PAVEL CHIHAIA CUsifisarea spaima IA : SSf-3 BLOCADA P O M A N EDITURA „CULTURA NAŢIONALĂ X In memoria lui G. T, 1 Povestirea de faţa începe cu mulţi ani in urma, puţin după primul războiu mondial care secătui întreaga Europă, ridicând neobişnuit transitul marijor porturi puse în slujba refacerii internaţionale. Pe atunci Hemcea avea treizeci şi cinci de ani şi proaspăt sosit pe cheuiile Constanţei — a cărei faimă răsbătuse până în satele cele mai îndepărtate ale Dobrogei — arăta ca un bărbat trecut de prima tinereţe, cu braţe muşchiu-loase de fermier şi spate de taur, tot atât de nehotărit* slab şi îndrăgostit de aventuri, pe cât părea de puternic şi temerar. Câtva timp trăi din economiile strânse în mulţi Ani de trudă, refuzând cu demnitate^Vt-opunerile vătafilor ce-l îndemnau să-şi lege la gură buretele ud pentru a vântura în fundul calelor torentul de cereale, în schimb se arătă dispus să asculte oricând Ia un pahar cu vin sfaturi de îmbogăţire miraculoasăx împărtăşite de vreun prinţ al portului, unul din acei vagabonzi pe jumătate nebuni, care-şi închipue că joacă roluri însemnate în uriaşul trafip din jur şi pretind a fi implicaţi în toate loviturile marilor societăţi. Noul venit ee. învârtea de dimineaţa până seara pe cheurile Aglomerate, împiedecându-se de parâme şi de garlinele întinse ca nişte coarde, rătăcind printre munţii de mărfuri şi stânjenind şuvoiul dokerilor cu feţele crispate «te povara sacilor — în aşteptarea unei invitaţii oficiale 6 PAVEL CHIHAIA pe un vas măreţ de comerţ, ou care sa întreprindă apoi călătorii răsunătoare pe mările îndepărtate ale lumii, îşi spunea că în definitiv n’ar fi rău să fie căpitan^ stăpân deplin pe soarta oamenilor de sub porunca sa şi *ă navigheze fara grabă — gustând din plin farmecul nopţii pe mare şi tihna punţii — către coastele pustii şi, bogate ale Africei şi Indiei, cunoscute din nenumăratele cărţi de aventuri şi din poveştile bătrânilor exploratori, părăsiţi la mal ca nişte epave măcinate de basamac. încă de pe timpul cât urmase clasele inferioare ale liceului din Constanţa, Hemcea legase prietenii cu aceşti vajnici lupi de mare, ce se» răzbunau pe urmaşi, bătându-şi ioc de ţinuta, ca şi de priceperea lor îjn manevre. „Marinari de doi lei perechea I” scuipau, dupăoe urmăreau cu atenţie şi vizibil dispreţ eforturile nesigure ale vaselor cu aburi încercând să se apropie de radă pe vreme de hulă sau fortuna. El nu â’ar fi angajat în ruptul capului simplu 'marinar, crezând cu toată aroganţa caracteristică tinereţii^ că i se cuvin pe puţin cete trei galoane cu colacul lui Nelson şi că ar fi pierdut orice prestigiu faţa de haimanalele portului, consimţind să primească alt grad. Primele zile după revederea Constanţei, înnoi vechile prietenii şi coxniurMă bucuros tuturor, fără să trezească interesul coloniei de vagabonzi, că aşteaptă îmbarcarea din zi în zi şi ca întârzierea neobişnuită jae da-toreşte formalităţilor dela Căpitănie, unde i s’au împotmolit hârtiile. După câteva săptămâni de umblet zadarnic, dădu să se înţeleagă că are de îndeplinit o misiune specială pe lângă comandorul vasului Dacia, ojborat să facă pruna cursă după ţăzboiu cu o încărcătură de cereale şi mărfuri generale spre Smirna şi Alexandria. Când, în sfârşit, Dacia se depărtă de ţărm mugind răguşit şi învăluind intrV perdea de fom mulţimea entuziastă oe-i saluta pJecsufc^ Hemcea răspunse privirilor ironice ate cunpş^UţSorv cu afirmaţia violentă, ee-i stătuse de mult pe bute, că el n’ar con** BLOCADA 7 -cepe să navigheze altfel decât în calitate de căpitan. De aici înainte toţi câţi îl întâlneau îi strigau de departe: Tkuiă, căpitane! Ce saude cu plecarea? cuvinte cam înţepătoare, peste care trecea schimbând vorba. Având în vedere priceperea-i în ale navigaţiei, e lesne de înţeles că nimănui nu-i trecu prin minte să-i confere titlul atât de jinduit şi să-i încredinţeze soarta a zeci de oameni. Străinul aşteptă mult şi bine corabia visată care să-l îmbarce cu pompa cuvenită unui viitor rege, predestinat bogăţiilor fabulpase, trofeelor prăzilor înghesuite în vase grele de rodul atâtor osteneli. Nicio propunere interesantă nu-i întretaie plimbările şi gândul aurului vânturat în faţa privirilor încremenite de poftă şi admiraţie a consătenilor săi, rămaşi departe în sudul Dobrogei, contrasta dureros cu sărăcia tot mai simţită a prezentului. Părinţii, fermieri simpljjjf din Caraomer, se căinaseră mult timp după fuga-i necugetată, cu toate că se cam aşteptau la o astfel de ispravă, văzând tarlalele tot mai dese pe care tânărul le da portului după terminarea liceului. Căsătoria cu Glicneria, o fiinţă slabă, condamnată dela început să fie un fel de roabă în casa bărbatului, nu reuşise să-I lege de Caraomer. Hemoea profitase^jieL^ggalitatea lor în faţa pământului îndărătnic, ca să-i arande iu spinare toată grija fermei şi să-şi continue nestânjeiut -plecările Inisterioase în Constanţa, efectuate în vederea" Aurei lungi călătorii pe mare. I De mic nu se prăpădise cu munca şi preferase să hoinărească pe la bostanele învecinate, punând curse şi vânzând negustorilor ambulanţi pieile de hârciogi* decât să robotească pe lângă casa părintească. Aveau un traiu greu, în luptă necontenită cu pământul aspru, înţelenit şi munca înverşunată îi istovise pe amândoi bătrânii înainte de vreme, făcându-i nepăsători faţă de visurile tânărului romantic ,de exaltările şi proec- * PA VEL CHIHAIA tele strălucite de explorator — nepăsare interpretată de el drept îndobitocire ţărănească. Dobrogca ară Iu po in Murşiiul secolului trecut ca o stepă pustie, cu rare petece însămânţate, repopulată şi străbătută de ,ico! MU'iie pornite calai o după rasbunare şi jaf. Funcţionarii necinstiţi erau triftieşi aici în exil, precum odinioară ilustrul poet roman, iar perceptorii aveau mult de furcă până încasau impozitele dela fermele îndepărtatele ale coloniştilor, de teama cornitagiilor şi pustietăţilor. Apa, ca şi astăzi, se scotea dela mari adâncimi în buîndufe trase de cai şi irigaţiile se făceau ou mari greutăţi. Munca nu le da o clipă de răgaz. Maică-sa, se trăgea dintr’o familie de mocani din părţile Făgăraşului, convertită la adventism, şi nu pierdea niciun prilej să se arate dezamăgită de feciorul său, din care visase să facă un om sdravăn, cinstit, mai degrabă mărginit, însă statornic şi meticulos, învăţat să are pământul şi să ducă o viaţă plăcută lui Dumnezeu, înlăturând din suflet tot ceeace ar fi putut fi patimă sau ispită omenească. Fiul ajunsese destul de voinic intr’adevăr, dar păru dela început destinat unei vieţi puţin obişnuite, pline de neprevăzut şi primejdii. înzestrat cu o imaginaţie vie, cu forţa de a trăi într’o viaţă închipuită, încredinţată şi altora ea o convingere de neclintit, Hemoea avea obiceiul să repete, dându-şi visător scaunul .pe spate că „să faci o călătorie care să-ţi aducă cinste şi renume, mai înţeleg şi eu”, cuvinte ce aveau darul să cutremure de ruşine inima bătrânei credincioase, s’o facă să privească cu teamă faţa luminoasă, ochii încrezători, ţintuiţi de un mistuitor foc lăuntric spre depărtările pBne .de miragii ale viitorului. Hemcea îşi aminti toată viaţa serile liniştite de vară când lampa răspândea o lumină nesigură pe muchiile grosolane ale peretelui de piatră, uneltele agri-e0fe ţinute in camera de toate bilele după obiceiul pământului, ciorba neagră, cam lipsită de gust după B L O CA D A 9 moda tătărască şi biblia .din capul mesei, din care -Tii.icii-.va cil ea u;i ver-el cu glus Lire, in timp ce tatai făcea socoteli încâlcite pe un carneţel, murmurând rifrrîc. iar ci c.; ac, îeî dr. ir^ilrr pVmi-I întrerupt şi stins al greeijilor, carie-şi răspundeau unul altuia cât ţine stepa, până la Amzaeea, Medgidia, până la marginea portului cel mare din Miază Noapte, Constanţa. Şi în timp oe soră-sa Zenaida, asculta cuvântul înfricoşător al Apocalipsului cu oct iii mari-copil, fascinaţi de prăpăstiile negre ale prăbuşirii, gândurile călătoare i se opreau peste, oraşul mare şi a-trăgător, cum se coboară liniştit o plasă cu fire scânteietoare aprinzând lumini neaşteptate pe cupolele de argint şi mai ales în localurile de petreceri, unde banul 6e câştigă uşor şi pleacă cu aceeaş iuţeală spre toate porturile lumii, în buzunarele marinarilor cu-ragioşi. Nimic mai la îndemână acolo decât sa sbori sp\e India cu tigri cruzi şi diamante enorme, sau ne-oercetaia Africă ecuatorială. Nu citise el însuşi pe prora cargobot urilor, înşirate ca la o paradă de-a-lungul cheurilor, porturi de reşedinţă ca Bombay şi St. Paolo de Loanda? Gu cât înainta în vârstă, gândurile, în loc să i se cuminţească, inai rău i se aprindeau. Părinţii îi găsiseră pe Glicheria şi-l însuraseră, sperând să-l statornicească la ferma lui, alături de cei doi bivoli, de argat şi de copii. Toată ceremonia nupţială nu schimbă cu nimic planurile ginerelui, în aparenţă nepăsător şi îngândurat, însă ros de ambiţii ascunse. Tinerii căsătoriţi începură să se certe de a doua zi, duseră un trairf foarte nefericit, întrerupt de absentele, din ce în ce mai îndelungate, ale lui Hemoea; mulţi spuneau că numai el e de vină dacă în câţiră ani ferma primită ca zestre căzu în paragină, asaltată de pir şi de prafuT roşiatec. Lucru sigur e că zece arii dela cununie şi opt dela naşterea unicului copil, o fetiţă — Glicheria muri istovită de munca şi de supărări. Hem-•ea crezu că şi-a recăpătat libertatea şi dupăce vându 10 PA VEL CHIHAIA pământul împovărător al fostei sofii, fugi la Constanţa. iiu fără a -cântări cu necaz tot drumul picde-ciîc pe care Cristina — asa se nuiniea orfana — Te *r> ” -- - 171 a: Ci iinii muraznir-e lase părinţilor Jui, bănuind, pe bimă dreptate, că bătrâna ar fi refuzat s’o crească, numai pentru a-1 ţine legat de casă şi creşterea Cristinei îi trezi noi îngrijorări şi noi motive de amărăciune. De atunci mu-şi mai scriseră, nici nu se mai văzură. Nu ştiu măcar ziua când se sfârşiseră .din viaţă şi fură îngropaţi în fundul-fermei strămoşeşti, lângă mormintele bunicilor, care împărţiseră în voie aceste meleaguri neîngrădite, svariind bâta ciobănească pentru fierul de plug, pe timpul domnitorului Ouza. Zetnaidă avu grije de toate. Soră-sa se măritase intre timp şi inoştenise odată eu pământul toată vrednicia şi firea profund evlavioasă a mamei lor, înăsprită de rătăcirea fiului pierdut, abătut de pe calea cea dreaptă. De multe ora se întrebă ce-o fi făcând Cristina, mica nevinovată ispăşitoare a greşelilor părinteşti, pc unde se află şi cum trăieşte. Dar fapta necugetată a fratelui ei, durerea care întunecase ultimele clipe ale lătrânei şi care pecetluise o condamnare muta, timpul «curs fără ca cei doi fugari să dea vreun semn de viaţă, o îndemnară să-i socotească ca şl morţi sau plecaţi peste mări şi ţari, înghiţiţi de necunoscut... Niciunul din rarii negustori care cumpărau bumbâ-cărie şi unelte din Constanţa, nu îndrăzni să-i spună că auzise veşti despre caraomerean. Aceasta fusese şi dorinţa lui, ca legăturile eă fie rupte şi noua viaţă să mi poarte nimic din urâtul şi sbuciumul traiului dela iermă. Aşa se şi explică amănuntul că după plecarea ,dîn Caraomer şi dupăoe cheltui toţi bănii adunaţi din tmda Glicheriei, Hemcea rătăci zile întregi fără să ocară ajutor, cam înfometat, pe digurile Constanţei şi în Tonps, cartierul de .petreceri ridicat ca o fortăreaţă la marginea platoului oe domină dela o sută de paşi înălţime tot portul, vasele şi antrepozitele mari- BLOCADA 11 time, construite in poale la acelaş nivel cu suprafaţa mă ii:. Pe stradelele ueiLe, eu ocoluri, ale TonJ&uîui. pe unde suiau şi coborau în tihnă măgăruşii cu sacale anp eayneei încărcaţi cu poveri mărfuri ştofe brodate, fructe tropicale, păsări multicolore de pe insule, debarcate odată cu toate seminţiile pământului — se aflau cele mai numeroase localuri din oraş, casele de toleranţă şi magaziile de comerţ ale nenumăratelor agenţii, alături de galantarele mărunte, dar Înospere ale zarafilor şi negustorilor de mărunţişuri. n miezul zilei, zidurile albe se însufleţeau sub dogoarea orbitoare a eoaxelui pontic şi l-ai fi crezut Im cartier părăsit, dacă praful cerealelor ce se scurgeau din silozuri, aburii uriaşelor maşini sub presiune, focurile dela şantierele navale şi dela bucătăriile ambulante, nu s’ar fi lăţit de jos ca o ,pâcla nestatornică şi agitată, prin care răsbătea o larmă îndepărtată de port în fierbere, cu 6trigăte, ciocănituri şi vâjâituri întrerupte de cabestan. In schimb, spre seară, când peste port se întindea .nemăsurat umbra râpei înalte, amorţind svâcniturile tot mai slabe ale maşinilor şi oamenilor, căsuţele cu pereţii groşi de chirpici şi ferăstmici zăbrelite, înfipte în coama podişului ca nişte cetăţui albe, erau luminate Ancă de o lucire ce nu cobora de-asupra mării şi se desprindeau pe azurul tot mai întunecat într’o aureolă de lănci scânteietoare, înroşite pretutindeni de sticla colorată a chioşcurilor şi balcoanelor aruncate peste tfecători, iar steaua nordului apărea misterioasă peste ghiolul Siut, dând semnalul de odihnă. Oamenii năpădeau cartierul de pretutindeni, de pe strada Traian, unde era poarta oea mare a portului, prin poteca şerpuitoare, urcând aproape vertical malul abrupt, p# treptele înegrite de fum din dreptul Atelierului de Revizie, 6au de-a-dreptul prin râpă, furişându-se ca nişte războinici prin penumbra răcoroasă a asfinţitului f făcând să tremure tufişurile argintii de pelin j/l chimen aromat, năruind ţărâna fărâmicioasi. 12 PAVEL CHIHAIA Cartierul începea să prindă viaţă, de parcă suflul uriaş din port s’ar fi. înălţat câţiva paşi mai aproape de ce;., iii viV'hln.' oraş. Consilierii municipali^ încerca-*eră de multe ori să distrugă cu. tâmăcoapele rămăşiţa drnnrtcr.rc ?rr. xtZ'i d d i ă nr*. n: m-mn ia’ . de aspectul occidental ai Constanţei, dar toxmtanii ftiură să-şi apere destul de bine cartierul prin intrigi şi bani, spre deosebire de timpurile când respingeau mx tunurile de bronz atacurile venite dinspre mare, aşa că toate încercările de a distruge desfrâul şi cuiburile primejdioase de murdărie, care se învălmăşeau cu grămezi de aur şi femei mai albe ca zăpada grotelor neîntinate din „Poarta celor 40 de fete”, rămaseră inutile. Toţi locuitorii ştiau şi erau mândri că adunătura umilă de case cu ziduri de pământ îşi înfrăţise soarta cu cea a portului, ce le trimetea în valuri portocalele stricate, potasa, covoarele aduse în sacale, ţigările în ciorapi, aurul său, iar inu cu a oraşului, impunător, aproape modern, dar lipsit de interes comercial. Se înţelege că tavernele -se găseau la fiecare pas •ea mai arătoasă era^barul” lui Mareu, cu toată forma pUţin ciudată de sarcofag clesgropăt, în care trebuia #ă stai cât* mai aproape de intrare ca să te simţi bine. Aici se ref ugia Hemoea după lungile-i inv estigaţii * •u picioarele rupte de osteneală şi cu urechile rănite de injuriile grosolane ale căpitanilor, care rămâneau surprinşi la început de propunerile necunoscutului cu privirea aprinsă şi ţinută mândră şi ezitau nehotărîţi, •rezându-se în faţa unui excroc abil pornit să-i tragă, pe sfoară cu un scop anumit. Târziu, când îşi dădeau seama că străinul vorbeşte serios, dispreţuindu-le priceperea de marinari pentru a şi-o sublinia pe a sa, iţi reveneau din uimire şi-l aruncau de pe punte într’o ploaie de înjurături, furioşi în definitiv ca primul ‘rieşut caută să le uzurpe locul dobândit în ani grei de luptă cu marea şi cu capriciile companiilor de navigaţie. 13 BLOCADA liemcea regăsea cu plăcere tihna tunelului mai mult col, cam întunecat si foarte liniştit spre deosebire dm alte io cai uri. Lii paravan de sJcia \ enie despărţea barul propriu zis de paradisul celor cu bani mulţi, 1 1 • T • * I4 1 4 ' 1 P* ('! rî!;'.i‘ ..i rms/.a itp ri ; i t; k:- restre. Numai feţele de masă aşteptau cuminţi pelerinii putred de bogaţi ai serii şi umbrelor aceloraşi fete, cu părul strâns în vârful capului şi ţigarete lungi; fumegâfnde. Fiîjnd cel mai distins bar, toată lumea vorbea în şoaptă şi cei, mai mulţi, printre care şi Hemcea, se opreau respectuoşi aproape de intrare, departe de îngrăditura din furcd interzisă consumatorilor obişnuiţi. Toţi arătau că ştiu să cinstească locul şi câteodată, ziua, te simţeai înfiorat de atâta tăcere şi întunecime răcoroasă, lângă portul fremătător de mişcare, de pTaf, de lumină. Doar în răstimpuri, când cineva deschidea uşa, se rostogolea înăuntru ca un vuiet puternic şi nelămurit, strigătele tânguitoare ale hamalilor şi clănţăniturile elevatoarelor, dispărând tot atât de neaşteptat într’o linişte adâncă, întreruptă ‘de clinchetele rare, stinse, ale fure uliţe lor. Marinarii străini, care ştiau să măsoare rangul unui local după obrăznicia sau nepăsarea distinsă a celorlalţi consumatori, îşi înfrânau din uşe firea lor sgomotoasă şi se mulţumeau să fixeze stăruitor, nu se poate mai ’paşţnic, relele libere. Nu înţelegeau româneşte şi uneori nj.ei levantina — un jargon italo-greco-turc, curent în arpele Orientului Mijlociu — insă puşi pe cheltuială, obîş-atuiţi fcă li se ceară bani, primeau cu un zâmbet im diligent cochetăriile curtezanelor sclipitoare de finereţ* şi podoabe. Marcu, patronul, n?ar fi îngăduit dealtfel nicio dezordine şi supraveghea veşnic localul după un registru enorm, cu scoarţe cafenii. Cât era de uscat şi mărunt, iriWi i te vedea depe contuarul înalt de unde trona decât capul înfăşurat cu un şervet din pricina migrenelor, legănându-i-se uşor, înspţit de un geamăt înăbuşit ca un suspin; totuşi nu pierdea nimic din vedere şi răsărea în cel? mai neaşteptate locuri* 14 PAVEL CHIHAIA ou halatu-i miurdar de mătase, atunci când l-ai fi «nezut pe moarte în dosul registrului liniat. Iama. lepăda şervetul, înlocuiri du-I cu o căciulă de lup — oeeace dădea un aer mai rapace chipului ascuţit, #chilor vioi. pătrunzători şi buzelor urcate într un rictus de suferinţă şi lăcomie — plângându-se neîncetat de Curenţi, cu toate că barul n’avea nicio fereastra, şi de vagabonzii periculoşi, pe care poliţia mituită îi lăsa Sa libertate. Ideea aceasta îl îndemna să scormonească toate ungherele, observând totul, cântărind cu jjrije ferice nou venit, gata să-l dea pe mâna comisarului^ sau sa stabilească eu el o relaţie comercială, după cum omul era o haimana fără experienţă sau un pungaş cu care se putea lucra. Muşterii u auzeau bombănind mereu, fhiturându-şi printre mese, gârbovit şi iute ca un spiriduş, poalele soioase ale halatului, fără să. bănuiască că patronul despre care toată lumea ştia că are saci de napoleoni. ţ£ mahmudele, este muncit în taină, zi şi noapie, de un. rproect, în aparenţă cât se poate de realizabil," totuşi, de neîndephnit, mai greu ca prefacerea auzului în bat ars. Din tinereţe, Mami luptase ca fetele ce întâlneau, «trăiai în local să-i lase şi lui dijma cutveriiiă sau să taiiască consumaţia, inubamătăţiind veniturile casei.. Obţfonit, curtezanele plecau nepfisătnare după un păhăruţ de „cherry”, fără să scuture prea Tmilt punga prietenilor in tejghea şi ei rămânea păcălit în urmă, revoltat de atâtea afaceri amoroase, la cane n’avea niciun drept. O singură cameră „o aşhanâ” — dfifnă-mţft — riscată lângă tunelul blestemat, ar fi răstumat du totul faţa lucrurilor şti i-ar fi dat dreptul să pă-iponpze două-trei fete fără concurenţă — celelalte ne-penmanmea şi păşească pragul noului care ţdflu că o încăpere In _plu» n*ar fi MţUGrat cmc ftie cit sacii cu galbeni, nu pierefeau tokio-- BLOCADA 15 data ocazia să-i amintească, înfuriindu-I, această nenorocire veşnică. Inteligenţa lor de negustori hârşiiţi cu lumea Ie spunea ca prudenţa împinsă până la avariţie, îi va nimici barmanului toate avantagiile viitoare, că mterc-:ele Iul mărunte şi teama dc investiţii a prezentului îl vor opri totdeauna de a vârî un ban, în reparaţia localului, care — în treacăt fie spus —. se cam ruinase şi prinsese igrasie din pricina lipsei de* lumină, sau, mai ales, în construcţia unei noi încăperi. Duşmanii se bucurau, prevedeau un declin încet,, dar sigur, al negustorului din strada Diatna, ce se îngrozea la gândul cheltuielilor şi trăia într’o necontenită frământare sufletească, într’o luptă ce-1 gârbovise^ an de an; îşi făceau eemjne între ei, de câte ori, bleste-mându-şi soarta, Marcu descoperea diverşi indivizi suspecţi, gata de orice combinaţie, în loc să lenevească, şi sa-şi vadă în tihnă de sănătate ca patron de stabiliment. Goborînd podiumul, oblojit la cap, mormăind şi poruncind chelnerului să vadă de unde trage curentul, ae apropia de urechea noului venit şi prefăcându-se. a-i umple tremurător paharul, îi şoptea printre dinţi cu o vioiciune neaşteptată: i— CJeva afion? Aur?... Hm... bine că nu te interesează. Ou de-alde voi am muri toţi de foamei Sau dacă clientul se arăta dispus la tratative, îl invita ta o masă din fund, dincolo de geamul verde, privind mereu eu neîncredere împrejur, aruncâpd în trecere frânturi repezi, ciunte, ca şi cum restul consumatorilor l-ar fi incomodat peste măsură. Aceştia aveau sentimentul că sunt inutili, mai ales odată pe săptămână,, cu ocazia întrunirii celor trei asociaţi a căror întreprindere ilicită constituia un sprijin solid şi activ în angrenajul de forţe care menţineau Tonusul în viaţă şi-l conduceau spre prosperitate, în necazul primăriei şi oraşului Constanţa. Marcu era prea prudent <5a să ţină marfa cuţnpărată măcar o zi, ştiind că copoii mişună prin partea locului; lui nu-i revenea decât sa plă- 16 PAVEL CHIHAIA tească bunurile oferite spre vânzare în bani câştigaţi cu tindă la tejghea. Un semn francmasonic îi era îndeajuns chelnerului să dispară şi să se întoarcă cu Terzi, frizerul de alături, un munte de om, din fericire şchiop, căruia i-ar fi stat mai bine spânzurat de un catarg pentru piraterie, decât cu briciul la îndemână lânşă gâtul clienţilor. Avea o profesie onorabilă, simbolizată printrTm şervet imaculat ce-i flutura în uşa dughenii, însă puţini ar fi avut curajul să-şi încredinţeze economii!* uriaşului fioros, care tulbura de îndată liniştea localului prin bocănitul piciorului de lemn şi prin răcnetul neomenesc ce zguduia ca un tunet fundul tunelului. Nu se jena să-şi caute victima pe faţă, rotiridu7şi ochii prin bar, şi mergând drept la cel pe care Marca i-1 indica cu o strâmbătura, 1 ^e proptea ameninţător în faţă, arătând prin ăceasta că orice tergiversare sau încercare de a da înapoi din afacere este exclusă. Cel ce avusese imprudenţa să cadă în reţeaua din strada Traian, mergea cu umerii sgribuliţi în faţa Argusului neîndurător sau dacă era vreun gabier mai voinic se mişca mârâind, gata să se încaere cu cel ce-1 sculase pe nepusă masă dela cheful cu fata sau cu prietenii. Puţin erau bei care sa îndure cele două probe — a patronului, urmărindu-i cu priviri înveninate dela contoar şi a piciorului pe are-1 auzeau în spate — şi să încerce o a doua afacere cu ciudaţii tomiiani. Străinul era condus de Terzi la Hvaja al Wasiti, căruia toată lumea de pe litoral, dela Midia la capul Tuzla, pescarii ca şi marinarii, îi ziceau Vasi şi era venit din Persia în urma unor răscoale religioase. Nimeni nu putea bănui că liniştitul Persan depozitează marfa cumpărată sub mâna de antichităţi false întinse sub un umbrar roşu aprins, în fnajoritate sticle colorate şi brăţări grosolane suflate cu argint: adevărat că la început avusese neînţelegeri cu poliţia din pricina apariţiei lui neaşteptate în cartier, pe care a'# BLOCADA 17 lămurea niciun paşaport sau vreun act cât de simplu. Dar astfel de rătăcitori nu sunt rari în porturi şi până Ia urmă, cu tot galantarul mizerabil, aspectul foarte distins, barba prelungă şi neagră, precum şi ochii liniştii,i şi mari, de un calm oriental, impresionară favorabil pe comisar, care văzu în arderea hârtiilor — cu care sfârşi încurcata povestire — gestul disperat al unui persecutat în primejdie de moarte. De obiceiu, marinarul ce cobora în vechiul Pontus Euxinus, după zile întregi de plictiseală pe mare — aici era extremitatea itinerariilor mediteraneene; de obiceiu vasele ancorau puţin în Pireu, Stambul sau Burgas si oamenii n’aveau timp să chefuiască Ia uscat —-schimba valuta străină 1a Vasi, care avea grijă să-i oprească după tradiţie un sfert din valoarea banilor, ee tundea şi se bărbierea la Terzi, care îl trata neoine-neşte şi petrecea la Mar cu, trecând eventual din nou pe la Vasi pentru a cumpăra o brăţară iubitei, înainte de-a se îndrepta spre unul din numeroasele hoteluri. Toii trei vindeau şi cumpărau ţigări, stupefiante, aur, când găseau ocazia şi aveau ochii aţintiţi asupra concurenţei, făcând totul ca s’o slăbească, s’o vadă sfâşiată de lupte intestine, a căror urzice îl privea în special pe Vasi, lui excelent politician. Totuşi, pen-trucă numerarul era ţinut cu grije de Marcu, departe de binele obştesc, cifra de afaceri se arăta scăzută şi încasările realizate de-abea acopereau cheltuelile. A-clesea, planurile le erau dejucate din pricina sărăciei tezaurului comun, şi V asi vedea clar situaţia, însă nu intervenea; socotea că folosul ar fi fost acelaş dacă treburile ar fi mers mai bine, deoarece Marcu căpătase slăbiciunea să acapareze tot câştigul, invocând nenorociri imaginare pe care ceilalţi erau constrânşi să le creadă. Cât despre sine, avea un fond tainic în plină creştere, deocamdată îndestulător. Când puternicul concern din Tornis se aduna în rîes-părţitura din fund a tunelului pentru a discuta situaţia in lumina ultimelor evenimente şi a lua noi măsuri în 2 18 PA VEL CHIHAIA vederea îinbunătăţirii afacerilor, toată lumea urmăreai, cu respect statura dreaptă şi demnă a Persanului, cur veşminte strălucite, trupul slăbănog si pipernicit a iui, Marcu strâns în halatul rupt şi pe uriaşul TerzaL. c^j încheia procesiunea c# cel mai puţin înrcmnat. Singurul pe care aceste Întruniri îl lăsau indiferent eraj Hemoea, care-şi vedea de masă fără să le dea prep? multă atenţie, ba dispreţuindu-i pentru urzelile mă-J runte şi meschine. Era singurul conştient că cei trefi n’ar fi putut întreprinde niciodată o acţiune cu adevărat eroică, care să le ducă faima în toată kumeaj şi sa-i ridice printr’o aureolă orbitoare din mijlocul mulţimii. Cunoşteau oare măreţia, beţia învingătorului ce primeşte prăzile şi pofirul 'fecioarelor africane? Se mărgineau să privească interesaţi lumea înconjurătoare, fără să contemple întinsul pământului senin şi plin de majestate, lumina strălucitoare, pusa ca o lampă eternă a depărtărilor, pentru a chema jje cei curajoşi şi demni de ea. Era batjocorit şi despreţuit ca ultimul sclav, dădeau din cap când încerca să-i convingă de ţinuturile ce trebuiau neapărat descoperite. înţelegea biciuirea cuvintelor ironice' şi simţea intrându-i în carne spinii răutăţii omeneşti. Dar suferinţa îl înălţa deasupra tuturor, nobleţea sa rămânea trează în mijlocul nenorocirilor^ Toate bătăile de joc erau supărările unui idealist, mizeriile unui rege detronat, care înveştmântat în otrepe de soldaţi, simte încă pe umeri greutatea purpurei şi hlamidei. Numai pentru Terzi avea oarecare simpatie, pen-tmcă frizerul îl credea pe cuvânt, ascultând fără să clipească eroicele-i îndemnuri — pretinzând la rându-î că şi-a pierdut piciorul în lupta navală dela Gallipoli — şi pentrucă odată văzându-1 cu fetiţa pe genunchi, se. apropie sgomotos şi după ce mângâie pe Cristina, fă-cajid-o să plângă, îi spuse mai mult în glumă: — Da ştii că nu prea arată bine ? Nu se bate după. BLOCADA 19 fripturi, hai? Ce-ar fi să mi-o dai mie pentru câtăva vreme, văd 'eă n’ai timn să te hi de ea. Pe legea mei aş ingriji-o ca o porumbiţă, nar face nimic! Propunerea îl uimi; în orice caz nu s’ar fi aşteptat ia atâta atenţie din partea matahalei fioroase. Cum Cristina îl stânjenea la drum şi pe deasupra viaţa neregulată o slăbise simţitor, i-o cedă cu un oftat de uşurare, fără să se intereseze. prea mult de condiţiile în care micuţa urma să trăiască. De atunci Tejjzi se desprindea din coada convoiului şi venind lângă armatorul de corăbii sburătoare, îl bătea pe umăr: — Ce mai faci căpitaneJ (credea pe cuvânt propunerile vizionarului şi in întrebarea lui nu era pic de ironie). Când pleci în cursă? Ai un ©opil, ce eă ric, o minune. Toată ziua gângureşte. Dece nu treci s’o vezi? Hemoea îngăima un pretext ,1a repezeală şi se pleca peste farfurie, cam mfşinat de svoiturile ©e se vânturau pe 6eamă-i şi de îndemnurile oe-i aminteau îndatoririle de părinte. îşi făcea griji degeaba! Cine mai cerceta un personaj atât de puţin important, în clipele solemne când alături se decidea soarta Tonusului? Lumea din local avea ceva mai însemnat de urmărit şi criticat, decât supărările carâomereanului. înţelegeau ei că cei trei nu se adună să facă pa-|i Marcu, căruia nu-i intra în cap folosul acestor întruniri publice, purtate în văzul iscoadelor trădătoare, la care Vasi ţinea morţiş, se plângea mereu, cum îi era obiceiul* că Persanul vrea cu orice chip sa-1 o-tnoare, numai din orgoliul de a sfida negustorii şi populaţia cartierului. încolţit, chinuit, vigilenţa ochilor vioi i se mărea şi din uşa paravanului de sticlă, şe rotea fulgerător pe călcâie pentru a nimici o privire prea interesată. lucruri ridicole la prima vedere, au o mie şi unul motive ascunse, foarte înţelepte şi solide. Hvaja al 20 PA VEL CHIHAIA i Wasiti consfinţise obiceiul ca la conferinţele săptamâ-îiaie sa se un serve aceeaşi ceremonie ----- oruiuea traversării dela uşă în fund săvârşindu-se cu pompă şi. 11 • *1 * ' . S, V. 1 w ‘l ' ■ !,! / : I'' • - pî*i;î < oca P'.-î?! 1: !?•»"•» •!- mestecul său în întreprinderile de trafic mărunt ale^ barului, să poată jura că nu se ocupă decât cu afaceri" obişnuite. Ştia bine că nimeni, nici poliţia măcar/ nu-şi făcea iluzii asupra aparentei şi mizerabilei lub profesii, căci toţi tomitanii, până şi copiii, trăiau din contrabandă şi capătueli din magazii expediente în legătură cu navigaţia — fireşti pentru omul de port şi îngăduite (se ’nţelege, numai în vechiul cartier) de autorităţi. Cât timp aveau convingerea întemeiată că 6e ocupă cu contrabanda măruntă şi a-tot-binefăcă-toare, era la drept vorbind ferit de surprize. In timpul consfătuirii, se puteau auzi perfect bătăile cu pumnul în masă ale lui Terzi, ce striga de se cutremura bolta tunelului că e furat — lucru drept, deoarece era prostit dela obraz de ceilalţi — bombă-nitul intermitent a lui Marcu, veşnic nemulţumit şi pesimist, care arunca în spinarea unor teorii de bursă, aur, etc., complect neînţelese de frizer, mersul dezastruos al afacerilor, în sfârşit din nou proteste tot mai îndârjite şi răbufnitul elocvent al piciorului dc lefnn, întărind indignarea stăpânului său. Numai gura lui Vasi nu s’auzea, însă era uşor de închipuit zâmbetul lui când contempla cu ochi profunzi violenţa prostului tras pe sfoară şi viclenia stăpânului casei ce era aiiât de naiv să-şi închipuie că-1 poate înşela pe el, Hvaja al Wasiti. Ştia destul de bine că patronul acaparează toate beneficiile, fără ca Marcu la rându-i să bănuiască că asociatul atât* de distins, care trecea cu o aristocratică indiferenţă peste suma neruşinat de mică oe-i revenea, se ocupa în cadrul multiplelor sale afaceri, cu procurarea informaţiilor către o Putere cu numeroase colonii, deocamdată ca amator, pânăce urmau sa capete încredere şi să-l binecuvinteze cu misiuni mai rodnice. < i BLOCADA 21 Vani era mal Uimit, pe deoparte, că atât în bar cat ţi în frizeria lui Terzi putea căpăta informaţii pre- (.'ti »iriiiiiiUiUi» i p * i. i .■ C Ui iiiiulti ed \ U . Li i O :* de războia şi la anumite chestiuni de politică corner- *^ ^.1 „ »v.««fti »n ai*•'r>in /-ioi-»o 'noa- stele Siriei sau ale Africei de Nord. unde ajungeau intre mătăsuri si bijuterii — şi, pe de alta, că prietenia cu cei doi constitue ocupaţia ilegală pe care tomitanii mureau de curiozitate dacă n’o aflau. Uneori, Terzi întrecea măsura şi răcnetele prin care acuza pe Marcu că fură, ameninţările cu moartea, se ajuzeau până în stradă. Atunci Vasi ridica palma în pus, în semn de protest şi privea pe plebeu eu o stăruinţă atât de mustrătoare şi filosofică, încât frizerul îşi înghiţea cuvintele. De altfel, el însuşi nu comunica înaltului for afacerile mai substanţiale şi când Terzi îi impută odată în treacăt, fără să scadă tonul pe care obişnuit îl avea faţă de Marcu, că pune bani deoparte din vechituri, bijuterii şi schimbul monedelor fără să contribue la cheltuieli, zaraful le declară deschis că situaţia economică personală nu-1 angajează cu nimic în afacerile comune, că e gata oricând să se retragă din concern şi că şi aşa riscă destul ţinând stupefiante şi ţigări sub antichităţile sale curate ca lacrima, operă a unor oameni cât se poate de înţelepţi. Se feri, totuşi, să rupă legăturile cu cei doi, atât pentru cele arătate mai sus, cât şi din respect pentru braţul neînfrânat al lui Terzi. Acesta n’ar fi stat pe gânduri, manevrat de Marcu, să strivească dintrhin gest pe omul ce-ar fi putut constitui o ameninţare perpetuă pentru propria securitate. Vasi simţi întâia oară neplăcerile constrângerii nevăzute şi lipsa de profit într’o alianţă bazată exclusiv pe putere, iar nu pe forţa mai plăcută şl subtilă ja inteligenţii. Incidentul îl făcu să viseze la propria linişte şi la măsurile oe-ar trebui lţiate când va suna ceasul favorabil al izbăvitoarei autonomii... îndulci răspunsul rigid, regretându-1 cu o tărăjă- 22 PAVEL CHIHAIA neală care să nu demaşte slăbiciunea, arătă cu o adevărată artă că ar aduce bucuros propriul aport financiar, dacă situaţia nu i-ar fi de-a-dreptul îi grijorătoarc. I^a şedinţele ce urmară, nu întrebuinţa bombănitul naiv al barmanului, ci păru că suportă în tăcere cu vizibila sutei mia, saiiaţiile internaţionale de bursă expuse de Marcu, umblând mai departe nu se poate mai strălucit învesmântat. Când ieşeau dela consfătuire, înfăţişarea ii era tot atât de îngrijită, în vreme ce Terzi arunca fulgere încruntat, făcând pe toţi să se ferească din calea ciotu-l|ui de lemn, iar Marcu se urca pe estradă, blestemând cu glas tare locaşul ce nu-i pertnitea prin ar-hitectura-i nenorocită să se despartă de asociaţi, "trăind de pe urma fetelor — un lucru limpede ca lumina alţi, fără complicaţii care să-ţi facă sânge rău. 'încetul cu încetul, banii lui Hemoea se sfârşiră şi pnevăzu cu groază ziua când nu va mai avea un leu de cheltuială şi va fi nevoit să se întoarcă în Garaomer, acoperit de ruşine, sau să decadă din ce in ce, ca sutele de rataţi ai portului ce se sfing ca nişte torţe vii p(q ruina propriilor avânturi. Idealismul îl împiedecă să privească liniştit decadenţa şi perspectiva unei prăbuşiri îjn mocirla apropiată, din care cu greu mai scăpa cineva, îl înspăimântă. Chipu-i trăda vag lupta cu duhurile întunecate ale ratării; nu mai păstra focul tinereţii, nici vioiciunea şi curajul primelor zile de căutare, îjn schimb trăsăturile i se adânciseră in gravitatea aşezată a celor treizeci şi cinci de ani, când visurile dureroase au întărit sufletul şi speranţa se înalţă potolită de cenuşa mândriei şi iluziilor spulberate. încrederea înfrânată a ochilor, care căpătase acea fixitate contemplativă a idealiştilor fără leac, plutea într’o luminoasă şi scrutătoare întrebare care, uneori, pierea în tenebrele disperării nebuneşti, alteori se ridica spre creştetul întrezărit al Mântuirii, fără ca Hemoea să aibe aerul că se roagă. Şi îşi dădea vag seama Că atâta timp cât era nenorocit sau fericit mai putea BLOCADA 23 f spera şi ca numai i repararea resemnării l-ar fi prăbuşit în nemişcare, pentru totdeauna. Tntr’o după amiaza, se aşezare mai descurajat r*a niciodată lângă masa obişnuită de lângă intrare, fără «a comande, căci nu mai avea nicio lescaie. Tălpile îi ardeau de umblet şi prin minte ii colindau incă strai-'nii întâlniri, forfoteala necontenită dimprejur căreia fUi-i dăduse atenţie în timpul zilei, când se tara prin. . port cu privirile împânzite de febră, dar care acum continua să se agite şi să se clatine, ca o oaste de hamali fantomatici şi tăcuţi. Uşa era deschisă şi putea zări tradiţionala întrecere nautică de 13 August, când se celebrează în port prima cursa a vaporului românesc Medeea, între Constanţa şi Stambul. Cheurile şi digul Carol I, erau înseţate de o lume pestriţa ce ce frământa între cordoanele de soldaţi din Marina Regală şi yolele se legănau în rând cu pânzele lor tiriaşe ca nişte înzăpezite scuturi triunghiulare, absorbind ultima lumină a asfinţitului şi împungând jpeoae rouă portului înflăcărat, unde oameni, trepte de piatră, ziduri şi bastimente, se topeau scăldate în aceste «clipiri îndepărtate şi nestatornice. Cineva descărcă un foc de armă şi lumea fremăta mai sgomotos, rupând cordoanele şi risipindu-se spre ţărm să urmărească întrecerea. Yolele porniră 6pre litoralul pescarilor până în dreptul stâncilor roşcate de la Agigea, apoi pieriră după carcasa de oţel lucitor al unui distrugător ce se’ndrepta spre port şi cotiră apre Nord, până se topiră ca nişte puncte în imensitatea apelor şi din urmele lor prin hăţurile mânjite de azur însângerat ale lui Icar, nu mai rămase nici **rmă. întunericul începu să se închege tot mai stă-ttutor la suprafaţa misterioasă a mării şi în şopotul tindelor, reflexele arămii se afundară adânc după lăsându-le tot mai pustii şi neînsufleţite. Hemcea urmărise ceremonia, spunându-şi ia urmă ^pă astfel e şi cu întrecerea vieţii: unii au noroc s’o '•M. înainte prin cine ştie ce mijloace sau prin capriciul 24 PAVEL CHIHAIA .....................................................1 destinului, iar alţii plini de virtuţi râmau în bataia unui vânt nestatornic. închise ochii şi-şi plecă capul pe braţ, renunţând -ii afle s^Ai roitul camr»h>n'M ufu!. ii dorit să se lase purtat numai pe clipocitul mării liniştite, ce s’auzea prelingându-se printre desnicălu-. :;e c'Ji^uroa^c ale uiguiiiui, aiuu-â ud ace e păreri de rău oe macină zi de zi voinţa, făcând din oameni nişte robi ai gândurilor — totuşi zădărnicia alergăturii de o tinereţe întreagă prin portul blestemat care nu-i deschisese până acum porţile'"izbăvitoare, îl hărţuia, îi mânca sufletul ca o rugină. In vremea aceasta, Marcu făcea preparative grabnice pentru primirea muşteriilor aşteptaţi să uree în cartier şi blestema chelnerul oe-şi găsise să-l lase singur în preajma unor atari evenimente, alergând să parieze şi să facă o scurtă croazieră cu vapoarele S.M.R.-ului, puse la dispoziţia constănţenilor. Se înserase şi sajndviciurile nu erau încă gata. Desfăcu la repezeală câteva cutii de sardele şi ton, le întinse pe chifle, apoi rtipse în şuviţe mărunte bucăţile uriaşe de pălămidă afumată şi amestecă anumite coniacuri pentru „pun-churile” pe care tinerii aspiranţi de marină le ofereau la bar domnişoarelor din oraş, comandându-le cu nume cât mai exotice. Tocmai terminase ,,punch”-ul vrăjitoresc, in care turlnase din belşug spirt curat, când observă că lampa era neştearsă, scrumierele pline cu mucuri galbene, mesele goale. Şi la repezeală se apucă să facă ordine, fluturând ca un panglicar feţele de mese şi prinzând în pioneze câte o coală mare de hârtie, acolo unde umezeala mâncase varul şi desvăluia lutul păios al zidului. In graba asta irfebună dădu de Hemeea, care ascuns în ungherul întunecat, părea dispus sa doarmă toată înoaptea cu capul pe braţ, decât să danseze pe punţile nesigure al S.M.R.-ului în ritmul muzicii militare sau să vândă mici amintiri vizitatorilor veniţi în Constanţa cu dcazia serbării. Marcu îşi îndreptă.otreapa F BLOCADA 25> ?cească pe duşumelele putrede, pentru a-şi pleca pro- Kle buze însetate 6pre izvorul dătător de viaţă, zaţia că totul e pierdut, că rostul său e sfârşit din> ina unei neghiobii de neiertat, fu atât de puternică^ 32 PAVEL CHIHAIA ..............................................\ •ra ile rândul acesta stăpânul barului căzu iu neoimţirq la pământ şi Hemeea trebui să alerge şi să-l ridice r,e lângă aura! <•? pierise Iu bc.na, udata cu ruciugu-lirea neaşteptată a lămpii. ' Dar barmamil că Ib cu v : chipul adevăratului explorator, semnele vreunei do-\ rinţi deosebite. Hemeea dispreţuia bogăţia aceasta delaf doi paşi, din mijlocul oraşului, o găsea rece, lipsită de valoare. O simplă ladă cu bani, in mii locul un ei camere murdare, e un lucru ce nu iese din obişnuit. Banii păstrau încă urma cametei safu a muncii. Pe când moara de pietre nemaivăzute şi statuile schimonosite de aur a unor împăraţi puternici şi cruzi pe care jnoştenindu-i, simţi că îi porţi în seiavie dincolo de veacuri, câştigând admiraţia unei lumi clevetitoare şi mărunte, este cu totul altceva. Ş’ar fi atins cu desgust de cel mai neînsemnat lucru din beciul murdar, care în loc de palmieri avea perdele de nuntă şi in loc de jpytoni, şoareci graşi de port. Fire iute, Marcu se sbuciumă în adânc şi apăru iarăşi la suprafaţa conştiinţei, clipind des din ochi, tocmai în clipa în care Hemeea mărturisea încurcat: — Aşcultă-mă, prietene, nu vreau să am Be-aface cu lucrul altuia, fii pe pace! La aceste cuvinte, deschise ochii mari şi-l cântări plin de îndoială. Părea că, fermierul spătos nu ţine să-l gâtuie, cum stătea liniştit pe colţul patului şi-l aştepta să se desmetiioească, dar cine-1 putea convinge eă în scurtul răstimp de leşin nu profitase de ocazie şă-i ia un pumn de napoleoni? Un pumn ar fi fost o avere şi ani de trudă pierdută pentru totdeauna. Căută să-i smulgă prin vicleşug mărturisirea,' spoi îl ameninţă, se tângui plângăreţ şi pentrucă omul o .ţinea una şi bună, nerecunoscând nicio leţcae, se gândi «ă-1 dea de gol. II frigea degetele să-î caute prin buzunare, dacă n’ar fi fost sigur că dintr’o îmbrânceală, acesta l-ar fi răsturnat peste cap. Până să bage Hărnicea de seămă, se repezi la uşa BLOCADA 33 pe care intraseră, o înţepeni, bine de tot şi strecurân--cheia în brâul murdar al halatului, scoase în ;' i a - Thv;: t niiii j. n>iiitCia de ^u>> c aerul acesta obişnuit, care nu se putea compara ciu piirosul rânced şi închis al beciului. Se grăbea să iasă pe uşe sub cerul nopţii, când Miarctu îl chemă lângă bontoar şi fără să ridice nasul din 'registru, îi strecură In palmă câteva hârtii: — Ai aici treizeci de mii, spuse cu asprime. Sunt bani pe care-i rup din capital. După cum vezi, afacerile merg prost. Să nu mai vii să-mi ceri că va fi zadarnic şi dacă vei stărui prea mult şi vei umbla cu Wnieninţări ca oamenii de teapa 4a, te voiu da pe mâna poliţiei. — Drept cine mă iei? se revoltă Hemoea jignit şi Rămase mai uimit când îl auzi pe baifman urmând: ^ — Ştiu c’ai să-i faci praf şi n’ai să-i înmulţeşti^ îpici n’ai să te bucuri de ei. Nu tfe fericesc! A doua oară w mai vezi un ban dela mine. Am zis! # Şi în vreme ce el pleca pe uşe, fericit că scapă câteva le de povara apăsătoare a traiului pământesc, Marcu du din cap cu amărăciune, notând cifrele pe care i ®ţriga chelnerul: lui nu i-ar fi făcut nimeni o astfel 36 PAVEL CHIHÂIA 1 de bucurie. Ii păru aproape rău că se afla singi desnădăjduit, fără uu iov ară; de îieuorociii. ,rin ori caz vagabondul n are atâta cap să-şl vadă proprii necazuri, dar suferinţa dto u! v uucb e Maieu, căut.âi •dt casca prin besnă, silueta celui ce se depărf Prevederile i se adeverii - *?, cui ii urmări y>p ferr.vb : c . din nou strâmte rat şi de astăd4 Marcu, mai puţin animat de sentimente binevoitoa^ îi refuză orice ajutor, plângându-i-se că localul mer| spre faliment şi prefăeându-se că a uitat familiaritate din seara daniei. Ca şi cum respingerea disperatei ci reri n’ar fi fost deajims, Terzi îi înapoie şi el fetiţi sub cuvânt că nu mai are parale s’o întreţină. Frizeri nu minţea: dugheana de-abia îl ajuta să-şi târască % lele şi din contrabandă se înfrupta foarte puţin, de ducea greul suportând cele mai mari riscuri, aşa «j Hemoea se văzu împovărat de o nouă grije de cai sperase că a scăpat pentru totdeauna. Vroia să mi &că o ultimă încercare cu Vasi în care toată lumti recunoştea un om demn de respect pentru avere şi chibzuinţă sa. „Ca zaraf cu siguranţă că dă bani c| camătă marinarilor strâmtorări” îşi zise Hemoea făr să cunoască spiritul în care erau duse aceste operaţii Vasi da cu împrumut numai emigranţilor, de obiceiiă muncitori din Polonia sau Tătari din Gadrilater ce sî repatriau, căci marinarii i-ar fi putut provoca neplă^ ceri şi apoi particularii erau mai disperări, vindeau pentru orice sumă şi plecau fără să se mai întoarcă, tară posibilitatea de a arunca învinuiri asupra felului cum le fusese socotită valoarea lucrurilor în monedă indigenă. Persanul tocmai ieşise dela o şedinţă mai furtunoasă ca de obioeiu şi se îndrepta cu paşi măsuraţi spre taraba sa din strada Thetys, ţăcănind senin şiragul de (mătănii chihlimbarii; îşi făcea loc cu o mână întinsă de prelat printre locuitorii din mijlocul străzii, ce se certau vociferând sau stăteau de vorbă, nepăsători la camioanele împovărate cu lăzi grele şi saci. BLOCADA w 31 Din ioc in loc cerceta fără grabă coşurile de nuiele b*mrdilor. pline de bnn;ii;c hi eiorclroic şi dc n?iro-elenii sau de carne ce atârna ciudă în lumina orbitoare n soarelui, cu un roi de muşte împrejur — «alnrbr vrednicii negu^ori înşirau pe vine dealuugul străzii in $aţa tarabelor lor de antichităţi, peşte, vase de aramă şi peramică, împodobite cu chipuri de sfinţi bizantini sau pu linii strâmbe, arabe. Vechiul oraş păstra la fiecare bas urme de orient, de creştinătate medievală şi de ■Biperialism antic, grec şi roman. Multe din casele pe chirpici vârîtc una intr’alta, aveau zidite în ceaiul păios, sclipitor de albeaţa varului, fragmente stele funerare greceşti cu inscripţii pe jumătate ■rse, cioburi de marmoră cu Tritoni sau Furii, sim-blizând aşezarea taaritirAă a cetăţii şi asprimea iernilor antice; o bucată obişnuită era icoana de cult a zeului Şanysos, pentru care vechii localnici se pare că aveau flevărată slăbiciune, imortalizându-1 eu thirusul în teapta şi cu un vas nesecat — kantharos — în stânca* ineptele barurilor şi a celor mai neînsemnate stabsli-tente erau foarte adesea piedestalele statuilor de mar-iară ridicate iluştrilor bărbaţi ai acestei cetăţi, de pe îre cioplitorii, se căzniseră să radă urmele tălpilor, pptutindeni se vedeau altare votive sau onorifice, de-cate oamenilor şi zeilor reprezentativi — Hermes* ino, Hercules şi mai ales Dionysos — înegrite de ţă-Uă, tocite, încăpăţânându-se eă răsară în locurile lie mai neaşteptate, spre necazul marinarilor străini^ fie înapoiau dela petreceri, nu tocmai siguri pe pi-are. hFiind dimineaţă, gospodinele îşi întindeau rufele balcoane fără grije de trecători, măturau gu-ţiele din faţa casei, se ciorovăiau şi se interesau de I preţ al podoabelor. Casele de toleranţă dor-adânc, cu gratiile acoperite de perdele groase şi în curţile interioare se zărea vreo curtezană idu-se în soarele puternic du trupu-i bronzat sau &id liniştită la mandolină sub un baldachin roşu* 38 PA VEL CHIHAIA ^ între nu p ân du - se pentru a-si baie joc de negustorul ele limonada ce trecea cu gugîinul uriaş de alama. împodobit cu monede sunătoare şi eu Lmţişoare, şi pentru a svârli coji de portocale în câinii jigăriţi, amuşiriând după gunoaie pe sub porţi. Vaci rid o* un cerc de ştrengari aproape goi şi negri-ciioşi, care aşezaţi turceşte în mijlocul străzii, fără jgrije de soarele ce-ar fi insolat şi-un asin, jucau zaruri, asvârlind cu degetele murdare bucăţelile sma-ţuite de os. Intervenţia trecătorului stârni o ploaie de blesteme şi vociferările îl urmăriră^, pânăce viesparul se potoli, captivat de noua întorsătură a hazardului. Se vedeau venind şi alţii, dornici de joc — una "din ocupaţiile favorite ale tomitanilor — tot atât de zdrenţăroşi, purtând cu plăcere rămăşiţele uniformelor străine aruncate dela vapoare şi găsite în maldărele de necurăţenii pe care le scormoneau harnici, tot timpul. Hwaja al Wasiti trecea nepăsător prin vânzoleala acestei zile fierbinţi şi părea că idei înalte îl preo-i cupă dealungul suişului. Era cald şi caldarâmul cocoşat, cu pietre rotunde tăiate grosolan amestecate cu relicve de marmoră, lipsa de trotuare, treptele largi ale străzii Urmând terenul accidentat şi capriciile urbanistice ale kiustengenilor, nu erau. de natură să îndemne la (meditaţie. Totuşi Vasi nu-şi dezminţea firea: era bogat şi filosof ca mulţi din iţieamul său şi contactul prelungit cu arta, cu bronzurile vechi, ou ivoriul şi cu pietrele preţioase îi dase o mare seninătate în faţa vijeţii, o limpezijme şi o clarviziune în afaceri, ca şi în traiul zilnic, a căror taină o păstra pentru sine. Fiind înţelept, sgorrţotele străzii nu-1 atrăgeau şi negustorii ca şi cerşetorii — afară de muierile preocupate de găteli şi de copii nebuni — priveau cu admiraţie trecerea Persanului nepăsător prin mijlocul sbuciumului şi 1 petrecerii zilnice. Vasi se opri o clipă în dreptul unei ştirbituri dintre case şi atunci ©oarele puternic oe gonea praful de BLOCADA 39 oglinda argint viu pe ini - *::n :;:iop de grieri ta lă suflată ca albăstruie a golfului, incendie raze Halul Iul de şalmiajn o ao fă aur, cu oeaprazuri de fir, tivită rt** «nmiiT" Llnnn -nnripn inolvîiobirntîi nu .nr- pnt topit şi se petrecea cu copoe de briliante. Fu un foc secund de lumini mai domoale în tunica scurtă de lub şal, din brocart bronzat urzit cu negrii ca pentru l sobrietate filosofică, strânsă mai jos de sale cu un ordon de mătase tot aurie, pe care cădea un meda-on religios, oval, încrustat cu pietrre cloazonate şi 5gat de gât cu un colan gros. Acest lanţ contrasta sbitor cu fineţea arabescului rătăcit în faldurile tu-ioei, urmând savantele şerpuiri ale unui fir. de be-Dală florentină şi cu podoabele cucei de catifea vişinie* prminată cu două delicate pene de păun. Mergea tihnit, deoarece niciun vapor nu acostase în ilia aceea şi n’avea cine să schimbe bani, cât despre bdoabe, ele se vindeau seara când se plimbă mariani însoţiţi de curtezane. Oţdată cumpără beltea ela un negustor ce i-o prezentă înfăşurată pe un bej şor alb de salcâm împreună cu o respectuoasă urare. Itădată zăbovi lângă un vânzător de otravă pentru şoa-&ci oprit în faţa unei brutării — pentru care roză-fârele venite din port sunt adevărată pacoste — inte-&sându-se de preţul otrăvii, aşa în trecere. Mircu, fcgustorul, foarte sdrenţăros şi cu o sabie goală legată e centură, avea o cuşcă înaltă din ^trestie de mare şi, ^a se alungau ve:eli câţiva şoareci vii de toate mânie, nepăsători la ghirlanda de fraţi cu picioarele '*ene ca nişte ace, ţintuiţi de jur împyrejiurul cuştii, e a arăta deplinele puteri ale otrăvii. Făcu la reperă o demonstraţie, ucigând un şobolan prins cu de-:ele goale şi fiindcă nu mai avea unde să-l spânzure, aruncă pe spate în mijlocul străzii. dată Hemcea văzu că Persanul face calea ’ntoarsă grăbit spire partea lui, părând că din senin şi-a aminte ^un lucru uitat. De-abea avu .timp să fee auiască la repezeală într’o nise antică cu acrotcrn, 40 PA VEL CHIHAIA «unde seara ee punea chcbap friptură asortată vergea — si aşteptă cu suflarea oprită până ce Vas ee depărta. J Urmări tui cobori înapoi pe strada Thetys, plină dtl bazare, de fructării exotice si unde se afl şi umbrarul -ău roşu, iinorcându-se pe strada Diar — strada stabilimentelor şi a birourilor — până dreptul barului lui Marcu. In loc de â intra în bar coti la dreapta pe locul viran din faţă, la capătul po: dişului — Diana fiind aşezată paralel cu muchea fa; lezei — şi se opri nemişcat chiar lângă râpa golaşe cărămizie, roasă de vântul iernilor ca un povâmii vulcanic. Acum soarele-i ajunsese de-asupra creştetului răsfrângându-se ca o rugină groasă de aur pe hai; nele strălucite, iar el contemplă în tăcere portul § depărtarea sclipitoare a mării ce i se întindea la picioare. împrejur toate casele albe, mărfurile, oamenii, ee reliefau fără umbră în pustiul nemărginit al luminii, cele mai mici amănunte ee distingeau în poale — chiar un copil încercând să se urce pe im bloc uriaş de beton pus la uscat — iar coasta se adâncea roşcată pană spre capul Tiuzla ,ou panglica şerpuitoare a plăjii, când cenuşiu nisipoasă, când stacojie, ca şi oumj cineva ar fi presărat crustă de rac pisat la margine^ albăstrie a mării. Soarele părea că incendiază stropii svăpăiaţi din o-glinda apei, frângându-şi suliţele tăcut de armura scăpărătoare, încercând sa gonească spre larg tenebrele fundului. Un nor leneş luneca nehotărît, apoi se destramă fără putere în faţa văpăii solare şi muţenia puştanilor desgolite rămase a-tot-puternică pe ţărmul răsăritean. HemCea crezu că îl roade dorul după patria depărtată la iriii de leghe spre Sud, însă când Persanul întoarse f^ţa, un zâmbet nelămurit de triumf îi scălda obrajii odată cu năduşeala zilei; paflă-mtb-te acolo, la marginea Tonusului rezolvase o problemă foarte importantă, de vreme ce-şi freca mâinile mulţumit. prr BLOCADA 41 W £• Se întoarse din nou spre Thetys la fel de tacticos* u rT-*'î? îndeaproape de străinul di-pe rat. care nu *e mar sfia şi se sprijinea de zidurile fără umbră cu ochii ÎTnnăienieniti de foame. Se vede că zaraful observase mai deniuit ca e urmărit: n avu decât sa se oprească |fbrusc, proptindu-se în picioare şi Heamcea se izbi a-| proape de el. — Ştiu oe vrei, zise Vasi şi buzele cam groase i se mişcară foarte calme în barba neagră, trecută prin ["uleiuri parfumate — Marcu mi-a spus că umbli după • parale. Vagabonzi ca tine mişună cu sutele în Ţomieu j Ai ceva de vânzare? !■ — Nu mai am nimic, strigă Hemcea cu amărăciuni r şi revoltă — doar curajul şi cinstea miea! Sunt marinar de meserie, nu vagabond... şi dacă acum sunt carrt atrâmtorat, ei bine, îţi voiu plăti însutit la angajare* i n’ai de ce să te sperii, jupan Vasi! * — Poţi 6ă-ţLvezi de drum, străine. Dăruirea, folo- sinţa şi pierderea sunt cele trei activităţi al bogăţiei ţ icinc nici nu dă, nici nu pierde, aceluia îi rămâne să înfăptuiască folosinţa. _ Lui Hemicea îi dispăru Joată mândria. — Nu mă goni aşa, şopti cu gura uscată. Nici nu se va sfârşi anul şi mă voiu întoarce încărcat de bogăţii* Dacă mor, totul va fi pierdut, numai eu ştiu taina, şi..* şi... Am o fetiţă, izbucni simţind oă limba i se usucă de căldură şi în voce îi tremură ca un ţipăt toată durerea şi propriile dezamăgiri. Nu... nu pot s’o văd1 murind de foame! Vasi care da să plece, întoarse umărul poleit şi . rămase o clipă pe gânduri privind teama plină de r aşteptare a celuilalt. Mintea-i lucra cu repeziciune;; dragostea străinului î. se părea demnă de luat în consideraţie, căci pasiunile sunt porţile cele mai vulnerabile ale oamenilor. Păcat că Hernoea nu ascundea nimic în hambarele sale! — Fetiţa niu e marfă. Ducă tu n’o iubeşti, cum vrei un străin să se*’ngrijească de ea! Ai căra saci d* 42 PA VEL CHIHAIA ţjrâu Aşi de ovăz ea s\> creşti, dar vede că-ti plad-mai mult să trândăveşti, deoarece eşti gras ca un bivol. Un val de sânge coloră obrajii rătăcitorului şi simţi cum riadului apasâtq^ i sie cerne prin suflet, fhiturân-du-i zdrenţele unui drapel, rare orbnmară fm.C; e muiat în gloje. îşi mu;ea buzele furios şi tare s’ar mai fi repezit cu pumnii în împietritul zaraf, pând îl auzi vorbind: — Câţi ani zici că are fetiţa ta? — O: cinstite negustor, răspunse Iiemcea suflând greu, e prea mică pentru a fi slujnică. Are opt ani. — Mică, cu adevărat... Totuşi am să-ţi dau un sfat şi Neclintitul să-ţi călăuzească paşii. Etr n’am avere. Ştii bine că locuiesc sub un cort şi iarna deger lângă marja mea fără ea cineva să-ani arunce o vorbă bună. Vrei să afli cine are bani? făcu, aruncând priviri furişe în jur — Rraia, Rnaia e plină de băni; femeia asta are mai multă putere ca noi toţi şi aur curat în ruina ei blestemată. Ar putea să-şi îmbrace tot Castelul din Laz Mjahale în aur. Ca nimeni alta ar putea să te ajute... mai ales că e vorba de fetiţă. Şi să-i spui că eu te-am trimis, auzi, să spui că am stăruit să inergi la ea. Ii cunoşti bârlogul? — Toată lumea o cunoaşte pe Rraia, şopti Hemcea fără entuziasm, crezând că zaraful caută &ă se descotorosească de el trimiţându-1 la altă adresă. In realitate, Persanul era gelo3 de hegemonia pe care această femeie puţin comună o exercita asupra portului şi Tomisului. Dorea să-i câştige încrederea şi blunăvoinţa — poate pentru a o putea ataca când i-ar veni bine fără să fie bănuit — trimiţâodu-i în dar o fată care peste câţiva -ani urma să fie proprietatea absolută a traficantei fără scrupule şi până atunci slujnică. De multe ori interesele lui mărginaşe veneau în conflict cu ale Rraei şi până acum fusele înfrânt în lupta furişe, cu toate relaţiile şi intrigile zarafului: rivala lucra din depărtare şi pe cont propriu^ fără să aibă legături cu alianţele din cartier, totuşi triumfa. BLOCADA 43 t Henicea care habar n'avea de substraturile politice ale i:.demnului primit, se de-părţi de Va?i la fel de descurajat şi foarte umilit. Vedea cu groază cum se Kţvr^răp toarrma pontică, neîndurătoare cn oribeq'îi. Zi-Jele următoare briza dimineţii suilă tot mai rece., go-fend viligiaturiştii de pe litoral, nppţile se măreau tot |pai întunecoase, străbătute de nori neînţeleşi ce stă-j^uiau în zori, adăpostiţi la poalele ţărmului prăpăstios. ViegUitoiii din Tomis îşi strânseră tarabele, copiii dispărură după ferestrele înguste, albeaţa de ceamur şi Harmore sparte a vechii cetăţi fu năpădită de praful nesfârşit al stepelor şi de crivăţul siberian. • Câteva săptămâni trăi mâncând pe credit la ospă-ăriile ambulante din port, aşteptând la rând cu cei nai săraci hamali şi cu alţi prinţi fără casă. Petecea noaptea prin magazii, într’un somn neliniştit, titre rupt mereu de teama raziei neaşteptate, cu un lai de neplăceri. Se întindea cu Cristina pe piept şi âteodată îi mângâia părul aproape alb, de culoarea paiului de grâu, mulţumit că e răbdătoare şi nu se lânge de traiul rău. La Terzi fata se mai înzdrăvenise ar acum slăbise iarăşi din pricina pacea-lei mizerabile, ardeiată din belşug pentru beţivi şi din pri-feina drumurilor lungi pe care trebuia să le facă alături pe tatăl ei. î Hemcea însuşi arăta foarte prost; barbia i se mărise şi cu toate că rămăsese tot atât de spătos, pe ljaţiă i ae «itipăriseră stigmatele mizeriei, o strălucire blajină -i (umbrea luminile ochilor, arătând lipsa de voinţă fiterioară şi supunerea specifică oamenilor ce-au pierit o partidă mare, considerată dinainte câştigată şi care lovitura îi face să se considere sfârşiţi. Ou ipată cuminţenia, Cristina se ftingea încetul cu încetul n’o mai putea duce mult... Şi totuşi în jurul său se scurgeau atâtea bogăţii, se °eau atâtea afaceri, că numai o mică parte din |rul ce se vântura ca un şuvoiu nesfârşit prin casele " a societăţilor de export, i-ar fi ajuns să fia H Constanţa era mai prosperă ca niciodată. In ea ses înerutaişau şi ae loveau un păienjbniş de interese po— litice şi comerciale, particulare, şa de Stat. Toate ho-, găţiile ţării, grabinic refăcute după răsboiu, curgeau spre Mediterana sub ochii vigilenţi ăi observatorilor străini, erau licitate, smulse, târîte în cale fără fund* Hemeea murea de foame printre munţi de cărbune, baloturi de bumbac şi ta laş ruginit de fier, stive nenumărate de brad, butoae cu măsline de Voioşi sau Kalamata şi maldăre de piei cu miros greţos de tăbăeărie, îh necontenită primejdie de a fi ridicat cir! macaralele uriaşe, care se năpusteau să înhaţe măruntaiele cargoboturilor borţoase său de a se împotmoli în sângele lipicios şi negru al butoiaşelor de bitum, răn încleiate. Şi în praful negru al cărbunelui, în pleava ce sărea din jgheaburile tremurătoare, însoţind ca o ceaţă nelipsită fluviul nesecat şi duduitor al grăitelor din silozuri, pâlcuri întărâtate de oameni alergau spre cheiuri fără a-1 lua în 6eamă, cu ochii aprinşi de presimţirea câştigului apropiat — blestemata taină a vaselor ce se apropiau leneşe, prelungind nesiguranţa pâinii zilnice — saii suiau tot în fugă ttcptefc 5 Tonusului, unde aveau întâlniri de afacâd, iie cai proprietari de vite şi de păduri din interiorul '.ţării,-fie «H. vânzători din cele mai îndepărtate colţuri ale lumii. Exodul spre cartier începea nud ales spre seară, când zumzetele şi strigătele de pe strada Traian, ofertele, certurile, erau trecute din gură in gură, petrecute BLOCADA 45 *u murmure ele satisfacţie sau cu înjurături. Marfa se iindea şi se cumpăra la repezeală, pe sub mână^ r:i ţăcănitul pietrelor de pe măsuţele murdare ale £afeudelor sau în răstimpul unei acalmii aparente, i - ‘aria aiagioasa a beţivii or sc atingea ea ia o, Eomandă .— cu înfăţişarea cât se poate de nepăsătoare i potrivită celor din jur, însă cu ochii aţintiţi la fnersul bursei şi situaţiei politice internaţionale. Prin base publice, prin cafenele şi la baia turcească, negustorii in haine de alpaca şi ofiţerii vaselor comerciale, nu ezitau o clipă să se amestece cu schilozii, e-şi descopereau milogindu-se, rănile roşii, îngrozitoare, presărate cu roiuri de muşte şi cu prinţii trândavi, tot atât de sdrenţăroşi, însă plini de mândrie şi îndrăzneală. Căpitani de peste nouă mări şi ţări căutau echipaje, atraşi de pretenţiile modeste ale Românilor, pescarii de pălămidă veneau să-şi desfacă marfa adusă din Constantine pol în caicurile putrede şi se întâlneau cu vânătorii de delfini, pu misiţi cunoscuţi de ani de zile, cu funcţionarii agenţiilor şi armatori a căror seminţie nu s’ar fi deslipit de port, decât odată cu prăbuşirea lui în valurile mării. Dar. dintre toate traficurile, cel mai bănos era exportul de came vie spre porturile Siriei şi Afrioei şi [cea care avea un fel de exclusivitate în această îndeletnicire, influenţând patroanele stabilimentelor şi cariera cavalerilor ce ademeneau fete din toată ţara — primind în schimb dovezi de recunoştinţă şi tributuri îmbelşugate — femeia care ştia totul şi a cărei relaţii cu vameşii, poliţiştii şi ofiţerii comerciali se dovedeau foarte strânse, era Braia. Hemcea auzise vorbindu-se cu respect despre puterea autocrater, încă de pe vremea cât urmase gimnaziul JMiroea cel Bătrân”, şi după convorbirea cu Vasi se gândea deseori la ea, mai ales în clipele, de j&peraro, dar nu se putea hotărî jjă iurmeze sfatul Persanului. Auzise despre Iegăturile-i tainice cu căpitanii străini 46 PAVEL CHIHAIA şi cu autorităţile, despre independenţa şi dispreţul faţă de ceilalţi traficanţi din Tomis, manifestat prin izo-larea-i trufaşe in Lazul, de unde veghea treaza mişcările duşmanilor şi mai ales ale aliaţiloi* nesiguri. Sălaşul i se putea vedea din strada Thety-s, la doi paşi de taraba lui Hvaja al Wasiti, carfe-şi arunca de multe ori privirile spre Sud, urmărind peretele roşiatee şi şlefuit de vânturi până la promontoriul Agigea, unde faleza înaintează ca un pinten spre mare, înţărcuind o plaje largă şi pustie ţbt anul, un al doilea p*older natural lângă cel cucerit de mâna omului şi încărcat de instalaţii navale. Numai pescarii îndrăzneau să-şi adăpostească lotcile după cioturile negre ale stâncilor, tot ce-a mai rămas din munţii străvechi, îngropaţi sub ninsoarea liniştită a loessului în tloată Dobrogea şi dezgoliţi tocmai aici, de furia apelor. In mijlocul acestui ţinut sălbatec, însufleţit doar vara de maşinile ce trec în goană spre Tekirghiol şi Mangalia, se afla ruina temută, castelul părăsit âl Braei, înfipt în râpa podişului, cam la aceaş distanţă de Lazul —i o adunătură de colibe pescăreşti, resfijrată sus, pe faleză —ţ şi de golful cu nisip sclipitor. Era uşor să afli şi povestea ciudată a bărbatului ei, un om pe jumătate nebun, pe care tornitanii nu-1 văzuseră la faţă. Cei din Lazul, ademeniţi la un pahar cu vin vorbeau în silă despre vecinul din Castel, fiind in genere superstiţioşi şi scumpi la vorbă. Doar vreun, tânăr slab de înger şi îmbătat de-abinelea, lăsa să se înţeleagă lucruri îngrozitoare, noutăţi ce întăreau vechile presupuneri şi dădeau apă la moară duşmanilor. Braei, care-o învinuiau — o, nu pe faţă, bineînţeles -de vrăjitorie. Mai poate fi primită în Tomis, o femeie al cărei soţ rătăceşte în puterea nopţii pe stâncile ciuntite ale Agigei, orbecăind după duhurile celor înecaţi şi după vârcolacii apelor, care in asfinţit se trag spre uscat, cuibăiindu-se sub lotci, iar ziua aşteaptă cu iun ochiu deschis, să se coboare domnia întunericului BiOCAfa A 47 până în corăbiile putrede din fund, unde se adăpostesc de soare? La căderea nopţii, monştrii îşi descolăcesc braţele pline de bale de sub carapace şubredă a nă~ vilor părăsite — sau a căror gal)ieri s’au culcat liniştiţi pe aşternutul alb de oase din adânc — rostogo-lindu-şi între creste, buturuga noduroasă şi vâscoasă a trupului lor, târând panglici de alge şi gamari roşii. Trecători necunoscuţi cad pradă fiarelor înfometate şi cu toate ţipetele, care se aud până în Lazul, sunt târî ţi pc nisipul sgrunţuros, sloboziţi de sânge pe cio-buvile scoicilor şi apoi purtaţi fără grabă pe lespezile liuneooaseî, de un verde lucios, ca sufletul negru al Mării Neprimitoare. Urmele sfârşeau lângă apă şi pescarii trebuiau să se oprească nedumeriţi, privind cu teamă pecetea mişcătoare a crimelor şi tărâmurilor îngroşate de putreziciuni. „Avem noroc cu Tăicu-ţul nostru, 3e ne păzeşte’5 terminau ei neplăcutele spovedanii, făcând aluzie la un mormânt săpat în stâncă şi o cruce de piatră, cu braţele mâncate de vânturi, despre care păstraseră rostul din tată’n fiu că ar fi chiar a Sfântului Neculai, patronul pescarilor săraci. ^Altfel ne-ar otrăvi cu ocliiu-i veninos şi suflarea de pucioasă”. Bărbatul Braei era zărit pe timp de furtună, când pescarii alergau să-şi tragă lotcile de valuri şi când vântul mugea deslăjnţuit, dând o măreţie tragică ruinelor, grotelor săpate în pământ şi ţărmului fără pavăză, măturat când de praful stepei, când de nisip. Din întâmplare, cineva din Tomis află că stătuse închis ani de zile din pricina unor îndeletniciri nelămurite, care-i întunecase mintea şi-i adure până la urmă complecta decădere morală — „vrăjitorie” îşi dădură cu părerea cei mai mulţi — însă 13rai.a ştiu să înăbuşe la timp acest svon şi să nu dea prilej a i ise pune la îndoială virtutea şi limpezimea trecutului. Spre ma-rea-i cinste, vorbăreţul cavaler — căci de imul din aceşti preţuiţi tineri era vorba — muri foarte grabnic, pare-se în clipa când, simţind că i se face rău şi că unghiile i 48 PAVEL CHIHA1A ^ «se înălbăstresc, pornise spre Castel să ceară iertare nemiloasei protectoare. Poliţia im înţelege niciodată valva provocată in cartier şi hotărirea multora de a mai înceta să pălăvră- \ ii ! ’i: . : LI! IL... LI :,CÎ illlCi. CvvCZ-0 oîiiaI îşi petiee oamenii nopţile şi mai ales, să răscolească | trecutul unei femei atât de respectabile ca Braia. Numai ^ Vasi rămase neintimidat şi căută să împingă mai de- • parte cercetările despre castelan, însă cu tot clinchetul monezilor legănate sub nasul celor din Lazul, nu ^ putu afla decât că puşcăriaşul albise în închisoare şi i că nevastă-sa îl trimesese să locuiască în subteranele i întunecoase, amuţite pe veşnicie. 0 auzeau etrigându-1 -\ şi aruncându-i din capul scărilor câte un codru de ] pâine mucegăită. Aşa idiot cum era, nu mai avea pu- i terea să îndepărteze năstrapurile de moruni, nici sâ : cheme pe uscat umbrele celor înecaţi, şi curând după * întoarcerea din captivitate, pescarii îl uitară. Braia, în schimb, se afla în culmea puterii şi Per- i fcanul n’avea nevoie de multe cercetări să găsească o \ reţea trainică de intrigi, care curând de Veni stânje- « fjitoare. Ducea o viaţă liniştită, de femeie harnică şi ] evlavioasă, iar vameşii se simţeau • stingheriţi, cântj| trebuiau să cotrobăiască toată casa după mătase sau î tutunvpărându-li-se miţstrător chipul atâtor şfinţi ve- ] tierabili, ferecaţi m argint, Cât despre curtezane, pescarii ar fi putut jura pe bună credinţă, că la Castel nu veneau decât domnişoare însoţite de cavaleri, pentru „plimbare” şi că se’ntorceau în oraş înainte de căderea serii. „Nouă ne dă pe cost. Ar muri de foame dacă n?ar câştiga ceva dela străini!” spuneau convinşi. Pentrucă ruina tăia la jumătate poteca dintre Lazul şî “plaje, Braia înjghebase un fel de ospătărie în camera ei -^singura întreagă din uriaşele ziduri şi contra-for- — şi oamenii rebegiţi de frig, cu cojoacele de bumbac vătuit şi cu năvoadele pe umeri, poposeau şi he&Oi un ceai cald sau pe timp rmmos^ dădeau pe gât Unpaharde cvas sub un umbrar de stub verde tăiat din Sint. Vara veneau şi marinari de alt neam să petreacă cu amantele departe de gălăgia portului sau a Tomi-«nkii; lăsând destul hă net pentru scurta evadare. Insă cele mai preţuite oaspete erau aventurierele, fetele hoinare, aduse de intere-e precise la zece kilometri de io rit» La plăcută a oraşului. Li sc citea pe faţă dorinţa rătăcirii şiBraei nu-i trebuia semnul frumosului ademenitor ,să „ înţeleagă ,totdeauna cu un curat fior de regret pentru propria-i tinereţe, că au nevoie de experienţa şi legăturile ei pentru îndelungata călătorie 6pre insula Cytherei. Nu se tocmeau mult, condiţiile fiind dinainte cunoscute şi convenabile pentru toată lumea. Serviciile se răsplăteau printr’un cadou trimis prin poştă de Casa importatoare, unde tânăra urma să „facă şcoală’5 un an sau doi, pentru acoperirea clieltuelilor de voiaj. Un alt cadou era oferit căpitanului sau matrodului ce preda pasagera clandestină şi, în sfârşit, din partea-i cuvenită, Braia se simţea datoare să rupă un dar mângâietor cavalerului cane-i aducea fata la Castel şi care rămânea mai departe. în ţară cu inima sdrobită. Se lucra pe încredere. Văzând că toamna se apropie de sfârşit, Hamoeft îşi alungă toate ezitările şi într’o Luni, apucă de mână pe Cristina şi coborî poteca şerpuitoare, printre ciulini şi beţele uscate de cucută, spre dana de cereale. Vremea se înăsprite, ameninţa cu frig şi vânt, dar peste Constanţa se abătuse de-ocamdâtă o ceaţă deasă ca o ploac măruntă şi pătrunzătoare. * Portul era în aoeiaş fierbere, numai că mulţimile de oameni, rămâneau ascunse, ca şi vapoarele uriaşe, înşirate de-alungul digurilor. Prorele înalte de oţel apăreau ameninţătoare din ceaţă sau împingeau butucii înfăşaţi in căiţi de Manilla. Aruncate pe firmamentul cenuşiu, catargele şi coşurile stinse, vedeau ridicându-se spre ele grinzi de oţel şr macarale ce se’nvârteau huruind pe un fus enorm, căscându-ae boturi pofticioase, care târau la o înălţime de douăzeci metri lăzi grele şi baloturi de bumbac. Oameni mărunţi nu se temeau. Sprijiniţi de balustradă petre- 4 50 PA VEL CHIHAIA oeau din ochi încărcătura şi aruncau câte o glumă nevestelor hamalilor, grăbite să ducă prânzul spre po,n-toanele îndepărtate. Cei dela magazii lucrau de zor, posaci şi îngheţaţi, aşteptând ora plecării spre cafenelele scunde, cu fum greu de mahorcă. înjurăturile şi vociferările nu mai conteneau, poate din pricina ea-jmioanelor strivite de mărfuri şi a ceţei, care-i făcea să se ciocnească orbeşte unul de altul, svârlindu-şî în moroiu grăunţele de cereale. Cu toate că se apropia ora prânzului, lumina rămânea tot rece, fumurie, şi valurile se izbeau de Icheiuri, ştergând fără sforţare larma portului. Cei doi rătăcitori întâvziaseră prea mult, pentru a mai putea aştepta să se însenineze şi porniseră la drum atât de hotărîţi, că nici silueta căruciorului cu spuză pentru gătit, unde se ghemuiau rde obiceiu în aburul plăcut mirositor al ciorbei de burtă, nici ceata prinţilor* care se adăposteau ca şi ei, după zidul înalt de mai mulţi zeci de metri, nu-i putură abate dela ţinta îndepărtată. Peste puţin umbra silozurilor, trei clădiri gigantice de cărămidă roşie, păli măcinată de întunecime şi grupul cunoscuţilor se topi în ceaţă, ca şi-cazanul de aramă pus pe pirostrii şi grătarul atât de jinduit. Ilemcea îşi strânse cureaua şi se apropie cu paşi mari de peretele podişului, care închidea cu totul portul uriaş. Un cer .prăbuşit din înălţimi, ascundea tainele litoralului argonautic. Norii fâlfâiau, desfă-şiurându-se peste poteci şi semne prea trecătoare. Pribegii se opriră o clipă, căutându-şi nisipul ud de sub tălpi. încercau să pătrundă văzduhul, iar tăvă-lucul de ceaţă se destrăma printre ei, se rotea înlănţuit de ţărm ca pulberea unei armate numeroase, argintea reţeaua de volbură şi făcea să lucească gudronul negru al barăcilor grănicereşti, ultimii străjeri ai portului. Şi peste această lupta mută, geamandura trimetea semnale disperate de retragere, dându-ţi o senzaţie de frig şi nesiguranţă mohorîtă. Era prea târziu pentru a mai putea da înapoL BLOCADA 51 Hemeea se îmbărbătă de imul singur, ridică pe Cri-gtina în braţe şi deschizând bine ocliii să nu facă un pas greşit, sări pe trecătoarea îngustă, spre Castel. In turna lor, se năruiau în apa nevăzută pietre, cărămizi şlefuite şi cioburi de marmoră sau cutii de conserve şi scânduri dela vapoare, rămăşiţele Constanţei aruncate de apele mori lângă râpa ce gâtuia şesul artificial al digurilor. Nu întâlniră pe nimeni, n’au-zixă măcar strigătele pescuitorilor săraci de zegras. Negustorii şi ţăranii mergeau sus, pe podiş, pe şoseaua oe leagă oraşul de Telcirghiol şi Mangalia — cu uif ocol de cinci kilometri. Hemnea luase o hotă-rîre prea neaşteptată, pentru a mai avea vreme să se intereseze de felul cum .ar fi putut ajunge la Castel şi ca urmare, trebuia să înfrunte ploaia murdară a valurilor, să se lipească de malul noroios şi să fugă în salturi mari, căutând să iasă cât mai grabnic de pe potecă. Deasupră-le, uriaşii pini maritimi plantaţi ca o cunună la marginea falezei pentru a o proteja de navala apelor, îşi întindeau ramurile răsucite printre nori, pândind drumeţii întârziaţi. Smocurile de ţepi gălbui rămăseseră doar in creştet şi trunchiurile solzoase* cheale, luceau de umezeală, faţă în faţă cu negrele barăci grănicereşti. Erau minunaţi, cu braţele lor enorme fi fantastice, veghind intrarea litoralului Agigea. Dar trecuseră prima încercare. Poteca se mai lărgi, pietrişul şi scoicile se amestecară cu loess, apoi cu un nisip mărunt, de culoarea ruginei. Peretele 6e des lipea iarăşi de mare, târînd în urmă-i o plaje enormă, apoi pierdea din înălţime, se tocea şi cădea în despicătura unei vâlcele curioase, prin care puteai privi până departe în câmpie. Se aflau lângă Omurgea, leneşul fluviu ce se vărsa odinioară în golf, du pace veac de veac brăzdase podişul, pentru a pieri în urmă, subt de pământul răsbunător, ca cel mai netrebnic pârâiaş din Dobrogea. Acum, Crivăţul năvălea ca un torent, avânta nisipul brumat şi ri ipea negura până în 52 PAVEL CHIM AI A preajma dunelor dela Vii. purtând in vâltori ciorlani şi frunze moarte. Trecea peste hotarul mării, tăind până în zare o pârtie de cositor, prin care s*e urmăreau fără odihnă valurile şi încercau zadarnic să-l alunge, chinuirid bietele ţărmuri şi insulele de pământ smulse uscatului. Spre dreapta se întrezărea şoseaua îndepărtată a Hasimoei, strecurându-se firavă printre movilele albicioase de pietriş, tot mai neînsemnată spre capătul zării. O cotigă eu un cal înainta la pas şi era emoţionantă mărunta vecinătate a omului pe aceste pustietăţi enigmatice, pe care marele Andreiescu le-a redat în toată aspra şi mândra lor singurătate. Ilemcea cercetă din priviri malurile Omurgei, sperând că va întâlni o vilă părăsită sau bordeiul unei grădini de zarzavat, unde să se odihnească. Urcară prin mijlocul albiei, impotrivindii-se cu greu vântului şi merseră cale de un ceas, dar nu întâlniră decât aceleaşi ierburi ţepoase biciuind malurile si şuerul lor care înăbuşea murmurul mării. Cât vedeai cu ochii niciun copac, niciun acoperiş de ţiglă sau vreo construcţie de zid. O potecă năpădită de pir tăia pieziş coasta, apoi o cotea in iiiighiu drept peste câmpuri — fără îndoială spre Horaslar sau şoseaua pietruită a Mur-fatlamlui, unde n’aveau ce căuta. Osteniţi de umblet, cei doi se grămădiră la pământ şi-şi puseră haina’n cap, cum fac ţăranii când poposesc .pentru noapte. Nu trecu mult şi Gris tina oftă adânc. începând să cerceteze printre gene firele de iarbă, cununa legănată a c Iernat iţelor şi -ci or Lan ii mânaţi ca nişte berbeci spre mare. Cea mai atrăgătoare părea o gaură d« popândău boltită, in fundul căreia lucea o privire la fel de curioasă. O voinţă de fier te-ar fi împiedecat să cercetezi îndeaproape locuinţa micului rozător. Cristina îl rugă cu glas scăzut să-şi scoată capul la lumina zilei, scormoni borta cu un beţişor şi până la urmă, hotărî să se întoarcă cuminte lângă tatăl ei, BLOCADA 53 când, un şarpe roşu ca focul scoase capul dintr’un tufiş de ciulini şi-i făcu semn. — Viu acum! strigă bucuroasă, grăbindu-vse a-şi întâlni prietenul din Caraomer, dar Hemcea sări după ea, prinzând-o la câţiva paşi de ţintă. Din fericire, ucigaşul, era manşa unei motociclete ascunse cu grije, pe care fetiţa puse îndată stăpânire, sgâlţâind-o şi legănând-o în toate chipurile. — Nu-i aşa c’o luăm cu noi? întreba mereu. — Dă-te jos! o alungă taică-său. Asta-i o motocicletă şi negustorul trebue să fie prin apropiere. După îndelungi cercetări., Hemcea a puise la concluzia că modernul vehicol — era printre primele de acest fel venite in Constanţa — se lega de o afacere nu tocmai curată. Străinul coborîse dinspre oraş, poate chiar din marginea Tonusului — după cum arătau urmele roţilor — vârîse motocicleta în tufiş şi având motivele lui să amuţească duduitul motorului, îşi urinase calea de unul singur spre plaje. — E ca şi nouă, mormăia Hemcea. Outn se poate ca un negustor venit cu marfă pentru Mangalia să se abată atâta cale dela sosea şi s o părăsească tocmai aici? Ilm, itare nici număr... foarte ciudat!... Misterul se lămuri când. luându-şi inima’n dinţi, ridică un colţ din pânza militărească aruncată de-asupra şi privind la repezeală in ataş, descoperi şapca unui vameş şi un codru de pâine mâncată pe jumătate, ceeace însemna că omul părăsise în grabă ospăţul şi fugise spre plaje — poate atunci când îi zărise urcând prin mijlocul albiei secate a fluviului. Ce motive puteau îndemna un vameş să fugă de un trecător paşnic şi o fetiţă de opt ani? Veghea din apropiere? II vor întâlni? întrebări fără folos! Mai bine-şi vedea de necazuri şi 6e grăbea să-i găsească un adăpost de iarnă Cristijnei, decât să-şi piardă vremea cu presupuneri şi o biată [motocicletă părăsită. Goboiîră din nou pe ţărm, elui&nd din ochi nisîpuS BLOCADA 55 € Hemcea, scoaseră îndrăzneţe două geamantane grele de sub pat, unde le svârliseră cu câteva S clipe înainte. Patroana urmări privirea furişe a fermierului şi-l lămuri pe scurt, cu glasul îngheţat: — Aşteaptă să vie o lotcă să le ducă’n port. Dân-sele eunt străine de Constanţa. Noii veniţi se aşezară stânjeniţi lângă tinere, fă-cându-se că nu observă cum Braia se opreşte lângă ele, şuşotindu-le o recomandaţie — probabil mai multă, seriozitate — şi trece spre hogea cui lat, dobrogean^ care ardea cu buruieni şhimpoase ce trozneau şi răspândeaţi un miros de mirodenii marine. Din întrebările lor stinghere, puse cu mult respect — până şi mica Cri tina îşi dădea seama că picaseră într’un nio-tnent cam nepotrivit — Braia îşi dădu seama că nu sunt în stare să priceapă că lotca aşteptată se va <£prl lângă un caic cu destinaţia Geutei şi nu lângă cheiul cel mic al Constanţei, unde acostau vasele de pescarii, aşa că se mai linişti, îi asigură că ji\o deranjează cu nimic şi. din moment ce s’au abătut ne la Castel sunt bine veniţi. N’a deschis ospătăria pentru vipere şi hdoaşte ţestoase. Ridicată pe un scaun priea înalt, Cristina îi urmărea toate mişcările. O văzu cum se pleacă ^lin şoldurile-i cam marii pentru statura-i mărunta, cjm rochia-î neagr(ă se întinde să plesnească şi braţele rotunde, scurte, apucă ceainicul legat de-un lanţ afumat, şi-l cercetează îndelung, fără grabă. Hotărît, îi plăcea. N’avea nimic fioros, nici măcar aspru, ci numai culoarea rochiei — neagră şi cu volănaşe — îi da oarecare seriozitate, mai degrabă comică. Faţa-i rotundă şi surâzătoare, ochii mari, cam bulbucaţi şi părul cu cărare la, mijloc, strălucitor de lins cu ţxunadă, îndemnaseră pe amanţii din tinereţe s’o poreclească Paloma, după celebra romanţă la modă pe-atunci Hemoea se deprinse repede cu chipul femeii de care auzise vorbindu-se atâta de rău, şi sooţându-şi vestonul, îl agăţă în cuiiu, aşteptând prilejul nimerit sA BLOCADA 63 aducă vorba de păsul lui. Cine ştie, Îşi spunea, poate toate 6vonurile se întemeiază pe calominiile afurisiţilor tomitani, care-şi bat joc de toată lumea. Ce putea fi vătămător în .liniştea paşnică a micii ospătarii, întreruptă rar, de râsetele unor fete cu purtări alese? O sfătui cu voce înceată pe Cristina să stea liniştită dar nu era nevoie, căci ea se simţea bine şi, ca dovadă, îşi bălăbănea picioarele subţiri, nedeslipindu-şi ochii depe hogeac. Se făcuse cald în cămăruţa ce servea de dormitor şi de local totodată. Numai lumina pătrundea printr’o fereastră tăiată spie mare, fumurie şi rece, ca ziua de toamnă, întunecată când ceaţa trecea în văluri sfâşiate, o (elită în clipele limpezi, dând în-tregei încăperi cu mese o atmosferă severă, de mănăstire. De altfel impresia asta pentru un călător, ce nu s’ar fi aflat în dispoziţia pribegilor fără cămin sau a fetelor nerăbdătoare, ar fi fost întărită şi dc iconostasul gros şi ruginit, împodobit cu fire uscate de levănţică şi cu o maramă de borangic gălbui, în care se vedeau câteva icoane aproape şterse de vreme şi un sfânt Neculai, cu nasul foarte drept şi îngust^ cu ochii nemăsurat de mari, dovedind râvna de puritate a vechilor artişti păstrători ai tradiţiei, tîncă de, pe| timpurile anticei episcopii de Totnis. Alături de iconostas, zidul fusese scobit — după mutarea Braei în Castel — şi zugrăvit.,cu stele albastre pe varul rece, ca un fel de,criptă religioasă, comună în multe părţi ale Dobrogei. Insă în loc de adevăratul chip al sfântului Andrei, care străbătase deşartele câmpii ale Scytiei Minor, a sfântului Dassius, răsvrătit împotriva Satumaliilor din cetatea Dârstorului, a sfinţilor ţulius, Nicandru şi Marcian, sau a sfântului Emilian, martirizat în Gedina prin ardere pe rug, Braia aşezase un cap de piatră, portretul unui barbar ou trăsături de o asprime negrăită, găsit prin împrejurimi şi venerat drept sfântul Ioan oel Nou. Portretul era lucrat primitiv şi izbiturile grosolane 64 PAVEL CHIIIAIA de daltă, se potriveau de minune cu acest chip ţepos, nebărbierit, dându-i uu aer plin de cruzime. Realismul feţei era într’adevăr înseninat de coafura bogat stilizată, cu câte o coadă împletită în dreptul urechilor şi frunţii, însă ochii-i holbaţi ,cu adâncituri tragice în jurul pleoapelor, gura crispată, dădeau întregului o expresie de teamă, de durere sau de nostalgie sălbatecă. Pe creştet, mâna pioasă a Braei ii aşezase o coroniţă de anemone uscate şi dedesubt, ca şi sub iconostas, atârnau diverse amulete, şiraguri de mătănii: o minusculă cădelniţă de aramă, lucrată cu tnâna, păstra încă un rest de tăciuni şi fărîme de tămâie, pe jumătate arsă, care înmiresma aerul în fiecare seară de iarnă. In dreptul patului, pe pereţi, rame din scoici trandafirii închideau fotografii decolorate de vreme — prietene cu umerii goi. bărbaţi eleganţi cu pălării de pai, ilustrate din Orient — iar în tavan, drept iu mijloc, o caravellă rotundă, atârna nemişcată cu pânzele colorate în cenuşiu şi roşu cernit. Neavând răbdare să stea in loc, Cristina îşi scutură părul şi sărind jos, alergă lângă femeia ce fierbea ceaiul, gata să-l toarne în ceşti. Din prima clipă, Braei îi plăcu fetiţa şi nu mai contenea, cu faţa rumenită de dogoare, să-i laude părul auriu şi faţa prelungă, de domniţă. O vedea vioaie, atentă la orice mişcare' şi la clocotul ceainicului, şi prin aburul aromat, îi zâmbea în tăcere. Hemcea n’avea curaj să întindă o punte de prietenie. Rămase-e cu braţele pe masă şi privea cu simpatie înţelegerea înjghebată sub ochii săi. Fetele străine chemai (i la masă pe Cristina, dându-i o bucată de ciocolată scoasă din geamantan, apoi se prefăcură că nu mai vor s’o înapoieze Braei, care juca rolul mamei mânioase. Cearta se termină cu râsete şi pupături, fetiţa fiind centrul tuturor atenţiilor, ca o pisicuţă drăguţă, ce nu-i lăsată să umble pe jos. BLOCADA 65 Hemoea părea fericit. Lăcrima. Ii venea greu să mulţumească, atât de emoţionat era. încălzit de oeaiu şi de bunăvoinţa Braei, care se aşeză la masă cu prinţesa în poale şi-i fărâma galenţii tari, marinăreşti, pentru a-i muia in ceaşcă, începu să-şi povestească din fir în păr necazurile. Simţea de mult nevoia să-şi descarce sufletul cuiva, să fie sincer. Iii Tomis, oamenii nu prea făceau haz de trecut, socotind lipsit de politeţe să pună unui nou venit întrebări asupra rubedeniilor. începu cu plecarea din Caraorner — fără a insista asupra morţii Glicheriei — speranţele primelor zile când se aştepta să găsească un angajament demn de vârsta şi prestigiul său, înşiră calvarul zilelor pierdute pe lângă vapoare, fără rezultat, şi în sfârşit, curioasa binefacere a barmanului Marcu. Niciunul dintre cunoscuţi nu-i mijlocise o întrevedere cu un căpitan serios şi capabil, care să-l ia fie copărtaş la benefici*, fie ca om de paie, el, Hemcea. având toată greutatea în stabilirea itinerariului şi scopului călătoriei. Cîât priveşte comanda propriu zisă a vasului i-ar lăsa-o, dacă nu se poate altfel, căci se plictisise de pretenţiile şi aerele oamenilor de meserie. Vdrbindu-i de necazuri, privea pe Braia cu încredere, în lumina ochilor — având parcă o presimţire că femeia atât de cumsecade, cu relaţii maritime foarte întinse după câte se spunea, să-i dea o sugestie. Nu mai credea un cuvânt din poveştile ţesute pe seama castelanei; şi chiar dacă ar fi ascuns un grăunte de adevăr, ce-1 interesau afacerile altora? Dacă l-ar puteia îmbarca, cu atât mai bine. — De, făcu Braia, înţelegând cu cine are de-afaoe. Ai mai fost marinar? Meseria-i cam grea! Iiemoea &e ridică plin de revoltă, răsturnând ceaşca goală şi trezind domnişoarele, care-şi opriră o clipă şuşoteala, pentru a-1 asculta cu atenţie. — Iartă-mă, te rog, dar toată viaţa n’am auzit întrebare mai nepotrivită. Marinăritu-i ceva atât de 5 €6 PAVEL CHIHAIA încâlcit, că trebue să aştepţi ani de zile într’un port„ 6ă înveţi a’nvârti timona? Şi-apoi n’ai nevoe să mergi după hărţi: te’ndrepţi încotro te mână vântul. Intri într’un golf liniştit, unde nicio pasăre n’a auzit glasuri de oameni; pătrunzi pe gurile unui fluviu, te pierzi printre lianele dese, apoi îţi faci loc cu securile pe uscat ,după ce-ai pus doi oameni să păzească vasul — se ’nţelege. Dacă e atacat... în sfârşit trebuie o mână de fier care să-i conducă pe toţi, pe apă ca şi în păduri, pe furtună ca... La naiba, poţi să te stingi de bătrâneţe, tot întrebat de acte: „Zii, vrei să-mi iei locul, căpitane!” Ei da, vreau! Să nu glumească dumnealor şi să-şi bată joc ca de-un neghiob. Spune: nu-i o crimă să laşi braţele astea să putrezească în Qon-Btainţa, în timfp ce-atâtea ţinuturi au nevoie să fie descoperite şi negrii să fie puşi la locul lor? Hei, cunosc o mulţime' de căpitani care n au ruciun interes să se lase întuneca ţi de cineva care se mai ocupă şicul altceva pe lângă negoţul de brad ,şi! d^ pălămidă. N’ar suferii să se vorbească un confrate de bine, ar da pentru asta tot aurul strâns la ciorap. Ii cunosc eu|. — Eşti ambiţios! zLe una din curtezane, privindu-I cu admiraţie. — Le ştiu şi din cărţi, continuă Tlemcea, plăcut surprins de compliment. Mi-a plăcut din liceu să citesc aventuri şi din ele am aflat ce se petrece în lumea largă. Deaceea am venit la Constanţa, să plec. Ce folos că' n’am întâlnit decât oameni care n^au ieşit din Tomis. Doar negoţul şi afacerile îi face să scoată nasul din prăvălii. N’au avut curiozitatea, în viaţa lor, 6ă cerceteze alte ţinuturi... junglele, oceanele pustii ale Tropicelor. Când le vorbeşti de aşa ceva, cred că au de-afaoe cu un smintit... şi chiar un pungaş ordinar. Acum câteva ceasuri, nu mai departe, un nenorocit de contrabandist îmi propunea să lucrez... — Cine? întrebară femeile într’un singur glas. — Ei, un contrabandist, nu ştiţi ce-i aia? Unul care oară mătăsuri şi ţigări dela vapoare/S’a dat drept. BLOCADA 67 voiajor la început, dar şi-a dat seama că nu-i merge şi a ’ncercat să mă convingă să-l iau cu rrline. credea de-ai lui, îmi 6pimea că şefii vor fi mulţumiţi că le-aduc aşa pleaşcă. Când ne-am apropiat de Vii, a dispărut. Fetele amţiţiră, înspăimântate şi Braia privi spîre el cu neîncrederea cuiva care se leapădă de toată buna impresie adunată până atunci. Era de mirare ca o astfel de propunere să se facă ziua n’amiaza mare* Unui trecător cu totul necunoscut. Fostul fermier era ori un naiv, ori un pungaş abil, care ţinuse să treacă drept mărginit. — Cum era îmbrăcat? întrebă ea, petnecându-şi braţele peste piept. — Ou capul gol şi cu un palton cam jerpelit. Nu vă fie teamă, riu cred să ’Hea vreo lovitură la Castel* cu toate că părea înfometat. Meseria de voiajor nu-i prea bănoasă, nu? După ce l-am sguduit puţin să-şi vină în fire, i-am făcut un mare bine. Văzusem o motocicletă verde ascunsă in valea Omurgei. Dar n’aveţi nici un motiv 6ă vă speriaţi. N’am întâlnit iepure maî fricos! — O motociletă verde, ai spus? — Chiar aşa... Am descoperit-o din întâmplare în-tr’un tufiş de scaeţi. Cristina se pierduse... adică nu... înainte. Mi-am dat seama că-i unealta vameşilor şi n’am ştiut cum s’o şterg. Urmele arătau că vaimeşul coborîse spre plaje. E foarte posibil să-l fi arestat până acum. Mereu 6e uita în jur, parc’ar fi simţit primejdia! — Spune-mi, făcu Braia trăgând cu ochiul spre uşe. Voiajorul... avea vreun semn pe faţă? — Şi încă ce semn! O lovitură grozavă, ca de şiş, pe obrazul stâng. — Ei da, aşa înţeleg, răsuflă Braia liniştită. I-ai «pus unde mergi? — Ba l-am repezit şi cred că i-a pierit pofta eă se-agaţe de trecători cinstiţi. Auzi, eă mă ia contraban- 68 PAVEL CHIHAIA dist, păcătosul! Aşa-mi trebue dacă nu mă hotărăsc să mă ’inbarc odată! Ce tot vorbeşti acolo de vameşul Gvezea ? Ovezea se numea omul însemnat, negustorul dc mărunţişuri. Nenorocirea mea ,că nu cunosc oameni cinstiţi. Numai în dumneata, madam Braia, m*ai am o nădejde. * Hemcea se iidreptă spre fereastra aburită de umezeală, simţind că privirile îi urmăresc cea mai mică mişcare şi crezând că cele trei, nu se pot smulge din surpriza provocată de romanticele-i destăinuiri. N’auzi comentariile unei curtezane, care şopti celeilalte^ ple-cându-se peste masă: „Caraomereamil ar fi fost în stare să ni-1 aducă aici pe vameş cu neghiobia lui. Ce-o fi rânjit vulpoiul de Ovezea, când a primit po-vaţa să se ferească de propria-i motocicletă pe care-o ştie toată lumea ca pe-un papagal vopsit! O fi nebun de bucurie că a găsit un neghiob, care să nu fi aflat ca negoţul lui de mărunţişuri, e prefăcătorie grosolană. Asta o să-i dea curaj să se prefacă înainte, deşi in Tornis şi copiii se feresc de <$1, ca de-un şarlatan cunoscut de toţi. Zău... Hemcea ăsta! Nu mi s’a întâmplat să văd un mai mare zăpăcit!55 Hemcea ar fi vrut să fie mai elocvent, să-şi pledeze mai înflorit cauza în faţa tinerelor, dacă indignarea nu l-ar fi scos din fire, ca totdeauna când vorbea de invidia şi piedicele întinse de vaporeni. Limpezi geamul cu dosul mânecii şi-şi sprijini capul pe braţ, lă-sându-şi liber un ochiu pentru a privi jos, spre plajie, către lespezile verzi, măturate de crestele îneremei-nite de spumă, oe păreau că vor trece de Castel, în-tr’atât monotonia şirurilor albe era obsedantă în a-ceastă zi de toamnă. Valurile alungate spre poalele înaltului parapet, nu erau brizanţi ce încalecă prova unei corăbii, podeaua nu se clătina masivă, în faţa asalturilor furidSise ale mării? Uitase de mizerii, de foame, de Cristina. — Am să le arăt intr’o zi şoarecilor de port, scrâşni îngândurat, mai mult pentru sine şi sfidarea lui ee BLOCAIA 69 topi în plânsetul valurilor. — Mizerabilii! Mă ţin departe, încătuşat, nu mă lasă să câştig întrecerea vieţii! Dar vor auzi dela alţii, înainte de-a sfârşi cu viaţa lor ticăloasă, de aventurile şi faptele mele, şi-atunci îi voi nimici cu dispreţul! Ca mângâiere, Braia povesti deindată câteva întâmplări cam încurcate, din care reieşea că exploratorii se întorseseră cu bani frumoşi şi-şi ridicaseră case de cărămidă în centrul Constantei, cu un venit de 100— 200.000 lei anual. — A nu, să mă retrag!? Niciodată! scutură îlemcea din cap, într’o pornire eroică, deprinsă din încercarea neprevăzutului ce pândeşte calea desoperitorilor de comori. — Pentru mine nu există decât o singură moarte: cu faţa la drapel! închise ochii si auzi din nou valurile si scrâşnetele unei năvi ce se clatină lovită de moarte. I se părea că o muzică înălţătoare îi glorifică jertfa, in timp ce, nemişcat, cobora tot mai jos spre adâncul luminos şî plin de pacea la care au dreptul eroii, dispăruţi odată cu punţile înecate şi cu tricolorul zdrenţuit de lupte. Ridică mâna spre şapcă, ţinând să dea un ultim salut oamenilor încremeniţi de atâta curaj, când deodată se auziră râ ete şi de chizând ochii, văzu în loo de echipaj, o femeie grasă, rezemată de arcada ferestrei, care-1 privea cu vădită milă... Braia păru plină de înţelegere pentru năpăstuiţi. Deocamdată nu ştia vreo ocazie pentru India sau portul Kabinda, gura Congo-ului Belgian, dar îi în-eurajă şi le spuse că bine au făcut adresându-se ei, căci ii va ajuta din toate puterile. Desigur, răbdare în primul rând! Le prăji la repezeală câteva dalangâte rumene şi la încurcătura lui îlemcea, care se scotoci lung priip buzunare, îl bătu pe umeri, înţelegând încurcătura bravului om; la plecare îndesă în mâinile Cristinei un pachet cu bunătăţi. Odată cu ei, ieşiră şi fetele, care se uitaseră mereu pe geam de teamă să nu se 'ntunece. Păreau foarte 70 PAVEL CHIHAIA bucuroase, de parcă ar fi zărit în sfârşit lotca aşteptată, însă dintre crestele ferestruite ale colinelor, Htetm-cea nu putu distinge decât prova unui caic ascuns în ceaţă şi primele semne ale nopţii: desigur, vasul de contrabandă, pe care străinul cu obrazul însemnat se oferise să-l descarce. In definitiv treburile altora nu-1 priveau, şi după ce-şi luă rămas bun, porni spre oraş, într’o cu totul altă stare sufletească ca la venire. Cristina nu mai contenea cu sporovăială, încântată de atenţiile femeii zâmbitoare, cu volănaşe de satin. învăţată cu figurile închise ale fermierilor şi cu mutra respingătoare a lui Terzi, ce-o făcuse să piardă nopţi întregi tremurând de spaimă, Braia & se părea tot ce poate fi mai preţios pentru o fetiţă orfană, dornică de mângâieri. La plecare îi invitase să vină zilnic pentru a prânzi la Castel şi cu tot drumuj lung, Ilemcea profită de bunăvoinţă, urmându-i invitaţia. Socotea că dacă trece de dimineaţă cu Cristina prin dreptul pinilor maritimi, rămaşi zi de zi mai văduviţi de cetină, va putea împinge rezistenţă mult timp, cât mai adânc în iarnă. Având hrana asigurată, nădejdile îi reveniră şi plin de curaj, bătu din nou la porţile Măririi. In mica os-pătărie a Braei se ’ntâlnea de multe ori cu ceata pescarilor, ce urca spre Lazul şi încălzit de blândeţea firii lor — mai milostivă şi apropiată ca a ţăranilor din stepă — şi de căldura hogeaculiui, le punea la încercare ambiţia, îndemnându-i să se angajeze pe vasul său, fluturându-le dinaintea ochilor o viaţă fără griji. — Litoralul dobrogean e râpos şi pustiu. Nicio insulă nu răsare din marea noastră neprimitoare. Sunt însă aşezări minate de oameni, ne descoperite încă^ unde e o plăcere să desgropi aurul, după câteva zile de mers prin păduri... Şi cât vorbea nu-1 întrerupea nimeni. Braia le turna ceaiul şi scotea pestneţii dintr’o cutie de tablă 6au ştergea muşamaua de lichidul gălbui, fără să se simtă. BLOCADA 71 IFescarii îl ascultau pe gânduri, neprioepând mare lucru din planurile-i strălucite, îşi scotoceau brâul lat să scoată polul pentru veşnica consumaţie, ridicau uneltele înegrite în spinare, însă n’ar fi părăsit în ruptul capului petecul de mare, unde aveau Vânatul, morţii şi duhurile lor. Văzându-i atât de statornici, Hemcea renunţă să-i rnilai îndemne la fugă, citindu-le doar ştiri de prin ziare şi arătându-şi simpatii pentru marele imperii cu colonii, ca orice om informat asupra globului. Câţiva îl rugară să le întocmească petiţii prin care cereau reducerea dărilor, punând cu încredere degetul crestat la spintecarea morunilor în dreptul rneşteşugitei formule de înche ere — scrisă cu siguranţa unuia ce absolvi e clasele inferioare de liceu — Brai.a îl rugă să conducă la întoarcerea spre oraş vreo „artistă”, căci nu se cădea unei fete să fie văzută singură şi la oiiă! nepotrivită pe plaje. Devenea folositor. Zilele se făceau tot mai reci, şi dacă treburi urgente nu i-ar fi reclamat prezenţa în port, n’ar mai fî părăsit Castelul. Se simţea bine respectat de oamenii aceştia care n’auziseră încă batjocurile croite în Tomîsl pe socoteala s;a şi chiar dacă le-ar fi aflat, nu i-ar fi criticat proectele, fiind feriţi de otrava bârfelii, din pricina meseriei lor aspre şi furtunilor ce trebuia să-i găsească înfrăţiţi. De bună seamă îl considerau o persoană foarte importantă, 6alulându-l tăcuţi când se întorceau de pe mare şi se aşezau puţin îndoiţi la mese, cu pantalonii suflecaţi ca în timpul vâslitului, privindu-1 — luminaţi ele o caldă înţelegere şi oarecare stingherire de a nu-i strica cheful —cum râde în hohote. îi priveşte cu ochi lucitori şi vorbeşte hotărît, cu Cristina pe genunchi. Obrazul îşi recăpătase sănătatea de fost fermier şi plin de o ve-elă încrederie în sine, de mirare într’un ţinut îngheţat şi trist, dădea peste cap tămâiosul de Murfatlar, părând dispus la cele mai năstruşnice nebunii. Mânca bineînţeles pe credit şi considera firesc sa i se servească şi vin la! PAVEL CHIHAIA 72 masă. socotind în mod confuz Castelul proprietatea sa. Citase de sfârşitul în mijlocul valurilor şi afirma că nimic nu poate fi mai înălţător ca retragerea fa ţărm a unui navigator, în propriu-i castel din margenea mării. N’avea şi amiralul Negrea o vilă asemănătoare în dreptul plăjii Duduia? Oricât s’ar fi depins CLl î ne le intenţii ale Braiei, de la un timp observă cu oarecare nelinişte, că femela iu loc să-i ceară bani, îl serveşte înainte ca pe stăpânul casei. Vestea despre prietenia lor fusese purtată in Tonus de fetele conduse cavalereşte pe malul mării şi intr'o bună zi, căutând să-l tragă de limbă, Maieu îi înşiră pătimaş vechile mineiurîi despre femeia, pentru care Hemcea avea acum cea mai înaltă consideraţie şi recunoştinţă. Dar oaspetele Castelului îşi astupă urechile, rănit adânc de insultele invidiosului barman; îi prevedea — mai mult ca sigur — ascensiunea şi fie de teamă, fie numai din răutate, urmărea să-i pună beţe’n roate. Un om care-i dispreţuise comoara, să se înalţe mai sus decât el, stăpânul hărtănit al tunui biet puma de aur? O mu, asta nu putea admite. Ii venea greu. îşi dădea pe faţă toată slăbiciunea î Hemcea alergă întins la Castel, cu gândul de a-i repeta Braei insultele, încredinţând-o că le va spăla în sânge de va fi nevoie; pe drum răcoarea mării îi mai domoli indignarea şi o uşoară nesiguranţă plutind peste fruntea-i înfierbântată, începu să-i roadă temelia bunei credinţe. Pescarii nu se întorseseră patru zile de pe coastă. Rămăseseră în Şaman s,ă repare năvoadele rupte de-o furtună neaşteptată. Hemcea se aşeză la masă ca de obicciu, cu Gristina în dreapta, aşteptând oala aburii! dă pe care Braia o aşeza in mijloc. Uneori luau o gustare înainte şi acum, o lumânare groasă înfipta în gâtul unei sticle îi lumina faţa şi farfuria simpla cu peşti. Afară nu se-auzea decât icnitul surd al valurilor când întâlneau pintenul A gigei şi în tăcerea BLOCADA 73 Fv- paşnică din cameră, desfăşurarea apei neostenite şi negre, părea mai stăruitoare şi din ce în ce mai dârză. Rătăcitorul frânse pâinea cu un fel de greutate pe aiuflet şi o întinse Cristinei. Nu se atinse de cana eu vin. Sorbi două, trei linguri de ciorbă şi cu capul plecai, arunca priviri furişe spre Braia, spre mişcările-i domoale de femeie ordonată sau spre lucirea întunecată a tacâmurilor şi crătiţelor, smălţuite cu un cenuşiu pestriţ, pe care luneca mâna ei albă. — Iţi datorez nişte bani, şopti sfios, dând glas gândului ce-1 muncea. Nici nu ţi-ani mulţumit pentru bunătatea dumitale. Ai avut milă de noi şi... şi... nu e tocmai uşor, nu, să ţii două guri. — Asta-i acum! făcu ferneea văzându-şi de treabă. — Timpurile nu-s uşoare. Voiu contribui... adică să plătesc pensiune. Dumneata să însemni tot ce mâncălm. Eh, bineînţeles că deocamdată nu prea mă scald în bani, aştept un angajament ştii mai bine ca oricine... dar am să ţi-i dau cu dobândă, răsuflă Hemoea. Din păcate convorbirea nu se termină atât de grabnic. Braia se ’ndreptă de şale şi-şi propti mâinile l'ru-moaşe, în şold. — Cam pe când? făcu destul de limpede. — Asta-i, îngăimă bietul Hemoea şi vorba-i rămase în gâtlej, căci Braia se vedea că aşteaptă un răspuns serios şi nici gând nare să piardă banii datoraţi pentru aproape o lună de ospeţe regeşti. Căută să-şi ascundă uimirea pe care el însuşi o găsea proptească şi mur-Ihiură ridicând cu o grabă firească lingura de ciorbă: — De sigur, foarte curând. — Să te vedem, adaogă Braia cu înţeles. Văd că ai • foame de lup în seara asta. Numai înfometat nu era Hemoea! înghiţea cu noduri şi tot o privea robotind pe lângă hogeac, ca şi cum atunci ar fi văzut-o pentru prima oară, întrebau du-se dacă a înţeles bine şi n’a dat o interpretare greşit^ cuvintelor. Simţea din nou rânjindu-i la fereastra în^. "74 PAVEL CHIHAIA gheţată 6pectml traiului nesigur, împovărat poate dfe datorii de zeci de mii de lei. Fu în stare să cadă în genunchi eau să cânte de bucurie, când Braia, îndurându-se de chinul lui, lăsă deoparte seriozitatea şi-i puse înainte o poliţă nou nouţă, complectată gata. Fără s’o examineze, o semnă la repezeală, grăbindu-se să scape de marea greutate dt pe suflet. — Nu mi-ar fi trecut prin minte c’o ai gata scrisă, madam Braia, se miră în gluimă. — Parcă ştiai că n’am 6ă-ţi plătesc. — îmi cunosc oamenii? răspunse femeia zâmbind. — Află că nu de d-ta mi-a fost milă. De fetiţa asta, de ea mi se rupe inima! — Mi-e foarte greu cu Cristina, mă stânjeneşte mult, oftă liemcea răsiucind!u-şi o ţigară groasă. — O s’o trimet înapoi la ferma bunică-sei acum după ce-a văzut portul. Traiul care m’aşteaptă nu-i de ea. Şi dădu de înţeles că în plină glorie, în viaţa strălucită care va începe curând şi pentru el, n’ar mai fi avut timp să se ocupe de Cristina. Decât s’o lase pe tnâna slugilor şi celor apropiaţi, prefera s’o trimeată la ferma din Caraomer- unde-ar fi primit o creştere serioasă „prea serioasă” accentuă, amintindu-şi cu neplăcere propriile îngrădiri. — Lasă-mi-o mie, zise Braia ridicând-o în braţe, apropiindu-şi obrazul oacheş de părul mătăsos al fetei. — Micuţa oboseşte venind atâta cale. Ar putea dormi în patul ăsta şi ai găsi-o a, doua zi. Mi-e şi mie urât, singură cuc. — Drept 6ă-ţi spun, făcu Hemcea bucuros, la d-ta aş lăsa-o cu plăcere, căci te pricepi cum se îngrijeşte un copil. Frizerul şchiop, nu zic e viteaz, şi-a vărsat sângele la Gallipoli, dar Cristina a slăbit îngrozitor cât a stat în dugheană. — Cât despre îngrijire ,cred că n’arată mai prost de două luni încoace! — Doamne fereşte! i-ai face mare serviciu, se grăbi ţ. BLOCADA 75 IHemoea de teamă ca femeia să nu-şi ia vorba îndărăt. Mă stinghereşti... am impresia că şefii de pe vapoare tse tem să m’ângajeze cu un copil. Te-ai interesat de ^chestia mea? — Mai multă răbdare, nu se face cu una cu două. Ceeace pot să-ţi spun e că nu eşti departe de clipa când nici n’ai să te mai uiţi la Braia. Yă icunosc eu: cmm îmbrăcaţi uniforma vă luaţi lumea’n cap! — Mă cunoşti greşit, protestă bucuros, viitorul descoperitor al insulei Aiolos, cea plutitoare pe mare şi întărită cu zid de aramă. Din ziua aceea Hemoea venea, înfuleca grăbit şi pleca din nou, fericit că are traiul asigurat şi că poate să-şi consacre tot timpul pregătirilor de îmbarcare. La început văzând-o pe Cristina, o mângâia în trecere, ca un personagiu foarte grăbit, apoi mânca cu gândurile du-e, o uită cu totul. Fata nu simţea cum se depărtează de părintele firesc şi dornică de iubire se alipeşte tot toai mult noii îngrijitoare. Viaţa-i fusese destul de frământată alături r de relaţii. Pescarii nu ştiau decât să colinde întinsul mării şi să vâneze peştele pe care il jumătăţeau cu Statul, prin impozite împovărătoare. Părea că portul îşi întinde binefacerile numai spre Tomis, lăsând populaţia din Sud să trăiască cum o putea în dreptul plăjii pustii. Astfel ee explică de ce pescarii n’aveau carne conservată, portocale, produse de băcănie, tutun, şi erau uevoiţi să le cumpere pe preţuri mari dela vecinii lor tomitanii. Acum Lazului era pustiu, nu se vedea ţipenie după gardurile de bolovani fărămicioşi. Numai când dădură să coboare poteca dintre coline oe şerpuia pe lângă Castel şi se sfârşea în nisipul plăjii, întâlniră o femeie de cultă, cu broboada ’n cap, căutând să pătrundă depărtările fumurii ale mării. — N'au mai venit? întrebă Braia. Femeia, foarte tânără, întoarse ochii mari, nemişcaţi şi arătă cu degetul un punct nevăzut. — Acolo s’au dus să scoată talianu dela Capul Midia. - Şalupa vămii nu v’a dat de veste? - Ieri a trecut, dădu tânăra din cap, mtorcându-se spre învălmăşeala de nori deşi şi de ape înfuriate, negre. — De aseară-i aşteptăm. Hai, nii-ţi mai face grije. Poate au poposit în 7 96 PA VEL CHIIIAIA Stăpânul salinului o aprobă clin cap, clipi cu înţelegi şi dispărând |>entru câteva clipe, ce întoarse cu un de bancnote. i| — O sută? întrebă Braia, adăpostindu-i in sân cu o| iuţeală de necrezut. | — De unde! Nişte canalii! Patruzeci, fără chiria mea. \ Acolo ai exact treizeci. — Nu-mi convine să lucrez în condiţiile astea, se încruntă Braia mergând spre uşe. Dacă nu înţeleg săi, tximeată cât au convenit, să nu mai aibă obraz s&ţ ceară. — Cred eă eu... — Nimeni nu se leagă de partea dumitale. Ai avut, şi d-ta cheltuieli cu intre tine rea. Las’ că o învăţătură de minte tiu strică, să deschidem ochii altădată. Dacă ştiam — făcu înciudată — de mult le trimeteam la Tripoli, la alde Brusalis. Ăia plătesc cinstit, nu profită că au fetele in mână. înnodă şalul la gâtul Cristiuei şi ieşiră din nou în vântul de-afară. Crivăţul sufla cu mai multă furie ca în port, ţipând printre maidane şi balcoanele strâmbe. Merseră pe şoseaua asfaltată a cartierului Vii, ocoliră valea secată a Oinuurgei, ce ştirbea faleza, şi străbătură stepa de-a-curmezişul. ajungând din nou la mărgică înaltă a mării. Poteca mergea pe muche, chiar deasupra prăpastiei cu adâncul sbuciumat de un aîaiu de valuri turbate, oe se încâlceau scrâşnim] şi se îmbulzeau lângă dunga de spumă îngheţată, ca un tiv jucăuş de dantelă. In urma lor pinii uriaşi rămaseră să se frângă până aproape de pământ, bătând aerul cu ramurile descărnate, într’un fâlfâit dureros de crengi uscate şi ţepi gălbejiţi, mai înviorând cerul, gata să se prăbuşeaseă’n mare cu tot malul împânzit de rădăcini. In dreapta peste bolovanii îngheţaţi ai stepei, vântul biciuia crud pârtiile căruţelor, părea că se domoleşte o clipă şi urla (din nou, trântind la pământ vreun fir de orz sălbatec rămas ici colo, stingher în faţa prăpădului. BLOCADA 97 Vântul -era nesuferit, le tăia respiraţia şi trebuiră să meargă cu capul în piept, urmărind înlăcrămate pământul gălbui şi împietrit din picioare. Ajunseră în Lazul înţepenite de frig. Printre casele iniei, adăpostite după malul care închidea complect vederea mării, vântul se mai domoli; petice de zăpadă rămăseseră nespulberate. Colibele celor nevoiaşi erau din stuhul Siutului, ghiolul din nordul Constanţei, iar a celor mai înstăriţi tot din eiiirpici ca în Tomis, întărite cu tăblii ruginite gările prin cimitirul vapoarelor şi cu cutii de conserve, tot din port. Se simţea de îndată reaua chiverniseală a locuitorilor, nepriceperea în câştiguri ilegale şi lipsa lor de relaţii. Pescarii nu ştiau decât să colinde întinsul mării şi să vâneze peştele pe care îl jumătăţeau cu Statul, prin impozite împovărătoare. Părea că portul îşi întinde binefacerile numai spre Tomis, lăsând populaţia din Sud să trăiască cum o putea în dreptul plăjii pir iţii. Astfel se explică de ce pescarii n’aveau carne conservată, portocale, produse de băcănie, tutun, şi erau nevoiţi să le cumpere pe preţuri mari dela vecinii lor toi nit anii. Acum Lazului era pustiu, nu se vedea ţipenie după gardurile de bolovani fărămiciosi. Numai când dădură să coboare poteca dintre coline ce şerpuia pe lângă Ca tel şi se sfârşea în nisipul plăjii, întâlniră o femeie desculţă, cu broboada ’n cap, căutând să pătrundă depărtările fumurii ale mării. — N'au mai venit? întrebă Braia. Femeia, foarte tânără, întoarse ochii mari, nemişcaţi şi arătă cu degetul un punct nevăzut. — Acolo s’au dus să scoată talianu dela Capul Midia. — Şalupa vămii nu v’a dat de veste? — Ieri a trecut, dădu tânăra din cap, întorcându-so spre învălmăşeala de nori deşi şi de ape înfuriate, negre. — De aseară-i aşteptăm. Hai, nu-ţi mai face grije. Poate au poposit în 7 98 PAVEL CHIHAIA Şaman, Ia Lipoveni. Vino să vedem oe spune şi j şipul meu. Dar femeia n’avea chef să încerce viitorul, rămase loc, încăpăţânată. — L-am sfătuit să se lase păgubaş, murmură şi voi Jtwele i se pierdură neînţelese. E la grea încercare, şină bine I O zăriră până departe, ca o stană, sfâşiind cerul aripele împietrite ale broboadei. Când Cristina t află din nou în faţa metopelor uriaşe de marmoră < se înălţau dintre colinele pleşuve, în mijlocul aceşti ţinut barbar, nu putu să nu se gândească la Henices şi la noua locuinţă în care urma să trăiască. Dacă ri’a fi fost Braia şi hogeacul călduros dinăuntru, mai că a fi fugit înapoi în Constanţa. Bolţile largi ale Castelului se sprijiniseră pe nume roase coloane, scurte şi puternice, ca şi terasele circulare în care fuseseră încrustate felurite scene Bia mitologia mării, în mozaic italienesc, ridicate ca stal panul să-şi plimbe 'paşii goi în soarele pontic sau am poată contempla în voe priveliştea sălbatecă ă capului Âgigea şi golful larg la capătul căruia se afla portu|! de lemn al Englezilor. Ferestrele pe unde pătrundea* pacea asfinţitului şi lumina mării înstelate a nopţiiol| de vară, fuseseră încadrate de pilaştrii măcinaţi, ornaţi Cu vrejuri de viţă, sub triunghiularele frontoane gre-§ ceşti, cu acroterii simple de palmete. Capete de me-| duză pe jumătate fărâmate priveau cu un ochiu furios* puterea năvalnică a mării, amfore înalte, cărămiziii din epoca imperială romană, crăpaseră în suporturi fier ruginit, iar o alee cu un portic, pavată cu lespezi* rămăsese ca o dâră de moloz şi bolovani colţuroşi. # j In dreapta şi în stânga porţii, erau prinse în zidărie^ acoperind aproape toată faţada, două metope grele de-marmoră, din mai multe plăci alăturate, ştirbite pe* alocuri, găsite desigur în apropiere, rămăşiţe a unei cetăţi antice şi puse ca ornament in noua cetăţuie după obiceiul, pământului. Inţr’una, călăreţul trac — simbol 98 BLOCADA al stepelor — îşi repezea lancea mutilată de secole înspre un mistreţ salba le c cu colţi ascu‘iţi şi răi. încolţit de un câine slăbănog. Aruncat de-a-dreptul pe cal, fără şea sau frâu, Tracul avea un vestmânt sobru, ca şi câmpiile sărace ale Scytiei Mlinoir, o tunică încinsă la mijloc şi o mantie fluturând în vânt. Intr’un colţ obişnuitul semn al pomului cu un şarpe încolăcit pe trunchiu şi o Cibelă, tronând între doi lei. Al doilea basorelief, inspirat din cultul maritim al lui Mithra, reprezenta pe zeul frigian îngenunchind taurul, strângându-i cu o mână nările băloase, iar cu cealaltă izbindu-1 cu sete în grumaz. Câinele, tovarăş credincios lui Mithra se repede din întuneric sa lingă picăturile calde de sânge, în timp ce doi dado-phori cu torţe, veghează nemişcaţi scena mistică. In-tr’un colţ, aproape tocit de umezeală, un corb, crainicul soarelui apus, aduce ordinul de jertfă. întregul Castel era căzut în ruină, mortarul mâncat ca de lepră; piet/ele se rotunjeau roase de vânturi, înverzite de muşchi şi de jilăveală. In interior bolţile greoae şi umede, înegrite de fumul petrecerilor şi rugilor pioase, se prăbuşeau pe pandantivii şubrezi, trăgând spre pământ părţi întregi de zidărie şi stârnind salbătăciunile oarbe. Numai camera Braei rămânea întreagă şi o încăpere mică, tocmai sus, aproape de acoperişul putred, închiriată vara marinarilor în trecere sau diverşilor ţipi suspecţi, cu care avea legături de afaceri. Ospătăria o ţinea doar pentru oamenii ce se îna-poiau rebegiţi de pe mare, îşi trăgeau lotcile la adăpost şi poposeau din drum să bea un ceai cald şi eă mai schimbe o vorbă, după ceasurile de muncă încordată, cu ochii mereu la mângâierea primejdioasă a valurilor. O considerau pe Braia ca de-a lor şi într’a^ dcvăr femeia le făcea multe înlesniri, se cunoştea cu femeile din Lazul şi n’ar fi îndemnat cu preţul vieţpi vreo tinerică din sat să urmeze calea cunoştinţelor dui Constanţa: avea destulă marfă acolo pentru afaceri. «8 PAVEL CHIHAIA Qamaai, Ia Lipoveni. Vino să vedem oe spune şi ni-şipul meu. Dar femeia n’avea chef să încerce viitorul, rămase pe^ loc, încăpăţânată. — L-am sfătuit să se lase păgubaş, murmură şi vorbele i se pierdură neînţelese. E la grea încercare, simt bine 1 O zăriră până departe, ca o stană, sfâşiind cerul cu aripele împietrite ale broboadei. Când Cristina &e-află din nou in faţa metopelor uriaşe de marmoră ce se înălţau dintre colinele pleşuve, în mijlocul acestui ţinut barbar, nu putu să nu se gândească la Heunoea ?i la noua locuinţă în care urma să trăiască. Dacă n’ar i fost Braia şi hogeacui călduros dinăuntru, mai că ar fi fupt înapoi în Constanţa. Bolţile largi ale Castelului se sprijiniseră pe nume* roase coloane, scurte şi puternice, ca şi terasele circulare în care fuseseră încrustate fehuite scene Sin mitologia mării, în mozaic italienesc, ridicate ca stăpânul să-şi plimbe apaşii goi în soarele pontic sau să poată contempla în voe priveliştea sălbatecă ă capului Agigea şi golful larg la capătul căruia se afla portul de lemn al Englezilor. Ferestrele pe unde pătrundea pacea asfinţitului şi lumina mării înstelate a popţilor de vară* fuseseră încadrate de pilaştrii măcinaţi, ornaţi. cu vrejuri de viţă, sub triunghiularele frontoane greceşti, cu acroterii simple de palmete. Capete de meduza pe jumătate fărâmate priveau cu un ochiu furios puterea năvalnică a mării, amfore înalte, cărămizii, din epoca imperială romană, crăpaseră în suporturi de fier ruginit, iar o alee cu un .portic, pavată cu lespezi, rămăsese ca o dâră de ntoloz şi bolovani eolţuroşL „ In dreapta şi în stânga porţii, erau prinse în zidărie^ acoperind aproape toată faţada, două metope grele de marmoră, înghită, dar Cristina ajunsese âa se obişnuiască cu vio-lenţa-i inofensivă. Braia nu prea vedea cu ochi buni, vizitele duminicale, deoarece frizerul vorbea wn va mai veni în misiune prin apele Mării Negre. Braia o găsi lângă muchea de piatră a ferestrei, cu privirile în depărtarea apelor neînţeles, ce-şi trimetea cutremurarea şă se istovească de ţărm cu o foşnire verzuie, calmă. începu e’o întrebe glumind cam îngrijorată despre frumosul ofiţer şi Cristina întinse braţul 'fără putere spre linele de pe masa. Alarmată, Braia îi întoarse uşor umerii. Pentru prima dată o nesimţită crispare fixase trăsăturile fetei, ca şi pmn un zăbrahiic de tristeţe neaşteptată i se lăsase peste chip. Parcă devenise şi mai frumoasă, dar acum tivea o răceală marmoreană şi părea zeiţa amurgului. — Eşti femeie acum, îi şopti Braia mângâietor, lăcrămând. Nu trehue să-ţi pară râu. Cristina nu-şi purta gândurile spre nepxihănirea anilor cruzi, căci rămăsese la fel de pură şi pentru ea dragostea nu fusese/ decât o înflorire dorită şi iscodită mult timp, despre care Braia o pregătise îndea- BLOCADA 119 P juns. Geeace o decepţionase şi o rănise, fusese plecarea grabnică, neînţeleasa, a iubitului. De-atunci, cunoscu mulţi străini în cămăruţa de sub ^acoperiş, însă rămase la fel de frumoasă ca în pri-■ tnăvara celor şaptesprezece ani. Pescarii, eu înţelegerea ‘«oamenilor săraci pentru orice profesie, vorbeau cu ea tat atât de respectuoşi, femeile îi aduceau străchini cu feluri alese, dar acum nu se mai încurca printre uneltele lor şi nu se mai sbenguia în nisipuri pe jumătate goala. Ieşea rar din Castel şi priveghea mai mult la fereastră privind albastrul mării, aceleaşi stânci roşia-rice sau farul dela Tuzla, ce clipea vioi, indicând drumul navigatorilor, iar urechile-i erau îngreuiate de cercei groşi, bizantini şi părul de aur era prins într’o plasă de ierburi uscate, albastre. Ziua arăta tot ca înainte. Numai când se lăsa seara peste Castelul veşnic •orb, cearcăne stinse, de-abea simţite se observau pe "faţa ei albă, delicată şi o paloare de vis o făcea petrei mai prelungă şi mai elegiacă. ' Totuşi Cristuia nu suferea, lîraia n o silea să urce «când n’ar fi vroit şi nu considera întâlnirea ca o povară, ci un eveniment firesc în traiul unei tinere ce trebuie să petreacă şi să primească cadouri. Sufletul ii rămase cu totul liber, ne înlănţuit de remuşcări sau de păreri de rău şi străinii aleşi de Braia, preveniri de ameninţările ei sau*, cuceriţi de naivitatea curtezanei, renunţau la grosolănii, 1a porniri brutale; plecau pe mare fericiţi, cu imaginea prinţesei in suflet şi la mulţi, chipul îndepărtat le-a uşurat ispăşirea în fur-rtftroă sau mizeria porturilor înfometate. £ Când întâlni pe Hemcea în întrevederea aranjată de pfasi, nu simţise nimic în faţa încurcăturii j?i stării lui pk vizibilă mizerie. II ştia mai drept de talie, apă-nrându-şi înflăcărat ideile. Acum se îngrăşase, deprin-gjfte&e asprimea muncilor grosolane ,şi arăta la fel cu gSfrţi .marinarii nebărbieriţi, cu mersul ţeapăn care ©o-bnd&ră o zi, două la uscat. N’avea forţa psihologică să gjftnoască oameţnii, nu legase prietenii îndelungate să-şi 120 PAVEL CHIHAIA dea seama d© unduirea firii cuiva sau să-şi întipărească trăsăturile unei figuri. îndeplini totul ca un rol învăţat pe dinafară şi sacul de pânză impermeabilă aruncat fci birje, la picioarele ei, păstra ceva neplăcut din personalitatea celui ce i se amesteca dintr’odată în viaţă, cerându-şi drepturile. îşi aminti cum la opt ani rămăsese în prada furtunii pe cheiu şi Hemoea plecase fără un cuVânt. Acum ee întorsese, presimţea că nu va rămâne mult d dorea din toată inima, ca «odinioară, să se întoarcă în Castelul părăsit, .unde visurile se resfirau pe coline, se rotunjeau în aer ca fumul de tămâie. Seara, cambuzierul intră grăbit, îşi mâncă borşul, căzut pe gânduri, şi de-abea răspunse întrebărilor binevoitoare puse de Braîa, privind-o cu vădită neîncredere şi pipăindu-şi pe furiş tricoul murdar* ca bî cum ar fi ţinut la piept un lucru de mare valoare. Declară că va pleca în zorii zilei următoare şi că nu feiţelege să renunţe la cambusă, care-i va aduce un câştig bunicel „dacă căpitanul va fi tot atât de mulţumit”, adăogă repede. De-abca la culcare păru că-şi aminteşte de Cristina: o aărută din nou în fugă şi repetă, urcându-ee p»a scara şubredă, legată cu f^uighii, că se va scula.probabil foarte de dimineaţă, aşa că nu le va trezi şi speră să le găsească sănătoase cfata viitoare. — Voiu veni mai des! adăogă cu importanţă. II auziră cum învârteşte de două ori cheia în broască {fi nu se mişcă trăgând desigur cu urechea, apoi duşumelele oftară şi după un răstimp de tăcere, două edsîme erele, marinăreşti, căzură pe podea* — Cam .pricep eu de ce s’a ’ndulcit dumnealui Ia Constanţa, zise Braia ou coatele pe masă. Cine ştie ce ticăloşie i-a vârit în cap afurisitul de Vaei! In orice caz era mulţumită că Hemoea nu-şi revendica fata, tneînţelegând să facă caz de drepturile-i de părinte. Nici cambuzierul nu rămă eze încântat de întâlnirea neprevăzută şi când veni din nou prin Con- BLOCADA I2t* «tanţa, trase Ia hotelul Mtilguri in Tonus, sîmţiinduH» mai la îndemână în ceata de navigatori îndrăzneţi şi vântură lume, decât îin Castelul izolat. Fără să ţină la Crhtina, începu să devină mândru de frumuseţea fetei fi dupăce se angajase pe cargobotul de curse mal apropiate, o scotea în cartierul petrecerilor, făcându-i plăcere e’o plimbe sub privirile curioase sau obras-nioe ale tomitaj iilor. îmbătrânise între timp, părul eburlit i se rărise^ traiul pe mare îi tăbăcise faţa cu încreţituri. Cunoscuse destui oameni, văzuse multe şi norocul dirijat de? Hvaja al Wa^ti îl ridica. Acum se oprea fără sfiala în faţa coşurilor cu peşte afumat, grape verzui sau stofe. De obiceiu, dupăce se plimbau cu eubţiintea oraşului de-alungul falezei genoveze, prispa lată încărcată de? knixandre parfumate şi tufişuri de Smochin, cinau în baiul lui Marcu eub privirile neprietenoase ale patronului care nu vedea cu ochi buni consfătuirile din bazar, sau la Vasi, 'unde Hernoea avea de primit: creanţe tot mai numeroase, răsplata muncii dibace. Persanul avea acum lin bazar în regulă şi nu mlaî păzea nemişcat taraba sărăcăcioasă, sub un umbrar roşu. Vitrina noii prăvălii era plină de argintării turtite, {negrite, covoare roşcate ca vinul gros de Kiost fi un colţ cu tot felul de monezi grele, ruginite pe rafturi de cleştar, arăta că se ocupă înainte cu numismatica şi zărăfia. Cristina îl aştepta afară, admirând podoabele de* după geam, încbipuindu-se, lacomă de strălucire, încărcată de aceste frumuseţi — din care, slavă Oom:-railui, avea din belşug. Hemoea revenea din fundul bazarului însoţit de Vasi. Bătrânul negustor prinsese un respect deosebit pentru frumuseţea fetei, ca pentru tot oe era preţios fi nepieritor în lume şî ţinea să-i ofere cu mâna sa. Un dar la fel de pur. IY Trecură optsprezece ani dela îmbarcarea lui Hemcea şi trei de când ascundea regulat în cambusă, înainte de a părăsi Constanţa, cilindrii metalici cu afion. In scurtele răstimpuri petrecute pe uscat, Vasi avusese prilejul să-i cerceteze îndeaproape dorinţa de îmbogăţire — prin comerţ de astădată — şi deplina loaia-fitate, înfundat în fotoliul scump de mătase dirj fundul bazarului, simţindu-se bine între sculele preţioase şi exotice, Hemoea de-abia îi asculta sfaturile şi primea fără să clipească îndrumările întortochiate, adresele negustorilor de stupefiante din Siria şi Alger sau planul strecurării mărfii pe sub nasul grănicerilor, sigur dinainte că sub aripa de şahmarâ a ursitei, nu i se poate întâmpla nimic rău. Credea că prudenţa excesivă a Persanului, îndoelile şi aerul de-a nu mai avea curajul să ducă afacerea la capăt, nu sunt decât diversiuni, menite să-l deruteze, să-i pună la încercare credinţa în bazar • şi vitejia. O strâmbătură de haz îi lumina faţa severă la sfârşitul întrevederilor; ttsiturându-şi pipa de mahorca arsă şi rău mirositoare, ■o vâra în buzunar şi se ridica, îndată ce Persanul da de înţeles că audienţa e sfârşită. Şi ca să arate că nu se lasă prbstit, striga din uşe, cu mâna pe clanţă: — Ou dumneata greu să pierzi o afacere, domnule Vasî! Asigurat de devotamentul orb al cambuzieruiui, Vaei puse la cale un atac pregătit amănunţit ani de zile, lina din acele lovituri crude şi îndrăzneţe, care să-I ducă până în inima Tonusului, înavuţindu-1 cu he- ft L O C A © A ^emouia absolută în cartier şi controlul mărfurilor ia negru depe litoral. ; Veniturile din preajma anului 1937 i se păreau, peîndestulătoare. Relaţiile cu Puterea îndepărtată şi Jtot mai puţin generoasă după isprăvi rea răsboiului Jtalo-abismiaii, căreia îi trimisese prin oraşele ‘lin bordul Africei odată cai haşişul purtat de Hemcea, în-iformaţii aeuupra flotelor de răsboiu din nordul Bosforului — contrabanda, birul indirect suportat de marinarii dornici de distracţii, nu-I mai mulţumeau. Terri lucra atât de nedibaci, că trebuia să cheltuiască o avere pentru a-1 scoate din mâinile vameşilor, în loc £ă folosească din osteneala lui. Marcu făcea încasări dezastruoase, devenise ipohondru şi sgaroenia îl ro-lise întriatât, că Vasi nu putea păşi peste trapa tainică din fundul tot mai igrasios şi Văduvit de clienţi, decât ou ocazia discuţiilor săptămânale, purtate din tradiţie şi pentru ochii lumii. Cât pnveşcc traficul de curtezane cu străinătatea — -comerţul cel mai bănos din Tomis — se afla aproape în întregime în mâinile Braei, care-şi menţinea legături puternice cu numeroase baruri şi case de toleranţă. Pe scurt o âtare cât se poate de proastă, de nerăbdat. Hvaja al Wasiti nu mai era la vârsta când să suporte fără a lua măsuri inferioritatea sau înfrângerea; o ciocnire ascunsă, cu atât mai dârză, trebuia să decidă asupra supremaţiei economice în cartier. Irr pragul bătrâneţii, zarafului! i ee cuvenea să ţină în palmă rodul muncii şi uneltirilor înţelepte de o viaţa întreagă, încheiate cu aoeeaş răbdare cu care seva urcă spre irniize 6au metalul strivit de ciocan se trage într’o înfăptuire dc artă. Puterea nu i-ar fî zgândărit vanitatea, pentmcă mărirea i ee părea tot atât de firească de potrivită, ca un prag apropiat, oe nu mai poate [fi trecut; ar fi încrustat-o lângă celelalte pietre oe-i rmunau sceptrul nevăzut al minţii. Spre deosebire Hemcea n’aştepta ca stelele să i se coboare lângă 124 PAVEL CHIHAIA frunte, ştiind că le poţi cuprinde Şi stăpâni eu închipuirea ca un adevărat Domn; în el drumul spre perfecţiune era neted, neşovăind pe marea patimilor tulburi. Mijlocul de control a celor mai importante afaceri te afla în tânguirile Iui Marcu şi împărtăşit străinilor ani de zile, nimeni nu găsise cu cale să-l ia in serios. Tot auzindu-1, Vasi — care de la venirea în Torni» nutrea gândul eă ridice o prăvăli© pe maidanul din faţa baiului asociatului său, acolo unde Hemcea ii cerşise îndurare cu ani în urmă — îl jţăsi întemeiat^ tnsuşindu-şi-1 cu aceeaş linişte cu care primea camă ta, ştiind că cel ce pierduse nopţi şi ostenise în izvodirea măreţului proiect, avea sădită în suflet prea puţină generozitate pentru a putea însufleţi materia; fin vreme ce zaraful adâncise plecat misterul pietrei şi fildeşului, Marcu fusese sclav a vâri ţi ei seci şi puştietoare. Ce importanţă avea că planul împrumutat oonstituia o gură de tun împotriva descoperitorului firesc? izgonindu-i din şandrama ultimii clienţi? Vadul barului în formă de tunel secase şi puţinii credincioşi părăseau neliniştiţi locul peste care se lăţea ca o aburire, mucegaiul verzui, scămoşit, al nenorocului. Dar feiainte de a pieri, barul pustiu oblojise ideea rea, sămânţa împlântată în ciotul putregăit, pentru a-1 nărui la pământ? Chiar pe maidanul din faţă, Vasi intenţiona eă ridice, aşa cum visase Marcu -toată viaţa, un varieteu cu nu-fcneroase separeuri la etaj, drept de-asupra portului, prevăzând venituri considerabile Şi o lovitură serioasă concurenţii. Acolo şi-ar fi centralizat diversele ramuri ale afacerilor ,dominând vultureşte Tomisjul şi intrarea cea mare spre do buri. N’avea deşărtăciunea şi lipsa, de prudenţă ca în faţa străinilor să pară mai înseninat decât un simplu zaraf cum fusese până atunci. De aceea hotărî ca numai iscusinţa 1 sie facă simţită în varieteu — de îndată ce sforile politicei comerciale or fi cerut o înodare atentă şi scrutătoare — BLOCADA m "fiind reprezentat in restul timpului de patronul ere- frământări cu neputinţa de ascuns. In timpul discu--ţiilor obişnuite, când da noi însărcinări cambuzxerului •său îi calcula procentele capitalului agonisit, îşi întrerupea pe neaşteptate ţăcănealâ mătăniilor, alun-gându-şi muştele din barba albă ca un om încercat de viziuni chinuitoare, şi lăsa să-i scape frânturi ne-isjocotite, unde era vorba de „taverna murdar a lui .Marcu”, despre un bar modern" ridicat la doi paşi de £ra portului, despre avantagiile investiţiilor knobi-re, etc. Trăgând obloanele, îi împărtăşea ştiri politice nu lipsite de adevăr. Campania din Abisinia terminată şi sancţiunile ridicate, se prevedeau o regenerare a traficului maritim şi România însăşi — atât de econoamă {2u construcţiile navale — lansase mai multe paclie-.Jwoturi între 3 şi 4000 de tone, pentru comunicaţiile -Cu Mediterana. Se ridicase iui nou abator de export, fuseseră nituite noi cazane uriaşe pentru petrol, se măreau silozurile. Tonusul prospera odată cu portul 'din poale, împărtăşea bunăstarea şi voioşia lui sgorno-Sfcoaeă. : Văzând că Hemoea lua importantele confidenţe drept «ibjşnuitele atacuri la adresa lui Marcu —dovezi curte- 126 PAVEL CHIHAIA nitoare a întăririi legatarilor dintre oarnmisă si bazar — deveni mai lămurit. Pfer&onal. pretinse el, n’ar «mai fi putut conduce un varieteu din pricina vârstei ce nu-i mai permitea sa intervină în certurile de fiecare seară, dar dacă un prieten cu oarecare parale i-ar cere sfatul, nu l-ar lăsa inima, nu i-ar îngădui conştiinţa, să nu-1 povăţuiască a-şi vârî economiile într’o casă de petreceri, cu un venit mai ridicat ca toate dobânzile din lume. Momentul i se părea potrivit şi era deajuns ca treburile să meargă câtva timp bine acolo jos, ca localul sa macine saci de aur. Ii socoti deîndată neînsemnatele cheltuieli, îngroşând cu creionul cele mai mari beneficii posibile, desfăcu pe genunchi un plan cu adevărat măreţ, gata făcut. Din parte-i i-ar fi dat tot concursul, muîţumindu-se cu compensaţii mărunte — recomandaţii pentru marinarii ©e au de schimbat valută, controlul furnizorilor şi mai ales mâna liberă in afacerile externe ale localului (aducerea dansatoarelor şi schimbul de curtezane ou străinătatea) — amănunte care nu ştirbeau autonomia patronului. Se oprea cu ţapul în piept şi cu mâinile luminoase întinse pe braţele fotoliului, descurajat de bătrâneţlea-i stânjenitoare — în,treacăt fie spus, cât se poate de energică şi lucidă — privea copleşit de păreri de rău şi cu o invidie prost ascunsă pieptul umflat şi braţele tari ale prietenului său strânse în postavul ordinar, marinăresc, atât cât Hemoea să se simtă încurcat şi să-l mângâie cuprins de panică. Ii jura supunere îl încfedinţa că-i va fi un sprijin, că-i datoreşte frumoasa situaţie, etc. Mulţumit cu aceste declaraţii, Vasi trecu la măsuri repezi şi crude, pentru a preveni un contra atac şi a nimici orice tentativă de stingherire a lucrărilor. Primele ore din ziua oarecum decisivă, fixată pentru a se perfecta cumpărarea terenului şi a se plăti, cţ© îndată avansuri zidarilor, îl găsi cu preocupările o~ bişmiite, cercetând firea ţăndărilor luminoase din mă BLOCADA 12T runtaele pământului şi eternizaudki-le In divinul tipar-al gândirii omeneşti. Ele erau ca întinderile pustii şi netezi, peste care se revărsă cântecul grav al meditaţiei, lăţmdu-se şi resfirându-se în umbre misterioase, poetice. Ga păsările de lut, ce svâcnesc reînviate de lumina grea a înălţimilor, ca peştii orbi veniţi din întunericul morţii, ale căror pupile roşii rotesc uimirea fosilelor încrustate, răstignite în stâncile din fundul mării. Toată noaptea se desluşiră pe sub obloanele ferecate ale bazarului licăriri stinghere, rătăcite e sub fangm murdar al hotelului Mulsuri, şi împunse cu astonul portarul somnoros ce moţăia pe un scaun, cu mâinile în poale. — Ce e? hore ăi omul, suflând muştele depe buze. — Du-mă la Hemcea vaponeanul, şi grăbeşte-te î Dar portarul interesat o clipă, îşitrase şapca pe faţă, învăluindu-se din nou în vălul dulce al picotelii. — Nu-il şopti rugător, strâmbând gâtul ca o găină oe suferă de căldură. — A plecat în cursă? întrebă Vasi fără să se mişte, privindu-1 cu desgtist. — Nu cred să fi plecat, mârâi cel de pe scauTil des-golindu-şi iarăşi ochii roşii, inexpresivi, fărji niciun respect pentru vestmintele bogatului zaraf. — O fi la tractirul Amoraşi, de nasul unui soldat bătăuş ca el sau la baie. Prietenul tău dă bacşiş şi crede că are dreptul să-ţi înmoaie oasele când viate beat. Are noroc că sunt bătrân, ^dar am să-1 pun pe feciom-nueu să-i tragă o sfântă de bătaie ,să ţină minte. Vasi îşi ziae că o fi înoptat la Braia, unde se înapoia câteodată seara cu Cristina şi plecă după ştiri spre Faleza Gemoveză, la poalele căreia era digul oel mic, unde pescarii din Lazul aduceau din noapte peştele la piaţă. Cobori treptele mă tun te de piatră şi când ajunse lângă mare, privirijle i &e odihniră pe apa limpede şi Curată ce se prelingea cu un plescăit sec în ăespicătu-rile negre ale blocurilor. La capătul digului murdar, ou mulţime de peştişori striviţi şi însângeraţi, putrezind lipiţi de piatră> ou grămăjoare viermănoase de nadă — midii pisate BLOCADA 135 lKJu miez de pâine şi coji de garizi uscaţi, scuturaţi de briza domoală — se afla o lotcă uriaşe şi cătrăniţă ca un şlep, cu două vâsle mai mari de înălţimea unui 4>m, frânte în oglinda mării. Valurile fleşcăiau slab în jurul coastei nemişcate şi ©e fărâmau fără sgomot -de muchea joasă a digului. Un pe car răschirat solid pe coastele lotcei asvârlea i, ajuns la ciucurele de mătase, le îndesă la loc, ^folositoare. Ceata pescarilor începuse să urce cu flerzi spre dugheana prin mijlocul mulţimii lacome de Wunplări, ce aruncase sacii, biciurile, tacurile din ca să vadă înecatul. |(IIeincea trebuia neapărat găsit. Pproncise meşte-or zidari să aştepte pe teren isprăvi nea vânzării — îprietarul era un morar îmbogăţit din Palaz — ca să apă numaidecât lucrările. Ar fi fost cât se poate neplăcut ca Braia kiându-io înainte şi profitând slăbiciunea cambuzierului, să-i pună în faţă moartea Terzi, împingându-1 să ©e retragă din plănuita eprindere. 140 PAVEL CHIHAIA Dacă el, deprins să contemple sigur de sine nenorocirile fulgerătoare abătute asupra oamenilor, şi fusese impresionat de putreziciunea gălbuie şi puhavă a înecatului, dar inofensivul camhuzier cum va privi Oare lumea nesigură in care urma să-şi facă intrarea ţi pe care o cunoscuse până acum la suprafaţă, fără acele legături oe ascut simţurile, stârnesc pa tunde şi împing la cruzime? Cu siguranţă că ştirea se împră-ştiase ca vântul în cartier, dacă no şi fi ajuns la urechile singurului om ce trebuia s’o afle cât mai târziu; toţi leneşii vor comenta la infinit amănuntele născocite ale morţii frizerului, zăpăcindu-1 cu tot felul de presupuneri. Trebuia găsit cât mai grabnic şi împiedecat să rămână singur; de o oră, morarul din Fţalaz şi avocatul aşteptau 1a tribunal cu actele făcute, zidarii pierduseră de sigur răbdarea. Vasi ocoli procesiunea pe o stradelă lăturalnică, una din acele văgăune întortochiate şi murdare unde soarele pătrunde arareori şi oeamurui se scorojeşte îa umbra balcoanelor şi şoproamelor pentru sacale $au lăzi vechi. In strada Traian prosopul de la frizerie aştepta nemişcat în azur, apropierea stăpânului său temut şi para de foc a soarelui încingea din nou pietrele caldarâmului, chinuind tălpile rarilor trecători. Toate prăvăliile şi stabilimentele intraseră in somnul adânc al amiezii, numai barul Iui Marcu avea uşa dată de perete şi un cântec de. beţiv făcea câte un câine întârziat în arşiţă să privească, milogimdu-se, din prag. In penumbra localului ruinat, unde rareori mai intra cineva, îl întâmpină un cor de sforăituri pe diferite tonuri şi înjurăturile grozave a unui beţiv pe jumătate adormit. Acestea erau urmele unui chef straşnic, continuat toată noaptea. Două mese zăceau răsturnate cu tacâmuri cu tot şi peste ele câţiva marinari străini, beţi morţi, eforăiau pe întrecute. Furiosul avea încă ochii deschişi şi svârcolindu-se în învălmăşeala de bocanci şi tricouri dungate, neputând şă terorizeze pe cei BLOCADA 141 «lin jur, ameninţa, aruncând peste capetele supuse o îmbelşugată ploaie de blesteme. Pe sumbrul câmp de bătaie, doi oameni rezistaseră: Marcu, cocârjat, galben şi înfofolit cu un şal soios, cu toată căldura de iad, arătând mai prost ca nicio-odată după noaptea pierdută cu supravegherea beţivilor, încăpăţânându-se să nu scape prilejul de a primi în pumn grămăjoara de poli, tot mai rara, şi Hemoea însuşi sprijinit de tejghea, umblând să soarbă romul din paharul înalt, fără a-1 apuca cu mâinile. Era ciudat să vezi figura gravă şi bărbătească a carnbuzierului, care căpătase o asprime de neuitat, preocupat de joacă. Privea îndelung lichidul tot mai scăzut şi nu se întorcea decât pentru a copleşi cu dispreţul său mut pe camarazii netrebnici, fără demnitate; s?a mai văzut marinar să nu reziste băuturii? — De două ceasuri umblu după el! şopti Vasi apro-piindu-se de barman. Spune-mi Marcule, când a intrat în bar? — Să vezi c’am avut dreptate, chioti Marcu plecân-du-se la urechea noului venit. Ieri dimineaţă nu ne-ai dat crezare când îţi tocam că ai de-afaoe cu un netrebnic şi un fluieră vânt aşa cum era acum douăzeci de ani. Aproape ne-ai dat afară din bazar. Uite, priveşte bine cu cine faci afaceri şi cui te încredinţări^ în loc să lucrezi cu oameni siguri ca mline şi Tterzi. :— V’am mai spus ieri, protestă Vasi cu vădită neplăcere, că Hemoea nu este pentru mine decât un aliat împotriva Braei. Crezi sau nu, te priveşte. Acum răs-pumde-mi ce te-am întrebat. — De-aseară s’au aşternut pe băutură, haimanalele. Nu mă interesează dacă omul tău face-o para chioară; voiba-i, are bani să plătească? Mereu se laudă cu prietenia zarafului şi a scăpat vorbe cărora nu ştiu dacă să Ie dau crezare. — Va plătii* făcu Vasi cu mâna pe inimă. Omul $pune mai multe prostii la un pahar de vin, decât ierburile svântate de-o turmă. Hemoea e clientul meu şi 142 PAVEL CHIHAIA nu obişnuiesc să-mi bârfesc muşterii, sau să le măsoir vorbele adresate prietenilor, dar pe Satan, are capiul mai 6ec Ca o maimuţă. — Un bontrâmaistm mi-a spus că ţine depuşi mulţi bani, încercă a-1 iscodi Marcu, cu toate că în cearta ce avusese loc cu o zi în urmă, mutul zaraf negase că Hemcea ar avea cont în bazar. — Nu cred! oftă Vasi, privindu-I cu sinceritate a-dan că în ochi. Marcu profită de moment, să strecoare iarăş o a-menimţane de-abea tăinuită în buchetul unui elogiu. — Cu toate neînţelegerile, dumneata ne eşti un prieten vechiu şi nepreţuit. Deoe să ţi se ’ntample vreo neplăcere din cauza lui Hemcea ? Nimeni nu îpţelege ce ai cu acest coate goale! — Vezi că mă gândesc mai departe de,pragul bazarului meu, se ’ncrumtă Vasi, ridicând voea, indignat de atâta lipsă de tact. — P|oate vrei să mă conving* sa renunţ cu totul la lupta cu Braia şi să trag pentru totdeauna zăvorul bazarului. Ce-mi aduc vechiturile decât impozite? Ştii bine din ce trăim şi cât sânge rău ne face femeia blestemată. Ptentru mândria voastră neîntemeiată sa mă predau cu mâinile legate la vârsta mea? Foate-aţi vroi ca ultimul neterhnic din Toanis &&~ini arunce noroi în barbă! Asta urmăriţi! Sau nu mai ştiţi ©e e prietenia? Marcu se învenină de indignare, ridicându-şi cu o-amucitură posacă otreapă de pe ochi, desco perindu^şi fruntea pleşuvă, înegrită ca de funingine. Pupilele aprinse gâlgâiau de aceeaş furie surdă, pe care o fiară, aruncată în groapa ruinei, o are pentru trădătorul dela buzele capcanei. — Iată cine vorbeşte de prietenie! Crezi că noi (Hei* nu se ştie cu ghiarele tăiate, gândi Vasi. — Tare-aş vrea să-i văd faţa când...) eu cu Terzi, n’avem dreptul după atâta amar de vreme să ştim? Ieri aproape ne-ai gonit din bazar. — Ieri m’aţi insultat cu tot părul meu alb şi mz-aţL BLOCADA IO aruncat cuvinte pentru care ar fi trebuit să nu va mal vorbesc niciodată. Iată că le-am uitat şi-am intrat de a doua zi în barul tău. Nu ’nţelegi că dacă-1 convingem pe vapoream s’o ia pe Cristina din Laz Mahalei, femeia va fi moartă de durere, căci mai aie pentru a flecăris ia întâlni cunoscuţi şi a-şi pune sângele în mişcare; ^negustorii graşi se înviorau şi-şi căutau datornicii, dinainte de prânz. i Primiră amândoi coijle de săpun, lăsară garanţia ăcavenită şi urmând cele două băieşiţe în şalvari galbeni, cu părul şi unghiile cănite, pătrunseră în uriaşa ^azilică de piatră, prost împărţită ca toate pasele £ ia 146 PAVEL CHIHA1A vechi turceşti, cu frânturi de ziduri în loc de coloane şi cu bolovanii legaţi cu lut bătut. In mijlocul acestui ţarc de piatră neluminat, plin de un abur des şi fierbinte, era o dulbină, pe marginea căreia, cu picioarele muiate în apă, câţiva muşterii goi discutau, în timp ce vreo trei, patru, întinşi pe un fel de targă joasă, gemeau de plăcere sub pumnii baieşiţelor van joase. Noii veniţi se. lăsară desbrăcaţi, culcaţi la mar-ginea bazinului, pânăjoe aburii le înroşiră pielea, apoi frecaţi cu spumă de mare, uscaţi cu prosoape aşpre şi din nou lăsaţi pradă aburului. .Schimbară icnind câteva cuvinte şi văzând căt de greoiu răspundea Hemoea, Persanul făcu un semn şi Turcoaica începu să-l ţpmâttte din încheetura degetelor, ca pe un aluat. Pălmuit, lovit cu umerii de piatră, aruncat în âpă şi tras de păr, Ilemoea reuşi să se mai trezească din mahmureala băuturii. Fură îmbrăcaţi cu grije, primiră urări îndemâna-tepe din partea băieşiţelor şi toate astea pentru, treizeci de lei, socotind şi bacşişurile. Acum urcară din nou în faţa barului demodat şi cotiră pe madianul din faţă, de-asupra portului, în acelaş loc, unde cu ani în urmă, diupăoe cbeltuise banii împrumutaţi de Marcu, pelerinul dela vămile închipuirii solicitase milă zărafului şi acesta învestmântat în blănuri şi briliante, măreţ, cu acteeaş cumpănire pe care oamenii obişnuiţi o capătă numai la bătrâneţe, îi trimisese la Braia, trădătoarea. Persanul rămăsese la fel de bogat, dar nici Hemcea nu mai trecea drept un vagabond fără greutate în cartier, ci un om iniţiat în tainele societăţii, care discuta 'pe picior de egalitate cu asociatul de afaceri. „De ce m’o fi adus aici?” gândi nedumerit, lovit de asemănarea zâmbetului sobru, dar triumfător — exprimând putere; creatoare şi satisfacţia reuşitei — cu expresia chipului de pe o zi însorită, cu optsprezece ani în unnăv BLOCADA 147 f ş. pkiid îşi pusese to^tă nădejdea în mila iiifhieaitulni to-mitan: „Ce-1 leagă de petecul ăsta de ţărână?’’ t Terenul era consolidat la buza râpei de culoarea fierului ruginiu, cu o terasă de etuli împletit, de pe care se vedeau digurile înfipte în inima mării, golful închis de peretele răpănos, până la stâncile negre, colţuroase ale Agigei şi satele mai îndepărtate, ca petice de năvod sclipitor de aptă, tras pe ţărm la Eforia, Te-ktrghiol, Carmen Sylva, până la şoprul de miniu ai farului Tuzla. Marea vibra aprinsa de alb ăst reală sinelie în care rătăceau zig-zaguri albicioase, ca nişte fulgere netrebnice, calcinate de ucigătoarea fierbinţeală a soarelui răsăritean şi în marginea ei cheiurile furnicau de lume, vătafi cu căşti albe, coloniale, negustori de dulcipri cu colacul arnăuţesc, vameşii cu şepcile kaki, înzorzonate, şiruri de hamali cu sacii în cap, urcând şi oo-boiînd necontenit punţile svârlite de~aaupra apei. Iar Tomisul domina toată frământarea, o conducea din birourile marilor companii de navigaţie, din clădirea cenuşie a S. M. R.nulul, unde se pune la cale politica maritimă şi comercială a României, un adevărat Stat Major, acoperit de glorie, mintea şi preţul bunurilor de jos, comandament unde ştiai că ss vor da misterioase lupte de influenţă. Dacă până în clipa aceea Hemcea nutrise pentru to-mitaiu dispreţul neînţelesului, batjocoritului, de-aeum începu să uite şi să iubească locul fostelor deznădejdi. Oare de copil, în Caraomer, nu dorise zidurile groase înfipte -în râpă, geamurile colorate, tarabele, până şi marmorele sfărâmate ale Grecilor? Se 'gândi cu emoţie Ia primele zile când venise în car-* tier. Pierdut în forfota străzilor înguste, era un necunoscut oarecare, înghiontit până şi de cerşetori. Eh, ■pe atunci nimeni nu-1 băga în seamă. Acum —f e ade-1 vărat poate şi în urma faptului că oamenii 11 văzmi-ifieră la braţ cu Vasi, prietenul lui — mulţi îl salutau |până în pământ şî-1 invitau în prăvălii la un păhărel. 148 PAVEL CHIHAÎA oerându-i cu încredere informaţii despre mersul lirei englezeşti sau aurului, svojuiri despre posibilele importuri ihasive care să sdruncine piaţa. Auzind că are strâns un frumos capital, mulţi încercaseră să intre în combinaţii comerciale însă propunerile lor erau meschine, lipsite de măreţia adevăratelor lovituri. Din punctul acesta de vedere, Vasi, prin ideile sale generale, văzute în mare, purtând pecetea aceloraşi rădăcini vânjoa&e, era singurul oe-i impunea respect şi pe care, dintr-o nelămurită ^conştiinţă a propriilor slăbiciuni, a lipsei de ţintă în calea vânturilor, l-ar fi primit ca suzeran. Neslăbindu-1 de braţ, fixându-I cu o gravitate care arăta că acordă o importanţă neobişnuită acestei discuţii, Vasi începu să-i vorbească cu gesturi largi, îngreuiate de aurul veştmintelor. Arătă toată frumuseţea locului, solidaritatea tomitanilor, mirajul ciudat şi binefăcător ce atrăgea acolo sus pe marinarii străini şi-i făcea să-şi risipească plini de‘fericire, solda strânsă dela Stambul şi Pireu. — Ascultă bine, zise Vasi. Când împăratul sau măgarul apucă trufaş pe-un drum greşit, ocara cade asupra conducătorilor care merg alături de ei. Precum tnaimarii au nevoie de distracţii, aşa şi d-ta cred că ţi-ai dat seama cât- de grea e viaţa pe iniare. Mazăre bătută şi... celelalte. Aş avea tot interesul sa te ţin pană Ia adânci bătrâneţi în cambuză. Ce câştig dacă cobori pe uscat? Pierd, nimic altceva. Insă ca prieten iţi spun: nu mai merge, ţrebue să ţe stabileşti undeva, sa trăeşti în rând cu lumea! Hemoea, pentru care visurile tinereţii şi luptele disperate date pentru a scăpa de temniţa Constanţei şi a se vedea cât mai departe de ţărm, oriunde, ajunseră «temple amintiri palide, fără însemnătate, sie grăbi să-l aprobe. — Pe jcinstea mea dacă n'ai dreptate. Simt şi eu că... tni-ani făcut datoria.'Cred că nu mi-am pătat numelCj i Ud i BLOCADA me zici? Alţii la rând, pentru noi odihna,., să învăţăm gpe alţii. I — Hei, dumneata eşti fericit, ai banii grăi Vasi, a-fruncândii-i în ochi o punte tainică, ştiută numai de |ei, nesinchisându-ee de legile şi moral# restului de Moameni. Lasă limba jul diplomatic şi cu bunul, simţ tal omului de lume, ce cunoaşte potrivita intrebuin-Iţare a stilului, îi prezentă situaţia negustoreşte, /o procente, banii ce nu-ţi vor ajunge niciodată £ă trăeşti -din larg aşa cum, se cuvine—unui om de vânata şi cu trecutul dumitale. Ascultă-mă bine: ca pensionar toţi vor privi cu neruşinare ca pe un cerşetor şi tiicio r băieşiţă ivo să vrea să-ţi pună sângele în, mişcare de Vteamă că njo să-i dai bacşiş. Ploate chiar eu voiu bichide uşa bazarului celui mai nepreţuit prieten. O. r iartă~mă, dar un împărat, chiar cu înfăţişare de le-»bădă trebue părăsit, dacă sfetnicii săi au înfăţişare de s-vulturi. ^ Vasi tăcu o clipă întristat, apoi întrebă aducându-’şi :€U greu aminte: — Mi se pare... hm! n'a fo3t vorba şi de o fermă, j»*coIo 1a ţară pe cane-ai vândut-o? ■■■ — * Rănii i-am cheltuit demult, mărturisi Hemeea L1- * w > « 150 PAVEL CHIHA1A nenorocit, eimţindu-ee foarte singur după nemiloasa mărturisire a Persanului. — Ei, bine, pământul ăsta după câte ştiu, a aparţinut soţiei dumitale, făcând parte din actul dotai, împreună cu inventariul. După moarte, jumătate revenea de drept Cristinei, a cărei avere trebuia e’o tutelezi, nu s’o vinzi. Fata e majoră. Dacă Braia o va convinge să-şi reclame partea şi să te dea în judecată, pretinzând uzufructul din 1923 când spuneai că ţi-a murit nevasta, până astăzi, înseamnă că din capitalul depus la mine, gi pierde dintr’odată un milion jumătate sau poate mai mult, procesul lovind şi în ^onoarea dumitale v fără a mai vorbi că renta e pierdută şi că va trebui să mulţumeşti Gerului dacă-ţi vor da un loc colo, în Azilul marinarilor comerciali... — A, nu, bâlbâi Hemcea. Aş vrea s?o văd şi pe-asta! După atâţia ani... atunci nu trebuie să mă liberez! Doar nu sunt bătrân. Nu dau zece muooşi pe unul ca ţnine. O şterg din Constanţa şi nu mă mai vezi In vecii vecilor! — Dimpotrivă, strigă Vasi triumfător. Te stabileşti laici, o iei pe Cristina dela Braia, ca fata să’nceapă să ţină la d-ţa şi să n’aibă o afurisită care să-i bage în Icap tot felul de intrigii şi faci un varieteu cum am stabilit, întreprindere oe-ţi va întrei capitalul în câteva luni. Vei rămâne cu casa şi cu aurul curat. Nu-ţi place, o vinei şi te duci la plimbare! Eu mă simt dator ea te sfătuesc oe să faci cu banii, pe care i~ai agonisit cu atâta trudă, cu prietenie pentru neputinciosul Hvaja al Wasiti. Cu afionul nu mai merge! Vezi bine că leul a început să scadă şi afacerile cu străinătatea se fac ou fcnultă greutate. Nici nu s’ar putea loc mai nimerit pentru localul nostru, decât terenul acesta. Ai intrarea portului. Aci Hamanji Zade, colo Sterie Dală, Rom ano -Americana, Salvamar, _Loydul Maritim Român, Banca de Comerţ, Antonia di. Pe-aici e drumul tuturor marinarilor şi neguţătorilor străini. Terasa pare destul de solidă şi-ai putea pune mese multe, umbrare Groşii, BLOCADA 151 jdoşcuri, de uride să ee vadă noaptea luminile por-flui şi trecerea liniştită a vapoarelor. — M’am îndoit adineaori de prietenia dumitale. rb simt 1 făcu Hemoea, gâtuit de emoţie. Ah! Când >iu putea să recompensez oeeace-ai făcut pentru mine? ţ-am spus de la ’nceput că sunt gata m ridic un local lir chiar pe locul asta, zău nu-uai trecea prin minte! r Zidarii care rămăseseră de-o parte se apropiară Ia semn al Piersanului şi dădură toate lămuririle, spu-id că materialele trebue să sosească curând şi ei aşteaptă decât ordinele să ’neeapă săpătura temeliei. Bucuros că n’are să-şi bată capul cu nimic, Hem-bea ee duse la terasa de stuh lutuit şi-i încercă trăini-pacia cu piciorul, apoi privi bulamacii putrezi, unde e ’ndesiseră buruienile, puse un salahor să măsoare Iţimea cu piciorul; înviorat de imaginea Templului şi grădinilor suspendate, unde perechi de fericiţi îi or proslăvi numele, cambuzierul îşi roti semeţ privirea peste clădirile învecinate, asupra cărora Vasi ii fă-puse atent. De-odată însă, vederea unei faţade foarte |aaportante, peste cane Persanul trecuse fără a se opri, îjjjesteji bucuria viitorului patron, atât de grabnic a-jjrantată. ţ Se apropie stângaci de prietenul său şi de-odatâ îşi Nlpătă anii, un vârstnic greoi, 6trâns întro tunică eche, cam roasă, împovărat de o teamă tulbura, 1a liceala primei unde din sbuciumările şi satisfacţiile toare; îngrijorat, cu bărbia tremurătoare, arătată in cap spre taverna întunecată, rămasă ca o rămăşiţă a mizeriei şi mâhnirei între atâtea clădiri noi, parcă Etr’adins, pentru a atrage atenţia oamenilor fericiţi. — Dar Marcu? Şi Terzi? înseamnă că barul lui... I Se miră cum Vasi, un înţelept, pe deasupra şi a-“~riat cu cei doi — e drept că în ultimii uni, odată decadenţa tunelului relaţiile se răciseră rimţitor — se gândise la prăpastia pe care o săpa lângă pi-arele şubrede şi tremurătoare ale lui Mareu. Privi nou pe furiş şi cu toate că obloanele erau trase iee 152 PAVEL CHIHAIA păru că clin cocioabă igrasioasă, oarbă, îi spionează cineva care de-abea aşteaptă să ee lase noaptea ca eă-i taie pofta de concurenţă. „Mă vor ucide!” gândi, cunoscând îndeaproape avatarurile celor doi asociaţi trădaţi. — Să împiedice traiul altora, când barul lui cade la—pământ ? se’ntrebă Vasi cu o asprime de mărgean rostogolit pe stâncă. Apoi zâmbi liniştitor. — Am avut grije să nu poată scriuti nimănui un fir de păr. Acum liaidern la tribunal să terminăm repede actul de cumpărare şi să ne ?ntoarcem, să plătim oamenii. O zi fără vânzare e o zi pierdută. — Ai banii? răsuflă Hemcea mai uşurat. — Sunt aici! se bătu Persanul peste o frumoasă pungă de Kirşekir. — Mâine vel fi omul cel mâi respectat din Tornis, şi mulţumirea mea va fi că umilu-mi cfat ţi-a folosit. Cambuzierul trebui să recunoască faţă de propria-i conştiinţă că greşise şi pasul acesta il costa ani întregi Se suferinţă. Se depărtase prea în larg să caute fericirea, in tăcerea mişcătoare a întinderilor pustii, umbrite de norii nestatornici, tiviţi în purpură sau în aur, ai imaginaţiei. Castelul acela era cât pământul, cât lumea chiar şi fe rătăcea, căutându-1 în el însuşi. Pe când oraşul strălucit, aşa cum in văzuse ca adolescent din depărtarea Caraomerului, putea să-i dea posibilitatea eă pună în ochii tuturor vitejia sa, să se înconjure de curteni şi de onoruri. Marea rămânea adevărata sa slăbiciune; nu va lepăda tunica, dar n'ar mai fî putut spupxe că, Ia einzeci şi cinci de ani umbla după pustietăţile şi cetăţile dărâmate şi oameni ai paradisului, ca la treizeci; nu mai dispreţuia în aceeaş măsură opinia şi comentariile societăţii tomitane. O greşală fusese că descins în cartierul de de-asupra portului, sfidase pe oamenii de afaceri, crezând că marile lovituri se pot da pe coastele pustii, arse de soare sau în porturile sărăcăcioase dela mii de leghe depărtare. BLOCADA I5Î ^Oonvins de realitatea propriei asoen-iuiu împărtăşi encluzia cu care Vasi termină importanta convor* jure: pentru a-ţi atinge idealul, e mult mai uşor sâ ijşi pe alţii să alerge (lupă aur şi tu, stând pe ţărm, ă-l culegi. Sau: aurul, grânele, pietrele scumpe, ca-feştile, albinele şi orice a!ţ lucru al supuşilor, aparţin împăratului. L La drept vorbind, Hemoea gătea că e prea in vârstă pentru a se pleca şi a culege; era mult mai nimerit fea Cristina şi alţii aă i le depue la picioare — fata lui iii orice caz. Putea să-şi închipue dă e tot pe o corabie. in drum spre o glorie sigură şi pământească de astădată — împietrit ca marea, iru ca globul împărătesc, metalic, pe care Vasi îl ţinea în pumnul drept —■ eâpitan absolut, servit cu devotament de cei din jur;.* In aceeaş dimineaţă, exact in clipa in care Vasi ter-v mina de subţiat firul de argint şi privea prin ferăs^ ktruica lumina rece şi înviorătoare a dimineţi, Simeon, bărbatul Braei, se întorcea spre Castel, dintr’o plimbare îndelungată făcută pe litoral, una din acele rătăciri tainice prin puterea nopţii. Când ajunse în creştetul unei dune şi simţi briza puternică bmmându-i daţa, ţipete sfâşietoare de pescăruşi, precum jji fla^ căra stoluMMfer de zăpadă răsucindu-se în jurul unui duşman nevfflut, îi atraseră atenţia. Bănui un delfin putrezit sau un crab uriaş, fărâmat de stâncile miţ~ cătoare, şi-şi urmă calea prinţi*e cocoaşele de nisip, încercând cu băţul locurile mai primejdioase, neîntărite de pelin şi de maghiran sălbatic. Apoi se opri gâfâind ţi ridică încet ochii fără himină, măsurând drumul până la Castel. Adierea largului trecea peste lagunele mici şi lungueţe, pe care marea Ie trimetea pe plajă, purtând cu ele acea răcoare, care nu poate fi knnrăstiată nici de soarele verii. 154 PAVEL CHIUAJA N’ar fi vrut să-l prindă ziua pe drum, totuşi o în-dojală il făoea slă rămână locului. Se mai roti odată cu tot trupul ţeapăn şi dincolo de tufele de cakile, ce pătau ca nişte arbuşti verzi versantul sterp lagunelor, aproape de nisipul înmieresmat de putreziciunea zegrasului şi algelor marine, unde valurile se lărgeau şi se sfârşeau intr’o tăcere grea, ghici un ghe-motoc legănat de unde şi de-asupra lui, ca un ză-ixralnic alb a morţii lângă ţărm, stolul de pescăruşi ţipând şi dând semne de nelinişte. • O emoţie surdă îl pătrunse pe Siuueon, ca pe vâslaşul fără grijă ce pe neaşteptate este surprins de murmurul tot mai ameninţător al casca dey Uită de soarele care nu trebuia să-l găsească dincolo de zidurile Cartelului şi se întoarse din drum, căutând surpat urile mai -dosnice şi umbroase dintre coline. In preajma rămăşiţei pe jiumătate îngropate în nisip, paşii i se încetiniră neîncrezători, braţele i se întinseră, încercând să alunge vedenia prime jdioasă care-1 taomea şi avea să-i stârnească atâta suferinţă, de îndată ce hymerica apariţie s’ar fi cufundat în .clătinarea ireala a depărtărilor răpite de un soare a-tot-putemic. întâi îşi blestemă picioarele ţepene, care-1 lăsaseră pradă duşmanului celui mai crud, pentru el crainic al pedepsei. Apoi o bucurie neaşteptată îi cuprinse sufletul secat, un val plin de har, trimes de-asupra lagunelor sterpe, putreziciunilor marii, sortite unei întâmplări minunate — bucurie turburatî^AMiiminea şi teama de justiţie a condamnatului căruia^flSe deschide -dintr’odată uşa temniţei. Omul idiotizat^ nebunul, peste care anii oemuseră o «Fustă de indiferenţă, părea că renaşte, dar nu Ia o viaţă nouă, deplină şi generoasă, ci la un instinct pământesc, o vagă clipire de luciditate, ce-1 făcea eă recunoască anumite trăsături din subconştient şi să aibă iluzia propriei sale fiinţe, altfel decât a celorlalţi. t (Până acum nu se temuse decât de soarele crud şi desgolitor. flentru prima oară se uită în jur cu teamă B L O CADA 155 Şde oameni. Simţea că ţrebue să rămână ascuns în ^faldurile de umbră ale ţăranului şi-şi plecă cât putu trupul, înaintând într’o poziţie păsărească, cu gemm-ichii neîndoiţi. Era devreme încă. Spre Lazul se zăreau fumurile subţiri dela apa pentru 6pălat a pescarilor plecaţi eu cinci zile în urmă şi care trebuiau să se înapoieze. Semn că femeile vor ieşi mai târziu să repare năvoadele şi să pornească după târguieli în Constanţa. Simeoai se strecură târâş de-a-lungul unei coline şi ee apropie de epavă, oprindu-se după o tufa de pipirig, privind pofticios. Un om voinic, aproape un uriaş cu părul încârlionţat, parea^că doarme pe spate, răstignit în uitarea visării chiar lângă murmurul mă" rii. Apa îi resfira blând pletele albite de fărâmele scoicilor mărunte, iar restul trupului odihnea pe uscat şi un picior i se înfipsese straniu în nisipul negru. Acum il încercă pe Suneori dureroasa nevoe de a cunoaşte pricina bucuriei lui — ca bătrânii ce-şi pierd şirul gândurilor, rămânâîM' numai cu starea vagă de fericire sau tristeţe, cu neputniţă de împărtăşit — şi strimţi imboldul de a întreprinde ceva cuvenit in nse-ţnenea împrejurări,* o caznă pierdută în noaptea trecutului. Ochii-i păreau la fel de lucii, răsfrângând fără a adânci în minte întinderea mării, linia colinelor sau cel mai apropiat freamăt de burueni, dar în clipa aceea în el se ridica un uragan cu atât mai grozav ou cât nu-1 înţelegea, nu-1 simţea' legat de firea şa, devenită de-odată omenească, deslănţuit pe un alt tărâm decât -a ţărmului cunoscut. Furia, o pornire oarbă de a ni-«fmici totul în ca}e şi de a îngrămădi lângă pieptul însângerat tot nisipul, tot pariaântul pietros al colinelor, clocotul blestemelor de moarte, prăbuşirea într’o prăpastie neagră, cu colţi lacomi şi înălţarea către lin văzduh fără Ceruri, se învălmăşeau cu un* vuiet turbat în sufletul lui, îl ţintuiau ca o stână a veşniciei, străfulgerat de păcat, lângă fruntea senină a celui .adormit. 156 PA VEL CH1HAIA Privi fără a-clipi, cum valurile îi legănau creştetul ţi murmurau, purtându-l pe aripele împăcării. Apoi întoarse din uou capul spre Castelul cunoscut, ale cărui terase sclipeau de mozaicurile fărâmate, şi un trecător n’ar fi văzut în mişcarea aceasta, decât veghea unei fiare liniştite, pregătită să se ospăteze in tihnă. Ingenunchie, pipăi mortul. Contactul tremurător, pielea rece şi umflată care-i îngheţa vârful degetelor, hainele ude ,catarama centurii, îi aminti vag de o mare îngrijorare. începu să sufle greu, plec ân du-se peste cada vini, ca in preajma unui eveniment de mate însemnătate, însă iiu-şî dădea reania de ceeace ar fi trebuit să întreprindă. De sforţarea neomenească, stropi de sudoare îi apărură la rădăcina părului şi cu buzele arse de sete, privi roată peste dunele sterpe, de unde nu-i putea veni nicio salvare. Rămase îndobitocit* rfâşiat de o înflăcărată voinţă ce .se pierdea zadarnic in nisip, neluminată de nicio licărire a minţii. Lagunele prinseră o palîSSffe verzuie, apoi începură să scânteiere. Pescăruşii de veniră mai gălăgioşi, mirosul de iod al algelor căzu mai greu. Când ridică ochii* soarele era înălţat bine pe crugul cerului şi peste pânza nemărginită de âpe se auzi svon de glasuri, chiotul depărtat al pecarilor întorşi de la năvoade. Patru lotci de cele mari înaintau în linie, îngreuiate de unelte şi rocii; vânătorii mtişchiuloşi, goi până la brâu, le încălecareră coastele, duceau mâna' la ochi să vadă locul unde, scânteind în lumina soarelui, platele se uscau pe proţapi grosolani de salcâm. Ptomiră în şir pe o lagună, ajutându^e de gheondere, punând cu toţii umerii în coamele de lemn cătrănit* împingând lotcile greoaie pe ;tălpi de brad. Crăpăturile deschise pe mare trebuiau astupate cu papură, cosorite, năvoadele cercetate cu fiţrije, restul de nadă aruncat^. Când Jji sfârşit se urniră, * păşind cu stângăcie pe plaje, priveau inereti spre Constanţa, BLOCADA 157 Bade marfa lor era cântărită şi preţuită, după neli-Kştitoarea lege a cererei şi ofertei. K Deodată însă, grupul de oameni ce înaihta cu bustu-Kle goale şi cu pantalonii largi, strânşi de brâiiri jjea-nectabile, se opri nehotărît. Uri pescar plecat înainte Hă dea de veste celor din Lazul, alerga înapoi: prin (pusipul fierbinte şi căutând să facă paşi cât mai maţii j^pentru a nu Osteni, arăta cu mâna spre smârcuri şi [ţ>ărea foarte agitat. Când se apropie, euflând din jîfreu, \îl putură auzi, strigând cu ăuflaiea întretăiată: — Spre Vii e un mort. Să mă bată Dumnezeu dacă tvu mi-au văzut ochii un om trăznit de-a’n picioarele! Zadarnic cercetară plaja din privire, până la apoalele platoului roşcat, eu umbre argintii de pelin; trebuiră să se urce pe o dun[ă, ca să descopere o mogâldeaţă chircită la pământ, rostogolită lângă faldurile netezi ţi ostenite ale apei. Atamanul se puse în frunte,* ca şi pe mare jşi cu buzele strânse ,cu ochii încruntaţi de o presimţire, o luară la goană pe nisipul întărit de iân^a ţărm. Omul nu mai mişca îmtr’adevăr, dar ne el era (mortul. Recunoscură pe Simeom, ghemuit Ape un colţ de bolovan ieşit din nisip şi dădură înapoi, când numai la doi paşi, Terzi, lunecat, era lăsat pradă putreziciunii şi crabilor lacomi. Nu trecu nici zece minute dupăoe ii desgropară piciorul de lemn şi-l ridicară* pe o targă de trestie, când femeile atrase de chiote, apărură la marginea platoului ţi bice pură să coboare în grabă. Trecând prin faţa Castelului o treziră şi pe lîraia care în mod obişnuit ee scula foarte târziu. Vârstnica traficantă rămasa în coada pescăriţelor, căci se ingrăşase odată cu anii ţi tocurile orăşeneşti îl uigreuiau mersul ^ prin nisip* însă rochia neagră, cu volănaşe, era în acea împrejurare cât se poate de nimerită. Văzând-o deschizând vioi pe plaje n’ai fi zis pentru nimic în lume că o trecută de patruzeci de ani şi are în urinări un trecut atât de sbuciumat. 158 FA VEL CHIHAIA Câteva femei se înapoiară după lumânări, îndată ce văzură mortul întins la umbră, sub surpătura pietroasă a unei coline, altele îşi trase basmalele peste faţă si adunate în jurul lui îl păzeau de muşte cu smocuri de arariel, murmurând rugăciuni pe şoptite. Numai Braia, strângea din ochii rotunzi de prea orbitoanea lumină a soarelui, arăta senine de mi tare, se sfătuia de-pparte cu pescarii. — Ce facem? II urcăm în Lazul să-l îngrijim creştineşte? întrebă starostele. — Nu, nu cred că e nimerit, miurnnrră Braia cu gravitate şi dând cu blândeţe'o tinerică la oparbe, privi îndelung, curajos, faţa înecatului, aşteptând parcă să-i mărturisească pricina nenorocirii lui. — Drept să vă spun, moartea lui Terzi nu-mi place deloc. Uitaţi-vă aici, aici unde pun degetul. Ei, ce ziceţi? şi-i arătă câteva zgârieturi nedesluşite pe obraji. — Nu prea s’a lăsat legat la gard, voinicul! Intrigaţi de sgârieturi, îl cercetară mai bine, îl întoarseră cu faţa’n jo3 şî bănuelile Braei, care aştepta liniştită, înconjurată de respect, rezultatul cercetărilor, se adeveriră: prin baina ruptă, se putea distinge într’o coastă o tăietură mică, de lăţimea ţinui cosor, o împunsătură rotundă, curioasă, făcută cu un cuţit cu totul neobişnuit, pe unde se scursese mult sânge; dar rana în loc să fie vanat-verzuie, după atâta rnurare în mare, sângera încă. Unde Laţi găsit? Arăta ţi-mi precis locul! ceru venerabila castelană şi pescarii o duseră la gaura urâta, unde se înţepenise piciorul lui Terzi. Nisipul se amestecase cu mâlul algelor putrezite şi cu zeama celui înecat, exalând o mireasmă puternică. Amănuntele acestea respingătoare nu erau de natură să sperie o femeie ca Braia. Nerăbdătoare, începu să soormo-fnească cu unghiile, părând în căutarea unui obiect îngropat, aflat prin apropiere. Nemdră2nizid a întreba nimic, ceata pescarilor o aştepta tăcută în picioare. Soarele le era acum de-a- BLOCADA 15» supra capului şi zadarnic ai fi căutat pe plaja pustie vgx^ petec de umbră. Aerul ardea, se răsucea in văluri a-prinse, iar de-asupra mării vâlvătăi orbitoare, pârjoleau suprafaţa albăstruie, până sub râpa promonto-riului constau ţean. — Arma se găseşte pe-aproape, explică Braia. A fost tăiat adânc şi rana e proaspătă, ceeace înseamnă că în clipa în care l-aţi găsit avea cuţitul înfipt în coaste. Altfel rana ar fi putrezit de apă. Pt>ate a căzut când l-aţi ridicat. Câţiva îşi suflecară mânecile, începând să caute laolaltă; truda nu îu zadarnică. După puţin un tânăr' se ridică cu un strigăt de triumf. — Am găsit, am găsit! strigă bucuros, făcând să lucească în lumina soarelui un pumnal mic şi înoor voiat, ca o bijuterie cu muchiile tăioase şi rotunjite. Avea mânerul de fildeş v&chiu, foarte mare faţă de Lamă şi pe el se vedea săpat un grifon întraripat, răsucit de furie, cu o căutătură ameninţătoare, unul din acele obiecte de cult ale Asirienilor, care dăinuesc şi. astăzi în sectele necunoscute din Iran. Braia nu-şi aducea aminte să-l fi zărit cândva. Prima pornire fu să ©e repeadă spre pumnul triumfător al pescarului, să-l cerceteze mai îndeaproape. Apoi, ca la Krmina unui fulger îşi dădu seama de puterea pe care ar dobândi-o dacă ar ţine în mâini taina uciderii frizerului şi-şi înfrâna curiozitatea. După ce femeile şi pescarii îl cercetară îndeMng* se apropie şi ea, trecându-şi dosul palmei peste faţa încinsă şî dela prima vedere, dădu din umeri dezamăgită, cu un fel de necaz: * — Degeaba tot ţopăiţi, ăsta-i briceagul meu. N’ajţ»; văzut că tăetura e mai mare ? Unde stătea Simeon când l-aţi găsit V — Pe bolovan. — M’am obişnuit cu besmeticiile lui, ee acn Braia Ijprivindu-şi crunt soţul, întotdeauna îmi pîerde lucru- 160 PAVEL CH1HAIA rile ! Aţi găsit ouţifcaşul cu care-şi taie pâinea şi-l ţine legat ele curtea., Să mai căutăm. Răscoliră din. nou tot ţărmul bătucit de paşi, dar xwp. era firi&sc nu mai găsiră nimic. La urmă ii sfătui - să transporte trupul celui înecat in oraş^ ca poJiţia să fâca cercetări. Nu, nu era nevoie să-l lase pe loc, nici să le povestească bănuielile lor. Treaba poliţiştilor, să se descurce cum or ştii! Ea însăşi se îmbrăca în mare grabă, ca să depună mărturie, lăsând Castelul în grija Cristinei. Până să se pudreze şi să se gătească, lotca cu ne-grăitoarea povară i-o luă înainte şi când ajunse in iVwnis, făcându'şi mereu vânt cu un evantaiu negru, din pene de struţ, zări lumea strânsă in faţa frizeriei iui Terzi. Eroul dela Gallipoli n’o mai interesa şi se simţi infinit mai intrigată lâ vederea lui Hemoea, care cobora spre centrul oraşului braţ la braţ cu afurisitul de Persan, dupăce întârziaseră din pricini cu neputinţă de aflat, pe maidanul din faţa barului lui Marcu. Se vede că Vasi nu pitea binecuvânta această întâlnire Căci o salută din fugă cu politeţea de totdeauna, părând mulţumit că Ilemoea trecu e pe lângă castelană fără s’o observe. Braia îşi propti revoltată mâinile in şold şi-i petrecu lung din ochi, rămânând nemişcată pe trotoar. O încercă o adŢuică nemulţumire văzându-1 pe cambuzier în preajma vechiului ei duşman. De câte ori încercase sa critice pe Vasi, se lovise de surzenia Iui Hem-^ cea, care-şi dădea seama cât ar fi fost de larg şi ne-bănuitor, că numai bazarului îşi datorează frumoasa situaţie, iar nu traficantei care-l vânduse ca pe un *rob în tinereţe. Se mângâie cu gândul că &e află stăpâna unei taine nu se poate mai preţioase. Marcu, unicul prieten al frizerului, era singurul în măsură de a bănui ticţgaşul care svârlise în mormântul apelor, cadavrul înjiun- Îţhiat. Deşi decăziuse şi la minte şi la avere, ajutorul ui în cartier £~ar fi folosit nemăsurat, acum când BLOCADA ,161 ftasi devenea zi de zi, mai puternic şi mai acaparator. ^ iiL'Lii să-l constrângă — în caz că nu se dovedea răin de complotul urzit împotriva lui Ţerzi — să lu-eze după interesele Castelului, răpindu-i Iui Vasi un cliiu asociat, care dacă sărăcise, mai avea atâta mie-aorie să destăinuiască unele mărunţişuri compromi-ătoare din viaţa prietenului său. Uşa subsolului din tar stătea deschisă acum, căci arcu nu mai avea de ce să se teamă de boţi şi tuciul prin care trecea odinioară spre lada de mahmudele, se mânuse îngropând pentru veşnicie zidul exterior al cetăţii ridicat de măcelari. Prin* ţrapa, şobolanii pătrundeau în local şi atunci, peaitmcă îngrăditura din fund, dincolo de canaturile verzui aţâţa cât pe poate de jalnic, cu pereţii mâncaţi de igrasie şi eu inelele putrezite pe loc, rostogolise o stelă grecească îde-asupra ei, condamnând-o. | II găsi dormind încovrigat pe-o ladă, cu fălcile soase larg deschise, lăsând să i se vadă gingiile >ale, fără dinţi. Se acoperise cu două plapume rupte cuverturi, dar în somn, simţurile mai înţelepte îi 1 depărtară oblojelile. Era o căldură de cuptor, fLumina de-abea răsbătea prin ferăstruica ce da de-a-lupra caldarâmului parcă prindea o paloare de pergament, cernindu-se prin praful des, prin vălurile Je nuntă cu beteală ruginită, ca un polog al mizeriei* firele dese de păianjen. Lădiţele grele sortite ului, aşteptau şi-acum cu incliizătorile stricate, pu-|treziseră în cercurile de fier, talgerele cântarelor peti-monezile lucitoare atârnau fără viaţă, rupte din nţişoare. Desvelit de pături, trupul scheletic şi răsucit a lui arcu părea mărunt şi respingător. Oasele îi îm-igeau afară sbârciturile murdare ale pieptului; trăiturile ascuţite şi lacome ale capiului ras, de pe care apa cu oţet aromat căzuse alături, se mişcau ritmic, fiecare geamăt Şi sforăit. Dormea adânc, ostenit cheful monstru al omului pe care-1 dispreţuia cel 11 162 rAVEL CHIHAIA Inai mult, al idealistului pe care avusese naivitatea să-1 creadă la fel de oropsit ca pe sine^ şi care acum, ’ : din meşteşugul de a ţine strâns pentru o lescaie! Hemtea svârlea banii cu pumnul şi, totuşi, afacerile îi mergeau din plin. Nu se găşise un vecin, un suflet milostiv eă-l trezească, eă-i spună că Terzi, singurul prieten care inai asculta de cuvântul sălu, murise. Când Braia ii strigă, făcându-şi vânt cu evantaiul ca de frica morţii, su- Sarată de aerul rânced, încins şi de atâta nepăsare, e-abea deschise un ochiu: — Cine face gălăgie, de nu mă lasă nici ziua să dorm? bombăni, mângâindu-şi gemiând ţeasta goală. Sunt bătrân şi nici în casa mea nu pot gjăsi linişte î De-odată, desluşindu-i-ee cliipul rotund, catifelat a vechei rivale, înmărmuri cu mâna în aer. — Hai? Chiar dumneata? — Din partea mea poţi dormi până diseară, spuse necăjită Braia şi trase cu urechea la comentariile sgo-motoase ale tomitanilor, care se ’ntoroeau dela frizerie spre casele lor, pe lângă fereastra barmanului. — Ce s’aude? făcu Marcu atent, ascultând cu gâtul întins. Ceri atâta gălăgie? S’a întâmplat ceva? Braia îl pătrunse fulgerător cu privirea. Omul asta dacă înfăptuire omorul, ştia să se ascundă. — Nimic, pronunţă ea apăsat, neslăbindud din ochi. Numai că, de, Terzi a fost găsit lunecat lângă Lazul şi în clipa asta nici Maica Precista nu~l mai poate in vi a. Marcu se trase în fundul laviţei, apărându^e cu braţele descărnate, ca de-o arătare vicleană şi hulpavă.^ — Minţi, femeie şineată... Minţi... bâlbâi cu vocea tot mai nesigură, îniebunit de lovitura ©e~î răpea ultimul prieten pe braţul căruia putea să se mal sprijine. Acum trebuia să închidă definitiv barul şi să nu iasă din beciu decât pentru a cerşi. Bnaeii i sfc făcu milă de căutătura acestui bătrân rătăcit, ce avusese pe timpuri cel mai arătos local din. Tomis. Ce folos că el tremurase şi BLOCADA 163 f K *> — E adevărat, făcu ©a suindu-se pe trepte, lângă iuşe, căci simţea că 6© înăbuşe. — Pleşcarii l-au găsit [ftitims lângă mal când e’au întors dela scrumbii. Imediat şi-au dat seama că Terzi a fost omorit cu o lovitură de pumnal in coaste. Cineva l-a omorit şi l-a aruncat în mare, repetă, ca şi cum af fi vorbit singură, răspunzându-şi unei presupuneri. —‘ Poţi să vezi de-a iei cum s5a strâns lumea lângă frizerie. E o mare de capete. Mărcii se apropie hipnotizat, dârdâind cu toată căi-, dura din cameră. Se încredinţă de spusele Braei, totuşi ar fi vrut să plece numaidecât, să se convingă, daca ea nu l-ar fi Teţinut fără milă de pulpană halatului. începu să plângă uscat, schimonosindiu-şi obrajii sco-fâlciţi, tremurând de durere şi ruşine. Femeia îl sprijini de subţiori şi-l ajută să qjiungă din nou pe laviţa. Şi cum îl purta aproape pe siua, îşi dădu seama că nici barmanul nu mai are mult şi curând Vasi va rămâne singurul din puternicul concern de odinioară. Ce folos că oei slabi piereau, in vreme ce adevăratul duşman căpăta nesăţios tot mai fnultă putere! Maxcu n’avea niciun amestec în omor, asta era limpede, însă nu trebuia să î se lase timp să se trezească din buimăceală. Cu o mişcare neobservată scoase dintr’odată pum-jbalul din sân şi surâzătoare, ca şi cum ar fi arătat o Jucărie unui- copil, i-1 purtă de tăiş până sub nas. jr — De unde... de unde-l ai? căscă ochii Marcu. î; — E al dumitale ? — Nu... nu. Dar vorbeşte odată I — Stăpânul cuţitului îşi va lua răsplata, rosti Braia lemn. Să ştii că pumnalul a fost găsit în coastele [ui. v— Doamne, Dumnezeule, făcu Marcu simţind că se taie suflarea. E cuţitul lui.:, nu, nu ne poate... n’ar îndrăznit... Examina cu lăcomie mânerul sculptat, apoi îl lăsă să cu ftgomot. Şi când Braia a© ’ntoarse cu spatele 164 PA VEL CHIHAIA pentru o clipă,, sari. de pe laviţă eu ultima scânteie de energie. — Hei, unde-ai şters-:e jeluia cu glastul piţigăiat Marcu, răsiucindu-se prin zdrenţe, de furie şi ruşine. — Mi-a povestit odată, dar cambuzderul nu-i îln toate ţninţile şi jniu poate să vadă cine-i vrea binele şi cine răul, aşa ca să nu te miri. Treaba lui ca s’a înhăitat cu Persanul. Numai că nu le va merge multă vreme, te asigur! spu9e cu un tremur de cruzime în gla% înveninând cu privirea dela ferăstnuică temeliile va-rieteului cel nou. Rămaseră înţeleşi să nu întreprindă vreo acţiune* aşteptând ca mersul zodiilor să le prilejuiască o răzbunare. In orice caz n’ar fi bănuit că moartea frizerului era cât pe-aci să desnoade prietenia dintre Vasi şi Hemoea. Dfupăoe se întoarse dela tribunal şi plăti materialele şi lefurile lucrătorilor pe toată săptămâna, Hemceia fu pus în curant printre ultimii cu eveninientid ce agita cartierul. începură să circule svonuri îngrozitoare, fantastice, despre crimă. Unii puneau uciderea pe seama jafului, alţii mai abili, îşi dădeau seama că la Terzi nu sie puteau găsi lucruri de valoare şi ca la mijloc rau-i decât o mână tojmitană, răzbunătoare. Câţiva «nerseră până acolo încât să-l bănuiască pe Marou. Nimeni însă nu îndrăzni să facă cea inai mică aluzie lâ «Amestecul bazarului, unde se ştia câ diferendele de păreri se rezolvă pe cale paşnica, denunţuri sau alte intrigi. Auzind de crimă, Hemoea rămase uimii rmlurit. Lu- fubra descoperire fusese făcută chiar în ziua începerii tcrarilor, prmtr’o coincidenţă stânjenitoare. So- 170 PAVEL CHIHA1A I coti de datoria lui să onoreze — fie şi formal — memoria unui om de treabă, care-o găzduiste pe vremuri pe Cristina şi-i ascultase totdeauna povestirile eroice plin de interes, fără eă-i bufnească în obraz. Se pândi că în noul său rang, înfierarea publică poate avea greutate şi Cristina, ca una oe beneficiase de nobleţea sufletească a frizerului. îi va aproba atitudinea, Pte de altă parte modul de rezolvare a conflictului — în care bănuia vag iscusinţa celui oe fusese tot mai invidiat şi duşmănit de Terzi şi Marcu —1 îl cam înfricoşa şi socoti, bântuit de îndoefi, că într o viitoare neînţelegere cu bazarul i s’ar putea întâmpla acelaş accident. Vasi nu se înşelare când prevăzuse că moartea Iui Terzi îl va nemulţumi profund. In seara aceea, în Castel, rămase nxult pe gânduri pe marginea patului — părăsise hotelul „Mulguri” cu o grabă neînţeleasă — şi toată noaptea Braia cu Gri-st in a îl auziră măsurând camera de la un capăt la altul. Târziu reuşi să-şi îmblânzească disperarea. îşi spuse că o situaţie înfloritoare ca cea prezentă trebue să ascundă şi riscuri, după cum o luxuriantă pădure tropicală, plină de comori adăposteşte şi şerpi. S’ar fi putut iarăşi ca Persanul sa n’aibă mciun amestec: era urât din parte-i că cedând primei porniri, bănuia tui bătrân venerabil, care-i"arătase cea mai marc .bunăvoinţă şi căruia-i datora totul. Intra cât îl priveşte mu va aţâţa pe nimeni, «iei fiu va face uz de forţă; se va retrage la timpul potrivit, imediat ce va simţi primejdia în aer şi cu siguranţă n’avea de ce să fie omorît. Iar de va fi silit a. da lupta, ei bine, le va, arăta cu cine au de-a face şi-şi va reclama cu fruntea sus dreptul. Va fi fără cruţare, va lovi orbeşte. Cu atât mai prost pentru cel 6lab! strânse pumnii Herneea in faţa unui duşman nevăzut. Frizerul fusese infimi şi cu toată puterea-i berculeană, piciorul ţeapăn îi stingherea mişcările. BLOCAftA" 171 avea siguranţa sa de fost marinar, forţa cumpătă ce nu-1 va trăda niciodată. Niciodată! oftă izbăvit şi pleoapele i se închiseră pline de paoe. ' Bietul Hemcea! Nu se gândea la pulberea pe care (bătrâneţea şi boala o aşterne pe umeri, la uscăciunea ce încovoaie trupul, robindu-1 unei alte lumi, tot mai itirane. Din ziua în care se puse ♦prima piatră a noului stabiliment, primi odată cu satisfacţiile rangului său Iţi riscurile noii poziţii sociale. Dacă până acum fusese un singuratec, un paria în marginile vârtejurilor Ameţitoare de bani: de aci înainte se aruncă în clocotul Tonusului şi începu să trăiască prin alţii, luân-du-se la întrecere cu ei într’o duşmănie surdă şi reciprocă, bizuindu-se tot timpul pe muşchii săi. îndepărtă presimţirea că va veni poate o, zi când va înainta fără preget pe această cale a pierzaniei, iară a băga de seamă că forţele-i sunt irosite de vârstă ţi că este mai supus .loviturilor ca Terzi, frizerul^ sau — Gu ce-mi# dovedeşti spusele dumitale? făcu deodată, amintindu-şi de scopul convorbirii şi de Cristina. — Ţi-aş dovedi numai dacă i-aş vesti că vrei să faci din ruda lor — la cate se pare că ţin foarte mult — patroana unui bar, dacă-am auzit Bine ce se vorbeşte în Tornis. Atunci te-ai convinge, văzându-i şi i-ai putea întreba — grăi Braia, încercând disperată o ub ti!mă ameninţare. Numai că se pnefăoea cât se poate de nepăsătoaie. — La drept vorbind n’aş avea chef ca biata fată s’ajungă o ţărancă.. Numai un om orbit de câştig ar arunca-o în mijlocul bărăganului! Cine ştie oe minciuni sfruntate le-a vârît în cap despre Castel, căci tânărul privea speriat şi nici nu vroia să 's^aşez© pe scaun. Iţi închipui ce-or să se bucure, când or auzi de „Comandorul!” Plană la urmă a văzut icoanele şi Şă-a dat seama că e într’o casă onorabilă. Era cam posac, îi scoteam vorba cu cleştele. Spunea că nu ţi-e nepot bun: cică a fost găsit într’o fermă de colonişti ce se inapoiaseră în Ardeal după câţiva ani de secetă. A fost crescut de sora dumitale. — Zenaida, ^şa o chema! — Zenaida s’a măritat cu un fost învăţător în Caraomer, zicea că au fermă frumoasă şi vite. Bătrânii au murit şi după câte-am căutat să aflu dela băiat, nu mred să-ţi fi lăsat ceva. Ardea de nerăbdare s’o cunoască pe Cristiana şi s’o ia înapoi la ţară, cum îl învăţasem. Nu I-am împiedecat s’o vadă, dar acum... — S’o aştepte o mie de ani! se jură Hemoea furios, trântind sacul la pământ. Şi dumneata eă nu crezi ca mă sperii! Cristina singură va hotărî dacă vh merge mine sau nu! Vicleniile femeieşti îl scoteau din fire. Greşit îşi închipuia Braia că o va păstra pe Cristina, amenin-ţându-l cu cei din Caraomer! Castelana îşi dădea seama de înfrângere şi simţea că fofebuneşte la gândul că fata va sălăşlui în localul pe 180 PAVEL CHIHAIA * care-1 ura mai mult decât orice pe lume, pumnalul înfipt îin inima afacerilor ei, varie teul mare şi luminos ce urma să adăpostească risipitori de pe toată coasta răsăriteană şi fetele cele mai finimoase şi mai scumpe. Avea ochii plânşi când îi aduse la cunoştinţă Gris Linei propunerea tatălui ei, dar fără să vrea un zâmbet duios îi înflori pe buze, odată eu amărăciunea ucigătoare a singurătăţii, când o auzi că primeşte din toata inima. Nici ea nu stătuse pe gânduri când un amant în propusese sa plece în Africa, Ia 0.ran, pentru a face dragoste la umbra palmierilor. Ple atunci se numea Paloma şi cu toate că prietenul o vânduse unei case publice, nu regretase niciodată pasul făcut. Poate simţea şi o uşoară mândrie Ia gândul că fata ei va fi admirată de bărbaţi şi va provoca, desigur, scandaluri în toată legea. Totuşi, la plecare, pe scara birjei care-I aştepta pe Hemoea, nu se putu opri să nu-1 roage, nefiresc de emoţionată să se poarte fără brutalitate „căci e foarte sensibilă şi are mevoe de dragoste"'. — La „Comandorul Sihie” ea va "fi stăpâna! îi făgăduise generos Hjemcea^ trăgând ‘ de brâul roşu al birjarului, pentru a-1 îndemna spre tioua viată. Singură Braia suferi cu adevărat. Cristina, cu toate ca simţea multă atracţie pentru castelană — o dragoste superstiţioasă, puţin temeinică — nu putu rezista la început de-a trăi în mijlocul luxului orbitor, oglinzilor şi catifelelor, pe care le jjinduise de copiiă. P'rir mele zile n’avu nimic împotriva rolului pe care Hem-cea i-1 rezervaţie in „Comandorul’" şi socoti că se va simţi bine în nesfârşitele chiolhanuri nocturne. Braia se mângâie foarte greu. Plânse săptămâni întregi, aşteptând-o să apară pe poteca dinspre Lazul şi la căderea nopţii, îi blestemă nerecunoştinţa — pc care dragostea o împiedecase să i-o arunce în faţă — blestemându-şi şi propriile zile ce-I rămâneau de trăit în Castel alături de Simeon. Era prea curajoasă ca încrederea în viaţă s’o părăsească la prima încercare* BLOCADA 181 mr dezamăgirea adă-ogată la trăinicia fortăreţei duş-■toarne, o fam sa se îndoiajscă de propriile--i forţe şi să piardă zi de zi terenul de sub picioare, adică tocmai ce [urmărise Va si. Adevărul e, că emigrantele începură Ka se rărească la Castel, atât din pricina ascensiunii persanului, cât şi a propriei oboseli şi indiferenţe. Afacerea trecu pe alte mâini şi 'ea, odinioară „cea pnai puternică femeie din Constanţa’', rămase să prl~ ivească alături de trupul şubrezit a lui Marcu, biruinţa ^Comandorului”, măcinând ca dotuă cobe tot felul îde răsbunări. ; Cu toate blestemele celor pe care~i ruina, inaugurarea mândrului local fu un triumf* In seara deschiderii, bătrânul mărturisi cu lacrămi in ochi că în timp ce fusese nevoit să-şi agonisească pâinea pe mare* alături dc camarazii ce „speră că-i păstrează o "frumoasă amintire”, Cristina se 'dăduse oricui, victima* unei femei fără scrupule* Acum avusese ambiţia să se întoarcă la fiica iubită şi smulgând-o din traiul deloc dezoriorabil, dacă e dus în propriul interes — eă-i ridice un local propriu, unde să nu fie nevoită să se vândă oricărui mulatru fochist ce trecea prin Constanţa. Pretindea că pentru Gris tina renunţase la o grămadă de plăceri oferite de viaţa pe mare în primul rând: la uniformă pe care — se avântă cambu-zierul — continua! s’o poarte ca amintire a singurei profesii oe-i fusese dragă în viaţă, lurcându-i cele mai înalte trepte. Ar fi ţinut-o mult pe-aoelaş ton, dacă j^Vasi nu l-ar fi tras de mânecă, tuşind uşor. îşi levejni* lidându-şi seama că e primejdios să facă prea curând •pe căpitanul, atâta vreme cât tornitanii ii ţineau minte ifaimoasele aventuri şi făcu o strâmbătură spre Cristina* ^închinând plin de respect* Şr In seara aceea neuitată se accentuă cu nesecata bună-[Voinţă cu care curgea Murfatlarul din cupe, eroismul feufletesc a lui Hemcea, o pildă înălţătoare, un fel de învăţătură morală în istoria Tomisului* Pianistul bă-||rân, uscăţiv şi cam zăpăcit de angajamentul rţe- 182 PA VEL CH1HAIA sperat, înaintase caraghios de slăbănog în fracul larg şi încercase să liniă o mică cuvântare, înflorită cu versuri stângace şi cu imagini din viaţa marinarilor. Era atât de emoţionat că după ce citi legenda comandorului Siliie şi elogiul patronului, care se împleteau în spusele lui şi se confundau intenţionat, uită versurile de declamat, spre bucuria curtezanelor. Săriră pe el şi-l târâră cu sila spre pian, într’un vacarm de râsete şi strigăte, trăgându-1 de pletele albe, sărutându-I. Hemcea era şi el foarte bine dispus şi în căldura înăbuşitoare a nopţii pontice, alerga printre mese cu tunica descheiată, plin de năduşea lă, căutând ca fiecare să se simtă bine. Se oprea mai cu seamă la grupurile vajnicilor conclus ta dori ai mărilor şi ciocnea cu ci, îmbrăţişândii-i cu dragoste şi regret. Rămăsese tot atât de spătos ca în tinereţe, fără privirea nesigură, cutremurată de presimţirea depărtărilor, a primelor zile de rătăcire pe cheuriie Constanţei. Dimpotrivă îrtainta ca o corabie veche, cu vocea puternică si răguşită de marinar sadea şi cu chipul ars de soarele Mediteranei, îngheţat de Crivăţ, străbătut de riduri adânci, ca nişte cicatrice săpate de timpul necruţător, petrecut în chefuri şi muncă de infern. Crezând că iubise toată viaţa ceeace admira la cincizeci de ani, se mulţumea cu o satisfacţie deşartă, şi fără să dorească a mai risca expediţii sgomotoase, din pricina greutăţilor şi incomodităţii lor, plutea în falsa aureolă acordată de tomitanii linguşitori oe-i bateau în struna. Gras şi încrezător, avea totuşi aerul marţial a bătrânilor militată scoşi la pensie şi o nobleţă cavalerească a gesturilor, pornită mai mult dintr’un instinct de grandoare, decât din. educaţie sau voinţă de a place. Barul fusese amenajat după propriile indicaţii, cu grisele ca pânze de păianjen coborând din colţurile tavanului şi vergi întărite cu balansine pe doi stâlpi aşezaţi la o extremitate şi alta ca două catarfcuri. La nevoie, această arboradă destinată sa itu simtă niciodată adierea largului, putea servi şi pentru numere de a- 183 BLO C A D A >baţie.t Salonul se prelungea ou terasa de lemn, T>ă-Sută în marginea râpei portului; aci lumina din local fpătrundea nedesluşit, ca şî răbufnirile de muzică rde fjazz, topindu-se în pacea profundă a cheiurilor şi a Snării pustii. i' Spre ziuă, lumea dela inaugurare începu să se risipească şi fetele urcară în camerele dela etaj. Afară de ; patron şi fiică-sa, nu rămase decât un chelner, pentru a ridica scaunele. Hemoea se îmbăta se rău de tot şi se «latina, mergând pe două cărări în „Comandorul” golit, dar Cristina care toată seara nu făcuse decât să-şi 4iioaie buzele în paiiar, prefăcâindu-se că bea, rămă- iee&e la marginea terasei rezemată de balustradă şi privea oglinda neagră a apei, străfulgerată de licăririle roşii ale semnalelor, treceri tremurate, lăsând intu-> aerieni mai greu, mai misterios. Hemoea făcu un semn chelnerului şi în sfârşit rămaseră singuri. Cum ea aştepta nemişcată, o chemă aspru: — Cristino! Vocea i se pierdu fără eoou. Din nou bâzâitul inus-; «uliţelor oe se roteau pe lângă un bec mare, electric, «e auzi ca un murmur tremurător. Nebăgat în seamă, «e lăsă greoi la o masă, cuprins de-o dată de o mâhnire nelămurită în mijlocul singurătăţii aceleia de port adormit. îşi turnă un paiiar de rom, căutând să-şi alunge 'Indispoziţia, încercă să se gândească la supărăiile sale. Cristina îi provoca gri juri serioase. Toată seara rama-jeese la fel de senină, fără să râdă sau să pară că se» «bucură diîi toată inima de norocul aniândoura. — Vom face parale bune! mormăi Hemoea, aşteptând ou paharul în mână ca fata sprijinită de tar (|wstradă să dea vreun semn. Poate nu eşti deprinsă |feă pierzi nopţile... chestie de obişnuinţă! Vei învăţa cu jgtîmpul, nju e prea greu. Iţi voi ajuta şi eu la socoteli Pcâiid în când. Crezi c’o să mai dea cineva prin ul din faţă? Doar guzganii... guzganii să-l roadă jupan Marou! Am băgat munţi de aur în varieteul . Să ai grije de furculiţe şi... Deschide bine ure- 184 PA VEL CHIHA1A chile: toate mă costă bani, bani grei. Nu-i a^a că -se vede depe toată coasta, Cristuio? Şi de pe mare. sie vede, de la douăzeci de leghe! — De pe mare se vede nelămurit, şopti ea. Henicea îi urmări intrigat privirile şi descoperi că ocliii fetei 6e opriseră peste un şuvoiu aprins, care apărea printre colinele .Castelului şi şerpuia înLr’o puzderie de scântei şi fum. O aripă de foc fâlfâita piezişe şi ameninţătoare, răsucindu-sc peste ca[ ; ele lazulenilor. Rasămi-te pescarii coborau la lotri, pentru a prinde briza dindneţii, dar dela depărtare : ster- geau în umbre, dadophorii făcliilor mistuit oare. O regreta pe Braia? Chipiul i iste închise ameninţător. — Ascultă, murmură printre dinţi, ducă-ţi paie rău că ai plecat de-aoolo... — Nu, nu-mi pare, spuse Cristina revenindu şi. sărind copilăreşte pe speteaza de paie a fotoliului. — Dar ce te-a apucat s*o insulţi? Simt supărată pe tine. Ştii bine că în timp oe erai departe, ea ni a erezcuL — Numai pentru atât? Ai fi vrut să creadă lumea că nu ţin la fata mea? Ai văzut că torni Lânii ăştia suni! nişte bârfitori. M’am supărat, nu? Las-o pe Braia. Mai bine ţine paharul şi ciocneşte cu taioă-tău pentru \ ii-torul „Comandorului Sihle’Ştii'... sunt câni supărat. Nu te-a i purtat cum tnebue eu oaspeţii noştri. ^ Buze le-l sorbiră delicat şampania. Părul auriu căzuse greu, mătăsos pe umărul înfiorat de adierea nopţii si de o chemare îndepărtată, neînţeleasă. Rareori adormise fără să asculte poveştile Braei, chiar acum la douăzeci dc ani. — Tată, murmură obosită, cu pleoapele tremurătoare. Nu ml-ai vorbit nimic de rudele noa tr?. \ 1 ani gândit câteodată la mama... la mătuşa... Cum o fi arătând cei din CaraomerV Vărul Andrei ne-a spus o mulţime de lucruri... — Tocmai a st aseară, izbucni TTemoea supărat, slâ-, şiind vraja tenebrelor apăsătoare. Suntem la mort sau in in ar-urare? Termină odată cu Braia. cu rudele şi BLOCADA 185 f+n toate mofturile! Erai prea mică să vezi cât am in-[durat de]a neamuii Iată acoperişul meu, făcu el cuprinzând orizontul nemişcat şi luciu al mării. — Vreau când oi muri să fiu în casa mea. Hai, jpulcă-te. Văd că paharul de şampanie te-a ameţit de tot. Cristina se ridică, mai căută odată spre Castel. Apa molcomă plescăia liniştită între cheiuri, înecând clipirea ne: ta iornică a argintului; poteca strălucită se legăna, brăzdând două oceane de întuneric, ca urma urmi pescăruş sfânt. — Credeam că sunt lupte şi vitejii acolo, jos. Dar nu vă cheamă decât distracţii, desfătări, pentru care nu mai vedeţi nimic, căleaţi orice suflet în picioare* părăsiţi şi cea mai credincioasă femeie. Marea voastră n 'aş mai vrea s’o văd, n’aş... — Vorbeşti ca o ţărancă! tună Hemeea dispreţuitor.-Parcă tu ştii ce-i marea? Ai merita cu adevărat să te trimet în fundul Dobrogei. — Iartă-mă tată, şopti supusă verjjnd lângă ei. Atâta hune... e pentru prima oară că văd hune petrecând şi... Hemeea o sărută împăcat pe păr şi urcă scara, o-prindu-se şi făcându-i încurajator cu mâna. Kărnasă singură, Grisitina îşi incrucişă braţele pe piept şi după ce se convinse ca doar două, trei făclii mai strălucesc din trecerea necunoscută, păşi cu sfială peste rămăşiţele orgiei „Comandorului'’, care însemnau pra- / gul unei vieţi noi. Lumea nu află de scena aceasta. Toţi se distraseră foarte bine, cu toate că Hemeea, dintr’o generozitate împinsă la extrem, le vârise cu de-asila vinul pe gât. aşteptau ca un local condus cu relaţiile şi priceperea lui Vasi (adevăratul 6tăpân fu cunoscut imediat cu bunăvoinţa Braei) să ajungă tot mai înfloritor contribuind la ‘ bunăstarea comună, ştiut fiind că tnarinarii — din fire darnici şi risipitori — nu se uită la bani, şi admiţând că sVr uita mult, n*ar pricepe mare lucru din spicele de grâu şi numărul oarecare gravat sub acesjfce produse eminamente agricole şi r 186 PA VEL CHIHAIA câmpeneşti. Pe lângă stabilimentele de pe strada Diana roiau o armată de zarafi, misiţi, negustori de dplciujrL, cerşetori şi pungaşi' mărunţi specializaţi în lovituri fără urmări a căror gravitate să fi împins pe cel păgubit a pierde din puţinul timp de pe uscat cu reclama ţiile* Din păcate clevetirea nu putu fi stăvilită şi bineînţeles Braia făcu totul ca s’d încingă cu noi svonuri. In cartierul petrecerilor, unde majoritatea femeilor leneveau de dimineaţa până seara, ronţăiau zaharicale şi ee încărcau de podoabe, se răspândi povestea că ceea-©e l-ar fi îndemnat pe Hemoca să debarce, n’ar1 fi fost atât dragostea de fiică, cât bătrâneţea şi reuniatiâ-tnele şi că intenţionează să trăiască de pe urma ei, lă-sându-i pe cap grijurile noului dancing şi distrându-se ea im rentier. Insinuările corespundeau în mare măsură adevărului, însă fiind trecătoare, ca toate cele omeneşti^ alte evenimente atraseră atenţia foarte practică a locuitorilor. Tot timpul Gristina supravegluea consaunăţiile şi partea cuvenită casei din încasările curtezanelor ce Urcau la etaj, iar bătrânul îşi trecea viaţa între cafenea şi port, unde-i plăcea şi-acum ea hoinărească, gata să cheme la un chef sdravăn pe foştii cunoscuţi Jtnarinari şi să sfideze cu pipa lui din spumă 3e mare, negustorii mărunţi care îl salutau cu cel mai mare respect, întrecându-ee sa-i ofere mărfuri pe credit. — Am onoarea! saluta cu mâna la şapcă când trecea pe lângă bazarul lui Vasi şi intra pentru o clipă. întrebând din uşe cu glas tare — închipuindufgi că poate înşela vigilenţa vecinilor care şpionau din pragul prăvăliilor — ce-i fac economiile, şi acţiunile în care-şi băga câştigul după moda vremei. Nimeni uu ee lăsa păcălit, căci simple operaţii de schimb şi informaţii financiare nu puteau îndreptăţi raporturi atât de strânse, peste deosebirile de caracter. Hemoea umbla neglijent, mereu deschis la tmii©4, cu BLOC Al A 187 aşa fără guler, vorbea taie şi scutura pretutindeni , ca şi cum s’ar fi aflat pe o corabie şi nu îmtrV> asă de oameni, în vreme oe Persanul rămăsese la jfel de potolit si demn, mângâindu-şi barba subţire, palm şi politicos. f De altfel se părea că Hemoea preferă societatea za-jafului sau a prietenilor dela cafenea — negustori pe ieare acum îşi permitea să-i ia peste picior ca bătrân Jbip de mare — decât a fiicei lui. O găsea foarte rece pe Cristina, fără pic de inimă; nu era omul care ea simtă nevoia unor menajamente familiare, dar s’ar fi «Lmţit mai în siguranţă, dacă ar fi fost pe deplin încredinţat că fata ţine din tot sufletul la el. Portul neschimbat de douăzeci de ani, Castelul, ta* vema dărăpănată a lui Marcu unde nu mai intra ni-tneni, fiecare piatră îi amintea mereu timpurile de jmzcrie, suferinţa neomenească a începutului, când vagabonda cu fetiţa şi nimeni nu se’ndura de netrebnicia lui. Căuta să izgonească răscolitoarele gânduri şi să se convingă că niciodată nu va mai cădea atât je jos. Greşala fusese că nu-şi dase seama cinezi vrea binele şi cine răul. Toţi care-i doriseră rgul erau înfrânţi. Terzi ucis, Marcu în pragul mizeriei, Braia, care-1 vânduse ca pe ultimul sclav, sărăcită, nevoită să spele rufele marinarilor, ca pe timpuri când se întorsese ofilită dintr’o înaltă casă din Oran. Numai lui Vasi toate-i merseseră din plin, fiindcă-1 ajutase cu atâta căldură. I se părea că rosturile pământeşti se urziseră spre gloria sa ji că cei potrivnici^, lovindu-1, îşi întorseseră faţa dela steaua norocului. Zilele urmau nopţilor, ceţurile şi furtunile înspăimântătoare, seninului euxin, dar orgiile nu mai luau sfârşit la „Comandorul Sihie”. Pianistul venea mai devreme şi îngâna pentru sine bucăţi clasice, oe ridicai o mulţime de proteste când fetele deşteptate din somn apăreau în capul scării: — Vals, vals, strigau împrospătate de pomnul după-amiezii şi dornice să înceapă frământarea de fiecare 188 PAVEL CHIHA1A 6eară, mul ţumindu-&e să danseze între ele până veneau clienţii. Se învârteau într’o feerie de lumini şi culori, în rochiile lor grele, ou ondulări repezi, argintii sau în văluri uşoare ca negura apelor, cu brăţări gioale, exotice şi râsete tinereşti. Când ieşeau cu amanţii pe terasă, întunericul săpa dâre misterioase în luciul mătăsurilor şi faţa li se îmblânzea de lucirea apei îndepărtate, scăldate în văpaia unor basme vechi, ca lupta pentru lâna de aur. Cristina nu se mişca - dela contuar, nu mai zâmbea, dar rănxăr ese tot cea mai frumoasă. In salon era loc destul pentru dansat, căci barul n’avea prea multe scaune şi cele oe supravieţuiseră scandalurilor, fuseseră înjumătăţite, limitate aproape la numărul curtezanelor. Va si sugerase măsura, observând că mulţi vin să se distreze, fac un slow, doinii, petrecând cu fetele şi pleacă fără să mai urce sau să consume ceva. Intrun colţ, chiar la piciorul unui catarg, se ridica o estradă unde feteletîşi executau dansurile argentiniene 6au hinduse brutale sau graţioase, mai totdeauna goale, cu centuri de aur şi pandantive grele pe sânii lor mormoreqni. Cele tinere îşi răsuceau numai trupul plăpând cu ini zâmbet nestatornic^ fără ca bărbaţii atenţi la cărţi siau la zaruri să le onoreze cu aplauze. De multe ori dansul nici nu se termina şi curtezana era smulsă de pe estradă în râsetele şi glumele asistenţii .care se destîndea o clipă, iar glta de-abea aştepta să-i ia locul. „Comandorul Sihe”, avea o atmosferă familiară, de bună stare — cu toate catarturile şi balansinele. simboluri ale nemărginirii — ceeaoe atrăgea pe străini jşi pe constănţeni. Intre orele unsprezece şl trei noaptea când se umplea de clienţi, nu mai puteai distinge de fumul gros, oglinzile ou ramă de catifea înfocată, covoarele de Tebriis şl Mugur ridicate până pe divane, perechile de dansatori, vesela de cristal şi şr-gint risipită pe câmpul roşu al ©ovoarelor, lângă jucătorii cufundaţi în cărţi, indiferenţi la hărmălaia din BLOCADA 189 jur. Singurul chelner şi pianistul bătrân, picolo în orele aglomerate, trebuiau să sară măsuţele joase bătute în sidef, mereu în primejdie şă răstoarne tava. — Voie, daţi voie! strigau pe două voci.’Ptermiteji, vă rog! Şi nu mai aşteptau răspunsul, vărsau băuturile, călcau lumea pe picioare, lăsând mx cor de strigăte şi proteste în urmă. Interiorul nu aducea cu al unui local public — de aci impresia de intimitate plăcută — şi taina era că Vasi, respectând capriciile fostului cambuzier, îşi strecurase cu un preţ bun şi mobila de ocazie, cumpărată cu o sută de mii lei dela o familie «de emigranţi Polonezi, cam uzată ce e drept, dar împodobită cu armuri şl motive antice, ghirlănzi stufoase şi fauni goi, desfiguraţi curând de pi pa ia la nenumăratelor degete care mtârziau cu voluptate pe pântecul rotund, şlefuit cu artă şi menţinut onorabil atâtea secole intrun castel din Lwov. Hemcea nutrea ambiţia ca localul său să se bucure de tot atâta distincţie, câtă avusese barul lui Miareu po vremuri. Interzisese luarea la ţintă a faunilor, nu atcit din respect pentru munca sculptorului anonim spu duioşia arătată de Vasi imobilei ce-i stătuse ani de-a Tandrii nevândută în bazar, cât pentru clienţii Chinezi depe vasele americane şi englezeşti; galbenii nu admiteau excese de felul celora cu care Sunt obişnuiţi europenii şi evitau sistematic stabilimentele gălăgioase. Cri.tina mi se mişca dela contuar, încasa bani, împărţea bonuri şi dădea restul. Crezuse la început că părărind Castelul izolat, vecin pescarilor pribegi, plecaţi cu săptămânile, va’ lega prietenii trainice în atâta lume. Urmase apoi deziluzia primelor zile când simţise tot egoismul şi lipsa de scrupule a aventurierilor singurateci, văzuţi pentru prima oară în adevărata lor lumină. Devierii distantă şi mândră, dispreţuindu-i si fere-cându-şi suferinţa sub o mască împietrită ca argintul 1»0 PA VEL CHIHAIA rcee al podoabelor. Indignarea sa nu creştea dintr’o părere preconcepută asupra calităţii oamenilor, dintr’o conştiinţă ă răului, ci pentrucă vanitatea iubirii ei, ca şi a femeilor îndrăgostite de clienţii „Comandorului” eta biciuită, dispreţuită, călcată în picioare. Hotărî să nu se mai dea nimănui, repezind pe cuceritorii ce se prefăceau subujgaţi de frumuseţea «şi limpezimea ochilor senini, care noaptea prindea albastrul de cicoare a; cerului dobrogean. Se mulţumi să contemple cu o nepăsare tot mai adâncă alaiul necunoscuţilor, primenindu-ee necontenit, înghiţiţi de alte ţărmuri şi porturi aglomerate, fără a-i lăsa alături un semn statornic, o clipire de dragoste adevărată; visa încă un iubit, aşa cum i-1 descria Braia când avea treisprezece ani şi aţipea pe terasa Castelului si pe care nu contenire să-l aştepte chiar după aventura cu ofiţerul de pe R&jiowm. Simţea limpede că numai legătura cu un tânăr ferit de mirajul rău al plecării, ar putea-o face să uite a-•eastă ameţitoare trecere, să iubească şi să fie feri-* «îtă. Dar faţa ei nu mai acorda nimănui binecuvântarea Încrederii, ca odinioară în I^azul. V Nu-i fiu dat lui Hemoea să »e bucure multă vremje* de fericirea dobândită cu preţul atâtor jertfe. Doi ani dela inaugurarea dancingului ştiri neliniştitoare începură să se vânture prin port şi lumea de afaceri —4 dela marii negustori la vânzătoiii de salep — tornitanii, dokerii, toţi oei ca re trăiau de pe urma traficului pe mări, ciuliră urechile ca in preajma unei furtuni ce mugea în depărtări şi trebuia să se repeadă şi pe litoralul de * Est, spulberând totul în cale, svârlmdiu-i de pe promontoriu ca pe o mână netrebnică de ţărână. De unde pană atunci se săpau reciproc şi căutaiu să-şi tragă unul altuia clienţii, începură a se aduna grupuri, grupuri, în mijlocul drumului, la băile de aburi Iau în fundul întunecos al cafenelelor, întriecându-se să comenteze alarmanta situaţie internaţională, agravată de discursurile inoportune ale însemnaţilor bărbaţi de Stat. Brăţările şi mărgelele cocleau nevândute pe tarabe, banii mucegeau in ciorapi şi frumoasele stabilunjeţntelor aşteptau zadarnic clienţii străini atât de darnici. Mulţi din Constanţa, înspăimântaţi de semnele yrrei epoci de criză maritima, se desprinseră de ţărm, aşa aşa cum un roiu de furnici ee depărtează de prada secătuită şi se refugiară în lăuntml ţării, ducând cu ei imaginea unor aşezări lovite de trăsnet. Şi când în •rasele monotone, înţărcuite, de provincie întâlneau Vreun chip cunoscut, li se încălzea inima, şi-l îmbiau: mi ochii aprinşi ca de friguri: — Ce mai e pe-aoolo? 192 PA VEL CHIHAIA — Merge prost. Portul nostru ţnoare î Până şi caicele strâmte şi lxijigueţe, care aduceau puşcaşi renumiţi din Constantine pol în urmărirea delfinilor, nu-şi mai făcură apariţia, ou toate că năstrap urile de scrumbii erau mai dese ca oricând şi după ele, duşmanii lacomi se sbemguiau în larg, dând târcoale golfului. In schimb bastimente de răsboiu tot mai numeroase veneau din Mediterana în vizite de curtoazie şi ca să arunce din fugă o privire asupra situaţiei din marca săpată în coasta „butoiului cu pulbere”, raportând fortificaţiile de pe litoral. Adevăraţii marinari de comerţ, care ştiau cum se trage un chiolhan nu se mai vedeau, căci, avertizate la intrarea Bosforului, cargo-boturilc nu intrau în imperiul furtunilor negre decât înarmate şi pe propriul risc, pregătite pentrux orice surpriză. Germanii trimiseseră instructori militari în ţară şi îmbrăcaţi civil, începuseră să se infiltreze spre Dar dane le. resfirau du-se în toată peninsula Balcanică. Intr’o dimineaţă nu se mai Văzu nici lurmjă din flotele engleză, americană sau franceză şi se’nţeiege odată cu ele pieriră spre Apus companiile de navigaţie, supuş i, navele de comlerţ, care nu se miai puteau bucura de protecţia Statelor lor. Un nou fapt neobişnuit şi cam neplăcut pentru cei ce aveau portul de reşedinţă la mii de leghe depărtare, veni sa sdruncine încrederea puţinelor vase rămase in radă şi să facă pe cele neutre să-şi ia tălpăşiţa. Garcro-iirile mixte Carftaţi de 7.150 tone şi Sulhvi de 3.200 tone, plecate din Constanţa cu gr ane si mărfuri generale spre Alexandria şi Djibuti, săriră în aer în largul portului Burgas, primul la 42°35 lat. şi 29° 15’ long. şi al doilea la 42° 13’ lat. şi 28°20’ longl Ja interval de numai patru zile unul după altul. Petrolierul grecesc Stiţaniirui fu torpilat chiar în golful Constanţei şi arse timp de zece ore sub privirile posomn- 193 BLOCADA îte ale localnicilor, desfăşurând im govor de te care se rostogoleau naufragiaţii orbiţi de petrok^ l Gluma ee îngroşa şi până la noi evenimente, WS-bisterul Marinei dispuse retragerea slabei noastre flote ţie răsboiu în gurile Dunării. Măsura nu paraliză ţotal graficul în port, deşi un sfert din vasele obişnuite, româneşti şi străine, mai menţineau legătura cu Medite-rana. Xntr'o seară ziarele aduseră vestea că a isbucnit războiul intre Germania şi polonia şi că Germanii, plictisiţi de anonimat, reîmbrăcaeeră uniforma pretutindeni m statele balcanice. înspăimântată, soootindu-ae ameninţată direct, Turcia, în lumina drepturilor câştigate cu tratatul dela Montreaux, închise complect Jos-(forul — invocând art. 2, 6 şi 21 din convenţie, oare îi dădeau dreptul să suprime navigaţia prin Stricători bri de câte ori se va simţi ameninţată de o A primejdie iminentă de războiu şi paralizând astfel toate Statele riverane. O plasă enormă de oţel, cu verigi ruginite spintecă huruind apele albastre dintre cele două mări, tumirile fridopate de explosibil adulmecă vânatul imprudent şi baloane captive pândeau păsările de metal ale văzduhului. Blocada începea. Singure vasele de comerţ neutre cu tonaj redus aveau dreptul să întârzie douăzeci şi una de zile în capcana îngrozitoare, însă nu se grăbiră să uzeze de privilegiile care se legau cu mlari sorţi de a nu (mai vedea pe veci limpezimea Mediteranex. " Marea Neagră devenea un lac închis fată nicio legătură cu comerţul lumii şi cu evenimentele din afară; ^turnai submarinele şi rarele forţe de răsboiu a Statelor jfcavorîte, o mai străbateau întrio direcţie* saxi alta. * Câteva zile după decretarea blocadei, stocurile de xărfuri coloniale începură să scadă în magaziile pline lă în 1941, cerealele din silozuri sie deşertară până duşumele şi cele tăwaase fiură întrebuinţate pentru intern, deoarece în acest an o secetă grozavă 13 194 PAVEL CHIHAIA micşoră producţia agricolă. Populaţia Tomisu.hu care îşi trăgea puterea din schimburile şi activitatea portului, se văzu muritoare de foame. îngrijoraţi si palizi vreducii tomitani priveau^ cu groază cum danele lâncezesc deşarte fără ca vreun marinar străin dornic de petreceri şi pus pe cheltuială şă coboare vesel pe uscat, cum vasele noastre ruginesc de nemtrebuinţare după platoşa şiragului de mine iar personalul civil pleacă în interiorul ţării in concediu nelimitat. Unul după altul păşiră îngânduraţi să caute hrană în unii-Iele oerhanale din Lazul, să împrumute ţigări „Naţionale”, în loc de „Camiel^5 şi „Lulcy Strihe” să ceară chiar bani. Acţiunile companiilor de navigaţie căzură la pământ din pricina stagnării transporturilor şi posesorii lor se văzură tăinuitorii mior petece de hârtie. Cele mai multe agenţii îşi închiseră porţile, transferau du capitalul rămas în întreprinderi mai active din Bucureşti. Nu rămaseră în fiinţă, decât birourile cu substrat politic, ascunzând în dosul firmei adevărate oficii de control şi spionaj. Germanii, dorind să supravegheze economioeşte transporturile euxine pentru a căpăta supremaţia politică în acest important sector al Europei, inauguraseră numeroase agenţii, cu o armată de funcţionari, gata de a activa, imediat ce victoria le-ar fi adu3 şi vasele de captură. Se ’nţelege că şi Statele rămase în afara Axei, aveau oamenii lor, tot atât de bine informaţi, pândind după firme mai puţin sgomotoase. Puterea suzerană care în ultimul timp răsplătise cam slab serviciile venerabilului Persan din Tomis, deveni darnică în promisiuni, îndată ce prinse de veste că Vasi a înmânat un plic cu ştiri şi documente foarte importante unei tinere agente din serviciul său secret, pe care tot Vasi urma e*o îmbarce clandestin pentru Africa de Nord. Bosforul se gătise însă cu o feregea de oţel şi nicio ţalupă nu mai putu părăsi Constanţa. Spioana rămase pe loc şi graţie convenţiei dela Montreux, o altă afa- BLOCADA 195 ;re tot atât \le strălucită, ameninţa să se preschimb» tr’un dezastru. Iată pe scurt de ce era vorba: Cu câteva săptămâni in urmă, când portul începuse lâncezească fără ca lumea să piardă speranţa că ^războiul din Polonia va rămâne in Nord „Comandorul” primise prin intermediul unui oarecare Alfons, -fochist portughez, un mesagiu neaşteptat din partea ISasei ,Jrtimiter din Alger care cerea de urgenţă câteva fete pentru numeroasele trupe masate în oraş. Vasi, cu toate că se îngraşase şi se mişca greu, plecă de îndată la Brăila şi se întoarse cu şase dansatoare, în vreme ce Hemcea, bucuros de oaspeţii ee promiteau să învioreze veniturile cam slabe ale varieteuhii, făcu în grabă preparativele obişnuite de primire. Gam-buzierul le conduse personal spre cele mai frumoase camere dela etaj, le strecură in ipod delicat bani de buzunar, ba după legea nescrisă a'Orientului Mijlociu, le dădu dreptul să se distreze in bar consumând după pofta inimii, fără a fi obligaţi să se uree cu clienţii. Cheltuelile erau înseninate îrvtr’o condică specială [şi urmau să fie predate odată cu fetele, varie teului [din Alger, importatorii plătind pe lângă navlul maritim, impresariatul Iui Vasi, precum şi întreţinerea ^mărfii” pe ţărm, până la găsirea unei ocazii nimerite pentru plecare. I Ingreuiau simţitor bugetul „Comandorului” spezele [acestea generoase, însă ele urmau să fie redobândite un câştig apreciabil, în clipa când curtezanele ajunau la destinaţie. Pentrucă Englezii se retrăseseră Iată cu căderea ţării în sfera de influenţă germana, ele de pe coasta Africei făceau plăţile prin funcţio-irii inferiori ai companiilor neutre de navigaţie, oa-îi cunoscuţi în Constanţa, astfel că aurul — mo-iă internaţională — era vărsat condiţional în ziua > Vasi plănuise să strecoare agenta Puterii în buchetul p curtezane, fără ştirea Germanilor, fiind sigur că Kfată hoinară ax fi fost altfel tratată deHofetnkoman- 196 PAVEL CHIHAIA datur d-ecât o periculoasă spioană. Punea marc nădejde în toată afacerea — mângâiere pentru Întunecaţii ani de răsboiu — şi aştepta ca la prima ocazie eă îmbarce clandestin tot lotul pe un vas de mărfuri cu destinaţia Alger. Blocada care sugrumă Strîratorile do^ă luni dela primirea carpetelor îi lega mâinile, iar pe Heinoea, a-sociatul său, il găsea înglodat până peste cap în datorii, căci dacă încasările scăzuseră periculos, avansurile celor şase fete dispuse să petreacă cât timp mai erau libere, se ridicară la sume ameţitoare. împrumuturi fuseseră contractate la bazar şi Vasd, socotind că situaţia e prea serioasă pentru „Comandorul Sihie” şi că Hemioea îşi va pierde capul îin faţa gravelor evenimente, împături „Universul” cu grozava noutate şi pomi să-i ducă personal ştirea ştăvi-Jarului de netrecuf pe care politica între state îl ridicaseră în faţa lor, răpindu-le răsplata ostenelilor şi cheltuielilor. Fructăriile şi prăvăliile cu telegenie şi podoabe o-rientale de pe strada Thetys, aveau obloanele trase şi mărfurile fuseseră cărate în măre taină spre cartiere!* tnai sigure din marginea oraşului. Puţin mai spionări acum din dosul zăbrelelor şi balcoanelor colorate, căci duşmăniile se potoliseră odată cu patimele oamenilor Aţâţaţi de femei şi de câştig. In locul cetelor de copii, haite întregi de dulăi fără stăpân străbăteau străzile pustii şi ee ’incăierau înfometaţi sau cercetau gropile Cu gunoaie din marginea râpei. Ou tot mirosul ridicat de vâlvătaia soarelui, Vasi trecu pe-aici, de-asupţra portului, nu atât pentru a contempla lâncezeala dezolantă a uriaşului înlănţuit dela mii de meghe, cât pentru a-şi arunca ochii prin curţile oamenilor, car* ee sfârşeau la marginea podişului. 11 interesa în deosebi fostul consulat American, o clădire de piatră încărcată de iederă, dar din cauza carpenilor încâlciţii Şi a ierburilor ce înăbuşiseră grilajul de fier, nu putu. distinge nimic. Auzi câteva comenzi guturale şi bo- BLOCADA 197 de cizme. Apoi două spirale subţiri ee risipiră briza după amiezii ţi Vasi pricepu cu regret că gftemţii sunt adunaţi pentru masă. Altfel, ar fi avut Şiriare chef să stea de vorbă cu paznicul sau chiar cu ^bucătarul şi prefăcându-se a-i vinde brăţări arabe — de ©ea mai proastă calitate — dăxuindu-le dacă nu se putea altfel, să afle anumite amănunte în legătură *u delfinii aceia de fier care nelinişteau dela o vreme apele Constanţei şi care se numeau submarine. Şi-ar fi dat seama totodată clacă misiunea încredinţată,de el kii Mircu, neguţătorul de otravă pentru şoareci, ar fi putut fi dusă la bun sfârşit. De fapt rezultatul acestei încercări nu i-ar fi întunecat onorabilitatea firmlei şi, chiar în cazul unei înfrângeri, ŢViterea mămică fteich-ului, i-ar fi apreciat zelul, cântărindu-i-l în aur. Oi mult înainte de-a se închide Bosforul, Germanii împânziseră Dobrogea. In depărtare, pe şoseaua Ha-«tifmoei, o coloană de camioane încinse cu stuh ruginiu, ca nişte bacante besmetioe, alergaşi nebuneşte clătinându-se, dispăreau în norii de praf şi iar se micşorau spre Murfatlar. Oameni pe jumătate goi, pârliţi de soare, săpau tranşee şi lângă cuviosul minaret iplamic de lângă faleza Genoveză ee zărea un turn barbar şi cătrănit, din lemn şi pământ, pe care arti-iileria lor antiaeriană îl ridica de zor. . Vasi clătină întristat din cap şi pentru o clipă crezu Că faptele sale ascunse sunt dictate de dispreţul pe Oare-1 avea pentru aceşti cuceritori, îrriă când un soldat 'de fredona „Lili Marlen” frecând o gamelă, se opri din treabă şi holbându-se câteva clipe ca năuc la Persan, isbucni într’un râs aspru, arătând ©u degetul jeludata-i îmbrăcăminte, se mânie şi trecând din întunericul patimei, în lumina contrarie ce aşteaptă pe în-^Tept lângă cel mai adânc întuneric, prin puterea in-elii şi antitezei, îşi dădu oeama că oamenii ca şi re-datele sunt totdeauna Tirăpăreţe şi că lupta împotriva - nu trebuie dusă din duşmănie, ci din interes, mijloc de stăpânire a puterii lumeşti fiind admis. 198 PAVEL CHIHAÎA Râsul soldatului parcă îl urmărea, se rostogolea peste marele port adormit la trei ceasuri din zi, peste întinderea marii neînsufleţită de nicio dâră de carenă. Altădată, după dogoarea prânzului, fagurele, de chirpici şi ceamur se umplea de zumzet, primindu-şi do-kerii, deschizându-şi larg porţile birourilor şi stabilimentelor. Cerşetorii se trezeau din picoteala plăcută şi începeau să se tângUiască, negustorii somnoroşi scoteau coşurile de cireşe sau portocale, iar barurile îşi înveşmântau mesele de pe terase în albul corăbiilor, chemând astfel pe cei dornici de uitare. Acum însăşi marea părea resemnată la o tăcere fără viaţă, ca după o revărsare în care-şi omorîse propriul suflet şi peste care se oglindea fără răsunet astrul de toate zilele. Câte un tank trecea duduind prin pioarta cetate a Tonusului, apoi liniştea se lăsa mai apăsătoare, înmănmirind de tristeţe puţinii supravieţuitori. Numai Mircu, neguţătorul de otravă, pe care Vasi il întâlni pândind clădirea fostului consulat — oeeace dovedea că omul se silea să-şi câştige cat tnai grabnic darul făgăduit — n’avea astâmpăr, sărea de pe un picior pe altul, ca atunci când urmărea pentru a ţintui in umbra veşniciei îmbuibatele hiene ale cartierului. Mircu îşi descinsese sabia ruginită de i se bălăbănea de şold şi aruncase colivia de nuiele, din care scotea cate un şoarece ca să arate brutarilor neîncrezători efectul otrăvii lui. Era singurul căruia blocada-i priise, ajutau dud să câştige, căci din pricina invaziei din-ppre port, care se lăsase ca o pacoste paste tot cartierul, toată lumea rămasă îl chema şi mi mai avea nevoie să arate calitatea mărfii, atât de ameninţător era atacul şobolanilor. Alergase ou pachetele de şoricioaică prin prăvălii* oferind preţiosul praf şi, pentrucă câştigul îl cam zăpăcise, iar pe nevasta sa o scosese aproape din minţii* socotea că nu pierde cine ştie cât timp, presă rând dm belşug preţioasa ambrozie pe ^pâinea unor cinstiţi bău- BLOC A D A 199 j§ri de bere din Wuttenberg. N5ar fi avut neapărata fevoie de acest profit oferit de Vasi, însă nevastă-sa, ite fusese prietenă cu Braia, prinsese gustul daru-(lor fără osteneală, oferite pe timpul când puterea Sfcstelanei era in culme şi poliţiştii nici nu gândeau că a biet neguţător de otravă poate procura droguri fără irmă, unei femei evlavioase. Braia nu-i oferise Je mit prilejul de a câştiga ceva în afară de îndeletne-irea obişnuită — oncât ar fi fost de bănoasă — şi frndul de a amuţi pentru câteva zile cicăleala ne-este-sei, precum şi plăcerea de a întreprinde ceva ©obişnuit, pe care o aveau în sânge toţi towntanii, îl idemnară să primească propunerea Persanului, pân-ind prin preajma Amiralităţii nemţeşti, pripăşita în svera locuinţă de piatră, clipa când ar 'fi putut să-jşi Ună în aplicare planul. Mircu cunoştea buna cuviinţă. Sărind pe marginea nui sarcofag îndopat cu pământ, din care răsăriseră [icine pestriţe, suflă sgomotos şi ştergându-şi creştetul e sudoare, întrebă mai întâi de economiile sale din azar. Părea mulţumit de întorsătura evenimentelor, umai eă otrava risipită cu atâta dărnicie prin beciu-Qe negustorilor, îi gâdila plămânii, îl făcea să tu-Bască. Tot ©cărpinându-si picioarele j*oale, povesti o itâmplărc hazlie. In hruLa Iui Fungogea, şobolanii se duna seră pe întunerec într’un ©olţ şi plini de furie «e călăul neîndurător, săriseră ciorchine cu cojţjii îuiaţi în spumă şi ghiarele ca spicui negri, muşcân-U-l turbaţi, chiţăind. Povestind, Mircu se strâmbă de râs, făcea şiret cu chiul, sărea cu burta ’nainte ca şobolanii înfometaţi* f> răsucea cu limba scoasă de-i pârâiau ciolanele. Nu |fe lăsă pânăoe venerabilul Hvaja al^Wasiti nu-i admiră [ţâriet urile roşii, buboase de pe picioarele pline de gpăn. Acesta se interesă de sănătatea neveste-sei şi j^LUici faţa sa luă o înfăţişare gravă. însemna că dis-tetau serios, căci imaginea femeii ce-1 aştepta în prag | fiecare seară, îi potoli epăvăiata vesefîe. Cu un 200 PAVEL CfflHAIA zâmbet de bătrân înţelegător, Viaţii ecoaste din mâneca tumicei, fum tesfcemel înflorat de mătase „Să-l poarte eu noroc!” îi ură el. Da, izbutise eă intre după grilajul încărcat de iederă, prefăcându-ae că vrea să vândă praf pentru şoareci. Rusesc văzut de Hauptraann în persoană şi chemat în biroul dela etaj, trecuse şi pe lângă dulapul unde erau aşezate pâinile albe, dar o santinelă îl urmase tot timpul, ţeapăn de parcă ar fi înghiţit o sabie. Aveau nevoie de praful lui, însă nu putuse lungi vorba, nici lega o prietenie mai temeinică. Le promiseseră că va veni pe seară cu şoricioaica şi în prezent pândea un prilej să găsească locuinţa mai goală. Acum se va repezi să-i ducă neveste-sei darul zarafului şi e sigur că-i va face plăcere, deşi Rraia tnu-i oferise niciodată un cadou mai mărunt ca o pereche de cercei cu pietre sinelii: e culoarea ei preferată. înainte de plecare, păru că-şi mai aminteşte de ceva; plecându-se la urechea Persanului, îi şopti rugător; — Ştiu că eşti supărat cu Rraia şi că ea cleveteşte de câte ori are ocazia despre dumneata. Am auzit-o spunându-i mevesti-mii că „prietenii levantinului afurisit” — să mă ierţi, astea sunt chiar vorbele ei — „/stat duşmanii mei şi n’aş mesteca multă anafură dacă i-aş avea în mână!” Ea trebuie să nu ştie că a{m vorbit cu Hvaja al Wasiti. Ne-aui oprit lângă cosciugul ăsta de piatră ca să-ţi dau un pacheţel alb. Şi arătând sarcofagul crăpat, îşi scărpina mulţumit creştetul. — Numai nevastă-ta să n’arate năframa vecinelor! ele’ndoi Vasi privindu-1 cu o căutătură îndepărtată. — Ai dreptate. Nu se va putea stăpâni să nu şi-l lege de gât chiar în seara asta, în localul lui Nioolaide, unde vinde garizi fierţi şi dulciuri. Mai bine nu i-1 duc. — Cred că-i mai bine Isiă tyo faci Bă aştepte, spuse Vasl repede. Ar putea să vină după tine şi să-ţi strice totul. Ascultă-mi sfatul: nerăbdarea femeii a deschis jporţilc Tebrisuluî. BLOCADA 20! | Mirou păru convins şi suflecâmdu-şi pantalonii mai pus de genunchi, ee îndepărtă în goană, ocolind în să-[rituri mari pietrele fierbinţi din mijlocul străzii. Umxarindu-1 Persanul gândi că pentru a fi mai tfrigur va trebui totuşi să scape anumite vorbe din carie Ascultarea neguţătorului de otravă faţă de bazar să ^reiasă limpede. Nu că s’ar fi îndoit despre cochetăria femeii acestuia, dar trebuia să fie sigur ca foarte curând după neplăcuta întâmplare din Tomis, Mircu va urma calea apucată de băutorii de bere, ducând în mormânt taina stăpânului sau şi nemaiputând fi prins sau chinuit de nemţi pentru mărturisiri. II scutea de casne şi suferinţe fără folos. Ieşi pe strada Diana şi căută vreun cunoscut, căruia să-i strecoare ştirea prieteniei cu Mircu, şi, maB ales, îngrozitoarea noutate a blocadei. Dar zadarnic bătu în două, trei obloane. Unde erau vrednicii negustori din Tomis, surâzători în faţa fructăriilor, cafenelelor* iaurgeriilor prospere ? Soarele ardea nesuferit şi aerul unduia de căldură de-a-kmgul ridurilor masive, cu balcoane scheletice şi cu mixandre ofilite de pârjol. Străzile goale păreau ale unui oraş desgropat din lavă; stabilimentele, neputând rezista crizei, bătuseră scânduri la ferestre şi «trimiseseră din vitrine fotografiile dansatoarelor. Şi In dosul orbitelor astupate, ghiceai oameni înăbuşiţi de căldură şi de plictiseală, femei fumând sau dâqd |n cărţi, bărbaţi lâncezind ore întregi, incapabili de a se % putea îjngrori chiar de prăbuşirea deplină, de blocadă. Vasi trebui să târască greutatea cea prafurilor de aur sub incendiul orbitor al cerului, fără a putea vorbi cu nimeni. Schilozii şi cerşetorii se adunaseră parcă din toată ţara, tarându-se până aici, la capătul disperării, unde * găseau o mare mai nepăsătoane ca pământul. Plână şi Eiuţii fără căpătâi fuseseră goniţi din port de go-iunea magaziilor — unde-şi aveau de ani înde-t lungaţi cuibul — şi acum se plimbau slabi şi fanto- 202 PAVJEL CHIHAiA snatici ca nişte stafii prin poduri şi chioşcuri punând ^stăpânire pe casele părăsite. Foştii stăpâni care-şi mai vizitau locuinţa, îi vedea pe noii oaspeţi sărind pe geamuri, scotocind şifenierele, însă nu încercau să-i alunge, ştiind că după ce vor fi plecat, cetele de vagabonzi se vor întoarce pe ruina cetăţii învinse. Resturile lăsate de prinţi — o coadă afumată de pălămidă sau fărîme de halva — erau disputate de ştrengarii goi, fără stăpâni sau părinţi, şi haitele de câini înfometaţi. s La capătul treptelor de piatră săpate în zidul gros de chirpici, canaturile uşii erau date de perete ca totdeauna în preajma serii. Dai* „Comandorul Sihie” era ^gol. Fata deia garderobă care tresări-se o clipă auzind paşi, lăsă braţul să-i atârne dezamăgită. Două curtezane fumau pe trepiedele din dreptul barului şi lumina electrică sculpta în oglinzi spatele lor gol înlănţuit de ghiarele cusute în fir a rochiilor groase ca nişte o-«lăjdii de catifea, înconjurate de sclipirile pomierelor din jur, a şipurilor de cristal cizelat, a vaselor mate de „punch”, de luciul nifcelat al vitrinei. Una, cu părul foarte înalt şi inelat, încoronându-i ca o podoabă de abanos faţa palidă, tinerească, necăjea îmbujorată de râs, un biet pechinez, silindu-1 să se ridice pe labele scurte, hohotind când căţelul sufocat cădea prosteşte la pământ rotind ochii însângeraţi. Cealaltă, cu trăsături eensuale de grecoaică, vorbea eu voiajorul Ovezea, personagiu care nu era altcineva, decât vameşul întâlnit de Heincea şi Cristma, cu ani în urmă pe valea seacă a Omrirgei, în primul lor drum spre Castel. Preferând să se amestece în lumea pestriţă a localurilor sub pretextul negustoriei, vameşul însemnat de soartă pe obrazul stâng, era o persoană prea cunoscută pentru a mai putea fi primejdioasă. Totuşi le stătea tuturor în gât jşi la yicăerărti ocăpa rareori nestâlcit. Acum se cuibările la Comandorul Sihie” şi tot oferind cu un rânjet de câine bătut ^ciorapii de mătase, trăgea cu privirile şterse (do spion* BLOCAD A 20% jjk. dreapta şi în stânga. Fetele b® fereau, îşi puneau ■uenţii în gardă, dar pentmcă se arăta foarte darnic şi | fire veselă, cu toată înfăţişarea lui grosolană, il pripeau în preajmă-le şi ©e făceau că uită să-i achite cio-jfepii sau micile datorii. Se urcase pe scaunul de crom, oeeaoe de obiceiu nud |pra permis şi povestea o anecdotă Grecoaicei, zâmbind. Numai când întâlni privirea dezaprobatoare a isarafului, rămase cu gura căscată, bălăbăni din mâini 4plin de umilinţă şi se lăsă să lunece jos, privind mereu Bpre uşe, ca şi cum ar fi voit să fugă. V Din pragul ei, Vasi cuprindea într’o privire încărcată de amărăciune, tot barul deşert, ferecat cu perdele grele, pentmcă odată cu lumina zilei să nu intre căldura de cuptor a după-amiezii. Se ştia că fetele n’au voie să vorbească cu neguţătorii ambulanţi care treceau prin local şi lipsa de respect a Iui Ovezea pentru tradiţie, era primul $emn .vădit al decadenţei Tomisului, însemna că nici şubreda lege a vameşilor nu se mai terne de puterea lui. (Plecat peste pian, lângă estrada goală, muzicantul eu plete ca de zăpadă, îngâna o nocturnă, armonii romantice care se pierdeau în muţenia salonului golit de cheflii, prindeau viaţă atunci când păreau mai istovite şi te învăluiau în visare, desprinzându-se din intime rec ca o suferinţă neînţeleasă şi singuratecă. In clipa aceea apăru şi Cristina din oraş. Era cu o Călărie mare de pai, legată cu o panglică şi faţa ei îm-ujorată de soare şi briza domoală a după amiezii, exala un farmec tineresc şi o mare mulţumire. Printre zăbrelele verzi ,lumina îi trăda bucuria timidă, ca razele primăverii care aruncă pe câmp floricele sălbatice. Zaraful se plecă cu re3p6ct, căutând să înţeleagă cu ţ ochii săi slabi pricina acestei bune dispoziţii. * — II cauţi pe tata? întrebă Cristina. /— Am trecut să mai prind un marinar pentru #chimb. Dar văd că şi barul vostru e gol. Hemoefi e sus? 204 PAVEL CHIHA1A — S a urcat în camsera lui, şopti Ovezea, oare »e furişase lângă patroană şi, căutând să pară cât mai umil pentru a şterge reaua impresie, îi primea respectuos pălăria în locul garderobierei. E ou străinii aceia, artiştii dela circul Nero, care au mai fost pe-aici. Domnişoara Lydia şi cu Bacmban, directorul. Nici n’ai zice că sunt tată şi fiică, atât pare el de tânăr. Inchipuiţi-vă, într’o zi mi-a cerut căneală de păr. Cred că poartă şi corset, ca generalii scoşi la pensie. Las* că şi ea e foarte cheltuitoare. Mi-a cumpărat trei perechi de ciorapi săptămâna trecută... Vasi privi cu dezaprobare încercarea voiajorului de a-şi recâştiga dacă nu stima — aceasta era cu neputinţă atâta vreme cât se ştia că e vameş — daij cel puţin vechea toleranţă de care se bucura^ fiind admis ca un nătărău puţin supărător şi foarte larg cu curtezanele. Amănuntele înşirate despre directorul circului n’aveaiu însemnătate, pentmcă Ovezea n’ar fi putut niciodată reţine ceeace ar fi fost ou adevărat preţios dintr’tun om. * — E poate circul din port, care aşteaptă de două luni? se adresa el Cristimei, de parcă patroana ar ft vorbit până atunci. — Nu e vina lor că n*au putut să plece pe timp-de războiu. De când au venit Germanii, ştii că vapoarele sunt atât de rare... Plăinuiau să colinde tot Orientuil, dar li s’au cam terminat banii. Ca să mai încropească seva l-au rugat pe tata să-i angajeze pentru reprezentaţii. — Reprezentaţii, acum când nu va mai veni niciiui vapor? IJnde? — Aici pe terasă, se ’nţelege. Am fost şi eu de faţa când au vorbit prima dată. Va fi un program neobişnuit. Lumea s’a cam săturat de dansatoare, cum •punea şi tata. Vrea ceva mai vioiu, mai potrivit timpului. Şi consumaţia se va mări dacă vor sta la mese, privind circul, Vasi ridică mâinile la cef amuţit de atâta neso- ^eotinţă şi dându-şi seama că Ovezea nu e’a mişcat din loc, dispus să-l asculte, că pianistul, curtezanele, până şi fata dela garderobă îl privesc uimiţi, o luă uşor de braţ pe Cristina şi o duse hotărît, păşind greoi şi cu ochii împânziţi de vârstă spre capul scării. — Acum şi-a găsit să angajeze un circ întreg, când ^Comandorul” e de râpă? De unde va mai plăti a-tâtea lefuri? Crede că fetele noastre vor pleca mai repede ca Racrufoan ? o întrebă el dintr’o suflare. Ah! Dac-ai şti ce scrie în ziar! Cine ştie cu câte viclenii l-a convins directorul care-i 'un pungaş şi a bătut la toti zarafii să se înţpruimite pentru animalele lui scliilioade şi pentru nişte măscărici caraghioşi! Sui scara cât putu de repede, dar ee opri când găsi în lumina puternică ce scălda coridorul ou uşi inumerotate, o tânără ce visa aproape goţală pe o rogojină fină de rafie colorată, legănân3u-şi capul în latinul muzicii. Când îl văzu îşi strânse fâşia de ^ pânză din jurul coapselor şi se tolăni mai leneşă în razele roşcate ale după-amiezii ce intrau ca un snop arămiu pe fereastra deschisă. In trecere, prinse capătul şalului de şahxnarâ şi îl duse lângă obraz. — Să nu vie cineva! şopti grăbit Vasi, aruncând priviri neliniştite spre scară. Ce faci aici? — Vezi doar că trândăvesc şi ascult muzica, se alintă copila de optsprezece ani care nu era alta decât Veronica, primejdioasa agentă căruia Vasi trebuia să-i fără rost de îmbarcare, odată cu însemnatele documente. Chipul îi deveni de-odată aspru. — Se aud lucruri tot mai rele dinspre Turcia. Ţi-am spus mereu să te grăbeşti şi m’ai asigurat mereu ca voi pleca ou... feţele voastre. Ge mă fac acum dacă Nemţii închid portul? — Sttî Taci că se aude! făcu îngrozit Persanul. -— Ştii bine ca decând caut să te trimet, am pierdiuft toate nopţile chinuindu-mi mintea. Brăilenoele mă eostă o avere, asta numai ca să îndeplinim totul ajpi cum «un primit rugămintea. 205 PAVEL CHIHAIA — Primeşti banii pentru chinul tău şi brăilenoeLeiţi vor aduce destul aur, mă pricep destul de bine la aşa ceva. Bagă-ţi în minte, Wasiti: întârzierea e numai din cauza ta şi dacă pun Nemţii mâna pe mine, te fac direct răspunzător. Să nu crezi că le vor fi greoi, eă mă descopere şi să mă aresteze aici în România. Ţara voastră e mică. — Ei nu te-au trimes degeaba la mine* Vei pleca* Veronioo, căci tu îmi luminezi povara zilelor următoare, pentru aceasta ai fost trimisă şi de-aceea mă voiu sili să te ajut. Căci acolo unde gazda nu se scoală spre a saluta pe oaspete, mu-i spune vorbe prietenoase şi nu-i făgădueşte stelele Scorpionului, viitorul îi este cu siguranţă fără speranţe. Vei vedea că foarte curând le vei vorbi cu recunoştinţă, despre Hvaja al Wasiti. Fata dete din umeri şi el, netulburat, o salută cu mâna la frunte, apoi apăsă pe clanţa uşii, tocmai când Hemcea dădea eă semneze o hârtie. — Aşteaptă, zise grav Vasi şi toţi tresăriră, intor-cându-se. înainta spre birou, urmând. — Dacă nu mă ’uşel sunt la facerea unui act! Cambuzîeml îl privi întrebător. Sta înfundat In. fotoliul greu de stejar ,ou tunica deschisă şi cu gât ut puternic leoarcă de sudoare. Gu toate că-şi făcea vânt cu un evantai de fildeş, căldura îi tăia respiraţia, făcea să-i lucească părul sur de pe piept, căci purta uniforma de-a-dreptul pe piele. Din fericirea care i sie citea pe faţă şi graba cu care se ridică să-i strângă mâna, Persanul înţelese că va avea de luptat iarăşi cu violenţa acestui om, pormire ce se istovise odinioară în iluzii, * iar acum — când avea bani — ee oprea în înfăptuiri lumeşti, pe care să le^poată mângâia cu privirea, eă le poată arăta şi altora. — Eşti bine veniţi strigă Hemcea. Tocmai încheiam contractul cu directorul... O sa fie o lovitură, vedea ce lume o să aducă noul program la varieteu* Dar am uitat să ţi-i prezint: domnul Bacmban şi BLOCADA 201 inişoara Lydia, celebra amazoană. Ia loc aici şi t-ţi explic de ce e vorba. Imprcjmuim terasa cu gard din pânză de cort, amenajăm o arenă cu talaş intrarea animalelor prin stânga unde-e casele dă-ate ale lui Sotir. Tot acolo punem căştile... — Oiştile? — Sigur î. Circ în toată regula, ou animale, cai, \;ck>\mi, ca 1a Kluski. Lumea va sta la mese în bar şi nu va trebui decât să măresc uşa care dă spre terasă, să se vadă din orice parte. Domnul Bacruban mi-a promis să pună şi în sală câteva numere de acrobaţii marinăreşti pe catarge. Asta-i adevărată idee de mare artist! Şi zicând acestea, arătă pe cei doi oaspeţi, care aşteptam cam nerăbdători sfârşitul explicaţiilor. Contractul trebuia totuşi semnat. O prea mare grabă ar fi stricat totul ^i bănuind importanţa noului venit, di-c rectorul circului „Nero” se înclină adânc, cu o ironie batjocoritoare care nu scăpă Persanului, în vreme ce " fiica sa îşi scutură uşor buclele negne^ ca apele «unei \ mări fără lună. Oum 6tăteau alături păreau o pereche de artişti bine făcuţi şi indiferenţi, cu răceala pe care un succes îndelungat şi conştiinţa unei alese calităţi faţă de restul tovarăşilor de breaslă, o dă a-^ cestor sfidători ai primejdiei, nevoiţi din cauza mi-- zeriei să trateze cu patronul unui varieteu. Directorul ^circului era îmbătrânit însă foarte svelt, fardat ca un [i actor ce ţine să treacă încă tânăr; îl ajuta şi bărbi ţa ! neagră, mefistofelică, precum şi tatia-i sveltă de călăreţ, scoasă în relief de o pelerină largă de catifea-Lydia, îmbrăcată întriun splendid costum de sport, cu cizme ,avea aceiaşi ochi negrii şi sfredelitori ca ai tar talui ei, un păr revărsat în inele albăstrii pe umeri ii o expresie de sensualitate şi sălbăticie lin jurnl ^buzelor întredeschise. Tăcură câtva timp. Hemcea dădu grăbit explicaţii* _ [>i rămase în picioare, aşteptând opinia împodobi-Ifbuhii personaj. 208 PAVEL CHIHAIA — Am auzit bine, făcu Vtasi lăsaudn-se greoiu întrunii fotoliu şi petrecâjndu-şi obosit pe genunchi, mâinile înegrite de metale* Am auzit, murlmură mai încet, privind îndelung pe cei de faţă. Părea că doreşte ca timpul scurs şi liniştea ee-o inspira el însuşi, să le domolească entuziasmul şi pornirile din prima clipă. După tăeerrea temătoare a celor doi artişti de circ, îşi dădea seaniăj că aflaseră de pacostea blocadei şi părăsind nădejdea de-a mai putea pleca, doreau să facă un contract avantajos cu „Comandorul Sihie”, în cea mai mare grabă, înainta de-a auzi patronul că nimeni, absolut nimeni, nu va urca din port în Tonus. Numai Hemcea nu aflase nimic şi* sigur pe sine, aştepta răspunsul asociatului său, trăgând cu importanţă din pipă. Omul ăsta j>Iutea prin viaţă fără să se poticnească şi fără să ştie încotro merg©. — Cu ce gaj? oftă, când crezu că cei doi sunt gata să-şi piardă răbdarea. — Tot circul mă costă 300.000 lei pe lună! „Un adevărat chilipir” adăogară ochii lui Hemcea. — Domnul Hemcea nu prea are muşterii, interveni Bacruban, şi s’a gândit că un program ca al nostru ar atrage clienţi. Planul de a da reprezentaţii pe terasă a venit chiar dela dumnealui, vaporaiii şi con-stamţenii s’ar îmbulzi la intrare... — Suntem cunoscuţi, se mândri Lydja. — Nu ne mai rămâne decât reclama, zise şi Hemcea. Nici nu-ţi închipui oe omenire va fi pe-aied. Trebue să facem rost de scaune. Ochii celor trei se fixaseră asupra Persanului, pentru a vedea ce impresie lăsaseră cuvintele lor. Ii dăduse eă ’nţeleagă că ei căzuseră de acord, afacerea era aproape încheiată cu câteva clipe înainte şi o ruptură bx fi îndreptăţit o duşmănie nu prea plăcută pentru cei doi asociaţi. Zâmbetul pe care Bacruban îl dorea binevoitor, era prea subţire ca să nu se fi putut transforma dintr’odată într’o strâmbătură de neplăcerte BLOCADA 209 [’dc furie. îşi netezi bărbxţa pe&gră. Părea grăbit. Ei, ce 6ţmi? tăcerea adâncă a cartierului mort, Vasi se ri-foarte greoi, apropie contractul de fereastră jfî ţi mişcând buzele pană la ultimul rând. Apoi mă-bine pe fiecare, încercând parcă, să le ghioe>asc& adurile şi fără un cuvânt, rupse hârtia în mii da căţele, svârlind-o în stradă. Bacruban făcu un pas, iar chipul lili de actor bă-jjfcflm se schimonosi de necaz. f&L— Principiul meu a fost să nu mă vâr niciodată <*mde nu-mi fierbe oala, spuse ameninţător. % — Servitorii supuşi care mor pentru domnul lor, dobândesc lăcaş veşnic în cer şi hulirea pământe-. ^Sr, zise Vasi trist, întinzând mâna ca pentru a bi-îv anta. Hernoea amuţise de mânie. Sări dela birou şi ye-xd lângă Persan, îşi încheie nasturii până la gâţ, /and să ia o hotărîre de cea mai mare gravitate, foroia să spele umiliftţa în care fusese tăvălit, eă-şi dea varăşul pur şi simplu afară, dar zăduhul era înăbu-or şi câteva clipe îşi frământă pumnii, nehotărîn-i-se să-l lovească sau să-l nimicească cu injuriile, jjlfcnise pe neaşteptate în localul lui — care-i apar-~ aea după toate legile şi-l* jignise faţă de atâta lume. aa următoare toţi tornitanii aveau să afle că el t’are niciun cuvânt în conducerea ,,Comandorului^. se înţrecuse cu gluma 1 Nu se înţeleseseră astfel I Până să decidă asupra atitudinii mai lămurite, VasS dădu de-oparte ,numai prefăcându-se că se’ndreaptă re uşe. — Nu am obiceiul 6a mă amestec în afacerile străi-or , declară el cu severitate dar fără duşmănie, o-idu-se aproape de prag. — Domnul Hemoea nu e solvabil: îmi datorează exact patrusutecincizecî trei mii lei. Iţi datorez? sbieră Hemoea. Ştii bine... şi-ar fi " it fără să ţină seama de străini suma la 14 210 PAVEL CHIHAIA care &e ridicase întreţinerea curtezanelor pentru Alger, chestiune care-I interesa pe zaraf în primul rând, când Vasi se întoarse cât jnitu de repede şi apropiindu-se de birou, bătu cu toată energia bastonul de muchea sculptată a preţioasei antichităţi poloneze la care ţinea atât de mult . — Angajamentul mă priveşte pe mine. Dece nu mă ’ntrebi? Ia aminte! se adresă lui Bacruban. — Nu ţi-ar fi plătit o leseae, deoarece eu ţin localul acesta de-o lună. Hemoea făcea sforţări neomeneşti să rămână pe loc. — Ia ascultă domnu’ Vasi, cine comandă în dan-cing? Eu sau dumneata? — Dacă judecăm drept, eu aş avea ultimul cuvânt* răspunse Vasi la fel de netulburat. — Ştii bine dece! — Terminaţi odată cu cearta! interveni Lydia. E adevărat că n’ai bani să ne plăteşti? Hemoea nu ştia ce să mai spună, se’ncurcă: — Ce importanţă are!... Dumneavoastră aţi K atras clienţi şi... şi aş fi putut oferi şi, avansuri. — Nu erai sigur c’ai să ne plăteşti? se’ntoarse şi Bacruban supărat spre el. + — Staţi să vedeţi. Domnul Vasi şi cu mine am făcut un fel de contract aş putea spune, prin buna înţelegere... — E obligat să-ti dea bani? CI 3 — Cine ţi-a spus că e obligat? — Ce mai întrebi? se răsti Bacruban. Nu vezi că e vârît până’n gât în datorii? — M’am lămurit! încheie Lydia discuţia şi fără a învrednici cu o privire pe omiul ce-o înconjurase de atâta entuziasm şi admiraţie, ieşi trântind uşa. Imitând-o, Bacruban întoarse spatele lui Hemoea, ne mai considerâiidu-1 vrednic de stima unui om cinstit. — Mi s’a vorbit mult prin port de dumneata şi doream să te cunosc, zise el politicos către Pferşan cu BLOCADA 211 ita neruşinare a oamenilor ce intenţionează sa ară parale cu împrumut. [Dar Vasi nici nu clipi: îmi va faoe plăcere să-ţi văd la circ măgăruşii cămilele nobile din ţara mea. Le-ai fi pierdut pe ate dacă le-ai fi urcat în Tomis, căci vezi pum stau erurile. Cied ca ai înţeles dela început — accentua fcl — că localul nu va putea face faţă nenorocirilor ^earc vor veni... £; — Nu chiar dela început... dânsul m’a făcut să '•per atâtea. In sfârşit, mulţumesc domnule Wasiti că m’ai scutit de-o muncă fără folo3. Voiu încerca în Saltă parte... Bine ai făcut c’ai dat o lecţie acestui încurcă lume! Şi aruncau du-şi pelerina pe umăr; fără a învrednici «ru o privire pe bietul cambuzier, se repezi pe scări după fiică-sa. De-abea dupăce rămaseră singuri, Hemcea se des-metici şi încleştau du-şi pumnii se vârî în Vasi. — Dece mă batjocoreşti? îi ţipă la ureche. Dacă ^rrei neapărat să nu mai contribui la întreţinerea lor •u atât mai bine. Le voiu trimite pe socoteala mea în Alger şi când vor veni banii, să n’ai nicio pretenţie. Unui servitor şi nu-i porunceşti, cum mi-ai ordonat dumneata să resping propunerea directorului. Vasi ridică o ancoră mică de alamă, pe care stăpânul •asei îşi sprijinea pipa. Alături se odihnea un ochian #u care Hemcea privea deseori in larg, iscodind zarea — mai ales când nu~l vedea nimeni — şi Un atlaa geografic englezesc. Dar zaraful nu părea atras decât de luciul micului obiect. II ciocăni cu degetul, apoi îl piuse exact în acelaş loc, privind cu o nepăsare îngheţată omul care la un pas de e3. în picioare* aştepta lecuirea unei umilinţe mărunte. — Boţi să dai drumul 1a toate fetele. Toţi banii «heltuiţi sunt pierduţi. Vezi ziarul de pe fotoliu? A-oolo scrie că Bosforul este închis... «?a înJchis ieri noapte. 212 PA VEL CHIHAIA Mâna de pe umărul aiurit al zarafului rămase Înţepenită, de parcă* ar fi pierdut într’o clipă dorinţa da a-1 zgudui cu brutalitate şi a-1 sili să se plece până lă pământ. Vasi o desprinse cu un fel de milă, ca pe # frunza moarţă şi se depărta. — Bosforul... borborosi Hemoea, atunci... totul • pierdut... şr „Comandorul”... Nu mai am un ban tn casă... nici să plătesc pianistul.. . — Şi te zoreai sa angajezi un circ întreg! Hemoea strânse pleoapele. Părea că fâşiile zdrenţuite ale apusului, ce fluturau roşiatice peste mare, i-ar fi adus svoniul miei victorii depline a morţii peste flota vaselor euxine. Se prăbuşi in fotoliul său sculptat cu capul în mâini. încerca eă creadă că va mai trece timp pânăce va înţelege ştirea şi că nesiguranţa aceasta e preferabilă adevărului întreg. Dar în el, răul se cuibărise demult, poate din seara când smulsese pe Cristina delâ sânul vrăjitoresc al Braei. Ceasul rău îl pândise zile întregi, îl ameninţa la fiecare pas, pe cane-1 făcea sigur de el, ştiindu-se ferit de vasele ce plecau destul de rar, e drept, totuşi se ’ndneptau spre Mediterana, gata să primească în ascunzişurile lor, marfa aducătoare de aur. Se crezuse în siguranţă, în vreme ce stabilimentele vecine îşi închideau porţile. Bani pierduţi! El însuşi le îndemna din toată inima sa consume, le trimetea la cinema şi le satisfăcea toate capriciile. Nu le-ar fi cerut banii înapoi, căci soarta ţinuse eă lovească în patronul care crezuse în bucuriile şi victoriile vieţii. începu să plângă de propria-i nefericire, fără revoltă, cu duioşia tristă cu care morţii bătrâni sunt conduşi spre locaşul de veci. Erau ciudate lacrămiţ» pe obrazul mare şi aspru, era sfâşietor să vezi un căpitan cu şapcă nou-nouţă plângând în faţa lunetelor şi hărţilor marine risipite pe nu birou greu de mahoţUj dar prăbuşirea lui, ca şi căinţa nefolositoare a semenilor, apăreau cu atât mai evidente. BLOCADA 213 id privi spre vechiul prieten aşteptând o vorbă de ^âiere, Persanul îi arătă ziarul — care zăcea acum. £ covor — ca omul acesta eă-şi ispăşească până la ăt greşala. şi să ee ridice din mersul întâmplător ăl vr. femoea se plecă împovărat de adevărata greutate a tei sale. Dorea să se încredinţeze că e treaz, fără a răzni încă să-şi arunce ochii peste tipăritura proas-i, cu litere de-o şchioapă, cerea o încurajare zaday-L Şi îjn timp ce şoptea cuvintele neînţelese ale te-ramei, se gândea că rezerva pierise demult în-liţită de brăilence, că încasările se dovedeau jal-; nici vorbă nu fusese să scoată cheltuielile din îl dever, realizat cu ajutorul puţinelor vase dyi ipul războiului dintre Polonezi şi Germani; se’n->dase îin datorii la Vasi, care-1 finanţase copform în-Bgerii, bazate pe recuperarea cheltuielilor comune care acum, văzând primejdia, va căuta să-şi ia cu ice pref banii înapoi. Constanţa fusese sugrumată dela sute de leghe de-Krtare, dispăruse din istoria traficului internaţional atru un timp îndelungat, se ştia limpede. Cine-i trimete banii să-şi acopere spărturile din capital? ppoată siguranţa zilelor ce-i rămâneau de trăit, pier-^hită. Fetele se vor întoarce înapoi, în ţară, Vasi-şi va liţere datoriile şi tomitanii — necunoscând motivele atru care ţinuse curtezanele două luni,, pe timpuri' criză — îşi vor bate joc de el ca odinioară, iar nu le va putea răspunde. Ou siguranţă că Yasi îşi reclama datoriile. Are un fel de a privi, de parcă ada nu-1 lovise în aoeeaş măsură. Ori e de piatră, simte plăcere Bă-1 ştie nenorocit. Sau nu mai 5? £De joe răsbătca melodia nocturnei tânguitoare a lui i, devenind parcă mai transparentă în amurgul jfălucitor. Fostul cambaizier ridică capul, oftând: k- Deci... închidem... ca toţi ceilalţi. i Şi fetele? ! 214 PAVEL CHIHAIA La ele &ă mă mai gândesc? Vom salva oe «e poate. Diseară vor pleca la Brăila sau mai ştiu eu unde... — Vino-ţi în lire omule î îl încurajă Vasi blânda bătându-1 uşor pe umăr. — Aşteptăm prima ocazie şi le trimetem în Alger. Altfel pierdem toţi hanii, ia a-minte ce-ţi spun. — Bine ,dar fiecare zi mă costă o avere, strigă Hejnoea sărind plin de furie. Ar însemna să pierd şi casă şi tot... Nu-ţi dai seama?* adaogă el cu greutate* cât face pentru mine „Comandorul’7. Să ’noep iarăşi să umblu fără rost... să nu ştiu unde să-mi pun capul... Decât aşa... Ah! blestemaţii de Turci! Insă Vasi avea motive întemeiate ca Veionica să plece cu orice chip. — Cine se teme de duşman^ e firesc să se ascundă; fiumai cei tari să-şi arate strălucirea ca stelele nepieritoare. Faci foarte rău că te descurajezi. Hai, ridică-te, spriijiiă-te de braţul meu. Te voiu împrumuta cât vei avea nevoie şi vom ajunge să le vedem şi îmbarcate... Mai târziu poate veni închide „Comandorul” pentru câtva timp, se’mţelege... însă nu mai Tace cheltuieli nefolositoare, îl dojeni el părinteşte, învă-ţându-1 să umble ou grije, ca pe un copil. — Da, da, îţi mulţumesc. Eşti singurul meu prieten, domnule Vani, nu mă lăsa! r' — Am auzit că Braia vine câte-odată s’o vadă pe Cristina, continuă zaraful liniştit, ca din întâmplare. Ce ai, nu mai poţi umbla? Ilemcea care se oprise înspăimântat, îşi reluă mersul la braţul bătrânului, cu o grabă neîndemânatică. Bănuiala c’ar fi legat relaţii cu traficanta, ar fi fost mai primejdioasă, ca cea mai îngrozitoare ameninţare. Nu uitase moartea violentului Terzi, nici duşmănia nestinsă dintre Persan şi mama adoptivă a Cristinei. Răspunse cu o strâmbătură de nepăsare: — S’ar putea să vină pe ascuns. Eu mă feresc de ea, căci ştiu că nu-mi vrea binele. Acum o săptămână* BLOCADA 215 Et se parei am 6chimbat două vorbe în bar, dar ăsta m’a oprit cu sila din drum. — Ţi-a făcut ceva? întrebă Vasi cu cea mai sin-ră uimire. De^e niu-i vorbeşti ? — Dar bine, izb ucni Hemoea şi crezând că terne -e tale sunt întemeiate, că Vasi caută să-l prindă a-pra faptului, amintindu-şi că printr’o împrejurare Nenorocită — era plin de veselie — dăduse bineţe castelanei în văzul tuturor cunoscuţilor din bar, de care, cu siguranţă, zaraful fusele imediat informat, se grăbi să-şi îndrepte greş ala. — Gum să vorbesc unei trădătoare? Unei femei care ne pândeşte, do rin du-ne moartea şi ne leagă prin tot felul de vrăji? Din cauză ei suntem astăzi ruinaţi, domnule Vasil — Ascultă bine, zise înţeleptul. Un cârnuuitor care în orbirea lui îşi omoară supusul ca un păstor capra, acela se satură o singură data, mu însă şi a doua oară. Pândeşte-o pe Braia când vine la fiica ta şi spune-i că te-am vizitat astăzi, dar că înainte am fost la Consulatul american, unde şi-au pus Nemţii căpetenia lor din oraş. Am fost acolo cu Mircu, neguţătorul de otravă. — Am să-i 6pun, făgădui Hemoea neînţelegând de ^oe e vorba. Dar dacă vine peste cinci sau Jşase zile? — Nu e prea târziu, şopti Vasi deschizând uşa. Nemţii sunt greoi la cercetări şi-şi vor bate capul mult şi bine, până... să audă de podoabele bazarului meu. Hemoea coborî mai târziu in salon şi ca să miai prindă inimă îşi turnă un pahar de „Jamaica”. Cristiina era Ia bar, veghind între becurile puternice, care se reflectam în oglinzi, odată ou scânteierea sticlăriilor nenumărate. Ar fi dorit să-i vorbească, să-i ceară o părere sau poate o încurajare, dar gândurile îl aduceau către o lume atât de înfricoşătoare, că nu mai avu puterea să mişte buzele, decât pentru a sorbi singurul leac: romul. Dac’ar fi fost mai tânăr poate s’ar fi simţit capabil să se desprindă de Persan, păstrând \averea rămasă şi să-şi încerce norocul în altă parte. * 216 PAVEL CHJHA1A AcJum era prea târziu. îşi privi în oglindă chipul îmbătrânit de griji, plutind in apele becurilor nesecate* inoonjurat de. epavele mobilei uzate, de covoarele roase, de măsuţele rotunde, aranjate într’o ordine supărătoare. — Nu cred s’avem un vizitator astăseară, spuse Curtezana cu părul buclat şi greu, luându-şi în braţe pechinezul şi îndreptându-se spre patronul „Comandorului”. —• Vouă oe vă pasă! turnă Herncea, pentru prima oară lipsit de politeţe cu ele. Ax fi vrut să mai adaoge* ceva, dar tăcu, înăbuşi|ndu-şi un oftat greu. Cristina ştia din experienţă că nu trebuia sâcâit, când nu era în apele lui. Croşeta înainte ca şi cum nu i-ar fi auzit mormăiturile şi sorbitura zgomotoasă a păhăruţelor de rom. Ovezea. cai'e aşteptase răbdător aoariţia patronului^ după plecarea artiştilor şi a lui Vasi din biroul său* se apropie plin de compătimire la trei paşi şi prefă-cându-se animat de o simpatie nemărturisită, întinse . capul de războinic stâlcit, cu părul tuns perie, ferin-du-şi totodată pielea şi întrebă: — Supărat ,domnule Hemoea? Uşurinţa cu care fiecare citea pe chipul său ceeaoe-I frământă, îl înfurie de-abinelea. Dac5 ar fi. avut motiv ar fi certat-o po Cristima sau pe bătrânul pianist, ce-şi petrecea după-amiaza cântând bucăţi ce-ţi sgârie urechea, în vreme ce el trebuia să aibă grije de pâinea tuturor. S5ax fi repezit chiar în voiajor, dacă n’ar fi ştiut că e agent al vămii, pripăşit fără voia stăpânului în local, dtupă cum şi corăbiile au şobolan^ lor. Propriul interes cerea să fie îndatoritor cu reprezentantul legii şi al pedepsei oficiale, dar oe chef ar fi avut eă-I dea de pământ. Aşa fricos cum era, Ovezea parcă te poftea eă-l alungi sau să-i dai una cu aete peste o-brazul pocit de şiş, răcorindu-te pentru toate şicanele vămii I HS, i-ar fi convenit ca patronul ^ BLOCADA «7 ■I facă o prostie, să-l lovească şi să strige... doar aşeu ■ă-şi strige ca scos din minţi tot dispreţul pe careu pre pentru agenţi, pentru legi şi pentru toate tratatei^ pi decretele din lume. Se înşală dacă crede că va In-whide barul din pricina blocadei sau că va sufla un ©u-fvânt despre izbânda pe oare o ştie numai el şi cape va *treoe prin legi şi prin blocadă şi prin toate zăplazurile de fien Era încă tare ca ţărmul bătut de apa mării t Ovezea adulmecase desigur ceva în legătură pu fetele din Brăila, nu ee lămurise încă şi dădea târcoale prin împrcujrimi, plângându-se de dispariţia meşteriilor care-1 lăsau cu jartierele şi panglicele nevân-diute. Numai de mu l-ar suci vreunuia capul cu ciorapii blestemaţi! — K’aş avea mai multe motive de supărare ca tine, care vinzi un ciorap pe an, răspunse cu înţeleg* Şi dupăce voiajorul se depărtă de-a’ndaxatelea, as-cunzându-şi dezamăgirea eub nelipsitu-i rânejt de câine bătut ideile negre îl încolţiră iarăşi pe cambuzier şi vălurile disperării ii împânziră privirile. — Blocada! gemu, fixând-o pe Cristina cu pleoapele grele, ca nefericitul ce-aşteaptă o fărâmă de milostenie din orioe parte i-ar veni. — Ne-au blocat şi... toată afacerea... adio! I se părea că faţa ei tinerească, pluteşte într’o lumină nouă, necunoscută până atunci. Croşeta liniştită şi din felul cum surâdea în răstimpuri, îşi dădu seama că-i ignoră <*i totul prezenţa, că poate nici nu l-a văzut când s’a apropiat de contuar, nu l-a auzit când a vorbit ou Ovezea. Lăsând jos paharul, HemWea o privi cu atenţie* sforţau du-se ea-şi explice această neaşteptată schimbare. uCe-i pasă!” gândi „Aş putea ea urlu de durere şi tot nu m’ar auzi. Dacă nu i-aş mai oferi luxul din bar, tfuufc sigur că nici nu a’ar mtai uita la neghiobul de taica-0iutw Sentimentul nesuferit al singurătăţii ti strânge® 218 PA VEL CHIHAIA inima. Oftă şi întorcând a-se îndurerat, pomi încet #pre uşă. De-abea atunci Cristina păru că-1 vede. — Te duci în port, tată? strigă, lăsând lucrul. — Nu ştiu... unde-oi vedea cu ochii! şopti el, oprin-du-se în faţa pragului. Simţea că il podideşte plânsul. Gât ar fi dont ca fata lui să se deştepte în ultima clipă, eă alerge spre el, încăladndu-i speranţa mijită firavă undeva şi tot atât de repede arsa. — Te-aştept cu masa ? mai strigă Gristina, cu glasul unei străine căreia răspunsul i-e indiferent. Dar el nu-i mai răspunse. Dorm să plece odată, să fie cât mai departe de locul întreprinderii sale comerciale. Strada era goală şi peste acoperişurile părăsite începuse sa se cearnă ninsoarea albăstrie şi cablaj amurgului dobrogean de parcă oraşul ar fi aiiieninţat să fie din nou îngropat de puhoiul tuturor vremurilor. Frunzele salcâmilor se prăfuiseră de nemişcare, clopotele marei catedrale uitaseră să sune şi imamul să-şi cheme dreptcredincioşii. Un - singur om cobora prin şuvoiul nevăzut oe-i ajungea până la glesjie, până la genunchi, îl prindea în sfârşitul, ce se .apropia vijelios, trecând în clipa aceea prin dreptul unei constelaţii apropiate. Gristina îl urmărea din prag. îşi dădea seama nelămurit de nenorocirea tatălui ei şi câtuşi de puţin speriată de ruină, îl compătimea pentru slăbiciunea şi spaima ce i se citeau pe faţă. Arăta atât de comun, aţâţ de lipsit de idealism! Era un om practic cu gândul numai la bani, un negustor care nu cunoscuse niciodată ambiţia, mândria, onoarea, nu visase niciodată... Cât de stăpân pe sine era Persanul I Nu şi-ar fi pierdut niciodată firea şi... încercată de-un gând rău, se ’nălţă pe vârfuri să-l urmărească dincolo de farul Genovez, pe faleza înţărcuită ou sârmă ghimpată. Dacă Hemoea, în culmea disperării ar fi comis un act necugetat? Din tremiurul vocii... da, omul acesta socotea că prăbuşirea e deplină BLOCABA 219 î-l aşteaptă soarta celorlalţi tornitani. Nu era mânji'' şi totuşi avea câteodată o scânteiere în priviri cav Jlngrozea. Oare umbletul, felul cum lăsase paharul, (aduceau cu al unui om pe care nu-1 mai leagă aide viaţă? - Tată, strigă ea, alergând intrrun suflet. Tată! | Ovezea îşi scoase do îndată nasul printrio fereastră, irtezanele de sus apărură în balcoane, urmărind fuga Srisrtinei. Hemcea se micşora în asfinţitul de purpură al cedaţii şi părea că nu-şi dă seama dacă va trebui să ite oprească vreodată. Vederea fiicei lui îl înspăimântă iarăşi, odată cu amintirea tuturor cunoscuţilor de fie- care zi. — Am uitat ceva? murmură cu greutate, privind în lături. ----Nimic, zise Cristuia cu vocea întretăiată, fără > curaj. Apoi adaogă repede^ cu o blândeţe străină. —Te voiu aştepta cu cina. Nu închid până nu vii. V Cristina avea acum un prieten. Puţin după izbucnirea războiului în Polonia ,fata cambuzieruliu întâlnise în sfârşit necunoscutul aşteptat ani întregi căruia să-i încredinţeze tainele sale. Omul acesta venea zi de zi pe la „Comandorul Sihic” şi, spre deosebire de ceilalţi aventurieri, nu-şi rotea privările rătăcite după aur, nici nu căuta prima ocazie să fugă unde-1 mână dorul die câştig. Dimpotrivă, îndepărta calm, dar hptărît, dansatoarele ce i se aşezau în glumă la masă, îşi sorbea tăcut cele două păhăruţe de coniac şi la oţele două noaptea, fără să fi schimbat un cuvânt cu nimeni, păşea drept, puţin cam ţeapăn, spre aerul proaspăt şi odihnitor al nopţii. FAVfcL (JHIHAIA Nici frumos nu era — cu trăsăturile-i mari ţi osoase tăiate parcă în piatră dar o forţă nemăsurată îl deosebea de hoarda ^narinarilor moleşiţi de desfrâu* gălăgioşi) din tagma kd Hemoea* sclavi care-şi măcinau nenorocitele simţuri înainte de-a cobori în iadul cuptoarelor înroşite de pe romanticele vapoare. Şan-4bu — eum ee numea noul venit — îşi trăda ou fiecare gest) o voinţă puternică şi fata îl urmărea ca fascinată eum trece printre mese şi cum aşteaptă nemişcat începerea programului, cu o tulburătoare stăpânire de sine. I se părea că ştie ce vrea în viaţă, că poate oferi sprijin şi altcuiva, că are destulă statornicie ,ysă nu-ţi dea paşaportul la prima ocazie”, cum se exprima Braia despre astfel de cavaleri ideali. Cât 6e înşelai Şandru urmase în Bucureşti o şooala_ de lăcătnşi-mecanici şi ajuns la douăzeci de ani fără serviciu, încolţit de tot felul de nevoi şi de tentaţiile unui mare oraş, îşi pusese cunoştinţele în slujba unor cârpaci de rând, car© vizitară mai multe bănci cu renume. Bineînţeles fu prins, torturat şi aruncat în rândul pelor „certaţi cu legea”, adică excluşi pentru totdeauna dela bunurile pământului şi alungaţi de pe toate şoselele în singurateca lor condiţie. Potrivit aşteptărilor pline de ipocrizie şi satisfacţie, ajunse în scurt tinţpF spărgător cu oarecare vază în birourile Poliţiei Capitalei, de unde pornesc cele mai generoase pronosticuri şi chiar în unele ziare de prânz, anexe poliţieneşti care îşi târăsc viaţa din reportagii prost scrise. Dar într’o ţară mică, cu complici cârpaci sau fără: 4knţul solidarităţii de breaslă, Şandru ee plictisi cu- -rând. Visa mai multă libertate şi lovituri zgomotoase, Care să-i adiucă o publicitate serioasă. Viaţa lipsită de trepidaţi© a unei capitale eud-est europene i ee păru plicticoasă, înăbuşitoare. Influenţat de filme şi de romane poliţiste, de viziunea unor metropole uriaşe <3u aglomeraţii de pietoni ,vehicule în mişcare, fur-(licăre unde te poţi ascunde de agenţi, funcţionarii prudenţi fi politxooşi ai băncilor care ridică mâinii* BLOCADA 221 ■â comandă, atacurile iu plină zi ale gangsterilor-vo-pete, apoi rolul important de jucat întrio astfel d» gpDcietate dinamică înfiinţată — după apusele romanelor ne 15 lei — pentru a oferi ţintă mitralierelor de pe kpoperişuri, în sfârşit încolţit după ultima ea spargere, Şandru cumpărase un bilet pentru Constanţa* cu Iscopul ultim de a emigra în America. Era un spărgător obişnuit, plăcându-i să risipească banii şi să petreacă cu femei nepretenţioase, însă ştiind poliţia pune numaidecât ochii pe cei care-şi permit capricii nebuneşti, ajuns fără rezerve în Constanţa* căută să pară cât mai aşezat, s’arate desgust pentru excesul de băutură, să nu lovească pe nimeni. Singura-i avere, afară de trei cravate şi o pereche de pantofi foarte scumpi din piele de antilopă, i-era o scrisoai* de recomandaţie pentru un oarecare domn Jean, marinar civil, care-şi făcea veacul pe la „Comandorul Sihle” şi trebuia să-i înlesnească îmbarcarea clandestină. Din nefericire, după izbucnirea războiului, omul lâncezind fără afaceri, îşi mutase reşedinţa din Torni» şi cu toate că Şandru îl aşteptă zile întregi deslănţuind admiraţia Cristinei pentru statornicia sa* binevoi să tiu-şi mai facă apariţia. Ca orice bucureştean, Şandru preţuia eleganţa mai fcnult chiar decât băuturile şi cum avea nevoie de parale, de haine şi de relaţii, rămase mai departe în bar, pândind prima ocazie să-şi întâlnească „datornicul”. Ştiindu-se cu trecere la femei, aştepta poate o Străină cu bani mulţi, o nevastă de marinar sau • -curtezană să-i procure cele necesare plecării. Brăilenoele îl admirau, însă în urma sfaturilor categorice ale lui Vasi — prevăzător cu vameşii noi pe care S. M. R.-ui îi aducea pe neaşteptate din cele mai îndepărtate colţuri ale ţării — se ţinură de-o parte. Vapoarele soseau tot mai rar în port după retragerea flotei româneşti pe Dunăre şi cu câteva luni înaintea blocadei, Şandru terminând ultimii bani, se angajâ mecanic la uzina electrică din Aegisus* la marginea nor- 222 PAVEL CHIHAIA dică a oraşului, petrecând mai departe în Tomia^ în «peranţa unei ocazii care să-I ducă în ţlara dolarilor. Obişnuiţii localului îl respectau, găsindu-1 ţeapăn la măsuţa de sidef, mereu treaz şi cu capul limpede, fără a se dispune sau a face curte dansatoarelor, care mai toate-1 găseau pe plac şî-1 priveau stăruitor de pe scenă. Ou toate că instrucţiunile cu privire la oaspeţii necheltuitori erau precise la „Comandorul”, nimeni nu îndrăznea să-i ceară să consume mai mult de cele două păhăruţe de coniac sau să intre în vorbă ne întrebat, căci noul venit arăta ca un tip vânjos, potrivit de statură, cu buzele răsfrânte felin pe obrazul cam oolţuros. Ochii verzui, ascunşi îndărătul pleoapelor nemişcate, arătau siguranţa cuiva deprins să înregistreze cel mai nevinovat freamăt şi dădeau un aer de ferocitate chipului său, o nepăsare crudă, de ghiaţă. Ori tocmai aceste amănunte o atraseră pe Gnstinar o făcură să-i dorească prietenia, fără a-şi da seama că toată purtarea aventurierului e dictată de calcul. Şandru îşi făcea apariţia în local la aoeeaş oră şi pleca printre ultimii spre uzina din marginea oraşului unde-1 aştepta o muncă grea. Păşea fără grăbit, eu hainele sărăcăcioase periate şi călcate impecabil, cu cravata fără cută. Se oprea o clipă în uşe şi plimbân-du-şi privirea peste mesele pierdute’n fum şi gălăgie — aşteptâudu-se mereu să dea domnul Jean — îşi ducea cu un gest reţinut ţigara la gura, fără e’o privească, ceeaoe trăda pe omul oe nu-şi pierde uşor cumpătul^ mai mult interiorizat decât expansiv, cu aerul reţinut pe care-1 am militarii proaspăt gTadaţi. Nu după mult, Ciistina începu să-l hăfţmiască cu o stăruinţă îngrijorătoare. Ii muta măsiuţa preferata sau trimetea pianistul cu plete albe de zăpadă întrebe mereu dacă nu doreşte oeva afară de coniac. Şandru avea privirea neîndurătoare pentru un nepoftit ce f •e proptea cu tot dinadinsul înainte şi bătrânul se fâstâcea, căsca speriat ochii, se retrăgea plecâjidu-se până Ia pământ. BLOCADA 22* nevitabilul nu întârzie. Intr’o seară, dupăoe se aşezfc gă scenă p regat indu-ee să revadă neobosit acela^ >gram, pianistul se prezentă la trei paşi, zâmbind st: Ne pare rău, domnule. Patroana a spus că dacă consumaţi, trebue 6a liberaţi locul. Onorat cu indiferenţa obişnuită, bâlbâi câteva pro-8te politicoase şi socotind că şi-a îndeplinit misiunea^ retrase fericit la pian, dând semnalul pentru în-eperea dansului. Atunci veni şi Cristina pentru prima axă lângă umărul lui şi cliinuindu-şi batista, îi spuse , să n’audă lumea din jur: Nu-i frumos ce faci! Dacă nu comanzi, dece o- *• ; cupi masai — Mă simt minunat, mormăi Şandru privind unar ? diin curtezane. ^ — înainte n’ar fi fost mare pagubă... stăteam maî 'bine. continuă ea pentru a găsi prilej să întârzie şi roşi într’un amestec de slăbiciune şi mândrie rănită-— Gândeşte-te că şi noi trebue să trăim. — Nu muriţi doar, constată Şandru, întorc âjidu-i de-abinelea spatele. Frumoasa patroană se înapoie înfrântă la oontuar gi din ziua aceea îl urmări ou o grije care revolta breasla negustorilor înspăimântaţi de războiiu, cum se aşează, liniştit la aceeaş masă în localul tot mai gol ji priveşte atent numerele artistice, frără vreun gest de nerăbdare sau de satisfacţie. Iar când Şaudrri fixa >J(sarong”-ul exotic al vreunei dansatoare, pentru a-şî putea croi nesupărat planurile şi iluziile sale., bănuia că idei realiste trebuie să-l preocupe tot timpul, că ar fi îndeplinit şi-ar fi dus la bun sfârâit oeeaoş şi dorea. {E adevărat că nu prea găsea, oricât ar fi căutat, mo-^ tivul ce-1 împinsese să oşară o mare eumă dela Vasjr |{fîind refuzat, după câte spunea Ovezea) şi să piardă ^nopţile la „Comandorul” fără să chefuiască sau să ee Ifege de curtezane. I Până la urmă îl convinsese şi pe H/emoea, căruia: 224 PAVEL CHIHAIA *m-i ardea de scandal în situaţia în care se afla eă ee duca personal şi să ceară socoteală incomodului client. Pentru a scăpa de gura fiică-sei, bătrânul îşi încheie tunica până la gât în căldura de cuptor a nopţii tomitane, îşi băgă mormăind pipa în buzunar şi o luă agale, ou un aer marţial. Sigur pe sine, trase tui scaun lângă Şandm şi rămase mirat că acesta, nici nu-i eade în genunchi, nici nu se ridică să plece. Difereţnţfei de vârstă, de rang şi de aparenţe, aţâţă între jei o ostilitate cu neputinţă de risipit. —Sunt căpitanul Hemcea, se recomandă patronul, lăsându-se pe spate pentrp a părea mai drept. Localul acesta îmi aparţine şi l-am făcut chţpă mulţi ani de muncă pe mări şi dupăce era să-mi pierd viaţa în câteva naufragii. Catargele de lângă dumneata ar putea povesti întâmplări pe care nici un muritor n’ar îndrăzni să şi le înckipue; valuri furioase, ceruri de iad, nopţi fără speranţă. Văd că zâmbeşti, tinere! îmi face impresia că au ştii oe-i aia un trincheţ, dar faci pe grozavul. Ai putea respecta părul uniui om albit în luptă cu marea! Nu mi s’a întâmplat până acum ca cineva să-mi batjocorească barul şi prin asta să mă insulte personal! — Căpitanul Hemcea? Am auzit de d-ta... chiar tipul cu ciorapii pe mână mi-a spus că eşti gata sa faci o afacere cu mine, deşi mi i-am cerut să-mi reoo-ţnande negustori. N’ai putea să mă lămureşti ce se învârteşte pe-aici? Uite, nici acum nu ije slăbeşte «lin ochi! — Un voiajor! făcu Hemcea ou dispreţ — Atunci... ■Cred că ne-am înţeles „Comandorul” e un local dm mâna întâia şi dacă n’ai bani poţi petrece în taverne mai ieftine. — Stai puţin, murmură destul de limpede Şandru, pe când fostul cambuzier se ridica mulţumit după e victorie atât de uşoară. — Nu ţi-am promis nimic! Şi găsesc că eşti un terchea -berchjea, dacă mă svârlî pe BLOCADA 225 be. Se vede cale de-o poşta că nu eşti căpitan, ouirc El sunt eu amiral. KHemeea încremeni. I se păru că toată lumea-1 pri-Kşte şi aşteaptă răspunsul, deşi cuvintele fuseseră Kstite foarte încet şi pianul făcea gălăgie. Se reaşeză^ bţu de mânie. E — Politia e foarte bănuitoare în Tomis... Un agent noi-a cerut informaţii, şopti ameninţător. | Şandru strecură mâna în buzunarul hainei, ca şi jbum ar fi vrut să-şi scoată o ţigară. In clipa aceea jfcangoiul argentinian se desianţuî frenetic şi o Carmen-* cită bătu cu sălbăticie tocul în podeaua estradei. — Nu mai spune, mormăi el. I-ai dat? — Prea te grăbeşti! îl dojeni Hemcea, tumându-şi im pahar dintr’o sticlă rămasă pe măsuţa alăturată, pou un zâmbet care nu se hotăra să fie nici înfricoşat, bici binevoitor. Câţiva strropi de licoare .căzură pie jttevor. — Bineînţeles că nm i-am dat nieio relaţie. Ce ştiam de dumneata? Pari om cumsecade, n7o să ştau să descos pe cine-mi intră în local. Mă interesează viaţa clienţilor mei cât bunicii negrilor de pe vapoare, termină de-cheindu-şi bumbii gulerului. — Cald, nu? — Nu-mi place pălăvrăgeala, zise Şandrru. Sunt o fire sensibilă şi dacă te-aş vedea legănându-tc de frânghiile catargului ăsta, naş consuma nici două păhăruţe. — Am vreun interes să-mi gonesc clienţii? Dă-i încolo, îmi fac numai zile fripte. — Ia te uită! se miră Şandru. Lumea şpune ca la „Comandorul” eşti în siguranţă. Nu sunteţi înţeleşi eu vameşii? ;w Dar patronul Se strâmbă, ridicâmdu-se greoiti: )■ — Lume rea! | Apoi dispăru cu un rânjet care-i ascundea prost loată amărăciunea. „Am aranjat”, o asigură pe Cri-«tiina, dar Şandru urmă să vină seară de seară, bucu-Irându -se acum de toată atenţia lui Hemcea, caţre-l uoea dela uşe şi aştepta comanda în picioare. 15 226 PAVEL CHIHAIA Urmărea înciudată ourfcenitoarea primire a străinului şi puterea pe care părea s’o aibă asupra tatălui ei. Odată, când sosi mai devreme ca de obioeiu în salonul gol, se aşeză la masa lui, privindu-1 cu răceală. — Câteodată mă întreb ce păzeşti d-ta aici. Se vede că te-ai îndrăgostit de Tanţa sau de Veronica. — Nu, zise el. Mi-am pus în minte ceva şi aştept zile întregi fără să pierd speranţa ,oum vezi. — E atât de important., .ce* trebuie să ţi se 7n-tâmple ? Hm, foarte! Dimineaţa îmi dai curaj, altfel de (mult aş fi disperat, făcu cu o imperceptibilă hătae de joc. -- N’ai meserie? întrrebă Crisrina, îmbunată. — La Bucureşti eram electrician mecanic. Acum lucrez la uzină. — Timpuri grele. — Mam cam săturat, mărturisi şi Şandru. Unde-ţi arunci ocliii, numai mizerie. Poţi să stai cu mâiia’n sân şi să putrezeşti de plictiseală. — Ai dreptate, îl aprobă fata, cu toate că nu înţelegea. Acum se trăeşte greu în Tomis, toată lumea vrea să plece. Noi avem rude în Garaomer şi s’ar putea să mergem acolo dacă închidem localul. Avem o mătuşe şi un unehiu, nu suntem străini. N’ai să mă dispreţuieşti că m’atn născut într’o ferma? — Ia te uită! făcu Şandru să fie amabil, dar ferma îl interesa cât şi electrodinamcle. — Da! Ple-acolo nu vezi decât iarbă şi iarbă... bivoli plini de noroiu şi locuinţe de piatră. Nu-i frumoasă astfel de viaţă? — Numai pentru atât? dădu Şandrru din umeri. MI se pare că ivai gusturi tocmai alese. Dar Cristina o luă drept glumă. — Şi tata spune ca d-ta. Nu-i place viaţa la ţară, spune că nar avea prieteni acolo, înţelegi? Ii consideră pe toţi clienţii foarte sinceri. Simt însă... — Aii se pare că n’ai prieteni! zâmbi Şandru. BLOCADA 227 f.— Nu, răspunse Cristina şi fugi la contuar făjră fşi lua ziuă buna. v La câtv a timp, îi mărturisi că venirea lui îi era cât i poate de plăcută. — Serios? făcu Şandni nepăsător, ca şi cum ar fi xclamat: „Nu mai spuneI” r — Am impresia că eşti de-al casei, un cunoscut rbeşte cu o mulţime, dar eu mă plicti- i^ieci dacă nu-ţi place! I — N'are cine-mi ţine locul. Fetele sunt mai mult la plimbare. Ascultă, îi propuse pe neaşteptate. — Niu ‘vrei să mergem Duminecă spre Lazul? Ajn să ţi-arăt unde-am crescut eu... şi ne întoarcem înainte de-a vveni lumea. ? — S a făcut, aprobă el şi-i păru că descopere o privire de triumf în ochii albăstrii. „E serios,, gândi. r ii . a i ~ .«.o i i i . .. i i „ ■' — îmi convine, cu toate că vroiam să văd un film. *yi]no să mă iei dela urina dacă nu te oboseşti prea mult. Bineînţeles, nu-i nevoie să spui băieţilor că eşti dela „Comandorul”. — înţeleg, răspunse ea şi plecă privirea. Li prima Duminecă, ocoliră amândoi ţărmul ghiolului Silit, de-a-limgul cărămidăriilor şi grădinilor de i zarzavat din marginea Constanţei, pe o potecă care ;tăia la halele şi petecele de cultură. Motoare de sooe apă se auzeau duduind înăbuşit în depărtare, apoi Ropotul aducător de viaţă prelingându-se pe jgheaburi *"'dte şi oameni aproape goi, răscolind cu furie şan-ile înguste pentru a abate1 apa ghiolului pe supra-ele însetate. Treceau printre iastacurile înalte de f, printre ţarcuri de bolovan, peste armane tutuite un podinol de casă. Pe şoseaua Constanţa—Tiujcea se târau căruţe lele, rar câte un camion, care stârnea nori statornici praf, în goană spre carierele din Camara şi Cogelia. * ^^Fata e îndrăgostita lulea de mine”. Adaogă cu vooe tare: 228 FA VEL CHIHAIA Şi iar trecură prin grădini, prin smârcuri ascunse! prin locuuri sterpe, ou o iarbă firavă şi cu acecaş piatră de pretutindeni- Ca sa scurteze drumul, apucară pe o cărare mai bătucită între lanurile de grâu şi orz. Părea că in urma lor, ziua păleşte. — Bine c’a asfinţit! zise Cristina. Soarele scapătă spre apus. Intr'adevăr, dincolo de linia ştearsă a pădurilor dela Horaslar, soarele se înveşmânta in nori pâlpâitori, nemişcaţi, ca gravaşi in aramă şi câmpia prindea o lumină mai rece şi mai scăzută. Nerăbdători, greerii începură sa se cheme printre buruieni. Trecură de marginea apuseană a oraşului şi după mai bine de cinci kilometri ajunseră pe faleza dintre port şi Lazul, de-asupra mării. Acum se odihneau sub pinii uriaşi .care îşi clătinau neîndemânatici şi greoii, crăcilc stacojii. Cristiiia lăsă ca briza inării, ce batea tot mai stăruitor cutremurând iarba măruntă a platoului, să-i desfăşure părul greu, nemişcat. Rămăsese in picioare, ca o stăpână feciorelnică şi a-tot-stăpânitoare a ţărmului şi vălurile pământeşti târîte înapoi, o făceau să pară îndrăzneaţă şl războinică. Dar Şandru începu să regrete filmul pierdut. îşi aprinse o ţigară şi chinuind un biet pai-u, se mângâia cu siguranţa ca fata ii va aparţine peste puţin şi-şi ♦■va vedea răsplătită pierderea de vreme dela „Comandorul”. Era timpul să părăsească serviciul dela uzină şi să se gândească cu hotarîre la plecare. Simţea pe umăr capul delicat al Cristinei şi parcă! adierea înceată a vântului îi contura buzele într’mn zâmbet nepieritor, îi pecetluia ochii, îi împietrea părul roşcat, în tăieturi crude, barbare. Jos, în poalele falezei, aoeeaş bureală domoală pornită din largul marii, mâna încet tivele de spumă către plaja umbrită, se strecura susurând printtfe crăpăturile şi buruienile peretelui oblic, aducând până sus o mireasmă de apă sărată şi de azur. Crestei® BLOCADA 229 apte de ţărm şi rămase acum ca un tribut în mijii vălurilor, sc chirceau netrebnice la poalele peri ui, gata să se cufunde în mare. Noaptea se lăţea nesimţită de pe albia secată a Rxiurgei şi stăpânea pustiul tăcut de ape, rostogolin-V-se în fulguiri încete, care alergau parcă în urma ţjarelui şi se destrămau, aruncând umbre fugare dea-lupra platoului bătut de vânt. Stelele erau nea prinse* ci ca întunericul. | Plictisit de popasul fără rost, Şandru privea cu re-feret cum se lasă noaptea. Partenerii de şah dela Cafenea îl aşteptau desigur nerăbdători, căci obişnuia totdeauna să facă o partidă înainte de-a intra la "„Comandorui”, pentru a-şi struni furia de prizonier, jffcare izbucnea câteodată cu toată stăpânirea de sine. Când nu era la „Gafe Continental” camarazii dela liizină ştiau că-1 pot găsi în una din casele publice de tae strada Mircea sau Take Ionescu — departe de Tornis, unde trecea drept foarte cumpătat şi serios —• petrecând cu femei. De fapt mu-i prea plăceau dansatoarele, nici curtezanele delicate din Vechiul Oraş, $i prefera ţărăncile simple sau fete grasCj plesnind de sănătate, care râdeau cu toata gura dc glumele lui seci şi ţipau când le plesnea cu dosul palnuei, ca qpoîi pă-1 sărute pline de recunoştinţă. Cu ele colinda toate Speluncile, inspăiinântându-Ie, înşelau du-le, sniulgân-du-le până la urmă toţi banii ,cum fusese obişnuit. ' Cristina? Hm, foarte frumoasă, dar nu prea bine făcută pentru dragoste. Era sveltă şi palidă, cu buzele prea fine pentru a deslăjiţui patima, cu ochii lipsiţi de căutătura sălbatecă a amantelor preferate. Privirea ei mi dorea nimic, se rătăcea într’o negură trista şi neliniştitoare, trecea fără a se opri petefe adunările Izmeneşti, unde el se simţea bine, avea gusturi ciudate, siguranţă căi n'o iubeşte cât de puţin, biata fata* nici,n’o simte pe umăr. Bfpţi fc’a dormi cu astfel amantă lângă tine. Hei, nu cumva s’a prostit? Tre- 230 PAVEL CHIHAIA buie neapărat s’o cucerească, să nu piardă vremea cu mâinile n sân. Pus eu dinadinsul pe fapte, se plecă s’o sărute şi cum ea îşi ascunde melancolică faţa, îi aminti de lucrul oe-l aştepta a doua zi şi de îndatoririle unei patroane de bar. Cristina bele de jos ale Castelului, unde odinioară lâncezeau Reţinuţi, iar acum, ptilberea câtorva oseminte risi-srpită lângă fiarele fixate solid în tencuiala şi ulcioare |eu apa de mult secată. ţ Domnia lunii se sfârşea la această intrare a tărâ-r«ţ£urilor sub-pământene. Şi înainte de-a coborî, Cri-^rtdna ridică dintr’o firidă o feştilă grosolană muiată ţm catran — din cele pe cari lazulenii le întrebuinţau 234 PAVEL CHIHAIA in nopţile bogate în peşte —■ o aprinse liniştită, apoi îşi lumină calea, cu torţa de-asupra capului. La sfârşitul treptelor largi, o cupolă italienească „in fresoo” distrusă de fumul' lumânărilor şi de umezeală, se sprijinea pe coloane scurte şi puternice, mai bine zis pe ghiarele şi căpăţânile turtite ale unor capiteluri rep-tdliene. Din părţi, pământul năvălise mereu sub boltă gârbovită de greutatea anilor şi Gristina era nevoită să ocolească locurile unde pardoseala se despicase de surpături şi cutremure. Era aceeaş tăcere grozavă ca într’o piramidă pecetluită de veacuri şi numai făclia ©e ardea cu o lumină egală, în aerul închis, fărâmele de jar muribunde înseilate de-a-lungul drumului, dădeau un slab fior de viaţă acestei creaţii umane prăbuşite pentru totdeauna în neantul îfitunerecului. — Simeon, Simeon! strigă Gristina, deşi ştia că idiotul n’o poate auzi. Pleca torţa spre fiecare ungher şi flacăra îi descoperea faţa dârză şi feciorelnică, scânteierea mistică a ochilor. I ise păru că distinge în ţărâna de pe lespezi o dâră târşită, pe urmă găsi băţul de salcâm cu care fostul jefuitor de epave îşi purta trupul, în sfârşit dădu de Simeon pe un snop de paie în întunerecul cel mar adânc. Lumina tot mai vie păm că nu făcuse nicio impresie asupra bătrânului care aştepta poate ca steaua căzătoare să-şi urmeze prăbuşirea, neputându-se opri alături de întunericul blestemat al propriei conştiinţe, Gristina .ştia că ar fi fost zadarnic să-l întrebe sau să-i ceară ceva, fie şi prin semne. Se apucă să caute cheia prin paiş şi cum stătea a-plecată, de-odată o isbi un freamăt necunoscut, care «buciuma întunecimile, dar niciiin svon nu ajungea până la ea; simţea aceste proorociri doar în suferinţa «menească de pe faţa liii Simeon. Idiotul îşi arătă neliniştea mişcând cu greutate degetele strâmbe, eeea-«e însemna că e bântuit de o mare teamă. De altfel, de la moartea lui Terzi, Braia i se plânsese adesea că bărbatul ei dă toate semnele unei nebunii renăscute, BLOCADA 235 care se mistuia în mintea-i înegurată. Cristima de-părtă o clipă făclia, apoi îl lumină drept în obraz, dar Simeon îndrepta mereu arătătorul, arătând că şi în beznă făcea acelaş lucru. Ochii lui treji, căscaţi de groaza nenorocirilor, obrajii soofâlciţi de siuferinţa tuturor, îi strânseră inima. O cuprindea remuşcarea eă-1 uitaşe în salonul fastuos al „Comandorului”, că plecase din Castel, părăsindu-1 pe el, pe Braia şi pe pescari. „Poate e pe moarte” gândi fără să vrea şi îl rezemă mlai bine cu spatele de «perete, îi îndesi paiele sub el, îi puse strachina la înde-jmână. Ştia că pedepse grozave ar împietri-o dacă ar încerca să-l ducă afară, să-i dea altceva decât pomeni pentru hrană, aşa că-i făcu o cruce de-asupra şi împăcată se întoarse odată cu luminak spre treptele tărâmului de sub lună. •Aproape nu-şi mai amintea de Şandru, când se auzi chemată. Urcase sus într’o încăpere de la etaj şi se plimba în potopirea argintie a pereţilor dela un capăt la altul cu mersu-i ţeapăn. Nemulţumirea lui o înveseli. Se simţea atât de stăpână pe locurile unde străinul trăgea cu urechea, opiindu-se din când în când stingherit de atâta linişte. Era mai bine că nu găsise cheia. Se strecură iarăşi şi-i prinse cu putere braţul. Şandru şi-l trase, ca fript cu fierul roşu. — Parc’ai fi vrăjitoare! mormăi el, silindu-se să-şi ascundă teama. — Mai ştii! râse fata şi se opri în dreptul ferestrei^ nemişcată. Profilul i se contura pe fondul de argint al mării, iar păru-i părea o aureolă bizantină. Respira anevoie, atâta drum o ostenise. — De multe ori am vrut să mă întorc aici, înainte de-a te cunoaşte, mărturisi, dar tata nu-mi dă voie, e certat cu femeia care m’a crescut. Ştii cine-i Braia? Stăpâna Castelului... — Tu eşti stăpâna, murmură Şandru, întorcându-şi privirea dela luciul ameţitor al mării. N’am văzut fată izuri curajoasă. 236 PAVEL CHIHAIA — Toţi ştia că duhurile niu-ţi fac rău. De multe •ri m’au păzit să ou cad în miare depe râpa pe care • vezi, spre Agig-ea. — Prostii, dădu Şandru din umeri şi căută din nou fără să vrea spre stâncile enormi de gresie sură„ •are-şi adânceau spinările tărcate de muşchi, în jocul apelor fosforescente. — Mă gândeam că tu... mai bine ai veni aproape... Ea mu-i răspunse şi-şi rezemă, coatele de pervazul ferestrei, iar în mişcarea aceasta, umerii delicaţi se strânseră îjn rochia, simplă, pănul lung, mătăsos îi a-ooperi obrazul." Toată voioşia îi pierise ca prin farmec. Dacă i-ar fi văzut faţa Şandru ar fi înţeles că e gata să plângă. * -— La Castel eralm mult mai fericită, şopti Toţi din Tomis sunt foarte... grăbiţi şi numai distracţie cer dela o fată. Eşti singurul -care te-ai interesat de mine. Lui Şandru inu-i convenea sentimentalismul, acum când dorea s’o cucerească cu adevărat. Cu toată briza dinspre mare, noaptea era călduţă şi buruienile chî{r-«dte în jur, exalau o bucurie liniştită şi reţinută. Nu putea spune lucruri cu două înţelesuri unei fiinţe atât de trisţe, care-şi plângea viaţa. In sine blbstdma •ufletul femeiesc şi pornirile lor neînţelese. Mormăi desnădăjduit, întinzâxidu-se pe nisip: — Dacă-ţi face, plăcere putem să mai stăm/ De la •erviciu tot am întârziat. Dar ea urmă fără să-l audă: — Când s’a întors tata, credeam că vom începe altfel de Viaţă. Era atât de vestei şi aviea bani. „O să taăim ea’n rai” spunea. „De-acum nu vei mai munci, prinţese...” .Vorbesc aşa şi dacă-ax muri mi-ar părea rău.., N’aş mai avea pe iiimeUi. — Parcă spuneai de-un unchiu... — Nu ştiu dacă m’ar primi la ei. Mi-ar fi plăcut foarte mult, acolo la Caraomer. — Hm, mă îndoiesc că. ţi-ar prii. Nu prea te văd B L O CADA 237 cărând ciubărul cu lapte. Uite-aşa cum eşti acuma,, arăţi cel mai bine. — Glumeşti; îl privi Cristina cu seriozitate. Aici m’a adus doar soarta... Când am plecat cu tată aveam opt ani, După câte-am înţeles mai târziu, n’au prea fost mulţumiţi cu meseria lui de marinar. Au crescut d« isluflet un străin, care-a dat odată pe la noi; dar nu l-am văzut... Mi-a căzut şalul, se plânse, ca să,-şi ascundă emoţia. Şandru se scutură cu greutate de moleşeala apăsătoare şi fata îl simţi înalte de-a veni, căci .umerii, i se strânseră înfriguraţi. Odată cu şalul;, îşi apropi® suflarea fierbinte de obrazul ei, îmbraţişând-o şi Cri-stina şopti, fără să-l îndepărteze: — Să stăm aşa, vrei? Din spatele Castelului, luna se înălţa nevăzută, a-prinzând focuri înalte ia bostanele dinspre Hasimcea şi Horazlar. Fierăria unei căruţe ciocăni la poarta zării, stingându-se în lumea misterioasă a stepei, apoi iar se auziră, valurile, foşnind lucii, grăbindu-se spn® ţărmul Agigei. „Trebue să fie a mea” gândi, căutând să-şi încordeze toată voinţa, dar mu îndrăznea să sie apropie mai mult de răceala de statue a prinţesei, deşi simţea în părul ei, iun uşor parfum de pelin sălbatec. Se mira de calmul Cristinei, când el simţea în noaptea lucie furnicături prin tot trupul, aşa cum ai arunca pietricele într’o iapă şi valurile s’ar ciocni unul cu altul. — întotdeauna îmi place şă privesc seara, murmură fata din nou şi chipul i se întunecă. Umbrele ierburilor se abătură până în dreptul lor, astupându-le fereastra. In lumina limpede a ţărmului, tufele de pe nisip se topiră în pete verzui, jocul apei scânteia un-duindu-se de-a-lungul stâncilor mohorîte. Bănuia prin şal, respiraţia liniştită acum, aproap® suspendată într’o reculegere adâncă, umărul delicat*, copilăresc. Ii spuse încet, aproape fără să-şi i dea seama, cu. o sinceritate neînţeleasă: „Dacă-ai veni cu mine îm America...” dar Cristina n'u-1 asculta şi o clipă mai târziu fu bucuros că nu i-a aflat destăinuirea. Cum ea tăcea şi nu-i vedea faţa, ci numai privirea însufleţită de o viaţă necunoscută, pierdută in depărtarea împărătească a mării, o întrebă cu o curiozitate brutală: — Poate ai fi vrut să nu fiu aici? — Dece vorbeşti aşa? Dar Şandru se încăpăţână: — Dacă mâine, să spunem, nu mă vei mai vedea la „Comandorul?” — Nu poţi, spuse ea cu convingere. — Eşti atât de sigură? * Atunci il privi ţintă şi putu să vadă credinţa din ochii-i mari. — Sunt sigură, repetă cât se poate de desluşit. Din ziua aceea neuitată se 6tabili între ei o legătură pe care nimeni n’o mai putea înfrânge. Tânăra patroană, care păruse clienţilor atât de puţin prietenoasă, se îndrăgosti nebuneşte de străinul tăcut, misterios în distincţia şi forţa lui, uitându-şi cu timpul de rolul hărăzit în „Comandorul Sihie”. Curând autoritatea eu care Şandru intervenea în certuri îl făcu cunoscut în cartier şi puţinii negustori oonstănţeni, începură să evite dancingul, unde noul stăpân posac, nu le permitea cea mai mică ieşire când doreau să petreacă cu adevărat. Intr’o noapte desfigurase aproape dintr’o „directă” pe iun biet soldat *din infanteria marinei, cu un pumn sec şi cu un sânge rece admirabil^ după care îşi bău nepăsător vermutul, lucru pe-i atrase nu numai admiraţia, sgomotoasă a curtezanelor ci şi aprobarea Cristinei, care nu putea suferi hoarda de aventurieri şi îi zâmbea încurajator dela oontuârul unde elibera bonuri de consumaţie. Prietenia pentru străin deveni cu timpul o dragoste arzătoare şi o supunere oarbă, pe care Şandru o primea ca pe o dovadă firească de iubire, căutând totodată să-şi păstreze independenţa şi să nu-i dea niei o socoteală de felul cum îşi /pe- BLOCADA 239 trece vremea la uzină sau în oraş. Ii interzicea să-I cânte în Aegisus sau la cafeneaua „Continental”, unde juca şah, între şapte şi zece seara. Ba acum fiind sigua? că fata camhuzierului hu poate să-i mai scape, întârzia adesea în chefuri cu femei de "rând, fericit la 'gândul Banilor care-i vor putea acoperi grelele condiţii ale unei călătorii în America, poate cu trenul până în Grecia -— înconjurând Bosforul pe uscat —-poate cu o şalupă cu motor proprie, spărgând blocada. Cristina deveni o jucărie în mâinile acestui om calculat, care se lăsa copleşit de cadouri, fără să piardă prea multe nopţi în camera patroanei, pretextând eă-i este greu să se înapoieze pe lumină în Aegisus, dar refuzând cu încăpăţânare să se rotite sub acelas acoperiş ou Hemcea, la îndemnurile repetat^ ale amantei, de a nu mai plăti chirie în cartierul diela marginea ghiolului Siut. O locuinţă comună i-ar fi stânjenit întâlnirea cu celelalte femei şi in general libertatea la care ţinea din instinct. Spera să facă rost de bani, fără a se plictisi prea mult cu Cristina, căci din prima zi — când frumuseţea ei îl orbi, îmtr’adevăr — işi dete seama cât de naivă şi sâcâitoare poate fi o fată cei crede în „dragostea veşnică” şi în alte fleacuri. Dacă situaţia ar fi fost mai bună pentru „Comandorul” i-ar fi cerut banii imediat, însă vedea limpede că în urma evenimentelor, cassa se golise şi cu fiecare zi, datoriile creşteau. Din prima clipă se întrebă ce rost au cele şase dansatoare, care lâncezeau şi petreceau fără grije, părând păpuşi de împodobit barul gol, bătân-du-şi joc de tomitanii cumsecade şi îmbrâncindu-i râzând, când da să le apuce de braţ. Cristina nu putu să-i dea nici o explicaţie şi Şandru îşi văzu de treabă, nu fără a. disporeţui din tot sufletul ca ceilalţi patroni un om ce se’ngloda în datorii pentru a întreţine atâtea curtezane cu totul nefolositoare şi pline de pretenţii. Hemcea fu printre ultimii care află de prietenul fiicei sale. N’avea răbdare să stea în local şi-şi petrecea mai toată ziua în port, ca în tinereţe, trecând în re- 240 PAVEL CHIHAIA vistă puţinele vase ce nu şe ’ndurau să se clintească de lângă cheiijL, înţepenite în parâmele unui păianjen prevăzut şi rău, carie le lăsase deşartejd fără viaţă. Când se înapoia seara târziu, trecea de-a-dreptiil în camera lui, fără să se mai intereseze de soarta „Comandorului57. Intr’iima din nopţile calde, găsind uşa de perete, intră în barul gol să culeagă ultimele încasări, li păru grozav de rău că fata lui părăsise locul de onoare pe care i-1 conferise cu atâta mărinimie cu doi ani în urmă. Era să se înapoieze spre uşe, când de lângă peretele slab luminat, se ridică o mogâldeaţă, adormită desigur în aşteptare, cu genunchii la gură. Ovezea clipea ca im crete speriat şi-şi scotocea buzunarele, unde avea mărunţişurile. „Vulpoi afurisit55 gândi Hemcea. „Pe cine naiba mai spitmează la ora asta?55 Părând că atunci l-a văzut, voiajorul veni spre el, biucuros că nu e singur şi netezindu-şi stângaci pariul^ fără a reuşi să pară mai puţin respingător decât era. — Hai* spune repede, făcu Hemcea ursuz. Nu prea am chef de vorbă astăseară. Ştia că sub aparenţa umilă şi supusă, agentul avea totdeauna de cerut o informaţie sau de strecurat un sfat poruncitor şi puteai să-l insulţi cât pofteai, dar nu era înţelept să-l refuzi, dacă ţineai ea localul să nu-ţi fie închis de poliţie, care lucra mână’n mână cu vama. Acum părea foarte trist: — Ce să vă spun? Dumneata nu ştii miai bine ca noi toţi, negustori neînsemnaţi? N’am vândut nimic, pot să dorm toată ziua. Cât mai durează blocada, domnule Hemcea? Fostul marinar ridică din umeri şi rămjasle o clipă cu privirea pierdută. Nu ştia nici el, numai sfârşitul războiului ar fi putut 'decide. — Franţa e aproape ocupată. Ascultă bine: dacă Franţa cade, am pierdut partida! Vorbiră de una de alta şi îmblunat, Hemcea făcu cinste cu un vermut. Se aşeză pe scaunul de la bar să imai răsufle, în vreme ce voiajorul, cunoscând cele eu- BLOCADA 241 venite, rămase respectos în picioare. Parcă aştepta ceva. La sfârşit patronul întrebă aşa, în trecere: — Zici că fata mea s’a urcat de mult? - — Cred că da, zâmbi uşor vameşul şi în ochi ii aticii o undă de batjocură, care nu putut scăpa bătrânului. — Gum crezi ? Nu erai în salon ? — Astăzi a , fost căldură mare şi am venit mai de vreme său pălăvrăgesc cu fetele. — S’a culcat? întrebă aspru Hemcea. — Nu s’a urcat singură, aş putea să jur... Hemcea înălţă capul. Dijn locul unde era, cocoţat în faţa oglinzilor şi rafturilor goale de cristal, putea vedea cele două uşi şi coridorul mare din mijloc, ascuns cu o perdea din bucăţele colorate de trestie* care ducea spre camerele fetelor. După perdea nu se simţea nicio mişcare şi cu siguranţă că se culcaseră, căci de obiceiu se auzeau râsete şi plăci de patefon. Ovezeă se prefăcu că vrea să plece, dar Hemcea îl apucă tăcut de haină, îl sili să-l privească. Ochii lui obosiţi erau pe jumătate închişi de o durere profundă, mereu prezentă, pleoapele umflate de băutură. In ultimul timp băuse cam m)ult de supărare şi arăta cât se poate de prost, tunica i se murdărise de scrum, gulerul nu era tocmai curat. Cu dorinţa de a-şi face bilanţul complect al nenorocirii, bătrânul dorea să^ştie tot: venea mai demult, persoana? — II cunoşti doar ! şopti Ovezea, de-abea stăpânin-du-şi Satisfacţia. E bătăuşul acela din fiecare seară. „Bătăuşul, bătăuşul” cuvintele i se alungau înjninte, fără să le priceapă. Până şi Cristina îl părăsea... se temuse întotdeauna că va rămâne singur. Cine? Electricianul care făcea pe contele şi pe care fusese nevoit să-l primească ca pe însuşi primarul Constanţei, deşi nu consuma decât un păhăriiţ... nu două! Ge importanţă are un pahar sau două mai mult... siau poate o picătură e îndeajuns să reverse potirul chinurilor? Imprudentul voiajor se trezi apucat cu toată ^puterea li 242 PA VEL CHIHAIA de guler şi aruncat peşte tejghea, trăgând după sine iun alai asurzitor de sticle şi farfurii sparte: — Vierme ! strigă Hemcea cu toată puterea, astfel ca glasul să i se audă până xtitr’a treia stradă. Să-ţi ţii gura 6au... Furia-i neputincioasă nu împiedecă pe cei doi amanţi să urce mai departe în camera Cristinei după miezul nopţii. Intre Hemcea şi Şandru se dete o scurtă luptă de influenţă, peste care Cristina pluti fără să ţină ţ parte nimănui şi se ’nţelege că fostul cambuzier fu j înfrânt şi aproape izgonit de lângă fiica sa. Lovitura i îl ului şi-i răpi ultimele speranţe. Recunoştea că fusese orbit de indiferenţa ei arătată numeroşilor pretendenţi de până atunci şi că răceala, pe care o aprobase bucuros, îl înşelase, făcându-1 greşit să creadă că ea nu se va gândi în veci decât la interesele şi soarta „Comandorului”. Tocmai Cristina în care-şi pusese toată nădejdea, îl trăda în momentele cele mai grele! N „Chiar dacă războiul se va sfârşi, dacă voiu deveni iarăşi bogat, sunt sigur că purtarea ei îmi va lăsa o rană mereu deschisă. Nu mă îndoiesc că nepăsarea fiicei mele îmi va pricinui moartea” îşi spunea necontenit Hemcea şi gândurile astea îl înebuneau, nu-1 lăsau să închidă ochii, mai ales că trebuia să şi le ascundă în sine, fiind oprit de teamă ridicolului să împărtăşească altora, chiar aliatului său Hvaja al Wa-siti, umilitoareie-i înfrângeri familiare. Lumea găsi foarte firesc ca până la urmă Şandru să se mute în camera patroanei şi să primească vizitele de curtoazie ale negustorilor vecini, iar Hemcea — atât de înfierbântat şi optimist la inaugurare — să păşească în vârful picioarelor când venea seara din oraş şi trecea prin dreptul uşii lor. Şandru se ’ncrunta, lăsând să se înţeleagă că până şi umbra de urs a^ cambuzierului pe ooridat îi e nesuferită: — Ştii bine că nu-mi place tutunul ordinar de pipă* spunea noul stăpân al barului, întrerupându - şi lectura ^ colecţiei „Masca” sau „Este exclus să nu fi captivat de B L O CADA 243 Edgar Walace”. — Pretutindeni în casa asta se simte mirosul greu pe care-1 lasă mahorca tatălui tău! Şandru nu fuma decât ţigarete şi nu suferea tutunul de pipă, nici praful ce-i murdărea pantalonii albi cu care ieşea pe faleza Genoveză — locul de plimbare a protipendadei — sau fumul ce se ridica câteodată din port, amintindiu-i de electrodinamele uzinei din Aegi-6Us. In general, îi plăcea să se îmbrace cât mai elegant din banii Cristinei, câtă vreme venitul era, prea mic pentru îndelungata călătorie. Disperat că până şi slabele încasări se duc în buzunarele oaspetelui nepoftit, Hemcaa trecu peste o-iioarea sa de fost marinar şi se plânse lui Vasji, însă acesta, plictisit de reaua chiverniseală a Comandorului” lăsă lucrurile să meargă dela sine, repetându-i că înţelegerea consfinţită la deschidere, îl scutise să-şi bată capul cu treburile dinăuntru ale localului. Ceeace interesa bazarul era ca Veromica să plece cu documentele, ascunsă printre curtezane; cât despre avantpostnil de pe strada Diana, putea să se* prăbuşească în noaptea inexistenţii, dupăce fetele v;or fi trecut de Bosfor. Banii din Alger putea să-i ia Şandru sau Hem cea, n’avea importanţă care din ei. Dacă amantul Cristiniei âr fi. reuşit să îmbunătăţească starea economică a va-rieteului şi să ceară mai puţine \ credite, privilegiile acordate lui Henxcea i-ar fi fost trecute fără ezitare. Cambuzierul făcuse pe grozavul cât timp Tomisul se arătase înfloritor şi afacerile merseseră dela sine, pen-truca, îndată ce un nor de furtună înegura orizontul^ să înceapă cu vaietele şi imputările. Persanul se cam săturase de-această evidentă lipsă de pricepere ji hotărî să viziteze pe noul venit, pentru a-şi da seama de iscusinţa şi seriozitatea sa, E dela sine înţeles că Braia şi Marou, ajunşi în sapă de lemn, se bucurau din subsolul şandramalei căzute de nenorocirea cambuzierului şi binecuvântau blocada, în care vedeau, o schimbare a situaţiei. Braia simţea a-dierea unor întâmplări noi şi aştepta la pândă clip* 244 PAVEL CHIHAIA în care să lovească fără cruţare în Vaşi, puternicul ei rival, descoperit de platoşa cea mai ameninţătoiare, „Comandorul Sihie”. Ou mirosu-i sigur, prevedea timpul când se va muta în cartier, renunţând la izolarea prea îndepărtată a Lazului, într’un loc foarte cunoscut şi vizitat de lumea porturilor levantine. N’ar fi fost greu ca localul căzut pe mâna unui aventurier cheltuitor şi nelegat prin nimic de Constanţa, cum era Şan-dru, să poată fi preluat pe nimic. Avea informaţii destule despre petrecerile lui cu femeile dela stabilimentele din noul oraş, bănuia că nu va prinde rugină în cartier, însă deocamdată n’avea interes s’o răcească pe Cristina de amant împărtăşindu-i noutăţi despre -isprăvile acestuia. Trebuia ca Şandm să rămână stăpân în „Comandorul” până când va veni vremea s’o îndepărteze de el, îngădumdu-i să revie la sânul odihnitor al mamei adoptive, după o absenţă de câţiva -ani, în care treburile Castelului merseseră nu tocmai strălucit. Atunci să dea Vasi lupta, dacă va îndrăzni! Rămânea visătoare la ferăstmica subsolului dărăpănat, după urzirea acestor frumoase planuri de viitor, apoi îşi revenea la bombănitul tânguitor a lui Marcu. îşi dădea seama că datoria prezentului este să leasă intrigi cât mai meşteşugite, pentru a-1 intimida pe Hemoea şi a-1 determina pe Şajndru să-l izgonească cu totul din varieteu. — Localul e destul de mare pentru amândoi, răspundea resemnat cambuziernl glumelor cu înţeles aşteptând şi el evenimentele după sfatul Persanului. Afacerile mergeau prea prost ca fiica lui să poată oferii cine ştie cât noului patron. Pe dealţă parte prin relaţiile sale cu bazarul* Hemoea ferea încă localul de inspecţiile vameşilor şi poliţiştilor din oraş, simţimdu-se de neînlăturaf atâta timp cât autoritatea putea e-fectua o razie şi ridica muşterii găsiţi fără acte. Socotindiu-se n»ai inteligent, Şandru lua act cu neplăcere despre această rămăşiţă a puterii trecute, totuşi îşi dădea seama că-i în propriul său interes ca barul BLOCADA 245 £ă fie cât mai ferit de oficialităţi şi Crjisltna să încaseze cât mai mult. Câteodată cei doi se întâlneau în port, fără a şti ce vânturi îi mână în preajma năvilor nemişcate. Hem-cea nu încetase de a căuta o ocazie pentru expediat fetele în Alger, deşi Vasi îi atrăsese de nenumărate #ri atenţia să stea liniştit, căci plimbările nefolositoare niu făceau decât să atragă atenţia vamei asupra ^Comandorului”. De când primisleră o scrisoare — via Italia — clela ,,Intimite” ^care înoia propunerea, mărind preţul, parcă îl ardeau tălpile. Aştepta mereu să vadă o pală de fum însufleţind coşurile nemişcate, să audă şuere pătrunzătoare de rămaS-bun. Ar fi sărit el însuşi pe una din covertele pustii, să taie cu sete garlinele ruginite de atâta aşteptare, să se vadă eliberat spre larg. In zadar bătea însă fostul cambuzier drumurile, căci din -cauza blocadei miciun vapor nu venea sau pleca şi bietul om prevăzu cu ^groază ziua falimentului când „©omandorul” se va prăbuşi în pulbere şi el va rămâne pe drumuri încărcat de datorii, «umilit şi părăsit de fiica nerecunoscătoare. VI Sfârşitul lunii Iiulie 1944, trei ani mâi târziu, îl găsi pe ţlemoea bătătorind zilnic poteca arsă de soare dintre „Comandorul Sihie” şi marginea goală a podişului, dela golful Duduia până la silozuri şi Vii. In Tomis haite nesfârşite de câini înfometaţi îi tăiau drumul, privindu-1 cu ochii înroşiţi de o teamă tulbure, crescută din uscăciune şi tăcere. Zadarnic râcâiau cu labele porţile generoase ale stabilimentelor, de unde fete tinere le aruncaseră râzând pâine şi coji de fructeţ treceau stradelele umbroase, unde odinioară, se adunaţi atâtea gunoaie plăcut mirositoare pe care le împăr-ţeau cu cerşetorii şi cu copiii, -mai puţin prietenoşi ca semenii lor. In locul mirosului de scorţişoară şi trandafiri pentru dulceaţă, de mirodenii şi afumături greceşti, valuri înecăcioase de fum se ridicau de pe rugurile cu mobile vechi şi boarfe, presărate din doi în doi paşi, în faţa caselor lovite de e^antematic. Dulăii înrăiţi coborau în beciuri şi luptau pe viaţă şi pe moarte cu şobolanii mari cât pisicile. Majoritatea locuitorilor fugiseră şi Germanii puseseră un post de carantină la poarta apuseană a cartierului, aşa că Hiemcea era nevoit să treacă sub ochii bănuitori ai unui sanitar neamţ, de câte ori cobora în oraşul nou pentru a iscodi depărtările. Ultimul apărător al Tomisiului, Mircu neguţătorul de otravă, fusese urmărit de Komandatur, fiind bănuit a fi presărat din preţioasa-i ambrozie pe pâinea unor soldaţi, oare muriseră curând după aceea, având 247 BLOCADA nenorocul să şe afle în solda mnei ţări inamjjce bazarului. înainte însă de-a fi arestat şi împfuşcat în văzul întregului oraş, Mireu dispăruse în chip misterios şi după câteva zile fusese găsit în râpa portului pe jumătate mâncat de câinii sălbăticiţi, ou o brăţară de filigran în buzunar, pe care — se află mlai târziu — o ducea neveste-sei. Pentru a se impune populaţiei, cuceritorii comunicară cu toată gravitatea că trădătorul îşi luase pedeapsa şi că orice încercare de a vătăma sol-dăţiniea va sfârşi prin executarea vinovaţilor. Puţini ştiau că neguţătorul pierise din motive mai puţin.patriotice — în orice caz nu din cele cu care se lăuda prin localuri Wermachtul — şi că Braia ar fi putut da destule amănunte ou privire la felul cum îşi dăduse sufletul fostul prieten, care din pricina lăcomiei, râvnise la podoabele necurate ale Persanului. Mireu fiind mort, nimeni nu mai avu curajul să înfrunte şuvoaiele cenuşii, care se urcau înfometate din port şi clătinau şubredele temelii ale cetăţii. Putredul Tomis, ciuruit de molime, ameninţa oraşul şi atunci* cuprinşi de panică, consilierii propuseră din nou ca vechiul fcartier să fie dat pradă tâmăcoapelor şi focului purificator. Locul petrecerilor şi desmăţului eta fără apărare, părăsit; nu se putea moment mai prielnic ca să fie ras de pe faţa pământului şi înlocuit cu un nou cartier modem, în partea cea mai pitorească şi comercială a Constanţei. Şi pentmcă marii negustori şi patroni de stabilimete plecaseră, îşi puseră grabnic planul în aplicare, începând să sfărâme clădirile bântuite de tifos, aruncând gaz peste şobolanii încăpăţânaţi, incendiind străzi întregi, deocamdată spre strada Sirenelor, la vreo sută de paşi de bazar şi „Comandorul”. Vara era nesuferită şi ca în preajma unor nenorociri, timpul se arăta foarte schimbător, cu svonurî de vânt rece şi zile de arşiţă, când nu puteai sta mult cu capul descoperit în bătaia soarelui. Teama de a nu întâlni privirea de oţel a lui Şandru, care se plimba ca un 248 PAVEL CHIHAIA despot în banul pustiu, îl făcuse pe Hemcea să ®e retragă la hotelul „Mulguri”, venind pe ascuns de câte ori simţea nevoia să mângâie catargele şi să-şi desgroape atâtea amintiri de pe timpul când localul era plin de lume şi el trecea drept cel mai respectat om din T^omis, diupă Vasi. Cristina n’avea nimic de spus despre izgonirea umilitoare a tatălui ei. închisă în camera dela etaj, pândea din balcon înapoierea lui Şan-dnu şi numai sunetul pasului său hotărît pe pietrele cetăţii, o făcea să-şi iasă din nepăsarea obişnuită. Intr’iuna din aceste zile fierbinţi, Hemcea coborî de unul singur spre debarcaderul Genovez, locul unde lazuleniî debarcau peştele pentru oraş şi cu câţiva ani în iurmă lăsaseră la ţărm trupul neînsufleţit a lui Terzi, frizerul. Deseori, când nerăbdarea nu-1 mai încăpea, obişnuia să se urce într’o lotcă şi să străbată îin lung şi’n lat coasta, sperând că va fi primul muritor care să anunţe nefericiţilor din Tomis, fumul mântuitor al unui vas neutru. E drept că fostul cam 4 bfuzier vâslea cam greu" din cauza vârstei, oprindu-se de multe ori să-şi tragă suflarea, dar se proptea apoi cu tot pieptul în ramele grele şi lotca trebuia să-i asculte, dorinţa. îndârjit de iapa potrivnică, încurajat de oglinda fără hotar, îşi regăsea curajul, ca si cum. înaintând spre orizont, s’ar fi apropiat de taina fericirii. Acum ,închine lotca pe o sumă foarte mică, cerceta cu o privire de Cunoscător câlţii cătrăniţi şi potrivind vâslele pe trapazan, începu să le rotească domol, depărtându-se de ţărm. Marea se legăna în hulă şi cu toată strălucirea liniştitoare a soarelui, o boare de culoarea cenuşei mângâia depărtările pustii. De cum părăsi digul de piatră, lotca începu să joace cam nestrunită, zăpăcită de loviturile uşoare dar foarte dese ale curenţilor nevăzuţi. Vântul adia spre largul mării, neliniştind frunzele delicate ale salcâmilor de pe ţărm. Apa săltă-icaţă se întuneca parcă de primejdia vălului îndepărtat B L O CA D A 249 ec-şi tara poalele fluturânde în marginea zării, începea eă-şi tulbure albăstrimea: întâi o culoare de şisturi, apoi un pământiu murdar întinzându-se fără margini. Valuri tot mai dese şi iuţi, sguduiau basul năvii, pescăruşii prinseră să radă vârfurile repezi ale coamelor fără spumă ce se sbăteau pe loc, dar omului depărtat de prieteni şi diuşmaini, de cei care aşteptau minunea izvoditoare de viaţă, i se părea că sb o ară înaintea tuturor, fiindu-i sortit să primească întâiul semnal mântuitor, fumul vaporului aşteptat. Ajunse destul de departe fără să simtă osteneala. Şi întorcâmdu-şi capul spre Constanţa, zări silozurile pro-filâiidu-se nemişcate în azur, cetăţile albe ale Torni-siului înfipte în râpă, iar în ţaţele lor, spre mărgineai cartierului, un nor des de praf, amintind miereu de prezienţa tâmăcoapelor, ce ’ncepuseră să-l roadă zi de zi. Turla manei catedrale din oraş sclipea ca stno-stropită cu argint topit, aruncând lumini vesele în verdele sumbru al copacilor şi pe cenuşiul clădirilor modeme. Dar dincolo de acest mănunchi încântător, în dreapta şi stânga, râpa înalta a podişului era ciupită de hrube şi gropi, adumbrite de stuh uscat, în care Germanii ascunseseră bateriile de coastă. Podiştele lor de veghe jrăsăreau pretutindeni, ameninţând zările, iar spre Miază-Noapte, reţele de sârmă ghimpată a-dăposteau cazemate traipice de beton, după care apele liniştite ale ghiolului Siut păreau şi mai scânteietoare. Şi toate tranşeele, tanburile înţepenite în nisip, tunurile cu gura spre mare, amuţiseră de um|ezeală şi de rouă dimineţilor pontice, dar niciun vas, nicio şalupă inamică, niciun naufragiat englez măcar sau vreun erou argonaut, , nu rătăcea spire uitatul port al Constanţei, Privind din nou spre Lazul, Hemioea observă cam) .nedumerit, că după culmile dunelor pleşuve, plutesc nouraşi albi, iscaţi ca din senin, care fugeau de pământ, impânzindu-se pe sub soare. Portul şi plaja pnai întâi, se umbriră de a lumină grea, nefirească, la 250 PAVEL CHIHAIA fel de apăsătoare pretutindeni. De altfel, între timp?i apa răscolită de vânt începu să dea ocoluri strânsie lotoei, cutremurând-o scurt, fără s’o împingă într’o parte anume. * „Trebue s’o iau spre ţătm” mormăi îngrijorat cam-buzierul, trezindu-se din visare. Trăgându-se înapoi, îşi pironi tălpile pe crivace şi cu ochii închişi începu sa vâslească voiniceşte, simţind cum iun vânt tot mai rece îi sburleste părul rar, aruncându-i schiturile de stropi în obraz. Gu câtă uşurinţă mânase spre larg- şi cât de greu îi venea să se întoarcă acum în golful plin de curenţi î Chemarea mării se dovedea tiranică, nu permitea nimănui să dea îndărăt. Vâsli câtva timp şi socotindu-se destul de apropiat de coastă, deschise cu încredere ochii. Chipul său căpătă" o paloare uşoară când, în loc de ocrotitorul dig genovez? dădu de linia sumbră a pinilor şi a treptelor de pământ roşcat, care din larg păreau urzeala colorată a unei perdele de rafie, căzută pe marginea falezei. îşi dădu seama că violenţa curenţilor îl mânaseră în direcţie contrară, ducându-1 după un capriciu svăpăiat, bătându-şi joc de osteneala lui. „Să nu-mi pierd capul” gândi. Luând o înghiţitură de aer, îşi încorda trupul din toate puterile, se trase cu vâslele înapoi, dar nu mai era stăpân pe lotcă — o simţea bine — nu izbutea măcar .s’o ţină „la val”, ca talazurile înspumate si n’o lovească in coaste. Răbufniturile dese îl zăpăceau, făcându-1 să piardă ritmul mai leneş al vâslelor grele, svânittmle sângelui îi împăienjeneau ochii şi ar fi dat orice să soarbă o picătură de apă. N’avea vreme nici să gândească la cele oe-avea de făcut. Trăgea orbeşte la rame, Se pleca mereu gemând şi în mâinile umflaţe simţea mereu rezistenţa duşmănoasă a marii,, tot mjai # străină, iar când căzu istovit în cele din urmă, depărtările acestea i se părură atât de pustii şi indiferente, «ă o clipă rămase ca îngheţat, fascinat de un sfârşit B L O C A D A 251 pe care niu-1 bănuise niciodată atât de singiurătic. Mâi-, pile-i refuzară să mai asculte de voinţa sa. Lotca eliberată, ţopăia în voie, se răsucea ca $ sfâr-lează lovită din toate părţile, se arunca < trufaşă în pieptul sticlos al unui val, pe urmă traversa pajişti I|iiinmoase, de care bietul prizonier nu-şi da seama: erau petece de cer sau stări de vis? Naviga vreme îndelungată pe apele Pontului, când un glas tunător înfrânse puterea mării. Deasupră-i, cineva strigă: \ — Căpitane Hemcea, unde-ai pornit-o? Necunoscutul repetă întrebarea, pânăoe Hemcea avu vreme să se desmeticească şi să-şi dea seama că nu cerurile se deschiseseră* ci valurile pe care le simţaa atât de aproape. La câţiva metri, lotca cea mare ia pescarilor din Lazul, cu singura-i velă murdărită de peşte şi viscole, smucea nărăvaş, stăpânită de atamanul bătrân / ce-şi înfipsese solid cangea în coastele l epavei rătăcitoare. Acesta înţelesese situaţia, însă prefăcân-du-se vesel, glumi cu vorbele’n vânt: Te duci spre larg? N’ai prea brodit-o pe timpul ăsta. Mai bine hai, frăţioare, în oraş! Uşior de zis, dar până-şi veni în fire patronul „Comandorului”, lotca uşoară scăpă din cange şi o luă razna. Fură nevoiţi să întoarcă şi să-l unpărească prin apele învolburate ale golfului, ferindu-se a se întâlni faţă’m fşţă. Hemgea lăsase orice mândrie de-o-parte şi striga după ajutor, fluturându-şi tunica. Fu cât pe-aci să cadă peste buza bărcii, tot căutând să facă semne din picioare pentru a nu-şi pierde singura salvare şi când însfârşit prinse funia pescarilor, legând-o de baş, era mort de teamă şi de osteneală. Plutiră din nou spre ţărm, după un ojcolde aproape o leghe ; înaintau destul de, încet, căci una din lotci era încărcată de peşti şi de paragatele de cositor, iar cealaltă jumătate înecată. De bine de rău, naufragiatul se lungi gemând pe cojocul atamanului, sufiându-şi în păhnile jupuite de sare. Dorea să aţipească pentru 252 PAVEL CHIHAIA a suferi mai puţin, însă curând, împuşcături scurte şi rare acoperi plescăiturile tărăgănate ale valurilor, ceea-ce îndemnară pe lazuleni să vâslească cu mai multă nădejde. O ceată de delfini îi ajunse din urmă, alergând înebunită şi după ea ,câteva şalupe militare germane îi urmărea împroşcând moartea. Ce şe întâmplase? Ameninţaţi de semnele prăpădului, delfinii pontici goniseră spre adăpostul natural dela ţărm şi văzând năvala, un pluton de Fuhrmănner se .îmbarcase în grabă — uzurpând privilegiile vestiţilor puşcaşi din Constantinopol — începând eă-i urmărească prin apele scăzute ale golfului. Un marinar cu panglicele fluturânde în vânt, duse puşca la ochi şi aşteptă ca unul din monştrii să facă o tumbă, apoi descarcă unealta morţii, cutremurând împrejurimile. In aceeaş clipă glontele sfârtecă pielea groasă, unsă cu grăsime şi un val de sânge deschise vineţiul de porfir al. mării. Când delfinul apăru în voia valurilor, camarazii norocosului vânător îl ridicară cu căngile. II vor face săpun "sau îl vor trimite în patrie. — Ei aşi, zise unul, îl mănâncă pe pâine* Şi untura de porc o întinge ca taramaua. — Vine furtună mare, zise atamanul îngrijorat* pregătiindu-se să acosteze. — De mult n’am mai văzut delfini la mal, • Pe slus se alunga o negură subţire, călătoare. Trecea în goană peste vârfurile caselor din Tiomis, peste diguri, se îngroşa în larg, rostogolindu-se într’o înfuio-rare de ape înspumate vşi nori grei. O îmsefriare nefirească adumbrea cartierul părăsit, al negustorilor. Hemcea era atât de ameţit, că luită sa mulţumească pescarilor şi cu paşi şovăitori începu să urce treptele de piatră spre faleză. După balustradă se fotografiau câteva grupuri de soldaţi şi într’un balcon apropiat cineva gătea la un primus, nepăsător de furtuna ce se anunţa, fredonând „Lili Marlen”. Lăstarii netăiaţi ai tufelor de smochini, ramurile strâmbe ale pinilor, BLOCADA 253 perdelele de glicină de pe faţada mohorită a clădirilor de piatră — bănci şi consulate — începură isă tre-^niure neliniştite, susurând. N’avea mult de mers până Ja „Comandorul”, însă nenorocul făcu ca Vasi să-i răsară în cale şi să-l aştepte până se apropie, minUnân-du-se de halul în care se găsea asociatul său. Ce avusese de discutat cu ceata .pescarilor, venită cu marfa, pentru hale? — Am făcut o plimbare... să mă mai desimiprţese, rninţi Hemcea, căutând să se îndrepte de'mijloc. O durere violentă îi schimonosi faţa; Persanul îl privea mut, uitând de vântul ce-i scărmăna barba albă şi de norii ameninţători. — Nu uita că eşti mai bătrân decât viaţa pe care-o ai, din pricina ambiţiei tale, murmură el. Ştii ce-a păţit broasca ţestoasă ? A stat cu picioarele’n sus să sprijine cerul până a murit de osteneală. Arăţi foarte rău şi eşti slăbit. — Sunt mai tare ca oricând ,se’ncruntă Hemcea făcând sforţări neomeneşti să stea drept. Spune-mi, ai trecut pe la „Comandorul ?” — Iţi trebuie bani? -— Şi’ncă cum! Scormonind pungă-i de catifea cu broderii de aur, Vasi scoase o şută de mii lei: :— Când se vor termina aceştia va fi rău, grăi solemn: — Mai rău decât atât... mormăi Hemcea şi se. despărţi fără salut de binefăcătorul său, ceeace dovedea o lipsă de respect cu totul condamnabilă. Din. loc în loc, se oprea să răsufle şi cât era vântuil de aspru, părea mai îndurător ca îndemnurile şi hai- 1 tuiala Oiamenilor. întorcea capiul îngrijorat, părân-dn-i-se că Vasi îl urmăreşte de la distanţă, din haosul duşmănos de neguri, ce împresuraseră Tomisul acoperind cu totul portul, că după el s’au luat toţi foştii cunoscuţi, marinarii, prinţii, negustorii de măruntae pe orez, o ceată de umbre neliniştite, care-1 batjooo- 254 1PAVEL CHIHAIA reaii, se lungeau ca oamenii din Ipnă pe caldarâm, dojeţiindiu-1 furioşi că i-a trădat, că a fugit ca un laş din faţa furtunii. Vru să grăbească pasul, dart piedici dese îl făceau să se poticnească, să şovăie în loc ca un beţiv fără reazam. Curând frigul îl sili să se aj>rqpie de un zid des-cojit, ca mâncat de lepră, când, printre gratiile unei ferestre de siubsof i se păru că zăreşte doi ochi aprinşi, tulburători de bucuroşi — parcă de suferinţa lui -— care dispărură o clipă, câ să înainteze pe uşa dărăpănată a uniui fost bar, o clădire ciudată ca un sarcofag grec, acum ruinat de vremuri. Ou un ţipăt scurt, cambii zierul îşi acoperi privirea şi începu să alerge cât putu de repede, sprijinindu-se cu mâinile de ziduri, jupuindu-şi din nou palmele însângerate. Era prea slab, prea îngrozit. Nu ştia încotro merge. Necunoscutul, mai îndrăeineţ ca ceata de umbre, se milogea gâfâind să-l ajungă, cerşea mântuirea înălţând spre el braţele-i uscate, gălbui ca două ciolane din care viaţa se scursese demult, se svârcolea, striga, îmbrătişându-i picioarele. Parc’ar fi semănat cu Marcu acest bătrân pleşuv şi negricios, înebunit de suferinţă, însă fostul barman se tânguia numai de curenţi şi de hoţi, pe când acesta... cu ce era el vinovat de toate imputările pe care i le arunca în faţă, de toate nenorocirile trecutului strigate fără să-şi tragă suflarea, ce-i păsa de toate blestemele care-i încremeneau mintea ca nişte fulgere aprinse? Când îl privea, chipul îi zâmbea de bucurie, ca unui om ce binecuviiitează sau are ocazia sa-şi vadă realizate cele mai pătimaşe dorinţi. Chiuia de bucurie, mulţumind norilor răşboinici cu dragostea şireată şi vioaie a unui nebun, îşi clătina capul înfofolit într’o otreapă, scoţând strigăte mute de triumf. Hemcea înainta fugărit în necunoscut — căci stradelele sucite, pomii, curţile interioare pavate cu cărămidă nu mai aveau pentru el nici un înţeles — dar bătrânul îi apărea mereu târându-se în genunchi, îl trăgea de tunică: BLOCADA 255 — Dă-mi aurul! striga, ou toată gura fără să scoată aii sunet şi pufnea în râs do i se vedea singurul dinţa putred. — Dă-mi napoleonii mei din seara întrecerilor , dfe yole... Dă-mi aurul... dă-mi aurul... Fără să ştie, Hemcea alergă tot Tomisul. întâmplarea făcu 6ă treacă pentru a treia oara prin faţa „Comandorului” şi să audă voci; oprindu-se o clipă cu suflarea tăiată, înţelese că se află în sfârşit îritr’un loc unde străinul nu-1 mai putea urmări. Zgomotul ce răsbătea până la el îl deslmetiei, făcâjndu-1 şă se apropie gieoiu de fereastră, răstumând în trecere vazele cu leandrii. După vociferarea unui ofiţer de cavalerie, se părea că oaspeţii erau câţiva excursionişti din Sibiu, veniţi cu bani să petreacă ca pe vremuri în Constanţa. îşi manifestau gălăgioşi (dezamăgirea surprinşi că Tomisul fusese părăsit şi că barurile, pe care se aşteptaseră să le găsească pline de muzică şi veselie, zăvoriseră porţile. Pianistul părea înfricoşat de prezenţa lor; ca un sfetnic bătrân împresurat de gardă, dădea din mâini fără a-i convinge să plece, le arăta estrada goală, măsuţele arăbeşti care se prăfipisefră una peste alta. Cearta se stinse de-abea când un om gras şi în verstă —: marinar după uniformă —- apăru ca un strigoii! în prag şi fără un cuvânt,, se târî împleticindu-se, gata să cadă, lăsând în urmă un miros puternic de peşte şi stropi de apă. Noul venit, ce întregea tabloul decadenţei tomitame* se pregătea să urce scara fără a-i fi învrednicit du o privare, când! o fată «de o frumuseţe răpitoare, ridică perdeaua roşie din capul treptelor şi se repezi în salon pentru a-1 ajuta. Glumele şi svonul de glasuri tinereşti cu care fu primită Cristina, îl făcură să ridice capul. Temându-se de scandal, fata îl prinse de braţe, silindu-1 să meargă înainte. De altfel străinii păTeau convinşi, se pregăteau de plecare; îşi dădeau seamă că lipsa cheln*- 256 PAVEL CHIHAIA nului, a muzicii de jaz, a luminilor, însemnau sfârşitul localului. Hemeea se opri, cuprinzând de sus, într’o privire dispreţuitoare, adunarea sgomotoasă şi uşuratecă. — Auziserăm că „Sihle” e cel mai frumos, bar! x&puse un student dela medicină, cu şapcă roşie, intimidat de aşteptarea marţială a cambiuziemlui. Nu e frumos? se ’ntrebă Hemeea tunător şi sarcasmul propriilor cuvinte îl loviră ca o amintire dureroasă, cu neputinţă de alungat. — Odinioară era a lui Marcu, dărăpănătura din faţă. Uitaţi-vă, priviţi, oameni buni! Acum e în pulbere, dacă vă daţi seama şi stăpânul lui trăeşte într’iun beciu, caxun şobolan ce iese numai să roadă sufletul oamenilor, focar blestemat ! O, la mine nu se va întâmpla aşa ceva, vă asigur! Crede cineva că aş putea sărăci ca un netrebnic ? Toţi domnii dela Bucureşti care n’au văzut marea, la mine vin. Puteţi să vă convingeţi personal de mobilă, îi îndemnă el coborînd tremurând scările şi mângâind spetezele cu amoraşi sculptaţi, sideful măsuţelor, catargele. — Pianul ăsta m’a costat o groază de parale, e marfă franţuzieaslcă, venită direct din Constantinopol. Pianistul e chelner, zău, căci mă sărăcea cu muzica lui... Ştiu că nu eşti vinovat, domnul^ Kranz, dar mobila nu cere zilnic bani, zise trist şi privi ca rătăcit pe bătrân, vrând să se convingă că vorbeje lui fuseseră înţelese, că stăpânea încă darul de a împărtăşi semenilor durerile sale. — Ah, însfârşit! exclamă cu o veselie forţată, ofiţerul de cavalerie, care voia cu orice preţ să-şi distreze prietenii. Diupă covorul de Bukhara, ce-şi revărsa peste plimbul scării culorile aprinse, descoperise pe mina din brăilence trăgând cu urechea şi vroia s’o silească să coboare în local. Hemeea veni lângă el şi cu o putere pe care n’ai fi bănuit-o la un om ce câteva clipe înainte, “părea «tors de puteri, îi smulse mâna de pe braţul alb al curtezanei. BLOCADA 257 __Nu servim decât băutură, spuse el sec, privinţl pe ofiţer ou o mânie surdă. N’o să mă faci să cred că sunt atât de nătânge să-şi alunge clienţii ca dumneata; se răsti acesta^ ro-gindu-s-e de enervare şi biciuindu-şi cizmele ou cravaşa. — Ţi-am repetat că plătim oricât, dar vrem sa ne distrăm puţin! Fostul cambuzier rămăsese nemişcat, de parcă ar fi aşteptat încă un răspuns. Şi-ar fi dat ani de viaţă şă sq termine cu toate hărţuielile şi toţi muşterii şi gân-Jindu-se la efortul pe care trebuia să-l facă pentru a-i convinge şi a pluti încă la suprafaţă, o mare suferinţă i sîe zugrăvi pe faţă. întâlni privirile Cristwiei* îngrijorată de chipul lui plumburiu. „Ce-i pasă!55 îşi spuse. „II are pe Şandru şi la miinie nici nu se gândeşte. Dacă oamenii aceştia şi ofiţerul care nu îndrăzneşte să mă lovească cu cravaşa ar afla că nu sunti stăpân în propria-mi casă! Ar fi groaznic! Să suferi, să închizi pentru totdeauna ochii, dar cel puţin sub Hui acoperiş. Să mori poruncind, în picioare, aşa per legile ohoarei. Ah, va trebui să-i scot din minte pungaşul ăsta, sclivisitul afurisit!55 Se auzi vorbind cu glas tare, urmându-şi gândurile: — Casele mu mai sunt ale noastre. Nu mai avem» program... tiu mai ‘avem nimic. De doi ajii sunţe|m/ îngropaţi de vii, războiul ne-a secătuit... Auziţi cum se dărâmă casele noastre... asta au vrut domnii dela Primărie tot timpul... şi-au văzut visul cu ochii, ne ucid pe la spate, pentrucă suntem sfârşiţi. Blocada ne-a distrus, să ştiţi, ne-a sugrumat, striga el cu o ură surdă, ameninţând cu pumnii străinii aceştia ce nu pricepeau nimic din îngrozitoarea lege a vieţii porturilor. — Plecaţi! Plecaţi! hohoti după umbrele lor, cutremurând salonul deşert. Cristina îşi frângea mâinile. Hemoea o privi lung* apoi îşi aminti că are, de ascuns bancnotele primite dela Vasi. In biroul de sus le putea găsi Şapdru, aşa 17 258 PAVEL CHIHAIA că era mult mai cuminte să le cocoloşească îintr’o vază cu leandri. — De ce te-ai purtat aşa? şopti Cristina, când îl văzu ieşind cu o faţă mai liniştită din separeu. — Le-aş fi. dat eu să priceapă că fetele nu-s obligate să stea în salon. — Tu să taci! se răsti Hemloea, să-l audă pianistul. — Crezi că o să fac ce vreţi voi? Sunt la stăpân? Am fost orb până astăzi, lumlea are de ce să mă batjocorească. Am ajuns de râsul copiilor şi al cerşetorilor. Hai dă-te la oparte! Sau aştepţi să mă rog, să-ţii. cad în genunchi: „Lasă-mă Cristino la voi în cameră. Nu mă simt tocmai bine!” Te-aLaştepta, ştiu,, să ’mpreun mâinile, te-a deprins bine cu trufia, maică-ta din Lazul! — Eşti rănit, îţi curge sânge din palme! strigă Cristina. — Aş! surâse trist Homicea, câteva bătături, nu te speria. Altceva îmi roade inima... Nu mai am unde să fug şi să uit... voi mi-aţi luat ultimul adăpost şi toţi pot acum să mă gonească. Până şi nenorocitul de MarcU. Aşa, n5ai de unde să ştii, cu toate jc’ar trebui să-l îngropi sub bordeiul lui, să-i dai foc, dacă ţii la viaţa tatălui tău. Ce gânduri îmi vin, Doamne* m’au înebunit timpurile astea! Noroc că nu te sinchiseşti de mine şi-l păzeşti tot timpul pe Şandru. Vetzi nici nu te ’ntreb de încasările de ieri seară, aştept să fi milostivă şi să-mi arunci câţiva lei. Sunt obosit* mă duc să mă trântesc puţin. Ovezea a mai dat pe-aici? Răspunde, nu sta aşa, ca p mireasă! — A trecut acum o oră să invite fetele la circ! — La circ? Ce-i nebun? Nu-mi place deloc că se învârteşte spionul ăsta prin împrejurimi! Ar trebui să-i cresteze cineva şi obrazul drept. Le-ai spus fetelor să nu se ’ntindă prea mult la vorbă cu el ? Ştie să le încânte, pungaşul! Vasi are dreptate să fie nemulţumit. Astea sunt în stare să strice toţul cu sporovăială lor afurisită. BLOCADA 259 — Le-am spus să se ferească, murmură Cristina. Nu mai vorbi dacă eşti ostenit. Urcă-te sus! — Să nu mai Vorbesc! Ga şi cum n’ar fi casa mea, borboroşea Hemoea urcând scările. — Casa mea!... Ah, fată blestemată! Până in pragul biroului, mai putea trece uri zeu încruntat al mării, deslănţuind uragane cu o simplă bătae de trident, dar departe de vizitatori şi de Cris-tina, deveni un paiu pe apa înfricoşătoare a singurătăţii. Se repezi la "fereastră şi ascuns după perdea* urmări grupul din Sibiu cum se depărtează plin de bună dispoziţie şi cum dispare pe str. Thetys ,după îndemnurile elocvente a Ijui Vasi, care îi întâmpinase la răscruce, ca să-şi arate cu braţele, frumuseţile din vitrină. Iată un om care nu va muri niciodată de foame! Cât despre Marou, dacă o duce prost, deh! aşa-i viaţă. Fiecare trăieşte pentru sine şi atât de puternic, că uită să compătimească nefericirile altora. Nu mai era tânăr, aVea nevoie de înţelegere, de puţină încurajare! Atâtea supărări îi răscoleau dureri şi umilinţe pe care Ie crezuse îngropate pentru totdeauna, ca nisipul căzut îin adâncul nevăzut al mării. Orice svâcnitură ce-i ardea palmele însângerate, ţintuite de soldaţii veghei de* pe malul Bosforului, imaginea tunarilor Osmanlâi ce păzeau strimtoarea şi a submarinelor drăceşti care înfricoşau soarele şi-l izgoneau de pe sumbrele ape ale Mării Negre, toată nebunia zilelor de umblet zadarnic pe ţărm, creşteau, începeau să fiarbă surd în pieptul cambuzierului. Se târî până Ia fotoliu uriaş, cu sculpturi baroce şi căzu descurajat, umbrit de ghirlănzile duse pe umerii amoraşilor plăpânzi. Căută să-şi adune gândurile, iar hunina plumburie a furtunii ce trecea ca o aripă uşoară peste nenorocirile Tomisului, îl făceau să clipească rar, ostenit ca de moarte. Foarte încet, senzaţia neplăcută a singurătăţii se ’ ^pi. Umbra se îndepărtă diela sine spre alte tărîmuri ŞÎ liniştea din jur, calmul deplin al lucrurilor, înce- 260 JPAVEL CHIHAIA pura să-l bucure, de parcă teama de suferinţă dispăruse odată cu uitarea luptei dintre oameni şi nebuneştile lor dorinţe de mărire. Căzu într’o somnolenţă neîncrezătoare. Obsesia plasei de fier dintre cele două mări păli, dar mintea-i mai era .străbătută de pâlpâiri stinghere ca luminile pescarilor într’un amurg k dobrogean, de dorinţi confuze, speranţă şi disperare, mişcătoarele spaime şi plăceri, apropierea unui orizont darnic — care îl f âoea mereu să aştepte — poato chemarea depărtărilor curate de Iulie, unde nu se vedea nicio dâră de fum, niciun vas, nicLun semn al Providenţei, să-l salveze dintr’o situaţie groasoică. Fiori de speranţă îi scuturau trupul, pentru a cădea iar într’o aşteptare inconştientă, care se depărta din ce în ce, pe măs'ură ce se adâncea în lumea visului. Amintiri spinoase îl făceau să sară ou trei paşi în urmă.. Vasi îi dăduse suta de mii, punându-i în vedere că e ultima destinată „Comandorului55. Dansatoarele din Brăila îşi vedeau înainte de plimbări şi de cinematograf. Doar pe el, fiecare zi îl găsea plimbându-se pe faleza crăpată de arşiţă, dela un capăt la altul al balustradei împletite ou sârmă ghimpată. Qchii îl dureau de sclipirile albăstrui ale zării, răzbunătoare pe stăruinţa celui ce-o iscodea tot timpul să-i găsească o pată de fum. Avea tainica speranţă ca vaporul să fie pe undeva, dincolo de hotarul nemişcat al mării şi cerului. jjpoaţe5-5, îşi spunea „apărăsit demult un port levantin şi se îndreaptă cu maximium de viteză spre cam-buzierul Herncea din Constanţa, să-l salveze55. (Hei, în tinereţe s?ar fi repezit ca un nebun pe o corabie cu ciocul de fier să spargă blocada. Slavă Domnului îi venise mintea la cap, era un om practic, ştia să-şi păzească ciolanele. „Un pungaş bătrân!5’ zâmbi moleşit, întinzându-se în fotoliu. Era singurul care ştia că uniforma de marinar — cu care speria pe tomitani — e mai puţin romantică pe dinăuntru, ba chiar pătată de ulei şi cărbuni. Hemcea se lăsă târît de satisfacţia că e singurul BLOCADA 261 lCe cunoaşte taina aceasta? depărtându-se în repusculul egal dintre viaţă ,şi vis, ca într’o muzică >au ou cer1 albastru unde nu poţi găsi cea mai uşoară umbră a ta, arătarea locului unde te afli. Te pierzi fără a avea conştiinţa că nu eşti treaz. In lături hymerele amăgitoare! Toţi îl ştiau cu picioarele înfipte solid în pământ şi tocmai de-aoeea îl stimau. Un om ţiu se poate mai practic, care aşteaptă rezolvarea unei afaceri cu beneficii imense, aur, comori întregi. Nimic spre Castel, zadarnic privirea-i lunecă pe cocoaşa de gresie roşcată dela Agigea. Locul e plini de amintiri şi trece în fugă peste turnurile semeţe, peste colinele roase de vânturi, peste smârcuri. Acolo fusese găsit Terzi, pusă la cale vânzarea sa ruşinoasă, în sfârşit Cristina, care... O, ou mai poate scăpa de hărţuielile mărunte ale vieţii, pe pragul unei descoperiri de o importanţă extraordinară, de care nu putea să-şi dea prea bine seama. Să ia aminte! Şamdru îl ameninţă de-aproape, să se ferească de furia l'ui! Cristina îl va .lăsa să cadă în mizerie? Oare fata asta mai are pic de inimă ca să nu-1 uite când. amantul i-e de faţă? Ce patimi îl frământă, îi răscolesc ca mi râu tulbure şnrsuml liniştit al vieţii adormite? Nici în somn aii poate avea linişte? Curaj, toate se Lvor aşeza dela sine... Marea se destramă într’o ceaţă aurie — sau poate raiul odihnei — pulbere de aur ce pluteşte legănâtă de o domoală briză spre pământ. Cenuşa preţioasă a unui îndepărtat vulcan aurifer, purtată $e zefir % pe de-asupra norilor. Parcă lumina orizontului şe îatinde spre eţ învăluin-du-1 într’un vârtej potolit, ca o mantie a iertării. Albastrul e atât de blajin, că ocbii-i se obişnuiesc cu măreaţa neţărmuire a zenithului.. Dajcă descopere vaporul, dacă... atunci va fi salvat... va putea simţi pulberea rotunjindu-se ca napoleonii între degete — ah, firea sa omenească, blestemata-i neîncredere, îl oprea încă să guste din plin farmecul speranţei — şi aurul ii va da putere, îi va trece nebănuite forţe pentru a 262 PA VEL CHIHAIA învinge. Toată fericirea i-ar plutea apare de undeva* din capul domol al Midiei, poate din largul golfului, tot mai departe, acolo unde Sânt Antonio a eşiuat pe iun banc de nisip şi se cufundă pe nesimţite, pierzând cu fiecare primăvară din înălţimea bastingajului plin de scoici, înegrit de rugină. (La început a fost revoltat să-l vadă înghiţit an de ,an, de nisipul mişcător al fundului, pânăce şi coşurile dispăruseră sub valuri. Acum, doar vârfurile catargelor se mai vedeau de pe faleză ,abătute ca două mâini disperate. Ou toate fireturile uniformei, nu inar fi plăcut asemenea moarte. Sânt Antonio îi produsese totdeauna o suferinţă adâncă pe fcare nu putea să şi-o explice, ca şi desnădejdile venite din senin. „E mai bine să stai pe ţărm şi să culegi” vorba lui Vâ&i, dar şi-,aici te poţi cufunda .de-abinelea, fără strigăte, in văzul tuturor. Marcu şi alţii... el ar .fi fost printre ultimii, îl ajuta cura jiul. Ce păcat că nu-şi putuse atinge niciodată idealul! Depărtările îl îndeamnă să uite remuşcările, .gândurile. De pe ţărm, orizontul e foarte frumos şi senin, dar în jur se întinde ceaţa solară, flăcări de lumină ce pătrund şi fac să scânteieze colbul de aur? Acum astrul s’a depărtat către constelaţiile ascunse ale nopţii şi o negură face ca sclipirile să prindă răceala metalului, pânăce privirile nu mai pot răsbate reţeaua grea care-1 desprinde de restul lumii. Numai în depărtare poate privi, spre pustiul mării, miai omenesc ca moartea, tăinuit or al suprem# bucurii! Să privească înainte, acolo departe, i-e singura dorinţă. Nu cumva? Poate i s’a părut... Tresare cu toată fiinţa de parcă un fulger l-ar fi străpuns din senin, ,din acei nori viagi,; care se târăşte pribegi pe marginea zării. O dâră de fum ee apropie cu toată viteza şi după ea alta, şi a]|ta... Una, doluă, trei... o flotilă întreagă de cargoboţuri greoaie, cu pântecele monstruos de largi, cu .calele îndopate de BLOCADA 263 mărfuri, de piei, de grâne, de bumbac, apropiinidu-se ^ o iuţeală de necrezut. Sare pe ţărm, ţopăie de lunul singur nebun de bucurie, aleargă cu toată greutata de om gras,' dă dijn mâini; fuga şi ţipetele îi taie suflarea. De fugă sau... jjn cauza tangaj ului? Parcă se leagănă, simte cum puntea se lasă într’o parte şi alta, iar o clătinătură teribilă face să-i clănţene dinţii, ca şi cum ar fi fost pe mare. Poate -că visează: ce rost miai avea să se îmbarce ca în iama primei călătorii, când gustase din plin plăcerile vieţii de marinar? Senzaţia de realitate -e mult mai puternica. «Simte pe buze aerul sărat, vasul geme din toate închieturile şi valuri brizamtje se sparg cu sgomot în faţă; la proră. „Sunt pe ţărm,L pe ţărm, cu suflarea tăiată de fugă” gândeşte Hemcea -cu încăpăţânare şi priveşte zăpăcit^ cum la capătul digului Garol I, valurile uriaşe îndepărtează marea flotă ce luptă -cu disperare să intre în port. Se aud pocnete foarte apropiate, de parcă ar trosni un vas -din închieturi. Visul agitat l-a făcut mai netrebnic, mai -ostenit ide cum se culcase. De-abea are puterea să-şi poruncească a se trezi, a * înţelege şi a afla adevărul lumesc al sgomotulfui de care nu se mai îndoieşte. Hemcea învinse amorţeala ochilor grei, oftă din tot sufletul, apoi îi închise la loc şi rămase în stare de reverie, cu mâinile atârnând peste braţele fotoliului. N’avu parte de multă linişte, căci deodată o bătae puternică îl făcu să tresară, strâingându-i inimş. ca în apropierea unei primejdii. înţepenit în tronul sau privi cu o spaimă caraghioasă obloanele camerii, lo-vindu-se cu putere de zid. Se iscase vântul — solul crivăţului siberian trimes spre sfârşitul verii — şi toate cetăţuile de chirpici îl mâniaii în drumu-i neted spre Apus. Trebui să se sprijine de birolu ca sa se poată ridica şi strâmb am du-se, îşi trecu mâna peste faţă, gemând uşor. Palmele rănite '-de vâsle li provocau dureri ascu- 264 PA VEL CHIHAIA ţite, muşchii i se' înţepeniseră. Tot ţinându-se de şold oa un bătrân, fostul cambuzier îşi turnă o cană de apă pe cap, uitând să sie şteargă şi venind lângă fereastră privi-îndelung, doborît încă de chinurile visului. Se încredinţa că furtuna creştea. Simţurile lui de marinar oe străbătuse douăzeci de ani mările, nu-I înşelaseră. Vremea se înrăutăţise odată cu apusul soarelui şi pretutindeni pe mare se vedeau valurile uriaşe pier-zându-se în nori şi încleştându-se pieptiş cu digul,, pentru a mătura câmpia portului, înecată sub şuvoaie de apă. Era una din sbueiumările grozave ce pustiese coasta pontică spre toamnă şi fac spaima navigatorilor din aceste părţi. Gerul alerga cenuşiu, sfâşiindu-se de înălţimi doar de-asupra'uscatului. Pe mare se clăteau necontenit ape arămii şi ultimele raze din asfinţit, aruncau pete roşiatice pe zidurile albe, îşi făceau loc ca chemări ale paradisului printre norii grei din Tomis. Dar primul asalt nu ţinu mult. Pe neaşteptate vântul se retrase tot „atât de grabnic cum venise, zăbral-nicele fluturate ca nişte steaguri disperate căzură fără viaţă în valuri şl cerul se deschise în partea de apus, părând că cheamă ia trezie uriaşele maluri adormite. Apoi dintr’odată vârtejurile mării alergară spre orizont, inveselindu-se de lumina proaspătă a amurgului, grăbindu-se să nu piardă această muribundă sete de viaţă. Şi din ele se ridică o umbră albă, încremenită de tăcerea ce precede fiecare dezastru al naturii. Valurile căziură în aoeeaş iclipă, iar întunecimea tot maî grea a coloanei îndepărtate părea că încremeneşţe agitaţia oamenilor mărunţi, ce se zoreau după balustrada falezei strângând băncile şi vazele de cactuşi pitici. Tromba începu să se clatine stârnind nori die apă, apoi se răsuci ameţitor cu un vuiet tot mai apropiat sprijinmdu-se die cer şi luând forme "monstruoase de delfin şi de ţipar. Simţind-o aproape, golful începu să clocotească, să muşte scrâşnind din malurile jcărămizii. Ierburile să tremure. Pinii îşi scuturau neputincioşi BLOCADA 265 braţele uscate, pescăruşii se rostogoleau spre cuiburi, să-şi adăpostească puii. Tromba ajunse în câteva clipe la ţărm, smulse acoperişurile vilelor din Vii, scoase copacii din rădăcină,, trecu ca iun tăvălug peste barăcile grănicerilor, stâl-cindu-le in buruieni şi răscoli tot nisipul mărunt dinspre Lazul, pierind fără glorie după această perdea gălbue, poate prin smârcuri sau coline. Hemcea care o urmărea din Tomiş, n’auzi nimic din horcăitul prelung şi înfricoşător, care înfioră pe lazuleni. Se retrăsese îndată ce vârtejul ajunsese lângă platoul ferăstruit de apa pierită a Omurgei — ocolind Constanţa — săgetat ,de fâlfâirea unor fulgere. Liniştea nefirească trecu odată eu prăpădul şi cerul se întunecă fără stele. Dac-ar fi fost frumos*, cambu-zierul sar fi dus la cafenea după ştiri, înainte de-a se îndrepta spre hotelul „Mulguri”, unde-1 exilase cruzimea lui Şandru. Nu erayprea cuminte să intre în conflict deschis cu amantul fiicei sale, dar aşteptase destul ca să plece de bunăvoie, să-i înapoieze „Comandorul’’. Pentru prima oară îşi dădea seama că aşteptarea e-primejdioasă, că timpul îl deserveşte şi că influienţa uzurpatorului întărindu-se, ii va strica toate socotelile. Tocmai când simţea nevoia de odihnă, după nef ericita-i aventură pe mare, ^duşmănia, şi gândurile de răzbunare începură să-I roadă din nou. Şi dorind să-şi alunge — măcar pentru câteva clipe — supărările, strigă cu gura iască: — Cristino, fata tatii, adu-mi un păhăruţ! Cu siguranţă că veghea încă la contuar, ca o statue a devotamentului, fără să încaseze un leu. Cine le mai deschidea uşa? Totuşi făcea ce dorea, n’avea de ce să, plângă. Tinereţea sa fusese mult mai sbuciumată. Nu l-a auzit. Cu siguranţă, din cauza furtunei şi valurilor, strigătul să nu fi răsbătut până jos. Zidurile de chirpici îl înăbuşeau şi-ar fi schimbat o vorbă: chiar ou Cristina numai să uite de geamurile ce s>e* 266 PAVEL CHIHAIA sgâlţâiau şi zăngăneau .ca inebunite. Deschise larg uşa dinspre salon. * — Cristino! o chemă 4^ nou, dar nimeni nu trezi liniştea treptelor. Privi încTiuntat perdeaua din bucăţele de trestie colorată, pe ascundea coridorul numerotat, supărat ca un mon^rch cu puteri de viaţă şi de moarte asupra fiinţelor închise acolo. îndepărtă cu mâna şiragurile 'uscate care se ciocniră cu sgomot siec, trăgând cu urechea. In afară de mugetul valurilor şi obloanele trântite de vânt, nimeni nu părea dispus să-i dea de veste, parcă toată lumea ar fi murit sau ar ii părăsit .„Comandorul” lăsându-1 singur. îiemoea trecu prin fiecare cameră, aruncând cu piciorul rochiile şi mărunţişurile femeieşti oe-i stăteau in cale. O mânie surdă îl cuprinse la' capătul coridorului, când constată că e singur, singurel,- în tot stabilimentul. Ce le pasa brăilencilor! Fiecare se distrează, în frunte cu Cristina şi nimeni nu se gândeşte sa-1 -servească, de parca nu s’ar sbate pentru toţi, frămân-tându-şi mintea, cât e ziua de lunga. Aveau dreptate cei ce se miraseră până acum, cum putuse răbda revoltătoarea lipsă de atenţie şi .batjocura cu care era tratat în propriâ-i casa. (Trebuia să ajungă pe culmea disperării, ca să descopere într’o clipă trădarea celor din jur şi să se convingă că-1 părăsisjeră pe tăcute imul după altul, lăsându-1 singur. Sângele i se siui la cap şi alergă la ferestre ca un taur furios. „In definitiv e casa mea!” strigă, luptându-se cu obloanele pentru a nu le mai auzi trântindu-se de pământul spoit. „Am acte în regulă şi nimeni nu mă poate dă afară!” Pentrucă simţea neapărată nevoie să-şi astâmpere setea, We întoarse în birou şi-şi luă un pahar din bufetul lăbărţat, polonez, ,cu tăblia încărcată de sculpturi. Nou stăpân al cămerii ţinuse să-i modifice înfăţişarea căci marele mapamond cu oceane în albastru ceresc şi păienjenişul liniilor de navigaţie împânzind largurile pustii, fusese dat jos yde pe perete şijnlocuit BLOCADA 267 «tfu o stea de cinematograf, iar schemele, barometrele,, marmitele amintiri de prin porturi— păpuşi de rafie <0U inele de alamă sau pipe lungueţe — ce se răsf ăţaiu pe biroul fostului cambuzier ,vârîte (undeva printr’un sertar. Culmea îndrăznelii, o fotografie a lui Şandru, în costum alb de sport la braţ cu Cristina, fusese înfiptă în oglinda bufetului, şi, ca şi cum silueta ginerelui său nelegitim nu i-ar fi ajuns, îi mai eşi în cale ^o cravată aruncată neglijent, cu lenea omului ce se ştîe in propria-i casă. Va trebui să pună in vedere Castiliei sa se astâmpere sap... Nu mai putea îndura Ia vârsta lui atâtea supărări. Blocada ţinea de trei ani, din 1941 când începuse războiul şi între timp Tonusul fusese ~ bombardat de avioane, potopit de molime şi şobolani şi ca o încununare a asalturilor duşmănoase, primăria începuse să-l dărâme cu tâmăcoapele. Fiecare zi îi îmbătrânise inima cu un an. Numai el ştie cât si’a dat peste cap ,să poată ţină curtezanele, cât s’a rugat de Văsi. Eli, dar se apropia şi clipa înfrângerii. Bazarul însuşi nu mai avea rezerve, ceeace însemna că Tomisul se prăbuşeşte. Pentru a patra sau a cinoea oară în cuiisul istoriei sale, dar se şpulbera la şigur şi un nou cartier, un cartier modem, occidental, urma să se ridice pe temeliile rămăşiţei levantine, cel mai în oglinda închisă într’o ramjă de amoraşi cu trandafiri şi primele semne ale bătrâneţii, fărâmiţarea avânturilor într’o umilă rugă, liniştea cutremurătoare a cyiva care nu mai speră decât în îndurarea destinului, zâmbetul stins înainte de-a-i ajunge pe buziş, îi apămră lămurit, de parcă era vorba de altul. IşX pipăi încet obrajii nieraşi, cam buhăiţi de chiolhanuri şi nopţile de veghe, părul rar, şi-şi compară trupul moleşit cu statura sveltă a tânărului din fotografie. Muşchii lui Şandru se ghiceau sub haineie-i elegante, pe care Hemcea le dispreţuia, cu toate că n’ar fi putut îndepărtat port de comerţ al Mediteranei răsăritene. Cât îl chmuise pacostea blocadei! Se uita cu atenţie 268 PAVEL CHIHAIA afirma că e „un biet domnişor de uscat”. Tinerii din vremea lui nu erau nici atât de eleganţi, nici atât de îndrăzneţi! Dintr’o mişcare aruncă jos fotografia şi mormaind de unul singur, o călcă cu sete în picioare. Criştina avea de ales între taică-său, care muncea ca un rob s’o vadă mulţumită şi Şandru, filfizonul de-o storcea de parale. Hotărîrea aceasta îi mai slăbi în prag, când, gân-dindu-se cu regret la deosebirea dintre muşchii săi şi ai străinului, se întoarse şi pusie la loc fotografia surâzătoarei perechi, blestemându-se că are încă atâta omenie s’o ţină pe Criştina lângă sine. Fata nu era la contuar, nici în dreptul barului, ni-căeri. Pianistul trăsese obloanele înainte de- a pleca şi numai dinspre terasă, prin geamlâcul colorat, sie strecura o lumină vcşted,ăj, ca o pată. Ici, colo, alămuri luceau stinghere şi rotirea tainică a clipirilor era plină de tristeţe în salonul mare lipsit de clienţi, în mugetul furtunii de-afara ce răscolea praful stră ziior şi îndoia la pământ salcâmii subţiri, crescuţi în cartierul înfundăturdor făjră soare. Se pepezi la .intrare să arunce o privire în stradă* dar uşa era încuiată şi zadarnic bătu cu pumnii, căci toţi vecinii plecaseră demult. Se afla singur în mijlocul unei cetăţi moarte, de-asupra căreia tunete prelungi şi piugete se adunau pentru a o distruge. întâi nu-i veni să creadă, sgâlţâi de clanţă, încercă tăria zăbrelelor dela ferestre. Până şi uşile enorme dinspPe terasă fuseseră ferecate de teama prinţilor şi câinilor turbaţi. \ Alergând în neştire prin barul pustiu, ascultându-şi ecoul propriului său glas*înăbuşit de jele presimţiri, spaima i se strecură în suflet ca un şarpe tăcut ce lunecă sub ruina unor credinţe demult prăbuşite. Nu cumva devenise, primejdios sau nefolositor şi l-au închis ca să... Poate dintr’unul din colţurile cu ficuşi pitici, aduşi să \eghezfe dragostea, poate duptă. scară* BLOCADA 269 cineva pândeşte căderea nopţii, să-i înfingă un cuţit între coasbe. Furtuna ar târî în largul mării strigătele lui şi chiar o împuşcătură ar trece neobservată. Fără şă \rrea îşi aminti ide Terzi, frizerul cel şchiop ţi de revolta lui demult înăbuşită. La drept vorbind jiu-i prea plăcuse căutătura plină de compătimire cu care V,asi îl oprise din dram — asta însemna că legăturile cu bazarul erau ameninţate — o privire ciudată care căuta să-i pătrundă străfunduri pe care nu şi le Ştia el însuşi. Moartea poate pluti pretutindeni, dar e atât de greu să păşeşti la şaizeci de ani într’un ţinut străin! Dorea să-şi păstreze sângele rece, să se gândească neîncetat la timpurile când ar fi intrat singur într’o pădure virgină, cu mii de primejdii, cu toate astea inima-i sburda nebuneşte, apoi, cu cât aşteptarea se lungea, îşi încetini mersul ca un, pendul neîntors, plimbându-se greu, împovărată de teama unei suferinţe sângeroase, în cutia pieptului. Faţa i se îmbrobonă de sudoare. Neslăbind din ochi ungherele întunecate, Hemeea îşi descheie cu o mână gulerul care-1 sufoca şi se retrase de-a ’ndaratelea în mijlocpl barului gol, răs-tumând fără să audă scăunelele încrustate. Numai bubuitul unui tunet îndepărtat îl făcu să se’ntoarcă brusc pe călcâie, trăgând eu urechea. Aşteptă nemişcat câteva clipe, cu trupul la pândă, gata să sară în lături sau să se lase fulgerător la pământ. O, clipe lungi de aşteptare! Groaza îl cutremură într’atâta că-i tăia suflarea, iar când pipăi cu mâna o măsuţă grea de mahon, ce-i putea servi drept armă, degetele refuzară să prindea muchea. Un sgomot apropiat il făcu să-şi ciulească urechile. Bănuielile 1 sje adievereau. Un scârţâit de-abea.simţit răsbatea dintr’un separeu — aoelaş în care intrase cu câteva ore înainte să ascundă banii primiţi dela Vasi. Poate celălalt nici nu-1 auzise când striga şi habar n’âvea că patronul „Comandorului5 e la doi paşi. îşi ţinu suflarea, privind după o unealtă mai bună* 270 PAVEL CHIHAIA apoi, negăsind nimic potrivit, ridică măsuţă de mahon de-asupra capului şi înaintă tiptil spre hoţul ascunsi. Disperarea îi da curaj. Era pornit sa lovească, să lupte pe viaţă şi pe moarte cu cel ce-i răpea ultimii banii. Dacă l-ar fi găsit îngenunchiat în colţul cu leandrii,, l-ar fi izbit cu toată puterea în creştet .şi cu siguranţă hoţul ar fi căzut la pământ, poate ar fi murit în chinuri groasnice. Ca să se salveze, trebuia să-l ucidă de îndată, fără şovăire. Gu paşi uşori se apropie de covorul separeului şi-i ridică un colţ, atât cât să privească înăuntru. Foşnetul frunzelor de leandrii se auzi acum distinct, ca şi bâj-bâiala unei mâini nerăbdătoare, dar din pricina întunericului, nu se putea distinge nimic. Cine fusese de faţă când ascunsese banii, decât Kranz, pianistul? Un bătrân politicos şi uscăţiv, care părea tot timpul preocupat de muzica lui şi nu ştia măcar să răspundă glumelor pe care fetele le făceau despre plefoele-i albie şi fracul ros în coate, să fie oare vândut Persanului? Numai el îl văzuse intrând în separeu şi acum căuta banii,, înainte de-a urca să-l ucidă în somn, căci trebuie să f£ ştiut bine că bănuielile vor cădea de-a doua zi asu-pră-i. Poate aştepta noaptea, sigur pe prada preţioasă. Cine ştie cu cât îl plătea Vasi! Nu-i vorbă, nicio clipă n’avusesie încredere in zăpăcitul acesta slăbănog — în. nimeni nu se’ncredea — şi-l ţinuse mai mult din nevoie decât din milă, se servească rarii tomitani ce ser rătăceau în local şi să adoarmă bănuielile vameşilor. Afară furtuna mugea deslănţuită şr paloarea din dreptul geamlâcului stăruia, ca şi cum noaptea uitasem să mai cobare. Bentrucă avea de-afiaoe cu im rival atât de prăpădit, hotărî să aştepte la şura capcanei cu arma ridicată şi să-I pocnească cu toată puterea în creştetul coliliu, îndată ce-ar fi ieşit. Hoţul întârzia şi minutele se târau tuna după alta. Tânguitul surd al valurilor nu .mai contenea. Se vede că pianistul nu prea se pricepea la căutat* căci meşteşugi îndelung şi la urmă, 'ridicându-se, oftă- BLOCADA 271 Clipa, grozavă se apropia. Hemoea strânse convulsiv-piciorul oiăsiuţii şi dădu să se repeadă înainte eu toată Greutatea, când o coamă aurie se revărsă peste roşul covorului persienesc şi un*trup svelt sări, ca gonit din, urmă. — Cristina! gemu cambuzierul, copleşit de mşine şi xriâmc. / — Tată! strigă fata, trăgându-se înapoi şT privind înspăimântată unealta ucigătoare din mâinile celui încremenit ca o stană, de îngrozitoarea faptă a fiicei lui. O clipă se înfruntară astfel, cu respiraţia şuerătoare. Făcând o sforţare, Hemoea lăsă lemnul să cadă cu. sgomot şi apucând mâna Cristinei, i-o smuci cu atâta brutalitate, că-i smulse un ţipăt de durere. — N’am crezut niciodată să am asemenea copil L scrâşni, sgâlţâind-o. — Mai bine te omoram acum douăzeci de ani când am plecat din Caraomer. Tu şi cu maică-ta mi-aţî mâncat viaţa! Ştiam că n’ai niciun respect pentru mine, nu mai vorbesc de dragoste sau recunoştinţă, cu toate astea nu m’am amestecat în âmoru-ţi cu Şandru, nTam mutat să-ţi fac plăcere, pentruca vecinii să se mire de bunătatea mea prostească^ Acum înţeleg c’am încălzit o viperă la sânt Tocmai pe pragul falimentului, la un pas de ruină, mă jefuieşti ca ultima dintre femei! Spune, Şandru te-a învăţat asta? — Ah, tată, mă doare! Nu mai strânge! strigă Cristina smucindu-se din pumnul ce-o strivea împietrit de furie, îi învineţea braţul. - Cu o ultimă lovitură, Hemoea o aruncă peste tui paravan înflorat, făcându-1 să se prăbuşească cu sgo-mot, şi* ea rămase nemişcată lângă pământ, o fiinţă păcătoasă ascunsă în apele părului auriu, cu umerii sguduiţi de plâns. — Poate nu te-ai gândit că mă omori, continuă Hemoea mai încet şi inimja i se frânse de o nesfârşită riilă văzând-o cum plânge desnădăjduită la picioarele tai, eimţindy-şi propria neputinţă; şi disperare. — Al 272 PAVEL CHIHAIA merita să plăteşti cu viaţa fapta ta. Am să-ţi smulg mâinile să nu mai furi niciodată. Cristina ştia că n’ar fi fost capabil să-şi ţină ameninţarea, totuşi remuşcarea, sincerele păreri de rău o sguduiră ca un fior adânc, făcând-o să tremure din tot trupul. Printre degetele-i bronzate curgeau lacrămi şi suspine vagi, ca murmurul mării, ajungeau la auzul cambuzierului. îşi cerea iertare in cuvinte neînţelese şi când el se depărtă cu paşi grei, ingăimă rugi "fierbinţi către Sfânta Fecioară, către îndurarea-i milostivă. Hemcea se strâmbă. Oprindu-se lângă bar, destupă o sticlă de .,Curacao” şi-şi umplu cu vârf paharul. Acum putea bea liniştit, dar era învins de-atâta sbucium şi simţea că-1 cuprinde o disperare adâncă, de parcă el ar £l fost cel lovit. Când puse paharul jos, observă că fata-1 priveşte dela câţiva paşi, gata s’o ia la fugă sau să se apropie la un semn de împăcare. Cât trebuia să fie de slab, dacă, după cele întâmplate, Cristina se aştepta 1a o iertare grabnică! — De azi înainte ai de ales între mine şi el! îi spuse mai potolit. Nu mi-am închipuit niciodată că vei ajunge să mă furi pentru prietenul tău. — Până azi nu m’ai certat! murmură fata. — N’ai fost tu vinovată... mi-era frică ca Şandru să nu-ţi facă vreun rău. Acum însă trebue să te hotărăşti şi să răspunzi! Cristina amuţi frământată de cele mai potrivnice gânduri. Şi în vreme ce aceşti oameni aproape străini stăteau faţă’n faţă şi hotărau asupra viitorului lor, afară se auzeau gemetele şi scrâşnetele mării încălecând digurile. In cele din urmă disperarea bătrânului i se păru atât de chinuitoare, că numai pentru a-1 linişti,, fără a se căi în realitate de condamnabila-i faptă, şopti cu gândurile duse: — Rămân cu tine,, tată. Hemcea îşi mai turnă un pahar şi se simţi mai în B L O CADA 273 larg? fără a-şi da seamja că vorbele nu puteau nimici flăcările dragostei şi că fata uitase m aoeaş clipă hotărirea şi făgăduielile date. .._ N’aş vrea să fiu pe timpul ăsta pe mare, făcu el schimbând vorba. I-auzi cum latră valurile! Noroc că nu-i 'un vapor prin prejur să tragi cu puşca... Numai nălucile oamenilor să, se scufunde, adaogă cu amără- ciune. — Duhurile nu se scufundă, zise Cristina cu convingere. Şi Mântuitorul nostru a plutit pe mare. — Tu eşti cam proastă, o mustră Hemcea. Măi bine spune-mi unde-s deşuchiatele' de sus ? — Ţi-am mai spus c’au plecat cu Ovezea la circ. Voiajorul a fost pe-,aici cu puţin înainte de-a veni! clienţii ou care te-ai certat. — La circ pe-o vreme ca asta? Au înebunit? Cristina dădu să răspundă ,dar tocmai atunci cineva bătu în uşa varieteului. Era Braia ce se’ntorcea din oraş cu maldărul de rufe murdare şi învârtise ceva important în Tomis — de bunăseamă — că nu se întorsese la Castel până la ora aceea. Părea nu ee poate mai mulţumită. Lovită de blocadă ca toată lumea, Braia nu-şi pierduse cumpătul şi încurajată de supărările duşmanului ci, începu să spere că lucrurile se vor răsturna şi-şi 'va putea dobândi autoritatea dinainte. După tristeţea ce urmă plecării Cristiiiei din Laziul, venise o epocă nouă, când aliatul neaşteptat începuse să hărţuiiască serios pe Persan şi să fărâmiţeze puterea „Coman-donului”. Primul semn că-şi venise în fire fu trecerea în cele veşnice a lui Mirou, eare-şi închipuise că uitarea poate îndepărta recunoştinţii oamenilor cele mai sfinte obligaţii, apoi mai multe vizite făcute unor patroane prietene, care-i promiseseră totul atâta vreme cât aveau stabilimentele închise, rămânând ca în viitor «ă le silească a-şi respecta cuvântul dat. Făgăduielile orau bune, căci îl făceau pe Vasi să vegheze şi să 18 274 PA VEL CHIHAIA fie cu mai multă grije, pierzând timp şi bani, vânzând mai avantajos de teama concurenţii. Păcat că Hemoea miai ţinea curtezane, cu încăpăţânarea unui nebun, cheltuindu-şi şi ultimul ban. Dela izgonirea lux în hotelul „Mulguri”, Braia trecea regulat seara, cu rufele marinarilor de pe coastă. Ou toate că nu mai era tânără, umbla toată ziua în-tr’o rochie neagră de seară pe care o transformase^ păstrându-i dantelele şi paietele — cam nefireşti pen-tr’un oraş în ruină, — strângea o grămadă de rufe şi cu legătura uriaşe se îndrepta spre Castel. Clienţii ştiau că pot lăsa rufele fără nicio teamă în beciul lui Marcu, fostul barman. Dacă recentul ei prieten nici nu se mai ridica din pat când un străin împingea uşa — el care odinioară ar fi tras şi intr’un şoarece ce-ar fi dat târcoale lăzilor cu aur — Braia veghea trează starea bazarului şi manevrele lui Vasi. Ba, de când Şandru devenise amantul fiicei sale adoptive, nu-i mai ieşea din cap gândul că s’ar fi cuvenit pe drept să se instaleze în varieteul ridicat sub protecţia lui Vasi şi întărită de economiile lui Marcu pe care le bănuia ascunse în vreun perete — să dea lupta după răz-boiu, din propria lui cetate. — Le-am văzut pe hrăilence, declară castelana cum intră pe uşă., fără să se arate intrigată de lacrăimile Cristinei. — Cu cine credeţi că erau? Cu Ovezea agentul, nu cu altcineva! — Ce dracu le-a venit sa dea o reprezentaţie pe o vreme ca asta? abătu Hemoea discuţia. — Bacruban, directorul —- cred că-1 ştii. Ăla cu pelerină neagră şi cu boruri largi la pălărie — a vrut sa mai facă ceva parale. Dar se vede că Dumnezeu* Sfântul, nu-I prea ajută! — Mda. Eu am cunoscut tot felul de oameni în mariitărie şi vă spun că Bacruban e mare ticălos. A vrut să .mă înşele şi pe mine^ noroc că nu i-a mers. Mă îndemna să dau reprezentaţii de circ, dincolo, pe terasă. Nu-i caraghios? B L.OCÂD A 275 — E prietenul lui Şandru, continuă Braia sporovăială, urmărind impresia acestei noutăţi pe faţa Cris-tiiiei. — Se pare că în ţară o duce foarte prost dq câţiva ani. Cu atâtea cinema-uri nici copiii nu se mai bat după circ, nu? In tinereţea noastră, domnule Ilemcea, lumea se dădea îri vânt după năzdrăvăniile lor. Hei, cine auzise de avioane şi de radio? Cu blocada astă li s’a înfundat. Ş’au împotmolit aici. Gândeşte-te că de trei ani tot vor să plece în Turcia jji-,aoum im grăjdar mi-a spus că se îmbarcă săptămâna viitoare. Nu zic vorbă mare, dar să mă bată Dumnezeu dacă văd cum! Se vede că-1 pisează mereu să Ic dea leafa şi bietul director... să trăieşti! murmură dând pe gât păhărelul de rom, pe care cambuzierul i-1 oferi mai galant ca niciodată. —Mulţumesc, domnule Hemcea! Trebuie că ţi-a spus Vasi cum alaltăieri i-a cerut din nou parale. — Mi-a spus, confirmă Hemcea, ca să ascundă că nu se mai bucură de încrederea protectorului său şi că acesta nu-i mai destăinueşte nimic. Şiretenia ci nu-1 tulbura după declaraţia solemnă a Cristinei şi întâmplarea cu suta de mii, ce grăbise desluşirea unei situaţii de nesUportat. O câştigase din nou pe fiica sas învingându-1 pe Şandru, dupăcum odinioară o răpise din Castel în blestemele Braei. Făcu un semn, bine dispus, şi ea îl înţelese. Sui în fugă scările, întorcân-du-se cu fotoliul lui greu, cu reziemătoare de pluşi roşu, meteahnă pe care nu i-o îndeplinise de trei ani, de când îşi cunoscuse amantul. ~ * Cambuzierul se cufundă oftând de mulţumire în tronul varie teului. — Acum trei ani, înainte de-a veni la noi, aiu vândut animalele grădinii zoologice din Sibiu. — Cum? tresări Hemcea neînţelegând de ce e vorba. — Bacruban. A vândut o mulţime de maimuţe, cămile, tigri, şi nu i-au rămas decât câteva maimuţe. Cai n’a vândut. Ca dresor ţine mult ia cai. 276 PA VEL CHIHAIA — Atunci dece .naiba dă reprezentaţia? întrebă din no-u, nedumerit. Şi tocmai acum! — Dia de unde crezi că o să scoată ovăzul şi _toatie celelalte? Au ajuns şi ei la fundul lăzii. — II priveşte, mormăi ursuz Hemcea, amintindu-şi încercarea directorului de ia-1 trage pe mânecă. Dar fetele puteau să «stea aici pe furtună. — In dancigul gol? le luă Braia şireată apărare şi văzând că tot timpul cât vorbise intenţionat de circ Cristina păruse puţin interesată — ceeace însemna că nu ştie nimic'de legătura dintre Lydia, fata directorului şi Şandrii -— căută să îndrumeze discuţia pe o altă pantă, tot atât de primejdioasă. — Se, plictisesc bietele tinere! La ^Comandorul” nu-i de lucru pentru una, da pentru şase! Zău, domnule Hemcea, la ce le mai ţii pe atâta cheltuială? — De ce? De rniult era să termin, dacă... dacă n’aş vedea că răsboiul e pe sfârşite. N’o adusese bine, căci în ochii femeii luci o sclipire de satisfacţie tot atât de repede înăbuşită sub liniştea cuiva întărit într’o credinţă veche. .Braia începu să le povestească, oftând, despre nenorocirile lui Marcu, care o ducea foarte prost. — Chiar aşa rău? se prefăcu Hencea uimit. Nu Fam văzut demult. De altfel nu prea tmă uit pe geam şi n’am obiceiul să-mi spionez vecinii... Castelana simţi împunsătura, însă nu ripostă. îşi aprinse o ţigară şi în timp ce trăgea cu pasiune fumul în piept, făcând să-i plesnească de rotunjimi rochia neagră, vorbi despre răsboiu, despre timpurile trecute şi despre prăbuşirea Tomisului, plasă în care dete de înţeles că şi Hemcea trebuia să se rostogolească curând. Mizeria comună, susţinea ea, trebue să le adoarmă vechile duşmănii, să-i apropie, să-i facă generoşi. Hemcea se interesă mai îndeaproape de Marcu, cu o curiozitate independentă de voinţa sa, vrând să asculte BLOCADA 277 ainanunţit mizeriile in care sie sbătea vecinul din faţă. — De, zise Braia, deşi e econom, n’are viclenia lui Vasi, care e levaintin şi s’a îmbogăţit peste măsură pe spinarea altora. Acum nu mai ţine decât două mese în local şi de-abea un pârlit de vagabond mai ia o ţuică şi nu ştie cum să fugă mai iute din igrasia şi întunericul ce-a cuprins toată casa. — Atunci dece i-aşa vesel? isbucni Hemcea, trântind cu pumnul în braţul fotoliului. — îmi face impresia că mă sfidează! - . — S’a ramolit, domnule Hemoea, nu te uita la strâmbăturile lui. Am cumpărat amândoi nişte afion la preţ ieftin şi i-a intrat în cap c’o să câştige o avere cu praful ăsta. Speră ca Nemţii să nu mai ţină mult frontul după debarcare. — Care debarcare? — Debarcarea în Franţa, n’aţi auzit? Adineaori s’a pius o telegramă cât toate zilele la librăria Mac o vei. E drept că ori în Tornis ori în cimitir, tot una-i. Să-i dam drumul spre „orient” afionului, ştiu că am face treabă! — Am să viă dau tot concursul dacă se iveşte vreo ocazie, promise Hemcea generos. — Trebue să trăim şi să ne-ajutăm. Te rog,să-i spui şi lui Mancu asta, 6ă nu uiţi. In răgazul dintre două asalturi die val, 1 se păru că cineva urcă apăsat treptele salonului, oprindu-se în vestibul, fără a da vreun semn că intenţionează să intre. Hemcea se ridică de pe , fotoliu şi Ia privirile intrigate ale Bra^î, duse degetul la buze, apoi se’n-cruntă uşor spre Cristina şi pomi în vârful picioarelor spre uşe. Fără a se putea stăpâni, o deschise larg. Cel pe eare-I aştepta era într’adevăr acolo, pe prag şi partea'de jos a feţii îi pierea înecată în umbră. Numai fruntea, mare şi liniştită, cam disproporţionată, se pleca peste negurile acestei zile tulburi, atât d^ schimbătoare. Cu greu se vedea că e nimhată de lică- 278 PAVEL CHIHAIA rirea unui căpăţel de fosfor. Dădea impiesiacă doreşte să-şi aprindă ţigara înainte de-a intra Hşi că aşteaptă câteva clipe cu chibritul în mână e|â prindă înţelesul vocilor dinăuntru. Flacăra se însufleţi peste buzele-i groase şi senşiuale, singura trăsătură mai vie in asprimea chipului, apoi se stinse pe neaşteptate şi toţi rămaseră învăluiţi de tenebre* Tiotul .se petrecea ca în fiecare seară. Era orâ când Hemcea trebuia să-l salute şi s’o şteargă la hotelul Miilguri. Spre uimirea noului venit, fostul cambuzier îl privi de sus şi se retrase spre bar, prefăcându-se că vrea să puie ordine printre sticlele goale. Braia holba ochii mari de teamă deiâ tejghea îa luşe, unde Şandru aştepta încă plecarea patronului, nemişcat. Aproape pierea în umbră ,dar omul acesta avea aleasa însuşire a tăcerii şi musafira din Lazul rămăsese încremenită pe legătura-i rotundă de rufe, ca pe un glob pământesc. Dela venire îşi închipuise— după lacrămile Cristinei, că avusese cu tatăl ei o discuţie privitoare la Şandru şi că Hemcea se cam săturase să doarmă prin hoteluri şi să fie de râsul tuturor. Se felicită că se abătuse pe la „Comandorul”, luând parte la o scenă atât de însemnată pentru planurile ei. Totodată căută grăbită cea mai apropiată fereastră, pe unde-ar fi putut sări ou rufele, în cazul unui conflict. Şandru pricepu dum stau lucrurile. După spaima de pe faţa Cristinei, ca şi după tăcerea încăpăţânată a bătrânului, îşi dădu seama ică tot planul pe câre trebuia să-l aducă la îndeplinire/tânăra patroană, dăduse r3ş. Banii aceştia destinaţi Lydiei — pe care Marcu văzuse trecând din mâinile albe ale lui Vasi în palmele jupuite ale cambuzierului —- erau pierduţi şi umilinţa viitoare în faţa adevăratei sale iubite, jocul de îndrăgostit faţă de naiva Cristina, duşmănia lui Hemcea îl umplură ide revoltă. Rivalii se măsurau pe ascuns, fiecare aşteptând ca celălalt să înceapă lupta. In salon de-abea se mai vedea. Cele două catarge păreau că se înalţă nemăsurat într’o lume tainică, BLOC A DA 279 plină de libertate şi de pace. Jos,, căldura localului Cu toate ferestrele închise, îi înăbuşea şi după o trecătoare linişte, începu să se audă iarăşi vuetul 'apropiat al valurilor. Noaptea cădea înăbuşitoare şi umedă. Fulgere dese, prinseră să taie drumul norilor grei de se rostogoleau peste mare, pierzându-se în noaptea fără capăt a largului. Şi bietul colţ de uscat se rătăcea |n vălmăşagul elementelor desiănţuibe, ameninţa să fie înecat de creasta valurilor, târît odată cu trenele Înspumate. Şandru strivi ţigara aproape întreagă, fără să dea cel mai mic semjn de enervare şi traversând salonul deschise larg cele două canaturi ale uşii de sticlă ce dădea spre terasă. Tunetul mării năvăli cu un văl des de umezeală, însă aventurierului nu-i ardea să contemple largul răscolit de furtună. In văzul lui Hemoea, arătă amantei cu o uşoară mişcare a capului, terasa măturată de vânt, unde fiouşii plăpânzi, aliniaţi în glastre de pământ ars, se frângieau şi-şi tremurau crenguţele pletoase. Cristina nu putu rezista voinţii poruncitoare, care-o îndemna să-şi calce cuvântul şi să treacă peste dreptul la fericire al tatălui ei. Parcă adierea misterioasă a mării io atrăgea spre iubit ţi nu privirea sau gândurile lui. Ii simţi umărul. — Ce-ai făcut? o întrebă printre dinţi, părând preocupai de saltul unui val ce trecu digul înalt de mai multe picioare, ca peste o funie. —“ M’a prins, şopti ea, dar în clipa aceea, un glas răguşit acoperi furtuna, făcându-i pe amândoi să se întoarcă. v. ^— Cristino! Locul* tău e aici lângă mine. Ai uitat ce mi-ai făgăduit? Fata se îndreptă nehotărîtă spre fotoliul în care bătrânul o aştepta încordat şi simţi că picioanele-i erau grele ca de plumb. Ar fi vrut să cadă acolo, între amândoi, şi să imoară, când Şandru se repezi şi o apucă de mână. — Nu mai a^e ce căuta lângă dumneata ! zise poso- 280 PAVEL CHIHAIA morît. N’ai făcut inimic pentru ea, toată viaţa. Cristin^ mi-a povestit totul şi îmi dau seama cam ce fel de tată i-,ai fost. Dacă mu se găsea femeia aceasta cu suflet* de mult ar fi pierit prin magazii sau într’un azil. Q vezi bine cât suferă, dar ţi-e capul numai la câştig. Ce-ţi pasă! Ai crăpa pentru bani, fără să te gândeşti la soarta ei. N’are dreptul la fericire? — Taci, mizerabile! se răsti Hjemcea revoltat şi i<> clipă rămase uirnit de violenţa propriilor cuvinte. —-N’am de gând s’o ţin lângă mine toată viaţa, poate să şi se spânzure dacă vrea. Numai să nu mă atace pe la spate, înţelegi, căci lovesc şi nu lovesc în ea.( ia aminte! Se -opri la trei paşi de Şarndru, cu pumnii strânşi, tremurând de necaz. A.r fi avut o poftă nebună să-i lovească pe amândoi cap in cap, strivindu-i ca pe doi şerpi veninoşi. 11 scotea din minţi mai mult şiretenia şi răutatea Cristinei, care îi promisese cu câteva clipe înainte s’o rupă definitiv ,cu aventuurierul, pentruca acum, să-i cadă din nou în braţe. — îndrăzneşte! mormăi Şandru. Braia crezu că e 'momentul să se prefacă împăciuitoare. — Ce v’a apucat, frate! îngână leneş. Nu vedeţi că mititica e gata să leşine? Hemcea se întoarse spre fiica lui: — Cristino^ spune-i că de azi înainte nu mai are oe căuta în local! Spune-i, fata mea, că nu mai simţi nimic pentru el şi să-şi ia tălpăşiţa. Cristina aştepta cu privirile îln pământ ,cu mâinile frânte, ca înlănţuite. Părea atât de firavă în suflul de umezeală ce năvălea dinspre terasă, liuturându-i rochia de voal, că un vânt mai puternic ar fi făcut-o să ingenunche. Mintea-i nestrunită de legile familiei şi ale societăţii, mu putea să aleagă calea datoriei pe care i-o arăta tatăl său, ci căutând să iasă la suprafaţa ucigătorului curent al pornirilor contrarii, sie lăsă dusă de fermecatul curent al iubirii, chemarea cea BLOCADA 281 mai apropiată. Ridică încet ochii înseninaţi dar nu pen-tnu a da o rază de speranţă cambuzierului, ci pentru a îmblânzi chipul lui Şandru, cu o siguranţă din cam pierise orice urmă a sbuciumului. Când îşi auzi n'umele, rostit de el de astădată, tresări, şi ultimele cuvinte i se întipăriră ca o poruncă: — ...şapca şi să se ducă cu bani cu tot! — E casa mea I striga răguşit Hemcea, svâroolindu-sie de durere, fără a îndrăzni să-l atace. — Casa ţa, însă cu mine să nu mai dai ochi, înţelegi? făcu ameninţător Şandru. Hai, Cristino, adu-i şapca. Căpitanul vrea să se răcorească puţin pe mare! Cristina se mişcă cu greutate. Cu cât se depărta de amant, siguranţa parcă-i slăbea şi cu fiecare pas’ i se& părea că inima-i ise sfâşie în mii de bucăţele. De-abea avu puterea să se înapoieze cu şapca atât de cunoscută, şi s’o întindă fără un cuvânt tatălui ei. — Tu... tu... şopti acesta îndurerat. Dela el mu. nvaşteptam, e străin... dar tu... -7- Şi ea ţi-e străină, n’avea grije, se răsti Şandru.. Şi-a dat seama cine-i vrea binele. Pleacă cu banii şi înea-ca-te dacă pofteşti. Patronul „Comandorului-Sihie” se clătina rău de tot şx Braia sări să-l ajute, căci Cristina rămăsese cu şapca întinsă, ca de piatră. Hemcea o îndepărtă cu un gest rugător şi făcând o sforţare, apucă singur şapca cusută cu fir din mâna fiicei lui, apoi se îndreptă spre uşă, gârbovit, cu privirea rătăcită ca cel mai netrebnic dintre oameni. Cei . rămaşi tăcură câteva clipe, ascultând îngânduraţi muzica talazurilor. Ca şi cum nimic nu e’iar fi întâmplat, Şandru şi-aprinse o ţigară. — Am şters-o, mormăi el ridicându-şi gulerul hainei. Dacă mă caută cineva... la „Continental”. — Şi astă seară? şopti Cristina. Credeam că rămâi pe o vreme ica tasta. — Mă aşteaptă cineva la cafenea. Viu pe la zece* făcu Şandru enervat, fără a (se putea opri să nu-şi în- 282 PA VEL CHIHAIA drepte din obişnuinţă cravata. — Eşti mulţumită? Braia o să-ţi lina de urît. — Astăseară s?ar putea să avem clienţi, minţi fata, prefăcându-se că pune la loc (sticlele subţiri de coniac scoase de Hemcea, însă trăgând cu urechea spre partea unde-1 ştia, înjx’o aşteptare chinuitoare. Ce greu răspundea amantul! Simţi că el nu crede un cuvânt, ceeaoe o făcu să roşească şi să se emoţioneze până la lacrimi. Ii era ciudă că nu-1 iubeşte într’atât, încât să aibă încredere în felul cum îşi petrece timpul departe de „Comandorul”. De parcă n'u-1 văzuse cât e de închis cu ademenirile curtezanelor! Totuşi n'avu puterea să-şi înfrâneze dorinţa de a-1 reţine: — Poate vii la nouă... poate nouă jumătate... — Imposibil, i-o tăie Şamdru, deschizând uşa. Şi amintindu-şi "de stângăcia ei, se întoarse cu o privire îngheţată. — Când ier am la uzină aveam cel puţin bani de buzunar. Acum trebuie să mă ’nmormântez de viu între pereţii „Comandorului”. După ce plecă, Braia îl urmări -din prag cât putu prin umezeala de-afară, ,apoi SC/întoarse şi câtva timp stătu ca pe ghimpi. Fiaţă de Cristina se arătă îhgrijată de furtună şi de întunericul care se lăsa tot mai des, înclîizându-i drumul la Castel, însă în ascuns o rodea curiozitatea, o întărâtau bănuielile. Ii făgădui solemn că va veni cât de curând să-i dea în nisip — va aduce desigur şi tava de argint a zodiilor, fără de care nu se poate face nimic — şi aruncându-şi voiniceşte legătura de rufe în spinare, ieşi cu nerăbdare în iadul pontic. Dela primii paşi, trebui să ,se ţină pe lângă zidurile înalte, să n’o dea jos vântul. Nu sie vedea nici înainte, nici în urmă şi stropii mari de ploae o loveau în obraji, răzbind prin bureala caldă a serii de vară. Din larg, mugetul sugrumat al geamandurii, ajungea ca un svon îndepărtat şi trist, adus cu scrâşnetul tărăgănat al valurilor. Rareori traversa strada Vreun cerşetor, care sie întorcea cu un sac în cap din oraş şi ţinându-1 cu amân' BLOC A D A 283 jţotuă mâinile, se adâncea printre ruine. In răpăiala apăsătoare a ploii, în nemişcarea firelor subţiri şi lipicioase, pereţii coşcoviţi ai casjelor, nelutuiţi de ani e-permisă. Făcu un semn scvfft cu mâna, şi porunca aceasta categorică opri pe grăjdari şi artişti pe locurile unde se aflau. Publicul privea cu teama înfruntarea neobişnuită, bătrânii negustori de dulciuri holbaseră ochii - îngroziţi, gândindu-se la poveştile pc ea,re le vor îndruga clienţilor, iar cei câţiva marinari BLOCADA 291 ea neîncrederea zâmbitoare a celor ©e se’ndoiau că va J'uce îndrăzneala până la capăt, puntrucă cunoşteau jjmitclie măreţiei omeneşti în faţa valului deslănţuit g© va pleca la pământ sau va privi după, ajutor, înalte de-a fi sdrobită” gândeau ei. Un murmur de admiraţie însufleţi peluza încremenită, când Lydia păşi în calea sălbatecului fără cea mai nîică ezitare, în .clipa când galopa spre ea duduind, şi cu o mişcare fulgerătoare, care-ar fi putut-o costa viata, izbi din toate puterile armăsarul peste bot. Harap se opri, orb de durere, frământându-şi pe loc Iricioarele subţiri şi nechezând de usturime. Căutătura ui trăda o jură de moarte împotrivă şarpelui alb, care-i ardea carnea fără milă. Se aşteptau s’o sdrobieasică. Acum nimeni nu mai sufla şi maiştrii de marină îşi lungiră gâturile înfricoşaţi după alămurile lucitoare. Uitaseră de răpăiala ploii repezi pe acoperişul cortului, de cerurile şi apele ce potopiseră învălmăşite câmpia portului şi de scăpărarea mută a fulgerelor, ameninţând cu înteţirea furtunii. Curajul fetişcanei aprindea în sufletul lor veşnica scânteie de speranţă în hotărîrea şi puterea omului de a-şi apăra viaţa, îngenunchind forţele barbare ale sălbăticiei. Harap îşi şterse botul de pământ, căutând să-şi aline usturimea, apoi începu ,să s(vârle în lături cu trupu-i de eărbune scânteind de sudoare, şi ca urmare a slăbiciunii lui, se petrecu un lucru extraordinar. Hotărîtă în răsbunarea ei, fără să cedeze un pas, Lidia apucă ou mâini sigure, puşca pe care un artist o adusese în grabă şi pe care se pregătea s’o întoiarcă încărcată în ciulise, printre uniformele cu fireturi şi rupturile clow- ^ nilor. Era singura puşcă ce-o aveau, o „Mjanlicher” de salon, păstrată pentru bietul leu, căruia nici nu-i trecea prin cap să îndemne a i se descărca in ciuruita-i blană. Bacruban împuşca cu ea Sori pentru animale ţi semnaliza momentele „tari” ale programului, de pildă salturile mortale. Nimeni nu-şi dădea seama ce urmărea în realitate 202 PAVEL CHIHAIA amazoana, căci ameţit de lovituri, Harap 6© retrage», pas eu pas, scutur ându-şi grumazul înspumat. Doar e] părea că înţelege ceva: îşi muşca fierul3 zăbalei şi da înapoi umilit, eu ochii înroşiţi de durere, spre întunericul mângâietor al grajdului. N’apucă s’ajungă lângă perdea, căci din locul ei, Lydia dus© încet arma la ochi şi fără pic de ezitare, trase două focuri unul după altul v Bietul dobitoc se prăbuşi într’un lac de sânge. v Asistenţa se desmetici. Bătrânii rămaseră îngânduraţi, dar marinarii şi haimanalele începură să aplaude sgomotos, să dea din picioare, cutremurând tribuna, să filiere. Grăj darii, târîră leşul şi pnesărară tâlaş nou. In vacarmul admiratorilor, fata directorului ţinu sa se încline ca de obioeiu, cu toate ca pieptul i se sbuciuma de această luptă inegală şi tremura din toată fiinţa de încordare, fără _ca lucirea trufaşe să-i dispară din priviri. ' Ou toate că reprezentaţia nu sie terminase, Şandru se ridică de pe bancă şi încredinţându-se dintr’o privire piezişe ca fetele dela ,,Comandorul” sunt prea ocupate cu Ovezea ca să-l observ©, dispăru prin perdeaua culiselor după Lydia. Braia se strecură şi ea pe drumul dela venire, trecu printre cele două rânduri de cai ce-şi mestecau liniştiţi ovăzul, indiferenţi la drama petrecută, câţiva piaşi mai încolo şi ajunse la timp în coridorul măruntelor cabine de pânză, unde se imbrăcau artiştii, ca să vadă umbra aventurierului dispărând într’una din ele. In Inoul post de observaţie putea fi oricând descoperită de îngrijitori sau vreunul din clownii ce intrau şi ieşeau tot timpul, aşa că preferă să păşească în ploaie şi ca o martiră a propriei curiozităţi, să-şi apropie ochiul iscoditor de o ruptură, îndepărtând mereu pânză udă, carie i se lipea de obraji-Bacruban nu-şi scosese pelerina, simţindu-se bine ia cavalereasca-i ţinută, iar £iică-sa se aşezase în faţa unei oglinzi luminată de două lumânări fumegând^ să-şi şteargă fardul. Se părea că Şandru nu se bu- BLOCADA 293 <5iira de prea multă atenţie. căci gazdele îl lăsaseră să ^ aşeze neinvitat pe marginea unei lăzi. Făcu lucrul acesta cu atâta familiaritate, că Braiă îşi dădu seama de trăinicia svonunlor (m ceeace priveşte legătura lui eu fata directorului. De altfel, din conversaţia ee urma, ge desprinseră limpede relaţiile celor trei. Bacruban era nervos şi foarte deprimat. Ridica mâinile la cer, scutura umerii frumoşi ai Lydiei, aruncă scandalizat şiragurile de decoraţii, care se rostogoliră zornăind întriun cufăr plin de rochii. — Parc’ai înebunit! Vedeai bine că bietul dobitoc nu se mai poate ţine pe picioare şi-ai trjas, parc’ai fi tras într’un maimuţoi de tablă. Făceai pe curajoasa, când viaţa nu-ţi era câtuşi de puţin ameninţată! Curaj ? Ambiţie prostească, n’am icum s5o numesc. Minai ornant cel mai bun cal. Ah! N’ajm să am toată viaţa un armăsar ca Hiarap! — Ai fi avut chef să mă vezi în faţa ta, desfigurată, nu? Ştii Rine că un animal care nu ştie de frică>.. trebuie ucis... chiar tu spuneai asta... protestă Lydia, desfă-câmdu-şi părui inelat şi scuturându-şi-1 pe bluza albă ca sideful. E vina ta că nu sunt ascultători! Tu eşti dresor! — La naiba! De ce n’ai tras puţin mai alături? Era Un cal atât de bun... întotdeauna pleca capul când îi dam zahăr... era mai blând ica o căprioară. Nu-i vina lui că l-am adus legat dela remontă... nu se obişnuisle poate eu noi... uită-te la mine, Lidia, priveşte-mă în raţă: Nu trebuia să-l ucizi, înţelegi? — Eşti nebun! striga Lidia. Lasă-mă să^mi şterg, pudra! Auzi la el: „deoe n’ai tras alături?” Vroiai să trag în public, nu? şi să intru în închisoare. M’am săturat de animalele tale nebune! Bacruban rămase în picioare, ascultând ploaia. Zâmbetul i ele crispase într’o cută de suferinţă şi laerămile dui ochi, făceau ca sprâncenele ;şi barba lui de Mefisto pară lipite doar pentru spectacol. — N’avea decât trei am, murmură de parcă şi-ar 294 PA VEL CHIHA1A i ’fi vorbit singur. — Peste iun an ar fi fost cel mai fru-moş cal de circ din Europa. L-aş fi prezentat sultanului când am fi ajuns în Turcia. — E republică, fftcu Şandru. — Preşedintelui, ce importanţă are. Am cunoscut a-tâţia preşedinţi! Simţeam plăcere să-l dresez. Gând l-am adus tremura ica varga şi-iar fi sbughit-o în toate părţile. Nu ştiu dacă-am să mai ^întâlnesc astfel de cal! — Te-ai descurcat bine! mormăi Şandru, care nu era de aoeaşi părere şi se trase în fundul lăzii, cu mâi-nile’n buzunar şi icu veşnicul lui aier de om fără interese. — Pari o fată pricepută şi nu te-ai face de râs la o învălmăşeală. Dintr’un foc... pac!... l-ai pus la pământ! i — Totul e |să tnu-ţi pierzi vcapul! zis|e Lydia ştergân-diu-şi -cu vârful unei batiste polenul ^albăstrui de pe pleoape. —- Totul e ,să nu te-amiesteci \în afacerile altora, tresări Bacruban ursuz, părând ca de-abea ^cum îşi dă seama de prezenţa musafirului din p.mbră. îşi îndreptă mijlocul svelt, ea tras prin inel, şi ducându-şi mâna prin păr, cu eleganţa silită unui vechi actor, surprins într’un moment de slăbiciune, întrebă scurt, doritor să rezolve cât mai iute afacerile comune: — Ai banii? — Imposibil de ridicat! mormăi Şandru, înfundân-du-şi mai atânc mâinile în buzuunar, căci umezeala i se părea pătrunzătoare. — N’a fost adevărat ceace ne-a spus bătrânul a-cela —. Marcu îl cheamă' mi se pare — despre primirea banilor? Dela ’nceput mi s’a părut curios că omul ăsta vine nepoftit de nimeni, să ne borborisească că persanul Vasi i-a dat bani lui Herncea, că l-a văzut chiar el când desfăcea punga de catifea şi-i strângea şnurul — penţruca s’o ia la fugă printre magazii. Gl câştigă oerşetorul din .afacerea asta? O fi, vreun trimes a lui Vaisi? Sau a prins-o pe Cristijna? Vorbeşte odată! — A prins-o! dădu Lydia din umeri dispreţuitoare BLOCADA 295 • anuncâiTid batista pe măsuţă, se întoarse -ou o 'umbră V răutate ascunsă în faţa spectatorilor sub masca unui £uraj rece* Dânsul nici n’a iavut îndrăzneala s’o roageA n’o decepţioneze. E foarte greu să ceri câţiva j)Bi unei femei care face pe mironosiţa şi pe naiva îmtr’iun bar. Cine-a mai văzut aşa ceva? Ei bine, m’&m săturat, declară ea clocotind de gelozie. Qu pumnii strânşi veni lângă amantul tolănit în întunecimea cor-iflului. — s’a 'urât să te tot ştiu sub aripele ei, ou toate fetişcanele alea care-ar îngălbeni numai să audă o armă de vânătoare. Le-am văzut eu adineaori câte parale fac. Cred-că a'u şi leşinat câteva! — Oe-oi fi având? se încruntă Şandru, în faţa îsbucnirii neaşteptate. Pornirea aceasta pătimaşe mocnea de mult in sufletul fetei, însă de-abea acum găsise ocazia sa şi-o strige. / — Lydia are 'dreptate, o aprobă şi Bacmban, prefă-cându-se că-şi tot încearcă sfârcul biciului, pentru a-şi ascunde nemulţumirea. —=- Nu mai putem aştepta în nesiguranţa asta. Ultima speranţa ne era în banlii1 lui Hemoea. Ţi-am mai spus cât ie de zăpăcit şi dfe Întâmplarea de acum (trei ani, când umbla să ne angajeze fără un ban în cassă. Sunt sigur că i-a primat;! Fie îndemnat de alţii, fie dintr’o duşmănie personală. Marcu nu era să ne spui© minciuni. Oamenii ăştia întotdeauna au de împărţit câte ceva sau de rătudţt câte-o afacere mal veche! Greşala ta c’ai ţinut-o morţiş sa pul totul singur la cale. Erai sigur de Cris-tina, dumneata! „Se poată să nu nfas culte? Ce nevoi© să te amesteci la „Comandorul”, dacă sunt eu acolo P Lydia are dreptate, ai devenit om cu familie şi cu grijuri de viitor. Toate încasările de-astă seară sunt vreo patruzeci de mii. Cine să plătească în Constanţa asta moartă ? In ţara asta unde trebuie- să jucăm dinele de barierele oraşelor. Ei, în Turcia s’ar schimba lucrurile! Am auzit că se dau în vânt după lupte şi ^prezentaţii cu cai. E posibil ca foarte curând să vuia iun vapor. Dela o zi la alta sie poate ivi vree> 296 PA VEL CHIHAIA ocazie şi ne găseşte fără-o leţcae. Ou de-o să plecăm? Gândeşte-te cât bagaj: foile de* cort, caii, cuştii^ nutreţul... Cine. naiba ne ia? S’ar putea sa sosească vreun vas neutru şi-o să ne uităm la el eum se cară şi ne lasă ,să putrezim aici, în portul ăsta blestemat. — De trei ani nu s’a văzut, nici urmă de vas, în-gână Şandru, dar Lydia îi tăie vorba. — Dumnealui puţin îi pasăj E singur, 6bertfe? căutând să-şi limpezească ochii împăienjeniţi de fugă şi de spuma sărată a valurilor. I se păru că visează. Pete albe şi negre, spumă lucioasă, fremătătoare şi valuri piezişe, apoi colţuri apropiate fluturânde, statornice ca împlântate într’tun buştean adus de ape. Simţi ca dacă nu-şi stăpâneşte închipuirea, leşină, se rostogoleşte în clocotul fără fund din poale. „Să nu-mi pierd minţile’’ murmura cu dinţii strânşi 3V- € blocadă încă... şi nicio plută nu poate veni până la noi!” Dar oricât s’ar fi sbuciumat nefericita Braia, vedenia stăruia la câţiva metri numai şi se sbâtea pe viaţă şi pe moarte să scapie din mrejile ucigătoare ale ţărmului. Era o veche corabie cu pânze, de cele demodat^ astăzi şi părea avariată de colţii stâncoşi, căci oon enzi gâtuite, într’o limbă străină, răsbăteau prin mugetul valurilor şi mica «echipă de matrozi alerga dezorientată dela pânze ia găleţile pentru scos apa. Dar zadarnic luptau bieţii oameni, purtând din mâna în mână căldările. Crestele se repezea'u peste parapet, strâmbau vergele pânzelor şi cădeau cascadă a-supră-le, rupând funiile de siguranţă şi toate comenzile. / Când Braia privi spre Lazul, i se păru că nii miai vede urmă de pământ, într’atât furtuna gâtula promontoriul şi-l împroşca cu apa. Se uită înainte şi 00-rabia-şi repezi pupa spre ea, de pare’ar fi vrut să spargă peretele de gresie. Cârma rămânea descoperită, şovăia îii gol, iar eforturile timonierului se isto-y^au fără folos. In urmă, tot mai istovit, bastimentul mcepu să se’nvârtească că o morişcă şi să plesnească ^bordurile crestele valurilor, sfidând marea necuprinsă. Şi împrejurul ei, cât putea zări în cercul d® lumină roşie, tot vârtejuri dantelate îjmproşicând 20 306 PAVEL CHIHAIA îire de spumă, artificii cu steluţe pieritoaTe de zăpada Chiar dacă aveau busolă pe bord, ce mai "poate fac^ o corabie carie s’a apropiat de adăpostul mântuitor fi dă peste colţii însângeraţi şi verzui ai iadului? Ce-or fi crezut bieţii marinari de spinarea Agigej^ de braţul mutilat al crucii, de felinarul pe care-1 luaseră drept un far şi care nu eră decât o stranie plăsmuire a nopţii în această mare rea, închinată Furiilor? Dar mai aveau oare vreJmie să sie gândească la blestemul ce-i urmărise ca odinioară pe Medeea şi pe lason,, argonautul? Căpitanul însuşi sta la eche îmbrăcat în alb şi câteodată se distingea gesticulând în întunerec,, înjurând, se vede, de mama focului, dar fuseseră surprinşi de curenţii ţărmului cu toate pânzele întinse şi se treziseră de-odată în faţa hâdei cocoaşe a morţii. Dela un timp scota cea din urmă a ghiolului plesnise şi randa care se bălăbănea nehotărîtă în dreapta şi’m stânga, reuşi să încurce toate straiurile -micii corăbii, făcând un ghemotoc inform, ^jcare trebuia tăiat fără cruţare. înainte de-a putea fi sugrumată, randa se prăbuşi întreagă pe punte, târând după ea şi catartul mare, care ste frânsie ca un chibrit,, iar de pe etânjea nu se auzi -decât icnitul scurt ce întâmpină plescăitura unui val uriaş. Partea dela pupă a grementului e cea mai însemnată, totuşi n’aveau a alege şi oamenii săriră cu topoarele să salveze restul, înotând până I& brâu în noianurile înspumate şi strigându-se între ei să nu se piardă. Braia se smulse din amorţeala, ipe care i-o insuflase vedenia şi lupta aceasta dârza. Dintr’o mişcare plesnii braţul ţeapăn a lui Simieon 'şi felinarul se rostogoli, tot arzător, ea un tăciune îndărătnic,; până nu se mai văzu* înghiţit de ape. \ Căpitanului nu-i trebui, se vede, decât o slecundă sa-şi găsească stăpânineajde sine, cari o comandă şcurtar plină de siguranţă înălţă "din nou pe câtargeiîe închipuirii, speranţele navigatorilor. Slrăinii isprăviră b repezeală de asvârlit catartul peste bord şi drept ur~ BLOCADA 307 corabia se opri din ţopaială, !a câţiva paşi mti-de stânca morţii. ge depărtară încet, îcu 'grije, în ape tot mai adânci, drară spre port şi desigur fură zăriţi şi întâmpinaţi un jnemorcher, căci semnalmente vioaie, de astă-iati izbăvitoare, m zăriră spre Miază-Noapte. VII Zdrobit de nemiloasa purtare a fiicei sale, Hemoe* se înapoie împleticindu-se la hotelul ,,Mulguri”, unde dormea de când fusese izgonit din dancing. Nu închise ochii toată noaptea, dar siurd la sbuciumul şi revolta mării, nu-şi auzi decât vuietul chinuitor al ini-knii rănite. Se simţea îmbătrânit şi bolnav, incapabil de a mai lupta cu îrifriooşătoarea dârzenie a blocadei şi mizeria neagră care cuprinsese ca un cancer tot cartierul. Era atât de sfârşit că nu putea jfâjndi măcar la măsurile oe-ar fi trebuit luate împotriva Griştinjei, duşmana din casă, care făcea jocul inamicilor lui. A -ominca numai asupră-i, toate învinuirile, toate nenorocirile Tomisului, chemate cu farmece de ea şi de primejdioasa castelană. Deşi ţinea să pară nepăsător faţă de vrăji şi alte poveşti băbeşti, imaginaţia-i de vânător de Jhymere, îi vântura dinainte ploaia de blesteme aruncate din belşug în urma trăsurii — atunci când răpise Braei pe fiica adoptivă *— şi toată procesiunea aceasta de casne dorite cu aţâţa patimă, trecea să-i scormonească vâlvătaia durerii. Lumina zorilor îl prinse cu ochii deschişi. Trebuia să facă ceva, orice, pentru a rupe ou îngrozitoarea svâcnire a sângelui aprins; încleştându-şi pumnii sări din pat, deschizând larg geamurile camerii. Un val de aer curat năvăli înăuntru dinspre mare, însă nw izbuti să alunge mirosul neplăcut de văpsea vechie* de mucuri strivite şi de benzină, cu care era frecată duşumeaua de teama exiantematicului. Nici mobili»- BLOCADA 309 a acestui hotel tomitan ţn’arăta mai atrăgător şi * ^parând fotoliile grele, ou pluşuri roşii, şi covoarele persiunjeşti deia „Comandorul”, cu plapoma peticită şi noptiera şchioapă, pe care un marinar serioase mm chip de fată, Hetmclaâ, deprins cu traiul în scurtul timp de înflorire a afacerilor3 avu un motiv îln. plus să ofteze şi să înceapă a-şi săpuni în eilă faţa, numai pentru a-şi uita necazurile. Se simţea atât de întinerit când se bărbierea în dimineţile liniştite de vară. Altădată se ducea pe faleza Gemoveză* ]a plimbare sau în port să vadă ultimele vase ancorate la. cheiu şi plasele rotunde pe care ştrengarii le lăsâu să lunece pe cric şi care apăreau viermuind .de aterine. Distracţiile acestea fuseseră uitate. Aruncân-du-şi ochii. în stradă, pentru a se convinge că fior-foteala de Duminecă pierise pentru totdeauna, cambu-zderul descoperi o noutate, care-1 făcu să rămână ou briciul în aer. Obiectul atenţiei lui era un mic grup, câţiva civili . îmbrăcaţi elegant, care se apropiau de hotel şi se opăriră chiar sub fereastra cambuzierului. Cel mai înalt, care părea arhitect după numeroasele suluri din buzunare, desfăşură o hartă cu mult albastru şi linii negre şi roşii, şi se adresă celorlalţi în şoaptă, ca un, general ce dă ordinele de bătaie pe o coilina. Statuii Imajor îl asculta cu atenţie şi din când în când însemna pe carneţele cifre misterioase. Hemoea şi-apropie urechea de pervaz şi atunci distinse mai bine murmurele lor. Domnii de jos erau antreprenori şi oeeace notau ei, nu era decât numărul caselor şi străzile aniumc ce trebuiau dărâmate. De-abea atunci îşi dădu Hemoea seama că echipele de zidari ajunseseră în fanj locul Tomisului, lăsând în urmă brazde amestecate cu lutul uscat al mândrelor citadele, cu geamurile colorate şi coloanele de marmoră din nou îngropate hi indiferenţa pământului. Vroiau acum' să treacă în •trada Diana; măsurau din ochi casele ce-avieau să fie *dcate la pământ. 310 PAVEL CHIHAIA — Cred c’aţi înţeles, spuse arhitectul primăriei ]* Urmă impăturindu-şi planul. — Pe-aici trebuie ^ facem iun bulevard miare pe unde să oobioare auta-fnobilele spre port, aşa că n’are pniciiun rost să mie-suajălm bordeele astea. N’aiu măcar stil! Cine-a văzut nişte case de chirpici, peticite cu marmore spart» şi înzorzonate cu geamlâcuri bălţate fără nicio noimă. E o ruşine pentru Constanţa noastră! — Lucrul merge cam greu, se plânse unul din antreprenori, tot pe şoptite. — Zidurile siunt de jumătate de metru şi au ferestre cât palmia. Poate-am cărat lmai bine de zece căruţe de pământ dela o casă. Nu vă inai spui că harabalelie de-abiea intră prin fundături Noroc că nu-s aicea cetăţenii, c’ar face o. gură de-ar ridica primăria în aer. — E o 'datorie de onoare pentru mine să scap de ruşine urbanistica Constanţei, zise arhitectul destul de (tare, ca să arate că nu se ternje de urmările faptei sale, dând parcă de înţeles că nu i-ar displace să fie âkfe primar. — Numai o mână forte ar putea remedia... Dar îşi înghiţi ultimele cuvinte, căci o animaţie ou totul neobişnuită păru că însufleţeşte fundăturile'. Dintre pereţii crăpaţi, din geamurile sparte şi beciuri por topite de şobolani, apărură capete slabe, luminate de o strălucitoare energie, măsurară împrejurimile fără teamă şi chemară pe cei rămaşi în urmă. Se auzeau sărind pe geamuri * sparte, rostogolindu-se pe acoperişuri, adunândn-se cete, cete, în stradele dosnice Şi năvălind ca un torent tânăr, puternic spre apa cea Jargă a mării. Treceau fără şă vadă grupul antreprenorilor — care veniseră atât de dimineaţă tocmai pentrlu a nu da ochi cu bieţii oameni — şi bei din noul oraş, răsluf land uşuraţi, se grăbiră să dispară pentru a da ordine din birouri. Acum pâlcul tomitanilor se mărise, şerpuia spre port şi pretutindeni se auzeau voci* ferări, strigăte, o gălăgie nemaipomenită, ca pe timpuri normale, ba faţa multora râdea de bucurie, oa şl BLOCADA 311 războiul s’ar fi terminat şi bunăstarea ar fi înflorit din nou lângă portul trezit la viaţă. Uiţând într’o clipă toate necazurile, Hejmcm stră-J)ătu ca o furtuna coridoarele — aşa cum îl prijnsesle fltirea grozavă care plutea în aer, cu obrajii plini de giapun — şi lo ieşi in cale, întrebând neîncetat^ oprind ^unoşeuţii,' căutând să-şi adune minţilje. Par cine mai avea timp de vorbă? Lacom de a ajiungo primul la soarele nou răsărit, un necunoscut îi trânti dtn fiugă iun cot în pâmteqe, un altul îi lăisă haina în mână, svârcolindii-se ca un besimetic. încet, încet, avojiuri tulburi îi ajunseră la ureche. Se părea că un vas străin îşi făcuse apariţia triumfală în port, ba, după câte spunea negustorul de limonată cu .gugiinul uriaş de alamă pe care-1 clătina ca pe un trofeu, de vreme ce primlul sosise, însemna că blocada" fusese ridicată şi curând, vor urma altele — deci situaţia pentru Tornis era nu se poate mai bună. Hemoea simţi că prinde aripi. Tot vechiul curai îi reveni într’o clipă, sfâşiindu-i desnădejdea şi temerile. Ou inima bătând de emoţia unei ştiri atât de importante, se repezi în cameră,' reluşi să-şi facă câteva tăieturi şi tot închizându-şi nasturii, fugi din nou pe uşe, căutând să-şi scuture, cum putea, pe/ drum, vechea lui şapcă de căpitan, Aurora proaspătă a dimineţii potopea cu ape trandafirii luminatoarele şi geamurile de sus ale caselor. Frunzele nemişcate ale salcâmilor păreau de aramă. Dar cafenelele, stabilimentele, iaurgeriile zăceau mai departe sfărâmate în ţărână, iar fumul ce mocnise siub ploaie toata noaptea se furişa din nou spre cerul limpede, amintind tuturor chipul ameninţător al Or oarei, cu alaiul de şobolani ,boli şi mizerii. Totuşi, peste străzile acestea, ocolite până cu o zi înainte de ultimii Supravieţuitori ai Tomistului, treceau cete de oameni, nepăsătoare acum, cu ochii prea înflăcăraţi de co* roana nevăzută ce plutea de-asupra portului, ca să mai m în seanţă trecutul lor de scrym şi păioatele pedep- 312 PAVEL CHIHAIA site. Hărmălaia de-acum amintea timpurile dinainte de răsboiu, când hamalii şi neguţătorii porneau spr^ dokiuri şi tarabe, vorbind tare şi glumind cu somnoroasele stabilimentelor. Majoritatea se ’narmiaseră cu coşuri şi lăzi de-acasă ceeace-1 făcu pe Herncea să bănuiască debarcări masive de mărfuri, din 6are tomitanii să se rnfrupte cei dintâi, după tradiţie, ca Unii ce erau obişnuiţi să dij-jmuiască mărfurile în drumul camioanelor spre mia-gaziile uriaşe sau direct din plasa griuului, fără a (mai aştepta , depozitarea. Singură oastea de oameni slabi şi îndelung înţărcaţi dela bunătăţile mărilor, ar fi fost îjn stare să macine ca un roiu de termite şi ultima fărâmă dintr’un vapor uriaş. Ajiuns la marginea podişului sub care se întindeau digurile portului, Hemcea îşi aruncă cu neînfrânată ljăcomie ochii spre bazinul măre şi gol. In zarea greii de ceţurile dimineţii, stropi de lumină mijeau tot mai arzători, stropind văzduhul, ca para scormonită a unui vulcan nevăzut. Apoi de-odată roşaţa vinului lui Dyo-nisos încremeni intr’o nebuloasă scămoasă de sidef lustruit, devenind tot mai palidă şi ciudată, ca o îndepărtată imagine a bucuriei, pierind fără să dispară din faţă. Şi cerurile începură din nou să se frământe. Prin fâşiile destrămate ale norilor din noaptea trecută* care fugeau spre apus în mare grabă trăgând de pe mare duhurile tulburi ale nopţii, ziua se revărsa nesecată, incendiind neagra apă a Pontului, ce se frângea îjn vâlvătăi, pătrunzând şi liniştind adâncul. Oglinda îşi recăpăta albăstreala de azur, pătată de urmele tot Uiai palide ale stelelor. Şi de-odată coroiana soarelui se încrustă ca o scoică în ceţurile argintii, iar pe măsură ce acest vestitor de culoarea aramei îşi pierdea treptat lumina la apropierea stăpânului său. Străluci" torul urcă dintre ape, eu irezistibila majiestate a vieţii, frângând valurile sprintene, care se retraseră unduind, într’un murmur de islavă. Iar oeeace până atunci păruse indecis şi fantomatic* B L O € A D A 31$ wrăvit aureola de fum arămiu, ea speranţa unei' ^ noi, apăru în toată splendoarea, scăldat în ra~ je astrului. In mijlocul bazinului enorm, o goeletă jc modă veche plutea liniştită şi demnă, domnind .şgfâ digurile albe, ridicate pentru a o primi. Era cea jjjai scumpă vizitatoare, cu toate că starea îngrozitoare în care se afla, arăta că nu trecuse fără, greutăţi prin furtuna nopţii; încercarea o şubrezise chiar de-aJjinelea, dar reuşise să apară plină de mândrie în faţa ochilor holbaţi care o spionau după tufişuri şi nu: îndrăzneau să se apropie. E adevărat că, aşa cum rămăsese nemişcată în bătaia razelor dimineţii, ou un ciot în loc de catartul mare, fără randă — care la asemenea ambarcaţiuni joacă mare rol — ba şi cu peretele.etra vei găurit, arăta mai mult a epavă. Se placase: cu tot dinadinsul pe-o rână, ceeaoe dovedea că apa intrase într’una din încăperile etanşie, poate printr’o spărtură sub linia de plutire. Ou tot aspectu-i jalnic, câte nădejdi trezi aceasta goeletă în răsăritul pontic! Ce importanţă avea că coaja de nucă cu botul ascuţit şi velele patrate, puţin uzitate în marina modernă, de-abea-şi ţinea arborada sfâşiată şi sta să se scufunde? Aveau în sfârşit de-aface cu un vas, aşa cum nu pomeniseră tomitanii de ani de zile. Dela marginea Tomisului, Hemoea zări grupuri, grupuri, grăbindu-se ca nişte oşti înfometate de furnici spre cheiuri, păşind ou energia redeşteptată de briza răcoroasă. Înspăimântat că alţi-i vor lua caimacul, negociind afaceri ou căpitanul corăbiei şi angajându-l înainte de a putea afla avantajoasa ofertă a transportului de curtezane spre Algier, fugi într’iun suflet înapoi. Vasi însă nu-1 aşteptase şi sesizat prin oamenii săi de această importantă vizită, îşi luase bastonul Şi veşmintele de mare ţinută ou miult înainte de-a se de ziuă, coborînd in taină treptele dosnice ^ale rapei. Alergă înapoi, trecu fulgerător pe poarta cea mare* 314 \ PA VEL CHIHAIA grăbind într’un suflet spre cheiu. Când jrutu mai îndeaproape pavilionul şi forma bastimentul^ ii veni să chiuie din senin şi -să joace ca iun sălbatec mal, în vederea concetăţenilor săi, căci, minune, ^ mândoiuă aceste amănunte îi păreau cunoşsoute, c£t sie poate de familiare. GjofeJeta nu era alta decât Sîmove, rabla unui Suedez cu care băuse de multe ori pe timpul când colinda mările şi chiar după aceia, „Comandorul”. Thorwaldsem — aşa se numea Suedezul— cobora adesea înainte de răsbodu ,să vâneze delfini şi să facă comerţ în mările Levantului, ducând (unde nu te aşteptai, pavilionul albăstrui al ţării sale. De obioeiu transporta cherestea şi cereale pejntrn Grecia sau coasta mediteraneană a Africei, şi chiar puţină mătase, ţigări şi valută, lucru ce-1 ajuta să-şi îndulcească viaţa pe uscat, recompensă binemeritată când eşti nevoit să străbaţi mările pe un sicriu plutitor. Pe atunci Thorwaldsen trecea în fiecare an prin Constanţa, dupăce descărca la Vama o- cantitate apreciabilă de tutun egiptean şi-o ţiniea tot într’o beţie. Dupăce Hcm-cea deschisese dancingiul — având în vedere vechea prietenie de pe mări şi seriozitatea noii case — ţrată cu el afaceri diverse şi întreg echipajul de jje Smove petrecea în salonul fostului camarad scurtele rile de petnusie. Iată de ce Hieoncea avea toate mioţivele să aştepte desfăşurarea evenimentelor sigur pe sorţii săi- Se înţepenise pe cheiu şi privea cn o superioritate făţiş® toată neliniştea din jur, ceeace făcu pe câţiva sa4 întoarcă spatele, supăraţi- Adunaţi ciorchine, tomitanii slorbeau din ochi şalupa Căpităniei ce se legăna lângă coasta goeleted, trebuind să le aducă primele veştii. Desigur poliţia, vameşii şi comandantul portului nu-şi terminaseră încă formiele, fericiţi că au din nou asiupria cui tăbărî pentru a-şi exercita autoritatea, iar toată lumea nervoasă de pe ţărm aştepta sfârşitul plictisi' ţoarelor formalităţi cu luciri nefireşti în priviri. Vasi nu se vedea nicăeri. Hemcea se apropie BLOCADA 315 câteva grupuri, întrebă ou voce tare ,dar top. dădură ţimeri, nerăbdători să fie lăsaţi în pace. Nu-i inte-fesa goarta Persanului şi în realitate erau mulţum^ţK ^ pju sc află prin apropiere să-şi aruncte în balanţă puternica influenţă şi lăoomia-i cunoscută. ^ In sfârşit comandantul portului apăru pe coverta goeletei şi făcu semn remorcherului că .poate s’o târască până aproape de dig. Câind coborî pe uscat alături de vameşi, părea cam plictisit şi dezamăgit. A-proape că-i părea rău că-şi îmbrăcase cea mai bună uniformă, ca într’o zi de mare paradă. Trecând printre cele două rânduri de tomitaiui, îşi .îndopă pipa, pri-vindu-i cu ochii lui de om de treabă. .Bietul comandant se sfia a le spune adevărul. La întrebările tot mai stăruitoare, mormăi încurcat, pânăce câţiva prinseră înţelesul noutăţilor şi se făcu o linişte ca de moarte. Părintele lor îi dojenea, ca să-şi ascundă emoţia. Prea multă gălăgie pentru puţinul cane-1 aflase! Nu ştia nimic, nici cât un prunc. Era un vas neutru —* nu văd pavilionul? — şi deci are dreptul să treacă prin Strimtori. Gum reuşise s’ajungă in Constanţa? ,^întrebaţi mai bine cine s’ar osteni să scufunde o vechitură ca asta!” Avariile le primise în furtuna din noaptea trecută. Tot povestea cu blestematul de far, calul de bătaie a căpitanilor ameţiţi de haşiş, cărora nu. le pasă dacă Societatea din Suedia pierde mărfuri de zeci de milioane. Crezuse că se terminase cu naiu-fragiile din dreptul Agigei şi cu legfenda farului roşu, încă din vremea primului jgalon şi a ofiţerilor să le omoare. Discutară afacerea în amănunt şi rămase stabilit ca Ia predare să i se plătească Suedezului 500 lire sterline, partea celorlalţi doi trimiiţându^se de cătrje „Intimite55 imediat ce vor fi aflat de îmbarcarea curtezanelor, printr’o scrisoare în depozit la una din marele agenţii neutre. Thorwaldsen era foarte mulţumit că după chinurile îndurate, navigaţia prin zonele minate şi mai ales furtuna din noaptea precedentă, echipajul Smente-i va găsi puţină distracţie, care îi va micşora pretenţiile. Pe vasele mici, tunde disciplina lasă: de dorit ,echipajul şantajează la orice ocazie pe căpitan şi Thorwaldsen spera să Te reducă sporurile legale, cuvenite pentru navigaţia pe timp de răsboiu^ afirmând că darul îl costă bani grei. Vasi avea de-asemeni toate motivele să fie mulţumit-Oaspetele părea moleşit de căldură, se lungise cât era de deşirat cu picioarele pe masă şi beat mort, picotea cu ochii cârpiţi de somn, alujngându-şi din când în când muştele de pe faţă. Nu dormise toată noaptea. Luându-l de-oparte pe Hemlcea, Peraajnul îi recomandă să caute a mu-1 scăpa din vedere şi a-1 ţin© pmai mult în salon, trimiţându-i la nevoie şi pe Vero- BLOCADA 323 ţljjCa „căci e mai tânără, aproape o copilă’^ să-l di-^trezie. El pleca să aducă bagajul Suedezului şi să ’n- nutreţul... că n’o să-mi mănânce schelăria goeletei... Găseşte-ţi de altul, directore! — Am plăti împărăteşte, bâigui Bacruban. Dându-şi seama că pericolul era mai mare decât se aşteptase, îşi şterse zâmbetul cuceritor cu care sărise pe f ereastră. Dacă nu plecau cu această unică ocazie, puteau să se socotească pierduţi şi tot circul ameninţa să se năruirii mai rămânea o singură speranţă. Ridică ^privirea şprj* etaj, pe unde lumina orbitoare străbătea colbul auriu BLOCADA 327 prafului şi se adâncea dumnezeiesc de pură într’mi ^ovar de Bukhara, reprezentând o vânătoare însufle-^tă de şoimi ,cu vârtejiuri de pene şi turbane bogate. După perdeaua aceasta se auzeau voci pline de furîfe, je-oparte glasul gros şi răguşit al lui Hemicea şi du Jta calmul aspru, ca de oţel al lui Şaindru. Intervenţii gjuantului fiicei sale, care solicitase între timp un cre-. jjt destinat călătoriei lui Bacrubajn, părea că, se izbise iun. refuz tot atât de categoric. Thorwaldsen continuă crud joaca, mulţumit de noua întorsătură a rolurilor. — Cât ? întrebă. Şi în lire sterline, bani ghiaţă. Hai, / umbră de regret, singurul semn omenesc ce-1 surprinse în ochii lui Şandru, le topi luciul de ghiaţă. Ou o grabă sălbatecă amantul îşi întoarse privirea spre albastrul întunecat al mării, în mijlocul căreia, Sinove încremenise ca prindă în rama ruginită a ferăstrluicii. „E pentm^ultima oară” se gândi cu un fel de teamă şi CU simţământul eliberării An acelaş timp. „Se va ter-ifriina şi cu Oristina, fiinţa asta atât de stânjienitoare. Voiu întâlni fete îndrăzneţe, aproape nişte camarade, cu care să discut pe picior de iggalitate”. Cât de fericit ar fi fost, dacă acum, la pjccare, i-ar fi .putut dă câţiva pumni drept amintire şi drept răspuns, ea să-i arunce în făţă tot dispreţul, promiţându-i că va fi ţnult mai fericită cu primul bărbat ieşit in cale. Ar fi Subit-o în oarecare măjsiură, căci, vorbind drept, Cri-stina era foarte frumoasă. Dar înainte de-a se pierde Cadâne în remuşcări, îşi simţi gâtul înlănţuit, ia1’ le catifelate ale fetei, îi atinseră obrazul ca t> fiare paşnică şi plăpândă. — Niu aidi... s’ar putea să vină cineva! refuză ;el simiu- BLOCADA 343 ciixd'^ise ,depărtând-o, ferm decis să reziste acestei jjjjÂri învăluitoare, care îl atrăgea fiziceşte, însă îl gtxpăra prin monotonia şi inconştienţa ei. I se părea c£ o putere străină îl domină, răpindu-i felul de a fi gi împingându-1 pe o cale necunoscuta, dar înebunitor Je'obişnuită, ca o căsătorie de sute sau mii de ani. Ciudat că jocul ei îl făcea să se simtă fmai tânăr — sie apropia de treizeci şi patru — şi mai, puţin chinuit de dorinţa activităţii imediate, în .orice chip, însă totodată îl îndepărta de ţelurile lui,, pe câine i le amintea fiecare svâcnit al sângelui. Ca de ohiceiu, Gristtna se lăsa îin genunchi şi privind culorile fantastice ale amurgului prefirate pe r rugina tavanului, cântă o romanţă din tinereţile Braei, într’o franţuzească stricată, din care nimeni, nici castelana mii înţelegea nimic, şi visa mulţumită că poate ră-tnâne lângă pantofii atât de cunoscuţi, de antilopă. Când tăcu şi ridică ochii, cerşindu-i dragostea, păru transfigurată de siguranţa triumfătoare a iubirii, caire-i alungase toate îndoelile. Şandru simţi mai violent ca niciodată lipsa de demnitate a acestei fete, mai copleşitoare şi primejdioasă ca,tirania cu care Lydia căuţa să-l subjuge. Dorinţa ci îl făcu să se cutremure, de parcă o primejdie grozavă i-ar fi ameninţat viaţa. Gând ea se aştepta mai pluţin, o împinse brutal cu piciorul şi sări in picioare, înspăimântat de senzaţia aceasta, atât de puternică, a sfârşitului. Şi îndată ce întoarse spatele uimirii ei copilăreşti, pe chfiip i se putu citi limpede groaza sclaviei care nu se mai sfârşea de ani de zile, simţământul tulbure că femeia dela picioare era trimisa Castelului, a Toimisnlui, a Constanţei întregi, al acestui ţărm în-|nărmiurit, care-f ţinea în somnu-i de piatră şi de unde tiebuia neapăr at să scape, cu orice risc, cu oricine- ar fi dat lupta, în primul rând... Nu, nu, n’ar fi putut-o ţride în nevinovăţia şi aşteptarea trupului îngenunchiat. 11 iubeşte, asta-i singura vină. De-, ar fi plecat odată, se termine cu roaba din faţă, cu dărâmăturile 344 PAVEL CHIHAIA pe jumătate îngropate ale Tomisiului, cu portul mort ou fumul chirpicilor aprinşi, cu tot acest coşmar chi'J iDuitorl Să vadă lume multă pe bulevarde, oamoaii fremătând, citind cu ochii holbaţi gazetele, autobuz^ strigăte, îmbulzeli, focuri de mitralieră, orice! Pâaiă şi cei trei ani petrecuţi lângă Cristina^ el care iubise doar femei anonime, întâmplătoare, îi păreau acum o-greşeală de neiertat, un popas' primejdios în calea spre America. Cristina vru să-i ducă mâna la buze, dar el şi-0 retrase ou brutalitate. In smiucitura neaşteptată o lovi peste faţă: — Ce să-ţi fac! întotdeauna când sunt grăbit, îţi arde de prostii! Se prefăcu că-şi îndreaptă cutele hainei, cu toate că acestea cădeau impecabil pe trupul său muşchiul^. Apoi începu să se plimbe deia un capăt la altul ai cabinei. * — Nu ne-am întâlnit aici de doi ani, murmură ea ca o scuză, reţinându-şi cu greu lacrămile. — Doi ani? făcu el în bătaie de joc. Mâine vom fi iarăşi împreună... şi poimâine dacă vrei. Găsi într’iun colţ un ciob de oglindă, uitat poate de vreunul din prinţii portului canş dormeau uneori în „cimitir”, şi începu să-şi privească atent faţa, chiar şi din profil, prefăcându-se că acordă toată atenţia a-oestei examinări. Cristina se strecură uşor afară, sub cerul tăiat de cartage strâmbe şi scăriţe ruginite şerpuind spre necunoscut. Nepăsarea lui i se părea inexplicabilă *r niciodată nu se purtase atât de violent. Cum păşea tăbliile sărite din nituri ale pupei, paşii-i răsunau cu bubuituri tărăgănate, care se pierdeau între pereţii îngropaţi în noroiu. Trupu-i subţire se topea ca o părere şi părul afânat şi strălucitor de frânele tânără, se revărsa in amurg cu sclipiri adormite de aur roşcat, înainta odată cu fondul etern al asfinţitului de purpură fi aşezându-se gânditoare lângă cârmă, începu &0, BLOCADA 34& împingă la întâmplare de eche, privind cercurile tot largi din apă ji oştile zăpăcite ale peştişorilor, 6vâcnind spre fund ca picuri de smoală aprinsă şi fulgerând suprafaţa apei, îjntr’o ţâşnire de topaze: ?x rubine negre. Odată cu mâlul răscolit, o umbră nesimţită se lăţi, adumbrindu-i sufletul. Începea să vadă legături între purtarea lui Şandru şi svonul pe car€ i-1 împărtăşise una din brăilence. Curtezana îi şoptise la ureche că amantul ei era văzut mereu la cinematograf şi pe peluza Genoveză cu Lydia, fata directorului de circ. Ce putere avea asupra lui artista pe care-o zărise mai mult în trecere, admirând-o pentru frumuseţea-i mândră, când venise cu Racruhan T Poate fi în stare să i-1 răpească ^Şandru era doar statornic, înţepenit lângă ea, ca stânca Âgigiei lângă coapsa fremătătoare a marii 1 Nu se va schimba niciodată şi vor trăi fericiţi printre colinele roase de vânturi şi pescarii tăcuţi, având toată liniştea pentru a ţine mereu nestinsă flacăra dragostei. Va fi al ei pentru totdeauna, vor fi împreună sfidând schimbările, ruina şi împânzirea mecanică a locurilor îndepărtate. Numai fluierul trenului îi va trezi o dureroasă amintire, poate regretul unei vieţi dusă departe de oameni, de despărţirile şi întâlnirile lor vestele, dar liniştea unui trai mereu egal, împlântat în nemurire, îi va fi scump şi de neclintit. Şi acum, cenuşa întunecată a îndoielii începu s’o doară, fără a izbuti să-i alunge dragostea. In prada nesiguranţei, se întoarse în cabină şi venind 'drept în faţa amantului, îi îndepărtă oglinjoară, căutând să-i surprindă,în priviri o urmă de indiferenţă sau de dispreţ. Tăcerea se lăsă grea între ei şi toate cuvintele şi gesturile din ultima vreme ale aventurierului, prindeau un înţeles real, deveneau dovezi sdrobitoare de indiferenţă, nu de seriozitate şi stăpânire de sine — care o făcuseră să creadă în statornicia lui — ci de prefăcătorie. Dar îjn ce scop? H privea cu o teamă atât de adâncă, că Şandru aviu. 46 PAVEL CHIHAIA -din nou simţământul (unei chemări despotice, la caţe răspunsese în gluma, dar din care nu mai putea i^â ca dintr’o oţelita pânză de 4 păianjen, înălţată în caliea dorinţelor. Fuga din Constanţa îi păru îln clipa aceea o izbăvire şi obrajii răpitori ai Cristi|njei, ochii-i necunoscuţi, prefăcătoria unei vrăjitoare. O îndepărtă cu mâna tremurătoare şi la îi^trebărilc-i mute, clătină capul, adâjncindu-ise în posomoreaia lui. Rădică din nou ciobul de oglindă, părând că nu se mai slatură să-şi îndrepte un fir răzvrătit de păr sau nodul cravatei, dar se gândea febril că Hemeea trebuie neapărat înlăturat, indiferent de mijlocul pe carţc-1 va fo-Ijosi Bacruhan. Va aştepta la ?,Continental55, ca să aibă ujn alibiu, iar directorul să lucreze cum îl taie capul. Va chefui apoi, linguşit şi repezit de femieile pe care acum nu se va sfii să le arate în lumina zorilor. Deocamdată trebuie să rămână blând cu Cristina, pentruca fata să nu-i zădărnicească planul. Mâine seară insă, îi .va arăta adevărata faţă. Când va fi cu brăilencile pe Sm\QV\e, va coborî în cabină fără iun cuvânt, sau poate, cu puţin înainte de-a porni, îi va striga că a fost cât se poate de plijctisjiţoiatie şi că ar fi murit de urât dacă n’ar fi înşelat-o cu cele mai decăzute femei. Său poate ar fi mai cuminte să renunţe la această răzbunare de ultima clipă pentru a n’o împinge să-i denunţe prin cine ştie ce gest disperat... Nici nu-i va spune de plecare! / — Xn primele zile nu te-ai purtat aşa, zise ea lidă, căutând să-şi ascundă îngrijorarea sub un zâmbet. — Nu fii proastă, murmură Şandru apucând cravata cu două degete şi strângând-o delicat. — In viaţă ma* ai şi obligaţii, nu poţi să te ţii numlai de fleacuri. — Atunci nu vii astăseară? — Nu... însă mâine dimineaţă sunt precis Ja „Co-mandoinil”. Şandru o părăsi t pe hamacul întunecat şi ieşi J# plunte. Gerul începuse să seânteieze de puzderia stele--lor îndepărtate şi umbre vagi păreau eă se caţără din BLOCADA 347 pa pe catarge. Paişii-i se stinseră pe . puntea de fiejr; Jpca ce lega remorcherul cu ţărmul scârţâi înăbuşit, ca pn oftat. Tocmai când ajunse sus, pe cheiu, se opri o clipă trăgând eu urechea. I se păru că din fundul jitiei enorme aude un plâns înfundat, apoi clipocitul jpt mâi stăruitor al undelor acoperi suşpiinul singura-iec. Dădu din umeri şi-şi văzu de drum. VIII In dimineaţa (următoare, tomitanii nici nu se treziseră bine din surpriza provocată de sosirea Sinowe-i, câni © ştire, timidă la început ,prinse să-şi înalţe flăcările, peste cartierul împresurat de târnăcoape. Herncea atât de pizmuit de cei care-1 văzuseră chefuind alături de Suedez — semnul unor prospere afaceri pentru întreprinderea sa -— dispăruse în timpul nopţii şi cu toate cercetările, fiu imposibil să i se dea de urmă. Ovezea bănuind că trebue să fie o manevră grosolană de-a bătrânului pentru a scăpa de supravegherea: vamei şi a lucra în linişte, dete ordin ca tot cordonul grăniceresc de pe cheiu, din dreptul. goeletei să fie întărit şi supraveghie el însuşi nemişcat, ore întregi, intrările dosnice ale bazarurilor şi agenţiilor, unde s5ar fi putut pune ceva la cale. O ameninţare surdă plutea în aer, agenţii spionau cetăţuile misterioase, ferecate cu gratii. Puţini locuitori trăseseră zăvoarele şi din ferăstriuicele podurilor îşi făceau semne, de teama unor represalii violente ,care să amintească zilele cele biune ale Tonusului. Cel care avea însă cele mai puternice motive să fie' neliniştit după dispariţia omului de încredere, în ajunul marei lovituri de care depindea tihna multor ani slabi, era Vasi. Pentru Persan, care aranjase plecarea în ©ele mai mici amănunte, despărţindu-se până şi de darul ©e trebui să-l ofere rondului de noapte al grănicerilor, spre a-1 îndupleca să aţipească în momentul vântului prielnic din miezul nopţii, când goeleta v* BLOCADA 349 pliaţi în pace spre casa „Intimite”, întorsătura neaşteptată a lucrurilor, îl făcu să se îndoiască pentru primia oară de puterea sa desăvârşită asupra celor lumeşti. gătLiii că mâna Braei, singura de care se temuse, tulburase calea de argint a lunii dintre cele două vechi aparţi-nând de fapt bazarului, şi să fi lăsat de-oparte limbajul diplomatic într’o situaţie disperată. Nu-i vorbă, la nevoie, le va ademeni cu ajutorul Veronicăi afară din stabiliment, îmbarcându-le în grabă. Thorwaldsen era prea pungaş să nn-şi şchimbie într’o clipă purtarea, mai ales că ardea să ridice ancora. Nu spusese qu o zi înainte că nu înţelege să prindă rădăcini în Svafta Haf? Se apropia cufundat în gânduri de poarta cea mare, când buruienile din marginea râpei se cjătinară deodată şi o fulguire puternică ca o brazidă tăie tufele prăjite de pelin, ca şi cum cineva ar fi aşteptat asdumist Şi ar fi chiulit-o spre chioşcul vămii, dela douăzeci de îndată ce l-ar fi văzut. Vasi n’avu timp să-şi 23 354 PAVEL CHIHAIA dea seamia de acest sbaicium stârnit la apropierea Marou sări din pelin cocârjat ca o maimuţa şi cu turbanul murdar peste frunte, îl trăgea de 20r pe Ovezea, care, de data asta, în loc să salute slugarnuv pe toată lumea, purta uniforma elegantă a vamieşil0r din postav cenuşiu. Ca să-şi ascundă stigmatul vechi răfueli, îşi trăsese cozorocul mare peste cicatricea de şiş, dobândind astfel un aer mai degrabă îndrăzneţ, decât pocit. Amândoi veneau de-a-dreptul prin buruieni şi Vasi^ avu siguranţa neliniştitoare că vor să-i iasă în faţă şi să-i aţie calea. Nu-şi simţea cu nimic încărcată conştiinţa, dar chiar în ziua aceea n’avea chef şă discute nici cu vameşul, nici cu Martcu, atât de grăbit să-l întâlnească. Şi atunci se întâmplă un lucru de necrezut. înaltul negustor din Tomis, prinse bastonul de mijloc şi fă-câridu-se că ţine neapărat sa-şi încerce puterea picioarelor, începu să alerge ca oricare hamal desculţ dela dokuri. Pământul duduia sub massa enormă de carne şi barba-i despicată apostoleşte pe umeri, se prefira pe luciul mătăsii. Urmăritorii începură să-I strige* fără nifiiun rezultat. Vasi se prefăcea că n’aude şi strân-gându-şi şalul cu o mână, o ţinea tot într’o fugă. Dar se obosise, începu să gâfâie. Până la urmă trebiui să se oprească lac de sudoare, cu aleasa-i îmbrăcăminte plină de praf şi de scaieţi. — Pe mine mă strigaţi? întrebă uimit, când îşî găsi suflarea. — înţeleg că omul acesta, din duşmănie... se ţine toată ziua de urmele paşilor mei, continuă pri-vimdn-1 numai pe Ovezea. La ce te-a târît j>e dura:-pueata? Am greşit cu ceva în faţa vamei? Poate ţi-ai dat seama, câtă vreme ai fost oaspetele nostru în Tomis, că bătrâneţea şi amărăciunile m’au făcut să mă retrag departe de lume şi de certurile voastre în numele legii. lini plătesc impozitele şi nu ştiu nimiic despre răufăcătorii pe care-i căutaţi. Lăsaţi-mă să-m* continui calea! BLOCADA 355 Stingherit, Ovezea îi puse două, trei întrebări în legătură cu cheful lui Herncea din ziua precedentă. îşi Jgdea seama că procedase greşit lăsându-se târît lo unde, cu o zi înainte se’ntâlnifieră Şandru cu Cristina, suflând greu şi ştergându-şi noroiul de pe 374 PA VEL CHÎHAIA buze, lui Hemideia i se păru că a intrat înţr’o pace ixaiu. Lumina avea acea blândeţe gravă, care nu sc’u-tâlneşte decât pe litoralul tomitan in preajma serii. Prezenţa lui în „cimitirul vapoarelor” nu era străină de întâlnirea celor doi amanţi. Dându-şi seama de singurătatea locului. Şandru şi nimeni altul, îl povă-ţuisie pe Bacruban, cu aerul de-ai fi împărtăşit o glumă măruntă s’arumoe leşul rivalului lor în remorcherul împotmolit, în loc să-l svârle in apele trădătoare ale* marii şi astfel sie explică dece, socotindu-1 mort, directorul circului „Nero” îl rostogolise oftând în cabină — după ce-i desfăcuse degetele încleştate cu încăpăţânare în pelerina-i de catifea ,de care cambiu-zierul se prinsese ca de-o ultimă salvare — şi-apoi nu se mai îngrijise de victima sa. Dar Hemcea n’avea de unde să ştie amănuntele de mai sus şi chiar dac-ar fi cunoscut pe adevăratul criminal, aceasta nu i-ar fi micşorat setea de-a lovi "fără alegere în toţi. I se părea că e încolţit de primejdii şi că de jur împrejur îl ameninţă un cerc aprins care se apropie văzând cu ochii. In fiecare cunoscut bănuia un duşman la pândă, gata să-I atace pe neaşteptate şi să-l înlăture. Cu impulsivitatea firilor blajine, care îşi ies dintr’odată dintre zăgazurile felului lor dje a fi, aşa şi Hemcea se răsvrătise împotriva propriului lui tembelism:, imputându-şi lipsa de energie şi strângerea de arme asemănătoare cu a inamicilor, adică a urei adânci, a cruzimei şi a do-rjpţei de a rupe toate îngrădirile. Bentrucă^ aceştia se cred mai răi decât le permite condiţia umană, nu au puterea înţeleaptă, şiretenia «subtilă sau avariţia per-sevierentă a celorlalţi, ci dincolo de calităţile pornirilor lor care îi face să fie oameni, nu rămân decât patimele gândite, adică acele care fac răul imediât şi nu se împletesc cu destinul, ce poate părea firesc* al existenţelor. Orice urm'ă; a omeniei pierise din Hem-cea. Era ca imul din acei nebuni furioşi, pe cari sălbăticiunea pe care o poate da numai disperarea gân- BLOCADA 375 acului, îi orbesc. Niu putea zări apa argintată, cie .ae’n-foia murmurând de-alungul vasului, nici cerul desfă-«urându-se înstelat ca o hartă ivie a virtu,ţilor din noi, peste silozuri şi elevatoarele care înţepeniseră cu tjra-ţele întinse spre marea deşartă. In noaptea aceea, simţi jocul nestins al răzbunării şi hotărît, sări pe cheiu şi ge repezi în goană spre scările dela Reviziie. Pe drum rana i se deschise din nou. Trebui să se oprească să-şi înoade mai strâns cârpa scorojită în jiuml frunţii. Portul era pustiu. Puţinii supravieţuitori ai Tomi-şuiui, convinşi în cele din urma că Sinove nu purtase nimic în pântecele sale, nici nu dorea să încarce marfa din Constanţa, se încinseseră din nou în dosul zăbrelelor, fumând, dând în cărţi şi aşteptând într’o lenevie fără speranţă ca echipa de lucrători să-i gogească din case şi să le dărâme zidurile. Ei, atât de dârji de obiceiu şi obişnuiţi să prevadă orice lovitură, se resemnaseră să-şi mute nimicurile în Chilia sau Anadolchioi, la marginea oraşului celui nou. La „Comandorul Sihie” era lumină. Prin fereastră ;sie putea zări destul de bine vameşul Ovezea cinstin-du-se de unul singur la bar şi privind* pe furiş spire Cristiina, care broda nepăsă boare ca totdeauna la con-tuar. De când îi părăsiseră clienţii, obişnuia să lucreze toată după amiaza, ridicând privirile numai când simţea apropiimdu-se dinspre prag paşii hotărîţi ai Jui Şandru. Lui Ovezea i-ar fx plăcut Cristina, dar nu ţinea să aibă de-aface cu Şandru şi să mănânce trân-teala pe care o aştepta demult cartierul împotrivă-i deşi îl considerau ca de-,ai lor, cu toată misiunea-i odioasă. - Incătărămat în adevăratu-i costum, îşi bea tot atât de liniştit coniacul ca şi eu două zile în urmă, când umbla travestit în voiajor, şi-şi netezea freza perie, singurul lucru militaresc în chipul lui, amintin-du-şi poate de fetiţa întâlnită demult pe treptele de pământ roşcat dela Omurgea. Hei, acum el, Hemoeta, ^ra cel care-şi batea joc de visurile şi neghiobia vame- 376 PAVEL CHIHAIA şului! Oviezea nu bănuia nimic, plutea ca tui îngeraşi pe un nour, în vreme ca Thorwaldsen -dădea poate' comenzile de plecare. Ge folos 'că stătea ţeapăn trepiedul de crom şi-şi da osteneala să pară cât mai fercheş! Păcat că nu sie găsieaj cineva să-x spună că tot peticit şi ţinut la uşe ca vânzător de nimicuri pentru femei era imai potrivit! Şi trezindu-şi propria durere, privind prin amărăciunea tulbure a sufletului său, nu-şi dădu seama dacă compătimeşte deşertăciunea caraghioasă a vameşului sau un om căriuia mulţi îi spuneau pe furiş „cambuzieiiur’, deşi era adevărat patron de local şi cineva cu greutate în Tomis. Nu izbuti, să-şi alunge tristeţea decât cu o înjurătură: La naiba cu tomitanii şi cu el împreună! Acum l-au apucat bocetele, când {Sinov\e stă gata de plecare şt diuşmanul din umbră e gata sa câştige partida? Hemoea străbătu hotărît terasa, speriind şopârlele verzi, care se răspândiră cu iuţeală spre vazele încărcate cu leandrii. Cei dinăuntru îşi vedeau de gândurile lor, fără să se sinchisească de pornirea noului vşinit şi trebui ca să prindă cu ultima putere o vază de cărămidă şi s’o izbească de parchet, ca sa-i trezească din veghea «liniştită. Sgomotul acesta fu atât de sguduitor în tăcerea adâncă a «cartierului, că Ove-zea sări fulgerător de pe scaun, înfcorcândju-se «cu revolverul între degete. O clipă îi trebui până să-şi dea seama de oe-i vorba şi când înţelese că omul scăldat în sânge diimainte-i, cu faţa neobişnuit de indiferentă şi crudă, în care numai ochii luceau de un dispreţ: inslultător, nu e altcineva -decât Hemoea, cel pe care-1 căutase cu atâta dârzenie, iscăpă arma din tm|ână: — Cine... cine... te-a...., bâigui el înspăimântat şi acum se văzu că e puţin deprins cu stăpânirea pe care trebuie s’o aibă agenţii în uniformă. — Tată, strigă şi Cristi|na, ascunzându-şi privirea. Eşti plin de sânge! O, ,toată faţa ţi-e însângerată! Hemoea sje apropie grav, diar pe drum, când ajunsie* în dreptul oglinzilor veneţiene, înrămate în pluş roşu* BLOCADA 377 00 opri de sus, cu aierul cuiva ce mWe nicio graba. 0 mânecă ii era sfâşiată, lăsând isiă, i &'e viadă braţul gras gi cam moale, cum îl a>u bătrânii. Din tâmpla sură,;, eâitigete i s»e lipisie, ca o frunză ruginită, pătându-i cămaşa albă. Şi în chipiul acesta mânjit şî murdar, ochii îi sticleau dje o eălbăticiunie pe care nu o recunoştea, ca ars de friguri. Se şutremură şi groaza gaiu desgustul de sine fură atât de mari, încât simţi că-şi pierde din noU cunoştiinţa, dacă nu ee’ndepăttează de îndată de imaginea propriei lui porniri. Căzu pe-un scaun, cu capul în piept,, doborît de durere. Criistina se grăbi să aducă iun lighean, pusie apă la încălzit şi veni să-i dea primele îngrijiri. Bandajul trebuia îndepărtat, căci era plin de nămol, dar miai întâi îi şterse faţa şi încercă să-i insufle bătrânului puţin curaj. Acesta păru la început învins de teama boalei, apoi dându-şi seama că pierde un timp mai preţios ca însăşi viaţa Iui, sări de pe scaun, îndepărtă cu mâna pe fată şi căută în jur, cu o aprigă} dorinţă de răzbunare, pnegătindu-sie de luptă. — Aicea sunt, zise Oviezea făcând un pas; Vorbeşte t One te-a adus în halul ăsta? Unde-iaS lipsit o zi întreagă? :— Dumneata... te pretinzi cel mai şiret, gemu bătrânul, şi de furie simţi cum se sufocă. — Apă! Da-ţi-mi un pahar! hohoti el. Vedea şi el că inâna dreaptă îi trcmJură rău de tot şi buzele se'nfioară de răceala paharului. Ou toate astea, alcoolul îl într’aripă: — Să mergem. Să plecăm, pentru Dumnezeu, pana mu ie prea târziu! — Stai puţin, omule! Ce s’a întâmplat? făcu Ovezea,; privindu-l cu neîncredere. j— Thor... Thorwaldsien pleacă! strigă Hemcea, închizând iochii de durere. — Thorwaldsen? Ce Vorbeşti? se mira zăpăcit Ove-N’a anunţat Căpitănia... Hemcea îl învălui într’un dispreţ ofensator. Era 378 PAVEL CHIHAIA pentru prima oară că putea să-şi arate adevăratele sentimente prefăcutului voiajor, la fel de străin de afacerile tomitame, ca şi înainte de-aşi îmbrăca impunătoarea uniformă.' Cu tot timpul înaintat, trufia îi întârzie graba răzbunării, tot aşa cum sloiurile se împing într'o mare îngheţată, la adierea unui vânt mai blajin, dar tot atât de hotăritor. — Să mergem, repetă el, teu o strâmbătură ce aducea a zâmbet. , înspăimântat la gândul că afirmaţia cambuzerultâ ar putea fi totuşi adevărată, Ovezea sări prin geamlâcul salonului şi ajungând la câţiva paşi de parapetul şiubred al terasei de stuh, iscodi noaptea. Luciri de jăratec mureau spre circul „.Nero” ca înăbuşite de‘ imensitatea pustiului de întunerec; îşi aminti că artiştii obişnuiau să cânte până târzu în jurul focului. Luna nu apărusie. I se piăru ciudat faptul că luminii© reglementare ©e rămân toată noaptea în vârful catar-tului mare, pieriseră die lângă silozuri,. Ia dana unde era ancorată Sinov\e. Putea fi o simplă neglijenţă, când Bemcea părea atât de tulburat? Ştia ceva bătrânul! Se înapoie grabnip în local, la timp ca să prindă sfârşitul unei certe destul de aprinse. Probabil, în lipsă-i, o explicaţie avusese loc între tată şi fiică, căci o auzi pe rCristina, implorând cu glasul rugător: — Tată, să inu faci una ca asta! JDacă-1 prinde să ştii că n’ai să mă mai vezi nicodată... niciodată n’am să pot să te mai privesc... — Canalia! strigă Hemcea scos din fire. ^Tot mai ţii la el? Dupăce m’a prădat şi a vrut să mă 'ucidă, să-l mai servesc în genunchi? iAsta vrei? Ei bine, poţi să pleci şi tu! Aleargă după duşmanul lui taică-tău şi fii blestemată, fiinţă fără suflet ce eşti! N’am bănuit când te-am luat dela Castel că voiu ajunge să-ţi doresc răul, ca Braia, «dar mă părăseşti şi pe mine cum ai lăsat-o pe ea: fără pic de milă, fără să priveşti în urmă. Tu n’ai inimă, căci altfel n’ai amleninţa un om bolnav. Chiar dacă m’ai vedea pe pragul morţii şi 379 BLOCADA ţ ţi^ri* păsa de mine! Eşti o fată crudă, ţi-ai închinat sufletul diavolului. Pleacă, pleacă unde ştii, să nu te mai trăsese în casa mea. Piei din faţă-mi! Piei! răcni el cuvintele i sie stinseră fără ecou în întunjerecul râpei. Era prăbuşirea opplectă, dezastrul, cu toate astea, 4acă cineva l-ar fi străpuns de moarte în clipa aceea, dorinţa răzbunării l-ar fi ţinut în picioare că o flacără nestinsă. Până şi Oveziea cel şiret şi nepăsător, pripăşit odată cu naşterea „Comandorului” şi care fusese de faţă la inaugurare şi la vesela prosperitate a fostului cam-buzier, vameşul ce-şi îndeplinea cu sânge rece ordinele, simţi pentru prima oară o milă zguduitoare, care-i umfla pieptul. II spionase atâta vreme aşteptând să-i cadă în mână, aciuindu-se în localul lui, pentrtucă simţea că-1 va prinde imaifuşor şi că va desnoda astfel întreaga reţea tomitană, dar o înfrângere atât de dureroasă nu era de natură să-l bucure. — Ce-ai dumneata cu Thorwaldsen ? Crezi că au ridicat ancora? întrebă încet, respectuos, fără să se hotărască încă a-i ordona să meargă cu el. — Nu încă... sunt acolo... ţinui Hemcea cu degetul răspunzând la ultima întrebare. Dar din felul cum plecă capul, Oveziea înţelese că-şi mărturisea vina. — Să plecăm, murmură el atât de încet, că vameşul miaţ miilt ghici, după tremurul buzelor mărturisirea şi îndemnul lui. O luă înainte-i, fără a mai privi spre Cristina, clă-tinându-se ca beat printre mesele prăfuite, ridicate una peste alta, apoi p,e strada pocită de dărâmături, pe treptele sonore de fier, mereu prin besna portului r’itre lanţuri ruginite, butoaie goale şi lăzi părăsite întâmplare, aruncate în clipa când se auzisle dei blocadă. Se strecurară în dosul magaziilor şi tristeţea portului parcă apăsa vameşul în uniformă şi grăsunul sdren-ţuit, ajunşi până aproape de pânzele Sinov\e-i. Câţiva 380 PAVEL CHIHAIA gabieri trăgeau gâfâind de straiuri şi ancora se aiuz^ râcâilnd Uşor coasta corăbiei. Nu sie zărea ţipenie ^ grăinioer. Poate făcea pe aidormitul în magazie. Ovezea plecă de lângă Hemoea, sigur că diuşmăjnia: îl va împiedeca pe acesta să se Salveze şi apăru după pluţin eu o echipă de agenţi. — Vor trimete >un iom să ridice parîma, murmură eL Ga şi cum şeful lechipajul'ui ţar fi ţinut să-i îndepli-nească dorinţa, se auzi în aeeaş clipa, poruncindu-i lui Sumha, uius-ul negru, să siară pe uscat. Ştrengarul atâta aştepta; încălecă pupa cu agilitatea unei maimuţe şi apucând sdravăn de frânghia de care se servise Şandru cu o zi în urmă, sări pe cheiu. Sosit aici, lucrurile nu mai merseră atât de uşor, căci, apro-piindu-se în vârful picioarelor să desprindă. otgonul gros de pe babana uriaşe, gura-i fu astupată de o mâna repezită din întunerec şi braţul imobilizat, că nu mai putea roti decât ochii ca două coji de eu. Zadarnic îl strigă Suedezul şi se plecă peste copastie să-şi dea seama ce-i cu el. Bombănind, se-aruncă la_ rândul sau de-asupra apei negre, dar avu aceeaş soartă. înainte ca restul echipajului să prindă de veste, vameşi săriră pe punte şi-l făcură prizonier, fără multe formalităţi, debarcându-1 în tăcere. Curtezanele fură găsite în dormitorul comun, care ocupa mai to|ată Erova. Câteva, cele obişnuite cu astfel ‘de călătorii i voia întâmplării, ste desbrăcaseră nepasăfcoiare să se culce, iar celelalte, mai tinere, aşteptau pline de emoţie în paturile duble de lemn, clipa când vor Simţi sdruiicinăiura primei depărtări, ca un svâcnet ai unei vieţi noi, care-şi va urma drumul în lume, precum şi marinarul cu care va fi nevoită să-şi împartă culcuşul până în ţara Hesperidelor. Când în locul cavalerilor necunoscuţi încă, deteră cu ochii de uniformele vameşilor, începură să plângă, poate unele dintre ele, de bucurie ca pu vor mai trebui să înfrunte^ atrăgătorul, dar înfricoşetorul necunoscut şi pustiul 381 BLOCA D A ^ţujiecat al mării. Numai Veronica, începu să strige ^ se sbată în mâinile lor, apoi să-l acuze pe Hemioea tCa o răpise dela părinţi, ceeace o făcu dintr’odată giaspectă. Cabina mică a căpitanului rămăsese închisă şi Ove-2jea dădu ordin ,să nu sie apropie nimeni de ea. DeJja dansatoare aflară că Şandm eu Therwaldjsen jucau jşah făiă întrerupere, din asfinţitul soarelui, când aventurierul le adusese pte goeletă. — Lăsaţi-i pe seama mea, şopti Ovezea şi sco-ţându-şi centura de piele, o întinse cu revolver cu tot unui agent. — N’ai nevoie de...? întrebă acesta iuimit arătând arma. — Sunt nişte câini turbaţi... M’ar împuşca să mă simtă cu astfel die jucărie... se mulţumi eî să răspundă. Ajunse prin întunerecul coridorului până la uşa cabinei şi stătu o clipă nemişcat, trăgând eu urechea. Nu se auzea nici cel mai mic sgomiot, afară de geamătul unei scote, isus pe punte, care se freca de catarg de câteori goeleta se pleca într’o parte după clătinarea molcomă a mării. Când crăpă uşa, îl izbi în faţă mirosul acru al opiului, ce nu se risipea niciodată din cabina căpitanului. Thorwaldsen lâncezea în pat, moleşit de otravă, cu capul atârnând greu peste cutia de şah, .cu pătrăţele misterioase şi Şandru îl privea nemişcat în lumina gazorniţei, cu o expresie crispată de :ură şi suferinţă. Ovezea simţi că pândeşte şi el prima legănare a plecării, şi deaoeea îşi ţinu suflarea să nu trezească printr’un sgornot C£ţt de mic, bănuiala celui ce aştepta cu auzul ascuţit. Aventurierul. parcă simţi unda de aier curat, căci întoarse capul spre uşă, iar vameşul, dâ,ndu-şi seama «ă e descoperit, răsări dintr’odată în peirvazul îngust «a o fantomă înălţată din întunecatul linţoliu a nopţii-Acum n’avea ciorapi de mătase pe mână, panglici sau jartiere şi tăietura urîtă a obrazului părea crestată intr’un chip cadaveric, ea de ceară. 382 PAVEL CHIHAIA Ou o mână, Şaxidru mătură pionii hidoşi din. faţa-{ — Ce... ce vrei? borborosea Thorwaldsen, care inăU ţase capul, neînţelegând încă de ce este vorba. — Fetele sunt în siguranţă I rânji Ovezea şi-şi toarse palmele ca să arate că nu e înarmat. — Âcu^ sunt în Constanţa. Ţineam să vă anunţ dinainte, prie_ teneşte, că goeleta e înconjurată şi aţi face bine să ieşiţi fără fasoane afară. N’am vrut să vă umilesc... î^ faţa oamenilor mei. Hemeea a intrat de bunăvoie ia laţ, numai să te vadă cu cătuşe — continuă spre Şam-dm, serios de astădată. — Din când în când. avem şi noi vameşii noroc. Deoe-ai vrut să-l ucizi? Asta nu se iartă! — Şi eu am vrut... am vrut... bâiguia Thorwaldsen şi era neplăcut să-I vezi cum se scutură şi încearcă să se âfeştepte din toropeala otrăvii. — Ah, diavolul de Persan, borborosi, convins că Vasi .şi nimeni altul îi denunţase. — Bănuiam de irruult că dansatoarele intenţionează să plece... dar chiar cu corabia dumitale, căpitane, zău nu mi-ar fi trecut prin minte. Prea ne credeai adormiţi! De ce-ai stricat partida? — continuă Ovezea şi sfe întoarse iarăşi spre Şandru, ica să câştige timp. — Sper că tiu te-am făcut să pierzi. Simţise că in aventurierul încolţit creşteau planuri de fugă, porniri misterioase, încolţite din instinct. Şandru îşi dădea seama că singura posibilitate de salvare, era să se arunce de-odată asupra vameşului, chiar cu riscul de-a fi rănit, şi să-şi croiască astfel drum spre punte. Ovezea nu eră însă înarmat, aşa că, bănuind intenţiile celuilalt, se lipi de peretele cabinei* grăbindu-se să-i facă ;loc. Ştia* că odată ieşit pe uşe, toate înoercările-i vor fi zadarnice şi1 că7 oricum, va cădea în plasă. Aoelaş sfârşit! Lucrurile nu se petrecură întocmai, pentrucă Şaindru se deprinsese cu atacurile neaşteptate şi cu ciocnirile de pe acoperişuri, când schimba focuri idu poliţia. înălţă capul pe chepeng, rămânând la pândă. De pretutiii' BLOCADA 383 Jeuii îl întâmpină aoeaş tăcere adâncă, legănată de foşnetul blajin, pe care dârele lumii îl lăsau alergând peste ape. Farul Caîrol I clipea îndepărtat ca dela capătul lumii. Se apropie in vârful picioarelor de locul unde ştia ca atârnă funia inodată, când cineva înălţă capul după 0 ladă de pe cheiu şi repezi spre corabie un fulger scurt, orbitor. împuşcătura cutremură pacea mării, apoi clipocitul uşor al apei se’ngână din nou, lovin-efu-se de coastele goeletei cu păcura neagră şi cutiile goale de conserve. 1 înconjuraseră deci vasul! In dreapta lui răsărise oiâmbră, ca un strigoi ce se înalţă dintre funii, apoi alta, lungită pe burtă, în dreptul timonei, şi o a treia, la câţiva paşi numai. Parc’ar jfi. ştiut că nu e înarmat, căci adulmecau puntea argintată, liniştite, fără teamă. Un necunoscut se afla atât de aproape, că îi auzea răsuflarea sgomotoasă, însă poate avea mâinile gotaler ca şi el şi aştepta fără curaj înaintarea celorlalţi. In lumina fermiecată a lunii, parcă-i recunoscu silueta. „Trebuie să fie Hemcea” gândi, în vreme ce-şi scotea haina cu mişcări repezi, automate. Prefăcându-şe că se retrage pas cu pas spre bastiingîuj, se opri o clipă de parcă ar fi rămas pe gânduri, apoi se rostogoli pe spate în mare, exact ca !un sac cu bolovani. Urmăritorii alergară înjurând şi începură să tragă Ia nimereală în apă, încrucişându-şi săgeţile aprinse cu agenţii rămaşi pe cheiu. Portul siecătuit fu tulburat în seara aceea de o rafală de gloanţe ce trezi tot Tomisul în picioare. Şandru îşi dăduse seama că viaţa lui depinde de-o înghiţitură de aier şi în ultimia clipă îşi luă cât îi trebuia până la „cimitir”, unde-ar ,fi putut să sie* piardă printre epave. Auzi bâzâitul stins ce se’mpân-26a de-asupra lui şi murmurul vocilor din ce în ce niai slabe. Când ajunse sub pupa largă a unei foste Şalupe die dragaj, îndrăzni în sfârşit să ridice ochii lângă oglinda tainică a mării şi să privească spre *384 PAVEL CHIHAIA Sinov\e. Desluşi limpede pe Hemcea, oare, înconjurat de agienţi se holba să-l descopere printre dârele Im^ ixoase. Priirisese iiiimă şi blestema, răguşit de furie: — De-abea vă mişcaţi, finena-ţi die neghiobi! o barcă, o hârcă, lăslaţi o şalupă pe mare... Dinspre circ sie vedeau alergând lartişţii aşa cum Răriseră din pat. Bacruban îşi aruncase numai pelerina peste o pijama albă de mătase şi ţopăia dezorientat pe ţărm, întrebând (mlereu şi neînţelegând ciiimic din vacarmul infernal. Nu-i venea să creadă că atâtea lupte şi-atâtea spaime fuseseră zadarnice, simple amăgiri ca,re-i făcură o clipă să creadă că-şi vor putioa -.ajunge ţinta. Pentru toţi, socotelile ieşiră nu se poate mai prost Thorwaldsen fu arestat şi cu toate ameninţările hă — pretindea că se va adresa consulului stiedez —, fu condus spre Căpitălnie, împreună cu Hemoea şi ceata curtezanelor dîn Brăila. Văzându-i trecând pe lângă el, ţipând şi înconjuraţi de liota tomitană, Bacruban încremeni şi neputânduTşi regăsi viclenia, ca un biet diavol omenesc ce era* nu mai avu măcar puterea să facă noi promisiuni triu-pei sale. Chiar în noaptea aceea, artiştii îl părăsiră. Castelană din Lazul trebui să-şi mute gândul de-a mai deveni patroana ,,Ck>mandoruku”; începu să strângă iarăşi rufe din Constanţa şi să se înapoieze în fiecare seară cu maldărul enorm pe poteca din marginea podişului. In vreme ce procesiunea celor prinşi, îngroşată de mulţimea tomitană se îndrepta spre Căpitănie, Vasi privea de sus 'şi se înclina tăcut în faţa Celui Veşiiiic, eare-I scutise de o mare umilinţă, sdrobindu-i duşmanii, Pierdea însă încrederea Puterii îndepărtate şl o suma serioasă dela „Intimite”, precum şi datoriile cambuzierului căruia trebuia să-i scoată neapărat casele în vânzare..., E adevărat că Şandru reuşi să dispară, dar înapoi* întrun oraş secătuit şi -ucis ide barajul Strimtorilor BLOCADA 385 cât despre Cristina, rămasă singură, îşi dădu geamia câ nu va mai putea rămâne in Gonstanţa, piei locurile yjxde ar fi putut da cu ochii de tatăl ei, care trecuse Ste cea mai arzătoare rugăminte oe i-o făcuse. gurul loc imde-ar & putut scăpa de îngrozitoarele amintiri ale nopţii aceleia, era ferma liniştită a bunicilor ei, de unde Hemoea plecase cu mulţi ani în urma, casa mătuşii ei Zenaida, care-1 trimesese pe Andrei la Castel, s’o convingă să vie la ea. Şi cu tristeţea trecutului părăsit, cu nădejdea într’o nouă viaţă pe care o bănuia simplă şi liniştită, îşi strânse podoabele grele, rochiile lungi şi se îndreptă spre gajra Constanţei. In urmă-i, zidurile Tomisului se prăbuşeau înainte sub târnăcoape. 25 IX. Ultimele ctăţiii înfipte în râpă, digurile de piatră, colinele şi plaja largă a Lazulului, pieriră, îndată ce ieşi din oraş. Salcâmii pipernicţi se răreau şi bălţi aproape secate, stuhărişuri înegrite de flăcările verii> peticeau stepa pustie, Când şi când pasări leneşe, lopătau spre grindurile bogate din Deltă. Dela Medgidia trenul coti spre Miază Zi, lăsând în urmă uriaşa albie a fluviului siecat, Gafa Su. Şi dacă Eână aici călătorii mai întâlniseră râpe înalte, cu eoo-ituri pietroase ce măcinau valea stearpă, aceleaşi ponoare rotunjite, din care şe revărsau grohotşuri de cretă, scăldate într’o lumină de azur, acum privirile se pierdeau ou totul, intr’un pustiu străin şi lipsit de orice înţeles. Cu cât înainta în stepă, Cristinei i se părea că soarele e mai roşu şi mai îndepărtat, iar pământul îmbătrânit, răcit, prinsese şi el o culoare cărămizie. Pe acest© întinderi aride, nu cădea cu lunile o picătură de ploaie şi numai la mari depărtări, se vedea din goana trenului, oameni plecaţi' peste burdufuri, tră-gându-şi chinuiţi apa, din izvoare adânci şi sărăcăcioase. Alţii, mohorâţi, cu pălării mari de pai, îngălbenite de arşiţă, aşteptau sub căruţe domolirea pârjolului pentru a cosii la lumina lunii şi vitele lor, nemişcate, cu capetele plecate, se apărau doar de tăuni, leganându-şi leneş coada. Apoi cirezi nesfârşite de bivoli şi cai, adăstând parcă şi ele răcoarea asfinţitului şi adulmecând jghiaburile prăfuite. Din loc în loc, ştirbiturile munţilor străvechi, rămaaş1 B L O C A DA 387 ea nişte ţarini de bolovani împânzite de ciulini, clopoţei de stepă şi stropi gălbui de rapiţă, erau rostogolite cu răbdare spre marginea satelor, şi se vedeau aoolo necioplite şi aspre, la /fel de mute in ceeace priveşte numele şi trecutul drept credincioşilor pe care ii priveghea. Iar mai spre Sud, tarlalele de pământ însămânţat se răreau şi casele fermierilor — foşti mocani şi cojani poposiţi cu oştile fără număr ale oilor, apucaţi de plugărie, olteni şi macedoneni, cu toţii izvodind o rasă nouă şi dârză, dând un nou asalt ţinutului îndărătic — tot mai primitive, aproape numai din piatră, făcând loc saţejor vechilor localnici, înjghebări singuratice,^ depărtate de drumuri. Sate! Mai de grabă o mână de bordee scunde de chirpici, cu acoperişul înverzit de pinii a-tot-stăpânitor, fără îngrăduiri sau cppaci, cu un podmol de lut în mijlocul lor, unde se ard gunoaiele, aşa că de departe aceste înjghebări ţi se par ascunse în pământ şi triste vsub limpezimea rece a firmamentului, pierdute într’o tăcere mai grozavă ca murmurul mării sau măturate de torentele înflăcărate ale Austrului, iar viaţa oamenilor o ghiceai la fel de monotonă şi neînsemnată, ca stepa întreagă. Deşi spre sfârşitul lui Iulie, un vânt fierbinte răscolea colbul coajei arse de secetă şi crăpa obrazele ţăranilor. Femeile adunau spicele cu basmaua trasă până la ochi, dar cântau încetişor şi vântul purta şi legăna glasurile, astfel că, oricum, suferinţa lor se mai mân-, gâia*A Grâul se pipernicea, se strâmba, şi peste întinderile nearate presărate cu tufe ţepoase de păiur, vântul se răsucea în voie, domnea absolut, înfricoşând privirile din această poartă a marei stepe răsăritene, între Asia şi Mediteorana. Aici se află Garaomerul, un târg mai răsărit, unde se colectează grânele din jur şi unde bieţii oameni îşi pot procura unelte şi sămânţă. Când Gristina ajunse la singurul han, dădu peste o mulţime de căruţe încărcate de sădi ,ce aşteptau cu caii des-' 388 PAVEL CHIHAIA hămaţi la oişte, negustorii de cereale. Ca toate casele coloniştilor, adunate în jur, hanul era ridicat din bolovani roşiateci, ciopliţi grosolan şi mâncaţi de vânt legaţi cu lut. Servea de cafenea şi de magazie, căci, de amândouă părţile avea saci de orz şi grâu, piei de oaie cu miros pătrunzător, fasole şi bostani albi, turceşti. Fata se culcă devreme căci se simţea ostenită, cu toate astea nu putu închide ochii toată noaptea; vântul ţipa prin piatra scorburoasă şi, ca şi cum iadul de-afară n'ar fi fost deajuns, patru-cinci negustorii de cereale şi piei, traşi la aeelaş han, petreoură noaptea povestind întâmplări cu oomitagii şi colonişti, aruncând mereu tufe de ciortan şi dând pe gât ceşti mari de ceai cu lapte de oaie. Rogojinele întinse de hangiu aproape de foc erau pline de pureci, vântul se năpustea prin deschizătura zidului lăsată drept uşe, încât Cristina se întoarse toată noaptea pe-oi parte şi alta. Se gândea mereu la Şandru şi cu cât se apropiau clipele reci ale zorilor, cu atâta i se întărea siguranţa că amantul o iubea şi ca n’ar fi părăsit-o pentru nimic în lume. O întâmplare nenorocită, pe care întârzia să şi-o explice, îl adusese pe goeleta ce înfierbântase atâtea minţi. Nepăsarea din ultima vreme fusese provocată numai de Ilemcea şi ura lui oarbă împotriva uzurpatorului. Pentrucă tot nu putea închide ochii, se gândi la amănunte fără însemlnătate din anii cât fuseseră împreuna şi Ia prima plimbare la Castel. Lazului apărea tot atât de depărtat ea din goana trenului, însă plutea scăldat în lumina a-tot-cuprinzătoare pe care o dă depărtarea de Un loc iubit, unde te simţi mai fericit ca oriunde. Copilăria iei nu fusese petrecută cu evenimente vesele. Crescuse mai mult singură, totuşi niciodată nu simţise un pustiu în juru-i şi o lipsă de ţel în viaţă ea acum. O umbră de speranţă o făcea să creadă că unchii ei o vor primi în sânul unei noi existenţe, dat licărirea aceasta pâlpâia, ameninţată de vântul şi senzaţiile neîncercate ale pământului străin, BLOCADA 389 uncLe trecutul ii-apărea mai limpede şi mai apropiat, jvfopţite pontice, ceţurile grele din luna Noemvrie, a-Jierile pline de taina porturilor Mediteranei, apoi rui-nele cunoscute, marmorele, zidurile de apărare oare arătau veşnic locuitorilor îndârjirea de a rămâne pe petecul acela de ţărm — în neţărmurita libertate a visării — umbrele celor pieriţi în fluturarea neagră a valurilor şi războaielor, crescuseră în sufletul ei, ca piieritorul şi insufleţitul vrej de viţă, răsărind în lu-xpjnă cu taina vechilor legende dintr’un sarcofag îndopat cu pământ. Aici nimic nu te făcea să crezi că omul s’a oprit vreodată în loc, dejugând carele, e ţarină cot la cot cu Andrei şi se simţea bine ocrotită de spinarea lui lată, de cugetul lui drept. II privea eu atâta admiraţie, că Tofanii, precum şi flăcăul, crezură că e iubire oeeace in realitate era umilinţă, iar ascultarea şi blândeţea nefericitei prinţese din Lazul, drept o supunere deplină. Spre sfârşitul lui August era ziua ei de naştere şi imătuşa-sa — amintindu-şi de timpurile când alergase la ferma eumnatăser, pentru a ajuta Crişjtinei să vină pe lume şi de Iacrămile Glafirei oe-şi ştia bărbatul hoinărind prin Constanţa în căutarea unei ocazii pentru pădurile însufleţite de miragii ale Afrioei — îi făcu un tort cu sâmburi de migdali, din propria livadă. II ţinu ascuns! până seara, ruşinată de-atâta deşertăciune şi după cină, îl scoase din bufet şi-l puse şub lampa cea mate din mijlocul casei. In cinstea-i cântară câteva imnuri religioase, pe care Cristina le ascultă cu privirea plecată. După masă, Tofan tuşi uşor şi ridicându-se în picioare, vorbi: — Văd că eşti pe calea cea bună, fata mea. Mulţumim celui A-tot-Puternic, el'°r Aşteptase atâta ziua aceasta a revederii biata bătrână şi acum îl avea la doi paşi, ezitând, şi inima-i era strânsă de felul cum îl câştiga înapoi. Luând o •hotărâre stângace, Bemdea lăsă băţul să-i cadă la pământ şi fără o şoaptă, fără a murmura măcar un oavâxit, se lăsă în genunchi şi se târî prin pulbere până la rochia neagră a Zenaidei, în care părea c’o zăreşte pe maică-sa. Pielea prăfuită i se vedea prin rupturile cămăşii şi pariul îi era plin de ţărână şi de sânge, dar bătrâna întinse degetele-i strălucitoare peste umerii lui şi numai chipul rămas în umbră i -se schimonosi de un plânset tăcut. — Ridică-te! murmură, 6imţindu-l cum tremură îa atingerea mâinilor ei şi cum îşi ascunde hohotind faţa în poală. — O, cât te-am aşteptat... Şi în cuvintele acestea ca într’o adiere timidă a dorinţei, îşi mărturisea toată nădejdea şi amărăciunile unei aşteptări de ani de zile, fără speranţă. Regretul în ea fusese atât de puternic că, îmbrăţişându-l, simţea o împlinire a vieţii ei şi o mare uşurare, ca după o urmărire primejdioasă care ţine o parte de suflet ză-logit întunericului. Ţofan simţea înfăptuirea unei taine, dar «tiu ştia ce «ă creadă despre cerşetorul gras încă, cu picioarele slabe, ridicol de subţiri. II vor adăposti în orice caz, şi-i vor da carne şi unt de bivoliţă să se’ntremeze. Ceilalţi se purtară după firea lor. Fereastra din podul grajdului se deschise şi Andrei scoase capul înciudat «a va trebui să facă culcuş şi să îngrijească de noul V’Snit. Cunoştea astfel de zdrenţăroşi care, după ce-şi bătiscră tinereţea din târg în târg, fără să semene un grăunte de orz, cerşeau la bătrâneţe, îi ştirbeau şi-şi bateau joc de moştenirea penfru care asudase din greu. ’ { *il ii ii Zemaida Tofân; îi striga să. pună apă la încălzit peci- 27 418 PAVEL CHIHAIA 1 tru străin şi el închise fereastra murmurând şi ti}nd. — Stau aici câteva zile, fură primele cuvinte ale lui Hemcea, după ce fu sprijinit pană în iatac. Pe urmă ne înapoiem... plecăm în Constanţa. Nu vă îngrijiţi de mine, Cristina o să-nu poarte de grije. Unde-i fata mea? — E în vie, spuse încet ZenaicLa Tofan, ferindu-se să-I contrazică. — O -chem îndată! II strigă din spatele casei, însă Cristina şi Şandm nu se arătară. — O fi Ia câmp, zisie ea. Supraveghează un argat nou, care nu prea se ţine de treabă. Cei doi o auziseră, cu toate astea rămăseseră după araci şi nu suflau un cuvânt. Venirea lui Hemcea o dezorientase cu totul pe fată şi Şandm hotărî să profite de zăpăceala ei şi s’o trimită a-i face rost de hani, înainte de a-1 zări duşmanul lui. Cu viaţa măsurata pc cane o ; duceau era cu neputinţă ca bătrânii să nfu fi pus deoparte iceva economii. Când simţi mâna mângâindu-i umerii, ea tresări şi rămase nemişcată, de parcă ar fi ascultat mai departe strigătele mătuşi-slei. Lui îi era indiferent că faţa Cristinei. inmărmurisie de un chin nespus, spaima unei căprioare cu ochi de cleştar, care adulmecă o clipă săgeţile omoritoare. H iubea deci... — Ne plimbăm spre glădiţă, îi propuse. Nu cred că ai chef să-I vezi pe bătrân. — E atât de cald, şopti Cristina aproape plângând. Tata... desigur vrea să mă ia... Şi se împotrivea încă dorinţii irezistibile, ce izvora şi ssiursiura în ea ca o muzică, de-a se întoarce pe locurile fermecate din Lazul în vechiul trăiu, de-a rupe cu o credinţă pe care o simţea îndepărtată, mai pieri-toaire ca o zi după care urmează veşnica lumina. Prezenţa lui Hemcea, ca şi apropierea de Şandru, care purta până şi sub cămaşa de cânepă fbrţa acea p6 care ea o credea statornicie şi care nu era decât frământare fără folos, o tulbura. 419 B L O CA D A Ou toata desnădejdea ei, îjif ăţişarea de-acum nu, displăcea aventurierului care-o găsea schimbată, mai păti-ipaşe ca la „Comandorul” unde educaţia trândavă a Braei şi lipsa sbiuciuiruului, făcea din ea o curtezană prea fericită. Viaţa de ţară îi rumenişi© obrajii, palizi odinioară din pricina dresurilor, părul îi cădea bogat pa o cascadă aurie şi pânză aspră ii strângea sânii ro-iiinzi, îi înfiora gâtul feciorelnic. Se plimbară tăcuţi până la capătul aleei, pe jpa-piântui săpat de curând ce prinsese la suprafaţă o jcrustă tare, stacoje. Se pleoaU, înlăturau cu mâna viţele şţrâmbe. Fumul ce se înălţa subţire din bucătărie, arăta* ca Zenaida Tofan pregătea apa pentru noul Venit. Soarele se’ntuniecase de orbitor şi aerul vibra dftgO paloare încinsă, ca de oţel, iar toate ierburile se cla-ţinau şi se depărtau nesigure. Nicio adiere nU îmblânzea arşiţa primejdioasă. Insectele bâzâiau pretutindeni, tăimdu-Ie sclipitoare calea, când se-aprinde^iu Se razie. Ajunseră pe câmp. Iii dreptul unei clăi de lucernă, ^ăndru îi eliberă braţul, simţind că-1 cuprinde şi pe 0 o moliciune apăsătoare. Şi aţâţat de bolta gălbue '.'şi. întunecată, ca o formă absolută, cu neputinţă de pătruns, de liniştea cutremurata a (ăerului, prin care depărtările se perpetuau îîntr’o chemare înşelătoare, dar nicicând împlinită, scoase firesc browningul, de care nu se despărţea niciodată, şi-i spusie cu o rătăcire stranie, privind-o drept în ochi: • — Ştii... am mare chef să trag la ţintă! Y Trebuia un trăsnet, o împuşcătură, care să sfarămje facerea ferecată a cerului, să le alung® dorinţa asieţuţită, •suferinţa cu care ise căutau fiinţele lor, dornice de a întoarce faţa dela acest pustiu orbitor către tărîmul de vis etern al iubirii. Cristina privi supusă browningul, fără să faică o mişcare. Arşiţa şi Un val năvalnic de dragoste pe care îl credea spulberat de mult, ii ucidea orice tresărire a chiţii. Dragostea îşi făcea loc tot mai bogată prin zăgazurile înălţate în Alea ei; absenţa lui Şandru au făcuse decât să-i adoarmă pornirile-i mărunte din 420 PAVEL CHIHAIA Lazul şi să-i înflăcăreze marea patimă, după cum vântul mării stinge opaiţele pescarilor şi aţâţă rugurile corăbiilor în flăcări: uitase şampania, luminile de Secare seară, intrigile, dar dragosfcea-i crescuse nemăsurat sub biata cenuşie a unor deşertăciuni fără însemnătate în care familia adventiştilor vedea izbăvirea. îşi dădea seama că tăcerea l-ar putea face să creadă că îi este din nou supusă, desgolită de mândrie saiu de judecată, şi totuşi, n’avea puterea să reziste acestei porniri ce se ridica in ea, îi înlănţuia trupul. învăţăturile noii credinţe se prabuşeaju, cum se prăbuşeşte un dig putred de lemn, când valurile năvălesc vijelioase şi spumegând©. Dorinţa miult tăinuită îi cutremurară dîureros pieptul şi nu putu decât să ofteze adânc, cu plfibapele ca de plumb. Dela claia delucemă, până în gardul de sârmă ghimpată a viei, erau câţiva paşi. Şandru măsură din ochi distanţapapoi, înainte de-a se hotărî să ridice revolverul, îi strâns© din nou umărul. , Printre butucii viei se zărea pământul cărămiziu, răsturnat în bulgări mari, un pământ ciudat lângă ierburile încăpăţânate ale stepei; arăta urît ca ţeasta p3e-işUvă a unui bătrân, iar viţele izbucneau nefiresc pe araci din goliciunea aceasta şi boabele mari se lipeau pline de viaţă pe pământul sterp, uscat. — Aşteaptă-mă, zise Şandru suflând greu şi simţind nevoia să se mişte, smulse un bostan mic de jos şij-1 înfipse în vârful unui arac. — Crezi că-1 nimeresc? adaogă indiferent. — Nu ştiu, şopti iea pălind şi rămase nemişcată, ca şi cum ar fi ţintuit-o ^cineva pe loc. Aşteptarea ei era atât de dureroasă, ,că oricine ar fi încetat jocul acesta, însă Şandru o îmbrăţişă din nou şi cu mâna rămasă liberă, începu să tragă. v — La â treia îl dau jos! murmura, închizând un ochiu. Trase cinci focuri în şir şi, cu toate că distanţa* era foarte mică, nu nimeri bostanul. La al cincefoa gonte, se opri. BLOC A D A 421 — Nu spui (nimic? —- Oe să spun? şopti Cristina, priviiudu-l cu ochii încărcaţi de ruşine şi supunere. ^Atunci, valul de dorinţă îi tară atât de aproape de limanul mlorţii, că el îi lipi revolverul de pieptul tineresc ce se frământa sud cămaşe: — Am să trag! şuieră duşmănos. — Trage, oftă ea de-abea simţit şi apăsându-i mlâna, închise ochii ca în pragul unei eliberări. Şi Şandru, aproiape că nu se putea împotrivi ^dorinţei de-a auzi o împuşcătură care să sfărâme legătura blestemată dintre ei. O simţi cum ii lunecă încet din mană şi cade pe pământul gol, cu buzele frematând de rugăminţi neînţelese. Şandru se întinse alături, 6ub arşiţa crudă a soarelui. Aproape de amurg,No trezi: — Cried ca-ţi dai seama ce-avem de făcut. S’o ştergem cât mai repede, altfel ne pomenim cu jandarmii la fermă. Taică-tău are obiceiuri proaste. Şi pentrucă ea nu răspundea, urmă: -— Vezi bine ca n’avem 'un ban. Simbria pe trei săptămâni e un nimic. Va trebui să faci tu rost de ceva... — Nici eu n’am, murmură Cristina cu o sinceră părere de rău. — Oamenii bătrâni se strică cu-atâta bănet! spuse Şandru cu’nţeles. Dacă nu mă’nşel, în camera lor, e uh sipet din Făgăraş Ia care mă tuşă-ta ţine ca la ochii din cap. Tot nu le trebue lor, şi mai târziu I-aim' pune la loc. — Mă duc, oftă Cristina ridicându-se; şi după câţiva paşi se întoarse in mijlocul cărării. Să nju pleci fără mine, îl rugă. Aşteptând-o sa sie întoarcă, Şandru aprinse O ţigară. Nici n’o termină, când fata apăru iarăşi printre viţe, mai grabnic decât se-aştepta. Sipetul nu fusese măcar încuiat, aşa ca iscusesc banii cU cea mai mare uşurinţă. Gât despre bătrâni, erau ocupaţi cu Hemoea şi putuse 422 PA VEL CHIHAIA să-şi îmbrace fără teamă rochia de mătase deia Venire, să-şi ia trenchjul şi să-i aducă şi ‘ lui pantofii de antilopă, la caro ţinea foarte mult, aşa rupţi cum erau. Gu părul în cozi, îi stăteau cam ciudat vestmintele orăşeneşti, dar n’avusese timp să se privească mult în oglinda. Trebuiau sa se depărteze grabnic, ca să nu prindă Tofan de veste şi mai ales Andrei,' pe care-1 auzise tunând şi fulgerând sub fereastra iatacului, împotriva noului venit. Tăiară câmpul prin mirişte. Tăceau şi-şi ascultau paşii biciuind ierburile. Ferma rămânea în urmă ca o pata mai întunecată, în cenuşiul stepei şi se crezură scăpaţi, când o umbră apăru şchiopătând după clădirea de piatră şi ţopăi spre ei, ca legănată de ştreang, începură să alerge dar urmăritorul se ţinea dârz şi, în cele din urmă, îndepărtându-se de fermă, Şanidru rămase pe loc ©ă-i ceară socoteală şi să-i taie pofta de-a le încurca socotelile. Mar© îi fu mirarea când Hemcea însu-şi se desluşi în întunecime şi ameainţă cu pumnul. — -Giistina... gâfâi bătrânul sfârşit ,de goană — ea e, nu poţi să ma minţi, tâlharulet V’am văzut de pe ceardac... v — Mă urmăresc jandarmii, zise Şandru scurt. Aş avea toate motivele să te lomor, cuim ai yrut tu să mă împuşti pe Sin&ve. Să nu crezi c’amj uitat. Inţoarce^te şi nu te mai ţinC urlând după noi. — Am strigat ©a mă vedeţi, gemu Hemcea domolit, ca şi cum pe neaşteptate şi-ar fi adus aminte că omul din faţă are să-l înapoieze vechea datorie. Apoi, pradă unui gând care-i dădu noi forţe, adaogă ridicând iarăş vocea. Cristina efaba mea. E datoare sa itiă ia cu ea, să mă îngrijească... — N’ai decât, dădu Şandru plictisit din umeri — dacă ţii neapărat ©ă dormi prin pae... Dar ai să ne mănânci şi nouă capul... Gu toată cruzimea, nu putu să-l izgonească; poate unde simţea tulbure, pentru prima oară, că ©unt învinşi şi 4a voia întâmplării ©ub cerurile aspre şi că dorinţele lor rămăseseră neîmplinite. Bătrânul îl însoţi, ţiaân- BLOCADA 423 um se ’sbat buzele bătrânului când se pleacă peste chiupul du apă şi trase cu urechea, ca şi cum prin mugetul vântului, jar fi putut desluşi un geamăt dinăuntru — numai pentru a-şi arăta bunăvoinţa. — Da, dădu ;iel din cap, să ştiţi că a ţipat toată după amiaza, de-abea acumîs’a bniştit. Şandru vru să coboare înăuntru, când Ciagatai 'întinse braţul. — Astăseară vine Bolat, urmă cu glasul monoton, .arătându-i grămada de pepeni târzii şi cuprinzând jh-tr’un gest bostana secătuită, care de-abea se mai distingea de restul {ierburilor. Nu mai e niciun harbuz, niciunul- Ce-mi rămâne decât să mă întorc în Rahoian-şiclar de unde-am .venit? Am aşteptat mereu să vă înapoiaţi şi voi în oraşul cel mare din Miază Noapte. Dece m’aţi dus cu vorba? Văd ca nu v’aţi ţinut de cuvânt, cu toate că v’am dat hasârul meu şi-am înfruntat necazul jandarmilor din Şabla. De îimult trebuia să fii® kitre-ai mei, repetă fel mai energic, dar aţi spus să se facă bine tatăl vostru dinăuntru. Acum nu se mai face! — Ce ieste?'întrebă Cristina apropiindu-şe. — Spune că jtrebue să plecăm, răspunse Şandru cu nepăsare. A terminat culesul bostanei. — Şi tata... suflă ea înspăimântată. — Alah e îndurător, se mulţumi să murmure Cia- gatai, ridicând ţeasta pe care şezuse, de teamă ca Şeitan, sălăşluind printre fulgere să nu coboare în uşa bordeiului. \ Din pricina întunecimii dinăuntru, Cristina se împiedecă de cioturile Jburuienilor retezate )cu sapa şi de mnşuroaele hânciogilor, până nimeri hasârul aşpru. Şan- BLOCADA 427 ctm sie tolăni alături, părând preocupat neooîitonit de furtuna de-afară, însă In realitate lăsându-se purtat pe aripele visurilor lui (deslănţuite. Acoperişul de stuh se dovedea destul de şubred, cu toate'ca fusese înţepenit cu bulgări de pământ. Vântul pătrundea nestânjenit prâa .interstiţii — pe unde se zarea o vineţeală nelămurită, împurpurată de licăriri mistuitoare —şi spulbera praful de pje bubele groapiei, . îngreunându-le respiraţia. Niumai Tătarul părea nestân-jenit, primind drept în faţă vârtejul de humă uscată. Cei doi bărbaţi nu făceaţi nicio mişicare şi Crijstina fu nevoită să strângă 'cele câteva rogojini rupte şi să le îndese prin deschizături, Terindiu-şi mereu capul de suflul înecăcios. Şandru rămăsese cu (faţa spre s tubul înegrit de fum, eu gândurile duse. împlinirea apropiată a dorinţei sale de ani întregi şi dorul după America nu-i mai da pace; îşi imagina cu plăcere cele mai mici amănunte ale plecării, zilele fără lumină petrecute in cala vaporului — ascuns de "un fochist, apoi de-odată statuia Libertăţii. Primii paşi pe cbeuriîe sgomotoase ale 3; New York-ului, oraşul modern şi ameţeala oe-1 va cuprinde când va privi sgârie-norii. Ln jur, pământul se frângea îşi gemea din adâwcuri, . dar aventurierul nici nu-1 simţea; îl emoţiona mai de-} grabă imaginea depărtată a :u|nor furnicare omeneşti, pe ? care le visa cucerite de dibăcia şi curajul său... Tătarul pusese capăt la timp, unei {situaţii pe care el n’avusese [îndrăzneala s’o lămurească. Trebuiau să plece, cu toate că Hemcea... în sfârşit va vedea. Principalul c’o va re-■ ved'ea pe Lydia in Constanţa înainte de plecare. Lydia! Ea nu s’ar fi temut ide furtună. Era o fată mândră şi energică, ce-ar fi înfruntat orice împotrivire a soartei, rinlăturând-o cu o simplă împuşcătură. Ou câtă fascinantă siguranţă dusese arma la ochi; se simţise ruşinat, aproape îl întrecea. Cât eta de semeaţă în mijlocul circului luminat, cu 'biciul lung în mână şi cu părul sălbatec revărsat peste bluza-i albă de amazoană! Ciagatai aprinse focul într’ufn colţ şi în yâlvătaia flă- 428 PAVEL CHIHAIA cărilor ce aruncau o pată sângerie paste pereţii afu-maţi, Cristina găsi 'mâna amantului şi i-o strânse ca o* dovadă de supunere mută; credea că tot sbuciumiuî imit pe carie i-1 simţea, e provocat de starea bătrânului şi îngrozitoarea dilemă în care se aflau: să-l lase pe loc, sau să-I târască după ai, riscând sa fie prinşi de jandarmi până ,1a Constanţa. Un om bolnav atrage totdeauna atenţia. In orice caz vroia să-i dea de înţeles că ar fi primit orice hotărîre. Furtuna ajunsese aproape de tot şi pământul începu să se cutremure hohotind din adâncuri. Stepa se 6trânse neliniştita la suprafaţă, înţeponindu-se în vinele de granit însângerat, ascunzându-se după ierburi. Un tunet hurui prelung într’o lumină orbitoare, ca de magneziu, care se stinse tot atât de neaşteptat şi din yuva nu se mai auzi decât şuerul uscat al ciorlanilor rostogolindu-se peste acoperiş. Şandru se desprinsese .din mâna fetei şi căută să descopere în turbureala de-afara făgaşul pe unde apărea Bolat — cel niciodată abătut din drum. Simţi că Tă-tarlu şi Cristina îi urmăresc muţi mişcările şi, decât să se înapoeze pe hasâr, preferă să se ducă lângă patul bătrânului. Trecuse vreme îndelungată de când nu-I miai văzuse* Fostul cambuzier zăcuse vegheat doar de umbra Tătarului, ce-1 contempla nemişcat ore întregi, sorbindu-şî r rogojină ceaiul rece cu lapte. Câteodată singurătatea făcea să privească sfârşitul ca o stingere firească, alteori — când adâncul înspăimântător al sufletului rămânea la fel de pustiu, neîmplinit de o credinţă mare Lstatornică în roadele vieţii sau în temeinicia altei ni — cădea pradă unui sbucium ţulbure, pe care el îl credea pricinuit de grija viitorului- Acum era un om cu picioarele pe pământ, cei din jur îi răpeau ultimele gânduri. Şi penumbra stăruitoare a bordeiului, trebuinţa de a trăi cu sine şi de a se gândi la propria-* existenţă, ii erau un chiri insuportabil. Avea toata grija să uite şi să-şi petreacă scurtul timp ce-i mai rămânea până la sfârşitul vieţii, fără reflecţii, ocu- BLOCADA 429 pându-tse de lucruri care îl împiedecau să-şi înalţe gândul la împăcare* „Nu mai pot ţine „Comandorui” decât cu Cristina” gândea. „E datoare să mă ajujfce până la capătul puterilor, nu poate să mă lase muritor de foame!” I se întipări în minte că numai asigurările ei îi vOr reda liniştea şi absenţa îndelungată a Cristipei, dragostea ce-o arăta duşmanului lui, îl făcea să se înfurie şi să fie convins că numai nerecunoştinţa este pricina tuturor suferinţelor şi deznădejdilor. Teama de viitor îi îndemna s’o strige mereu, dorind-o cât mai aproape, simţindu-se /fericit că poate să-i poruncească încă, într’o pornire despotică, care în ebiu-ciumul sfârşitului nu mai cunoştea margini. Hemcea mu iubise pe nimeni, dar acum siuhxţea nevoia să-şi strige tuturor nenorocirile şi nepăsarea fetei ce-I lăsa pe drumuri la bătrâneţe. In soră-sia Zenaida — care-1 căuta disperată — n’âvea încredere, pentrucă n’o ajutase cu nimic, însă cu fata lui, Doamne, cheltuise o groază de jparale. r In clipele de mânie niu-1 Jmai alunga pe Ciagatai — eu toată mutra lui lătăreaţă, prevestitoare de rele în tânguirea ameninţătoare a vântului — ci, înfrânându-şi mândria de fost cambuzier, îi făcea semn să se apropie şi-i vorbea pe şoptite de toate 'temierile lui, de banii pierduţi cu brăijeneele şi de chibzuinţă cu care Cristina va conduce de-acum înainte „Comandorul Stihie”. Accentua ultimul amănunt, căutând să-l convingă de temeinicia şi importanţa lui, fără să vadă zâmbetul Tă* tarului. Alteori se înfuria de-abinelea şi nu-şi mai alegea cuvintele, aruncând o ploae de înjurături pe capul fetei neascultătoare, dar recădea >ţot atât de repede în toropeala inconştientă, otrăvit de rafia tot mai adâncă. In el sie ridica un somn copleşitor, statornic şi apropierea pământului netezit grosolan de sapă i se părea mai primejdioasă decât amorţeala trecătoare. II înde- Sărta cu mâinile tremurătoare, îşi întorcea faţa dela itul roşiatec, zgrunţuros. începu sa trăiască într’un 430 PAVEL CHÎHAiA vis tenebros1, cu pete călătoare ide lumină — poate mantiile ţesute în fir ale „prinţilor” din trecut, sau, cine, ştie, cetăţile scânteind de bogăţii ale pădurilor africane^— iar dfestrămarea personalităţii, ridicată pe conştiinţa prăpăstioiasă, ca O punte şubredă, nu-1 mai îngrijoră. Uita de viitor şi. de,,Comandorul”. întâi îşi pierdu credinţa în siine ; părerile de rău, dezamăgirea nu-1 maivunăcinară, nici regretul unei vieţi neîmplinite. — Ge face?-întreba Gristina venind lângă amant. — A început să aiureze... nu înţeleg nimic! Hemeea părea neliniştit. Bâjbâia netezimea pământului şi când-dădu de mâna Grîstinei, se agăţă cu putere,/ ca de-o rădăcină. " — Nu fugi, 'bohotâ el înfricoşat -şi vocea i se stinse* îhtr’tux 'bârâit surd. Trebuie să stai acolo... la „Co.;. ma”... noi doi vom face... ab! nu pleca... — Ştii că suntem urmăriţi, tată... — Ge-ţi pasă? Doar [el e... ăsta, cum îl cheamă... — Şandru. — Nu Şandru. Asta... (Bol... Bolai cu căruţa... spune-i ca-i dau aur, aur curat... mai am ceva aici... — şi înhaţă punga diela gât, apoi, amintindu-şi că nu sunt singuri, coborî cu un fel de şiretenie ruşinata degetele. Pură ultimele cuvinte ale cambuzierului. Nu mai sufla o vorbă, mulţumindu-se să-şi plimbie privirile cLela unul la altul. Ochii-i aveau o fixitate neplăcută^ în aparenţa cercetătoare, dar lipsită de orice înţelegere. Şandru coborî la loc pologul de ţânţari, inutil acum şi se întinse din nou pe rogojina de dormit. Gând o auzi pe Gristina venind alături, murmură pe gânduţi, fără s’o privească: — Nu mai poate pleca. Masa de fiecare seară era gata. Ciagatai învârti du lingura ciorba de mei şl iaurt, apoi o turnă în străchini. / —- Astăseară vine Bolat, repetă el, măsurând din ochi porţiile. , — Ştiu, ştiu... vezi bine că toată lumea îl aşteaptă, B L O CADA 431 făcu Şandru arătând cu capul spre bolnav. Sunt alţflţ mai nerăbdători. — Mâine plec şi eu, îi anunţă tătarul, ţintuindu-i cu ochii înguşti, striviţi în. care xuu sie jmtea citi nimic, Pleoapele trase spre tâmple niu clipeau jqici nu tremurau in nemişcarea feţii, dar gânduri îndelung măcinate, păreau că-şi fac loc sub abe^t chip. — Nu poate rămâne să sufere de sete ,continuă bostangiul şi vorba-i fiu smulsă de un fulger apropiat, care împunse cerul sterp de unde nu cădea o picătură de ploaie.' Aşteptă ca lumina şi tunetul să se gonească în depărtări, as-vârlite cum atingeau pământul, şi urmă Ixnxştit. — Ar suferi şl s’ar nărui yuva-ua peste el,, de viu. Vântul i-ar desveli repede oasele şi i-ar smulge sufletul, îm,'-bolnăvindu-ne oile şi caii. — Vorbeşte mai înceţ, îl rugă Crisţiina. — Nu mai aude! Ochii săi sunt deschişi, dar nu măi aude* zisie Qiagatai. Buzele îi sunt uscate şi numai podul palmei e umed. La noi sie şpuirie că degeaba face rugăciunea teravi —: lauda de noapte. „Pentru el îngerii nu mai presară nestemate pe firmatmieint” termină în arăbeşte, recitând pentru propria-i plăcere sfârşitul unui verset. Ştiluseră cu toţii că va veni ultima zi, dar păruseră înţeleşi să păstreze tăcere asupra plecării ,cât timp nu se puteau mişca de lângă Herricea. La cuvintele Tătarului şi la temerile-i copilăreşti, «o pornire crudă care-i mocnea de mult în suflet i se lămuri, de parcă bostangiul îi apăsase un punct dureros, până atunci neştiut. Nu-1 încercase într’iadins, rimţindu^l însetat de libertate, cu privirea scormonind merjeu drumul spre Constanţa? I se păru că d^copere o umbră ironică în buzele răsfrânte, groase, fără sa poată preciza dacă trădau o sfidare anume sau o indiferenţă obişnuită. Mormăi înciudat că străinul îndrăzneşte să-i scormo-t iiească intenţiile cele mai tainice r — Nu pleci cu noi? Ciagatai nu îndepărtă dela gură ceaşca de ciorbă 432 PAVEL CHIHAIA pe cane-o ţinea strâns cu amândouă mâinile şi ochii aventoiemlui, ochi pătrunzători şi siguri, cane treceau prin viaţă înlăturând piedioele, croindu-şi drumul cu optimism, ezitară^ apoi ooborîră în lichidul albicios, tinde sie vedeau boabele mici şi cafenii ale meiului. — Poate îl vom lua cu noi., .şopti Cristina. — Vezi bine că nu poate face doi paşi. Ar treblui gă ne oprim la Caraomier sau înţr’altă parte şi jandarmii n’ar aştepta altă ocazie, te asigur. — Are oasele moi, aprobă Ciagatai. Şandru lovi cu lingura fundul străchinii goale şi hotărî scurt: — Nu se mai poate chinui aşa! Diupăce terminară primul fel rece pe care-1 aveau dela prânz, Tătarul îşi şterse farfuria de cojocul gros, lucitor de seu şi ridicându-se fără grabă se duse dupe tezec. Mai aveau câteva bucăţi din maldărul adus odată cu cele două oi şi le păstraseră cu grijă, că|ci combustibilul zilnic într’un ţinut de ierburi şi iaurtul hrănitor de oi pentru ciorba de mei, sunt cele mai însemnate lucruri. In ultima seară îşi puteau permite să mănânce ei-burekul încălzit. Din scobitura oarbă, acoperită, ieşi un fum gros care împânzit în fundul yuva-lei lunecă pe orăşeni cu mirosul de balegă uscată. Ceagatai aduse pătratele mari de cocă, cu carne tocată şi piperată în mijloc, îimotând în seu. Toţi fură de părere că încălzite aveau un gust mai buh şi o rumeneală mai atrăgătoare. Ca de fiecare dată, gazda scoase ou degetele ciburekul din grăsime şi-l aşeză în faţa fiecăruia, punând restul pe rogojină, ca să nu se întărească seul şi să se piardă hiai mult decât e nevoie. Pe când mestecau adânciţi în gânduri, Tătarul aduse din nou vorba: — Păcat de el! De trei zile nici ciorbă mu mănâncă. De siub polog nu se mai simţea vreo mişcare^ totuşi bătrânul auzise pârâitul tezecului uscat, care se desfoiia în flăcări, sunetul sec al lingurilor şi câte o işoaptă neînţeleasă înghiţită de vânt. Numai glasul lui Şandru se înălţa nepăsător în răstimpuri, învingând uraganul BLOCADA 433 je-afară. Niu mai distingea lumina de întuneric şi înţelegerea îi slăbise, însă frânturile de vorbe auzite ca prin vis, îi deşteptară o svâcnire dureroasă, o teamă adâncă, tot atât de înrădăcinată ca răul ramei deschise sau ca furtuna de-afară. Când simţi pologul clătinându-se, nu mai putu să facă o mişcare şi nimeni n’ar fi putut citi pe obrajii săi traşi, decât semnele împăcării. — Cristina, tu eşti? vru să murmure şi chemarea i se slei pe buze. Auzi strigătul îndepărtat al Tătarului care ieşise din bordeiu: „Vine Bolat! Hei, Bolat, o-preşte-ţi şobolanii!” apoi desluşi de-asupra privirea chinuită, hărţuită a unui semen nefericit. Căruţa se apropia cu scrâşnet de fiare; mai mult ca sigur că negustorul n’auzise chemarea, din pricina vântului ce batea spre yuva. — Vine Bolat... în sfârşit...” suspină Hemcea şi vru să arunce o privire de încurajare sfioasă necunoscutului du respiraţia chinuită, şuierătoare ,eând „zilele i se terminară pe neaşteptate” cum povesti mai târziu Gea-gatai, fără multe explicaţii, celor din sat. Cristina care aştepta în faţa bordeiului cu sufletul strâns, auzi două împuşcături înfundate, pierite ca toate semnele oamenilor în mândria nepăsătoare a vântului. t Şandru apăru în gura yuva-lei şi veni spre eâ cu privirea în pământ, păşind cu greutate. Părea că voinţa-i fusese pusă la grea încercare şi marna dreaptă îi atârna străfulgerată, ca şi cum ţinuse în ea destinul «feresc al cambuzierului. Când amanta ii atinse braţul, tresări. — Plecăm? întrebă fără să-l privească. Se urcară pe fânul harbujilor, însă Bolat răsucise o ţigară şi dorea s’o aprindă înainte de-a porni la drum. Coborî în bordeiu şi scormoni în zadar cenuşă scămoasă: muriseră toţi tăciunii. — Pleci şi tu? întrebă el mirat. — Am terminat, zise Ciagatai. Să spui alor mei să-mi pregătească putina pentru gusul. 28 434 PAVEL CHIHAIA Bolat se simţi tulburat negăsiind foc după o cale atât de lungă -şi-şi îndesă cu regret ţigara, înapoi ^ tabacherea înegrită. — Doarme? întrebă, arătând un bătrân zdrenţăros întins cu faţa la perete. 5 — Se întunecă, răspunse Ciagatai. Ai să te rătăceşti cu caii tăi slăbănogi. Bolat prinse hăţurile oftând şi măsura şiret căruţa. — Hai, cât ceri pe grămada de pepeni? — Ea zecea parte din venitul meu pe afrul acesta. Mergeţi în pace. A doua zi dimineaţă, Ciâgatai deslegă punga dela gâtul mortului şi o aruncă cât mai departe dnpăce privi cu răceală cele două împunsături şi sângele ce pătase muşamaua scotocită de degetele orăşamuhii. Toată noaptea uşa rămăsese de perete să iasă mirosul sâjngelui pe care-1 lasă î|n urmă îngerii morţii şi el, de frica lor, dormise în mijlocul bostanei pe pământul gol. Acum legă picioarele cambtuzieruhli după obiceiu şi-I înveli cu o rogojină pentru a-1 târî în faţa bordeiului. In lumina limpede a răsăritului nu se . vedea nimeni în jur. Peste ghiolul Satliămluş se ridica ceaţa tremu-rândă a dimineţii, iar malul încremenit de nemişcare, neted şi înălbit de sare, era pătat spre Miază Zi de o dungă de noroiu, lăsată de apele ce năvăliseră peste ţărmuri şi se re trăseseră odată cu stingerea furtuinii. Aerul părea că tremură de viaţă şi insectele mici, nebănuite, ale stepei se ridicară din nou cu aripile străvezii, scânteind în limpezimea răcoroasă. Paloarea cerului începu să se deschidă; ultimele stele pieriră într’iUn adânc mai îndepărtat şi necunoscut, în timp ce din pământ se ridică imnul de slavă al vieţii Ş1 a} răsăritului, ducând pretutindeni vestea unei zile noi. Pământul era întărit. Gând Tătarul termină de săpat, soarele izbucni ca o văpaie meinfrânată dintre ierburi. BL O C A D A 435 Ceaţa svâcni uşor alungată de căldură şi se desprinse în văluri vagi, pierzându-se în imensitatea cerului. Il nelinişteau vulturii pleşuvi ce se lăsaseră fâlfâind greoiu la câţiva paşi şi priveau lacomi leşul înfăşurat. Se rotiră de câteva ori pe de-asupra şi umbrele lor trecură peste lumina arămie pe oare soarele de-abea născut o arunca pe faţa lui Hemcea, dar trăsăturile lui niu se crispară şi întunecimea fugară nu deslănţui frământările ce îndepărtează pe om de liniştea cerului. Des,nădejdii unei vieţi pline de suferinţă îi urmase atât de firesc paloarea cu oglindiri de veşnicie a eliberării. Părea că a trecut definitiv în existenţa unui tărâm fericit, în care orice urmă a temerilor şi sbu-ciumului pământesc pierise. Şi în largul acestei întinderi eterne a fericirii, fără baraje, faţa brăzdată de riduri şi umjflături a bătrânului marinar, era mângâiată de aceeaş viaţă care dăruise măreţie fiinţelor din jur, de aceeaş demnitate pe care o avea soarele urcând peste stepă. Un vultur puternic, ou gâtul încreţit de reflexe albăstrii se îndârjea mai mult lihnit de foame şi Tătarul trebui să lupte cu sapa ca să-l gonească. In cele din urmă ceilalţi poposiră mai departe, tăcuţi şi imobili, ţ în timp de el scobi lateral o altă adâncitură ,işi anunţând tare pierderea pronumelui, zidi cu îngrijire pe străin, aşa ca să nu-1 desvelească vântul. Totul era gata de plecare, legalse cele două oi şi-şi încăxcase vasele de aramă pe um)eri, când ultimla datorie îl întoarse din drum. Privind movila singura-’ tecă, pământul roşu ca sângele sub care odihneau frământarea şi sbuciiumjul bjătrţâjnului, rosti destul de tare ,ca versetul arab al despărţirii să ajungă până Ia el: — Să nu te temi. Noi plecăm .gi te lăsăm, dar mila lui Alah va fi cu tine şi să răspunzi foarte clar şi cu nădejde la întrebările oe-ţi vor pune îngerii săi! X După ridicarea stăvilarului din Strimtori, vasele lumii începură să mişune ca desgheţate din sloiurile porturilor euxine unde aşteptaseră atâţia ani, şuiere şonore îşi răspunseră din nou între malurile înguste ale Dar-danelelor şi rada Constanţei deveni neîncăpătoare pentru pavilioanele care începură să-şi dispute întâietatea. In mai puţin de-o zi, cheiurile fură năpădite de mecanici, supraveghetori ,dokeri, negustori care siliră elevatoarele scheletice în jurul cărora roiau pescăruşii înfometaţi, să se coboare scrâşnind din toate încheeturile şi să treacă noi poveri şi baloturi în calele întunecoase ale cargoboturilor. Bazinele se umplură până la gură de ţiţeiu, silozurile de miile de vagoane de cereale, magaziile de portocale, sulf, stofe, aromate* unelte şi bumbac. Şi ca odinioară era cu neputinţă să-ţi croieşti drum printre munţii de lăzi şi saci umflaţi de belşug, lăsaţi sub cerul liber, prin furnicarul jde oameni goi ,ce se muta fără grabă ycu iun fel de încăpăţânare puternică, iar fumul şi ciocăniturile, respiraţia mai dornică de viaţă!, a unei fiinţe ce zăcuse în amorţire, te j zăpăceau, te alungau de pretutindeni din partea răsăriteană a Constanţei. Agenţiile din fostul Tomis îşi ridicară peste noapte noi localuri — din cărămidă de astădată — sutele de birouri ou registre duble îşi deschiseră din nou porţile, cât despre restul întreprinderilor, stabilimente, iaurgerii, bazaruri, fură nevoite să se refugieze la periferia oraşului nou, prin Anadolchioi şi Chiliei, departe de portul binecuvântat şi de marinarii străini, care, ur- BLOCADA 437 când în renumitul loc de distracţii, nu găsiră decât ruini şi temeliile unor case moderne, ce se ridicau văzând cu ochii. Bieţii navigatori trebuiau să se întoarcă dezamăgiţi la bord, ou imaginea de altădată a cetăţii măcinate de bombardamente, de şoareci, tifos şi lăcomia oraşului nou care găsise nimerit prilejul să se lăţească peste înfundăturile şi terasele pline de glorie. Cât despre Şandru, acesta îl evită fără xemuşcări din prima zi. TemândurSie a nu întâlni cunoscuţi, ocoli To-misiul şi se adăposti cu Cristina în Lazul în fosta vizuină a Rraei. Castelana părăsise Castelul, puţin după dispariţia ciudată a lui Siftieon — care se făcu nevăzut îîitr’o noapte —* fapt întristător pentru pescarii obişnuiţi să soarbă o cană ou ceai în ospătărie. Vântul, secetos în stepă, îmbulzea nori deşi de-a-lungul litoralului. Ploua cu găleata şi plictisit de ţâ-râitul monoton al apei care şiroia pe acoperişul spart, pe mozaicuri, pe arcadele de piatră ale ferestrelor, a-venturieml îşi scotea pantofii de, antilopă şi o pornea desculţ spre Vii, pe poteca noroioasă. De unde înainte nu ieşea decât foarte elegant şi îngrijit, acum nu se rădea cu zilele, umbla în aceleaşi haine ţărăneşti cu care fugise de la fermiă lşi bea de svânta, linguşit de o droiajie de prinţi şi curtezane, ce-1 înconjuraseră efanţindu-i groaza de singurătate. Cheltuia banii To-fănilor fără grijă, căci se ştia cu napoleonii lui Hem-oea in portofel şi aurul acesta i-era chezăşia plecării şi totodată o piedică grozavă, dovada că orice cale pe lumea aceasta îi era închisa; de câteori plănuise să-i schimbe, pălea numai la gândiţi că va trebui să-i a-tingă, Luptă cu chemarea stăruitoare a noului continent, simţea în el o tresărire de energie, ca la amintirea unei făclii muribunde acum, când zărea de pe stânca Agigei vapoare îndreptându-se spre Apus, dar nu îndrăznea să mai dea prin port. Monezile însângerate îl făceau să-şi bea minţile, să rătăcească furios, bleste-mându-şi lipsa de voinţă. Flulgerul ce răpiise viaţa cambuzierului îi topise masca stăpânirii de sine şi acea distincţie încrezută pe 438 PA VEL CHIHAIA care-o deprinsese odată eiu conştiinţa forţei sale şi temerii celor din jur. "Adevărata sa fire ieşise la iveală şi niemaiavâind de ce facejpe statornicul sau pe omul meticulos, care-şi priveşte mereu dunga pantalonilor şi joacă ore întregi şah, îşi desvalui violenţa şi' neorânduiala. „Nu poţi pleca”, îi şoptea cineva într’una. „Nu mai poţi pleca!” şi cu cât bea, basamacul arzător îi amintea de grozava licărire pornită din proprja-i mână. Până şi Gristina îl stânjenea, îi scutura jăratecul re-muşcărilor şi pentru a s|e răzbuna, venea seara cu câte-o femeie, trimiţând -o să doarmă în camera de sus a Castelului. O certa şi-i. făcea parcă plăcere s’o umilească pentru lucruri de nimic. Atamanul din Lazul care îmbătrânise într’atât că nu mai putea merge*pe mare din pricina reumatismelor, trecu pe la iei într’un asfinţit plumburiu, în drum spre terasa cu mozaic aurit, cu bălţi ciuruite de picturi, să privească dacă nu sie văd lotcile şi le povesti cum Braia se mutase şi ea în Constanţa, după plecarea sau moartea Iui Simeon. ' -— îmi pare rău că ospătăria s’a închis ,dădu el din cap. — Va trdbui şa aştept in frig întoarcerea feciorilor mei. Zilele treceau cu aceleaşi ploi mărunte şi ceţuri de toamnă, iar Şandru rămânea pe loc. Noaptea, tufele de limba-câinelui îngreuiate de apă, fâlfâiau trist când le-ajungea vântul, şuvoaiele repezi lunecau prin spărturi, prin tavane, prin hrubele negre şi umede. Marea se sbuckuna într’un verzui murdar, între nisip şi neguri. Cenuşiul rece al * dimineţilor îl făcea să fugă în oraş, în taverna supraîncălzită, în înghesuiala de oameni veseli, străini. DoTea să audă gălăgie, certuri, să uite propriilje-i gânduri şi murmurele din veşnicie ale propriei conştiinţe. Le spunea că vrea să plece, că va pleca Cu siguranţă, şi ei dădeau din cap convinşi, surâzători. Nimic nu era mai iuşor acum, când atâtea vase de-abea aşteaptă clandestini. Caicurile turceşti luau ca şi înainte pasageri certaţi cu legea. Numai bani să ai, reetu-i fleac! BLOCADA 439 Se cam plictisiseră eonstanţenii să mucezească la jpaal patru ami de răsboiu şi cine n’ar fi dat cu plăcere o raită prin Mediterana ? Şajidnu părea iun tip ce s’ar fi descurcat oriunde cu muşchii lui, aşa că ambiţia de-a juca un miare rol peste mări şi ţări, unde bogăţia lobului îţi poate răsplăti priceperea, nu uimea pe nimeni; dimpotrivă, era un drept consfinţit al oamenilor de pe ^armuri. Pentru cei care-1 întrebau de ce mai . ră-friâne* avea răspunsul pregătit, punând întârzierea pe seama umor poveşti cu emigranţi pentru Argentina, seceraţi în câteva luni de tuberculoza tropicală. ,Iată însă că, la câtva timp, întâmplarea îi scoase în cale pe domnul Jean, cel pentru care avea scrisoare ide tecomandaţie şi pe care-1 căutase nopţi de-a-rândul la „Comandorul” cu puţin înainte de-a izbucni războiul şi întâlnirea aceasta îl trezi, îl făcu să creadă că poate scăpa de urmarea faptei. lui şi rupe cu nehotă-ţîrea primejdioasă în care ®e sbătea. Se agăţă de noul prieten cu toată disperarea şi îşi spuse că va pleca. £ îndată ce termină de citit scrisoarea, domnul Jeian Ş. informă că e o jucărie să-l îmbarce clandestin pe taul din vasele Unrei cu destinaţia Neapole, urmând de acolo, Şandru să mai dea ceva şi să ajungă în |tatele Unite. Cargobotiul Unrei pleca din întâmplare pii seara aceea şi rămaseră înţeleşi ca aventurierul să-şi phimbe avuţia în lire sterline, pentru a se înfăţişa împreună stewardului, ceri va strecura în nara ancorei până după controlul poliţiei portului. Şandru se îndrepta fericit spre Vasi să-i ofere aurul Şentru bancnote englezeşti, atât de nepăisător, căriţmiea la pumnul ud, biciuit de ploaie, fără să ştie că spre pastelul din Lazul grăbea în aceeaş clipă, un fermier de care Gristina se temea mai miult decât orice pe lume. întârzierea amantului o neliniştea. Nu-şi mai găsea locul. Se plimba prin saloanele ruinate în rochia-1 lungă de mătase neagră, aceeaş cu care plecase în Garaomer, se Urca în camerele de la etaj, şi nu ee oprea decât în dreptul ferestrelor pentru a privi marea