^U0T^ «ACADEMIEI* M A N I B U S C ARISSIMI ET AMANTISSIMI MAGISTRI: I. N. DIANU DISCIPULUS MEMOR G. F. C « 0 „Recomand cu toată căldura aceste minu-nate schiţe ale d-lui G. F. Ciauşanu..... Asigur că ele, prin umorul lor sănătos, susţinut ţi măsurat vor constitui un mare succes de librărie". BRÂTESCU-VOINEŞT! ♦ I f Post caîamitatem, memoria alia est calamitas. P. Syrus Si natura negat, tacit indignatio versum, Juvenalis La puţini le place satira, fiindcă mulţi o merită. Horatius Historia ne quid falşi dicere audeat, ne quid veri audeat. Cicero Crâmpeie de amintiri din viata de liceist ) Crâmpeie de amintiri din via{a de liceist Felix qui propriis aevum transegit in arvis, Claudianus. , * ACADEMIEI *J Dulcia iinquimus arva. Vergilius, Craiul dumbrăvilor şi al crângurilor, voevodul zăvoaielor, fratele de cruce al sfranciogilor, cârsteilor şi prigoriilor — copilul care sorbia rouă răsurilor şi se tăvălia ca 'ntr'o beţie paradiziacă — prin pierseciul înmiresmat al Poalei-Maicii-Domnului a fost întacâmat şi încătărămat de ducă pentru înalta învăţătură dela oraşe. > îmi plângeau lemnele şi pietrele de milă, mă jeleau toate florile înlăcrimate. Tată-meu — preot de ţară, voinic, aprig, credincios şi roşu ca bujorul — a 'ncrosnat căruţa de costreie şi mohor, a pus sacul plin cu ovăz pentru îngrăuntat caii, a uns osiile cu multă băgare de seamă — ca pentru cale lungă. Atunci am înţeles că s'a ’nchis bobocul şi că mi s'a strâns funia la steajer... Lacrimile mamei i se înodau sub bărbie. Ca un osândit la ştreang am aşteptat, cu inimă împietrită dar bărbată şi cu ochii însticloşaţi, să mi se împlinească soarta... Patruzeci de chilometri am depănat peste coaste, mai punând câteodată şi umărul la leuci ca să scoatem căruţa în vârful dealurilor. Prin scapătul soarelui, când am picat la han, eram cu oasele pisate ca'ntr’o piuă, cu gâtlejurile uscate ca la prigorii şi plipi de praf ca de la arie, 11 întratam în oraşul clocit de duhnetul cărbunilor arşi la fierării şi ne-au mai sdruncinat oasele —-, clănţănindu-ne dinţii —- şi pietroaiele străzilor lăturalnice. Am plătit toate păcatele dela moşi putrezi. Peste noapte a slobozit Dumnezeu o milă de ploaie. Ceeace m-a pus în uimire a fost zidul foarte înalt care tivea curtea hanului, potcoavele poleite — pe care eu le credeam de aur curat — ţintuite la o potcovărie, sculele de sârmă arămită depe stâlpi, rândunelele şi lacrimile ploii înşirate pe sârme şi prelinse însufletu-mi nemângâiat. Cu lunga-mi cămaşe rotată, încreţită la spate, cusută cu felurimi de feţe ale arniciului, cu învârstate bete de lâniţă, cu pălărioară de pâslă fumurie, cu ghete scârţâitoare şi vestă neagră — mă plimbam nestâmpărat, ca ar-gintul-viu, privind cu ochi nesăţioşi — gemlâcurile cu felurite scule, scumpătăţuri şi bunătăţi... îmi mai venise inima la loc cu rumejala ploii. Odată însă, în colindul meu, mi-a scăpătat piciorul de pe piatră şi m’am poticnit într’o mătanie în lege. Un afurisit de hegustor m'a şi împuns cu vorba: — „Păzea, băiete, că eră să cazi!". Moartea mea eră să mă creadă cineva că sunt un nătăflete... Am scrâşnit din dinţi şi am înăbuşit în năduf o înjurătură din iaduri. & * * De-acasă avusese grije tata să mă docănească să nu*l dau de ruşine cu învăţătura şi purtarea... Am făgăduit. Ştiam că el nu glumeşte. Mi-am încordat toată firea mea, costivă, păsăratică, spulberatică, zăticnită şi otincită de nişte jurate de friguri, ca să împlinesc întocmai porunca dată şi să-mi ţiu făgăduiala. Când a 'ntors căruţa, în curtea largă a hanului şi s'a 'nchinat de ducă, oftând, iar mi-a mai amintit să „fiu cu patruzeci de inimi!". Smerit i-am sărutat mâna care i se miruise de lacrimile mele—şi, când am privit în ochii lui de haiduc—par'că am citit şi în ei o înduioşare înfrânată şi căsnită. 12 Rămăsesem singur Cuc între inimi străine, par'câ ii căzut din alte tărâmuri. Intre trei băieţi eu eram zăpârstea. Ce greu mă desfăceam de maică-mea care-mi sădise în farmecile milei şi ale duioşiei! Soarta mă desgărdina acuma şi de tată-meucel aspru, dar drept, ocrotitor al nostru chiar cu preţul jertfirei de sine! * $ & Gazda mi-o bobise la o grecoaică văduvă—la cari mai şedeau şi alţi liceeni depe valea Oltetului. Ii număra câte douăzeci şi cinci de lei pe lună. Trăiam mai mult cu zilele decât cu tainul grecesc. Nici tu spălat, cu leşie pe trup—nici tu mâncare îndestulătoare şi bună. Tânjiam şi mă uscam din picioare. Mai pe urmă m-am învăţat cu răul şi-am duş-o bine. M-am apucat să mănânc din cioila de vacă, de-un leat cu gazda. Grecoaica se bătea şi cu croitoria. O admiram cum trăgea tighelurile. Când se mai da după treburi şi rămâneam eu în lo-cu-i la maşină, tigheleam, de zor, toate fişteicile, petecile şi beteliile. Cum auzia maşina duruind, gazda se năpustia, ca o leoaică, pe uşe drămuindu-mă: în greceşte: Kakohro-nonaki ! Eram fiere spurcată—nu altceva! * * * Carte făceam pe sponci—cu profesori bătrâni, tâfnoşi, leneşi, cu gura cusută şi par'că le tot ningea şi le ploua... Ne pogorîserăm în cl. I-a C —la beciul mohorât, prăfuit, mereu cu duhnet de câini plouaţi. Adâncimea învăţăturii era până la glesna pisicii şi până la genunchiul broaştei. Dar ne despăgubiam când mai scăpăm la soare—din temniţa noastră. Ne'nhăitam mai mulţi—tot pe-o sprânceană şi băteam fetişcanele pe stradă, cu micşunele ruginii, cu bănufei, cu gura-leului—smulse de prin grădini. Ne dam în vânt după floarea portocalie de hameiu. Unele ne răspundeau cu zâmbete duioase şi încurajatoare, iar altele mai câinoase la inimă — se'nviforau, se ascutiau şi ne o-brăsniceau. 13 Bătrânele puneau mâna la taică şi clătinând din cap a pustiu şi a pagubă, ziceau oţetite: „De-aia nu mai plouă, maică. Dumnezeu!" Altele îşi dau cu socotinţa: „De-aia nu se mai face mămăliga!" ori „De-aia a luat Dumnezeu!" Seara iarăşi ne găsia clapie prin grădinuţa din centrul oraşului — plină de flori, cântec, rouă şi voie bună. Raza lunii ne încuraja şi mai mult în sbeguirile noastre. * * * Alături de casa gazdei noastre, sălăşluia un frânghier sârb cu roata lui de sucit storile şi cu sorţul albastru plin de câlţi. Singur cuc eră frânghierul şi seara mai aluneca şi el întârziind pela vadurile cu vin bun şi la taifasuri cu tot dichisul. Erâ în curtea lui o mândrefe de cais, rapăn de rod, în primăvara aceea, când ne năpădise dorul de ducă şi tristeţea că eram în pripon la ţăruşul şcoalei. Intr'un amurg cu pensulări stânjinli-sulfenli nişte inimi crude erau bântuite de vijeliile ispitei de-a fură din fructul oprit. „Drag mie calul de furat „Şi mândra de apucat., “ Perque oculos perit ipse suos—cum zice Ovidius, Caisele, date în pârg, ne făceau cu ochiul... Eu nici nu mai văzusem caise până atunci. Să le mănânci cu ochii nu altceva! După ce ne-am încredinţat deplin că sârbul este plecat de acasă — vre*o trei dintre liceiştii împeliţaţi ne-am căţărat cu mlădieri de jaguari — în pomul oprit. Ne-am făcut burţile gogoaşe: să omori purecele pe ele. Când ne coţopăniam şi ne opintiam să alunecăm în curtea gazdei — s-au răjghinat vre*o două gemânări şi au căzut peste râmătorii grohăitori care aveau oborul sub cais. S-a ales praful şi pulberea de pomul—ciucure de rod. Amânat — la orice vreme—când a nimerit şi fiânghie-rul şi a văzut pacostea şi a ştiut cine i-a făcut toporul... Quod petis est nusquam (Ovidius). A gurănit-o pe grecoaică făcând-o cum îi venia la spurcata-i gură duhnitoare a tutun şi băuturi. Biata gazdă — ca o Penelopă înţeleaptă — a potolit 14 lucrurile cuta â ştiut ea..* Când am tras cu urechea că e vorba de sticleţii dela politie — cari umblau cu vâna de bou la carâmb — am şters-o prin bălăriile din fundul grădinii ca puii de potâr-niche. Când s'au potolit vijeliile — la cumpăna nopţii am ieşit din straturile noastre, plini de turită şi lipic, cu inima cât purecile... Apoi am dormit buştean şi aburiţi până în vărsatul zorilor, când am mai răscolit măsluitele manuale... Malesuada Fames (Vergilius). * * * Dascăli de-ai noştri cari făceau lecţiile — vorba din bătrâni: — milă de silă şi dor de nevoie : Matematicianul eră o iazmă, o jigodie galbenă-pământie, cu gâtul ca de bărzoiu, cu mărul lui Adam foarte o-brasnic şi jucăuş, cu buzele vinete, cleioase, tivite, cu o vorbă ca din fundul mormântului. Se spune că e atacat şi-şi drămuia, cu mare sgârce-nie — vorba. Când începea să destelineze cu slăbănogii de noi, tărâmul încâlcitelor probleme — cu care nu te mai întâlneşti toată viata — ne plângeau şi muştele de milă. Curgeau, cu nemiluita — valurile de treiuri. El rân-jia, cu mulţumire, ca Ţepeş în faţa svârcolirilor celor înfipţi în t^pî. Lucrurile dumnezeeşti, le preda un om al diavolului: un bătrâior cu tâcălie, gras şi nesimţitor ca un buştean. Bârlogul lui, unde-şi oploşia şi o thf°are, eră alături de clasa noastră. Figură de porc îngrăşat. Nu explica de fel. Ceasul lui era o neîntreruptă plictiseală şi teamă de strămurarea notei. Difficile est saturam non scribere ^Juvenalis). $ * * Ştiinfele naturale le-am făcut cu cel mai bun profesor pe care l-am văzut vreodată. Era ciung de mâna dreaptă, aspru şi nepărtinitor. Avea o putere de vrăjitor asupra noastră, maicuseamă. când era vorba de meleagul botanicei. A fost pentru su~ 15 Pletele noastre tinere un Mentor prea iubit fiindcă tie-â insuflat dragostea de fire. Din darul lui ne-a împărtăşit dar peste dar şi dor de-a colinda câmpiile înflorite şi de-a ne răcori sufletele însetate de-a cunoaşte tainele naturei. * * * Directorul nostru eră un munte de om, cu pas, măsurat, cu inel strălucit în deget. In închipuirea noastră îl socoteam ca pe un Zevs din Olimp. Mai mergea vorba că e şi tare învăţat. Se arătă foarte rar printre noi păstrând neştirbită mistica necesară conducerii, cu tact a şcolii. Ori poate ne socotia prea mici şi neînsemnaţi pentru a-şi aplecă privirile spre acest furnicar de homunculi. Nimbul său eră sporit şi faptul că noi învăţam o istorie a popoarelor vechi alcătuită de el. Erau alte vremuri: tabu eră autorul iar cartea eră un fetiş. In ungherul cel mai tăinuit al sufletelor noastre, eră păstrat ca o icoană veche şi scumpă. N-am fi îndrăs-nit să dăm ochii cu el, de cât în ceasuri de cumplită ananghie, de grea cumpănă. Celelalte figuri de trudnici zileri, rămân şterse, întunecate şi împâslite de mucegaiul uitării. Oblonite cu ramuri groase de ghiaţă şi păienjeniş rămân ferestrele beciului nostru şi nu se mai năzare nimic înlăuntru. Aci mi s’au zdruncinat oasele şi mi s'au clătinat credinţele în bunătatea omenească — vreme de un an încheiat... Bine mai spunea Petronius: „Deaceea socot că se prostesc copiii în şcoli — fiindcă nu văd şi n'aud nimic din cele ce le folosesc zilnic". 16 Dascălul de limba elină Dascălul de limba elină „Pădure şi iar pădure „Nu mă mai spune la lume „C'am trăit o vară’n tine „Cu mândruţa lângă mine"., „Eu nu cânt, că ştiu cânta; „Dar mai stâmpăr inima".,. Il cunoşteai după săbaş ^câ e moldovean sadea. Rupt din mal şi gras ca malul: să fugă cu şapte în piept şi să-l pui în vânt să nu te adie. Pripăşit în viesparul şi cuptorul Capitalei. Avea o frumoasă frunte socratică şi îşi purtă mustăţile retezate. In fiecare zi se bărbierea — după moda Romanilor. Mi s'a pecetluit în minte redingota lui tutunie, subţire, cadrilată şi aspră. Eră pildă de punctualitate stearpă... Arţăgos ca o tată bătrână — căreia i se străşună din te miri ce şi e cu nasul de ceară. Avea însă o parte bună : îi trecea mânia îndată, mai cu seamă dacă clasa râdea — cu râs homeric — de orice vorbă a lui — pe care el o credea mereu de duh... Vorba lui Martialis : difficiles nugael Atunci toti — împreună cu jidovul de dascăl făceam clacă de râs... Aoristele şi dualurile se tot duceau pe apa Sâmbetei şi ucenicii visau numai la ospetele şi râsurile homerice... Mulţi dintre ei se şi tăvăliseră prin vetre de rosma-rin, rută şi vetrice cu puicuţele — pe vară — şi nu se mai îngroziau când dascălul îi turnă în genunchi, ori, îi ardea cu nota unu. Avusese nefericitul gând de a-şi alege cea mai des-moştenită limbă din tot învăţământul secundar: limba elină. 19 trâ tobă de clasicism'şx cu o putere dle muncii neobişnuită. Qu multa lui ştiută — rudis indigestaque moles — nu ni se părea că este un încrezut când se asemănă cu elinistul Caragiani. Frânturi de versuri — greceşti ori latineşti — îi reveneau pe buze cu aceeaşi siguranţă cu care revine rândunica la cuibul părăsit, ori albina la urdinişul stupului. Ne privea de sus ca pe nişte pitici trupeşti şi sufleteşti. Şi într'adevăr că eram nişte mirmidoni, în‘comparaţie cu statura lui herculeană şi faţă de ştiinţa sa care se părea nesfârşită... Dar — vorba din bătrâni. — Ce folos de lapte gros? Dascălul eră cu totul lipsit de acel modus in rebus — de tactul pedagogic, de simţul realităţii... Plutia prin nori — cu toată tiinţa sa greoaie. Umplea tablele de conspecte ale declinărilor şi conjugărilor, de ieroglife, spirite, accente... Clasa toată — polimită sub o zodie vitregă — se cufundă într'o somnolenţă ca sub aripa unui duh al morţei. Ora lui eră un cutreer, fără spor, prin viroage şi rovini, pe lapovifă şi moişteală, o alunecare din care nu te poţi opri — ca 'ntr'un vis urât. Numai clopotul portarului mustăcios scund şi viclean ne scotea din Tartar... Eră buna vestire a sufletelor obidite. 26 Tumor scholasticus 'ACADEMIEI*; <$PMÂ^ Tumor scholasticus Solet sequi Laus, cum viam îecit Labor. P. Syrus. Vivam, parsque mei multa superstes erit. Ovidius. Pentru dascăl este de cea mai mare însemnătate tinuta pe care trebuie s-o aibă fată de învăţăceii săi. O clipă nu trebuie să uite că se atlă în tata celor mai iste ti şi straşnici judecători: şcolarii. Deaceea nu se cade ca—în clasele secundare — să-şi ia aere de mare învăţat, dar nici să se îmbrace în haina simplităţii beoţiene. Să se ferească şi de un făgaş — dar şi de celălalt. Amintească-şi mereu de frântura de stih din Metamorfozele lui Ovidius: ,,... medio tutissimus ibis1'. Bietul nostru dascăl suferia de boala savantlâcului — a îngâmfării firoscoase «— pe care pedagogii au botezat-o cu numele de tumor scholasticus, Ajunsesem, cu chiu cu vai, în clasa a şeasa. Cu istorisirile făcute de dascăl din Homer, Esop şi alţii — isbuti-sem tocmai bine să uităm şi ce bruma de greceşte mai a-miruiserăm, începând cu clasa a treia. Unii îngropaseră — sărmanii— şi litere din alfabetul grec... Ce-i trăsneşte prin cap, şi ce-i dă naiba'n gând dascălului ? Nici mai mai mult nici mai puţin: Să ne'nvete sintaxă elină desvoltată. Chelului numai tichie de mărgăritar îi lipsla. Şi mi s'a aşternut, săracul — pe muncă înnodată şi acasă, dar şi în clasă... N-avu naiba ce lucra... 23 Umplea amândouă tablele scrâşnitoare cu reguli şi exemple împănate cu excepţii luate din autorii clasici, U-nii învăţăcei se făceau că iau note, alţii se'ntindeau lenevos, ca şarlele, iar alţii îl băteau dela spate cu cocoloaşe de hârtie — pe trupeşul dascăl. Venise primăvara potopită de soare, cu brebenei, mărgăritar, lalele şi zambile, cu cântări de paseri îndrăgostite pela ferestre şi pe sub larg-oblăduitoarele streaşini... Trecuseră, în pas de marş, pe table şi Socrate, şi Plato, şi Xenofon şi Aristotel şi Hesiod... înfăţişaţi de jurata de sintaxă, ca la o tarabă de bâlciu ţărănesc. Sărmanii: nici în mormânt nu i-au lăsat gramaticii în pace! Cu înaintarea în vârstă, meteahna dascălului se în-răutătia: nu se mai asemănă cu învăţaţii români, ci se a-semuia cu marele Riemann, ale cărui lucrări ni se fâluia că le ştie „pe de rost4' ca pe apă — şi că mereu le repetă. Când îl vedeam că se laudă astfel, şi că se'ngâmfă ca un curcan — începeam să-l ridicăm în slăvi şi mai avan: — „Dom' profesor ştie carte şi mai multă ca Riemann !44. Dascălul mi se umfla în pene şi privia, cu ochi strălucitori de mulţumire, către prizăriţii şi pricăjiţii săi şcolari. Spre a ne lăsă încremeniţi cu ştiinţa Iui, ne întrebă odată — cu glas undelemnos şi cu unduieri mieroase — deşi era sigur că noi nu-i puteam da răspuns: — „Ştiţi voi, măi băieţi — în câte feluri se zice da în limba elină?" Noi — atât ne trebuia! — răspundea în cor vesel că numai dom* profesor şi Riemann ştiu. El se întoarce, a-ureolat de bucurii serafice — spre noi şi răspunde la via şi făţarnica noastră dorinţă de-a şti. Cu glas de oracol tainic şi privindu-ne de sus — depe vârful piramidei de ştiinţă — ne spune că în limba lui Homer — da se zice în douăzeci de chipuri. Diavolii de băieţi fac mare haz, unii împelitati bat vârtos din cârpătoarele palmelor, alţii se scarpină în ceafă a sărăcie, iar alţii mârâie înteţit: — „S'au dus boii dracului!...44. Cei mai împrilostiţi drămuiesc de'ncuie ’n pietre pe Greci „că afurisită limbă mai aveau44! Fierberea de viespar ori de furnicar întărâtat se mai ostoieşte şi-l rugăm umiliţi pe Maestru să ne scrie şi pe tablă şirul de afirmaţii greceşti* Geme greu şi înfundat tribuna catedrei sub picioarele eletantine ale profesorului. El apucă vijelios creta în mână, se şterge cu batista lui — punctată de picatele — pe chelia îmbrobonată de sudori şi începe să scrie expresiile, cu tot dichisul şi pipărătura accentelor şi spiritelor... Dar „Domnul stă împotriva celor mândri"... Stântă şi nedesminţită vorbă din Sfânta Scriptură; Noi numărăm numai virgulele despărţitoare că încolo... Maica Domnului cu mila... Cu ochii sticliţi la tablă — numărăm şaptesprezece virgule — ghiontindu*ne, icnind de râs, poreclindu-ne pe'n fundate... La cea de-a şaptesprezece virgulă, maestru se poticni scăldat în sudori de moarte: îşi uitase restul şi dibuia zadarnic după cei trei fugari. Repede prindem rostul acestei pauze de notă întreagă şi, cu o bucurie diavolească, începem să-l sâcăim şi sâ-i dăm cu sic. El îşi sare din scriveli, faţa i se tace vânătă-porumbă, ca un ficat de bou bătrân. Nu s'a pomenit pe lume nişte călăi mai câinoşi... Printre degetele adunate puică la gură — ca să nu ne prindă—începem să pufnim de râs, să-l fluierăm — ca odinioară Atenienii pe ageamiul Demostenes. Leneşii—pripăşiţi în fundul clasei, deşteptaţi din picoteala lor obişnuită, ca nişte bufnite răscolite, încep să strige, ca din butoiu: — „Hă, hă, hă — s’a ’ncurcat şi dom* profesor!" Alţii, în batjocură, ţinem partea profesorului: — „Ba ştie, mă, fac prinsoare c'o ia din loc!" Incontrările astea, înmulţite ca de un ecou — ţin me* reu. Profesorul era ca un osândit în faţa carabinelor: de ciudă îi crescuseră şi tuleiele din barbă, îşi cuibăreşte glomozul limbei într'o bucă, îşi pleacă greoiul cap împodobit cu rotunjite caturi de osânză, cu barba unsuroasă şi lucie, se scarpină în frunte, ca Socrate, şiîn-tr*o încordare nemaipomenită — nou Demiurg — isbuteşte să scoată din haosul minţii sale, încă trei afirmaţii greceşti, 25 Ca să împlinească făgăduinţa şirului de douăzeci. Cine mai ştie de vor fi fost cele din Riemann?! Mai vârtos cred că era praf în ochii unui norod neştiutor şi blestemat. II urcăm, din nou, cu osanale, pe Capitoliu. — „Nu vam spus eu că ştie carte, nu glumă — dom' profesor ?!a Aplauze aiurite, râsete, trageri cu coada ochiului... II smulsesem Tartarului şi-l plimbam acuma pe câmpiile de fericire veşnică şi paradiziacă. Pe terestrele larg deschise intrau adieri încropite de zefiri şi de mirezmele dumnezeeşti ale felurimilor de flori ce te sfinţiau... Rândunelele meşteriau de zor, la cuiburile de sub streaşină larg-ocrotitoare, iar privighetoarea, dornică de răcoare şi linişte — îşi repeta fermecătoru-i cântec cu ale sale întoarceri şi faceri — nesfârşite. îmi fulgerau prin minte preaslăvirile primăverii în stihurile lui Pentadius: „Tune quoque dulce mori"»M 26 Ţara leneşilor r : < k Ţara leneşilor Flumina jam lactis, jam flumina nectaris ibant. Ovidius. Dulce est desipere în loco. Horatius. „Cine vrea să nu mal moară /fină piosca subsuoară41 Când prindea preun leneş, dascălul nostru — spre â ne înfruntă, dar şl spre a ne face să mai petrecem ne po-vestia despre alte tărâmuri ale tării leneşilor, ale vradipilor. Istorisia că pe-acolo râurile cu albii late sunt pline de lapte pe care se leagănă alene franzelele rumenite, făcute din floare de făină. Pe uliii umblă purceii fripţi cu furculiţe şi cutite înfipte în spetele lor. O boare încropită şi înmiresmată adie uşurel. Vradipii, cari stau lungiţi pe maluri, n'au decât să întindă mâna după franzelele doldora de lapte, sau să-şi taie o halca de purcel fript. Pocâltitul şi hupitul de baş-trântor — înghite în sec şi se jură că ar sburâ pe aripele închipuirii deadreptul în a-ceste edenice meleaguri. S'ar lăsa păgubaş de aşâ clase, şi de astfel de profesori. Par'că ni se şl năzăria vărgălia ploscă de paltin: pân-tecoasă, înflorită ca o cruce şi îmbăierată în lucioasele-i curele; par'că ni se şi înfăţişă purcelul cu şorieiul castaniu, copt ca nuca şi stropit cu saramură : în lege, — să tragă la băutură — pârăitor în măselele olteneşti. Gura se 29 umplea de apă! limba plescâia în cerul gurii! guşa se lăsa în jos, ca Ia puiul de pelican, pela chiotorile gurii, porneau fire de argint. Când scăpăm, ca din puşcă, dela internat, sfârâiau picioarele vesele şi ne scăpărau potcoavele dela iminei către Pafac — cămătarul din piaţa florilor. Acolo... ciuca noastră !.. Ierte-i Dumnezeu păcatele făcute — au cu gândul, au cu vorba, au cu fapta— „că ne*a fost ca un bun tată când ne-a urât lumea toată". Nişte vânători... [’ ACADEMIE] *j Dux Gregis Jnvisum pueris caput... JWartialiş înalt, frumos să-l bei într'un pahar de apă, bine legat, purtând ochelari tiviţi cu aur, cu pieliţa obrazului s-o tai cu tir de păr—aşa ni s'a înfăţişat noul director. Cu o mândrie pe care nu o tăinuia, îşi purta sutanele de şiac castaniu lungi până în călcâie. Era coborîtor din-tr'o familie bună, — dar moştenise dela înaintaşii săi o fire bătăioasă. Multe limbi cunoştea, adânc din căr{i ştia — însă nu era şi „blând ca un miel*'. Era un fel de Origen în mic. Temut, zăcaş, colţos hăr(uitor în ziaristică. Era spaima internatului. O personalitate prea mare pentru breasla lui, era un născut înainte de vreme. Preţuit mai mult extra-muros. Pe culmea aceasta au căzut toate fulgerile mărunţeilor orânduiţi în căprării, piscul acesta a fost măcinat de toate vânturile turbate ale batjocoritorilor, de toate duhurile necurate ale nemernicilor ponegritori şi ambiţioşi. Dar nici el nu s'a dat bătut: a trăsnit voiniceşte în dreapta şi 'n stânga cu fulgerele epitetelor sale de pomină, răcorindu-şi inima şi sărându-şi sufletul... Cei cari n'arfi fost vrednici nici să-i deslege nojiţele sale, — cu haraciuri, cu ploconeli pela uşile din dos ale politicianilor — i-au trecut înainte rânjindu-i satanic şi în-veninându-1. Tot fariseii şi cărturarii 1 au pus bine... Erâ un slab cârmuitor de suflete. Pentru fiecare clasă avea obiceiul de-a-şi unge un spion — pe care şcolarii îl porecli au căţeluş. 43 Lupus est homo homini. (Plautus). Nu ştiu cum se făcea că toate aceste iscoade erau copii frumoşi la chip şi cu apucături muieratice. Ei se duceau maicuseamă seara pela director şi li se împărtăşia, desigur, o doctrină esoterică. Toate hatârurile li se făceau acestor Iude. Tocmai atunci citeam versurile eclogei vergilane: „Formosum pastor Corydon ardebat Alexim"... Şi căutam şi locuri paralele la Horatius şi alţi clasici latini. O flexanima atque omnium regina rerum: Oratio! Pacuvius Năzuise să fie şi orator şi i se năzărise că a şi ajuns la această culme,.. Nu băgase de seamă însă că'i lipsiau mijloacele oratoriei înalte. Nu eră un vir bonus şi nici peritus dicendi; nu avea acel continuus animae motus şi nici avântata poezie, nu avea simţul şi gustul limbii române şi nici măsura : — modus in rebus. Vorba îi era seacă, scolastică—fără înflorituri literare şi lipsită de farmecul de a vrăji ochii şi urechile multimei, fără încredinţarea care se prelinge din sufletul oratorului, în sufletele ascultătorilor, le robeşte, le încântă, le supUDe,le înghite ca o învolburare de vârtej de foc şi ca o lavă mistuitoare. Zeflemist chinuit — ditficiles nugae — şi cu o moralitate sub zodia unui mare semn de întrebare. Dacă-1 ascultai de două ori, te trăsnia o durere de cap şi plecai scuipând ca dela bărbierul care scoate măsele. Sors tua mortalis; non est mortale quod optas. Qvidius, 44 ri... Pătimiri..; Horror vacui Rabelals „Fă, Doamne, zilele mici „Şi nopţile: licurici, „Să mă văd scăpat de-aici. „Zâmboc, treci la loc, „Că n’ai noroc!“. Tanto magis libet, quanto minus licet. Fer. Augustin Gens humana ruit per vetitum nefast. Horatius La masa de seara, dupâ ce, in zadar, ne rugasem: „Mânca-vor săracii şi se vor sătura* ne aşezam trişti pe lungile laviţe cafenii şi unsuroase să ne ospătăm din fasolea rotită, din boabele de porumb fierte, din ciorba de praz bălos şi din altele asemenea lepădături şi lături de porci. Mâncau săracii ocnaşi şi înghiorţăiau, dar de săturat nici pomeneală... Par'că li se băteu calicii la gură. Cât mai blestemam noi pe tata Noe că a scăpat dela prăpădul apelor —* fasolea care este ciuma internatelor. Ut illum di perdant, qui primum olitor protulit cae-pam 1 —“ cum ar zice Naevius. Săturarea rămânea mereu un pium desiderium 1 Când îmi aveam mişina de bunătăţi afumate şi pipă* rate — nici nu mă atingeam de aceste castroane ale inter* natului. Le socoteam tabu şi... pace... La ridicarea dela ospăţul schivnicesc ~ imi luam co* drui de pâine, moale ca buretele, îl spintecam lungiş cu 47 briceagul, îl săram pe tăietură şi-l înfundam în popeştile buzunare. Toţi se cruceau de ligâveala mea mai cu seamă că băgau de seamă că ea nu are corespondentul firesc: un trup sârmos, ca smiceaua. Mulţi îşi dau cu socotinţa că untura de peşte mă împepenează. Trăgeam cu urechea şi râdeam... Uită-te în faţă şi mă'ntreabă de viaţă. Apoi o luam rasna prin poduri, prelingându-mă pe lângă grinzi şi căpriori şi înfundându-mă în ungherele cele mai greu de adulmecat. Nu mă gâsiau nici cu potera... In cele mai tăinuite chichiţe îmi aveam ascunse bunătăţile mele: limbi de porc afumate şi fierte, salam de Sibiu, slăninufă boită, afumată şi sărată. Câte odată îmi pierdeam urma prin nişte prăfuite laboratoare— pe unde nu călcau nici pismaşii colegi şi nici blegii de pedagogi cari cucăiau din picioare. Sub pronia Matusalemului argăţimei : M. M. V. — Domnul să-l odihnească în pace! — mă ospătam în tihnă şi cu dichis. Aveam mare grije ca să-l spurc pe bătrânul chel, cu câte o felie—două—spre a mi-1 face şi mai credincios. Nu sufla niciun cuvintel. Să-l fi picat cu seu — n’ar fi fost în stare să mă vădiască sau să mă dosădiască. Alte ori cutezam să mă cuibăresc chiar sub scara învârtită şi de piatră — care urca la Ierusalimul sau la iadul dormitoarelor. Sub scară era un loc mai ferit din calea răutăţilor. Mă aşezam, cu tabiet, pe un scaun dela lucru-manual pe care-1 puneam pe grătarul de tuciu al gurii de calorifer. Stăteam ca o Pitie pocâltită, în aburii cari urcau cu susur de trestie adiată de vânturi. După ce mă însăţam — cădeam într'o dulce visare. Tăcut şi retras — nu voiam să fiu tulburat de nimeni. Vorba lui Horatius: Nympharumque leves cum Satyris chori Secernunt populo. Făţărnicie V I Mf • * Făţărnicie Calvo turpius est nihil comato. Martialîs Qui Curios simulant et Bacchanalia vivunt. Juvenalis Tertius de coelo cecidit Cato. Juvenalis Intus ut libet; Foris ut mos est. „Atunci lumea cea gândită pentru noi avea fiinţă Şi, din contră, cea aievea ne părea cu neputinţă**, Eminescu Credat Judaeus Apella. Horatius Pentru directorul nostru ajunsese cal de bătaie şi toA por de oase patul Sfântului Vasile cel Mare. Ne 'mpuiase urechile cu o vorbărie nesărată şi ne» sfârşită despre straşnica schivnicie a Sfântului pomenit, despre patul său alcătuit din scânduri goale—fără urmă de aşternut sau saltea, despre totala întrânare a poftelor trupeşti. Deşi îl vedeam împepenat pe cârmaciul nostru—totuşi ne venia să credem că şi va fi având un pat tot ca cel lăudat — şi că se va ti hrănind şi el cu seminţe şi buruieni asemenea coconilor din Babilon... Credeam că numai Dumnezeu îi purta de grije ca paserile cerului şi crinilor de pe câmp — în vreme ce el se îndeletniceşte numai cu cele ale Duhului. Vremea şi-a luat sarcina să-mi biciuiască curăţenia sufletească şi să-mi arate ce însemnează făţărnicia. Ajunsesem în clasa cea din urmă. Ca să ne mai îmbuneze, fiindcă toţi fierbeau de necaz — ne-a poftit, într'o seară, pe toată ceata lui Papuc—* la locuinţa sa din curtea internatului. 51 Am intrat du toată cuviinţa, cu sfială, în vârful botinelor şi cu suflarea tăiată. Credeam, nădăjduiam şi doriam, cu înfocare, să văd aci o nouă întruchipare a patului sfânt, să privesc candele multe, — veghetoare în negură, cu un ochiu al Dumnezeirei în bezna păcătoşeniei omeneşti... Mi se usca sufletul după miros de smirnă, de levăn-tică ori de busuioc... Nici pomeneală... Am găsit, în schimb, multe tacâmuri de argint, prea mult zahăr, pisici cu panglici roşii la gât, vorbă măsurată, rece, tăioasă, ceai prea plin de arome şi un pat de pufuri, înălţat ca pentru obrazul unui evdemonist sadea... Ghiata între noi nu s'a rupt, prietenia nu s'a putut înoda nici în ceasul al unsprezecelea... Călcasem, din păcate, cu stângul... Când am ieşit, — îmbrâncit par'că de un duh necurat— eram ca acel care părăseşte un spital... Călcam în străchini... Par'că plecam dela un prasnic de înmormântare: toţi cu gura cusută şi fălcile încleştate... Atinsesem cu mâna prundişul de pe aripele străveziu încondeiate ale unui fluture smălţuit... Ras ~ neras — caută-ţi de drum! * Din lauda mea cea multă, M’am ales c’o babă surdă... Salamul Salamul Cuncta tuus sepelivit amor Propertius Tecum vivere amem, tecum obeam libens Horatius Nu mă mai judece nime Om cu suflet caşi mine I Pe cumplitele şi înviforatele vremi ale oblăduirii vestitului cârmaci — am adulmecat o cârnătărie de pomină : — ostrov de întremare şi liman de mântuire. Alături de dolofanele nemţoaice bălane — tăceam o altă şcoală şi do-bândiam o altă gnoză... De-atunci s-a ales cu mine: gustul pentru pipărături şi afumături nu mă părăseşte până or da cu ţărână peste mine. Şi ce vârstă de aur a mâncăilor! Salamul de Sibiu — şe plătia cu şapte lei ocaua! In clasa cea depe urmă — mi se încredinţase un dulap nou-nouţ, de brad lustruit şi colorat în chipul lemnului de nuc. Eră încărcat cu fel de fel de bucoavne vechi, cu doas-cele de lemn desperechiate şi cu frânghii groase la cotoarele mâncate de cari şi spoite de muşită uscată. Ce mâini îndemânatice le vor fi cusut, ce glasuri îngereşti vor fi fost povăţuite de chirilicele lor ascuţite — şi de ce spurcată bătrâneţe avuseseră parte! Şi tăbliile de brad proaspăt le plângeau de milă, cu lacrimile de chihlimbar. Sunt lacrimae rerum... Ca o culme a îndrăsnelii, a nelegiuirii şi a nesoco- 55 tinţei mele, îmi adusesem aci un salam de-uncotşio sticlă cu mieria untură de peşte. Simţeam că mă sfârşesc de foame? Adiam uşa dulapului, — prefăcându-mă că mai rânduiesc terfeloagele prin rafturi, —şi mă ospătam în lege! Când mă gândeam, în bancă, la mozaicul mărunţel şi pipărat al salamului, sufletul mi se umplea de mândrie şi, tot ca bogatul nemintos al Evangeliei, ziceam şi eu : „Suflete, ai multe bunătăţi... mănâncă, bea şi te veseleşte!" Mă făcusem prăvălie a diavolului — împotrivindu-mă orânduirilor pravilniceşti... Altădată mai întârziam şi noaptea şi rodeam la bunătăţi, în tovărăşia şoarecilor pripăşiţi şi oploşiţi prin clase: Nox et Amor vinumque nihil moderabile suadent. (Ovidius). Dar pierdusem din vedere sfatul lui Horatius: Sperne voluptates: nocet empta dolore voluptas... Ochiul pismaş al căţeluşului m-a pândit şi a pus la cale cumplita pierzanie a nesăţiosului, înodat, borţos şi înspiţat. Purces-a de sârg, la mânecare adâncă, ori la cumpăna nopţii şi m-a pârît... Şi unde mă pomenesc, nene, cu vlăjganul de director că intră crunt în clasă şi întreabă, tam-nisam, la cine sunt cheile dulapului cu pricina. Mă luase din strachină... Mă ridic mai mult mort din bancă şi, cu o mână de vrăjitoare şi cu o faţă de Sibilă, scot cheile şi descui — după porunca scrâşnită. A scociorît întâi raftul de sus şi n'a găsit nimic,.. Cu mai puţin avânt a răvăşit şi raftul de-al. doilea şi a văzut că nu-i pică nimic în plasă. Ochelarii se cumpăneau să-i cadă depe lungul său nas, mâinile parfumate şi mari se împrăfoşaseră şi se um-pluseră de păienjeniş — şalele i se obădaseră... Rattul de jos — ca să nu se pară că e un învins — nu l-a mai scotocit. Mi-a poruncit acru, să încui uşa dulapului. Şi-a făcut socoteala că l-a înşelat căţeluşul, ori eu i-am potcovit pe amândoi. Sudorile reci mi s-au oprit pe ulucul spinării. Pielea mi-erâ de curcă şi părql; njăciijcâ.,. Acolo, în raftul de joş — eră şi salamul meu... Dacă mă prindea, — mă aştepta o veşnică îndepărtare din şcoală. Insă nu e cum vrea omul, ci cum vrea Domnul. Vorba sfântă a lui Fenelon: L'homme s'agit, mais Dieu le mine. Tata nu m-ar fi primit ca pe fiul cel rătăcit al Evan-geliei, ci cu frânghia udă şi îndoită... ca pe hoţii de cai. Mă băteam cu gândurile ca codrul cu vânturile, să mă năimesc la înciocălarea liniilor de tramvai — la informarea şi întacâmarea lor. Tot mă desnodam eu de-asurda să tac echilibrul la paralele şi la fus şi câte alte daşove... Aşâ scăpăm de Argusul internatului şi mi-aşi fi mâncat — întru sudoarea frunţii şi cu poftă ciclopeanâ ori pantagruelică — toate bunătăţile la cari mi-ar fi dat inima brânci şi băierile pungii binecuvântarea. 57 Canunul şi — mai alea ■ Sfântului - Marelui Post I * Canunul Sfântului şi-mai ales-Marelui Post Să orbesc citind' pe carte In fum vânăt de tămâie. Eminescu „Câte-am tras, dar nu m’am ras! „Nici de asta nu m'oiu tunde ! „Zi ca el, dar fă ca tine, „Şi las* să nu fie bine!" Din înţelepciunea populară „Nu-mi plac posturile prea lungi „mai cu seamă în vârsta crudă. Fer. Ieronim. „Vivas ut possis quando nec quis ut velis". Caecilius Şi astăzi, după atâta amar de ani — când îmi amintesc canonirile postului mare, — mi se încrâncenă carnea. Cum de n'am murit după opt chinuiri de acestea? Binea zis cine-a grăit că bleaul nu se pierde. In săptămâna cea dintâiu a postului celui mare — nu mai făceam şcoală — dar făceam, în schimb, muştruluiala duhovnicească. In capela cu mozaic pe jos, duşi cu turma, urmând trăsnită pravilă călugărească, copii cruzi, eram ţinuţi la slujbă care nu se mai termina — atât de dimineaţă cât şi după pustnicească masă de prânz. Directorul nu se ochia... Pedagogii păziau, cu toată străjnicia uşile capelei. Aceşti cerberi se schimbau din ceas în ceas.-—Numai lihniţii de şcolari rămâneau pe loc, ba proptiţi unii de alţii, ba îngenunchind, ba stând, ca bărzoii, într’un picior — storcându şi astfel şi cea din urmă picătură de SDagă din 61 (* ACADEMIEI *) trupul lor vlăguit de lipsuri, de nesomn şi de frigul din dormitoare, de lutul cojit pe ei, ca la vintrele cailor. Vorba lui Eminescu: „Ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaşte". Ne sbateam în neputinţa noastră ca 'ntr'un vis urât, ne svârcoliam, spumând de furie ca tigrii în colivia lor ferecată. Ce trecere mai aveau în faţa fariseilor de-aci cuvintele lui Iisus că, la rugăciune, nu trebuiesc bolborosite cuvinte multe şi neînţelese nici de cel ce le citeşte şi nici de cel ce le aude? N-ar ti mai auzit cucul! Nu mai aveam putere în noi nici cât puiul de găină, „Non omnia possumus otnnes". (Lucilius). Năstruşnicul gând patristic — răstălmăcit desigur — că cu cât trupul este mai mult mucenicit, cu atât sufletul îşi capătă puteri nebănuite — erâ pretinsul temei al acestei diabolice canoniri zadarnice. Zice şi Tertulian că în temniţă mai mare este câştigul sufletesc de cât pierderea pe care o îndură trupul. Şi încaltea dacă ai fi văzut în jurul tău figuri schiv-niceşti — calea — valea ! Dar când vedeai chipuri de măcelari şi de birtaşi — nu te apucau toate toanele nebuniei?! Ce să mai zic de economul nostru — cel nedrept ca şi al Evangheliei? Uq jidov — care credea că şi-a ales partea cea bună care „nu i s'a luat dela dânsul" până la moarte. Numai dascălul de greceşte de se mai putea măsura Cu acest moroi şi jidov — căruia îi pica sângele din obraz. Avea o ceafă lucie, şoricită, creată şi lata — bună de tras la jug — iar bărbia cobora spre piept în nesfârşite caturi. Ce mai săpun s'ar fi putut scoate din namila asta care nu mai putea să vorbească omeneşte — ci mai mult grohăia!? Juraţii de copii mai aflaseră că trăia cu o posadnică — nepoata unui prelat covrigit de bătrâneţe şi de păcate. * ❖ * Pe aşa cumplite vremuri şi oblăduiţi de oamenii făţarnici—ne duceam noi crucea muceniciei, blestemându-ne părinţii şi ispăşind păcate dela nouă neamuri. Sfoiegise-răm şi ne jigodiserăm de tot. Fomaserăm şi ne deşelaserăm la mers ca nişte hurumii de sacâ. Par'că ni se luase pânza 62 de pe ochi. Gălbeneala fetii începea să bată *n verde. Eram cu sufletul prin Hori şi să fi suflat numai spre noi şi cădeam jos. Ne trecuse părul prin căciulă şi ni se pusese ponovul găinilor pe ochi — de slăbiciune. Din pricina canonelii ne făcuserăm vrăjmăşoşi, dugoşi, neîncrezători, împiersaţi, înfieraţi şi împrilostiti. Ne eră greu şi de noi înşine şi par'că greu îi era şi pământului cu noi. De ne-ar fi înghiţit ! Suferiam de netămăduitul taedium vitae... Lăsam să ni se spuziască chipul de drăgostiţe şi nu mai scoteam cu cheiţa de ceas coşurile de pe fată ca odinioară când ni erâ drag de viaţă. O sfeclisem de tot şi ne rugam moartea. „Cum na lăsat Dumnezeu „Ca să mor când oiu vrea eu ltt Această smăcinare şi sleire a zăcămintelor de putere din noi a fost în stare să stingă, la mulţi, şi luminiţele de poetică evlavie pe care ni le ocrotiseră cu suflet grijuliv părinţi, — ca pe pâlpâitoarele lumânărele dela denii. In dormitoare aveai nălucirea iadului: Saltele de paie putrezite sau tohoţite ca tabacul, roiuri de stelniţe, rufe murdare, acrite şi făcute brazdă — puse sub cap, papuci mucigăifi şi puturoşi — ciorapii plini de mehlem şi ciuruiţi sau amintiri de obiele... Când se adâncea în somn gloata asta — tabără din ti-ganiada—sforăind şi horcăind înfiorător, cu dinţii zâmbati, certaţi cu pasta şi peria, — cu jip la încheieturi, cu fâşii-turi şi pocnituri de fasole dospită şi împuţită — îţi cuţita prin suflet desgustul şi înfiorarea unei zalhanale dogorite de soare sau a unei hasnale de regiment... 63 Docta Ignorantia Docta Ignorantia „Veacul nostru ni-1 umplură saltimbancii şi Irozii. M. Eminescu Pudet non esse impudentem. Augustinus Scundac, grăsun, înnodat, rotund la fată şi stropit in jurul ochilor cu praftori{a. Chip de bucălat chitarist cu chiag, — care face şi pe dascălul în ceasuri de plictiseală. Avea un picior mic de meretrice, iar şira spinării par'că eră alcătuită numai din sgârciuri: gata să bată mătănii şi să îngenunche ca un cal de circ. Se spunea şi se vedea că, pe vremuri, a fost băiat tru-mos şi a trăit de-avalma cu împeliţatii de asceţi —în care se îarădăcinaseră toate poftele şi apucăturile blestemate. Pecetluitu-i-s'a firea lui cu toate melicurile tagmei mistricite in care şi-a făcut satanică ucenicie : mieroase priviri unsuroase de paracliser îndrăgostit, pretăcuta cuvioşie, trândăvia, sgârcenia şi căciuleala, cu temenele până la pământ şi cu mâna la piept, pentru a-şi procopsi şi părtini pe „judetii” lui, nemeniile şi pe toti cei oploşiţi sub pădu-chioasa-i aripă. Din pricina milogelilor lui, vrednice de capul podului — a şi fost poreclit: Colivarul Lică. Tot dela eremiti a mai moştenit şi obiceiul de*a se tace că nu aude răpăiala de înjurături cu care-1 împroşcâ lumea pentru toate nemerniciile lui şi pentru samsarlîcul de măritiş al unor nepoate stătute şi oţeţite... 67 Cine ştie în ce preistorice vremuri luase un amărît de doctorat apusean, bun pentru văile Balcanilor orientali. S-a pomenit tam-nisam dascăl în capitala ţării. Nu ştia nimic : lecţia nu şi-o învăţa niciodată acasă tiindcă socotia că ştie limba patriei de pe când cocea boabe pe vatra părintească. Note mari nu punea, să-l fi picat cu ceară, poate unde credea acestea se cuvin numai lui Dumnezeu şi simandicoasei sale făpturi. Avea mare slăbiciune pentru poiezâia populară şi se prăpădia mai ales de dorul Mioriţei. Ca să ne dea o dovadă, începea să ne declame : ,.Mustăcioara lai — vedeţi— nu ştiu cum era, „Feţâşoara lui — vedeţi — nu ştiu cum era. Din Alexandri îi rămăse aninat prin părăginitul de creer versul i ,,Paşte bobocei de aur lângă-un limpede isvor“... Ce bine-ar fost dacă acest tehui ar fi rămas gâscarul satului său săraci Ne mai povestia că, la o alegere de deputat, cei din judeţul său i-au legat tinichiaua de coadă. Se topia şi după poiezâia lui Alexandri şi după Ho-raţiu — gândindu-se, desigur, mai mult la viaţa lor îndestulată, epicureică, râzătoare, plină dc soare. Se sburlia însă ca un arici, când i se aducea aminte de miorlăitul de Eminescu, Un minunat profesor ardelean, — care i-a ţinut locul — a fulgerat cândva nemernicia titularului şi s-a răcorit din plin. Scosese la lecţie pe o jigodie de nepot mistreţ al titularului. Când l-a văzut că nu urneşte lecţia din loc —i-a zis răspicat, mustăcind cu bogatele*i mustăţi arămii: ,,Ahal tu eşti nepotul catedrei mele!"... ❖ * * Că să mai umple părăduita lui de oră — care nu se mai sfârşia — ne mai povestia cum a auzit el din tren, în cumpăna nopţii, pe un cioban care întorcea cu măiestrie o doină din cavalu-i fermecat. Ne mai sporovăia că genul calului se află ridicându-i coada; că reclama este sufletul comerţului. Mai pălăvrea despre reaua întrebuinţare a cuvântului răsbell-ire — în loc de răsboi — ire, despre proasta espri- mare a unora care zic: „ciorapi pentru dame cu găurele" şi alte mărgăritare de care roşeşte şi obrazul şi hârtia. Mereu plescănia în cerul gurii băloase o prescurtare a cuvânt porcotos — care-1 arăta că e bolnav de priapism. Nu se da înlături — la clasa a patra — să ne facă şi lecţiuni de eugenie, — la ceasul de retorică — povătuindu-ne să ne luăm nişte neveste durdulii ca dropiile — cum văzuse el, cât a fost la studii — nişte nemţoaice rotofeie... Când ajungea aci cu povestirea — începeau să i se umezească ochii şi să-şi şteargă balele dela chiotorile gurii. Cu năduf ottâ dela baierile ficaţilor... Mai târziu am aflat tâlcul oftatului său înnăbuşit. Pentru a se căpătui la repezeală, luase o iazmă de vită boierească. Multă otravă i-a stors în suflet această „protecţie de fuste". Tornâ — gaz peste tocul amărîtei noastre de pubertăţi— vestită de cearcănele vinete din jurul ochilor. Un elev, epirot de felul lui — înfierbântat peste fire de măscările dascălului, învierşunat şi de porcăriile trăncănite, pe şoptite, de cei iniţiaţi în tainele lui Cupidon, îngrozit pe dealtă parte de chinurile celor ce pătimiau depe urma dragostei tarifate—a ieşit din dormitor—gol pistol—în miez de noapte, ca un nebun, s a tăvălit de ^ireo câteva ori pe zăpada făcută scrob — şi numai aşa a mai putut să mai dea ochii în geană pe patul lui de chin. „Şi de-atunci, în orice noapte, „Plâng pe patul meu deştept. Când făcea o spălăcită lecţie proceda cu toată măiestria cuvenită. Cerea o carte dela un şcolar, o punea deschisă pe catedră şi începea să îndruge verzi şi uscate — mai trăgând cu ochiul său de şoim odihnit şi furând şi câte un crâm-peiu din manual — ca rândunica picătura de apă depe fata sidefie a lacului încremenit. Două răni netămăduite ale sufletului său de secătură pretenţioasă le-a dus cu el în mormânt: că n-a ajuns şi ministru — deşi tăcuse destulă arnăufie şi slugărie într'un partid — şi că n-a pângărit şi o catedră universitară. A fost, după prăpădul marelui războiu — o iufă, ca oamenii de seamă să fie proslăviţi de evlavnicii lor ucenici. Volume scumpe, sărbătoreşti — au fost aduse ca pios prinos acestor piscuri de gândire şi de moralitate. Lepădăturii înfumurate i-a dat inima brânci să-şi fău-riască şi ea astfel de arc de triumf al nimicniciei sale... Cheful şi l-a plătit: a găsit vre-o doi calemgii de pripas, cu suflet vândut satanei şi banului, i-a năimit în a-cest scop, i-a pus de-a răscolit toate hârţoagele îngălbenite: — minciuni oficiale—şi, storcând lapte din piatră, au încropit — câine-câineşte—volumul poruncit. Treabă de mântuială şi de rasoleală, dar nu pe porunceală. Culmea neruşinării, a desmăţului şi a precupeţirii duhului: unul din aceşti argăţoi sâmbriaşi îi era şi cimotie... Această netrebnică, mincinoasă şi ciudată Carte a Morţilor — i s'a pus, desigur, dascălului* pe piept—atunci când şi-a luat drumul la Bellu. Quantum habeas — tantique habearis. Lucilius Habes : habeberis. Petronius Un proverb glăsueşte că cineva fură o provincie şi apoi ridică o mănăstire. Aşa a făcut şi acest ipochimen. Din drămăluirea fasolei şi murăturilor unui lepios şi o-ropsit de internat, la care eră agă; din smulgerea tuturor veniturilor unui partid, a încherbat o avere fabuloasă din care a ctitorit burse... Dar sfântă e vorba lui Neculce : „Căinţele cele de pe urmă, întru nemica nu sunt". * * * Când şi când îl întâlniam — ca pe o piază-rea —prin centrul Capitalei, la vârsta sa patriarhală. Nâlucia mai ales dimineaţa cu pasul lui de broască ţestoastă. Scăzut la trup, că la suflet: Maica Domnului cu mila I — cu pantalonii burlan, căzuţi în vine şi încreţiţi, cu o cravată slimoasă, de par'că eră adunată din gunoaie, pă- 70 gubos, cu cămaşa cârpită chiar în piept, cu un muc de ti-gare uitat la chiotoarea gurii şi sleit acolo ca o tuse ruginie... Trăise prea mult şi simţise în viata lui şi pe capul său toată fulgerarea răsplăţii dumnezeeşti — care nu se lasă măsluită — nici de cotoii pocăiţi. Umblă mai mult pe jos. Când se mai suia şi în tramvai — îl vedeai că trage la vagonul orbeţilor, deavalma cu zidarii, coşarii, lăutarii, costorarii şi potcovarii. Se simţia aci în largul lui î apa la matcă şi omul la teapă. Induratu-s'a Domnul de l-a strâns într'o ţărână, să nu mai tacă zadarnic umbră pământului. Vorba cântecului: După miri nu plânge nime: Că riam făcut nici un bine! Irozi de azi Irozii de azi Male parta, male dilabuntur., Oderunt di homines injuros. Naeviţiş t Cine a născocit internatul, a plăsmuit şi un fel de Irozi. Vătaful unui internat este ispitit de argintii lui Iuda să se prefacă într'un crunt Irod. Va omorî, fără vărsare de sânge, cu o cruzime vrednică de Asirieni — pe micile odrasle încredinţate părinteştilor sale griji. — Le va subtia şi spălăci tainurile obişnuindu-i să mănânce mai mult cu închipuirea. Le va tăia din câtimea de lemne de foc, făcând cu ei educaţie spartană. In vremea asta zărăfiile nu vor mai prididi cu primirea micilor vărsăminte ale lui Irod, rubedeniile, până la a noua spiţă — se vor însăţa cu nişte cârnaţi şi vor uita drumul pieţei. Internii se vor tot ofili, îngheţul umed le va pecetlui mădularele fragede şi se vor întoarce la căminurile părinteşti spre a se odihni, de veci, prin cimitire — cu credinţa că în altă lume n’o mai fi ca 'n astă lume. Bozul va străjui mormintele jertfelor Irodului de azi— şi va plânge, cu lacrimi negre şi lucioase, tinereţele fără noroc**. Mamele vor blestemă caşi cele din Iudeea, dar Irod se va îngrăşâ, va ridica palate şi se vor găsi pălării de lingăi care se vor ridică spre a-1 slăvi. Se vor mai găsi aezi răguşiţi, oţeţiţi şi râgăitori cari să-l preamărească. Oameni buni, feriţi-vă, ca de foc şi ciumă—de internate. Pândeşte acolo Irodul-Moroiu! Din copiii sdraveni şi îmbujoraţi veţi aduce acasă nişte iesme bune numai de pus în cosciug. Tot ca şi pe Irod cel mare în blestemăţii — l a păscut şi l-a ajuns păcatul şi pe Irodul de azi. Sorocul răsbu-nării dumnezeeşti nu l-a trecut: zarafiile i-au sfeterisit sfe-teriseala lui — o fată desfetită i-a înveninat viaţa. Zeii urăsc pe oamenii nedrepţi. Şi ce vine pe apă — tot pe apă se duce. 75 Libitinarii Libitinarii Auri sacra fames! Vergilius Amor sceleratus habendi. Ferroque nocentius aurum. Ovidius Crescentem sequitur cura pecuniam. Horatius Judex saeculi plus deferet clerico continenti quam divlti et magis sanctitatem tuam venerabitur quam opes. Ieronim: Ep. ad Nepotianum Cea mal ruşinoasă boală: dragostea de bogăţie. Plutarchos Căci, într’adevăr nesaţiul de bani a spulberat buna credinţă şi toate celelalte virtuţi şi în locul lor, a aşezat trufia, cruzimea, dispreţul faţă de zei şi credinţa că toate sunt de vânzare. Sallustius. A fost odată, ca niciodată... Că de n'ar fi — nici nu s'ar povesti... Prin meleagurile asiatice, cam cu zece veacuri înainte de Hristos—şi sub zodia hatîrului, peşcheşului, încuscririlor şi haraciului—îşi ducea amărâtele zile o cheşmelie de şcoală, sălăşluită, de milă—într'o păducherniţă burduşită, plină de umezeală, bântuită de stafii şi pricolici, înecată în cucuti, susai, ştevii, brusturi, scaieţi, lipan, troscot, şi alte bălării. Mare noroc mai căzuse pe capul acestei şatre: avea şi un cârmaciu, dar şi o cârmăcită. Se ctitorise mai degrabă o şandrama de ciocli şi zarafie pe 'nşelăciune. Câtăva vreme pâşăluiau aici netulburati de nimeni şi cârmaciul şi cârmăciţa. Şi găina cântă — ca o cobe — cocoşeşte în casă şi trăgea a pustiu... 79 înde irae et lacrimae — cum ar zice Juvenalis. Măluros, puhav, brânzoiu, clocit, coclit, par'că „i-ai luat pânza de pe ochi", ciugulit de bubat* ca o smolniţă ciuruită de ploi, cu degete înlemnite şi cu înfăţişarea de pasăre nocturnă şi răpitoare — aşa se arătă, arătarea de cârmaci al şcoalei Şcoalele de soiul acesta, după geniala observaţie a poporului asiatic, — a ajuns tot una cu temniţele. Soră de cruce cu el eră, în toate mârşeviile, huţupina de cârmăciţă, coborîtă din rude mai împărăteşti, cu chip de flecăreasă, dar cu pretenţii de ofilita"marchiză de Pompadour. Tirană cu toţi, dar în special cu cârmaciul, pe care-1 procopsiseră înfumurările şi fustele ei. „Nam, quae îndotat'st, ea in potestate est viri ; „Dotatae mactant et malo et damno viros'*. Plautus E drept că sub malacoavele ei se adăpostia sarsanul de cârmaciu de câte ori porniau vânturi viforoase, turbate şi răscolitoare, în tarapanaua lor. Două săbii într'o teacă... doi domni în ţară săracă... Spurc de rândaş scârnav şi deşuchiat, — vătaful acesta era dedat cu izul şi duhoarea băligarului încins şi putregăit, aflându-se în apele lui — când îşi răsfăţa nasul în miresme de hippomanes. Et documenta damus qua simus origine nati, Ovidius In harmalaia de sălaş zlităresc dela geambaşia lor, un prostănac ar fi putut vedea o muncă strunită — cum se făceau că văd ispravnicii şi pomojnicii iscoditori, cari mai nimereau pe-aci din an în Paşti. Dar aceştia erau, fără doar şi poate, ori mituiţi din gros, ori verigi din lanţul de slăbiciuni şi cumetrii, sau zaharisit cu desăvârşire... Hingheri de oameni—cârmaciul şi cârmăciţa—acopereau cu hodorogeala trăncănelilor şi a râgăitelor şi sughiţatelor vorbării dela mese luculliene, toate gemetele înăbuşite, tusa „seacă şi priseacă" a întemniţaţilor atacaţi,^vaietele celor pecetluiţi dejfrig, chiorăiturile şi vrăşulelile’maţelor tinere puse la satanica mucenicie a teascului înfometări izvorîtoare de mirul arginţilor blestemaţi din punga Iudei. Pretindeau că au să tacă din puşcăriaşi, — prin această asceză cu cântec — 80 nişte îngeri în trup, nişte fiinţe serafice. Cârmăciţa se mai îndeletnicea, printre picături, şi cuco-doşia — peţind pe încarceraţii cari erau gata să părăsească celula. Se spunea că unuia, a cărui maică în trăgea să moară, nu i-a dat învoială acasă până ce el nu s'a legăturit şi logorosit, cu aprig jurământ — că va peţi şi se va logodi cu anume fată stătută şi uitată de Dumnezeu şi de oameni. Urmele şi vorbele cârmăciţei erau pe bani. Nici votri-rea asta n-o făcea ea de florile mărului. Se făcuse naşa şi moaşa tuturor. Se înfigea potinteu la uşa prin care răsbaţi în prăvălia morţii — şi primea plocoa-nele cu ploconeli şi temenele de vătăşoaie bătrână. Lasciate ogoi speranza... Ba îşi mai făcea drum şi prin chiţimia de cancelarie dăscălicească—cu duhnet de pâciu — unde se milogea la dascăli pentru trecerea trântorilor—la pustiile sfârşituri de an... Când poposeau caravanele cu daruri pentru samsarlîcul de note, directorul, ascuns după colţul răsucit al perdelei, îşi privea cutra de nevastă cum făgăduia totul magilor osteniţi de cale lungă şi de îndoieli grozave. Faţa-i tăbăcită înflorea cu mucigaiul unui surâs diavolesc. In ograda internatului şi mieii, cu behăitul lor, şi curcanii, cu bolboroseala lor înteţită — toţi cereau note de trecere... Numai cei jefuiţi — fluierau prelung a sărăcie şi a pagubă, înghiţindu-şi silnic scuipaţii. Tot pe socoteala muceniciei întemniţaţilor, cârmacii mai ţineau pripăşită pe lângă ei, o teleleică şi o traftiroaică tânără, lăsată de bărbat, oacheşe, plină de draci, rea de muscă şi care vorbea în „vârful limbii". Spurcată plămadă — care a spurcat şi plămădeala cârmacilor şi le-a scuipat în ciorbă. O mârsână, cu ochii sidefii de oaie moartă şi o vătuie picurie... se spunea că s-au dat pe ghiaţă cu ocnaşii. După râsuire, bemoloare sentimentală şi cebăluire, au năgrăbit la omeag luat ca o isbăvire. Me miserum, quod amor non est medicabilis herbis? Ovidius Mai bine să fii porcul lui Irod de cât fiul său—zicea împăratul roman. Nemo malus felix. Juvenalis Amor omnia vincit... Vergilius. Plângeţi ochi şi lăcrimaţi Că voi sunteţi vinovaţi, Că ce vedetif nu lăsaţi Şi ce iubiţi nu uitafu Că dorul unde se lasă Face lacrimilor casă Şi dorul unde se pune Face inima tăciune. Dorule arde-te-ar para Că mai gălbenit ca ceara* Dimineaţa, când mă scol, întâi plâng şi-apoi mă spăh Puseiu dorul căpătâi, Cu urâtul mă învelii. Găsesc dorul inimii Scris pe faţa perinii, Cu condeiul genelor Şi cu rouă ochilor. Iubirea ei crescuse ca o floare Sub ziduri de făţarnică Gomoră* G. TopârCeânu Amanteâî amentes Terentius. Sputieâ, Cu toti dreptatea. Plato că* dacă s'ar deschide sutletele tiranilor, s'ar putea vedea cât sunt de lovite şi sfâşiate Gurlupii Gurlupii Lapideo sunt corde mulţi quos non miseret neminis. Ennius' Castigat ridendo mores. In fiecare clasă 9meii şi pricolicii şi-au orânduit mai multe iscoade — dintre şcolari — cari au îndatorirea să le aducă la cunoştiintă totul: încrâncenările şi nazurile internilor fată de tainul de ocnaşi, mustăcirile dascălilor înbufnati şi toate nesfârşitele nemulţumiri ale tuturor cari robotesc aici. Pe aceste iscoade le încredinţau că le va trece cu orice preţ clasa — ca răsplată a credincioşiei lor. Mai avea sub oblăduirea sa şi doi duhovnici ai temniţei. Bătrânul eră înalt, cu chip speriat de dihanie apocaliptică, cu sprâncene înţepoşate, cu dinţii: ,,fără şapte nu sunt opt, măsele n'are deloc". Să nu-1 vezi, să nu-1 visezi! Eră cobea, visul înfiorător şi piaza-rea pentru bieţii încarceraţi. Tânărul duhovnic eră mic ca o ciuşcă de ardei, viclean, mătreţos, chel, cepeleag şi fonf. Ştie tot, vede tot: — râma pământului. Chip de vânzător de haine vechi, cebala lui Dumnezeu, şi măscăriciul oamenilor. Avea nasul cât un castravete de sămânţă. întruchiparea vie a bustului—ridicat doctorului Botescu în piaţa Matake. Aceştia aveau o duhovnicească îndeletnicire: vămuiau cât ce puteau din mâncarea, săpunul şi lemnele arătăriilor de întemniţaţi. Ciurul de slute depe vatra lor se înviorase din ciorba internatului. Se despocâltiseră cu totii, şi potricăleau noi găuri spre vârful curelelor dela cioareci. In vremea asta sărmanii ocnaşi pierdeau clorofila vieţii, bateau mereu toba spartă a ofticei, scuipătorile se îmbujorau cu garoafele piepturilor tinere, ifarii le cădeau în vine... înlemniţi intrau dascălii în clasele prefăcute în bolnite de atacaţi. Numai lui Dumnezeu, şopteau ei scrâşnite rugăciuni. Şi ruga le-a fost ascultată... Vespillo Vespillo Hic porci cocti ambulant. Petronius Obsequium: amicos; veritas: odium. Terentius Provincia© viribus parantur; jure rentinentur. Caesar Otlum atque divltiae quae prima mortales putant. $allu»tius Cum s’a cocoţat vătaf de temniţă, aşternutu-s'a pe de-mâncare şi pe băutură. Ca 'n târgul lui Cremene... După el... putea să vină şi potopul!... Şi-a poftit la prasnic şi pe toate hupitele-i neamuri 9ă le deslipească. De-atunci şi-a tăcut mişină de zahăr şi în hoitu-i şi în jitniţe. Luase obiceiul să întindă ospeţe sardanapalice, furând, fără teamă de Dumnezeu şi fără ruşine de oameni — tainul internilor şi al argătimii. La mesele acestea, orânduia, de cu vreme, să-i tină logosuri de tămâiere, pe un tucălar înăcrit, bâlbâit, strepezit, răguşit şi poticnit — care făcea spume la gură ca vierii şi te stropea cu scuipat de la un stânjen —când căsca spurcata-i cioc. Rudelor chemate la pomana ţigănească le da sarcina să bată din palme cât pot mai tare şi mai mult. Când priviai masa, încununată cu o pestriţă strânsură din fauna nemeniilor — îti veniau în minte, în chip stăruitor, stihurile poetului: „Numai fraţi şi veri şi rtfde „Să fi fost, umpleau o tară; „Dar aşa, că s’adunară „Şi streini din lunci?! Ploconul era stema casei acestui ruştefar. Gros de o-braz. Era înfocatul credincios al dogmei lui Vespasianus: Aurum non olet. Credea că poate înlocui sărăcia duhuli şi lipsa de stemă a rândaşului de grajd prin arginţi. Talaba piciorului cât scaunul — îi arăta corcirea şi pădureţia lui. La mesele ticluite de el, îşi înălţă cerşfctorescul, falşul, spărtigiosul şi cromaticu-i glas ca să cobească sănătate şi „întru toate bună sporire*' — celor ce l-au miluit cu această „nobilă, dar grea sarcină de ocrotitor şi educator al tinerimii1*. Risum teneatis ?! Aspru şi câinos cu cei mici şi neajutoriţi; cu internii, supraveghetorii şi argaţii. Tremură vargă — atunci când simţia că se apropia Ignatul rătuelilor. De ceeace i-a fost frică n'a scăpat, cu toate milogelile cârmăciţei, cu toate trepădările fără spor ale cârmaciului. Toate peşcheşurile făgăduite paşalelor şi vizirilor, toţi zimţii şi sfinţii nu l-au scăpat de prăbuşirea ruşinei. Tanta in muneribus fiducia. Juvenalis. Năpârcile au fost terciuite fără pic de milă. Nimeni nu s'a pângărit atingând argintul lor, care eră preţ de sânge... , Pe vremea celor mai cumplite strâmtorări şi ca o păl-muire a moralei publice, şi-a ridicat — pe mormintele mucenicilor dela temniţă — palate care se ’ntorc după soare, şi case de cleştar... Fiecare grăunte din aceste zidării, e pecetluit cu scrâşneşte de murbunzi, cu oftaturi şi horcăituri de-ale celor ce se băteau cu moartea... Ştiu că este pe lume o dreptate dumnezeiască şi o răz- bunare cerească. Piatră pe piatră nu va rămânea din meceturile blestemate ridicate de acest înfiorător gâde şi tartore de Cekă. Desigur că acest sălbatec surugiu nu citise niciodată rândurile în care Aristotel zugrăveşte chipul tiranului. Nici Anualele lui Tacitus —- cu icoanele apocaliptice ale despotismului fioros şi ale cruzimii fără pereche —din apusul împărăţiei romane. El era întruchiparea, poate printr'o metempsihoză diavolească, a tiranilor încondeiaţi de clasici. Ca duhul cel rău din balada „Meşterul Manole" — el dărâma în sufletele crude orice zidire morală, educativă, Ceeace zideau dascălii, cu trudă şi credinţă — dăruia vi-fornic această dihanie în cumplita noapte a pilduirei sale satanice. Chiar de n'ar exista iadul, ar trebui întăcâmat pentru această fiară. Un doctor al internatului —* cu barba neagră, dar cu mintea neîntreagă — avut-a copilăreasca îndrăsneală să facă o cercetare Ia bucătăria temniţei acesteia. A găsit pe usnele cazanelor vrăjitoreşti, obielele slugărimii puse să se sbicească. Din vlăguitele obiele jilave picurau noi mirodenii în tainul ocnaşilor. * * * „Meritul prigonit îşi măreşte autoritatea şi toţi cei cari s-au slujit de astfel de prigoniri n'au isbutit decât să-şi agonisească ruşine pentru ei şi cinste prigoniţilor". Tacitus. * * * Astăzi această întruchipare care atrăgea spre ea toate fulgerile blestemelor a fost rasă depe pământ de o cumplită şi — apocaliptică furtună. Piatră pe piatră n'a mai rămas din temniţa înfiorătoare. S-a'necatîn sadină smăcinătura de moloz şi cărămidă iar cârtiţa îşi ridică ritmic castelele ei de ţărână jilavă şi unsuroasă — pe meleagurile asiatice pe unde puşcăriaşii şi-au scuipat plămânii. Ca făclii de veghe la căpătâiul morţilor îşi pâlpâie galbenele flori lipanii şi muştarul de câmp. 91 Ca vechiul ceasornic cu muzică port Cântare latentă în mine, Se pune fn mişcare un tainic resort, Şi-mi cântă romanţa trecutului mort In freamăte lungi de suspine. G. Topârceanu 92 CUPRINSUL Pag. închinare Preţuirea maestrului Brătescu-Voineşti Amintiri din viata de liceist . 9 Dascălul de limba elină . 17 Tumor scholasticus . 21 Ţara leneşilor • 0 • 27 Nişte vânători... • • • 3i Impelitatii .... * • 35 Dux Gregis .... . Pătimiri ..... . 45 Făţărnicie .... . 49 Salamul ..... . 53 Canunul Sfântului şi --- mai ales --- Marelui Post 59 Docta Ingorantia . 65 Irozii de azi .... • 73 Libitinarii .... . 77 Gurlupii .... . 83 Vespillo .... • • • 87 ^l0T^' [ * ACADEMIEI *j ■âOMktţp G. F. CIAUŞANU RASURI SCUTURATE SCHIŢE ŞI AMINTIRI Cu o preţuire de maestrul I. AL. BRATESCU-VOINEŞîI {* ACADEMIEI *J n$om pc$y