MacVe+a ii realizarea . COmpailia llui+v-a+ia eoper+ei •. Carmen Nistorescu tK.eiac+area: Adina Kenereş Procesare compu+eviza'HiT DîatValatu CoreefuirĂ . Mihaela Porfescu Procesare -filnwe : ZOCM-Soft Tif>«Vi+ Io Multiprint laşiţ .
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale CIMPOEŞU, PETRU
Simion liftnicul / Petru Cimpoeşu. Bucureşti: Compania, 2001
296 p. : 18.5 cm. ■ (Contemporani)
ISBN 973-81 19-26-X
821.135.1-31
BCU-Litere
1100   026 3826
cuprins
ZIUA ÎNTÎI (ADICĂ A TREIA) De-a Scufiţa Roşie
ZIUA A DOUA (ADICĂ A PATRA) Partidul Nehotărîţilor
ZIUA A TREIA (ADICĂ A CINCEA) Cutremurul
ZILELE URMĂTOARE Pildele lui Simion
URMAREA LUI SIMION Parabola blocului de locuinţe
7 83 150 224 271
© compania. 2001
Str. Prof Ion Bogdan Nr. 16, Sec,       . i 149 Bucureşti Tel.: 21 I 59 64 Fax: 21 I 59 48 Departamentul difuzare Tel.: 210 66 90 210 61 94 e-mail: compania@fx.ro
0263826
I
Doamne, Doamne,
caută din cer şi vezi
şi cercetează via aceasta
pe care a sădit-o preasftntă Dreapta Ta
şi o desăvîrşeşte pre ea...
ZIUA- ÎNTÎ1 CA-DlcĂr A- TKfclM
în fiecare seară şi în fiecare dimineaţă, Maica Domnului, Preacurata Fecioară, cade înaintea Tronului Ceresc, se închină cu toată smerenia şi zice :
« Doamne, eu care, fiind pe pămînt şi din pămînt fiind făcută, în veacurile mai de demult am primit semn prin arhanghelii Mihail şi Gavrii! şi apoi, primind de la ei cea Bună Veste, am zămislit în chip minunat pe lisus, fiul Tău, prin care ai binevoit a Te pogorî la firea cea căzută a omului, pentru a-l răscumpăra de păcatul vechi şi spre a-l ridica şi pe el în împărăţia Ta, şi petrecînd lisus ca Fiu al Omului între oameni, le-a statornicit, ca Hristos, Legea nouă, de unde a început altă numărătoare a anilor şi alt timp al lumii, şi o a întărit ca Legămînt cu însuşi scump sîngele Său, jertfin-du-Se pentru ei pe Cruce, cînd a fost răstignit în zilele lui Ponţiu Pilat, rogu-Te acum, Bunule şi Multmilostive, Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă, caută în nemărginita Ta bunătate şi în fără număr îndurările Tale si miluieste pe roaba ta :
PELÂGHIA
şi iartă-i ei păcatele pe care cu voie sau fără de voie, cu lucrul, cu cuvîntul şi cu gîndul le va fi făcut în această zi şi în toate ale sale zilele vieţii, iar cu deosebire groaznicul păcat, păcatul de moarte, nenumit fie-i numele, cu care se îndeletniceşte de mai mulţi ani, fără să poată a scăpa de el, căci s-a lipit zbuciumatul ei suflet de sufletul acelui bărbat al cărui nume îl voi trece sub tăcere, căzut-au amîndoi în dulceaţa patimii trupeşti din care nu se mai pot dezlipi şi s-au împleticit în această greşeală ca doi tei împletiţi, copaci pe care nu-i mai poţi despărţi decît tăindu-i din
rădăcină... încă nu-i tăia, Bunule, găseşte în nemărginita Ta îndurare şi pentru ei o cale de izbăvire şi în mulţimea fără număr a milelor Tale miluieşte-i, căci, deşi prinşi în mrejele păcatului, ei caută încă spre Tine cu umilinţă. Ascultă, Doamne, ia aminte, lubitorule de oameni! Milostiveşte-te, Îndură-Te şi izbăveşte sufletele lor cele ticăloase, risipeşte uneltirile vrăjmaşului celui protivnic, fereşte-i de ruşinea lumii şi-i călăuzeşte cu îndurare pe calea îndreptării, căci n-au alt Dumnezeu şi altă nădejde decît pe Tine, Dumnezeul ceresc, Mîngîietorule, Duhul Adevărului, Făcătorul tuturor văzutelor şi nevăzutelor, din cer şi de pe pămînt. Amin.»
Maica Domnului ştie bine ce spune. Căci, înainte de a fi căzut înaintea Tronului Ceresc, ea însăşi a ascultat cu luare-aminte ruga smerită şi ruşinată a doamnei Pelaghia, de la etajul doi. Cuvintele Născătoarei nu fac decît să repete ceea ce Preacurata auzise puţin mai devreme de la această nevrednică roabă a sa.
în fiecare seară şi în fiecare dimineaţă, doamna Pelaghia cade înaintea icoanei Preasfintei Fecioare Născătoare de Dumnezeu, rugînd-o cu rugăminte fierbinte să ceară Fiului ei şi Dumnezeului nostru milă şi iertare pentru groaznicul păcat, păcat de moarte după Sfînta Scriptură şi după canoanele cele vechi ale Părinţilor Bisericii, de care nu se poate nicidecum desprinde, căci s-a lipit zbuciumatul ei suflet de sufletul aceluia cu care păcătuieşte. Cu frîngerea inimii se roagă şi cu zdrobirea sufletului, făcînd multe metanii şi nenumărate, preacucernice plecăciuni, mărturisindu-şi vinovăţia şi cerînd în şoaptă iertare, pace sufletească, ajutor în faptele bune, sănătate pentru soţul Costică şi părinţii dumneaei, doamna Alis şi domnul Vasile. De prisos a mai spune că toate aceste rugăminţi nu rămîn zadarnice. Se întorc îndată şi-i mîngîie sufletul ca o binecuvîntare, căci atunci cînd, în sfîrşit, se ridică, cu genunchii amorţiţi, se simte mai bine, mai liniştită, mai împăcată cu sine, de parcă ar fi plîns.
Apoi, dacă e seară, merge de se culcă în aşternutu-i rece şi neprimitor, adică în acelaşi dormitor unde şi-a făcut în şoaptă şi cu uşa încuiată rugăciunea, separat de soţul legitim, care rămîne
8
în sufragerie şi urmăreşte la televizor vreun meci de fotbal sau vreun talk-show pe teme politice, pînă adoarme şi dumnealui pe canapeaua de-acolo, biruit de ostenelile zilei. Iar dacă e dimineaţă, doamna Pelaghia îşi bea cafeluţa şi fumează o ţigară, singura din acea zi, şi se grăbeşte la serviciu. Dar, odată ajunsă pe palier, unde lumina zilei nu pătrunde, fiindcă proiectantul nu s-a gîndit să-i pună ferestre, iar becul care ar trebui să-l lumineze e mereu ars sau mai degrabă lipsă, se opreşte preţ de cîteva clipe în dreptul găurii lăsate în perete de fostul comutator, smuls din locul lui de forţele întunericului, şi, cu un gest aparent neglijent, aruncă acolo un mic, neînsemnat cocoloş de hîrtie, cam de dimensiunile sîm-burelui de prună. Gestul, oricît s-ar vrea de neglijent, nu e lipsit de un oarecare risc, căci cele două fire electrice ale fostului comutator, aflate în continuare sub tensiune şi neavînd capetele bine izolate, aşa cum prevăd normele de securitate şi protecţia muncii, ar putea provoca oricînd electrocutarea celui care, din inconştienţă sau neatenţie, le-ar atinge simultan.
Dar există şi riscuri mai mari decît electrocutarea, cel puţin în cazul doamnei Pelaghia. Cel care ar avea curiozitatea să urmărească ce se întîmplă mai departe ar vedea că, un sfert de oră mai tîrziu, liftul se opreşte la etajul doi. Din lift coboară un domn de vîrstă mijlocie, al cărui nume îl trecem sub tăcere. El traversează palierul cu pas egal, avînd totuşi grijă să nu facă zgomote care să atragă atenţia vecinilor. Cînd ajunge în dreptul fostului comutator, scoate un pix din buzunar şi, folosindu-l cu iscusinţă, extrage din gaura fostului comutator acel mic, neînsemnat cocoloş de hîrtie de mărimea unui sîmbure de prună...
Cel care ar persista curios în a-l urmări în continuare pe domnul de vîrstă mijlocie l-ar vedea coborînd pe scări cele două etaje. Odată ajuns la parter, scoate din buzunar cocoloşul de hîrtie, îl desface şi citeşte cele scrise acolo. Pe scurt: acela e de fapt un bileţel prin care doamna Pelaghia îl anunţă pe domnul de vîrstă mijlocie la ce oră şi unde anume se vor întîlni după-amiază, cînd vor ieşi de la serviciu. Locul nu e indicat printr-un reper precis,
9
ci codificat sub forma unei frumoase metafore. De exemplu : «în preajma sălciei melancolice »înseamnă de fapt pe malul Bistriţei, puţin mai la deal de insula de agrement, unde se află într-adevăr o salcie, melancolică prin natura ei, iar formula «prăjitură cu alune » indică bufetul Zodiac, rezultat din privatizarea prin metoda MEBO a unei foste cofetării. Locul predilect de întîlnire rămîne totuşi aşa-numitul«dansînd în ploaie », situat în părculeţul de lîngă linia ferată. Ce înseamnă « dansînd în ploaie »? Vom afla la momentul potrivit.
Astăzi însă se vorîntîlni mai devreme, într-un loc cu totul neprevăzut, căci doamna Pelaghia trebuie să meargă la o înmor-mîntare, astfel încît locul iniţial ales pentru întîlnire, cunoscut sub denumirea conspirativă de « prăjitură cu alune», a trebuit să fie schimbat în ultimul moment. De ce în ultimul moment ? în loc de o lungă şi destul de complicată explicaţie, să spunem mai bine adevărul: doamna Pelaghia uitase că astăzi trebuie să meargă la înmormîntarea soţului unei colege de serviciu. Şi-a amintit abia dimineaţă, în timp ce se pregătea de plecare, şi a tresărit speriată de ceea ce s-ar fi putut întîmpla dacă nu şi-ar fi amintit la timp. A scris la repezeală bileţelul, în timp ce domnul Costică se bărbierea în baie, pentru a schimba coordonatele întîlnirii, stabilite în ziua precedentă. în locul obişnuitelor formule codificate, se văzu obligată să folosească un limbaj explicit, destul de banal. Dacă altcineva, şi nu domnul al cărui nume îl trecem sub tăcere, ar citi biletul, imaginea publică a doamnei Pelaghia, onorabilitatea familiei dumisale ar fi grav afectate, iar doamna Alis împreună cu domnul Vasile ar suferi cumplit.
Din fericire, nimeni nu acordă importanţă unui cocoloş de hîrtie ajuns, cine ştie cum, în gaura din perete a unui fost comutator. Cu excepţia, desigur, a domnului de vîrstă mijlocie, al cărui nume îl trecem sub tăcere. Să reţinem că, în dimineaţa zilei de luni, 5 octombrie, dumnealui nu a mai coborît cu liftul de la etajul cinci, unde locuieşte, ci pe scări, şi asta pentru că liftul nu funcţiona. De ce nu funcţiona e o problemă mai complicată asupra
10
căreia vom reveni. Deocamdată să încercăm a desluşi conţinutul propriu-zis al bileţelului: «Trebuie să vorbim neapărat. Soţia ta a trimis o anonimă părinţilor mei, mi-a telefonat tata şi mi-a spus. Mama nu ştie că ştiu. Ne vedem la ora I 1.00, în holul policlinicii cu plată, căci după aceea voi merge la o înmormîntare. Poate mergi şi tu ?»
De fapt, nu e nimic de desluşit. La ora unsprezece se vor întîlni în holul policlinicii, ca din întîmplare, vor discuta puţin, apoi vor pleca în direcţii diferite, doamna Pelaghia îndreptîndu-se spre locuinţa.colegei al cărei soţ a decedat, iar domnul de vîrstă mijlocie aşteptînd, pe traseul spre cimitir, convoiul funerar, căruia i se va alătura neobservat de nimeni, desigur cu excepţia doamnei Pelaghia. Vor avea apoi la dispoziţie cel puţin două ore împreună.
în cazul domnuluiToma, de la etajul patru : concepţiile sale au evoluat mult din ziua în care a început să asculte emisiunile BBC în limba română. Nici pînă atunci lucrurile nu stătuseră prea grozav. Felul său sincer şi direct de a fi îi adusese destule necazuri. Ca să nu mai punem la socoteală înclinaţia puţintel exagerată de a se încrede în sinceritatea celorlalţi, din care rezultase treptat, în urma a nenumărate dezamăgiri, o mare neîncredere în oricine şi orice. Ani la rînd se holbase ca un tîmpit la televizor (expresia poate părea prea dură, dar trebuie ştiut că ea îi aparţine domnului Toma şi că, în linii generale, îi caracterizează modul de gîndire) cu convingerea că tot ce vede acolo e adevărul gol-goluţ. Acum, cînd îşi aminteşte de acele vremuri, domnul Toma clatină din cap şi surîde sceptic. Aproape înduioşat. Nu s-ar putea spune că nu se mai uită deloc la televizor, dimpotrivă, însă acum nimic nu-l mai poate păcăli. Spiritul său critic funcţionează necruţător. Faimoasele talk-show-un, care le provoacă altora atitudini verbale nu de puţine ori vehemente, pe dumnealui îl lasă rece. Cînd vreun ministru sau parlamentar face o dezvăluire zguduitoare vorbind despre amploarea corupţiei sau despre mafia comerţului cu ţigări,
/ /
domnul Toma pufneşte pe nas cu amară ironie. în primul rînd că dumnealui nu fumează. Mai bine zis, în al doilea rînd. Fiindcă în primul rînd toate aceste aşa-zise noutăţi şi aşa-zise dezvăluiri de senzaţie îi erau bine cunoscute, cu mult înainte, de la BBC.
Dacă oamenii ar înţelege cît de important e să nu se lase manipulaţi! Dar nu vor să înţeleagă, îi tot dau înainte că au văzut cu ochii lor, au auzit cu urechile lor - că se măresc pensiile, bunăoară. In marea dumnealui bunătate, domnul Toma ar vrea să-i strîn-gă într-o zi pe toţi laolaltă şi să le spună : măi, tîmpiţilor, dar voi de ce nu ascultaţi ce spune la BBC, că nu sînt bani la buget ? De unde să mărească pensiile, dacă bugetul e sărac ? De altfel, domnul Toma îi împarte pe oameni în două categorii: cei care ascultă BBC şi cei care nu ascultă. Pentru cei care se iau numai după ce se spune la Actualităţi dumnealui nu are nici o consideraţie. îi socoteşte nesemnificativi din punct de vedere intelectual. Toate opiniile lor sînt greşite, deoarece se bazează pe informaţii manipulate. Ca să-şi susţină punctul de vedere, ei nu ştiu decît să spună : am văzut la televizor. — Dar la BBC ai ascultat ? îi întreabă domnul Toma. — Nu, dar a dat şi la Radio Actualităţi! Ce să le mai spui, cum să-i convingi, de vreme ce ei o ţin una şi bună ? După aceea se dovedeşte că tot dumnealui a avut dreptate, pensiile au rămas tot mici - dar fără nici un folos, căci data viitoare lucrurile vor decurge absolut identic. încrederea poporului în toate minciunile care i se bagă pe gît prin mass-media e greu de zdruncinat, fiindcă poporul refuză pur şi simplu să-şi schimbe mentalitatea. Asupra modului în care ar trebui înţeles acest din urmă cuvînt, domnul Toma are uşoare ezitări dar, oricum, într-o emisiune de la BBC, un mare savant englez a arătat că mentalităţile se schimbă mult mai greu decît s-ar putea crede. Deci e clar: cu asemenea oameni, nu vom ajunge niciodată să vedem luminiţa de la capătul tunelului, fiindcă gîndirea lor comodă şi conformistă e tributară vechilor mentalităţi, de pe vremea regimului comunist de tristă amintire...
Aici intervine totuşi un mic conflict între convingeri şi sentimente, căci de pe vremea comunismului are destule amintiri,
defel triste, pe care, deşi n-ar vrea să-i mai revină în minte, nu le poate evita din cînd în cînd.
Nu e singura inconsecvenţă din gîndirea domnului Toma. De multe ori, dumnealui însuşi constată că scepticismul care îl caracterizează nu se manifestă pe cît de consecvent şi-ar dori. în momentele de neatenţie, cade pradă slăbiciunii sale fundamentale - numită bunătate. Fiind un om milos din fire, se vede nevoit să accepte că pregătirea sa moral-volitivă pentru exigenţele economiei de piaţă lasă mult de dorit.
într-o după-amiază, cînd rămăsese singur acasă, a sunat cineva la uşă. Ori de cîte ori se aude soneria, ca şi atunci cînd sună telefonul, undeva în sufletul domnului Toma se iveşte raza unei speranţe indefinite, are loc o mică tresărire de bucurie, ca şi cum i s-ar promite o prăjitură. Aceasta e desigur o simplă comparaţie, căci în general domnul Toma evită dulciurile, din pricina cariilor, însă, dacă ar fi din nou copil şi ar avea dantura intactă, e sigur că s-ar bucura întocmai ca pe vremea Odiosului, cînd părinţii îi dădeau doi lei să-şi cumpere o savarină. Din punct de vedere psihologic, asta înseamnă că are o fire sociabilă şi comunicativă. Chiar aşa şi este.
A privit deci plin de speranţe prin vizor. De multe ori speranţele se dovedesc deşarte, cea care sună fiind femeia de serviciu, care îl roagă să-i umple găleata cu apă ca să spele scările. Sau, mai rău, domnul lon-şeful-de-scară, cu vreo listă de contribuţii pentru deratizarea subsolului ori mobilizîndu-i pe locatari la curăţenie împrejurul blocului. Dar iată că, de această dată, în semiobscuritatea dindărătul uşii se distingea profilul unei persoane tinere care, atît cît se putea zări prin vizor, adică de la jumătate în sus, părea cît se poate de bine intenţionată. Era îmbrăcată decent, iar pe cap purta o pălăriuţă nostimă, de culoare roşie. Prin urmare, domnul Toma, lăsînd la o parte obişnuitele reticenţe, cu atît mai necesare în perioada de tranziţie, cînd oamenii nu şi-au depăşit vechile mentalităţi şi caută să se păcălească unii pe alţii, aşa încît te poţi aştepta la ce e mai rău, deschise larg uşa şi o
13
pofti înăuntru. însă domnişoara refuză invitaţia cu un zîmbet politicos, plin de farmec, preferînd să rămînă pe palier, în faţa uşii. Ţinea în mînă un pachet nu tocmai voluminos, pe care i-l oferi domnului Toma cu aceste cuvinte :
— Bună ziua. Astăzi este într-adevăr o zi norocoasă pentru Dumneavoastră, deoarece aţi cîştigat un important premiu, acest filtru de cafea în valoare de trei sute cincizeci de mii de lei, adică DOUĂZECI DE DOLARI, pe care firma noastră vi-l oferă gratuit, într-o campanie promoţională care îi vizează pe cei mai fideli cumpărători ai săi, şi vă rog să-l primiţi fără nici o obligaţie din partea Dumneavoastră, vă uitaţi la televizor? aţi văzut reclama acestui mic aparat de masaj ? costă numai o sută şaptezeci de mii de lei, respectiv ZECE DOLARI, este alimentat cu baterii şi poate fi folosit acasă, la serviciu, în tren, oriunde, pentru a vă relaxa îndeosebi muşchii capului şi gîtului, a căror încordare provoacă, aşa cum bine se ştie, stresul şi migrenele, firma noastră vi-l oferă gratuit, vă rog să-l primiţi fără nici o obligaţie din partea Dumneavoastră, văd că purtaţi o distinsă mustaţă, acest aparat, alimentat de asemenea cu baterii, v-ar putea ajuta să o întreţineţi în mod ideal, în plus este un depilator eficient, îl poate folosi şi soţia, desigur, aţi văzut la televizor cum se foloseşte, o simplă apăsare pe buton, costă ceva mai mult, două sute optzeci de mii, echivalentul a CINCISPREZECE DOLARI, însă Dumneavoastră îl veţi primi gratuit, deoarece sînteţi clientul privilegiat al firmei noastre, insist să-l primiţi, dar mai am ceva pentru Dumneavoastră, acest şorţ de bucătărie minunat, împreună cu mănuşa şi pernuţa aceasta, poate l-aţi văzut şi la televizor, îl poartă bucătarul Petrişor, la emisiunea « Bună dimineaţa », costă exact o sută cincizeci de mii, NOUĂ DOLARI, vă urez să-l purtaţi cu plăcere, dar ce-aţi spune de un set de bigudiuri pentru soţie ? sînt nişte bigudiuri speciale, import Canada, aşa-zisele bigudiuri invizibile, realizate cu o tehnologie modernă şi care le permit doamnelor să-şi rezolve problemele casnice în acelaşi timp cu coafura, pot fi purtate şi în oraş, pe stradă sau la serviciu, deoarece se mulează perfect pe cap şi
14
nu costă decît optzeci de mii setul, firma noastră vă oferă gratuit şi fără nici o obligaţie din partea Dumneavoastră două seturi, ZECE DOLARI, vă rog să le primiţi, acum vă rog să evaluaţi valoarea cadourilor gratuite primite, pentru a putea aprecia efortul pe care firma noastră l-a făcut în scopul satisfacerii depline a exigenţelor Dumneavoastră.
— Poftim ? întrebă domnul Toma uşor descumpănit.
Cît timp vorbise tînăra persoană, cu aplombul specific vîrstei şi privindu-l insistent pe domnul Toma, dumnealui nu auzise propriu-zis nici un cuvînt, ci rămăsese cu ochii agăţaţi de pieptul ei mic şi delicat, care se ridica şi cobora în ritmul frazelor. Cînd ea spusese «acest filtru de cafea în valoare de trei sute cincizeci de mii de lei, adică douăzeci de dolari, pe care firma noastră vi-l oferă gratuit », domnul Toma întinsese automat mîinile, fără să se gîndească deloc la consecinţele gestului său, şi la fel procedase mai tîrziu, în urma pronunţării cuvintelor « stresul şi migrenele, firma noastră vi-l oferă gratuit, vă rog să-l primiţi fără nici o obligaţie », sau «distinsă mustaţă, acest aparat, alimentat de asemenea cu baterii, v-ar putea ajuta să o întreţineţi în mod ideal». De fapt, domnul Toma nici nu purta mustaţă, dar făcu această descoperire mult mai tîrziu, după ce rămăsese singur cu toate cadourile primite şi plătise comisionul de rigoare. Căci, văzînd că domnul Toma ezită să răspundă la întrebarea pusă, domnişoara răspunse tot ea :
— Două milioane patru sute treizeci de mii de Iei, O SUTĂ CINCIZECI DE DOLARI! Dumneavoastră aţi primit însă gratuit toate aceste produse şi nu trebuie să plătiţi decît comisionul şi taxele de transport, în valoare de patru sute de mii.
Printr-o coincidenţă miraculoasă, persoana ghicise exact cîţi bani avea în casă domnul Toma în acel moment. Preţ de numai o fracţiune de secundă, în caracterul dumisale se dădură lupte crîncene. în definitiv, erau ultimii bani pînă la salariu ! Dar nici nu o putea lăsa pe domnişoara aceea atît de gingaşă la privit să plece cu mîna goală, după ce-i adusese atîtea cadouri, în valoare
15
de peste două milioane patru sute de mii de lei, fără a-i plăti măcar comisionul şi taxele de transport.
O cu totul altă opinie exprimă doamna Filofteia. Cînd peste aproximativ o oră şi jumătate, după ce terminase programul la magazinul unde lucra ca vînzătoare, dumneaei ajunse acasă şi îşi găsi soţul într-o uşoară confuzie, înconjurat de toate obiectele acelea din plastic primite gratuit, deşi foarte transpirată, luă îndată un pix şi începu să socotească. Rezultatul evaluărilor sale, pe cît de neaşteptat, pe atît de neconvenabil, s-ar putea rezuma într-un cuvînt. Totuşi, dumneaei folosi mai multe.
— Nătărăule, te-a fraierit, te-a dus de nas! Găgăuţă! Prostănac!
Se dovedi cu acest prilej că filtrul de cafea poate fi cumpărat de la «ruşi» cu numai cincizeci de mii - dar nici atît nu merită să dai pe el, de vreme ce cafeaua la ibric iese mai bună, conform asigurărilor doamnei Filofteia. La acest ultim argument, domnul Toma protestă, însă nu destul de convins. Făcuse între timp o cafea la filtru, în mod experimental, iar despre rezultatul experimentului prefera să nu discute în acel moment. Aparatul pentru îndepărtarea stresului şi migrenelor se defectă la prima probă mai serioasă, dar asta numai din cauză că doamna Filofteia îl mînui nerăbdătoare şi cu o anumită brutalitate rău intenţionată, cît despre depilatorul eficient care poate fi folosit şi la întreţinerea mustăţii, domnul Toma însuşi descoperise cu oarecare întîrziere, cum am mai spus, că nu poartă mustaţă. Dumnealui ar fi putut decide chiar din acel moment să-şi lase mustaţă pentru tot restul vieţii, însă felul în care soţia sa primi o asemenea eventualitate îl demobiliza şi-l determină să renunţe. Nici setul de bigudiuri invizibile, deşi însoţit de o dedicaţie specială din partea domnului Toma, nu se bucură de mai mult succes, pe motiv că s-ar găsi altele mai ieftine chiar la magazinul unde lucra doamna Filofteia, în schimb, în mod cu totul surprinzător, dumneaei aprecie şorţul de bucătărie împreună cu mănuşa şi pernuţa, promiţînd că le va folosi pe ultimele două
16
atunci cînd va duce căzănelul cu apă clocotită la baie ca să spele rufe ori pentru alte nevoi.
Am încercat să expunem pe un ton calm şi civilizat argumentele şi contraargumentele mai importante folosite în discuţia domnului Toma cu soţia sa, dar acum sîntem nevoiţi să precizăm că discuţia respectivă n-a avut cîtuşi de puţin un caracter amiabil, abundînd, dimpotrivă, în invective şi ameninţări, mai ales din partea doamnei Filofteia, care însă rezistă eroic obiceiului ce şi-l luase în ultima vreme de a leşina anume pentru a-i face în ciudă soţului, întrucît era prea furioasă pentru aşa ceva. La rîndul său, pentru a o ajuta să se mai liniştească, domnul Toma hotărî să o lase singură cîtăva vreme. Dumnealui observase în ocazii similare că, dacă nu o contrazice nimeni, riscul de a leşina scade vertiginos, iar doamna Filofteia devine mult mai conciliantă, în sensul că doar mai bombăne niţel pentru sine, apoi tace. In consecinţă, domnul Toma îşi oferi şansa de a face o vizită mai vechiului său prieten, profesorul de biologie de la etajul şapte, cu care avea în comun cel puţin faptul că amîndoi ascultau BBC.
Ideea se dovedi cel puţin consolatoare. în întreg apartamentul domnului profesor Eftimie plutea o aromă ispititoare de cafea şi, de altfel, domnul Toma nici nu intrase bine de pe hol în sufragerie, cînd prietenul său se grăbi să-l întrebe :
— O cafea ?
— A, nu, tocmai am băut una adineauri.
— Dar nu ca asta ! E făcută la filtru ! îi asigură profesorul. Nu mai era nevoie de alte detalii pentru ca domnul Toma
să descopere instantaneu tristul adevăr: domnul Eftimie o păţise la fel! Primise gratuit, fără nici o obligaţie, aceleaşi cadouri. Numai că, spre deosebire de dumnealui, profesorul purta mustaţă şi, în plus, era burlac. Aceste două motive îl împiedicau în mod evident să sesizeze faptul că fusese victima unei escrocherii. Cei care nu ascultă BBC spun «excrocherii», ceea ce e greşit.
— Dar văd că aţi făcut diverse cumpărături, observă domnul Toma insinuant.
17
— A. nu, de fapt le-am primit cadou de la o firmă străină, răspunse domnul Eftimie, cu un aer de superioritate modestă în glas, ca şi cum distribuirea unor asemenea cadouri de către diverse firme străine ar fi constituit un privilegiu secret. Tînăra care mi le'-a adus mi-a cerut numai să plătesc taxa de transport. Acest aparat este conceput special pentru aranjat mustaţa, schimbă dumnealui repede vorba. Merge cu baterii.
Luă de pe masă aparatul şi apăsă pe un buton pentru a-l face să bîzîie, apoi îl duse foarte aproape de nas, sugerînd astfel modul în care îl va folosi atunci cînd va fi nevoie. După aceea îl opri şi-l puse cu grijă înapoi pe masă. Evident, se temea să nu se defecteze. Deodată începu să explice, vorbind şi gesticulînd uşor agitat, de parcă ar fi încercat în acelaşi timp să se convingă pe sine de un anumit lucru :
— Trebuie înţeles clar: economia de piaţă nu înseamnă pur şi simplu creşterea nejustificată a preţurilor, aşa cum se întîmplă la noi. Ea prezintă o serie de avantaje pentru cei care îi înţeleg corect mecanismele. După cum spunea deunăzi un prestigios analist politic de la BBC, în ţările cu democraţie avansată, boom-u\ economic de la finele anilor '60 a fost generat de schimbarea radicală a metodelor de management şi de marketing. E bine să învăţăm din asta, dacă vrem să intrăm în Europa. Cîtă vreme vom manifesta aceleaşi mentalităţi conservatoare şi retrograde, refuzînd inovaţia şi spiritul de iniţiativă, vom rămîne, aşa cum şi merităm, nişte... balcanici subdezvoltaţi. Vreau să spun : metodele moderne trebuie încurajate, susţinute de noi toţi şi de fiecare în parte !
Domnul Toma aproba cu deplină convingere ideile enunţate de prietenul său, deoarece le recunoştea autoritatea. Era întru-cîtva mîndru că, în pofida gradului lor înalt de abstractizare, le înţelege fără a trebui să facă în acest scop vreun efort mintal deosebit. Deodată, apăru însă un element neaşteptat, care îi tulbură confortul intelectual. Pentru a-şi exemplifica ideile cu caracter general, profesorul pronunţase un cuvînt nou sau poate mai multe: MLM.
— Am să vă dau un singur exemplu : MLM-ul a dus la creşterea spectaculoasă a vînzărilor în Statele Unite şi în Europa Occidentală, practic la dublarea lor, îl anunţă profesorul, în vreme ce la noi abia dacă au loc primele tentative în acest sens.
— MLM ? întrebă uşor nedumerit, încercînd totodată să-şi ascundă surpriza.
— MLM este prescurtarea lui Multi-Level-Method, explică domnul Eftimie, expresie care în limba engleză înseamnă... Dar renunţă să-i mai spună ce înseamnă şi trecu direct la prezentarea avantajelor. Un sistem de marketing foarte modern şi eficient, inventat de americani, în care cumpărătorul devine simultan şi vînzător al produsului respectiv.
— E ceva dialectic! încercă domnul Toma să completeze cu o formulă pe care o folosea ori de cîte ori noţiunile îi erau neclare dar dorea să menţină discuţia la un nivel elevat. Ar fi vrut să mai întrebe cu ce bani cumpără cei care sînt cumpărători, însă renunţă în ultimul moment, întrebarea părîndu-i-se meschină.
Mai pe urmă înţelese mai profund cum stau lucrurile. în definitiv, domnul Eftimie încercase să-i explice de ce se lăsase păcălit, şi anume, pentru a contribui la ieşirea din criză a economiei naţionale. Reieşea cu destulă claritate că, primind cadourile acelea gratuite şi plătind pentru ele comisionul împreună cu taxa de transport, profesorul ar fi fost pe deplin conştient că acţionează ca un factor de progres, aspect asupra căruia domnul Toma, amintin-du-şi cum dumnealui însuşi căzuse în capcană, avea serioase rezerve. Nu-I contrazise, tocmai pentru că, judecînd în principiu, prietenul său avea perfectă dreptate. Toţi vor să beneficieze de avantajele economiei de piaţă, dar nimeni nu e dispus să facă sacrificii pentru asta.
Primele efecte favorabile ale MLM-ului nu întîrziară să apară chiar în cursul aceleiaşi după-amiezi. Era convins că, în afară de dumnealui şi de profesor, nici un locatar al blocului nu auzise de această metodă, aşa că se grăbi, sub un pretext oarecare, să se întoarcă acasă pentru a o utiliza ca argument în discuţiile cu
doamna Filofteia. Acum poseda, s-ar putea spune, o armă secretă. Rămînea doar să-i testeze eficacitatea, însă nu oricum, ci pe baza unei strategii bine puse la punct. Observaţiei mai vechi că dumneaei nu se ostenea să citească în gazete decît horoscopul sau articole despre vreo crimă ori vreun viol îi adăugă menţiunea că avea deplină încredere numai într-un anumit ziar, Deşteptarea, care ataca violent orice măsură de restructurare şi privatizare luată de guvern. Dacă i-ar fi spus pur şi simplu că auzise vorbindu-se la BBC despre Multi-Level-Method, doamna Filofteia ar fi ridicat nepăsă-toare din umeri, pentru că făcea parte din categoria numeroasă a celor care se mulţumesc să urmărească o telenovelă sud-ameri-cană exact în timp ce BBC-ul transmite cele mai importante ştiri ale zilei. Dacă însă dumnealui, prefăcîndu-se că citeşte acel ziar în care doamna Toma avea deplină încredere, ar fi exclamat deodată : ia te uită ce-au mai inventat americanii ăştia, domnule, un sistem de marketing foarte modern şi eficient, în care cumpărătorul devine simultan şi vînzător al produsului respectiv !, atunci în mod sigur dumneaei l-ar fi aprobat, fără să verifice personal veridicitatea informaţiei şi, în consecinţă, fără să-şi da seama că fusese atrasă într-o cursă. Cu o formulă concisă : ar fi înghiţit hapul! Lipsei de curiozitate faţă de tot ce scria în ziare, cu excepţiile menţionate mai sus, i se adăuga ignoranţa aproape totală în problemele economiei de piaţă. Ulterior, speculînd cu inteligenţă acest complex de factori, domnul Toma ar fi reuşit să introducă în ecuaţie expresia Multi-Level-Method şi să obţină prin intermediul ei un ascendent moral în disputa privind achiziţionarea filtrului de cafea şi a celorlalte obiecte de uz casnic sau personal.
De altfel, pînă la acest punct al planului, totul decurse conform previziunilor. O găsi pe soţia sa mult mai calmă decît o-lăsase sau poate doar resemnată. în orice caz, în lipsa dumnealui, părea să-şi fi defulat o bună parte din frustrările cotidiene asupra rufelor pe care tocmai se pregătea să le întindă la uscat în balcon. în timp ce freca rufele, de obicei sîmbăta după-amiază. doamna Toma construia în imaginaţie soluţii la toate problemele apărute în decursul
20
săptămînii, sub forma unor dialoguri euristice între forţele Binelui şi cele ale Răului. Asupra conţinutului propriu-zis al acestor dialoguri, nimeni nu putuse afla nimic, căci dumneaei spunea cu voce tare doar unele frînturi de gînd fără legătură între ele, astfel încît, dacă ai fi stat s-o asculţi, nu auzeai decît nişte vorbe fără înţeles, despărţite de icneli şi suspine, cînd trebuia să ridice ligheanul cu rufe, să le scoată din maşina de spălat sau să le stoarcă deasupra chiuvetei. Totuşi, pe baza unor observaţii sistematice, domnul Toma ajunsese la concluzia că, în concepţia dumneaei, Binele era reprezentat de doamna Filofteia însăşi, în vreme ce reprezentanţii Răului erau : patronul magazinului în care lucra, diverşi cumpărători cu pretenţii exagerate, oameni care merg cu autobuzul şi nu-şi cumpără bilet, un preot care nu-i dăduse împărtăşania, vecinii din bloc împreună cu copiii lor obraznici, administratorul asociaţiei de locatari şi aşa mai departe - de fapt, toţi ceilalţi. De această dată, îşi pusese şorţul primit gratuit de domnul Toma, în cadrul unei campanii promoţionale, de la o firmă (străină, precizase domnul Eftimie) care aplica strategii moderne de marketing şi, crezîn-du-se singură, întrucît nu auzise uşa cînd dumnealui intrase, repeta cu insistenţă o întrebare căreia se vede că nu-i găsise încă răspuns : — De ce, domnule, de ce să plătim mereu tot noi, ăştia săraci ?
Trecînd pe lîngă uşa de la baie ca şi cum n-ar fi auzit nimic, domnul Toma intră în sufragerie, se aşeză într-un fotoliu şi deschise la întîmplare un ziar pe a cărui primă pagină erau atacate vehement ultimele măsuri guvernamentale de restructurare a întreprinderilor de stat cu pierderi. în continuare, aplică o tactică perfidă, în sensul că o lăsă să treacă de mai multe ori cu ligheanul încolo şi încoace, în timp ce căra rufe în balcon sau se întorcea de acolo, prefâcîndu-se foarte absorbit de lectura unui articol. Dacă ar mai fi tăcut doar cîteva secunde după ce doamna Filofteia terminase de înşirat rufele pe balcon şi se reîntorsese în sufragerie, căutîndu-şi de lucru cu macrameurile de pe o servantă, pe care le tot aranja în diverse poziţii, în mod sigur l-ar fi întrebat chiar
dumneaei ce citeşte atît de atent. Dar cu puţin înainte de asta izbucni dumnealui, lovind cu dosul palmei pagina de ziar şi lă-sîndu-se mult pe spate în fotoliu.
— Extraordinar, domnule, ce deştepţi sînt americanii ăştia ! exclamă şi plescăi de plăcerea lecturii. Ca să vezi ce le-a mai dat prin cap! Multi-Level-Method ! Un sistem de marketing foarte modern şi eficient, în care cumpărătorul devine simultan şi vînzător al produsului respectiv!
Işi vorbea de fapt sieşi, dar doamna Filofteia nu se putu abţine să nu intervină, iar promptitudinea cu care răspunse dovedea că între timp reflectase foarte serios la acelaşi lucru.
— Că bine zici! Poate mai recuperăm ceva din bani. Bigu-diurile încerc să le vînd la mine la magazin, iar celelalte le ducem la talcioc!
Să precizăm că iniţierea domnului Toma în secretele lui Multi-Level-Method avea loc sîmbătă, 3 octombrie, la ceasurile după-amiezii.
In acest moment, pentru a merge mai departe, trebuie să facem cîţiva paşi înapoi.
Intr-o bună zi, Dumnezeu hotărî să curme suferinţele poporului român. Prea îl încercase de-a lungul veacurilor. Prea îl căl-caseră străinii, încă de pe vremea lui Burebista şi Decebal, de nu cumva chiar şi mai înainte. Mai dă-o încolo de treabă ! Care cum se trezea că are nevoie de pămînt, hai să luăm de la români, că lor şi aşa le prisoseşte! Ei şi-aşa nu prea îl muncesc. Hai la ei, că-s blajini, băieţi de treabă, primitori, ospitalieri, nu zic nimica. Şi aşa mai departe.
Acestea nu sînt teorii, acestea sînt fapte confirmate de istorie ! Au fost mai întîi popoarele migratoare, hunii, slavii, goţii şi alţii. Pe urmă, dacă au plecat ăia, au venit turcii. N-a scăpat bine de turci că, poftim, începe primul război mondial şi vin nemţii. Pe urmă, al doilea, iar pe partea cealaltă intră ruşii.' Ei, dar mai
22
dă-o-ncolo de treabă ! Voi cînd aveţi de gînd să vă potoliţi ? Cînd o să lăsaţi în pace acest popor atît de greu încercat de istorie ?
Dar Ştefan cel Mare ? Dar Mihai Viteazul ? E de necrezut cît au putut lupta aceşti eroi pentru poporul lor, cîte bătălii au trebuit să ducă cu toţi duşmanii! Şi-apoi, n-au avut românii oameni de valoare ? Ba au avut din belşug, dar n-au prea ştiut ce să facă cu ei. Trebuie străinii să vină şi să-i înveţe ce şi cum ! Cine a inventat stiloul ? Un român ! Chiar dacă stilourile româneşti sînt dintre cele mai proaste din lume, invenţia e o prioritate incontestabilă. Şi cu insulina la fel. Sau atîtea alte şi alte lucruri cu care se laudă acum alte naţiuni, că cică le-au făcut ele. Chiar şi rachetele cosmice ! Le-a făcut tot un neamţ de-al nostru.
în ziua în care Dumnezeu a luat hotărîrea Sa supremă, România era o ţară ca vai de ea. Trecuseră doi ani de la Revoluţie, şi nimic. Ziarele anunţau că rata şomajului e mereu în creştere, inflaţia la fel. PIB-ul şi productivitatea, în schimb, coborau vertiginos. Ca şi nivelul de trai. Ce era de făcut ? Conducătorii ţării nu ştiau, se certau toată ziua. Guvernul umbla mai mult în stare de ebrietate. De altfel, domnul Elefterie făcuse mai demult observaţia că. pentru a pedepsi poporul român pentru păcatele sale, Dumnezeu nu are nevoie să trimită foc de pucioasă asupra lui, sau broaşte rîioase, sau nor de lăcuste, sau mai ştiu eu ce alte plăgi, ca ia egipteni. E de-ajuns că l-a pricopsit cu nişte conducători tîmpiţi. însă, între timp, lucrurile se mai schimbaseră, iar Dumnezeu hotărîse să ajute poporul să depăşească greutăţile tranziţiei. Trebuiau luate măsuri de urgenţă. Trebuia să le dea nu petrol, cum a dat arabilor - că parcă-i un făcut, unde e un arab, dacă sapi sub el, dai de petrol. Nici invenţii, ca japonezilor. Nici maşini, ca americanilor. Nu, românilor trebuia să le dea bani de-a dreptul. Era mai simplu aşa. Cu bani poţi cumpăra orice. Aşa că, Dumnezeu a hotărît să-l trimită pe pămînt pe Ion Stoica. La drept vorbind, îl trimisese mai demult, pe vremea dictaturii comuniste, dar abia acum i-a trasat sarcina de a rezolva problema. Din păcate, domnul Elefterie n-a crezut de la început în această minune, deşi
23
toată lumea vorbea despre ea, iar atunci cînd a crezut, era prea tîrziu. Chiar dumnealui va spune peste cîţiva ani:
— Hm, popor creştin !... Ce popor, ce creştin ? Dacă era creştin poporul ăsta, nu alerga cu mic cu mare să-i dea banii lui Ion Stoica, la Caritas, îşi vedea fiecare de treburile lui, de necazurile lui.
Dar asta se va întîmpla abia peste cîţiva ani, în a treia zi a lunii octombrie, cînd, fiindcă liftul va fi rămas blocat, domnul Elefterie va trebui să urce pe scări pînă la garsoniera sa de la etajul cinci. Cu o zi mai devreme, vecina de la acelaşi etaj, doamna Vavila, va fi lipit pe pereţii palierului tot felul de fotografii în formă de icoană tăiate cu foarfecă de prin reviste, înfăţişîndu-i pe Domnul nostru lisus Hristos şi pe Maica Domnului cu Pruncul în braţe, care îi vor prilejui domnului Elefterie observaţia critică de mai sus.
Insă în ultima zi a lunii aprilie a anului 1994 fenomenul miraculos cunoscut sub numele de Caritas încă mai oferea, cel puţin teoretic, o sumă de opt ori mai mare celor care îşi depuneau banii la casieriile din municipiul Cluj-Napoca ale «jocului» - cum era dezmierdat în popor - sau «sistemului» - cum îl denumeau oamenii maMnstruiţi. De fapt, denumirea corectă şi completă era : Sistemul de întrajutorare Caritas. Mai just ar fi fost poate să i se spună «joacă ». Fiindcă era într-adevăr ca o joacă de copii. Nici o sumă nu era prea mică şi nici o sumă nu era prea mare. Puneai o sută de lei, primeai opt sute. Puneai o mie, primeai opt mii. Puneai un milion, primeai opt milioane. Şi aşa mai departe. Simplu, fără efort şi fără prea multă bătaie de cap, dacă nu ţinem socoteală de faptul că trebuia totuşi să stai la o coadă de cîţiva kilometri, ca să dai banii. După aceea, la un anumit interval, în ziua cînd erai programat, mergeai şi-ţi ridicai frumos cîştigul, trebuind doar să semnezi într-un borderou şi să dai ceva de pomană săracilor sau pentru construirea vreunei biserici - dar benevol! De unde veneau aceşti bani era o taină pe care numai patronul Ion Stoica o ştia. Un reporter de la televiziunea naţională i-a luat anume un interviu, încercînd să-l tragă de limbă - dar nimic ! Ion Stoica a confirmat, o dată în plus, ajutorul primit direct de la Dumnezeu, dar n-a vrut să mai dea nici
24
un fel de amănunte. Pe atunci domnul Elefterie încă mai lucra la fabrica de confecţii. A urmărit şi dumnealui acea emisiune, realizată cu înalt profesionalism de scriitorul Mihai Tatulici şi difuzată la o oră de maximă audienţă. L-a impresionat foarte mult. In cele din urmă, a luat hotărîrea pe care soţia sa o aştepta de multă vreme. N-a fost însă chiar atît de uşor, întrucît trebuia să-şi asume unele riscuri. Gîndurile l-au frămîntat toată noaptea. Mai întîi s-a gîndit să încerce cu o sumă relativ modestă.
— la să vedem : dacă pun douăzeci de mii, voi primi o sută şaizeci de mii. Ce-aş putea face cu banii ăştia ? Un frigider costă trei sute de mii, deci nu-mi ajung. Să presupunem că mai împrumut încă douăzeci de mii de la cineva şi-i spun că o să-i înapoiez cînd fac un împrumut la CAR. Va să zică patruzeci de mii ori opt face trei sute douăzeci de mii. Deci mi-aş putea cumpăra frigiderul. Dar cu datoria ce fac ? O să-mi ceară banii... O să-i spun să mai aştepte. Dacă îi dau din salariu, nu mai am cu ce plăti întreţinerea. Să fur ? Hm, de unde 1 Nu, mai bine sărac şi curat!
Ajuns cu raţionamentul aici, domnul Elefterie îşi aprinse o ţigară Carpaţi şi se lăsă purtat pe aripile reveriei. Trei sute douăzeci de lei pachetul, ori treizeci de pachete pe lună, asta face aproape zece mii de lei. O sumă destul de frumuşică - mai bine s-ar lăsa de fumat. Era trecut de miezul nopţii şi toţi ai casei dormeau. Adică soţia şi cele două fetiţe. Domnul Elefterie se ridică, luă capacul de pe o oală şi îl puse înapoi. Nimic interesant.
— Femeia asta nu ştie deloc să gătească, mormăi nemulţumit.
Pentru cîteva clipe, raţionamentul său rămăsese agăţat de cei douăzeci de mii pe care trebuia să-i împrumute.
— Dacă tot e vorba să împrumut, de ce să nu împrumut mai mult ? Cincizeci de mii ? Şi cu douăzeci ai mei, asta face şaptezeci de mii. Şaptezeci ori opt înseamnă cinci sute şaizeci de mii. Doamne, Dumnezeule mare, jumătate de milion - şi ceva pe deasupra ! Păi, cu banii ăştia aş putea trăi boiereşte măcar patru luni. Presupunînd, desigur, că nu-mi mai cumpăr frigider. La urma urmei,
25
frigiderul mai poate aştepta. Şi aşa sînt prea scumpe, nu merită banii. Dar dacă şi nevastă-mea ar face un împrumut la CAR ?
Imaginaţia domnului Elefterie dădu din nou în clocot. Reveria sa căpătă din nou aripi, parcă mai ample, mai viguroase ca niciodată. Altul, dacă ar fi fost în locul dumnealui, vreun parvenit din ăştia apăruţi după Evenimente, s-ar fi gîndit desigur să-şi cumpere cît mai multe ghiuluri şi lanţuri de aur şi un automobil Mercedes cu care să se fîţîie toată ziua prin centrul oraşului, chipurile a ieşit la cumpărături, sau să-şi facă o vilă cu douăzeci de camere în « cartierul coloneilor». Planurile domnului Elefterie erau însă de cu totul altă natură, mult mai elevate. înainte de orice, dumnealui ar fi alocat o sumă importantă capitolului «pentru suflet» - fiindcă, orice s-ar zice, fără suflet, degeaba trăieşti. în primul rînd ar fi sponsorizat construirea unei noi biserici, ca să-i pomenească preotul numele la toate slujbele. în acest fel şi-ar fi asigurat şi ajutorul lui Dumnezeu în toate acţiunile întreprinse mai departe, l-ar fi plăcut, de asemenea, să ajute oamenii de cultură : scriitori, artişti, muzicieni etc. Oamenii ăştia au învăţat atîta carte degeaba, săracii! A fost foarte impresionat de scrisoarea unui grup de intelectuali către guvernul României, în care se menţionau principalele neajunsuri din acest domeniu. Producţia editorială a fost lăsată la voia întîmplării; preţul hîrtiei şi al tiparului creşte necontenit, în timp ce veniturile populaţiei scad ; revistele de cultură se zbat neputincioase în lipsuri financiare, iar celelalte instituţii de cultură şi artă - teatre, muzee, case memoriale - se degradează de la o zi la alta din aceleaşi motive. Strigătul lor de ajutor aproape că i-a frînt inima domnului Elefterie. Şi guvernul, ce credeţi că le-a răspuns ? Cică «să mai vedem ».
Acuma, sincer vorbind, nu e deloc sigur că, dacă domnul Elefterie ar fi ajuns vreodată bogat, ar fi făcut într-adevăr ceea ce, sărac fiind, gîndea că va face. Tot omul sărac zice : ehei, dacă aş fi eu bogat, aş face cutare şi cutare lucru, dar orice bogat ştie că, pe vremea cînd era sărac, gîndea cu totul altfel, vedea lucrurile într-o perspectivă eronată. Probabil că ar fi dat şi la biserică ; mai
26
mult ca sigur că ar fi dat însă, înainte de asta, şi-ar fi cumpărat măcar o Dacia la mîna a doua, deşi nu e deloc sigur că ar fi obţinut şi permis de conducere. Ar fi luat-o numai aşa, ca să se uite la ea din balcon. O anumită sumă ar fi pus deoparte pentru a plăti lecţiile de pian ale fetelor, la insistenţa doamnei Gleofina. Fiindcă dumneaei, cînd a fost odată acasă la o doctoriţă, fetiţa acesteia exersa la pian şi atunci doamna Gleofina s-a gîndit cu strîngere de inimă la fetele dumneaei, care nici măcar nişte pantofi mai de Doamne-ajută nu au, se încalţă cu tenişi. Şi unde mai pui că ar trebui zugrăvit apartamentul! Că ar trebui închis balconul! Că toţi şi-au faianţat baia şi bucătăria, numai domnul Elefterie nu ! De mult se gîndeşte să spargă peretele de la debara, ca să mai lărgească holul! Şi, în definitiv, dacă tot ar avea bani, de ce să nu facă un schimb şi să se mute mai în centru ? Iar cu mobila asta din casă... - asta-i mobilă ?
Pesemne că într-un mod oarecum asemănător gîndesc şi oamenii bogaţi atunci cînd nu le mai rămîn bani nici pentru construirea de biserici, nici pentru sponsorizarea culturii. Cînd domnul Elefterie luă un pix şi începu să socotească, îl apucă groaza : după estimări preliminare, suma necesară se ridica la peste cincisprezece milioane de lei! Şi asta fără cheltuielile de la capitolul «pentru suflet». Ar fi însemnat să depună la Caritas aproape două milioane, iar dumnealui nu avea în casă decît modesta sumă de optzeci de mii de lei. Abia atunci se vădi mîna destinului. Mai precis, a doua zi, cînd doamna Gleofina, convinsă de valabilitatea metodei prin care urmau să intre şi ei în rînd cu lumea civilizată, îi destăinui că avea strînşi deoparte nişte bani de care numai dumneaei ştiuse, aşa-zisul Fond Necunoscut Soţului, în valoare de una sută cincizeci mii lei. Nu ajungeau, dar constituiau un impuls, în sensul că indicau fără nici o ezitare calea de urmat. Iar calea de urmat nu era alta decît să facă un împrumut sau mai multe pînă la completarea sumei.
Dacă se va face vreodată o istorie a sistemului Caritas şi vreun savant curios din viitor va cerceta arhivele lui, va putea con-
27
stata că ultimul deponent la Caritas a fost un cetăţean din judeţul Bacău, cu numele predestinat de Elefterie Popescu. Dar toate acestea erau de domeniul trecutului în dimineaţa zilei de 5 octombrie, mai precis pe la ora nouă, cînd domnul Elefterie a coborît pe scări cele cinci etaje, cu o importantă sumă de bani asupra lui. Un surîs enigmatic îi flutura pe chip. Soţia îi făcuse o cafea tare, la care dumnealui adăugase, din obişnuinţă, un Rudotel. Pentru că în ziua aceea urma să mizeze la Loto 6 din 49 suma importantă despre care e vorba. De data asta mergea la sigur. Ştia dinainte ce numere va juca, fiindcă le visase. Restul era, desigur, o simplă formalitate.
Despre cazul aparte al domnului Gheorghe Compotecras a scris şi în Evenimentul zilei. Numai că, după prostul obicei al ziarelor de la noi, şi de data asta lucrurile au fost prezentate complet anapoda. în vreme ce domnul Gheorghe e sergent major la o unitate de jandarmi, acolo scria că are 52 de ani şi a lucrat o vreme la Combinatul Siderurgic din Galaţi. Lăsînd la o parte faptul că acest combinat se află într-un oraş situat la două sute de kilometri de Bacău şi are acum o cu totul altă denumire, a doua regretabilă inexactitate este aceea că, «în urmă cu un an, domnul Compotecras a suferit un infarct care a adus în viaţa sa evenimente inedite ». Trebuie precizat că, în realitate, « evenimentele inedite» la care se referă ziaristul au apărut în urma unei greve spontane a muncitorilor de la Maşini-Unelte, atunci cînd unul dintre grevişti a aruncat spre grupul de jandarmi care păzea Prefectura cu o sticlă de vodcă goală, care l-a lovit în frunte din greşeală pe domnul Gheorghe. In acel moment, greviştii solicitau o întrevedere cu prefectul, iar jandarmii nu le dădeau voie să intre. Şefa de cabinet le-a comunicat printr-un bileţel scris la calculator că domnul prefect tocmai plecase la Bucureşti ca să le rezolve la guvern principalele revendicări, adică mărirea de salariu. în realitate, prefectul se ascunsese în cabinetul său, chiar sub birou, ca nu cumva să-l lovească şi p.e el vreo sticlă de vodcă - prezentată
28
de ziarişti, printr-o altă regretabilă exagerare, drept« cocktail Mo-lotov»- sau vreuna din pietrele care spărseseră geamurile Prefecturii.
Imediat după coliziunea frontală cu sticla de vodcă, domnul Gheorghe a început să viseze că e copil şi că tatăl său îl dă în scrînciob. lată însă ce spunea ziaristul de la Evenimentul zilei:« Pe lîngă faptul că a învăţat Tatăl Nostru, o rugăciune pe care nu o ştia deoarece nu credea în Dumnezeu, Mihai Compotecras [nu Gheorghe ?! - n.n.} a început brusc să scrie poezii. Faptul este cu atît mai ciudat cu cît omul nu a citit în viaţa lui o poezie. După infarctul suferit, Mihai Compotecras este inspirat în permanenţă. Se trezeşte chiar şi-n timpul nopţii, cu poeziile gata ticluite în timpul somnului. Ieri, cînd am intrat în salonul în care este internat la Spitalul Fundeni, secţia chirurgie cardiovasculară, proaspătul poet era înconjurat de colegii săi de salon, care-l priveau miraţi. El stătea în pat, cu pixul şi caietul în braţe, şi scria. Era vădit deranjat de prezenţa numeroasă din salon, dar spunea că „inspiraţia nu-i dă pace". Acum este neliniştit, deoarece urmează să suporte o intervenţie chirurgicală dificilă ».
Se impun următoarele precizări:
1. Domnul Gheorghe ştia Tatăl Nostru de cînd era mic copil, deci nu era nevoie să înveţe în spital această rugăciune binecunoscută.
2. De asemenea, domnul Gheorghe a crezut întotdeauna în Dumnezeu dar, pînă la Evenimentele din decembrie 1989, nu-şi făcea cruce cînd trecea pe lîngă vreo biserică de frică să nu-l dea afară din serviciu.
3. Domnul Gheorghe a citit de-a lungul timpului numeroase poezii de Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, Mircea Cărtărescu şi alţii, aşadar afirmaţia că « nu a citit în viaţa lui o poezie » este răuvoitoare, afară doar dacă ziaristul respectiv nu consideră poezii creaţii ca : Noi vrem pămînt de Mihai Eminescu, Somnoroase păsărele de Vasile Alecsandri, sau Levantul, de Mircea Cărtărescu.
4. Domnul Gheorghe nu a fost internat la Spitalul Fundeni, ci la Spitalul judeţean Bacău.
29
Rezultă din ce în ce mai clar că, în reportajul său, ziaristul vorbeşte despre un cu totul alt Compotecras, deşi referirile la inspiraţia poetică şi celelalte se confirmă şi în cazul domnului Gheorghe Compotecras din Bacău. într-adevăr, din clipa în care s-a trezit din vis şi pînă aproape de externarea din spital, domnul Gheorghe a vorbit (dar nu a scris, cum pretinde ziaristul!) numai în versuri. Şi asta pentru simplul motiv că nu putea altfel. De îndată ce pronunţa trei-patru cuvinte, dumnealui simţea nevoia irepre-sibilă de a le ataşa o rimă. Acest lucru devenise de fapt inevitabil şi, dacă se poate spune aşa, fatal. Fireşte că, atunci cînd doctorul venea la vizită şi spunea :
— Bună dimineaţa !
Domnul Gheorghe răspundea prompt, deşi involuntar:
— O vodcă taie greaţa !
Dar lucrurile nu se opreau aici. Dacă sora medicală venea cu seringa pregătită şi îi spunea :
— Dezveliţi-vă la fund, să vă fac un primidon. Domnul Gheorghe răspundea, executînd totodată comanda :
— Azi vă dau cea bucă stîngă, că la dreapta am flegmon. Chiar şi cînd mergea la toaletă ca să facă treabă mare, dînsul
medita în versuri la această întîmplare. Găsea numeroase rime în pereche sau crucişe şi cînd vrea să facă ca, şi cînd vrea ca să se pişe. Bolnavii de prin saloane se-adunau la patul lui, prea miraţi de fără seamăn şi bogatul talentu-i. însă medicii, pe baza analizelor de craniu, stabiliră că e vorba de o boală cu-aspect straniu. In zadar veneau să-l vadă cadre foarte competente, pentru boala lui ciudată nu erau medicamente. Tratamentul ce-i prescrise şeful de la traumatisme era : duşuri reci şi calde, dar şi cît mai dese clisme. Pînă cînd, din întîmplare, aducînd o eprubetă, se interesă de dînsul autentica poetă : laboranta Veronica. Era de serviciu-n tură, debutase la cenaclul de la casa de cultură. Ea veni la domnul Gheorghe, îl privi cu luare-aminte, se gîndi cîteva clipe şi rosti şase cuvinte:
— Nu zi strip, că zic pîlp !
30
Colegii de salon aşteptau cu nerăbdare ca domnul Gheorghe să-i dea replica, desigur tot în versuri, aşa cum obişnuia, dar dumnealui rămase mut minute în şir, incapabil să scoată vreun cuvînt, cu rimă sau fără, deşi pe chipul său se citea limpede efortul de a spune ceva. Vorbi, totuşi, într-un tîrziu, cînd majoritatea suporterilor se îndepărtaseră dezamăgiţi de patul său.
— Pentru aceste cuvinte nu există nici o altă rimă, explică perfect lucid domnul Gheorghe, cu care ocazie medicii constatară nu numai că putea vorbi din nou, dar şi că boala de care suferise pînă atunci se vindecase spontan.
La ieşirea din spital, domnul Gheorghe, făcînd bilanţul activităţii sale profesionale, ajunse la concluzia că incidentul din faţa Prefecturii, în urma căruia fusese internat, se datora în cea mai mare măsură insuficientei sale pregătiri fizice şi morale. Dacă ar fi fost mai atent şi ai fi avut bune reflexe de apărare, ar fi putut evita, chiar şi în ultima clipă, sticla zburătoare. După ce merse la biserică şi plăti un acatist, aducînd laudă şi mulţumire lui Dumnezeu că scăpase numai cu atît, domnul Gheorghe hotărî ca pe viitor să se antreneze neîncetat, fără a precupeţi vreun efort, în vederea creşterii capacităţii sale de luptă, pentru păstrarea ordinii şi siguranţei publice. Din acest motiv, deşi locuia tocmai la etajul şapte, domnul Gheorghe nu folosea niciodată liftul, iar cînd, dintr-un motiv sau altul, liftul se defecta, simţea o veritabilă satisfacţie profesională : ocazia de a urca şi coborî cele şapte etaje pe scări dobîndea un plus de legitimitate. Nu e exclus ca însuşi domnul Gheorghe să fi provocat din cînd în cînd unele defecţiuni ale liftului - aceasta nu este, bineînţeles, decît o ipoteză ! - dar, dincolo de orice speculaţii, rămîne faptul cert că, pentru domnul Gheorghe, blocarea liftului nu a reprezentat un eveniment demn de luat în seamă şi cu atît mai puţin un motiv de a face recla-maţie sau de a cere repunerea iui grabnică în funcţiune.
Să recapitulăm. Sîmbătă după-amiază, la ora cinci şi patruzeci şi şase de minute, domnul Toma urcă pînă la etajul şapte ca
31
să-i facă o vizită domnului Eftimie, pentru a discuta despre metodele moderne de marketing, şi coboară, tot pe scări, la ora şase şi cinci. Luni dimineaţa, la ora şapte şi un sfert, doamna Pelaghia de la doi coboară ca să meargă la serviciu ; la scurt timp, o urmează domnul Gheorghe de la şapte, dar el merge în o cu totul altă direcţie. Două ore mai tîrziu, domnul Elefterie va ieşi din casă îndrep-tîndu-se spre cea mai apropiată agenţie a Loteriei Naţionale. înainte sau după aceea, au mai coborît sau au mai urcat femei şi bărbaţi, copii care mergeau sau se întorceau de la şcoală, pensionari, şomeri, întreprinzători particulari etc., poate şi alte persoane aflate cu vreo treabă în imobil.
Au cu toţii un numitor comun : locuiesc în acelaşi bloc cu opt etaje de pe strada Oilor (fostă Euler) din Bacău. Ei mai au în comun un lucru care nu a putut scăpa perspicacităţii cititorului : nimeni n-a reclamat faptul că liftul era defect. Doamna Pelaghia, pe motiv că, locuind la etajul doi, precum şi din alte motive, preferă să urce şi să coboare pe scări. Să presupunem că domnul Gheorghe, ducînd o viaţă sportivă şi în permanentă mişcare, de asemenea n-ar avea nevoie de lift - pentru a-şi menţine forma fizică, dumnealui oricum nu foloseşte liftul niciodată. Să mai admitem că unii locatari n-au ieşit sîmbătă din casă la prima oră, iar după aceea, cînd au ieşit, era deja prea tîrziu pentru a reclama. Vom merge chiar mai departe şi vom accepta ca valabilă explicaţia că domnul Elefterie, absorbit de gîndurile sale la un eventual cîştig la Loto, a putut trece nepăsător pe lîngă uşa liftului blocat - abia daca i-a încercat, ca prin vis, uşa. Dar ceilalţi ? Singura explicaţie ar fi aceea că s-au obişnuit. Pînă şi domnul lon-şeful-de-scară, atunci cînd, în cursul zilei de sîmbătă, a vrut sa coboare la parter, unde urma să afişeze un nou anunţ important, a constatat că liftul rămăsese blocat... undeva. Dar unde ? Măcar dumnealui ar fi trebuit să se întrebe unde, în calitate de şef de scară. Poate că s-a întrebat, nu ştim. Cert este doar faptul că a coborît pe scări ca să pună afişul, a urcat tot pe scări înapoi pînă la etajul trei. unde locuieşte şi a uitat. Concluzia care se impune este una singură : nu era prima oară că liftul rămînea
32
blocat undeva, probabil între etaje. Faptul că nimeni nu rămăsese în el, nimeni nu bătea cu disperare în uşă cerînd să fie salvat, nimeni nu-i blestema pe cei de la societatea de întreţinere, nu se adunase nici o familie pe palier ca să-l încurajeze pe cel închis înăuntru -acest fapt cu totul singular a putut crea probabil impresia că liftul nici nu era blocat. Deşi nu funcţiona - adevăr asupra căruia ar fi putut cădea de acord toţi cei care au încercat să-l utilizeze. însă nimeni n-ar fi putut preciza la ce oră se întîmplase evenimentul. Nici măcar a doua zi faptul nu a avut ecou. Ziua de duminică a trecut aproape neobservată. în jurnalul său, domnul lon-şeful-de-scară nu a consemnat nici un incident. O posibilă explicaţie ar fi aceea că, de obicei, duminica, locatarii nu prea ies din casă. Stau şi se uită la televizor. Sînt emisiuni interesante, meciuri de fotbal, curse de automobile, umor, bingo, talk-show-uri, telenovele şi, în general, tot ce-şi doreşte sufletul unui salariat, pensionar sau şomer într-o zi de odihnă. Doar dacă se întîmplă să aibă vreun musafir, acesta anunţă gazdele de cum le trece pragul, încă răsuflînd din greu. ca alergătorul de la Maraton :«Ştiţi, liftul e defect!»-«Ştim », spun ei, fără a acorda importanţă anunţului, ba chiar cu o mică satisfacţie ironică în glas. bine camuflată de zîmbetul ospitalier, căci ştirea nu-i afectează direct deocamdată. Abia luni dimineaţa, dar mai ales luni după-amiază, cînd se întorc obosiţi de la lucru, iau notă de importanţa liftului într-un bloc cu opt etaje.
Pentru membrii formaţiei Prietenia, luni e o zi fără repetiţie. Prin urmare, domnul llie hotărî, încă de la primele ore ale dimineţii, să-şi repare motocicleta. Lucrul nu se putea petrece în spatele blocului, căci buletinul meteo, ca şi norii adunaţi pe cer, anunţau vreme umedă, cu averse locale şi descărcări electrice. Nici în holul de la intrarea în bloc nu putea risca ; pe acolo trece mereu lume, mai ales copii, care i-ar fi putut şterpeli vreo piesă, numai aşa, ca să se joace cu ea, sau chiar să încerce după aceea s-o vîndă în bazar. De aceea, domnul llie socoti potrivit să facă reparaţiile necesare în propriul apartament, situat la etajul şase. Dar, nepiă-
33
cută surpriză !, liftul nu mergea. Domnul llie demontă mai întîi ataşul şi îl rezemă de perete, apoi cele două roţi, cu care porni, de voie, de nevoie, în sus pe scări. Tocmai atunci, domnul lon-şeful-de-scară cobora cu un nou afiş, întrucît cel scris şi lipit cu numai două zile în urmă nu-l mai satisfăcea. Afişul compus în cursul zilei de sîmbătă suna astfel:
«Stimaţi locatari, întreprinderea de distribuţie a gazelor anunţă :
Dat fiind faptul că asociaţia dvs. nu şi-a achitat în întregime factura la serviciile oferite, începînd cu data de I 5 octombrie se sistează furnizarea gazelor.»
Noul afiş venea cu o completare absolut necesară. El suna
astfel:
« Stimaţi locatari, întreprinderea de distribuţie a gazelor anunţă :
Dat fiind faptul că asociaţia dvs. nu şi-a achitat în întregime factura la serviciile oferite, începînd cu data de 15 octombrie se sistează furnizarea gazelor.
Va rugăm să luaţi măsurile ce se impun.»
— Bună dimineaţa, vecine ! salută primul domnul llie.
— Bună dimineaţa vecine ! răspunse domnul lon-şeful-de-scară. Dar ce faceţi ?
— Iaca, m-am gîndit să-mi repar motocicleta.
—- Foarte bine, foarte bine..., mormăi domnul lon-şeful-de-scară, deşi nu era întru totul de acord.
însă, în Regulamentul Disciplinei şi Bunei Convieţuiri Civilizate, pe care-l alcătuise cu doar o lună în urmă, aducîndu-l deîn-dată la cunoştinţa tuturor locatarilor, nu prevăzuse faptul că aceştia nu au voie să execute reparaţii mecanice în apartament. Aspect ce trebuia reţinut, pentru a fi utilizat la următoarea redactare, înainte însă, la următoarea şedinţă de bloc, chestiunea urma să fie supusă dezbaterii locatarilor, pentru ca decizia să fie luată într-un cadru democratic.
34
— Dar ce s-a întîmplat cu liftul ? întrebă, ca din pură curiozitate, domnul llie.
— A, da, liftul... Păi, ce să se întîmple ? L-au stricat! Dacă ar fi fost mai vigilent, domnul llie ar fi sesizat o uşoară
imprecizie în răspunsul domnului lon-şeful-de-scară, precum şi graba de a trece această chestiune pe planul secund al scurtei lor conversaţii. Adevărul e, aşa cum arătam mai sus, că domnul lon-şeful-de-scară uitase pur şi simplu de lift, copleşit de mulţimea problemelor administrative cărora trebuia să le facă faţă, ca de obicei, de unul singur. Ceilalţi nu se implicau.
— Ar trebui chemaţi să-l repare, îşi dădu cu părerea domnul llie.
— D-apăi, dacă-i chemi, vin ?
Răspunsul-întrebare al şefului de scară rămase atîrnat de pereţii palierului de la etajul întîi, încercînd să-şi rezolve enigma propriei bucle logice, întrucît cei doi interlocutori o porniră în sensuri opuse : domnul llie, către apartamentul său de la etajul şase, unde avea să ducă pînă la urmă, piesă cu piesă, toată motocicleta, iar domnul lon-şeful-de-scară, către avizierul de la parter, unde urma să lipească cu prenadez noua versiune a anunţului privind factura de gaze.
Odată ajuns la intrarea blocului, domnul lon-şeful-de-scară avu însă mustrări de conştiinţă. Cîţiva copii care se jucau pe scările din faţa blocului îl văzură ezitînd îndelung înainte de a descuia ferestruica panoului avizier - acesta fusese prevăzut cu o mică încuietoare tip Yale, pentru ca persoanele rău intenţionate să nu poată rupe afişele şi înştiinţările expuse acolo. Dar nu acordară faptului atenţia cuvenită, deoarece erau nişte copii de la alt bloc. în acele momente, domnul lon-şeful-de-scară reflecta dacă ar trebui să telefoneze mai întîi la asociaţia de locatari, să sune direct la întreprinderea de servicii pentru ascensoare sau mai bine să verifice starea de lucruri în teren. Această din urmă opţiune avea încărcătura cea mai mare de iniţiativă şi responsabilitate. în plus, ea îi permitea să-şi exercite de o manieră fără echivoc întreaga autori-
tate, să-şi pună în valoare perspicacitatea şi să adopte măsuri urgente, dacă situaţia o va impune, deşi rămîneau deocamdată destul de neclare atît modul în care situaţia va impune acele măsuri, cît şi condiţiile lor concrete de aplicare.
Cu o strîngere de inimă, cu sentimente contradictorii, domnul lon-şeful-de-scară împături foaia pe care tocmai se pregătea să o lipească şi o vîrîîn buzunarul interior al hainei. Ea conţinea rezultatul efortului intelectual şi fizic depus timp de peste o oră, în cursul dimineţii. Dincolo de formula sa concisă şi imperativă, ceea ce nici unul din eventualii cititori ai anunţului nu avea de unde să ştie erau dificultăţile pe care domnul lon-şeful-de-scară trebuia să le depăşească în vederea dactilografierii textului. Neavînd antrenamentul şi îndemînarea necesare unei asemenea operaţiuni, trebuia să găsească din mers literele pe tastatură, lucru nu tocmai uşor la vîrstă dumnealui, şi să deblocheze pîrghiile maşinii, după ce, dintr-un motiv de neînţeles, degetul arătător al domnului Ion apăsa simultan pe două taste, deşi fusese însărcinat să apese pe una singură. Să nu mai vorbim de corecturile repetate din cauza unor litere ce apăreau fără voie într-un cuvînt, cum ar fi un r în cuvîntul factura, care astfel devenea fractura, dînd ocazia unor ironii răuvoitoare, şi care. observat prea tîrziu, cerea redactilo-grafierea întregului material.
Beculeţele de doisprezece volţi care indică etajul la lifturile noi sau la cele din blocuri locuite de oameni disciplinaţi erau stinse. Asta nu însemna mare lucru. în ultimă instanţă, nu însemna nimic. Ele erau stinse şi atunci cînd liftul funcţiona la parametri normali, dar nu din cauza locatarilor şi nici măcar din vina celor de la întreprinderea de servicii. Ori de cite ori ar fi fost înlocuite, după cîteva ore de exploatare, se stingeau definitiv. De aceea, prima observaţie pe care o putu face domnul lon-şeful-de-scară fu una negativă : nu se putea stabili cu precizie la ce nivel rămăsese blocat liftul. Pentru a se convinge, bătu de cîteva ori zdravăn cu podu! palmei în uşa de metal.
Nici un răspuns.
36
între timp, domnul llie dusese roţile motocicletei în apartament. Acum se oprise în spatele domnului lon-şeful-de-scară, ţinînd în mîini cilindrul cu aripioare de aluminiu, partea cea mai importantă a motorului, şi o pedală. Pentru piesele mai mărunte, la următorul drum, intenţiona să coboare cu două sacoşe de plastic. Ideea, valabilă în sine, se va dovedi dezastruoasă în practică, datorită calităţii proaste a sacoşelor.
— Ei, se mişcă ceva ?
— E blocat! răspunse domnul lon-şeful-de-scară fără a se întoarce, ascultînd cu atenţie liniştea solemnă din spatele uşii de metal, o linişte solemnă ce domina întreg spaţiul coloanei de opt etaje a casei liftului, plus cabina scripeţilor.
— O fi lăsat cineva intenţionat uşa deschisă la vreun etaj ? sugeră domnul llie.
— Nu cred, îi răspunse domnul lon-şeful-de-scară.
îl contrazicea fără nici un temei, numai fiindcă nu accepta ca în acel moment altcineva să aibă dreptate în locul dumnealui.
De fapt, nici măcar nu-l contrazisese, ci spusese doar ceea ce ar fi dorit să gîndeascâ. însă, în ciuda dorinţei sale, ipoteza lansată de domnul llie - care, între timp, ofensat întrucîtva de lipsa de consideraţie ce i se arătase, o luase în sus pe scări, hotărît să nu se mai intereseze niciodată de starea liftului - se înstăpînea cu tot mai multă autoritate asupra celorlalte gînduri ale domnului lon-şeful-de-scară, astfel că, în cele din urmă, se văzu nevoit să admită evidenţa : înainte de a respinge o ipoteză, trebuie s-o verifici. Dacă ar fi aflat despre asta domnul llie, nu se ştie cum ar fi reacţionat.
înainte de a trece la acţiunea propriu-zisă, domnul lon-şeful-de-scară socoti necesar să facă puţină ordine în faţa blocului.
— Măi copii, voi de la ce bloc sînteţi ? îi întrebă pe ţîncii care se jucau taman pe postamentul de lîngă uşa blocului, încît, ca să intri în hol, trebuia să-ţi faci loc cu picioarele printre trupurile lor mici şi fragile, atît de moi că parcă-ţi era milă să le atingi.
— De la blocul 44. răspunse o fetiţă.
37
— Şi de ce nu mergeţi să vă jucaţi acolo, la blocul vostru ?
— Ne bate Ciprian.
De fiecare dată, acelaşi răspuns. Domnul lon-şeful-de-scară îşi propusese în cîteva rînduri să afle cine este acest Ciprian, ce sînt părinţii lui, unde lucrează etc., dar amînase din cauza unor activităţi mai importante sau mai urgente, cum era şi cea prezentă. Părăsi grupul de copii fără să fi luat nici o măsură organizatorică, dar notîndu-şi în agenda sa mintală să revină ulterior asupra chestiunii« Ciprian », atunci cînd timpul şi celelalte îndatoriri obşteşti i-o vor permite. Deocamdată, copiii nu făceau cine ştie ce stricăciuni; ca de obicei, se jucau de-a Scufiţa Roşie.
Chiar în momentul în care puse piciorul pe prima treaptă a scării, îi veni o idee cu totul nouă şi neaşteptată: o serie de materiale ilustrative reunite sub titlul Qhidul bunului vecin, cu citate din filosofii Greciei Antice, pe care urma să le extragă din cartea Un dicţionar al înţelepciunii, deTh. Simenschy. O primise cadou-de la colegi, cu ocazia ieşirii la pensie, şi apreciase foarte mult gestul, fără a observa din primul moment că volumul era vechi de vreo cinci ani şi fusese cumpărat de la standul de cărţi cu preţuri reduse. Domnul lon-şeful-de-scară s-a pensionat la vîrstă de 55 de ani, datorită specificului muncii prestate, dar funcţia de şef de scară a obţinut-o mult mai tîrziu, abia la doi ani după Revoluţie, cînd fosta şefă de scară, doamna ingineră Fevronia, a decedat ca urmare a unei intervenţii chirurgicale greşite. Aşa se spune. în realitate, se pare că a fost vorba de un avort provocat. De atunci, soţul dumneaei stă mai mult încuiat în casă, nu participă nici la şedinţele de scară, nici la acţiunile obşteşti, deşi plăteşte la timp întreţinerea şi celelalte obligaţii băneşti, aşa încît vecinii l-au poreclit fără motiv : « Sucitu ».
Pe palierul de la unu seîntîlni din nou cu domnul llie, care însă trecu mai departe cu două sacoşe goale în mîna, ca şi cum nu l-ar fi cunoscut. Domnul lon-şeful-de-scară se apropie tiptil de uşa liftului şi ascultă cu atenţie. Nimic. Apoi, de undeva de jos se auzi vocea fetiţei mai mari care le explica celorlalţi:
38
— Fiţi atenţi, eu sînt Scufiţa Roşie, tu eşti Bunica, tu eşti Mama, tu eşti Lupul.
— De ce eu Lup, se împotrivi o voce de băieţel, eu sînt cel mai mic, cum o să mănînc o Scufiţă aşa de mare ? Mai bine să fiu eu Scufiţa, să mă poată mînca şi cel mai mic Lup...
Domnul lon-şeful-de-scară ciocăni uşor, cu degetul mijlociu îndoit, ca şi cum ar fi cerut permisiunea de a intra.
— Alo ? întrebă. Alo ? Liftul se află la acest etaj ? E cineva în lift ?
Nu-i răspunse nimeni.
Cînd Temistocle, întorcîndu-se de la şcoală, ajunse în faţa blocului, domnului llie nu i se spărseseră încă sacoşele de plastic pline cu piese de motocicletă, iar jocul de-a Scufiţa Roşie se afla abia în faza pregătirilor. Fetiţa mai mare continua să repartizeze rolurile, iar ceilalţi se împotriveau vehement. Cearta lor părea că nu se va sfîrşi, aşa încît Temistocle grăbi pasul şi începu să urce scările. Ar fi putut încerca liftul ? Desigur că altcineva în locul lui ar fi făcut-o. Dar Temistocle nu urca şi nu cobora niciodată cu liftul, deşi apartamentul bunicii Elemosina se află tocmai la etajul opt. Şi asta nu pentru că i-ar fi fost frică singur în lift, ca altor copii, ci pentru a nu consuma inutil curentul electric. A învăţat la şcoală, la ora de fizică, despre modul în care se produce energia electrică şi, după ce a înţeles cît de greu scot minerii din măruntaiele pămîntului cărbunele, care e transportat apoi pe calea ferată la termocentrală, unde alţi oameni trebuie să-l descarce şi apoi să-l mărunţească, pregătindu-l pentru introducerea în cuptoare, a hotărît să economisească prin orice mijloace această formă de energie. Pe de altă parte, s-ar putea ca tocmai în timp ce Temistocle se află în lift, altcineva să aibă nevoie de el, o persoană în vîrstă, cu copii în braţe, bolnavă sau neajutorată. Este al doilea motiv pentru care Temistocle, ca şi domnul Gheorghe, nu foloseşte niciodată liftul şi de aceea nici nu ştie prea bine cînd funcţionează şi cînd e defect. în sfîrşit, astăzi are şi un al treilea motiv : în timp
39
ce urcă scările, se poate gîndi în voie la compunerea despre starea sufletească şi la celelalte teme pe care le are de făcut pentru a doua zi. De îndată ce va ajunge sus, va trebui s-o ajute pe bunica Elemosina, poate că dumneaei îl va trimite să cumpere pîine sau altceva de mîncare, sau îl va ruga să măture prin bucătărie, astfel că, luat cu treburile, nu va mai avea vreme să se ocupe şi de tema pentru acasă la limba română. Ar putea-o amîna pentru a doua zi, căci profesoara le-a acordat un termen de trei zile, însă el cunoaşte bine proverbul «ce poţi face azi nu lăsa pe mîine» şi mai ştie că, zilele acestea, domnişoara Zenovia îi va face o vizită la domiciliu, ocazie cu care îl va întreba dacă a început să lucreze la compunerea « Descrieţi o stare sufletească ».
Temistocle este elev în clasa a şasea, iar domnişoara Zenovia Sempronian, profesoara lui de limba şi literatura română, şi totodată diriginta clasei, e convinsă că Temistocle e un geniu. Prezumţia dumneaei se bazează pe faptul că, aproape de fiecare dată, Temistocle dă nişte răspunsuri care o surprind şi o intimidează, dovedind o putere de judecată cu totul ieşită din comun, în orice caz, mult peste ceea ce s-ar putea aştepta de la un copil de I 3 ani. De data asta, însă, domnişoara dirigintă a cam întrecut măsura. Le-a dat ca temă pentru acasă elevilor dintr-a şasea B să descrie o stare sufletească. Desigur, cei mai mulţi vor scrie, ca de obicei, o întîmplare din vacanţă. De exemplu, cum au petrecut la bunici, la ţară. Sau, dacă au fost în vreo tabără, vor spune ce au făcut acolo. Frazele lor, mai mult sau mai puţin corecte din punct de vedere gramatical, se vor aşterne cuminţi, una după alta, pe foile caietului de compuneri, exact atît cît trebuie pentru a primi un cinci sau un şase, dar, pentru a-i încuraja, domnişoara Zenovia le va mări nota cu cel puţin două puncte. însă dumneaei este foarte curioasă să vadă ce compunere va face elevul Temistocle. E miza întregului joc, dacă se poate spune astfel. Domnişoara Zenovia e sigură că, indiferent ce va scrie el, ea îi va da nota maximă. Pentru că are certitudinea că nici de această dată Temistocle n-o va dezamăgi. N-a dezamăgit-o niciodată. Cînd a anunţat în clasă tema
40
pentru acasă, l-a privit anume, să vadă cum reacţionează. Ceilalţi copii şi-au notat conştiincios în caietul de notiţe: «Temă -descrieţi o stare sufletească ». El însă nu şi-a notat nimic, s-a scărpinat cu capătul creionului după ureche şi a rămas cu privirea pierdută pe fereastră, undeva în depărtare, cu ochii aninaţi parcă de linia orizontului. Domnişoara Zenovia a ştiut că, din clipa aceea, căpşorul lui inteligent a trecut la treabă.
în mod normal, la această vîrstă, copiii nici nu ştiu ce este o stare sufletească. Asta însă nu-i împiedică să scrie despre ea ca şi cum ar şti, aşa cum fac de multe ori şi ziariştii, evitînd însă cu grijă să atingă esenţa subiectului. Ori se limitează la a da definiţii de genul: stare sufletească e atunci cînd mama mă ceartă că am stat prea mult afară şi am jucat fotbal; stare sufletească e cînd mă uit prea mult la televizor şi mă doare capul; stare sufletească e dacă plîng. cînd mă bate tata. Pe urmă mai spun cîte goluri au marcat, ce emisiune au văzut la televizor sau de ce au luat bătaie, şi gata ! în felul lor, procedează sincer şi corect, în deplină concordanţă cu ceea ce simt şi gîndesc. Sufletul copilului e simplu : bogat în emoţii, dar sărac în sentimente. Cum ar putea un copil să scrie despre ceva ce n-a simţit niciodată ?
De fapt, profesoara stagiară Zenovia Sempronian şi-a dat această temă în primul rînd sieşi. Oare dacă dumneaei ar trebui să descrie o stare sufletească, ar primi notă de trecere ? îşi puse această întrebare abia după ce ora de limba şi literatura română se terminase, în timp ce se îndrepta, cu catalogul sub braţ, spre cancelarie. în acel moment, starea dumneaei sufletească era cît se poate de bună. Dacă ar fi descris-o, ar fi folosit o metaforă cam uzată şi totuşi încă valabilă : suflet înaripat! Dar o simplă metaforă, deşi poate spune mult, nu este încă o descriere. Pentru a îndeplini condiţiile descrierii, metafora respectivă ar trebui însoţită de explicaţii, de prezentarea detaliată a contextului psiho-afectiv care a generat-o, de numeroase epitete şi comparaţii care ar putea-o legitima. Nu e deloc uşor!
41
Pe de o parte, se bucura de pe acum de lucrarea deosebită pe care o va compune elevul Temistocle Ştefan, dintr-a şasea B, din care să poată citi pasaje mai interesante colegilor, în cancelarie, în recreaţia mare, de douăzeci de minute. Ori de cîte ori vreun elev de-al dumneaei realiza o performanţă - de exemplu, un extemporal de nota zece, fără nici o greşeală de ortografie, sau o analiză literară foarte creativă a poeziei Dan, căpitan de plai, de Vasile Alecsandri -, domnişoara Zenovia simţea nevoia să-şi împărtăşească bucuria colegilor săi, fără a ţine cont de privirile lor cam invidioase sau de vorbele în doi peri ce urmau lecturii. Unii pur şi simplu se plictiseau, mai ales profesorii de matematică şi fizică, şi ieşeau pe hol să fumeze. Dar atitudinea lor nu reuşea să-i umbrească bucuria izbînzii. Se simţea asemenea îndrăgostitului aflat în faţa unui peisaj măreţ, vreun pisc de munte dominînd înălţimile pînă la cer, sau în lumina intimă a unei mici poieniţe înverzite din mijlocul pădurii. Hai să vedem : ce doreşte el atunci cel mai mult ? Să-i fie alături persoana iubită. Nu pentru a se fotografia împreună sau a exclama : «Vai, ce frumos !», aşa cum fac turiştii americani cînd văd Mănăstirea Voroneţ, ci pentru a tăcea, pentru a-şi însuşi acea ipostază a binelui numită frumuseţe, privind şi tăcînd împreună. A-i împărtăşi cuiva apropiat fericirea de a fi acolo înseamnă a-i dărui, aprofundată şi amplificată de propriile sentimente, frumuseţea acelui loc. S-ar putea spune că, desco-perind-o astfel, devii, preţ de cîteva clipe, autorul, creatorul însuşi al acelei frumuseţi, adică Poet: o specie ciudată de oameni pentru care frumuseţea există numai dacă e comunicată semenilor. Celor cărora cuvîntul Poet le evocă doar imaginea unor indivizi gălăgioşi care stau toată ziua la cîrciumă şi înjură prin ziare, domnişoara Zenovia le-ar spune cu toată fermitatea că, dacă Dumnezeu n-ar fi fost Poet, n-ar fi creat primul om. Dar aşa de mult s-a bucurat Dumnezeu de frumuseţea lumii, încît a simţit nevoia să o mai arate şi altcuiva, şi de aceea l-a făcut pe Adam. Iar acesta, la rîndul său, din acelaşi motiv, îi va fi cerut o Evă.
42
Pe de altă parte, pentru a înţelege în toată complexitatea ei starea sufletească a domnişoarei profesoare Zenovia Sempro-nian, sînt absolut necesare cîteva precizări. Cu puţin timp în urmă, dumneaei a făcut întîmplâtor cunoştinţa unui domn necăsătorit care locuieşte în acelaşi bloc şi pe aceeaşi scară, ba chiar şi la acelaşi etaj cu elevul Temistocle. Vecinii îi spun Nicostrat-zăvorîtul, fiindcă numele lui mic e Nicostrat şi fiindcă stă toată ziua încuiat în apartament, nu participă nici la şedinţele de bloc, nici la celelalte acţiuni organizate de domnul lon-şeful-de-scară. Pleacă nevăzut şi se întoarce la fel de nevăzut, probabil că lucrează pe vreun şantier de construcţii. Pe căi imposibil de lămurit, ceva s-a aflat, totuşi, despre Nicostrat-zăvorîtul, ceva fascinant şi în acelaşi timp înspăimîn-tător, şi anume că practică exerciţii de yoga. Să fi pornit totul de la doamna Elemosina, bunica lui Temistocle ? O simplă ipoteză, dar nicidecum o certitudine, în favoarea căreia pledează convingător faptul că apartamentul doamnei Elemosina are un perete al dormitorului comun cu garsoniera domnului Nicostrat, perete prin care se pot afla, din cînd în cînd, chiar şi fără voie, amănunte din viaţa personală. Despre această eventualitate însă, domnişoara Zenovia nu are cunoştinţă, astfel că frecvenţa mare a vizitelor la domiciliul elevului Temistocle, în calitate de dirigintă, nu a putut atrage atenţia nimănui pînă în prezent. Cu excepţia, poate, a lui Temistocle însuşi, despre a cărui inteligenţă ieşită din comun am mai vorbit. Dar chiar şi pentru el aceste vizite, oricît de frecvente, n-ar fi putut deveni îndeajuns de frecvente deoarece, din nefericire, elevul Temistocle este, la rîndul său, îndrăgostit în taină de profesoara de limba şi literatura română Zenovia Sempronian. Dumneaei nu a învăţat probabil la cursul de pedagogie din studenţie că, la copilul precoce, precocitatea nu se manifestă într-o singură direcţie, ci în mai multe, astfel că interesul special al lui Temistocle pentru obiectul predat de domnişoara Zenovia ar putea fi parte a interesului mai general pentru persoana ca atare şi pentru tot ce are vreo legătură cu ea. Dar să nu vulgarizăm ! Iubirea lui Temistocle este, ca iubirea oricărui alt puşti de 13 ani, tot ce poate
43
fi mai inocent, mai gingaş, mai pur şi angelic, tot ce corespunde pe deplin conceptului de «iubire platonică >», descris de atîţia filosofi şi poeţi, şi nicidecum ceea ce înţelegem prin « dragoste » noi, oamenii căsătoriţi.
Putem vedea acum mai bine cum lucrurile încep să se lege, iar metafora «suflet înaripat», privitoare la starea sufletească a domnişoarei Zenovia, dobîndeşte, în sfîrşit, o nouă semnificaţie şi un plus de consistenţă. Simţea o greutate uşoară în respiraţie : îi atîrna de piept şi totodată i-l ridica ea însăşi, ca şi cum ar fi inspirat hidrogen în loc de aer. După-amiază avea întîlnire cu domnul Nicostrat la dumnealui în garsonieră, pentru a continua împreună iniţierea în misterele atît de plăcute ale exer-ciţiilor de Tantra Yoga-Kama Sutra ; pînă atunci, timpul se ridica între dumnealor ca un zid de ceaţă pe care, aparent, îl poţi străbate uşor, dar fără să ştii în ce direcţie mergi, şi de aceea chiar şi cel mai scurt drum devine un labirint, timpul i se părea o veşnicie. înainte de a intra în cancelarie, se uită încă o dată la ceas, deşi nu era nevoie : adineauri, ţîrîitul strident ai soneriei anunţase recreaţia dinaintea ultimei ore de curs.
Imaginea noastră despre funcţionarii publici este, în general, negativă, antipatică. Şi asta pentru că noi avem mai tot timpul nevoie de serviciile acestor oameni, iar ei de ale noastre, niciodată ! Un lucru aproape exasperant. Există, pare-se, prejudecata - care ar merita poate un studiu psihanalitic - că funcţionarii sînt un fel de zei. Cei care au încercat vreodată să-şi închipuie un funcţionar îşi mai amintesc probabil că l-au văzut de undeva de jos. Imaginea lui, supradimensionată, era plasată undeva sus de tot, într-un Olimp de birouri, dosare, ştampile, perforatoare, felurite hîrtii ce-şi aşteaptă rezolvarea, ace cu gămălie şi calcule matematice aparent simple (cele patru operaţii), dar ale căror rezultate afectează destinele a sute, chiar mii de oameni. Domeniul funcţionarilor pare a fi misterios, ermetic, ei rămîn întotdeauna reci la suferinţele şi păcatele muritorilor de rînd, se ocupă de
44
chestiuni ce ne depăşesc puterea de înţelegere, manipulează cu dexteritate obiecte şi concepte nouă inaccesibile, iar atunci cînd ni se adresează, o fac în chip aforistic şi sentenţios ; vorbesc puţin şi sînt gravi. Ne temem de zei şi de aceea nu-i putem iubi. Dar asta e doar o superstiţie, căci, după cum se ştie, zei nu există -ştiinţa a demonstrat!
Dacă aşa stau lucrurile, trebuie spus că domnul Anghel e tot ce poate fi mai îndepărtat de imaginea convenţională a funcţionarului, aşa cum a fost ea prezentată aici. Dumnealui nu întîrzie niciodată cu lucrările, nu strîmbă din nas făcînd pe interesantul dacă trebuie să-şi pună avizul pe vieo cerere, nu pretinde mită, nu bate şaua, nu-ţi spune să vii data viitoare cu alte acte, ca să înţeleagă calul, nu şi priveşte de sus vecinii, nu o ceartă pe femeia de serviciu fiindcă n-a măturat bine scările, şi aşa mai departe. Toate acestea nu vor, desigur, să spună că n-ar avea şi unele defecte. Dar despre acestea e preferabil să nu vorbim deocamdată. De obicei, ia prînzul acasă, vine de la serviciu pentru o jumătate de oră, apoi se întoarce şi uneori rămîne pînă noaptea tîrziu, adică pînă cînd termină lucrarea ce trebuie predată a doua zi. Şeful dumnealui, un om altminteri foarte exigent, îl apreciază foarte mult şi-i permite acest aparent lux, căci între orele unu şi două ale amiezii, cînd solicitările publicului sînt la cota cea mai scăzută a zilei, prin birourile de la Administraţia Financiară cam toată lumea trage mîţa de coadă. A înţeles şi a acceptat • domnul Anghel suferă de un început de ulcer gastric, nu poate mînca orice şi oricum, ţine regim. Şi chiar sora mai mică a şefului de compartiment, care e şi colega de birou a domnului Anghel, a pledat cu toată convingerea în favoarea dumnealui. Domnişoara Mele-tina i-a spus textual fratelui său : « Garantez pentru seriozitatea şi conştiinciozitatea acestui om !»
Coincidenţă deloc întîmplătoare, domnişoara Meletina este una şi aceeaşi persoană cu colega la a cărei aniversare domnul Anghel a participat duminică după-amiază singur, adică fără soţie. Ca s-o convingă pe doamna Aglaia să nu meargă şi ea, a trebuit
45
mai întîi s-o bată. De fapt, dumneaei a sărit prima. Mai întîi, a făcut obişnuita criză de gelozie. Că dumneaei munceşte şi la serviciu şi acasă, spală, calcă, are grijă de copil, îl duce şi îl ia de la cămin, iar cînd e vorba să se distreze un pic, profitînd că au dus copilul la ţară, poftim,« domnul soţ» pretinde că n-o poate lua...
— Nu, domnule, sau merg şi eu, sau nu te duci nici tu ! Păi da, ţi-e ruşine cu mine, cred şi eu, vrei să-ţi faci de cap cu colegele. Foarte bine. Du-te ! Să vedem însă cu ce te îmbraci!
Fiindcă avusese grijă să-i ascundă şosetele şi chiloţii. Domnul Anghel le-a căutat de-a căpiat. Degeaba. Atunci s-a dus la doamna Aglaia şi i-a vorbit pe un ton cît se poate de blînd.
— Multpreaiubitoarea mea soţie, te rog să-mi spui sincer unde mi-ai ascuns chiloţii, altfel te previn că va ieşi scandal.
— N-ai decît! făcu dumneaei pe indiferenta.
— Ah, cît de frumoasă şi blîndă eşti tu, iubita mea, fiică a bucuriilor, cînd vorbeşti astfel. întoarce-ţi ochii de la mine, căci ei m-au smintit.
— Da... zici aşa ca să mă păcăleşti, dar la petrecere de ce nu mă iei ?
— Ştii prea bine, izvor nesecat al fericirii mele, că sînt primul care aş vrea să mergi, însă porţiile de mîncare sînt numărate cu stricteţe şi, pe deasupra, nici nu ai straiele pe care le meriţi.
— Am rochia cea vişinie, nu se lăsă doamna Aglaia.
— Rochia vişinie ! La trupul tău ghebos precum Galaadul, cu umerii aplecaţi înainte ? Ar fi o adevărată catastrofă, columba mea, deoarece capul ţi-e ca un stog de grîu înconjurat de crini, iar gîtul ţi-e scurt şi gros precum turnul lui David clădit în rîn-duri, în timp ce nasul ca o frunză de palmier arată spre Damasc... O rochie vişinie, şi pe deasupra decoltată, e tot ce poate fi mai cumplit. Căci ea va pune deîndată în evidenţă trupul butucănos, cu bucile pe călcîie, şi sînii care atîrnă ca nişte oi ieşite din adăpătoare. Şi încă toate acestea ar trece neobservate, dacă n-ai mai şi şchiopăta din cînd în cînd.
— Aha, îţi baţi joc de mine !
46
— Ba nu, căci tocmai mă pregăteam să închei prin a spune că, dincolo de toate acestea, pentru mine eşti mai frumoasă decît Sulamita, iar inteligenţa ta înspăimîntătoare o întrece pe a lui Solomon, mai ales atunci cînd taci. Ape mari nu pot să-mi stingă iubirea şi fluvii nu o pot îneca. Unei iepe din carul lui Faraon te asemăn pe tine. Deşteaptă-te, iubita mea, columba mea, şi lasă-mă să aud glasul tău spunîndu-mi unde mi-ai pus chiloţii. în dulapul meu i-am căutat şi nu i-am găsit.
— Nu, domnule, sau mă iei şi pe mine. sau nu mergi nici tu ! M-am săturat să tot stau mereu singură în casă. Pînă acum ziceai că din cauza copilului, dar poftim, acum copilul e la ţară ! Dacă ţi-e ruşine să ieşi cu mine, n-ai decît să stai şi tu acasă.
— Oh, eu ştiu că toate aceste manifestări oligofrene sînt trecătoare şi că în cele din urmă inima ta cea bună va triumfa asupra raţiunii tale sever diminuate. Şi chiar dacă altul în locul meu, pierzîndu-şi firea, şi-ar fi pierdut de mult şi răbdarea şi ţi-ar fi spus că eşti o dobitoacă, trecînd poate şi la anumite măsuri punitive, pentru mine rămîi cea mai scumpă şi mai drăgălaşă dobitoacă din lume.
— Dobitoc eşti tu !
Spunînd acestea, rotea ameninţător în mînă un umeraş de haine, cu care vru deodată să-l pocnească în cap pe domnul Anghel. Dar dumnealui, avînd reflexe bune, i-a prins mîna dintr-o mişcare rapidă şi dibace, şi i-a răsucit-o la spate. în astfel de situaţii e bine să acţionezi decis, căci orice ezitare te poate costa scump. Noroc că-i sesizase din vreme intenţia. Doamna Aglaia încercă atunci să-l lovească cu cealaltă mînă. în aceeaşi clipă însă, aplicînd principiul «cea mai bună apărare este atacul», domnul Anghel i-a cîrpit una scurtă peste gură, fiindcă tocmai îl scuipase, apoi a eschivat uşor, iar lovitura dumneaei s-a destrămat în aer. Atunci încercă să-l muşte, fără succes. îi prinsese şi cealaltă mînă, aproape că o imobilizase lîngă perete, dar dumneaei se lăsă brusc în jos, iar asta îl surprinse, încît îşi pierdu o clipă echilibrul. Profitînd de situaţia nou creată, doamna Aglaia îşi eliberă mîna în care ţinea
47
umeraşul şi încercă să-l folosească din nou ca armă. Domnul Anghel i-a ghicit însă la timp intenţia şi a parat eficient, ba chiar a trecut la contraatac şi, apucînd umeraşul cu ambele mîini, l-a răsucit fulgerător, pentru a o deposeda de el. Probabil că un deget al dumneaei era prins în cîrligul agăţătoarei, căci zbieră atît de tare, încît domnul Anghel se sperie şi sări în picioare.
— Criminalule ! Mi-ai rupt DEGETUL ! strigă doamna Aglaia, anume ca s-o audă toţi vecinii, după care se puse pe bocit. Răgea în gura mare, ca să-l impresioneze. Rămăsese întinsă pe jos, iar degetul presupus rupt îl ţinea ascuns în palmă şi acoperit cu cealaltă mînă. Domnul Anghel se aşeză pe un taburet, străduin-du-se să-şi recapete respiraţia normală.
— Nu mai zbiera aşa, că ne aud vecinii şi fac reclamaţie, îi recomandă. Riscăm să fim daţi afară din bloc'
Altceva nu mai ştia ce să spună. La drept vorbind, i se rupea inima de milă, fiindcă domnul Anghel e o fire foarte sensibilă. Cînd o aude plîngînd, îi vine să plîngă şi dumnealui, dar se abţine -cu mare efort. Asta se întîmplă ori de cîte ori se bat. După aceea, cînd sejmpacă, dumneaei are pretenţia abuzivă de a face dragoste.
In cele din urmă se ridică, resemnată, şi scoase de sub o saltea ciorapii şi chiloţii, pe care îi aruncă în mijlocul camerei. Acompaniat de plînsul dumneaei, care acum devenise un sunet prelung şi subţire ca un cîntecel îngînat cu gura închisă, domnul Anghel îşi îmbrăcă în grabă costumul de mire, vechi de aproape zece ani, dar care arăta ca nou şi. peste cîteva minute, plecă spre restaurantul Dumbrava. O mai auzi strigînd în urma dumnealui, în timp ce închidea uşa :
— Mă vei avea pe conştiinţă !
Dar probabil că după aceea s-a liniştit singură. Doamna Aglaia e o femeie tare de treabă. Pe ăla micu' l-a învăţat ca, atunci cînd vecinii o aud plîngînd şi-l întreabă de ce plînge mă-sa, să le spună că nu plînge, cîntă « marseieza ».
— Ce-i aia « marseieza »? a întrebat el curios.
— Eşti prea mic ca să ştii.
48
Şi deşi nu ştie ce înseamnă, el chiar aşa le spune. Iar ei nu mai au nimic de obiectat.
Excesul de activitate fizică, precum şi lipsa de antrenament îl obosiseră pe domnul Anghel. La fiecare pas îşi blestema în gînd nefericita idee de a pune blacheuri la pantofii care bocăneau infernal. Mai ales că era aproape singur pe stradă. însă fără blacheuri, se rod tocurile, într-o săptămînă sînt gata. parcă ar fi făcute din cretă. înainte de a intra în separeul restaurantului în care era programată petrecerea, domnul Anghel a trecut pe la toaletă şi s-a scărpinat după pofta inimii, mai ales prin locurile pe care le şti: mai vulnerabile - un fel de provizie care spera să-l ţină cît mai mult. Pe urmă, timp de vreo două ceasuri, aproape că n-a simţit nici o mîncărime. Stofa aspră a hainelor l-a ajutat şi ea.
A fost o seară absolut minunată. Dacă ar fi mers şi nevas-tă-sa, ar fi ratat-o cu siguranţă. A dansat cu toate colegele, dar mai ales cu domnişoara Meletina, sora şefului de compartiment. Desigur, şi pentru că dumneaei era sărbătorita. Avea o fustă pînă la genunchi, făcută din nişte fireturi care se agăţau mereu în nasturii de la haina domnului Anghel. Ce mai haz! Se chinuiau apoi minute în şir să le desprindă. Ceva deosebit de plăcut! Cînd melodia se termina, îi păstra mîna într-a dumnealui şi se depărta numai cîţiva centimetri, atît cît să constate că un nasture se agăţase iarăşi în fireturi. Pînă să-l desprindă, începea altă melodie. Dacă doamna Aglaia ar fi fost de faţă, toate acestea n-ar fi avut cum să se întîmple.
La miezul nopţii s-au spart baloane cu confeti. Au ieşit apoi pe terasă. A luat-o pe domnişoara Meletina de mînă şi au făcut cîţiva paşi împreună. Plimbîndu-se, s-au îndepărtat binişor de restaurant. La capătul aleii se vedeau umbrele negre ale unor boscheţi. Simţea nevoia să-i dea cîteva sfaturi în plus.
— Viaţa nu e deloc uşoară, zise. Dar să ştii că tot ce e greu e şi frumos. Cîndva îţi vei aminti de aceste clipe ca de cele mai frumoase şi mai plăcute clipe din viaţa ta. Anii de tinereţe ne rămîn veşnic în amintire...
49
Domnişoara Meletina îl asculta disciplinată şi îl urma printre umbrele plopilor din apropiere, care foşneau aprobator.
— Important e să ai un scop clar în viaţă, fără asta nu faci nimic, adăugă domnul Anghel. Acest scop nu poate fi decît unul singur: să-i slujeşti pe ceilalţi, să li te dăruieşti, să-i faci fericiţi. Mulţumirea de a trăi derivă din sentimentul că eşti util. Fiecare dintre noi simte nevoia de a fi necesar celorlalţi...
l-a mai încredinţat şi alte asemenea reflecţii. Dar gîndul îi era în altă parte, nu se putea concentra prea bine.
Aşa se face că, imediat după ce pe uşa blocului a intrat Temistocle, la capătul aleii a apărut silueta grăbită a domnului Anghel. La fel cum se întîmplă aproape în fiecare zi. Totuşi, de această dată, apăru şi un element inedit: domnul llie, venind din spatele blocului cu două sacoşe grele în mînă. Mai încolo, grupul de copii care se jucau de-a Scufiţa Roşie. încă nu începuseră pro-priu-zis jocul, deoarece nimeni nu ştia cine ar trebui să fie Lupul. In urma a numeroase cedări, fetiţa mai mare îşi pierduse mult din autoritate. A doua ei încercare de a ocupa locul vacant de Lup se dovedi un nou eşec. Cea care pînă atunci fusese Bunică şi în locul căreia îl numise pe fostul Lup, se opuse din răsputeri.
Cînd domnul Anghel ajunse în dreptul lor, se opriră, se întoarseră spre dumnealui şi spuseră cu toţii, aproape în cor:
— Săru'mînaa!
— Bună ziua, copii, le răspunse domnul Anghel cu aerul firesc al unui vechi prieten, deşi nu-i cunoştea. Poate îi confundase cu alţii copii de la dumnealui din bloc.
Mai avea de făcut numai cîţiva paşi pînă la uşa blocului, iar domnul llie îl aşteptă anume ca să-i cedeze trecerea, în semn de respect şi recunoştinţă. îi făcea mare plăcere să-i poată spune : « Vă rog, după dumneavoastră !», considerînd că-i făcea astfel un mic cadou, fiindcă domnul Anghel îl ajuta de fiecare dată cînd formaţia Prietenia trebuia să obţină vreo autorizaţie sau să plătească impozitul, în sensul că nu-l lăsa să stea la coadă, ci îl chema în faţă şi-i rezolva problema pe loc. Planul lui fu însă cu totul dat
50
peste cap de două evenimente minore şi de un al treilea, mai grav. In primul rînd, nici nu apucă să-l salute pe vecinul său.
— Bună ziua, vecine ! strigă primul domnul Anghel. Aţi făcut piaţa ?
— A, nu... Repar ceva la motocicletă. Nu mai merge, explică domnul llie.
— Da, da, foarte bine, foarte bine ! zise domnul Anghel şi trecu, fără să mai aştepte ca domnul llie să-i spună: «Vă rog, după dumneavoastră.»
Domnului llie nu-i prea conveni acest răspuns, dar nu avu timp să analizeze dacă vecinul său spusese «foarte bine » despre repararea motocicletei sau despre faptul că nu mai merge, căci în clipa următoare mînerul sacoşei din dreapta se rupse brusc şi aproape întreg conţinutul de componente mecanice se deşertă pe pardoseala postamentului din faţa uşii cu un zgomot caracteristic, urmat de zornăitul piuliţelor si rulmenţilor care se rostogoliră în diferite direcţii. Cu un gest reflex, încercînd să limiteze efectele catastrofei, domnul llie se repezi să prindă cu cealaltă mînă ce mai rămăsese întreg din prima sacoşă, însă efectul fu contrar intenţiei sale, amplificînd prejudiciul: a doua sacoşă cedă şi ea. Desigur că domnul Anghel ar fi dorit din tot sufletul să-l poată ajuta, dar asta ar fi însemnat să întîrzie la birou, ceea ce ar fi pus sub semnul întrebării seriozitatea şi conştiinciozitatea sa, pentru care domnişoara Meletina garantase personal. Aşa încît privi doar peste umăr, exclamînd : «Vai! » şi o luă grăbit în sus pe scări.
— la te uită, ce de jucării! se bucură băieţelul care mai întîi fusese Lup şi apoi devenise, provizoriu, Bunicuţă.
Celelalte trei fetiţe se apropiară şi ele curioase, atrase de grămada pieselor de motocicletă ca de un fenomen miraculos.
— Staţi pe loc ! Nu vă apropiaţi! îi soma domnul llie. Prea tîrziu însă. între timp, băieţelul culesese din iarbă prima
bilă de rulment avînd dimensiunea unui bob de mazăre, pe care i-o aduse triumfător, ţinînd-o sus cu trei degete pentru a nu o
51
pierde nici o clipă din vedere. Prinzînd curaj, fetiţele începură şi ele să caute pe-aproapejn speranţa că, dacă vor găsi vreun şurub sau măcar un căpeţel de sîrmă, vor cîştiga şi ele bunăvoinţa domnului llie.
Cîteva minute mai tîrziu, domnul Anghel ajunse la etajul patru, unde îl găsi pe domnul lon-şeful-de scară cu urechea lipită de uşa liftului.
— Ei, se aude ceva 1 întrebă.
— Nimic, răspunse domnul lon-şeful-de scară, cu îndreptăţirea unuia care studiase îndelung problema.
— N-ar trebui anunţaţi cei de la ascensoare 1
Domnul lon-şeful-de scară dădu de mai multe ori afirmativ din cap, cu o anumită înţelegere faţă de complexitatea situaţiei, dar în realitate respingînd propunerea vecinului său.
— Nu e încă momentul. Numai după ce voi verifica fiecare etaj. Trebuie descoperită mai întîi cauza reală, fiindcă âia-s nişte şmecheri şi ne pun la plată dacă liftul s-a oprit din vina noastră.
Ultimele sale cuvinte intrară după domnul Anghel prin uşa întredeschisă, urmărindu-l după aceea în drumul spre toaletă, căci între timp descuiase, intrase în apartament şi încuiase la loc, grăbit ca de obicei să-şi rezolve problema pentru care venise acasă. Din păcate, nu masa de prînz, nu regimul alimentar, nu începutul de ulcer gastric îl mînau pe domnul Anghel încoace, zilnic, la orele prînzului, ci altceva - mult mai grav...
Să nu ne ascundem după deget! O gospodină care, în timp ce găteşte tocăniţa, ascultă muzică de Stravinski, e o femeie ridicolă. Pentru că în timp ce găteşti tocăniţă e mult mai potrivit s-o asculţi pe Corina Chiriac. Tocmai din acest motiv, doamna Alis o preferă pe Corina. Melodia Strada Speranţei, la parter,/ Te mai aştept şi mai sper îi trezeşte de fiecare dată nostalgia tinereţii, un rol important în acest sens avîndu-l şi coincidenţa că dumneaei locuieşte taman pe strada Speranţei, dar la etajul întîi. Nu ca doamna Evlampia, vecina de la trei şi prietenă cu doamna Alis, care, ca să
52
audă toată lumea că e melomană, pune caseta cu Simfonia a V-a de Beethoven şi dă anume casetofonul la maximum.
Doamna Alis nu locuieşte în acest bloc, dar e ca şi cum ar locui. Alţii, ca domnul Teofil-geologul, sînt locatari numai pe hîrtie, mai precis în cartea de imobil - abia de trec pe acasă o dată, de două ori pe lună, sau nici atît. Sau familia domnului Pigasie, plecată cu mic cu mare în Turcia. Sau tinerii aceia, cum îi cheamă ?, care au cumpărat apartamentul, au locuit o săptămînă în el, apoi l-au încuiat, s-au înscris la agenţia de turism pentru o excursie în Germania şi duşi au fost! li mai trimit din cînd în cînd domnului lon-şeful-de scară bani pentru întreţinere. în schimb, doamna Alis este prezentă în fiecare zi pe la ora prînzului, cînd vine să gătească pentru întreaga familie a fiicei sale, căreia îndatoririle profesionale nu-i lasă destul timp pentru aşa ceva, dar şi pentru a veghea la armonia aceleiaşi familii, convinsă fiind că, fără veghea dumneaei vigilentă şi neîntreruptă, ar apărea dintr-o dată probleme insurmontabile. Doar sîmbătă şi duminica lipseşte. Vecinii o cunosc şi o salută cu respect, transferînd în acest fel asupra dumneaei o părticică din respectul pe care i-l datorează doamnei Pelaghia. La rîndul său, doamna Alis manifestă o deosebită preţuire faţă de fiecare dintre ei, fără deosebire de funcţia şi locul de muncă, răspunzînd cu toată bunăvoinţa întrebărilor despre sănătatea domnului Vasile, soţul dumneaei, acum pensionar, dar care pe vremea dictaturii ceauşiste fusese directorul Combinatului de îngrăşare a Porcilor şi din acest motiv avea foarte mulţi admiratori.
lat-o, cu sacoşa într-o mînă şi poşeta în cealaltă, la capătul aleii, ca de obicei, puţin după ora unu, îndreptîndu-se cu paşi mici dar energici spre uşa blocului, aceeaşi pe care, cu puţine minute în urmă, intra domnul llie ducînd un ultim transport din piesele motocicletei, ghidonul propriu-zis. în sacoşă are un kilogram de cartofi, o legătură de morcovi şi pătrunjel, cîteva fire de mărar şi un litru de borş, toate cumpărate din Piaţa Mioriţei la preţuri îndelung negociate. în poşetă, alături de cîteva fleacuri femeieşti strict personale, aduce două scrisori foarte importante, primite
53
încă de vineri după-amiază. Dar abia astăzi i ie va putea citi fiicei sale şi vor dezbate împreună conţinutul lor. Cel puţin aşa speră, avînd toate motivele să creadă că speranţele i se vor împlini, fiindcă azi-dimineaţă, cînd a ascultat la radio horoscopul, zodiei sale i s-a promis o izbîndă neaşteptată într-o problemă ceva mai veche.
Cuvîntul «veche » spune multe ! Căci prima scrisoare şi, din punctul de vedere al doamnei Alis, cea mai urgentă este o anonimă plină de venin în care o persoană ce se autointitulează «binevoitoare » îi aduce la cunoştinţă faptul că bluza mov atît de frumoasă şi care o prinde atît de bine, primită cadou la aniversare de la doamna Pelaghia, n-ar fi nouă, ci ar fi, chipurile, cumpărată de la «leftinica». Doamna Alis nici măcar nu ştia ce înseamnă «leftinica » şi de ce ar fi condamnabil să cumperi ceva de acolo. A lămurit-o însă vecina şi prietena dumisale, doamna Evlampia, mai versată în chestiuni de acest gen, pe care o întrebă pe ocolite despre ce e vorba, prin aluzii la o presupusă cunoştinţă care ar fi cumpărat de acolo o bluză nu mov, ci grena : « leftinica » sînt toate magazinele cu mărfuri la mîna a doua, second hand, sau, cum spunem noi îndeobşte, haine la kilogram. Cînd a înţeles în sfîrşit mesajul anonimei în toată complexitatea lui, a fost ca şi cum i s-ar fi înfipt un cuţit în inimă. Oare putuse să-i facă fiica dumneaei una ca asta ? La fel ca oamenii aceia care ies an de an în stradă, în preajma Crăciunului, şi strigă « Cine-a tras în noi în 2 I -22 ?», nu dorea decît să afle adevărul şi nimic mai mult. Dar, spre deosebire de ei, avea de gînd să acţioneze mai inteligent, pre-făcîndu-se că o interesează cu totul altceva. De aceea nici nu voia să înceapă discuţia cu această scrisoare, ci cu cealaltă, primită de la Mănăstirea Frăsinei. Măicuţele de acolo îi aduc la cunoştinţă că au primit suma de douăzeci şi cinci de mii de lei, trimisă de dumneaei ca danie, îi mulţumesc pentru creştinescul gest, laudă pe Domnul preamărindu-L şi făgăduiesc să I se roage conform instrucţiunilor amănunţite trimise de doamna Alis odată cu banii.
Cel puţin o dată pe lună doamna Alis trimite la numita mănăstire un lung pomelnic, mai precis o scrisoare cu un conţinut
54
aparte şi confirmare de primire. După cuvenitele cuvinte de început, în care îl preamăreşte pe Domnul doamna Alis i se adresează direct stareţei, cu rugămintea de a da dispoziţie măicuţelor din subordine să se roage pentru :
- pacea, sănătatea şi iertarea păcatelor lui Motănel, adică domnul Vasile, soţul, să nu mai fie nervos, să n-o mai certe şi să se lase de fumat; dacă se poate, să fie ales preşedinte al organizaţiei municipale a Partidului Pensionarilor, în care activează ca membru fondator, şi să ajungă consilier local; de asemenea, să cîştige mai multe partide de şah cu domnul Bartolomeu, soţul doamnei Evlampia, deoarece doamna Alis a observat cît de mult suferă dînsul cînd domnul Bartolomeu îl bate la şah şi după aceea se mai şi laudă prin vecini;
- pacea, sănătatea şi iertarea păcatelor doamnei Pelaghia, fiica, să nu-şi piardă serviciul, să fie bine văzută de şefii săi şi ascultată de subordonaţi, să aibă linişte şi înţelegere în familie (cu o menţiune aparte : « Să-i vină mintea la cap !» - formulă retorică asupra căreia doamna Alis păstrează cel mai dep'.n secret), să facă un copil şi să-l crească, iar copilul să fie sănătos, inteligent şi, dacă se poate, să ajungă medic sau avocat; aici se impune o precizare : doamna Alis nu ştie că fiica dumneaei, doamna Pelaghia, şi soţul acesteia, domnul Costică, nu mai au de mult relaţiile conjugale strict necesare procreării copilului care va deveni medic sau avocat, sau poate chiar vreun savant în domeniul biologiei celulare, ca acela... cum îl cheamă... Palade ?, plecat în Statele Unite, care a luat şi premiul Nobel, prin urmare, măicuţele fac o risipă inutilă de rugăminţi către Domnul, afară doar de cazul în care El se va îndupleca, în nesfirşita-l milostivire şi fără de număr îndurările Sale, spre a face o uimitoare şi nemaiîntîlnită minune ;
- pacea, sănătatea şi iertarea păcatelor doamnei Alis însăşi, din tinereţe şi pînă în ziua de azi, ca femeie ce se află nevrednică şi păcătoasă înaintea Domnului nostru lisus Hristos pentru minciunile, clevetirile, ţinerea de minte a răului, iubirea de argint, trufia, mînia, necurăţia, scumpetea, mîncarea cea fără saţiu, multa vor-
55
bire, pentru gîndurile cele rele şi viclene, pentru obiceiurile cele rele şi pentru îndrăznirea spre păcate, avînd deosebită pornire spre toată pofta cea trupească, din care cauză a trebuit să facă cele opt chiuretaje pe care le-a făcut;
- şi pentru ceilalţi oameni, pentru prietena sa, doamna Evlampia, împreună cu soţul Bartolomeu, pentru vecinii cuviincioşi, care nu deranjează, nu uită apa deschisă, nu fac mizerie pe scări, nu aruncă gunoiul la întîmplare pe lîngă tomberon, respectă programul de scuturat covoarele, pentru pomenirea părinţilor dumneaei răposaţi şi ai soţului, şi pentru ceilalţi oameni necăjiţi, familii cu mulţi copii şi cu venituri mici, oameni care au rămas fără serviciu, pensionari de la CAP, şomeri, grevişti, văduve, orfani etc.
Alături de hîrtia cu toate aceste rugăminţi şi altele pe care nu le-am mai menţionat, doamna Alis pune în plic două bancnote de zece mii şi una de cinci mii, iar într-un colţ face cu pixul o cruce mică, pentru ca plicul să ajungă cu bine la destinaţie. Cîteva zile mai tîrziu, poştaşul îi aduce confirmarea de primire semnată de maica stareţă, iar peste alte cîteva zile, primeşte de la aceasta o scrisoare de mulţumire, împreună cu asigurarea că toate cererile exprimate în scrisoarea respectivă vor fi înaintate de către măicuţele din mănăstire şi aduse la cunoştinţa Domnului nostru lisus Hristos, Preacuratei sale Maici, Sfinţilor Părinţi ai Bisericii şi tuturor celorlalţi sfinţi. Echilibrul sufletesc al doamnei Alis este, cu acest prilej, consolidat o dată în plus. Uită de necazuri, devine mai îngăduitoare, găteşte nişte papanaşi, care îi ies foarte bine, sau face o mîncare de ciuperci cum numai dumneaei ştie. O singură dată a atins-o pe doamna Alis umbra îndoielii, atunci cînd a aflat că doamna Evlampia, alături de scrisoarea trimisă măicuţelor de la Mănăstirea Agapia, pune o bancnotă de cincizeci de mii dar, în cele din urmă, recitind pasajul din Biblie unde Domnul lisus o laudă pe văduva care a adus la templu doar doi bănuţi, şi-a dat seama că nici faima turistică a mănăstirii şi nici mărimea sumei depuse în plic nu influenţează în mod decisiv îndeplinirea cererilor. Ci mult mai important este să fii cuviincios, să ai o atitudine binevoitoare
56
faţă de toţi oamenii, să mergi cît mai des la biserică, să dai de pomană la cerşetori şi, dacă se poate, să ţii zilele de post. în ceea ce o priveşte pe doamna Alis, asta nu prea se poate, pentru că domnul Vasile nici nu vrea să audă de aşa-zisul regim vegetarian însă, cu anumite eforturi, dumneaei reuşeşte să postească o săp-tămînă la începutul Postului Mare şi una la începutul Postului Crăciunului, apoi cîteva zile din Săptămîna Patimilor, pînă în Vinerea Mare, cînd coace cozonacul şi face friptura de miel, fiind nevoită să guste din fiecare. în privinţa postului, Sfîntul Apostol Pavel are perfectă dreptate : cine mănîncă să nu judece pe cei care nu mă-nîncă, iar cine nu mănîncă să nu judece pe cei care mănîncă. La rîndul său, doamna Alis descoperise oarecum întîmplător că regulile vieţii creştine sînt ca regulile gramaticale. Deşi foarte riguroase şi cît se poate de amănunţite, dacă nu le respecţi, nu păţeşti, de fapt, nimic. Totuşi, e bine să le respecţi, fiindcă aşa se cuvine.
Niciodată directorul nu se purtase parcă atît de atent cu el. Avea să se gîndească la asta în zilele următoare, l-a strîns cu simpatie mîna, zîmbindu-i afectuos, l-a privit drept în ochi, apoi l-a anunţat că va face parte din juriul pentru «Miss Preuniver-sitaria ». Pe urmă l-a întrebat cum merseseră orele. Ei bine, excelent ! De obicei, elevii nu erau prea atenţi la lecţiile de^ ştiinţele naturii, afară doar dacă le vorbea despre reproducere. în rest, îi interesa numai să rezolve cît mai multe probleme de fizică şi chimie, să intre la facultate, să iasă ingineri, avocaţi sau doctori şi să-şi cumpere maşină - căci e lucru ştiut, în ziua de azi, dacă n-ai maşină, se uită lumea la tine ca la un infirm. Dar de această dată se petrecuse parcă un miracol cu ei, îl urmăreau captivaţi, păreau să descopere lucruri la care nu se gîndiseră nicicînd, o lume nouă în jurul lor. Le-a vorbit despre misterul vieţii, despre comportamentul ciudat al unor vietăţi (ştiaţi că, dintre animale, numai porcii disting toate culorile?), despre bizareria şi multitudinea formelor de viaţă, dar mai ales despre miracolul dezvoltării, dintr-o minusculă sămînţă, a unor organisme complexe, adesea uriaşe...
57
— Trebuie să pătrundem, dragi elevi, în esenţa fenomenelor naturii, în intimitatea lor, iar pentru aceasta, simpla observare exterioară nu e suficientă, ea trebuie să fie însoţită de o profundă reflecţie asupra alcătuirii şi rostului mai adînc al lucrurilor, de o atitudine filosofică, dacă pot spune astfel...
Ajuns aici, le dădea binecunoscutul exemplu cu portocala : ce culoare şi ce gust are portocala ? Care e culoarea adevărată, cea a cojii sau cea a miezului ? Care e gustul real, cel al cojii sau •cel al miezului ? De ce, cînd ne referim la culoare, preferăm coaja, iar cînd ne referim la gust, miezul ? în fond, ce preferaţi la o portocală, culoarea sau gustul? Desigur, gustul, deci esenţa. Ceea ce numiţi în primă instanţă portocală, în cele din urmă aruncaţi -fiindcă noi, cînd arătăm o portocală, îi arătăm de fapt coaja...
Probabil că ei nu înţelegeau mare lucru, dar erau, orice s-ar zice, foarte atenţi. Uneori clasa izbucnea în rîs, un rîs scurt, o rumoare provocată de vreuna din glumele cu care profesorul îşi condimena lecţia, repede potolită apoi de continuarea discursului didactic.
— Ai fost astă-vară în tabără ? îl întrebă directorul.
O întrebare cam nepotrivită dar, ce să-i faci, trebuia să înceapă omul cu ceva. Sau poate voia s-o facă pe tacticianul: doar ştia prea bine că fusese, el însuşi îl trimisese. Totuşi, domnul Eftimie răspunse:
— Da.
Pe urmă, vreo zece minute, nu mai avură ce discuta. Directorul deschise televizorul, dar încă nu era meci, şi îl închise la loc.
— Şi cum a fost ? întrebă în sfirşit.
— N-a fost prea grozav, recunoscu domnul Eftimie. Doar ştiţi, cu dracii ăştia (se referea la elevi) nu poţi avea o clipă de linişte.
— Da, aşa e, sînt foarte obraznici. Mă întreb unde o să ajungem cu ei... Noroc că la fel se întrebau profesorii şi pe vremea cînd noi eram elevi, ha, ha, ha !
58
Prea se grăbise să rîdă. Fu primul moment în care atmosfera festivă a acelei zile i se păru suspectă domnului Eftimie. Dar directorul, fără a lua în seamă acest moment, ba încă şi mai dezinvolt, strigă :
— Lucreţiaaa!
Lucreţia era femeia de serviciu, care nu-l auzi. în schimb, îl auzi bibliotecara - biblioteca avînd un perete comun cu cabinetul directorului -, care se duse după Lucreţia şi-i spuse :
— A zis domnul director să faci repede două cafele. E cu cineva...
Femeia de serviciu nu prinse subtilitatea, n-avea de unde să ştie că directorul nu spusese aşa ceva şi că totul era rezultatul speculaţiilor bibliotecarei - oarecum justificate, căci ori de cite ori o chema pe Lucreţia la el, directorul comanda una, două sau mai multe cafele -, aşa că făcu la repezeală două cafele folosind zaţul rămas de la cele pe care le preparase în recreaţia mare.
— Domnule, nu ştiu ce să mă mai fac cu femeia asta, de cîte ori o caut, n-o găsesc, se plînse directorul de femeia de serviciu, neştiind că ea va intra peste mai puţin de două minute cu cafelele.
— A, da... Păi, aşa-s ele, zise domnul Eftimie. Desigur, el ar fi vrut să spună ceva mult mai interesant, dar
ce poţi spune interesant despre femeia de serviciu de la un liceu cu profil de fizică-chimie ? Şi-apoi îi era şi foame, dimineaţă băuse numai un ceai, iar directorul încă nu se hotărîse să intre în subiect.
— M-aţi chemat, dom' director? îi contrazise imediat Lucreţia pe amîndoi, intrînd cu cafelele.
Oricîtă stimă avea pentru această vrednică femeie care, de cînd cu bugetul de austeritate, muncea dublu, domnul Eftimie nu putu să nu observe încă o dată că avea nişte ochi galbeni pe jumătate închişi, părul ascuns de o basma legată strîmb, deşi frumos înflorată, o aluniţă mare, păroasă, pe obraz, buzele groase şi gura largă, mereu deschisă.
— A, ia te uită! exclamă admirativ directorul şi întinse ambele mîini pentru a-şi primi ceaşca. Apoi sorbi entuziast prima
59
înghiţitură, dar entuziasmul său se potoli brusc. Doamna Lucreţia, trimite-o imediat la mine pe eleva Lenuţa Ciobanu, de la doisprezece D., completă exigent. •
Femeia de serviciu ieşi bombănind fără motiv, căci eleva aştepta disciplinată lîngă uşa de la intrarea în şcoală.
Domnul Eftimie bău eroic din cafeaua ce-i fusese încredinţată, deşi observase pe suprafaţa ei cerculeţele de grăsime caracteristice vaselor prost spălate. în fond, îşi educa voinţa. în schimb, directorul puse scîrbit ceaşca deoparte şi spuse :
— Dacă asta e cafea, înseamnă că pisatul e coniac.
— E acceptabilă, propuse domnul Eftimie şi sorbi ultima înghiţitură care, nu ştiu de ce, i se păru sărată.
Cîteva minute mai tîrziu, în cabinetul directorului îşi făcu apariţia eleva Lenuţa Ciobanu. Această elevă fusese fruntaşă în clasa a noua, dar de cînd îi intrase în cap că seamănă cu Pamela Lee Anderson, încasa numai note sub cinci.
Trebuie spus totuşi că, înainte de a intra, bătuse cuviincios la uşă.
— Daaa ! strigase directorul. Deci ea intră.
— Bună ziua, spuse cu simplitate. M-aţi chemat ?
Se lăsă tăcere, ca şi cum unul dintre ei ar fi adormit, iar ceilalţi ar fi aşteptat să se trezească. Eleva rămăsese deocamdată lîngă uşă, iar după felul pofticios în care privea cele două şiruri de scaune, aşezate de o parte şi de alta a mesei de consiliu, se putea lesne deduce că ar fi dorit să se aşeze. Directorul şi domnul Eftimie aşteptau parcă o aprobare în acest sens. De fapt, apariţia îi luase prin surprindere. Un timp, directorul mînui fără prea multă dibăcie un perforator de hîrtie, iar domnul Eftimie privi fix muchia corect trasată a peretelui.
— la loc, pronunţă în sfîrşit directorul şi se ridică de pe scaunul său. Eleva se aşeză, cum era şi firesc, pe alt scaun. Ştii pentru ce te-am chemat!
— Bineînţeles, recunoscu ea.
60
— Tot mai susţii aici, în prezenţa domnului profesor, afirmaţia pe care ai făcut-o ieri ?
— Bineînţeles, repetă eleva.
— Dar despre ce e vorba ? se interesă domnul Eftimie, luat cam pe nepregătite.
— Cum, nu ştii ?!
— Se preface că nu ştie, preciza Ciobanu Lenuţa. Directorul ridică demonstrativ-neputincios din umeri,
îndepărtîndu-şi în acelaşi timp braţele -«ei da, ţi-am spus eu I» parcă voia să spună gestul său. Cîteva momente lucrurile părură deodată rezolvate, dar nu erau. înainte de a adăuga ceva, directorul îşi aprinse o ţigară şi aruncă o privire pe fereastră. Afară, pe terenul de bitum, elevii de la internat jucau fotbal şi se înjurau de mama focului.
— Eleva Ciobanu Lenuţa (sublinie şi o privi ameninţător, lăsînd totodată o pauză de efect între cele două nume ale elevei) susţine că dumneata (îl arătă cu ţigara aprinsă pe domnul Eftimie) ai lăsat-o gravidă.
— Cum adică ? întrebă domnul Eftimie fără rost.
— Ei, uite-aşa... explică directorul şi făcu un gest vag din care reieşea că habar nu avea cum.
Profesorul se ridică decis de pe scaun, se împunse cu degetul mare în abdomen, se îndoi de la mijloc, întrebă :
— Eu?!
Şi rămase astfel în aşteptarea răspunsului, care nu veni, fiindcă de fapt nici nu era nevoie.
— Bine, dar e absurd, e, e, e... cum să vă spun...
Observă că se bîlbîia - alt argument solid în defavoarea dumnealui - şi tăcu. Se aşeză la loc, apucă muchia mesei de consiliu şi o strînse cît putu, fără un scop precis. La rîndui său, directorul traversă fără grabă cabinetul, se aşeză pe scaunul de la birou, stinse mucul ţigării în scrumieră, îşi împreună tacticos palmele, îşi împleti degetele, îi cercetă pe rînd stăruitor pe cei doi, şi conchise :
— Mda...
61
Ce-o fi vrut să spună ? Nu se grăbea deloc. Lăsa tăcerea să-şi facă de cap. Cînd tăcerea ajunge să-şi facă de cap, urmează să se întîmple ceva teribil de grav.
— Nu ţi-e ruşine ? întrebă domnul Eftimie.
— Mie ? se miră Ciobanu Lenuţa. Nu doresc decît să beneficiez de prevederile legale. Desigur că regret... Dar acum, ce-aş mai putea face ?
— Nu ţi-e ruşine să minţi cu atîta neruşinare ? reluă domnul Eftimie, abia stăpînindu-şi furia.
— Dacă e vorba de ruşinea de a minţi cu neruşinare, cum spuneţi dumneavoastră (apăsă ironic), cred că întrebarea vizează pe altcineva. Doar ştiţi prea bine că nu mint.
— Nu se poate, domnule, eleva asta e de-a dreptul nebună ! strigă domnul Eftimie.
— Să nu ne pierdem cu firea, domnule profesor, îl sfătui protocolar directorul, insultele nu folosesc la nimic, dimpotrivă, pot agrava situaţia.
— Dar cum credeţi că eu am putut avea...
Se opri uimit dumnealui însuşi de ceea ce urma să spună. Ar fi vrut să spună că e incredibil pentru oricine ca un profesor să aibă raporturi sexuale cu o elevă, fie ea şi Lenuţa Ciobanu. Prin raporturi sexuale domnul Eftimie înţelegea de mai mult timp ceva ce îi depăşea imaginaţia. Mai precis, din ziua în care aflase că fosta sa soţie, doamna Fevronia, rămăsese însărcinată cu un cîntăreţ. Se întîmplase în urmă cu aproximativ doi ani, după ce fuseseră împreună la un concert de muzică pop şi rock. Pe drum, se certaseră de la un fleac, dumneaei susţinînd cu o încăpăţînare de rău augur că solistul acelei formaţii fusese nemaipomenit, iar dumnealui spunînd că, dimpotrivă, avea o voce de rahat. Atunci dumneaei se oprise în mijlocul trotuarului, îl privise fix drept în ochi şi-i arsese două palme. La care dumnealui răspunsese cu maximă precizie, păstrîndu-şi calmul: « Foarte bine, dar tot o voce de rahat are.» A doua zi, întorcîndu-se de la şcoală, se găsi mobila răsturnată, toate farfuriile sparte, perdelele sfîşiate, majoritatea
62
hainelor băgate în cada cu apă, aparatul de radio dat la maximum, cecul lipsă şi un bilet cu un scurt dar lămuritor conţinut:« Rahat eşti tu, măgarule !», lipit pe uşa de la baie.
Directorul aşteptă să termine cu această amintire tristă, apoi
zise:
— Poate găsim, totuşi, o soluţie. Trebuie să existe una...
— Ce soluţie? întrebă prostit domnul Eftimie (dar avea scuza că nu se mai putea gîndi la nimic).
— Vorbeam în principiu, explică directorul.
— Soluţia e una singură, declară Lenuţa Ciobanu, şi anume ca el să recunoască şi să-şi asume paternitatea. în continuare, legea îşi va face datoria.
— Legea ? se miră domnul Eftimie, holbîndu-se. Care lege ?
— Legea învăţămîntului, presupuse neatent directorul.
— Nu la asta mă refeream, îl corectă Lenuţa, e vorba de drepturile şi îndatoririle ce decurg din calitatea de părinte.
— Am putea aranja să nu se afle nimic, sugeră directorul. Ea să se transfere la seral, apoi, cînd va termina clasa a douăsprezecea, vă căsătoriţi. Poate şi mai devreme, căci acum legea permite... Problema e ca dumneata să recunoşti totul şi să-ţi asumi toate angajamentele în ceea ce o priveşte. Sînt sătul de scandal, mai adăugă el.
— Să ne căsătorim? întrebă domnul Eftimie pe un ton aparent normal.
— Dar ştii foarte bine că mi-ai promis ! strigă Lenuţa. Amin-teşte-ţi de serile petrecute împreună, de plimbările prin pădurea deasă dimprejurul taberei, cînd îmi recitai versuri sub clar de lună, mă ţineai de mînă şi îmi promiteai atîtea, tangourile pe care le dansam contopiţi, atîtea promisiuni, atîtea jurăminte, iar acum... Izbucni în hohote de plîns, printre care mai adăugă : am bănuit eu că eşti un ingrat, un farsor!
Cei doi bărbaţi se priviră jenaţi. Hohotele de plîns atît de autentice ale elevei erau un argument căruia n-aveau ce-i opune. După aceea directorul îşi privi ceasul. Era tîrziu, cursurile de dimi-
63
neaţă se terminaseră de mult. în schimb, domnul Eftimie îşi aminti că era lihnit de foame. Iar ea, nici gînd să se oprească. în cele din urmă se opri totuşi, ce-i drept, cu multă greutate, şi spuse :
— Vă rog, daţi-mi o ţigară... Nu vă supăraţi, nu ? Oricum, nu mai sînt o elevă în rînd cu celelalte.
Domnul Eftimie căută degeaba prin buzunare, nu era fumător. Directorul scoase tabachera şi le oferi amîndurora. Ea luă ţigara, ofensată, cu numai două degete, o aprinse la bricheta directorului şi se sprijini ceva mai relaxată pe speteaza scaunului. Discuţia putea continua. însă directorul îşi privi încă o dată alarmat ceasul şi spuse:
— Phii! Fir-ar să fie ! Cred că a început meciul... Deschise televizorul şi se întoarseră cu toţii spre noul personaj. Pînă să apară imaginea pe micul ecran, directorul mai spuse :
— Dacă vă interesează, puteţi rămîne. nu mă deranjaţi cu
nimic.
Ei însă se ridicară aproape simultan şi, înainte de a ieşi, Ciobanu Lenuţa stîlci ţigara în scrumieră.
— Aş vrea să vorbim numai noi doi, spuse domnul Eftimie cînd ajunseră pe culoar.
— Zău ? se arătă ea destul de sceptică.
— Da! Şi o prinse curajos de mînă, asumîndu-şi toate riscurile.
Ciobanu Lenuţa se întoarse încet către el, cu moliciunea aceea a femeii care acceptă să fie sărutată.
— Poftim, spuse.
— De ce ? întrebă el scurt.
— Nu înţeleg... De ce. ce ?
— Toată mascarada asta... De ce m-ai băgat tocmai pe mine în ea ? De ce minţi ?
— Dar ştii foarte bine că nu mint!
— Cum adică, vrei să spui că...
— Desigur!
— Eşti culmea ! Eşti culmea ! exclamă domnul Eftimie.
64
— Am ştiut că n-o să recunoşti. De aceea m-am şi adresat de la bun început directorului... Mă rog, domnului director!
— Neruşinato ! strigă domnul Eftimie, ajuns la disperare. Eşti o neruşinată ! Cum poţi afirma una ca asta despre un cadru didactic ? Dar cu mine nu-ţi merge, te-nvăţ eu, n-avea grijă, o să mi-o plăteşti tu ! Şi alte asemenea cuvinte de prisos.
— Cred că tu vei fi cel care va plăti, conform legii, replică Lenuţa fără să se lase impresionată, desprinzîndu-se fără efort din strînsoarea lui.
Nemaiputînd suporta, domnul Eftimie intră la toaletă. Se privi în oglindă. Un bărbat la aproape 40 de ani, a cărui soţie decedase în urma unui avort provocat, ia cîteva luni după ce-l părăsise, şi acuzat acum de-a o fi lăsat gravidă pe eleva Ciobanu Lenuţa, din anul IV D. Obrajii supţi, sprîncenele asimetrice, nasul mare, părul deja sur, dat peste cap, ochii albaştri, din care se prelingea o privire perfect imbecilă la acea oră. Profitînd de faptul că era singur şi nu risca să impresioneze pe nimeni, începu să plîngă. Un bun obicei, căpătat pe vremea cînd era căsătorit. Soţia dumnealui, şi aşa foarte nervoasă, nu suporta să vadă pe cineva plîngînd în preajmă. De aceea, domnul Eftimie se ascundea în baie. Stimulate şi de tăria cloraminei, lacrimile alunecau repede pe obraji şi se scurgeau în colţurile gurii. Un plîns introvertit, fără hohote, grimase şi alte caraghioslîcuri, care n-ar fi avut nici un rost tocmai fiindcă era singur. întotdeauna cînd plîngea era singur. Ce să-i faci, s-ar părea că aşa e viaţa.
în cele din urmă se linişti, dădu drumul la apă, îşi clăti faţa, se tampona cu batista şi ieşi uşurat, ca şi cum ar fi rezolvat totuşi ceva. Pielea încă udă, de pe care umezeala se evapora discret, îi dădea o senzaţie de igienă şi nevinovăţie. îşi auzi paşii pe pardoseala mozaicată a culoarului, clamp ! clamp !, şi se gîndi că poate sînt paşii destinului. Străbătu curtea liceului. Cineva pe care nu-l văzu îi spuse bună ziua. Era o zi înnorată de toamnă.
în staţia de autobuz toţi se uitau la dumnealui şi îşi spuneau în gînd :«la te uită la prăpăditul ăsta, e profesor de ştiinţele naturii
65
şi a lăsat însărcinată o biată elevă.» Deşi nu aveau dreptate, pe cînd urca în autobuz, domnul Eftimie se întrebă, în continuarea unui gînd mai vechi: « Ce-ar fi să mă sinucid ?»
— Alo, domnu', dar mata nu iei bilet ? se răsti fără motiv încasatoarea.
— Am abonament, spuse domnul Eftimie.
Ea tăcu, dar îl privi cu expresia aceea de neîncredere specifică încasatoarelor din transportul urban.« N-ai mutră de abonament », părea a spune privirea ei. La a doua sau a treia staţie, întru-cît nu mai contenea să invite lumea la bilete, pe un ton lipsit de orice urmă de politeţe, domnul Eftimie strigă la ea :
— Dar ce-ai, madam, de eşti aşa ţîfnoasă azi, nu ţi-a venit
ciclul ?
în autobuz se făcu o linişte perplexă. Nici măcar încasatoarea nu îndrăzni să mai spună ceva. Doar se uitau toţi curioşi la domnul Eftimie, parcă s-ar fi pregătit să-i ia la bătaie. încît, pentru a evita un scandal de proporţii, fu nevoit să coboare cu o staţie mai devreme.
în timp ce domnul Eftimie începea să urce scările, domnul Anghel tocmai le cobora, grăbit să se întoarcă la serviciu după pauza de masă - atît de grăbit, încît era gata să se ciocnească cu domnul Eftimie. La etajul doi, doamna Alis curăţa morcovii şi îngîna încet melodia la te uită ce mai fete, interpretată cîndva de Dan Spătaru, iar la etajul şase, domnul llie curăţa de unsoare şi pămînt piesele mai mărunte ale motocicletei, punîndu-le apoi în ordine pentru a vedea dacă nu-i şterpeliseră vreuna copiii care îl ajutaseră să le adune. Temistocle ieşea pe uşă, trimis de bunica Elemosina să cumpere orez, căci dumneaei avea de gînd să facă nişte sarmale, încă nu găsise fraza de început a compunerii « Descrieţi o stare sufletească », dar ştia sigur că era obligatoriu, înainte de orice, să definească termenii« suflet» şi « stare sufletească ». în acelaşi moment, domnul Elefterie, întorcîndu-se din oraş, se opri lîngă copiii care se jucau de-a Scufiţa Roşie, supărat în sinea dumnealui
66
că nu-l iau în seamă şi nu-i dau bună ziua. Cu totul altfel ar fi stat lucrurile dacă ar fi coborît dintr-un Cielo. Din fericire, acel moment nu era prea departe. în urmă cu doar o jumătate de oră depusese la agenţia Loteriei Naţionale biletele de participare la tragerea excepţională 6 din 49. De fapt, îşi dădea acum seama foarte clar că jocul la Loto e foarte simplu cînd ştii numerele care vor ieşi. Aşa cum jocul de şah e cît se poate de uşor atunci cînd joci singur şi, vrînd-nevrînd, anticipezi mutările adversarului. Potrivit afirmaţiei filosofului francez Jean-Paul Sartre, chiar şi fotbalul ar fi un joc foarte simplu, dacă n-ar exista jocul adversarului. Or, printr-oîntîmplare, căreia unii îi spun pronie cerească sau providenţă, domnul Elefterie reuşise să afle cu cîteva zile înainte ce numere vor ieşi cîştigătoare la viitoarea tragere Loto 6 din 49. Mai precis, chiar în noaptea de vineri spre sîmbătă, cînd, din motive deocamdată necunoscute, liftul rămăsese blocat undeva între etaje, dumnealui visase lista întreagă a acelor numere afişată pe ecranul televizorului. Ironia sorţii face ca două dintre ele să fie numerele 6 şi 49 - cine s-ar fi gîndit ?Trecînd peste amănuntul deloc neglijabil că noaptea de vineri spre sîmbătă este chiar noaptea viselor despre care domnul Elefterie ştie de mai demult că i se împlinesc, merită reţinut şi faptul că, în noaptea de duminică spre luni, domnul Elefterie a avut din nou acelaşi vis, cu cîteva neînsemnate modificări. De exemplu, deşi numerele erau aceleaşi, ele apăreau acum pe ecranul televizorului în ordine inversă. Aşa încît decizia de a juca la Loto rămînea o simplă formalitate. Chiar în Sfînta Scriptură (Facerea 41, 32), acolo unde losif tîlcuieşte visele lui Faraon, se zice : «Iar că visul s-a arătat de două ori lui Faraon, aceasta înseamnă că lucrul este hotărît de Dumnezeu şi că El se grăbeşte să-J plinească.»
Tradus în limbajul zilelor noastre, acest pasaj nu face decît să confirme ceea ce domnul Elefterie a ştiut din primul moment. Prin urmare, încă din primele ore ale dimineţii de luni, dumnealui s-a prezentat la agenţia din centru a Loteriei Naţionale pentru a completa biletele. în afară de numerele 6 şi 49, pe hîrtiuţa scrisă
67
de acasă mai trecuse numerele 13, 20 şi 42. Facem abstracţie de cele două vise : să fie oare o simplă coincidenţă faptul că I 3 este chiar ziua sa de naştere ? Să fie tot o coincidenţă faptul că 20 este ziua de naştere a soţiei sale? Să meargă pînă acolo coincidenţa încît numărul 42 să indice vîrsta domnului Elefterie?
Agenţia era însă închisă şi aşa a rămas pînă la ora unsprezece. Ar fi avut timp să se întoarcă acasă, dar să te întorci din drum cînd ai pornit să faci o treabă atît de importantă se ştie că nu e deloc indicat. Aşa încît domnul Elefterie s-a mai piimbat un pic prin parc, a trecut şi pe la biserică, intenţionînd să pună un acatist, dar întrucît şi aici era închis, a aprins doar o luminare, a făcut de cîteva ori semnul crucii şi a spus în gînd Tatăl Nostru, apoi a intrat la cofetărie şi a băut un suc, s-a mai plimbat o vreme printre tarabele din Pasajul Revoluţiei... La ora unsprezece fix se afla lîngă uşa loteriei. Agentul tot nu apăruse. Asta explică de ce domnul Elefterie a ales în cele din urma sala de jocuri electronice Decebal.
Dar poate că toate aceste amănunte nici n-ar merita amintite. Lucrul cu adevărat important e altul: cele două bilete de loterie, completate cu numerele care vor ieşi cîştigătoare la viitoarea tragere Loto 6 din 49, unul pe numele domnului Elefterie, iar celălalt pe numele soţiei sale, se află în buzunarul interior al hainei, în portofel, între buletinul de identitate şi carnetul de şomer.
... Dar unde a dispărut între timp domnul lon-şeful-de-scară ? Nu a dispărut nicăieri, nu sînt motive de îngrijorare, doar că a fost nevoit să-şi întrerupă activitatea în cîteva rînduri. Mai întîi i-a venit o idee foarte importantă, cu privire la cei care lasă deschisă uşa de la toboganul de gunoi, şi s-a întors în apartament să şi-o noteze. îi vin deseori idei, mai ales înainte de a adormi, dar fiindcă nu le notează la momentul respectiv, pînă cînd se trezeşte le uită cu totul. De exemplu, chiar această idee, pentru care a coborît şi a urcat două etaje, a mai avut-o şi alaltăieri, însă atunci a neglijat s-o treacă în caietul cu idei. Deşi sînt prevăzute
68
cu zăvor, uşile de la balconul toboganului de gunoi rămîn adeseori deschise, din neglijenţa unor locatari distraţi, obosiţi sau chiar răuvoitori. Pe moment, lucrul nu are urmări, însă în toiul nopţii, cînd vîntul sau curenţii de aer fac să se izbească uşile lăsate deschise, toţi cei de pe palier, dar şi de la etajele vecine se trezesc înspăimîntaţi, neştiind ce s-a întîmplat, apoi adorm cu greu sau deloc. Nimeni nu se îndură să-şi părăsească aşternutul cald pentru a rezolva o problemă a tuturor, mai ales că nu poţi şti ce te aşteaptă la miezul nopţii pe un hol întunecat. Domnul lon-şeful-de-scară a compus un afiş în acest sens, care la rîndu! său citează articolul 1 I din Regulamentul Disciplinei şi Bunei Convieţuiri Civilizate :« Art. I i - INTERZIS A LĂSA UŞA DESCHISĂ DUPĂ ARUNCAREA GUNOIULUI.»însă fie că mesajul său nu a fost înţeles corect, fie că oamenii s-au cam săturat să li se tot interzică ba una, ba alta, ori poate că mulţi dintre ei nici măcar nu l-au citit, căci afişul cu pricina nu se găseşte decît în holul de la intrarea în bloc şi nicidecum la locul faptei, adică pe uşiie ce trebuie închise, lată de ce soluţia problemei este, pe de o parte, aceea de a compune un afiş în opt exemplare, pe care să-l lipească cu prenadez la fiecare etaj, iar pe de altă parte, să nu li se interzică locatarilor ceva, ci dimpotrivă, să fie îndemnaţi pe un ton prietenos spre o faptă bună. Deci, enunţul afişului va trebui să fie : « ESTE BINE SĂ ÎNCHIDEM ACEASTA UŞA (de fiecare dată cînd aruncăm gunoiul!!!) PENTRU A PUTEA DORMI APOI LINIŞTIŢI.»
Ar mai fi trebuit să adauge că se sparg şi geamurile, dar anunţurile prea lungi sînt neinteresante şi, oricum, nu le citeşte nimeni pînă la capăt.
A doua întrerupere a fost determinată de o necesitate ceva mai gingaşă, întrucît, ca orice pensionar, domnul lon-şeful-de-scarâ are probleme cu prostata şi urinează frecvent. Cu acelaşi prilej, doamna Gudelia i-a solicitat să înlocuiască garnitura robinetului de apă caldă de la bucătărie, care picură neîntrerupt de cîteva săptămîni, desigur, numai în orele cînd se livrează apa caldă, solicitare căreia domnul lon-şeful-de-scară i-a răspuns printr-o
69
sugestivă ridicare din umeri. Căci. bineînţeles, nu avea să lase deoparte o problemă administrativă mult mai importantă pentru a -şi face micile reparaţii în locuinţa proprie.
în sfîrşit, a treia oară a fost chemat la telefon să discute ordinea de zi a viitoarei şedinţe a organizaţiei municipale a Partidului Pensionarilor. Doamna Cudelia ieşi pe palier şi, cu toate că domnul lon-şeful-de-scară îi interzisese în mai multe rînduri să strige în gura mare pe scări după dumnealui, tulburînd astfel liniştea locatarilor, nu se putu abţine de a-l chema pe numele de alint:
— Neluu ! Neluţuu ! Unde eşti ?
— Aici, răspunse sever de la etajul şase domnul lon-şeful-de-scară.
— Te caută cineva la telefon.
— Cine ?
— Nu ştiu, nu s-a recomandat.
Domnul lon-şeful-de-scară înţelese atunci că ia celălalt capăt al firului nu putea fi decît domnul Vasile. Apelurile sale aveau de fiecare dată un aer conspirativ, deşi Partidul Pensionarilor funcţionează în deplină legalitate. Problema era, ca de obicei, cu adevărat serioasă, iar pentru a o discuta pe îndelete, domnul Vasile aşteptase mai întîi ca soţia sa, doamna Alis, să plece de acasă. îi aduse la cunoştinţă inclusiv acest lucru. Activitatea organizaţiilor din judeţ lasă mult de dorit. Trebuie luate de urgenţă măsurile ce se impun, dar ce măsuri se impun, domnul Vasile evită să-i dezvăluie. în schimb, făcu o cu totul altă propunere, aparent inofensivă :
— Poate ne întîlnim la o partidă de şah şi mai discutăm atunci...
Rezulta clar că domnul Bartolomeu îl bătuse din nou şi de aceea evita să-l aibă ca partener. Domnul lon-şeful-de-scară era mai uşor de învins, nu pentru că dumnealui ar fi dorit neapărat acest lucru, ci fiindcă în timpul partidelor de şah gîndurile îi zburau fără voie spre probleme mai generale. Totuşi, în sinea lui, domnul
70
lon-şeful-de-scară considera că se lasă anume învins de domnul Vasile pentru a-i oferi o mică satisfacţie după nenumăratele umilinţe la care îl supusese domnul Bartolomeu. Pe aceste considerente, între cei doi parteneri se stabilea de multe ori un consens tacit, reciproc avantajos. Terenul neutru, de la sediul partidului, pe care se desfăşurau paşnicele lor ostilităţi devenea o veritabilă punte de legătură şi dialog constructiv pe probleme specifice vîrstei şi preocupărilor fiecăruia.
Cu o strîngere de inimă, domnul lon-şeful-de-scară refuză propunerea. Astăzi îi era într-adevăr imposibil. încercînd să-i explice domnului Vasile motivele - liftul blocat şi celelalte -, auzi la capătul firului un fel de schelălăit jalnic şi sufletul i se umplu de milă. Dar nu avea încotro.
— Domnul Ion ! strigă cu ultimele puteri domnul Vasile. Am uitat să-ţi spun tocmai lucrul cel mai important. Se va lua în dezbatere cazul Patapievici!
— Ce-i cu el ? întrebă domnul lon-şeful-de-scară, cu tonul îngăduitor al unuia care ştie oricum despre ce e vorba.
— Vom stabili dacă este sau nu un geniu.
Faţă de cazul Patapievici domnul lon-şeful-de-scară manifesta unele reţineri, deşi domnul Vasile susţinea că toată lumea vorbeşte despre el, iar domnul Toma, la rîndul său, îi confirmase că l-a dat şi la BBC. Dacă şi-ar fi exprimat direct aceste reticenţe, desigur că domnul Vasile ar fi atacat din alte direcţii, cum ar fi problema constituirii organizaţiei de femei sau a celei de tineret, dar experienţa îl învăţase că în politică e bine să nu spui niciodată ce gîndeşti. De aceea preferă o atitudine de compromis.
— Domnul Vasile, uitaţi cum facem. Imediat ce rezolv problema cu liftul, vă sun eu şi mai discutăm !
Această metodă universal valabilă şi cunoscută de toată lumea sub numele de «gogoşi» se dovedeşte eficace de fiecare dată. Domnul Vasile însuşi o aplicase de nenumărate ori în cariera dumisale de director cînd cineva îi solicita, sub diferite pretexte, cîteva kilograme de carne. Pentru a scăpa de insistenţele aceluia,
71
domnul Vasile îl asigura că, pe moment, este imposibil, dar îşi nota conştiincios numărul lui de telefon pentru a-l căuta atunci cînd situaţia se va schimba. De altfel, pe vremea aceea, agenda sa era plină ochi cu numere de telefon.
Aici ar mai trebui făcută o menţiune : conform opiniei generale, atunci cînd cineva îţi cere numărul de telefon promiţîndu-ţi că te va suna de îndată ce va putea să-ţi rezolve problema, e clar că nu are de gînd să te sune niciodată, dar lucrurile stau de fapt cu totul altfel. în acel moment, nu doar solicitantul înclină să creadă în seriozitatea promisiunii (oricîte triste experienţe anterioare l-ar contrazice), ci şi cel care promite este ferm hotărît să acţioneze aşa cum spune. Deosebirile dintre ei apar ceva mai tîrziu : solicitantul continuă să aştepte şi tresare plin de speranţă ori de cîte ori sur A telefonul, în vreme ce promiţătorul a uitat cu totul şi îşi vede liniştit de treburile lui. în cazul nostru, în timp ce domnul Vasile, aşteptînd cu nerăbdare telefonul domnului lon-şeful-de-scară, urmărea la televizor un film despre nişte femei care îşi făceau tot felul de mizerii din pricina unui bărbat, acesta urca înapoi la etajul şase pentru a continua investigaţiile anevoioase începute la primele ore ale dimineţii. Dacă în minutele următoare s-ar fi întîlnit cu vreun vecin care i-ar fi spus:« Vedeţi că trebuie să daţi un telefon !», domnul lon-şefuNde-scară s-ar fi mirat şi ar fi întrebat : «Cui să dau telefon ?»în cel mai bun caz, s-ar fi gîndit la cei de la Adastra-Service Ascensoare, deşi, atunci cînd îi spusese domnului Vasile : « Vă sun eu şi mai discutăm !», fusese cît se poate de sincer.
Ori de cîte ori trebuie să urce la etajele superioare ale blocului, domnul lon-şeful-de-scară simte un fel de timiditate, are impresia că s-ar afla într-o ţară străină. Chiar şi oamenii de la aceste etaje i se par ciudaţi - evită, pe cît posibil, conversaţiile prea lungi cu ei. De exemplu, doamna Elemosina, care nu iese niciodată din casă pe motiv că are varice. Sau domnul acela, Nicostrat, cu preocupări misterioase, vizitat frecvent de femei din cele mai diverse categorii sociale. Pînă la etajul patru, hai să zicem cinci,
77
se simte ca la dumnealui acasă. După aceea însă, i se pare că a nimerit în alt bloc, unde nimeni nu-l cunoaşte, şi se teme că ar putea fi agresat fără motiv. Etajele şapte şi opt sînt, pentru domnul lon-şeful-de-scară, la fel de departe, la fel de inaccesibile şi pline de neprevăzut ca insulele locuite de canibali. Cu toate acestea, îşi face conştiincios datoria şi le vizitează cel puţin o dată pe lună, iar cînd apar probleme deosebite, chiar mai des.
La etajul şapte procedă întocmai ca la celelalte etaje. Ciocăni uşor, cu degetul mijlociu îndoit, ca şi cum ar fi cerut permisiunea de a intra.
— Alo ? Alo ? Liftul se află la acest etaj ? E cineva în lift ? Ca şi la celelalte etaje, nu-i răspunse nimeni. Trase de mî-
nerul uşii pentru a se convinge şi pe această cale. Lucrurile începeau oarecum să se limpezească. Liftul era blocat undeva între etaje. Dar era inexplicabil faptul că se blocase aşa, gol. Totuşi, pentru a duce la bun sfîrşit treaba începută, domnul lon-şeful-de-scară urcă şi la ultimul etaj. Repetă mecanic aceleaşi cuvinte, schim-bînd numai puţin ordinea operaţiilor, adică ciocănind mai întîi în uşă, trăgînd apoi de mîner şi, în sfîrşit, punînd ce"le două întrebări.
— Alo ? Alo ? Liftul se află la acest etaj ? E cineva în lift7
— Este ! răspunse înfundat o voce de undeva de sus, dinspre cabina scripeţilor.
Domnul lon-şeful-de-şcară sări brusc într-o parte, fiindcă nu se aşteptase la vreun răspuns. Inima începu să-i bată cu putere în stomac, parcă s-ar fi mutat acolo, ameninţîndu-l cu o hipertensiune arterială cît se poate de periculoasă la vîrsta dumnealui. Cu respiraţia se întîmplă, desigur, ceva asemănător. Noroc că nu suferea de astm, ca doamna Cudelia. într-o asemenea situaţie, dumneaei s-ar fi lungit pe pardoseală, cu gura deschisă, învineţindu-se la faţă. Adunîndu-şi forţele, sprijinit cu un umăr de perete, domnul lon-şeful-de-scară reuşi să întrebe, cu vocea doar un pic răguşită, încercînd în acelaşi timp să menţină impresia de autoritate :
— Şi cine este, mă rog ?
— Simion, de la parter, veni răspunsul.
73
Auzind acest nume, domnului lon-şeful-de-scară îi mai veni inima la loc. Răsuflă o dată adînc, ca unul ce trecuse pe lîngă o mare primejdie, reuşind totuşi să scape nevătămat.
— Cizmarul ?
— întocmai.
— Ah, nea Simioane, dumneata erai ? M-am speriat, nu ştiam ce să mai cred... Era bucuros şi în acelaşi timp dezamăgit, pesemne se aşteptase la ceva mult mai grav. Ce faci acolo, nea Simioane?
Această din urmă întrebare avea un uşor ton de reproş, altminteri destul de îndreptăţit.
— Imi fac rugăciunea de dimineaţă. Mă rog lui Dumnezeu pentru toţi locatarii blocului acestuia, oraşului acestuia, ai tuturor satelor şi oraşelor ţării acesteia, precum şi pentru toţi oamenii în general.
— N-ar fi mai bine să te rogi în garsoniera dumitale ?
— Nu pot, fiindcă mereu se găseşte cineva să trîntească uşa liftului. Nu mă pot concentra. în plus, acolo sînt prea mulţi ţînţari.
Domnul lon-şeful-de-scară chibzui cîteva momente. într-un fel, Simion avea dreptate. Modul în care numeroşi locatari manevrau liftul venea în contradicţie cu instrucţiunile de folosire. Ghinionul lui Simion era că avea garsoniera la parter, tocmai lîngă uşa liftului. Pe de altă parte, apa adunată la subsol constituia un adevărat focar de infecţie şi, bineînţeles, locul ideal de înmulţire a ţînţarilor. Chiar dacă stai toată ziua cu geamul închis, urcă prin coloana de aerisire şi tot ajung unde vor ei. Cîntărind lucrurile cu toată înţelepciunea , domnul lon-şeful-de-scară socoti mai nimerit să rezolve cazul pe cale amiabilă.
— Bine, dar măcar, după ce-ţi termini rugăciunea, să dai drumul la lift, ca să-l poată folosi cetăţenii, recomandă dumnealui, ca şi cum, odată cu această recomandare, problema ar fi fost deja rezolvată.
— După aceea încep rugăciunea de prînz, anunţă scurt Simion. Apoi pe cea de seară şi pe cea de noapte.
74
Cu acest răspuns cam lipsit de menajamente, problema se complica dintr-o dată, riscînd să conducă la o situaţie tensionată şi să genereze ulterior conflicte între cei doi locatari. Totuşi, dovedind mult tact, domnul lon-şeful-de-scară evită încă o dată să treacă la măsuri mai severe.
— Cînd mai mănînci, cînd mai dormi, cînd îţi mai faci nevoile? întrebă dumnealui, ca şi cum preocuparea faţă de hrana, somnul şi celelalte necesităţi ale lui Simion ar fi trecut înaintea necesităţii deblocării liftului.
— Am descoperit o metodă, zise misterios Simion.
— Uite ce e, nea Simioane ! Niţel iritat, domnul lon-şeful-de-scară evită în ultima clipă cuvintele aspre pe care şi le pregătise. Oamenii au nevoie de lift. Trebuie să înţelegi, nu ne jucăm de-a liftul, nu mai sîntem copii. Dacă vrei să te faci sfînt, mergi la mănăstire. Locatarii au dreptul să se folosească de acest lift fiindcă plătesc pentru el!
— în zece ani, de cînd s-a construit blocul ăsta, eu n-am folosit niciodată liftul, şi totuşi, de plătit am plătit la întreţinere ca toţi ceilalţi, răspunse calm Simion.
— Bine, dumneata locuieşti la parter, e normal, dar gîn-deşte-te la cei care trebuie să urce pînă la etajul şapte sau opt! Vin obosiţi de la serviciu, poate unii sînt bolnavi, alţii mai înaintaţi în vîrstă, sau sînt unele femei însărcinate, cu copii în braţe...
Dar nici coarda sentimentală şi umanitară pe care domnul lon-şeful-de-scară o încercase nu avu mai mult succes.
— în blocul ăsta nu e nici o femeie însărcinată, răspunse cu deplină siguranţă Simion. Cît despre ceilalţi, lasă, mai mergeţi şi pe scări. Abia vă întîlniţi mai des, mai schimbaţi o vorbă. N-ai observat că, din cauza cutiei ăsteia, v-aţi izolat unii de alţii ? Fiecare se suie în ea, apasă pe buton şi după aceea intră direct în casă.
— Nea Simioane, spune drept: dumneata ai ceva cu noi ? Vrei să ne pedepseşti ? Poate ţi-a făcut careva dintre vecini vreun necaz şi vrei să te răzbuni...
75
— Nicidecum, n-am nimic cu nimeni, dimpotrivă, vă iubesc pe toţi ca pe fraţii mei.
— Atunci dă drumul la lift!
— Ei, asta nu se poate ! Liftul e blocat, dragul meu.
— Păi deblochează-l!
— Nici asta nu se poate. N-aş mai avea unde să-mi fac rugăciunea.
— De ce nu te rogi la biserică ?
— Vai, vai, vai, vorbeşti de parcă n-ai şti ce înghesuială e acolo şi cum se calcă lumea în picioare ! De parcă n-ai şti că mulţi se duc la biserică numai pentru că au nevoie de un alt Ceauşescu -pentru ei, Dumnezeu este înlocuitorul lui. Află de la mine, Neiule : dacă Ceauşescu n-ar fi murit, ei n-ar fi simţit niciodată nevoia să meargă la biserică!
Aceste din urmă cuvinte îl cam puseră pe gînduri pe domnul lon-şeful-de-scară, fiindcă şi dumnealui începuse să se ducă la biserică abia după Evenimente. Devenea din ce în ce mai clar că, orice argumente ar fi adus, Simion ar fi găsit de fiecare dată ceva să-i răspundă. Totuşi, deşi negocierile de pînă atunci nu duseseră la nici un rezultat pozitiv, domnul lon-şeful-de-scară era mulţumit că măcar discutau. Cîtă vreme discutau, mai erau şanse'să găsească o soluţie. Dar, la un moment dat, Simion tăcu. îngrijorat, domnul lon-şeful-de-scară întrebă de mai multe ori:
— Nea Simioane, eşti acolo, ai păţit ceva ? Nea Simioane ? Simion răspunse într-un tîrziu, oarecum grăbit:
— Gata, trebuie să plec, m-a chemat îngerul.
Iar după aceea, chiar că nu mai scoase nici o vorbă.
Aplicaţiile psihanalizei în domeniul politic şi social conduc la concluzii demne de tot interesul. Bunăoară, din punctul de vedere al teoriei lui Freud, evenimentele Revoluţiei din decembrie '89 ar putea fi sintetizate în expresia « Marele Orgasm » sau « Marea Juisare ». Formidabila descărcare de energii emoţionale şi psihice acumulate în deceniile de frustrări impuse de dictatura comunistă
76
s-a produs, în decembrie 1989, cu totul necontrolat, haotic, într-un regim nocturn şi dionisiac, şi a fost însoţită de un fel de uitare de sine şi chiar de o anumită voluptate, cu vociferări necontrolate, excese gestuale şi uşoare tendinţe sado-masochiste, ceea ce îndreptăţeşte comparaţia cu descărcarea orgasmică de la finele actului sexual. Mergînd mai departe, întrucît Freud însuşi a comparat actul sexual cu o microepilepsie, putem la rîndul nostru observa spasmele epileptico-erotice ale societăţii româneşti în perioada postcomunistă şi face unele analogii cu situaţiile descrise de marele savant. Aceste spasme, constînd la început în mişcări bruşte, dezarticulate, inconştiente, paroxistice, însoţite de rigidi-zarea membrelor organismului social şi de respiraţia grăbită, sacadată, frenetică a factorilor politici, au fost urmate, potrivit evoluţiei standard a crizei, de un somn prelungit, letargic, în timpul căruia s-au consumat alegerile din '90, '92 şi '96. în sfîrşit, în faza a treia, în care ne aflăm acum, trezirea din nou ia realitate este însoţită, ca şi în cazul epilepsiei şi al actului sexual, de o cumplită dezamăgire şi de un dezgust de sine, un fel de inerţie psihică şi nervoasă, o mare lehamite şi lipsă de apetenţă pentru orice tip de acţiune -este starea melancolică şi neputincioasă, cunoscută şi descrisă de specialişti sub numele de post-coitum.
Oricît ar părea de neverosimil, consideraţiile de mai sus au fost formulate în cursul unei ceremonii funerare. Doamna Pelaghia le asculta cu luare-aminte, încercînd în acelaşi timp să observe cu coada ochiului dacă nu se mai afla şi altcineva pe aproape care să le audă. Vorbind cu voce joasă, domoală, ca şi cum ar fi spus o rugăciune, domnul de vîrstă mijlocie, al cărui nume îl trecem sub tăcere, mergea cu doar o jumătate de pas în urma dumneaei, aproape atingîndu-i umărul, uşor aplecat, într-o atitudine firească de penitenţă. Se simţeau bine mergînd atît de aproape unul de altul, anonimi pierduţi în mulţimea celorlalţi participanţi la trista ceremonie şi protejaţi de ei, acompaniaţi de cîntările preotului, care se mai şi oprea din loc în loc pentru a da citire unor pasaje din Sfînta Scriptură probabil. întîlnirile lor erau de fiecare dată pline
77
de neprevăzut, iar ideea de a însoţi pe ultimul său drum un om pe care nici măcar nu-l cunoscuseră îi plăcuse cu atît mai mult domnului de vîrstă mijlocie, socotind-o expresia unei gîndiri superioare, neconformiste.
Acum, cînd dumneaei tocmai se pregăteşte să traverseze strada, aşteptînd mai întîi culoarea verde a semaforului, aşa cum nu fac majoritatea pietonilor, pentru a se îndrepta apoi, prin spatele magazinului alimentar, spre intrarea blocului în care locuieşte, îşi poate confirma că a avut în definitiv o zi reuşită din toate punctele de vedere, în pofida micilor incidente de la cimitir. Rudele din Botoşani ale răposatului şi-au manifestat încă de la slujba din biserică nemulţumirea faţă de prestaţia preotului care, după ce că întîrziase, devenise dintr-o dată grăbit şi, ca să nu zicem altfel, părea cam distrat. A citit la repezeală prohoadele, iar la urmă a zis :« Hai, săltaţi-l!» Nici măcar nu i-a lăsat pe cei apropiaţi să-şi sărute mortul la despărţire. Cică :« Lasă, că-l pupaţi la groapă !» Dar traseul de la biserică la cimitir trece, din păcate, peste linia ferată. Iar cînd jumătate de convoi trecuse, cu tot cu preot, cu mesele cu prescuri şi pomeni, precum şi cu steagurile acelea pe care sînt reprezentaţi sfinţi, numite prapuri, bariera s-a lăsat, iar cealaltă jumătate a convoiului a rămas în spatele ei. Asta n-ar fi fost prea grav dacă în jumătatea de convoi rămasă în spatele barierei nu s-ar fi aflat şi camionul care-l transporta pe defunctul însuşi. Dacă bariera ar fi fost acţionată manual, ca altădată, probabil că s-ar fi putut ieşi din încurcătură. Dar cu barierele automate nu poţi negocia. Chiar şi în această situaţie lucrurile s-ar fi rezolvat într-o manieră acceptabilă şi decentă, dacă trenul n-ar fi întîrziat prea mult. Din motive pe care nimeni nu le cunoştea, deşi trecuse mai bine de un sfert de oră, bariera nu dădea nici un semn de bunăvoinţă. O mulţime de maşini se adunaseră de o parte şi de cealaltă, iar întristata adunare rămăsese divizată, în timp ce tensiunea creştea cu fiecare minut de întîrziere a trenului (mai bine zis, a trenurilor, căci se va dovedi ulterior că erau două, plus un mărfar cu lemne pentru fabrica de hîrtie Letea, staţionat ceva
78
mai la vale), căci şoferii începuseră să claxoneze nerăbdători. O mulţime de gură-cască se adunaseră pe trotuare să vadă ce mai urmează. Rudele mortului erau aproape disperate. Cîţiva inşi duceau mesaje dintr-o parte în alta, însă pesemne că părţile nu reuşeau să ajungă la un acord. Preotul susţinea că cimitirul e destul de aproape şi n-ar avea rost să mai aştepte venirea trenului; rudele susţineau,^dimpotrivă, că n-are nici un rost să ajungă la groapă fără mort. în cele din urmă, foarte supărat, preotul şi o parte din cei care îl însoţeau, precum şi cîteva persoane aflate de cealaltă parte a barierei porniră cu orice risc spre cimitir. în acest grup se afla şi doamna Pelaghia, împreună cu domnul al cărui nume îl trecem sub tăcere. De asemenea, cîteva rude se alăturară grupului în pofida voinţei lor, sau mai degrabă pentru a complica şi mai mult lucrurile. Căci, odată ajunşi la locul de înhumare, întrucît preotul nu mai contenea să se uite la ceas şi să ameninţe că, dacă mortul nu ajunge acolo în următoarele cinci minute, el pleacă acasă, rudele din Botoşani nu-şi mai putură stăpîni nemulţumirea.
— D-apoi, părinte, poţi să pleci, că şi aşa n-ai făcut cine ştie ce mare lucru, zise unul dintre ei. Nu ştiu ce fel de preot ăi fi matale, că pe la noi preoţii îs altfel. Au respect.
— E de pe vremea lui Ceauşescu, vorbi altul. Apoi adăugă mai încet: popă bolşevic !
Cu asta chiar că se umpluse paharul. Preotul îi auzi remarca veninoasă şi se întoarse spre el.
— Auzi dumneata ? Să nu mă faci bolşevic pe mine! în primul rînd că sînt mai în vîrstă ! Eu am fost disident! se adresă apoi celorlalţi, pe cel în cauză neconsiderîndu-l demn de o asemenea mărturisire. Am fost închis la Jilava !
Din cine ştie ce motiv, poate amintindu-şi ceva neplăcut din perioada detenţiei, cîteva secunde mai tîrziu luă o hotărîre neaşteptată şi în aceeaşi măsură gravă, pornind către poarta cimitirului.
— Eee ! Păi, dacă-i pe-aşa, aduceţi-vă alt preot, care nu e bolşevic, zise.
79
O femeie se desprinse din grup şi se repezi după el.
— Lăsaţi, părinte, iertaţi-i, că sînt nervoşi, au călătorit toată noaptea, li s-a mai stricat şi maşina, taman la ieşirea din Paşcani. Mai staţi numai puţin, că trebuie să sosească şi mortul îndată.
Preotul se opri. Cîteva clipe păru că se gîndeşte cum e mai bine să procedeze. Ridică un deget spre femeie pentru a-i atrage atenţia asupra a ceea ce urma să spună.
— Să ştii dumneata un lucru ! Toţi avem probleme. Şi eu m-am sculat dis-de-dimineaţă, am făcut slujba la biserică, n-am mîncat nimic azi, răspunse. Eu am fost închis la Jilava ! mai adăugă, pe bună dreptate ofensat.
Dar sentimentul datoriei se dovedi mai puternic, astfel că în cele din urmă se întoarse la locul de înhumare, aşezîndu-se demonstrativ de cealaltă parte a gropii, faţă în faţă cu rudele răzvrătite. Ca să-l îmbuneze, femeia, şi ea rudă cu ce! decedat şi tot din Botoşani, rupse o bucată dintr-un colac de pe masa cu pomeni şi i-o dădu să-şi mai astîmpere foamea.
Pe moment, conflictul părea că se stinsese. Problemele erau însă departe de a-şi fi găsit rezolvarea. între timp, cei care rămăseseră să aştepte ridicarea barierei, mai ales dintre colegii de serviciu ai defunctului sau ai soţiei acestuia, se întorseseră în oraş, socotind pesemne că îşi făcuseră datoria atît cît se putea. Cînd maşina cu sicriul intră în sfîrşit pe poarta cimitirului, nu o mai urmau decît patru femei în vîrstă şi un bărbat, pe nume Pan-telimon. Groparii dispăruseră şi ei nu se ştie unde. Cîţiva cerşetori, mai ales ţigani, pîndeau cu ochii sticlind de poftă, gata să se repeadă la mesele cu pomeni. Cîte un puradei mai îndrăzneţ se apropia şi fura o bomboană sau o prună uscată, apoi fugea şi se ascundea în spatele grupului - deh, copil. Dar să pună mîna careva să ajute la coborîrea sicriului de pe platforma camionului, nici gînd ! Se uitau unii la alţii şi parcă aşteptau să se întîmple o minune. Preotul începu, de bine, de rău, să cînte nişte psalmi sau cam aşa ceva, nu se înţelegea nimic din ce spunea. Stropi cu aghiazmă, luă apoi o sticlă de vin, ca să verse din ea, făcînd semnul crucii,
80
peste coşciug, dar dopul nu ieşea. II întrebă ceva din priviri pe dascăl, obţinînd tot din priviri un răspuns negativ. Bătrîna care ţinea o găină subsoară intră în panică şi începu să strige cu vocea ei foarte subţire după Pantelimon, plecat să caute groparii, căci el avea un briceag cu tirbuşon. Pantelimon se întoarse în cîteva clipe, luă sticla şi începu să înşurubeze tirbuşonul. Se făcuse dintr-o dată linişte, toţi cei prezenţi aşteptînd să vadă dacă va reuşi sau nu să scoată dopul de plută. Cînd ieşi dopul, preotul reîncepu să cînte, întinse mîna să ia sticla, dar Pantelimon îi dădu drumul prea devreme. Sticla căzu, se rostogoli pe malul gropii, şi vinul curse din ea gîlgîind.
S-ar fi cuvenit, aşa cum se obişnuieşte, să fie scos capacul sicriului, iar preotul sau vreunul din apropiaţii defunctului să spună cîteva cuvinte emoţionante. Dar cînd traseră sicriul mai aproape, constatară că groapa era prea scurtă. Unuia dintre gropari îi veni abia atunci ideea s-o măsoare. Rudele din Botoşani strigară la el şi ameninţară că vor face reclamaţie, Femeia - aceeaşi care îl întorsese pe preot din drum, încerca să-i potolească.
— E bătaie de joc ! Asta e bătaie de joc ! repeta unul dintre ei şi tot ridica mîinile, lovindu-se apoi peste coapse.
Preotul se grăbi să termine ce avea de spus şi plecă, urmat îndeaproape de dascăl. în aceeaşi clipă, ţiganii se repeziră la mesele cu mîncare, pe care aproape că le răsturnară.
— Părinte, dar staţi, că vă luăm cu maşina, mergem îndată şi noi...
— Nu mai merg nicăieri, răspunse preotul, fără să se întoarcă măcar să vadă cine îi vorbise.
Doamna Pelaghia se afla acum pe aleea din faţa blocului, la marginea căreia, pe spaţiul verde, trei fetiţe şi un băieţel se jucau de-a Scufiţa Roşie. Işi aminti cum, alături de domnul al cărui nume îl trecem sub tăcere, se retrăsese deoparte şi urmărea fascinată, cu sentimente contradictorii, acele întîmplări neverosimile, proiectate parcă în ireal. Nu îndrăznea să-l întrebe nimic, nici măcar în şoaptă, temîndu-se că orice cuvînt rostit ar spulbera vraja
81
clipelor atît de fericite petrecute împreună. El o luase de mînă, timid ca un adolescent, iar din cînd în cînd o strîngea discret, pentru a-i atrage atenţia asupra anumitor semnificaţii. Se comporta atent şi prevenitor, aşa cum se cuvine să se comporte în public un bărbat faţă de soţia lui. Mai ales acest lucru îi plăcu doamnei Pelaghia, întrucît complicitatea lor dobîndea un fel de legitimitate sui-generis, aflată deasupra servitutilor şi prejudecăţilor sociale, reuşind chiar o conciliere provizorie cu propriile exigenţe religioase. Căci pentru dumneaei era foarte important ca, fără a le depăşi sau contrazice, să le atenueze întrucîtva rigoarea dogmatică şi să le adapteze condiţiilor vieţii concrete, mai precis, propriilor sale resurse sufleteşti. Pe măsură ce se apropia momentul în care avea să-şi facă rugăciunea de seară şi, căzînd în genunchi dinaintea icoanei Preasfintei Fecioare, să-şi ceară iertare pentru toate greşelile de peste zi, cele cu voie şi cele fără de voie, tensiunea morală se agrava, conflictul dintre minte şi inimă lua proporţii dramatice, Pelaghia celestă şi Pelaghia terestră se îndepărtau una de cealaltă şi se priveau cu duşmănie sau, în cel mai bun caz, cu dispreţ. Pînă acolo însă, mai era de trecut testul nu tocmai uşor al chestionarului cotidian la care o va supune doamna Alis, bună cunoscătoare a sufletului femeiesc, căreia nu-i scăpa aproape nimic, cu privirea dumneaei pătrunzătoare şi cu bogata experienţă în ale vieţii.
82
ziua- a- doua- (a-dica- a- patkm
Cei care au proiectat blocurile noastre de locuinţe au pornit de la presupunerea că omul este bun şi vrea binele semenilor săi. Cei care locuiesc în aceste blocuri se conving însă zilnic că lucrurile stau cu totul altfel. Din motive greu de înţeles, domnul lon-şeful-de-scară hotărî să ţină deocamdată secretă cauza reală a blocării liftului. în plus, din aceleaşi motive, amînă să solicite intervenţia celor de la Service-Ascensoare, cu care asociaţia locatarilor avea contract. Ceea ce însă dumnealui a pierdut din vedere atunci cînd şi-a asumat o asemenea răspundere este tocmai faptul că într-un bloc de locuinţe nu există secrete (în treacăt fie spus, dacă ar exista secrete, acest roman nu s-ar fi putut scrie). într-o lume cu oameni ideali, preocupaţi numai de probleme serioase, oameni pe care nu-i interesează discuţiile particulare ale celorlalţi - probabil lumea ideală pe care au avut-o în vedere proiectanţii şi constructorii blocurilor noastre de locuinţe-, discuţia domnului lon-şeful-de-scară cu Simion ar fi rămas într-adevăr un secret de nimeni ştiut, în lumea reală în care trăim, cu izolarea fonică a pereţilor şi uşilor care lasă mult de dorit, bunica Elemosina, auzind o voce pe palier, s-a apropiat şi s-a uitat prin vizor, să vadă ce se aude. Evident, şi să audă mai bine. Profitînd de faptul că Temistocle, plecat să cumpere orez, întîrzia, dumneaei a putut urmări nestingherită dialogul dintre domnul lon-şeful-de-scară şi... altcineva - n-a reuşit să-şi dea seama din primul moment cine. La început, neauzind decît vocea domnului lon-şeful-de-scară, presupuse că dumnealui vorbea cu uşa liftului. îl văzu gesticulînd de unul singur, apropi-indu-se şi depărtîndu-se, scărpinîndu-se în cap sau trăgînd de
83
minerul uşii şi în sinea dumneaei simţi un ciudat amestec de compasiune şi satisfacţie, socotind că bietul om şi-a pierdut minţile. Abia mai tîrziu reuşi să distingă ce spunea şi îl auzi, la un moment dat, întrebînd : « Nea Simioane, spune drept: dumneata ai ceva cu noi ?», de unde deduse că vorbea cu Simion sau cu altcineva, crezînd totuşi că vorbeşte cu Simion.
Pe moment, această coincidenţă - cum altfel am putea-o numi ? - nu avu nici un fel de urmări. Domnul lon-şeful-de-scară se întoarse în apartamentul său fără a-i da explicaţii doamnei Cudelia (la întrebarea inevitabilă :« Ei, cum e, i-ai dat de capăt ?», răspunse enigmatic:«Să vedem ce se mai întîmplă !»), iar bunica Elemosina îşi văzu de treburile casei aşteptînd ca Temistocle să se întoarcă de la magazin cu orezul, fără a bănui că în acest timp Temistocle se afla la biblioteca judeţeană şi căuta în Dicţionarul explicativ al limbii române cuvîntul«suflet». Spre seară, domnul Toma şi soţia sa, domnul Gheorghe. doamna Pelaghia şi soţul dumneaei, apoi domnul Anghei, domnul profesor Eftimie, precum şi ceilalţi locatari, domni şi doamne împreună cu familiile dumnealor reveniseră din oraş, de la serviciu ori din locurile în care îşi petrecuseră ziua, îşi puseră de mîncare, discutară privind vreo emisiune la televizor sau se ocupară, ca domnul Gheorghe, de proiecte mai vechi cărora nu le găsiseră încă soluţia ideală. Domnul Elefterie, de exemplu, avu o discuţie mai tensionată cu doamna Gleofina despre ce vor face cu banii cîştigaţi la Loto, din pricină că dimineaţă dumnealui pierduse o sumă destul de importantă, cincizeci de mii de lei, la pokerul electronic, unde intrase doar în aşteptarea orei de deschidere a agenţiei. Cum, în lipsă de alte argumente, domnul Elefterie insista că suma pierdută este neglijabilă în raport cu suma pe care o vor cîştiga în urma tragerii Loto 6 din 49, doamna Gleofina lansă o ipoteză îndrăzneaţă.
— Şi dacă nu cîştigi ? întrebă dumneaei, luîndu-l prin surprindere. Cu ce plătim întreţinerea ?
— Exclus ! răspunse cu deplină siguranţă domnul Elefterie.
84
Asemenea discuţii aveau loc tot mai frecvent de cînd dăduse faliment firma de confecţii la care lucra dumneaei, iar patronul, supărat, îşi trimisese acasă toţi lucrătorii. Unii dintre ei constatară atunci uimiţi că patronul nu le înregistrase cărţile de muncă, nu plătise asigurările sociale şi, ca o consecinţă logic inevitabilă, nu puteau beneficia de ajutorul de şomaj. Din nefericire, doamna Gleofina făcea parte tocmai din această categorie. Descoperise însă o metodă foarte eficientă se a se calma, luînd cîte două pastile de Rudotel odată, iar domnul Elefterie îi urmă exemplul. Numai că Rudotelul, pe lîngă faptul că îi calma aproape instantaneu pe amîndoi, le provoca o somnolenţă accentuată - încît adormeau în faţa televizorului chiar şi la emisiunile-concurs cu premii. Atunci, pentru a combate somnolenţa, îşi făceau cîte o cafea tare şi, peste numai cîteva minute, se instalau într-o veritabilă exaltare interactivă, în cursul căreia ghiceau cu maximă precizie toate răspunsurile corecte la întrebările moderatorului. însă puţin mai tîrziu, nu se ştie din ce cauză, simţeau nişte furnicături în palme şi pe spinare, deveneau irascibili, erau nemulţumiţi de poantele nesărate ale prezentatorului sau de mutra vreunui concurent, ori de calitatea emisiunii ca atare. Domnul Elefterie se apuca să zapeze, căutînd vreun canal pe care se transmitea fotbal sau box, în timp ce doamna Gleofina pufnea stăpînindu-şi tot mai greu iritarea, pînă cînd exploda într-un reproş veninos, şi cearta izbucnea din nou. Atunci, pentru a nu speria fetiţele, care din cauza ţipetelor nu-şi puteau face temele, luau din nou Rudotel. Supus unor adevărate duşuri scoţiene, cu alternanţa ritmică Rudotel-cafea-Rudotel, sistemul nervos al fiecăruia devenise în ultima vreme tot mai labil, iar pe acest fond, izbucnirile de violenţă verbală, uneori şi fizică, erau tot mai frecvente.
Cazul domnului Elefterie şi a! soţiei sale este, totuşi, unul special şi ar merita să fie tratat cu mai multă atenţie în altă parte. Vorbind despre ceilalţi, trebuie să recunoaştem că majoritatea vecinilor de pe coloana garsonierelor - respectiv domnii llie, Gheorghe, Nicostrat, Silvestru şi alţii -, trăind relativ izolaţi, nu aveau
85
acces la ştirile de ultimă oră despre ce se întîmplase în blocul ai cărui locatari şi coproprietari erau. Domnul llie, după ce reuşise să-şi urce motocicleta în casă, se ocupase toată după-amiaza de curăţirea pieselor componente, spălarea cu benzină, ungerea şi apoi asamblarea lor. Domnul Nicostrat probabil că meditase la tehnicile de yoga, dacă nu cumva primise vizita vreunei discipole dornice să se iniţieze în Kama-Sutra. Iar domnul Gheorghe lucrase, desigur, la perfecţionarea praştiei cu lunetă, armă cu care dobora, după lăsarea întunericului, tranzistoarele de la blocul vecin, scoase pe balcon şi date la maximum, sau spărgea din cînd în cînd parbrizele celor care claxonau excesiv, tulburînd liniştea cetăţenilor, în schimb, în familiile propriu-zise - cu soţ, soţie şi, uneori, copii -, ştirea despre blocarea de către Simion a liftului ajunse încă în cursul serii, deşi domnul lon-şeful-de-scară nu vorbise nimănui despre asta. Pasiunea dumnealui pentru secrete data de pe vremea regimului comunist, cînd lucrase - cel puţin aşa presupuneau vecinii - ca ofiţer de Securitate. De fapt, domnul lon-şeful-de-scară a fost un simplu electrician la instituţia respectivă, ieşind la pensie, ca urmare a măsurilor de restructurare, imediat după Evenimente cu gradul de plutonier-major, dar, fiindcă nu poţi spune « plutonier major de Securitate », acceptase cu secretă mulţumire zvonul că ar fi fost ofiţer, deşi asta nu-i aducea nici un beneficiu. Prestigiul de securist îi conferea, să zicem, o oarecare autoritate asupra celorlalţi locatari, graţie căreia fusese ales prin vot secret şef de scară -în rest, nimic. în definitiv, domnul lon-şeful-de-scară este un om mai degrabă timid. Răspunsul dumnealui ia toate agresiunile vieţii constă într-un nou regulament, un nou afiş, o nouă reclamaţie la asociaţia de locatari sau o nouă şedinţă de scară la care participă de fiecare dată mai puţin de jumătate plus unu din cei convocaţi.
De prisos să mai spunem că cei mai mulţi, după ce se vor fi întrebat, uşor nedumeriţi, ce l-a apucat pe bătrînelul acela de treabă de la parter la care mergeau din cînd în cînd să-şi repare încălţămintea să se blocheze singur în lift, taman la etajul opt, nu şi-au manifestattn nici un fel nemulţumirea sau indignarea si
86
nici n-au intrat în panică. Dacă, prin absurd, domnul lon-şeful-de-scară ar fi organizat o şedinţă şi ar fi supus la vot, majoritatea celor prezenţi s-ar fi pronunţat împotriva unor măsuri severe, cum ar fi evacuarea forţată sau intervenţia celor de la Ascensoare, apro-bînd întrutotul atitudinea calmă şi înţeleaptă adoptată de dumnealui, admirabil sintetizată în formula : « Să vedem ce se mai în-tîmplă.» Poate cîţiva de la etajele superioare ar fi avut unele palide obiecţii, însă ar fi fost îndată contrazişi cu argumente puternice de domnul Gheorghe, dumnealui însuşi fiind proprietarul unei garsoniere de la penultimul etaj.
Prin urmare, chiar dacă domnul lon-şeful-de-scară nu des-tăinuise nimănui adevăratul motiv al blocării liftului, cu toţii îl cunoşteau. Pe de altă parte, chiar dacă îl cunoşteau, sau poate tocmai de aceea, a doua zi lucrurile decurseră ca şi cum nimeni n-a fi ştiut nimic. Cu foarte mici, neînsemnate variaţiuni. De exemplu, în zori, cînd domnul Toma ieşi din apartament, uitînd că liftul e blocat, se îndreptă instinctiv spre uşa acestuia şi apăsă pe buton. Fireşte, liftul nu răspunse la comanda sa. Dar, în loc să murmure ca altădată : « Ăştia ar trebui împuşcaţi!» - cu. referire destul de imprecisă la cei de la Ascensoare, poate şi la administraţia municipală, sau la autorităţile locale şi centrale în general, domnul Toma doar flutură mîna într-un gest mai degrabă împăciuitor şi porni în jos pe scări. Se grăbea la serviciu. De asemenea, ceilalţi locatari (le vom spune în continuare astfel, pînă cînd ne vom obişnui cu noul termen, mai adecvat, de« proprietari») au repetat, cu o anumită grijă pentru detalii, gesturile lor obişnuite din fiecare dimineaţă. Parcă s-ar fi înţeles.
Abia pe la ora zece, în faţa blocului îşi făcu apariţia domnul Vasile. Era îmbrăcat în trening, avea în mînă o sacoşă de plastic, iar pe cap purta o scufie de culoare roz, tricotată de soţia sa, ceea ce-i dădea un aer tineresc şi deosebit de energic. Dacă cititorul a uitat, trebuie să-i amintim că domnul Vasile, tatăl doamnei Pelaghia, nu locuieşte în acest bloc. Şi totuşi, aflînd - desigur, prin intermediul doamnei Alis - despre discuţia secretă din ajun dintre
87
domnul lon-şeful-de-scară şi Simion, venise pentru a exploata din punct de vedere politic situaţia creată. Nu e de mirare. Oricare ar fi situaţia, creată sau nu, întotdeauna se găseşte cineva care « încearcă sa o exploateze politic.
Cum se va vedea îndată, pretextul demersurilor sale era cît se poate de legitim. Aparent, dumnealui dorea să afle opinia lui Simion în legătură cu cazul eseistului Patapievici. A fost, de altfel, prima întrebare cu caracter general care i s-a pus lui Simion în noua sa calitate de îndrumător spiritual. Dar să nu anticipăm.
înainte de a ajunge să discute cu Simion, domnul Vasile socoti cît se poate de normal să i se adreseze mai întîi şefului de scară, în persoana domnului Ion. Cu o zi în urmă, cei doi ar fi trebuit să seîntîlnească la sediul Partidului Pensionarilor, aşa cum promisese domnul lon-şeful-de-scară. Dacă întîlnirea n-a mai avut loc, desigur au existat motive întemeiate. Domnul Vasile dorea să le afle.
— Da, da, am avut nişte probleme..., răspunse evaziv domnul lon-şeful-de-scară, păstrîndîn continuare secretul convorbirii sale din ajun cu Simion.
Adevăratul secret, pe care nici domnul lon-şeful-de-scară nu-l ştia, era însă cu totul altul: acela că toţi coproprietarii aflaseră că Simion de la parter s-a blocat intenţionat în lift şi nu mai vrea să iasă de acolo.
— Mda, mda..., se prefăcu neîncrezător domnul Vasile. De fapt aţi făcut foarte bine că nu aţi mai venit. Nici eu nu mai calc pe-acolo. M-am hotărît să demisionez!
Domnul lon-şeful-de-scară se miră şi ridică sprîncenele pentru a exprima acest sentiment. Cunoştea foarte bine rolul important al domnului Vasile în cadrul organizaţiei municipale. Aproape că nu fusese şedinţă la care să nu fi luat cuvîntul. în mod sigur, la viitoarele alegeri, ar fi fost trecut pe lista candidaţilor la funcţia de consilier.
— V-aţi depus demisia? întrebă, asemenea unui reporter de la Deşteptarea, bucuros că a pus mîna pe o ştire de prima pagină pentru cititorii ziarului.
88
— Nu încă. Probabil o voi face în zilele următoare. O zicală din popor, continuă domnul Vasile, zice: «Cine nu are bătrîni, să-şi cumpere.» Dar eu vin şi zic: «Cine are prea mulţi, să mai vîndă din ei.» Acest partid este, din punctul meu de vedere, nu doarîmbătrînit, ci şi lipsit de principii doctrinare. Ce îl deosebeşte de Partidul Automobiliştilor sau de Partidul Bicicliştilor ? Fără să mai punem la socoteală un alt aspect, mult mai grav, că nu promovează tinerii, valorile reaie şi oamenii cu adevărat competenţi. Mai e de mirare că în sondajele de opinie obţine sub unu la sută ? Şi asta, ţineţi cont, în condiţiile în care, potrivit ultimelor statistici, pensionarii reprezintă circa şaizeci la sută din populaţia activă a României.
Despre motivele imediate al nemulţumirii sale, nu puţine, domnul Vasile preferă să nu vorbească. în primul rînd vine faptul că propunerea dumisale de creare a unei organizaţii de tineret, aşa cum au toate partidele serioase, fusese respinsă, sub pretextul că, prin natura lucrurilor, pensionarii nu pot fi tineri. Degeaba argumentase dumnealui că există o mulţime de pensionari pe caz de boală, care pot fi socotiţi tineri, iar pe de altă parte, înşişi tinerii aflaţi actualmente pe băncile şcolii constituie viitori pensionari, deci viitoare cadre de nădejde ale partidului. în al doilea rînd, partidul abandonase ideea înfiinţării judeţului Trotuş, cu capitala la Oneşti, şi a celorlaltor judeţe abuziv neînfiinţate. Dar, în definitiv, motivul secret cel mai important era acela că domnul Vasile nu fusese inclus în delegaţia care urma să participe la dezvelirea statuii lui Ştefan cel Mare din centrul municipiului Bacău. De aceea se gîndise să-şi constituie propria formaţiune politică, deşi nu era încă prea hotărît. La acest motiv făcuse dumnealui aluzie atunci cînd observase că Partidul Pensionarilor are mai puţin de unu la sută în sondajele de opinie. Căci tot dumnealui continuă :
— Ca să nu mai spun că proporţia celor nehotărîţi este de treizeci, patruzeci la sută... De ei cine se ocupă ?
89
Domnul lon-şeful-de-scară ridică din umeri. Problemele, aşa cum !e punea de fiecare dată domnul Vasile, erau clare, dar consecinţele, greu de prevăzut.
— Nimeni! răspunse tot domnul Vasile. Ei sînt, ca să zic aşa, ai nimănui!
Oftă cu toată sinceritatea. In acel moment i-ar fi fost de mare folos ideile politice ale eseistului H.R. Patapievici.
Să ne oprim puţin şi să ne întrebăm : ce vor, de fapt, toţi oamenii ăştia, ce caută ? Răspunsul nu poate fi decît: caută o confirmare de sine, un sens. Sensul vieţii ? Nici măcar - mai degrabă un sens al propriilor iluzii, cel mult sensul prezentului, al zilei de azi, rareori şi al celei de mîine. Elevul Temistocle încearcă să descifreze tainele stării sufleteşti, oricare ar fi ea. Domnul Gheorghe a inventat praştia cu lunetă doar pentru a materializa un simbol al dreptăţii sociale, de care nimeni nu se mai preocupă. Doamna Pelaghia doreşte o conciliere între sentimentele sale faţă de un domn al cărui nume îl trecem sub tăcere şi exigenţele dogmei creştin-ortodoxe. Domnul Elefterie are urgentă nevoie de bani, în timp ce domnişoara Zenovia ar fi fericită să se scufunde pentru totdeauna în Nirvana, versiunea Tantra Yoga. Despre domnul llie ne vom putea pronunţa după ce va termina de reparat motocicleta. Pentru domnul Anghel, lucrul cel mai important este să se vadă scăpat de ceea ce dumnealui consideră a fi rîie. Domnul Eftimie ar dori ca eleva Lenuţa Ciobanu să fie convinsă că nu dumnealui a lăsat-o gravidă. Şi aşa mai departe.
Există însă şi preocupări superioare, cu caracter mai general. De exemplu, domnul Vasile doreşte să-şi înfiinţeze propria formaţiune politică şi să dea o rezolvare cazului Patapievici. Are vaga bănuială că Patapievici ar fi un nou geniu românesc şi vrea să se stabilească în mod clar acest lucru. Pentru cine nu ştie şi doreşte să afle, H.R. Patapievici este autorul cărţii de eseuri Politice şi al altor cărţi şi articole apărute în mai multe gazete.
90
Se impun aici cîteva precizări. Autorul acestor rînduri nu crede, spre deosebire de mulţi intelectuali români contemporani, că Patapievici ar fi un geniu. Sau chiar admiţînd că e geniu, şi asta numai pentru a le face pe plac acelor intelectuali, nu e un geniu destul de inteligent. Vom arăta fără întîrziere de ce.
Să presupunem că ar fi supusă unui referendum următoarea lege : toţi pietonii care traversează strada pe culoarea roşie a semaforului sau prin locuri nemarcate trebuie amendaţi. Ar fi ea votată de popor? Logic e să presupunem că ar fi respinsă, şi asta din simplul motiv că majoritatea românilor trec strada pe roşu. Atragem atenţia că aici nu mai e vorba de un nenorocit de român, şomer sau muritor de foame, căci, din momentul în care e chemat la urne, el devine cetăţean ! în calitate de cetăţean, are o serie de drepturi! Garantate de Constituţie ! Cine crede că românul e atît de prost încît să se amendeze singur se înşală amarnic. Dar la fel de eronată ar fi şi concluzia că poporul român e prost şi nu ştie să voteze, că nu-i place ordinea, sau că. Doamne fereşte, n-ar fi de acord să intre în Europa. Or, taman la o asemenea concluzie ajunge eseistul Patapievici. El afirmă textual că poporul român nu a vorbit direct în istorie, iar cînd a început să vorbească (votul universal şi egal), a început să spună numai prostii. «Cred cu convingere că garanţia progresului în România este votul cenzitar: România va evolua numai în măsura în care poporul, misera plebs, nu va avea acces direct la decizie.» Acest mod de a judeca a declanşat imediat furia patrioţilor de profesie. Virtuoşii ctitori de aşezăminte de pe întreg cuprinsul ţării s-au ridicat şi ei într-un glas ca să-l pună la zid pe tinerelul teribil şi cam slăbănog care s-a găsit - tocmai el! - să le dea lecţii. Fireşte, intelighenţia a sărit îndată să-l apere. Aşa a apărut un caz Patapievici. Cum cu destulă justeţe observa domnul Vasile după ce s-a delectat cu volumul de eseuri Politice, principalul defect al judecăţilor lui Patapievici este că încearcă să-l deştepte pe popor demonstrîndu-i cît e de prost, în timp ce adversarii săi, un Corneliu Vădim Tudor bunăoară, reuşesc să prostească poporul repetîndu-i la nesfîrşit că e deştept,
91
după metoda mereu eficace a şuţilor care te împung cu cotul în coaste ca să nu simţi cînd îţi cotrobăie în buzunar. S-ar putea obiecta - e unul din argumentele folosite de chiar eseistul nostru -că adevărul nu se stabileşte prin plebiscit. Răspunsul e previzibil : nu prin plebiscit se stabileşte nici dacă strada poate fi traversată pe roşu. Numai că, dacă nu ţii cont de părerea majoritară, degeaba stabileşti regula, lumea va traversa dezinvolt pe roşu, ca şi pe verde. Oricît ar fi de prost, poporul ar putea accepta în cele din urmă că e mai bine să traverseze pe verde decît pe roşu, dacă ştii să argumentezi inteligent. Un bun dascăl are răbdare cu elevul său şi, chiar dacă îl ceartă, se îngrijeşte să nu-i lezeze demnitatea sau vanităţile, ci, dimpotrivă, încearcă să i le valorifice în sensul dorit de actul educaţiei, ceea ce constituie şi o dovadă de generozitate din partea lui; ura şi dispreţul nu au fost vreodată buni pedagogi. Or, Patapievici e prea patetic şi prea lipsit de tact pentru a fi un bun dascăl.
Nu acelaşi lucru se poate spune despre domnul Vasile, pe care, dimpotrivă, generozitatea l-a caracterizat încă de pe vremea cînd era director la Combinatul de îngrăşare a Porcilor. Dăm încă o dată exemplul dumnealui, tocmai pentru a arăta cum un modest pensionar, deşi nu se exprimă în fraze atît de estetic potrivite ca Patapievici, se poate face înţeles şi aprobat, fără să jignească pe nimeni. Dacă ar fi să ţinem cont numai de felul în care a condus discuţia pentru a-l convinge pe domnul lon-şeful-de-scară să se alăture iniţiativei de înfiinţare a Partidului Nehotărîţilor, şi tot ar fi de-ajuns. Mai întîi s-a referit la neajunsurile celorlalte partide (al Pensionarilor, al Automobiliştilor etc.); a atras atenţia asupra slabei lor aderenţe la electorat, sub unu la sută; a indicat apoi că există un electorat potenţial şi l-a caracterizat succint ca fiind nehotărît; în fine, a oferit soluţia problemei, prin crearea unui partid care să răspundă dorinţei de nehotărîre a acestui electorat -cu alte cuvinte, să-şi asume riscul de a lua hotărîri în numele lui. Aşa stînd lucrurile, nu e de mirare că domnul lon-şeful-de-scară l-a aprobat în toate etapele discursului său. Că nu a fost vorba
92
doar de o aprobare formală, din politeţe, o dovedeşte spiritul critic manifestat la un moment dat, mai precis, atunci cînd a întrebat:
— Păi, staţi puţin, cum luăm hotărîrea de înfiinţare a partidului dacă sîntem nehotărîţi ?
■— Nu e nici o contradicţie, explică domnul Vasile. Viaţa arată că orice partid începe prin a-şi contrazice fundamentele doctrinare. Nu ştim oare că iniţiativa de înfiinţare a Partidului Popescu a aparţinut unuia pe care îl chema Haritonovici ? Sau ce legătură poate fi între domnul Caşcaval şi Partidul Miracol, pe care dumnealui dorea să-l înfiinţeze în urmă cu cîţiva ani, dînd un anunţ la ziar ? Nici măcar cei care au înfiinţat Partidul Comunist nu erau iniţial comunişti, ci social-democraţi, iar acum, după Evenimente, s-a întîmplat invers.
Dar ce este, în definitiv, sufletul ? Dacă luăm Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia din 1975, aşa cum a procedat de altfel şi Temistocle, vom vedea că « sufletului»i se acordă 41 de rînduri, cu 4 mai mult decît cuvîntului «corp», dar cu 4 mai puţin decît cuvîntului «ureche». Pentru comparaţie, cuvîntul înrudit,« psihic», beneficiază de numai 6 rînduri,«raţiune » este expediat în 9 rînduri,«spirit»în 23, în vreme ce cuvintelor«coadă » şi« cap »le revin 73, respectiv 102 rînduri. la să vedem, cuvîntul « cuvînt»în cîte rînduri este explicat ? în 50. Deşi genial, Temistocle era totuşi prea mic pentru a aprecia valoarea ştiinţifică a unor asemenea statistici, pe baza cărora numeroşi savanţi şi-au obţinut titlul de doctor în filologie.
Dicţionarul oferă două înţelesuri de bază ale cuvîntului« suflet», unul materialist, altul idealist. Din punct de vedere materialist, sufletul este totalitatea proceselor afective, intelectuale şi voliţionale ale omului. Altfel spus, o mulţime de lucruri! în schimb, în filosofia idealistă şi în concepţia religioasă, ne explică aceiaşi dicţionar, sufletul este o substanţă spirituală care îi dă omului viaţă şi care este socotită de origine divină şi cu esenţă veşnică. Acest al doilea caz aminteşte de raţionamentul lui Nietzsche, potrivit
93
căruia în afirmaţia «fulgerul luminează »introducem în mod fraudulos ipoteza unei existenţe în sine căreia îi aparţine lumina şi care o produce - atribui unui efect rolul de cauză şi-l învestesc ca subiect. E ca şi cum aş spune «el luminează », fără a observa că «el» este tocmai efectul de lumină numit«fulger». Dar, dacă, gîndesc fulgerul separat de lumina lui, nu l-am negat deja ? Cum să facem ca să fie bine şi toată lumea să fie mulţumită ? Temistocle nu ştia încă nimic despre filosofia lui Nietzsche şi nu e deloc sigur că argumentele acestuia l-ar fi ajutat la scrierea unei compuneri de nota zece despre stările sufleteşti. Or, el tocmai asta dorea. Sentimentele lui faţă de domnişoara profesoară Zenovia şi celelalte procese afective, intelectuale şi voliţionale pe care prezenţa ei sau numai gîndul la ea i le provocau trebuiau descrise într-un mod cît mai adecvat.
întîmplător, răsfoind colecţia revistei Magazin, găsi un articol care lămurea într-un chip neaşteptat problema. Este vorba despre articolul cu titlul«O femeie a văzut Sufletul», de Ion Ţugui. Nici nu se putea altfel, avînd în vedere faptul că bărbaţii sînt mai puţin sensibili la asemenea lucruri.« Două informaţii sosite în anul din urmă din Anglia par să se confirme în fenomenologia paranormală - „cîntărirea" cu aparate de mare sensibilitate a „ceva" ce dispare din corpul omenesc în clipa cînd moare şi înmulţirea fără precedent a persoanelor care se pomenesc din senin cu capacităţi extrasenzoriale», ne asigură pentru început autorul. Dar asta e numai introducerea. Mai încolo vedem şi cum ar putea să arate sufletul, graţie mărturiei şocante a doamnei F., dintr-un oraş de cîmpie. la te uită, la fel ca Bacăul! Altă coincidenţă: doamna F. este o profesoară respectată, ca şi domnişoara Zenovia. Păcat că autorul uită să-i dea numele întreg, şi nici numele oraşului de cîmpie nu ni-l divulgă, i-am fi putut trimite o felicitare. întîmplător, dumneaei a fost chemată în comuna natală să asiste la moartea unei rude apropiate. Dar mai bine să dăm din nou cuvîntul autorului, care, la rîndul său, citează cu precizie spusele doamnei F: «Mă uitam la faţa muribundei, prin minte îmi treceau atîtea
94
amintiri. în studenţie mă ajutase. Eram ca două surori. Dar gîn-durile mi-au dispărut în momentul cînd am zărit, fără nici o îndoială, ieşind pe gura muribundei un abur alb. Mă aflam într-un unghi potrivit, nu bătea nici o lumină, nici un artificiu nu exista în locul respectiv. Dar aburul l-am văzut ieşind lent, parcă prea uşor pentru a se desprinde de mască şi, dintr-o dată, la cîţiva centimetri de faţa moartei (ştiam că murise de cîteva clipe), ceea ce mi se păruse a fi un abur s-a conturat într-o sferă de mărimea unei mingi de tenis. Era albă şi compactă. Mi-au dispărut lacrimile, tristeţea, durerea, şi m-am pomenit uitîndu-mă la jocul acelei „mingi albe" uşor transparente. Plutea. Avea o mişcare ordonată în încăpere. Părea că măsoară spaţiul, că cercetează oamenii sau că îi atinge uşor, fără ca ei să simtă. Mişcarea sferei prin odaie a durat vreo cinci minute, pînă cînd toată lumea a spus că trebuie să se apuce de rînduielile pentru înmormîntare. Cînd sfera s-a apropiat de mine, am simţit o căldură ciudată, ca atunci cînd te loveşte în obraji un curent cald si plăcut. Ultima oară am zărit sfera călătorind pur şi simplu pe tavanul odăii, iar cîteva minute mai tîrziu a dispărut. Nu ştiu unde, cum...»
Mărturia doamnei F. dintr-un oraş britanic de cîmpie e mai puţin neobişnuită pe cît pare la prima vedere şi nici măcar n-ar trebui să ne mire. Oare nu ne asigură Origen, în Despre rugăciune, că trupurile îngerilor sînt sferice? « Nu trebuie să ne închipuim că fiinţele cereşti au trupuri şi genunchi ca şi noi, din moment ce s-a demonstrat de către cei care au cercetat temeinic această problemă că ele posedă trupuri sferice.»în aceste condiţii, e cît se poate de normal ca sufletul prietenei doamnei F., devenită prin moarte naturală o fiinţă cerească, să fi dobîndit forma sferică a unei mingi, fie ea şi de tenis.
Pentru Temistocle, lectura acestui articol a fost ca o iluminare, căci, spre deosebire de explicaţiile abstracte din dicţionar, aici se vorbea de ceva concret. Sufletul nu mai era ceva confuz, ascuns îndărătul unor cuvinte cu un conţinut destul de problematic, ci devenea un obiect pe care, dacă voiai, puteai să-l şi
95
desenezi. Căldura aceea ciudată, ca atunci cînd te loveşte în obraji un curent cald şi plăcut, o simţea şi el de fiecare dată cînd domnişoara Zenovia trecea pe lîngă banca lui, fără să ştie însă că s-ar datora « unui abur în formă de minge de tenis ». De emoţie, în prima seară n-a putut scrie nimic.
A doua zi însă, în timp ce se întorcea de la şcoală, se întîlni pe trepte cu domnii Vasile şi lon-şeful-de-scară. Ceva mai devreme, dumnealor tocmai constituiseră grupul de iniţiativă pentru înfiinţarea unei noi formaţiuni politice, iar acum urcau către etajul opt, întrucît domnul Vasile îşi exprimase dorinţa de a-i lăsa lui Simion nişte pantofi la reparat. Fireşte, o dorinţă cu conotaţii politice, deşi domnul Vasile adusese într-adevăr într-o sacoşă de plastic nişte pantofi mai vechi pentru a-şi demonstra şi pe această cale bunele intenţii. In realitate, urmărise doar să-l convingă pe domnul lon-şeful-de-scară că are neapărată nevoie de serviciile lui Simion, obligîndu-l în cele din urmă să-i mărturisească adevărul: Simion nu mai locuia acolo !
— Dar unde s-a mutat? întrebase domnul Vasile, pre-făcîndu-se că nu ştie nimic. Trebuie neapărat să-mi repar pantofii ăştia, nu mai am cu ce mă încălţa, adăugase dumnealui.
Domnul lon-şeful-de-scară ezitase mult înainte de a-i răspunde, întrevăzînd în argumentul domnului Vasile o posibilă soluţie a problemei. Simion trebuia convins că oamenii au nevoie de serviciile sale : nu va putea să le mai repare încălţămintea dacă stă tot timpul închis în lift. Dar, pe de altă parte, dacă ar fi recunoscut faţă de domnul Vasile că ştie unde « s-a mutat» Simion şi, mai mult decît atît, i-ar fi indicat şi locul - în lift, la etajul opt -, ar fi pierdut pentru totdeauna posesiunea secretului al cărui mic deţinător credea că este şi care îi dădea, într-adevăr, sentimentul reconfortant al unei puteri oculte. Faptul că, la ora la care Temistocle se întorcea de la şcoală, dumnealor tocmai urcau către etajul opt spune multe despre capacitatea de persuasiune a domnului Vasile şi despre talentul său diplomatic (aviz domnului
96
Patapievici!). Trecînd pe lîngă cei doi, Temistocle le dădu bună ziua, după cuviinţă, suind apoi cîte două trepte şi grâbindu-se să le-o ia înainte, ca nu cumva să i se pună vreo întrebare din acelea atît de obişnuite la oamenii în vîrstă, de genul:« Măi băieţaş, ia spune, ţi-s dragi fetele ?»
Şi totuşi, oricît s-ar fi grăbit, cînd ajunse pe palierul de la etajul opt, se opri cîteva clipe şi privi spre uşa liftului. Poate presimţea ceva ?
Cu două etaje mai jos, domnul lon-şeful-de-scară şi domnul Vasile aveau următorul dialog :
— Bine, dar presupunînd că cineva mă întreabă dacă vrem să accedem la guvernare, ce-i răspund ?
— Noi nu vrem să guvernăm, noi vrem un singur lucru : să se ştie!
Cu mici deosebiri, erau tocmai cuvintele pe care, cîteva minute mai tîrziu, domnul lon-şeful-de-scară le va auzi şi de la Simion. Cînd ajunseră sus, dumnealui făcu mai întîi un semn discret cu palma către domnul Vasile, cerîndu-i să nu mai facă nici un zgomot. îşi apropie urechea de uşa liftului şi ascultă. Apoi făcu doi paşi înapoi, îşi drese glasul şi întrebă :
— Nea Simioane, mai eşti acolo ?
— Dar unde să fiu ? veni răspunsul.
— Păi... acasă, în garsoniera dumitale ! Uite, te caută cineva, a venit cu nişte pantofi la reparat. Poftiţi, domnule Vasile, veniţi mai aproape, spuneţi-i şi dumneavoastră ce credeţi.
Uşor emoţionat, domnul Vasile făcu dţiva paşi mărunţi spre uşa liftului şi puse o întrebare cam nelalocul ei.
— Bună ziua, domnule Simion, ce mai faceţi ?
— Cine întreabă ?
— Vasile, fost director la Combinatul de îngrâşare a Porcilor.
— A, salut, nea Vasile. Cum e, te mai ţin pantofii ?
Era întrebarea obişnuită a lui Simion faţă de toţi clienţii, dar, pe moment, domnul Vasile se fîstîci, nu ştiu ce să răspundă.
97
— Bine, mulţumesc de întrebare, zise.
Văzîndu-I în încurcătură, domnul lon-şeful-de-scară sări să-i dea o mînă de ajutor.
— Ascultă, nea Simioane, de ce stai dumneata aici, de ce nu te potoleşti în casa dumitale ? în definitiv, ce scop urmăreşti ?
— Nu urmăresc nimic, vreau doar ca să se ştie !
Cei care au remarcat că, în ultima vreme, domnul Anghel devenise mult mai distant ca altădată aveau perfectă dreptate. Nu cunoşteau însă motivele acestei distanţări. în definitiv, în primele zile, nici măcar dumnealui nu pricepuse ce-ar putea fi. Mai întîi îi apăruseră nişte punctişoare roşii deasupra gleznei, numai cîteva, chiar acolo unde elasticul şosetei se strînge pe picior. Le pipăia uimit, le scărpina puţin, tampona cu vată şi spirt... Să fi apărut din cauza apei ? De la o vreme, apa asta e în stare de orice. Şi are un gust de parcă ar fi spălat cineva scutece în ea. Ce să mai spunem de miros ! Deşi, prin natura ei, cel puţin teoretic, apa este incoloră, inodoră şi insipidă. în fine, locatarii o folosesc aşa cum li se furnizează. Cîteodată face nişte clăbuci de mai mare dragul, nu-ţi mai trebuie nici săpun, nici şampon, nimic. E de-ajuns să intri în cadă şi să dai de cîteva ori energic din picioare - te-ai acoperit tot de spumă ! Mai greu e cînd vrei să faci un ceai. Se umflă şi dă în foc, parcă ar fi lapte. E bun şi ceaiul. Numai că miroase a amoniac. Iar amoniacul, la rîndul lui, miroase a urină. L-a întrebat într-o zi pe domnul lon-şeful-de-scară :«Dumneavoastră ce părere aveţi ? S-o fi montat greşit vreo conductă pe undeva ?»« Pe dracu, apa e la fel în tot oraşul, din cauza combinatului chimic.»
Deci aşa. Din fericire, apa nu avea nici o vină, lucru de care domnul Anghel s-a convins însă foarte tîrziu. Bubuţele se lăţiseră între timp pînă pe la genunchi şi îl gîdilau cu apropouri tot mai insinuante şi cam vulgare, cu deosebire înainte de a adormi. Odată avusese nişte mîncărimi din astea de la ciorbă. Naiba ştie din ce motive, făcuse diaree. Zile în şir nu-i mai trebuise nici un fel de mîncare - numai cît vedea farfuriile, parcă îl strîngea ceva la burtă,
98
o lua b fugă spre toaletă şi cînd colo dădea afară, ce? Un fel de terci, o zoaie gălbuie şi puturoasă. Nici n-ai fi crezut că lichidul acela era în stare să producă nişte reacţii atît de violente în organism... Dar nu era nici de la mîncare. A mai întrebat în stînga şi în dreapta printre vecini: « Cum vă simţiţi ? Vreo intoxicaţie, ceva mîncărimi, colite, crampe ?» Nici gînd !
Noroc cu nevastâ-sa ! Doamna Aglaia are un spirit practic cu totul remarcabil deoarece lucrează, ca şi doamna Filofteia, soţia domnului Toma, în comerţ.
— E rîie, dragă ! Cine ştie de la ce tîrfă ai luat-o... Exagera, ca de obicei. Se putea foarte bine s-o fi luat în
autobuz. De ce neapărat de unde presupunea dumneaei ? Numai aşa, ca să se certe iarăşi. Dacă trece o zi şi nu se ceartă, doamna Aglaia are insomnie. Aşa, după cîte o ceartă zdravănă, doarme tun. Bineînţeles că dumnealui încearcă de fiecare dată să evite momentele de tensiune, vorbindu-i şi purtîndu-se cît mai politicos.
— Dar, scumpa şi nepreţuita mea soţie, ştii foarte bine că tu eşti singura şi adevărata mea dragoste !
— Da ? Dar atunci ce căutai ieri cu aia pe stradă ? ^- Care aia ? Am stat toată ziua la birou !
— Te-a văzut vecina cu una pe stradă, nu se lasă ea.
— Singura mea iubire, ştii bine că vecina noastră e tîmpită ! Vrea cu orice preţ să ne distrugă căminul, e geloasă pe fericirea noastră.
— Dar alaltăieri ? îşi aminteşte brusc doamna Aglaia.
Şi aşa mai departe. Femeile judecă întotdeauna subiectiv, dintr-o perspectivă îngustă şi egoistă. E rezultatul evoluţiei lor istorice. Deci ele n-au nici o vină. Chiar şi atunci cînd doamna Aglaia face cîte o tîmpenie care îl scoate din minţi, domnul Anghel ştie că tot pentru fericirea dumnealui o face. în această privinţă, nu are a-i reproşa nimic, decît că se întîmplă cam des.
A fost şi la doctor. E destul de jenant să aştepţi şi aici la coadă, fiindcă pe uşă scrie «dermato-venerice». Liniuţa aceea dintre « der-mato» şi «venerice» musteşte de aluzii nu tocmai decente. In
99
sfîrşit. O femeie care, pînă să intre, a împletit aproape jumătate de pulover l-a întrebat:
— Mata ce ai ?
— Alergie.
— Alergie la ce ?
— Aşa, în generai.
Doctorul s-a uitat mult la bubuţe şi tot clătina din cap.
— N-o fi lepră, doctore ?
— Dracu să mă ia, nici eu nu ştiu ce să mai spun. Pare a fi totuşi o formă de scabie, dar foarte rezistentă. Deocamdată încearcă unguentul cu sulf, pe urmă mai vedem noi.
Numai că unsoarea cu sulf lipsea momentan din farmacii. Aşadar, încerca să o ţină pe loc cu oţet. Oţetul e bun, în sensul că te calmează pe moment, dar nu are nici un alt efect. Şi ustură a naibii, parcă te jupoaie ! Ca să mai spunem ce miros răspîndeşte. Dacă îl întreba cineva, zicea şi dumnealui că probabil a transpirat. Observase că şi alţii miros a oţet cînd transpiră. De fiecare dată, farmacista zicea : « Am avut, dar s-a terminat.» Nu-i vorbă, farmacistele astea mai şi mint. începuse a intra la bănuieli. Se uita după cîte unul pe stradă - şi ăsta o fi avînd ? Ca să te lămuireşti, trebuie să-i urmăreşti mai multă vreme. Aşa, pe moment, nu-ţi dai seama. Domnul Anghel cel puţin avea grijă să se scarpine cît mai discret, ca din întîmplare. Adevărul e că uneori îl muşca din piele cu o lăcomie feroce : ici ardea, colo ustura, dincolo tăia, alături frigea - un delir! l-ar fi trebuit vreo două duzini de mîini ca să se descurce.
Tot trecînd zilnic pe la farmacie, aproape că se împrietenise cu fata aceea. O fată destul de drăguţă, numai că avea o alunică păroasă la colţul gurii şi ochii tulburi, ca de vacă. înainte de a intra, domnul Anghel se învîrtea cîte un sfert de oră pe lîngă farmacie, prefărîndu-se că se uită la borcanele de porţelan din vitrină pe care scria ceva latineşte, aşteptînd astfel ora închiderii sau un alt moment prielnic, cînd nu erau prea mulţi clienţi. Atunci intra, îşi spunea în şoaptă dorinţa, farmacista făcea anume pe
100
surda, pentru ca dumnealui să repete, privind precaut în toate părţile, parcă ar fi conspirat. întindea gîtul pe deasupra raftului şi rostea pe un ton implorator: Unguent antiscabic.«Oricum, parcă sună mai altfel. » « N-avem !» Sau :« Am avut dar s-a terminat. »
Pînă la urmă a obţinut totuşi o cutie de unguent şi a venit bucuros cu ea acasă. Ăla micu', crezînd că e şerbet, şi-a întins rapid pe o felie de pîine şi a muşcat lacom din ea. Noroc că n-a înghiţit decît o dată. A vărsat, săracul, două zile. Alt scandal cu nevastă-sa - parcă dumnealui avea vreo vină ! Nici nu băgase de seamă cînd mica bestie pusese laba pe cutia cu sulf, căci intrase la toaletă ca să se scarpine. Dar dumneaei cică : « Ar fi trebuit să-ţi dai seama, doar ştii cît e de mîncăcios !»
— Dar, groaznica mea iubire, aveam de rezolvat o necesitate intimă foarte urgentă ! Iar această spurcăciune dulce şi adorabilă, care e rodul iubirii fatale ce ne-a unit în urmă cu mulţi ani, m-a pîndit şi mi-a înhăţat cutia. Poftim, deci, şi judecă, dacă eşti
în stare, ce vină am eu !
— Eşti neglijent, asta e ! Ai lăsat-o pe masă, iar dracul de
copil a luat-o, crezînd că e de mîncare.
— Ba nu, poţi să-l întrebi, am ascuns-o în şifonier!
— Ce să-l mai întreb, nu vezi că nu poate vorbi ? Cum
deschide gura, vomită.
Unsoarea aceea, cît a mai rămas din ea, nu i-a fost de prea mare folos. Mai avea şi un miros împuţit, de turbane, de ou clocit sau pur şi simplu de chinez mort. Cel mai mare neajuns e însă altul: pătrunde în haine, care devin oarecum jilave, solzoase şi grele, foşnesc ciudat, iar pielea se usucă, se face pergamentoasă, iar după o vreme începe să cadă, ca o văruiala coşcovită. Deşi, după cîte scrie în prospect, unguentul e lipsit de toxicitate şi nu are contraindicaţii.« Se unge tot corpul 3 serii consecutive, după care se face baie şi se schimbă lenjeria ». Da ? Asta s-o creadă ei! Domnul Anghel s-a uns în treizeci de serii consecutive, şi tot degeaba. Farmacista nici nu voia să-l mai vadă, zicea că a consumat raţia de unguent a întregului oraş. A fost nevoit să meargă
101
din nou la doctor, să-i dea altă reţetă. Şi el a zis la fel: asta nu e scabie - dacă era scabie, trebuia să se vindece.
Bubuţele dispăreau ici, apăreau dincoace. I s-au vindecat picioarele, a început să-l mănînce spinarea. Uneori mîncărimea apărea în acelaşi loc de unde o izgonise cu o zi în urmă. Dacă n-ar fi fost pauza de prînz, cînd putea da o fugă pînă acasă, nu se ştie ce gest nebunesc ar fi făcut, căci între timp ajunsese la cap. Cu două săptămîni înainte de a se fi blocat liftul, l-a vizitat frate-său, care e sondor. Lui i-a putut spune totul, în chipul cel mai sincer. A dat gînditor din cap. Hm! Şi destul de încurcat. Domnul Anghel n-a îndrăznit să-l întrebe dacă şi el avea sau avusese. Experienţa altuia s-ar fi putut dovedi utilă.
— N-ar trebui să te mai scarpini. Cum eşti tu căpos şi te scarpini mereu, nu e de mirare că s-a întins pe tot corpul, îi zise. II ştia aşa de cînd erau mici, se băteau mereu. într-o zi, domnul Anghel i-a tăiat cu toporul un deget de la picior. N-ai răbdare, asta e! Trebuie să n-o mai scarpini. Sau, dacă ai luat-o de la o femeie, ai putea scăpa dînd-o altei femei. Aşa i s-a întîmplat unui maistru de la sonda mea. S-a dus la una, i-a dat-o ăleia şi a doua zi nu mai avea nimic. Pielea, roză ca de prunc. Hm, da, cam asta e, a mai zis şi a plecat.
S-a întors peste cîteva zile să-i aducă o sticlă cu ceva care mirosea a petrol lampant. Domnul Anghel crezu mai întîi că e petrol de la sonda unde lucrează frate-său, dar se înşela. Era Lindavet, o substanţă cu care se tratează oile. îi explică el:
— Fii atent! Tu eşti cam încăpăţînat şi parcă văd că-ţi dai foc cu asta. Pui zece grame la trei litri de apă şi cu soluţia aceea, care e albă ca laptele, te dai de trei ori pe zi. Dezinfectezi şi lenjeria şi hainele, tot. Acţionează rapid şi eficace. Vezi să nu-ţi bea ăla micu' din ea, crezînd că-i lapte...
— Ustură?
— la te uită la el! Şi ce dacă ustură ? O să te usture un pic, acolo, dar cum vrei să scapi ? Am ştiut eu că eşti un încăpăţînat
102
fără pereche, aşa ai fost de mic. Te-ai învăţat cu rîia asta şi nu mai vrei să scapi de ea...
— Doctorul zice că poate nu-i rîie, încercă domnul Anghel
să se apere.
— Ei, poftim ! Vezi ? Iar mă contrazici! Dar ce e, dacă nu
e rîie ?
— Zicea că trebuie să fie altceva, nici el nu ştie ce, un fel de alergie...
A plecat destul de supărat fratele atunci. îi intrase în cap că numai el îl poate vindeca. Altădată i-a adus un spray pe care scria «Optimist - spray contra gîndacilor».
— Atacă numai animalele cu sînge rece, îl asigurase. Pentru animalele cu sînge cald nu e toxic.
Mda, numai că asupra rîiei n-a avut cine ştie ce efect. Deşi e şi ea un fel de animal cu sînge rece. într-adevăr, cît timp pulveriza spray-ul acela pe piele, nu-l mai mînca. Dar de cum l-a terminat, mîncărimile au revenit. Extraordinar cît de rezistent poate fi un animal cu sînge rece! De altfel, nici nu mai trăgea nădejde să scape vreodată de el. Are dreptate frate-său : s-a obişnuit. Dacă, prin absurd, mîine nu l-ar mai mînca pielea, s-ar simţi oarecum stingher, neliniştit, i-ar trebui o perioadă de acomodare.
Ca de obicei, la orele prînzului, domnul Anghel urca în grabă scările pentru a profita la maximum de aşa-zisa pauză de masă, obţinută printr-o favoare de la şeful său. Atît de grăbit încît, fără să vrea, o ajunse din urmă pe domnişoara profesoară Zenovia, care tocmai urma să facă o vizită la domiciliu elevului Temistocle, în calitate de dirigintă. Domnul Anghel nu făcuse cunoştinţă cu domnişoara profesoară, totuşi, fiindcă o văzuse de cîteva ori prin preajma blocului, gîndind pesemne că se mutase aici de curînd, sau din simplă politeţe, o salută ca şi cum ar fi cunoscut-o.
— Sărut-mîna.
— Bună ziua, domnule, răspunse ea. Nu vă supăraţi... Deşi teribil de grăbit, domnul Anghel se opri pentru a asculta continuarea frazei: Aici locuieşte elevul Temistocle ?
103
— Da, desigur, la etajul opt, răspunse dumnealui, întrebarea fusese pusă anume pentru ca domnul Anghel
să nu creadă din proprie iniţiativă că dumneaei ar merge în altă parte, dar fiindcă se arătase atît de amabil, trebui să asculte şi următoarea întrebare.
— Este un copil bun, respectuos ?
— Da, foarte bun. Răspunsul însă nu o mulţumi.
— Scuzaţi-mă, nu vă cunosc, dar cred că pot să vă mărturisesc un lucru : după părerea mea, este un copil genial!
— Tot ce se poate, admise domnul Anghel.
— Cîndva voi fi mîndră că am fost diriginta acestui copil. —- De ce ? întrebă dumnealui neatent, ceea ce o făcu pe
domnişoara Zenovia să-l privească un pic cam ciudat.
—■ Fiindcă e un geniu! şopti dumneaei, ca şi cum i-ar fi destăinuit un mare secret.
Dar poate că şi domnul Anghel avea dreptate în felul său. Cîndva fusese şi dumnealui un copil genial, ştia o mulţime de poezii şi învăţase să cînte la acordeon, toţi îi prevedeau un viitor strălucit, numai că, de la o vreme, lucrurile începuseră să meargă din ce în ce mai prost, mai ales după ce se însurase.
Cei doi se despărţiră la etajul patru, urîndu-şi o zi bună în continuare. Domnul Anghel intră direct la toaletă, de dezbrăcă cu mişcări precipitate şi începu să se frece pe sub coaste şi printre picioare cu un burete aspru, de plastic, gîfîind de plăcere. După aceea se unse cu oţet şi pulveriza soluţia adusă de fratele său, care îi dădea senzaţia că pielea i-a luat foc. La urmă se mai unse pe ici, pe colo şi cu unguentul sulfuros cumpărat de la farmacie.
In acest timp, domnişoara Zenovia ajunse la etajul opt, dar în ultima clipă, în loc să apese pe butonul soneriei de la apartamentul în care locuia Temistocle, aşa cum făcea de obicei, bătu uşor, după un cod stabilit în prealabil, la uşa garsonierei domnului Nicostrat...
104
Apa vine de undeva de sus. Mai întîi urcă : gîlgîie prin ţevile groase, susură prin cele subţiri, uneori mai şi fîsîie cînd vreo gospodină dă drumul la robinet ca să spele vasele... Apoi ţîşneşte zglobie pe undeva, printr-o crăpătură mică, şi începe să se prelingă pe ţeava către subsol. Cînd ţeava ajunge în contact cu peretele, un firicel mai aventuros părăseşte firul principal, găsindu-şi drum printre zgrunţurii de ciment şi prin porii lui. Fenomenul astfel rezultat a căpătat numele de infiltraţie sau igrasie şi, de obicei, este însoţit de un puternic miros de mucegai.
Aceasta pare să fie regula generală, dar, în anumite cazuri, ea nu se verifică. De exemplu, situaţia garsonierei domnului Nicostrat e puţin diferită. Apa necesară fenomenului descris adineauri nu mai urcă, pompată prin ţevi, pînă la etajul opt, ci coboară direct de pe acoperiş atunci cînd stratul impermeabil de asfalt devine permeabil. Lucru care se întîmplă în mod natural, cîteva zile la rînd, după fiecare ploaie. De aceea una din posturile yoga preferate ale domnului Nicostrat este stînd în cap, complet dezbrăcat. Aşa a văzut dumnealui cîndva un yoghin ia mare, în staţiunea Costi-neşti. Este o postură care îi permite să vadă cum apa, în loc să coboare, urcă. Prin concentrarea energiilor pozitive, ascensionale, domnul Nicostrat reuşeşte uneori nu numai să facă să urce apa, ci şi să reducă, milimetru cu milimetru, dimensiunile petei de igrasie din colţul tavanului. Din păcate, de îndată de termină exerciţiul de meditaţie şi revine, ca să zicem aşa, cu picioarele pe pămînt, lucrurile reintră în normal.
Domnul Nicostrat nu este inginer, aşa cum crede domnişoara Zenovia. Are numai liceul, dar faima dumnealui a depăşit de mult graniţele judeţului. Din pricina activităţii clubului deTantra Yoga, înfiinţat pe vremea regimului comunist, domnul Nicostrat a fost socotit chiar un element subversiv. Caracteristica cea mai seducătoare a acelui club era că oferea totul şi nu cerea nimic : cursanţii puteau fi mari gînditori fără să gîndească, aşa cum puteau deveni şi mari filosofi citind doar cele două-trei cărţi recomandate de dumnealui, cărţi care circulau clandestin. în final, se ale-
105
geau totuşi cu un fel de iniţiere practică în tehnicile sexuale, numai că denumirile exotice, misterioase ridicau mult nivelul intelectual al acelor plăcute experienţe. îmbinarea spiritualului cu sexualitatea este tot ce-şi poate dori mai mult un tînăr sau o tînără, iar clubul domnului Nicostrat tocmai asta le oferea cursanţilor, desigur contra unei modice cotizaţii. Cum educaţia sexuală în şcoli lăsa şi încă mai lasă de dorit, iniţiativa dumnealui a avut, mai ales în rîndurile adolescenţilor, un succes enorm, care i-a făcut să intre la bănuieli pe anumiţi tovarăşi. Atunci, tovarăşii au luat măsuri. Deoarece sexualitatea, fiind o formă de exprimare a libertăţii, submina siguranţa naţională, domnul Nicostrat a devenit fără să vrea martir şi disident. L-au interogat, i-au interzis şi după aceea i-au dat drumul. De la Evenimente încoace, alegerea partenerului sexual nu mai este considerată un delict, astfel că toate felurile de yoga s-au putut dezvolta nestînjenite. Totuşi, domnul Nicostrat a continuat să acţioneze cît mai discret cu putinţă, nu fiindcă s-ar teme acum de represalii politice, ci pentru a nu plăti impozit. De fapt, nimeni nu ştie unde funcţionează clubul său de yoga, dacă mai funcţionează sau nu. Judecînd după vizitele frecvente ale unor admiratoare, sau numai discipole, s-ar crede că da. Dar, dacă vreun vecin sună la uşa dumnealui, nu-i răspunde nimeni. Probabil că tocmai în momentele acelea meditează.
Cei care au adăugat la numele domnului Nicostrat porecla Zăvorîtul nu ştiu însă un adevăr elementar: spre deosebire de uşile celorlalte apartamente, uşa de la garsoniera dumnealui stă mai tot timpul descuiată. Pentru a constata acest lucru, nu trebuie să foloseşti soneria; e suficient să ciocăneşti uşor, de două ori la rînd şi apoi, după o anumită pauză, încă o dată, aşa cum a procedat domnişoara Zenovia ; vei auzi o voce dinăuntru care îţi spune : «intră ». Este chiar vocea domnului Nicostrat.
Domnişoara Zenovia îl găsi, ca de obicei, în postura sa favorită, de « lumînare », complet dezbrăcat. Prima dată cînd îl văzuse astfel se speriase un pic, aşa cum i se întîmplă oricărui novice, neputîndu-şi lua ochii de la /iriga-ul care îi atîrna în voie de-a
106
lungul abdomenului. După aceea însă, pe măsură de domnul Nicostrat reuşise să o iniţieze, învăţînd-o mai întîi cele 64 de reguli din Kama-Shastra, apoi primele zece capitole din Chatushshashti, temerile de la început îi trecuseră cu totul. De fapt, primele trei subiecte, respectiv îmbrăţişarea, sărutul şi zgîrierea cu unghiile sau cu degetele, se dovediseră foarte uşoare. Abia cînd ajunseră la jataveshtitaka («înlănţuirea şarpelui») şi după aceea la vrlk-shadhirudhaka («căţăratul în copac»), domnişoara Zenovia se văzu pusă în situaţia de a lua o decizie importantă : mergem mai departe sau ne oprim aici ? Căci în vrikshadhirudhaka, bunăoară, femeia « punîndu-şi un picior pe piciorul amantului, celălalt pe una din coapsele sale, îşi trece unul din braţe pe sub şalele sale şi celălalt pe umeri, murmură cu voce joasă, ca şi cum ar gunguri şi vrea, în vreun fel, să se caţere pe el pentru a-l săruta », de unde şi denumirea de « căţărarea în copac ». E destul de complicat. Ce să mai spunem de tila-tandulaka, adică « amestecatul boabelor de susan şi orez »? Asimilarea tuturor acestor cunoştinţe, inclusiv pronunţarea corectă, în sanscrită, a numelor respective, n-a fost deloc uşoară. Ea trebuia însă precedată de alte numeroase achiziţii teoretice şi practice, cum ar fi a zecea regulă din Kama-Shastra, «fixarea unor bucăţi de sticlă pe un panou-mozaic », apoi «jocul paharelor muzicale umplute cu apă », care constituie a douăsprezecea regulă a aceleiaşi doctrine, sau cele nouă feluri de muşcături, dintre care domnişoara Zenovia prefera «linia de giuvaiere », « norul destrămat» şi « muşcătura mistreţului », aceasta din urmă lăsînd rînduri dese, cu intervale roşii între ele, imprimate pe umeri şi pe sîni. în etapa următoare, întrucît, 'după clasificarea învăţatului Babhravya, domnişoara Zenovia făcea parte din categoria femeilor mrlgi (« căprioară »), datorită yoni-ului de mică profunzime, iar potrivit aceleiaşi clasificări, domnul Nicostrat era « cal », graţie (inga-ului său prelung şi noduros, uniunea lor fiind din categoria foarte înaltă, poziţia larg deschisă s-ar fi presupus a fi cea mai indicată, dar dumneaei ar fi preferat totuşi«fenta bambusului». Mai tîrziu, în cursul unor
107
şedinţe suplimentare, obţinu de asemenea anumite cunoştinţe despre « poziţia crabului»,« poziţia suspendată » şi« săritura tigrului », putînd face unele observaţii personale referitoare la avantajele şi dezavantajele fiecăreia. Legat de toate acestea, nu lipsită de dificultate s-a dovedit a fi învăţarea diferitelor moduri de a lovi şi a sunetelor siflante {sit) recomandate într-o situaţie sau alta. La început, totul părea într-adevăr foarte dificil, însă cu timpul, dovedind răbdare şi perseverenţă, obţinu rezultate mai mult decît acceptabile. Cel puţin, domnul Nicostrat o asigură că însuşirea sunetelor tunătoare şi gungurite era aproape perfectă, rămînînd să le mai exerseze pe celelalte : him, phut, phat şi sut. Dar pentru a-l cita încă o dată pe Babhravya :« Regulile din Shastra se pot aplica doar atîta timp cît pasiunea bărbatului este potrivită ; dar, odată pornită roata iubirii, nu mai există nici Shastra, nici reguli » Asta nu înseamnă decît că, sărind peste anumite etape, domnişoara Zenovia a putut ajunge într-un timp relativ scurt la examenul cel mai dificil, auparishtaka, în faţa căruia se afla astăzi, fără să fi fost prevenită.
Din nefericire pentru el, Temistocle fusese martorul involuntar şi neputincios al aproape tuturor etapelor iniţierii dirigintei sale, ceea ce, bineînţeles, dumneaei nu avea de unde să ştie. Dimpotrivă, era ferm convinsă că frecvenţa vizitelor sale la domiciliul elevului Temistocle, expresie a atenţiei deosebite pe care o acorda unui elev excepţional dotat, nu atrăsese atenţia nimănui şi cu atît mai puţin elevului în cauză. La încheierea fiecărei vizite, după ce ieşea din apartamentul bunicii Elemosina şi îşi lua rămas bun de la gazde, se îndrepta în chip convenţional spre lift dar, în loc să coboare (totuşi, uneori cobora un etaj sau două, de formă, pentru a urca îndată înapoi), se răzgîndea brusc şi, după ce-şi scotea pe furiş ochelarii de vedere, ascunzîndu-i în poşetă, bătea încet la uşa domnului Nicostrat, fără a se îndoi o clipă de eficienţa micii sale stratageme şi fără a bănui măcar că, în tot acest timp, bunica Elemosina stătea cu ochiul lipit de vizor. înţelegem abia acum de ce, încă din prima zi, sîmbătă, cînd majoritatea locata-
108
rilor blocului nici măcar nu ştiau prea bine ce se întîmplase, domnişoara Zenovia a fost una din persoanele cele mai profund afectate de blocarea liftului. Bătuse nervoasă de cîteva ori cu podul palmei în uşa grea de tablă, trăsese de mîner - degeaba ! Se întreba uimită şi revoltată de ce nu face nimeni reclamaţie. Dar cine să-i răspundă ?
De fapt, problema dumneaei nu era aceea de a urca opt etaje, ci de a găsi o modalitate de a se strecura neobservată în garsoniera domnului Nicostrat. Or, nemaiputînd utiliza stratagema cu liftul pentru că, practic, nu mai exista lift, trebuia să se gîndească la altceva, iar pentru asta avea nevoie de timp. Abia marţi la prînz, cu inima ticăind de emoţie, hotărî să urce cît mai discret pe scări pînă la ultimul etaj şi, asumîndu-şi toate riscurile, să intre direct în garsoniera domnului Nicostrat, urmînd ca după aceea să facă şi vizita de rigoare la domiciliul elevului Temistocle. Spre norocul dumneaei, tocmai atunci domnul Anghel venea de la serviciu pentru « pauza de masă », astfel că merseră împreună pînă la etajul patru şi discutară cu însufleţire despre calităţile excepţionale ale lui Temistocle. Cînd ajunse la etajul şase, domnişoara Zenovia auzi nişte voci de bărbaţi şi se gîndi cu groază că ar putea fi lucrătorii veniţi să repare liftul. Dacă ei se aflau într-adevăr acolo, la etajul opt, aveau s-o vadă atunci cînd, înainte de a bate la uşa domnului Nicostrat, îşi va scoate ochelarii şi-i va ascunde în poşetă, iar după aceea aveau să-şi arunce ocheade, deşi, la urma urmei, n-ar trebui să-i intereseze. De fapt, normal ar fi fost ca ei nici să nu ştie unde locuieşte domnul Nicostrat şi unde elevul Temistocle, să nu facă deosebirea între uşa unuia şi a altuia - dar ce mai e normal în ziua de azi ?
Vocile de bărbaţi pe care le auzea domnişoara Zenovia erau însă cea a domnului lon-şeful-de-scară şi cea a domnului Vasile. Dumnealor tocmai coborau scările după întîlnirea cu Simion, în cursul căreia domnul Vasile îi pusese anumite întrebări, fără a obţine însă şi răspunsurile dorite.
— Ei, ce părere aveţi ? întrebă domnul lon-şeful-de-scară.
109
Domnul Vasile părea destul de confuz, pe jumătate nedumerit, pe jumătate dezamăgit. Desigur, pilda cu tabla înmulţirii era cît se poate de limpede şi lesne de înţeles. (Pe scurt, această pildă spune că, pe vremea lui Ceauşescu, cînd elevii treceau obligatoriu clasa, fie că ştiau ceva, fie că nu, un profesor de matematică din Moineşti ajunsese cu elevii săi în clasa a douăsprezecea fără a reuşi să-i înveţe măcar tabla înmulţirii. Ca s-o înveţe, îi bătea în fiecare zi şi le dădea tot felul de pedepse, în zadar, căci morala este : bătaia singură n-a învăţat niciodată pe nimeni tabla înmulţirii.) Dar, pe de altă parte, Simion nu se lăsase convins să participe la constituirea Partidului Nehotărîţilor. Din contră, afirmase că este cît se poate de hotărît.
— Ştiu eu ce să spun? Problema merită, în orice caz, studiată.
Dar acum nu despre asta e vorba. Ci despre faptul că, la puţin timp după ce domnişoara Zenovia trecuse de dumnealor, răspunzîndu-le cuviincios la salut, şi intrase în garsoniera domnului Nicostrat aşa cum îşi dorise, adică neobservată de nimeni, Temistocle, care tocmai îşi răsfoia caietul de teme la limba română, pregătindu-se să înceapă lucrul la compunerea « Descrieţi o stare sufletească », auzi venind din apartamentul vecin nişte zgomote ciudate şi voci pronunţînd cuvinte greu de reprodus, deoarece erau în limba sanscrită. însă lucrul cel mai supărător nu era că vorbeau o limbă necunoscută, ci că una dintre voci semăna perfect cu a domnişoarei profesoare Zenovia. Prin ţeava de calorifer se insinua mai întîi clipocitul unui sărut nominal, însoţit de cîteva cuvinte în limba română despre dificultăţile pe care dumneaei trebuise să le înfrunte pînă cînd ajunsese la etajul opt şi de întrebarea «cînd se repară liftul», la care domnul Nicostrat nu prea ştiu ce să răspundă. Urmară pîcîiturile cîtorva săruturi palpitante (« atunci cînd fata, lăsînd un pic deoparte pudoarea, vrea să atingă buza care îi atinge gura şi, în acest scop, îşi mişcă buza inferioară »), însoţite de ceea ce în partea a doua, capitolul şapte din Kama-Sutra lui Vatsyayana (« Despre lovituri, sunete amoroase şi sus-
/10
pine ») este numit « gunguritul prepeliţei». Puţin mai tîrziu, după o pauză presărată cu zgomote înfundate şi scîrţîituri ale arcurilor unui pat, se auziră exclamaţile :« Mamă ! Tată !», iar gunguritului îi luă locul un sunet subţire şi plîngăreţ, întrerupt de mici suspine dar acoperit, la scurte intervale, de vocea mai groasă a domnului Nicostrat, care repeta insistent cuvîntul kshiraniraka, adică ceea ce se tălmăceşte prin « amestecarea laptelui cu apă ». Cîteva minute se lăsă liniştea, dar imediat de după acelaşi perete răzbătu pînă în camera în care Temistocle îşi făcea temele, sau mai precis încerca să şi le facă, tînguirea a două voci ce exprimau stări complet diferite : cînd vocea mai subţire urca, cea mai groasă cobora, şi invers.
în acest răstimp, biata minge de tenis pe care o adăpostea micul trup al elevului Temistocle se agita neputincioasă, pradă unor convulsii alimentate de tendinţe antagoniste, producînd valuri de frig şi de fierbinţeală în obraji şi pe şira spinării. Braţele i se îngreunaseră, picioarele îi amorţiseră începînd de la tălpi. Dacă ar fi trebuit să-şi descrie atunci starea sufletească, Temistocle ar fi început prin a recunoaşte că respiraţia i se făcea din ce în ce mai anevoioasă. Un lichid fierbinte, un fel de smoală topită, sau mai curînd vaporii înecăcioşi ai acesteia îi umpleau pieptul, în timp ce pe ecranul minţii alergau tot felul de imagini confuze, lipsite de formă, dar producînd prin ciocnire un fel de fulgere sau jocuri de artificii al căror evantai se arcuia amplu peste obiectele dinafară. Strîngîndu-şi tare pumnii săi mici, Temistocle înţepenise pe scaun într-o poziţie incomodă, lesne asimilabilă unei posturi yoga, care scurtcircuita cele două serpentine de energie vitală ale corpului şi membrelor, efectul imediat fiind saturarea obiectelor exterioare cu sarcini de forţă psihică şi fluidică. De altfel, fără să ştie, în acele momente el participa involuntar la ceea ce ocultiştii au denumit« acuplarea fluidică prin piromagie », adică lipsită de contact fizic. Mai pe înţelesul nostru, organismul bietului băiat se comporta ca într-o criză de spasmofilie. Conectat la întîmplările din camera alăturată, pe care şi le reprezenta potrivit experienţei
///
sale de copil, el le reconstituia şi le retrăia la o tensiune insuportabilă, pe care o persoană adultă ar fi comparat-o poate cu aceea a unui orgasm prelungit dincolo de orice limite rezonabile. Noroc că bunica Elemosina intră tocmai atunci în cameră şi, pre-făcîndu-se că ar căuta ceva în dulapul de haine, îl întrebă dacă n-ar vrea să meargă afară, să joace fotbal, aşa cum fac toţi copiii de vîrstă lui.
— Eşti cam palid, observă dumneaei în treacăt, adică fără a acorda acestei observaţii atenţia pe care ar fi meritat-o.
Intervenţia bunicii Elemosina nu era deloc întîmplătoare, căci dumneaei monitoriza de la geamul bucătăriei toate intrările şi ieşirile din bloc, astfel încît nu i-ar fi putut scăpa tocmai apariţia domnişoarei Zenovia. Dar, fie că apreciase greşit timpul necesar pentru a urca pînă la etajul opt, fie că avea pe foc vreo cratiţă pe care n-o putea lăsa nesupravegheată, fie că, în sfîrşit, se temea ca Temistocle să nu-şi dea seama de ce îl îndeamnă nitam-nisam să iasă la joacă, fapt e că amînase momentul în care avea să intre în camera lui pentru a-l întreba dacă nu s-a săturat de atîta carte şi a-i sugera totodată că ar trebui să mai bată şi mingea. Chiar şi aşa, Temistocle înţelese imediat cum stau lucrurile, fiindcă era un copil precoce. Ştiind adevărul, nu avea însă şi dreptul să-l exprime, şi cu atît mai puţin să se împotrivească intenţiilor ascunse îndărătul unei propuneri aparent altruiste. Se ridică şi ieşi din cameră, apoi şi din apartament cu sentimentul că a comis un act de trădare faţă de profesoara sa, al cărei gungurit de prepeliţă urma să susure mai departe în urechile avide ale bunicii Elemosina.
Dar cînd ajunse pe palier, drumul pînă la parter i se păru nesfîrşit de lung şi de obositor. Simţea că nu-l mai ţin puterile să coboare pe scări toate cele opt etaje. Era poate pentru prima dată cînd ar fi preferat să coboare cu liftul, fără să-l mai intereseze nici economisirea energiei electrice, nici eventuala dorinţă de a-l utiliza a altor locatari mai îndreptăţiţi, numai că tocmai atunci liftul era blocat. Temistocle se aşeză cu fundul pe treapta de sus a scării şi îşi lăsă capul pe genunchi. îi venea să plîngă, fără vreun motiv
/12
anume. Apoi, pentru a mai prinde curaj, se gîndi la moarte şi la cum va fi pe lumea cealaltă. La slujba de duminica trecută, preotul îi asigurase pe cei prezenţi că lumea aceea e un loc cu multă verdeaţă, un loc de odihnă şi de lumină, de unde a dispărut toată întristarea şi suspinarea, iar Temistocle îşi închipuise ceva ca o staţiune balneoclimaterică în care oamenii petrec veseli şi fără de griji, atîta doar că niciodată nu se face noapte - dar din cînd în cînd el ar fi vrut să mai şi doarmă, ca să-i viseze pe mama şi pe tata, şi nu putea adormi dacă nu stingea lumina. Ar fi vrut să ştie măcar dacă va avea şi acolo prieteni cu care să joace fotbal sau jocuri pe calculator, dar nu găsea pe cine să întrebe. Rămase aşa cîtva timp, gîndindu-se la mama şi la tatăl lui, despre care bunica Elemosina îi vorbea din ce în ce mai rar. Dumneaei credea că ei nu ştie, dar el ştia : plecaseră într-o ţară străină, de unde nu aveau să se mai întoarcă decît atunci cînd el va fi pe lumea cealaltă. Nu-şi mai amintea chipurile lor, dar era sigur că, dacă i-ar fi întîlnit, i-ar fi recunoscut din prima clipă. Dacă i-ar fi lăsat măcar o fotografie...
într-un tîrziu, auzi o voce în spatele lui strigîndu-l pe nume şi tresări.
— Ce faci tu acolo, băiatul moşului, de ce eşti abătut ? Temistocle se întoarse, dar nu văzu pe nimeni.
Era în pat. în jur, o dezordine infernală. De cînd îl părăsise soţia nu mai făcuse curăţenie. Doar cît schimba lenjeria de pat din cînd în cînd şi mai punea uneori aspiratorul dacă păianjenii se înmulţeau prea de tot. Multe lucruri rămăseseră aşa cum le găsise înt'împlarea în ziua plecării ei: dulapurile cu uşile deschise, hîrtii şi cărţi împrăştiate în toată casa, de-a valma cu ciorapi de damă şi bărbăteşti, cămăşi purtate, mototolite, încălţăminte veche, pixuri fără mină, scaune răsturnate, farfurii întregi sau ciobite, şerveţele de hîrtie, bibelouri de porţelan sparte, nasturi, butoni desperecheaţi, cutii goale, becuri arse, cuie, chei de la lacăte pierdute, fiole şi pastile, tacîmuri, sîrme, piuliţe şi cîte şi mai cite. Un cearşaf sau poate o bucată de perdea - cine să mai ştie după
113
atîta timp ! - acoperea jumătate din oglindă. Geamurile fuseseră astupate cu hîrtie iniţial albastră. Sub pat, o cratiţă în care scuipa cînd se gîndea la ceva mai greţos. în fotoliul din dreapta, un televizor defect, iar în cel din stînga, telefonul care - amănunt oricum inutil - nu mai sunase de jumătate de an. Aşa-zisa masă de lucru era, putem spune, un rezumat al camerei, avînd un singur colţ, de aproximativ un sfert de metru pătrat, liber. Oarecare ordine era numai în bucătărie, dar bucătăria se afla, deocamdată, alături.
— Ce naiba am făcut eu astă-vară în blestemata aceea de tabără? se întrebă domnul Eftimie, punîndu-şi mîinile sub cap. Şi iată ce îşi aminti.
în gară, ceasul era defect. Casieriţa era una grasă, urîtă şi cu ochelari. Ca şi cum toate acestea n-ar fi fost suficiente, purta o bluză roşie.
Trenul a venit cu o întîrziere de douăzeci de minute.
Au urcat într-un vagon necompartimentat.
Aglomeraţie şi zăpuşeală.
Cei zece elevi care erau cu el se adunaseră pe două banchete din capătul vagonului şi ascultau muzică la un casetofon.
în alt colţ al vagonului, un soldat şi cîţiva tineri în civil jucau
bîza.
Pe bancheta din faţa lui, o femeie mînca parizer cu pîine proaspătă (se vedea că e proaspătă după cum o strîngea între degete). Lîngă el, alta, intelectuală, slabă, uscată, adormise şi respira cu gura deschisă. Cetăţeanul de lîngă femeia care mînca se descălţase şi fuma gînditor.
Trenul a oprit în plin cîmp, a stat jumătate de oră, apoi a pornit din nou.
Au coborît într-o haltă. Era seară. Curentul electric seîntre-rupsese. Nu-i aştepta nimeni. Au pornit la deal, tîrîndu-şi cu greu bagajele şi blestemîndu-şi tinereţile.
Directorul taberei era un tip apatic, slab şi defetist. Avea un ochi de sticlă, dar asta s-a putut constata abia a doua zi, cînd şi-a scos, din întîmplare, ochelarii.
114
Domnul Eftimie fu numit comandantul detaşamentului nr. 5.
în toate dormitoarele mirosea năprasnic a DDT.
Pragul de la baie era prea înalt şi se împiedica mereu de el.
La concursul de orientare turistică, echipa detaşamentului nr. 5 a ocupat ultimul loc.
Focul de tabără nu s-a mai ţinut fiindcă ploua cu găleata. S-a ţinut numai balul de adio. Eleva Ciobanu Lenuţa a fost aleasă Miss Tabără...
— Eleva Lenuţa Ciobanu ! remarcă sardonic domnul Eftimie şi se ridică. Era seară, amiază sau dimineaţă ? Hîrtia cu care astupase geamul nu-l lăsa să deducă. Ceasul, neîntors de mult timp, stătuse. Formă la telefon numărul robotului.
— La semnalul următor va fi ora optsprezece, douăzeci şi trei de minute şi douăzeci de secunde : piip !
— Vă mulţumesc foarte mult...
Şi puse receptorul la loc. N-avea chef de conversaţie azi. Alteori însă, avea, şi atunci stătea de vorbă minute în şir cu ea, îi povestea tot felul de întîmplări de la şcoală sau din autobuz, iar ea, fie că asculta, fie că nu, răspundea tenace : « La semnalul următor va fi ora douăzeci şi trei, şase minute şi patruzeci de secunde - piip! La semnalul următor va fi ora douăzeci şi trei, şase minute şi cincizeci de secunde - piip ! La semnalul următor va fi ora douăzeci şi trei, şapte minute şi zero secunde : piip !» Pînă cînd dumnealui, obosit sau somnoros, îi spunea :« Bine, bine, noapte bună, vă mai sun eu mîine», şi închidea. Odată venise nervos de la şcoală, formase numărul şi-i spusese aşa, fără motiv : « Du-te dracului, cu ora ta exactă cu tot! Uite ce fac eu în ora ta exactă !» - şi scosese un sunet o-ri-bil, imposibil de transpus în litere... Dar regretase imediat. în noaptea aceea visase o femeie cam între două vîrste care îl certa :« Bravo ! Frumos ! Profesor de ştiinteie naturii, da ? Ce să zic, aşa educaţie faci şi copiilor J Felicitări ! » Asta în vis, căci în realitate, a doua zi, cînd formase din nou 058 şi-şi ceruse scuze, ea îi răspunse :« La semnalul următor va fi ora şapte, două minute şi treizeci de secunde : piiip !» cu o
115
desăvîrşită bună-cuviinţă şi o luciditate din care nu se putea deduce dacă îl iertase sau nu.
Va să zică, şase şi douăzeci şi trei, gîndi domnul Eftimie. Iar cu dracul ăsta de elevă ce va face ? Nu-i venea în minte nici o soluţie. Şi asta numai fiindcă nu avea spirit practic. Să încerce s-o convingă de gravitatea afirmaţiilor sale, de situaţia în care îl pune faţă de corpul didactic al liceului, de urmările tragice ce ar decurge de aici... Şi dacă nu va reuşi ? Cum va demonstra că între ei n-au existat nici un fel de relaţii... din cele pe care ea le revendică ? Cît tupeu au fetele astea în ziua de azi! în tabără n-au fost văzuţi niciodată împreună, normal, ea era la alt detaşament, dar poate fi asta o dovadă ? Doar se ştie că astfel de relaţii neprincipiale se petrec în cel mai strict secret... Va trebui să cedeze, să accepte înfrîngerea, ruşinea, compromiterea, poate va fi chiar nevoit să se căsătorească cu ea, s-o aibă în fiecare zi aici în casă, să doarmă cu ea în acelaşi pat, să-i suporte nazurile... Ptiu ! Mai bine închisoarea I
în timp ce se gîndea la toate acestea, începuse, fără să-şi dea seama, să facă ordine în casă. Dusese la baie cratiţa pentru scuipat. Strînse cîteva rufe de pe jos, le aruncă în cadă şi dădu drumul la apă peste ele. începu apoi să clătească cratiţa cu mişcări mecanice...
Şi ce mai fuma, a naibii, picior peste picior, ca o femeie în toată firea ! Păi sigur, de-acum e majoră, are 18 ani! Bine dezvoltată !... De fapt, femeile se maturizează fizic mai repede decît bărbaţii, e un lucru cunoscut. Totuşi, fumatul ar putea dăuna sarcinii...
Adună hîrtiile de pe jos. le puse într-un sac de polietilenă, strînse şi plapuma, duse farfuriile la bucătărie. Celelalte - cioburi, bucăţi mici de hîrtie sau cîrpe, nasturi, ciorapi - le aruncă în coşul de gunoi. Cărţile le aranja la locul lor. în raft.
La drept vorbind, în astfel de situaţii n-ai cum să-ţi dovedeşti nevinovăţia... Şi atunci, cum ar putea fi domnul Eftimie sigur de nevinovăţia sa ? Oare chiar i-a recitat versuri sub clar de lună, aşa cum susţine ea ? Dar cum, cînd ?
116
Făcu oarecare ordine şi pe masa de lucru, mută televizorul de pe fotoliu pe măsuţa lui, aranja telefonul pe noptieră, la capul patului.
O soluţie trebuie să existe, directorul are dreptate, dar care o fi aia ? Va trebui să încerce să-i vorbească altfel, s-o ia mai uşurel, cu violenţa nu faci nimic. Să-i vorbească între patru ochi şi cu mult tact. Altfel, toată lumea îi va da ei dreptate, despre dumnealui se va zice : « Mîţa blîndă zgîrie rău, apa liniştită e adîncă. Ai văzut, domnule ? Dăm copiii la şcoală să înveţe carte şi, poftim !, se găseşte cîte un nemernic de-ăsta... Sigur, închisoarea îl aşteaptă ! Poate numai dacă ar accepta să se căsătorească cu el, urmărirea penală ar înceta... Dar ce vor zice părinţii ei ?»
Strînse ce gunoaie mai găsi şi puse aspiratorul în funcţiune, în acest moment, cineva sună la uşă. Adică nu cineva, căci nu putea fi decît domnul Toma. Domnul Eftimie îi deschise.
— Vă salut, spuse domnul Toma. Dormeaţi ?
— A, nu, nu, nu,.., răspunse domnul Eftimie.
Domnul Toma intrase cu o revistă literară sub braţ şi se opri în sufragerie, vădit surprins. Ca unul de-ai casei, ştia bine rostui dezordinii care domnise multă vreme aici, dar nu făcu nici un comentaniu în acest sens, ci se aşeză într-unui din fotoliile devenite libere.
— Aţi luat ultimul număr ? întrebă şi arătă revista. Are nişte •cuvinte extraordinare ! Am venit să mai discutăm despre eie.
— Foarte bine, spuse domnul Eftimie.
Domnul Toma deschise larg revista şi începu să citească în
gînd,
— Foarte interesant ce spune aici! comentă. Hm, dar ce-o fi însemnînd circumspect 1
— Prudent, neîncrezător, cam aşa ceva, explică domnul Eftimie.
-— Hm, deci era destul de simplu, observă domnul Toma. De exemplu, eu sînt circumspect. E corect aşa ?
— Da...
117
— Multe cuvinte mai sînt pe lumea asta. Cîteodată mă gîn-desc că, dacă aş fi avut în tinereţe un prieten aşa, ca dumneavoastră, care să ştie toate cuvintele, acum eram mult mai deştept şi nu mai munceam la trei schimburi... Şi domnul Toma oftă. Lăsă apoi revista deoparte, băgă mîna în sîn şi scoase de sub halatul de casă o sticlă de jumătate de litru, la te uită ! se miră.
— A, nu, nu trebuia, protestă domnul Eftimie.
— De ce ? Doar e rusească !
— Nu mă simt prea bine... Numai aşa, puţin... Trecu în bucătărie şi aduse pahare.
— Trebuie să ne respectăm şi noi un pic, ce dracu ! zise domnul Toma. Dacă tot aşteptăm de la alţii, ne mănîncă cîinii. Şi scoase un pachet de ţigări americane. Le-am cumpărat de la un bişniţar. Douăj de mii pachetul, dar merită ! Dacă ar şti nevastă-mea, m-ar împuşca ! Femeile astea-s... o ca-la-mitate... Am zis corect?
— Da, desigur... (Cîtă dreptate avea omul ăsta I)
— Dar şi « circumspect » e un cuvînt frumos, merită să-l foloseşti, continuă domnul Toma. l-auzi: cir-cum-spect! Are nu ştiu ce, aşa, ca un miros de doctorie în el, nu ? Un cuvînt cu adevărat nobil! E ca şi cum ai trage un fum dintr-o ţigară de-asta... (vru să-i spună numele, dar se temu că nu-l nimereşte şi renunţă). Te face să te simţi de o mie de ori mai deştept decît atunci cînd fumezi Carpaţi. Şi o aprinse de la brichetă. Dar luaţi!
Domnul Eftimie luă totuşi o ţigară. Apoi domnul Toma îl servi cu foc. Bricheta cu gaz, nichelată, era cumpărată de la nişte turişti de peste Prut, dăduse cincizeci de mii de lei pe ea.
De cîte ori fuma, pe domnul Eftimie îl apuca un fel de somnolenţă, însoţită de o teribilă durere de cap şi, ca să scape de ea, trebuia să vomite. Domnul Toma nu ştia aceste amănunte. Nici dumnealui nu era fumător pasionat, dar îi plăcea, cînd venea în vizită la profesor, să fumeze o ţigară bună împreună. Aşa cum îi plăcea dumnealui, putea foarte bine să-i placă şi prietenului său.
— în con-cep-ţia mea, spuse domnul Toma şi pufăi dîndu-şi oarecare importanţă, fiecare om al muncii ar trebui să se aboneze
118
la o revistă literară. Am să iau odată cuvîntul în şedinţa de sindicat şi am să propun...
Se lăuda, fireşte. Domnul Eftimie ştia că nu va lua niciodată cuvîntul în vreo şedinţă, şi cu atît mai puţin într-una de sindicat, dar nu-l contrazise. Se ridică, trecu în bucătărie, căută, găsi şi înghiţi o aspirină, apoi se întoarse în sufragerie, cu un aer vinovat. Aceste pastile, atît de lăudate pentru virtuţile lor multiple, nu reuşeau să-i ia durerea de cap, în schimb, la circa zece minute după ce le înghiţea, îi venea să vomite.
— Ce spuneţi de treaba asta? întrebă pe neaşteptate domnul Toma. Nea Simion de la parter s-a blocat singur în lift şi nu mai vrea să iasă de acolo ! Iar domnul lon-şeful-de-scară ţine secret acest lucru, în loc să-i cheme pe cei de la...
De la Poliţie ? De la Pompieri ? De la Ascensoare ? Nu ştia nici dumnealui prea bine, şi abia aşa înţelese că poate din acelaşi motiv nici domnul lon-şeful-de-scară nu făcuse nimic.
— A declarat greva foamei ? întrebă fără vreo curiozitate domnul Eftimie.
— Nu încă.
Răspunsul domnului Toma conţinea o promisiune involuntară, lăsînd cumva să se înţeleagă că ar şti mai mult decît spune, ceea ce însă nu era adevărat. Dar lipsa de interes a profesorului îl dezamăgi şi nu mai insistă.
— Ştiţi ce-am făcut azi ? întrebă pentru a da un nou impuls conversaţiei. M-am urcat şi nu am luat bilet. Anume ! Aia se uita la mine, şi eu la ea, ea la mine, eu la ea... Făceam pe prostul. Domnul, dar mata nu iei bilet? strigă ea. Aşteaptă şi mata juma' de ceas, cum te-am aşteptat şi eu ! zic. Lumea se prăpădea de rîs. Făcu o pauză. Ăştia cu autobuzele ar trebui împuşcaţi! conchise.
Domnul Eftimie îi răspunse cu un surîs sceptic. Evident, domnul Toma făcuse pe grozavul, căci avea abonament. Altfel, s-ar fi conformat urgent apelului casieriţei... Limita celor zece minute se apropia nemilos. începu să transpire.
119
— Şi, altminteri, ce mai faceţi ? întrebă abia acum domnul
Toma.
— Bine, minţi frumos domnul Eftimie.
— Văd că aţi făcut ordine... Aşteptaţi pe cineva ?
— A, nu, dimpotrivă! replică domnul Eftimie, speriat de observaţia prietenului său.
— Ce mă enervează pe mine cel mai mult este felul în care foloseşte nevastă-mea aspiratorul. Se poartă ca o brută ! Cînd o văd cum umblă cu el, îmi vine s-o împuşc ! Ştiu că e o prostie, dar asta e. Poate vă găsiţi şi dumneavoastră pe cineva care să vă ajute, mai strecură o aluzie.
— Poftim ?!
Domnul Eftimie era cu gîndul în altă parte şi, în plus, domnul Toma vorbise la urmă încet şi bolborosit, temîndu-se că aluzia sa l-ar putea supăra.
— Eh, ziceam şi eu... Femeia e un rău necesar!
în loc să-l contrazică, domnul Eftimie se ridică brusc din fotoliu, spuse printre dinţi un «scuzaţi» scurt şi se repezi spre toaletă.
In lipsa dumnealui, domnul Toma se gîndi cum să-l determine să se căsătorească cu vară-sa, care era asistentă medicală şi divorţase de cîteva luni, a doua oară. « E un misogin iremediabil», cugetă pesimist domnul Toma. «Totuşi, ce i-o fi venit cu ordinea asta ?» Şi întrebîndu-se, îşi băgă distrat un deget în nas.
Domnul Eftimie se întoarse peste cîteva minute de la toaletă şi statură de vorbă pînă noaptea tîrziu, cînd sticla de vodcă rusească ajunse cu desăvîrşire goală.
«Operaţia de mărire a penisului costă un milion şi jumătate. » Privirea doamnei Gleofina ocoli cît putu acest titlu, dar pînă la urmă trebui să-l citească, chiar şi fără voia dumneaei, deoarece ultima întrebare a testului«Vă este soţul fidel ?» se termina puţin mai sus de articolul cu pricina. Ca să-şi facă o idee cît mai corectă despre întîmplările viitoare ale destinului, dumneaei citea în fiecare
120
dimineaţă horoscopul din mai multe ziare pe care le cumpăra domnul Elefterie pentru anunţurile de mică publicitate cu noi locuri de muncă. Pînă să plece în oraş, dumnealui răsfoia ziarele şi, dacă găsea de cuviinţă, dădea cîteva telefoane. Mai înainte de asta însă, îşi făceau şi beau împreună o cafea tare.
Doamna Gleofina era Taur, iar domnul Elefterie, Vărsător. O combinaţie destul de nepotrivită, la drept vorbind, dar de acest iucru s-au convins amîndoi abia după vreo zece ani de căsnicie, cînd fetiţa mai mare mergea deja la şcoală. în ziua aceea, a patra de cînd liftul rămăsese blocat, la Taur scria clar: « Aveţi un chef nebun să ieşiţi fie la o plimbare, fie la restaurant, de-ar fi să cheltuiţi o chenzină. V-aţi săturat să număraţi mărunţişul pînă la ultima sută de lei» - ceea ce era foarte adevărat. Totuşi, la plimbare ieşise, ca de obicei, domnul Elefterie, în timp ce doamna Gleofina rămăsese să «se plimbe» de una singură acasă, cu maşina de cusut. în schimb, la Vărsător se spunea :« Necazurile sînt pe terminate, dar probabil că şi nervii dvs. sînt la fel şi nu mai aveţi răbdarea necesară să aşteptaţi deznodămîntul. încercaţi să rezistaţi » - ceea ce voia să spună, cu alte cuvinte, că nervozitatea domnului Elefterie se agrava pe măsură ce ziua tragerii excepţionale Loto 6 din 49 se apropia. De aceea nici nu mai avea răbdare să stea în casă, ci ieşea şi umbla pe străzi, pradă unei agitaţii interioare tot mai greu de stăpînit. Celor două predicţii din Monitorul de Bacău li se adăugau recomandările din Evenimentul zilei, unde la Taur scria, printre altele : «Intraţi prea uşor în panică şi faceţi nişte valuri enorme pentru un fleac», iar Vărsătorul era atenţionat': « Nu aţi ales momentul cel mai potrivit pentru a vă începe ofensiva. » Cît despre ziarul Deşteptarea, doamna Gleofina îi citea numai fiindcă aici, de fiecare dată, predicţiile sau recomandările zodiacului se nimereau taman pe dos. Dacă, de exemplu, scria : «Veţi cîştiga o sumă de bani modestă, dar importantă pentru dvs. în acest moment», însemna că, în loc să primească de la vreo clientă banii pentru rochia lucrată, cu care să mai acopere din cheltuielile casei, trebuia să se aştepte ca, dintr-un moment în altul,
121
domnul lon-şeful-de-scară să sune la uşă pentru a-i aminti încă o dată că nu plătise întreţinerea de mai bine de jumătate de an.
însă numărul de marţi al Deşteptării mai conţinea şi «Testul săptămînii», pe baza căruia cititorii puteau afla o mulţime de secrete intime, atît ale lor înşişi, cît şi ale celorlalţi. Completarea răspunsurilor era, la prima vedere, cît se poate de simplă, fiecare întrebare fiind însoţită în acest scop de două pătrăţele în care nu aveai de făcut decît un X. La urmă, după calculul punctajului, obţineai răspunsul corespunzător. De exemplu, la întrebarea din această săptămînă : « Vă este soţul fidel ?», răspunsul era FOARTE FIDEL, dacă obţineai peste I 300 de puncte ; FIDEL, dacă obţineai între I 100 şi l' 300 de puncte ; NU TOCMAI FIDEL, sub I 000 de puncte şi TRĂDARE SIGURĂ !, sub 800 de puncte. întrebările pro-priu-zise din test se refereau la aspecte dintre cele mai diverse ale vieţii de zi cu zi: Soţul dumneavoastră doarme mai des pe partea stîngă sau pe cea dreaptă ? Cînd se îmbracă, ce picior bagă mai întîi în pantaloni, stîngul sau dreptul ? Dacă vă aduce un cadou, cu ce mînă vi-l oferă, cu stînga sau cu dreapta ? - doamna Gleofina nu mai primise de mult cadouri de la soţul său, aşa că închise ochii şi puse un X la întîmplare. La urmă, după ce completă şi răspunsurile la celelalte întrebări şi calculă punctajul, constată cu stupoare că domnul Elefterie nu reuşise să obţină decît vreo 300 de puncte din cele 1 500 posibile. O bănuială cumplită se ivi în mintea, dar mai ales în imaginaţia dumneaei. « Hm, deci aşa ! Din ăştia îmi eşti, cumetre Lefter!», murmură, explicîndu-şi abia acum de ce, sub pretextul că îşi caută un loc de muncă, domnul Elefterie pleca în fiecare dimineaţă de acasă şi se înapoia tocmai după orele prînzului, fără nimic palpabil. Rezultatul testului era totodată în concordanţă cu amînarea sine die de către domnul Elefterie a anumitor îndatoriri conjugale, pe motiv că ar fi stresat. De cînd avea hemoroizi, doamna Gleofina devenise foarte suspicioasă. Un gînd mai vechi, aproape uitat, îi reveni în minte, însoţit de imagini care făceau să-i sfîrîie inima, ca pusă pe jăratic : acela că domnul Elefterie o înşela deoarece dumneaei avea nasul
prea mare - constatare care data încă de pe vremea cînd era domnişoară. La baluri sau, cum li se spune acum, discoteci, băieţii nu prea se înghesuiau să o invite la dans. Acest lucru o mirase foarte tare la început, fiindcă nu se considera cu nimic mai prejos decît alte fete, era curăţel îmbrăcată, avea pantofi de lac şi cu toc înalt, la fel ca ele, şi se parfuma din belşug tocmai ca să atragă cît mai mult atenţia, pînă cînd taică-său îi spusese într-o zi, destul de încruntat: « Păi tu nu vezi ce nas mare ai, cum o să te invite băieţii la dans cu un asemenea nas?» Domnişoara (pe atunci) Gleofina alergă îndată la oglindă şi văzu cu groază că avea dreptate, mirîndu-se cum de putuse pînă atunci să nu observe un lucru mai mult decît evident - poate din cauza obişnuinţei. într-adevăr, nasul dumneaei, altfel decît la celelalte fete, curgea de-a lungul feţei drept în jos, rotund ca un cîrnaţ, iar la capăt se îndoia niţel deasupra buzelor, aproape acoperindu-le. Multe zile la rînd se tot privise apoi în oglindă, ba acoperindu-şi nasul pe jumătate cu palma, ba apucîndu-l cu două degete, ba apăsîndu-l pe vîrf şi răsucindu-1 puţin în sus, ca să-l facă măcar mai nostim... în cele din urmă, poate că obosise, poate că se obişnuise încă o dată cu propriul nas, poate că nici nu avea încotro. Iar după ce se măritase, întrucît se mai şi îngrăşase un pic, aproape uitase cu totul de el. lată însă că testul psihologic din ziarul Deşteptarea o obliga să reînvie trecutul, cu amintirile lui dureroase.
Doamna Gleofina aruncă pe furiş o privire articolului privitor la operaţia de mărire a penisului. Oare doctorii ăştia, dacă pot mări ceva, nu pot şi micşora ? Cît ar putea să coste ? Cine ştie, dacă Lefter ar cîştiga la Loto... Se ridică şi trecu în baie pentru a-şi măsura încă o dată nasul în oglindă sau numai pentru a-l raporta la celelalte dimensiuni ale feţei. Ceea ce văzu o întrista şi mai mult: era, într-adevăr, o femeie neconcludentă. Tare ar fi avut chef să plîngă un pic, numai aşa, ca să se uşureze.
întîmplător (dar oare întîmplător ? - cititorul să decidă, după ce va parcurge şi rîndurile care urmează), în ziua aceea domnul Elefterie întîrzie chiar mai mult decît în celelalte zile.
122
123
La anul una mie nouă sute nouăzeci şi şapte s-a inaugurat în tîrgul Bacăului o impunătoare statuie ecvestră a domnitorului Ştefan cel Mare şi Sfînt, creată de sculptorul Mihai Marcu. Ştefan ţine cu o mînă Miele calului, iar în cealaltă duce Crucea. Orientată nord-sud, statuia are cu totul cam cincisprezece metri înălţime şi domină intersecţia din faţa hotelului Moldova, unde se întîi-nesc simbolic străzile Mihai Viteazul, Unirii, Nicolae Bălcescu, Oituz şi George Bacovia. Imediat în dreapta se află Parcul Trandafirilor, locul preferat al fetelor venite de la ţară, al vînzătoarelor de seminţe prăjite şi al ţigăncilor care îţi ghicesc cu ghiocul, dacă vrei. Dacă nu, te înjură şi îşi văd mai departe de treburi. în cealaltă parte a pieţei se află catedrala Sfintul Nicolae, iar în spatele statuii se ridică foarte încet, din lipsă de bani, viitoarea catedrală înălţarea Domnului, ajunsă deocamdată, după aproape zece ani de eforturi, la nivelul zero.
Dar atunci cînd se va scrie istoria acestui important monument, vor mai trebui adăugate cel puţin două detalii. Mai întîi acela că, iniţial, concursul de machete organizat de Ministerul Culturii a fost cîştigat de o altă statuie, cu o concepţie artistică mai îndrăzneaţă (a sculptorului Gorduz), pe care însă «comitetul pentru ridicarea statuii»(căci a existat un asemenea comitet, format din veterani de război şi pensionari, care a funcţionat vreme de vreo cinci ani) a refuzat-o pe motiv că. în macheta respectivă, Ştefan era prea mic iar calul era prea mare. Pînă la urmă, în ciuda argumentelor aşa-zis estetice ale celor de la minister, pensionarii şi veteranii şi-au impus punctul de vedere, în baza argumentului hotărîtor că cine plăteşte lăutarii comandă şi muzica, astfel încît băcăuanii au acum o statuie a lui Ştefan care seamănă cu orice altă statuie a oricărui alt voievod de oriunde.
Celălalt detaliu este şi mai interesant. El se referă la una din minunile pe care statuia lui Ştefan cel Mare şi Sfînt le-a făcut încă de la dezvelirea sa, în blînda toamnă a anului 1997. Se aflau la picioarele sale cele mai de seamă notabilităţi ale momentului, de la primul-ministru Victor Ciorbea şi ministrul Culturii Ion Cara-
124
mitru la primarele urbei, prefectul judeţului şi o seamă de directori ai instituţiilor locale, ale căror nume istoria le va uita cît de curînd, dacă nu le-a şi uitat deja. S-au ţinut discursurile de rigoare, s-au spus poeziile obişnuite de preamărire a trecutului glorios, corul a cîntat ce se obişnuieşte în asemenea ocazii, fanfara a intonat bineînţeles Deşteaptă-te, româneMomentul de intensă vibraţie patriotică şi naţională se apropia de apogeu. Pensionarii din comitetul pentru ridicarea statuii îşi scoaseră prevăzători batistele pentru ca şuvoiul lacrimilor de emoţie să nu-i prindă nepregătiţi. Cineva aduse capătul sforii pînă la primul-ministru, pentru ca, de îndată ce dumnealui va fi tras de ea, statuia să fie dezvelită şi întreaga asistenţă să izbucnească în aplauze.
Numai că... Ei, drăcie ! Pînza cu care era acoperită statuia nu se mişcă din loc. Primul-ministru a tras mai întîi delicat, ca să iasă bine la televizor, pe urmă ceva mai ferm, după aceea cu toată forţa lui de intelectual, dar degeaba. Pînza se agăţase undeva sau poate dinadins voievodul nu-i dădea drumul. Ca să-l scoată din încurcătură pe domnul prim-ministru, domnul primar îi prelua sarcina. Dar nici muşchii considerabili ai primarului nu rezolvară problema. Se produse un moment de uluială, fiindcă nimeni nu ştia cum se procedează în asemenea situaţii. Unul din directorii primăriei, profitînd de confuzie, socoti că i-a sosit momentul de glorie : va dezveli el statuia şi astfel va intra în memoria posterităţii. Luă deci sfoara, se înfăşură cu ea şi trase din răsputeri, folo-sindu-şi nu doar muşchii şi inteligenţa, ci şi greutatea propriului corp, egală cu masa ori acceleraţia gravitaţională. Dar zadarnic. Domnitorul rămînea ascuns vederii. înfăşurat în mantia-i misterioasă.
Pînă la urmă, tehnica secolului douăzeci şi-a spus cuvîntul : a fost adusă o macara de la pompieri, un lucrător al primăriei s-a urcat pe statuie, a desprins pînza din vîrful crucii, unde se agăţase, şi a dat-o la o parte, cu un gest ce se dorea a fi cît mai firesc. Astfel că întreaga asistenţă l-a putut vedea pe marele domnitor în toată splendoarea lui. Numai că asta nu prea mai interesa pe nimeni.
125
Toate aceste întîmplări ar fi putut să nu aibă nici o legătură cu povestea noastră, dacă la ele n-ar fi participat, în calitate de gură-cască, însuşi domnul Elefterie care, înainte de incidentele descrise mai sus, hotărîse deja să aloce un procent important din viitorul său cîştig la Loto ridicării unei statui dedicate altui mare domnitor român, Mihai Viteazul, supranumit Domnul Unirii. La un moment dat, dumnealui îl zări şi pe domnul Gheorghe la comanda unuia din plutoanele de jandarmi care asigurau ordinea şi disciplina şi îi făcu semne amicale cu mîna, însă domnul Gheorghe, aflat la acea oră în exerciţiul funcţiunii, se prefăcu că nu-l observă, conform regulamentului militar. De aici domnul Elefterie trase concluzia că se va îmbogăţi în curînd, pe baza superstiţiei că aşa ţi se întîmplă cînd o persoană care te cunoaşte nu te mai cunoaşte dacă te întîlneşti cu ea. Apoi dumnealui intră la farmacie ca să cumpere nişte supozitoare Hemorzon, aşa cum îi ceruse încă de dimineaţă doamna Gleofina, iar după aceea, desigur, se grăbi spre casă.
Dar... prea tîrziu ! între timp, crizei de hemoroizi a doamnei Gleofina i se adăugase o cumplită criză de gelozie, astfel încît nici măcar sticluţa cu parfum promotional pe care domnul Elefterie o primise gratuit de la farmacie odată cu supozitoarele Hemorzon nu mai reuşi s-o calmeze. S-ar putea spune chiar că, în loc să uşureze situaţia domnului Elefterie, sticluţa de parfum o agrava, căci era însoţită de un bileţel sub formă de panglică albastră cu o dungă albă, pe care scria ceva - domnul Elefterie nu avusese curiozitatea să vadă ce anume.
— la dă-o-ncoace! Ce-i asta ? Ce scrie aici ? întrebă doamna Gleofina. Şi tot dumneaei citi apoi cu voce tare, nevenindu-i să-şi creadă ochilor: « Pentru un bărbat elegant... încrezător în sine... şi căruia îi plac jocurile seducţiei»... Cînd termină, îl fulgeră cu privirea. De unde o ai ?
Aici dumnealui făcu o greşeală fundamentală. în loc să recunoască deschis că era un cadou promotional de la farmacie, primit odată cu supozitoarele pentru hemoroizi, socoti că ar putea
126
trece în contul sticluţei cu parfum o parte din pierderile financiare suferite la sala de jocuri electronice.
— Am cumpărat-o, răspunse.
Dar privirea sa vinovată îl dădu de gol. Doamna Gleofina nici măcar nu făcu vreun efort pentru a-şi da seama că soţul o minţea. Rezultatul testului din ziarul Deşteptarea se confirma sută la sută. Faptul că ştia ceva ce domnul Elefterie nici nu bănuia îi dădu brusc sentimentul unei puteri copleşitoare, cu care nu prea ştia ce să facă. Ar fi vrut să-l chinuie cu întrebări cît mai amănunţite, să-l lase anume să se afunde şi să se împotmolească în propriile minciuni, pentru ca la urmă să-l demaşte fără milă, dar undeva în adîncul inimii parcă mai rămăsese puţin loc şi pentru o eventuală iertare, dacă dumnealui îşi va fi recunoscut la timp greşeala. Simţindu-i momentul de cumpănă, sau doar pentru a scăpa de presiunea privirii sale iscoditoare, domnul Elefterie încercă să schimbe subiectul.
—■ Liftul stă blocat de patru zile şi nimeni nu face nimic. O să mă duc la şeful de scară să reclam ! promise dumnealui.
Doamna Gleofina ridică sticluţa de parfum la înălţimea ochilor sau chiar mai sus şi rosti, apăsînd semnificativ pe anumite cuvinte:
— Acest parfum NU a fost cumpărat! Acest parfum a fost PRIMIT! De la CINE ? ASTA te rog să-mi spui!
Domnul Elefterie trase aer mult în piept şi, recunoscîndu-se învins, dădu răspunsul corect:
— De la FARMACIE I
— Minţi!
— De data asta chiar că nu mint. Zău !
în ochii doamnei Gleofina se ivi licărirea unei inspiraţii neaşteptate. Ultimul răspuns al soţului îi sugerase involuntar calea de urmat.
— Eşti în stare să juri ?
— Bineînţeles, confirmă domnul Elefterie.
Dar vocea îi era parcă un pic cam nesigură, şi pe bună dreptate. Căci era de aşteptat ca, după ce dumnealui ar fi depus
127
jurămîntul în legătură cu sticluţa de parfum, doamna Gleofina să continue să-l întrebe una şi alta, să insiste să afle şi alte amănunte.
Aşa se şi întîmplă. Cu gesturi solemne, dumneaei coborî mai întîi icoana Maicii Domnului din cuiul în care era agăţată, apoi luă şi Sfînta Scriptură dintr-un raft al dulapului de la bucătărie, unde o ţinea la îndemînă. Toate aceste pregătiri aveau un aer sinistru, ameninţător, care îi dădu domnului Elefterie fiori pe şira spinării. La urmă, aduse un taburet şi îi ceru soţului să îngenuncheze îndărătul lui, cu faţa spre răsărit. Dumnealui se lăsă în genunchi şi îşi făcu cruce, fără ca doamna Gleofina să i-o fi cerut, în schimb, luă un macrameu de pe servantă, îl puse pe taburet, iar deasupra aşeză Sfînta Scriptură. Se apropie cu icoana în mînă şi îi ceru, cu o voce joasă, aparent calmă :
— Fă-ţi cruce şi sărută icoana. Domnul Elefterie se conformă de îndată.
— Acum pune mîna peS/înfa Scriptură şi repetă după mine, continuă dumneaei.
înainte de a-i îndeplini porunca, domnul Elefterie îi aruncă o privire temătoare, încercînd să ghicească dinainte cam cît de grea era pedeapsa care îl aştepta în caz de nereuşită.
— în faţa Ta, Doamne Dumnezeule, Tată Atotţiitorule, lisuse Hristoase şi Duhule Sfinte, care pretutindenea eşti şi toate le vezi şi le împlineşti, eu păcătosul, nevrednicul şi ticălosul, robul tău Elefterie...
Aici se opri, pentru a-i da domnului Elefterie răgazul să repete cuvintele respective. Deoarece însă dumnealui vorbea cam încet, îi ceru pe un ton imperativ:
— Mai tare ! Ce, ţi-e frică ?
— De ce să-mi fie frică ? întrebă la rîndul său domnul Elefterie.
— Lasă, că ştii tu ! Repetă după mine : eu păcătosul, nevrednicul şi ticălosul, robul tău Elefterie... Jur!
— Eu păcătosul, robul tău Elefterie... Jur!
128
— Că această sticlă cu parfum a fost primită de la... Spune tu lui Dumnezeu de unde ai primit-o, deşi El oricum ştie prea bine.
— De la farmacie, răspunse domnul Elefterie.
— Care farmacie ?
— Cea de lîngă magazinul Luceafărul.
— Mă rog, spune asta cu glas tare, concedă doamna Gleofina, un pic dezamăgită.
Dar în timp ce domnul Elefterie spunea exact ceea ce dumneaei îi ceruse, doamna Gleofina începu să aibă unele mustrări de conştiinţă. Deocamdată căuta să cîştige timp, în aşteptarea unei idei.
— Jură ! adăugă. Dacă am minţit, să dea Bunul Dumnezeu să nu cîştig nici un leu la tragerea Loto 6 din 49 - ceea ce domnul Elefterie jură cu multă seninătate, fiind sigur că oricum va cîştiga.
Asta încurcă şi mai mult lucrurile în mintea, dar mai ales în inima dumneaei. începu abia acum să se întrebe dacă testul acela din Deşteptarea fusese conceput de o persoană competentă ori de vreun om fără caracter. Ce legătură are fidelitatea conjugală cu piciorul pe care-l bagi mai întîi în pantaloni ? Puse deoparte icoana Maicii Domnului, pe care o ţinuse pînă atunci în faţa soţului, şi întrebă de formă, fără mare curiozitate :
— Unde ai întîrziat ?
— Am fost la dezvelirea statuii lui Ştefan cel Mare. Şi Sfînt, adăugă, fiindcă uitase.
Vorbind, domnul Elefterie se ridică în picioare, simţind din vocea soţiei sale că trecuse testul cu bine.
Se întîmplă destul de rar să ai o zi în întregime reuşită. Şi totuşi, se mai întîmplă. Cîte o zi în care aproape totul îţi merge din plin, tot ce ţi-ai propus de dimineaţă iese, şi bine Şi totuşi, te întorci acasă trist. îţi pare rău după ziua aceea, care a trecut.
Cam aşa i se întîmplase şi doamnei Pelaghia. în timp ce se îndrepta spre intrarea în bloc, simţea că se despărţea de ceva drag şi-l pierdea pentru totdeauna. Dacă cineva ar fi întrebat-o ce anume
129
pierduse, n-ar fi ştiut din primul moment să răspundă. Inima îi era caldă şi de undeva venea peste ea o dogoare liniştită, potrivnică pe de-a-ntregul melancoliei acelei după-amiezi de 37 de ani trecuţi. I se părea îngrozitor de important adevărul că el era aproape, acolo, că îl reînvia de fiecare dată cînd se gîndea la el, că nu se uzase nimic din imaginea care-i dădea bucurie şi un anume sens de atîta vreme. Uneori, de emoţie, nici nu-1 putea privi, dar îi simţea prezenţa şi aproape că nu ştia cum să facă să nu strice limpezimea acelei clipe, cînd un anumit fel al lui de a zîmbi stins era chiar bucuria dumneaei de a fi. Nu putea fi sigură cu adevărat că o iubeşte, dar era copleşitor cît de mult o înţelegea, ca şi cum viaţa dumneaei întreagă ar fi fost în mîinile lui.
Dimineaţă se văzuseră doar pentru cîteva minute şi a fost, aşa, ca şi cum l-ar fi aşteptat într-o gară, i-ar fi spus cîteva vorbe amabile, mai mult ar fi tăcut, şi abia după plecarea trenului i-ar fi fost ciudă de toate lucrurile rămase nespuse. Desigur, păreau atît de importante şi construiau ele singure un întreg scenariu despre ce ar fi răspuns el şi apoi ce-ar fi adăugat dumneaei şi tot aşa... -şi se iroseau apoi rostindu-se singure. După o vreme, părea că aşa s-a şi întîmplat, şi sufletul i se aşeza încet-încet, liniştit la locul său, ca şi cum tot ce era de spus fusese spus, şi chiar mai mult de-atît. In acele cîteva minute, îl primise cu o mare împăcare în inima dumneaei, pentru care a simţi era mai mult decît a vedea şi decît a şti, şi pe urmă inima dumneaei înflorise ca o garoafă roşie.
Cînd ajunse la birou, află că în ziua aceea nu vor lucra: întîmplător, sindicatului i se năzărise să declare grevă de avertisment. La drept vorbind, doamna Pelaghia nici nu ştia prea bine ce înseamnă asta şi cum ar trebui să se comporte într-o asemenea situaţie. Dumneaei plătise de fiecare dată cotizaţia, din simplul motiv că cineva o trecuse pe un tabel. I se părea firesc să fie aşa. Dar greva îi oferi neaşteptata ocazie a unei excursii de cîteva ore la Moineşti. Căci, atunci cînd îl sună pe domnul al cărui nume îl trecem sub tăcere ca să-l întrebe cum e mai bine să procedeze în această situaţie cu totul nouă pentru dumneaei - desigur, doar
130
un pretext pentru a-i auzi vocea la telefon -, el îi răspunse că cel mai bine ar fi să meargă împreună la Moineşti, unde avea de rezolvat o mică problemă de serviciu.
Domnul de vîrstă mijlocie al cărui nume îl trecem sub tăcere lucrează la o firmă privată de calculatoare şi servicii Internet. Afacerile merg destul de prost fiindcă nu numai Elena Ceauşescu se temea de calculatoare, ci şi directorii de azi ai întreprinderilor sînt la fel de îngrijoraţi de ele. Unii îşi spun manageri şi cred cu toată convingerea că Internetul este semnul Fiarei 666 care, potrivit Apocalipsei lui loan, prevesteşte sfîrşitul lumii. De aceea se feresc de calculatoare ca de dracu, deşi e de presupus că se tem şi mai mult de propria incompetenţă, pe care calculatoarele o scot la iveală fără să vrea. Fiindcă un computer nu gîndeşte, el nu poate fi nici minţit. De exemplu, nu te poţi preface faţă de el că ştii să vorbeşti englezeşte. Pe de altă parte, nici el nu poate minţi, din acelaşi motiv. De aici decurg o serie de neajunsuri. în ceea ce îl priveşte pe domnul al cărui nume îl trecem sub tăcere, neajunsul este că vînzările de calculatoare ale firmei mergeau destul de rău. Acum însă trebuia să plece la Moineşti, unde una din secretarele care lucrau la computer băgase discheta invers şi nu mai putea cu nici un chip s-o scoată, deşi folosise în acest scop tot soiul de instrumente, inclusiv penseta din trusa personală de unghii. Alarmat, directorul îl sunase pe patronul care îi vînduse acea invenţie diabolică. La rîndul său, patronul îi dădu domnului al cărui nume îl trecem sub tăcere maşina firmei şi îl rugă să se grăbească, deoarece clientul era din domeniul petrolului şi spera ca, în cele din urmă, să-l convingă să mai cumpere cîteva calculatoare. Astfel apăru pe neaşteptate ocazia unei plimbări împreună cu doamna Pelaghia, bineînţeles, dacă era şi dumneaei de acord şi dacă putea pleca de la serviciu pentru cîteva ore. Iniţiativa grevei de avertisment picase la tanc, sindicatul dovedind, în sfîrşit, că nu încasează cotizaţiile chiar degeaba!
Numai că, în cazul domnului al cărui nume îl trecem sub tăcere, de multe ori ceea ce la început pare foarte simplu'şi lesne
131
de îndeplinit devine dintr-o dată şi în chip imprevizibil complicat. Desigur, nu numai din vina lui. Statisticile arată că la fel li se întîmplă majorităţii celor care lucrează în domeniul informaticii, cu excepţia lui Bill Gates. Ei se pot dovedi foarte competenţi cîtă vreme stau în faţa unui calculator sau dacă trebuie să discute lucruri legate de domeniul lor. Puşi însă în faţa problemelor practice, ale vieţii de zi cu zi, devin timizi şi adeseori se comportă lamentabil.
în mod normal, de la birou şi pînă la locul de întîi ni re stabilit cu doamna Pelaghia, orice alt şofer ar fi ajuns cu o maşină Dacia în cel mult zece minute. De altfel, dumneaei ajunse acolo în doar cinci minute, luînd un taxi. Locul respectiv se afla aproape de ieşirea din oraş, la intersecţia străzilor Mioriţei şi Energiei, în staţia de autobuz dinainte de pasarela peste calea ferată. Aleseseră acest loc pentru a nu fi nevoiţi să străbată prea multe străzi împreună pînă ia ieşirea din oraş, riscînd astfel să fie văzuţi de vreo cunoştinţă şi să le iasă apoi vorbe. Dar, după aproape treizeci de minute, maşina condusă de domnul al cărui nume îl trecem sub tăcere tot nu se zărea. Iar doamna Pelaghia stătea singură în staţie şi număra autobuzele care se îndreptau, unul după altul, spre gară. Ce-or fi gîndit oamenii aceia care urcau şi coborau despre dumneaei, care numai stătea şi se uita, e greu de spus.
A avut chiar şi un moment de cumpănă, cînd s-a gîndit că mai bine s-ar întoarce la birou, să continue greva de avertisment. Totuşi, a hotărît să mai aştepte cîteva minute, măcar pînă ce trec spre gară alte două autobuze. Cele două autobuze au venit însă neaşteptat de repede şi la intervale foarte scurte, aşa că doamna Pelaghia a renunţat să le mai ia în seamă. Din fericire, după puţin timp, a apărut în sfîrşit maşina cu cel multaşteptat. Domnul ai cărui nume îl trecem sub tăcere respira mai însufleţit decît de obicei şi era uşor transpirat. Poate că se defectase pe drum ceva la maşină ? se interesă cu îndreptăţită îngrijorare doamna Pelaghia. Nicidecum. Motivul era cu totul altul, li povesti cum s-a bătut cu un om pe stradă. Arăta foarte mulţumit de această ispravă. La un semafor, acela se hotărîse să traverseze pe roşu. deşi în mod
132
normal ar fi trebuit să acorde prioritate maşinilor şi, mai mult decît atît, nici măcar nu traversă perpendicular, ci oblic, anume pentru a-l face pe domnul ai cărui nume îl trecem sub tăcere să aştepte, parcă ghicind cît de tare se grăbea. Atunci el lăsase în jos geamul portierei şi, trecînd prin dreptul lui, îi strigase: «Măi boule, de ce nu aştepţi să se facă verde ?» Dar imediat după asta, semaforul îşi schimbă culoarea şi trebui să oprească Pietonul, jignit, se apropie pe la spate de maşină, apucă un ştergător de parbriz şi îl îndoi în semn de dispreţ. Aşa a început. Domnul al cărui nume îl trecem sub tăcere coborî din maşină şi se apropie de celălalt, fixîndu-l cu privirea. Fusese ca o îmbrăţişare, deoarece simţise prin contact direct trupul omului aceluia. Se luaseră efectiv în braţe, se lipiseră şi se frecaseră unul de altui, dîndu-şi ghionturi şi cîte un pumn moale peste fălci, îi simţise respiraţia foarte aproape şi mirosul gurii. Fusese o luptă fără cuvinte, tăcută, şi era o senzaţie stranie să ţină în braţe un trup străin de bărbat, încercînd să-l ridice sau să-l aplece într-o parte şi în cealaltă. La un moment dat, celălalt, care era şi cam gras, încercase o figură de karate, însă domnul al cărui nume îl trecem sub tăcere îl prinsese de picior şi îl ţinea aşa - de fapt, nu prea ştia ce ar fi trebuit să facă în continuare, din copilărie nu se mai luptase niciodată cu cineva.
Scurta lui povestire o sperie pe doamna Pelaghia, mai ales că ştergătorul de parbriz din dreapta, răsucit într-o poziţie nefirească, în sus, împreună cu mica umflătură de pe pomete, locul unde primise probabil o lovitură mai serioasă, ilustrau convingător cele relatate. în timp ce maşina se strecura printre căruţe şi biciclişti spre Mărgineni, dumneaei îşi permise să-l certe pe domnul al cărui nume îl trecem sub tăcere. Se comportase ca un copil! Oare nu se gîndise că s-ar fi putut întîmplă ceva grav ? Dacă acela ar fi avut un cuţit sau o altă armă la el ?
— Era, totuşi, un om de treabă, cred. Avea, aşa, aerul unui om cumsecade, răspunse el pipăindu-şi oarecum mîndru vînătaia, ca şi cum ar fi fost vreun trofeu. Mi-a dat şi el cîteva, dar i-am dat şi eu !
133
Cînd ajunseră într-un loc mai puţin aglomerat, opri şi coborî pentru a îndrepta braţul ştergătorului de parbriz. Apoi se urcă la volan şi o întrebă, încruntîndu-se la un gînd care îi venise chiar în acea clipă şi îl găsise nepregătit:
— Dar dacă a fost un semn ? Dacă Dumnezeu mi l-a trimis anume pentru a mă smeri? Poate că m-am luptat, fără să ştiu, cu un înger!
Fiindcă totul se petrecuse pe neaşteptate, repede, şi i se părea acum suprafiresc. Părea că-şi aminteşte nu o întîmplare aievea, ci un vis. In faţa unor presupuneri atît de îndrăzneţe, doamna Pelaghia nu ştia să spună decît că o contrariau. Dumneaei se ferea să vorbească despre Dumnezeu, neştiind propriu-zis despre ce ar vorbi. Dar ei, vai Doamne, ce fel îndrăzneţ de a spune asemenea lucruri, îi provoca fiori de teamă! Bunăoară, cum să afirmi despre lisus Hristos că El este INTERFAŢA ? Şi totuşi, domnul al cărui nume îl trecem sub tăcere nu numai că făcu această afirmaţie, ci o şi dezvoltă, comparînd Sfînta Treime cu un calculator în care hardul ar fi Dumnezeu-Tatăl, softul, Duhul Sfînt, iar lisus, interfaţa.
— De fapt, ce înţelegem prin interfaţă ? întrebă apoi. Şi răspunse tot el: mai întîi, o intersecţie în care fiecare sistem îşi conservă proprietăţile, rămîne el însuşi, dar transmite şi « dincolo » mesajul său. Interfaţa se află la limita interioară a două sisteme, este chiar marginea lor interioară comună, locul unde fiecare îl învăluie pe celălalt, lisus este intersecţia universului divin cu cel uman. Din această perspectivă, evreii au ales bine răstignirea pe cruce, care e tot o intersecţie. Dintr-un alt punct de vedere, nu : crucea e o intersecţie plană, în spaţiul euclidian. Or, ea ar trebui reprezentată în hiperspaţiu, unde intersecţia nu s-ar mai produce într-un punct, ci ar genera un nou spaţiu, lisus este ca intersecţia vinului cu apa, Dumnezeu şi om deplin.
— Se cuvine oare să vorbim astfel despre Dumnezeu ? întrebă dumneaei.
— De ce nu ? Dar Sfîntul Spiridon, cînd s-a dus la sinodul acela cu o cărămidă şi, ridicînd-o în faţa tuturor, a explicat cum
134
în ea sînt împreunate Apa, Focul şi Pămîntul, pentru a ilustra felul în care cele trei Persoane ale Sfintei Treimi coexistă în Unul Dumnezeu, învingîndu-l astfel pe Arie, împreună cu ereticii lui, nu a procedat oare la fel ? Dacă ar fi trăit astăzi, Sfîntul Spiridon ar fi luat cu el un Macintosh, arătînd cum hardul fără soft, sau softul fără hard, sau acestea împreună, fără interfaţă, nu pot face nici o lucrare.
Doamna Pelaghia nu-l contrazise şi nici nu-1 aprobă. Se întrebă însă dacă nu cumva tocmai acest mod năstruşnic al lui de a vorbi, sau chiar îndrăzneala de a se lua la bătaie pe stradă cu un necunoscut, alături de sinceritatea uneori brutală, alteori jucată histrionic, duioşia, gesticulaţia bogată, oroarea de for-malisme şi toate celelalte contrarii din care părea alcătuit o făceau să aibă atîta nevoie de el. Prezenţa şi, aproape în egală măsură, absenţa lui îi procurau acea nelinişte şi încordată aşteptare a ceva care să dea un sens ritmului cotidian, ceva din spectrul entuzias-melor mărunte, şi era greu de explicat cum ele generau un efect de libertate şi-i recuperau pe această cale identitatea de femeie. Explicaţiile lui erau întotdeauna convingătoare, deşi rămîneau totuşi ciudate şi de multe ori neînţelese pînă la capăt. Curajul lui de a pune întrebări elementare, de a repeta adevărurile directe, demult ştiute, dar pe care oamenii le-au uitat şi le uită în fiecare zi, trimitea gîndul spre o profunzime necunoscută şi-l conecta la o tensiune care transforma obiectele neînsemnate în preliminarii ale unui exerciţiu de cunoaştere fundamental. Dacă ar fi ştiut atunci la ce se gîndeşte, ar fi rîs de ea. Fiindcă el era împotriva « excesului de imaginar» - cauză a tuturor erorilor noastre - şi construise odată acest paradox: nu putem pur şi simplu gîndi un om fără imaginar, deci trebuie să ni-l imaginăm ; să ne imaginăm un om lipsit de imaginar, pentru a-l înţelege mai bine pe lisus ca om.
Coborau dealul de la Crigoreni şi, după ce ieşiseră din sat, privindu-l cu coada ochiului, în timp ce el căuta să-i explice cum rîsul şi lucrurile care ne fac să rîdem pot caracteriza nu doar o persoană, ci şi o epocă, pentru a ajunge la concluzia că umorul
135
de tranziţie, care ne caracterizează perfect epoca, este un umor grosolan, de tip « Vacanţa Mare » - într-o sală de cîteva sute de oameni izbucnesc hohote cînd unul de pe scenă se scarpină la prohab -, doamna Pelaghia se întrebă : «Oare este cu adevărat îndrăgostit de mine ?», iar această simplă întrebare făcu să o străbată un fior de fericire. Teoriile lui o găseau de fiecare dată nepregătită, deşi se străduia din răsputeri să se menţină la nivelul exigenţelor intelectuale pe care le presupuneau asemenea teorii. Poate că era un pic prea instabil, poate că se manifesta aici şi o oarecare frivolitate din partea lui. Sărea prea uşor de la una la alta. Doamna Pelaghia nu reuşea să vadă legătura între umorul de tip «Vacanţa Mare»şi ceea ce urmă, deşi bănuia că în ambele cazuri era vorba despre o nemulţumire de sine mai profundă.
— Trei lucruri le-au lipsit cel mai mult românilor pe vremea lui Ceauşescu : mîncarea, televiziunea şi chiuretajele. în consecinţă, după I 990, în aceste trei direcţii s-au făcut şi se fac cele mai mari excese.
— Poate că şi Dumnezeu, îndrăzni doamna Pelaghia să adauge.
Spre suprinderea dumneaei, observaţia făcută găsi o aprobare necondiţionată.
— Exact! Şi în privinţa asta vedem cele mai urîte excese ! Nu sînt prea convins că Dumnezeu are nevoie de toate linguşelile noastre, de performanţele noastre sportivo-religioase. Ca şi cum, după decenii de ateism, ne-am ambiţiona să devenim dintr-o dată un fel de campioni mondiali...
— Dar e un mod de a-L recupera ! protestă dumneaei.
— Exces de zel, cum ai uda în fiecare zi, cu maximă conştiinciozitate, nişte flori de plastic. Din punct de vedere religios, asta înseamnă să faci ciorba cu agheazmă în loc de apă. Nietzsche spunea că e prea multă bere în protestantismul german. îmi vine să spun că la noi e inutil de multă limonada, cu pretenţii de agheazmă.
■—Totuşi, agheazmă e altceva decît berea. 136
— Bineînţeles. Măcar că berea germană a condus la o altă morală decît agheazmă românească, observă el. Românii au o morală specială, ale cărei reguli generale sînt recunoscute de toţi şi în gura mare, ba poate chiar într-un chip cam exagerat, căci se vorbeşte mai tot timpul despre calităţi ca cinste, sinceritate, devotament etc., dar regulile valabile în generalnu se aplică deloc în cazurile particulare, ale indivizilor concreţi. înclinai să crezi că românii cred într-un Dumnezeu puţin ciudat care, deşi interzice în principiu minciuna, furtul, vicleşugul şi celelalte păcate, în anumite cazuri particulare, pare să le îngăduie cu o mare largheţe -un Dumnezeu care ne permite să facem rău cu conştiinţa împăcată. Numai aşa se poate explica cum oameni foarte religioşi, care merg în fiecare duminică la biserică şi au acasă pereţii căptuşiţi cu icoane, mint cu cea mai mare seninătate, caută să se înşele unii pe alţii, iau ce nu li se cuvine, fură pîinea de la gura săracului, ba uneori, fără a se gîndi vreun moment că interdicţiile Dumnezeului la care se închină riguros, de trei ori pe zi, i-ar viza în vreun fel, ajung să-i blesteme pe alţii, dorindu-le chinurile veşnice ale iadului, pentru fapte cu totul mărunte.
Doamna Pelaghia se gîndi o clipă că în categoria aceloraşi păcate ar intra şi adulterul, pe care el evitase totuşi să-l enumere în rînd cu celelalte. Asta ca să nu mai amintim că, puţin mai devreme, se luase la bătaie pe stradă cu un necunoscut pentru că acela traversase pe culoarea roşie a semaforului. Dar nu îndrăzni să-i atragă atenţia asupra acestor inconsecvenţe.
— Dumnezeul românilor dă totul şi nu cere nimic, continuă la fel de patetic domnul al cărui nume îl trecem sub tăcere, asu-mîndu-şi cumva toate aceste chestiuni teoretice ca şi cum ar fi fost vorba de probleme care îl priveau direct, în timp ce maşina ajunsese de-acum la Scorţeni şi trecea în viteză pe lîngă biserica despre care se spune că ar fi fost pictată de Luchian. Un Dumnezeu foarte solicitat la repartizarea de bunuri şi avantaje personale. Dar, pentru mine, lucrul cel mai trist e altul. Am impresia că şi preoţii încurajează credinţa într-un astfel de Dumnezeu defensiv : bun,
137
milostiv, blind, dar retras din lume sau lipsit de puterea de a face ordine (de unde ar rezulta că trebuie suplinit!), în vreme ce diavolul, dimpotrivă, pare mai viu, mai energic, mai prezent ca niciodată, incarnat în oricine ne încurcă socotelile. Explicaţia subtilă a acestei atitudini mi-a furnizat-o un articol dintr-o revistă consacrată mai ales oamenilor culţi. Ea s-ar putea rezuma la următoarele consideraţii, dezvoltate acolo împreună cu multe citate şi argumente filosofice : diavolul se manifestă prin actele concrete ale celorlalţi în raport cu noi; prin urmare, atunci cînd, încâlcind norma religioasă care spune că nu trebuie să faci rău semenului tău, îi dai totuşi cu ciomagul în cap, de fapt nu acţionezi împotriva individului ca atare, ci împotriva principiului răului adăpostit de el, sprijinind astfel un act de justiţie la nivel cosmic. Fireşte că acest raţionament de inspiraţie inchizitorială se poate extinde la oricare dintre actele noastre, căci tot ce ne împiedică să ne împlinim o dorinţă legitimă (sau care ni se pare legitimă doar pentru că ne aparţine) pare a fi produsul forţelor demonice, împotriva cărora orice mijloace de luptă sînt permise.
« Nu mă iubeşte», îşi spuse dezamăgită doamna Pelaghia tocmai în timp ce şoseaua se curba spre nord, la intersecţia cu drumul către Sănduleni. Dacă m-ar iubi, n-ar vorbi cu atîta pasiune despre toate lucrurile astea, ar observa că nu mă interesează. însă, un pic mai tîrziu, trebui să-şi corecteze această impresie, cînd maşina ajunse în dreptul Tescanilor şi, de partea cealaltă a şoselei, pe deal, se zăreau îndărătul şirului de plopi pete albe din conacul care adăposteşte aşezămîntul«George Enescu ». Mai încolo, sub poala pădurii, păştea o mică turmă de oi, risipită printre pomi. Aproape toată coasta era acoperită de livadă ; mai la vale, aproape de gîrlă, cîţiva ţărani culegeau via. El tăcuse de cîtva timp, iar cînd vorbi din nou spuse cu totul altceva, cu vocea schimbată şi pe un ton atît de liniştit, încît toate consideraţiile de mai înainte deveniseră umbra unei aventuri eşuate.
— La vară vom veni şi vom sta în marginea viei de colo. 138
Deci văzuse şi el locul acela. Aşa o amăgea de fiecare dată, şi dumneaei se lăsa atît de uşor amăgită fiindcă avea nevoie să-l creadă. Nu era decît un biet suflet de femeie, uşor de amăgit, greu de convins, imposibil de schimbat.
La intrarea în Moineşti există un fel de monument alcătuit din litere de beton care compun cuvîntul DADA, monument închinat memoriei lui Tristan Tzara, născut acolo. Opriră cîteva minute să-l vadă mai bine : privite de aproape, literele erau chiar urîte, aveau ceva neprietenos şi grosolan. Domnul al cărui nume îl trecem sub tăcere îşi aminti că mai era pe undeva o căsuţă ca pentru pitici, denumită pompos « Casa memorială Gheorghe Gheorghiu-Dej ». Doamna Pelaghia află abia acum că fruntaşul comunist lucrase o vreme la atelierele de reparaţii petroliere de aici. Dintr-un spirit de frondă faţă de veleităţile dictatoriale ale urmaşului său, moi-neştenii i-au păstrat vie amintirea în toţi anii dictaturii ceauşiste. Tzara şi Gheorghiu-Dej sînt două figuri emblematice ale Moineş-tilor, contradictorii numai în aparenţă, căci, la o analiză mai atentă, se vădeşte că dadaismul şi comunismul au mai multe asemănări .decît deosebiri. Figura aproape legendară a rabinului Moses Rosen, originar şi el din Moineşti, completează cît se poate de potrivit imaginea unui oraş cu personalităţi dintre cele mai extravagante.
Pe urmă, doamna Pelaghia rămase o vreme singură la magazinul universal, aflat în apropiere de Trustul Petrolului, iar domnul al cărui nume îl trecem sub tăcere se grăbi să rezolve problema de serviciu pentru care venise. Se întoarse într-adevăr după mai puţin de un sfert de oră, aşa cum promisese, şi-i propuse să meargă la izvoarele de ape minerale, lăudînd pe drum calităţile lor curative. Nici despre aceste izvoare dumneaei nu auzise pînă atunci. Erau undeva în spatele gării. într-o rîpă năpădită de' salcîmi şi bălării, poreclită de localnici parc. Bine măcar că avea cîteva alei betonate. Lăsară maşina în stradă şi coborîră pînă la izvorul cel mai faimos, potrivit spuselor domnului al cărui nume îl trecem sub tăcere, de unde altădată unii luau apă în damigene şi o duceau în alte judeţe, s-o vîndă şi să se îmbogăţească, fiindcă era foarte
139
bună pentru toate bolile de ochi. Acum însă nimeni nu mai părea interesat de asta, nu întîlniră nici un om cu damigeana. Domnul al cărui nume îl trecem sub tăcere îşi umezi degetele şi dădu pe la ochi, îndemnînd-o şi pe doamna Pelaghia să facă la fel. Apoi traversară pîrîul pe un podeţ, ca să meargă la izvorul cu apă sulfuroasă, recomandată în dischinezia biliară şi alte boli digestive, în timp ce umplea două bidonaşe de plastic pentru acasă, el îşi aminti dintr-o data :
— Apa asta are un uşor gust de mîl, care îmi evocă un moment din copilărie : eram în tabără la mare, la 2 Mai, şi, fiindcă acolo nu curgea apă la robinet, ne spălam cu apă minerală de Biborţeni, puţin sulfuroasă. De cîte ori beau, îmi amintesc dimineţile acelea. Vrei să guşti ? o întrebă pe doamna Pelaghia. E foarte bună.
Pentru a-i dovedi, luă el mai întîi cîteva înghiţituri. De dragul amintirii lui din copilărie, dumneaei duse bidonaşul la gură şi înghiţi cu mare efort de cîteva ori, închizînd ochii. Mirosul şi mai ales gustul de ou clocit al apei îi provocară greaţă.
— Ei, ţi-a plăcut ?
— Da, e foarte bună, minţi cu toată convingerea doamna Pelaghia.
— Ştii cum o să facem ? O să-ţi aduc în fiecare dimineaţă într-o sticluţă, ca să ai cu tine la serviciu, promise domnul al cărui nume îl trecem sub tăcere. Apa asta e un adevărat miracol! Păcat că nu-i exploatată cum trebuie.
în faţa blocului, doamna Pelaghia se opri o clipă, ca şi cum ar fi simţit o pietricică în pantof. Sau ca şi cum ar fi avut pînă atunci o ureche înfundată. Poate să pară un lucru derizoriu dar, cînd ţi se înfundă urechea, ai o uşoară, mirată dezorientare - lumea întreagă, confiscată de acest mărunt handicap, vine spre tine dintr-o altă perspectivă, cumva exterioară, primeşti altfel confirmările despre realitate şi chiar şinele se oferă percepţiei dintr-un recipient străin, stabileşte alte raporturi cu tine, întrucîtva mai distante şi mai severe. Pe urmă, cînd urechea se desfundă, e ca o
140
eliberare, ca un acces spre interiorul lucrurilor - e aproape o uşurare şi în acelaşi timp o nelămurită spaimă cînd simţi asta, de parcă te-ai teme că între timp s-a întîmplat ceva ce tu nu vei afla niciodată. Avea impresia că, în drum spre casă, străbătuse un tunel. Amintirile zilei pe cale de-a se încheia îi aţineau calea, punîndu-i întrebări, o însoţeau ca nişte mici duhuri care parcă aveau puterea să-i ia o clipă inima în mîna lor de lumină şi să i-o arate: «lată, aceasta este inima ta vie, cu înveliş fraged !»Imagini înfiorate de o tristeţe senină ca o melodie fără cuvinte, caldă şi tristă deopotrivă, din care nu poţi reconstitui decît sunete, cu atît mai intense cu cît îi este cu neputinţă gîndului s-o audă pe de-a întregul.
Temistocle, care tocmai atunci ieşea pe uşa blocului, dar poate că anume o pîndise, veni direct spre dumneaei şi, după ce spuse cu voce tare « săru-mîna », îi şopti:
— Simion vrea să se facă sfînt. Vrea sa ajungă în rai.
— Temistocle, nu e frumos să vorbeşti astfel despre un om în vîrstă. Trebuie să-l respecţi, îl dojeni dumneaei.
Abia după aceea îşi dădu seama că. de fapt, băiatul nu spusese nimic necuviincios.
La plecare, domnul Vasile îi lăsase o copie a proiectului de statut al Partidului Popescu, împreună cu recomandarea de a-l citi cu toată atenţia, pentru a se inspira din el la alcătuirea unui nou statut. Era necesar să se acţioneze operativ, căci presa vorbea tot mai insistent de alegeri anticipate, care i-ar fi putut găsi nepregătiţi. în primul moment, domnul lon-şeful-de-scară nu înţelesese acest argument.« De vreme ce nu dorim să accedem la guvernare, ce rost are să ne înscriem ca partid pînă la alegeri ?»fusese întrebarea dumnealui, aparent legitimă. însă domnul Vasile îi explicase că nu trebuie confundată una cu alta. De fapt, nu-i explicase nimic, ci-i spusese doar atît: «Să nu confundăm una cu alta ! » Astfel că domnul lon-şeful-de-scară se văzu obligat să întocmească de urgenţă noul statut, iar în etapa următoare să treacă la atragerea de noi membri.
141
Deocamdată răsfoia gînditor statutul Partidului Popescu, ale cărui obiective erau prea puţin diferite de cele ale Partidului Nehotărîţilor şi, în general, de cele ale oricărui alt partid. într-un scurt preambul era prezentată situaţia social-economică a României, cu o serie de critici subtile la adresa clasei politice actuale, incapabile de a scoate ţara din criză. Urma prezentarea obiectivelor majore ale noii formaţiuni politice, pornind de la observaţia că sînt o mulţime de inşi pe care îi cheamă Popescu şi ale căror interese ar merita să fie reprezentate de un partid corespunzător -într-o notă de subsol se preciza că denumirea (Partidul Popescu) era provizorie, pînă la găsirea unei titulaturi mai cuprinzătoare sau mai sugestive.
Apoi veneau o serie de articole cu care domnul lon-şeful-de-scară era perfect de acord. Această nouă formaţiune politică urma să-i ajute pe cei mai necăjiţi Popescu să depăşească cu succes greutăţile tranziţiei: bunăoară, prin organizarea de tombole, oferind apoi, din banii strînşi cu această ocazie, ca şi din alte sponsorizări, posibilitatea anumitor membri să-şi petreacă concediul la mare sau chiar în străinătate. Mai tîrziu s-ar putea crea o agenţie de turism proprie şi, cu timpul, s-ar putea construi cabane şi case de odihnă în care ar avea acces, fireşte, numai membrii partidului, respectiv persoane cu numele Popescu. Treptat, serviciile s-ar diversifica. O mulţime de lucruri neplăcute sau grele, cum ar fi plata facturii telefonice, căratul mobilei sau zugrăvirea apartamentului, ar putea fi preluate de angajaţi ai Partidului Popescu, ei înşişi demni purtători ai numelui Popescu. Avînd în vedere şi celelalte servicii şi afaceri ale Partidului, se înţelege că rata şomajului în rîndul persoanelor Popescu ar scădea simţitor, rezolvîndu-se pe această cale o problemă socială. Asta ar atrage tot mai mulţi Popescu în rîn-durile partidului, iar pe cei ce nu se numesc Popescu i-ar determina să reflecteze la avantajele oferite de acest nume.
în capitolul următor se stabileau drepturile şi obligaţiile membrilor. Fiecare membru al partidului are dreptul şi obligaţia de bază de a-şi plăti la timp cotizaţia şi de a păstra secretul de partid.
142
Se recomanda, de asemenea, ca fiecare membru să posede o legitimaţie cu fotografie. Probabil vor exista şi nişte Popescu mai căpoşi care, fără să se înscrie în partid şi fără să-şi plătească la timp cotizaţia, vor încerca să beneficieze de avantajele de membru. Cum îi vom depista ? lată, deci, că legitimaţiile sînt absolut necesare. Trebuia obţinut prin repartiţie de la primărie un sediu corespunzător, o clădire cu cît mai multe etaje, situată în centru şi cu spaţii comerciale la parter, unde se va înfiinţa un bar cu discotecă, pentru atragerea de noi membri. Ulterior, prin închirierea sediului către diferite firme, sau prin înfiinţarea propriilor firme, se puteau obţine fonduri suplimentare necesare bunei funcţionări a partidului etc.
In ceea ce-i priveşte pe unii care nu se numesc Popescu şi nici nu au rude sau ascendenţi cu acest nume, sau sînt membri ai altor partide, se admitea posibilitatea ca ei să-şi schimbe iegal numele pentru a putea fi înscrişi în partid. Iar dacă nu-şi schimbă numele oficial, pe buletin, ei trebuie să dovedească prin fapte, în situaţii foarte precise, că adevăratul lor nume este Popescu, deşi în restul timpului îi poate chema oricum. De altfel - amănunt semnificativ, asupra căruia domnul lon-şeful-de-scară reflectă îndelung -Partidul Popescu nu le interzicea membrilor săi să se înscrie şi în alte partide: ei puteau fi simultan membri ai PNŢCD, PNL, PD, PDSR sau ai oricărui alt partid, cu condiţia, totuşi, să se afle la guvernare şi să ajute în primul rînd, prin toate mijloacele, Partidul Popescu şi pe membrii acestuia. în acest fel era evitată şi migraţia de la o formaţiune politică la alta, în funcţie de rezultatele ultimelor alegeri sau de interese oculte. Urmau o serie de precizări privind funcţionarea internă, organul de presă, echipa de fotbal...
Pe măsură ce domnul lon-şeful-de-scară înainta în lectura proiectului de statut, ideile politice, la început destul de confuze, i se limpezeau, îmbogăţindu-se cu noi sugestii. Vedea acum cu toată claritatea că, chiar dacă pînă la urmă Partidul Popescu nu mai fusese înregistrat la tribunal şi nici nu avea propriu-zis o denumire, care mai mult ar fi încurcat lucrurile, el funcţiona mai bine decît celelalte partide, deşi oarecum neştiut, în clandestinitate.
143
Ar fi putut însă Partidul Nehotărîţilor să adopte aceeaşi strategie ? Dacă dumnealui s-ar fi mulţumit să copieze articol cu articol din statut, schimbînd doar denumirea, adică scriind Partidul Nehotărîţilor în loc de Partidul Popescu, ar fi terminat treaba destul de repede şi ar fi putut apoi raporta domnului Vasile :« Misiune îndeplinită !» Dar, din momentul în care începu să interpreteze unele alineate şi paragrafe, lucrurile se complicară aproape iremediabil.
Un prim amendament, asupra căruia se consultă telefonic cu domnul Vasile, privea însăşi denumirea partidului. în loc de Partidul Nehotărîţilor, dumnealui propuse, iar domnul Vasile aprobă, recunoscînd că nu vine în contradicţie cu ideile de bază, denumirea « Partidul Creştin al Nehotărîţilor». Dă mai bine, nu ? Dar, pornind de la această iniţiativă încununată de succes, domnul lon-şeful-de-scară se adînci fără voia lui în alte gînduri şi presupuneri. Dumnealui ar fi dorit totuşi ca partidul să participe măcar la alegerile locale, în vreme ce domnul Vasile, consultat din nou, susţinea contrariul, şi anume că tocmai neparticipînd la nici un fel de alegeri, Partidul Creştin al Nehotărîţilor va rămîne preferatul electoratului,« pentru că toţi cei care nu merg să voteze vor vota cu noi, tocmai prin refuzul de a vota, fiind nehotărîţi».
— Cum să vă explic eu ca să înţelegeţi mai bine... La celălalt capăt al firului, domnul Vasile se gîndi cu tristeţe că nivelul intelectual relativ modest al domnului lon-şeful-de-scară nu-i permitea să înţeleagă gîndurile atît de complexe care-i treceau dumnealui atunci prin cap. Domnu' Ion, fiţi atent: orice partid e ca un fel de Caritas în care bagi o anumită sumă şi iei înapoi de opt ori mai mult, sau uneori chiar de zece sau de o sută de ori. Dar, dacă vă mai amintiţi dumneavoastră, la jocul Caritas al lui Ion Stoica mai era o posibilitate - de fapt, aici era tot misterul, căruia puţini i-au rezistat. Şi anume, se putea ca, atunci cînd mergeai să-ţi ridici drepturile cuvenite, să depui din nou o parte din sumă, mai mică sau mai mare. Să zicem că ai depus un milion de lei şi urmează să primeşti înapoi opt milioane. Poţi lua numai şase milioane, iar două le depui încă o dată, pentru a încasa mai tîrziu
144
şaisprezece. Vedeţi avantajul ? Dacă nu ridici nici un leu şi îi depui pe toţi încă o dată, vei avea de primit şaizeci şi patru de milioane. Iar data viitoare, dacă nu le ridici nici pe acelea, vei putea deveni posesorul frumoasei sume de... şaizeci şi patru ori opt, asta face...
— Cinci sute douăsprezece milioane, îl ajută domnul Ion, mai sprinten la calculele matematice.
— Poftim ! Vedeţi ? Deci aţi început să înţelegeţi.
— Ba, ca să spun drept, nu prea înţeleg, îl contrazise politicos domnul lon-şeful-de-scară.
— Marele secret era că mulţi depunători n-au ridicat nici un leu. Pentru a cîştiga cît mai mulţi bani, ei reinvesteau de fiecare dată suma care li se cuvenea. în felul ăsta, după trei-patru ture, ajungeau, cel puţin teoretic, deţinătorii unor averi fabuloase, de ordinul cîtorva miliarde de lei.
— Adică erau multimiliardari, cu condiţia să nu-şi ceară niciodată banii înapoi, ci să-i lase în conturile lui Ion Stoica ? încercă domnul Ion o concluzie.
— Exact! Şi aşa au rămas pînă în ziua de azi!
Domnul lon-şeful-de-scară puse receptorul în furcă, cu sentimentul reconfortant că mai depăşise un obstacol dificil, dar undeva, în adîncul sufletului, totuşi nedumerit. Potrivit explicaţiilor şefului său pe linie politică, ar fi urmat că Partidul Creştin al Nehotărîţilor putea conta pe cel puţin treizeci la sută din electorat, cu singura condiţie să nu-i solicite voturile, căci în acest caz s-ar fi putut produce o catastrofă asemănătoare celei care a pulverizat Caritas-ul lui Ion Stoica şi l-a ras de pe faţa pămîntului, cînd deponenţii şi-au cerut banii înapoi. Ceva foarte asemănător se produsese cu puţin timp în urmă în Albania, unde se ajunsese în pragul războiului civil. Noroc că la noi generalii şi coloneii au reuşit să-şi ridice la timp drepturile cuvenite, ba uneori chiar cu anticipaţie.
Cînd priveşti lucrurile astfel, la nivel global, micile neajunsuri ale situaţiilor particulare tind să se estompeze, iar sufletul se întăreşte cu nişte energii deosebite şi o mare disponibilitate de a face bine întregii omeniri. Conştient că aici nu mai era vorba de
145
un afiş oarecare privind comportarea civilizată la bloc, ci de asumarea unor responsabilităţi majore, domnul lon-şeful-de-scară reluă cu şi mai multă rîvnă lucrul la statut. însă nu pentru multă vreme, căci în timp ce se referea la drepturile şi obligaţiile membrilor, îi veni ideea că dumnealui nu va fi niciodată ales în organele de conducere din cauza trecutului său de securist în acea perioadă, senatorul Ticu-Dumitrescu tocmai se zbătea să introducă în Parlament o lege în acest sens. (între timp, Legea Ticu-Dumitrescu privind accesul la dosarele Securităţii a fost votată, dar nu prezintă nici un pericol pentru domnul lon-şeful-de-scară, şi cu atît mai puţin pentru foştii săi colegi sau colaboratori - n.a.) Dintr-o dată i se perindă prin faţa ochilor întreaga mizerie a luptei politice, aşa cum o cunoştea de la televizor, cu făţărnicia, intrigile, denigrările şi josniciile aferente. Se văzu înconjurat din toate părţile de indivizi suspecţi şi avizi de putere, inşi pe care aproape că-i poţi recunoaşte după mirosul lor respingător, după felul în care se îmbracă sau după rîs, nişte lepre, oameni fără căpătîi, cărora nu le e dragă munca cinstită, gata să-l vorbească de rău şi să-l judece pentru anii cît fusese în slujba apărării orînduirii socialiste multilateral dezvoltate, desigur din modesta poziţie de electrician, schimbînd becurile arse sau siguranţele din tablourile electrice. Dar nu, ei vor spune că, în realitate, monta microfoane şi instalaţii de ascultare! Sau că lucra sub acoperire, ca agent de legătură ! Nu numai că nu vor fi dispuşi să-i recunoască meritul de-a fi fost din primele clipe mîna dreaptă a domnului Vasile şi de-a fi redactat statutul partidului, dar poate vor inventa şi cine ştie ce murdării despre viaţa dumnealui personală, pe care aflîndu-le, doamna Gudelia în mod sigur va face o criză de astm, care s-ar putea chiar să-i fie fatală ! Or fi fiind ei nehotărîţi pînă se înscriu în partid, dar cînd se apucă să facă politică, devin foarte hotărîţi -aici domnul Vasile are perfectă dreptate !
Parcă ghicindu-i zbuciumul interior, doamna Gudelia aduse din bucătărie o farfurie cu clătite, fiindcă ştia că-i plac foartemult, şi o aşeză tăcută pe colţul mesei, ca să nu-l deranjeze. Domnul
146
lon-şeful-de-scară se prefăcea că scrie, deşi pixul îi încremenise neputincios în mînă de cîteva minute. Aroma de vanilie se ridică şi pluti ca un nor invizibil peste foile statutului împrăştiate pe masă, apoi se îndreptă decis spre nările domnului lon-şeful-de-scară, accentuîndu-i înclinaţia spre reverie melancolică. Imaginile din juneţe, de la Joile Tineretului organizate de întreprinderi şi instituţii băcăuane, bătură dureros la porţile sufletului. Doamna Gudelia nu fusese niciodată aleasă regina balului şi uneori suferea din cauza asta chiar şi acum, la bătrîneţe. Poate că ar fi meritat, măcar o dată, fiindcă era o fată destul de drăguţă şi la locul ei. Pe atunci nu era atît de grasă şi nici crizele de astm nu începuseră, ele au apărut abia la cîteva luni după darea în folosinţă a Combinatului de îngrăşăminte Chimice. îşi mai aminti cît de mult o speriase ideea dumnealui de a semna împreună, înainte de a se prezenta la starea civilă, un contract cuprinzînd toate clauzele unei căsnicii fericite, de la fidelitatea conjugală reciprocă pentru toată viaţa şi numărul de copii pe care îi vor zămisli, pînă la repartizarea îndatoririlor gospodăreşti sau felul în care îşi vor petrece concediul; era mai degrabă un regulament de ordine interioară, căci aptitudinile dumnealui pentru alcătuirea de regulamente şi instrucţiuni începuseră să se manifeste încă de pe atunci. Dar dumneaei s-a speriat şi a plîns, şi apoi, cîteva săptămîni, n-a mai vrut să vină la nici o întîlnire, pînă cînd a căutat-o la căminul de nefamilişti şi a rupt în bucăţele mici în faţa dumneaei foile pe care erau organizate în amănunt, pe capitole, paragrafe şi alineate, prevederile viitoarei lor fericiri conjugale... Apoi o văzu zăcînd lată şi fără simţire pe pardoseala din bucătărie, cu gura deschisă după aer şi obrajii congestionaţi, la aflarea din ziar a veştii calomnioase că dumnealui ar avea, chipurile, o amantă, în timp ce ultima clătită arde în tigaie şi se face scrum, răspîndind un fum înecăcios...
— Neluţu ! Neluţu ! Dar nu auzi telefonul, dragă ?
Domnul lon-şefui-de-scară tresări ca şi cum ar fi fost surprins făcînd un lucru necuviincios. într-adevăr nu auzise, absorbit de fantomele tinereţii. Se grăbi, să ridice receptorul, cu presenti-
147
mentul că se întîmpiase ceva grav. Vocea domnului Vasile i se păru din primul moment schimbată, nesigură.
— Alo, domnul Ion ? Vă salut! Ei, cum merge treaba ?
— Merge, merge, îl asigură domnul lon-şeful-de-scară, tre-cînd sub tăcere faptul că de la ultima lor convorbire telefonică nu mai adăugase practic nici un rînd la statut.
Domnul Vasile îşi drese glasul, niţel încurcat. Ar fi dorit oare să audă un alt răspuns ?
— Ghm, mda... Foarte bine. Dar eu zic să nu vă grăbiţi, totuşi. Să vedem, să mai analizăm eşichierul politic.
Aceste două din urmă cuvinte conţineau o mare doză de imprevizibil. Domnul lon-şeful-de-scară se gîndi fără să vrea la sistemul de întrajutorare Caritas şi la cei care l-au distrus, tocmai prin dorinţa lor nesăbuită de a intra primii în posesia miliardelor, pentru a-şi cumpăra televizor în culori, maşină şi alte asemenea lucruri, într-un moment critic.
— Politica de alianţe. Aici e marea artă ! Aici e totul! mai adăugă domnul Vasile, desigur pentru a-şi ascunde pe cît posibil adevăratele intenţii. Era ca şi cum, într-o partidă de şah, ai ceda regina în schimbul unui pion, pentru ca adversarul să nu observe că turnul îl ameninţă cu mat.
Fiindcă, de fapt, dumnealui vorbise cu cineva de la Partidul Moldovenilor, primise un telefon. Aveau nevoie urgentă de un preşedinte de filială. Faţă de domnul lon-şeful-de-scară se prefăcu încurcat.
— S-ar putea să fuzionăm cu ei... Au şi sediu, au tot ce trebuie... Nu m-am hotărît, deocamdată, am zis să mă consult mai întîi cu dumneavoastră. Ce părere aveţi ?
Domnul lon-şeful-de-scară văzu cu tristeţe cum toate eforturile sale din acea după-amiază deveneau inutile şi se simţi oarecum trădat, ştiind dinainte că, indiferent de răspunsul său, domnul Vasile va accepta oricum propunerea venită de la Partidul Moldovenilor, în primul rînd, fiindcă ei aveau sediu. Poate îi părea rău că şi-a dat demisia din Partidul Pensionarilor şi de aceea înfiin-
ţase alt partid : îi trebuia un loc unde să joace în tihnă o partidă de şah. Dar mai exista încă un motiv, cel puţin la fel de serios, pe care chiar domnul Vasile îl dezvălui • acela că preşedintele filialei intra automat primul pe lista candidaţilor pentru Parlament. «Ce, credeţi că nu m-aş descurca ? Pînă la urmă, şi Parlamentul ăsta e tot un fel de combinat deîngrăşare a porcilor», argumentă dumnealui. Iar dacă venea vorba de convingeri, cu atît mai mult! Partidul Moldovenilor se preocupă în primul rînd de problemele moldovenilor, de care toate celelalte partide par să fi uitat. Felul în care moldovenii sînt văzuţi în restul ţării lasă mult de dorit. Se spun despre ei tot felul de anecdote răuvoitoare : ba că nu se spală pe dinţi, ba că sînt puturoşi, dar nu e aşa, unii dintre ei se mai şi spală. Prin urmare, un partid care să ie apere interesele la nivel naţional e mai mult decît necesar.
— Domnul Ion ! Contez în continuare pe sprijinul dumneavoastră ! Bineînţeles, tot cu lliescu votăm! mai adăugă domnul Vasile.
La toate aceste argumente, domnul lon-şeful-de-scară răspundea aprobînd de formă, în semn de respect faţă de domnul Vasile, însă, în realitate, undeva în forul său interior, luase deja ho-tărîrea de a ieşi din viaţa politică. Aruncă o privire deznădăjduită spre masa de lucru unde, alături de clătitele aduse mai devreme de doamna Gudelia, acum deja reci, zăceau inutile foile din statut la care lucrase toată după-amiaza.
— Da. domnul Vasile, bineînţeles, confirmă dumnealui, fără să ştie cu precizie ce anume.
Cîteva minute mai tîrziu, după ce convorbirea se încheiase, Partidul Creştin al Nehotărîţilor era de domeniul trecutului. Undeva în acelaşi bloc, dar la un etaj superior, se auziră primele bătăi de tobă ale domnului liie, care tocmai îşi începea repetiţia. Erau, oricît ar fi de greu de crezut, semnalele unui alt om care suferea de melancolie. Pentru prima dată de cînd îl auzea, domnul lon-şeful-de-scară avu impresia că tobele acelea exprimau chiar stările sale sufleteşti, atît de contradictorii.
149
Z.10A- A- TlVElAr tA-DlCĂ- A- ClNCtM
Pe măsură ce lucrurile merg tot mai prost, setea de miracole a sufletului popular e din ce în ce mai mare. Pînă aici, majoritatea analiştilor s-au pus de acord. De altfel, observaţia nu e deloc originală - ea are un caracter universal şi a fost f acută de multe ori în decursul istoriei. Dar există şi un aspect asupra căruia nu credem că vom obţine la fel de lesne acordul analiştilor: cu cît nevoia de miracole a maselor e mai mare, cu atît creşte realmente probabilitatea producerii lor. Asupra acestui din urmă aspect ar merita să stăruim, fiindcă aici se află un mare mister. Cine a avut o experienţă religioasă autentică ştie că darul cel mai de preţ al credinciosului şi miracolul cel mai mare de care el se poate învrednici este credinţa însăşi. Puterea credinţei şi problema raportului ei cu realitatea aşa-zis obiectivă scapă de fapt oricărei analize. Cărţile sfinte ne arată că Dumnezeu nu i-a vorbit numai lui Avraam, ci şi lui Isaac şi apoi lui lacob, nu numai lui Moise, ci şi lui David şi prorocilor de după el, iar mai încoace apostolilor şi sfinţilor, pînă în ziua de azi, cînd le vorbeşte anumitor oameni aleşi de Dînsul -căci viu este Domnul! între altele, aceasta face ca rugăciunile noastre să aibă sens, iar cererile îndreptăţite să-şi găsească răspuns. Căci, dacă n-ar fi viu, la ce-ar mai folosi suferinţa, lacrimile de pocăinţă, postul, rugăciunile, acatistele, slujbele duminicale sau fuga din lume a celor care aleg sihăstria ? Păstrarea în fiinţă a lumii este necontenită creaţie - şi, de fapt, pe această bază putem vorbi de Dumnezeu cel viu. El este viu şi este prezent fiindcă creează în permanenţă lumea (unii socot că nici creaţia lumii, nici facerea omului nu s-au terminat încă !). Se poate spune că omul
150
colaborează la creaţia lumii chiar în acest moment; mai rămîne de văzut doar în ce fel şi cu ce rezultate.
Referindu-ne strict la români, specificul lor, sau elementul lor de originalitate este că ei nu-şi doresc miracole majore, de genul celor de care s-au învrednicit cîndva evreii, cînd Dumnezeu a despărţit în două Marea Roşie pentru ca triburile lor, urmărite de egipteni, să poată trece nevătămate, sau cînd le-a trimis din cer mană şi o mulţime de prepeliţe, să aibă ce mînca. Românul s-ar mulţumi cu nişte miracole modeste, uşor accesibile şi avînd un caracter oarecum privat: de exemplu, să cîştige un miliard de lei la Bingo. în zilele în care scriem aceste rînduri, milioane de creştini de pe tot cuprinsul ţării stau la coadă ca să-şi dea pensia sau, asemenea văduvei din Pilde, ultimul bănuţ primit ca ajutor de şomaj, în schimbul unor bileţele rozalii, verzi sau albastre, după caz, pe care le bagă apoi în nişte cutii transparente de plastic, nădăjduind că peste o zi sau două Dumnezeu va face o minune, înmulţindu-le banii precum lisus a înmulţit odinioară pîinile şi peştii la Marea Galileei, în părţileTiberiadei. în sufletul poporului persistă, precum se vede, îndîrjita convingere că «la Dumnezeu toate sînt cu putinţă»(Matei 19, 26), deşi nenumărate experienţe ar putea-o eventual contrazice. Creştineşte vorbind, se poate afirma că nu sîntem cu nimic mai prejos în aceasta decît alte neamuri.
Se pare totuşi că e vorba de o confuzie. Pentru înmulţirea banilor, nu-i deloc necesară intervenţia directă a lui Dumnezeu -e de-ajuns ca guvernatorul Băncii Naţionale să semneze o dispoziţie pentru a porni maşina de tipărit bancnote. Dacă asta poate fi socotită sau nu o minune, îi lăsăm cititorului plăcerea de a decide, noi mulţumindu-ne doar să atragem atenţia că o astfel de minune se repetă întruna de vreo zece ani încoace, cu efectul previzibil al creşterii inflaţiei.
Aceste cîteva consideraţii preliminare nu trebuie să ne înşele în privinţa conţinutului adevărat al credinţei, deşi ele rezumă, şi într-un fel chiar rezolvă problematica tuturor miracolelor româneşti postcomuniste, de la Noul Ierusalim al lui Marian Zidaru pînă
151
la sistemele de întrajutorare Caritas din Cluj sau Gerald din Focşani, şi mai departe, la cîştigarea alegerilor din '96 de către Convenţia Democrată. Cititorul care va observa că toate minunile enumerate mai sus au un factor comun - să-i zicem « cacealma », ca în jargonul jucătorilor de poker - a început deja să înţeleagă fondul problemei şi să-şi explice de o manieră satisfăcătoare setea tot mai mare de miracole a sufletului românesc contemporan, pe măsură ce ţara noastră înaintează fără succes spre economia de piaţă, între altele, aşa se explică de ce, înainte ca Simion să fi făcut vreo minune, vecinii săi de bloc erau ferm convinşi că făcuse mai multe, cum vom vedea îndată.
în dimineaţa zilei a cincea din a zecea lună a anului o mie nouă sute nouăzeci şi şapte, la ora nouă şi cîteva minute, domnul lon-şeful-de-scară puse la avizier următorul anunţ:
« Se convoacă Adunarea Generală de Scară pentru ziua de 5 octombrie I 997, orele I 9.30, cu următoarea ordine de zi:
1. Problema liftului
2. Diverse Şef Scară,
ss. indescifrabil»
Un anunţ surprinzător de laconic, avînd în vedere stilul obişnuit cu amănuntele al domnului lon-şeful-de-scară. Aşa cum cititorul a putut vedea deja, pentru dumnealui, orice anunţ, oricît de neînsemnat, era un bun prilej de a le împărtăşi celorlalţi ceva din experienţa proprie de viaţă şi de a face recomandări cu caracter educativ. Dacă, totuşi, de această dată preferase o formulă pe cît de concisă, pe atît de severă în concizia ei, motivul era că redactase şi apoi afişase acest anunţ împotriva voinţei sale. Să ne înţelegem : nimeni nu-i ceruse domnului lon-şeful-de-scară convocarea şedinţei - fusese iniţiativa sa strict personală. Dar această iniţiativă venea în contradicţie flagrantă cu interesele şi sentimentele dumnealui. Ea fusese cumva luată sub presiunea evenimentelor. Un vag indiciu în acest sens oferă chiar primul punct
152
al ordinii de zi. în condiţii normale, dumnealui ar fi putut scrie : « I. Problema vecinului Simion, de la parter, care s-a blocat în mod abuziv în lift, obligînd restul locatarilor să urce şi să coboare pe scări, ceea ce nu e corect. Liftul ne aparţine tuturor în egală măsură !» Dar, în loc să facă aceste precizări, care i-ar fi edificat pe cititorii anunţului asupra atitudinii şi a celor mai judicioase măsuri de luat, dumnealui preferă să nu pomenească numele lui Simion, lăsînd cauza blocării liftului oarecum în suspensie. Mai mult decît atît, anunţul nici nu se referea la blocarea liftului, ci la o aşa-zisă «problemă». Cunoscută, de altfel, tuturor.
Vom avea ocazia să revenim asupra sentimentelor domnului lon-şeful-de-scară. Deocamdată, să consemnăm că, după ce lipise afişul, dumnealui se retrase pentru tot restul dimineţii în apartament ca să poată lucra în linişte la redactarea materialului pe care urma să-l prezinte la şedinţă şi ca să nu fie nevoit să răspundă unor întrebări inoportune, deşi din punct de vedere administrativ ar fi putut răspunde că toate întrebările vor căpăta răspuns la şedinţa convocată în acea seară - fără să ştie că şedinţa nu va mai avea loc din motive independente de voinţa sa.
Domnul Vasile apăru pe aleea din faţa blocului în jurul orei zece, în aceeaşi ţinută din ziua precedentă. Văzîndu-I pe fereastră, în timp ce căuta să se inspire pentru a exprima cît mai sugestiv conţinutul de idei al materialului respectiv, domnul lon-şeful-de-scară crezu mai întîi că se răzgîndise în privinţa înscrierii în Partidul Moldovenilor, ceea ce ar fi însemnat o nouă răsturnare de situaţie, pentru care nu era deloc pregătit. îi dădu deci îndată dispoziţie doamnei Gudelia ca, în caz că-l caută cineva, oricine ar fi, să spună că e plecat în oraş după cumpărături. Dumneaei cugetă clipind des, în timp ce asculta instrucţiunile, apoi întrebă :
— Dar dacă te caută domnul Vasile ?
— Am spus : oricine ar fi! preciza încă o dată domnul lon-şeful-de-scară. Sau eşti surdă ?
Era, pe bună dreptate, supărat. Dar şi doamna Gudelia avea dreptate în felul dumneaei, ceea ce o făcu, roşind de indignare,
153
să respire tot mai greu, pînă în pragul unei noi crize de astm : fiindcă domnul lon-şeful-de-scară se supărase fără motiv şi îi vorbise urît. Respectul faţă de domnul Vasile, în calitate de fost director la o mare unitate agroindustrială, precum şi convingerea proprie că minciuna are picioare scurte, şi de aceea e un păcat, îi transformau indignarea într-o chestiune de demnitate, generînd simultan un conflict interior care împiedica asumarea oricărei decizii, Din fericire pentru armonia familiei, dar şi spre nedumerirea amîndurora, în următoarele minute nimeni nu sună la uşă s-o întrebe pe doamna Gudelia dacă soţul dumneaei este acasă. Pesemne că.domnul Vasile alesese altă destinaţie, conform cu interesele sale imediate. După ce se foi cîtăva vreme prin casă, aşteptînd dintr-o clipă în alta să audă soneria şi totodată să verifice loialitatea soţiei sale, domnul lon-şeful-de-scară înţelese că nu mai exista nici un pericol să fie deranjat şi, întrucîtva dezamăgit, se întoarse la masa de lucru şi se adînci în redactarea materialului pentru şedinţă.
Intre timp, domnul Vasile intrase în apartamentul doamnei Pelaghia şi înfuleca prăjituri dintr-o farfurie. Venise mai devreme pentru a da cîteva telefoane, dar bineînţeles că doamna Alis nu trebuia să afle. De cînd devenise liderul local al Partidului Moldovenilor, era într-o continuă agitaţie al cărei scop principal era atragerea de noi membri. încă din primele ore ale dimineţii îi contactase telefonic pe mulţi din foştii săi subordonaţi de la combinat şi chiar cîţiva foşti colegi de liceu, încercînd să le explice avantajele oferite de acest nou partid, însă preţul ridicat al impulsurilor telefonice îl împiedica să-şi dezvolte pe larg ideile, astfel încît, în cele din urmă, ideea de a vorbi de la un alt telefon, a cărui factură nu era minuţios verificată de doamna Alis, se impusese cu necesitate. Ar fi putut, desigur, apela în continuare şi la serviciile domnului lon-şeful-de-scară, al cărui spirit de ordine şi disciplină se putea dovedi util, mai ales în faza incipientă aorga-nizării filialei, însă adevărul e că domnul Vasile făcuse un calcul niţel cam parşiv: lăsase anume nerezolvată problema înfiinţării
154
Partidului Nehotărîţilor, ca pe o soluţie de rezervă, în caz că raportul de forţe din cadrul Partidului Moldovenilor i-ar fi devenit la un moment dat nefavorabil.
Domnul Vasile aranja celelalte prăjituri în aşa fel încît doamna Alis să nu-şi dea seama că cineva luase din ele, apoi hotărî să dea telefon la sediul central din laşi pentru a-i propune domnului Simirad schimbarea denumirii partidului în Partidul Creştin al Moldovenilor. Era aproape sigur că iniţiativa sa va fi apreciată pozitiv, chiar dacă n-ar fi aprobată, căci în domeniul politic valoarea unei iniţiative nu decurge neapărat din efectele aplicării ei, ci din însuşi faptul că există; de aceea s-a şi spus, cu deplin temei, că dacă n-ar exista acţiunea politică, toate partidele ar fi perfecte, înainte de a forma numărul, se duse la fereastră şi se uită afară ca să se asigure că nu va fi surprins de doamna Alis vorbind la telefon fără să fi cerut voie. Văzîndu-I pe domnul Toma, îi veni dintr-o dată ideea că profilul său moral şi statutul social îl recomandau ca foarte potrivit pentru a deveni membru al Filialei Bacău a Partidului Moldovenilor.
La celălalt capăt al aleii din faţa blocului, domnul Toma tocmai se oprise în dreptul unui grup de copii pentru a le atrage atenţia că deteriorează spaţiul verde. Pe vremuri, acolo exista o plăcuţă « NU rupeţi florile, călcaţi iarba ! » -, care după Evenimente dispăruse. Poate că acest lucru n-ar fi contat prea mult dacă domnul Toma ar fi reuşit să vîndă la talcioc filtrul de cafea achiziţionat cu cîteva zile în urmă prin metoda Multi-Level. Dar regulile economiei de piaţă se dovediseră neîndurătoare: talciocul era plin de filtre de cafea, aparate de masaj cu baterie, precum şi o mulţime impresionantă de dispozitive acţionate electric pentru întreţinerea mustăţii. Astfel încît, după cîteva ore în care dumnealui aşteptă zadarnic să fie întrebat de cineva, măcar din politeţe, ce preţ au obiectele de plastic expuse pe taraba la care se grăbise dis-de-dimineaţă să prindă ioc, se decise să le bage înapoi în sacoşă şi să se întoarcă cu ele acasă. Celălalt motiv
155
de nemulţumire era legat de faptul că dumnealui lucrase în schimbul de noapte, în locul unui coleg care avea un botez în familie. Ieşise din schimb la ora şase, ajunsese acasă pe la şapte fără un sfert apoi, fără a apuca să se mai culce, mîncase în grabă şi băuse o cafea, după care plecase la talcioc să-şi valorifice bunurile de prisos din gospodărie. Acum, în timp ce se îndrepta agale spre uşa blocului, se întreba dacă n-ar fi făcut mai bine să le fi aruncat încă de dimineaţă la tomberon : ar fi dormit aproape patru ore în plus! Cine nu a lucrat niciodată în trei schimburi nu are de unde să ştie preţul a patru ore de somn, oricît i-am explica-o noi.
în holul de la parter îl aştepta însă domnul Vasile, pre-făcîndu-se că studiază cu deosebită atenţie conţinutul anunţului prin care domnul lon-şeful-de-scară îi convoca pe toţi locatarii * blocului la şedinţa programată în seara aceleiaşi zile. Pentru a-l atrage pe domnul Toma în Partidul Moldovenilor, dumnealui alesese tactica muncii om la om.
— Aţi văzut anunţul ? îl întrebă îndată după ce-şi dăduseră bineţe şi-l întrebase dacă fusese la cumpărături, iar domnul Toma minţise că da. într-adevăr, foarte interesant!
Domnul Toma era prea obosit pentru a mai întreba ce găsise domnul Vasile interesant în acel anunţ. Ceea ce nu-l împiedică pe domnul Vasile să-şi continue ideea.
— Se aude că iar se va scumpi întreţinerea.
— Ăştia ar trebui împuşcaţi! remarcă indiferent şi cam grăbit domnul Toma. Spusese aceste cuvinte în mod automat, fără a-şi întrebuinţa deloc gîndirea abstractă.
— Azi-dimineaţă, la BBC, au spus că e foarte posibilă o remaniere guvernamentală. N-ar trebui să rămînem indiferenţi. Coaliţia aflată la putere...
Ca să se facă ascultat, domnul Vasile îl prinsese de mî-neca hainei şi-l ţinea aproape cu forţa lîngă dumnealui. Domnul Toma nu apucase să asculte BBC-ul fiindcă fusese de serviciu în tură.
156
— Toţi sînt nişte hoţi, admise dumnealui cu un fel de generozitate cuprinzătoare, anticipînd cumva sensul afirmaţiei preopinentului înainte ca aceasta să fi fost enunţată integral.
— Răul e în altă parte, îi destăinui domnul Vasile. Actuala clasă politică s-a dovedit incapabilă şi coruptă. Atît cei aflaţi la putere, cît şi cei din opoziţie.
Acest lucru îi era cunoscut domnului Toma de mai multă vreme din emisiunile BBC. Nu însă şi măsurile care ar trebui luate. Or, după cum rezulta din spusele domnului Vasile, soluţia ieşirii din criză nu putea fi decît înfiinţarea unui nou partid, cu adevărat reprezentativ. Dar domnul Toma împărtăşea o cu totul altă opinie :
— Ca să intri într-un partid, trebuie să fii sau fraier, sau şmecher, rezumă dumnealui.
Dintr-o perspectivă apolitică, cuvintele sale nu exprimau decît dreptul la oboseală sau lehamitea unui om care nu dormise toată noaptea. însă din punctul de vedere al domnului Vasile ele reprezentau debusolarea clasei muncitoare, lipsa ei de orizont şi nivelul scăzut al conştiinţei civice, toate acestea repercutîndu-se în cele din urmă negativ asupra nivelului de trai. Dacă nici Partidul Moldovenilor, al cărui program politic se adresa în primul rînd maselor largi din zona Moldovei, pe care le apăra împotriva tendinţelor antimoldoveneşti. nu reuşea să-i mobilizeze pe muncitori, solicitîndu-le o atitudine mai responsabilă, ce să mai spunem de alte partide, ale căror obiective sînt complet străine aspiraţiilor populare? Trebuind să renunţe ia tentativa de a-l atrage pe domnul Toma în partid, nu ştia cum ar fi mai bine să încheie discuţia fără a lăsa impresia că s-ar da bătut.
Noroc că tocmai în acel moment intră fredonînd domnul Anghel, care plecase de la serviciu pentru pauza de masă un pic mai devreme decît de obicei Graba de a se închide mai repede singur la toaletă îl făcea să pară sprinten şi dezinvolt. în pius, imediat după ce se va fi uns cu Lindan, avea de gînd să urce pînă la etajul opt pentru a sta de vorbă cu Simion. Voia să-l întrebe dacă nu cunoaşte vreun remediu - asta, presupunînd că
157
nu s-ar afla nimeni prin preajmă care să tragă cu urechea. Domnul Anghel apreciase intervalul dintre douăsprezece şi douăsprezece treizeci ca fiind cel mai potrivit, întrucît la acea oră cei care se aflau în bloc pregăteau masa de prînz. Teoretic cel puţin, planul său era aproape perfect. întîlnirea cu domnii Vasile şi Toma în holul de la intrare ar fi putut complica lucrurile. Totuşi, îi salută ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Iar dumnealor îi răspunseră la salut în acelaşi fel, fiindcă, într-adevăr, nu se întîmplase nimic. Luat prin surprindere, domnul Vasile nu găsi cea mai potrivită metodă pentru a-l reţine la o discuţie pe teme politice, în timp ce asupra domnului Toma oboseala acţiona ca un drog : începuse să viseze cum fiul său a terminat facultatea şi s-a însurat cu fiica unui parlamentar perpetuu. De aceea salutul său fu mai rezervat, întrucîtva absent.
Oricum, domnul Anghel era prea grăbit pentru a acorda importanţă acestor detalii neconcludente. De cîteva zile se gîndea tot mai insistent la domnişoara Meletina şi la cel mai potrivit mod de a o răsplăti pentru eforturile ei, însă dacă ar fi invitat-o în oraş, la o cafea, exista riscul să fie văzut de vreo vecină şi să afle iar nevastă-sa. Intervenea şi celălalt inconvenient: pielea dumnealui, iritată pe mari suprafeţe, ar fi putut-o pune pe gînduri pe domnişoara Meletina, mai ales dacă, după un timp, ar fi început şi dînsa să simtă mîncărimi în anumite zone. Domnul Anghel ştia din proprie experienţă că problemele sentimentale sînt întotdeauna complicate. De aceea hotărîse să se consulte mai întîi cu Simion, avînd certitudinea că se va alege cu un sfat bun, mai ales că îl ajutase cîndva să obţină autorizaţia de cizmar fără să trebuiască să mai stea la coadă. în zilele următoare, cînd printre vecini va circula zvonul că Simion reuşise să-l vindece pe domnul Anghel de o boală foarte grea, căreia medicii nu reuşiseră să-i dea de leac, nimeni nu se va mai preocupa de natura bolii şi nici măcar de modul în care Simion reuşise această primă minune. Nouă însă fie-ne îngăduit să venim cu cîteva precizări pentru a risipi de la bun început orice superstiţii.
158
într-adevăr, după ce intrase în casă şi se scărpinase bine, ca în fiecare zi, frecîndu-se în plus cu un prosop îmbibat cu oţet şi apoi pulverizîndu-şi pe piele soluţia de Lindan obţinută de fratele său de la un sondor care avea acasă cîteva oi, domnul Anghel urcă pînă la etajul opt, la drept vorbind, fără prea mari speranţe. Se lăsă mai curînd condus de convingerea iraţională că « ceva are să se întîmple », dobîndită în urma unui vis destul de ambiguu. Domnul Anghel se visase urcînd cu liftul, care însă nu se opri la etajul patru, ci merse, pînă la opt, şi după aceea încă mai sus, pe nişte cabluri, în aşa fel încît îl transportă pe deasupra oraşului într-un alt bloc, din alt oraş sau dintr-o altă ţară, unde îl aştepta domnişoara Meletina foarte sumar îmbrăcată, şi aşa mai departe.
— Domnu' Simion, am auzit că dumneata faci minuni, e adevărat ?
— De unde să ştiu eu, dragul moşului ? Se prea poate.
— Păi cum, faci minuni fără să ştii ?
— D-apoi, Doamne iartă-mă, dumneata crezi că icoana făcătoare de minuni a Născătoarei, cînd face vreo minune, ştie ea de minunea făcută ? Bunăoară, se prea poate ca, ori de cîte ori pocnesc din degete, un stol de porumbei să-şi ia zborul de pe acoperişul Primăriei, dar eu nu-i văd de aici. Ce fel de minune o fi asta? Minunile le face numai Dumnezeu, dragul moşului.
— Eu am o problemă, mărturisi domnul Anghel.
— Mai bine să ai o problemă decît două. la spune-o, s-o auzim ! Dar vorbeşte un pic mai tare, că abia te aud.
Domnul Anghel se apropie şi mai mult de uşa liftului, aproape că se lipi de ea. Mai întîi ascultă cu atenţie zgomotele de pe scară, ca să-şi dea seama dacă se apropie cineva, fiindcă ceea ce urma să spună conţinea unele informaţii strict confidenţiale. Apoi oftă.
— Am o boală, zise.
— Ce fel ?
— Rîie. Mă mănîncă pielea, se înroşeşte, face băşicuţe roşii, cîteodată îmi vine să mă frec cu peria de sîrmă... M-am dat şi cu
159
i
sulf, şi cu tot felul de alte doctorii, am luat şi nişte pastile care fac să te doară capul, dar degeaba.
— Păi atunci înseamnă că nu e rîie ! Cu miere ai încercat ?
— Cum adică, cu miere ?
— (Jite-aşa, te ungi cu miere pe tot corpul şi după aceea faci o baie Am avut şi eu odată boala asta din cauză că beam prea multă cafea. Doctorul zicea că trebuie să fie o lipsă de calciu, dar m-am dat cu miere şi mi-a trecut.
— Ar putea să fie de la cafea? întrebă nesigur domnul Anghel, socotind în gînd cam cîte cafele bea zilnic.
— D-apoi, cine ştie, dragul moşului ? Zic şi eu. Cîteodată ăştia mai vînd şi cafea mucegăită, o dau mai ieftin şi s-ar putea să ţi se tragă de aici...
•Cîteva etaje mai jos, se auzeau paşii cuiva.
— Da, da... Bine, am să încerc cu miere. Mulţumesc, nea Simioane, se grăbi domnul Anghel să încheie, fiindcă paşii se auzeau tot mai aproape, urcau spre ultimul etaj.
Se desprinse de lîngă uşa liftului şi începu să coboare dezinvolt, fredonînd din vîrful buzelor melodia care îi plăcuse cîndva şi lui Albert Camus, St. James Infirmary, cîntată de Louis Armstrong. Este de fapt un cîntec funerar (« M-am dus la Infirmeria St. James/Şi mi-am văzut iubiţica acolo,/întinsă pe o masă lungă, albă,/Şi era atît de rece, atît de dulce, atît de cumsecade...,/ Las-o să se ducă, Dumnezeu s-o binecuvînteze oriunde o fi,/ Poa' să caute ea în lung şi-n lat,/ Că nu mai găseşte un băiat aşa bun ca mine...»), dar pe domnul Anghel îl binedispunea, amintindu-i de vremea studenţiei, cînd făcea plajă la Lacul Tei cu iubita sa de atunci, Claudia, de la care mai tîrziu se alesese cu o blenoragie. Un etaj mai jos, pe palier, îl întîlni pe Temistocle, care tocmai se întorcea de la şcoală, destul de abătut. Domnişoara profesoară Zenovia îl certase fiindcă nu-şi făcuse tema la română. Toţi elevii scriseseră compunerea despre suflet, numai el nu. Dumneaei găsea motivul lipsei de inspiraţie, invocat de Temistocle, complet nesatisfăcător şi nesincer, mai ales că, în ajun, cînd venise în vizită la
160
domiciliul său, nu-l găsise acasă. Rămăsese uimită cînd bunica Elemosina îi spusese că, în loc să-şi facă temele, băiatul ieşise să joace fotbal în spatele blocului.
— Temistocle, ce seîntîmplă cu tine ? Eşti pe un drum greşit, să ştii! Mă dezamăgeşti!
Temistocle nu răspunse în nici un fel reproşurilor dureros de juste ale dirigintei sale. Doar se înroşise pînă în vîrful urechilor, de ruşine sau, poate, de ciudă, l-ar fi putut răspunde că şi dumneaei îl dezamăgise, însă nu voia s-o rănească. începuse să înţeleagă cîte ceva din cele ce se întîmplau în garsoniera domnului Nicostrat tocmai pentru că acele întîmplări nu o priveau exclusiv pe domnişoara Zenovia - ceea ce, din păcate, dumneaei nu avea cum să ştie. în alte zile, alte domnişoare ia fel de dornice să se iniţieze îşi dădeau silinţa să înveţe gunguritul prepeliţei şi principalele etape ale auparishtaka-ei, dintre care dumneaei, fiind la început, ajunsese abia la muşcătura laturilor, cînd, la insistenţele domnului Nicostrat, îi acoperise linga-u\ cu degetele strînse în formă de boboc de floare şi-i apăsase apoi marginile cu buzele, folosind puţin şi dinţii, întocmai aşa cum recomandă manualul învăţatului hindus Vatsyayana.
Dar adevărul e că nu dezamăgirea provocată de diriginta sa îl împiedicase pe Temistocle să-şi scrie compunerea, ci descoperirea că sufletul e un fel de prăpastie de care e bine să nu te apropii prea tare, fiindcă, dacă apuci să cobori doar cîţiva paşi pe povîrnişurile ei abrupte, nu se ştie cum mai urci înapoi. După lectura articolului despre suflet din revista Magazin, Temistocle crezuse că a găsit soluţia problemei care îl preocupa, însă nu era deloc aşa.
— Bună ziua, nene Simioane.
— Bună ziua, băiatul moşului. Iar eşti abătut.
— Domnişoara dirigintă mi-a pus nota trei la limba română, fiindcă nu mi-am făcut tema despre suflet.
— Păi, cred că trebuia să ţi-o faci.
— Da, dar nu ştiu ce să scriu despre o minge de tenis. Am citit într-o revistă că sufletul e aşa, ca o minge de tenis.
16!
— Nu, băiatul moşului, sufletul e ochiul lui Dumnezeu în tine, vede tot şi nimic nu-i poţi ascunde - dar şi ochiul tău întru Domnul, căci prin el vedem, cînd e luminat, lucrările cereşti. Lumina ochiului acestuia e iubirea, prin care sufletul se aprinde şi arde, luminează şi se istoveşte - şi de aceea sfinţii mor tineri. Ea face legătura între lumea dinlăuntru şi cea dinafară, uneşte cele despărţite. Fără ochiul dinăuntru, nu vezi nimic nici afară. Cînd iubirea te luminează pe dinăuntru, Domnul vede şi se bucură, iar cînd ura te întunecă şi sufletul orbecăie, Dumnezeu se mînie că-l ţii la întuneric şi te părăseşte, sau îşi întoarce faţa de la tine. Dar cu ce-l voi mai asemăna ? Sufletul e ca un fruct în grădina Domnului. Cum creşte trupul omului, aşa creşte şi sufletul lui, împreună cu el, căci altminteri ar trebui să fim aceiaşi de la naştere şi pînă la moarte. Domnul a sădit sămînţa şi aşteaptă să culeagă roadă bună. în fătul nou-născut, el e abia un mugure, în copil e o floare şi numai în omul ajuns la desăvîrşire sufletul e fruct copt, din care să guste bucurîndu-se Bunul Dumnezeu. Cui îi plac acriturile, sau fructele căzute înainte de vreme, sau cele mucegăite şi viermănoase ? Acestea vor fi scuipate cu scîrbă. Bucura-se-vor cei din care va gusta Domnul! Căci după cum noi gustăm din sfînt trupul Lui la împărtăşanie, spre a ne mîntui, aşa gusta-va şi El din sufletul celor drepţi, la Judecata de Apoi, spre a mîntui lumea.
Pe vremuri, directorul iubea la nebunie ceremoniile de tot felul şi se dedica trup şi suflet şedinţelor de analiză a activităţii, pe care ştia ca nimeni altul să le transforme în adevărate evenimente, atît în viaţa şcolii cît şi în cea a fiecărui cadru didactic. Cu cît durau mai mult acele şedinţe, cu atît erau mai reuşite. Dacă, să zicem, ora de începere era şase seara, pe la unsprezece noaptea profesorii puteau fi văzuţi ieşind din clădirea şcolii, obosiţi, transpiraţi, tăcuţi, dar mulţumiţi. Puţini ştiu ce satisfacţii îţi poate oferi o şedinţă reuşită, şi mai puţini se pricep să organizeze şi să conducă o astfel de şedinţă, să-i valorifice pe de-a-ntregul resursele stimulatorii, conferindu-i un caracter organizatoric, profesional
162
şi, în egală măsură, educativ, iar dintre aceştia făcea parte, printre primele rînduri, şi directorul liceului la care lucra domnul Eftimie.
Din păcate, vremurile acelea s-au dus şi nu se ştie dacă se vor mai întoarce vreodată. Acum directorul se mulţumeşte că organizeze cîte o şedinţă operativă, odată la cîteva săptămîni, iar discursurilor inspirate de altădată le-au luat locul scurte informări despre situaţia la învăţătură şi disciplină, unele comunicări din partea inspectoratului (« expectorate de inspectorat», zic unii care vor să pară disidenţi, neştiind că nu mai e cazul) sau expeditive cuvinte de încheiere cuprinzînd sarcinile ce-i revin fiecăruia în perioada de evaluare. Această bruscă schimbare de atitudine a fost, la vremea ei, îndelung comentată în cancelarie şi s-au emis tot felul de ipoteze despre cauzele ei - nimic precis. S-ar părea că, după una din cele mai reuşite şedinţe, la care participase şi cineva de la inspectorat, prilej pentru director de a-şi da măsura capacităţii sale de sesizare a neajunsurilor ce persistă în viaţa şcolară şi de identificare a celor mai potrivite măsuri pentru înlăturarea lor, întorcîndu-se în cabinet, îl găsi şezînd la biroul său pe administrator, care îi era şi văr de-al doilea, venit cu nişte hîrtii la semnat.
— Salut, Jenică, zise administratorul.
— Salut, dar ţi-am spus de atîtea ori să nu-mi mai zici Jenică, nu e pedagogic, se supără directorul. Şi-apoi trebuie să acţionăm pentru înlăturarea fenomenelor de nepotism şi fami-liarism din mediul şcolar.
— Ei, nu te supăra şi tu pentru o nimica toată, vezi mai bine ce-ai acolo, răspunse administratorul şi îndreptă pixul spre abdomenul directorului, partea inferioară.
— Ce să am, nimic !
— Nimic pe dracu'! Se vede ceva alb! nu se lăsă administratorul.
— A, da, e un colţ al cămăşii (sau un nasture al cămăşii ? sau un nasture pur şi simplu ? - aici intervin aproximaţiile de care am vorbit). Ce faci atîta caz pentru un colţ de cămaşă ?
163
\ I
— Dar nu fac deloc caz, ţi-am arătat numai! Nu ştiam ce naiba o fi.
— Ei, vin de la toaletă, e normal...
— N-ai fost la şedinţă ? întrebă fără milă administratorul.
— Ba da, dar, venind încoace, am trecut pe la toaletă...
— Cum naiba, că doar taman adineauri am ieşit şi eu de-acolo şi nu te-am văzut, nici măcar n-am auzit uşa. Şi doar am auzul perfect!
— Lasă asta şi dă-mi hîrtiile să le semnez, răspunse aparent calm directorul.
Acest calm aparent şi momentan nu l-a putut salva însă de urmările dezagreabile ale micului şi, în fond, nevinovatului incident. De atunci, ori de cîte ori se afla în faţa unei mulţimi de oameni, directorul manifesta o mefienţă accentuată, pe un fond de disforie şi anxietate, cu unele simptome hipermnezice şi de dis-morfofobie («impresia de modificare a corpului în întregime sau a unei părţi din corp »), complicat cu tendinţa spre palilalie (« acelaşi cuvînt sau aceeaşi frază sînt repetate de mai multe ori în şir»), însoţite de vagi indicii ale unui sindrom temporal constînd în pipă-irea involuntară, la anumite intervale, a nasturilor de la cămaşă, haină şi pantaloni, stereotip pe care el îl credea neobservat de cei prezenţi.
Am considerat necesare aceste cîteva precizări pentru înţelegerea concursului de împrejurări ivit chiar în ziua a treia (adică a cincea) de cînd Simion se blocase în lift.
în cancelarie se desfăşura şedinţa de analiză de la jumătatea trimestrului. Unii răsfoiau gînditori cataloagele, alţii modificau cîte o notă, alţii corectau de zor extemporale, numai domnul Eftimie, preocupat de cazul elevei Lenuţa Ciobanu, privea în gol, fix dar fără nici o intenţie polemică, întors spre celălalt capăt al mesei, unde vorbea directorul. Observînd aceasta, directorul reacţiona conform schemei de diagnoză : se încruntă, îşi pipăi nodul cravatei, apoi verifică un nasture de ia pantaloni, iar pentru a trece la următorul, şi ca să distragă atenţia auditoriului, întrebă :
164
— Apropo, domnule Eftimie, ce-aţi mai rezolvat cu problema aceea, cu problema aceea? Fără a bănui că întrebarea îi fusese adresată din considerente tactice, domnul Eftimie se ridică în picioare, încercă să ia poziţia de drepţi, dar genunchii i se mu-iaseră. Privi neajutorat în jur, vru să deschidă gura şi se înecă cu salivă, flutură evaziv din mîini, dînd a înţelege că se lasă în mîiniie destinului. Transpirat tot, începu să tremure, cuprins de frisoanele panicii şi îşi zise în gînd : gata, pînă aici mi-a fost! Cum între timp directorul îi făcuse semn să ia loc, ieşi, străbătu năuc cele patru coridoare de la parter ale şcolii, ajunse la cabinetul de ştiinţele naturii, intră şi se prăbuşi pe primul scaun care i se nimeri în cale. Inima îi ticăia cu iuţime, ca la vrabie, justificînd şi pe această cale denumirea ei de « motor al organismului». Intr-adevăr, parcă zbîr-nîia. Zgomotul ei amplificat s-ar fi asemănat perfect cu a! unui motoraş în doi timpi. Cu inima stătea, din fericire, bine, altfel, ar fi fost de mult îndreptăţit să facă un infarct, cu agitaţia asta din ultimele zile.
Atunci intră eleva Lenuţa Ciobanu şi spuse simplu :
— Bonjur.
Domnul Eftimie observă că era fardată. Ochii elevei aveau nişte irişi mari, de culoarea toporaşilor. La asta nu se aşteptase.
— la loc, zise, străduindu-se din răsputeri să-şi readucă respiraţia şi pulsul în limite normale.
Eleva păşi printre un viezure şi un cocostîrc, ambii împăiaţi, şi se aşeză trăgîndu-şi sîrguincioasă, dar fără succes, marginea rochiei peste genunchii ei perfecţi - nişte genunchi ideali pentru reclamele la ciorapi.
— Ce oră ai ? o întrebă domnul Eftimie.
— Geografie, dar chiulesc, Nu-mi trebuie la admitere.
— Te rog să mă ierţi, alaltăieri eram... eram cam nervos şi...
— Ah, nu face nimic.
Cam atît. Amabilitatea reciprocă îi puse pe amîndoi în încurcătură. Ce sîni neruşinaţi! gîndi domnul Eftimie. îşi turnă apă într-un
165
pahar, dar în ultimul moment constată că nu-i era sete deloc şi i-l oferi ei.
— Mersi, zise eleva, care luă paharul şi sorbi afectat.
Se vedea că unghiile fuseseră cojite de curînd : urme de ojă mai rămăseseră, sub piele, în minusculul taluz dimprejur. Mda... Nişte degete lungi şi subţiri, cu pielea albă, fină.
Un timp rămăsese numai liniştea aceea inefabilă, ca după o gafă. Intr-o atitudine aparent relaxată, priveau amîndoi la acelaşi obiect: tocul uşii. Apoi domnul Eftimie se ridică, îşi drese glasul şi merse la fereastră. Nici nu ştia cît e ora. Ce vreme ! gîndi. Cerul, de o culoare tragică - un vînt, o răceală şi o linişte adîncă şi pură veneau parcă dintr-acolo, înfiorîndu-l. Trebuie să renunţ, s-o las baltă, mai gîndi dumnealui şi, în continuare, gura i se umplu de rime: haltă, malta, înaltă, saltă, daltă... Cînd se întoarse, văzu că ea venise primejdios de aproape şi aştepta. Mirosea agresiv a deodorant Rexona.
— Cu noi cum rămîne ? îl întrebă, afişînd un calm autoritar.
— Tocmai la asta mă gîndeam, minţi domnul Eftimie. Trebuie să căutăm o soluţie...
— Trebuie s-o găsim, preciza Lenuţa.
— Cel mai potrivit lucru ar fi să-mi spui cine e... tatăl (se uită expresiv la abdomenul elevei) şi să discutăm cu el... Să ajungem la o înţelegere. N-aş vrea să fac puşcărie degeaba.
Lenuţa Ciobanu îl privi stăruitor, micşorîndu-şi dinadins ochii. Colţurile gurii ei mici şi cărnoase coborîră încet, în semn de dispreţ.
— Nu te-aş fi crezut atît de laş, spuse cu regret, după o pauză bine calculată. Va să zică, toate serile acelea parfumate de august, toate plimbările noastre, toate poeziile pe care mi le-ai recitat, toate reflecţiile filosofice pe care le-am făcut împreună şi care mi-au marcat decisiv existenţa s-au redus la un tîrg meschin şi jalnic, ca eu să «recunosc între patru ochi». Dar ştim noi ce înseamnă aceşti patru ochi, c-ar fi fost altul! Da, ai dreptate, era într-adevăr altul, fiindcă tu erai altul atunci cînd îmi spuneai că fără
166
mine n-ai putea trăi, că viaţa ta de pînă acum a fost o aproximaţie a lui zero... Chiar nu ţii minte ?!« De fapt sînii îţi sînt ca două merişoare/, de fapt, vrînd să mă înfrupt din trupu-ţi/, vreau să muşc din carnea lor tare», recită ea din memorie, după care o podidi plînsul. M-ai dezamgit cumplit, dragul meu. Ai profitat de inocenţa şi de devotamentul meu, de tinereţea mea neştiutoare, naivă, iar acum te debarasezi de mine ca de un şerveţel de hîrtie folosit... Dar la situaţia mea concretă de ce nu te gîndeşti ? Nici n-am terminat liceul, fir-ar el blestemat să fie de liceu. Compromisă, nemăritată şi cu un copil fără tată, poftim, că fac şi eu versuri !
— Dar, Lenuţa, înţelege-mă, te înşeli, nu pot fi eu tatăl acestui copil... Aş vrea, desigur, să te ajut, chiar mi-ar face plăcere, dar cum ?
— Cum, cum, cum ? De ce nu m-ai întrebat atunci cum ? Nu vezi că nu există decît o singură soluţie ?
— Ce soluţie?
— Să ne... căhăsăhătorihihihiiim ! Şi izbucni iar în hohote de plîns.
— Dar nu e posibil, gîndeşte-te !
— De ce ? întrebă Lenuţa şi se opri din plîns în aşteptarea răspunsului.
Domnul Eftimie ridică mîna în dreptul bărbiei pentru a explica însă, în loc de răspuns, o lăsă'să cadă şi oftă. Porni spre catedră. Fiinţa asta era cu adevărat diabolică !
Cîteva minute în şir, nu spuse nici unul nimic. Dumnealui rămăsese în picioare şi răsfoia mecanic un atlas de anatomie cu diferite detalii ale corpului uman, iar eleva lăsase capul în piept şi plîngea încet, abia auzit. O privi încă o dată şi i se făcu milă.
— Să presupunem că eu aş fi acela. Dar nu-mi amintesc nimic, absolut nimic, pe cuvînt de onoare !
— Eh, parcă îşi aminteşte vreunul... Toţi sînteţi la fel, asta e ! Pe tine te credeam totuşi o fire mai sensibilă, dat fiind că eşti profesor de ştiinţele naturii şi ştii care e valoarea unei vieţi.
167
Domnul Eftimie privi cu duşmănie catedra. Ah, ce poftă avea să se izbească de cîteva ori cu capul în ea ! Dar nu se încumetă. Ar fi fost un gest gratuit.
— Uite, Lenuţa (să-i spună şi numele de familie i se părea nepotrivit), să presupunem că tu ai dreptate. Deocamdată doar presupunem. Cîndeşte-te, nu ne-am potrivi deloc ! în primul rînd, diferenţa de vîrstă, ne despart atîţia ani!
— Dar atunci cînd mă îmbrăţişai şi-mi spuneai: «Vreau să respir numai suflarea ta, să umblu umbletul tău, să fiu în tine şi să fii în mine », atunci nu erai cu mult mai în vîrstă ?
— Ştii foarte bine că toate astea sînt invenţii, n-am spus în viaţa mea asemenea lucruri stupide şi obscene !
— Ca să fiu sinceră, mie îmi plăceau.
Domnul Eftimie îşi prinse capul între mîini şi închise ochii. Ameţise. Nimeri pe bîjbîite scaunul şi se lăsă în el.
— Lenuţa, i se adresă cu o voce stinsă, gîjîită, apelez la simţul tău etic, nu se poate să nu fi auzit vreodată de aşa ceva, filosoful Kant susţine că ne naştem cu el a priori. Ceea ce vrei să faci tu cu mine e monstruos, e... o crimă morală ! Trebuie să înţelegi : un profesor nu poate lăsa gravidă o elevă, etica profesională exclude aşa ceva. Desigur, există anumite afinităţi, mă rog, simpatii, sentimente chiar mai profunde, dar ascunse cu grijă, cenzurate la timp... Eu însumi recunosc că eram tulburat uneori cînd, în timpul lecţiilor, îţi întîlneam privirea avidă de cunoaştere, uite, vezi, recunosc, te-am şi visat de cîteva ori, în anumite împrejurări, desigur fără nici o intenţie, dar de aici şi pînă la ce susţii tu...
— Frumoase fraze, îl întrerupse Lenuţa. Ca şi cum de filosofi a lui Kant mi-ar arde mie acum, îl întrerupse Lenuţa, oarecum agasată.
— Voi încerca să te ajut, se grăbi domnul Eftimie să completeze, am pe cineva care cunoaşte un medic ginecolog... Totul foarte discret, înţelegi...
168
— Ei bravo ! Şi mai vorbeai deretică ! De morală ! Ha, ha ! Mă faci să rîd, deşi n-am nici un chef. Iţi dai seama că propunerea ta echivalează cu o crimă ? Că tot vorbeai de crime.
— Ce... crimă ? se bîlbîi domnul Eftimie.
— Crima de pruncucidere ! Un profesor de ştiinţele naturii ar trebui să ştie care e valoarea unei vieţi, ar trebui să ştie că şansa ei e unică în eternitate !
Domnul Eftimie lăsă, învins, capul în jos şi strînse şi mai tare din ochi. Vorbi aşa, cu ochii închişi.
— Ah, sînt într-adevăr un om distrus... Nevasta m-a părăsit pentru un cîntăreţ de muzică uşoară... Retribuţia mi-e derizorie... întreţinerea creşte de la o lună la alta... Şi pe deasupra, ai mai apărut şi tu... Nu văd nici o soluţie, nici una, crede-mă !
Se porni pe bocit. Plîngea ca o vacă. Dar nici nu se mai putea altfel. Atîtea zile de tensiune şi de hărţuială, emoţii peste emoţii, transportul în comun, şedinţele, colegii intriganţi, elevii obraznici, liftul care se blocase sau fusese blocat dinadins, toate acestea îi măcinaseră în ultimul hal nervii. El, care îşi făcuse o regulă din a nu plînge de faţă cu cineva, iată că plîngea acum pentru a stîrni compasiunea elevei Lenuţa Ciobanu. Ditamai profesorul de ştiinţele naturii! Fusese un copil precoce, un elev premiant, un student strălucit, însă toate acestea nu-i foloseau nici cît negru sub unghie. Viaţa e dură, să ne fie clar!
Plîngea şi se simţea din ce în ce mai bine, avea chiar o măruntă satisfacţie că găsise acest mod de a se răzbuna. Şi avea tot dreptul la răzbunare. Nimeni nu l-a înţeles niciodată. în afară, poate, de domnul Toma.
Lenuţa Ciobanu care, în primul moment, oarecum surprinsă de reacţia profesorului, încetase să mai plîngă, îşi reluă şi ea hohotele şi miorlăiala. Desigur, din cu totul alte motive. Dar ce mai contează, cînd plîngi, din ce motive plîngi!
într-un tîrziu, se apropie pe la spate de profesor şi, încă plîngînd, trase de el ca să-l încurajeze, dar nu-l putu clinti, şi atunci îşi lăsă capul pe umărul lui şi se aciua lîngă el. Acum plîngeau
169
împreună, un plîns ce părea, într-un anume sens, o parabolă a existenţei cosmice.
Directorul îi găsi în această poziţie : profesorul Eftimie pe scaun, cu capul căzut pe masă, acoperit cu ambele mîini, iar eleva lîngă el, în picioare, dar mult aplecată şi sprijinindu-şi capul pe umărul profesorului, părul ei acoperindu-i spatele.
— Ce s-a întîmplat ? întrebă alarmat directorul.
— Cred că putem ajunge la o înţelegere, anunţă Lenuţa, fără a încerca să-şi ascundă satisfacţia. Sînt pregătită să fac unele concesii.
Călătorul care venea cu trenul din nord, dinspre Suceava, Botoşani sau Piatra Neamţ, putea zări pînă deunăzi, la intrarea în gara Bacău, pe partea stîngă, o umbră sau o siluetă care se agăţa parcă de aer şi trăgea cu disperare de el: e bine să se ştie că aceea era statuia lui Vasile Roaită, personaj controversat, despre care trebuie totuşi spus că manualele de istorie ale părinţilor noştri aveau o părere excelentă. Statuia a fost ridicată pe vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej în centrul Bacăului şi surghiunită aici mai tîrziu, cînd la conducerea ţării a ajuns Nicolae Ceauşescu, iar în noul context, denumit de analiştii politici« perioada dezgheţului», eroul ceferiştilor a trebuit să cedeze locul din centru unui poet, Bacovia. Avantajul e că, de atunci, nimeni nu s-a mai legat de el. Vasile Roaită se află, bine mersi, înfipt într-un soclu de beton înalt de vreo trei-patru metri, într-o poziţie aproape graţioasă, deşi cam incomodă : uşor aplecat înainte, cu piciorul drept îndoit, iar stîngul întins în spate şi cu amîn-două mîinile ridicate deasupra capului, una mai sus, alta mai jos. Pentru tinerii de azi, semnificaţia acestei poziţii nu lasă loc nici unui dubiu. Pe oricine ai întreba, îţi va răspunde fără să ezite că, acolo sus, Roaită dansează rap. De aici vine şi numele pe care cei doi îndrăgostiţi clandestini l-au dat locului - « Dansînd în ploaie» -, precum şi de la faptul că, prima dată cînd s-au întîlnit în acest loc, ploua.
170
Acolo, în preajma lui Vasile Roaită, se întîlniră şi de această dată, după terminarea orelor de program, doamna Pelaghia şi domnul al cărui nume îl trecem sub tăcere. Se ghemuiseră unul lîngă altul pe o băncuţă, în timp ce mai încolo cîţiva puşti din cartier jucau fotbal. Atunci cînd puştii din cartier joacă fotbal, e recomandabil să nu te afli în prezenţa unei doamne, căci îndemnurile pe care şi le adresează unul altuia în joc denotă o mare disponibilitate pentru tot felul de extravaganţe sexuale, învăţate de la mămicile şi tăticii lor. în astfel de situaţii, te-ai simţi mult mai confortabil dacă nu ai şti nici o boabă româneşte. Pentru a le acoperi strigătele, domnul al cărui nume îl trecem sub tăcere se străduia să-i distragă doamnei Pelaghia atenţia vorbindu-i despre ceea ce el numise «creştinismul cu ochii deschişi».
— Căci există şi o formă de creştinism superficial, buimac, automat, cu ochii închişi, ale cărui efecte le vedem, din păcate, la tot pasul. Oare cum ar trebui înţeles faptul că unul din cele mai evlavioase popoare ale Europei, mă refer desigur la români, are totodată cel mai scăzut nivel de trai, combinat, desigur, cu cea mai ridicată rată a avorturilor - asta ca să nu mai amintim de cel mai mic consum de pastă de dinţi pe cap de locuitor ? Sau ce interpretare să dăm statisticilor care arată că, în România, una din zonele cu cele mai multe mănăstiri şi biserici, cu cel mai mare procent de participare la slujbele duminicale, fără a mai aminti de îmbulzeala la sărbătorile religioase de peste^an, este totodată şi una dintre cele mai subdezvoltate ale ţării ? înclin să cred că e vorba de un exces de simbolism în creştinismul acesta şi de un exces de imaginar: e un creştinism somnambul! Toţi am vrea să ne punem bine cu Dumnezeu, să fim sfinţi etc., numai că de cele mai multe ori îl înţelegem greşit şi îl căutăm unde nu trebuie -în memorie, în trecut, în poveşti. Adică... ni-l imaginăm ! Credinţa ar trebui curăţată de iluzionism. Ca să ne adresăm Dumnezeului adevărat, trebuie să-l căutăm în prezent, fiindcă ne adresăm unei prezenţe. De aceea e nevoie, mai întîi, să facem efortul de a fi prezenţi în noi înşine, adică să refuzăm autohipnotizarea. Pentru
171
că altfel vom ajunge să credem sau nu în Dumnezeu la fel cum credem sau nu în previziunile meteorologice.
Doamna Pelaghia ar fi preferat ca, în loc să-i spună atît de multe lucruri interesante, s-o ia de după umeri, să-şi lipească obrazul de al dumneaei şi să rămînă astfel multă vreme, tăcuţi, privind peste linia ferată, dincolo,de cimitirul de locomotive, undeva în depărtare.
— Totuşi, discuţia a pornit de la Simion, îi reaminti dumneaei, şi de la întrebarea dacă este îndreptăţit sau nu să se blocheze în lift, pe care eu aş formula-o chiar mai îndrăzneţ: cum ar fi posibilă sfinţenia la bloc, în condiţiile vieţii de azi ?
înainte de a-i răspunde, domnul al cărui nume îl trecem sub tăcere mai avea de spus cîte ceva despre cuvinte şi simboluri.
— Se ştie de multă vreme că limita cunoaşterii umane este conceptul. Lumea în care trăim nu e altceva decît... o mulţime de cuvinte. Lumea este totalitatea propoziţiilor adevărate, Wittgenstein. Fiindcă nu putem gîndi fără cuvinte şi, îmi vine să spun, nu putem nici vedea sau auzi fără ele. De aici obişnuinţa de a considera că realitatea este sinonimă enunţului despre ea, că n-ar putea exista în afara acestui enunţ, cînd de multe ori lucrurile stau taman invers. Un om de bun-simţ ar fi profund contrariat dacă i-ai spune că, în realitate, viteza nu există, că e doar un raport construit mental între distanţa parcursă de un mobil şi timpul necesar parcurgerii acelei distanţe. Afirmaţia că mobilul respectiv are o viteză de cincizeci de kilometri la oră poate să fie perfect adevărată, dar ea nu are totuşi nici o legătură cu realitatea, din simplul motiv că «viteză », « kilometri»şi« oră » sînt toate nişte secreţii mentale. Atunci cînd vorbim despre Dumnezeu, cînd îi aplicăm conceptele noastre, situaţia rămîne aceeaşi, motiv pentru care sfinţii din vechime preferau să spună ce nu este şi cum nu este Dumnezeu, ajungînd desigur la concluzia că nu este nimic din ceea ce poate fi numit, fiindcă pentru El conceptele sînt neîncăpătoare.
— Dacă nu e nimic, înseamnă că nu există ?
— Problema nu este de a şti dacă există sau nu. problema e de a-l defini într-un mod cît mai adecvat. Altfel spus. de a crede în Dumnezeul adevărat şi de a ne închina Lui - presupunînd, desigur, că El doreşte într-adevăr acest lucru... în limita conceptelor, într-adevăr, este Nimicul. Dar trebuie ţinut cont că « nimic» este tot un concept, o limită umană: sîntem închişi în lumea conceptelor la fel cum. din punct de vedere biologic, sîntem închişi fiecare în celula sa de bază, în limitele ADN-ului său. Realitatea maximă a lui Dumnezeu e dincolo de cuvinte, iar pentru a ne face o vagă idee despre cum l-am putea cunoaşte, ar trebui să ne golim cu totul de ele, ceea ce se întimplă, bunăoară, în stările de extaz mistic. De aceea Dionisie Areopagitul nu se sfia să-i caute (şi să-l găsească !) în eros : iubirea, sentimentele în general cunosc fără cuvinte, în vreme ce cunoaşterea pur raţională, fără sentiment şi lipsită de pasiune, e mai degrabă tautologie. Desigur, şi iubirea e tot un cuvînt, dar măcar ştim cît de cît la ce se referă, chiar şi atunci cînd tace. Cel care iubeşte s-a eliberat de concepte, a spart limita ! Căci iubirea promite o formă accesibilă de infinit...
In acest timp, doamna Pelaghia.se gîndea cum să formuleze următoarea întrebare, pentru afi la înălţimea discuţiei. Asemenea teorii o puneau adesea în dificultate, aproape că nu le mai asculta, concentrîndu-se exclusiv asupra consecinţelor directe pe care le-ar putea avea asupra ei. Simţea un fel de umilinţă tulburată, ca atunci cînd citea în vreo revistă un articol atît de savant scris, încît nu înţelegea nimic, decît că e o proastă - dar faptul că îl citea devenea deja un privilegiu de care era mîndră. După o vreme găsi în chiar argumentaţia domnului al cărui nume îl trecem syb tăcere o mică fisură, în sensul că şi«realitate» e tot un cuvînt, ca şi Dumnezeu, de altfel, rezultatul unor aproximări conceptuale - deşi seara sau dimineaţa, în timp ce-şi spunea rugăciunea, lucrurile deveneau dintr-o dată mult mai simple, dumneaei ştiind prea bine că nu unui concept i se închină. însă tocmai atunci domnul al cărui nume îl trecem sub tăcere, referindu-se la iubire, pronunţase acest cuvînt cu un fel de neglijenţă supradozată, din care s-ar fi putut deduce
173
eventual dorinţa de a-l evita, iar doamna Pelaghia tresări. Pentru a fi cît mai convingător, el se ridicase de pe bancă şi umbla încolo şi încoace, explicîndu-i cum e cu limita conceptelor şi cum ar fi cu putinţă realitatea unui deget în lipsa oricărui termen care să-l denumească. Gesticula atît de energic încît, dacă i-ar fi văzut cineva de la distanţă, ar fi putut crede că o ceartă sau că îi reproşează ceva. Intenţiona să se refere apoi şi la alte obiecte din imediata apropiere sau mai îndepărtate, pînă la norii şi stelele de pe cer, şi în cele din urmă, la toate, pentru a vedea lumea cu ochii unui copil, lumea lipsită de orice formă de limbaj conceptual: nu cumva ar fi chiar Paradisul ? Dar trebui să se oprească fiindcă unul dintre jucători dăduse un şut greşit în mingea care se rostogoli prin iarbă şi ajunse foarte aproape, astfel încît domnul al cărui nume îl trecem sub tăcere socoti cît se poate de firesc să dea un exemplu practic de cunoaştere neconceptuală, prin act. într-adevăr, pentru a lovi o minge cu piciorul nu e necesar să întrebuinţezi nici un fel de concept. în schimb, e obligatoriu să-ţi potriveşti bine paşii şi să-ţi coordonezi celelalte mişcări corespunzător, altfel rişti să loveşti fie în pămînt, fie în aer. Un risc pe care domnul al cărui nume îl trecem sub tăcere şi-l asumă în deplină cunoştinţă de cauză : cu braţele îndoite şi ţinînd pumnii bine strînşi, făcu un pas mare, apoi cîţiva mai mărunţi. Nu lovi nici în aer, nici în pămînt, dar nici în minge. Se auzi un icnet scurt - nimeni n-ar fi putut spune ce se întîmplase. El va susţine după aceea că nu apucase să mai slobozească lovitura propriu-zisă, întrucît piciorul din spate îi alunecase prematur pe iarba umedă. Mingea se rostogoli puţin mai încolo, oarecum din proprie iniţiativă, în timp ce domnul al cărui nume îl trecem sub tăcere zăcea întins pe spate. Doamna Pelaghia sări speriată de la locul său pentru a-i veni în ajutor. Unul din micii fotbalişti se apropie şi recupera mingea, o roti în aer şi o lovi acro-batic-demonstrativ cu genunchiul, prinzînd-o apoi iarăşi în mîini.
— Cît despre Simion, faptul că s-a blocat în lift trebuie privit ca adiacent. Mă întreb dacă nu va fi ajuns şi el la acelaşi gen de cunoaştere prin har, în afara conceptelor, socoti necesar să pre-
174
cizeze domnul al cărui nume îl trecem sub tăcere, deşi nu mai era nevoie.
De fapt, în momentul acela s-ar fi putut întreba orice altceva, dar, din motive de simetrie, nu putea lăsa neîncheiată discuţia începută mai devreme. Se ridică, scuturîndu-şi pantalonii de gunoaie şi pipăindu-şi discret anumite porţiuni ale părţii dorsale. Doamna Pelaghia mai observă că avea nasul puţin transpirat.
— Te-ai lovit ? întrebă îngrijorată.
— Eh, o nimica toată !
lată, de aceea îl iubesc, îşi spuse dumneaei şi lăsă fiorul acela fierbinte care se ivise de undeva, din preajma inimii, să-i străbată tot trupul de la un capăt la altul. Faptul că domnul al cărui nume îl trecem sub tăcere se dovedise atît de neîndemînatic într-o împrejurare mai degrabă ridicolă o umplu de duioşie. Dar e sigur că, dacă el ar fi lovit cu pricepere mingea, trimiţînd-o cu precizie în direcţia dorită, doamna Pelaghia ar fi găsit şi în asta un nou motiv de a-l iubi. Numai că în loc de duioşie ar fi simţit altceva, poate mîndrie.
Şi domnul llie citeşte în fiecare zi Deşteptarea. Şi pentru dumnealui lectura acestui ziar, declarat de editorii săi«liderul presei băcăuane», este ca un fel de vitamină a sufletului. Dar pe domnul llie nu-l preocupă, ca pe alţi cititori fideli, nici evenimentele mai importante din viaţa primarului, nici horoscopul şi nici măcar anunţurile mortuare, care fac deliciul oricărei lecturi serioase. Dumnealui s-a specializat în vînzări, cumpărări şi schimburi de locuinţe, iar primul rezultat practic al acestei specializări a fost chiar achiziţionarea garsonierei pe care o deţine în prezent la etajul cinci.
Pînă în urmă cu cîteva luni, domnul llie locuia într-un modest apartament cu două camere decomandate, situat la etajul întîi al unui bloc din zona Tic-Tac, undeva pe lîngă spitalul judeţean. O poziţie destul de bună, s-ar putea spune mulţumitoare. E multă verdeaţă acolo, e şi parcul pe-aproape, blocul nu se afla chiar la stradă, ca să te asurzească toată ziua huruitul maşinilor. Totuşi,
175
blocul nu e casă, domnule, nu ai peticul tău de ogradă, nu poţi creşte nici măcar o găină, ca să nu mai spunem că, din cauza vecinului de la etajul doi, bolnav de nervi, domnul llie nu putea să repete în linişte ia tobe. Imediat ce-şi punea în funcţiune bateria, se auzeau şi primele bătăi în ţeava caloriferului. St'resant. Uneori, cînd începea să cînte cu formaţia la restaurant, zgomotul furculiţelor şi al cuţitelor de pe la mese îl inhiba într-atît pe domnul llie, încît pierdea măsura şi rămîneaîn urmă. Şeful formaţiei observase lucrul acesta şi îi atrăsese atenţia :«llie, iar n-ai exersat la baterie ! Bateria nu te mai cunoaşte, domnule ! Dacă nu exersezi zilnic, mîinile, degetele îşi pierd iscusinţa, elasticitatea. » « Parcă tai lemne, domnule !», îi reproşa altă dată.
Pe atunci, domnul llie nu citea nimic. Doar cînd mergea să mai stea de vorbă cu Roxana, fata de la bar, fiindcă o găsea mereu citind, parcă s-ar fi pregătit pentru facultate, lua şi dumnealui vreo foaie de ziar, ca să nu stea chiar degeaba. Barmaniţa căuta în secret oferte de muncă în străinătate, dar se prefăcea preocupată de schimbul de locuinţe. Ca s-o ajute şi ca să mai stea şi dumnealui de vorbă cu cineva în pauze, începu să citească ofertele imobiliare. Treptat, lectura începu să dea roade. Mai întîi, domnul llie observă că erau o mulţime de case de vînzare atît în oraş cît şi în împrejurimi. Apoi Roxana plecă pe neaşteptate în Cipru cu o trupă de balerine, iar domnul llie rămase să citească în continuare mica publicitate. Mulţimea caselor scoase la vînzare creştea neîncetat. Case modeste din cartierele mărginaşe, nu prea scumpe, cu o mică grădină şi cişmea în curte, exact aşa cum şi-ar fi dorit domnul llie. Unele aveau gaze sau canalizare; altele, situate de obicei în afara oraşului, erau înconjurate de vie sau de pomi fructiferi. Cîteodată se preciza «fîntînă în curte», sau «bucătărie de vară», sau «grajd pentru animale» - toate aceste amănunte exercitau asupra imaginaţiei domnului llie efectul unei supradoze de atropină, şi, bineînţeles, îi stimulau înclinaţia spre reverie...
Pînă la urmă, asta trebuia să dea un rezultat! în noaptea aceea, domnul llie se visă cumpărînd doi saci cu varză. Ii lăsă puţin
176
deoparte, într-un loc ferit, plecînd să caute un taxi, pesemne ca să-i ducă acasă, dar cînd se întoarse, mai găsi în saci doar două verze foarte mici, veştede. In realitate, cîteva zile mai tîrziu, se pomeni proprietarul unei case în satul Iţeşti, la zece kilometri nord de Bacău, şi al unei motociclete cu ataş, de fabricaţie sovietică, marca IJ. în schimb, nu mai avea apartamentul de lîngă spital. Casa era întocmai ca în anunţ, adică situată la şosea, ceea ce nu constituie neapărat un avantaj. Pe la ora trei dimineaţa, cînd începeau să circule camioanele dinspre Roman, care se îndreptau cu marfă spre angrourile din Bucureşti, toţi pereţii se zgîlţîiau ca la cutremur. Cu via, altă bătaie de cap ! Căci via cere osteneală, trebuie îngrijită, săpată, lăstărită, ridicată pe araci - treburi complicate, pentru care dumnealui nu era cîtuşi de puţin pregătit. Domnul llie ieşea seara în grădină pe furiş, ca să nu-l vadă vecinii, şi privea dezolat cum cresc buruienile. Atunci descoperi cîtă dreptate au cei care susţin că una e să te gîndeşti cum dai cu sapa şi alta să prăşeşti efectiv. în primele zile, cînd incompetenţa sa în probleme de agricultură încă nu se manifestase plenar, încercase, desigur, să prăşească şi dumnealui, întocmai cum văzuse că procedau ceilalţi vecini, după ce în prealabil studiase cu toată atenţia indicaţiile şi desenele din Manualul viticultorului. Aşa cum bine va spune la un moment dat Simion : <• în viaţă nu e ca în cărţi », dar asta nu din vina cărţilor - neajunsul e al vieţii şi, eventual, al oamenilor. Cînd se va înţelege bine unde trebuie căutată eroarea, viaţa va deveni mai puţin imperfectă, iar cărţile mai puţin perfecte.
Domnul llie îşi cumpără mai întîi o sapă şi un hîrleţ de la magazinul specializat din Piaţa Centrală, le ascuţi bine, le ţinu cîteva zile rezemate de peretele şopronului, fiindcă îi plăcea să le privească rînduite astfel: arătau exact ca în Manualul viticultorului. Pînă cînd, văzînd că începuseră să ruginească, trebui să-şi ia inima în dinţi şi să iasă cu ele în grădină. Cînd se uită în lungul rîn-dului, capătul i se păru hăt departe şi se întrebă cu o strîngere de inimă dacă va trăi destul ca să ajungă vreodată acolo. întîmplător, imediat ce doborî primele buruieni ieşite în cale, îşi lovi
177
un deget de la piciorul drept, din neatenţie sau poate ca o consecinţă a lipsei de antrenament: tăişul sapei trecu uşor prin pînza cauciucată a pantofului sport şi făcu o crestătură destul de serioasă în buricul degetului mare, care începu îndată să sîngereze abundent. Din acel moment, practic toate lucrările de întreţinere viticolă erau compromise, iar destinul viţei-de-vie, pecetluit. Nici mai vechiul său vis, acela de a se dedica zootehniei, căci îndrăgise de mic copil animalele domestice, nu avu un destin mai fericit. în mod normal, ar fi putut ţine cîteva găini în şopronul din spate, dar aici se pune o întrebare : cine să aibă grijă de ele ? Cumpără de la Avicola zece pui de găină, dintre care cinci plecară din prima noapte într-o lume mai bună, unde nu e aşa frig şi unde cei care se încumetă să cumpere pui ştiu să le asigure şi condiţiile de viaţă necesare. Ceilalţi cinci rezistară printr-un miracol sau printr-o mutaţie genetică spontană, în schimb, nu se puteau deloc acomoda cu lipsa de hrană şi de apă. Grăunţele de porumb li se păreau prea mari, nu le puteau înghiţi. Umblau toată ziua de colo-colo prin ogradă, ca năuci, nedîndu-le prin cap că şi iarba e bună de mîncare. Domnul llie le cumpără cîteva pîini de la magazinul sătesc, însă puii ăştia de carne sînt ceva cu totul special: se scoală şi la miezul nopţii ca să mănînce! Sau aşa fuseseră învăţaţi la crescătorie ? în plus, casa pe care domnul llie o obţinuse, împreună cu motocicleta IJ, în schimbul apartamentului de lîngă spital nu avea, ca altele, fintînă în curte. Pentru a da apă puilor, sau pentru nevoile proprii, dumnealui trebuia să meargă cu găleata la o fintînă care se afla la vreo sută de metri. Una peste alta, ceea ce în reveriile sale părea atît de plăcut şi uşor de îndeplinit se dovedi, în realitate, nu doar greu, ci chiar imposibil. Mai ales, cu totul inacceptabil era faptul că, pentru a face treabă mică, trebuia să iasă de fiecare dată din casă şi să parcurgă cel puţin treizeci de metri pînă la closetul din fundul curţii. Să ne închipuim, în plus, că e noapte şi, pe deasupra, mai şi plouă! La prima ploaie, acoperişul de tablă îşi dezvălui numeroasele carenţe, sub forma finală a unor picături de apă care cădeau din tavan direct pe sobă. E cazul să mai
178
amintim de duş, de cadă, de programul de apă caldă la două zile -toate pierdute definitiv odată cu plecarea de la bloc ? Domnul llie era ferm convins că, dacă mai rămîne mult timp în casa aceea, într-o bună zi are să-şi opărească picioarele scăpînd din mîini căzănelul în care încălzea apă pe aragaz. Pentru ca eşecul aventurii sale imobiliare să fie deplin - pe lîngă că motocicleta se defectă după numai o săptămînă de exploatare, aşa că se văzu nevoit să facă naveta la oraş cu autobuzul, iar cînd rămînea pînă după miezul nopţii la restaurant şi nu mai circulau autobuzele, se întorcea acasă cu trenul - domnul llie se dovedi incapabil să'sacrifice viaţa unicului pui de găină ajuns la maturitate (de ceilalţi se ocupase vreun dihor) fiindcă stabilise cu el o relaţie afectivă imposibil de eludat: într-un moment de neatenţie, îi dăduse numele de Iţac, fără a lua în calcul posibile consecinţe neconvenabile, iar acestea nu întîrziară să se manifeste. Iţac era numele unui prieten din liceu pe care, în timpul regimului comunist, îl omorîse Miliţia în bătaie fiindcă îşi exprimase deschis intenţia de a emigra în Australia. Zadarnic încercaseră oamenii în uniformă să-l convingă prin toate mijloacele că ar fi mai bine să plece în israel, avînd în vedere faptul că era evreu, întîmplător, domnul llie aflase exact care era persoana responsabilă de moartea prietenului său, dar nu putea face nimic, de frică să nu păţească şi dumnealui la fel. Fiindcă, între timp, mai precis după victoria în alegeri a CDR, acea persoană ajunsese şeful Inspectoratului Judeţean de Poliţie. Exact aşa seîntîmplase. într-o zi de joi îi spusese :«Iţac, băiatule, nu-i nevoie să-ţi mai spun cît de mult ţin la tine, dar acum ai crescut destul de mare, gata, ajunge, azi mîncăm ciorbică, astăzi trebuie, dragul meu, să te tai!» înainte de asta, îi explicase pe scurt legile naturii şi motivele pentru care trebuia să procedeze la o asemenea măsură. Aceste cîteva cuvinte avură un ecou profund în sufletul domnului llie. Cînd să treacă la fapte, îl podidiră lacrimile. Carnea de pui sau de orice altceva e bună dacă o cumperi de la magazin - atunci ea aparţine unor animale anonime, putînd fi digerată fără mustrări de conştiinţă. Dar cum să-i tai gîtul şi să-l mănînci tocmai pe puiul care poartă
179
I
numele prietenului tău cel mai bun din liceu ? Pentru aşa ceva, domnul llie nu era deloc pregătit. Lăsă cuţitul să-i cadă din mînâ -puiul ciugulea cam nedumerit nişte firimituri.de pîine, căci mintea lui de găină nu-l ajuta deloc să înţeleagă cît de complicate erau lucrurile şi ce se întîmplase de fapt, hotărînd în aceeaşi clipă să vîndă casa şi să se mute din nou în oraş.
Cînd anunţul de vînzare apăru în ziar, domnul llie se simţi pe de o parte oarecum uşurat, pe de alta, mîndru de parcă ar fi debutat cu o poezie în revista Ateneu. Spre deosebire de ceilalţi ofertanţi, domnul llie găsise o formulă subtilă, cu incontestabile valenţe comerciale. Dumnealui anunţa public că dorea să vîndă nu o casă, ci o gospodărie : cu vie, anexe şi animale - aici avea în vedere puiul de găină, situată într-o poziţie excelentă, la 10 km de Bacău. Numai că amatorii de un asemenea chilipir nu prea se înghesuiau. Poate că, dacă ar fi avut telefon, ar fi primit cîteva apeluri de circumstanţă de la inşi care să se intereseze de preţ şi după aceea să închidă imediat. Dar aşa, după ce anunţul apăruse în Deşteptarea cinci zile la rînd, abia dacă opri ia poarta casei un Trabant al cărui proprietar îi propuse direct să-i lase Trabantul în schimbul casei. Nu se învoiră. în săptâmîna următoare domnul llie se adresă unei agenţii specializate în astfel de tranzacţii. Doi tineri veniră, văzură casa şi îl asigurară că au cumpărător pentru ea. Era o familie de penticostali cu opt copii. Ca să se vadă mai repede întors în oraş, domnul llie lăsă mult din preţ. astfel că, pentru a-şi cumpăra garsoniera, trebui să facă un împrumut de douăzeci de milioane la CEC cu dobîndă de cincizeci la sută pe an. în schimb, păstră motocicleta. La plecare, avu grijă să le recomande noilor proprietari refermdu-se la Itac : « Să nu-l tăiaţi, e un pui foarte bun !» Dar s-ar părea că pentru ei puiul acela era cu adevărat anonim, aşa că-i tăiară gîtul imediat ce domnui llie şi camionul în care îşi ducea lucrurile dispărură în lungul şoselei.
Astfel ajunse domnul llie proprietar al garsonierei de la etajul cinci, pe care o cumpără de la moştenitorii răposatei doamne Te-reza, Dumnezeu s-o odihnească în pace, fostă contabilă ia Insti-
180
tutui de Proiectare Judeţean, devenit după Evenimente SC General Proiect SA, unde acum lucrează doamna Pelaghia. Cînd vecinii l-au văzut descărcînd din camion motocicleta şi apoi bateria de jaz, au cam rămas pe gînduri. După aceea însă s-au obişnuit. Fiindcă domnul llie are grijă să-şi facă repetiţiile numai în cadrul programului de bătut covoare. După-amiazâ, de la trei la cinci, dumnealui se odihneşte, iar seara, după ora nouă, cîntă la restaurantul Decebal sau, dacă e cazul, la vreo nuntă. Toate acestea nu l-au împiedicat să continue a citi în fiecare zi Deşteptarea. Numai că lectura acestui ziar, respectiv a anunţurilor imobiliare de la rubrica de mică publicitate, s-a purificat între timp de orice interese mercantile, rămînînd doar pretextul, germenele unor prelungite şi atît de plăcute reverii, de a căror gratuitate dumnealui a devenit perfect conştient. Aşa cum arătam mai înainte, e ca un fel de vitamină a sufletului - poate cea mai potrivită definiţie ce s-a dat vreodată poeziei. Orice ar spune unii şi alţii, fără un pic de poezie viaţa nu mai are gust. Este ?
Să vedem acum în ce stadiu se află reparaţiile la motocicletă. Cititorul a putut afla la momentul potrivit cum domnul llie a demontat piesele motocicletei bucată cu bucată şi cum le-a transportat în garsoniera dumnealui cu nişte sacoşe de plastic. De atunci au trecut aproape trei zile. S-au petrecut o mulţime de evenimente. Dumnealui însă şi-a văzut mai departe de treburile proprii ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. A luat fiecare piesă, a curăţat-o de praf şi de unsoare, a spălat-o cu benzină, apoi a aşezat-o pe o policioară pregătită din vreme. Piesele mai mari au rămas totuşi pe jos, în diferite colţuri ale camerei. Cele care nu mai corespundeau au fost înlocuite cu altele noi, cumpărate de la magazin. în sfîrşit, miercuri dimineaţă totul era pregătit pentru a trece ia faza următoare şi cea mai dificilă: montarea la loc a pieselor şi reconstituirea motocicletei. Atunci a sunat la uşă poştaşul şi i-a adus o scrisoare de la fiica sa, plecată în străinătate, îi reamintea cum o bătea cînd era mică sau cum o încuia în casă cînd pieca la serviciu şi-l acuza pentru copilăria ei nefericită.« Aici.
18!
în Danemarca, pentru aşa ceva aţi fi făcut puşcărie, şi tu, şi mama.» Domnul llie rămase mult timp cu ochii la piesele de pe policioară, privind de fapt în gol. îşi aminti tot felul de amănunte neconvenabile din trecutul său, dar îşi spuse că vina o purta Ceauşescu, fiindcă viaţa era foarte grea, nu se găsea de mîncare şi din cauza asta se certa mereu cu nevastă-sa, care nu ştia deloc să gătească. De altfel, în cele din urmă au şi divorţat. Toate acestea erau îngropate undeva în trecut, multe se schimbaseră de atunci, dar iată că scrisoarea de la fiica sa le readucea în prezent, şi ele reîn-viau mustrîndu-l, aşa cum ar învia pe neaşteptate un mort a cărui avere a fost deja împărţită între rude. în tinereţe, domnul llie cîn-tase în formaţia Eolic Group, dăduse concerte, se considera un artist, ar fi dorit să urmeze Conservatorul, însă condiţiile concrete ale vieţii s-au opus cu toată hotărîrea. N-avea puterea să-şi povestească viaţa de-a fir a păr pentru a o face pe fiica sa să înţeleagă cît de complicate sînt uneori lucrurile. în definitiv, ceea ce toţi copiii din lume le pot reproşa cu deplină îndreptăţire părinţilor este tocmai faptul că n-au fost singura problemă a vieţii lor.
începu să monteze la loc motocicleta, piesă cu piesă, gîn-dindu-se că, poate, într-o zi, se va înţelege şi se va consemna undeva, într-un Registru Absolut al Tuturor întîmplărilor Lumii, ce anume, nu ştia cu precizie, la fel cum nu era defel convins că Dumnezeu ar putea fi Marele Scriitor. Şi atunci fiica sa, văzînd cele scrise acolo, se va întoarce la el şi-i va spune :« Uite, m-am gîndit mai bine şi cred totuşi că te-am judecat prea aspru.»
Merită să reţinem acest amănunt: în dimineaţa zilei de miercuri, 5 octombrie 1997, domnul llie începu să monteze primele piese ale motocicletei. întîmplător, pentru seara aceleiaşi zile domnul lon-şeful-de-scară convocase o importantă şedinţă a locatarilor, fiindcă dumnealui era de principiul că, dacă nu se convoacă o şedinţă, nu se poate lua nici o hotărîre.
într-o zi, marele poet Nichita Stănescu a fost întrebat:«Care este cea mai frumoasă poezie pe care ai scris-o vreodată ?»Iar el
182
a răspuns :« Odă în metru antic, de Mihai Eminescu. » Cum adică ? s-a întrebat Simion multă vreme după aceea. Ce-o fi vrut oare să spună marele poet cu aceste cuvinte ? In cele din urmă i-a răspuns un client care venise cu nişte pantofi la reparat: « Nimic altceva decît că, pentru a citi Odă în metru antic, trebuie să o fi scris mai întîi în tine, adică să fi primit măcar o părticică din sufletul lui Eminescu şi să-l laşi să locuiască la tine în suflet. Dacă soarele n-ar fi în fiecare dintre noi, nu l-am vedea nici pe cer. Ne-am holba în sus pînă cînd ne-ar sfîrîi ochii, dar degeaba, că de văzut, tot nu l-am vedea. El există de atîtea ori de cîte ori e văzut; există pe lume atîţia sori cîţi sînt cei care văd soarele şi în al căror suflet el se oglindeşte. Şi mai departe, există atîtea lumi cîte sînt sufletele care oglindesc lumea. Dar faptul că noi toţi vedem soarele nu înseamnă nicidecum că vedem un singur şi acelaşi soare, deşi el e doar unul singur. Căci în fiecare suflet e un alt soare, un alt sistem de planete, un alt cer cu stele şi o altă lume, diferită de celelalte : adică, aşa cum spun savanţii, un alt univers ! Lumile astea trec una pe lîngă alta, cîteodată îşi pot da chiar bună ziua, îşi pot spune o mulţime de lucruri interesante despre cum e vremea sau ce emisiuni au mai văzut la televizor, dar rămîn separate şi departe una de alta, străine, închise în sine şi, nu de puţine ori, duşmănoase.» Pe atunci, Simion nu ştia că acela e un înger. L-a întrebat:
— Cine eşti dumneata ?
— Am venit să-mi repari nişte pantofi, i-a răspuns el. Apoi Simion îl puse în locul soarelui pe Dumnezeu şi începu
să se minuneze de ce se întîmplă. Vedea fiecare om făurind în el însuşi încă o dată lumea, din copilărie şi pînă la moarte, aproxi-mînd, după puterile şi priceperea lui, Facerea. Dar lumea fiecăruia era doar în el şi diferită de a celorlalţi, fiindcă şi părticica de Dumnezeu ce i se oglindea în suflet se deosebea de Dumnezeul lor, deşi pentru toţi Dumnezeu era unul singur şi ei recunoşteau cu dragă inimă asta. Unul zicea : « Bunule Dumnezeu, îndelung răbdător si multmilostiv, fă bine şi ajută-mi să pot lua femeile şi turmele celuia de colo - arătînd către vecinul său -, şi nu lăsa să
183
mi le ia pe ale mele el sau altcineva.»Iar celălalt zicea : « Bunule Dumnezeu, îndelung răbdător şi multmilostiv, fă bine şi ajută-mi să pot lua femeile şi turmele celuia de colo - arătînd către vecinul său -, şi nu lăsa să mi le ia pe ale mele el sau altcineva. » Aşa se pornea războiul între vecini, fiecare închinîndu-se aceluiaşi bun Dumnezeu, îndelung răbdător şi multmilostiv.
Altădată îngerul îi spuse : «închipuieşte-ţi că într-o bună zi Mihai Eminescu s-ar muta cu totul chiar în sufletul tău şi vezi cît de bine l-ai primi. Ba nu : deocamdată închipuieşte-ţi că ar veni să locuiască numai în garsoniera ta. Trebuie să te previn că Mihai Eminescu fumează foarte mult şi din cauza asta duhneşte a tutun de proastă calitate, se mai şi îmbată uneori, e dezordonat, nu strînge masa după ce mănîncă, se scoală cu noaptea în cap şi începe să umble prin cameră bodogănind de unul singur, din cînd în cînd mai aduce şi femei de stradă, atunci cînd i se face dor de Veronica Miele - lucruri pe care ţi le poate confirma unul din prietenii săi cei mai buni, prozatorul loan Slavici, şi mai ales soţia acestuia. Dacă ar locui cu tine în garsonieră, n-ai mai putea să intri la toaletă cînd ai nevoie, sau, cînd ai intra, ai simţi mirosul necurăţeniilor lăsate de el acolo, fiindcă uită mereu să tragă apa, nu ţi-ai mai găsi lucrurile la locul lor şi ţi s-ar părea mereu că umblă cineva în ele. Cînd ai vrea să dormi, el s-ar uita la televizor, ai face mereu curăţenie la bucătărie, dar ai găsi mereu vasele nespălate, sau cînd ai da vreun telefon, ţi s-ar părea că el trage cu urechea... Dar dacă te-ai înghesui cu el în acelaşi suflet? Dacă ţi-ar cotrobăi prin toate cotloanele minţii, împrăştiind lucrurile de-acolo, făcînd dezordine şi mizerie, nelăsîndu-te să te odihneşti ? Ei, abia acum începi să vezi cît de greu e să înveţi a muri. ca să scrii vreodată Odă în metru antic l»
lacătă, de aceea se ajunge aşa greu în rai! gîndi Simion. Fiindcă lumea cealaltă e pesemne adăpostită într-un alt suflet.
Poate unii se vor întreba : « Cum, un cizmar oarecare din Bacău să-l fi citit pe Nichita Stănescu şi să aibă asemenea idei ? Ba, pe deasupra, să mai stea şi de vorbă cu îngerii!» - socotind
184
ei că numai anumiţi oameni au dreptul de a citi şi de a gîndi cutare sau cutare lucruri fiindcă au învăţat despre ele la facultate. Mai ales de cînd tovarăşul Nicolae Ceauşescu a făcut cizmăria de rîs, celor care practică această meserie le sînt interzise judecăţile de valoare şi, în general, ie vine foarte greu să exprime ceea ce simt sau gîndesc. Dar se uită prea lesne că însuşi Sfîntul Antonie cel Mare a primit ştire despre « un mirean din mijlocul cetăţii Alexandriei, cizmar de felul său, care îl întrecea în statură duhovnicească şi cînta în fiecare zi imnul îngerilor împreună cu cetele îngereşti». Şi că a mai fost un cizmar celebru înainte de Ceauşescu, pe numele său Jakob Bohme, nepotul unui ţîrcovnic din Alt-Seidenberg, lîngă Gorlitz, care, dacă ar mai trăi, ar fi împlinit acum 425 de ani, fiind cam de o seamă cu Mihai Viteazul. într-o zi de duminică, în prăvălia unde el lucra ca ucenic, a intrat« un bărbat prost îmbrăcat, dar respectabil şi distins la înfăţişare », mai bine zis un înger, care voia să cumpere o pereche de cizme, iar fiindcă Jakob a cerut un preţ exagerat, acela i-a dat banii, dar nu a luat cizmele. însă, înainte de a pleca, i-a poruncit să scrie cartea
AURORA sau
Răsăritul care întrezăreşte. Aceasta înseamnă: Rădăcina sau Muma Filosofiei, Astrologiei şi Teologiei pe temeiul Adevărat, sau descrierea Naturii, tradusă acum de curînd şi în româneşte. Lui Simion nu i s-a întîm-plat ceva la fel de important, în schimb, îngerul i-a spus povestea despre Mihai Eminescu.
Pe urmă, îngerul a plecat şi n-a mai venit să-şi ia pantofii reparaţi. Simion i-a aşezat pe o policioară aflată chiar dinaintea bancului său de lucru. Cînd avea vreo întrebare mai grea despre viaţă, li se adresa pantofilor, ca şi cum ei ar fi ştiut răspunsul de la stăpînul lor. însă nu li se adresa direct, ci prin aluzii şi privindu-i doar cu coada ochiului, convins că îngerul începuse
185
deja să-i poarte pe ascuns - chiar dacă, aparent, ei rămîneau la locul lor pe policioară, căci dimineaţa îi găsea cam prăfuiţi şi cu tocurile un pic roase.
— Stau şi mă întreb cîteodată, zicea cu voce tare Simion în timp ce-i ştergea cu o cîrpă înmuiată în seu de gîscă pentru a le menţine pielea moale şi catifelată, de ce oamenii îşi vorbesc unul altuia cu «dumneavoastră », iar lui Dumnezeu îi zic «tu ».
— Fiindcă cei cărora le vorbeşti cu « dumneavoastră » sînt străini, iar Dumnezeu ţi-e apropiat, ca un fel de frate mai mare, răspundea apoi tot el, ştiind însă că aceste cuvinte i le trimitea îngerul pe o cale nevăzută.
Oamenii au ajuns să nu mai creadă în Dumnezeu şi în minunile Sale pentru că au inventat prea multe formule de fizică. Ei cred în mod eronat că există fizică şi există formule. O icoană care lăcrimează nu însemna nimic pentru un activist de partid, nu izbutea nici măcar minunea de a-i schimba convingerile ateiste, deşi o astfel de icoană reprezintă prin ea însăşi o minune dumnezeiască. Activistul ar fi dorit cu totul altceva de la ea : de exemplu, să mărească recolta de porumb boabe la hectar. Aşa se întîmplă cînd noi considerăm a fi minune numai ceea ce noi dorim să fie. însă minunile au adesea un aspect cu totul neaşteptat, banal, cum ar fi faptul că, dacă arunci un sîmbure de vişină din balcon, mai tîrziu, acolo unde a căzut sîmburele începe să crească un copac. în Sfînta Scriptură se spune că, în vechime, Duhul Sfînt po-gora uneori pe pămînt sub forma unui porumbel, iar noi am vrea să seîntîmple la fel şi azi. însă de atunci multe lucruri s-au schimbat, încît astăzi El poate veni la fel de bine sub forma unui articol de gazetă care conţine anumite idei, iar Simion descoperise că şi răspunsurile îngerului veneau de multe ori în acelaşi fel, deşi se întreba din cînd în cînd dacă toate acestea nu se petreceau cumva numai în capul lui.
Cîteodată se întreba:
— în ce fel ar putea fi pantofii ăştia ai unui înger ? Şi răspundea tot el:
186
— în felul în care preexistă focul în gămălia unui băţ de chibrit, tot aşa preexistă îngerul în mine. După cum focul consumă lemnul pentru a produce lumina şi căldura, tot aşa viaţa consumă corpul omului pentru a produce suflet şi spirit. Sufletul meu nu-i al meu în întregime, cum nici gîndurile mele nu-s doar ale mele, căci de-ar fi aşa, n-aş avea nici gînduri şi nici suflet. E ca şi cum, privind în oglindă, aş crede că mă văd pe mine, cînd, de fapt, eu văd oglinda, cu însuşirile doar puţin schimbate datorita prezenţei mele. Ce-ar fi sticla oglinzii fără mine, aceea sînt eu fără îngerul. Poate va trebui să dau cîndva înapoi tot ce am primit cu împrumut. Atunci mă voi aprinde şi voi lumina !
Anumite idei îi veneau cînd era constipat. Această uşoară complicaţie digestivă poate avea urmări dintre cele mai dezagreabile nu doar la nivel fiziologic, ci şi intelectual. în cazul lui Simion, de exemplu, ele se manifestau adesea sub forma unor ipoteze exagerat de îndrăzneţe. Pronosticurile la fotbal nu sînt şi ele tot un fel de profeţii ? Cei care cîştigă la Loto nu sînt oare un soi de proroci contemporani ? Odată, în timp de urmărea la televizor emisiunea «Viaţa satului», şi-a dat seama că, în cei şase ani cît a condus ţara Ion lliescu, s-au construit mai multe biserici şi mănăstiri decît în vremea domniei lui Ştefan cel Mare. Avea de gînd să-l întrebe pe înger dacă, pe această bază, n-ar trebui să fie şi lliescu declarat sfînt. Dar atunci cînd, după mai multe săptămîni, îngerul a venit din nou, Simion l-a întrebat cu totul altceva :
— Oare există OZN-uri ?
Era o întrebare atît de nepotrivită, încît îngerul a preferat să nu-i răspundă.
— Am venit să-mi dai pantofii înapoi, zise.
Dar cînd se uită pe policioară, Simion văzu că pantofii nu mai erau la locul lor.
Se prea poate ca acela să fi fost începutul propriu-zis al iluminării.
187
Dumneaei le ceruse elevilor s-o întrebe ori de cîte ori nu înţeleg vreun cuvînt. Fiindcă de aici pornesc nu numai cele mai multe neînţelegeri dintre oameni, dar uneori chiar diavolul se insinuează în lume sub forma unor propoziţii echivoce, aparent inofensive. Dacă un singur cuvînt dintr-o frază ţi-e nelămurit, fraza respectivă dobîndeşte o ambiguitate periculoasă, care se răsfrînge asupra tuturor celorlalte cuvinte, deturnîndu-le sensul, aşa încît pînă şi cel mai simplu enunţ devine în cele din urmă enigmatic şi confuz, ca un vis din care nu-ţi mai aminteşti mare lucru - cînd te trezeşti, ai vrea să spui ceva, dar nu prea ştii ce. Pentru majoritatea oamenilor, şi capacitatea de percepţie este astfel condiţionată. Ei aud efectiv nu ceea ce le spui, ci numai ceea ce înţeleg ei din ce le spui. Aşa se face că strădania acelor intelectuali marcanţi care ţin discursuri la televizor sau scriu articole de gazetă în scopul de a schimba opinia publicului în vreo chestiune de actualitate ră-mîne interesantă doar sub aspectul ei comic şi inedit, aidoma tentativei, altminteri lăudabile, de a face să crească temperatura Oceanului Arctic cu un termo-plonjon electric, ca să nu îngheţe peştii.
Bun, să admitem că elevul Temistocle nu înţelesese cuvîntul «suflet». în acest caz, n-ar fi fost oare mai potrivit să se adreseze direct profesoarei sale de limba şi literatura română ? Dar nu, el se dusese direct la biblioteca judeţeană şi citise acolo într-o revistă nu ştiu ce articol despre o doamna din Anglia, din care trăsese concluzia complet eronată că sufletul e rotund ca o minge de tenis. Fireşte că doamnele din Anglia, familiarizate cu acest sport nobil, pot face orice comparaţii doresc în ceea ce priveşte sufletul dumnealor. Dar cu condiţia să nu atenteze la sufletul pur şi nevinovat al unor copii de pe alte meridiane ! Căci prima consecinţă nefastă a acestei lecturi nu s-a lăsat mult aşteptată : în loc să-şi facă tema la limba română, Temistocle preferase să joace fotba) cu ceilalţi copii în spatele blocului. Pentru diriginta sa, domnişoara Zenovia. care îi urmărea îndeaproape evoluţia, această atitudine sfidătoare constituia un semnal de alarmă cît se poate de serios. La drept vorbind, dumneaei nu era foarte sigură că ar fi lămurit problema care
188
îl frămînta - în afară, poate, de promisiunea, obişnuită în asemenea cazuri, că va înţelege mai bine cum stau lucrurile atunci cînd va fi mare, dar cel puţin n-ar fi lăsat loc unor concepţii şi interpretări greşite din punct de vedere pedagogic.
Temistocle pornise cu toată hotărîrea pe un drum greşit, iar domnişoara Zenovia se simţea datoare să intervină cu măsuri cel puţin la fel de hotărîte. Prima dintre ele a fost că l-a dojenit în faţa clasei.
— Temistocle, ce se întîmplă cu tine ? Eşti pe un drum greşit, să ştii! Mă dezamăgeşti!
Aceste cuvinte răsunau ca .un ecou dureros chiar şi în sufletul dumneaei. însă mult mai dureros a fost ceea ce a urmat. Pentru a da un exemplu de exigenţă întregii clase, domnişoara Zenovia a făcut un gest pe care ulterior avea să-l regrete : i-a pus elevului său favorit nota trei! Imediat după aceea, a strîns din ochi şi s-a întors cu faţa la tablă, pentru ca elevii să nu vadă cum îi ţîşniseră lacrimile. A scos batista şi s-a prefăcut că-şi şterge nasul. Ei erau oricum obişnuiţi ca. ori de cîte ori diriginta îşi sufla nasul, să se întoarcă cu spatele la clasă, fiindcă le spusese că nu se cuvine să facem gesturi dizgraţioase în prezenţa altor persoane, îi părea atît de rău şi i se făcuse atît de milă de bietul băiat, încît ar fi fost în stare să-şi ceară îndată scuze sau să-! ridice în braţe şi sâ-l sărute pentru a-l împăca. îşi dădu seama, chiar în acel moment, că făcuse o mare nedreptate. De fapt, se răzbunase pe el! Altor elevi, dacă nu-şi făceau tema. şi erau destui care nu şi-o făceau în mod repetat, motivînd pur şi simplu că n-au avut timp, se mulţumea să le adreseze cîteva cuvinte dojenitoare şi sâ-i ameninţe că va vorbi cu părinţii lor. Lui însă îi aplicase o pedeapsă dintre cele mai aspre chiar de Ia prima abatere, şi asta poate tocmai din cauză că Temistocle nu avea părinţi, ca toţi ceilalţi copii, cărora domnişoara Zenovia să le reclame lipsa lui de interes pentru învăţătură. Da, domnişoara Zenovia era una din puţinele persoane care ştiau adevărul: cînd era de numai cîteva luni, mămica lui îl lăsase în lift şi plecase nu se ştie unde, poate într-o ţară străină. Pe atunci,
189
bunica Elemosina îşi făcea singură cumpărăturile, fiindcă nu avea încă varice atît de mari, şi, întorcîndu-se de la piaţă, îl găsise acolo orăcăind. Desigur că dorinţa lui Temistocle de a contribui la economisirea energiei electrice explică în bună măsură faptul că el nu foloseşte niciodată liftul. Dar nici explicaţia ce ar putea rezulta din rîndurile de mai sus n-ar trebui neglijată cu totul.
Domnişoara Zenovia îi lăsă pe elevi să iasă în recreaţie cu cinci minute mai devreme. Zbuciumul sufletesc o împiedica să continue lecţia. Din păcate, tocmai în aceste condiţii domnul Visarion, profesorul de desen, profitînd de faptul că erau singuri în cancelarie, găsi de cuviinţă să-i facă unele complimente pentru a-i atrage atenţia asupra sa, căci avea de gînd ca ulterior să o ceară în căsătorie. De altfel, nu era prima oară. Dumnealui intrase ţinînd sub braţ o carte de filosofie scrisă de Stephane Lupasco. La început se arătă destul de reţinut, s-ar putea spune chiar timid.
— Aţi avut o «fereastră »? întrebă cu voce joasă, nesigură.
— Nu, am ieşit puţin mai devreme de la oră, răspunse domnişoara Zenovia.
Primind această informaţie, domnul Visarion căpătă oarecare curaj. Dumnealui tocmai citise acea carte pe care o ţinea sub braţ şi se simţea plin de idei.
— Domnişoara Zenovia, viaţa e o revanşă ! exclamă. Vreau să spun o revanşă a principiului biologic asupra mineralului. S-a demonstrat că e posibilă existenţa unui univers în întregime biologic, dominat de vital, aşadar, în care ponderea o deţin sistemele microfizice, sistemele macrofizice aflîndu-seîn minoritate, efemere şi fragile, aşa cum sînt sistemele vii în universul nostru. Un astfel de univers ar fi prin excelenţă negentropic, deoarece organismul viu extrage din mediul înconjurător entropie negativă, se«hrăneşte » cu ea. înţelegeţi ? Acolo, mineralul« moare »trecînd în biologic, şi nu invers, ca aici. în prealabil, trebuie observat că nu metabolismul îi serveşte fiinţei vii, ci aceasta îi serveşte metabolismului, în calitate de maşină destinată să efectueze transformări energetice eterogenizante. Asta în universul nostru, pentru că din-
190
colo, metabolismul are o funcţionalitate inversă. De altfel, dacă ne gîndim bine, dialectica creează materia, şi nu invers. Or, principiul dialectic ar putea fi acelaşi, nu credeţi ?
— Ba da, răspunse cu amabilitate domnişoara Zenovia.
Cuvintele domnului Visarion o liniştiseră întrucîtva. La rîndul său, dumnealui se simţi încurajat să continue, sperînd că în cele din urmă va ajunge să-şi exprime şi propriile sentimente, deşi drumul pînă acolo părea deocamdată nesfîrşit de lung.
— Toate acestea par de necrezut, însă au fost demonstrate ştiinţific, cu argumente. în prealabil (oare de ce repeta mereu expresia asta?), ar trebui remarcat că orice judecată este ipotetică, neexistînd pentru ea un sistem metalogic care să poată alege riguros între valorile contradictorii ale experienţei fizice. Prin urmare, logica e tautologie. Din logic nu se poate evada decît în afectivul pur, dar aici nu mai găsim nimic existenţial. Orice judecată adevărată, vreau să spun, este declarată astfel de către o alta, care o ia ca subiect - dar mi-aţi putea spune care e criteriul adevărului acesteia din urmă judecăţi ? Vedem deci că gîndirea n-a vizat niciodată decît non-contradicţia şi s-a orientat întotdeauna spre ea. Construcţiile noastre teoretice s-au născut toate din fuga de contradicţie şi din dorinţa tenace de a înlătura cu desăvîrşire monismul uneia sau alteia dintre cele două valori ale experienţei logice. Aşadar, gîndirea nu face decît să regăsească în legile Universului aspiraţia la identitate care o caracterizează, fiindcă un dat experimental este comprehensibil numai dacă nu e în acelaşi timp A şi non-A. în prealabil, ar fi trebuit precizat un lucru : relaţia subiect-obiect pune permanent în evidenţă faptul că «eu» e un transfinit. Specificul fenomenului psihic al imaginii constă în a fi simultan real şi ireal. Or, se ştie că orice experienţă este în ultimă instanţă o experienţă mentală, o succesiune transfinită de raporturi... încît, la. limită, se poate afirma că sufletul îşi are izvorul în somn şi în vis. Acest lucru nu e lipsit de consecinţe.
191
Asemenea preocupări elevate ar fi trebuit să stîrnească admiraţia domnişoarei Zenovia, însă din păcate, acest lucru întîrzia să se întîmpie.
— Cu asta şi eu sînt de acord, confirmă totuşi dumneaei.
Fără îndoială, domnul Visarion era un om deştept, toţi colegii o recunoşteau, dar uneori insista exagerat de mult asupra unor lucruri. în schimb, în altele era" excesiv de timid, poate şi din cauza salariului mic. De vreme ce domnişoara Zenovia îşi exprimase acordul cu privire la problemele generale ale Universului şi ale gîndirii, chiar dacă ele fuseseră prezentate destul de succint, ar fi putut să se apropie, pas cu pas, de chestiunile sentimentale care îl interesau, aşa cum fac de obicei bărbaţii şi aşa cum dumnealui intenţionase din primul moment, din chiar clipa în care spusese : «Viaţa e o revanşă.» în loc să profite de ocazie, tăcu şi începu să bată darabana cu degetele în masă pentru a-şi mobila tăcerea cu un zgomot oarecare. In vechime se credea că păsările au apărut din bărbaţi inocenţi, dar cam săraci cu duhul. Asta nu înseamnă decît că domnul Visarion urmează să ajungă, într-o altă viaţă, un fel de pasăre ciudată, cu ochii albaştri şi un început de chelie. Domnişoara Zenovia îl compară fără să vrea cu elevul Temistocle şi tresări descoperind cît de mult semănau : aveau aceeaşi privire de cîine bătut. Poate că şi dumnealui fusese cîndva un elev excepţional dotat, poate ca primise numai note de zece, pînă în ziua în care nu reuşise să-şi scrie tema despre suflet... Asta ar-fi putut explicajaptul că problemele sufletului îl mai chinuiau şi acum.
în chiar clipa în care se auzi ţîrîitul soneriei anunţînd recreaţia iar uşile sălilor de clasă se deschiseră aproape instantaneu, lăsînd rumoarea şi ţipetele copiilor să invadeze coridoarele, dumneaei luă hotărîrea de a acţiona neîntîrziat. Elevul Temistocle nu trebuia lăsat singur, într-un moment de cumpănă al vieţii sale. Dacă se dovedea necesar, domnişoara Zenovia era gata să-l înfieze şi să devină mama lui adoptivă, deşi spera că acest lucru nu se va dovedi necesar înainte de a-şi cumpăra o garsonieră, fiindcă dumneaei încă locuia cu părinţii. Deocamdată, era pregătită numai
192
pentru o discuţie foarte serioasă cu el - «ca între bărbaţi», îşi spuse, folosind cu un curaj nebunesc expresia aceasta inadecvată, în care presimţea un fel de beţie a victoriei - chiar în după-amiaza acelei zile.
Aşa se face că, puţin după ora şase şi treizeci de minute, cînd domnul Toma tocmai terminase de ascultat emisiunea BBC în limba română, apropiindu-se de fereastră, o putu vedea înain-tînd decisă şi sigură de sine pe aleea din faţa blocului. Acum domnişoara Zenovia ştia că liftul nu merge, dar acest lucru aproape că nu o mai deranja, deoarece acum cunoştea şi cauza. Cunoaşterea cauzelor contribuie miraculos la înţelegerea necesităţii care, potrivit unei definiţii larg acceptate, înseamnă libertatea însăşi. De exemplu, cînd stai la coadă la bilete, cei din spate sînt totdeauna nervoşi, agitaţi, puşi pe ceartă, deoarece nu ştiu ce se întîmplă la ghişeu şi se tem că ar putea pierde trenul. însă cei din faţă, care au posibilitatea de a o vedea pe casieriţă conversînd la telefon cu o prietenă, manifestă un optimism calm şi tolerant, căci ei au înţeles că enervarea din acest motiv nu te ajută să-ţi atingi scopul propus. în sinea dumneaei, domnişoara Zenovia pusese un pariu deosebit de riscant, şi anume se angajase faţă de propria conştiinţă profesională ca, de această dată, să i se dedice exclusiv elevului Temistocle. Fără a-l mai vizita, nici înainte şi nici după aceea, pe domnul Nicostrat Zăvorîtul. Avea motive întemeiate să procedeze astfel, căci la ultima întîlnire, tocmai în timp ce se îmbrăcau, dumnealui făcuse cam fără ocolişuri observaţia deloc oportună că :
— Sentimentele pe care le nutrim reciproc sînt o problemă, iar taxa pentru cursurile de yoga e o altă problemă. Să nu le amestecăm.
Ceea ce pe dumneaei o rănise profund. Oricît ne-am respectat personajele - în definitiv, un mod de a ne respecta pe noi înşine -, nu putem trece cu vederea faptul că pentru domnul Nicostrat cursurile de yoga erau unica sursă de venit. Or, adevărul e că, de cînd domnişoara se îndrăgostise de dumnealui, şi
193
tocmai ca o consecinţă a iubirii sale dezlănţuite, neglijase cu totul să-i mai plătească taxa pentru cursuri, considerînd în mod eronat că ar exista o contradicţie între sentimentele care îi uneau atît de strîns şi achitarea orelor de iniţiere. Dar considerase astfel doar în virtutea propriilor concepţii idealiste despre viaţă, cu care domnul Nicostrat nu era întru totul de acord, deoarece nu-i ţineau nici de foame şi nici nu-i achitau factura telefonică sau pe cea de întreţinere. Şi dumnealui era capabil de sentimente profunde. La rîndul său, ar fi fost în stare s-o iubească la nebunie, însă numai cu douăzeci la sută din sufletul său, deoarece restul procentelor trebuiau alocate rezolvării celorlalte probleme ale vieţii de zi cu zi. Sexul slab înţelege mai greu asemenea lucruri. Cu atît mai greu atunci cînd intervin şi unele circumstanţe subiective. Observaţia dumnealui o făcuse să sufere, iar una din legile nescrise ale iubirii este ca atunci cînd unul din îndrăgostiţi suferă, vrea neapărat să sufere şi celălalt. De aceea domnişoara Zenovia hotărîse să nu-1 mai viziteze - un timp - pentru a-l pedepsi astfel. Pînă cînd ? Asupra termenului nu luase încă nici o hotărîre. Deocamdată, aştepta ca domnul Nicostrat s-o caute la telefon, ca să-i poate face anumite reproşuri, desigur cu precauţia necesară, pentru a nu-l supăra prea tare. Adevărul e că nu voia să-l piardă tocmai acum, la jumătatea cursului. La fel de adevărat este că nici domnului Nicostrat nu i-ar fi convenit să piardă o discipolă atît de conştiincioasă, tocmai într-o perioadă de devalorizare accentuată a monedei naţionale, dar nu se gîndise nici o clipă că ar trebui să-i telefoneze, din simplul motiv că aştepta ca dumneaei să-l sune pentru a-şi anunţa venirea la următoarea lecţie, aşa cum stabiliseră de la bun început. Acum ştim foarte clar de ce odată ajunsă la etajul opt, domnişoara Zenovia sună direct la uşa bunicii Elemosina, fără a arunca măcar o privire spre uşa vecină, de la garsoniera domnului Nicostrat, mai ales că unii locatari deja se adunaseră pe palier, cu aproape un sfert de oră înainte de momentul anunţat, pentru a participa la şedinţa de scară. Se adunaseră şi vorbeau între ei cîte ceva, în şoaptă.
194
Bunica Elemosina deschise imediat, semn că se afla în apropiere - nu e exclus ca tocmai în acel moment dumneaei să se fi uitat prin vizor în speranţa de a o vedea pe domnişoara Zenovia intrînd în garsoniera domnului Nicostrat, sau doar ca să aprecieze dacă numărul celor prezenţi pe palier era suficient pentru a fi îndeplinite condiţiile statutare ale desfăşurării şedinţei de scară.
Cînd, la orele nouăsprezece fix, domnul lon-şeful-de-scară îşi făcu apariţia în holul de la intrarea în bloc, avu parte de o surpriză dintre cele mai neplăcute: nici un locatar/proprietar nu binevoise să dea curs convocării la Adunarea Generală de Scară, pe care dumnealui o afişase statutar încă din primele ore ale dimineţii. Nedumerit în primul moment, mai citi o dată afişul, fără însă a-i găsi vreun cusur. Era într-adevăr octombrie, ceasul arăta orele 19, şi totuşi nu se zărea nici un doritor să dezbată problemele înscrise pe ordinea de zi. Domnul lon-şeful-de-scară rămase pe gînduri cîteva minute, cu dosarul sub braţ, neştiind cum ar fi mai bine să procedeze. în cei şase ani de cînd îndeplinea această funcţie, nu i se mai întîmplase niciodată să convoace o şedinţă la care să nu participe nimeni. Era, cum ar fi spus domnul Toma dacă ar fi fost de faţă,«o situaţie inedită». Dar la acea oră domnul Toma se afla în altă parte, mai precis, pe palierul de la etajul opt, aşteptînd împreună cu alţi locatari apariţia şefului de scară şi mirîndu-se, la rîndul său, că acesta întîrzie. Pentru prima oară în ultimele luni, se adunaseră mai mult de jumătate plus unu.
Explicaţia acestei situaţii inexplicabile este cît se poate de simplă. în sinea sa, domnul lon-şeful-de-scară încă mai credea că motivele blocării liftului constituie un secret pentru ceilalţi locatari. Avea de gînd să le dezvăluie tuturor acest secret în Adunarea Generală, contînd pe efectul psihologic deosebit pe care avea să-l producă asupra asistenţei, cu care ocazie avea să solicite şi aprobarea măsurilor ce se impun. Numai că locatarii, aflînd totul din alte surse mai devreme decît ar fi trebuit, se adunaseră instinctiv la locul faptei, dacă putem spune astfel, adică la etajul opt,
195
deşi pînă atunci toate şedinţele de scară avuseseră loc la parter, încurcătura se datora tocmai felului în care fusese redactată convocarea. Neprecizarea locului în care urma să se desfăşoare şedinţa crease pesemne impresia greşită că ea va avea loc acolo unde se ivise problema înscrisă la primul punct al ordinii de zi. Formularea corectă ar fi trebuit să fie : «Se convoacă Adunarea Generală de Scară pentru ziua de 5 octombrie I 997, orele I 9.00, în holul de la parterul blocului (s.n.)», şi în acest caz desigur că locatarii s-ar fi adunat disciplinaţi la parter, aşa cum se întîmplă în mod obişnuit. De altfel, pe acest obicei nescris contase şi domnul ion-şeful-de-scară cînd nu mai indicase locul, ca şi atunci cînd, luînd sub braţ dosarul cu materialele pregătite pentru şedinţă, coborîseîn holul de la parter. Cu o seară în urmă, un remarcabil om politic afirmase, în cursul unei emisiuni de televiziune, răspunzîndu-i realizatorului :« Problema pusă de dumneavoastră este foarte importantă, este o problemă cu adevărat serioasă şi care cred că merită un răspuns», iar domnului lon-şeful-de-scară îi plăcuse atît de mult această reflecţie, încît o notase în caietul său de idei pentru a o folosi atunci cînd se va ivi ocazia, respectiv în cadrul şedinţei de scară.
lată însă că domnul lon-şeful-de-scară îi aştepta pe locatari la parter în timp cei ei îl aşteptau la etajul opt. Această situaţie ar fi putut dura la infinit dacă, la momentul potrivit, n-ar fi apărut în holul de la intrarea în bloc domnul Costică - soţul doamnei Pelaghia, de profesie economist-contabil, care tocmai se întorcea din oraş.
— Vă salut cu toată stima I zise domnul Costică. Rezolvăm azi problema aceea ?
De cînd îl muşcase un cîine, punea mereu în şedinţele de scară una şi aceeaşi problemă, care nu-şi găsise încă rezolvarea : problema cîinilor vagabonzi. însă domnul lon-şeful-de-scară crezu că se referise la problema liftului şi răspunse :
— Cu cine, dacă nimeni nu participă la şedinţă ?
— Dar nu aici se ţine! îl contrazise oarecum domnul Costică.
196
Domnul lon-şeful-de-scară clipi nedumerit. — De ce ? întrebă fără rost.
Ce-ar fi putut răspunde domnul Costică ? Ridică din umeri şi porni în sus pe scări. Nici dumnealui nu era prea sigur că şedinţa ar trebui să se desfăşoare în altă parte, însă, de cînd citise convocarea de la avizier, nu-şi reprezentase un loc mai potrivit de desfăşurare decît etajul opt, unde Simion blocase liftul. Abia mai tîrziu înţelese că, de fapt, aşa se exprimase voinţa majorităţii, care trebuia respectată, chiar dacă majoritatea alesese fără a se gîndi prea mult şi fără ca domnul lon-şeful-de-scară să fi prins de veste.
în acelaşi timp, la etajul opt, întîrzierea domnului lon-şeful-de-scară începu să producă nelinişte şi îngrijorare. Dintr-un motiv de neînţeles, cei care veniseră primii se trăseseră aproape de uşa liftului. Unii mai prevăzători îşi aduseseră de acasă scăunele, dar cei mai mulţi stăteau în picioare, rezemaţi de calorifer sau de balustradă, sau şedeau cu fundul direct pe treptele scării ce ducea spre cabina scripeţilor şi, mai departe, spre acoperiş. Atmosfera, uşor încordată, era îndulcită doar de mirosul de ceapă prăjită ce răzbătea dinspre apartamentul bunicii Elemosina, unde tocmai se puneau bazele unei iahnii de fasole. Cînd domnişoara profesoară Zenovia sunase la uşă, fără a arunca măcar o privire spre uşa vecină, mai precis atunci cînd bunica Elemosina îi deschisese, invitînd-o să intre, aburi încărcaţi de arome culinare năvăliseră pe palier, excitînd olfactiv imaginaţia celor prezenţi şi generînd tot felul de ipoteze. Erau de faţă, printre alţii, domnul Toma, profesorul de biologie Eftimie, domnul Gheorghe Compotecras, doamna X, soţia domnului al cărui nume îl trecem sub tăcere. Dar se înregistrau şi unele absenţe, cum ar fi: domnul Elefterie, plecat împreună cu soţia să-şi încaseze banii de la Loto, domnul llie, care la acea oră monta în garsoniera proprie ultimele piese ale motocicletei, domnul Nicostrat Zăvorîtul, ocupat momentan cu o nouă discipolă etc. Bunica Elemosina, deşi nu participa propriu-zis, venea din cînd în cînd la uşă pentru a urmări prin vizor mersul evenimentelor.
197
Spre deosebire de toţi cei prezenţi, domnul Anghel cunoştea motivul pentru care se adunaseră involuntar acolo. Pentru prima oară în ultimele opt luni, dumnealui avea o figură relaxată şi nu mai mirosea nici a sulf, nici a spray de gîndaci. Nici nu se mai grăbea. Chiar înainte de a urca la şedinţă, făcuse o baie folosind reţeta prescrisă de Simion în cursul scurtei lor convorbiri de la orele prînzului. Acum aştepta cu încredere efectele. Mierea se întărise pe piele şi îl strîngea ca o cămaşă prea strimtă. Pe dedesubt simţea vagi gîdilături, dar nu mîncărimea aceea feroce, imposibil de potolit, atît de caracteristică acţiunii devastatoare asupra epidermei a acarianului numit ştiinţific Sarcoptes scabiei, ci mai degrabă un fel de agitaţie nedumerită, aproape plăcută, la nivel celular.
Familia doamnei Pelaghia şi a domnului Costică era reprezentată deocamdată de doamna Alis, deşi vecina şi prietena dumneaei, doamna Evlampia, o invitase să meargă împreună la concertul de pian din acea seară. Doamna Alis preferase să participe, în locul fiicei sale, la şedinţa de scară, deoarece la concert ar fi stat, ca întotdeauna, prea încordată de teamă că solistul va greşi. Atunci cînd, datorită vechii prietenii ce le lega, era nevoită să o însoţească pe doamna Evlampia la vreun concert al filarmonicii băcăuane, doamna Alis ţinea tot timpul pumnii strînşi, presimţind că, dintr-un moment în altul, se poate întîmplă o catastrofă şi rugîn-du-se în gînd să nu se întîmple. Bunăoară, dirijorul s-ar fi putut împiedica de pupitru sau ar fi putut scăpa din mînă bagheta pe care o agita energic şi cam imprudent pe deasupra capului, sau, în timp ce interpreta vreun solo, violonistului i-ar fi venit dintr-o dată să strănute. Şi totuşi, uneori dumneaei simţea o curiozitate specială, însoţită chiar de o anumită plăcere estetică, în aşteptarea acestor catastrofe, aşa cum unii găsesc delicii în filmele de groază, pentru efectul lor de catharsis.
In acest timp, în garsoniera sa de la acelaşi etaj, domnul Nicostrat încerca să determine punctul G al noii sale discipole, o zonă situată la patru-cinci centimetri adîncime, a cărei localizare se poate obţine numai prin investigaţii repetate. Era o operaţiune
198
dificilă şi foarte delicată, căci, aşa cum au demonstrat cercetătorii americani, acest punct, capabil să declanşeze orgasme succesive de o surprinzătoare intensitate, este de fapt invizibil, nu poate fi detectat imediat prin pipăit şi presupune o stimulare prelungită înainte de a oferi primele senzaţii plăcute.
Alături, în apartamentul bunicii Elemosina, iahnia dăduse între timp în clocot, iar domnişoara profesoară Zenovia tocmai termina de explicat elevului Temistocle motivele care o determinaseră să-i pună nota trei, încercînd totodată să-şi justifice gestul prin raţiuni nu doar pedagogice, ci şi existenţiale. Căci, să ne înţelegem, viaţa nu oferă numai plăceri, sau, cum se exprimase dumneaei :« Nu e o plimbare cu automobilul.»Temistocle trebuia să ştie asta încă de pe acum ! Să admitem că el nu asimilase foarte bine sensurile cuvîntului « suflet», şi din acest motiv nu izbutise să-şi facă tema la limba română. Dar ce-l împiedicase să ceară ajutorul profesoarei sale ? De cîte ori nu le recomandase dumneaei elevilor şi-i îndemnase ca, pentru lămurirea oricărui cuvînt neclar, s-o întrebe şi să-i ceară explicaţii ? Temistocle asculta cu capul aplecat peste masă toate reproşurile perfect îndreptăţite ale dirigintei sale, socotind în gînd dacă ar fi sau nu momentul potrivit s-o întrebe ce înseamnă expresia pe care o scriseseră în urmă cu o săptămînă, în spatele blocului, nişte băieţi mai mari. Rîdeau chicotit cînd citeau asta sau îşi spuneau anumite lucruri la ureche şi-şi dădeau ghionturi, iar Temistocle nu înţelegea de ce şi tare ar fi vrut să afle I Dar, pe măsură ce avansa în discursul său moralizator, domnişoara Zenovia realiza cu o spaimă crescîndă nu numai cît de mult îl nedreptăţise pe bietul băiat punîndu-i nota aceea, ci şi faptul că în garsoniera vecină, acolo unde locuia domnul Nicostrat, se petreceau lucruri stranii. Zgomotele înfundate şi unele sunete binecunoscute care răzbăteau prin perete o determinau să vorbească din ce în ce mai tare şi pe un ton tot mai strident, încercînd să facă în aşa fel încît, pe de o parte, să acopere acele zgomote cu propria voce, iar pe de alta, să le audă numai dumneaei cît mai distinct. Dintr-o dată avu revelaţia că nu Temistocle
199
era cel vinovat de eşecul compunerii despre suflet, ci chiar dumneaei, deoarece le dăduse elevilor o temă exagerat de dificilă, peste puterea de înţelegere a vîrstei lor. Ce-ar putea şti nişte copii despre un lucru atît de complex şi cum ar putea ei să-l descrie, de vreme ce nici oamenii maturi, iar dintre ei nici chiar savanţii sau filosofii nu ajunseseră la o concluzie destul de limpede şi unanim acceptată în această privinţă ? Tocmai în clipa în care, în loc de orice răspuns, hotărîîn gînd să repare nota lui Temistocle, transformînd-o pe furiş din 3 în 8 - bineînţeles, cu condiţia ca el să-şi scrie totuşi blestemata aceea de compunere -, din garsoniera vecină se auzi un prim sughiţ erotic. Pesemne domnul Nicostrat dibuise în sfîrşit punctul C al noii sale discipole. Domnişoara Zenovia crezu mai întîi că sughiţase Temistocle, poate ca urmare a remuşcărilor trezite de amintirea comportamentului său necorespunzător - căci nu numai că îşi neglijase obligaţiile şcolare, dar mai şi plecase să joace fotbal în spatele blocului, tocmai la ora la care ştia că diriginta sa îi va face obişnuita vizită la domiciliu.
— Să nu te pui acum pe plîns, nu foloseşte la nimic ! îl preveni cu toată severitatea de care se simţea capabilă.
— Nu plîng, răspunse băiatul. Apoi, ca şi cum i-ar fi ghicit zbuciumul interior, rosti încet, aproape în şoaptă, de parcă i-ar fi destăinuit un mare secret: ştiu ce este sufletul.
Domnişoara Zenovia tresări.
— De unde ştii ?
— Mi-a spus Simion.
Auzise şi el sughiţul acela, dar, spre deosebire de profesoară, ştia cu precizie din ce direcţie venise. Acum stătea la pîndă încordat, ţinîndu-se strîns cu ambele mîini de marginea mesei şi aşteptînd ca, dintr-un moment în altul, sughiţului să-i urmeze diferite varietăţi de gungurit. Fără să bănuiască ce ar putea urma, domnişoara Zenovia încercă să fie ironică, tratînd problema de la înălţime.
— Poate vrei să spui « domnul» Simion ! Despre oamenii mai în vîrstă trebuie să vorbim cu respect. Şi ce ţi-a spus, mă rog, dacă nu sînt indiscretă ?
200
— El mi-a cerut să-i zic Simion, fără domnul, o contrazise băiatul cu destulă îndrăzneală, fiindcă nici îngerii nu-şi spun unul altuia « domnule ». Mi-a spus că sufletul e ochiul lui Dumnezeu. Dumnezeu are cîte un ochi în fiecare om, care vede tot ce se întîmplă în el. Cînd ochiul clipeşte, omul adoarme.
— Hm, nu ştiu ce ai putea înţelege tu dintr-o astfel de teorie...
— înţeleg, o asigură Temistocle cu toată seriozitatea. De multe ori îl simt cum mă priveşte. Simion mai zicea că sufletele oamenilor sînt ca strugurii cu care se hrăneşte Dumnezeu. Adună mai multe bobite într-un ciorchine-de exemplu, într-unui românii, în alt chiorchine ruşii, în altul turcii -, iar cînd dă de vreo bobită viermănoasă sau mucegăită, o scuipă în iad. El a sădit sămînţa sufletului în noi şi aşteaptă să culeagă roadă bună. De aceea strigă episcopul la liturghie: « Doamne, Doamne, caută din cer şi vezi şi cercetează via aceasta, pe care a sădit-o preasfîntă Dreapta Ta, şi o desăvîrşeşte pe ea... » Atunci cînd i se face foame mai tare, izbucnesc războaie.
— Aşa ţi-a spus Simion ?
— Nu, la asta cu războiul m-am gîndit eu, mărturisi Temistocle.
Domnişoara Zenovia îşi potrivi, tulburată, ochelarii cu multe dioptrii. Dumneaei nu avusese niciodată o experienţă sufletească atît de complexă, cu excepţia, bineînţeles, a cursurilor de iniţiere sub directa supraveghere şi îndrumare a domnului Nicostrat, iar siguranţa şi seriozitatea cu care îi vorbise Temistocle o puneau în încurcătură şi o cam speriau.
— în fine, există mai multe concepţii... Sper că, după toate acestea, te vei mobiliza şi vei putea să-ţi faci compunerea. Dacă mai ai vreun cuvînt nelămurit, te rog să-mi spui acum.
Băiatul ezită. Presimţea ceva interzis şi primejdios în întrebarea care ar fi urmat, fără să ştie însă lămurit în ce ar consta prirnejdia.
20/
— Am găsit o expresie pe care n-o înţeleg, spuse vorbind la fel de încet ca mai înainte, temîndu-se poate că bunica Elemosina trăgea ca de obicei cu urechea dindărătul uşii.
— Ce expresie ?
— Muie Steaua.
— Ce înseamnă asta ? se miră domnişoara, uşor indignată.
— Nu ştiu.
— Dar ce legătură are cu tema despre suflet ?
în loc de orice alt răspuns, Temistocle băgă capacul stiloului în gură. La o adică, se aşteptase ca dumneaei să-i explice înţelesul cuvintelor, nu să-i ceară lui explicaţii. în acel moment, un al doilea sughiţ, mult mai evident decît primul, trecu aproape neobservat, sau cel puţin aşa ar fi vrut domnişoara Zenovia să lase impresia.
— Expresia aceasta, spuse dumneaei cu o tot mai accentuată panică în glas, încercînd să oprească, printr-un efort de voinţă, sîngele care-i năvălea în obraji, reflectă fără îndoială o stare de spirit a iubitorilor fotbalului. Din cîte ştiu, Steaua este o echipă de fotbal. Suporterii diferitelor echipe au creat, în decursul timpului, un limbaj special, numit argou, prin intermediul căruia îşi transmit unii altora sentimentele de aprobare sau dezaprobare cu privire la evoluţia favoriţilor lor sau la jocul echipei adverse, încurajările etc.
Nu ştia ce ar mai trebui să adauge. Ar fi vrut să adauge foarte multe lucruri despre tot ce fac oamenii mari, despre iubire şi trădare, fericire şi suferinţă, infidelitate şi dezamăgire... Cînd se întoarse, o văzu în pragul uşii pe bunica Elemosina cu o lingură de lemn în mînă, ascultînd cu luare-aminte şi dînd aprobator din cap după fiecare frază.
între timp, domnul llie terminase de montat ultima piesă necesară funcţionării normale a motorului - o bujie. Tocmai se pregătea să coboare cu motocicleta pe scări, ţinînd-o cu mare grijă de coarne, ca nu cumva s-o scape definitiv la vale, cînd făcu
202
descoperirea uimitoare şi foarte neplăcută că, la ieşire, motocicleta nu mai avea acelaşi gabarit ca la intrare şi, în consecinţă, nu mai încăpea pe uşă. Toate străduinţele dumnealui de-a o scoate din bucătărie se dovediră zadarnice, mai ales din cauza ghidonului şi a roţii din faţă. Luate separat, ele trecuseră cu destulă uşurinţă prin cadrul uşii dar, odată montate pe corpul motocicletei, acumulau cote practic insurmontabile din pricină că axele lor de simetrie se situau în planuri perpendiculare. După aceea, cînd încercă s-o deplaseze cu spatele, reuşi să obţină un progres minim, în sensul că roata din spate şi trei sferturi din corpul propriu-zis ai vehiculului depăşiseră punctul critic, dar nimic mai mult. în cele din urmă, pentru a-şi crea un spaţiu de manevră mai mare, hotărî să scoată uşa din balamale, însă nici această măsură nu se dovedi suficientă. Mai avea la dispoziţie doar două posibilităţi : să scoată motocicleta pe geam, lăsînd-o apoi în jos cu o frînghie, dar de unde să ia frînghia ?, sau să o demonteze din nou, sco-ţîndu-i cel puţin piesele care împiedicau manevrarea ei. înainte de a lua o decizie, voia totuşi să vadă dacă motorul funcţionează bine. S-ar fi putut întîmplă ca, după ce ar fi scos-o afară, să constate că tot nu merge, situaţie în care ar fi trebuit să-i demonteze încă o dată piesele cu defect. După ce apăsă de cîteva ori pe un anumit buton al carburatorului - operaţie numită de cunoscători « şpriţuire » - şi după ce potrivi pedala de antrenare în poziţia convenabilă, tocmai cînd se pregătea să apese pe ea cu toată greutatea, observă că nu pusese cheia în contact. Dar unde era cheia ? Normal ar fi fost s-o găsească în cuierul de la intrare. Cînd constată că nu se afla la locul ei, domnul llie căzu într-o stare de epuizare nervoasă şi demoralizare, căci nu-şi putea imagina unde ar fi putut s-o pună. începu să umble la întîm-plare prin casă, privind în gol şi cu mîinile bălăngănindu-i-se fără rost pe lîngă corp.
în acest timp, la parter, domnul lon-şeful-de-scară îşi privea cu îngrijorare ceasul: sfertul academic trecuse fără ca vreun locatar să dea semne că ar dori să participe la şedinţă. Tocmai atunci, de
203
undeva de la etaj se auzi modulînd în maniera atît de familiară vocea doamnei Gudelia:
— Neluţuuu ! Unde eeeşti ? Te caută cinevaaa ! într-adevăr, la iniţiativa domnului Eftimie, domnul Toma
coborîse pînă la etajul trei şi sunase la uşa domnului lon-şeful-de-scară să vadă de ce întîrzie - oamenii îl aşteptaseră zadarnic la etajul opt mai bine de un sfert de oră şi, la drept vorbind, îşi cam pierduseră răbdarea.
— Daţi-mi voie, vecine ! în primul rînd că nu am convocat şedinţa la etajul opt, ci la parter, explică domnul lon-şeful-de-scară, uşor iritat de încurcătura pe care chiar dumnealui o produsese.
Domnul Toma nu mai era nervos, fiindcă dormise toată după-amiaza. Nici dumnealui nu avea o explicaţie logică la cele întîmplate.
— Ce să le fac, vecine ? Dacă s-au adunat toţi acolo, m-am dus şi eu. Nu trebuie să vă supăraţi pentru atîta lucru.
— Da, dar în mod normal, şedinţele se ţin la parter, insistă domnul lon-şeful-de-scară.
Domnul Toma dădu împăciuitor din mînă. Ar fi putut răspunde că, avînd în vedere circumstanţele care impuseseră convocarea ei, şedinţa de acum nu mai putea fi considerată normală, însă în acelaşi timp se străduia să-şi aducă aminte cuvîntul« cutumă », care defineşte o situaţie devenită normativă prin obişnuinţă, şi să-şi dea seama dacă s-ar potrivi în situaţia de faţă. Urcară în tăcere pînă la etajul doi, unde domnul lon-şeful-de-scară se opri răsuflînd din greu, sprijinindu-se cu o mînă de balustradă. Domnul Toma socoti că a sosit momentul să dea frîu liber curiozităţii, punînd o întrebare riscantă.
— A declarat cumva greva foamei ?
— E peste puterea mea de înţelegere, răspunse evaziv domnul lon-şeful-de-scară, ca şi cum n-ar fi priceput despre ce e vorba.
Se aplecă şi culese de jos, chiar în dreptul întrerupătorului electric, un cocoloş de hîrtie pe care îl desfăcu şi citi: « Dansînd în ploaie : 15.30.» Cu perspicacitatea sa de fost securist, ştiind că
204
nimic nu e întîmplător, dumnealui aprecie că hîrtiuţa fusese ruptă dintr-o foaie mai mare pe care cineva consemnase programul cinematografelor din oraş. Din spirit de solidaritate şi pentru a-i demonstra că e preocupat de curăţenia blocului, domnul Toma spuse :
— Totuşi, dacă hîrtia aceea nu-i mai trebuia, n-ar fi fost normal s-o arunce la toboganul de gunoi sau, mai bine, s-o depună în lada specială de hîrtii pentru a fi refolosită ?
— Asta era valabil numai pe vremea regirnului de tristă amintire, vecine, răspunse cu amară ironie domnul Ion, cînd lozinca celor trei R - recuperare-recondiţionare-refolosire - putea fi întîlnită nu doar la intrarea în toate fabricile, ci aproape la fiecare colţ de stradă şi stătea la loc de cinste în fiecare scară de bloc. Astăzi însă nimeni n-o mai ia în seamă, de parcă materialele refo-losibile, cum e şi hîrtia, n-ar fi la fel de energointensive ca atunci.
— Pe vremea regimului de tristă amintire, cînd muncitorii îşi petreceau concediul în staţiunile de odihnă şi tratament de pe litoral..., completă nostalgic domnul Toma. Dar la BBC au spus că în Germania e valabil şi acum !
Domnul lon-şeful-de-scară dădu aprobator din cap, cu toată înţelegerea faţă de situaţia poporului german, dar se abţinu de la orice comentariu fiindcă nu era sigur dacă la nemţi e încă valabilă recuperarea materialelor sau vacanţa pe litoral a muncitorilor.
Porniră apoi în grabă spre etajul opt, căci de sus se auzeau voci: se părea că şedinţa începuse în lipsa lor, iar domnului ion-şeful-de-scară îi veni pe neaşteptate ideea că vor să-l schimbe din funcţie în lipsă. Nu cumva tocmai în acest scop se adunaseră separat la cealaltă extremitate a scării ?
lată cum s-a întîmplat. Uşa agenţiei era larg deschisă, lăsînd să pătrundă din stradă boarea şi miresmele înserării tomnatice, împreună cu murmurul trecătorilor de pe trotuare purtîndu-şi molatic grijile prin faţa vitrinelor pe care lumina în scădere a zilei le transforma în uriaşe oglinzi ale acelei stări de lucruri.
205
Au intrat amîndoi în agenţie cu aerul unor oameni foarte grăbiţi, preocupaţi de o problemă viitoare, şi totodată decişi. Nu se grăbeau nicăieri, cît despre decizie, rămîne să vedem mai tîrziu. Bărbatul înainte, femeia în urmă, cum e şi firesc. Ambii se numesc Popescu. Coincidenţă ? Nicidecum, de vreme ce sînt căsătoriţi de mulţi ani.
— Bună ziua, spuse dumnealui.
Agentul citea un ziar. Un ziar obişnuit, pe a cărui primă pagină scria cu litere de o şchioapă : DEMISIA, fiind vorba de fapt de dorinţa referitoare la primul-ministru exprimată de sindicatele de la rafinăria Oneşti. încă o jumătate de oră şi va închide, va merge acasă, va mînca ceva la repezeală şi poate va face un duş. Să mai vedem. Agentul citea un ziar pe care îl mai citise de cîteva ori în ziua aceea. A ridicat privirea. Şi-a potrivit ochelarii. Nedumerit ? Poate. Dar asta face parte din atribuţiile lui de serviciu. Murmură ceva drept răspuns la salutul bărbatului. Observă că femeia a rămas lîngă uşă. Şi ce dacă ? Treaba ei! Puse ziarul deoparte cu o mişcare prudentă, apoi se întoarse încet, îşi aşeză ambele mîini dinainte, într-un gest care bărbatului îi aminti de o fotografie pe care o văzuse cînd era copil, nu mai ţinea bine minte unde, poate la bunici. Oricum, o poziţie care-i accentua surîsul amabil. Spuse dezinvolt:
— Da? '
Era ceva antipatic în surîsul lui amabil, ca şi în felul în care îi cădea costumul maro cu dungi, impecabil croit, chiar şi în dezinvoltura cu care s-a rotit pe scaun şi a vorbit. Ce să mai spunem de nodul perfect al cravatei şi mai ales de felul în care privea, niţel ironic, dindărătul ochelarilor cu rame mari, aurii! însă bărbatul, prefăcîndu-se deocamdată a nu lua în seamă aceste amănunte cam penibile, explică pe un ton cît se poate de firesc :
— Am venit să încasăm.
Imediat după aceea băgă mîna într-unui din buzunarele interioare ale surtucului său ponosit şi dădu la iveală un portofel. Din portofel extrase cu vîrful degetelor o hîrtiuţă de dimensiuni corespunzătoare, pe care i-o întinse agentului peste birou. Acesta prinse
206
biletul între două degete, atît, şi după ce îl privi numai o clipă, îl înapoie omului nostru, negînd scurt din cap.
— Necîştigător, adăugă.
între timp, bărbatul pregătise însă un alt bilet, aproape identic cu primul. Deocamdată îl ţinea de un colţ şi îl privea încă zîm-bind, parcă neîndurîndu-se să-l predea agentului. Femeia întinse gîtul să vadă ce se întîmplă acolo, lîngă ghişeu, dar nu văzu mare lucru. Totuşi, zîmbi încrezătoare.
— Dar ăsta ? întrebă bărbatul.
Agentul luă biletul şi, înainte de a-l citi, privi mult timp, prin vitrină, afară. Probabil că pe trotuarul de vizavi se întîmplă ceva care îi atrăsese atenţia. Sau numai se odihnea un pic, înainte de a da cel de-al doilea verdict. Avu o mică ezitare, una mică, mică de tot.
— Nţ!
Dezdoindu-şi mîinile, bărbatul privi nedumerit în jur, ca un om care avea de gînd să spună ceva destul de important, dar uitase ce anume. Deodată însă îşi aminti.
— De ce ? Agentul se miră.
— Cum de ce ?
Femeia se agită puţin lîngă uşă, dar nu interveni, 1 iniştin-du-se după ce bărbatul îi aruncă o privire autoritară, plină şi de alte înţelesuri.
— Hm, comentă bărbatul, zîmbind ironic.
Desfăcu larg portofelul şi scoase de acolo o mulţime de hîr-tiuţe întru totul asemănătoare primelor două, pe care le ordonă apoi pe masa agentului.
Acesta inspiră adînc. Puse coatele pe masă, se aplecă, studie atent chitanţă cu chitanţă, confruntă numerele scrise acolo cu cele afişate pe un mic panou aflat chiar în stînga lui, la vedere, citi de mai multe ori fiecare chitanţă, pentru a nu greşi, dar în fine, date fiind sarcinile şi atribuţiile sale de serviciu, se văzu nevoit să spună, aproape satisfăcut:
— Fără valoare.
207
— Cum adică, fără valoare ?
— Uite-aşa, fără valoare ! Nu aveţi decît două numere, şi acelea la extrageri diferite.
— Ce vorbeşti, domnule ! se miră bărbatul. Dumneata ştii ce am jucat eu aici ? Am jucat« cap de pod »! Ştii dumneata ce-i acela un « cap de pod »?
— Bineînţeles.
— Păi atunci cum poţi să spui că-i fără valoare ?
— A dat tot salariul, interveni din spate femeia, aproape involuntar.
— Tu nu te băga ! Acum vorbesc eu cu domnul.
— Domnule, dumneata ai jucat într-adevăr«cap de pod », dar ai jucat greşit, cu I 3 şi 20. Dacă în loc de 13 ar fi fost 14...
— Aşa am vrut eu, să joc I 3. E ziua mea de naştere.
— Bine, bine, asta înţeleg. Dar uite că n-a ieşit.
— Dar a ieşit 14 I E diferenţă de numai un punct!
— Chiar aşa ! Sau 13, sau 14, e aproape totuna. Putea foarte bine să se nască a doua zi, susţinu femeia şi, prinzînd curaj, mai făcu un pas sau doi către biroul agentului, apoi se opri, temîndu-se de propria îndrăzneală.
— Doamnă, nu vă supăraţi, dar la noi e aşa : dacă nu indici exact...
— Dar am indicat, îl contrazise bărbatul. Numai că în loc de 14 am pus 13 !
— Bre, omule, ce naiba, trebuie să-ţi explic de o sută de ori ?
Bărbatul se încruntă, închise ochii, de parcă ar fi făcut cu adevărat un mare efort mintal, şi scutură apoi din cap pentru a se dezmetici. Privi mult timp în tavan, în centrul căruia putu admira o frumoasă plafonieră cu neon, apoi se întoarse către soţia sa şi se miră cît de aproape venise. Fără motiv, dumneaei făcu un semn de încuviinţare - sau poate de compătimire ? Iar dumnealui îi întoarse semnul. Pe urmă îşi aminti de agent şi se roti spre el.
208
— Adică dumneata mă faci prost, conchise în cele din urmă.
— N-am zis asta. N-am zis asta, preciza agentul pe un ton aparent calm.
Bărbatul confirmă alene din cap. Oftă. Băgă o mînă în buzunarul pantalonului şi păru că se miră de ce găsise acolo.
— Ba ai zis. Cum n-ai zis ? N-ai zis că trebuie să-mi explici de o sută de ori ?
Agentul clipi des de cîteva ori. Avea chef să se enerveze un pic, dar nu era, încă, momentul. în astfel de situaţii e mult mai indicat, dimpotrivă, să zîmbeşti cît mai îngăduitor.
— Am zis, dar...
— Păi, dacă ai zis. de ce zici că n-ai zis ?
— Hai, bre, omule, dumitale îţi arde de glumă şi e ora închiderii.
— Adică mă dai afară ? Păi atunci schimbăm foaia. Asta e casa mata 1
— Domnule, te rog! E o instituţie publică !
— Lasă-mă, nene, cu expresiile! După ce că sînteţi nişte
hoţi...
— Asta sînteţi! întări pe neaşteptate femeia.
— Doamnă, vă rog ! Dacă vreţi să ştiţi, eu îmi cîştig salariul cinstit. Sînt plătit în acord ! strigă agentul.
— Mie îmi spui de acord, mă ? Tocmai mie, care mi-e sufletul acru de el ? Păi ştii tu, bă, ce-s eu ? Uită-te la palmele astea ! Nu-s de trîntor, ca ale tale. Eu nu-s trîntor, ca tine şi ca toţi hoţii care păcălesc oamenii cinstiţi.
— Le promite miliarde şi pînă la urmă nu le dă nimic, completă femeia.
— Aţi ajuns să sugeţi şi sîngele din oameni. Numai noi ştim cum trăim, reluă bărbatul. Dar cu mine n-o să-ţi meargă, auzi ? Mie să-mi dai banii care mi se cuvin !
— Ce bani, domnule, ce bani7 Ce bani ?
— Lasă, că ştii tu ce bani! Umblaţi numai cu fofîrlica... A scris şi în ziar despre şmecheriile pe care le faceţi, iar noi, care
209
muncim cinstit, nu cîştigăm niciodată nimic. Ce mănînc eu acum ? Şi mai am şi doi copii. Ha ?
— Domnule, uite ce e, pe mine nu mă priveşte ce ai făcut dumneata cu salariul. Te rog foarte mult, vă atrag atenţia...
— Ha ! Auzi cum vorbeşte ? îl auzi ?
— îl aud, răspunse liniştită femeia.
— Deşi e şi el un hoţ în cîrdăşie cu toţi ceilalţi. Nişte hoţi sînteţi cu toţii, mă, nişte bandiţi care ar trebui împuşcaţi colo în piaţă, are dreptate Vădim! Uite-aşa ne duceţi cu vorbuliţa, promiteţi marea cu căldarea şi la urmă faceţi pe niznaiu. Dar gata, a ajuns cuţitul la os, mă auzi ? Pînă aici! Mie îmi plăteşti ce mi se cuvine, altfel iese urît, auzi ?
-—Domnule, dacă nu părăsiţi imediat agenţia...
— Ei, ei, ei, spune, de ce te-ai oprit ?
— Telefonez la poliţie.
Bărbatul deveni dintr-o dată solemn, aproape că luă poziţia de drepţi, iar femeia, care îi urmărea atent fiecare mişcare, îi copie gestul. Tăcu. Apoi faţa i se schimonosi treptat, cutele i se adînciră pe obraji, fruntea i se dilată, alungîndu-i părul spre creştet, gura i se lăţişi ea, devenind o imensă gaură de carne, cu numai cîţiva dinţi. începu să rîdă.
— Hi, hi, hi... Hai s-o vedem şi pe asta ! Ai neamuri şi acolo ? Sînteţi mînă în mînă ? Nici nu m-aş mira. Hai, dă telefon, ce mai stai! Spune-le!
lată cum s-a întîmplat:
Mîna agentului a pornit spre aparatul telefonic, dar în aceeaşi clipă acesta a zburat într-o parte, iar agentul, cu tot cu scaun, în partea opusă. în urma lui, cu aceeaşi viteză, venea perforatorul de hîrtie care, din fericire, s-a izbit de perete, fără alte urmări. Veioza a sărit de pe birou şi s-a făcut ţăndări. Găsind o călimară cu cerneală roşie sau tuş, femeia vru mai întîi s-o arunce, apoi se răzgîndi, îi desfăcu capacul, se apropie de agent şi-i turnă cerneala în cap şi pe haine. Fără să-şi fi revenit din şoc, agentul clipea des, în timp ce cîteva sertare zburau în juru-i, împrăştiind fel de
2/0
fel de documente. O reclamă din polistiren fu ruptă în două şi fiecare parte iarăşi în două, fatablondă care zîmbea tenace pe un perete, cu un teanc de bancnote în mînă, fu anulată printr-un X mare trasat cu un cui, mai multe pachete de lozuri se rostogoliră singure dintr-o cutie de carton, coşul de hîrtii se dădu şi el de-a dura, chitanţiere de diferite tipuri fîlfîiră ca nişte păsări indecise prin aer, un pix descrise un traiect elicoidal complex, dar ochelarii, ochelarii agentului unde erau ? Nimeni n-ar putea spune. In sfîrşit, cu un ultim efort, cei doi răsturnară biroul, agentul îşi retrăsese la timp picioarele, se ghemuise lîngă perete, iar cînd biroul a căzut cu toată greutatea pe parchet, făcînd : buf!, a închis ochii -, după care totul reintră în normal. Cînd agentul deschise din nou ochii, cei doi erau în stradă. O vază care scăpase neobservată căzu de la locul ei, făcîndu-l să tresară. Conform aşteptărilor, vaza se sparse, lată ce s-a mai întîmplat:
Cei doi au mai făcut cîţiva paşi, iar după aceea s-au oprit. Bărbatul băgă mîinile în buzunare, scormoni, dădu de nişte hîr-tiuţe pe care le scoase şi le privi cu scîrbă, dar nu le aruncă, ci i le încredinţa femeii, care însă nu avea poşetă.
— Acum ce facem ? întrebă dumneaei într-un tîrziu. Seara se lăsa calmă peste oraş, învăluind totul în mantii
de negură. Domnul Elefterie se scarpină îndelung în cap. Se întoarse şi privi în urmă, parcă ar fi aşteptat ceva.
— Să mă mai gîndesc, răspunse.
O luă de după umeri pe doamna Gleofina şi porniră, brusc năpădiţi de o veselie deznădăjduită. «Plăcerea de a distruge dă mari satisfacţii pentru că e o plăcere imperială», a spus Kirkegaard.
Nu se ştie precis cine a vorbit primul. Poate vreunul din cei de la etajul şapte. Nici măcar domnul lon-şeful-de-scară n-ar putea spune cum îi cheamă, deşi chiar cu mîna dumnealui i-a trecut în cartea de imobil. Locuiesc acolo cîteva familii mai tinere, cu o mulţime de copii mici şi gălăgioşi, care aruncă mereu gunoiul alături de tobogan - ai zice că o fac intenţionat. Bărbaţii fumează
21/
în lift, ceea ce domnul lon-şeful-de-scară a interzis prin Regulament. Dar nu te poţi pune cu ei, au nişte priviri hotărîte, care intimidează pe oricine, şi vorbesc răstit, de parcă s-ar certa mereu, iar la sfîrşitul săptămînii se adună să bea bere în balcon, cu caseto-fonul dat la maximum. într-o vreme, domnul lon-şeful-de-scară i-a suspectat că ar face contrabandă cu alimente din Ungaria. Umblau cu nişte sacoşe şi genţi imense, care miroseau a salam, urcau şi coborau toată ziua. Apoi au dispărut vreme de cîteva luni, pesemne au fost plecaţi la muncă în Serbia sau în Italia, iar de curînd s-au întors, şi cîţiva dintre ei şi-au deschis tarabe în piaţă. Sînt, cu un cuvînt care a dobîndit de-a lungul anilor tot felul de conotaţii, «întreprinzători». în schimb, femeile stau mai mult acasă, iar cînd ies după cumpărături, îşi pun nişte fuste scurte, mulate pe corp, şi se parfumează aşa de tare că, dacă te nimereşti în urma lor, rişti să te ia cu ameţeală. Probabil că unul dintre ei a vorbit.
— Domnule Simion ! Nea Simioane, mai eşti acolo ? Hai, dom'le, răspunde, că ştim că eşti!
— Lasă-I, mă, că pînă la urmă trebuie să-l răzbească foamea sau sete3 şi iese el singur. Cîte provizii a putut să-şi ia ? îl încuraja altul, tot dintre ai lor, căci primul vorbise cu o voce cam nesigură.
După aceea, preţ de cîteva clipe, se lăsă o tăcere încordată, într-un tîrziu, cînd nimeni nu mai credea că va răspunde, Simion îi luă prin surprindere, anunţîndu-i:
— Iubesc foamea!
întreaga adunare foşni ciudat, ca atunci cînd se anunţă sosirea trenului şi mulţimea de pe peron începe a se foi, stînd totuşi pe loc - toţi îşi iau bagajele în mîini sau împăturesc ziarul pe care-l citeau, întind gîtul să vadă, deşi trenul nu a intrat încă în gară. Fiecare se'aplecase imperceptibil spre uşa liftului, poate numai cîţiva milimetri, unii nici nu auziseră bine şi-i întrebau în şoaptă pe cei aflaţi mai aproape ce spusese. Cei doi îndrăzneţi care începuseră dialogul zîmbeau victorioşi, dar totodată şi încurcaţi, fiindcă nu mai ştiau ce să adauge, în vreme ce restul adunării aştepta ca
2/2
discuţia să continue. Dură destul de mult pînă cînd cel de-al doilea, mai îndrăzneţul, inventă o poveste.
— Uite, nea Simioane, să ştii că chiar mă supăr pe dumneata. Tocmai mi-am cumpărat un televizor nou şi, fiindcă ai blocat liftul, trebuie să-l urc în braţe şapte etaje...
Cuvintele nu mai aveau energia de la început, de data asta vorbise fără convingere, încît pînă şi domnul Eftimie îşi dădu seama că minte, căci scutură dezaprobator din cap. însă lovitura de graţie veni din cealaltă direcţie, de la domnul Gheorghe.
— Nu-i nici o problemă, vi-l urc eu, dacă e nevoie, se oferi dumnealui de la înălţimea treptelor ce duceau spre cabina scripeţilor.
Faţă de civili, domnul Gheorghe manifestase dintotdeauna un uşor şi - dacă se poate spune aşa - binevoitor dispreţ, pentru că ei sînt sedentari, gîfîie de îndată ce urcă doar cîteva trepte şi se îngraşă imediat ce trec pragul vîrstei de 30 de ani, cum se întîm-plase, de altminteri, şi cu vecinii de la şapte : încă tineri şi cu cămăşile plesnind pe burtă. Atunci cînd îşi cumpărase televizor, nici nu-i trecuse prin cap că ar trebui să-l urce cu liftul. Numai că intervenţia domnului Gheorghe, în loc să simplifice lucrurile, risca să le complice şi mai mult, căci în dispută interveni pe neaşteptate domnul Costică, venit de puţină vreme în locul doamnei Alis (dumneaei plecase să urmărească episodui 2 147 din seriaiul Santa Barbara, din care nu pierduse nici un episod)
— Păi dacă Mihai Eminescu ar fi avut televizor, nu-şi mai scria niciodată nemuritoarele sale capodopere, măi nene ! Stătea şi se holba toată noaptea la ta/k-shoiu-uri!
Altminteri, dumnealui însuşi era un mare consumator de talk-shoiu-uri, meciuri televizate şi emisiuni-concurs cu premii, dar, probabil, simţise imboldul de a lua atitudinea impusă de împrejurări.
Cînd domnul lon-şeful-de-scară, însoţit de domnul Toma, apăru în sfîrşit pe palierul etajului opt, curentul de opinie al adunării era net în favoarea lui Simion, fără să se poată totuşi spune în ce consta concret asta. Fără îndoială însă că. dacă atunci i-ar fi trecut cuiva prin cap să-i cheme pe pompieri sau pe cei
2/3
de la ascensoare ca să deblocheze liftul, propunerea ar fi căzut la vot şi, mai mult, ar fi stîrnit proteste vehemente. Cu flerul său îndelung exersat şi cu experienţa acumulată de-a lungul anilor în funcţia de şef, domnul lon-şeful-de-scară intui din prima clipă cum stau lucrurile şi se orienta rapid în favoarea majorităţii, deşi iniţial avusese cu totul alte intenţii. însă, pentru a nu da unor răuvoitori ocazia de a-l contesta ulterior sau de a trimite vreo anonimă la asociaţia de locatari afirmînd că favorizase curentul pro-Simion din motive de interes personal, socoti potrivit să procedeze cu deplină transparenţă pentru a le demonstra tuturor că democraţia este posibilă şi în România, ba chiar mai mult decît atît, în cadrul ei poţi lua orice decizie doreşti, dacă potriveşti cu iscusinţă lucrurile. Pentru aceasta era necesar, înainte de toate, să se consulte cu Simion însuşi, cel care crease problema înscrisă la primul punct al ordinii de zi.
— Ei, nea Simioane, te-ai mai gîndit 7
— Tot timpul mă gîndesc.
Răspunsul nu se încadra chiar perfect în aşteptările domnului lon-şeful-de-scară.
— Uite, aici au venit numeroşi vecini, majoritatea, fiecare doreşte să-ţi spună ceva, să te încurajeze pentru a depăşi momentul critic în care te afli... Am convocat special Adunarea Generală de Scară pentru a discuta aceste aspecte...
— Păi e foarte bine dacă discutaţi!
— Doream mai întîi să aflu părerea dumitale.
— Of, of, of, vai de păcatele mele I Şi, mă rog, ce aţi vrea să auziţi 7 Ce nevoie aveţi voi de părerea mea, de vreme ce încă nu mi-am limpezit-o mie însumi 7 Vreţi poate să vă vorbesc despre lucruri pentru care nu am glas 7 Cine îmi mişcă buzele nu ştiu, de unde izvorăşte sunetul îmi este ascuns, iar înţelesul a ceea ce spun îmi scapă de multe ori... Vorbesc fără să aud cuvinte. Cum predica Sfîntul Francisc păsărilor şi ce le spunea el7 Ce-i răspundeau ele şi cum le înţelegea 7 Atîta ştiu, că îngerul sunetului face sunetul din ceva, şi din sunet apare culoarea ! Văd întunericul!
214
Aerul se naşte din căldură şi apa din frig, iar cerul e făcut din inima apei. Domnul trăieşte în mine precum pomul în fructul său - mărul nu este pomul însuşi, dar creşte din puterea acestuia. Pomul creşte din puterea pămîntului, pămîntul e fruct al soarelui şi prin toate străbate tulpina luminii, care le e sămînţă. Atîta ştiu, că fără El suferinţa n-ar mai avea nici un temei. Dar acum pe Mîntuitorul săracilor L-au furat bogaţii şi L-au întemniţat în casă bogat aurită, unde îl păzesc temniceri graşi, îmbrăcaţi în haine aurite şi cu maşini Cielo la scară, zicînd că toate acestea sînt spre slava Lui. El care s-a pogorît din înălţimea cerului şi s-a întrupat spre mîngîierea şi slava celor flămînzi şi goi - pentru văduve, orfani, orbi, epileptici, paralitici, leproşi şi pentru toţi păcătoşii lumii - ajunse în cele din urmă prizonierul îmbuibaţilor şi al cămătarilor şi al negustorilor care-L vînd cu amănuntul. Vin o dată pe săptămînă să-L inspecteze, îi aduc mîncare la pachet şi îl ţin de vorbă cu vorbe multe, lăudîndu-L meşteşugit - iar săracii s-au ticăloşit de tot şi umblă prin lume fără de Căpătîiul lor, căci li L-au furat. înţelegeţi odată că nu de slava noastră are trebuinţă Domnul Slavei, ci de mila noastră, ca să ne milostivească !
Domnul lon-şeful-de-scară îşi roti privirea peste toţi cei prezenţi cu un sentiment de triumf, ca şi cum cuvintele acelea atît de ciudate, dar care sunau întrucîtva muzical, i-ar fi aparţinut, însă din felul în care îl priveau la rîndul lor deduse că nu înţele-seseră mare lucru din răspunsul atît de lung al lui Simion, şi asta nu neapărat fiindcă ar fi avut ceva împotrivă. Erau nedumeriţi, un pic speriaţi, se aşteptaseră la cu totul altceva, curiozitatea de la început li se transformase într-un fel de consternare perplexă. Era ca şi cum cineva i-ar pretinde motanului său să i se adreseze cu «dumneavoastră». Motanul nu-i va vorbi însă niciodată cu « dumneavoastră », şi asta nu pentru că nu-l respectă.
— Nea Simioane, noi ne-am adunat aici ca să dezbatem o problemă serioasă, problema liftului, domnule. Problemele despre care vorbeşti dumneata, aşa, ca un fel de filosofie, sînt desigur
2/5
foarte interesante, dar sînt prea mari, iar noi sîntem prea mici ca să le desluşim.
— Nu este om care să fie mic înaintea lui Dumnezeu, îl contrazise Simion. Ca să vă daţi seama cît de mare e omul înaintea lui Dumnezeu, aflaţi că atunci cînd spuneţi cu toată credinţa :« Pîi-nea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi», atît de mult vă preţuieşte Domnul, încît de îndată lasă toate deoparte şi se îngrijeşte să vă întocmească pîinea ce aţi cerut. De îndată toate stihiile sînt chemate ca să pregătească cele de trebuinţă : vîntului i se porunceşte să adune apa de pe mări şi oceane în înaltul cerului; tot atunci, soarelui i se rînduiesc zilele de strălucire, iar norilor li se porunceşte să răcorească şi să dea ploaie la vreme potrivită ; Luna şi stelele fac să încolţească bobul în pămîntul cald, ale cărui seve se îndreaptă către firava lui rădăcină, s-o hrănească ; zăpezile se topesc, umflînd pîraiele, ca să învîrtă roata morii; focul se înteţeşte în cuptor şi încinge vatra, în timp ce drojdia din plămadă frăgezeşte şi face să crească aluatul - iată ce face Dumnezeu pentru noi, nevrednicii, robii Săi, numai la o simplă rugăciune pornită din inimă ! Iar dacă ar fi să ne luăm după cuvintele Sfîntului Au-gustin, chiar şi presupunerile oamenilor au adesea puterea sorţii, şi multe, prin faptul că sînt spuse, au să se întîmple în viitor fără ştirea celor ce le afirmă, oamenii dînd peste ele tocmai pentru că nu tac. Aşa că trebuie să avem mare grijă la ce vorbim. Sau poate socotiţi că toate acestea se întîmplă de la sine ?
— Bre, nea Simioane, intră şi domnul Toma în vorbă, să ştii că ai dreptate. Şi eu m-am gîndit că pîinea oamenilor o face Dumnezeu, dar de împărţit, bănuiesc că o împarte dracul.
— Rugăciunea noastră lucrează lîngă Domnul la plăsmuirea pîinii, însuşi sunetul cuvintelor prin care cerem osteneşte la întocmirea ei din adîncurile necuprinse. Domnul aşteaptă cu fierbinte dorire cuvintele rugăciunii noastre, ca să purceadă la toate acestea. Uitaţi-vă bine la voi înşivă şi judecaţi singuri cît meritaţi ascultarea Lui. Ar putea să se îngrijească de lucruri mai demne, cum ar fi mersul şi conjuncţia astrelor, vîrtejul galaxiilor sau naşterea unor
2/6
noi planete, s-ar putea desfăta ascultînd corurile îngereşti sau stînd la sfat cu arhanghelii. De ce trebuie să lase toate la o parte ca să asculte rugăciunile voastre ? lată de ce : pentru că voi sînteţi dezno-dămîntul întregii Lui Creaţii! De aceea are atît de mare importanţă tot ce spuneţi şi tot ce faceţi aici, pe pămînt, căci cuvintele şi faptele voastre au un ecou în ceruri, lucrează acolo alături de Domnul - sau alături de Satana. Pe Preasfînta, Curata, Prea-binecuvîntata, Mărita Stăpîna noastră, de Dumnezeu Născătoarea şi pururea Fecioara Maria, cu toţi Sfinţii, să o pomenim. Azi-noapte uşa de la balconul toboganului de gunoi s-a tot izbit de perete, pînă cînd profesorului Eftimie, de la şapte, a început să-i curgă sînge din nas. N-a fost nimeni să-l ajute.
Tăcu pe neaşteptate, ca şi cum ar fi terminat ce avusese de spus, şi toate privirile celor prezenţi se îndreptară întrebătoare către domnul profesor Eftimie, care încuviinţă aplecîndu-şi capul înainte. Era uşor emoţionat şi, din această pricină, îi venea să urineze.
Intre timp, la etajul şase, domnul llie găsise cheia de contact a motocicletei. Dacă l-ar fi întrebat cineva cum sau unde, n-ar fi ştiut să răspundă. Se trezise la un moment dat ţinînd-o în mînă, în timp ce continua totuşi s-o caute, umblînd încolo şi încoace prin casă şi repetînd ca un somnambul descîntecul pe care-l învăţase cînd era mic :«Scoate drace ce-ai furat, că te bat, că te bat, cu scîndura de la pat!» Cînd în sfîrşit o descoperi - deschise din întîmplare palma şi o văzu, lucioasă şi ademenitoare ca o monedă de argint -, avu deplina convingere că se săvîrşise o minune : cineva i-o strecurase pe furiş în mînă sau, poate, în buzunar. Fără a sta prea mult pe gînduri, domnul llie băgă cheia în contact şi se lăsă cu toată greutatea pe pedala de pornire. Motorul făcu de trei ori pîc !, dar după aceea se opri. Fusese ca o bătaie indecisă, timidă, la uşa vreunui apartament ai cărui stăpîni, oricum, nu-s acasă.
— Apa e mai uşoară decît aerul, le dezvăluia în acest timp Simion interlocutorilor săi. Dacă nu mă credeţi, uitaţi-vă în sus să vedeţi norii! Cum s-ar putea ridica ceea ce e mai greu deasupra a ceea ce e mai uşor ? Dar ce spun eu de apă, cînd şi pămîntul
217
se poate face mai uşor ca aerul. Sau n-aţi auzit că uneori plouă cu peşte, sau cu broaşte şi mormoloci ? Unde a stat grindina cea mare cît oul de raţă pînă să cadă pe pămînt şi cum a putut sta deasupra aerului altfel decît fiind mai uşoară decît el ? Să nu vă miraţi deci dacă veţi vedea într-o zi şi trupurile omeneşti înălţîndu-se spre cer şi plutind asemenea norilor. De aceea spune un filosof: «Cerul e făcut din inima apei.» Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul Nostru, răsărita lumii lumina cunoştiinţei; că întru dînsa cei ce slujeau stelelor de la stea s-au învăţat să se închine Ţie, Soarelui dreptăţii, şi să Te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de sus, Doamne, slavă Ţie. Sînt adevăruri care nu cer nimic şi altele care preţuiesc mai mult decît viaţa. Ştie careva dintre voi teorema lui Pitagora ? Sigur că o ştiţi, doar aţi învăţat-o la şcoală, în clasa a şaptea. Nimeni nu o pune la îndoială, şi totuşi, nu văd pe nimeni în stare să-şi sacrifice barem un deget pentru adevărul ei. în schimb, pentru mărturia Cuvîntului lui Dumnezeu, mii de martiri au primit de bunăvoie moartea. Fiindcă numai aşa puteau dovedi un adevăr al cărui preţ era mai presus de cel al vieţii... La sfîrşitul acestor cuvinte, făcu o scurtă pauză, la ascultaţi! Nu auziţi ceva ?
— Nu auzim nimic, răspunseră cîteva voci, după ce se străduiseră cu toţii să audă ce auzise şi el.
— Eu am auzit ceva ca un vuiet, un bubuit îndepărtat care se apropie, vine spre noi răsturnînd totul în cale.
— Cum adică, ce vrei să spui cu asta ?
— Atîta doar ştiu, că vine.
Ulterior, cuvintele lui aveau să fie interpretate ca o anticipare a cutremurului. Dar pe moment, Simion însuşi se îndoi de ceea ce i se păruse a fi auzit şi adăugă :
— Hm, poate că mi s-a părut numai.
în apartamentul bunicii Elemosina lucrurile evoluaseră dramatic. Pretextînd că are nevoie de un pahar cu apă, domnişoara Zenovia reuşise să-l trimită pe Temistocle la bucătărie. îndată ce
2/8
rămase singură cu bunica Elemosina, se grăbi s-o întrebe, desigur, referindu-se la Temistocle:
— Ce se întîmplă ? încep să nu-l mai înţeleg, mă îngrijorează din ce în ce mai mult...
Neatentă, bunica Elemosina crezu că întrebarea dumneaei era legată de zgomotele care răzbăteau din garsoniera vecină -de altfel, tot mai insistente, şi deci tot mai greu de eludat. Era cît se poate de clar că domnul Nicostrat şi discipola sa depăşiseră cu brio faza tatonărilor preliminare.
— A, noi ne-am obişnuit, aproape în fiecare zi se întîmplă la fel, răspunse şi îi făcu cu ochiul un semn, ce s-ar fi vrut glumeţ.
Aproape în acelaşi moment, de dincolo de perete se auziră un fel de chiuituri subţiri, prelungi - ceva de genul: iuuiuu-chiuu-chiuu-chiaachiaachiaaa !, neconsemnate nici în manualul lui Vatsyayana, nici în vreo altă carte a învăţaţilor hinduşi -, care făcură să i se aburească instantaneu ochelarii domnişoarei Zenovia. Temistocle, care ajunsese pînă în prag cu paharul, după ce îl umpluse de mai multe ori, se întoarse repede în bucătărie şi îl deşertă încă o dată în chiuvetă, cu gîndul de a-l umple din nou. Din neatenţie însă, sau poate de emoţie, îl scăpă din mînă şi paharul se sparse cu un zgomot care dirigintei sale îi evocă «jocul paharelor muzicale umplute cu apă», reînviindu-i în suflet amintirea cumplit de dureroasă a primelor întîlniri cu domnul Nicostrat. Două etaje mai jos, motocicleta domnului llie, stimulată insuficient de cheie şi de impulsul primit prin pedală, tocmai făcuse la rîndul ei: pîc ! pîc ! pîc ! şi se oprise. Cele două femei tresăriră simultan, crezînd că zgomotul respectiv completa cu un element nou repertoriul radical schimbat al exerciţiilor spirituale cu care se îndeletnicea domnul Nicostrat.
— Eu, dacă nu aveţi nimic împotrivă, m-aş duce la şedinţa de scară, fiindcă s-au adunat aproape toţi, propuse pe neaşteptate bunica Elemosina. Dumneavoastră puteţi să mai rămîneţi, dacă doriţi... Mai discutaţi cu Temistocle despre suflet... Mi se pare că a şi început! adăugă şi se şi îndreptă spre uşă.
219
Domnişoara Zenovia continua să vadă ca prin ceaţă. Pe măsură ce se înteţeau scîrţîituriie patului şi chiuiturile din garsoniera vecină, senzaţia de sete creştea, însoţită de o fierbinţeală tot mai dureroasă în mijlocul pieptului, dar Temistocle, ascuns după uşa bucătăriei, refuza să se arate, de teamă că va fi pedepsit. Părea că nu mai există nici o soluţie, nici o ieşire din această situaţie pe cît de confuză, pe atît de penibilă. Ceaţa se prelinse de pe lentile, pătrunse în creier, i-l înveli într-o peliculă translucidă ca o pieliţă de ou. în mintea dumneaei se amestecau imagini monstruos deformate ale corpului omenesc în actul procreării cu posibile definiţii ale cuvîntului « suflet» şi cu fragmente din teoriile lui Stephane Lupasco repovestite de domnul Visarion, iar peste toate trona, neruşinată şi triumfătoare, nota trei, pe care i-o pusese lui Temistocle în dimineaţa acelei zile. Apoi totul deveni vag, rotund, îndepărtat. Lucrurile, ca de ceară, de o consistenţă moale şi călduţă, curgeau tăcute spre orizont, învelite în sticlă mată, astfel că în curînd, în afară de bătăile inimii, nu mai exista nimic cu relief. Cutreierată de senzaţii învălmăşite, cu gîndurile răspîn-dite în tot corpul, domnişoara Zenovia ar fi vrut să se întîmple o catastrofă de dimensiuni cosmice, ceva măreţ şi înfricoşător care să arunce în străfundurile abisului lumea întreagă, cu dezordinea şi nedreptăţile ei...
In acel moment, domnul lon-şeful-de-scară tocmai se gîn-dea că discuţiile dintre Simion şi restul adunării, în afara unui cadru organizat corespunzător, riscau să compromită ordinea de zi a şedinţei, care nici măcar nu apucase să înceapă. Tot atunci, domnul llie se pregătea să facă o nouă tentativă de pornire a motocicletei, doamna Pelaghia se întorcea de la serviciu cu o întîrziere de peste două ore faţă de programul normal, domnul Nicostrat o învăţa pe noua discipolă « săritura tigrului», iar domnul Elefterie, urmat îndeaproape de doamna Gleofina, intra pe uşa larg deschisă a agenţiei, ferm decis să-şi încaseze drepturile băneşti cuvenite în urma tragerii Loto 6 din 49.
220
Deodată, pereţii blocului intrară în vibraţie. La început mai încet, încît în primele secunde nici nu-şi dădură bine seama ce ar putea fi, pînă cînd răsună vocea puternică a unuia de la şapte :
— CLiUTREEMUUUR i
O primă zgîlţîitură mai serioasă se produse, cînd cîţiva bărbaţi săriră peste balustrada scării pentru a o lua înaintea celorlalţi. Trepidaţiile şi zgomotul tot mai intens ajunseră în curînd la apogeu. Femeile începură să ţipe înspăimîntate, iar ţipetele lor răspîndiră panica în toată clădirea şi o amplificară cu viteza sunetului. Speriaţi, cîţiva copii care îşi însoţeau mamele începură să plîngă. Toţi participanţii la şedinţă se buluciră de-a valma pe scări, cu domnul Gheorghe în frunte, unii dintre ei făcîndu-şi la repezeală cruce şi implorînd ajutorul lui Dumnezeu ca să ajungă cu bine jos, uitînd că în asemenea situaţii specialiştii recomandă, dimpotrivă, să rămînă liniştiţi, fiecare la locul său, adăpostindu-se sub vreo grindă. Zadarnic flutura din mîini domnul lon-şeful-de-scară, încercînd să le explice că evacuarea trebuie să se facă în ordine. Pereţii trosneau din încheieturi şi păreau să se apropie ameninţător unul de altul, apoi se depărtau sau se înclinau în funcţie de unghiul din care erau priviţi. Maijmulte uşi se deschiseră şi se izbiră înapoi cu zgomote înfundate. în plin vacarm, femeile şi bărbaţii se strigau pe nume, copiii zbierau, cineva scăpase pe scări o oală metalică, cîteva geamuri se sparseră, un căţel schelălăia călcat în picioare de locatarii grăbiţi dar, de îndată ce i se ivi ocazia, se prinse cu dinţii de pantalonii domnului Costică şi nu le mai dădu drumul. Cînd uşa garsonierei domnului Nicostrat se deschise, aproape simultan cu cea de la apartamentul bunicii Elemosina, domnişoara Zenovia, domnul Nicostrat şi noua discipolă a acestuia se aflară faţă în faţă, dar numai pentru cîteva clipe, căci în secunda următoare deja alergau pe scări în urma celorlalţi. Din cauza grabei, dumnealui apucase să se îmbrace foarte sumar, numai cu chiloţii şi un maiou, iar discipolă reuşise să-şi tragă doar fusta, fără ciorapi şi fără pantofi, pe care nici nu mai ştia pe unde-i aruncase. Bunica Elemosina uitase că are varice şi zbura în jos pe
22/
scări uşoară ca un fulg, în timp ce domnul lon-şeful-de-scară rămăsese ceva mai în urmă să adune de pe jos nişte hîrtii care-i căzuseră din dosar. Cei de la etajele inferioare şi unii dintre cei care nu participaseră la şedinţă ajunseseră mai devreme jos şi se adunaseră în faţa blocului, răsuflînd uşuraţi şi puţin descumpăniţi. Işi aranjau hainele, îşi pipăiau zgîrieturile şi vînătăile, încercînd să le evalueze gravitatea, sau se apropiau cu sfială unii de alţii întrebîndu-se şi comentînd, mai mult din priviri decît în cuvinte, ce seîntîmplase de fapt. Domnul Elefterie şi doamna Gleofina, care tocmai se întorceau din oraş, întrebau zadarnic în stînga şi în dreapta, căci nimeni nu părea dispus să intre în amănunte. Cîţiva trecători se opriseră uimiţi, încercînd să afle cauza teribilei agitaţii sau exprimîndu-şi părerile despre evenimente - cu atît mai dificil de explicat cu cît între timp zgomotul încetase, căci domnul llie, mulţumit de parametrii la care funcţiona motocicleta, oprise motorul, scoţîndu-i cheia din contact. Unii observară că pe o fereastră de la etajul şase ieşea fum şi presupuseră că era vorba de un incendiu. în opinia altora, ar fi fost vorba într-adevăr de un seism cu magnitudinea de trei grade pe scara Richter, insesizabil la nivelul străzii şi pe care numai cei aflaţi la nivelurile superioare ale clădirilor îl simţiseră. Una peste alta, în ceva mai mult de două minute, cît durează în medie un cutremur obişnuit, aproape toţi locatarii reuşiseră să se pună la adăpost - adică sub cerul liber -, cu trei notabile excepţii: Simion, Temistocle şi, bineînţeles, domnul llie. Simion se afla în continuare în lift, de unde zadarnic încercase să se facă auzit pentru a le explica vecinilor săi cauza reală a zgomotului şi a vibraţiilor. La rîndul său, Temistocle, cu perspicacitatea excepţională cu care natura sau bunul Dumnezeu îl înzestrase, sesizase din primul moment şi fără nici un efort că sursa vibraţiilor era una artificială : zgomotul venea numai dintr-o anumită direcţie, de la un etaj inferior, şi nu din toate părţile, aşa cum se întîmplă în cazul cutremurelor de pămînt. Ba chiar, printr-o asociaţie de idei cît se poate de obişnuită, amintindu-şi că în urmă cu cîteva zile domnul llie îşi urcase motocicleta în apartament,
222
presupuse că, terminînd de reparat, încerca acum să-i testeze performanţele. Din păcate, nu apucă să-i comunice toate acestea şi dirigintei sale, care deja o zbughise pe uşă, deşi cu numai cîteva clipe mai devreme îşi dorise moartea. în învălmăşeala care urmase, dumneaei nu numai că alunecase pe scări, împinsă pesemne de la spate de vreunul mai grăbit, rupîndu-şi cu această ocazie ciorapul şi zgîriindu-se destul de serios la genunchi, ci îşi mai pierduse şi ochelarii.
în sfîrşit, cînd Temistocle ieşi pe palier, totul era pustiu. Prin cele cîteva geamuri sparte, ferestre şi uşi lăsate deschise trecea un curent de aer rece, suflînd de sus în jos ca un vînt rău prevestitor. Cineva uitase un robinet deschis la un etaj mai jos - apa se revărsa acum clipocind pe pardoseală, cu un ecou care răsuna în toate direcţiile în casa scărilor. Temistocle se apropie de uşa liftului, ascultă cu atenţie, apoi bătu uşor.
— Nene Simion, eşti aici ?
— Aici, aici, veni răspunsul.
— Voiam să te mai întreb ceva. De ce animalele nu vorbesc ca oamenii ?
— Pesemne că pomul cunoaşterii avea un singur fruct şi pe acela l-au mîncat Adam cu femeia lui. De aceea pedeapsa pe care au primit-o a fost atît de aspră. Din cauza oamenilor, celelalte vieţuitoare au rămas fără de cunoaştere, deşi Dumnezeu le-o pregătise şi lor.
— Da, zise Temistocle, mare păcat! Dacă şi ele ar vorbi, lumea ar fi minunată...
— Nu trebuie să-ţi pară rău, băiatul moşului! Poate că aceea ar fi o altă lume, unde noi nu prea am avea ce căuta.
— Dar cu oamenii din blocul nostru ce s-a întîmplat, de ce au fugit toţi ? mai întrebă băiatul.
— Ca să le arate că nu au neapărată nevoie de lift, Sfîntul Duh a făcut o minune cu ei, răspunse Simion. Hai, acum du-te şi-ţi fă compunerea despre suflet. Eu trebuie să-mi fac rugăciunea de seară. Aşa e rînduiala lucrurilor, fiecare cu treaba lui.
223
I
I
ZILELE. UI^MĂrTOW^t Pildele Ka'i SiwiovN
Odiosul
(0 minune a lui Simion reconstituită pe baza mărturiei vecinului său de la etajul şapte.)
într-adevăr, începutul l-a făcut domnul Gheorghe. Pe vremea Odiosului, dimineaţa, pe la trei şi ceva, se scula să meargă după lapte. Oricît se străduia, nu reuşea niciodată să fie primul. Nu era nevoie să pună ceasul să sune, fiindcă îl trezea Mamae, de multe ori chiar mai devreme decît ar fi trebuit. Venea cu căruciorul lîngă patul dumnealui - « Gheorghiţă, dormi ?»întreba -mai mult din plictiseală, căci noaptea era aşa de lungă şi nu avea cu cine să mai schimbe o vorbă, iar pentru o femeie de 80 de ani, înţepenită în cărucior, astfel de discuţii sînt uneori vitale. « Dacă dormj, foarte bine, somn uşor în continuare, dar dacă nu, n-ai vrea să te duci după lapte ? Nu te superi, da ? M-a rugat madam Artemie să-i fac un mic serviciu.»
Mamae nu suporta să bea lapte, în schimb, făcuse o adevărată pasiune din a-l revinde, la un preţ puţin mărit; pe atunci, litrul de lapte la magazin costa doi lei şi douăzeci de bani, iar ea îl revindea cu doi cincizeci. Din patru sticle, cîte putea cumpăra domnul Gheorghe dacă prindea de două ori rîndul, Mamae aduna bani pentru un pachet de Carpaţi şi avea ce fuma toată ziua. Pînă la urmă, Dumnezeu şi-a făcut milă şi a chemat-o la El cu puţin timp înainte de Evenimente.
După Evenimente, lucrurile s-au mai schimbat, în sensul că ora aceasta e foarte potrivită acum pentru hoţii de maşini.
224
Domnul Gheorghe ieşi din casă îmbrăcat într-un halat de molton şi încălţat cu nişte tenişi mai vechi, după care cotrobăise îndelung în debara, ca să nu facă zgomot pe scări.« Răcoarea dimineţii îmi umple sufletul de viaţă », spunea cîndva un cîntăreţ de muzică uşoară pe vremea Odiosului, cînd domnul Gheorghe era încă tînăr şi sculatul devreme îi dăruia un fel de putere asupra vieţii: la trei dimineaţa, gravitaţia pămîntului scădea un pic, lumea era mai largă şi, din cauza asta, respiraţia devenea parcă mai uşoară. Acum însă răcoarea dimineţii urca pe scări, aducînd de la subsol un uşor iz de mucegai şi mişcînd, ici-colo, pînzele de păianjen, pe la colţurile pereţilor. Aerul rece şi umed al zorilor i se strecura pe sub poalele halatului şi pe sub pantalonii de pijama, dîndu-i senzaţia că i-ar fi intrat picioarele în apă. La ultimele două etaje nu mai lumina nici un bec, astfel că, pe întuneric, aproape că nu-ţi mai dădeai seama dacă ţii ochii deschişi sau închişi.
— Nea Simioane, dormi ? întrebă în şoaptă.
— Da.
— N-ai vrea să stăm un pic de vorbă ?
— Gheorghe, tu esti ?
— Eu.
— Păi, la ora asta, măi omule ?
— Am insomnie, explică domnul Gheorghe.
Oricît de încet s-ar fi străduit să vorbească, liniştea şi întunericul îi întorceau cu putere ecoul şoaptelor, ca pe nişte dangăte de clopot. Undeva jos, tuşi ca un om necăjit un cîine care se aciuase, cine ştie cum, la capătul scărilor - pesemne că cineva uitase iar uşa de la intrare deschisă. Peste puţină vreme aveau să se audă de-afară hîrşîitul măturoaielor şi glasurile măturătorilor, rîzînd sau certîndu-se pentru vreun fleac.
— De la Evenimente încoace nu mai pot să adorm decît cu mare greutate, iar dacă se întîmplă să mă trezesc peste noapte, nu mai dorm deloc pînă la ziuă, reluă domnul Gheorghe, după ce tăcuse o vreme, pentru a se convinge că nu era cineva prin preajmă care să audă ce spune.
225
— De aceea tragi cu praştia ? vru să ştie Simion. Am auzit că ai făcut o praştie cu lunetă.
— A, nu, cu praştia e o altă poveste, separată, îl asigură domnul Gheorghe.
Simion nu întrebă despre ce poveste era vorba, aşa că domnul Gheorghe tăcu, aşteptînd să fie întrebat altceva. După o vreme însă, văzînd că tăcerea se prelungeşte mai mult decît ar fi trebuit şi temîndu-se că Simion ar putea aţipi fără să-l mai întrebe nimic, vorbi tot dumnealui.
— Cît despre praştie, să ştii că lucrurile nu-s chiar aşa de simple cum cred unii. Eu am avut o problemă cu Ceauşescu. Pe vremea aceea îl uram cu toţii, din diferite motive : sau că ne dădea salam cu soia, sau că n-aveam meciuri la televizor, ca să nu mai spun că ne scotea şi la muncă voluntară în fiecare duminică. Seara, înainte de a adormi, mă gîndeam în fel şi chip cum i-aş putea veni de hac. îmi închipuiam cum aş face eu o armă cu laser sau cam aşa ceva şi m-aş ascunde cu ea în blocul de vizavi de Casa Poporului. Mă piteam într-un loc de pe-acolo, la ultimul etaj, şi îl urmăream cum vine cu maşina, cu securiştii după el. îl lăsam anume să intre în birou, îl urmăream prin lunetă cum îşi bea cafeaua fără zahăr, că avea diabet, sau cum îşi schimba sîngele, că ştii că lua sînge de la copiii din orfelinate şi-şi băga în vene, ca să întinerească. Nu mă grăbeam, fiindcă ştiam ce va urma. Dacă intra şi nevastă-sa, cu atît mai bine. între timp, dacă se apropia vreun securist aflat în control, puneam laserul pe el şi îl lichidam cît ai zice peşte. Alteori, în loc de laser aveam nişte cartuşe reactive cu explozibil, extraordinar de puternice, le trăgeam cu nişte arme speciale cu amortizor, ca să nu-şi dea seama securiştii unde mă ascunsesem, umblau buimaci de colo-colo, neştiind cum să procedeze, în timp ce Casa Poporului sărea în aer şi se făcea ţăndări. Aşa adormeam fără probleme în fiecare seară, imediat după Telejurnal. De multe ori nici măcar nu mai ajungeam să trag propriu-zis în el, mă mulţumeam doar să-mi aşez ustensilele
226
la locul lor, în poziţii cît mai convenabile, şi să aştept, ştiind că-l am oricum la mînă.
— Dar cartuşele de unde le luai ? fu curios să afle Simion.
— Păi, stai să vezi. Aveam o reţea. Erau nişte oameni extraordinar de deştepţi, nişte savanţi disidenţi care se ocupau de problema asta. Lucrau ascunşi în nişte buncăre construite de mine în subteran, aici, lîngă Bacău, pe dealul Măgura. Ştii că mai sus, spre Oneşti este un zăcămînt de fier, a scris şi în ziar, acolo unde maşinile, dacă le laşi pe liber, urcă singure, în loc să coboare, din cauza magnetului. De acolo făcusem un tunel de aprovizionare care ieşea prin pasajul de la gară, nimeni nu bănuia ce şi cum. Savanţii mei geniali inventaseră cartuşele acelea, care erau de fapt nişte bombe cu hidrogen în miniatură. înţelegi? Ca să nu producă radiaţii şi să nu dăuneze populaţiei. Aflasem că el îşi amenajase un adăpost antiatomic la subsol: în caz de pericol, apăsa pe un buton şi de îndată întreg apartamentul cobora în adăpost, dar nici eu nu eram prost, mizam pe elementul surpriză.
Simion rămase iar pe gînduri. Din cîte spunea domnul Gheorghe, părea să fie vorba de o organizaţie de gherilă cu largi ramificaţii, numai că persista o mică îndoială : de unde să fi adunat dumnealui atîţia disidenţi ?
— Pînă la urmă, l-au împuşcat alţii, încheie cu părere de rău domnul Gheorghe.
— Ţi-au luat-o înainte, remarcă Simion.
— Ai văzut ? Cînd au dat la televizor, am plîns.
îşi amintiră în tăcere seara aceea de Crăciun. Vremea era caldă, de parcă lumea ar fi aşteptat Pastele, nu Crăciunul. Cu cîteva zile înainte, chiar în dimineaţa în care au început demonstraţiile la Bucureşti, deasupra văii Trebeşului apăruse un curcubeu imens, şi băcăuanii se uitau nedumeriţi într-acolo, întrebîndu-se ce-o fi cu el. Multe zile după aceea s-au tot adunat în faţa prefecturii: în balcon luau cuvîntul fel de fel de intelectuali pentru a-şi spune părerea, unii citeau poezii, alţii îşi aminteau cît fuseseră de persecutaţi, a venit şi protopopul Ca să dea cu agheazmă, pe urmă
227
un procuror ie-a poruncit să stea două minute în genunchi pentru victimele revoluţiei din Bucureşti, unde soldaţii se împuşcau între ei. Cînd, după cîtva timp, tăcerea începu să-l neliniştească din nou, domnul Gheorghe îşi drese glasul.
— Poate te-am deranjat. Voiai să dormi ? întrebă încet.
— îmi făceam un examen de conştiinţă, îl anunţă Simion. Gheorghe, poate ceva bun să înceapă cu ceva rău ? Cîteodată îmi vine să cred că de-aia nu mai scăpăm de necazuri. Democraţia asta a noastră a început cu o crimă.
— Necazul meu e că, de cînd l-au împuşcat, nu mai pot dormi. Dacă ar mai fi şi acum cozi la lapte dimineaţa, m-aş oferi voluntar.
Dincolo de uşa liftului se auziră nişte foşnete şi tîrşîitul picioarelor lui Simion pe podea - probabil îşi schimbase poziţia.
— Stai bine acolo, n-ai amorţit?
— Mi-am adus un scăunel de acasă, răspunse Simion. Dar, ia spune, de ce nu încerci şi cu ăştia noi, care i-au luat locul lui Ceauşescu ? Fă-le şi lor ceva, nişte lasere, nişte explozibil, sau măcar pune-le nişte grenade lacrimogene, să-i alungi de-acolo, poate aşa o să adormi mai uşor.
— Ăştia ?! se miră dezamăgit domnul Gheorghe, cuprins brusc de compasiune şi un fel de tristeţe resemnată, incurabilă. Păi, crezi că n-am încercat ? Dar, nu ştiu de ce, pe-ăştia nu reuşesc să-i urăsc defel. Te apucă lehamitea numai cît te uiţi la ei, şi scîrba, ca şi cum ar trebui să zdrobeşti cu unghia o gînganie... O bună bucată de vreme m-am gîndit la altceva, m-am reonentat spre problemele sociale. Organizaţia mea nu se mai ocupa de politică, ci de educarea maselor. Sînt o mulţime de nesimţiţi care scuipă, mănîncâ seminţe, aruncă hîrtii şi mucuri de ţigară pe stradă sau în autobuz etc. Cu ăştia intrasem în conflict. Formam echipe de cîte trei-patru agenţi care monitorizau situaţia. Dacă întîlneau vreun caz, de exemplu, vreun derbedeu arunca o hîrtie la întîmplare. oamenii mei o culegeau de pe jos şi i-oînapoiau vorbindu-i cît mai politicos :« Nu vă supăraţi, v-a căzut ceva din mînă, poate
din neatenţie!» Dacă însă acela refuza să ia hîrtia înapoi şi s-o pună la coş sau făcea pe căposul, îi ardeau cîteva bastoane pe spinare, să-l înveţe minte ! A mers un timp, dar după aceea a început să mi se facă milă. Ştii ce tare doare bastonul ăsta de cauciuc ? Orişicît, sînt şi ei oameni
Simion nu-l contrazise, dar nici nu dădea semne că i-ar fi venit vreo idee cum să-l ajute. Pentru moment, domnul Gheorghe nu mai avea nimic de adăugat. Se ghemuise lîngă uşa liftului, cu ochii pe jumătate închişi, sprijinit cu spatele de calorifer şi strîn-gîndu-şi genunchii cu amîndouă mîinile, în aşteptarea unui sfat care întîrzia. Stătea bine aşa, se încălzea singur şi se simţea ca un copil într-un culcuş de fin proaspăt, protejat de forţa superioară a tatălui, care în vremea asta trebăluieşte pe undeva sau dă de mîncare la vite. Nu mai conta ce se întîmplă aici sau acolo, toate zgomotele ajungeau la el netede ca valul mării întins pe o plajă pustie, cînd, la sfîrşitul zilei, vine foşnind tăcut şi şterge urmele paşilor pe nisip, le soarbe sau le ia cu sine pentru a le duce undeva în larg, într-un loc unde se adună toţi paşii de pe toate plajele din lume... Era ca şi cum s-ar fi deschis o fereastră în timp. I se perindau prin faţa ochilor amintiri vechi, dintr-un trecut fără ecou, atît de îndepărtat, încît aproape că nu-l mai poseda ; cel de atunci luneca în adîncul tăcerii, se dizolva în unda ei moale fără s-o atingă, pînă cînd bătăile inimii în piept şi zbuciumul ei dureros reînviau cutare sau cutare amănunt: un cîmp cu flori, o stradă îngustă cu ziduri umbrite, o pereche de şosete puse la uscat lîngă uşiţa sobei... Vietăţi somnolente şi obiecte aproape vii se înclinau şi se roteau tot mai încet, ca într-un carusel al cărui motor s-a oprit, dar inerţia încă mai mînă o vreme căluţii lui în jurul axului, în clinchetul tot mai stins al clopoţeilor. La un moment dat, auzi ca prin vis vocea iui Simion strigîndu-l pe nume şi tresări. Cînd deschise ochii, în aer se desluşeau primele semne ale zorilor, umbre vagi, mişcătoare, ca nişte nori lăptoşi, plutind în întuneric. Lumea din bloc începuse să se agite. Undeva mai jos cineva trăsese apa de la closet, iar după bolboroseala aceea supărată a apei veni un
229
sîsîit prelung, insistent, dar tot mai indecis. Pe urmă auzi apropi-indu-se şi depărtîndu-se zgomotul unei maşini... înţelese tîrziu, abia după ce se deşteptase de-a binelea, că între timp se întîm-plase ceva : adormise.
— Ascultă, Gheorghe, ia seama şi străduieşte-te să înţelegi ce-ţi voi spune, ca să nu-mi răcesc gura de pomană ! Deşi un trup cald pare să fie un singur lucru, căldura din trup e altceva decît trupul. Tot aşa s-au lipit unul de altul binele şi răul în om ames-tecîndu-se, precum trupul cu căldura lui, şi abia la sfîrşitul veacurilor se vor despărţi. Prin firea lucrurilor, răul este taman cît lipsa binelui, aşa cum frigul e lipsa căldurii şi întunericul, lipsa de lumină. Unde nu e omul, nu e nici rău şi nici bine : nu este lumină acolo unde nu sînt ochi s-o vadă, căci ochii sînt cei care fac lumina, cu toate culorile ei. Nu te arrrăgi: dacă n-ai avea ochi, nici întunericul, cu tot ce nu e culoare, nu l-ai vedea - ce vezi cu genunchiul, aceea ar fi lumea fără lumină şi întuneric. La fel, timpanul produce prin vibraţia lui sunetele pe care le auzi. Pînă să fi lovit timpanul, sunetul era altceva decît sunet; aşa şi lumina era altceva decît lumină pînă să ajungă pe retina ochilor, iar dacă s-ar fi oprit acolo, încă tot nu s-ar fi numit lumină - căci nu ochii privesc, ci altceva dindărătul lor-, dar a mers mai departe luînd altă formă, condusă de legea firii prin fibrele nervoase, pînă la acel ceva ascuns în adîncul boţului de carne, care zice din cînd în cînd despre sine « eu ». Şi poate dincolo de el şi mai departe, la izvorul dintîi, tocmai în depărtările de unde a venit, unde s-a întîlnit la începutul lumii cu sunetele, şi mirosurile, şi toate celelalte simţite sau gîndite -nu se ştie precis unde. la aminte deci că lumina şi întunericul erau înăuntru mai înainte de a fi afară, iar cînd le primeşti, se întorc de unde au plecat. La fel binele şi răul. lată, pe scurt, răspunsul meu : dacă vrei să ştii cum a făcut Domnul lumea, caută în tine şi ai să afli.
Domnul Gheorghe asculta frecîndu-se la ochi şi se străduia să se gîndească cu toată seriozitatea la lucrurile despre care-i vorbea Simion.
— Crezi că aşa o să adorm mai uşor ? întrebă. 230
— în primul rînd, nu mai sparge parbrizele maşinilor cu praştia, că s-au scumpit şi n-au bieţii oameni bani să-şi cumpere altele, iar ca să poţi adormi, gîndeşte-te mai degrabă la Hagi şi la echipa naţională de fotbal. N-ar merita băieţii noştri să-i bată pe englezi şi pe nemţi ? N-ar merita să ajungă şi ei într-o zi campioni mondiali ? Ba ar merita, dar le trebuie o armă secretă şi un organizator priceput, aşa, ca tine, care să-i înveţe scheme tactice şi altele de felul ăsta. la ocupă-te un pic de ei. Selectezi elementele cele mai valoroase de pe întreg cuprinsul ţării, le ţii în cantonament, te ocupi personal de pregătirea lor fizică... Faci mai întîi o echipă aici, la Bacău, cîştigi Campionatul şi Cupa, după aceea îi baţi pe italieni, pe spanioli şi pe toţi ceilalţi cu care joci. Ţine bine minte : n-ai voie să pierzi nici un meci! Poţi să-i laşi la început să dea şi ei un gol, două acolo, ca să nu fie vorbă, dar în ultimul sfert de oră pui în funcţiune arma secretă. Ai grijă însă ca, înainte de asta, să ţi-o inventeze savanţii ăia geniali ai tăi. In rest, mai vezi tu ce şi cum.
Domnul Gheorghe se ridică de la locul său, dar nu se îndura să plece, tot legănîndu-se nehotărît cînd pe un picior, cînd pe celălalt. îşi trecu încurcat mîna peste barbă şi frecă îndelung firele aspre care-i crescuseră neaşteptat de repede.
— Ar mai fi totuşi o problemă, obiectă dumnealui. Am uitat să-ţi spun că unul dintre savanţi e de origine maghiară.
— Mă rog, în cazul ăsta, să zicem că o să faci un meci egal cu ungurii, să fie şi ei mulţumiţi. Acum, du-te şi te culcă. Să spui de douăsprezece ori Tatăl Nostru şi la urmă să te adresezi Preacuratei Fecioare Maria, Maica Domnului Nostru lisus Hristos.
— De ce de douăsprezece ori ? întrebă nedumerit domnul Gheorghe, iar Simion îi dădu un răspuns care-l nedumeri şi mai mult,
— Fiindcă douăsprezece au fost seminţiile lui Israel. Binecuvântat este Domnul că a auzit glasul rugăciunii mele. Domnul este ajutorul meu şi apărătorul meu. în El a nădăjduit inima mea şi mi-a ajutat.
231
Potrivit propriilor mărturii, domnul Gheorghe se întoarse acasă, dar nu mai apucă să se culce, căci se făcuse dimineaţă şi trebuia să se pregătească pentru serviciu. După aceea i-a fost somn toată ziua, iar seara, cînd s-a întors, a adormit imediat ce a pus capul pe pernă. Abia dacă apucă să construiască două, trei faze de poartă, cu Hagi în rolul principal, acest« Eminescu al fotbalului românesc», cum inspirat scria de curînd un cronicar sportiv.
Despre tinerii din ziua de azi
(Simion ghiceşte gîndurile oamenilor şi le spune ce trebuie să facă pentru a scăpa de necaz.) O altă mărturie, ce-i aparţine domnului profesor Eftimie, dovedeşte că Simion ştia anumite lucruri pe care nici un om n-ar putea să le afle numai prin iscusinţa lui. Şi nu e vorba aici doar de faptul că profesorului i-ar fi curs sînge din nas într-o noapte. De la întîmplarea cu aşa-zisul cutremur, cînd domnul ilie pornise motocicleta în casă, producînd panică printre locatari, trecuseră două zile, iar eleva Lenuţa Ciobanu nu mai dăduse pe la şcoală. Aşa cum se va dovedi ulterior, era de fapt o mişcare tactică din partea ei: avea scutire medicală. Din punctul de vedere al domnului Eftimie, acest element era de natură să-i agraveze neliniştea, căci, în definitiv, pe baza cărui diagnostic obţinuse ea scutirea? Răspunsul e de la sine înţeles.
Poate că nu întîmplător în seara aceea Simion începu prin a face unele aprecieri cu caracter general despre tinerii din ziua de azi - o temă eternă, savuroasă, frecvent abordată în conversaţiile oamenilor preocupaţi de viitor. Iniţial, ei urcaseră din nou la etajul opt cu intenţia de a-l convinge să dea drumul la lift. După aceea însă uitară de această primă intenţie, aşa cum uitaseră şi în prima seară, şi cum aveau să mai uite după aceea multe zile la rînd. în cele din urmă obiectivul iniţial se transformase într-un simplu pretext - « Mergem să-l rugăm să coboare de acolo » - pe cînd, în secret, fiecare spera că nici de data asta Simion nu se va lăsa convins. Dovada ? Unii îşi. aduceau cîte un taburet sau vreo pernuţă pe care să stea, ca să nu-i tragă pardoseala.
232
— într-o zi, începu Simion, i-am luat la rînd pe toţi locatarii din blocul nostru şi pe cei din blocurile vecine, ca sâ-i conving să amenajăm un teren dejoacă şi să construim împreună un scrîn-ciob pentru copii. Şi cînd colo, ce să vezi ? Cei mai în vîrstă au fost de acord, unii mi-au promis şi niscai bani pentru materiale, în schimb, cei mai tineri şi care aveau copii mici au zis că nici nu prea au timp şi nici cu banii nu stau tocmai grozav.
Grupul din faţa uşii liftului aşteptă într-o tăcere respectuoasă continuarea acestei pilde, dar Simion schimbă pe neaşteptate vorba.
— Celor ce le merge bine răul le pare inexistent. Cei cărora le merge rău cred, dimpotrivă, că binele a plecat din lume. Cine e tînăr crede că va fi tînâr toată viaţa. Cine e bătrîn se miră că tinerii nu înţeleg viaţa la fel ca el. Oamenii în vîrstă condamnă la tineri mai ales propriile lor defecte. Cît despre dragoste, sătulul nu crede flămîndului.
Aici interveni în discuţie, întrerupîndu-l şi întrucîtva con-trazicîndu-l, domnul al cărui nume îl trecem sub tăcere. Se simţise dator să enunţe cîteva reflecţii personale mai vechi şi cam sceptice.
— Farmecul dintotdeauna al tinerilor este că spun tot felul de prostii şi vor din toată inima să aibă dreptate. S-a mai spus, şi cu deplin temei, că tinerii iubesc libertatea, adică să stabileşti nişte reguli, să le recunoşti obligativitatea şi după aceea să le încâlci. La modul absolut, ei sînt desigur adorabili şi merită să-i iubeşti, dar asta numai fiindcă, pînă la o anumită vîrstă, prostia se numeşte inocenţă, iar ignoranţa candoare. însă, la modul empiric, sînt adesea detestabili. egoişti, stupizi, prezumţioşi. înainte de orice, se pun pe sine drept scop, şi tocmai de aceea valoarea vieţii lor nu e cu nimic mai mare decît suma aritmetică a preţurilor casei, maşinii, alimentelor pe care le îngurgitează, hainelor pe care le poartă etc.
Doamna Pelaghia lua parte la dezbatere confirmînd prin înclinarea repetată a capului, căci cunoştea de mult aceste idei. Le-ar fi putut continua chiar dumneaei, dezvoltîndu-le în sensul
233
dorit de domnul al cărui nume îl trecem sub tăcere, dacă nu s-ar fi temut că, de emoţie, s-ar putea poticni în vreo formulare mai complicată. Era totuşi fericită că se aflau împreună aici, fără ca nimeni să bănuiască adevăratul motiv pentru care îi dăduseră acestui nou loc de întîlnire numele conspirativ : « Hanul Ancuţei». în schimb, cei ce fuseseră tineri pe vremea regimului de tristă amintire înclinau să aibă un punct de vedere diferit. Pe vremea aceea tinerii erau un fel de eroi, ridicau hidrocentrale. Se compară ei cu ăştia de azi, care nu ştiu decît să mestece gumă ?
— Staţi puţin, nu e chiar aşa. Unii dintre ei lucrează la calculator, le luă domnul Eftimie apărarea. Noi avem la liceu cîţiva elevi excepţional dotaţi şi care ne fac cinste. Tînăra generaţie...
Dar tăcu brusc, căci în clipa în care pronunţase cuvintele «tînăra generaţie», îi răsărise în minte imaginea elevei Lenuţa Ciobanu, care-l apostrofa arătîndu-l cu degetul şi întrebîndu-1: «Ce tot vorbeşti tu acolo, ticălos mic şi viclean ?»
— Cică un om sărac s-a pricopsit odată cu o mare sumă de bani - i-au căzut, hodoronc-tronc, din cer, fără să facă nimic pentru asta. Omul i-a strîns cu furca şi cu grebla, ca şi cum ar fi fost nişte frunze uscate, şi i-a pus într-un sac. La început nici nu ştia prea bine ce întrebuinţare să le dea, se tot uita la sacul cu bani şi se scărpina în cap. Poate nici nu credea de fapt că-s ai lui sau că ar putea cumpăra ceva cu ei, căci banii aceia nu arătau ca toţi banii. Erau monede de un ban şi altele de şaizeci de bani, apoi bancnote de un leu, de şapte lei, de treizeci de lei, dar şi altele mai mari, de trei sute şaizeci şi cinci de lei. în sfîrşit, după o vreme, obişnuindu-se cu gîndul că de-acum banii sînt ai lui şi poate face orice vrea cu ei, începu să cheltuiască. Fiindcă avea destui şi nu le ştia socoteala, arunca în stînga şi în dreapta fără să-i numere şi negîndind pe ce îi dă, plătind mult peste preţ şi cumpărînd adesea lucruri care nu-i foloseau. Veneau unii şi alţii să-l sfătuiască : « Măi omule, fii mai strîns la pungă, drămuieşte-ţi averea, n-o risipi pe fleacuri şi tinichele !», dar el le răspundea mîndru : «la, mai bine vedeţi-vă de treaba voastră, că ştiu eu ce fac şi, la
234
urma urmei. îs banii mei! Dacă sînteţi aşa de înţelepţi, de ce nu aveţi şi voi atîţia bani cîţi am eu ? Lăsaţi-mă să mă simt bine şi să mă veselesc cu prietenii, că mai încolo voi avea eu grijă să pun şi ceva deoparte, ca să nu ajung vreodată pe drumuri.»
Dar iată că într-o zi, cînd îi dădu prin cap să se uite în sac şi să numere banii pe care-i mai avea acolo, se îngrozi. Căci banii care la început păreau atît de mulţi, nenumăraţi, erau acum tare puţini, sacul se golise mai mult de jumătate şi-i rămăseseră pe fundul lui numai bancnotele mici şi bănuţii. Iar după aceea, cînd privi în ogradă, văzu că n-avea nici de unele, nici casa nu şi-o terminase de ridicat, nici vite nu-şi cumpărase, nici alte acareturi nu apucase să-şi rînduiască, nici copiilor nu se îngrijise să le facă vreun rost în viaţă. De unde la început fusese atît de cheltuitor şi ţanţoş, deveni peste măsură de zgîrcit şi nu mai cumpăra nimic, numărîndu-şi şi socotindu-şi de dimineaţă pînă seara puţinii bani ce-i rămăseseră şi care se împuţinau văzînd cu ochii, de la o zi la alta.
Să-l plîngem şi să-l căinăm pe biet omul acela neînţelept, că n-a ştiut cum să-şi chivernisească avutul, dar se pune întrebarea : sîntem noi oare mai înţelepţi decît el ? Pare-mi-se că facem ' la fel, doar că averea noastră, singura adevărată şi cea mai preţioasă, este timpul: bănuţii noştri sînt secundele şi minutele, iar bancnotele-s făcute din zile şi săptămîni şi ani - un dar pe care Dumnezeu ni-l dă din dragostea Lui nemărginită pentru oameni. Şi ce facem cu el ? Cît sîntem tineri, îl risipim ca şi cum n-ar avea preţ, îl cheltuim pe nimicuri, iar cînd ne trezim într-un tîrziu, la bătrîneţe, să ne facem socoteala, ne îngrozim de cît de puţin a mai rămas din ei. Of, of, of! De-am fi făcut noi lumea asta, era poate mai bună pentru noi, dar mai rea pentru ceilalţi! Ce-aţi zice dacă porcul s-ar îngraşă numai pentru plăcerea lui de-a mînca şi de-a se simţi bine ? Ce-aţi zice dacă vaca ar pretinde ca tot laptele să-i fie dat numai copilului ei, viţelul ? Ce-aţi mai spune dacă oaia ar socoti că toată lîna trebuie folosită pentru a-i face ei culcuş călduros ? Şi dacă găina ar pretinde ca nimeni să nu se atingă de
235
ouăle ei, ci toate să fie duse la clocitoare, ca să iasă din ele pui ? Toate stau sub porunca Domnului, numai omul vrea să se pună peste sine stăpîn. Dar la ce foloseşte un lucru care nu foloseşte la nimic - fericirea omului pentru el însuşi ? De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc; de n-ar păzi Domnul cetatea, în zadar ar priveghea cel ce o păzeşte. în zadar vă sculaţi dis-de-dimineaţă, în zadar vă culcaţi tîrziu, voi care mîncaţi pîinea durerii, dacă nu v-ar da Domnul somn. iubiţi ai Săi.
După ce termină de spus pilda aceasta, Simion tuşi de mai multe ori ca să-şi dreagă glasul ori fiindcă îl trăsese curentul în lift, căci era toamnă tîrzie, în zilele din urmă vremea se schimbase şi nopţile bătea un vînt tăios, care aducea aer îngheţat din nord.
Mărturia domnului Eftimie despre relaţia sa personală cu Simion se referă la următoarele. în seara în care s-a discutat despre tinerii din ziua de azi şi despre cum pierd ei timpul prin baruri şi discoteci, dumnealui s-a întors acasă convins că Simion îi mai citise încă o dată^gîndurile şi de aceea adusese în discuţie tocmai această problemă. încurajat de această presupunere, domnul Eftimie a pus pe hîrtie, sub forma unei mici povestioare, cazul elevei Lenuţa Ciobanu, aşa cum îl cunoaştem. S-a străduit să descrie lucrurile cît mai succint şi obiectiv, lipsit de patimă, ca şi cum ar fi fost vorba despre un profesor oarecare de la un liceu oarecare din orice oraş reşedinţă de judeţ de pe teritoriul României şi de o elevă de la acelaşi liceu. Profesorul era un om cu principii ferme, un om integru şi cu o înaltă conştiinţă profesională, în schimb, eleva, cam zburdalnică de felul ei, ca să nu spunem mai mult, fusese văzută adesea prin baruri şi discoteci în compania unor oameni de afaceri locali, şi existau motive temeinice pentru a presupune că-şi începuse prea devreme viaţa sexuală. De altfel, unul din motive era chiar acela că rămăsese însărcinată. Ea susţinea că prezumtivul tată al prezumtivului copil n-ar fi altul decît însuşi profesorul cu principii ferme, iar directorul liceului înclina, din motive greu de înţeles, să-i dea crezare. Fireşte că nu se dădeau numele reale ale persoanelor sau instituţiilor implicate şi nici alte indicii care să
236
conducă la ele, ci numai nişte iniţiale alese cu grijă, ca nu cumva să sugereze din greşeală realitatea. Compunerea respectivă a ocupat cam patru pagini dictando. Acestora domnul Eftimie le-a mai ataşat o foaie dictando nescrisă şi, spre miezul nopţii, cînd nu mai circula nimeni în casa scărilor, profitînd de întuneric, a ieşit tiptil şi a urcat în vîrful picioarelor pînă la etajul opt unde, fără să spună un cuvînt, a împins foile cu pricina prin crăpătura de deasupra uşii liftului. După aceea, tot tiptil, a dat să se întoarcă, sccotindu-se că o să vină în zori să vadă dacă Simion i-a înapoiat pe aceeaşi cale vreun răspuns. însă, înainte să se fi depărtat trei paşi de lift, domnul Eftimie auzi vocea lui.Simion vorbindu-i cu multă înţelegere.
— Profesore, aveai de gînd să-mi spui ceva ?
De emoţie că fusese recunoscut, inima domnului Eftimie bătea să-i spargă pieptul.
— Nu, răspunse, nu, nu... Doar ţi-am adus o scrisoare.
— Bună treabă ! Ai făcut vreun păcat ? Ai ceva pe conştiinţă ? întrebarea îl găsi nepregătit pe domnul Eftimie, care trebui
să se gîndească o clipă înainte de a răspunde.
— Da. Ieri după-amiază am fost la biblioteca judeţeană, unde am consultat cîteva articole din Codul Familiei şi, cînd am ieşit de-acolo, am cumpărat trei eugenii de la un chioşc, ştii dumneata, biscuiţi din aceia lipiţi cu cremă de cacao. Costau cpt sute de lei bucata, l-am dat vînzătoarei cinci mii de lei, iar ea mi-a dat restul la zece mii, păcălindu-se. în loc să-i atrag atenţia asupra greşelii şi să-i dau banii înapoi, am plecat mustrîndu-mă în gînd pentru fapta mea, dar şi bucurîndu-mă un pic, căci cîştigasem cinci mii de lei fără nici un efort. Nu m-am bucurat însă prea mult, fiindcă fata m-a strigat şi mi-a cerut banii. Atunci mi-am dat seama că, dacă vreodată cineva ar vrea să-i adune pe toţi puţinii oameni cinstiţi din ţara asta ca să facă cu ei vreun lucru măreţ, pe mine nu m-ar lua din pricina acelor trei eugenii. în rest fac numai fapte bune, ajut bătrînii să treacă strada, nu mă înghesui la autobuz etc. Dar ce folos ?
237
Era rîndul lui Simion să cugete.
— Profesore, nu te superi dacă n-o să-ţi pot scrie răspunsul la scrisoare ? zise într-un tîrziu.
— De ce ? se miră sincer domnul Eftimie.
— N-am pix.
— Aha!
în acelaşi moment domnul Eftimie îşi dădu seama că exista şi alt impediment: în întunericul de la etajul opt, cu becul din lift de asemenea ars de multă vreme, chiar dacă Simion ar fi avut pix şi toată bunăvoinţa de a citi şi de a scrie, nu i-ar fi folosit la nimic.
— Dar cred că n-o să mai fie nevoie să te duci la biblioteca din oraş ca să citeşti Codul Familiei, adăugă Simion într-un tîrziu. Problema pentru care ai venit îşi va găsi cît de curînd rezolvarea, poate chiar mîine. Cel nevinovat cu mîinile şi curat cu inima, care n-a luat în deşert sufletul său şi nu s-a jurat cu vicleşug aproapelui său, acesta va lua binecuvîntare de la Domnul şi milostenie de la Dumnezeu, Mîntuitorul său. Acum, du-te de te culcă, dar spune înainte de asta Tatăl Nostru, ca să poţi adormi mai uşor.
(Aici se încheie mărturia propriu-zisă a domnului Eftimie despre felul în care Simion, deşi nu-i citise scrisoarea, i-a citit gîndurile şi a prevăzut că va scăpa de necaz. Rămîne de adăugat că, a doua zi, cînd Lenuţa Ciobanu a apărut din nou la şcoală şi au putut negocia în sfîrşit termenii unui acord amiabil, a reieşit că, de fapt, eleva dorea un singur lucru, dar cu orice preţ: să fie aleasă Miss Preuniversitaria ! Intenţiona să se înscrie la un curs de manechine şi-i trebuia blestemata aceea de diplomă de Miss. Ulterior s-a mai stabilit că nici măcar nu fusese gravidă. Inventase toată povestea cu sarcina pentru-a exercita o anumită presiune psihologică asupra directorului liceului şi asupra domnului Eftimie, care, potrivit unor informaţii confidenţiale, urma să facă parte din juriul concursului. «în definitiv, e destul de frumuşică şi ar merita premiul », a fost de părere directorul, opinie confirmată de domnul Eftimie printr-o semnificativă ridicare din umeri.)
238
Sîrma la români
(Această pildă a spus-o Simion cînd domnul Vasile l-a întrebat de ce românii sînt atît de deştepţi în comparaţie cu alte popoare. Comunicată prin bunăvoinţa doamnei Olga, soţia domnului Vasile.) Ascultaţi cu luare-aminte şi băgare de seamă, ca nu cumva să-mi răcesc gura de pomană. La începuturile lumii, cînd Dumnezeu a împărţit toate darurile către neamuri, i-a dat neamţului osîrdia şi iscusinţa, spunîndu-i:«Aceste daruri te vor ajuta să construieşti maşini minunate care vor umbla pe pămînt, pe ape şi prin aer, sau îţi vor uşura munca şi îţi vor înmulţi roadele cîmpului, sau te vor ajuta să-ţi faci arme de temut, cu care să-ţi loveşti duşmanii şi să-ţi orînduieşti bine viaţa în casa ta şi în ţarina ta, în aşa fel încît fiii tăi să aibă bunăstare şi să trăiască în cinste, bucurîndu-se de admiraţia şi respectul tuturor seminţiilor pămîntului.»
Tot aşa i-a dăruit Dumnezeu evreului dragostea de învăţătură şi talentul de a aduna bani, spunîndu-i: «Aceste daruri te vor ajuta să fii dintre cei mai puternici ai lumii, să dobîndeşti de la alţii tot ce-ţi doreşti, iar fiii tăi vor trăi în bunăstare şi, oriunde s-ar afla în această lume, vor ajunge în frunte şi vor învăţa pe alţii, dar tare greu le va fi altora să-i iubească. »
Grecului i-a dăruit Dumnezeu talentul de a face negoţ:« Din negoţ îţi vei cîştiga pîinea, vei colinda peste mări şi oceane ducînd de la unii la alţii mărfuri şi mirodenii, iar fiii tăi vor trăi în bunăstare şi ţara ta va fi căutată pentru frumuseţile ei. »
Pe urmă s-a gîndit Dumnezeu şi la englez şi i-a dat darul de a fi întreprinzător, dibaci şi iscusit în războaie, spunîndu-i:«Fiii tăi vor trăi în bunăstare şi vor dobîndi stăpînire asupra multor neamuri, căci hărnicia şi dibăcia lor îi vor ajuta să ia de la neamţ ştiinţa de a face maşinile cele mai bune, şi de la evreu ştiinţa de a face bani, şi de la grec ştiinţa de a face negoţ, şi fiii tăi vor umple pămîntul şi vor fi peste mări şi oceane, şi peste multe ţări străine vor stăpîni...»
Tot aşa franţuzul a dobîndit măiestrie în tot felul de arte şi un spirit deosebit de ascuţit: « Fiii tăi vor fi vestiţi pentru iste-
239
ţimea, temeritatea şi curajul lor, iar frumuseţea artelor din ţara ta va atrage oamenii de la mari depărtări, care multă cheltuială vor face ca să le admire, şi fiii tăi vor trăi în bunăstare şi în admiraţia întregii lumi », i-a făgăduit Dumnezeu.
Şi a dat Dumnezeu şi altor neamuri fel de fel de daruri, fiecăruia după felul său, făgăduindu-le pentru fiii lor bunăstare sau pace sau alte binefaceri care să le facă viaţa mai uşoară şi mai plăcută. Şi s-a ţinut Domnul de toate făgăduinţele sale.
Românul a ajuns, ca de obicei, la urmă, cînd Dumnezeu terminase de împărţit darurile, aşa că nu i-a mai putut da decît Mioriţa şi o bucată de sîrmă ce se nimerise nu ştiu cum pe-acolo, zicîndu-i:«Iaca, îmi pare rău de tine, că ai o inimă bună, dar numai atît a mai rămas din toate darurile pregătite. Mioriţa nu ştiu dacă o să-ţi folosească la ceva, decît cînd te-o lua urîtul ş-ăi începe să cînţi a jale. In schimb, ştiu că bucăţica asta de sîrmă o să te scoată din multe necazuri şi din tot felul de nevoi, iar fiii tăi, cînd nu vor avea încotro, vor lega orice cu o bucăţică de sîrmă şi astfel lucrurile care la neamţ, sau la englez, sau la evreu, sau la grec, sau la franţuz, sau la oricine altcineva n-ar mai merge nici în ruptul capului, fiilor tăi le vor fi de folos, şi tot ce aceia vor arunca, fiind lucru învechit şi nefolositor, ei vor aduna şi vor folosi ca şi cum ar fi nou şi bun.»
De aceea sîrma joacă un rol atît de important în viaţa românului : un simplu capăt de sîrmă ţine locul tuturor talentelor şi darurilor cu care au fost împodobite celelalte naţii. Să nu socotiţi cumva că alţii n-ar folosi deloc sîrma şi le-ar lăsa numai românilor onoarea deosebită de a o întrebuinţa în fel şi chip. Ba o folosesc şi alţii, şi încă foarte bine, dar în scopuri limitate şi, ca să zic aşa, lesne de prevăzut. De exemplu, unui şofer neamţ, dacă i se strică maşina aia minunată cu care l-a dăruit Dumnezeu, nu i-ar da prin cap că o poate repara cu o bucăţică de sîrmă. Şoferul român însă repede leagă o bucăţică de sîrmă la piesa care nu merge, şi iacâtă că maşina a pornit din loc ! Cu o bucăţică de sîrmă românul repară televizorul, propteşte gardul care stă să cadă, îşi leagă cîinele scăpat
240
din lanţ, îndreaptă acoperişul casei ce se prăvale, se scobeşte în dinţi sau în nas cînd are acolo vreo bubă care-l necăjeşte - în sfîrşit, orice i s-ar întîmplă, primul lucru pe care românul aleargă să pună mîna este salvatoarea bucăţică de sîrmă. Neamţul, deşi nu-i nici el prost, lasă maşina oprită în drum şi pleacă să caute piesa bună pe care s-o pună în locul celei defecte, fără să se gîndească o clipă că piesa aceea nici n-ar fi necesară dacă ar avea la îndemînă o bucăţică de sîrmă. Românul însă îndată pricepe şi începe a scormoni de jur-împrejur, printre crăpăturile gardului sau prin şanţ, doar-doar o găsi vreun căpeţel de sîrmă pe care s-o îndoaie în fel şi chip ca s-o pună în locul celei defecte. Pînă să vină neamţul cu piesa, românul, cu sîrma lui, a şi pornit maşina. E drept că, de obicei, nu merge decît puţin timp, după care trebuie să oprească iar pentru a înlocui bucăţica de sîrmă veche cu o bucăţică de sîrmă nouă. între timp, maşina neamţului a fost reparată cum se cuvine, şi acela îşi vede de treabă. Maşina românului s-a umplut între timp de bucăţele de sîrmă pe la toate încheieturile, e un mic morman de sîrme îndoite, dar minunea e că totuşi merge ! Nu ca a neamţului, dar oricum, mai face cîţiva metri. Mai şi stă din cînd în cînd, nu-i vorbă, pînă găseşte şoferul român prin şanţ sau prin crăpăturile gardului căpeţelul de sîrmă pe care îl caută cu îndîrjire şi înjurînd de mama focului De fapt, mai mult stă decît merge, sau mai degrabă merge ca şi cum ar sta, dar, în definitiv, fraţilor, ce pretenţii putem avea de la cîteva mici bucăţi se sîrmă puse cap la cap ?
Unii se laudă cu căruţele lor, alţii cu caii lor, iar noi ne lăudăm cu numele Domnului Dumnezeului nostru.
Povestea celui căruia nu-i plăcea Vivaldie
(Pildă atribuită lui Simion, pe care doamna Pelaghia i-a povestit-o doamnei Olga, ştiind că prietena dumneaei, doamna Evlampia, iubeşte muzica simfonică.) Astăzi vă voi spune o poveste tristă. Vă voi spune, dragii mei, trista poveste a celui căruia nu-i plăcea deloc Vivaldie. Spu-
241
nea asta mai ales colegilor săi, cărora le plăcea Vivaldie. Ei ziceau : « Treaba ta, dar să ştii că nouă ne place Vivaldie.»—«Treaba voastră, răspundea el, dar mie nu-mi place deloc Vivaldie.» — « Fiecare cu părerea lui, ziceau ei.»—«într-adevăr, fiecare cu părerea lui, zicea şi el.» Şi, într-adevăr, fiecare rămînea la părerea lui.
Acuma trebuie să mai ştiţi că omul nostru avea şi un şef. Şi mai trebuie să ştiţi că şefului său îi plăcea, de asemenea, Vivaldie. Şi-i plăcea nu aşa sau aşa, ci la nebunie, îl considera cel mai mare compozitor al tuturor timpurilor şi nu înţelegea nici în ruptul capului cum de pot exista oameni cărora să nu le placă Vivaldie şi de ce mai fac ei umbră pămîntului degeaba. Şeful a aflat că aproape tuturor subordonaţilor săi le plăcea, de asemenea, muzica lui Vivaldie, Anotimpurile şi altele de felul ăsta. Totuşi, exista printre ei şi unul căruia nu-i plăcea deloc. Şeful era un om foarte civilizat, aprecia şi respecta opinia fiecăruia. Nu i-ar fi trecut nici o secundă prin minte să se răzbune pe cineva doar pentru simplul motiv că nu-i plăcea Vivaldie, deşi o asemenea posibilitate l-ar fi mirat peste măsură.
într-o zi s-a organizat o mică petrecere între colegi şi l-au chemat şi pe şef. Ştiţi cum se întîmplă în astfel de ocazii. Zicem că invităm şi noi şeful la o cafea. Unul aduce sandvişuri, unul vine cu fursecurile, altul are nu ştiu de unde nişte măsline, apare şi o sticlă de coniac şi, uite-aşa, nu mai lipseşte decît un pic de muzică... Ba nu lipseşte nici asta ! Un coleg s-a gîndit din vreme şi a adus casetofonul. L-a uitat, nu ştiu cum, în geantă ! Ei, asta a fost de fapt o glumă... Şeful, deşi altminteri un om foarte corect şi foarte exigent, ştia de glumă, înţelegea micile slăbiciuni omeneşti şi nu se dădea în lături de la un păhărel împreună cu subordonaţii. Aceste ocazii îi ofereau prilejul să-i cunoască mai bine şi, pe de altă parte, să devină mai popular printre ei. Nu ştiu cum se face că unul a pus tocmai o casetă cu Vivaldie. Toţi au amuţit instantaneu la auzul primelor acorduri, într-o poziţie de trăire muzicală profundă şi de admiraţie fără margini. Numai omul nostru, cel căruia nu-i plăcea Vivaldie, a strîmbat din nas.«Ce-i cu scîrţîiala
242
asta ? Puneţi, domnule, o muzică mai veselă, de petrecere!» N-avea dreptate, n-avea deloc, iar colegii au încercat să-l lămurească. Vivaldie e unul din marii compozitori preclasici, cum de n-a auzit de el ? Anotimpurile sale sînt o capodoperă... « Ba am auzit, că toată ziua îl dau ăştia la radio, dar tocmai fiindcă am auzit prea des nu-mi place», răspunse el mai mult ca să le facă în ciudă. Vorbea vrute şi nevrute fără să observe că, între timp, şeful roşise puternic, din cauza unor emoţii intense pe care nu dorea să le exteriorizeze. «Aşadar, dumitale nu-ţi place deloc Vivaldie ? »întrebă şeful într-o doară, ca şi cum ar fi vorbit despre starea vremii.« Dacă e să fiu sincer, scîrţîiala lui mă cam plictiseşte. Toţi cei care vor să se dea melomani ascultă marmelada asta cu Anotimpurile fără să bage de seamă că, din punct de vedere armonic, e cam sărăcuţă... « Mă rog, acesta este punctul dumitale de vedere», a admis şeful politicos şi asta a fost tot. Altceva n-au mai vorbit despre muzică nici în ziua aceea şi nici altădată, pînă într-un tîrziu, cum se va vedea.
Cîteva zile mai tîrziu, cel căruia nu-i plăcea Vivaldie a fost sancţionat pe bună dreptate, fiindcă nu predase la timp o lucrare. Cîteva săptămîni mai tîrziu, cînd s-a ivit ocazia unor disponibilizări de personal, cel căruia nu-i plăcea Vivaldie a fost primul trecut pe listă. A intrat în şomaj şi, în următoarele o sută optzeci de zile, oricît a încercat să-şi găsească de lucru în altă parte, n-a reuşit : mereu intervenea ceva în ultima clipă şi era din nou amînat. A ieşit din perioada de şomaj plătit. Soţia l-a părăsit, fiindcă nu mai avea cu ce s-o întreţină. Prietenii, de asemenea, au început să-l ocolească, fiindcă le purta ghinion. Pentru că nu şi-a plătit la timp factura, i s-a tăiat curentul electric. La fel a păţit şi cu telefonul. în scurt timp a ajuns să mă-nînce la cantina săracilor. Purta nişte zdrenţe ca vai de capul lui şi dormea pe unde apuca, fiindcă din casă îl dăduseră afară -nu-şi plătise întreţinerea. Toate îi mergeau de-a-ndoaselea, iar omul nostru ajunsese în pragul sinuciderii. îl căuta mereu pe fostul şef pentru a-i cere ajutorul, dar nu reuşea să ajungă la
243
el. Secretara îl ducea cu vorba, spunîndu-i ba că era plecat într-o delegaţie, ba că avea pe^cineva în birou, ba că era ocupat cu probleme de serviciu... în sfîrşit, după îndelungi insistenţe, obţinu să fie primit de şef. De fapt, şeful său avansase între timp, era tot şef, dar mai mare. Arăta proaspăt, binedispus, avea obrazul plin şi roz, purta un costum nou, care îi venea perfect. în contradicţie cu el, cel căruia nu-i plăcea Vivaldie era în zdrenţe, avea obrajii pămîntii, supţi şi privirea pierdută a omului obosit de atîta disperare.
După ce îl privi îndelung, fără să scoată un cuvînt, şeful se ridică de la birou, dădu ocol scaunului pe care stătea vizitatorul său, apoi se opri în faţa acestuia şi zîmbi mulţumit.
- Ei, cum e, acum îţi place Vivaldie ?
(Doamna Eviampia îi atrase atenţia doamnei Alis asupra amănuntului că numele corect al compozitorului este Vivaldi, nu Vivaldie.
— Vai, doamna Eviampia, dar ce, credeţi că eu nu ştiam ? răspunse doamna Alis, destul de afectată de observaţia prietenei sale. N-am făcut decît să vă reproduc ce a spus Simion, iar ca să vă convingeţi că nu mint. n-aveţi decît s-o întrebaţi pe fiica mea !
Cele două prietene au fost puţin supărate cîteva zile, dar după aceea s-au împăcat.)
Lăptarul şi brutarul
(Domnul Vasile a visat într-o noapte că era Emil Constantinescu şi a încercat cu acest prilej să rezolve problema corupţiei. La rîndul său, Simion le-a spus celor prezenţi pilda cu un lăptar şi un brutar.) Potrivit propriilor afirmaţii, într-o noapte, domnul Vasile a visat că era Emil Constantinescu. Tocmai fusese ales preşedintele României, se instalase în Palatul Cotroceni şi se simţea foarte bine, cu atît mai mult cu cît parlamentarii îi delegaseră de bunăvoie toate atribuţiile, ei mulţumindu-se doar să-şi pri-
244
mească la timp salariui şi diurna, să-şi păstreze autoturismele şi celularele, şi să fie incluşi în cît mai multe delegaţii care se deplasează în străinătate. Fireşte că, în această situaţie, putea emite orice legi şi decrete ar fi dorit, putea numi şi revoca întregul guvern şi pe primul-ministru, avea sub control toate instituţiile statului, presa era de partea sa, mai de voie, mai de nevoie, sindicatele redevenirâ cureaua de transmisie a deciziilor prezidenţiale... De fapt, domnul Vasile devenise mai mult decît Emil Constantinescu, aşa cum îl ştim cu toţii de la televizor şi din ziare, era un fel de Nicolae Ceauşescu, dar mult mai deştept şi animat de o mare iubire faţă de poporul român, căruia dorea să-i facă numai bine, în aşa fel încît să aibă tot ce-i trebuie şi să ajungă cît mai repede din urmă popoarele civilizate ale Europei.
— Dacă ar fi să mă compar, aprecie dumnealui, eram Despotul Luminat pe care poporul român, în frunte cu Corneliu Vădim Tudor, îl tot visează de vreo şapte ani încoace, mai precis din ziua aceea de Crăciun cînd celălalt despot a fost împuşcat. Ei, şi în această situaţie, ce credeţi că mi-a dat prin cap ? M-am gîndit să încep cu lupta împotriva corupţiei. Trebuia să fiu sigur că nu se mai fură în ţara asta.
— Românul nostru are o vorbă :«Şi furatu-i tot o muncă », comentă de partea cealaltă Simion. Şi cum ai procedat ?
— Am început cu Poliţia. Mi-am pus ca ministru de Interne un om cu mînă de fier... priceput, loial şi cinstit, incoruptibil.
— Te-ai gîndit bine. Aşa ar fi făcut şi Emil în locul tău.
— Dar după o vreme am constatat că nu se schimbase nimic. Poliţia era la fel de bleaga, se fura la fel de mult, ba unii dintre poliţişti începuseră să-şi construiască vile cu banii strînşi din amenzi. îl chem la mine pe ministrul de Interne, îl muştru-luiesc, îi cer socoteală. El ridică din umeri, dă vina pe subordonaţii săi, care nu au acţionat conform ordinelor primite, au intrat în complicitate şi cu Fane Spoitoru, şi cu Gigi Kent, au primit mită, au îngropat dosare...
245
Aici fu întrerupt de domnul Toma, care aduse la cunoştinţa celor prezenţi că la BBC fusese difuzat, cu cîteva săptămîni în urmă, un documentar foarte instructiv despre cazurile de corupţie.
— Şi totuşi, Fane a plecat în Canada ! se miră tot dumnealui.
— Ştiam asta ! anunţă domnul Vasile. De aceea am şi luat măsuri. Hotărît să smulg răul din rădăcină, îl schimbai din funcţie pe ministrul de Interne, pusei pe altul în locul lui, dar după puţin timp istoria se repetă. La fel şi la Justiţie, unde îmi pusesem un om de mare încredere, fost coleg de liceu. La Ministerul Comerţului ginere-meu făcea în continuare afaceri cu licenţele de import, mai ceva ca pe vremea lui lliescu. La Finanţe se aranjau mai departe mişmaşuri pentru scutirea de impozite sub oblăduirea unui nepot în care avusesem toată încrederea. Toţi dădeau şi primeau comisioane. Ziarele scriau zilnic despre procurori corupţi, miniştri corupţi, judecători corupţi, parlamentari corupţi, ambasadori corupţi, directori corupţi, vameşi corupţi, bancheri corupţi - degeaba. Ce era de făcut ?
— Măi să fie ! încurcată treabă ! N-ai încercat să schimbi guvernul?
— Ba l-am şi schimbat de cîteva ori, dar scandalurile de corupţie reîncepeau. Schimbai procurorul general cu alt procuror general, dosarele corupţilor rămaseră tot îngropate. Băgai la închisoare pe cei prinşi cu mîţa în sac - degeaba, după o vreme aflam că sînt liberi pe caz de boală. Pînă dimineaţă, cînd a sunat ceasul, i-am făcut miniştri pe cel puţin jumătate din cei douăzeci şi două de milioane de cetăţeni români, încercînd să nimeresc măcar unul în care aş fi putut avea încredere, şi, ca să fiu sincer, nu-mi amintesc să fi găsit vreunul.
— Povestea asta îmi aduce aminte de o alta, oarecum asemănătoare, zise Simion. O ştiu de la un preot. Se prea poate ca şi el s-o fi citit pe undeva, aşa că, dacă o ştiaţi, să mă iertaţi că v-o mai spun şi eu o dată. Cică trăiau odinioară buni prieteni un lăptar şi un brutar. Fiind ei aşa de buni prieteni şi avînd deplină încredere unul în altul, se înţeleseră ca brutarul să-i dea în fiecare
246
zi o pîine de jumătate de kilogram lăptarului, iar acesta să-i dea la rîndul său brutarului, o dată pe săptămînă, un boţ de unt cîn-tărind tot jumătate de kilogram. Făceau un fel de barter, dacă ştiţi ce înseamnă cuvîntul ăsta, şi erau amîndoi cît se poate de mulţumiţi. Se înţelegeau atît de bine şi aveau atît de mare încredere unul în altul, încît, după o vreme, brutarul nici nu mai cîntărea untul primit de la lăptar, socotind că nu se cuvine să pună la îndoială buna credinţă a unui prieten, după cum nici lăptarul nu se îndoia de buna credinţă a brutarului. Dar satana, invidios pe prietenia şi buna lor înţelegere, făcu în aşa fel încît, după o vreme, văzînd că boţul de unt e din ce în ce mai mic, bunul brutar începu să intre la bănuieli. Azi aşa, mîine aşa... într-o zi, brutarul îşi calcă pe inimă şi hotărî să cîntărească boţul de unt primit de la lăptar. Cînd colo, ce să vezi ? Boţul de unt cîntărea mult sub jumătate de kilogram. Aşadar, lăptarul, bunul său prieten şi omul în care avusese deplină încredere, îl înşela de mai multă vreme, profitînd tocmai de încrederea lui, căci nu-i cîn-tărise niciodată untul!
Prietenia celor doi se strică şi, cum se mai întîmplă în asemenea situaţii, ajunseră la judecată. Judecătorul, primind pricina, îl chemă pe lăptar şi îl întrebă pentru ce îşi înşelase prietenul. Dar lăptarul, în loc să-şi recunoască vina, se arătă el însuşi supărat: « Luminate judecător, eu nu l-am înşelat la cîntar pe acest om, care mi-a fost prieten de încredere, şi nici nu m-am gîndit să fac un asemenea lucru, ci îi dădeam de fiecare dată boţul de unt aşa cum ne fusese înţelegerea de la bun început. Numai că, neavînd în casă greutăţi potrivite, puneam pe un taler al cîntarului boţul de unt, iar pe celălalt taler puneam pîinea primită de la bunul meu prieten în fiecare zi şi despre care ştiam sigur că are o jumătate de kilogram. Cum m-aş fi putut eu îndoi de faptul că pîinea cîn-tăreşte taman jumătate de kilogram, de vreme ce brutarul era cel mai bun prieten al meu şi aveam deplină încredere în el ? »
Cel ce a sădit urechea oare nu aude ? Cel ce a zidit ochiul oare nu priveşte ? Cel ce pedepseşte neamurile oare nu va certa ?
247
Cel ce învaţă pe om cunoştinţa, Domnul, cunoaşte gîndurlle oamenilor, că sînt deşarte.
Va veni lisus în România ?
(Unde Simion profeţeşte că Ion lliescu va cîştiga alegerile din anul 2000. Despre această profeţie a lui Simion au scris la vremea respectivă ziarul Deşteptarea, din Bacău, şi apoi, mai pe larg, revista Aurora din Oradea.) Poate vă mai amintiţi, dragi vecini, că în dimineaţa zilei de 21 decembrie 1989 - asta era într-o joi - un curcubeu imens, atît de clar că îţi venea să zici că-i din carne, a luminat preţ de cîteva minute partea de vest a Bacăului. Un curcubeu cît tot cerul, ale cărui culori uimitor de vii se proiectau pe fondul întunecat al văii Trebeşului într-un contrast izbitor, nefiresc, cum nefirească era chiar apariţia curcubeului în plină iarnă, la sfîrşit de decembrie. Cei care au văzut atunci acel arc grandios deschizîndu-se deasupra oraşului şi vor fi făcut legătura cu evenimentele din zilele următoare mă vor crede dacă le spun că în ziua aceea lisus Hristos s-a pogorît pe pămînt la noi, aici, în România.
Da, dragii mei, a fost! A stat cîteva zile şi a plecat tocmai în ajunul Crăciunului.
în zilele cît lisus a fost la noi s-au petrecut tot felul de minuni, parte din ele consemnate şi în ziare sau anunţate la televizor. De altfel, una dintre ele s-a produs cu ziarele însele şi cu televiziunea, care cu o zi înainte de Evenimente îl ridicau în slăvi pe Ceauşescu iar despre dumnezeu nu suflau un cuvinţel, pentru ca o zi după aceea să-l ridice în slăvi pe Dumnezeu iar pentru ceauşescu să aibă numai vorbe de ocară. Vreţi şi alte exemple ? Oameni care nu se cunoşteau se îmbrăţişau de bucurie pe stradă ; duşmani de o viaţă se pupau şi plîngeau unul pe grumazul altuia, magazinele alimentare, pînă atunci goale, s-au umplut ca prin minune cu salam şi alte bunătăţuri etc., etc. Dar poate că miracolul cel mai însemnat a fost altul: indivizi care ani de-a rîndul declaraseră că nu există Dumnezeu s-au apucat dintr-o dată să-şi
248
facă cruce şi să strige numele Lui. Aceşti indivizi erau numiţi de popor«nomenclaturişti». Să nu-mi spuneţi că şi convertirea spontană la creştinism a zeci şi sute de mii de oameni este un fenomen natural care poate fi explicat cu argumente aşa-zis ştiinţifice, teoria relativităţii, OZN-uri sau mai ştiu eu ce! Adică puteţi spune ce vreţi, pentru că acum e democraţie, libertatea cuvîntului (poftim, încă un miracol!), dar daţi-mi voie ca eu să fiu de altă părere, şi anume cea expusă mai sus. Toate aceste miracole au fost posibile numai datorită prezenţei smerite a iui lisus printre noi. Nu mă întrebaţi cine L-a văzut, cine a stat de vorbă cu El, cine i-a pipăit rănile, că nu ştiu. Poate chiar unii din cei prezenţi aici au stat de vorbă cu El şi nu L-au cunoscut. Poate la uşa noastră a bătut şi nu i-am deschis, socotind că-i vreun cerşetor...
Dar, ca toate minunile care li se întîmplă românilor, şi aceasta a ţinut numai trei zile. în a patra zi, văzînd că lucrurile merg spre bine şi poporul e mulţumit că are salam din belşug şi portocale, lisus s-a retras în ceruri, lăsînd la conducerea treburilor de pe pămînt pe Ion lliescu, în fruntea Frontului Salvării Naţionale. Iar lliescu şi băieţii lui din FSN au făcut şi ei ce s-au priceput. Nenorocirea e că nu s-au priceput să facă mare lucru, în afară de a-i dărui poporului din toată inima scrierea cu î din a.
Ce a urmat, ştim cu toţii. Pe scurt, lucrurile merg cît se poate de prost. Nici Petre Roman, nici Stolojan, nici Văcăroiu, nici ceilalţi n-au reuşit să dreagă economia moştenită de la Ceauşescu, care economie se tot prăvale fără să-i fi dat cineva de leac. Nivelul de trai a tot scăzut, preţurile cresc întruna, şomajul e în floare, minerii lui Cozma s-au tot agitat, cerînd zece mii de dolari de căciulă, ca să se liniştească... şi aşa mai departe. încît se impune cu necesitate o nouă intervenţie din ceruri - solicitată, de altfel, de majoritatea populaţiei. Tot mai mulţi sînt cei care afirmă că, în situaţia actuală atît de încîlcită, numai Dumnezeau ar mai putea face ceva. Dar ce anume, nimeni nu spune cu precizie, se emit doar păreri. Unii spun că Dumnezeu ar trebui să scadă preţurile, cum erau pe vremea lui Ceauşescu. Alţii zic că de vină e corupţia. Mulţi ar
249
dori să li se asigure locurile de muncă pe viaţă şi nişte salarii îndestulătoare, iar săptămîna de lucru să fie de numai două-trei zile, ca să aibă timp să-şi lucreze pămîntul de la ţară sau să-şi deschidă vreo firmă privată. Mai sînt cîţiva care ar vrea să cîştige la Caritas şi întreabă de ce a fost desfiinţat. Oamenii de afaceri solicită credite fără dobîndă şi anularea tuturor impozitelor. Chiar şi Preşedintele ăsta nou ar avea două mici cereri: să ne primească în NATO şi să nu-l mai bată securiştii.
Vedeţi deci că lucrurile sînt cît se poate de complicate. De aceea Domnul lisus Hristos, în deplină concordanţă cu prevederile Sfintei Scripturi, a hotărît ca în anul 2000, cu puţin înainte de alegeri, să vină din nou în România pentru a demonstra lumii întregi că ACESTA e poporul său favorit. Să nu uităm că poporul român i-a dat lumii pe Burebista, Ştefan cel Mare, Mihai Eminescu şi alte mari personalităţi. în schimb, ce a primit ? Mai nimic ! Trăieşte ca vai de capul lui, deşi e foarte inteligent şi talentat. Aici, în spaţiul carpato-danubiano-pontic, a avut de înfruntat de-a lungul veacurilor ba pe tătari, ba pe turci, ba pe ruşi, ba pe nemţi... Pe toţi i-a învins, şi totuşi, poftim, astăzi poporul român moare de foame, în vreme ce nemţii au de toate. Nu mi se pare corect. Nu-i echitabil!
De aceea trebuie să vină lisus şi să facă dreptate. Să se pogoare din înaltul cerului pe nesimţite - ca un fur să vină. Şi se va sălăşlui printre noi, izbăvindu-ne de toate nevoile şi fe-ricindu-ne cu toate fericirile făgăduite în Biblie pentru tot restul istoriei. Căci flămînzi am fost şi ne vom îndestula, plîns-am secole la rînd şi ne vom bucura, prigoniţi de toţi am fost şi ne vom ridica peste tot vrăjmaşul... Am fost şi cam săraci cu duhul, dar asta nu-i bine să recunoaştem. O, Doamne, Făcătorul tuturor, cel tare şi drept şi milostiv, care unul eşti împăratul împăraţilor, bun şi dătător de toate bunătăţile, Atotţiitorule veşnic, adună risipirea noastră, izgoneşte de la noi şi pedepseşte pe cei ce ne asupresc şi ne hulesc cu mîndrie. Vino degrabă, Doamne, şi ne scoate din întinăciunea în care noi singuri şi de bunăvoie am intrat, scapă-ne
250
de patimile în care de bunăvoie ne-am împleticit, învredniceş-te-ne pe noi de bunătatea Ta cea nesfjrşită şi nu ne lăsa în ghearele protivnicului, ci ne miluieşte după mare mila Ta şi ne învaţă pe noi îndreptările Tale, căci fără de Tine înstrăinaţi sîntem de tot binele şi rătăciţi în cele ale întunericului umblăm, zicîndu-i lumină... Aşa să fie !
Concret, trebuie puse în aplicare măsuri urgente şi eficiente pentru rezolvarea următoarelor probleme: unu - accelerarea reformei, privatizarea în ritm rapid a marilor coloşi industriali care produc în pierdere ; doi - menţinerea sub control a inflaţiei, reducerea deficitului bugetar; trei - măsuri de protecţie socială, diminuarea şomajului, reconversia forţei de muncă disponibilizate şi să mai terminăm odată cu minerii ăştia, că toată lumea s-a săturat de ei; patru - echilibrarea balanţei comerţului exterior, obţinerea de noi împrumuturi de la FMI, atragerea investitorilor străini; cinci -intrarea în NATO şi în Uniunea Europeană, dar fără să ne mai oblige să facă homosexualii cum vor ei.
în acest sens, e posibil ca o singură şi simplă intervenţie a lui Dumnezeu să nu fie suficientă, avînd în vedere multitudinea şi complexitatea problemelor ce trebuie rezolvate, şi s-ar putea dovedi imperios necesară o lucrare de durată, ceea ce va impune rămînerea Lui printre noi cîţiva ani, pînă la lichidarea crizei economice, încheierea cu succes a reformei, depăşirea perioadei de tranziţie şi ajungerea din urmă a ţărilor occidentale avansate. Fiindcă, dacă El vine numai două-trei zile şi pleacă, ne pomenim că iar cîştigă alegerile PDSR-ul şi ne duce ţara de rîpă. De aceea cîţiva români cucernici, animaţi de cele mai înalte sentimente patriotice, îl vor ruga pe lisus să accepte, măcar pentru o perioadă de patru ani, funcţia de Preşedinte al României. Din funcţia cea mai înaltă în stat, vor spune ei, vei putea, Doamne, să împaci partidele, să alungi dezbinarea şi zavistia dintre români şi să îndrumi viaţa socială, economică şi politică pe făgaşul cel întru totul luminat, fericit şi just al vrerii Tale, astfel scăpîndu-ne pentru totdeauna de povara nevoilor şi necazurilor. Iar lisus, ascultînd fierbintea
25/
lor rugăminte, în marea Lui milă şi bunătate şi îndurare, se va smeri acceptînd îndrăzneaţă propunere.
Dar ştiţi voi oare, dragii mei, că Domnul le-a dat oamenilor, de la întemeierea lumii, voinţă liberă ? El n-a vrut să silească omul spre bine, ci i-a dat înalta demnitate de a-şi alege singur binele care i se potriveşte. De aceea Domnul, care nu vrea să fie iubit sau ales cu forţa, ci vrea ca omul singur să alerge la El şi să-L aleagă dintre mulţimea de idoli şi falşi zei, va cere ca înainte de toate să fie consultată voinţa oamenilor, punîndu-se această dorinţă a lor la încercare prin vot, după cum prevede, de altfel, şi legea supremă a ţării, Constituţia. Căci numai aşa nu vor mai fi cîrtitori şi va putea începe apoi lucrarea Sa împreună cu oamenii, pentru salvarea României.
Ei, dragii mei, aici apar o serie de probleme. Pentru că, vedeţi, democraţia e cu totul altceva decît te-ai aştepta de la ea, şi mai are şi alte neajunsuri. Dacă vă imaginaţi că alegerea lui lisus Hristos în funcţia de preşedinte al României va fi o simplă formalitate, daţi-mi voie să vă spun că nu vă pricepeţi deloc la politică. Politica are regulile ei, ce nu trebuie cîtuşi de puţin subestimate. în primul rînd, să nu pierdem din vedere că lisus nu va fi singurul candidat, căci fiecare partid îşi va desemna candidatul propriu, ca să nu mai vorbim de puzderia de candidaţi independenţi ce-şi fac de fiecare dată apariţia în astfel de ocazii. Vă convine sau nu, dar numai aşa se poate vorbi de alegeri democratice, care exprimă cu adevărat voinţa populară, la gîndiţi-vă că ar auzi cei de la Consiliul Europei că în România a fost un candidat unic, fie el chiar şi lisus ! Păi ce facem, ne întoarcem la dictatură ? Nu ne-ar mai primi ei acolo în veci!
lisus va candida probabil pe lista independenţilor, nesusţinut de nici o grupare politică, alături de Mudava sau Nicolae Cerveni, sau mai ştiu eu ce alt pensionar căruia i se va năzări să se vadă la televizor. Şi atunci se pune problema : de unde va lua banii necesari pentru campania electorală ? Pentru că poporul trebuie să-şi exprime voinţa sa liberă nu doar în mod liber, demo-
252
cratic, ci şi în deplină cunoştinţă de cauză, ceea ce presupune şi pentru lisus, ca pentru orice alt candidat, organizarea unei campanii electorale.
Pînă în I 989, românii nu prea ştiau ce înseamnă o campanie electorală, în schimb, ştiau că atunci cînd se aduce salam şi telemea la Alimentara, trebuie să-l voteze pe Ceauşescu. Astăzi, lucrurile stau cu totul altfel. Cînd e vorba de alegeri, ne putem aştepta la orice. Ca să învingi, nu e suficient să fii cel mai bun, îţi trebuie fonduri, îţi trebuie director de campanie, fotografii mari cît gardul, în culori ţipătoare şi megafoane care să-i asurzească pe cei ce te ascultă, trebuie să colinzi ţara în lung şi în lat, să ţii discursuri, să faci cele mai nebuneşti promisiuni, să apari la televizor, să dai interviuri în ziare, în fine, o întreagă industrie de zgomot şi tămbălău. îl vedeţi voi oare pe lisus înconjurat de fete cu minijupă şi arătîndu-şi dantura la reporteri, ca Petre Roman, sau făcînd cruci şi mătănii cu nemiluita în faţa camerelor de luat vederi, ca dreptcredinciosul liber cugetător Ion lliescu ? Unde mai pui că, deşi are un pic de barbă, nu seamănă cîtuşi de puţin cu Alexandru loan Cuza, ca să-l concureze măcar pe Emil Constantinescu I El va umbla urmat doar de cîţiva ucenici, dintre care unul oricum va trece la PDSR cînd va înţelege că altfel nu are şanse să ajungă parlamentar, nişte oameni simpli, îmbrăcaţi modest, slabi, nebărbieriţi şi deloc fotogenici. Ce impresie credeţi că vor face cînd vor apărea la televizor ? Fie între două clipuri cu Madonna ca o fecioară, fie între două reclame de conserve pentru cîini. Uitaţi-vă numai cum arată preoţii, cu hainele lor lungi, cît de neîndemînatici sînt şi, îndrăznesc a zice, caraghioşi, cînd apar pe ecranul televizorului... Credeţi că lisus va arăta mai bine ? Un reporter şmecher, uns cu toate alifiile, îl va întreba, de" exemplu, care este poziţia Sa în problema universităţilor multi-culturale şi, în general, în problema minorităţilor, iar lisus va răspunde, aşa cum ştim, că trebuie să ne iubim duşmanul la fel cum îl iubim şi pe prieten, iar pe străin să-l îngrijim ca pe fratele nostru, lăsînd astfel impresia că ar ţine cu ungurii. în vreme ce
253
contracandidaţii săi ne vor promite lichidarea şomajului, salarii mai mari, locuri de muncă sigure, intrarea în NATO şi aşa mai departe, lisus ne va spune că cea mai mare avuţie a omului este dragostea de oameni. în aceste condiţii, să nu ne mire dacă şi cei care iniţial L-ar fi votat vor începe să manifeste anumite reţineri. Şi de unde, la începutul campaniei electorale, lisus era creditat cu cele mai mari şanse, treptat sondajele de opinie vor consemna o scădere dramatică a popularităţii Sale. Vor apărea tot mai multe semne de îndoială în legătură cu oportunitatea alegerii Sale în funcţia de Preşedinte, mai ales după ce un obscur ziar din provincie îi va avertiza pe cititori că unul dintre ucenicii Săi, pe cînd era vameş, a primit mită sau altfel de drepturi necuvenite... Dar ştirea bombă abia urmează şi va fi publicată într-un ziar de orientare social-democrată : de fapt, lisus nici nu există ! Sau, dacă există, nu^e Dumnezeu. Sau, dacă e Dumnezeu, nu a coborît din ceruri... în fine, ceva e neclar cu El. Imediat, celelalte ziare, atît de doritoare să-şi mărească tirajul, vor prelua şi vor titra cu litere de o şchioapă senzaţionala ştire. într-un interviu acordat televiziunii naţionale şi difuzat la o oră de maximă audienţă, un parlamentar din tabăra PDSR-ului va face următoarele aprecieri:
'—în legătură cu întrebarea dumneavoastră dacă lisus Hristos există cu adevărat sau nu, aş dori mai întîi să fac cîteva precizări. După cum probabil ştiţi, partidul nostru nu are nimic împotrivă ca El să existe. Eu personal m-âm botezat la biserică şi mi-am botezat şi copiii, îmi fac rugăciunea aproape zilnic şi cîteodată mai şi postesc. Deci sînt creştin. Dar, stimată doamnă, dacă îmi permiteţi, aş dori să-l întreb pe această cale pe lisus : Dumnealui este creştin ? Şi dacă da, este catolic sau ortodox ? Fiindcă mi se pare deosebit de important acest aspect. Acum să revenim la problema pe care aţi ridicat-o dumneavoastră şi care e, într-adevăr, foarte serioasă. Opinia mea este următoarea : Dumnezeu să stea acolo în ceruri şi să-şi vadă de treburile Sale, iar pe noi să ne lase să ne ocupăm de ale noastre. Nu putem admite intervenţia în trebu-
254
rile interne ale României din partea nici unei forţe străine, oricare ar fi ea ! De ce lisus a dorit neapărat să devină preşedintele României şi nu al Statelor Unite, bunăoară ? Nu vi se pare curios ? Păi să vă spun eu de ce : fiindcă a crezut că noi sîntem mai proşti ! Aici e vorba de o conjuraţie internaţională care urmăreşte federalizarea României! Deci să meargă Domnul lisus în altă ţară, în orice ţară vrea Dumnealui şi, dacă va fi ales acolo, îl vom alege şi noi.
Pînă la urmă, după ce toată lumea se va convinge că lisus există (căci îl vor putea pipăi) şi poate va accepta chiar şi că El e Dumnezeu întrupat şi coborît din ceruri, va persista totuşi impresia neplăcută că e ceva care nu e în regulă cu persoana Lui - biografia şi existenţa Lui au prea multe necunoscute, prea multe pete albe. Pe acest fond de vagă suspiciune cade ca un trăsnet atacul lansat într-o publicaţie patriotică şi naţională. Un atac murdar, calomnios, plin de invective şi lipsit de orice argumente, dar care - paradoxal, nu-i aşa ? - va avea un mare impact emoţional, astfel încît, săptămîni în şir după aceea, presa nu va mai publica aproape nimic altceva decît reacţii, luări de poziţie şi opinii relative la atacul respectiv. Ce-i va imputa lui lisus această publicaţie, cunoscută de altfel pentru relaţiile ei foarte bune cu Dumnezeu în trecut ? Mai întîi, faptul că este evreu (îl va numi pe faţă : JIDAN). Oare românii nu-s în stare să-şi aleagă un Preşedinte român ? Oare trebuie să vină iarăşi un JIDAN să ne conducă ţara ? Să fim din nou la cheremul forţelor oculte iudeo-masonice ? Asta merită poporul român după DOUĂ MII DE ANI DE CREŞTINISM ?
Dar are dreptate autorul articolului! Nu ştiu cum îl cheamă, fiindcă a semnat cu pseudonim. Dar chiar dacă mai exagerează cîte un pic şi foloseşte cuvinte cam tari, ceva dreptate oricum are, se bazează el pe ceva, de vreme ce are curajul să scrie ! Şi eu L-am rugat pe Dumnezeu de mai multe ori să-mi rezolve unele probleme, dar nu mi-a rezolvat nimic. Odată, cînd stăteam la coadă la butelii, m-am rugat să vină mai repede maşina cu butelii, patru ore m-am rugat, şi degeaba. Aş putea să-L întreb de ce. Dar n-o fac, mi-e de-ajuns că nu voi vota cu El.
255
Credeţi poate că CDR-ul va iua apărarea lui lisus? La început, da, ţărăniştii, ca partid democrat-creştin, vor schiţa oare-cari gesturi de susţinere, mai ales că, din cîte îşi vor da seama, lisus nu e cîtuşi de puţin agreat nici de pedeserişti, nici de aperiştii lui Meleşcanu, nici de socialiştii verdeţi. nici de social-democraţii lui Petre Roman. Dar pe măsură ce ziua alegerilor se va apropia şi întrucît CDR-ul va avea propriul său candidat la preşedinţie, se va distanţa treptat de lisus, rămî'nînd eventual să-i folosească voturile în turul al doilea.
— Da, Dumnezeu este bun să creadă poporul în El, pentru că poporul trebuie să creadă în ceva, ca să nu se gîndească la alte prostii, să aibă o ocupaţie, să nu facă greve, va declara cu toată luciditatea un avocat sîsîit. Dar... - aici urmează o întorsătură tipic liberală - înţeleg că programul Său este cuprins în Sfînta Evanghelie. Să mă ierte Dumnezeu, dar cu multe puncte din acest program nu pot fi de acord. De exemplu, acest program, în afara faptului că manifestă o indulgenţă nepermisă faţă de vechea nomenclatură, pledează deschis pentru proprietatea comună asupra mijloacelor de producţie. Ce facem, ne întoarcem la comunism ?
Pentru a respecta adevărul pînă la capăt, să recunoaştem că lisus va avea totuşi cîţiva susţinători, dar foarte puţini, în jur de şaptezeci. Aceştia vor colinda prin ţară încercînd să ne determine să-L alegem pe El. Dar, în loc să promită locuri de muncă,, apă caldă şi mîncare mai multă, ei se vor limita să ne îndemne la buna înţelegere între oameni, blîndeţe şi multă răbdare, vor zice să ne ferim de uneltirile celui viclean, să fugim de ispite şi de poftele trupeşti, înrobitoare. Neavînd staţii de amplificare, nici megafoane, nici afişe multicolore şi nici celelalte mijloace logistice strict necesare unei campanii electorale eficiente, vor propovădui toate acestea prin autogări, pe la cozi, prin trenurile de navetişti sau prin spitale - şi cine ştie cîţi vor avea urechi de auzit ca să-i audă...
Aşa că alegerile prezidenţiale din anul 2000 le va cîştiga tot Ion lliescu. Sau, poate, altcineva. Oricine în afară de lisus.
256
Cum îl iubeşte Dumnezeu pe poporul Său ales
(Această pildă a spus-o Simion într-o seară cînd unii începuseră a cîrti că de două săptămîni nu se mai dă apă caldă şi că ar trebui ca domnul lon-şeful-de-scară să meargă la asociaţia de locatari pentru a face reclamaţie.) Multe fapte minunate petrecute în vechime sînt trecute în Sfînta Scriptură, dar încă şi mai multe au rămas nescrise, iar cea despre care vă voi vorbi este dintre acestea din urmă. Ascultaţi, luaţi seama şi străduiţi-vă să înţelegeţi ce vă voi spune, ca să nu-mi răcesc gura de pomană !
Era secetă mare în Israel. Şi au venit israeliţii la prorocul, omul cel mai înţelept, cel mai curat şi mai sfînt dintre ei, pe care îl iubea Domnul, şi i-au spus: «Roagă-te Dumnezeului pentru noi, păcătoşii, să ne ierte păcatele şi să ne dea ploaie, căci iată, nu mai avem pîine, mor vitele pe cîmp şi ni se usucă femeile şi copiii de sete în umbra fierbinte a corturilor. Iarba toată s-a uscat şi spicele-s fără boabe, roadă cîmpului e pîrjolită, roagă-te degrabă, dacă eşti cu adevărat sfînt şi bineplăcut Lui, ca Dumnezeu să-ţi asculte rugăciunea !» Şi a postit prorocul şi s-a rugat zi şi noapte Dumnezeului care-l iubea.
Dar i-a răspuns Domnul:« Nu te mai ruga degeaba, scoală-te din ţărînă şi spală obrazul tău şi te veseleşte, căci tu nu ai trebuinţă de cele ce îmi ceri, fiindcă te-ai hrănit toată viaţa cu scoarţă uscată de copac şi rădăcini culese din umbra pădurii şi ai băut numai apă amară din mlaştini, nu-ţi trebuie ploaie ca să Mă iubeşti, iar lor nu le voi da, fiindcă trăiesc în desfrînare, înşală şi fură, iau pîinea de la gura văduvei şi a orfanului - poporul acesta are mîinile pătate de sînge nevinovat, nevrednic este de iubirea Mea. Dacă ar crede cu adevărat în Mine, nu le-ar mai trebui nici ploaie, roadele cîmpului, cîte sînt, i-ar îndestula şi în vreme de secetă, s-ar mulţumi cu iarba uscată şi scoarţă de copaci, ar mînca gîndaci şi viermi şi tîrîtoare - dacă M-ar iubi, le-ar ţine şi pietrele de foame. Nu este om drept în Israel.»
257
S-a întors deci prorocul la poporul care-1 aştepta cu buzele crăpate de sete şi i-a vorbit zicîndu-i:« Domnul s-a mîniat din pricina fărădelegilor voastre, pocăiţi-vă !» Şi a strigat poporul cu glas mare :«Vai nouă că l-am mîniat pe Dumnezeul lui Israel! » S-au îmbrăcat atunci mulţi în pînză de sac, şi-au pus cenuşă în cap, căzînd cu faţa în ţărînă, postind şi rugîndu-se pentru ploaie, dar ploaia tot nu venea. Degeaba se rugau, degeaba făceau procesiuni, degeaba ieşeau preoţii templului cu icoana Maicii Domnului şi făceau slujbă în cîmp.
S-au dus deci iar la prorocul şi i-au zis : «lată, noi ne-am pocăit şi am căzut cu faţa în ţărînă înaintea lui Dumnezeu, ne-am curăţit împreună cu toată casa lui Israel şi am postit ca şi tine, am făcut jertfă de animale pentru iertarea păcatelor, acum trăim cuviincios, de ce nu ne dă El ploaie nici acum?» Iar prorocul, întrebîndu-l iarăşi pe Dumnezeu, s-a întors cu acest răspuns: « Domnul mi-a spus că acum e mulţumit de voi, dar la ce vă mai trebuie ploaie, dacă trăiţi cu puţin ? Oare nu ştiţi că voinţa lui Dumnezeu nu se împiedică de dorinţele mărunte ale oamenilor ? Bucuraţi-vă şi lăudaţi-L pe El, căci voinţa lui e Binele. Au nu cumva v-aţi pocăit şi aţi postit cu vicleşug, doar pentru ca să vă dea ploaie, socotind ca după aceea să începeţi iar a vă desfrîna ? Obişnuiţi-vă a trăi cu puţină hrană şi puţină apă, şi atunci seceta nu va mai fi rea pentru voi, ci numai pentru duşmanii voştri cei lacomi de mîncare şi băutură. Aşa, neamul vostru va fi mai tare decît celelalte şi nu va pieri.»
Dar ei nu au crezut, ci au strigat din toţi rărunchii:« Ploaie cît cuprinde, pînă în marginile pămîntului să ne dea, dacă e cu adevărat Dumnezeul cel viu, altfel vom pieri, căci ploaia este bună şi seceta e rea !» Şi aşa a venit, dragii mei, Potopul, la strigătele oamenilor către Domnul - vrînd ei, adică, să despartă pentru totdeauna binele de rău. Căci, pare-mi-se, pe prorocul acela îl chema Noe. Bine eşti cuvîntat, Doamne, învaţă-ne pe noi îndreptările Tale.
(Unii mai deştepţi, printre care domnul Artemie, de la şapte, au făcut observaţia, de altfel justă, că dacă întîmplarea aceasta
258
s-a petrecut înainte de Noe, atunci încă nu era pe lume poporul lui Israel, care a apărut din Isaac, fiul lui Avraam, şi nici icoana Maicii Domnului nu putea fi scoasă din templu, fiindcă era înainte de Hristos şi pe atunci nu existau icoane. Simion însă le-a răspuns : « Ei, ce să vă fac, nu poate un singur om să le ştie chiar pe toate !»)
Altădată le-a făcut Simion această profeţie:«Am avut un vis. Mîine se va petrece un accident de circulaţie la capătul podului Mărgineni. O babă va fi călcată de un tractor.»
Temistocle termină de citit romanul Invitaţie la vals de Mihail Drumeş vineri seara, la ora şase şi un sfert. Povestea tragică a iubirii dintre Tudor Petrican şi Mihaela Deleanu a făcut să curgă de-a lungul timpului mai multe generaţii de lacrimi, deşi criticii literari n-au luat-o vreodată în serios - decît înainte de a fi devenit critici literari, pe vremea cînd erau doar nişte puştani în pragul adolescenţei, nu tocmai deştepţi, nici prea culţi, dar mult mai curajoşi şi mai cinstiţi. Pentru cine n-a citit această carte, trebuie spus că ea conţine de fapt mărturisirea lui Tudor Petrican înainte de a se sinucide, pentru a o urma în lumea umbrelor pe iubita sa.« Nu exagerez deloc ; în mine e viu numai un singur gînd : acela de a muri. în faţa lui, celelalte gînduri au amuţit, paralizate de înfricoşata lui atotputernicie », scrie Tudor la început. Iar în final, după vreo trei sute de pagini: « Am credinţa fermă că viaţa mea a început cu Mihaela şi se încheie odată cu ea. Oricum, a fost prea frumos ca să se sfîrşească altfel. Adio!»
în viaţa de toate zilele, am putea aprecia că, după ce scrii cîteva sute de pagini despre hotărîrea de a te sinucide, e aproape sigur că nu mai ai chef s-o faci, dar în romane, lucrurile nu stau deloc aşa.
Temistocle mai dădu o foaie, ultima, pe care nu scria nimic, apoi închise cartea, o apăsă uşor cu palma, ca pentru a se asigura că a închis-o bine, şi se întinse în pat, cu braţele adunate deasupra capului. Privea, poate, în tavan ; de fapt, rătăcea în labirin-
259
tul pfe care întîmplările din roman şi destinul personajelor îl să-paseră, despicînd tranşee adînci în sufletul lui. îi vedea pe eroii cărţii în vîrtejul acela nebun de pasiune si suferinţi care îi împingea către moarte - cum i-ar fi putut opri ? îl vedea pe Tudor Petrican, la început plin de sine, orgolios, trecînd cu uşurinţă de la o aventură amoroasă la alta ; o vedea pe Mihaela - brunetă, înaltă, « cu ochii neverosimil de strălucitori, ca doi luceferi aşezaţi sub bolta frunţii», exact aşa cum o descrie autorul. Semăna izbitor cu domnişoara Zenovia, deşi nu purta ochelari. Acum ea era dincolo, aşteptîndu-l pe Tudor, a cărui iubire nu voise s-o trădeze niciodată, nici măcar după ce el o părăsise pentru a se căsători imediat cu Cecilia!
Ca de obicei, bunica Elemosina trebăluia în bucătărie. De cîteva zile, mai precis după aşa-zisul cutremur, zgomotele şi celelalte sunete misterioase din garsoniera domnului Nicostrat încetaseră subit, ceea ce ar fi putut însemna fie că şedinţele de yoga fuseseră provizoriu suspendate, fie că li se găsise un alt loc de desfăşurare - sau poate dumnealui plecase în concediu ? Dar prima consecinţă a acestei situaţii era că, ori de cîte ori i se năzărea că aude vreun zgomot deosebit, bunica venea îndată în camera lui Temistocle, cu inima tresăltînd de noi speranţe, şi îşi făcea de lucru cotrobăind prin dulap - chipurile, ar fi căutat acolo ceva greu de găsit. Cînd îl văzu pe băiat culcat, rămase puţin dezamăgită. încă o dată, ceea ce i se păruse a fi« gunguritul porumbelului verde », care însoţeşte în mod obişnuit muşcătura în formă de cerc pe sîni, numită « nor destrămat», nu fusese decît bolboroseala vreunui robinet într-un apartament de la etajul inferior, unde cineva probabil încercase să afle dacă se dă apă caldă.
Temistocle îşi trecu încet mîna peste frunte şi îşi netezi la fel de încet frizura pînă în creştet, ca un om năpădit de multe griji sau aflat în pragul unei decizii importante. Simţea un nod în gît, o rană fierbinte şi rece, de parcă ar fi înghiţit un bulgăre de zăpadă.
— Bunică, îmi vine să plîng, zise.
— Plîngi, dacă îţi vine, îl îndemnă dumneaei.
260
El trase mai întîi mult aer în piept şi îl ţinu acolo - ar fi putut să-l ţină aşa o veşnicie. Dar bulgărele acela, devenit între timp o avalanşă de nestăvilit, se topi brusc într-un potop, sau mai degrabă o văpaie de lacrimi care ţîşniră cu putere, înecîndu-i ochii. Era prima oară în viaţa lui că plîngea ca un om mare, adică pentru un motiv serios. Fără să ştie că mii şi mii de cititori ai aceluiaşi roman plînseseră la fel înaintea lui, cam din acelaşi motiv, izbucni în hohote nestăpînite care îi zgîlţîiau trupul, însoţite de icnete şi sughiţuri amarnice, lăsîndu-se purtat de ele pînă în cele mai adînci tenebre ale disperării, pe care însă lacrimile lui păreau să le lumineze un pic. Bunica Elemosina îi privi cu oarecare interes zbuciumul fără să comenteze, apoi îl lăsă singur şi se întoarse în bucătărie. Pesemne îl considera încă un copil, iar copiii nu trebuie luaţi în seamă de fiecare dată cînd plîng.
în cele din urmă din chiar disperarea lui răsări o întrebare plină de speranţă, iar plînsul i se mai domoli: oare s-a sinucis într-adevăr Tudor Petrican după ce a pus punct relatării sale? Pe măsură ce încerci să-ţi descrii suferinţa, descoperi că motivele ei sînt derizorii, oricare vor fi fost ele, iar personajul romanului Invitaţie la vals ar fi putut deveni el însuşi victima propriei mărturisiri, descoperind în final că se lamentează degeaba. Temistocle luă cartea şi mai citi o dată ultimele pagini. «Totuşi, în rînduiala aceasta cuminte a morţii, un gînd se agaţă timid de viaţă. A tras un colţ de umbră şi mi-a luminat drumul pe care l-aş fi străbătut de aci înainte : politica, profesoratul, căsnicia. Mi-a arătat perspectivele, bucuriile, victoriile care mă aşteptau...»
Poate că, în realitate, Tudor nu murise ! Ar fi fost şi păcat, după ce scrisese un roman atît de frumos! Merita să trăiască pentru a o iubi în continuare pe Mihaela, chiar dacă o pierduse definitiv... Sau dacă, totuşi, hotărînd să i se alăture Mihaelei în mormînt, va fi greşit de puţin ţinta ? A tras cu pistolul, dar a fost dus repede la spital şi medicii l-au salvat - se mai întîmplă I
într-un tîrziu, descoperi că, de fapt, speranţa ca Tudor Petrican să fi scăpat cu viaţă se suprapunea perfect dorinţei pro-
26/
prii de a trăi şi de a o iubi pururea pe domnişoara Zenovia, indiferent dacă dumneaei va afla sau nu vreodată acest lucru.
Incă îşi mai simţea coşul pieptului aprins de o febră necunoscută cînd hotărî să se ridice din pat. Dar de plîns, nu mai plîngea - doar suspina adînc din cînd în cînd, ca şi cum ar fi încercat să scoată afară prisosul de aer fierbinte şi greu care îi ardea mocnit în plămîni. Intră în baie, îşi clăti faţa şi, după ce se şterse cu prosopul, se privi în oglindă, încercînd să descopere cît din el devenise între timp Tudor Petrican. De cealaltă parte îl întîmpină chipul unui băietan plăpînd şi niţel speriat, dar cel nevăzut, ce! care privea în oglindă şi studia cu încruntată răceală chipul băiatului de acolo, era într-adevăr un om matur, trecut prin experienţa vieţii şi care avea de luat acum o hotărîre dramatică. între ei se stabilise de cîtăva vreme o solidaritate totală şi necondiţionată, astfel încît, printr-un efort de voinţă, unul ar fi putut schimba oricînd destinul celuilalt. Se aflau faţă în faţă.
— Sînt obosit! spuse Tudor Petrican. încerc impresia că am trăit cîteva vieţi pămînteşti, atît de greu mi-e sufletul. Iar copilăria mi se pare atît de îndepărtată şi nebuloasă, încît mă îndoiesc că am fost cîndva copil.
— Trebuie să trăieşti! răspunse Temistocle în şoaptă. Trebuie să trăieşti! ,
Nu mai ştia ce să adauge, ce argument să aducă în sprijinul îndemnului său, aşa că, după ce repetă încă o dată :«Trebuie să trăieşti!», fugi înapoi în dormitor şi îşi ascunse faţa în pernă. Era cît pe ce să izbucnească din nou în plîns, dar reuşi în ultimul moment să-şi înăbuşe un hohot, înghiţindu-l. Lacrimile însă, mai greu de oprit, le lăsă să curgă în voie. O mare nesiguranţă în privinţa a tot ce constituie înţelesul şi rosturile vieţii pusese stăpînire pe el. Problema copleşitoare a morţii îl surprinsese cu totul nepregătit, şi din acest motiv se simţea în stare de orice gest, eroic sau disperat.
Dar dacă şi eu aş muri ? se întrebă în cele din urmă, uimit de îndrăzneala unei asemenea întrebări. Oricum, propria moarte
262
i se părea mult mai uşor de acceptat decît aceea a lui Tudor Petrican, bunăoară, ca să nu mai vorbim de cea a domnişoarei Zenovia. în mod ciudat însă, pentru- Mihaela nu simţea nici un strop de compasiune. Poate şi pentru că în privinţa ei lucrurile erau oarecum limpezi, dobîndiseră prin moarte o rezolvare definitivă - o ştia în siguranţă acolo, pe lumea cealaltă, într-un loc de odihnă asigurat de bunul Dumnezeu tuturor celor cu suflet bun şi curat.
Răspunsul la întrebare nu putea fi decît unul nesigur, aproximativ, aproximînd, la rîndul lui, conceptul de limită ; căci moartea e un concept derivat: ea marchează brutal o acumulare imperceptibilă şi necesară. Ori de cîte ari oamenii nu pot să explice de ce se întîmplă un lucru inventează un nou concept, căruia i se închină apoi ca unui idol, şi probabil că la fel s-a întîmplat cîndva, la începuturile omenirii, cînd, pentru a simplifica lucrurile, cineva a numit« moarte» acea schimbare a cărei explicaţie completă ar fi luat prea mult timp, iar generaţiile de după el au acceptat rezumatul concis şi teribil de cuprinzător al unei întîmplări altminteri inexplicabile. Degeaba s-au străduit mai tîrziu înţelepţii şi au scris tone de cărţi pe aceeaşi temă : ele toate erau vasale ale conceptului iniţial, pe care nu-l mai puteau eluda şi, în definitiv, nu făceau decît să-l multiplice tautologic. Dar Temistocle se afla deocamdată în faza premergătoare conceptului, faza aceea în care idolul-concept nu a fost încă creat şi« numai mirarea are presentimentul a ceva », cum ar zice Grigorie de Nyssa. Iar mirarea lui era deocamdată spaimă fără conţinut, lipsită de o cauză anume. Dacă ar fi putut să vorbească cu Simion, l-ar fi întrebat mai întîi:«Oare de ce mi-e frică ?»
Din nefericire, la ora aceea Simion era ocupat cu oamenii mai în vîrstă, ale căror probleme încerca, pe cît îl ţineau puterile, să le rezolve, spunîndu-le vreo pildă sau povestindu-le vreo istorioară plină de învăţăminte din viaţa lui, sau lăsîndu-i pe ei să-şi povestească orice. în ultimele zile se înmulţiseră cererile, apăreau mereu figuri noi, necunoscute - pesemne că mai veneau unii şi
263
de pe la blocurile vecine. Noroc că întrunirea din seara aceea a fost mai scurtă, fiindcă era meci la televizor. Pe la opt şi jumătate adunarea începu a se rări, poate şi ca urmare a faptului că domnul Costică începuse să relateze o întîmplare cu nenumărate amănunte despre cum a fost dumnealui odată la Bucureşti, din care cei mai mulţi nu înţelegeau nimic, şi nici nu prea îl ascultau. In timp ce domnul Costică povestea, domnul Elefterie se interesa la domnul Anghel dacă nu l-ar putea ajuta să obţină un certificat de handicapat. Făcuse o socoteală simplă din care rezulta că, dacă ar lua un împrumut PHARE nerambursabil, şi-ar putea cumpăra un camion cu prelată, cu care să transporte apoi diverse mărfuri, dar i se părea cu totul injust să-i plătească statului treizeci la sută impozit pe profit. Dacă ar fi avut certificat de erou al Revoluţiei sau de handicapat, n-ar mai fi plătit impozit deloc şi ar fi reinvestit profitul.« Dar oare n-ar fi mai profitabilă o patiserie ?» îl întrebă la urmă pe domnul Anghel, care confirmă, dînd din cap cu multă înţelegere. în colţul opus, domnul Toma îi destăinuia la ureche domnului Eftimie:
— Am citit în România literară un articol despre postmodernism, semnat de Mircea Cărtărescu. Ceva extraordinar, merită să-l citiţi si dumneavoastră ! îl asigură în şoaptă pe profesor, care însă asculta neatent, cu gîndul în altă parte.
Abia pe la ora nouă, după ce se lăsase întunericul, se întoarseră cu toţii în apartamentele lor, fiindcă începea transmisia meciului decisiv pentru turneul final al Campionatului Mondial de Fotbal. întregul bloc, ca de altfel întregul oraş şi ţara întreagă, se conecta la tensiunea partidei. Pînă şi bunica Elemosina renunţase la telenovela de pe programul doi pentru a urmări cu sufletul la gură evoluţia echipei naţionale şi se mirase în sinea dumneaei că Temistocle nu se uită la meci - ori că nu-l interesa deloc rezultatul, ori că n-avea simţul patriotic destul de dezvoltat, dar nu-l întrebă unde pleacă. Tocmai se cînta imnul naţional al României, în astfel de împrejurări, cînd auzi imnul ţării tale, uiţi de toate şi îţi dau lacrimile fără să vrei.
264
Temistocle ieşi pe palierul de la etajul opt şi se aşeză pe prima treaptă pe care o găsise bîjbîind prin întuneric. Din cînd în cînd, vocea comentatorului răzbătea de dincolo de uşi, anun-ţînd componenţa celor două echipe sau făcînd aprecieri competente asupra aşezării jucătorilor în teren şi a calităţii gazonului. Zbuciumului sufletesc provocat de moartea Mihaelei şi de iminenta sinucidere a lui Tudor Petrican îi luase treptat locul o linişte crispată, împietrită în suferinţă, încă mocnind gînduri de răzbunare... împotriva cui, nu ştia. Simţea, în schimb, o nouă responsabilitate apăsîndu-i umerii. A dezlega enigma morţii devenise dintr-o dată chestiunea urgentă a vieţii lui şi o datorie supremă de conştiinţă, a cărei asumare voluntară, dar inevitabilă promitea incalculabile riscuri, angajîndu-i destinul pe un drum plin de neprevăzut. La capătul acelui drum îl aştepta poate riscul suprem al sacrificiului de sine, dar Temistocle se simţea destul de puternic pentru a-l străbate şi pregătit să-i înfrunte primejdiile - era ca un strigăt, ca o chemare la luptă. Astfel, în numai cîteva minute, teama de moarte se transformase în dorinţa sinceră de a muri. Despre această nouă dorinţă ar fi vrut să vorbească acum cu Simion. însă chiar în clipa în care se ridicase în picioare pentru a se apropia de uşa liftului trebui să se retragă tiptil spre un colţ mai întunecat dinspre cabina scripeţilor fiindcă zărise lumina unei lanterne mici, cu fascicul subţire, urcînd temătoare treptele...
Doamna Pelaghia nu minţise atunci cînd, cu cîteva zile în urmă, spusese despre apa cu miros de ou clocit că e bună. Preţ de o clipă, gustul ei special, deşi nu neapărat plăcut, îi provoca ceva asemănător reveriei, îi amintea ceva imprecis, poate o mică aventură din copilărie cînd fusese prima oară într-o tabără de pionieri, o întîmplare din care nu mai putea reconstitui decît fragmente fără legătură, cum ar fi surpriza de a-şi descoperi buzele sărate în timp ce trenul se apropia de litoralul Mării Negre, sau firele de nisip uscat lipite pe pulpele picioarelor - dar toate
265
acestea se întîmplau numai în prezenţa domnului al cărui nume îl trecem sub tăcere, dimineaţa în zori, cînd se întîlneau pentru cîteva minute pe aleea din spatele staţiei de autobuz şi el îi dădea sticluţa cu apă minerală adusă de la Moineşti. Era porţia de elixir al iubirii pentru ziua aceea. Gustau pe rînd, apoi, la despărţire, sticluţa rămînea în posesia doamnei Pelaghia, să poată bea şi la prînz din ea, fiindcă, aşa cum o asigurase domnul al cărui nume îl trecem sub tăcere, era foarte bună pentru toate bolile de ficat, pentru dischinezia biliară în special, cu condiţia să fie luată în mod regulat. Numai că se întîmplă un lucru cu totul neplăcut după aceea, în anumite privinţe chiar condamnabil: îndată ce ajungea la serviciu, doamna Pelaghia vărsa întreg conţinutul sticluţei direct în chiuveta de la toaletă. Condamnabil era faptul că făcea asta fără nici o urmă de regret, ba chiar cu o anumită grabă, ca să nu fie surprinsă de vreo colegă. încercase o dată, de două ori să ia măcar o înghiţitură, de dragul lui, dar mirosul împuţit al apei îi oprise înghiţitura în gît, era cît pe ce să vomite. In momentele acelea regreta că lăudase exagerat aşa-zisele calităţi curative ale apei, admiţînd în plus că ar avea un gust plăcut, şi îl făcuse pe domnul al cărui nume îl trecem sub tăcere să renunţe a o mai păstra pentru uzul propriu - în momentele acelea se considera una din cele mai nefericite fiinţe de pe faţa pămîn-tului. El o întreba în fiecare dimineaţă :« Ei, cum e ? Te simţi mai bine ? Nu-i aşa că-şi face efectul ?»Iar dumneaei trebuia să confirme de fiecare dată, căci în prezenţa lui aproape că nu trebuia să facă nici un efort pentru a o bea, decît că strîngea din ochi şi se strîmba un pic.
Şi totuşi, simţea o apăsare pe conştiinţă. Acolo era o luptă îndîrjită, o confruntare de forţe aproape egale care îşi disputau poate chiar sufletul şi sentimentele dumneaei. într-un moment de inspiraţie, făcîndu-şi mai înainte cruce şi chemînd-o în ajutor, cu fierbinte chemare, pe Maica Domnului, se hotărî la un gest mai mult decît imprudent - nebunesc : îl va întreba pe Simion ! Nu ştia prea bine ce anume, dar spera că va afla pe parcurs. Profitînd de
266
acalmia relativă de pe scara blocului după începerea meciului de fotbal, îşi luă lanterna de buzunar şi urcă la ultimul etaj. Dacă domnul Costică ar fi întrebat-o unde pleacă, ar fi aflat că iese să deşerte găleata de gunoi la tobogan.
Lucrurile decurseră întocmai aşa cum prevăzuse doamna Pelaghia în momentul acela de inspiraţie. Cu lanterna într-o mînă şi cu găleata în cealaltă, reuşi să urce nevăzută de nimeni cele şase etaje, iar odată ajunsă sus, puse găleata la o parte, stinse lanterna şi trase mult aer în piept pentru a-şi face curaj. Apoi spuse totul dintr-o răsuflare, cu luciditate şi patetism. Ceva important rămînea totuşi nespus şi, dincolo de ceea ce dumneaei ar fi vrut ca Simion să înţeleagă, rămîneau foarte multe lucruri importante despre care el ar fi trebuit nu doar să nu afle nimic, dar nici măcar să bănuiască ceva. Rezultatul acestei contradicţii, de altfel previzibil, fu că Simion stătu îndelung pe gînduri, neînţelegînd ce i se cerea. Sau poate că, în definitiv, nu i se cerea nimic. în cele din urmă întrebă, din simplă curiozitate :
— Şi zici că apa aia e bună la ficat ?
— Da, confirmă doamna Pelaghia. Apoi repetă cu toată convingerea, pradă unui zbucium sufletesc asemănător deopotrivă entuziasmului şi disperării: da, da, e bună !
— Să-mi aduci şi mie într-un şip.
Doamna Pelaghia tăcu descumpănită. îndemnul lui Simion nu rezolva deloc conflictul dumneaei interior, dimpotrivă. Ar fi vrut să-l întrebe la ce i-ar folosi, dacă nu cumva are şi el dischinezie .biliară, sau cum să-i dea şipul, de vreme ce uşa liftului e blocată... -dar toate acestea numai pentru a cîştiga timp. în definitiv, cererea lui Simion i se părea deplasată, fiindcă intervenea brutal şi-i tulbura ceva din intimitatea sa cea mai ferită - şi abia astfel îşi dădu seama că n-ar fi putut lăsa pe nimeni să bea din apa minerală primită de la domnul al cărui nume îl trecem sub tăcere, chiar dacă nici dumneaei n-o bea, fiindcă mirosea urît, ci o arunca la chiuvetă.
Tocmai atunci, din colţul său nevăzut, lui Temistocle îi scăpă un strănut. Deşi încercase din răsputeri să se abţină, răceala par-
267
doselii pe care se aşezase îi trădase în cele din urmă prezenţa. în primul moment, doamna Pelaghia încremeni speriată, ca hipnotizată de consecinţele dezastruoase ale aventurii sale necugetate. Exista un martor! Cineva auzise totul! Iar acel cineva va vorbi, o va demasca... Văzu cu toţi ochii minţii - şi erau mulţi, nenumăraţi ! - catastrofa apropiindu-se, ineluctabil, distrugîndu-i mai întîi familia, apoi cariera, destinul, viaţa... Pînă şi iubirea pentru domnul al cărui nume îl trecem sub tăcere devenise dintr-o dată ceva mic, se chircise într-un cotlon al sufletului, se făcuse nevăzută. Trebuia să încerce un prim gest de apărare dar nu ştia care ar putea fi acesta. Căci se simţea înconjurată din toate părţile, întunericul ascundea o întreagă armată ostilă. Sau doar i se păruse ?
Ascultă cu atenţie: nici o mişcare, nici un foşnet, nimic. Poate că totuşi mai avea o şansă. Făcîndu-şi puţin curaj, se lăsă uşor în jos, îndoind doar genunchii, şi bîjbîi cu mîna după găleată, dar nu o găsi. Atunci renunţă. Domnul Costică n-avea decît să admită că o scăpase cu gunoi cu tot pe tobogan. Pipăind cu mîna balustrada şi cu vîrfui piciorului marginea primei trepte, îşi pregătea pe nesimţite poziţia de fugă. Şi deodată o zbughi în jos pe scări, fără să se uite înapoi, fără să mai fie nevoie să aprindă lanterna. Şi, bineînţeles, fără să mai aştepte vreun cuvînt de la Simion.
E puţin probabil ca Simion să fi înţeles ce se petrecuse. Cum însă el nu se grăbea niciodată să vorbească, rămase multă vreme tăcut, poate că şi aţipise pînă cînd Temistocle, destul de speriat la rîndul său, îndrăzni să iasă din ascunzătoarea lui. Ju-decînd după cele ce au urmat, s-ar putea presupune că, la primele cuvinte ale lui Temistocle, Simion credea că stă încă de vorbă cu doamna Pelaghia.
— Nene Simion, aş vrea să mor.
— Nu e adevărat. Ai vrea numai să trăieşti un pic pe lumea cealaltă.
Temistocle încercă să se gîndească la cum ar fi pe lumea cealaltă şi dacă într-adevăr ar merita să trăiască acolo. întrebă :
— Dar acolo o să am prieteni, o să pot juca fotbal cu ei ?
268
— Nu ştiu, băiatul moşului, cred că n-o să ai, răspunse Simion.
— Nici calculator, cum avem la şcoală, să pot naviga pe Internet ?
— Nici.
— Păi atunci... Ce să caut acolo ?
— Acolo o să ne fie mai bine decît aici, îl asigură Simion. Temistocle nu-l contrazise, dar tăcerea lui nu însemna
nicidecum aprobare. Nu-şi putea imagina cum ar putea fi undeva bine fără prieteni şi fără Internet.
— la gîndeşte-te, ce-ţi plăcea ţie cel mai mult cînd aveai şase ani ?
— Maşinuţele.
— Şi acuma-ţi mai plac ?
— Păi nu, că acuma-s mare.
— Vezi, cam la fel are să se întîmple cu toate! Hainele pe care le purtai cînd erai mic astăzi nu-ţi mai vin, iar haina care acum îţi vine atît de bine o vei arunca mai tîrziu ca netrebuincioasă. Ceea ce acum îţi place nu-ţi va plăcea peste zece ani, iar ceea ce-ţi va plăcea peste zece, o să ţi se pară fără rost peste douăzeci. Şi peste alţi zece ani lucrul la ca re,vei ţine cel mai mult va fi iarăşi altul, apoi alte lucruri vor deveni importante, iar cele care au fost le vei lăsa în urmă, neînsemnate, pînă cînd vei ajunge la sfîrşitul vieţii şi, trecînd spre lumea cealaltă, toate lucrurile la care ai ţinut pe lumea asta ţi se vor părea de nimic Atunci cînd vei îmbrăca haine de lumină.
— Atunci cînd o să mor ?
— Nu omul moare, ci trupul lui. Trupul e numai o haină, băiatul moşului, cea de care ne vom dezbrăca la urmă. înainte de asta, trebuie să ne ţesem cu răbdare, prin fapte bune, haina pe care o vom purta dincolo, ca să nu umblăm goi. Nu vei muri niciodată, căci exişti de la începutul lumii: tu eşti şi tatăl tău, şi mama ta, şi bunicii, şi strămoşii tăi pînă la Adam, aceeaşi sămînţă în mai multe învelişuri. Doar te vei muta şi vei lăsa în lumea asta un alt înveliş, în urmaşii tăi. '
269
— Nu prea înţeleg ce spui, fiindcă eu nu am nici mamă, nici tată. Bunica Elemosina nu e bunica mea. Primeşte bani de Ja stat ca să mă ţină... Nene Simion, de ce nu-s toţi oamenii aşa buni ca tine ?
— Ba sînt buni în felul lor. Numai că e mai uşor să iubeşti
lucrurile decît oamenii, băiatul moşului. Şi de aceea. OIVMAKtA LUI SIMION
Parobola blocului de locuinţe
Simion a deblocat liftul şi l-a părăsit de bunăvoie probabil în cursul nopţii de 13 spre 14 octombrie 1997. în ajunul Sfintei Paraschiva, adică pe 13 octombrie, venise la el preotul paroh Ploscariu, de la biserica Bunavestire, care-l certase că-i sminteşte enoriaşii făcîndu-i să creadă în minuni care nu-s şi îndepărtîndu-i astfel de la dreapta credinţă. Simion nu a încercat să se apere, nu a răspuns acuzaţiilor ce i se aduceau - de fapt, n-a scos nici un cuvînt şi se prea poate ca, în momentul acela, nici să nu se mai fi aflat acolo. Preotul a vorbit, a tot vorbit, l-a îndemnat la pocăinţă, a recitat cîteva versete din nişte psalmi, l-a întrebat dacă vrea să se spovedească, dacă nu se teme de chinurile iadului; pe urmă, văzînd că nu-i răspunde nimeni, a plecat făcîndu-şi de trei ori cruce şi murmurînd ceva ce numai el a auzit.
Există bănuiala că pregătirile începuseră cu cîteva zile în urmă. Cei care locuiau la etajele superioare aveau să mărturisească după aceea că auzeau uneori, noaptea tîrziu, nişte bocănituri în lift, semn că bătrînul pantofar se întorsese la meseria de bază. îşi adusese mai întîi scăunelul, apoi măsuţa de lucru, sculele, calapodul, şi meşterea nu se ştia ce, dar se putea bănui. Cînd l-au întrebat, a răspuns că «repară nişte pantofi pentru cineva ». Cum de reuşise să-şi aducă sculele şi celelalte lucruri trebuincioase, iarăşi e greu de spus, ştiind că liftul era blocat de aproape două săp-tămîni la etajul opt, iar încercările - ce-i drept, destul de timide de a-l debloca ale celor de la Ascensoare, chemaţi în cele din urmă de administratorul asociaţiei de locatari, rămăseseră fără rezultat.
270 271
Cît despre « Hanul Ancuţei», trebuie spus că întîlnirile de la etajul opt continuau să se desfăşoare seară de seară, iar lumea care participa la ele era din ce în ce mai numeroasă şi din ce în ce mai pestriţă. întreprinzătorii de la etajul şapte îşi anunţaseră pesemne rudele sau prietenii - nu se mai întîlneau la ei pe balcon, ci se adunau lîngă uşa liftului, aducînd şi cîteva sticle de bere, ceea ce pe oamenii cumsecade, vechi locatari ai blocului, precum domnul lon-şeful-de-scară, domnul Toma, domnul Eftimie, domnul Gheorghe etc., avu darul să-i ofenseze. Dumnealor veneau tot mai rar la aceste întîlniri şi stăteau tot mai puţin. Odată a venit şi un grup de tineri frumos îmbrăcaţi şi foarte politicoşi care fuseseră îndrumaţi din greşeală acolo - căutau să facă prozeliţi pentru Martorii lui lehova. Mai mult decît atît, într-o seară, cineva i-a strecurat lui Simion pe sub uşa liftului, ca din greşeală, o bancnotă de cincizeci de mii. Nu s-a putut afla nici cine şi nici în ce scop. Ce să facă Simion cu banii acolo, în caşcarabeta lui ? De altfel, se pare că el nici n-a observat încercarea de mituire fie că, în lift fiind întuneric, n-a văzut bancnota, fie că aceasta nici n-a ajuns la el - căci, aşa cum s-a putut constata după plecarea lui Simion. cabina liftului se afla cu aproape un metru mai sus de nivelul palierului, astfel că nu numai bancnotele, ci şi bileţelele prin care diverşi inşi solicitau diverse lucruri cădeau în coloana liftului şi vor putea fi găsite cîndva la subsol, dacă cineva va avea vreodată timp să le caute.
Pe data de I I octombrie, Simion ar fi trebuit să se ducă la oficiul poştal să-şi ridice pensia. Nu s-a prezentat. In ziua următoare, poştaşul i-a adus pensia acasă, aşa cum se obişnuieşte. A sunat la uşă - prima dată scurt, apoi de două ori mai lung, fireşte, fără nici un rezultat. întîmplător, tocmai atunci îşi făcu apariţia în holul de la parter domnul Anghel, venind de la birou în pauza sa de prînz. Chiar dacă între timp dispăruse motivul care îl determinase să solicite această pauză, domnişoara Meletina, căreia îi spusese că ulcerul nu-l mai deranja, insista că trebuie să ţină în
272
continuare un regim alimentar strict şi să ia masa la timp, iar el n-o putuse contrazice.
— Unde o fi nea Simion ? întrebă poştaşul. Văd că nu răspunde. O fi plecat undeva ?
Luat prin surprindere, domnul Anghel ezită cîteva clipe înainte de a răspunde.
— A, da ! Păi cred că e plecat undeva, spuse dumnealui în cele din urmă.
Poştaşul îşi văzu de drum, mulţumindu-se cu acest răspuns. Cîteva minute mai tîrziu, în holul de la parter intră echipa de filmare a televiziunii locale TV Symbol, care la puţin timp după aceea avea să dea faliment. Cine i-o fi chemat pe oamenii ăştia ? Aleseseră o oră cît se poate de nepotrivită. Majoritatea locatarilor erau plecaţi la serviciu, iar domnul lon-şeful-de-scară participa, împreună cu domnul Vasile, la şedinţa de constituire a filialei Partidului Vieţii Sănătoase, condus de scriitorul Pavel Codruţ.
Domnişoara Mirela Romaneţ a sunat mai întîi ia uşa lui Simion, în timp ce cameramanul filma, ameninţînd că dintr-un moment în altul i se vor termina acumulatorii. Fireşte, n-a răspuns nimeni. Au citit apoi de cîteva ori tabelul locatarilor de la avizier, remarcînd că în dreptul unora cineva pusese discret semnul întrebării, ceea ce însemna că aveau restanţe la plata întreţinerii. în dreptul numelui Popescu Elefterie erau trei semne de întrebare ! Persoana care sunase la redacţie «în numele unui grup de locatari» le dăduse indicaţii precise. Urcară deci la etajul trei, căutîndu-l pe domnul lon-şeful-de scară. Nici aici nu le răspunse nimeni, deşi, cum se va afla ulterior, doamna Gudelia era acasă. Atunci cei doi îşi continuară investigaţia la ultimul etaj. Domnişoara Mirela Romaneţ luă microfonul şi, întorcîndu-se spre cameraman, îi arătă uşa liftului:
— Filmează aia!
— De ce ?
— Ştiu eu de ce !
273
Bunica Elemosina socoti potrivit să iasă ca din întîmplare cu găleata de gunoi chiar în acel moment, ca să apară şi dumneaei la televizor. Reportajul pe care TV Symbol l-a transmis în aceeaşi seară la ştiri a urmat fidel etapele prezentate pînă aici. Telespectatorii au putut vedea mai întîi cîteva cadre luate în faţa blocului, apoi uşa garsonierei lui Simion, avizierul cu lista locatarilor, în sfîrşit, uşa liftului, închisă, pe care domnişoara Mirela Ro-maneţ încerca demonstrativ s-o deschidă, şi o gospodină în vîrstă, foarte corpolentă, ducînd găleata cu gunoi la tobogan.« Liftul blocului de pe strada Oilor este blocat de aproape două săptămîni, fără ca organele în drept să ia măsurile ce se impun », spunea în comentariul său domnişoara Mirela Romaneţ. Nici administratorul asociaţiei de locatari, nici şeful de scară nu cunosc motivele acestei situaţii. Unitatea care asigură prin contract întreţinerea şi repararea liftului a promis, în urmă cu cîteva zile, că va trimite o echipă de specialişti, dar echipa nu a sosit nici pînă azi. Ne întrebăm de ce.» Aici comentariul se întrerupse, iar în prim-plan apăru bunica Elemosina, care Ie spuse telespectatorilor:
— Eu sînt o femeie în vîrstă, locuiesc la ultimul etaj, sînt bolnavă, am şi varice... De aceea nu pot urca scările... Liftul ar trebui reparat de urgenţă... îşi bat joc de noi.
în realitate, bunica Elemosina spusese mult mai multe cuvinte, bucuroasă că găsise în sfîrşit pe cineva s-o asculte, dar la masa de montaj rămăseseră numai acestea, căci una din regulile de aur care funcţionează în orice televiziune din lume este : ştiri cît mai scurte.
Vizita de a doua zi a preotului Valeriu de la biserica Bunavestire se poate să fi fost consecinţa acestui reportaj.
în orice caz, ziua de 14 octombrie (Sfînta Paraschiva, ocrotitoarea Moldovei, în calendarul creştin-ortodox) a debutat sub semnul unei neaşteptate inundaţii cu apă clocotită, care s-a declanşat la etajul şapte. Domnul Artemie, unul din întreprinzătorii care plecaseră de acasă încă din primele ore ale dimineţii ca să ocupe loc la tarabele din piaţă, uitase robinetul deschis. Năvala apei a
274
cuprins repede etajele şase, cinci şi chiar patru, căci venea cu mare presiune pe conductă după ce cîteva zile la rînd nu venise deloc, iar aburii ei fierbinţi, mirosind a clor. s-au răspînditîn scurt timp în casa scărilor, s-au depus sub formă de condens pe balustradă şi pe pereţi, iar apoi au început a şiroi, alungînd păianjenii şi lăsînd în urmă dîre prelungi, melancolice.
Chemat de urgenţă, domnul lon-şeful-de-scară a urcat şi a bătut cu toată puterea în uşa apartamentului 28, fiindcă ţîrîitul soneriei nu dăduse nici un rezultat. Era hotărît, cu orice risc, să treacă la măsuri ferme şi să spargă uşa, însă nu a fost nevoie. Loviturile dumnealui puternice o treziră pe doamna Eudoxia -nume ce înseamnă « bunăvoinţă »în greceşte -, care dormea dusă, cu copilul de 3 ani alături, doborîtă de oboseala activităţilor desfăşurate în cursul nopţii. în greceşte, Eudoxia înseamnă bunăvoinţă. Dumneaei intră numaidecîtîn panică, deoarece aburii din apartament erau atît de groşi, încît nu vedea nimic în jur. îşi luă copilul în braţe şi, ridicîndu-se în picioare, începu să strige din toate puterile după ajutor. Speriat de ţipetele mamei, de bătăile în uşă şi de vacarmul apei care curgea în valuri, revărsîndu-se din chiuvetă, copilul se porni să plîngă cît îl ţinea gura. Nu puteau coborî din pat, căci între timp apa fierbinte se ridicase la cîţiva centimetri deasupra parchetului, plimbînd încolo şi încoace, ca pe nişte bărcuţe, papucii de casă. în aceste condiţii, nici nu se punea problema să deschidă uşa şi cu atît mai puţin să se apropie de robinetul din bucătărie, uitat deschis de domnul Artemie.
Sosit degrabă în ajutor, domnul llie îşi aminti că tocmai domnul Artemie reclamase în urmă cu cîteva zile că nu se mai dă apă caldă şi tot dumnealui fusese cel care observase ironic, după ce Simion spusese pilda cu să aducă Potopul dat de Dumnezeu poporului Său ales care ceruse cît mai multă ploaie, că pe vremea aceea poporul iui Israel nu apăruse încă în istorie. Nu ştia însă ce ar trebui să facă. Dacă, ajutat de domnul lon-şeful-de-scară, ar fi forţat uşa, s-ar fi putut întîmplă să-şi opărească amîndoi picioarele, fiindcă amîndoi veniseră încălţaţi numai în papuci. Chiar
275
şi apa care se strecura pe sub uşă era destul de fierbinte, dar, oricum, suportabilă. Probabil că ar fi trebuit căutate de urgenţă nişte cizme de cauciuc. Impărtăşindu-i domnului lon-şeful-de-scară această părere, domnul llie fu de îndată însărcinat să meargă prin vecini să caute asemenea cizme.
Domnul lon-şeful-de-scară se întoarse către cele cîteva soţii casnice adunate la capătul palierului şi, pnvindu-le deznădăjduit, le făcu semne de încurajare. Se străduia să afişeze o mare stăpînire de sine, dar numai dumnealui ştia cum îi tremura sufletul de frică, gîndindu-se în primul rînd la soţia sa. Dacă mai întîrzia mult să ia unele măsuri eficiente, apa avea să ajungă la etajul trei, şi nu se ştie dacă doamna Gudelia, văzînd-o prelingîndu-se pe pereţii apartamentului, ar fi rezistat tentaţiei de a face o criză de astm.
— De ce nu chemaţi-pompierii ? strigă alarmată o femeie.
— Cineva ar trebui să meargă la subsol să închidă ventilul de siguranţă, îşi dădu cu părerea o alta.
Domnul llie nu se mai întorcea, nici cu cizme, nici fără. O luase uşă cu uşă, începînd de la parter. Din nebăgare de seamă, sunase chiar şi la uşa lui Simion. Cînd dumnealui va ajunge în cele din urmă din nou la etajul şapte pentru a-l încunoştiinţa pe domnul lon-şeful-de-scară că nu găsise nicăieri cizme de cauciuc, inundaţia va fi fost deja oprită. S-au pus în circulaţie două variante. Prima, potrivit căreia la ora şapte şi treizeci de minute se terminase programul de furnizare a apei calde, nu prezintă interes din punctul de vedere al relatării noastre. Cea de-a doua însă, da. Potrivit ei, Simion, auzind ţipetele disperate ale doamnei Eudoxia. coborîse el însuşi cu liftul la parter, apoi pe scări pînă la subsol, şi închisese ventilul coloanei de apă caldă - au poate că pur şi simplu făcuse o ultimă minune, după care...
Aici ar mai trebui consemnate două evenimente asupra cărora vecinii nu s-au pus de acord nici pînă în ziua de azi. Primul : anunţat de careva despre cele întîmplate la dumnealui acasă, domnul Artemie a lăsat marfa în grija unui vecin de tarabă şi a alergat într-un suflet să vadă despre ce e vorba. De fapt, a luat
276
un taxi. A coborît aproape din rners, a intrat val-vîrtej în holul de la parter, a chemat liftul, a urcat cu el pînă la etajul şapte, unde şi-a găsit soţia strîngînd apa de pe jos cu o cîrpă pe care o storcea apoi într-un lighean
— Poftim, TU ai vrut apă caldă ! îi reproşa dumneaei. Pagubele provocate de inundaţie nu păreau să fie foarte man,
doar parchetul începuse să se umfle, pe ici, pe colo...
Am spus cumva, din greşeală, că domnul Artemie a urcat cele şapte etaje cu liftul ? Am spus ! Rămîne cum am spus.
Al doilea : cînd domnul llie, plecat în căutarea unor cizme de cauciuc, sunase din nebăgare de seamă la uşa lui Simion, cineva îi deschisese şi-l întrebase : « Ce doriţi ?» — « Nişte cizme de cauciuc, dacă aveţi cumva, răspunsese dumnealui.»— « Nu am, îi mărturisise acela.» Abia o jumătate de oră mai tîrziu, după ce domnul llie mai trecuse şi pe la alte apartamente şi după ce inundaţia se va fi oprit de la sine sau ca urmare a închiderii ventilului de la subsol, dumnealui se va fi întrebat cum putuse să-i deschidă cineva uşa garsonierei lui Simion de vreme ce Simion era blocat în lift. Ar fi vrut să dezbată această problemă cu domnul lon-şeful-de-scară, însă în momentul acela dumnealui era absorbit de alte probleme, mai importante. După ce, în cursul aceleiaşi dimineţi, pompierii, chemaţi telefonic de domnul lon-şeful-de-scară pentru a debloca liftul, au constatat că nu era nevoie nici de aparat de sudură, nici de celelalte dispozitive şi utilaje speciale cu care se echipaseră, căci uşa se deschidea trăgînd pur şi simplu de mîner, iar liftul circula normal între etaje în urma unei simple apăsări pe buton, domnul llie găsi răgazul să-i spună domnului lon-şeful-de-scară .
— La nea Simion în garsonieră e cineva !
— Cine ? întrebă alarmat domnul lon-şeful-de-scară.
— Un înger.
Cînd au coborît să verifice, îngerul plecase. S-a întors după-amiaza cu un camion în care se aflau de-a valma mobile, aparate electrocasnice, nişte saci de polietilenă plini cu haine, frigiderul,
277
aragazul, alte cîteva ustensile de bucătărie şi un covor persan. Era un bărbat de vreo 35 de ani, divorţat de curînd şi care susţinea că-l cheamă Benedic. După spusele lui, cumpărase garsoniera de la Simion în urmă cu două zile şi îi arătă domnului lon-şeful-de-scară contractul înregistrat la notarul public. Domnul llie îşi aminti abia acum că citise un anunţ în Deşteptarea : « Vînd garsonieră, parter, pe strada Oilor, excelentă pentru privatizare», dar nu făcuse legătura.
— Cît a costat 1 întrebă domnul lon-şeful-de-scară.
— Jumătate din preţ, glumi celălalt şi rîse. Dar oare într-adevăr glumise ?
Puţin după telejurnalul de seară, capii de familie se întîi-niră pe palierul etajului opt pentru a hotărî ce era de făcut. Veniseră şi cîteva femei ai căror soţi lucrau în schimbul de după-amiază sau plecaseră din oraş. Era ultima oară că se adunau acolo, iar sentimentul că urmau să se despartă de ceva ce le aparţinuse numai lor şi pierderea definitivă a acelui ceva pentru care nu puteau găsi un nume făceau ca inima să li se strîngă de o durere umilă, asemănătoare în multe privinţe remuşcărilor. Cineva cu spirit de iniţiativă montase pe palier un bec nou, a cărui lumină nefiresc de puternică le stînjenea puţin gîndurile. Chipurile lor aveau un aer grav, preocupat şi oarecum neputincios. Cei mai mulţi stăteau uşor înclinaţi, cu privirea aţintită în vreun punct îndepărtat, de unde chemau înapoi trecutul, al cărui ecou lovea în adîncul pieptului, producînd un suspin. Din cînd în cînd, liftul pornea în sus sau în jos cu un icnet scurt, atît de familiar altădată, dar care acum îi lua mereu prin surprindere, aproape că tresăreau. De altfel, liniştea era întreruptă doar de icnetul liftului, urmat de fîşîitul cablurilor şi, la un anumit interval, de scîrţîitul saboţilor frînei pe şina de ghidaj. Locatarii deschideau şi închideau uşa cu grijă, ca şi cum s-ar fi strecurat în lift pe furiş şi tot pe furiş ar fi ieşit - o formă de timiditate sau de respect. Din motive asemănătoare, noii sosiţi la această ceremonie a tăcerii, care se
278
anunţa de pe acum solemnă, preferau să urce pe scări. Odată ajunşi sus, se aplecau uşor peste balustradă să vadă dacă mai vine cineva în urma lor. îl aşteptau, de fapt, pe domnul lon-şeful-de-scară. Dacă, din întîmplare, privirile li se întîlneau, ele îşi comunicau întrebări despre rostul tristeţii duioase care îi cuprinsese pe toţi. La ora aceea, nimeni nu bănuia că, patru etaje mai jos, în apartamentul domnului lon-şeful-de-scară, li se pregătea încă o surpriză de proporţii.
Pe la şase şi jumătate seara, cînd afară începuse să se întunece, la uşa domnului lon-şeful-de-scară a sunat bunica Elemosina. Avea ochii umflaţi de plîns.
— Domnu Ion, vă rog să mă scădeţi cu o persoană de la întreţinere, spuse. Am rămas singură.
— Cum aşa ? se alarmă domnul lon-şeful-de-scară în timp ce o îndemna cu gesturi ospitaliere să intre.
— Temistocle m-a părăsit. Nu ştiu ce-o să mă fac acuma... După ce intră, bunica Elemosina începu să se smiorcăie, lăsîn-du-se apoi epuizată într-un fotoliu şi acoperindu-şi faţa cu un batic. Era un copil atît de bun ! adăugă.
Domnul lon-şeful-de-scară ar fi vrut s-o consoleze, dar nu prea găsea ce să spună.
— Lasă, doamna Elemosina, găsim noi o soluţie. Poate că nici n-a plecat, întîrzie pe undeva cu copiii la joacă.
în loc să-l contrazică, bunica Elemosina îi întinse fără să-l privească biletul scris de Temistocle, care însoţea « Parabola blocului de locuinţe », scrisă tot de el, dar după dictarea lui Simion. în acel bilet Temistocle îi mulţumea pentru că îl luase în braţe în urmă cu doisprezece ani, cînd îl găsise abandonat în lift, şi-l îngrijise cu tot dragul, ca o adevărată mamă şi bunică în acelaşi timp. Acum crescuse mare, venise vremea să ia viaţa pe cont propriu. Dumneaei să fie fără grijă, căci nu pleacă singur, ci împreună cu Simion.
Domnul lon-şeful-de-scară se încruntă pentru a citi cu glas tare toate acestea, fiindcă nu-şi pusese încă ochelarii.
279
— Vai! spuse doamna Gudelia, acoperindu-şi îndată gura cu mîna - şi tăcu, mută de uimire.
Pe urmă dumnealui îşi luă ochelarii şi continuă lectura în tăcere, dar la un moment dat se opri şi remarcă :
— Din păcate, nu ştim în ce direcţie au luat-o.
Cele două doamne confirmară tăcînd. Apoi bunica Elemosina scoase un nou suspin. Deşi murea de curiozitate să afle ce mai scrisese Temistocle acolo, doamna Gudelia nu îndrăzni să-l întrebe nimic pe soţul său, ca să nu-l deranjeze. într-adevăr, după ce îşi pusese ochelarii de citit, dumnealui se adînci mult timp în lectura « Poveştii» şi nu mai spuse nimic. Cînd termină, întoarse de cîteva ori foile pe o parte şi pe alta, ca şi cum ar fi căutat continuarea sau altceva, vreo explicaţie suplimentară. Le privi pe cele două femei clătinînd din cap cu înţeles, însă nu s-ar putea spune că dumnealorînţeleseseră ceva, devreme ce doamna Gudelia găsi nimerit s-o întrebe tocmai atunci pe bunica Elemosina dacă nu doreşte o cafea, crezînd pesemne că asta ar consola-o cît de cît. Era o întrebare cu totul nepotrivită - chiar şi domnul lon-şeful-de-scară recunoscu în sinea sa acest lucru. Mai recunoscu însă şi că orice ar fi spus oricare dintre ei în acel moment ar fi sunat nepotrivit. De aceea se ridică fără o vorbă şi trecu în camera alăturată ca să se îmbrace, căci vizita neanunţată a bunicii Elemosina îl găsise în pijama.
De obicei, domnul lon-şeful-de-scară purta bască şi putea fi uşor recunoscut chiar de la mare distanţă. însă de această dată nu-şi mai luase basca, aşa încît chelia îi fu confundată cu a domnului Toma, iar apariţia dumnealui în capul scărilor de la ultimul etaj, cu dosarul sub braţ, le produse locatarilor un mic şoc. Mulţi nici nu-l recunoscură în primul moment, fiindcă îmbrăcase costumul cel bun, pe care şi-l punea numai duminica.
Tăcut, înclină uşor capul şi traversă palierul, oprindu-se două trepte mai sus, pe scara ce ducea la cabina scripeţilor.
280
De acolo îi vedea mai bine pe toţi şi putea fi, la rîndul său, văzut. în liniştea încordată care urmă, domnul lon-şeful-de-scară deschise dosarul, îl răsfoi preocupat, apoi trase mult aer în piept şi rosti :
— Vecinul nostru Simion a plecat. Definitiv. Simţind îngrijorarea provocată de cuvintele sale în rîndurile ascultătorilor, se grăbi să adauge : nu i s-a întîmplat nimic rău. Atît că nimeni nu ştie în ce direcţie.a luat-o.
întreaga adunare răsuflă uşurată. Ca de obicei, cîţiva îşi făcură cruce.
— Domnilor, trebuie înţeles un lucru ! Viaţa, cu bucuriile şi necazurile ei... Domnul lon-şeful-de-scară se opri: uitase ce voia să spună sau poate se răzgîndise între timp. N-are rost să lungesc vorba. Mai bine vă citesc scrisoarea pe care ne-a lăsat-o nouă tuturor. Este, de fapt, o pildă intitulată « Parabola blocului de locuinţe », din care trebuie să tragem anumite învăţăminte. Nu el a scris-o, ci i-a dictat-o elevului Temistocle, pe care îl cunoaştem bine cu toţii, un copil foarte politicos şi la locul lui.
Domnul lon-şeful-de-scară îşi drese un pic glasul răguşit din cauza emoţiei, apoi reluă :
«Mîntuieşte, Doamne, poporul Tău şl binecuvântează moştenirea Ta. Ascultaţi voi toţi cei de faţă pilda aceasta de la urmă a mea şi luaţi aminte la ea, iar tu, Ioane, citeşte tare, cu punct şi virgulă, cele scrise aici, ca să înţeleagă bine oamenii ce am vrut să le spun.»
— Ceea ce şi fac, comentă domnul lon-şeful-de-scară.
«Fost-a, pe vremea lui Ceauşescu, un teren viran, loc netocmit şi gol, unde Partidul a hotărît să construiască un bloc de locuinţe pentru oamenii muncii. Au venit inginerii, au măsurat, pe urmă excavatoarele şi buldozerele au săpat o groapă pentru fundaţie. Muncitori aduşi cu dubele de la ţară, aşa-zisii navetişti, turnară apoi beton şi ridicară schele, în timp ce fumau ţigări Carpaţi, beau rachiu ieftin şi se înjurau cu voioşie. Fraţilor, greu mai era de mîncare pe vremea aceea !»
28/
(Oamenii dădură din cap în semn de aprobare, însă de data asta domnul lon-şeful-de-scară continuă, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat.)
« Pe măsură ce zidurile se înălţau, devenea tot mai clar că acela va fi un bloc cu multe etaje, un bloc turn, cel mai mîndru din cartier. Şi iată că, într-o bună zi, lucrările au ajuns cu bine la capăt. Nu era totul chiar perfect - pe ici, pe colo mai curgea cîte o ţeava, becurile nu se aprindeau cînd apăsai pe comutator, cîte o fereastră nu se închidea bine sau nu se deschidea deloc, dar, vorba ceea, „întotdeauna loc de mai bine" - şi cei care au primit repartiţie erau cît se poate de mulţumiţi.
Numai că, la puţină vreme după aceea, pe Ceauşescu l-au împuşcat, iar cei care abia se mutaseră au fost un pic nedumeriţi. Cîteva apartamente rămase libere au fost ocupate de familii gălăgioase, cu mulţi copii, fără să se mai ţină cont de listele de priorităţi de la primărie sau de locul de muncă, dacă el există sau nu. Nici repartiţie nu aveau, pe motiv că „ce nevoie mai au de repartiţie, dacă s-a făcut revoluţie ?" Venise în sfîrşit Democraţia. Toţi vorbeau şi nimeni nu asculta. Dacă întrebai ceva de acte sau te arătai prea curios, îţi ziceau „comunist".»
— Fac aici o paranteză, spuse domnul lon-şeful-de-scară, întrerupîndu-şi lectura, ca să înţelegeţi mai bine despre ce e vorba. Faptul că ai fost sau nu comunist nu contează. Contează dacă eşti Om, cu o mare ! Ascultaţi ce zice în continuare Simion :
«Viaţa la bloc îşi continua cursul ei normal. Numai că, de la o vreme, unii locatari şi-au cumpărat cîini sau pisici care se murdăreau pe unde se nimerea. Alţii, mai dibaci, s-au adaptat la economia de piaţă, au început să facă afaceri, aduceau marfă de la turci sau cumpărau pui de la Avicola şi-i creşteau în balcon. Alţii construiseră pe lîngă bloc coteţe pentru porci, pe care îi hrăneau cu gunoaie şi resturi de mîncare. Pe urmă, îi vindeau în obor. Erau însă şi unii care aşteptau zadarnic să li se mărească salariul. într-o zi, îşi făcură apariţia şi în acest bloc primii şomeri, de fapt mai vechi locatari, cunoscuţi de toată lumea ca nişte
282
oameni cumsecade, cîndva fuseseră poate chiar fruntaşi în producţie. Dar acum stăteau toată ziua acasă şi, în loc să facă ceva folositor, se îmbătau cu bere, după care începeau să înjure. Din cauza presiunii psihologice, unii îşi băteau nevestele, sub pretextul că n-ar fi destul de gospodine. Sau, în semn de protest, nu-şi mai plăteau întreţinerea. Dacă-i întrebai împotriva cui protestează, răspundeau : „împotriva celor care cresc pui în balcon. S-au îmbogăţit pe spinarea noastră !" Fiindcă tot blocul mirosea a găinaţ. A venit deci administratorul asociaţiei de locatari, a purtat tratative cu ei, dar fără rezultat. Aşa că a plecat de unde venise, ameninţîndu-i cu aceste cuvinte : „Nu plătiţi, vă tai apa !" Ceea ce s-a şi întîmplat în scurtă vreme.
Dacă lucrurile s-ar fi oprit aici, ar fi fost încă bine. După alte cîteva săptămîni, cei de la etajele superioare reclamară că toboganul de gunoi se înfundase. Unul dintre ăia cu bani mulţi îşi cumpărase frigider nou şi înghesuise ambalajul de polistiren pe gura toboganului, fără să se gîndească la urmări. Din această cauză, multe familii erau nevoite să coboare cu găleata de gunoi pînă la parter. Cîţiva, care îşi plătiseră întreţinerea, au convocat o şedinţă de bloc pentru a stabili ce măsuri să ia, dar nu s-au prezentat decît tot ei. S-au certat cîteva ore şi s-au despărţit duşmăneşte, fără să ia nici o măsură. Oamenii mai cuminţi, văzînd că nu mai aveau loc de ceilalţi, făceau schimb de locuinţă şi se mutau în altă parte, în locui lor veneau alţii, ai căror copii aruncau toată ziua cu petarde pe scări şi zgîriau pereţii. între timp, cei care nu-şi plătiseră deloc întreţinerea umblau din uşă în uşă cu o listă de semnături, să schimbe şeful de scară şi pe administratorul asociaţiei, ca să nu mai plătească nimeni niciodată la întreţinere. în caz că n-ar fi reuşit, urmau să declare greva foamei şi să blocheze circulaţia pe strada lor. Deocamdată, ca să le facă în ciudă celorlalţi, nu mai duceau gunoiul la tobogan, ci-l deşertau unde se nimerea, pe scări, pe palier, în faţa blocului, uneori de-a dreptul pe geamul de la bucătărie. Degeaba s-au baricadat unii mai avuţi în apartamentele lor, degeaba îşi puneau gresie şi faianţă în baie, degeaba îşi montau
283
uşi metalice cu sistem de alarmă, degeaba şi-au instalat centrale termice separate, ba au săpat şi un puţ din care pompau apă numai pentru ei - la uşa lor pîndea mizeria, pe geam năvălea mirosul de cocină. Ah, de-ar fi înviat Ceauşescu, să-i scoată pe toţi cu forţa la muncă voluntară !
Liftul nu mai mergea de multe săptămîni, mormanele de gunoi creşteau văzînd cu ochii, uşile holului de la intrare fuseseră scoase din ţîţîni, tencuiala începu să cadă de pe pereţi, prin acoperişul spart curgeau pîraie de fiecare dată cînd ploua, iar la subsol băltea apa şi se înmulţeau ţînţarii. Noul şef de scară a cerut ajutoare de la primărie, s-a dus în audienţă, a explicat ce şi cum. Pentru scurtă vreme, fiindcă veneau alegerile, oamenii au avut iar apă, s-a repus şi liftul în funcţiune dar, fiind obişnuiţi să nu plătească, aşteptau ca toate să li se dea gratis. Şi după alegeri li s-au luat. Aia care aveau bani nu se îndurau să plătească, iar cei care nu aveau se obişnuiseră să nu aibă. Cîteva apartamente s-au golit, proprietarii plecînd la ţară, unde primiseră ceva pămînt, după Legea 18. Nimeni nu îndrăznea să ie ocupe, de frica vecinilor, căci li se dusese vestea. Ca urmare, uşile şi geamurile le-au fost furate, tăiate şi băgate pe foc, fiindcă, din cauza frigului, unii îşi făcuseră sobe de teracotă în apartament. Dacă încercai să-i împiedici cumva sau numai să le atragi atenţia că nu-i frumos ce fac, îndată săreau la bătaie, strigînd că sobele nu pot încălzi fără lemne, iar ei n-au chef să stea în frig.
Socotiţi poate că, în locul lor, aţi fi fost mai buni sau mai înţelepţi ? Vai mie !, lesne-i să fii înţelept pînă cînd n-ai dat de necaz, ca unul cu buzunarele doldora de adevăr: are de unde împărţi oricînd poveţe în dreapta şi-n stînga. Să nu cumva să credeţi că oamenii din blocul acela erau mai răi ca alţii sau că nu le-ar fi plăcut să locuiască în condiţii civilizate, într-un bloc curat, bine încălzit, cu gaze la bucătărie şi apă rece şi caldă ia robinet, sau că n-ar fi vrut să-şi dea şi ei copiii la facultate, deşi deocamdată nu-i mai trimiteau la şcoală nici măcar să înveţe abecedarul. De fapt, erau la fel ca oamenii din alte biocuri, atîta doar
284
că ani la rînd Partidul îi scutise de a fi buni sau răi şi, trezindu-se deodată fără Partid, nu mai ştiau încotro s-o ia.
Dar, însă : în blocul acela vieţuia ca vai de el un moşneag pe nume Avram, căruia îi dăduse prin cap să bată la uşa vecinilor în fiecare dimineaţă şi să le spună : „Bună dimineaţa I" li cam sîcîia cu obiceiul ăsta al lui, dar nimeni n-avea curajul să-i spună în faţă cum stau lucrurile. îi răspundeau, de voie, de nevoie : „Bună să-ţi fie şi dumitale!", prefăcîndu-se adică veseli şi binevoitori. Ştiind că are pensie mică, cîte unul îi mai dădea o coajă de pîine sau o farfurie cu mîncare înăcrită în cazul că nu apucase să le arunce la gunoi. Altminterea, Avram era un om cuminte şi drept înaintea lui Dumnezeu, şi pe deasupra văduv, căci baba îi murise de multă vreme. Feciorii lui, cîţi îi avea, plecaseră care încotro prin lume, căutîndu-şi un rost şi lăsîndu-l singur, dar el nu se plîngea de asta, ci preamărea pe Domnul că le purta de grijă şi nu deveniseră şomeri.
într-o seară, au venit la el trei Necunoscuţi şi au bătut în uşă - trei străini fără faţă. Avram se afla întins în pat, căci în dimineaţa acelei zile alunecase pe o pojghiţă de gheaţă şi se lovise la coaste. La începutul toamnei, o furtună găsise uşile de la balconul toboganului şi pe cele de la intrarea în bloc deschise. Atîta le-a izbit vîntul, încît toate geamurile s-au spart. Aşa s-a făcut că, mai Jtîrziu, cînd a dat îngheţul, caloriferele din casa scării au crăpat. în primul moment, nimănui nu i-a păsat de asta. Dar, cu timpul, s-a văzut că nu e chiar aşa, fiindcă apa care băltea pe paliere s-a transformat în gheţuş. Ieşind moş Avram să umble prin vecini, după obiceiul lui, a alunecat nu ştiu cum.
Doi dintre Necunoscuţi s-au aşezat pe scaune, iar al treilea a rămas în picioare şi a vorbit. „Dumnezeu a numărat ziieie blocului acestuia şi a hotărît să le pună capăt. Mergi şi te mută în altă parte", i-a spus lui Avram.
Moşul a început a se tîngui şi a-şi smulge părul din cap. strigînd : „Vai de păcatele mele, unde să plec, bătiîn şi neputincios cum sînt! Decît să-mi spui vestea asta, mai bine mi-ai fi adus un castron cu ciorbă fierbinte. Iaca. o vecină mi-a dat azi-dimineaţă
285
o bucată de şniţel fără să-mi ceară nici un leu. Şi acuma îmi spui că blocul are să se dărîme peste ea."
!-a răspuns Necunoscutul: „Vecina aceea lucrează ca asistentă medicală şi face chiuretaje pe ascuns, omoară copii nenăscuţi. Iar şniţelul l-a furat pentru sine din hrana bolnavilor şi l-a ţinut în frigider pînă a mucegăit."
„Ceartă-mă, Doamne, pentru că-s prost şi mă mustră, însă cu îndurare. Ştii bine că, din tinereţile mele şi pînă azi, nu Ţi-am cerut nimic, m-am mulţumit cu puţin, am muncit şi în agricultură, şi pe şantier, unde s-a nimerit, n-am furat, n-am pizmuit pe cei avuţi, mi-am crescut feciorii cum se cuvine. Dar astăzi, iată, îndrăznesc, Multmilostive, să te rog măcar pentru profesorul de sport, care stă la etajul doi, un om foarte simpatic, politicos, la locul lui, nu deranjează pe nimeni, nu dă muzica tare, îşi plăteşte întreţinerea la timp, odată m-a luat cu maşina lui pînă în centru !" -s-a rugat iarăşi Avram.
„Omul acela foarte simpatic, i-a răspuns Necunoscutul, este pederast, ademeneşte băieţi minori şi-i învaţă lucruri contra firii."
„Vai mie, nu la el mă gîndeam, m-a luat gura pe dinainte, zise cu grăbire Avram, eu voiam să spun de celălalt, funcţionar la primărie, "r-am confundat din cauză că stau amîndoi la acelaşi etaj. Şi el m-a dus odată cu maşina, cînd era frig şi ploua."
„Acela primeşte mită ca să dea aprobări, iar pe vremea lui Ceauşescu a fost turnător la Securitate. Mulţi şi-au pierdut serviciul din cauza lui, cîţiva au făcut şi puşcărie."
Atunci Avram a tăcut o vreme şi s-a gîndit ce să mai spună. După aceea a oftat din adîncul pieptului. „O, Doamne al dreptăţii, Dumnezeul milei şi al îndurărilor fără număr, văd că eu nu-i cunosc destul de bine pe oamenii aceştia, vecinii mei, căci despre oricare Ţi-aş vorbi, vei găsi ce să-mi răspunzi. Unde s-a mai văzut pădure fără uscături şi cum vrei Tu, Bunule, să dai foc la toată pădurea din pricina cîtorva vreascuri ? Oare vei dărîma un bloc întreg, construit cu sudoare şi suferinţă, pentru cîţiva nelegiuiţi care s-au nimerit să primească repartiţie aici, avînd pile ? Dar cel
286
drept şi nevinovat cu inima cui se va plînge ? Unde-şi va găsi el altă locuinţă şi ce se va întîmplă cu toată agoniseala vieţii lui ? Caută, deci, Tu însuţi şi, cercetînd cu de-amănuntul printre ei, cu siguranţă vei găsi măcar cinci drepţi pentru care să ne cruţi viaţa nouă, tuturor celorlalţi, şi să nu ne arunci pe drumuri sau în ghearele morţii."
„Dacă se vor găsi cinci oameni curaţi la trup şi la suflet, se va cruţa tot blocul pentru ei", i-a făgăduit Necunoscutul.
„Poate să nu fie chiar cinci în cap, dar măcar vreo patru tot cred că sînt", a socotit Avram.
l-a răspuns atunci Necunoscutul: „Bine-ar fi să fie măcar patru, ca să se salveze prin ei viaţa şi bunurile tuturor celorlalţi."
însă Avram, căpătînd curaj după această neaşteptată promisiune, a început iarăşi a socoti pe degete cam cîţi ar fi fost cei pe care se putea bizui, şi fiindcă nu-i ieşea numărul dorit, a mai încercat o dată. „Văd eu că inima Ta e bună şi mila Ta de oameni e fără margini, a zis, dar să presupunem că unul din cei patru nu e chiar perfect, aşa cum ar trebui să fie, o mai fi făcut şi el ceva acolo, o cît de mică greşeală. Oare pentru atîta lucru, rămînînd blocul acesta cu numai trei drepţi, ai să-l pierzi, ca şi cum n-ar fi fost nici unul ?"
„Avrame, Avrame, bun erai tu de negustor ori ca să tocmeşti intrarea României în NATO ! Uite, îţi fac şi hatîrul de pe urmă şi îţi făgăduiesc că, de se vor găsi trei drepţi în blocul acesta, se va cruţa, şi, ca să nu mai pierdem vremea, se va cruţa, de asemenea, de vor fi numai doi, iar de va fi măcar unul singur, să-l puneţi pe acela şef de scară, că el va salva blocul de la dărîmare."
Spunînd acestea Necunoscutul, au ieşit împreună toţi trei, şi Avram nu i-a mai văzut.
Ce s-a mai întîmplat după aceea, s-o fi dărîmat blocul sau a rămas în picioare, nu ştiu, dar dacă vă simţiţi cumva atinşi de cuvintele mele, crezînd bunăoară că v-am spus povestea blocului nostru, aflaţi că altceva am vrut eu să spun, spunîndu-vă toate astea. Şi vă las pe voi să ghiciţi ce. Cînd veţi ghici, veţi înţelege că blocul acela este, fraţilor, săraca ţară bogată, patria noastră,
287
România, aşa cum ne-a lăsat-o Ceauşescu şi cum am făcut-o noi după aceea !
Acestea toate am vrut să vă spun, dragii mei, eu, Simion, vecinul vostru de la parter, înainte de a pleca spre alte meleaguri. Vă mulţumesc pentru a mă fi îngăduit vreme îndelungată printre voi, şi mai cu seamă pentru că m-aţi lăsat să rămîn, acum la urmă, cîteva zile în lift, ca să-mi fac rugăciunea cum se cuvine, iar acelora pe care i-am necăjit dintr-o pricină sau alta le cer iertare. Ştiu de pe acum că are să-mi fie dor de voi. Amintiţi-vă de mine şi de ucenicul meu Temistocle, căruia în scurtă vreme îi voi deveni eu însumi ucenic, şi ne pomeniţi, pe cît se poate, căci vom avea mare trebuinţă, pe unde vom umbla, de rugăciunile voastre şi de mila lui Dumnezeu.
Fie numele Domnului binecuvîntat de acum şi pînă în veac.»
Domnul lon-şeful-de-scară terminase de citit şi tăcu, dar ei rămaseră cu auzul încordat, parcă aşteptînd să continue sau poate ascultînd încă vocea lui Simion, care continua să le vorbească dindărătul acelei tăceri, şi simţindu-i din nou prezenţa. Nu îndrăzneau să se mişte din locurile lor, fiindcă nu ştiau ce ar trebui să facă sau să spună. Nimeni nu încerca să plece. Ascultaseră stînd în picioare, cu mîinile împreunate dinainte, într-ur> gest pios, şi, încă în aşteptarea deznodămîntului pildei ce li se citise, rămaseră astfel, fiecare la locul lui, ca şi cum imobilitatea i-ar fi asigurat împotriva riscului vreunei dezordini interioare. Acolo, împreună, se simţeau poate în siguranţă, iar teama de a pleca era doar adierea ajunsă pînă la suprafaţă dintr-o teamă mai adîncă -aceea de a rămîne singuri. Domnul lon-şeful-de-scară constată abia acum, cu oarecare nemulţumită surprindere, că veniseră şi ei, cei mai mulţi, îmbrăcaţi în haine de duminică. îşi drese de mai multe ori vocea, dar nu ştia nici dumnealui ce ar trebui să spună. Nu îndrăznea deocamdată să declare şedinţa închisă, presimţind în aşteptarea lor încremenită un ritual, mişcări ale sufletului şi sentimentelor care iniţiau un fel de extaz domestic. Tocmai de
288
aceea responsabilitatea primului gest devenea copleşitoare - căci ar fi urmat ca acelui gest să i se încredinţeze destinul tuturor întîm-plărilor de pînă atunci şi al tuturor iluziilor care le însoţiseră.
Apărută nu se ştie de unde, o molie începu să dea tîrcoale becului. Era o molie obişnuită. N-avea un plan bine stabilit. Din pricini obscure, făcea mai întîi ocoluri largi, elipsoidale, trecînd uneori razant pe lîngă globul de sticlă. Apoi, însă, venea direct spre bec. Scopul ei era să se lipească de filamentul electric, dar nu reuşea din cauza sticlei. Toate privirile îi urmăreau zborul şi ezitările cu o curiozitate avidă, în care se concentra întreaga lor dorinţă de a nu avea gînduri proprii. O molie nici măcar nu poate fi socotită o insectă ; e ceva pufos care pluteşte aproape de la sine şi, uneori, mai dă şi din aripi, lată că această neînsemnată vietate le oferea gratuit, totuşi cu preţul propriei vieţi, pretextul unei evadări din sine, al unui divertisment. Cine ştie, poate că în cele din urmă izbutise. Cînd nu o mai văzură, se întoarseră din nou către şeful de scară.
în astfel de situaţii, oamenii preferă să audă enunţuri cu caracter general, cuprinzătoare şi vagi, care prezintă marele avantaj de a nu te privi niciodată direct în ochi. Sub impulsul unei inspiraţii de moment, domnul lon-şeful-de-scară găsi tocmai cuvintele pe care ei toţi le aşteptau de cîteva minute pentru a se elibera.
— Viitoarele şedinţe de scară le vom ţine la parter, aşa cum e şi normal, anunţă dumnealui.
Nimerise exact butonul pe care trebuia apăsat pentru a le pune în mişcare trupurile pînă atunci inerte. Pe de o parte, cuvintele sale îi asigurau pe toţi cei prezenţi că nu se întîmplase nimic grav sau ireparabil; pe de altă parte, propunînd o perspectivă nedefinită, se constituiau într-un mic preludiu al eternităţii. Mulţumit că i se ivise prilejul de a folosi un neologism, domnul Toma i se adresă profesorului Eftimie, comunicîndu-i în şoaptă constatarea sa : concluzia şefului de scară era într-adevăr irefutabilă ! Alţii însă nu erau la fel de mulţumiţi. Domnul Gheorghe, vorbind de unul singur, făcu un reproş fără adresă, dar destul de sever.
289
— De aceea a plecat. Fiindcă am început să venim la el cu tot felul de prostii, bileţele, bani şi alte asemenea.
Chipul dumnealui avea aerul autoritar al oamenilor nefericiţi. Din acest motiv, nimeni nu îndrăzni să-l contrazică. Strîn-seră puţin din umeri şi se prefăcură că n-au auzit, era mai bine aşa. Poate că nici nu avea dreptate. Simion plecase fiindcă nu putea rămîne la nesfîrşit acolo - liftul nu-i chilie! între timp, îşi va fi găsit un loc mai potrivit în altă parte. Unii presupuneau că făcuse schimb de locuinţă sau se mutase în alt oraş - poate la Bîrlad, unde avea rude. Cică pe-acolo preţurile sînt mai mici. Alţii însă auziseră, nu se ştie de unde, că ar fi cîştigat la Loteria Vizelor şi ar fi plecat în SUA, sau că ar fi moştenit o clădire cu cinci etaje în Bucureşti, pe care statul i-a retrocedat-o în cadrul acţiunii de reconstituire a proprietăţilor abuziv confiscate de comunişti. Mai erau însă şi cîţiva care dădeau de înţeles că preotul Ploscariu discutase totuşi cu Simion în dimineaţa aceea şi-l convinsese să se mute la o mănăstire din judeţul Neamţ, unde putea să se roage în voie toată ziua, fără să deranjeze pe nimeni. Dar nimic nu explica faptul că îl luase şi pe Temistocle cu el - sau poate că Temistocle îl urmase din proprie iniţiativă ?
Nu vom şti niciodată ce s-a mai întîmplat cu Simion. Pare a fi una din regulile vieţii ca despre întîmplările fără importanţă să putem afla oricînd oricîte amănunte, în vreme ce despre evenimentele cu adevărat importante să aflăm doar că au avut loc. în zilele următoare, discuţiile despre Simion se vor extinde şi amplifica, fără să adauge nimic nou datelor iniţiale ; apoi se vor stinge treptat, pînă cînd din ele va rămîne doar o amintire vagă, un fel de legendă simplificată despre un cizmar din Bacău care a stat două săptămîni în lift, poate a făcut şi niscai minuni acolo, şi după aceea a plecat.
Unde?
Păi doar v-am spus că nu ştiu !