ILARIE CHENDI
SCRIERI X
Ediţie de
D UMITR U BĂLĂEŢ şi
ION SPĂTAN
I Note, comentarii şi indici
i de
^ DUMITRUBĂLĂET
x:;
ACADEMIA ROMANA FUNDAŢIA NAŢIONALĂ PENTRU ŞTIINŢĂ ŞI ARTĂ Bucureşti • 2007
Coperta: Eugen Ciucă
I
CRITICĂ LITERARĂ Articole din periodicele anilor 1911 şi 1912
Edita cu sprijinul Autorităţii Naţionale pentru Cercetare Ştiinţifică ISBN (10) 973-1744-00-2 ISBN (13) 978-973-1744-00-1 Tiraj 100 ex.
VIAŢA LITERARĂ
[I]
Schimbarea de guvern şi literatura. Statul şi scriitorii. Bugetivorii fără talent. Subvenţionarea revistelor
Când se schimbă guvernele la Bucureşti, la mesele din cafenele animaţia nu este tocmai mică. Scriitorii se adună şi ei, cu neobişnuit interes, comentează crizele, discută personagiile nouă apărute la orizontul politic şi se uită cu destulă îngrijorare la ziua de mâne. Ce voiţi! E o mişcare întreagă, de la un capăt al ţării la altul, cu atrupamente pe stradă, cu aclamaţiuni de nouă făgăduinţe şi de nouă programe de idei. Ar fi păcat ca numai scriitorii să rămână nemuritori şi reci în faţa unei vizibile evoluţii.
Dar o indiferenţă a scriitorilor nici nu ar mai fi cu putinţă. Vremea când literatura constituia un fel de stat în stat şi când tot ce este un zoon politicon nu avea nimic comun cu îndeletnicirea asta ideală şi izolată a trecut de mult şi la noi. Romantismul a rămas o meteahnă particulară şi orice alcătuitor de rime de astăzi, când e vorba de existenţa sa şi de rodnicia activităţii sale, preferă să se coboare de la înălţimea nebuloasă a Pegasului pe o platformă mai pozitivă şi să-şi aranjeze un rost mai omenesc pe pământ.
Până de curând, fireşte, intimitatea între literatură şi între stat nu era atât de mare. De o ocrotire sistematică a autorilor şi a producţiunilor lor nu se pomenea. Soarta lui Eminescu o ştim cu toţii. Dar a venit un timp când necesitatea literaturei în prefacerile sociale din regat a început să fie recunoscută. Statul, prin diferiţii lui reprezentanţi, a început să dea mai multă atenţie acestei ramure a culturei. Scriitori de seamă au fost chemaţi la muncă. Unora li s-au dat însărcinări de opere cu tendinţe de naţionalizare. Altora li s-au dat roluri de urnire a unui curent
7
cultural în cercurile de la ţară. Bibliotecile populare au fost aşezate sub conducerea lor. Iar când cu aceste şi cu alte încercări s-a produs întâiul rezultat de oarecare evidenţă, vistierul cultelor era pe-aci să înfăptuiască chiar o casă de editură pe seama tuturor scriitorilor. Povestea acestei încercări însă n-o mai spun!
în felul acesta al statului de a atrage pe scriitori în scopurile sale culturale este desigur un mare progres, căci prin literatură, prin formele frumoase în cari se fixează atâtea lucruri folositoare pentru popor, se aduce desigur un mare spor progresului obştesc. Ceea ce săvârşesc domnii Coşbuc, Vlahuţă, Sadoveanu, Anghel şi Iosif în scrierile lor de popularizare, sau prin conferenţele lor culturale, sânt prestaţiuni, ce e drept pline de abnegaţiune şi fără câştig real pentru partea artistică a muncei lor, dar neapărat ele constituie unica hrană mai de preţ ce s-a oferit în anii din urmă pe tărâmul extraşcolar.
Că, paralel cu aceste fapte bune, se fac şi abuzuri este foarte explicabil. Politica în fiecare ţară îşi face abuzurile sale - şi nu se putea ca raportul acesta dintre stat şi literatură, îndată ce depinde de capriciile politicei, să nu-şi aibă greşelile sale fără număr.
Vom recunoaşte că este just, ca în orice ţară, scriitorilor şi artiştilor de talent să li se înlesnească activitatea şi condiţiile de a crea, căci aceasta înseamnă a te pune în rândul ţărilor civilizate, cari îşi respectă astfel intelectualitatea. Nu înţelegem însă deloc ca din o cestiune de talent să se facă numaidecât un favoritism politic şi din o exagerată dragoste pentru propăşirea „ literară să se creeze o falangă de bugetivori, aleşi pururea mai mult după raporturile lor individuale sau politice decât după meritele de cari n-au dat probă. Mai acum câţiva ani, de pildă, am avut prilejul să vedem tristul spectacol că în fruntea unei întregi organizaţii culturale a Ministerului de Instrucţie fusese introdus un diletant scriitor, cu numele puţin cunoscut, ca Duţu-Duţescu, sub şefia căruia erau chemaţi să lucreze puteri ca d-nii Coşbuc şi Vlahuţă...
Tendinţa asta a conducătorilor politici de a selecţiona pe scriitori şi a le conferi titluri, roluri şi însărcinări mai cu seamă după culoarea lor politică se împotriveşte categoric principiului
de folositoare reciprocitate. Şi se vede această eroare mai cu seamă la modul cum sânt sprijinite revistele. Deşi indicaţiunile de cifre nu mă privesc, dar de obicei modul de apariţie al revistelor arată totdeauna raportul lor cu guvernele. în opoziţie revistele sânt de obicei mult mai slabe, onorariile scad colosal, colaboratorii fug în toate părţile, dar de câte ori în schimb oamenii domnului Holban de la Revista ideală1, sau amicii d-lui Pătraşcu de la Arta şi literatura română2 se apropie de vreun buget binevoitor, sântem surprinşi din nou cu învierea unor reviste crezute de mult dispărute.Sub puterea magică a bugetului se fac deci multe minuni în lumea revistelor.
Aşa, de pildă, povestesc răuvoitorii Vieţii româneşti de la Iaşi că rolul ei cultural se va reduce în cele viitoare, căci acum va intra în circulaţie, pe la toţi prefecţii şi inspectorii, vechiul organ al „Junimei" politice-literare, Convorbiri literare, de care, atraşi de viaţa nouă, s-au apropiat şi se vor apropia mulţi scriitori de pe aiurea. Noi însă nu credem că destoinica revistă din Iaşi să se fi sprijinit numai pe temeiul ei politic şi afirmăm că e mai bine înrădăcinată în publicul cetitor decât să-şi cedeze terenul alteia...
Oricum însă, astea şi alte multe amănunte, ce se aşteaptă de la noua schimbare politică şi de la constituirea unui guvern din care face parte un literat de seama lui Delavrancea, frământă astăzi pe scriitori. Care va fi soartea scriitorilor sub dominaţiunea noului buget? Ce se va face cu direcţia lui Sadoveanu? Cine-i prezumtivul director Stamatin la Iaşi? Care va fi preţul colaborărei la o revistă guvernamentală? întrebările curg gârlă, speranţele se aprind. Gârleanu îi mângâie pe toţi şi le desenează perspective. Iar de pe stradă se aud strigătele micilor împărţitori de gazete: „Citiţi, mă rog, programul noului guvern cu împărţirea bunurilor de mână moartă!"
1 Revista idealistă (n. ed.).
2 Literatură şi artă română (n. ed.).
8
MI HAI LUNGIANU: „ÎN SĂRBĂTORI" Nuvele
Editura „Minervei" Bucureşti, 1910,273pag. Preţul: Lei 1.50
Autorul acestui volum - care probabil din o confuziune a noţiunilor îşi zice bucăţilor sale de proză „nuvele" - este de origine din comuna Rucăr, de lângă Câmpulungul României. Este aceasta într-adevăr una din cele mai încântătoare regiuni de munte ale ţării româneşti, cu locuitori voinici şi sănătoşi, imigraţi în parte din ţinuturile Branului şi ale Moecilor, cu moravuri sociale variate şi cu portul, graiul şi cântecele tradiţionale perfect conservate. Tipul acesta curat al românului limitrof, cu străbunele lor obiceiuri, cu stările patriarhale, cu predispoziţii pentru credinţe mistice, e bine cunoscut de d-1 Lungianu şi e descris cu destulă îndemânare în paginile aceste, adunate din mai multe reviste. Proza d-sale e ceteaţă, cu toate că în unele locuri trădează pe începătorul, când întrebuinţează provincialisme cunoscute, pe cari totuşi ţine să şi le comenteze singur. Ceea ce însă nu ne împacă deloc, cetind acest volum, este fapul că ni se serveşte aici un gen de literatură cu totul hibrid.
De la întâia bucată până la sfârşit, d-1 Lungianu săvârşeşte păcatul multor prozatori diletanţi de astăzi, acela de a se pasiona de subiecte ţărăniste şi a nu reuşi în prelucrarea acestora să atingă o formă artistică. în punctul acesta se greşeşte foarte mult în genul nostru poporanist; cam tot atât cât se greşea în cel naţionalist; dar mai cu seamă în cel decadent. Este o deprindere astăzi de a aduna de la ţară un obicei şi a descrie pe larg o nuntă, un botez, o sărbătoare cu toate manifestaţiile ei literare şi sociale şi a întreţese apoi printre acest material şi vreun fir de povestire cu totul neînsemnată. Din această îndeletnicire, de a
aduna pagini folcloristice în cadrul unei povestiri rustice, rezultă apoi acest gen aproape monstruos, care nu este nici ştiinţă etnografică şi desigur nici literatură pură. în orice caz e ceva inutil în acest fel de literatură: literatul nu găseşte literatură, iar omul de ştiinţă nu găseşte ştiinţă, căci nici partea folcloristică, aşa răzleaţă cum e redată, nu poate servi la cercetări sigure.
Focu lu Sumedru, cu care îşi deschide volumul, cu ţângăii de băieţi gălăgioşi, care încing lărmălaia aceea în jurul bradului aprins, e desigur un tablou atrăgător, deşi prea puţin unitar. Dar povestea cu Ajunul Crăciunului, unde obiceiurile de Crăciun se desfăşoară prin câţiva elevi de la gimnaziul din Braşov, dintre cari unul ia pe fata gazdii din Rucăr de soţie, este de o adorabilă naivitate. Din umbletul cu Brezaia se remarcă o colindă originală, care tratează despre „Trei oşti ungureşti" în luptă cu „Trei oşti româneşti". „Cele ungureşti de domn că-şi au; cele româneşti de domn că n-au". Colinda asta am recomanda-o unei speciale atenţii folcloriştilor. De asemenea găsim extrem de caracteristic obiceiul de Sfântul Vasile, când fetele pleacă la „răscovăit". Obiceiurile „surăţii"-lor şi cele de la diverse sărbători de peste an sunt tratate de d-1 Lungianu cu lungimi obositoare şi în marginile unor episoduri greoaie.
Primim acest volum ca intenţie de a ne întroduce în tainele şi tradiţiile unui colţ poetic al neamului nostru. Este un debut care merită să fie relevat. Dar pentru viitor şi pentru un succes mai deosebit, cu care şi-ar putea afirma oarecari calităţi de scriitor, d-1 autor va trebui să se decidă sau pentru unul sau pentru altul din genurile ce a căutat să împreuneze. Sau se face folclorist după toată rânduiala, sau îşi dă silinţa să ne probeze că ştie să rămână în marginile artei pure.
10
LEGENDA CU „ŞCOALA NOUĂ'
Mai întâi trebuie să facem o mică rectificare, relativă la necrologul nostru din nr.2 al Luceafărului, adresat Convorbirilor critice. Din o serie de manifeste şi de declaraţii administrative, cuprinse în numărul din urmă al acestei reviste, rezultă, într-adevăr, că o încetare este la mijloc, dar că în realitate nu revista şi-a dat sufletul în manile creatorului, ci creatorul în manile revistei. D-1 M. Dragomirescu a depus cu onoare direcţia şi şi-a blagoslovit şcoala de băieţi şi de tovarăşi, lăsându-le lor revista, cu toată moştenirea veselă de glorie şi de deficituri. Luăm deci şi sub acesta formă cunoştinţă de faptul că, în viaţa noastră literară atât de săracă în evenimente, atât de sarbădă în episodurile puţine, totuşi a avut loc o retragere celebră în felul ei. Şi interesant este că, după chipul şi asemănarea tuturor manifestaţiilor d-lui Dragomirescu, cuvântul d-sale de „adio şi la revedere" a trebuit să îmbrace şi el forma de zgomot, cu lăute şi chimvale, cu izbucniri de laudă în pieptul de aramă şi cu tiradele obişnuite, de un patetic umoristic prin excelenţă. în interminabile pagini ex-directorul jalnic al văduvitelor Convorbiri critice reia firul revistei fermecătoare despre „Şcoala nouă", care s-ar fi dezvoltat la această revistă, „tocmai din pricina limpezimii şi puternicei idei pe care a avut-o în temelia ei cugetarea critică care a cârmuit-o!!" Ce e drept, recunoaşte şi modestul domn Dragomirescu, care se improvizează în şef de şcoală, că ideea pe care s-a bazat era ideea „Junimei" de pe vremuri şi teoria estetică a d-lui Maiorescu, „cu care mă identificasem, pot să zic mai mult chiar decât împământenitorul ei în literatură". Lăsăm la o parte caraghioslâcul acesta, că ai putea face o şcoală nouă cu o idee împrumutată şi ne ascundem faţa de ruşine, văzând că Dragomirescu ne asigură iarăşi că a
înţeles mai adânc teoriile d-lui Maiorescu decât maestrul însuşi, şi ne întrebăm de lucrul de căpetenie: care este şcoala cea nouă a d-lui Mihalache şi cum a întemeiat-o? Lăsăm să ne răspundă:
„La activitatea d-lui Maiorescu se poate vorbi mai mult de o «direcţie», pe când la Convorbiri critice mai mult de o «şcoală». Oricum ar fi, e fapt că din cercul nostru pe de-o parte a pornit o clasificare a scriitorilor tineri, care, cel puţin în unele privinţe, a rămas definitivă; pe de altă parte, au ieşit o serie de scriitori, cari din pricina muncii intensive şi luminate, la care s-au supus, au dobândit un rang în literatură".
Şi cari sunt numele aceste, pe cari d-1 Dragomirescu i-a scos din pulberea necunoscutului şi i-a luminat şi disciplinat cu cugetarea sa critică? Lovinescu, cel care fusese cunoscut, după volume întregi, înainte de a colabora la Convorbiri criticei Gârleanu, cel care avusese singur revistă şi fusese secretarul d-lui Iorga? Cerna, care debutase, împreună cu Cornel Moldovanu, în Sămănătorull Sau Cincinat Pavelescu, pentru care ar însemna o vădită blasfemie să se spună că talentul i-a fost clasificat şi disciplinat în coloanele Convorbirilor criticei Dar Nanu unde şi-a cernut deceniul de activitate de mai-nainte? Dar Minulescu ce are comun cu această pretinsă asociaţie în jurul ideilor profesate de d-1 Dragomirescu?
Niciodată asupra calităţilor şi meritului unor scriitori nu s-au făcut revendicări mai absurde ca aceste. Şi niciodată nu s-a vorbit cu mai multă uşurinţă de o şcoală literară, ai cărei scriitori sunt între sine elemente cu totul disparate şi cari nu s-au încălzit nici o clipă la raza luminoasă a acestui îmbulzitor, ci îşi manifestaseră însuşirile recunoscute cu mult mai-nainte şi de alţii.
Ah, dar să nu facem nimănui nedreptate! O şcoală a fost ea în jurul d-lui Mihalache. Dar aceasta este şcoala cu ceai şi pesmeţi, de care am vorbit. Căci, dimpotrivă, când şcolile sunt în floare, când maestrul lucrează cu succes la îndrumare, ce rost are o retragere şi o încetare în perspectivă?
12
VIAŢA LITERARĂ [II]
Caracterul revistelor literare. Şcoalele literare. îndrumătorii şi originalitatea talentelor. Republică sau monarhie?
Deoarece s-a pornit, din diferite părţi, o polemică, destul de pasionată, în jurul caracterului şi al rostului revistelor noastre literare din faza de astăzi şi cum această polemică a pornit, în multe puncte, din câteva reflexiuni făcute în acest foileton, vom relua şi noi acest subiect de actualitate, pentru a ne continua observaţiunile.
Discuţia se întemeiază pe faptul constatat că revistele cari ar mai avea astăzi pretenţia de a încerca o mişcare literară numai pe o bază ideală şi numai prin contribuţii benevole ale unor tovarăşi însufleţiţi de aceleaşi convingeri estetice şi culturale, nu ar mai putea să existe în condiţiuni mai de seamă şi nu se mai pot populariza sau răspândi în cuvenită măsură. în schimb, revistele cu o editură bine organizată, fie chiar cele de întreprindere, cari, prin răsplătirea corespunzătoare a muncii fiecăruia, au creat un stimulent firesc pentru producţia literară, au cucerit terenul şi ajung la înflorire.
De adevărul acesta, bine stabilit, unii critici, cari cred a fi monopolizat tot idealismul de pe rotogolul pământului, se întristează şi varsă lacrimi pe ruinele vechilor forme şi formaţiuni. Ei văd în noua pornire şi în noul mod cum se grupează talentele un fel de materializare a râvnelor şi o vină împotriva ideii de disciplinare a forţelor. Ei vorbesc chiar cu oarecare dispreţ despre această specie de reviste, ca de o desfacere de marfa uşoară.
Cred că faţă de partizanii aceştia mâhniţi ai unor vremuri ce se duc, putem să rămânem foarte liniştiţi. Cântărind pe dreptate faptele, cum s-au petrecut, întreaga trecere Ia forma revistelor de astăzi, trebuie să recunoaştem că suntem în faţa
unei evoluţiuni vizibile, sub diferite raporturi. Am ajuns astfel, cu toate neajunsurile dintre scriitori, să avem vreo trei sau patru reviste mai mari, cari stau la nivelul întocmirei de formă şi de fond al tuturor marilor reviste europene. Viaţa de la Iaşi Convorbirile literare de acum, Luceafărul şi până la un punct şi Ramurile pornesc să fie tribune deschise, după tipicul european; ele garantează libertatea de simţire în artă şi preţuiesc, după putinţă, valoarea scriitorilor; ele admit dezvoltarea personalităţii fiecăruia şi vor ajunge poate cu încetul şi la idealul de a elimina din coloanele lor admiraţia reciprocă, precum au început.
Ei bine, faţă de trecut aceasta este un mare progres şi înseamnă un semn de maturitate. A selecţiona materialul cel mai de seamă, a prezenta publicului chintesenţa creaţiunilor intelectului unei generaţii, cum o face de pildă Revue des deux mondes în Franţa şi o săvârşesc alte reviste mari în Germania, nu este ceva ce ne-ar putea alarma, nici sub raportul naţional, dar nici mai ales sub cel literar. La nici un popor cult revistele cele mari, cele cari se menţin şi dau rezultate mai pozitive, nu sunt pe alte principii organizate. Şi la nici un popor condiţiile de păstrare a caracterului naţional al operelor nu sunt mai asigurate şi mai normale ca pe această cale.
Fireşte, ideea şcoalelor literare, a curentelor artificiale, a grupărilor felurite a suferit astfel considerabil. Tendinţa de a se afişa, fie din pornire sinceră, fie cu spirit de imitaţie, şi dorinţa de a fasona talentele după aceleaşi teorii a început să ajungă tot mai puţin preţuită. Exagerările de a mări grupările, prin admiterea de diletanţi periculoşi, prin pagini zgomotoase şi militante, au dat faliment. Şcoala domnului Gherea a fost cea dintâi în ţară care, neavând nici o rădăcină naturală cu împrejurările şi negăsind nici un interpret genuin socialist printre scriitori, a trebuit să dispară şi să rămână fără o revistă de seamă. Şcoala decadentă a d-lui Macedonski, prin milogelile către boieri, prin colectele publice şi prin moravurile faimoase, oferă în Literatorul spectacolul cel mai detestabil, iar urmaşii acestei şcoli, de sub cârma d-lui Ervin, ne dau cea mai seacă de viaţă revistă din câte există şi cea mai glumeaţă pildă de contrast dintre voinţă şi talent. „Şcoala nouă", despre care d-1 Dragomirescu vorbeşte în ultimele sale Convorbiri critice cu
14
15
atâta paternă mândrie, a trebuit să recunoască şi ea imposibilitatea ei de a mai fi, sau de a mai conduce o revistă cu deficitele de bani şi de talente.
Şi astfel au păţit-o naţionaliştii, cari în anii din urmă s-au izbit de toţi păreţii cu bietul Sămănătorul. Din toate şcoalele aceste n-au putut să rămână decât reviste efemere, unele cu succes în treacăt, ca Sămănătorul, altele fiind cel mai mult nişte sărmane arhive pentru cercetările viitorilor dascăli migăloşi, cari vor avea să registreze şi dânşii puţinele săminţe în pleava vânturată a atâtor tovărăşii şi a atâtor scoale pretenţioase.
Că nu reuşesc aceste asocieri variate de forţe şi de începători să-şi creeze un organ de valoare se poate de astfel uşor explica. De obicei între talente de valoare e absolut cu neputinţă ca în materie de artă să existe un program estetic întru toate identic. Iar când s-ar face reciproc concesii şi ar căuta să se niveleze, ar însemna că ei aduc convingerilor şi personalităţii lor un sacrificiu. Cum însă şi la noi muncitorii de seamă s-au înmulţit, e natural ca o mişcare pentru dobândirea unui teren mai liber de acţiune, fără formule fixe, fară programe şi direcţii îmbâcsite, convine fiecărui scriitor şi că liberarea de sub tortura organelor cu direcţiuni stereotipe, aşa de uşor de compromis de cel dintâi diletant, a fost salutată de fiecare talent ce se respectă.
Dar mai este ceva ce a îndemnat pe fiecare să caute apropierea unor reviste mai înaintate. Este mai întâi faptul că aici nu se admit în principiu decât talentele cele mai de seamă, ieşite de sub influenţa şcoalelor şi umplutura rămâne binişor mai departe sub conducerea magistrilor. Este însă mai ales împrejurarea ştiută că la aceste reviste fară program, îţi eşti singur program, lucrezi în numele tău şi scapi pentru totdeauna de vreun faimos „îndrumător" de mişcări şi de curente. Aceşti „îndrumători" şi şefi de şcoală, cari îşi închipuie de-a pururea că soarele răsare în coloanele lor, au devenit o plagă la noi. Prin tendiţa lor de a-şi clădi o platformă pentru autoritatea lor imaginară, ei deschid porţile pentru toţi, îşi creează o ierarhie; îşi modelează spiritele după asemănarea lor, umflă valoarea celor mai mărunţi, caută să disciplineze şi să-şi supună pe cei mai rebeli. în acest fel îndrumătorii ajung un pericol pentru originalitatea celor mai mulţi, căci le falsifică simţirea, le
influenţează convingerea şi-i reduce la rolul de manechini, fară idealuri proprii. Niciodată tinerii scriitori n-au fost mai periclitaţi ca în revistele îndrumătorilor, unde s-a căutat mulţimea nu calitatea, unde s-a căutat un stat major şi-o oaste inofensivă pentru celebritatea unui conducător, iar nu adevărul!
Că în literatura noastră tot mai există scriitori cari văd o nenorocire în slăbirea asta a unor îndrumători este însă foarte explicabil. Au fost totdeauna forţe filigrane şi gingaşe cari n-au ştiut cum să crească şi să vegeteze decât în umbra altora şi n-au avut altă menire decât să-şi proslăvească pe acela care i-a dat viaţă. Din solidaritatea asta a celor slabi, din trebuinţa asta vădită a unora de a jura în cuvintele îndrumătorului, fie că îl cheamă Ervin sau Mihalache, va rămânea pururea un rest cu devotament. Dar nu va putea contesta nimeni că, după cum se lucrează astăzi, după cum îşi caută orice talent mai vrednic posibilitatea dezvoltării individualităţii sale, după condiţiile în cari apar aceste reviste mai generale, rolul şcoalelor, al sectelor şi revistelor cu îndrumători a încetat. Astăzi în literatură, ca şi în genere în viaţa culturală, nu se poate inaugura o monarhie. S-a proclamat şi la noî republica literilor, şi cine poate să fie un stâlp al ei nu va mai dori să revenim la stările anterioare.
16
PENTRU D-L A.C. POPOVICI Un răspuns
în viaţa mea de publicist am avut, ca oricine de altfel, adversari de toate categoriile. Pe unii i-am înţeles, căci le-am distrus, poate, vreo carte care închidea în paginile ei tot idealul şi toate aspiraţiunile de parvenire, sau le-am încrucişat în vreun alt chip drumul strîmb şi vrerea lor confuză. Am avut însă şi de-acei detractori pe cari nu i-am putut înţelege: spirite ciudate, cari s-au legat de scrisul meu fără ca să le fi atins vreodată cercul de interese. Această specie de duşmani se compune de obicei din indivizi surescitaţi şi cu gesturi puţin ordonate. Izbucnirile lor sânt zgomotoase şi întemeiate pe o suspectă exagerare a valorii lor intelectuale. Când vor sa facă spirit, cuvântul lor se preface în rânjet. Când vor să aibă vervă, se coboară la flecarii. Când nu găsesc fapte pozitive de incriminat, se dau la născociri calomnioase şi la răstălmăciri de vorbe. Şi văzând această categorie de chinuiţi, mi-am dat seama că în viaţa noastră zilnică întâlnim multe suflete nenoricite, pe cari însă nu e bine să le consideri niciodată decât în măsura răspunderei lor.
Cu d-ta însă, d-le Popovici, în care salut acum pe cel mai proaspăt şi mai deznădăjduit duşman al activităţii mele, se schimbă treaba, căci eşti o apariţie deosebită. Cu o reputaţie europeană, cu un reformator şi un om politic ambulant de masivitatea d-tale, ar fi păcat să nu stau de vorbă când sânt la mijloc chestiuni aşa de edificatoare pentru bietul nostru public cetitor.
Că işirea d-tale împotriva mea mi se pare bizară vei înţelege, ştiind că între noi doi n-au putut fi niciodată puncte de atingere şi puteam să trăim foarte bine în acest univers cu toată
indiferenţa ce ni se cuvine. Eu cu modestia, care pururea mi-a fost dragă, d-ta cu închipuirile-ţi notorice. Eu în cercul omenescului zilnic, unde lumea trăieşte şi se luptă numai cu ceea ce este şi se poate, d-ta însă mai adeseori înfăşurat în toga luptătorului fară izbândă pentru cauze epocale. Aşa că, umblând pe deosebite cărări, eu privind la d-ta de aici, de jos, iar d-ta de la înălţimea plutirilor eterne, prin zigzagurile văzduhului, ce motiv aveam să ne turburăm reciproc?
Dar e târzie întrebarea. Eu stau în faţa unui fapt împlinit. De luni întregi de zile numele meu îţi flutură pe buze în toate variaţiunile frivole şi cu toate epitetele posibile. Mic vreai să mă faci şi-mi dai atenţie ca unui uriaş. Bine dar; cu voia d-tale, îţi voi răspunde. Şi faţă de libertatea aproape deşănţată a cuvântului de care ai uzat, dă-mi voie să-mi păstrez toată seninătatea firei mele.
*
Iată, eu îmi cam dau seama unde te doare! îmi închipuiesc că te cunosc aşa de bine, d-le Popovici! Ţi-arh ascultat adeseori convorbirile, de un zgomot sacadat şi nervos, şi am încercat, ca oricare alt cititor, să-ţi urmăresc fazele mai mari ale manifestărilor d-tale. Şi pot să te asigur că un contrast izbitor dintre voinţă şi putere, între prezumpţie şi faptă, nu lipseşte din nici o teorie şi din nici o ieşire a d-tale. Iar oameni conduşi de asemenea contraste în pornirile lor, fie ei chiar figuri faustiane în aparenţă, au ceva din tragicul sufletelor lipsite de simţul realităţii, şi rostul lor în viaţa publică rămâne totdeauna un semn de întrebare.
Arată-mi, de pildă, o singură operă a d-tale posibilă a fi înfăptuită! Arată-mi o singură campanie pe care ai fi putut-o duce până la sfârşit, lăsând pe urmă o deplină lămurire? Care este folosul real ce-1 are poporul nostru pe urma muncei d-tale?
Să începem chiar cu întâia glorie, legată de numele Repîicei. Eu n-am apucat acei ani de războire politică, dar îi cunosc din informaţie sigură şi am auzit că această celebritate trebuie luată mai mult cum grano salis, căci într-adevăr, meritul de autor al acestei broşuri de propagandă nu-ţi revine numai d-tale. Materialul broşurei a fost adunat în mare parte de alţii;
18
19
capitole întregi au fost redactate de alţii şi pedeapsa cu temniţă a facut-o tot bietul administrator al tipografiei din Sibiiu...
Te-am văzut apoi personal într-un rol de mare reformator la Bucureşti. Era vorba ca să reconstitui o Românie nouă, scăpată de moravurile bizantine. într-un ziar de avânt, în România jună, ai combătut cu glas de apostol viţiul şi ai încercat să combaţi corupţia socială şi politică. Dar câte încordări gratuite! Şi iată, după câteva luni de zvârcolire ziaristică, imaginarul castel se derapană, ziarul încetează şi isprava îţi rămâne nefacută. Luptătorul trecuse peste puterile sale şi dovedise râvne pe cari nu şi le putuse potoli!
Şi te-am urmărit mai târziu cu câtă înverşunare ai tăbărât asupra cetitorilor Sămănătorului cu dogmele d-tale conservatoare, şi bietul Sămănător s-a prăbuşit de atâta greutate inutilă.
Dar mai cu seamă te-am zărit în faza d-tale de aur. Misiunea cu primenirea României dând greş, ţi-ai concentrat mai departe toată fantazia asupra hărţii Europei, şi cu răbdarea utopistului ne-ai dat acea carte despre Statele Unite ale Austriei Mari, în care criticii români, pe cari îi taie capul, recunosc zelul şi forma poetică a construcţiei, pe cum ar recunoaşte, de pildă, ingeniozitate din proiectul unui pod peste Oceanul Atlantic, alcătuit de un bun desenator din Bucureşti, dar contestă hotărât valoarea ei pentru poporul românesc.
Eu nu sânt specialist, dar dau, în această privinţă, cuvântul unui scriitor de mare competenţă, d-lui Vasile Goldiş care, la 1906, în coloanele Tribunei a rezumat astfel părerile sale asupra Austriei future:
„D-1 Popovici propune ca împăratul (Austriei) să ia un burete mare, să-1 moaie în apă şi să treacă peste toate constituţiile ţării şi să facă tabula rasa, căci Austria-felix va renaşte... Numai că viaţa statelor şi a popoarelor nu este un desemn de cretă, ci un product al firei şi-şi are dezvoltarea ei organică."
Tabloul acesta cu împăratul, cu creta şi cu buretele, este desigur o plastică şi dreaptă caracterizare a acestui joc de fantazie. Dar nu mai puţină atenţie merită modul cum d-1 Goldiş se face interpretul sentimentelor generale în ceea ce priveşte tendinţele austriace: „De fapt, noi românii - zice d-1 Goldiş în
Tribuna, săraca! - din ţările coroanei Sfântului Ştefan nu ne însufleţim de propunerea d-lui A. C. Popovici şi protestăm cu toată energia în contra tendinţelor de-a ştirbi unitatea politică şi teritorială a statului nostru. Românilor nu li se pot impune idealuri politice prin broşuri, fie ele cât de voluminoase (!). Şi oricât ar fi de erudit opul (!) el nu congruiază cu adevăratele noastre aspiraţiuni." Scurt şi categoric.
Şi dacă reproduc aceste rânduri, nu o fac, desigur, cu scopul ca să arăt că între mine şi d-1 Goldiş pot exista şi puncte de „sfântă solidaritate", când e vorba de a urmări un adevăr, ci mai mult ca să dovedesc faptul că fruntaşii noştri refuză net politica asta de exagerări şi de imposibilităţi. îmi vine chiar să cred că o tovărăşie de doctrine între oamenii noştri politici şi această carte ar constitui o duplicitate compromiţătoare pentru programul partidului naţional. Şi merg chiar mai departe, afirmând că poporul nostru, împreună cu pătura sa cetitoare, a rămas cu totul refractară faţă de platonismele astea austriace, cari nu au în sine nici o sămânţă roditoare şi nu pot străbate, nici măcar în cazul că s-ar invoca autoritatea unui simpatic filosof ca John Huston Stewart Chamberlain.
Când ideile nu prind însă, fiindcă nu sânt altoite pe temeiul firesc al lucrurilor şi orişicine are dreptul să le respingă, e natural că urmează decepţia, iar armele decepţionatului nu mai sânt decât supărarea şi tăria cuvântului.
Văzând cum viaţa curge mereu, cu oamenii cari îi are şi-şi face rosturile ei, lăsând geniile să aştepte rolul lor de mai târziu, vei fi încercat şi d-ta, ca şi alţii, adeseori sentimentul de părăsire şi de izolare. în vatra de acasă a început un nou cântec al vieţii; armonii "se amestecă cu dizonanţe; energiile se încaieră şi se îmbrâncesc în procesul de rivalizare pentru bine, frumos şi adevăr. Şi numai d-ta, d-le Popovici, îţi plimbi melancolia necontenit în trenul de la Bucureşti la Viena şi retour, ca pe ruinele Austriei d-tale, şi, mâhnit cum eşti, priveşti la furnicărimea noastră cum se agită de preocupări pe cari nu le mai înţelegi. Şi te-apucă un fel de bănuială în contra lumei
20
21
nouă, care se ridică şi-şi face drum. îţi vine să strângi pumnii şi să blestemi pe cei ce te aşează în şirurile celor ce „nu congruiază cu adevăratele noastre aspiraţiuni". Şi conflictul era fatal să izbucnească. Cazul e recent.
în vara ce-a trecut, cîteva luni de-a rândul s-au ridicat mai multe voci în acest ziar, ca protestare caldă şi sinceră împotriva unei stări evidente de anomalii politice şi culturale. Nu a fost o organizare, nici o conjuraţiune; a căzut numai un cuvânt din dreapta şi a răspuns altul din stânga şi murmurul de nemulţumire al unor tineri scriitori, mânaţi de aceeaşi ţintă, s-a încins pe nesimţite. N-am venit cu himere, nici cu planuri diplomatice, nici cu Belinbroke, ca să înspăimântăm universul, dar nici cu dor de carieră. A fost o serie de observaţii, în marginile noastre de a simţi, şi a fost numai exercitarea unui drept de a constata, pe care ni-1 dă munca noastră, devotată cauzelor publice. Iar dacă marele faliment politic şi ziaristic cu Lupta a stârnit patimi şi a dat tonului de discuţie o asprime firească, nu se va contesta niciodată că fondul acţiunei noastre spontane a rămas acelaşi: eterna tendinţă de a împrospăta energiile şi de a chema la mai multă intensitate de muncă fruntaşi şi instituţiuni.
Clipe de aceste de reculegere şi concentrare se găsesc şi la alte popoare şi discuţiile în jurul lor iau pururea largi dimensiuni. în asemenea vremuri supărările sânt inevitabile, căci totdeauna manifestaţiile împotriva stărilor de tărăgănare au provocat o puternică reacţiune. în fiecare gând mai îndrăzneţ firile reacţionare găsesc o primejdie, în fiecare scriitor incisiv văd un anarhist sau pamfletar. începe să miroase a cenzură în presă, a boicot şi a procese de intenţii. Poliţia de moravuri, catonismul şi autoritatea îşi caută victime, găsind mişcarea incomodă. Iar d-ta, d-le Popovici, care pari a fi crescut ca funcţionar austriac din şcoala lui Metternich, porţi toate semnele reacţionarului de meserie, făcut iar nu născut, şi te-ai găsit în elementul d-tale când ţi-ai însuşit, cu patima ce te caracterizează, această îndeletnicire de spionaj, de denunţare şi de vânătoare de oameni, în credinţa că cel puţin cu acesta
ultimă formulă de activitate vei găsi celebritatea şi laurii de recunoştinţă ai neamului nostru.
Dar e sigur că de data asta toate abilităţile te-au lăsat în
baltă.
*
în cazul cu Tribuna şi cu cei ce se îngrijesc de existenţa şi înflorirea ei, vei recunoaşte acum, d-le Popovici, că ai fost de perfectă rea-credinţă. D-ta n-ai putut urmări altceva decât să profiţi de atmosfera actuală de felonii şi de zăpăceli politice şi să-ţi strecori o insinuare, prin care ai putea reuşi să loveşti în vechile d-tale duşmănii şi să mai ridici puţină vâlvă în jurul numelui d-tale pornit să ajungă în desuetudine. Cu un obicinuit vârtej de vorbărie ai apărut în rolul straniu de denunţător şi ai proiectat asupra sensibilităţii unui public, bun şi primitor de toate, spectrul fantomei odioase, pe Jeszenszky, stând între scumpii d-tale amici de pe vremuri, între Brote şi Slavici. Şi forţând echivocitatea cuvântului ai căutat să arunci aceeaşi umbră asupra tuturor inimilor calde, grupate în jurul acestui organ, asupra tuturor muncitorilor de azi, pe cari d-ta în mod fatal nu poţi şi nu vrei să-i înţelegi, cu firea d-tale întoarsă. Iar fapta d-tale a fost atât de frivolă şi de lipsită de logică, încât cu drept cuvânt a fost socotită ca o încercare de asasinat moral în contra unei instituţii româneşti şi a celor mai capabile forţe de cari dispune astăzi presa politică şi literară de la noi. Cu modul cum ai atribuit unui poet, recunoscut ca exponent al sentimentului nostru naţional celui mai pur, înclinări de trădare; cu râvna absurdă de a descoperi fenomene de corupţie tocmai într-o generaţie cu care orice om cu minte ar trebui să se mândrească mai tare, d-ta, d-le Popovici, ţi-ai scris singur o jalnică pagină de probitate în gândire.
Dar nu vezi d-ta că nici inteligent n-ai fost cu bomba d-tale? Procedeul acesta, de a născoci din senin şi a răspândi, cu atâta lipsă de scrupul, acuzaţii atât de brutale, este desigur cel mai ieften în presa de astăzi şi nu costă nici un sacrificiu de inteligenţă. Fiindcă, de pildă, s-ar putea găsi uşor un om fară Dumnezeu şi un suflet înăcrit ca al d-tale, ca să te trateze şi pe d-ta cu aceleaşi arme de slăbiciune calominoasă. Văzându-ţi
22
23
cineva legăturile inocente cu Viena şi cu dinastia habsburgică, uşor s-ar putea preta la o descoperire senzaţională, că d-ta eşti „vândut nemţilor", sau că eşti un simplu „salariat al partidului antisemit" de categoria lui Svenhagen. Vai, vorba este aşa de ieftină, pentru acela care nu o ştie cântări! Şi d-ta ai fi desigur cel mai nenorocit şi ai scuipa jăratec când ţi s-ar măsura cu aceeaşi măsură!
Din partea noastră însă nu te teme de porniri canibalice. Pentru noi ajunge deocamdată încurcata situaţie în care te găseşti în faţa unui public românesc. Este o situaţie penibilă şi un hal complet, pe care ţi l-ai căutat singur, când astăzi, la atâtea somaţii precise, te retragi la tufiş, ca orice Mare-Austriac ce se respectă, şi nu mai ai pentru noi decât comploturi la birt, şi hârâieli, şi scoateri de limbă la foileton, în semn de o copilărească batjocură.
Şi spune drept, acum, când nu ţi-a mai rămas decât batjocura, eşti d-ta convins că prin foiletoanele alea îmbâcsite din Gazeta ai să ne poţi distruge? Nu vezi d-ta ce nouă greşală de calcul e la mijloc în încurcata d-tale socoteală? Fără un respect faţă de adevăr, fără o înfrânare a limbajului şi fără un simţ pentru fineţea ironiei, cum poţi presupune că poţi distruge pe cineva? D-ta inventezi articole pe care nu le-am scris eu şi, călcând principiul corectitudinei, mi le atribui mie, cum a fost cazul cu polologhia d-tale antinihilistă cu Ferrer. D-ta mă numeşti lipsit de stil pe temeiul unor frânturi de vorbe, detaşate din textele mele, fără nici o legătură cu întregul şi nu respecţi astfel cele mai elementare regiile între polemişti cumsecade. D-ta eşti aşa de lipsit de originalitate, încât reproduci din gunoiul Caionilor mei epitetele cele mai vulgare. Şi-ţi dai aere că eşti spiritual, întrebuinţând cuvinte ca „puturos", „măgărie" şi alte inspiraţii, combinate într-o foarte problematică asociaţie de idei! Faţă de aceste ţin să-ţi dau o categorică desluşire. Sânt acum doisprezece ani de când îmi fac veacul printre scriitorii cei mai de seamă ai neamului nostru, muncind când alături, când împreună cu dânşii în fruntea celor mai bune reviste din România şi de aici de acasă, şi faptul acesta mă dispensează să-ţi urmăresc strâmbăturile d-tale, cu cari, de săptămâni
24
încoace, ameninţi existenţa bietei „Fosile" din Braşov şi-i martirizezi pe cei câţiva cetitori.
*
Dar să termin. Eu nu mai am nimic de zis. Afară doar dacă-mi vei permite să-ţi reamintesc un fragment dintr-o convorbire cu d-ta, pe care am reţinut-o întâmplător dintr-o vreme când între noi era pace şi bunăvoire. Vorbeam despre religie şi relevând blestemul despărţirei confesionale a neamului nostru, parecă te aud şi acum, cu accentul acela grav şi cu teoriile acele eterne, cum îmi explicai părerea d-tale („liberă", neapărat!) în următoarele cuvinte: „N-ar fi fost nici un rău pentru neamul românesc de pretutindeni dacă primea la timp religia romano-catolică pe toată linia, căci biserica aceasta, cu disciplina ei, cu limba ei latină, cu fasturile impunătoare şi cu orga, ar fi întrodus mai multă ordine şi ne-ar fi închegat mai sigur într-o unitate etnică".
Vezi, d-le Popovici, pe calea asta şi în materie de credinţe religioase ne-am cam înţelege noi. Religie cu fasturi, cu papă autorizat dacă voiţi, cu disciplină şi solidaritate, cât de multă! Dar orga, orga numai ne încurcă! Când orga se întâmplă să fie discordată şi clapele sună în gol, ce este de făcut? Aud?
VIAŢA LITERARĂ [III]
Picanterie electorală. Mărirea şi căderea unei reviste de provincie. Doi poeţi tineri: Gh. Topîrceanu şi T. Arghezi
Fireşte, la ultimile alegeri parlamentare din regat scriitorii noştri n-au debutat cu succes. Afară de d-1 Delavrancea, al cărui talent a fost în sfârşit recunoscut, în mod splendid, prin un fotoliu ministerial, aproape să nu găseşti alt literat activ printre părinţii patriei. Caragiale, fanaticul „takist", care de un timp încoace ţine cuvântări sarcastice pe la întrunirile din provincie, nici nu s-a mişcat din exilul său de la Berlin, ca să-şi pună candidatura. La Brătescu-Voineşti şi la poetul Stavri, foşti deputaţi în legislatura liberală, nimeni nu s-a mai gândit. Şi a căzut cu glorie în alegeri chiar şi Mihalache Dragomirescu, care îndrăznise să încerce pentru întâia oară marea cu degetul. în special căderea aceasta interesează atenţia cronicarului.
Precum se ştie, d-1 Dragomirescu îşi închisese revista Convorbiri critice tocmai în preajma alegerilor. Motivul abia acum îl vedem. E sigur că d-sa şi-a făurit iluzia că dacă în viaţa literară este aşa de greu să te afirmi, în cea politică ridicarea spre culmi nepătrunse este mult mai uşoară. Şi iată-1 coborându-se din rolul său de maestru al literaturei române în mijlocul bietei ţărănimi (în parte bulgărească!) din judeţul Ilfov şi solicitându-i voturile. Din magistrala scrisoare de recomandaţie, trimisă obştei alegătoare, reţinem pentru posteritate următoarele rânduri:
„Mihail Dragomirescu poartă un nume obişnuit, dar un nume care astăzi e cunoscut de toată românimea învăţată. De când copilul iasă din clasele primare şi până isprăveşte învăţătura cea mai înaltă din ţară, el trebuie să înveţe pe cărţile ieşite din cugetul şi munca acestui profesor al neamului. De la el a învăţat şi învaţă nu numai şcolarii şi studenţii, dar şi
oamenii maturi, cari vor să mânuiască bine condeiul, scriitorii trecuţi prin mâna lui, ca şi el însuşi, sânt o fală a neamului nostru românesc.."
Cu asemenea prea modestă recomandaţie, neapărat că rezultatul era de prevăzut. Bieţii ţărani din Ilfov au rămas muţi de admiraţie, încât nu şi-au dat votul pentru d-1 Mihalache. Şi iată cum politica din regat a rămas lipsită de un literat, după ce literatura se lipsise mai-nainte de acest iscusit om politic.
*
Un alt eşec formidabil a avut să înregistreze o revistă din Craiova, anume Ramurile d-lor Tomescu-Făgeţel, de care amintim din motivul că ne-au servit, cu altă ocazie, de subiect asupra rostului revistelor provinciale. Acest organ al tinerilor craioveni a avut totdeauna o înfăţişare curăţică, deoarece colaboratorii ei îşi făcuseră şcoala în anii buni ai Sămănătorului, când au putut să înveţe care poate fi o formă literară mai aleasă, cari sânt ideile de fond ce ne convin mai mult trebuinţelor noastre culturale şi cât de necesară este la o revistă claritatea în expunere! Aş putea zice că iniţiatorii revistei craiovene au profitat de şcoala asta a bunului-simţ- fapt care s-a vă-zut din selecţia ce au făcut în alegerea materialului, cu toată modestia de la început. Dar mărturisesc că nu mă aşteptam ca întâiele succese de stimă să-i îndemne aşa de repede a-şi ieşi din pasul înaintării potolite. Şi am rămas cu totul surprins când, după oarecare închegare a revistei, am văzut pe tinerii conducători cum se avântau să lanseze programe sunătoare, cum îşi luau poze de îndrumători ai unui naţionalism monopolizat şi cum îşi permiteau, imitând pe idolul lor, să osândească pe alţii, în numele idealismului celui mai pur şi mai exclusiv...
Dar era logic şi era fatal! Mărirea asta exagerată trebuia să aibă ca urmare o prematură decădere. Au trecut săptămâni acum, au trecut luni, dar Ramurile par a se fi cufundat în neagra veşnicie, căci nu-şi mai fac apariţia. E vorba de vreo reorganizare, sau de o încetare definitivă? Isprăvitu-s-au rezervele idealismului sau intrat-au consecinţele unei administraţii, nepregătită pentru exigenţele unei reviste bine înarmate? Căci ceva trebuie că s-a întâmplat câtă vreme vacanţe
26
27
atât de lungi în apariţia revistelor nu-şi permite decât d-1 Pătraşcu, cu a sa Literatură şi artă românăl
Oricum, e instructiv cazul acesta şi va putea servi ca orientare viitoarelor combinaţiuni de reviste. Cât pentru tinerii mei prieteni din Craiova însă, ei vor recunoaşte că vor trebui în viitor să facă uz de realitatea dificultăţilor şi că un dram de talent şi de entuziasm nu mai ajunge astăzi pentru pretenţii atât de mari.
*
Ceea ce am observat în timpul din urmă, în mişcarea noastră literară, este împrejurarea că revistele socialiştilor iarăşi prind să-şi facă drum. De mirat nu ne miră, deoarece este ştiut că socialiştii sânt pururea îndrăzneţi şi vioi în activitatea lor şi ştiu să atragă atenţia asupra lor, prin tonul extrem al violenţei. O valoare literară propriu-zisă nu pot avea însă aceste reviste deocamdată, căci, prin o ciudată întâmplare a faptelor, ele nu reuşesc deloc să producă scriitori socialişti de pur-sânge. Eterna lor meteahnă! Colaboratorii literari ai Vieţii sociale şi ai Faclei, când nu sânt polemişti, sânt aproape cu toţii recrutaţi din regiunile decadenţei noastre, poeţi şi prozatori, în mare parte imitatori ai literaturei moderne franceze. îmi face însă o plăcere să relev pe unul dintr-înşii, care mi se pare predestinat să se cristalizeze cu încetul şi să-şi deschidă o cale mai largă spre mulţime.
Numele lui literar este Tudor Arghezi. Deşi nu mai e un nume nou în cercurile reprezentanţilor poeziei moderne la noi, figura şi viaţa acestui poet nu ne sânt cunoscute. Ceea ce ştim din auzite şi vedem din cele tipărite se mărgineşte la câteva informaţiuni asupra unui trecut romantic, petrecut în România, ca tânăr monah la o mănăstire şi, mai târziu, ca student prin ţările străine, pe unde, de nu ne înşelăm, pribegeşte şi acuma. Intâiele sale producte poetice le-a risipit prin revistele de ocazie ale amicului său în credinţe estetice şi visări tinereşti, Demetrius. în Linia dreaptă de la 1904, unde îl întâlnim format, d-1 Tudor Arghezi ne apare ca un tip original, cu temperament, partizan al concepţiilor îndrăzneţe de formă, cunoscător al literaturei subtile şi al celei de cabaret de la „Chat noir". El îşi
28
are teoriile sale despre arta poetică şi ne spune, în articole bine gândite, că: „Poezia şi vesificaţia sânt două lucruri independente; poezia există în individ, versul pe hârtie" - teorie ce sună bizar în aparenţă, dar de fapt îşi reclamă dreptul libertăţii de formă. In o serie de poezii apoi, cărora le zice Agate negre, d-1 Arghezi îşi exemplifică aceste credinţe. Forma e liberă, concepţiile îndrăzneţe, uneori până la bizarerie (ca, de pildă: „amintirea e o cămilă, brăzdând nisipurile în mers" sau „bolnava lună sta culcată peste - un pachet zdrenţos de vată"), dar melancolia şi resemnarea blândă din altele e atrăgătoare:
Oh, cine-ar zice că pe-aici
au fost vreodată flori, privighetori, şi cărţi citite cu ochi mici,
în care latele panglici întorsu-s-au de-atâtea ori?
Şi totuşi furăm doi mai ieri, strânşi braţ de braţ, gângavi — ca doi bolnavi; , şi-n legănarea celor seri, sub plopii negri şi severi blânzi şi supuşi ca nişte sclavi.
Să plec! - de-acuma sunt străin pe unde fură tei, pleşuvi şi ei! Ceva ciudat ca un destin, mă-mpinge să mă-ntârzii prin căzuta frunză din alei.
Aici unde a murit trecutul, mă plimb ca-ntr-un mormânt
în care sânt legat s-ascult cum tace lutul, pe când în suflet toarce mutul regret, înfăşurat în vânt.
Văd acum că d-1 Arghezi îşi reia în Viaţa socială şi continuă în fiecare număr aceste Agate negre, în care, cu toate
29
exagerările, ne dă totuşi pagini artistice, cari ni-1 pun pintre cei puţini poeţi moderni mai serioşi de cari dispunem astăzi. Dacă unele afectări de fraze ne displac hotărât, dacă alte comparaţii ne par forţate şi aici („carnea-ţi netezită de buzele dintâi"; „ciuma în forma de cocardă"]), suntem în schimb recunoscători d-lui Arghezi pentru alte părţi subtile, cu cari ne surprinde. Renunţând la violenţe, ca „durerea dă cu barda în mine", d-1 Arghezi desigur va fi urmărit mai de-aproape de cetitori şi de critică, mai cu seamă, că nu pătimeşte de boala generală a tinerilor noştri scriitori de versuri: de banalitate.
*
Vorbind de reviste, n-aş voi să scap prilejul de a releva în treacăt şi frumosul talent de actualitate al d-lui Gh. Topîrceanu, de la Viaţa românească din Iaşi. Despre cronicele d-sale rimate, scrise lunar la numita revistă, cu un umor blajin, cu mijloace fireşti, neforţate şi fară obicinuita modă bucureşteană de a căuta efecte prin jocuri de cuvinte, cetitorii îşi vor fi dat seama că prin d-1 Topîrceanu literatura noastră umoristică s-a îmbogăţit cu o pagină de preţ. Faţă de sărăcia asta generală a acestei ramuri poetice, mai ales de când Mirea a încetat să mai întoarcă oglinzile sale caleidoscopice, d-1 Topîrceanu, prin originalul său fel de a-şi trata subiectele, umple un gol considerabil. Seninătatea adorabilă cu care îşi tratează subiectele nepretenţioase din mediul său, romanţa automobilului în formă decadentă, nopţile de mai şi de august cu episoduri din viaţa intimă a unui cântăreţ boem, nepăsător şi şăgalnic, dau acestor cronici rimate, minunat închegate, un farmec propriu şi i-au creat autorului o simpatică recunoaştere din partea colegilor şi a criticei.
De-altfel, nici d-1 Topîrceanu nu este tocmai un homo novus în mişcarea literară. Răuvoitorii lor ne spun că, sub diferite anonimate, d-sa a publicat din vârsta cea mai fragedă pe la diferite reviste umoristice versuri delicioase, cari circulă şi astăzi în public şi se cântă prin variete-uri, dar pe cari d-sa nu le revendică. In schimb, se ştie că consacrarea i s-a dat de mai-nainte în revista d-nei Constanţa Hodoş! Revista nouă s-a deschis prietenoasă pentru poeziile d-sale, cari pe-atunci însă nu erau aşa de răsfăţate şi aveau numai următoarea formă lirică:
Nimeni n-a rămas în stradă. Norii negrii vin grămadă. Zboară frunzele uscate în văzduh împrăştiate, Şi salcâmii stau să cadă, Bate vântul, bate!
A ieşit de la răscruce O femeie, care duce Un copil de mână. Sună Porţi izbite de furtună, Iar femeia-şi face cruce. Fulgeră şi tună.
Neagra norilor năframă Se sfâşie. Biata mamă,
Cu puterile scăzute, Vrea copilul să-şi ajute Şi cu glasul slab îl cheamă : Hai, cu mama, iute!
L-a luat acum în braţă, Ploaia o izbeşte-n faţă, Bolţile s-au spart în două... Cu mânuţele-amândouă El de gâtul ei s-agaţă: „Plouă, mamă, plouă"...
Ajunge acest singur pastel pentru a arăta că ar fi greşit să-1 apreciem pe d-1 Topîrceanu numai ca autor de cronici rimate, pe când are la activul său pagini lirice de toată frumuseţa.
P.S. D-1 Topîrceanu este o fire de ardelean. Crescut în ţară, în regiunea romantică a Câmpulungului, el îşi are origina din părinţi de la noi.
30
CORESPONDENTA SCRIITORILOR
Pe când în literaturile străine volumele de corespondenţă, cu scrisori, notiţe şi impresii, schimbate între scriitorii de seamă sunt o hrană căutată, nu numai pentru cercetători şi biografi, ci pentru publicul cetitor întreg, noi avem până astăzi un număr foarte restrâns de acest fel de colecţiuni. Din nenumăratele scrisori ale lui Alecsandri abia s-a tipărit întâiul volum, în editura lui Socec, şi o serie de lucruri inedite în coloanele Convorbirilor literare, iar restul, care ar dezvăli multe pagini nouă din viaţa bardului, stă necunoscut pe la particulari.
Din Eminescu nu cunoaştem până astăzi decât cele adresate d-lui Maiorescu şi o broşură de speculă, în care un imberb al presei a tipărit, fără nici o competenţă, partea senzaţională a romanului dintre poetul Luceafărului şi Veronica Miele.
încolo însă se întâmplă aşa de rar ca de prin arhivele publice şi ale familiilor să se dezgroape comorile aceste de date, de idei şi senzaţiuni intime şi să se dea în vileag.
Iată de ce am simţit o reală plăcere când am văzut că în Neamul românesc literar, d-1 N. C(artojan) a început să tipărească o întreagă corespondenţă inedită a lui D. Bolintineanu, poetul atât de popular pe vremuri şi autorul unor romane sentimentale, cari şi-au avut răspândirea lor pe vremuri.
După cele dintâi mostre apărute, trebuie să recunoaştem că scrisorile aceste ne aduc nu numai un bun material biografic, cu totul nou asupra acestui autor uitat şi a contimporanilor săi, dar ne mai duc îndărăpt în situaţiile sociale din anii 1850 şi 1860, ne dau icoane trecătoare de moravuri din familiile boiereşti cu cari avea legături.
Despre influenţa operei sale găsim însemnări ca următoarele: „cărţile mele tipărite s-au vândut toate şi banii s-au mâncat de fraţii de pe aici"... sau... „sunt răsfăţat de doamnele moldovene şi am primit tot felul de cadouri, pe cari nu am unde să le pun"... sau ... „maicele de la mănăstirea Agapia veniră să mă vadă de curiozitate şi vă spun, cu riscul de a trece drept un om vanitos, că sunt foarte cunoscut în Moldova ca poet, toate maicele cunoscându-mă ca poet chiar"...
Amănunte de aceste îşi au rostul lor şi îndemnăm pe d-1 Cartojan şă adune aceste scrisori, după apariţia lor, într-un volum, căci ele vor contribui desigur să refacă ninţel opinia asupra lui Bolintineanu, judecat din punctul de vedere al epocei lui, nu al aceleia de astăzi, când variatele progrese literare şi estetice au aşternut uitarea peste o operă merituoasă în felul ei şi peste un suflet romantic din cale-afară.
32
VIAŢA LITERARA [IV]
Alecsandri şi Socec
(Fragment din monografie)
Sunt foarte interesante pentru noi împrejurările în cari Alecsandri şi-a tipărit întâia ediţie completă a operelor sale. Din scrisorile şi documentele inedite ce avem la îndemână rezultă că iniţiativa pentru adunarea la un loc şi tipărirea lucrărilor poetului a luat-o „Junimea" din Iaşi pe la 1869. Cel autorizat a-i aduce la cunoştinţă această hotărâre a fost d-1 Iacob Negruzzi, directorul Convorbirilor pe atunci şi pururea deplin înţelegător al măiestrului din Mirceşti şi sprijinitor al tendinţelor lui. Şi iată ce-i răspunde Alecsandri, în scrisoarea sa de la 10 februarie 1869:
„Christof Columb a descoperit America, d-ta ai făcut o descoperire şi mai rară şi mai neaşteptată. Ai descoperit un editor de opere literare. Glorie d-tale şi glorie «Junimei», care primeşte a edita scrierile mele. Eu din parte-mi mă învoiesc bucuros cu condiţiile enumerate în scrisorile d-tale, şi cum voi veni la Iaşi, vom regula împreună modul acestei publicări... Ediţia (format) Charpentier este nimerită şi îmi convine foarte bine. Operele mele pot să formeze 6 volume, afară de cele ce cu ajutorul sfintei lene voi mai produce în viitor. Scopul meu fiind de-a publica toate scrierile mele într-o singură şi aceeaşi ediţie, «Junimea» va avea preferinţă fără nici o contestare pentru editarea operelor mele viitoare."
După toate aparenţele, planul era ca această primă ediţie să se tipărească sub egida „Junimei" ca un semn de admiraţie şi de solidaritate cu credinţele estetice ale lui Alecsandri. Condiţiile tipografice însă neputându-se aranja în pripă, schimbul de înţelegere între poet şi amicul său încetează. în
anul următor îl întâlnim pe Alecsandri prin Nisa şi Paris şi numai întors de acolo, se reiau* discuţiile şi se face pe urmă contractul cu librăria editoare Socec et comp. din Bucureşti. Avem acest contract în original, necunoscut, care poartă data de la 4/16 iulie 1871 şi, date fiind interesele noastre pentru relaţiunile din trecut dintre literatură şi editură, extragem câteva părţi din acest document. Iată cele zece puncte fixate direct între poet şi editor:
„1. D-nii Socec et comp. Se obligă a edita pe comptul d-lor şi cu fondurile d-lor toate operile d-lui V. Alecsandri. Imprimarea odată începută, nu va putea înceta decât în caz de forţă majoră.
2. Formatul adoptat de părţile contractante este cel numit Charpentier şi va fi menţinut pentru toată publicaţiunea, iar hârtia ce se va întrebuinţa va fi de calitate bună şi la fel pentru toate.
3. D-1 Alecsandri se obligă a da manuscript curat şi corect, astfel încât să poată cere d-nii Socec et comp. angajamentul imprimeriei în care se vor tipări operele, că ea va face sub a ei răspundere corecturile întocmai după manuscript. Aceasta întru cât priveşte operele în proză, iar corectura poeziilor se va face de însuşi d-1 Alecsandri.
4. D-nii Socec et comp. se obligă a termina cu imprimarea tuturor operelor, specificate într-o listă alăturată, în cel mult 12 luni, cu începere de la 1 sept. a. c, bine înţeles fiind că ele vor ieşi succesiv de sub tipar şi se vor pune părţi cu părţi, îndată după apariţie, în vânzare.
5. D-nii Socec et Comp. au dreptul a da preferinţă punerii sub tipar a scrierilor ce li se vor părea mai avantagioase, astfel, de pildă, vor începe cu repertoriul dramatic, apoi cu Doine şi lăcrămioare şi aşa mai încolo.
6. Imprimarea operelor se va face în câte una mie şase sute exemplare, din cari câte trei sute d-nii Socec et comp. vor fi ţinuţi a da d-lui Alecsandri odată cu punerea în vânzare a fiecărei serii, pentru cedarea dreptului de imprimare a operelor în chestiune. Iar celelalte 1300 rămân exclusiva proprietate a d-lor Socec et comp., spre a le vinde după cum le va dicta interesul lor.
34
35
7. D-1 V. Alecsandri se obligă sub răspundere pentru orice eventualităţi a nu tipări, nici direct nici indirect, operele editate de d-nii Socec et comp în timp de cel puţin opt ani de zile de la apariţia completă a acestor publicaţiuni.
8. La caz de a se epuiza în acest timp una, mai multe, sau toate scrierile publicaţiunilor în chestiune, d-nii Socec vor fi ţinuţi a obţine pentru o altă ediţie învoirea înscrisă a d-lui V. Alecsandri.
9. D-1 V. Alecsandri îşi rezervă dreptul ca în cazul de va voi să-şi realizeze dorinţa de a publica o ediţie ilustrată de lux a poeziilor d-sale să poată face o asemenea publicaţiune şi înaintea terminului de 8 ani.
10. S-a format acest contract în două exemplare şi s-a subsemnat de către ambele părţi contractante, astăzi în 4/16 iulie 1871.
Iscăliţi: V. Alecsandri şi Socec et comp."
Contractul acesta este foarte instructiv pentru vremile din anii de-atunci. In nici un caz nu putea constitui un avantagiu pentru autor, căci cele 300 de exemplare, ce i se acordau ca onorar, erau un preţ derizoriu pentru o reputaţie ca Alecsandri. Poetul din Mirceşti, pe cum se ştie, fără a fi un egoist, n-a fost nici aşa de bogat ca să nu aibă uneori trebuinţă şi dacă faţă de editorul său a renunţat la onorarul cuvenit, a facut-o, desigur , cuprins de râvna de a-şi vedea răzleţitele lucrări felurite grupate în ordine completă şi oferite poporului, ca să se instrueze şi desfăteze în bogatul izvor de frumuseţi.
Dar mai era multă trudă, până a-şi vedea contractul realizat. Grija coordonării şi a supravegherei ediţiei complete îi rămâne tot călduroasei atenţiuni a d-lui I. Negruzzi. Lucrarea merge încet, din pricina corecturei, pe care o făcea Fundescu1 şi a migălelei în jurul împărţelii pe volume. Suntem în septembrie 1873 şi n-a apărut nici un volum. Alecsandri, întors din străinătate, îi scrie editorului său cu supărare:
„Am găsit un răvaş al d-lui Fundescu, împreună cu noua împărţeală ce aţi combinat în totalul operelor mele, cu scop de a
1 Să fie oare Fundescu, autorul de basme? în hârtiile ce am primit de la d-1 Socec, se zice: „Am plătit d-lui Fundescu, pentru corectarea volumelor d-lui Alecsandri suma de 1834 lei" (Ch.).
le publica în 4 volumuri. Singura observare ce voi face asupra acestei împărţeli este că un volum de 800 pagine poate să aibă inconvenientul de a fi prea gros şi prin urmare incomod. Dacă însă credeţi că şi calitatea hârtiei permite un asemenea număr de pagine într-un singur volum, atunci n-am nimic de obiectat. Vă rog dar să-mi trimiteţi colecţia coaielor tipărite până acum din vol.I, pentru ca să pot judeca mai bine, văzând cu ochii, despre combinaţia d-voastră."
Intervenţia aceasta a lui Alecsandri a avut succesul că împărţeala s-a schimbat şi în loc de 4, s-au contemplat 6 volume de opera complete, plus volumul de proză. Cât de încet mergea tiparul şi cât de nemulţumit era poetul cu dificultăţile tipografice, se vede din scrisoarea ce i-o trimite d-lui I. Negruzzi, la 17 ianuarie 1874, în care îi scrie:
„Neglijenţa d-lui Socec de editor este cel puţin pe aceeaşi linie ca neglijenţa corectorului pe care l-am lăsat în locul d-tale, când ai plecat la Bucureşti. îmi vine să rup contractul încheiat între noi şi să opresc continuarea ediţiei operelor mele."
Iar câteva zile mai târziu, la 31 ianuarie 1874, Alecsandri adresează editorului Socec et comp. următorul răvaş, plin de mâhnire:
Somnul meu
Iată-ne intraţi în anul 1874 şi publicarea operelor mele este rămasă mult în urmă de epoca fixată pentru săvârşirea ei. De-abia un singur volum, pe cât ştiu, e făcut, încât de va merge tot aşa şi de-acum înainte ediţia se va trăgăna tocmai până în anul 1900.
Cu toată răbdarea, îmi vine greu a admite o asemenea prelungire păgubitoare pentru interesul d-voastre de editor şi pentru interesul meu literar de autor. Prin urmare, sper că anul prezent va fi mai productiv decât anii trecuţi, şi în această sperare, vin să vă rog de a mă lămuri la ce epocă credeţi că va lua capăt lucrarea tipografică de care aţi binevoit a vă însărcina. Multe persoane îmi adresează această întrebare şi nu ştiu ce să le răspund"...
în sfârşit, stăruinţa asta, atât din partea autorului, cât şi a d-lui Negruzzi, a convins în sfârşit pe tardivul editor de a se ţine de litera contractului. în anul 1875 pornesc să apară unul câte
36
37
unul volumele cari au stabilit întâia popularitate mai întinsă a lui Alecsandri: cele patru volumaşe de canţonete, de vodeviluri, comedii şi drame, cari constituie fundamentul operei lui, apoi alte patru de poezii, cu împărţirea cunoscută: Doine şi lăcrămioare, Mărgăritarele, Pasteluri şi legende. Volumul de Proză a trebuit să mai zăbovească şi a apărut abia la 1876, până a închega această ediţie dintâi.
A fost o muncă anevoioasă desigur, dar într-o formă curată şi cu multe calităţi tehnice. Nu este fără interes biobibliografic să reproducem aici şi câteva date informative asupra cheltuielilor făcute de casa Socec cu această întâie înteprindere literară mai monumentală în România. După notele financiare de pe contrapagina contractului rezultă că hârtia pentru întâia ediţie a costat 8000 de lei, hârtia de copertă şi broşatul 6000 mii de Iei, iar poetului i s-a servit, ca drept de răscumpărare a câte 200 exemplare din teatru, poezii şi proză suma de 29000 de lei. în total deci 24000 lei, plus corectura!
Merituoasa înteprindere odată terminată, neapărat orice supărare se înlătură, iar casa d-lui Socec a continuat şi prin ediţii ulterioare să fie folositoare literaturei, prin răspândirea scrierilor bardului neuitat.
O CARTE DESPRE MACEDONIA
Românii macedoneni au fost pentru noi, până de curând, o noţiune foarte puţin lămurită. I-am cunoscut mai mult ca material lingvistic, după textele culese de cercetători ca Obedenar, Weigand, Papahagi şi alţii. Ne-am obişnuit a ne gândi la dânşii ca la un popor viteaz şi zbuciumat, descris de călători, ca Neniţescu, în o lumină romantică şi aproape poetizat. Adevărata lor situaţie însă în acea căldare balcanică, în care patimile Orientului şi luptele de rasă clocotesc cu atâta înverşunare, n-am avut norocul s-o vedem undeva înfăţişată în culori reale, ca să ieşim din exagerările de până aci în părerea noastră asupra acestor fraţi de departe.
Ceea ce ne trebuia asupra lor era o carte de informaţiuni obiective, luate la faţa locului de un om fără vreun amestec în tendinţele politice şi neorbit de pasiunea naţională, care întunecă uneori adevărul. Iar omul acesta ne-a venit acum în persoana d-lui Victor Lazăr, care, după toate aparenţele, ne face posibilă o cunoaştere temeinică a situaţiei românilor din Macedonia în cartea sa recentă, apărută în limba germană, cu gândul de-a se răspândi şi la alte popoare1 şi a restabili adevărul în cercurile cele mai largi.
Autorul acestei cărţi, d-1 Lazăr, este o figură cunoscută la noi. Publicist modest, neafişat, la foile noastre politice din Sibiiu, a lucrat mult pentru cultura poporului, atât în această calitate, cât şi ca învăţător al şcoalelor grăniţăreşti. A trecut apoi şi prin purgatorul temniţelor ungureşti, unde a putut în linişte să
1 Victor Lazăr, Die Sudnimaenen der Tiirkei und der angrenzenden Lănder. Bucureşti, 1910, p. 344. Cu o hartă.
39
mediteze asupra neputinţei de a spune în Ungaria adevărul complet asupra stărilor sociale la români. Şi isprăvindu-şi pedeapsa, a luat şi dânsul drumul făgăduinţei, pe care s-au îndreptat atâţia dascăli şi atâţia însetaţi de libertatea individuală, şi a trecut în România şi de-acolo mai departe în Macedonia, unde, la şcoalele româneşti din Salonic, a propovăduit în rând cu dascălii români de-acolo. Iar timp de vreo trei ani, între 1905 şi 1907, a cules, ca o albină harnică, învăţăminte asupra fraţilor de-acolo, în raport cu împrejurările de astăzi şi le-a fixat cu mâna pe conştiinţă. Cu pericolul vieţii şi sfidând intoleranţa străinilor, a străbătut munţi şi văi şi a cercetat pe fraţii macedoneni în colibile lor acasă, până pe plaiurile sălbatice şi frumoase ale Pindului, prinzându-le spiritul limbei lor aromâne, cercetându-le moravurile şi soarta întreagă în care se zbat. Iar pe temeiul acestora, al tuturor detaiurilor primite de la elevi, precum şi al tuturor izvoarelor, scrise înaintea sa, d-1 Lazăr ne-a dat această monografie, fără pretenţii de savantlâc ştiinţific, dar cu un material informativ nou, bogat şi bine ordonat.
In introducere autorul ne spune că în actuala politică orientală apar broşuri cu duiumul şi se vorbeşte în ele exclusiv de situaţia slavismului sau a grecismului în Macedonia, fără a se stărui însă asupra problemei românilor din această provincie turcă. Cu toate aceste, chestiunea românilor de sud trebuie să preocupe străinătatea şi lumea românească în mare măsură, deoarece soarta câtorva sute de mii de conaţionali, resfiraţi în Macedonia, Epir şi Albaia sudică, nu poate fi indiferentă, pentru România mai ales.
Această chestiune, pe cum s-a mai spus, nu este de natură politică pentru regatul român, ci mai mult de ordin cultural. în sprijinul său, dat fraţilor macedoneni pentru susţinerea limbei lor în scoale, „România înţelege pe de-o parte a combate principiul renegatismului, atât de duşmănos culturei naţionale, iar, pe de alta parte, a da imperiului turc un sprijin, dacă va reuşi ca, cu toată consideraţia pentru drepturile suverane ale sultanului şi în deplina înţelegere cu dânsul, să contribuie cu o părticică la menţinerea statului-quo. Căci România este convinsă că orice întărire a sentimentului naţional la românii de sud nu poate contribui decât la o întărire a Turciei însăşi, pe
când orice contopire a părţilor macedonene cu alte state balcanice nu poate avea ca urmare decât sigura moarte naţională a „românilor macedoneni".
Această luminoasă constatare, asemănată apoi cu tendinţele de grecizare ale statului elin, care, fie prin patriarhie, fie prin milioanele sale şi prin bandele armate, sunt un pericol persistent pentru locuitorii aromâni, înseamnă o exactă diagnoză a situaţiei actuale din Macedonia, asupra căreia autorul atrage cu drept cuvânt atenţia bărbaţilor de stat ai Turciei.
Intrând acum în expunerea materialului, d-1 Lazăr ne arată mai întâi o vastă bibliografie a chestiunei macedonene de care s-a servit şi ne face, pe baza acesteia, un rezumat despre răspândirea geografică a acestui popor din începuturile sale până în zilele noastre. Voind să arete cât de mult variază datele despre importanţa numerică a românilor de sud, autorul citează pe rând părerile din izvoarele greceşti, slave, franceze, mohamedane, germane şi româneşti, cu interesante minimum şi maximum: în lista patriarhatului grecesc aromânii figurează la 1906 cu 27382 familii, în Turcia întreagă, în lista oficială turcească cu 800000 de suflete, iar în lista românească a d-lui Vasile Diamandi, tot din 1906, cu 570000, fără românii din Grecia.
Pe temeiul istoricilor noştri ni se face în o a doua parte a cărţii un istoric pe scurt al trecutului din viaţa românilor macedoneni, începând cu clipa în care trupele romane şi-au stabilit dominaţiunea asupra regiunilor acestora balcanice. Repede şi precis se trece în revistă procesul de contopire între vechii greci şi romani, apoi încăierările cu slavii. Răsare împărăţia romano-bulgară a fraţilor Asan şi scăderea elementului românesc se anunţă. Se înşiră datele posibile despre viaţa acestui popor dizmembrat sub întreaga dominaţiune turcească, cu letargia de la început, cu conştiinţa naţională deşteptată, până când România, după scuturarea jugului străin, şi chiar ştiinţa românească a putut porni o mişcare de apărare împotriva curentelor de deznaţionalizare a românilor din Turcia. Aici autorul s-a gândit şi la acei aromâni emigraţi din patria lor, care, stabilindu-se în Ungaria, ne-au dat bărbaţi de valoarea
40
41
familiilor lui Şaguna, Mocionyi, Gojdu şi a lui Dumba din Viena.
După această parte pozitivă, expusă cu limpezime, d-1 Lazăr intră în viaţa su-fletească şi economică a fraţilor macedoneni, cu amănunte culese din proprie intuiţie. Ne spune cuvinte calde despre vitejii aromâni, cari mai trăiesc în cântecele populare; ne descrie figuri vajnice de megleniţi, a căror mândrie naţională o scoate la iveală faţă de alte popoare; laudă refuzul femeii române de a se mărita cu străini şi subliniază simţul de aparţinere, sau dragostea de familie, de fraţi şi de părinţi, şi simţul de ordine. Mai ales virtutea femeii e preamărită şi ne face o plăcere să cetim în paginile acestui martor ocular următoarea observaţie:
„Româncei macedonene i se cuvine meritul de a fi ocrotitoarea naţionalităţii româneşti de sud. Pe când bărbaţii se întâlnesc cu oameni străini şi ştiu mai multe limbi, acasă nu se aude decât limba românească, căci femeia nu vorbeşte alta limbă. Şi nici chiar în oraşe, unde propaganda şcoalelor greceşti de fete caută să deznaţionalizeze pe mamele viitoare, nu s-au obţinut rezultate până acum, graţie conservativismului femeii române."
Această caracterizare a românului macedonean şi însuşirilor lui multiple e unul din cele mai frumoase capitole ale volumului d-lui Lazăr. Iar cele următoare, asupra locuinţei, a hranei şi a îmbrăcămintei, dar mai cu seamă privirea asupra variatei lor vieţi economice, în cadrul căreia se intercalează interesante ilustraţiuni, complectează în mod instructiv şi cu amănunte surprinzătoare descrierea vieţii intime. Despre limba vorbită astăzi d-1 Lazăr ne fixează apoi un adevărat ghid concentrat. Ne dezvăleşte pe larg, cu pilde originale şi descrieri, redate în formă literară, moravurile şi credinţele la aceşti români de sud.
începe cu botezul, ne reproduce fantasticele obiceiuri de cununie şi furtul miresei, apoi deprinderile originale cu ocazia morţii şi toată cealaltă parte îmbelşugată din psihologia acestui popor, înzestrat cu o rară fantazie. Neapărat, nici viaţa religioasă şi cea şcolară şi culturală, cu toate sforţările din trecut, cu toate conflictele politice de astăzi, nu rămân uitate, ci
ni se expun cu mijloacele serioase de orientare directă. Sfârşitul cărţii îl alcătuieşte o aleasă colecţie de literatură populară, cu câteva poveşti, cu proverbe şi ghicituri şi cu o serie de balade şi de cântece lirice, adunate şi traduse în nemţeşte de însuşi autorul.
Am schiţat aci mai pe larg conţinutul materialului, grupat atât de metodic, din care rezultă multă îndemânare în întocmirea unei monografii de o remarcabilă valoare etnografică, pentru a atrage atenţiunea unor cercuri mai largri de cetitori asupra acestei cărţi, pe care până acum abia presa din Germania a apreciat-o cum se cuvine. Fără pretenţia de-a fi om de ştiinţă pură, d-1 Lazăr ne-a dovedit prin opera sa câtă ispravă bună se poate face prin străduinţă, prin bunul-simţ şi prin o dragoste pentru adevăr în cercetarea calităţilor şi păcatelor unui neam duşmănit de toate împrejurările.
Felicitându-1 prieteneşte pentru acest mod de-a se trudi pentru problemele de cari se agită astăzi poporul nostru de pretutindeni, încheiem cu o rugare. Recunoaştem că scrierea acestui volum în limba germană ne face onoare, căci, în afară de publicitatea largă pentru străini, ne mai probează că în d-1 Lazăr am descoperit un excelent mânuitor al limbei germane şi, în genere, un scriitor cu însuşiri literare, cum se vede din capitolele folclorice. Dar ceea ce l-am ruga este ca, mai cu seamă în interesul cetitorilor români din Ungaria, să caute a îngriji o ediţie românească, pentru ca să străbată şi la noi o opinie mai pozitivă asupra poporului român macedonean, în limitele fixate de această carte.
42
PLÂNGEREA NEDREAPTĂ A UNUI POET
D-1 Gabriel Donna, poet despre care noi ştim tot atât de mult ca şi cetitorii revistei noastre, ne-a trimis zilele aceste o broşură elegantă cu versuri, din care aflăm că d-sa trăieşte la Bucureşti, că scrie versuri de mult şi că e adânc nemulţumit de faptul că opinia publică nu-1 recunoaşte. Deschidem pagina din urmă a broşurei întitulată Marginalia şi cetim acolo următoarea strofă de reproş la adresa eventualilor cetitori:
Ducând în ochii-ne miragii De-nflăcăratele peisagii Şi-n suflet iar cristalizând Iluzii roze, navigând Spre-o-ndepărtată constelare, Vom trece-asemeni cu o stea Ce-o clipă ceru-ar traversa, Sfidând pământul adormit. Ce-i pasă că nu s-a zărit De nimeni repedea splendoare]
Mai pe înţeles strofa asta înseamnează: „Iată, cetitorule, ai avut o bună ocazie de a vedea un nou luceafăr al poeziei române şi tu nu ai avut darul de a-1 zări şi admira cu toate «miragiile» din ochi, cu toate peisagele «înflăcărate» din suflet, iar până a te deştepta din somn, luceafărul a dispărut în zare, sfidându-te din înălţime!"
Mă rog, să stăm niţel locului, ca să nu mai facem nedreptate nimănui. In univers şi în viaţa noastră literară nimic nu se pierde. Mai cu seamă după poeţi umblăm cu arcanul şi unde licăreşte ceva, criticul se găseşte îndată. După cât ştim noi
astăzi nu poate fi trecut nimeni cu vederea şi viaţa poetului e urmărită din leagăn, iar la 15 ani apare volumul şi consacrarea definitivă! Şi oricât ar fi de mititel şi de confuz, el îşi găseşte apologetul; iar dacă vreunul îl nenoroceşte spunându-i adevărul, sar alţi cinci critici şi-i dau certificat de genialitate. Ne-am mira aşa de mult ca tocmai d-1 Gabriel Donna să fie tratat cu vitregitate şi ignorare completă!
Credinţa noastră este însă că pricina nu poate să fie aiurea decât în chiar colecţiile de versuri ale d-lui Donna. Iată, ne facem datoria şi răsfoim Marginalia, din care cele mai multe bucăţi ar trebui să le mai cunoaştem dintr-o broşură mai veche a acestui autor cam infelice. Vedem în ele mai întâi o confuză dorinţă spre decadentism. Ascultăm sonorităţile forţate şi fară înţeles şi privim la priveliştile oribile din Noiemvrie:
Şi tristă-i azi lumina Ca un desen ciudat de China.
Iar negăsind nici coordonarea logică a gândului şi a imaginilor, cetim mai departe ca să ne întâmpine măcar un verbiaj, plin de muzicalitate, care aşa de des ne farmecă în urmărirea poeziei lui Verlaine, de pildă. Dar iată, d-1 Donna ni se prezintă cu un ritm greoi, imposibil şi palid, cam în felul acesta:
Ne duce dorul violent Spre orgii de apusuri din Orient.
Credeam apoi că cel puţin în altă direcţie a modernismului, d-1 Donna ne va interesa de-aproape, anume în poeziile d-sale exotice, în cari ne vorbeşte despre „amintirile translucii de ametist", dar vai şi aici nu dăm decât de strofe cu următoarea eleganţă:
Azi corpul tău subţire Sub carnea-ţi roză poartă O eleganţă de schelet...
Mersi, destul, d-le Donna! Am vrea, dar nu putem să zărim strălucirea luceafărului în strofele d-tale marginale. Motivezi d-ta destul de plastic de ce nu ţi-a observat nimeni
44
45
repedea splendoare. Dar, desigur, în cazuri de-acestea, „nepăsarea" e unica panacee pentru poeţi răniţi şi desconsideraţi. Nepăsarea şi nu revolta! Au mai trecut şi alţii prin situaţii de-astea şi au rămas oameni cumsecade. Sunt harfe sfărmate, cari amuţesc înainte de a fi sunat şi ele în concertul poeziei române, iar purtătorii lor s-au resemnat de sine şi n-au mai pornit în drumul de glorie! Nu-i aşa că este ceva simpatic în curajul resemnării şi al renunţării la ambiţii neîntemeiate?
VIAŢA LITERARA [V]
Literatură de sărbători. Ziarele din regat nu o cultivă. Numerele de Paşti din anul acesta. D-l Caragiale în politică
Ziarele din Apus, prin bunul obicei de a tipări de sărbători numere excepţionale, cuprinzătoare de bogat material literar, au introdus în presa politică un excelent mijloc de popularizare a literaturei şi ştiinţei. în special ziarele germane ţin recordul în această privinţă. Ele apar în extensiunea unor volume foliante de câte peste o sută de pagini şi cu colaborarea celor mai distinşi contimporani. Autorii străini de seamă îşi dau întâlnire în coloanele lor. Neue Freie Presse, de pildă, nu scapă nici o sărbătoare fără să-şi surprindă şi să-şi răsfeţe cetitorii numeroşi cu câte o contribuire nouă din pana subtilului prozator francez Anatole France. Este ceva festiv în literatura ce se tipăreşte la astfel de prilejuri!
Pe cum se ştie, deprinderea asta a presei civilizate de a-şi cultiva cetitorii a străbătut şi în gazetele noastre româneşti. Asupra rezultatelor obţinute însă avem tot dreptul să ne plângem. Mai cu seamă ziarele din regat sânt aşa de absorbite de politica dintre partide şi arată o atât de disparentă atenţie pentru datoria către literatură, încât s-ar părea că o consideră ca cea mai neglijabilă cantitate.
Rubrici literare permanente ziarele din Bucureşti nu cunosc şi când totuşi le introduc, le încredinţează băieţilor începători, sau candidaţilor de parvenire. Abia acum, când viaţa literară e mai intensă, s-au întâmplat schimbări mărunte pe la câteva foi, în cari apar şi dispar nume de scriitori mai de seamă. Printre glasurile celor tineri, cari vor să-şi facă drum, se amestecă şi sfatul bătrânesc al celor acreditaţi, cari ies din rezervă, fac ultime sforţări, iau angajament, pe care-1 ţin sau nu, la vreun generos editor de ziare. Dar este cert că sistem deosebit
47
nu există în munca asta. Curente statornice sau influenţe mai simţite nu se pot constata pe urma acestei activităţi răzleţe, căreia de obicei un capriciu de editor îi pune capăt.
Iată chiar acum, în zilele trecute ale învierii, când ar fi fost o nouă clipă pentru reflexiuni selecte şi pagini mai atrăgătoare pentru cetitorii ahtiaţi de lectură mai bună, ziarele bucureştene ne-au oferit tot ce au avut mai searbăd de tipărit: clişee uzate, reprezentând ideea zilei; banalităţi copiate din gazete vechi şi iscălite de bietul Teleor; mici sfatoşenii juvenile din domeniul reportajului; amintiri din şcoala ruinată a lui Mihalache. Numai elevii lui Macedonski de ne-au surprins prin solidaritate, într-un număr al ziarului La Roumanie. Şi toată sărăcia asta de simţire şi de gânduri bune ne-a făcut impresia că de data asta sau editorii au fost lipsiţi de simţul datoriei lor sau scriitorii ţării nu erau acasă...
într-adevăr, în timpul trecutelor sărbători, condeiele noastre păreau a se fi concentrat în presa din Ungaria. Şi cazul acesta merită să fie relevat şi comentat. Cum s-a întâmplat ca scriitorii români din regat să prefere modesta presă din Ungaria, ca teren de activitate, este foarte uşor de explicat. Lasă că, luând pildă de la forma germană a ziarismului, puţinele noastre ziare, îndeosebi Tribuna cea veche a lui Slavici, au avut pururea un cult pentru literatura neamului şi a făcut ce i-a stat în putinţă pentru a nu lăsa pe cetitori lipsiţi de cea mai necesară hrană intelectuală. Dar şi în afară de aceasta, scriitorii din regat trebuiau să se îndrepteze astăzi spre ziarele noastre, cari, graţie progreselor realizate, tratează probleme atât de atrăgătoare. Terenul de luptă aici la noi este mult mai ademenitor şi mai larg decât în mijlocul încăierărilor de partid din România. Cestiunile de rasă interesează; prigonirile variate deşteaptă idei de libertate; ameninţarea culturei româneşti şi altele cheamă în modul cel mai firesc la o muncă unitară. Românismul din Ungaria fiind ameninţat în temeiurile sale culturale, ce altă datorie mai frumoasă puteau avea scriitorii din regat decât să-şi aducă partea lor de talent şi de avânt în lupta desfăşurată de confraţii lor?
Iată înaintea noastră numărul de sărbători al Tribunei. Este un tablou unic în analele presei de la noi. O pleiadă
întreagă de scriitori consacraţi, tineri în puterea vârstei şi a talentului, energii în plină funcţiune, se întâlnesc cu producţiunile lor... pe o întindere de cincizeci şi şase de pagini mărunte. Fruntaşii prozei noastre tinere, poeţii cari de ani încoace trăiesc în sufletul neamului, muncitori serioşi şi temeinici pe terenul cultural, în număr mai mare de treizeci -autorii acestei publicaţiuni festive reprezintă o forţă vie şi făgăduitoare pentru oricare înţelegător. Fără să fie o închegare cu un scop anumit, zăresc totuşi în tendinţa aceasta a tinerilor scriitori, de a se uni în munca culturală, inaugurarea unei epoce nouă în ziaristica noastră.
A fost desigur un joc bizar al întâmplării că peste drum de noi, d-1 Caragiale se frământă de atâta vreme ca să ridice un steag similar, dar cu câteva elemente probate de multă vreme. Românul a ieşit şi el în haină de sărbătoare şi a recurs în acest scop la o nuvelă veche şi iarăşi cunoscută a lui Delavrancea, păstrând însă locul de frunte pentru o înţelepciune frumoasă a d-lui Vlahuţă. Aceste bucăţi de rezistenţă, pe cum şi articolul îndurerat de sentimente materne al d-lui Caragiale, ne lasă îndată impresia că cineva de la foaia vecină a urmărit o concurenţă modestă şi pe tărâmul literar. Oricum, e o sforţare spre bine şi o concurenţă în direcţie culturală este totdeauna un prilej de a crea ceva pozitiv şi în folosul progresului. Noi lăudăm pornirea asta de a reproduce în ziar bucăţi de Eminescu şi Delavrancea şi a le varia cu colaborări intermitente de-ale măiestrilor Caragiale şi Vlahuţă şi credem chiar în statornicia acestei porniri. Dar până una alta ne-am face o rezervă.
Am observat că d-1 Caragiale, de când şi-a inaugurat activitatea la Românul prin interesantul articol Cât costă..., nu s-a mulţumit cu rodul său cultural, la care îi dă dreptul talentul şi trecutul său şi s-a lăsat ademenit de slăbiciunea neîngăduită de a se amesteca în afacerile casnice ale luptătorilor politici români, luând partea unora împotriva altora şi mustrând pe unii din îndemnul altora. în loc de a face la o gazetă politică pe îndrumătorul către o limbă mai bună şi pe dătătorul de direcţiuni literare şi artistice, d-sa trece peste limita posibilă şi îşi arogă un drept de politică activă. Şi veştile ce s-au pus în circulaţie ne-au anunţat chiar despre o intenţie a d-lui Caragiale de a împăca pe români cu unguri!..
48
49
Dacă nu vă supăraţi, lucrul acesta samănă a comedie! Căci, înainte de toate, este cu totul anapoda ca un scriitor de talia d-lui Caragiale, care în patria sa n-a reuşit niciodată să aibă vreo influenţă politică şi vreun rol militant, cu tot darul său de observaţie, să vină deodată în o ţară străină, cu împrejurări principiare şi personale cu totul necunoscute, pentru ca să muştruluiască pe unii şi să ridice steagul de pace între două popoare certate de veacuri. Şi este şi mai bizar ca un scriitor ca d-sa să-şi împrumute acum, la bătrâneţe, reputaţia şi popularitatea sa, pentru a se asocia la o campanie de presă împotriva libertăţii cuvântului şi a simţirei din rândurile altora. Aceşti alţii mai ales fiind şi ei devotaţi slujitori la altarul literaturei şi al cauzelor româneşti.
Nu! Este incontestabil că nu o vocaţiune specială politică 1-a dus pe d-1 Caragiale la Arad. Nu 1-a dus nici dragostea de neam, care nu poate fi improvizată aşa deodată. Nici râvna de câştig nu 1-a îndemnat, căci ilustrul scriitor este un om bogat şi nu are trebuinţă de a se coborî la concepţii atât de materialiste. Şi desigur nici vigoarea tinereţii şi avântul, ce caracterizează pe luptători, n-au fost la mijloc, căci s-ar vedea din articolele d-sale. Rămâne o singură plauzibilitate care ne explică mutarea la Românul a acestui prooroc, după ce n-a putut fi fericit în ţara sa. Este o farsă la mijloc. D-lui Caragiale i s-au isprăvit de multişor subiectele şi este în căutarea unor episoduri din viaţa politică din Ungaria, pentru a crea, din proprie experienţă, o nouă piesă satirică. Sânt ani de când d-1 Caragiale, la fiecare deschidere de stagiune, promite o comedie nouă. Ne bucurăm acum că se va putea ţine de cuvânt. Terenul ce şi-a ales pentru nouăle d-sale observaţii este cel mai propice. Situaţia politică şi mediul în care maestrul petrece oferă bogate prilejuri de a fixa complicaţiuni baroce, de a urmări figuri originale, grai, deprinderi şi mentalităţi ciudate şi particularităţi cari merită să treacă la nemurire.
Iată, dacă în adevăr credinţa nu ne înşeală şi dacă eruditul nostru psiholog social, agerul ochi satiric al d-lui Caragiale, înţelege în acest fel rostul lui politic pe pământul românesc al Ungariei, mărturisim că vom fi cei dintâi cari vom aplauda piesa cu un subiect atât de preţios.
SCRIITORI MODEŞTI ŞI ÎNCERCĂRI DE PARVENIRE
în continuarea seriei sale de reflexiuni, cam deghizate, asupra diferitelor fenomene din viaţa noastră literară, publicate în Universul, d-1 Vlahuţă atinge o nouă anomalie şi o relevă într-o scrisoare publică, adresată d-lui Brătescu-Voineşti. E vorba de modestia scriitorului-artist pe de-o parte şi de gălăgia-reclamă, ce se face în jurul multora din generaţia mai tânără.
„Un talent adevărat - scrie, între altele, d-1 Vlahuţă - are groază de orice fel de gălăgie în jurul lui. Iar sfiala lui mândră, nobila tăcere în care se învăluie, lasă timp liber tuturor nechemaţilor, cari ştiind bine că slava lor e numai din amăgire şi din zgomot deşert făcută, e natural să lupte pentru a o păstra, pentru a înterţinea cât mai mult această confuzie şi pâclă nenorocită în spiritul publicului nostru. Luptă şi izbutesc. Şi cum să nu izbutească? Ei îşi fac din aceasta o specialitate. îşi ticluesc singuri articole de laudă, îşi au prietenii lor pe la toate gazetele - informaţii cotidiane, afişe mari, coperte tricolore - îşi organizează astfel o reclamă comercială sistematică în jurul produsului lor, care, dată fiind eterna putere a obsesiunei, trebuie să sfârşească prin a străbate... Ei, în spuma lor de vâlvă, în triumful vorbăriei lor goale şi sonore îşi găsesc socoteala. Şi sunt fericiţi, de-o mie de ori mai fericiţi decât adevăratul, care se prigoreşte în îndoieli, pururea înfricoşat de marea răspundere a cuvântului tipărit - pururea nemulţumit de sine."
înregistrăm aceste reflexiuni ale d-lui Vlahuţă, căci modul d-sale de apreciere a stărilor actuale în frământările literare e pururea interesant. Neapărat însă că, dată fiind nota de generalitate a acestui articol, trebuie să ne facem rezerva cuvenită. A vorbi asupra acestui subiect în termeni generali nu
50
51
credem să fie tocmai admisibil. Modestia scriitorului artist şi predilecţia lui pentru linişte este o teorie mai mult relativă şi găsim în istoria literaturilor foarte multe pilde când poeţi de seamă, ca Goethe, iubeau să fie slăviţi ca nişte zei. Chiar şi la noi Alecsandri n-a fost lipsit de vanitate şi nu înţelegem de ce autorii din noua generaţie n-ar avea şi ei bucăţica lor de popularitate şi această prea omenească satisfacere a orgoliului de artişti. Ah, dar sunt excepţii şi desigur d-1 Vlahuţă la excepţii s-a gândit! Şi asupra acestui punct a stăruit şi revista noastră adeseori. Avem în adevăr o categorie întreagă de scriitori tineri cari încearcă să-şi forţeze norocul în jurul lor. Pe unii îi poartă îndrăzneala şi lipsa de scrupul. Pe alţii îi nenorocesc magistrii şi dascălii revistelor, cu nesăbiutele lor laude şi îndemnări. Admitem chiar că şi spiritul comercial îşi are partea sa de acţiune şi la unii şi la alţii. Dar de străbătut? Istoria nu iartă şi bunul-simţ veghează şi ce e spumă trece cu valul.
„POPORUL SE DEŞTEAPTĂ" Un roman social de Brociner
D-1 dr. Marco Brociner, literat evreu cunoscut îndeosebi în Austria, cu toate că şi-a părăsit ţara, tot mai numeşte România, cu oarecare ostentaţie, „mein Heimathsland". în realitate însă, d-1 Brociner n-a scăpat, de când ne-a lăsat, nici o ocazie de a ponegri această patrie în care s-a născut. Din scrisul său şi-a făcut o adevărată meserie de a denunţa străinătăţii o Românie în culorile cele mai stridente şi mai antipatice. Cărţile lui beletristice şi piesele de teatru, în cari s-a îndeletnicit cu subiecte româneşti, n-au servit decât spre scopuri de evidentă mistificare şi agitaţie. Sub aparenţa formei artistice a divulgat exagerări de moravuri, caricaturi de caractere şi reflexiuni, îndrăzneţe până la cinism, asupra stărilor sociale şi politice din diferite pături ale poporului românesc. Chiar şi în timpul tinereţei sale, pe când încerca să scrie româneşte prin revistele obscure din Bucureşti, d-1 Brociner a fost surprins de d-1 Gherea, care i-a reproşat că scrie despre ţăranul român fară să-1 cunoască şi că „desăvârşita necunoştinţă a păturei sociale descrise, lipsa de adâncire psihică, lipsa de logică şi absurditatea tipurilor şi acţiunei"... sunt însuşirile care îl caracterizează.
De-atunci însă d-1 Brociner a ştiut să străbată în Austria. Presa vieneză este destul de primitoare pentru noutatea subiectelor sale. Chiar romanul acesta Das Volk steht auf! a fost primit cu multă reclamă. Iar din dările de seamă ale presei austriace se relevă îndeosebi ura autorului împotriva României. „Romanul se termină - scrie recenzentul de la Oesterreichische Rundschau - cu un hohot ironic la adresa păcatelor politice din toate taberele României, cari se încaieră de ani de zile şi vor
53
mai ' continua această campanie. Este un fel de Abdera grecească, pe care Brociner o vede în România din perspectiva lui vieneză"...
Aşadar, un roman cu tendinţe de actualitate. Scopul lui nu este altul decât să răspândească în străinătate un tablou fioros al ultimelor mişcări ţărăneşti din România de la 1907 şi să arete statul român ca un stat barbar, cu oameni politici spoliatori, cu ţărani în stare aproape de îndobitocire şi pe de-a întregul într-un stadiu complet de disoluţie. în prefaţă autorul repetă legenda ziarelor cu „uciderea celor unsprezece mii de ţărani". Eroul principal al romanului e o canalie, care face propagandă poporanistă, până ce prin un ziar şi prin cuvântările sale agită şi răscoală ţărănimea şi în urmă, în culmea primejdiei, când vede consecinţa groaznică a faptelor sale, se retrage de pe teren şi trece în tabăra guvernului.
In contrast izbitor cu ignoranţa şi mizeria ţărănimii, d-1 Brociner stăruieşte apoi asupra superficialităţii oamenilor politici şi prezintă clasa boierească cu toate slăbiciunile ei: pe un bărbat influent, care defraudează o jumătate milion de la Banca Poporului; pe o doamnă Nizetti, prototipul destrăbălării în clasele superioare şi pe un prinţ de familie veche, un aventurier cu râvna de a fi proclamat de rege în Macedonia românească. E lux, desfrâu şi senzualism pe toată linia, iar pe deasupra pluteşte ironia ascunsă a acestui presupus Democrit evreu, care socoate că-i dă mâna să râdă de Abdera românească!...
Dar să intrăm puţin în analiza romanului.
Ne găsim în redacţia Tribunei, gazeta de propagandă a grupării luptătorilor pentru drepturile ţărănimei. Şeful redactor şi conducător al acestei mişcări este un descendent din familie boierească, Gregorie Ponta, advocat şi polemist distins. Gazeta mergea însă slab, căci, plină cu pagini teoretice, nu prindea în lumea de jos. Intrând însă în rândurile redactorilor şi o tânără rusoaică, d-na Subov, revoluţionară din Rusia, al cărei bărbat fusese ucis la Moscova, pe baricade, nota gazetei ajunse să fie mai cu vervă şi mai pe înţelesul mulţimei. Revoluţionara rusească, convinsă că soarta ţărănimei din România este identică cu aceea a poporului rus, luptă cu teorii sociale şi
politice, pe cari le-a adus de acasă şi iată că foaia răspândită porneşte să semene în sânul ţărănimii române sămânţa libertăţii şi a dezrobirei. Dorinţa acestei femei de temperament era de a aprinde focul răzvrătirei în România şi să-1 treacă astfel, prin contagiuni, în Basarabia, ca să servească şi ruşilor de semnal războinic bun de imitat.
Ideea cu rusoaica asta distinsă se potriveşte, ce e drept, cu realitatea ca nuca în părete, dar povestirea numai aşa putea să fie mai senzaţională. Destul că Grigorie Ponta graţie sprijinului şi iubirei acestei scriitoare, ajunge tribun al poporului şi e ales la colegiul al treilea în Parlament, unde rosteşte discursuri înfocate pentru emanciparea ţărănimei. Ideile prind şi mişcarea la ţară se înfiripă în sfârşit. Poporul câştigă încredere în Ponta după un mare discurs parlamentar. Un preot, în fruntea sătenilor, vine la dânsul şi-i expune starea de mizerie, vorbindu-i de lipsa de pământ, de contractele cu arândaşii, de camătă la sate şi de boalele şi foametea ce bântuie în popor.
îndeosebi de administraţie se plânge, care cu subprefecţii şi jandarmii stau la dispoziţia arândaşilor şi închid pe ţărani, schingiuindu-i şi bătându-i cu biciul. Şi zadarnică este căutarea dreptăţii prin judecată, căci pentru ţăranul român nu este dreptate! „Spuneţi lucrurile aceste la gazetă, ca să se afle în lumea toată", îşi termină părintele Cătălin rugăciunea către Ponta.
Iar acum începe intriga. Tribunul poporului ajungând un bărbat periculos, familia lui caută să-1 potolească şi mai ales să-1 smulgă din relaţiile de iubire şi inspiraţie cu doamna Subov. Intervine mamă-sa şi un unchi al său şi-i impun o căsătorie de combinaţie, cu o văduvă frumoasă şi perversă, din cercurile aristocraţiei bogate. Cu această căsătorie îşi salvează cinstea numelui său, căci din zestre poate acoperi ruşinea tată-său, care este boierul defraudant cu o jumătate de milion din banii publici, dar aduce o atingere liniştei şi consecvenţei sale; voinţa lui se clatină şi se declară în el o criză sufletească. Acela care îl combate mai cu violenţă şi succes este însuşi unchiul său Nicu Ponta, un reacţionar palavragiu, care interpelează guvernul în chestia mişcărilor ţărăneşti. Căci de un timp încoace pericolul ţărănesc crescuse; casele boiereşti de la ţară erau în flăcări;
54
55
zvonul că mulţimea de ţărani a pornit spre capitală, să o cucerească, se răspândise. Unchiul face răspunzător în faţa Camerei direct pe nepotul său, care ar fi autorul intelectual. Iar eroul nostru şovăieşte, răspunde evaziv şi sub presiunea împrejurărilor îşi schimbă convingerile.
E laş şi nu are putere nici de a se pune în fruntea ţărănimei, care-1 cheamă s-o conducă, nici nu are autoritatea de a înfrâna patimile răscolite; emoţiile multe, cu trădările soţiei sale şi regretul pentru iubita sa rusoaică, de care s-a depărtat, îl fac bolnav tocmai când revoluţia se înteţeşte. Ard satele cu pară şi porneşte cruciada mulţimei, în frunte cu preoţi şi cu flamuri roşii, şi în toiul acesta, descris cu sânge şi venin de d-1 Brociner, se aud bubuiturile de tunuri ale armatei româneşti, care fac satele răsculate una cu pământul. Iar d-na Subov, revoluţionara idealistă din Rusia, care şi-ar fi avut o parte esenţială în această catastrofă, cade şi ea doborâtă de armata pacificatoare.
Şi iată tot ce e mai esenţial, afară, bine înţeles, din epizodurile de intimitate, cari nu au în fond vreo legătură cu ideea revoluţiei. Tendinţa, pe cum vedeţi, e căutarea unor scene de un tragic brutal şi uzarea de toate mijloacele vidente de operaţie în zugrăvire, pentru a produce în cetitori impresii de dezgust şi de osândă. E o încercare de a scădea în ochii străinilor valoarea morală şi economică a societăţii româneşti din „Hinterland", cum îi zic de regulă publiciştii evrei. Căci da, oricâtă silinţă şi-ar da d-1 Brociner, în câteva pagini din acest roman, să ne laude muzica populară şi să-1 pună pe bătrânul maistru Huber să se inspire din geniul melodiilor noastre, ura străinului se dă pe faţă la fiecare pas. Bine că autorul se dezvăleşte singur în figura bancherului Manasse Teitelbaum, evreul, care tremură de groaza revoluţiei ce se anunţă, deoarece „mi-este teamă ca nu cumva primele victime ale revoluţiei să fim noi, sărmanii evrei, cari vom suferi în mod nevinovat urgia bătăilor"...
Nu, d-le Brociner, ceea ce ai dat d-ta în acest roman nu este o icoană demnă a „Heimathsland"-ului d-tale, ci o plăsmuire artificială, făcută prin prisma urei d-tale de rasă, şi aceasta se cheamă pamflet politic şi nu lucrare de artă!
VASILE POP: „IUBIREA E BIRUITOARE" Bucureşti, 1911. Editura „Minervei", 250 pag. în 8°. Preţul: 2 lei
La începutul activităţii sale, d-1 Vasile Pop avea o opinie publică mult mai simpatică. Critica se ocupa de dânsul. Revistele i se deschideau cu plăcere. Şi numele lui se înşira în rând cu bunii noştri prozatori mai tineri. Ceea ce îl făcea să fie socotit erau, fără îndoială, diferitele lui calităţi de modestie şi de seninătate. Şi anume, modestia subiectelor tratate şi meşteşugul unei forme uşoare şi senine. Ştrengăriile din primele lui schiţe şi vioiciunea din viaţa copiilor au atras prin sinceritatea lor. îndrumătorii noştri literari de-atunci, atât de ieftini în laude, pe cât de scumpi şi de rezervaţi sunt astăzi în spunerea adevărului, îl asemănau chiar cu americanul Edgar Poe, prevestindu-i un mare viitor. Dar, fie că d-1 Pop s-a lăsat măgulit de aceste epitete, fie că s-a lăsat târât de dorul popularităţii, s-a oprit repede în evoluţia sa. De câţiva ani încoace cărţile d-sale apar mereu şi-şi au, probabil, acelaşi număr de cetitori. Eminenta critică însă tace şi rămâne cu totul nepăsătoare faţă de producţia d-sale. Numai câte-o ironie îl mai răsplăteşte de toată străduinţa şi îl ameninţă cu bagatelizarea.
îmi explic însă foarte lesne mărirea şi căderea acestui autor. Mărire şi cădere relativă, bineînţeles. Autodidact, ieşit din haosul muncitorimei de fabrici, etern preocupat de nevoile vieţii, literatura a ajuns pentru dânsul repede un mijloc de existenţă. Lipsit de liniştea şi de timpul necesar de a se concentra şi a ridica publicul spre sine, s-a coborât el la public şi a tratat subiecte pe gustul mai puţin cultivat al cetitorilor presei zilnice bucureştene. Mai ales lucrurile de senzaţie, faptele bizare şi glumele forţate au intrat ca elemente nouă în
57
schiţele şi nuvelele lui, înlocuind cumva seninătatea de la început, căutând a linguşi toate predispoziţiile unui public de tranziţie. La aceste s-au mai adăugat apoi şi câteva tendinţe sociale de ordin prea elementar, cari contribuie şi ele întrucâtva la coborârea nivelului artistic al acestor scrieri.
Volumul de faţă ne aduce dovezile cele mai nouă la această afirmaţie. El este întreg consacrat tot atmosferei erotice, la care d-1 Pop a luat în anii din urmă mai ales refugiu, pentru a-şi satisface mai uşor ambiţia de a-şi vedea volumele sub pernele tinerimei. Pe un uşor fond de melancolie romantică autorul caută să ne facă diferite teorii şi să desfaşure discuţii în jurul unei serii întregi de cazuri de iubire, uneori cu scopul de a ne emoţiona, de altă dată pentru a fi instructiv. De la cazurile cele mai inofensive ale platonismului, până la rătăcirile cele mai tragice şi la crimele din amor, cum se cetesc în ştirile ziarelor, d-1 Pop se inspiră şi se sileşte, adeseori în mod forţat, să antreneze pe cetitori. întâmplările descrise sunt mai mult banale şi nu se potrivesc pentru cercetări sociale şi psihologice, cum se pare că autorul voieşte. Discuţia e greoaie şi glumele căutate şi toate măsurile de a impresiona sunt lipsite de fineţe.
Ceea ce voieşte să ne dovedească prin bucăţile acestei cărţi este tendinţa evidentă de a pleda cu fapte şi vorbe pentru biruinţa amorului. în legătură cu diferite incidente se ridică ipoteze, de dragul concluziunei că iubirea triumfa şi se răzbună. Se intră, ce e drept, cu oarecare rezervă şi în tratarea unei iubiri mai libere şi a altor asemenea probleme, bune de ştiut de fetele mari de a doua mână. Neapărat nu ştiinţa, ci mai mult un grad de bun-simţ de diletant este la baza acestor reflexiuni morale în jurul atâtor logodne, certuri, împăcări, sinucideri şi asasinate, teribile uneori.
Iată şi câteva pilde din întâmplările tratate. în prima bucată o logodnică restituie verigheta locotenentului Adrian, în a cărui dragoste nu mai are încredere, din pricină că ea nu poate admite ideea ca logodnicul să fi iubit pe altcineva înaintea ei. Iar locotenentul Adrian îşi taie în salon venele de la amândouă manile şi moare, ca să dovedească, poate, că dragostea e biruitoare. în a doua bucată se desface o nouă logodnă, deoarece d-şoara Olga este de credinţa că dragostea trebuie să
reziste oricărei tentaţium, căci „tinerii nu pot fi fericiţi într-o căsătorie decât dacă amândoi sunt de aceeaşi curăţie". Urmează apoi un tip interesant de socialistă, care vrea să fugă de la părinţi, deoarece anumite cărţi „umanitariste", ce a cetit, au convins-o că orice fată „trebuie să trăiască cum vrea ea şi nu cum vrea lumea". O altă temă este cea din Sub farmecul iubirei, unde frumoasa văduvă Sofia se sinucide, după ce glonţul cu care a atacat pe amantul ei de la cavalerie n-a nimerit. Imediat apoi ne descrie o poveste cu peripeţii, care termină cu apelul părintesc: nu vă sinucideţi! „Aveţi curajul de a trăi! - sună acest apel - de a vă fauri voi singuri o viaţă, de a munci pentru existenţă, pentru dragostea şi fericirea voastră, căci veţi fi admiraţi ca nişte tineri a căror iubire n-a fost de slăbănogi şi neputincioşi"...
Din aceste puţine indicaţii, destul de caracteristice pentru direcţia de muncă a d-lui Pop, v-aţi putut convinge că motivele cu care operează d-sa sunt uneori prea convenţionale şi cu totul lipsite de adâncire de suflete, de oameni şi de fapte. Desigur însă bizareria şi până la un punct brutalitatea pildelor d-sale ating un mare grad de exagerare. în bucata Sfânta, în care nişte ţărani beţi în timpul revoluţiei de la 1907 necinstesc pe proprietăreasa moşiei, morala fabulei e lipsită încalţe de orice subtilitate şi chibzuinţă, „căci batjocorirea ei ţinuse mai multe zile la rând, pentru ca toţi ţăranii din sat să se poată face vinovaţi de aceeaşi nelegiuire faţă de dânsa"...
Hotărât, drasticităţile aceste şi neputinţa de a le păzi de banalitate, râvna de a obţine succese cu accidente zilnice de senzaţie, precum şi intenţiile aceste de moralizare, pot fi spre gustul unui public anumit, dar ele nu constituie pentru autor decât o cale ademenitoare spre romanul de foileton. Şi o spunem aceasta vechiului nostru prieten, căci e timpul ca d-sa să revină la matcă şi, cinstindu-şi singur talentul mai presus de orice interes, să-şi cinstească şi felul de a munci şi să caute să ne ridice iarăşi în regiunea începuturilor sale cel puţin, căci această proză convenţională este tot ce se scrie astăzi mai fad pentru oamenii cu oarecare cultură literară.
58
MUZEUL A. SIMU
La sfârşitul anului trecut am publicat mai multe reproduceri după operile de artă aflătoare în acest muzeu din Bucureşti, însoţindu-le de câteva informaţii. Ca să atragem atenţiunea publicului nostru asupra importanţei acestui muzeu făcut de o inimă nobilă şi înţelegătoare, reproducem câteva fragmente dintr-un articol al regretatului critic de artă Th. Cornel, pe care 1-a publicat în Viaţa socială (nr. 1,1911).
„Muzeul, care este factorul principal pentru întărirea şi determinarea educaţiei artistice, a fost cu desăvârşire părăsit la noi. Se poate spune că până în 1910, anul deschiderii Muzeului Simu, noi n-am avut un muzeu propriu-zis şi de Doamne-ajută..."
„întâia impresie pe care o resimte vizitatorul înaintea edificiului muzeului este o impresie de armonie. Ochiul este plăcut surprins de forma severă, dar impunătoare, a templului grec, de simetrica dispoziţie a liniilor esenţiale ale faţadei, de sobrietatea elementelor decorative, atât de caracteristice arhitecturei eline clasice. Dar aceasta a fost intenţia însăşi a întemeietorului. El a dorit ca forma exterioară să impuie ochiului un sens artistic, ca ea să deştepte din capul locului în vizitator acea evlavioasă curiozitate care predispune pe om la o gândire de frumos, de artă. Alegând forma arhitectonică cea mai veche, dânsul a ales elementul estetic care impresionează mai uşor atât prin caracterul de armonie desăvârşită al templului (Erechtheion), cât şi prin universala reputaţie artistică a arhitecturei eline din vremea lui Pericles. în chipul acesta, forma edificiului este ea însăşi un prilej de contemplare pentru vizitator şi de primă îndemnare cătră cunoaşterea Frumosului,
cătră acea deprindere intelectuală cu elementele cari constituiesc, în mod abstract, Frumosul.
Mai departe. Pătrunzând în interior, unde se găsesc, înşiruindu-se, cinci săli încăpătoare, vizitatorul este mişcat de două realizări al căror scop precis intră tot în domeniul educaţiei artistice.
In primul rând este decoraţia interioară, care variază de la o sală la alta; cinci genuri de ornamentare, corespunzând fiecare unei arte anumite: greacă, romană, bizantină, renaştere şi română. D-1 Simu a vrut să sintetizeze fiecare gen, oprind din fiecare caracteristica lui definitivă, elementele cele mai distinctive şi mai pure. în modul acesta, ochiul nedeprins de obicei cu deosebirea genurilor ornamentale, cu înţelegerea lor, şi neavând ocazia să le întâlnească des, găseşte aici un rezumat armonios al lor, o descriere a ornamentărei plastice, fie geometrică, fie florală, care şi ea constituie un îndemn continuu catră Frumos.
în al doilea rând vine luminarea muzeului. Acest element impresionează în mod plăcut pe cel care vizitează muzeul. Felul cum cade lumina în săli (de sus şi distribuită în mod artificial) produce în el o impresie odihnitoare şi dătătoare de o viaţă interioară neobişnuită. Această distribuire de lumină constituie de altfel o artă aparte, care, când este bine îndeplinită, înrâureşte hotărâtor asupra persoanelor cari intră-n muzeu. Un muzeu se impune şi prin această parte inerentă vieţii lui. Operele expuse sunt mai în valoare dacă lumina, care este pentru ele ceea ce este aerul pentru vieţuitoare, se găseşte într-un chip inteligent răspândită; dânsele au nevoie de o lumină anumită, pentru ca efectele căutate de artist să se afirme neştirbite. Lucrul acesta este aşa de imperios încât unele lucrări cer o aşezare specială. în Rijks-Museum din Amsterdam faimosul tablou Ronda de noapte al lui Rembrandt se găsea până acum doi ani într-o săi iţă prost luminată; din cauza asta, efectele erau mtilt micşorate; acum, fiind aşezată în sala mare şi având lumina de sus, opera genialului maestru a căpătat o extraordinară intensitate de efecte şi de impresie. în Muzeul Simu, problema luminei este desăvârşit rezolvată. Ambianţa pe care o produce lumina bine distribuită, egalitatea de vibraţie ce o are, căderea ei lină şi deopotrivă de
60
61
învăluitoare se impun atenţiunei vizitatorului, care ajunge astfel să preţuiască sforţările cari au contribuit la această feerie atmosferică. în aşa fel este văzul lui înrâurit, încât, dacă ar vizita un alt muzeu cu o luminare defectuoasă, el va simţi singur superioritatea Muzeului Simu, din acest punct de vedere.
Astfel, primii paşi ai aceluia care vine întâia oară în contact cu forme de artă superioare sunt în chip raţional călăuziţi. Până aici însă el a primit numai noţiuni elementare, numai o impresie de concepţie, de sens, de rostul întâilor realizări, cari îl îndreptează cătră orizonturi mai largi, cătră năzuinţi de frumuseţe mai înalte.
Este uşor de înţeles că acela căruia îi lipseşte orice reazăm intelectual şi sensibil în gustarea unei opere se va îndrepta din capul locului cătră o sculptură sau o pictură cu o semnificare artistică inferioară. Dacă un muzeu ar cuprinde numai lucrări de acest fel, educaţia vizitatorului s-ar mărgini la un cerc foarte redus, ar fi nulă. Din contră, mijlocindu-i în acelaşi timp şi alte forme de artă, dânsul va proceda prin curiozitate la o comparaţie între ceea ce-i place şi operele pe cari nu le pricepe. Repetând acest control în câteva rânduri şi slujindu-se de o călăuză serioasă, ajunge să întrezărească posibilitatea unei superiorităţi în acele lucrări pe cari le neglija la început, ori de cari îşi bătea joc. Prezenţa continuă a operelor cari se exclud ca însuşiri artistice înlesneşte un control crescând asupra gustului şi intelectului mulţimei.
Ceea ce a văzut vizitatorul în preumblarea lui atentivă în muzeu este mai ales expresia în mic a evoluţiunei artelor: picturală şi sculpturală în veacul trecut. Prin urmare, atenţiunea lui se va exercita cu deosebire în cercul acestei activităţi artistice. Cunoscând această parte, iniţiindu-se, fie singur, fie prin ajutorul celor competenţi, în secretele artelor moderne, dânsul ajunge să pătrunză şi artele premergătorilor, maeştri ai Renaşterei ori ai prerafaelismului recunoscut. Iniţiarea lui este o chestiune de timp şi de sforţare. Muzeul Simu îi oferă cele mai de căpetenie clasificări sau şcoli - năzuinţele acestor şcoli, realizările lor tehnice - prin unii din cei mai de seamă reprezentanţi."
Recomandăm publicului de la noi. care se duce la Bucureşti, să nu neglijeze a vizita acest templu de artă.
t IOAN ADAM
S-a stins într-însul un suflet idealist şi un talent original. Viaţa lui a fost o continuă zbuciumare, o neîntreruptă alergare după idealuri. Din prilejul încetării lui din viaţă, îi reproducem autobiografia ce ne-a trimis-o în 1905.
„Sunt născut în Vaslui, la 26 noiemvrie 1875. Părinţii mei au venit la oraş din satul Muntenii de sus, unde e leagănul neamului nostru... Am învăţat la şcoala normală Vasile Lupu din Iaşi, de unde m-am dus învăţător la ţară. în mijlocul poporului şi-al copiilor am trăit cei mai frumoşi ani. Atunci am sperat şi-am muncit cu drag. Făceam şcoală oriunde mă găseam încunjurat. Dam învăţătură şi luam învăţătură. Atunci am cules volumul Pe lângă vatră şi am scris multe din nuvelele mele ţărăneşti. în înălţarea morală de la ţară mi-am găsit însă şi prăbuşirea: simţindu-mă atât de folositor şi aşa de iubit în cercul de acolo, m-am amăgit cu gândul să-mi lărgesc orizontul de acţiune şi să fiu de folos mai multora. Şi atunci m-am pus să învăţ carte mai departe. Sforţările au fost zdruncinătoare. învăţam latineşte şi greceşte singur, după dicţionar şi gramatici, pentru ca să-mi trec diferenţa la liceu. Şi toate acestea printre orele de clasă şi noaptea. Studiile universitare le-am făcut la Bruxelles. în vremea asta?... Muncă, sărăcie şi planuri mari... M-am întors în ţară plin de încredere. Prin Ardeal am trecut ca printr-un vis măreţ. Căutam cu drag la priveliştile din depărtare, la munţii trufaşi şi la satele cu români. Ce frumoasă grădifiă e Ardealul! în vârtejul mersului, aşa din fuga nebună a trenului, aş fi vrut să-1 strâns la piept şi să-i şoptesc o vorbă îndrăzneaţă... Astăzi? închid ochii la gândul visurilor de altădată, ca-n faţa unei dureroase ruini. Şi din toată zdrobirea
62
63
mea sufletească, îmi rămâne o idee hotărâtă: cea mai diabolică crimă socială e să se imobilizeze un om puternic şi bun aşa fel încât să fie pus în neînstare de-a fi de folos"... (Constanţa, 18 iunie 1905).
Acest suflet dezrădăcinat a avut sfârşitul tragic al tuturor firilor nemulţumite. Astă-iarnă, când am primit de la dânsul o nuvelă dizordonată ca scris şi ca gândire, ne-am pierdut orice nădejde de a mai revedea sănătos pe prietinul şi colaboratorul nostru. în februarie a. c. ne-a surprins însă cu o cartă poştală în care scria: „După o grea boală, care m-a ţinut din toamnă - în care timp am trecut din sanator în sanator, între Bucureşti şi Iaşi - am ajuns, în sfârşit, să mă ridic de pe boală însănătoşat". Deşi scrisoarea termina: „sunt ruinat în urma boalei"..., totuşi ne bucuram că a scăpat şi credeam în puterea tinereţii lui... Mai ales că ne spunea: „Am scris un roman foarte frumos, Din umbră, complectarea trilogiei cu Rătăcire şi Sybaris, pe care aş vrea să ţi-1 dau d-tale întâi"...
Dar boala 1-a doborât din nou, curmându-i zilele în cea mai frumoasă vârstă. Ţărâna proaspătă a mormântului său o stropim şi noi cu lacrimi de jale sinceră şi durere adâncă, căci ne-a fost un frate bun în muncă şi în gânduri.
Adam într-o vreme era profesor de limba şi literatura română. Unul dintre elevii lui scrie, în România muncitoare, amintiri demne de reţinut:
„Tânăr, frumos, plin de vigoare şi de entuziasm sănătos, parcă-1 văd cum din cursul său de literatură făcea un curs de anatomie socială, atacând subiectul cu curajul medicului celui mai stăpân pe instrumentul său şi cunoscător deplin al pacientului. De curând întors din Belgia, ţară de muncă şi de înălţare sufletească, catedra sa devenea o tribună de critică şi protestare contra demoralizării iubitei lui Românii şi de propovăduire caldă cătră noi de a ne feri de aleea corupţiei şi a urma făgaşul stâncos al demnităţii şi luptei cinstite în viaţă.
Eram atunci în clasa V de liceu şi Ioan Adam era idolul nostru. Şi merita să fie, căci el ne-a deschis ochii pentru a vedea cu adevărat lumea şi a o judeca.
Am rămas uimiţi după prima lecţie. Nu ştiam de ne-a vorbit cu adevărat un profesor sau un frate mai mare. Şi nu e de
mirat asta chiar pentru profesorii de azi, darmite de acum opt ani. Cu fiecare lecţie a lui se lumina mai mult înaintea noastră, orizontul se tot lărgea, ni se dezvăluiau taine necunoscute ale firii şi oamenilor şi ne învăluia o patimă de a şti mereu, mereu mai mult, şi ne cuprindea un dor de a ne duce să vedem mereu, mereu mai multe...
Era vlaga lui puternică şi sănătoasă, care pătrundea şi deştepta în noi viaţa ce lâncezea moleşită într-un mediu decăzut şi demoralizat."
64
VIAŢA LITERARA [VI]
Un volum postum al lui Russu-Şirianul. O operă de literatură germană în România. Revista „Luceafărul" intră în anul al 10-lea
Pe bietul nostru Bursuc, cum îi ziceam noi în intimitate lui Russu-Şirianul, lumea care 1-a cunoscut nu-1 va uita aşa de repede, cum e firea ei. Mai întâi, îi va păstra toată dragostea pentru însuşirile lui de om care nu ştia ce-i duşmănia şi n-avea ţinte extreme şi nici ambiţii supărătoare. Alţii apoi vor cinsti energia cheltuită în lungi şi mult laborioşii săi ani de ziaristică şi-i vor întrupa recunoştinţa în convenţionalul bust de bronz. Vor fi însă, desigur, şi de aceia cari, pentru a-1 cunoaşte, îşi vor lua din când în când osteneala să răsfoiască prin cărţile lui şi vor întâlni acolo pururea toată personalitatea lui atrăgătoare: temperament cald, cugetător sobru, fire de romantic şi cu gust ales pentru tot ce e frumos şi bine.
Am vorbit cu altă ocazie mai pe larg despre activitatea de publicist a lui Russu. Trebuie să amintesc însă cetitorilor, aşa de mulţi, pe care el îi avea întotdeauna, că volumaşul inedit, care a văzut lumina zilei abia acum1 nu stă întru nimic mai jos de întreaga sa activitate. E o serie nouă asta de proză vioaie, uşoară, cu impresii variate, cu nuvele înfiripate pe temeiul unor subiecte de la noi de-acasă. Adunate din manuscrisele rămase şi de prin foiletoanele răzleţe, bucăţile acestui volum constituie un nou titlu de stimă la adresa acestui scriitor.
Ceea ce ni se pare mai caracteristic este mulţimea de figuri caracteristice din viaţa noastră socială ardeleană în contact cu societăţile străine. Ici un naţionalist simpatic, colo un
Ion Russu-Şirianul, Schiţe şi nuvele inedite. Vălenii de Munte, 1911, p. 153. Preţul: lei 1 50.
deputat parvenit, sau un student care urcă, foarte ieftin, calvarul martirajului. Ici schiţe de moravuri, cu uşoare tendinţe moralizatoare în sens naţional (cum este povestirea unei dragoste dintre o româncă şi un ofiţer de husari!), colo scene electorale şi amărăciuni din viaţa şcolară sau economică. Tot ce frământă, în anii săi, viaţa din societatea asta de tranziţie s-a oglindit în paginile lui Russu, neapărat, fără multă aprofundare de artist, dar cu multul bun-simţ al omului care a înregistrat reflexiuni cu ajutorul unui talent evident de observaţie.
O altă parte din impresiile sale sunt de ordin mai personal. Aflăm din ele urme din viaţa lui Russu, trăită în tinereţe la Bucureşti, printre cetele de boemi, ziarişti şi cântăreţi, cari îşi aveau plăcerile şi libertăţile lor nocturne - în jurul cărora se brodesc câteva episoduri glumeţe, cu figurine de artişti, sau de cântăreţe italiene.
Cu totul personală este apoi o ştire ce ne lasă Russu asupra unei intenţiuni bune ce avea despre o lucrare care a rămas neisprăvită. Era vorba la 1891, cu prilejul serbărei jubiliare de 10 Mai în Bucureşti, ca o tovărăşie de prieteni (Duică, Neniţescu, Colescu, Albini, Coşbuc etc.) să ia asupra lor însărcinarea de a trata în studii etnografice teme asupra situaţiei românilor de pretutindeni. Şi iată ce scrie, vorbind despre aceste intenţiuni, dintre cari unele s-au realizat:
„într-o operă viitoare mă voi ocupa îndeosebi de luptele culturale, ce au susţinut, în curs de atâtea veacuri, românii din actuala dieceză arădană.Aici urmărim un scop: să înfăţişăm satele de la frontiera apuseană aşa cum ele se găsesc în prezent."
Ce s-a făcut cu acest proiect nu pot să ştiu. Poate ca „românii din statul ungar" să fi fost rezultatul acestei hotărâri, în orice caz Russu era un talent născut pentru însemnări etnografice; el avea o specialitate adevărată de a se şti apropia de sufletul poporului şi a-i ispiti virtuţile şi greşelile.
Pentru noi, cari l-am cunoscut aşa de aproape, broşura aceasta postumă a lui Russu are un preţ special, că ne-a mai împrospătat atâtea clipe petrecute împreună. îi regăsim, în toate, frumoasa lui inteligenţă şi sufletul de prieten senin şi de om de inimă.
66
67
Nu este adevărată afirmarea ce-am citit de curând că, anume, cunoscutul proces cultural de etnoosmoză şi exosmoză între ardeleni şi românii din regat ar fi pe cale să înceteze şi că astăzi, în opoziţie cu trecutul, drumul lung de migraţiune al dascălilor ardeleni s-a sfârşit. Făcându-ne ochii roată pe la instituţiile şcolare din regat, alături de o serie de Rostogani, tot mai găsim încă nepoţi sau descendenţi de ai lui Lazăr, Florian, Marţian şi ai generaţiei de ardeleni de la Academia Mihăileană din Iaşi. Iată chiar în seria de profesori mai tineri. Istoria universală la Universitatea din Iaşi o propune, numai de un an încoace, tânărul Ursu, din Caţa fraţilor Mircea. Limba germană la aceeaşi universitate o propune amicul meu Bratu, din Răşinarii lui Goga, sat mândru, care ne-a dat şi alte frumoase pagini culturale. Iar la Bucureşti, în plină activitate, d. Mândrescu, o forţă tânără încă, propagă, de pe aceeaşi catedră de germană, farmecul limbei şi literaturei neamului lui Schiller şi Goethe.
Cu profesorii noştri ardeleni se urmează cu predilecţie următorul procedeu. Fie că vine de la liceul din Blaj, unde nu se învaţă nemţeşte, fie că n-a cercetat decât scoale ungureşti, sau că este specialist în matematici, în religie, în chimie sau în „dreptul" de la Cluj, ardeleanul care cere catedră la Bucureşti este numit „de nemţeşte", sub cuvânt că trebuie să cunoască limba asta. La Salonic am un prieten din Săcele, care a fost voluntar la tunari, în Sibiiu, şi, pe baza crâmpeielor de cunoştinţe de limba germană din „Exercier-reglement", a obţinut catedra, probabil şi din pricina musteţelor lui blonde, cari îl făceau să semene a rasă germană...
D-1 Simeon Mândrescu nu face, fireşte, parte din această categorie de nemţi (sau de „saşi", cum ar zice d. Zamfirescu), căci d-sa a îmbrăţişat misiunea de profesor universitar tocmai cu gândul de a da un avânt învăţământului superior al limbei germane şi a pune capăt dascălilor improvizaţi ardeleni şi altora, cari n-au terminat vreodată vreo bucoavnă germană. Şi aici cuvine să recunoaştem din capul locului că d-1 Mândrescu a făcut mai întâi studii temeinice la dascăli germani, ca Ulrich Schmidt şi alţii de felul lui, de la universităţile din Germania, şi s-a prezentat la catedra sa cu deplină pregătire. Abia a împlinit câţiva ani de lecţii şi de lucrări seminariale, cu elevii şi cu
elevele universităţii, şi se resimte un interes care creşte văzând cu ochii în sânul tineretului. Abia au trecut doi ani de când a apărut volumul de introducere în tainele limbei şi literaturei numită „Mittelhochdeutsch" şi graţie dibăciei cu care e făcută gramatica şi antologia, ai acuma prilejul să auzi studenţi discutând despre poeziile lui Walter von der Vogelweide, ca la orice universitate germană. Fetele noastre universitare cetesc pe capete Kabale und Liebe. Soricu îşi face licenţa în nemţeşte. Şi iată-ne azi mâne în situaţia de a ne avea profesori, cu şcoală sistematică germană, instruiţi la universitatea noastră şi îmbogăţind astfel cu un capitol nou capitolul nostru cultural în şcoală şi în societate.
De altfel, d-1 Mândrescu, după cât vedem, caută şi pe altă cale să vină în ajutorul cauzei culturei germane în România. Hotărând să scoată o serie de monografii de scriitori mai epocali din istoria literaturei, d-sa a început această operă cu o lucrare rotunzită asupra lui Friedrich Gotdieb Klopstock1, despre care presa bucureşteană s-a şi pronunţat foarte favorabil. Şi aceasta înseamnă un semn bun pentru toleranţa şi orientarea presei, care părăseşte astfel punctul de vedere vechi şi unilateral şi până acum favorabil exclusiv influenţelor franceze.
Cât pentru începutul acesta al seriei de monografii asupra reprezentanţilor epocei clasicităţii germane şi până la şcoalele mai nouă, nu putem zice decât că se prezentă sub cele mai bune auspicii. D-1 Mândrescu, prin orientările sale absolute şi prin criticismul său, dă dovezi de „gediegener gelehrter", adică de savant în toată legea, în tendinţa sa de a reliefa o figură măreaţă, ca autorul Mesiadei, împreună cu toate legăturile sale cu contimporanii de la sfârşitul veacului al 18-lea. înzestrat cu un aparat informativ straşnic, viaţa, operele, prieteniile, influenţele asupra lui Klopstock, toate răsar limpede şi metodic şi ne prevestesc că şi în atelierele unui savant român se poate lucra în mod serios asupra literaturei germane.
Aveam doar o mică rezervă. Ştim că la asemenea lucrări mlădierea stilistică, prin căutarea substanţialităţii, devine
1 G.Mândrescu, Din istoria literaturei germane. Friedrich Gottlieb Klopstock. Buc., p. 351. Preţul: 4 lei.
68
69
anevoioasă. Forma literară este însă şi ea un mijloc mai mult de succes! Astăzi, în epoca strălucită a stilului lui Lamprecht, istoricii noştri literari n-ar trebui să neglijeze sau să desconsidere acest principiu.
Se poate? Să fiu eu singurul, care să-mi aduc aminte, că la 1 iulie n., Luceafărul nostru intră în anul al X-lea al existenţei sale? Măcar la 1 iulie 1902 eu nu eram cu voi, iluştrii mei colegi de la Luceafărul] Programul era iscălit de supăratul meu amic Al. Ciura, cel cuminte, cel tânăr, cel curat şi timid ca o fecioară şi ca dânsul de curat şi de senin era programul. Şi fondul e poporanist, în ciuda d-lui Zamfirescu, căci: „Acelaşi ogor ne aşteaptă, ca azi-mâne, umăr lca umăr, să tragem mai departe brazda strămoşească"...
Că acel „azi-mâne", când vom fi „umăr la umăr", va veni cu siguranţă, se pare că a înţeles-o bine şi Othmar, al doilea iscălit, numele de cântăreţ gotic al lui Goga de-atunci, când cu un gest liber, de tinereţe înflăcărată, a turnat îndată după program această rapsodie:
Iar gândul ăst păgân îmi paşte mintea
Ascultă-1 tu, cu degetul pe buză: Când ochii tăi stau aţintiţi asupra-mi
Şi-şi tremură ispita lor albastră Cu dor prelung, cu dulcea lor sfială,
Frumoaso! Pe buza ta păcatul când zîmbeşte
Ucizător al minţii înţelepte Stăpân tiran al vremilor păgâne Femeie!
Şi braţul tău molatec când cuprinde
O undă doar în râul tău de aur Atunci - să -ncremeniţi în marmură cioplită!
Versul curge ca şuvoiul tânăr, pornit, zgomotos, cum se cuvine. Şi ne duce peste stânci şi râuri, departe, arătându-ne undeva o culme a artei spre care se deschid apoi orizonturi mai largi de viitor.
70
Potolit şi pe cald fond naţional se înşiră apoi pentru întâiaşi dată glasul înţelept, pururea instructiv, al omului pildelor istorice, acest „stud. phil", care era pe atunci reverendul protopop de azi al Seliştei, d. Lupaş.
Şi o droaie de anonimi urmează. Prin notiţele de la sfârşit tresar din când în când flăcări de spirit din pana cine ştie a cui Mefisto şchiop. Opera începe să se înfiripe, încet, cu anevoie şi cu material binevoitor, de tineri râvnitori, mulţi aleşi şi puţin chemaţi şi cu ceva umplutură, reglementară la orice reviste nouă. Se aude mai pronunţat numai cântecul din înălţime al lui „Octavian" şi schiţele de o exuberanţă tinerească ale lui Simin împrăştie o atmosferă simpatică. Dar nu trec mai mult de o sută de pagini şi iată-1 pe badea Niculae al d-lui I. Agârbiceanu cum vine spre sat, încet, cu bâta măciucată în mână, cu gluga pe spate...
Şi acum sunteţi compleţi! Cu Goga şi pseudonimele sale, cu Ciura şi Siminii lui şi cu Agârbiceanu, noua revistă era asigurată. Trei talente ajung pentru o revistă bună, câtă vreme trei „comitete" distrug de obicei tot atâtea gazete politice! Şi totul rămânea acum în grija finanţei şi administraţiei abile, când, ca prin minune, la pag. 146, răsare un nume nou, cum nu-1 găseai, căutându-1 cu dinadinsul - numele lui Octavian Tăslăuanu, gravul şi harnicul nostru prieten. Om cu gust literar, spirit cunoscător al realităţii, pătruns de idealuri culturale, cum ne şade bine în ziua de astăzi - intrarea asta în rândurile întemeietorilor Luceafărului a d-lui Tăslăuanu a fost ca o mână solidă, ce se întinde spre o faptă bună.
Şi se face acum stabilitate în viaţa Luceafărului. încet şi sigur razele lui se resfiră binefăcătoare deasupra publicului şi-1 deşteaptă spre un sentiment mai bun şi spre conştiinţă mai multă. Aceleaşi raze cad şi asupra unui mormânt al copilăriei şi copilăriilor noastre, asupra leagănului începuturilor noastre, care fusese răposata Familia. Şi în jurul acestui mormânt, de care nu vom spune nimic decât bine, se încinge hora nouă a vieţii literare în Ardeal. Pagini de artă naţională şi altele, etnografice, vin şi se adaugă la formele tot mai mature, tot mai desăvârşite ale colaboratorilor literari ai Luceafărului. între talentele celor de la noi şi între cei noi din regat se produce o apropiere firească. Vine la noi şi Sadoveanu, vin cu toţii câţi
71
pornesc să părăsească tovarăşul nostru bun Sămănătorul, Sandu mai ales, figura atât de populară în Ardeal. Vine Anghel cu toată arta lui complexă şi capricioasă. Şi astăzi, după nouă ani împliniţi, iată Luceafărul, un drag camarad al tuturora; o casă curată şi aproape idilică, plină de Grigoreşti şi de cântece de ale vestalelor la altarul poeziei noastre.
Privim acum la cei nouă ani dispăruţi. Frunzărim prin volumele astea minunate şi ne oprim privirea cu satisfacţie la câte o pagină glorioasă din producţiile mai nouă ale artei româneşti, scrise sau zugrăvite. Câtă energie, câtă fantazie, câtă măiestrie de forme alese în multe pagini! Iată şi Plugarii lui Goga, iată Oltul, iată şi Cantorul Cimpoi, la pag. 46 din 1903!
Vezi aici era rostul jubileului! Aici era clipa sfântă a prăznuirei. Şi înregistrând atâtea succese şi copleşit de atâta emoţie, parecă îmi vine cu necaz împotriva lui Tăslăuanu, care nu şi-a amintit că ziua de 1 iulie este o zi sfântă pentru casa noastră şi că trebuia sărbătorită cu toata solemnitatea. Hei, ce mai ocazie de a vedea, alături de răzeşul nostru de la Fălticeni, pe Goga cu fruntea încreţită de târnoseala ce i-a trântit lui Vaida; pe blândul Simin*, cu frumosul Agârbiceanu; apoi poetele noastre Măria2 şi Alice3; Anghel şi Eftimiu; patriarhalul Ştefan Iosif. boierul Caton4, ba şi pe bunul nostru filolog şi critic Sextil din Cernăuţi şi pe tine, Mefisto din Aegea şi pe toţi cei câţi merită să-şi primească binecuvântarea de la preacucernicul nostru Lupaş ot Sălişte!
Spuneţi drept, dragi cititori ai Luceafărului, nu eram noi vrednici să intrăm mai cu mândrie şi mai cu zgomot în ziua de 1 iulie în anul al 10-lea? Şi să încingem o horă la Sibiiu, de să se audă la Arad, în cercurile simandicoase, cum răsună de duios melodia lui:
Zi, măi Laie, înc-un cântec De-o cămaşă cu altiţă
1 Simin este pseudonimul lui A. Ciura (n. ed.).
Măria Cunţan (n. ed.). J Alice Călugăru (n. ed.). 4 Caton Theodorian (n. ed.).
Sextil Puşcariu (n. ed.).
Şi de-un drac cu ochii vineţi, De-o Aniţă-cârciumăriţă!
Ce dracu! Nu mai suntem tineri oţeliţi, încât uităm şi de praznicul muncii?
72
CRONICĂ [I]
D-l Grigorovitza, profesor la şcoalele medii din Bucureşti, desigur, n-are pretenţii mari de artist, cu toate că a scris versuri, traducând pe Eminescu, şi a scris şi nuvele şi alt material beletristic şi narativ. însuşirea d-sale de căpetenie însă este că face parte din numărul, aşa de redus până astăzi, al bunilor prozatori bucovineni şi este un ager cunoscător al stărilor culturale şi sufleteşti din poporul, cu atâtea frumoase însuşiri şi atâtea suferinţe, de sub stăpânirea Austriei.
Astăzi, când, din toate părţile, se lucrează pe toate cărările la unitatea noastră culturală, este direct îmbucurător că Bucovina a început să-şi dea şi ea contribuţia sa. Limba literară în Bucovina ia avânt în timpul din urmă, scriitorii de pagini curate răsar din toate părţile, încălziţi de nouăle principii ale unei activităţi mai pozitive.
Când se va face odată o privire asupra acestor năzuinţe, d-1 Grigorovitza îşi va avea pagina sa. Spunem această observaţie în legătură cu o broşură nouă a d-lui Grigorovitza, pe care ne-o trimite spre înregistrare. E vorba de câteva schiţe, cuprinse sub titlul Cum a fost odată, în cari ne dă tablouri foarte sugestive din trecutul patriei sale. Târgul Rădăuţilor, Pe valea Şiretului şi Pe malul Prutului se întitulează aceste priviri retrospective, ilustrate în cuvinte şi reproduceri fotografice. Pitorescul, dragostea de trecut, interesul economic, social şi cultural sunt momentele cari disting aceste pagini pline de informaţii pentru cetitori. Cum la noi felul acesta de literatură e mult gustată, nu putem trece fără să stăruim pentru o dreaptă apreciere a broşurei Cum a fost odată de d-1 Em. Grigorovitza.
Alecsandri şi Grenier. S-ar părea că scrisorile inedite ale lui Alecsandri sunt un izvor inepuizabil. Mereu creşte numărul scrisorilor descoperite, pe unde nici nu te gândeşti. Foşti prieteni de-ai poetului nostru, scriitori, oameni de stat, cunoscuţi din străinătate, îndeosebi din Franţa, lasă pe urma lor răvaşe multe şi veşnic interesante, cari completează mereu viaţa şi scrierile autorului Gintei latine. Cea din urmă colecţie de scrisori necunoscute, într-o broşură de 82 pagini, ne-a dat-o de curând bibliotecarul din Besancon (Franţa), d-1 Georges Gazier, cuprinzând 32 de inedite, scrise în franţuzeşte şi adresate de Alecsandri amicului său Eduard Grenier. Acest amic al poetului nostru, despre care biografii lui Alecsandri aveau prea puţine informaţii, a fost la rândul său şi el un poet cu oarecare trecere. El s-a născut la 1819, s-a distins repede ca poet lamartinian, s-a făcut cunoscut prin mai multe volume de Suveniri literare, iar de specialitate a fost diplomat, împlinind în calitatea asta diferite misiuni. Pe la 1854 Grenier a primit apoi să fie secretarul particular al prinţului Grigore Ghica din Iaşi, unde s-a stabilit pentru doi ani de zile, timp în care, cultivând legături de prietenie cu Alecsandri şi contimporanii lui, a fost unul dintre promotorii francezi în serviciul cauzei principatelor dunărene. El a murit la 1901, lăsându-şi manuscrisele în biblioteca din Besancon, de unde editorul numit le-a dat în vileag.
Aceste scrisori, în fruntea cărora Gazier a aşezat o biografie, redactată în ton simpatic, a lui Alecsandri, sunt scrise între anii 1855 si 1885, ceea ce probează o dragoste statornică între cei doi prieteni. Poetul nostru este şi în formele franţuzeşti ale scrisorii tot aşa de elegant, de şăgalnic şi de intim, ca în cele româneşti. Elegant şi ireproşabil. Amuzant şi informativ. Cu deosebită atenţiune pentru convenţionalele introduceri şi încheieri. Printre multele noutăţi de amănunt găsim, alăturat la scrisoarea a Xl-a, şi o traducere franceză a lui Alecsandri la balada sa populară Inşiră-te, mărgărite!
Un poem de Costache Negruzzi- Numărul din urmă al Convorbirilor literare aduce o frumoasă contribuţie istorico-literară. D-1 E. Lovinescu publică adecă o lucrare necunoscută
74
75
în versuri, scrisă de C. Negruzzi în prima lui tinereţă. E vorba de poemul lui Voltaire, Memnon, tradus în versuri din greceşte, la anul 1823. Poemul acesta s-a aflat printre manuscrisele Academiei Române, în două exemplare şi făcea odinioară parte din biblioteca cunoscutului scriitor şi antiunionist Istrati. Pe baza celor doua variante, d-1 profesor Lovinescu tipăreşte acum aceasta preţioasă pagină din scrierile lui Negruzzi, autorul care se dezvăleşte din ce în ce mai simpatic, mai productiv şi mai cunoscător de bună limbă românească, decât se ştia mai înainte din manualele de literatură.
lupt din toate puterile mele numai pentru obştescul bine, sigur fiind că în succes voi afla şi mi se va da şi mie puţină parte. Om, cum te vei convinge mai târziu, iubite prietene, puţini vor fi cu atâta tărie şi putere sufletească în luptă şi... cu atâta nepăsare de viaţă şi de soartea lui! Veni-vor vremi când nu eu, ci faptele mele îţi vor dovedi aceste."
Originalele scrisorilor ar fi de dorit să se trimită şi să se păstreze la „Muzeul Asociaţiunii".
Scrisori inedite de Niţă Popovici. Revista Educatorul, organul învăţătorilor din diecesa Caransebeşului, ne surprinde în ultimele sale numere cu câteva scrisori inedite din condeiul regretatului nostru poet şi prozator Niţă Popovici-Bănăţeanul. S-au tipărit până acum cinci scrisori, de un interes deosebit pentru cunoaşterea talentului acestuia, stins în floarea vârstei. Ele datează din 1889 şi sunt adresate unui prieten contimporan, d-lui Avram Corcea, preot în Coştei. Student încă pe-atunci, la Caransebeş, poetul tratează lucruri variate în scrisorile sale. Vorbeşte despre obiceiurile din sânul societăţilor studenţeşti. Aminteşte de primele sale începuturi, cu poezii în proză, iscălite „Oreste" la Tribuna şi de încurajările de cari a avut parte prin d-1 Slavici. In notiţele sale Popovici ne lasă aici urme despre vasta lui orientare în literatura universală. în genere, toate reflexiile sunt aşternute cu o grabă nervoasă pe hârtiile aceste colbuite, din cari ni se opreşte însă în memorie mai cu seamă următorul pasagiu despre el însuşi:
„Eu, dragă, prea puţin dau pe «eul»meu. Lucru care, de ai fi trăit în societatea mea numai trei luni, te-ar fi uimit. Om bun, dezinteresat, moale chiar, prea puţin ţin la mine. Duşmanului chiar îi fac bine şi mă bucur când îi pot face. Puţin îmi pasă ce zice şi ce cugetă despre mine. Şi nu mă supăr dacă nu-mi dă ce-i al meu; nu mă mâniu nici dacă ia şi din ce-i al meu. Şi tocmai pentru asta mă fac foc, mă întărit, când văd pe alţii atât de interesaţi pentru persoana lor şi atât de setoşi de sarbede nimicuri. învăpăiat naţionalist, înfocat aderent al ideilor mari,
76
VIAŢA LITERARA [VII]
Răspuns la o scrisoare. Aprilie şi mai, lunile de miere pentru scriitori. Răsplătirea şi decorarea talentului. Bietul compozitor. Concluzii
O veche prietenă şi scriitoare de mare talent, căreia, printr-o recenzie de câteva rânduri, i-am făcut dreptate unui volum de versuri, îmi arată acum, după ani de zile, recunoştinţa pentru datoria ce mi-am împlinit-o. Scrisoarea asta nu-mi aparţine numai mie, căci ţinută în termini generali, ea pare a se adresa mai mult publicului, pururea doritor de a cunoaşte amănunte din viaţa sufletelor alese. împrejurările în cari talentele lucrează şi se frământă nu pot fi niciodată indiferente pentru mulţime. Orice reflexiune, orice credinţă intimă, subliniată într-o scrisoare, constituie o mărturisire, de care se poate lega atenţiunea sau interesul cetitorului. Şi iată pentru ce voi reproduce un fragment din scrisoarea poetei noastre:
„...şi, după ce ai aflat condiţiile în cari am rămas după moartea tată-meu, în completă singurătate şi cel mai deplin zbucium sufletesc, spune-mi ce mi-a mai rămas de făcut? Să mă închid, ca o ursitoare, în căsulia mea cu chirie şi să-mi torc mai departe firul de jale, înmuiat în lacrimi? Să mă osândesc singură la renunţări şi să evit societatea, pentru ca să-mi adun gândurile şi lacrimile în cântecele mele, pe cari să le trimit pe la cele patru vânturi, la puţinele reviste bune? Să-mi razim de-aci înainte toate mijloacele mele de trai pe obolul, ce mi-1 aduce jalea mea turnată în versuri şi visurile mele, sfărmate şi acoperite cu frunze veştede?...
E greu şi îmi dau seama! La noi poezia şi literatura sunt până acum o slabă armă de viaţă pentru femei. Sprijinul ce ni se acordă nouă şi atenţiunea celor chemaţi de a ne judeca biata picătură de poezie, ce ni se cristalizează din o inimă chinuită, nu
sunt în raport cu jertfa ce aducem... Iată-mă pe mine! Dau cu mâna în aer. Caut, dibuiesc, să văd ce este de făcut. Mă frământ zadarnic. Singurul gând care îmi vine este în clipa asta să mă adresez d-tale şi să-ţi cer o părere, un sfat. Desluşeşte-mă d-ta asupra celor ce doresc să aflu. Este oare adevărat că ne-aţi admis şi pe noi, femeile, pe cele cu mai mult sau mai puţin talent, printre rîndurile scriitorilor? în consecinţă, merităm sau nu şi noi aceleaşi favoruri de care aţi început d-voastră să vă împărtăşiţi, fie la reviste, fie la ziare, fie la autorităţi? Dacă merităm, este vreo nădejde de îmbunătăţire şi a soartei noastre? Sau, cum s-ar zice, poate şi-o scriitoare la noi să trăiască din literatură?"
Problema ce mi se cere s-o discut nu este fară importanţă de actualitate. Autoarea acestei scrisori este o forţă artistică, remarcată de mulţi. Alături de dânsa, mai avem apoi şi un număr destul de mare de alte scriitoare cari în anii din urmă ne-au îmbogăţit literatura cu frumoase pagini în vers şi proză şi, în ale vieţii, luptă cu aceleaşi greutăţi. îmi voi rezuma deci părerile mele.
Era într-o zi de primăvară. Cetisem frumosul apel Treuga Dei de Goga. Ceva din pacea cerească se coborâse parcă în sufletul meu. Mă plimbam senin prin străzile capitalei scăldate în soarele cel mai dulce ce-am simţit vreodată. Admiram castanii uriaşi, în plină floare, din strada Fântânei - un lux de admiraţie pe care mi-1 pot permite şi eu, la zile solemne. Şi întâmplarea a voit să mă opresc în faţa unei clădiri sombre, în stil românesc, cum se lucrează astăzi, iar pe frontispiciul ei puteam să cetesc: Casa Şcoalelor!
Ştii d-ta, iubite cetitorule, ce magie însemnează astăzi Casa Şcoalelor pentru scriitorul ce se respectă? înseamnă acum o adevărată Mecca tămăduitoare de mizerii şi necazuri, la care, prin prea frumoasele luni aprilie şi mai, scriitorii vin în pelerinaj pios, cu petiţie şi recomandaţii. Vin şi poporaniştii, vin şi „abstractivii", vin cu toţii! înseamnă că jitniţile statului s-au deschis largi pentru toate paserile cerului şi adăpostesc acum pe
78
79
toţi crinii pământului. Şi e o îmbulzeală şi un zumzet pe ganguri, ca într-un stup ce se găteşte de roit.
Fenomen nou şi simpatic! Iată tinerii ştrengari şi boemi de toată categoria cum îşi scutură de grav pletele şi cum le radiază de bucurie faţa când ies cu mana cerească în buzunar. Câte un diletant sfios îşi pipăie portofoliul, să se încredinţeze de realitatea minunei. Câteva figuri mai spălatele de scriitori cunoscuţi se amestecă printre ceilalţi şi glumesc cuminte de bucuria acelora, peste cari a căzut binecuvântarea, în chip de consacrare bugetară...
Da, d-1 Caragiale a spus o vorbă cam cinică, declarând că scriitorii sunt ceasornice de precizie, cari trebuie şterse şi trebuie unse, ca să funcţioneze bine. Dar, la urma urmei, depinde cum interpretezi aceste cuvinte. Căci, într-adevăr, ce poate fi mai folositor decât crearea unor mijloace pentru dezvoltarea talentelor?
După câteva zile însă trec iarăşi pe lângă lăcaşul cultelor. Aceeaşi familie de scriitori jubila iarăşi pe seară. De data asta nu „mandatele" Ie ridicau dispoziţia, căci peste acestea s-a trecut la ordinea zilei. în „botoniere" însă ei purtau, ca noutate, nişte semne rotunde şi decorative, cari erau probe clare că, în afară de răsplata materială pentru talentele de astăzi, soartea cea bună ţine seama şi de mici vanităţi omeneşti, atârnându-le de piept toate posibilele decoraţii.
A căzut iarăşi o ploaie de „coroane" şi de „stele". Şi o serie nouă de „bene-merenti" este în perspectivă. Avem printre noi atâţia cavaleri şi comandori, încât nu va fi nici o mirare când planurile unora, de a aristocratiza acum literatura noastră, se vor înfăptui. Piepturi vajnice de diletanţi şi de bieţi naufragiaţi mărunţi tresaltă sub strălucirea binemeritată. Ceea ce odinioară se obţinea aşa de greu, ceea ce se acordase pe vremuri numai unui Alecsandri sau Odobescu, astăzi e o glorie uşor de câştigat. între Coşbuc şi Tutoveanu din Bârlad nu mai este astăzi o deosebire, sau vreo selecţie sub acest raport.
Ce păcat numai că toate zingătele şi clinchetele astea sunt fară valoare şi fără să producă. Dacă scriitorii noştri trăiau în
alte ţări, mai civilizate, cum este, de pildă, Austria, puteau cel puţin să spereze că azi-mâne se vor putea împărtăşi cu vreun ordin de-al Măriei Thereziei, pe urma căruia încalţe să poată să profite şi de vreo pensie.
Poeta noastră, prin urmare, are puţină dreptate să privească la aceste stări. într-adevăr, câteva schimbări se fac pentru răsplata muncii scriitorilor. Editorii, revistele şi statul însuşi fac ce pot şi cum ştiu să încurajeze mişcările mai nouă. Numai că nu fiecăruia i se întâmplă noroace de astea. Şi ca să vedem un caz concret, ne vom întoarce iar la instituţia oficială din strada Fântânei.
Era tot prin mai. Prin mulţimea ce stetea la poartă, vedeam aproape zilnic strecurându-se spre casă cu norocul, o umbră de om. Lumea îl cunoaşte acum de câte ori 1-a văzut pe acolo, şi-i zice „omul cu liturgia". E un compozitor distins, care e cel mai lipsit de simţul practic şi a muncit o viaţă întreagă în altarul armoniei. Subsuoară ţine acum pururea un caiet de note, care cuprinde o compoziţie a unei liturgii ortodoxe, şi de-aci porecla lui de „omul cu liturgia". Timid, modest, cum este compozitorul nostru, e tot amânat, e tot îndrumat de la Ana la Caiafa şi de la Caiafa la Mangâru, şi nimeni nu-i încearcă opera, nimeni nu-i deschide calea de răsplată a talentului, nimeni nu caută măcar să deschidă această capodoperă a unei forţe dibace şi să se convingă de farmecul religios al atâtor melodii străbune... „Osana, întru cei de sus!" „Osana, întru cei de jos!" Şi totul tace, totul doarme! Numai artistul nostru îşi înfăşoară iarăşi caietul într-o formă de sul, şi-1 ia din nou subsuoară, cum umbla odinioară,  istoricul ardelean cu desagii plini de manuscrise.
- Ce e de făcut, măiestre? - întreb eu atunci pe omul cu liturgia.
- Bine a zis Goga, bine a zis Goga: prin noi înşine] -răspunse liturgisitorul. Dar pe la-Casa Şcoalelor ştiu că nu mai dă!...
80
81
Aşa stau lucrurile astăzi, prietena mea! Este prea adevărat, că d-voastre, câteva scriitoare de talent, v-aţi făcut drum printre rândurile celor mai buni scriitori ai noştri şi că, nefiind din aristocraţia îmbelşugată, aveţi tot dreptul să vă gândiţi a trăi din literatură. Dar cine poate garanta că vi se face dreptate deplină? Lasă că la noi gândul că scriitoarele ar fi folositoare muncitoare şi pe tărâmul literar nu vrea să prindă încă rădăcină. Dar nu vezi d-ta ce lipsă de seriozitate este în alcătuirea credinţelor de astăzi? Nu vezi că criteriile de justă apreciare a valorilor muncitoare, în modul de a fixa onorariile, de a oferi premiile, de a conduce o activitate de încurajare a talentelor, pe cale oficială şi particulară, lipsesc cu totul? Norocul de a străbate, în condiţiile aceste, le revine mai repede celor îmbulzitori şi celor cinici, celor ploconiţi şi celor cu bileţele de recomandaţie, celor înregimentaţi la stăpân, sau, cel puţin, celor ce se fac secretari la vreo societate de femei ortodoxe. Cum o să susţii o concurenţă onorabilă cu asemenea mijloace?....
Să-i lăsăm, stimată prietenă! Să nu ne amăgească ideea că „aşa se trăieşte din literatură". Şi, în schimb, să ne aducem aminte de singurul adevăr mântuitor pentru orice talent de seamă. Este adevărul ce ni 1-a spus jovialul „om cu liturgia":
„Prin noi înşine!"
RIVALITATE SURDA
între Viaţa românească şi Vieaţa nouă este de mai mulţi ani încoace o rivalitate. Şi rivalitatea asta nu se învârte cumva în jurul unor probleme deosebite de direcţie. întrebarea ce-i preocupă mai cu deosebire este: cine sunt, mă rog, „primii junimişti"? Aşadar, o problemă de istorie critică-literară! Mai întâi Viaţa românească îşi revendică meritul de a fi spus, înaintea tuturor, că „«Junimea» e numai o continuare a şcoalei lui Kogălniceanu-Negruzzi-Russo-Alcsandri".La rândul său, d-1 Ovid Densusianu, în livida sa revistă, protestează, zicând că afirmaţia Vieţii din Iaşi „ascunde un neadevăr şi o îndrăzneală, pentru că nu cei de la V rom., plagiatorul Ibrăileanu, ci alţii au pus în lumină locul lui Kogălniceanu şi Russo în mişcarea literară anterioară «Junimei»"... „Alţii" ... aceştia sunt, fireşte, d-1 Densusianu însuşi...
Cearta asta este desigur interesantă, căci se vede cum izbucnesc urile între savanţi pentru revendicarea originalităţii. Noi cunoaştem cartea d-lui Ibrăileanu (de ce plagiator?) şi ştim că a adus contribuţii serioase la cunoaşterea mai temeinică a ideilor de limbă şi literatură din epoca dinainte de 1855. Cunoaştem şi articolul d-lui Densusianu, în care se spun cam aceleaşi adevăruri, mai pe scurt. Şi nu ne-am mirat deloc că, într-un timp când cercetarea trecutului literar se practică pe toată linia, s-au găsit doi contimporani, d-nii Ibrăileanu şi Densusianu, duşmani altfel de principii, să se întâlnească în acelaşi gând. V
Ceea ce ni se pare însă de prisos în acest nedelicat schimb de gelozie este cu totul altceva. Noi suntem dispuşi să credem că nu atâta dragostea de adevăr i-a îndemnat pe amândoi să
83
pornească în goană după Junimişti" mai bătrâni decât cei de astăzi, decât intenţia de a mai micşora din valoarea adevăratei „Junimi" convorbiriste. Căci în tot modul cum arată ei dovezile că, în activitatea lui Negruzzi, Russo, Kogălniceanu, Alecsandri, s-ar fi cuprins cea mai mare înţelepciune şi cele mai sănătoase credinţe de limbă, de formă şi estetică, precum şi de alte idei curente, cari ar fi pătruns în programul fondatorilor Convorbirilor - se observă o exagerare, o tendinţă de scădere a meritelor celor din urmă. Spiritul acesta de gaşcă n-ar trebui să existe însă ca mijloc pentru stabilirea adevărului istoric. Şi ambii combatanţi au trecut cu vederea câteva consideraţii neapărat necesare.
Mai întâi că au uitat să se întrebe dacă acei primi Junimişti", într-adevăr talente mari , au reuşit sau nu să exercite asupra stărilor literare a vremii lor o influenţă mai vizibilă? Fost-a Russo un diriguitor cu rezultate pozitive pe tărâmul limbei şi al literaturei, el, omul modest, ale cărui scrieri, până ce era în viaţă, rămâneau în manuscript şi s-au tipărit abia în vremea noastră? Avut-au operele lor, oricât de idealiste cu avânt şi oricât de reale prin concepţia lor, vreo influenţă hotărâtoare asupra vreunui membru al „Junimei" ce-ar fi urmat? Nu este, dimpotrivă, sigur că junimiştii convorbirişti n-au cunoscut de-aproape epoca din care adversarii lor de astăzi spun că se coboară?
Pe Russo şi teoriile bune de limbă ale lui C. Negruzzi nu le găsim nicăiri amintite sau citate în discuţiile de limbă literară din şedinţele „Junimii" descrise de Panu, sau din polemicile d-lui Maiorescu. Dimpotrivă, actualitatea şi tinerii începători în ale versului, ca Bodnărescu şi Şerbănescu, serveau ca modele în exemplificarea nouălor tendinţe.
Evident deci, dacă în direcţia limbei populare, temeiul celor de la 1840 şi a noii generaţii, din jurul d-lui Maiorescu, era acelaşi, nu se poate deloc afirma că „Junimea" a doua ar fi fost cumva o continuare a celei dintâi. Dimpotrivă, cu totul independentă, şcoala aceasta a Convorbirilor, condusă între altele şi de câteva idei luminoase de actualitate şi în Germania, a lăsat urme adânci şi practice şi reforme radicale în limba ziarelor şi în gustul literar al neamului nostru, fapt cu care
vechii, sau primii junimişti nu s-au putut ilustra, din pricina nepregătirei opiniei publice pentru teoriile lor, mărginite la cercuri mai mici de cetitori.
84
CRONICĂ [II]
Literatura ca artă şi ca profesiune. Şi la noi literatura începe tot mai mult să devie o profesiune. Această apariţie e în strânsă legătură cu evoluţia culturii noastre întregi, şi de la un punct anumit înainte, ea era inevitabilă. Să ne plângem de ea, cum au făcut unii nu tocmai de mult? Ar fi lacrimi vărsate în zadar; ar fi ca şi cum ar plânge cineva pentru că au trecut anii copilăriei, sau pentru că i-au rămas prea strâmte hainele ce purta şi trebuie să-şi facă altele nouă.
în adevăr, stăm înaintea unui fapt care nu se poate tăgădui, nu se poate şterge, cu care trebuie, prin urmare, să ne obişnuim. Şi dacă-1 judecăm cu mintea rece, vom afla că are şi părţi bune şi părţi rele. Mai întâi de toate se face o mare dreptate socială când se răsplăteşte munca atât de grea şi atât de folositoare a scriitorului. Aceasta e o chestie de logică elementară. Cum adecă, când eu trebuie să răsplătesc destul de scump serviciile, desigur indispensabile, pe care mi le face vrednicul meşteşugar pentru confortul meu material, serviciile tot atât de indispensabile în economia vieţii sufleteşti pe care le face scriitorul societăţii, şcoalei, individului, să nu merite nici o răsplată?
Parcă văd pe partizanii artei pentru artă zâmbind: iată unde am ajuns, să se cântărească arta cu kilogramul, să se măsoare cu cotul! Nu de asta e vorba, ci de răsplata muncii, de recompensa dreaptă a unei activităţi folositoare tuturora. Dar să curmăm mai bine această discuţie. Ne e teamă că, dacă şirurile aceste vor ajunge sub ochii d-lui Iorga, va zice şi despre noi că „am început să cărăm apă cu ciurul pe plaiurile româneşti".
Altceva voiam noi să facem. Voiam să atragem atenţia cetitorilor noştri asupra unor reflexiuni pe care le face un critic străin asupra veşnicei probleme a literaturii ca artă şi ca profesiune. El constată că chiar şi într-o ţară atât de cultă cum e Germania, e destul de mic numărul acelor scriitori cari pot să trăiască din munca lor literară. Cu atât mai numeroasă e însă ceata decepţionaţilor cari s-au lăsat ademeniţi de succesul primului volum şi au părăsit profesiunea lor burgheză, care li se părea o piedecă grea în avântul lor spre culmi neatinse ale artei. Ingratitudinea faţă de cariera care-i hrănea cinstit s-a răzbunat amar. După focul bengal al primului succes, a urmat un şir de nesuccese zdrobitoare, cari au curmat avântul cel mândru de la început, au istovit inspiraţia. Scriitorul fară noroc va învinovăţi acum critica, publicul. Dar ce sunt acestea vinovate dacă al doilea volum e mai şters, nu mai are inspiraţia proaspătă a celui dintâi, ci caută s-o suplinească prin rutină?
Inspiraţia nu se poate forţa, ea vine pe neaşteptate, când îi place ei, şi de cele mai multe ori nu vine tocmai atunci când artistul o cheamă. Dar scriitorul de profesiune trebuie să producă, fiindcă el trăieşte din câştigul muncii sale literare. O stagnare în producţiunea lui mai are şi alte urmări fatale. Critica, publicul, care urmăreşte „talentul" ridicat în vaza lumii prin întâiul succes, aşteaptă lucrări noi şi, dacă nu i se dau, e îndată gata cu constatarea că n-a fost un talent productiv, că n-a ţinut ce promitea, şi noul meteor pe cerul literar dispare, pe cât s-a ivit de repede, în întunerecul din care a răsărit. Scriitorul profesionist trebuie să-şi menţină deci reputaţia odată dobândită, care se câştigă atât de greu şi se pierde atât de uşor, şi aceasta adeseori n-o poate face decât sacrificând idealul artistic.
Literatura ca profesiune mai are însă şi alt dezavantaj. Ea înstrăinează pe artist, cu timpul, tot mai mult de adevărata viaţă, care ar trebui să-i fie izvorul de inspiraţie. în adevăr, ea îl închide într-un cerc strâmt de preocupări exclusiv literare, de succesele sau insuccesele proprii sau ale colegilor, de micile intrigi ale lumii literare. Aceasta nu e o atmosferă priincioasă adevăratei creaţiuni artistice; într-însa se dezvoltă însă cu atât mai bine acea nervozitate care e caracteristica scriitorului modern.
86
87
De aceea, criticul străin, ale cărui idei le rezumăm aici, e de părere că e mai bine pentru scriitor să aibă o ocupaţie care să-1 pună în contact direct cu viaţa burgheză, fără de a-i reclama întreaga putere de muncă. Fireşte, aici se nasc noi întrebări, noi probleme. Criticul german se gândeşte la Goethe, care a şi suferit sub povara afacerilor şi a trebuit să scape prin fugă, dar a ştiut să şi profite de ele, ca să-şi însuşească o comoară imensă de cunoştinţe şi de experienţe.
Scriitorilor cari sunt siliţi să lucreze şi în vremuri când nu-i îndeamnă un impuls intern să creeze, criticul nostru le dă sfatul să-şi pună talentul în serviciul bibliotecilor de popularizare şi pentru tineret, spre a-şi da concursul la înlăturarea literaturii de colportaj, apoi să facă traduceri bune sau să-şi caute alte probleme literare de rezolvat.
*
Poeziile lui Cincinat Pavelescu. Despre volumul acestui trubadur modern, cum a fost caracterizat cu drept cuvânt, s-a scris în coloanele revistei noastre. Dacă revenim acum în această notiţă scurtă, o facem pentru că poeziile lui ne apar ca o ilustrare potrivită a ideilor criticului german, pe care le-am rezumat mai sus. Cetind volumul d-lui Pavelescu, ai într-adevăr impresia că te afli în faţa unor inspiraţii adevărate, necăutate, prinse aşa cum le-a adus momentul şi redate cu un simţ fin pentru eleganţa formei, caracteristic pentru acest trubadur galant.
Unii s-au pronunţat şi alţii se vor mai pronunţa asupra însemnătăţii literare a acestui volum. Noi aici voim numai să constatăm că ceea ce face lectura lui mai interesantă şi atrăgătoare este faptul că aproape nicăiri nu găsim inspiraţii pur literare, ci adevărate clipe trăite. Acestea sunt deci poezii pe care criticii germani le înşiră printre poeziile de ocazie în sens superior, în sensul în care Goethe îşi caracteriza propriile sale poezii cu acest nume.
Aceasta face originalitatea poeziilor d-lui Pavelescu. Se simte îndată că „în această casă" nu s-a aşezat cineva la masă ca să înjghebeze ceva din crâmpeie ce i-au rămas în minte după ce a cetit câteva volume de poezii româneşti şi străine. Aici a scris
cineva care avea ceva de spus, şi a scris numai atunci când, în răgazurile ocupaţiilor lui burgeze, simţea că are ceva de spus şi a scris aşa după cum îl îndemna individualitatea lui să scrie. Poeziile lui sunt deci expresia adevărată a acestei individualităţi şi vor avea valoarea pe care o are ea însăşi. Aceasta este, credem, cea mai însemnată recunoaştere pe care contimporanii pot s-o facă unui artist.
*
Plaga micilor anonimi. Faimosul Maximilian Harden, de la revista Zukunft, nu iscăleşte cu numele său nici un articol şi nici măcar o notiţă. Şi totuşi lumea germană aleargă să-1 cetească şi ştie bine cu cine are a face. Iar ca lui Harden li se întâmplă şi altor scriitori din alte ţări, ca să-şi popularizeze prin anonimat opera lor şi ideile generale. Individualitatea acestor publicişti reuşeşte să fie prin stilul lor personal, prin forţa unei logice proprii, sau prin o mare cantitate de spirit original. Starea lor, de a avea, prin anonimat, mijloace mai multe pentru o propagandă de idei mai libere, le dă adeseori un avantagiu asupra celor iscăliţi. Căci nu toţi câţi se pasionează de numele lor şi îl iscălesc sub fiecare constatare ditirambică sunt totdeauna celebrităţi.
Vedem această constatare şi în presa de la noi şi în cea din ţară. Atâtea nume nouă se lăfăiesc la ziare şi reviste prin toate colţurile, de te miri de unde se mai recrutează. Popeşti şi Petreşti noi, Isaci şi Avrami noi, Burileni şi Ciurileni de speţă nouă vin să brilieze cu numele lor obscur pe toată linia şi afişat cu zgomot. Rolul lor nu este de a propovădui ideile proprii, ci mai mult de a maimuţi pe alţii, prin îndrăzneli naive sau cinice. Datoria lor este mai mult de a se atârna de pulpana unui măiestru şi a-i purta trena vreunui profesor sau director al său, care să-1 ridice şi să-1 pună în pâne.
Ca să dăm la mai multe cazuri atenţie, am face un exces de zel. Am dat însă peste o pildă de astfel de anonim, care iscăleşte când prin Epoca, când prin alte reviste „politice şi culturale" de sâmbătă. în mici notiţe, sau în lungi umpluturi, pune veşnic în vedere „eu"-ul său de fanfaron şi de arogant fără păreche. Şi când se lasă de atacuri violente împotriva pictorilor
88
89
români de astăzi şi neadmişi la expoziţia din Roma, se apucă de lauda anturajului guvernamental. Şi când îi miroase a „ţărănism", îl prind megalomaniile şi se amestecă unde nu-i fierbe oala, vorbind de „D-1 Zamfirescu şi Ardealul".
Cetiţi revista oficială Săptămâna politică şi culturală din Bucureşti, care apare sâmbăta şi la care scriu profesorii Moroşanu, Burileanu, Mihăileanu şi Haneş, colaboratorul de la Românul. Veţi găsi acolo, într-un articol de la pag. 487, imediat după o cuvântare a ministrului de culte, cele mai grosolane diatribe împotriva unui discurs al lui Goga, rostit la adunarea din Blaj. înţelesul cuvântării literare de la Blaj a poetului se interpretează cu mistificări şi i se atribuie în mod frivol nişte imposibilităţi vizibile. Căci nu a zis d-1 Goga şi n-a putut să pară cuiva că ar fi zis, decât analfabetului de la Săptămâna, cuvintele aceste: „Literatura îşi are izvorul numai în sufletul ţărănesc; marele poet Coşbuc e mare numai fiindcă se inspiră din acest suflet ţărănesc, şi Duiliu Zamfirescu este artist pentru că opera sa nu este inspirată din acest mediu".
Absurdităţile aceste din opera unui „critic" cu tendinţi de „grandoare", din preajma unui cerc literar oarecare, nu ne privesc. Ceea ce ne-a făcut însă să relevăm cazul este să amintim directorilor acelei foi săptămânale că, fiind organul lor destinat mai mult pentru scopuri didactice, n-ar trebui să se hrănească tot din izvoare intelectuale rătăcite şi maniace în mistificări. Elevilor şi tinerilor profesori, cari cetesc desigur din oficiu această revistă „politică-culturală", li se face o nedreptate şi li se strecoară un neadevăr când li se dau informaţiuni prost selecţionate şi expuse cu tendinţă ridicolă.
VIAŢA LITERARA [VIII]
Jurământul în materie literară. O vorbă de spirit a lui Radu. Talente stinse şi reputaţii uzurpate
Neapărat, nu e greu să faci jurăminte de dragoste şi de credinţă. Şi cine nu le-a făcut în viaţă însemnează că nu are nici o rază de poezie în suflet. Te îmbie la asta teiul sfânt al lui Eminescu, te îmbie zarea de lună şi glasul de privighetoare. Şi faci ca Heine: smulgi dintr-un munte un brad uriaş, îl aprinzi în craterul Etnei şi-ţi scrii, cu jăratecul acela, pe cerul albastru, jurământul: „ Agnes, te iubesc!"...
Dar mărturisesc că a face jurământ în vreo materie literară este mult mai anevoios şi mâi complicat. în dragoste îţi stoarce cuvântul impulsivitatea firei tale şi farmecul naturei şi al tinereţii. în literatură însă, când juri pe cruce pentru stabilirea unui adevăr, cestiunea se prezintă mult mai grav.
Trăim acum în epoca procesului poetului Anghel. Zic „epocă", fiindcă procese de-aceste sunt rare. Manuscrisele unui autor se prăpădesc de obicei în coşul nesăţios al unei redacţii. Manuscrisele prietenului Anghel însă au avut soartea să fie distruse în faimosul „foc de la Luvru", înainte de a vedea lumina zilei. Limbile lacome de foc au prefăcut în fum şi cenuşă atâtea lucrări începute, schiţate sau gata de tipar şi trecute prin ultima cizelare migăloasă a formei, încât pierderea aceasta, vorbind numai din punctul de vedere al subiectivităţii autorului, este ireparabilă. Dar, cum odată cu creaţiunea asta originală, s-au prăbuşit şi alte lucruri, cari constituiau comoara personală a lui Anghel; cum un interior luxos de cameră, aranjată cu fantazie de poet, cu o bibliotecă sistematică, cu tablouri de pictori străini şi indigeni şi cu covoare orientale, au dispărut cu totul în această gheenă de vâlvătaie, iată-ne într-o zi,
cu toţii, la judecată pentru amicul nostru şi contra proprietarului vinovat al „Luvrului".
Este rândul meu de martor. In camera judecătorului. Mi se cere credinţa asupra valorii poetului. Şi mi se dă o cruce pentru jurământ. O situaţie cum n-am cunoscut în viaţă. Mâna îmi tremură şi la orizontul conştiinţei pare că îmi apar toate cele cincisprezece generaţii de preoţi din ceata străbunilor mei, cu bărbi stufoase şi slujitori credincioşi la altarul Domnului, ca să-mi asculte jurământul. E ceva misterios în atmosferă; este ceva chinuitor în clipa asta de frământare. Dar palidul şi inofensivul judecător mă priveşte ca un copil bun şi mă scoate din încurcală, întrebându-mă, după obicinuita formulă solemnă:
Judecătorul (grav şi apăsat): Juri că vei spune adevărul?
Eu (în acelaşi ton): Jur, că voi spune adevărul!
Şi l-am spus pe larg şi terminându-1, simţeam un fel de mândrie de acest jurământ. Nu că aş fi avut eu trebuinţa de el, căci conştiinţa însăşi îmi ajungea, ca pavăză, în materia asta de critică literară. Dar mă gândeam la alţii. Adevărul este pururea relativ, după cum e şi omul. Câţi dintre teoreticianii noştri, pasionaţi de una sau alta dintre direcţiunile estetice, se apropie măcar până la relativitatea adevărului? Ce te faci astăzi cu atâţia detractori de meserie şi strigători de bâlci, sau chiar cu cei ce n-au putinţa firească de a se avânta în regiunile adevărului? Şi n-ar fi oare un câştig pentru bine, frumos şi adevăr, dacă toată categoria asta de turburători ai gustului, înainte de a începe operaţiile lor, ar fi supuşi la jurământ sever, în forma cea mai inchiziţională, care să-i oblige a nu mai profana ceea ce este merit şi talent în artă şi literatură? In fond, jurământul acesta nu este modern şi cu totul protrivnic concepţiilor noastre literare. Dar aşa, ca un fel de examen al capacităiţii morale şi ca o bună măsură coercitivă pentru cei nechemaţi şi pentru cei cari singuri se îmbulzesc să aprindă o lumânare la altarul adevărului, n-ar strica totuşi să se introducă şi în materie literară...
Reţin din textul cuvintelor mele rostite în faţa judecătorului un episod caracteristic. Era cu noi şi Radu Rosetti, ca avocat din partea lui Anghel. Vorbeam despre modul cum
Anghel şi-a făcut drum în literatură, cum nu şi-a epuizat talentul în prima sa tinereţe, cum s-a trudit să se dezvolte treptat, de la micile catrene populare la orizonturi tot mai largi, încât astăzi este, printre forţele creatoare, unul din cei mai activi. Momentul acesta îl relevam pentru a arăta fenomenul curios din literatura noastră, că talentele poetice se sting aşa de repede şi-şi pierd aşa de uşor popularitatea...
Deodată aud pe Radu Rosetti, care mă întrerupe: -Aici faci aluzie la mine, nu-i aşa? mă întreabă simpaticul avocat şi fost poet. Gluma a fost bună şi-mi dă ocazie^ să revin asupra autorului ei.
într-adevăr, Radu Rosetti astăzi nu mai face parte din rândurile scriitorilor activi. El este ieşit aproape din circulaţie, cum o păţesc toţi aceia cari nu reuşesc să ţină pas cu evoluţia. Pe vremuri însă el îşi avea zile de glorie. Intr-o epocă de tranziţie volumaşele lui de poezie lirică serveau ca lectură pentru tinerime şi pentru fetele de pension, care durmeau cu versurile lui sentimentale sub pernă. Au venit însă talente mai viguroase şi, împreună cu nemiloasa critică, au înstrăinat publicul de aceste dulcegării.
Şi iată-1 acuma izolat şi resemnat, fără să se mai frământe pentru o rimă sau pentru vreo figură de-o evidentă simplicitate. Resemnarea asta a unui poet neajuns la trepte superioare, în drumul spre culme, îi face cinste, căci probează respectul faţă de adevăr şi realitate şi îndrumă spre dezvoltarea altor însuşiri. D. Rosetti astăzi este unul din cei mai căutaţi avocaţi. Cu figura lui agreabilă, cu zâmbetul lui vecinie, cu bunătatea-i fără rezervă, ştie să-şi păstreze şi să cultive legături de prietinie, fără să regrete rolul său modest din capitolul închis al literaturei noastre.
Stingerea talentelor şi reputaţiile uzurpate constituie, de-altfel, o cestiune foarte curioasă. Nobila putere de renunţare şi de împăcare cu gândul că n-ai avut mai mult de dat şi nici o chemare mai mare pe pământ nu o au, ca Radu, toţi doborâţii. Nefericiţi cari nu văd clipa în care trebuie să se retragă, se zbat înainte şi prezintă un tablou din cele mai triste.
Şi, ca să vă dau o pildă, voi aminti numele bietului Florian Becescu. Ce a fost el odată în imaginaţia sa şi cum l-au
92
93
preamărit criticii lui, de genul d-lui Dragomirescu! Iar astăzi cine dintre d-voastră îi mai ştie de nume? Care a fost rolul lui în încordarea ultimilor zece ani în literatură? Nici unul, afară de vaiete şi de plângeri şi de înjurii la adresa celor ce l-au redus la proporţiile realităţii. Ce ne aduce el nou în volumul scos de curând, pe care câteva gazete bucureştene îl anunţă cu reclamă de bâlci? Banalităţi şi platitudini rimate! Şi d. Becescu nu e singur. El are o droaie întreagă de tovarăşi uzurpaţi şi stinşi, cari dau dovezi că puterea resemnării le lipseşte. îi vezi prin colţuri de gazete, strecurând infamii la adresa celor ce merg înainte.'
Ne întrebăm: ce rău le-am putut face? Nu criticii strică dacă avem atâţia naufragiaţi! Scriitorii se sting ei singuri când devin de prisos şi îşi pierd actualitatea. Reputaţiile se uzurpă ele de sine când sunt mincinoase şi improvizate. Ceea ce este genuin şi nobil într-un talent nu poate fi suprimat în manifestarea sa! Talentul este ca un teren petrolifer. Ierte-mi-se comparaţia! Pui o sondă şi nu iese petrol. Pui a doua sau a treia sondă, îţi cheltuieşti toată averea şi viaţa, şi tot nu dai de petrol. Ei bine, atunci trebuie să observi la vreme că terenul tău nu este petrolifer şi să te apuci de alte treburi.
VIAŢA LITERARA [IX]
în amintirea lui I. T. Mera. „Din lumea basmelor. Volumul postum „Din ţări străine". Basmul în literatură
Despre moartea lui Mera, întâmplată acum doi ani, s-a făcut puţin zgomot în presa literară. Şi nu s-a făcut pentru că omul a trăit departe de mişcarea de astăzi. Lumea îl cetea puţin şi abia doar câţiva prieteni şi câţiva cunoscători al prozei populare de-1 mai urmăreau. Cei ce l-au cetit însă îi păstrau o deosebită considerare. Căci printre povestitorii noştri de pe vremuri, printre Creangă, Slavici şi Miron Pompiliu, regretatul Mera făcea o figură bună de colaborator al Convorbirilor literare.
Ca şi Ispirescu şi Fundescu, Mera a fost unul dintre cei mai adânci înţelegători şi admiratori ai frumuseţei Cosânzenei şi ai tinereţei lui Făt-Frumos, contribuind cu o serie întreagă de creaţiuni ale fantaziei populare la fixarea acestei comori naţionale a literaturei noastre. Găsise şi el secretul de a prinde, în stilul acela de povestitor limpede, toate naivităţile romantice ale păturei de jos şi a da astfel o icoană plastică a minunilor frumoase.
în colecţia sa de la 1906, Mera a adunat singur, într-un volum apărut la „Minerva", sub titlul Din lumea basmelor, partea cea mai reuşită a basmelor sale. în vreo zece bucăţi, ilustrate primitiv de Piekarski, cu nişte desenuri de diletant, ne redă, sprinten şi vioi în toate, cu o apreciabilă putere de sugestie, cele mai cunoscute elemente din basme, cu Verde împărat, cu Mama pădurii, cu mititelul Staticot, cu Pipăruş Petru şi cu Cenuşotca, cari ne-au răsfăţat odată tuturor copilăria şi ne-au învăţat adeseori eternul adevăr din morala poveştilor: că dreptatea la sfârşit biruieşte! Multe din basmele aceste, fireşte, sunt variante. Dar prin caracterul lor local, prin
episoduri deosebitoare de cele cuprinse în altele şi chiar prin coloritul local, păstrat fatal în limba lor, au un farmec propriu.
Se pare însă că lumea aceasta feerică şi cea de pricolici şi de balauri l-au condus pe I.T. Mera un pas mai departe şi i-au dezvoltat gustul pentru poezia naturei şi pentru artă în genere. Zilele aceste a apărut un nou volum, de data asta cu opere postume, sau reproduse din diferite ziare şi reviste. Vedem cu surprindere din acest nou volum că Mera nu se mulţămeşte numai cu creaţiunile fantaziei populare, dar avea şi o cultură artistică, occidentală în puterea cuvântului. Călătoriile cele multe prin ţările europene l-au dus în diferite muzee; studiile lui l-au iniţiat în apreciarea diferiţilor pictori celebri. Şi bucăţile cuprinse la un loc în volumul Din ţări străine sunt adevărate studii de artă şi analize de capodopere.
După o temeinică introducere, în care părintele protosingel Ciorogar, amicul lui Mera, îi arată meritele, urmează articolul despre Rafael, cu epoca întreagă a Renaşterii italiene, cu întreaga însemnătate a lui Leonardo da Vinci şi a lui Michelangelo. Cu deosebită înţelegere ne expune apoi, într-un alt studiu, viaţa şi lucrările lui Rembrandt, a acestui ilustru pictor al Olandei. Materialul acesta nu este numai informativ, căci o serie de reflexiuni originale ale lui Mera ni-1 prezintă ca pe un intelectual subtil, cu un gust rafinat pentru frumos. într-o adevărată lumină romantică ne apare acest regretat scriitor îndeosebi când vorbeşte despre soarta lui Leopardi şi despre apostolul adevărului Savonarola, două figuri populare în Italia...
Este un suflet curat în admiratorul acesta al binelui şi al frumosului! Şi cetirea cărţii lui postume adaugă o pagină nouă la cunoaşterea uneia dintre cele mai simpatice firi ale scriitorilor noştri.
*
Vorbind de acest scriitor, ne gândim la importanţa ce a avut basmul în raport cu celelalte genuri literare. Literatura noastră se poate mândri cu atâţia culegători şi colecţii de basme cari nu constituie numai un material folcloristic, bun pentru cercetări etnografice, ci de ani de zile au cultivat la noi gustul de cetit, ne-au refăcut în mare parte limba literară şi au servit ca eterne izvoare de întinerire.
Bogata fantazie a poporului a străbătut prin basm şi în literatura cultă, cu toate elementele sale simbolice, cu toată atmosfera lor de romantism, dând naştere la lucrări de valoare.
Eminescu ne-a versificat o serie de poveşti, în frunte cu Fecioara fară corp şi cu genialul Călin, poveşti la vatra cărora te încălzeşti ca la un cămin străvechi al credinţelor noastre. Alecsandri are şi astăzi încă succese cu Sânziana şi Pepelea, în cari în mod feeric ne evoacă toată ţesătura subtilă a unui prototip de basm. Coşbuc al nostru şi-a întemeiat cariera cu basme ritmate. Şi, ca să nu mai amintesc decât pe Efitimiu, a cărui fantazie este încalţe o poveste romantică îndrăzneaţă, poetul tânăr al nostru şi-a făcut de curând o intrare falnică în viaţa teatrală prin înşir'te, mărgărite, brodată pe elementele tradiţionalei poveşti...
Spun acestea pentru că în basme e poezia, e suflet, e lirism şi marii noştri poeţi şi scriitori vor găsi totdeauna izvoare de inspiraţie în împărăţia lor. Şi prevăd că noii apostoli, cari strâmbă de-un timp încoace din nas împotriva producţiunilor poetice ale fantaziei populare şi cari ar dori să „intelectualizeze" literatura de „sus în jos", se vor convinge ei singuri de încercarea lor zadarnică. Basmul este etern şi nu poate fi distrus prin teorii abstractive.
96
CUM S-A STINS UN LUPTĂTOR DE ASTĂZI: TIT LIVIU ALBINI
Se sting printre noi adeseori suflete sensibile, cari au suferit în taină şi s-au frământat mult pentru neam; dar mor necunoscute de mulţime, ca nişte flori din margini de câmp. Se duc pe rând atâţia singuratici resemnaţi, muncitori cu talent în variatele ramuri ale progresului, fără a se îmbulzi, fără a fi uzat de armele zgomotoase ale parvenirei. Şi se găsesc aşa de puţini drepţi şi recunoscători pentru faptele lor şi cărora să le fie dragă amintirea lor. Cu pietatea şi cu dragostea de adevăr se face prea multă economie la noi!
Fireşte, în toate este o explicare. Societatea noastră, căreia îi place să rămână nefixată în opinia sa asupra valorilor cari muncesc şi se sacrifică pentru dânsa, nu prea are speciale simpatii pentru eroismul firilor retrase şi liniştite. Migăleala hărniciei şi risipa tăcută a energiei nu o emoţionează din cale-afară. Ea preferă eroismul de trâmbiţă şi actualitatea tumultuoasă. Şi zilnica monotonie şi uitare se aşterne tot mai naturală peste inimi ce nu mai bat;
Dar există o justiţie pentru toţi. Vine pururea mâna dreaptă a istoriei şi aşează toate şi pe toţi la locul lor. Se măsoară fiecăruia cu balanţa nepărtinitoare a trecutului. Se restabilesc erori de judecată. Paginile de viaţă se reîncheagă şi sufletele prăbuşite se reconstituie, prin dovada realităţii faptelor.
Un caz recent ne smulge aceste mărturisiri. Cazul e tipic şi stăruim asupra lui. A murit astă-primăvară, la Cut, lângă Sebeşul săsesc, în braţele mamei sale venerabile, un brav muncitor pentru cauza românească, pe care se pare că societatea îl uitase cu totul: Tit Liviu Albini.
Moartea lui a fost plânsă de puţini cunoscuţi. Şi ziarele noastre abia au vestit poporului apusul acestui credincios, ca să se afle în toate văile că încă o victimă a temniţelor ungureşti, încă o conştiinţă curată a fost doborâtă.
Care dintre noi aceştia, cari ne bălăbănim astăzi cu condeiul în presa noastră, trecând prin Sibiiu în vremea Tribunei vechi, n-a văzut şi n-a putut cunoaşte figura asta de o rară bunătate comunicativă, a lui Liviu Albini? Nu era şi el unul din garda statornică din jurul „căpitanilor" de pe vremuri? Garda aceasta era o asociaţie de tineri activi, înzestraţi cu multă mobilitate şi dragoste de acţiune. în cele economice ei erau elevi ai regretatului economist dr. A. Brote. în cele ale politicei externe erau pătrunşi de orientările şi de erudiţia răposatului Bechnitz, o simpatică figură de diplomat din jurul Tribunei. Iar în literatură erau cu toţii admiratorii lui Slavici şi Coşbuc, cu cari lucraseră la aceleaşi coloane. în fruntea gardei era mai ades spiritul totdeauna de iniţiativă a jovialului Tordoşan, omul lui Raiffeisen. Urma Sirianul, cu foaia sa nouă pentru popor, care a reuşit să ducă politica la sate. Masivul Bogdan-Duică, criticul acerb al canoanelor şi al superficialităţii, lexiconul ăsta universal în marea ediţie, venise cu o satiră mult gustată. Şi era o mişcare vie. Renumitele conferenţe naţionale din Sibiiu, cele din vremea căderii lui Babeş-Mocionyi, cât şi cele strălucite din epoca memorandistă, îşi datoresc reuşita în mare parte puterii de agitaţie a acestei falange de tribunişti mai tineri, cari au dus îndemnuri bune în toate straturile populaţiei.
în rândurile aceste dintâi era şi Liviu Albini, pururea un chibzuit la vorbă şi sfaturile lui, din intimitatea redacţiei, erau o mărturie a unei judecăţi armonice. Modest şi fără să se afişeze, el era un naţionalist pasionat şi de rezistenţă, un camarad credincios şi un gospodar neobosit în serviciul ziarului său. Dar numele lui a ajuns mai popular abia la 1894, când două luni de temniţă, făcute la Cluj, fiind condamnat într-un proces de presă, l-au trecut şi pe el în rândul nesfârşit al suferitorilor noştri pentru libertatea cuvântului.
începe episodul hotărâtor în viaţa lui. împreună cu prietenii săi se hotărăsc pentru o faptă îndrăzneaţă. Inaugurează o mişcare pentru o idee frumoasă: adunarea unui fond pentru
98
99
amintirea eroului naţional Avram Iancu, al cărui mormânt stă, pustiu şi uitat, la Ţebea, fără ca măcar o cruce de piatră să-i străjuiască la căpătâi. Ani de zile ţine această propagandă. Când e vorba de monumente comemorative, încetineala şi dezinteresarea mulţimei iese totdeauna la iveală. Abia se adunaseră 3780 coroane, bani cari erau depuşi Ia doi bărbaţi de încredere din Bucureşti, spre mai multă siguranţă împotriva adulmecării procurorilor unguri.
Era însă pe atunci o epocă grea a copoilor politici! Ieszenszkiadele se repetau cu nemiluita. Gazetele duşmane ne insultau. Nu numai pentru că se strânsese un fond naţional, dar pentru că găsiseră prilejul să aplice câteva epitete sălbatice bravului nostru luptător pentru revendicările libertăţilor din 1848. Toţi urmaşii lui Kossuth şi umbra lui Vasvâry cereau răzbunare, pentru că memoria „Craiului Munţilor Apuseni" e pe cale a fi eternizată în chipul unei cruci pe mormânt. Şi în atmosfera aceasta de întărâtare, de persecuţii şi de perchiziţii domiciliare, mielul care a trebuit să sângereze a fost tot Liviu Albini, căruia prietenii îi hărăziseră rolul de „administrator al fondului". Biruiseră deci zbirii! Şi se părea că e vorba de a doua cădere şi risipă a Abrudului.
Prin novembrie 1897, din mijlocul gardei de strânsă prietenie a sibienilor şi din sânul familiei sale, e smuls apoi cu forţa şi zvârlit într-o celulă obscură din cetatea Alba-Iuliei, unde la vremea sa fusese tăiat şi autorul revoluţiei ţărăneşti din Zarand, Horea, pe roată. Pornesc inchiziţiile împotriva robului nou. Se continuă şicanele cu Albini. Zadarnic se spune că banii există. Chiar d-nii Bibescu şi Procopie Dimitrescu trimit din Bucureşti declaraţii categorice, legalizate de consulatul austro-ungar, în care dovedesc că banii sunt îngrijiţi de dânşii. Dar inclitul tribunal unguresc amână mereu închiderea procesului.
Şi tabloul acesta al justiţiei se întunecă. în jurul prietenului nostru se lasă o pâclă greoaie. Sănătatea lui sufere. Iubirea deţ mamă îl chinuieşte. Strâmtoarea îl doboară şi conştiinţa nevinovăţiei îi este singura nădejde. în omul voinic şi în luptătorul drept, firea se înduioşează şi îngrădita lui energie face loc unui sentimentalism cu abnegaţie. Amintirile de acasă, jocul din sat, copilăria sa şi idealul naţional îi deşteaptă
fantazia. Şi zilele trec şi lunile se adaugă încet - la desperare de încet, căci au fost în număr de 14! - iar procurorii nu mai văd nimic şi nu vor să audă.
în cazuri de acestea de izolare se întâmplă însă adeseori că îţi formezi o lume nouă, în care te îngropi ca un paianjăn în ţesătura sa. O rază de soare sau de lună, strecurată pe sus, prin ferestruia camerei ce te reţine, îţi poate deştepta multe şi-ţi poate fi o tovarăşă plăcută în vreme grea. Ea îţi deşteaptă vreun dor de anumite pre-ocupări, vreun îndemn de a te exterioriza. Şi ce altă cale de exteriorizare a gândului intim poţi să găseşti în asemenea culcuşuri, dacă nu tot scrisul, tot peana şi cerneala?
Aci deschid acum o paranteză, ca să va spun secretul că tot de ajutorul scrisului s-a folosit şi Liviu Albini în temniţă. Nu cunosc toată corespondenţa sa, câtă va fi putut avea, nici nu ştiu dacă şi-a aşternut în vreo cronică zilnică impresiile din temniţă. Dar am avut mulţumirea să obţin de la ruda cea mai apropiată a defunctului un teanc întreg de... versuri, scrise între cele patru ziduri mohorâte!
Liviu Albini şi versuri! Cine ar fi crezut? ÎI cunoşteam ca bun tovarăş de presă, ca serios cetitor al literaturii şi pasionat iubitor al naturii, dar în viaţa sa nu mi-a cetit vreo strofă. Şi iată acum vraful acesta de postume, cum miroase a mohoreală, scrise pe hârtie de formulare de temniţă şi de certificate pentru deţinuţi. Sunt uşoare şi le citeşti repede, fără să te întrebi de forma lor artistică. Orice strofă e o clipă de viaţă, în fiecare fragment de situaţie vibrează o frământare şi se observă o tendinţă de auto-analiză. Rar, tremurând, când raza de soare intră în chilie prin ferestruia de sus, de i se mai luminează poetului gândul şi inima. Nişte documente umane sunt în orice caz aceste versuri şi mai ales rămân o tristă icoană a suferinţelor noastre din vremile grele, reprezentată prin Albini.
începutul îl fac îndeosebi câteva duioşii adresate mamei sale, în care îşi arată dorul întreg ce i-1 poartă:
Stau singur pe patul de paie în temniţă umedă prins, în piept o nestinsă văpaie Pe frunte-ntunerec s-a-ncins.
100
101
Stau singur? Tu nu eşti cu mine? Tu mamă, în sufletul meu! Tu dulce părere de bine în noaptea părerii de rău.
După descrierea tristului său lăcaş, îşi compară viaţa cu libertatea tuturor muritorilor din satul său, simte dor de clopotul din sat şi începe înşiruirea amintirilor. Dar, deşteptându-se din visul tinereţii, îşi dă seama de realitatea nemiloasă şi scrie despre situaţia sa poezia în jug:
Astăzi iar am fost la plug Boii înjug şi eu în jug. Ei în jugul de arţar Eu în jugul de amar.
Ştiu că jugul lor e greu, Dar nu-i greu ca jugul meu. Ei îl poartă rumegând, Eu pe-al meu îl port plângând.
Seara ei cu brazda ies Eu până trăiesc nu ies. Ei trag ziua, noaptea zac Eu înjug şi noaptea trag.
Poeziile aceste în jurul ideii şi mâhnirii că sufere pe nedreptul îl arată ca pe-un revoltat şi nu arareori fantazia îl pune pe gânduri întunecate, ca în următorul Sonet:
De câte ori în clipe ale serii Pe braţe moi purtat de line visuri, Văd lanţul frânt şi risipit în hârburi, Tresar din somn: nu-i clipa liberării!
Atunci, zdrobit de zbuciumul durerii Adese vreau să curm aceste chinuri, Lovind cu braţul meu, cu-a mele lanţuri, în fruntea grea, ca să ţâşnească creierii.
înfiorat de-un gest s-opreşte braţul: Durerea grea şi chinul vieţii tale De mâna morţii dacă nu vor trece?
Dar dacă şi-n mormânt vei duce lanţul?...
Recade braţu-n zurăit de zale
Ş-un trist ecou răspunde-n bolta rece...
Mult mai senin se tânguieşte în câteva alte fragmente reflexive:
Vechi proverb - minciună mare! Că din vultur, vultur naşte, Din stejar, stejar răsare. Umbrele doar din lumină Nasc şi ura din iubire.
102
VIAŢA LITERARĂ [X]
Eternul fenomen de toamnă. Tranziţia la un nou gen literar? Legenda elitei literare. Literatura şi politica
De câte ori vine toamna, revin şi vechile obiceiuri printre literaţii noştri de toate nuanţele. Se reia necontenita „combinaţie" pentru vreo nouă revistă. Şi într-adevăr, mai rar necesitatea unei reviste bune a fost simţită ca astăzi. E o sărăcie desăvârşită de coloane săptămânale. Şi nu stăm mai bine nici cu revistele lunare, cari îmbracă din ce în ce forme mai vagi, mai fade, fără să producă forţe nouă, productive. Având un tipic învechit, conduse fiind de profesori cu teorii şi cu îndrumări unilaterale, cari restrâng convingerea şi simţirea colaboratorilor, aceste reviste, când vor să păstreze şi caracterul de tribune libere, oferă aspectul unui şuvoi de ape spălăcite.
în condiţiile acestea, bineînţeles că scriitorii generaţiei actuale nu pot decât să se frământe înainte, să caute un fir de descurcare, alergând după vreun editor, veşnic problematic. Şi afacerea se prezintă destul de grea, când te gândeşti că de-aci înainte, voind cineva să facă o bună revistă literară, trebuie să profite de experienţele din trecut ale tovarăşilor păţiţi şi trebuie să aducă cu sine forţe nouă, talente viguroase şi preocupări originale, de oameni cu cumpăniri serioase.
*
Curiozitatea ne îndeamnă să cercetăm, cu această ocaziune, din ce parte a vieţii literare s-ar putea să se ridice steagul nou al noei reviste ce se aşteaptă? Veni-vor oare tot noii şi vechii propagatori din rândurile şcoalei naţionale şi stăpânitoare totdeauna în evoluţia noastră literară de până acum? Sau este într-adevăr ceva real în vestea nouă, care se colportează în şopot, că literatura este pe punctul de a trece
acum prin un fel de „tranziţie" la un gen cu totul opus tradiţiei noastre. Birui-vor iarăşi vechile credinţe, cu bunul lor simţ, cari s-au înrădăcinat adânc în viaţa noastră culturală? Sau vor reuşi acele multe apariţii bizare, intruşii exotici, cu idolii lor, cu fantazia lor abracadabrantă, să-şi realizeze iluziile lor de vanitate?
Şi aici, ca în multele, experienţa ne dă câteva preţioase orientări. Cine cunoaşte halul literaturei germane de astăzi ştie perfect că şi marasmul în care ea a ajuns se datoreşte unei asemenea tranziţii, graţie imitatorilor modernismului francez. Au dispărut de mult aderenţii întâiei reviste a şcoalei de tranziţie Die Insei. Arno Holz e mort şi Johann Schlaf, cu tot i       haosul său artistic, cu tot virtuozismul formei tehnice, e redus la I       nimic. Iar celelalte abnormităţi mititele de astăzi, embrionare, I       afectate şi caricaturale, cum sunt cei mai mulţi, cu excepţia lui I        Hofmannsthal, se zbat zadarnic pentru a-şi înfăptui mai mult '        decât un rol de o foarte mică tranziţie...
Aşa şi la noi. încercarea asta cu „tranziţia" e o jalnică şi ironică parte de comedie. Decadenţii lui Baudelaire, conduşi odinioară de spiritul lui Macedonski şi mai pe urmă de a nenorocitului Caion, care făcuse pe un Caragiale plagiator, sunt de mult uitaţi în literatura noastră şi aşa-numiţii„intelectualişti", ieşiţi din această şcoală, cari, împreună cu tinerii papagali din parcul poetului Ervin, vor să înfăptuiască tranziţia, zadarnic se frământă, căci nu pot să imprime epocei în care trăiesc vreo pecete proprie. Acei simandicoşi reformatori, cari sub firma de „aristocraţie intelectuală" bat toba recrutării de scriitori „moderni" vor plânge în curând pe ruinele curentului lor.
*
Hazul este că o serie de explicări şi de atacuri se ivesc într-adevăr pentru inaugurarea procesului de tranziţie. Astfel, într-un ziar din Bucureşti, în Conservatorul, am întâlnit un înfocat apărător al celor ce vor veni. Din tonul lui de o rară fineţă, din puţinul echilibru în gândire şi în consecvenţe, vedem numaidecât pe tipul noului aristocratism ce ni se pune în vedere:
104
105
„Mulţi - zice numitul ziar - îşi pun următoarea întrebare: de ce elita socială uneori este indiferentă cu literatura românească? Unii dau răspunsul: pentru că de vreo douăzeci de ani încoace această literatură s-a bădărănit şi continuă a avea izvorul şi stratul cel mai de jos al sentimentelor şi gândurilor, cu cari atât elita socială, cât şi cea intelectuală nu are nimic a face în domeniul literar şi artistic...
Sub motivul de popularism s-a dat literaturei o faţă grosolană. Reprezentând, de pildă, pe păreţi tabloul unui precupeţ, cu coşurile pe umăr, el tot impresia mojicului ţi-o face gata să înjure la fiecare moment şi mirosind ca de o poştă a cizme de iuft...
In loc ca literaţii de azi să caute a ridica la ei pe popor (!) s-au coborât ei până la mahalale. S-a îngăduit prefacerea limbei într-un dialect şi s-a permis sfidarea nobleţei literare prin cea mai bădărănească literatură... Dar într-o zi (sic!) vom avea fără îndoială o literatură mai aleasă, căci cu cea bădărănească nu mai merge. Poporul nu se compune numai din needucaţi, din drojdia poporului, ci se compune şi din oamenii de elită, cari nu se împacă niciodată cu ideea că mojicul nevolnic să se subţieze"...
Iată deci un ecou credincios al „oamenilor de elită", al căror viitor, bazat pe ura împotriva „mojicului nevolnic", se anunţă în literatură.
Faţă de această elucubaţie, n-avem însă decât un singur răspuns. Nimeni dintre „mitocanii" noştri literari n-a împiedecat pe cei din „elita" socială să aibă şi ei cuvântul, dar vina neputinţei să şi-o caute fiecare în el însuşi. Propagatorii şi râvnitorii ăştia ar trebui să ştie că, în lumea de gândire şi de creaţiune artistică, adevărata aristocraţie şi elită nu se socoteşte după diplome moştenite. Singurul drept legitim la această onoare îl au numai talentele reale, din orice strat sau orice „drojdie" ar răsări ele. Şi singura „elită literară" o constituie numai literaţii întregi, cei originali, cei creatori şi străbătători în sufletul mulţimei, iar nu amatorii de aventură, cu gesturile de modă şi chivărele de împăraţi de carnaval!...
Dar, ce minune! Printre ziarele de la noi, de acasă, avem un organ oficial care e în contra părerilor noastre, cu toate că orice organ, oficial mai ales, în loc de a se solidariza cu irozii elitei şi a face pe aristocratul, ar trebui să simtă de sfânta sa datorie a urma o linie sigură de conduită naţională, când e vorba de cultura neamului nostru.
Românul însă nu înţelege asta. Românul ştie să reproducă şi să afişeze atâtea bombasticisme, rostite de directorul său pe la festivităţi teatrale, dar când vine vorba de literatură, debutează cu o serie de ciudăţenii, de contraziceri şi de atitudini încurcate. Fără o putere de selecţiune, conducătorul acestei foi deschide coloanele, ce e drept, cu anumite excepţii bune, unei scări întregi de decadenţi şi „intelectualişti", de la cei mai de seamă, până la Isac şi Roza Covrig. Pe Densusianu îl tămâiază; articole vătămătoare de bun-simţ le dă fără rezervă şi abia când d. Iorga îl îndeamnă să pună mătura în aplicare şi să cureţe „gunoiul" redacţiei sale, de mai catadicseşte să facă o mică retractare şi o scurtă scrisorică de scuze pentru d. Iorga. Mă rog, cum să ne explicăm această dulce înfrăţire? Este ceva decadent în redacţie, este vreo înrudire în porniri aristocratice, este vreo elită intelectuală şi pe-acolo? O fi ce-o fi! Dar după cât se vede, în inima Românului coace şi o altă bubă! în toată comedia asta este şi ceva politică...
Cetiţi-1 mai cu atenţie şi vedeţi-i stăruinţa veşnică cu care tratează subiectul său despre „literatură şi politică". Decadenţii, intelectualii şi aristocraţii intelectuali nu fac politică, gândesc fruntaşii Românului, şi prin urmare sunt mai puţin periculoşi pentru noi, să ne solidarizăm cu ei şi să combatem, în schimb, pe ceilalţi literaţi de la noi, cari în scrierile lor nu ne agreează.
Şi gogoriţa Românului începe să opereze. Teza Românului, aşa de banalizată acum şi aşa de faimoasă, este: ,,/Vw poate să existe nici un amestec între politică şi literatură". Poeţii să scrie numai poezii, nuveliştii să scrie numai novele şi politica s-o scrie, mă rog, numai scriitori politici, cari de obicei nu ştiu să scrie. Ştiţi, o înţelepciune curentă: povestea cizmarului care trebuie să rămână la calapodul său!...
Admirăm specialismul ăsta al Românului. Dar mai întâi să ne înţelegem asupra unui lucru. Nu-i aşa că literatura reprezintă
106
107
unul din cele mai esenţiale elemente la baza culturei naţionale? Nu-i aşa că, la rândul ei, cultura trebuie să-şi aibă rolul ei fundamental în politică şi că prin urmare legarea la un loc a acestor trei noţiuni, literatura, cultura şi politica, nu poate fi deloc considerată ca o mezalianţă între ciocoi şi mojic?
Mai ales că şi în acest caz experienţele ne dau nouă dreptate. Memoria d-lui director al Românului, fiind foarte scurtă, îi voi aminti câteva lucruri elementare. De ce a uitat d-sa că cel mai mare poet-artist al nostru, Eminescu, a dus în Timpul o campanie fără milă pentru idei de rasă şi că a analizat adânc viaţa socială şi politică din regatul român, luptă pentru care o generaţie întreagă astăzi îi este recunoscătoare? Şi nu ştie d-sa că în acelaşi timp Eminescu turna în bronz satirele cele mai frumoase şi tăietoare în actualitate?
De d. Delavrancea ai auzit, d-ta, d-le director al Românului! Şi ştii că cel ce ţinea în parlamentul românesc din Bucureşti, sau la „Dacia" şi la „Eforie" în chestia naţională, de tremura guvernul din Budapesta, cuvântările pline de avânt şi de artă -acela a scris şi nuvela ţărănească Sultănica, a scris şi dramele istorice, cu tendinţe politice şi sociale, a scris şi ani îndelungaţi articole politice fulminante şi astăzi e ministru, alături de d. Maiorescu, care şi dânsul a făcut literatură, nu?
Nu mai insist asupra colaboratorilor d-tale, Caragiale şi D.Zamfirescu, cari şi dânşii fac politică în regat şi vin şi pe la d-voastră cu sfaturi politicoase. Dar să-ţi mai dovedesc şi cu fapte de la străini. Uite, în Franţa astăzi este în funcţiune un ministru, mi se pare de origine din Provanţa, care are o mare popularitate de poet. Nu uita de Germania, ale cărei imnuri naţionale şi al cărui Schiller cu Wilhelm Tell şi cu descrierea unui război vestit i-au fost de mare folos lui Bismarck.
Şi mai deschidă cei de la Românul din când în când literatura ungurească şi să vadă şi pe Petofi în acţiune. Asta se cheamă politică de fapte, nu de vorbă goală, din Românul.
De ce acum numai la noi, aici în Ungaria, să se facă excepţie? în ce creier de om politic a putut să răsară această pretenţie grandomană şi acest suveran dispreţ faţă de scriitorii neamului nostru? Cine dă dreptul cuiva care abia ştie să înfiripe două-trei rânduri şi să aşeze totuşi pe scriitorii demult
consacraţi mai pe jos de oricare meseriaş politic? Cine nu devine ridicol, ca Românul, când, într-un alt articol despre literatură şi politică, pretinde să preconizeze principiul că scriitorii n-au ce căuta în politică, înainte de a obţine de la pontificii noştri oameni politici din comitet un certificat de aprobare...
Şi asta-i bună! Păcat că ne lasă impresia că nici cetăţenii lui Democrit şi nici locuitorii din Abdera, sau din Schilda n-ar fi îndrăznit să se gândească la una ca asta.
108
CUM CRED CĂ AR TREBUI SĂ FIE „COSÂNZEANA" Scrisoare către redacţie
Mi-aţi făcut şi mie onoarea, d-le redactor, să mă poftiţi să vă dau câte o contribuţie pentru revista d-voastră, apărută de curând. V-am făgăduit asta cu drag, pentru motivul că îmi e cunoscut, din experienţă, un fapt: anume, că orice porneşte din Orăştie, fie intelectual, fie politic, prinde în atenţia cetitorilor şi are sorţi de viaţă. D-voastră aţi reuşit să faceţi acolo o adevărată citadelă culturală, ridicată prin o muncă stăruitoare de mai mulţi ani. Aveţi frumoase ziare săptămânale, cari au pătruns în inima poporului, mai ales prin nivelul mai ridicat în care sunt scrise. Aveţi editură şi librărie şi tot ce se cere unei edituri româneşti care-şi propune să dea un avânt mişcării literare. Iar în asemenea condiţiuni favorabile şi cu îndemnul sufletesc, care se vede din silinţele d-voastră, nu poate nimeni să rămână surprins, dacă găsiţi de bine să încercaţi tipărirea şi răspândirea unei nouă reviste.
Că revista d-voastră va fi binevenită nu mă pot îndoi. Mai întâi că loc este şi pentru ea, destul. Căci, în afară de Luceafărul, aşa de adânc înrădăcinat în toate regiunile româneşti, care va continua apariţia în curând într-o nouă formă, mai intensivă, nu găsim la noi deocamdată nici o altă revistă care să se fi anunţat cu sentimente mai bune pentru cultivarea cetitului ca a d-voastră, Cosânzeana.
Pentru izbânda ei necesară mai intervine şi un alt moment. Astăzi la noi în Ardeal s-a ivit de-a binele o epocă de mai multă conştiinţă culturală. Interesul pentru noua mişcare este mai vioi şi mai plin de iniţiativă. Numărul cetitorilor şi al abonaţilor creşte mereu, fiind cea mai evidentă dovadă pentru putinţa de menţinere a periodicelor. Societatea noastră s-a îndeletnicit cu
revistele şi, odată obicinuită, greu mai părăseşte „foaia" sa favorită. Aduceţi-vă aminte de Familia, de pildă, şi veţi vedea câtă intimitate era între ea şi cetitorii ei. Cu toate că, în timp de 42 de ani, a cultivat o formă veche şi un sistem uzat de întocmire a materialului, cu rubrica ei permanentă cu „Bomboane" proaspete, pe fiecare duminecă, era foarte bine primită de preoţi şi de alţi cetitori.
Stabilind deci, din aceste dovezi antecedente, îndreptăţirea de existenţă a Cosânzenei, să trecem la amănunte, cercetând mijloacele cele mai probate pentru a putea exercita cuvenita atracţie asupra publicului.
N-avem încotro. Când se vorbeşte astăzi de întemeierea unei reviste, cea dintâi preocupare mai pozitivă este partea practică. La orice întreprindere literară primează acum o administraţie cu mână de fier, care ştie să preîntâmpine orice greutate, evită risipa şi luxul de prisos, pentru a putea coborî preţul revistei la un minim posibil şi a-i da astfel fiecărui ştiutor de carte, fiecărui licean şi învăţător la sate, ocazia de a se putea abona. Acest principiu al reducerii preţurilor cărţilor, ale ziarelor şi revistelor, s-a aplicat în anii din urmă şi în România, cu toate ca acolo hîrtia este mai scumpă ca la noi, şi a avut o înrâurire mare asupra mişcării sociale din anii din urmă.
Iată de ce ne-ar părea bine dacă şi Cosânzeana ar reuşi de a pune în practică această procedare şi, dacă voieşte, să-şi schimbe puţin formatul prea luxos şi prea mare, să evite orice cheltuială de prisos. Şi, dacă este de acord cu mine, să-şi prefacă şi sistemul de apariţie „de două ori pe lună", căci astăzi numai revistele săptămânale pot satisface mai repede trebuinţele sufleteşti ale cetitorilor.
Dar iată o altă problemă mai delicată ce se impune. Grija de colaboratori. în timpul din urmă se încing multe polemici asupra răsplatei acelora cari muncesc cu condeiul la reviste. Combatanţii se împart în două categorii. Unii numesc revistele nişte „magazine" şi pe colaboratorii lor, pur şi simplu, „mercenari", pe cari nu-i leagă vreun scop ideal între dânşii, decât cel mult vreun interes de parvenire, sau vreo aservire politică. Alţii se sprijinesc pe ideea că revistele bune şi ieftine se pot face numai cerând muncitorilor cu condeiul să se
110
111
resemneze şi să fie numai luptători cu floarea albastră la ureche, romantici şi visători.
Credinţa noastră este însă că nici unii, nici alţii nu au dreptate deplină. E vremea acum, când nici o revistă nu poate să se teamă că nu-şi va găsi colaboratori. Avem astăzi, din mila directorilor de reviste, fără sau cu control, o grămadă de talente apreciate. în cele două capitale ale României şi la noi, generaţia productivă, poeţii şi prozatorii, sunt destul de capabili pentru a întreţinea revistele ce le avem. Dar, în realitate, trebuie o orientare mai mare ca aceste talente noi să fie selecţionate, într-adevăr, astăzi îmbulzătorii, începătorii problematici, umpluturile şterse şi pretenţioase, dau năvală la reviste, încât e greu să te aperi de dânsele. Cu durere însă o spun că e necesar şi la noi în mod grabnic să se facă această amputaţie. Astăzi, când nu mai trăim în zilele „Zorilor Bihorului", nici în epoca de poezie a d-lui V. B. Muntescu-Berbecaru, revistele trebuie să se ţină şi la noi de legea firească a evoluţiunilor literare. O limbă aleasă, o cugetare mai sobră, o simţire ordonată în toate genurile literare trebuie introduse şi la revistele noastre. O dorinţă care o exprim şi faţă de cele câteva numere din Cosânzeana de până acum.
Căci, să recunoaştem drept, care trebuie să fie rostul acestei reviste, care a plecat în lume cu atâta sfială şi curăţire de gânduri? Odată ce împlineşte condiţiile, arătate în liniile spuse aici; făcându-o săptămânală; administrând-o cu gândurile cele mai entuziaste pentru răspândirea ei largă; asigurând-o de câţiva colaboratori sistematici, de cari să nu se ruşineze, şi suprimând toate prisosurile diletante - ea se va colora cu viaţă şi cu meritul de a şti înlănţui atenţia opiniei publice de la noi. Zicându-şi Cosânzeana, revista d-voastră, voind să-şi creeze un program, desigur s-o fi gândit şi la poporul român, în a cărui fantazie trăieşte acest simbol al frumseţii din poveşti. Această zână ocrotitoare înseamnă desigur un indiciu pentru câteva drumuri pe cari să le călcaţi, intrând mai adânc în acea direcţie literară care poate fi mai pe înţelesul păturei celei de la ţară, care ştie carte şi aşteaptă. Popularizarea literaturei, fie prin autorii actuali de seamă, fie prin cei de mai- nainte - cine citeşte la noi pe Creangă şi pe Ispirescu la sate? - poate fi programul lăudabil şi cuceritor de simpatii al Cosănzenei.
VIAŢA LITERARĂ [XI]
„Pasărea albastră" şi „ Colţul latin ". O propagandă inofensivă
N-am crezut niciodată că d. E. Lovinescu, cu temperamentul d-sale, aşa de puţin definit, va putea să ajungă cumva un om periculos pentru literatură. îl ştiam înzestrat cu o fire mai mult simplă decât rafinată; mult mai normală, decât exagerată. Când ceteam primele pagini ale sale, din articolele acele, dialogate şi imitate după forma arhaică a convorbirilor filosofice dintre elevii lui Socrate şi Platon, găseam printre ele chiar naivităţi de publicist în stadiul pregătirei. Iar proza sa romantică, cum este bucata Pasăre albastră, în care mi se pare că voieşte să-şi idealizeze simbolul său literar, găsim o concepţie tot aşa de uşurică.
Povestea asta are legături intime cu convingerile individuale ale autorului în materie estetică. Ni se spune într-însa despre un anume Cătălin, fecior de împărăteasă, căruia, la naştere, ursitoarele i-au vestit următorul noroc:
„Să doreşti ceea ce e departe şi nu se poate găsi cu uşurinţă! Să nu ai odihnă până nu-i prinde şi nu-i îmblânzi o pasăre rară, pe care nimeni n-a prins-o până acum"\\
Problema asta, fireşte, este greu de rezolvat atât pentru Cătălin, cât şi pentru d. Lovinescu. Căci pe cum fiul împărătesei pleaGă zadarnic în drumul pasării, tot aşa de puţin d. Lovinescu şi-a găsit un adevărat gust estetic, asupra căruia să se fixeze în mod serios. Nenorocirea de a nu da peste făgăduita păsăruică albastră îi chinuieşte, paralel, pe amândoi şi gândurile lor se învârt în zigzaguri în rătăcirile după frumos:
„O zână răutăcioasă ne-a sădit în suflet o năzuinţă către lucruri cari nu sunt, făcându-ne să trecem cu nepăsare pe lângă
112
113
ceea ce ar trebui să facă fericirea acestei lumi. Nu ascultăm glasul privighetorii pentru că ne gândim la pasărea albastră (să nu fie oare o pupăză? n.r.), iar căutând ocolim frumuseţile aievea, pentru a căuta o frumuseţe plăsmuită de închipuirea noastră..."
Tot aşa de jalnică este o altă mărturisire a d-lui Lovinescu despre modul cum îşi plăsmuieşte d-sa idealurile sale şi ale eroilor săi, idealuri cari rămân numai în imaginaţiunea acestor eroi:
„Şi cu cât creştea Cătălin, nu era fericit... şi străbătu plaiuri şi dumbrăvi. Răsunau codrii de glasuri armonioase, străluceau ramurile de pene frumoase, dar niciuna nu era pasărea pe care o căuta. Şi Cătălin o dorea tot mai mult şi simţea că nu poate trăi fără ea. Rătăcind aşa după pasărea albastră, ajunsese o umbră de om, fără linişte şi bucurie."
D. Lovinescu are dreptate: soartea lui Cătălin o ajung toţi aceia cari aleargă în goană după o fericire mai pe sus de meritul lor. De obicei oamenii aceştia îşi încurcă toate cărările şi sunt ca Orfeu, care n-are darul de a salva pe Euridice din Hades. Astfel, d. Lovinescu a trecut şi pe la noi, în zborul său după pasărea măiastră şi s-a oprit câţiva ani în regiunea noastră de Ia ţară, ca să-şi aşeze în plaiurile poporaniste cuibul unic al fericirei sale. Şi era pe-aci să reuşească, dacă nenorocul nu veghea asupra „paşilor săi pe nisip" şi d-sa nu pleca mai departe, tocmai ca Ahasver, când era să prindă păsărică de coadă. Iată cum judeca în clipele petrecute printre noi asupra rostului literar:
„Literatura e produsul cel mai înalt al unui popor. Ea e inflorescenţa superbă, ce absoarbe puterile intelectuale ale unui neam întreg. Literatura fiind, aşadar, o expresie naţională, trebuie sa fie gestul prin care se exprimă întreaga viaţă a unui popor... In ea scânteie o parte sau tot sufletul nostru... Numai după această literatură sănătoasă a venit literatura esteţilor. Aceştia sunt scriitorii ce rup legăturile cu publicul românesc şi visează forme superioare de artă în sentimente ce nu au nimic comun cu mentalitatea noastră! Ei sunt imitatorii literaturei franceze, cântăreţii palidelor fecioare şi a luminilor fosforescente. Ei sunt îndreptaţi spre apus, tot aşa cum mumiile egiptene au privirea îndreptată totdeauna spre răsărit... Literatura (acestor
«imitatori») nu trăieşte decât din imitaţie! Ea nu e nici sănătoasă, nici originală, nu e nici naturală, căci numai în Apus poate avea vreo explicare... Neamul nostru însă este tânăr, în el stau imensele zăcăminte ale unor puteri neîntrebuinţate încă. Noi nu putem avea deci o literatură decadentă, pentru că a fi decadent însemnează să decazi undeva! (???!). Noi însă abia suntem pe suişul generos al culmei literare(???). A inventa o literatură înseamnă a ne da aere de copii bătrâni, înseamnă a pune pe un obraz curat, roşu şi proaspăt, un suliman roşu. O bună literatură trebuie să fie însă o expresie naţională!..." etc.
Iată cum Lovinescu ajunsese să caute premiul pasării albastre în literatura poporanistă! Cum combătea, dragul de el, acuma franţuzismul în literatura de astăzi, cum batjocorea imitaţiile decadenţilor şi creaţiunile lor bolnave, revendicând în schimb dreptul unei „expresii naţionale" pentru literatura cu „zăcăminte neîntrebuinţate". Pe „poetul ţărănimei din Ardeal", anume pe Goga, cel cu „lira războinică şi dureroasă", pe cum şi pe romanticul Sadoveanu îi apreciază cu elogii şi nu refuză deloc literatura asta, întemeiată pe cunoaşterea sufletului neamului nostru.
Dar d. Lovinescu în toate aceste peripeţii nu face decât o „filosofie cuminte", căci are conştiinţa foarte elastică şi-şi schimbă foarte repede opiniile estetice. Azi cu Goga şi Sadoveanu, poporanist sadea, mâne pune „suliman roşu pe obraz" şi aplaudă pe alţii. Iar mai apoi îşi schimbă tot sistemul de logică, revine la decadentism, cu oarecare simpatie, înjură literatura naţională în „autorizatul" din Arad, invocând, în locul ei, dragostea de noua literatură franceză şi de spiritul latin. După Macedonski şi Caion, cari au propagat în aceeaşi direcţie de intelectualizare şi de franţuzire a poeziei noastre; după Ervin, cel care voieşte să rămână singurul stăpân hotărâtor în această modernizare - d. Lovinescu, care stă singur şi fără ucenici, se frământă cu aceleaşi scopuri puţin originale şi porneşte de un timp încoace bucinul de reclamă de Ia înălţimea gazetuţei Rampa, unde se foloseşte de mijloacele unui afişaj individual, ilustrat cu propria-i fotografie, ca să fie mai bine crezut. „Pasărea albastră" este aproape uitată şi, în schimbul ei, se introduce uri cuvânt de ordine nou: „Colţul latin". Limba d-sale
114
115
se împleteşte în înţelesuri echivoce, vorbind despre „pădurea de mâne, literatura de mâne". Ceva dodonic, vag şi imposibil se desface din înflorilarea stilistică următoare:
„In pădurea literaturei noastre e cu deosebire cu colţ poetic, o răcoroasă poiană, înconjurată de izvoare(?) încoace şi încolo... E un loc de odihnă; un colţ pe care l-am putea numi un colţ latin (fără a ne spune pentru ce! Red.), prin farmecul lui potolit, prin înfrânarea totului şi prin armonia aleasă a întregului."
Şi cine va poposi în colţul latin cel „răcoros"? Desigur nişte scriitori cari „au un fel rafinat şi gingaş de a înţelege arta şi talentul de a tălmăci acest ideal de artă (care ideal?) în forma cea mai potrivită, care leagă pe aceşti (?) scriitori în aceeaşi şcoală". „Aceşti scriitori sunt artişti adevăraţi (???), înţelegând sclipirile cuvintelor, fără a le căuta sonoritatea în afară de înţeles... Ei au o măsură mai presus de toate şi o sobrietate în simţire (???) şi expresia adevărat latină. însuşirea culturii latine şi mai ales a culturii franceze a fost o mare fericire pentru literatura noastră - într-un cuvânt un colţ latin!"
Foarte bine! Dar pasagiul acesta cuprinde rătăciri şi fiecare afirmaţie e lipsită de dovezi. Contrazicându-le cu afirmaţiile anterioare despre această nouă poezie, d. Lovinescu ar fi trebuit să-şi păstreze câteva amănunte, renunţând la modul ăsta de a scrie generalităţi banale şi a nu argumenta cu fapte şi cu nume. După ce acum câţiva ani şi-a făcut un izvor de inspiraţie din proza şi poezia care va predomina la noi şi de aici înainte, acum de ce nu ne dă nici o explicare precisă, cari adecă sunt minunaţii d-sale artişti din şcoala latino-franceză? Cine sunt protejaţii d-sale cari ar putea intelectualiza literatura? Ervin cu ceata sa de băieţi anonimi, ale căror imitaţii se cunosc de-o poştă? Macedonski, cu şcoala sa baudelairiană, căzută în desuetitudine? Sau răzleţii ceilalţi, cari n-au habar de ce voieşte d. Lovinescu^ să vorbească, spunându-le de un colţ latin al culturei lor? în genere, unde este puterea de „înnoire" asupra unei generaţii moderniste, cu care d. Lovinescu se tot mândreşte? Şi cum o să judece posteritatea contrazicerile stabilite în propaganda asta a d-sale, aşa de confuză şi de puţin periculoasă? Posterioritatea va tăcea, căci va privi zadarnic să
vadă înfăptuite dezideratele d-lui Lovinescu: nici „pasăre albastră", nici „colţ latin" nu va vedea, decât „o umbră de om, fără linişte şi bucurie" în literatură, pe însuşi d. Lovinescu.
116
VIAŢA LITERARĂ ÎN 1911 O privire generală
Judecând după coloanele revistelor şi foiletoanele ziarelor, precum şi din operele literare cari au văzut lumina tiparului din anul acesta, nu găsim motive destule ca să credem cumva că viaţa noastră literară ar fi trecut prin un an de stagnare. Constatăm însă, în schimb, un spor real în multe direcţii. Răsfoind, de pildă, revistele în continuare, regăsim forţele cunoscute colaborând înainte, cu subiecte nouă în producerea lor, cu aceleaşi principii estetice, dar fără să intre cu toţii în vreo fază nouă de dezvoltare. Iar cât despre elementele mai tinere, intrate de curând în arenă, dacă nu putem să le socotim ca apariţii strălucitoare la orizontul literaturii, totuşi rămâne hotărât că mai mulţi tineri scriitori, cu talent incontestabil, şi-au lămurit situaţia şi-au străbătut în public, prin lucrările lor.
Nu putem însă să facem aceeaşi constatare şi cu privire la rolul ziarelor zilnice în viaţa literară. Am urmărit şi în anul acesta felurite rubrici ale acestor ziare din regat şi am ajuns la convingerea că presa politică nu dă aproape niciun sprijin mişcărilor intelectuale şi mai ales nicio atenţie temeinică literaturei, făcându-se o mijlocitoare între public şi scriitori. Foiletoanele literare rămân neglijate şi se face şcoală publicului cetitor mai mult cu romane senzaţionale, traduse cu stângăcii stilistice. Informaţia critică nu există decât sub formă de reclamă. Critica dramatică, scrisă în grabă după reprezentaţie şi de nişte reporteri nepregătiţi în dramaturgia lui Lessing, se mărgineşte mai cu seamă la câteva clişee uzate şi la epitete distribuite actorilor, că au fost „bine", sau „execrabili" în câte un rol jucat. Iar dacă însuşi Universul, cel mai răspândit ziar din
118
Bucureşti, din spirit vădit de economie, nu-şi mai deschide coloanele, decât cu intermitenţe, unor scriitori ca d-nii Vlahuţă, Caragiale şi Gorun, vă puteţi închipui ce procedări observă alte ziare, mai puţin îngrijite!
Excepţie fac doar două gazete: Ordinea uneori, când informatorul Rodion-Steuermann din Iaşi, cu fecunditatea sa de rasă, dă câteva informaţiuni cari pot fi cetite, despre actualitatea literară de la noi şi de aiurea şi mai adeseori Minerva, cu contribuţiile d-lor Sadoveanu, Anghel, Savel şi Ciotori şi alţi câţiva tineri scriitori, însoţiţi de dibăcia impresionistului D. Karnabatt, un abil condei literar şi un sprinten stilist în presa bucureşteană. Nu încape deci nici o îndoială că, cu atâta osteneală, ziarele din regat nu se pot asemăna cu foile mondiale, fie din Austro-Ungaria, fie din Germania sau din Franţa, cari îşi fac din promovarea mişcării literare o îndeletnicire principală.
Rămân deci tot revistele ca măsură de judecată. Găsim însă că reviste pur literare avem foarte puţine. Este acum curentul enciclopedizării revistelor, cu materialuri foarte variate. Chiar şi Convorbirile literare s-au supus acestei înrâuriri. Astăzi găsim, în venerabila revistă, mai puţină literatură ca în deceniile trecute, în schimb ni se dau de cetit articole de ştiinţă, istorie şi pedagogie, iar partea critică literară este redusă mai mult la câteva notiţe de încheiere a foii. Din vechea gardă mulţi au depus condeiul, şi dacă astăzi tot mai există o atmosferă literară în Convorbiri literare, este că ele caută să se primenească cu forţe tinere, să se supună astfel spiritului vremii. Printre cei dintâi sosiţi în primul rând al colaboratorilor întâlnim, ce e drept foarte rar, pe d-1 P. Cerna, poetul reflexiv, care a contribuit şi în anul acesta cu câteva poezii. Poezia Romanţa este de un lirism real şi cuprinde un cadru de primăvară într-o gradină, în fundul căreia o mierlă îşi cântă cântecul sentimental, „care e sufletul meu" - zice poetul -şi pe care declară că „îl ascult cu ochii uzi".
Un alt tânăr, acesta prozator, d-1 Chiriţescu, are meritul de a fi apărut, chiar la începutul carierei sale, în această revistă. D-sa a tipărit până acum schiţe şi povestiri de la ţară, scrise în o limbă neaoşă şi a adus, cu subiectele sale, o adiere de „poporanism" în coloanele Convorbirilor.
119
Mult ne-am mirat însă să vedem un nou caz de migraţiune a colaboratorilor, a acestor paseri călătoare de la cuib la cuib. Alături de tinerii amintiţi au mai venit Ia revistă mai multe elemente, părăsind ceaiurile literare din strada Gramont, după poticnirea Convorbirilor] critice ale d-lui Dragomirescu. In frunte Lovinescu, care îşi transpune la Convorbiri literare terenul de cercetări literare şi de proză romantică asupra Veneţiei, intrând cu gândul de a „intelectualiza" literatura de astăzi. Urmează simpaticul creator al lumei „care nu cuvântă", subtilul nostru prieten Gârleanu, însoţit de doi tovarăşi şi un ajutor în luptele sale literare, de d-nii Cornel Moldovan şi A. de Herz, amândoi poeţi şi amatori de teatru şi de Atanasie Mândru, un tânăr cumsecade, care versifică uşor. Această primenire însă nu pare a fi de o natură statornică, cu toată vioiciunea calităţilor celor înşiraţi.
Ce plină de viaţă însă ni se arată, şi este chiar, Viaţa românească de la Iaşi, faţă de altele, cu toate duşmăniile ce are de întâmpinat din pricina credinţelor ce le mărturiseşte direct sau printre rânduri! E voluminoasă şi zgomotoasă, ca o sală plină de fruntaşi din opoziţie, cari îşi rostesc pe rând sentimentele şi observaţiunile lor asupra chestiunilor sociale de actualitate.
Articolele militante de istorie ale d-lui Radu D. Rosetti, autor al unor studii documentate despre ţărănimea şi dreptatea ei din trecut, apoi reflexiunile psihologice şi judicioase ale d-lui Spiridon Popescu, travestit în Moş Gheorghe, despre nevoile actuale de la ţară, sunt indicaţiuni limpezi despre aşa-numitul „poporanism", o formulă introdusă ca înţeles pentru apărarea dezideratelor ţărăneşti.
Nuvelele, povestirile multe de la ţară, printre cari moravurile prinse de d-1 Sadoveanu şi mizeriile sociale din icoanele realiste ale d-lui Agârbiceanu, se apropie şi ele de aceleaşi tendinţe bune de însănătoşare sufletească a poporului nostru prin cultură. Iar articole în cari se ia adeseori apărarea comorilor noastre din trecut, faţă de cei ce tăgăduiesc poporului orice simţ pentru frumos, arte şi poezie, iarăşi sunt dovezi că într-adevăr la baza existenţei Vieţii româneşti există un principiu conducător pur naţional, pe care poţi să-1 numeşti, dacă voieşti, şi „poporanism".
Fireşte, însă, nu numai această culoare garantează succesele revistei. Un simţ de selecţiune a valorilor creatoare totdeauna a ştiut să manifesteze. Achiziţia prozatorului Brătescu-Voineşti, care, cu venirea la Viaţa românească, a intrat în o fază nouă şi foarte îngrijită de producţie, a fost o alegere nimerită. Poeţi ca Goga, Iosif, Anghel, Codreanu, Alice Călugăru şi Minulescu neprezintă, ca buni măiestri ai artei poetice, câteva inspiraţiuni unice - pe cât de puţin ne impresionează poezia rece şi filozofică a d-lui A. Toma, un particular în armonia celorlalţi. Nu vom uita, neapărat, pe Gh. Topîrceanu, care nu numai în cronicele sale umoristice, dar şi în poeziile lirice, şi-a câştigat titlul de recunoaştere, ca un talent simpatic şi muncitor cum este. De încheiere n-avem decât cuvinte bune pentru polemicele asupra trecutului nostru literar, făcute de mâni dibace în această revistă. Poate însă să nu ne identificam totdeauna cu partea de actualitate din critica Vieţii româneşti, căci, între altele, nu-i putem împărtăşi entuziasmul pentru Beldiceanu şi felul de a trata pe alţi prozatori tineri şi talentaţi, ca d-1 Cazaban, ca pe nişte cantităţi neglijabile!
Intorcându-ne din Iaşi la Bucureşti, găsim pe la chioşcuri, bătând la ochi, revista roşie a d-lui Rădulescu-Motru, Noua revistă română. Din punctul de vedere al valorii literare, cel mai fad organ săptămânal. O alegere de talente literare printre colaboratori nu există, căci scrie şi publică cine vrea, dar o proză mai convenabilă n-are decât d-1 Chiru-Nanov, cu nişte descrieri de excursiuni. Informaţia literară, când nu e scrisă de d-1 Theohari, cu tirade lungi, se mărgineşte la câteva notiţe neserioase şi pline de injurii. Cât pentru directorul revistei, un bun filozof de şcoală şi o apariţie simpatică în calitatea sa de om, d-sa nu ni se pare deloc potrivit de a hotărî vreodată gustul literar şi estetic asupra publicului, câtă vreme a putut să creadă că „d-1 Emil Isac este talentatul poet al Ardealului", iar Păr de lup ar fi o bună piesă de teatru.
Ceva nou în viaţa revistelor a fost în anul acesta apariţia şi dispariţia unei publicaţiuni socialiste, anume a Vieţii sociale. De când gruparea d-lui Gherea s-a risipit şi de când revista şi activitatea rodnică a multilateralului domn Nădejde în direcţia socialistă au. încetat, sunt acum cel puţin două decenii, ni se
120
121
pare, de-atunci socialiştii au neglijat literatura ca mijloc de propagandă socială, probabil din pricină că nu s-au ridicat scriitori din sânul lor cari să le reprezinte ideile în vers şi proză. Acum însă extrema stângă a tinerelor elemente a numit pe d-1 Cocea ca apărător al steagului roşu şi a întemeiat revista Viaţa socială, unde să pledeze cauzele drepte ale democraţiei române. D-1 Cocea nu are un trecut literar până acum, căci romanul său din primele debuturi n-a reuşit, dar este, desigur, un temperament combativ şi are darul socrului său, Miile, darul unui polemist violent. Articolele socialiste au fost ele instructive, dar păcat că partea literară n-a reuşit şi asta din cauza simplă că nici poeţi, nici prozatori de seamă nu se găsesc printre rândurile socialiste. D-1 Cocea voia să răzbească şi a recurs la tinerii noştri decadenţi şi simbolişti din Bucureşti, cari însă, neavând nimic cu doctrinele socialismului, n-au putut face serviciul ce i se cuvenea revistei ca să nu apună în mod explicabil.
Cea mai arţăgoasă revistă literară este, fără îndoială, Vieaţa nouă a d-lui Densusianu. Se luptă cu d-1 Iorga; cu Viaţa românească, cu revista d-lui Motru, cu Luceafărul, cu Dragomirescu, a cărui universalitate de teorii nu vrea s-o admire, cu Lovinescu, pe care îl compară cu tipul Junimistului" şi-1 acuză că articolul d-sale din Convorbiri, despre „intelectualizare", n-ar fi decât „o reproducere simplă după articolele din Vieaţa nouă". Dar, când e vorba de material, cine iscăleşte în revista asta? N. Solacolu, R. Celestra, C. Mărgărint şi însuşi Ervin, care îşi caută afirmarea prin, Lumini şi mlaştini, unde îl cheamă „zonele albastre" şi „s-avântă să-şi taie drum eroic spre azurul fără pete". Dar, ca să ajungi aşa de sus, până la azurul fără pete, e foarte greu când porţi, alături, de mână, tovarăş de luptă, talente ca Emil Isac! Acest Isac, celebru, graţie unor oameni neserioşi, a putut să scrie în Vieaţa nouă un articol despre Ardealul demagog, în care, spre dovedirea demagogiei ardelene, citează ca mărturii pe Desmoulins, Robespierre, Carlyle, Marx, Francisc Deâk, John Bull, Chamberlain, Cecil Rhodes, Clericalismul Blajului, Erasm din Rotterdam, Marseu, Giordano Bruno, Copernic, Pico della Mirandola, Ion Barac, Nietzsche, Iorga et. Comp., Virchow, Metschnicof, Iaurt,
122
Eschimoşii şi alte nebunii... Cert este însă că demagogia asta nu e nicăiri în Ardeal, precum se ştie, dar se află direct în creierii, creatori de absurdităţi, ai tovarăşului d-lui Ervin.
înainte de a trece însă la mişcarea literară de la noi, să-mi fie îngăduit a face amintire de revista tinerilor craioveni, Ramuri, ale cărei condiţii de apariţie sunt destul de curăţele şi unde d-1 D. Tomescu face partea critică cu un bun-simţ şi un gust vădit, relevând câteva deprinderi rele ce se strecoară prin viaţa literară şi stăruind asupra tradiţiei în literatură. Soricu, poetul impresiilor caste, sfiosul liric romantic, autorul sonetelor impecabile, care în anul acesta a putut fi cetit în coloanele Luceafărului şi ale Tribunei, şi-a dat şi la revista din Craiova tot concursul său călduros.
Trecând la presa noastră de acasă, din Ungaria şi Ardeal, ni se deschide una din cele mai frumoase privelişti literare din anul expirat. Generaţia noastră mai nouă de scriitori, grupaţi în jurul puţinelor organe de publicitate, au reuşit, în sfârşit, să stabi-lească relaţiuni de mai mare intimitate şi de lucrare comună  cu  scriitorii  din  regat.  Graniţele  de deosebiri provinciale şi principiare în cele culturale au căzut, ca prin farmec, când prozatori şi poeţi, în număr mare, au venit în mijlocul nostru, să ne cunoască şi să-i cunoaştem şi noi. Şi la serbările de la Arad şi Sibiiu, cu lecturile variate ale tinerelor talente bucureştene, în entuziasmul reciproc ce se manifestă prin aceasta înfrăţire, am văzut licărind o nădejde pentru viitor, anume, ca fiind mulţi cari urmărim unitatea în limbă, în literatură şi în cultură, de dincolo şi de dincoace de munţi, datoria ce ni se impune de sine este să stăruim cu toţii în noua direcţie. Ce-a urmat după aceste începuturi s-a văzut îndată. O serie de scriitori din regat au intrat în rândurile noastre, ale celor de la ziarele politice de la noi, dându-ne o încurajare însemnată în propagarea literaturii în masele mulţimei cetitorilor. Fireşte, nu este aici vorba de Românul. Acolo literatura e prohibită, iar fără consimţirea onor. comitetului nimic nu se poate produce pe acest teren periculos. După păcăleala ce d-1 Caragiale i-a tras acestui ziar, toată direcţia culturală, oficială, a rămas în grija universalului nostru publicist Horea Petrescu şi toată arta poetică se reduce la poeziile d-şoarei Roza Covrig, consacraţi
123
din obârşie autorizată, probabil din partea d-lui A. C. Popovici, cu autoritatea d-sale de critic literar, celebru în felul său. Nu! Meritul acestui curent îl are Tribuna. Ea a fost cel dintâi ziar de la noi care a putut să concentreze atâtea forţe literare şi ştiinţifice în coloanele sale şi să exercite astfel o misiune superioară asupra cetitorilor, care fapt a putut să tulbure, spre mirarea noastră, liniştea, cumpătul şi omenia de judecată a celor ce nu ştiu ce să cultiveze şi cum să înainteze, decât păstrându-şi toată paternitatea asupra politicianismului sec şi fără succese.
Ce frumos se oglindeşte apoi şi în Luceafărul acest principiu al unităţii. Agârbiceanu, infatigabilul nostru nuvelist, alături cu masivul fiu al Moldovei, Sadoveanu; poeta noastră Măria Cunţan, cu melodiile unui suflet trist de artistă, alături de Alice Călugăru, autoarea minunatelor pastele, cu fond adânc de cugetare, din Cântecul de greier şi Copacul, două perle ale literaturei noastre mai nouă. Virgil Cioflec şi Caton Theodorian, autori de schiţe, îşi reiau seria de caracterizări de oameni şi de suflete. Iar tinerii poeţi, ca Ion Borcia în Sonetele sale şi Victor Eftimiu în poeziile sale, cu versuri albe, cu ritm vioi şi sonorităţi, vin şi dau paginilor calme o varietate ademenitoare...
încheind cu Luceafărul darea aceasta de seamă asupra ziarelor şi revistelor în cuprinsul lor literar, ar trebui să-mi continuu expunerile şi asupra volumelor ieşite în acest an. Cetitorii acestei reviste însă ştiu foarte bine că, în cursul anului trecut, am tratat aproape toate volumele mai însemnate cari au apărut. Am relevat romanele Apa morţior de Sadoveanu, Pe urma dragostei de Irina Lecca, O căsnicie, nenorocirea d-lui Ionescu-Quintus, şi Ada Lazu de Constanţa Marino; ne-am ocupat de poeţii şi volumele lor nouă, ale d-lui Cincinat Pavelescu şi H. G. Lecca şi ale câtorva dintre simboliştii mai noi, neuitând nici chiar pe Dragoslav, cu trăsnetele Sfântului Ilie.1
Cât pentru valoarea literaturei noastre dramatice, scrisă în anul trecut, regret a fi trecut cu vederea, până acum, înşir'te, mărgărite, piesa-poem a lui Victor Eftimiu. Lucrarea asta a fost
1 Aluzie la volumul lui I. Dragoslav, Povestea trăsnetului, apărut în 1911 (n. ed.).
124
la teatru, ca şi în volum, un surprinzător succes al tânărului autor dramatic şi, deşi cam târziu, după ce atâţia luminaţi critici şi-au spus părerile lor asupra operei, vom reveni şi noi asupra ei.
Nu putem închide cronica aceasta succintă de peste an fără a lua notă de o pierdere simţită pe care a îndurat-o literatura. Unul din scriitorii noştri cei mai de seamă, Ion Adam, o personalitate originală în proza noastră, mult apreciată de prieteni şi de public, s-a stins pe neaşteptate în toiul creaţiunei sale artistice. Florile de câmp şi Povestirile lui, adevărate idile de la ţară, i-au deschis cariera de scriitor şi l-au adus în rândurile celor ce făceau Sămănătorul la început, printre cari Adam a avut un deplin succes şi o rară simpatie. Romanele sale, mai ales Sibaris, au fost cetite cu interes pentru multele pagini romantice şi pentru modul îndrăzneţ cum trata mai cu seamă câteva pagini sociale. Suflet sensibil şi mândru, fantazie întraripată, stilist cald şi cu o culoare populară în limba sa bogată, Adam îşi va păstra o pagină de seamă în istoria literaturei contimporane.
VIAŢA LITERARĂ [XII]
O învinuire nedreaptă. De ce nu cunoaştem noi limbi străine. Noi şi literatura maghiară. Utilitatea limbei germane pentru cultura noastră
In presa literară din regat se poate ceti adeseori învinuirea gratuită la adresa noastră, a celor din Ungaria, că am fi duşmanii literaturilor străine şi că, îndeosebi, literatura franceză ar fi foarte departe de orientările noastre. Constatăm însă faţă de acuzaţia asta, luată din vânt, că, dimpotrivă, literaturile străine, fie cele clasice, fie din perioada modernă, ne-au fost totdeauna simpatice şi nu le-am combătut nici influenţa lor, decât doar în cazuri concrete, când ne puteau aduce prejudiţii şi falsificări spiritului românesc în dezvoltarea culturei noastre. Şi în special reprezentanţii de frunte ai oricărei literaturi străine ne-au fost totdeauna o lectură căutată.
Că există această legendă în cercurile confraţilor bucureşteni nu ne putem mira, şi socotim că n-au să strice deloc câteva explicări, pe cari trebuie să le dăm. Legenda se înţelege din faptul că, într-adevăr, la noi se vorbesc foarte puţine limbi străine. Dar vina nu este a noastră, ci exclusiv a statului maghiar, care singur îşi reglementează, în favorul limbei maghiare, învăţarea limbilor străine. Cetăţenii de altă rasă decât cea suverană nu mai pot să-şi ia diplome în străinătate, decât numai sub auspiciile regimului maghiarizator de la Cluj şi Budapesta. Vremile cele bune, când iluştrii noştri fruntaşi se întorceau din Italia, Franţa, Belgia şi din ţările germane au trecut, în faţa sistemelor de educaţie patriotică de astăzi. Mulţii noştri advocaţi şi feluriţii noştri doctori, cari alcătuiesc clasa noastră mijlocie şi iau locuri însemnate în viaţa noastră socială, vin de obicei cu o mentalitate ungurească, cu o topică huno-altaică, cu o pronunţare românească aspră şi barbară. Iar noi, cei de la gazete şi reviste cari mai cultivăm limba noastră pe acest
pământ, încercăm greutăţile multe şi reuşim cu anevoie a curaţi toate defectele astea din atmosfera ce ne încunjură.
Ne-ar rămânea, în consecinţă, să ne îndeletnicim numai cu literatura maghiară. Dar, din norocire, s-a ivit un literatofag zgomotos, care ne-a speriat şi de literatura asta - ameninţând pe toţi aceia cari ar mai ceti sau traduce în româneşte pe Petofi sau pe Madâch cu Faustul unguresc cu epitete de „trădători" ai neamului românesc. Cu teorii de acestea inaugurate de şeful intelectualilor noştri de acasă, de d. A.C. Popovici, ne vine şi nouă foarte neplăcut să mai cetim „Befordultan a konyhâra, râgyujottam a pipăra" a bietului Petofi.
Un singur noroc ni se pare că ne-a mai rămas pentru salvarea cunoştinţelor de literatură universală. în loc de a avea un simţ pronunţat pentru limba franceză, care ni se cere de dragul stilului mai rafinat, împrejurările ne-au înzestrat cel puţin cu o temeinică înţelegere a limbei germane, care ne stă în ajutor la multe. Suntem, din mila lui Dumnezeu, în stare să traducem, să scriem şi să vorbim în limba asta bogată, care ne deschide frumoase perspective asupra culturei universale. Şi ne ştim folosi de faptul că germanii au avantajul de a fi stăpâni pe monopolul celor mai bune traduceri din literaturile străine de pe cele cinci continente.
Pe cât de superficial traduc francezii, în felul lor pripit, pe atât de obiectivi au rămas scriitorii germani, încă de pe vremea lui Schiller, care a fost întâiul traducător al lui Shakespeare în Germania. Tot aşa n-au fost popularizatori mai mari ai literaturilor străine ca literaţii germani. Operele lui Ibsen, de pildă, s-au răspândit prin Paul Schlenther din Viena, fără a fi fost cetite mult în limba lor originală. Iar literatura slavă cea bogată desigur tot prin germani a trecut în Europa, cum s-a întâmplat de curând cu o splendidă traducere a operelor lui Dostoievski. Prin mijlocirea asta firească a limbei nemţeşti am putut să aflăm de popularul filosof Emerson. Şi am reuşit să avem distracţiuni frumoase chiar cu artele bizare ale japonezilor culţi de astăzi. Din revistele şi traducerile lor, am aflat, de pildă, despre regretatul scriitor Lafcadio Hearn, apuseanul zbuciumat, care s-a stabilit în Kyoto, în Japonia, şi luându-şi numele de Koyzumi Yakumo, s-a cununat cu o japoneză, lăsând în urma sa
126
127
acele descrieri celebre de moravuri originale şi budhiste, cu tot felul de scumpeturi artistice japoneze din fermecata ţară a Orientului îndepărtat, care ne-a oferit acum câţiva ani spectacolul eroic de la Port-Arthur1.
Neapărat că în ceea ce priveşte literatura originală a germanilor partea lor modernă nu ne-a putut cuceri aşa de mult. Căci oricât de echilibraţi şi de muncitori ar fi scriitorii aceştia de rasă, ei au putut să cadă în anii din urmă în anumite rătăciri, alcătuind grupări decadente cu diferite „cabareturi", imitând pe francezi. Wolzogen, Wedekind, cel mai senzual autor dramatic, şi alţi tineri versuitori - ca şi mulţi tovarăşi actuali ai noştri din Bucureşti - s-au scufundat în clarobscurul gusturilor exagerate, cu virtuozităţi de ritm, de simbolism embrionar, în cari ipostaze apăreau ca nişte revoluţionari. Curentul acesta din fericire a trecut repede şi la germani şi nu s-a repercutat la noi, neavând nimic comun cu partea noastră sufletească. Doar poeziile lui Bierbaum, apoi Dehmel, câteva drame simboliste ale lui Hauptmann şi clasicile tragedii ale lui Hugo von Hofmannsthal de ne-au atras în regiunea lor.
Un caz foarte serios de judecată literară cinstită a presei germane se vede în special în anii din urmă, când s-a atras atenţiunea asupra autorilor belgieni, cari s-au ridicat atât de mult în ochii Europei. Mai ales, când criticul german a popularizat, în monografii, figurile aceste. Ştefan Zweig, prietinul cunoscut al lui Maximilian Harden de la Zukunft, a străbătut şi în Franţa cu monografia celebră asupra lui Verhaeren mai ales. El a fost acela care mai săptămânile trecute a scos cel mai nou volum de poezie al lui Verhaeren, sub titlul Ore de seară, la Frankfurt, cu o prefaţă a sa şi a mijlocit jucărea unei nouă opere dramatice, Helena de Sparta, la Berlin, în loc de a se juca mai întâi la teatrul din Paris al lui Antoine. Aflăm din criticele lui Zweig multe amănunte despre superioritatea literaţilor flamanzi asupra poeţilor moderni de astăzi din Franţa şi ni se spune că o mare parte a presei franceze invidiază pe
Cine voieşte să cunoască pe Lafcadio Hearn, în traducere germană, să-şi procure operele lui populare din Frankfurt a.M. şi biografia extrem de interesantă din Zukunft.
aceşti poeţi, cari scriu de obicei mai „barbar" şi nu fară influente din partea rasei germane, cu care se înrudesc. „Nicăiri - scrie criticul Zweig - Verhaeren nu este mai puţin popular ca în Franţa. Aceasta s-a văzut din sfânta indignare şi protestare din Mercure de France, relevând cartea mea asupra lui Verhaeren şi declarând că sunt duzine de poeţi în Paris cari sunt mai pe sus de Verhaeren în ceea ce priveşte rasa lui latină!"
Fac deci rău şi sunt în perfectă eroare confraţii noştri de la Dâmboviţa când ne învinuiesc mereu că nu avem de unde cunoaşte literaturile străine, până ce colţul francez nu ne este cunoscut. Câtă vreme suntem înlesniţi de o limbă ca cea germană, suntem destul de bine informaţi asupra literaturei universale şi ni se dau prilejuri bune de a selecţiona pe autorii noştri favoriţi, după gustul nostru tradiţional, fară a avea nevoie de sfaturile amicilor noştri.
128
EVREII ŞI LITERATURA ROMÂNĂ
In urma articolului din numărul 3 al Luceafărului, în care am scris o reprivire asupra vieţii literare din 1911, mi-am atras câteva duşmănii. Regret că trebuie să le constat. Unele le-am primit din partea unor foşti colegi eminenţi, altele de la colaboratori şi prieteni, care s-au crezut prea puţin consideraţi prin rândurile mele. De faptul ăsta nu sunt însă vinovat eu, deoarece ştiu bine că, cu sensibilitatea multora de astăzi, e foarte greu să nu Ie jigneşti şi micile vanităţi. Dar experienţa ne învaţă că aceste supărări vin şi trec cu vremea şi se uită prin împrejurările lor schimbătoare.
Nu însă cu aceste neînţelegeri, aşa-zicând din familie, voi să mă ocup. Mi s-au aruncat, din pricina aceluiaşi articol câteva vorbe de certare din regiunile străine, la cari nu m-am aşteptat şi unde am fost întâmpinat cu mare obrăznicie. Există anume la Bucureşti o revistă Facla. Director: d-1 Cocea! Secretar: un fost monah simpatic, Arghezi Tudor, autor de articole, mai puţin caste, împotriva arhiereilor, combatant violent pe alte terene şi poet cu versuri pe care le-am lăudat într-un foileton din Tribuna şi pe care foileton Facla 1-a reprodus la timpul său. Afară de aceşti doi urzitori ai Faclei, se mai zvârcolesc, cum văd, o droaie de pui de evrei, deghizaţi în pseudonime: „Eujorlas", „Argin", „Bock" şi „Justus" şi alte jivine, cu ciucuri la ureche, în coloanele acestei reviste.
Unul din aceşti deghizaţi, insultându-mă pe mine într-un articolaş, are chiar fudulia de a se declara, pe faţă, iscălindu-se direct: „Un jidan", adecă, cu alte cuvinte, unul din mai mulţii evrei cari se prefiră astăzi în presa românească din Bucureşti, literară şi politică.
Şi iată ce a scris „Un jidan" despre un articol din Luceafărul şi altul din Tribuna. Citez textual, ca să vedeţi un tip de mincinos în presa de astăzi.
1. „D-1 Ilarie Chendi a somat pe evrei să se lase de scrisul românesc. Evreii să scrie în jargon. Ei n-au ce căuta în altă limbă! Această somaţie d-1 Chendi a făcut-o în Luceafărul."
Răspund că „Jidanul" minte! Nici un cuvânt din cele citate aici nu există în articolul meu din Luceafărul. Eu, în darea mea de seamă, n-am făcut nici o propagandă împotriva evreilor şi nici n-am pomenit măcar cuvântul „evreu". Dar am amintit, pur şi simplu, pe Rodion, de la Ordinea şi pe A. Toma, poetul de la Viaţa românească. Şi-am spus despre cel dintâi cuvinte destul de bune, arătându-1 ca un „informator, care, cu fecunditate de rasă, dă câteva informaţiuni cari pot fi cetite despre actualitatea literară de la noi şi de aiurea", iar despre poezia lui A. Toma, mărturisind iarăşi adevărul, cum îl simt, că această poezie a d-sale, „rece şi filozofică impresionează puţin". Unde este deci „somarea", unde e vorba de Jargon", unde e darea afară din literatura română a evreilor în Luceafărul? De ce voieşte un ziarist, numit „Un jidan" să se distingă numai în minciuni şi să nu înţeleagă adevărul, decât în ordinea inversă?...
2. „Dar d-1 Chendi scrie şi în Tribuna. Iar acolo d-sa arată avantagiile pe cari le au ardelenii asupra românilor din regat."
Răspund la asta că „Un jidan" n-a văzut foiletonul meu dacă afirmă asemenea năzbâtii. Căci subiectul meu, despre influenţa germană la românii din Ungaria şi influenţa literaturei franţuzeşti la cei din România, n-a fost deloc vreo constatare cu tendinţi, ca să dovedesc cumva vreo superioritate a unora asupra altora dintre noi, românii. Vasăzică, nici de „avantagii" sau de „chinchirenţă" n-am vorbit, în sensul falş cum inventează iarăşi ipochimenul Faclei.
3. „D-1 Ch. citează în Tribuna pe traducătorul Ştefan Zweig, care traduce pe poeţii francezi într-o admirabilă limbă. Da. Decât Zweig este evreu! - D-I Chendi îmi destăinuieşte că Zweig s-a dezvoltat sub auspiciile celebrului publicist Maximilian Harden. - Da! Decât şi Harden este evreu!"
130
131
Bine, sunt evrei atât Harden, cât şi Zweig! Dar m-a întrebat pe mine cineva de la Facla dacă am scris eu undeva că n-ar fi? Aveam eu, în foiletonul meu, trebuinţa de a mă ocupa de rasa acestor publicişti germani cunoscuţi şi nu numai de partea lor literară, care mă interesa? înseamnă, în genere, o inconsecvenţă împotriva principiilor antisemite, când vorbeşti bine de evreii de talent, sau iai la refec pe cei agramaţi, pe cei îmbulzitori şi fără vreo pregătire pentru cariera publicistică? Ce aberaţie de parazit.
Mai sunt ele şi alte îngăimări mincinoase ale altor anonimi din Facla, dar niciunul dintre ei nu întrece pe acest „Un jidan". Căci mai rar să vezi astăzi un evreu înjurând pe altul din neamul iudaic! Iată însă cum îşi termină, în cazul de faţă, pamfletarul nostru părerea asupra confratelui său de confesiune Harden!
„Şi în ceea ce priveşte Harden, îl socotim - adecă îl socoteşte numai Facial - ca pe un pamfletar foarte puţin stimabil." Cum, atâta tot? Numai atât să „stimeze" un microscopic tip jidovesc de la Facla pe un Harden, directorul revistei Zukunft, răspânditorul înflăcărat al principiilor politice şi naţionale ale lui Bismarck şi condeiul mult oţelit împotriva moravurilor sociale stricate ale cercurilor conducătoare germane? Ei bine, dacă Harden este „foarte puţin stimabil pamfletar" pentru noi, cât de „stimabil pamfletar" ar trebui să considerăm pe „Un jidan"?...
*
Să-1 lăsăm însă în bârlogul lui şi să ne vedem de partea generală a problemei ce se leagă de acest caz. Căci acuzaţiile aceste calomnioase de intoleraţă şi de prigonire a evreilor români în viaţa intelectuală se repetă mereu în timpul din urmă la adresa scriitorilor români. Mai cu seamă în generaţia tânără evreie se observă acest curent, în diferite ziare şi reviste de a doua mână. Publiciştii mai vechi dintre dânşii sunt şi rămân ceva mai rezervaţi, cel mult îşi fac vânt câteodată prin presa străină unde propagă aceleaşi jăluiri prin Frankfurter Zeitung şi Wiener Tageblatt, sau chiar în Pester Lloyd împotriva presupuselor persecuţiuni. încolo ei rămân prin coloanele
ziarelor partidelor politice, încearcă asimilări de cetăţenie şi de rasă, sunt plini de pretenţii şi de aroganţă chiar, fără a-şi putea pe deplin tăgădui însuşirile lor moştenite: linguşirea şi umilirea faţă de bărbaţii politici de cari depinde existenţa lor! Răsar şi talente literare printre dânşii, cari se ridică până la nivelul revistelor celor mai bune. Aşa încât problema e pusă de sine în discuţie şi o deşteaptă însăşi înmulţirea asta a numărului intelectualilor evrei din ţara românească şi multele lor cercuri culturale.
Cestiunea evreiască, pe cât vedem, se împarte în două direcţiuni. Ea cere să se rezolve în amândouă. Atât în partea sa politică, cât şi în cea culturală. Cât priveşte emanciparea lor politică nu ne interesează la acest loc, căci diplomaţia şi tactul bărbaţilor politici din regat, precum şi articolul 7 din Constituţia României, poartă destulă grijă ca evreii să-şi păstreze rasa lor, să nu fie nici asimilaţi şi nici recunoscuţi de cetăţeni români decât în o selecţiune bine cântărită. Noi, ardelenii, respectăm şi admirăm chiar acest punct de vedere. Noi ştim bine că numai astfel se poate apăra integritatea naţională a statului român şi numai în acest chip se poate evita ca statul cu vremea să se împartă vreodată în naţionalităţi recunoscute şi ca azi-mâne toţi străinii din România - masele de unguri şi ciangăi, bulgari şi sârbi, încurajaţi din ţările lor revoluţionare, şi nemţii, cu coloniile lor - să-şi ceară şi ei egalitatea drepturilor politice. Noi mai ştim, din experienţele noastre, din stările noastre din Ungaria, câtă falsificare de mentalitate a adus asimilarea şi încetăţenirea evreilor asupra poporului unguresc şi, mai ales, asupra politicei conducătorilor faţă de naţionalităţile autohtone.
Dar, când ne gândim la partea culturală a cestiunei israelite din România, când le vedem hărnicia asta cu care se organizează în societăţi, cum ştiu să parvină în presă şi să-şi cultive şcoalele, înţelegem totuşi, uneori, că problema asta a doua este mai greu de rezolvat. S-a spus de mult că cultura românească este a românilor şi că, în literatură şi arte, unde e vorba de sufletul românesc, n-au ce căuta evreii. Şi în jurul acestui principiu ne-am adunat toţi câţi ne păzim de influenţe străine, cari ne-ar putea submina fondul nostru de continuitate şi tot caracterul etnic al progresului nostru pe terenele intelectuale.
132
133
Cine răsfoieşte însă noua noastră literatură în dezvoltarea ei din ultimele decenii va fi surprins de adevărul că mai multe talente de origine evreiască şi-au avut situaţia lor în această mişcare literară. Un condei ca Gherea a putut fi simpatizat şi este încă actualmente popular între mulţi cetitori. Un autor dramatic Ronetti-Roman, cu piesa sa Manasse, a avut mulţi ascultători în Teatrul Naţional şi destul entuziasm printre români. Sunt apoi astăzi atâţia învăţaţi cari, în oficiile publice din regat şi prin presa ştiinţifică, s-au impus ca muncitori de marcă, atât ca matematici, cât şi ca filologi sau ca interpreţi de texte etnografice şi ca autori de cărţi didactice răspândite. Nu colaborează astăzi la Viaţa românească poetul Toma şi nu scrie acolo criticul Sanielevici? Iar dintre tinerii evrei, cu talent poetic destul de pronunţat, cărora le-am deschis şi noi coloanele, pentru frumuseţea limbei la care au ajuns să scrie, de ce i-am prigoni?
Iată deci aici o serie de dovezi că noi, ca oameni culţi şi rezonabili, ştim să rămânem toleranţi cu literaţii şi publiciştii de orice gen, ieşiţi din neamul evreiesc şi nu ne gândim să-i gonim din „scrisul românesc", trimiţându-i la Jargonul" lor - cum ne acuză gazetele jidovite - şi le acordăm o largă libertate de manifestare, când vin, în numele unei fapte bune şi cu talent recunoscut, în rândurile scriitorilor noştri. Un Heine, un polemist ca Borne, n-au să fie respinşi de pe teren nici la noi de se vor naşte! Cât de grea este însă o asimilare cu dânşii pot vedea şi evreii noştri literaţi când, şi astăzi încă, poporul german, cel cu o cultură atât de înaintată, mai urăşte atât de mult pe autorul poeziei Loreley, încât nu îngăduie nici o statuie în oraşul lui de naştere.
Aceasta poate fi o învăţătură pentru toţi publiciştii noştri evrei, ca să nu ieie pildă de la cei cu prezumţiune şi de la insultătorii de genul Brociner, care umple lumea cu ura sa împotriva stărilor din România. Şi când bagă de seamă că, în jurul lor, există atâtea secături improvizate de reporteraşi diletanţi, de pişicheri cu tendinţe vane şi de destrăbălări fără spirit, să facă bine să-şi potolească turma, sau, în cazul contrar, să ne îngăduie a-i lua noi de perciunii lor nespălaţi pe aceştia şi a-i alunga de la poarta culturii noastre, la care bat cu atâta îndrăzneală.
POEZII ŞI POEME
134
POEZII ORIGINALE
I
Primul pas în lume
Ca o păsărică Ce din cuibu-i sare să zboare-n lume După-a sa mâncare Aripile însă-i Sunt debile tare N-o avântă încă Sus la cer, la soare; Ca şi fluturelui Ce cu aripioare Debile, se-ncearcă Din floare în floare Să-şi sugă odorul Să-şi stingă amorul...
Aşa eu acuma Am păşit în lume Mic, fără putere Şi fără de nume. Iar dacă odată Am păşit afară în vechiul lăcaşu-mi Nu pot păşi iară.
II
Nu-i nimic - numai vis!
în mansarda-mi cea îngustă trist zăceam pe patul meu Luna palidă-şi trimise razele din globul său, însă iute, spărioase când m-auziră suspinând Şi cu voce tremurândă „oh, iubită!" exclamând,
Se retraseră îndată, lăsându-mă în durere...
Ah, şi tu, o, lună dalbă, şi tu-mi negi vreo mângâiere?
Tu încongiuri pe morbosul ca copila cea ingrată,
Ce amorul mi-1 refuză şi tot rece se arată?!
Şi aşa în neodihnă mă-ntorsei eu tot mereu
Până ce, fiindu-i milă, mă strânse-n braţe Morfeu
Şi p-aripi de fantazie mă duse la mândra mea
Ce pe-un scaun în grădină sub iasomin cântând şedea.
La picioarele-i de zână pe iarbă m-am aşezat
Şi capu-mi greu de durere pre-a ei mâni am delăsat.
Ea râzând-plângând şi-nclină capul pe-al meu piept.
Eu exclam numai: „Iubito!" Ea: „Demult, ah, te aştept!"
Buzele-mi pe-a ei vibrânde le imprim de multe ori;
Două lacrimi arzătoare curg din ai ei ochişori.
„Au tu eşti, o, copilită, ingrata de-odinioară?
Tu eşti vrăjitoarea care-mi nega a sa gurişoară?"
Ea tăcea, însă suspinul şi pieptul ei palpitând
Arătau că e fidelă până-n recele mormânt.
Deodată ambii sărirăm în sus, - portiţa cârţâi
Şi în ea mama iubitei surâzând ni se ivi.
„V-aţi aflat, inimi pierdute, v-aţi aflat, copiii mei?
Ah, trimite, Doamne, binecuvântarea-ţi preste ei."
Ambii-apoi în faţa mamei am îngenuncheat
Şi ea cu plăcere mâna mândrei mi-o donat.
Mă trezesc! Şi mâna-mi goală îmi arată soartea mea!
Unde eşti, a mea mireasă, unde eşti, copilă rea?
Numai vis? Ah, afurisite, invizibile fiinţe
Ce-mi realizaţi falace sântele mele dorinţe,
Ah, amăgitori diaboli cu balsamul cel vrăjit,
Unde sunt iasmin, grădină, toate ce mi-aţi oferit?!
Numai vis? Şi ea crudelă? Tot ca ieri şi-alaltăieri?
Dumnezeule, demândă: „Muritorule, să pieri!"
III
Rechemarea lui Şaguna
E iarnă! Şi de neaua groasă Pământul e acoperit. Şi totul în noapte tăinoasă Acuma este învestit;
în marea-ntinsă, azurie, Luceşte luna şi visează. Şi la lumina-i argintie Mulţi îngeraşi se desfătează.
Tăcere mută, mormântală Observă albul Crivăţ domn Şi numai rar, cu vocea-amară Gemând suspină lumea-n somn.
Ce-nfăţoşare-ncântătoare Ce loc sinistru maiestos, E colo-n sat cu colinoare Cu cruci şi pietri sus şi jos?
E cimiteriul, loc de pace, împărăţia morţilor, De unde nimeni nu se-ntoarce Degeaba-1 cheamă vreun dor.
Iată-o figură învălită Se mişcă printre pietre lin Şi umbra-i lungă, necioplită, Negreşte locul cel divin.
E un moşneag! Ce-nfăţoşare! Cu barbă albă, părul nins, Trăsuri marcate de-ntristare Cu spuza-n ochi de focul stins.
Fantoma se mişcă-nainte, Pân'ce sosind la un mormânt Exclamă: „Şaguna, Părinte!" Şi pică la pământ plângând.
Din turnul din apropiere O buhă ţipă fioros, Iar jos la criptă, în tăcere, Fantoma plânge dureros...
138
139
E cemeteriul, loc de pace, împărăţia morţilor, De unde nimeni nu se-ntoarce, Degeaba-1 cheamă vreun dor...
ŞOAPTE
[1] Vino
Mi s-a deschis raiul, iubito. Munţii sunt înaintea mea, munţii cu brazi, cu părâie şi cu toate minunile celelalte. Iată feriga ce o rupeam împreună. Iată fragile cum îşi culcă roşaţa la umbră şi aşteaptă să le culegi. Iată florile cum râvnesc după sărutarea ta. Tu singură lipseşti din munţi - tu, mândră căprioară.
Vino. Te chem, te strig pe nume. Şi numele tău zboară pe aripi serafice, zboară din stâncă în stâncă, din vale în vale, şi se pierde departe în răcoarea pădurii. Nu, nu se pierde. Şi acolo-1 rostesc zânişoare în şopot şi toate se întreabă: cine eşti tu dornic chemată, iubită...
Vino. în umbra de brad e patul molatec de muşchi încins de iederă. E patul, pe care şezând, ne-am jurat credinţă pe veci. împletiseşi două cununi de iarbă şi din fire de romoniţă. Ne-am încununat cu ele şi o sărutare nebună ne-a fost jurământul... Din crengi sărea nestâmpărată o veveriţă, martoră singură la toate -iar jos prin tufiş cotcorozea o găinuşă... Iată-le toate neschimbate ca atunci. Numai tu lipseşti - tu, mândra mea.
Vino. Potecile ne aşteaptă să rătăcim pe ele şi să ne înălţăm sus, sus la lumină. Mai ştii cât e de dulce iubirea la lumină?
Vino, căci ne vom face acolo o colibă. Vom fi singuri ca doi porumbei în vârf de copac, singuri cu iubirea şi păsurile noastre. Şi din înălţime, noi doi vom fi stăpâni pe fire, pe munţi şi văi şi pe toate minunile lor...
141
Cum? Nu vrei, iubito? Nu mai vreUsă zbori cu mine?... Nu poţi?...Rămâi dar. Rămâi jos în draga ta căscioară. Acolo ai un pian,ce-ţi zdrăngăne cântece de iubire. Şi mai ai o bucătărie, în care găteşti prăjituri cu spumă şi fripturi cu macaroane... Am înţeles că-ţi plac grozav macaroanele, de când cunoşti pe celalalt... Rămâi, dragă, acolo. Căci ce să mai zbori tu, ce să mai cauţi tu la munte, când jos e viaţa atât de plăcută, cu prăjituri cu spumă şi cu fripturi cu macaroane?... Şi, la dreptul vorbind, nici n-ai mai încăpea în micul meu cuib de pe munte, dragă matroană!
[2] înviere
înainte, tot înainte pe... panta mărirei, spre gloria pământească, spre tigna vieţii.
Pornit-ai, suflet visător - şi prin furtunoase valuri ale vieţii, iată-te ajuns, ajuns!
Obrazul tău îmbrobonit de sudori, ţi—1 şterge, fruntea ta încreţită de povara greului drum ţi-o netezeşte, mâna delicată a ei, pe care de tovarăşă ţi-ai ales-o; tovarăşă este ea vieţii tale, o viaţă întreagă.
Cerul e senin, pe pământ pace; adumbrită de iubire liniştea în sufletul tău sălăşluită-i...
Eşti în „vârf de munte"! Brodezi de-acum în gându-ţi pânza fericirei.
...„Lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată..."
Deodată o furtună se ridică. Vâjâie, urlă, geme... iar în jurul tău zdrobit e totul, singur, cu iubita, ce tremurând ţi se alipeşte, priveşti în juru-ţi pustiul întins!...
Unde-i „liniştea în suflet", unde-i „gândul fericirei"? Unde-i „vârful de munte"?
142
Din visuri şi iluzii căzut, te regăseşti în faţa unui munte ce falnic se ridică, iar o cărăruşă şerpuitoare printre stânci şi prăpăstii se furişează, îndemnând la câte un dulce popas, la umbră de copac, la tânguire de izvor, care îşi plânge destinul, menirea de a-şi părăsi căminul, pentru a se pierde în adâncimi depărtate de valuri verzi...
înainte! te îndeamnă iubita, în sus! şopteşte pădurea. Acolo e ... învierea!
[3]
Te iubesc...
După ani mulţi, petrecuţi la şcoală, Vasile se întoarce acasă, la sat, acelaşi sătşor cu uliţi povârnite, cu bisericuţa mohorâtă, cu case ca nişte cuiburi de barză. Numai oamenii s-au mai schimbat la faţă de când nu i-a văzut. Băieţii de odinioară s-au făcut flăcăi, iar copilele fete mari.
Vasile, văzându-i, îşi reaminteşte viaţa din copilărie, cu toate jocurile şi nevinovăţia ei... Uite, aici e şi Aurelia dascălului, cu care mai mult se jucase prin ţărână şi sub cireşii din fundul gradinei. Şi ce frumoasă s-a făcut Aurelia, ce ochi, ce păr, ce buze!...
Şi peste câteva zile parcă mai trăieşte o dată copilăria. Mână-n mână, Vasile şi Aurelia rătăcesc prin grădină şi pe cîmp, culeg flori din câmp şi cireşe din grădină. El îi povesteşte de prin oraş, despre minunile din lume. Şi ea, care niciodată n-a trecut pragul satului, îl ascultă fermecată şi-1 soarbe cu privirile.
Vasile înţelege aceste priviri, căci Vasile a umblat mult în lume. Şi odată, şezând sub cireş, o întreabă:
- Aurelie, mă iubeşti?...
- Zău că te iubesc, Vasile!
- Ba nu mă iubeşti...
- Ba zău că... aşa te iubesc, de zău că...
- Las' că ştiu eu că nu mă iubeşti...
143
- Să mă bată unul Dumnezeu de nu te iubesc din tătă inima, zău că...
Şi Vasile a-nvăţat iubirea-n lumea largă. El cuprinde pe Aurelia-n braţe şi o sărută şi ce fericită-i ea în braţele lui. Ea nu întreabă de-i păcat sau nu iubirea de-acum.
Ea crede că şi asta-i copilărie, odinioară, când sub acelaşi cireş se sărutau ca două mierle nevinovate...
Dar vara trece şi Vasile pleacă iarăşi în străinătate. Aurelia rămâne cu celelalte fete din sat. Trec luni, trece anul şi el nu mai vine, căci s-a făcut domn la oraş. Şi biata fată, stinsă de dor şi iubire, îi scrie:
„M-ai ciufulit, Vasile, aşa m-ai ciufulit, de zău că ..."
[4]
Rupe lanţul...
Blăstem, iubito, pe părinţii tăi, cari mi-au răpit comoara mea, inima ta. Blăstem şi pe oamenii şi soartea cari mi te-au înstrăinat. Blăstem pe toţi şi pe toate, cari mi-au zdrobit iubirea şi viaţa...
Ah, nu.
Nu lumea o blăstem, ci pe tine. Tu singură eşti vinovată de nenorocul meu. Tu, cea mai laşă între femei!
Urâtă e femeia, Doamne, când e laşă!...
Cât te iubeam! Cât mă închinam ţie! Şi ce mândru era altarul ce-ţi clădisem în sufletul meu!... Şi când am văzut că împrejurul meu se ridică viforul şi că vijelia turbată ameninţă cu pierzare altarul meu, ţi-am zis:
- Vino să fugim, iubito. Vino, căci aici nu e loc de iubire. Oamenii pe aici au numai mutre de oameni, dar inimile lor sunt de câne, sufletele lor n-au fost încălzite de sfinţenia iubirei...
Şi tu? Ai rămas obidită, apoi rece ca sloiul. Ah... cum să fugi, căci ai părinţi şi rude şi lumea ce-o zice, lumea... Da, şi prietenii cei buni... şi, în sfârşit, că nu poţi s-o faci ca eroinele din romane...
Da, da, nu puteai s-o faci ca eroinele din romane. Băgai de seamă atunci, iubito, că nu eşti potrivită de eroină din romane, ci, cel mult, de eroină din proza cea mai sarbădă...
Şi n-ai fugit: n-ai voit să frângi lanţul ruginos ce te lega de semenii tăi. Şi singur m-ai lăsat să plec departe...
Şi acum, din depărtare, întreb pe-un prietin: ce mai face laşa mea iubită? Iar el îmi scrie:
„E bine. Are un căţeluş, pe care îl duce la plimbare sub arini. Şi singura ei dorinţă este ca în locul căţeluşului să poată duce în curând pe altă fiinţă la plimbare"...
Şi pentru o asemenea iubitoare de dobitoace am blăstămat eu atâta lume!...
[5] Leana
Ce nume de înger! în cer de-aş fi, pe cel mai frumos îngeraş Leana l-aş numi. Un înger colea, cu faţa rotunjoară şi roşie ca şi o piersică dogorâtă de soare, cu buze ca o cireaşă despicată. Parcă-1 văd înainte-mi pe acel îngeraş: cu trupul sculptural într-un văl într-aurit, cu aripi albe şi cu părul bălai, ce flutură, flutură-n zbor...
Leană! Ce nume duios! E şopot de flori, când vântul de seară se-ngână cu ele. Pe zâna florilor, ce se dezmiardă în roua din potire şi se leagănă în razele lunei tot Leana o cheamă...
Cei răi, cei cu păcat în suflet şi cu venin în inimă să nu-mi rostească acest cuvânt, căci mi-1 pângăresc. Nici cei ce nu înţeleg iubirea să nu-1 poarte pe buze, căci nu se cuvine ca buze profane să se atingă de flori de cireş...
Nu! Leana se şopteşte numai seara, când florile sunt ameţite de iubire, când duhurile nopţii se coboară pe razele de lună şi se strecoară prin frunziş. Leana se şopteşte numai în poezia nopţii, când eşti părăsit de lumea cea searbădă şi vânătoare de noroc. Sau în vis, când fantazia îţi rătăceşte departe, departe, prin sferele eterice, buzele-ţi murmură lin şi
144
145
dornic: Leană!... cam aşa cum copilul din leagăn, duios de sânul cel dulce, îşi mişcă buzuţele-n vis şi-ngână cuvântul mamă...
Leană! Ce farmec, ce poezie dulceagă, ce nume de înger... şi totuşi... Leana mea ce drăcoaică e!
„Haide, nu mai visa, fii cuminte! Haide, te aştept pe diseară cu vin roşu, cu pui fripţi şi cu plăcinte cu brânză.
Lasă luna şi florile, lasă râul şi zânele, las' toate visările şi vin' să glumim! Viaţa-i o glumă şi culmea ei e iubirea, vino, băiete!..."
Astfel îmi scrie pe un răvăşel parfumat... Leană, Leană şi iar Leană!... Ce nume de înger şi tu ce drăcoaică eşti!...
[6]
Murăş, Murăş...
Cât te mai privesc de pe ţărm! Cât îmi place să stau ascuns în boschetele din parc şi să ascult şoaptele valurilor tale...
E mare parcul de-a lungul ţărmului. O pajişte cu flori şi cu ierburi înalte, prin cari se plimbă doi păuni ca două regine egiptene. Jur-împregiur sunt platani şi pini şi o pădurice de brădet, ce te invită la umbră.
Ce bine e să te pierzi prin tufişurile astea şi leneş să te întinzi pe-o bancă şi să laşi gândul să plece în dragă voie pe Murăş în jos, să plece ca plutele ungurilor cari, încărcate cu varză şi alt zarzavat, vin de la Radna şi trec înspre Pecica.
Câtă muţenie în plutele astea, ca şi în gândurile omului. Tăcute alunecă prin apele line. Un singur cârmaci stă în picioare, ca o ciuhă ce voieşte să sperie paserile de apă. Alţi doi inşi, doborâţi de căldură, dorm cu spatele la soare, legănaţi de blândele valuri. Cîte-un scârţâit de cârmă, câte-un pleoscăit de lopată abia pătrunde la ţărm... Ferice de cei ce în acest fel, încet, lin şi pe nesimţite, pot pluti prin râul vieţii...
Plutaşii se pierd departe prin şiragul de mori, iar privirile mi se întorc şi se opresc asupra unui loc închis cu stobor. Steguleţe roşii fâlfâie deasupra-i.
E baia nămoloasă a Murăşului. Urâtă e apa Murăşului şi frumoase mai sunt femeile ce se mai răcoresc în ea! Vin şiruri-şiruri, în haine largi de vară şi cu bonete în mână. Baia e plină de chiot; e stup de femei, iar trântor e numai băieşul...
Murăş, Murăş... Urâtule, ştrengarule!...
[7] în cimitir E linişte şi pace împrejur.
Numai bâzâitul câte unei albine rătăcite printre florile împodobitoare ale dovezii deşertăciunii, ţipetele ascuţite şi întrerupte ale ţânţarilor săltăreţi şi o uşoară adiere de vânt sunt mărturiile vieţii din jurul tău.
Rece ca moartea se înşiră monumente şi rânduri de morminte, ca nişte straje ale cărărei, ale drumului printre morţi, ale ultimului drum printre cei ce cărarea vieţii şi-au sfârşit... drumul spre odihna netulburată...
Câtă jale, câte regrete, câte suspine nu se îndreaptă din sufletele celor vii spre această grădină, în care verdeaţă şi flori acopăr jertfele morţii înfiorătoare...
*
Şi îndoielnic sufletul, în veci nelămurit asupra problemei eterne, şi-n faţa dovezilor crudului destin nestrămutat, parcă îşi pune întrebarea:
- Ce visează morţii?...
Fugiţi, gânduri negre şi zbuciumări zadarnice, voi nu duceţi spre calea mântuirei!...
- O lacrimă pentru morţi, iubirea pentru viaţă!...
146
147
[8]
Omul-maşină
Ce uniformă e viaţa românului ardelean! E ca o adunare generală a unei instituţiuni culturale: cu cuvânt de deschidere; constituirea biroului şi a comisiunilor; raportul general, care se aprobă; eventuale propuneri; o eventuală disertaţie, pe care doar autorul singur să o-nţeleagă; închiderea şedinţei; banchet cu petrecere declamatorică- teatrală împreunată cu joc...
Acesta e tipicul social şi ca dânsul este tipicul individual.
A pornit românul nostru să trăiască o viaţă, cu norme, cu şabloane, cu rubrici, de parcă s-au făcut cu toţii funcţionari de bancă. Operaţia aceasta însă nu-i conştientă. E mai mult o influenţă a spiritului german şi un reflux al stărilor noastre politice, cari împiedecă libera dezvoltare a spiritului şi a sentimentelor.
E grozavă lipsa aceasta de originalitate la noi şi lipsa de idei, cari să îmbogăţească nu numai capitalul nostru intelectual, ci să provoace şi evoluarea moravurilor noastre. A fi atât de conservativ încât să te manifestezi vecinie în aceeaşi formă, să te mişti vecinie în acelaşi cerc de viaţă sufletească, fără a te nizui de a-i ridica diapazonul, e un simptom îngrijitor.
în chipul acesta nu mai eşti decât un om-maşină. Trăieşti sau funcţionezi după un calcul matematic stabilit înainte. Ce faci azi vei face şi mâne şi poimâne, până la infinit şi... nici măcar nu te plictiseşti.
Ce bine se poate aplica oamenilor noştri vorba tragedianului german Gerhard Hauptmann:
Pasteten esst ihr morgens miteinander,
Die nămliche Pastete, auch des abends
Und Tag um Tag die nămliche Pastete.
Euer Fleisch ist nicht mehr Fleisch: es ist Pastete
Euer Him: Pastete, euer Herz - Pastete -
Eine kalte obendrein, nicht einmal warm!
[9] Nostalgie
De câte ori n-am trecut eternii noştri Carpaţi! Iuţeala trenului de atâtea ori mi-a răpit bucuria de a mă pierde, de a mă uita în contemplarea măreţelor podoabe cu cari a înzestrat cel Atotputernic pământul românesc ...
Dar totuşi, în amintire mi se reoglindează: prăpăstiile-brazde uriaşe; înălţimi le-falnice coifuri, împodobite cu mândrul brad; şoseaua albă, şerpuitoare, în mijlocul a atâta viu verde...
De le-aş mai vedea odată!
Cu entuziasm în suflet trecut-am Carpaţii...
Cu ochii înlăcrimaţi trecui Carpaţii... şi, poate printre lacrimi, revăzutul tablou al maiestăţii frumosului din natură îmi stoarce duioşia şi-n suflet îmi pune dorul:
în liber încă o dată!
Să uit viaţa, să mă dezbar de grijile şi nevoile ei, să uit că trăiesc, să visez...
De-aş mai visa o dată!
[10]
Cruciatul
Trec zile şi luni; trec ani... Timpul te împinge înainte. Şi cum alergi, în urma ta se gierde-n depărtare umbră după umbră, o icoană după ceealaltă. In giurul tău tot mai multă lumină se face. Fuge copilăria, acea noapte de vraje, cu şireagul de năluciri. Se topeşte şi dimineaţa cu toată roua frumoasei tinereţi. Te pomeneşti deodată în plină lumină. S-a făcut ziuă deplină. Eşti om, J|sat în grija puterilor tale...
Şi eşti singur. Nimeni nu-ţi arată calea cea adevărată, căci, deşi e lumină, căi sunt multe şi încurcate. Ai ochi să vezi, minte să chibzuieşti şi inimă să simţi, caută-ţi însuţi calea vieţii!
148
149
Şi porneşti în căutarea ei... Pustie e lumea în giurul tău, precum pustiu era în giurul cruciatului ce pribegea la mormântul Mântuitorului. Soarele aprinde văzduh şi pământ. Păsările, lovite în zbor de razele lui, cad în ţărână. Arbori şi flori se despodobesc. Şi nici un izvor.
Gemând sub crucea vieţii alergi ameţit. O umbră, o palmă de umbră, un strop de apă să te răcoreşti, să-ţi stâmperi arşiţa vieţii!...
Nimic din toate acestea. încă câţiva paşi împleteciţi... Te împiedeci de-o rădăcină... şovăieşti... şi cazi cu cruce cu tot.
în momentul acesta un dulce delir te cuprinde. Te mai visezi o dată în leagăn; auzi cântec de privighetori; încerci dezmierdările unor braţe; simţi suflul unor buze şi... te linişteşti.
Visul apune, coroana ţi se face praf şi tu rămâi ceea ce ai fost: un pumn de pământ pe întinsa pustietate.
[11] Rustică
în casa de cătră uliţă e lumină. în curte şi în fund, în bucătărie, e zgomot. Sfârâie puiu-n frigare. Au venit peţitorii.
Două lumânări de seu în sfeşnice de alamă aruncă lumină peste cei din casă: părinţii şi fetele, vecinii şi rudele şi doi peţitori. Şi masa e întinsă, belşug de mâncare şi-n mijloc ulcele cu vin şi două pahare cu flori: busuioc, muşcată şi maghiran.
Se-nşiră poveşti şi glume. Peţitorii ştiu multe şi spun şi tot spun; părinţii zâmbesc, vecinii hohotesc cu lacrimi în ochi, iar fetele fac bumburuze din miez de pâne şi zvârlă-n peţitorii glumeţi în semn de atenţie...
Acum vine rândul cântărilor.
- Să cânte Măriţi, zic eu.
- Domnişoara Măriţi să cânte, adaugă tovarăşul meu, căci noi eram peţitorii.
- Că zău, domnule, nu ştiu cânta...
- Cum să nu ştii, draga maichii? răspunde bătrâna şi-i roşie foc.
150
L
- Aşadar, să cânte Sofiţa, zic eu.
- Domnişoara Sofiţa să cânte! adauge tovarăşul.
- Că zău, domnule, eu tot hibălesc...
- Cum să hibăleşti, puica maichii? răspunde bătrâna şi-i vânătă prună.
- Să cântăm dar cu toţii... Şi am cântat împreună: „Tu fetiţă de român..."
Apoi seara târziu, ne-am dus în grădină, după pere şi mere... Ah, ce plăcere să mergi seara după pere pergamute, să scuturi părul cel mare şi pe-ntunerec să le cauţi
prin iarba cea deasă, prin care se plimbă cîte-un licurici...
Şi după ce-am cules o poală întreagă, am şezut pe podmol şi am mâncat... Ce bine e să şezi pe podmol şi să mănânci pere şi să vie Măriţi să-ţi şază pe genunchi şi tu să-i şopteşti de iubire şi să o înveţi cântece mândre de dor, cari fac pe om să simtă că-i om şi că trebuie să... hibălească.
[12] Logodnă
Un schimb de priviri, aprinse de focul iubirei, nu era el logodnă?
O stringere de mână, caldă şi tremurătoare ca şi patima noastră, nu era ea logodnă?
întâia sărutare, acea întâia jertfă adusă pe altarul zeilor iubirei, acel întâi fruct al floarei tinereţei noastre - nu era o logodnă?
Şi o seară întreagă de plâns şi de şoapte cu zâmbet de lună şi doine de privighetoare; o seară de vrajă, când freamăt tainic de vânt în patru părţi ale lumei ducea vestea sărutărilor noastre...
Hârtie îţi trebuia, hârtie cu martori şi cu peceţi?...
Mai mult te încredeai în scrisul hârtiei, decât în scrisul ochilor mei? Mai multă sfinţenie credeai că are pecetea decât adâncul inimei mele, în care era săpată iubirea pe veci?
151
Mai multă crezare dedeai unui jurământ între martori, decât celui şoptit sub bolta albastră a ceriului:
... Având nuntaşi, Brazi şi păltinaşi, Preoţi munţii mari, Paseri lăutari, Păsărele mii Iar stele făclii...
Hârtie, hârtie îţi trebuia... Dar bine, ăsta ar fi fost târg, nu logodnă, un târg pentru care nu-ţi trebuie nici inimă, nici zbucium sufletesc, nici frumuseţe, nici virtute... Ei, şi în târguri eu nu întru, iubito. Sunt prea sărac ca să mi te cumpăr, iar ca să mă vând, sunt, ah! prea.... bogat.
[13] Mi-e sete...
Vin de departe, iubito. Buzele, bietele, mi s-au ofilit şi sufletul mi-e ars şi inima friptă şi... aşa mi-e de sete!
Un strop de apă îţi cer, un strop de apă şi o sărutare. Nu una, zece, o sută, o mie, potop...
Vino, copilă, şi stâmpără-mi focul; vino şi scutură roua peste pojarul din sufletul meu; vino şi stinge gheena din inima mea. Potopeşte-mă!...
Aşa... aşa... a...şa! Ce dulce săruţi, iubito, şi ce răcoritoare sunt buzele tale ca fragedele roze din grădinile orientale, ca roua cea sfântă din zori de Rusalii... încă o dată, copilă... încă o dată! ... Las' să curgă mereu, să curgă ca ploaia sărutările tale; las' să mă înec, să mor - ce-ţi pasă! Sărută numai şi stâmpără-mi setea şi chinul mi-1 potoleşte...
împregiurul meu e zgomot şi hohot. Aţipisem, pesemne, îmi ridic capul, cel ca plumbul de greu, de pe masă şi văd pe tovarăşii mei glumind şi cântând şi sucind hălbioarele. Suntem la „Gambrinus"... Aşadar, vis, numai vis! O, visele astea! Afurisitele vise!
- O halbă, băiete!... Mândra mea e departe şi setea năprasnică amar mă doboară. O halbă - mi-e sete!
[14]
Mâna stângă
Ştiţi cum salutăm pe preoţi: sărut sfânta dreaptă!
In mod analog ar trebui să salutăm pe fecioare, zicându-le: sărut sfânta stângă!
Să nu ne formalizăm pentru cuvântul „sfântă". O fecioară care ştie iubi cu toată căldura şi curăţenia inimei sale e sfântă şi ea.
Mâna stîngă a femeii e atât de aproape de inimă, încât e imposibil să n-o iubeşti mai mult ca pe cea dreaptă. O ştie aceasta orice tânăr care măcar o dată s-a plimbat cu paşii timizi prin sala de-joc. Braţul stâng al fetei este acela cu care întâiaşi dată face cunoştinţă, cu mult înaintea buzelor, de pildă. Braţul stâng îi deşteaptă întâiele senzaţii neînţelese în pauzele lungi dintre jocuri. Braţul stâng, cu căldura sa molatecă, îţi ţine încleştat braţul tău cel drept şi constituie firul electric de la inimă la inimă.
Dar ştii când tremuri mai grozav şi mai dulce sub povara braţului stâng?
Când umbrele nopţii te apucă-n pădure pe cărări rătăcite. Eşti singur cu ea şi păşiţi înainte şi-i tăcere. Prin iarba cea mare păşiţi înainte şi cumplita voastră iubire graiul vă opreşte. S-aude ticăitul inimei şi tare departe un zgomot de părâu şi un murmur de şipot... Deodată luna răsare, hoaţa de lună, şi v-arată poteca printre brazi. Voi staţi şi o priviţi sau şedeţi pe un jghiab din cale, jghiabu-i învălit în muşchi. Şi tu, tinere, cu mâni tremurânde desfaci, în valuri părul frumos al iubitei, ca luna să
152
153
stea în loc şi să aibă ce să admire... Apoi iarăşi vă luaţi de mână, o iai de mâna cea stângă, cea sfântă şi iarăşi păşiţi înainte, tot înainte...
Viaţa e o pădure şi mâna stângă a iubitei te face să crezi că e o grădină cu flori.
[15] Momentul
Fericirea e nevăzută şi pluteşte în aer. Ea e pretutindeni şi nicăiri, ca orice putere transcendentală. Mai blândă ca un zefir ea trece zâmbitoare pe dinaintea fiecăruia. Greul este de a-i simţi apropierea, de a-ţi da seamă de momentul în care te împrejmuieşte. Dacă ştii pândi acest moment, prinde fericirea cu mână puternică, pe cum ai prinde pe zeul Amor în clipa trimiterei unei săgeţi spre inima ta. Şi după ce o prinzi, strânge-o cu putere în braţe şi soarbe-i vraja până-n fund, căci cine ştie dacă mai dă pe la tine...
Câtă nefericire omenească, câte decepţiuni, câte visuri sfărâmate nu se reduc la pierderea acestui moment!...
Tânărul timid, mistuit de focul iubirei, stă zile întregi în apropierea iubitei şi de câte ori vrea să-şi destăinuie chinul, cuvântul îi îngheaţă pe buze. Ea nu-i ştie vrerile, nu-i ştie durerile şi trece-nainte. Un singur cuvânt, spus într-un moment potrivit, ar fi rupt orice stavilă între inimile lor, le-ar fi creat drumul spre fericire. Pierdut acest moment, ei se despart şi căile lor se dezbină.
Sau... e seară. Din brădet iasă luna. în prag stau iubiţii şi-şi jură credinţă. Ei sunt pătrunşi de aceeaşi dorinţă, buzele lor atât sânt fierte! Şi niciunul nu zice nimic că e timpul să se sărute. „Zi tu"... „Ba zi tu"... gândeşte fiecare. Dar mulţi se despart numai cu dorinţa în inimă şi luna râde de dânşii... Mâne e nour şi nu mai pot să se întîlnească...
... Aşa se pierd toate. Ba azi, ba mâne, tu tot aştepţi să vină momentul. Dar el vine pe furiş, îţi trece pe sub nas şi tu'nu-1 ştii prinde, îl scapi cum scapă copilul un fluture. La sfârşit, viaţa
ta întreagă nu este decât un lanţ de momente pierdute, de trenuri scăpate...
[16] Poveste nouă
Mi se bate inima ca-n vremuri. în suflet simt iarăşi furtună. Iubire, te salut! De • cîte ori pierdeam doi ochi, două buze şi mii de speranţe, parcă îngropam o primăvară. Durerea mai întîi mă zdrobea, dar cu încetul mă reculegeam ca un reconvalescent, ca pămîntul după o vreme grea. Viaţa-mi întră în făgaşul obicinuinţelor zilnice şi eram ca un copac nesimţitor, pe care toamna 1-a despodobit de toată frumuseţea...
Dar soarele primăverii iarăşi şi iarăşi mi se ivea; îmi deştepta germenele de viaţă, îmi aduna hârburile risipite ale sufletului. Şi, ah, ce mândru, ce dulce e, când din toropeală şi din nesimţire te trezeşti deodată în plină primăvară, într-un rai de flori albe, cari, scuturându-se, îţi fac pat de mire, pe care şezând cu iubita, şopteşti despre ... tainele firei...
După o toamnă lungă, iată iarăşi o sfîntă primăvară în pieptu-mi. Frunzele ce cad îmi par potire de flori, ce-mi încing patul nupţial. Soarele e mai viu şi mai dătător de fericire; razele lui se topesc pe sânul feciorelnic al iubitei mele - o floare de munte.
O, dulce iubire! De ce eşti tu numai poveste? De ce n-ai statornicia materială? De ce dispari ca noaptea cu visurile, ca primăvara cu cântările, ca râul cu şoaptele? Ce n-aş da să te pot priponi, să te ţin vecinică tovarăşe de viaţă, soare fix pe cerul albastru al vieţii mele!!
Dar nu! Tu eşti trecătoare ca frumuseţea zorelelor gingaşe! Deci, haide, joacă-ţi orgiile tale. Răcoreşte-mi inima; ameţeşte-mi minţile! Joacă-ţi întreaga scară a meşteşugurilor tale. Haide, chinuieşte-mă!... Dar grăbeşte, grăbeşte, căci poate ora s-apropie şi scris este ca în aer să nu existe castele, nici fericire îndelungată în pieptul unui muritor.
154
155
[17]
Pe malul mării
Mişcarea munţilor de apă şi vuietul abisurilor răscolite de furtună - câtor poeţi nu le-au cântat, privindu-le de la adăpost, câţi călători pe eternul luciu zgomotos nu le-a amuţit glasul de rugă îndreptată spre cer, tumultul valurilor!
Atâta jertfă şi atâta fantazie...
Mă-ngrozesc de sublimitatea mării înfuriate... dar cât de duios se urmăresc pe marea lină în şoapte val cu val, şi în ondulare cadenţată se zdrobesc, izbite de mal.
Un nisip argintiu le însemnează urma şi clipeşte în vie strălucire, sub focul razelor de soare, în urma şi înaintea zdrobirei unui val de apă.
In depărtarea vederii, delfini mândri îşi joacă dansul iubirei; spre depărtări, în roiuri se duc, se duc rânduri de paseri zgomotoase, răsfăţându-se sub cerul senin, oglindindu-se în apă.
Gândurile mele pe a seninului vieţii cărare se îndreaptă, şi în vuietul ce însoţeşte a apei mişcare, duioşia-mi văd pornită spre malul unei vieţi şi lumi unde o clipă senină măcar va străluci fericirea, ca un fir de nisip sub razele soarelui...
Dar vai!
Un nor pe cer, un clocot în fund de ape.......Fantazie,
fantazie!
Doamne, nu cere jertfe!
Constanta
[18]
Flori...
Dă-mi flori, iubito, numai flori. Şi eu îţi voi da flori multe din grădinile iubirei.
în calea noastră numai flori să presarăm, căci viaţa acum ne este o sărbătoare mare.
în casa noastră numai flori să fie, ca mirosul lor blând să ne răsfeţe şi gândul nostru să zboare departe, pe câmpiile împodobite cu mii de floricele.
Iar patul nostru să-1 încingem cu ghirlande de roze şi deasupră-i să aşezăm un ceri de nu mă uita, ca visurile noastre să fie frumoase şi nevinovate, ca şi plăcerile florilor.
Adevărat că şi în flori se poate ascunde vreun vierme, iar în inima noastră se poate furişa vreo bănuială. Dar astăzi jurăm moarte viermilor şi bănuielilor, căci acum e timpul florilor nepângărite!
Deci flori, numai flori, să le strângem în braţe, să le sărutăm, să ne jucăm cu ele, să ne-necăm în ele... Ce ne pasă? E dulce să mori între flori!...
Ştii la ce mă gândesc, iubită! La frumoasa Ana din legendă, pe care meşterul Manole a îngropat-o de vie, ca deasupra ei să poată zidi măiastră mănăstire de la Argeş.
Iată, astfel, în giurul tău şi eu clădire-aş un mare zid de flori, numai de flori, zid ,,pân' la gleznişoare, pân' la costişoare, pân' la buzişoare, pân' la ochişori"... iar deasupra ta aş înălţa o frumoasă mănăstire de flori, mănăstirea iubirei noastre, o dovadă mândră despre toată sfinţenia simţirilor ce ne stăpânesc.
Flori, numai flori, florile dalbe...
Sinaia
156
DIN CAIETUL UNUI ANONIM
ACASĂ
Perversitate
(Fragment)
- O, de ce, când îţi surâde şi-ţi vorbeşte cu amor, O priveşti atât de rece şi aşa nepăsător?...
şi de ce, când ţi se pleacă - ea, cea mândră - roabă ţie,
tu priveşti, orişice-ar face, c-o amară ironie? Spune-mi, spune-mi cum se poate
tu să fii aşa, tu, mare şi aşa cuminte-n toate...
de ce faci aşa? De ce?
El surâde trist şi-alene:
-Ţi-aş putea spune orice: Tu nu poţi pricepe asta. La ce bun să-ţi mai vorbesc...
Iată: nu pot s-o iubesc. Şi cu toată frumuseţea-i înjosită, nu simţ milă, nu simţ, nu am pentru dânsa decât un dezgust şi silă... Parcase ridică-n mine o repulsie ciudată pentru castitatea cărnei, curăţia ei de fată. Ca fecioară - înţelege-o - n-aş iubi-o niciodată. Tu nu poţi pricepe asta... La ce bun să-ţi mai vorbesc.
Nu-i decât o explicare, şi e simplă: N-o iubesc.
La fereastra-mi de alt-dată bate-o ramură de nuc tremurându-şi umbra-n carte şi pe file de caiete; parcă stă să mă întrebe: „De ce stai visând, băiete? spre ce zări nestrăbătute şi azi ochii ţi se duc?"
Parcă tot n-ar mai cunoaşte, de pe când eram copil, şi mi-ar zice-ncet ispita vocei cunoscute mie, să mai las alături cartea, să pun tocul pe hârtie şi, neauzit de mama, să mă depărtez tiptil.
Drag prieten, cum trec anii te revăz tot înverzit şi din an în an coroana ţi se-ndeasă şi-ţi sporeşte... eu în schimb, deşi azi încă glasu-ţi drag îmi mai vorbeşte, nu mai simţ farmecul umbrei, căci copilu a-mbătrânit şi ce a fost de mult în viaţă, mi-a plecat să nu mai vie:
Azi nu mai aştept pe nimeni şi, pe banca de sub tine, să-mi mai stea d-alături Lia niciodată nu mai vine... doară glasu-ţi mi-o recheamă, când zefirul lin adie.
Dar şi-acela pe încetul, vai, n-am să-1 mai înţeleg şi, închis în adevărul lumei reci ce mă-nconjoară, o să pierz pe neştiute toat-a viselor comoară şi-am să uit deplin cuvântu-ţi, farmecul de dor întreg.
1906
DIN POVESTE
Cerne bura, vânt tomnatic bate-n geam tânguitor zboară gândul fluturatec după dragul vânător.
Mândra singură stă-n casă lângă sobă, visătoare, ochii duşi, gândul departe, nici dormind şi nici deşteaptă. De cu zori plecat în codri, „el" s-a dus la vânătoare şi, ţesându-şi timpu-n visuri să se-ntoarne mi-1 aşteaptă, amorţită de urâtul toamnei care-şi cerne bura şi de tainica-ntristare ce învăluie natura.
Pe când focul îşi aşterne spuza-i albă pe cărbuni; un pisoi stând ghem îşi toarce în firida încălzită, pe păreţi stau înşirate vechi portrete de străbuni ce-şi afundă zilnic chipu-n umbra ce le-a fost ursită.
De trei ani şedem aice în acest locaş ascuns
protejându-ne iubirea cu misterul nepătruns al uitărei.
Cine acuma stă să-şi mai aduc-aminte
de-un modest dintre tovarăşi şi de o fată mai cuminte,
după atâta timp?...
Şi-aice, chiar în sat, căsuţa mea
e la marginea pădurei şi departe de şosea.
Singuri cu iubirea noastră stăm cuminţi aşa deoparte
şi tot zbuciumul şi grija lumii ni-s aşa departe...
In odaia mea d-alături, un perete pe trei părţi
ca şi masa de la mijloc încărcate sânt de cărţi:
Pentru noi aceasta-i lumea, iar, din sfera ei întreagă,
doar avântul cugetărei de şuvoiul ei ne leagă.
Ni-s atât de mulţumite dorul, gândul şi simţirea, doar cu liniştea, natura, cugetarea şi iubirea.
Bate vânt tăios de gheaţă şi întruna cade bură.
Galbene şi veştejite ultimele foi se cern,
codru-i desfrunzit cu totul, sub noroasa boltă sură
amorţeala şi tăcerea ca un giulgi pe el s-aştern.
Cânii bat nainte drumul căutând vânatu-n leasă
Prin făgaş clisos alene-i urmăresc pe drumul greu.
Treptat tainica-ntristare a pădurei mă apasă.
Şi în gânduri vagi şi triste mă afund fără să vreau.
Ca şi paşii mei prin crânguri gându-n voie rătăceşte:
ce s-ar întâmpla cu Lia dacă n-aş mai veni eu?
De-aş pieri?...
Pustie-n lume, singură cum se găseşte, ce s-ar face ea? O viaţă tot să sufere mereu?... Şi mi-o -nchipui părăsită, tristă, palidă şi mută, cum ar sta la gura vetrei şi, pe chipul obosit, privesc urmele durerei, privesc lacrima tăcută care-i picură în taină fără ca s-o fi simţit...
Mă întorc. Răsună codri când îmi bucium câinii-n văi, aş dori să zbor ca gândul, să am calul din poveste... Ce-i şi dorul! străbat codrii cu-mpletitele lor căi, trec prin văi, desişi, pâraie, prin adâncuri, peste creste.. Iată-mi casa! de pe culme bucuros din cornu-mi sun.
Ea, cum sta visând, trasare. La fereastră se repede. Mai ascultă. înc-o dată sună cornul cunoscut. Iese-n prag şi pe potecă cum scobor voios mă vede. Am sosit. O prinz în braţe. Dor şi gânduri au tăcut.
Obosit m-aşez la vatră şi mă simţ atât de bine. Şez pe jeţ plecat de spată cu un simţ plăcut de cald. Ea d-ălături mi s-aşează, dându-şi jeţul mai spre mine. Bucuroasă îmi surâde că mă ştie apropiat,
160
161
Ca copiii când s-alintă nalţă ochii în podeală
şi cum mângâi cu o mână păru-i moale şi bogat,
simte cum îi trec prin vine calzi fiorii de sfială.
Peste umăr capu-şi pleacă şi pe piept mi-1 pune lin
Cum o prind cu drag de mijloc, de-o susţin spre mine-aşa
simţ că sânt aşa puternic, fericit aşa deplin
că nimic, nimic pe lume să mai am de-acum n-aş vrea.
*
Şezi, comoara mea iubită. Şezi la pieptu-mi alipită, tu, izvor de fericire, de plăcere, de iubire, tu al vieţei scump izvor, să-ţi ascult plin de iubire răsuflarea ta subţire şi pe inima-mi să bată inima, făptura-ţi toată, scump, unicul meu odor!
(Din carnetul unui anonim)
CRONICĂ POLITICĂ Spre Mecca puterei
A fost demult, odată - aşa-ncepu bunicul -în ţara unde creşte măslinul şi finicul, A fost demult, odată, un om cu gânduri mari, Cu ochiul prins în sticlă, dar fără ochelari.
Şi omul ăsta, dragă, avea păduri, ogoare Ce rourau de viaţă sub veşnica dogoare, Avea păduri măreţe cu rodii şi lămâi, Grădini în faţa căror încremenit rămâi.
în codrii săi de dafin, de portocali în floare Zburdau în cârduri dese mistreţi şi căprioare, Iar printre crengi o lume de mierle şi de granguri Oştiri strălucitoare cu fel de fel de ranguri -Umpleau întreg văzduhul cu cânturi, ciripiri Vestind reînvierea sau somnu-ntregei firi.
Aci vedeai vulturul rotindu-se în nouri, Privind cu lăcomie spre turmele de bouri Aci o potârniche pământul răscolea Voind şi ea s-ajungă în zbor o rândunea.
Dar vezi, pe omul ăsta nu-1 mulţumea nimica Ci sta de dimineaţă şi toată ziulica Privind cu nostalgie la corbii cei nomazi Sau în pământul firav sădind molifţi şi brazi.
La toată avuţia-i, el ochii închisese, Nu-1 fermeca nici codrul, grădinele-i alese, Iar păsările rare ce-i tot dădeau ocol, Plecau îndurerate de sufletul său gol.
Avea însă o ciudă: o parte din palatu-i Şi unde alţii, poate, ţin sfărâmate statui El o umplea întruna cu lupi vicleni şi cruzi Cu fluturi dintr-aceia ce se hrănesc din duzi, Cu vulpi linguşitoare, cu maimuţoi glumeţi Şi-a căror şcoală cum să te strâmbi înveţi, Iar peste ei un paznic încovoiat de ani Supraveghea cu grijă pe scumpii gugumani.
Şi numai în mijlocul atâtor lighioane Era slăvit stăpânul cel cu atâtea toane Şi numai lângă ele nu se putea opri Să fie om cum altul n-a fost şi n-o mai fi.
;..Şi-n vremea asta, codrul se umple de viaţă înviorează câmpul, grădina lui semeaţă, Iar cerul mai albastru, mai mare, mai senin Şi mai albastră marea din zi în zi devin...
Dar n-avea ochi bătrânul... De-1 îndemnau cândva
Să vadă răsăritul, să umble a vâna,
El încrunta sprânceana şi foarte mohorât
Lua în spate puşca să-şi treacă de urât.
Trecea prin crânguri dese cu umbră şi răcoare, Sărea din vreme-n vreme pâraie şi izvoare Ce se iveau sfioase sub bolţi de trandafiri, îşi astupa urechea la glas de ciripiri, Zdrobea cu nepăsare ciorchinii de căpşuni, Din care ciugulise o ceată de păuni, Şi numai când plăpândă şi albă - fulg de nea -Vedea o căprioară, atuncea se oprea Ca să întindă puşca... zdrelind câteva foi Prilej să-i râdă-n spate un hoţ de maimuţoi!
Dar dac-aş sta, nepoate, să-ţi spun la ciudăţenii, Te-ar chinui nesomnul şi apăsarea genii Şi cine ştie, poate, nici mîine n-aş sfârşi Dacă ţi-aş spune câte făcea numai pe zi...
Ascultă încă una din poznele-i nespuse... O pacoste odată pe capul său căzuse: Omida copleşise întreaga lui pădure Şi frunza începuse copacilor s-o fure; Din zi în zi mai multă omida şi mai rea O creangă după creangă de foi despodobea.
...Şi când la moş veniră să-i spună ce năpaste Primejduieşte grabnic domeniile-i vaste, El potrivi monoclul şi zise-n zeflemea:
- Tăiaţi întâi pădurea ş-apoi... vom aviza!
II
Când seara albăstrie cu ceruri colorate, Cu stele şi luceferi în apa mării bate, Când pleacă spre geamie poporul să se roage Ieşea tiptil din casă lipsitul cel de doage, Lăsa în urmă marea, pădurea şi grădina Ca să o ia pe drumul spre Mecca şi Medina.
în faţa lui, pustiul îşi răsfiră nisipul Iar luna, hăt... departe... prindea să-şi lege chipul Şi pe albastrul negru din fundul largei zări Deosebea monoclul tot felul de-arătări:
Vedea în fumul serii cum scânteiază Mecca Cum oameni printre oameni îşi caută poteca, Vedea palate mândre, o lume de statui Şi toată lumea asta era numai a lui.
Doar el era vizirul, stăpân pe orişicine Mai mare ca emirul poeticei Medine... „.Dar când lăsa privirea mai sus sau mai în jos îi răsărea deodată un deget noduros. O, câte nopţi de-a rândul, câţi ani nu-1 chnuise Acel fantastic deget! Din câte mândre vise Nu-1 deştepta deodată, solemn, poruncitor, Spunându-i să-şi ia gândul de-a fi stăpânilor!...
Când sta pe malul mării uitat pentru o clipă Şi când simţea că gândul, uşor, i se-nfiripă, Când visurile roze îl ridicau în zări, Se pomenea că ceasul cumplitei deşteptări Suna ca prin minune frumosu-i vis curmând, Ş-atunci o noapte neagră i se lăsa pe gând...
Un deget... Plin de raze strălucitor ca jarul, Un deget lung, puternic îi răscolea amarul, îi sta în ochi, în suflet, în inimă şi gând Verzui câteodată, roşcat din când în când Şi uneori albastru, cu palide văpăi Până pierea deodată în fundul lungei căi.
în urma lui o dâră de fum şi de pucioasă Trecea ca o nălucă uşoară, furtunoasă, Iar după ea, un diavol se strecura rânjind Cu-un ochi cuprins de ură, cu altul plin de jind.
Se tot gândea bătrânul ce pacoste să fie, Ce rost să aibă dracul în astă istorie, De ce când se ridică spre Mecca, mintea sa Un deget cu un diavol în drum îl aştepta?
m
într-un amurg de toamnă se tot gândea bătrânul La vremea când pe Mecca va fi doar el stăpânul Şi când, ca totdeauna, se aştepta să vadă Ieşind stafia cărei i-era, de vreme, pradă, în faţa lui se-nfipse isteţul drăcuşor Privindu-1 cu blândeţe şi prea curtenitor:
- Noroc şi voie bună! Sânt diavolul pe care îl vezi când stai cu gândul pierdut în depărtare Sânt diavol... dar n-am coarne cât ai credea de lunj Şi doar prin mine Mecca putea-vei s-o ajungi.
Când auzi de Mecca, rămase bleg moşneagul... Simţea că anii vieţii îşi reîncep şireagul,
Simţea că înainte mai are înc-un veac, Simţea că viaţa intră pe-al pieptului ogeac.
- Vorbeşti minuni, băiete... Eu nu sânt guguman Şi nu mă-ncred în vorba şiretului satan
Măcar că are glasul de sfânt, melodios Şi că-i mai blând ca mielul ce creşte-n Merinos... Dar cu minciuni de-acestea, pe alţii, nu pe mine Să-ncerci, de-aci nainte, ca să-i momeşti, străine!
Dar în aceeaşi clipă, pământul tot tresare Un tunet... apoi altul răsună-n depărtare.
- Ce-i asta, bre? întrabă bogatul cel cu toane Da ce, doar nu ţi-e frică?! Nu te-ai speriat, cucoane?! în Mecca este astăzi o zi de sărbătoare
Când Dumnezeu din ceruri rugat e să coboare, Când se adună paşii, hogialele, prefecţii, Când cei pe cari i-alege poporu-nvaţă lecţii Şi când li se citeşte regeasca-ntâmpinare De unul, care singur, ca tine-ar fi mai mare... Azi, degetul magnetic nu s-a-nlesnit să vie Cari are mult de lucru pe deal, sus, la geamie Şi d-aia vezi, cucoane, venit-am numai eu Să-ţi spun ceva la care mă tot gândesc mereu. Ascultă-mă, cucoane, că-i bine ce ţi-oi spune Şi zău, îţi dau parola că vin cu gânduri bune: N-ai vrea să laşi în pace pustiu-ţi ţintirim? N-ai vrea ca împreună spre Mecca s-o pornim Şi ajutaţi de Domnul, de noi, de-mprejurări, Ş-ajungem mari în ţara ce-o-ntruchipezi în zări? întinde mâna! Văd eu c-afacerea-ţi convine Şi zău, de m-ai respinge, deloc nu ţi-ar fi bine, Căci ai rămâne veşnic străin şi singurel Tu om cum nu e în lume al doilea la fel...
A fost destul o vorbă şi moşul, fericit Că sânt şi alţii-n lume ce-1 cred nesemuit îşi încarcă vreo patru asini şi trei cămile Pe cari le alesese din cele mai umile
Şi chiar după o noapte, în zorile de zi Alăturea de diavol, spre Mecca o porni...
IV
Pe drumul care duce în Mecca în cetate O caravană tristă nisipul ars îl bate. Pustiul nu-1 poţi trece în patruzeci de zile Dar tot se încumetează şi oameni şi cămile, Şi trece dimineaţa cu rouă prea puţină Şi arşiţa amiezii şi-a zilelor lumină Trec nopţile de-a rândul ca filele de carte Dar ţara mult dorită rămâne tot departe.
Bătrânul se căieşte c-a părăsit pădurea Cătându-şi fericirea în alte zări, aiurea, Şi-abia acuma vede ce raiuri a lăsat Când a plecat de-acasă cu dracul blestemat.
Atâta îl urăşte!... ar vrea să-1 ia de gât Să-1 strângă, să-1 lovească cu pumnul într-atât încât să crape dracul cu toat-a lui ispită, Iar el să se întoarcă la casa mult iubită...
Dar într-o zi când gata era să se întoarcă
Zări în depărtare, încornoratul, parcă,
Un zid ce se desprinde din ceaţă... O geamie,
în piept le năvăleşte potop de bucurie,
Iar moşul zice: Frate, să-i tragem o bătută
Şi-1 ia de gât pe diavo! şi-1 strânge şi-1 sărută..
Trecu o noapte lungă cu stele mai rotunde
Şi mai licăritoare în ale nopţii unde,
Iar înspre zori, când cerul se lumina încet,
Trudită caravană s-opri la minaret.
V
- Ce veşti? întreabă dracul pe-un om ce sta la poartă
- A degetului faimă, străinule, e moartă
168
169
Şi-acuma în cetate nu-i nimenea stăpân Şi nimeni nu mai poate, ca degetul bătrân, Să facă rânduială în ale ţării trebi...
Vezi, asta-i noua veste. Şi dacă ne întrebi De ce privim în zare cu ochii umeziţi, Te-oi întreba la rându-mi: Din care părţi veniţi N-aţi întâlnit în cale un om ce-ar vrea să vie Să ia în stăpânire această-mpărăţie?
- Dar cum, califul vostru nu-şi caută vizir, Pe înţelepţii Meccei chemându-i chiar, în şir?
- O, s-ar găsi, străine... Dar vezi că pe la noi Nevoie mare este de legi, de oameni noi...
- Ia scoală-te, cucoane, şi dă-te-ncoa niţel! (Strigă încornoratul la omul-fără-fel)
I-auzi ce spune lumea... că legi aicea nu-s Şi că un deget, care domnea de mult, s-a dus!
- Mă rog! se bagă-n vorbă un moş cu barba mare Mă recomand: portarul. Cu cine am onoare?
- Sânt călător, jupâne, iar dumnealui mi-e rudă, Răspunde bogătaşul privind la moş cu ciudă, Trecând din întâmplare prin locurile aceste
Un om d-aici din Mecca ne-a dat o tristă veste: Ne-a spus că vă lipseşte un om cu gânduri mari, Cu ochiul prins în sticlă dar fără ochelari. Fiindcă n-am o ţintă bătătorind pământul Amicului de-alături eu datu-i-am cuvântul Că nu mă indispune să fiu vizir aici Unde legiuitorii sânt oameni sarbezi, mici...
Portaru-şi trece mîna prin barba lungă, lată îşi descreşte fruntea o clipă înnorată Ş-apoi cu glas puternic, dar mlădios şi blând Spre călători se uită, cam astfel cuvântând:
- Fiindcă legea noastră, prieteni, ne învaţă Să n-alungăm pe nimeni ce ne-ar veni în faţă, Fiindcă astăzi ţara prin grele zile trece
Şi-un om din altă parte mai vrednic e ca zece, Deschisă fie poarta şi de intraţi prin ea Alah să vă înveţe la tot ce veţi făcea!...
Mai vrei să-ţi spun, nepoate, cu câtă bucurie Primi să intre moşul cu dracul, la domnie?
Dar vezi, jupan portarul avea să le mai spuie O vorbă, înainte ca ei pe tron să suie:
- De „domnul cu monoclu" am auzit, îmi pare. Vecinul meu Has-De-U, ce fuse dascăl mare, Mi-a spus că cel ce vine din depărtat hotar
A fost demult, odată şi critic literar.
Deoarece, p-atuncea mergea şi cu minciuna,
Fiindcă minţi senine nu prea aveaţi niciuna,
Putea orice lighioană să treacă învăţat
Să fie chiar, de unii, cinstit şi admirat.
Dar vezi, după o vreme simţi întreaga ţară
Că e cam efemeră tendinţa-ţi literară
Şi nimeni, de atuncea nu te-a mai proslăvit:
Scăpa literatura de înc-un parazit!
Acest vecin, străine, de felul său ursuz
Mă face toate alea în orice zi s-auz:
Filologie, spirit, sarcasm, literatură,
Dar mai presus de toate pe dumneata te-njură...
îmi spune că trecut-au vreo cinsprezece ani
Până să vadă ţara şi-ai ţării gugumani
Că tot ce-ai scris odată a fost prostie goală
Şi dacă în privinţa-ţi mai e vreo îndoială,
După puţină vreme vedea-va neamul tău
Că şi în vizirie ai fost un nătărău!
- îl ştiu eu pe acela: era un guguman Ce-a scris o dramă-mi pare, pe Vidra şi Răzvan
- Cam ai dreptate... însă, politica te-o prinde Mai mult ca alte alea. Acum te rog întinde Hârtiile şi scrie ce legi mântuitoare
Aduci pentru poporul ce suferă de moare Gândindu-se că mâine va fi în toiul iernii...
170
171
- Voi împărţi oraşul în 5-6 gubernii Şi fiindcă ţărănimea se văietă de foame O critică citi-voi asupra unei drame
Şi dacă să se prindă n-o fi nici asta-n stare Am să citesc mulţimei proiectele-mi agrare...
- Destul, destul atâta... Alah cu tine fie: E foarte bună legea ce-ai scris-o pe hârtie. Acum te urcă-n pomul ce-1 vezi în faţa noastră Şi vei vedea o cheie ce şade-n vârf sihastră. Tu ia-o... Noi cu braţul deschis te-om aştepta Strigând: Mărire ţie, puterea e a ta!
- Aha! e cheia sfântă... Cerca-voi să mă sui Dar fiindcă-s cam în vârstă, mă urc cu dumnealui!...
Şi urcă, urcă moşul suflând cu greu săracul, Iar după el se suie, ca o maimuţă, dracul O cracă, încă una - că, Doamne, multe sânt, Şi mult departe, Doamne, e cerul de pământ...
Cu chiu cu vai ajunge la vârf de tot, bătrânul Privi în jos oraşul, i se credea stăpânul Dar când întinse mâna s-apuce scumpa cheie Văzu cum peste capu-i o sabie scânteie Şi-apoi simţi că braţu-i din umăr s-a desprins Văzu un val de sânge şi cerul tot aprins, Văzu o mână lungă ce se ridică-n zare Aceeaşi care scris-a pe Mane, Tekel, Fare -Şi mân-aceea scrise pe raiul său pierdut
O vorbă, o pedeapsă, un rânjet: Belzebutl
S-AU DUS ÎN ŢARĂ Nuvelă originală
Bietul opaiţ, cum mai ardea de cu sfială, oleul era spre gătate şi flacăra gălbuie tot scădea... se zice că tocmai în fielul acesta se stinge şi viaţa omenească! La lumina palidă a opaiţului torcea lelea Tincă, torcea repede dintr-un caier mare de păcişele mai ca mătasa şi torcând firul cel subţire de tort, în mintea ei torcea un fir lung de gândiri...
Afară ţinea vântul de toamnă cu patimă, de se clătina întregul bordei al lelei Tinca, ferestruiele tremurau de puterea vântului... sărmanele ferestruie, erau abia pe jumătate de sticlă, căci cele mai multe ochiuri erau acoperite cu hârtie ciruită pe lături, cu gazete vechi, căpătate de pe la dascălul din sat. începea a se răci în casă, căci focul era stins, numai o spuză caldă, o rămăşiţă de coceni de cucuruz acoperea nişte cartofi în vatră; oala cu cucuruz era răcită, nu mai clocotea, lângă ea se zgulia o mâţă cenuşie, torcând şi ea cu botul pe picioare. Afară zgomot mare, mesteacănul din fundul gradinei, sădit de moşul lelei Tincă, cârţia aşa nu ştiu cum... pare că plângea; înlăuntrul bordeiului o linişte ca-ntr-un mormânt, numai fusul şi mâţa nu mai tăceau! O, nici în mormântul acela nu poate fi cine ştie ce linişte, căci doar carii bat mereu la copârşeu, cam aşa cum bat şi jucuţeii la uşile săracilor...
Torcea lelea Tincă mereu şi în capul ei se rostogoleau gândurile cu droaia. în puţine clipe ea îşi văzu întreg trecutul, se văzu încă o dată fată tânără, cu obrazii rumeni ca piersica cea înroşită pe partea de cătră soare; îşi aduse aminte de ceasul în care a deocheat-o privirile blânde şi fermecătoare ale lui Neagu, apoi de boala de care a suferit după aceea, de aşa-numita boală
175
a dragostei, până ce a tămăduit-o cununia cu Neagu... da, da, a suferit şi lelea Tincă de boala aceea pentru care nu este alt doctor decât vremea, care are leac pentru toate; şi lelea Tincă a spus la mulţi că i-a plăcut boala aceasta, căci a avut visuri drăgălaşe, totul în jurul ei a fost mai altcum, mai frumos ca îndeobşte, pare că a trăit în altă lume pe vremea aceea.
Caierul de păcişele se subţia, pe genele leliţei se aşeza o osteneală, fusul îi căzu din mână fară voie... era şi vremea, căci şi opaiţul adurmise.
- Bună seara, mamă, zise un flăcău trupeş, care intrase în bordeiul cuprins de întunerec.
- Tu eşti, Neţule? întrebă Tinca dezmeticită - norocul meu că dorm uşor ca iepurele, căci altfel, cum aţipesc aşa iute acum de când am îmbătrânit, ni s-ar fura uşor toată averea, cuvintele din urmă le rosti cu glas batjocoritor.
- Las', mamă, nu te certa cu soartea, căci doar nu suntem săraci din vina noastră, şi apoi e mai bine să fim săraci şi de omenie, decât cu avere şi în necinste!
- Drept ai, Neţule! Ştie-mă pământul, parecă că nu ştiu altceva decât să mă tot jeluiesc de sărăcia noastră, ca şi când nu ar veni toate de la Dumnezeu. Fără, iar trebuie să mă întorc, de când a murit tatăl tău, la Ispas au fost mulţi ani, Tatăl din ceriu şi-a luat toată mila de la noi, sărăcim văzând cu ochii. Sau că au păcătuit părinţii mei şi noi trebuie să suferim, sau ne-a uitat ceriul...
- Mamă, opreşte, căci, deznădejdea dumitale ajungi prea departe. Nu-ţi spune părintele, în toată dumineca, că omul nicicând nu trebuie să deznădăjduiască; şi apoi oare nu vor fi alţii şi mai săraci ca noi? nu avem noi ce ne trebuie? nu câştigi dumneata cu torsul iar eu cu pescăritul atât cât ne trebuie de azi pe mâne? Te plângi că n-ai avere? Aşa sunt toate femeile, toate ar voi să fie avute, deci nu ţi-o pot lua în nume rău! Dar ce lipsă ai de avere? Azi-mâne murim, şi cui să o lăsăm, la oameni mai răi ca noi, cărora le poate fi spre nenorocire? Mamă, noi suntem avuţi, căci avem omenie, iar până acum credeam că dumneata ai ca şi mine credinţă în Dumnezeu! Dar acum... mă îngrozesc! Mamă, mamă!
Mamă-sa îl asculta cu capul plecat ca o păcătoasă.
- Neţule, nu mă judeca prea aspru, adă-ţi aminte de loviturile cele multe, de focul ce ne-a ars de două ori, de chinurile tatălui tău după ce 1-a lovit, când cu focul din urmă, un cafăr de la şură, şi în sfârşit de moartea lui cea învălită în taină la un an după aceea; - tu erai copil de vreo câţiva ani şi nu poţi şti de durerile mele! Spune, e cu drept ca tatăl tău să fie omorât în floarea vieţii, şi cel ce 1-a omorât să trăiască în tihneală!?
- Mamă, când vei asculta rugele copilului dumitale şi vei înceta cu bociturile împotriva sorţii? întreg viitorul meu e mai întunecat ca la orice june din sat, şi dumneata tot mai amar mi-1 faci!
- Iartă-mă, Neţule, iartă-mă, dragul meu!
- Mamă, mamă!
- Cu aceste se încheia vorbirea dintre fiu şi mamă. Tăcută ieşi lelea Tincă după nişte găteje, ca să facă foc şi să fie şi puţină lumină în bordei, căci oleu şi lumină de său, ca-n palmă!
Tăcut mânca şi Neţu vreo doi cartofi şi vreo câteva boabe de cucuruz fiert, apoi se întinse jos pe sarică. Era pe la miezul nopţii, vântul plângea pe la ferestri ca nebun - în casă nu durmea nici Tinca, nici Neţu.
- Dormi, mamă?
- Nu pot, Neţule, mi-a sărit somnul! Când e vreme grea, nicicând nu pot durmi, căci vântul parecă are glasul tată-tău - şi ştii tu că mie mi-i frică de cei morţi!
- Lasă morţii cu morţii, fie-ţi teamă de cei vii!
- Vai, mamă, nu ştiu ce mi-i în seara aceasta, aşa-mi bate inima de tare, aşa-mi zvâcnesc tâmplele, aşa mi-e de jale, de... de-mi vine să bag lemnuşe în ap';, să beau - şi apoi să mor! Mamă, mamă!
- Neţule, strigă mama cu glas amărât, nu-mi grăi aşa. Tatăl tău e mort - acum vreai să mori şi tu - dar apoi eu? Ce să fac eu? Doamne, Doamne ce pedeapsă! Tu mă îndrepţi la mila Celui de sus - şi acum tot tu eşti care-şi urăşte viaţa. Ea începu a plânge şi sculându-se de pe laviţa de după uşe se puse tremurând lângă Neţu şi îi luă capul în poală.
După vreo câteva clipe de tăcere urmă Neţu:
- Nu crede, mamă, că nu ştiu eu ce te doare şi ce te face neîmpăcată cu mâna sorţii. Nu e sărăcia noastră ce te sileşte să
176
177
mi te jeluieşti zilnic, să-mi aminteşti despre moartea tatii - e dorul de răzbunare, ce roade la inima dumnitale - ce păcat, ce păcat!
- Da, Neţule, nu o mai tăinuiesc, ţi-am spus-o des şi nu voi înceta pană ce voi trăi a-ţi spune că tatăl tău a murit din răutatea unui om, a blăstămatului Dinu lui Bobit de lângă vale şi că murind a strigat numele tău. Era seară, şi numai eu şi Dumnezeu am văzut cum 1-a sugrumat Dinu pe tatăl tău şi 1-a aruncat în lac. O, eu nu-s de vină, Neţule, căci eu nu am iubit pe Dinu nicicând, mie numai Neagu, tatăl tău mi-a fost drag, mai drag ca inima din mine... Nu voi înceta să-ţi spun, căci acum eşti mare şi poţi înţelege pe tatăl tău, ce a vrut să zică chemându-te pe nume; şi am iubit pe Neagu, Neţule, deci îţi poţi închipui durerea mea!
- Destul, mamă, destul pe astă-seară, căci ţi-am spus că mi-i jale, de-mi vine să beau apă otrăvită!
- Dragul mamii, lasă tu să beie alţii, iar tu trăieşte, căci ai de lucru!
Vântul întărâtat lovi turbat în ferestruie, de se desfăcură ochiurile de hârtie de pe crucea ferestrii şi prin ele întrară stropi mari de ploaie. Lelea Tincă se sculă şi astupă fereastra cu o măsăriţă groasă - apoi iar se întinse pe laviţa de după uşă.
Numai târziu, după ce încetă vântul de a mai dăuli şi se auzi cântec de cocoş, închiseră ochii cei osteniţi, mama şi fiul.
Noaptea părăsise pământul, de pe vârfuri de dealuri se lăsau nori de neguri peste sat, ceriul însuşi era acoperit de nori cenuşii - cam aşa, precum adevărul câteodată e învălit şi el în nori de minciuni.
Bordeiul era singur, gol şi curăţit ca-n toate zilele. Din colivia atârnată deasupra uşii cânta stigletul, prietinul lui Neţu, cânta versuri triste, căci îşi vedea soţii din copilărie afară pe scaieţii de lângă gard şi plângea de ciudă şi pizmă. Tinca era prin sat, pe la muierile cele mai fruntaşe după lucru, după lână şi fuior de tors - iar Neţu se dusese, când se crăpă de ziuliţă, la pescuit.
Era abătut şi îngândurat Neţu, astăzi ca niciodată, şi în mintea lui trebuie că rumega jalnice gânduri, căci păşea cu capul plecat prin ulicioarele povârnite ale satului, până ce ajunse la lac. El murmura mai de multe ori cuvintele mamei sale: Lasă să beie alţii, iar tu trăieşte, căci ai de lucru!
„Am de lucru?" borborosi el mai departe. „Mamă, am de lucru? Da, mă voi munci numai să te văd mulţumită, dar păcatul al cui să fie - nu ştiu, nu vreau să ştiu, soartea poartă vina!"
- Bună dimineaţa, Neţule, ce-i cu tine de stai aşa de îngândurat la marginea lacului, te zgâieşti la apă, borboroseşti mereu ca strigoii, şi nu-ţi vezi de lucru?
Era un pescar mustăcios, în vârstă înaintată, care sosi şi el la muncă. Era chiar Dinu lui Bobit, care se hrănea cu aceeaşi pâne ca Neţu.
- Apoi vezi, bade Dinule, aşa-i de tulbure astăzi apa, de mă tem că în zadar voi arunca unghiţa, în zadar mi-oi cufunda mreaja, că tot goală şi voi scoate.
- Fă ce vei face - văd că şi tu ai toane ca toţi tinerii, zise Dinu şi păşind într-o luntre nou cârpită se depărta de la mal, lăsând pe Neţu singur. Acesta îi urmă peste puţin, el coti însă în o cărare a trestiişului celui des. Deodată scăpă lopata din manile ce-i tremurau ca varga. Sângele îi clocotea, tâmplele i se băteau - îi venea să se arunce în apa cea murdară şi rece, ca să se liniştească.
„Cum? Să-1 răzbun eu pe tată-meu? Dar omul acesta-i blând şi slab peste fire, el nu 1-a putut omorî. Oare bine a văzut mama când s-au luptat în luntre, când 1-a sugrumat Dinu pe tata şi 1-a aruncat în lac? Oare drept să fie? Va fi, va fi, căci mama zice că Dinu a iubit-o şi, de când s-a măritat, Dinu mereu umbla în urmele părintelui meu spre a-şi răzbuna! Va fi, căci ce nu face dragostea, şi apoi poate va mai fi fost şi altceva la mijloc, gâlcevi omeneşti - mai ştii!?
Nu o săvârşesc, nu! Pentru ce să fiu tocmai eu răzbunătoriul, soartea a voit să fie omorât, deci tot soartea-şi va răzbuna! Dar - eu sunt unealta sorţii, o, apoi vocea unui părinte din doaga morţii trebuie să fie sfântă înaintea fiului, căci dacă nu, urmeazăblăstăm, blăstăm!..."
178
179
Cam aceste gânduri îl frământau pe bietul Neţu şi sudori ca bobul îi curgeau şiroaie pe faţa lui înroşită, ca de friguri. Sărmanul, de când i-a povestit mamă-sa întâmplarea adevărată cu moartea tată-său, nu mai avea linişte nici trupească, nici sufletească; noaptea începea a-i fi frică, de câte ori striga boul de baltă el tremura, de câte ori auzea huhurezul şoptind sinistru se cutremura, ba odată i s-a părut că a văzut pe tată-său ridicându-se învălit într-o sarică de negură dintr-o gârlă a lacului. De câte ori auzea zuruitul vântului şi foşnetul trestiişului îşi mâna luntrea la prundul uscat, căci îi era teamă de duhuri rele. In zarea sării, când mai ieşeau îndrăzneţele raţe din desimea stufului, sau se ivea câte un cap de hodă pe suprafaţa apei - el le ţinea de capete omeneşci - starea lui sufletească era ca strămutată.
Paserile să părea că nu mai au teamă de Neţu, de pescariul cel cu faţa bălaie şi slăbicioasă şi cu părul cel negru şi lung; peştii îl înşelau mereu şi îi înconjurau unghiţele şi mreaja. Numai un cocostârc era de-a pururea în apropierea lui; cocostârcul acesta venise singur în primăvară, înaintea tuturor, şi tot el pleca mai pe urmă, când îl alunga frigul de toamnă, şi pescarul Neţu văzu în împregiurarea aceasta un lucru însemnat, îşi prevesti o nenorocire.
El şedea pe o scândură pusă de-a curmezişul luntrei, şi răzimându-şi capul greu cu manile, proptite pe genunchi, uită să arunce reţelele.
„Haha! să omor eu pe Dinu, pe tatăl îngeraşului cu ochii de mură, cu dinţii ca lebăda... Cum, să omor eu pe tatăl Chiţii - nu mă lăsa, Doamne..." Neţu începu să râdă... dar râsul acesta! Aşa numai fericiţii şi nebunii obicinuiesc a râde - oare nu-i totuna? Oare nebunii nu sunt şi ei fericiţi?
„Şi pentru ce să moară Dinu - şi nu eu; nu are lacul acesta destulă apă şi pentru mine?
Iată mântuirea mea! Dar ruga din urmă a tatălui meu, Chita - nu pot, nu pot!" aşa se tângui mai departe Neţu şi-şi smulse fire lungi de păr de pe capul cel frumos!
- Tuţule, tuţule! strigă în clipa aceea o voce femeiască de pe marginea lacului. Era Dochiţa lui Dinu, care venise cu prânzul - era Chita, îngeraşul lui Neţu. Tuţule, aideţi la
mâncare! strigă ea încă o dată, făcând semn cu mâna atât lui Dinu şi lui Neţu, ca să vină.
Soarele era sus pe ceriu, furtunei de noapte îi urmase o zi călduroasă de toamnă. Chita era uşor îmbrăcată, cu o fustă roşietică, cu şurţ cu fluturei pe de lături, cu ie de giolgiu ţesută şi cusută de mânuţele ei - pe cap o basmaua de păr, pe spate două plete lungi şi negre ca păcatul de moarte - ştii aşa, precum port câmpenele din jurul acela - da, puteai zice, ca Neţu, că Chita e un îngeraş pe pământ.
Aşa sunt multe din câmpenele noastre, au trup zvelt ca brăzişorii, sunt iuţi şi scuturate ca falnice codobature.
Chita întinse o măsăriţă vărgată sub o salcie şi scoase din pleteică o oală cu tipări fierţi în borş, o păstură cu felii de mămăligă nouă, tăiate cu fir de uruioc, apoi mai scoase şi două linguri de lemn, nouă şi crestate şi le pofti la amândoi pescarii un „prânz bun!"
O boare rece clătina vârful sălciei şi scutura frunze galbine, moarte, preste mâncarea pescarilor.
- Chită, întinde masa într-alt loc, n-ai putut vedea că aici vom fi siliţi să mâncăm şi frunze?
Chita înroşi la vorbele tată-său, îi era ruşine că nu a prevăzut că vor cădea frunze în mâncare. Până ce întinse ea masa într-un loc mai potrivit, zise Neţu mai mult cătră sine decât cătră cel de lângă el:
- Săracile frunze, cum sunt de galbine când nu mai este viaţă în ele - parecă sunt de lut. Ce lucru ciudat, oameni, dobitoace, flori şi frunze, toate se fac cu vremea lut!
Chita, urmată de privirile lui Neţu, se depărta spre lac, ca să-şi taie nişte papură, pentru a avea preste iarnă din ce să împletească corfe şi pleteice, iar Dinu şi Neţu începură a prânzi.
- Ce ai tu, Neţule, de-mi îndrugi aici vorbe cu înţeles posomorât, tu un băiat tânăr faci o faţă, parecă tu ai să porţi năcazurile lumii. O, sfinte Dumnezeule, eu în vârsta ta eram vioi şi deşi eram sărac ca napul, sau mai bine zis ca toţi pescarii, totuşi îmi părea că lumea întreagă e a mea. Când era ceriul senin şi vânăt ca ochiul şarpelui, eu mă puneam fluierând în luntre, ba când nu se acăţa nici cel mai mic peşcuţ în rociul meu, începeam a cânta cântecul pescariului şi-mi trecea de
180
181
necaz! Tu parecă nu eşti născut pescari, sau, sau - ce lucru naibii, de nu mi-a trăsnit pană acum prin minte.
- Ce nu ţi-a venit în minte, nene Dinule?
- In vârsta ta toţi flăcăii sufăr de o boală. Bat-o naiba dragoste, câtă amărăciune mai aduce peste bieţii oameni simţitori - ştii, Neţule, ar fi făcut poate mai bine puterea dumnezeiască ca să nu fi zidit odată cu lumea şi femeia, căci ea e în stare să facă mult bine, dar şi mari stricăciuni. Vezi, aşa trupeşte slabă, cum e femeia, totuşi are nişte puteri tainice, e începutul multor lucruri, pe cari le poate întoarce spre bine sau rău.
- Va fi, nene Dinule, va fi!
- Ba-i chiar aşa - şi m-aş putea prinde că şi pe tine au pus gheară uneltirile femeieşti - doar înainte de asta erai altul. Doamne, Doamne, ce poznă mi-a făcut şi mie dragostea... aci îngălbeni Dinu, se făcu ca ceara şi îi căzu lingura din mână.
Cu el dimpreună îngălbeni şi Neţu şi întorcându-se într-altă parte şopti fară veste:
- E vinovat! Dinu sări sus.
- Ce-i asta, cine vorbeşte aici - tu, Neţule, sau vântul, ce ai zis, Neţule, ce ai zis? - strigă el cu limba încâlcită şi privind la Neţu cu ochii plini de sânge şi ieşiţi din cap, ca la cei ce şi-au pierdut mintea.
- Nu am zis nimic, nene Dinule, dar spune ce ai, nene, de te încrunţi aşa de grozav, eşti bolnav, e dragostea, e femeia de care-mi povesteai?
- Nu ai zis nimic - nu, nu - mi s-;1. nălucit numai! Când bate vântul ăsta afurisit printre plesnele trestiei şi când zuruiesc frunzele aceste lungi, parecă şoptesc chiar oameni - lucru ciudat! Sunt bărbat şi totuşi mă înfioară câteodată vântul, de-mi tremură dinţii în gură... Se zice că numai la oamenii cei răi şi păcătoşi le este frică, dar eu nu-s păcătos, nu-s rău - aşa-i, Neţule?
- Nu eşti rău, nene, căci de când te cunosc, mi-ai fost ca un tată - dar spune-mi ce ai astăzi de eşti aşa de tulbure... vezi, vezi, şi tot zici că eu vorbesc posomorât!
182
- Lasă-mă, băiete! Femeia-i femeie şi ar fi bine de n-ar fi ea pe pământ - mă înţelegi, Neţule? Nu, tu mă poţi înţelege... dar ce aud, de cătră balta cea cu pipirig iar a şoptit cineva, o, cum e de pustiu aşa un lac, aşa de părăsit de oameni... mi-e frică, Neţule, e ziua mare şi mie totuşi mi-e frică... dar aşa-i că nu-s rău?
-Nu ţi-am spus, că de când e mort tată-meu...
- Taci, băiete, taci să nu te audă vântul, căci de morţi nu-i bine să vorbeşti pe aici - auzi vântul, auzi-1? Cine-i vinovat? Eu? Nu, nu! Neţule, mă duc la lucru, când mă văd pe apă parecă nu-mi mai este aşa groază... lucru ciudat, ciudat de tot!
Fără a-şi mai face cruce, fără de a mai zice un „mulţămescu-ţi, Doamne, că m-ai hrănit în pace", se depărta Dinu de la mâncare cu capul zburlit, cu inima rece de frică, ca sloiul, se aruncă în luntre şi mână înainte, mână din toate puterile.
- Şi asta-i tihnă sufletească, aşa o numeşte mama! zise Neţu, uitându-se în urma lui. Doamne, nici chiar la vrăşmaşii mei nu le dărui aşa o tihnă. Ceriule, ceriule, da rău m-ai pedepsit! Nu mă mai pot îndoi, tatăl Chiţii a omorât pe tatăl meu, iar eu iubesc pe Chita, o iubesc mai mult ca pe mine, ce ar fi viaţa mea fără ea, un şir lung de chinuri, o băşică de săpun! Toată urgia din lume s-a vărsat asupra mea, nu-s vinovat, nu! Mântuieşte-mă, Dumnezeire!
Aşa vorbi Neţu, cel cu sufletul zbuciumat şi ascunzându-şi faţa în mâni începu a se boci...
Da, plâng şi bărbaţii şi lacrimile lor sunt mărturiile celei mai adânci deznădăjduiri, celei mai dureroase zguduiri sufleteşti - e deosebire mare între plânsul bărbatului şi al femeiei!!
Nici nu băgă Neţu de seamă că Chita sosise cu un snop mare de papură, care o aruncă cât pe colo, văzându-1 pe el, aşa lungit cu faţa cătră pământul umed.
- Ce s-a întâmplat, Neţule? se întoarse ea cu glas tremurător cătră cel de pe pământ, cum, tu ai plâns, tu suferi, şi Chiţii tale nu-i spui nimic, să sufere şi ea cu tine dimpreună; cum, tu ai taine înaintea dragei tale?... Neţule, asta nu-i dragoste curată, căci între cei ce se iubesc nu-i iertat să fie taine, Neţule, tu nu mă ai dragă, precum îmi spui seara la portiţă...
183
- Chiţo, nu tot ce ştie bărbatul e dat să ştie şi femeia! Aşa vrea Dumnezeu ca bărbatul să poarte durerile cele mai mari din lume, iar femeia, precum se vede, e făcută ca să alineze durerile, să înveselească inimile amărâte.
- Poate să fie şi aşa, Neţule, dar cum să te înveselesc, cum să-ţi potolesc focul ascuns, ce ţi-a stors lacrimi, dacă nu-1 cunosc, dacă nu ştiu ce te nelinişteşte? Iată neîncrederea ta - nu, Neţule, tu nu mai eşti cel de demult! O, Doamne, simţesc că vine un vifor peste sărmanul meu suflet - jale acasă lângă tata, care de o vreme încoace e ca schimbat, jale unde mă duc, numai locul de lângă tine era mai înveselitor - dar acum - o, de ce sunt eu atât de culpeşă înaintea lui Dumnezeu?
Chita începu a lăcrima. Sărmanul Neţu, ce avea să facă? Să-i descopere tot, să-şi verse toate tainele în urechile nevinovatei copile şi să-i răpească toată liniştea sufletească, toate visurile ei - nu, văzu el că e păcat a o trage în şirul păcătoşiilor... dar acum sau mai târziu, totuşi trebuie să se afle... decidă soartea!
El se sculă şi luând pe Chita de mână se aşezară amândoi la trunchiul de salcie. O, aşa le şedea de frumos unul lângă altul, amândoi cu păr bogat şi negru, al lui în bucle mari, al ei în plete lungi; pe faţa amândurora deznădejde; pe fruntea lor norii îngrijirei, în ochii lor focul dragostei, oglinda inimei... frunzele cădeau mereu, mereu preste ei...
- Eşti urâtă când plângi, Chită, ştii bine că atunci îmi eşti dragă când te văd şi te ştiu veselă şi şăgalnică, zise Neţu luându-i manile de pe faţa ei, ce ^i-o acoperise cu şurţul.
-Nu-ţi mai sunt dragă, Neţule, nu! răspunse ea suspinând.
- Dacă vorbeşti aşa, păcâtuieşti, Chiţo, ascultă numai, copilă, şi poate vei înceta! Nu-i cea taină mare ce mă bântuie - dacă tocmai mă sileşti să ţi-o spun - iată-o: mai întâi iubesc pe Dumnezeu, apoi urmezi tu. Dumnezeu e de-a pururea cu mine, eu aş voi însă să te am şi pe tine, dar piedeca e... să ţi-o spun, Chiţo? E sărăcia!
Aici înroşi Neţu, căci el spuse o minciună, ca să liniştească copila. Şi ce avea alta de făcut - bărbaţii au să poarte durerile lumei!...
- Numai atât, Neţule? întrebă Chita cu faţa înveselită, eşti un copil ce plânge pentru toate nimicurile, haha, tot necazuri de astea să deie Dumnezeu! Ce ne trebuie nouă avere, când avem în inimă câte o comoară, dragostea! Dute-n colo, Neţule, fii mai bărbat.
Şi unde nu mi-1 îmbrăţişează Chita, toată bucurie, şi-i acoperi fruntea cu sărutări, îi netezi părul şi se jucă cu chica cea îndărătnică, ce nu se aşeza lângă celelalte, ci îi luneca mereu pe frunte în jos. Apoi îi culegea râzând frunzele galbine de salcie, ce îi căzură în păr.
- Auzi, bădiţul meu, eu nu ştiu ce minunea Domnului e asta, cu cât te sărut mai mult, cu atât am plăcere mai mare să te sărut - ştii, ca şi omul cu friguri, care cu cât mai multă apă bea, cu atât mai mare poftă are de băut - trebuie că e o vrăjitură la mijloc!
- Vezi aşa, aşa glumeaţă îmi placi! zise Neţu, silindu-se şi el să zâmbească, crede-mă, dragă, că să fiu eu în ţară străină şi să aud că tu eşti supărată, aş muri de jale!
- Una ca asta nu se va întâmpla nicicând; ce ai tu cu ţările streine? Aici e satul nostru, aici avem dreptul de pescuit, unghiţe, mreje, pace, iubire... ce ne mai trebuie? Avere? Nu!
- Dar nu ştii că părinţii noştri sunt învrăjbiţi şi deşi noi nu ştim pentru ce - ei se urăsc pană la moarte şi s-ar putea întâmpla ca ei să nu se învoiască nici într-un fel la unirea noastră, iată, dragă, altă piedecă; să avem avere am delătura-o, am fugi în ţări străine, am uita totul de pe aici şi am trăi în iubire... dar aşa?
- Nu vom fugi, Neţule, numai o încercare, şi părinţii
noştri se vor împăca!
Neţu-şi clătină capul.
- O voi femeile vă închipuiţi lucrurile din lume aşa de uşoare!
- Nu, Neţule, pe noi oamenii nu ne mai pot despărţi, numai Dumnezeu! zise Chita şi, încolăcindu-şi manile în jurul gâtului lui Neţu, îl strânse la sânul ei cu foc şi-şi lipi buzele ei de ale lui cu un cutremur fericit şi cu frica să nu-1 piardă.
E frumos aşa un chip, e frumos a vedea două inimi cuprinse de simţul fericirei. Şi ştiţi cine văzu icoana aceasta
184
185
sărbătorească şi totuşi nu se bucură şi totuşi nu rămase încântat? Dinu!
Din luntrea legănată de apa mişcată de vânt îi văzu şi inima lui se îngrozi. „Dinule, ai fost orbit* Dinule, de nu te-ai gândit la una ca asta?" aşa-şi vorbi sieşi Dinu, lovindu-şi fruntea încreţită cu palma. „Da, mi-a fost drag Neţu, pentru că voiam să-i înlocuiesc pe tatăl său, îmi era milă de dânsul, dar el e tot feciorul lui Neagu, el e de un sânge cu hoţul Neagu, care mi-a răpit pe Tinca, nu, viu nu pot suferi ca odrasla lui să se împreune cu Chita. Ah! cum seamănă Neţu cu Neagu, ca ochi cu ochi, tot părul cel creţ, tot fruntea cea lată - tu, şerpe, năpârcă, la o parte de lângă fiica mea!"
- Chită, Chită! strigă el apoi cu glas puternic cătră cei de pe mal, ameninţându-i cu mâna.
Să fi fost cei doi fericiţi lângă Dinu şi să-1 fi văzut aşa cu ochii înroşiţi de mânie şi cu faţa acoperită cu un văl de furie, uşor l-ar fi asemănat cu o fiară sălbatică ce-şi vede primejduită viaţa.
Chita sări spăriată din braţele fericirei, faţa ei părea că era văpsită cu văpseală roşie, ochii ei priveau tulburi spre părintele cel ameninţător.
- Neţule, şopti ea, acum ne-a văzut tata, ştie totul, vezi şi foloseşte prilegiul ca să-i împăcăm - te las, rămâi cu Dumnezeu, fii vesel ca Chita ta! Şi luându-şi berda de pipirig şi papură subsuoară, plecă Chita, după ea zburau privirile lui Neţu, ce se opreau la cosiţele ei cele negre şi despletite în capetele îngânate de vântul de toamnă. Şi cum o văzu el aşa cu capul plecat păşind pre pajişte şi dispărând acum printre tufe de porumbei şi rugi, acum printre bozi, scaieţi şi urzici, îi venea să creadă că nu-i fiinţă ca Chita lui în lume, nu-i! Ea sosi la fântâniţa din rozorul labului acoperit încă cu paiele de cucuruz şi aci îşi scoase basmaua, ce o căpătase dumineca trecută la joc de la Neţu, şi întorcându-se cu faţa cătră lac, duse năframa cea albă, brăzdată cu floricele roşii, la gură, apoi o scutură în vânt - dar iute-şi urmă calea mai departe, căci băgă de seamă că şi părintele ei o urmăreşte cu ochii.
- La lucru, Neţule, la lucru! strigă Dinu din mijlocul lacului către Neţu, cel de sub salcie, care încă nu se mişcase din
locul fericirei tulburate. Acesta se sculă repede ca trezit dintr-un somn, sări în luntre şi dispăru în trestiiş, fără a se gândi la vorbele din urmă ale Chiţii. Linişte mare în jurul lacului, toate sălbăticiile gureşe tăceau, parcă într-adins, ca să asculte la suspinele, la semnele zbuciumării lăuntrice, a smăcinării sufleteşti alor doi pescari din două unghiuri ale lacului.
Numai târziu, după ce părăsiră ogorul toate plugurile şi pământul întreg se învăli în păiengenişul fumuriu al serii de toamnă, părăsiră şi pescarii noştri lacul. Tăcuţi, în traiste numai cu vreo câţiva pescuţi, se depărtară pe cărăruşe deosebite.
*
Sfârşitul toamnei era sosit! Lacul cu câmpul din giurul lui forma un fel de lume moartă, era pustiit ca inimile omeneşti lipsite de orişice plăcere. Chiar şi paiele de cucuruz erau tăiate în jepi şi duse pe acasă, aşezate în jirezi pe sălciile şi merii cei vechi din fundul grădinilor; cotoarele însă arătau că a fost împodobit odată câmpul cu cucuruz, cam aşa precum dovedesc şi ruinele, că preste ele au înflorit cândva cetăţi şi oraşe; aşa precum durerea inimei cuprinsă de dezamăgire dovedeşte că aceasta a fost odată plină de fericire şi nădăjduiri.
Era sâmbăta după-amiazi. De cătră bisericuţă aducea vântul glasul jalnic şi cucernic al clopotului spre grădinuţa lui Dinu.
Clopotul, prietinul creştinilor, suna de vecerne şi Chita cea evlavioasă, care cosea în grădină la o mânecă de iie, şezând pe un scaun lângă masa cea de piatră, auzind glasul clopotului, aruncă cusătură din mână, îşi făcu cruce şi zise un „Doamne, iartă-ne păcatele!" apoi se grăbi a scoate din grădină viţelul şi se îndreptă spre pridvorul casei.
- Chiţo, auzi tu, Chiţo, cum plânge clopotul şi cum se boceşte, ştii pe cine-1 îngroapă? Pe Neagu, pe tatăl lui Neţu! vorbi Dinu, care ieşi din casă în pridvor, cu părul cel lung dat preste frunte, cu ochii ieşiţi tare afară din cap şi înroşiţi, parecă erau acoperiţi de o pieliţă roşie.
- O, trage numai de vecerne, îi răspunse Chita cu ochii sleiţi în lacrimi, eşti bolnav, tată, dar nu mai ştii că nenea Neagu-i mort de mult, nu ştii că s-a înecat în lac?
- Hahaha! Cum să nu ştiu, Chiţo, doar eu l-am omorât, l-am sugrumat, Chită, căci a fost un hoţ Neagu ăsta, mi-a furat multe, multe; mi-a furat pe Tinca şi cu ea şi viaţa - dar el iar a înviat şi uite azi îl îngroapă a doua oară. Hai, hai cu mine, Chită, să-1 scoatem din copârşeu, să-1 tăiem bucăţi pe Neagu ăsta - hai, nu sta - stai, Neagule, stai, nici mort nu te las în pace.
- Tată dragă, eşti bolnav, te doare capul, tată, vino în casă, zise Chita cu vers blând şi rugător.
- Ce-i, nu vrei să vii după Neagu? Ha, tu iubeşti pe fiul hoţului aceluia, pe Neţu? Vai de tine, năpârcă afurisită, mai bine să te văd colo sus, cu capul legat de vântura şurii, decât lângă Neţu... Nu plânge, porumbiţă, nu, găteşte-te mai bine şi vino la înmormântarea lui Neagu, vino, dragă, că şi Tinca mea va fi acolo, Tinca pe care o iubeam odinioară şi care-mi şoptea în faţă: Dinule, scumpul meu Dinu - iar în ascuns iubea pe Neagu - afurisita aia de Tincă - blăstăm, blăstăm. Vino, Chită, să-mi scald cuţitul în sângele mort al lui Neagu, al blăstămatului de Neagu...
Chita plângea cu hohot! Era singură, fără sprigin, o copilă tânără, cu un bărbat lipsit de ce-i mai scump în viaţă - de minte. De trei săptămâni, de când era bântuit Dinu de boala aceasta grea, înţelesese şi Chita că numai ruga umilită şi blândeţa stampară şi linişteşte sufletul cel tulburat, viforul de dinlăuntru al lui.
- Aiurezi, tată, nu-i nici o înmormântare azi, ascultă-mă, scumpul meu, şi vino în pat! zise Chita blând întinzându-şi manile, pentru a-1 opri ca să nu iasă din pridvor.
-Nu-i înmormântare astăzi, Chiţo? Să viu în pat, zici? O, dar nu mi-i somn, şi apoi las, că voi durmi eu în mormânt destul! Dar tu mă rogi, plângi chiar - vină fiica mea cea bună -vină! Abia intrară în casă.
- Aşa-i, Chită, că tu nu ai drag pe Neţu, aşa-i că eu nu am omorât pe Neagu - nu, nu, doar nu va fi tatăl tău călău - ce văd, cade zăpada îngheţ, mă fac sloi, ţine-mă, fată, ţine-mă... zise el tremurând. Faţa şi buzele i se învineţiră, dinţii îi clănţăneau -ochii îi ieşiră mai tare din cap.
Biata Chita, cu multă trudă numai îl aşeză în pat, apoi punându-se şi ea pe un scaun lângă pat, îi acoperi fruntea, ce
ardea ca focul, cu un ştergar muiat în apă rece. Sărmana, cât se schimbase din ziua în care se întâlnise cu Neţu la malul lacului. Rumeneala din faţa ei ca piersica cea frumoasă se pierduse, albăstreala ochilor era acoperită de o ceaţă - întregul ei era acum supărăcios, ca floarea strivită pe neaşteptate.
- Nime, nime-n lume nu m-a văzut când l-am omorât - dar apoi vântul ăsta ce vrea, ce-mi tot şopteşte; cine cutează de-mi tot bate la fereastră şi strigă mereu că am sugrumat pe Neagu? -ia vezi, Chită - minciuni, minciuni! Aşa-i, dragă Chită?
Chiţa-i puse mâna pe ochi şi-1 linişti. Abia la o jumătate de ceas încetă Dinu de a borborosi şi începu a geme cam ca cei ce trag de moarte.
Chita folosi prilegiul de a ieşi după nişte găteje, ca să aţâţe foc în casă. Când intră însă în odaie, căutând spre pat, tatăl ei nu mai era acolo. înspăimântată aruncă gătejele din mână şi ţipă din toate puterile:
- Tată, tată!
Toate în zadar, căci răspuns nu căpăta. Fără a mai zăbovi îl căută prin şopru şi şură, prin grajd, pe la fântână - tata nicăiri! Numai târziu băgă de seamă că portiţa e deschisă, şi-şi aduse aminte că a putut fugi pe uliţă. Nişte copii îi spuseseră că l-au văzut fugind la vale. Fugea Chita tot într-un suflet pe uliţă în jos, pană se opri la poarta lui Neţu, carele o văzuse de departe şi îi ieşise înainte.
- Ajutor, Neţule, dă-mi ajutor să găsesc pe tata, căci a ieşit din casă, din curte, strigă ea plângând amar.
Şi Neţu plecă dimpreună cu Chita pe uliţele povârnite în jos şi o mângâia cu vorbe blânde şi dulci, aşa precum ştie cineva să liniştească inima aceleia ce o iubeşte. Şi prinse curagiu copila, ascultând pe iubitul său cum îi spunea multe, că toate se întâmplă cu voinţa lui Dumnezeu şi că soartea se răzbună pe sine însuşi.
Amurgea de seară. Din turnul bisericei suna acum clopoţelul de seară, şi sunetul subţire se resfira prin văile din giurul satului. Neţu ajunsese cu Chita la izvorul din rozor şi aci se opriră ca să arunce o căutătură asupra lacului. Un fior rece îi cutremură pe amândoi - de la prund lipsea o luntre. Din partea lacului cea de cătră asfinţitul soarelui se ridicau neguri, în forme
188
189
de vedenii, ele se tot apropiau de o luntre ce plutea liniştită în mijlocul afund al lacului. Unul şi acelaşi gând se născu în amândoi deodată:
Dinu se înecase!................................................
Ani mulţi au trecut la mijloc. Oamenii îşi mai povestesc multe despre moartea şi înmormântarea Dinului celui nebun, al cărui duh şi acum se iveşte, când e lună nouă, peste lac şi suspină: Neagule, Neagule, dă-mi înapoi pe Tinca! Dar despre ceilalţi, despre Chita cea frumoasă cu plete lungi, despre Neţul cel trupeş şi voinic, despre Tinca cea supărată, nu-şi pot povesti oamenii mai multe, decât că - s-au dus în ţară!!
Sibiu, Mart 1893
LA PĂLTINIŞ
Cine a făcut elementarele ca şi mine la ţară cunoaşte de bună seamă poezia:
Sus la munte la izvor, Unde printre stânci bătrâne Curg izvoare cristaline Sus la codru-nfloritor...
Vedeţi, aceasta-mi era mie după Ce e patria română (eram mare naţionalist deja de băiat!!) cel mai favorit cântec şi-1 cântam cu un nespus ifos, propunându-mi a nu mă odihni pană ce nu voi zări piscurile din cântec. Mi-am făcut copilăria pe câmpia cea plină de lacuri şi de mlaştine, giur- împregiur nicio pădure, numai dealuri ţuguiate şi pleşuve, ici-colo, acoperite cu zvârcuri de colie. De-atunci, din nefericita mea copilărie încă, visam ziua-noaptea despre munţi cu „stânci bătrâne", de şopotul tainic al izvoarelor, de potecele cele bătătorite de voinici ce „trag chiorâş la punga ciocoilor" dar cu oameni buni se înţeleg pe sprânceană, visam de cerbi şi ciute ce trec ca fulgerul în vis peste căile pădurilor seculare. Şi crescut la câmpie, fără a cunoaşte decât rozoarele cele imense cu belşugul cuiburilor de codobaturi şi de cristei, dec^t râpele cele primejdioase acoperite de podbeal, păpădie şi sug€S|T - credeam de copil încă că visul meu de a vedea munţii nu mi se va împlini niciodată.
Din „elementare" trecui pe urmă la liceu. Cântecul meu de predilecţie nu se mai ştergea din memorie, ci-1 repetam zilnic, îmi era nu ştiu cum de drag, ca şi rugăciunea de seară. Am cercetat un liceu săsesc. Şi să vezi minune, aceste licee cultivau
191
inconştient dorul de munţi. în toate legendarele cele mai frumoase şi instructive piese sunt de acest cuprins. Ţi se octroează dorul şi nostalgia de lăcaşurile cele pline de farmecul misterios al firei. Din ,Auf die Berge mbcht ich steigen" şi „Schweifen au/den wilden Hoheri" nu mai ieşi. Pe urmă auzi şi popularul Jn der Schweiz, in Tirol" şi te convingi că „Românaşului îi place" nu este decât o imitaţie după aceasta, ca şi „Ce e patria română" după „Was ist des Deutschen Vaterland" de E. Moritz Arndt - dar prin toate aceste ţi se deşteaptă într-adevăr o tot mai puternică dorinţă de a urca munţii. Dar ca student de liceu eram silit a mă mulţumi cu dorul şi fantazia, sau cu o „fata morgana", şi aceea, fireşte, numai închipuită. Multă mângâiere îmi cauza în sfârşit şi faptul, cunoscut din istoria literaturei, că celebrul Schiller a descris marea şi munţii, îndeosebi în baladele sale, în mod genial, fără a fi văzut munţii şi marea.
Trecut-au în sfârşit şi anii de liceu şi - vorba aceea - „am ajuns... ba n-am ajuns" ... destul că am venit în plăcuta şi deja de copil dorita poziţie de a pleca „sus la munte la izvor, unde românaşului îi place". Ţinta mi-a fost Păltinişul.
Păltinişul, sau cum prin contrabandă 1-a botezat reuniunea carpatină „Hohe Rinne" (scocul înalt) este în munţii Cristianului, în depărtare de 9 ore de Sibiiu, sau 5 ore din Gura Râului. Este un loc învitător de cură (Kurhaus), situat nu tocmai sus pe munte şi, judecând după locuitorii de acolo, aproape exclusiv germani (saşi), îţi face într-adevăr impresia că te afli Jn der Schweiz, in Tirol", dar aşa mai devale, sau cum am zice în termeni de pe la Cetea şi Geoagiu „mai cam pe horeţi", „din jos de bulz".
Dimineaţa plecării noastre era pentru întreaga societate ziorile unei sărbători. Eram o societate de vreo zece inşi şi inse, toţi dorobanţi şi - dorobante, cu suflete voinicele şi vesele, plecat-am de la Gura Râului (rimează pe Vaslui!). Nu eram singur eu care nu fusesem decât în vis la munte, mai era cu noi şi Leana din Ardeal, zglobia brunetă. Eram cu toţii călări (celebri dorobanţi!), care fapt dedea multă ansă celui mai gras
dintre noi a face cele mai drastice glume prin potrivite citate din poezia poporală locală. Cavalcada deveni interesantă prin amazoanele noastre, cari, abia plecaţi cu toţii, înaintau cu o nespusă patimă, lăsând ca părul lor despletit să zboare undulând în aerul îmbălsămat de dulcele miros al miliardelor de flori de câmp şi munte.
Şi Leana era răpitoare, căci părul ei cel resfirat zbura mai nebunatic şi faţa ei cea rotunjoară roşise şi mai tare, iar ochii îi erau scăldaţi în patimă. Şi murgul meu se ţinea morţiş de calul celei mai distinse amazoane.
Lângă olaltă treceam „ca fulgerul" şi mult neastâmpăraţi peste calea cătră Păltiniş, treceam ca Willhelm şi Lenor din admirabila baladă lui Burger:
Und... hop, hop, hop, Ging's fort in sausendem Galopp Das Ross u. Reiter schnoben Und Kies und Funken stoben.
în sus tot mai sus, înainte tot înainte: Şi munte, padini, văi, izvoare... nu mă întrebaţi căci nu le-am văzut. Văzutam însă „zâna munţilor", pe Leana, şi ochii îi erau izvoare cristaline pline de farmece, iar părul ei mai încântător ca desişte de brădui. Tot ceea ce se petrecea în giurul meu, nu-mi părea decât un dulce mecanism ce îl simţeam numai, dar ochi nu aveam decât numai pentru Leana. Mă cuprinsese aşa un dor de această zână, ca pe un făt din dulcile poveşti în cari fătul îşi întâlneşte fata de împărat sus pe muntele de sticlă în palatul balaurului. Aşa-mi venea şi mie să fur pe această zână, s-o fur şi să zbor cu ea peste munţi, peste hotară să zbor cu ea în altă ţară...
Ajunsesem la ţintă întreaga cavalcadă. Căi măiestrite încunjurate de brazi înalţi, vile cum nu mai văzusem zugrăvite, streini gâlfezi şi rebegiţi. Aer şi apă pentru sănătate. Iată Păltinişul. Nimic din farmecul visat în copilăria mea, nimic din impresiile ce ni le stârnise poezia mea cu „Românaşului îi place". Cauza? Era Leana! Amorul este un sentiment mai intensiv şi împiedica ca senzaţiile mai puţin puternice să se manifesteze.
192
193
Mai târziu îmi deschise însă şi mie firea braţele. Toţi ceilalţi plecară mai în sus la Onceşti - depărtare de o oară de Păltiniş - şi ne lăsară pe noi doi ca să culegem flori, pe mine şi pe Leana.
Şi am cules, ea fragi, eu flori, şi-am povestit, am râs şi am plâns şi iarăşi ne-am întors la flori. Ah, dulce este de-a culege în Păltiniş flori şi fragi cu Leana...dar...
Leano, dragoştile noastre Au rămas pustii pe coaste.
SCRISORI DE CARNEVAL
M-am decis să vă comunic scrisorile amicei mele Dora. Nu toate, nu, căci prea nostim mozaic v-aş oferi. Numai nişte escerpte din scrisorile ei de carneval. Sunt destul de caracteristice pentru împregiurările între cari sunt scrise şi redau cu destulă fidelitate unele nuanţe ale vieţii noastre sociale. Ei îi cer iertare pentru violarea secretului epistolar, iar cetitorilor le cer indulgenţă şi considerare faţă de modul de gândire şi de scriere al prietinei mele.
... Nu, de azi înainte n-ai să te mai plictiseşti cetindu-mi scrisorile. E aici carnevalul! Mă înţelegi? Carne-valul! Ce urât cuvânt şi ce defectuos exprimă noianul de plăceri sufleteşti!... sufleteşti? Cred dimpotrivă că exprimă mai mult cele fizice, căci îndeosebi plăcerile fizice sunt mari şi multe în acest fragment al anului.
Vorbă fiind de plăceri, stai să distingem cine se răsfaţă mai mult acum: corpul sau sufletul. în primul rând vin socotite balurile. Aici îşi are corpul teren larg de desfătare. Aici faci mişcări ritmice la comanda muzicei, ajunsă în vârtejul jocului te învârti cu tot mai mare pasiune, simţi plăcerea crescându-ţi, simţi o voluptate neînţeleasă ce-ţi cuprinde corpul întreg şi - nu-i ameţeală mai dulce ca ameţeala din decursul jocului. Ei, şi eu susţin că această plăcere este curat fizică! Urmează patinatul - este acelaşi fenomen. Vin jour-fixele. Bine, aici ai mai putea zice că sufletului i se dă răgaz de a se distra: conversaţii, cântări,
195
maltratări de pian, jocuri sociale, toate aceste sunt menite de a recrea spiritele corpurilor obosite. Principiar însă sunt în contra acestor fel de „recreări", din simplul motiv că între împregiurările noastre sociale ele nu sunt recreări. Conversaţiile aceste silite, afectate şi fără porniri de la inimă, obosesc mai mult ca o noapte de bal, în care cel puţin corpul şi-a avut plăcerile sale. Şi pentru aceea eu nu dau o primăvară pentru zece carnevaluri.
Preponderenţa plăcerilor fizice aduc cu sine că noi fetele suntem atât de nervoase după carneval. E şi natural ca atâtea mişcări să atenteze la sănătatea bieţi nervilor noştri. Are haz însă ca nervozitatea noastră să înceapă odată cu carnevalul. Pregătirile, impacienţa, râvna şi curiozitatea te fac nervoase da 'capo. Alergările cele multe de la o modistă la cealaltă, de la o prăvălie la alta, te istovesc. însă trebuie să le faci pe toate. Dacă sai în joc trebuie să te învârti. Curentul carnevalului e ca o putere elementară, care pe toţi îi cuprinde şi îi mână înainte ca pe nişte marionete lipsite de voinţă.
Eu urmez mecanic curentul, că sunt şi eu cu corp şi cu nervi şi trebuie să fac ceva pentru distracţia lor. Şi ceea ce fac mai întâi e natural - costumul. Costumul de bal, iubite prietene... înţelegi tu farmecul depus în acest cuvânt? Nu râde... nici eu nu-1 înţeleg, văd însă că trebuie să existe acest farmec, căci prietinele mele saltă şi bat din palmi, râd şi înroşesc de bucurie vorbind de... costumul de bal. Uite aşa sunt cele mai multe dintre noi: se bucură de podoabele aceste ale corpului, stau să îmbrăţişeze şi să sărute oglinda ce le arată atât de graţioase în vestmântul de bal. Astea sunt plăceri femeieşti, amice, pentru cari tu n-ai pricepere, trebuie însă să ştii că amorul propriu la femei nicicând nu e atât de mare ca în carneval.
Şi moda, moda naibii...
Mi-e necaz pe Ianculeştele, ştii, cele două surori brunete, sosite de curând în oraşul nostru. Ele au produs aici o adevărată revoluţie pe terenul modei. Acum toată lumea se ia după ele şi o frizură ce nu e ca a lor nu e modernă, toaletele ce nu au cel puţin apropiat fasonul Ianculeştelor nu sunt de seamă... ah, n-ai idee! Şi trebuie să te orientezi după ele, căci, crede-mă, nu este mai mare genare pentru o fată decât să audă împutându-i-se că
nu are sens pentru ce e modern, că n-are gust rafinat, simţ estetic şi câte toate... Brrr... simţ estetic! La vară îmi vei da nişte ore de estetică, aşa-i amice? Am să fiu elevă atentă, am să-mi procur cărţi scrise de cei mai de căpetenie savanţi şi cu ajutorul tău am să învăţ vreo câteva principii de estetică... puţine... cele fundamentale. Aşa-i, amice, că e de-ajuns pentru o fată să ştie vreo câteva principii de-astea? Ah, picant, picant! Cât de superioară voi fi Ianculeştelor când le voi spune părerea cutărui estetician...
Am făcut digresii. E vorba de carneval. Sezonul balurilor a sosit. Sâmbătă avem pe cel dintâi. Detaiurile urmează. Până atunci, adio. A ta amică,
Dora
II
Amice,
Ţi-am promis că-ţi voi descrie balul nostru de sâmbătă. Iată-mă, nu ştiu cu ce să încep. Să imitez pe reporterii gazetelor, să-ţi descriu sala cea mare şi lipsită de ornamente, să-ţi enumăr părechile cele vechi şi cele nouă, să-ţi zugrăvesc costumele prietinelor mele...
Uite, mie mi se pare balul un ce fără început şi fără sfârşit, uniform şi fără multe note distinctive. Un bal seamănă cu celălalt ca ziua de ieri cu cea de azi. Este acelaşi caleidoscop, acelaşi mixt-composit de coloraturi, acelaşi babilon lingvistic, acelaşi roi de râs şi zâmbet ca în toţi anii. Oamenii se schimbă numai, aceşti actori călători, acţiunea însă e aceeaşi. Astfel balul mi se pare a fi o piesă teatrală ce se dă în diferite trupe de actori. Şi crede-mă, amice, nu numai mimica, grimasele, când cineva e călcat pe picior, şi muzica sunt la fel, ci chiar şi libretul e în permanenţă unul şi acelaşi. Frazele convenţionale, complimentele obligate, observările stereotipe, glumele enuyante formează acest libret permanent al balurilor noastre.
Şi cu aceste stări de lucruri ne-am desprins, încât nici nu ne mai par nenaturale. Iată comicul situaţiei. Eu ştiu bunăoară
196
197
de-a rostul ce o să aud la bal din gura cutărui tânăr şi ce glumă îmi va ticlui în decursul jocului de coloană cutare domn ofiţer. Dar totuşi merg şi-i ascult, căci dacă aş face contrarul, m-aş lipsi de un hatâr cum este jocul.
Şi fiindcă am făcut amintire de tinerii (tinerii sunt doar subiectul din propoziţia vieţii noastre sociale), dă-mi voie să-ţi scriu vreo câteva reflexiuni sincere asupra lor. închipuie-ţi că ceilalţi joacă la bal în ruptul-capului, până ce eu îţi scriu aceste reflexii nepretenţioase, bazate pe mult-puţina mea pătrundere psihologică.
Crede-mă, amice dragă, că întreaga societate de aici şi în special damele, dar mai ales noi fetele, nu suntem mulţumiţi cu tinerii noştri. Iaca pentru ce. Tinerii fug de societate, tinerii se feresc mai cu seamă de noi, tinerii înjghebează o societate de sine, secta burlacilor, îşi creează anumite principii după cari îşi întocmesc modul de vieţuire, izolându-se de viaţa în familii, lucru ce la alte neamuri, nu se întâmplă tocmai. Rezultatul firesc pe urmă e că între noi, fetele, şi între tineri nu există raporturile sociale, ce există în toată lumea cultă, nu există comunicaţiunea intimă de idei, schimbarea reciprocă de sentimente. Dimpotrivă însă, e o răceală, ceva strein, un abis formal între noi şi ei, cari nu se vor delătura prin rarele întâlniri în şalele de bal.
O, şi chiar în şalele aceste ies la iveală neajunsurile acestor stări. Tinerii sunt de vină că balurile noastre oferă atât de puţină distracţie sufletească. Las' că intimitatea lipseşte cu desăvârşire, dar lipsa de viaţă şi de şcoală socială e prea curând evidentă în stângăcia lor, fie în maniere, fie în conversaţie, peste tot.
Unii sunt naivi şi sfiicioşi. Aceştia consideră femeia de cine ştie ce cheruvim ideal şi înaripat, de care a te apropia e păcat. Vocea le tremură, îngăimând câteva cuvinte când se prezintă, de-ţi vine să faci haz de purtatea lor. Alţii iarăşi sunt îndrăzneţi şi agresivi, de te molestează, poate fără intenţie. Mai şarmantă însă este conversaţia cu oamenii aceştia. Funcţionarii de bancă - căci de aceia avem mulţi pe aici - îţi torăie mereu de procent, promilşi hipotecă până ce te buimăcesc de cap. Şi aşa, rând pe rând, te maltratează fiecare cu crâmpeie din înţelepciunea în care e specialist... Lipseşte tonul acela natural
şi modul nesilit de conversare, ce se stabileşte de sine în acel mediu social în care desele conveniri şi comunicări nu cunosc bariere precum există la noi. Se remarcă la aceşti tineri o lipsă de originalitate în idei atât de mare, încât, zău, te bucuri dacă cineva dintre dânşii îţi povesteşte vreun vis ce 1-a avut, căci visurile sunt cel puţin originale...
N-are deci nime motiv să se mire dacă la balurile noastre, cum a fost şi la cel de sâmbătă, ofiţerii au preferinţă la multe fete înaintea acestor tineri. Admit că fetelor nu le place a judeca mult şi a cumpăni cui să deie preferinţă, admit că ele disting cu atenţiunea lor pe aceia care se ştiu face mai iute stăpâni pe situaţie, dar găsesc foarte natural ca aceşti bărbaţi uniformaţi, cu pronunţate forme ale corpului, aceşti oameni elastici, la cari cunoaşterea manierelor sociale pare a fi o cerinţă de primă ordine, să reuşască învingători la multe dintre fete, să pară conveniabili şi să placă chiar, pe când tinerii „civili" retirează somnuroşi înaintea lor.
Nu sunt prietină a ofiţerilor. Conversaţia lor, glumele lor tocite despre sporturile lor diverse mă lasă rece, purtările lor agresive le despectez şi am convingerea că în acea uniformă sclipitoare se ascunde o doză de ignoranţă cu care tinerii noştri neuniformaţi nu se pot lăuda. Nici nu voiesc să mă fac apărătoarea fetelor ce se rup după sabie, dar doresc să constat că tinerii sunt de vină la multe anomalii sociale. De la tineri atârnă ca aceste anomalii să înceteze, ca între ei şi noi, între noi şi societatea cultă peste tot să se stabilească raportul firesc. Poftească numai şi iasă din vizuinele lor, din făgaşul burlăcesc, să nu se ascundă de societate ca bufniţele de lumină şi vor vedea că rezervele noastre faţă de ei vor dispărea. Se vor convinge că prejudiţiile lor faţă de noi sunt neîntemeiate, ci ele îşi au sorgintea în împregiurarea simplă că nu ne cunoaştem. Vor vedea că nu e nici artă, nici vrajă, nici iarba fiarelor nu le trebuie, ca să se facă ei stăpâni peste situaţie şi să-şi ocupe locul ce le compete; locul de subiect în propoziţia vieţii sociale. Vor alunga cu uşurinţă de pe teren pe aceia de cari îşi bat joc. Intelectul, şcoala, teoria îi fac superiori. Poftească acum să între în şcoala socială. Aici elevi şi eleve vrem să învăţăm împreună...
198
199
Tu zâmbeşti, amice, cetindu-mi reflexiunile mele? Scuză. Mi le-a inspirat monotonia balului şi sunt chestii de actualitate pe-aici prin provincie. Ce părere ai? în scrisoarea viitoare, alte amănunte. A ta
Dora
III
Ce-a fost mai bătător la ochi la balul nostru?
Crezi doar că toaletele cele cu preţuri uriaşe, crezi că frizurile cele moderne, sau ochii cei negri ai surorilor Ianculescu? Nu, toate aceste nu „bat la ochi". Cu totul altceva era ce atrăgea privirile lacome ale dansatorilor.
Iată un episod ce-ţi explică totul.
Lângă mine şedea una dintre cele două frumoase surori pe cari ţi le-am amintit. Era adâncită în conversaţie cu un ofiţer, încât părea a nu mai lua în seamă lumea din giuru-i. Flecăreau multe de toate. Ajunseră a vorbi şi de toaletă. Ea-1 întrebă dacă-i place toaleta? „Toaleta? - răspunse ofiţerul, - da cine se va uita la toaletă? Drept spunându-ţi nouă ne plac toaletele în cari apar damele decoltate la bal, le admirăm chiar... Nu însă şi toaletele închise, cari deghizează frumseţa femeiască şi îi iau ochiului putinţa de a-şi scălda privirile setoase în..."
Aici m-am ridicat de lângă perechea ce discuta cu atâta temeinicie însuşirile toaletelor. Mă jenau cuvintele cavalerului, cari ameninţau a deveni frivole. Mă cuprinse un simţământ curios. Deşi eu nu eram decoltată, îmi venea să strâng şi mai tare haina de pe mine, ca nu cumva privirile pătrunzătoare ale tinerilor să-şi afle vreo cale...
înţelegi acum, prietine, ce-a fost mai bătător la ochi? Nu ochii cei negri, de cari sunt berechet pe la româncele noastre, nici frumseţa feţelor rumene, nici toaletele costisitoare, ci... ceea ce nu acopereau toaletele bătea la ochi, plăcea şi făcea senzaţie.
Mă opresc niţel la chestia asta. Şi vorba fiind de decoltaj îţi scriu fără paravan.
Curtizanul Ianculeştei a spus un sincer adevăr. Domnii se uită azi mai mult la ceea ce nu acopere toaleta. Şi damele din parte-le sunt atât de bune şi de prevenitoare, încât se îngrijesc cu binişorul ca domnii să aibă ce admira la bal.
Decoltajul se cultivă şi la noi cu tot mai multă predilecţie. Dame tinere şi bătrâne, fete mici şi mari apar cu braţe goale, cu pieptul deschis. Şi dimensiunile părţilor decoltate iau proporţii tot mai îndrăzneţe. Pruderia cu care au fost întâmpinate primele apariţii ale decoltajului a dispărut, făcând loc unei obicinuinţe de modă.
Decoltajul e modern. Da, fiindcă toate mijoacele cu ajutorul cărora femeia ştie să apară mai pe voia bărbaţilor sunt moderne. Şi ai putea zice că decoltajul numai pentru voia acestora se cultivă. Privirile bărbaţilor cer hrană tot mai multă. Nervii lor senzitivi par a nu se mai îndestuli cu frumseţa ideală a femeii. Le trebuie o realitate nudă, le trebuie forme pline şi rotunde, la vederea cărora să se aprindă, să se înflacăre şi sângele poftitor să le clocotească. Şi astfel decoltajul a ajuns pentru femeie mijloc de cucerire a bărbaţilor. Formele aceste neacoperite au ajuns astăzi zestre atrăgătoare şi căutată în piaţa vieţii noastre sociale.
Este însă frumoasă această modernă îndeletnicire a femeii?
Dă-mi voie să-ţi prezint trei modele de la balul nostru.
încep cu patroneasa balului. D-na B., o damă în vârstă, cu părul albit, ce străluceşte în frumoasa culoare a argintului, e adânc decoltată. O cunoşti. E tot atât de grasă şi de hălăoaie ca mai-nainte. Haina îi lasă dezvălite: un gât alb, braţele cele diform de groase, o parte din sânul cel pufăios, ce e pe calea firească a veştejirei, şi părţile cărnoase de sub ceafă. E o adevărată figură de carneval. Cum se potriveşte această vârstă şi acest colos de forme cu decoltajul?
D-na R., femeia cea cu ochii renumiţi, cari sunt culcuşul multor patimi, şi cu părul cel bălai, ce-1 poartă nebunatec fluturând în giurul părţilor decoltate. Când o vezi aşa decoltată, parecă e o bacantă, sau o grisetă, ce se pregăteşte a sta model, sau o damă din circ, care îşi schimbă haina cu tricoul cel subţire...
200
201
D-şoara S., copila răsfăţată din familie mare, subţire ca un fuscel, zveltă şi slabă. E decoltată poate numai ca să dovedească că nu se vatează, cum susţineau unii răutăcioşi. Decoltându-se însă îi ies la iveală umerii cei osoşi, braţele ca două beţigaşe, pieptul lătăreţ, brăzdat de venişoare.
Unde-i frumseţa în aceste figuri? Unde-i gingăşia?
Da, sala de bal este, ce-i drept, o expoziţie de busturi femenine, însă frumseţa, artă, sublimitate nu se caută la aceste busturi. Este numai un material brut în cele mai diverse forme, o expoziţie abnormă, ce vatămă bunul-simţ şi încălzeşte numai ochiul senzual...
Scuză, prietene că ţi-am destăinuit aversiunea mea faţă de lucrurile astea. Sunt convinsă însă că vei recunoaşte şi tu că decoltajul este o abnormitate modernă. Eu nu-mi pot închipui că tu, cu vederile tale despre femeie, îi fi în stare a iubi o fată care în felul acesta se expune privirilor; sau dacă te-ai căsători, să dai voie soţiii tale ca să proceadă ca cele două modele de sus, să ducă la târg ceea ce numai unuia-i compete, numai soţului căruia i-au jurat credinţă.
Acest drept răspuns la întrebarea ta: Ce-a fost mai bătător la ochi la balul nostru? Te salută
Dora
IV
Zici că scrisorile mele ţi-au produs oarecari „deziluzii". Aşteptai să-ţi descriu o serie de plăceri de-ale carnevalului, de delicioase amintiri de pe la baluri. Să-ţi descriu pe provincialul prinţ-Carneval, cum din corfa-i plină de flori împarte garoafe pentru butonierele cavalerilor şi presară trandafiri în părul copilelor dornice. Doreai ceva despre nebunatecul paj Amor, care - după părerea ta - mai dă şi pe la noi şi-şi prădează săgeţile, transmiţând morfina dragostei în inimile june... Afirmi mai departe că e cu neputinţă ca un eveniment anual atât de important precum e carnevalul să nu aibă şi urmări sociale practice: logodne, cununii ş.a.
Stai frumuşel. O să-ţi dau câteva desluşiri de trebuinţă la toate aceste. Poate îţi voi mai mări deziluziile, însă n-am ce-ţi face.
încât pentru basmul cu prinţ-Carneval, el rămâne basm. Noi nu cunoaştem pe acest făt-frumos din poveste, care pe unde ajunge deschide raiul plăcerilor sufleteşti, aduce veselie şi sărbătoare. La noi carnevalul e un june senzual, care nu are înclinaţiuni pentru muzele veselnice, ci pentru acele bacante moderne, cari schimbă vălul fantastic cu tricoul şi sunt gata de obscenităţi. Ei, şi fiindcă eu nu am avut nici un dor de a mă înrola în regimentul acestui enervant şi grotesc flăcău - e natural că nu-ţi pot scrie de „plăcerile şi deliciile" ce le oferă viaţa din apropierea lui.
Iar Amor? O, el n-are grija noastră. în cât mă priveşte, te asigur că nici foşnetul aripilor sale mătăsii nu l-am auzit. Şi ce-ar căuta acest răsfăţat copil pe la noi, înarmat cu arcu-i auriu şi cu tolba-i cu săgeţile de vrajă otrăvite? El e deprins a se juca cu inimi ca cu fluturaşii. Şi îşi caută inimi curate, lipsite de sutele de interese, suflete senine ca chiar aripile sale... Ei, spune-mi, prietene, nu crezi şi tu că societatea de p-aici nu este grădină potrivită pentru această ideală fiinţă? Nu crezi şi tu că şi-ar murdări numai aripile drăgălaşul copil, ar fi luat în râs, numit naiv. Şi el al înroşi de cele ce-ar vedea... o, lasă-1 pe Amor în alte părţi, pe alte plaiuri!
La noi altă zeitate stăpâneşte, ce-i drept, numai o caricatură de zeitate, dar e mare şi puternică, e amorul-propriu. Acestuia toţi se închină, toţi îi aduc tributul. Şi cultul lui creşte din zi în zi. Viaţa este o nebună alergare în slujba acestui amor-propriu, o încrucişare de intrigi şi de gheşeftarii, din cari unii trag foloase pe socoteala altora. Acest amor predomină. Şi tinerimea încă e în mijlocul acestui vârtej. îi lipseşte puterea de a se desface din braţele acestei oarbe pasiuni, ce o ţine înlănţuită şi - odată obicinuită - tinerimea îşi trăieşte traiul sub ocrotirea rigidă a acestui idol.
Aceasta-i cheia explicatoare a faptului că tinerimea nu este accesibilă pentru avânt, ideal şi sentimente gingaşe.
Tânărului de astăzi, bunăoară, dragostea i se pare a fi o floare exotică, hai să zicem din Himalaia. Lui nu-i trebuie dragoste,
202
203
ci un corp cu condiţia formelor bine rotunzite, şi - monedă sunătoare. Cu un cuvânt, el n-are sens decât pentru ce e pipăibil, iar pentru aceasta se ştie chiar inspira. Cei mai lascivi se mulţumesc şi numai cu prima condiţie şi astfel s-ar învoi ca viaţa întreagă să le fie un lung şi plăcut carne-val... O, prietine, dacă dragostea ar fi vizibilă, având, bunăoară, înfăţişarea nectarelor moderne, a vinului şi a berii; sau dacă concepţia dragostii ar fi identică cu femeia frumoasă dar dezbrăcată de calităţi şi sentimente; sau - ca să fiu ceva mai abstractă - dacă această dragoste ar fi sunetul dulce al paharelor sau al muzicei sălbatice şi enervante din lăcaşurile de chef, atunci, îţi jur, că toţi tinerii noştri ar fi îndrăgiţi, toţi ar avea „idealuri", toţi.
Iar fetele? Ele sunt născute din aceiaşi părinţi şi din acelaşi mediu ca tinerii. Iar deosebirile între ele şi între tineri în ce priveşte dragostea în înţelesul ei ideal nu sunt tocmai multe. Eu împart fetele de aici în două categorii. în prima intră fetele cu alure de emancipare. Sunt fetele crescute cu doică şi guvernantă, cu maestru de pian şi canto, cu instructor din franceză şi engleză. A pretinde de la aceste ca să te înţeleagă când le vorbeşti de dragoste este egal cu: a pretinde de la ţăran ca să priceapă o prelegere de estetică şi psihologie. Sunt răci ca sfintele, maiestoase în felul lor şi râd de îndrăgostiţi ca de năcazurile proletarilor.
în a doua categorie vin socotite fetele deprinse de timpuriu cu grijile vieţii, cari cu ochii văd lumea în toate culorile ei, cu inima simţesc, ştiu suferi şi a se însufleţi. La aceste sentimentul prevalează. în ceata lor dragostea adeseori îşi găseşte sălaş. E o dragoste cu toate chinurile, cu roiul ei de plăceri şi dezamăgiri, cum le descrie admirabilul Heine în dragostile lui numite „Niedere Minne". Iar dacă dezamăgirile preponderează şi aici, dacă astăzi jalbe se ridică că aceste fete prea îşi schimbă idealurile, bunăoară ca Don Juan cravatele sau ca ziariştii principiile, sau că sunt capabile a avea chiar două, trei idealuri deodată; dacă de aici mulţi trag concluzia că dragoste platonică nu există, crede-mă, prietine, nu aceste biete fete poartă vină, ci tot o seamă de tineri, cari creează primejdioasa şcoală şi în direcţia aceasta...
Dar sfârşesc cu spovedaniile aceste de pe la noi. încă ceva drept răspuns la chestia ca „rezultatele practice ale carnevalului", şi am gătat.
întrebi de logodne, cununii...
Vei şti, poate, că aceste sunt astăzi nişte convenţii în înţelesul cel mai real al cuvântului. Există două părţi contrahente, dintre cari prima cere bani, iar a doua poziţie socială înaltă. în giurul acestor două condiţii curg ani de-a rândul pertractările după nestrămutata lege a comerciului: dă-mi ca să-ţi dau. în felul acesta înţelegerile se amână şi nu-şi are fiecare carneval „rezultate practice", oricât de rafinate ar fi mijloacele de acaparare şi într-o parte şi într-alta. Până la adecă se dreg şi schimbă multe toalete cu şi fără decoltaj. Acum, se vede, e condiţie a gusta mai întâi un şir întreg de carnevaluri, până a pune la cale aliajul de calcul şi ambiţie.
Poate la anul se va întâmpla vreo catastrofă de asta, eveniment mare pe la noi.
însă să sfârşesc cu palavrele aceste de carneval. Sunt veselă că am trecut peste această mie antipatică parte a anului.
A sosit primăvara. Ah, cât am aşteptat-o.
Adio, prietine. Te sărută
Dora
LA MUNTE Impresii
Gura Râului este o comună mare şi frumoasă la poalele munţilor cibinieni. Cine voieşte să o cunoască mai de-aproape, poftească şi ostenească-se pană acolo, sau apoi procure şi monografia popii.M; aceea a fost premiată şi conţine multe verzi şi uscate...
Remarcabile lucruri în această comună sunt guşaţii, fetele frumoase, apa, aerul şi „Kracher"-ele explozive, un fel de braga nemţească din hanul lui Simion.
Interesantă coloratură de stradă sunt ţigănuşii bălţaţi, cari se coboară din districtul lor Hodrea (căpitănatul ţiganilor) şi împletecindu-şi picioruşele aleargă cu droaia după pasagerii străini, cerându-le „un creiţar să ieie o ţâră de sare, că mănâncă mămăliga tot nesărată..."
O altă particularitate a gurenilor (contras din Gura Râurenilor) este faptul că băieţii lor mai mici sunt cam certaţi cu vremea. în faptul zilei ei te salută cu „bună-tala" (vor să zică bună-seara, însă guşuliţele le dau tala), iar colea cătră asfinţit cu „bună-dinineaţa".
La această grozavă mistificare a ordinei de zi pare-mi-se poartă vina şi dirigentul şcoalei de-acolo, care mai dirigează şi orologiul din turnul bisericei şi-1 dirigează cu atâta măiestrie şi cunoştinţe astronomice, încât ai crede că-şi bate joc de bieţii săteni. Iar de când l-au pus păcatele pe acest apendice al culturei moderne ca să se mai şi amorizeze într-o fofează de fată, scuturată ca o codobatură şi cu capul mic ca o crumpănă mai mare - ceasul aiurează şi mai teribil, umblă leanca în dragă voie.
Sătenii sunt desperaţi că nu găsesc moaşă potrivită pentru lecuirea orologiului. Vaivoda din Hodrea e hotărât a înainta în numele sudiţilor săi o jalbă la administraţia satului.
Notariul cu firea-i cea aprigă va reveni în chestia asta unaltă şi la an pasagerii vor avea probabil onorul a vedea un orologer amorezat - în pensiune şi un ceas pe felelat, adecă două noutăţi de senzaţie în Gura Râului.
Amintesc aceaste nu doar cu intenţia şi curagiul de a complecta monografia popii M., ci fiindcă Gura Râului este prima staţiune a excursiei mele în munţii Cibinului, cătră Iezer. Iar despre un plăcut popas cum ţi—1 oferă Gura Râului se pot scrie încă multe alte verzi-uscate, de care monograficul autor a binevoit a-şi uita.
în Gura Râului eşti cu un picior în munte.
De n-ar fi biserica şi turnul cu ceasul, de n-ar fi şcoala şi „antistia comunale", de n-ar fi preoţii (doi ortodocşi şi un uniatoş din Roma-mică), de n-ar fi cârciumarii, „gaveţii" cei sătui ca nişte fedeleşe pline de păstrăvi... ei, de n-ar fi satul întreg, te-ai crede deja la munte. Astfel însă trebuie să te crezi numai după ce ai ieşit din sat.
Dar staţi, că nu ieşim încă.
Tustrei, adecăte eu cu tovarăşii mei Străulea şi cu Grasu, stăteam la cârcima lui Simon (d-1 I.C.Panţu i-ar fi zisxârcima lui Tiriplic!) şi aşteptam pe Albuşoi, călăuzul nostru, să ne aducă caii, cu cari avem să plecăm la munte.
Era foarte de dimineaţă. Nici gurenele cele harnice nu se sculaseră încă, ca să-şi care din râu apă de băut cu ulcioarele.
Din casa de peste cale îmi băteau la ureche nişte tonuri ciudate, absolut nearticulate. Mi se părea că asist la un concert cu intrare liberă. Concertul însă nu era nici de pisici nici de diletanţi, avea ceva propriu în sine, semăna cu o arie de cimpoaie răguşite. în primul moment nu-mi puteam explica fenomenul altfel, decât aducându-1 în conex cu boala de ramatori ce domnea în sat şi care va fi cuprins şi pe exemplarele din curtea de peste cale. Bătrânul Simon însă mă scoase din nedumerire, explicându-mi că tonurile acelea nearticulate provin de la nişte mari proprietari de... guşe, cari locuiesc peste cale şi au o respiraţie tare anevoioasă. Bieţii concertanţi!
206
207
într-aceea sosi şi Albuşoi cu cei trei cai ai noştri. Vai de caii noştri... ne cuprinse mila uitându-ne la aceşti nobili bungărzeni, nu-i cunoşteam de sub bagagiul cel mult, că sunt oare cai sau pui de cămilă: pe fiecare păreche de dăsagi ticsiţi cu de toate, o straiţă cu plosca, ţoale, un roc şi... peste toate, cel mai de frunte bagagiu, călăreţul.
Păcat numai că nu era cu noi şi vreo damă! O, e ceva clasic a vedea o damă sus pe un cal înţorţonat cu bagagiu, şi dacă se întâmpla ca dama să fie şi frumoasă, îţi face impresia că vezi o zână pe un tron de zdrenţe portativ. Am văzut fiinţe de aceste cu corpul tescuit în şea de munte, am văzut pe drumul cătră Păltiniş (Kurort zur Hohen-Rinne) şi mi s-a imprimat bine în memorie. Ca apropos, trebuie să spun că frumosul Păltiniş e numai 4 ore departe de aici şi zi de zi se urcă acolo câte o caravană de domni, ofiţeri, domnişoare, oameni şi frizeri de pe la Sibiiu, ba chiar şi câte un cetăţean al României libere şi independente...
Insă să reviu la cai.
Da, eram la cai şi gata de plecare. Iepşoara mea, bătrâna Eva, crăiasa din staulul lui Albuşoi, necheza viu şi dornică de plecare şi nechezând i se umfla bobâlca de pe foaie, semnul rămas moştenire de la mamă-sa de pie amintire.
Ii dădui de trei ori pinteni cu călcâiele şi, hi Evo, la drum...
Faptul că iapa mea avea un nume atât de venerabil îmi reaminteşte o afirmaţiune a unui învăţat german, că adecă odată cu prima păreche de oameni au mai părăsit raiul şi alte dobitoace, între cari şi o păreche de cai, pedepsiţi pentru păcatul de a fi mâncat din ovăzul cel oprit.
Sinon evero...
Zorile zilei erau ivite.
Aurul soarelui ce răsărea săruta vârfurile dealurilor din giurul râului, pe valea căruia înaintam în sus. Cele ce porneau a se desfăşura înaintea ochilor mei îmi gâdilau privirile şi sufletul.
îmi adusei aminte de Sion, de pasionatul călător şi de vorbele lui simple, dar pătrunse de adevăr:
„Dintre plăcerile cele dulci, cari le gustă omul, amorul şi călătoria sunt cele mai întâi; cea întâi gâdilă inima, cealaltă gâdilă sufletul. Când omul gustă numai pe una este pe jumătate fericit. («Mult e dulce şi frumoasă limba ce-o vorbim», a zis Sion, însă aici d-sa devine cam echivoc. Să nu-1 înţelegem însă falş! Aut.) Când poate să le guste pe amândouă deodată, rămâne cu suvenirea pană la moarte: am fost fericit odată"...
O, şi îl asigurez pe fie iertatul Sion că nici mie nu-mi place să fiu numai „pe jumătate fericit" (sunt curios cu ce cumpănă se măsura fericirea asta pe vremea lui Sion), eu sunt duşman a tot ce-i mediocru; îmi place să tind spre desăvârşire, îmi place bunăoară cupa plină cu vârf şi fericirea desăvârşită... Cupa mi-e plină ce-i drept adeseori şi cu amar, amar mai chinuitor ca chiar catranul, însă îi dau drumul închizând ochii şi scrâşnind din dinţi... căci, fiecare muritor trebuie să se oprească şi la astfel de staţiuni în calea sa spre fericire.
Şi aducându-mi aminte de poetul Sion, observ admirabila coincidenţă, acasă am lăsat o mândră de copilă cu ochi de mură, cu inima plină de iubire şi eu am alergat să „gust" a doua parte a fericirei, farmecul călătoriei.
Şi toate câte le vedeam aici pe calea râului în sus, prin prisma dragostei le vedeam. în murmurul Cibinului auzeam vocea ei melodioasă şi râsul ei cel răsfăţat şi în razele calde de soare ce mă sărutau simţeam căldura buzelor ei, şi în picurile de rouă îi găseam lacrimile ei de fericire ce la vărsa când îi mărturiseam dragostea mea fără hotar. Chipul ei îmi stetea vecinie în calea privirilor rătăcitoare... şi văzând nenumăratele tufe de românite de pe malul râului, îmi venea să le rup, să le strâng în braţe şi să le sărut, căci bine ştiam că romaniţele îi sunt obiecte de distracţie pană la reîntoarcerea mea, pe ele le întreabă dacă o mai iubesc...
Dacă o mai iubesc? O, ce tândală!
Dar cum înaintam, chipul ei dispărea din ce în ce, pană ce se stinse în lumea din giuru-mi. Toate necazurile, grijile şi intrigile se nivelau, natura triumfa asupra sufletului meu, puterile ei cele magice mă captivaseră...
208
209
Şi atât de mic mă simţeam în faţa Majestăţii Sale, a firei, şi îmi venea să mă arunc în genunchi şi să preamăresc puterea creatoare; îmi venea să mă ascund într-un tufiş ca un nevrednic şi de acolo să admir pe furiş atâta frumuseţe căzută din ceri...
„Spiritul îşi iubeşte obârşia - zice filosoful Emerson - pentru aceea nu ne putem lipsi de natură. Oraşele sunt prea înguste pentru sensurile omeneşti, deci ziua-noaptea simţim dorul de a ieşi din natură, de a ne desfăta privirile pe orizont, iar spaţiul întins este pentru noi indispensabil"...
O, e măreaţă clădire natura şi ea e mai impunătoare acolo unde culorile îi sunt mai intensive, unde spiritul omenesc şi puterile brahiale n-au cooperat cu nimic - natura în nuditatea ei sublim de sălbatecă ... Aici, în natura aceasta, ne simţim îndeosebi mici şi nemernici...
„Dacă ar exista oameni buni, natura n-ar deştepta în noi sentimente de înaltă inspiraţie, zice Emerson. Omul a căzut, natura însă a rămas măreaţă. Vânătoarea noastră după tot ce este romantic nu e decât un viu protest împotriva falşei societăţi. Privind noi la râul ce curge cu zgomotu-i obicinuit, simţim mustrări de conştiinţă; o, dacă viaţa noastră ar curge mai cu energie, am putea fi siguri că s-ar umili râul înaintea noastră"...
Citez cuvintele înţeleptului american, fiindcă găsesc mult adevăr în acele.
încet înaintarăm de-a lungul Cibinului în sus. Trecurăm pe lângă renumitul şipot al Pleştioarei şi o luarăm imediat după aceea la stânga în sus. La dreapta, rămaseră frumoasele „Runcuri" cu fâneţele, iar noi pornirăm a sui pe serpentine, suirăm, căci ăsta ne era scopul.
Pus-am gând să sui la vârf S-aud brazii şuierând Şi oile zbierând Şi ciobanii chiotând Pe lângă oi fluierând...
Serpentinele sunt strâmte şi piezişe şi biata mea Eva suspina adânc, iar întrebându-1 pe Albuşoi că de ce-i suspină iapa, îmi răspunse că, sărmana, în suspine s-a născut, în suspine
a crescut şi suspinul din fire n-are lecuire... De povară strănuta şi calul lui Străulea, iar Străulea găsi cauza în aerul de munte, care ar fi prea proaspăt pe seama calului ce avea fericirea să-1 poarte.
Tufării de aluniş formau gard firesc de-a lungul serpentinelor. Prin aluniş se auzea câte un zgomot de găinuşe şi de obraznice veveriţe.
Sprintenul nostru conducător făcu o abatere în dreapta, îndrumându-ne pe un hătaş (potec) îngust, făcut mai astă-iarnă de tăietorii de lemne. Umbra era aci deasă şi răcoroasă şi o linişte plăcută ne cuprinse. Şi cum înaintam pe aici, părea că suntem nişte contrabandişti aşa mai moderni, în frunte cu căpitanul Albuşoiu, care, cu luleaua în colţul încreţit al gurii şi cu toporul în mână, era o figură caraghios de eroică.
Pe acest hătaş umbros de preste dealul Măgurei, încungiurând Piscul şi Între-Sibiiele, ajunserăm la Poieniţa, un loc răpitor de piviri.
Poieniţa e o padină lată şi frumoasă, un platou încungiurat de brazi. Iarba grasă acopere padina pe care pasc ciurzile gurenilor. Câte un brad singuratic îşi aşterne umbrele peste iarbă, iar în umbră tolănit stă ciurdariul cu capul răzimat de trunchiul bradului. Talangele produc acorduri destul de armonioase, ce se pierd în desiştea de brazi, purtate pe aripile ecoului.
E încântător acest idil cu multele sale variaţiuni. O singură notă de discordanţă este - strechia, care îşi joacă capricioasă şi aici mendrele sale, silind pe câte o vită cu coada ridicată smirnă şi cu nările umflate a da raita în giurul goliştei şi a se ascunde pe urmă neastâmpărată în tufiş.
Aici în poieniţă este şi o casă de bârne, căreia îi zic căsoaia forestierului. Are mai multe încăperi cu aşternuturi de cetină pentru voiagiori. în giurul ei o grădină cu câteva straturi de brădui cultivaţi, altoi de meri, cuiburi de cartofi, salată şi ştir pe seama ciurdarilor, o grădină de munte.
în grădina aceasta făcurăm popas ca să dejunăm. Era şi timpul, căci era la zece ore şi bietul Grasu era obosit şi se încălzise, de îi evaporase întreg humorul, iar Străulea, care în decursul călătoriei făcuse mult haz cu ecoul, prinsese cobe.
210
211
Ne aşezarăm în umbra celor doi brazi uriaşi din faţa casei şi ne aruncarăm năvalnic asupra desagilor, pe când caii năvăliră şi ei la iarbă.
- De ce trăim? întreabă Străulea, căruia i se înseninase fruntea văzând ploscuţa, şi care - fie în paranteze zis - purta cu sine şi sacul cu glumele.
- Ca să mâncăm, îi răspunse Grasu.
- Ca să bem, îi reflectai eu.
- Ei, dar pentru ce mâncăm şi bem? continuă el cu banalităţile lui.
- Moft, natural, ca să trăim. Taci, Străuleo, că ai sfeclit-o, viţul e mai vechi ca bună-ta! îi răspunse drasticul Grasu.
- Nu ştiţi nimic, triumfă Străulea. Bem şi mâncăm numai fiindcă avem apetit, pentru că ne prieşte... Deci, sănătate în traistă „ai noştri", prosit!
Şi scoţând ploscuţa din traistă, se întoarse cătră răsărit, stropi din ploscuţa cu pietate în dreapta şi în stânga, spunând că astfel se face la ei în sat libaţiunea, îngână drept rugăciune refrenul:
Eu în sus când te ridic Tu-mi închini cu gli-gli-glic...
şi pe urmă dă-i, dă-i cu nemiluita la leac în contra cobelor. O, Străulea are un „zug" minunat...
Pilda bună prinse. „Iute şi degrabă" se plimbă plosca de la frate la frate, ba văzând pe Albuşoi cât de neliniştit şede pe un muşuroi cu un ochi la slănină, cu celălalt la ploscă, i-o oferirăm şi lui ca să închine.
Este un deliciu a vedea pe Albuşoi cu plosca la gură - o expresie a unei fericiri saturate: ochii mari căscaţi, buzele tremurânde convulsiv ca ale copilului când mozoleşte ţâţa mamei, vinele de la grumazi umflate ca guma de la velocipedele pneumatice şi ca întregire gâlgâiturile cele profunde... a, ceva clasic de tot. Iar luându-şi plosca de la gură rămâne vreo câteva secunde rânjind a satisfacţie şi în sfârşit îşi şterge cu mâneca picăturile din streşina musteţelor ciuntite şi din groapa bărbii...
în decursul potolirei setei şi a foamei noastre am putut vedea un nou tablou: care încărcate cu groşi (brazi tăiaţi) şi cu
scânduri de la joagărul Cindrelului, treceau peste Poeniţă cătră casă. Câte un băieţandru somnoros şedea deasupra groşilor şi făcea fără voie închinăciuni în dreapta şi în stânga...
De la Poieniţă o luarăm pe o muchie înainte. Trecurăm peste muchia Cacovei şi dealul Foiţii, lăsând la dreapta plaiul Orlatului, iar la stânga, în depărtare, vârful Ciorii, vârful Surdului şi Crăciuneasa. Pe Crăciuneasa (muntele Saşilor din Cristian) este o piramidă de 3 V2 stângini de lemne, de unde poţi privi tare departe, iar locului aceluia îi zic „la piramidă".
în Foltea ţi se desfăşură o neobicinuită şi mult posomorâtă icoană. O mare parte a pădurii de brad de-a lungul drumului e arsă deja din anii trecuţi. Cioturi de brazi cărbunii stau încă mărturisind focul năprasnic ce a despodobit pădurea. Te atinge foarte neplăcut acest tablou tulburător al frumseţei universale. Parecă treci printr-un loc unde s-a dat o crâncenă luptă, iar duşmanul învingător a prefăcut toate în tăciune.
Coborând de aici ajungi la joagărul Cindrelului, iar trecând obositorul deal al Surupeţii ajungi în mult aşteptatul Cindrel.
Poiana Cindrelului este o golişte întinsă, ici-colo câte o tufă de brădui, de şneapăn şi buhac, sau câte un jgheab, ce-şi scoate colţurile din iarba cea mare.
într-un colţ al acestei terase este o stână; oile sunt duse pe coastele din giurul iezărului, prin Iuşbea şi Cănaia. în giurul stânei şchiopătează numai nişte oi bolnave de unghii, cari formează astfel o mare disonanţă faţă de belşugul de sănătate ce respiră aici din tot firicelul de iarbă. Lângă stână ţin strajă doi puternici zăvozi, cari se joacă cu muştele de trecere de vreme.
Obosiţi de calea cea lungă şi de căldura cea dogorâtoare ne căutarăm un loc potrivit în apropierea stânei, la marginea brădetului.
La zgomotul nostru ieşi din stână ciobanul Iacob din T... şi era vesel fără margini că a dat de oameni. Ne împrietinirăm iute, căci Iacob e o fire deschisă şi comunicativă. După desluşirile cuvenite, că unde mergem, cine suntem etc, ne cunoşteam deja bine. Şi să-1 fi văzut pe Iacob cât era de vesel
212
213
când văzu tutun şi vin, de cari atât era de duios. O surprindere teribilă îi făcurăm, spunându-i că popa din satul lor a trecut la cele vecinice.
- Ăce-că o murit popa Ion? - întreabă Iacob rămânând cu gura căscată.
- Murit, zău, frate Iacobe!
- Ăce-că o murit... şi dând din cap scuipă indignat prin strunga dinţilor celor albi, apoi continuă încă de vreo câteva ori cu „ăce că" (zice că) şi-şi şterse pe urmă două lacrimi din ochii cei frumoşi.
îi întinserăm plosca ca să beie întru amintirea celui mort.
- D-zeu să-1 ierte pe fie-iertatul popa Ion, că mi-o fost vecin, zise Iacob emoţionat.
- Amin, frate Iacobe!
înserase.
Eram hotărâţi a rămânea aici peste noapte. Soarele se cufunda după munţii Jinei. Albăstreala ceriului se prefăcu în coloare violetă şi deveni cu încetul plumburie. Cu cât mai mult se apropia umbra nopţii, cu atât mai fermecătoare, mai varie şi mai pronunţată în nuanţe devenea natura. Romanticismul cu realitatea se îmbrăţişau în armonie şi era greu a distinge graniţa ce desparte aceste două domenii.
In giurul întreg e pace. Pâraiele sunt prea îndepărtate, decât să pătrundă cu zgomotul lor pană la înălţimea Cindrelului. Reînvie şi basmele sute de mii ce-şi au lăcaşurile lor nepieritoare în părţile aceste. Toate gândirile apăsătoare sunt puse la adăpost. Sufletul purtat pe aripile fantaziei se răsfaţă pe plaiurile aceste neţărmurite.
Albuşoi a aprins focul mare la rădăcina unui brad maiestos... O, aici toţi brazii sunt maiestoşi, şi dacă întreb pe Albuşoi ce neam de brad e cutare, el îmi răspunde că e „brad nemeş", brad nobil. Da, e o mare nobilime aici, cea mai ideală aristocraţie a naturei...
Focul arde cu flăcări mari, producând pocnete şi vâjeituri şi schinteile se avântă prin brazii înalţi pârjolind crengile fără cruţare. Brazii aceştia pârjoliţi, de cari mulţi se află în poiana Cindrelului, seamănă pintre ceilalţi cu nişte călugăriţe cari, în hainele lor cele cernite, petrec în mijlocul copilelelor senine.
Numai bâţanii, acest mizerabil soi de ţânţari, îşi fac nejenaţi mendrele şi ne cheunează cu muzica lor de ultrasopran.
Văzând acest potop de bâţani, nu putui să nu reamintesc celorlalţi o teribilă naraţiune a scriitorului basarabean Stamati-Ciurea, care a susţinut într-un almanah că o droaie de ţânţari de la gârlele Dunării s-a năpustit asupra unei tinere părechi, care şedea tocmai la umbra unei tufe de pe malul Dunării şi... se îndrăgostea. Ţânţarii năzdrăvani au supt tot sângele părechei amorezate, lăsând morţi pe cei ce pluteau în plăcerea cea mai desăvârşită a vieţii omeneşti.
- N-ai frică, d-le, bâţanii noştri sunt mai de omenie - mă linişti Iacob, auzind povestea cea formidabilă...
De pe piscurile deasupra iezărului sunau nişte clopotele şi ciobanul nostru ne desluşi că pleacă turmele la strungă.
Colega Străulea, pe care îl cuprinse sentimentalismul de atâta frumuseţe, nu se putu răbda să nu-şi cânte cântarea:
Turma paşte pe coline
Eu gândesc, mândro, la tine...
Adecă să fim drepţi. Străulea e mare utilitarist. Tot ce face, cu scop face. Şi la mândra sa tot cu scop anumit se gândeşte. Gândind el la ea, gândeşte totodată şi la sticla de coniac din desagi. Această minunată asociaţie de idei se explică uşor dacă mai ştim că mândra lui Străulea bea des coniac pentru că are durere de cap... sau (după părerea lui Grasu) are durere de cap fiindcă bea prea des coniac. Iată o dilemă a cărei dezlegare altcum nu-mi preocupă minţile.
Auzind chiotele noastre se mai coborâră de la turmă doi mânzărari. Tot mai mult ne împrietenirăm cu aceste fiinţe ale naturei.
Păcurarii aceştia sunt fiinţe de o simpatică simplitate. Frumoşi şi rumeni la faţă ca bujorii de munte, sprintenei şi vecinie tinerei trăiesc pe aici din copilărie şi cunosc hătaşurile prin lătăreţul şi crăcănatul jip, ca şi găinuşile prin alunişul din părţile de jos ale muntelui. Cei de la mioare, mielarii,
214
215
mânzărarii, bacii şi tinerii boitari ţin strânsă tovărăşie şi se înţeleg prin semne greu de imitat. La zile anumite se adună cu toţii (cei dintr-un sat) la un loc şi fac praznic din câte un berbec hăzman. De elemente şi de fiare sălbatice (urşi şi lupi) n-au teamă. Cu toţii sunt fatalişti. „Feri nu ne putem de ce ne este scris să păţim" - ăsta este principiul ce le normează viaţa, în care toate se succed cu o fatală necesitate. Şi această viaţă le este adânc religioasă. Ceriul liber le este bolta bisericei lor, iar la câte un izvor limpede îşi rostesc dimineaţa şi seara rugăciunile.
în anul acesta s-a întâmplat un lucru nu tocmai rar pe aici. într-un munte de lângă Cindrel stetea un cioban în mijlocul turmei sale. Deodată se ridicară de deasupra Iezerului nişte neguri mari şi cât ai bate în palmi se formară nouri grei brăzdaţi de înfricoşătoare fulgere, dintre cari unul se descarcă în turmă şi în păstor. Treizeci de oi au rămas moarte, iar ciobanul schilăvit pe viaţa întreagă. Astfel soarta ciobanului...
Şi aceasta mi-o spuse Iacob.
Şi fiindcă dând aşa din vorbă în vorbă mai şi flămânzisem, se puse Iacob să ne omenească cu o cină ciobănească şi ne făcu într-un ceaon o dragă de mămăliguţă, iar dintr-un folicel de brânză ne croi nişte scoici (gogoloaşe), cari prăjite pe cărbuni sunt pastetele ciobanilor. Erau de un gust admirabil aceste pastete, dacă mai şi sorbeai câte un pic de vinişor după ele. Nu-mi aduc aminte să fi cinat cândva cu atâta poftă ca în seara aceasta sub ceriul Cindrelului şi în societatea lui Iacob şi a celorlalţi tovarăşi de călătorie.
Şi era o seară de multe momente fermecătoare. Ceriul cu minunăţiile sale, cari acolo par de o mie de ori măi măreţe; luna cu belşugul de lumină ce se lasă peste vârfurile de brazi ca o uşoară şi transparentă pulvere de argint; şuierul misterios de lin al brazilor, care îţi sună în urechi ca o muzică de vrajă plină ce o asculţi cu capul răzimat de sânul iubitei; ţipătul ţapilor, ce seamănă a strănut înăduşit; bocăitul cerbilor din depărtare... şi în sfârşit focul acela mare de lângă noi, la care ai fi putut pe lesne învârti frigări cu berbeci întregi - toate aceste momente laolaltă formau un amestec de o indescriptibilă frumuseţe.
Albuşoi ne făcuse aşternutul, la cap o zăveadă (obor) de brădui, în loc de perină câte o şea, în loc de plapomă câte o ţolică, în loc de saltea muşchiul cel moale şi pufăios, iar la picioare grămada de jăratec - un aşternut de o comoditate sui generis.
Şi Iacob îşi scoase de după şerpar arma păcii, fluierul şi porni să ne legene gândurile cu doinele sale de restrişte...
Obosiţi de calea cea lungă, ceilalţi durmeau cu toţii. „Sie sind mude wie die Hunde und schlafen wie die Gotter", ar fi zis Heine să-i fi văzut.
Eu mai şopteam cu Iacob, căci cu el nu ţi se gată uşor poveştile. Iacob ştie multe de toate, are un magazin întreg de balade şi de versuri poporale. Două figuri îi sunt predilecte, a lui Vălean şi a lui Dăian, ambii crai de codru, cari au rătăcit mult prin părţile aceste ale Carpaţilor.
Vălean a fost pesemne mai simpatic în ochii ciobanilor, căci îl descria în colori mai favorabile. După multe jăfuiri, cari le făcea pentru a ajutora pe cei săraci, Vălean a căzut jertfă intrigilor unei femei, Marta. Pe Marta o părăsise Vălean, care era un flăcău frumos, încât
Nevestele de-1 vedeau Toate cu ochii-i trăgeau...
stradă:
Şi aceasta a încercat să-şi răzbune. Văzându-1 odată pe
Bagă capul pe fereastră: Haida, măi Vălene,-n casă, Că-i cafeu cald pe masă. El în casă a intrat Şi din cafeu a gustat, Apoi seara pe-nserat I-a mai tras un sărutat...
Dar „cafeu" era otrăvit, şi Vălean a murit în braţele răzbunătoarei iubite. Astfel s-a sfârşit un erou al poveştilor noastre.
216
217
Al doilea era Dăian. Iacob mi-1 prezentă înalt, cu barbă mare, cu comanac lat şi cu cioboate. După cât ştiu eu, Dăian a domnit prin părţile aceste între anii 1870 şi 1880, şi a domnit cu atâta teroare, încât i-a ieşit vestea în ţară. Sunt multe năzdrăvăniile isprăvite de el şi cu amănunte pot servi actele tribunalului din Sălişte şi ale celuia din Sibiiu. în aceste două locuri Dăian a fost adeseori întemniţat pentru hoţii ordinare. Cu toate că Dăian a fost un hoţ de specia cea mai declarată, în fantazia poporului el s-a avântat la rangul de haiduc viteaz, care dă piept cu potera. Poporul povesteşte că Dăian ar fi trăind şi astăzi ca mare boier într-un sat din Dobrogea. Numele i-a fost eternizat în mai multe cântece, cari în mărginime sunt foarte des cântate. Iată un cântec, auzit de la Iacob:
Frunză verde de hirean D-auzit-am de Dăian De hoţu de săliştean (?), Că umbla din stână-n stână, Să-nguşte brânza de bună. Iar bacile-i fac de cină Bălmoşelu cu smântână. Şi stăpânii când aud, îşi iau drumul şi se duc. Vai săracii ciobănaşii, Că s-ascund ca grăuraşii...
Pe din jos de Dealul-Mare, Mergea Dăianu călare. Ocolitu-i de pistoale, Patru pline şi trei goale Strălucesc ca sfântul soare. Se ducea la lăsători Să câştige gălbiori: Uşurei-s la purtare Dar spornici la numerare.
S-a oprit la crâjmă-n deal Ca să beie cu Vălean. Bea vin roşu cu vadra Şi rachiu cu ocaua
Bea vin roşu încălzit Pe seama lor pregătit. Crâşmăriţa-aşa zicea: „Bea, Dăiene, nu prea bea Că potera e colea". „Tu, Aniţă crâjmăriţă, Fată de călugăriţă,
N-avea tu de mine frică".
El nici vorba n-a sfârşit
Potera înainte - a ieşit.
Dăian din grai că grăia:
„Trage potera-ndărăpt
Să nu-i trag un glonţ în piept,
Căci nu-s muiere-nvălită
De puşcă să-mi fie frică.
Că-s voinic cu comanac,
Verde ca frunza de fag,
Cu şepte poteri mă-mpac,
Sunt voinic tânăr de-acasă,
De şepte poteri nu-mi pasă;
Mi-e milă de poteraşi,
Le rămân copii săraci."
Aici se sfârşeşte poezia. Dăian"n-a fost prins de poteraşi şi a trecut graniţa teafăr, după ce se cam lăsase de hoţii, dând ascultare mamei sale, care i-a tot cântat:
Dăiene, sufletul meu, Lasă-mi-te de hoţii Că-i muri în puşcării...
După atâtea poveşti despre haiduci falşi şi veritabili ne-am dat şi noi dorului cu fratele Iacob, însă eu am avut o noapte foarte neliniştită, tot Dăieni am visat - nu le-ar mai fi pomană.
Şi des-de-dimineaţă ne-am luat adio de la stână şi de la Iacob şi ne-am dus cătră Iezăr. Iezărul zace într-o depărtare de o jumătate de oră de poiana Cindrelului.
Iezărul este o taulă mare şi frumoasă încungiurată de piscuri înalte şi pleşuve, cari formează aproape o căldare.
218
219
Forma iezărului este eliptică, apa e cristalină şi rece ca sloiul. Aproape pană la jumătatea lacului vezi pietricelele de pe fund, iar unde ies vinele de sub jgheaburi, apa e verzie şi foarte afundă şi - după credinţa ciobanilor - acolo se află lăcaşul balaurului, care se mânie de câte ori arunci pietre în lac Noi am rostogolit pietre în lac şi priveam încântaţi la frumoasele cercuri concentrice ce încreţeau suprafaţa apei - balaurul însă n-a voit nicidecât să ne arete cinstita-i fizionomie.
Din partea vestică a elipsei iese pârăul, care este modestul început al Cibinului şi câştigă considerabil în mărime prin pârăul Nicoleştilor.
Jur-împrejur tot o tufa de bujor de munte, care se întinde până la poalele piscurilor ca un mare covor roşu. Aerul e îmbălsămat de parfumul acestui bujor.
Un fenomen de o rară frumseţe este aici ecoul, care-ţi redă cu mare intensitate şi claritate o propoziţie de 9 silabe. Dând o puşcătură preste lac, sunetul ocoleşte păreţii căldării şi se izbeşte cu tărie de câte o coastă piezişă, încât ai crede că se surpă dealurile, astfel de zgomot produce.
Arareori se întâmplă ca să nu ploaie în vreo zi pe la Iezăr. Noi am avut o zi senină şi am putut admira în dragă voie frumseţile munţilor de pe aici.
Adânc impresionaţi plecarăm pe alte hăţaşuri cătră casă. A vă descrie şi calea aceasta e prea mult pretins. închipuiţi-vă pe un tânăr care, după ce a petrecut minute de fericire în braţele iubitei, pleacă cătră casă, şi veţi ghici şi sentimentele mele cu cari am plecat din braţele munţilor încântători
Gura Râului, August 1897
PRIN VAMA CUCULUI
De altă dată cutreieram munţii noştri cu o plăcere vecinie nesăturată. Şireagul întreg de munţi, de la Bucureşti până la Frumoasele şi mai ales munţii Cibinului îmi erau vara şi toamna raiul plăcerilor mele. Mă introdusesem în toate misteriile lor. Cunoşteam boncăitul cerbului, şuieratul căprioarelor şi strănutarea ţapului. Cotcărăzitul găinuşii şi ţipătul uliilor sau al hoalelor le ştiam perfect imita. Cunoşteam în toate părţile raioanele de afine şi zmeuriştea cea dragă ursului. Florile, începând de la bujorul de munte până la impozanta feregă, la umbra căreia se adăpostesc mierioarele, le cunoşteam şi iubeam precum îşi iubeşte grădinariul toate floricelele. Mă simţeam în munte ca ciobanul, acel mic crai al munţilor, care departe de masa tencuită de cultură îşi trăieşte traiul de o rară fericire.
Astăzi însă nimic din toate acestea. Trec prin munte, fără a avea senzaţia plăcerilor de până acum.
La plecarea mea din valea satului R. era deja seară. Soarele apusese şi nişte raze întârziate mureau în văzduhul îndepărtat. Luna nouă ca o seceră îngustă şi câteva steluţe împodobeau azurul ceriului, ce se întuneca tot mai mult.
Un potec ne duse în pădure. Călăuzul meu era un om glumeţ şi gureş. îmi ţinea o strajnică prelegere despre trecerile sale cele dese şi despre curaj, ca prima condiţie a trecerii peste munte. Cu vorbele lui căuta să-mi inspire încredere. Curagiul şi încrederea în călăuz sunt, ce-i drept, indispensabile condiţii la asemenea ocazii. Căci un lucru este a face excursii de plăcere prin munţi şi altul este a trece munţii prin vama cucului.
Vama cucului o formează căile nebătătorite ale munţilor, pe unde gendarm şi finanţ nu pune piciorul, pe unde numai
221
ochiul ager al românului te poartă. Te poartă ziua, te poartă noaptea, de nici pasere măiastră nu-ţi dă de urmă - până ce trece în altă ţeară.
Oricât de mare dragoste ai avea faţă de munţi, o trecere de aceasta ţi-o suprimă. Atent şi aproape mecanic urmezi paşii călăuzului. Inima ţi se strânge purice. Calci aproape numai în degete şi orice zgomot produs de vreascurile ce se frâng sub picioare te face să tresari, să-ţi ascuţi urechile şi să asculţi dacă nu eşti cumva adulmecat de vreo patrulă. Conştiinţa de a umbla pe căi lăturalnice ţi se mai tulbură prin faptul că treci noaptea prin o singurătate prăpăstioasă, unde orice pas te poate rostogoli în vreo afunzime. Eşti predominat de puterile nopţii sinistre. Natura cu umbra pădurii, cu toiul nopţii, cu singurătatea cea sombră nu mai are nimic din farmecile sale de zi,ci mai mult aspectul sălbătăciei, în mijlocul căreia viaţa nu-ţi este sigură...
Nu vedeam nici măcar loc de un pas înaintea mea. Călăuzul, ca să nu-i pierd urma, îmi dădu un capăt al bâtei lui şi - păşeşte-o înainte, tot pe unde era tufa mai deasă. De poiene ne feream.
Din deşiştea de fagi ajunserăm la brădet. Mirosul de brad îmi revoca în memorie serile de astă-vară petrecute în Cindrel. Erau frumoase seri acelea, pe malul iezărului, lângă un foc uriaş, în societatea câtorva prietini şi a ciobăneilor, cari nicicând nu sfârşeau poveştile din zile şi doinele străvechi de dor şi dragoste înşelată...
Din reflexiile mele însă mă trezi un ţipăt înfiorător: era cântecul răguşit al huhurezului, al acelei paseri cobitoare, care e spaima călătorilor de munte şi prevesteşte ciobanilor primejdie...
La două ceasuri după miezul nopţii sosirăm la un loc liber. Era o poieniţă înconjurată de brazi mândri. Aci era locul unde trebuia să vegheze sentinela. Călăuzul meu ştia - din experienţă - că „şilbocul" doarme pe vremea asta şi în consecinţă declară trecerea de sigură. Eu eram cu frica-n sân, dar el îşi aprinse liniştit luleaua şi mă invită să-mi iau sănătate de la pământul nostru, căci trecem pe al României. Inima începu să-mi palpiteze mai tare, îmi făcui o sfântă cruce şi sărutai cu evlavie pământul patriei. A fost prima, dar poate şi ultima oară, căci, vorba poetului:
Cine ştie, cine ştie, Dacă-mpins de-al sorţii vânt M-oi întoarce-n veselie Să mai sărut al tău pământ...
După un popas de câteva minute eram un călător prin munţii României, şi după un coborâş de două ceasuri ajunserăm la marginea pădurii, pe pământ românesc. Aici călăuzul făcu foc, ca acasă, scoase din traistă o sticluţă cu rachiu şi bău în sănătatea mea.
In depărtare răsărea soarele, şi razele lui frumoase scăldau plaiurile României. Obosit căzui în genunchi şi îmi rostii rugăciunea de dimineaţă.
222
DIN MUNŢI (Fragment)
înserează. Soarele-şi ascunde faţa după piscurile Linei. Albastrul cerului se face plumburiu. Umbra nopţii se apropie tot mai mult, aducând cu sine miile de basme, ce-şi au lăcaşurile în aceste părţi. Ne hotărâm să rămânem peste noapte aici, în Cindrel.
Albuşoi, sluga noastră credincioasă, aprinde focul la rădăcina unui brad. Focul ia dimensiuni uriaşe, cu pocnete şi vâjiituri şi cu o volbură de schintei, ce se avântă în sus printre brazii cei mândri, pârjolindu-i cu nesaţ... Brazii aceştia despodobiţi, de cari mulţi se găsesc în poiana Cindrelului, sânt printre ceilalţi ca nişte călugăriţe cernite pintre fete mari...
Obosiţi de lungul drumului, ne aşezăm în giurul focului, urmărind jocul nemilos dintre schintei şi verdeaţă. Roiuri de ţânţari năvălesc asupra noastră şi pornesc a ne cheuni cu glasurile lor de ultrasopran. De pe coastele deasupra noastră se aud clopoţelele turmelor ce se-ntorc la strungă.
La chiotele noastre câţiva ciobani coboară la noi. Din vorbă în vorbă ne împrietenim, căci e de mult de când n-o mai văzut picior de om aceşti ciobani...
Ce mai fiinţe, dragii noştri de oieri! Frumoşi şi rumeni la faţă ca bujorii de munte, sprinteni şi vecinie tinerei, ei trăiesc pe aici din copilărie, de cunosc hătaşurile prin lătăreţul jip ca şi găinuşile prin părţile de jos ale muntelui. Mielarii, mânzărarii, bacii şi tinerii boitari ţin strânsă tovărăşie. La zile anumite se strâng toţi cei dintr-un sat la un loc şi fac praznic din câte un berbece lîăsman. De jigănii, ca urşii şi lupii, cari pe aici îşi au împărăţia, blânzii noştrii păcurari n-au răcoare, căci dau zilnic piept cii ele. Credinţele străbune însă, despre vrăji şi balauri îi
fac fatalişti pe toţi. „Feri nu ne putem de ce ni-i scris să păţim" este principiul ce le hotărăşte viaţa ciobanilor, viaţă în care toate urmează după legea croită de voia întâmplării...
Astfel ne povesti unul dintre ei cum tocmai ăst an s-a întâmplat că în apropierea Cindrelului un cioban a fost trăsnit pe când stetea răzimat de bâtă în mijlocul turmei sale... „Şi l-am găsit lat, domnişorule - povestea ciobanul meu - „şi cu el mai erau vreo treizeci de mioare fulgerate. Ne-am adunat cu toţii, cu badea Toma din Tilişca şi cu băieţii de la stână şi i-am făcut o groapă la crucea de lângă şipotul din poieniţă, unde l-am aşezat pe fie iertatul"... O lacrimă îi tremura în pleoape, vorbindu-ne astfel.
Multe lucruri jalnice mai ştiu povesti ciobanii şi mult grăitoare sunt micile gurguieţe ce le întâlneşti prin munte, pe câte-o muchie de deal. Sânt morminte, însemnate cu câte-o cruce de brad, sub cari zac nenorociţi ciobănaşi, aşternuţi acolo fără glas de preot. Turmele de oi trec păscând peste acele morminte...
Dar pe când stăm de vorbă cu ciobanii, Albuşoi servitorul ne pregăteşte cina. într-un ceaon ne face o dragă de mămăliguţă. Dintr-un folicel de brânză ne croieşte" nişte scoici, cari prăjite pe cărbuni sânt pastetele păcurarilor. Şi mâncăm cu toţii şi plosca cu vin se învârte pe la toţi. La sfârşit ea rămâne în mâna lui Albuşoi, a credinciosului nostru tovarăş. O, e un deliciu să vezi pe Albuşoi cu plosca la gură, e expresia unei pofte săturate: ochii mari căscaţi, buzele tremurânde ca ale copilului când mozoleşte pieptul mamei, vinele de la grumazi umflate ca guma velocipedelor pneumatice şi ca întregire gâlgâiturile cele profunde... Iar luându-şi plosca de la gură, rămâne câteva clipite rânjind de plăcere şi în sfârşit îşi şterge cu mâneca picăturile din streşina musteţelor ciuntite şi din gropiţa bărbiei...
Nu ţin minte să fi stat cândva sub năvala atâtor plăcute senzaţii ca de astă-dată, sub cerul Cindrelului şi în societatea ciobanilor şi a tovarăşilor mei de călătorie.
Sara e numai farmec. Văd cerul cu toate ale sale minunăţii, luna cu belşugul de lumină ce se lasă peste vârfurile de brazi ca o uşoară şi transparentă pulvere de argint. Aud şuierul misterios de lin al brazilor, care îmi sună în urechi ca o
224
225
muzică sfântă ce-am ascultat cândva cu capul răzimat de sânul iubitei. Jos în vale hăulesc pâraiele rostogolind cu zgomot ghicaşii de munte. Câte-un strănut înnăduşit de căpriori, câte-un boncăit de corb străbate din fundul codrului până la noi. Toate laolaltă alcătuiesc o mândră poveste, pe care a o trăi aievea e o fericire...
Albuşoi ne face aşternutul, la cap o zăveadă de brădin, în loc de perină câte-o şea, în loc de plapomă o ţolică şi în loc de pilotă un covor de muşchi moale ca mătasa - un aşternut împărătesc!
Un cioban îşi scoate de după şerpar fluierul şi ne leagănă gândurile cu doine de dor...
1       Gura Răului, 1897
SCRISORI I
Lui Adrian
„Mărire Ţie, Doamne!"
A venit soarele şi m-a deşteptat. Lungă mi-a fost iarna şi urâtă ca un iad. Somnul mi-a fost greu şi chinuitor. Îmi pare chiar c-am fost mort, căci fără soare viaţa e moartă.
Dar iată dulcea, calda sfânta rază de soare. O simt pe pleoape o simt pe buze, o simt în inimă. Ochi, buze, inimă mi se deschid de puterea ei şi împreună rostesc rugăciunea de dimineaţă:
„Mărire Ţie, Doamne!"
Astfel, chemat din nou la viaţă, părăsesc cosciugul meu de iarnă, ca să întru în lume. E numai viaţă şi zgomot în lume, numai hohot de râs şi zâmbet de fericire. O lume scăldată în parfum şi lumină. E raiul deschis prin farmecul razei soarelui de primăvară. Şi neîncrezător mă întreb: viaţă aievea e asta sau vis?
Sunt ca bolnavul scăpat din ghearele morţii, care, proptit pe cârji, părăsindu-şi patul de obidă, găseşte lumea cu totul schimbată şi nu o mai cunoaşte. Parecă n-ar fi fost şi el odată ca norodul de astăzi!...
Tiptil mă strecor în mulţime - în valurile agitate ale acestei străine mulţimi. în semenii mei caut să mă regăsesc pe mine însumi. Caut puncte de sprijin pentru continuarea vieţii şi pentru legarea prezentului de trecut - de acel trecut când iarăşi trăiam şi viaţa-mi era viaţă şi soarele soare.
Şi iată, îmi răsar în cale doi ochi de femeie. îmi par cunoscuţi. Iar colo două buze rumene, încondeiate de un surâs diavolesc. Şi iarăşi, la altă femeie, două plete negre lungi. Şi toate astea laolaltă dau o singură imaginaţiune. Mi-e cunoscută de mult, din timpuri apuse...
227
Cine-i icoana ce astfel îmi leagă ziua de azi cu cea demult? Eu cred că-i simbolul păcatului, sau însuşi păcatul. Un poet îi mai zice acestui păcat şi iubire.
„Ştiţi voi păcatul în ce haină se-mbracă intrând în lume? Cuviinţă, ură sau orice alta veţi zice, eu voi râde de voi. Ascultaţi şi ţineţi minte: Iubire se cheamă înainte de toate!"...
Aşadar, păcatul îmi reaminteşte viaţa apusă. O da, mi-aduc aminte: am păcătuit mult în vremea aceea, căci am iubit inimi şi am iubit ochi; am iubit tovarăşi şi-am iubit prietine; am iubit lege şi am iubit credinţă. Numai pe mine nu m-am iubit, şi ăsta a fost păcatul meu cel mai mare şi el m-a doborât.
Ei bine, dar oare mulţimea aceasta dimpregiurul meu nu e călăuzită şi ea de iubire? Nu cade şi ea în păcat?
Ba da, desigur iubeşte! Dar e o deosebire între iubire şi iubire. Unii iubesc astăzi, pentru ca mâne s-ajungă la o ţintă - şi ajung. Alţii însă, iubind, se îndepărtează de la acea ţintă. Căci iubirea e un magnet cu două puteri: una atrage şi împreunează, alta respinge şi despărţeşte.
Vedeţi această mulţime de pe stradă, veselă şi zgomotoasă? Ea trăieşte în împărăţia puterii celei dintâi şi aici păcatul e dulce. Urzitoarea păcatului meu însă e o fantasmă cu ochi de jăratec, cu sân de patimă; ea distruge, nu împreunează, nu fericeşte. Şi aici e deosebirea între norodul fericit de pe stradă şi între mine şi cei deopotrivă cu mine!
Dar fie! Reproşuri nu-mi fac. Dimpotrivă. Să pot, din nou aş păcătui, căci e măreţ a te ridica cu sufletul sus-sus, la înălţimile ameţitoare ale idealului, chiar cu riscul de-a cădea şi de-a te zdrobi - căci totuşi îţi rămâne conştiinţa de a fi pipăit cel puţin culmile neatinse şi nevisate chiar de alţii! Iar această conştiinţă e o mare compensaţie pentru toate suferinţele omului...
Dar, ce tot vorbesc aici de păcat şi de moarte? Eu nu m-am deşteptat din somnul de iarnă ca să plâng. Eu trăiesc acum şi voi să trăiesc!
Simt că mă mişc şi mă învârt cu pământul şi cu lumea. Mi-e cald chiar. Mă acaţăr de raza de soare ca deznădăjduitul din râu, ce se prinde de-un pai ca să iasă la mal. Şi raza mă scoate la mal, îmi redă simţirea, o simţire senină ca albastrul cerului de primăvară. Şi aşa mi-e de bine!
Acum parcă-mi place şi de mulţime. Privesc cu plăcere la păpuşele ce se plimbă în trăsuri şi la domnişorii monoclaţi, cari gesticulează pe trotuare ca nişte clovni zburdalnici. Am senzaţia plăcerilor mele din copilărie: m-aş juca cu aceste păpuşi şi cu aceşti domnişori, aş râde şi aş flecari cu ei, şi-mi vine să-i bat, ştiţi, aşa cum copiii îşi bat jucăriile, de drage ce li-s...
Cu pas domol părăsesc oraşul şi apuc pe-o şosea în jos, printre grădini. E viaţă şi aici şi miros de flori. Firea începe a se primeni şi a-şi găti haina de mireasă, din muguri şi din boboci. Lunca înverzeşte şi copiii aleargă de-a latul ei şi se joacă de-a pila, aruncând cu căciulile în vânt. Colo mai devale e un lac şi faţa lui luceşte acum ca argintul. Două lebede îl taie în două şi în urma lor apele se încreţesc tremurând. Jur-împrejur de lac, o horă de sălcii. Sunt vesele sălciile şi par a mulţumi mândrului soare, care pe ele le-a înviat mai-nainte de toate.
Ajuns la rozorul deasupra lacului, îmi descopăr capul. Şi împreună cu toţi şi cu toate, cu copii şi cu lebede, cu sălcii şi cu lunci, prăznuim învierea şi zicem, fiecare în graiul său:
„Mărire Ţie, Doamne!"
II
Lui Adrian
Am plecat din Bucureşti şi m-am tot dus ca gândul. Trenul zbura printre câmpiile întinse ale României. Cât vedeam cu ochii, tot un covor galbin de rapiţă înflorită. Ş-apoi apă, apă şi stuf şi paseri de apă: berze şi raţe, corle şi şorecari, cari se bălăceau prin trestiş şi - secundate de zgomotul ritmic al roatelor trenului - dădeau un concert infernal.
Şi înainte, băiete, tot înainte, până la marginea pământului. Rar de tot atingeam câte-un sătşor, vreo treizeci de hurube ascunse în pământ, iar deasupra nişte muşuroaie. împrejurul lor sunt târle de vite cu păstori, bătrâni proptiţi în bâte şi băieţandri ce se tăvălesc pe pajiştea înverzită. încolo, zare nemărginită şi curată, cât ţine rotogolul ceriului. Nici o lecuţă de ceaţă, nici un nouraş în această sfântă zi de primăvară.
Un şuier prelung al locomotivei vesteşte sosirea la podul de la Cernavodă. Un zuruit de câteva clipite te face să tresari şi
228
229
să încerci un fior, parcă auzi mii de săbii trăgându-se deodată din teacă. Şi trenul iarăşi aleargă înainte şi podul rămâne îndărăt, lung şi maiestos, păzit de doi uriaşi Curcani, martori ai vremii ce trece şi simbol al puterii române, ce rămâne.
Trecem prin Dobrogea cea „scăldată-n soare"; încă un ceas şi pământul se sfârşeşte şi în dreapta şi în stânga şi înainte e numai deşert albastru-închis, apă mişcată de-o nevăzută putere: e Marea Neagră cea frumoasă.
Am ajuns în Constanţa, în mica Babylonie a românilor, în locul de osândă al lui Ovid. Străbat cu grăbire câteva străzi, printre greci şi tătari, printre turci şi alte mutre de toate rasele, şi ajung în port. Aici e linişte de sărbătoare - căci e Ziua învierii -şi-n ziua de astăzi se închină şi păgânii. Vapoarele zac ancorate, se pare că dorm. Bărcile şi caiacurile goale se leagănă uşor în vălurelele străvezii. Marele deşert doarme şi el, ca închegat într-un singur metal. Şi duhul lui Dumnezeu pluteşte deasupra apei...
O decepţie e întâia impresie primită la vederea mării. Mă aşteptasem şi doream chiar să văd patima întrupată şi valuri cu furie lovind în mal, vântul hăulind de-a curmezişul şi aruncând valuri ca o ameninţare către cer. Dar iată, înaintea mea o suprafaţă uniformă, aproape netedă şi liniştită, blândă şi cu expresia credinţei, ca ochii albaştri ai unei copile inocente...
Din o biserică frumoasă de pe ţărm sună clopotele de liturghie. Intru şi eu, să mă împărtăşesc cu sfintele Paşti şi să cânt un „Christos a înviat!" Privesc lumea din biserică şi... Doamne, ce surprindere! Parecă-s acasă. Nu-i vorbă, în biserică, oriunde ai fi, uiţi că eşti străin şi te simţi mai aproape de casă. Dar aici? Tot feţe cunoscute şi porturi de pe la noi şi grai şi gesturi şi priviri. E mare colonia ardeleană în Constanţa. Aici vezi portul pitoresc din Selişte, femei curăţele şi sprintene ca nişte codobature. Colo un prichindel de răşinărean cuminte, sărutând icoana cu gura şi cu fruntea; o ţărancă din Topârcea, satul fetelor frumoase, stă lângă o bătrână de pe la Cacova, căreia din cătrinţă nu i-a mai rămas decât un petec... emblema satului său. Se pare că mărginimea Sibiului, de la poalele Carpaţilor, a venit să facă o altă mărginime aici, pe ţărmul Mării Negre.
Şi cu câtă dragoste privesc la mine compatrioţii mei, când, după biserică, le povestesc lucruri de acasă din Ardeal, despre
„părintelea" lor, despre munţii cei frumoşi încununaţi cu brazi, despre Sibiiul cel bogat în cătane, în preoţi, în intrigi şi fete frumoase... Parcă îmi saltă inima, văzând pe aceşti exilaţi, cu câtă sfinţenie îşi păstrează ei obiceiurile şi calităţile cele bune de acasă şi cu câtă râvnă îşi împlinesc misiunea lor culturală şi naţională pe pământul Dobrogei...
Pe stradele povârnite, pe lângă geamiile ţuguiate ale turcilor, ajung în o piaţă. La mijloc o statuie reprezintă pe autorul Artei de-a iubi, pe Ovid. Jos, răzimaţi de postamentul statuii, câţiva turci habotnici, soioşi şi urâţi se ghemuiesc, făcându-şi picioarele colac şi sorindu-se. E trist poetul deasupra lor, parecă-şi plânge amorul său nefericit... Hehei, dragă Ovide! Nu fi supărat! Sunt mulţi exilaţi ca tine în lumea asta. Poate tot din pricina dragostei. Şi ei pieri-vor, neştiuţi de nime, în cine ştie ce colţ al lumii, fără a fi jăluiţi zilnic de valurile mării, cum eşti tu, fără să li se ridice statuie ca ţie, dulce poete...
Se face seară. Pe-o barcă mititică şi uşoară ca o nucă ies la largul mării. O boare lină umflă pânza şi barcagiul ajută cu cele două lopeţi. Mândru flutură în aer două steguleţe tricolore. Pe nesimţite barca trece înainte, brazde tăind, taine şoptind. Oraşul cu turnuleţele geamiilor, via cu vilele şi portul cu digurile rămân departe, ca o cetate din „o mie şi una de nopţi".
Iar eu plutesc, un punct infim, pe larga şi frumoasa oglindă a mării.
Trecem pe lângă semnalmente: un clopot ce sună lin şi argintiu, apoi o „geamandură", o mare căldare, prin care urlă vântul producând un dangăt sinistru, de care se cutremură trecătorul.
Soarele apune în nourii îndepărtaţi. De lumina gălbuie, marea se-nălbeşte. E o strălucire de-ţi fură vederea ochilor. Lin ca dorul plutim înainte. Pustiul întins e liniştit. Numai câte-o pasăre pescăruş înoată prin aer, tăind spirale cu aripile-i albe.
în întoarcerea mea la mal văd pe „Achile" - nu pe fiul eroic al lui Poseidon şi Thetis, ci vaporul societăţii „Lloyd" -un vapor semeţ şi uriaş, ce soseşte în port luând loc lângă „Medeea" şi „Amfitrita"... O, măreţi zei şi semizei ai Eladei! Azi popoarele nu vi se mai închină, poeţii nu vă mai cântă,
230
231
numai vapoarele vă mai poartă numele vostru! Aţi ajuns nişte firme convenţionale - voi, simbolurile concepţiilor ideale! Timpul, mai mare în nemărginirea sa decât Marea, vă înghite cu toată vraja împărăţiei voastre...
Şi noaptea târziu, când îmi închid pleoapele obosite, capul mi-e plin de câte am văzut şi creierul ţese mai departe, brodează minuni pe pânza realităţii.
Din valuri ies zâne, sirene, fecioare răsfăţate cu coadă de peşte. îmi cântă în cor. Şi pintre ele frumoasa Loreley, blajina şi frumoasa zână a Germaniei, cu flori de nufăr în părul de aur, ce fâlfâie-n vânt. Ea stă pe o stâncă şi-şi plânge cântecul lugubru; acela ce sfâşie inima-n două...
Aşa e de tristă, de duios de frumoasă marea în vis!...
Dar dimineaţa o viforniţă mă deşteaptă. Ceriul e acoperit de nori şi un vâjâit de vânt cumplit deasupra oraşului. Ies pe ţărm şi văd marea în turbare. Valuri vin groaznice, munte după munte prăvălindu-se de mal şi sfărâmându-se. Un linţoliu de spumă e marea la mal şi un clocot de cazan diavolesc. Iar vântul, zbiciul lui D-zeu, goneşte val după val...Aşa - da! Aşa-mi placi şi mie, frumoasă mare. Ieri, în seninătatea ta, erai o baltă întinsă, ca o babă bătrână şi bună, ce spune mii de taine şi basme despre peştii năprasnici şi despre împărăţia de jos. Azi însă, o, mare, eşti o fecioară frumoasă, frământată de patimi, cu părul despletit în valuri, cu sânul alb ca helgea şi cu ochii negri rigizi de desperare - o fată nebună, ce plânge, se zbuciumă după fericirea pierdută.
Da, aşa-mi placi, frumoasă mare. Sufletul meu ţi se-nchină când te vede aşa, fără stare şi făr-alinare. Un crâmpei din tine mi-e şi sufletul. Durerea lui numai cu mânia ta o pot asemăna.
Constanţa, April 1900
III
Lui Adrian
Munte! Când te văd, sunt iarăşi al meu. Sufletul meu se desface din cătuşele durerilor şi judecata mea nu mai scrutează problemele de genere cibiniensi. Parcă mă deştept dintr-un
somn chinuitor şi de pe ochi îmi cade o ceaţă, când înaintea mea văd iarăşi firea măreaţă în colori senine şi o lume plină de armonie şi lipsită de caricaturi sistem Trif et comp.
Munte! La poalele tale îmi scot pălăria şi te salut cu evlavie, ca pe un bunic cuminte, care mă aşteaptă să-mi spună poveşti... Şi iată moşneagul mă recunoaşte, căci îşi mişcă pletele încetinel: brazii îşi mlădie cetinele în adierea vântului de dimineaţă, îşi îndoaie vârfurile cele într-aurite de întâiele raze de soare, de parc-ar voi să-mi ureze o bună-venire.
E linişte sfântă. Am senzaţia c-am întrat într-o biserică, pe cum întră paracliserul în singurătatea altarului. Simt mirosul de brad, ca un parfum de smirnă...
De lângă castelul Carmen Sylvei, frumoasa minune din munţii Sinaiei, plecăm pe Peleş în sus: o ceată cu ceri senin în suflet, în inimă cu dor de înălţare. „La vârf ne e lozinca, „la vârf, şi de acolo să privim natura şi să ne privim pe noi înşine, ca să avem măcar în acest chip iluzia înălţimei. Sau vom avea poate aminte iluzia micimei omeneşti?...
Prin pădurea cea străveche serpentine lungi ne duc la o căsuţă a cărei patroană e Sf. Ana. Aici un helveţian oferă răcoritoare din stâna regală. împrejurul căsuţei nişte jgheaburi uriaşe, încrestate cu sute de nume, alcătuiesc un fel de fortăreaţă, şi un şipot de cristal ţâşneşte din ea, apă ce tămăduieşte sufletul de cel mai înfocat pojar, afară de iubire.
Pădurea apoi se sfârşeşte şi ieşim la luminiş. Deasupra noastră munţii-şi înalţă piscurile încă depărtate şi sunt pleşuvi, bieţii munţi, dar nu e mirare c-au pleşuvit aşa de cumplit, căci numai ei ştiu cât sunt de bătrâni.
Calea ne duce pe Vârful-cu-Dor, un pisc ţuguiat, de pe care vezi frumoasele câmpii ale ţării româneşti. în zarea îndepărtată se pierd în zigzaguri şosele albe ca zăpada. Ciobanul din legendă nu lipseşte de pe Vârful-cu-Dor. E în mijlocul turmei sale de pe coastă şi cântă din fluier şi oile stau golomoţ şi-I ascultă, cum ascultă o turmă de creştini pe un preot gură-de-aur, când citeşte cazania.
232
233
De aci o luăm peste plaiuri frumoase şi lungi ca aşteptarea. La dreapta şi-n stânga gâlgâiesc izvoare şi înaintea noastră se întind păduri de brazi simetrici, de parcă-s zugrăviţi, nu-s aievea. E cel mai mândru aspect de munte: să vezi o pădure de brazi cum se-nşiră arbor la arbor, cetini la cetini, vârf la vârf - o armonie cum numai mâna atotştiutoare o poate-ntocmi.
O potecă ne coboară prin această pădure şi ne duce la obârşia Ialomiţei. înaintea noastră e schitul, vechea mănăstire din gura celei mai mari peştere a Carpaţilor. Călugări sfioşi ne iasă spre întâmpinare, călugări cu haine mohorâte şi cu bărbi cernite şi stufoase, de parcă nu-s de pe lumea asta, ci din epoca de piatră... Aşa mi-s de dragi mie aceşti oameni, cari au chemarea să vestească de pe vârful munţilor credinţa în puterea cea cerească!...
Un „frate" ne arată camerele de odihnă şi ne aţâţă foc în gârliciul peşterei...
E seară târziu şi e linişte. Dorm tovarăşii mei ca buştenii în chilia călugărilor. Alăturea de ei, în o altă cameră, dorm doamnele, zdrobite de greutatea drumului. Numai noi doi nu dormim, eu şi cu Leana.
Ne-am prins de mână şi am plecat pe râuleţ în jos. Aici ne-am găsit un scaun de piatră şi am şezut, ca să ascultăm poveştile râului şi zgomotul cataractului.
Ce dulce, ce măreaţă, ce sfântă... e iubirea, când cadrul ei îl formează munţii cu pâraiele, noaptea cu misteriile şi ceriul cu stelele.
Şi ce frumos mai sună aici pe aripile vântului de noapte cuvintele lui Eminescu:
Lasă-ţi lumea ta uitată Mi te dă cu totul mie, De mi-ai da viaţa toată Nime-n lume nu ne ştie.,
Vin cu mine, rătăceşte Pe cărări şi cotituri
Unde noaptea ne trezeşte Glasul vechilor păduri...
Cântecul nostru se amestecă cu glasul vechilor păduri ş-apoi se pierde departe, în creierii munţilor... Pe urma lui zboară jurămintele noastre de iubire şi în clipa în care ne jurăm credinţă răsare dintre brazi luna zâmbitoare, iar toaca de la mănăstire anunţă miezul nopţii. Glasul de toacă îmi pare un fel de blagoslovire trimisă iubirei noastre...
Dimineaţa, în drumul de întoarcere, ne urcăm pe muntele Omul. „Omul" e muchia cea mai înaltă din Carpaţii de pe aici, atât e de sus, încât nu mai poate fi departe pân' la Dumnezeu. Se zice că şi omul cel adevărat (cel cu o mic!) a fost odată atât de înalt şi de aproape de D-zeire, dar acum e mic de tot, căci 1-a turtit greutatea păcatelor multe... Involuntar mi-am adus aminte de un redactor din Sibiiu şi mi-am zis: „Ce superbă antiteză între un omuncul şi un Om!"...
De pe vârful acestui munte se vede aproape întreaga ţară a Ardealului. Am luat atunci de mână pe iubita mea şi i-am zis:
- Leană dragă, vino de vezi ţara mea (pardon, e ţeara d-lui Raţiu!), vezi leagănul copilăriei şi copilăriilor mele. Colea dedesupt e Branul, satul din care a izvorât familia Puşcăreştilor, ce s-a ramificat peste întreaga Europă. Dincolo sunt Zărneştii1, obârşia altor neamuri de leviţi, colonizaţi prin Arad şi jur. Mai încolo, spre stânga, e Făgăraşul. Tipul lui „dummer Kerl von Fogarasch" a cam dispărut din Făgăraş (dacă nu te superi, d-le Turcu...) şi s-a cam sălăşluit înspre Sibiiu - acolo e pepinieră întreagă de tipuri de-astea, ei fac politică, cultivă prune şi pun ţeara la cale... Nu-i aşa că-i mândră ţărişoara mea, dragă Leană?
După ce ne-am săturat privirile şi mi-am potolit dorul de patrie, am pornit la vale pe Valea Cerbului, înspre Buşteni. Greu la deal, dar greu la vale! Greu va fi coborâşul social; greu va fi coborâşul milionarului care ajunge cerşitor; greu este şi dureros ca de pe culmile idealului să te cobori în prăpastia
La faţa locului se pronunţă „Dărneti".
234
235
realităţii - dar mi se pare că nimic nu poate fi mai zdrobitor ca un coborâş - şi încă noaptea pe-ntunerec, cum a fost al nostru -prin Valea Cerbului. Un ţăran ce ne conduce dibuie calea cu băţul de ascensiune. Tovarăşii şi-au pierdut humorul şi înjură. Doamnele ţipă speriate. Eu îmi ţin mândra de braţ şi păşim tăcuţi înainte, şi toată grija ne-o îndreptăm asupra maldărului de Edelweiss, ce l-am strâns împreună... Noi ca noi, dar florilor să nu li se întâmple ceva, căci ele sunt mărturiile iubirei noastre... Curioasă fiinţă e omul, mă gândeam. In toiul nopţii, prin locuri neumblate, când sare peste pâraie şi în urma lui pietri se prăvălesc în prăpastie, când viaţa lui în fiecare moment e în primejdie - el nu se uită că iubeşte şi este iubit...
Şi noaptea târziu întâia lumină din capul satului ne vesteşte c-am scăpat cu viaţă...
Un şuier de tren. Un fluturat de batistă. O lacrimă. Şi mândra poveste din munţi s-a sfârşit...
Acum sunt iarăşi singur şi nu mai am pe nimeni. Sufletul meu iarăşi se închină durerilor, judecata mea iarăşi se învăluie în probleme de genere cibiniensi.
rv
Lui Adrian
Toamnă. Ies afară să mă bată soarele şi vântul. Soartea m-a bătut destul!... Căldura soarelui a scos din casă lume multă. Mă strecor şi eu prin ea şi-mi caut iubita, cu aceeaşi luare-aminte cu care aş căuta un trifoi în patru frunze, simbolul norocului, prin o tufa deasă de trifoi de rând. Dar iubita mea, norocul meu, trifoiul meu în patru frunze, întârzie astăzi.
în aşteptarea ei privesc la furnicarul de lume din giurul meu. Adevărate furnici, oamenii ăştia! Mai ales femeile cele multe şi mărunte şi iuţi la paşi. Numai cu deosebirea că o furnică veritabilă vara înmagazinează, ca să aibă iarna de mâncare. Femeia însă e o furnică numai risipitoare.
Fie, că-i frumoasă!
Când o vezi aşa de curată şi scuturată, cu forme demne de-a fi fixate de-un sculptor cu simţ artistic superior, cu faţa pudrată numai de roşaţa soarelui şi-n giurul gâtului cu bouha, cu o blană de vulpe sau de veveriţă... îţi vine să exclami involuntar: nu furnică, o fiinţă intermediară între vulpe şi veveriţă e înaintea ta, cu viclenia celei dintâi şi cu ochii scrutători ai celeilalte...
Dar iată şi o bătrână! Părul ei ca bruma, încondeiază o faţă de bronz. împregiurul gurei, cute dese, parcă acum a gustat din mărul cel oprit şi acela ar fi fost un măr pădureţ, aşa-i de zbârcită. Numai ochii ei sunt vii şi languroşi şi poftitori chiar, căci ei sorb în dreapta şi în stânga din calităţile lumei viguroase, sorb visând poate despre un trecut frumos şi despre plăceri ce au murit şi nu mai învie. Şi totuşi poala hainei şi ea şi-o ridică cochet într-o parte...
Băbuşcă, băbuşcă! îţi citesc din ochi dorinţele tale. Nu-i aşa că ai voi să opreşti cursul vremii? Toamna şi iarna s-o ştergi de pe faţa pământului. Dureri şi necaz să le închizi într-un vas ş-apoi să le dai drumul pe gârlă în jos să se înece? Şi în schimb, să fie pe pământ numai împărăţia iubirei vecinice, cu flori şi privighetori, cu tinereţe fără bătrâneţe...
Cred şi eu! Dar uite, dragă băbuşcă. Lumea s-a stricat şi cu ea v-aţi stricat şi voi. Dumnezeu nu mai are încredere în voi, viclenelor! Farmecele voastre băbeşti nu mai prind, cum nu prinde o glumă proastă. Zadarnic mai ieşiţi la lună călare pe mătură, căci luna râde de voi şi toţi vârcolacii se prăpădesc de râs, văzându-vă; cu buruieni şi cu bobii nu mai puteţi face ca inimi zdrobite să iubească - nici din toamnă primăvară. Te plâng deci, băbuşcă, băbuşcă!...
O căţeluşă, ce însoţeşte pe doamna cea bătrână, se uită mormăind la mine şi-mi arată colţii. O fi simţit, potaia naibii, că i-am ofensat stăpâna.
Merg mai departe.
O vitrină îmi atrage atenţia. Vitrina unei librării. în ea sunt rafturi cu cărţi franţuzeşti. Falimentul amorului, Amor şi realitate şi mai ştiu eu cum se întitulează seria de romane cu copertă galbină, decadentă. Printre ele şi o revistă cu ilustraţii
236
237
obscene, Frou-frou, care arată pe eroinele amorului modern: balerine cu muşchii ca piatra şi actriţe cu sânul ca mătasea. Şi librăria bâjbâie de muşterii pentru toate minunile astea!... Ce să faci? Să înjuri lumea, pentru că se răsfaţă cu astfel de lectură şi pictură? Ian fugi de-aici! Doar nu vei pretinde de la băbuşca cochetă şi cu căţeluş, de la tânărul mănuşat şi de la „furnica" cea cu blană de vulpe să citească poveştile lui Creangă şi să privească la icoanele sfinţilor... de la Micula!
...îmi şopteşte cineva numele. Mă întorc şi văd lângă mine pe Leana.
- M-ai aşteptat?
- Ce vorbă! De când te cunosc te aştept în fiecare zi!
- Dar ţi-am spus că nu pot veni decât în zi de sărbătoare.
- Da ...dar uite, iubită, pentru mine toată ziua e sărbătoare de când te cunosc, tu eşti o sfântă, căci nu eşti ca celelalte. Numele tău l-am scris cu roşu în calendar. Am şters pe toţi sfinţii ceilalţi şi în locul lor te-am scris pe tine. De luni până duminecă e tot o Sfântă Leană, Sfântă Leană...
- Zi-i mai bine muceniţă...
- Nu. Mucenic sunt eu, preacuviosul tău iubit şi sclav, eu sunt cel ce sufăr, căci iubirea e o suferinţă, un martiriu. E un martiriu ca: gândirile să-mi fie încătuşate; bănuielile să-mi sfâşie sufletul; dorinţele să-mi pună în clocot sângele şi să mă frământe lupta între bucuria că astăzi te am şi între teama că mâne te voi pierde. E un martiriu!
- Atunci... de ce iubeşti?
- De ce, de ce!...
- Să-ţi spun eu, de ce! Voi, bărbaţii, simţiţi nevoia de-a iubi. Din femeie voi vă creaţi un idol, căruia vă închinaţi sau cu inconştienţa şi evlavia visătoare a budhistului sau numai cu plăcerile rafinate şi senzuale ale omului modern. Decepţiile în amândouă cazurile sunt inevitabile. Ar trebui să alegeţi o cale mijlocie.
- Şi aceea ar fi?...
- Să faceţi o potrivită combinaţie între amor şi realitate. Să nu cereţi şi să nu daţi femeii decât stimă. Să nu o socotiţi de
altceva decât drept o tovarăşă de viaţă, o prietenă, menită să suporte cu voi toate greutăţile acestei lumi efemere şi să vă întregească calităţile ce vă lipsesc vouă...
Mă uit lung la ea şi mirat. Sub privirea mea faţa ei roşeşte puţin. îşi culcă pleoapele peste ochii cei frumoşi şi are aerul copilului pe care mamă-sa 1-a surprins furând o bucăţică de zahăr.
- Leană, îi zic eu, astea nu sunt, nu pot fi opiniile tale! Le-ai copiat după cineva. Le-ai citit undeva. Bunăoară în romanul francez pe care-1 văzui adineaori în vitrina librăriei, în Amor şi realitate. Nu-i aşa?
E roşie de tot acum. Se face foc de năcaz. Să fie mai mică ar plânge. Dar, încăpăţânată ca toate femeile, îşi susţine teoria.
- Aşa? Dar de stima ta eu n-am nevoie, copilă! Nu tu, dar şi duşmanul meu trebuie să mă stimeze. Toată lumea trebuie să mă stimeze. Sentimente de stimă şi prietenie nu aştept de la tine, femeie. Iubire, iubire să-mi dai, fie ca idol, fie ca martiriu; iubire ce să mă înalţe şi să mă deosebească de alte fiinţe. Dacă pe aceasta nu mi-o poţi da, rămâi cu bine!...
- Mai stai...
Mă apucă de mână şi tace ca o făcătoare de rele. înaintăm, tăcuţi, pe trotoarele de asfalt. Cotim într-o stradă mai strâmtă şi dăm în grădini.
Grădinile din capul oraşului sunt pustii. în fundul lor gâlgâie gârla. împregiurul lor, ca nişte ziduri, nămeţi de frunze căzute. Şi porţile-s deschise.
înaintea noastră e pământul stors de putere. Straturi muşuroite şi într-o neorânduială ca un oraş din care au ieşit turcii după un an de ocupaţie. Primele verdeţuri degerate, napi, ridichi, pătlăgele, supte de brumă - ca nişte cadavre pe câmpul de luptă. Dintre flori n-au rămas decât tufe cu bumbureze albe. Prin crengile pleşuve ale prunilor atârnă câte o prună singuratică, cu care se joacă ţigileanul, înfigându-şi ciocul în ea să-i scoată sâmburele. într-un colţ, pe-o tufă de scaieţi, flecăresc stigleţii...
238
239
Dar e soare şi soarele-i viaţă. Când grădinile sunt pline de soare, chiar toamnă fiind, ele sunt frumoase. încerci senzaţii deosebite; când vânturi cu picioarele frunzele din cale, când asculţi ropotul trăsurilor din depărtare şi vuietul oraşului întreg, străbătut de câte un şuier de la fabrici, sau când îţi zboară privirea după câte-o frunză ce se desprinde din creangă şi apoi flutură-flutură, se dă peste cap şi cade jos în vârtej ca o pasere pe care ai luat-o din zbor cu un glonţ de puşcă... E frumoasă şi toamna! Mai ales când iubeşti!...
- Acum suntem singuri, iubită. Acum să-ţi dai seama de vorbele de adineaori. Iubirea în concepţia ta, aşadar, e numai stimă şi prietenie? Tot focul ce ne-a aprins unul pentru altul n-a fost decât stimă? Tot visul nostru de vară, când tu culegeai flori şi eu îţi dădeam fragi şi buzele tale, rumenite de fragi, îmi ardeau pe faţă, pe frunte... Stimă? Prietinie? Răspunde!... Şi-n loc de răspuns două braţe mă cuprind pe după gât, mlădioase ca un boa constrictor şi buzele-i calde le simt pe faţă, pe frunte şi în ochii ei cei frumoşi sclipesc două diamante... Leana mea e femeie şi ea şi e tare-n principii!...
Soarele apune şi o rază roşie se joacă-n lacrămile iubitei şi-i înseninează privirea visătoare. Frunze cad în şir peste noi. Şi-i tăcere. Pic... pic... pic, s-aude ciocănitul ţigileanului din prun. Şi gârla gâlgâie-n fundul gradinei.
Acum e pace şi sărbătoare. Atmosfera e liniştită ca după o furtună. Ne luăm iarăşi de mână şi plecăm înapoi. Prin ulicioare s-a aprins lumina de felinare... şi atât e de bine să treci cu iubita, ca două fantome, sub lumina din felinare.
Pe drum ea îmi promite că nu va mai citi cărţi franţuzeşti şi nu va mai învăţa amorul din carte. Singurul oracol are să-i fie inima, de ale cărei şoapte va asculta... Da, da, mititico! Inima! Acolo e toată enigma iubirei! Şi atât e de veche enigma aceasta încât mii de filosofi n-au dezlegat-o. Şi milioane de suflete s-au zbuciumat zadarnic s-o pătrundă. Să nu te atingi deci de ea cu judecata, cu rezonamente din romane sau din alte cărţi. Lasă iubirea să fie iubire, să fie vis şi nevinovăţie, să fie mister ca orice credinţă! Cu „prietenie" şi „stimă" să nu-mi mai vii, Sf-tă Leană, căci să ştii că te şterg dintre sfinţi.
Lui Adrian
S-a stins căldura soarelui. S-au dus visări, amor şi alte paseri călătoare. A venit iarna.
Când nu mai eşti copil, nu poţi întâmpina iarna cu „urra"! Nu mai priveşti semeţ în sus, să vezi cum ninge. Nu-ţi mai vine să te joci cu fulgul cel drăgălaş. Frigul te gârboveşte, te face să-ţi pleci capul umilit, cu năcaz şi scrâşnire de dinţi, şi să-ţi grăbeşti pasul spre căsuţă.
Adevărat, sunt şi oameni cari pot rămâne copii viaţa lor întreagă. Ce fericiţi! Ei pot: să cânte, să se joace, să se bucure şi să iubească fără încetare. Dar ca să fii şi tu ca ei trebuie să ai două lucruri: noroc şi... nesimţire. De nu le ai, iarna eşti un moşneag şi locul tău e lângă sobă.
în sobă îţi pârâie focul. Când erai înamorat, ziceai că „pâlpâie". Tu-ţi iei capul între palme, te sprigineşti în coate şi asculţi bolborositul flăcărilor. Cam aşa-ţi bolborosesc şi gândurile tale. Fiecare zgomot de flacără produce o imagine pe receptorul creierilor tăi. Şi în câteva clipite ai înşirat sute de imagini şi ai depănat alte sute de poveşti.
Ce-i şi cu capul ăsta omenesc! Aţi văzut desigur cum scamatorii sunt în stare să vă scoată dintr-un singur gioben (sau „ţilindru", cum îi mai zicem), tot felul de mirozenii: hârtie, găini, panglice, purcei, o muzică-harmonică, o lubeniţă... una după alta. Astfel mi se pare că fiecare om e un mic scamator; fiecare îşi are giobenul său, capul, din care scoate mereu: glume şi cuvântări funebrâle, versuri de amor şi alte minuni mai mult sau mai puţin coordonate. Şi te miri de unde mai ies atâtea şi nu se mai isprăvesc!
Şi niciodată capul nu-ţi este mai încărcat de gânduri ca iarna. Şi dacă mai eşti şi un biet foiletonist, toate pretind să fie aşternute pe hârtie. Care de care se îmbulzeşte, dă năvală: ca o droaie de copii flămânzi ce dau târcoale în jurul mamei când o văd cu pânea-n mână. Astâmpăraţi-vă, măi, că vă vine rândul la toţi!...
240
241
în camera de lângă mine stă o pereche bătrână. Sunt doi oameni buni şi fericiţi ca Philemon şi Baucis, sau îi voi asemăna mai bine cu Hermann şi Dorothea, căci sunt nemţi. Viaţa lor e o poezie pastorală modernă. El taie bătături (adică „ochi de găină") la boierii din oraş - şi ea cultivă pisici de Angora şi canari de Harz pentru boieroaice. De treizeci de ani se ocupă cu meseria asta şi sunt mai graşi şi mai roşii decât zece foiletonişti laolaltă.
De când a dat iarna, ei stau de poveşti în fiecare seară, împregiurul lor pisicele, albe ca zăpada şi cu cozi lungi şi stufoase, torc cu botul pe labe. „Bijou", cotoiul cel bătrân, are favorul de-a durmi în poala cucoanei. Canarii dorm în colivie, în samovar clocoteşte ceaiul.
Şi moşul, ascuţindu-şi instrumentele chirurgicale, soarbe din ceai şi zice:
- Mamă! Mai dă-mi o linguriţă de rom!
- îţi dau, papa, dar ia seama, că-i tare!
- îi tare, mamă? Lasă să fie, că mă culc!...
Şi bătrânii râd amândoi. Parcă-i ghidilă cineva la tălpi, aşa râd. Ce copii! Ce copii!
Afară ninge. Bătrânii s-au culcat. E linişte şi văd cum ninge întruna. Liliacul de la fereastră e încărcat cu zăpadă şi geme de povara cea rece. Un vânt uşor îl clatină şi-1 face să-mi bată în geam, încet, discret... Să nu ştiu că-s ramuri de liliac, aş crede că-s altceva: fantome albe cu degete reci. Dar acum nu mai cred în fantome. Era un timp când credeam, şi atunci era mai bine...
Soba exală căldură moleşitoare. Şed într-un jălţ vechi şi simt capul cât mi-e de greu. Trebuie să mi-1 razim de spetează, să închid pleoapele şi să visez...
Visez că sunt cătană la împăratul, în „erşte" companie, „erşte" batalion, din regimentul 31 de infanterie în Sibiu. Sunt tocmai de gardă în faţa cazărmii. Şi e noapte rece şi pâlcoasă.
Cu paşi ritmici mă plimb pe dinaintea cazărmii, având ca orice şilboc: puşca pe umăr, gloanţe în pătrântaş şi ochii în patru. Zăpada scârţie mânioasă, strivită de greutatea paşilor mei. E tăcere jur-împregiur, numai dinspre piaţă s-aude câte-un strigăt răguşit de beţiv întârziat.
Deodată privirile mi se opresc în direcţia străzii Harteneck. Mi se pare că văd o umbră mişcându-se şi venind spre mine. Din pâcla cea deasă văd tot mai lămurit conturele unui vestmânt, ca o manta lungă în culoarea negurei... Şi figura s-a apropiat tot mai mult.
- Cine-i? întreb pe nemţeşte, tunând cu voce puternică, de vuieşte palatul lui Habermann.
- Cine-i? repet întrebarea. Şi nu primesc nici un răspuns. Fantoma s-apropie.
- Stai! Dă-ţi parola!...
Atunci un glas blând îmi răspunde:
- Iubire!
O las să treacă. Pe dinaintea mea trece o femeie palidă, cu ochi de cărbune. Mă măsoară cu ei din tălpi până în creştet şi-apoi râde, râde nebună şi dispare în negura nopţii...
Brrr...
M-am trezit şi mi-e frig. Mă întind şi îmi frec ochii cu pumnii şi abia îmi recunosc căsuţa.
La ora aceasta camera mea e sumbră şi ea. Cărţile îmi zac în dizordine revoluţionară. într-un colţ stă maldărul de gazete de-acasă. Fotografiile de pe părete se uită somnoroase la mine. Numai una, un cap de şireată, parcă ar voi să-mi şoptească ceva.
înainte de-a intra în pat, voind a stinge lampa, îmi aduc aminte de soldatul din cazarmă, care astfel îşi ia rămas bun de la tovarăşii săi din dormitor:
- Servus, domnule Zugsfurer! Servus, d-le căprari! Servus, ficiori! Noapte bună, lampă!...
242
243
VI
Lui Adrian
Iama e lungă şi-mi aşterne melancolie în suflet. Mi-e rece soba, mi-e rece inima şi grijile mă încovoaie. îmi îmbrac paltonul şi-mi duc melancolia la plimbare, prin viscol şi prin bătaia de fulgi. în zurgăitul săniilor, în şuierul crivăţului, glasul cobitor dinlăuntru amuţeşte. Şi de nu tace, mă duc mai departe, mă duc până în capul oraşului. Aici e o tavernă şi în ea e leac pentru suflete chinuite de frig, de dor şi de jale.
Tavernele aceste sunt cuiburile nemulţumiţilor. Aici vin muncitorii să-şi potolească necazul. Aici se adună greviştii să-şi povestească plângerile. Aici se rătăcesc cerşitorii în căutarea gologanului. Câte-o femeie ce cântă din chitară, câte un trubadur faraon ce scârţâie din vioară stau ghemuiţi într-un colţ. Cu toţii sunt înrudiţi în nemulţumiri şi în a visa o soarte mai bună. Iar deasupra lor visează plutind un nour greu de fum de tutun...
Şi ce bine mai poţi visa în tavernă!.. Stai într-un colţ de masă şi te reazimi în cot. înaintea ta o cupă de vin încălzit şi dulce ca mursa. în aburii lui e aromă de scorţişoară. Bei şi-1 simţi până-n vârful degetelor, furnicându-ţi prin vine. Şi începe să-ţi fie bine.
La masa din fund e o lume de ardeleni. Muncitori de la 30 de ani în sus. în fiecare duminecă ei se adună în cârcimă, deşi povestesc nevoile. Vorba se învârte în jurul traiului greu şi a dorului de casă. De la începutul său la sfârşit vorba lor e tristă -cea mai pesimistă notă în atmosfera aceasta. Unul dintre ei, un moşneag cu plete lungi şi albe ca iarna de-afară, îşi scoate fluierul din tureacul cizmei şi cântă o doină. Ceilalţi ascultă cu evlavie. Pe faţa lor o durere mută se întipăreşte... Sărmanul român ardelean! Oriunde ar fi el, trebuie să plângă şi să plângă. Vorba poetului: „Vai ţie! Când nu te bate legea, te bate firea ta!"...
Şi cum eu n-am venit aici să plâng, îmi caut o altă lume de gândire. Doina moşneagului mi-o recheamă îndată. împrejurul meu nu mai văd şi nu mai simt nimic. Sunt departe, departe, departe... lângă leagănul copilăriei mele, la poale de munte. E în amurg de seară. De pe coastă văd o turmă de capre coborându-se. înaintea lor păşeşte o fetiţă rumenă ca o floare de gutâi şi cu rochia prinsă în brâu. Un ţap, cu clopot de gât, saltă în jurul ei, behăie şi-i face curte ca un berbant cavaler... în urma ei caprele vin şiruri-şiruri, cu mutre blajine ca un pension de fete de la călugăriţe. Convoiul îl închide un sprinten ciobănel ce cântă din fluier... Hehei! De-aţi şti ce s-a ales din acel ciobănel! El şi-a lăsat turma şi coasta şi fluierul drag şi s-a dus în lume să înveţe carte. Dar astăzi s-ar lipsi de toată învăţătura să mai poată fi odată în mijlocul căprioarelor sale şi să mai poată odată privi în ochii cei negri ai ciobăncuţei rumene ca o floare de gutâi şi cu rochia prinsă la brâu...
Ei da! Din ciobani suntem cu toţii! De ce mi-aş tăgădui obârşia? Şi dacă regret c-am pierdut ciobănia o fac mai ales de dorul acelei ciobance, pe care n-o mai găsesc. îmi închipui că nimeni alta nu poate iubi ca ea, cea crescută în razele soarelui; nimeni nu poate săruta ca ea, ciobăncuţa cu buzele înflorite în grădina din coasta satului meu... Cum o chema numai? Veta, mi se pare! O, Vetă, dragă Vetă, cât te-am dorit şi cât am alergat în lume după tine. Deşi tu poate de mult ţi-ai găsit pe ciobănelul tău şi seara dormi şi visezi cu capul răzimat de cămaşa soioasă a bărbatului tău, iar între voi un copil se zbenguie şi behăie ca iada noastră cu care împreună ne jucam odinioară...
Aşa se visează-n tavernă. Despre iubire pierdută, viaţă fară rost şi dor de-o viaţă mai dulce. Şi cum tot bei din cupa cu vin, căldura îţi învăluie sufletul şi-ţi topeşte sloiul de gheaţă din el. Lumea-ţi pare apoi mai bună şi parecă ai strânge-o în braţe, să poţi... Nu ştiu de ce, dar când ţi-e cald şi ţi-e bine ai tot strânge în braţe şi ai tot săruta...
244
245
Rând pe rând figurile mohorâte dispar din tavernă. în urma lor rămâne linişte şi fum. Pe-o bancă mai şede un italian şi priveşte cu ochii săi frumoşi la vinul porfiriu din pahar. Văzându-se aproape singur rusticul cavaler începe să-ngâne un vers de iubire, adresat Santuzzei sale de-acasă, din ţara portocalelor... E un cântec desperat pesemne, căci italianul meu gesticulează viu, strânge pumnii convulsiv, vocea îi tremură şi ochii frumoşi îi sunt plini de lacremi, când oftează: donna, donna mia... Cântă, dragă, cântă, căci şi eu am cântat ca tine odată şi ştiu ce alinare-i cântecul!...
E târziu. O singură lampă mai arde şi-şi resfiră lumina somnoroasă peste noi. Italianul oboseşte. Cuvintele mia care îi îngheaţă pe buze. Capul lui, greu de vin şi de amintiri, cade pe masă, acoperit de pălăria cea mare cât o roată. Manile şi le întinde de-a lungul mesii, apoi instinctiv îşi duce una sub cap şi pe cealaltă şi-o încolăceşte în jurul sticlei celei deşarte... şi horcăie.
Eu stau de poveşti cu Eliza, nevasta cârcimarului. O femeie cuminte e Eliza şi iubitoare de poveşti. Şi ce poate fi mai frumos în nopţi de iarnă, decât să stai de vorbă cu o femeie cuminte? Afară să fie frig, în suflet să-ţi fie cald şi tu, privind în ochi negri de femeie frumoasă, să nu simţi cum zboară timpul...
A fost odată un tânăr visător, îi spun eu Elizei. Şi pornind de-acasă în lume, el intră obosit într-o cârciumă. Acolo zăreşte nişte ochi de cârcimăriţă, ochii vrăjiţi îl înnebunesc. De dragul ochilor el nu poate pleca mai departe, ci-şi bea toţi bănişorii. Şi când se hotărăşte să plece, ea-i zice să mai stea, căci... de, e mândru şi el!... şi mai stă şi mai bea şi haina de pe el şi-o bea de dragul ochilor ei... Bea toată noaptea şi în zori de dimineaţă, când voia să plece, frumoasa cârcimăriţă îi cere inima drept amanet... Atât avea visătorul, o inimă şi şi-a amanetat-o de dragul ochilor ei...
Elizei îi place povestea mea şi-mi spune că e o veche poveste, care însă rămâne de-a pururea nouă...
Italianul horcăie. Lumina din lampă e tot mai rară şi mai somnoroasă. Afară e viscol. Eu stau de poveşti cu Eliza...
VII
Cea mai mare. Dintre trei surori ea e cea mai mare. O văd din zori până-n noapte, căci mi-e vecină. Dar mi-ar fi fost de ajuns să o văd numai o dată, pentru ca să mă preocupe timp mai îndelungat.
Dimineaţa o zăresc stând la oglindă. Surorile ei au plecat de acasă: cea mai mică la pension şi una la pictură. Ea se aşează înaintea oglinzii şi-şi pieptenă mândreţea de păr...
Ca valuri de mătasă neagră îi cade părul peste umeri şi se resfiră până jos, învălindu-i trupu-ntreg. Parecă ar fi căzut o perdea neagră peste o ispită. Aşa că nu-şi mai vede în oglindă decât o parte din faţă: ochii şi nasul cu nările cele rotunde - un colţ palid de lună printre nouri furtunateci.
îşi plimbă apoi mâna prin această bogăţie, şi-o netezeşte blând, se joacă cu vârfurile şuviţelor, iar deodată îşi scutură capul cochet, de-i saltă părul în valuri mari. O fi simţind în acest moment dorinţa de-a alerga peste lunci înflorite şi de-a da drumul părului despletit să zboare fluturând în urma ei...
în sfârşit îşi împleteşte două cosiţe mari şi e obosită.
Se aşează în jeţ. Leneşă îşi culcă tâmpla pe spetează. Manile şi le culcă în poală, ca amorţite... Prin fereastra deschisă se furişează vântul, umflă perdelele şi mi-o arată mai clar: în haină albă şi cu gâtul gol şi sânul rotunzindu-i-se la fiecare răsuflare. E ca figurile de ceară din panoptic, culcate într-un sicriu de sticlă, reprezentând pe Venus dormind, iar deasupra ei un amoret visător, cu aripi mişcate de un mecanism...
Mai târziu vine-n pervazul ferestrei. Razele soarelui de primăvară îi cad în faţa cea palidă şi i-o sărută, ca să-i deie viaţă. în mână o văd ţinând nişte viorele, al căror miros îl soarbe râvnitoare şi nările dilatate îi tremură mirosind. Privirile îi rătăcesc nu ştiu unde, ca la toţi visătorii...
246
247
Aşa o văd din zori până-n noapte. Un amestec de suferinţă, de vis şi senzualitate. Cu nouri pe frunte, cu paloare în faţă, iar în colţul gurei cu un dor ascuns.
O cunosc de curând. Ne-am întâlnit în cimitir. Căci peste drum de noi se întinde un cimitir mare, plin de cruci, de flori şi de raze de soare. Aici ea mergea adesea, ca la ei în grădină.
în ziua când am întâlnit-o abia se topise zăpada şi abia se iviseră întâile micşunele pe morminte. Stetea lângă o cruce de piatră pe care sânt scrise cuvintele aceste: ,J)orul mamei, dor\" Trei cuvinte şi cât de sugestive! Ea privea fix la ele şi părea adâncită în scrutarea unui mister, ascuns în dosul acestor trei cuvinte...
O salutai, cum saluţi pe orice vecină. îmi întinse mâna, parcă mi-ar fi o veche prietenă; şi-mi arătă inscripţia laconică de pe crucea de piatră.
- Ştiu, îi răspunsei. E o tragedie întreagă în aceste trei cuvinte. Exprimă toată jalea ce poate suferi o mamă după pierderea unui copil, toată durerea în care s-a zbătut.o inimă iubitoare... Mie mi se pare că durere adevărată nu pot simţi decât inimile cari au iubit...
- într-adevăr?
- Da, domnişoară. Trebuie să iubeşti pe cineva cu tot sufletul, să fie al tău propriu, să fie plăsmuirea ta sufletească sau trupească, pentru a plânge când îl pierzi...
- Şi dacă n-ai avut şi nici n-ai iubit pe nimeni? îmi răspunse ea. Dacă viaţa întreagă nu ţi-a fost decât un şir de iluzii, create între cele patru ziduri ale casei părinteşti? Dacă aceste iluzii te-au părăsit rând pe rând? Dacă toamna moare ceea ce primăvara abia începuse să încolţească? Dacă setea noastră de ideal, nebuna noastră alergare după visul plăsmuit nu ne duce la izbândă, ci ne târăşte cel mult la marginea unei groape ce se deschide înaintea noastră... Să nu plângi, să nu te zbuciumi în cazurile aceste? Crede-mă, aceste dureri sufleteşti echivalează, dacă nu chiar întrec, suferinţele sărmanei mame de pe această inscripţie...
Şi cu acestea vecina mea trecu înainte printre morminte...
Era o frumoasă zi de primăvară şi multă lume în cimitir. Nişte babe curăţau buruienile din cărări. Femei cernite aprindeau lumânări de ceară şi presărau tămâie pe jăratecul din hârbul de la capătul movilitelor. Un miros greu de fum de tămâie se amesteca cu parfumul micşunelelor. Iar flăcările lumânărilor fâlfâiau în vânt ca închipuitele flăcări ale sufletelor înainte de moarte.
Iluzii zdrobite? Ideal ne-ajuns? Banalităţi! Care femeie modernă nu paradează cu sentimentalism de acest fel? Care nu se simte nenorocită după cetirea unui poet pesimist? Care nu simulează această nefericire învăţată din carte, această autosugestiune de o clipeală, această sinamăgire sub influinţa căreia femeia se simte eroina unei catastrofe sufleteşti, martira unei soarte păgâne?...
Şi totuşi vecina mea nu e martira închipuirii sale. E atâta sinceră durere în vorbele ei: „Şi dacă n-ai iubit pe nimeni?"... E tragedia unui suflet însetat de iubire, a unei copile caste, care îşi numără primăverile, care cu inimă încleştată îşi pândeşte idealul, un ideal în concepţie pură, făurit „între cele patru ziduri ale casei părinteşti"...
Şi ce poate fi mai trist decât o viaţă de fecioară fără de iubire?... E frumoasă. Zilnic i-o spune oglinda că-i frumoasă. Şi e cea mai mare. Dintre patru surori ea e cea mai mare. Şi anii trec şi ea tot nu ştie ce-i iubirea... O, e ceva mai chinuitor decât iubirea - e conştiinţa de a nu şti ce este iubirea!
Seara iarăşi deschide fereastra. Până târziu, ea se răsfaţă la pian. Cântecele ei sânt triluri dornice de privighitoare... dulci visări, suspine tremurătoare, dor de dulcea taină a iubirei...
Eu stau tăcut şi ascult. Mi-e jale; parcă aş privi o floare frumoasă ce se scutură nebăgată în seamă de nimeni. îmi vine să cad în genunchi şi să implor o schinteie de iubire alinătoare pentru sufletul chinuit din acest trup frumos de fecioară.
248
249
VIII
Lui Veturio
Cunosc un moşneag şi mi-e milă de el, căci din zori până în noapte tot plânge. Nu zgomotos, în şiroaie de lacrimi, nici în tânguiri de femeie. El plânge în sine, în sufletul său sfâşiat.
Ce-o fi având moşneagul acesta? Nu ştiu ce-o fi având, dar ştiu că mult a avut şi totul a pierdut şi de aceea plânge întruna.
E vară. Dimineaţa îl văd pândind răsăritul de soare. Spre soare îşi ridică ochii cei mari şi frumoşi şi din mâna sa slăbită şi tremurătoare îşi face streaşină deasupra sprâncenelor stufoase. Atât de îndelungat priveşte către îndepărtatul răsărit şi atât de scrutător, de parcă ar fi pierdut pe cineva într-acolo. Şi privind aşa, umbra durerii i se aşterne pe frunte, pe faţă şi-n giurul ochilor i se strâng cutele zbârcite, în colţul cărora se pierde câte-o rază aurie. Iar jos, în iarbă, strălucesc miile de stropi de rouă.
Zadarnic cată bătrânul. înaintea privirilor lui se desfăşoară zilnic aceeaşi icoană măreaţă. Acelaşi disc al soarelui răsare de după munţi. Aceeaşi veselie deşteaptă în sufletele celorlalte vietăţi. Aceleaşi nădejdi, aceleaşi izbânzi. Lui nu-i aduce ce aşteaptă. Faţa-i rămâne încrustată de dureri ca mai-nainte.
Şi gârbov cum e, îşi ia drept tovarăş toiagul. Proptit pe el străbate lunca şi crângul. în drum el murmură florilor, şopteşte fluturilor, se tânguie izvoarelor. în veci le spune acelaşi cântec de monotonă jălanie. Iar când se întoarce, spre seară, aduce în mână un mănunchi de flori de părâu, albastre steluţe şi romoniţe dragi, pe cari le sărută.
... Povestea vieţii mele să-ţi spun? Ascultă-o, băiate. E scurtă.
Sunt străin pe aici şi pribeag. Colo, departe, în răsărit, unde se vede creasta munţilor ascunzându-se în zare, mi-e ţara în care de mult, de mult, îmi răsărise şi mie norocul în chip de fecioară...
Ştii tu ce-i norocul? Fecioara din basm, crăiasa nevinovată, închisă în palatul de cristal de pe dealul din sticlă. în giurul ei
roze albe şi mirt, din care se desprinde parfumul îmbătător, ce te cheamă să te urci sus, sus, spre ideale, ca să-ţi vezi norocul cu ochii, să-1 atingi, să-1 strângi în braţe...
Da. Şi pe pământ e noroc. Nu zic. El este cum ţi-1 plăsmuieşti şi cum ţi-1 scoţi de sus. Eu însă mi-1 caut prin înălţimile albastre.
Am dat cu piciorul în micul noroc pământesc. Copil răsfăţat, am dat la o parte pe cei ce-mi aţineau calea ce duce la primejdiosul munte de sticlă, în vârful căruia ştiam că se ascunde cuibul fericirei mele visate. Şi am pornit să mă urc...
Povestea veche a măiestrului Icar, cel cu aripi artificiale!
Abia străbăteam o distanţă, abia mă vedeam ridicat câteva capete deasupra mulţimei, abia simţeam în mine dulcii fiori ce ţi-i inspiră înălţimea, când picioarele îmi începeau să tremure pe luciul peretelui pieziş al muntelui fermecat, sufletul să-şi piardă tăria şi corpul să şovăie. Un ţipăt... şi tăvăliş ajungeam zdrobit în braţele reci ale pământului.
Din fiecare încercare ieşeam mai înfrânt. Şi cu cât slăbeam în puteri, simţeam în mine clocotind râvna de-a străbate culmea cea magică, de-a săruta numai o dată marginea vălului fecioarei visate, simbolul norocului meu, sau de a-i cădea-n braţe, şi sărutând-o să mă sting în aceeaşi clipită, cum se stinge o nevinovată senzitivă la întâiul sărut al soarelui de dimineaţă...
O groaznică luptă, din care ieşi bătut sau nebun. Şi iată-mă bătut, schilod şi bătrân, departe de nenorocitul munte al norocului...
... Resignare?
Şi de ce? De ce trebuie să fie omul fiinţa cea mai umilită de pe faţa pământului? De ce să se supună necontenit şi orbeşte unei-tainice puteri, ce-i zădărniceşte şi-i ucide în germen orice avânt şi orice izbândă a unui vis armonic? De ce nu m-aş răzvrăti cu statornicie, de ce n-aş lupta până la istovirea puterilor împotriva a tot ce numim soarte?...
Soarte şi fericire! Nu sunt ele două puteri de aceeaşi natură, ascunse în acelaşi văl nepătruns de mintea omenească,
250
251
dar în vecinică luptă una cu alta? De ce n-ar triumfa odată şi cea din urmă asupra celeilalte?
Nu, nu recunosc resignarea. Eu cred în visul meu şi aştept. Din răsărit o să aud odată adierea norocului meu. Blânda fecioară de pe culme veni-va ea însăşi să-mi şteargă de pe faţă toată durerea unei îndelungate aşteptări, şi drept răsplată fruntea să mi-o-ncunune cu mândre flori din răsărit...
Sărmane moşneag visător! ce n-ai putut să iai în avântul tău tineresc, zadarnic aştepţi să vie singur la tine şi să-ţi picure rouă în sufletul sfâşiat de ucigătoarea aşteptare.
Om eşti şi sclav al aceleiaşi soarte. Plângi, dacă vreai, dar supune-te ei ca orice suflet învins în lupta vieţii.
IX
Lui Adrian
Mă dau jos din tren. înaintea mea se întinde câmpia şi împregiur e tot o mirişte, cu mii de clăi de grâu răsfirate deasupra ei. Flori albastre, neghină şi guşa cocostârcului înmieruie pământul. Un stol de vrăbii poghirceşte spicele pierdute.
Pe un potec, şerpuitor şi lung ca o viaţă chinuită, străbat înainte prin căldura lui cuptor. Potopul de raze îmi cade necontenit în faţă, raze înţepătoare şi fierbinţi, ca sărutările întâiului amor. Şi-i tăcere pe câmp, tăcere în văzduhul aprins de văpaie. Iar pe cărarea mea se înşiruie regimente de furnici, formează careuri, se mişcă în ordine de bătaie şi nu ţin seamă de pasul meu, care striveşte sute deodată.
Sosesc la un părăiaş, ce curge la margine de răzor. încet, somnoros, mai puţin flecăreţ ca alte păraie, îşi mişcă apa la vale printre rădăcinile de papură. La cotitura părâului zăresc un moşneag pescuind. Din când în când el scoate undiţa din apă, îi încarcă un golomoţ de mămăligă, o aruncă din nou şi-apoi... moţăie. Pipa i se clatină în colţul gurii, pălăria i se dă pe ceafă şi
boabe de sudoare îi curg prin brezdele feţii. Un crăpuştean ce se prinde, zmucind de undiţă, îl deşteaptă. Şi bătrânul priveşte triumfător la zvârcolirile pescuţului.
Ajung în sat. Prin uliţă se zbenguie ştrengarii de băieţi. Arşi de soare, cu părul ieşit prin pălărie, cu burta ieşită prin cămaşa zdrenţăroasă. Nişte dulăi se hârjonesc în jurul lor sau se iau în fugă mare după câte-o trăsură, care, ascunsă într-un nour de pulbere, trece repede peste şosea.
Câteva curţi neîngrădite, pline de bălării, dintre cari bordeiele, cu streşinile lor de trestie abia se mai văd - iată tot satul.
Leneş, în umbra tufăriilor din curte, se tolăneşte românul. Alăturea de el un purcel priponit şi o cloşcă, ce îşi cheamă puii la consumarea vreunui vierme, scociorât din pământ.
Plânge mizeria şi aici şi grasează lazaronismul, ca la noi acasă.
în han e viaţă. Veselă, ca pretutindeni în zi de duminecă, se încinge hora satului. Curtea e plină de chiot şi de monotonul cântec al bătrânului cobzar.
De la masa mea din pridvor privesc la joc. Dau să filosofez asupra contrastelor în viaţă. Cum se poate că în icoana aceasta de pustietate şi monotonie, de lenevire şi sărăcie, să existe şi oaze de veselie? Cum îi vine acestui ţăran, muncit pe seama boierului, încolo de-o rară indolenţă, să se însufleţească în aşa măsură de plăcerea jocului? Curios! Românul, oricât ar fi de sărac, oricât de istovit şi de leneş, totuşi are energie de cheltuit, voie de cântec şi joc, timp de glumă şi chef...
Şi cu cât gust mai mult din vinul porfiriu al birtaşului meu, văd pe român în culori mai simpatice. Sunt dispus dar să generalizez virtuţile românului, să uit câteva mutre pocite, câteva suflete negre şi atâtea inimi de negustori ce am întâlnit în calea vieţii mele până acum. La un moment dat nu mai văd
252
253
decât ochii cei negri şi languroşi ai copilelor din horă, ţopăitul necontenit al flăcărilor şi clipirile şirete ale cobzarului.
La sfârşitul jocului ţiganul face pe voia unui flăcău şi cântă doina de-aici:
Ştii, mândro, ce-am pus de gând? Să plec, să te las plângând, Din ochi negri lăcrimând.
Ş-o să-ncalec pe-un cal murg Mai curând ca să ajung Către deal, la Câmpulung.
Să mă duc la draga mea Care mă iubeam cu ea Din copilăria mea.
Că nu-s câne ca s-o uit Ci-s voinic ca s-o sărut Că ea dintru-întâi m-a vrut...
Lumea se împrăştie. Hanul rămâne pustiu. Numai porumbeii ies de sub streaşină şi se coboară în aria jocului. Aici păşesc măreţ, îşi umflă guşile, guruie de dragoste, îşi răşchira cozile şi aranjează al doilea joc. O barză, ce trece în zbor deasupra lor, cu ciocul încărcat de broaşte pe seama puilor lungani, îi sperie şi-i alungă în porumbar.
*
Când mă întorc stau de vorbă cu florile din câmp. Le culeg într-un mănunchi şi le spun că mâne vor fi la sânul unei fecioare, sau cel puţin pe măsuţa ei...
Apune şi soarele şi razele lui de aur îmi îmbrobodesc buchetul de flori. Ah! De l-aş putea duce iubitei cu aurul razelor cu tot!
Seara mă face să-mi grăbesc paşii. Satul rămâne departe, ascuns în norul de fum. Din băltoace răsună imnul de seară al broaştelor. Şi vântul aduce răcoare.
X
Lui Adrian
O haltă lângă graniţa visărilor mele, într-un sat risipit, la poale de munte. Oltul îşi prăvăleşte repede valurile mari şi tulburi. De-a lungul alviei lui fluieră vântul, care mătură de pe drum toată pulberea şi o ridică în văzduh, ca s-o izbească în discul soarelui şi să-i mai potolească arşiţa.
Stau şi aştept.
Un funcţionar de tren se plimbă flegmatic printre cele două şine. Priveşte când la Oltul cel furios, când la jocul spiralelor volburei de praf; scoate ceasul şi aşteaptă trenul ca şi mine.
Aşa mi-e de mare neastâmpărul. Pun mâna pe inimă, ca să-i mai domolesc bătăile înfierbântate. Cad în genunchi şi-mi culc urechea pe şină, ca să prind mai uşor zgomotul îndepărtat. Şi nu mai vine, nu mai vine...
Târziu de tot zăresc nouraşi de fum ridicându-se de după munte şi plutind uşor ca nişte iluzii ce se pierd în zare, deasupra brazilor de pe piscuri. Aud un zuruit surd şi prelung, ca semn că trenul a trecut peste un pod. Apoi o ţăcăneală regulată şi... iată locomotiva, târându-şi gâfâitoare coada cu cele vreo zece vagoane. Un şuier subţire face să hăule valea Oltului...
*
Sunt ei! Sunt prietenii inimei mele. Dau buzna din tren. îmi zboară în braţe. Şi braţe n-am destule să-i cuprind pe toţi deodată şi inima nu ştie ce-mi mai face. Un fior dulce din creştet până-n talpe, o tremurare uşoară şi pleoapele-mi sunt grele şi plâng, cum n-am mai plâns de la întâia sărutare a iubitei mele...
Dar ca o rază printre nouri, veselia îşi face drum; feţele tuturora se-nsenină şi deodată suntem schimbaţi în copii, ne cuprinde un râs ştrengăresc şi, privindu-ne-n faţă, râdem, râdem şi nu ştim de ce...
Revedere! Voi, cari nu ştiţi ce este exilul pustiului sufletesc; voi, cari n-aţi pribegit prin valea iluziilor spulberate;
254
255
voi, cari nu cunoaşteţi puterea iubirei şi farmecul ochilor negri de fecioară; voi, cari nu ştiţi ce razim dulce este prietenia unei inimi înrudite... ce ştiţi voi ce este revederea!
Revedere! Ah, e o clipă de beţie a simţurilor. O clipă sfântă. Parcă ai strânge în braţe un crâmpei de fericire regăsită...
Şi peste drum de tren este un lan. Scund, ascuns în tufe de floarea soarelui. într-o căsuţă nişte muncitori fac siestă, ţinând în mână cu nervozitate sticluţa de ţuică. Şi-n căsuţa din fund ne retragem noi şi stăm de vorbă ca odinioară, când eram împreună, când unul dintre noi n-avea încă fire de mustaţă, când celalalt n-avea păr alb la tâmple, nici creţe în jurul ochilor. E mult de atunci şi soarele ne-a ars şi bruma ne-a bătut şi ne-a făcut bărbaţi. Numai flacăra din ochii tuturor nu s-a stins încă.
Repede se-nvârte regimentul de amintiri prin caleidoscopul fantaziei noastre. Vedem pe Veta lui Puşcariu, cea cu faţa de madonă şi cu roşaţa ofticoasă din umerii obrazilor. Vorbim de Ana cea din capul satului, cu nucul înaintea casei şi aud că de când nu ne-am văzut:
A venit părâul mare
Şi-a doborât nucu-n vale...
înşirăm tot ce am avut şi tot ce-am pierdut. E un bilanţ lung şi amănunt de fapte nevinovate, săvârşite în veacul farmecelor şi de lucruri visate la lună. E spovedanie evlavioasă; unul spune şi ceialalţi ascultă, şi-n jurul nostru e aer de sărbătoare. Vorbele lor ni se par mai dulci decât neuitatele acorduri ale unei serenade dintr-o noapte de mai.
Iar noaptea târziu tovarăşii mei dorm. în mine o coardă ascunsă începe să vibreze. Reînvie o veche poveste.
în vis mi se pare că mai aştept pe cineva. Pe o cale lungă şi anevoioasă înaintez cu sârg la locul de întâlnire. Şi când ajung la încrucişarea drumurilor, văzduhul se înseninează şi
luna se iveşte de după deal şi-mi arată... pe iubita mea, în haine albe, cu flori în mână şi cu flori la piept.
Palidă şi rece îmi întinde mâna şi în loc de cuvinte, buzele îi tremură ca la o bolnavă, chinuită ca de mustrările conştiinţei, şi în loc de lacrimi, ochii îi ard ca de friguri. Ne ducem şi şedem pe malul râului, aici îmi răcoresc tâmplele şi privind la figura ei, ce se oglindeşte în apă, la lumina lunei, pornesc să-mi vărs supărarea... îi vorbesc de palate clădite pe nisip, de flori şi de cântec de privighetoare. Şi înşir clipele de efemeră fulgerare a norocului nostru. îi revoc în amintire raiul de fericire pe care împreună îl sădisem în primăverile trecute... „Şi aceste toate tu le-ai sfărmat şi pe ruinele lor tu te plimbi rece, ca o fantomă nesimţitoare în miezul nopţii"...
Cu ochii cei mari şi bolovăniţi figura din oglinda apei mă fixează, de simt fiori de gheaţă în trupul întreg. Un hohot de râs îmi răspunde la vorbele mele, un râs de fecioară căzută în deznădejde, apoi fantoma ce are figura iubitei mele, în haine albe, cu flori în mână şi cu flori la piept, dispare pe căratea de-a lungul râului...
NnmJ ^ °rm feriClţK In PiePtul lor "ici o furtună Numa mie ,mi sună mereu în urechi râsul fantomei ce se plimbă pe ruinele norocului meu laniomei, ce se
256