Coperta : Mircea Rîbinschi 1976 Bucureşti, Piaţa Scînteii 1 EDITURA EMINESCU Moda „inefabilului1 Discuţia despre funcţia şi îndatoririle criticii, care durează de o bună bucată de vreme, dovedeşte însemnătatea problemei. N-am spune că este o problemă deschisă, ca de pildă aceea despre frumosul artistic, despre talent sau — cuvîntul e la modă — despre inefabil. Se ştie că prin problemă deschisă se înţeleg cele socotite insolubile. Sîntem printre acei care cred că nu există asemenea probleme, iar cele aşa-zicînd nerezolvate, în domeniul artei, cel puţin, înseamnă că au fost puse greşit. Aşa, bunăoară, inefabilul. Dacă, etimolo-giceşte, inefabilul ar fi ceea ce nu poate fi grăit, rostit, spus, existenţa lui este posibilă printre cei neobişnuiţi cu expresia sentimentelor mai adînci sau mai complexe. Omul simplu zice, cîteodată, în anumite împrejurări de adîncă emoţie, care-i paralizează nu numai graiul, dar şi intelectul : — N-am cuvinte...* ca să spun ce simt. Dealtfel, marile emoţii; produc inhibiţii tuturor, indiferent de vîrstă şi condiţie. însăşi emoţia artistică se traduce, în primul moment, printr-o stare de reculegere tăcută, iar eliberarea se produce exclamativ, prin cuvintele : — Ce frumos ! (Sau altele, de acelaşi fel.) înşişi profesioniştii, cunoscătorii, criticii (literari sau mai în genere, de artă) înaintea unei opere de artă evident superioară* resimt un prim şoc, o fericită traumă, în faţa căreia nu reacţionează altfel, cu deosebirea că actul inte-lecţiei se declanşează mai repede ca la ceilalţi spectatori sau auditori. Mai intervine o deosebire* ce este drept, esenţială : omul needucat artisticeşte poate primi şocul şi cînd obiectul care i-1 provoacă este anestetic sau de-a dreptul inestetic, de rău, de prost-gust. Criticul de artă este un expert căruia nu-i e îngăduit să confunde- confecţia cu creaţia, pseudo- 5 frumosul cu frumosul. El este dator să-şi dea seama din primul moment de natura obiectului pretins artistic şi să-şi motiveze impresiile, ca astfel acestea să împrumute prestigiul judecăţii artistice. Inefabilul nu poate exista pentru poet. El este prin definiţie un tălmăcitor al marilor sentimente şi idei care frămîntă atît pe fiecare om în parte, cît şi marile colectivităţi : naţiunile, omenirea întreagă. Funcţia de exponent a scriitorului şi a artistului derivă din faptul că lor le este totul cu putinţă pe planul expresiei şi că nimic din limbajul artistic nu le e străin. Aşa cum s-a spus despre cîte un virtuoz al viorii că face cu ea tot ce vrea, că plînge, rîde, joacă, şopteşte, geme, hohoteşte ş.a.m.d., aş zice că şi scriitorul vrednic de acest nume trebuie să dispună de un registru de expresii corespunzător celei mai întinse game de emoţii şi de idei, care să poată impresiona totalitatea cititorilor lui, de la cel mai simplu şi nepretenţios, la cel mai complex şi exigent. Aceasta nu înseamnă numaidecît un lexic foarte bogat. S-a observat că Racine, marele autor tragic al secolului al XVII-lea francez, n-avea un vocabular mai mare de 2 000 (două mii) de cuvinte, dar ele îi erau de ajuns să pună în acţiune sentimentele cele mai adînc umane şi să răscolească publicul cel mai exigent. Dacă mai ţinem seama şi de faptul că aşa-zisul „mare secol", prin convenţiile sale sociale, implica şi anumite expresii convenţionale, care nu lipsesc nici lâ Racine, meritul acestuia de a fi încorporat, ca nimeni altul, pe vremea sa, pasiuni etern-umane, este cu atît mai relevant. Nu raritatea expresiei este, aşadar, întotdeauna mijlocul eficace de a sugera frumosul, ci justeţea ei. Criticul literar care afectează un limbaj exclusiv tehnic, de factură voit abstractă şi cu o vădită căutare a neologismelor rare, îmi face impresia unui preţios care-şi pune în valoare ţinuta, umbletul şi elocuţia, în genul marchizilor lui Molière. De bună seamă, există un limbaj critic, cum există unul juridic, dar în timp ce acesta, folosit de avocaţi, nu cere să se facă înţeles decît tot de oamenii aceleiaşi meserii, judecători şi avocaţi, criticul scrie pentru întreg publicul care aşteaptă de la el să-i explice, să-i descrie şi să judece o carte recent apărută. Şi cu aceasta am definit atît obligaţia criticului de a scrie limpede, pe înţelesul tuturor, cît şi cele trei mai însemnate îndatoriri ale criticii : de a explica, de a descrie şi de a judeca operele literare. 6 Explicaţia, după epistemologî ca Emile Meyerson, este esenţială în ştiinţă. Să fie, oare, de aceea neesenţială în literatură şi artă ? Cînd aceasta din urmă, în pictură, sculptură şi muzică, îndrăgeşte cîteodată abstracţionismul, întor-cînd spatele către public, ca şi cum nici nu l-ar interesa, cînd şi în literatură anumiţi poeţi cultivă genul antipoetic, iar unii romancieri şi dramaturgi fac antiroman şi antiteatru, fără acţiune, conflict, tipuri şi caractere, cînd adică unii artişti şi scriitori se silesc din răsputeri să fie cît mai ne-înţeleşi, explicaţia devine în critica literara şi artistică întîia îndatorire a criticului. Ce a vrut să spună artistul sau scriitorul ? Aceasta a fost din totdeauna întîia întrebare a criticii, chiar atunci cînd intenţiile lor nu erau ascunse sau camuflate. Dacă este adevărat că în geneza oricărei opere de artă trebuie căutată o intenţie a creatorului ei, aceasta trebuie să cadă oarecum sub simţurile unui critic cu experienţă. în descoperirea şi lămurirea acestei celule germinative a oricărei opere constă, aşadar, explicaţia. Eminescu ne-a lăsat în cî-teva rînduri manuscrise ideea fundamentală, cum spunea. criticul Mihail Dragomirescu, a Luceafărului. Pentru toate celelalte mari poeme, critica a trebuit să se descurce singură. Un exemplu? Uzînd de dreptul poetului de a-şi întitula oricum poemele, Eminescu a numit una din cele mai cunoscute Rugăciunea unui dac. Criticul este însă dator să explice că poetul, de fapt, a dat glas setei de stingere a filosofiei buddhiste, care fusese descoperită de romanticii germani şi popularizată de Schopenhauer. Această disociere critică nu atacă frumuseţea poemei şi nu-i micşorează valoarea ; dimpotrivă, lămurindu-ne mai bine climatul în câre s-a născut şi s-a dezvoltat acea sensibilitate specială, străină omului normal, explicaţia critică orientează pe cititorul care riscă să nu înţeleagă sau să înţeleagă greşit. Cînd criticul mai explică şi noţiunea romantică germană de Weltschmerz, care n-a fost deloc străină lui Eminescu, lunecarea, acestuia la aspiraţia către Nirvana se face mai inteligibilă. Dispreţul de moarte al geţilor l-a impresionat şi pe Herodot, care le-a făcut elogiul, dar el se manifestă în războaiele de apărare a patriei, rîvnită pentru marile ei bogăţii de toţi vecinii, de la Lisimah la Traian. Dacii au căutat moartea nu ca să scape de chinurile vieţii, ei o înfruntau ca să-şi păstreze independenţa naţională. Dacii lui Eminescu din Memento mori 7 sînt mitici, deoarece pînă la Pârvan şi în zilele noastre, ei n-au fost cunoscuţi ştiinţificeşte. După ce a dat o explicaţie asupra intenţiilor autorului, criticul trece la depistarea mijloacelor de care s-a folosit acesta, la desfăşurarea treptată a acţiunii (în genul epic şi dramatic, cînd nu avem de-a face cu antiroman şi antitea-tru !) sau la elucidarea tehnicii speciale, folosită de autorul care vrea să inoveze cu orice preţ. Este momentul descriptiv al articolului sau eseului critic, care, după ce a descoperit ideea generatoare, se străduieşte să-i urmărească meandrele, ţesătura uneori voit încîlcită. Am lost mai mulţi acei care, scriitori (Camil Petrescu) sau critici (Mihail Sebastian, Vladimir Streinu, subscrisul), am încercat să explicăm cripticul poem arghezian de foarte mari frumuseţi succesive, dar în altă ordine decît cea cronologică, Inscripţie pe un portret, din Cuvinte potrivite. Intervertind momentele succesive ale acţiunii şi începîndu-şi poemul cu un vers rezumativ, Ar-ghezi ne-a dat un mic roman în 5 catrene, cam de aceeaşi esenţă cu Luceafărul, dar cu deosebirea că aci nu mai era vorba de o trădare a femeii, ci de refuzul anticipativ al geniului de a se ataşa. Descriind momentele în succesiunea lor firească, poemul capătă un sens uman mai adînc şi devine receptabil de către acei cititori derutaţi de aparenta incoerenţă rezultată din nerespectarea ordinii cronologice a faptelor. Scoţînd în lumină contrastele specific argheziene, criticul trece de la descrierea unui poem la operaţia de generalizare a omului de ştiinţă şi se întoarce iarăşi la explicaţia, uneori cheie, a structurii creatorului. O altă întrebare cu privire la îndatoririle criticului este aceea dacă el trebuie să emită o judecată de valoare asupra operei pe care a prezentat-o, analizînd-o, explicînd-o, des-criind-o. Răspunsul nostru este afirmativ. Criticii impresio-nişti, mai adeseori prin formaţie poeţi şi artişti, se scutură de asemenea obligaţie sub cuvîntul că n-ar fi judecători, ci nişte simpli cititori care nu fac alta decît să-şi împărtăşească emoţiile de lectură. S-a observat însă că la ei, chiar dacă nu apare făţiş, judecata de valoare este implicită, că trebuie căutată în filigran, printre rînduri, că ea se ascunde în imagini, metafore sau alte subînţelesuri. Publicul cere insa criticului, ca să-i acorde încredere, judecăţi de valoare precise şi categorice, să spună răspicat dacă opera este izbutită sau 8 nu, dacă merită să fie citită, să-şi motiveze convingător acele judecăţi şi să se arate obiectiv, nepărtinitor, drept. Scriitorilor în genere nu le place să fie „judecaţi" şi refuză criticului calitatea de „judecător", dar se simt bucuroşi a fi lăudaţi şi admiraţi, dacă se poate cît mai hiperbolic, cu ghirlande de floricele stilistice. După ei, critica nu poate fi decît apologetică, iar elogiul însuşi, dacă nu este integral, nu îşi realizează scopurile. Această susceptibilitate a scriitorilor şi a artiştilor are ca efect, în ţările de veche cultură, manevrarea de către critici a unui stil încărcat de echivocuri şi de subtilităţi amabile, menite să îndulcească pilula, cînd aprecierea, în fond, este negativă. Din păcate, o asemenea modalitate a criticii, făcută din „eschive" şi „fente", din savante ocoluri în jurul obiectului analizat, din circumlocuţiuni şi epitete ornante, se întîlneşte uneori şi în critica noastră de astăzi. S-ar spune despre unii critici că fac paradă de înţelegere, de subtilitate, de savantlîc, de talent literar, prin scris cu răsfăţuri stilistice, fără a se sinchisi a răspunde întrebării, în fond esenţiale, despre calitatea artistică a cărţii recenzate, în acest fel, ei îşi trădează funcţia culturală de îndrumători, funcţia de a forma gustul artistic al publicului, de a contribui activ la educaţia sa estetică. Stilul socialist al criticii, credem, se caracterizează ptin simţ al răspunderii, onestitate profesională, francheţe, prin fervoarea de a servi, iar nu de a se pune singură în valoare. 19 august 1967 Inefabilul In recent apărutul Dicţionar de terminologie literara, la Editura ştiinţifică — primul de la noi, inteligent alcătuit de Mircea Anghelescu, Emil Boldan, Margareta Iordan, Ion Oană şi Pavel Ruxăndoiu —, cuvîntul lipseşte. Dicţionarul limbii române moderne dă numai adjectivul, ca pe un „franţuzism", şi-l tălmăceşte scurt : „inexprimabil", fără altă referire. Cuvîntul este însă, în terminologia mai ales a oamenilor de litere, poeţi şi critici, de o prea mare frecvenţă. Cred că la noi a început să fie folosit după întîiul război mondial. Eugen Ionescu se arăta agasat de această frecvenţă şi scria, în România literara de la 28 noiembrie 1932 : „Rămîne totuşi încă ceva particular lui Proust, inefabil (subliniat de noi !), aş zice, dacă termenul nu ar fi compromis, intraductibil şi ireproductibil : lirismul şi atitudinea ironica. Poate că mai sînt şi altele." Această idiosincrasie nu-1 împiedica pe ace- laşi să se folosească la mai puţin de o lună de aceeaşi noţiune „compromisă" : „Poezia este ceea ce nu poate fi definit. Poezia este inefabila (iarăşi subliniat de noi !). Ea nu se poate povesti. îi rămîne un lucru, un singur lucru : sa fie cîntatâ“ (Paul Valéry, hermetismul şi poezia pura, în România literara, 17 decembrie 1932.) Este de toată evidenţa că poezia, cu excepţia celei epice, ca Luceafărul lui Eminescu, nu poate fi „povestită". Sînt numeroşi însă poeţii şi înşişi criticii care cred că ea nu poate fi nici analizată sau explicată, în „esenţa" ei. Dar aceasta nu mai este o problemă de estetică, ci de metafizică şi ţine de neîncrederea unora dintre intelectuali în puterea inteligenţei. Zică-i-se agnosticism, misticism, antiintelectualism, fenomenul nu mai este nou, iar de la Bergson încoace denigrarea intelectului este 10 o atitudine oarecum de paradă a unei puzderii de gînditori şi de scriitori. Ca să satisfacem curiozitatea unor filologi, vom mai oferi cîteva citate, dintr-un singur scriitor român : Tudor Arghezi, alese din volumul antologic : Tablete de cronicar (Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1960). Ca să sublinieze meritul poeţilor, într-o societate mercantilă, ca aceea burgheză, Arghezi scria în 1928 : „Este într-adevăr o îndrăzneală să porneşti viu şi voinic, asociat cu inefabilul, la cucerirea insulei cu luciole, cînd te aşteaptă succesele, tangibile şi cu preţ pe piaţă, şi-i o mucenicie pe care o accepţi anticipat, înainte de a te fi adăpat din spălăturile grase ale vieţii sociale" (Poezie). în acest context, inefabilul pare a fi însăşi poezia sau numai vocaţia poetică (sau poate „inspiraţia", alt termen „compromis" !). Cam în acelaşi sens, poetul scria, în răspunsul la ancheta literară a profesorului D. Ca-racostea : „Artistul fără colaborarea inefabilului e lipsit de chin şi de îndoială. Producţia lui cinică e fundamental vulgară." (Dintr-un foişor, fragmente, 1941.) în ambele texte, inefabilul nu este un atribut al poeziei, ci al poetului şi artistului în genere. Asocierea sau colaborarea este de fapt un instrument, o unealtă. Solicitat să colaboreze cu o prefaţă la o tălmăcire din François Villon (1956), Arghezi protestează contra relei reputaţii de derbedeu, pungaş şi criminal a întîiului poet modern francez : „Personal nu mi-ar veni să cred că un ins care se gîndeşte suspinînd cum se topesc inefabilele «zăpezi de odinioară» poate sparge ho-tărît, cu încleştarea degetelor, şi beregata unui stareţ, şi te-* zaurul Facultăţii de teologie din Paris". Aci epitetul poate fi tradus oricum, cu orice alt adjectiv, înzestrat cu valori superlative, dar „inefabilul" nu constă în albul imaculat al zăpezii, ci în melancolia trecutului, chiar dacă acesta este atît de apropiat („Mais ou sont les neiges d’ant an \ în traducere exactă : „Dar unde-s zăpezile de anul trecut ?"). în acelaşi volum, în articolul necrolog Pompiliu (Constanti-nescu), poetul se simţea mîngîiat că a „stat alături, în spirit şi inefabil, multe nopţi, de vorbă împreună", în dialogul mut dintre poet şi criticul comentator, la masa lui de lucru. Sensul acestui inefabil poate fi tautologic, „în spirit", cînd comentariul este înţelegător. Ne place această polisemie a noţiunii de inefabil, care anulează sensul comun de neexpli- 11 cabil ; dacă aci inefabil vrea să zică „pe tăcute, muteşte", avem de-a face nu cu o limită a spiritului critic, ci dimpotrivă, cu posibilitatea deplină a criticului de a pătrunde mesajul poetului şi de a-1 explica în termeni limpezi. în sfîrşit, ca să încheiem cu bogata terminologie argheziană, vom mai aminti că în acelaşi volum întîlnim sintagma „poezia de imperceptibile" şi cugetarea : „indescifrabilul face mare parte din expresia sugerată". Atît imperceptibilul cît , şi indescifrabilul se pot interpreta ca modalităţi ale sugestiei, adică ale expresiei poetice care nu spune totul, lăsînd cititorului sensibil să „colaboreze" interpretativ cu autorul. Un dicţionar filosofic italian, la cuvîntul : „Inesprimi-bile (lat. Ineffabilis ; ingl. Inexpressible ; franc. Inexprimable ; ted. Unaussprechlichy\ face istoriceşte apel la „teologia mistică, începînd cu vechile religii misteriosofice", ca *,un punct culminant al experienţei mistice, adică al entuziasmului sau al extazului" şi trimite la Eneadele lui Plotin (VI, 9, 11), la Pseudo-Dionis {Mistica teologica, I, 1) şi la Sfîntul Bonaventura (Itinerariul minţii întru Dumne2eu, VII, 5), ca să treacă apoi direct la filosoful contemporan Wittgenstein, cu al său Tractatus logico-philosophicus (1922). Un alt logician modern, Carnap, după acelaşi dicţionar italian (de Nicolo Abbagnano), năruieşte în acest fel noţiunea, vorbind despre „mitologia Inefabilului", ca de nişte „dezignări ale obiectelor care nu sînt dezignări ale obiectelor", ca „enunţări care nu sînt enunţate" (Logische Syntax der Sprache, 1934). Ca o modestă contribuţie la originea mistico-religioasă a epitetului inefabil, vom da cîteva citate din Operele unui celebru medic şi alchimist, cunoscător al Cabbalei, germanul Enric Corneliu Agrippa din Nettesheim (1486—1535), persecutat pentru bănuiala de practicare a magiei. Omul ţinea să-şi dovedească însă ortodoxia şi îşi presăra textele cu numeroase rugăciuni, ca invocarea către Isus : „dă-mi mie astăzi în numele tău sfînt glorioasa şi inefabila merindă a trupului şi sufletului" („gloriosum et ineffabile nutrimen-turn corporis et animae(< = împărtăşania cu taina transsubstanţierii). Dar şi treimea divină este „rege inefabil şi nepreţuit", pe care închinătorul îl adoră, invocă şi roagă („Fie Patèr, misericors Fiii, clemens Spiritus sancte, Deus, Rex ineffabilis et inaestimabilis, adoro, invoco et deprecor nomen sanctum tuum...C{). Se repetă în aceste rugăciuni epi- 12 tetul „ineffabile nomen tuum“, uneori în înţelesul sa-cralităţii; care într-un fel tabuizează numele divinităţii, prin interdicţia de a fi „luat în deşert", adică de a fi numit în afară de ritualul rugăciunii. Divinitatea creştină este însă măgulită ca şi cele păgîne cu epitete tămîietoare ca „i nef-f a b i 1 i s dulcedo(i (dulceaţă nerostită), „ineffabile gaudiumc (nerostită bucurie), „ineffabilis potentiac( (putere nerostită), „ineffabilis ma)estasK (nerostită măreţie) ş.a.m.d. Apelînd la texte mistice, Agrippa citează apologia unui loan Trithem, abate de Spannheim, care vorbeşte din capul locului, începînd cu vechii filosofi păgîni, despre „tainele inefabile ale misterelor" („i n e f f a b i 1 i a mysteriorum secreta ). Prin alte cuvinte, magicienii îşi rezervă cheia tainelor, refuzată profanilor. Cam aceeaşi ni se pare şi atitudinea criticilor care manevrează substantival noţiunea inefabilului, ca o nouă categorie estetică : lor li se revelă absolutul sau esenţa fenomenului poetic, pe care ar cam fi datori să-l expliciteze, dar mai adesea, vorba lui Eminescu, îl „în-cifrează" prin întortocheri verbale, în loc de a-1 descifra. Avem de-a face astfel, prin atît de tocita pseudonoţiune estetică a inefabilului, cu o reviviscenţă a limbajului mistagogic al religiilor revelate, din Antichitatea cea mai îndepărtată, pînă la creştinism. Se sacralizează şi se tabuizează obiectul poetiç, impunîndu-se false limite percepţiei critice, de aceia chiar care fac profesiune de clarificare a fenomenului artistic. Sîntem, aşadar, într-un cerc vicios. „Nerostitul·" — în afară de sfera misticii — nu există decît în vocabularul redus al celor ce spun „nu am cuvinte". Poeţii şi criticii sînt datori să le aibă : cei dintîi prin modalitatea sugestiei, ceilalţi cît mai precise şi explicite. 4 iunie 1970 Inefabilul la Limba română Nu avem încă un dicţionar istoric al limbii române. Nici nu ştim măcar dacă se lucrează la el. Lingviştii noştri, mai numeroşi ca oricînd, atacă toate domeniile disciplinei lor, dar au lăsat mai la urmă această problemă, foarte interesantă : la ce dată a intrat în limba noastră (scrisă, fireşte !) un cuvin t, şi ce a însemnat atunci, dacă nu a rămas la înţelesul său iniţial, ci a beneficiat, cam ca de obicei, de o evoluţie semantică. Exprimăm, aşadar, un deziderat : ca harnica noastră şcoală lingvistică, preţuită şi peste hotare, să umple cît mai curînd acest gol, ca să putem consulta cu folos mult aşteptatul dicţionar istoric al limbii noastre, de cîte ori ne preocupă un cuvînt şi dorim să fim cît mai lămuriţi asupra vechimii şi vieţii lui, de la origini pînă în zilele noastre. Am făcut aceste reflecţii cu ocazia lecturii articolului lui Ion Ştefan : In legătura cu termenul inefabil din Limba romană, anul XX, nr. 4, 1971 (p. 329—333). I-am dat cunoscutului lingvist de lucru cu Breviarul meu din 4 iunie 1970, în care comentam frecvenţa acestei vocabule (adjectiv, iar în terminologia criticii literare, substantiv) în publicistica noastră de azi şi-i cercetam sensurile de altădată şi pe acelea din zilele noastre. „Articolul comportă însă cîteva completări", spune din capul locului Ion Ştefan, şi se execută cu o exactă cunoştinţă a lexicoanelor noastre vechi şi noi. Astfel, în dicţionarul lui I. D. Negulici din 1848, Bucureşti, cu acest lung titlu : Vocabular roman de toate vorbele străbune (înţelegeţi : de origine latină !) reprimite pînă acum în limba noastră şi de toate cele ce sînt a se mai primi d-acum înainte şi mai ales în ştiinţe, cuvîntul figurează cu această tălmăcire : „ceea ce nu se poate exprima, nu se poate spune prin vorbe ; nespus, ne- 14 descris. Se zice numai în bine (plăcere, sentimente inefabile)/* Iar Ion Costinescu în Vocabular român-francez. Bucureşti, 1870, explică : „inefabil, adj.: nespus, negrăit, ceea ce nu se poate arăta prin vorbe". în dicţionarul Academiei ^Române, al jargonului latinist Laurian-Massim, în fine, găsim cuvîntul inefabile, tradus : „ce nu se poate esprima prin cuvinte, indicibil". Atît, în lumina dicţionarelor celor mai vechi din secolul trecut ! Cînd este vorba să recurgă la texte literare, Ion Ştefan nu găseşte altul mai vechi decît fragmentul citat din Caragiale : „... zîmbind luminos cu inefabila satisfacţie a dobitocului pe care ai nimerit să-l scarpini tocmai unde-1 mănîncă" (cu trimitere la ediţia Paul Zarifopol, vol. III, p. 53). Sîntem însă avertizaţi că „I. L. Caragiale dă cuvîntului o utilizare insolită". De ce insolită ? Crede Ion Ştefan că dobitocul, fiind necuvîntător, nu poate avea sati§facţii inefabile (adică supreme) ? Desigur, nu şi le poate rosti prin cuvinte, dar scriitorul care-1 scrutează (pe dobitoc !) constată, după expresia lui, înaltul grad de satisfacţie al acestuia şi o califică la superlativ : inefabila satisfacţie ! Nimic nu e insolit în scrisul lui Caragiale, iar observaţia lui Ion Ştefan nu-şi avea locul ! Subiectul din fraza incriminată era un guşat... Enumerînd într-un loc neologismele lui I. Helîade Ră-dulescu, care au rămas în limba noastră, G. Călinescu trece printre ele şi cuvîntul inefabil. într-adevăr, l-am întîlnit în marele poem Anatolida, acolo unde este vorba de întîiul om, Adam, şi de narcisismul său presupus : Se-mbraţişeaza singur, şi ama cu ardoare Şi nu ştie ce ama... Se înamord-n sine De cel mai inefabil legitim amor propriu. (Viaţa sau androginul, II, v. 105—7) în ediţia lui, D. Popovici pune virgula în versul final, după inefabil : De cel mai inefabil, legitim amor propriu. Evident, aşa este corect ! Spirit în toate exagerat, hiper-bolizînd uneori delirant, Ion Heliade Rădulescu superlati- 15 vează, dacă se poate spune, superlativul însuşi, în neobişnuita sintagmă : „cel mai inefabil amor propriu". Inefabilul, prin alte cuvinte, cînd este expresia plăcerii supreme, nu mai are nevoie de superlativ (relativ : cel mai, sau absolut : prea9 foarte). Am luat textul iniţial din Curs întreg de poe-. sie generale de I. Heliade Rădulescu, Bucuresci, Typogra-phia Lucrătorilor Asociaţi, 12 Passagiul Român 12, 1870, p. 106. Căutînd primul text din critica română cu inefabilul ca noţiune estetică, Ion Ştefan îl găseşte la Izabela Sado-veanu, în anul 1908 : „Simboliştii caută a exprima în operele lor simţimintele şi ideile nelămurite prin care acest inefabil se reprezintă în sufletul nostru". Nu-mi place forma „se reprezintă", dar prima noastră femeie-critic era în curent cu noile tendinţe ale literaturii. Fără să analizeze cauzele, Ion Ştefan constată cu justeţe că inefabilul apare mai rar „în primii ani de după 1944", dar că „în ultimii ani [...] a început din nou să capete o utilizare destul de întinsă" şi că „dintre criticii mai tineri [...] trebuie citat în primul rînd", pentru frecventa folosire a cu-vîntului, „Nicolae Manolescu, discipol al lui G. Călinescu". In prealabil, Ion Ştefan îmi dă o excelentă sugestie : „Exemplele furnizate de Şerban Cioculescu ar putea fi îmbogăţite cu citate din opera lui George Călinescu". Şi urmează : „Iată numai unul : «peste banalitatea conţinutului didactic este un je ne sais quoi, un inefabil, un murmur al iraţionalismului»." Cu pudoare, în notă, mai aminteşte de un studiu al lui G. Călinescu, fără a îndrăzni să găsească nimic insolit. Studiul se intitula : Istoria ca ştiinţa inefabila şi sinteza epica (1947). Pasă-mi-te, Călinescu socotea Istoria o artă, o varietate a genului epic. Se pot multiplica la nesfîrşit citatele din Călinescu. Iată unul în care epitetul inefabil are înţelesul de imperceptibil. Vorbind de U.R.S.S., în Kiev, Moscova9 Leningrad (Editura pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1949), Călinescu preciza : „Deosebirile dintre oraşe sînt aproape inefabile şi trebuiesc fixate cu mijloacele picturii. Şi Florenţa şi Pisa sînt pe Arno şi cultivă cam acelaşi amestec de romantic, gotic şi clasic. Dar Florenţa e roşcat-fumurie şi de 16 o panoramă teribilă, iar Pisa e galbenă, bătînd aproape în verzui." (p. 61—62). Mai departe, G. Călinescu făcea elogiul Leningradului în aceşti termeni : „E dificil a sugera inefabilul Leningradului, mă voi sluji de analogii" (p. 78). Aici inefabilul are înţelesul de farmec şi orice farmec e greu de definit exact, ca să nu spunem imposibil. O recoltă mai bogată culege cititorul voluminoasei opere a lui G. Călinescu : Scriitori străini, antologie şi text îngrijit de Vasile Nicolescu şi Adrian Marino, prefaţa de Adrian Marino, Bucureşti, 1967, Editura pentru Literatură Universală. Ca să nu spună că dominaţia romană era blîndă faţă de popoarele ce se supuneau de bunăvoie şi erau tratate ca nişte „clienţi" (în accepţia specială a cuvîntului), scrie : „Dealtfel, stăpînirea este inefabila, Scythia mică e cuprinsă în regatul clientar al thracilor" (p. 136). S-ar zice, nu-i aşa, tot în sensul călinescian al cuvîntului, că Roma era o bona domina, o „damă bună", ca şi coana Joiţica ! Citînd din scriitorul italian Lorenzo Magalotti (1637— 1712), care atrăgea luarea-aminte asupra miresmelor, „esa-laiioni soavissime, preiiose, vitali, diro anche i n e f f a b i 1 i", G. Călinescu îl numeşte pe drept cuvînt „un voluptuos al parfumurilor", informîndu-ne că finul lingav îşi extinde teoriile „şi în domeniul gastronomic, la sensaţiile gustative". G. Călinescu era în curent cu estetica lui Hegel, pe care a comentat-o copios, nu fără a-şi lua distanţele, ca partizan al inefabilului. Intr-adevăr, ce-i lipsea lui Hegel, ca estetician ? „O singură eroare face Hegel. El exclude tactul ( = pipăitul !), mirosul, dintre simţurile artistice, reţinînd numai văzul şi auzul ca singurele în stare să aibă un raport cu ideea. In felul acesta ignorează inefabilul simţurilor minore şi funcţia lor metafizică, prin care didacticul se sublimează în cunoaştere lirică." (p. 454). Om şi el, ba chiar mare om al hiperbolelor, ca Ion He- liade Rădulescu, G. Călinescu exagerează enorm vorbind de „funcţia metafizică" a simţurilor inferioare, ca mirosul şi pipăitul. Metafizician primar (fr. primaire), Tudor Arghezi îşi enunţa apetenţa materială a divinului, cînd striga : Vreau sa te pipai şi să urlu : este ! 17 Căutînd inefabilul în Sainte-Beuve, G. Călinescu observa, paradoxal : „Opera lui Sainte-Beuve e analizabilă şi nu se poate defini decît global, inefabilul ei rezultînd după cîteva zeci de tomuri îndesate, «drus»“ (p. 515). De unde urmează că şi opera unui mare critic, de cincizeci de tomuri, poate distila o picătură de esenţă înmiresmată : inefabilul. La capătul acestor consideraţii în marginea inefabilului şi a polisemiilor lui, trebuie să adaug că marele preot modern al acestei noţiuni estetice a fost un iezuit : abatele Bre-mond, strălucitul istoric al sentimentului religios în literatura franceză, academician şi teoretician al „poeziei pure", pe care o trăgea către mistică. Ei bine, iezuitul şi-a găsit naşul în persoana lui Ion Ştefan, care-1 botează André Bre-mond (p. 331). Ai lui îi spuneau Henri. 27 aprilie 1972 G. Ibrăileanu, „mag** şi „muşchetar al inefabilului** Nu am avut niciodată ocazia (norocoasă, fireşte !) de a-1 cunoaşte sau măcar de a-1 vedea în treacăt pe G. Ibrăileanu* Este unul dintre puţinii mari contemporani care mi-au rămas necunoscuţi. Nu vizitasem Iaşii cît timp „hălăduia" în melancolica metropolă a Moldovei, iar el, de teama spaţiilor largi ale Capitalei ţării, pe care n-avea curajul să le înfrunte, spre a le traversa, nu călca în Bucureşti. Această spaimă se cheamă într-un singur cuvînt : agorafobie, cu înţelesul material de aversiune faţă de piaţa publică (a vechii Athene). Era una numai din fobiile teoreticianului criticii poporaniste, care a lăsat amintirea unui mare debater, însă nu de la tribuna vieţii publice, ci de la catedră şi din condei. I se cunosc prea bine şi celelalte fobii, ca să mai stărui asupra lôr. Toate ţineau de prea marea lui sensibilitate nervoasă, care însă nu l-a mizantropizat, asigurîndu-şi nenumărate simpatii şi respectul unanim al foştilor săi elevi şi studenţi. Poate nici un profesor din ţara noastră n-a strîns în jurul lui atîtea simpatii, şi aceasta fără să încerce în vreun fel a le capta : prin simplul fapt al prezenţei sale, care impunea respectul, ridicat la treapta supremă a veneraţiei. Fenomenul este surprinzător, dar nu inexplicabil. Las altora să-l cerceteze mai de aproape, citind ca. şi mine Amintiri despre Ibraileanu, antologie şi bibliografie de Ion Popescu-Sireteânu, apărută în Editura Junimea de la Iaşi, la sfîrşitul anului trecut. Ni se dau mărturiile, în ordinea alfabetică, ale celor ce l-au apropiat ca discipoli, colegi sau confraţi : Tudor Arghezi, Ştefan Birsănescu, Demostene Botez, Octav Botez, Petru Comarnescu, D. Florea-Rarişte, Gala Galaction, Iorgu Iordan, G. Istrate, G. Ivaşcu, G. Ivănescu, I. D. Lăudat, 19 George Moroşanu, Cezar Petrescu, I. Petrovîcî, Mîhail Sado veanu, Profira Sado veanu, Mihail Sevastos, C. Stere, Sandu Teleajen, Al. O. Teodoreanu, Ionel Teodoreanu, Ştefana Ve-lisar Teodoreanu, G. Topîrceanu, G. G. Ursu şi Tudor Vianu. Douăzeci şi şapte de nume, cele mai multe dintre cele mai notorii ! Sînt prea multe ? Nu mi se pare deloc, judecind după cele rămase în lista bibliografică, mult mai lungă şi din care nu lipsesc nume de prestigiu, dintre care citez : F. Aderca, Dan Bădărău, Iancu Botez, Traian Bratu, B. Bră-nişteanu, G. Cardaş, M. Carp, dr. P. Cazacu, Otilia Cazimir, Mihai Codreanu, N. Costăchescu, Eugen Crăciun, I. Creţu, N. Crevedia, Miron Grindea, Pan Halippa, Alfred Hefter, AL Lascarov-Moldovanu, Barbu Lăzăreanu, E. Lovinescu, dr. Ni Lupu, Mircea Mancaş, Adrian Maniu, Petru Manoliu, I. M. Marinescu, Constanţa Marino-Moscu, Ion Minulescu, I. I. Mironescu, G. C. Nicolescu, G. Oprescu, I. Peltz, Al. A. Philippide, N. I. Popa, M. D. Ralea, I. M. Raşcu, Al. Rosetti, Izabela Sadoveanu, H. Sanielevici, L. Sebastian, Emil Serghie, H. Y. Stahl, D. I. Suchianu, Petronius (Gr. Tău-şan), Gr. L. Trancu-Iaşi, T. Teodorescu-Branişte şi Paul 2a-rifopol. Să-i număr <şi pe aceştia ? Sînt 46, adică aproape de două ori mai numeroşi decît cei ce figurează în volum. Şi sînt convins că mărturia nici unuia dintre cei mai sus înşiraţi nu poate fi indiferentă sau nesemnificativă. Antologia a fost aşadar strict economică, dacă nu şi tot atît de strict selectivă. Variate ca ton şi conţinut, cele 27 de mărturii din volum, spuneam, au totuşi un timbru comun : acela al respectului, pînă la veneraţie. Credincioşii, cîţi mai sînt în lume, nu venerează numai o ipostază a divinităţii sau mai multe, ci şi pe slujitorii acesteia, cărora le atribuie virtuţi magice. Şi G. I’brăileanu a fost privit, de mai mulţi dintre autorii prezenţi în acest volum, cu un mag. Scriitorul tutovean G. G. Ursu îşi intitulează amintirile de-a dreptul Magul tinereţii noastre : G. Ibrâileanu. Cuvîntul îşi găseşte explicaţia în cele ce urmează : „Vocea profesorului era înceată şi caldă, a unui causeur ce te vrăjea. Circula un fluid continuu de la el la noi.cf Mag ar fi aşadar cel ce vrăjeşte prin cuvînt (nu degeaba şi-a găsit G. Ibrăileanu în tinereţe pseudonimul Cezar Vrajă !). 20 Am regăsit această caracterizare în vibrantele pagini ale lui Petru Caraman, eminentul slavist şi folclorist ieşean : „Dacă n-aş fi ştiut unde mă aflu, şi pe cine aşteptam, aş fi crezut de bună seamă că-i un sihastru sau, poate şi mai just, un mag venit prin cine ştie ce-ntîmplare de undeva din îndepărtatul orient al Asiei". Aşadar, însăşi fizionomia şi apoi îmbrăcămintea „ca un strai călugăresc" au putut da sugestia unui mag asiatic. în dialog cu G. Ihrăileanu, Ştefana Velisar Teodoreanu i-а spus : „— Aşa eşti, ca un magy domnule Ibrăileanu. Cînd te tunzi şi-ţi potriveşti şi barba, pari dintr-o dată slab şi necăjit." Era un mod delicat de a-1 scuza că-i plăcea să umble cu părul vîlvoi şi barba hirsută. Condiţia capilară a magului ar fi, aşadar, aceea a stării ei naturale. Văzut la masa redacţională,· într-o atmosferă quasi conspirativă, G. Ibrăileanu i s-a părut lui G. Topîrceanu — într-un context literaturizat — „viziunea stranie a unui rege asirian". Aceeaşi a fost şi impresia lui C. Stere, „directorul" şi ghidul social-politic al lui G. Ibrăileanu : „...ochii flamboiaţi (sic !) ai acestui cap de rege asirian... nepieptănat..." De mirare ! Regii asirieni, în plastica epocii, aveau părul şi barba vizibil pieptănate, în şuviţe largi, paralele şi în plin relief ! Actorul şi scriitorul Sandu Teleajen, la curs, l-a văzut ca „pe unul din marii preoţi şi înţelepţi ai zeului Buddha, îmbrăcat europeneşte şi căruia-i lipseşte numai turbanul de mătase". L-a mai izbit pe acelaşi : „...revărsarea bogată peste piept a unei bărbi de patriarh..." Nu departe de această interpretare este şi aceea a lui Gala Galaction : „Era pentru mine un patriarh civil. Dar un patriarh bizar, ce se despărţise de familia noastră, a celor ce stăpîneau Canaanul spiritualităţii creştine şi se răzleţise prin părţile Tyrului şi ale Sidonului...". 21 Vechiul port fenician, Tyrul, este astăzi orăşelul Sur, în Liban ; Sidonul a fost un mare port al Feniciei, în Antichitate. Patriarhul civil se răzleţise, aşadar, prin părţile necredincioşilor... Bunătatea sa va fi aceea care, după Galaction, îl va mîntui şi va asigura reîntîlnirea lor... pe lumea cealaltă. Aceasta răspunde întrebării anxioase a ateului : dar dacă Dumnezeu există ? Păcat că radioteleviziunea şi cosmonautica n-au găsit încă mijloacele de comunicare cu „celălalt tărîm", pe care Galaction credea că se va mai putea deda la peripatetizări cu patriarhul laic ! Cam la fel, George Moroşanu ne înfăţişează pe Ibrăileanu coborînd dintr-o birjă : „... înalt, cu chipul lui de prinţ oriental, cu barba în vînt, cu ochii nespus de vii..." Acest nespus de este forma adverbială românească a epitetului „inefabil". Se ştie sau nu prea că, în asemenea context, epitetul are valoarea unui superlativ absolut : G. Ibrăileanu avea ochii foarte vii — „flamboianţi", cum a spus sau ar fi vrut să spună C. Stere, adică aruncători de flăcări, ca vechile unelte de război ! Mai jos, George Moroşanu ne încredinţează că G. Ibrăileanu, la curs, vorbea „nespus de firesc" — adică f.f.f. (de trei ori foarte) firesc. Demostene Botez pomeneşte de „farmecul nespus, rar, simţit de cîteva ori în plimbările din jurul mănăstirii Vă-ratec". Nespus şi rar, iată un exemplu tipic de tautologie ! Nespus (adică rar) era şi farmecul personalităţii lui G. Ibrăileanu, ca, mai în genere, farmecul oricui : al femeii iubite, al omului public admirat, al omului de ştiinţă venerat etc., etc., etc. Pînă şi farmecul operei literare a fost considerat, de pe timpul Renaşterii italiene, un „nu ştiu ce", din care apoi Eminescu a făcut atributul muzei sale, complicat cu un „nu ştiu cum". Şi formele neştiinţei fiind nespus mai numeroase decît acele ale ştiinţei, farmecul ne împresoară de pretutindeni, ne invadează şi ne incomodează cînd încer- 22 cam, la masa de lucru, să-l definim. Atunci recurgem la colacul de salvare al „inefabilului". Meşter al tuturor nuanţelor infinitésimale, Tudor Arghezi se întreabă şi el : „Se pot uita tresăririle simţite lîngă un meşter atît de inefabil ?“ Iată că şi inefabilul are un număr de n trepte, ca un ce neplafonabil ! Comparînd chipul lui Zevs de pe o intaîie grecească şi acela dintr-o fotografie a lui G. Ibrăileanu, Păstorel încheie spiritual : „Subiectivul artistului surprinsese inefabilul, pe care obiectivul aparatului nu-1 putuse înregistra". Adică mai mult seamănă Ibrăileanu cu Zevs (la Păstorel „Jupiter tonans") decît cu propria lui fotografie. Aici tne~ fabilul are înţelesul de expresie fizionomica, superior anticipată de necunoscutul artist antic, faţă de inexpresiva reproducere fotografică. Nu se ştie bine ce factor anume, în afară de meşteşug şi de talent, condiţionează găsirea expresiei specifice a unui om, în bust de marmură sau în altă materie plastică, inclusiv cuvîntul. Cînd nu reuşeşte să o obţină prin cuvintele uzuale, scriitorul se ascunde după paravanul inefabilului, şi mi ţi-1 arde fie cu epitetul, fie cu noţiunea estetică atît de comodă şi mai ales atît de fascinantă în ochii ju-ventuţii ! în La Medeleni, din care se dă un fragment cu Ibrăileanu, dacă am înţeles bine, pe acesta, pe Demostene (Botez) şi pe sine însuşi autorul îi prezintă avantajos : „Eram cei trei bărbaţi, muşchetari ai inefabilului..." Asta îi mai lipsea inefabilului, ca prestigios concept estetic : constituirea în echipă de muşchetari, a cavalerilor ei, de capă şi de spadă ! „Capa", adică mantaua lui G. Ibrăileanu, era o romantică pelerină cu sau fără glugă, zisă pe vremuri macferlan, iar spada, condeiul de polemist „sans peur et sans reproche", ca seniorul Pierre Terrail de Bayard, a cărui statuie cam desuetă am privit-o decepţionat în piaţa vechii primării din Grenoble. Profesorul a lăsat nu numai amintirea unui mare dascăl de literatură, dar şi superioare lecţii de viaţă, pe care G. Ivaşcu le relevă într-o pagină elocventă, de antologie. 23 Cavaler al „inefabilului" o dată ca estet şi interpret al fenomenului literar, altă dată ca „mag" al cuvîntului de taină, profesor ex cathedra, G. Ibrăileanu s-ar fi mirat foarte la gîndul că trecerea lui pe acest pămînt va lăsa o dungă ne-ştearsă de admiraţie, într-un halou indefinit de mister. Pasă-mi-te, modestia lui era la înălţimea spiritului său. Rarissima avis... 13 februarie 1973 Paradoxe asupra criticului Dacă s-a scris un „paradox asupra comedianului", de ce n-am încerca şi noi cîteva asupra criticului ? Altădată se cerea criticului să fie poliglot, ca să-i poată citi în original pe marii scriitori ai literaturilor străine. Ni-colae Iorga învăţase singur vreo zece limbi. La vîrsta de 19 ani era cel mai informat dintre criticii foiletonişti. Dacă astăzi nu mai există foiletoane literare, de ce ne-am mai încurca să învăţăm limbi străine ? Criticul este un cititor mai isteţ decît toţi ceilalţi. De aceea lecturile lui sînt cu atît mai interesante, cu cît sînt mai „infidele". Critica literară s-a profesionalizat. Sîntem, în această privinţă, copiii privilegiaţi ai secolului nostru. Maiorescu şi Gherea n-au fost decît nişte critici literari amatori. Cel dintîi făcea filosofie, celălalt sociologie. Ce am mai putea învăţa de la dînşii ? Critica literară de azi a luat exemplu de la romanele psihologice şi despică cu dexteritate firul în patru, ba chiar şi în patruzeci şi patru. De aceea cititorii de critică rafinată, ca şi aceia de poezie nouă, rămîn totdeauna în urmă cu înţelegerea unui studiu magistral de această factură. Dacă vrea să fie total înţeles, criticul trebuie să facă stil liric, să gîndească metaforic şi să se exprime măcar „biunivoc". 25 Critica de directivă a murit cdată cu G. Ibrăileanu şi E. Lovinescu. După aceştia au spuzit ciracii lui G. Călinescu, a căror „scriitură" cultivă sensaţia rară şi expresia cultistă. O chemare la ordine este critica la obiect. Să ni se spună însă întîi ce este obiectul ! Cine poate face mai bine critica poeziei decît un poet ? Şi mai ales unul care are şi cîteva mici răfuieli personale cu un număr de poeţi ceva mai talentaţi decît dînsul ! Criticul temut este acela care se leagă numai de scriitorii încă neconsacraţi. Ceilalţi n-au de ce şi de cine să se mai teamă. A face critică înseamnă a face literatură şi mai cu seamă poezie. Să rivalizăm, aşadar, în încifrare, cu poeţii ermetici. La poeta vates, să replicăm cu criticus vates. Cine a spus însă că nimeni nu este proroc în ţara lui ? Un sondaj printre librari, bibliotecari şi cititori, a în- ceput să dea şi cărţi de critică necitite, în concurenţă dealtfel modestă cu cele de poezie. Nu ne place deloc această punere în inferioritate. Cea mai gravă ofensă pentru un critic este aceea de onestitate profesională. Ea aminteşte dispreţul transparent al expresiei curente de altădată : — Băiatul e corect (cu subînţelesul : aşadar, este un prost !). Dar nici claritatea nu este o notă bună pentru stilul critic. Beţivii numesc în bătaie de joc singura licoare insipidă : — Apă chioara (de la aqua clara /). Calea cea mai sigură, altădată, de a nu ajunge membru al Academiei Române era meseria de critic. Ibrăileanu şi Lovinescu n-au fost academicieni. Numai Mihail Dragomi-rescu a fost ales membru „onorific", ca un alt mod academic de trecere la rebut. 26 Sinceritatea şi claritatea sînt feluri de a fi şi de a scrie cu totul simpliste. A părea evoluat şi interesant este năzuinţa firească a oricărui critic literar, grăbit să se facă cunoscut, fără a se face şi înţeles. A scrie pe înţelesul tuturor este, logiceşte vorbind, o contradictio in adjecto, cînd este ştiut ce greu reuşeşte omul superior să se înţeleagă cu el însuşi. Ce-mi trebuie cumpărători, cînd editura mi-a achitat anticipativ toate drepturile de autor ? Aceea era o exigenţă a culturii burgheze ! Am de scris despre o carte de 350 de pagini. Am s-o răsfoiesc agale, ca să-mi fac despre ea o idee cît mai exactă. Cine a spus că e uşoară critica ? Mi se pare cea mai grea dintre corvezi, dacă lectura rămîne condiţia prealabilă. Un progres categoric asupra trecutului : cărţile ni se dau astăzi cu filele tăiate. De ce nu ni se oferă şi gata citite ? Oftatul criticii este cea mai frecventă modalitate de „anticipare". — Uf! 26 august 1971 Paradoxe asupra Poeziei şi zborului De ce am scris cuvîntul Poezie cu majusculă ? Dintr-o avantajoasă prejudecată care o situează pe treapta de sus a creaţiei literare ? Nu ! Pur şi simplu dintr-un simţ al simetriei, ca să-şi facă pereche cu enunţul iniţial : Paradoxe. Mai este posibilă o ierarhie a genurilor literare, ca pe vremea lui Boileau ? Fireşte că nu, mai ales într-un moment cînd — ca să folosesc prin parafrază o formulă a lui Valéry — reportajul a luat poeziei ceea ce socotea că este al său (avîntul liric !). Poezia, observam cîndva, se luptă din răsputeri, în ultimele decenii, ca să coboare sub nivelul prozei. Din nefericire, ea reuşeşte prea adesea. Specificul poeziei moderne este discursul, pe cît posibil mai prozaic. Mallarmé suprima sonorităţile de etajeră : Aboli bibelot d'inanité sonore. Urmaşii săi au declarat război de exterminare însăşi muzicalităţii, pe care o realiza superior autorul Dupa-amiezii unui Faun (fără concursul muzicii instrumentale, care i s-a asociat mai tîrziu). în interval, s-a compromis oratoria parlamentară. Eminescu numea parlamentul „capiştea minciunii". I-а luat tocul poezia modernă, care vîntură cuvinte goale, cu spatele la public (aşadar, nu prea parlamentar). 28 Delirul, adică vorbirea fără şir şi fără sens, este din vechime una din modalităţile Poeziei. într-o satiră a lui Horaţiu, cineva se întreabă : Aut insanit homo, aut versus facit. Sau pe româneşte : Omul (acesta) sau e nebun, sau face versuri. Da, îmi va răspunde un poet modern, care l-a citit pe Horaţiu cu juxta în faţă, dar omul acela era un sclav, iar cel suspectat de nebunie era însuşi Horaţiu ! E adevărat, voi retorca. Ba chiar, robul, poate un dac, pe nume Davus, uzează cu acest prilej de dreptul pe care i-1 dau saturnaliile, de а-i spune stăpînului său tot ce-i stătea pe suflet. Sclavilor romani nu le era îngăduit să-şi verse focul decît o zi pe an. Şi nici atunci, parcă-mi vine a crede. Dovadă ? Cu spirit autocritic, Horaţiu răspundea prea îndrăzneţului său rob cu ameninţarea de a-1 trimite la ţară, printre sabini, dacă nu piere de îndată dinaintea ochilor lui. Dacă delirul e un atribut esenţial şi străvechi al Poeziei, de ce ne-am supăra pe aceia dintre tinerii noştri poeţi, care încearcă să simuleze cît mai bine vorbirea fără şir, fără înţeles şi la nivelul celei mai plate proze ? Nu ne supărăm, dar ne rezervăm dreptul de a ne exprima preferinţa pentru poezia cu miez, ca roadele, cu înţeles, chiar dacă dă ocol „misterului", şi cu vibraţie muzicală, ca lira lui Apollo. O asemenea poezie ne oferă noua retrospectivă lirică a lui Ion Horea (Versuri 1956—1972, Editura Eminescu, Bucureşti, 1973), selecţie de Romulus Vulpescu. Un poet s-a încrezut în alt poet şi i-а lăsat la mînă dreptul de alegere dintr-o recoltă de aproape două decenii. De necre- 29 zut ! Şi ce e mai grav, Romulus Vulpescu a ştiut să aleagă bine. Intr-un dicţionar literar scris cu muştar la nas, Ion Horea îşi primeşte porţia de ironie, cuvenită respectului său pentru „arborii genealogici străbuni". Aşa i-а trebuit, pentru că şi-a cunoscut şi recunoscut părinţii. Modernii să fie oare recrutaţi din rîndul bastarzilor ? Poet etichetat ca tradiţionalist, Ion Horea iubeşte opera lui Marc Chagall, unul dintre pictorii cei mai răsfăţaţi ai modernismului. Ii dedică poezia de antologie 2bor, pe care o copiez mai jos : De la un timp, cu Marc Chagall Zbor în albastru şi coral In spaţiul dragostei, floral, Ori ţiu de frîie lungi un cal, Ori ре-un oraş piramidal Cobor cu fiul lui Dedal De la un timp, cu Marc Chagall. De la un timp, cu Marc Chagall Un flaşnetar cu papagal îmi duce sîngele-n pocal în ceasul stins, duminical, Şi zbor, logodnic ideal, De la un timp, cu Marc Chagall. îmi place foarte mult pictura „naivă" a lui Marc Chagall şi tot atîta rondelul (dacă e rondel !) pe care i-1 închină fiul plaiurilor transilvane. Am înaintea mea un mic album nemţesc, căruia îi transcriu titlul integral : „Marc Chagall (A r a b i s c h e N а с h t e) 26 Litographien zu 1001 N а с h t / Einfiihrung vôn Kurt Moldovan / R. Piper & Со Verlag / München \ Adică : Nopţi arabe, 26 litografii la O mie şi una de nopţi, introducere de Kurt Moldovan. 30 Numele acesta îmi sună românesc, dacă nu şi prenumele, pc care i-1 va fi dat naşul. Am cunoscut, la începutul carierei mele didactice, un elev cu numele Wilhelm Popescu. Era lovnân sută la sută. S-ar putea ca introducerea (de fapt, postfaţă) să fie a unui compatriot al nostru, după nume poate de pe aceleaşi meleaguri ca Ion Horea (Petea de Cîmpie-Mureş). Postfaţatorul scrie despre Marc Chagall şi arta litografiei hi culori, cu o competenţă de spaimă, ca şi cum şi-ar fi însuşit el însuşi tehnica dificilă a artei, astăzi la mare preţ. Nu îndrăznesc să-l urmez pas cu pas în atelier. Albumul confirmă intuiţia centrală din frumosul poem în formă fixă al lui Ion Horea, şi anume aceea că eroii de basm oriental ai lui Marc Chagall parcă nu umblă, ci zboară. I.egea existenţei lor este levitaţia, starea pe care noi o cunoaştem uneori în vis şi pe care o experimentează cu succes cosmonauţii, atît în nacela lor, cît şi în spaţiul cosmic, direct. Visul de totdeauna al omului a fost zborul. Strămoşii noş-tri au rîvnit condiţia păsării. Icar s-a prăbuşit, ispitind-o înaintea erei mecanice. Mă felicit că am trăit toate decadele de progres ale aviaţiei, de la zborul planat la un metru deasupra solului, pînă la acela al rachetelor ce se ridică la sute de kilometri peste planeta noastră, dîndu-i ocol, ca unui mister străpuns, ca apoi să prospecteze întreg sistemul nostru planetar, la milioane de kilometri distanţă de pămînt. Eroii lui Marc Chagall zboară pe puf de nori sau la verticală, ca în visele mele, cînd mă ridic şi odată cu mine se înalţă şi plafonul, ca o cupolă de basilică, în sunete de orgă. Poetul nostru (e vorba de Ion Horea) slăveşte, pe contrapagina aceleiaşi poezii, acea „linişte de zboruri" şi năzuieşte să se-nalţe „la voievozii din pereţi de mînăstire", adică la marile ctitorii de altădată. Nu vi se pare că nu se mai poartă ? Şi că detractorii „tradiţionalismului" au găsit ceva mai bun ? Nu cumva şi poetul nostru s-a dat cu aceştia.? 31 Iată ce spune despre Pegasul său : Cînd puntea arcuita prin spaţii fără stele Te va pofti să-ncaleci pe roibul fără frîu, Să simţi că laşi în urmă istoriile grele Amestecate-n brazda pămîntului cu grîu. (Istorica) Istoriile sînt aci povestirile de demult, amestecate cu pă-mîntul din care au răsărit. „Pă'şunism“, nu-i aşa? Cuvîntul se pare că-i al lui Ovid Densusianu, genialul lingvist, dublat de un poet modern veleitar, care şi-a dat totuşi capodopera cu un poem de iz autohton, în slava unui cioban, pe nume Alion. Se poate păşune fără cioban ? Cosmonaut liric, în tradiţia eminesciană, Ion Horea e obsedat de ideea zborului : Aleargă roibul nopţii cît zările-l cuprind, Şi stele fără număr în cale-i se desprind. (început) Sau : Trec peste ţară ca un nor de ploaie. (Fulgerele mele) La ce ne foloseşte ploaia, cînd nu suferim nicidecum de secetă poetică ? Aş spune că ne-a bîntuit contrariul : grindina ! Poetul nostru (e vorba tot de Ion Horea) iubeşte Zborul lor către seară (Poem despre păsări) cînd, într-o splendidă viziune, pămîntul se-nalţă cu ele. « 32 foil Horea îşi permite să-l iubească şi pe „Van Gogh, întreg л\ luminii". * în acelaşi context, curioasa întrebare : Tot urcaţi în azur у printre blocuri mai vechi, oameni cu aripi perechi şi ziduri de jur-împrejur ? (Щ) Oamenii „poeziei noi", dezarticulaţi, se tîrăsc ca viermii (îmi dau seama că-i nedreptăţesc pe aceştia din urmă). Urcînd La cetatea Devei, Ion Horea se bucură că domină un spaţiu vast, deoarece ne spune : Eram setos de înălţimi semeţe. Ce gusturi învechite ! închei cu distihul final din poemul Zbori... Suflete-pasăre, patima zborului, Dat căutărilor, vînt ului, norului ! Pun capăt tentaţiei paradoxelor, înscriindu-mă făţiş printre împătimiţii tuturor zborurilor şi mai ales ale Pegasului (bătrînul armăsar care se înzdrăveneşte mereu, devorînd jăratic). 2t martie 1974 Limbajul criticii litgrare Limbajul criticii nu este, ca acela al ştiinţelor pozitive, unul de strictă specialitate. Dealtfel, în aceeaşi situaţie se află toate ştiinţele umane, cu excepţia medicinii, despre care n-aş vrea să se deducă, ferească sfîntul, că ar fi neomenoasă ! Se ştie că tratatele de medicină, ca şi dicţionarele farmaceutice, afectează un complicat lexic greco-latin, neaccesibil pînă şi ultimilor umanişti ai veacului nostru de tehnicieni ai ciberneticii, ai energiei atomice şi ai cosmonauticii. Ca să numească, de pildă, iertaţi exemplul, diareea, cuvîntul muzical, care acoperă însă un umilitor fenomen fiziologic, din fericire uşor curabil, medicii pun ermetica diagnoză în sintagmă de tren de marfă de patru cuvinte, dintre care trei legate între ele : gastro-entero-colită acută. Numai filosofia existenţialistă germană, şi îndeosebi aceea a lui Heidegger, nelipsită de ecou nici în patria lui Descartes, care i-а dat dubletul stilistic prin Sartre, numai existenţialismul, aşadar, complică noţiunile şi conceptele gîndirii speculative cu asemenea nomenclaturi pe cît de rebarbative, pe atît de prestigioase, ale căror manevrări fără greş sînt din capul locului menite a face din preoţii noului cult al „angoasei" iniţiaţii unei bisericuţe ezoterice. Fără a fi posesoarea unui lexic de ameţitoare ştiinţă conjecturală, ca medicina, hamletică înaintea obligaţiei de a da diagnoze juste, nici de aspect inelat vermicular al existenţialismului, critica literară a moştenit de la vechea retorică, miliardară în sectorul tropilor, doar un modest mănunchi de termeni particulari, care i-ar permite să se adreseze publicului iubitor de beletristică într-un limbaj dintre cele mai accesibile. Şi totuşi realitatea, aiurea şi la noi, este alta. Tributară, s-ar zice, curentelor literare de avangardă, de la simbolism încoace, care nu se mai 34 sinchisesc de imperativul clasic al comunicativităţii, critica literara afectează şi ea un stil al preţiozităţii, situîndu-se pe picior de egalitate cu literatura de creaţie, ca şi cum ar dori să o concureze şi, dacă ar fi posibil, să i se şi substituie, într-un ev nou al alexandrinismului, cînd glosatorii, după cum se ştie, au copleşit pe creatori, . deşi aceştia, la rîndul lor, proliferau nediferenţiaţi, într-o dezolantă unitate stilistică, prea perfect nediferenţiată. Se face, aşadar, critică de mare savantlîc, cu despicarea firului în patruzeci şi patru, cu subtilităţi rămase neelucidate chiar de către propriii emiţători, cu pretenţia de a proiecta clarobscurul asupra zonelor tulburi ale subconştientului şi inconştientului, care au devenit, de cînd cu moda freudismului şi a psihanalizei, domeniul predilect al poeziei şi al prozei. Din acest clarobscur al expresiei critice, dominanta stilistică rămîne obscurul, iar claritatea apare în judecata celor iniţiaţi un semn de paupertate spirituală, un stigmat, o infirmitate a inteligenţei. S-a perimat de mult preceptul clasicist al fui tata Boileau, rostit timp de o sută de ani şi de pe catedrele învăţămîntului nostru naţional, de la Sfîntul Sava pînă la generaţia noastră. Preceptul îl cunoaşteţi cu toţii şi s-ar putea spune că Academia noastră este astăzi poate refugiul de pe urmă al zeiţei translucide, claritatea : Ce que l'on conçoit bien, s'énonce clairement. Stilul criticii moderne, spuneam, este în majoritate acela al unei noi preţiozităţi, care afectează profunzimea şi ermetismul iniţiatic, deşi, în chipul cel mai ciudat, această preţiozitate afectează totodată superioritatea strivitoare a agnosticismului, în secolul celor mai spectaculoase descoperiri ştiinţifice, în-cepînd cu dezagregarea atomului, mii de ani considerat, nu numai etimologiceşte vorbind, indivizibil, sînt gînditori ai criticii care, pe urmele filosofiei, practică un nou agnosticism, de tipul lui Ignorabimus al lui Dubois-Reymond, situîndu-se în absolut, declarînd pe veci inaccesibilă esenţa frumosului şi arborînd la butonieră, ca pe o exotică orhidee, inefabilul, floarea de seră a scepticismului artistic. Dar după cum a spus Anatole France că teologii discută cu certitudine asupra necunoscutului — divinitatea, Dumnezeu, prototipul inefabilului —, am putea spune şi noi că, 35 într-un spirit opus, al unui dogmatism sceptic, se postulează pe veci inaccesibilă esenţa operei de artă, în jurul căreia nu-i rămîne criticii decît să joace o fantastică sarabandă de volute stilistice, fumurii ca şi urma pe podium a paşilor de balerini. Fericesc pe cititorii cronicilor literare ale revistelor beletristice de astăzi, care, cu creionul în mînă, subliniind ceea ce li s-ar părea inteligibil, s-ar alege, pe de o parte, cu o noţiune clară asupra conţinutului cărţii recenzate, iar pe de alta, cu o răspicată judecată de valoare. Cred a nu mă înşela în fixarea acestor două jaloane, după care se poate recunoaşte un critic de vocaţie, în puzderia de recenzenţi necalificaţi, dar însărcinaţi de revistele literare să facă faţă produselor editoriale din Capitală şi din provincie. Recenzentul care nu expune limpede tematica unei cărţi, modalităţile de execuţie şi valorile ei estetice, cu exemplificări probante, poate fi inteligentisim şi foarte talentat, dacă le încurcă bine, dar nu este un critic. Marii noştri critici, Titu Maiorescu, C. Dobrogeanu-Gherea, Mihail Dragomirescu, G. Ibrăileanu, E. Lovinescu, iar posteritatea lor, într-un stil mai compozit, dar totuşi descifrabil, Perpessiciüs, Pompiliu Constantinescu, G. Călinescu şi Vladimir Streinu, au fost înţeleşi, deşi uneori, în pionieratul lor, s-au folosit de o terminologie pe care au fost datori să o explice, să facă într-un cuvînt şcoală din profesiunea lor. Stilul critic, aşadar, trebuie să fie întîi expozitiv, apoi explicit, vehiculînd cu limpezime noţiuni univoce, accesibile cititorului de cultură medie. O revoluţie s-a produs în stilul criticii noastre literare în ultimii 50 de ani. Cel mai important factor individual, al acestei revoluţii de natură mai ales lexicală, a fost fără îndoială E. Lovinescu. Abilitat profesor de latină în învăţămîn-tul secundar, Lovinescu a introdus în terminologia criticii noastre literare un mare număr de neologisme de origine latină, direct sau prin intermediul limbii franceze. Unul dintre motivele care l-au determinat pe acest stilist de şcoală tacitiană, folosindu-se în sintaxă de multe propoziţiuni participiale, cu eliminarea conjuncţiilor, a fost nevoia de concentrare, de con-ciziune. Ca să exprime noţiunea de vers curgător şi armonios, el spunea într-un singur cuvînt : melifluu. Lovinescu mai este acela care a revendicat pentru critică, pe lîngă demnitatea unui stil definitoriu, dens şi concis, şi pe aceea a frumuseţii artistice. El scria, răspicat, în 1925 : „[...] reclamăm pentru 38 critică, întocmai ca şi pentru orice expresie a simţirii omeneşti, dreptul şi datoria de a fi ό artă, adică de a se realiza în forma cea mai desăvîrşită. Nu numai că nu merit, aşadar, hula cuiva, dar am pretenţia chiar de a provoca exemplul şi iluzia de a deştepta în alţii mai tineri conştiinţa literară, care, timp de douăzeci de ani, m-a aplecat de zeci de ori asupra aceloraşi propoziţii pentru a dezlănţui misterioasa scîn-teie ţîşnită din contactul neprevăzut, dar predestinat a două simple cuvinte luate din vocabularul tuturor." (Critice. Ediţie definitivă, vol. VII, Literatura noua, 1929, p. 7—-8.) Cu o singură retuşă subscriem la această justă revendicare : sintagmele critice ale lui E. Lovinescu au fost mai adesea compuse din alăturarea a două sau mai multe cuvinte, nu totdeauna „luate din vocabularul tuturor". Iată unele luate din domeniul economiei politice : „standardizarea literară", „cuvînt de ordin autoprotecţionist“, „atmosferă de inflaţie de grup organizat, din care ni se impun valori literare" (ibid., p. 30—31). ^ _ Fie-ne aci îngăduită o paranteză. După eşuarea turneului său de conferinţe în Belgia, nefericitului Baudelaire i-а căşunat o ură de moarte împotriva fraţilor săi francofoni, în care a văzut, desigur injust, o nouă Abderă, patrie a prostiei şi a inculturii. Aceluiaşi fenomen, poetul critic de artă, concepută autonomă, i-а imputat criticii literare infuzia de termeni de origine militară, ca „literatură militantă", „literatură de avangarda', „a purta sus steagul", „a lupta corp la corp", „unul dintre veterani" şi a calificat acest limbaj ostăşesc „metafore cu mustăţi" (Mon coeur mis à nu). Astăzi această terminologie este curentă şi nu mai surprinde pe nimeni. Mihai Beniuc, cel mai expresiv dintre poeţii noştri de inspiraţie socială, vorbeşte de „forţa de nebiruit a cuvîntului" (Scrieri, I, Drumul poeziei, 1972, p. 291) şi cere acestuia „să fie concis şi indiscutabil ca o comanda militară" (ibid., p. 201). Tot de la E. Lovinescu, neolatinist în ceea ce priveşte noua infuzie în terminologia criticii literare, se trage marea frecvenţă a metaforelor în această disciplină, pînă la el mai austeră, resemnată a fi proză decentă, dacă nu şi scris prozaic. Criticul îşi încheie studiul din 1922 despre un nou poet astfel : „Opera d-lui Blaga pare, astfel, o cale lactee de pulbere poetică, fără a constitui şi o poezie organică" (op. cit., p. 143). Uzul şi abuzul metaforelor duce uneori, la un stilist 37 superior, cum a fost Lovinescu, la neaşteptate contradicţii· Pe aceeaşi pagină consacrată lui Ramiro Ortiz, acesta este un „gropar entuziast", care „redă contur poetic osemintelor literare", dar şi un „cavaler", dintre aceia „care pe mînica armurei să lege o panglică în culorile Beatricei" (op. cit., p. 151). E. Lovinescu îşi alegea din toate domeniile metaforele, excesive uneori chiar în marcantele portrete din Memorii : militar, economic, geografic („drumuri de călăuzire", „delimitări", „profitul unei perspective, îngăduită de distanţă, [...] distanţă ce i-а permis să surprindă spectacolul" etc.) (ibid., P. 152.) Un alt critic impresionist de formaţie latină, care şi-a luat din această limbă pseudonimul, Perpessicius, merge pe căi lexicale paralele şi cu expresii metaforice similare. El numeşte pe Mihail Dragomirescu „mare şi neîntrerupt haruspice în estetica aplicată" (Lecturi intermitente, p. 7). înţeleptul afirmă că timpul, „acest neegalat tămăduitor al orgoliilor de tot soiul", l-a „cuirasat în scepticism ca într-o platoşă" (ibid.). în această metaforă, surprinzătoare nu apar cuirasarea şi platoşa, modernă sau veche armă de apărare, dar asocierea unduiosului scepticism cu aceste rigide unelte metalice ni se pare neobişnuită. O prefaţă care i-а plăcut e calificată metaforic, cu introducerea unui termen arhitectonic, „splendidul pronaus al monografiei" (op. cit., p. 79). Umanist cu delectabile reminiscenţe clasice, cînd îşi face bilanţul activităţii, la împlinirea vîrstei de 75 de ani, nu fără numeroase proiecte literare, Perpessicius se întreabă, melancolic : „Sînt, cu putinţă, oare, cu Styxul în faţă şi neglijînd sepulcrul [...], atîtea visuri de artă ?" (Op. cit., p. 108.) în epitete, criticul impresionist va prefera epitetul de formaţie latinistă, termenului neaoş, şi va spune, în loc de „nestinsă", „inextinghibilă nostalgie" (ibid., p. 74): Se ştie că G. Călinescu, care şi-a făcut un fructuos stagiu la Roma, îşi trădează preferinţa pentru epitete de curioasă factură italienizantă, ca acel indimenticabil pentru neuitat, ca invernal pentru iernatic, sau cu sintagme ca „cleric vagantK, cu înţelesul de intelectual fără domiciliu fix (care se ascunde de neoportuni !). Şi Perpessicius, ca şi Călinescu, afectează a scrie uneori inumerabil în loc de nenumărat, preferind acest epitet luat din italieneşte pentru valorile lui sonore. 38 Din punctul de vedere al sintaxei, critica nouă îşi trădează uneori preferinţa pentru haşurarea frazei în propoziţii secundare mai scurte sau mai lungi, fiecare din acestea în-eepînd cu o conjuncţie. Un tînăr, în preajma recentei conferinţe literare, scrie : „Prin cunoaştere şi pasiune scriitorul încarcă opera sa de longevitate". Aţi înţeles că. scriitorul îşi asigură opera de durată. Şi mai departe : „Dacă, bineînţeles, arta sa este înzestrată cu har artistic. Fiindcă o cunoaştere, fie ea cît de intensă, singură, nu ajută, după cum talentul gol, fără o forare în adîncurile cunoaşterii, rămîne fără urmări creatoare." (Pasiune şi cunoaştere de Ion Arieişanu, în Orizont literar, 4 mai 1972.) Aţi remarcat desigur că cele două propoziţii secundare, una condiţională, cealaltă cauzală, au fost arbitrar despărţite de propoziţia principală, pentru a face scurt, pentru a realiza stilul nervos, modern, în dispreţul sintaxei normale. Şi aţi mai remarcat metafora „forare în adîncime", din domeniul industriei petrolifere. Limbajul critic, în concluzie, s-a modernizat printr-un intens proces neologistic, prin adoptarea neologismelor mai ales de origine latină, prin recurgerea frecventă la metafore luate din toate domeniile cunoaşterii, prin ambiţia făuririi unui stil artistic şi poetic, care ar conferi criticii demnitatea şi prestigiul unui gen literar, al creaţiei, într-un cuvînt. Critica aceasta este mai adesea impresionistă şi ca atare ocoleşte judecata de valoare sau o învăluie, pînă la travestire, în metafore pe care le-ar dori, cum spunea Lucian Blaga, revelatorii. Şi mult regretatul meu prieten, Vladimir Streinu, credea în funcţia definitorie a metaforei în critică. Am contestat totdeauna acest punct de vedere. 1972 Cărţi vechi cu însemnări In cadrul Serviciului de informare şi documentare al Bibliotecii Centrale Universitare a apărut, în condiţii grafice excepţionale, format in 8°, cu reproduceri de clişee în plină pagină, pe hîrtie de cretă, în alb şi negru sau în culori, lucrarea Cartea veche româneasca în colecţiile Bibliotecii Centrale Universitare Bucureşti, cu o prefaţă de Virgil Cândea, care subliniază ce este mai interesant în acele adnotări ale posesorilor de altădată, în marginea celor 353 de titluri, unele păstrate în dublu exemplar. E desigur temerar să vii pe urma unui savant cunoscător al trecutului nostru, cu prezumţia de a-1 „completa". Cum însă Virgil Cândea nu s-a ocupat de latura filologică a însemnărilor, ne mai rămîne poate cîte ceva de spus. Relativ la transcrierea adnotărilor, făcută cu multă grijă de Aurora Ilieş, cercetător ştiinţific principal la Institutul de Istorie „N. Iorga" şi editoare de texte vechi româneşti (Cronica brîncoveneascâ a lui Radu Greceanu), am de făcut unele observaţii. De cîte ori un text este redactat incorect, d-sa se grăbeşte să adnoteze între paranteze şi cu semnul exclamaţiei : (sic !). Prea bine ! Numai că, neprevenit, culegătorul sau corectorul îndreaptă adeseori greşeala şi lasă pe sic la locul lui, cînd acesta nu-şi mai găseşte rostul. Astfel, la p. 162, citim după corect scrisul cuvînt „prieten" pe nelipsitul (sic /), iar la pagina următoare, sic-ul inoportun după „fiindcă". Acelaşi (sic !) însoţeşte pe aceeaşi pagină regionalismul cunoscut re-comînd pentru recomand, iar la pagina 162, pe adverbul amu (acumy acmu)y întîlnit şi astăzi în Nordul ţării. Nu am putut vina pretutindeni pe (sic !) nelalocul lui, dar el proliferează, fără intenţie de calambur, sîcîitor. 40 Cîte o adnotare surprinde, poate din vina scriitorului ei, ca aceasta, în care un preot înseamnă cît slujise tatăl său înaintea lui : In marginea Cazaniilor lui llie Miniat (Bucureşti, 1742), preotul loan de la biserica Popa Soare scrie la 4 mai 1878 : „Tatimieu au slujit nouăzeci de ani şi am însemnat să se ţiie minte". Să fi slujit într-adevăr nouăzeci de ani sau numai, ceea ce pare mai plauzibil, pînă la vîrsta de nouăzeci de ani ? Oricum ar fi, remarcăm cu satisfacţie că nelipsitul (sic !) nu-şi mai vîră nasul nici după tatimieu, nici după ţiie. Hoţii de cărţi sînt exorcizaţi cu blesteme, dar fie tătari invadatori, fie conaţionali de toate treptele, ei nu se lasă speriaţi nici de calitatea, nici de numărul cefor invocaţi să-i pedepsească pe furi, ce urmează uneori a fi sancţionaţi de toţi cei 318 înalţi prelaţi, participanţi la sinodul de la Ni-cheia, convocat împotriva lui Arie. Un exemplar din Istoria Imperiului Otoman de Dimitrie Cantemir, în ediţia franceză de la 1743, poartă pe fila întîi însemnarea fără ocol a prea distinsului ei nou posesor : „ J. Ghyka prise de la Bibliothèque de lit. de Prince Alexandru Ghyka le 12 nov. 1865". loan Ghica, ilustrul paşoptist, hoţ de cărţi rare ? Ce nu face bibliofilul împătimit ? Domnitorul Alexandru Ghica murise în 1862. Biblioteca lui de literatură rămăsese probabil vraişte. Lua dintr-însa oricine, la nimereală. De ce s-o ia un nepriceput, şi nu unul ca dînsul, viitorul mare memorialist ? Nu şedea mai bine printre cărţile lui ? Notez că au trecut neobservate două greşeli de limbă franceză : Ut. pentru litt. (prescurtare pentru littérature) şi de în loc de du Prince etc. Locuţiunea a citi din scoarţa în scoarţă se întîlneşte şi la lectura cărţilor vechi. Protosinghelul Dionisie, egumenul mînăstirii Fedeleşoiului, scrie la 21 noiembrie 1792 şi repetă la 10 februarie 1793, în marginea Bibliei din Bucureşti : „Am citit-o din scoarţă pîn în scoarţă". Nu i-au trebuit nici trei luni ca să repete isprava, fără a cunoaşte, desigur, dictonul : bis repetita placent 1. 1 Cele repetate plac (lat.) 41 Credincios unui tipic, îndreptăţit cînd era vorba de cărţi bisericeşti, vel sărdarul Matei Cantacuzino, după ce citeşte Divanul sau gîlceava înţeleptului cu Lumea, de Dimitrie Can-temir, adnotează : „Această sfîntă şi dumnezăiască carte ieste procitită dă în tablă pă1 în tablă dă dumnealui Matei Cantacuzino vel sărdar". Aşadar, înregistrăm varianta „din tablă în tablă", pentru a exprima aceeaşi lectură exhaustivă, rînd cu rînd, de la un cap la altul al cărţii. O altă variantă ! Pe voluminosul op Voroava de întrebări şi răspunsuri întru Hristos, de Simeon, arhiepiscopul Tesalonicului (Bucureşti, 1765), un dascăl, Ioniţă, a scris cu răsfăţ : „Eu am cetit această sfîntă carte den scîndure în scîndure, tot binişor, frumos şi rar". Din scîndură în scîndură e o variantă mai rară, dar explicabilă prin faptul că vechile legături se făceau pe lemn, nu pe carton, ca în zilele noastre. Ioniţă ştia, săracul, că pentru a-şi însuşi cunoştinţe noi, trebuie citit „tot binişor", adică încet şi rar, că aşa este „frumos", adică bine. In vorbirea poporului nostru, frumosul este adeseori echivalentul binelui. Cînd cineva se poartă rău cu altul, terţul spune : „Nu s-a purtat frumos", în timp ce francezii, creatori ai tuturor modelor, de la cele cosmetice şi vestimentare la cele artistice, spun : „11 nya pas été chic“ 2. Nouă, popor de ţărani, ne e necunoscut şicul, marfă modernă de import, dar ne-a fost totdeauna drag frumosul. Mai tîrziu, inscripţia dascălului Ioniţă a fost integral transcrisă : „Eu am cetit această carte den scîndură în scîndură binişor, frumos şi rar. Eu Grigoraşi Buşilă." O transcriem şi noi „binişor, frumos şi rar". Un al treilea, dascăl ca şi Ioniţă, repetă frumoasa formulă : 1 Nu cumva pan (pînă) ? 2 N-a fost şic (franc.). 42 „Eu Irîmie am cetit această carte din scîndure în scîndure, încet şi rar, frumos cum se cade. Eu Irimle dascăl Cărăuşul ot Şipoteni." Irimle o nimereşte, nu cu oiştea în gard, cî cu varianta originală „frumos cum se cade" (adică bine, aşa cum trebuie). Ardelenii se folosesc astăzi de locuţiunea : a citi din doască în doască1. A întrebuinţat-o şi Lucian Blaga în traducerea lui Faust. Această variantă nu figurează în textele pe care le-am parcurs cu toată atenţia. Ştie oricine, chiar dacă nu este, ce înseamnă a fi harnic : a fi muncitor, cu spor la lucru. Un Vasile Pantea, „protopop şi paroh la Erdiu Sînjorz", lasă Molitvenicul său de Bălgrad (Alba-Iulia), din 1689, „la vreun nepot care ar fi harnic de dînsa". în sintagma rară : a fi harnic de ceva, sensul este : a fi vrednic de ceva. Expresia e de reţinut pentru polisemia epitetului harnic. Vrednicia e şi ea un har, în termeni laici un talent, o vocaţie, o însuşire căzută „pe undeva" de sus. Cine n-a citit texte vechi sé va mira că soţ, în limba veche, însemna şi soţie. Pe un exemplar din Carte de învăţătură (Iaşi, 1648), preotul Ştefan din Oniceni, care o cumpărase cu 4 ughi de aur, o lasă bisericii şi cere în schimb să fie pomenit el, „popa Ştefan şi pre soţiu mieu pre Marie" etc. Aci soţ suferă derivaţia soţiu, dar tot la masculin 2, urmat de mieu. Mai limpede cere un Lupaşco, în 1712, să fie pomenit el „şi soţul mieu Sanda" (răscumpărase de la un tătar, după războiul ruso-moldavo-turc, Îndreptarea Legii, celebra pravilă mare de la Tîrgovişte, 1652). A răscumpăra, pînă în secolul trecut, era totuna cu a cumpăra. Astfel spune şi un student, Elisei M. Cîmpeanu, la 25 septembrie 1898 : „Această Cazanie pe care am rescumperat de la Părintele Nestor Manciu din Ocolişul mare din Transilvania o donez spre semn de recunoştinţă Bibliotecii «Fundaţiunea Universitară Carcl I», Bucureşti..." 1 în magh. deszka — scîndură. 2 Şi în cunoscuta baladă germană stau la masă de ospăţ „der Konig mit seinem G emahl* (regele cu soţul său, regina). 43 Este Cazania lui Varlaam, pe care a cumpărat-o, dar spune că a răscumpărat-o, ca şi cum ar fi avut-o şi înainte şi ar fi pierdut-o sau ar fi dăruit-o ori ar fi vîndut-o. Astăzi nu mai răscumpărăm decît ce a fost cîndva al nostru şi cumpărăm ceea ce n-a fost niciodată al nostru. Nu vreau să închei prea fugitivele însemnări fără a identifica în posesorul din 1864 al Catavasierului din Rîmnic, 1750, în Gheorghe Codrea, ^şcolariu Viştea de Jos", care spune că e fiul popii Codrea şi că a primit cartea de la loan Codrea, pe nepotul lui Ion Codru Drăguşanu, celebrul autor al Peregrinului transelvan, care studiase şi el în acelaşi sat. Tînărul Gheorghe semnează cu caractere chirilice, latine şi gotice. Marele călător semna în tinereţe loan Germaniu Codru, dar numele lui adevărat era loan Codrea, iar Gherman, acela al tatălui său. Cartea veche romanească, vai !, nu este în comerţ ! Am recenzat-o după un exemplar de împrumut, pe care nu l-aş putea fur găsi, cum se spunea, printr-o pitorească vorbă, în copilăria mea. 15 martie 1973 Drama lui Miron Costin Drama lui Miron Costin a fost aceea a unui mare ambiţios ; se putea socoti candidat de drept la domnie, invocînd dibăcia lui politică, graţie căreia s-a menţinut în divanul ţării, echivalent cu consiliul de miniştri, timp de douăzeci de ani, în sfîrşit cultura sa, care-i conferea un prestigiu deosebit. Generaţia următoare — care, după tragicul său sfîrşit, i-а acordat, postum, simpatiile unanime ce-i lipsiseră în vremea lui — l-a ridicat foarte sus, spălîndu-1 de păcate şi culegîndu-i cuvintele ca pe nişte oracole. Este cazul să amintim, cui n-a citit cu toată atenţia Letopiseţul Ţârii Moldovei al continuatorului său, din punct de vedere cronologic, Ion Neculce, că acesta face mare caz de diversele atitudini ale lui Miron şi de cuvintele lui memorabile, în atîtea şi atîtea împrejurări. Neculce a folosit cronici intermediare, scrise din porunca Buhuşeştilor şi a Racoviţeştilor, dar şi tradiţiile de familie. Se ştie că mama lui era fiica lui Iordache Cantacuzino, unul dintre fraţii postelnicului Constantin. în preajma acestui Iordache şi-a făcut Miron ucenicia (el şi fraţii săi au fost crescuţi în casa puternicului boier, după moartea tatălui lor), sfetnic de vază* el şi fratele său, Toma, pe lîngă Vasile Lupu. Amîndoi, pravoslavnici ortodocşi, „Toma-vornicul şi Iordache vister-nicul", scrie Miron, „care capete de-abea de au avut cîndva această ţară, sau de va mai avea“, s-au împotrivit nunţii Măriei, fiica lui Vasile Lupu, cu Ianusz Radziwil, „om de casă mare, den cnédzii Litfei", pentru că acesta era „om de lege calvinească". Evlavia pe care Miron o păstrează fraţilor Cantacuzino este de toată lauda, şi dovedeşte încă o dată puterea întipăririlor din copilărie şi adolescenţă. Lui Iordache s-a gîndit spătarul Constantin Ciogole, care complotase cu 45 Gheorghe Stefan contra lui Vasile Lupu, să-i încredinţeze taina şi să-l avertizeze pe domnitor să-şi ia măsurile de apărare. Atunci Iordache, ne spune Miron, „au stătut la mare voie rea, ca un om întreg ce era la toată hireaci. Mă opresc aci, ca să observ pe de o parte cît de frumos ştia să exprime Miron problemele de conştiinţă, iar pe de alta să-mi rostesc adînca părere de rău că el însuşi nu şi le-a pus în atîtea împrejurări ale vieţii. Fraţii Cantacuzino au rămas pe lîngă domnul şi stăpînul lor, Vasile Lupu, per fas et neţ as, pe cînd Miron a mers încotro a prevăzut, nu fără fler politic, succesul : alături de Gheorghe Ştefan. A fost primul act de emancipare al lui Miron, la vîrsta de douăzeci de ani, dar care nu s-a făcut sub semnul loialităţii, ci sub acela al oportunismului. Imperturbabil, moralistul — care coexista în personalitatea complexă a lui Miron — scrie aceste înţelepte rînduri despre destinul domnitorului de care se lepădase : „In mică cumpănă stau lucrurile oamenilor şi răsipele a mare case şi domnii, şi bine au dzis un dascăl că lucrurile războaielor în clipala ochiului stau". Aşa este. Momentul istoric are şi înţelesul extensiv al duratei nedefinite, dar alteori pe acela restrictiv, al clipei decisive. Părăsit de ajutorul tătarilor, Vasile Lupu a cedat înaintea forţelor superioare ale fostului său mare logofăt, Gheorghe Ştefan, care-1 viclenise şi-i uzurpa scaunul. Glasul recunoştinţei răsună în cronica lui Miron a doua oară, faţă de aceiaşi fraţi Cantacuzino, cînd, după ce căzuseră în mîna lui Gheorghe Ştefan, care avea de gînd să-i suprime, au fost salvaţi prin intervenţia domnitorului muntean, Constantin Şerban. După ce arată cum ambii „au hălăduit (au scăpat !)... de primejdia morţii", Miron încheie, ca un vrednic cronicar, în tradiţia providenţialist-teistă a vechii noastre istoriografii : „Singur Dumnedzău preste nădejdea omenească fereşte pe cei direpţi de primejdii, că ce oameni au fost aceşti doi aicea în ţara aceasta, ales Iordache vistiernicul, fără scrisoarea (cronica !) mea credzu că va trăi numele lor în veci într-a-ceastă ţară de pomenirea oamenilor, den om în om". Aici Miron, dacă a fost sincer (şi nu ne îndoim !), s-a înşelat. Tradiţia orală nu are forţa de durată a scrisului. Dacă ar fi fost să se bizuie pomenirea fraţilor Toma şi Iordache Cantacuzino numai şi numai pe amintirea generaţiilor vii- 46 toare, ea s-ar fi pierdut chiar şi în propria lor familie, prea numeroasă ca nepoţii şi strănepoţii să le păstreze exact fizionomia morală. Numai mulţumită lui Miron, căruia Iordache i-а fost ca un tată, şi apoi lui Neculce, căruia acelaşi i-а fost bunic, nu s-a stins pe vecie numele acestor vrednici boieri, care se gîndeau şi la nevoile ţării, ridicînd glasul în divan. Iordache era pe cît de drept, pe atît de milos. Cînd Vasile a aflat de trădarea boierilor, pe cei ce i-а prins, i-а dat îndată armaşului, să le taie capetele. Iată cum relatează Miron reacţia morală a bunului său patron : „Eram pururea în casă eu la Iordachie vistiernicul şi ador-misă foarte greu Iordachie vistiernicu de mare scîrbă (mîh-nire !) ce avea, cînd, pre amiadză-noapte, au dat ştire de la curte de pieirea Ciogoleştilor şi a serdariului (Ştefan). Şi dacă l-am deşteptat, îndată au dzis : «Au perit-au cei boieri ?» Şi dacă i-am spus că au perit, au suspinat greu, dzicîndu : «Ah ! Ce s-au făcut !»c< Iordache vistiernicul condamna aşadar răzbunarea, chiar cînd pedeapsa capitală intra în uzanţele dreptului nescris, în ale „obiceiului pămîntului". Miron era mai puţin sensibil la asemenea drame, nebănuind că şi pe el îl păştea acelaşi sfîrşit. .După documentele existente, chiar dacă el nu a luat parte la complotul lui Velicico, fratele său, împotriva lui Constantin Cantemir, este însă clar că îi surpa domnia. Miron a fost, desigur, un patriot. N-a rostit el, cel dintîi la noi, cuvintele care au devenit, după două sute de ani, curente ? Să le amintim celor ce le-au uitat sau nu ştiu că sînt de la Miron citire, după cronica lui Neculce : „Să nu dăm locul, că pămîntul acesta este frămîntat cu sîngele moşilor şi a strămoşilor noştri" (Cap. VIII. Domnia Ducăi Vodă celui Bătrîn a tria în Ţara Moldovei). Numai că Neculce, reproducînd letopiseţul contemporan, califică aceste cuvinte „sfat înşelătoriu", fiindcă a avut ca urmare capturarea domnitorului de către podgheazul (de- ’ taşamentul invadator) al lui Bainschi, poate şi fiindcă nici cronicarul n-a părut străin de lovitura împotriva domnului ce-i păstra încrederea. Dumitru Velciu, recentul biograf şi comentator al lui Miron, se arată mirat de sciziunea dintre caracterul cro- 47 nicarului şi acela al operei, a unui moralist impresionant, de atîtea ori enuriţător al celor mai frumoase principii de etică. Una este omul, aşa cum pare la lectura operei sale, şi alta cînd îi cunoşti viaţa, cu oscilaţiile şi contradicţiile ei. Omul care a scris în secolul său cel mai important tratat de pedagogie — l-am numit pe Jean-Jacques Rousseau, iar cartea s-a intitulat Emile — ne-a divulgat, în Confesiunile lui, că-şi depusese copiii la azilul copiilor părăsiţi de pă- rinţii lor (direct sau indirect, nu are a face!). Brunetière dădea mereu exemplul probant al lui Bossuet (idolul său) şi al lui Fénelon (bestia lui cea neagră, cum spun francezii). Cd dintîi era de cea mai aspră intransigenţă cînd credea că valorile eterne ale bisericii romario-catolice erau ameninţate, fie de o „erezie" ca aceea a d-nei Guyon, prietena lui Fénelon, care-i adoptase practicile şi teoriile chietiste, fie de interpretările exegeţilor Bibliei, ca Richard Simon, sau de operele autorilor dramatici „licenţioşi", ca Molière şi alţii, credea el, din acelaşi aluat. în particular, însă, prelatul era simplu, primitor, afabil, bunătatea şi buna-credinţă însăşi, pînă la naivitate. Dimpotrivă, autorul lui Télémaque părea omul cel mai blînd şi dulce, dacă-i citeai cărţile sau polemicile, dar înaltul prelat, arhiepiscopul de Cambrai, avea rigiditatea unui suveran, mîndru, casant, dur, iar ca preceptor al unui „delfin" încăpăţînat şi inguvernabil, a reuşit să-i zdrobească voinţa şi să-l facă blînd ca un mielu- şel, în speranţa (ce s-a dovedit deşartă prin moartea prematură a tînărului) că el va guverna cînd. fostul său învăţăcel va domni. 16 august 1973 Stolnicul Constantin Cantacuzino O excelentă monografie, semnată Çorneliu Dima-Drăgan — Livia Bacâru : Constantin Cantacuzino Stolnicul (Editura Albatros, 1971), învie epoca şi figura aceluia cu drept cuvînt caracterizat în subtitlu : un umanist roman. într-o aleasă formă literară se ascunde informaţia bogată — aş spune exhaustivă — a celor doi semnatari. Cel dintîi ne-a mai dat, ca un studiu prealabil, o lucrare necesară : Biblioteca unui umanist romăny Constantin Cantacuzino Stolnicul, cu un cuvînt înainte de Virgil Cândea, publicată de Co- mitetul de Stat pentru Cultură şi Artă, Consiliul Aşezămintelor Culturale, Bucureşti, 1967 ; este o amplă operă bibliografică de reconstituire, conţinînd 407 titluri de cărţi şi manuscrise, din toate domeniile culturii. Şaizeci şi opt din acestea au făcut obiectul unui catalog cu acelaşi titlu al expoziţiei comemorative din iunie 1966, iniţiată de Biblioteca Academiei Republicii Socialiste România, la Muzeul de artă feudală al Academiei, „Dim. Minovici" ; semnatarii catalogului au fost aceiaşi : Livia Bacâru şi Corneliu Dima-Drăgan. După cum savantul montanist Pierre Villey nu reuşise, la începutul secolului nostru, să reconstituie decît un sfert din biblioteca lui Michel de Montaigne, tot astfel este plauzibilă ipoteza că biv-vel-stolnicul adunase, în cursul unei vieţi, un număr mult superior celor rămase în marile biblioteci publice ale zilelor noastre. Astfel, nu-mi vine a crede ca ar fi reală proporţia de aproximativ una la patru a cărţii bisericeşti române faţă de cele teologice străine. De aci aş deduce că din cele dintîi s-au pierdut mai multe, prin întrebuinţare şi trecere din mînă în mînă, pe cînd celelalte au găsit mai puţini cititori şi au avut o circulaţie inferi- 49 oară, în decurs de două seèole şî jumătate de la moartea stăpînului lor. Ca şi Dimitrie Cantemir, mai vîrstnicul său contemporan, Constantin Cantacuzino a fost un savant, care nu găsea linişte pînă nu-şi completa informaţia, ca să-şi facă o idee justă în problema ce-1 frămînta. împrejurările şi poziţia sa familială l-au constrîns să facă politică şi să devină, prin calităţile rafinate ale inteligenţei lui, un foarte abil diplomat şi eminenţa cenuşie a nepotului său de soră, Constantin Brâncoveanu, de-a lungul a două decenii din domnia acestuia. Desigur că vocaţia îl chema la masa de lucru, în timp ce tumultul veacului îl distrăgea de la preocupările lui intelectuale. A cunoscut din tinereţe pribegia şi chiar torturile fizice. Ca un brav, silit să primească „falanga" şi văzînd că un frate mai tînăr nu suporta loviturile, a luat asupră-şi şi partea celui plăpînd, ca şi cînd ar fi fost un „încasator" •din vremurile noastre, pe ring. Renaşterea a fost o epocă mai blîndă, fireşte, decît Evul Mediu, dar vieţile omeneşti erau pîndite în timpul ei de primejdii cu atît mai perfide, eu cît erau mai ascunse. Otrava era administrată fără ezitare, iar cavalerii ei o purtau asupră-le, în montura inelului. Cum Cantacuzinii erau cei mai subţiri din protipendada noastră, ei erau şi cei mai suspectaţi de a o manevra. Astfel, a ieşit legenda otrăvirii, de către fraţii săi, a lui Şerban Cantacuzino, care, în calitate de domnitor, după moartea mamei sale, doamna Elina, postelniceasa, îşi deposedase fraţii, nebănuind că avea să ia, curînd-curînd, urma răposatei prin moarte naturală, cu toată vigoarea sa taurină. Princiarii veri, unchi şi nepoţi, se suspectau reciproc. în Genealogia familiei lor, redactată de banul Mihail Cantacuzino, către sfîrşitul secolului al XVIII-lea, se rosteşte bănuiala că bunul Constantin Brâncoveanu ar fi pus gînd rău întregului neam cantacuzinesc şi că-i jurase exterminarea. Xucrul nu ni se pare posibil. Cuvintele lui, faţă de vărul său, Ştefan Cantacuzino, fiul Stolnicului, care-i luase locul in scaunul domnesc, cînd a fost ridicat de turci, ni-1 arată prea pătruns de frica lui Dumnezeu ca să-şi fi făurit asemenea proiecte criminale. I-а spus aceste vorbe, pe care, nu ştim bine de ce, nu le-am regăsit în monografia recentă : „Finule Ştefane, dacă aceste nenorociri sînt de la Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-se voia Lui. Dacă, 50 însă, sînt rodul răutăţii omeneşti pentru pieirea mea, Dumnezeu să-i ierte pe duşmanii mei, dar ei să se păzească de mîna grozavă şi răzbunătoare a lui Dumnezeu." Şi aşa a fost. La mai puţin de doi ani după decapitarea lui Brâncoveanu, a celor patru băieţi ai săi şi a agăi Enache Văcă-rescu (care nu era ginerele domnitorului !), au fost sugrumaţi Stolnicul şi domnescul său fiu, cu moartea hărăzită criminalilor de rînd (peste cîteva zile, au căzut capetele spătarului Mihail Cantacuzino, al fiului său şi ale altor şase membri ai familiei). Autorii monografiei ridică ipoteza că nu Stolnicul ar fî fost autorul pîrilor la Poartă, care au dus la mazilirea lui Brâncoveanu, ci fratele lui, „spătarul Mihai Cantacuzino, om mai dîrz, mai pasionat, mai dinamic şi mai interesat decît Stolnicul". Mihai ar fi vrut să-l facă domn pe ginerele său, Mihai Racoviţă. Totuşi, autorii admit că Stolnicul, „deşi bătrîn, bolnav şi cu sufletul mîhnit", în sihăstria lui voită, la ţară, „nu putea sta izolat de evenimente" şi că» în definitiv, „nu putea fi împotriva destituirii lui", adică a Brâncoveanului. El era însă legat prin jurămînt să-i ră-mînă credincios, iar hainia (trădarea), după obiceiul pă-mîntului, se pedepsea cu moartea. Pe de altă parte, autorii afirmă cu justeţe : „Va fi greu de stabilit partea de vină a Stolnicului în suprimarea Brâncovenilor". Oricum ar fi» şi chiar dacă Stolnicul n-a fost principalul autor al mazilirii domnescului său nepot, el a fost acela care a plătit cu capul ascensiunea fiului său şi moartea cumplită a Brâncovenilor* In timp ce aceasta a rămas în amintirea poporului ca o* jertfă mucenicească benevolă, întrucît se întindea celor condamnaţi puntea de salvare a lepădării de credinţa strămoşească, moartea Stolnicului şi a lui Ştefan, lipsită de glorie, stăruie să păstreze pecetea justiţiei imanente. E de la sine înţeles însă că planurile nu trebuie confundate şi că Stolnicul rămîne o figură impunătoare în cultura noastră. Dealtfel, nu mi-1 pot închipui cu mîinikf pătate decît de cerneală. îl văd numai şi numai la masa de lucru, înţesată de cărţi, de cărţi de toate dimensiunile, de la micile elzeviruri de la Leyda (Lugdunum Batavorum), pînă la uriaşele infolii care cer, pe lîngă concursul minţii, şi pe acela al braţelor vînjoase, deprinse cu ridicarea greutăţilor. II văd rînd pe rînd încruntîndu-se de cîte ori truda îi era zadar- 5î fiică, în căutarea unei cît de fugitive menţiuni asupra ţării lui sau străfulgerat de bucurie cînd putea descoperi o lumină nouă peste veacurile de întuneric ce se abătuseră asupra neamului său adoptiv. In fond, Stolnicul a fost un tot atît de mare patriot ca şi om de ştiinţă, care şi-a alcătuit întîia metodă exactă în domeniul istoriei naţionale. Prea puţini sînt aceia care, măcar din pasiune filologică, au reţinut o interesantisimă observaţie a Stolnicului. Fireşte, romanii sînt strămoşii noştri cu care ne-am fălit cînd eram mici, apăsaţi şi necunoscuţi. Mai tîrziu, cînd ne-am întregit hotarele, unii dintre noi au început a se grozăvi cu singura ascendenţă geto-dacă, în care au văzut pe adevăraţii strămoşi aborigeni, faţă de viiturile succesive. Cam aşa merg lucrurile şi în alte părţi ale lumii. Un Camille Jullian, mare ga-loman, nu-i socotea şi el pe romani ça pe nişte infami invadatori şi genocizi ? Dar să ne întoarcem la vorba Stolnicului, recurgînd la textul din ediţia a И-a a Letopiseţelor lui M. Kogălniceanu (în care Istoria Ţarii Româneşti e atribuită spătarului Milescu) : „Avem şi acest semn, că atîta se unise acei romani de aici cu acei daci, cît nu s-au mai despărţit ; apoi între dînşii, nici cînd s-au rupt de împărăţia romană, şi au intrat printre dînşii alte limbi (= popoare !), ci tot într-una s-au ţinut şi au rămas şi pînă astăzi. însă romanii carii erau, tot mai varvari îi ţineau pre daci, cum şi erau ; şi se vede că, cînd se mîniau şi se certau între dînşii, în loc de ocară, cum s-ar zice, romanul le zicea acelora daci, adecă înţelegînd varvari, care cuvînt şi pînă acum se aude de cîte vreun român din cei bâtrîni la carii au mai rămas doară cîte o urmă de acelor mai bătrîni, din om în om păzindu-se, carii ca acestea ţin, şi au şi cîte un cuvînt de acelea; că iată, cînd vor să se certe sau să zică în loc de ocară vreunui om ce-l văd moale, căscînd şi blestemat, îi zic dac, care va să semneze aceea ce-i ziceau pre atuncea" Să reţinem, aşadar, că mai existau contemporani de-ai Stolnicului care foloseau cuvîntul dac ca pe un epitet injust, pentru a stigmatiza păcatele unora, ca lenea, lipsa de energie sau altele, mai infamante, în conflict cu etica vremii. Să ne întoarcem însă mai ales la foarte meritoria carte, ale cărei 23 de capitole ne plimbă de „la curtea lui Matei Easarab", căruia i-а slujit cu credinţă Postelnicul, vredni- 52 cui tată al Stolnicului, pînă la acel „drum fără întoarcere", care povesteşte cu stăpînită emoţie sfîrşitul lui Constantin Cantacuzino şi al fostului domnitor, Ştefan Cantacuzino, ale căror trupuri, sugrumate şi apoi decapitate, au fost aruncate în mare, fără a se găsi mîini pioase, ca acelea ale văduvei lui Constantin Brâncoveanu, să le adune şi să le astruce după datină. Din multele pagini vibrante de sensibilitate, care însufleţesc savanta monografie a Stolnicului, reproducem fraza finală pentru justeţea ei, nelipsită de farmec literar : „Sub pămîntul şi piatra Constantinopolulai nu s-а găsit într-adevar nici o urmă, căci moştenirea cea mai de preţ pe care Constantin Cantacuzino cărturarul o lăsase posterităţii a rămas în Ţara Românească, acolo unde uimitoarea sa minte, îndemnată de înaltul sentiment al dragostei de patrie, a pus temeliile unui veac de lumină românesc, a deschis larg porţile ştiinţei şi, din adîncile izvoare ale trecutului, a scos la suprafaţă adevărul despre începutul neamului său, făurind o nobilă operă istorică pe care nu o vor putea nimici veacurile viitoare". Veacul nostru, prin ştiinţa şi talentul autorilor cărţii, slăveşte pe întîiul istoric român, Stolnicul Constantin Cantacuzino. 25 martie 1971 Lecturile Stolnicului Am relevat la apariţia cărţii Biblioteca unui umanist roman : Constantin Cantacuzino Stolnicul (1967), de Corneliu Dima-Drăgan — Livia Bacâru, munca sagace de depistare a unui număr considerabil de cărţi şi manuscrise din cîte au aparţinut celui mai învăţat dintre cărturarii Ţării Româneşti : peste patru sute. Cărţile au fost clasate la rubricile de materii (istorie, geografie, filosofie, jurisprudenţă, lingvistică, literatură, ştiinţe naturale, medicină, matematică, astronomie, tehnică, teologie, enciclopedii etc.). Stolnicul se putea mîndri cu o lectură imensă, în toate direcţiile gîndirii vechi şi contemporane. Figura acestui interesan-tisfm umanist român, cu studii înalte la Şcoala Patriarhiei din Constantinopol şi la Universitatea din Padova, a ispitit pe profesorul italian Mario Ruffini, doctor honoris causa al Universităţii din Bucureşti, care a studiat, în marginea lucrării precedente, pregătirea culturală a savantului român, începuturile bibliotecii sale, alcătuirea ei şi, odată cu lecturile Stolnicului, natura şi tendinţele acestora. De la bibliografie, aşadar, noul cercetător al Stolnicului a căutat să se instaleze, dacă se poate spune, în intimitatea acestor lecturi şi în raporturile ei cu opera lui. în scurta Prezentare la cartea sa (Biblioteca Stolnicului Constantin Cantacuzino, în traducerea lui D. D. Panaitescu şi Titus Pîrvulescu, Minerva, 1973), Mario Ruffini ne mărturiseşte că figura Stolnicului l-a preocupat timp de patruzeci de ani, că s-a întrebat mereu ce a gîndit şi a scris Stolnicul după plecarea lui de la Padova. învăţătura era tradiţională în neamul Cantacuzinilor, sau, după expresia lui Mario Ruffini, „pare a fi o boală de 54 familie". Este, din fericire, o boală de pe urma căreia nu moare nimeni ; politica, în schimb, făcînd ravagii la toate nivelurile, avea să fie fatală, ca ereditatea, în cele trei generaţii : postelnicul, Stolnicul şi fiul acestuia, voievodul Ştefan Cantacuzino al Ţării Româneşti (1714—1716), au murit tustrei sugrumaţi, în beciurile închisorilor din ţară şi din străinătate. însuşi postelnicul era la Braşov „binecunoscut ca literat" şi primea în 1655, de la rectorul Martin Albrich al Şcolii umanistice, o carte teologică de Luca Os-lander, Enchiridion Controversiarum quae Augustanae Con-fessionis Theologis cum Anabaptistis intercedunt, apărută la Wittenberg în 1608. Dedicaţia, despre care Mario Ruffini ne spune că transpira intenţii de prozelitism, era adresată postelnicului în termenii cei mai obsecvioşi, dar şi cu îndemnul „unei mai bune cercetări a adevărului ceresc". în anul următor, acelaşi rector oferea aceluiaşi nobil bărbat o lucrare proprie de disputaţie teologică cu citate din sfinţi, iar dedicaţia nu uita să menţioneze, pe lîngă magnificenţă, şi generozitatea postelnicului. Stolnicul ar fi luat primele învăţături de latină şi de greacă, de filosofie şi de teologie, la Şcoala înaltă din Braşov, aşa cum pare a dovedi existenţa, în biblioteca Stolnicului, a unei cărţi latineşti de logică a numitului rector. La doi ani după moartea violentă a tatălui său, Stolnicul a fost trimis să-şi continue studiile în Şcoala Patriarhiei. Mario Ruffini ne încredinţează că tînărul n-a putut fi satisfăcut de nivelul studiilor ţarigrădene şi că motivul acesta l-a determinat să treacă în Italia şi să se oprească la Universitatea din Padova, „pe atunci unul din centrele culturale cele mai celebre din Europa". Noul exeget al Stolnicului îl vedea ca pe un „spirit, fără îndoială, realist şi pozitiv". S-a înscris la „Universitas Artistarum", ca „D. Constantinus Cantacuzenus Constantinopolitanus pupil-lus** — pupil, foarte probabil, nu prin naştere sau origine, ci prin formaţie intelectuală, cu mîndrie, credem noi, mărturisită (semn că Şcoala Patriarhiei nu era una de mîna a doua, ci dimpotrivă, după cum reiese din paginile circumstanţiale din Istoria Imperiului Otoman, în care Dimi-trie Cantemir enumeră un şir impresionant de învăţaţi, dintre care unii, ca Alexandru Mavrocordat Exaporitul, aveau să fie publicaţi şi reeditaţi chiar în Italia). Nu se cunosc 55 profesorii din anul întîi de studii padovane ale Stolnicului. Dintre profesorii anului următor, Stolnicul l-ar fi preferat pe milanezul Ottavio Ferrari, ale cărui cărţi şi le-a procurat. Stolnicul a manifestat interes deosebit pentru medicină. Era vremea, care s-a prelungit, a iatrofilosofilor, adică a filosofilor unşi cu medicină şi chiar unşi ca medici şi consultaţi ca atare, obţinînd vindecări spectaculoase prin simplă sugestie, cum a fost cazul lui Ieremia Cacavela, care a vindecat pe înaltul demnitar turc cu caşete de cretă, aşa cum se tratează astăzi uneori cu injecţii de apă distilată. Mario Ruffini mărturiseşte sincer că nu ştim nimic dé-spre viaţa particulară a Stolnicului în cei doi ani de studii padovane. Totuşi, d-sa bănuieşte că ar fi dus „o perioadă de viaţă studenţească boemăfC, pentru că ar fi fost în gazdă la doamna Virginia Romana (căreia, să zicem, nu i se potrivea nici unul din cele două nume, spre mai bună servire a românului şi a colegului său, sasul Martin Hermann, care şi-a luat totuşi titlul, de care urmaşul imperial n-avea nevoie). Ce putem şti ? Tineretul trebuie să-şi facă puţintel de cap. ca nu cumva să-şi dea în petec la maturitate, sau, şi mai rău, la bătrîneţe ! Stolnicul a fost o fire nepătrunsă, care n-a vorbit niciodată de formaţia sa intelectuală, necum de aventurile din tinereţe. Ca student, şi-a transcris versuri goliardice, în care era vorba de jocurile de noroc, de băutură şi de plăcerile dragostei : alea, vinus, venus. Se distra cu anagrama : Roma — amor şi cu mese copioase, cum mărturisesc textele transcrise de el într-o latinească nu de-săvîrşit gramaticală. Stolnicul a păstrat însă legăturile cu unii dintre dascălii săi padovani, încredinţîndu-le creşterea fiului său Radu, italienizat Rodolfo, tot la Padova. O întrebare capitală este aceea a situării Stolnicului faţă de religia şi de Biserica romano-catolică. Savantul era foarte versat în disputele teologice, caré continuau de veacuri să le .sfîşie pe amîndouă, se informa necontenit, procurîndu-şi cărţile şi tratatele cele mai indigeste, mai ales din stirpea Summei thomiste, care-şi revendica supremaţia prin întronarea raţiunii ca mijloc de cunoaştere supremă a cauzelor prime şi a celor finale. Biblioteca studentului înclinase întîi în direcţia beletristică, prin cumpărarea unor poeţi clasici în mai multe ediţii 56 şi prin atracţia pe care o exercita asupra spiritului său receptiv şi iscoditor gîndirea liberă a lui Erasm din Rotterdam, ale cărui „adaghii* sau „parimii" îi erau poate cartea de căpătîi. Curios, şi nu prea !, din prima şi unica listă autografă de cărţi ale studiosului cititor, observăm interesul pentru disciplinele cele mai diverse : beletristică, istorie, retorică, gramatică, drept, (und leider auch...) teologie etc. La o statistică a celor 442 cărţi şi manuscrise din biblioteca Stolnicului, Mario Ruffini stabileşte că peste o treime au fost scrieri publicate în Italia, iar restul în afara Italiei. Ce dovedeşte aceasta ? Că Stolnicul a cumpărat o mare parte din cărţile lui din Italia, direct sau prin interpuşi, nu fără a fi stabilit legături cu prieteni şi cunoscuţi din alte ţări, unii poate încă din anii padovani, care i le-au procurat pe celelalte. Stolnicul citea şi adnota, cu pana de gîscă şi călimările la îndemînă, fără a se sinchisi de virginitatea paginii, ca omul preocupat să-şi fixeze obiectul interesului sau chiar să-şi spună punctul de vedere în chipul cel mai răspicat, în substanţiala sa Prefaţă, Virgil Cândea are dreptate, ros-tindu-şi regretul că editorul român nu s-a ostenit să descifreze adnotaţiile Stolnicului, care ni se par şi nouă de un interes capital, mai ales pentru fixarea poziţiei sale precise, şi îndeosebi în chestiunile controverselor teologice. Mario Ruffini nu se iluzionează asupra zvonului după care Stolnicul ar fi aderat în taină la catolicism, înţelegînd că simpatia lui era de natură mai mult politică decît dogmatică sau intimă. Stolnicul a fost înainte de toate un mare bărbat de stat, un cap politic genial, care a condus timp de douăzeci de ani politica externă a domnescului său nepot, Constantin Brâncoveanu, iar cînd a rupt cu acesta, din dorinţa de a-şi ridica în scaun fiul, a plătit ambiţia cu capul. Cum era un atare om, mereu în corespondenţă cu trei cancelarii împărăteşti, să-şi piardă timpul cu infoliile disputelor teologice, ale căror coordonate le cunoştea prea bine, încă din anii studenţiei, ca să se înfunde în chichiţele arguţiilor zise sacre ? Diplomatul moştenea, dintr-un lung şir de înaintaşi, atît arta disimulării oportune, cît şi visul unei restaurări politice, pe ruinele puterii otomane, a cărei prăbuşire, scon- 57 tată prea curînd şi de Dimitrie Cantemir, o dorea cu ardoare. Meritul capital al studiului lui Mario Ruffini este ra-dioscopia cărţilor din biblioteca Stolnicului, cercetate în spiritul lor şi în cadrul preocupărilor speciale ale învăţatului român. Un impresionant aparat de note, foarte instructiv la lectură, dezvăluie cunoaşterea adîncită a oamenilor şi a operelor. Cîte o notă stabileşte data exactă, la zi, cu consultarea calendarului perpetuu, urmărind zilele săptămînii, în controversă cu spiritul exact al lui N. Cartojan, ba chiar şi cu Stolnicul, care putea şi el greşi, în fuga condeiului. Mario Ruffini cunoaşte perfect epoca brâncovenească, în care figura Stolnicului a fost aceea a unei eminenţe cenuşii, centru de atracţie al tuturor misionarilor şi călătorilor ce treceau prin Ţara Românească. Nici chiar Antonio-Maria del Chiaro, secretarul brâncovenesc, nu era mai versat în tainele curţilor noastre domneşti, decît mandatarul modem al culturii italiene, care proiectează din toate părţile asupra bibliotecii şi minţii geniale a Stolnicului luminile sale. Stolnicul i-а apărut ca o piatră de hotar, între Orient şi Occident. O piatră de îmbiere reciprocă, de înţelegere vie, de apropiere intimă. 1 noiembrie 1973 Viata şi opera lui Dimitrie Cantemir* Prin hazardul sau toanele cronologiei, sărbătorim în anul acesta o triplă aniversare : 300 de ani de la naşterea domnitorului Dimitrie Cantemir, 250 de ani de la moartea sa şi 275 de ani de la apariţia, la Iaşi, a primei lui lucrări, Divanul. Marele nostru scriitor n-a fost numai cel mai ilustru dintre istoricii noştri. A avut cinstea să figureze şi ca membru al Academiei regale din Berlin, ca senator al Imperiului Rusiei şi consilier intim al ţarului Petru cel Mare. Prin apariţia postumă, în secolul al XVIII-lea, a lucrării lui capitale, Istoria Imperiului Otoman, în versiuni succesive, în engleză, franceză şi germană, ilustrul nostru compatriot s-a bucurat de un renume european. Numele lui poate fi citit pe frontispiciul Bibliotecii Sainte-Geneviève din Paris, alături de principii spiritului din toate timpurile. Fiu şi frate de principe domnitor în Moldova, el însuşi stînd de două ori pentru puţină vreme în scaunul ţării, Dimitrie Cantemir a fost mare prin operele sale, iar nu din naştere. Tatăl său, Constantin Cantemir, care a domnit 8 ani, din 1685 pînă în 1693, şi care poate n-a aspirat să întemeieze o dinastie, aparţinea clasei mijlocii a societăţii moldovene, răzeşiei, ţărănimii libere, deţinătoare de mici proprietăţi rurale. La drept vorbind, ascensiunea tatălui, cu totul neaşteptată, făcută să supere puternica clasă boierească, a fost datorată bunului plac al principelui Şerban Cantacuzino, co- * Textul a făcut obiectul unei conferinţe, la München, Düsseldorf, Aachen şt Bonn (R.F.G.), în cadrul comemorării a 250 dé ani de la încetarea din viaţă a marelui umanist român, eveniment înscris în Programul U.N.E.S.C.O. 59 borîtor prezumtiv al împăraţilor Bizanţului, care a vrut să-l lege de ambiţioasa politică, ce nu urmărea nici mai mult, nici mai puţin decît restaurarea Imperiului Roman de Răsărit. Marele nostru N. Iorga a văzut în Constantin Cantemir un „soldat de fortunepentru că s-a distins prin vitejia lui în solda Poloniei, a fost ridicat la gradul de rot-mistru şi, întors în* ţară, a ajuns treptat-treptat serdar, penultima treaptă în comandamentul armatei moldovene. Bărbatul era de statură înaltă, de temperament sangvin ; a fost însurat de patru ori. Tatăl celui mai învăţat principe al timpului său era însă un agramat, care a învăţat numai să semneze. De la mama lui, Ana Bantaş, dintr-o familie de boiernaşi, a moştenit Dimitrie înclinarea către beletristică, imaginaţia aprinsă şi sensibilitatea vie. Tatăl, originar din satul Silişteni, ţinutul Fălciu, ar fi trebui să se cheme Si-lişteanu, după obiceiul de a-şi lua numele de la pămîntul stăpînit : el a preferat numelui fără răsunet pe acela al unui mîrzac tătar, care se ilustrase la începutul veacului. Mai ambiţios decît tatăl, Dimitrie pretinse că numele patronimic Cantemir ar fi fost varianta modernă a marii căpetenii mongole, Khan Timur sau Tamerlan. (1366-ТІ405), învingătorul sultanului Baiazid I şi că într-adevăr Cantemireştii moldoveni ar fi fost urmaşii săi. Cînd Antioh Cantemir, fiul lui Dimitrie, ambasador al Rusiei laţ Paris, se făli în-tr-o scrisoare către Voltaire cu această ilustră ascendenţă, principele oamenilor de spirit al veacului său îi „răspunse cu tîlc că l-ar fi crezut mai curînd coborîtor al lui Pericle decît al unei căpetenii barbare. Aceasta a fost slăbiciunea cea mare a lui Dimitrie, pe care a încercat s-o compenseze prin strălucirea unui nume mare, fără a-şi da seama, cu toată înalta părere pe care o avea despre meritele sale, că avea să se facă cunoscut şi să-şi ilustreze numele, prea puţin autentic, prin propriul său geniu. La naşterea lui, în 1673, 26 octombrie, se afla în scaunul ţării principele Dumitraşcu Cantacuzino, de curînd înscăunat, care i-а fost naş şi i-а dat odată cu numele o bucată de pămînt la ţară, pe care n-a lărgit-o niciodată, cum făceau stăpînii Moldovei. Vremurile erau nestatornice, domnitorii îşi urmau la scurte intervale, după ooftele marilor viziri sau nevoile momentului. Clasa boierească era neastîm- 60 parată şi se bucura de schimbările frecvente, prin scoaterea la mezat a peşcheşului către Turcia, care se încincise într-o sută de ani, sărăcind clasele mijlocii şi pe cele de jos, singurele birnice. Aşezată, după expresia neuitată a cronicarului Grigore Ureche, „în calea răutăţilor", ţara era adesea călcată de hoardele tătarilor din Crimeea, la porunca turcilor, sau era cîmpul de luptă între Imperiul Otoman şi ţările învecinate. O partidă polonă, căreia-i aparţinea un număr de mari boieri се-şi făcuseră studiile în Polonia şi se bucurau de calitatea de cetăţeni polonezi prin dobîndirea „indigenatului", agita ţara şi înăsprea vigilenţa şi represaliile turcilor. Tabloul schimbării domnitorilor ilustrează starea aceasta de nestatornicie. Numitul voievod, naşul lui Dimitrie, e înlocuit după doi ani de Antonie Ruset (Rosetti), grec din Constantinopol, dar domnitorul blînd, demis prin intriga condusă de Miron Costin, după trei ani de domnie, fu supus celor mai îngrozitoare cazne, în urma falselor învinuiri cărora căzu victimă vrednică de plîns. I-а urmat Gheorghe Duca, albanez, care domni 5 ani şi fu înlocuit cu viitorul fruntaş al partidei poloneze, Ştefan Petriceicu, acelaşi care nu domnise decît un an, înainte de naşterea lui Dimitrie. De rîndul acesta, Petriceicu trece la polonezi, după trei luni de domnie, ca să fie din nou înlocuit prin naşul eroului nostru şi ca acesta să nu se menţină decît cincisprezece luni, pînă la înscăunarea lui Constantin Cantemir. Poporul nostru are o zicală plină de miez, care datează desigur din acele veacuri de nestatornicie politică : „Schimbarea domnilor, bucuria nebunilor". Boierii erau împărţiţi în partide, fie în jurul unuia dintrei ei, fie pe lîngă o putere străină, care ameninţa ţara cu o nouă ocupaţie turcească sau de a fi încă o dată teatrul războiului, fapt care atrăgea mizeria neagră a poporului, încărcat de biruri şi năpaste. Deşi Cantemir slujise în armata polonă, în care se distinsese şi-şi crease relaţii, a ştiut să păstreze neutralitatea, în tot timpul relativ lungii sale domnii. în momentul în care salvatorul Vienei, regele Jan Sobieţki, năvăli în Moldova, cu gîndul s-o ocupe întreagă, să treacă Dunărea şi să lupte cu turcii la ei acasă, Constantin Cantemir se retrase prudent, lăsînd ocupantului capitala şi reşedinţa sa intacte, gata a-1 primi pe regescul oaspete. Cu ocazia ospăţului ce l-a oferit partida polonă marelui suveran, speranţa întregii 61 creştinătăţi, Jan Sobieţki improviză în limba noastră această strigătură : Constandine, Tu fugi bine. Nu ai casa у Nice masa у Nice mîndră giupîneasd. La care cumintele fugar îi trimise răspunsul că-i lăsase oaspetelui atît casa, cît şi masa, dar că pe jupîneasa lui i-o luase bunul Dumnezeu. Credinţei lui faţă de otomani, încercată la focul ispitelor, i-а datorit Constantin Cantemir să moară în scaun, fără să fi fost niciodată suspectat de duplicitate. Luase obiceiul, în timpul zilei, să asiste la lecţiile ce le lua fiul său mezin, Dimitrie, cu învăţatul cretan Ieremia Cacavela şi, mai ales seara, să-l asculte citindu-i versete din Biblie, în versiunea improvizată de Dimitrie, de pe atunci tare la învăţătură şi vorbind greaca cu înlesnirea viitorului poliglot. în scrierea închinată amintirii tatălui său, Dimitrie ne-a lăsat icoana mişcătoare a scenei de familie, la lumina candelelor şi în stricta intimitate dintre asprul octogenar şi subţirea lui progenitură. Neştiutor de cele viitoare, aşa cum sînt toţi oamenii şi, mai ales, cum erau cei vechi, ce nu se bucurau de norocul de a fi profitorii viitorologiei, Constantin Cantemir nu-şi putea închipui ce avea să rezerve celei mai înzestrate dintre odraslele lui fatalitatea, călăuza supremă a celor săraci cu duhul. La moartea lui, după spusa credincioşilor săi, Constantin îl dori pe Dimitrie urmaş, în timp ce întîiul său născut, Antioh, îl reprezenta la Istanbul, în calitate de capuchihaie (ambasador sau, mai bine zis, ca ostatec, în cazul trădării !). Tînărul Dimitrie a primit caftanul domnesc de la un paşă în trecere prin Iaşi, dar înalta Poartă, cedînd stăruinţelor şi mai ales numărului mare de pungi din partea domnitorului Ţării Româneşti, nababul Constantin Brâncoveanu, îl înlocui prin viitorul ginere al acestuia, tot atît de tînărul Constantin Duca, şi acesta din fragedă vîrstă învăţat, cu stofă de mare elenist. Dimitrie fu nevoit să ia calea Ţarigradului, la porunca Sultanului, şi rămase în Turcia, cu scurte întreruperi, douăzeci şi doi de ani. 62 Lungul său popas a fost hotărîtor pentru formaţia sa intelectuală şi pentru viitoarea lui orientare politică, prin care avea să se alăture marii puteri creştine de la miazănoapte şi să se rupă de amicii şi protectorii săi turci. Con-stantinopol nu era un centru de înaltă cultură naţională, deşi turcii, după cum ne spune autorul Istoriei Imperiului Otoman, erau, la acea dată, departe de a se menţine în pîclele neştiinţei. Cu toate acestea, vechea cultură bizantină era mereu înfloritoare şi avea ca focar de lumină Şcoala Patriarhiei, în care programa semăna, prin varietatea disciplinelor, cu acelea ale universităţilor italiene, cum era aceea din Padova, unde îşi făcuse studiile unchiul viitoarei soţii a lui Dimitrie, învăţatul stolnic Constantin Cantacuzino. Dimitrie învăţă cu temei latina şi îşi asimilă stilul Ciceronian, larga perioadă pe care în urmă încercă să o îm-pămîntenească şi care i-а îndemnat într-o vreme pe ignoranţi să creadă că scrierile lui în limba română erau ilizibile. Latina a fost limba preferată a scriitorului şi îndeosebi a celor două cărţi capitale, ulterior apărute în limba germană : Istoria Imperiului Otoman şi Descrierea Moldovei. Intr-o foarte lungă, dar tot atît de substanţială notă din prima dintre aceste lucrări, a făcut elogiul profesorilor de la înalta Şcoală a Patriarhiei. Iată în ce termeni elocvenţi i-а lăudat : „Voi pomeni în această scriere amintirea personajelor distinse prin cucernicia şi ştiinţa lor, care au înflorit în vremea mea. Era printre alţii loan Cariofil, foarte învăţat în teologie ca şi în filosofie, care-şi dobîndise un mare nume prin predicile lui în biserica catedrală ; Balasie Scevofilax, Antonie şi Spandonie predau filosofia peripateticienilor ; lăcomie era un gramatician de frunte ; pe el l-am avut profesor şi de la el am învăţat elementele filosofiei, în timpul şederii mele la Constantinopol. Sevastos a devenit foarte cunoscut prin scrierile lui de controversă între biserica lui şi cea latină. Mai erau Dionisie călugărul şi Alexandru Mavro-cordat, obşteşte preţuiţi pentru alesele lor cunoştinţe ; ei predau filosofia, teologia, medicina ; cel din urmă a fost numit dragoman al Curţii Otomane. El a lăsat un număr prodigios de tratate şi de scrisori, pe care fiul său, Nicolae Mavrocordat, bărbat foarte învăţat în literatura orientală şi cea occidentală, le-a publicat recent în Moldova ; printre 63 aceste tratate, este foarte preţuit acela despre circulaţia sîn-gelui, de mai multe ori tipărit în Italia ; şi o mare Istorie universala, de la facerea lumii pînă în zilele noastre. Aci îi rog pe cititori să nu privească Grecia modernă aşa cum fac cei mai mulţi creştini, cu o mutră dispreţuitoare : departe de a fi sediul barbariei, se poate spune că în secolul acesta ea a produs genii asemănătoare vechilor înţelepţi. Şi ca să nu ne îndepărtăm prea mult în timp, chiar în zilele noastre s-au văzut trei patriarhi, şi anume unul din Con-stantinopol şi doi de Ierusalim, al căror mare renume se datora pe drept meritelor lor. Calinic era cel din Constanti-nopol ; înzestrat cu o rară elocinţă şi, spre deosebire de cei de pe aceeaşi treaptă, şi-a păstrat demnitatea în tot timpul vieţii şi a murit ca patriarh. Cei de Ierusalim au fost Dositei şi ruda şi urmaşul său, Hrisant, despre care se spune că-i încă în viaţă. Cel dintîi a compus trei cărţi de controversă cu latinii, care au şi fost tipărite. Nu mai vorbesc de celelalte scrieri ale lui, care-ί fac toate cinste. Pe lîngă aceşti savanţi, Constantinopol a mai dat pe Meletie, întîi arhiepiscop de Arta şi apoi de Atena ; prelat cu lecturi universale, dar mai ales dedat principiilor lui Thales, pe care le-am învăţat de la dînşul, timp de opt luni; trebuie să-i adăugăm pe Ilie Mimatul, călugăr, înălţat episcop de Messena în Peloponez ; era un filosof subtil, stăpîn şi pe teologia scolastică, şi pe cea pozitivă. îl mai găsesc pe Marcu din Larissa, excelent gramatician, pe Mitrofan din treapta diaconilor, mare iubitor de poezie şi care se apropia foarte de cei vechi. Licinius, de fel din Monembasia sau Malvasia, care stăpînea adîncit filosofia şi medicina ; Curtea îl alesese protomedic, iar experienţa ce şi-o dobîn-dise în profesia lui i-а atras preţuirea obştească a turcilor. [...] Să-l mai numim şi pe Constantin, fiul lui Duca, voievod al Moldovei, pe care-1 aşed mai presus de cei mai mulţi dintre vechii greci şi care l-a avut ca profesor de filosofie pe Spandonie. Andronic din neamul nobil Rhan-gabe, celebru prin perfecta cunoştinţă a limbii greceşti, era adîne pătruns de citirea Părinţilor Bisericii. Nu-1 voi uita pe Ieremia Cacavela, născut în Candia (Creta), călugăr şi predicator în biserica cea mare din Constantinopol, care mi-a dat primele noţiuni de filosofie ; nici pe Anastase Condoide din Corfu, care a fost preceptorul copiilor mei ; «4 şi pe un alt Anastase Nausîs din Macedonia, care s-a făcut cunoscut în Germania şi în Anglia prin capacitatea lui şi prin adîncita cunoaştere a limbii greceşti." Să luăm aminte de marea obiectivitate care ridică preţul tabloului intelectual al culturii greceşti din Constantinopol, la sfîrşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui de al XVIII-lea. Remarcăm cel puţin trei personaje pe care le elogiază, deşi, în cursul vieţii, Cantemir le-a urît şi le-a făcut caricatura în scrierea cu titlul Istoria ieroglificâ : Alexandru şi Nicolae Mavrocordat şi Constantin Duca, cei doi din urmă precedîndu-1 şi urmîndu-i în scaunul domnesc al Moldovei. După Dimitrie Cantemir, Constantinopol ar fi fost a doua Atena, iar scriitorii şi filosofii ei n-ar fi fost mai prejos de aceia ai vechii cetăţi. Surprindem la discipolul ei, contemporan al vestitei Querelle des Anciens et des Modernesy care ispitise în Franţa cugetele cele mai înalte, tendinţa de a înclina spre moderni, deşi nimeni nu i-ar fi putut contesta perfecta cunoştinţă a gîndirii eline şi latine, infuză încă în prima sa lucrare, Divanul (1698). Este o operă bilingvă, în limba română şi în greaca modernă, în care, după o temă frecventă cîndva, se urmăreşte dezbaterea dintre înţelept şi Lume, aceasta arătîn-du-i toate binefacerile, celălalt îndîrjindu-se a le dovedi deşertăciunea, în cadrul temei „fortuna labilis\ Operă de etică creştină şi stoică, Divanul e zmălţat de un mare număr de citate din Părinţii Bisericii şi nu mai puţin din gânditorii şi poeţii antici, cum sînt : Caton Censorul, Cicero, Democrit, Epictet, Epicur, Hesiod, Homer, Horaţiu, Iso-crate, Juvenal, Lucan, Lucreţiu, Marţial, Ovidiu, Persiu, Platon, Properţiu, Salust, Seneca, Sextus Empiricus, Socrate, Tacit, Thales, Virgiliu etc. O lungă şi elocventă tiradă se dezvoltă pe tema cunoscută : „înţeleptul : O, Lume, dară eu ştiu precum şi alţii mulţi ca mine, încă şi mai puternici decît mine, au fost ; dară pînă la svîrşit ce s-au făcut ? Ce s-au făcut împăraţii perşilor cei mari, minunaţi şi vestiţi ? Unde iaste Chiros şi Crisors (Cirus şi Cresus) ? Unde iaste Xerxis şi Artaxerxis, aceştia carii în loc de Dumnădzău să socotiia şi mai puternici decît toţi oamenii lumii să ţinea pînă într-atît, cît şi cu luciul mării şi cu valurile furtunii ei vrea să stăpî- 65 niască, oamenilor săi poruncind ca să bată marea cu toiage şi să o puie în obedzi, căci i-au stricat podul cel ce preste mare făcusă la bogazul de la Hersonisos (care loc să chiamă acmu Bogazhisari) şi alte multe lucruri de virtute ci-au arătat ? unde iaste Alexandru marele, Machidonianul, carele nu pentru mărimea statului, ce pentru mari şi minunate războaie şi a multe ţări biruinţă „marele" se numeşte ? Şi să nu te mai, pentru alţii vechi şi minunaţi a grecilor împăraţi, întreb, ce pentru aceşti mai de curînd : unde iaste Constantin marele, ziditorul Ţarigradului ? Unde iaste Iustiniian, cel ci-au acea minunată şi de toată lumea lăudată şi în toate unghiurile a rătundzelii pămîntului vestită zidit beserică, carea să chiamă Svinta Sofia ? Unde iaste Diocliţiian, Maximiian şi Iuliian, tiranii cei putérnici şi mari ? Unde iaste Theodosie cel Mare şi Theodosie cel Mic ? Unde iaste Vasile Machidon şi cu fiul său Leon Sofcu şi alţi împăraţi puternici, mari şi vestiţi a grecilor ? Unde sînt împăraţii Romii, cetăţii ceii de toată biruitoare ? Unde iaste Romilos (Romulus), ziditoriul ei, şi alţii pînă la Chesariu Avgust, căruia toate părţile i s-au închinat ? Şi ce să-ţi mai dzic ? Unde sînt moşii, strămoşii noştri, unde sînt fraţii, priiatinii noştri cu carii eri-alaltaeri aveam împreunare şi într-un loc petrecere, carii acmu din mijlocul nostru periră şi acmu să pare că n-au mai nice adînoară fost ? Acmu dară, pentru aceştea adevărat şi fără înşelăciune să-mi spui, în ce chip şi în ce féliu s-au petrecut ?" 1 Să nu ne încruntăm în faţa acestor pagini de tinereţe, care trădează încă retorica şi tematica didactică. Este, totuşi, întîia lucrare de morală laică apărută în limba noastră, în care autorii clasici şi umanioarele stau în cumpănă cu morala creştină. Să ne întoarcem însă la istoria vieţii lui Dimitrie Cantemir. Divanul apare în timpul domniei fratelui său, întîiul născut, Antioh, fire mai pozitivă, mai puţin înclinat literelor şi filosofiei, foarte bun gospodar, iubit de supuşii săi pentru dreptatea şi blîndeţea sa. Lui i-а fost închinat Divanul. Cumnatul său, boierul Lupu Bogdan, veghează la apariţia cărţii în cele mai bune condiţii tehnice. Textul gre- 1 Divanul, I, 35, ed. Virgil Cândea, 1969, vol. I, p. 53 şi 55. 66 cesc ar fi fost revizuit de însuşi Ieremia Cacavela. Gravura din text, în diptic, înfăţişîndu-1 pe înţelept, cu spadă în mînă, faţă-n faţă cu Lumea, fecioară încoronată, stînd cu picioarele pe globul pămîntesc, e operia tînărului Dimitrie, înzestrat de pe acum ca desenator şi mai la urmă şi cartograf emerit. în anul următor, ambiţiosul scriitor se căsătoreşte cu domniţa Casandra, fiică a răposatului Şerban Cantacuzino voievod, legîndu-se astfel de puternica partidă munteană a Cantacuzineştilor şi gîndindu-se să-şi revendice drepturi asupra scaunului Ţării Româneşti, mai rîvnit decît acela al Moldovei, la care ar renunţa în favoarea fratelui său. Să nu uităm că vasta cultură, de tip enciclopedic, agonisită de Dimitrie în cele două decenii petrecute la Constantinopol, n-a stat nicicînd în calea voinţei lui de putere. Dacă mai apoi strălucitul discipol al lui Ieremia Cacavela s-a emancipat de sub tutela învăţătorului său, cele două următoare opere filosofice inedite îi sînt încă debitoare. Cantemir redactează în latineşte, limba sa predilectă, un tratat de metafizică, cu titlu pompos, Sacrosanctae scien-tiae indeptngibilis imago (Nerostită icoana a ştiinţei sacro-sancte) şi altul de logică, Compediolum universae logices institutionis (Despre sistemul logicii generale). Prima lucrare stă sub semnul influenţei filosofului flamand Van Helmont (1577—1644), ciracul lui Paracelsiu, şi e dedicată lui Cacavela. în a doua lucrare, filosoful german R. Wahle, consultat de istoricul român Gr. Tocilescu, a descoperit o serie de lecturi eşalonate din secolul al XIII-lea (prin Sum-mulae logicales de Petrus Hispanus, papa loan al XXI-lea), pînă în mijlocul celui de-al XVII-lea ^(prin Logica Hambur-giensis de Joachim Jung, pe care Leibniz îl punea, ca logician, mai presus de însuşi Descartes !). Foarte informat, primul logician român se dovedeşte eclectic, dar recunoaşte raţionamentului deductiv puterea de cercetare ştiinţifică. Modernul său comentator, filosoful Dan Bădărău, relevă la Cantemir tendinţe deiste şi distanţa pe care o ia faţă de gîndirea religioasă a timpului său. Prin această trăsătură se apropie de filosofia luminilor. Lupta pentru putere a fost cea de-a doua mare preocupare constantinopolitană a lui Dimitrie Cantemir. Ea s-a încheiat provizoriu printr-un acord intervenit în 1704 între 67 surghiunit şi puternicul voievod al Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu. în urma acestui acord, Antioh Cantemir îl înlocui pe Mihai Racoviţă în scaunul Moldovei, la 13 februarie 1705, şi Dimitrie primi de la bogatul voievod de peste Milcov o pensie anuală de zece pungi a cîte 500 de lei, sumă nu prea mare, dar care-i îngăduia să-şi ţină rangul în Capitala Imperiului Otoman şi să-şi clădească acolo un palat, ale cărui linii semeţe le-a schiţat alături de planul marii metropole. Dimitrie îşi strigă triumful, dar scrise în limba noastră opera lui cea mai vie prin patima ce o străbate de la un capăt la altul, patimă în care resentimentul covîrşeşte satisfacţia : Istoria ieroglifica. Prin planul lucrării, care interverteşte ordinea evenimentelor, autorul îşi mărturiseşte modelul în cartea foarte răspîndită pe atunci, anume romanul Theagen şi Chariclea de Heliodor, cartea care-1 entuziasmase pe adolescentul Racine, învăţăcel la şcoala janseniştilor. Este o operă totuşi originală, un „bestiar", în care fruntaşii politici munteni sînt înveşmîntaţi în pene, păsăreşte, iar cei moldoveni devin cvadrupede ; dar, mai ales, e un pamflet care nu cruţă pe nimeni, nici chiar pe domnescul frate al autorului, care figurează ca elefant („Filul"), făptură uriaşă, însă puţină la minte, greoaie la duh ca şi trupeşte. Dimitrie îi purta pică pentru că, atunci cînd, aruncat la beci, în Ţarigrad (episod obscur din viaţa lui), apelase la ajutorul fratelui său, acesta i-ar fi trimis vorbă că n-ar da un ban în acest scop. Operă de răzbunare, Istoria ieroglifica acoperă de noroi pe fostul său cumnat, Mihail Racoviţă, şi pe vrednica lui soţie de-a doua, Ana, născută Deliu, fără temei învinuită de uşurătate în vremea fetiei, precum şi pe un mare număr de boieri munteni, fără a mai pomeni de puternica partidă a Cantacuzineştilor şi pe atotputernicul nabab, Constantin Brâncoveanu. O aşa-zisă Scara a numerelor (= numelor !) şi cuvintelor streine tîlcuitoare oferă cheia înaltelor feţe din cele două ţări ale noastre, dar şi a unor expresii figurative care fac textul neînţeles în lipsa ei. Astfel „Zidirea Vavilonului" vrea să spună „începătura răutăţilor", Semiramis, „pofta izbîndirii strîmbe", Evfrathul, „nesaţiul lăcomiei" ş.a.m.d. Aceeaşi Scara ne dă, cu prea puţine lacune, şi cheia personajelor de dincoace şi dincolo de Milcov. Citită cu precauţie, lucrarea nu-i lipsită de interes istoric, prin dezvăluirea rivalităţilor dintre cei doi fraţi, 68 dintre amici şi inamici mai mult sau mai puţin făţişi. Pe de altă parte, Istoria ieroglificâ e o comoară nesecată de proverbe româneşti, turceşti, arabe şi persane, care ne des-tăinuie uriaşa erudiţie etnografică a filologului. De acelaşi preţ este încercarea cea mai îndrăzneaţă din cîte a cunoscut limba noastră în acea vreme, de a introduce un foarte mare număr de neologisme savante, de obîrşie greacă şi latină. Din acest punct de vedere, e cu totul regretabil că această operă de patimă şi de ură prin firea ei, nepublicabilă, n-a putut apărea în timpul vieţii autorului, ca să urgenteze prb-cesul de modernizare a limbii noastre cu cel puţin o sută de ani. în sfîrşit, opera e remarcabilă prin calităţile uimitoare ale poetului ce se ascundea sub mînia la rece a pamfletarului, се-şi luase chipul unui judecător imparţial. Mai multe pasaje ne revelă o imensă forţă imaginativă şi expresivă, ca acela în care captivul, înainte de a fi fost eliberat în urma stăruinţei ambasadorului francez Fériol, Cocoşul galic, înalţă o plîngere, un threnos, în care de soarta lui se leagă aceea a întregului cosmos ce se scufundă, se dezagregă, se întoarce în starea haosului primordial. „Munţi, crăpaţi, copaci, vă despicaţi, pietri, vă fărîmaţi ! Asupra lucrului ce s-au făcut plîngă piatra cu izvoară, munţii puhoaie pogoară, lăcaşele Inorogului, păşunele, grădinile, cernească-să, pălească-să, veştedzească-să, nu înflorească, nu înverdzască, nici să odrăslească şi pre domnul lor cu jele, pre stăpînul lor negréle, suspinînd, tînguind, neîncetat să pomenească. Ochiuri de cucoară, voi limpezi izvoară, a izvorî vă părăsiţi, şi-n amar vă primeniţi. Gliganul sălbatec viierîu, şi-n livedzile lui ursul uşeriu să se facă, în grădini tîrveleşte, în pomăt bateleşte să se prefacă. Clătească-să ceriul, tremure pămîntul, aerul trăsnet, nuîrii plesnet, potop de holbură, întunérec de negură vîntul să aducă. Soarele zimţii să-şi rătedze, luna, siindu-se, să se ruşinedze, stélele nu scîrităiadze, nici Galatea să luminédze. Tot dobitocul ceresc glasul să-şi sloboadză, faptă nevădzută, plecîndu-să vad-ză. Cloşca puii răzsipască, Lebăda Lira să-şi zdrobească, Leul răcnească, Taurul mugească, Arétele fruntea să-şi slăbească, Racul în coajă neagră să să primenească, Capricornul coarnele să-şi plece, Peştii fără apă să să înece, Gemenii să să desfrăţească, Fecioara frîmseţe să-şi grozăvască, cosiţa galbănă în negru văpsască, Scorpiia ascuţit acul să-şi tîm- 69 pască, Streleţul arcul frîngînd ţinta nu lovască, Cumpăna dreptatea nu mai arête, Apariul topească-să-n séte. Mars virtutea în slăbiciune să-şi primenească, Mercurie între planete nu mai crăinicească, Zefs monarhiia în veci să-şi robească, Vinerea floarea frumuseţii să-şi veştedzască, Cronos scaunul de sus în gios să-şi coboară, Finicul în foc de aromate moară, Oltariul jirtfe nu priimască, Păharul băutură să nu mai mestească, Chitul crêpe în apa Aridanului, Iepurile cad-ză-n gura Sirianului, Musculiţa cu jeale să vîzîiască, amîn-doi Urşii greu să mormăiască. Pletele Veronicăi să să ple-şuvească, Corona frumoasă nu le-mpodobască. Pigasos de Andromeda să se depărtedze, Perseos de Casiopa să să-nstră-inédze. Zmăul capul cu coada să-şi împleticească. Chivotul lui Noe în liman să primejduiască, Porumbul, frundza măslinului cercînd, rătăcească, îndărăpt a se întoarce nu mai ne-merească. Acestea, dară, toate, jelind tînguiască, vîlva Inorogului cu arsuri dorească. Singur numai Corbul vesel să crăngăiască, tuturor în lume spre chedzi răi menească. Singur Clinele mare cu cel mic, lătrînd, brehăiască şi de faptul scîrnav să să veselească. Mute-se Arcticul, strămute-se An-tarticul, osiia în doaî să frîngă, toată iuşorimea în chentru să-mpingă, stihiile toate tocmirea să-şi piardză, orînduiala bună în véci nu mai vadză, toate îndărăpt şi-n stînga să să-nvîrtejască, de jeale să să uluiască, de ciudă să să amur-ţească şi dreptatea Inorogului în veci povestească." 1 Oprim la jumătate citatul, şi aşa prea lung, nu fără să lămurim că Inorogul, cea mai nobilă dintre făpturile animale de basm, e însuşi autorul şi că pasărea sinistră, Corbul, e duşmanul său de moarte, prea de curînd binefăcătorul său nu prea darnic, voievodul Constantin Brâncoveanu. Suflul liric însufleţeşte alte măreţe descrieri, ca aceea a izvoarelor Nilului sau panorama Constantinopolei. Ritmul e larg, de factură uneori populară, cu reminiscenţe din folclorul autohton, dar amploarea, ritmul şi rimele interioare aparţin stilului baroc oriental, asiatic. O răscoală în Ţara Românească, neatestată documentar, dar pe care P. P. Pa-naitescu o considera plauzibilă, e înfăţişată ca ridicarea albinelor şi a muştelor, punînd pe goană boierimea ce se 1 Istoria ieroglifica, p. 137—139. 70 ospăta. Episodul l-ar fi inspirat pe Eminescu în scena nupţiala din Calin : Mii de fluturi mici albaştri... etc. Pamfletarul veştejeşte Helgea (= Nevastuica), prin antifrază, pe nedrept învinuita de stricăciune soţie a lui Mihai Racoviţă, pe uri boier ce i-ar fi cerut Inorogului să-i rodească nevasta, prin simpla apăsare a cornului pe pîntecele ei (miracol ce ar fi putut fi interpretat neobscen, în lumina legendei), precum şi pe alţi mulţi dregători din ambele tabere. Schimbarea voievozilor în Moldova, din nestatornicia vizirilor, avea aparenţa unui adevărat joc de căluşei. într-ade-devăr, lui Mihai Racoviţă, în februarie 1705, îi urmase, cum am văzut, Antioh Cantemir. Acesta nu rezistă decît 2 ani şi jumătate şi fu înlocuit de acelaşi Racoviţă, a cărui domnie ţinu doar doi ani. Poarta numi domn pe strălucitul om de carte Nicolae Mavrocordat, fiul fostului dragoman, învăţatul Alexandru, sfetnicul de taină, pe greceşte Exaporitul. Cînd războiul dintre Rusia, ajunsă ameninţătoare, şi Turcia, se simţi a fi de neînlăturat, aceasta revocă după un an de domnie pe Nicolae Mavrocordat şi-l numi, în noiembrie 1710, pe cine ?, pe însuşi Dimitrie Cantemir, care cu 17 ani înainte fusese înlocuit în scaun după trei săptămîni de la învestitură. Istoriografia noastră priveşte această numire ca un semn deosebit de încredere, acordat celui ce în 22 de ani de şedere la Constantinopol îşi cîştigase prietenia nobilimii locale, pe care o cerceta şi căreia îi dăruise rodul talentelor sale muzicale, un instrument nou cu corzi, cîntece noi şi chiar un nou sistem de notaţie muzicală. Aceiaşi istorici români au văzut, în această surprinzătoare alegere, certificatul dat unui om de arme, deşi Dimitrie nu participase decît la două campanii : la asediul oraşului Peterwardein şi la lupta de la Zenta (1697), în care viteazul Eugeniu de Savoia strivise oastea Semilunei. Acestea i-au fost destule istoricului prea încrezător să mizeze pe căderea apropiată a Imperiului Otoman. Nu s-a înşelat decît cu 200 de ani ! întors biruitor în ţara lui, după atîţia ani de aşteptare, şi de febră, Dimitrie şi-ar fi afirmat, după biograful său P. P. Panaitescu, un plan metodic de domnie centralistă, 71 de mînă forte, împotriva neastîmpăraţilor boieri, dar cronicarul său, Ion Neculce, nepot al domnitorului prin alianţă, acum colaboratorul cel mai apropiat, „musaipul" lui, ne atrage luarea-aminte că voievodul, spre deosebire de întîia lui domnie, cînd se arătase mînios şi distant, era acuma un alt om, plin de blîndeţe şi bunătate. Dimitrie trimite în taină la Luţk, în Rusia, pe cumnatul lui Neculce, Ştefan Luca, spre a semna un tratat cu împăratul tuturor Rusiilor. Acest tratat asigură Moldovei vechile-i hotare pînă la mare, ca în timpul lui Ştefan cel Mare, principelui, domnia ereditară pentru el şi feciorii săi, iar boierilor, un regim de dreptate, ca să se preîntîmpine judecăţile sumare, ca aceea care dusese la descăpăţînarea Costineştilor de către Constantin Cantemir, fără să li se fi lăsat, mai ales lui Miron, cu totul nevinovat, dreptul de a se apăra înaintea divanului. E însă vrednic de reţinut că acea clauză în favoarea boierilor, figurînd în cronica lui Neculce, ca o satisfacţie dată clasei stăpînitoare, nu fusese inclusă în tratatul păstrat în arhivele de stat ruseşti. Jocul înşelăciunilor urmează, cînd generalul rus Şere-metev sosi la Iaşi înaintea ţarului şi cînd mirarea boierilor mari s-a rostit prin vocea îndrăzneaţă a vornicului Iordache Ruset : „Те-i cam grăbit, măria ta, cu chiematul moscalilor. Să fi mai îngăduit, măria ta, pin’li s-ar fi văzut puterea, cum le-a merge." Acelaşi se opune clauzei domniei ereditare şi e deportat în Rusia. Petru cel Mare, de o vîrstă cu Dimitrie Cantemir, l-a plăcut. Uriaşul îl ridica de subsuori, ca să-l îmbrăţişeze şi i-а oferit un ospăţ cu şampanie franţuzească, spre a fi poftit la rîndul său şi tratat cu pelin, care-i plăcu grozav împăratului, ca băutură de tot necunoscută. Toate se arătau în culori trandafirii, cu excepţia expectativei lui Constantin Brâncoveanu, căruia ţarul, mai tîr-ziu, în Jurnalul său, avea să-i atribuie cauza eşecului. O supărare a Brâncoveanului a fost defecţiunea nepotului său, a spătarului Toma Cantacuzino, care trecu la ruşi, asedie şi cuceri pentru puţine zile cetatea Brăilei. O mare armată otomană, de trei ori mai numeroasă decît cea ruso-moldo-venească, tăbărî la Prut, o împresură, o covîrşi cu împroşcarea gurilor de foc şi o sili, după trei zile de luptă, să capituleze. Vizirul oferă însă condiţii de pace acceptabile şi renunţă la predarea „hainului", deoarece ţarul, într-un răs- 72 puns sublim, se oferea să compenseze teritorial păstrarea cu-vîntului dat. A fost pentru Dimitrie prilejul unui nou exil, de 12 ani ; în acest răstimp, rămas văduv, se însoară cu o tînără săracă, din nobilul neam Trubeţkoi, e cît pe aci să ajungă socrul ţarului, graţie strălucitei sale fiice, Maria, e ridicat la rangul de senator, echivalent cu acela de ministru, într-un consiliu de opt membri, deţine titlul nominal de consilier intim al ţarului şi are timpul să scrie în tihnă cea mai mare parte din opera sa (în ordine cronologică) : Panegyricum juvenis princip is Russiae et Moldaviae, sep-tem aetatis, anno 1714 ; Descnptio Moldaviae, 1714 ; Incrementa atque decrementa aulae othomanicae, 1716 ; Monar-сЫалит physica examinatio ; Vita Constantini Cantemyrii cognomento senis, Moldaviae principis ; Curanus (Coranul), publicat în ruseşte, în 1722, sub titlul : Sistema religiei ma-hometane. Cea de-a treia şi din urmă lucrare în limba română, Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, deschide calea regală a istoricilor şcolii transilvane, Micu, Şincai, Maior şi Budai-Deleanu, reprezentanţii iluminismului nostru. Lucrarea ar fi fost redactată la început în latină şi numai apoi tălmăcită de autorul ei în largi perioade ciceroniene. A fost cîntecul lebedei, dimpreună cu notele relative la campania din Persia, la Derbent, în 1722, cînd istoricul a făcut şi arheologie şi cartografie. Să completăm lista ultimelor opere cu opusculele de polemică religioasă în sînul ortodoxiei răsăritene {Loca obscura in Cathecbisi) şi cu o scrisoare despre conştiinţă, scrisă în ruseşte, contelui Gavril Golovkin. Descriptio Moldaviae răspunse dorinţei Academiei din Berlin, care în 1714, la cererea lui, îi deschisese porţile, după ce-i ceruse informaţii despre ţara sa. Lucrarea, publicată în limba germană în 1769, în revista Magazin fur die neue Historié und Géographie şi în volum, după doi ani, la Frankfurt şi Lipsea* îşi păstrează prospeţimea. Este o operă de seamă, unde se adaugă noţiunilor în cea mai mare parte foarte exacte, de geografie, istorie, organizaţie socială şi economie, o surprinzătoare erudiţie etnografică şi folclorică şi harta ţării, făcută de el însuşi. Portretul principelui, cam acelaşi ce împodobise ediţiile engleze şi germane alt Istoriei 73 Imperiului Otoman, îl înfăţişează din bust ca războinic şi om de carte, mîndru, cu perucă pudrată, mantie de hermină, armură, jabou şi mîneci cu dantele, avînd drept sceptru bastonul de mareşal şi alături, pe masă, trei cărţi legate în piele de viţel. Această Istorie, publicată prin grija fiului său, Antioh, în limbile engleză, franceză şi germană, i-а asigurat lui Dimitrie Cantemir renumele european şi a fost consultată ca o lucrare fundamentală pînă la apariţia Istoriei Otomane de Joseph Hammer von Purgstall, care o nimici, sub cuvînt că e lipsită de orice originalitate. Era, într-adevăr, în text, transcrierea prea exactă a cronicii turceşti, ulterior pierdută, de Saadi Effendi din Larissa, dar notele mai întinse decît însuşi textul dezvăluie, cu o bogăţie netăgăduită, vastitatea cunoştinţelor lui despre instituţiile şi oamenii timpului său. Subsolul are adesea acel caracter memorialistic, care înalţă valoarea operei şi îi asigură interesul. Pentru noi, românii, sînt mai însemnate cele trei lucrări scrise în limba noastră : Divanul, Istoria ieroglifica şi Hronicul. Ele jalonează, una cîte una, istoria culturii noastre, respectiv întîia operă românească de etică, primul roman istoric şi pamflet contemporan şi cea dintîi încercare ştiinţifică despre istoria originii noastre, cu o adevărată metodă istorică, astăzi încă valabilă. Intr-adevăr, Cantemir enunţă trei principii cardinale : I : lipsa izvoarelor nu e o dovadă de inexistenţă a unui fapt sau a unei împrejurări istorice ; II : fără afirmarea unui izvor, faptele n-au dreptul la viaţă ; III : un fenomen istoric, o dată constatat, poate fi socotit ca existent, pînă la dovada prin mărturii a încetării sau a schimbării lui. Tare pe aceste principii, istoricul dovedeşte cu strînsă argumentaţie continuitatea strămoşilor noştri pe teritoriul Daciei traiane, chiar după evacuarea administrativă şi militară, în secolul al III-lea al erei noastre. Este începutul strălucit al marii dezbateri căreia s-au consacrat apoi istoricii Şcolii ardelene, şi care se străvede din tezele enunţate în Beschrei-bung der Moldau. Cel care semnează aceste rînduri posedă, în colecţia sa, ediţia princeps a lucrării, avînd pe foaia de titlu ex-libris-ul autograf al primului dintre istoricii tran- 74 silvani, Samuil Klein, în româneşte Mieu, semnat cu litere latine şi cirilice. Era student în filosofie şi teologie la Viena în 1771 şi poate fi socotit întîiul român care a citit cartea şi şi-a găsit astfel vocaţia şi calea. Tremurul mîinilor cucernice care atinseseră această operă, pentru el sacră, s-a transmis şi aceluia ce are acum prilejul să scrie despre viaţa şi opera întîiului nostru istoric modern, ale cărui opere principale au trecut peste hotarele ţării noastre, şi l-au făcut celebru urbi et orbi. Omul a fost un feudal mîndru de obîrşia şi de treapta lui, un autoritar, dar şi un umanist, din stirpea despoţilor luminaţi din cursul veacului al XVIII-lea, care ar fi uşurat poate viaţa supuşilor săi, dacă ar fi fost lăsat să domnească şi să-şi înfăptuiască programul politic. Savantul istoric, foarte intim cunoscător şi al istoriei religiilor, orientalist, etnograf, cartograf, romancier şi poet, meşter scriitor, poliglot şi modernizator al limbii sale, impune admiraţia şi respectul. In timpul vieţii lui n-a fost însă fericit. A trăit departe de patria lui aproape trei sferturi din viaţă, atingîndu-şi de două ori, dar fără stabilitate, treapta visată, văzîndu-şi la 38 de ani năruite năzuinţele lumeşti şi nebănuind că posteritatea îl va înălţa la Empireul faimei spirituale, cu mult superioară efemerelor satisfacţii de ordin politic şi strălucirii Curţii. Aniversarea lui, în cadrul U.N.E.S.C.O., e momentul de apogeu, de la care nu mai poate urma nici o fluctuaţie a destinului său spiritual. Mai, 1973 Un studiu lingvistic despre Dimitrie Cantemir Plecînd de la „constatarea că nu există, pînă în prezent, un studiu mai amplu al limbii operei lui Dimitrie Cantemir", Ştefan Giosu ne-a dat, cu ocazia comemorării voievodului, în Editura Ştiinţifică, un Dimitrie Cantemir, studiu lingvistic de peste 300 de pagini, spre a împlini lipsa. Este vorba, desigur, de scriitorul de limba română, de autorul celor trei opere, Divanul sau gîlceava înţeleptului cu Lumea sau giu-deţul sufletului cu trupuly Istoria ieroglifică, şi Hronicul ve-chimei a romano-moldo-vlahilor, dintre care, după cum se ştie, singur Divanul a apărut în timpul vieţii autorului, la Iaşi, în 1698, la jumătatea văleatului său, petrecut cea mai mare parte printre străini : 22 de ani în Turcia, ca ostatec sau capuchehaie (reprezentant) al fratelui său, Antioh, şi 12 ani în Rusia, ca surghiunit în urma înfrîngerii de la Stăni-leşti (1711). Pentru că a trăit mai mult în afară de graniţele Moldovei, N. Iorga l-a trecut într-unul din volumele importantei sale lucrări, Istoria românilor prin calatori. Cititorii din zilele noastre au început să-l citească pe Cantemir, dar cu mai multă greutate decît pe ceilalţi înaintaşi moldoveni ai săi : Grigore Ureche şi Miron Costin, ca şi el de formaţie culturală umanistică, buni cunoscători îndeosebi ai limbii latine, care şi-a lăsat pecetea ei, mai ' slabă la aceştia decît la urmaşul lor, unanim socotit, alături de stolnicul Constantin Cantacuzino, un adevărat istoric, în sensul modern al cu-vîntului. Cantemir trecea înainte drept un scriitor ilizibil, iar unul dintre editorii săi cei mai entuziaşti, Em. C. Gri-goraş, care a proclamat Metafizica lui o operă capitală, a prezentat Istoria ieroglifică într-o adaptare modernă, ca în forma aceasta măcar să o facă inteligibilă. 78 Cantemir şi-a scris opera ştiinţifică din principiu în latineşte, pe vremea lui idiomul internaţional al învăţaţilor din toate disciplinele ştiinţelor naturii şi ale omului. însuşi Hronicul, ultima sa lucrare, neisprăvită, ne-a rămas şi într-o versiune latină incompletă. Ceea ce face scrierile lui Cantemir mai puţin comunicabile decît acelea ale înaintaşilor şi urmaşilor săi nu este nici lexicul, nici morfologia, cu tot arhaismul şi provincialismul lor, ci sintaxa, cînd de tip latin, uneori ciceronian, cînd de structură orientală (turco-arabo-persană, autorul fiind întîiul nostru orientalist). Ştefan Giosu şi-a împărţit lucrarea, dintre cele mai conştiincioase, în următoarele capitole : Preocupări lingvistice în opera lui Dimitrie Cantemir, Particularităţi fonetice, Particularităţi morfologice, Lexicul, Elementul popular, Particularităţi de stil, Încheiere. în primul capitol, a demonstrat că Dimitrie Cantemir n-a fost un scriitor dintre aceia ce nu-şi pun probleme de limbă. Dimpotrivă, a fost primul nostru cărturar care s-a preocupat de „originea limbilor", rezolvată însă teocratic şi care a făcut legătura dintre formă şi conţinut ; în calitate de poliglot, cunoscător, după G. Bariţiu, a unsprezece limbi, a făcut numeroase referinţe de la una la alta. Ca mulţi filologi şi lingvişti, amator de etimologii, a dat unele pertinente, altele fanteziste, dar şi „etimologii multiple" pentru acelaşi cuvînt. Observaţiile sale de toponimie şi onomastică sînt de asemenea relevabile. „Problema originii latine a poporului şi a limbii române" a ocupat în opera lui un loc de seamă, situîndu-1 ca pe un precursor al Şcolii ardelene. Ba chiar, el credea că sîntem singurul popor neolatin pur, din punct de vedere somatic. Traian, pentru el, ne arată Ştefan Giosu, a fost „împăratul românilor", iar limba noastră „cea părin-ţească (carea din românească sau lătinească ieste)" i s-a părut cea mai curată. Poporul nostru s-ar fi tras, tot după Cantemir, din aristocraţia romană, exclusiv la nordul Dunării, înainte de ivirea unor Sulzer, Roesler et comp., autorul Hronicului pledează convingător pentru continuitatea noastră în Dacia. în Hronic, mai remarcă Ştefan Giosu, Cantemir renunţă la afirmaţia din Descriptio Moldaviae, că ar fi rămas urme dacice în limba noastră. Din trecerea în revistă a totalităţii ideilor lui Cantemir despre unitatea şi puritatea limbii noastre, precum şi a problemelor lingvistice, ca aceea a 77 palatalizării labialelor, a neologismelor şi chiar a scrierii, rezultă varietatea problematicii lui lingvistice. Nu voi intra în detaliu, cu privire la particularităţile fonetice şi cele morfologice, prin care Cantemir s-a situat, în vremea şi în provincia sa, ca un autentic moldovean, neinfluenţat de alte modalităţi regionale. Capitolul cel mai interesant al lucrării este desigur acela consacrat elementului popular în limba scrierilor româneşti ale „călătorului", rămas în fond legat de orizontul său natal. Adeseori relevat, acest element şi-a găsit în studiul lui Ştefan Giosu tratarea exhaustivă, printr-o „despuiere" completă a textelor celor trei lucrări citate. Este drept că, în luxul său paremiologic — numai în Istoria ieroglifică se etalează 760 de proverbe, în cea mai mare parte din tezaurul înţelepciunii orientale — folclorul nostru apare mai puţin reprezentat, în schimb nimeni nu contestă că autorul Scrisorii Moldovei (titlul primei tălmăciri din, Descriptio Moldaviae) a fost întîiul nostru folclorist. Şi aici, Giosu pleacă de la lexic, înainte de a trece la acele „construcţii (locuţiuni, expresii etc.) ce caracterizează graiul popular pînă astăzi". Cantemir se folosea de locuţiunea adverbială „ca aceea", ulterior folosită şi de Creangă, cu sens superlativ. O ceaţă deasă este „o negură ca aceea", o vreme caniculară, „o arşiţă şi o căldură ca aceeea". Istoricul originilor .noastre îşi afirmă intransigenţa în acest mod : „Noi de la noi cîtu-i negrul supt unghe nu vom dzice". „Hatmanul" Priscus e elogiat ca învingător al avarilor, care „aceiaş, păpară au mîncat". Cameleonul, duşman al Inorogului, în Istoria ieroglifică, se laudă că va „afla ac de cojocul" acestuia. Se citează şi propoziţiile sau frazele de structură fixă, ca : „cine încotro au putut", sau : „cine ce are şi cît are", ori : „trag ce trag şi pat ce pat", care dovedesc însuşirea frecventă a vorbirii populare de către cel mai învăţat dintre cărturarii veacurilor noastre trecute. Unele proverbe sînt, însă, amplificate sau interpretate personal. în loc de a spune : „cine sapă groapa altuia cade el singur în ea", Cantemir parafrazează : „Iară Hameleonui, în groapa care singur au săpat, într-aceiaşi singur au cădzut". Scriitorul îşi rezervă să fie original. 78 Fără să consacre sintaxei, cum spuneam, un capitol aparte, ca să-şi completeze studiul lingvistic, Giosu analizează tehnica unor fraze, ca monorima, folosirea versului de factură populară în proza din Istoria ieroglifica, formulele introductive de tipul basmului etc. Ca să recunoască totuşi caracterul dificil al acestei opere, comentatorul foloseşte perifrază : „Romanul lui D. Cantemir, primul din literatura română, nu se citeşte uşor". Nu s-ar spune, oare, din finalul acestei propoziţii, că este vorba· de un roman din zilele noastre, de un antiroman ? Atunci era de vină alegoria (procedeu de tip medieval, ca în bestiariile occidentale), prin care pătimaşul pamfletar nu-şi cruţa nici fratele, reprezentat prin Filul (elefantul — animal foarte inteligent, dar la Cantemir greoi la minte ca şi la trup). Ştefan Giosu observă cu justeţe despre opera lui Cantemir că este „deosebit de bogată în imagini auditive". Aşa se explică, adăugăm noi, vocaţia de muzicolog a lui Dimitrie Cantemir, a cărui ureche muzicală l-a îndemnat să studieze muzica răsăriteană, să compună în genul oriental, să creeze unelte şi sisteme de notaţie noi. Unele fraze ale lui Cantemir acuză un soi de beţie onomatopeică. Cîteva observaţii de amănunt ! Cartea despre circulaţia sîngelui, de cert succes, nu a fost scrisă de N. Mavrocordat (p. 227, nota 203), ci de tatăl acestuia, Alexandru, Exaporitul. Atribuţia este clară în lungul pasaj despre dascălii ţarigrădeni ai autorului, din Istoria Imperiului Otoman. AL Mavrocordat şi-a susţinut în 1664, la Universitatea din Bologna, teza de doctorat în medicină şi filosofie, cu subiectul De instrumento respirationis et cir-culatione sanguinis, publicată apoi de el în latină şi tot de el tradusă şi publicată în limba greacă, turcească şi italiană (Alexandre A. C. Stourdza : UEurope orientale et le rôle historique des Maurocordato, Paris, 1913, p. 35). Sobieski n-a cîntat la Iaşi în grai moldovenesc, cum spune Giosu, în nota 13 de la p. 299, ci a spus o strigătură (astăzi s-ar zice : o epigramă) la adresa fugarului domnitor Constantin Cantemir, rămas credincios turcilor. „Din biblioteca personală a lui D. Cantemir" nu s-au păstrat numai cele două dicţionare în Biblioteca Centrală Universitară din Iaşi. Şi Biblioteca Academiei din R. S. România posedă, la Cartea rară, cota II 168 980, un lexicon greco-latin de I. Scapulo, apărut la Bâle (Basilaea), în 1665. 79 Miron Costin nu combate în „cronica lui" ideile calomniatorilor noştri (nota 10, p. 66), ci în De neamul moldove-nilor. Letopiseţul nu pune chestiunea. N-am găsit în Psaltirea în versuri a lui Dosoftei pasajul indicat de Giosu în nota 21 de la p. 300. Inorogul din Scriptura nu este însă animalul fabulos, ci taurul sau bivolul sălbatec, aşa cum reiese din izvoarele indicate de Tiktin. In Deuteronom, 33, 17, din Biblia lui Şerban, este clar că inorogul cu „coarnele lui", nu poate fi unicornul sau mono-cerul. De asemenea, în Psalmul 21, versetul 23, citim : „Iz-băveşte-mă din gura leului şi din coarnele taurilor, smerenia mea". „Vîlhovnic" (la D. Cantemir, vrăjitor) este unul dintre arhaismele frecvente în poezia lui Luca I. Caragiale, care ar fi citit cu aviditate şi profit o carte „ca aceea" a lui Ştefan Giosu. 27 septembrie 1973 Cantemir — retor si artist 9 Cine a spus că Dimitrie Cantemir a fost un scriitor rău se vede că nu era filolog, că judeca din perspectiva omului de pe stradă, care a intrat într-o bibliotecă, a deschis una din cele trei cărţi scrise de marele savant în româneşte, a căzut peste un text ce i s-a părut obscur şi s-a lăsat păgubaş. Să le mai amintim în ordinea cronologică : Divanul sau gîlceava înţeleptului cu Lumea sau giudeţul sufletului cu trupul (tipărit la Iaşi, în 1698) şi postumele Istoria ieroglifica (1705) şi Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor (1716). S-a spus despre ele tot binele şi tot răul. Lucrare bilingvă, în româneşte şi în neogreacă, Divanul e o carte pasionantă prin problemele etice pe care le propune dialogul dintre înţeleptul credincios şi lumea profană, aceasta din urmă animată de spiritul laic. Autorul şi-a recomandat cartea „aceasta a tinereţelor mele întîia născută roadă" şi a dedicat-o fratelui său mai mare, Antioh, în acel moment domnitor al Moldovei, semnîndu-şi prefaţa (Carte de închinăciune) ca fost domnitor, „loan Dimitrie Constantin Voevod". Intenţia stilistică se întrevede de la prima frază a acestei introduceri, meşteşugit întocmită după canoanele scrisului retoricesc, învăţat acasă sub conducerea, dascălului său cretan, Ieremia Cacavela, şi perfecţionat în Şcoala Patriarhiei din Constantinopol. O transcriu integral : „Astronomii, adecă a stélelor cunoscători — prealuminate* cinstite, iubitul meu frate, întru toate cîte întru a ceriului trup stele să poartă, doaă numai neclătitoare şi nemutătoare a fi arată, carile una în partea ceriului diasupra, iară alta 81 în partea ceriului dedesupt a să afla povestesc : una polus arcticus iară alta polus antarcticus le număsc, prin carile ceriului trup şi rătundzală să învîrt6şte“. Ritmul larg al frazării, cu postpunerea predicatelor şi cu inversiunile studiate, trădează ceea ce am numit intenţia stilistică, a scrisului acurat. Strădania către limpezime e evidentă prin tălmăcirea neologismului, dar şi aceea către vădirea ştiinţei de carte latinească, prin păstrarea numelor celor doi poli. Trec peste răsfăţul citatelor, ca acela în care e pomenit Thales,, unul dintre cei şapte înţelepţi ai grecilor. Toate cărţile lui Dimitrie Cantemir sînt împănate cu asemenea citate, ale ştiinţei profane sau ale învăţăturii religioase, deoarece Dimitrie Cantemir a fost un mare savant pe ambii versanţi ai culturii. Uneori citatul primeşte şi omagiul admirativ al iubitorului de frumos : „... precum frumos gră-eaşte Esthir : «Izvorul mic în apa mare să măreşte»", fără a lipsi referinţa exactă : „(G1.10, sh. 6)Cf (Gl.[ava] = capitol s[ti]h = verset). Cadenţa e întîia grijă a scriitorului, chiar cînd se rosteşte eliptic, în prima propoziţie din „carte cătră cetitoriu", din acelaşi Divan : „Cetitoriului şi de osteninţă iubitoriului, bucurie !" Această structură armonică a scrisului cantemirian nu ne surprinde, coroborînd-o cu marea ştiinţă a muzicologului. Noilor stilisticieni nu le va veni greu să schematizeze în toate chipurile în cîte se organizează propoziţia, fraza şi perioada savantului domnitor, care nu şi-a neglijat niciodată scrisul. Dimitrie Cantemir a fost un retor, în sensul bun al cuvîntului, dar în acela al timpului său, la modul oriental, care nu ajunsese încă la rafinamentul contrar, al simplicităţii, atît de pregnant postulată de Pascal, cînd a spus : 9yla vraie éloquence se moque de Véloquence^ (adevărata elocinţă îşi bate joc de elocinţă). Metaforele sale au adesea izul didactic al învăţăturii bisericeşti, ca atunci cînd scrie, în serie, în aceeaşi introducere către cititor : iată masa dreptăţii, pîinea vieţii, vinul nemorţii şi poama de viaţă dătătoare". Alteori, metafora prin care se recomandă fratelui său mai neînvăţat, cu o modestie ascunsă sub vălul smereniei, ni se poate părea desuetă, cu toată figuraţia arhaică a timpului, sub mirosul 82 greu de tămîie al cădelniţei dedicatorii : „eu, plugariul carile la holda minţii tale am ostenit". Tot astfel perioada sa ne poate părea prea izbitor retorică, în aceeaşi omagială pre-cuvîntare : „Lăudată dar, ca pre o vrednică şi întru toate desăvîrşit a mării-tale, am cunoscut cartea, şi aşea o va cunoaşte fitecine a căruia, cu fumul zavistii, sufleteştii ochi întunecaţi nu-i vor fi, de vreme ce cartea aceasta aflare minunată şi gînd, deciia şi didascalie cu totului tot pravoslavnică are, carea capul şi începătura credinţii noastre iasti, aşijdere despărţirea părţilor ei după pricini, foarte cum să cuvine ; şi a voroavii înfrumuseţare, pre cît a moldovenescului niam limbă a cuprinde poate, cu ritoricesc meşteşug împodobită ; adîncă şi bogată la dovedirile a Vechii şi Noaăi Scripturi ; cu istorii şi răspunsuri şi a celor de pre denafară înţelepţi îndestulită, înfrumuşeţată ; şi, ca cu un cuvînt să dzic, cu didascalie tocmită, atît cît mai mulţi cei ce de îngeriască isteciune şi a minţii-n ascuţire ştire n-au — pentru prea de minune lucru ce iaste — a mării tale csteninţă a fi, a o socoti, să vor îndoi". Dubla repetiţie, a didascaliei (învăţăturii înalte) şi a înfrumuseţării, defineşte de minune pilonii scrisului cante-mirian : vasta cuprindere a cunoştinţelor şi intenţia estetică. In intervalul de şapte ani, de la apariţia Divanului la redactarea Istoriei ieroglifice, scriitorul a făcut mari progrese, emancipîndu-se de lecţiile retoricii cacaveliene şi ţarigrădene. Lucrul este fireşte comandat şi de structura pamfletului, care este o expresie a urii, eliberată nu numai de convenţiile curtenirii, ci şi de acelea ale scrisului lege artis. Cu toate că, la capătul unei lupte de mai bine de zece ani, cu puternicul şi bogatul Constantin Brâncoveanu, autorul îşi strigă triumful, în urma înţelegerii dintre dînşii, care a avut ca rezultat întoarcerea fratelui său în scaunul ţării, iar pentru el, obţinerea unei pensii anuale, Dimitrie Cantemir îşi revarsă ura persistentă contra abuzivului nabab şi a aliaţilor săi, munteni şi moldoveni. Această ură e servită de o artă acum superioară, dar de aceeaşi factură veche, în care triumfă alegoria, naraţiile pilduitoare, descrierile vaste şi chiar marile 83 imprecaţii lirice, ca aceea a threnos-ului, cu prilejul recluziunii sale constantinopolitane, episod puţin cunoscut, căruia-i datorăm însă paginile cele mai uimitoare din cîte au fost scrise de un român pînă atunci. Desigur, cronicarii moldoveni ca Grigore Ureche şi Miron Costin, sau urmaşul său de o generaţie cu dînsul, loan Neculce, au scris mai limpede ca el şi s-au făcut mai accesibili, lectura lor necerînd din partea cititorului mijlociu un efort oarecare. Ca şi Dimitrie Cantemir, cei doi susnumiţi înaintaşi au beneficiat de aproximativ aceeaşi şcoală latinească, dar nici ei, nici Neculce nu şi-au împletit învăţăturile acesteia cu lecţiile baroce ale stilisticii Orientului apropiat, care şi-a pus pecetea pe fraza şi pe imaginaţia mai învăţatului lor emul. De ce am ascunde-o ? Dacă socotim Istoria ieroglifică, fără exagerare, capodopera scriitorului, în plenitudinea talentului său la data compunerii ei, trebuie să recunoaştem însă că această operă capitală, monument al imaginaţiei şi al expresiei poetice, a primit altoiul unei culturi răsăritene, turco-arabo-persane, şi că peste arborele înfipt în huma generoasă a ţării Moldovei a crescut, înfăşurîndu-1 din toate părţile, viţa de vie sălbatică, a cărei sămînţă a fost adusă de vînturile meleagurilor îndepărtate. Fraza însăşi, cu rime interioare, cu verbele la acelaşi timp, cadenţate monoton, într-o arborescenţă totuşi impresionantă, este străină de geniul limbii noastre, dar lexicul şi sucul acesteia stăruie cu vitalitate, păstrîndu-i farmecul. Autorul şi-a arborat: în titlul însuşi savantlîcul folcloric, anunţîndu-şi cartea a fi „cu 700 de sentenţii frumos împodobită". Atrag din nou atenţia că intenţia estetică nu lipseşte niciodată prea învăţatului voievod, care acumulase, pe lîngă o uriaşă în-văţătură enciclopedică, şi acel tezaur folcloric în care aluviunea orientală copleşeşte izvorul cristalin autohton. Va fi sarcina viitorilor noştri orientalişti de a descoperi sursele acestei erudiţii de înţelepciune populară, care s-a impus filosofului, altădată metafizician şi logician de forţă. Pe cît a urît locul relegării sale ţarigrădene, care a făcut din Dimitrie Cantemir omologul peste şaptesprezece veacuri al ţo~ mitanului Ovidiu, pe atît el a iubit muzica, limba şi folclorul poporului împotriva căruia s-a ridicat însă, la urmă, ca să-şi elibereze ţara şi să-i asigure un viitor mai bun. 84 Astfel Cantemir ne apare în conflictualităţi diverse, ca patriot şi ca scriitor, sfîşiat uneori, mai adesea împărţit între poli opuşi de atracţie. In cartea sa ultimă, Hronicul, rămasă neterminată, ardoarea sa patriotică şi-a găsit expresia într-o tot atît de pasionată dialectică, în serviciul ideii de latinitate şi de continuitate a poporului nostru pe teritoriul Daciei traiane. în Predoslovie, întîia frază, o vastă perioadă, începe cu numele învăţătorului său întru ale scrisului. „Ţiţeron, marele acela al romanilor Dimosthenis, a limbii latineşti părinte, a ritoricăi canon, a. cuvîntului îndreptătoriu, a vo-rovii frumoasă nepilduită pildă, şi mai a tuturor ştiinţelor domn...". Se remarcă poziţia inversată a termenilor determinării, seria lor atent ticluită, cadenţa în curbă din „a vorovii frumoasă nepilduită pildă", în care epitetele se îmbrăţişează afectuos, precum şi identificarea geniului oratoric cu persoana genialului precursor athenian, Demostene. Visăm, în marginea istoriei, împrejurări altfel structurate, în care darul cuvîntului să se fi putut exprima oral, ca în dieta poloneză sau chiar ca în divanul ţării, la judecăţi sau alte deliberări, ca acelea în care fraţii Costineşti îl mustrau lapidar pe Constantin Cantemir, cînd inova fiscal, în paguba ţării ; în acel caz, Dimitrie Cantemir s-ar fi ilustrat poate numai ca un orator proeminent, dominînd cu amploarea forţei sale demonstrative adunările. Acele împrejurări propice ar fi lăsat desigur amintirea unui incomparabil orator, dar poate şi, din păcate, i-ar fi redus volumul scrierilor sale, în care s-a desfăşurat în voie, defulîndu-se, marele retor al literaturii noastre de la sfîrşitul secolului al XVII-lea şi începutul veacului următor. Ezit asupra noţiunii de orator, pentru că oratoria se poate lipsi de stilul ornant, pe cînd retorica îl implică. Urmîndu-şi însă cursul evolutiv în alte condiţii de viaţă, în noul exil, de la miază-ncapte, care-1 libera de climatul culturii răsăritene, Dimitrie Cantemir se întoarce, cu Hronicul, la izvoarele vii ale limbii sale, cînd scrie, de exemplu : „De aice vor unii sa apuce cap de fune, şi să arate că aceşti ostrogothi rămaşi, să fie lăcuit pre locurile Dachiei, care Istorie, cît să fie de şchioapă în calea adevărului, pre- 85 cum din celé ce mai denainte am zis, aşe dintr-acesté carele acmu sintem zicători, să va arăta". Nu sună parcă puţin altfel, mai moldoveneşte ca mai înainte ? Evoluţia scrisului cantemirian n-a fost încă deplin lămurită. Mi-ar plăcea ca tinerii noştri stilisticieni şi lingvişti, post festum, să se aplece studios asupra acestei teme, care ar restitui literaturii noastre, în toată întinderea ei, opera marelui nostru sărbătorit. 25 octombrie 1973 La tricentenarul naşterii 9 lui Ion Neculce Marea popularitate printre cititori a lui Ion Neculce nu se datorează atît Letopiseţului Ţârii Moldovei de la Dabijaisodâ pînâ la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat, adică dintre anii 1662 şi 1743, operă stufoasă, informată, pasională şi pasionantă, cît grupajului preliminar de 42 de anecdote, păstrate sub numele O sama de cuvinte, de la care s-au inspirat mai mulţi scriitori, de la Bolintineanu pînă în zilele noastre. La un strict control ştiinţific, ca acela întreprins de eminentul istoric С. C. Giurescu, numai şase dintre ele sînt inexacte, celelalte dovedindu-se conforme adevărului istoric. Aşadar tradiţia orală a fost întîiul izvor al talentatului cronicar moldovean, care şi-a scris letopiseţul în ultimul deceniu al vieţii lui (1672—1745). Existenţa lui, dăruită cu ani mulţi, într-o vreme cînd viaţa era nesigură şi longevitatea rară, a fost dintre cele mai frămîntate. Mama lui, Cate-rina, fiica influentului boier, vel-vistiernicul Iordache Cantacuzino, frate cu postelnicul, era cunoscută şi sub porecla Muta, rămasă nelămurită : tristă realitate sau metaforă a taciturnităţii ori a tîrziei iviri a graiului ? Ea fusese măritată cu un grec de origine mai umilă, Neculce vistiernicul, iar după ce rămăsese văduvă, cu Enache grămăticul, tăiat de Ieşi în vremea incursiunii lor din anul 1684, cînd văduva, însoţită de copiii ei, trecu Milcovul şi primi găzduire din partea neamului domnesc din Ţara Românească. Neculce consemnează drama sec, fără să-şi trădeze vreo emoţie : „Iară în al doilea anu a domniei lui Cantemir, scoborî-tu-s-au craiul Sobeţchie 1 cu toată puterea sa şi cu toţi hat- 1 Ian III Sobieski, recentul liberator al Vienei (1683), rege aî Poloniei şi al Lituaniei (1674—1696). 87 manii şi cu toată recipospolita1 şi cu multe poghiazuri2 în toate părţile, în toată ţara, pre la Ocnă, pe la Bîrlad, pe la Bujoreni, de nu rămîne un loc neprădat şi nestricat. Tăiat-au atunci leşii pe doamna Rucsanda3, fata lui Vasilie-vodă, la cetate la Neamţu, şi pe Andreşoaia, şi pe Enache gramaticul la o mînă şi pe mulţi alţii. Că să făcusă tâlhari nu numai de la oastea leşească, şi şi din munţii ungureşti, de jăcuie mănăstirili, şi alţii dinspre Bugeagu4. încotro cătai, tot de tâlhari dai. Atunce mulţi boieri şi giupînesă săraci ş-au lăsat casăle ş-au fugit în Ţara Muntenească de răul tîlhăretului." Una dintre aceste „ giupînesăα 5 săraci a fost şi Catrina, săracă însă nu ca stare materială, ci pentru că avea să moară in pribegie, lăsînd fiului ei Ion, în suflet, drojdia amară a resentimentului faţă de princiarul văr primar al mumă-si, domnitorul Şerban Cantacuzino (1678—1688), care, după ipoteza noastră, o va fi primit ca pe o rudă săracă, fapt de unde se va fi tras, credem noi, ura nedisimulată a cronicarului faţă de întregul neam al Cantacuzineştilor din ramura muntenească. Am dat acest destul de lung citat ca să ilustrăm calităţile prozei neculciene, nu totdeauna lesnicioasă la lectură, cu excepţia momentelor cînd scriitorul, întreru-pîndu-şi firul povestirii, adeseori cam încărcată, face un scurt popas, cu cîte o reflecţie de tip popular, ca aceea de mai sus: „încotro cătai, tot de tâlhari dai". Acestea-s luminişurile din hăţişul narativ. S-a glosat mult despre cultura cronicarului. La început, a covîrşit versiunea negativă, dar mai tîrziu s-a trecut la excesul contrar. Astfel, la început, N. lorga 6 lasă a înţelege limpede că i-au lipsit lui Neculce „însuşirile ce se capătă prin şcoală şi printr-o întinsă şi aleasă lectură". A fost, aşadar, un autodidact şi un om cu puţine şi netemeinice lecturi. Nu era, ca tatăl său vitreg, un spudeos7. Fie spus în treacăt, dacă l-a admirat, nu credem că l-a şi iubit pe acela, 1 Suita sa nobiliară, şleahta. 2 Detaşamente militare, oşti. 3 Nora hatmanului cazăcesc Bogdan Hmelniţki şi văduva lui Timuş. 4 Buceag. 5 Soţii de boieri. 6 Istoria literaturii romaneşti, ed. a Il-a, 1926, vol. II, p. 305. 7 Pe greceşte : învăţat. 88 care şi-a pierdut nu numai mîna, cu prilejul incursiunii polone, ci şi viaţa ! Hotărît lucru, cronicarul nu era un mare emotiv, mai ales cînd nu era legat sufleteşte de vreunul din ai săi. Acad. Iorgu Iordan, în prefaţa la ediţia Letopiseţului, recunoaşte că Neculce nu a fost „un om cultivat în sensul pretenţios al cuvîntului", dar că experienţa vieţii l-a familiarizat cu „noţiuni şi obiecte pe care marea majoritate a contemporanilor lui le ignorau" 1. In recentul tratat, Istoria literaturii române, se afirmă destul de evaziv că Neculce „va fi folosit pentru învăţătură"2 timpul său de pribegie — cei patru ani între 1684 şi 1688. Dacă stolnicul, vărul primar al Catrinei, s-ar fi ocupat direct de isteţul său nepot, Neculce ar fi fost unul dintre cei mai cultivaţi cronicari români. Mai recent, G. Ivaşcu afirmă cu justeţe : „Fără a fi lipsit de cultură, Neculce n-a fost un erudit şi nici n-a căutat să fie" 3. Cronicarul compensa lipsa unei culturi multilaterale printr-un mod abil de informare, al cărui secret n-a fost pătruns pînă astăzi. Astfel, cînd pribegea în Polonia, după ce-1 părăsise pe Dimitrie Cantemir, îl ţinea în curent pe Nicolae Al. Mavrocordat, în acel moment domn al Ţării Româneşti, cu cele ce se petreceau prin acele locuri Era un preţios informator politic, fapt care i-а atras deosJbita favoare a învăţatului voievod. Acesta intervenea pentru el pe lîngă paşalele turceşti, ca să îngăduie fostului hatman să se întoarcă la vatră. Scrisoarea pe care i-а trimis-o este dintre cele mai frumoase şi grăitoare : „Io Necolae Alixandru Voevod, milostiiu bojiiu gospodar zemli Vlahiscoe 4. Cinstitului şi al nostru priiatin, dă binevoitoriu, dumnealui Ion Hatmanul, de la Dumnedzeu sănătate poftim dumitale. Prietenească scrisoarea dumitale, încă find pe cale, o am luat şi, dă sănătatea dumitale înţelegînd, foarte ne-au părut bine. Scrisele toate le-am înţeles la carele nefiind părlej5 pînă acum, n-am răspuns dumitale, iar acum cu această 1 Ediţia a Il-a, 1959, p. LXX. 2 Vol. I, 1964, p. 650. 3 Istoria literaturii romane, I, 1969, p. 272. 4 în slava veche : „din mila lui Dumnezeu domnul Ţării Româneşti". 5 Prilej, prin metateză. 89 întîmplare nu lipsim a încredinţa pe dumneata ca sa ştii că te avem pe dumneata în dragostea noastră şi cu ce s-ar putea spre folosul dumitale nu vom lipsi, fiindu-ne milă de streinătatea1 dumitale. Că şi în domniia noastră dintîi2 n-ai fost uitat dumneata de noi, ci încă şi ferman am fost scos de la stăpîni3, ca să vii dumneata în patriia dumitale. Şi acel ferman au fost la Iamandi4, şi ne mirăm cum n-au venit la mîna dumitale. Despre părţile acele5, orice s-ar înnoi, pohtim pe dumneata să nu lipseşti a ne înştiinţa şi vom mulţumi6 dumitale. Aceasta, şi fii dumneata sănătos, iunie 2dniy l[eajt 7227 7 De binevoitor Ion Nicolae voevoda.* (Adresa, pe verso :) „Cinstitului al nostru bun priiaten şi de binevoitor, dumnealui Ion Neculce biv8 hatman, cu multă sănătate să să dea. în Ţara Leşească.* 9 Firmanul de iertare al lui Neculce fusese sustras şi nu i-a putut folosi cu nimic, iar cronicarul n-a păstrat recunoştinţă domnitorului, pe care l-a descris în culori sumbre ; ba chiar, folosind metoda ilustrativă a contrastelor, şi-a marcat preferinţa pentru mai puţin înzestratul frate al acestuia, pentru loan Mavrocordat, căruia îi acordă integrale elogii, în repetate rînduri : „loan Vodă, după се-au venit în Iaşi, era bun şi blîndu tuturor şi au chivernisit10 ţara păn-au venit frate-său, Ne-culai Vodă, în scaon, aice în Iaşiff η. 1 Pribegia. 2 Nicolae Alexandru Mavrocordat domnise în Moldova scurtă vreme. 3 Turcii ! 4 Boier grec din suita domnitorului. 5 Polonia. 6 Se înţelege răsplătire materială, bănească. 7 în slavă : ziua> anul 1719. 8 în slavă : fost. 9 în colecţia Academiei R.S.R., ms. CXX—85. 10 Condus, administrat. 11 Penultimul paragraf al cap. XIX din Letopiseţ. 90 Şi mai limpede : „Iară în locul lui Neculai Vodă venisă frate-său, loan Vodă terzimanul1, domnu Ţării. Ce departe era firea lui Neculai Vodă de a lui Ion Vodă ! Că Ion Vodă era minunat de om bun, cît nici acmu 2 nu pot uita muntenii bunătatea iui." 3 Iată cum ştie a plînge Neculce moartea lui loan, în stilul său obişnuit : „... neplinind anul, a murit Ion cel bun şi frumos. Oh, oh, oh ! Unde or mai găsi muntenii om bun ca Ionu Vodă ? Şi în locul lui au venit iar Neculai Vodă, pedeapsa lor." 4 De mirare că Neculce socotea întoarcerea în scaun, în Ţara Românească, a lui Nicolae Alexandru Mavrocordat, ca „pedeapsa lor", adică a muntenilor, după ce arătase că la a doua lui domnie din Moldova „îşi lăsasă firea cea si-maţă 5, cum era în domnia întîi", şi că „trăie bine cu boierii, în dragoste", că „arăta cătră toţi blîndeţe şi milă" 6. Letopiseţul lui Neculce nu e lipsit de orice obiectivitate, dar cronicarul nu-şi ascunde simpatiile şi antipatiile, inspirate de serviciile sau ponoasele de care avusese să se bucure ori să se plîngă. Nu vom mai stărui asupra calităţii lui de povestitor, pe larg subliniată de toţi istoricii noştri literari, nici asupra portretelor lui, superioare acelora ale lui Grigore Ureche, dar nu şi acelora ale lui Miron Costin. Interesante sînt faptele curioase din Letopiseţ, ca relatarea — niciodată citată — despre întîiul nostru proiectant şi machetist, modelator în ceară : 1 Mare tîlmaci. 2 Neculce scria la 20 de ani după eveniment. 3 Cap. XXI. A treia domnie a lui Mihai Racoviţd voevoda, valeat 7224 (anul 1716). 4 Id.y ibid. 5 Semeaţă, dură. 6 Cap. XX din Letopiseţ y A doua domnie a lui Neculai Voevoda Mavrocordatu ficior al lui Alecsandru Vodd Iscaporito, văleat 7220 (1711). Titlul de voievod, dat tatălui, era inexact, deoarece Exaporitul (sfetnic de taină al turcilor) Alexandru Mavrocordat n-a fost niciodată domnitor. 91 „... s-au gătit împărăţia turcului şi au purces cu oşti să vie asupra Ţării Leşeşti să dobîndească vestita cetate Ca-meniţa. Şi au trimis poruncă la Duca Vodă să-i trimiţă chip şi starea cetăţii Cameniţii, să vadză ce loc şi ce tărie arii ave. Duca Vodă au triimis pe un nemiş1 [...] anume Gligorie Cornescul, ce era foarte meşter de scrisori şi de săpături la pietre şi la alte lucruri, de au făcut chip cetăţii Cameniţii de ceară, cu toate tocmelele ei dinlăuntru şi dena-fară. Şi o au trimis la împărăţie, de o au vădzut, şi mult s-au mirat de mărirea ei ce era din singură starea locului, cu apă şi cu stînci de piatră împregiuriu, minunat locu. Şi mai mult aceasta au îndemnat pe împărăţie, de au vinit la Cameniţă." 2 Aş mai releva faptul că Neculce, deşi nu laudă nicăieri în Letopiseţ pe Miron Costin ca pe un mare înaintaş de cultură superioară şi de egal talent, îi consemnează în repetate rînduri atitudinile dîrze şi cuvintele memorabile, material folosit dealtfel de către romancierii noştri. Compilînd însă cronici anterioare, ca aceea numită de C. Giurescu „buhti-şească", el nu înţelege totdeauna ce transcrie, ca în cazul cînd numeşte „sfat înşelătoriu" îndemnul lui Miron către Duca Vodă să nu dea îndărăt faţă de invadatorii Ieşi şi moldoveni, ai partizanilor lui Ştefan Petriceicu : „Să nu dăm locul, că pămîntul acesta este frămîntat cu sîngele moşilor şi a strămoşilor noştri". Sfatul, primă şi splendidă afirmare a patriotismului, trecut astăzi în limbaj ca loc comun, a fost însă suspectat în izvorul folosit de Neculce, cum că Miron nu ar fi fost străin de proiectele lui Sobieski, care i-а rezervat castelul său de vînătoare, pe cînd s-a purtat ne-omenos cu voievodul captiv. Izvor capital pentru cunoaşterea istoriei Moldovei mai ales în partea lui memorialistică, scris cu patimă, dar şi cu tot atîta talent, precum şi cu surprinzătoare sincronizare de is- 1 Boier, om de neam. 2 Letopiseţ, cap. IV. Domnia a Il-a a Ducăi vodă celui bătrln (e vorba de Gheorghe Duca, tatăl ; fiul său, Constantin, zis şi Duculeţ, a domnit şi el în Moldova). 92 tone universală, Letopiseţul lui Neculce este un admirabil monument filologic şi literar, nu foarte accesibil oamenilor fără deosebită cultură, monument fără de care nu s-ar fi ivit poate o bună parte din opera sadoveniană de înviere a trecutului Moldovei. Locul bisericii din Prigoreni, reşedinţa lui în apropierea Iaşilor, i-а păstrat osemintele. De mirare că locul n-a ajuns obiect de cult şi de pelerinaj ca Ipoteştii şi Hu-muleştii ! 30 noiembrie 1972 La a lll-a ediţie a revistei Dacia literara Mulţumită Măriei Platon şi Editurii Minerva din Bucureşti, oricine se interesează de începuturile literaturii române moderne poate citi în texte paralele, adică cu caractere cirilice şi în transliteraţie latină, colecţia revistei ieşene „Dacia literară, subt redacţia lui Mihail Kogălniceanu". Se ştie că periodicul bilunar a apărut din ianuarie pînă în iunie 1840, în trei numere („ghenarie, fevruarie", „mart, april" şi „mai, iunie") şi că, printr-o directivă fermă, orientînd literatura noastră către inspiraţia naţională şi combătînd plaga traducerilor, a avut un rol hotărîtor în evoluţia scrisului românesc. Alături de Kogălniceanu, care se făcuse de curînd cunoscut prin scrieri istorice de prestigiu, militează Costache Negruzzi, prozatorul de mare talent şi mai tînărul Vasile Alecsandri. Cei trei, dimpreună cu profesorul Petre Câm-peanu, aveau să primească în acelaşi an conducerea teatrului din Iaşi, pînă la ei exclusiv consacrat reprezentaţiilor în limba franceză, care devenise idiomul preferat al „evgheniş-tilor". Aşadar, pe căi paralele, scena şi tiparul încăpuseră în memorabilul an 1840 pe mîînile cele mai bune, în Iaşii cosmopoliţi şi glodoşi, asupra cărora se exercita verva celor mai înzestraţi dintre fiii lor. Toate acestea se ştiu din şcoală, se predau de pe băncile învăţămîntului mediu şi ale celui superior, aşadar nu mai e nevoie să stăruim asupra meritului covîrşitor al ctitorilor literaturii române moderne. Ceea ce se ştie mai puţin şi este bine să fie răspicat, este puternicul ecou al revistei în cercurile culturale de peste Milcov şi Carpaţi, adică în întreaga românime. Curierul romanescy la Bucureşti, Foaie pentru minte, inimă şi literatură, la Braşov, reproduc cu regularitate proza şi versurile din Dacia 94 literara. Eliad şi Bariţ susţin cu vigoare tînăra publicaţie, menită dacă nu longevităţii şi, în ciuda prigoanei, eternităţii. Revista nu făcea politică propriu-zisă, dar directiva literară naţională era în fond o poziţie progresistă, care nu putea să nu neliniştească pe oportunistul domnitor Mihail Gr. Sturdza, care făcuse din Mihail Kogălniceanu un căpitan şi aghiotantul său, înţelegînd să aibă într-însul un executant orb. Spirit de o independenţă absolută, tînărul de 23 de ani nu avea deloc de gînd să se subordoneze plecat, preferind să-şi spună cuvîntul cu tot curajul francheţii. Astfel, o singură notă e semnificativă pentru descoperirea materialelor explozibile din sumarul Daciei literare. O redăm in extenso : „— Cantorul de avis din 25 mai cuprinde următoarea filantropică şi liberală înştiinţare : «O ţigancă tînără de vre o 20 de ani cu aceste calităţi, bucătăreasă, coase la gherghef, rochi şi cămeşi, spălătoreasă bună, scropeşte (sic !) şi calcă bine, toarce la furcă şi ţese la pînză, şi învăţată la toate ale casii a d-lui Hristache Mauriţeanu este de vînzare. Doritorii de a o cumpăra va găsi pe proprietar şi se va tocmi.» Şi ne numim europei civilizaţi, şi de aceea avem foi publice !" (Pagina ultimă, 481 ; în josul ei : „sfîrşit tomului întăi...") Cum s-ar fi putut bucura cenzura cu drasticele epitete ironice din preambul („filantropică şi liberală înştiinţare") şi cu comentariul care veştejea robia, instituţie anacronică, dar care aducea mari venituri statului, mînăstirilor şi particularilor, ca numitului Mauriţeanu ? întreg Kogălniceanu e în aceste energice rînduri de condamnare a sistemei feudale încă în floare, dar căreia el şi generaţia sa aveau să-i dea lovitura de moarte. Tot el, recenzînd o carte a principelui Anatol Demidoff, lua în consideraţie destinul patetic al scriitorului român din acea vreme. Dăm alt fragment, ceva mai lung, in extenso : „Un autor franţez numai să aibă puţin merit şi multă şarlatanerie este cetit de la un pol la altul, tradus în toate limbele. Toate drumurile îi sunt deschise. Cinstiri, răsplătiri naţionale, posturi, bogăţii, slavă, toate le are ; se poate apropia păn de treptele tronului. Pe lîngă al lor, cît rolul nostru este mic, de neînsemnat. Scriem într-o limbă necunoscută altor naţii civilizate, pentru un public aşa de mic încît nu se poate numi public, netrecînd peste întăia sută, scriem şi 95 dacă Vroim să ne publicăm scrierile, trebuie să facem pre-numeraţii (abonamente !), adecă să cerem un fel de pomană, spre a le tipări. Şi după ce le publicăm ce răsplătiri avem sau putem aştepta ? Nimică pentru că Fama (faima, gloria) nu are încă trîmbiţe pentru noi, sau mai bine pentru că urechile publicului sunt surde pentru producţiile literare eşite în pămîntul seu. Fericit acela care-şi poate scoate măcar jumătate din cheltuielele tiparului. Literatura noastră la ce cinsti, la ce reputaţie, la ce bogăţie duce ? Care literator român, şi sunt mulţi ce au merit, s-au îmbogăţit, şi au făcut vre o carieră numai prin producţiile sale ? Nici unul. Mare dar trebuie să fie curagiul nostru, pentru că încă muncim, cînd nu vedem nici un fel de răsplătire pentru muncele noastre. In inima omului este totdeauna un fond de interes ; fieştecare aşteaptă vre o mulţămire pentru luorul seu. Cînd oare vom ave-o şi noi ? Astăzi dinpotrivă, acel ce se deosă-beşte prin idei mai înalte, acel ce spune adevărul şi vra să arăte vrednicia neamului, este prigonit, adus în deznădej-duire." După acest limpede preludiu, urmează exemplele tragicului desrin scriitoricesc : „Cîte triste pilde avem de aceasta ; cîţi autori, cîţi poeţi, tineri, plini de merit şi de viitor au murit sau şi-au părăsit drumul prescris de cătră natură, numai pentru că în patria lor n- au găsit nici o slavă, nici acea aurea mediocritas, ce fieştecare scriitor, zice Horaţie, ar trebui s-o aibă, nici măcar pînea de toate zilele. Ioniţă Tăutu moare în ticăloşie (sărăcie !), departe de patria sa, în Ţarigrad la vrîstă de 25 ani, moare în deznă-dejduire că scrierile sale atît de frumoase, se vor perde cu dînsul. Cîrlova în cea mai fragedă vrîstă ne părăseşte şi moare, lăsîndu-ne numai vr-o cîteva schintee a geniului său, dovezi nemuritoare de ce ar fi putut să facă. A. Hrisoverdi (sic /) bat (beat !) de slavă, ca un adevărat poet, văzînd că în vremea de faţă nu este slavă întru a fi poet român, se face om de lume, curtizan de mueri, şi după ce vede că nu poate fi slavă întru a înşăla nişte slabe femei, se duce dintr-a-cest cer plin de draci. D. Scavinschi suferind de foame, ne-avînd cu се-şi mulţămi nevoile zilnice, se otrăveşte şi moare ca un alt Gilbert. Ş-apoi mai zică încă lumea că literatura românească n-au avut martirii săi, carii şi-au plătit cu zilele 96 mica slavă ce n-au putut-o cîştiga în viaţă, şi-au dobîndit-o deabia după moarte." Oprim aci prea lungul şi prea elocventul citat, valabil în acea vreme şi alţi o sută de ani înainte, pentru scriitorii deveniţi profesionişti, dar expuşi hazardului, „norocului" bun sau rău, şi la urmă duşi la groapă cu pantahuza ! în prealabil, autorul face însă procesul protipendadei înstrăinate : „Toţi eughenistii noştri ştiu franţozeşte şi unii şi nemţeşte ; mai toţi cunosc literatura acestor naţii, mai ales pre autorii romancieri. Care oare sunt acei ce cunosc numai ceva limba şi literatura românească ? Poate doi, trii." Lucrul era perfect adevărat şi observaţia a rămas valabilă pînă în zorii secolului nostru, cînd „boierimea" nu catadicsea a citi cărţi şi reviste româneşti, nici a frecventa Teatrul Naţional, decît dacă sosea o trupă străină sau se dădeau reprezentaţii în scop de „binefacere" cu piese în limba franceză şi cu actori improvizaţi din „lumea bună", ca în martie 1906 (cf. Lupta pentru limba romaneasca de N. Iorga). Tot în articolul despre cartea lui Demidoff a apărut, într-o prescurtare aproape sibilinică, proverbul care a dus la suprimarea revistei. Fraza cu pricina este următoarea : „Norodul nostru este ca momiţa ; iubeşte a se pildui în toate după căpiteniile sale. De aceea, fieşte care caută a se desrobi de limba românească. îndată ce copiii lor începu a găngăvi doă, trii cuvinte, numai-numai să aibă ceva mijloace, îi pun îndată în pansion ca să înveţe franţozeşte. Pentru româneşte n-au trebuinţă, vor învăţa-o de la ţigani. Numai acei ce n-au închipuiri (mijloace !) de a învăţa o altă limbă, numai acei vorbesc astăzi româneşte, cetesc astăzi cărţi româneşti. Pilduirea după cei mari este în toate, de aceea caracterul naţional nu se poate mai bine înţălege de cît dintr-un proverb cunoscut de toţi. P... etc.". Cenzura tăiase după P... textul : eştele de la cap se impute. Şi totuşi, documentul oficial de suprimare a revistei se găseşte să impute redactorilor „defăimări şi prihăniri jignitoare bunelor rînduieli pe care se reazimă soţietatea". De bune ce erau, acele rînduieli au pîrîit din încheieturi peste puţini ani, graţie voinţei populare şi exponenţilor săi, în 97 fruntea cărora se aflau, în Moldova, conducătorii Daciei literare. Studiul introductiv şi notele finale, datorite Măriei Platon, completează pagina de istorie literară scrisă de redactorii Daciei literare. Nu mă îndoiesc că ediţia, de pe acum epuizată, va fi cercetată cu toată luarea-aminte, ca un început meritoriu, care nu va rămîne fără urmări. Textul oferă cititorilor în primul număr nuvela istorică a lui C. Negruţţi (sic /), Alexandru Lapuşneanuly şi în ultimul, Anul 1840 de Gri gore Alexandrescu, semnat ****#, din В............ Astfel periodicul celei mai juste orientări începe şi încheie cu cîte o capodoperă a prozei şi a poeziei noastre. Las fiecărui cititor să facă alte mai puţin notorii... descoperiri. Mi-am propus numai să-i dau, vorba lui Ion Codru Drăgu-şanu, un antegust — un aperitiv ! 23 noiembrie 1972 М. Kogălniceanu în lumina unor noi documente Se cunoaşte data naşterii lui Mihail Kogălniceanu : 6 septembrie 1817. Seria de Documente, în colecţia de „Studii şi Documente" a Editurii Minerva, 1973, ediţie îngrijită de Gh. Ungureanu, D. Ivănescu şi Virginia Isac, ne-o confirmă, printr-o însemnare a tatălui, Ilie Kogălniceanu, cu acest cuprins : „Căminarul Mihalache Kogălniceanu, născut moldovan, din legiuiţi părinţi, aga Ilie Kogălniceanu şi soţia sa Ecate-rina, fiica medelnicerului Apostol Stă vilă, la anul 1817, septembrie 6, calindarul vechi, botezat de luminata domniţă Marghioala Calimah,. în biserica Sfîntului Gheorghe Lo-zonschi (ctitorită de, n.n.), citindu-să botezul de părintele iconomu Antonie". însemnarea ne lămureşte asupra numelui adevărat al mamei, născută Stăvilă sau Stavilă, iar nicidecum Stavillà, cum îi plăcu mai tîrziu lui Mihail să fabuleze o iluzorie ascendenţă italiană. Naşa copilului o crescuse în „haremul" ei, o căsătorise şi-i boteză copilul întîi născut. Era fiică şi mamă de domnitor, de aci protecţia, pînă la urmă nesuferită, a viitorului domn Mihail Gr. Sturdza (1834—1849), contra metodelor abuzive ale căruia iubitorul de dreptate şi libertate avea să se ridice cu toată puterea. în vîrstă de 17 ani neîmpliniţi, Mihail ceru, printr-o petiţie redactată în limba franceză, să fie primit în armată, după се-şi terminase studiile ; relev complimentul de circumstanţă : „de maniere à devenir digne de mon prince" aşadar, ca să ajungă demn de principele său, care abia se suise în scaun şi nu apucase să-şi dea arama pe faţă. O „jalbă" similară a fost adresată după două zile, la 23 iulie 1834, de Mihail şi fratele său mezin, Alexandru, către „dumnealui hatman şi cavaler Teodor Balş". In interval, domnitorul îşi exprimase către Ilie Kogălniceanu, în acel moment agă (şeful poliţiei), aprobarea ca Mihail să-şi continue studiile în Franţa. Teodor Balş, „nacialnicul Miliţiei", repartizează la 28 iulie pe „Mihalachi la cavalerie" şi pe „Alexandru la pedestrime, potrivit cu Organicescul Reglement". După o săptămînă, la 4 august 1834, aga Ilie Kogălniceanu cere „Cinstitului Sfat Administrativ" să dea un atestat spre а-i servi, cum spune documentul oficial, „spre îndeplinirea cursurilor învăţăturii la şcolile din crăiia Franţei". Acelaşi document atestă pompos calitatea „de nobil şi de moştenitoare nobilita" tînărului care se putea mîndri şi „cu însămnatul cin de căminar", pe lingă calitatea de cadet al „Miliţiei prinţipatului acestuia". Cinul de căminar era un rang de-al doilea şi Mihail îl obţinuse probabil încă <3e copil, ca şi Vasile Alecsandri, făcut comis de domnitorul loan Sandu Sturdza, la 15 februarie 1828, cu patru luni înainte de a fi împlinit zece ani (cf. la p. 283 extrasul din mitrica de la Mitropolia Iaşi, care precizează data şi locul naşterii lui : „14 iunie 1818, în tîrgul Bacăului"). Copiilor de boiernaşi din preajma domnitorului le cădea de timpuriu mana cinurilor, necerească, dar cu folos „cerşută" de părinţii lor. De curînd întors în ţară, după ce însoţise la Lunéville şi la Berlin pe fiii domnitorului, Dimitrie (Dieppe) şi Grigore (beizadea Viţel), Mihalache începe a face dificultăţi regimului. Intr-adevăr, la 5 septembrie 1838, G. Asachi, agă, proprietarul Institutului Albinei", răspunzînd cenzurii („Către Comisia cercetării cărţilor de cetit"), face cunoscut că autorul buclucaşului articol, Teoria vistului, apărut „în suple-mentul gazetei Alăuta românească, nr. 5" şi iscălit „Klmn", a fost „trimis la acest Institut de domnescul adiutant, dumnealui Mihail Kogălniceanu", adăugăm, căpitan. Articolul viza patima jocului de cărţi a unor anumiţi diplomaţi, mari amatori ai whistului. Asachi se scuza că articolul apăruse „în nefiinţa iscălitului, carile, după învoirea priimită, se afla de cîteva zile la ţară, înturnîndu-ne aicea la 3 a curgă- 100 toarei". „Nefiinţa" lui Asachi era, din fericire, numai o absenţă motivată : „curgătoare" era luna curentă, mai. Dulce mai era, nu-i aşa, limba marelui bărbat ! Mereu în graţia domnitorului, cu toată supărarea ce-i pricinuise înaltului stăpîn articolul, Mihail cere, dimpreună cu Matei Millo, la 8 martie 1839, prea înălţatului domn, concesiunea celor două tipografii de care aveau să dispună „Departamentul din Lăuntru" (Ministerul de Interne) şi „Şcoalele naţionale". Domnitorul aprobă cu această rezoluţie : „Sfatul nostru luînd în băgare de samă această cerere va face cuviincioasa punere la cale. în 8 martie 1839." Să se remarce că rezoluţia datează din aceeaşi zi cu cererea, deoarece „adiutantul" avea oricînd acces la prea-înălţatul domn. Poate că însuşi acesta se gîndise să-i facă, lui şi lui Millo, hatîrul (aproposito de acest cuvînt, voi preciza încă o dată înţelesul vechii sintagme, întîlnită în aceste documente, dar şi în cronicile secolelor precedente : voie vegheata nu înseamnă „conştient, cu voia mea", cum ne învaţă binevenitul Glosar, ci favoare, hatîr !). La 24 ianuarie, anul următor, căpitanul aghiotant se adresează „către înaltul Secretariat de Stat" ca să-i aprobe „o foaie periodică". E vorba de Dacia literară, cu asigurările: „va fi cu totul străină la orice interes politic, se va îndeletnici numai cu literatura străină şi naţională" etc. Bate la ochi nu numai cea dintîi asigurare, dealtfel de rigoare spre a putea obţine aprobarea, dar mai ales cea de a doua, care pune înaintea literaturii naţionale pe cea străină, ceea ce contrazicea fundamental programa revistei, după cum se ştie, ostilă preponderenţei traducerilor şi în genere tendinţelor cosmopolite ale clasei conducătoare. Aprobarea e obţinută la 5 februarie, cu acest sever avertisment : „... Secretariatul de Stat îţi face cunoscut că Stăpînirea, spre a opri împrăştierea în public a ideilor şi a principiilor primejdioase şi crude, au socotit de cel mai mare folos înfiinţarea cenzurii". Urmează lecţia : „Cenzura fiind deci menită a privighea la toate lucrările ce au a se da în public, a îndrepta gustul, a înlesni pe drumul cel mai drept luminarea naţiei, a opri orice poate fi 101 împotriva religiei, împotriva moralului şi împotriva legilor şi a aşezămînturilor, precum şi personalite şi particularitari a familiilor (subliniat în text !), fieştecare individ ce lucrează pentru public, sau ca . tipograf, sau ca editor, este dator a-şi lua încuviinţarea cenzurei înainte de a-şi împrăştia lucrarea în public şi însuşi de a o pune subt tipar". La 11 martie 1840, căpitanul aghiotant încheie un contract cu Sfatul Ocîrmuitor al Moldovei pentru scoaterea Foii săteşti, care conform articolului 1, „publicarisindu-să în toate satele prinţipatului va sluji pentru a să obşti vînzările şi ştiinţele pe care ocîrmuirea ar socoti de cuviinţă a da obştii-lor". Era deci un organ de informare (ştiinţele — aducerile la cunoştinţă). Contractul număra 13 puncte. In mare serie publicistică, Mihail cere la 16 iunie aceluiaşi înalt Sfat Ocîrmuitor dreptul de a tipări un Almanah de Stat, motivîndu-i tautologic necesitatea : „1. Fiindcă bunătatea unui Almanah de Stat atîrnă de la perfecţia sa..." Nu se putea mai explicit, nu-i aşa ? Cererea se încheie cu o asigurare : „Almanahul Statului îşi va îndeplini ţălul propus, adică va fi o scriere folositoare şi vrednică de ocrotirea ocîrmuirei". Organele superioare se aprind cînd sînt sesizate că în Dacia literară „dumnealui căpitanul Kogălniceanu se atinge de dumnealui Stamate, nu ca demn (sau de un ?) particular, ce ca de profesor de fizică al Academiei şi face îndeobşte asupra metodului învăţării observaţii çare nu sînt de a sa competenţie, iar apoi, la faţa 307, rîndul 31, pînă la faţa 308, rîndul 1—12, invectivele directe asupra dumisale Stamate ca profesor şi doctor lovesc indirect pe Epitropie şi pe Universitatea din Viena". Contrasemnează Veniamin, mitropolitul, şi beizadeaua N. Suţu, sfetnic apropiat al domnitorului. Victima era un „Teodor Stamate, profesor de fizică la Academie", acoperit de autorităţile superioare ca o dublă instituţie. Impetuosul aghiotant lovise nu numai pe tabuizatul profesor, dar şi „pe Epitropie" şi „pe Universitatea din Viena", două bătrîne doamne, şi ele, de bună seamă, intangibile. Rezoluţia a fost un sever avertisment. 102 Dacia literara primeşte şi ea un avertisment în iulie, iar la 23 august 1840 e interzisă apariţia ei, pentru că redactorul ei „s-a abătut în defăimări şi prihăniri jignitoare bunelor rînduieli, pe care să razămă soţietatea, că, intrînd în particularităţi de familie, s-au atins anume de persoane, păşind peste toată cuviinţa, la care fieştecare din clasurile so-ţietăţii ar avea dreptate (drept !) încît au aţîţat feluri de tînguiri şi au dat prilej la întîmpinări apărătoare din partea acelor obijduiţi, care toate diparte de a aduce vreun folos obştiei, au agiuns a fi o pricină de scandal şi de simţiri învrăjbitoare, urmări cu totul împotriva bunelor noastre cugetări şi a doritei uniri între simpatrioţi şi văzînd în sfîrşit că această foaie din începutul ei,0culegînd materiile sale din filele cele mai mîrşave a istoriei, s-au înemiccit şi s-au făcut vrednică de rîs, încît desfiinţarea ei ar fi fost un rezultat neapărat a displăcerii cetitorilor". Fraza e cam lungă, dar ne lămureşte că ordinea publică sub regimul de abuzivă autoritate a lui Mihail Gr. Sturdza era corolarul unei opinii, a masei cititorilor, a căror sensibilitate, nu-i aşa, călăuzea deciziile Secretariatului de Stat ! Constat însă că, fără a recurge la neologisme şi a le stîlci, Ofisul acesta domnesc obţine un indiscutabil efect precara-gialesc, prin filistinismul cu care sînt apărate prinţipurile cele mai înalte. Foaia bietului Kogălniceanu „s-au înemiccit", adică şi-a atras ...oprobriul public. Documentul imediat următor, datat 24 august, aduce la cunoştinţa „dumisale căpitanului Kogălniceanu", că a fost, la cererea sa, eliberat din miliţie. Şi acest text e vrednic a fi transcris, atît pentru concizia, cît şi pentru făţărnicia regretelor circumstanţiale : „Potrivit cu cererea dv. pentru ovolnirea (demisia) din slujbă, Prea înălţatul Domn luînd în ovajenie (consideraţie) osăbitele ocupaţii şi enteresuri ce aveţi, prin pricazul (decizia) din 22 a curgătoarei, cu nr. 10, au binevoit a vă ovolni din miliţie cu acestaşi rang de căpitan. Pentru care, gios iscălitul, cu mare părere de rău împărtăşeşte înalta încuviinţare." La acelaşi dosar, ne spune nota, „nu se mai găseşte nici o lucrare în legătură cu demisia lui M. Kogălniceanu din armată". Ea s-ar fi produs, aşadar, în ajunul suspendării 103 Daciei literare. Acceptarea „cu mare părere de rău" a demisiei n-a avut urmare, deoarece s-a revenit asupra ei şi aghiotantul a fost ulterior avansat maior. Toanele erau, se vede, ale prea înălţatului domn, care în fond ţinea la ne-conformistul său aghiotant, pe care mama lui îl ţinuse deasupra cristelniţei. în acelaşi an, la 13 septembrie, în calitate de redactor al Foaiei săteşti, Kogălniceanu trimite, la porunca Secretariatului de Stat, o serie de volume Bibliotecii Academiei (Mihăilene). Ironia listei de opt titluri constă în aceea că revista recent interzisă figurează în fruntea ei şi în această redactare : „Dacia literară, tomul I". Nu cumva optimistul ei redactor spera că ar obţine reapariţia revistei ? Oricum ar fi, tomul I a rămas şi unicul, în ambele înţelesuri ale cuvîntului : şi singurul şi incomparabilul ! Altă ironie a listei ! Ea se încheie cu o carte în fum de tămîie : Sf. Pulheria. Mai interesantă e lista următoare, a cărţilor comandate de Kogălniceanu şi venite de la Paris : „Les Oeuvres de Chateaubriand, Revue de Paris, Revue du Nord, Buff on, Télémaque, Robinson, La Mythologie, Goethe, Schiller, Walter Scott, Conversationslexikon şi Lessings Werke“. Nu cumva şi-a dat în petec cenzura, prin lipsă de totală vigilenţă ? La 10 decembrie, Mihail Kogălniceanu cere ca Secretariatul de Stat să-i pună la dispoziţie listele personalului Departamentului de Justiţie, ca să le publice în Almanahul Statului, pe care-1 redacta. Aci era baza materială a voiei vegheate (acoperirea tirajului era neîndoielnică). Oprim aci analiza preţioaselor documente inedite, relative la Mihail Kogălniceanu. 28 martie 1974 Urmărind corespondenta lui M. Kogălniceanu L-am lăsat pe M. Kogălniceanu (în Breviarul de la 28 martie) la sfîrşitul anului 1840, an de răscruce creatoare în literatura noastră, anul Daciei literare. In februarie 1841, după ce a obţinut să scoată Almanahul Statului, strînge referinţe de la „Cinstita Direcţie a Sfintei Mitropolii" din Iaşi, asupra personalului clerului, pentru a-şi asigura tirajul. Nu ştiu în urma căror neînţelegeri cu şefii săi, îşi dă la 4 decembrie demisia din postul de „lucrător în limba franceză", pe саге-l deţinea din august 1838 la Secretariatul de Stat, retribuit fiind cu suma de 60 de lei pe lună. Însuşi domnitorul pune a doua zi rezoluţia : „Se încuviinţează demisia maiorului Kogălniceanu". După o lacună de -un an în culegerea de Documente, acelaşi maior cere colonelului cavaler M. Singurov să fie trecut în lista alegătorilor de deputaţi din oraşul Iaşi, plîngîndu-se „de această înstrîmbăţire" a omiterii lui. în aceeaşi zi, — 20 ianuarie 1843 — cererea e aprobată. La 19 martie, colonelul intimează lui Kogălniceanu, în numele domnitorului, interzicerea de a mai exercita avocatura (numită atunci vechilimea, după vechil), „într-o pricină de judecată străină", adică în afara intereselor strict familiale. Aceeaşi poruncă urma să fie adresată cu toată asprimea unui număr de „adiutanţi", printre care identificăm în căpitanul Duca pe bunicul lui I. G. Duca, iar în „leitenant Alecsandri" pe Îancu, fratele poetului. Kogălniceanu face menţiunea pe adresa colectivă : „vechilimeaua ce am primit este pentru o rudă a mea". Era deci în dreptul său. Vom reveni asupra neplăcerilor avocatului. > 105 La 17 martîe 1844, un ofis domnesc, semnat vel postelnic F(eador) Balş, somează conducerea Foaiei sianţifice (Propăşirea /), care se făcuse vinovată de a se fi întins „piste cercul îndatoririlor ei mărgenite [...] precum şi prin versuire asupra desrobirei ţiganilor Statului şi alte asemine", de a nu mai cuprinde „nimic atingător de politica sau de lucrările cîrmuirei din lăuntru". în cazul contrar, „Foaia sianţifică şi literară va fi desfiinţată". Răspunderea cade, prin rezoluţia alăturată, pe „dumnealui spătarul Ianeu Ghica" (Ion Ghica, viitorul paşoptist), care, după termenii energici şi tautologici ai textului, primeşte „însărcinarea de a priveghea pentru privegherea şi neabaterea din cuprinsul acestui ofis", urmînd a trimite cîte două exemplare la „ţenzură" spătarului Florescu. Primind şi Kogălniceanu acest ordin, însă la redacţia Foaiei săteşti, el se scutură, la 10 aprilie 1844, de orice răspundere şi îl restituie „cinstitului Secretariat de Stat, ca să fie comunicat" redactorilor Foaiei ştiinţifice. Simplă diplomaţie, cu acoperire formală ? sau realitate ? Dacă ar fi aşa, atunci istoria literară ar trebui să înregistreze că, în drept, conducerea Propăşirii a aparţinut lui Ion Ghica, iar nu lui Mihail Kogălniceanu. Secretariatul de Stat pune rezoluţia : „Să se facă adres către redacţia Foaiei ştiinţifice". Oricum ar fi, formal, M. Kogălniceanu s-a degajat de orice răspundere. în toamna aceluiaşi an, la 20 octombrie, Kogălniceanu e „periorisit" (surghiunit) la mînăstirea Rîşca, sub severă pază. Adresa Departamentului Trebilor din lăuntru (Ministerul de Interne), către Isprăvnicia (Prefectura) ţinutului Sucevii, nu motivează sancţiunea. Se punea în vedere isprăvniciei că surghiunitul nu va putea „ieşi nicicum din monastire sau a ave relaţii de întîlnire sau în scris cu oricine, supt orice închipuire". Vornicul Ilie Kogălniceanu începe o plină de grijă corespondenţă cu egumenul mînăstirii, arătîndu-se foarte afectat de „surghiunîîcul fiului său" după toate „uneltirile duşmăneşti". Bătrînul vede însă voinţa lui Dumnezeu în faptul că „i s-au sortit depărtarea sa nu în Turchia, precum i se pregătise, ci în patrie şi supt a preacuvioşiei voastre ocrotire". Aşadar, fusese întîi vorba ca Mihail Kogălniceanu să fie exilat în Turcia. Abia întors dintr-o călătorie la Viena, pentru motive de sănătate, tînărul de 27 de ani era socotit primejdios siguranţei Statului. Paza lui Kogălniceanu era formată dintr-un stegar cu doi slujitori şi cu un „unter-ofiţăr din miliţie". Sub rezerva încrederii în stegar, se reduce paza la acesta şi la subofiţer, retrăgîndu-se cei doi slujitori (desigur, înarmaţi). După cinci săptămîni, la intervenţiile repetate ale vornicului, se schimbă surghiunul în domiciliu forţat, la moşia Hiliţa din ţinutul Fălciului, ca „dumnealui maiorul Kogălniceanu" să se poată căuta de boala de picioare (reumatism ?). In februarie 1845, ridicîndu-i-se probabil domiciliul obligatoriu, Kogălniceanu cere paşaport pentru Bucureşti „pe vadè (termen) de una lună zile". Se eliberau, aşadar, între cele două ţări surori paşapoarte pentru ca fiii ei să se viziteze reciproc. Cu acel prilej, s-a constatat că „nu s-au găsit altă pretenţie de oprire asupra d-lui maiorului Mihalache Kogălniceanu, decît o pretenţie a unui librar Lojăr (?) de la Berlin pentru nişte bani reclamarisiţi prin consulatul prusăsc, încă din anul 1843". Kogălniceanu făcea, aşadar, datorii la cărţi de citit, iar nu la cărţi de joc. La cererea lui Ilie Kogălniceanu, ca fiul său să poată exercita nestingherit profesia de avocat, domnitorul aprobă, la 18 mai 1845, condiţionat „în cît va păzi buna cuviinţă". Asupra acestui termen să nu ne înşelăm. Nu e vorba de regulile stricte ale politeţei, pe care Mihaii Kogălniceanu nicicînd nu le-a călcat, ci de conformismul social cu care nu s-a putut niciodată împăca. După o lacună de doi ani şi trei luni în cronologia actelor, luăm cunoştinţă de invitaţia ce se face de directorul vămii, Iacob Veisa, către Camille de Barozzi spre a nu „ţenzelui" o lădiţă cu cărţi a maiorului Mihail Kogălniceanu, sosită la caravasară. Urmează altă lacună epistolară de 10 luni. Izbucneşte revoluţia din 1848. Generalul inspector al miliţiei, D. Sturdza, „din porunca prea înălţatului domn" (Mihail Gr. Sturdza), opreşte „cu cea mai neadormită privighere" reintrarea în ţară a maiorului Mihail Kogălniceanu. Se informează însă, la 24 iulie, că, la 18 ale lunii, el ar fi trecut spre Borsec, prin trecătoarea Bicaz, dimpreună cu alţi boieri, printre care cneazul Neculai Cantacuzino. Ministrul trebilor din Lăuntru îşi ia precauţiile, la 9 august, ca să se înştiinţeze instanţele judecătoreşti din Iaşi că acelaşi Kogălniceanu „este perionsit 107 şi oprit de a veni aci în capitalieff. Peste patru zile, un ofis domnesc îi ridică „pentru necuviincioasă a sa purtare" însărcinarea de vechil, deoarece s-a amestecat. „pînă şi în lucrări răzvrătitoare asupra cîrmuirii", fapt pentru care a fost supus „la o învinovăţire criminală" şi i se ridică definitiv „orice vechilîc". Mihail Gr. Sturdza cade însă, după cincisprezece ani de domnie abuzivă, şi e înlociiit de Grigore Al. Ghica, domn legalist şi unionist, care recheamă în ţară pe surghiuniţi şi le acordă situaţii corespunzătoare. în calitate de director la Departamentul Lucrărilor Publice, Kogălniceanu întreţine o corespondenţă cordială cu Anastasie Panu, referitoare la măsurile de urbanistică ce le luase, dărîmînd barăci şi tarabe, pentru degajarea pieţelor principale şi se declară cu acest prilej : „Sînt şi eu puţin huşan, şi de aceea fiţi sigur ca, cît voi fi în acest Departament, din toate puterile mele voi sprijini buna d-voastră silinţă şi dorinţă pentru a se înfrumuseţa acel oraş". Noul domnitor ridică şi interdicţia ce lovise pe Kogălniceanu în privinţa avocaturii, pe care el o exercita „după un concurs şi potrivit legilor". Dealtfel, urmase şi la Berlin înalte studii, cu cei mai iluştri jurişti ai timpului. Se făcea pe atunci mare abuz de „vechilimeâ" fără calificare, sub pretextul înrudirii cu împricinaţii. Un oarecare serdar Costache Lazu (se plînge M. Kogălniceanu la 28 mai 1850) „este casnic la două sute boieri, din răzeşi în o sută de sate, proprietari în toate tîrgurile Moldovei, rudă cu mii de familii, unele mai deosebite ca altele". Domnitorul se sezisează de acest abuz, iar Kogăl-niceanu şi alţi trei avocaţi înaintează un memoriu relativ la organizarea corpului de avocaţi. Ca locţiitor de ministru la Departamentul Lucrărilor Publice, Kogălniceanu pune la 22 iunie 1850 piatra de temelie la cazarma de la Copou în Iaşi. într-o substanţială notă, Gh. Ungureanu relevă „munca titanică" pe care acelaşi a desfăşurat-o în interval de un singur an (1849—1850) la acel departament, dînd „o deosebită atenţie urbanisticii oraşelor" din Moldova. Sprijinitorul ţărănimii n-a fost, aşadar, unilateral, arătîndu-se preocupat, într-o vreme cînd oraşele erau lăsate la voia întîmplării, de progresul lor edilitar. Totuşi plecarea lui, la 16 iulie 1850, printr-o ciudată scrisoare de 108 demisie adresată ministrului său, Anastasie Başotă, pare silită, în urma unor neînţelegeri cu forurile înalte. îşi anunţă sosirea la Iaşi nu „spre a face ţipăt", ci numai ca să dea „samă vătăjască", cu asigurarea că după ce îl va vedea pe domnitor şi, cu voia dumisale, şi pe ministru, se va duce îndată la ţară. Se retrăgea, aşadar, ca Achile în cortul său, pentru că, probabil, nu fusese lăsat să-şi desfăşoare întreg programul de activitate. Documentele următoare, sub domnia lui Grigore Al. Ghica, nu au interesul celor din vremea predecesorului său, a cărui înaltă protecţie se lovise de independenţa tînărului său aghiotant. Se vede că acelaşi temperament nesupus oarbei discipline îl va fi îndepărtat, încetul cu încetul, şi de oamenii noului regim, în parte neschimbaţi şi păstrînd cam aceleaşi metode. Avansat colonel, Kogălniceanu scoate în mai, dimpreună cu maiorul Mălinescu şi eu N. Ionescu, Steaua Dunării. Girantul răspunzător e un anume Constantin Cuparescu (de pe acum se instituie tradiţia oamenilor de paie, cu acest titlu pompos !). El „are a înfăţişa chitanţia cuvenită pentru depunerea cauzei {sic!у în loc de cauţiei) de 5000 lei în casa statului". îl vedem mai departe pe Kogălniceanu aducînd pentru fabrica sa de postav „o maşină de vapor", adică cu aburi, la 14 iunie 1857. Rezoluţia amicului său Rallet e favorabilă : „Aşa precum aceasta este cea întîi maşină de vapor pentru trebuinţa fabricei de postav, care se socoate de priinţă pentru ţară şi trebuie a să da toată înlesnirea, să va da o poroncă ţirculară la isprăvniciile însemnate, ca oricînd s-ar înfăţoşa delegatul dumisale colonelul Kogălniceanu la isprăvnicii, să se dea agiutorul ce ar reclama pentru siguranţa trecerii peste rîuri acelor obiecte. Iunie 14." Kogălniceanu ducea grija maşinii, să n-aibă a trece peste poduri şubrede şi s-o piardă pe drum. Drumurile ţării erau atunci şubrede ca şi întocmirea ei. Ultimele documente sînt revelatoare pentru cine nu le-a cunoscut : o profesiune de credinţă din 3 aprilie 1866, în care îşi apără reformele, către episcopul Melchisedec (comentată de S. Porcescu, în Revista Arhivelor, 2/1961) şi testamentul său, din 16/28 iunie 1891, scris la Paris, înaintea operaţiei care i-а pus capăt vieţii. A lăsat executor testamentar 109 pe Vasile Pogor, junimistul, necunoscînd „bărbat de bine, mai onest şi mai cu inima bună" şi în amintirea tatălui acestuia, „răposatul Vasile Pogor, unul din bărbaţii cei mai însemnaţi a bătrînii Moldove". Şi-a cerut iertare nevestei pentru greşelile avute „în tinereţe, către dînsa", iar fiilor săi le-a cerut „să poarte cu demnitate numele de Kogălniceanu, şi aceasta o vor face iubind şi servind cu credinţă frumoasa noastră ţeară România*. Se ştie că Vasile a mers pe urmele lui Mihalache : a fost raportorul legii agrare din 1921, după ce luptase viguros pentru drepturile ţărănimii. 23 mai 1974 Literatura si marele ’48 9 De curînd s-a sărbătorit cu mult fast la Iaşi comemorarea a 125 de ani de la izbucnirea revoluţiei de la 1848 în capitala Moldovei, inaugurînd seria continuată la 5/17 mai în Transilvania şi la 11 iunie în Ţara Românească. Fără îndoială, această comemorare, onorată şi de vizita tovarăşului secretar general al Partidului Comunist Român, Nicolae Ceauşescu, a avut un puternic ecou în opinia publică. Se cunosc mijloacele perfide prin care domnitorul ţării, Mihail Grigore Sturdza, a reuşit să înăbuşe revoluţia, avînd aerul întîi a fi de acord cu ea, aproape în mod integral. Cînd i s-a prezentat o delegaţie cu cele 34 de „ponturi", el le-a citit şi a spus că este de acord cu 32 din ele, două însă putînd supăra puterea protectoare, şi că ar fi bine ca revoluţionarii să renunţe la cele două puncte. Delegaţia s-a întors la locul ei, iar a doua zi, după o şedinţă, revoluţionarii men-ţinîndu-se pe poziţia admiterii integrale, inclusiv a celor două puncte, Mihail Grigore Sturdza a socotit binevenită tactica de a înconjura cu un corp militar clădirea şi de a-i aresta pe toţi reprezentanţii poporului, care, din nefericire, neavînd alături masele populare ale Iaşilor, aşa cum avea să fie şi la Blaj şi la Bucureşti — revoluţia a putut fi înăbuşită prin şiretenie şi brutalitate. Cu acel prilej, însă, unii dintre reprezentanţii năzuinţelor populare au reuşit să fugă în Transilvania sau în Bucovina, alţii au fost duşi prin Galaţi la Brăila, în Turcia, iar cu toţii s-au putut înapoia în ţară peste un an, cînd, odată cu instaurarea domnitorului Grigore Alexandru Ghica, ei au găsit înţelegerea patrioticelor lor revendicări. Prin urmare, revoluţia din Moldova a fost o revoluţie înăbuşită în faşă. 111 Ecoul ei însă a fost foarte mare, pentru că unul din actorii ei principali, Vasile Alecsandri — cum vom vedea —, va fi acela care, în timpul scurtului său exil din primele săptămîni, va da o dovadă de creaţie puternică şi plenară, dînd glas cerinţelor poporului român din Moldova. Vom vedea pe urmă că, izbucnind revoluţia la Bucureşti, după Proclamaţia de la Izlaz, cele două mari ziare, care au apărut pînă în ziua represiunii de la 13 septembrie — este vorba de Poporul suveran şi de Pruncul român —, consacră coloane întregi problemei moldovene. Deşi înăbuşită, revoluţia din Moldova, care, în aparenţă, a murit neeroic, a provocat o enormă sensaţie atît în Transilvania, cît şi în Ţara Românească0 şi problema Moldovei face, deci, obiectul unor numeroase coloane din ziarele din Transilvania şi mai ales din Ţara Românească. Printre foile volante din colecţia Bibliotecii Academiei, avem una nedatată* fără îndoială nesemnată şi fără indicaţie de tipografie : Cătră moldoveni : Sub domnia lui Mihai, Gem românii, strigă vai ! Pînă cînd o stăpînire, Atît făr-de omenire, Pînă cînd aceşti mişăi, Pînă cînd aceşti călăi Să-şi bată joc de o ţară Să o facă de ocară... Sub semnătura I. G wski, deci un nume de rezonanţă poloneză, apare Către zimbrul Moldovei, după pătimirile ei din martie 1848, jănduit (adică consacrat) junilor patrioţi români de /. G wski : Scoală, zimbrule măreţe, yNalţă-ţi fruntea neînvinsă. A românilor nobleţe Nu în veci rămîne stinsă ! Vezi întreaga astăzi lume, Libertate prăznuieşte... 112 Cităm din Către romanii din Moldavia — o a treia foaie volantă : Pînă cînd tot în robie у Pînă cînd să mai trăim, Printr-un vînzător de oameni Legi şi drit {drept) să pătimim ? (Acest vînzător de oameni este, fireşte, iarăşi domnitorul Mihail Gr. Sturdza.) Pînă cînd din trîndăvie Vom căta să ne trezim, Pînă cînd a ţării drituri N-am putea să le păzim ? Pe verso al acestei foi volante, Bărbăţia şi unirea, o altă! poezie : Bărbăţia şi unirea lumea toată stăpîneşte. Bărbăţia şi unirea pe cel slab îl întăreşte. Bărbăţia şi unirea ne îmbracă cu tărie, Bărbăţia şi unirea scapă robii din robie. în sfîrşit, tot anonimă, dar fără să se arate despre ce români este vorba, dar se poate înţelege că românii din toate cele trei provincii româneşti, fiindcă fiecare a avut pe *48 al ei, e poezia La Voix de la patrie, imprimată nu totdeauna, foarte corect, bunăoară începe cu débout, cu accent ascuţit* continuă corect, România este Românie, iar românii — Ies Romains. Sînt ecouri şi din poeziile citate, şi mai ales din Marseil-leza : LA ѴОІХ DE LA PATRIE Débout ! debout enfants de Românie ! Dyun fer vengeur courrez armer vos bras ; Entendez-vous la voix de la Patrie ? Soyez unis mes fils ! soyez soldats ! 11S Quand tout entier se soulève le monde, Languirez-vous dans un honteux repos ? De tous cotés quand la tempête gronde, D'un peuple libre allez grossir les flots ! Plus de tyrans ! non, non, plus d'esclavage ! Egalité pour tous ! fraternité ! Romains ! songez aux Romains d'un autre âge, Et méritez comme eux la liberté ! La liberté, c'est une vierge sans voile, Sur l'opprimé elle veille du haut des deux ; Rien n'obscurcit son immortelle étoile, Et même absente elle brille à nos yeux ! L'esclave seul gémit dans la faiblesse ; Le coeur du libre est fort dans les travaux : Il est heureux sans la vaine richesse ; Un peuple libre enfante des héros ! Le saint laurier que donne la victoire Peut d'un sang pur souvent être arrosé, Mais expirer au sein de la gloire C'est s'élancer à l'immortalité ! Expresie a aspiraţiilor populare, generaţia din 1848 a fost însufleţită de un cald patriotism şi de o viziune revoluţionară -care s-au reflectat în literatură prin scrieri ocazionale de mare răsunet, dintre care unele au rămas şi astăzi în memoria tuturor. La 16 iulie, Nicolae Bălcescu îşi împărtăşea entuziasmul într-o scrisoare către Ion Ghica ; „Revoluţia de la 11 (iunie, fireşte) a fost cea mai frumoasă ce s-a întîmplat vreodată la un popol". După abdicarea domnitorului Ţării Româneşti, George Bibescu, „în cîmpul de la Filaret, ce s-a numit Cîmpul Libertăţii", adăuga Bălcescu, „îmi aduceam aminte de această frumoasă solenitate (după fr. solennité), întocmirea societăţii noastre, care acum mîntui ţeara". Este vorba de societatea secretă „Frăţia", constituită în 1843, care a pus bazele revendicărilor populare în Muntenia, în Moldova, generaţia lui Mihail Kogălniceanu şi a lui Vasile 114 Alecsandri rezistă încercărilor de captare ale domnitorului Mihail Grigore Sturdza, care făcuse din cel dintîi aghiotantul său şi din amîndoi directorii Teatrului Naţional din Iaşi, teatru prin care cei doi tineri au înţeles să facă educaţia civică şi patriotică a maselor. Ambii au militat în proză şî în versuri pentru un ideal de libertate şi de dreptate socială. Vasile Alecsandri şi George Sion au dus în Transilvania, după. reprimarea revoluţiei din Iaşi, mesajul ţării surori la Marea Adunare Populară de la Blaj de la 3/15 mai 1848. In Foaia pentru minte, inima şi literatura, apărută la Braşov la 10 mai 1848, deci la o săptămînă după revoluţie, sub semnătura „Un român", apare poezia lui Alecsandri 15 mai 1848 : Fraţilor, nădejde buna, Fiţi cu toţii-n veselie, Cerul însuşi ocroteşte Scumpa noastră Românie ! AzLe 2iua de înviere A românului popor Care singur îşi urzeşte Dulce, mîndru viitor ! Se remarcă factura fluidă a versului lui Alecsandri, nelipsitul epitet „dulce", chiar aliat cu sentimentul eroic şi revoluţionar, şi este de observat, mai ales, faptul că nu e vorba nici de ardeleni, nici de moldoveni, nici de munteni, ci de români. Nota fundamentală a revoluţiei de la 1848, în afară de revendicările sociale, este punerea pentru prima dată a problemei unirii tuturor românilor. După 11 iunie, privirile celor de la Bucureşti sînt aţintite asupra Moldovei şi cuvîntul de Unire este cuvîntul de ordine* cu 9 ani înainte deci de înfăptuirea acestei uniri ; iar la Blaj, după cum reiese şi din proza transilvană a lui Bariţ, unirea tuturor românilor lărgeşte acest cadru la evenimentul produs abia la 1 decembrie 1918. In acest sens, chiar dacă literatura de la 1848 nu este o literatură estetică, chiar dacă, afară de versurile lui Alecsandri şi de Răsunetul lui Mureşanu, nu a dat capodopere ale 115 literaturii noastre, prin ideea de unire pe care a agitat-o în-tr-un moment cînd nici nu se putea pune problema, şi cînd a făcut din această problemă de unire laitmotivul revendicărilor naţionale, se poate spune că literatura şi-a depăşit în mod glorios şi profetic menirea ei. în afara poeziei 15 mai 1848, al cărei început l-am redat mai sus, o altă poezie, scrisă de Vasile Alecsandri în acele zile fierbinţi, este Hora Ardealului. Apărută cu 9 ani înaintea versiunii definitive din Hora Unirii, poezia aceasta s-a adresat ardelenilor mobilizator. Iată, spre exemplificare, numai versurile care-i privesc pe ei : ...Ardelean, copil de munte ! Ian ridica acum cea frunte Şi te-nsuflă de mîndrie Ca-mi eşti fiu de Românie ! Ardeleni — lumea ne vede ! Muma dragâ-n noi se-ncrede, Căci de-acum românu-n lume A fi vrednic de-al său nume ! Ura, fraţi, în fericire ! Ura, fraţi, într-o unire, Să-nvîrtim hora frăţiei Pe pămîntul României ! Se vede că refrenul, laitmotivul Horei Unirii de mai tîrziu, din 1857, pe care Alecsandri, într-un moment de legitimă mîndrie, a numit-o Marseilleza românilor, a fost nu cu doi ani înainte, ci cu 9 ani înainte concepută şi a fost lozinca unităţii naţionale la Blaj, sau în zilele următoare Blajului. Acest apel, publicat în Foaia pentru minte... la 14 iunie 1848, adică la 3 zile după Proclamaţia de la Izlaz, a fost întîiul semnal al marii uniri realizată în Alba Iulia, cu 70 de ani mai tîrziu. Alecsandri a avut, aşadar, viziunea profetică a unităţii tuturor românilor, căreia i-а dat glas în Hora Ardealului şi în inspiratul poem Deşteptarea României, din acelaşi an, răs-jpîndit prin foi volante : 116 Sculaţi, fraţi de-acelaşi nume, iată timpul de frăţie ! Peste Moina, peste Milcov, peste Prut, peste Carpaţi Aruncaţi braţele voastre cu-o puternică mîndrie, Şi de-acum pe veşnicie, си tofi mînile vă daţi ! Aici este vorba, deci, de unirea românilor din toate provinciile româneşti, este expresia cea mai largă a revendicărilor naţionale româneşti. In Moldova, unde tirania lui Mihail Gr. Sturdza bîntuia cu furie, nu se puteau răspîndi decît aceste foi volante. Fără îndoială apărute fie-n oficină bucovineană, fie-n oficină transilvăneană, fie-n oficină munteană, ele circulau pentru a întreţine moralul moldovenilor care se vedeau lipsiţi de şefii lor şi de partida naţională, toată în exil sau în închisori. In sfîrşit, cîteva cuvinte referitoare la cele două ziare amintite anterior, Poporul suveran şi Pruncul· român. în ziarul lui Dimitrie Bolintineanu, Popolul suveran9 debutează tînărul George Creţeanu, în vîrstă de 19 ani, cu o Rugăciune, paţriotică şi revoluţionară, exprimînd la 30 iulie dorinţa de a duce lupta pînă la capăt. Bolintineanu improvizase la 11 iunie un Cîntec de libertate, apărut în primul număr al ziarului, la 19 iunie. E o inspirată chemare la arme, din care cităm : ...Arme ! arme ! înainte ! Pentru ţară a muri, Pe-ale bravilor morminte Dalbe flori vor răsări. Un alt tînăr de 20 de ani, loan Catina, dă expresie incendiarelor idealuri ale vremii în Marşul revoluţionar : Haideţi fraţi ! Intr-o unire, Ţara noastră-i în pieire : Aste ziduri şi palate, Unde zac mii de păcate, Haideţi a le dărîma ! Poemul se încheie astfel : Toba-n piaţă să răsune, Tot românul să sradune : 117 Ori pe viaţa, ori pe moarte ! Dulce-i pentru libertate Un mormînt a cîştiga ! Un lucru mai puţin cunoscut : încă din primul număr al Pruncului roman figurează Catina, nu cu poezii, ci cu articole, în numărul întîi, apărut la 12 iunie, deci a doua zi după izlaz, Catina are o proclamaţie : „Români, jurnalul libertăţii ce au născut aseară din inimile voastre, iată că şi-a luat zborul său. Primindu-1, botezaţi-l, că i-am zis Pruncul roman !“ însă articolul de fond cu manşeta în fruntea Pruncului roman e „Trăiască România liberă" ; prin urmare formula „România liberă" nu s-a născut ca ziar al lui Dimitrie August Lau-rian, după cum se ştie, în timpul războiului de Independenţă, ea există din 1848, de la primul număr al Pruncului roman, sîmbătă 12 iunie 1848. Catina continuă şi în numerele următoare cu articole de fond, adresîndu-se maselor, cu un temperament de tribun.. România libera publică un manifest pe care colecţia Academiei nu-1 are, Versurile tipografilor. Tipografii aclamau a doua zi după 11 iunie unul din punctele programului de la Izlaz, şi anume desfiinţarea cenzurii. Libertatea presei este una din cuceririle revoluţiei din Ţara Românească, care — după cum se ştie — nu a rezistat decît trei luni de zile : Ce glas măreţ răsună, Văd popolul s-adună, Prin sfînta libertate Se simte fericit. Şi toţi se string în braţe Căci toţi s-au înfrăţit. De-acuma libertatea, De-acum fraternitatea, Prin toată România Eterne vor domni ! Tiparul este liber, El ne va sprijini ! · Nu ştiu, într-adevăr, care-a putut fi la 11 iunie entuziasmul maselor în Bucureşti, mai ales că ştirea de la Izlaz a 118 luat mai mult decît o zi ca să ajungă pînă la Bucureşti. Dar noi avem dări de seamă ale presei după 24 ianuarie 1859y cînd idealul preconizat de scriitorii de la 1848 (cel puţin în prima parte, unirea Ţării Româneşti cu Moldova) s-a realizat — ei bine, entuziasmul a fost indescriptibil : pe străzile Capitalei, oameni necunoscuţi se îmbrăţişau, era un delir de entuziasm, horele se încingeau în toate pieţele. Caracterul popular al acestui mare act politic a fost netăgăduit, s-a văzut imediat că unirea a fost expresia voinţei obşteşti, atîta vreme înăbuşită, de atîta vreme încolţită şi crescută. Din toată această literatură vreau să amintesc că, în Pruncul român, poetul cel mai productiv a fost C. D. Aricescu : el are cel mai mare număr de poezii. Două poezii semnează şi A. Peli-mon. Afară de cunoscuta poezie a lui Catina, cea mai interesantă este aceea lui Aricescu : Oda la eroina româna Aneta îpâtescu. Aneta Ipătescu nu este o eroină descoperită abia acum 25 de ani, cînd s-a sărbătorit centenarul lui 1848 ; ea a stîrnit o enormă sensaţie încă de pe timpul domniei lui Bibescu, pentru curajul cu care ea s-a înfăţişat înaintea domnitorului. Iată într-adevăr nota la Oda la eroina româna A.neta Îpâtescu : „In timpul guvernului trecut (adică pe timpul lui George Bibescu) arestînd poliţia pe cumnatul acestei dame, ea s-a dus la Bibescu şi a zis : «Asta-i bucuria noastră că avem prinţ român ? Ca să ne maltrateze zbirii poliţiei ? Ce deosebire între guvernul fanarioţilor şi al măriei tale ? Nu ne rămîne alt decît să ne săpăm singuri mormintele şi să ne aruncăm în ele de vii. Căci e mai dulce azi moartea decît viaţa ruşinoasă ce tîrăm sub guvernul unui prinţ român.»" în această odă, care are 9 strofe de cîte 6 versuri, cel mai frumos, cel mai poetic este versul-unitate : O singura femeie aprinde stinsul foc. Poezia începe direct : E eay este Aneta, Jan d’Arc-a României1, Ce numai cu cuvîntul în epoca sclaviei A pălmuit tiranul, în faţa lui scuipînd ! 1 Este vorba de eroina poporului francez din secolul al XV-lea, Jeanne d’Arc (sau Dare). 119 şi nota la asterisc dă citata replică pe care i-а dat-o lui Bibescu. Strofa continuă astfel : Aşa ! e o romană, o bravă eroină Ce sfidă fierul morţii ş-aleargă de foc plină, O lume 9spăimîntată la arme-ncurajînd l Sînt cunoscute evenimentele, urmate de arestarea guvernului provizoriu. în momentul în care s-a crezut că revoluţia este înăbuşită, Ana Ipătescu s-a suit într-o trăsură, cu arme în amîndouă mîinile, a ridicat masele, s-au întors la palat şi au eliberat guvernul. In negru îmbrăcată, simbol de întristare, Ca fulger prin mulţime ea zboară-n nerăbdare In fiecare mînă ţiind arme de foc. Părea a fi arhangel d-eternă răzbunare, Mergînd să pedepsească Sodoma-n răsculare, Şi fiii neascultării să-i arză la un loc ! La glasul ei aleargă mulţimea-electrizată, Copii, bătrîni, tot omul, cu mîna într-armată, Urmează pe Eroul, pe braţul lor purtat, De braţe erculeene trăsura-ncongiurată, De suflete viteze, Viteaza escortată, Soseşte, sare, zboară şi iul· o la palat ! Fără îndoială că are dinamism această poezie, are im avînt, arată că Aricescu a fost bine inspirat. în concluzie, dacă valoarea estetică a acestei literaturi ocazionale poate fi pusă în discuţie, marele ei merit este de a fi ridicat problema Unirii atît a Ţării Româneşti cu Moldova, dar şi a unirii tuturor provinciilor româneşti. Prin aceasta, literatura română din 1848 şi-a împlinit cu asupră de măsură menirea ei mobilizatoare. August 1973 La reeditarea Arhondologiei Moldovei După mai bine de 80 de ani de la prima ediţie, publicată sub îngrijirea istoricului Gh. Ghibănescu la Iaşi, în tipografia Buciumului român (1892), reapare Arhondologia Moldoveiy Amintiri şi note contimporane, Boierii moldoveniy text ales şi stabilit, glosar şi indice de Rodica Rotaru, prefaţă de Mircea Anghelescu, postfaţă, note şi comentarii de Ştefan S. Gorovei (Editura Minerva, Bucureşti, 1973). în-tîia ediţie, de ηιμίΐ epuizată, ajunsese de o mare raritate bibliofilică. Ediţia cea nouă a fost transliterată după manuscrisul original, aflat în Biblioteca Academiei R. S. România şi intitulat Boierii moldoveni. Postfaţatorul, genealogist în curent cu aproape totalitatea izvoarelor specialităţii sale, apreciază că lucrarea a fost elaborată între anii 1840 şi 1857. Asupra pătimaşului genealogist din secolul trecut nu ni se dau date noi. Costandin Sion, cum semna paharnicul, era al cincilea din cei şase fii al başceauşului Iordache Sion (1738—1812), coborîtor dintr-o spiţă de răzeşi de pe timpul lui Ştefan cel Mare. Ambiţioşi, cel puţin trei dintr-în-şii, Antohi spătarul, Costache şi Costandin, paharnicii (poate şi stimulaţi de ascendenţa pe care şi-o făurise Dimitrie Cantemir,. alt fiu de răzeş, nemulţumit cu obîrşia sa), îşi arogă coborîrea dintr-un mărzac tătăresc, contemporan cu învingătorul de la Vaslui, unde-şi aveau răzeşia, la Fundul Ra-covei şi Coşăşti. Este bine stabilit că un divan complezent le-a recunoscut vechimea nobilităţii pe care n-o aveau, dar de care aveau nevoie Antohi şi Costache, ca să-şi trimită băieţii la şcoala de cădeţi din capitala Rusiei ţariste. întreaga familie, în mai multe generaţii, înainte şi după apariţia Arhondologiei, a trăit în mitul eroicei» dar ilu- 121 zoriei ascendenţe scornite de Costandin sau numai expusa de el în capitolul rezervat familiei Sion (în ediţia cea nouă, la p. 267—273). Chiar nepotul de frate al arhondologului, poetul şi memorialistul George Sion (1822—1892), fiul paharnicului Ioniţă, n-a fost cu totul ferit de această slăbiciune genealogică. Pentru că nici unul dintre comentatorii Arhondologiei, din noua ediţie, nu s-a referit la acesta, voi aminti atitudinea sa duplicitară din Suvenire contemporane (1888). în*capitolul consacrat anului 1848, la evenimentele căruia a participat din primul ceas, alături de unchiul său, mezinul Toader, Sion scria : „Mă făcusem arendaş al tatălui meu, care ajunsese prea bătrîn, pentru ca să mai poată a se ocupa cu agricultura. Luasem de la el în arendă moşia Hîrşova din districtul Vasluiului, moşie moştenită de la strămoşi, loc în care-mi legănasem copilăria şi primii ani ai tinereţilor mele. Acolo este un loc istoric nu numai pentru mine* dar şi pentru ţara întreagă. Aici în apropiere se făcuse faimoasa bătălie de la Racova, pe timpul lui Ştefan cel Mare. Crescut de mic pe valea Racovei, mergeam cu bucurie să mai văd movilele acele, asupra cărora tradiţiunea a lăsat atît de frumoase anecdote. Chiar pe moşia tatălui meu este o movilă care se numeşte movila lui Sion. Documentele şi tradiţiunile familiei spun că aci un Demir Gherei, fiu al hanului tătăresc, fiind în serviciul marelui domn, dezvoltase cea mai mare vitejie asupra turcilor : aci Demir înmormîntă victimele sale ; aci el îmbrăţişă legea creştină ; aci Ştefan îl boteză cu numele de Sion, şi-l cunună cu o nepoată a sa ; aci Ştefan îi dărui o întinsă moşie." Nimic adevărat din toate acestea. Scris probabil mai tîrziu, capitolul Din copilărie se arătă mai sceptic. Iată palinodia talentatului memorialist : „Unii au voit a mă face coborîtor dintr-o familie cu strămoşi nobili, cu un arbore genealogic de mai mulţi se-coli, luîndu-se negreşit după spusa unora din membrii familiei, dominată de slăbiciunea grandomaniei. Am avut în adevăr un membru în familie — Dumnezeu să-l ierte ! câre după războiul din urmă al Orientului (războiul Cri-meei !) a făcut mare tapaj la Constantinopole, printre culisele Porţii Otcmane, cu o pretenţiune curioasă : bazat pe nişte documente ce proba că se trage dintr-un Han Gherei 122 oarecare [...], a socotit că era timpul să solicite revendicarea legitimă a frumoasei peninsule tătăreşti, spre a restabili dinastia pierdută, dinastie care (vai !) un alt Gherei în cele din urmă o caută în penitenciarele de la Văcăreşti." Poate că însuşi paharnicul Costache să fi revendicat banatul pierdut al Crimeei. El semna Costache Sion Gherei. Celait Gherei, un Mihai Sion Gherei, vîrît de escrocul An-dronic în afacerea apei de aur, a fost condamnat în acelaşi an, 1888, la închisoare, amendă şi despăgubiri. Memorialistul corect trebuie să fi transferat ironia finală dintr-o adîncă mîhnire. Unchii săi fuseseră o familie aprigă, adeseori dezbinată din interese materiale. Gheorghe Sion îşi amintea de cearta care izbucnise între ei pentru moştenire, la moartea bunicii, desigur, cînd el avea zece ani şi o caracterizează „fudulă şi mîndră ca toate femeile [...], lăudîndu-se că se trage din faimosul Tăutu, care a tractat prima capitulaţiune a Moldovei cu Poarta Otomană, care a băut prima cafea turcească înaintea vizirului, fără să ştie ce e, şi care a scuipat-o, cînd a văzut că-1 frige cu fierbinţeala eiff. în documentele vechi din colecţiile Bibliotecii Academiei R. S. România, se păstrează acte revelatoare despre intensitatea mîniei la care se puteau ridica membrii acestei familii în aparenţă unită. Iată o mostră de scrisoare la fierbinţeală : „Frate Neculaiiiy Porcia ta nu mă lasă mai mult a tăcea pentru că ai văzut că celorlalţi li-am ţinut calea, eu am tăcut, tu ai luat vînt. Mi-ai luat popuşoiu, mi-ai prădat moşia, acum ai luat şi plugurile, nici ruşinea oamenilor, nici frica lui Dumnezeu nu te mustră, orbindu-te lăcomia mergi ca porcul. îţi fac dar cunoscut că de astăzi nu te voi tratarisi ca pe un frate, că voi porni şi eu pricina precum să cade. Eu trimit acum vatav din partea mea ca să-mi caute de trebi şi să puie plugurile să are şi dacă vei mai urma precum pănă acum, a rîde şi dracu de tine. Iubit frate Sion spatar octomvrie 4 833". 123 Adresa de pe plic : „Cinst. frat. d-sale Banului Neculai Sion cu frăţească dragoste*. Formulele finale „iubit", adică iubitor, frate şi „frăţeasca dragoste" ce spătarul arată pe plic „cinstitului" său frate, nu denotă decît respectarea sacrosanctelor reguli epistolare şi nimic mai mult. Badea Nicolae nu se lasă mai prejos. Intr-un text mult mai stufos, prolix şi aproape ilizibil, temperamentalul ban replică şi el sîngeros : „...după ifosul ce ai scris nu am giudecat altă decît ţi-am jălit că tot eşti ameţit şi cu perdelile pe ochi neştersă din multele învăluiri ce ai şi că ti-ai spăriet cu Isprăvnicia ce ai cîştigat acum în această vreme şi te-ai învăţat a seri toţi paşnicilor de prin sate şi m-am mierat cum nu ţi-au fost ruşine a seri că ţ-am luat păpuş[oiu] şi ţi-aş fi prădat moşiia şi ţi-aş fi scos plugurile afară de pe moţ&a dum. şi că mai mult nu vei putea tăcea. Cum nu ai giudecat că ţi se va vidé şi de alte obraze scrisoare[a] şi te vei ruşine şi cum ai aruncat fapta şi urmarea dum. asupra mé de mi-ai luat păp[u]şoi, de mi-ai pradat moşia de atîţia ani cu puterile ţiganilor streini ce ţi-ai cîştigat dum. că ai arat şi moşia şi chiar nu. ai ruşine şi frica lui Dumnezeu şi stăpîneşti lucru meu ce cu sudori l-am agonisit şi de stăpînirea lor pătimesc.* Şi aşa mai departe, Neculai îi întoarce şefului familiei acuzaţie cu acuzaţie, sfătuindu-1 să se îngrijească mai bine, ca şi cum Antohi şi-ar fi pierdut minţile cu grijile isprăv-niciei de Bacău, ce-i fusese de curînd acordată spătarului, după chemarea sa la Bucureşti, de către generalul Kiseleff. Banul Neculai a umplut colecţiile de documente ale Bibliotecii Academiei cu nenumărate jalbe în privinţa ţăranilor de pe bucăţile lui de moşie, snopiţi în bătăi şi siliţi să emigreze pe la mănăstiri, moşii învecinate sau chiar în Ţara Românească. Autorităţile puse să arbitreze între boierul de neam, cum se purta banul, şi clăcaşi, se sfiau să-i dea dreptate aprigului exploatator. Era vremea cînd şi ţiganii robi ridicau capul şi reclamau pe stăpînii ce-i băteau cu duşmănie. 124 Nici prefaţatorul, nici postfaţatorul nu încearcă să traseze un portret al paharnicului arhondolog. Era şi el un violent care intervenea spontan, cu palmele şi cu pumnii, la supărare şi se lăuda cu aceasta, ca şi cu falanga (bătaia la tălpi) pe care o aplica răufăcătorilor. Am notat că boala şi sfîrşitul tragic al bunului voievod unionist, Grigore Al. Ghica, departe de а-i îmblînzi mînia, i-о aţîţă şi-l împing la neomenoase invective tocmai pe tema neurasteniei şi a sinuciderii lui. Parcă alta este firea românului, pe care suferinţa şi moartea duşmanului îl dezarmează. Omul nu apare deloc simpatic din Arhondologie, culegînd toate infamiile ce se pun pe socoteala femeilor, veştejind naşterile nelegitime şi azilul ce acelaşi domnitor li-1 puse la îndemînă, col-portînd zvonurile despre originea incertă a unor compatrioţi şi mai cu seamă a alogenilor, cu o joasă voluptate. Morbul politic l-a împins la numeroase greşeli în viaţă, fără ca să-i dea urmare, ca omonimul său mai vîrstnic, paharnicul Costache, prin îndemnul lăsat fiilor, de a nu se băga în trebile publice. Nu găsim în memorialul său nici o şovăială, nici un regret, nici un semn de mîhnire, într-un cuvint, nici un sentiment omenesc — ca la Costache, care şi-a ţipat remuşcarea de a fi fost complice la jefuirea şi sărăcirea unor răzeşi. Glasul sîngelui, al adevăraţilor săi înaintaşi, n-a rostit un .singur cuvînt, în opera lui. 14 februarie 1974 Documente — sau ambiţie şi iubire în cadrul cercetărilor noastre asupra familiei Sion, poate cel mai vechi şi mai prolific dintre neamurile de răzeşi din Moldova, care a dat literaturii noastre pe poetul şi memorialistul G. Sion (1822—1892), ne-au atras îndeosebi doi dintre unchii acestuia : paharnicul Constantin Sion, autorul lucrării postume de scandal Arhondologia Moldovei (1892) şi fratele acestuia, mai vîrstnic, paharnicul Costache Sion, al cărui scurt memorial, înscris pe foi intercalate unei cărţi bisericeşti, ne-a relevat o curioasă personalitate anacronică de feudal, în genul colonelului Gr. Lăcusteanu. Monografistul familiei, Gh. Ungureanu, avea însă dreptate afirmînd că întîiul născut dintre cei şase fraţi Sioneşti, spătarul Antohi Sion (1787—1848), i-а dominat prin cultură şi prin rang. Era cel mai învăţat ; bibliofilul oferise spre publicare lui Eliad manuscrisul versiunii româneşti a învăţăturilor lui Neagoe (1843), care aparţinuse voievodului Ştefan Cantacuzino, fiul stolnicului ; scriitorul nemărturisit întinsese o capcană istoriografiei naţionale prin falsurile sale „patriotice", dintre care Izvodul lui Clânău sau Cronica lui Huru este cel mai cunoscut. Chemat la Bucureşti în 1831, să se disculpe înaintea lui Kiseleff de învinuirea unor uneltiri, şi întrebat despre familiile cu care se înrudea, Antohi ar fi făcut o listă, după cum pretindea fiul său, Ioniţă, de nu mai puţin de... 3 000 de familii. Cifra este fantastică. Proveniţi prin tatăl lor din ultima treaptă boierească, dar obţinînd ranguri de clasa a doua, fraţii Sioneşti se înrudeau numai prin alianţă cu protipendada. Puioşi, ei alegeau de preferinţă ca naşi, pentru copiii lor, boieri de rangul întîi. în acest sens este ilustrativ un manuscris de la Antohi, află- 126 tor în colecţiile Bibliotecii Academiei, la cota 3692, legat la un loc cu Minunile Maicii Domnului şi cu documente atestînd lupta mitropoliţilor Gheorghe II şi Iacob, împotriva strecurării elementului grecesc în ierarhia bisericească din Moldova. în primele rînduri, Antohi îşi fixează cu orgoliu două variante succesive ale semnăturii. „La anul 1806 ghenar 1, am hotărît cu desăvîrşire ca scrisoarea numelui meu să se scrăie întru acest chip." După o mostră, greu descifrabilă, urmează alături a doua, mai clară, datată „1812, dechemvrie 1". Antohi dă pe urmă lista primelor lui funcţii : „La anul 1812 dechemvrie 1, m-am rînduit sameş la ţinutul Bacăului în domnia a doua a mării sale Scarlat Ca-limah, voevod după eşirea din robiia [...] şi am fost sameş pînă la 1813 oct. 1. La anul 1816 dechemvrie 20 m-am rînduit sameş la ţinutul Romanului şi am fost sameş păn[ă] la 1818 april 1. La anul 1818 iulie 5 m-am rînduit sameş la ţinutul Sucevei, fiind vel visternic dumnealui Costache Canta." Aceste date nu figurează în cursus honorum al său din cartea lui Gh. Ungureanu {Familia Sion, studiu şi documente, Iaşi, 1936), dar sînt importante, ca izvor probabil al averii lui Antohi, deoarece sămeşia — administraţie financiară judeţeană — era rîvnită ca foarte bănoasă. Din lungul pomelnic al naşterii, botezului şi morţii copiilor săi, cu toţii în număr de cincisprezece, vom da numai nunîele naşilor, unii aleşi pe sprinceană. începem cu căsătoria: „1811 iunie 29 în zioa sfinţilor apostoli Petru şi Pavel m-am căsătorit eu robul lui Dumnezeu Antohi Sion luînd pe Marghioriţa, fiica dumisale pitar Dimitrachi Cozoni ot (din) Ocnă în vîrstă de 14 ani". Antohi avea atunci 24 de ani. Trecem acum la copiii săi' : I. Nicolai, născut la 12 noiembrie 1812, a fost botezat de hatmanul Nicolai Stratilat. II. Vasile, născut la 1 ianuarie 1815, botezat de serdarul Grigori Codreanu. III. Gheorghe, născut la 6 martie 1816, botezat de spătarul Neculai Cotcul. T27 IV. Costandin, născut la 13 martie 1817, „botezat de părintele Gherasie, arhidiaconul sfintei Episcopii Roman, aflîndu-mă someş la Roman". V. Alexandru, născut la 2 martie 1818, „botezat de sfinţia sa părintele arhimandrit Gherasim, igumen mănăstirii Precista ot Roman". VI. Ecaterina, născută la 22 aprilie 1819, botezată de spătăreasa Elenco Canta. VII. Marghioliţa, născută la 7 ianuarie 1821, botezată de spătarul Dumitrache Beldiman (fratele lui Alexandru, autorul Jalnicei tragodii). VIII. loan, născut la 24 martie 1823, botezat de vistie-reasa Eufrosina Asian, „sora prea înălţatului domn loan Sandu Sturdza voevod". ' IX. Elenco, născută la 10 mai 1824, botezată de spătarul loan Luca. X. Dimitrache, născut la 24 mai 1825, botezat de vistierul Dimitrie Ghica. XI. Zoie, născută la 2 noiembrie 1826, botezată de vornicul Dracache Roset. XII. Maria, născută la 26 aprilie 1829, botezată de marele vistier Aleco Sturdza „prin vechil (reprezentant !) nepoata dumisale Duduca Elenco". XIII. Theodor, născut la 14 iulie 1830, botezat „de vărul mieu spătarul Dimitrie Danu". XIV. Nicolai, născut la 1 mai 1832, botezat de „Laşca-rache, fiiul dumnealui vistierul Costache Canta[cuzino] Paş-canu". XV. Vasilie, născut la 29 octombrie 1834, botezat de „cumnata mea dumneaiei spătăreasa Elenco Alecsandri" (mama poetului era şi ea fiica pitarului Dumitru Cozoni). Aşadar, în interval de 22 de ani, spătarul a avut o spuză de copii, dintre care cîţiva au fost botezaţi de membrii unor familii domneşti (Sturdza, Ghica, Cantacuzino, Roşetti), aceleaşi care aveau să-i elibereze certificat de veche boierie, cînd ambiţiosul va năzui să-şi înscrie doi dintre fiii săi în şcoala, de cădeţi din capitala Rusiei. Singurul progresist şi revoluţionar dintre fraţi, cel mai! puţin cunoscut totuşi, Theodor, mezinul, continuă jurnalul! de familie al fratelui său, Antohi, cînd acesta încetează din 128 viaţă, înainte de a fi urcat pe rîvnitele culmi ale ierarhiei sociale. Dăm textul integral : „1848 iunie 4 s-au săvîrşit din viiaţă mai marele nostru frate Antohi Sion, aici în Eşi, de năprasnica boală a holerii, pe care l-au dus mort c.d. (cucoana dumisale) la moşia me Coşăştii şi l-au înmormîntat la biserica sionească ce este făcută de tatăl meu, Dumnezeu erte-i, ducă-le sufletele în îm-părăţiia sa. Foarte m-ar mîhni cine au rămas în toată familia sionească. Ce era în vîrstă de (loc gol în text !) ani, rămî-indu-i şapte fii şi anume caminar Costache, serdar Alecu, loan, monahiile Evghenia şi Lisaveta, Mariia şi Mihail. Cînd după 6 zile Costache ş-au dat sufletul tot de acea boală şi l-au pus lîngă tatăl său cînd eu mă găseam emigrat în Europa ca cel ce am fost în revoluţiâ din Moldova, fiii răposatului, Alecu şi Ion, de-ndată au pus măna pe tot avutul părintelui lor neîngrijind nici cum de mama lor, precum şi de acei mai mici a lor, fraţii Maria şi Mihail, de care înştiindu-mă eu cînd mă apropiesim de ţară am scris cumnaţii de au luat în a sa cîrmuire avutul meu spre a lor vieţuire. După venirea mea în ţară am luoat pe cumnata în casă cu mine cu copiii cei mici." Theodor, pe atunci serdar, va fi trimis cumnatei sale — din refugiul bucovinean — mesajul mîntuitor. Textul final mă face să cred că bărbatul de inimă a nutrit pentru văduva fratelui său, pe lîngă care trăise mulţi ani, un sentiment statornic, de „amitié amoureuse" sau de secretă adoraţie. „1863 martie 4, luni, noaptea spre marţi la un ceas şi giumătate după miezul nopţii, prea scumpa mea cumnată, Marghioara, născută Cozoni, s-au săvîrşit din viiaţă pe mîi-nile mele, ca cel de trăisem împreună 39 ani. Bolnăvindu-să de giunghiu (pneumonie !) luni la 25 februarie, cînd din nenorocire eu eram lipsit din Eşi la Bacău, trimis de d[um-neai] ca să-i aduc pe Mariia şi Mihail, unde fiind vineri noaptea am primit depeşă că-i bolnavă foarte. Sîmbătă dimineaţa am pornit cu Maria ce-i zic dizmerdătură şi Tiţa, sara am fost în Eşi. Am găsit-o bolnavă tare. A dooa zi am alergat la bisărici şi doctori, cînd boala tălhărescului giunghiu amăgindu-să i-au fost bine luni păr* amiază şi mai bine, iar după-amiază rău. Alergai iarăşi la bisărici şi doctori, folos nu găsii, căci rău s-au tot înmulţit păn5 ş-au dat sufletu în toată simţirea şi mintea. Am ţinut-o păr’ vineri 129 după-amiază în casă, păr’ am făcut toată pregătirea, cînd am adus locotinentu de mitropolit, vlădica Chesarie, şi cu vreo 20 preoţi de au citit molitvele de dizlegare şi altele. După aceasta ne-am suit la trăsuri, avînd împreună pe pre-zedentu dicasteriei, iconomu Costache Buţureanu şi iconomu Costac'he, duhovnicul răposaţii, dascăli şi slujitori, Tiţa şi copila ei Maşa ce au fost făcută în casa noastră şi crescută de noi. Am purces la moşiia me Coşăştii de a o înmormînta în mormîntul răposatului său soţi (sic /), după a sa cerire. Din pricina vremii că hojma ningé şi viscole, abié sara am agiuns supt Bordea la circiumă, unde am mas. A doua zi tocmind boi cîte 8 la trăsură abié suirăm Bordea 5 ceasuri, de acolea înainte pe la Scîntei, mă întîmpină încă 12 cai ce-mi vine de la moşăie şi adăogănd la trăsuri merserăm mai cu sporiu. Sara am ajuns la Moara Cuzii unde am mas. De acolo a dooa zi pornirăm şi după amiază agiunserăm la marginea Coşăştilor lingă satu Huşănii, unde ne aştepta preoţii cu prapuri şi nepotu Alecu cu norod peste 1000. Am stat, am dat racla gios, am luoat capacu şi pînza. Sta foarte frumoasă în adevăr. Iera în vîrstă de 66 ani, însă nu să-măna a fi nici 50 ani, cînd nu avé vreun sămn macar de moarte. După aceasta am purces cu toţii pe gios, glodărie grozavă, ţipetele femeilor bocind pe răposata iera de spe-riet. însă tot curge nerupt (neîntrerupt !) norod din toate părţile. Am agiuns la casa me în Coşăşti, unde ţinînd pe răposata giumătate de ceas cu cetirile preoţilor păr* s-au strecurat norodu de au sărutat icoana şi mîna călătoarei. Am pornit la biserică unde am aşăzat-o pe năsălie ţiind-o în biserică pară marţi amiază martie 12 zile cînd am îşi în-mormîntat-o. A 9 zi am înmormîntat-o fără a avea vrun sămn de a fi moartă. Sta foarte frumoasă. O Dumnezeule, ce minune văzui, frumuseţea ei nestinsă ! Paradă de înmor-mîntare foarte frumoasă îi făcui. Dei-mi Dumnezeu şi mie asămine ca a ei svărşit în totul. Eu însă nemîngîiet am rămas şi vecinie voi fi de pierderea scumpei mele prietene. Du-i, Doamne, sufleţălu în împărăţiia cerului. Spătar Theodor Sion." Episoadele succesive ale bolii, morţii, călătoriei, convoiului şi înmormîntării sînt de un neobişnuit dramatism la un om fără pretenţii literare, sau care făcuse în tinereţe neizbutite încercări de retorică şi calofilie (vezi la Ungureanu, 130 p. 86—87, textul unei scrisori către fratele său Constantin). Aici vorbeşte simplu, limpede şi zguduitor, iubirea sau adoraţia. Portretul din aceeaşi monografie, destul de convenţional, nu ne convinge că „spătăreasa Catrina (sic !) Sion" ar fi fost o frumuseţe. Aşa cum „credinţa zugrăveşte icoanele-n biserici", iubirea înfrumuseţează şi în viaţă şi post mortem, ea înfăptuieşte toate minunile. Semnătura e o altă surpriză. După întoarcerea din surghiun (1849), domnitorul Grigore Al. Ghica, favorabil exilaţilor, l-a înaintat pe Theodor la rangul de spătar. Cum se face că familia Sion n-a ştiut acest lucru ? Se vede că „serdarul" era nesocotit de ai săi, care i-au scos legenda de codaş al neamului. Documentul pe care-1 dăm la lumină este însă revelator pentru profilul moral al mezinului. Nu-i cunoaştem nici data naşterii, nici pe aceea a morţii. Trăise în umbră, fericit alături de femeia la care ţinuse mai mult bucuros că făceau casă împreună, că-şi erau de ajutor. Va fi murit nemîngîiat, poate curînd după plecarea „călătoarei". Revoluţionarul semnase cel dintîi, la „Braşău", la 12/24 maiu 1848, documentul în 62 de puncte, Prinţipiile noastre pentru reformarea Patriei, iscălit şi de G. Sion. Parafa sa de atunci, în formă de lasso, mă lasă visător. Semnătura spătarului este simplificată, sobră, armonioasă. 12 octombrie 1972 Data naşterii 9 lui Ion Codru Drăguşanu şi altele în numărul recent al revistei Manuscriptum (în continuu progres !), la rubrica „Revelaţia -documentului", un nepot al lui Ion Codru Drăguşanu, d-rul Radu Raţiu, în colaborare cu Flaviu Sabău, publică fragmente din păstratul în familie Jurnal al autorului Peregrinului transelvan (1865). Acest jurnal, „de mărimea unui carnet de buzunar (portofoliu), cu o copertă aspră, de culoare brună, ce mai păstrează încă urmele imprimării în litere aurii a titulaturii atît de obişnuite în epocă — Souvenir — [...] cuprinde, pe întinsul celor 244 pagini îngălbenite de vreme (formatul filei : 93 X 146 mm, numerotate), rîndurile caligrafiate impecabil cu cerneală neagră-maronie de mîna lui Ion Codru Drăguşanu după normele timpului — caractere chirilice cu unele litere latine de tranziţie, mai rar cu caractere gotice — adesea mărturisind influenţa grafiei mediului unde sînt redactate". Aceste însemnări încep cu mărturia datei naşterii, continuă cu plecarea de acasă şi trecerea munţilor, în drum spre „ţară" (cum numeau ardelenii Principatele române de dincoace de Carpaţi) şi continuă pînă, inclusiv, în anul marelui 48, care l-a găsit pe autorul lor la Ploieşti, în rîndurile revoluţionarilor, numit de N. Bălcescu comisar de propagandă. Deocamdată se dau notele de Jurnal de la început, pe anii 1835—36—37. Autorii substanţialei note introductive relevă cu justeţe însemnătatea revelării, de către autor, a datei lui de naştere, rămasă necunoscută. Ion Codru Drăguşanu a scris în fruntea Jurnalului, pe nemţeşte : 132 »lch bin zu Dragus geboren den 9 Nov. alt. Calenderc adica : „M-am născut la Drăguş la 9 noiembrie după vechiul calendar" sau, mai precis, după vechiul stil, adică după Stilul iulian. Biografii lui Ion Codru Drăguşanu dăduseră alte date, aproximative. Personal, luîndu-mă după necrologul familiei, din 1884, în care se spunea că murise în al 67-lea an de viaţă, am dedus bine anul 1818, în ediţia pe care am consacrat-o Peregrinului în 1942. Nimerisem anul şi atît. Nota iniţială din jurnal ne dă şi luna, şi ziua. Perfect. într-o notă, ni se spune că în revista şcolară Mihai Viteazul din Turda, din anul 1969, sub semnătura Horia Raţiu, s-ar fi publicat prima oară „datele certe ale existenţei «peregrinului transelvan» : 9 noiembrie 1818—26 octombrie 1884". Descifrarea textului s-a făcut cu greu. Autorii acesteia se plîng în notă şi de „lipsurile ortografice", explicabile, spun ei, „prin graba călătorului". Să zicem că ar fi aşa. Se mai adaugă însă şi greşelile transcripţiei, precum şi erorile din note. Astfel : „Cheia Bandi apărută la Cluj şi la Sibiu (1934—1947). Am învăţat însă şi altceva, mai de preţ, şi anume ce poate fi omenia în relaţiile dintre vînători şi pradă : corectivul şi reabilitarea străvechii îndeletniciri sangvinare, care, cum spuneam, a împuţinat, pînă la dispariţia completa a unor specii, enorma varietate a vînatului din ţara noastră. „Ocrotirea vînatului" a ajuns la noi una din sarcinile cele mai gingaşe ale cîrmui-rii şi a impus, printre altele, în vederea întreţinerii speciilor ameninţate, precum şi a reintroducerii pe teren a unora dispărute, „colonizarea vînatului". Nu toate aceste încercări reuşesc. Au eşuat astfel, după Ionel Pop, încercările de colonizare în Tatra a caprei ibex, iar la noi, în muntele Retezat, a mufIonului (berbec sălbatic, de miazănoapte). Alteori, ele reuşesc prea bine, proliferînd catastrofic, ca de pildă colonizarea iepurelui în Australia, unde a devenit plaga agriculturii, sau a bizamului, la Dobrici, lîngă Praga, de unde a invadat în mai toată Europa Centrală, perforînd digurile şi distrugînd instalaţiile de pescuit. Contrariul este însă mai frecvent : distrugerea vînatului frumos şi ales, care devine mereu mai rar. Un om simţitor ca Ionel Pop cunoaşte adevărate cazuri de conştiinţă în asemenea împrejurări, ca împuşcarea anuală a unui cerb „în minunatul teren de munte de la Sovata". Pe de altă parte, se poate mîndri cu fapte bune ca aceea a cruţării, timp de 15 ani, pe acel loc, a vînatului, ceea ce a avut ca rezultat transformarea terenului respectiv în „raiul cerbilor". Spirit disociativ, Ionel Pop ne spune despre vînat că „este un adversar, însă nu trebuie să fie privit ca un duş- 343 mana. Raportul de inegalitate dintre cei doi adversari, unu] dezarmat, celălalt prevăzut cu o armă de foc, mereu mai perfecţionată, trebuie să genereze „un sentiment cavaleresc" la om, care e dator să nu abuzeze de „această superioritate zdrobitoare" şi să-şi impună proprii îngrădiri, pe lîngă acelea ale legii. Astfel, ne asigură bunul povestitor că tagma d-sale nu „trage în iepurele care zace în culcuş, în fazan, în potîrniche cîtă vreme aleargă sau stă pe jos şi nu şi-a luat zborul, şi nici în vînatul mare surprins culcat, dormind". Tot aşa se cruţă „femelele gestante" sau cele urmate de pui. Legile noastre interzic „numai vînarea ursoaicelor cu pui". Autorul recomandă vînătorilor cumpătarea, neuitînd că unii nu se mulţumesc cu afabulări pline de fanfaronadă, ci se dedau la adevărate excese, cînd sînt cuprinşi de „nebunia numărului". Ca iubitor al lui Ion Codru Drăguşanu, am citit cu viu interes dramatica relatare a urmăririi unui ţap negru pe meleagurile peregrinului transilvan, „în munţii Făgăraşului, în Căldarea mare a Sîm'betei de Sus", pe Muchea Drăguşului. Biruinţa vînătorului a cerut două ceasuri de escaladare şi nu s-ar fi produs dacă ţapul n-ar fi fost surprins într-un tîrziu „necăjind o căpriţă". Dulcele necaz i-а atras sfîrşitul, ca o nouă dovadă a bipolarităţii vieţii : amorul şi moartea. Poetul se revelă în paginile închihate furtunii (Vînâtorul şi natura, p. 105—106), deşi scopul lor iniţial era de a ne avertiza împotriva locurilor neprielnice de apărare contra trăsnetului, cum ar fi streaşină de stîncă, sub care au fost cîndva găsite ucise cîteva capre negre, fala munţilor noştri. Credincios dictonului clasic utile dulci, autorul ne învaţă cum să ne orientăm noaptea după stele şi ne dă cele mai practice noţiuni de astronomie, unele, dacă ar fi să-l credem în toate, culese de la „Ion Căta, bătrînul străjuitor al jivinelor din munţii dimprejur", care ar fi fost „şi o leacă de solomonar" (vraci meteorolog, în superstiţiile populare). Cu personaje ca acest Ion Căta din Sugagul de pe Sebeş, avem o replică ardelenească la bătrînii înţelepţi care mişună în povestirile lui Mihail Sadoveanu. Primim, aşadar, lecţia de astronomie din gura sfătoasă a acestui încercat sebeşan, căruia Ionel Pop îi trece cuvîntul, uneori într-un savuros dialog în contradictoriu, ca atunci cînd bătrînul numeşte constelaţia Vînătorului, Fata împăratului sau Orionul, Rariţele. Contemplato- 344 rul învăţat al boitei cereşti se răzbună pe ştiinţa solomonarului, învăţîndu-1 la rîndul său : „Ştii, bade Ioane, cum îi spun astronomii stelei mari din această figură a cerului ? îi spun Sirius şi e cea mai strălucitoare din bolta de deasupra noastră. Arde în scînteieri neîncetate..." Din punctul de vedere al lui Sirius, cum ar spune partizanii gratuităţii în artă, vînătoarea preţuieşte în măsura în care ne prilejuieşte descoperirea sau adîncirea universului cosmic. Vînatul, pe limba filosofului, rămîne epifenomenal. Dar vînătoarea te apropie de cer sau de străfundurile vechi ale lumii, nestrăbătute de omul modern, de citadinii striviţi între blocuri. Vînătorul îşi recîştigă prin experienţă simţurile omeneşti de demult tocite, ca auzul şi mirosul, descoperind totodată care din acestea lipseşte vînatului pe care-1 urmăreşte, ca astfel să-şî mărească handicapul şi să-şi asigure izbînda. El merge dé fapt din descoperire în descoperire, apropiin-du-se, prin aceste noi cuceriri, de naturalistul care, spre deosebire de ceilalţi cărturari, a avut norocul să deschidă, filă cu filă, cartea naturii. în cărţile lui Ionel Pop aflăm nu numai un capital uriaş de experienţă cinegetică, dar şi poezia care lipseşte prea adeseori din literatura vînătorească... şi din propria noastră viaţă. 18 septembrie 1969 Cella Delavrancea: poetă a corespondenţelor Pianistă de mare renume, în ţară şi în străinătate, eminentă profesoară la Conservator, critic muzical de subtilă nuanţare, Cella Delavrancea, fiica cea mai mare a scriitorului, i-а moştenit şi talentul literar, bogata paletă de impresii şi de idei artistice. Întîia d-sale carte, Vraja, o culegere de nuvele, apărută în 1946 şi reeditată în 1967, obţinuse în manuscris un premiu literar. Cu Mozaic în timp, Editura Eminescu, 1973, aria privirii se lărgeşte : instantanee, impresii de călătorie, portrete de scriitori şi artişti, amintiri. Ce am putea prefera din toate acestea ? Alegerea este dintre cele mai grele, cînd fiecare pagină reţine şi invită la dialog. Să dau un singur exemplu de virtuozitate în descriere : paginile Pe marginea unui covor, unui sumacy unei scoarţe orientale, în contemplarea căreia autoarea reconstituie „sufletul persan, sufletul Asiei Minore şi al Caucazului, în ciudatele lui reproduceri de cristalizări de zăpadă..." Artistă pînă în vîrful unghiilor, Cella Delavrancea excelează în expresia mereu surprinzătoare a sensaţiilor de artă, fie că e vorba de muzică, de pictură, de literatură sau pur şi simplu de oameni, de la cei mai simpli la cei mai complecşi. N-aş vrea să jignesc nici unul dintre sexe, dar aş spune că autoarea Mozaicului în timp întruneşte inteligenţa acută masculină cu sensibilitatea adînc feminină, că poate înfrunta un concurs simultan de virilitate şi de feminitate, neriscînd altceva decît să cîştige ambele premii. Ca pianistă de virtuozitate, scriitoarea atacă toate stilurile prozei, de la cea haşurată, în propoziţii scurte, pînă la largile frazări în care cerul se reflectă ca într-o apă, florile îşi cîntă partitura sensibilă auzului celui mai fin, pomii îşi înalţă trunchiurile într-un coral 346 ce i se revelă exclusiv, monumentele de artă şi ale naturii îşi divulgă secretele, iar oamenii se despoaie de misterul lor constitutiv. în sinesteziile care-i năpădesc scrisul, sensaţiile vizuale şi cele auditive se substituie una alteia, sau mai bine zis se contopesc într-o aură de legendă. Un pod plutitor, peste Olt, „pare un acord de orgă în cîntecul albastru al serii". Ţara Oltului este „ţinutul legendar al lui Merlin, vrăjitorul din Ţara Galilor". La Hurezu „coloritul albastru şi verde modulează pînă sus, la cupolă, unde Pantocratorul surîde cu privire melancolică". Inima Surpatelor bate priveghea. Mir cea cel Bătrîn îşi doarme somnul de veci „legănat de murmurul Oltului". La Triest, „peştii sînt hidro-cefali şi cu ochi furaţi de la papagali răposaţi", iar „unii sînt mai irizaţi decît sticlăria din Murano". Ferestrele din Siena au un farmec feminin ; „pasul îşi duce ecoul cu umbra", în „liniştea oraşului". Palatul Tolomei „are adîncimea unui coral de Bach". Domul din Orvieto pare o simfonie în „alb şi negru". Din craterul Vezuviului ţîşneşte „o comoară de plîns roşu cu zăngănit de lanţuri". Crepusculul bate „în clopote un ritm de priveghi". Un obiect de bronz „pare un crîmpei de frază auzită în vis". în amiază, „Neapole acum este palid şi vibrează ca un miraj".. Crucea bizantină de pe porţile de bronz ale catedralei din Salerno „are cadenţa unui amin repetat la infinit". Păduricea ei de coloane „foşneşte ca brocartul". Sensaţiilor naturii li se substituie cele de artă. „Capri este un decor de operă comică." Acelaşi lucru s-ar putea spune despre unele obiecte ale industriei moderne. Funicularul „seamănă cu covorul fermecat din O mie şi una de nopţix. La Nürnberg, artista poate ghici „ritmul pasului" lui Albrecht Dürer, care „mergea legănat şi încet, dar cu picior uşor". Se poate vorbi de imaginaţia de romancier a Cellei Delavrancea, căreia locurile cu atmosfera lor îi resuscită trecutul şi toată viaţa lui, în alt ritm decît cel contemporan. Revederea Parisului, de pildă, după o lungă trecere de timp, cu tineri hippies, bărboşi şi desculţi, tîrîn-du-se pe treptele Luvrului, i-а dat sensaţia unei lumi noi, de barbari, de „clovni şi măscărici", care mînjeau noaptea peisajul. Seara, pe esplanada palatului Chaillot, jocul de ape i-а inspirat bogate sensaţii muzicale : „închipuiţi-vă un coral de Bach izbucnit în albe ţîşniri, contrapunct de teme între coloanele lichide groase şi cele lăturalnice numeroase 347 şi fine, cascade-violoncele rostogolindu-se la mijloc, în galop de sunete". Artista a „părăsit oraşul-minune fără regret", cu dor „de mahalaua sa“. Recomand lecturii atente paginile despre pictorii Grigo^ rescu, Andreescu şi Luchian, dintre clasici, despre Pallady şi Iser, dintre modernii dispăruţi, despre Lucia Demetriade^-Bălăcescu şi Niculina Delavrancea-Dona, dintre contemporani, despre sculptorii Brâncuşi şi Miliţa Petraşcu, despre scriitoarele H. Y. Stahl, Georgeta Cancicov şi Elena Bala-maci (descoperirea d-sale), despre poeţii Ion Pillat şi George Lesnea, despre pianişti contemporani şi despre marele între cei mari, Beethoven, pe care Delavrancea îl recomanda fiicei sale în acest mod : „Cînd vrei să-ţi întăreşti sufletul, să cînţi o sonată de Beethoven", Cuvîntul lui Kant a fost cules însă greşit : „Legea morală să fie în noi Gerul (în loc de cerul) înstelat deasupra noastră". în centrul amintirilor, Barbu Delavrancea, I. L. Caragiale, Alexandru Vlahuţă, cei trei mari prieteni. Fie-mi îngăduite, însă, cîteva rectificări. Delavrancea nu s-a născut în mahalaua Dele a Veche (p. 216), ci în Delea Noua. Pacea separată, în 1918, nu a fost semnată la Iaşi (p. 218), ci la Bucureşti. „Domnul Mincu", marele arhitect, n-a murit „tînăr" (p. 224), ci la 60 de ani, ca şi Caragiale şi Delavrancea. Ruxandra Gîlcă n-a fost a doua soţie a lui Vlahuţă (p. 251), ci a treia, prima fiind fost Ida Pagano, fiica profesorului său de italiană de la liceul din Bîrlad, luată în 1878, curînd după absolvirea şcolii. Frédéric Damé (victima lui Caragiale şi a lui Eminescu, dar eminent lexicograf) n-a fost profesor universitar (p. 254), ci director în Ministerul învăţămîntului. Lui Caragiale la Berlin nu i se spunea Herr Doktor (pp. 263 şi 267), ci Herr Direktor, ca fost director general al teatrelor. între ei, Paul Zarifopol şi I. L. Caragiale îşi spuneau Herr Doktor (cel dintîi era doctor în Filologie de la Universitatea din Lipsea) şi Herr Direktor. Caragiale nu şi-a cunoscut soţia la o reprezentaţie de operă italiană (p. 267), ci la una dată de Sarah Bernhardt, în decembrie 1888. 348 Mateîu I. Caragiale nu se dădea drept coborîtor din familia Caracioni (în pronunţia lui, Cavacioni /)> ci din familia napolitană Caracciolo, care a dat pe ministrul napo-litan Gianni, amantul reginei Ioana a И-a a Siciliei, din ordinul căreia a fost ucis pînă la urmă (1431), iar la sfîr-$itul secolului al XVIII-lea pe Francesco, principe şi amiral, spînzurat de Nelson după lupta de la capul Miseno (1799). Exact, Mateiu era cu 8 ani mai mare ca Lucky şi cu 9 ani mai mare ca Tuşki, iar nu cu şapte ani mai mare ca amîndoi (p. 272), ei nefiind gemeni. Moşia de zestre a aceluiaşi Mateiu n-a fost Siona, „la opt kilometri de Piteşti", ci Sionu, la sud de Urziceni, acum în judeţul Ilfov. Socrul lui Mateiu, George Sion, poetul, luase în zestre de la socrul său, Miltiade Mărculescu (după nume, un grec !), moşia căreia i-а dat numele Eliza, după acela al fetei lui. Mai tîrziu, moşia a dat satului numele Eliza-Stoeneşti, astăzi înglobat în comuna Bărcăneşti-Ilfov. George Sion povesteşte, în capitolul Pe Bărăgan, din Suvenire contemporane (1888), că pămîntul de zestre, rău cultivat, deşi era de calitate excelentă, nu-i producea la început aproape nimic. Era, în acel moment, prin 1858, trecut la fisc „printre proprietarii cei mici". Poetul limbii româneşti („Mult e dulce şi frumoasă") a trebuit să se apuce de agricultură, să depună muncă şi capital, să aducă din depărtare lemn, nisip şi cărămidă „şi cel din urmă cui", ca să-şi ridice „casă, împrejmuiri, grajduri, magazii", apoi să sape puţuri, să pună pomi roditori, să facă fîneţe artificială, ba chiar să planteze o pădurice de salcîmi şi să se desfete la umbra lor şi a grădinii lui. A crescut şi „vaci, a căror desmierdare", precizează poetul, „îmi face mare plăcere". Aţi ghicit că Sion îşi mîngîia vacile, iar nu invers. Mai tîrziu, în 1923, căsătorindu-se, Mateiu a luat în zestre 'de la soţia lui, domnişoară bătrină în vîrstă de 63 de ani, printre altele, şi Sionu, de care nu s-a putut ocupa decît peste cîţiva ani, cînd a încetat contractul de închiriere. La 6 aprilie 1928, scria în jurnalul său inedit : „Sionu. Grande pitié de Sionu. Misère sordide de Vinstallation, — Bucureşti". în aceeaşi zi, aşadar, s-a înapoiat la Bucureşti, deoarece la Sionu era de nelocuit. La 23 aprilie notează expirarea arendei : „Expiration contrat fermage Sionu", iar la 20 august : „Sionu. Installation avec M ar ica à Sionu. " 349 Punîndu-şi la punct gospodăria, Mateiu a dat pămîntul în dijmă ţăranilor, după ce, la 22 august, adică la două zile după instalare, îşi ridicase steagul galben cu dungă verde transversală peste „palatul" său. îşi realizase cea mai aprinsă dorinţă : aceea de a fi proprietar rural. Era, după cum spunea, mică, dar frumoasă şi se arăta hotărît s-o păstreze per fas et ne fas, cît timp va trăi. A avut norocul să moară la puţină vreme, ca să nu se vadă expropriat integral, după naţionalizare. Prietenul său, genealogistul N. A. Boicescu din Buiceşti, îmi spunea că Mateiu se plimba fericit prin pădurea de salcîmi de circa 20 de pogoane şi asculta noaptea... cucuvelele. Ca fermier, creştea păsări de curte, şi ca suveran, graţia de la tăiere pe aceea care-i cîntase. Aflîndu-se în aprilie 1928 la San-Remo, Mateiu a tras la hotelul Royal în care murise Eliza Sion, soacra lui, apoi i-а vizitat, a doua zi, mormîntul din Campo-Santo, depu-nînd cîte va flori peste monumentul simplu — o lespede — care, spunea piosul peregrin, „cere reparaţie". în fine, aş mai spune că Mateiu n-a putut citi vizitatorilor „un fragment din Soborul ţaţelor, pagini de umor sarcastic" (p. 276), deoarece n-a scris din proiectatul roman decît o pagină-două, de început, în mai multe versiuni. Se vede că le făcuse lectură din Sub pecetea tainei (postum, ediţia de Opere Perpessicius, 1936). Să nu uit însă a preciza că portretul lui Mateiu, ante şi post justas nuptias, este de o frapantă justeţe şi constituie o piesă capitală pentru cunoaşterea somptuosului prozator şi fericitului castelan de la Sionu („étendard coupé vert sur jaune"). Citiţi cartea prea frumoasă a Cellei Delavrancea, poetă a corespondenţelor, a audiţiei colorate. 22 februarie 1973 Scriitori români de azi într-un volum masiv, de aproape 600 de pagini in 8°, editat de Cartea Românească, cu acest titlu neostentativ, Eugen Simion ne dă un vast tablou al literaturii noastre contemporane, văzută sub unghi evolutiv, în toate genurile : poezie, proză şi critică literară. Astfel, precum se cuvine, în fruntea poeziei apare, cu ale sale „Prelungiri", adică ultime plachete, T. Arghezi, urmat de Zaharia Stancu şi Eugen Jebeleanu (Continuitate şi ruptura. Poezia evenimentului), apoi, într-o acoladă mai amplă, Momentul 1945—46. Poezia boemei, exotism şi ironie, poetica apoeticului, desacralizarea poemului, prelungiri ale suprarealismului, resurecţia baladei, cu Dimitrie Stelaru, Constant Tonegaru, Ion Caraion, Geo Dumitrescu, Radu Stanca, Ştefan Aug. Doinaş ş.a.m.d., pînă la „lirica feminină, spiritualizarea emoţiei" şi alţi poeţi, priviţi cu simpatie, conform esteticii Einfüblung-ului, care recomandă transpunerea cititorului de literatură, sau mai în genere amatorului de artă, în pielea, ca să spunem aşa, a autorului, spre а-i surprinde structura, procedeele şi intenţiile. Eugen Simion e criticul ideal al acestei exigenţe, ceea ce nu înseamnă că nu-şi rezervă uneori zîmbetul ironic faţă de excesele maxime ale unei generaţii, ca aceea de la 1960, ale cărei „teribilisme" nu le poate accepta integral, deşi le înţelege aşa cum se cuvine, pe dinăuntru, intus et in cute. în pragul cercetării producţiei ultime a lui Tudor Arghezi (după Cîntare omului şi 1907), criticul remarcă distanţa pe care şi-a luat-o generaţia cea nouă faţă de marele înaintaş şi cercetează cauzele acestui fenomen. Formula e vrednică de a fi reţinută : „îmbrăţişat de către toţi şi recunoscut ca poet 351 naţional, Arghezi intră în conştiinţa multora mai mult decît un mister popularizat : un mister... oficializat". Intr-adevăr, despuiat de nimbul neînţelegerii contemporanilor, care adăuga o dimensiune nouă personalităţii covîrşitoare a poetului Cuvintelor potrivite, ba chiar încununat cu lauri şi instalat într-un fotoliu academic, după apunerea stelei lui A. Toma, Arghezi n-a mai fost privit ca poetul exemplar de către tineretul neconformist, din rîndurile căruia s-au recrutat poeţii noii „splendide generaţii". Se ştie că această sintagmă, anterioară întîiului război mondial, a fost pusă în circulaţie şi vehiculată de împătimiţii Himerei, în frunte cu uitatul din zilele noastre Alexandru T. Stamatiad. Noua splendidă generaţie îşi recunoaşte exponentul în Nichita Stănescu, care, ca şi sus-numitul, e un poet ce oficiază şi este pe cale şi el, vai !, de a fi oficializat, graţie în mare parte unor exegeţi de talia lui Eugen Simion, familiarizat cu „miturile" celui numit de acesta „poet al transparenţei". Capitolul pe care i-1 consacră, mai dezvoltat chiar decît cel închinat lui Tudor Arghezi, reprezintă un adevărat „tur de forţă", prin abilitatea de a găsi cheia tuturor lacătelor şi încuietorilor cu care mîndrul cap de serie al generaţiei de la 1960 îşi închide accesul faţă de cei nechemaţi la oficiul sacru al lirei. Nichita Stănescu este, după Eugen Simion, „un liric borealic, celest, vizionarist", adică un liric rece, de miază-noapte şi de înalte sfere, pînă la care nu s-ar ajunge fără călăuz, aşa cum Dante şi l-a găsit în Virgiliu. Transparent sau translucid? Mă întreb, întorcînd pagina şi dînd de formula „universurile sale translucide". Mă întreb, pentru că una e geamul transparent, prin care pătrund, odată cu lumina, şi contururile obiectelor, şi alta cel translucid, care lasă a trece lumina, dar nu ne mai îngăduie să vedem ce este în dosul lui. Acesta, mi se va spune, este rolul exegezei lirice, iar Eugen Simion e imbatabil în facultatea de a pătrunde în acest cumul de „universuri translucide" şi de a ne împărtăşi impresiile sale, după ce à descuiat uşile şi porţile masive din fier ale acestor plurale „universuri", spre a ne revela în calitate de nou Copernic al constelaţiei noastre lirice actuale „despicarea cerurilor, desprinderea galaxiilor" şi alte seisme ale sistemului cosmic stănescian. 352 Spuneam că nota de ironie nu-i lipseşte lui Eugen Simion, în ipostaza sa de critic al caldei înţelegeri simpatetice. Iată cum ne introduce printr-o metaforă a superbiei în sanctuar : „Pe acest plan superior de speculaţie — şi nu e o exagerare chiar a spune : pe un plan sublim metafizic — lirismul lui Nichita Stănescu îşi roteşte coada sa de păun, tulburînd apele înţelegerii noastre". Dacă îi e îngăduit unui critic veteran să colaboreze cu altul mai nou, aş releva modul delicat de a imputa acestui lirism, pe de o parte, trufia, iar pe de alta, obscuritatea. Transpusă pe plan celest, borealic şi vizionarist, vorba lui Eugen Simion, coada de păun ia dimensiunile unei cozi de cometă, care înspăimîntă numai pe cei naivi, în felul aceleia a lui Halley, din primăvara anului 1910, dar care e sortită pînă la urmă să se mistuie în alte spaţii, tot atît de vizio-nariste, de celeste şi de borealice. Critic ideal al poeziei ermetice, Eugen Simion nu se osteneşte numai (dar fără aparentă oboseală) de a descifra fel şi chipuri de „universuri lirice", ci şi de a ne iniţia într-o impozantă serie de „mitologii" şi de „mituri" ale poeziei noi. Ce este însă „mitul", în terminologia exegetică a lui Eugen Simion? Este cînd o „atitudine" lirică, aşa cum.ne avertizează în paranteză, cînd o temă oarecare, uneori dintre cele mai curente. Mitologia ar fi, aşadar, o totalitate de teme şi de atitudini ale fiecărui poet în parte, care oricît ar fi de obscur, de la o plachetă la alta sfîrşeşte prin a-şi da pe faţă procedeele şi revenirile lui, pe o temă sau alta. Ana-lizînd, cu mai puţin entuziasm, lirica lui Ion Gheorghe, criticul nu se sfieşte să observe că noul este adesea o formă deghizată a vechiului : „Iată un adevărat program poporanist, însă complicat, modernizat, transpus în termenii unei mitologii curioase". Aş spune dar că metoda de critică simpatetică a lui Eugen Simion îşi rezervă integral dreptul de a spune adesea lucrurilor pe nume, iar criticul nostru, familiarizat cu metodele noii critici franceze, nu acceptă să fie înşelat (fr. être dupe /). Aş face însă o remarcă. Citesc, pe coperta din dosul cărţii, —■ ornată cu un expresiv portret din profil al criticului, privind cam de sus, cu ochiul stîng obturat de viziuni lirico-apo- 353 calïptice — acest început de frază, în cel de al doilea paragraf al crezului său critic : „Critica, aşa cum o înţeleg, este un sistem de lectura, un mod personal de a te apropia de operă, Un demers care, folosind mijloace variate, descoperă figura spiritului creator" (cuvintele în cursive au fost subliniate de autor). E foarte interesant şi just, dar fie-mi îngăduit să observ că nu poate fi vorba de un sistem de lectură, ci numai de o metoda de lectură, şi aceea este la Eugen Simion, cum spuneam, atît simpatetică, generoasă aşadar, cît şi lucidă şi ironică, la nevoie. Sistemul e altceva : un corp logic şi unitar de doctrină, care caracterizează pe criticii dogmatici, cum au fost Mihail Dragomirescu la noi şi, într-o măsură notabilă, şi E. Lovinescu, după întîiul război mondial, cînd s-a lepădat de zorzoanele şi răsfăţurile impresioniste şi a afişat o serie coerentă de principii. Zèul lui Eugen Simion nu e G. Călinescu, pe care-1 preţuieşte aşa cum se cuvine, ci tizul şi înaintaşul· său, pe care l-a cunoscut numai din scris, Eugen Lovinescu. Ca şi marele său model, urmaşul şi luminosul exeget al „scepticului mîntuit" are darul formulărilor pregnante şi al pătrunderii în miezul fenomenului literar, într-un cuvînt, al intuiţiei critice lucide şi elegante, de o aleasă urbanitate. Mă simt onorat că Eugen Simion îmi acordă cinstea de a mă considera lovinescian, dar faptul de a-1 fi frecventat pe marele critic şi acela de a fi prezidat un moment „Asociaţia prietenilor lui E. Lovinescu" nu sînt suficiente pentru a defini o structură şi, vorba lui Eugen Simion, un demers critic. Onorat şi strivit mă simt şi cînd Eugen Simion vede în mine un „mare erudit" (îmi place a crede, fără ironie!). Ii dau însă dreptate cînd observă că am mers cîndva prea departe, afirmînd că Maiorescu rupea pe scriitor de viaţă. Emoţia sa „impersonală" era doar un mod de a spune că iubitorul de artă se uită pe el şi îşi uită de viaţa proprie, participînd la aceea a operei — ceea ce, convin, este cu totul altceva. Maiorescu a preconizat într-un rînd, fără să stăruie însă, romanul cu subiecte poporane. înţeleg, ca şi el, arta ca expresie a obştii şi accesibilă obştii întregi. Sînt mai mult maiorescian, cum m-a şi văzut Lovinescu, decît lovinescian. 354 Lovinescu ar fi citit cu pasiune Scriitori români de агі şi ar fi văzut în Eugen Simion un al doilea urmaş al său, numai cronologic vorbind, după Pompiliu Constantinescu. Este supremul elogiu ce i se poate aduce, într-o viziune pan-atheneică, de succesiune a generaţiilor şi de cei mai aleşi lam-padofori. N-aş vrea să închei fără a reproduce integral un splendid portret fizic şi moral, acela al lui Geo Bogza, datorat lui Eugen Simion, entuziast admirator al Cărţii Oltului şi al Poetului ei : „Omul însuşi are o înfăţişare ieşită din comun. Masiv, de o înălţime ciclopică, el pare, cînd merge pe stradă, venit din altă lume. E de o tăcere violentă, uneori un munte de tăcere, ca Sadoveanu. Cînd vorbeşte, oficiază. Nu are nici o însuşire pentru a fi oraţor. E însă* fără îndoială, unul din oratorii cei mai seducători. E un secret al vocii lui subţiri, tărăgănate, cu o intonaţie moale de adolescent întîrziat în altă vîrstă. Seducţia discursurilor lui stă, poate, în ceea ce aş numi ridicarea amănuntului la puterea astrală. în a privi totul, cum a spus el însuşi odată, din perspectiva Sirius. De oriunde ar porni, oricare ar fi obiectul intervenţiei, Bogza ajunge, invariabil, la metaforele esenţiale ale existenţei umane. L-am auzit vorbind într-o banală situaţie : acordarea unor distincţii. Cuvîntul lui, fatal protocolar, s-a înălţat la metafora marilor, albelor zăpezi. Ochii s-au ridicat, dacă nu mă înşel, spre lumina rece a stelelor, deşi era o zi frumoasă şi privirile se puteau odihni pe catifeaua verde a pomilor din jur. L-am zărit altă dată într-un costum bizar de excursionist, traversînd o piaţă aglomerată. Părea un turist de pe altă planetă : absent, cu aerul semeţ de vultur printre stînci arse de fulgere. Omul acela — am avut o clipă impresia — nu avea ochi pentru nici un amănunt al străzii : un înger lunatic, rătăcit nu se ştie cum, se îndrepta spre o ţintă necunoscută, ducînd cu el secretul unui destin paradoxal." Citindu-1, E. Lovinescu l-ar fi, cum spunea Perpessicius, „miruns" pe acela în care şi-ar fi recunoscut un autentic succesor (în a doua generaţie !). 19 septembrie 1974 Antinomiile lui Eros Trăim o epocă prodigioasă prin realizările ei ştiinţifice, prin revoluţiile politice şi economice de pe tot globul nostru, prin revizuirea generală a sistemului de valori spirituale. Cei mai mulţi dintre noi ne lăsăm „trăiţi" de cursul evenimentelor, care împrumută un caracter de irezistibilă presiune şi cărora ar fi pueril să ne împotrivim. Istoria, economia politică, sociologia, politica au împrumutat în evul nostru caracterul tumultuos şi dinamic al stihiilor care dărîmă tot ce le stă în’ cale şi schimbă faţa pămîntului^A^teJăşa. jrăit, aja cum spuneam mai sus, este nespus mai comod şi confortabil astăzi, decît a încerca, să trăieşti în ritmul tău propriu, abstras evenimentelor şi prefacerilor spectaculoase dimprejur. înseamnă aceasta o abdicare a năzuinţelor celor mai intime, a acelei eterne aspiraţii de a fi tu însuţi, a încercării mereu neizbutite de a fi fericit în cadrul unei formule proprii ? Nu credem că lucrurile trebuie privite astfel, în negru. A te lăsa în voia curentului e nu numai o metaforă de indiscutabil conformism, este într-o măsură egală voluptatea aparent inversă, a impresiei unei vieţi intense, la accelerator, la care participăm în mare parte conştienţi de caracterul grandios al istoriei contemporane, plină de neprevăzut, în care, mai mult ca niciodată, se adevereşte vorba din bătrîni : n-aduce anul ce aduce ceasul. A se lăsa trăit nu e, aşadar, nici un act de laşitate sau de abdicare, nici o modalitate precară a existenţei noastre sublunare, ci pur şi simplu integrarea într-o revoluţie universală care se petrece sub ochii noştri, ai cărei martori şi agenţi totodată sîntem, chiar dacă nu ne dăm perfect seama de totalitatea acţiunii cosmice căreia îi aparţinem. 356 Medic cu o lungă practică, începînd cu aceea clinică, încă de pe băncile Universităţii, în 1924, continuînd cu un stagiu la ţară, dar şi cu înalte experienţe profesionale, ca specializarea la Salpetrière, prestigiosul spital parizian, prietenul nostru Ion Biberi e un învăţat care s-a încumetat cu succes să atace problemele capitale ale ştiinţelor omului şi naturii, îm-pletindu-le strîns cu o sensibilitate de artist şi de poet. Psihiatru, nu crede însă, ca ceilalţi apartenenţi ai aceleiaşi discipline, că omenirea întreagă şi-a pierdut minţile şi că-i este, în acest fel, clientelă. Mai e nevoie să spunem că sîntem de aceeaşi părere cu d-sa ? Prietenul nostru comun, Vladimir Streinu, îi spunea, cu o afectuoasă şi considerativă ironie : „doctore Faustus", pentru că îl descoperise mai înclinat decît noi doi de a-şi pune probleme, de a vîntura totalitatea cunoştinţelor noastre şi de a căuta, ca eroul lui Goethe, cuvîntul ultim al înţelepciunii. L-a căutat în clinică, în bibliotecă, în meditaţiile sale de gînditor şi de poet. Va veni desigur ziua, dacă l-a aflat, să ni-1 împărtăşească şi nouă. Pînă atunci, să încercăm a-1 presimţi în ultima carte, de curînd apărută. Pe contrapagina foii de titlu, Eros, Editura Albatros (in 16°, 245 pagini numerotate + 4 planşe de imagini artistice şi anatomice), cititorul, care nu l-a întîmpinat încă pe fecundul scriitor care este Ion Biberi, va afla că a publicat în prealabil 25 de cărţi (romane şi nuvele, teatru, critică literară şi artistică, studii şi eseuri). Nu sînt, oare, mai multe ? Nici una din ele nu e lipsită de interes şi de farmec, toate sînt substanţiale, sintetizînd cîte o experienţă sau o reflecţie personală, neînăbuşită de vasta sa cultură şi pregătire ştiinţifică. M-am bucurat verificînd tirajul cărţii : 37 000 de exemplare broşate. Copertele ne înfăţişează, sub unghiuri diferite, reproduceri în detaliu după celebra sculptură Eros şi Psyche, din Muzeul Capitoliului. înaintea sărutului, Eros mîngîie cu gingăşie bărbia Psychei, care l-a îmbrăţişat strîns. îl ţine de veacuri înlănţuit. Să fi avut autorul intuiţia iniţiativei feminine, mai îndrăzneaţă uneori — generalizarea ar fi discutabilă — decît cea masculină ? Ion Biberi pare a fi de altă părere, de cea clasică, dacă së poate spune, după care, în dragoste, bărbatul ar fi agentul activ. Aparenţele, în trecut, veneau în sprijinul acestei 357 constatări. Să spunem oare, ca vechiul poet, dar la forma interogativă : S-a întors maşina lumii ? Nu, nu e nevoie să se întoarcă de tot : un unghi de 180 de grade e suficient ca să înregistrăm evoluţia moravurilor care a făcut aproape peste tot femeia egală în drepturi cu bărbatul şi n-o mai expune oprobriului public, ca în trecutul nu prea îndepărtat. S-au dus, din fericire, vremile cînd fata de la ţară, părăsită de ibovnicul în ale cărui făgăduieli matrimoniale se încrezuse, spunea cu simplitate : „Mă duc la tren" , şi-şi spăla ruşinea în propriul sînge, ca Anna Karenina însăşi. Ion Biberi e un om de ştiinţă meliorist, dublat de un etician, dacă mi se îngăduie barbarismul. Prin alte cuvinte, constatărilor sale profesionale, dintr-o experienţă atît de vastă, li se suprapun idealurile morale pe care le propagă cu convingere şi fervoare. Astfel, d-sa e convins că pudoarea este „atributul suprem al feminităţii". Sîntem de acord, dar numai atunci cînd o are. Altădată, femeia era foarte zgîrcită faţă de bărbaţi, începînd cu moda vestimentară care-i ascundea glezna, încheietura mîinii şi chiar curbura, uneori de lebădă, a gîtu-lui. în acest fel, atracţia feminină, potenţîndu-şi misterul, izbutea să stîrnească marile pasiuni ale căror imagini ni le-au împărtăşit atît literatura, cît şi artele plastice şi muzica. Nu cumva teoreticianul iubirii interpune, între el şi realitate, imaginea ideală a Ethosului, pe care o crede îngemănată Erosului ? în fond, dacă acceptăm prestigioasa vocabulă elină de patru sunete (dar ce sunete!), ca să înfăţişeze, cum face Ion Biberi, atît realitatea materială a împerecherii, cît şi aceea spirituală a unirii, n-ăr mai exista eternul conflict dintre Eros şi Ethos. Era firesc ca acest conflict să stăruie, de cînd omenirea şi-a complicat viaţa, încercînd să pună instinctelor stavile de ordin spiritual. Nu e însă semnificativ faptul că artistul plastic, a găsit Erosului imaginea unui băieţaş poznaş, înarmat cil acel arc care străpunge inimile, sau a adolescentului de pe copertă, care nu mai are nevoie de o figuraţie mitică naivă, 358 de inocent arcaş, trecînd direct la acţiune, pe cînd Ethosul rămîne o noţiune fumurie, un vag concept, o idee abstractă, fără pulsaţia de sînge a Erosului ? Atras, mai ales ca literat şi poet, de prestigioasa sintagmă goetheană a aşa-zisului „eternul feminin", Ion, Biberi crede că acesta ne înalţă, ca în versurile titanului de la Weimar. Adevărul e mixt : ne înalţă şi ne coboară, în acel ritm necruţător al vieţii, în care sîntem aşa cum sîntem şi nu aşa cum ne-am dori. Filosoful şi omul de ştiinţă din Ion Biberi aspiră către unitate şi postulează, în locul opoziţiilor duale, unitatea şi sinteza. D-sa scrie cu seninătate : „Uter, endocrine, creier, formă şi mişcare, zîmbet, calităţi de gînd sînt date împreună, într-o unitate indisociabilă. Eternul feminin nu se limitează la fragment, ci se împlineşte într-o totalitate." Teoretic, are dreptate. Practica îl dezminte. Faptul însuşi, că Ion Biberi acceptă cealaltă sintagmă, de ordin material, şi anume „a face dragoste", pentru o treabă care n-are nimic a face cu iubirea, este deosebit de semnificativ. Nu voi uita niciodată o scenă de la Institutul de literatură şi folclor, pe care-1 conducea G. Călinescu. în acea după-amiază, şi-a citit comunicarea delicatul poet şi sociolog Alexandru Clau-dian, despre modul în care se reflectă societatea franceză în opera lui Maupassant. Lucrarea era adîncită, bine scrisă şi nuanţat citită. Se rătăcise însă în ea nefericita expresie „a face dragoste". Luînd cuvîntul după Claudian, Călinescu l-a apostrofat cu vehemenţă : — Ce, crezi că „a face dragoste" e tot una cu a iubi ? Ştii d-ta ce-i iubirea ? Alexandru Claudian i-а replicat că n-a făcut decît să se folosească de o expresie curentă. O manevrează şi Ion Biberi în eseul d-sale, care integrează „eternului feminin" fiziologia, încununînd-o însă cu toate florile spiritualităţii. E mai mult frumos decît adevărat. Şi dacă e aşa, de ce să-i imputăm autorului, vorba franţuzului, că mireasa-i prea frumoasă ? Mitul miresei nu apare în cartea lui Ion Biberi, care vede însă în femeie o desăvîrşită soţie, mamă şi educatoare, împlinind astfel o misiune socială în mod eminent. Dacă dominanta morală (în sensul atît psihic cît şi etic !) a femeii este 359 pudoarea, aşa cum spune autorul, dacă ea îşi realizează fericirea în cămin, echilibrul social, credem, s-ar putea bizui deplin pe celula socială, cum a fost numită familia. Opresc aci, din pragul cărţii, examinarea ei. Sînt convins că, fără nici un fel de recomandare, cartea învăţatului şi talentatului meu prieten şi-a şi făcut drumul în conştiinţa cititorilor împătimiţi de problemele mari ale timpului. Cartea lui Ion Biberi este un excelent îndreptar pe calea atît de accidentată a Erosului. 2 mai 1974 Ars poetica argheziană Nici unul dintre marii noştri scriitori nu a scris atît de mult despre arta scrisului în genere, şi al sau anume, ca Tudor Arghezi. A teoretizat pe această temă, neîncetat, pe parcurs de peste 60 de ani, de la binecunoscutul articol-program din Linia dreapta (1904), despre Vers şi poezie, pina în zilele lui din urmă (Scris şi nescris, în revista^ Argeşla 1 ianuarie 1967). Aş observa chiar, cu mărturisită părere de rău, că, din tot ce a scris despre arta poetică, întîiul lui manifest rămîne ceea ce a gîndit şi a formulat jnai bine. Făceam această melancolică reflecţie după lectura cărţii postume a lui Tudor Arghezi : Ars poetica din colecţia „Restituiri", ediţie îngrijită cu prefaţă şi note de Ilie Guţau, în Editura Dacia, Cluj, 1974. E curios însă că Arghezi, revizuind în ultimii săi ani de viaţă textul mai sus-numittdui articol, a găsit cu cale să suprime epitetul din expresia «poezia pură". Motivul ? Ca să nu se facă vreo confuzie cu formula răsunătoare, lansată ulterior, de abatele Henri Bremond,^eminentul istoric al sentimentului religios în literatura franceză. Tocmai pentru a marca o prioritate de mare interes estetic, sintagma trebuia să rămînă, mai ales că însuşi tînărul poet român — avea în acel moment 24 de ani — milita anticipativ pentru eliminarea din poezie a umorului şi a naraţiunii. O confuzie de natură cronologică ar fi fost posibilă numai dacă cele două atitudini — a poetului român şi a criticului francez — ar fi fost oarecum sincronice ; în acest caz, nimeni n-ar fi fost dispus să-i acorde lui Arghezi prioritatea. Din substanţiala prefaţă reţin o idee pe cît de interesantă, pe atît de discutabilă. Impresionat de fermitatea convingerilor 361 artistice ale poetului, dublat de un teoretician al artei versului ca şi al artelor plastice, Ilie Guţan se întreabă dacă nu cumva poetul a ucis pe criticul de vocaţie, care s-ar fi afirmat cu atîta siguranţă în 1904. Iată paragraful care emite această seducătoare ipoteză : „Un critic latent cutreieră adîncimile operei. Dacă n-ar fi descoperit poezia, Arghezi tot ar fi ajuns aici, urmînd altă cale : critica. începutul scriitoricesc e marcat de dualismul opţiunii : poet sau critic ? Articolul din Linia dreapta — text fundamental pentru poetica argheziană — a fost scris cînd poetul era încă neformat, încît superioritatea teoreticianului se impune rapid. Era nevoie de o experienţă decisivă pentru clarificare şi ieşire din dilemă. Logodna cu poezia se petrece cu preţul unui sacrificiu şi în climatul unor peripeţii cu răsunet interior. Naşterea poetului s-a săvîrşit printr-un masacru-Criticul va mai irupe din cînd în cînd cu nostalgii nevindecate, însă glasul nu i se va mai desprinde niciodată din faldul poeziei. Se retrage şi devine conştiinţă internă. începe astfel aventura Poeziei." îmi pare rău că trebuie să-l contrazic pe îngrijitorul ediţiei. Tudor Arghezi a fost totdeauna atît de integral, dacă se poate spune, angajat pe o singură poziţie estetică, şi într-un mod atît de temperamental, încît şi-a afirmat o structură fundamental opusă aceleia a criticului, care prin definiţie trebuie să fie receptiv la toate formele frumosului, să-şi lepede subiecţivismele, dacă e bîntuit de ele (era să scriu Iele), să încerce a înţelege şi a preţui şi ceea ce, la prima impresie, l-a nedumerit sau l-a indispus. Or, Arghezi n-a ştiut niciodată să se obiectiveze. Poetul convieţuieşte cu pamfletarul, iar pamfletarul este specialistul violenţei verbale, la antipodul stilului aşezat al criticului. Paralel cu poemele din ciclul Agate negre, apar în 1904, în Linia dreapta, primele specimene de pamflete argheziene, prefigurîndu-i mai precis, măiestria viitoare decît poemele, din care avea să elimine majoritatea, în prima lui culegere de versuri, Cuvinte potrivite (1927). N-aş vrea să minimalizez importanţa articolului Vers şi poezie у în care autorul şe opune discreditului sumar, aruncat asupra simbolismului şi mai ales asupra aşa-zisului decaden- 362 îism, cu care se făleau unii dintre poeţii francezi „fin de siècle", care-şi însuşiseră în exergă trufaşul vers verlainian : Je suis Г Empire à la fin de la décadence. Articolul este nepreţuit, dar în el se reflectă, credem, şi discuţiile care aveau loc în cenaclul „Ileana" al mecenatului colecţionar Alexandru Bogdan-Piteşti, descoperitorul şi sprijinitorul lui Ştefan Luchian. Nu tot era de la semnatar. Arghezi era exponentul unei grupări estetiste, în acel moment de avangardă. Ce e drept, el nu se situează pe o poziţie net estetistă ca patronul său, deoarece găseşte că poezia pune în vibraţie coardele sufleteşti ale tuturor inimilor, iar nu numai ale unei elite de cunoscători. Preferinţele literare şi artistice ale lui Arghezi în acel moment erau totuşi acelea ale grupării „Ileana", în care trona cu cinism şi superbie numitul Al. Bogdan-Piteşti, personaj de roman şi de pomină, în bine şi în rău. în fond, principiile estetice ale lui Arghezi sînt puţine, tlar foarte răspicate. Poezia, spune el, e în toate, în tot universul. Ca să o descoperi, trebuie ca poetul să-şi păstreze prospeţimea sufletească a copilăriei, să se copilărească, adică să se minuneze necontenit de toate „miracolele" pe care le dezvăluie omul naiv şi nativ universul. Aceasta e condiţia primordială a structurii poetice. Cea de a doua e de ordin etic : munca, adică ucenicia practicată cu modestie de-a lungul întregii vieţi, poetul socotindu-se cu fiecare încercare a lui un debutant permanent. Această convingere, ca şi cealaltă, sînt adesea nuanţate mistic de teoreticianul care vedea în poet un ascet, şi încă unul din stofa care a dat naştere în trecut profeţilor. Cum însă estetica lui Arghezi se încheie cu o a treia condiţie, şi anume aceea a esenţialităţii, a concentrării maxime, a expresiei scurte şi pregnante, ea nu a putut îngădui lui Arghezi să se desfăşoare decît arareori în poeme de suflu larg, forţa lui rezidind mai ales în poezia de moment sufletesc. Modern în 1904, baudelairian şi chiar rollinatesc, Arghezi îşi săvîrşeşte, curînd după întoarcerea lui în ţară (1910), un proces sufletesc de reintegrare în orizontul moral românesc* iar poezia morbidă din Litanii face loc unui mesaj limpede de vitalism. Valorilor intelectuale, mai ales celor culturale, 363 poetul le întoarce spatele cu dispreţ şi nesecată vervă, sub-ordonîndu-le acelora ale vieţii, ale universului viu, vegetal şi animal, cu viziunea enormă a germinaţiei, dar şi cu gingaşa simţire a gîzelor, a „nepipăitului" şi a 'nerostitului, într-un cuvînt care nu-mi place, a „inefabilului". Curios ! Mare prozator ca şi mare poet, Arghezi scrie într-o proză mai dificilă decît însăşi poezia lui, rareori şi numai în aparenţă obscură, într-o proză atît de concentrată şi uneori contorsionată, încît se deschide mai greu interpretării decît versurile lui, în care predomină afectul naiv, pe cînd proza sa e domeniul intelectului demonic. Astfel poetul respinge cu umor sec, americănesc, anexarea lui la modernism (vezi : Ce trebuie să ştie un tînăr la 45 de ani), ca şi portretizarea sa, simili-cubistă, care i se pare tortura scaunului electric, şi nu se fereşte a-şi manifesta dezaprobarea faţă de moderniştii deceniului şapte al liricii române. „Mă uimeşte, răsfoind foile literare, un aşa-numit modernism, calificare a unei facilităţi nerecomandabile, care necinsteşte limba Mioriţei. Un singur modernism e de tolerat : noutatea spirituală şi a expresiei curate." (Un semn bun, Argeş„ nr. 3, august 1966.) Sau : „Cred că nu mai e nevoie să spunem că poezia e o necesitate a sufletului fiecăruia, în orice direcţie s-ar manifesta. E povara dulce sau amară a fiecăruia din noi. Mai rămîne a se descifra felul cum trebuie poezia scrisă, cu deosebire acea zisă poezie care mă întristează şi care seamănă mai mult cu proza fără cap şi sfîrşit — şi din nefericire fără substanţă, încurajată la o abundentă publicare de insuficienţele redacţionale." Cu toată străşnicia crezului său artistic, care are la temelie munca tenace, zi de zi (nulla dies sine Unea e deviza lui, din tinereţe însuşită), Arghezi rămîne credincios cu deosebire convingerilor lui vitaliste şi situează pe treapta cea mai înaltă a valorilor artistice naţionale poezia noastră populară. Nici un scriitor român (se înţelege, nici Eminescu !) nu s-ar fi ridicat mai sus de poetul anonim al Mioriţei. Multe dintre poeziile cele mai bune ale lui Arghezi sînt nu numai scrise în metru popular, dar şi meşteşugite în spiritul nutritivei simplicităţi a poeziei orale. 364 Autorul ediţiei nu ignoră că găsim formulată arta poetică a lui Arghezi foarte adesea în lirica sa. De ce n-ar îngriji şi de o asemenea carte, în care ar aduna, cu cea mai strictă selecţie, peste 50 de poeme, de la Testament din Cuvinte potrivite■, pînă la la aminte din XC (Cartea Românească, 1970), în care poetul ia apărarea versului clasic cu ritm, rimă şi cezură, Cum e şi câlcâtura la hora şi la mers... ? Aş încheia cu o singură observaţie. Arghezi supralicita cuvîntul şi arta poetului de a înnoi limbajul. Ceea ce caracterizează scrisul literar nu e atîta inovaţia verbală, adeseori aventuroasă, cît talentul de a găsi relaţii noi între cuvinte, ca şi între idei, percepţii şi impresii. Lecţia lui e totuşi una etică. O extragem din seria de cugetări, publicată sub titlul Crestaturi pe braţul condeiului : „A seri nu e un divertisment. Mucenicie, răbdare, abnegaţie şi multe renunţări". Această lecţie seamănă tulburător cu ultimul cuvînt al înţelepciunii maioresciene. Mesajului arghezian i se adaugă, în final, acela al umanismului socialist. „Dorinţa la care inevitabil ajung artiştii lirici, povestitori, sculptori şi compozitori, după ce socialismul în puterea căruia gîndim şi vorbim biruie din ce în ce mai puternic pretutindeni, este noua modalitate a viitoarelor literaturi : pacea între popoare şi oameni. O doresc din adîncuri toţi cît au trecut prin mult sînge şi multe temniţi pentru a se întîlni sub steagul de bună înţelegere şi pace universală." Belgrad, iulie 1962. [Gazeta literara, anul IX, nr. 28 (435), 12 iulie 1962-1 Poetul-cetăţean şi-a spus şi el cuvîntul în această pilduitoare carte. 29 august 1974 O antologie lirică Radu Stanca într-o viaţă prea scurtă, de 42 de ani, Radu Stanea (1920— 1962) a desfăşurat activităţi multiple şi variate, de remarcabil poet, dramaturg, regizor şi eseist. S-ar zice că în genere creatorii cărora le este dat să moară tineri lucrează sub presiune, ca şi cum ar fi conştienţi de apropierea sorocului şi s-ar strădui să spună tot ce au de spus. Desigur, această constatare nu implică o concepţie fatalistă a existenţei, „datul* fiind nu de ordin transcendent, ci pur şi simplu imanent, biologic. Nu mi-amintesc să-l fi văzut vreodată pe ardeleanul Radu Stanca, deşi a colaborat în prima tinereţe, printre alte periodice, şi la revista Kalende — a doua serie — de sub conducerea lui Vladimir Streinu, mare descoperitor de talente în domeniul atît de dificil al liricii. Cine are o vocaţie de poet face poezie în orice gen ar scrie : teatru, roman, eseistică. Am văzut o singură piesă a lui Radu Stanca : Hora domniţelor. Este un „mister* de atmosferă legendară, mitică, dintre acelea care i-ar fi plăcut lui Lucian Blaga dacă l-ar fi citit în manuscris, pentru că şi-ar fi recunoscut în Radu Stanca un discipol talentat, un urmaş de viitor. Am făcut aceste sumare reflecţii la lectura micului volum de Poezii din colecţia „Cele mai frumoase poezii* (Editura Albatros — 1973), „antologie şi prefaţă de Ioana Lipovami-Theodorescu*, care ne-a dat un excelent studiu preliminar, cu titlul Radu Stanca şi feţele poeziei. Autoarea selecţiei şi a prefeţei i-а cercetat opera cu atenţie şi cu caldă simpatie, cu acel amor intellectualis fără de care înţelegerea intimă a unui glas ce s-a stins nu mai poate fi efectuată decît superficial. Ni se spune că debutul liric al autorului a fost „o creaţie poetică de confesiune directă*, dar că el „şi-a descoperit 366 tonalitatea proprie abia în perioada baladescă", precum şi că, „spre sfîrşitul vieţii, a revenit la lirismul nemijlocit", la un nivel superior, acela al marilor sale balade. Aş fi dorit ca această evoluţie, atît de limpede surprinsă, să fi fost ilustrată în trei cicluri distincte, ca astfel cititorul să-l poată aprecia întîi pe strălucitul debutant, apoi pe poetul epic, plenar realizat, şi, în sfîrşit, pe liricul maturizat, întors la lirismul direct al începuturilor. Editoarea a fost însă probabil obligată să respecte un plan editorial de carte, pe schema prestabilită a succesivelor culegeri ale autorului, cam aşa cum se alcătuiesc în genere antologiile. Cealaltă metodă, de concentrare a „materialelor" după genuri, aşa cum însumi am procedat la editarea Poeziilor lui St. O, Iosif, în 1939, a permis criticii să-şi exprime uimirea faţă de consistenţa şi vigoarea ciclului de balade ale poetului intimist, taxat ca „minor". Nota specifică a baladelor lui Radu Stanca, spre deosebire de acelea ale poetului Patriarhalelor, care se obiectivase perfect în poemele lui haiduceşti ca Pintea, Gruia, Somnul lui С orbea şi altele, este caracterul lor irepresibil subiectiv şi simbolic : în dosul eroului său legendar, străvedem mereu aspiraţiile către sublim ale poetului, care-şi mărturiseşte elanurile frînte, neizbutirile, drama interioară. Exemplul tipic este balada cu titlul cam lung : Un cneaz valah la porţile Sibiului. O reproducem în întregime, în forma strofică din Antologie : Lupt, în sfîrşit, la porţile cetăţii. Mi-e scutul frînt, iar calul istovit. Şi la un pas de clipa libertăţii, Fără să vreau, deodată, m-am oprit. De dincolo de ziduri se aude Un cor dumnezeiesc, plin de mister, Fecioarele rîvnitelor feude Fug din cetate, peste-un pod, la cer. Înfipt în şea las frîiele din mînă Şi-ascult uimit coralul luminos. Soarele bate-n turn ca-ntr-o fîntînă Şi apele îi curg pe zid în jos. 367 Abia mat simt sub cal cum zace stîrvul, Abia mai vad prin gloata cîte-un chip. Ca de la sine lancea-şi pleacă vîrful Şi calmă şi-l înfige în nisip. Sporind întruna, vraja mă-nconjoară, Şi înţeleg de се-am rîvnit la ea. Îmi las în voie pintenii din scară Şi îmi desfac din copcii platoşa. Nimic să mă deştepte nu mai poate. Stau în extaz sub puntea de mărgean Şi nu zăresc cum, tainic, pe la spate, Se-apropie de mine un duşman. Acesta, folosind a mea-ncîntare, Îmi vîră între coaste un pumnal Ce, cînd îl simt, scrîşnesc, deşi nu doare. E prea tîrziu — din şea eu mă prăval. Dar nu blestem. De clipa libertăţii E la un pas acum oştirea mea. Şi de-am căzut la porţile cetăţii, Întins pe scut, ca mîine, intru-n ea. (Din Ars doîoris) Este evident că nici un „cneaz valah" nu s-a lăsat răpit de muzică în aşa fel, ca să se lase ucis în pragul victoriei. Cneazul cu pricina e simbolul poetului care se simte predispus înfrîngerilor pentru că firea lui contemplativă îl face inapt de acţiune, printr-o tipică incompatibilitate temperamentală. Neuitatul meu prieten Vladimir Streinu repeta sentenţios glumeţ de cîte ori ezitam într-o luare de hotărîre : „Deliberarea ucide acţiunea". La cneazul valah (alias Radu Stanca), deliberarea se complică cu extazul, ba chiar cu transa de ordin mistic, proprie celor desprinşi de lumea aceasta, nu şi oamenilor de acţiune, care n-au timp să se dedea visului pe trezie. Poetul îi citise pe Blaga şi pe Rilke, marele liric de audienţă europeană, ceh de origine, poet de limbă germană, ridicată la nivelul universal al inimii, bătînd tactul necunos- 368 cutului din lăuntru şi din afară, cu înăbuşirea retoricii, nu şi a tonului imnic. Găsim în poemele finale din Antologie ecouri din aceste accente imnice rilkeene : O ! paşi ce încă nu aţi fost păşiţi ! O ! slăvi ce încă n-aţi fost străbătute ! [...] O ! flori ce încă nu aţi înflorit ! O ! porţi ce încă n-aţi fost descuiate ! (Oda marelui timp) Necreatul, într-o viziune neoplatoniciană, scumpă unui lung şir de poeţi moderni, de la Mallarmé încoace, este unul dintre izvoarele de prestigiu ale inspiraţiei lui Radu Stanca. Un anumit teatralism, firesc omului care şi-a făcut din scenă cadrul de selecţie al vieţii sale, nu-i şade rău lui Radu Stanca : „Dă-mi la o parte vălul şi priveşte !“ (Doti). In acest poem, oferit de Antologie ca o a doua prefaţă, vorbeşte o femeie la propriu, dar care este poetul ce nu-şi doreşte, cu cît ni se ascunde mai mult, sub vălurile ermetismului formal sau acela al substanţei, să fie descoperit în nuditatea simţirii sale ? Dealtfel, finalul este clar : Streinule intrat aici hoţeşte ! Hoinarule căzut în mreaja mea ! Ia-mi palma desfăcută şi citeşte : Nu soarta mea \e-n ea, ci soarta ta ! Sub acest apel retoric se ascunde un adevăr de ordin universal : în subiectivitatea poetului autentic, fiecare cititor sensibil la limbajul liric se descoperă pe sine, învaţă să se cunoască mai bine, îşi dilată simţirea la nesfîrşit, în acel ritm ameţitor al autorului, ce se dorea, ca şi Eminescu din Postume şi din Luceafărul, un cosmonaut al spaţiilor interastrale. Cu nouă luni şi cîteva zile înainte de a se săvîrşi din viaţă, răpus de tuberculoză, Radu Stanca lasă un mişcător Testament fiului său, Barbu : La intersecţia cerului finit Cu cerul infinit, se află-o stea Care a ars cîndva nepotolit Şi care-a fost, desigur, steaua mea. 369 Acolo, fiul meu, aş vrea s-ajungi Cînd vei cutreiera cu nava ta — Viteaz astronaut de curse lungi «— Prin cosmosul ce mi-o înăbuşea. Opreşte-te puţin la ţărmul ei Şi cerceţeaz-o ca ре-un vechi mormînt. Vezi pentru ce a ars fără temei Şi pentru ce s-a stins aşa curînd. Iar dacă poţi şi ai cumva răgaz, Din focul navei tale, planetar, la o scînteie, chiar şi pentru-un ceas, Şi-n amintirea mea aprinde-o iar. (9 martie 1962) Poet al atitudinilor sufleteşti, de un pathos retoric parnasian, dar de o problematică neoromantică, meşter adeseori al versului-unitate, de esenţă mnemotehnică, totdeauna tematic, adică propunîndu-şi să ducă la capăt o idee poetică şi să-i împrumute o încărcătură emotivă, Radu Stanca poate părea uşor „demodat" liricilor bîlbîielii pretenţioase, dar rămîne un exemplu de mare probitate profesională şi de strălucite aptitudini. 26 aprilie 1973 Alexandru Claudian - poet şi sociolog Două cărţi, una de poezie şi alta de critică, recheamă în actualitate pe Alexandru Claudian, succesorul lui Petre Andrei la catedra de sociologie de la Universitatea din Iaşi. Cea dintîi este o culegere de versuri, Senin, ediţie îngrijită, text stabilit, studiu introductiv şi note de Constantin Crişan, la Editura Minerva, 1972. Cealaltă, apărută la acelaşi sfîrşit de an la Editura Ştiinţifică, în colecţia „Sinteze sociologice", e lucrarea unui fost student şi discipol, Vladimir Krasnaseschi : Alexandru Claudian şi sociologia erorii. Cînd l-am cunoscut, în toamna anului 1920, la Facultatea de filosofie şi litere din Bucureşti, Alexandru Claudian se bucura de îndoita faimă a unui tînăr savant şi mai ales a unui poet, negrăbit să publice. Cu cîţiva ani mai în vîrstă decît noi, pentru că războiul îl găsise în pragul universităţii, învăţatul poet nu făcea caz de ascendentul pe care i-1 confereau anii, talentul şi ştiinţa. Făcuse şcoala militară la Botoşani, cărora nu le-a evocat anul de serviciu, ci prestigiul cultural şi farmecul vetust : Oraş de basm. Tu naşti, din cînd în cînd, Şi îi hrăneşti cu minunat nectar · Pe cei mai mari făuritori de gînd — Şi faima ta trecută-i de hotar; Oraş-grădină, n-am văzut, ţi-o spun, Pe străzile tăcute, trecători. Şi aşteptam să iasă chip străbun Dintr-un cerdac bătrîn, ascuns în flori. 371 Şi brazii-nalţi, uşor mişcaţi de vînt, Şopteau y în ritmuri lente, pe alei : yyA fost, pe vremi, aicea rîs şi cînt, Dar lava izbucni ca la Pompei“. E vis în aer. Parca te-а creat Natura din fluid subtil, uşor. Am auzit un glas îndurerat Cîntînd încet : Mai am un singur dor. Pentru Moldova, tu eşti elizeu De glorii veşnice, mereu deschis. Daca n-ai fi, am înţelege greu Cum s-a ivit Sărmanul Dionis... Evocarea este din 1954, cînd poetul avea 56 de ani, dar prospeţimea primelor lui versuri se păstrează. Autorul ei rămăsese încredinţat în dreptatea teoriei lui Taine, care explica într-o mare măsură structura morală a scriitorilor prin obîrşia („la race“), mediul („le milieuc) şi momentul. El însuşi se ştia, măcar dinspre partea mamei, originar din Moscopole şi a închinat oraşului nimicit de turcii sîngerosului Ali-Paşa un cînt al recunoştinţei : Pe vremea cînd era citit Voltaire In strălucite vechi metropole, Era-n Albania un oraş stingher Cu nume cunoscut : Moscopole. „Douăsprezece mii de curţi...c< Record. # Argint şi aur cuţovlahii-adună, Cu veneţienii-n comercial acord — Dar aprig i-ai urît, tu, Semilună ! Strămoşi de-ai mei, acolo, în oraş, Se strecurau prin spaime şi prigoane. Culturii-antice îi croiau făgaş Şi-mpodobeau biserici cu icoane. 372 Urgia fu mai tare decît ei : Cetatea-a fost unita cu pămîntul ! Şi iatâ cây pribegiy strămoşii mei Pornit-au încotro pornea şi vîntul. Ei mi-au lăsat, plecînd din a lor vatră Un dor de sud, de viaţă citadină, în soare-aprins, la case largi de piatră, Cerdacuri înecate în lumină. Cînd, pe străine locuri, toamna plînge, Strămoşii plîng exilul lor încet. Moscopole, îţi port destinu-n sînge Şi nostalgia m-a făcut poet. Din acelaşi an ca şi precedenta, poezia fixează ceva din caracterul poetului, căruia însă i-а lipsit spiritul practic şi tenacitatea „rasei". Este însă o impresionantă pagină de autobiografie spirituală, una din cele ce ne introduc în adîncul alcătuirii sufleteşti a poetului. Alexandru Claudian şi-a mai recunoscut un înaintaş de sînge şi de duh într-un sonet, Metempsihoză, închinat amintirii fratelui bunicului său matern, profesorul universitar Petre I. Cernătescu, paşoptist şi unionist : Profesor „bonjurist<( şi deputat, La patruzeci şi opt agitator, De cărţi străine şoarec arzător, — Nene Petrache, mult eşti vinovat ! Căci dac-am fost copilul visător Şi zmeul tot mai rar l-am înălţat, E atavismul tău cel blestemat : Eu sînt ursit să-ţi fiu moştenitor ! Spre nimeni nici un dor nu te mîna... Anahoret ascuns într-un oraş, Legenda chipul tău îl desena. N-ai vrut familie. N-ai vrut urmaşi. Şi Dumnezeu te-а pedepsit aşa : Din nou în viaţă, şi mutat la Iaşi. 373 Multe din poeziile Iuâ Alexandru Claudiân sînt monoloagele unui introvertit, dai tot atîtea împrumută caracterul dialogului cu figurile mari ale culturii, cu locurile, ba chiar şi cu făpturile regnului botanic şi zoologic. Solitar şi anahoret ca uitatul paşoptist, Alexandru Claudian simţea nevoia expansiunii, satisfăoîndu-şi-o fie în nesfîrşite peripatetizări şi colocvii în doi, fie înaintea hîrtiei albe, căreia-i dăruia gîn-durile cele mai intime, cu umor şi duioşie. De aceea nu e de mirare că în Pantheonul său, alături de mari gînditori, poeţi şi prozatori din toate vremile, de la Thales din Milet la Anatole France, vom găsi. pe Steo, pe Mitif şi pe Topîrceanu, care însă nu l-a depăşit pe Dimitrie Anghel în simbioza lui cu St. O. Iosif, sub semnătura A. Mirea. Profesorul era apropiat de studenţi şi nu lăsa la examene. Acestora le-a dedicat o scurtă poezie cu sprintene rime pro-paroxitone (cu accentul tonic pe silaba antepenultimă), în care excelase poetul Parodiilor originale. Transcriem scurta, dar tipica poemă ludică : Cui fu dat sa samene Spaima de examene ? De-от schimba metodele, Rdsuna-vor odele ! Vor fi blinde şcolile, Neştiute bolile, Mai plăcute hărţile, Zîmbitoare. cărţile, Uşurate trudele y Bucuroase rudele ! De vrei ca ştiinţele Sâ cuprindă minţile, Nimeni sâ nu samene Spaima de examene ! Delicatul scafandru al vieţii intime, care-şi descrie atît interiorul chiliei, cît şi pe acela al chilioarei lăuntrice, acea yiarrière-boutique“ a lui Michel de Montaigne, e un virtuoz al versului, mai arar şi al rimelor căutate, dar totdeauna al unei acurateţi de bună tradiţie lirică. 374 \ VI. Krasnaseschi ni-1 prezintă pe eminentul sociolog, expli-cîndu-ne de~Ce nu a făcut şcoală (ca antecesoml său, sau ca D. Guşti) : „Incoercibila lui sete de a cunoaşte şi a înţelege, purtînd o indiscutabilă aură de gratuitate aristocratică, îi dădea un aer antiacademic, uşor de confundat cu boema intelectuală, şi o supleţe de preocupări, însoţită de o documentare eruptivă, pe care unii uşor ar fi catalogat-o drept diletantism. Cu atît mai mult cu cît timiditatea, distracţia, lipsa de mondenism şi de pedanterie vestimentară îi compuneau adeseori în societate o alură stîngace, o inocenţă încă şi mai mult accentuată de conduita lui prevenitoare şi îndatoritoare. Şcoala lui, care nu a beneficiat de timpul necesar să se consolideze, dar totuşi suficient pentru a se înfiripa, a avut un caracter difuz informai." Ca şi Şocrate, Alexandru Claudian înţelegea să facă din învăţămînt un dialog, o confruntare a spiritelor, iar nicidecum oficiere ex cathedra, în redingotă butonată şi cu gesturi studiate. Şi el ar fi băut poate cucută, pentru că se mărturisea materialist şi ateu, pacifist şi internaţionalist, în contratimp cu laşul conformism al contemporanilor săi. Problema adevărului şi a erorii, care l-a preocupat îndeosebi, face obiectul subtilei interpretări a lui Vladimir Krasnaseschi. în ultimul capitol, d-sa examinează Sociologia liţera-turiiy domeniu în care Alexandru Claudian face la noi figură de maestru, într-o glorioasă filieră, începînd cu Gherea şi sfîrşind cu Ralea. Am avut plăcerea să ascult în 1957, la Institutul de istorie literară şi folclor, cum se numea pe atunci actualul Institut de teorie şi istorie literară, conferinţa lui Alexandru Claudian despre Guy de Maupassant, sau, mai exact, despre felul în care se reflectă societatea franceză în opera autorului lui Bel-Ami. Era începutul celei de a treia Republici pe care Alexandru a analizat-o magistral, prilejuin-du-i totuşi lui G. Călinescu, care conducea dezbaterile, să ţină un fel de contraconferinţă liberă, de aceleaşi dimensiuni, vorbită, iar nu citită. în focul strălucitei sale improvizări, directorul Institutului a uitat să releve calităţile pozitive ale comunicării, informaţia ei bogată, sagacitatea analizelor, justeţea concluziilor, forma ei elegantă. Mi-am făcut o datorie din plăcerea de a le sublinia cînd preşedintele, într-un tîrziu, a întrebat dacă cineva mai are ceva de spus. G. Călinescu dădea 375 din cap şi mă întrerupea cu sublinieri ca : „foarte just", „perfect", „sînt de acord". La plecare, însă, cînd conferenţiarul şi-a luat rămas-bun de la fostul său coleg de universitate, acesta l-a întrebat cine m-a poftit şi la răspunsul că el, Alexandru Claudian, mă invitase, G. Călinescu a spus memorabilele cuvinte, care nu se cuvine să fie sustrase admiratorilor săi : — Mă miram ce-a căutat să-mi tulbure Absolutul. Lui Alexandru, marelui nervos stăpînit, nimeni nu i-а tulburat vreodată această categorie, necunoscută sufletului său de o mare nobleţe şi modestie. Era omul relativităţii acceptate, al acelei relativităţi în valorile civilizaţiilor succesive, care nu se situează în absolut, ca Utopia, ci în miezul realităţilor, înlănţuindu-se şi determinîndu-se reciproc. Apariţia ambelor cărţi, la zece ani după încetarea din viaţă a lui Alexandru Claudian, ne îngăduie mai dreapta preţuire a unui spirit superior, numai în parte realizat. Dar despre ce a fost drama lui ne interzice să examinăm însăşi discreţia sa exemplară. 18 ianuarie 1973 Istorie si literatură 9 Am citit cu un deosebit interes cartea cu titlul Jurnal de călătorie, Impresii din Statele Unite, Paris şi Londra, 1971, Editura Cartea Românească, de prof. С. С. Giurescu, om de ştiinţă emerit, care a ţinut în toamna anului 1968 un ciclu de zece foarte izbutite conferinţe peste Ocean despre Transilvania în istoria poporului român, Formarea statului naţional român, iar la Londra conferinţa : Istoria unei capitale, Bucureştii. Aceasta din urmă — o sinteză pe care ne-o dă eminentul istoric al ţării şi al Capitalei noastre — e tipărită în anexă, după care urmează Viaţa şi faptele lui Vlad Ţepeş sau Drâculea, „conferinţă pregătită pentru Centrul de studii ruse şi est-europene, la cererea profesorilor Mac Nally şi Radu Florescu ; textul, cu note, va apărea, în englezeşte, în volumul asupra lui Vlad Ţepeş", la care lucrează cei doi mai sus-numiţi. Aşadar, figura domnitorului Ţării Româneşti pasionează pe anglo-saxoni, mai ales de cînd romancierul american Bram Stoker, din secolul trecut, a publicat romanul terifiant Dracula, a cărui acţiune absolut ‘imaginară, localizată în Transilvania, i-а popularizat figura de legendă, reluată în acelaşi spirit vampiric pe scena teatrului şi pe ecran, cu cea mai largă difuzare. Cartea va apărea în curînd în versiune românească. Se ştie că viteazul voievod, care răspîndise spaima atît peste munţi, cît şi dincolo de Dunăre, a fost în secblul său subiectul unei serii de poveşti în limba rusă şi al unui număr de incunabule în limba germană şi olandeză, pe tema cruzimilor lui. Acestea au fost reale, în stilul epocii. Ţeapa era un instrument universal de tortură în Evul Mediu. Efectul ei psihologic era imens şi se folosea în spirit defensiv, 377 pentru intimidarea agresorilor. Represaliile se efectuau fără cruţarea populaţiei paşnice, bătrîni, femei, uneori cu prunci la sîn, şi copii. în cronica germană a lui Ştefan cel Mare, descoperită de Olgierd Gorka şi tipărită la noi acum patruzeci de ani, se atribuie gloriosului domnitor, care nu era reputat prin cruzime, cele mai groaznice masacre. Cu atît mai firesc ni se pare că străinătatea a reţinut din fizionomia morală a lui Vlad Ţepeş o singură trăsătură : cruzimea, exagerînd-o monstruos. Incunabulele de ia sfîrşitul secolului al XV-lea, curînd după moartea misterioasă a eroului, .îl numesc Dracula, adică Dracul, ca pe tatăl său, Vlad Dracul (1435—1446), astfel numit poate că primise pentru faptele lui de arme ordinul Draconului (al Balaurului). O ediţie neerlandeză, din 1480, la patru ani după dispariţia lui Vlad Ţepeş, îl numeşte Oracole Wida {Dracvile a Voievod). Alte cinci ediţii-variante, apărute două la Nürnberg, şi cîte una la Bamberg, Augsburg şi Strassburg, în anii 1488, 1491, 1494 şi 1500, îl numesc la fel, Dracole Waida sau Weyde, ca pe tatăl său. Dăm aceste date bibliografice după Catalogul incunabulelor din Biblioteca Academiei R. S. România, redactat de Livia Bacâru la Bucureşti, în 1970. Toate aceste rarisime incunabule se află în colecţia aceleiaşi biblioteci în ediţii facsimilate sau în fotocopii, originalele au făcut obiectul unui studiu semnat Constantin I. Karadja. Evident, grozăviile atribuite lui Vlad Ţepeş sînt în cea mai mare parte imaginare. Dacă voievodul ar fi fost un monstru sangvinar, aşa cum relatează unele izvoare externe care trebuie consultate cu toată precauţia, Matei Corvin nu l-ar fi deţinut atîţia ani ca pe un captiv de calitate, ci l-ar fi suprimat pur şi simplu. Din timpul detenţiunii datează, desigur, cunoscutul tablou în ulei de la Ambras în Tirol — o copie după originalul pierdut —, care a servit ca model şi gravurilor în lemn din incunabulele aceluiaşi veac. Bărbatul căruia i se făcea portretul cu toate insignele domneşti era, desigur, cum spuneam, un prizonier onorat după rang, ca rudă de sînge şi prin alianţă cu regele Ungariei. Iată portretul, în excelenta descriere a prof. С. С. Giurescu, din anexa volumului : „Voievodul are faţa smeadă, ochii mari cu sprîncenele bine arcuite, nasul subţire, bărbia ascuţită. Poartă plete lungi, revărsate pe umeri, şi mustaţă. Pe cap o căciuliţă, împodobită în partea inferioară, de jur-împrejur, cu şiruri de măr- 378 găritare şi avînd în faţă un surguci, bătut în pietre preţioase. Tunica sau mantia sa poartă un guler larg de samur sau zibelină şi este închisă în faţă prin nasturi rotunzi, de aur.‘f Surguciul are la bază o stea în opt colţuri, desigur de aur, cu o piatră scumpă la mijloc şi cu cinci mărgăritare deasupra. Nu trebuie să acordăm nici o încredere legendei, după care, în temniţă, captivul şi-ar fi potolit setea de sînge prin-zînd şoareci şi trăgîndu-i în ţeapă ! Ca şi cum ar fi stat la închisoare, după gratii, dar cu un întreg arsenal de tortură la îndemînă şi, vizitat de rozătoare mai mici sau mai mari, ar fi dispus şi de mijloacele de a le prinde ! Acestea-s curate poveşti de adormit capiii, în veacul crunt cînd se brodau în sînge poveştile. Textul, ipsts verbis, a fost dat de N. Iorga. după o scrisoare anonimă din anul 1475, către Papa, se vede că şi el ahotnic de ştiri sensaţionale : „Dar nu voi trece cu vederea cruzimea lui Vlad Dracul, pentru care lumea întreagă îl cunoaşte. Căci, rupînd în bucăţi cu mîna lui pe turcii prinşi, punea în ţepe bucăţile, zicînd : «Cînd vor veni turcii şi vor vedea acestea, de spaimă vor fugi». El e acela care a făcut păduri de oameni traşi în ţeapă. Cei mai de frunte unguri spun că, pe cînd era domn în Ţara Românească, a ucis peste o sută de mii de oameni cu ţepe şi alte pedepse grozave. Pentru care, timp de mulţi ani de zile, regele l-a ţinut în foarte aspră închisoare, dar nici aici, neputîndu-şi uita de sălbăticie, prindea şoareci şi, făcîndu-i bucăţi, îi punea în nişte beţişoare de lemn, cum pusese pe oameni în ţepe." (Lucruri noua despre Vlad Ţepeş, în Convorbiri literare, 1 februarie 1901.) Anonimul n-are nici măcar scuza naivităţii, deoarece relatează fapte imaginare după eliberarea voievodului, ţinut la popreală, cum credem, cu toate onorurile, pentru a fi folosit la întîia mare nevoie, ca aceea care s-a ivit într-o nouă campanie contra turcilor, în anul 1474. într-adevăr, anonimul continuă astfel : „Dar în anul trecut i-а dat drumul şi l-a trimes asupra turcilor, cari au mare spaimă de dînsul". La sfîrşitul acelei campanii victorioase de doi ani, începută în Bosnia şi isprăvită la Bucureşti, domnitorul îşi recapătă tronul, la 11 noiembrie 1476. A fost o domnie scurtă de o singură lună* căci turcii îl aduc cu oaste superioară pe Basarab Laiotă, care-şi ucide adversarul, în împrejurări pînă astăzi necunoscute, vrednice să lase cîmp liber închipuirii romancierilor şi dramaturgilor vii- 379 tori. Laiotă însuşi cade şi e înlocuit de alt Basarab, zis Ţe-peluş, ca un modest emul al lui Vlad Ţepeş. Ţepeluş se menţine în scaun timp de cinci ani (1477—1482). Faima de tiran sîngeros i-а fost răspîndită lui Vlad Ţepeş de către pîrgarii Braşovului, în primăvara anului 1455, cînd voievodul muntean ar fi prins un mare număr de negustori braşoveni, le-ar fi luat averile şi i-ar fi tras în ţeapă, arzînd totodată 300 de munteni refugiaţi în aceleaşi părţi (cf. doc. 283 din 2 april 1453, la Marta Andronescu, Repertoriul documentelor Ţarii Româneşti publicate pînâ azi, I, 1290—1508, Bucureşti, 1937). Lucrul este limpede. Cei „300 bărbaţi şi tineri", cifră de asemenea exagerată, nu puteau fi decît boieri din partida adversă domnitorului, „vicleni", aşadar, care după „legea pămîntului" erau pasibili de pedeapsa cu moartea. Ei îşi jucaseră capul. Dealtfel, Ţepeş îşi alimenta singur legenda, cu cifre statistice confirmate prin trimiterea capetelor celor ucişi, care se urcau în acea fructuoasă expediţie la 23 809, „afară de 834 care au fost arşi în casele lor şi ale căror capete n-au putut fi înfăţişate" (citat după С. C. Giurescu). De aci pînă la 100 000 este însă o distanţă, umplută de imaginaţia fierbinte a corespondenţilor. „Care este judecata istoriei asupra personalităţii lui Vlad Ţepeş ?" se întreabă С. C. Giurescu. Şi tot d-sa răspunde : „Desigur, Ţepeş îşi merită porecla şi crudele lui acte de represiune au fost o realitate. Ele însă nu s-au exercitat fără rost, numai dintr-o pornire sadică a firii lui sau dintr-un capriciu, ci au avut totdeauna o raţiune, şi anume, foarte adesea, o raţiune de stat. Ele serveau drept exemplu : pentru pretendenţii la tron care ar fi vrut să turbure ordinea instituită — vezi capul lui Dan — şi pentru susţinătorii lor, apoi pentru făcătorii de rele, atît de numeroşi în urma necontenitelor lupte interne şi care periclitau desfăşurarea normală a negoţului, siguranţa drumurilor, în sfîrşit, chiar pentru duşmanii din afară, care simţeau astfel că e în ţară o voinţă puternică." Nu se putea spune mai mult în mai puţine cuvinte. Aş crede, însă, că Ţepeş n-a fost deloc un sadic şi că istorisirile ilustrate şi în stampe, ca aceea a ospeţelor lui, cu faţa la victime, zvîrcolindu-se în ţeapă, sînt de domeniul fanteziei. 380 Ţeapa a fost folosită şi de alţi urmaşi ai lui Vlad Ţepeş, afară de nefericitul Ţepeluş, despre care se ştie că a fost uds de boierii mehedinţeni la Glogova, unde se refugiase la cumnatul său Staneiu. însuşi Radu cel Mare, în 1505, într-un document prin care acordă mînăstirii Cozia vama de la vadul Oltului la Genune, porunceşte lotrenilor să respecte vama în natură, de la 3 la sută din mărfuri, ameninţîndu-i cu înţeparea la vad, adică la locul infracţiunii (of. Marta Andronescu, op. cit., doc. 778). Punerea la stîlp, cu baterea cuiului într-o ureche, a fost practicată în Bucureşti şi în primele decade ale secolului trecut, iar expunerea urmărea stîrpirea relelor, prin răspîndirea groazei în populaţie. Setei de sensaţional a lumii întregi şi a lui Bram Stoker, în special, îi datorăm noua răspîndire universală a faimei lui Vlad Ţepeş, după ce, în secolul său, nutrise imaginaţia terorizată a sfîrşitului de veac mijlociu. Să nu uităm însă că, în Ţiganiada, Vlad Ţepeş e voievodul justiţiei şi al independenţei naţionale, că loan Budai-Deleanu îi acordă toate virtuţile unui bărbat drept şi viteaz. Mare admirator, îndeosebi, al lui Matei Basarab, în articolele lui din Timpul, Mihai Eminescu slăveşte în Ţepeş pe curăţitorul tuturor relelor şi-l cheamă să dea „foc la puşcărie şi la casa de nebuni", după ce le va umple cu politicienii veroşi. într-una din cele mai memorabile poeme de înalt umor, din Cuvinte potrivite, Voda-Ţepeş, Tudor Arghezi face din eroul său un înţelept şi un ironist. „Vodă gînditorul" e ho-tărît „la curăţirea lumii" (de răufăcători, fireşte !). Fără milă faţă de cei ce se aruncă „dreptăţii împotrivă", Vlad le ridică ţepile după rang, respectînd şi cinul călugăresc înalt cu „lemn sfînt şi bun mirositor". Iar în timp ce boierii, la ospăţ, ridică paharele în cinstea domnitorului ce restabilise pacea, acesta „cugetă ce ţepi li se cuvin". 29 iulie 1971 „Bătrîn student în mite“ Aşa se caracteriza Vladimir Streinu, într-una din cele mai muzicale poezii ale sale, Texte, după aproape patruzeci de ani de carieră lirică : O, amarnice dulci texte ! Va glosez mereu, poveste Cu imagini erudite, Eu bătrîn student în mite. (Texte) în privirea unui om de carte, cum a fcst poetul, stră lucit critic, eseist şi estetician, aceste „texte" de glosat nu sînt totuşi cărţile, ci semnificaţiile universului nostru cos* mic şi ale cerului înstelat, veşnic ispite ale imaginaţiei in terpretative : Ceru-n noapte-i text de stele Cu majuscule-ntre ele, Iar de ceară, pusă-n zare, Stă pecete luna mare. Codru-şi scrie textul verde, Dar şi sensul lui se pierde Ca o fugă, e şi nu e, Prin hugeac, de capră şue. Şi tot litere-nflorate De bucoavne sub lăcate, Valurile universe, lute scrise, iute şterse. 382 Fenomenul vîeţîi universale, după Vladimir Streinu, ca şi cel poetic, este dintre acelea care „umilesc" inteligenţa, inaptă de a le smulge secretul, de a le pătrunde esenţa, de a pune în formulă absolutul. Ne aflăm însă, dacă-1 urmărim pe poet, pe această cale aspră a urmăririi Himerei, în pragul sau al agnosticismului, sau al metafizicii, cu problematica ei aventuroasă. îndoiala în cunoaştere, tălmăcită poetic, seamănă cu visul treaz şi cu nălucirile lui, uneori minunate, care-1 transpun pe poet în lumea vedeniilor din mitologia elină. Năluca este însăşi Diana, casta zeiţă a vînă-torii, surprinsă de ardentul privitor care stă ascuns în tufiş ; vedenia ţine doar o clipă, ca poetul să-i descopere arcul şi sprinceana proiectate „pe cer" ca „steaua Lirii" şi să se întrebe la urmă : Am văzut...y n-am văzut pe Diana ? Fata fără trup din basmul popular românesc, cules de germanul Kunisch şi folosit de Eminescu, este, în viziunea poetică a lui Vladimir Streinu, însăşi Muza sau, dacă preferaţi, esenţa Poeziei, ireductibilă : Se făcea că iubeam Fără trup o Diană : O pierdeam, mă pierdeam Diafan, diafană. Şi-am iubit, da, iubit, Chiar aşa, o Diană : Avea trup, arc avea, Că mai simt dulcea rană. Săgetat nu de Apollo, ca Hôlderlin, marele argonaut modern al Lînii de aur, ci de Diana, zeiţa care se refuză nu numai îmbrăţişării, dar şi privirilor profane, Vladimir Streinu îşi scrie mai departe, în parabole, autobiografia, cu graficul ei de izbutiri şi de nereuşite, de izbînzi şi de înfrîn-geri, viaţă de lupte şi de visări, învăluită, pînă la urmă, pentru propriii ochi ai memorialistului liric, de fumurii incertitudini : 383 Se făcea că luptam La, crestat, un Bizanţ Şi loveam, da, loveam, De pe zid, nu din şanţ. Şi-am luptat, da, luptat Chiar aşa, cu cetăţi : Că-nvingeam, nu-nvingeam, Cui mai stai să-i arăţi ? Se făcea că urcam, Piept lucid de bazalt : Lunecam, dar urcam Din înalt în mai-nalt. Şi-am urcat, da, urcat Chiar aşa, munţi cu spor Ca să-nvăţ, prins în aştri, Silogism arzători Se făcea că iubeam Şi-o Diană am iubit, Că luptam, că urcam Şi-am luptat pe zenit. Am visat, am trăit ? Ce-a fost vis, ce-a fost viaţă ? Peste văi albăstrind, Trece nou sul de ceaţă. (Vis sau viaţa, 1956) Intre vis şi viaţă, ca toţi poeţii de vocaţie, Vladimir Streinu a pendulat şi între forme poetice variate. N-a debutat, aşa cum a scris, în monumentala sa istorie literară, G. Călinescu, care bătuse cam în acelaşi timp la poarta de aramă nezăvorîtă, a Sburătorului : „Vladimir Streinu a publicat cu multă parcimonie numai cîteva poezii, începînd prin a fi hermetic în felul lui Ion Barbu. Apoi s-a clarificat într-o lirică ce pare la prima vedere înrudită cu aceea a lui Pillat, dar care iese dintr-un sentiment direct al cîmpiei muntene şi e un corespondent al viziunii lui Odobescu, într-o notă mai eroică." Absolut inexact ! Mai întîi de toate, Vladimir Streinu a debutat 384 franc, cu poezii foarte limpezi şi discursive, chiar dacă viziunea era oarecum întunecată şi expansiunea frîntă, cu o dureroasă interiorizare, pînă la inhibiţie. Caracteristică acestui prim moment poetic, care durează de la întîile începuturi (1920) şi pînă la sfîrşitul celei de a doua serii a Sbu-r ăt or ului (1922), este poezia Primăvara, de amplă frazare, ba chiar încheiată cu o adevărată perioadă, de foarte lim- pede construcţie sintactică şi cîtuşi de puţin ermetică : O / tot cătîndu-ţi un coperămînt, Tu vei scobi-n adîncuri pînă cînd, In primăvara ce se-nalţă din pămînt Şi-şi zugrăveşte ca-ntr-un schit pe zare A Învierii Apoteozare, M-oi nărui, deschiolat, curînd, Ca munţii ce se năruiesc din creşteri în scorbura lăuntricelor peşteri. Acel tu din capul versului al doilea este însuşi sufletul poetului, invocat în acest mod, mai sus : Hai suflete, hai ursule afară ! Urmează într-o perioadă mai poetică decît precedent citata, alt „discurs" liric : Din neagra, neştiută vizuină, Urneşte-te înviorat din loc, S-asculţi cum Pan, din naiul lui de soc, Azvîrle melci sonori în primăvară Şi să-i priveşti cum străvezii, se-antnă Pe ramuri în corole de lumină. Ursul, simbol al sufletului retractil şi secret, se preschimbă într-o altă vietate, mai caracteristic subterană, simbol moral al spaimei de lumină : Ca un sobol alergi şi mă străbaţi Şi sapi febril pereţi întunecaţi Ca un ocnaş într-un adînc de mină. 385 Totul e de o claritate solară. Urmăriţi tot ce a publicat Vladimir Streinu în acest interval de doi ani, foarte fecunzi, şi anume : Inserare, Sfîrşit de octombrie, Sfîrşit de toamnă, Singurătate, mai sus-numita Primăvară, Peisaj mort şi Tăcere şi vă veţi orienta foarte bine în confesiunea lirică paradoxală a poetului, care ni se arată ascunzîndu-se. Nici cele cîteva poezii din Cugetul românesc (1923), unde Vladimir Streinu a funcţionat un an ca secretar de redacţie, nu^ sînt ermetice. Urma e un poem de trei strofe de cîte cinci versuri iambice, iar fiecare strofă e cîte o perioadă perfect logic articulată şi tot atît de clar. Abia în ultima fază a Sburătorului (1926—1927), fără a se ermetiza, poetul tinde către forme mai strînse, mai concentrate, mai puţin discursive. Sobolul revine în Fapt, ca simbol, de astă dată, nu al sufletului însuşi, ci al umbrei malefice, de vrajă şi de blestem : ...Eu Ştiu doar umbra care, fără a se teme, De sub talpă mi-a scăpat ca un sobol Şi-ntr-un cerc vrăjit de noapte şi blesteme M-a cuprins cu fapt spurcat şi cu ocol. Ermetic în această scurtă poezie nu e decît cuvîntul fapt, luat în vechiul său sens popular, de vrajă, din descîntecele folclorice. Alt simbol al fugii de lume şi de soare este la Vladimir Streinu melcul, căruia-i place să se închidă în cochilia lui. Versul incipient din Invocaţie : Singurătate — melc, faptă curată mi-aminteşte de o altă slăvire a singurătăţii, la Mallarmé : Solitude, récif, étoile. Vladimir Streinu îl admira pe poetul Erodiadei, dar nu-1 urma ca un discipol. Aparent ermetice, în acest volum, sînt numai Romantică (1928), citată în întregime de G. Călinescu, cu acest comentariu fantasc : „El cîntă (cu ceva şi 386 din sălbăticia lui Sihleanu adusă la explicaţia modernă) timpul romantic dunărean, în moment bonjurist vitejesc" — şi Scriptură, poem, dacă nu mă-nşel, de statornică inspiraţie conjugală, ca şi Ritm imanent, Dar, Duplex, Hermafrodi-tism, Urma şi Strofe. Nu-1 văd pe Vladimir Streinu ca poet al cîmpiei mun-tene, ci mai curînd al pădurii, al vegetaţiei vechi, seculare, ale cărei rădăcini adînc înfipte în pămînt simbolizează statornicia, într-un univers uman labil, bîntuit de spaime şi de incertitudini. Caracteristică în acest sens este poema Aventură, în care îşi găseşte glas sentimentul de culpabilitate al dezrădăcinatului, care se pleacă umil în faţa trunchiurilor sănătoase : O / fraţii mei jugaştri şi paltini şi arini, Mă simt greşit, tulpină umblînd in rădăcini, Trunchi înnodat sub drepţii stejari, Prea Liniştiţii, Un strîmb eres în miezul acestei verzi justiţii. în ordinea cosmică, natura vegetală îi apare, aşadar, poetului ca o „verde justiţie", iar stejarii, ca un exemplu superlativ de echilibru moral, faţă de el, „strîmb eres", sau „trunchi înnodat", care, „căzut din începuturi la omeneasca treaptă", aspiră fără rezultat la dreapta lor fire. Dar şi natura animală îşi rîde de poetul plecat în Aventură, adică în pădure, ca să se reculeagă. El, omul, este, un „hotar străin [...] la lume fără punte", căruia pădurea nu-i răspunde, iar vietăţile ei se conjură, ca în Nopţi de sînziene de M. Sadoveanu, să-şi rîdă de nepoftitul musafir : ...Mulţime de-aripate, ca presuri, codobaturi, lerunci şi dumbrăvence, botgroşi şi coţofene, Priveau cu-un ochi sub ele, se răsfoiau din pene Amar să se-ncăşune şi mai s-o ciugulească Pe nepoftita slută dihanie omenească. Se putea o mai aprigă umilire a omului, în faţa scării animale pe care Ştiinţa o proclamă de treaptă inferioară ? în cealaltă poemă, citată şi ea integral de G. Călinescu, Moment cinegetic, acea „vînătoare uriaşă" nu are, cum cre- 387 dea exegetul, „ca obiect nu numai sălbăticiunile, ci şi constelaţiile pe cer" ; nu, poetul dimpotrivă constelează cerul : Şi-am slobozit din ţeava, pe ceruri, arzător, Un Orion şi şapte-opt Cloşti cu puii lor. în cariera poetică a lui Vladimir Streinu a intervenit, ca la Paul Valéry, care n-a mai publicat nimic între anii 1897 şi 1916, o pauză de douăzeci de ani ; în acest interval (1930 şi 1950) n-a mai scris poezii, absorbit fiind de critica literară, în care se afirmase cu autoritate. în convalescenţă, după o grea intervenţie chirurgicală, poetul reia firul de mătase al poeziei în reculegerea de la Baloteşti şi de la Stejeriş (1950—1951), cu o splendidă suită de poeme. Arta lui, în această penultimă fază de creaţie, atinge măiestria în expresie şi în adîncirea concepţiei. Dealtfel, deşi ostil logicii formale şi, ca şi Macedonski, încredinţat de logica specială a poeziei, Vladimir Streinu a dezvoltat totdeauna, de la primele lui începuturi, o singură idee poetică într-un poem, după canoanele poeziei clasice, dar mereu mai concentrat şi mai dens. Ultimele lui poeme, din anii 1955—1959, sînt de esenţă pur muzicală, adevărate cântice spirituale. Dificultatea relativă, la lectură, o ridică nu structura absconsă, ci epitetul rar, ca „valurile universe" (cu înţelesul intr-o singură direcţie), unde derutează neologismul, sau „minuni mai cornurate", în care avem de-a face cu un cuvînt neaoş, popular, care înseamnă neobişnuite, extraordinare. Lectura volumului Ritm imanent, recent apărut în Editura Eminescu, va fi un adevărat eveniment pentru oricine este filolog şi iubitor de poezie autentică. 30 septembrie 1971 Pe drumurile tradiţiei.. Un amator de titluri frapante ar fi fost ispitit să profite de sugestia directă a acestuia şi să renunţe atît la cele trei puncte, cît şi la ghilimele, pentru a-1 prezenta pe cunoscutul critic, angajat pe o cale fără întoarcere şi exclusiv afirmat într-o singură atitudine. N-ar fi fost însă drept. Dominat de conştiinţa unei ponderi necesare, Valeriu Râpeanu se fereşte să opteze în mod dogmatic pentru valori care n-au alt prestigiu decît acela al trecutului, dar şi să respingă pe cele noi, care s-au dovedit fecunde. Puţini sînt, într-adevăr, dintre criticii generaţiei sale, aceia în stăpînirea unei balanţe atît de stricte a judecăţii, unei măsuri atît de juste, a acelei metron ariston, recomandată de înţeleptul antic. Fie că e vorba de „sinteze şi momente", cum îşi intitulează unele substanţiale studii, ori de altele, deosebit de informate, ca acelea prea modest prezentate ca „incursiuni în lumea teatrului", sau de „portrete şi impresii literare", ori de „atitudini culturale", eseurile lui Valeriu Râpeanu au mai adesea puterea de a convinge prin onestitatea profesională, prin justeţea punctului de vedere şi prin limpezimea stilului. Nu e uşor să prezinţi personalitatea uriaşă a lui N. Iorga, ca prefaţă la reeditarea operei sale memorialistice, al cărei titlu cam lung se imprimă destul de greu în... memoria cititorului, şi anume : Orizonturile mele, O viaţă de om aşa cum a fost. Marele istoric a cuprins orizonturi foarte largi, de vreme ce a privit totdeauna istoria naţională în contextul celei europene, iar istoria universală, pe care o preda cu inegalabilă strălucire la Universitatea din Bucureşti, ca pe un cadru de vaste proporţii, în mijlocul căreia însă se situa istoria Patriei, pe care a scris-o, dar a şi făptuit-o, ca unul 389 dintre : factorii hotărîtori la pregătirea morală a marii Uniri, încă o dată, nu e uşor, dar Valeriu Râpeanu a izbutit ca nimeni altul să menţină balanţa judecăţii neclintită, recu-noscînd lui N. Iorga toate meritele, dar neascunzîndu-i nici unul dintre punctele vulnerabile ale unui temperament instabil, bîntuit de susceptibilităţi şi sensibil deopotrivă la măgulirile şi la rezervele contemporanilor. Gingaşul mecanism al reacţiunilor modelului a fost surprins de Valeriu Râpeanu cu o înţelegere simpatetică, dar care nu se opune lucidităţii. Desigur, cartea reeditată de d-sa este revelatoare pentru cine nu l-a cunoscut personal, oricît de fugitiv, pe N. Iorga, dar nu sînt cu totul de acord cînd comentatorul, dublat de criticul mînuitor de judecăţi de valoare, o prezintă „o capodoperă a literaturii noastre". Ca să fie o capodoperă, lucrarea de orice gen artistic trebuie să se menţină, de la un cap la altul, la acelaşi nivel, ceea ce nu e cazul cu cartea lui N. Iorga, al cărei prim volum, expunînd copilăria, adolescenţa şi întîia tinereţe, este mult superior celorlalte două, privitoare la maturitatea autorului. In prima parte, savantul nu-şi ascunde nimic din condiţia tristă a copilăriei şi adolescenţei, privită totuşi prin prisma unei neaşteptat de bogate sensibilităţi la frumuseţile universului cosmic. Este cartea în care poetul s-a afirmat mai puternic ca oriunde şi prin aceasta aparţine desigur literaturii, chiar dacă nu a intenţionat să i se integreze, şi merită a fi privită, ea şi numai ea, întîia parte, o capodoperă a memorialisticii noastre. Restul e o lucrare pro domo, a învingătorului, din punctul de vedere al carierei universitare, dar şi a învinsului, din mîndrie nemărturisit, a omului public, a cărui ambiţie, desigur legitimă, n-a fost servită de tactul cerut bărbatului ce este pătruns de conştiinţa mesianică a unei misiuni. Dacă sinceritatea concură la puterea de impresie a primei părţi, orgoliul, parcă mai accentuat (ca să nu spunem hipertrofiat), dublat de vanitate, a frînat expresia francheţii plenare, singura justificare a memorialisticii. Valeriu Râpeanu atinge cu discreţie elementele ce au dus la nereuşitele politice ale lui N. Iorga, ca atunci cînd vorbeşte de „deturnarea unei mari energii intelectuale pe căi nefertile". N-aş fi aici de acord cu d-sa cînd afirmă că după întîiul război mondial „conservatismul (pus de d-sa între ghilimele) modelului său, evident chiar din perioada sămănătorismului, a ieşit mai clar 390 în evidenţă". Pînă în 1916, N. Iorga a luptat pentru ridicarea materială şi culturală (sau mai bine zis în ordine inversă) a ţărănimii, a fost alături de ea în momentul hotă-rîtor al răscoalelor din 1907, dar nu fără a crede în caracterul paternal al „adevăratei" boierimi şi fără a năzui către împăcare în luptele de clasă. Abia după război şi mai ales în momentul Federaţiei, al primului Parlament al votului universal, N. Iorga nu s-a sfiit să se alieze şi cu stînga, ameninţînd că zidurile palatului regal vor fi stropite cu sînge pentru apărarea libertăţilor publice. De îndată ce steaua sa de conducător al maselor a pălit, omul public s-a retras în cochilia convingerilor sale conservatoare. Cît priveşte atitudinea sa constant monarhică, ne vine greu a crede că N. Iorga n-a cunoscut, ca majoritatea oamenilor noştri publici, tendinţele dictatoriale ale lui Carol al II-lea, nici mal-versaţiunile afaceristului, dar a închis ochii asupra lor, în dorinţa de a se menţine pe linia de plutire a guvernamentalului in spe. Adversar hotărît al politicianismului, marele pamfletar care a fost autorul Orizonturilor şi-a interzis sacra mînie a profeţilor — el, care fusese în tinereţe venerat tocmai pentru calităţile sale de prooroc — în vederea obţinerii „puterii". Dar ce preţ are puterea, cînd, aşa cum a spus-o, după scurta şi nefericita sa guvernare, „eu nu am fost eu", fără să-şi dea seama că unui şef de guvern nu-i este îngăduit, dacă este monarhist convins, să-şi descopere suveranul ?! Recunosc, aici, accentul sincerităţii, dar nu şi legitimitatea ei, cînd un şef de guvern n-ar fi trebuit să primească a se pune în această situaţie sub o domnie măcar formal constituţională. A fost desigur aceasta, cum a recunoscut-o, sacrificarea prestigiului său, nu însă exclusiv din dorinţa de a face „puţin bine" ţării, ci şi din satisfacţia cărturarului de a fi ridicat la rangul ce i se cuvenea mai mult, fireşte, decît politicienilor afacerişti. N-am stăruit însă prea mult într-o chestiune extraliterară, care s-ar fi putut totuşi justifica mai bine dacă memorialistul şi-ar fi luat cu mai multă stricteţe graficul adevăratei sale temperaturi, pe tot parcursul vieţii sale publice. Atunci, poate, şi celelalte două părţi ale Orizonturilor s-ar fi ridicat la înaltul nivel (psihologic şi artistic) al celei dintîi, singura care ar justifica judecata de valoare a lui Valeriu Râpeanu. 391 Am apreciat, de asemenea, timbrul subiectiv al apărării pe care autorul cărţii o ia fostului său profesor, G. C. Ni-colescu, socotindu-1 insuficient cunoscut şi recunoscut. Este frumoasă şi rară floarea recunoştinţei în răzorul scriitoricesc. Tot atît de duioasă este plîngerea înaintea unui „destin frînt", ca acela al autorului vieţii lui Vasile Alecsandri, carte pe care Valeriu Râpeanu o consideră „contribuţia sa esenţială pe tărîmul istoriei noastre literare", deoarece, în-tr-adevăr, nu e lipsită de merite, deşi nu aduce nimic nou din punct de vedere documentar, nici nu contribuie la schiţarea unui portret veridic al eroului ei. G. C. Nicolescu a greşit, desigur, adoptînd registrul apologetic într-o lucrare pretins ştiinţifică. Mai ales, s-a înşelat crezînd că Vasile Alecsandri ar fi fost în timpul vieţii sale un nedreptăţit şi socotindu-se dator să descopere „tragismul" inexistent al unei vieţi constant norocoase. Aş spune că ar fi fost necesară o reconsiderare a operei, umbrită de personalitatea covîrşi-toare a lui Eminescu. G. C. Nicolescu n-a făcut-o, depunînd în schimb eforturi zadarnice ca să ne convingă că Alecsandri a suferit de un destin patetic şi făcîndu-se avocatul unei cauze din capul locului falsă. încerc satisfacţia să aflu însă că austerul G. C. Nicolescu a cunoscut Bucuriile lecturii, aşa cum ni se spune că şi-a intitulat ultimul articol. Valeriu Râpeanu ar fi putut adăuga că omul de aparenţa severă a unui quaker a fost un părinte plin de iubire : l-am întîlnit vara, într-un oraş de vilegiatură, flancat de cele două fetiţe ale lui, pe care le ţinea de mînă cu tandreţe. Şi-a agonisit din munca a peste trei decenii, către sfîrşitul zilelor lui, o vilă într-un cartier liniştit, o vilă de aspect cam vetust, într-un decor de umbră, retrasă între copaci, o vilă care-i semăna şi în care s-ar fi simţit bine, dacă s-ar fi putut bucura de ea, ca îritr-o ambianţă perfect consonantă. Am atins prea puţine aspecte din cartea densă şi sub- stanţială a lui Valeriu Râpeanu, care va fi citită cu plăcere şi cu folos de oricine preţuieşte critica obiectivă şi agrementele culturii. Nu cred să mă dezmintă lectorul avizat. 7 februarie 1974 Tabla de materii Moda „inefabilului*................................................ 5 Inefabilul....................................................... 10 Inefabilul la Limba romana..........................·. 14 G. Ibrăileanu, „mag" şi „muşchetar* al inefabilului 19 Paradoxe asupra criticului.........................................25 Paradoxe asupra Poeziei şi zborului ... .28 Limbajul criticii literare.........................................34 Cărţi vechi cu însemnări ..........................................40 Drama lui Miron Costin.............................................45 Stolnicul Constantin Cantacuzino...................................49 Lecturile Stolnicului..............................................54 Viaţa şi opera lui Dimitrie Cantemir...............................59 Un studiu lingvistic despre Dimitrie Cantemir . . 76 Cantemir — retor şi artist.........................................81 La tricentenarul naşterii lui Ion Neculce ... 87 La a Ill-а ediţie a revistei Dacia litterarâ ... 94 M. Kogălniceanu în lumina unor noi documente . 99 Urmărind corespondenţa lui M. Kogălniceanu . 105 Literatura marelui 48................................. 111 La reeditarea Arhondologiei Moldovei .. .. 121 Documente — sau ambiţie şi iubire.................................126 Data naşterii lui Ion Codru Drăguşanu şi altele 132 Ion Codru Drăguşanu în Biblioteca analitica etc. 138 Scrisorile „Peregrinului transelvan* ... 143 393 Umorul lui Ion Ghica . . ·............................148 Varietăţi filologice. Dicţionarul limbii poetice a lui Eminescu . 153 Luceafărul............................................157 O nouă ediţ&e populară Eminescu ..... 163 G. Ibrăileanu şi postumele lui Eminescu . . . . 167 Două cărţi omagiale...................................................173 între da şi nu. Despre „portretul" lui Eminescu . . 179 Eminescu văzut de Arghezi.............................................183 Erotica lui Eminescu...................... ... 188 Eminescu în limba latină.............................................Î95 Eminescu zi la zi.......................................200 Romanul cronologic Eminescu . . . . . . 205 în marginea poemului-cheie Memento mori . . . 211 Parisul în rondelurile lui Macedonski . . . . 219 La 70 de ani de la moartea lui V. A. Urechia . . 226 Corespondenţa lui Dobrogeanu-Gherea .... 233 G. Ibrăileanu ..................................... 239 G. Ibrăileanu şi A. Vlahuţă.......................................... 243 G. Ibrăileanu văzut de Demostene Botez . 248 C. Stere şi G. Ibrăileanu.............................. 253 Corespondenţă........................................ 258 în marginea unor documente literare . . 263 Critica literară şi D. Anghel . . . 266 Duiliu Zamfirescu epistolier .... 274 O. Densusianu, critic şi istoric literar . . 278 E. Lovinescu.................................................... 286 Paul Zarifopol şi arta literară.......................291 Paul Zarifopol — severitatea judecăţii de valoare 296 în amintirea lui Emanoil Bucuţa . . 301 în laboratorul scriitorilor ... .305 Mitul ^faurului aburit" ... 311 Tinereţe fără vîrstă ...... 316 ,/N Amintirile lui Ion Manu ... . 319 394 Tu jurul romantismului românesc.................................... 324 Omagiu lui Al. Phüippide........................................... 327 O cat te noua despre Lucian Blaga .... 331 O binevenita iniţiativă editorială................................. 337 ! .imatura cinegetică ............................................ 342 < ella Delavrancea : poetă a corespondenţelor . 346 Sn'iitoft romani de azi............................................ 351 Antinomiile lui Hros............................................... 356 Ais poetica argheziană............................................. 361 il antologie lirică Radu Stanca ... . 366 Alexandru Claudian — poet şi sociolog . . 371 Istorie ţii literatură . 377 Jlütrîn student în mite" . 382 /V d turnurile tradiţiei,,. .... . 389