi oameni din sat care au fost duşi? Ţ.I. Da, o fost duşi, la Constanţa, la Canal. Preot o fo’ unu’ Mihai, o fost dus la Canal. Şi o mai fost unu’, da’ nu-i ştiu numele, c-apăi soţia sa o rămas, aici. Că ie o fost învăţătoare. Păi şi eu am fost pă Canal, dar nu ca pedepsât, am lucrat. Prima dată, Canalu’ o fo’ făcut fals, ca marea să meargă în Dunăre, nu Dunărea în mare. Aş-o fo’ proiectat. Eram dus grătuit. Am mărs de ai’ de pă şantier, când s-o făcut şantieru’ Salva-Vişău. O fost 44n inginer-cai£^-trălmii-să_meargă la Canal, tot de proiectant. ş-am mărs cinci persoane de aici, am mărs cu el, că am ştiut de aicea, a fa’ măsurături şi ne-o luat acolo. Şi cu câştiguri mari, da’ o fost, deajaba. Şi atunci tăţi ăştia chiaburii, tăţi îi duce. R. Aţi avut chiaburi în sat? Ţ.I. Da, o fost. Păi chiabur te-o făcut dacă ai avut câte râpe de-aiestea, suprafeţe mari, te-o făcut chiabur şi era numa’ stânci. Asta o fost! R. Când a început întovărăşirea ce se promitea oamenilor? Ţ.I. Nu li s-o promis, doar să intre, asta. Cine-o fo’ deştept, şi-o vândut terenu’, c-o ştiut că vin comuniştii şi le ie colectivele şi gostaturile. Şi ne-o strâns într-un lot, că fiecare o cumpărat, diferiţi oameni şi n-o vândut numa’ ceia deştepţi, o vândut, că proştii, n-o ştiut şmecheria ce-a urma. Până la urmă o zâs că noi furăm recoltă când aducem recolta încoace, în Maramureş, că sântem răspândiţi şi ni-o făcut înt-un bloc. O fost vreo şaptezeci şi ceva de hectare, tăt într-o suprafaţă. Aram cu tractoru’ şi noi ne parcelam după ace, suprafaţa care, cât avem, la urmă n-o fo bine, nici aşă. Ş-aşă n-o fost mulţumiţi şi ne-o adus aici la vârvu’ Şătriului, în limita Maramureşului, ne-o dat terenuri, cele mai proaste şi dac-am avut arabil de calitate 286 superioară, ne-o dat dublu fâneţă. Să pui ovăz, altceva nimic. N-ai putut nici duce bălegari să zâci că îngraşi un pic locu’, era far’ nişte arabil, cu spini. No, ce să faci! Când eşti slugă, nu eşti stăpân, ce-ţi ordoană, acee’ trebe să faci! R. Aţi avut animale? Ţ.I. Am avut! R. Trebuia să achitaţi cotele? Ţ.I. Desigur. R. Vă aduceţi aminte, cum erau cotele? Ţ.I. Voi spune ceva. O zâs că s-ontâlnit în frontieră, doi fugari: un măgar şi o găină. Măgariu’ să vie în România şi găina să să ducă din România. Şi i-o prins grănicerii. Găina, cu cotele, zâce: . _______R. S-a întâmplat să n-aveţi cum să vă achitaţi cotele?___ Ţ.I. Cum să nu dai! Dară era-i obligat. Eu, cum recoltam răşâna, avem dreptu’ la porumb sau dacă scot faină din partea Moldovei, eu îl aducem acasă, îl ducem la Rozavlea drept cotă. La noi, nu era atâta şăs, de-a fi porumb. Era ovăz, cartofi şî-mi aducem raţia de-acolo, să putem plăti, să nu-i pedepsa’ pă părinţi mei. R. în zonă erau multe oi? Ţ.I. Da, cum să nu. Şi prima dată trebuia să dai caşu’. Cantitate mare, mult şi urdă nu lua. Numai smântână şi caş. Apoi era cotă de lapte. Da’ era o şmecherie. De exemplu, unde-s vaci multe, cum îmblam eu la Nimigia, acolo permament şi de la Romuli, ’ncolo să ie laptele şi să duce la fabrică. Când lua, era câte 70-80 de litri la un cetăţean, păi ave’ câte 7-8 vaci, ţâne. Aveu sticlă de spirt sanitar şi când vine maşina cu cisterna, ieşi la drum cu bidoanele şi numa’ o picătură de lapte îţi ie, din bidoane şî pune într-o sticluţă şi picură nişte spirt sanitar. Dacă-i searbăd să şi face gros, jântiţă. Şi dacă-i proaspăt, îi tot alb. R. Vă amintiţi de un om din sat, Bizău, care lucra la Securitate? Ţ.I. Păi, Bizău o putut fi, da-i decedat! 287 R. Din câte am înţeles, în perioada aceea, lucra la Securitate şi a protejat puţin oamenii din Săcel. Ţ.I. îi posibil. R. Când s-a terminat cu întovărăşirea, oamenii au reuşit să-şi reprimească terenurile? Ţ.I. Şi-o luat. Unde o fo’ haduri, aşă mai mici şi s-o luat, lumea-i obraznică, n-o mai fo’ mejda ’cee, trăbuie să margă la tribunal. Eu am avut terenuri pă aici, aşă că eu n-o trăbuit, să mărg la tribunal. R. Au fost vremuri mai bune sau mai rele decât acuma? Ţ.I. Apăi, o fo’ mai bune, pentru că de toate o fost. Acuma, uite! Vine din străinătate şi cartofi şi tot felu’ de zărzăvături şi ai noştri n-au. No, meri cu ei în piaţă, în Borşa, nu ţi-i ie nime’, numa’ de pomană! Şi cât lucrezi cu cartofii’. Când îi fi slab, aşă, cum am fi noi şi iei pă cineva la lucru, îţi lucră, trăbă să-i plăteşti şi nu mănâncă cartofi cu sare, tre’ să-i iei conzervă şi salam. Nu-i ca pă timpuri, doamnă! Pă cuvânt. R. Aveţi pensie? Ţ.I. Da, din silvicultură, da’ nu-i mare. R. Vă mulţumesc frumos! 288 ŞĂLIŞTEA DE SUS JUGA ION s-a născut la 2 februarie 1919 în comuna Săliştea de Sus, judeţul Maramureş. Absolvent a patru clase primare, a rămas în comuna natală, ocupându-se cu agricultura. Interviul a fost realizat de Andrea Dobeş 12 noiembrie 2004 şi se găseşte în Arhiva de Istorie Orală a Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet. R. Cum era situaţia în comună după război? 1.1. în 1946, când au fost alegerile, o fost unu’ Ilie Iusco, comunist, dar noi eram de acord cu Regele. O venit la capătul podului şi era un primar, nu mai cunosc care era, nu i-a dat voie să grăiască numai câteva minute şi noi aveam emoţie ca să stăm mai mult, să vorbim, că eram cu Regele. Ăsta a venit şi ne-o spus că numai câteva minute avem dreptul să vorbim. Eu m-am cam enervat şi am zis , că era lume multă şi ei ne-au oprit. De atunci, comuniştii, cei care au fost în spirit comunist, m-au cam ţinut în evidenţă şi m-au cam batjocorit apoi. R. Oamenii cu cine au votat în 1946? 1.1. Oamenii în ’46 a votat în felul următor: o samă au votat cu comuniştii, iar o samă nu. Cam cum o vmt. R. Cum a început colectivizarea în comună? 1.1. O fost periculoasă. în primul rând nu ştiau cum să te asuprească. Ba se duceau şi ne puneau arme, le ascundeau şi ziceau că ai armă şi se duceau să scoată arama. Omul zicea că nu are. Dar ei ştiau bine unde le-au pus. Mereau şi căutau, ziceau că ai avut şi te băga în temniţă. Tot felul de asupriri au fost. Şi aşa o început colectivu’ la noi: cu frică, cu spaimă şi cu batjocură. R. Ce le promiteau oamenilor? 1.1. Până la un moment dat i-au dus în eroare, cu şmecherii şi s-au înscris mulţi. După aia s-au retras din colectiv. R. La început nu i-au forţat pe oameni? 291 1.1. La început i-au asuprit în tot felul. Că atunci au venit şi te-au luat că ai fost cutare, că ai fost aşa şi aşa. Te-ai temut să spui că eşti contra. . Că te ducea în eroare ca să te prindă că eşti contra şi că nu vrei, ca să-ţi poată face ceva. Şi pe mine m-au dus în eroare. R. Cu ce suprafaţă aţi intrat în colectiv? 1.1. Atunci a fost o lege că după trei ani, dacă nu ţi-a convenit, puteai să ieşi. Dar au fost cote şi necazuri că nu te-ai băgat de bună voie. Trebuia să aduci laptele de la 10 km, ca să dai câte 1000-1500 de litri, să dai porcul şi viţelul, iar dacă nu ai putut te-au dus la Canal, că au zis că sabotezi şi că nu vrei să dai. Dar de unde puteai să dai? Cotele erau mari ca să nu le poţi da. Asta a fost. Şi apoi oamenii, vai şi amar de capul lor a fost. Intervine Vlad Darie, vecinul martorului: Noi ziceam douăzeci îţi ziceau . Şi trebuia să te bagi. R. Cum a fost când aţi intrat în colectiv? I.I. Sufeream, Dumnezeu să ne apere. A fost în felul următor cu colectivul. La hoţi şi tâlhari le-a mers bine, dar dacă nu ai vrut să fi hoţ sau nu ai vrut să fi tâlhar, nu era bine deloc. Ei ce făceau? Furau oi şi ziceau că le-au mâncat lupii, ba le schimbau cele rele pe cele bune, de făceau un cal bun îl vindeau pe alte sate, mărhăile toate le subvenţiona statul cu bani, miliarde de lei. Dar nu ajungea nimic. Merea tot în pierdere, oricât le-o dat. Ca să nu scape roata înapoi, că aşa a fost colectivizarea şi tot comunismul, ca să nu scapi înapoi, tot te subvenţiona. Aduceau paie de prin Banat, ştiuleţi, toate le dădea la marhăi. Pe când era primăvara de dat munţii, nouă ne dădea munţii cei răi. Ziceau, pentru că în Săcel nu-i colectiv şi dau came la stat, dau brânză, dau lapte, iar voi luaţi bani împmmut şi daţi marhăi moarte, vouă o să vă dăm bani împmmut. Şi apoi, zicea că e colectiv şi voi aţi făcut colectivul, da dar noi am făcut de forţă R. De ce v-aţi retras din colectiv? LI. I-am lăsat cu pământ, i-am lăsat cu toate, nu am cemt nimic. Am avut copii, femeia betegoasă şi mi-a pămt bine că 292 puteam umbla în dreapta şi în stânga ca să o ţin. Şi apoi a apărut odată, la un timp şi mi-au dat înapoi ceva. Eu i-am lăsat cu toate, numai să-mi deie liber, că aşa am mai putut să câştig ceva. în colectiv nu dădeau nimica, nici mâncare, nimic absolut, puteai pieri de foame dacă n-ai furat. Intervine soţia martorului (S.) Acuma e bugăt, nu mai spune nimic. LI. A fost cum a fost. A venit apoi colectivizarea a doua şi atunci a fost mai mare hărmălaia... R. Asta când a fost? 1.1. Păi, asta a fost în ’62, colectivizarea în masă şi atunci au forţat. Am mers la primărie, ne-au chemat pe patruzeci deodată. Oricât ne-au chemat, ne-am dus. Ne-au ţinut mai bine de o lună. Noapte de noapte a trebuit să mergem acolo şi numai să ne înscriem forţat. Dar nu am vrut să ne înscriem şi apoi au venit forţat cu Securitatea. Dai a fost unul m3rcurajos~şrcând~a auzit ce se întâmplă a dat un picior la uşă şi a zis Că nu au avut dreptul cu forţa... R. Cum îl chema pe acest om? 1.1. Samoilă a Marişcăi. Apoi o lună de zile ne-au tot purtat. Au zis că aiesta-i ca un lanţ, să putem pe aiesta deznoda şi apoi ne va băga pe toţi. Cu cei patruzeci nu au putut face nimic şi ne-au lăsat şi au luat pe alţii, cu alte minciuni. Şi apoi aceea s-au dus. Aveau angajamentul ca fiecare să facă el cu neamul lui... [Intervine soţia martorului, încercând să-l oprească să-şi continue mărturia]. R. De ce nu-1 lăsaţi să vorbească? Tinerii nu vor şti cum s-au colectivizat satele maramureşene. S. Ştiu, şi încă destul... R. De unde ştiu? S. Le spunem noi mereu. Aşa că gata, termină... 1.1. Gata, lasă-mă în pace. [Urmează discuţii ale marorului cu soţia, care încearcă să-l oprească să-şi continue mărturia]. Soţia era bolnavă, în spital, mai aveam nişte copii şi animalele şi acum să viu şi eu în sat, aveam batăr două văcuţe, 293 că boi şi de astea nu am putut ţine. Mă duc la un fierar şi zâc: Fierarul m-a crezut că sunt cu greutăţi, la gătat de tomnit. Vin cu două roţi în spate şi fostul secretar mi-1 ie din spate îl pune într-o coleşnă şi îl încuie şi zice: Vai de mine şi de mine, că amu eu copilul l-am lăsat, aveam un copil de patru ani, în spital. Am avut şi un fecior care era la liceu. Unde lucram, mergeam cu el în braţe, copil de patru ani. Lasă că duc eu copilul la primărie, acolo-i cald şi a sta. Mă duc şi-l pui acolo jos la primărie, amu mă duc şi fac prestaţia câte zile ziceţi. Când l-am lăsat, copilul a început să urle. Eu dau să mă duc la prestaţie. Apăi aleargă secretam’ acela după mine: Pe când mă duc acolo cei de la partid, de la judeţ, îi dau un lănţişor copilului. spun care-i situaţia familiei mele. Le-a făcut cu mâna aşa: Apoi tot aşa m-au batjocorit. Aveam un fecior căruia i-a plăcut şcoala mult. A fost în liceu apoi la facultate. Au dat telefon la liceu, la Sighet, la director, era unu’ Paraschiv: Fecioru’ avea un prieten bun şi taică-său era avocat şi aiesta era prieten cu acela. Şi aşa s-a sucit şi s-a învârtit până când a trecut. Ce să vezi, odată, pentru şapte-opt băieţi de la liceu au dat telefon de la primărie ca pe toţi să-i dea afară că părinţii nu vor să se înscrie în colectiv. Şi au venit toţi copii, vreo zece copii şi au stat săptămâni întregi acasă. Apoi am făcut cerere la Inspecţia învăţământului, la Ministerul învăţământului: . Apoi, umbla secretaml Iusco pe toate uliţele să meargă, dar au pierdut un trimestru bieţii copii datorită ăstora din comună, aşa au făcut batjocură în timpul comunismului. R. Bine, vă mulţumesc mult. 294 SĂPÂNŢA HOLDIŞ TEODOR s-a născut la 28 septembrie 1927 în comuna Săpânţa, judeţul Maramureş. A absolvit şapte clase şi a trăit în comuna natală, ocupându-se cu agricultura. După înfiinţarea gospodăriei agricole colective în comună a fost numit brigadier. Interviul a fost realizat de Adela Ulici la 7 februarie 2008 şi se găseşte în Arhiva de Istorie Orală a Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet. R. V-aş ragă să ne povestiţi cum a fost cu colectivul în sat? H.T. Prima dată când o luat fiinţă colectivu’, o fost în ’49 spre ’50, cam aşa ceva. Atunci s-o înscris 70 de familii din comună, oameni care n-o avut aşe pământ, o avut pământ mai puţin, erau mai săraci. Erau şi câţiva ţărani mijlocaşi; dar ceilalţi o fost cu pământ mai puţin. Când s-o înfiinţat colectivu’, preotul de aici din sat a fost expropriat şi cu averea lui s-o trecut în colectiv. Apoi pă baza asta s-o comasat, pe baza pământului care l-o avut preotul s-o făcut comasare. R. Cum l-a chemat pe preot? H.T. Holdiş Teodor. Riţiu Grigore. Lui i-o confiscat averea. Doi din comună o fost consideraţi ca moşieri: o fost Ianoş şi el. R. Cum o fost cu lămurirea? H.T. Ei, ăştia 70, care o intrat atunci, ei o fost mulţi membri de partid, pe ăştia nu i-o constrâns, ăştia o intrat de bunăvoie. Pă urmă o început colectivu’, o cumpărat câteva vaci, pământu’ care l-o avut, i-o ajutat şi stătu’ şi o durat până-n ’59. Până atunci o fost cam ei, iar în ’ 59 o mai intrat vreo 100 de familii. R. Era al doilea lot? H.T. Da, era al doilea lot, pe motivu’ că li s-o comasat averea şi oameni n-o avut ce face şi s-o înscris în colectiv că le-o luat pământu’. De exemplu ai avut în 2-3 locuri pământ, ei l-o comasat şi oamenii o trăbuit să se înscrie. Până-n ’62 o fost asta. 297 R. Activişti care veneau cu propaganda erau de la raion? H.T. Din Sighet. O fost constrângeri, cote, treburi... Dacă ai avut zece hectare de pământ, apăi ţi-o impus cotă după el, să dai lapte, să dai came, să dai porumb, să dai de tăte. Era cotă obligatorie. în ’62 s-o făcut colectivizarea completă, o venit activişti de partid şi cu lămurire şi cu forţa. O rămas cred că vreo şapte care nu s-o înscris... Intervine Stan Ion, vecinul martorului (S.I.) Ne-o luat locurile atunci şi ne-o dat undeva unde nu s-o făcut recoltă, nu s-o făcut nimic. Apăi pă vreo trei ori patru i-o dus de aici, că erau mai gazde. I-o făcut chiaburi pă care o avut avere mai multă, pă oamenii mai bogaţi. H.T. Oamenii care o avut pământ mai mult, de la o suprafaţă de pământ i-o făcut chiaburi, apoi chiaburii erau constrânşi rău de tăt, trăbuiau să dea atâta că nu făcea recolta cât trebuie să dea. De exemplu, eu am avut 12 hectare de pământ şi o trebuit să dau 300 kile de came în fiecare an din care 100 kile de porc, trebuia să dau lapte câte 2000 de litri de la 2 vaci, cotă la stat. Ştiu că o dată n-am avut porumb, trebuia să dau vreo 600 de kile, m-am dus la Seini, am cumpărat şi am băgat acolo. R. Dumneavoastră, dacă aţi avut 12 hectare, v-aţi dus de bunăvoie sau v-au considerat chiabur? H.T. Nu, m-o considerat mijlocaş. Da’ prima dată o venit legea 114 sau 118 care o zâs: . N-ai avut ce face, eu am înscris-o pe mama de şmecherie cu şase hectare şi o intrat ea în colectiv, aşa că eu nu m-am înscris cu cele şase hectare. R. Cei care conduceau colectivul ce fel de oameni erau? H.T. Oameni de aici, fel de fel, da’ de prima dată n-o fost oameni de mâna întâi. S. I. La început o fost un preşedinte ce umbla cu izmene şi cu cojoc, era de pă sate... H.T. Nu, acela o fost instructor, n-o fost preşedinte. Preşedinte o fost Ion a lu’ George la început... R. Dar cum îl chema? 298 H.T. Holdiş Ion. El o fost primul preşedinte în Săpânţa. El o fost ţăran mijlocaş, o avut pământ şi n-o avut copii, R. Când s-au făcut listele cu chiaburi, din greşeală sau cu bună ştiinţă, au fost trecuţi şi ţărani mijlocaşi? H.T. Nu, ţărani mijlocaşi nu. S. I. Nu s-o amestecat, da’ nici n-o fost decât trei sau patru dacă o fost aici în sat. H.T. Ce grăieşti? O fost mulţi, o fost vreo 50 de chiaburi sau câţi o fost. Tăţi o fost chiaburi făcuţi, de exemplu începând de la uncheşu’ Ion până la Ionu’ Mitrului, toţi oameni care o fost înstăriţi... R. Aţi cunoscut pe cineva care a fost bătut pentru că nu a vrut să se înscrie? H.T. Nu, de bătut nu i-o bătut, numa’ atâta i-o purtat şi i-o lămurit şi tot una i-o chemat pă la primărie. O fo’ o femeie la care i-o spus că îi i-a mâna să iscălească cu forţa, da’ ea s-o aruncat de pământ. Da’ la capăt tot s-o înscris, n-o avut ce face. După ce s-o comasat ce o fost mai bun, oameni n-au avut ce face şi atunci în ’62, s-o făcut colectivizarea. Cu greu, da’ s-o făcut. După aceea la colectiv o cumpărat animale, o cumpărat oi, o făcut grajduri şi o făcut o grădină intensivă. Multe lucruri care s-o făcut atunci, s-o stricat acuma cu revoluţia. S. I. Pă vreo câţiva oameni i-o spăriet că dacă nu se înscriu, îi bagă în puşcărie. No, că trebuia să facă ceva cu care să te sperie. Că o fo’ musai prin ’62, aşa că m-am înscris şi io în colectiv, că n-am avut ce face. • R. Câţi ani aţi lucrat la colectiv? H.T. Eu am lucrat 20 de ani. R. Aveaţi salar? H.T. Nu, pă norme. R. Vă dădea şi produse sau numai bani? H.T. Şi produse. Din toate dădea: şi bani şi produse. R. Era de ajuns pentru întreaga familie? H.T. Nu, că n-o fost. Nu s-o lucrat pământu’ aşe, n-o fost belşug. N-o avut posibilităţi. Prima dată după ce s-o colectivizat o cumpărat într-un singur an vreo 600 de animale şi vreo 2000 de oi. Se cumpărau de pe tătă raza judeţului, era în plan, de 299 exemplu, ca săptămâna asta să se cumpere 40 de animale, obligatoriu trebuiau să se cumpere. O făcut nişte grajduri de vaioage, de pământ, cum s-o putut atuncea la început. Apoi s-o spart acelea şi s-o făcut alte grajduri că o venit stătu’ şi le-o dat ajutor. R, Aţi mai vrea să fie acum o formă de colectiv? S. I. Eu aş vre’, să ştiţi. Că ar fi mai uşor. Vedeţi că acuma mult pământ nu-i lucrat. R. După ’90, pământul pe care vi l-au luat la colectivizare, l-aţi primit înapoi? H.T. Da, fiecare o primit unde o avut. R. Dar cum era cu cotele? H.T. Erau mari, foarte mari. Şi dacă n-ai reuşit să dai, ţi-o făcut proces de sabotaj, te-o dat în judecată şi te condamna. Mie, de exemplu, mi-o pus: 2000 lităre de lapte la două vaci să dau într-un an. Şi îţi planifica pe luni cât să dai. Şi era colector plătit şi ne-o cerut să predăm cotele. Unde ai putut tu, în 24 de ceasuri, să predai tot? Că avem vreo 1000 şi ceva de litri de lapte de dat. Restu’ am plătit tot, le-am plătit în bani, da’ laptele nu l-am putut. Da’ impozita’ şi celălalte le-am plătit. Şi mi-o făcut proces de sabotaj. Pe când mi-o venit să mă duc la tribunal, la vreo 5-6 săptămâni mi-o venit citaţie, eu am achitat laptele, am cumpărat de la oameni şi l-am achitat. M-am dus cu obligaţia achitată şi tribunalu’ m-o amendat cu 50 de lei. O fost bani atunci, da’ nu i-am plătit veci. Numa’ de nu i-o băgat aşe pă impozit. Că dacă nu achitam îmi făceau proces şi mă condamnau. R. Oamenii se înţelegeau între ei? S. I. în timpul cât o fo’ colectiv, n-o făcut ceartă nimeni, nu s-o certat nimeni, să se apuce de scandal sau ceva. La fel o fo’ şi înainte de colectiv, nu s-o certat nimeni că fiecare avea pământul lui. Oamenii o fo’ liniştiţi. După ce s-o înscris oamenii în colectiv, o fost liniştiţi, uni s-o dus la I.F.T., alţii s-o dus la combinat, alţii s-o dus la Fabrica de Şuruburi, care unde o ştiut să se ducă. H.T. La colectiv, prima dată s-o lucrat pe norme, s-o dat după normă. De exemplu: s-o strâns o cantitate de porumb şi 300 atunci s-o împărţit pentru nevoile C.A.P.-ului, iar restu’ s-o împărţit pe membm cooperator. La aceia ce o lucrat 100 de zile, li se pică atâta grâu, atâta mălai, aţâţi bani. După aceia s-o dat pământu’ cu retribuţie: de exemplu ai luat un hectar de pământ l-ai săpat şi ţi-o dat 30% din producţie. Ei l-o arat, l-o semănat, tăt. Cât ce era manual, culesu’ porumbului l-ai făcut tu, ai săpat după tractor cu mâna şi restul de lucrări ce trebuiau făcute manual şi ţi-o dat 30% din cât ai obţinut. 5.1. Ei o dat 30% şi noi am luat 40%. H.T. Da, mai furau oameni. Da’ să ştiţi că o plantat pomi, o avut acuma 1000 de animale, bovine, vreo 5000 de oi, o făcut grajduri modeme. S-o făcut de toate până la urmă. 5.1. Amu când s-o spart păntru mine o fo’ bine. Intervine Stan Irina, vecina martorului (S.Ir.) Pentru oricare om o fo’ mai bine. Şi cel sărac, de exemplu, o terminat un liceu, iar dacă n-o fost capabil de a fi doctor, o mărs la nn loc de muncă, că ăsta i-o fost asigurat. Acuma nu mai mere nimeni a lucra, tinerii se duc la discoteci şi la baruri. H.T. Acuma, la urmă, o fost organizat bine colectivu’, s-o lucrat aşa cum trabă pământu’ şi o fost bine. La început o fost mai greu că n-o avut condiţii aşe de bune. 5.1. Cartofii aşe o fost de mari că n-am văzut niciodată aşe cartofi mari. Eu n-am auzit şi nici n-am văzut să întindă mâna, unde ai văzut atâţia săraci ca amu, atâţia colduşi pă drum, pă vremea colectivului... H.T. Nu, n-o fo’ şi nici nu i-o dat voie. Dacă l-o prins fără de muncă, l-o dus şi i-o dat de lucru. S.Ir. Nu vezi că amu îs pline barurile de haramuri, discoteci în incinta şcoli, aşe ceva n-o fost. H.T. Te-o văzut şi astăzi şi mâini prin bar, că nu lucri, că nu faci nimic, apoi îţi dădea de lucru. îţi dădea şi avei 1000 de lei pă lună. Şi avei cu ce trăi... 5.1. Amu tăţi îs vagabonzi, nu vreu a lucra... H.T. Atunci numa’ cine n-o vrut, n-o avut loc de muncă. R. Dar în colectiv cum se lucra? H.T. Care, cu câţi membrii o avut în familie... 301 5.1. Dacă am vrut să iau mai mult, mi-o dat mai mult să lucrez, să am toamna mai mult, dacă nu, am luat numa’ cât am putut eu. H.T. La tineri o făcut o şcoală zootehnică şi când o terminat l-o obligat să stea trei ani de zile cu contract de muncă. Şi o venit la colectiv tineri care o terminat zootehnie. 5.1. Nu l-o obligat, să nu-1 plătească, el o putut trăi după salariul acela, o trăit decent omul. H.T. O fost ingineri, tehnicieni, unii s-o căsătorit aici. O fost în pomicultură, o venit din Sighet, o fost veterinar, o fost medic veterinar, ingineri, doctori. De aceia zâc că atunci dacă ai terminat facultatea ai avut unde mere, te-o obligat să te duci, cu loc de muncă. R. Cei care lucrau la colectiv, aveau voie să lucreze şi în altă parte? _______£LLJDa, -de exemplu, eu am lucrat la combinat si veneam seara la patru-cinci şi merem la sapă sau la coasă. Am fost în combinat, la C.P.L. şi am lucrat vreo 22 de ani ca tâmplar. H.T. De exemplu, am luat un hectar de pământ pentru săpat, de prăşit şi avem de acolo 30% din produse. La început o fost mai greu, pe urmă o fost bine, după ce s-o organizat treburile o fost bine. O avut tătă lumea loc de muncă, cine o vrut o lucrat în colectiv şi o avut cât o muncit. 5.1. Cine nu, s-o dus unde-o vrut, că nimeni nu l-o obligat. S. Ir. O fost mai uşor de învăţat un copil, s-o dus la liceu la internat, dacă o învăţat bine o primit bursă. H.T. Câţi copii o făcut liceul până în ’48 sau până în ’50? De aici încolo n-o rămas nimeni să nu aibă cel puţin opt clase. Majoritatea tineretului o învăţat că până atunci erau mulţi analfabeţi, iar după ce o venit regimul aiesta era obligatoriu ca tătă lumea să cunoască carte. 5.1. Am făcut opt clase şi după ce am terminat opt clase, am făcut şi profesionala la Sighet, că am fost obligat s-o fac, că atunci când am fost mai tânăr n-am făcut-o. R. Oamenii făceau glume sau cântece pe seama colectivului? 302 5.1. Da, erau jocuri la cămin că vreo doi ani de zile o fost oameni mai supăraţi oarecum că o crezut că or pierde ceva, că le-o luat locu’. După aceia n-o fost ceartă în comună, eu n-am auzit să se certe nimeni cu nimeni. Tăţi parcă o fost fraţi. Da’ acuma de când s-o spart colectivu’ duşmani păste duşmani. Da’ din ce cauză nu ştiu, că amu li s-o dat pământu’, atunci li s-o luat şi n-o fost duşmani. R. Poate pentru cei care au fost consideraţi chiaburi le-a fost mai greu? 5.1. Numa’ atunci până s-o înscris, după ce s-o înscris... H.T. Pe vremea lui Dej o fost aceia că unii o fost închişi. O fost câţiva care o fost închişi, care o fost consideraţi moşieri. O fost câţiva care o fost ridicaţi după ’45. R. Vă amintiţi câteva nume? H.T. Da. O fo’ Pop Gheorghe, Riţiu Grigore, Ianoş... R. Pop Gheorghe de ce a fost arestat?_____________________ H.T. Că o vorbit ce nu trebuie, contra partidului... S. Ir. Cum vorbim acuma noi... R. Vedeţi că acuma nu te arestează nimeni dacă ai zis că nu-i bine, dar atunci dacă ziceai ceva ce nu-i bine te şi arestau. 5.1. Trebuia doamnă să te constrângă cumva, că dacă ne-o lăsat de izbelişte, vedeţi ce se întâmplă... H.T. Dacă nu se făceau constrângeri, nu se putea face ceea ce s-a făcut. Atâta că la început o fost mai greu, da’ până la urmă o fost mai bine organizat şi colectivu’ o mărs bine. R. Pe cine făceau brigadier? 5.1. El o fo’ brigadier. H.T. Da, eu am fost brigadier. R. Câţi ani aţi fost brigadier? H.T. Păi, din ’60 până în ’79. R. Câţi brigadieri eraţi în comună? H.T. Erau, de exemplu, cinci brigăzi de câmp şi erau cinci brigadieri. Fiecare brigadă avea brigadierul ei, care organiza şi conducea acolo. R. Erau şi femei brigadieri? 5.1. Nu. 303 S.Ir. Cum să nu fie, era Moldovan Mărie, brigadier, o fost cum să nu. H.T. Apoi în zootehnie era un brigadier, la oi era separat brigadier, la animale separat. Era şi un inginer ce era şef de fermă. Apăi o fost ingineri pomicoli, ingineri agricoli şi aşa mai departe. O fost şi un doctor veterinar care o fost în zootehnie. Şi el avea trei tehnicieni. R. în ’90, oameni şi-au luat pământurile înapoi... H.T. Fiecare şi-o luat pământurile, s-o împărţit terenu’, da’ s-o făcut prost când s-o spart colectivu’. O mărs aceia care o fost acolo, o fost Şteţca Toader, care o fost atunci primar. în mod normal trebuia să se împartă bunurile din C.A.P. după suprafaţa de pământ care ai adus-o în colectiv, după numărul de norme pe care le-ai făcut. Dar nu s-o făcut aşa, că le-o luat aceia cum o vrut ei atunci la revoluţie, o fost nişte nebuni care s-o organizat şi o stricat tot. O distrus grajdurile, tăt.________ S. I. Doamnă dragă, dacă te-aş fi dus acolo să vezi că o fost cântar de 50 de tone, atâta de mare cântar o fo’, da’ l-o distrus tăt, bucată cu bucată. Am ajuns acum să nu avem unde să cântărim 100 de kilograme de fân, mergem ori la Remeţi ori la Câmpulung. Pă cântar erau nişte plăci cu vinclu de fier, eu ştiu oameni care le-o adus noaptea cu tractorul. H.T. O fost 200 de hectare de grădină intensivă, care o fost împrejmuită roată cu sârmă, unde n-o putut intra nici iepuri, aşa de bine o fost împrejmuită. Da’ şi grădina o distrus-o tătă. S.I. Eu vă spun, mai bine nu s-o putut de trăi, că eu pă timpurile acelea mi-am făcut de tăte, iar de când îi democraţie nu pot face nimic. Nu trebuia sa distrugă grajdurile, nu trebuia să distrugă livada intensivă, o putut pune problema să facem nişte ferme, cum se pune problema acum. De sus n-o fost planificat să se distrugă, ci să se împartă după numărul de norme, cât o lucrat fiecare în colectiv şi să se dea animale şi bunuri după pământurile pe care fiecare 1-ea adus. Da’ la noi o fost o gaşcă care o făcut cum o vmt ei. R. Bine, vă mulţumesc mult tuturor. 304 POP ANUŢA s-a născut în anul 1922 în comuna Săpânţa, judeţul Maramureş. A terminat două clase primare şi a trăit în comuna natală, ocupându-se cu agricultura. Interviul a fost realizat de Kondrăt Norbert la 7 februarie 2008 şi se găseşte în Arhiva de Istorie Orală a Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet. R. V-aş ruga să ne povestiţi cum s-a făcut colectivul în sat? P.A. Atunci când s-o făcut colectivu’, mi-o murit omu’ şi am rămas cu doi copii mici. Am rămas cu o fetiţă şi cu un băiat mic: băiatu’ n-o fo’ numai de cinci ani, fata o fo’ de nouă. No, apăi o fost greu, o fo’ colectiv şi am avut cote grele, că ne-o pus cotele grele. Tare greu o fost. Tăt cu cote şi cu porţii şi tăt o vinit, tăt ne-o zăbrăluit, ne-o luat vaca din poiată că n-am plătit impozitu’ la timp. O fo’ greu bugăt, cât o fo’ colectiv. R. înainte de colectiv cum a fost viaţa în sat? P.A. Apăi, atuncea o fo’ bine că oamenii şi-o lucrat lucrul. Păntru noi o fo’ bine, poate no fo’ păntru tăţi. R. Cum era în sat, erau mai multe familii sărace sau mai mulţi chiaburi? P.A. Mai puţini chiaburi, mai mult mijlocaşi şi mai săraci. R. Cum au început cu lămuririle? P.A. Tăt zâneu să ne înscriem în colectiv, tăt ne lămure. Ne-o chemat la şcoală şi acolo ne lămureau. R. Veneau echipe de propagandă? P.A. Da, de la Baia Mare şi de la Sighet. R. Ce vă promiteau? P.A. Să merem să ne înscriem că va fi tare bine. Şi om ave de tăte. Apăi, binele l-o văzut oamenii, cât o fo’ de bine. Că doar la unii le-o fo’ bine. 305 R. Cei care s-au înscris la început au fost oameni mai săraci? P.A. Da, mai săraci, că ei n-o avut atâta pământ. R. De unde a avut colectivul pământ dacă cei care s-au înscris erau mai săraci? P.A. O luat o bucată de teren, acolo unde o fo’ bun, l-o comasat acela care o fo’ mai bun pământ. R. Dumneavoastră aţi fost consideraţi chiaburi sau mijlocaşi? P.A. Ba nu, chiaburi că o făcut atunci mai mulţi chiaburi, nu ştiu, o fost vreo douăzeci în tătă comuna. R. Aţi avut pământ şi animale? P.A. Am avut pământ, da’ animale n-am avut prea multe. R. Cu ce vă ameninţa dacă nu vă înscrieţi? P.A. Că ne ie tăt, ne ie pământu tăt, batăr nu ne înscriem, de arii. Numa’ atâta o lăsat. Da’ o trăbuit să lucri, că altfel ţi l-o luat. R. Dar cu cotele cum o fost? P.A. Vai de mine, apăi nu întreba că de acelea nici nu vreu să aud. Trebuia să ducem porc, să ducem vită, iar separat laptie şi unt. Greu o fo’ Doamne, că o pus aşa ca să se bage lumea în colectiv. Aşa o făcut să fie greu, să intre oamenii la colectiv. Aşa o fost, o fost foarte greu. Puţini, care o fost brigadieri şi care o mai fost oarice, la aceia nu le-o fost aşa de greu, da’ la care nu o avut nicio părtinire, apoi greu o dus. R. Cei care au intrat primii în colectiv, i-o făcut brigadieri? P.A. Da, i-o făcut brigadieri, preşedinte, contabil, magazionier. Aieştia cât de bine o dus-o, ar vre să fie şi amu colectiv. R. Au fost oameni din sat bătuţi sau arestaţi? P.A. Nu, nu. Da’ o fost în temniţă dintre ei, da’ care o avut pământ mult. Aşa o fo’ Diordie Titru, mi-o fost unchieş. Nu ştiu cât o şăzut la închisoare. O fo’ Irina Măriochii, da’ o murit. Apăi, Pop Irină, ea trăie, poate mereţi până la ea. 306 R. Oamenii care se întorceau din război nu v-au povestit despre colhozurile de la ruşi? T.N. Ba da, cum să nu. Da’ degeaba, dacă s-o înscris cei mai mulţi... R. Când s-a făcut colectivul, preotul şi învăţătorul din sat ce le-au spus oamenilor? P.A. Apoi şi pă ei i-o luat şi ei trăbuiau să-i lămurească pe oameni să se înscrie în colectiv. Aşa că popa zâcea la oameni să se înscriă că tare bine a fi, că n-or plăti cote... R. Oamenii erau mulţumiţi cu ce primeau de la colectiv? P.A. Apăi, aceia o fost mulţămiţi care erau pă acolo pă la colectiv, da’ restu’ nu prea. Da’ aceia care o fost pă acolo, n-o vrut să se spargă veci. R. Bărbaţii din sat lucrau la colectiv? P.A. Puţini au lucrat, n-ai pre’ găsât. Cei mai mulţi o fost pădure şi unii s-o dus în ţară la lucru. R. Se fura în colectiv? P.A. No, apăi o mai fo’ deaceia care o furat, da’ eu nu-i prea ştiu pă aceia. R. Se făceau glume pe seama colectivului? P.A. Io nu ştiu deacele că am avut lucru’ meu, n-am îmbiat după tâlhari şi n-am îmbiat după glume. R. După revoluţie aţi reuşit să vă recuperaţi pământul? P.A. Noi da, dar unii nici amu nu-s în clar. R. Bine, mulţumesc pentru toate. P.A. Să fii sănătos. 307 POP GHEORGHE s-a născut la 5 august 1933 în comuna Săpânţa, judeţul Maramureş. A absolvit patru clase primare şi a trăit în comuna natală, ocupându-se cu agricultura. Interviul a fost realizat de Kondrăt Norbert la 7 februarie 2008 şi se găseşte în Arhiva de Istorie Orală a Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet. R. Cum era în comună imediat după război? P.G. Numa’ greutăţi mari, într-adevăr că n-o fost bine, după război am apucat greutăţi foarte mari. _______R. Oamenii aveau locuri de muncă?________________________ P.G. Nu erau nici locuri de muncă şi era foamete, nu se găseau alimente. Aduceam de pă la Satu Mare, de pă la Cărei, că mergeau oamenii pă jos şi aducea făină, ulei, aşa era de greu. R. Majoritatea oamenilor din sat erau mai săraci? P.G. Majoritatea erau săraci, doar patru-cinci chiaburi o fost. R. Vă amintiţi numele lor? P.G. Da, Ianoş, aşa era porecla lui. Era Iepanu’, ăştia era mai înstăriţi. R. Cum se înţelegeau oamenii între ei? P.G. Era greu, că ăsta sărac lucra toată ziua păntru două kilograme de făină şi ăla o avut de toate. R. Cum a început colectivizarea? Veneau propagandişti de la Sighet şi din Baia Mare? P.G. Da, sigur. Erau şi din Sighet şi din Baia Mare. Când m-am scris eu, cam doi o rămas în urma mea. N-am vrut să mă scriu. Atunci mi-am făcut casă şi ei veneau şi mă ducă la primărie să mă lămurească. Mă ţineau până la miezul nopţii, eram obosit din pădure cum veneam seara. Veneau pă la zăce-unşpe seara şi mă duceau să mă lămurească, ca să mă înscriu în colectiv. 308 R. Cine venea să vă ducă? P.G. Activiştii ăia de partid. N-o fost de la noi, erau din altă parte. Veneau şi stăteau tătă noaptea să lămurească oamenii. R. Şi ce vă promiteau? P.G. Că va fi mai bine, că o fi aşa, că om ave de tăte. Că om lucra mai mulţi laolaltă şi treburi din astea. R. Cum a fost cu cotele? P.G. Foarte mari cote erau atunci. Aveam cotă de mălai, de came, de lapte, brânză, dacă ai avut oi. R. Şi totuşi, oamenii n-au vrut să intre în colectiv... P.G. Primii o fo’ salariaţii, pă ăştia i-o pistonat mai tare, pă salariaţi, care erau angajaţi. După aia o început cu ăştialalţi, cu agricultorii. Prima dată o prins 70 de persoane, până în ’62. Intervine Pop Ileana, soţia martorului (S.) La început s-o înscris 70 de familii, atât. Apăi, în ’62, s-o înscris tătă comuna. Şi s-o luat tăi pământul care o fo’ mai bun şi s-o dat la oameni pă deal în schimb. O comasat ce o fost în vatra satului şi le-o dat la oameni în schimb la deal. Da’ la noi în comună n-o prins să colectivizeze că n-o fo’ pământ arabil mult. O fo’ mai mult pomicol, fânaţ, aşa o fost. Şi s-o înscris 70 la început. Ăia săraci s-o înscris. Şi le-o dat 29 arii teren, grădină ajutătoare. Le-o luat pământu’ tăt şi le-o dat 29 de arii. Dacă o avut în grădină acasă suprafaţa aceie le-o lăsat grădina acasă. Apoi câte norme şi-o făcut atâtea i-o dat. P.G. Omu’ o fo’ mulţumit că mai mult o lucrat când o lucrat la chiaburi, cum se zicea. La noi în comună o fo’, cum v-am spus, vreo patru familii de chiaburi, cum s-o zâs atunci. Ăştia aveau pământ mai mult, aveau mori, aveau oi, pădure... R. Familia dumneavoastră cum era considerată? P.G. Cum să vă spun, eu am fost mijlocaş. Socru’ s-o înscris prima dată. El o fost agent agricol. S. O avut şcoală, foarte bine o învăţat. Când o fo’ de cu tânăr, tot în serviciu o fost, să ştiţi. Şi amu o zâs: . Că ştia că oricum se va trece la colectiv. R. Când v-aţi înscris în colectiv aţi declarat toate pământurile şi animalele sau numai o parte? 309 P.G. Atunci când mă duceau ei, că de vreo patru ori m-o dus seara să mă lămurească, eu aşa am declarat: . Că m-o pus să fac cerere, cum că eu, de bunăvoie şi nesilit de nimeni vreau să fiu primit în colectiv. Că asta o fost legea! R. Erau oameni care nu puteau să-şi plătească cotele? P.G. Erau, mai ales oameni bătrâni, oameni care nu puteau să muncească. Şi îi lua vaca din grajd, viţălu’, îi lua tot ce avea. Trebuia să meri să duci câte 20-30 metri ster, după puterea omului, să-i duci din pădure până la linia ferată, cum era atunci. Apăi trebuia să meri în pădure, stăteai câte o săptămână acolo şi purtai până terminai cu cota aia. Că ai avut 30-40 metri ster şi după aia vineai acasă. R. Care a fost atitudinea preotului şi a învăţătorului? P.G. Păi, preotul nu s-o prea băgat. Că ei i-o spus se înscrie în colectiv, atât îi impunea la preot, că altceva nu-1 putea obliga. Ce, putea să mă oblige pă mine preotu’ să mă înscriu? R. Nu, doar să vă lămurească. P.G. Când m-am convins, m-am înscris eu. Am văzut că alta soluţie nu am. Am predat caii, am predat căruţa, am predat tot şi m-am dus la mină la Baia Borşa. Şi m-am angajat la mină. Şi am stat doi ani de zile. De acolo apoi mi-am terminat geamurile la casă. Cum câştigam, cum veneam acasă şi îmi plăteam uşă, geam, treburi. Soţia lucra în colectiv, că ea o lucrat şi înainte de a mă căsători, avea vreo 13 ani de când o început. R. Câţi ani aţi lucrat în colectiv? S. Am lucrat mult, da’ cu timpul nu s-o mai găsit. 16 ani, atât au găsit pe când m-am pensionat. O normă, două norme pă zi lucram. Când o vinit tractoarele, atunci s-o lucrat cu tractoarele. Nouă ne-o dat aşa la cotă. Ai luat un hectar de porumb ai săpa, ai săpat şi a treia parte era a noastră. P.G. Două părţi la C.A.P. şi una nouă. S. La cartofi tăt aşa, la grâu, luam cât seceram, un hectar, două, trei, cât seceram. 310 P.G. Se dădea pă norme, ştiţi, calculau ei cât dădeau la o normă. S. Cât se plătea atunci, 2 lei, 3 lei, cât se plătea pă o normă. Plăteam şi sindicatul. Avem carnete de sindicat şi plătem cu tătu. No, aşa o fost până s-o terminat colectivu’. R. De furat se putea? P.G. Care era de meserie da, care nu, o fost mai greu. Dacă te-o găsit cu zece ştiuleţi, zece cucuruzi cum se zâce la noi, te-o dat la poliţie şi te-o dus poliţia să-i dai declaraţie de ce-ai furat. S. Doar ca să-i sperie, că nu i-o condamnat. P.G. Ca să bage frica în ei. Da’ pă ăia ce furau cu căruţele, pă ăia nu i-o văzut nimeni. R. Vă amintiţi numele unor oameni din comună care au fost condamnaţi pentru că nu au vrut să se înscrie în colectiv? deloc. Da’ foarte greu o dus-o. P.G. Da, ei mai greu o dus-o ca ăştialalţi. S. Cine o fo’ în colectiv s-o descurcat, aşa cum se descurcă lumea amu. Da’ ei foarte greu o dus-o. Că o refuzat din prostia lor, nu din altceva. O zâs că nu să scrie în colectiv, că nu se supune comuniştilor. R. Poate că a ţinut foarte mult la pământul lor. S. O ţinut la pământu’ lor, da’ tot i-o luat. I-o luat tăt pământu’, numa’ o avut acasă o grădină. P.G. Da’ i-o dat în altă parte, i-o dat la deal, care n-o corespuns. S. Şi l-o dus la puşcărie şi o stat câteva luni, aşa ca învăţătură de minte. Vreo opt-nouă luni. Ei o avut o ambiţie că nu se supun, da’ foarte greu o dus-o. P.G. O avut o ambiţie şi s-o legiuit şi cu preşedintele de la C.A.P. pentru nişte pământ, prin tribunal o tăt umblat. Şi tăt n-o câştigat ei, că tăt ăştia o câştigat, C.A.P.-ul. O avut ei o slăbiciune, că n-o înţeles cum îs lucrurile. S. Te-ai descurcat cu cât s-o dat şi cu cât ai avut. Două vaci ai ţinut, doi porci ai ţinut, vreo câteva păsări ai ţinut. Apăi omenii o mărs pă la pădure, că o fost forestieri. Apăi mulţi o 311 plecat prin Oltenia la mină, că o fo’ 40 de familii de la noi din comună în Oltenia, la Motru. Şi o lucrat la mină, iar femeile acasă, la colectiv. Iama mere şi ea acolo că n-avea ce face acasă. Apoi şi-o făcut câte o casă, cei care o mai grijit de un ban. P.G. Ăştia care o lucrat la mină, că de la C.A.P. n-ai putut să construieşti. R. La mină să făceau bani? P.G. Se făceau. Chiar şi eu am lucrat nouă ani. S. Ştii, noi zâcem că o fo’ rău, da’ n-o fo rău! Că dacă o ieşit băiatu’ din şcoală, ori o făcut un liceu, i-o dat servici. Şi o fo’ cu pâinea în mână. Şi no fo’ atâţia vagabonzi, nici n-o ştiut lumea de droguri, nici n-o fumat atâta lume, nici cafele n-o fo’ atâtea. Că numa’ s-o dezbinat lumea. Vă spun: de la revoluţie numa’ s-o dezbinat lumea! Că la noi în comună sunt numa’ români, nu-i altă naţionalitate. Da’ o fo’ oameni foarte cinstiţi şi o-fost iubire- între oameni. Amu -frate -eu-seră nu o duc bine, mamă cu fată nu vorbesc. De la revoluţie tăţi s-o dezbinat, tăţi îs pă la tribunaluri, pă la legiuiri, să ştiţi. Şi dacă băiatu’ o făcut şapte clase, o mărs la liceu şi batăr o lucrat într-o fabrică. Că la noi în Sighet câte fabrici o fost, că o fost plin oraşu’ de fabrici! Şi erau trei autobuze, erau trei autobuze dimineaţa, că erau trei schimburi. Când venea schimbu’, gândeai că vine de la nuntă, aşa vine lumea de la schimb. Atunci ştiai că lucrai, că nu te dă afară şi îţi dă concediu. Nu-i ca acum la patroni. Şi dacă o avut omu’ 2-3 copii, i-o putut învăţa. Că dacă o muncit pă la pădure, o zânit cu bănuşoru’ şi şi-o învăţat copiii. Da’ mai mulţi analfabeţi or fi de amu. R. Oamenii din sat se mai judecă şi acum pentru pământ? S. Da, păntru că acela o avut mai mult, cela frate nu să împacă că mă-sa, părinţii i-o dat mai mult la acela şi tot aşa. R. Oamenii au reuşit să-şi recupereze pământurile? P.G. S-o recuperat. Care o avut în registru, alţii cu martori, ai avut vecini care te-o ştiut. Şi s-o dat şi l-o recunoscut şi cu martori. R. înainte să se facă colectivul în sat, aţi auzit veşti despre colhozurile din Rusia? 312 P.G. Da, discutam cu oamenii bătrâni care o fost în război şi ne spuneau cum era în acolo pân Moscova. Ţin minte că era un ţigan bătrân care o fost în război şi vine pă la noi şi zâcea lu’ tata: . Că o fost oameni care o fost în război pă timpuri, oameni bătrâni, ei o văzut ce o fost în Rusia şi cum erau problemele cu colectivu’ şi cu treburile astea. Păi, am apucat când eram copil la 5-6 ani, adică înainte de război şi după război am apucat greutăţi foarte multe, foarte mari. Cum era căsurile atunci, bătrâne, nu ca acuma, erau vechi, de lemn. Şi erau purici, erau păduchi, era boala aia de tifos. Ştiu că era un bătrân şi m-o mânat maică-mea să-i duc de mâncare, că n-avea copii, n-avea familie, numa’ el sângur era. Şi îi duceam de mâncare şi m-am umplut de tifos. Şi am fost şi eu bolnav, era să mor şi io de tifos. Erau greutăţi mari. într-adevăr. Altceva ce să vă zic. îmi mai amintesc aşă câte ceva. Da, greu o fost într-adevăr, da’ am văzut că ăsta-i drumu’. Altă soluţie n-o fost. Şi am văzut că şi ăştia care nu s-o scris, c-o fo’ ăia Găvruliţenii, care nu s-o scris, da’ foarte greu o dus-o. N-au avut nici un drept, nimeni nu le-o dat nimic absolut. R. Vă mulţumim pentru ajutor. P.G. Cu plăcere. Eu ce-am ştiut, am spus. 313 STAN ILEANA, poreclită Ilena Irinii Tincului, s-a născut la 24 decembrie 1920 în comuna Săpânţa, judeţul Maramureş. Absolventă a patru clase primare, a trăit în comuna natală, fiind printre primele femei din comună care s-au îndeletnicit cu confecţionatul vestitelor cergi de Săpânţa. Interviul a fost realizat de Adela Ulici la 7 februarie 2008 şi se găseşte în Arhiva de Istorie Orală a Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet. R. Aş vrea să-mi povestiţi despre colectivizare. S. I. Noi am fost chiaburi, primii pă listă, c-am avut moară. Numa’ a noastă o fost, cum se spune, cu valţuri, cu motor şi oloiemiţă am avut, de făcut ulei. Şi gatăr de tăiat lemne o fost. Le-am cumpărat de la evrei. Am vândut vite, oi, ce-am avut şi pământ, c-o fo’ scumpă. O fo’ piclu de picluit, o fost valţuri, presă de ulei, gatăr. Am vândut oi, ş-am vândut vaci şi ce-o fost. Şi-am vândut pământ. R. V-aţi vândut şi cătrinţele? S. I. Eu le-am vândut. Fustele, fuste aduse din Cehoslovacia, că n-aveu în Săpânţa numa’ careva şi pânzături. . Ş-am cumpărat-o. Da’ mi-o luat-o colectivu’. Ş-api, ce să vezi, câtă răutate o putut fi, doamnă. Că nu i-o putut stăpânii Dumnezeu. Şi apoi să vezi: şi-o bătut joc, o distrus-o. Poporu’ o distrus-o. R. Vă mai amintiţi cum a început colectivizarea în Săpânţa? S. I. Cum să nu. O spus că se face colectiv în sat. R. Cine a spus? S. I. Păi, de la Consiliu. Dar, noi am trecut ultimii, n-am vrut să trecem. Tata o trecut, fie iertat, el o fo’ chiabur. El o fo’ închis. 314 R. Cum îl chema? S. I. Pop Gheorghe. Şi soţu’ s-o scris, da ’ fără de mine. R. Cum s-a înscris fără dumneavoastră? S. I. Da, într-o lună de zile. Tăt l-o dus în feştecare zi, ca şi cum l-or arestară să se înscriă. I-am spus: R. Cum îl chema pe soţul dumneavoastră? S. I. Stan Dumitru. Dumitru Ilenii Braicului. Şi când o venit să să scrie în colectiv, să mă lămurească pă mine, io am avut război, aşă, teară de ţesut şi m-am obosât şi m-am culcat aşă în pat. Am auzât că vine cineva. La noi era un tâmaţ la casă, că o fost casă veche. Şi să scutură aşă pă piciore. Noi ne gândim: Şi m-am ridicat aşă din pat, da’ nu să mă scol, numa’ cu capu’ aşă. Şi-am văzut, c-o fo’ un antreu, să deschide uşa la antreu şi văd că vin mai multe persoane. Io, m-am sculat din pat şi erau nişte lemne aduse.de lîngă pădure şi am aruncat vreo tri în domni... R. Aţi aruncat cu lemne în oamenii care au venit? S. I. Cu lemne! Că o strigat că m-or aresta. Că nu-s bună numa’ de arestat. Doamnă, atâta m-o batjocurit, dacă mi-o otrăvit vaca în grajd! Mi-o spart geamurile, vezi câte-s aicea. în februarie am dumit cu pătură în geamuri, că în anu’ cela tăte mi le-o spart. R. V-au spart geamurile? S. I. Tăte hue le-o spart şi no fo’ dracu’, diavolu’! O fo’ un balon de cinzeci de kilograme de ţuică, între dulapu’ de bucătărie şi recameu. Şi pietrile o venit tăte, o dat pă lângă balon şi nu l-o spart. R. Oamenii ăştia care au venit, erau oameni mai săraci, oameni de-ai locului? Intervine Pop Gheorghe, nepotul martorei (P.Gh.) Da, printre ei şi cel mai bun verişor al mamei. S. I. Că o gândit că or trăi mai bine. R. Dar cum se trăia atunci? S. I. Apăi, vă spun amu. Pă tata l-o închis la politici. R. Unde? 315 5.1. La Sighet l-o închis, în ’48. Şi m-am dus în luna Iu’ noiembrie sau octombrie să-i duc mâncare şi haine de iarnă. Şi nu m-o lăsat, o zâs că-i plecat din Sighet. Şi era un gardian din Iapa ce să cunoşte cu noi. R. Cum îl chema? 5.1. Stan Ioan a Cireşarului. Şi el mi-o făcut cu mâna ca să tac, că el mere înainte şi el ne-a spune. M-a aşteptat gardianu’ şi zâce: . El săracu’ o fo’ cu un ochi, o fo’ chior şi tăia lemne. Şi m-am dus şi era o santinelă, un soldat. Zâc: Da’ zâc: . Zâc: . Zâce: . Şi strigă după el, să duce doi paşi de cătă mine şi-l strigă pă tata. Şi-o venit şi i-am dat de mâncare şi hainele. Am zânit pă stradă plângând. Unde să mă duc să-l scot? R. A fost arestat pentru că nu a vrut să intre în colectiv? 5.1. Chiabur. Şi m-am întâlnit cu advocatu’. Zâc: <îi tata arestat, şi-am fost să-i duc mâncare şi m-o minţăt aceia de la penitenciar>. Zâce: Şi era un procuror, Mârveanu, aşă săracu’, călic, picioarele aşă i-o fo sucite. Şi ne-am dus acolo. Zâce: , o zâs procuroru’. . Şi am făcut tabelu’ pă tăţi, femei, bărbaţi, păcurari la oi, ce-o fost, ciobani, tăţi. Şi în timp de 48 de ore, tata o fost acasă. L-au eliberat, că ei o spus numa’ adevăru’. La noi o dumit servitoru’ în pat, o mâncat cu noi la masă. Aşa l-am salvat pă tata. R. în cele din urmă, v-aţi înscris în colectiv? 5.1. Eu nu. S-o scris soţu’, că v-am spus. R. El s-a înscris de frică? 5.1. De ameninţare. Şi o avut o penzie de 40 de lei. R. Cu ce îl ameninţau? 316 5.1. Păi cu ce, cu închisoarea. Apăi cu alticele... Că n-am avut faină de mămăligă, tăte mi le-o luat din casă. N-am avut came de porc, aşă le duce pă braţ. Patru sute de kilograme de lapte am avut cotă pă an şi o sută de kilograme de fân. Apăi came de porc. Eu n-am tăiet nu ştiu în câţi ani porc. Tăt am dat cotă. Apăi impozit. Doi cumnaţi, fraţii soţului, unu’ o fost colector şi unu’, agent fiscal. Şi n-am avut beciuri unde să punem cartofi pă iarnă şi facem gropi la cartofi. I-o obligat în timpu’ iernii să ne spargă gropile cu cartofi, să-i ducă. Şi legea nu-i tocmeală. O venit şi un miliţian, da’ străin, nu de la noi din sat, şi să ne păzască să nu furăm cartofii. Eu m-am făcut pângă miliţian şi i-am spus să-mi lase să i-au sămânţa. Să nu-mi pierd aceie sămânţă, că mi-au lăsat-o părinţii mei. R. Şi v-a lăsat să luaţi sămânţa de cartofi? 5.1. Nici o zâs că da, nici o zâs că nu. O ţânut calea pân’ grădină si pă marginea grădinii, pângă gard, s-o dus aşă tnpit^i, cătă mine n-o zâs nimic. Io, am adunat vecinii şi am dus pă la ei, am dus pân podu’ grajdului, ce-o fost mărunţi le-am dus acolo lor şi o zâs că nu-s buni. Da’ aieştia o fost fraţii soţului, să vadă că or ţâne cu partidu’ ori cu fraţii săi. No, aş-o fost! R. La colectiv v-au luat şi altceva în afară de moară? 5.1. Păi, pământu’ tăt. Numa’ atâta mi-o rămas, grădina acasă. Şi ne-o luat două părechi de cai. R. Cum era cu cotele obligatorii? 5.1. V-am spus că eu am dat doi boi în cotă. Şi porci. Mă ducem pân’ la Valea lu’ Mihai, pân’ la Sanislău, pân’ la Cărei, Satu Mare, tăt am predat cotă, boabe, secară, grâu. R. în afară de tata, aţi avut şi alţi membrii de familie arestaţi? 5.1. O fo’ mai mulţi, o fo’ mai mulţi arestaţi. Pop Gheorghe, un uncheş de-a tatii, Pop Ion, Pop Gheorghe, aiesta a Diochii, Pop Ion Nofor, Dumitru lu’ Nofor. R. Oamenii nu s-au revoltat când s-a făcut colectivul? 5.1. Nu, s-o temut. S-o temut că i-or aresta pă oameni. Da’ i-o arestat. R. Au fost oameni cărora le-o confiscat din casă? 317 5.1. Păi, ţi-am spus că n-am avut. Nu ţi-ai plătit cotele, ţi-o confiscat din casă. Nici un pic de fărină n-am avut în casă. Tăt o confiscat. Câmaţii i-o coborât din pod. Erau copiii şi zâceu: . Dimineaţă mă sculam să mulg vaca, să nu să scoale copiii să ceară lapte, să-l pot duce în cotă. R. Dar faptul că soţul a fost în colectiv nu l-a ajutat? A fost mai uşoară viaţa lui? 5.1. Da de unde! Nicidecum! Dar io n-am lucrat în colectiv nici o zi! M-am blăstămat, să mă însemne Dumnezeu când oi lucra la ei. Eu mi-am cerut pedeapsă pă când m-oi duce să lucru. N-am vrut să mă duc acolo, pă aceie cale. R. Soţul primea bani de la colectiv? 5.1. Patruzeci de lei numa’ era atunci. R. Şi ajungea să-şi întreţină familia? întreţine familia. Şi penzia o avut tăt de 40 de lei. R. Se mai furat din colectiv? S. I. Apăi, care cum o putut. P.Gh. Daţi-mi voie să vă dau un exemplu. O fost adus grâu colectat de colectiv şi bunica a luat atitudine şi împreună cu mama s-o dus să întorcă grâu colectivului să nu-1 ploaie, doamnă. 5.1. Şi colectiviştii nu s-o dus. Gh.P. Şefii’ de C.A.P. de atunci, este în viaţă, este pe pat într-adevăr şi nu se poate mişca, poate să spună dacă mint. Bunica s-o dus personal, n-o lăsat grâul, că-i grâu’ Domnului: <îl întoarcem noi grâul şi-l acoperim să nu ploaie păste el>. Este cu putinţă să vă spun că are de la C.A.P. diplomă de merit pentru că o întors grâu atunci. R. Da, erau şi oameni de omenie. P.Gh. Da. în comuna Săpânţa toţi au fost de omenie şi au ţinut să... 5.1. Acela ce v-am spus io, o fost secretam’ nostru de bază, o fost pă la colectiv. R. Cum îl chema? 5.1. Pop Gheorghe, a lu’ Gheorghe a Tomii. 318 5.1. Şi vine cu plasa, care erau mai mari cartofi pă stradă. Şi la mine sta ajutoru’ şăfului de post. Ş-avem acolo afară bucătărie şi când trece oricine pă stradă, şăfu’ dacă mânca, să ridica să vadă cine trece. Şi-l vede cu plasa cu cartofi cum se duce de la colectiv. Şi vre să se ridice. . Când o fost odată, io i-am făcut lui bine. Am cumpărat nişte fân, că n-am avut la vaci şi de unde am cumpărat fân o fost un mutalău, da’ o ştiut şmecherii. O fugit înainte la cântar, că era cântar la colectiv, să spuie că fân îi mai mult pă ştraf. Pă când am ajuns, o mai fo’ nişte oameni acolo, şi-o zâs cât o fost. O spus: . Şi nu ştiu, cu treizeci de kilograme o fo’ mai mult fân şi o trebuit să-l plătesc. Şi io l-am ascuns cu plasa cu cartofii, să nu-1 prindă miliţia. Am avut oameni la care i-am făcut şi lor bine şi ei mi-o făcut mie. Da, mi-o făcut, nu pot să spun. R. Aţi făcut vreodată plângere sau o reclamaţie la partid? 5.1. Că şi partidu’ o fo’ ca ei. R. N-aţi făcut niciodată? 5.1. Nu. R. Nici alţi oameni n-au făcut? 5.1. N-o făcut, că s-o temut. Că dac-ai făcut ţi-ai luat porţia. Că aşă o fost, erau arestaţi dacă făceau aşa ceva. Doamnă, dacă dumem cu familia în casă şi era un om de servici la Primărie venea şi bătea în geam noaptea: . Şi s-o dus. R. După ’90, moara distrusă a rămas? 5.1. Distrusă o rămas. R. Pensie după soţ, aveţi de la colectiv? 5.1. Nu, eu am penzie de la stat. R. E pensia dumneavoastră? 5.1. Da, eu am fost angajată la cooperativă. 319 R. Ce-aţi făcut acolo? S. I. Cergi. Am fost inventatoare. R. Pământul aţi reuşit să-l recuperaţi? S. I. Tăt mi-o dat înapoi, io spun adevăru’. O fost şapte căsuri pă grădina mea. Nu m-am certat nici cu unu’, oamenii mi-o plătit, că oamenii n-o fo’ vinovaţi. R. Soţul când a murit? S. I. în ’89, atunci o murit, înainte de revoluţie. R. El a lucrat la colectiv până... S. I. La colectiv, cu caii noşti. Apăi, că voi spune un banc. V-am spus că m-am jurat că să mă însemneze Dumnezeu când oi lucra la colectiv. Şi-o fost aşă, toamnă şi o venit cu căruţa cu porumbu’ şi ploua. Mie mi-o fo’ milă, că eu i-am fost soţie adevărată la soţu’ meu şi că trebuia să descarce el sângur. Şi m-am dus, l-am ajutat a descărca şi era preşedintele colectivului, un verişor a meu şi eu când am descărcat cucuruzii care o fo’ mai frumoşi i-am aruncat aşă, pă o pătură, cu ce s-o învălit caii. Da’ o zâs soţu’ : Da’ io zâc: . Şi eu am aruncat cucuruzu’ şi cum o fost acolo vine văru’ cela ce o fost preşedinte şi o zâs: Soţu’ s-o uitat la mine şi o râs, că el mi-o spus să nu pun cucuruzii jos. Eu am prins de capătu’ păturii ceie ş-am făcut jup cu ei în baltă, în noroi. Şi-o murit, da’ nu m-am dus la mormântare, cu tătu că am fost verişori. R. Şi-a luat cucuruzii? S. I. I-o luat din baltă, da’ am făcut şi mişto din ei, cât am vrut. R. Dar ce v-a durut cel mai tare? S. I. Ce m-o durut cel mai tare? Când l-o dus pă tata. Cea mai mare durere o fo’ a me. Că la fată vineu băieţi, cum era demult, vineu cu băuturi şi faceu petreceri. Şi era o vecină aici şi o zâs: Tare m-o jâgnit lucru aiesta. Şi i-am spus la băieţi, la mine să nu mai vină cu băutură. Şi chiar în seara în care o venit tata o fo’ la mine plină casa de băieţi şi petrecere, no cum să vă spun... 320 P. Gh. Bunica are şapte copii de suflet crescuţi. 5.1. Aieştia i-am crescut io, care n-o fost a nimărui. Gh.P. Şapte copii, doamnă. 5.1. A lu’ nimărui o fost. R. Şi i-aţi crescut dumneavoastră? 5.1. I-am crescut. El nu vrea să spună că şi pe el l-am crescut, de la trei luni mi l-o dat mama lui. R. Adică mamă şi bunică? 5.1. De la trei luni. Şi soţu’ mi-o zâs\. R. Vă mulţumesc mult de tot! 321 STAN ION GĂVRILUŢ s-a născut la 6 decembrie 1932 în comuna Săpânţa, judeţul Maramureş. A absolvit şase clase şi a trăit în comuna natală, ocupându-se cu agricultura. Interviul a fost realizat de Kondrăt Norbert la 7 februarie 2008 şi se găseşte în Arhiva de Istorie Orală a Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet. R. Pentru început, vreau să vă întreb cum era în Săpânţa în primii ani de după război? S. I.G. Apăi, prima dată s-o schimbat religia că noi, în Ardeal, am fost greco-catolici. în ’48 s-o schimbat şi am trecut la ortodocşi. După aceea, în ’50, vreo 50 de persoane s-o înscris în C.A.P. Bulendrii satului, n-o avut nimic, numa’ câte îs pe ei şi de pită. Aţâţi s-o înscris: 52 de persoane. S-o comasat teren, unde o fost mai pă lângă drum, arabil şi fâneţe. Alea s-o comasat. Apoi, în toamna lui ’50, s-o înscris în jur la 70 de persoane. Apăi ne-o purtat, pe tata meu l-o luat cu tăt cu pat că o fo’ bolnav. L-o luat şi l-o pus pe sanie că o fost iarnă. Şi l-o dus acolo şi l-o ţinut acolo o zi şi o noapte. Aşa bolnav cum o fo’. Iar noi i-am dus de mâncare de acasă. Da’ tot nu ne-am înscris. Şi ne-o luat şi cela teren. N-am zâs nimica, l-o luat că aşe o fost legea şi ne-am gândit noi să nu merem prin puşcărie. Nu ne-o lăsat cu grădina de acasă şi ne-o arestat. O venit un procuror-şef, Naşte de Onişte. El era procurorul acolo, în Sighet. Noi am recoltat fânu’. Grădina îi de două hectare, dincolo trece aşe un pârâu pe la mijlocul grădinii. Trece un pârâu mic. Dincolo am avut porumb şi fâneţe. Şi au venit să ne ia fânu’ cu puterea miliţiei. O venit să ne ia fânu’. Am zâs: <în numele legii, nu încercaţi a vă sui pe claie! în numele legii nu suiţi pe claie!> Procuroru’ o venit cu preşedintele de la colectiv şi o venit cu un camion cu patru bărbaţi să încarce claiele cu fân. Naşte dc Onişte s-o urcat pe claie, l-am prins de guler şi am dat cu el de 322 pământ cu faţa în sus. Am dat cu el de pământ. Şi am fugit în şură ca să i-au săcurea. Am zâs: . S-o dus repede şi o început procesele. Şi lege şi lege şi lege. O dată câştigam eu, o dată câştiga C.A.P.-ul, o dată noi, o dată C.A.P.-ul. Până când am adus avocat din Bucureşti. R. Aţi mers până la Bucureşti? S. I.G. Da, am fost şi la Ambasada Americană şi am cerut să ne dea dreptul să părăsim ţara. Frate-meu cu cinci copii o venit să părăsim ţara. Nu ne-o vrut da dreptu’ şi acolo ne-o ţânut 2 zile şi 2 nopţi la Ambasadă. Ne-o dat de mâncare, dormit, tăt. Când am ieşit, ne-o îmbiet cu dolari. Ne-am temut a lua. Gândesc: . Ne-am temut a lua şi am venit acasă. Iarăşi o câştigat C.A.P.-ul. Eu vă spun că 14 ani de zâle să umbli tot la tribunal. Şi ne-o informat cineva să plecăm la Bucureşti. Ne-a dat adresa la un avocat mare care era şi foarte deştept Şi ne-am dus cu greu şi l-am angajaf-şi-o-venit. Şi-am avut lege la Baia Mare. Când o intrat o trebuit să plătesc onorariul de avocat. El o venit cu chitanţă că am plătit, că numai aşa îl prime’ şi îl audia, ca să ne fie apărător. L-am adus cu avionu’. Am plătit avionul. R. Vă amintiţi în ce an era? S. I.G. Asta era în ’64. R. Deci, după încheierea colectivului. S. I.G. După. în ’ 62 o fost ultima. Am mai rămas numai patru persoane în Săpânţa care nu ne-am înscris. R. Puteţi să spuneţi numele familiilor care nu s-au înscris în colectiv? S. I.G. Da. Stan Ioanii n-o fo’ scris, unu’ a lui Vida, Ionu’ a lui Ghiocu a lui Măria lui Babete şi Ileana Irinii. Aşa. Şi am mărs la Baia Mare şi s-o prezentat şi avocatu’. Erau două judecătoare bătrâne, sfârşite, poate aveau peste 75 de ani, erau cărunte, dar rele. Doamna Buzatu şi doamna Nicoară, cred. Şi avocatu’ o zâs: . Apoi i-o dat o legitimaţie sau ce o avut el, că pă lângă avocat, tăt o fost el ceva. O mărs şi o arătat la judecătoare. în 41 de zâle i s-o dat câştig de cauză. Şi am venit acasă. La 45 de zâle o venit o comisie de la Bucureşti, o 323 venit la Primărie şi ne-o chemat acolo, pe mine şi pe ffate-meu şi pe mama. Ne-o chemat la Primărie şi o zâs: Şi mai mult n-o avut nimica cu noi. R. Cum se desfăşura munca de convingere să intraţi în colectiv? S. I.G. Foarte greu. Te ţâne’ acolo 2-3 zile, flămând, fără apă. Şi o mărs că o văzut oamenii că nu-i încotro, n-o avut ce face. Noi nu tare am mărs. Venea miliţia: . Şi vineau zilnic de 3 ori pe zi. Ne-am văzut de muncă. Cât am muncit tăt am dat la domni, tăt am dat acolo. Ne urmăre’ şi la telefon. Apăi tăt am fugit, două-trei săptămâni acolo, două săptămâni dincolo şi aşe am umblat tătă Ţara Românească înconjor. R. Când v-au avut condamnat pe dumneavoastră? -------S.LG. în *64,- prin ianuarie. Noi tăt am recoltat fanu’ şi- am recoltat şi porumbu’ de pă terenu’ nostru. R. Unde v-au dus când v-au arestat? S. I.G. La Sighet, la puşcărie. Ştiu şi camera unde am fost. Am fost acolo unde o murit Iuliu Maniu, am fost în cameră. Da’ n-am fost cu el. R. Cât timp aţi stat în puşcărie la Sighet? S. I.G. Aicea am stat 3 luni de zile, sigur. R. Care era motivaţia oficială? Pentru ce v-au arestat? S. I.G. Ne-o arestat că suntem cei mai răi din comună, recalcitranţi. Că nu ne lăsăm de teren şi terenu’ era comasat de C.A.P. Asta era motivaţia. R. Unde vă anchetau? S. I.G. Ne-o dus la Securitate vreo două luni. R. Cunoaşteţi numele securistului? S. I.G. Numai unu’, Georgescu, care o fost sectorist în Săpânţa. Acela o dat în mine cu o rangă de fier. Georgescu şi nu mai ştiu cum. R. Aţi fost arestaţi dumneavoastră şi fratele dumneavoastră? S. I.G. Şi mama. Tăţi trei. De la Sighet pe mama o deportat-o în Tulcea, iar pe ffatele-meu la Medgidia. 324 R. Dar procesul unde a avut loc? S. I.G. Tăt la Sighet şi la Baia Mare. Am făcut noi recurs la Baia Mare. R. Nu ţineţi minte numele judecătoarei sau judecătorului care v-a condamnat? S. I.G. Stăi, cum i-o zâs? Preşedintele Tribunalului o fost Pop, iar Mureşan o fost procuror. R. Cât aţi primit? S. I.G. 6 luni. Toţi am primit egal. Iar după condamnare ne-o mutat: Satu Mare, Tulcea şi Medgidia. Io am fost în Satu Mare. Când mi-o luat amprentele m-o lovit pă aici, pă faţă. De l-aş prinde amu l-aş omorî. Nu m-aş uita că aş mere în puşcărie. Şi am picat jos, iar când m-am sculat o zâs: . Când o dat a doua oară, io am dat peste maşina de bătut. R. Ce v-au spus? dacă nu, mă omoară. Şi am spart maşina aceea. Naşte de Onişte o trecut pe sală pă acolo şi o auzât. M-o lovit aşe că am căzut jos şi când să deie pă dincoace că m-am sculat şi iarăşi o vrut să deie, da’ Naşte de Onişte o zâs: . O zâs cătră acela ce mi-o luat amprentele. Apoi nu m-o mai lovit şi m-o mutat în Satu Mare. R. Cât aţi stat la Satu Mare? S. I.G. Io n-am stat mult, că într-o lună am câştigat 3 luni. R. Aţi muncit? S. I.G. Da, am muncit. Am ieşit la comandant la raport să-mi dea nouă oameni. Că puteai să câştigi o lună, aşe că am muncit la fabrica de mobilă „Tudor Vladimirescu”. R. Eraţi împreună cu deţinuţii de drept comun. S. I.G. Da, cu criminali, cu de aceia periculoşi. Era o cameră cu 86 de deţinuţi. R. La Sighet aţi fost singur în cameră? S. I.G. Singur, 36 de zâle. La etaj, în camera 27, iar după aceea m-o mutat în 32. R. După eliberare v-aţi întors acasă? S. I.G. M-am întors acasă. Da’ mama şi fratele încă nu o vinit. Ei o făcut zi la zi, că n-o vrut să muncească. Zâceau: Io am muncit ca să vin acasă, că tata era bolnav, no. R. După ce v-aţi întors acasă, v-aţi angajat la stat? S. I.G. Nu, numai ca agricultor. Am ţânut cal şi am săpat la C.A.P. că mă chemau oamenii la loturi ajutătoare, ştiţi? R. Şi oamenii vă plăteau? S. I.G. Ne plăteau oamenii, da’ ne plăteau bine, no. Apăi am mărs prin ţară pă la şantiere, pă la defrişări. Am câştigat bani frumoşi. Am mărs că am fost stăpân de lucru, am iubit munca, da’ am şi câştigat, nu pot zice că nu. R. Cum aţi defini colectivul? S. I.G. Prost. De la întemeiere, că de la început o mărs prost. Că cei care s-o înscris primii, o fost căţei la şefi. Şi n-o avut nimic, n-o avut palmă de pământ, da’ îi trecea din oficiu. Că trebuia să ai, nu ştiu, 29 de arii de pământ ca să te primească ia-CA-P., Şi i-.o. trecuLdin oficiu, aşe. N-o avut teren, că ştiu io că n-o avut. Da’ ştie tăt satu’ că n-o avut. I-o pus acolo 29 de arii pă şagă. Atuncea aşa a fost. Intervine Gheorghe Pop a Dâncului (G.P.) V-aş ruga să verificaţi la Biroul Agricol din Săpânţa, unde sunt actele comunei din ’38, în care se regăsesc toate aceste terenuri de care se vorbeşte. Acele persoane sărace au intrat numai ca să poată dobândi. 5.1. G. Că aşa o fo’. Lucrau pă la pădure acei nevoiaşi. Apăi pă aceia i-o primit, că ei cu bucurie, cu braţele deschise s-o dus să intre în C.A.P. . Aşe le-o promis şi s-o înscris. R. înainte de colectiv se ştia de Partidul Comunist? 5.1. G. Nu se ştia nimic de astea. R. Au fost oameni în sat care au fost arestaţi şi duşi la Canal pentru că nu au vrut să intre în colectiv? 5.1. G. Da, oamenii care o fost mai înstăriţi şi oamenii cu o pregătire. Atunci o fost om mare care o avut un liceu, mă înţelegeţi? Pă aceia, pă tăţi i-o cules din sat şi i-o dus la Canal. R. Oamenii erau condamnaţi sau doar arestaţi şi duşi la Canal? 326 5.1. G. Arestaţi şi duşi la Canal. Apoi erau condamnaţi la 2, 3, 4 sau 5 ani. înainte de a-i elibera, le făcea câte o injecţie otrăvitoare şi trăiau câte 45 zile, 50 de zile şi mure’. R. Vă amintiţi câteva nume de oameni din comună, care au fost duşi la Canal? 5.1. G. Da. Stan Ianoş, o fo’ un om înstărit, o avut avere multă, dar o fost un om bun. Apoi o fost Pop Gheorghe ăsta a Diochii, o dus pă Chiuru, apăi o dus pă Nitropol, apăi o dus pă Ionu Dochii, pă Dumitru Titrului.... G.P. Şi pe Dumitru Ilenii Moşului. Că multe necazuri o fost acolo. R. Bine, mulţumim mult. 5.1. G. Să auzim de bine şi să fiţi sănătoşi. 327 S.T. s-a născut în 1935 în comuna Săpânţa, judeţul Maramureş. Absolvent a patru clase primare, a trăit toată viaţa în comuna natală, ocupându-se de agricultură. Interviul a fost realizat de Robert Fiirtos la 7 februarie 2008 şi se găseşte în Arhiva de Istorie Orală a Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet. R. După război cum era situaţia în comună? S. T. O fo’ foarte greu după război, o fo’ greu. O fo’ greu că o venit atunci cotele, impozitele, iar oamenii nu o pre’ avut bani că no fo’ lucrări atunci. Omu’ o trăit din agricultură şi prima dată, când o venit comunismul aiesta o luat pă chiaburi, o luat chiaburii care o fost mai înstăriţi. Taică-meu o fost chiabur, am avut şi moară. R. Cât pământ a avut tatăl dumneavoastră? S. T. Păi, o avut mult pământ ca suprafaţă. Toată suprafaţa o avut la vreo 18-20 de hectare, toată suprafaţa cu arabil şi cu fânaţ. Am avut moară, piuă şi o grădină mare la moară. Şi atunci i-o luat prima dată pă chiaburii ăştia. Atunci impozitu’ era mare, trimestrial. R. în ce consta impozitul? S. T. Impozitu’ era păntru pământ şi puteai în patru tranşe să-l dai. Apoi era cota obligatorie. Asta dacă n-ai dat-o la trimestru, te-o şi amendat. R. Era mare cota? S. T. Păi, avem în fiecare an câte un metăr, cinşpe kilograme de came de porc, trei metăre de came de vită, era trei sute de kilograme, lapte câte cinci sute de kilograme de lapte. R. Tatăl dumneavoastră în ce categorie a fost încadrat? S. T. La chiaburi. Erau alţii şi cu mai mult pământ. Prima dată i-o luat pă aieştia ce nu şi-o dat la tennen impozitul şi cota şi i-o amendat cu mai mult, trebuia să plătească mai mult. După 328 aceea i-o luat şi dacă n-o cedat moara, i-o arestat şi i-o băgat la închisoare. Trebuia să semneze că cedează moara. Atunci o stat la închisoare, o stat vreo două săptămâni. De prima dată no vrut să semneze şi apoi după aceea o sămnat. Că o sămnat şi alţii, că şi alţii o avut mori şi pă alţii i-o dus, care nu o sămnat. R. Unde au fost duşi? S. T. La Sighet, la puşcărie. O fost şi la Gherla unii dintre ei. Tata o fo’ la Sighet, acolo la puşcărie, lângă Tribunal. R. Cât a stat acolo? S. T. Două săptămâni o stat şi acolo o sămnat şi o cedat moara, apoi i-o dat drumu’ acasă. R. Nu va povestit cum era acolo? S. T. Nu mi-o pre’ povestit de acele treburi, că îi era fiică. Ştiţi, pă când o ieşât de acolo era instruit, p-acele vremuri era tare instruit. _______R. Cum s-a înfiinţat colectivul în comună?________________ S.T. Păi, o venit mulţi activişti de partid în comună... R. Existau comunişti în comună imediat după război? S. T. Nu s-o ştiut vorba asta de comunism. R. Care au fost oamenii din comună care au format Partidul Comunist? S. T. Păi, o fost unu’ Pop Gheorghe, zâs Pop Diorde a Diochii lui Ilie Pop, o fost Stan Grigore... R. Ce fel de om a fost Pop Gheorghe? S. T. Păi, o fost în servici, era pădurar. R. Era un om înstărit sau un om mai sărac? S. T. Nu, de mijloc, no fo’ pre înstărit. Totdeauna, cam aieştia, care o fo’ mai jos, pătura mai joasă care nu o avut atâta teren, atâta suprafaţă, tăt aieştia s-o făcut comunişti şi o vrut să trăiască mai uşor. Apoi în comună o venit activişti mulţi. R. De unde au venit activiştii, de la Sighet sau de la Baia Mare? S. T. De pă la Sighet şi de la Baia Mare, din toate părţile. Erau mulţi şi apoi tăt o strâns grupuri de oameni, în mai multe locuri, mai ales la şcoli. Am avut două şcoli şi acolo o strâns oamenii, tăt care o fost mai înstăriţi şi tăt îi lămureu ca să se înscrie. 329 R. Ce le spuneau oamenilor? S. T. Să se înscrie, că a fi bine în colectiv, n-or muncii atâta şi la unii le-a da sărviciuri, că ne-a fi mai bine. Că mai mulţi lucrează mai bine şi lucruri deaieste. R. Oamenii de ce nu doreau să se înscrie? S. T. Păi, spuneau: . Oamenii nu voiau a să înscrie, că ziceu că-i bugăt de greu în colectiv. Că nu o să ai unde să-ţi pui un cartof şi că vor trebui să meargă în fiecare zi la colectiv, să lucreze. Că or mere cu lingura unsă şi cu şaica, cum se spune cu gamela. Apoi, oamenii o cedat de la un timp, ăştia chiaburi care o fost. R. Cine au fost cei care au intrat la început în colectiv? S. T. Prima dată s-o făcut cu câteva persoane mai sărace, care au fost mai sărace în comună, care nu au avut nici teren, nici nimic şi cu aceia s-o făcut. Câteva familii, da no fo’ multe, cinşpe-douăzeci de familii dacă o fo’, nu mai multe. Şi o luat teren, o suprafaţă unde o fost cel mai bun teren de comasat, o suprafaţă de teren a oamenilor din comună. în schimb, le-o dat prin pădure, o dat teren în schimb. Sunt mulţi care nici nu s-o dus la el să vadă pă unde îi. Era teren prost, pietre şi nu era productiv. R. Vă amintiţi numele primului preşedinte şi a primilor brigadieri din colectiv? S. T. Da. Unu’ o fost Stan Diorde, zâs Colţun, altul Holdiş Ion, fostu’ preşedinte, Mărcolţ Ion şi Şteţ Ion. R. Cine a stabilit terenurile ce urmau să fie comasate pentru colectiv? S. T. Păi, ăştia, comisia asta, s-o înfiinţat o comisie de aici. Unu’ o fost Zapca Gheorghe, altul Pop Grigore, aşă că mai mulţi s-o adunat ei, ca şăfi: preşedinte, brigadâri. Aşa cum v-am spus, ei o luat terenul cel mai bun. R. Dar oamenii care nu vroiau să semneze, ce s-o întâmplat cu ei? S. T. O fost cam batjocoriţi prima dată, apoi o sămnat. R. Ce înseamnă batjocoriţi? 330 S.T. O fost, cum să vă spun, luaţi la munci, la prestaţie în comună, tăt pă ei unde o fost munci să le facă. Şi le-o făcut ei, cu cai, că aveau omenii cai. R. Vă amintiţi numele unor oameni mai înstăriţi care n-au vrut să intre în colectiv? S. T. Da. Stan Ion, care nici nu s-o scris în colectiv. Apoi Stan Ion, tăt Stan Ion da’ altu’, că la noi îs tare mulţi Stan, iară Stan Ion, care o fost bătjocurit şi aşă. R. Au fost oameni arestaţi sau condamnaţi pentru că nu au vrut să intre în colectiv? S. T. O fost trei persoane: o fost Pop Diorde, care o şi murit la Gherla, Stan Toader, iară o fost unu, iar al treilea Pop Toder. De la noi o fost unu Zapca Diorde, care trăieşte şi acuma şi cu Fiţa Ion, ei o fost de pe la Securitate, cum să spune atunci. Şi aieştia veneau seara la care era mai înstărit în comună, care era chiabur. Noptea venea la el, să nu ştie nime, Zapca Diorde, aiesta. . Omu’ de spaimă, o dat bani. Le era frică, făceau ce puteau, luau împrumut şî îi dădeau. De la un timp s-o prins tăt unu’ Pop Toder. Era la noi un evreu şi poate el n-o avut atâţia bani şi o mărs la evreu acela şi i-o zâs: <0 zinit la mine cutare, că dacă nu dau zăce milioane, mâni seară mă duce>. Şi atunci evreu’ s-o interesat şi i-o zâs: . I-o dat banii, da’ i-o luat număru’ şi seria banilor, iar la miezu’ nopţii o zinit şi i-o luat banii şi s-o dus. Dar treaba o fost aranjată la Securitate, cu cel mai mare. Banii i-o găsât şi apoi i-o băgat în puşcărie pe Fiţa Ion şi pă Zapca Diorde şi o făcut puşcărie ăştia. R. în zona Săpânţa, au fost preoţi greco-catolici care n-au vrut să treacă la ortodoxie sau oameni care stăteau ascunşi? S. T. O fost. La noi să spun dizărtori. Păi la noi o fost preotu’ catolic Riţiu Grigore. Şi el n-o vrut să treacă la ortodoxie şi o mai fo’ şi alte persoane: Pop Flore, Pop Chirilă, Mânăilă Ion, Pop Chirilă, Mânăilă Ion, Mogoş Mihai. Ăştia n-o vrut să treacă la ortodoxie şi o avut o cunoştinţă din comuna vecină, de la Huţa Certeze. Cinci persoane o fo’ în total: doi călugări şi preotu’ nost şi mai doi cetăţeni. Şi atunci popa nostru, care n-o vrut să treacă la ortodocşi, s-o dus pă deal, nu l-o mai găsât 331 nime, o fost dizărtor. Da’ nu să ştie în tată comuna de ei, nu ştie nime’ de ei. Persoane de aieste o ştiut de el, că îl alimenta. O avut şi aşa să şi zâce Izvoru’ Popii, unde i-o prins, acolo o fost un teren, o pădure căzută de-o furtună şi aşa o stat. N-o mai dus-o nimeni pădurea aia, o suprafaţă mai mare. Acolo o fost, chiar s-o nimerit să fie o grotă de pietrii. Şi o făcut buncheru’ acela în pământ, că nu s-o cunoscut şi când ieşea din buncher, n-ave cărare. De pe o piatră pă alta, nu să vide cărare să fi îmbiată pă acolo. Amu o mărs pă piatra asta şi-o ieşât acolo, iar când o zinit, o zinit pă cee. Şi a stat acolo cinci ani. Şi oamenii îi mai ajutau. La Paşti îi duce pasca şi o sfinţă acolo la ei, la popii aceia. Se ştia în comună că ar fi ceva, da’ nu se ştia precis. Dar unu’ dintre ei care duce mâncare l-o pârât pă popa, l-o pârât pă acolo, pă la Securitate. Ş-apoi o mărs şi i-o dus acela, ce i-o pârât, i-o dus până acolo, i-o arătat unde îs. _______R. Cunoaşteţi numele celui care i-a pârât?_______________ S.T. Cum să nu, Pop Ion Busuioca. Oamenii îl cunosc pe ăsta, da. Amu el o murit, da’ i-o rămas numele. Şi apoi l-o adus pă popă şi l-o condamnat, patru sau cinci ani. L-o condamnat şi o stat la Bucureşti şi după aceea o venit iară, în comună, aicea la noi. Şi o avut familie pă la Bucureşti şi apoi s-o retras la familie şi acolo o şi murit, la Bucureşti, la familia lui. R. Să revenim la colectiv. Au fost cazuri de familii care au avut copii la liceu, să zic la Sighet? S. T. O avut băieţi, iar care nu s-o scris în colectiv de la facultate şi de la liceu i-o trimăs acasă. Dacă n-o avut adeverinţă de la comună, cum că s-o scris în colectiv tată-său, le-o dat drumul acasă şi o fost obligator să se scrie. Ca să nu-i strice viitoru’ la băiat. Ei, săracii, o venit acasă. O stat câteva zile tăt întristaţi părinţii să nu să scrie, da’ no avut ce face, că-i strâcă viitoru’ la băiat şi la fată. Că tăt aşă căuta să te constrângă, ca să fi obligat să te înscrii în colectiv. Aşa căutau atunci activiştii ăştia de partid. Apoi îi chemau la şcoală, aici în comună. Nu era tătă comuna, ci de la numărul căsii, de la două sute la patru sute şi tăt aşă. Şi apoi cu lămuriri să te s<5ii, că a fi mai bine. Era câte douăzeci-treizeci de persoane, cel puţân, într-o clasă de şcoală. 332 Ei stăteau în faţă la masă şi pe noi , iar cererea îţi era pe masă. R. Oamenii ce spuneau? S. T. Nu mă înscriu şi puneau motive: nu mă înscriu că nu pot să-mi lucru nici al meu pământ, că unu-i bolnav, unu că are copii şi ce ar face cu ei. Căutau tăt felu’ de motive pă treaba asta şi până la capăt s-o înscris câteva persoane care o fost înstărite. Când o auzât ceilalţi că s-o înscris douăzeci-treizeci de persoane, cele care o avut pământ mai mult. Şi apoi s-o dus aşa cum merge apa pă vale-n jos. S-o dus şi o sămnat tăţi, s-o înscris şi apoi s-o făcut colectivu’. Da’ până nu s-o înscris, asta o durat vreo două-trei săptămâni, în comună o fost treaba asta cu lămuririle. R. Aţi auzit de oameni care au fost bătuţi pentru că n-au vrut să intre în colectiv? S. T. N-o fo’ bătuţi, n-o fo’ bătuţi. O fo’ duşi la primărie ca să sămneze, da’ n-o fo’ bătuţi. Numa’ îi pune obligatoriu să dea atâta impozit şi apoi n-avea de unde să scoată nici bani. Impozit şi cote. Aici i-o constrâns mult, că era impozitul mare, cotele mari şi n-avea omul de unde. R. Ce s-a întâmplat cu oamenii care n-au vrut să se înscrie în colectiv? S. T. I-o bătjocorit, terenu’ tăt s-o comasat, tătă suprafaţa câtă o fost în comună. Iar la aieştia, i-o dat teren la treizeci de kilometri, departe în schimb. R. Cum se muncea în colectiv? S. T. Ştiţi cum îi domnu’, io am muncit în colectiv, am fost vizitiu, am fost cu caii. Colectivu’ n-o fo’ rău într-un fel, numa’ tăţi o minţât, tăţi o furat, aici o fo’ rău. Dacă să lucra cum trăbuie îţi dăde într-adevăr. Trăbuia să fie, da’ n-o fost cum trăbuie să fie. Erau utilaje, erau tractoare, erau şi cai. No, aici puneam cartofi, fiecare de la numărul căsii, până la numărul căsii, de la o sută la două sute sau trei sute, ăştia să ştii că pun cartofi în dumbravă. S-o arat terenul, s-o pregătit păntru cartofi, atunci obligatoriu ai mărs să-ţi deie parcela, cât ţi s-o picat acolo să faci cartofi. Ai avut dreptu’ la treizeci de arii, la grădina ajutătoare. Acea ţi-o fost partea ta. Dacă nu ai făcut normele stabilite de Adunarea Generală, o sută de norme pă an, ţi-o luat terenul. 333 R. Cine ieşea la muncă? S. T. Păi, mai ales femeile şi copiii. Şi bărbaţii, da’ bărbaţii pre’ puţin, că bărbaţii erau duşi la lucrări în tăte părţile. R. Cum se lucra? S. T. Cine lucra cum trebuie, ave’ producţie. De exemplu, dacă ai avut o cantitate de zece mii de kilograme, ai dus două mii de kilograme acasă. La porumb, se dădea treizeci la sută. R. Cum se împărţea recolta? S. T. Când se săpau cartofii, se scoteau din pământ, erau căruţăle C.A.P.-ului acolo, puneai şi mergeai la cântar la colectiv. Şi acolo o vinit Stan Toder: Dacă aveai o mie de kilograme, ţi să cădea două mii de kilograme. Da’ omul care îi săpa îşi alege’ lui mai mari, mai mândrii. Şi la colectiv mai cu pământ, mai strâcaţi, mai tăieţi. Tăt care era mai frumos, mai sănătos, omu’ îl punea păntru el. Câte, odatăJ magazionerul îi 1na; nu te lăsa____________________ R. Brigadierul ce trebuia să facă? S. T. Brigadierul ţinea evidenţa la fiecare: câţi cartofi sapă, câţi saci, iar când te trimitea, îi dădea bon la cociş. Merei cu căruţa la cântar şi îţi dădea bon: şi veneai cu omul al cui erau cartofii. Dădeai bonu’ la magazioner, apoi cântăreau cartofii şi care erau ai colectivului îi duce deoparte şi care erau ai omului, iară deoparte. R. Cei care au intrat în colectiv de la început au obţinut anumite funcţii? S. T. Da. Brigadieri, pă la birou care o lucrat, iar pă una o pus-o casieră. Şi preşedintele o fost tăt de aicea, preşedintele o fost cu şăpte clase, da’ o fost preşedinte. Numa’ că era politic, magazioner tăt aşa o fost din comună de aici, cu patru sau cu cinci clase n-o fost mai ştiutori de carte atunci. S-o cumpărat oi că o avut oi multe C.A.P.-ul aici în comună, două mii mame de oi o avut şi erau mulţi pă la oi, pă la vite, pă la animale era mulţi care n-aveu pământ înainteşi erau cei mai săraci oameni. Mergeau cu familie cu tăt, aveau doi copii şi mereu cu ei la oi sau la vaci. Şi acolo stăteau, vara-iama la ele. O făcut grajduri, iar vara le duceau acolo în munte. în colectiv n-o trebuit muncit 334 atâta. înainte, îţi lucrai terenul că îţi era ruşine să-ţi rămână terenul nelucrat. Că la noi îi mare ruşine, dacă ai avut teren, să nu-1 lucrezi zâceu: . Să rămână iarba de făcut fân, o Doamne feri, iar pământu’ nelucrat, nearat era mare ruşine şi era obligator să-ţi lucrezi pământul de ruşine, cât de bitang dacă ai fost, dacă n-ai vrut să lucrezi. Pă vremea colectivului, nu i-o mai interesat, nu pre o mai avut bai. Iar tractoarele şi femeile lucrau numai să să vadă în holdă. Nu lucrau, lucru de calitate. Doar la normă. Să se gate una-două, n-aveau probleme că n-a fi recoltă, că n-or ave, nu-i prea interesa. Aici o fo’ problema cu C.A.P.-ul la noi. într-adevăr că s-o făcut şi nedreptăţi multe şi că mulţi o fo’ protejaţi cumva. Adică i-o dat teren mai mult, iar la altul i-o dat teren unde o fo’ mai rău. Brigadierul o fost Dumnezeu în pământurile cele, el o răspuns de terenu’ acela. împărţea terenul pă prietenii şi pă mustaţă. Seara mergeai, îi dădeai să beie un deţ şi dacă îi dădeai şi bani îţi dădea un teren mai bun şi îţi punea norme, să ai dreptul la terenuri ajutătoare, la lot ajutător. Apăi îi dădeai lui cinci sute, cum era banii şi lua norme de la altu’ şi mi le dădea mie. Se descurca el. Dacă erai prieten bun cu el, îi plăteai de băut, mai îi dădei două-trei sute, apăi pă tine te proteja, că nu-ţi dădea orice teren, îţi dădea mai bun şi poate nu-ţi da, nici atâta de mult ca să lucrii. Erau femei ce erau sângure că să întâmpla. Bărbatul era dus, copii ave' de şcoală, era sângură. Apăi, pă acee o descurca brigadieru’... Apăi, care ave teren mai mult, dacă aveai grădină de exemplu, aveai vreo cincizăci de ari, n-avei dreptu’ numa’ la treizeci de ari, douăzăci de ari erau în plus, ş-apăi facei cumva şi descurca cumva tât el, brigadierul. R. Au existat cazuri în care oameni din comună au trimis memorii la Comitetul Central? S. T. O fost oameni care-o scris, da’ nu s-o rezolvat nimic. Scriau că nu-i dreptate, nu se face dreptate, că unu-i protejat altu’ nu, că brigadieru’ nu-şi face cum trebe treaba. S-o făcut multe reclamaţii şi despre preşedinte şi despre magazioner. Veneau activiştii de partid şi îi dădea câte un sac de grâu şi de 335 cartofi că tăţi o trăit de pe la colectiv. Şi şăfii’ de post, tăţi o dus. Cum o zâs olteanu: . R. Cum se fura în colectiv? S. T. Foarte bine, cum să se fure. De exemplu: dacă omu’ mere astăzi la cules de porumb, făce cumva să-şi ascundă, pe acolo, câte doi saci de porumb, câte până la o sută de kilograme, da’ ascunde şi două sute de kilograme. în lan pă acolo le ascunde, deja era brigadiera’ p-acolo, da’ nu putea, că era o suprafaţă mare de vreo şepte hectară, zăce hectară, că acolo el era sângur mereu şi rupeau toţi deodată, mereu la cules de porumb pă suprafaţa ceie. Apoi în timpul acela, tăt alege-i porumbu’ care era mai frumos. O sută de kilograme, două, trei, ş-apoi s-ascunde acolo. Noaptea te duceai cu căruţa, care ave’ căruţă, care nu, mere cu umăru’ şi îl aduce. Şi la cartofi tot aşă. îi ascunde aşă şi cartofii, dar la cartofi nu să putea fura numa’ dacă-i furai cu brigadiera ai putut să furi si cu magazioniera’ Te-ai luat şi te-ai dus, ai scăpat de muncitorii care o lucrat acolo, că pă ei nu i-o interesat şi-o făcut treaba, nu te-o urmărit unde te duci cu cartofii. Te-ai dus şi ai ţâpat la om în curte, apoi aşă la magazioner la fel şi te-ai dus acasă. R. Dar cum fura brigadierul? S. T. Din pix. Cu pixu’ fura de numa’. în loc să treacă trei sute de ore, trecea o sută şi două sute rămâneu în plus. R. Cum fura preşedintele colectivului? S. T. Ei furau împreună. Furau împreună cu magazioniera’ când ave’ nevoie. Magazionera’ o furat, pă el nu l-o putut prinde să fure. De exemplu, el ce o avut nevoie şi-o dus, cât o consumat într-o săptămână. El nu şi-o făcut stoc acasă de cereale, că o fo’ deştept. Ce i-o fost bun stocu’ acasă de cereale? El ave’ acolo, când ave’ nevoie de o sută, ba vinde o sută de kilograme la altu’, o sută de kilograme la altu’. Când ave nevoie îşi duce acasă. Un sac de cartofi, un sac de grâu, că oricine ave’ dreptu’ la un sac de grâu, să fi avută acasă. Pă mine, ca vizitiu, pă mine nu m-o interesat. Am tras căra’ pă cântar, acolo o cântărit. No, ai o mie de kilograme. M-am dus şi l-am descărcat, unde s-o descărcat, unde trăbuie să-l pui. Da, aşă să fura şi aşa cu activişti tăţi o furat. 336 R. Oamenii făceau glume pe seama colectivului? S. T. Păi, la noi este un banc fain, păntru cimitir: de ce-i spune Cimitirul Vesel, că oriunde cimitirul nu-i vesel. Omu’ când o murit, o fo’ vesel că-o scăpat de colectiv şi i-o spus Cimitirul Vesel. No, unii spuneu că-i bine, care puteu fura, că-i bine în colectiv, iar care nu pute să ducă nimic, o fost care no putut să ducă nimic, spune că-i rău în colectiv, spuneu că numa’ să lucrii şi nu duci nimic acasă. R. Au fost cazuri de oameni care au vrut să iasă din colectiv? S. T. O fost care o vrut să iasă, da’ nu i-o aprobat. O cerut ca să le dăie terenu’ lor aparte, terenu’ lor şi nu s-o putut. R. Când s-a făcut colectivul în comună preotul şi învăţătorul ce le spuneau oamenilor? _______S.T. Să se înscrie. Te lămure că-i mai bine, că n-o să lucri atâta, că nu plăteşti impozit, tăt asta spuneu. No, ei era scrişi din timp, profesorii, aieştia dă pă la conducerea primăriei, conducerea comunii, tăţi era scrişi în colectiv. R. După revoluţie oamenii au reuşit să-şi reprimească pământul? S. T. O fost scandal bugăt între oameni ca să-şi primească pământu’. Da’ şi acuma-i scandal şi nu l-o primnit încă toţi, cum trabă. Să vă spun cum s-o luat, cum s-o procedat la noi cu pământu’. O luat de la un punct de reper, no de aici cine o fo’ pă pământu’ aiesta. Dar oamenii no fo’ corecţi, în loc să spună că o avut zăce arii, spuneu că o avut cinşpe arii sau doăzăci de arii. Şi s-o luat pă bază de martori şi asta n-o fost bine, că eu am fo’ pretin cu vecinu: . Şi pă când o ieşât în capăt, la cela rămâne câte trei-patru persone fără pământ. Că alţii tăt o pus în plus. Şi cu zăce arii şi cu cinci arii şi cu douăzăci de arii, tăt o spus. O avut zăce arii şi-o spus că o avut doăzăci de arii, aşa că o rămas până la capăt oamenii fără teren şi acuma. R. în final, cum consideraţi dumneavoastră că a fost colectivul? S. T. Colectivu’ o putut să fie bine, numa’ oamenii n-o făcut cum trabă. Cum să vă zâc? S-o furat pre’ mult, asta o fo’ 337 că s-o furat pre’ mult.... O şi adus multe îmbunătăţiri păntru ţăran colectivul, la lucru, la agricultură, vorbesc. R. Bine, vă mulţumesc mult. S. T. Cu plăcere. 338 T.T. s-a născut la 1 septembrie 1935 în comuna Săpânţa, judeţul Maramureş. Absolvent a zece clase, a trăit în comuna natală, ocupându-se de comerţ. Interviul a fost realizat de Robert Fiirtos la 7 februarie 2008 şi se găseşte în Arhiva de Istorie Orală a Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet. R. Pentru început, aş dori să vă întreb care era situaţia în comună imediat după război? T.T. Imediat după război era Frontu’ Plugarilor, cote, mă rog, chestii din astea până la colectivizare:----------------------- R. Existau familii înstărite în comună? T.T. Nu prea erau aşa înstăriţi, mai mijlocaşi erau aşe, vreo câteva. Era aşe: preotu’ din sat Pop Gheorghe, Stan Ioan, Ianoş îi ziceau, fostu’ primar, pe urmă Pop Gheorghe care era la liberali, preotu’ Riţiu, Grigore Riţiu era profesor de limbă latină şi preot, care ave’ averi mari, o fost Pop Ion Iepanu, care lucra pe la pădure p-acolo el era cu afacerile păduri şi sta bine aşa R. Din ce trăiau oamenii în comună înainte să se facă colectivul? T.T. Păi, înainte cu pământu’ se ara, se semăna porumb, cartof şi din coasă. Apoi o venit cotele. Primăria îţi dădea o obligaţie de predare şi trebuia să predai cotă din porumb, din fân, din carof, din fasole, din tot ce avem. R. Cum erau cotele, se puteau plăti? T.T. Păi, nu prea ţin eu minte, c-atunci am fost mai tânăr, însă face lumea dacă nu dădeai, te băga la legea sabotajului, cum era atunci, te băga în puşcărie. Unii o şi stat p-acolo, care o avut mai mult de dat şi n-o dat. R. Cum a început colectivizarea în comună? T.T. Colectivizarea o început în ’50, o parte din terenu’ de la drum şi s-o băgat vro câteva familii, oameni din ăştia mai 339 săraci. Apăi o venit activişti de pe la Sighet şi te chema acolo, la şcoală şi acolo te ducei şi te lămure că va fi mai bine, că vom semăna grâu, că vom face, vom drege că nu ştiu ce... R. Cum erau chemaţi oamenii la şcoală? T.T. Trimiteu citaţie şi ziceu să te prezinţi. Dacă-i mărs astăzi, nu-ţi mai da citaţie îţi spune, trebe să te prezinţi iar. Şi la oameni le era frică că-i amenda, să duceau, stăteau acolo, unii se înscriau, alţii mai amânau. Eu m-am înscris în 16 martie ’62, că în 17 s-o inaugurat, o terminat colectivizarea. R. Cât a durat acţiunea de lămurire a oamenilor? T.T. Mă rog, atunci ne-o chemat aşe: toată lumea în februarie şi martie până în 17, când s-o inaugurat. Din ianuarie, cam aşe de pe la Crăciun încolo, o început a ne lămuri şi ne-o frecat. Veneu şi pă acasă activişti. De exemplu, la mine o venit ingineru’ Filip. Pă toţi funcţionarii îi scotea în Sighet, nu te întreba că eşti doctor, inginer, ce eşti, toţi pe teren. R. Dumneavoastră cu ce aţi intrat în colectiv? T.T. Cu 13 hectare de pământ, cai, căruţă... R. Cum se desfăşurau acţiunile de convingere? T.T. Ne adunau pe mai mulţi domnule, 40-50 de inşi, ne băgau în nişte săli mari, după care muncă de convingere... R. Cunoaşteţi cazuri de persoane care au avut copii la liceu sau la facultate şi i-au trimis acasă să-i convingă pe părinţi să intre în colectiv? T.T. Muncitorii care o fost pă la pădure, de-acolo i-o trimis acasă să se înscrie în colectiv, pă la mină ingineri care-o fost, să se înscrie-n colectiv, să vină cu hârtie cum că te-ai înscris. R. înainte să intraţi în colectiv cum vă descurcaţi? T.T. Păi, cam greu c-o fo’ cotele mari. Le predam cum puteam, came de vită, brânză de oaie.... R. După ce aţi intrat în colectiv cum a fost? T.T. Pe mine m-o numit brigadier, brigadier de câmp. M-am dus la colectiv şi mi-o spus care-i situaţia. Mai mulţi am fo’: 6-7 brigăzi la început, eu am stat din 62’ până-n ’65, când m-am angajat în Sighet. R. Ce însemna să lucrezi ca brigadier la colectiv? 340 T.T. Păi, de exemplu, mi-o dat de la număru’ cutare pân-la număru cutare, asta-i brigada ta, eu eram în brigada şase. Trebuia să te duci să-i anunţi pe oameni seara, pentru mâini, să iasă la lucm. Seara se făcea şedinţă, preşedintele şi brigadierii spunea: , o ieşit tractoarele la arat, la semănat trebuia să ieşim la prăşât, când era de prăşât. Apoi, să aducem fânu’ de pă la deal. R. Oamenii, după ce au intrat în colectiv, nu-au spus că era mai bine înainte? T.T. Era’ nemulţumiţi da nu pute’, că era’ activişti de partid, era poliţie, era Securitate, n-ai putut vorbi. Vorbei doar prin căsuri, pă aici sau pă acole, că nu eşti mulţumit. R. Ce nemulţumiri aveau oamenii? T.T. Aveau teren, o avut zece hectare de teren şi acuma trebuia să te duci să prăşeşti şi-ţi da numai 2-3 saci de cucuruz şi ei duceau de pe zece hectare, vagoane de mălai. Atunci avem şi grădini cu meri, cum am avut şi io o grădină de cinci hectare, avem toamna mere, vindeam şi avem bani. Păi merele o fost a lor, a C.A.P.-lui, dacă ai mărs şi ai lucrat ţi-o dat şi ţie ceva. Eu, ca brigadier toamna aveam câte o căruţă de porumb, cartofi, de toate. R. Cum se fura la colectiv? T.T. Apăi de furat, s-o furat destul. Şmecherii ăştia, se duceau noaptea şi furau. Cei care o putut şi o fost mai şmecheri mai strângeu câte un sac sau doi şi ascundeau. Apoi mergeu noaptea şi le aduceau, dar dacă te-o prins te-o băgat în puşcărie, după cum erau legile atunci. R. Au fost oameni din comună care au scris memorii sau petiţii la partid că nu erau mulţumiţi? T.T. Nu, cine să fie. La ce partid să scrie, cui? Fii serios da de unde să fie, o ajuns în puşcărie care o mai făcut ceva mai aşa... R. Au fost oameni din comună care au fost închişi pentru că nu doreau să intre în colectiv? T.T. O mai fost care-o furat ceva, o fost şi ăştia a lui Găvriluş, care n-o vrut să se înscrie, ş-apăi i-o băgat pa acolo. 341 Da’ o fo’ şi alte motive, o fo’ alte motive, nu că n-o vrut să se înscrie... R. Oamenii puteau să-şi întreţine familia dacă lucrau doar la colectiv? T.T. Păi, dacă o lucrat zilnic şi dacă o avut doi copii, aceie i-o mai putut, da’ dacă o era familie mare n-o putut. Trebuia să se angajeze pe undeva că nu se pute numai de acolo. Şi eu am fost trei ani de zile, dar am avut copii, erau mici, ce să fac. Ş-apoi m-am dus în Sighet, m-am angajat acolo la un atelier, am lucrat doi ani. Ş-apoi am vinit şi m-am mutat la coperativă, m-am aranjat cu directoru’ de la cooperativă, Covaci Iosif. Am preluat gestiune şi-am stat acolo doi ani de zile, acolo în centru, la metale feroase. Am stat doi ani acolo în centru şi pă urmă am venit cu filială aici în sus şi am luat-o acasă la mine şi am stat treizeci de ani aici._______________________________________ R. Oamenii nu făceau glume pe seama colectivului? T.T. Erau obişnuiţi şi după ce te-ai obişnuit şti cum îi, că spune un proverb la noi: . Nu cred c-o fo’ nimeni să moară de foame. R. Dacă vă gândiţi acum, ce credeţi că n-a fost bine la colectiv şi ce a fost bine? T.T. De exemplu, dacă am ţinut viţelu’, aveai câte 100 de kilograme de lapte să dai cotă după vacă şi viţelu să-l ţi, să-l predai lor, asta era una că tu n-ai putut să mănânci came de la viţelu’ tău, care l-ai crescut tu. Acuma pot să ies la poartă să pun o masă şi dacă am vacă o sacrific şi o pun acolo. Cumpără cine vre’ că-i libertate, domnule. R. Atunci oamenii erau nevoiţi să taie pe ascuns... T.T. Pă ascuns, făceu ce puteu, da’ mai şi tăieu, că dracu i-o mai căutat pă toţi. Ş-apoi o intrat şi-n puşcărie, i-o mai băgat pă care i-o prins... Apoi, era rău că n-ai putut vorbi ce ai vrut, ca acum. R. Dar, să revenim la munca în colectiv... T.T. Domnule, ai lucrat pe un teren, tu l-ai curăţit ca să poţi să lucrezi, vine unu’, vecinu’ Toader: . Apoi 342 venea şi-ţi zâcea să nu te mai duci la locu acela şi iară-ţi da unu’ rău să meri să-l scoroseşti. Păi, îţi dai seama în ce situaţie te-o pus, unde ai lucrat bine i-o dat lu’ cutare, nu avei bază pă ceva. De exemplu, am avut grădină cu pomi, în primii ani. Lucrezi aici şi primeşti 30% din mere, tot acolo să le duci numai’ îţi da bani din merele de 30%, când i-o ştiu cât am lucrat înainte, am strâns meri şi apoi să-i deie lu’ cutare, care n-o pus nici un măr în viaţa lui. Deci îs nişte lucruri din astea care o cam nemulţumit oamenii. Puţini erau mulţumiţi, care o învăţat pă acolo şti pă lângă ei şi mai pute fura, da’ n-o fost mulţi, majoritatea care munce nu pre ave ’. R. Ce vă mai amintiţi din perioada colectivului? T.T. N-o prea fost aşe bine. Lumea s-o obişnuit să ţină vacă şi doi cai, după aia.... De exemplu, am avut un fiu ş-am vrut să-i fac casă în grădină aici Trehuia să-ţi faci cerere să-ţi dea loc de casă, să plăteşti sau dacă şi-o făcut altu’, i-o aprobat şi-o venit şi l-o băgat în grădină, aici sub nas. în loc să-ţi pui familia ta, să fiţi împreună, ţi l-o băgat pe ăla străin. Aşa s-o întâmplat mai multe lucruri de aiestea. R. După revoluţie, oamenii au reuşit să-şi redobândească pământurile cu care au intrat în colectiv? T.T. Unii bătrâni care şi şi-o băgat lucrurile-n colectiv o murit şi-o rămas băieţii. Dar băieţii o fost angajaţi pe la Sighet ori o fost duşi în pădure şi nu pre ştie bine locu’. Şi o venit pă locu meu, ş-apoi până şi-o găsit locu’ până i l-o dat... Apoi erau şi martori, da’ şi martori mincino;i care nu ştiau unde-i terenu, aia-i baiu. La noi, de exemplu, o fost actele cadastrale înainte de colectivizare, iar după război, atunci când o fost şi ruşi p-aici şi ucrainieni, le-o fi luat de la primărie şi le-o dus la Teceu, dincolo de Tisa. Ş-acuma în Ucraina-i acolo, actu’ cadastral, după actu’ cadastral, ţi-o găsât acolo imediat cât teren ai avut acolo şi n-ai putut minţii că unde ai avut şi chesti de aieste... R. Câte familii din comună nu s-au înscris în colectiv? T.T. O fost vreo câteva famili care nu s-o înscris, n-o vrut să se înscrie, mă rog. R. Dar cum îşi motivau refuzul de a se înscrie? 343 T.T. Păi, nu-s lămurit, tre’ să mă lămuresc şi chestii de astea. Şi atunci o venit ordinul, pă 17 martie s-o încheiat colectivizarea şi i-o lăsat, mă rog, deoparte. R. Câte familii din comună nu s-au înscris? T.T. Nu ştiu precis, da’ poate c-o fost pân la zece, cam aşa ceva. Da’ terenu’ l-o comasat şi o primit în altă parte, la pădure. Pe lângâ casă nu i l-o luat, care o avut şti mai puţân aşe. Ăştia, Găvriluţenii ăştia, o avut ceva mai mult da’ l-o luat, l-o comasat, nu i-o lăsat să lucreze ei. Şi apoi şi ăştia o ajuns la concluzia asta: . Păi, care-o mai lucrat acolo primea, v-am spus, una alta, nu i-o fost să moară de foame. Ş-apoi ei, i-o luat şi terenu’ şi n-aveu nimica. O trăit prost. R. Altceva nu vă mai amintiţi? _______T.T. Cam atât, altceva nu prea îmi aduc aminte.__________ R. Bine, vă mulţumesc! 344 VADUIZEI V.T. s-a născut la 21 mai 1924 în Sighetu Marmaţiei. Absolventă a patru clase primare, s-a măritat în comuna Vadu Izei, ocupându-se de agricultură. Interviul a fost realizat de Gabriela Kadar la 29 februarie 2008 şi se găseşte în Arhiva de Istorie Orală a Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet. R. Pentru început, aş vrea să vă întreb cum era în comună, imediat după război? V.T. Greu. O fo’ foamete. De două ori am apucat foamete. Da’ mare foamete! Năcazuri. O murit pruncii de foame. O fost borşău, un fel de mazăre de asta, cum îi spunem noi şi cumpărau oamenii, măcinau, făceau mămăligă şi mâncau. Şi mulţi o murit. S-o umflat şi o murit. Copii o murit. No, aşa o fo’ viaţa! R. Au fost ţărani înstăriţi în comună? V.T. Apoi, o fost. O fost Gorgan, apoi o fo’ Grigucioie, după acee o fost Mihaiu Năstachii, o fo’ primar el. N-o fo’ bogat din familie, de acasă, da’ s-o mai învârtit el şi-o fo’ bogat. Apăi, de aieştia de rând, o fo’ şi părinţii mei şi mai mulţi, mai multă lume, care am ţânut marhă multe, oi multe, pământ mult. Pă tata l-o făcut chiabur. R. Ce vă mai amintiţi de perioada întovărăşirii? V.T. O fost ’tovărăşâie, dar noi n-am fost în ’tovărăşâie, că numa’ care o avut copii la şcolă. Şi o spus că, dacă n-or da pământ, îi ţâpă afară. Că tocmai o soră de-a me’ o avut o fată la şcoală. Şi o dat un fartai de pământ în tovărăşâie ca să rămâie la şcoală. Că, dacă nu ai dat un fartai de pământ ori două, cât o cerut, ţi-o dat pruncu’ afară. Apăi, o fost că s-o înscris, care n-o avut pământ. Ş-apoi o luat pământu’ bisericii, că la noi, beserica o avut pământ mult. R. Oamenii trebuiau să plătească cote? 347 V.T. Da, să plătească. Ş-apoi batăr cât plăte’. Tătă ziua săpam cartofi, avem metăre de cartofi, metăre de lapte. Câte o mie şi nu ştiu cât de lapte, după o vacă. R. Cum se împărţeau cotele? V.T. După care cât o vrut ei, ăia de la Sfat, i-o pus cotă. Cotă de came, cotă de lapte, cotă de cartofi, cotă de mălai, de tăte. Cartofi, came, în tătă luna, lapte. Şi nu da’ vaca atâta lapte, cât trăbuie să dăm. Şi cumpăram unt şi apoi băgăm kile de unt. Cumpăra-i şi băgai acolo ca să îţi dăie pace să trăieşti în lume. Că de nu, tăt te-o golit. R. Dacă nu reuşeaţi să plătiţi cotele, ce se întâmpla? V.T. Apăi, ce să-ntâmpla? N-am aşteptat acee. Nu ştiu, cum să vă spun. N-am aşteptat, că aieştia... R. Au fost oameni din comună arestaţi? V.T. Păi, o fost arestaţi. O fost ăsta Moldovan, o fo’ arestat. D-apăi, duşi o fost când s-o făcut colectiv. Şi al meu o fo’ dus. O mai dus şi pă alţii, da’ unu’ o fo’ Moldovan acela, o fo’ arestat, pă mai mult. R. A revenit în comună? V.T. O revenit, da. O vinit înapoi, că o avut familie şi o vinit înapoi. R. Dar cu familia lui, ce s-a întâmplat? V.T. Să-ţi spun ce s-a întâmplat cu familia lui. Fără nici o minciună, că mi-o fost vecin. Apoi, o luat carăle de la oameni. O vinit şi tăt i-o luat ce-o avut, nu i-o lăsat nimnic. Că o fo’ femeia acasă şi o avut două fete, dar o fo’ căsătorite fetele. Şi i-o luat tăt, aşa o lăsat-o ca degetul, pă femeia lui. După aceea, o mărs noaptea şi o omorât-o pă ie. Pă nevasta lui, o omorât-o. N-o îmbiat nime’ ca să caute, că atuncea le-o părut bine că o pierit un fiu de viperă, că aşa zâceu. R. Au venit în comună echipe de propagandă pentru a-i convinge pe oameni să intre în colectiv? V.T. O venit echipe de prin oraş, din Sighet. Da’ să-ţi spun că pă mulţi bidăi i-o scos din sărviciuri, cum o lucrat, că o fo’ prin birouri, să ne lămurească. R. Erau oameni din comună? 348 V.T. Nu, din oraş. Din comună o fo’ tăţi la sfat. Că o fost plin Sfatu’ cu tăţi aieştia, care o chinunit oamenii. Păi, o fost aici unul bogat, am uitat să ţi-1 spun, Tologa i-o zâs. L-o dus la Sfat şi atâta l-o bătut şi i-o jucat pă burtă, apoi când o vinit acasă o şi murit. Ştiu c-o vinit, erau unguri bieţii şi zâce, când o intrat în casă, că oarecum nu mi-o fo’ urâţi. Că şedem cu poarta închisă, că nu cutezam a deschide poarta, că era plin la noi. Şi zâce: Că nu puteau grăi româneşte, da’ ei o zâs ca să gândesc vorba bine, da o zâs: . Zâce, rumăgă bine, că el nu pute’ zâce să mă gândesc bine. Ştii? N-o zâs: . Da’ o zâs: . _______R. Eraţi chemaţi să mergeţi la Sfat?__________________ V.T. Apăi pă soţu’ l-o dus 14 nopţi. Io avem coconi mici, nu mă duce’. O vinit într-o sară, unu’ de la de post, să merem amândoi. Eu zâc: O prins a ţârcoti. Vezi cum îs puncii. Şi s-o dus numa’ el. Şi desară îl duce’ şi dimineaţă îl năpuste’. Şi iară seara vine după el. O fost 14 oameni de la noi din sat, nu numa’ el. Oameni de rând. R. îl puneau să se gândească? V.T. Să gândea’. No şi o dat. R. Cine mai erau acolo cu soţul? V.T. Apăi, este un vecin, îi zâc Vasâle Poliţaiu’ şi el o fost. Apăi o murit. Mulţi îs morţi de aieştia. De aiesta ştiu că o fost. Că ştii de ce ştiu, că o fost? Că ne-am dus cu soţia lui şi ne-am strâns mai multe. Să merem să spunem că de ce îi ţâne acolo famânzi. Şi ne-o închis şi pă noi. Şi apăi, ne-o întrebat cine ne-o îndrumat, cine ne-o informat pă noi. Da’ ce să ne informăm, când oamenii noştri şăd acolo flămânzi! No, apoi o vinit după noi, ne-o năpustit, iar pă ei i-o ţânut mai departe. 14 zâle i-o ţânut şi 14 nopţi. R. Flămânzi? 349 V.T. Apoi, să ştii că nu ţi-o trăbuit de mâncare! Domnişoară, ţi-o trăbuit de mâncare? Vai de capu’ nost’ o fo’! R. Au fost bătuţi? V.T. Nu ştiu. Pă ei nu i-o bătut. Nu i-o bătut. Ce să spun, dacă nu i-o bătut. Da ’ cum ţi-am spus, pă unu’ Tologa, pă acela l-o bătut. Apăi, i-o năpustit dup-aceie, ş-apoi o vinit din oraş, cum v-am spus. Şi o umplut aici la şcoală, paturi o adus şi o dormit aici. Şi nu ne putem hrăni marhăle, că nu era tăţi oameni de treabă, că erau şi oameni de nimica, cum ţi-am spus. Că altu’ o zâs să rumăgăm bine, că numa’ n-o zâs, aveţi grijă ce lucraţi şi apăi de şădem închişi până să făcea noapte şi apăi hrănem marhăle, să nu ne vadă pă afară îmblând. O fost unu’ din oraş, îi ştiu numele, da-i mort! Miclea i-o zâs. Ne cunoşte’ şi pă mine şi pă omul meu şi omul meu o fo’ dus aici la şcoală, l-o dus şi îi băga într-o cămară. îi băga pă rând şi era scară, îi răzâma acolo, punea mânurilaJa^spate, îi da r.rionn’ în mână si îi pune hârtie ca să semneze. Şi apoi acela, o vinit pă la mine, n-o fo’ acasă el şi mă cunoştea şi o vinit, dar atunci am fo’ femeie şi îţi spun că nu m-am temut de el, mi-o luat mânurile şi mi le-o pus la spate ca să iscălesc. Eu când m-am clătit o dată, că era cu un pântece mare, era burtos şi l-am aruncat. No, şi i-am spus: Şi m-o lăsat. Zâc: Şi m-o lăsat. R. Au fost oameni care s-au înscris? V.T. O fo’ care o mărs cu voia, dar noi ne-am înscris de nevoie. Ne-am iscălit ca să scăpăm. R. Dar cei care s-au înscris cu voia, ce fel de oameni erau? V.T. Oamenii cei mai bităngi şi mai de nimic! Cei mai de nimic, no. Pur şi simplu, comunişti. Noi ne-am înscris că n-am avut încotro. Şi apoi ne-o luat tăt ce-am avut. Am avut car şi cai. Ne-o luat carul, o vinit cu miliţia, ne-o luat caru, caii şi ne-o luat tăt ce-am avut. Animale, pământu’, tăt. Am rămas zderând şi cântându-mă. Nu ţi-o avut nime’ grija. Apăi, după ace’, am muncit pă unde cum am putut. Am tăiet răchiţi, cu ţiganii. Un 350 lucru ruşinos. Da’ dacă am vrut a trăi? Răchiţi cu ţiganii am tăiet! R. Nu v-au dat pământ în altă parte? V.T. Ne-o dat altu’, dar tare rău pământ! N-ai putut trăi după el. Că noi, pământurile cele bune, tăte le-am avut trecute în colectiv. Cum zâcem noi păste pod, tăt ce-o fo’ bun, o luat ei. Că ne-am înscris şi noi ca tătă lumea, că n-ai avut ce face. R. Iar când aţi lucrat pământul, o parte din recoltă trebuia s-o daţi? V.T. Făceam miriştine. Ştii ce-i miriştinea? După ce cosă grâu, după ce secera cu combaina. Patru căptiţă lor şi una nouă, a cincea. Am făcut că n-am avut ce fa’. Am făcut lazurile noastre care-am ştiut că îs a noastre. Ştii, c-o fo’ luate? Şi ne împărţă ei, cum o vrut. Ei îşi luau cele mari clăi, nouă ne rămâne’ cele mici. No, aşa o fo’. R. Ce fel de oameni erau puşi să conducă colectivul? V.T. Mi ruşâne să spun cine-o fo’. Fundu’ satului! Nimica satului! Care nu te-ai fi murdărit cu ei. No, aceia o fo’! Dârlig, era un ţâgan, femeie-sa era la lapte, că lua laptele aici, la şcoală, era mare femeie cu bărbatu-său. Ţâgani! Pur ţâgani! Dar ţâgani spurcaţi! Apăi, tare bun lapte am avut la vacă şi m-o pus să-i duc în tătă dimineaţa, cinci lităre de lapte. în fiecare dimineaţă, că ave’ ţâganu ’ mulţ’ prunci. No, io am dus de câteva ori, dar n-am avut tăt timpul că eu o trebuit să trăiesc în lume, că ne-o luat tăt. Apăi, am pus câte patru lităre de lapte şi o litără de apă. Când o fost într-o vreme zâce: . Zâc: . Că am ştiut că apoi nu i-a trăbui laptele meu. Şi zâc: . Aşa am scăpat de ţâgan. R. Vă mai aduceţi aminte şi de alţii care au condus colectivul? V.T. Giovani Istrate, o fost preşedintele colectivului. El o fo’ preşedinte. Da’ câţi o fo’ nu mai ţân sama. R. Totuşi, vă amintiţi câţiva? V.T. O fo’ Ionu ’ Moaşii, preşedinte la Sfat. O fost una contabilă pă la noi, Ioană şi era contabilă şi la colectiv. Apăi, o 351 fost una, Fodoruţ Mărie, în ceie uliţă şede. Mare femeie şi afaceristă, no! Da ’ toţi o băut şi o mâncat cât le-o trăbuit! R. Au fost oameni care au făcut reclamaţii? V.T. O fost. Şi eu am făcut. R. La conducerea de partid? V.T. Nu. R. Dar unde? V.T. O fost o femeie din Bârsana, femeie cu şcoală, Rodica o chemat-o. Mai mult nu ştiu, că n-am văzut-o de atunci şi ea ne-o propus la tăţi. Şi ne-am iscălit taţi! Ea ne-o făcut o cerere, cum că nu mere bine şi n-avem ce ne trebe şi am ajuns goi şi flămânzi! Şi după ace’ ne-o chemat pă rând pă tăţi la Miliţie. R. Către cine aţi făcut cerere, vă aduceţi aminte? V.T. Cătră partid, în oraş. Era Roman la Sighet, că de Sighet am ţânnt si Partidul Comunist acolo o fo’. Şi aşa că am făcut aici la Gorgan, tăţi ne-am strâns şi am făcut cererea aceie. Şi pă omul acela, pă Gorgan, că el bietul n-o fo’ vinovat şi pă el l-o luat şi l-o dus cu măşâna. Pă mine şi pă una, de pă Dumbravă, Bâţu Mărie ne-o dus apoi. Şi pă Gorgan l-o dus mai înainte şi ne-am întâlnit tăţi la Miliţie. Că multă lume o fo’! Ne-o dus pă tăţi la Miliţie, când ne-am scris. Pă el l-o dus şi apăi şi pă noi ne-o dus şi două nopţi ne-o închis acolo. R. Aici în Vad? V.T. Nu, în oraş la Sighet. R. Şi pe Gorgan l-au dus acolo? V.T. Şi el o fo’, da’ nu laolaltă. Dar noi două, am fo’ laolaltă. Am fo’ noi amândouă şi mai una o fost, Ileană, Moldovan Ileană. Am fo’ închisă. Ne-o închis în dormitor. Era dormitor de oaspeţi unde ne-o închis. Nu ne-o închis rău, dar eram sub ordin. Şi n-ai putut mere nici la toaletă, doar cu jândariu la fund. Am stat şi tăt ne-o dus pă rând, era un maior din Baia Mare. Şi pă rând tăt ne-o întrebat: Şi apăi io tăt zâcem: . R. Ce acuzaţii vi se aduceau? 352 V.T. Că ce am făcut, de ce am iscălit să ieşim din colectiv. Apăi io tăt zăcem: , iarăşi cătră mine. No, o trecut! Două nopţi apăi, tăt din ceas în ceas, tăt ne duce’ şi ne întreba. Pă Gorgan aiesta, tăt în noaptea acee’ l-o bătut de l-o rupt. Şi l-am întâlnit pă hol, că l-o scos să răsufle, după ce l-o bătut în tălpi. El mi-o spus, bietul. Zâce: , atâta am apucat să grăiesc cu el. Zâce: Apăi, bagseama şi dintr-aceea o murit el. Apăi, o dus-o şi pă ea, da’ ea o fo’ femeie şi o grăit în gura mare. O strâgat acolo. Da’ nu i-o făcut nimică, că o fo’ femeie bătrână. Şi apăi ne-o năpustit şi o trăbuit să iscălim că nu om mai fa’ altul cerere de ieşit din colectiv! Am R. Dumneavoastră aţi fost bătută? V.T. Nu, n-am fost. Noi n-am fost. R. Cât aţi stat la Miliţie? V.T. Două nopţi şi o zi. Ş-apoi, ne-o lăsat acasă. Maioru’ acela apăi şi-o cerut iertare de la mine. Zâce: . Atâta mi-o spus. Şi m-am întâlnit şi în Sighet cu el. Ş-apoi, nu l-am văzut. Da’ acela l-o bătut pă Gorgan şi dintr-a aceea o fo’ moartea lui! R. După cât timp o murit? V.T. Păi, o zăcut mult. O zăcut. Da’ îţi spun că din mânurile lor o murit. R. Aţi fost duşi mai mulţi la Miliţie? V.T. Am fo’ mulţi, mulţi! R. Şi pe toţi i-a ţinut două nopţi şi o zi? V.T. Nu pă tăţi. Pă care cum o socotit. Eu am iscălit la Sfat, acolo m-o dus să iscălesc, la Sfat, la noi. Apăi ceialalţi nu ştiu unde o iscălit. R. Cum v-au forţat să intraţi în colectiv? 353 V.T. Ne forţau. Ţâpau pruncii din şcoli, fel de fel. R. Ce le spuneau? V.T. Să meargă acasă, să dea părinţii pământ în tovărăşâie. Eu am avut o soră, că o dat un fartai de pământ şi apoi i-o primit fata înapoi în şcoală. După ce o dat un fartai de pământ în tovărăşâie. Că nu mai ştiu, că-ţi spun că am ajuns să tau răchiţi cu ţiganii. într-acela hal am fo’ după ce ne-o luat tăt ce-am avut. R. Dumneavoastră aţi muncit la colectiv? V.T. Să-ţi spun: omu’ meu o muncit 15 ani cu caii noştri şi cu caru’ ş-apăi el o lucrat la colectiv şi o luat caru’ nost’. Apăi s-o făcut C.I.L.-ul, că n-o fo’ unde să te duci a lucra. Şi dacă ai vrut lucra, trăbuie să să-ţi dăie ei drumu’ din colectiv, ca cum, n-au nevoie de tine. Ş-apăi omu’ meu, mi-o fo’ mare pruncul şi s-o băgat în C.I.L., o împlinit clasa a opta şi s-o băgat în C.I.L. Ş-apăi, tăfro vinit acasăr <-Tăticule, hai şi dumătcţ-hai şi dumăta, că ai loc în CIL. La vagoane, la încărcat mobilă.> Şi s-o dus. Şi noi am avut roate şi car şi mai nu ştiu ce şi le-am ascuns. Când o intrat în C.I.L., o trăbuit să iscălească ei că n-au nevoie. O vinit acasă şi ne-o luat tăt ce-am avut roate din pod, că eu le-am ascuns, le-am învălit cu paie. S-o suit doi şi tăt o dezvălit, o ţâpat paiele jos şi tăt o scos şi ni l-o luat şi acelea. R. Cine erau cei doi? V.T. Pupăză Ion, era preşedinte la colectiv şi Fodoruţ Mihai. Erau mari comunişti. R. Au fost braţe de muncă suficiente în colectiv? V.T. Da’ cine o mărs pentru cinci lei pe zi? Tu ai fi mers? Mergea doar care mergea. Să-ţi spun: am avut coconi mici, îmi erau pruncii mici în casă. Acee o fo’ pînă în colectiv, că am uitat să-ţi spun şi m-o luat să împrăştiu piatră pă drum cătră Berbeşti şi pruncii în casă, închişi. Şi o vinit unu’ de aici, îi zâce, Ilie a lu’ Deorde a lu’ Pătru. , o zâs. Şi m-a luat şi m-am dus, tătă ziua zderând şi am spart piatră şi pruncii zderând în casă, închişi sânguri. R. Erau scoase şi alte femei la lucru? 354 V.T. Numa’ sângură m-am găsât! Numa’ sângură m-am găsât, că asta o fo’ baiu, drept să-ţi spun! Sângură, pă mine m-o mânat. Sângură. R. Nu ştiţi de ce? V.T. Că ştie-i supărarea să-i mănânce, comunişti hâzi! Te fac de tăte, te fac curvă, cum m-o făcut pă mine. Ieşi şi te du! R. Au fost în comună conflicte între oameni şi autorităţi? V.T. Că nu ştiu să vă spun, că n-ai putut ave’, când ai avut, ai fo’ dus. Şi te-o dus în temniţă! R. Oamenii se temeau? V.T. Te-ai temut a grăi că ce-ai putut la Ceuşescu să grăieşti? Fă’ numa’ bine şi bate în pălmi! N-ai putut mai multe. R. Au fost mulţi condamnaţi? V.T. No pre’ fost. N-o fost. Doar acela ce-am zâs eu, Moldovan. De alţii n-am ştire, numa’ de o fost închişi aici, da’ i-o năpustit. Unu- ce ţi-am spus că o şi murit. L-o bătut-până-ee o jucat pă burtă, până l-o omorât. Şi o vinit acasă, numa’ un pic o trăit şi o murit. Tologa i-o zâs la acela, dar n-o fo’ dus necării. O fo’ mai mulţi aici închişi, da’ nu mult. I-o închis, i-o năpustit, ca să se înscrie în colectiv. Dar vă spun că mai mare supărare că mi-o luat carul şi caii, aceie mi-o fo’ cea mai mare supărare. Că noi, dintr-aceie am trăit atunci. Că atunci nu erau sărviciuri, doar a mere şi a aduce lemne la oameni. Şi când mi-o luat caii, atuncea am vrut să mor, atâta de supărată am fo’. No, şi apăi, am lucrat cum am putut. Eu am tăiet răchiţi, am făcut pungi la colectiv, el o lucrat cu cam’. Apăi, după aceea s-o băgat în C.I.L. şi o lucrat în C.I.L. cinşpe ani de nu mai mult. De acolo avem pensie. R. în perioada colectivului, cum s-au manifestat preotul şi învăţătorul din sat? V.T. învăţătorii, bieţii şi o văzut de treabă, da’ popa nost’ o fo’ securist. Câmpeanu Ion îl chema şi o fost securist. Ai văzut la televizor, cum îi scoate pă bărboşii aceia? No, a nost’ popă de acela o fost! R. Şi ce le făcea oamenilor? 355 V.T. Apăi, ce face’? Spovede’ oamenii şi făcea slujbă. Apăi, nu s-o ştiut că-i comunist, securist, până am auzât dup-ace’, dup-ace’ am auzât de el, c-o fost securist. R. îndemna oamenii să se înscrie în colectiv? V.T. Nu, nu i-o îndemnat! Da’ atâta că, după revoluţie o trăbuit să treacă oamenii iară’ care unde-o fo’. Dar, el n-o vrut să treacă, o rămas ortodox. R. Şi învăţătorul? V.T. învăţătorii şi-o văzut de treabă, eu n-am cu ei nimică, că am avut pmnci la şcoală, eram prietenă cu profesoarele, îmbla’ la noi, când aveam o fătucă, învăţa fata la ele. R. Cum furau oamenii în colectiv? V.T. Apăi, furau oamenii, cum să nu fure? Că nu-ţi da’ nimic! Tătă ziua, am luat o dărabă, cum îi pă Iza, de cules şi am cules care-de mălai şi l-o luat şi l-o dus-la grajduri şi ne-o dat doi-trei saci. Apăi, să nu furi? Că şi-o dus oamenii, dar n-o furat dintr-a nimănui, ci dintr-a lor, din munca lor. R. Dar cum procedau? V.T. Furau cu desaga, nu mai mult. Şi-o pus în desagă, că n-o furat cu carăle. în traistă o îndesat vreo doi, iar brigaderii să făce’ că nu văd. R. Era greu să-ţi întreţii familia din munca la colectiv? V.T. Da, că n-o fo’ posibilitate să te descurci numai din muncă dreaptă. No, aşa o fost! R. După revoluţie, oamenii au primit pământurile înapoi? V.T. Ne-am luat noi pământurile. O fost un om care ne-o măsurat şi ne-am luat înapoi pământurile! Că ei nu ni le-o vrut da. R. N-au fost scandaluri între oameni referitor la pământuri? V.T. Ei, nu? Dar, ştii ce? S-o mulţămit oamenii că o fo’ bine, no. Când o văzut că au, nu lucră în parte, că tăt mai bine o fo’ când ai avut tu, tăt al tău. R. Dacă vă gândiţi, când era mai bine, acum sau în perioada colectivului? 356 V.T. Amu îi mai bine, nu în colectiv. Apăi, cum să fi fo’ bine în colectiv? Când ţi-o luat tăt şi să lucrii tu, norme. Tu, care ai muncit, ţi-o luat munca ta. Dar, mie nu mi-o picat bine, că eu mi-am vândut vaca, mi-am vândut porcu’ şi am cumpărat pământ. Şi nu mi-o dat nimeni, nimic. Preşedintele colectivului, Moldovan Ion, nu ştiu ce-o făcut cu banii că nu ne-o întrebat nimic. Nu ne-o mai întrebat nici de cai, nici de bani. O rămas nişte cai la colectiv, dar nu să ne dăie nouă, la ieştia ce-am băgat caii, o dat la cei care n-o avut nimic! R. Vă mulţumesc mult! V.T, No, să fii sănătoasă! 357 VIŞEU DE JOS NASUI FLOARE, poreclită Floarea lui Săcurice, s-a născut la 5 iulie 1927 în comuna Vişeu de Jos, judeţul Maramureş. Absolventă a şapte clase, a rămas în comuna natală, ocupându-se cu agricultura şi creşterea celor şase copii. Interviul a fost realizat de Robert Fiirtos la 6 martie 2008 şi se găseşte în Arhiva de Istorie Orală a Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet. R. Pentru început, vreau să vă întreb care a fost situaţia în comună după război? Oamenii erau mai bogaţi sau mai săraci? N.F. No, o samă erau mai bogaţi, o samă mai săraci. Da’ o trăit numa' dm munca din mânunie lor. O trăit aşa: o avut cai, o avut vite şi mergeau şi lucrau cu căruţa şi îşi câştigau un ban şi plătea impozita’ şi altele lucruri. R. Erau şi familii mai înstărite în comună? N.F. No, o fost şi mai înstărite, cum o fo’ Găvrilă a Ioanei, că i-o fost unchi bărbatu-meu. Şi Şoienii.... R. Ei aveau pământ mai mult? N.F. Da, pământ şi vite o ţinut, dar numa’ din pământ o trăit. R. Cum a început colectivizarea în comună? N.F. Păi, aici o samă n-o vrut a se înscrie. Nici eu când o venit ca să fiu în colectiv. Cum oi trăi eu cu treizeci de ari, că atunci aşe s-o spus că se vor da treizeci de ari şi că pământa’ se ia. Cum oi trăi eu cu şase copii şi noi doi oameni în casă, opt persoane, cu treizeci de ari de pământ. Că n-am trăit aşe bine când am avut tot pământa’ şi l-am lucrat şi nu ne-o fost aşa bine. R. La început a fost întovărăşire şi după aceea s-a făcut colectiv aici? N.F. Nu, întovărăşie n-o fost numa’ în Vişeu de Sus. Acolo o început cu întovărăşia. Aici o fo’ direct colectivu’. R. Cine a încercat să vă convingă să intraţi în colectiv? 361 N.F. Vai de mine! Un vişăuan care o fo’ din Rozavlea o vinit şi atâta ne-o bătut la cap. R. Locuia în comună sau doar a fost trimis aici? N.F. O fo’ numa’ aşe cu serviciu’. R. Vă chemau la Sfat? N.F. Vai de mine şi acasă o vinit şi atâta ne-o spus. Odată o fo’ nişte manifeste puse pe poartă şi poate că le-o luat vântu’ ori copiii. Şi o vinit şi o zâs că le-o găsât la noi puse, să mă scuzaţi, în W.C. şi l-o dus pă bărbatu- meu la Securitate şi acolo atâta l-o ţânut, o zi şi o noapte, numa’ până să intre în colectiv. Tăt l-o întrebat că unde îs manifestele de pă poartă şi io nu pot să zâc că cine le-o luat, că noi nu. Şi ne-o făcut pă noi, pă bărbatu’ meu şi pă cumnatu’ meu Lazăr, ne-o făcut că sântem bolovanii satului. Aşe ne-o zâs, bolovanii satului. Şi o zâs că noi facem propagandă şi facem anumite lucruri ca să nu ne înscriem în colectiv, că suntem contra._______________________________ R. De ce vă temeaţi să intraţi în colectiv? N.F. Apăi, ne-am temut că după ce dăm tăt pământu’ la stat cu ce trăim. Şi tată lumea o ţânut la pământ, că din pământ am trăit. R. Cum încercau să vă convingă, ce vă spuneau? N.F. Vai, că ne-a fi bine şi om trăi mai bine, dar ne-o ţâpat fetele de la liceu, am avut două fete la liceu, le-o ţâpat de la liceu până ce nu ne înscriem în colectiv. R. Vă ţineau mai mult la Sfat să vă convingă? N.F. Nu, pă mine nu m-o ţânut. Io n-am fo’, numa’ pă bărbatu’ meu l-o ţânut. R. Când îl chemau, seara? N.F. îl chemau şi zâua şi seara, numa’ să se scrie. Şi vine acasă: Şi o fo’ mai multă lume strânsă acolo. R. Au fost oameni din comună arestaţi pe motive politice? N.F. Ăsta, Iusco Găvrilă, al doilea o fost Gheorghe a Grădinarului şi al treilea, Şimon a Moaşii Buiencii. R. Au reuşit să revină acasă sau au murit în închisoare? N.F. Unu’ o murit pă acolo. 362 R. Cine? N.F. Şimon aiesta a Moaşii Buiencii, o murit pă acolo. R. Cum îi speriau pe oameni să intre în colectiv? N.F. Apăi, îi spărieu destul de bine şi îi duceu şi îi ţâneu închişi. Aici o fo’ primărie într-o casă evreiască şi acolo-i ţâne şi-i chema şi îi duce şi acolo-i înfîica. îi băga într-o cameră şi îi înfrica să se scrie. O samă n-o vrut să se scrie, iar o samă s-o mai scris şi cu forţa. R. Cei care nu vroiau să se înscrie ce făceau cu ei? N.F. No, i-o batjocorit. R. Ştiţi oameni care au fost batjocoriţi că n-au vrut să se înscrie în colectiv? N.F. O fost ăsta Petre a lui Căcăilă, o fo’ destul de batjocorit şi bătut. Şi ştiţi cine o mai fo’? Care o plecat de-aicea, Toader a lu’ Vivat. O plecat de aici pentru că nu s-o vrut a scrie şi 1-0 batjocorit. O plecat de aici şi o cumpărat teren în Oră şti p şi acolo o şi murit. N-o putut de ura lor să mai vie dacă o fo’ batjocorit atunci la început. Intervine Tomoiagă Ioana a lui Sima, vecina martorei (T.I.) Urât o fost la noi colectivizarea. O venit forţată. Ori am vrut, ori n-am vrut, trebuia să-şi îndeplinească misiunea de a ne constrânge să ne înscriem în colectiv, să se facă colectivizarea. După cum o spus şi vecina mea, i-o chinuit pe fiecare care n-o vrut benevol, i-o chinuit şi i-o dus în încăperi închise, la întuneric, îi bătea fără să ştie cine îi bate. Pur şi simplu ieşeau de acolo maltrataţi, încât mulţi dintre ei au cedat şi s-au înscris, dar majoritatea forţat. O aplicat câteva metode de forţare. Copiii i-o dat de la şcoli acasă. De la serviciu, care-o fost salariat, o fost trimis acasă până când nu aduce hârtie de la primărie că s-o încheiat contract cu colectivizarea. Şi aşa o cedat. Petre a lu’ Căcăilă n-o vrut să cedeze. L-o luat în maşină, l-o bătut, l-o ţinut o săptămână. O venit acasă, o mai trăit un an doi şi o murit omu’. R. Soţul dumneavoastră când a depus cerere de a intra în colectiv? N.F. Prin ’62, când o vinit, cum l-o dus în Vişeu de Sus cu maşina Securităţii şi o vinit de-acolo şi o zâs: . Că noi după pământ am trăit. R. Cu cât pământ aţi intrat în colectiv? N.F. Să zic aşa, cam opt hectare, opt-nouă hectare. R. Aţi avut şi animale? N.F. Doi cai, aceia i-am dat şi când s-o spart colectivu’ tătă lumea o mărs şi o cumpărat şi o luat de acolo vaci şi de tăte. Noi n-am mărs să ne mai luăm nimică. Ne-o părut bine că am scăpat. R. V-au dat lot ajutător pe lângă casă? N.F. Da, treizeci de ari. Şi eu am fata asta, îi bolnavă nu aude şi nu vorbeşte şi ne-o dat şi pentru ea treizeci de ari. Şi aşa am avut şasezeci de ari şi restu’ de pământ l-am lucrat pentru colectiv. _______R. Oamenii îşi lucrau fiecare vechiul pământ sau brigadierul stabilea care unde lucrează? N.F. Nu, îşi lucrau fiecare pământu’. T.I. Lucrarea în colectiv o fost de groază. Nu puteai să-ţi lucrezi gospodăria ta, să te îmbraci, să-ţi hrăneşti copiii. Trebuia să te duci, să laşi tot, să iei sapa şi să te duci să le lucrezi lor. Să prăşeşti, să strângi fânu’, pur şi simplu să le lucri. Nu i-o interesat că o rămas copiii nespălaţi, nehrăniţi, nepregătiţi. Şi venea câte un brigadier şi ne punea să săpăm şi ne urmărea să nu stăm, să nu facem pauză. Să muncim zi lumină, zi de zi. Dacă a doua zi nu puteai să mergi, venea după tine şi te scotea din casă să te duci să le lucri. Şi împărţitu’ recoltei la fel, tot forţat. Când era timp frumos nu-i interesa, când era urât nu-i interesa numa’ să mergi să le lucri. Ce aveau ei de lucru. La grajd, la cosit, la fân, la porumb, la cartof. Pur şi simplu erai ca un fel de sclav. Ca să-şi facă ei tot ce şi-o pus în plan. R. Ce vă amintiţi din perioada cât aţi lucrat în colectiv? N.F. Ce să-mi amintesc? Viaţă grea, am muncit cu greu destul. Lăsam acasă copiii şi mergeam şi lucram. Bărbatu’ meu o stat un timp cu caii pă Vaser, acolo o lucrat şi după aceie ne-o luat caii, o vinit şi o intrat de paznic la o întreprindere. Şi dacă trebuia să facem zile de muncă, el făcea zile de muncă la 364 colectiv, dacă nu îl ţâpa de acolo, de la întreprindere. Când s-o spart colectivu’, când am fost să ne cătăm zilele de muncă, bărbatu-meu nu şi-o găsit numa’ trei-patru zile de muncă şi n-o avut pă ce să-i facă vechime. Eu am avut mai multe zile de muncă că eu m-am tăt dus mereu. Că o fost nişte prietene de-a mele, tăte membre de partid... R. De ce s-au înscris prietenele dumneavoastră în partid? N.F. Apăi, eu ce ştiu? Să fie doamne mari. Şi se duceau la Bucureşti, la şedinţe. R. Cu ce se ocupau? N.F. Ca şi mine, agricultoare. Şi după aceea le-o dat partidu’ funcţie c-o avut multe zile de muncă şi dacă n-o lucrat. R. Cum se împărţea recolta? N.F. Ne împărţea acolo, când eram la cartofi şi ne da aşe, merem şi ne luam din securea toporului, ştii cum se zice la noi, la români. Ce ne da? Ne da aşe, ca să fim mulţumiţi. Da’ când o fo’ la zile de muncă, brigadierii aieştea şi le-o pus pă neamurile lor. Zile de muncă şi de pe a bătrânului meu, de pe a bărbatului meu şi de pe a mele. Ei ne scria acolo, iar după aceea o modificat carnetele păntru că venea cu un caiet şi scria. Şi apoi modifica lucrurile şi nu ne-a trecut zile de muncă multe. Am făcut fânu’ acolo, departe pă Vaser şi ne-o luat fân, să ne deie aicea. Ştiţi, să ţinem vacile şi mergea şi hrăneau ei oile şi nu ne-o băgat nici la o samă. Până odată l-o dat în lege pă bărbatu-meu c-o zis că n-am făcut bine fânu’, adică clăile şi l-o dat în judecată. Şi o fo’ la tribunal că n-am făcut fânu’ bun, că am făcut clăile cu colibă. Ştii? Parii o fost puşi aşe să se vadă clăi mari. R. Cine v-a dat în judecată? N.F. Păi, aieştea de la colectiv, ingineru’ cu brigadierii. R. Şi cum s-a rezolvat până la urmă? N.F. No, cum s-o rezolvat? O rămas bătrânu-meu. Bărbatu-meu n-o fo’ niciodată, n-o avut niciodată judecăţi, n-o avut cu nimeni niciodată nimică. Şi o rămas aşe ruşinat că am făcut fânu’ în batjocură. Apăi ne-am făcut locurile noastre, că ne-o obligat să le cosâm noi şi să ne pună zile de muncă. R. Cum se fura în colectiv? 365 N.F. Cum se fura? Când mergeam la colectiv şi săpam cartofii îşi aducea fiecare vreo doi-trei cartofi de-o mâncare seara. Alţii făceau gropi, îi aruncau acolo şi puneau pământ. T.I. Câte un cartof puneam prin buzunar într-o plăsucă în care ne luam de mâncare că nu ne dădea nimeni de mâncare. Veneam cu mâncarea noastă şi lor trebuia să le lucrăm şi n-aveam voie să luăm de-acolo nimică. Un cartof dacă-1 vedeam nu ştiam unde să-l îndosâm să avem un cartof pe diseară să-l fierbem, să avem ce mânca. Pă ei nu-i interesa. Şi brigadiera’ la plecare pă toate ne căta prin toate părţile. Şi prin buzunare şi prin plase să nu furăm. Şi el să lăuda că o prins pă una cu un cartof, că o prins pă una cu un cucuruz. N.F. Am pus aici nişte buraci, sfeclă cum să zice la noi şi meream cu sacu’ şi aduceam să dau la porci frunze de-acelea de buraci. Meream cu sacu’ şi aduceam şi cu traista că n-am putut cu sacu’. Si un brigadier odată m-o pârât că eu vin şi aduc buracii, smulg buracii. Şi am fost chemată acolo, la sediu, că am furat buraci. Şi o vinit şi le-am desfăcut că ce am, că n-am numa’ frunze. R. Ei credeau că duceţi sfeclă. N.F. Da, da. De mine lucrată, de trei ori ogorită, rărită şi când o fo’ micuţă o răream. Şi am fo’ pârâtă şi am fo’ ruşinată că am adus buraci şi am furat buraci cu sacu’. R. Dar brigadierii şi inginerii de la colectiv nu furau? N.F. No, păi cum nu? Inginera’ venea cu căra’ de baraboi acasă şi de buraci şi de tăte. în tătă dimineaţa erau la porţile noastre să merem să lucrăm. în fiecare dimineaţă erau brigadierii aieştea şi inginiera’ veneau să merem la lucra. El avea părţi de cartofi puse, a lui personal şi să mergem noi să-i lucrăm şi să i le ogorâm. Să le ogorâm şi de întâi şi de-al doilea şi la săpat că era partea inginerului, no că el o fo’ şefu’. Intervine Iusco Năstaca a lui Ion a lui Ilie, altă vecină a martorei (I.N.) Apăi o făcut câte o făcut, câte le-o făcut nu le-o făcut bune. Şi de era o şedinţă cu membrii cooperatori şi dacă ridica unu’ cuvântu’ că ar trebui aşe sau ar trebui aşe să facă, sau să ne deie ceva, după cât am muncit şi după tăte, îl lua cu maşina miliţiei şi era dus şi ceielalţi trebuiau să tacă din gură. Să 366 primească aşa cum îi. Nevasta inginerului avea acolo care de cartofi, îi aduceau acasă miei şi de tăte. Şi cu maşinile şi cu ce-o putut o cărat acasă şi nouă ne scutura şi plasa în care am dus mâncare. No, apăi cu brânza, cu oile de la munte iară tăt zicea: şi pe când luam un kilogram sau două de brânză şi rămâneam şi datoare. Nu ne da nimeni niciun leu. Aicea, o vinit la inginer şi lâna şi brânza, aici o vinit şi oile şi aicea o vinit tăte. N.F. Magazioneru’ care-o fo’, Găvrilă Floare, el le-o împărţit tăte. R. Cum consideraţi, colectivul a fost bun sau rău? I.N. Bun pă biata, bun de chinuit oamenii şi de a-i batjocorit. Te duci să lucii tătă ziua pentru patru lei... N.F. Pentru o samă o fo’ bun. I.N. Şi o fo’ când nici aceia nu ni i-o dat. Şi nici acum cel puţin să dăie un pic de pensie. Aieştia s-o folosit şi de pământ si de tăte şi le-o lucrat oamenii de pomană şi acuma oameni nici pensii nu au. Sunt multe persoane cu 150 lei pensie pe lună. N.F. Pentru unii, pentru ştabii aieştea care o fo’ la sediu o fo’ bine că acolo o fo’ tăte destrăbălările tăte adunăturile şi o trăit bine de pă o comună aşa bogată. Şi stăteau numa’ pe la crâşme şi pe la chefuri. Soţia inginerului îmbla numai pă şaretă. O avut o şaretă cu un cal şi când să ducea până la sediu dădea telefon să vină şareta după ea să o ducă la sediu. R. Dar ea unde lucra? N.F. Nicăieri. O fo’ femeie cu patru clasă, da’ i-o zâs doamna inginerului. R. Preşedinţii de colectiv au fost oameni cumsecade? N.F. Pântru ei. Trei preşedinţi am avut, dar n-au fost oameni cumsecade. Nici unul, numa’ pă ei s-o văzut. Şi-o făcut căsi mari, şi-o făcut tăte lor. Acuma au case cu etaj, dar dacă n-ar fi fo’ colectivu’ nu şi le-ar fi făcută în veci. R. Cum a fost când s-a desfiinţat colectivul? N.F. Vai, o fost şi atunci cum o vrut ei. R. Cine a fost în comisia care a împărţit oamenilor pământul? 367 N.F. Preşedintele colectivului, unu Gavrilă şi ingineru’, fecioru’ Buiencii, care tată-său o murit, de-o fost arestat politic. Ei o împărţit pământu’ aici pă şes. R. Şi l-au împărţit cum a trebuit? N.F. Da de unde, după ochi. Şi tătă lumea o fo’ nemulţumită cum o împărţit ei. Inginem aiesta o avut un pământ bunişor acolo pă şes şi apăi el şi l-o tăcut lat, că o fost sparte răzoarele şi el şi l-o făcut lat. Şi după ce s-o spart colectivu’ tăt ei o fo’ şefii. Şi acuma o ajuns şefi mai departe, că o vinit aieştia care o fost cu colectivu’ şi iară s-o băgat la primărie. I.N. Atâta noroc o avut preşedintele să trăiască şi să le plătească câte le-o făcut din urmă, câte nedreptăţi, că el când era preşedinte, Bumbuc Gavrilă, zâcea că el îi Dumnezeul Vişeului de Mijloc. Aşe că măcar o trăit şi o mai şi plătit din ele, o mai mărs oamenii şi pă acasă le-o mai dat şi bătaie, i-o mai spart şi geamurile şi măcar o plătit din ele._________________________ R. Bine, mulţumesc mult. 368 P.G. s-a născut la 6 mai 1921 în comuna Vişeu de Jos, judeţul Maramureş. Absolvent a şapte clase, a rămas în comuna natală şi a lucrat ca muncitor forestier. După război s-a înscris în Partidul Comunist, iar în anii ’60- 70 a fost primar, apoi viceprimar în Vişeu de Jos. Interviul a fost realizat de Robert Furtos la• 6 martie 2008 şi se găseşte în Arhiva de Istorie Orală a Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet. R. Pentru început, aş dori să vă întreb care era situaţia în ----comună-după război? Cum trăiau oamenii?----------------------- P.G. Ca după război. R. Adică cu multe greutăţi? P.G. Era dezastruoase. Multe, multe greutăţi erau! Foarte multe! Oamenii erau săraci. R. Existau şi familii înstărite? P.G. Da, da. Păi, era Marcel Gavrilă, era Pop Ioan şi mai erau câţiva înstăriţi. R. Cât aveau ei? P.G. înstăriţi din comună, oameni să trăiască, să aibă cereale pă tot cursul anului, n-o fost oameni de-aceia. N-o fost. Ave’ pământ mai mult la dealuri, de fâneţă naturale, dar n-ave’ de ăstalalt teren. R. Deci nu existau aşa-numiţii moşieri în comună? P.G. Nu. N-am avut. R. Erau mulţi oameni săraci în comună? P.G. Păi, deloc să nu aibă pământ, nu era. R. Dumneavoastră mi-aţi spus că aţi fost membm de partid. Când v-aţi înscris în partid? P.G. în ’47. După ce m-am întors din armată, am intrat la cooperativă. Am fost angajat la cooperativă. Şi acolo am avut un eveniment care m-o determinat să mă-nscriu în partid. Nu uit 369 niciodată. Era ziua de înălţare a Domnului. Casieru’ cooperativii, era preotu’ greco-catolic din localitate. Şi întâmplător, vine în magazin. R. Cum se numea? P.G. Coman Andrei. Noi îi zâcem, Bandi. Aşă i-o zâs, părinţii lui, l-o dezmierdat. Şi el intră în magazin şi stăte’ după perde şi discutam ceva probleme. Şi întră un tânăr de vreo 28-30 de ani şi spune aşa: Cu accentu’, ăsta. Nu uit, niciodată! . Eu, sincer să fiu am avut un pic de sâmbure, de naţionalist. Cum era atuncea? Erau mărfuri de astea puţâne, erau căutate: tutun, ţâgări şi chibrite. O venit o femeie, o femeie de serviciu de la primărie. Şi i-am spus că nu am. Că n-am avut! No şi el s-o alarmat şi o vinit să facă pă viteazu’. Era instructor de partid la Regionala Oradea. R. I-aţi aflat numele? P.G. Nu. Nu i-am găsit numele, nici nu l-am mai văzut. S-o apucat de mine, s-o agăţat aşa de mine, cu forţă aşa. O vorbit aşa tare, dar şi eu i-am răspuns pă măsură: Bun. în sfârşit, iesă. Preotu’, stă şi să uită la mine şi zâce aşa: . Aşa o zâs preotu’. Că pă vremea aceea ungurii erau mari activişti de partid. Şi persecutau. Şofer la partid era ungur, la securitate era ungur, la jandarmi era ungur. Şi la Serviciul de Control Economic al judeţului Maramureş erau trei unguri şi un 370 evreu. Păi, pă unde o fost români, persecutau ăia de te snopea, fie în comerţ, fie în cooperativă. Unde erau români, ne snopea în timpu’ ’cela. Şi asta m-o determinat. R. Şi aşa aţi făcut cerere de intrare în partid? P.G. Da, am devenit membru de partid. R. Cum a început colectivizarea în zona Vişeului? P.G. La noi, în ’50, în comună s-o căutat să să facă gospodărie colectivă, dar nu s-o reuşât. R. Ce înseamnă că s-a căutat? De cine, de cei de la raion? R. Atunci noi, Viseu’, eram în regiunea Rodna. Şi au venit activişti de partid şi o stat cam două luni. La început o luat legătura cu organizaţia de partid. R. Cât de numeroasă era la început organizaţia de partid din Vişeu? P.G. Eram cam vreo treizăci. R. Ce profesii aveau? P.G. Să ştiţi că erau ţărani cu gospodării bune, bune gospodării. R. Salariaţi erau? P.G. Şi salariaţi o fo’, şi funcţionari o fo’, şi muncitori pă la C.F.R. R. Erau de etnie maghiară? P.G. Nu, la noi în comună nu. Numai români. R. S-a încercat ca aceşti oameni să fie convinşi să intre la început în colectiv? P.G. La nivelul comunei, da. R. Cum încercau să vă convingă? P.G. Acuma, ce să vă spun? Că ce ne-o spus? Că a fi raiu’ pă pământ dacă se face gospodărie agricolă colectivă. Că va fi recoltă mai bună, se va lucra mecanizat. Domnule, unde să lucrezi mecanizat, pă dealurile ’iestea? Că aşă teren arabil, la o populaţie de peste 5000 de locuitori, era vreo 25 de hectare, 30 de hectare. R. Ei nu cunoşteau realitatea din teren? P.G. Erau oameni care erau rupţi de realitate. R. Când au venit în comună au convocat membrii de partid la şedinţă? 371 P.G. Da. R. în afară de membrii de partid, erau chemaţi şi diverşi oameni din comună? P.G. Da, sigur. Era chemaţi, dar vă spun: foarte mulţi oameni şi-au luat uneltele şi-o plecat la muncă de pădure, pă la Brezoi, pă Valea Lotrului. R. Cei din Biroul Organizaţiei de Bază din comună n-au încercat să le explice activiştilor de partid că terenul nu era prielnic colectivizării? P.G. Da, le-am explicat! Da’ nu-nţelegeau! Nu te înţelege cu nimic. Cum poate, domnule, să-mi vină altu’ să lucreză cu mine, nu ştiu unde, pă pământu’ meu? Păi a lucra mai bine? Păi, cel mai interesat era proprietaru’ de drept! Proprietaru’ ăsta era interesat, pământu’ lui să şi-l lucreze cât mai bine. S-o ducă cât mai bine! Şi vaca lui să fie cât mai frumoasă! Bou’ lui să fie cât mai frumos! R. Oamenii din comună cum au reacţionat când au auzit că urmează să se facă colectiv? P.G. Erau împotrivă. R. De ce? P.G. Că li se lua pământu’. Şi ei nu vreu să lucreze doar fiecare cu părticica lui. R. Deci, încercarea asta a durat câteva luni, nu? P.G. Da, încercarea asta. Apoi o plecat şi n-o mai venit la noi. R. Au fost cazuri în care oameni din comună au fost arestaţi pe motive politice? P.G. Da. O fost la noi o organizaţie care-o fost arestaţi. R. Ce fel de organizaţie? P.G. Era o organizaţie, cum i se zicea atuncea, organizaţie subversivă. R. Puteţi să ne spuneţi câteva nume? P.G. îi spun pă toţi. Pop Ioan Răchită, Pop Dumnitru şi Pop Vasile. Toţi trei, fraţi. Năsui Pantilimon, Pop Ion Dola, frate cu tata’ meu şi mie uncheş. Pop Ion Jadnean, Năsui Vasile Guşti, Pop Gavrilă Securice şi Năsui Floare, o femeie. R. După ce au fost arestaţi unde au fost judecaţi? 372 P.G. La Cluj, la Tribunalul Militar. R. Pentru ce au fost acuzaţi? P.G. Păi, acuma nu ştiu exact. Duceu o propagandă! Dar n-o fost oameni de aceia cu un trecut politic şi care să fi fost de bază. Mai mult oameni simpli. R. Ce pedeapsă au primit? P.G. Câte cinci ani. O fost duşi pă la Canal. Mi să pare că uncheşu’ acela a meu, Pop Ion Dola, el era om bătrân şi l-o dus la Gherla. Dar, apoi toţi s-o întors în comună. Pă ei i-o arestat în două etape. Pă unii i-o arestat în luna mai, la începutu’ lunii, pă celialţi în luna octombrie. R. Anul? P.G. în ’49. R. Apoi, a urmat o perioadă de calm în comună. Organizaţia de partid s-a mai dezvoltat? Adică, au mai intrat şi nlţii?------------------------------------------------------------ PG. Au mai intrat, da. Vrei să intri la cooperativă, să lucrezi la coperativă, te faci membru de partid. R. învăţătorii, profesorii din sat erau înscrişi în partid? P.G. Nu toţi! Am avut un învăţător pă care nici nu l-o primit în partid. După câte ştiu eu, o venit din nordu’ Bucovinii. Apoi, în ’56, s-o pus problema întovărăşirii. R. Au venit, din nou, activişti în comună? P.G. O venit activişti. Dar eu, de exemplu, nu m-am înscris în ’56 şi eram membru de partid. Numai la anu’, că poziţia era toată, pă tata. Şi eu stătem cu tata. R. Au venit activiştii şi s-au adresat din nou organizaţiei de partid... P.G. Să să facă o întovărăşire zootehnică. Fiecare îşi lucrează pământu’ lui şi trebe să aducă nişte animale. R. Doar animale sau şi utilaje? P.G. Nu utilaje, nu. P.G. Oi. S-o referit la oi. Şi vă spun cum o fost! S-o făcut întovărăşârea. R. Câte familii au intrat la început în întovărăşire? P.G. Nu ştiu! Dacă o fost 20 de familii. S-o comasat terenu’ mai bunişor. 373 R. Cele 20 de familii care au intrat iniţial aveau pământ? P.G. Ave’. Dar în altă parte. R. Cine a stabilit unde să se comaseze? P.G. Păi, conducerea de atunci a întovărăşârii. O zâs că aici îi mai bun şi aici ar fi mai bine. No, da’ ăia, nu s-o scris. N-o vrut să să-nscrie. . R. Terenul era calitativ asemănător sau puţin mai slab? P.G. Era fărâmiţat. Doi o fost care o avut o suprafaţă aşă, de vreo 10-12 hectare, doi fraţi. R. Cum îi chema? P.G. Coman Ion Istrate şi Coman Vasile Istrate. Unu’ mi-o fo’ cumnat mie. R. Ei n-au vrut să intre în întovărăşire şi le-au luat pământul? P.G. Da. Le-o luat pământul, ei n-o acceptat şi i-o condamnat la închisoare pă o lună de zale. R. N-au acceptat să lucreze pământul pe care l-au primit? P.G. Nu, n-o vrut să se lase de pământul lor. R. Unde au fost condamnaţi? P.G. La Sighet. O lună, cu executarea pedepsei. Eu eram la cooperativă, gestionar. Avem Magazinu’ Universal, magazin destul de mare. Şi s-o hotărât soţiile celor doi fraţi să plece la Bucureşti. Cu memoriu’ la Groza. No, da acuma, n-aveu bani şi n-aveu cu ce a mere. O venit şi o plâns în faţa me’ că ar mere la Bucureşti şi n-au bani şi aşa. Eu eram văr cu soţia unuia dintre ei. Contabilu’ de la primărie era nepot la ’ceia doi, care erau arestaţi. Şi apăi mă sfătuiesc eu cu contabilu’ de la primărie: . R. Le-aţi dat şi bani de drum? P.G. Da, le-am dat bani de drum, da’ le-am zâs: . No, într-adevăr, că nu o spus. O plecat la Bucureşti şi să duc la Groza, să bagă la Prezidiul Marii Adunări Naţionale. Că eu le-am spus: . Da’ nu l-o găsât pă Groza. L-o găsât pă Sadoveanu, care era vice-preşedinte. No, ele zâc: . <0 lună de zâle>. Ele, ce mi-o spus, femeile, n-am fost eu acolo. . . Aşa o şi fost! Aşa o fost! Eu vă spun aşa, foarte sincer. Că preşedintele Prezidiului Marii Adunări Naţionale ave’ putere atuncea. Da’ ele n-o fo’ mulţumite cu asta! Că le-o spus să vină acasă, că ei or fi acasă, sosâţi de la închisoare. Or zâs: . Da’ el le-o spus: <Şi eu sunt din Basarabia. Tata meu are 40 de hectare. O avut 40 de hectare de pământ, dintr-una brazdă. Tractoru’, când o început în pământu' lui, până n-o terminat 40 de hectare de pământ de arat, n-o ieşât. Dacă ar fi aieste adevărate, el n-ar fi făcută să moară Stalin, să moară Molotov! N-ar fi făcută! Ţâneţi-vă banii în buzunar! Poate n-aveţi cu ce mere acasă. Puneţi-vă banii în buzunar şi daţi-i la coconii dumneavoastră!> Ce mi-o spus ele. Eu vă spun, mie mi-ar fi ruşâne de mine, să vorbesc altceva decât, ce mi-o spus. Femeile când o auzât asta o vinit acasă. Da’ bărbaţii erau deja eliberaţi, înainte de a sosi ele cu trenu’. R. Apoi nu s-au mai agăţat de pământ? P.G. Nu s-o mai agăţat de pământ, o primit schimburi. Da’ nu s-o înscris în colectiv. R. Aţi spus că la început au intrat în tovărăşie în jur de 20 de familii. Ulterior, au mai intrat şi alţii? P.G. Da, o intrat. S-o înscris. Să zâc, eu. M-am înscris cu zăce oi. Dacă mi-am dat oile pă vară la un particular să mi le păşuneze, mi-o dat cam şase-şapte kilograme de brânză, după o 375 oaie. Da’ o trăbuit să, plătesc păşunatu’ şi o trăbuit să plătesc păstoritu’. Era destul de scump. La întovărăşâre am dat zăce oi. Mi-o dat după o oaie, zăce kilograme de brânză şi n-am plătit nici păstoritu’, nici păşunatu’. R. Deci, era mai avantajos pentru om? P.G. Pentru om, pentru momentu’ acela. Mielu’ ştiu că nu-1 luam. Rămâne’ la întovărăşâre şi din ’ceie ce încasa’ ei, contravaloarea mielului, achitau toate celelalte. Apoi, face’ araci pentru gospodăriile colective, în sud. Şi să făcea’ araci pentu vie şi araci pentru legume. Din tufe de alun. Să face’ aici şi se plăte’. Pute’ câştiga oamenii bani. R. Până în 1962, când s-a creat colectivul, câte familii au intrat în tovărăşie? P.G. O fost peste o sută, înscrişi. Erau oameni din ăştia. Erau interesaţi, nu ştie’ ce se va întâmpla până la urmă. Interesu’. Câştigau bani. R. Din toamna târzie a anului 1961 şi la începutul anului 1962 s-a declanşat o presiune puternică pentru a se înfiinţa colectivul. Cum s-au desfăşurat lucrurile în Vişeu? P.G. A venit tot aşa, o echipă de la raion. Da' o fo’ cineva şi de pă la Baia Mare. S-o apelat la membrii de partid, la funcţionari. Şi o depus cereri. După ce ţi-ai depus cerere, trebuia să merem şi să lămurim. îi trimite’ şi pă domnu’ procuror şi pă domnu’ judecător. îl chema pă om, discuta cu el. Da’ să nu mint. Aşa vine’, da puţân. Să uita aşă numa’ şi pleca. Cu constrângerea acea mare de tot, cu presiuni mari, n-o fost! Oamenii erau chemaţi verbal şi cu citaţii. Erau chemaţi la primărie, să-i lămurească. Acolo erau activiştii, era primam’, era secretam’ de partid, erau oamenii care s-o ’scris în colectiv. Oameni aşa, mai cu prestanţă, în rându’ oamenilor din comună. R. Cum se proceda? P.G. Depinde de oameni. Ce fel de oameni erau. Cei din comună le spuneau: Ăştia erau trataţi individual. Ăialalţi erau mai mulţi. Apăi, alţii vene’ sânguri: 376 R. Cei care nu vroiau să intre, ce spuneau? P.G. Nu vrem colectiv. Vreu să-mi lucrez eu pământu’ meu. Eu nu ştiu să lucrez pământu’ meu? No, şi iară-ţi spun un lucru. După ce s-o făcut colectivu’, io să zâc am avut cinci hectare de teren. în trei-patru parcele, în diferite zone, ale comunii. Da’ pă terenu’ meu n-o avut nime’ voie să margă să-mi cosască locu’ meu. Eu m-am dus. R. Iar, cei care nu au vrut să intre li s-a luat pământul şi au primit în altă parte... P.G. Aşă o spus şi făcut. <îţi consemni terenu ’? îţi dau, în schimb, la Petrova. Sau îţi dau în schimb la Poienile de Sub Munte! Iţi dau în schimb, nu ştiu unde>. R. Oamenii nu au fost speriaţi că vor fi condamnaţi? P.G. Momente de astea au fost! Da, sigur că o fost! . Cu mare sinceritate, din inimă vă spun. Şi îi dăde’ lacrimile la om. O fost şi cazuri că o venit copilu’ acasă. Apoi o fo’ cazuri din alea când omu’ era angajat undeva şi i-o spus: <îmi aduci hârtie de la primărie că eşti înscris în colectiv. Până atunci, stăi acasă şi te lămure'>. R. Au fost cazuri în comună cu ameninţări, cu bătăi? P.G. Nu. Violenţă fizică, n-o fost! R. N-aţi auzit? P.G. Violenţă fizică, nu o fost. R. Dumneavoastră, când aţi depus cererea de înscriere? P.G. Eu, dacă v-aş spune că cererea nici nu-i sămnată de mine! De soţie! R. Cam câte familii din comună nu s-au înscris? P.G. Pot să spun că o rămas cam în jur la 70-80. Apăi, până la urmă o lucrat şi ei. Nu s-o înscris, da’ o lucrat şi ei ca şi un membru cooperator. R. Dar pământul li s-o comasat? P.G. Da, li s-o comasat. Şi el s-o dus şi l-o lucrat şi o dat cota lui, ce i să cuvine, cum am dat şi eu, ca membru cooperator. R. Unde au primit pământ în schimb? 377 P.G. în hotară. Era un deal, îi zâce’ Dealu Mocîrii. Neproductiv. Acolo i-o îndesat pă tăţi, unu’ peste altu’. R. După ce s-a înfiinţat colectivul, oamenii au continuat să-şi lucreze vechile pământuri? P.G. Absolut! Io n-am acceptat să meargă cineva pă fosta me’ proprietate să-mi cosască. Eu mă duc şi mi-1 cosăsc. Aşa o fost. Vechea mejdă. Eu n-am avut voie să mă duc să trag o brazdă de coasă în terenu’ ăstuia. N-am avut voie. N-ai avut voie să te atingi. Şi asta a fost până când s-o desfiinţat. Dar, în afară de terenu’ ăsta dintre Vişău de Jos şi Vişău de Mijloc, cartieru’ Vişăului de Sus, îi o porţiune, că nu-i toată, a Vişeului de Jos. Cam vreo 25 de hectare. Acolo s-o băgat cu tractoru’ şi l-o arat şi a meu şi a dumneavoastră, tăte le-o arat. O făcut o tarla. Şi apoi acolo o sămănat grâu într-un an, iar în alt an, porumb. Acolo se mergea la cules împreună. _______R. Cum se împărţea recolta?________________________________ P.G. Apăi, io vă spun sincer, nu ştiu dacă să împărţe. Trăbuie să rămână la colectiv, la păstori, să aibă hrană la păstori. R. Aşa recoltă puţină era? P.G. Da, da. Aşă puţână recoltă. Faţă de populaţie, numărul de populaţie şi suprafaţa însămânţată, era recoltă puţână. Cartofi ne dăde’ mai mult. R. Cum se fura din colectiv în Vişeu de Jos? Cum furau oamenii să le mai rămână şi lor ceva? P.G. Şi eu m-am mirat. Se recolta cartofii: făcem o groapă bună şi astupam. Punem sămn, ştiem precis, unde-i groapa aceea. Să duce’ femeile după ce să recolta şi nu mai păze nime’ terenu’ acela să duce’ şi scote’ cartofii din gropi. R. Brigadierii mai închideau ochii şi îi lăsau pe oameni să ducă acasă? P.G. Câte pă unii, mai lăsa. închide ochii. Acuma într-adevăr că miliţianul şi brigadierii mai păzau şi ei că altfel nu rămâne nimică. Da’ aşă, să fi fost nişte presiuni, nişte restricţii atâta de draconice, nu era. R. Cât revenea omului din recoltă? P.G. Era un procent. La fân era 30% zâs, în schimb, era 50% în realitate. Se făcea cam jumi-juma. 378 R. Calitatea mai bună mergea spre om, nu? P.G. Da. Cea mai bună, mere spre om. Eu, când făceam claia, făcem, să zâcem trei clăi. Dar io ştiem care îi a mea. R. Mergeau oamenii la lucru? P.G. Fânu’ să recolta pentru că era interesat omu’ pentru animalele lui. Să vă spun. Din ’67 până în ’74, eu am fo’ primar. De prin ’74 până în ’84, când m-am pensionat, am fost vice-primar, că o venit alţii cu Ştefan Gheorghiu, în sfârşât. Eu îmi făceam fânu’, îmi ţâneam animalele. La noi în comună aveam câte 2400 de bovine, la gospodăriile populaţiei. 700-750 ave’ C.A.P.-ul. Gospodăriile populaţiei ave’ 4500, 5000 şi peste 5000 de ovine. C.A.P.-ul ave’ 1200. Faceţi calculu’. Şi atunci, trăbuiau furaje la animalele astea. Acuma, când am pământu’ meu, nu mă opreşte nime’. N-am vacă. Fânu ’ l-am făcut, am făcut în vreo trei ani fân. N-am cui să-l vând. Nu ştiu dacă avem 2000 de ovine. Am ajuns extrem de săraci. Ţăranu’ dacă n-are animale îi sărac. Cel mai sărac om. Casa fără vacă cu lapte, zâce că-i casa ce’ mai flămândă. Aşă să zâce la noi. R. Mergeau oamenii la lucru? P.G. Mergeau în ţară şi acolo lucrau, de acolo se aprovizionau cu produsele. Cu porumb, cu grâu, de-acolo. Nu de aicea, nu. Nici nu le dăde’ atenţie omu’ la producţia care să obţine, la grâu sau la porumb, de la colectiv. Fără interes. R. Deci, doar să lucreze omul la colectiv, nu putea să trăiască, el şi familia lui? P.G. Nu, nu. Nu-şi pute’ asigura hrana pentru familie din fosta lui proprietate. Din proprietatea lui. Din cauza terenului, că productivitatea era extrem de redusă. R. Şi atunci oamenii plecau în ţară la diverse munci? P.G. îşi lua concediu când ştie el că trebe să meargă la ţară şi să aproviziona pă un an de zâle cu tăte. R. Lucrau prin Banat? P.G. Prin Banat, prin Bărăgan... R. Nu vă amintiţi, oamenii mai făceau glume pe seama colectivului? P.G. O zâs că să duce Rifcă la rabin că trebuia să să căsătorească cu Iţic păste trei zâle. Şi să duce Rifcă şi zâce: 379 <învăţătorule, eu peste trei zâle trebuie să mă mărit! Spune-mi, am zânit să te întreb: cum să mă culc eu cu Iţic? în pijama? în cămaşă de noapte? Sau în pielea goală?> Rabinu’ stă şi să uită la ea şi zâce: Asta, cu referire la colectiv. Bun. Acel Iţic, îl cheamă primaru’ să să înscrie în colectiv. Iţic se duce. . Iţic să duce la Rifcă şi o întreabă: La care Rifcă: R. Acum, că au trecut atâţia ani de la revoluţie, consideraţi colectivul un lucru bun sau un lucru rău? Care e părerea dumneavoastră? P.G. Ştiţi dumneavoastră, că orice lucru are şi părţi bune, dar şi rele. La noi, n-o fost necesar! N-o fost! Terenu’ n-o fost prielnic, n-o fost avantajos pentru că nu era teren productiv. Era şi pământ puţân, iar oameni foarte mulţi! Apăi, aşă, cinstiţi să fim, un colectiv organizat în Bărăgan, în Banat sau în câmpia Transilvaniei o avut rezultate bune. Dar la noi n-o fo’ rentabil. N-o fo’ rentabil, de loc, de loc. Toţi care vene’ de la regiune, vede’ acolo, bucata acee’ de teren, un şes şi gândeau că aicea va fi raiul pe pământ! Era cam 30 de hectare, maxim. Da, acela o fost bun! Şi o fost şi oameni de aceeia care n-ai putut să le documentezi, că imediat când ai prins să le documentezi că nu-i rentabil zăceau: Că restu’ era pă dealuri. Şi ei imediat, te făcea duşmanu’ regimului. R. Chiar pe dumneavoastră, care eraţi membru de partid? P.G. Mai tare mă face’ pă mine, că-s membru de partid, am fo’ membru de partid, decât pă celălalt, ce nu era membru de 380 partid. Zâce că eu ştiu politica partidului. Şi aici o condiţionat. < Vrei să stai în servici? Te înscrii! Vrei să-ţi fie copilu ’ la şcoală? Te înscrii! Vrei să-ţi fie copilu ’ la facultate? Te înscrii!> Era, condiţionat. Cert este un lucru, pot să spun. La noi, până-n ’45, în comuna Vişău de Jos, am avut trei titraţi. Trei oameni cu studii superioare şi doi învăţători. Eu, în ’70, am făcut o întâlnire cu fiii satului în comună. Să se adune copiii aieştia care-s plecaţi în ţară. Să se mai cunoască, să-şi împărtăşească nişte idei. Că poate mai sunt oameni în posturi bune şi ne-a ajuta şi comuna! Şi am avut două sute de copii cu studii superioare! Până în ’45, am avut un avocat, un profesor şi un preot. Când am făcut întâlnirea cu fiii satului am avut: preoţi, deşi o fost regimu’ comunist, am avut ofiţeri, am avut ingineri din toate specialităţile, medici! Că la noi, nici nu să pomenea să fie medic! Mai târzâu, am făcut un tabel şi aveam peste 300 de oameni cu studii superioare, printre care şi copii săraci. Vă spun7 o fost unu' ce era lucrător la drumurile naţionale, muncitor cu lopata, că nu era asfaltat atuncea. Scote’ piatră şi avea trei copii la facultate. Toţi o fo’ cu bursă. Copii buni. R. Vă mulţumesc mult. P.G. Cu plăcere. 381 POP GAVRILA s-a născut în anul 1931 în comuna Vişeul de Jos, judeţul Maramureş. Absolvent a patru clase primare, a trăit în comuna natală, ocupându-se cu agricultura. Interviul a fost realizat de Kondrăt Norbert la 6 martie 2008 şi se găseşte în Arhiva de Istorie Orală a Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet. R. Cum era viaţa în sat după război? P.G. După război o fo’ viaţa foarte grea şi nevoi mari pe aici. Am dus o viaţă foarte grea. Apoi, din ’47, de când o plecat regele din ţară, o fo’ mai bine, ştii cum zâc? R. Cu ce a fost mai bine? P.G. O fost mai bine, cum să-ţi explic eu, dumitale? De exemplu, n-o fost unde a lucra, nicăieri. Şi aici s-o făcut un şantier naţional, îi zicea Şantierul Naţional Vasile Luca Salva-Vişeu. Şi în ’47 o început lucrarea pe şantier. Eu încă nu aveam optişpe ani, dar am mărs să lucrez că n-avem bani, n-avem cu ce trăi, n-aveam părinţi. Şi meream acolo şi lucram. Şi era un domn, un şef de echipă, mă tot ţâpa acasă. Eram copil tânăr. în ’47 avem vreo cinşpe ani. Mă tot ţâpa acasă şi oamenilor le era milă de mine. După ce mă ţâpa din echipă să plec acasă, ei mă chemau înapoi. Şi meream iar înapoi să lucra, să am vo’ doi lei. Şi aşa că mi-o fo’ foarte grea viaţa până în ’48-’49. Am lucrat trei ani de zile pă şantiera’ ăsta. în ’50-’51 am mărs la armată. Am făcut armata trei ani de zile la Caraş Severin, la Caransebeş şi Timişoara. De acolo m-am lăsat la vatră. în ’56 m-am căsătorit. Am venit aicea că aici era avere. Am venit ginere aici. Mi-o dat pământ de lucrat că o avut numa’ fata asta. O fată o fost şi doi bătrâni. Şi apăi iară mi-o fo’ greu cu bătrânii. Şi-am muncit aicea până în ’58 când s-o format asociaţia, întovărăşirea. Avem un loc departe acolo, era greu de mărs acolo şi ne-am asociat, ne-am întovărăşit mai mulţi laolaltă. 382 R. Ce vă spuneau? De ce să vă înscrieţi? P.G. Să ne înscriem în tovărăşire că va fi mai bine. Pentru că se lucră în comun şi vom avea vechime, vom avea pensie. Şi ne-am înscris în tovărăşie cu pământu’ ăla, două hectare. Şi în tovărăşirea ceie o mărs tare bine până vreo cinci ani. Apoi o fost colectivizarea. O mărs bine că, de exemplu, eu am avut tăt locu’ acolo şi mi l-o luat în tovărăşie. Şi eu mergeam şi munceam, coseam fânu’ şi-mi făceam patru clăi. Şi dădem la oile întovărăşirii. Ştii cum zic? întovărăşirea ave’ oi cumpărate. Ave’ vreo mie de oi. Şi îmi dădeam fânu’ furajat pentru iarnă, ştiţi? Şi după patru care de fân, care le avem eu acolo, îmi dădea zece oi. Io numa’ dădeam fânu’. îl munceam vara îl făceam clăi şi îl dădeam la întovărăşire. îmi da zece kile de brânză după o oaie. Şi aducem acasă un metăr de brânză, cum ziceam noi, o sută de kilograme de brânză după zece oi. Atâta era raţia. Şi îmi plătea si îngrijitorii. Prin ’62 o început colectivizarea Nn .eu aveam pământ, aveam vro’ patru hectare de pământ. O început colectivizarea, apăi o prins a veni pă aicea instructori, cum era pe vremurile acele. R. Dar cu cotele cum era? P.G. Vai de mine şi de mine. Eu aveam pământ şi până la patru hectare era o cotă, de la patru în sus, altă cotă. Avem un primar aici în comună şi pă mine m-o pus de la patru hectare în sus, ca să plătesc mai mult. Apăi came, lapte, brânză, lână, ouă, cartofi, grâu, mălai. Nu mai ştiam ce să facem. Munceam până eram lipiţi pământului. După aceie m-am înscris în colectiv în ’62. Au venit pă la mine, primam’ cooperativei era unu’ Năsui Vasile, o fost Gheorghe Benţa, o fo’ Grigore Mârza şi o mai fo’. Apăi am muncit pă la grajduri. Bani nu, pentru în norme: două norme, trei norme. R. Recolta primită era suficientă? P.G. Nu putea să ajungă pentru că, cum să-ţi spun, la noi o fost doar o formă de colectiv, mă-nţelegeţi ce spun? Numa’ formal o fost colectivu’. R. N-a fost destul pământ? P.G. Pământ o fost suficient. Da’ la noi dacă n-o fost pământu’ la şeş să se poată lucra mecanizat. Adică era pă munţi, 383 pă dealuri. Deci fiecare şi-o lucrat proprietatea lui. Numa’ că o fost scris în colectiv. Da, fiecare şi care locuieşte în câmp, că-i comuna asta jumătate îi pă deal şi jumătate este în centru comunei. Şi în timpu’ acela, cât era de greu şi necăjiţi oamenii îşi lucra fiecare pământu’ lui. Că nici nu merea nimeni pe a altuia. La noi fiecare lucra pământu’ lui şi cu asta o mărs bine colectivu’ la noi. Că se lucra pământu’. Ştiţi? Şi eram interesanţi tăţi. Că de nu meream, ziceau alţii: . Că la noi fânu’ o fo’ baza, furajele. Apăi se face’, cum să spun, în două. Da’ omu’ fiecare face’ pentru el mai bun şi claia mai mare. Şi face’ ca să fie două părţi a omului şi o parte a colectivului. Ştii? Numa’ formal era cinzăci la sută. Apăi cu grăunţe, cu cartofi, cu de-aiestea să lucra în miezu’ aiesta de şes, avem aicea vreo 50 de hectare. Acela se lucra mecanizat. Apăi da o producţie de care n-am mai văzut pă lumea asta. Că duceau gunoi de la grajdnry îngrăşat, îngrăşăminte naturale şi chimice. Şi cei de la S.M.A-ul din Vişeu o lucrat foarte bine, că erau băieţi interesaţi. Aşa că era o producţie, erau sute de vagoane de cartofi. Mă-nţelegeţi? îl ara, îl planta şi îl prăşea tăt mecanizat. Deci omu’ mere’ doar la recoltatu’ lor. îi recolta şi din ce recolta, de exemplu, o recoltat o mie de kilograme, trei sute îi da omului. Şi rămâneau şapte la C.A.P. Nu încăpeau în magazii. Şi apăi ducea prin Ţipţărai, cum zicem noi la zona din Vişeul de Sus, acolo unde-s nemţi. Bascula în drum maşini de cartofi. îi bascula în drum şi îi dădea 50 de bani kilogramu. După aceie o apărut un decret cu ţăranii cooperatori să-i pensioneze, să aibă vechime. Şi o început ăştia a se pensiona. Cu 25 de lei, cu 50 de lei, sau cu 100 de lei. Apoi o prins a lucra mult mai tare. Ziceu: . Ştiţi? Şi fiecare îşi lucra locu’ lui. De asta zâc că la noi o mărs colectivu’ bine. Erau la C.A.P. două mii de oi, în afară de particular. Erau la particularii din comună, iară vreo trei mii de oi. Cum ţinea fiecare acasă câte cinci, zece, cinşpe oi. Că atunci se făcea recensământ la animale, vaci, cutare. Numa’ nu era voie să ţii. Eu am fost reclamat şi am aicea câteva procese verbale. Reclamat la judeţ, la Baia Mare de ce ţân două vaci şi douăzeci de oi. Şi vinea de la Baia Mare de la 384 poliţie. Şi am procesele verbale aicea. Tăt m-o percheziţionat, ziceau de ce ţân atâtea vaci. R. Cine v-o pârât? P.G. Păi, tot din comună de la noi. Păi erau de aieştea, informatori de aieştea. Da’ la urmă s-o ştiut cine. R. Şi vă amendau? P.G. Nu. Numa’ să vadă dacă ce am zis era aşa sau nu. Şi era şedinţă şi mă descurcam. . Că nouă nu ne da cartofi. Care lucram la C.A.P., când lucram ca brigadier. Nu ne dădea de la noi, trebuia să merem în Vişeu la C.L.F., de acolo să ne cântărească, să ne deie. De aicea nu vroia să ne deie, că zâcea că nu-i voie. -------- R. Erau moşieri în sat după război? P.G. Nu erau, pă sărăcia o fo\ O fost vo’ doi oameni care zâceu că îs chiaburi. Da’ vai de chiaburimea lor. Eu nu vorbesc numa’ realitatea. Că pământu’ ăsta trebuia lucrat pă munţii aieştea. Şi acela atâta şi-o chinuit copiii şi familia lui. Tăţi îs pieriţi, tăţi îs morţi aceia. Din anii aceia grei, că el tot o cumpărat pământ şi odată o fo’ chiabur. R. Au fost oameni care o fost bătuţi că nu o vrut să se înscrie în colectiv? P.G. Eu nu ştiu de-asta. N-am fost în comisia de colectivizare. N-am fo’ eu în treburile astea. Ulterior am intrat în colectiv. îi Pop Grigore aiesta, el ştie mai bine. O fo’ primar 20 de ani. R. Preotul şi învăţătorul ce le spuneau oamenilor în timpul colectivului? P.G. Apăi ce să zică. Jucau şi ei de fiică, bucuroşi. Ce să faci? Aşe o fo’, aşe era lumea atunci. R. După ce s-o spart colectivul, v-aţi primit pământul înapoi? P.G. Da, am primit tot. R. Bine, vă mulţumesc. 385 POP LAZAR s-a născut în anul 1929 în comuna Vişeul de Jos, judeţul Maramureş. Absolvent a patru clase primare, a trăit în comuna natală, ocupându-se cu agricultura. Interviul a fost realizat de Kondrât Norbert la 6 martie 2008 şi se găseşte în Arhiva de Istorie Orală a Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet. R. Cum era viaţa în comună după război? P.L. După război o fo’ mare foamete. Şi s-o început linia Salva-Vişău, unde o lucre mulţi voluntari. O fost şi ruşii pă aicea şi apoi să auză că oamenii or fi în colectiv, treburi..._ R. Spuneau oamenii care au venit din război? P.L. Da, ne spuneau cum îi Rusia, că trăiesc tăţi la cazan. Da’ nu era aşa, numa o fo’ spaima oamenilor. No, şi am dat cote de lapte, de fân, de cartofi, de ovăz, de tăt felu’. R. Erau mari cotele? P.L. Da, era mult, nu putem tăte să le dăm. Tăt cu greu ne lua şi ne obliga să le dăm. Apăi s-o făcut întovărăşirea, aşă un fel de colectiv, o fo’ o întovărăşire de omeni. S-o strâns oi, nu altceva, ca să ne demonstreze că ne-a fi mai bine în C.A.P. Şi s-o strâns oi, de la mine patru oi, de la acela cinci, de la acela şasă, aşa că s-o strâns un grup mare de oi. Şi apoi coseam vara şi dădeam fân la întovărăşire şi ei ne da brânză. Ne dădea la fiecare oaie 10 kilograme de brânză, dacă ai avut zece oi ţi-o dat 100 de kilograme de brânză, fără să dai la păcurar. Apoi o început a să înscrie în colectiv. Şi nu s-o putut scrie nime’ la şcoală dacă nu te-ai trecut în colectiv. . Din facultate te ţâpa, de nu s-o scris părinţii în colectiv. Că la întovărăşire o vinit să ne treacă pământu’ la colectiv. Dacă avei ceva lege cu cineva, îţi face numa dacă te înscri în colectiv. Dacă ai mort în casă, io am avut o coconă de vreo două săptămâni o murit şi n-am avut voie s-o 386 îngrop, decât mă înscriu în C.A.P. Da, dacă nu, nu. Pe alţii îi băte... R. Unde, la primărie? P.L. La Primărie şi pă unde cum îi prindea. R. Dar ăştia cu lămuririle de unde erau? P.L. De la Vişău, de la Sighet. Era un bătrân care cânta aşa: . Apoi s-o scris oamenii în colectiv, că n-o avut ce face. Şi am lucrat în colectiv pă norme. Şi ne-o dat fân a treia parte, adică două părţi la colectiv şi una mie. R. Au adus utilaje la colectiv? P.L. Nu, cu caii. R. Dar nu au venit tractoare? P.L. Nu. R. Pentru animale au făcut grajduri separate? _______PJL.—Dară,—grajduri—separate,—Apoi, încet tot s-o îmbunătăţit, o prins a lucra oamenii şi s-o lucrat pământurile. R. Recolta primită toamna de la colectiv ajungea până în primăvară? P.L. Nu le ajunge niciodată, cum să le ajungă de pe pământu aiesta a nost, le aduceau din ţară. Că meream noi de aicea, meream şi lucram în ţară şi luam porumb cu vagonu’ aicea în gară, vagone cu mălai zâneu din ţară, tot culese de noi. R. Cât aţi lucrat în colectiv? P.L. Vai, vreo 30 de ani. Că dacă nu lucrai, nu aveai cele trizăci de arii din lotul ajutător, nu-ţi dădea ariile. R. Ce zicea preotul, învăţătorul din sat? P.L. Ce să zică, să ne înscriem. Că şi popii tremura de comunişti. Că şi dintre ei erau mulţi arestaţi. R. Au existat oameni care, după ce s-a înscris în colectiv, au vrut să iasă? P.L. Nu, n-o fost. Adică, dacă îţi plăcea să stai, stăteai, că dacă te-o prins acolo, nu te-o dat nime’ să ieşi afară. Da’ tăţi oamenii o fost mulţumiţi, mai mulţumiţi o fost atunci cu colectivu’ decât amu cu libertatea asta. Mai ales oamenii de la ţară. R. Se mai fura de la colectiv? 387 P.L. Păi, vreo doi cartofi, nişte fân şi de aieste, no. Şi dacă te prinde, iară era bai şi îţi era şi ruşine. R. Dar preşedintele şi magazionerul furau? P.L. Aceia furau cu caru’. R. Când au venit cu lămuririle ce ziceau? P.L. Că va fi mai bine, că om fi tăţi laolaltă şi om lucra pământu şi ne-a da recoltă, promisiuni. Până la urmă, tăt o fost bine. Merei în ţară şi cât vedei cu ochii tăt era porumb, grâu. Amu ară cine ce poate şi multe terenuri rămân nelucrate. Gândeşti că-i pustietate. R. Când v-aţi înscris în colectiv, aţi dat tot pământul? P.L. Păi, da. Şi ne-o dat un lot ajutător. R. După ce s-a spart colectivul, v-aţi luat înapoi tot pământul? P.L. Da, mi-o dat tăt pământu înapoi. -------R^N-au fost cazuri în care au existat neînţelegeri între oameni? P.L. Ăi, nu. O fost Bota, fostu’ preşedinte şi tăte mărhăile le-o vândut şi pă bani şi fără de bani. După acea o intrat aici primar, la Sfat, da’ s-o dus dracului că o murit şi o fo’ băiat tânăr, o avut vreo 45 de ani când o murit, n-o avut mai mult. R. Au fost oameni bătuţi pentru că nu au vrut să se înscrie? P.L. O fost, dară. Unu’ Andrei, un şogor de-a lui frate-meu. Şi o mai fo’ vreo doi, da’ nu i-o pre’ bătut că aieştia s-o scris când o auzit, s-o temut. R. în tovărăşie, câţi omeni s-au înscris la început? P.L. Nu mulţi, da’ o avut avantaj că n-o plătit cote, n-o dat cote. R. Erau ţărani mai săraci? P.L. Nu, mai gazde o fost. Aceia o fo’ musai să se scrie, că n-o avut cu ce să plătească. Apăi, era un popă aicea, din Petrova, acela lămure oamenii: . Şi să scriau bieţii oameni şi scăpau de greutăţi. R. Au fost mulţi chiaburi în sat? 388 P.L. N-o fost mulţi, numa câţiva chiaburi. Da’ între chiaburii de aieştia de aici, n-o putut zâce niciunu că-i chiabur, că aieştia aveu vreo câteva oi mai multe ca ăştialalţi. R. Spuneaţi că toamna trebuia să mergeţi şi altundeva la lucru? P.L. Da, prin Banat că ne dăde recoltă. R. Vă amintiţi de cântece sau glume pe seama colectivului? P.L. Dară. Era un bătrân aicea şi zâcea: . Apăi, cânta în faţa lor, în maşină, da’ o stat bătrânu’ acela şi în temniţă că o cântat: . Că steaua aceia era cu Lenin şi cu Stalin. Da’ am uitat câte cânta el. Că mai zâce: . Că nu-mai pot amu, de când-am fo’ bolnav, nu-mi vine memoria. Că m-o chemat şi pă la Bucureşti partidu’ comunist să mă duc să cânt, să strâg şi să joc. R. Bine, vă mulţumesc pentru ajutor. P.L. No, atâta am ştiut, că nu pre îmi vine amu în cap. R. E suficient ce aţi spus dumneavoastră, va fi folositor pentru carte. 389 ŢÂCALĂ GHEORGHE s-a născut la 14 aprilie 1931 în comuna Vişeul de Jos, judeţul Maramureş. Absolvent a patru clase primare, a trăit în comuna natală, a lucrat la pădure ca muncitor forestier, iar în timpul liber în agricultură. Interviul a fost realizat de Kondrăt Norbert la 6 martie 2008 şi se găseşte în Arhiva de Istorie Orală a Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet. R. V-aş ruga să ne povestiţi cum era viaţa în sat, cum trăiau oamenii după război? -------Ţ.G. Oamenii să înţelegea’ hinp Ha’ foarte greu o trăit. Nu era de lucru, nu erau bani, nu era mâncare, nu erau haine. Era o criză mare. Atunci, după război, o venit comuniştii, apoi o pus şi cote mari pă oameni. Impozite, cote din came, lapte, lână, tăte să dai. Mă rog, ce-ai produs din venitu’ ce l-ai avut. R. Au fost în sat, moşieri? Ţ.G. Nu! Era un om aici, i-o zâs Gheorghe a’ Ani, o avut mai mult pământ. Da’, n-o avut nici familie, da’ n-o fost un boier. O fost un ţăran muncitor, năcăjât ce o trăit mai rău ca cei mai săraci. O avut oameni la lucru şi slugi acolo la vite şi îi plătea cum o fost lumea atunci, pă vremurile acelea. R. Şi cum o fost cu întovărăşirile? Cine o venit să facă întovărăşire? Ţ.G. Eu n-am fost în întovărăşire, doar Partidu’ Comunist, că n-o fost altcineva nime’, care să facă. R. De la Vişeu? Ţ.G. Păi da, că aicea o fost raionu’, în Vişeu de Sus. Aici o fost activitatea de partid, aici o fost activiştii. Ăştia o făcut întovărăşârea. S-o scris câţiva oameni, dar nu mulţi. Majoritatea erau membrii de partid care s-o înscris în întovărăşire. R. Au avut pământ? 390 Ţ.G. O mai avut dintre ei, mai o avut pământ. Da’ nu s-o înscris în întovărăşire, oamenii cu pământ. Oamenii cu pământ mai puţin şi în special, aceia ce-o fost membrii de partid, aceia o fost înscrişi în tovărăşâre. Că asta era o propagandă, o politică a comunismului, că dacă ai fo’ membru de partid, apăi ai avut nişte favoruri, nişte beneficii. Cam aşă era atunci, treburile aieste. Atunci când o fo’ cu întovărăşirile, n-am fost acasă, eram prin armată. La noi n-o fost nime’ să ne puie să ne scriem în ’tovărăşâri. Apoi, când s-o înscris în colectiv, atunci o îmbiat cu lămuriri. O fost echipe, una ieşea din casă şi alta intra. Şi te tot sfatuie să te înscrii în colectiv, că va fi bine. Apăi, s-o făcut colectivu’ şi o numit preşedinte, contabili, brigadieri... R. Cine erau ăştia? Ţ.G. Preşedinte o fo’ Sbona Vasile, primu’ preşedinte. Ăsta o fost un ţăran, un muncitor. S-o ocupat şi cu construcţii de căsi. Era-uii ţăian mai piiceput, era şi un fel de meseriaş, mai lucra cu nişte nemţi la construcţii de căsi. înainte, o fost el cu cooperativa, când o luat fiinţă cooperativa de consum. Asta o luat fiinţă pe banii oamenilor, când s-o dat acte, apoi o fost el acolo, ca vânzător şi preşedinte. Apoi, după ce s-o făcut colectivu’, o fost pus ca preşedinte la colectiv, da’ n-o trăit mult. S-o îmbolnăvit şi-o murit la vreo doi sau trei ani, aşa ceva. R. Dar cu cotele, cum era? Ţ.G. Foarte greu era atunci cu cotele. Era cotă de lapte după vaci, cotă de came după cât pământ ai avut. Noi, de exemplu, n-am avut aşa de mult pământ, am avut şapte hectare şi ceva de pământ. Am dat în fiecare an câte o sută şi patruzeci de kile de came de vită şi de porc. După o vacă am dat câte şaptesute de litri de lapte. O mai fost de dat cote de pommb, de cereale, de fân. Tăte huc te-o pus să le dai, da’ nu îţi da nime’ nimic. Doar te abţâguie. R. Existau cazuri în care copiii erau trimişi acasă de la şcoală dacă părinţii refuzau să intre în colectiv? Ţ.G. Da, asta o fost când s-o făcut colectivizarea. Iar, dacă ai fost angajat într-o întreprindere ca muncitor, te-o trimăs acasă, până te înscria-i în colectiv. Dacă o avut băieţi la şcoală, omu’ o fo’ musai să se înscrie în colectiv, dacă nu, i-o dat copiii 391 afară de la şcoală. Cam aieste o fost metodele. Care nu s-o înscris, le-o comasat terenu’, că s-o comasat tătă suprafaţa comunii şi le-o dat undeva, ce ştiu pă unde. Socru’ meu n-o fo scris. El o fo’ prin Rusia, o fo’ prizonier şi o zâs că nu să înscrie, că el ce-o văzut pă acolea şi nu să înscrie în colectiv. O mai cosât ceva din terenu lui şi l-o dat în judecată. I-o confiscat tăt terenu şi l-o condemnat la şase luni de închisoare că o intrat în terenu’ C.A.P.-ului. Da’ o intrat pă terenu’ lui, nu pă a nimănui! Apăi, închisoare n-o făcut, că o fost o graţiere, da’ pământu’ nu l-o mai folosit, până după ce s-o spart colectivu’. Acolo o rămas, la colectiv. R. Când v-aţi înscris, aţi dat tot pământul pe care l-aţi avut? Ţ.G. Păi, l-am dat. Că o fost luat. Numa’ o lăsat, acei treizeci de ari, lot ajutător. -------R. Animale aţi dat?---------------------------------------- Ţ.G. Am dat. Am avut cai, car cu plug, cu sanie, cu tăte. Am inventam’ viu şi mort, acolo o rămas la C.A.P. R. Aţi şi lucrat în colectiv? Ţ.G. Da, am lucrat câţiva ani. Am lucrat, numa’ n-am luat plată, nimica tătă. Că nu era de unde, era sărac colectivu’, n-o fost venituri şi ce-o fost, o fost acolo şefi, care o mai ciordit şi la aieştialalţi nu li s-o dat. Doar aşa, de batjocură. R. Au fost oameni care o fost bătuţi sau ţinuţi mai multe zile pentru lămuriri? Ţ.G. O mai fost de aieştia oameni. D-apăi nu-i mai ştiu. Că eu n-am fost acolo, da’ cum v-am spus, o fost socru’, o ajuns la securitate. Bugăt l-o purtat şi l-o mai lămurit. O mai fo’ încă un om, tot de vârsta acee’, Andreica Gheorghe, l-o pus aieştia să să înscrie şi el nu s-o înscris. Ce ştiu ce l-o torturat, s-o îmbolnăvit omu’ de spaimă şi o murit. Poate şi de bătaie, nu ştiu. R. Au fost oameni din sat duşi la Canal? Ţ.G. Apăi o fost! Da’ de aici din sat n-o fost duşi la Canal. Că n-o fost politicieni, n-o fost boieri. Din oraş o fost Feher Şandru, acela o fost dus atunci când o venit comuniştii, o avut domiciliu obligatoriu la Bistriţa. O mai fost câţiva, da’ nu-i mai ştiu eu pă tăţi că am fost tânăr atunci. 392 R. S-au întocmit liste de chiaburi? Ţ.G. O fost mulţi care o fost denumiţi chiaburi! Da’ erau oameni săraci, nu chiaburi! O fost unu’ ce o avut un miez de bufet, un miez de cârşmă şi acela o fost făcut chiabur. Unu’, i-o lăsat nişte evrei o moară de asta, cum o fost pă pietri, păntru apă, o moară veche, n-o fost nu ştiu ce, că n-o fo’ bună şi l-o făcut chiabur şi pă acela cu moara. Şi o fost mulţi oameni de aieştia, care o avut un pic de pământ, până la zece hectare şi i-o făcut chiaburi şi pă aceia. Erau cote mari, năcazuri, nu le pute’ da, oamenii. R. în timpul colectivului, au adus maşini? S-a lucrat mecanizat? Ţ.G. După ce s-o colectivizat, atunci în primu’ an, s-o arat. O fost bucata asta de şes aici, s-o arat cu atelajăle ce o fost a oamenilor care o lucrat atunci în colectiv. Apăi, la anu’, o fost tractoare, c-o hiat fiinţă nici S M A -ni si apoi o adus tractoare^ arau cu tractoarele. O pus grâu, o pus porumb, cartofi, sfeclă furajeră, ovăz pă dealuri. R.S -au făcut grajduri? Ţ.G. S-o făcut, grajduri. Acolea jos, o fost grajduri că o cumpărat animalele de la oameni. Atunci, după ce s-o colectivizat, o cumpărat în afară de animalele astea de tracţiune boi şi cai, aiestea nu s-o cumpărat, aiestea s-o luat de la oameni. Da’ vaci, oi, astea le-o cumpărat. R. Aţi ţinut şi acasă animale? Ţ.G. Da, am avut. Am avut câte o vacă sau două, am mai crescut câte-un tăuraş, câteva oiţe, am mai avut până în zăce... R. Puteaţi să le tăiaţi? Ţ.G. Da. Oile, nu ţi-o zâs nime’ să nu le tai. Oaia ai putut s-o tai, porcu’ încă l-ai tăiet! N-o fost restricţie pântru porc, numa’ pântru viţei. Aiestea o fost! Dacă ai tăiet viţălu’ şi te-o prins, te-o condamnat cu patra ani de închisoare. Asta era legea. Da’ porcu’ s-o tăiet, n-o fost restricţie, n-o spus nime’ să nu tai porcu’. Mielu’, oaia, astea s-o tăiet. Le-o folosit, oamenii. Numa’ asta: viţăii, bovinele, o vacă, o jurincă, astea nu le-ai putut tăie. 393 R. în timpul lămuririlor pentru colectiv, ce zicea preotul sau învăţătorul din sat? Ţ.G. Păi, ce să zâcă? Noi, chiar am avut în sat, un preot ce-o fost condamnat politic. Şi când s-o colectivizat, de o umblat echipele şi el lămure’ oamenii să se înscrie în colectiv. Că nu se poate, că aşa trebe, aşa zice şi Biblia că trebe să fii supus autorităţilor. Că nu putea să zâcă el altfel cătră oameni, ca să nu să înscrie. Mintenaş îl duce şi pă el, iară! N-o fost ceva opoziţie organizată, ca să nu se înscrie oamenii. O fost câte unu’, nu mulţi o rămas, puţâni o rămas care nu s-o înscris în colectiv. R. Ce câştigaţi de la colectiv, nu era destul? Ţ.G. De la colectiv, n-ai avut nici de sare în mămăligă. R. Recolta pe care o primeaţi toamna, vă ajungea? Ţ.G. Recoltă nu prea ţi-o dat, că porumb o fost foarte puţân. Cartofi, ce ţi-o mai dat, ceva cartofi. Aşa că o fo’ plin în ţară de oameni duşi la muncile forestiere şi în industrii. La construcţii, pă la tăt felul de lucrări, că n-o avut cu ce trăi, din colectivu’ aiesta. R. De unde aveaţi alimente? Ţ.G. Păi, din cooperativă, cumpăram. Era cooperativă, acolo era pita, îţi da acolo, o pită sau două. Că nu era cât ai vrut. Apoi, căpăta-i numa’ câteva kile de faină de grâu din cooperativă, înainte o fo’ pâine la cooperativă, ai luat, că ţi-o dat suficientă. O fost faină de asta, albă, o fost faină de porumb, ai putut lua cu sacu’. Un sac de faină albă, de 80 de kile, era 400. Făină de asta de porumb, ai putut lua cu sacu’. Apoi n-o mai lăsat să fie libere, să cumperi cât vrei. Ţi-o făcut raţie de mâncare şi de tăte. Asta, în ultimii ani, o fost cam greu. Da’ în anii ’70, o fo’ mai buni. Ai găsât să cumperi tăt ce-ai vrut. Şi bani s-o câştigat. Cine o fo’ stăpân de muncă, o fost dus prin ţară, pe la munci forestiere, la construcţie. Unde cum o mărs, o câştigat oamenii vreo doi bani şi o avut cu ce să-şi cumpere, să-şi construiască câte o căsucă. Mă rog, o trăit oamenii nu tare rău. R. Au fost cazuri în care oamenii au vrut să iasă din colectiv sau o fost nemulţumiţi şi s-au plâns la partid? Ţ.G. Nici n-o îndrăznit nime’, să facă aieste treburi. Ca să iasă, că n-ai fost mulţumit cu ce ai primit. Păi şi io am fost un 394 an sau doi brigadier zootehnic, tăt anu’ am fost acolo, zî de zî. Şi n-am avut cu ce să trăiesc de acolo. De nu ţânem acasă o văcuţă, de nu mai aveam nişte oi. Şi cu lotu’ aiesta ajutător, ce l-am avut, apoi mai facem fân la colectiv. Că fânu’să face în cotă parte. O fo’ cu 30% întâi, apoi cu 50%. Da, ai făcut două clăi, una o fost a ta şi una o fost a lor. Apoi, ai mai ţinut ceva animale pă lângă ce ai făcut pă acolo, ştii? Ai trăit, no! Mai rău, cum ai trăit! R. De furat, s-o mai putut? Ţ.G. Apăi, s-o mai putut. Acei’ ce-o lucrat, aceia, n-o pre’ putut fura, că aieştia o putut fura ce-o fost, şăfii. Că ce s-o strâns, acolo o fost, apăi ei şi-o luat. Da’ tu ca muncitor ce-ai lucrat, n-ai prea putut! De ai dus un car de fân fără bon, fără să-ţi să dea ingineru’ bonu’ de transport, n-ai putut. Te-o dat la miliţie, te-o arestat şi fânu’ l-o confiscat. _______R. Cum era colectivul?------------------------------------- Ţ.G. Sărac, foarte sărac. Nu era producţie de cereale. O mai avut nişte exploatări forestiere, mase lemnoasă, pentru alte colective de prin ţară care ave’ nevoie de ceva material lemnos. Şi li să da de Ocolul Silvic, la repartiţie şi erau oameni de aici care lucrau la exploatările forestiere. Şi mai vene’ un ban de acolo la colectiv. O avut colectivu’ şi animale: oi multe, o fo’ vreo două mii şi ceva de oi, o fost animale, bovine de aiestelalte, vaci o fo’, vreo patru sute şi ceva de vaci cu lapte. Apăi o fo’ tineret, iară nu ştiu să le ţân minte câte o fo’. Porci n-o fost, că nu era cu ce-i hrănii. Doar bovine, da’ şi la aiestea nu era fân de ajuns, că să cumpăra. Să cumpăra de la comuni necolectivizate, se aduce’ de pă Mara, se aduce’ de pă la Borşa. R. După ce s-o spart colectivul, v-aţi luat pământul înapoi? Ţ.G. Da. Am luat pământu’ că n-o fost la nime’, tăt eu l-am lucrat şi cât o fost colectivu’. Eu l-am lucrat, numa’ o trăbuit să împart cu ei. R. Bine, cam asta ar fi. Vă mulţumim mult pentru ajutor şi ne scuzaţi pentru deranj. 395 Tipărit la: aska grafika sighetu marmaţiei tel/fax: 0262 312915 FUNDAŢIA Volum coordonat de tobert FURTOS şi Gheorghe Mihai BÂRLEA , N OLEGTIVIZAREA ÎN MARAMUREŞ Mărturii de istorie orală Fundaţia Academia Civică Volum coordonat de Robert FURTOS şi Gheorghe Mihai BÂRLEA COLECTIVIZAREA ÎN MARAMUREŞ Mărturii de istorie orală Colecţia Istorie orală 12