" Emil Cioran s-a născut ia 8 aprilie 1911, la Răşinari, unde tatăl său era preot. A făcut studiile liceale în Sibiu la Li-, . ceul Gheorghe Lazăr, apoi a urmat cursurile Facultăţii de Filozofie şi Litere din Bucureşti (1928-1932), încheiate cu o teză despre H. Bergson. După o bursă, de studii în Germania (1933-1935), a fost; vreme de un an (1936-1937), profesor de filozofie la un liceu din Braşov. Din, 1937, an cînd obţine o bursă a statului francez pentru doctorat (care-i va fi prelungită în 1933), se stabileşte la Paris. în România, a colaborat la „Gîndirea“, „Vremea", „Floarea de foc", „Calendarul",' „Revista der filosofie", „Convorbiri literare “ ş.a. , ' . . Din 1947 începe să scrie în limba franceză. A publicat cinci cărţi în ţară şi mai bine de zece în Franţa; toate la, „Gâlîimard", Cartea de debut a o^imit premiul Corni:.etului pentru premierea scriitorilor tineri needitaţi (1834). Pentru Manual de descompunere (1949) obţine, în 1950, Prenpurl „Rivarol". Scrieri.: Pe . culmile disperării (Bucureşti, 1934) ; Cartea amăgirilor (Bucureşti, .1936) -; Schimbarea la fatA a României (Bucureşti, 1936 ; 1941) ; Lacrimi şi sfinţi (Bucureşti, 1937) ; Amurgul gîndurilor (Sibiu, 1940) ; îndreptar pătimaş (1940-1945, inedită) ; Precis de decomposiiion (Pa^is. 1949) ; Syllo-girmes de Varacriume. (Paris, 19521; La tentation d3exister (Paris, 1956) ; Hxstoir^e et utopie (PaTis, 1980) ; La chute dans le temps -{Paris, 1964) ; Le mauvais Demiurge entru a negăaâ « asoartekivoluptâţi. Muzică şi iubirea nu pot învinge moartea, fiindcă . este în esenţa lor1 tendinţa de apropiere de moarte,' cucîtcîştigăîn intensitatea Ele pot fi considerate ca arme împotriva morţii numai în fazele, rhibbre! O: muzică liniştită şi o iubire calmă constituie mijloace de luptă; împotriva ei> Nu există o înrudire ‘ între iubire şi moarte» precum nu există nici o înrudire întremuzicăşi moarte. ci relaţia între ele se stabileşte prin^-uniatt ; care poate să fie numai o impreşie, dm care interior nu arse maipu^n semnificaţia u*»4 salt.Saltaal erotic şi saltul muzical în moarte lintuul te anmeă din cauza tuta pienitudmi insuportabile* iaraldoiiea din cauza unor vibraţii'totale, ce.sfarmă rezistenţele itebviduaţiei. Faptul că s-au găsit rumeni care să Se sinucidă dm cauza imposibilităţii de a mai suporta pebuniite iubirii ^reabilitează genul uman,, precţrfn iî reâbiîîteazâ nebuniile pe care le încearcă omaî în 'trăireâ muzicală. Este un criminal acel ee'nu! înţălege 'şi nti silhte muzica, întocmai ca acel'ce nu simte că ar putea fâCe crime In astfel de momente. Toate stările mau valoafe şirui exprimă o ădîncime extraordinară decît întrucît duc la regretul de a nu muri. Sentimentul cei mai profund de viaţă l-ar atinge acela care în fiecare moment ar simţi cum mpare din cauza stărilor lui. Deşi, pentru toţi," moartea începe deodată cu viaţa, nu toţi au sentimentul că mor în fiecare clipă. ' Să realizezi încontinuu uh salt muzical şi Un salt # . . erotic în moarte ! Sau acest salt să jierive din singurătatea tai, care să fie singurătatea fiinţei, singurătatea ultimă. Cum'de mai pot exista alte singurătăţi decît aceste singurătăţi şi cum de mai pot exista alte tristeţi decît aceste tristeţi ? Ce-ar fi bucuriile mele fără tristeţile mele şi ce-ar fi lacrimile mele fără tristeţile şi fără bucuriile mele ? Şi eînţul meu ce-ar fi fără prăpăstiile mele şi misiunea mea fără'deznă-dejdea mea ? ' ' ’ * • ■ Blestemată fie clipa în care viaţa a Început să ia o formă şi să Se individueze ; căci de atunci a început -singurătatea fiinţei şi durerea de a fi numai tu, de a fi părăsit. Viaţa a voit să se afirme prin individuaţie; uneori a reuşit şi atunci a ajuns la imperialism,dar alteori n-a reuşit şi atunci a ajuns la singurătate, .deşi pentru o viziune mai adîncă imperialismul nu este decît ol formă prin care fiinţa fuge de-singurătate* Aduni, cucereşti, cîştigi şi lupţi pentru a fugi de tine, pentru a-ţi învinge întristarea de a nu exista in mod real decît tu însuţi., Căci singurătatea este o probă pentru realitatea fiinţei tale, .iar nu pentru realitatea vieţii în genere. Sentimentul de singurătate creşte eu atît mai mult cu cit creşte sentimentul de irealitate a vieţii. De cînd viaţa a vrut să fie mai mult decît simplă potenţialitate şi s-a actualizat în indivizi, de .atunci s-a născut teama de unicitate şi frica de a fi singur, iar dorinţa fiinţei individuale de a depăşi acest blestemat proces nu exprimă decît fuga de singurătate, de singurătatea metafizică, în carete simţi părăsit nu numai în cîteva elemente, ni organic şi esenţial, în natura ta. De aceea singurătatea încetează a mai fi uh atribut al fiinţei numai cînd această fiinţă încetează de a mai fi. lt> DESPRE FERICIREA DE A NU FI SFÎNT: O Îndelungată durere nu te poate face decît imbecil sau sfînl Pentru nimeni însă nu este p problemă elementul" prim al alternativei, fiindcă nimeni nu Se poate teme şi nimeni nu ie poate bucura de o eventuală imbecilizare, de o paralizare a tuturor simţurilor dintr-o, prea; mare durere. Nu te temi şi nu te bucuri de o astfel de stare, deoarece ştii că în ea . f iindexcluse lucidităţile, o comparaţie cu stările anterioare nu e posibilă, precum nu e posibilă nici o înfiorare. pentru deştinul tău. Dar de cîte‘ înfiorări nu e cuprins sufletul unui bm lă gîndul că ar putea deveni sfînţ şi cîte temeri adînci nU-1 năpădesc la presimţirea obscură a sfinţeniei în Care-1 vă arunca durerea ? Nimeni nu vrea să moara în imbecilitate, precum nimeni nu vrea să trăiască în sfinţenie. Dar cînd devii sfînt, fără să vrei îţi faci din destin o misiune şi dintr-o fatalitate un scop. .. Presimţirile şi treptele sfinţeniei sînt groaznice, nu sfinţenia în sine. Ele provoacă înfiorări inexplicabile, care sînt eu ătîţ mai mari cu cît apar în tinereţe. Atpnci te doare gîndul că viaţa se va opri îtt tine înainte de a muri, că ea se va opri în ţine pe culmile supremelor lucidităţi, cînd vei vedea totul atît de clar, îneît întunericul însuşi va străluci pînă la orbire." Este atîta renunţare în sfinţenie, îneît tinereţea unui om, oricît ar fi de îndurerată, nu se ppate împăca sa trăiască fără surprizele plăcute.ale mediocrităţii. .Că vei ajunge la un moment dat cînd nu vei mai putea fi mediocru în nici un fel, într-:o- stare -în care-nu mai ai'nici o legătură cu- viaţa, nu poţi avea decît regrete, şi te chinuie gîndul că în starea de sfinţenie nu vei mai avea nici regretiîl vieţii pe care o ai pierdut şi nici speranţe pentru a avea deznădejdi. Teama de a deveni s©at..,j Cum să nu tetendctesfinţeaie cîitddi#'iine er# deai sS iasă numai foc, numai elanuri bariere $$• explozii, să ereaseă visuri de exaltare Bcmărgmităj iar în locul for să observi stagnări lăuntrice, opriri sde ctHWufoi’ vieţii, care te impresionează cu semnifica^ fia for sofompâ. Cări există ceri*. solemn. In aceste 8*-_nişti vitale şi în aceste Ingeffei organice, simptom* tulburătoare ale sfinţeniei* stări înfiorătoare de pre-sfinţenie. N-aţi simţit cum fti voi s-a oprit la un moment dat viaţa şi nu y-a durut niciodată tăcerea vieţii 1 N-aţi simţit cum instinctele se topesc şi cum se retrag ca intr-un reflux definitiv ? Şi n-aţi simţit îţi acest reflux singurătatea de a vă fi părăsit viaţa ? Sfinţenia este acea stare în care omul continuă a trăi după ce viaţa s-a retras din el* ca, o apă dintr-o mare; Şi de aceea sufletul unui sfînt seamănă unei mări părăsite, în care» încape orice. Omului îi este dat să treacă de la bucuria de a auzi viaţa la tristeţea de a o simţi oprindu-se. Este pus atunci în faţa problemei de a trăi în existenţă alături sau dincolo de viăţă. Tragedia omului este de a- nu putea trăi în, "ci numai dincoace sau dincolo. De aceea, el nu poate vorbi decît de triumfuri şi de înfrîngeri, de cîştiguri şi de pierderi şi tot de aceea nu poate trăi în lume, ci se zbate zadarnic între rai şi iad, între înălţări şi între prăbuşiri. Sînt-stări pe care nici măcar Dumnezeu nu le poate bănui, deoarece stările cu adevărat mari nu se pot naşte decît în iipperfecţie, Deznădejdile mă fac superior oricărei divinităţi. Este o plăcere să te gîiţ-■deşti că numai de la' imperfecţiune se mai poate învăţa ceva. Î2 ‘ Ibrăbuiesă mă leg cu toate puterile de: imperfecţiu-nea mea, de deatădejdea gi de moartea mea. Ce ziceţi de acel omcarenu vrea să aibă atîta înţelepciune incit să depâşeaScă ^ suf erinţa ? Dar oare suferinfele reală pot fi* depăşite'? Mal poate esteta a valoare din afară cu care ele să fie apreciate ?, In» zadar se obiectează că suferinţa nu-şi are o rădăcină ontologică ^ că nu poate fi Înţeleasă ca aparţinlnd structurii existenţei. Ce valoare poate, avea această obiecţie în faţa unor oameni a căror existenţă o defineşte suferiiiţa ? Şi după astfel dechinurîsă devii numai sfînt! Să nu merite suferinţa o recompensă mai mare, recompensa de a tfsurt ? Totuşi să ne bucurăm că în lumea aceasta cel puţin moarteanuTe aproximativă. ^ \.v-,v Teama de ă deveni sfînt său regretul ' de a nu muri. ‘ " vy: ‘ . ASUPRA GEW1MĂI- MARE REGRET. ...asupra regretului de a nu se fi realizat viaţa pură în mine, de ă'Se infectă de valori, de cănştiinţăy de spirit,^ de idei; de a fi fost chinuită de regrete, deznădejdi, obsesii: şi torturi; de a se fi simţit murind cu fiecare păs al ei, cu fiecare ritm şi cu fiecare moment; de â: fi fost torturată în fiecare clipă de frica de neant, de gfndui nimicniciei şi de teama de a exista. ■ Regretul de a nu fi viaţa pură, adică regretul de a mi fi viaţa din mine un cîntec, un elan şi o vibraţie, de a nu fi o aspiraţie pură pînă la iluzie şi caldă pînă la mingîiere, de ai nu fi o beatitudine, un extaz, o moarte de lumină. Aş fi vrut ca viaţa şa circule în mine cu o plenitudine insuportabilă, că evoluţiile'ei anonime de dinaintea individuaţiei, cu. dorinţele exclusive ale vieţii de a fi numai ea şi cu dorinţa vieţii de a fi paralelă' morţii. O astfel de viaţă să fi palpitat în mine, încît ascensiunea ei să fi.fost o iradiere, o explozie de raze şi o nebunie de vibraţii. Totul să se fi integrat în acest triumf âl fiinţei şi totul să nu fi fost decît o mUzică, p orgie sonoră,-atrăgătoare şi încîntătoare' pînă la a ’ fi insuportabilă. Să fi fost iresponsabil de viaţa care curge în mine şi prin mine să fi vorbit viaţa. Nu există un mijloc mai eficace de a suporta durerea ca bătaia şi autotortura. Te subminează dure- / rea, te prăbuşeşete şi te scufundă ? Loveşte-te, pălmu-ieşte-te, biciuieşte-te pînă la dureri mari .şi îngrozitoare. în acest fel n-o vei înfrînge, dar o vei suporta şi vei scoate din ea infinit mai mult decît dintr-o acceptare mediocră. Pune-ţi carnea la bătăi, arde-o să iasă foc din ea, încordează-ţi nervii şi-ţi stinge pumnii ca pentru a dăfîma totul, ca pentru a cuprinde -soarele şi a alunga stelele. Sîngele să te străbată în curenţi calzi, năpraznici. şi arzători, să te fure viziuni roşii, şi să te ameţească un nimb de raze răsărit din ţremurul cărnii, al nervilor şi al sîngelui. Să ardă tot în tine, pentru ca să nu devii blînd şi căldicel din cauza durerii. încă n-a venit timpul în care bătăile, autotorturile şi chinurile proprii să fi dat tot ceea ce ele pot da, deoarece oamenii încă nu cunosc metoda prin care din suferinţă se poate scoate foc. Cînd simţi cum suferinţa te domină şi ţi se insinuează în .toată fiinţa ca pentru a te paraliza, cum creşte în tine şi-ţi opreşte viaţa în loc, utilizează tot ce ai, • pentru a arde totul în tine, pentru a-ţi dinamiza organismul, pentru a-1 înnebuni în exaltare şi a-1 ameţi în viziuni fascinatoare. Cu unghiile în carne şi cu biciul pe tine ; cu faţa schimonosită ca pentru a plesni, cu ochii încruntaţi ca-ntr-un moment de 14 groază, cir priviri rătăcite, roşu şi palid, încearcă să opreşti procesul.de prăbuşire, să eviţi înecul moral şi paralizarea organică. Excită toate organele, îmbaţă-le' în dureri noi şi învinge atracţia spre întuneric din Suferinţă cu suferinţe şi. mai fnari. Un bici poate să * scoată dinţr-p moarte mai multă viaţă deeît nu ştiu cîte voluptăţi. Loveşte în 'carne pînă va începe să vibreze. Fii sigur că după aceasta vei avea mai puţine regrete şf mai puţine deznădejdi. Nu uita să te încordezi pînă la ultima intensitate. Căci numai aşa durerea nu te Va lichida înainte de vreme. încordarea să fie ■ atît de'mare încît să ţi se . încleşteze fălcile, să ţi se fixeze limba, să ţi se adune creierul pînă acolo, încît să nu ştii dacă ceea-ce faci este tăcere sau urlet. Durerea nu poate fi învinsă deeît prin noi dureri. Ceea ce înseninează că niciodată o mare durere nu poate fi depăşită în mod real şi efectiv, ci o putem numai integra sau stratifica în fiinţa noastră. Să scoţi din tine prin bătăi: fulgere, fum şi praf, .şi urile, deznădejdile, 'tristeţile să răsară din tirie ca fulgerele, ca fumul şi ca praful. Unii au făcut această pentru împărăţia cerurilor şi pentru a evita un. infern ; alţii o fac numai pentru a nu-i înghiţi acest infern, şi în fine o altă categorie numai pentru a nu-i înghiţi infernul lor propriu. O astfel de biciuire se deosebeşte esenţial de autoflagelările ascetice. Ascetul se biciuieşte pentru a scăpa de tentaţiile vieţii; iar noi ca să scăpăm de ten-, taţiile morţii. Unii o fac pentru renunţarealţii împotriva renunţăriiJ Nu mt se pare nici eroic şi nici dramatic să lupţi ca să îhfrîngi Viaţa din ţine, să omori instinctele, ca să clădeşti spiritul pe aceste ruine. Autotortura ca o luptă împotriva vieţii este i5 ,/ ceva criminal; de airi caracterul inumana! oricănri asceze. Dar să' te torturezi, să te biciuieşti şi să îh-sîngerezi pentru a învinge o boală şi a stăpîhi o-durere înseamnă a te* Sfîşia pentru a trăi. Şi toate sR-* şierfle organice n-au valoare, decît dacă prin ele aT reuşit să amîni moartea. Celor.care suferă nu ipmaî răihfne* decît ofensiva' împotriva lor. Voi toţi care suferiţi, nu mai aşteptaţi lutngneriy. fiindcă nici niu vin şi nici nu v-ar ajuta ; nu mai aşteptaţi vinde* cări, iluzii şi speranţe, fiindcă ml sint nici vindecări, nid iluzii şi nici speranţe ; nu aşteptaţi nici moartea, fiindcă ea vine totdeauna prea tîrziu la oamenii care suferă, ci sfîşiâţi-vă, torturaţi-vă, loviţi în came pînă . la sînge, pentru ca putregaiul din] voi să devină fla-... cără, iar carnea să vibreze ca’nervii şi totul ca-ntr-o halucinaţie să devină lin incendiu total al fiinţei să • ardeţi, fraţilor, pipă cînd durerile se vor stinge în voi asemenea scînteilor! Nu se poate atenua şi nici nu se poate înfrînge suferinţa prin concentrare intelectuală. Cum o să te poţi concentra asupra unei'probleme impersonale, cînd suferinţa te cheamă în fiecare clipă la actualitatea ta personală, la existenţa ta concretă şi individuală ? Nu există p salvare prin gîiid. Şi nu există şi din motivul că îţi pare inutil să te gîhdeşti la orice altceva decît la suferinţa ta, pe care gîndulnumai ţi-o adîrfceşţe ajuiigînd la esenţa suferinţei. Aceia care susţin că s-au: eliberat de chinuri prin preocupări obiective n-ap cunoscut durerea adevărată, ci numai nişte trecătoare nelinişti spirituale, care n-au avut nici o adîncime şi nici o bază organică. Toate incertitudinile legate de vîrstă, care dau individului a sen- .< zaţie de nelinişte provizorie n-au nici o valoare. Totiil -este să ai sentimentul ireparabilului in esenţa şi pe întreaga sferă a vieţii' tale.;—Gîndul limpezeşte alte poduri*, dar nai limpezeşte sjzfermţeifc Căni pen-truf aceasta nu există explicaţiisa» dacă există* ele nu- dovedesc nimic şi nu le fac cu nimic mal supor*-tataie. Fik^ofm este expresia neliniştii oamenilor impersonali. De aceea ea oferă atît depuţin pentru înţelegerea trăirilor totale, dramatice şi ultime. Pair trn cei care, fără să vrea, au depăşit viaţa, filozofia e prea puţin. Nici un gînd n-a suprimat o durerOşi «d o idee n-a alungat frica de moarte. De aceea, lasă fondurile şi începe teroarea Împotriva ta însuţi, cu furie şi cu o exaltare disperată. Căci ideile'n-au salvat şi nici' n-au| prăbuşit pe, nimeni. Din centrul fiinţei tale, din zona din care eşti iresponsabil, fiindcă «"prea adîncă,. izbucneşte Intr-o explozie, feroce, scoate atîta energie din întunericul tău Incit să nu mai răţnînă decît lumină. Şi în demonia aceasta să şe nască. în tine mîndria de-a nu mai avea idei, ci numai clocot, obsesii şi nebunie. Să fii atît de frenetic, încît vorbele tale să ardă' şi expresiile tale să fie atît de limpezi încît. să semene transparenţei arzătoare a lacrimilor. Aruncă peste neliniştea ta'teroa-rea ta şi fă Ca în acest fel totul să tremure Într-un apocalips interii, zguduitor şi dramatic. Aduclndurţi întreg organismul la un nivel atît de ridicat şi la-o vibraţie atît de mare, ritmul intens şi accelerat înghite durerea în încordările lui, o topeşte şi o 'integrează în evoluţiile lui," astfel că o mare nebunie ne scapă temporal de o* mare durere. Lumea nu s-a convins nici acum că nu există decît metode brutale de luptă împotriva durerii, că în acest domeniu este necesar un radicalism dus pînă la bestialitate. Dar oare suferinţa nu este un tapt bestial ? Suferinţele sînt inadmisibile şi cu toate acestea sînt ’legaţe de viaţă, mai mult decît bucuriile. Cine are regretul unei purităţi vitale nu poate să nu se sperie de-aceste pete care sînt suferinţele şi care se întind | pe sfera vieţii pentru a o întuneca. ' | ; - - . , . - ■■■. i O^re după mine mai are rost să mai sufere cineva ? | Mai pot exista nelinişti după neliniştile mele şi dureri j după durerile mele ? S>înt oameni riăscuţi pentru a suporta durerile celor c:are nu suferă. Demonia vieţii toarnă în ei toate otrăvurile pe care ceilalţi nu le cunosc* toate suferinţele pe care ceilalţi nu. le-au ; încercat şi* toate disperările pe care ceilalţi nu le^au ; bănuit. .Dacă şi-ar putea aceştia prinţr^un miracol \ să distribuie otrăvuril e, durerile şi disperări le lor, ar fi destul, casă facă insuportabilă existenţa celorlalţi \ . oairieni. Căci oamenii nu cunosc decît durerile aproxi- . j mativey durerile din afară, care sînt inexistente - pe ;J lingă > durerile legate de indiyiduaţie, de structura A existenţei întrucît aceasta este individuală. Numai i acele dureri sînt fecunde şi durabile, care izvorăsc i din centrul existenţei .tale, care iradiază intr-o exis-tenţă şi cresc, imanent în esenţa aces'tei existenţe. Sînt dureri care ar trebui să oprească istoria în loc, •, precum sînt oameni după care istoria nu»mâi are absolut nici un sens. Şi mă întreb : existenţa mea nu : face inutilă existenţa mai departe a acestei lumi ? o Nu trepuie să ne doară vremelnicia lucrurilor pă-; i mint eşti sau inexistenţa lucrurilor cereşti.' Că totul ] este supus pieimi, că toate sînt deşarte şi trecătoare^ l că, totul n-are absolut nici o valoare şi nici o consis- j tenţă, poţi avea numai regrete... Dar nu poţi avea nu- ] mai, regrete cînd te gîndeşti cum într-o existenţă atît ; de redusă în timp şi atît de limitată în spaţiu, pqt } încăpea atîtea dureri, se poţ, consuma atîtea tragedii şi se pot naşte atîtea disperări. Dacă existenţa individuală este disparentă pînă Ia iluzie, pentru ce atunci atîtea-..tristeţi, atâtea renunţări^ şi atîtea lacrimi ? In faţa acestei nedumeriri crescută pîhă la deznădejde^ eşti silit să accepţi naţionalitatea vieţii fără să poţi gîndi mai departe. Şi nici n-are rost să gîpdeşti mai departe, fiindcă.nu există nici o explicaţie. Totul este atît de inexplicabil, încât mă doare inutilitatea ideilor. Nimicnicia acestei lumi, în care durerea se afirmă-ca realitate, transformă negativitatea în lege. Cu cît existenţa lumii pare mai iluzorie, cu atît devjne mai reală suferinţa, ca o compensaţie. Nu există scăpare de suferinţă atît cît trăieşti; dar'moartea nu e q soluţie, dgoarece ea, rezolvând totul, nu rezolvă -totuşi nimic. Nu se poate găsi lumii nici o explicare şi nici 0 justificare. Vremelnicia, nimicnicia şi zădărnicia ' ei să ne doară cel mai puţin, precum tot aşa de puţin să ne doară că viaţa ne este dată ca să murim. Dar să ne doară faptul că într-o astfel de viaţă trebuie să ştim în fiecare clipă că vom muri. Cînd n-ai avea conştiinţa morţii, Viaţa (iacă n-ar fi un deliciu, în nici un caz n-ar fi o povară. Şi orice viaţă infectată de ' teama *de moarte este o povară. Iţi dai atunci seama şi te îngrozeşti că intr-o existenţă atjt de redusă în timp şi atît de limitată în spaţiu, pot să încapă temeri atît de adînci şi atît de periculoase.. De ce omului 1 s-n dat viaţa ca să se teamă de moarte şi de ce viaţa este' atât de impură în om ?_De ce trăim ca să ştim că murim ? Văd în om un tremur al individuaţiei : nesiguranţa şi teama, vieţii rămase singură prin .individualizare, o nesiguranţă şi o. teamă a Vieţii care s-a însingurat de atîteâ ori realizîndu-se în indivizi; Ce mare e bucuria de a fi învins pentru o clipă tristeţea, de ,a mă simţi gol pînă la imaterialitate, dar 19 fiu de un gol ameţitor şi halucinant, ci de ttl) goi ce mă înălţă, ce mă avtntărşi care mă face atît deuşorpe cît de greu ţn-au făcut tristeţile. Trebuie: stabilite metodele unei noi asceze, care să nu ne 'zboare spre Dumnezeu, ei spre propriile înălţimi de care ne~ău îndepărtat adîncimile tristeţilor noastre. Este absurd şă renunţi la mîncare; dar este tot atît de absurd să elimini experienţă temporală a foamei cu voluptăţile şi imâterialităţile ei. Ca> îh extazul muzical, te apucă o' emoţie ă înălţimilor, o bucurie de a nu mai exista decît avîntul şi eîfaîfarea ta. Dar pe cînd îri extazul muzical o plenitudine iftw . ternă creşte ca un flux lăuntric, în foame un got te dilată din lipsă de substanţă şi dă rezistenţă, te avîntă hu cu c6nţinuturi,^ci cu şpasţro, ^ ? voase, ‘intr-im elan; absurd şi nedefinibil.: Dacă tris-. teţea te atrage înspre pămlrit, înspre Un elementar material, obscur şi adînc, imaterialitatea foamei te aruncă îhtr-ttn arbitrar total, într-o fantezie şi un Joc faseinator de planuri, de o iresponsabilitate înrintătoare. Ce-plăcere să poţi fi atît de sub ipcît ; să nu mai pbţi gîndi nimic ; ce voluptăţi rare să poţi uita totul Intr-o beţie pe Culmi şi ce farmec să te părăsească durerile în aceste ascensiuni. Aici încep bucuriile oamenilor trişti : dnd nu mai sînt ei, cînd şi-au uitat tristeţile. întreg tremurai indiriduaţiei pare â fi trecut din neliniştile şi torturile sale la un tremur extatic, cu ftoruri şi voluptăţi, la o altă nebunie a individuaţiei ale cărei bucurii nu vor face decît să: înrădăcineze mai adînc tristeţile. O foame încordată, cUiexaltări şi viziuni, iată ce nu-şi poate refuza un om trist ca un deliciu temporal, o foame prin care să poţiînvinge atracţia materială, 0 foame care să-ţi producă pîăcbri de zbor, plăceri «erfeşeţ. «flgiurătăţi uşoare şt planante, ^igarătăţi de sbar. Tretmie încercate toate căite pentru a sa . «Sdeft fnfrîeţ*, de durere,, tristeţe şi boală. Şi lupta noastră împotriva lor să fie eroismul nostru» Să ne bucurăm că în confuzie putem fi totali, că putem să ne actualizăm într-un momenttaaie plasările spirituale şi toate divergenţele. Stările de admirabilă confuzie irrternă, care nu implică absolut deloc confuzia tn idâ, slnt mas aproape de centrulnoatra subiectiv decît toată diferenţierea de planuri în care trăira ifeormal. De ce să fiu acum trist, acum vesel, rînd pe rînd îndurerat, bucuros, disperat sau exaltat? de ce să trăiesc In frăgmente de timp, fragmente de trăiri, cînd printr-un efort nebun aş putea în fiecare clipă să fiu tot, să fiu actual prin toate realităţile şi posibilităţile mele ? Este voluptuoasă confuzia aceasta care amestecă tristeţea cu bucuria şi este cu atît mai voluptuoasă cu cit este o confuzie de lacrimi.. Să te schimonoseşti de durerile şi de- plăcerile care cresc în acelaşi moment şi să ai îmmărmurirea de a nu înţelege nimic din aceste lucruri, pe care să le savurezi într-un elan pervers şi într-un tremur total. Şi această .confuzie se deosebeşte de acel gen de trăire totală în care adîncimea te duce pînă la esenţa unui fenomen, Cum ar fi pătrunderea în esenţa suferinţei universale, şi se deosebeşte prin topirea într-o convergenţă inexplicabilă a diversităţii şi a structurii noastre multipolare. Este una din bucuriile vieţii 'această admirabilă eonfuzie, dar. este în primul rînd o bucurie a oamenilor trişti. Cum să nu te sfinţi total în acest extaz al bucuriei şi al tristeţii ? Iţi vine atunci să munci din tine bucăţi,- să azvirli organele care vibrează, să te arvînţî în confuzia generală şi âi mîncbru eâ în *tine confuzia' universală: ; realizat pîiiă la paroxism, nimic să nu te mâi oprească în âvîn-tul haotic de a vibra şi de a clocoti într-o fierbere totală. Nenorocirea omului este că nu se poa^e defini în raport pu ceva, că el mare în existentă un punct stabil şi un centru de determinate. Oscilaţia lui între viaţă şi spirit îl face să le piardă şi pe acestea şi să devină astfel un nimic care doreşte existe aţa. Animalul acesta indirect doreşte spiritul şi regretă viaţa. Omul nu-şi v poate găsi nici un.* echilibru în lume, fiindcă echilibrul nu se ' cîşfigă hegînd ţ viaţa, deja trăind. Acest nimic ce doreşte existenţa este rezultatul unei negaţii a vieţii; De aceea omul : are privilegiul de a putea muri oricînd, de a renunţa la iluzia de viaţă din el. Nu este revelatoare pentru eşenţa omului pornirea spre decadenţă ? Cea mai mare parte din oameni decad ; numai puţini sie înalţă. Şi nimic . UU este mai întristător decît să vezi cum decad oamenii. Căci nu te întristează numai faptul că în destinul lor poţi vedea viitorul tău, ci te întristează îndeosebi prezenţa continuă a unui putregai în esenţa omului. întreg procesul lui de decadenţă. ;nu este decît o succesivă detaşare' de existenţă ; dar riu o detaşare prin transcendenţă, prin sublim sau prin renunţare, ci printr-o fatalitate asemănătoare cu aceea care aruncă la, pămînt un fruct putred dintr-un pom. Orice decadenţă este o deficienţa în existenţă şi o pierdere de existenţă,; incit singurătatea omului eşte în acelaşi timp o singurătate â nimicului şi p Singurătate a firii, Gînd te; gîndeşti mult asupra pmuhite asupra con^ "diţiei lui particulare în lume, te apucă o nemărgi- 22 nîtă amărăciune. Să-ţi dai seama în fiecare clipă că tot ceea ce faci tu'este fructul condiţiei tale pari ticulare; că ' toate gesturile absurde, sublime, riscate sau groteşti, toate gîndurile, tristeţile, bucuriile şi prăbuşirile, toate elanurile şi toate înf rîngerile sînt rezultate numai din forma ta particulară de existenţă, că dacă ai fi fost orice altceva decît om nu le-ai fi făcut, să ai în fiecare clipă în conştiinţă această particularitate a condiţiei,, să te obsedeze absurdul formei umane de existenţă înseamnă a te dezgusta de fenomenul Uman în aşa măsură, încît doreşti să devii orice numai om nu. Obsesia-de fiecare clipă a absurdului uman face de două ori existenţa insuportabilă : ca viaţă concepută'biologie şi ca viaţă deviată în formă umană. Această formă este un paradox în lume. Şi oamenii au plătit scump paradoxul f ormei lor de existenţă* l-au plătit cu prea multe suferinţe, cu inadmisibile suferinţe într-o lume, ea însăşi, inadmisibilă. ' ‘ ... . . ... 't Este aţît de greu să treci peste lipsa de nădejde din suferinţă, încît nu poţi privi cu dispreţ iluzia creştinilor de a-şi fi atenuat suferinţele lor prin comparaţia continuă cu suferinţele lui Iisus. Dar ce poţi face cînd n-ai găsit nici un mijloc de a nu fi singur în durere ? Şi apoi cînd ai memoria atîtor suferinţe, trecute şi presentimentul atîtor dureri viitoare, duhurile cărui om ţi-ar putea îndulci amarul chinurilor proprii ? Iisus n-a suferit pentru toţi oamenii ; căci dac-ar fi suferit atît de mult pe cît se spune, după el n-ar fi trebuit să mai existe dureri. Ori se pare "că toţi oamenii care au venit după. Iisus, fără să fie salvaţi prin suferinţa lui, n-au făcut prin chinuri decît să adauge contribuţia lor la infinitul' suferinţei umane, pe care Christos.nu l-a putut realiza. Intr-adevăr, pu- 23 ţm a avuide suferit Iisus peaitru ca noi să mai «avem. atfia'de Indurat, Bacă ar ii suferii in natura lui divină, după el n-ar mai fi fâiiuf exfeta suferinţe. Dar &sus B-a suferit dedtt ca eaaj^a^fel •suferinda lui n-a putut răscumpăra decît aiît de puţin, deşi a mîngîiat pe mulţi, iară să poată muagjâa însă pe cei mai singuri. Aceştia n?a $i-aş găsit nuq^ierea declt ln propriul lor chin şi rm şi-au găsit liniştea decît In suferinţe şi mm mari. lisus iv^ venit pentru cei mai singuri* ci numai pentru cei singu^^îă ,nu s-a găsit un Dumnezeu al celor mai singuri^yâ celor absolut singuri, fiindcă până acum .găsit mîngîierile care>ar putea, fadCe mai puţin n^erk^e aceste fiinţe. Ah 1 Lwnea asta care nu şi-a găsit până acum decât şn nnntui^or 1 Numai suferinţa schimbă pe om. Toate celelalte experienţe şi fenomene nu reuşesc să modifice esenţial temperamentul cuiva sau sări adâncească anumite dispoziţii pină la a-1 transforma integral. Din cîte femei echilibrate n-a făcut suferinţa sfinte ? Absolut toate sfintele au suferit dincolo de orice închipuire. Transfigurarea lor n-a. fost opera intervenţiei divine, nici a lecturii şi nici chiar a singurătăţii luată ca atare. Suferinţa de fiecare clipă, o suferinţă monstruoasă şi durabilă le-a relevat lumi pe care nimeni nu le poate bănui, le-a intensificat şi ie-ă adâncit cum nu reuşeşte să intensifice şi sa adâncească viaţa su-ftetească a Unui em normal, o existenţă întreagă de meditaţie. CFn om care are blestematul şi inepuizabilul privilegiu de a putea suferi absolut încontinuu se poate dispensa pentru tot restul vieţii lui de cărţi, de oameni, de idei şi de orice gen de informaţie, deoarece faptul pur de a suferi este suficient pentru a dispune la meditaţie cc^titiuă, are m mm destule 24 rezerve pentru a face inutil orice contribuţie “48*1 afară. Oamenii n-an înţeles că împotriva mediocrităţii nu se poate lupta decît cu suferinţa. Nu schimbi mare lucru prin cultură sau prin spirit; dar modifici inimaginabil de mult prin durere. Singura armă împotriva mediocrităţii este suferinţa. Prinr ea schimbi temperamente, concepţii, atitudini şi viziuni, schimbi < direcţii, de existenţă, deoarece orice suferinţă mare şi durabilă afectează 'fundal intim al fiinţei. Modi-fidnd fondul intim ăl fiinţei, ea modifică implicit şi raportul acesteia cu lumea. Este o schimbare de perspectivă, de înţelegere şi de simţire. După ce ai suferit mult îţi vine imposibil să-ţi înai dai seama de perioada de viaţă în care n-ai suferit; căci orice suferinţă te înstrăinează de disporiţiile fale naturale, te aduce intr-un plan de existenţă Străin aspiraţiilor tale fireşti. Astfel dîntr-trn om nîisetrt pentru viaţă, suferinţa face un sfînt şi în iocul tuturor iluziilor lui întinde plăgile şi -'cangrena rraunţâriibr. întreaga nelinişte ce urihearii suferinţeimenţine pe om într-o tensiufieîn care nu mai poate fi mediocru. Un popor întreg ar putea fi modificat prin suferinţă şi nelinişte, printr-cm tremur continuu, chinu-itor şi persistent. Indolenţa, scepticismul vulgar şi imorali«mul Superficial pot fi distruse prin teamă, printr-o nelinişte totală, printr-o teroare fecundă şi o suferinţă generală. Dintr-un popor indolent şi sceptic aş scoate foc printr-o teamă, printr-o neliniştire chinuitoare şi o tortură arzătoare. Este drşpt că o suferinţă ce vine din afară nu este tot aşa de fecundă ca q suferinţă oe creşte imanent înte-o fiinţă. Dar . dintr-un popor nu trebuie să faci o sumă de creatori. Toate metodele obiective, tot complexul de valori ale culturii nu modifică nimic- în esenţă, Cunoaşterea obiectivă şi impersonală nu face decît şă îmbrace un manechin, dar' nu o fiinţă. INu aş conduce niciodată un stat cu programe, manifeste şi. legi, ciri-aşinai lăsa pe nici. un cetăţean să mai doarmă liniştit pînă cînd neliniştea hti nu l-ar asimila formei de viaţă socială în care trebuie sătrăiască. • ' Lupta împotriva propriilor întristări este atît de grea, fiindcă există un fond de tristeţe în noij inde-, pendent de determinantele exterioare ale tristeţilor. Pe acestea le. poţi învinge ; dar este imposibil să învingi un fond ascuns şi intim, sursa originară a ne» sfîrşitelpr întristări. în acest fond de tristeţe nu kpot vedea, altceva decît tristeţea de a’fi, care este adevărata tristeţe metafizică. în intimitatea fiinţei noastre, există neliniştea propriei distapţe de lume; mult mai profundă este, însă, tristeţea de. a fi, deoarece ea izvorăşte din existenţa noastră ca atare, din natura intrinsecă a fiinţei, pe dnd neliniştea distanţei de lume, numai dintr-un raport, dintr-o relaţie. A lupta împotriva acestei tristeţi metafizice înseamnă a lupta împotriva* ta însuţi. Şi într-ădevăr, sînt oameni care nu pot trăi mai departe decit ne-gîndu-se continuu. . Toate trăirile totale, toate acele trăiri cşie'he angajează mrd mult ne depăşesc. Şi ne depăşesc prin sentimentul deiresponsabilitate ce-1 aveffi derdte ori tră-ins astfd de experienţe. Ddce pute^eunoaşte pe oameni numai în ? Fi- indcă aici hotărirea şi Calcuhd răţfonaâ n-aa nici o valoare ; tot ceea ee derivă dinvalorişieriterii exterioare dispare, pentru a lăsa locul unor deteritâtiţante mai adinei. Este curios cum oamenii exagereazăva- 26 loarea Kotărîrii, a atitudinii în marile evenimente,1 1 cînd în ele sîntem mai iresponsabili, mai aproape de fondul nostru iraţiorial. Nu avem în trăirile, totale sentimentul unei invadări irezistibile, ăl urnii proces ascuns ce se desfăşoară în noi, dominîndu-ne ? De unde iluzia autodeterminării ? Interpretarea poste-' rioară a oamenilor îi face insensibili la naţionalitatea procesului, din care nu măi rămîne în înţelegerea lor decît 6 schemă. Şi deşi în experienţa procesului iresponsabilitatea este vădită, orgoliul animalului raţional nu vrea>, să admită rblul destinului., interior la marile răspântii ale existenţei. Acest orgoliu dispare la acei a căror existenţă eSte o sumă de răspîntii şi la care trăirile totale Şîrit atît de frecvente - incit se simt depăşiţi în fiecare moment. Gînd' trăieşti extrem de intens, conţinuturile fiinţei debordează limitele unei existenţe individuale ; aî atunci impresia că în tine^palpită forţe necunoscute, adinei* şi îndepărtate, că se consumă un destin de care.eşti iresponsabil. Valoarea 'nulă a. hotărîrii raţionale răsare atunci intr-o evidenţă dureroasă. Ca 'indiyiii, avem fatal conştiinţa limitării noastre, a mărginirii iridividuaţiei ; din acest motiv, ne doare şf ne surprinde cînd tensiunea intimă explodează în conţinuturi atît de vii, atît de profunde şi de debordante,- dînclu-ne impresia infinitului lăuntric în conştiinţa 'mărginirii fatale a oricărei individuaţii., _ Dintre oameni sînt impresionanţi numai aceia a căror, existenţă este o serie de răspîntii, numai oamenii care au destin, a căror viaţă se dilată atît de mult ’ încît n-o mai; pot; domina îtt; nici un fel. Totul este să'ai destin, să fii un y,câzţă. în plictiseală niciodată nu se pune serios problema omului, sap cel puţin a subiectului, ci numai a orientării şi a atitudinii imediate faţă de lumea din ,afară, NU este nici măcar o chestiune de dispoziţie ; de destin nici vorbă. Plictiseala este în-tîiul semn de nelinişte dnd omul nu este inconştient, prin plictiseală animalul îşi manifestă primul grpd.de omenie. ^ * 4 . ‘ ^ Ce departe de tpate acestea' aste omul care suferă! Acesta niciodată nu e atft de sărac încât să se poată plictisi. Suferinţa: are rezerve infinita bşre niciodată nu lasă pe om prea puţin singur, ca.» dl să . mai ăibâ-neyoie de alţii. ' V . r • PENTRU CEI MAI SINGURI. Mă adresez vştiă, tuturor celor care cunoaşteţi pînă unde poată 30 singurătatea omului, pînă unde tristeţea de a fi poate să întunece viaţa şr tremurul fiinţei, să zguduie lumea aceasta. 'Şi mă adresez mai puţin pentru a afla ceea ce trăiesc şi eu, eît pentru a ne uni singurătăţile. Fraţi întru clipe de deznădejde, de‘tristeţe ascunsă şi de lacrimi nevăfsate, ne uneşte pe toţi aceeaşi fugjl nebună de viaţă, aceeaşi groază de a tfăi, aceeaşi timiditate a nebuniei noastre. Ne-am_:pierdut curajul de prea‘ multă singurătate şi am uitat să trăim gîndind prea mult ■ viaţă." Gate toată' singurătatea noastră sămine fîdus decît la moarte şi toate dezamăgirile numai la renunţare? De ce nimicuL să ne fie moartea ? Am~gîndit prea mult pe noi înşine pentru ca viaţa să nu ne fi pedepsit şi am iubit prea mult moartea pehtru a mai putea vorbi de iubire* Nu-i viaţă decît unde este un continuu începutiar noi n-am făcut decît să sfîrşirh viaţa în fiecare clipă, şi ce este toată fiinţa noastră decît tih etern sjîrşit ? Nouă ,celor mai singuri, celor cu viaţa aliduri de noi, cine. ne'va da speranţa de^a uita să murim ? , Traţi întru deznădejde, uitat-am oare. forţa singurătăţilor noastre, Uitat-am "cum cei mai singuri sînt cei mai tari ? Qăci a venit timpul cînd singurătăţile noastre să întreacă o turmă, să învingă orice rezistenţă şi să cucerească totul. Singurătatea va înceta să fie sterilă cînd prin ea lumea va fi a noastră, cînd o vom înghiţi în disperatele noastre elanuri. Ce rost are toată singurătatea noastră dacă ea nu e suprema cucerire, dacă prin ea nu învingem totul ? — Ne < aşteaptă, fraţilor, cucerirea supreniă, ultima verificare a Singurătăţilor noastre. Lumea aceasta trebuie să devină a noastră, a celor mar singuri, ă acelora care trebuie să recîştige viaţa ! Pierduţi sîntem dacă nu vom recîştiga tot ceea ce am pierdut, dacă nu voni recîştiga totul. Curajul nos- numai' astfel va reînvia şi; numai astfel vomîn-văţa-sa trăim. Nu ştia. dţe singurătăţi trebuie pentru a cuceri lumea-; dar ştiu câ numai cîtevâ $int destule pentru, a o cutremura. Căci lumea nu poate fi dedt a npa&tră,: a celor ce n-am trăit. Vom putea, fraţilor, să ne unim toate,suigurătă--ţile, vom avea stăruinţa şi curajul de ,a niuripeutrti ceea ce n-am trăit ? Teama de tot ;'teama de tot ce există şi de ferm există ! Cunoaşteţi nelinişte^ fără motiv, tea care creşte în. fiinţă fără cauze, fără justificări, neliniştea vieţuirii ca atare, cînd lucrurile devin prilejuri de tremur şi fior ? Şi acest fior desfigurează lucrurile, precum tremurul le clatină intr-o nesigur ranţă chinuitoare. Cum se insinuează nelijn^tea Ip tot corpul şi,cum ne reduce toată fiinţa la o vibraţie sumbră, crepusculară, la .un fior de sfîrşit, cum ultima fărîmă de existenţă devine tremur ! Există în beţia muzicală un cîntec al tuturor organelor,, un imn al tuturor fibrelor, o vibraţie extatică pentru voluptuosul farmec al culmilor ; de aceeaşi totală intensitate este neliniştea tuturor organelor, teama vieţii, de rosturile; ei; nelinişte născută dip halucinanta confuzie-a morţii eu viaţa, din învâjmăşeala care ascunde divergenţele ultime ale firii p amestecă paradoxal toate expresiile ireductibile de existenţă. Extazul muzical câ un cîntec al organelor şt neliniştea absolută ca un tremur prevestitor âl ţutţttibr organelor ! Ceea ce in ultima este o topire mlî&yiiişfo&re provine din acest caracter prevestitor Mflf tirtcţtiei nelinişti, care vrea să ne arate cum la cap&ŞnJ’sfiiâcâ-•reţa! există o împăcare absolută, chiar dBepvjgjr^te riefiihţa, Qînd toată sensibilitatea tremură, d^^tevii subiect în mod absolut, nu mai există în toatâ’litwea «feirfo iy4ipţşiyfl t^ în panudşmul .neUniştii omul de* Vine aubieet absolut fiindcă ştunci a luat în mod total conştiinţa devine însuşi, de urticita£e şi de exis-* tenţa exclusivă a destinului ■. sau. Celelalte trăiri totale stabilesc comuniuni' ce limitează in .anumite udări şi se complae-în rezerve, pte cîpd neliniştea. absolută adyce subiectul în poziţia demiui^ică a um-cităţii. Şd nu a unicităţii ca ireversibil individual la planul altor ireversibile, ci ca o existenţă ireversibilă absolută, ca existenţa; singură; Neliniştea absolută duce la singurătatea absolută* la subiectul, absolut. Cînd devii subiect absolut, tot ceea ce nu eşti tu nu face decît să intre îh tine pentru ca neliniştea să-şi găsească un obiectiv. Neliniştea topeşte şi destramă lumea pentru însingurarea totală a fiinţei ; în extazul muzical topirea şi destrămarea se întîmplâ pentru supreme comuniuni, aşa incit dorinţa de unicitate şi de exclusivitate din acest extaz nu este decît expresia unei dorinţe de comuniune integrală. în extazul muzical eşti plin peste marginile fiinţei ; in neliniştea absolută eşti plin de nimic. Nu există iubire care să'te' poată mîngîia de seîrbă de tot ce există şi tot ce nu există, de dezgustul pentru fiinţă şi de; dezgustul pentru nefiinţă. Toate mijloacele par ineficace pentru a distruge sau cei puţin • a atenua această otravă a dezgustului total, care te îndepărtează de viaţă la o distanţă infinită. Trăieşti atunci în fiecare parte din tine amărăciunile acestui criminal dezgust care te . cuprinde mai adine decît o groază şi mai afredeHtor decît o obsesie, mai insiriu-anţ decît G-neiinâşteşl dramajic decŞt> deznă* ^jde,meî£i%|î^cr^ este viaţă şieă de ceeace te temi empsrte,ci rămîi încrementf departe de toater intrro bunărmurită imebilHşţe; In-mărmurirea şâ incremenîeep elipelor de dezgust, * nenumăratelor clipe de dezgust,, seamănă uneitrişţeţi monumentale, izvorîtâ dintr-!o perspectivă nemărginită în desert şi dintr-un infinit al depărtărilor. .Dar nimeni nu s-ar plînge~ de distanţa infinită de lume din dezgust* dacă el n-ar fi decîtaceste încremeniri, tristeţi şi înmărmuriri. Ceea ce este. profund neliniştitor în senzaţiile de dezgust derivă din faptul că obiectivul lor principal ne sînt fiinţele dragi sau acele aure ar trebui să ne fie. De cîte ori te apucă dezgus-tul general de a trăi, din-lumea fiinţelor individuale nu vei urî pe duşmanii tăi, nu te vor scîrbi antipaticii sau indiferenţii, ci ţi se vor profila în perspectiva dezgusţului pentru tot oamenii de care în mod natural eşti mai legat, prieteni, iubite şi oameni pe care îi admiri. Şi acest fapt ciudaţ este atît de neliniştitor, încît nu-1 poţi accepta ca inexplicabil. Să-ţi fie scîrbă de ceea ce îţi e mai drag! Deodată fiinţe pe care le iubeşti, pentru care în mod normal-faci nesfîrşite sacrificii, apar desfigurate,‘uneori hidoase, totdeauna insuficiente, limitate şi ordinare. Unde văzusem înainte. delicateţe, vedem atunci vulgaritate, iar în locul generozităţii o iremediabilă platitudine. Inefabilul din atracţia noastră pentru alte fiinţe îşi pierde misterioasa lui adîncime, pentru ca să i se substituie - viziunea unei fiinţe inexpresive, goale şi deşarte. Dezgustul compromite misterul relaţiilor şi anulează semnificaţiile implicite sau secrete care derivă din comuniunile oamenilor. Gestul unei fiinţe iubite, pe care altădată l-ai preţuit, cuvintele în care ai găşjt o vibraţie, tonalităţile mingîietpare ale vocii sau privirile învăluitoare în care ai diferenţiat nuanţe sufle-? teşţi, o gamă a delicateţelor intime, tot ceea ce te-a îndhtat ca irezistibil şi fascînătpr,. apar deodată ire* mşdiăbii plate, întristător de vulgare* neş0npific|ti^Ş pînă la exasperare. Dăruirea ta anterioară, iubirea, 34 admiraţia şi participarea fără rezerve, elanul care descoperea virtuţi şi calităţi ascunse se destramă în-tr-6 ceaţă a sufleţUlui, într-un amurg neliniştitor, al fiinţei, incapabilă în ceaţa ei să nud vadă lumini în alţii, ci numai.p: jalnică inespresivitate, ;o fadoare rece şi goală. Şi atunci cum să nu te doară .acest dezgust care îndepărtîndu-ne de tot ce este, ne separă de tot ce iubim sau ar trebui să iubim ? De ce să ne dezguste ceea Ce ne este mai scUmp ? Dacă dezgustul ne separă de existenţă într-o distanţă infinită, în cine trebuie să lovească întîi pentru a consuma această separare ? în apele fiinţe care ne leagă mai mult de viaţă, care ne leagă exterior, deoarece interior nu se poate lega decît echilibrul nostru vital. Pe acesta n-are nevoie să-l atace dezgustul, deoarece oVice dezgust, dilatat într-o semnificaţie metafizică, este expresia unui dezechilibru vital. El nu se poate naşte decît unde legătura interioară şi subiectivă cu viaţa a. dispărut. Opera criminală şi destructivă a dezgustului de viaţă, a scîrbei amarnice şi profunde apare numai în dizolvarea relaţiilor care ne leagă exterior de lume. Şi cînd fiinţele cele mai dragi ne apar reci, vulgare şi îndepărtate, ni se suprimă tot ceea ce ne mai poate lega de viaţă' după ce ne-am pierdut consistenţa şi echilibrul axei vitale. - Cînd vor înceta blestemele mele şi vor deveni ondulaţii, cînd niâ voi risipi în parfumuri, în sclipiri câ pentru ultimele străluciri ale fiinţei ? De ce din suferinţele mele n-ar ieşi o strălucire ultimă, o lumină totală şi mortală în bogăţia ei ? Trebuie să lupt împotriva unui destin care nu-ţi permite să ale$ decît între sfinţenie şi imbecilitate, trebuie să lupt împotriva destinului, pentru ca destinul meu să fie cu totul altceva, un destin unic. Şi nu voi ajunge la o lumfaULfinală* 35 lâ o nebunie de: raze, -lasuprema imaterialitate daefi nu voi !ntr^ine ve$nie flăeăH TmstuiţO£tre aubfiinţa mea împotriva destinului meu ş® ea atare pe»tru_eî însuşi'. Căci nimeni nu poatedevehi un desfin unic, uri subiect absolut, 6 suîgurătate îri existenţă sau i** nimic atunei cfed se aceeptă. Este destul să te S ee-ceptat o aţngurâ dată, jieritrU ea destinul tău s& fie^ încheiat. Să nu hţai ai milă de tine însuţi '; daeă ai iubire, eheltuieşte-o pentru alţii; fii concesii ent ce ' nu e ăl tău ; obişnuieşte-te cu gîndul că nu te vei putea iubi cu adevărat dedt o şingură dată, dnd în lecui tuturor, renunţărilor va creşte subitşi definitiv apoteoza ta, întîia şi ultima ta iubire- - Cu cît. cunoşti un om mai bine şi mai mult, cu atit eşti mai aproape de o fatală despărţire de el. Cunoaşterea detaşează o fiinţă de alta şi anulează grăuntele de mister ce se află în orice existenţă, cît de plată ar fi ea. Oamenii rezistă atît de puţin cunoaşterii, încît după scurt timp prezenţa lor- este o oboseală, şi o'iritare. Orice'cunoaştere aduce o oboseală, un dezgust de fiinţă, o detaşare, deoarece orice cunoaşt&re este o pierdere, o pierdere în fiinţă, în existenţă, Actul de cunoaştere nu face decît să ne măreadcâ distanţa de lume şi să ne facă mai amară cşţndîţiă noastră. Ajunai să nu mai poţi suporta prietenii,' să te irite femeile, să tedezguste toate fiinţşlel l&te destul ca pri«ţr-o ^uduire orgaaicS şi sufletească să fii scos din ritmul nonftăl al $eţp^trtreaaceasta să nu-ţi mal poată oferiaimic, în afarăde siguranţa îndelungatelor durâi, ce senasc fără Si’le fi ales, fără vina şi fâră răspunderea noastră Şi durerfie sîn.t cu atît m^ mărîj eu* cît nu le purtării virişi nu isîntem respori-irivâdieariiîrâţfori^ in^fier^ vaioâreaşîdegJndarilerieast^e, : ' ':;î Să dezvolţi atîta pasiune în toate încîţ cel mai mărunt gest să; {ie o revelaţie integrală a ta. Să vorî&eşU ca un condamnat la moarte; fiecare cuyînt sa aibă . marca definitivatului, a unei încordări, ultime, Nu uita să-ţi multiplici vibraţiile interioare pînâ la limită, pînă la absurd. Ca un condamnat la moarte sufletul tău să se topească şi să se avîhte într-o nelinişte extatică, într-un tremur de groază crescut pînă •lă voluptate. în fiecare clipă să fii lâ marginea fiinţei tale; iar pentru acele clipe în care n-ai putut âj unge la această margine, gîndeşte-te la compensaţia momentelor pe care le-ai trăit dincolo de "această margine, dincolo dă barierele individuaţiei, cînd prins intr-o exaltată furie internă ai ajuns la aşa înălţimi şi lâ aşa prăpăstii Incit fiinţa ta,n-a mai fost prezentă numai ca fiinţă, ci şi ca tot ceea ce nu mai e ea. Viaţa nu e trăită cu intensitate decît atunci cînd simţi că fiinţă ta individuală nu mai poate suporta o bogăţie de trăiri atît de mare. A trăi la marginea, fiinţei înseamnă a deplasa centrul tău în arbitrar şi în infinit, într-un arbitrar total. De aici începe existenţa să devină o aventură riscată în care poţi muri ori-cînd şi de aici începe să te doară saltul în infinit. Nu există un salt în infinit fără spargerea. barierelor individuaţiei, cînd simţi cum eşti prea. puţin faţă de ceea ce trăieşti. Căci omului îi este: dat să trăiască uneori mai mult decît poate suporta. Şi nu Sînt unii oameni care trăiesc cu sentimentul că nu mai pot trăi? ' . ' ; ,, ■ Este ejttrem de penibil jsfi trăieşti momente muzicale, cu distanţa de muzică, să simţi cum nu poţi tresări deşi ar trebui să te impresioneze; este extrem de penibil să fii obiectiv ascultînd muzica. Fiinţa ta nu se avîntă într-un elan* nu simte că ar trebui să urle;*să plîngă sau să se topească, nupartiripă la un n jcitm de frenezie generală şi nu' plăcute ondulaţii. Distanţă de muscă te îit^iedică să te realizezi intern, să creşti, să te dilaţi şi să plesneşti.-Ce fericire că aceste momente sînt atît de rare. Muzica ne face aerieni subtilizînd materia, ânulîndu-ne. ca prezenţe fizice. Orice stare muzicală n-are valoare decît întrUcît ne anulează conştiinţa limitării în spaţiu şi ne dizolvă sentimentul existenţei în seria temporală. Rarele momente cînd avem regretul distanţei de muzică riu ne fac decît să ne trezească în conştiinţă' fatalitatea limitării noastre spaţiale şi temporali, a distanţei noastre de lume. Te dpare în astfel de dipe : că nu poţi deveni imaterial şi pui*, că depresiunile te împiedică să vibrezi, că. te izolează ca materie în spaţiu. Toate deprimările te izolează în lume, cum ăi izola o piatră ce ar avea conştiinţă. Ele tind să ne arate că omul dacă nu mai este obiect, ă fost totuşi odată ; în depresiune subiectul îşi dă seama de substratul lui şi de materialitatea cârd îl leagă de pămînt. Există aici o adevărată dualitate, dacă nu un paradox. Spiritul din om, care îl face subiect, îşi dă seama de materia care îl încadrează în natură. Astfel, toate depresiunile nu sînt decît distanţe de lume în care spiritul omului îndură tristeţea măteriei proprii. Subiectul se simte şi 'se cugetă ca obiect, care prin această duălizare nU se mai poate integra în lume din cauza imensei distanţe-de ea, deşi material el este o prezenţă fizică asemănătoare celorlalte. Dacă totuşi încercăm stări- muzicale în momente de depresiune este că acestea prin sonorităţi au fost imâterializate ; este o întreaga .trănsfigurăre care face ca tristeţile iniime, să vibreze şi să-şi piardă caracterul lbr de materialitate greă. Tristeţea, ca origine a stării muzicale şi ca rezultat al acesteia, seamănă număr exterior cu tristeţeă tuturor mohientelor nemuzlcăle; căci ea se purifică în vibraţii şi creşte pînă la -un extaz al infinitului. Distanţa de lume se converteşte atunci în avîntulfrenetic în golurile-pe care trisţje* ţea le-k deschis între noi şi lume. In muzică, vidul se coWerteşte în plenitudine, care poate să nu fie decît un vid care vibrează. Toate stările sufleteşti se transformă în trăirea muzicală şi primesc caractere noi, deoarece ea adînceşte şi subtilizează toate stările pînă la vibraţie, topindu-le în convergenţe şi imaterialităţi sonore. — Nu iubesc muzica decît aceia care suferă din cauza vieţii. Pasiunea muzicală se substituie tuturor formelor de viaţă care n-au fost trăite şi compensează în planul experienţei intime satisfacţiile închise în cercul valorilor vitale. Cînd suferi trăind, necesitatea unei lumi noi, deosebită de cea în care vieţuieşti obişnuit, se naşte imperios pentru a nu te risipi într-un pustiu interior. Şi această lume numai muzica o poate aduce. Toate celelalte arte descoperă viziuni noi, configuraţii sau forme noi; numai muzica aduce o nouă lume. Operele cele mai de seamă ale picturii, oricît te-ar fura" contemplarea lor, te silesc la comparaţii cu lumea de fiecare zi şi ca atare nu-ţi oferă posibilitatea de a intra într-o lume complet deosebită; ~ln toatş celelalte arte, totul este aproape, dar nu atît de aproape încît să devină o supremă intimitate*; în mu-zică însă, toate sînt atît de departe şi ătît de aproape, încît alternanţa între monumental şi intim, între inaccesibil şi liric creează o înţreagă gamă de extaz lăuntric. în faţa nici unui tablou din lume n-ai simţit că lumea ar putea începe de la tine ; dar sînt fina-luri de simfonii care nu o dată te-au silit să te întrebi dacă tu nu eşti începutul şi sfîrşitull Nebunia metafizică din experienţa muzicală creşte cu cît ai pierdut mai mult şi cunît ai suferit mai'mult în Viaţă; 39 căci prin aceasta; aipututintra matdeplin în altă lume-iGu cîtte adânceşti mţă mult în trăirea muzicală > cu^tîţ măreşti insatisfacţia iniţială şi agravezi drama GKjgiaară care te-ufăcut săiubeşti muzica.' Daeă muzica este rezultatul- unei boli», eanu faeeînsădecît: să ajute }a progresul acestei boli. Găsi muzica dis-trugeinteresul pentru acţiune, pentru datele ime-diate ale existenţei, pentru faptul biologic e» atare # dezadaptează pe individ. Faptul că după tenshmUe. intime în care te aduc stările muzicalasimtiinutili-tatea vieţuirii mai departe nu exprimă decit acest fenomen de dezadaptare. Mult mai mult decît poezia, muzica slăbeşte -voinţa de a trăi şi resorturile vitale. Şă renunţăm atunci şi lâ.muzică ? Toţi care sintem tari cind aseulţăm muzica, fiindcă sîntem slabi în vi»ţă,vomfi atît de nuli încît să renunţăm şi la ultima noastră pierdere, la muzică ? Recomand muzica -lui Mozait şi Bach ea remediu împotriva disperării. în puritatea aeriană a acestei muzici, care atinge uneori o sublimă gravitate melancolică, nu o dată te simţi uşor,, transparent şi îngeresc. Ai atunci impresia că ţie, fiinţă nemîn-gîiată de a trăi, îţi cresc aripi ce te avîntă într-un zbbr senin, cu surîsuri discrete şi voalăte, cu eternităţi de farmec eteric şi de transparenţe dulci şi mîn-gîietoare! Este ca şî teum âi evblua intr-o lume de rezonanţe transcendente şi paradiziace. în orice om este ra potenţă cevă îr^geres'c, dacă n-ar fi decît regretul, după o atstfri da puritate şi aspiraţia după o veşnicie de seninătăţi. Muzica, ne trezeşte regretul de a pu fi ceea ce ar fi trebuit şă fim, iar magia ei ne îneîntă pentru o cHpă trauspuuîndu-ne în lurnea noastră ideală, in lumea în care ar fi trebuit să trăim. După dezbinările ncbunealefiinţei, tale* te apueă 4 dorinţă de puritate angelică, în care te-ai putea unifică într-un vis de transcendenţă şi de seninătate, departe de lume* plutind intr-un zbor cosmic, cu aripile întinse spre vaste depărtări. Şi fini vine să înghit cerurile care pentru mine nu s-au deschis niciodată... Toate sărutările pe care nu le-am dat şi toate sărutările pe care nu le-am primit, zfinbetele care nu ni s-au deschis şi atîtea timidităţi ale iubirilor noastre nu ne-au* întărit şi nu ne-au pecetluitrare singurătăţile ? Nu ne^au făcut luptători şi exaltaţi' atîtea refuzuri' ale viaţii ?^i cînd noi înşine ne-am refuzat, n-am făcut-o du mmdria Şi speranţa altor triam-' furi ? Care este începutul singurătăţilor noastre dacă nu o iubire care n-a putut să se reverse şi Care este hrana acestor singurătăţi dacă nu atîtea iubiri închise numai în noi ? Toată dorinţa noastră de absolut* de a deveni dumnezei, demoni sau nebuni, toată ameţeala în căutarea Naltor veşnicii şi setea după lumi^nesfîrşite nu s-au născut din atîtea şi atîtea surîsuri, îmbrăţişări şi săruturi neîmpărtăşite şi necunoscute ? Nu căutăm noi totul, fiindcă am pierdut ceva ? O singură fiinţă ne-ar fi putut salva din drumul spre nimic. Am pierdut atîţia dîtt noi individualul, existenţa, că singurătăţile noastre cresc fără rădăcini, asemenea florilor de mare abandonate valurilor. Dar tari sînt singurătăţile noastre, hrănite din atîtea iubiri ce nu s-au realizat, pentru â He suisţine elanul înspre alte lumi Şi înspre alte veşnicii. ■ Să izbucnim cu toată ardoarea pasionată a sufle* tuiui nostru, să. înfrîngein, toate rezistenţele şi să distrugem toate piedicile din calea marii noastre nebunii. Şâ;fim mîndri de curajul nostru absurd şi infinit şi să pornim^Sn beţia acestui orgoliu şi a acestui extaz spre ultimele citind ale fiinţei, împinşi de setea marilor cuceriri şi de dorinţa ultimelor realizări. Gestul nostru să fie o creâţiş, un semn de lume nouă şi orice avînţ să fie o misiune, precum gîndul o poruncă. Nebunia noastră, intensă'şi, adîncă pînă la sublim, să dezlănţuie o teroare cosmică şi o nelinişte nemărginită din vîrtejurile cărora să crească flăcările Vieţii noastre, prea vie pentru a nu arde şi prea dramatică pentru a nu exploda. Nimic să nu oprească elanul de afirmare şi vieţile noastre să lase atîtea morţi în urmă, îneît ultima noastră afirmare să răscumpere toate sacrificiile. Sdprema cucerire şi avîn-tul absurd în lume să ne domine toate gîndurile şi toate dorinţele,- iar Setea de lumi infinite să crească Itl - măsura înălţărilor noastre. Să ne iubim marile bucurii şi marile deznădejdi; dar. şă urîm de moarte inerţia, îndoiala şi pasivitatea, precum nu mai puţin să urîm tot ce ne scade ardoarea pasionată a sufletului şi tot ce ne împiedică avîntul absurd în lume. Pozitivi sau negativi, puţin ne importă ; e destul ca sufletul nostrti să vibreze. Căci este imposibil ca dîntr-o mare negaţie s& nu izbucnească o mareafir- 42 maţie ; acelaşi foc palpiţi în marile negaţii ca şi în mările afirmaţii. Trecerile mari nu se pot face decît pe culmi. Nu rezultă, extazul din flăcările care ne ard fii negaţiile grozave, în negaţiile mari şi nesfîrşite ? Nebunia să ne fie singura înţelepciune. Toată viaţa să ne fie un avînt iraţional care să ne poarte înţr-o febră insuportabilă, cu o halucinantă conştiinţă a misiunii noastre. Să hu ne .clădim viaţn pe certitudini. Şi să n-o clădim fiindcă nu le avem, iar'noi nu şîntem atît de laşi ca să ne inventăm cer-, titudini stabile şi definitive. Căci unde am găsi în trecutul nostru certitudini, puncte sigure, echilibru sau reazem ? N-a început eroismul nostru de cînd ne-:am dat Seama că viaţa nu poate duce decît la moarte şi totuşi n-am renunţat să afirmăm viaţa ? Nu ne trebuie certitudini, fiindcă ştim cum. ele nu pot fi găsite decît numaf în suferinţă, tristeţe şi moarte, prea intense şi prea durabile pentru a nu.fi absolute. Toată lupta noastră nu poate fi decît o luptă în contra tentaţiei unor astfel de-certitudini şi tot eroismul nostru o explozie împotriva noastră, a celor în care suferinţa, tristeţea şi moartea s-au încuibat, pentru ca absolutul lor şă ne distrugă dreptul la nebunie. Nebunia noastră/să consiste în a călca pe certitudinile ce se nasc în noi fără. să le fi dorit. Nu cu frica de moarte vom putea trăi mai departe; dar avîntul nostru este cu ătît mai fecund cu cît învinge^ mai Mult această frică. Noi vrem să trăim, deşi şţwp* că nimic nu poate salva viaţa din ghearele morţii. Şi idealul nostru nu poate fi decît să trecem peste ceea ce ştim, să înfrîngem Uentaţiile cunoaşterii şi toate lucrurile sigure ce ne-au făcut să disperăm. Să deşteptăm cu frenezie ignoranţă care'ne ascutide adfe-Vărul că viaţa este o îndelungă boală. . ţ; n /u. is Spre cîte zări îndepărtate nu ne poartă melancolia şi cîte din tristeţile noastre nu le topeşte ea în zîm-bete voalate, de o discreţie plină de candoare ! Farmecul zîmbetului melancolic pleacă din candoarea ce se împrăştie în infinitatea planantă a acestui zîmbet. Fără candoare el n-ar avea nimic din inexprimabilul ce ni-1 face atît de departe şi totuşi atît de aproape, în orice melancolie, suavitatea atenuează regretele, nostalgiile şi dă itlbirii pentru singurătăţi o nuanţă de delicateţe intimă. De cîte ori nu fie poartă melancolia pe mări necunoscute şi nebănuite, unde visul nostru se: deapănă în umbre şi: amurguri, fără să ne doară •singurătatea sau să ne întunece umbrele ! Căci suavitatea melancoliei este ca o floare parfumată care împrospătează aromele sufletului. Există o bucurie pentru propriile melancolii, la care n-am renunţa pentru toate celelalte bucurii ale lumii. Zîmbetul .melancolic, deschis din infinitul tău spre infinitul lumii, te incintă într-o atmosferă de vis, care este prea mîngîietoare pentru a fi tristă şi prea intimă pentru a fi sublimă." Vremelnicia lucrurilor este gustata dintr-O' imobilitate, Care nu este niciodată rigidă* fiindcă are în -sine o tendinţă ascunsă înspre ondulaţii. Ceea ce este echivoc şi de o atracţie indefinibilă în melancolie derivă din regretul stă-pînit pentru trecerea lucrurilor şi din teama de o oprire a lor* icare explică de ce iubim melancolia pen-?6nS plăcerea ciudată de afi dincolo de devenire şi dincolo de Mobilitate, pe care simţirea noastră le mîngîie doar din depărtare. iubirea este cu atît nud profundă cu cit se îndreaptă spre fiinţe măi nefericite. Dar nu nefericite fiindcă'n-au condiţii prielnice de existenţă^ deoarece acestea nu ne trezesc decit mila, ci nefericite în sîm- 44 burelefiinţeilar. De ce să/iubim un am sigur pe drumul vieţii ?Are el nevoie de iubirea noastră ? Ca cît sirii mai miilţi oameni mulţumiţi cu condica: Joi*: pe pămînt,. eu atît iubirea, din nune se şcpboarâ la un nivel mai inferior. Mă atrage nefericirea altora ca un exerciţiu ăl iubirii mele. Setea maladivă.da nefericire, căutarea tristeţilor altora dezvoltă în mine o iubire egalăcu tristeţile, bolile şi nefericirile altora. Şi cînd iubirea mea reduce din intensitatea acestor blesteme, date' ca. şi cum aş^^.^pptriya-. tristeţilor, bbUJor şi nefericirilor mele, o luptă care micşorîndu-le la alţii, le creşte la mine, pentru ca variindu-le intensitatea să le pot suporta mai bine. Toate tristeţile, bolile şi nefericirile altora le-am absorbit în mine In măsura în care le-am redus la alţii. Nu mă pot apăra de ele decît sporindu-le. Sînt fiinţe* care în ordinea aceasta rezistă infinit Şi atunci este o "crimă, să nu practici iubirea, ca un mijloc de a reduce nefericirea altora. Numai în iubirea pentru cei nefericiţi, pentru cei care nu pot fi fericiţi, sacrificiul încoronează iubirea. Nu există adîncime în'iubire fără sacrificiu, fiindcă în genere nu există adîncime fără o mare renunţare. Şi ce altceva este sacri* ficiul dacă nu o mare renunţare dintr-o mare iubire ? Viaţa pare a cîştiga un siens numai în sacrificiu. Dar nu este o ironie amară faptul că în sacrificiu ne pierdem viaţa ? • Sacrificiul este o supremă afirmare priitizr® SV»-premă renunţare. A te sacrifica' pentru ceva înseamnă ă descoperi o valoare pentru care poţi să renunţi la tot ceea ce viaţa îţi Oferă; prin sacrificiu vrei să salvezi ceva ce nu poate exista decît cu pcan-pensaţia neexistenţei. Aneantizarea mea cheamă la existenţă o altă formă de ţdaţă ce se ridie&j#,fş£pe, care am devenit nimic. Şamficiul este e ba^şisare # de a salva viaţa prin moarte. Moartea mea este condiţia de menţineri său de naştere a valorilor sau a unei fiinţe. . Aspiraţia spre neant devine pozitivă numai în sacrificiu, ca şi renunţarea Ce devine un act de viaţă numai în sacrificiu. * Iubirea noastră să absoarbă atîta nefericire, tristeţe şi bpală din nefericirea, .tristeţea şi boala" altora, încît sacrificiul şi ruina, noastră prin iubire să însemne de fapt triumful iubirii. Şi dacă celor ce nu pot fi decît nefericiţi nu le-am dă decît iluzia linui minus de nefericire,' prin plusul nostru de nefericire nu le oferim totuşi verificarea iubirii noastre ? A^vrea să fiu numai rază şi zi, să mă înalţ în ritmuri sonore spre culmi de Splendoare şi adînci-mile de întuneric să nu mă poarte pe aripile unei muzici sumbre. Nu ştiu dacă lumina se ridică, în mine sau eu mă ayînt în lumină ; nu ştiu dacă sînt lumină sau devin lumină. Dar tremură în mine mănunchiuri de raze, flori de lumină ca apariţii îngereşti şi plîng Străluciri de lacrimi. Şi nu cad aceste lacrimi din mine ca stele dintr-un cer părăsit, dintr-un eer ce îşi topeşte în flăcări propriile lui înălţimi ? Cum creşte lumina în mine şi se adun$ în fascii, cum devine lu-mina grea ca o substanţă, grea de prea multă strălucire şi cum se răspîndeşte în mine asemenea timpului, a timpului care curge în mine I .. t ' ) ; \ I Diferenţa dintre mine şi ceilalţi oameni: eu am murit de nenumărate ori, pe dnd ei n-au murit niciodată. •' ' Grindurile cele mai adîncişi cele mai scumpe sînt acelea pehtru care regretăm că n-avem &5- tracţia adevărului (chiar dacă adevărul nu există* există totuşi pornirea înspre adevăr)-slnt atentate le inbir&şi lai dorinţanoastrăde iubire. Va-putea Ek'osut, să distrugă în cele din vamă Logosul ? ' Convertirea Iubirii în milă determină ultima fază a iubirii, agonia iubirii. Clnd Începe să ne fie milă de o persoană pe care am iubiţ-o însenină că . elanul nostru nu mai poate susţine lupta împotriva evidenţei, Mila este o iubire înoboseală, o iubire în care obiectul ne este exterior. De aceea In milă iţe dămseapaa atît de bine de, condiţia Midia, Mrem b viziune atît de clară a locului în lume a altei persoane. In milă, noi nu. anticipăm nimic, nu dăruim nimic generos, nu transfigurăm deloc ; dimpotrivă, luciditatea milei, răpeşte orice strălucire la care ar avea drept iluzia oricărei fiinţe. După flăcările, şi yăpăile iubirii, mila este ca o cenuşă ce acoperă ultimele pîlpîiri de foc ale Enosului. Nu ne doare atunci iubirea altei fiinţe, nu suferim că sîntem iubiţi ? Şi mila noastră nu exprimă. regretul de a nu mai putea răspunde unei iubiri, car» în noi s-a lichidat de mult ? Cu cit mila creşte, cu atît ireparabilul ce desparte două fiinţe se adânceşte mai tare şi intensitatea ei nu face decît să arate cit dg mard eşte în noi regretul de a nu mai putea iubi. Ultima fază a iubirii ne arată cit sîntem de singuri chiar cînd iubim şi cum totul depinde nu de' obiectul din. afară, ci de nivelul sentimentelor noastre. Lupta dintre iubire şi . cunoaştere se desfăşoară pentru ultima oară în milă. Şi triumful cunoaşterii nu ne arată decît în ce mare luptă ne-ain Angajat şi cîte posturi pierdute avem de recucerit Nu sknţîm bi melancolie cum sufletul ni se de»*-ehide sub chemări vagi ? Şi nu slnt aceste chemări presimţiri de plăcute nelinişti şi nu este duleearoina plecată din • destrămarea noastră ? Căci sufletul, ni să deschide într-o voluptuoasă destrămare, îritr-im indefinit mîngîietor, într-o aspirase spre vag, fără ca să ne doară fcît de puţin această destrămare'. Nu simţim dimpotrivă delicii virginale, suavităţi infime, extaz înti^o lume de culori ireale, ca într-o grădihă cu flori care îşi întind petalele în nesfîrşit ? Şi nu ne incintă în farmecul de destrămare plăcută a melancoliei singurătăţi sonore, ce cresc din nesfîrşit, evoluează în tot, se izbesc de lucrUri şi revin apoi în mănunchiuri sonore, într-im reflux insensibil spre nes-fîrşirea din care au plecat, spre tăcerea "din. care a purces fiinţa ? Singurătăţile au atâtea glasUri pentru cei care au prea multe de spus pentru a mai putea vorbi ! Misterul zîmbetului melancolic rezUltă din nelămuritul ce-1 introduce suavitatea în melancolie. Tot ceea' ce este suav, ingenuu, pur toarnă peste vagul melancoliei un fluid imponderabil şi misterios ce se «filată iri noi, ca un parfum- îmbătător şi ffn. Plutind peste tot, zîmbetul acesta se opreşte pe tot şi pe ni-' mid Indecizia lui se amplifică de mărimea înspre care el se îndreaptă. Genial sau diletant, el evoluează deasupra lumii ; fără să poţi ştii dacă e înţelegere sau extaz. Nedeterminatul şi vagul care se desr prind din acest zîmbet te atrag ca inexplicabilul misterului. Şi cu cît ai înţeles mai mult cu atît ai înţeles mai puţin. Nu ne par atîtea femei superficiale, datorită zîmbetului melancolic, fcomplexe ? Nu transfigurează melancolia faţa cea mai lipsita de expresie şi riu împrumută o- adîncime unui' vid interior ? Atrâc-ţia zîmbetului; -provine şi din această' prezenţă ă lui la ■’ persoane atît de «iiferite că formaţie spirituâlă< şi ca nivel psihic. Cind el pîeăcâ dintr-un rafinament interior, atunci e sublim ; cînd e instinctiv, face vulgaritatea misterioasă. Suavits» tea este 6 Sursă de lumină tainică în melancolie. în-acest indefinit consistă o explicaţie a imposibilităţii noastre de a ne sătura de melancolie, a o găsi cîndva plată, a o înţelege şi a o cuhoaşte. Aici cunoaşterea n-are'ce distruge, deoarece'progresul ei nu este decît o continuă autoanulare. Pe cît sînt melancoliile de dulci, pe atît sînt tristeţile de amare. Lupta împotriva lor trebuie dusă cu absolut toate metodele ^care există, utilizînd toate căile şi toate posibilităţile. Căci dacă nu vom avea atîta tărie încît să înfrîngem cancerul tristeţilor, el ne va roade şi ne va putred înainte de vreme. Nu trebuie să ne lăsăm dominaţi de invazia tristeţilor. Să le suportăm numai pînă cînd ele au poezie ; cînd devin reale şi efective, să Izbucnim furioşi împotriva,lor. Să nu uităm că există ‘in lumea aceasta pumni, strigăte, palme; marşuri, sport* femei, vulgaritate, cu ajutorul cărora înfrîngem temporal tristeţea. Sîntem siliţi să învăţăm ce înseamnă a trăi numai după lungi tristeţi. Şi învăţăm să trăim numai prin reacţii. învăţăm să trăim luptînd împotriva propriei noastre fatalităţi şi în lupta noastră nu facem decît să secăm jîntîna tristeţilor. Ne pompăm pe noi înşine, doar vom putea o dată secaţi de tot, să începem altfel de la început, cu un izvor mai pur, cu alte adîncimi şi cu alte clarităţi. , Cum, moartea nu poate fi înlăturată, revolta împotriva ei este zadarnică şi sterilă, tiu cît ne revoltăm mai mulf împotrivă morţii cu atît dovedim rit de puţin de adîhe ,este în noi sentimentul morţii. Căd revolta exclude revelaţia ireparabilului şi definitivului, a imanenţei ineluctabile a . morţii, care . ni ae 65 / desooperă tatdeapnaîn trăirea intensă « âeesta* feno^ roen. fievolta împotriva morţi* ®te fructul unei ins-"piraţii de inwneht; numai trama de moarte «st? durabilă şi âdincă . Nu puieinâuce oluptă împotriva marţii ; putem mamei să: înăbuşim temporal frăca de moarte., Trebuie să învăţăm a nţuri mai-rar. De ce n-am folosi toate experienţeleprin cere ttitămraoar--tea sau în care ea apare eterică ? vţje: ce n-şm folosi contopirea în lumină, experienţa integrală a lumii, ca o îndepărtare de moarte ? Lumiaa, {O'Ucj şi cadru de extaz şi de feerie, ne avintâ d^parted© timp. de fatalitate şi de materie. In ea, uităm de un început şi mai rai seamă de im sfîrşit, iar cînd uneori invazia* luminoasă pare a ne năpădi plnă la senzaţia de moarte, aceasta nu seamănă unui sfîrşit catastrofal, ci sublimată şi eterică, se apropie mai repede de o topire imaterială. în lumină, de depăşirea indi* viduaţiei in universalitatea transcendentă şi sublimă a luminii. Cînd lumină nu găsim în afară, trebuie să reaprindem focarii stinşi ai fiinţei noastre sau să metamorfozăm şi să convertim în lumină imensităţile de întuneric ale abisului nostru. Ţbate celelalte prilejuri de ă uita moartea să-şi aibă -ca prototip experienţa şi extazul luminii. Tot mai mult mă conving că eroişteul îşi are rădăcinile în disperare. Ne ratăm viaţa î|i disperare ; dar prin ea, nu ne ratăm moartea. Sacrificiul, numai sacrificiulne salvează; moartea şi'nţimai el.răscumpără o viaţă. Din moment ce viaţa nu e pură, ci infernală şi ehinuitoare, nu e şacrificiul o iUrindare sid)li-mă? Să pop muri pentru, alţii; pentrit suferipţpje miiiOE de anonimi, pentru o idee f ecusqdâ sau o idee absurdă; să-ţiconsumi viaţata pentru «ea de»*© m prim^ţ&jsf ţe distrugi generos -şi inati^ mi e aceasta singura formă de renunţare de care putem fi capa-bili ?Qricergericîşiigă o valoare numai Ihtrucîi pleacă dintr-pmare renunţare. Numai .moartea adîneeşte actele vieţii Şi în sacrificiu, viaţa serealizează prin moarte. Dacă toţi oamenii pentru care viaţa este un ban pierdut ar învăţa Sfl-şi rateze mai pu£n moartea, Iu-* mea ardeveni osimfonie «de jertfe Abunet, prin moarte, viaţa ar căpăta un caracter degrayitate solemnă şi de prea multă renunţare ^ sactifkâu, ar dori c puritate, spre care aspiră atâtea .elanuri disparate. Orice sacrificiu este Un protest împotriva lipsei de puritate a vieţii. De aceea nu mai putem fi creatori decît prin sacrificiu. De la renunţare la eroism ! -Dar nu la pasivitatea indiferentă a înţelepţilor. Este imposibilă pentru noi renunţarea ca o detaşare liniştită şi progresivă de lucruri, dusă pînă Ia o total^ indiferenţă. Nu încolţeşte kleea propriei noastre misiuni în momentele de mare renunţare, de mare detaşare ? • Nu putem vorbi de renunţare fărt să ne chinuim, fără să ne frământăm şi să fim trişti. Renunţarea este pentru noi un fenomen infinit dramatic; turnăm în ea prea multă energie pentru a mai fi renunţare. Şi ne .interesează prea mult procesul psihologic al renunţării, pentru ca să nu devină o tragedie. Nu renunţăm; vrem să renunţăm. De aceea nu putem fi decît eroi. Cînd Buddha vorbeşte‘derenunţare este că şi clnd noi am vorbi despre iubire, Şă renunţi ctt naturaleţea unei flori care seînriudeîu Inserări, iată secretul unşi renunţări pe -care n-£ , vom putea realiza niţibdată, fiindcă punem prea mjjJLtă pasiune In -por 67 # • gaţii. Nu devin în tensiunea noastră toate negaţiile pozitive ? Distrugând tot, este ca şi cum am crea tot. Plesnim de negaţii ; dar în văpăi. Şi negaţiile le consumăm, nu în îndoieli, ci cu certitudinea unei misiuni. Aruncăm totul, pentru a cuceri totul; ne sacrificăm, pentru a transfigura viaţa ; renunţăm pentru a ne afirma ; în detaşarea ultimă, elanul nostru îmbrăţişează lumi. De aceea, eliberarea rămîne în conştiinţa noastră o simplă problemă. Căci eliberarea devine realitate numai pentru acei care merg pe o singură linie în absolut. Desprinde-te de tot, spre a deveni centru metafizic, unicul tău cîştig, singura ta soartă. In pierderi să te bucure triumful tău şi în înfrîngeri să descoperi raze pentru nimbul tău. Trăieşte-te ca un mit; uită istoria ; gîndeşte-te că în tine nu»se macină o existenţă, ci existenţa; că materia, timpul, destinul s-au concentrat într-o expresie ; devino izvor de fiinţă, sursă de actualitate în existenţă. Trăindu-te ca mit tot ceea ce este anonim în natură devine personal în tine şi tot ceea ce e personal anonim. Vei trăi atunci totul atît de intens, încît lucrurile vor deveni esenţe şi îşi vor pierde numele. Atunci vei putea renunţa la tentaţia individualului; vei putea uita o persoană sau un obiect, atunci vei putea da tot şi te vei putea dărui întreg. întrebare modernă într-o problemă eternă : oare. nu ne va chinui regretul renunţării noastre ? Toată problema renunţării: cum putem face din ea altceva decît o pierdere, cum putem face din ea o formă de iubire. Vrem să facem din renunţare ceva pozitiv. Laşitate sau eroism modern ? Cînd renunţarea nu se realizează în sacrificiu, ci sfîrşeşte în dezabuzare şi scepticism, s-a ratat o ex- 58 perienţă capitală. Este ca o negaţie ce nu duce la extaz. într-un singur fel renunţarea mai poate deveni atunci fecundă : dacă e deschisă spre viaţă» După ce am rupt legăturile cu lumea, să avem atîta iubire încît din detaşarea noastră să putem îmbrăţişa totul ; să fim infinit departe de toate şi infinit aproape de toate; să cuprindem totul cu o viziune de extaz. în felul acesta, renunţarea înseamnă un cîştig. în ea sufletul nostru se'deschide pentru tot, fiindcă a pierdut totul. O iubire totală şi infinită nu este posibilă fără o detaşare. Numai iubirea ce se- realizează individual, singura iubire imediată, se dispensează de această detaşare. Numai un suflet care se sfîşie de iubire mai poate reabilita lumea aceasta vulgară, meschină şi dezgustătoare. O mare iubire nu există fără o mare renunţare. Nu poţi să ai totul decît în momentul cînd mu mai ai nimic. Bucuriile şi tristeţile renunţării I Ne-am realiza în mod absolut cînd renunţarea ar fi numai un prilej de bucurii. Dar ne iubim cu toţii prea mult imperfecţiunea, pentru ca să nu ne întristăm de iubirile noastre. Cînd vom învăţa să vedem în iubire altceva decît o pierdere ? întrebare obsedantă şi fără răspuns : cum de poate omul supravieţui stărilor de nivel ultim ? Nu-mi voi ierta niciodată că n-am avut o îndrăzneală absurdă în clipa supremelor extazuri, că am supravieţuit momentelor de simultană beatitudine şi aspiraţie spre moarte, că mai trăiesc după ce mardea lacrimilor din mine nu s-a putut vărsa în extazul simfonic al morţii, al iubiriij şi al tristeţii. Am fost odată Xot : ce mai vreau ? De ce nu am curajul marii despărţiri ? 59 Să fii totul şi să ai totul fax fiecare clipă. ; ■ Dar cine este acela care poate fi totdeauna Dumnezeu 7 . \ Dacă am fi siliţi să alegem între muzică şi. femeie cine ştie dacă nu ara alege Intîia. Deşi amîndouă îţi procură senzaţii de o;: ameţitoare înălţime, totuşi numai muzica te suspendă în infinitul voluptuos al! tleîmplinirii. Gu femeia eşti obligat să consumi şi să; reverşi ceea ce în tine este izvor pur ; niciodată, prin muzică, al cărei indefinit complex îţi permite să nd te împlineşti niciodată. ţ j Căutăm femeia pentru mai puţină singurătate, iar; muzica pentru s a ne adinei singurătăţile. Nu încercăm să scăpăm prin femei de tristeţi ? Dar acela care } în voluptăţile Sublime ale muzicii n-a simţit o . triş- ! teţe de Dumnezeu singur şi părăsit, nici nu bănuieşte ! ' eşep'a muzicii. Numai prin muzică poţi să bănuieşti care ar fi bucuriile şi tristeţile lui Dumnezeu... Oare după ce ai' avu.t atît timp conştiinţa nimic- . niciei, te mai poţi crede altceva decît Dumnezeu ? Te mai poţi simţi altceva decît începutul şi sfîrşt-tul ? De ce nu ne-am educa în conştiinţa propriei noastre divinităţi ? N-am pierdut cu toţii ătîta, încă să avem drept la ultima iluzie, la iluzia absolută ? Şi oare singurătăţile noastre- n- ■ - • • . Peritru întărirea în 'conştiinţa propriei misiuni nimic să nu ne scape neexploatat. Să convertim totul în mijloace ,şr stimulente, ale credinţei în noi înşine, iar tot ceea ce tinde şă ne paralizeze, să trăim cu atîta ardoare încît să devină resort al existenţei noastre. De ce n-am încerca să'convertim evoluţiile muzicii în astfel de resorturi, • de ce mam face din trăirea muzicală un moment esenţial din desfăşurarea unui destin ? Abandonarea pură- şi spontană % muzicii subţiază elanurile de viaţă pînă la anihilare. Nu în trăirea muzicală ca atare vom învăţa să facem din destinul nostru un fulger ! Dar cînd înmuzicăadu-cern o energie şiny ardoare, cînd nu ne lăsăm prinşi de muzică, ci o dominăm, cînd vibraţiile sonore pă^ trund o voinţăîn concentrare infinită şi devin alimente pentru obsesii vitale, atunci conştiinţa destinului nostru ml şe întăreşte princeea ce a pierdut înainte ? Şă 'învăţăm a trăi lucrurile de deasupra lor, să le integrăm^ şă trăim prin transcendenţă, iar cînd ne abandonăm lor ş-o facem pentru a teexploata, nu pentru a fi înghiţiţi de ele. Să iubim, şă savurăm şi să^sţiferim pentru ca destinul nostru să poată doveni destin pentrualţii: altcum femeia, muzică boala nu yor .fi debit tot atîtea prilejuri; de căderi. , VSom ajupge oare să nu moi fim puşi în faţa teri-bilei^ălteimativedintre viaţă şi moarte ? Vom putea să realizăm o subHmădetaşme, mîngîiaţide revelaţii intime şi fasCiimţi de veşniciî imbănuiţe-? vom putea 65 ’ 3a depăşim fă .dă axigim drama, acea dramăcareiz*; -rochiţe din naoH$radicţiile inerente fiinţei;? TretoaieM isă «xktte î o.ţpegrone tte hnnmă lâuntrică unde trăieşti) •fărăjdăitaăieşti ^ meri îâcâ să mori. %ebuie Şi pentru, cq atîta înţelegere ! Este atît de .comod să înţelegi totul, încît oameniloţ acestora să nu le acordăm nici măcar dispreţul. . Ş ai. curajul fanatic de a înfrunta irezolvabilul şi -.iş violezi într-o furie oarbă ireparabilul, să fii atît di absurd încît gîndurile tale să danseze într-un desfrîu să se înalţe ca focuri în depărtate întunecimi. Cî risc este într-un gînd este altă întrebare pentrt adâncimea acelui gînd. Ori murim pe gîndurile noa& tre, ori renunţăm la a mai gîndi. Dacă a gîndi nu eşti un sacrificiu, atunci pentru ce să mai gîndim ? Nu* i$ai întrebările grele, irezolvabile şi ultime să ne fie întrebările noastre. La celelalte răspund profesoriij căci de aceea sînt plătiţi. Dacă viaţa, suferinţa, moartea, destinul sau boala şi-ar găsi o soluţie sau daci le-am epuiza în înţelegere, ar mai avea rost să mal gîndim ? ■ ’ '" ' ^ Boala ne aduce în stări de vibraţii pe care normal nu le avem. Ca să facem,. însă, boala fecundă şi s-o convertim fii resort al dinamismului nostru intern,* intensificarea la paroxism. a vibraţiilor este o con-! diţie esenţială. Există o adevărată metodă a vibraţiei| totale, care ne prezintă căile de purificare internă,' de exaltare in vibraţiile intime. Trebuie şă atingem5 o tensiune psihică, în care fot ceea ce trăim să fie o creştqre în vibraţii. Incordările intime trebuie să fie atît de mari, îneît! actele de voinţă faţă de acest paroxism să apără ca simple acte reflexe. Dacă* în stadiul în care boala ne domină, voinţa este; paralizată şi ştearsă, în stadiul de fructificare a bolii, reălizăm un adevărat salt peste" voinţă. Ea apare prea dimi- 68 nuntă şiprea aproximativă în vulcanul de Vibraţii, iiaite izbucneşte, ca o explozie şi o apărare a vieţii, “din adîncimile fiinţei. In vibraţiile bolii, intensitatea, vibraţiilor vitale este plusul prin care tendinţele de destrămare închise în boală sînt transformate In tot atîtea extazuri ale'vieţii noastre ce nu vrea şă cadă înainte de a fi cudoseut^marea schimbare, transfigurarea ultimă. Boala aduce la suprafaţa conştiinţei .tot- ceea ce b mai adine în noi. Âşa îiicît, >sîntem adinei cu adevărat numai în boală ; iar cînd ajungem stăpîni pe boală devenim mai mult dedt sîntem, ne creăm pe noi înşine. ' L - ‘ ... X * ' 1 . Pe propriile ruine am ajuns- să ştim cine sîntem. Astfel, pentru ceea ce vom deveni avem să construim totul. Viitorul nu trebuie să ne fie? o creaţie din nimic ? Nu sîntem siliţi să începem-de la capăt ? Drumul nostru a fost ruina, noastră y să fim mindri fcâ n-am moştenit nimic. Şi nu este misiunea noastră cu atîţ mai mare cu cît ea înseamnă un început total, o misiune fără; moştenire ? Am risipit prea. mult din noi, pentru a ne mai încuraja rezervele. Forţa noastră să provină din sărăci^ npasţră.' Nu ne-am dezmoştenit pe noi înşine, în cuirăjur de a trăi dezastrul pînă la capăt ? N-am, avut; îndrăzneala prăbuşirilor şi a ruinelor noastre ? Ne-am lichidat viaţa pentru ca o dezmoştenită atît die mare' şă ne <}ea avîntul propriilor cuceriri, să putem după o. aţît de mare pierdere să ne creăm viaţa. Şi toate deznădejdile pe ruinele noastre n-au fost decît speranţe ale unei alte vieţi, începută din nou şi creată în farmecul altor străluciri. ' . .. ; Faţă de încordarea, de vibraţia şi de pornirea noastră de a cuceri lumi nesfîrşite, tot ceea- ce oamenii 69 numesc voinţă, tendinţă, ambiţie şi aspiraţie să apară ca palide expresii ale vieţii, ca forme aproximative şi atenuate. In infinitul nostru de simţire; acestea nici trepte să nu fie. In salturi mortale să he măsurăm viaţa. Şi fiecare salt să fie nu; numai un avînt, ci şi o cucerire. Cu setea noastră după nimic am învăţat prea bine ce e nesfîrşirea, pentru ea să nu dorim o nesfîrşire a fiinţei şi am cuCerit prea mult în întunerie pentru ca să nu ardem după lumină. Nu tremurăm cu toţii In presimţirea acestei lumini şi nu ne dogoreşte ca un foc nesfîrşit nesfîrşirea fiinţei ? Cunoaştem prea bine otrăvurile nimicului şi dezgustului de fiinţă ; dar otrăvurile lui n-au putut să ne stîmpere setea de fiinţă, ci doar să ne trezească do-iriaţă de cucerire şî de recucerire; Am pustiit prea mult firea în deşerturi fără margini şi am rătăcit prea mult în deşerturile acestea şi în deşerturile noastre, ca secaţi într-o lume secată să nu dorim ă deveni izvoare Intr-un izvor al fiinţei. Extazul să fie; măsura vibraţiei noastre şi culmile lui să ne fie patria* Ondulaţii de culmi să ne alinte privirea şi perspective de înălţimi să ne mîngîie sufletul. O vibraţie în infinit să ne fie toată fiinţa. Şi ce este altceva extazul dacă nu o vibraţie în infinit ? fn purităţi de elanuri să ne topim viaţa, s-o ridicăm la ultime vibraţii, S70 înălţăm în muzici de sfere. Privirea să ne fie un flux de raze şi-n corpul nostru să răsune lumi de armonii; nesfîrşite spirale sonore să-l inunde, învîrtindu-se-n ascensiuni ciudate. Strigăte de deznădejde şi scrîşniri de ură să dea doar adîncime acestor vibraţii şi toate tânguirile transfigurate să fie în elanul lor. Pînă ce devine muzică să ne adincim în durere şi boala în imnuri să-şi cânte renunţarea. Şi această muzică să ne descopere ascunse presimţiri de seninătăţi şi prin ea să-nvăţămadîncimea seninăt&ţilor. Uitat-am să privim depărtările lor şi pierdut-am măsura mărimilor lor. Vibraţie în infinit să ne fie extazul şi adînchnea seninătăţilor să ne-o descopere muzica lui. In setea de absolut învăţat-am ce este o altă viaţă şi-n ce fel a trăi este a nu te opri niciodată. Numai în cucerire setea noastră de absolut se poate stîm-păra ; retragerea şi oboseala ne măresc doar setea.' Să-nghiţim absolut e singura activitate ,ce-n infinit ne mai poate încălzi şi-n avîntul nostru, să uităm a mai face un popas. în sete neşfîrşită, înflăcăraţi să-nghiţim totul şi cuprinderea noastră să fie o pier-dere-n nimicul nostru. In existenţă să irupă elanul şi bucuria să semene marilor extaze. Şi dorul nostru de a fi, uniyersal să fie ca tristeţea de a fi. In luptă eu ea, dorul de fiinţă în înflăcărări să cuprindă întunecimile tristeţilor şi setea noastră de absolut eu întuneric să-şi astîmpere infinitul ei. Cînd suferiţi de prea mult elan, cînd vă doare avîntul vieţii şi temeţi sinuciderea în explozia dezordonată a vieţii voastre, transformaţi In profeţie durerile preaplinului vostru, consumaţi în extaze de viaţă valurile debordante ale energiei voastre. Căutaţi In drame prilejuri de sublimare, folosiţi tragediile ca drumuri înspre puritate, torturaţi-vă pentru a în-frfnge putregaiul din voi. Nu simţiţi, fraţilor, cum alîtea dureri îşi caută înseninările lor şi nu simţiţi cum rănile noastre de dtă otravă ne-au scăpat ? O rană a fost toată fiinţa noastră ; căci o otravă a fost sîmburele nostru. Şi na vă apucă, fraţilor, dorinţe de primăveri şi melancolii, de seninătăţi, nu vă apasă în (bilei voluptăţi nostalgii de lumi mai pure, cu vaateceruri' desehisercU armonii hectmOScuie'? Kt tresaregîndul -vostru -ui presimţirea Unor fericiri îl alte < iuitli şi' tm yă- iluminează: •; VMăftea-uhtâ* durea jmblimateîneîttl£cepttre ? Nu yreţiachimbarefa cCa {nare,' sehimbareaîn sîmburfele vefstru ? -Ntf< vreţi | lume în care aţi suge fericiri din'dureri; extaze di) negaţii, profeţii din, disperări,' şi nu vă incintă, ţ lume-n care, preaplinul vostru în ipîngîieţoare valul ar inutila deşerturile ascunse ale zădărniciilor voaş tre ?. Şi oare, fraţilor, nu vă atrage chemarea seni năţăţilor, cu nesfîrşiri mai calde şi mai dulci, nu v apucă nostalgii de rdepărţări; vaste că durerile i preaplinului vostru .nu* prin dorinţe de puritate? puteţi găsi o albie ? .. .\jj ■ t'*P «V .Ş'î*'*;* ' ' \î] PROFEŢIA ŞI DRAMA TIMPULUI. Pe toate plai imrile vieţii, ardoarea nbastră să îmbrăţişeze coriţb nuturile de existenţă, îritr-o participare originară ş pînă la extaz să’ trăim totul. Viaţa socială să ne fii cîmpul de verificare a inflamabilei noastre sensibil lităţi, şi în tot ce are exterior viaţa să ne revărsării infinitul lăuntric. Dincolo de cultură să ne spulbe* răm energiile şi intensitatea-energiei .ca-ntr-un vîrtej? Sa crească. Să trăim totul cu atîta pasiune, încît des* ţinui c^" un trăsiiet să despice obscurităţile lumii şi| ale noastre. Să devenim altceva, să fie ţelul nostru: şi să acceptăm viaţă numai pentru mari negaţii şi : mari afirmaţii. Dacă nu ne va arde conştiinţa misiunii, nu ne vom merita nici viaţa şi niei moartea. Nu înţeleg cum pot exista oameni indif erenţi în această lume, cum pot exista suflete care nu se chinuiesc, inimi care nu ard, Simţiri Oare rtu vibrează, lacrimi care nu plîng. Ar trebui să fie interzişi spectatorii şi toţi acei care din distanţă fac; o» VîrtuteV Numai un suflet ce se frămîntă şi care niciodată n-a uitat că 72 trăieşte trebuie, .să . ne .trezească entuziasmai; False să le declarămpe toatemcele adevăruri; care. nu dor, ţi nule toate principiile :căre. nu ine ard.;;Viziurii să devină adevărurile': noastre şî. principiile, profeţiţi ;Vorbele să tif flăcări,, şi fulgere să fie argumentele. Mai avem îmi timp de pierdut în dovezi, :în argumentezi în convingeri ? . J . (Vi Nu iubim profeţia, fiindcă ea înghite timpul.? • Cu conştbnţa timpului, un salt deasupra lui este profeţia noastră şi viitonil trăit în actual, conţinutul ei. Prezenţe şl realităţi vii devin în ea dorinţele hoas-tre şi viziunile strălucesc în preaplinul actualităţii. Nu încearcă profeţia, să suprime inevitabilul distanţelor în timp şi nu încercăm în ea să trăim totul în formă absolută ? Toţi ceilalţi care nu cunosc văpăile consumatoare ale spiritului profetic primesc succesiunea clipelor în relativitatea lor, sînt sceptici şi acceptă totul. Numai în profeţie, săltind deasupra timpului, trăim clipa în direcţia ei absolută,. în ceea ce ea ar trebui să ţintească! Ultimele finalităţi, profeţia ni le face accesibile în trăirea exasperată a momentului. Trebuie să ne încîntăm de tot ceea ce-i profetic, pentru pasiunea de absolut din Orice profeţie, pentru prezenţa marilor sfîrşituri în marile începuturi. Şi n-au crescut „ardorile profetice din presimţirile sfîrşitului în tot ceea ce am trăit ? Cu o pornire bestială să înghiţim timpul, pentru ca în fiecare clipă viaţa să fie un început, o culme şi un-amurg. Ca-ntr-un elan mistic viziunile să ne invadeze .de străluciri, să ne orbească în paroxismul lor luminos Şi indeterminatul lui să rezulte din. setea noastră de absolut. De nu vom avea dorinţa nesfîrşită de absolut, ide realizare integrală, de infinită posesie, timpul ne Vă înghiţi iremediabil şi viaţa pierdută ne va fi.în tot atîtea clipe cîte laşităţi ne-au diminuat fiinţa. 73 ■ . €ii tim biei imens se trefeiafe lteţttefraete i ,tHBPFTfffr Cdto llMFiSEBt fWBHffrîfr in demeana. timpoiuii ttetgraţf ■ gfe ehmuife ta# ac# oaţeaşteaplăc^ti^ţ&sâlfesi^eascăfăr&na lacrte e*nrttmţ& Ş» aproape ##3 oantesHl soit fărîrae-cEfe eatetfeBţa cte# ^teaptepteprai* Jţae Bdariaare: ¥aiss& rea ethosului profetic consisfâi â® voinţa. âe a te^Br chite te însuţă mir-o* 1rătee ini*a»te ea un extm O, eostcepţie teaeteite a vieţ#riăm< timp esielabaza oricărei profieţi». -Of lupte groaznică . împotriva timpului- şi* a inerte^ vieţuirii temporale. Sântă-aa&ft&& normai # nlediocs»» te tempwalităţii ®a tepopte teae te# te it#rg1frrte###> la eoaeepţj» eemoife a cmggteoeriâîmşpgpciraift diverselor sac»-, tete#; Oamenii aşteaptăt tattete# timp ; aşteaptă ea itealarite aă ae îtnpimeaacabt speranţele sa triwa sa»stei< ati*uditefF*o*riăettaBStră: profeţite să ra* eonoaste ater#nit Geeştiinţp) anstesiu s& crească teatre cefarirafem» ■ Ştefjjaâtefe te.: digă*. d4nte-a< fes-rir exaltate a» ###< te serr vate pfină te etedte nean-tahii tempsraiL Menyairisntid. pterir a6» jte- est vm te-«estete te tete te# aădsfeEen#* ateste*, temă te fie ««stete dirnGaEmăeăpare'tera&fiepeBtraaeeăţ care wt ^ră ih do^măfsi feraaOfiglli'ft-iW ultim®! Fostd fegitriesă ne f ie ofaeaia şi pe te te ne înălţiat ca peaeipfc • Maetemi#»#* steteapw» te eaogwim dmpuhn şă eBpelg’ te tresteîn* CterfaMţfc # eterte teţte te dlpe. ^i^# 'te teteS teatf*^em te vizîwr h$#noaatte; est gţiaxaS^^ £nnrănnureate& pe eeţMţi # steutttrîrtdiţ-i lifS^eontemplht#, depawigea eeîor â|te#te $5. pul mat poatelf& £o#- adevăratăcrinte uicop- 74- • Şi •elanul mosferţi -pwdetk: să fie >un îtrenM*r >< ■9&S ca boala sau>ea lacul, inel ,*ă prindem «£e»*Ş| iorae adăpostită -ie lisate şi >i®abne fA-®fe»® •CWbâafjHL iWBjecsală, să jeueeojra #i să âezr&ăm JaffiMSile «ascunse de întunericul lumii şi al nostru ] iŞi sare, fraţihK, -ow v-aiţa întrebatele ce (bucuriile neariaje sînt Utitdte «ane r$t «St Se .tmti ? ?Nu întrebat de ce respirăm în atîtsa sorine fi: <4e*îe tee- raursd de bueuaw wtît.iie «ar ^ne'jetgBâsde ? ike ? Revărsarea Erosului pe întreaga sferă a fiinţei amestecă elanurile erotice în toate planurile de existenţă^ pînă la cele care n-au nici o afinitate cu ceea ce e specific în &os. Iubim atunci cu toate membrele corpului şi cu toate elementele spiritului. Iubim îa mers, în întristate, Sn somn, în visare, în amintiri etc... Intr-o astfel de răspândire totală, e firesc ca iubirea să nu in. Conştiinţă precisă de ea însăşi, ci să se rătăcească, 4e prea multă jrienitudine, ca într-o inundaţie. Vagul erotic rezultă da această inundaţie a instinctului, oaie de pcea multă ihtena-tate, viind să îmbrăţişeze tot, scapi esenţialul şi individualul. Farmecul iubirii consistă chiar în această coexistenţă ciudată a unui fond mstinctiv cu un vag erotic. MOZART SAU INTILNIREA MEA CU FERICIREA. Omul nu poate fi esenţei decît în nefericire. Oare Mozart ne atrage numai ca excepţie ? Oare numai de~la Mozart am învăţat adwcknea seninătăţilar ? De cîte ori ascult aeeasţămuzică îmi cresc aripi de înger. Nu vreau să mor, fiindcă nu pot concepe, că odată îmi vor fi definitiv străine aceste armonii. 97 Muzica oficială ă paradisului. - • - De ce'nu m-âm prăbuşit ? M-a salvat ceea ce este * mozdtiiaii hi niirie. Mozart ? Golurile în nefericirea mea. De ce iubesc pe Mozart ? Fiindcă el mi-a descoperit ce puteam fi, dacă nu eram opera durerii. Simbolurile fericirii : ondulaţia, transparenţa, puritatea, seninătatea... Ondulaţia■: Schemă formală a fericirii. (Revelaţie mozartiană). Cheia muzicii lui Bach : dorinţa de evadare din timp. Umanitatea n-a cunoscut un alt geniu care să fi prezentat cu mai mult patos drama căderii în timp şi nostalgia paradisului pierdut. Evpluţiile muzicii sale îţi dau o senzaţie grandioasă de ascensiune în spirală spre ceruri. Cu Bach ne simţim la poarta paradisului ; niciodată în el. Presiunea timpului şi suferinţa omului căzut în timp amplifică nostalgia după lumi pure, dar nu ne transpun în ele. Regretul după paradis este atît de esenţial acestei muzici, încît te întrebi dacă Bach a cunoscut altă amintire decît cea paradiziacă. O imensă şi irezistibilă chemare răsună profetic în ea şi care este sensul acestei chemări dacă nu să ne scoată din lumea aceasta ? Cu Bach ne înălţăm dramatic înspre înălţimi. Cine în extazul acestei muzici n-a simţit trecătoare condiţia sa naturală şi n-a trăit seria de lumi posibile ce se interpun între noi şi paradis, acela nu va înţelege de ce tonurile ei sînt tot atîtea sărutări de îngeri. Transcendentul are la Bach o funcţie atît de importantă. încît tot ceea ce îi este dat omului să trăiască are un sens numai prin relaţia la o condiţie de dincolo. Nu este nimic natural în această muzică 88 transcendentă, fiindcă nu acceptă niciodată aparenţele şi timpul. Bach ne invită la o cruciadă, pentru a descoperi în sufletul omului, dincolo de aparenţe, amintirea unei lumi divine. Dar oare a înţeles omul, de a crezut că-1 poate mingîia cu astfel de răscoliri ? Nu se adresează chemările şi mîngîierile lui unei lumi de îngeri căzuţi, cărora doar tentaţia astrală a păcatului le-a frînt aripile şi i-a aruncat de acolo aici, unde lucrurile se nasc şi mor ? O tragedie angelică este toată muzica lui Bach. Exilul terestru al îngerilor este motivul şi sensul ei ascuns. De aceea pe Bach îl putem înţelege numai cînd sîntem departe de omenescul nostru, cînd trăim în întîia noastră amintire. îndurerat de căderea în timp, el n-a văzut decît veşnicia. Patosul acestei viziuni consistă în a reprezenta procesul de ascensiune în veşnicie, iar nu veşnicia în sine. O muzică în care nu sîntem veşnici, ci vom deveni. Veşnicia este înfrîngerea completă a timpului şi intrarea nu în altă ordine de existenţă, ci într-o lume substanţial diferită. Viziunii creştine a discrepanţei absolute între timp şi veşnicie, Bach i-a dat contur sonor. Veşnicia nu este concepută ca o infinitate de clipe — există o veşnicie în timp, o totalitate imanentă a devenirii —, ci ca o clipă fără centru şi fără limită. Paradisul este clipa absolută, un moment rotunjit in sine, în care totul este actual. Tensiunea şi dinamismul acestei muzici sînt determinate de faptul că noi avem să cucerim paradisul ; nu vrem să ni se dea. Intervenţia divină nu joacă aproape nici ufi rol. Bach îl roagă pe Dumnezeu mai mult să ne primească, decît să ne mintuiască. Momentul dramatic este la poarta paradisului, în pragul veşniciei. Cruciada pentru paradis aici îşi atinge punctul culminant în creştinismul profund al lui Bach. Calea cealaltă, a răz- vrătirii şi a abisului uman, a rochi puit «' cruciadă spre a dezrobi paradisul de dominaţia divină... Ce armonie auzim la poarta paradisului ? Ce se poate auzi numai acolo ? Dacă cu Baefc simţim regretul după paradi», cu Mozart sîntem in paradis. Această muzică este eu adevărat paradiziacă. Armoniile ei sânt un dans de lumină în veşnicie. De ia Mo-zart putem învăţa ceea ce înseamnă conceptul grav ţios al veşniciei. O lume fără ţjmp, lăfă durere, fără păcat... Bach ne vorbea de o tragedie a îngerilor ; Moeart de o melancolie a îngerilor. Melancolia angelică, ţesută din seninătăţi, transparenţe, joc de culori. Evoluţia Iii spinală a muzica lui Baeh, prin însăşi această schemă, indică o nemulţumire de lume, de ceea ce e dat, o sete de a cuceri purităţi pierdute. Spirala nu poate fi o schemă o muzicii paradiziace, fiindcă paradisul este Emită f inală a ascensiunii ; mai în sus nu se poate atinge nimic. Cel mult în jos, înspre pămînt. Si existe şi aeoio un regret după pămînt ? La Maasart, ondulaţi» înseamnă deschiderea recepţie» a sufletului pentru splendoarea paradiziacă. Ondulaţi» este geometria paradisului, precum spirala este geometria lumilor interpuse între pămînt şi paradis. MOZAST SAU MELANCOLIA ÎNGERILOR. Ceea ce Mauriee Stores seria odată despre întîile compoziţi ale lui Mozart, despre iniîiie raennete de la vîrsta de şase ani, îraistăruie In minte ca ® remuşeare, ca u» regret şi « obsesie v faptul că us. capii a putut să îfitFevadăastfel de armonii este o dovadă a existenţei paradi^luiprindofwfă. Barres are dreptate« 9* toată muzica lui Mazart, pură şi adriană, se transpune în altă Imn» sau j^te intr-o anâatere. iNu-esie ciudat că, purificaţi prin ea, trăim toate lucriaiie ca amintiri, care niciodatăou devin regrete ? Şi pentru ce nu devin regrete ? Fimdcă lumea ce ne-o oferă Mozart'este dio calitatea însăşi a amintirilor : e imaterială. Iubeşti pe pozări în clipele cînd suprimi vieţii direcţia, când caavcftegti elanul în zbor, când aripile poartă soarta, iar nufatalităţjle. Cine ar putea spune unde încetează .aici,graţia şi unde începe visul ? Muzica aceasta pentru îngeri ne-a r-elevat categoria pîa-ttautului. Şi la Haydn întâlnim graţie şi jHiritate, şi la el absenţa metafizicului are un farmec atit de intim. Dar spre deosebire de Mozart, el se adresează prea mult oamenilor, visul său e pastoral, graţia sa • mai mult terestră, decît aeriană. Farmecul planant este tulburat de atracţia lumii noastre. Pentru Mozart şi pentru orice muzică îngerească, privirea în jos, înspre noi, este o trădare. Dacă nu este cea mai mare trădare a te simţi om... Rămas-a Mozart până la sfîcşikil vieţii fidel viziunii sale, iadei luam desooperite de ondulaţiile unei melancolii de vis, pmsNdistdui sau interior şi paradisului dorinţei sau al amintirii ? ffe suntem uneori înclinaţi a crede ►că Mozart fost niciodată murdărit de gîndul morţiş că n-a fost niciodată infectat de tristeţi otrăvitoare ? Deşi într-o scrisoare cîţiva ani înainte de moarte,- mărturisite intimitatea sa perfectă cu gîndul otorţa, -totuşi, în şofară de oboseală şi de un elan comprimat, greu ar fi să găsim, în acest timp, caractertd «nei reflexS triste, ce ar întinde .arcuri negre peste lumi. S-a observat de mult, ca Requiem-ul lui Sforari, deşi exprimă dorinţa de salvare din lume, nu ^rireseS «tei >puţin cm sdfin fie puritate sau nu şţiu cealuzie mîngîietoarela o luilnd1 de culori trandafirii, ce voalează suferinţele căderii1 în lume. ■' Şi cu toate acestea Mozart n-a rămas consecvent; visului iniţial. Dacă a scris o muzică pentru îngeri, aripile nu i-au căzut mai puţin de cîte ori nu eră în muzica sa, adică în muzica lor. Astfel, c$ a creat în ahUl morţii sale este o trădare. Revenirea la propria Iui Condiţie, regăsirea umanităţii 'sale, trezirea dirt visul vieţii sale substituie aceleimelancolii transcen- . dente o tristeţe sumbră; materială, o atmosferă de descompunere, de ireparabil şi de fUnebru care, mai tîrziu, în creaţiile din urmă ale l'ui Schubert, se vor încorona atît de dureros. Pînă aproape dfe moarte, MoZart a păstrat continuitatea visului său de tinereţe. Dovada existenţei * paradisului prin dorinţă, de care vorbea Barres, este reînnoită pînă înainte de trădare. Deodată, este ca şi cum ar fi fost eliminat pe vecie din paradis. Şi că-, derea lui ne-o iace sensibilă nesfîrşita tristeţe şi inti-' mitate cu moartea din ultimele lui creaţii. Un adevărat; salt s-ă reălizat, o discontinuitate semnificativă,-o ruptură simbolică. Adagio din ultimul său concert pentru clarinet şi orchestră ne revelează un Mozart schimbat; nu convertit, ci căzut; nu. transfigurat, ci înfrînt. O muzică în care o melancolie şUbtilă şi eterică reftţ^a tristeţea materială şi; ăyîntul graţios ex-, Gludea Cealaltă parte a vieţii lunecă deodată pe panta opusă, înecare nu,-poate să fie decît înfrîntă. Este prăbuşirea visului unei vieţi întregi. Dacă formal, siar mai putea recunoaşte acel Mozart de altădată, atmosfera şi reflexele afective sînt o surpriză din eele mai ciudate. Tristeţea Uttiiftelor creaţii ale lui Mozârt şi în special atmosfera sumbră a concertului 92 pentru clarinet şi orchestră dă senzaţia unei degradări a. niyplphu sufletesc, ajunşi-s^bDi^i h^P?4 ^ero vital, şi-psihic. Ifişţ&jg top . marchează o .treapiă^în disoluţi», În lichidarea ierâţ-hiei noastre, sufleteşti. Aruncăm văl după văl de pe sufleţdţ rioşţrui rarefiem iluziile, convertindu-ie transparenţaîn vid. Tristeţea muzicală ă acestui final mozartian este ca un mufriiur subteran'; înăbuşită şi nu ştiu de ce jenată. Cînd fe gîndeşti lagrandoârea patetică a tristeţii muzicale în Simfofiiă a Iii-a,jă lui Beethoven, unde tristeţea create îri dimensiuni âtlt de mări, îhdt leagă lumile, eon-. struind deasupra lbr o boltă sonoră, un alt cer — atunci finalul trist ai operei lui Mozart nil depăşeşte dimensiunile unei inimi, nu înfrîhge cadrele unui suflet. în-tristeţe şi în moarte nu se poate transfigura un suflet a cărui inspiraţie i*a făcut „carieră" în paradis: ~ ; Dacă se va spune că visul de seninătate, de adîn-cime în seninătate, de j^aţie şi de zbor imaterial că întreaga melancolie subtilă şi transcendentă, ce se degajează din opera sa, de natură a ne face să credem că el a surprins melodiile unei alte lumi şi că le-ă redat aceleia, daeă toate acestea, n-ar exprima mai mult dorinţa, decît realitatea sufletească a lui Mozart ? Această problemă; de atîtea ori, pusă este. falsă. îşi poate închipui cineva că un om n-a trăit în lumea pe care el a realizat-o, o existenţă întreagă ? Nimic nu ne face să credem că înainte de căderea sa, Mozart n-a trăit. într-o lume de vibraţii pdre; într-o altă lume. Nimeni nu chită paradisul fiindcă nu-1 are, ci fiindcă nU vrea sărl piardă. > r ’ Iubesc pasionat, .pînă la1 un adevărat „complex", muzica de paradis a lui Mozart acei ce trăiesc în 93 stările celui dfe*-at doilea Mozart, al scurtei perioade fix care moartea ai întunecat luminile şi amintirile paradisului său inteţjbr. Şt-I iubesc" fiindcă păstrează acoperită de atâtea dfecepţii şi fixfltâiijgSrt dfii tiaţâ* lumea paradisului! lâ? îfifertor; a Bm^for, ce B se descoperă iii dilatările â&tîed€e ale extazului (Sci nu se poate iubi' lumea Itu Klbzart dacă ul adlncimfle sufletului tău n-a r§[gSşe$t£ ‘ţttt secretul deznădejţEi se dezvăluie fii antinomia creată filtre un fond mozar-tian şi imenâtăţile negre,. născute în viaţă, pentru a înăbuşi acest fond,. Atîtea suflete trăiesc cu- sfîrşi-turfie altora, neştiind, unde să'-şt axate începuturile, aurorei©, CăMazart »-a trăitîn, lumea noastră* că n-a înţeles de la început căderea şi moartea, este stupid să se explice prin atmosfera rococo-ului. Trebuie spus, dimpotrivă*. eău există; fiinţe pentru; cere in#vtd&s$ia nu este mu blestem*. fisrwteă fer li se dezsfefaiie tirani fa*aB£ăţHeaeeste£ «wrtRţK Ger eonştienţişi nenorociţi fix ccmştifii^ firiMdfaaţfei; fii centactuf fer em durerea şi moartea* se transfigurează* acceptă luminile demonici B^szart a trăit prea rmrit fiasamonS serafice, ca să mai poată exp^te aceste lutftihf. „BBsteruK* «sdalaţsei:, împlinirea, în înălţare sau M, iubi Ift^fcondtttetev a te topi ca te mlădia pe est Iubeşti ondnlaţia, Inteucît te *m3fceozăt tedesăvâr-şeştefo* «pi mafie.. . O conştiinţă ondulată, dansantă), graţioasă: o> la* şltate ffeBtru-triste^ $» tr& . — Marea ispită : n-aţi văzut niciodată lumea prin ochi deŞarpe ? : •<-.. Ora cînd amintirile mă năpădesc ca flăcările, cînd mi hrde tot trecutul, tot ee în mine a fost zîmbet, tris-„ teţe; regret; cînd tot ce in mine nu poate tăcea. Strigătul propriilor adîncirrii... Durerea de a aveâ un timp, tristeţea istoriei proprii... ' O Iunie fără- amintiri şi speranţe... A trăi absolut, fără paradis. O conştiinţă ce. nu-va întinde 0 curbă între începutul şi sfîrşiţul iundi, un curcubeu imenă şi etem nu se va încovoia pe Întreaga lume, nu se va mîngnaniciodată de pier-derea paradisului* Născuţi în umbxa divinităţii ; s-o umbrim, să ne' fie idealul. Ziduri negre într-un oraş de nord, ziduri afumate şi îiialte* Cşaţă, ploaie şi tristeţe. In dezacorduri sinistre şi Uluitoare, evoluează melodii vechi într-o flaşnetă* Şi suiietele parcă se desprind din zidurile afumate şi înalte, spre a ee întîlni ca-ntr-un focar sonori în propriul tău suflet. Şi în prada acestor dezacorduri de flaşnetă ruginită, îţi intonezi discursul funebru la. propria ta înmormîntare. Numai disperarea schimbă cursul unei vieţi, căci disperarea este aureola durerii. Transfigurarea este un salt" din durere, un salt de la marginile durerii, adică din disperam Deznădejdea este sentimentul Cel mai fecund ; de la ea începe totul. Şi ce este totul ? Pasiune pentru durere. . * Nu se poate ş.ti dacă omul iubeşte sincer suferinţa. Nu există destin fără sentimentul ascuns al unei condamnări şi al unui blestem. - Timpul ca o scară a durerilor../ . 100 Acela ce ar fi putut deveni :şfînt, dacă ar fi voit..; Gînd în noapte :: dacă omul nu trebuie să sufere plnă cînd Dumnezeu însuşi îşi va cere scuze... lntîia oară paradisul a fost corupt pripcunoaştere.; a doua oară îl va corupe tristeţea. Atunci voi renaşte în formă de şarpe... . J Diferenţa între mine şi Dumnezeu : el poate ceea ce eu siipt. puterea ne desparte : o diferenţă de nuanţă metafizică. Nu trăirea în dumnezeire, ci în dumnezeirea noastră. Suspendarea totală a timpului;; lumea se creează în noi. • Extaz divin : în noi începe timpul. Senzaţia înţîii clipe... Apoi clipele ce cad în timp ca lacrimile In suflet. Să mă răsfrîng în lacrima taşi jtu, într-a mea. .Fie-, care să se răsfrîngă în lacriihile celuilalt. Toţi şă se oglindească în lacrimile tuturora. Ca icoane vechi în smerenie să stăm aplecaţi pe tulburile noastre transparenţe, clare în strălucire, dar nu în adîncijrne-.La-crima să ne fie oglinda noastră, adevărata noastră oglindă. In easevorîmbina durerile şi extazele noastre. Ce altceva decîiTlacrima 'poate fi oglinda celui ce a pierdut* paradisul ?, Numai în lacrimine vom regăsi figura. Şi cum se deltoid sînt parcă chemări ale altui paradis»-.în care am intra după ultima clipă; după Ultima lacrimă; Intre acei care refuză viaţa şi n-o pot iubij nu există nici unul care n-a iubit-b sau care n-ar vrea s-o iubească. i ■: ■ -■ JURĂMtNT VIEŢII: Niciodată nu te voi trădă de tot; deşi te-am trădat şi te voi trăda la fiecare pas ; Cînd te-am urît, nu te-am putut uita ; 101 Tfe-am blestemat, «a să te suport; Te-am retezat, ca săte schimbi; Te-airt ehemart Şi n-ai vecii; am urlat şi nu mi-ai zîfflbit; am fost Mstşî nw m~ai mfngfiat. Am pBns şi nu mi-ai îndulcit lacrimile. Deşert ai fost rugăminţilor mele, mormînt glasului meu. Tăcere fost-at chinerîjfer şi pustiu BingurStăţîter mele.-IMs-am In gtetf* fhtîla efîpfr a vicfâ şi fulgerat-ara începuturile taîe. Vtert-ara otrava rădăcinilor tale,, secetă In fructe, uscăciune în flori şi secarea izvoarelor dorit-a sufletul mea. Dar recunoscător îţi este sufletul meu pentru zîm-feetul eel-a vfeutdbar ei şi nimeni altul; recunoscător pentru ceea Istflhire, de nimeni aSătă; acea în-tîlnire nu se uită, ci cu credinţă ascunsă în tine răsună în tăcere, înverzeşte pasfteri, îndulceşte lacrimi şi înseninează singurătăţi, îţi jar ei nrciodată mi vei cunoaşte marea mea trădare-. Juf-pe tet ce poate fi mai afînt: pe zîmbetst tău, ei «a mă vei despărţi deţine. M-ăţS-simfîl nkâedată cum timpul se adună te voi, creşte şi vă teandă, <5nd tel ce- â devenit şi s-a scurs pică acum se concentrează deodată într-o fluiditate abstractă şi so ridîcă te voi spreun pisc necunoscut ? M» v-a durut nictQdat&aqeaat&creştere atimpului, bu lităţii ? Mu v-aţi incevateZnicieînd pe spirala internă atiropuhii, cu simmzităţiie fi evoluţiile ei arzătoare ? Devenirea se răzbună în contra clipelor noastre absolute ? Să nu avem dreptul nici măcar la un contact discontinuu cu absolutul ? Se pare că timpul ar vrea să ne amintească de uitările noastre în lu-mteă, £-a? vrea să distmf$ă uade-am vrea să ne pierdem. timpul a ros bazele paradisului. "Şarpele n-a fost numhi Instrumentul cunoaşterii, şi al titopUh». Viitorul este o concesie pe care eternitatea o fâce timptihri. ŞOAPTE SINGURĂTĂŢII Nu mi-ai simţit tăria în negaţii ? Nu te-a cutremurat încordarea din încheieturile fiinţei ? Nu te^au ars xăniîeTrtele de mi-ai prevesti ^firşitUl '* Oare i**ăî ştiut că 'ţrfin tine am fost tare, Că ta Cai^aUMt ^i^cîrfe «dhfcui spre moik ? De ee-mj şopteşti dedeşpătfiîi, etnd m-am îegart prm tăriile tale de aparenţele firii ? !fu ţji-am cerut îndu-rare, ei forţă m blestem şi fulgere în deznădejde Şi nu m-ai învăţat ţu ca dispreţul .meu să aibă întinderea iubirii t Dispreţ din depărtări este legea ta, singurătate, dispreţul culmilor, a8 culmilor riscate de iubirea ta. Căci o lame trebuie sa fi clădit cu iubirea, ca sa peifi privi Se sus spre ea. Şi nu m-ai sfătuit tu să privesc de sus spre ea. ca durerilor să le iau numele şi înfrîngerilor întunericul ? Nu mi-ai pipăiţ.şj nu. mi-ai. sărutat tu, rănile, singurătate, acele răni care vorbesc de. învieri ? Simţit-am mîngîferile tale, £înd glasul meu spart, amar şi trist, şoptitu-ţi-a : sint un univers de regrete. De ce tu, care nu ierţi nimic, mi-ai îngăduit slăbiciunea unei atare mărturisiri ? Oasele şă mi Ie fi sfă-ifmai, lhpba să rot-o fi ţintuit, privirea să mr-o fi răpit. Căci nu vrea» -să fiu f» fiinţ6, ceCa ce nu sîrrt în pînd. Şi decîteori gînduFiîe rft-au părăsit, de atî-tea ori n-am fost în gîttd, Inspiră gîndurilor mele tovărăşie vieţii şi adu-îe-a minte de mine în mărite ceasuri. Dar. nu mă rningfiadnd sînt slab şi obosit şi ✓ trist. Atunci te..'-vreau severă, tea şi necruţătoare. Arde-mi tălpile cînd vreau să-mi îngrop sufletul şi „• Străpunge-mi inima cînd e dulceagă. Sfîşie-mi carnea „cînd ea se leagănă în uitări şi fă lacrimile arzătoare că Otrava. Ţie-ţi încredinţez sufletul meu, singurătate, şi-n tăriile tale aş vrea să-l îngrop. RUGĂCIUNE ÎN VÎNT: Fereşte-mă, Doamne, de ura cea mare, de ura din care izvorăsc lumi. Domoleşte-mi tremurul agresiv al corpului şi descătuşea-ză-mă din încleştarea fălcilor mele. Fă să dispară acel punct negru'ce. se aprinde în mine şi se întinde în toate membrele, năşcfnd în arderea nesfîrşitului negru al urii o flacără ucigătoare. Scapă-mă de lumile născute din ură, elibereâză-mă de nesfîrşirea neagră sub care mor cerurile mele. Deschide o rază în această noapte şi fă să răsară stelele . pierdute în ceaţa deasă em noi să ne mîntuim ? Nu se poate jşti dacă omul Vrea sau nu să se mîntu-iască, fiindcă rtu se poăt^ şjd dacâ momentul ultim; al mîntUirii -r* transfigurarea -r-, este altceva decît o înfundătură sublimă. . =, Refuziil mîntuirii pleacă dinţr-o iubire secretă a tragediei.Estecă ŞicUm odi^ inîhtuiti, ne-ar fi frică să tiu fim aruricaţî ladb? de divinRate şi am prefera o rătăcire pentîu a tte-impîâm ofgoliu absolut. Cu toate" acestea iiu ;eidsţă nimeni ‘edre să aia privească pierderea mîiituîrii că pe cea mai măreoCazle pierdută, precum nu există nimeni trăre să nu se îmbujoreze în visul alb al transfigurării. Şî această situaţie e atît de dramatică, încît te întrebi dacă Dumnezeu nu pe-a exilat pe pămînţ -pe fiecare în parte. Dar , omul nu poate trăi nuniai în nelinişte şi numai în durere. .Existenţa exclusivă în gama stărilor negative, fără întoarcere la naivitate şi fără înaintare în transfigurare, împovărează în aşa măsură conştiinţa noastră,; încît presiunea unei vini adaugă un atribut dureros acesteîa. Naşterea cqnştiinţei vinovate indică Un moment primejdios şi fatal. Ne simţim treptat apăsaţi de temeri ascunse .şi responsabili fără să ştim faţă de cine. N-am comiS nîci o crimă şi n-am ofensat nici cea mai neînsemnată' fiinţă ; dar’ conştiinţa este tulburată ca după o Crimă şi ca după cea mai grozavă ofensă. Ne-amĂ ascunde îţi zone de întif-neric de frica luminii. O teamă de claritate ne stăpâneşte, o teamă de lucruri transparente, de tot ceea ce există, fără să aţbă nevoie de justificare. Neliniştea creşte cu atît mai mult, cu cît noi nu putem găsi un determinant concret şi imediai O vinâ fărăobiect.-o . '* “ • ' 105 nelinişte fără o cauzăexterioarâ, Am vrea atunci aa«j bine să fi făcut o mină, să fidiStias am prieten, să fi ruinat o familie, să fi fost murdari, triviaK şi bestiali. Mai repede am accepta săftaavecanosoătari unei victime, decît să ne scufutidâtt in ne- liniştii noastre. Pierduţi în obscurităţile Boa mine şi condamnaţi fără Scăpare, ne-am simţi mai jimvmoşi deeît in mrejele unei vini oe a-o putem înţelege. Conştiinţa vinovată ne oferă exemplul celui mai mare naufrapu moral- Fără ea n-.am iBjţatege nimic din toată drama păcatului, n-am presimţi nimic din procesai prm care fără să fim vinovaţi iată de ceva, putem fi vinovaţi faţă de tot. Cînd pe minţim responsabili faţă de sursele prime ale vieţii, atunci curajul •gîndirii noastre a devenit primejdie pefitru existenţa noastră. Naşterea conştiinţei vinovate nu se poate concepe în afară de o existenţă care suferă. Drumul spre-păcat pleacă din suferinţă şi este şuferinţă. ©ar; o suferinţă infinită. Presiunea conştiinţei isnovate n-o cunosc acei kt care suferinţa încetează, pentru Care ea. este o Simplă potecă, îngustă ca şi do-‘ rinţa lor de fericire sau de nefericire. Ce se In-tîmpiă, insă, cu acei care n-au de ales decît Intre suferinţă ţă paradis ? (Este oare admisibili altă alternativă ?) Şi ce se întîmplă cu acei care de frica de, a pierde suferinţa prin cîştigarea paradisului nu pot renunţa niciodată la ea ? In ce lume să se aşeze acei - ce se simt lari numai în contradicţie, ce sînt victorioşi doar între două tăişuri ? Nu este existenţa cea mai . plină aceea în care mugurii surîd putregaiului ? în-tr-o mare existenţă, contradicţia este o supremă unitate. Reflexul divinităţii î'n om este sesizabil în rezistenţa în antinomii. Slntem pe calea dumnezeirii de ’cîte ori ba noi > dialectica nu mai este In proces, de m t cUe oci antinomiilţ &e rotunjesc îndoita fiinţei noaar l’rtre» unătînd curfaa.deâzur a cerului* iar .pe cafea noos-? trăţacelor eăzuţi iremediabil in timp} de cSţe oii f tcăimla oriceproces. ca o «brrere. Şi txăim durerea • caodialectică cil uzl singur terme», fjbaretea se U-aâtată;,se neagătsţîn durere şise îmbinăîn durere. ţ Este ceva monoton Sa toată drama suferinţei... Yrind sau nevrîndr fiecare om înclină să considere durerea ca un «Irumspre puritate,. ea un simţii mor l ment. în evolu^La sa^ fiiadeâpînâ; acum nimeni n-a ; putut-o accepta ca o stare naturală. fiepu^nd-o în- - vinge şi depăşit ea se sistematizează în exis-îtenţa noastră; cerîaio dispoziţie exact opusă-purici taţii. Ce ispăşim prin suferinţa noastră ? Este înfîia | întrebare a conştiinţei vinovate. C& ispăşim <$f*d - n-am facat nimie f O vină fără obiect ne tiranizează " şi-povara pe conştiinţă creşte cu piugreşuf durerii. Uh vcriminal are o seuzg penţru neliniştea Iui ': victima ; \ un am religios: un gest imoral'; un* păcătos obişituSt: f &, datare de lege.. Aceşti oameni sîat scoşi «fin etanu-^ nitate; atît ei rit şf comunitateaştiu «fe ees&rtBies-;■ iernaţi. Neliniştea lor are un. sprijin incertitudinea ; motivului exterior. Fiecare din ei poate spune finiş-| tit: sînt vinovat, fiindcă... Dar acelai care nu poate % spune niei măcar fiindcă ? Sau cînd* mai tîrziu, îft I tortUrfle conştiinţei vinovate, acest fiindcă va fi urinat |( de o scuză ce acoperă totul şi‘ acest toi nu va putea i.mîngîia cu imensitatea iui dorinţa noastră dureroasă după un păcat imediaV conetet şi viu ? N-am . vrea oare- să fim vinovaţi faţă de cevai UiriBiî ? Săj ştim că suferim dia cauza cutărui şi c^tăriii luem, ^. c ne ssK^Bi vinovaţi faţă de o prezenţă, de o funţă de-_ .. terminată, să putem aduce durerea noastră facă nume . î^legăturâ cu un narae... _ . r, N-am păcătuit faţă de nimeni şi faţă de nimic; dar am păcătuit faţă de tot, faţă de 6 ultimă raţiune. Aceasta este calea păcatului metafizic. Precum formele multiple ale temerii — în loc să se nască individual şi diâparat pentru ca să culmineze în frica de moarte — se nasc la unji dintr-o frică iniţială în faţă morţii,, tot aşa în căzui păcatului metafizic, o vină esenţială în faţa existenţei iradiază de la centru toate elementele poverii noastre lăuntrice. Conştiinţa noastră vinovată, încercuită de coroana neagră a păcatului, îşi dă în cele din urmă seama de un atentat comis de existenţa noastră împptriva surselor vieţii şi ale existenţei. Intîiul şi ultîittul păcat. Dintr-o nesfîrşită suferinţă'se naşte conştiinţa păcatului; la rîndul lui, el este o pedeapsă a' acestei suferinţe. Sau poate mai mult: păcatul' este o autope-deapsă a suferinţei. Ispăşim prin el vina de a nu fi devenit puri prin ţlurere's de a nu fi făcut saltul, transfigurarea, ci continuăm a suferi mai departe fără margine, ispăşim mai cu seamă de a nu fi voit să deven.im puri. Căci nu se poate spune ca n-am avut fiecare la un moment dat cheia paradisului... Dintr-o mare reflexie asupra sa însăşi, conştiinţa vinovată. începe să descopere raţiunile ultime ale neliniştii sale. Decît, acestea niciodată nu vor putea echivala motivul precis, şi cauza exterioară, ci, dimpotrivă, amplifică problemele existenţei proprii.' Căci toată drama păcatului metafizic consistă în trădarea raţiunilor ultime ale existenţei. Aceasta înseamnă a fi vinovat faţă de tot, iar nu faţă de ceva. Ştiind, aceasta, ne-am uşurat sarcina şi blestemul ? Nu, fiindcă nu putem înlătura „cauza" neliniştii noastre fără să ne'înlăturăm şi pe noi. Deja; păcă-ţuind ne-am înlăturat din existenţă, cîştigînd în teu-ii-î... . - • 108 schimb o deconcertantă conştiinţă a acestei exis-' tenţe. ' : Toţi acei ce au trădat, geniul pur al vieţii şi au tulburat sursele vitale în. elanul demiurgic al conjşţiinţei au • atentat la raţiunile prime ale existenţei, la existenţă ca atare. Ei au violat, misterele ultime ale vieţşfgi . au ridicat toate vălurile ce acopereau taine, adîp-cimi şi iluzii. Conştiinţa vinovată rezultă din ateu-, ; tatul pu voie sau fără voie împoixiva vieţii. Toate I clipele care n-au fost clipe de extaz în faţa vieţii s-gu | totalizat în vina infinită a conştiinţei. Viaţa ne-a fost | .dată ca să murim în extazul ei. Datoria pinului era p s-o iubească pînă la orgasm. Oamenii trebuiau să lu-| creze la construirea celui de-al doilea paradis. Dar la | această construcţie n-a fost depusă pînă acum nici jpo piatră ; doar lacrimi. Se poate oare construi un pa-i radis cu lacrimi ? Păcatul metafizic este devierea de la suprema res-| ponsabilitate în faţa vieţii. De aceea ne simţim ex-| trem de responsabili în faţa ei. Sîntem vinovaţi de a |jjfi conspirat în nesfîrşita noastră durere împotriva ^'purităţii iniţiale a vieţii. (Dar oare viaţa n-a conspi-|v răt şi ea împotriva noastră ?) V Un om cafe .iubeşte viaţa şi a conspirat împotriva •; e,i este asemenea unui creştin fanatic care a renegat • pe Dumnezeu. Păcatul teologic este tot. aşa de grav ca şi păcatul metafizic. O diferenţă există totuşi : Dumnezeu poate ierta dacă vrea ; viaţa, însă, fiind Obosită şi oarbă de fulgerele noastre, ne poate re-^primi numai dacă vrem noi. Ceea ce înşeamnă,: re-_ nunţarea la calea divinizării proprii şi pierderea în anonimatul surselor vitale (recîştigarea naivităţii pa-ţ- radiziace, cînd omul nu cunoştea durerea şi pasiunea 109 ş. pentrudurere). încă odată, minttorea oste -o ehe^aune deqainţâ. ^ V ft. ucide «n om şt a ueîdeviato?^t»toralcaz te c©ndaronăsem«ai, In ai d^ea>#^nâilâ iev%e ^ condamnare. frttteşti tx şi tams ^ ff oandamnat de ultimul principiu fdensrtttră, de viaţă.de existenţi, de Dnraneseuete.^. Poate num» atonei începi să ştii cee viâ|a#să^et^tgcruriTiWcnşâ>iiefiiozefieî ; să dispreţutoşti legile naturii; să fii ttHcum trist ; să iubeşti absurdul... ' De aicv un drum prin îiitunerie ar putea să ne descopere o lumină secretă. Dar dacă această lumină ar fi un moment îînaîTCăei dfn lumină nu mai putem cădea în- întuneric, atunci cînd lumina he primeşte ca sffrşitttl istoriei noastre/ Transfigurarea este o mare tentaţie după povara păcatului metafizic, care ne-a scos din rîndurile (Oamenilor ş* ale vieţii, mai imdt decît o -crimă ordinaşi. Hi* meni, pe căfle dureriişi afle păcatiflui, afe nebuniei şi ale mOrţii, nu scapă din vedete faşciharea învăluitoare a unei lumini finale. ,Dar tot aşa. nici unul din acei care- âu trăit amarnic diMectica demtmică. a vieţii nu poate accepta beatitudinea finală, atunci cînd mai are Încă de trăit. Din -frica de sfîrşitul iui. Căci transfigurareaesteo înfiîngere a dialec-ticîi j o tranficendere esenţială a oricărui proces. Sfinţenia este o stare de continuă transfigurare, deoarece sfinţenia este o ? depăşire. defihkiv& a dialecticii. Un sflnt nrare-nicl un.fel de istorie; el merge în linie dreaptă spase cer. v « • \ ţape a acceptat marile poveri ale vieţii" iubeşte mai mult tragedia, decît transfigurarea. Teama de monotonia clipelor sublime este mai mare decît teama . de prăbuşire. Ce poate fi pentru acela transfigurarea dedt uitările propriei tragedii, sublimele lui laşităţi? Există multă bucurie în nelinişte şk Sădită voluptate în suferinţă, din moment c% tiaţul&i ti r poate fi teamă de orice mîntuire ca de o rnîntiure , înainte de vreme. Este ca şi cum o dată efortul ‘ ! transfigurator realizat, ne-ar fi teamă că ne-am ' pierdut pe noi înşine. De ,cîte ori pisă acum omul nu s-ar fi putut mîntui dacă ar & voit? Dar se vede ;eă suferinţa descoperă luxai ce pot înăbuşi amintirea şi regretul paradisului... \ \ Viaţa : un pseudonim al lui Dumnezeu ? ^ De ce atunci când ni se îngustează conştiinţa fpînă la a pierde orice conţinut actual, pentru a se seoborî la marginea inferioară a noastră şi a se p concentra într-im punct de limită, ne apasă pi-| datat, ea o crimă pe cam am făcut-o fără să ştim ? |Şî de-ce progresul î» conştiinţă păcatului fti-î fi-fe Xează ca o amintire, ca şl cum am fi de vină. un-* deva departe în trecut ? De ee conştiinţa ficatului ' câre ne apare la un momentdat al vieţii deplasează sursa păcatului îs imemorialul istoriei noastre ? : De ce trăim păcatul fără începutul lui ? Nu oare fiindcă o dată păcatul intrat în noi, devine esen-ţial existenţei noastre, pe care o străbate şi o. cuprinde în aşa măsură, încât nu ne putem concepe cîndva, atît în trecut* eît şi in prezent său viitor, excluşi din prizonieratul păcatului ? Păcatul se încuibează în sursele existenţei noastre, fiindcă nu se poate păcătui e» adevărat decît împotriva acestor surse. Păcatul aş este na tovarăş, ci o sevă. Şi deşi se naşte îrţ timp, el dăsenzaţis veşokâei ? (a fi condamnat pentru eternitate . Conştiinţa păcatului ne scoboară spre limita'noastră inferioară şi ne duce atît de departe, incit fatal credem că ne amintim vag de o vină imemorială. Şi păcatul se adînceşfe atît de agresiv şi de criminal, că descoperim cîndvaj într-un nesfîrşit., trecut, păcatul începutului nostru (de aceea, nu putem spune începutul păcatului), -păcatul de a fi, de a. fi fost. A fi ca întîia vină ; greşeala de a fi fost cîridva. Din acest motiv,1 ideea păcatului originar îşi are rădăcini atît de adinei în .sufletul omului. Nu cunoaşte păcatul acel ce nu simte o mare vină care s-a comis cîndva şi cu care el se simte fără voia lui solidar, precum nu cunoaşte* păcatul cel ce nu-1 trăieşte, chiar atunci cînd nu crede, în pragul păcatului teologic. Forma tipică şi originară, a păcatului este aceea . împotriva lui Dumnezeu : - păcatul personal al omului împotriva persoanei divine. (Păcatul indică, totdeauna un raport existenţial.) Cine-ar putea spune dacă Dumnezeu însuşi este scutit de păcat ! ?. Căci oare n-a păcătuit el alegînd dintre nes-fîrşitele posibilităţi de a fi ale lumii pe cea mai puţin divină ? Şi nu este acesta păcatul absolut ? Oamenii au păcătuit faţă de Dumnezeu ; dar el faţă de oameni ! ? " - -J Diferenţa dintre păcat şi durere r păcatul îl putem accepta ca o condiţie naturală, pe cînd durerea nu. Dăr oare n-ar trebui să se Vorbească de durerea originară, iar nu de păcatul originar? A nu iubi viaţa este cea mai- mare crimă. Şi cine sînt responsabili de această Crimă ? Toţi cei care n-au gustul aparenţelor; şi separă liţmea în esenţe şi fenomene. Aceştia iubesc marea, dar-nu-i iubesc valurile ; 112; Toţi cei care nu trăiesc aparenţele ca esenţe absolute. Acestora lumea le încape ijUticolo de o fldâre, de un zîmbet, de un sărut; / . Toţi cei care în individuaţie nu văd o realitate autonomă,, ci ondulaţiile unei substanţe inaccesibile. Aceştia nu iubesc viaţă, fiincă moartea unei fiinţe nu este o pierdere în/iinfâ. ; Cine nu iubeşte viaţa deschide sub el un gol pe; care nu-1 poate Umple cu-nimic. Că viaţa n-ar fi demnă de. a fi iubită ? Dar iubirea ee o păstrăm vieţii^este cu atît mai sublimă cu cît noi nu putem şti dacă viaţa, este demnă sau nu de a fi iubită. Orb : să fii în lume : nu se poate să nu-i tragi cu ochiul ţ vieţii. /— Ce păcat că viaţa nu este un înger, ca s-o j ador, sau un monstru ca s-o urăsc ! Nimeni, nu poate şti cîtde mult iubeşte viaţa,.. Dacă pot cunoaşte deznădejdea acei ce n-au iubit viaţa... SPOVEDANIA LUCRURILOR. Mi-e frică de mu-zică secretă a lucrurilor; de tonurile iei subterane, v ce răzbat în ceasurile de* tristeţe solemnă, ca mărtu-i miri tainice dintr-o altă lume. : O mareispită e spovedania lucrurilor: " . , Fii duhovnicul nostru şi ascultă-pe ruga ! Fără conţinut este firea noastră şi sărmane sînt cdntu-^rurile noastre- Jocul nostru fugar îmbată oamenii, îi leagă de noi, îi copleşeşte şiri distruge. Adorată este- amăgirea noastră şi în cultul nostru scoboară oamenii treptele vieţii lor. Iubirea lor nouă le este < coborîş, credinţa ân noi pacoste ; extazul* decepţie. Aproape de noi, cenuşă devine focul lor ; aparenţă firea. Plini vor intra în dânsul nostru şi goi^vor 113 ieşfc Umbre sîntem şi jocul nostru suprema amăgire este. Din timp purcedem ; în eV ne mişcăm şi Iui ne închinam. Dansul umbrelor este extazul. timpului Tot fie cade iii timp este victima farmecului nostru. Slujim timpul atrăgînd prin jbe pe- Inchînâtorii fiinţei. Cerşesc fiinţa cei cer âu răspuns- chemării noastre^ Şi-n zadar striga-vor gloria altor lumi cei răpuşi de timp ! ISPITA UMBRELOR : Mar e este ispita voastră, umbrelor, mare este ispita timpului. Fermecătoare şi tristă e muzica voastră Ca tonuri ale lucrurilor , mi-aţi învăluit fiinţa, ea $-0 dezvăluiţi în muzică de âmbm.Mareerieispaav<şastră, cuprinzător e farmecul vostru, de-n sunetele voastre oitafc-am gustul fiinţei. la voi goi să fiu, sărman şi cerşetor, farmecelor voastre fugare jertfi-voi avuţia singurătăţilor mele. ÎPreaplini ne-nvaţă veşnicia a fi, ca să nu dorim a fi pradă în thnp şi pradă a timpului. Şi oare poate trâî fără timp cel atihsde veşnicie ? Bolnav de clipele eareriau, spre voi umbre trecătoare-mi întind bra-ţeie, obosiţi-mă fin dansul vostru, răpiţi-mi regretul nemuririi, uscaţi^mi vinele în haosul vostru, destrămaţi miresmele pure ale sufletului meii. Şi timpul să-mi sugă sîngete, ca veşnicia şă mă aihă întreg. Iar Vouă celor speriaţi de o lume de umbre, scârbiţi de a lupta în aparenţe şi pentru ele; uitat-aţi că lumi-nile nu sînt mai puţin trecătoare ? De ce refuzul de a lupta Ittţr-o lume de umbre ? Trăim în ele, să murim pentru ele! Din moment ce viaţa n-are nici o valoare, etttl receptiv pentracaice act de viaţă sfanţ expresii ale . afiaaţenăei, căroirai aadnenii ea- ie^k refuaat niciodată admiraţia; Cu? ţoale acestea aproape niaieiM nu doreşte să devină sfittt aw fâs fondul lot toţi oamenii refWoă sfinţenia ea © pacoste. iaşggk shft^i au avut ta» - regi*! ascu»& rhipi, lamsea. răpită de siaţoia Iar*' ei. înpşfs^ans îndocmat' de sublima. la» catsefcefă. Ki* erwLsâf î ems&fr efocivă vreunaibit care- să tot li doruskleraf în ceasuri amare şt lucide-, afinţesia ea u ' cădere. Omul iubeşte ram âmafeU- şir mad persiste®* ' vulgaritatea deeifcătâiiiinttâ Numai idealul fidă sen- - Femeia n-a atins culmi decît în sfinţenie. Oamenii adoră sfintele, tnfirebaţi însâ pe oricine în clipa iui de sinceritate absolută, pe choepreferă dacă ar trebui să tdeagafritee4 cttrvă.şi© sfiită ? De ce viaţa unei sfinte nfc face impresia* unei absolute pierderi, pe efiad a unei femei pierdutenti î Sa fi priceput aceasta din urmă lucruri, pe care sfinţenia» nule-a băraat? Ceeaee e sigur e că nici o eurvă B-at scofeont cu, şine. o iluzâeîa roamuM.-Sau de ce Intre Bsu» şi Dos» Qeîjote iniroa noastri rrmîfc de cavalerul1 tristei figuri, decît de cavalerul eruerr-Tlisus şî-a Sacfificăt doar viaţa pentru n©i toţi, pe drid Don ^âjete şi-a risipit^© pentrii o idbffe- imaginară... Cu toate acestea ce ne face în adkicurile sufletului nostru să vedea în Don Quijote o experienţă dusă mai departe decît a lui Iiisus, un risc meu definitiv şi mai total ? In lisus realitatea şi iluzia şi-au distribuit rolurile întrrO măsură egală. Noi ştim cît s-a înşelat îisus, cîtă parte de iluzie este în existenţa sa ; dar ştim şi cît a jertfit în mod real pentru noi.' Atîţia oameni ne afirmă doar că fără el .ar fi Căzut pradă deznădejdii, boala de oare oamenii *e temmai mult Dspra chiar, istera^ (fără JUsus Je^ar £ jtetsd ■ goală de seaş, îiaas -trebuie să existe. ăjtitoil**inel*a cerut. Dar cine l-a cerst pe De* Quijote ? buia să se naşei. .Şl' fiindcă nu .trebuia, tateaesâţ««4^a ş. Înţeles şi nu-1 va înţelege. Să^ţi risipeşti viaţa r tru nămâq, să ntiişgi.3Hblimui£n âautilui.abs<»lui 1-Mai departe au se.peste mesege; mm departe nu mai ai ce lateată \daga &a|, JtenQuljete-eete Cm» sîtatem eoBştieaţi de tragedia pe cane,elr«u f fi-a bămatn»,mi,#sc?pcăidqairi^ -ai luvdar fără dând fkizki. La DoaQuijofce, iluziaeste un dar divin, graţie. Şi aeest dar a fost «i^t de aMa», fmâtpouă ; na aM sid ţims piBtte. ^ wea fe Jm Quijote .pe cruce-şi ea să><ărâ^3<3teote te; dreapta lui, căruia să-iţp«t*ă : „teeă astăzi vei fi ^ mtee ln paradis". în paradisul ilujoei. ' Simţit-aţi vreodată începutul mişcării, chinuiţu-v-a întîia plecăre a lumiidin ea însăşi ? Aţi atins vreO-datăfiorul pur-almişcării, extazul prim ai devenirii, vîrtejul iniţial al timpului ? N-aţi simţit niciodată acel moment al primei confuzii,'în febra iradiantă a. corpului şi a sufletului vostru ? Este ea şi euin în-tr-o uitare şî o; veşnicie, d seînteie răsărită din nimic aprinde focuri în . spaţiu şi proiectează lumini pe imensitatea întunecoasă, a lumii, desc&ie profiluri ciudate pe fondul- cenuşiu al spaţiului. Senzaţia în-tîii mişcări I Nu ne trăim atunci ca sursă- a mişcării, ca întîiul bobîrnac allumii ? Şi nu este în febra noas-r tră'acea eoneentrkre â mişcării, centrarea devenirii în elanul nostru ? Cine n-a simţit cum în el s-a şdu-nat îrt vîrtej mişcarea lumii, cum în clocotul său se mişcă'lumile nesfirşite«şi nebănuite, acela nu va înţelege nicicînd de ce după astfel de clipe emul devine esenţial altul, o fiinţă scoasa dintre fiinţe, precum nu vă înţelege de ce o singură zi de asemenea fulgerări neîntrerupte ar fi -destul pentru a-i consuma definitiv fiinţa. Numai îngerii mă mai poţ mîngîia. Aceste ne-fi-inje, ce „trăiesc" pierzîndu-se fiecare în extazul .celeilalte. O lume de extaze reciproce... Amintirile mele, eu imagini de Botticeli şi armonii de Mozart, mă-ntorc undeva departe, cînd lacrimile erau închi- 120 «nări soarelui... Toate melancoliile îmi trezesc locu-iile îngereşti ale trecutului,; peisajele singuratice şi şăcute, peisajele marilor reculegeri şi ale, ittarilor ui-|ări ; toate melancoliile îmi apropie depărtările, îmi ăscolesc în' afunzimi, toate primăverile copilăriei sî-pai scot la luiiună bănuiala unei amintiri măi înde* ţaţe sau regretul unei lumi, eu lacrimi ca oglinzi le sufletului. Destăinuirile melancoliei, singura probă ; paradisului pierdut. . ^ ' n - Precum atunci cînd în zi, inchjdem ochiirpentru a adinei în întunericul subit# descoperim puncte, lumină şi fîşii de culori, ce ne amintesc de eeă-! ltă*parte'a lumii,’ tot aşa cînd seoborîm în vastele întunecatele adîncimi ale sufletului, ni se desco-ră la margini de întuneric, reflexele nebănuite ale iei huni aurii; Să fie sufletului nostru, aceste‘re--î, o chemare Sau un regret a De$i spaţiul ne opune o rezistenţă mai mare, mai rectă şi mai faţală, el ne este'totuşi o problemă puţin esenţială decît timpul. Spaţiul nu devine siodată o problemă de existenţă şi de raport per-inal. Din ce ne adîncim mai mult în eul nostru, din Saceea spaţiul pierde în realitate, pentru că timpul Stăruie în conştiinţa noastră, iareînd am devenit esen*5 [pali, ne îndepărtăm de timp cum ne*am îndepărtat; jde spaţiu. p . Spaţiul nu ne dă o senzaţie intimă de relativitate ; ţei ne face reflexivi doar exterior» Sînt Oameni şi chiar culturi (cea egipteană) care concep veşnicia legată' de'spaţiu, eare nu simt timpul şi relaţia lui cu eter-» nitâtea. Nemişcarea şi nesfîrşirea spaţiului epuizează' în conştiinţa lor conţinutul esenţial al lumii. întinde-'rile lumii îi subjugă şi îi anulează din afară, i Spaţiul ne copleşeşte ; dar nu trece prin noi, deşi fsîntem apropiaţi de el mai direct decît de timp. Nu- 121 mai timpul teecepriaooi, numai peel i! simţim ca alnostou. lează muzica ţi muzica timpul, întocmai cum . , . plasticul.. Dar între plastic şi muzical, ce suflet ta- ce te Nu se poate să nii .acqepţî spaţiul ; este oevidenţă pea fpse. Bar ato»^ <&e la care nu vrei să accepţi timpul.Momenttoilframatic ăl exis-to^ei individuate eşilniineazăintatdeaunaîn lupta cu> timpul. Lupta aceasta este insă fără ieşire, fiiodcă fiinţa atinsă de temporaUtate cuceriod odată veşnicia, eegretă inevitabil timpul Fugadm timp se Sft* la fiânţe ^bctoave de tia^ strime prea pii-. teruîe de chinga clipelor fugare. Mintuirea■ aspiraţie atît dctecxsojîistentăiin cauza regretului ce-4 au fiinţele după bucuriile, surprizele şa tragediile oe le oferă lumea ce trăieşte şi moace ua timp. D4că există o presiune temporală, nu există mai puţin © p^uheavetiikzrei.. <3«i«l ,a^pirăi la vesşnicie, dar drepte mai miiŞt timpul. Cum viaţa aceasta pe care o trăim $L cure, se -consumă în timp este singura Valoare r ce ne e dată, ne este imposibil să reu concepem > eternitatea pierdere, pe care n-o stimăm ansă mai puţin. Singurul. lucru ce se poate iubi este viaţa, pe care o detest. Eate aSsoiut iqiposibil să te debarasezi de timp, fără să te,debarasezi ^,yiaţă. ln prâe punct ai fi situat, timpul este mareatentaţie : o tentaţie măi mare deefi viaţa, fimddă dacămoartea nu este în el, el este prilejul morţii. De aceea extazul pur al timpului ne dezvăluie ihfetere atît de ciudate1 şi ne introdiice in tainele ce teagă .două lumi; GSnd omul n-ar Cunbaşte accesul eternităţii prîii' vieţuirea absohită in moment, fcînd el n-ar putea să’ 122 facă salturi îa veşnicie deja trăind In vârtejul temporal şi ar ii $iWt să aleagă pentru un» din două pe veci, oare ar sta el la îndoială să prefere timpul ? Sau cînd tot pe veci, ar trebui să se decidă între Qeo* patra şi Sfînta Tereza, şi-ar ascunde d. înclinarea pentru întîia ? Pentru cine viaţa este o suprema realitate, fără să-t fie o evidenţă, ae întrebare^! poate frămînta mai ' mult decît aceea dacă viaţa se poate sau an m poate s-n iubim ? Este Cuibare şt delicioasă nesiguranţă ■aceasta ; dur nu ffitri puţin eă Ifi vrea un răapUfts; ■Este înclntător şi amar să nu ştii dacă iubeţii sau |au Iubeşti viaţa. Ab vrea să nu spui un da sau un ■««, numai pentru a nu lirtipezio nelinişte plăcută. Un da înseamnă renunţare de a concepe şi a siilfţi o ifdhi viaţă ; un mt este o teamă. de iluzia aUor lumi. — Mietzsehea-a înşelat cînd, prins Ia revelaţi» •vâeţii, a descoperit voinţa de putere problema centrală şi modalitatea esenţială de a fi. Omul pus In piaţa vieţii vrea să .ştie 4acă~i acordă ultimul lui asen- timent. Voinţa de putere nu este problema esenţială :a omului ; el poate fi tare Şi neăvînd nimic. Voinţa ţie putere se naşte de atftea ori fa oameni, - tru moarte. Gu toţii sîntem mai sinceri şi mai categorici cu moartea, pentru ca In îndoielile ce ni le trezeşte viaţa -să ne permitem întrezăriri şi presimţiri nebănuite. Este iarăşf ciudat "că omului care a văzut moartea în faţă îi este ruşine ^să spună că iubeşte viaţa şi este condamnat pe tot restul vieţii să-i dea numai ocoluri. Cum există tn momentele, finale o explozie de sinceritate în existenţa fiecăruia, putea-va acela să-şi înfrîngă atunci năvala lacrimilor de recunoştinţă, necunoscute pînă atunci vieţii ? Nu stă nicăieri scris că lacrimile ultime sînt cele mai amare, dar stă scris pe toate porţile, şi pe: toate zidurile vizibile; şi invizibile ale universului că regretul cel mai in-, tim şi mai ascuns este de a nu-fi iubit viaţa. • Toţi filozofii ar trebui să sfîrşească la picioarele, Pityei. Nu există decît o filozofie a momentelor unice. Dorinţa de a îmbrăţişa stelele ! De ce 'sînt atît de reCi adevărurile ? Cînd's-a născut raţiunea-, soarele lucea de niufit. Şi răţiunea nu*e ruptă din soare. A jsuferi este modul suprem de a iua lumea în se-rips. Cu cit cleşte însă suferinţa, cu atît învăţăm mai mult că lumea nu merită ş-o luăm în serios. Astfel -se naşte conflictul între senzaţiile de suferinţă, care atribuie cauzelor din afară şi lumii' o valoare absolută şi perspectivă teoretică,! răsărită clin suferinţă, pentru care lumea ou. 'ifiihicV* îliii'. a&st paradox al suferinţei nu' este ieşire. Există o regiune de ultime alternative, care sfîr-şeşte îri tentaţiile simultane ale sfinţeniei şi ale crimei; De ce omenirea a produs nesfîfşit mai mulţi criminali, decît sfinţi ? Dacă omul âr căuta atît de insistent fericirea pe cît. se spune, pentru ce alege atunci' căile prăbuşirii şi ale căderii, cu o atît de violentă pa- 124 siune ? Omul stimează mai mult fericirea şi binele, dar este mai atras de rău şi de nefericire. Trei sf er-. tUri din omenire ar fi putut deveni, sfinte,, dacă ar fi vrut/Nu se poate şti însă cine le-a revelat oameni* lor că nu există mafâdecît în iad... " . Sfinţenia este lupta victorioasă cu timpul. Cum sfîntul a reuşit să omoare în el timpul, el este în afară jşi dincolo de orice. A'fi în timp înseamnă a trăi absolut în acest orice. Timpul este cadrul lui ofiee, lui 'a iot ce. Sfinţenia : â ii dincolo de orice, cu iubire» însă. Monotonă e viaţa sfinţilor,:. fiindcă ei nu pot fi /decît numai' sfinţi. Sfinţenia ; existenţa trăită într-o jŞingmădimenşiuneabsolută. Şi sfinţii âud glasurile ‘lumii; dar ele le vorbesc numai de durerile ce-au dd-I venit iubire ; sînt glasurile unei singure lumi. In-ftoarce-mă-Voi spre muzica în câre-mi vorbesc lumile, celelalte liuni... . /• " A cîta singurătate este aceea în care şarpele ne mîn-gîie ţi ne linge obrajii şi buzele ? La ce depărtare r am ajuns de fiinţă, cînd numai şarpele poate fi alături de noi? Două lucruri de neînţeles : nostalgia la un om prost şi moartea unUi om ridicol. Toţi oamenii trebuie să-şi distrugă viaţa. Şi după modul în care şi-o distrug se numesc triumfători-sau rataţi. Muzica e .mijlocul prin care ne vorbeşte timpul.'Ea ne face să-i simţim trecerea şi ea ni-1 descoperă, cadru a tot ce-i trecător. Şînt momente muzicale în care pipăim timpul. Cînd muzica ne vorbeşte de veşnicie, o face ca organ al timpului. Dorinţa de veşnicie din muzică este .o fugă de timp. Nu e nîci eternul, prezent-, actualitatea continuă şi'nici eternitatea de dincolo de timp. 125 Greu etimptil «Bălti ; de grea trebuie să fie veşnicia \ Un corp descompus ia nesfirşitele kii eelule ; fiecare eehilâ conoentrlnd o stană de vibraţii; toate celulele învîrtindu-se îbtr-rtn vîrteij ; desprinderea tuturor ocgaaeitr in tremurul iadividuiaţiei ; întoarcerea vieţii la etemfentele ei păsa®, la întîile ei amintiri.,. Iubesc numai pe acela ce merge mai încolo decît este ; care-şi simte începuturile şi lucrurile ce le preced ; ce-şi aminteştede vremurile cînd n-a fost ei, ce sure in anticipările individualei. Nimic n-a înţeles efin lumea «sta, acel ee nu s-a cutremurat la sensul adine al kitbviduaţim, fiindcă acela nu va bănui niciodată regkmea înctiouturilor lui şi nu va presimţi niciodată momentul sfîrşitulMâ său. Individuaţia ne revelează naştere ca o izolare şi moar teşi'ca o reîn-'toarcere. Nu iubeşte viaţa acel ce nu cultivă această izolare,' precum n-o iubeşte acel ce nu se teme de re* întoarcere. Că aproape nimeni nţi. iubeşte reîntoarcerea, ce dovedeşte altceva decît că acesta e drumul spre lumea în care n-am avut nume. Individuaţia a* dat vieţii un nume. Toţi purtăm un nume ; lumea ce precede individuaţia este viaţă fără nume, este viaţa fără figură. Numai individuaţia a dat figură vieţii. De aceea este prăbuşirea individuaţiei în moarte o. desfigurare. Omul nu-şi iubeşte faţa care e un acei-dent, ci figura'‘care‘e'un semn metafizic. Tremurul individuaţiei este un antecedent a! desfigurării, este bănuiala pierderii lumii noastre. Omul este o lume, în Iwtne. Calea reîntoarcerii trece prin moarte sau cine ştie ? — reîntoarcerea sfîrşeşte în moarte. Legătură noastră cu ceea ce a precedat -individuaţia o facem prin scoborîrea pe scara firii noastre, rămî-nlnd în noi, învingîndu-ne izolarea figurii noastre, trans-/ipurî«durne spre începuturile noastre, iar nu J26 tim&figurîndu-rai, pkrzînd senaal iigraal.' al igdl-* yiduaţiei, înmoacte. Viata» Gara airattfnainte de # «ei» o Hibim prin. Pmmem;, «4# mra întorc < unde nram fost,,dar unde totul a ,. _ tatea rofrâită a. weţ^ din care ne-a sera actnahtatea j p mărg^rea inerent* individuaţieL We înioorce» | ide cMe ori inbin». viaţa a* pasiune nes! îrşită şi şînte» | nesatisfăcuţi de barierele individuali « de cîîe rai Ideşceperim «danului nosira. rărfăckrite .dincolo de £L-b»tul nostru figurai. Intoraeerea. esle o transfigurare Îfj»ţtdă; peuatoareereao desfigurare mpfafiafoă. întoarcere® este o mistică a şuetelor vitale ; reîntoarcerea $&£ a grează a pierderilor ultime. eaampur-«e-a |/ps-aviaţia [aaBdăilumed din veşnicia devenirii, tinii au dreptate cînd explică istoria prin cădere. Pă-l' catul lui Adam #este întîiul act istoric, adică întîiul act împotriva firii sau alături de. ba* în fire, în legea firii nu există istorie. Istoria este o lunecare dmsînul ; vieţii, un salt din el; ea este o trădară fără de care ' am fi rămas sclavii anonimi ai vieţii; Libertatea prin f istorie, adică istoria fiecărei nefericiri, istoria fiecă-fruia. _ v Am devenit fiecare de cînd am fugit din sînulvie-|lţii» Viaţa, care avea un nume, ,a luat, în indivizi, ne-[[numărate, retrăgîndu-se anemmă din ei. De cînd s; fenomenul individuaţiei a luat un caracter. nominal, f de atunci începe istoria; Căci de atunci indivizii au •'încetat â se crede fii ai vieţii, de atunci s-au înstrăi-r nat de Âlma Mater. • ; T Cine-mi va putea scoate din cap, ideea că lumea I aceasta putea fi făcută pe alte'baze şi cine-mi va | putea da iluzia că o putem construi pe altele ? De cîte ori putea fi această lume altfel ? De cîte ori ea | nu trebuia să fie aşa ? Oare să aibă ea nenumărate | feţe. ascunse pe care le-airf putea scoate, la iveală. ? ■J . Atunci n-am face decît o reformă a lumii; dar noi [ vrem o altă lume. .Noi vrem să începem lumea noastră, căci aceea creată de Dumnezeu e pe sfîrşite... Lumea Iui n-a fost aparenţă şi nici iluzie, ci realitate. Ea. a fost. Şi de aceea trebuie să moară. El trebuie să tragă , concluzia începutului său. t Ultinşul şi cel mai decăzut om se simte superior | lui Socrate. Chiar în faţa mormîntului lui Napoleon, i'' 133 mr-ţî poţi stăpîni ura zîmbet de dispreţ. Pentru orice am eapg moare, simţim mai nurii dispreţ, decit milă. Este ea şk oami oamenii s-ar „compremite‘c murind. Mir considerăm uneori moartea altora ca. & laşitate? îmi amintesc «Leacul schelet în faţa căzşnia am exclamat : «litnptule S“ Dacă rae-am. începe- activitatea de fiecare- zi. pe un marş fmwhnt <»A rfi-mpngiiimii. ar- lua aHtefo noastre ! O «faţa car s-ar’ scurge &* stil solemn,' In care am „oficia* şâi Su cel din.urmă set... Iubesc- pe Bembrandt acei ce suferă de- atracţia marilor apusuri La Bemiarandt lumina, nu vine nici din afară şi nici din logica amu tablou ca atare. Soarele apune în fiecare- om şi în fiecare lucru. Portretul răsftfiogs dfoinberior Faze ce nu soit ale tuL Lumina apune: îmi om, şi în acest apus îmbracă sufletul în um-' bre. La Remhrandt, soarele moare în fiecare zi în om şi portretul pare a reprezenta ultimele licăriri, stadiul final, al acestei traiectorii. O lumină din razele Impri^rtiate şl palide ale unui apus. Aici oamenii vin din umbră şi misterul rembrandtiâm nu e decât aşteptarea: îtoumiericuluL A. întunericului ce vrea eliberarea: de el însuşi prinjumină a întunericului ce aşteaptă fnfritagerea propriului său principiu. în Rem-brandt totul e Mtritaeţe sau totul tinde spre bătrâneţe. Rembramdfc erate oboseala, de umbră şi oboseala cfie soare, nelsotărîirm fiinţelor între moarte şi viaţă. Venite din umbră şl erescînd în eay unde să se mai întoarcă ; sprece krnună să se înalţe; cînd soarele le oferă doar agonia. bafe.-. Baftieeii :■ simbolul Urnii — q Doare devenirea ca grafie autoexlîazul vieţii; fiecare gest o» minune ; vălurile cran îmbracă materia i etosul mai greu ca măteriaf ; neofit unde Isserarile nu se cântăresc-; aurora ca finalitate universală ; razeledMisîncl în sgaţjUs; vibraţia pietrelor ; glasul depărtărdor apropiindu-se în legănări... Cu cîi se vsubţiaaă stegele mai mult, cu aiît «mjul este mai aproape de eternitate.-Uoafă veşnicia «este o Gestiune de globule roşiii.. ' Ne domină timpul de cîte ori circulaţia sîngeUij rezistenţa cărnii, ritmul organic fiînt dominantele existenţei noastre i Dar cind jsîngele devine un fluM •impalpabil» carnea doilea paradis, înfrîngînd păcatul şi durerea şi moartea. Lumea care s-ar naşte şi care a^ exista numai prin noi înşine.,. Nu există gîiid. mai criminal decît cel a.l păcatului. Şi nu există nicioscuză peihtru acest gîndv Nh ştii pe cine să urăşti mai mult: pe lumea asta, oare dă prilej la astfel de gînduri, sau pe tine care poţi gîndi şi simţi astfel de crime. Trebuie diştrus din Y conştiinţa oamenilor orice gînd de păcat şi trebuie distruse toate religiile şi filozofiile care propagă un astfel de gînd, revelînd viaţă ca păcat. A vorbi despre l- păcaţ, fără regretul că ai ajuns la ideea lui, este « întîia treaptă în scara gîndurilor criminale. Se mai : poate suporta doar o umanitate care nu cunoaşte : păcatul, care trăieşte toate actele vieţii ca virtuţi, k. Pînă în rădăcini trebuie atacată .omenirea şi distru-gerea conştiinţei de păcat să fie întîiul atac-. Să se ' schimbe odată totul! - * Reacţia împotriva propriilor tale gînduri împru-! mută singură, viaţă gîndirii. Cum se naşte această ; reacţie este greu de descris, fiindcă ea se identifică .- cu atît de rarele tragedii intelectuale. — Tensiunea, gradul şir nivelul unei gîndiri purced din antinomiile ' ei interne, care la rîndul lor derivă din contradicţiile ' irezolvabile ale vmui suflet. Gîndirea nu poate re-ţ zolya contradicţiile sufletului. Cît despre gîndirea : - lineară, acolo gîndurile şe oglindesc în alte gînduri, : în loc să oglindească un destin.. . I> Toate frămîntările tale la ce se reduc dacă nu la h regretul de a nu'fi Dumnezeu... Dar după acest, re- §• ................ • ' '"■■■ ... 137 gret se mai poate gîndi altcum decît în elegii şi blesteme ? Sînt ca un spînzurat ce nu ştie de ce atîrnă. Poate de conştiinţa'sa... Aş vrea să scriu imnurile seîrbei. Va trebui repetat de mii de ori că numai viaţa poate fi iubită, viaţa pură, actul pur de viaţă, că de conştiinţă atîmăm, spînzuraţi în nimic. Defectul meu este de a şti totdeauna ceea ce e mai esenţial şi mai necesar, de a avea prejudecata eternităţii. Soarele însuşi pare trecător m această isterie a eternităţii. Şi atunci cum si începi ceva, cum să devii istorie şi pulsaţia fa acţiune I A şt! ceea ce e mai necesar e un blestem, de care numai Dumnezeu ne-ar putea scăpa sau diavolul. încă nu mă pot decide dacă de la Dumnezeu sau de la diavol, ne vine cunoaşterea, fiindeâ nu ştiu dacă răul vine numai de la diavol. Scîrboase sînţ cadavrele, sclrboasă este moartea şi scîrbos este felul de a muri al oamenilor. Din atîtea "feluri de â muri, de ce a ales viaţa forma cea mai dezgustătoare ? De ce' ea încetează la rece ? Concep © moarte, rezultată în tinereţe, într-un mediu de iluzii şi de aşteptări, în care ne-am dizolva în spaţiu, sub presiunea unei febre infinite, şi am pluti risipiţi în eter, ca aburi ai fiinţei. Moartea ea dizolvare imaterială în infinit, ca un salt eteric, moartea ca visaşi ca poezie a materiei! Dar nu moartea ca verificare a materii, ca ilustrare a legii» Creşti, ca fatalitate a naturii. Nu mă revolt contra morţii, ci «intra felului de a muri. Aşa cum murim'noi toţi, oameni, animale, flori; constituie o conspiraţie a materiei împotriva noastră. Murind aşa cum natura ne-a prescris, trădăm toate privirile noastre fn sus, toate dorinţele de a ne dizolva undeva dincolo de noi, de a ne frînge aripile într-n tăcere fără materie. Cădem dincoace de noi murind. Şi de aceea, fiecare moarte este © ruşine. Cu adevărat, mi-e ruşine, să mor ! De ce nu încearcă fiecare atom s-o ia razna în spaţiu şi să mă dizolv fericit de 3 nu mă mai regăsi.,. Intr-o lume de oameni in dispariţie, cine ar fi Dumnezeu ? Deţinătorul ultimei speranţe. Nu o dată toată problema etică îmi apare miraculos de simplă. Tot ce se clădeşte pe speranţă aparţine binelui ; restul, principiului satanic. Un". criminal, care purcede dintr-o speranţă, este mai aproapede lumea binelui decîi un disperat pasiv. In definitiv, ; nu există declt un criminal: aceia care none nici : .măcar o minimă iubire pentru viaţă. Cine iubeşte î mai mult viaţa : acel pentru care ea este singura pre-: blemă. Sînt mai multe feluri de a iul», dar din păcate ; nu există decît unul de a muri. Despre acel freamăt l de iubire, ce se naşte după ultimele tristeţi... . Un regret de nimeni înţeles : regretul de a fi pesi-r mist. Nu este uşor lucru a te pane rău cu viaţa. Aşa de puţini ştiu că eroismul se epuizează la acele v tot aşa de puţine fiinţe, în rezistenţa şi curajulfie-fi cărei clipe. Cînd existenţa ta se defineşte în atributele neliniştii şi ale fricii, .faptul pur de a K -trăi este supremul curaj, este un act eroic, Indepir-' tarea de Eros devine fatală, deoarece tot ce e în tine : se concentrează. pentru menţinerfea ta ca atare.; plă-f 5 cerile în acest eroism de rezistenţă ar părea grave : laşităţi. Cînd toată fiinţa ta nu cunoaşte altă pro-blemă deeît amînarea sau înlăturarea distrugerii, . .atunci cu adevărat nu mai ai timp pentru iubire. Autonomia de Eros presupune subiectivitatea ea un absolut, iar chinurile acesteia fac din Eros un lux •‘fatal. Zilele acelea, în care văzul suplineşte gîndirea, : . cînd te gropii de lucruri ca obiect. Cu floarea floare, 139 cu apa apă, cu cerul cer, cu apusul apus. Lucru în lumea lucrurilor, omul vizual este în toate şi în nici unul. Iubesc numai moartea din- plenitudine, din exces, nurpai moartea -care adaugă vieţii infinitul ce nu l-a avut de a trebuit să moară. Moartea muzicală : singurul mijloc de â sfinţi viaţa. De ce atunci cînd privim stăruitor cerul aşteptăm parcă un răspuns ? Să fie numai o prejudecată creştină ? Ah ! de s-ar deschide odată cerurile ! Singura mea „virtute" este de a nu fi păcătuit niciodată împotriva veşniciei. Mintea naiyă a oamenilor preţuieşte această virtute, fără să ştie că de la ea începe catastrofa. Otaul trebuie pus în faţa unui nou început al istoriei: lîn Adam fără păcat trebuie să însemne1 omul nou şi o istorie fără păcat să desfăşoare activitatea lui. Numai astfel: se poate concepe o nouă viaţă, o viaţă schimbată'în rădăcini. Omenirea nu mai aşteaptă decît un profet: acela al vieţii fără de păcat. Dacă moartea nu poate fi învinsă sau distrusă, păcatul trebuie învins sau distrus. Cum individual acest efort este iluzoriu, un cataclism al istoriei şi o revoluţie antropologică, în care va sări'în aer moştenirea veacurilor, vot însemna aurora unei alte lumi. Omul va face- atunci concurenţă atîtor dumnezei ai veacurilor învinse şi fiecare fiinţă va deveni o auroră. Multe lumi muri-vor. Dar mai multe se vor naşte. Şi. vom cunoaşte atunci răspîntiile firii, iar nu numai ale Omului. Nu. înţeleg cum oamenii pot crede în Dumnezeu, deşi mă gîndesc zilnic la el. Frica de propriile tale-singurătăţi, de întinderea şi infinitul lor... Remuşcarea este vocea singurătăţii. 140 Şi ce şopteşte in această voce ţ Tot ce în noi nu mai este om. , Sufletele în care setea de viaţă cu cît este mai mare, cu atît sînt înghiţite mai mult de singurătate... Văl după văl se ridică din sufletul tău, văl după văl se rotunjesc impalpabil în aer. De cîte văluri a fost acoperit sufletul tău, cîte taine îngropat-au ele ? De ce ţi-^ai ascuns adîncimile' de lumină, de aer şi de întinderi ? Ţi-ai zis ; totul este de nespus: Şi lu&t-ai clopotul din turn şi astupat-ai, ferestrele, şi sub.bolţi de. întuneric, zidit-ai templul tău. Valuri ce acopereau taine şi taine ce ascundeau tristeţi. Misterul învăluirilor ni se descoperă în dansul aerian al Vălurilor, taina a tot ce e de nespus. Văl după văl se ridică de pe, suflet ; tainele se apropie de lume, de lumină, de aer şi de întinderi. învăluite fost-au tainele şi piatră de morihfnt fiecare. Atîţi morţi zăceau sub ele cîte tristeţi erau în tine. : Teama, de secretul celui mai mic lucru, teama că toate lucrurile indiferente ce ne înconjoară ar prinde pentru 6 clipă viaţă şi ne~ar şopti vorbe de neuitat, primejdioase şi fatale, că ne-ar încredinţa Secrete pe care nu le Vrem şi destăinuiri ce nu le aşteptăm, că lucrurile mute -ne-ar da o misiune grea, irealizabilă, chinuitoare că ne-ar face interpretul lor, cuvîntătorul lor„. Teama de lucrurile care tac, de apropierea lor misterioasă, de veşnicia lor solemnă'sau teama că nemişcarea lor ar fi 0 iluzie, teama nesfîrşită că toate aceste lucruri ne vor spune odată tot, dar ab-sOlut tot şi dorinţa arzătoare ca totul să -fie de nespus. Imposibilitatea de a separa infinitul de moarte, moartea de muzică şi muzica de melancolie !... 141 Departe de saune fi aproape de depărtări.*. Veniţi colţuri neauzite şi nebănuite ale lumii, -veniţi furioase’şi năpiţa-mă pe veci In izolarea voastră, căci sub xneiodiîle lumii sucqmba-va sufletul meu asurzit în acest univers sonor ! Şoapte ale plirfintalui şi imn al stelelor, ce mai putep adăuga freamătului muzical ăl sufletului ? Spre a cita dizolvare mă poartă acest univers sonor ? De cîte ori am fost victima chemărilor muzicale şi a cîta tentaţie mi-a «ferit o moarte melodică ? Totul eăte de nespus şi toate lucrurile vor să vorbească. Apocalips-sonor. După ce cuvlntul animai atinge lucrurile şi lucrurile nu mai răspund cuvintelor, muzica firii este pun- * tea care mai leagă sufletul de toi;. Pe ea trecem spre o mare despărţire, cu teama în suflet de toate lucrurile ce sfîrşesc. Numai prin, auz, lucrurile nebănuite devin dare in sufiei. Nu-lare pe Dumnezeu aed. ce au l-a auzit. Fără ^asurde de dincolo nu există-mistică, precum nu există un extaz final fără ecourile unor melodii, maideparte dedinoolo^ Auzim tot/ul în glasurile care preced pe Dumnezeu. Atunci vibraţii unice, născute înaintea timpului, ne aduc nehotărâre®, între fiinţă şi netiioţă. Neliniştea pnuanordteiă, brănitâdin indecizia dintre nimic şi tot, ne îmbracă intr-un veşmânt sonor, ca pentru a, ne duce spre tărîmuri de -nimeni văzute fi.de nimeni auzite. Şi după acest vis cosmic ce nostalgii se mai pot înfiripa ia suflet ? In^ropaţi-mă, depărtărilor., tevăhnţâ-nu trisbeţea tn seninătăţile voastre şi Sufletul în nimbul vostru inaccesibil. Furăţi-mă ătîtor visuri şi salvaţi-mă din pierzania şi dăinui nostalgiilor. Buoeţi-mă spre locurile visurilor şi riaspiţi-mă pe întinderea nostalgiilor. Ui CE FEL VIAŢA DEVIME SUPREMA VA-, LOARE :■ veneraţia perabra femei: reabilitarea fui Era® ea divuaittaEte; sănătate naturală, transfigurată de delicateţe ; etan dansant &l toate actele vieţii; graţie in loc de regretzîmbet in k)c de gfnd; avfnt în loc de pasiune; depărtarea ca finit ; vsaţ% ea singurul Dumnezeu, soacra realitate şi singurul cult; păcatul ca o crimă p moartea ca o ruşăae. ...Restul este: filraoBe^' creştinjam 0. alte forme de eădere. - : J Numai stările de exaltare,, de beţie lăuntrică şi de terainne ultimăi ne dam excelenţa tragică, voluptatea de a ne distruge inutil sau deaie jertfi iracomensu-râbiL Depresiunile sînt atentate la. viaţă, suit ochiri de diavol, săgeţi otrăvite care rănesc mortal avîntuJ şi iubireâ de viaţă. Fără ele ştim,puţin,, dar cu ele du putem trăi. Cine nu ştie să le. exploateze, să Ie fecundeze şi apoi să le ocolească nu va putea scăpa prăbuşirii. Idealul ar fi -fitidagelea:: totală a depre-sjujîikwr ; luptă de moarte ar trebui declarată acestor instrusmonte ale morţii ; an&iteeea toc definitivă cu tot convoiul CHBieaşferiE, baţerf pe. lueidifeăţâ' ironice. Dacă extazul n-aar rădama. temea ssastră a depresiunilor, nu îe-am putea găsi nici o scuză. Ar trebui să creăm o lume în ncâr care să nu cunoască nimic din otrava Opresiunilor, Nu pot accepta decît o lume în care lacrimile curg din exces şi exuberanţă, din. ptenâtadiine şl voluptate. Florii vitali să inhocmască gindiairtfe .'fi. via$x să moară in: propriul ei extiaer: ' " - •' rV 1' • * De două am dte ard, crucea s-a toţi®» în cele patru direcţiuni ale fam5 şi pe toate dimensiunile sufletului. De două mii de ani moartea sfinţeşte viaţa. Sina- r < 143 bolul crucii este universalitatea morţii, iar predominarea verticalei, încoronarea vieţii prin ' ţaoarte. Deschisă: spre cele patru direcţii cosmice, crucea ne revelează infinitul ca leagăn al morţii. Dar crucea a devenit strîmbă şi prăbuşirea, ei va costa multe suflete. Multe vieţi vor fi înăbuşite, apă-sate şi sîărîmate. Dar celelalte care în umbra ei au suspinat după lumină îşi vOr găsi eliberarea, pe care crucea n-o mai acordă^decît învinşilor. în locul ei, vom introduce ondulaţia, ca joc şi graţie a tuturor formelor 4e viaţă. Şi viaţa să-şi cînte toate amăgirile, strălucire să le dea şi reflexe de veşnicie. Eternitatea vieţii să devină din iluzie credinţă, iar farpiecuţ superficial al âtîtor ondulaţii vitale Să fie încununat solemn cu amintiri de paradis. Extazul vieţii să fie singura cunoaştere, iar moartea, ura împotriva vieţii. Nimeni nu trebuie să uite : Eros singur poăte să umple ’ Viaţa ; cunoaşterea riiciodâtă. Numai Eros dă un conţinut; cunoaşterea este' infinitate goală; pentru gînduri oricînd este timp ; viaţa îşi are timpul ei; nici Urt gîhd nu vine prea tîrziu ; orice dorinţă poate deveni un regret. Imposibilitatea de a crede în substitutele vieţii : Dumnezeu; spirit, cultură, morală, de a acorda cel măi mic credit istoriei. Dorinţa arzătoare de singurătate şi frica de singurătate, dorinţa absolută de a fi unic şi iubirea pasionată a vieţii. Actul cel mai neînsemnat în mijlocul vieţii pâre uneori mâi important decît cea mai mare misiune în singurătate.. Laşitate «au veneraţie ? Imposibilitatea de a nu acorda un credit amăgirilor vieţii. 144 Toată viaţa mea este un botez de umbre. Sărutul lor m-a făcut matur pentru întuneric şi pentru tristeţe. ' - Se poate ca. viaţa să fi fost nemuritoare» înainte de a fi. acordat atîtea privilegii spiritului. Acesta şi-a asumat rezervele de veşnicie ale vieţii, pentru ca această răpire s-o plătească scump mai tîrziu. Pedepsirea spiritului este o pedepsire a omului. Promeţeu singur s-a înlănţuit, ca în pocăinţă să obţină iertarea-vieţii. Mă sfîşie tot ce este şi tot ce nu este. Cer lucrurile mîngîirea mea sau cer eu de la toate să fiu mîn-gîiat ? A rezista la orice adevăr... Acea teamă care naşte gînduri şi frica.de gînduri... De la Rembrandt am învăţat ce puţină lumină, există în om.: Portretul rembrandtian epuizează toate resursele-de lumină din el; mai multă nu există. Şi ea însăşi pare reflexul interiofal unei lumini ce moare undeva departe. Clarobscurul lui Rettibrandt nu derivă din aproximaţia clarităţii şi a întunericului, ci din iluzia luminii şi infinitul umbrei. De* la Rembrandt am învăţat că lumea se naşte din umbră... A te detaşa elegant de lumte ; a da contur şi graţie tristeţii; o singurătate în stil; un mers ce cadenţează amintiri ; cu pasul spre impalpabil; cu respiraţia în . marginile tremurătoare ale lucrurilor ; trecutul renăscut în inundaţia de miresme j mirosul, prin care învingem timpul; conturul lucrurilor invizibile ; formele imaterialului; a te adînci în intangibil; a pi- * pfii lumeapurtată de miros ; dialog aerian, şi diso-fuţie planantă ; a te scălda in propria ta râsfrin-gere... Detaşarea de lume ca ataşare de eu... Cine poate realiza detaşarea în care eşti tot atit de departe de tine, pe cît eşti de lume ? A deplasa centrul din natură ţb individ şi cBn individ !n Dumnezeu. Iată finalul marii^cfetaşări... Teama că ne-am putea întîlni cu noi înşine... (Sursa temerilor). / ' Sînt frumuseţi pentru care nu sîntem născuţi, care sînt prea pline şi definitive pentru oscilaţiile sufletului, sînt frumuseţi care ne rănesc. Atîtea tăceri în nopţi pe care nu le merităm şi ceruri de a căror depărtare nu sîntem demni şi profiluri de arbori pe albastrul fantomal al inserărilor, cînd ne căutăm umbra ca o prezenţă şi ca o mîngîiere... Senzaţiile de miros ne scot din spaţiu. Parfumul subtilizează spaţiul în timp. Trandafirii ău aceeaşi, influenţă asupra noastră, ca şi muzica. Senzaţiile de miros ne* aduc mai aproape. de timpul nostru decît toate celelalte. Ele dezgroapă uitările şi. dau viaţă amintirilor. Şi astfel înving ele şi timpul. Nu mor derit gîndurile născute ocazional. Celelalte le purtăm în noi1 fără să le ştim. Ele s-au abandonat • uitării,, pentru a ne însoţi întotdeauna. * i Cînd omul va putea vorbi de amăgiri ca de 'realităţi, atunci el Va fi mîntuit. Cînd totul U va fi egal 146 «le esenţial şi el va fi egal totului, atunci nu va mai înţelege mitul lui Prometeu. . REGULI PENTRU A ÎNVINGE PESIMISMUL, DAR NU SUFERINŢA : t • ■ a însoţi freamătul cel mai delicat al sufletului de o încordare voită ; a fi lucid In disoluţi intime ; a supraveghea fascinarea muzicală ; a fi trist cu metodă ; v a citi Biblia cu interes politic, iar pe poeţi pentru • verificarea rezistenţei proprii; a folosi nostalgiile pentru gînduri sau fapte ; a le răpi sufletului ; a-ţi crea un centru exterior : o ţară, un peisaj, a-ţi lega gîndurile de spaţiu ; a întreţine artificial ura împotriva nu importă cui : unui popor, unui oraş, unui individ, unei amintiri; a iubi forţa după fiecare vis : a fi brutal după tot ce e pur şi sublim ; a învăţa o tactică a sufletului ; a cuceri stările sufleteşti; a nu învăţa nimic de la oameni; numai natură e stăpînă pe îndoieli ; a-ţi anula teama în mişcare ; în fugă ; de cîte ori stăm, lucrurile tac şi nimicul ne cheamă ; a face din amăgiri un sistem. - ARTA DE A EVITA SFINŢENIA . tnvaţă să consideri: amăgirile ca virtuţi ; tristeţea ca eleganţă ; teama 147 ica‘pretext; iubirea câ uitare fdetaşarea cai lux ; omul ca amintire ; viâţa ca legănare ; suferinţa ca exerciţiu ; moartea din plenitudine ca' scop ; existenţa, ca „floare la ureche". REGULI PENTRU A NU CĂDEA PRADĂ MELANCOLIEI: a gîndi lumea politic (putere şi dominare); a diviniza ritmul: 'marşul militar înaintea unei * simfonii; a urî toate culorile : ele trezeăe stăH sufleteşti care sfirşesc fatal în melancolie. Pînă şi roşul e dizolvant, absorbiţi nuilt timp în el. A ne pierde în ultima degradare a albului, a ne pierde în absenţa de culoare ; a nu căuta nuanţe în Sentimente; fiecare din ele exercită o sugestie şi atrăgîndu-ne rînd pe rînd, lunecăm în noi ca în necunoscut; totul este sfîşietor, ne spune melancolia. Ii vom răspunde : a muri obiectiv ; . a-ţi fi margine'ţie ; a da expresie de dans tuturor sentimentelor ; a ne căuta în afară ; a ne scoate din noi în lumea semnelor exterioare; __ totul este a trece peste senzaţia de slăbiciune care dizolvă corpul şi sufletul. Şi pentru a o învinge, nici un mijloc nu e prea cielicat sau prea vulgar. A gî.ndi politic în muzică ; ", a naşte forţa prin gînduri şi a sili sentimentele s-o servească;. • 4 a te' sfîşia în formă. O metodologie a. destrămării ; a te lichida cu gust şi cu stăpînire ; a miuri, adică ■ a-ţi pierde linia. . A dezlega teama de propriul tău destin. Dezacordurile unei muzici yulgare ne trezesc mai multe tristeţi şi mai multe amintiri decît elanul unei v muzici sublime; f iindcă elefeliminînd visul, se' apropie de ceea ce e discontinuu, sfărîmat şi prăpăstios în noî, evocîndu-ne toate golurile, cărora n-avem.curajul să ne mărturisim. Sîntem trişti de a vedea apărîpd la: suprafaţă toate dezacordurile subterane, de a căror înăbuşire ne asigura zadarnic amintiri pure şi tristeţi sublimate. Mă atacă trecutul la fiecare pas, mă asediază amintirile, răpindu-mă lumii lor, pe care n-o iubesc. Curge timpul înspre izvorul său, sfîşiindu-mâ în drama lui reversibilă. De ce n-aţi murit voi locuri, unde de n-aş fi fost, nimic nu mi-ar putea .aminti de cîte ori m-am lăsat în urmă ! Mă caută timpul sau mă caut în timp ? De cîte ori mi-a rănit orgoliul de a mă reclama ? Trecutul e al lui şi de cîte ori trăit-am pînă acum, de - atîtea ori bate la poarta înmărmuriră miele. în el, . fost-am. Şi acum hu poate decît să-mi trezească umbrele unei vieţi, ce nu se mar poate lega de alta, născută în apusuri. Aud' prefacerile lumii în simţuri,' rezonanţe triste de vîrtej cosmic, murmurul timpului şi toate lucrurile 149 ce trec pe valea fnnţei mele, spre a se vărsa undeva departe în suflet. Toate tristeţile oamenilor sânt ocazionalei Ca şi temerile lor, ele au o cauză, a cărei dispariţie le suprimă implicit. Ocazionale sînt nevoile lor de consolare ; au pierdut ceva şi ei aşteaptă recompensa mtn-gîierii. Dar există o nevoie de consolare ce nu se naşte după o mare înfrînger^ sau nefericire, carş nu se naşte nici măcar într-un moment dureros. De cîte ori se apropie fericirile fără a fi pregătiţi pentru ele, ne inundă o dorinţă de a fi consolaţi. Dar de cîte ori dorim consolarea am fi nemîngîiaţi de ne-ar veni. De aceea-este ea misterioasă, că fugim £e ea de cîte ori o aşteptăm. Am primi-o dacă nu ne-ar vedea nimeni ; în primul rînd, dacă nu ne-am vedea. Şi.am primi-o de am şti că există vorbe de consolare, de am şti că există vorbe ca aripi de îngeri, a căror atingere să dea crapului calitatea sufletului. Ce sînt, decît o şansă în infinitele probabilităţi de a nu fi fost L Sexualitatea n-are alt sens decât să învingă infinitul din Etos. Iubesc acele vibraţii care se nasc după o mare tristeţe ; o altă lume începe atunei, In care nu mai cauţi sentimente, deşi sînt şi nici pasiuni deşi aii născut-o.' Şi această lume^ izverîtă clin triumful asupra tristeţii, este cea. mai .îndepărtată de : In ea respiră atît de. des muzica şi totdeauna întemeietorii de religii ; arareori poeţii şi niciodată oamenii. Mă întreb : cînd vor înceta oamenii să se întrebe ? Cînd vor renunţa definitiv Ia teorie şi la mister ? 150 Ceea ce este îmi pare a fi neutru aparenţei şi esenţei. Neesenţialul a fost totdeauna definit în opoziţie cp moartea. Toţi gînditorii cu voia sau fără voia lor au asimilat esenţa morţii. Aparenţele auconstituit în ochii lor tot ceea ce vrea să se facă independent de moarte. Ultimul gînd al fiecărui om desfigurează viaţa îri iluzie. De cîte ori separi lumea fn aparenţe şi esenţe te declari implicit împotriva vieţii. Din orice gen de gîndire, ea n-are dedt ce pierde. Prejudecata esenţialului este cultul morţii. Cînd vom distruge categoriile gîndirii şi ne vom ataşa lumii printr-un mod cif totul altul, numai atunci vom puţea sfărîma acest cult şi această prejudecată. Aparenţe-esenţe este o dualitate catastrofală. Întîia diferenţiere făcută în lume a fost . un, atentat de care nu trebuie făcut numai spiritul responsabil. îmi pare că tot procesul viitor al umanităţii nu va fi dedt o recîştigare a amăgirilor. ... Am început lupta aşa : ori eu, ori existenţa. Şi am ieşit amîn'doi învinşi şi diminuaţi. Ah! de m-aş putea odată înclîiha lucrurilor ţre-. cătoare, să risipesc adierile amintirilor în ale viaturilor şi gîndurile să devină adieri 1 Aşa de puţin prind gîndurile din lucruri şi din lume, că mai bine le-ar atinge şi le-ar mîngîia, decît să rămînă străine cu .ele'.! Căci gîndurile sînt adinei în ele însele ; nu în ' adîncimea lucrurilor şi a lumii! De Ce sub cerul senin se nasc gîndUrile aşa de greu-? Nu există decît gînduri în noaptd. Şi ele aii o precizie misterioasă, un laconism tulburător ; gîndurile în noapte sînt gîniduri fără apeL • 151 DESPĂRŢIREA DE MOARTE. De atîteâ ori omul devine altul, de cîte ori în viaţă l-a chinuit gîndul morţii. Dacă ani de zile ţi-a fost unicul gînd, ani de zile ai asistat la metamorfoza tâ conştientă sau inconştientă. Ai visat ;: moartea a trecut prin vis^Şi altcum ţi-a devenit visul. Ai ivţbit : Şi în iubire te-a traversat moartea. Şi alţcurii a devenit iubirea. Altcurn au devenit dorinţele, altcum simţirile, în fiecare gînd, ai devenit altul ; te-ai pierdut în ele şi cu ele, şi ele s-au pierdut în tine. Nu în nuanţe, ci în abisuri, peste abisuri te-a Săltat gîndul morţii. Nimeni n-a înfrînt pbsesia morţii prin luciditate şi cunoaştere. Nu exista nici un argument împotriva ei Nu are de partea ei veşnicia ? Numai viaţa trebuie să se apere încontinuu ; moartea s-a născut biruitoare. Şi cum să nu fie biruitoare dacă nimicul îi este tată şi groaza mamă ? Nu se învinge moartea decîţ prin uzare. Obsesia ei prea tare sfredelită ne uzează şi se uzează. Îmbătrî-neşte moartea în noi de prea multă prezenţă. După ce ne-a spus totul* n-o mai putem întrebuinţa. Simbioza îndelungată cu moartea ne învaţă totul; prin ea ştim totul. De aceea nici o cunoaştere nu poate nimic' împotriva ei. 152 însine,moarteaesteptetnă.Darîn mine eâ s-a învechit şi nu mai e de folos. înţelege cineva acest iu-: - râu:: a nu mai avea ce Să faer eii moartea. Cum adică : - se poate epuiza nu humâi viaţa; dar şi moartea ? Nu ştiu dacă numai uneori sau toţdeauna, îmi pare r . că nu voi muri niciodată^ muri, a mă stinge cîndva ■ nu mai are nici o semnificaţie. Voi muri. Atît. Şi , această ciudată detaşare de moarte nu pleacă decît l dintr-run sentimentretrespectival morţii. Mi-e frică : de moartea care a fpşt în mine. Nu mă temde.aceea . < care mă aşteaptă» ci de aceea care m-a umplut ani de • zile, de nimbul ^sinistru al tinereţii. Este teama de , propriul trecut şi de stigmatele lui,, imprimate de moarte, Oamepii. aşteaptă moartea şi o pun în legătură cu viitorul lor. De ce .se,tem decît de intersecţia viitorului, cu moartea, de înfricoşăţoarea înfundătură a'timpului ? r . - Dar a avea moartea în urma ta ? A privi înapoi spre moarte ! Am înviat,sau mi-am ocplit sfîrşitul ? Moartea închide orice istorie, este momentul final, a tot ce nu e ea. Dar ce să spun de acea moarte care se plasează la mijlocul unei istorii, egal de depărtată de începutul şi de sfîrşitul ei, ca e încoronare şi ca o culme, un moment în seria unei istorii ? . ^ A simţi moartea retrospectiv înseamnă a te teme de propriul ţrecut. Ăi fost cîndva mort pentru tine, * dacă nu pentru oameni. La răspîntia vieţii tale n-oi fost, te-ai încoronat de nimic. Oamenii te^au văzut şi te-au pipăit, şi n-au ştiut că ţi-ai fost fantomă.  cunoaşte ultima dafă moartea este a şti sigur că vei muri şi a nu voi să mori. Ceea ce e unic în fiinţa omului, nici nu crede că s-ar putea muri, încît vizi- 153 unii lucide fi definitive a morţii* i se opune rezistenţa dezCsperantă a unicităţii şi a afectivităţii. Cu eît simţim mai mult moartea, cu atît simţirea reacţionează mai puternic împotriva ei, aşa încît o iluzie conştientă lasă omului o poartă înşelătoare -de scăpare din siguranţa mrrţn. Sentimente comun al morţii s-ar putea defini ca o probabilitate sigură. Clhd voi muri «şa eam se aere, îmi voi aminti. Voi retrăi cu o intensitate diminuată şi o imagine fadă acel atunci îngrozitor al trecutului. Şi mă voi bucura pentru ultima dată că amintirile nu sînt fidele lumii risipite de timp fit timp. -Jm Odată obosiţi de moarte şi învinglnd-o prin uzare, restul1 vieţii păstrează o marcă ciudată, compusâdin detaşare, mirare şi dezinteres. Ca după o mare despărţire, înţelegem prea puţin, pentru a fi trişti. Şl intr-adevăr, despărţirea -de moarte nu ne face trişti, ci ne menţine într-o superioritate fără dispreţ, faţă de tot şi mai cu seamă faţă de noi înşine. Conştiinţa că s-a întâmplat ceva, că poate s-a rupt sau s-a împlinit ceva, ne transpune într-o indecizie de un. farmec grav, pe cane nu-1 vom defini nici iu simţire şi nici In g£nd. Ştim numai că am devenit întx-o lume de aceeaşi esenţă esenţial alţii. (Dacă pluralul poate avea Un sens .în definirea unei condiţii unice.) O iubire cu totul purificată a vieţii înlocuieşte distanţa catastrofală de viaţă din obsesia morţii. Dar după moarte, iubirea nu păstrează mai ţmţin o distanţă, care este însă umplută de o dibuire aeriană şl de o adiere plină dediemărî. Etapă experienţa marţii, este aproape imposibil să fidătairi tra zîmfeet dezabuzat ce împreună căderile şi tiiumfurile. . 154 După acest triumf al vieţii eşti timid ?— dacă nu ţi-e ruşine — să vorbeşti de orice triumf. Ne simţim mai aproape denoi în căderi, sîntOm mai mândri in înfrîngeri, mai siguri în prăvălirL Ascensiunile ne par măi inconştiente, transfigurările mai şnbrede'eîaariu-rile mai întîmplătoare. ^mpedrivă, rifaierile, îirfrfei-gerileşi prăvălirile se îmbrăcă Informe, capătă con-tur şi se încadrează în stil. Tot ceea ce e negativ cîş-tîgă o excelenţă formală şi haosul se învinge pe sine însuşi. Din toată această confuzie stăpînrţă se-iscâ un regret la început timid şi apoi persistent: regretul de a nu putea iubi viaţa fără rezervă, regretul de a mai ţine ia nişte adevăruri asupra vieţii, ca la nişte prejudecăţi. Detaşarea de moarte ne duce spre sensul piofund al detaşării. Căci numai cînd avem şi moartea în urma noastră putem vorbi de detaşare fără emfază. Atunci am înţeles că detaşarea nu înseamnă pierderea dureroasă a totului, ci apropierea de tot fără să avem nevoie de el. Recîştigăm o lume, care fără să fie o lume de valori, este deocamdată singura. A ţe putea ataşa de o lume, indiferent de valori în genereşi de valorile ei în special. Sau a face din amăgiri „valori". Căci marile detaşări, care nu duc spre moarte, ci vin din moarte, se îndreaptă fatal spre amăgiri, vrînd să Ie salveze, neavînd ce salva altceva. - Ca şi cum n-aş mai fi came, sînge, respiraţie, dezrădăcinat din timp şi înrădăcinat Intr-un albastru îndepărtat, m-aş învîrti într-o dematerializare serafică a spaţiului; Intr-un gol. vibrant, traversat de foc şi de culori supralumeşti, ca şi cum m-aş începe ki, gol, fără amintirea materiei, neşliind dacă am trecut 155 cîndva prin ea, presimţind doar o trecere pe Mngă ea ! Şi sentimente vaste ea un azur îngeresc, tresăriri de suflet nelegate de nimic, pure de mine i Am omorît în mine Seva morţii şi dezrădăcinat din ea, ştiu dacă viaţa rezisţă prin propriile ;rădăcini. Din adieri îşi sorb rădăcinile mele seva, o aluzie la iSvoare este pulsaţia, suspine mă susţin ca nişte coloane şi tremurai este temeiia mea. Acea sfîşiere pe care o simţi în sînge ca un negru sclipitor, ce dilată vinele şi se'încuibă în creier, fulgerând prin nervi şi risipindu-te pe distanţe mai mari decît ale visului, destrămîiidu-te în. nebănuit şi tur-nînd peste lucruri un dizolvant subtil, ca .în disoluţiile lor sfîşierea să se verifice necontenit... Sînt locuri în natură unde şi şarpele se simte singur; Şi sînt singurătăţi în suflet pe lîngă care trece sufletul însuşi. S-a adunat undeva în noi singurătatea speciei... ... ^ Teama că s-ar întîmpla ceva ? Dar ce s-ar mai putea întîmpla ? Teama îşi are o scuză in raţiunea ultimă a fiinţei. Nu ne este teamă de ceva, ei de acel altceva, care este nimicul. Nu avem nici un rn°tiv de a nu avea totdeauna teamă. Căci ea este înaintea tuturor conţinuturi-lor pe care le adoptă pentru a avea o actualitate în conştiinţa noastră. Cînd ml-e teamă de ceva, teama precede acel ceva, care este o proiecţie a raportului cauzal şi a altor raporturi inutile. Vrem cu toţii să ştim de ce şi de unde ne vine teama, cînd ea nu este decît evidenţa fiecărui act c|e viaţă. ' N-ăre rost să gîndeşti asupra morţii, decît pentru a o seca, pentru a o face exterioară. Atît de departe £ă te fi afundaţ Io ea, că, misterul ei să-ţi devină o semnificaţie indiferentă, infinitul ei-inexpresiv, veşnicia ei fadă. Fă din şcîrba de ţnoarte o diminuare a morţii şi din frica de ea un avîntabdurd. Fugi de înţelepciune ; căci_nu există decît 'O tiiţelepciune a morţii. Şi cu &ît cineva este mai înţelept, cu atît priveşte viaţa mai mult prin- prisma morţii. Aruncă moartea la marginile tale, că să mori cu acestea şi nu cu' tine. Adoră viaţa pentţu. infinitul motivelor care n-o susţin şi dezgustă^te ele moarte pînă la nemurire. _ ' ■ * ■ • Ochi plînşi, ce n-au vărsat lacrimi; privire fixă, ce a văzut toate ; zîmbet resemnat durerilor ; mîh-drie dureroasă în tristeţi; faţa, ca mască a decepţiilor ; gură abstractă, de o senzualitate învinsă ; agr de chemare şi. de oboseală ^ mîini diafane, care cern lucrurile ; paloare deschisă spre alte- taine şi tremur de pribeag al amintirilor. ; Faţă de teamă, tremurul este mai pur de condiţiile din afară şi mai independent de lumea obiectivă.' însăşi întrebarea : de ce tremuri ? vizează un determinant interior sau un motiv indeterminabil. Dacă teama ne egreu s-o suportăm fără prezenţa unor motive mai mult fictive, decît reale, tremurul (acel tremur al tuturor organelor...) îl suportăm cu rit este mai inexplicabil. în el nu domină spaima; ci mirarea, mirarea de liniştea noastră dinainte. Tremurul este o iniţiere nedesăvîrşită în misterul nostru, el pune pe rindivid în faţa temeliei lui individuale, nu în faţa unui mister ultim. Tremurăm în rădăcina ultimă a formei noastre individuale de viaţă. .Nu există, în fond, decît tremurul individuaţiei, precum nu există .dorit teama de neantul în care ne aruncă moaţtea, ^ De ce tremuri ? De mine, din cauza mea- însumi. 157 Este singurul răspuns valabil pentru raţiunile tremu-rului, este singura expresie a tremuruhd individu-aţiei. Barierele iadivito^ti slut - şubrede ; indivi-«Iul au este firesc. 2>e dŞe rari este, de atîfea ori putea să nu fie. Individul tremurător.» Viaţa a rămas singură prin individualizare ; de atîtea ori singură, eiţi indivizi sînt. Şi individul a îndrăgit -condiţia lui unică şi amară, ce în tremur fi aduce aminte de provizoratul lut.» > Cînd simţi că nu există mort căruia privirea şi încrederea ta să nu-i dea viaţă, şi boală pe care sa n-o pop converti fia sănătate; cînd In fulgerele şi în fetea ta, nu estetă l^ge care să nii fie un capriciu şi fatalitate care să nu fie lin accident; cînd te răsfeţi în depărtări ea-n propriul tău cămin şi-ţi.faci din nesfîrşit un egoism ; cînd te aduni în haos şi spulberi formele, luînd formă; 7 > cînd şiniţi împărăţia emirilor vacantă şi în tine dispreţul aîîtor coroane, strălucitoare sub soare ; cînd moare fia focul tău orice rezistenţă şi lotul se .poate, totul seprea poate; atunci ai atins tăria în care forţele lumii dispar ca umbre; umbre absorbite de tremurai tiu nebun şi divin. O piatră, o floare şi un 'vierme sînt mai ihult decît Întreaga gîndire omenească, fâefle n-au niscutşi nu var naşte nici măcar thi atom. Gînăirea n-a adds nimic nou In lume, decît pe eaînsăşiţ care este o altă lume. Ar fi trebuit ca ideile să fie gravide, fatale şi vibrante ; să nască, să ameninţe şi să tremure. Căci ele nu sînt ale noastre daci nu ie purtăm în noi ca femeîaeOpilul. Şi în adevăr, obiecţia definitivă împotriva ideilor este că mr sînt ale noastre, Nuexistă idei unice; nu le-am împrumutat nici 'unui fafa noastră. Şi cum o să ne semene ideile, eînd de atîtea ori nu ne semănăm ? Ginene va regăsi figura in gîhduri ? Veşnicia lor sterilă n-o câştigăm cu jertfa ei 1 Ideile nu generează nimic şi astfel ele nu completează efectiv lumea în care sîntem. De ce să gîncfim lumea, dacă gîndirea nu devine destin pentru lume ? Nici o lege a naturii nu s-a schimbat din cauza gîn-dirfi şi nici o idee n-a impus naturii o nouă lege. Ideile nu sînt nici cosmice şi nici dfemîurgice şi astfel s-au născut condamnate. ' Omul nu este personal decît în ură. In ea se scot la lumină trăsăturile feţei,şi contururile umbrite capătă o proeminenţă zdrobitoare. Fără un tremur agresiv orice fizionomie şi-orice.atitudine au un caracter idiotic. Este caracteristică exţjresia idiotică la toţi oamenii buni. Sînt acte de bunătate de o mie de ori mai josnice decît nu ştiu care gest bestial. TSste ca şi cum omul n-ar fi devenit persoană decît prin,, «ură. Distrugerea urii este falimentul individuaţieL Nu există faptă fără ură. Iubirea justifică fapteiş:, dar ea nu este mobilul lor. De cîie ori se micşorează ura în mâne, am impresia că sînt pierdut pentru -această lume, iremediabil pierdut. Numai în urăraă simt creatură, numai în ură făcpartedin turma de dobitoace a lui Dumnezeu. Şi numai cînd ura mă năpădeşte dincolo de margini, în Creator văd creatura. Ar trebui să lase orice speranţă acei care nu iubesc ura, ura cea maure. • Nu există portret fără ură, oamenii buni n-aii faţă; Ura cea mare ne face in fiecare clipă un autoportret. Uneori iubirea inii-pare un atentat la edificiul de veacuri ai urii; iubirea sapă sistematic bazele istoriei. Dacă salvarea n-ar fi o' salvare din lume, ci în lume, atunci drumul ei ar trece prin ură. Iubirea este prin esenţă pesimistă. Optimiştilor nu le mai rămîne decît să facă cerc în jurul urii. Şînt gînditori .pe care nu-i poţi citi cu voce tare. .; Pascal e unul dintre aceştia. Adevărurile lui ar trebui şoptite ; şoptite ar trebui toate neadevărurile vieţii. Faţă de Pernees, Also sprach . Zarathu&tra,este tin sistem de amăgiri. Nietzsche trebuie strigăt; strigăt trebuie orice toboşar al amăgirilor. ' Ajungi la un moment în viaţă' cînd orice carte pe-simistă te irită şi te revoltă. Este prea multă indiscreţie .în elş ; dezvăluie {«•ea multe intimităţi, menajează prea puţin pudoarea vieţii şi violează prea-multe virginităţi ale firii. Ar trebui arse toate cărţile de căpătîi ale omenirii. Numai atunci vom .avea curajul nimicniciilor şi al lucrurilor trecătoare. - . t ^ Orice s-ar spune : gînditorii rămîn Ia suprafaţa vieţii. Nefăcînd altceva decît să cearnă amăgirile de adevăruri, ei rămîn suspendaţi între amăgiri şi adevăruri. Substanţa istoriei sînt pasiunile. Nir există pînă acum romanul unui înţelept. Pentru orgoliul înţeleptului totul trece ; dar ei au fost 'vreodată ? Cezar şi Napoleon* trebuie apăraţi în faţa veşniciei; au de par-teaTor mărturia tuturor amăgirilor. Cînd mă gîndesc că de două mii de ani trăim în* umbra morţii lui Iisus, înţeleg de ce oamenii aii dorit în răstimp o- altă viaţă, chiar, şi cealaltă viaţă. 160 r DESPĂRŢIREA DE FILOZOFIE. fJ-am înţeles bine niciodată pentru ee filozofia se bucură de o consideraţie plină de teamă şi n-^m înţeles niciodată respectul religios al oantenilor pentru ea. De atîtea ori ştiinţa — şi .cu drept cuvînt — a fost dispreţuită, „neglijată ; rareori entuziasmul.-a luat un caracter mistic. Este chiar o lipsă de gust a .învălui ştiinţa cu un nimb. Filozofia dimpotrivă, din veacul veacurilor, se bucură de o favoare pe care n-o merită, a cărei legitimitate avem datoria s-o punem la îndoială. Va trebui să ne convingem odată că adevărurile filozofiei sînţ inutile sau că ea nu are nici un adevăr. Cu adevărat, filozofia nu dispune de nici un adevăr. Dar nimeni nu va intra în lumea adevărurilor dacă n-a trecut prin filozofie. încă n-am putut afla ce yrea filozofia şi ce vor filozofii. Unii spun că demnitatea filozofiei consistă îh a nu şti ce vrea. Nu că filozofia n-ar avea temele ei, dar cu ele ea nu poate începe nimic. N-am pomenit un domeniu mai steril şi mai inutil, atunci cînd îl cultivi pentru el însuşi. A studia pe filozofi, pentru' a rămîne viaţa întreagă în societatea lor, este a te compromite în faţa tuturor jacelora ce au înţeles că filozofia nu poate fi deicîţ un capitol aL biografiei lor, iar a muri filbzof este o ruşine pe care moartea' n-o poate şterge. , Nu aţi observat cum toţi filozofii sfîrşesc bine ? Acest lucru trebuie să ne dea de gîndit. Totuşi, puţini vor fi acei ce îtor înţelege această mirare. Acel ce a înţeles-o poate privi spre filozofi, ca spre amintiri. - Mîndria filozofilor a foşt de mult aceea de a privi ideile, de a fi în afară de ele, de a se detaşa de o lume ideală, Considerată nu mai puţin ca o supremă va- 161 0 loare. Existenţa lot a: imităf sterfBteteş şi* fa*wctea ideilor Filozofii mi trfflese' fe-Mbfeefpenfirw^R'^ pierd viaţa îheereînd zadarnic să diea* viaţă îdelpr; Ei nu ştiu — ceea ce ştie ultimul* poet — e£ fctefle şea primesc viaţa. Şi de atftea ori îmr pare că ultimul poet ştie mai mult decît cel mar mare filozof; Filozofii au început să-mi'fie indiferenţi în momentul cînd mi-am dat seama să nu se poate fiice filozofie deciî într-o indiferenţă psihică, a®că fnţr-o independenţă inadmisibilă faţă efe orice stare sufletească. Neutralitatea psihică este caracterul esenţial al filozofului. Kant n-a fost niciodată trist. Nu pot iubi oamenii care nu amestecă gîndiirile cu regretele. Ca şi ideile, filozofii n-âu destin. Ce comod este a fi ' filozof ! Cum o să primim învăţătura filozofilor, cîhd ei sînt neutri faţă db tot ce este? şr ce nu'este ? Nici un filozof n-are nume. Oricît l-am striga, el nu ne va auzi. Şi dacă ne^-ar auzi; n-ar putea să ne răspundă. Ce-ar putea să ne răspundă' un filozof TESte ciudat şi inexplicabil pentru ce oamenii’ frecventează filozofii cînd simt nevoia consolării. Bfe ee s^Hrfi gîndind lă filo— zofi în nevoia cea mai: tulburătoare ? Nu există nimic mai profund şi mai misterios decît nevoia consolării. Eâ1 nu> paste fi. definită teoretic, fiindcă nimic din ea nu păstrăm în gînd fără să fie suspin..Lumea gindurilor este o iluzie faţă. de lumea .suspinelor. Nici un fHozof nu poate consola, căci. nici - unul n-are atîfc destin. îndţ să. înţeleagă un om. Şi cu toate acestea oamenii îi caută,, deoarece, printr-o amăgire suspectă, ei îşi închipuie a fi mîngîiaţi prin. cunoaştere. A şti şi a te mîngîia nu se întîlnesc nici-dnd Pentru ceea ce Ie trebuie Ibr, filozofii nu ştiu nimic. Odată pentru tofcfeauna : orice filozofie este o aşteptare înşelată. 162 Km poeft «te mape viziune ^Bawdalaire, Bilke, de >ex,) afirmă ia două (versuri «nai .mult decât un filozof în ţbată opera sa. îteobitatea Jitoaaîică (este purii timiditate. inc&dmd să demonstreze «ceea ce inu ee poate demonstra, să dovedească luarari .eterogene Rodirii şi si dacă valabil ireductibiUd ssa»-absurdul, filozofia satisface om şjust unsdwonu «1 «absolutului Uneori fora pase eă toată filozofia ?se reduce ,1a legea cauza-Îîtâţfi şi o snane scârbă mă «apucă. Gin moment vce nu se poate face filozofie >£ări legea «cauzalităţii, totul foni pare a .se afla dincolo deiilozofie. Sînt oameni carte -gi-au petrecut tinereţea citind numai filozofi. JăfS ee li ,se pare (amintirea acestor ani un vid, pe care nu-i regretă ? fiindcă nimic :nu-i poate opri de te consideraţia că filozofia este un stadiu, a cărui depăşire nu înseamnă maii puţin, o stratificare. Cine nu învinge filozofia îmi pare im învins.  rănfine întreaga viaţă în mijlocul filozofilor este a rămlne pe veci la mijloc, a te înfunda în mediocritate ca intr-un destin. Nu există decît o singură definiţie a filozofiei.: neliniştea oamenilor impersonali. Este ca şi cum am pune ,1a zid şi pe toţi'filozofii. îmi aduc aminte cu o emoţie nestăpânită de extraordinarul efect ce l-au avut asupra mea cuvintele lui Georg Simmel, un fflozof pe care l-am iubit infinit : „Este îngrozitor să te gjndeşti ce puţin din suferinţele umanităţii au trecut în filozofia ei “. Este drept că le-a scris kimntea teribilei lui morţi. iGamenii nu vor să-i -dea crezare, «â «încearcă să-l scuze. Ca şi cum din partea unmfitazof ar £i« indecenţă să spună lucrurilor pe nume... Nu se poate reveni ‘de la poezie, muzică şi mistică la filozofie. Este evident că ele sirit mult mai mult 163 jiecît filozofia. Un poet, un compozitor sau un mistic . filozofează numai in momente de oboseală, atuner cînd sînt siliţi să revină înspre o condiţie minoră. Ei. singuri îşi dau seamă că nu este o mîndrie a fi filozof, ei singuri înţeleg ce puţin ştie filozofia, ca să nu mai vorbim de ştiinţă. Ge este gîndirea faţă de vibraţia extatică, faţă de cultul metafizic al nuanţe-. ldr ce defineşte orice poezie ? Şi cît de departe este filozofia de contopirea cu realităţi, care palidifică definitiv lumea ideilor în faţa muzicii şi a misticii! Nu există filozofie, creatoare. Filozofia nu creează . nimic. Vreau să spun că ea.ne poate prezenta o nouă, lume,, dar n-o naşte, n-o fecundează. Tot ceea ce spun filozofii este ca şi cum ar fi fost demult; nici o operă, de artă n-ar fi trebuit să fie, fiindcă orice operă de artă este o lume în .lume şi, ca atare nu-şi are raţiune în lumea noastră. Nici un sistem de filozofie nu mi-a dat sentimentul unei lumi independente de tot ce nu e ea. Este dureros; dar aşa e: puteţi citi cîţi filozofi, veţi vrea, nu veţi simţi niciodată că deveniţi un alt om. Natural că dintre filozofi exclud pe un Nietzsche, care este mult mai mult decît un filozof. • Activitatea reflexivă în sine n-are nici o excelenţă care să-mi inspire admiraţia. Ideile care nu oglindesc un destin, ci .alte idei, n-au nici o valoare. Nu este deloc adevărat că filozofii sînt mai aproape de realităţile esenţiale decît ceilalţi, In realitate, ei servesc numai.aparenţe şi se închină la tot ce n-a fost şi nu va fi (singurul lucru bare mi-i face dragi). Mîndria filozofiei a constat în a considera ideile în sine. Orgoliul acesta e aproape o ruşine. Din moment ce tot ceea ce este rtu poate fi considerat în sine, a face din reflexele schematice ale aparenţelor ştruc-. turi închegate, cu finalitatea în sine, este o aberaţie - 164 \ care gnu poate fi iertată. Omul nu poate atinge decît un /extaz al aparenţelor. Aceasta- e singura realitate. Poezia, muzica, şi mistica servesc aceste aparenţe sUpreme. Lumea în sine ? O sumă , de aparenţe sur preme, dacă acest dans de umbre are o margine fi constituie o lume. Filozofia sa explice, dacă poate, ; Şi pentru a avea amintiri; atîtor nopţi trebuie să le împrumuţi din flăcările sufletului tău, ca nici un ochi nu te va descoperi în noaptea ta-. Căci numai cu preţuî văzului tău vei yedea în nopţi. Ca să-ţi aduci aminte de tine", multe neguri din munţi trebuie să fi urmărit, dispariţia atîtor lucruri în ceaţă şi revenirea lor ca după o moarte trecătoare. Iar lumina tă în multe neguri să fi fost învăluită, de multe acoperită şi-n multe pierdută. Şi din multe să fi revenit, din multe* neguri să fi reînviat în înviorări. Şi de pe înălţimi ceruri să fi privit şi nuanţele fiecărui-cer să-ţi fi fost atîtea ceruri. Cîte ălbastruri. porţi în suflet, în farmecul cîtor albastruri te-ai năucit ceasuri, atîtea mîngîieri inimii, dornică de cer, dar neruptâ din el. Să fi trecut prin locuri pe unde nimeni n-a fost, ca urmele tale .Să fie drum" Şi viaţa ta să fie un drum pe locurile neumblate ale sufletului. Părtaş multor apusuri să fi fost; pu soarele" să fi scobbrît.. în soare şi în apus să te fi rătăcit. Şi cu noaptea ta să fi acoperit soarele. Tulburător de lumină, cu braţele-ntinse spre ea, spre tremurai luminii ! De multe ori să fi ghicit tremurai luminii, pe care, invocîndu-1, să-l fi făcut mai mare. Multe suspine din nopţi" să le fi împărtăşit lui. Şi să fi tremurat în lumină. Şi te vor însoţi amintirile de cîte ori un cer, o ne- 165 gură, un apus sau cine ştie ce strălucire sau nestrălu-cire ce-ai iubiţi ca şi cum de ţi-ar fi trăit viaţa ta. Aşa înţeleg jun suflet mare : nu el dă un sens personal lumii, ci lumea tinde spre el, ca înspre, centrul ei. Este ca şi cum apele, munţii, oamenii ar eyolua într-o convergenţă spre el. Ochiul iui este oglinda întinderilor ; armii său, ţinta finală a tuturor sonorităţilor ; inima sa, refugiul tuturor simţurilor şi a presimţirilor lumii. Aed om odată bolnav, mediul se îmbolnăveşte din frica de contrast, din teama inferiorităţii prin sănătate. Vibraţiile unui suflet mare tulbură toate singurătăţile din fund bai. Sau un astfel de suflet nu poate exista decît din teama de singurătate a celorlalţi. A avea un stiTlnterior înseamnă a-ţi fi întreagă lumea interioară; întreaga lume, un flux. Neputîndu-se naşte în tine, este ca şi cum ar dori să moară în tine^ După tine să nu mai poată muri nimic ! Atîta viaţă să fi -dat lumii incit ea să sfîrşească în tine, cu tine ! Aşa de mult să ţe războieşti în fiinţă incit să nu poţi concepe că după tine ar mai fi ceva. Acesta trebuie să fie sentimentul, dacă nu convingerea oricărui om cu dimensiunile sufletului în cele ale lumii. Dacă acel ora ar avea şi convingerea, atunci nu s-ar putea şti dacă e Dumnezeu sau nebun. Sufletele umile şi umilite n-au acest sentiment, căci ele mai mult decît toate celelalte se simt şi se recunosc creaturi, nu le e ruşine de a fi creaturi. In antropologie se va deschide un nou capitol numai cînd sentimentul creatural va fi o evidenţă inadmisibilă, cînd omul nu se va mai admite pe el însuşi. Cînd mă gîndesc; ce puţin am de învăţat de la marii filozofi! Niciodată n-am avut nevoie de Kant, de 166 Deseartes sau de Aristat, care n-au gândit decît pen- 2a orele noastre singure, pentru îndoielile noastre rmise. Dar m-am oprit la iov,, cu pietatea unui străr nepot. Aţi văzut pe acei oameni răpuşi de boală ? învinşi şâ îndobitociţi intr-o resemnare vulgară, cu spaima di-tatîndu-le faţa şi cu mirarea animalică în ochi, atenţi ţa neantul lor» sini dezgustător! în dorinţa lor de a trăi» cară n-a fost totuşi atît de mare incit să-şi mas-ţheze falimentul şi să-şi ilumineze pierderea. Boala este o înfundătură ce trebuie transformată în etapă. Şi toţi acei care n-âu făcut acest salt paradoxal răr tain. cu expresia cretină şi sălbatică, speriaţi de dimensiunile nimicului lor. Acele trăsături chinuite şi âdîn-eite, pustiind ca prezenţa imediată şi fatală a unei prăpăstii» acele trăsături în faţa cărora trebuia să te dai înapoi, să închizi ochii sau să Ie eviţi.în concentrarea unei amintiri ! Şi cînd mă gîndesc la atîteâ şi atîtea lucruri triste, la atîtea spaime subite în nopţi şi la atîtea sfîşieri epuizante, nimic nU-mi pate mai demn de uitat, nimic n-aş vrea să îndepărtez în nu ştiu ce colţ ferecat al memoriei, ca .tăcerile în sălile de aşteptare şle medicilor. Acea tăcere în care pacienţii îşi aruncă priviri. de: ură, simţind fiecare în celălalt, în eeilălţi» indiscreţi, care ştiu ce e cu el şi care âr vrea să ştie mai mult, pentru a avea în gradul de. iremediabil al respectivului o consolare sau o mîhnire. .Şi ura creşte cu atît mai mult cu cit sînt solidari printr-o soartă,, pe care n-au dorit-o şi n-au aşteptat-o. Tăcerea se măreşte şi devine mai apăsătoare, cu atît mai mult, cu cit fiecare ar avea mult de povestit, infinit de povestit. Că nimeni nu rţipe tăcerea este din frica de a nu fi cel mai condamnat, din frica de a nu satisface orgoliul vecinului» de a nu se simţi cel 167 mai pierdut între pierduţi. în tăcerea acestor săli de aşteptare, acelaşi destin îi separă pe oameni ca ireductibilul speciilor, fiindcă îii eie oamenii ştiu unii de alţii esenţialul, fără atenuarea numelui, a profesiei, a vîrsţei. Şi cînd mă gîndesc la ţinuta vpit sau nevoit reflexivă, la frunţile gînditoare, sub care se macină spovedania bolii, spusă, nesfîrşite ori spusă, cre?ută unică, atunci îmi trece pe dinaintea ochilor, prin nervi şi prinsînge, încâlcind amintirile şi gîndu-' rile, un convoi de feţe crispate, o sumă deconcertantă . de riduri, voind să se îngroape în mine, să-mi sape trupul, pentru a se aşeza ca leagăne ale uriui infinit amar. Şi mi-e.scîrbă de acest convoi de riduri, de aerul lor saltimbanc, grotesc şi funebru, de apropierea lor inoportună şi mi-e scîrbă de. neputinţa mea de a însenina o singură faţă, de a sta singur în faţa tot atî-tor oameni singuri, măcinaţi de boală, învinşi de ea şi doborîţi de lumea în care i-a introdus boala. Căci boala este o revelaţie prea mare pentru atîţi şi atîţi oameni, care au aşteptat aşa de puţin de la viaţă ca din boală să înţeleagă şi altceva decît o catastrofă. Aşa de puţini oameni merită să fie bolnavi, încît este un nonsens absolut să sufere atîţi. Pentru boală .trebuie . să fi pregătit ca pentru viaţă, iraţionalul ei consistă în a ne surprinde cînd nu ne-am făcut pducaţia, cînd-nu sîntem destul de copţi pentru a fi mari în boală. Spaima animalică a atîtor fiinţe bolnave rezultă din faptul că ele interpretează boala ca un mister al materiei şi numai al ei; cînd în realitate noi suferim în materie cu sufletul; cu sufletul căruia-i va supravieţui materia; Un om bolnav este superior unuia sănătos ; dar orice om sănătos se simte superior unuia bolnav. De Cînd e lumea, un om sănătos simte boala altuia ca o flatare/ Este un fel de garanţie secreţă pe care i-o dă - 168 natura şi de care e mîndru fără şă spună. Cele mai \ordihare sentimente se nasc din_ contactul oameni-- lbr bolnavi cu cţei sănătoşi. A face psihologia acestor relaţii ar însemna a scrie justificarea definitivă, a dez- ■ gustului, a marelui dezgust. • , : • Oare cum s-s putut ca după Iov să mai pxiste dis-r peirare ; după Alexandru, faptă, după Platon, gîn-| dire, după Christos oameni ? Noi toţim-am făcut decît ;• să adăugăm şi să facem istoria inutilă!' | ■ Numai făcînd abstracţie de istorie, ne *mai putem amăgi; dar istoria ne va dezamăgii făcînd abstracţie ; de noi. ' | Trebuie să ne fie scîrbă de toţi oamenii care iubesc fe trecutul. Aceştia nu pot avea un destin, fiindcă băltind-urmele Înaintaşilor, vor -trebui să se oprească k odată la urma urmelor. Şi în faţa lui Dumnezeu nu ; vor mai avea curajul nici celui mai mic orgolju-Avem' l predecesori prea mari pentru a ne mai putea uita j îriapoi. Şi chiar cu ochii închişi este imposibil să flu l te împiedici de marele nostru Predecesor.. Orice om care iubeşte pînă la ultima consecinţă I: trecutul trebuie.-să facă teologie. De-aceea oamenii l: profund religioşi sînt reacţionari. Ei nu pot iubi pe ■ 'Dumnezeu decît cu faţa întoarsă, el fiind iremediabil f înapoia noastră. £>aeă pe Dumnezeu l-am fi închipuit | ca o încoronare finală a istoriei, ca suprema rotunde jire a. viitorului, n-ar fi fost om care să nu creadă în 1 el, care să nu-1 aştepte. Aşa el s-a consumat; dacă [ nu în sine, în noi. Acea dilatare a aerblui, a celei mai mici părticele i de aer... Este ca şi cum fiecare atom ,s-ar umfla ca un balon, s-ar dilata în dimensiuni fantastice şi n-ai aş-tepta decît'să plesnească, să ^explodeze cu toţi şi cu $ tine. O, tensiune se comunică şi se întinde ca-un ex- 169 pfezifcfl1 aerian», o vibraţie se concentrează; m părţi- de aer, se ramifică şt se impreimil pe rMreagat sugrâafaţăL Se va fotrarepla ceva ? Ce poţi aştepta ?T&şt8€#Ku se poate» întm*pfe efeeit ceva esenţial, că mai ţS se? paafife* întîmpla nimic decît totul; ® fevelaţie ffc cam& cei wi bun. Te apucă veriSJuri ? Şe dilată ce&dtefe creierului tifaz pe misum aedului, se-ntfmcfe ă» tine nespusul aceste# TOÎianiştl aeriene ? Sau se revoltă tot ce n-are leagăn in spaţiu, tot ceea ce m tine nnaire fee ? ZTmbete care rr-au fost pentru nimeni şi nicăieri ; gînduri fără aderenţe, ertfoţri vane, nopţi închipuite de dragoste ; taine îngropate în amintiri fără imagini, tot ce-ai trăit fără să ştir şi fără voie îşi strigă' inutilitatea: sau vrea să-şi salveze superfluul ? Sau este spaima, acea spaimă ee se^ncuiâbS în ultănanB atom şi-l dilată pe măsura inexplicabilului ei-, spaima care eir-culă ca un fluid subtil de Ia- tine spre vibraţiile aerului şi-şi exercită expansiunea eî irezistibilă, contagiunea ei alarmantă, farmecul ei- distructiv ? Spaima face spaţiul aerian şi vibrant. De aceea nu-cunoaşte ea-, nici o limită şi nici o- rezistenţă. Nu aţi remarcat absenţa spaţiului în pictura Iui Goya ? Istoria a rezolvat multe conflicte dintre oameni ; ea rr-a rezolvat însă nici un conflict dintre omfşi lume. Dacă utopiile sînt eonceptibife în viaţa oamenilor, ele sînt inadmisibile m viaţa omului. Ar putea exista o armonie finală a omului eu el însuşi. Istoria nu e sinul Iui Avram. Şi cînd mă gîndesc că din începuturi şi pînă. astăzi n-a existat un singur gînd vesel... Donchihotism a crede că se mai poate face ceva şi că am putea fi'consolaţi de amăgiri. Detaşarea a putea vorbi de lucruri dureroase ea de evidenţe, senin şir fără patos. Poate că orice detaşare este o terapeutică şi ca atare o nesinceritate. 1T9 ân^riepătmea: A te *ealiza neutru în viaţă şdmoaiţB. V ' i4a şi valabile despre viaţă ; de a na*-! fi făcut nkâ jaa 'imn.- dppă mine jpi :dnd mă gîndesc că n-am pierdut .nimic. .. Atîtipa adevăruri .nu ne-au spus nimic şi n-au avut cui spune,1 că a mal crede în ele este mai mult o minchmă, decât a eroare. ÎHar osa» am trăit.uhe stăpînire pe suflet şi pe corp, Hu rnâi sînt euîrtSumi, ca s-o pot înţelege ; iar după aceea îitti pare şi mai neînţeleasă. Ar putea exista un trăsnet divin,. în care o fiinţă supremă sau energia lumii ne descoperă într-o clipită o stare permanentă de absolut. Sau ar putea fi concentrarea a tot ce nu e lege şi nu încape în lege; reacţia neaşteptată şi prevestitoare a haosului? Sau slăbiciunea lui Dumnezeu, concesii de frica detronării... De-ar trebui să aleg din atîtea şi atîtea fiinţecon-crescute cu nefericirea pe cea mai dragă inimii, m-aş opri fără rezervă la femeile nefericite în dragdste şi care au dat expresie nefericirii. Decepţia în dragoste are la aceste'femei un patetic rar şi conţinut, un mister dulce, un nedefinit savuros. Sapho, ,Gaspara Stampă, JUlie de Lespinasse evocă 6 lume aparte de melancolii şi decepţii, un univers de Sfîşieri feminine, de inimi neconsolate. Şi dacă aş încerca să definesc farmecul unic al nefericirilor, atunci n-aş putea trece peste delicateţea care voalează atît de ciudat această nefericire. Un bărbat părăsit sau înşelat în dragoste oferă p imagine măi puţin dureroasă şi în tot cazul mai puţin ciudată, fiindcă posibilitatea bărbatului de a fi fericit ţine de el însuşi,xde bărbăţia lui, în nici un caz de valori complementare ei. Fie el chiar poet, condiţia masculină îl; obligă să păstreze o distanţă de nefericirea lui şi de iubita care ar fi trebuit să-l iubească, în tot cazul, el are consolarea .dispreţului natural ăl bărbatului pentru femeie. Este inestetică şi laşă de- A 172 cepţia bărbatului ; de aceea, toţi marii nefericiţi în dragoste au scos din decepţia lor raţiuni de superio-<■ ritate, de mîndrie, ca şi cum faptul de a fi fost părăsiţi sau de a nu îi se fi răspuns dragostei le-âr fi flatat orgoliul. Ţine de esenţa bărbatului de a îi fericit sau nefericit în mod imanent; propria lui con-, diţie este definită mai puţin de relativitatea sexelor, decît a femeii; Se poate " ❖orbi despre borbot, cînd n-ar fi fost şi n-ar fi nici o femeie : acelaşi caz nu e valabil pentru femeie. Fără bărbat, femeia este o contradicţie în sine. . ' • Este problematic dacă.o decepţie în dragoste adîn-l ceşte prea mult un bărbat; dâr este de o covlrşitoare ■’ evidenţă transformarea consecutivă unei-decepţii de î, această natură la femei. Atunci farmecului senzual, .privirii indirecte, dar interesate, aiurii cuceri-, tpare, mărită de impertinenţele involuntare ale ' instinctului, li se substituie o paloare reflexivă, priviri detaşate, o gravitate inaccesibilă şi. un v indefinit în ţinută, un indefinit pornit din contrarierea şi tristeţea simţurilor, din interiorizarea senzualităţii; O decepţie în dragoste apropie pe femeie mai mult de sfinţenie decît nu ştiu cîtfe înfrîngeri Şi salturi peste înfrîngen ale bărbatului. Intre o femeie mediocră şi un bărbat mediocru, femeia este sufleteşte superioară. între o femeie supe-., fioară şi un bărbat superior, bărbatul este infinit mai nuanţat, mai profund şi mai diferenţiat. Un bărbat mediocru este totdeauna neutru, lipsit de accent personal, de reacţii specifice, îneît o femeie, ' oricît de inferioară ar fi ea, îşi scoate din deficienţele sexuliu reacţii interesante, un joc fără semnificaţie interioară, dar extrem de diferenţiat exterior. Tuturor femeilor înzestrate, nefericirea în dragoste : le-a fost o zestre divină. După o astfel de transfor- 173 mare, ele audevenit incomensurabile celorlalte- O renunţare graţioasă şi o pasiune ee s-ar nutri din focul imaginar al stetekw le scuteşte «te imprecaţiile fatale părăsirii. Toate aceste femei' abandonate au folosit versul sau scrisoarea pentru a se consola in celelalte iubiri, ale iubiţilor lor. Mariana Akaforado sau Julie de Lespinasse îşi doreau moartea, pentru ca prezenţa lor să nu fie o remuşcare amanţilor lor nestatornici Astfel de generozităţi patologice se nasc In sufletele ba lichidare. Şi în lichidare este orice suflet care £ă-cîndu-şi din pasiune un destin, nu se poate împlini în pasiune. . . Sufletele arzătoare ale acestor femei au fost predestinate decepţiei, fiindcă puţini sîht bărbaţii care ar putea ajungeiad febră atît de mistuitoare. Un bărbat nu se epuizează în iubire ; ceea ce e esenţial, trece numai prin iubire: Esenţialul depăşeşte undeva lumea'sentimentelor şi a pasiunilor. Numai femeile au o concepţie catastrofică a iubirii. O iubire, care întrece infinit în intensitate exigenţele şi finalităţile biologic», predestinează la nefericire, mai mult decât o boală. A fi aleasa pasiunii este pentru femeie un dezastru, pe care nu-1 întrezăreşte clar, din cauza acelor sfîşieri ce la început sînt extaze. Faţă de nivelul unei asemenea pasiuni orice realizare este o-decepţie şi o compromitere ,a iubirii. Toţi marii amorezaţi au vorbit de moarte, nu fiindcă iubirea ar fi înrudită cu moartea, ci din cauză că mărginirea vieţii nu poate prezenta negativ .infinitul morţii. O mare' iubire sfîrşeşte în extazul^ morţii, fiindcă de prea.’mult extaz, a sfîrşit viaţa: Extazul e corosiv şi distrugător, fiindcă afectează centrul a'tot ce. este ; el e suprema indiscreţie din iubire. După el nu mai poate fi nimic, fiindcă el sfîrşeşte totul. Extazul sfîrşeşte şi nesfîrşitul morţii, Iubirea mistică este cel mai zdrobitor exemplu. De ce elanurilor mistice le succedă un sentiment penibil de neant, « ariditate a conştunţei? Indiscreţiile ultime ale extazului, imposibilitatea ca extazului să-i, mai succeadă ©evaîn afară de nebunie. Nu este la Sfţnta Tereza, patroanaSpaniei ţi a mea, o decepţie divină în dragoste sau «odecepjpe în dragostea divină ? Nu ni se pare uneori, Ini Iubirea mistică a Sfintei Tereza, cerul prea mie'şi infinitul accesibil ? Şi mi se pare uneori că această Sfîntă, care lasă în urmă pe toţi sfinţii, a devastat cerurile... ’ Renunţarea în sufletul unei femei, dste cu totul alta decît la bărbaţi. Înfrîngerile inimii sînt pentru un bărbat prile juri de meditaţie ; în femeie, ele îi în-ifring existenţa, înctt orice femeie pe inima ei piere. Ilogicul feminin este „logica inimii11. După cealaltă logică (a raţiunii, a bunului-ămţ, a bărbaţilor mer diocri), o decepţie în dragoste poate să însemne o renunţare la dragoste ; după logica inimii, o decepţie în dragoste, o mare decepţie în dragoste este o renunT ţâre la lume. Pe plan sentimental, femeile trag mai repede ultiiheleconcluzii, decît bărbaţii. Nefericitele în dragoste de care vorbesc ău trăit viaţa la tensiune care compromite nivelul meditaţiilor şi al gîndirii. Este de o mie de ori mai uşor săt-ţi meditezi şi să-ţi gîndeşti o nefericire, decît s-o trăieşti cu toate riscurile ei. încă o dată, gînditorii nu pot fi salvaţi. Dacă pînă şl Buddha a găsit un subterfugiu pentru a; justifica starea de nesinucidere, atunci nu trebuie să se mai facă pe această chestiune nimănui 'nici o obiecţie. Este chiar de mirat cum de laBuddha şi pînă astăzi problema sinuciderii h-a fost declarată chestiune închisă. Ce e drept, gîndirea oficială n-a des-chis-o niciodată ; dar-acei cîţiva poeţi şi unu-doi fi- 175 lozofi de ce au mai discutat-o sau amintit-o ? Şi acei sinucigaşi fără număr şi fără nume cum de-au îndrăznit să facă de ruşine numele celui mai mare înţelept ? . Nici un om ri-ar trebui şă păşească în viaţă înainte . de a avea sentimentul unei forţe infinite. Prin aceasta nu înţeleg nici forţa fizică şi nici afirmarea brutală, directă, ci o acumulare de energie lăuntrică; în faţă căreia să pălească toate forţele fizice organizate sau neorganizate. Piecare moment din viaţă ar trebui folosit ca prilej al unei asemenea acumulări. în orice înfrîngere şi după orice înfrângere* trebuie luată 6 atitudine de fixitate încordată, cu ochi agresivi şi sfidători, mîini adynate pînă la crispare, cu sîngele într-un vulcanism calculat. Orice înfrîngere trebuie utilizată ca o verificare a forţei şi a dispreţului. Ar trebui fixate regulile şi exerciţiile necesare pentru Cultivarea unei încrederi absolute îh sine, pentru învingerea şi înăbuşirea oricărei îndoieli. Scepticismul nu poate fi depăşit decît printr-o gimniastică, al cărei. ritm ar izvorî direct din iluziile şi dilatările megalomaniei; Orice fel de rîtm este. o armă împdtriva scepticismului, a disperării şi a pesimismului. Ritmul ca reacţie voită ar trebui să nu lipsească niciodată în tratamentul bolilor fără leac, din care fac în primul rînd parte scepticismul, disperarea şi pesimismul. Respiraţiei să v şe dea a gravitate amplă şi concentrată ca şi cum intervalele ei ar fixa intervale cosmice ; nervii, arcuri încordate pînă la plesnire ; tuturor organelor să Ie crească activitatea la măsura nivelului general; Ceea ce numim spirit să vibreze şi în ultima celulă,-iar sufletul să fi dat de mult cărnii tăria, pierdută în somnul materiei. Zilnic cîteva minute de astfel de exerciţii dezvoltă un sentiment de forţă infinită şi acumulează o energie 176 interioară, prin care ne putem ridica deasupra punctelor scăzute ale vitalităţii. încordarea fantastică la care ne supunem organismul dizolvă şpiritul în corp - şi ridică depresiunea organică-la un nivel pe care'cor--pul .nu l-ar-putea atinge prin sine însuşi. In această confuzie, omul este mai unitar şi mai centrat decît în armonia superficială de care se bucură în iresponsabilitatea sănătăţii. Toţi oameni sănătoşi sînt iresponsabili, fiindcă, n-au întrebările bolii la care să răspundă ?n fiecare clipă. : Dacă m-aş fi ocupat cu istoria de mult aş fi murit de tristeţe. Este îngrozitor să-ţi dai seama cît s-a cheltuit în Tapte şi ce mic preţ au ele. O faptă în ea însăşi este totul, este' un absolut ] în gîndul nostru, un nimic, O închipuire. Iar în faptă’ gîndul este reflexul nimicului, umbra închipuirii. I' Să auzi de retragerea subită a cuiva, dar nu de lenta lui decadenţă. Oameni care'întrerup deodată activitatea, în plin succes şi fără să lase scrisori, pleacă undeva,, spre a nu mai continua nimic, spre a începe în afîrşitul lor ceva neauzit, nebănuit, tari şi mîndri într-o catastrofă. Sînt- numai cîteva mari prăbuşiri, care vorbesc de viitorul genului uman. Acei oameni care au văzut o altă lume, .atunci cînd au avut totul de cîştigat în aceasta ! Voinţa de a face ceva definitiv, independent de timp, de tine, de orice categorie, dincolo de înţelegere, de mişcare şi' cumva dincolo de veşnicie ! Dacă s-ar putea împietri un fulger, să ră-mînă nestrămutată o coloană de foc, cu temelia în cer ! Să' avem o probă fără de seamăn a unei relaţii de atîtea ori dorită, dar niciodată împlinită, să ştim 177 şi noi Codată că no mai s%ăm jos, că-şi «e şi pământul înălţimile lui * Sau sB devină odată lumina grea, s-opipăiftv, să ne rtiîngîie rezistenţa ei, s-o simţim in came, ca să ştim că şi- carnea ar partea veni de undeva activitate de sui»-. stanţializare. Nu e nevoie a fi f&tasl pentrui a „rea-Mza“ astfelde esenţe şi pentru aaveaajrce&id lor. Există o. caleprm care ne viu; de esenţeşieareeste ode» neligoasă şi a. ofeagdapar. A vedea pînă. în fundul amăgirilor inta-ot adâncire calitativă înseamnă a epuiza eanţimitul dat al. lumii şi a ne lichida calitatea noastră în lume.. B» este atunci nevoie de totălizări de amăgiri, de comparaţii» exterioare, de ordini cantitative. Nu este vorba atei de o 'consumare, fiindcă adîneirea se eansumă pe o singură dimensiune a unei singure araăgjri. Hupă ce-ai' pătruns în adâncimea unei amăgwiţ este suficient ca să nu te mai intereseze şi să sa te mai satisfacă nici o altă. adâncime accesibilă. Bste destul să fi epuizat conţinutul uneia^ pentru ea celelalte să urmeze de ia sine. Şi atunci pentru a nu. te banaliza în repetarea aceluiaşi procedeu,, saltul în esenţă devine inevitabil. După ce am străbătut calea amă-. girii, o hipostaziem sau în formă atenuantă, o degla-săm. Cine a văzut pîiiă în fundul amăgirilor ajunge fatal la esenţe,. Orice precauţii ar lua, de esenţa nu scapă A viola amăgirile înseamnă a fi condamnat la esenţe . Nu amăgirile sînt reflexele esenţelor. Este a nerecunoştinţa a' noastră faţă de aparenţele care ne alimentează zilnic în această degradare a lor.' Că. esenţele ne kkcaleeă nu putem avea decîfc regrete şi va trebui" să protestăm în numele tuturor amăgirilor, care ne sini scumpe, fără a face esenţele odioase. Tentaţia esenţialului trebuie: folosită numai ca e s.u- 188 rpapă a dezgustului de lame. in dezgostuide viaţă ne poate ndhgîia lumea esenţelor, fiindcă esenţele nu numai că sînt scoase din viaţă, dar ne seotdin ea. Din perspectiva aparenţelor, aceasta -este «feîeeţia fundamentală împotriva esenţelor: ~eă mi. aparţin' vieţii. între esenţă şi viaţă, opoziţia eSte fără sfîrŞit atît Cît va exista omul. Ei se va prăbuşi odată sub presiunea esenţelor suprapuse vieţii. Dezgustul de viaţă ne dă gusttfl căiţelor şidexgusttfl de esenţe, Amăgirile sini originare ; esenţele derivate, iju-mea, întruc3t prezintă un proces continuu, se dispensează de esenţe deo|u*ece ele nu pot participa niciodată la, procesul însuşi şi 'nu pdt fi înregistrate ‘în ^univers; Doar omul le înregistrează pe contul lui propriu... / ' Ge bine ar fi dacă-amăgirile ar luneca în esenţe şi esenţele în amăgiri, dacă' s-ar prelungi şi, intr-o trecere insensibilă, să împreune lumi pentru care atlt de greu ne putem decide ! Aşa esenţialul nu aparţine lumii noastre. Prin ceea ce slntem esenţiali nici noi nu-i aparţinem. Orice eveniment din viaţă, gîndit până în esenţa Lui ne scoale afară din viaţă. O dragoste, o suferinţă, un triumf chiar, trăite ş| gîndite' pînă la marginea lor, înving rezistenţa individuală a amăgirii. Cînd ajungi ea în loc de dragoste să vezi dragostea, în loc de suferinţă, suferinţa ; In loc de triumf, triumful, suhstanţializarea experienţelor individuale răpeşte vieţii eventualul ei farmec direct. Pacostea esenţei este de a te fura unicului, de a te răpi imediatului. După opoziţia dintre conştiinţă şi, viaţă, eseuţă-amăgire este al doilea capitol tragic ai antropologiei. (Ceep ce înseamnă că nu există decît o antropologie i ' ' 167 tragică.) Esenţele nu sînt de cîndr e lumea, decît numai potenţial ; omul a trezit amăgirile din visul lor iresponsabil la lumina nedoriţă a esenţelor. • Conflictul dintre amăgiri şi esenţe îşi pierde traseul in sfinţenie. Totul , fiind sfînt, nu există nici interior şi nici exterior.' O transparenţă generală a firii, care nu elimină un mister difuz, se îmbină cu o comuniune a sufletului deschis la toate. Un sfînt vede totdeauna pînă în fundul amăgirilor fără ca să le declare înşelătoare. Esenţele nU prelungesc amăgirile, ci în fiecare esenţă este atîta amăgire cită amăgire este în fiecare eisenţă. Dualismul devine âtît de labil şi de fluid, îneît price, tranziţie, este insesizabilă. Sfinţii ocupă punctul îri care se îiitîlnesc lumile, noi ceilalţi punctul unde se despart. Sfinţii n-au nicKo înţelegere, pentru trăgedie, de care sînt ia o distanţă infinită, deşi inima le este măi mare decît lumea. ' ' Sfîntul nu este neutru faţă de amăgiri şî esenţe, fiindcă pentru el totul este actual. Substanţă e tot aşa de activă în aparenţe câ şi în ea însăşi. De aceea sfinţenia elimină aprioric orice xonflict. Şi de aceeâ nimeni n-ar vrea să fie sfînt. Omul îşi iubeşte existenţa lui încurcată. Şi, dacă el a dat naştere la dezbinarea catastrofală între, amăgiri şi esenţe* el va suporta nu fără o oarecare voluptate deznodămîntul. Dacă omul ar' iubi calmul, echilibrul şi siguranţa, ar fi găsit el o soluţie ca să se debaraseze de una din două...Ar fi preferăt desigur_amă-girile, fiindcă sînt mai îmbătătoare şi mai trecătoare. Eternizarea conflictului ţine însă de natura omului şi de iubirea lui secretă pentru fatalitate. Omenirea refuză sfinţenia. Şi cum să n-o refuze, cînd ea învinge toate conflictele pentru care ne-ăm luptat cu toţii- ca să le naştem şi să le mărim ? Isto- 188 riă, cu care ne mîndritn atît, n-ar avea nici un con-ţîhut şi poate nici un sens, dacă n-arn fi încercat cu toată energia să exasperăm conflicte, să prelungim drame; să evităm soluţii. Este drepţ. că ş.înt foarte puţine soluţii v in- univers : dar este şf mai drept că le refuzam'şi pe cele pe care le avem. Istoria nu-şi Vrea soluţionată şi rezolvată nici una din anomaliile ei.. Orbecăiala omului îmi place şi mă impresionează mai mult decît sfinţenia. Dacă esenţele pe care oamenii le stimează atît de mult, fără să le iubească,, n-au putut -salva nimic, atunci nu ne mbi rămî'ne decît curajul amăgirilor. Să rămînem adică aici pe . pămînt, să ne compromitem şi să he lichidăm că amăgiri între amăgiri. .Esenţele ne distrug dincolo de lume : este o distrugere mai interesantă, dar nu mai dureroasă. A te distruge cu toţi amărîţii acestui pămînt este o renunţare măi mare,’ mai tristă, mai nemiloasă. Să ştii că lupţi numai pentru amăgiri şi că pentru esenţe n-are rost să faci sacrificii presupune atîtea lucidităţi, atî-; tea rostogoliri şl atîtea victorii, încît nimic nu te. mai poate opri de la un suprem orgoliu şi d^ la o supremă ^umilinţă. Niciodată nu 1-anţi putut iubi pe Buddha. ~ L-am urît de cîte ori i-am dat dreptate. Suferinţa învingând plictiseala, nu poate săJnvxngă plictiseala de ea însăşi. Cîpd suferim, nu.ne plicti-? seşte nimic, din afară, fiindcă nimic din ceea ce aparţine lumii nu poate constitui o iluzie sau o decepţie. < Suferinţa converteşte totul într-o sumă de semni-:• ficaţii indiferente şi lumii obiective .îi substituie : lumea ei. întreg procesul durerii nu este decît. o continuă substituţie; suferinţa înlocuieşte' rînd pe rînd obiectele şi semnificaţiile din centrul sau de Ia 1 periferia interesului' nostru, încît ea sfârşeşte prin 189 \ a-şf desfăşura Întinderile ş# iffleasîfSţile pe toate laturile 'vrejii. Ffictişealade a şoferi fkce parte din plictiseala de lucrurile nesfţpşlte. $2a este mai mult o.ţtiţare > căci îfi plictiseala ordinarfinesupâră limitarea obiectului, utarearapidă, înconşÎBtenţa interesului, pe Cfnd aici de umple de neErflşte Inepuizabilul. A te sătura de inepuizabil, iată senâuTpEetisehi de suferinţă. Şi ettm pentru a te plictisi de durere trebuie sănumaifi eu-noseut altceva, fn afară de ea, plictiseala este a safe-râhţei de ea însăşi. l*Iegăslnd«-şi marginile, n-are iti cine să se mai regăsească. Gustul priitru lucruri ne* sffrşite poartă ih Cine dezgustul pentru ele. -Oamenii' care ani -şi ani poantă moartea In ei şi după ei cunosc pKctfeeala intermitentă-de moarte; cunosc goferl fta frica de ea, deoarece ghiftuiţi şi îmbuibaţi de- infinitul morţii, nu pot să rra-şi caute o consolare ih as* pecte disparente şi înşelătoare, Cîţi mistici n-au cunoscut ce înseamnă a li aătul de Dumnezeu şi Cîţi n-au vorbit de o ariditate interioară, consecutivă setei for cereşti ? Vîdal interior’ care alcătuieşte un •capitol straniu fn mistică', nu rezultă din absenţa divinităţii — ftnpotrfva afirmării misticilor—, ci din epuizarea sufletului în divinitate. O dată satisfăcută o poftă divină, ce poftă s-ar mai putea naşte în suflet şi In trup ? Cred în suf erinţă. Dar nu ştiu de cîte ori ro-aş «£ă-rîma templul pe care i l-am ridicat, templu* ridicat pe blesteme. Cultul suferinţei este echivoc; Numai sfinţii — sau mai "bine zis,, acri oare au acceptat sfinţenia — cunosc ce înseamnă a creşte în durere, fără a te pierde prin ea. Deoarece ei privesc suferinţa ca o recompensă, nu se poate spune că suferă. Fărin-du-şi din suferinţă o vocaţie, au-ocolit de la început MD tragedia, liitft sfittţHTnu 'pot fi iramiţi deelt maif şi mediocri. IhPgresul suferinţei este singurul progres al sfin-1 ţilor. ' C!5 oamaiii t»d mai, repede prin-durere, decSt. ' prin orice alt fenomen, mau priceput sfinţii nk|o~ dată. Accesul absolutului prin credinţa nu este numai o eredinţâ neîntemeiată; prin credinţă —cine ştie •—s-ar putea atinge poate şl mai mtrlf. Adevărul este de partea iţii Î.Uther : sole fide ţtmmai prin cre-f .dinţâ). Dar soi© dofor# fnumai prîn durerd) Săfle oare ' de partea sfihţttbr ? Numai sfinţii ating prîn durere • împărăţia cerurilor, fiindcă eî nu Cunosc decît ceea ce e pozitiv In durere; S&to dolote este, pentru noi ţ Ceilalţi, calea sffşierilor. Solo doiore nu este numai modalitatea sfinţilor. Partea negativă a durerii nu .ne^ău^cedat-o sfinţfi, ci am eucerlt-n ; iar pe cea /pozitivă, de n-am cunoaşte-o decît din Lupta cu sfinţii i , Solo dolare estedmmul mîntumi şi al pierzaniei. Dacă unîi se ra intri Le, iar atţii 'se distrug, sfint alţii care cămin la răscruce, între mîntuire şi pierzanie. Pezăru aceştia, soîo dolotv este un sens u&tim ; nicL-odată nu vor scăpa de n alternativă tragică, condamnaţi a se sftşia între podiţi negativ şi cel pozitiv ai durerii. Cred In sfişieri. Deşi toate stările de limită cunosc sfîşierea, ca un început sau ca p etapă, eidsţă o stare de sfîşfere pură, autonomă de orice fel de realizare sufletească, o sfişiere fără obiect şi fără ţintă, fără determinante şi fără înfundături. Dintr-un punct nedeterminabil al trupului şi dinir-un punct ideal al inimii, se naşte un freamăt de destrămare şi voluptate, ţesut din : presimţiri dulci şi amare, din presimţiri ce tiu se vor r verifica niciodată ; un imperiu de tulbuifâri delicate, . vagi şi triste se întinde în re^imile ^şufletuluv iar sufletul asistă la avalanşa de emoţii nemărturisite, pierdut în sine, victima ascunzişurilor sale. Linsa unui centru spiritual creează sfîşierii o independenţă de orice formă posibilă, rezervînd-o disponibilă pentru toate salturile spiritului.-Nu avem impresia în toate sfîşierile că în noi.se prepară o răsturnare, 6 explozie cum n-a mai fost, că se începe ceva pentru înţîia oară, că vorba noastră va' fi faptă; iar gestul, demiurgic, fără să ne putem da seama de conţinutul acestor acte .şi. de realizarea lor ? Nu ştim nimic în nici o sfîşiere ; dar simţim că fără ea, nu vom fi nimic. O certitudine ciudată, lîmestecîndu-se în freamătul şi în tremurul subtil al fiinţei, împrumută sfîşierii o voluptate indefinibilă, de o prezenţă fermecătoare şi dureroasă, \de un echivoc rar. | De-cîte ori, prinşi în nesiguranţa unei fericiri banale sau de cîte ori îndoindu-ne vag de neutralitatea noastră psihică, ne apucă subit o sfîşiere. a inimii şi sîntem posedaţi de o tristeţe rarăi ? înseamKfe oare invazia tristeţii şi subtilul .sfîşierii, apariţii din senin ? Nu s-au pregătit ele continuu şi subteran fără să ştim ? Izbucnirea sfîşierilor şi a tristeţilor dă o dovadă de o prezenţă ascunsă a unui principiu impur care activează în umbra fiinţelor, sfîşiate de tristeţi şi triste în sfîşieri. Intervenţia acestui principiu corespunde unei eroziuni continue şi unei năvale intermitente. Cine a căzut pradă sfîşienlor e sfîşiat în fiece clipă..Cu cît.acela îşi dă mai rar seama de acest lucru, cu atît izbucnirile sînt mai puternice. Nu este un om întreg acel ce nu cunoaşte sfîşierile. Penţru a fi om dintr-o bucată, trebuie să te fi ' risipit .în bucăţi. In aceasta consistă ‘opera sfîşierilor : în risipire şi în verificare prin risipire. După 192 ce aa pierdut ultimulelementşi ţi-al lichidat sufletul, s&-ţi refaCi din neantul consecutiv sfîşierii rezistenţa şi să triumfi pe dărîmătutile tale. Tot ceea ce-i profund în iubire se manifestă îritr-o sfîşiere vecină cu distrugerea. Voluptatea îi împrumută totuşi un caracter pozitiv sfîşierii ; încît tre-• murul erotic îşi preţuieşte slăbiciunile ca'tot atîtea renaşteri. ■■ ' ‘ Nu se poate iubi decît imperfecţia. Tot ce atinge perfecţiunea sau ne-o inspiră paralizează afecţiunea noastră. Oamenii doresc negreşit 6 forţă ‘infinită, dar ‘ în nici un caz perfecţiunea. Numai în imperfecţiune există ură, suferinţă sau iubire şi numai prin imperfecţiune există indivizi. Oamenii au îhţdLesr atît de bine insuficienţele perfecţiuni!, lnpît au vorbit <ÎC/un Dumnezeu care suferă şi l-au salvat construind- o întreagă teologie a imperf ecţiunii divine. ‘ Intre a fi perfect şi a fi ciumat, aş prefera totdeauna pe cel din urmă. Să ne mîhgîiem că istoria nu faCe nimic pentru a atinge perfecţia. Refuzul practic şi în gînd al perfecţiuni! mă .leagă mai mult de pămîttt, decît propria-mi materie. Omul va trebui să facă un lucru mare şi unic, dar care să nu-I ; ferească , de imperfecţie, de sfîşierile imperfecţiei. • . Dacă adevărul, binele^ frumosul ar face opoziţie sfîşierilor, aş lupta pe viaţă şi pe moarte pentru drepturile şi triumful sfîşierilor. Imposibilitatea deanucoacepe eliberarea de timp ca n «liberare de viaţă... Veşnicia' nu oferă nici o garanţie că nu e nîmie. îmât dezmăţul timpului o atracţie unică. Dacătfrnpui ţ£ viaţa fălesc .in'faţa valorilor absolute,»acestea nu par mai poţiri .palide în faţa timpului şi a vieţii. Nu :ne/putem;salva, de amăgiri fără să ne -dezamăgim. Dar ne, putem , salva de valorile eterne,- fără să ne doară aeesţ ,univers de amăgiri.. Ce-i mai rămîne omului ? Şă accepte pe. veci amăgirile. Este: aceasta resemnare ? Dimpotrivă, curaj suprem. Nu este resemnare, fiindeă. amăgirile sînt un ireparabil ce l-am putea evita, re-, trăgînd tulburele asentiment dat vieţii. Şi apoi te resemnezi la ce nu iubeşti. Dar nu cred că nu iubesc amăgirile. Religiile şi-au făcut un titlu de glorie din a fi recomandat învingerea orgoliului, fără să se întrebe dacă fără orgoliu, omul mai are vreuft.rost în viaţă. Fără orgoliu nu există acţiune, fiindcă nu există individualitate. Cine este împotriva orgoliului s-a declarat duşman de moarte al vieţii. Religiile trebuiau să ne spună clar şi definitiv : nu sîntem pentru moarte. Religiile au distrus toate amăgirile. Adîn-cimea lor este o prăpastie. A privi veşnic în afară de timp î Dar vremelnicia are ceva mîngîietor, pe cînd veşnicia n-o putem iubi fără frică. In veşnicie nu se pierde nimic. Dar mă simt legat de acest pămînt, fiindcă e pierdut... Şi dacă mi s-ar oferi ceruri peste ceruri şi mi s-ar întinde în faţă farmecul atîtor vise întruchipate, pierzania în amăgiri pământeşti m-ar fura în vidul ei mai mult decît nimicul veşniciei. înţelege cineva ? Evadarea din veşnicie... Cine a gîndit mult veşnicia, moartea, viaţa, timpul . şi suferinţa este imposibil să aibă un sentiment defi-: nit, o viziune precisă şi o convingere determinată despre ele. Nu există un sentiment definit al morţii, 194 3ecîtla ^{^ ikU g&MÎit^-şii simţit^ pe- jtimăiate ; nu poţi-, avea o Vteitme preoisăi ă'Suferinţeî-; *şi este * -imposibfla avea o convingere determinată despre viaţă/Attmri cînd te-ai lichidat în ele şi ai-fost deodată său rînd pe rînd, veşnicie, moarte, viaţă, timp şi suferinţă, nu se poate să le iubeşti, fără să le urăşti. O mînie admirativă, un dezgust extatic. şi o plic-r tiseală fermecătoare te apropie şi te îndepărtează de ele. Ambivalenţa şi echivocul ţin de realităţile ultime. A fi cu adevărul împotriva Iui nu este o formulă paradoxală, fiindcă oricine înţelege riscurile şi revelaţiile lui nu se poate să nu iubească şi să nu urască adevărul. Cine crede în adevăr este. naiv ; cine - nu crede, stupid. Singurul drum drept este pe o muche de cuţit. Cu datele ultime, nu putem fi decît zăpăciţi, de o zăpăceală divină şi diabolică. Şi în această zăpăceală se naşte un suris cosmic în locul surîsului direct, ochii îşi apropie ordini nevăzute sau pleoapele se-nchid spre a le ascunde, simţurile se deschid spre taine şi gîndurile cu evidenţe acoperă tainele. în numele frumuseţii ne-am putea dispensa de profunzime. Este neceSar să distrugem aspectele, ^ zărind dincolo de ele ? De âtîtea ori, aspectele sîht\ un reazem, pe care- atît de rar ne sprijinim cînd sîn-tem departe de ele. Cu* rit lăsăm mai în urmă aparenţele, cu atît reazemului îi pierdem mai mult urma. Toată mişcarea pare un dans al aparenţelor şi toată muzică o chemare a lor. Nu poate fi salvată decît o adîncime : aceea care vede în adîncul aparenţelor, în fundul amăgirilor. Numai o astfel ..de adîncime ne poate da gustul aparenţelor şi al amăgirilor. . Nu se poate iubi viaţa fără gustul amăgirilor. Cînd " mă vor îmbrăţişa toate lucrurile care trec ?>■• ■ 195 ... Cîtă viaţă ai pus în gîndurl, atîta moarte esteî»' tine. Să te simţi viu în halucinaţia ultimei bueăţi di» tine, în yîrţejul lăuntric ai lacrimilor, să fii delicat ca o iluzie în năvala unei lorţe obscure, să tesugicume visul cel mai inocent, să te răstoarne o presimţire şi să te izbească imaterialul! Acele vibraţii haiuci-liante, care aruncă tristeţile in aer, care. sar peste înfrîngeri, peste regrete, peste materie şi formă, şi întind punţi spre nu ştiu ce lumi, pe care am dori să le pierdem spre a ne pierde în altele 1 Ce lume nu eşte prea îngustă pentru excesul unei Pentru ca să nu te faci de rîs în istorie, trebuie să fii poetic şi cinic. Dacă nu poţi călca peste prejudecăţile pe care ie iubeşti, pentru ca apoi să k băbeşti şi mai tare, te va călca istoria. A dq lovitura în tknp este singura saivaţe după eşecul în veşnicie. Omul, nu poate ţinti decît să devină scai Dumnezeu sau om politic. Poate că omul ar suporta cu uri curaj neânfrînai durerile, dacă n-ar fi suigurătăţile care le însoţesc. Acestea sîni înfricoşătoare şi ameninţătoare. Omul 6u-pertă mai. uşor moartea decît singurătatea. Nu există deeît o laşitate: în faţa singurătăţii. Şi această laş itate este cu atât mai gravă, cu cît omul este singur în esenţa sa. Teama de singurătate este o auţokăr dare. Libertatea este un jug prea mare pe capul In teroarea cea mai feroce, el este nud sigur decît pe a căile libertăţii. Deşi a fost concepută ca suprema m pozlfivîtate, libertateao-a fneetatnidodartă a-şi des* copecireversal -einegativ. Drumul sSger aî prăbuşirii este libertatea. Omul este prea slab şi prea mic pentru fofinHsfl libertăţii, încît acest infinit devineUninfi-nit .negativ. In faţa lipsea de marini, omul Îşi pfercfe preprfa hrf margine. Libertatea e&e mt 'pwttkpiu ktic •ăe menţă ăevnonici. Paraderaiî este $reed$raib3. libertatea este prea mete'şi Cîţi dintre oameni au--trtea; «bar fi e frică -de ea. Nu cunosc decît două sfîşieri: iudaică şi rusă. (Iov ŞilSosteevdEl). f*opoareie «efelaSte.au prrttft suferi nesffrşft; dar n-au avat pasiunea suferinţei. N-au misiune decît popoarele care s-au călcat pe de însele l*r picioare, care au reeditat pe Adam. fPnpopercare im Indittă în «jdBtenţa lei isterică îab^aga fiagUdie a felotâei nu «e poate ridica fa mesianfem şi ve»aiism. Wn popor oare nu crede că are monopeftul [ea va- In gîndurile cele ratai fratuie şl in actele odle mai «etesenaaa&e, teararprinde uneori «aopewdaieu aBtbită a tâmpului. lin fior -*ar te dace undeva derute fi la tec idă te fese ^xogresUI imputai £a urmă, i-o iei tu Înainte. Nu şti daci «site vapââa care te-a Sunat sau viciu în şwu^ ş-aţ puj£$ gţndi ţ&rpiţate0k&^^ dită^Dâr; tegîndeşti eu unhesfirş^ ce ;au; iţjeditat veşnicia s^u preocupat de om, mai multdecit toţi istoricii laolaltă. , . , ->• ;.... . Eliberarea de .omenesc nu e: posibilă,fiindcă .nu.şe gîndeşte viu decît pe om. O refiexiecqnţinU&şi tortu-ţ raţă, scoţîndu-te din rîndul oamenilor, nu te; obligă mai puţin la o definire neîncetată faţă, de fenomenul uman. De om nu se poate scăpă.' încotro ai lua-o, îţi iese în cale. El însuşi a ţinut calea divinităţii. Dumnezeu l-a făcut după chipul şi l^mănăreă Şa ; omiil s-ă răzbunat, şi a acoperit figura lui Dumnezeu cu masca sa. Nimeni şi nimic nu-i scapă acestui scăpătat al naturii. De ce sursă s-a îndepărtat, de însetează cu cît cucereşte mai mult ? în loc să se înstăpîneascâ în natură, a scăpătat. Şi ce avere a pierdut ? Extazul vieţii, înlocuit de Conştiinţa vieţii. Ce i-a ţulburăt extazul ? De ce a vrut să ştie că trăieşte ? Viaţă trăită anonim şi universal, în anticipările îndiyi-duaţiei, nu dă ea ficţrî. absoluţi ? Insuficienţe ori--ginare ale vieţii au dat naştere conştiinţei, gbluri iniţiale i-au pregătit apariţia. In om, s-au vărsat toate golurile vieţii şi ca atare toate disponibilităţile spre conştiinţă. Nouă ne datorează viaţa menţinerea ei: am salvat în tragedia noaştră natura, de Ia vid.. Cît de mare ar trebui să fie cunoaşterea ca să scăpăm de ţristeţe, este tot aşa de. greu de spus, pe cît e de uşor â stabili cît trebuie să fie de riiică pentru a nu o avea. Există, ce e drept, o tristeţe care n-are legătură cu cunoaşterea : o tristeţe minerală, nici măckr biologică. La demenţi şi la popoarele primitive, se sfîşie materia în sine; o" tristeţe oarbă, pornită din obscuritatea materiei; din nediferenţierea şi gţreută- ' 499 tea ei. li apasă materia şi tristeţea lor estechinuîira-leriei. Tristeţea consecutivă cunoaşterii măsoară greutatea materiei în nesfîrşire şr izolează, de acest infinit gravitaţional, conştiinţa. Este o tristeţe cane- vede* ee uşor ar fr putut să nu ne^ aparţină lumea. Cînd cunoaşterea s-ar întinde pe toată sfera lumii, n-ar miri fi mcr un motiv'pentru a fi* 'trist şi cunoaşterea ne-aa? scoate din lume pentru a ne face trişti altundeva. Ea un moment dat ar trebui să se oprească cunoaşterea şi tristeţea. După ce am termina de cunoscut am cădea în extaz. în faţa cui ? Eu nu pot să răspund. Dacă aş răspunde, ee rost aş mai avea aici f Trosnesc: în fine epoci geologice ? Dacă nu*, de ce vorbeşti de timp 7 Fost-ai marea, în care s-att vărsat firide timpului ? Dacă nu, de ce te rnîndreşti* eu isteria ? Adunat-ai toate lacrimile ce nu s-ău* uscat şl te^ai replfns pentru a le reda* pârafntulur şi: a raSi-gîia ochii şi inima ? Sau nu ştii ce e durere şi alinare şi uitare ? De eîte ori scăpat-ar oamenii* de Ia ruşinea linei morţi corecte ? La cîţî le-ai murit moartea, ca Si ai dteptid îa nemurire ? : Cunoşti dorinţa de a cere iertare şi ultimului Vierme ? Sau nu Cunoşti răzvrătirea îngerească împotriva păcătuiai f * HF-aî fbst niereînd melodie venind de undeva spre pămînt ? Sau nu ştii ce e căderea, regretul şi pierderea ?.Te-a durut efndva risipa amăgirilor, încovoiat sub Mestemul esenţelor ? Sau nu ştii ce e iispita amăgirilor şi spaima de femărmurire ? Că nu este decît tot ce trece, nu te-a prins ea un adevăr şi acest adevăr nu te-a împins împotriva ghidului ? Că tot ce rămîne şi tot1 ce durează rămîne şi ^forează pe dărimătttriTe vieţii, nu te-a răzvrătit acest adevăr împotriva adevărurilor ? N-ai iubit cu dragoste arzătoare vremelnicul din teama de veşnicie î Şfcn-ai încercat înveşnicirea clipei, ca să scapi atît de timp, cît şi de veşnicie ? De cîte ori fuga de pămînt ţi-a! fost regret şi de cîte ori mîhnireate-a reînfiat pămîntului? N-aibâ-miit că dacă viaţa ne îndepărtează de pămînt, priu moarte sîntem fiii lui ; că de pămint slnîem prin cevauftim ? Cunoşti tu spaima fără leac sub case se, legile trupului şi ale miraii şi care măreşte conţinutul Iamb ? De n«, î» zadar, vei căuta porni-r rea restogcdirifcr ; străine îţi vor rămîne coloanele p dărînaăturile lumii, fără spaima fiecărei clipe.» Tot mai mult rpâ conving că în melancolie pxesim-fim totul şi că i» sfâşiere ştim totul. Nu există decît sfâşieri ale bum» : şi mima seu cunoaşte spaţiul... De aceea bnbnkţişăm totul însfîşieri... ; S-ar putea încerca o întreagă teorie a sfîşierfflwr. Dar ce rost are să explici lucrurile dureroase 1 Explicaţia este fecundă şi râilă numai cînd e vorba de ceva reversibil şt repwabiL Explieăm dnd avem ceva. d« kidreptat Dar după sfSşsert nu mai putem îndrepte nimic, fiindcă na mai putem sta drepţi to faţa lumii şi nici lumea în faţa noastră. SfâşierSe con^prcosit geometria ascunsă a firii. -Sau Si dovedesc ele fisiunea ? ! Ce ordine invizibilă rezistă sfâşierii ? Ea început n-a» fost formele ; legile nu sânt eterne ; Sn Substanţa ei, firea nu e ordine ; lumea s-ar putea iu-- toarce oridsd în haos, dacă ar vrea; creaţia nu precede distrugerea ; în lume nu înseamnă în lege lomul caută libertatea cu furia şi fuge de ea de clte ori o are; nimeni nu acceptă lumea, dar toţi trăiesc ca ^ eum ea ar fi suprema valoare ; dacă s-ar putea sub- dtit,-ne sp'une-câldurâ kifietiiîuir (^veiăţii -ale ’rfî+ şierilor.) "V<.-v"• ■,v •Vy'-'■■"■.-• ■■'■ ? ■:■'■/,■r^*--.-•■■'■ ' ' Nu este greu de suportai acea groază'cSre^-ţi piw-voacă 6 vibraţie activă şi tm tremur exploziv* fiindcă manifestîndu-se în febră* îşi consumă prin acest fapt intensitatea, groaza atenuîndu-se în teamă sau în nesiguranţă. Dar este insuportabilă groaza născută în stupoare, într-un calm obscur, într-o înmărmurire subterană. Niciodată în viaţă nu simţi mai mult nevoia de a strigă : ajutor ! sau de a scoate mai puternic un strigăt ininteligibil. îh acel calm care te aseamănă celei mai mulţumite şi mai echilibrate fiinţe, o catastrofă ţi-ar părea o evidenţă, o prăbuşire firească, o moarte acceptabilă. Groaza converteşte în evidenţă tot ce e sinistru şi tot ce e divin devine monstruos, începînd cu suiîsul. Nici un om care nu simte groaza, acea groază fără motiv, nu va înţelege nici un act „fără motiv". Trebuie să faci ceva împotriva groazei. Şi ceea ce faci nu va putea fi înţeles de nimeni, fiindcă rţ-are un sens, decît pentru groaza ta. De ce sînt adevărurile atît de singure ? Cu cît strigi adevărurilor mai tare : ajutor ! cu atît ele se ascund mai mult. Poate chiar fug. Sînt adevărurile prea mediocre sau nu- sînt făcute pentru această lume ? Numai religia ne mai mîngîie de groază, fără să o anuleze. Groaza este 6 -groază de lume. Religia, sco-ţîndu-ne temporal din lume, ne eliberează de „obiectul" groazei. Nu numai prin ură; dar şi prin groază sînt fiul acestui pămîht ! Dar groaza va răsturna odată acest pa-mîrit; o groază prea mare! îi va da foc, sau pămîntUl 2&2 . se-veapriodedin groaza cea mare a-unui suflet, \fa -trebuiiredat jsoereiui acest pămînt, -căci lacrimilede - .MtitalfeidyU';«UE€lef|aUa|.^; ; ' - . Nu există nici un motiv de a-nu fi trist. Aşa este tristeţea legată da fire, incit precede .omul. Nu ştiu dacă : la început era tristeţea, şi tristeţea era de la Dumnezeu, dar ştiu că a trebuit, să apară inHile^zile ale creaţiei,: înaintea. creaturilor< Omul nu mai putea evita tristeţea şi .de .aceea; de-a. lungul vremilor n-a găsit el nici un mod de a nu fi trist. : Ce muzică' e aceea care nu se naşte şi nu ne poartă în tristeţe ? Şi nu este în tristeţea muzicală dezamăgirea de lumea aceasta apropiată, ci de depărtarea ce-, lei divine. Muzica este de esenţă religioasă. Nu în zadar, ea este singurul răspuns pe care l-a putut da omul glasurilor cereşti. Surîsul adîncit şi subţiat pînă la extaz ; priviri spre tot ce nu va fi; mîngîind planarea fără de nume, lipsită de substanţă şi neaparţinînd nici unei lumi atinse de timp sau de absenţa lui ; veghind în amăgiri divine şi păzind iiiiiştea Uitărilor; Cu aduceri aminte din viitor şi pierdut în aşteptarea trecutului : răcorindu-te în inima soarelui şi înCălzindu-te în umbra lui Dumnezeu. Cred că înţeleg îngerii.» . "'■v . • ■ Senzaţia aceea de rupere interioară, de plesnire a. ţesuturilor, de cîte ori - sîntem • siliţi să alegem între ' timp şi eternitate... Se dizolvă timpul în noi sau ne apasă veşnieia ?; Uneori dualismul timp-eternitate pare o pură ficţiune. Totul ia atunci culoarea unui timp în care ne- ttrim-şi care ne arde. Plenitudinea temporală împrumută -vieţii’ un -ritm- de exasperare fecundă Carese măreştepînălaorostogolire în eter- uitate. In febra timpului îşi atinge viaţa maximolsău. Culmile vieţii se înaiţâpa exasperarea temporahtăţii. Viaţa este ne-eternitate, adică tot timpul, plus citi' mea aceea de veşnicie, rezultată din negaţia însăşi a veşmlciei. Omul nu poate trăi dacît cu sferturi de eternitate. ■Şi văd năBdndu-se o epocă in care se vor sfărîma toate liniile, se vor sfărîma de prea mult treraui şi formele de prea multă ondulaţie îşi vor pierde conturul. Nu numai în artă, dar şi in natură sîni epoci clasice. Şi acestea vor deveni simple amintiri, în primenirea naturii, care îşi va sdiimba legile «fin groaza de permanenţă. Exasperat, de banalitatea cosmică, omul va saluta haosul ca o apropiere a transfigurării cosmice. Cînd se vor arăta semne de primenire a naturii ? Cînd omul îmbătat de o altă ordine, de «na divină sau de una diabolică, va călca peste legate naturii fără să sufere nici o infriiţgere şi nici o cădere. De cîte ori furia şi pasiunea mă arunci dincolo de lunîe, de atîtea ori descopăr în străfunduri, rugi Şi chemări ale pământului. Nici o cale nu duce spre pâmînt, dar toate pleacă din el In muzica lui Beethoven nu se ating culmi divine, fiindcă omul este un dumnezeu ; dar un dumnezeu care suferă şi se bucură omeneşte. Lipsi ndu-i aspiraţia şi intuiţia paradiziacă, tragedia umană este condiţia lui divină. Deoarece renanul ia proporţiile divinului, transcendentul joacă un rol extrem de redus. O muzică demiurgică anulează pe Dumnezeu, fiindcă el este singura ei piedică. -Un creator ca Beethoven nu poate crede în Dumnezeu deeît prin analogie. Nxtazul creaţiei proprii ii poate trezi admiraţie pe»- te TSuhiftVVetfcfe: ftfel un caz umffinţă. Creatori# n» simţii deefi diminuat de creatori. Clte atributului i-a răpit Beetho ven ? JfjceăstS lume este lumea, în muzica beethovîanâ'. Tragicul în imanent este nota ce o separă âe sublimul transcendent al lui Bach, la care culmiledivîne sînt înălţimea sa naturală. Sfîşierea umană şi frVnezia cosmică sînt pentru Beethoven un drum în sîîtV, pe cînd pentru Bach,. întrezăriri ale umiîjris,de atîtea ori palpabil în elanul ceresc al suflebduL'Preze^^i paradisului la Bach corespunde unei absenţe totale M Beethdveft. înseamnă că acesta e nereBgios ? Beeffro-ven e religios prin tensiunea infinită de creator, întocmai ca Nietzsche, al cărui titanism, este de esenţă religioasă. Cum la Beethoven nu este nimic „psihologie”, fiindcă totul Se înrădăcinează în cosmic (tristeţe cosmică, bucurie cosmică), acesta substituie atîte Gi-ractere divine, facă să înlocuiască divinitatea. Extazul cosmic mi l-a dus la panteism, fiindcă în cosmic regăsea elementele divine ale tragicului său uman. Nu cunosc create tei puţin greştin ca Beethoven. Admiraţia pentru divinitate este cel mai teire . act de revoltă de la Prometeu. încoace. Tristeţea cosmogonică a acestei muzici, tristeţe care naşte o fcijfei* şi nu care sfărînaăomimă. Viziunea pură a ne-semnificaţilTor... Adică, a despuia de orice conţinut esenţe, amăgiri, intuiţii, a Te opri pulsaţia şi a le vida consistenţa. Actele vitală devin deşarte în privirea ce nu cunoaşte rezistenţa substanţei. Viziunea substanţială solidifică şi centrează fluiditatea amăgirilor, iar semnificaţiilor Te dă o bază şî o rezistenţă Vitală. Totul are un gust, fiindcă totul are o rădăemă. A vedea însă pînâ fir fundul semnificaţiilor înseamnă a le nega în eîe ftt-' sjele. 'DevitaMz^ea,^iîiivfi^ţiUor-^^^p^{^vJnţp-j>^ jpdxjyşlştifânimicului.^ tivă a unei semnificaţii o ,tra^form$ ‘in. ne-şeminifi?-caţie. Atunci.se naşte dezgustul pentru tqt ce ar mai putea însemna ceva. Luciditatea ultimă este ecuaţia:. sens—rnonsens. . ; Dezgustul, din cunoaşterea din. dezgust, deoarece condiţionarea lor nu. presupune neapărat anterioritatea cunoaşterii — reprezinţi un proceş de devastare a vieţii. Este doar atît de ştiut că viaţa nu rezistă la temelii, că numai spuma ei are consistenţă. Acesta este drumul tristeţii: din ţesuturi la cer. Ochii ce se închid de cîte ori ne deschidem lucrurilor netrecătoare... Pleoapele sînt porţi masiye care apără cetatea luminii. De ce sînt pleoapele atît de grele de cîte Ori nu ne ispitesc amăgirile ? Cu cît lumină lăuntrică e mai mare, cu atît sînt mai grele pleoapele. De cîte ori orbirea interioară de lumină n-a refuzat soarele ca o pîngărire... Cum apasă uneori pleoapele şi se închid ferecate, fugind de lumină şi âpărînd.o comoară născută din focul întunecimilor... • vg iQar ochii nu trebuiau să se închidă niciodată. Ei aVeâu să se răsfeţe în zîmbetul aparenţelor. Numai spiritul ne-a învăţat că a sta cu Ochii deschişi este concesiunea maximă ce o putem face lumii... . Sînt lumini lăuntrice care pot face soarele gelos. De ce n-am renunţa la ele pentru o strălucire Unică şi de ce nu ne-am pleca în faţa îhtîietăţii soarelui ? Ce este impur în lumină ? Sau teama de îndoielile Care ar răci căldura soarelui ? Voi striga : ajutor! îngerilor. Ei răspund: dacă nu toţi, Cel puţin cei căzuţi. Înfrîngerile cereşti mă mai pot consola, , . 206 ' (j temefti ? '-tD ierarhie -a -spaimelor ? Se poate"st&BiM -rare -e spaima ceamai mare şispaima cea ihat mică ţ Din moment ce „obiectul" spaimei o de-Clanşează, eâ existîrtd totdeauna potenţial, nu putem sikbili iiiei d ierarhie dinafară. Singurul lucru care s-ar putea face ar-:fi o constatare a inegalităţilor de potenţial, care, însă, nu poate duce la cohstriiirea unei ierarhii valabile. A te -teme de : Dumnezeu, moarte, boală, de tine însuţi nu lămureşte <& nimic fenomenul temerii. Teama fiind primordială ea poate fi prezentă-şi- fără aceste „obiecte". Neantul eăte o cauză: a spaimei ? Dimpotrivă, este mult mai adevărat că spaima este o cauză a neantului. Spaima este gene-ratoarea „obiectelor" sale, spaima dă naştere „cauzelor" sale. De aceea, în sine, spaima n-are motiv. Frică, teamă, spaimă şi groază prezintă o gradaţie în intensitate, în nici un caz determinată de natura fenomenului. De moarte îmi poate fi rînd pe rînd, frică, teamă, spaimă sau groază. Nuanţele sensibilităţii abisale sînt influenţate de dispoziţie în momentul respectiv şi de mobilitatea sufletească»* Ierarhizarea este nevâlabilă şi dirţ motivul că nu ni se revelează într-o formă de teamă mult mai mult decît . în alta. Dacă simţim mai mult în groază, înţelegem mâi mult în frică. In groază nu se poate gîndi, pe cînd frica permite o frenezie lucidă, un neastâmpăr al gîndului. Umilinţa exprimă un paroxism al sentimentului creatura!. Aşa este omul de decăzut în umilinţă, încît 'se consideră ultima creatură şi aşa. este de înălţat, încît nu se adresează decît divinităţii Umilinţa este dezgustătoare şi sublimă... ^ ' '/ r Dezgustul de “tot ceea- ce-i «înălţător", de ;,bine", • de «adevăr-"- şi de «frumos-";.. Şi- dnd rte gîndeştî că : 207 la numele acestor valori sau ficţiuni s-au făcut războaie, s-*u creat sisteme de gîndire şi că prin -de se justifică istoria ! Fără ele cuitura este ineoneeptibilă, iar spiritul o iluzie. Ce n-au făcut oamenii pentru a le salva ! Prototipuri, categorii ideale, forme transcendente, numai şi numai să fie cit mai inaccesibile, mai pure, mai inviolabile. Fiecare tKntre ele ane ea atribute pe celelalte. „Binele" nu este el înălţător, frumos, adevărat ? Ce dezgust de aceste cuvinte : tot ceea ce-i înălţător. Examinaţi intr-o clipă în care singurătatea v-a bavăluit total, aceste „categorii eterne* şi cereţi ajutorul uneia, nu ca să vă scape -de singurătate, ei -ea să vă sprijine, şi veţi vedea «e reazem iluzoriu prezintă categorii eterne. Vă vor îi dimpotrivă de tm folos incalculabil ©rgolial, tenstemea ca utere, dorinţa de glorie, de răzbunare, scrîşnirrle, nu numai ale dinţilor, dar şi ale inimii, vă vor ajuta nesfîrşit foaie „bunurile trecătoare". EcfeSfbrul mediocru a Inventat „categoriile eterne*, pasiunea disperată a descoperit eternitatea lucrurilor trecătoare. Eternitatea nu se înţelege eu categorii eterne, ci cu flăcările dis-parente ale sufletului. Bacii, Shakespeare, Beethoven, Dostoevski şi Nie-tzsche sînt singurul argument împotriva monoteismului. N-aş avea decît o mîndrie : să pot deveni un om de lâ care poeţii ar putea învăţa ceva. Bach este un alf cuvînt pentru sublim şi cuvlntul propriu pentru consolare. Muzica divină ne închide sipgură pleoapele. Ochii nu pot vedea derit pămînhd. Fiorurile cărnii ne leagă de pămint. Dar de cine ®e le^gă strigătele înăbuşite ale cărnii, expansiunea dimeroasă a ţesuturilor, convulsiile nemărturisite .ale orcanelor ? Temperatura cărnii evaporează spiritul şi ne îmbată într-o avalanşă de aburi. Ne mai poate lega furia carnală de pămint ? Numai înecibâ-Khrul cărnii ne găsim o formă In lume ; furia ei nune «atiaface dectt ui răsturnări care substituie rpăufint»-&wi halucinaţia atîlser kum posibile. Tragedia aăisni -aînt regretele devenite JUcări, saazualitaiea ţaprăaaă de preprâa ei tensiune, tremamL -cehdeieE, gatadea se risipi în haos. Insatisfacţia cărnii ne soaate dei lume, mai repede decît detaşarea spiritului. Pînă şi ţ»niea strigă după o altă lume. Nu în zadar religiile a-au ocupat — sau s-au mirat —de problema cărnii. £3e n-au rezolvat-o, dar ne-au convins că tragedia cărnii este 9 tragedie relijpoasă. Ijupta dintre asceză şi voluptate nu se va termina niciodată, deşi omenirea, în genere, s-a decis pentru ultima. Prin aceasta, ucu-îtătea oanflictuiui individual n-a fost: anulată. As-cezaăşt ar e voluptăţile ei, care o vor menţine totdeauna M vor crea apărători fanatieL Sfinţenia n-a rezistat prin ceea ce in «a este renunţare, ci prin vo-îtlpiâţile pe care noi an le putem bănui i ^mţii ^tre^ buie sâ fi cunoscut msmente eane ar putpa taezi invidia cehii mai mare fnchiaălar ,al simţurilor. ¥»-ţupftatea, o voluptate transfigurată şi -pură, este un element pozitiv al sfinţeniei, prin care ea se teugă direct deo lume transcendentă. Precum voluptatea senzuală ataşează imediat omul de lumea de aici, aşa voluptatea sfîntă de o lume de dincolo. Prin voluptatea transfigurată, sfinţii trăiesc în imediatul lumii celeilalte. Trăind in imediatul de dincolo, ei pot avea distanţa de imediatul de aiaiîn care trăiesc oamenii. «Sfinţi trăiesc indirect între noişi djtext «bncpln de . «oi Aceasta «U'înseamnă1 Că sfiritul trăieşte ::într-o ierarhie a lumilor (pentruîel totul fiind egttl; ămăgi-re^esenţă; intertori^teMOrJ, ^ într-iiria a voltijptâţi*-lor, Nici unul dintre Sfifiţi h-a dispreţuit lumea noastră-; toţi au încercăt'S-osfinţească. Numai că oamenii au'refuzat voluptatea rarefiată a paradisului, deoarece în ea'ii-au putut descoperi decît un vid divin, căruia i-au preferat voluptăţile dense, dar trecătoare ale cărnii. Sfinţii au învins tragedia cărnii. AcCst fapt ni-i face atît de străini. Sfîşierile cărnii sînt o mîn-gîiere dureroasă la care nu putem renunţa. Nu putem plăti atît de scump surprizele cereşti. Dacă omul ar fi avut aripi, de mult ar fi zburat de pe pămînt, iar raiul i-ar fi scăpat fără căderea în păcat. Omul este un paradox al naturii, fiindcă nici o condiţie nu-i pare naturală. Totul în mine cere o altă lume. De nu s-ar naşte acest pămînt din concesiile imperfecţiunii mele, pierdut aş fi într-un refuz religios. Tot ce e religios se naşte din refuzul acestei lumi, iar tristeţea religioasă este fructul acestui refuz, ce nu s-a putut izbăvi în revelaţia alteia. Refuzul divin al pămîntului pleăcă dintr-o nemîngîiere sfîşietoare, pe care o putem îndulci cu o acceptare disperată a lumii. Din moment ce-mi este interzisă gloria cerească, trebuie să-mi fie indiferent că aici jos voi ajunge ministru sau paznic de bordel. ÎN UMBRA SFINTELOR. Cu toţii trăim în adevăruri locale. Tot ce gîndim este de circumstanţă. Pre-■ textul defineşte nu numai calitatea gîndului, ci şi a lumii; poate în primul rind a lumii. Căci să nu uităm cătrăim-lnţr-da. ptjreţ^ oe ap^ă- Q- dorinţă: sălbatică; a scăpa de accidentul aceateilumi, de cîte ori nu, se reduce la iluzie pasir unea- noastră pentru vremelnicie ? Şi atunci la cine să apelam ? La oameni ? Ferească Dumnezeu ! Numai la. sfinţii. Despre -acele clipe In care societatea sfinţi-: lpr ne dispensează de oameni, de price fei de oameni; chiar şi de poeţi... . : Lectura sfinţilor este simţită ca o nepesiiaţe atunci cînd hunea aceasta .nu mai. poate constitui nici măcar o amintire, fiindcă acel reziduu de existenţă care o caracteriza ca pretext, circumstanţă sau accident, ş^a subtilizat în nimic. Sfinţii nu cunosc ce înseamnă aici. Ei n-au noţiunea de spaţiu. Deaceeaşe transpun şi ne transpun atît de uşor în alte lumi. t r . ; Nu mergem spre sfinţi pentru mîngîieri,,ci pentru a ne suplini decepţia pămîntească şi umană, cu senzaţii de ne-umanitate. Cine în societatea sfinţilor se mai simte om, acela mai arg mult de învăţat în lume, pentru a se putea dezvăţa de ea. Sfinţenia este un dezvăţ de lume. Tîrziu am ajuns să înţeleg 'cuvintele din revelaţia Sfintei Tereza : Tu nu trebuie să mai stai de vorbă cu oamenii, ci cu îngerii. Sfînta Tereza de Avilla t- femeia care reabilitează un întreg sex condamnat -s— m-a învăţat în cele pămînteşti, dar mai cu seamă în cele cereşti, mai mult decît’nu ştiu cîţi mari filozofi. M-ar stingheri să fiu numit discipol al lui Schopenhauer sau al lui Nie-tzsche ; dar oare mi-aş putea stăpînj bucuria cînd m-ar chema discipolul sfintelor ? Cartea cea mai greu de scris, dar şi cea mai fermecătoare, mi se pare â fi aceea care ar trata despre procesul prin care o femeie devine*.sfîrită sau este. -Cine va prinde odată sensul ultim al sfinţeniei şi procesul prin care atîtea femei şi-au'lichidat condiţia ? Hilde- 211 gardă-de Bîngeni Roşa deLima; Mechtilda de Măgde-i btB*gjXidwina de Schiedam^ Angela de Foîigno, Cate* ' rina Emmerich şi atîtea altele; hf Ie va restabifi cineva pămîntului ? Sau mai bine zis ; ne vor restabili" ele cerului ? De ce vor fi nivelat oamenii atît de mult diferea- ; ţefe dintre sfinţi şi sfinte ? Este drept că sfinţenia n-are sex, dar se uită că unui bărbat fi e mai uşor să apuce pe căile sfinţeniei, decît linei fentei. între t mediocritate şi sfinţenie, există înţelepciunea, care nu este o cale nefirească bărbatului,- ci numai femeii, M-a existat pîhă acum nici o femeie înţeleaptă. Atunci cum ating femeile sfinţenia ?'0 vocaţie divină să explice acel salt T Pe cînd fa bărbaţi accesul sfirrţemet este gradat, acel al femeilor nu poate fi decîtvertî-ginos, prinfr-un salt peste înţelepciune, sa», fetn-un fel nu atât de rar, printr-un ocol' făcut înţelepciunii. Este o mai mare renunţare fit sfinţenia feminină, cit în cea masculină. Singura formă fit care fem*Se şi-au depăşit condiţia lor mediocră eşfe sfinţenia. Ifu-mai ca sfînfe au produs ele cevsf în iubire n-au aduc nimic nou în afară de prezenţa lor. Şi dacă aş încerca să desprind dm trecut momentele cele baai greu de definit afe vieţii mele, ro-aş opri neapărat Ia acele petrecute în lectura Sfintei 'Fereza; Ardoarea delicată din setea er cerească; e paăfene languroasă după despămfirtenire; erotica divină, transfigurată fii profetism şi caritate. Fără s® ft studiat opera acestei sfinte spaniole, n-aş fi fiifeteS niciodată lumea pe care ne1-» dezvăluie extazul dar mai cu seamă senzaţiile consecutive far. ^2as-"tofiii morţii pînâ Iar pasiune, rezultat din plenifeidinea extatică, din aceî fîor cerese eare epuizează vitate^ dne i-a dat tnr farmec sfîşiefor, e savoare dramatică şf a âtracţie dHreroasS; eu o intensitate mai mar* deeîtSfînia Tereza ? Excesul interior duce la asprrâ^a «rişte» şpre moarte. Decît, Sfînta Tereza a fost prea mult creştină, pentru ca să nu vadă îa moarte drumuri unei mari împliniri. Cînd nu mai poţi suferi ideile, cu sfinţii şi cu spatele se poate trăi latr-o lume dincolo de gînduri. Deşi rai-ar fi mai frică să fiu sfînt deeft tepros, le raonaose afinelor avantajul faţă de celelaltefurme de «etriisare, avantaj care consistă In distanţă infinit# de idei. Sfinţenia nu cunoaşte dialecte». fete ptd-raeaite totdeauna gindul; sau, mal bine m, gfndul nu adaugă nimic existenţei.Ceea oe mă face să nu uxâse sfinţii este atitudinea lor antifilozofică. Ptoă rfnd va trebui să tot afirmăm că ideile na sînt un -reazem ? Sfinţenia este o gemeăitate o mimti. .Din inimă se naşte o nouă lume ; «danul demiurgic al inimii super-pune lumii. Inspiraţia creatoare a inimii este cheia •fftia&ii înţelegerea sânţilor.. Capitolul principal al undi cardiotiei, care s-ar ocupa cu sensul şi cu logica -inimii, ar treimi să trateze despre sfinţi şi despre infinitul inimii lor. Uneori am oimpresiepînă la pre-cme, că inima Sfintei Tereza întrece dimensiunile lumii şi atunci m-aş vrea legănat întero inimă «Urdă. In limbaj mistic, amploarea inimii n-are ter-meaide comparaţie în lumea noastră. Şi curtt'osăaihă c3nd lumea noastră nu este a sfinţilor ? Care poate fi o supremă mîndrie pentru ©m ? Să nu verifice legile naturii. Mulţimea le verifică şi le ilustrează totdeauna; ceilalţi la fel... Eroii, geniile, rar de tot; sfinţii niciodată. Ei nu mai sînt în luptă cu natura, fiindcă ei nu mai sînt deloc natură. De aceea, este aşade puţin natural să fii sfînt.. Verifică şi flustrează legile natura acel ce trăite în fluxul anoniinalficiL. Ibrisiă,pentru sfinţi oregiuneî» care îşi pierd şi:ei numele.' Este Vorba de dîVinitatd. Sfinţii rîşi 'pierd numele iidmâî îh făţa divihitâţii,::fftrideă numai în faţa ei petsoăna Cste 6 eroare. Cîheştie dacă anonimatul în -DumiiezOu nu este 'slh^rk' prezenţă... • :: A privit cineva stăruitor un portret de sânt ?. ;I*a privit îndelung privirea ?. îmi plac acei ochi neataşaţi de obiecte, iubesc ochii ce nu privesc spre'pămtot, privirile îndreptate în sus. Cînd mă gîndesc la portretul sfîntului Francisc din Assisi, al lui Ziirbârah, încep să înţeleg de ce lumina lăuntrică orbeşte şi face ochiul insensibil la lumina din afară. Cu adevărat: ce să mai priveşti în afară, cînd spectacolul lăuntric esţe un tumult şi un deliciu divin ? Fizionomia sfin,--ţilor exprimă o dezertare din lume. Detaşarea extremă de individual, de imediatul trecător, de sugestiile clipei împrumută feţei p paloare transcendentă. Sîngele nu mai poate pulsa în eternitate. Decadenţa noastră a. tuturor se exprimă în timiditatea de a privi cerul, Cîţi se simt deprinşi a privi în sus? Cred că toţi am păcătuit împotriva înălţimilor. Omul modem, mai mult decît omul dec totdeauna, priveşte cu linişte numai în jos. Faţă de cer toate idealurile noastre sînt trădări. Vagul din privirea sfinţilor nu este o reacţie adecvată la clarobscurul lumii exterioare, aşa cum ne-a obişnuit un anumit romantism, ci dezinteresul de jocul fugar de lumini şi de umbre, în care trăim noi. Orieît ar însemna sfinţenia o pietate faţă de lucruri, ea nu le salvează cu nimic, fiindcă, din perspectiva lumii noastre, orice privire în sus este o trădare. Cerul anulează lucrurile şi orieît ar vrea sfinţenia să sfinţească tot, ea nu reuşeşte decît să le pa-lidifice în faţa strălucirii transcendente. Pămîntul n-a cîştigat nimic prin sfinţi, a căror glorie n-a reuşit 214 sji-l şalyezei,pritx ceeaca;' nti e, el,\Orice ar ifc în-, faţa, sfinţeniei, pămîntul îşi pierde culoarea. EfortU? rHe -şfinţilQir nu yor reuşi să pe ducă mal departe* de o zon^ intermediară între cer şi pămînt. . . * Huysmans, care în secolul trecut a înţeles mai bine decît oricine sfinţii şi sfintele, s-a oprit într-un volum la viaţa extraordinară a sfintei Lidwina de Schiedam. Suferinţele infinite, ale acestei, sfintei fantasticul şi ireprezentabilul existenţei ei n-au ud sens decît pentru acel care vrea să^şi atenueze a-marul condiţiei proprii în comparaţie cu nesfîrşitul suferinţei ei. O lectură obiectivă şi indiferentă; con? verteşte monumentalul acestei drame mai mult divine, decît umane, într-o monstruozitate. Cu adevărat: ce sens poate să aibă pentru un oarecare că sfîntă Lidwina a stat în pat aproape patruzeci:de. ani, că în acest timp ea n-a mîncat măi mult decît un om normal în patru zile ? Sau eă-i căzuse carnea şi der venise un cimitir, dar un cimitir al perfecţiunii în bunătate ? Un accident la patinaj, la vîrsta de 16 ani, a fixat-o viaţa întreagă pe calea suferinţei, vreau să spun, a sfinţeniei. Şi din cea mai frumoasă fată din Schiedam, a ajuns cea mai urîtă. Ajunsă numai nervi şi oase, ea oferea un spectacol hîd de perfecţiune. Toată viaţa a plîns fără întrerupere — că ei Lidwina n-a cunoscut somnul — nu pentru a se lamenta de soartă, ci pentru a implora pe Dumnezeu s-o învrednicească de toate suferinţele celorlalţi oameni^ pentru a îndura şi a prelua mizeria muritorilor. Obrajii ei erau două. şanţuri adîncite mereu de cursul neîntrerupt al lacrimilor. Şi te întrebi: diritr-o iluzie de corp, cum s-au putut naşte atîtea lacrimi, şi îţi vine să răspunzi că lacrimile .au o sursă cerească şi că putea să plîngă altcineva prin, ele. Sfînta Roşa de Lima spuiieaj că lacrimile .şînf darul * 215 cel mai mare al omului.' Eu cred că le-a cunoscut şt paradisul.. Pe patul de moarte s-a consumat, însă, minunea. Lldwina şi-a recîştigat frumuseţea anterioră accidentului care a condamnat-o la perfecţiune şi sfinţenie. Trăsăturile feţei s-au îmbujorat în pro* speţime virginală, iar din carpul ei emanau mirosuri vrăjite ca într-o incantaţie olfactivă. In sfinţenie orice este posibil; dar nimic nu e explicabil. Acesta este farmecul echivoc al sfinţeniei» Indefinibilul îi măreşte atracţia dar adînceşfce indecizia şi tulbură siguranţa atitudinii noastre. Nimeni nu poate crede ceva precis despre sfinţi şi nimeni- nu poate fi sigur de sentimentul lui faţă de ei. Nimeni n-ac vrea să fie sfînt; dar lumea fără sfinţenie ar fi-un imens gol, aşa încât trebuie să ispăşească cineva în sfinţenie neantul nostru de fiecare zL Diferenţa între un sfînt şi un geniu consistă £n faptul că ia întîiul orice pas In viaţă este un progres în sfinţenie, aşa încât maturitatea indică totdeauna un apogeu, pe când la geniu, progresul in vîrstă de cele mai multe ori este o deficienţă a genialităţii. Un geniu este o explozie şi un dinamism care nu trebuie să se cultive în perfecţiune, deoarece creaţiile geniale nu se condiţionează, nu se însumează şi calitativ, no sînt progresive. Sfinţenia, care presupune acea genialitate a inimii, de care vorbeam, este lipsită de spontaneitatea unică dini care se nasc operele geniale, In schimb are vibraţia continuă şi ascensională, care determină orice viaţă de sfînt ca o încoronare. Sfinţii, in deosebire de eroi, nu cod, fiindcă pentru ei, ultima clipă din viaţă este culmea cea mai înaltă, rezultată' dfr» însumarea treptată a tuturor celor de dinainte* iar distanţa lor de lume elimină conflictul şi suprimă 212 tensfeunea unui dualism, care generează prăbuşirea tragică a eroului. Sfinţii, faţă de eroi şi de geme au o cale sigură şi directă, deşi ei pot suferi şi suferă mai. mult decît aceştia. Sfinţii sînt singurele fiinţe care trag profit după suferinţă. Nu in zadar, ea le este singura recompensă, după. eum spunea Pascal. Ce sînge se varsă în sfîşierile Inimii ? Despre acel sînge ce nu-1 poate absorbi pămîntul... Sîngeîe, născut pentru a ne îmbina eu timpul şi cu pămîntul şi care ne scoate In afară de ele... Ce sînge e acel ce dă cărnii acel freamăt ceresc şi-i împrumută o abstracţie pe care n-a dorit-o ? Ce este sfinţenia dacă nu elanul sîngelui spre cer ? Dacă sfinţii încep a se detaşa prin spirit de pămînt, nu este direcţia schimbată a sîngelui care-i împinge spre înălţimi ? Pe luciul inimii sfinţilor lunecăm spre cer. Sfinţenia este. infirmarea supremă a biologiei. De aceea sîngele sfinţilor nu mai aparţine vieţii... Ah, cum aş vrea să sărut toate rănile vieţii, să mă scald în însîngerările acestei boM... Teama n-are 'cuvinte; oroarea nu este inspiraţie sfîşierea nu duce în mînguere ; îngerii nu salvează pămîntul; doar inima aparţine cerului... Dacă într-o clipită ai înţelege totul şi în acest act de înţelegere ai vedea contemporană întreaga devenire şi toate aspectele lumii le-ai diferenţia subiţi îmbrăţişîndu-le, oare nu te-ai opri pe veci, incapabil de a mai continua într-o lume epuizată ? Sînt intr-adevăr momente de viziune mărită pînă la demenţă, care suspendă timpul, mişcarea, respiraţia. Ce se mai poate adăuga acestora ? Extazul cuprinzînd totul, ne aruncă pradă freamătului şi nimicului. Q ură cosmică, naşte un neant--_j.iţi^iveiŢŞEaXrr'; fruntea de stînci I !!5;,r Mă rgindeşc la Dfirer, reprezentînd în; autoportret pe Iisus, sau la Rembrandt, ridicînd, în toblouî^pătimirii, micea Mîntuitorului, după ce i s-au aplicat piroanele. Mai. mult jJhiar decît sfinţii, ei şînt contemporani ai lui Christoş. , , • De ce nu-mi este inima o mare de sânge fără fund, ca s-o revărs asupra lumii şi să-i ascund, petele într-o strălucire roşie şi universală ? Atunci lumea ar merita jertfa sîngelui şi un pumnal introdus' în inimă ar rezolva problema mîntuirii. Muzica mă face contemporan inimii. Golurile vieţii sînt pauze ale inimii. Dar muzica este oroare,de vid şi plin al inimii. Şi se înfiripă în suflet acorduri care mă fac contemporan îngerilor... Aud timpul. Lunecînd pe zgomotul lui înapoi, epuizînd retrospectiv percepţia lăuntrică a timpului, undeva, în infinitul amintirii, tăcerea mă scoate din clipe. După acel gol se tînguie fiinţa ? Religia, începe de la această tăcere. Dar noi nu putem percepe decît istoria — vibraţia timpului. Caut omul, care de-ar fi fost Âdam, şi astăzi eram în paradis..* în fiecare epocă, oamenii au privit altcumva. Lumea nu ş-ă schimbat şi nici ochii. Dâr vizibilul a pariat continuu, după mărimile inimii, Noi vedem astăzi obiecte şi de aceea privirea are o direcţie, un.de-finit compromiţător;: o interesare în hune. Absenţă 218 'dter infinit' (sjjre care priveşte omul Eenaşterii)şi triumf al imanenţei. Cultura modernă este un impresionism, ale cărui nuanţe nu derivă din variaţii de in-tensîtăte, oi din multiplicitatea aparenţelor. : I>fe ee îiiţelegem atît de greu arta medievală, dacă nu din fcăuza inaccesibilului privirii ? ! Trebuie să faci abstracţie de amintirea oricărui obiect, pentru ea să te poţi apropia de ea. Definiţia Madonei ? Absenţa percepţiei. Cred, intr-adevăr, că madonelen^au văzut nimic, ca orice fiinţe care trăiesc în viziune. Poate că oamenii lui Giotto, vreau să spun'sfinţii Iui, nici n-au înregistrat pămîntuh Mirarea continuă din ochii tuturor fiinţelor medievale derivă din ceva ce noi numai bănuim. Impresia stranie de idioţie divină din înfăţişarea, gestul şi mai ales privirea lor... Atît de-mult au stat ele cu faţa spre Dumnezeu, îneît leşinul ceresc le-a răpit lumina ochilor... J v \ . Gristofor Columb să fi Spus oare Isâbelei: „dă-nii, Mare Doamnă, corăbiile şi ţi le voi reînapoia cu o lume la remorcă* ? Atunci el a- făcut o expediţie religioasă, deoarece sentimentul geografic al unei lumi este un sentiment religios. Imperialismul . geografic rezultă idintr-o incapacitate de respiraţie în spaţiu, fiindcă orice spaţiu e prea mic. Căutarea nemărginirii este o depăşire a spaţiului prin spaţiu. Infinitul depăşeşte întinderea, fiind el însuşi întin-■ dere. — Sfinţii nu cunosc spaţiul, şi nu-1 cunosc fiindcă sfinţenia este o stare religioasă împlinită, o dorinţă religioasă satisfăcută. Columb a fost atît de avid de spaţiu, fiindcă era un neîmplinit religios. El simţea ceea ce noi ştim; nu poţi deveni un intim al cerului înainte de a fi lichidat cu întinderile. Pentru spanioli, descoperirea Americii a fost un izvor de belşug, pentru Columb, o poartă sprecer. 219 IMeori senzaţia cea mai mică şi mai: indivizibilă ne apropie de absolut, ea o revelaţie. O atingere delicată a pielii ne umple de un fior mistic; amintirea unei senzaţii, de nelinişte nepămteteană. Culorile cărată strălucire transcendentă, iar sunetele accent apocaliptic. Totul este religios. O părticică de aer pare » degaja aceeaşi participare la înţelesul extatic aff ternii, ca spectacolul unei nopţi de vară. A prinde tactil liriSferaî şi' orice atingere ar fi o uimire sau o îrtmSr-mttrire..’. Cind^ ultima senzaţie mă apropie de Bum-nezeu ca o cantată de Bach... Oare mai există pâ-Kdn t ? ESte ştearsă o gîndire ce se dispensează de ideea paradisului şi goală o simţire ce nu este o implorare a tei. îmi pare uneori