ey ILARIE CHENDI
SCRIERI VIII
Ediţie;iiote şi comentarii de
DUMITRU BĂLĂEŢ Şi
IOAN SPĂTAN
Cartea a apărut cu sprijinul MINISTERULUI CULTURII ŞI CULTELOR 200 exemplare
ACADEMIA ROMÂNĂ FUNDAŢIA NAŢIONALĂ PENTRU ŞTIINŢĂ ŞI ARTĂ INSTITUTUL DE ISTORIE ŞI TEORIE LITERARĂ „G.CĂLINESCU"
BUCUREŞTI - 2005
SCHITE DE CRITICĂ LITERARĂ (1924)
CE ESTE CRITICUL?
O introducere
„Hângt ihn auf, den Kritiker!"
Pentru a doua oară sunt silit să dau unor inamici răspuns desluşit asupra rostului criticei şi al criticului. Problema e rezolvată demult şi criticul îşi exercită de veacuri meseria. Dar cine e de vină dacă Ia noi mai există scriitori cari să asemene criticul cu „cariul, pe urma activităţii căruia nu rămâne decât praf, sau cu „bureţii, cari cresc pe trunchiuri de poeţi..."
In asemănarea asta a criticului cu un simplu parazit, care trăieşte din avutul intelectual al artistului, ar trebui înainte de toate să fim mai cu tact. Şi asta fiindcă foarte mulţi artişti sunt paraziţii leiţi ai predecesorilor lor, - cum s-a întâmplat la noi cu droaia de imitatori ai Iui Eminescu - dar foarte puţini critici îşi fac o platformă de existenţă din creaţiunile artiştilor. Căci în ordinea aceasta de idei ai putea numi parazit de pildă pe istoricul care scormoneşte faptele trecutului pentru a înfiripa din ele o icoană reală; şi nu credem, că o atât de nobilă îndeletnicire, ca cercetarea adevărului istoric, să poată merita un epitet atât de vulgar.
în critica literară, ca şi în istorie, natural că nu se tratează decât despre stabilirea adevărului. Dar unul este adevărul obiectiv şi altul cel subiectiv, în contra căruia ţipă astăzi atâta lume. Vrând să fii obiectiv în critică, îţi ajunge să fii un dascăl cumsecade, bun înregistrator, plicticos în amănunte şi fără ca scrisul tău să poarte nici cea mai mică notă a individualităţii. Dar vai, astăzi şi concepţia adevărului în artă a mai evoluat. Judecătorul de acum ţine ca în aprecierile sale să nu fie maşină, ci să rămână el, să fie totdeauna personal sau obiectiv, până în cele mai mici detaliuri. In orice pagină, în orice rând tipărit, trebuie să fie o fibră din nervii lui, vieaţă din vieaţa lui. Cunoscutul drept al personalităţii!
7
Orice critică este o ciocnire între personalitatea artistului şi aceea a criticului. Se întâmplă însă că personalităţile nu sunt deopotrivă. Nu vei întâlni în natură două flori, sau două frunze, necum două suflete atât de congruente, încât să nu prezinte deosebiri de tot felul^ Iar în lupta de idei mai ales, aceste deosebiri ies la iveală. In alergarea pentru idealurile vieţei, care nu este decât un concurs între diverse personalităţi, ciocnirile sunt inevitabile. Fiecare va căuta să-şi opună voinţa. Fiecare va voi să fie o completare sau o corectură a celeilalte părţi. Şi din această firească pornire naşte negaţiunea, care este arma criticului subiectiv, întrebuinţată la fiecare pas. Nu o plăcere diabolică şi vinovată, deci, este negaţiunea, ci un fenomen firesc al procesului de cugetare critică, fără de care determinarea adevărului ar fi adeseori cu neputinţă. Onmis determinatio est negatio, ne spune Spinoza.
Să stăruim asupra acestui subiectivism cu tendinţe de
negare.
Spiritul de negare este acela care-ţi distruge legendele fantastice şi-ţi redă adevărul. Spirite de negare sunt toţi reformatorii şi creatorii de sisteme nouă în cugetarea omenească, cari se întemeiază pe ruinele atâtor înaintaşi. Spiritele de negare sunt chemate să astupe trâmbiţele şi chimvalele falşilor apostoli şi să te împiedice, cetitorule, să dai peste râpă. Iar dacă tu, orbit cetitor, vei zice plângând: Prin tăgăduirile tale mi-ai luat credinţa în legende, mi-ai distrus iluzii, m-ai scos cu biciul din raiul public, în piept mi-ai sădit îndoiala şi ce mi-ai dat în schimbul tuturora? Spiritul negativ sau criticul îţi va răspunde: ţi-am împrăştiat ceaţa de pe ochi şi ţi-am redat adevărul!
lată rezultatul pozitiv al acestui procedeu subiectiv în critică. Dar cine nu-1 cunoaşte? Cine nu este convins că tocmai negaţiunea este forţa cea mare a criticei. Kritik ist eine sprengende und eine scheidende Kraft - zice un tânăr şi distins critic german, Kurt Walter Goldschmidt, - critica este o forţă explozivă şi curăţitoare, fără însă a se putea atinge de ce este mare şi trainic. Că ea nu creează, este foarte adevărat, pe cum bunăoară nici istoricul nu creează în mod direct. Amândoi, criticul ca şi istoricul, cântăresc şi sistematizează valorile date, pătrund în adâncul sufletelor şi faptelor certe, pe când adevăraţii
producători, aceia cari creează din fantazia lor sunt numai artiştii şi poeţii.1
Dar, dacă este adevărat că criticii nu sunt de-a dreptul producători pozitivi, ci operează mai mult cu elemente cunoscute, nu se poate în acelaşi timp tăgădui, că, având o personalitate a lor proprie, în munca lor ei se diferenţiază treptat în cugetare şi simţire şi ajung adeseori să creeze o operă trainică de cea mai aspră realitate. Dintr-un poet de-a doua mână, ca şi dintr-un geniu, ei reuşesc să ne dea pamflete şi monografii, ale căror subiecte trăiesc şi ale căror forme se încheagă artistic. O idee lansată de artist, ei o dezvoltă şi-i dau strălucire; şi adeseori talente necetite şi de mult dispărute, nu mai trăiesc în opinia publică prin scrisul lor, decât prin icoana făcută de critici. Aşa că se poate cu dinadinsul vorbi de o margine, în care criticul încetează a mai fi negativ şi trece de-a dreptul în rândul scriitorilor productivi...
Cum însă în literatura noastră este mult de negat, cum printre cei ce vin valuri să bată la poarta de intrare a literaturii, sunt mulţi neisprăviţi şi multe grozăvii goale de duh, - ce este mai natural decât ura şi blestemul în contra criticilor, cari au un fel al lor propriu de a spune adevărul? Bine. Şi nemţii au strigat odată cu furie: „Spânzuraţi pe critici!" Dar întrebaţi astăzi pe nemţi, cine sunt mentorii lor mai de seamă pe căile literare?
Vezi pe larg canea lui Goldschmidt: Zur Kritik der Moderne, p. 117-118.
8
REFLECTIUNI CRITICE
EMINESCU
Nu, n-a fost mare sărbătoare nici anul trecut în amintirea lui Eminescu! Câţiva diletanţi s-au ocupat de scrierile lui şi cu vorbe umflate i-au preamărit numele cel scump. Prin câteva ziare i-am văzut iarăşi figura cea blândă şi acoperită de umbra neştearsă a melancoliei. Câte un orator limbut a înfiripat o reprivire asupra mişcatei lui vieţi. Încolo, tăcere.
Ce vreţi? Suntem aşa de plini de noi înşine, aşa de preocupaţi de ale noastre nevoi, încât e peste putinţă a mai avea pentru alţii un gând mai cald. De unde să mai luăm cuvenita pietate pentru talentele apuse, de unde atâta curăţie a sufletului pentru emoţii mai discrete? Alte vremuri şi alte cântece acum! Vieaţa nu ne mai dă răgaz la reflexiuni sentimentale. Morţii cu morţii, - şi, în lupta cu realitatea, salveze-se cine poate. E fiecare o mărime pentru sine, o glorie locală şi n-are de ce să-şi plece fruntea cucernic la faţa celor ce nu mai sunt...
Dar, dacă cei ce au trăit cu Eminescu nu şi-1 mai amintesc cum se cuvine; dacă punga finanţei noastre se închide zgârcită, când i se cere obolul pentru statua celui mai dispreţuitor de bani - dintre scriitorii noştri, - se vor găsi ei alţii, care să se pătrundă de sfinţenia acestei zile.
Tinerimea...
Eminescu este al tinerimei şi numai al ei. Scăderile ei le-a biciuit şi virtuţile ei le-a înălţat. In pieptul ei a sădit atâtea simţiri şi o atât de profundă conştiinţă a iubirei ideale. Căci ce a fost iubirea în poezia de înaintea lui? O versificaţie uşoară, tresăriri trecătoare, simţiri Ia suprafaţă şi multă superficialitate. Omeneşte, el singur s-a apropiat de tinerime, cântându-i iubirea pe întreaga gamă a pasiunilor, de la cea mai inocentă fericire, până la înălţimea durerilor neîndurate.
11
Să serbeze tinerimea deci memoria lui! Voi, cari în vraja lunei rătăciţi „pe cărări şi cotituri", ascultând duiosul glas de bucium şi sunteţi „atât de singuri şi atât de fericiţi"; tu, fecioară, curată ca o floare albă, care în umbra teiului sfânt îţi aştepţi pe dulcele tău Făt-Frumos; sau, voi, suflete înfrânte de întâia furtună a iubirei, - voi singuri aveţi datoria să-1 serbaţi în ziua morţii lui, căci voi sunteţi adevăraţii sacerdoţi şi vestale în templul artistului. Încingeţi deci pururea cu flori frunţile voastre în ziua amintirei; aprindeţi miresme pe altarul iubirei; ieşiţi şi cântaţi-i duioasele versuri, căci va fi cea mai demnă sărbătorire a unui poet. Iubirea, poezia şi tinereţea sunt eterne tovarăşe.
Eminescu a fugit de slava deşartă şi n-a voit „sicriu bogat". în colţul tăinuit al cimitirului, ce modest e bustul lui, asupra căruia se pleacă cu drag o ramură de tei! Şi să vedeţi cât de des vin tinere părechi la acest mormânt şi-1 încunună cu flori. Aceste flori sunt răsplata lui cea mai mare, căci dovedesc că adevăratul monument nu este cel de bronz, pe care cei chemaţi întârzie să-1 ridice, ci monumentul trainic, pe care însuşi poetul şi 1-a ridicat în inima tinerimei.
PATRIA POETULUI
Are poetul patrie şi arta are ea hotare? întrebarea asta e mereu frământată şi răspunsul limpede o să întârzie mult, problema fiind din cele mai elastice.
Căci unii zic: patria poetului este largul naturei, înălţimea văzduhului şi misterul nepătruns al sufletului omenesc, e trecutul şi viitorul. Nelegată de timp şi de spaţiu, fantazia aleargă pretutindeni în căutarea frumosului şi a armoniei. De pretutindeni artistul îşi scoate elementele operei sale, pe care le trece apoi prin sita propriilor simţiri. Şi nu este un colţ al fi re i, în care nestăvilita fantazie să nu descopere o urmă de frumos; nu este om pe pământ, în care să nu se observe un crâmpei de mişcare armonică. Frumosul, suferinţa şi pasiunile sunt universale şi universul e prin urmare singura patrie a poetului.
Iar alţii, puţin împăcaţi cu o concepţie atât de vagă, restrâng cercul de inspiraţie al artistului. Ei pornesc din convingerea că
poetul îşi are şi el de timpuriu casa, familia, poporul şi patria sa; că de copil e legat prin naştere, prin educaţie, prin amintiri şi idealuri de o anumită societate; că rasa din care face parte a imprimat firei sale o pecete proprie şi că, prin urmare, tot ce produce se resimte într-o măsură oarecare de această influenţă.
Ciocnirile, ivite între reprezentanţii acestor vederi opuse, au dat naştere la o întreagă literatură estetică, cu teorii, controverse, sisteme şi scoale literare. O margine pozitivă însă între cele două tărâmuri, nu s-a fixat.
Este şi greu a reduce poezia la anumite principii fixe, câtă vreme manifestarea ei este de natură individuală. Firile oamenilor superiori sunt mult mai complexe, decât să le poţi măsura cu formele stereotipe. A discuta de pildă dacă Ibsen a aparţinut uneia sau alteia din cele două direcţii estetice, - el care s-a manifestat pe o scară aşa de întinsă a artei, de Ia tendenţionismul cel mai revoluţionar, până la simbolismul cel mai vaporos - ar fi desigur o greşeală. Şi greşiţi sunt toţi aceia cari nu admit evoluţia în opera aceluiaşi artist, cari nu văd că anumite subiecte, în situaţii schimbate, se vor repercuta în sufletul poetului în mod deosebit. Poetul naţionalist de astăzi, pe care vremile de obidă îl târăsc în vârtejul actualităţii şi-1 fac să intoneze accente de energie patriotică, se va însenina când orizontul se va limpezi şi va deveni cântăreţul propriilor sale fericiri şi dureri, sau rătăcitorul romantic prin lună şi prin stele, de câte ori în mulţime se va ivi un spirit de indiferenţă.
Să nu fim deci unilaterali. Să nu căutăm patria poetului numai în una din cele două direcţiuni teoretice, câtă vreme ea este aşa zicând în două lumi deodată: în lumea internă şi în lumea din afară a poetului. Vieaţa lui sufletească, cu gândurile, visurile şi simţurile lui, sunt tot atât de mult patria lui, precum natura şi podoabele ei, cu societatea omenească şi patimile ei, îi constituiesc un izvor de creaţiune poetică.
Multe exagerări se săvârşesc şi într-o parte şi în cealaltă. Dar în timpul din urmă, exclusivismul creşte mai ales în partea celor fără patrie. Iperestetismul modernilor se împacă tot mai puţin cu gândul că arta se leagă de ceva real şi trăit. Acestora le reamintim pe maestrul Goethe, care a zis: „Eu nu am fost
12
13
niciodată făţarnic şi mincinos în poeziile mele. Ceea ce n-a fost trăit de mine, nu am aşternut pe hârtie."
Au ei dreptate şi modernii, când spun: frumosul e acelaşi pretutundeni, acasă la tine, ca şi peste Ocean. Dar nu e mai puţin adevărat că floarea modestă din grădina ta, de care ţi se leagă atâtea amintiri, îţi va fi neasemănat mai scumpă ca orice floare exotică. Instinctul acesta omenesc, prin care eşti legat de pământul din care ai răsărit, nu-l va putea tăgădui nimeni. în creaţiunea fiecăruia, acest instinct va constitui ceea ce este leit-motivul într-o operă muzicală. Oricât, în aparenţă, opera unui scriitor va fi internaţională, în fondul ei va avea totuşi urme din caracterul rasei sau a patriei autorului. Pe cât de german este Goethe în Faust al său, pe cât de bine se oglindeşte colosul rusesc la Tolstoi şi geniul englez la Shakespeare, pe atât de profund românesc va fi pururea spiritul sau sâmburele creaţiunei artistice la noi. Eternul omenesc, sau eternul frumos, care, întrupat în artă caută să ne apropie pe toţi unii de alţii şi să înfrăţească popoare, va avea totuşi reprezentanţi tipici la diferite popoare şi expresiuni deosebite în fiecare ţară. Aceste deosebiri se vor marca prin varietatea de forme originale, de temperamente şi caractere, căci nu ne închipuim niciodată o potrivire absolută între artistul de Sud şi cel de Nord. Şi asta fără ca libertatea de simţire a fiecăruia să fie restrânsă. Frumosul şi elementele creaţiunii poate să le adune de oriunde, dar prelucrarea lor se va face pururea într-o formă care va reaminti înţelegătorului legăturile fireşti ale artistului cu ţara, cu neamul, cu mediul din care face parte.
VIOLENŢĂ DE STIL
Ni se pare aşa de firesc să nu ascunzi nimic în cutele sufletului şi să te arăţi lumii în lumina ta adevărată, cu ceea ce poţi şi ceea ce eşti, fără mască şi fără afectări. Căci, la urma urmelor, oricum ai face, nu tu ai să amăgeşti pe alţii ci tot pe tine te vei amăgi. Te pomeneşti, cu timpul, că cineva îţi smulge masca de pe faţă. Şi tot ce este vopsea şi tencuială, tot ce este
fals şi contrafăcut, se dă la o parte şi tu nu rămâi nici mai bun, nici mai rău de cum ai fost în realitate. Sinceritate deci!
Ce des o invocăm în tinereţea dintâi. Şi ce naivă pare multora în urmă şi cum o calcă în picioare când nu le-a mai rămas nici o umbră de tinereţe în suflet, când greul vieţei şi searbăde forme convenţionale le impun reticenţe, umiliri şi o sfială în mărturisirea adevărului! Lupta pentru trai e o încăierare violentă de forţe inegale. Şi în mijlocul atâtor compromisuri, atâtor concesii reciproce, biata sinceritate rămâne un înger izgonit, cu aripile smulse, o noţiune necunoscută, un monstru de care cu toţii se tem.
Bine, dar ce-o fi greşit literatura, să bântuie şi în ea această oroare împotriva sincerităţii! De ce s-o fi manifestând această enervare, când se vorbeşte cu gura plină şi fără perdea despre stările de fapt? De ce cuvântul drept cade în mulţime ca o consternare? Se cer şi aici atâtea restricţiuni şi menajamente; şi slabii cer să fie preamăriţi, nevoiaşii să fie mângâiaţi, ambiţioşii vulgari să fie toleraţi, şi toţi îmbulzitorii şi toate umpluturile doresc cruţare şi se ridică cu unanimitate, o cohoartă întreagă, împotriva celor ce-i tratează cu violenţă!
Aşadar moderaţie în stil! Iată o formulă în care se rezumă un aranjament original, un sistem elastic şi cel mai comod de a hălădui bine cu contemporanii iubiţi, dar, fireşte, de a lăsa în acelaşi timp valorile vecinie nestabilite şi a propaga, cu ştire, credinţe greşite. Cuvântul acesta de ordine, de a-ţi restrânge zborul gândului curat, de a nu te da întreg în scrisul tău, se aude tot mai tare în o parte a presei literare şi-i vom răspunde.
Nu pe larg, căci nu e nevoie. Avem ca mărturie scrisul din trecut, că avem o gamă a stilului destul de pronunţată, pentru a ne exprima totdeauna potrivit cu starea sufletească în care ne găsim, sau cu subiectul pe care îl tratăm. Vom scrie deci într-un fel, când vom avea de dat o situaţie lirică de pildă şi într-altfel când vom voi să fim dramatici. Vom fi scurţi, sacadaţi, epigramatici când vom fixa pe cineva într-o notiţă în treacăt. Dar când vom voi să smulgem vălul de pe vreo turpitudine literară, când vom voi să combatem un sistem nefast, stilul nostru va trebui în mod fatal să se ridice la acelaşi grad de violenţă, la care se înalţă
14
15
gândirea, căci el este pururea icoana gândirei dintr-un anume moment. Clipa aceasta de violenţă este o clipă trăită, este expresia unei emoţii sincere şi nimic nu te poate sili să te lepezi de ea.
Variaţia aceasta stilistică şi îndreptăţirea ei fireşte nu o pot admite şi nu o pot înţelege conveţionalii noştri publicişti, legănaţi de monotonia unei mentalităţi şterse. Pe ei nu-' stânjeneşte o vieaţă dusă pe acelaşi calapod. Pe dânşii nic cântecul pe o singură coardă nu-i plictiseşte. Sunt nişte maşin. de înregistrare, sunt nişte automaţi, cari au învăţat în şcoală să execute câteva mişcări stângace şi sar, electrizaţi şi chinuiţi, când un cuvânt mai viguros, un adevăr mai incisiv, li se spune într-o formă mai concludentă şi mai sunătoare.
Dar n-avem ce le face. Violenţa în stil, câtă vreme e pusă în serviciul unei bune cauze, este o necesitate. Ea este singura măsură de curăţire a atmosferei încărcate, este unicul mijloc de a face cunoscut adevărul în mod mai sugestiv, atunci când i se împotriveşte o ceată întreagă de spirite vulgare. Noi iubim pe meşterul Goethe şi ştim ce a spus în rândurile sale: „Greif hinein in 's Wespennest, doch weim du greif st, daim greife festV' întindem mâna în cuibul de viespe, dar când o întindem, ştim să strângem bine cu pumnul!
SIMPLICITATEA
Ni s-a făcut un cap de acuzaţie că, vorbind despre poeziile unei tinere scriitoare, le-am numit „simple". Să profităm de acest prilej ca să arătăm ce mult trebuie să ţinem cu toţii la această simplicitate.
A fi simplu în artă şi în literatură înseamnă a fi concis, sau extrem de limpede, adică a scrie sau a crea aşa fel ca fiecare cuvânt să-şi aibă rostul şi noţiunea sa. Această simplicitate este o trebuinţă de întâiul rang, când te gândeşti că datoria scriitorului şi a artistului este: de a se face înţeleşi până în cele mai ascunse intimităţi ale gândurilor lor.
în împrejurările noastre, când, cu toată lupta în contra beţiei de cuvinte, tot mai dăinuieşte beţia de idei, a fi simpkrîn manifestările tale literare este un merit. Astăzi, când fraza ţine
ir
adeseori locul unei idei lămurite, când în poezie întârziatul nămol de cuvinte tot mai înlocuieşte înlănţuirea curată a gândurilor, sunt cei mai bineveniţi acei scriitori cari ştiu să rămână numai simpli. Ceea ce cerem artistului, în primul rând este: să provoace efecte mari cu mijloace simple. Stilul lui să fie sobru, forma Iui să fie uşoară, logica lui cât se poate de strânsă. Căci orice abatere de la aceste modeste cerinţe îl face greoi, manierat, confuz şi îi zădărniceşte scopul operei. întrebaţi-vă de ce nu se mai cetesc astăzi Mesiada şi Paradisul pierdut; de ce s-a uitat seria lungă de poeţi emfatici; de ce sună atât de nesincer nota încărcată a unor poeţi patrioţi? Fiindcă păcătuiau greu în contra acelei elementare datorii, care este simplicitatea. Iar în schimb: de ce este nemuritoare poezia populară; de ce poeţii, cari au introdus forma uşoară şi simplă din popor, sunt cei mai dragi şi mai răspândiţi; de ce Heine, cel înjurat, este totuşi pe buzele şi în inimile tuturor germanilor? Fiindcă la toţi aceştia avem de a face cu simplicitatea cea mai consecventă. Ş-apoi... mai ales când e vorba de o scriitoare! Astăzi când epoca malacoavelor şi a crinolinelor este atât de departe, când femeia modernă tinde să se dezbrace de orice zorzoane, când rafinăria gustului ei se caracterizează tocmai prin introducerea simplicităţii şi a naturaleţei în toate. - poate să se mai simtă umilită o poetă, când îi spui că versurile ei sunt simple? Vai de noi, cât de mult rămânem în urmă! Pare-că n-ar fi auzit nimeni de Eleonora Duse şi de Agnes Sorma, marile tragediene de azi, cum se trudesc şi ele să rămână cât de simple pe scenă, cât de naturale în rolurile lor şi cum caută să se îndepărteze de exagerările patetice de până acum! Şi pare că nu s-ar fi aflat încă nimic pe la noi de Ellen Key, renumita eseistă care, prin centrele Europei, ţine mereu conferinţe cerând femeii simplicitatea cea mai desăvârşită!
LITERATURA DE MÂINE
Cu toate progresele ce se fac pe tărâmul literar, câteva fenomene rudimentare mai însoţesc manifestările noastre artistice. Ia, de pildă, operele noastre dramatice, în special
16
17
tragediile istorice, sau examinează de aproape baladele mai vechi de cuprins istoric şi vei întâlni un vast material de prisos, versuri şi pagini întregi, cari nu sunt decât declaraţii patetice, cuvinte mari şi sunătoare, fără a reda o idee clară şi un sentiment anumit. în lucrările de proză dai peste un alt neajuns: neîngrijindu-şi forma, mulţi dintre scriitori ajung să fie vulgari, de câte ori tind să dea o icoană reală a vieţei. Asta înseamnă degenerarea realismului şi orice trecere peste ţintă compromite o direcţiune şi deşteaptă reacţiune împotriva ei.
Dacă am căuta cu deamănuntul, am prinde cu uşurinţă câteva semne, că reacţiunea aceasta a şi început. Sunt cazuri numeroase, că scriitorii de acum pun mai multă îngrijire în formă, căutând să elimineze tot ce este balast. Glasul aspru de trâmbiţă al versurilor se domoleşte, iar proza se rafinează şi se face mai flexibilă. Se simte pare-că o lentă prefacere pe toată linia şi o tranziţie spre o epocă cu mai intensă înţelegere a artei.
Cum se va caracteriza acea epocă de mâine, nu e greu de prevăzut. în poezie se face iarăşi mai mult loc ew-lui; în proză va străbate genul impresionist şi se va relua romanul sentimental; în drame se vor intona subiectele lirice. Poate şi simbolurile şi cochetăria uşoară cu vieaţa senzuală să-şi aibă rostul în literatura viitoare, căci acestea sunt totdeauna apanagiile unei literaturi rafinate şi ale unei epoci în care se face şi se cere artă mai multă.
Dar aceasta nu este altceva decât „direcţie decadentă", cum o preconizează simboliştii noştri, va afirma cineva! Ba este cu totul altceva. Simboliştii noştri nu au de felul lor nici o legătură cu dezvoltarea firească a literaturei noastre. Ei sunt importaţi, imitatori servili ai scriitorilor străini şi, aproape tot ce produc ei, cade în afară de cercul vieţei noastre sufleteşti. Nici un curent nu poate prinde rădăcini dacă nu porneşte din însăşi trebuinţa noastră şi nu este direct o continuare a trecutului.
Aşadar nu sporadicele şi anemicele încercări decadente de astăzi constituiesc elementele literaturei noastre de mâine; ci un curent mult mai firesc se va ivi, care se va caracteriza pur şi simplu prin aceea că, mai presus de orice tendinţe şi de vorbă multă, mai presus de forme reci şi regule pedante, va aşeza ca principii: frumosul şi intensitatea simţirei.
GUSTUL
Să privim mai de aproape la acest tiran, care hotărăşte în toate: la gustul în literatură, la singurul suveran infailibil. Teoriile cele mai complicate, învăţătura cea mai îmbâcsită se sfarmă de puterea simplă şi convingătoare a gustului. El singur ne călăuzeşte în toate şi ne determină progrese şi curente.
Gustul este o însuşire cu care te naşti, un talent ca oricare altul, pe care îl moşteneşti şi pe care poţi să-1 cultivi şi să-1 dezvolţi în cursul vremei. El este acea facultate sufletească de a prinde repede şi sigur orice armonie de tonuri, de culori şi de mişcări în manifestările firei şi ale vieţei omeneşti, de a-ţi da seama cu uşurinţă de tot ce-ţi atinge mai plăcut simţurile şi-ţi face vieaţa mai frumoasă.
Un om de gust, fiind mai mult sau mai puţin şi un artist, el nu poate fi confundat cu omul de ştiinţă. Raţiunea rece nu poate să înlocuiască niciodată podoaba gustului. Şi oricât s-ar încerca cineva să-şi însuşească din cărţi această calitate, el nu va reuşi, căci impresiile primite din afară nu atârnă numai de voinţa şi de cunoştinţele fiecăruia.
împotriva acestui adevăr, se păcătuieşte mult la noi. Un om cu oarecare cultură se crede numaidecât chemat să dea direcţiuni estetice. Lipsit de putinţa de a se impresiona sincer şi a cunoaşte şi gusta frumosul pe cale firească, el se conduce de regule fixe, de norme stabilite de alţii, sau înlocuieşte gustul şi priceperea cu o neîncetată frazeologie şi cu dibuiri pe nimerite. Arta selecţionărei precise este străină de acest fel de judecători.
Când aceşti oameni iau asupra lor anevoioasa sarcină de a se face mijlocitori între public şi artişti, ei uită că datoria lor este a căuta numai frumosul în toate şi a-l semnala cetitorilor. în schimb, prin marfa oferită cu toptanul, prin lipsa de orice fineţe şi nuanţe în gustul lor, în loc de a cultiva, ei strică numai şi pervertesc noţiunile de bine şi frumos. Când în literatură e un belşug de producţie, ca astăzi, mijlocitorii aceştia sterpi sunt totdeauna o primejdie pentru gustul public.
Singura noastră mângâiere este însă publicul cel mare, poporul nostru, care din fire este înzestrat cu destul bun simţ, pentru a nu îngădui să i se falsifice gustul. Neamul nostru
18
19
dovedeşte foarte multă înţelegere pentru artă şi frumos în genere. In dragostea lui pentru natură, pentru cântece şi dansuri, în simţul lui pentru forme armonice şi pentru tot ce e curat, în cunoscuta-i îndemânare la întocmirea artistică a costumelor sale, în sfârşit în toată firea lui sunt date, deşi uneori în mod mai primitiv, elementele evidente ale gustului său ales, din care vecinie se vor înnoi artele noastre şi curentele se vor duce pururea la justa lor matcă.
DECLINUL
Crepusculul poeţilor ar trebui să fie, ca şi al zeilor, din legendă. Căci ce sunt poeţii adevăraţi, dacă nu sunt zei şi dânşii? Nu sunt şi ei idolii oamenilor; mulţimea nu li se închină şi le aşterne flori în cale; nu le aduce libaţiuni şi nu Ie ridică altare? Şi nu le cântă imnuri în vremuri de pace?
Şi totuşi când cad, - vai, cad şi zeii şi poeţii! - soarta lor nu se aseamănă. Poeţii nu cad ca Odin şi Loki, zeii fioroşi ai Nordului. Lumea nu se cutremură de înfrângerea lor; soarele şi luna nu se întunecă; pământul nu se aprinde de văpaia balaurului ce-i răpune. Moartea năpranică a zeilor a fost o catastrofă universală, pe când declinul poeţilor e un declin liniştit. Timpul singur le ia condeiul din mâna amorţită.
Pasiunile şi frumoasele gânduri trec prin sufletul lor ca o furtună, care smulge şi doboară totul şi pe urma ei rămâne un gol, ca o vatră arsă. După ani de creare, poeţii ajung în situaţia vrăjitorului, care nu-şi mai ştie stăpâni duhurile. Evocările sunt tot mai palide, cântecele se pierd tot mai mult în haos şi amuţesc undeva departe. O dată cu încetarea izvorului cu farmece, moare şi poetul; şi tot ce mai urmează e meşteşug şi neputinţă. In el nu mai trăieşte decât umbra poetului, omul care-şi poartă sarcina ca alţi muritori. O dată coborât din Olimp, el nu mai poartă togă romantică şi-şi pierde imunitatea zeiască, împărţind de aci înainte soarta oricărui dezmoştenit. Acesta e adevăratul declin al poetului: timpul în care lira a încetat să mai cânte cu vigoare.
în literatura noastră sunt mulţi de aceştia. Afară de Alecsandri, puţini şi-au menţinut tăria până la sfârşit. Tot ce a scris Eliade-Rădulescu, după Sburătorul, a fost bun de aruncat la coş. Iar o serie de alţi poeţi a amuţit, îndată ce a trecut peste pragul bărbăţiei. Iar prototipul de azi îl cunoaşteţi. Vedeţi colo, într-un colţ, cum stă o glorie scuturată? Mulţumit de sine şi nemulţumit de alţii, el nu mai vede în jurul său decât oameni mărunţi, răi şi imorali. El nu mai cere decât pace, cuviinţă şi virtute. Pentru glasul vremei sale nu mai are înţeles. Vulcanul de odinioară s-a stins şi poetul pasionat de ieri e astăzi un gârbov apostol. începutul sfârşitului!...
Când vezi poetul în declin, el îţi face impresia jalnică a unui vechi soldat, care s-a luptat pe vremuri în războaie şi-şi duce acuma târâş vieaţa de pensionar al ministerelor, ursuz şi pretenţios. Salutăm cu respect eroii, dar soarta le-o plângem. Şi ne doare că, zei fiind şi ei, nu au ştiut să moară ca Odin şi ca Loki, să cadă în război şi numai faima faptelor să le rămână!
CEI MĂRUNŢI
De tragediile mărunte, cine mai poate ţine seamă! Vieaţa omenirei curge înainte fără a se poticni, din pricina lor. Când zgomotul e atât de mare şi furtuna atât de năpraznică, cine mai aude suspinul celui singuratic, care se stinge? E atât de lung şi de nesfârşit numărul Icarilor din legendă, ale căror aripi se frâng la întâia încercare de a se avânta deasupra puterilor lor! Iar peste mormintele lor trece gloata nepăsătoare, urmându-şi rostul vieţei.
în literatură aceste momente sunt dese. în ele zac suflete chinuite odinioară de dorinţa de a crea, dar prăbuşite după întâia lor neizbândă. Căci ştiţi că poezia şi arta în genere cer multe victime. Ea este ca o zână seducătoare, care pe aripa unei dulci melodii te atrage şi te înalţă până la ea, pentru a-ţi arăta degrabă ce puţin eşti vrednic de farmecele ei.
Câţi nu pornesc, ca nişte somnambuli, în urmărirea acestei frumoase fantome! Glasul ei ademenitor îi transformă şi-i face
20
21
neoameni. Le schimbă firea, le dă o nouă întorsătură vieţei şi, când se dezmeticesc, ei nu-şi mai regăsesc nici liniştea, nici simţul realităţilor.
Voi tineri Don Chişoţi, cu pletele-n vânt şi cu harfa în mâini, ce tristă este soarta voastră! Voi sunteţi mărunţi şi vă duceţi, fără clopot şi fără fum de tămâie. Voi muriţi din vina voastră şi de dreapta săgeată a criticului. Dar nu vă bociţi în zadar şi nu blestemaţi pe critic, căci el nu este decât paznicul treaz la castelul frumosului, unde mărunţii, sterpii şi banalii nu au ce căuta. Scânteia frumosului e puţină; şi numărul vostru, al mărunţilor năvălitori, e mare şi trebuie împrăştiat pe la cele patru vânturi. E scris în legea firei, ca vorba minţită să se spulbere, ca măruntul să se plece şi banalul să se târască prin ţărână, alături de viermuşori.
ÎNTRE NOI
Scrisoare
...Schimbatu-s-a vremea, schimbatu-ne-am noi, sau nu ne înţelegem? Ce bine era acum câţiva ani! Cum se strecurau zilele şi nopţile, în schimb liniştit de cuvinte şi cântece! Ce uşor ne era să ne potrivim în gânduri, să ţesem o idee cu alta, să aşternem un vis lângă altul şi împreună să făurim planul unui drum neumblat de alţii. Firi vesele, fără grija zilei de mâine, nemuşcaţi de şarpele ambiţiei, neameţiţi de fumul succesului, iubeam mult şi uram puţin şi lumea întreagă era a noastră. Ceea ce ne mâna înainte era numai îndemnul din noi, calda vibrare a vieţei, care cerea impetuos să se manifeste.
Dar a venit întâia rază a izbândei şi ne-a tulburat prin frumuseţea ei. Anonimul de ieri a început să aibă un nume. Cetitorii au început să-1 pronunţe; şi nu e o muzică mai dulce, mai ademenitoare, ca glasul mulţimei ce te cere. Ea te îmbată şi te trezeşte la o nouă vieaţă, de râvnă şi de deşertăciuni. Ceea ce a fost, se uită; ce ţi se pune în cale, se doboară; şi cu mâna
întinsă spre ramura de lauri, alergi înainte, singur, fără răgaz şi fără păsare.
Şi iată-ne pe cărări despărţite, când paralel, când ciocnindu-ne: fiecare spre ţinta sa, - ferice de cine are o ţintă şi vai de cel ce aleargă în voia întâmplării! Iată-ne ceata răzleţită; planul împreună împletit, destrămat; idealurile împreună visate, uitate ca o glumă de copil. Ne-am schimbat şi suntem robi ai izbândei şi a dragostei de noi înşine. în tot ce facem şi tot ce gândim nu mai este ideea curată, nu mai e visul măreţ, suntem noi şi numai noi şi goana după un nume.
Să nu fim însă prea melancolici, căci nu e nimic nefiresc. Ceea ce leagă tinereţea e fatal să se desfacă. în largul vieţei intelectuale nu prieteniile, ci individualităţile sunt totul. Succesul dă curaj şi aripi puiului de vultur, care, părăsindu-şi cuibul, îşi vede singur de rosturile sale. Numai cei slabi rămân toată vieaţa împreună. E un principiu cam revoluţionar acesta, antisocial, dar ce voiţi? Ceea ce suntem, suntem prin noi înşine, prin puţinul pozitiv, cât cântărim ca forţă intelectuală, şi este cu totul legitim să nu ne sprijinim pe forţa altuia. Şi e tot atât de firesc, ca această conştiinţă a tăriei tale să-ţi dea desăvârşita demnitate şi mândrie personală.
Dar sunt şi rezerve de făcut. Degenerarea acestei mândrii şi falsa întrebuinţare a principiului individualist îşi au şi părţile lor umbroase. Vom înşira câteva, căci sunt evidente. Aşa se observă că mulţi dintre noi, în loc de a-şi interpreta individualismul aşa fel ca să-şi dea silinţa a dezvolta şi fecunda tot ce este deosebit şi original întrînşii, se înstrăinează tocmai de însuşirile cari le aparţin numai lor. Iar în loc de a căuta să-şi impună individualitatea pe cale firească, prin puterea talentului, îi vedem făcând ocoluri, între cari reclama, umilirea şi interese, nu întotdeauna literare, îşi au rolul lor. O consecinţă a acestui fals individualism este apoi ivirea unei boli, tot mai ameninţătoare: boala geniilor şi a capodoperelor...
Iar când ne vedem câteodată aşa de schimbaţi şi de străini, aşa de gravi şi de încruntaţi, încercăm pare-că o durere, aducându-ne aminte de vremea petrecută împreună, când nemuşcaţi de şarpele ambiţiei, neameţiţi de fumul succesului, iubeam mai mult, uram puţin şi lumea întreagă era a noastră.
22
23
UMORUL GROTESC ÎN TEATRELE DE VARĂ Reportaj
Bucureşti. Patruzeci şi şase grade la umbră. O lume întreagă se închide în casă şi cată zadarnic, de după perdeaua cea deasă, la cerul ce nu mai vrea să se tulbure. Pe stradă, dogoare şi praf şi mirosuri grele. Pe trotuarele umbrite de streşini, se strecoară domol câte un trecător. Somnolenţă şi moleşeală şi uruitul surd de tramvaie.
Dar vine seara. Se lasă umbrele răcoroase peste oraş. în miile de ferestre deschise, se scaldă sclipitoarele raze de sus. Şi porneşte vieaţa să curgă pe toate străzile. îmbulzeală, zgomot, veselie. Un popor întreg răsuflă, după o înăbuşire de o zi.
Serile acestea de vară au ceva anormal în ele, ceva nervos şi precipitat. Se aseamănă mai mult unui bâlci cu lărmălaie şi distracţii primitive. Prin mahalale, ţin chefurile până târziu spre ziuă, cu armonici şi cântec de flaşnetă. Iar în centru nenumărate grădini invită lumea la teatre, concerte, cinematografe şi la unul din cele mai delicioase sporturi moderne, cum este patinajul de vară.
Nota dominantă pretutindeni o dă femeia. A ştiut ea poeta Sappho ce spune, afirmând că vara bărbaţii sunt mai moleşiţi şi femeile mai pasionate de vieaţă. în adevăr, oriunde le-ai vedea: în mersul lor graţios pe stradă, în râsul lor sănătos din grădină, în mlădirea corpului zvelt pe aria patinajului... găseşti un neobicinuit neastâmpăr şi o caldă pasiune de a trăi.
Nu trebuie deci să te miri, când la distracţiile din grădini întâlneşti un număr aşa de mare de femei. Râsul şi petrecerea în acest anotimp sunt pentru ele o necesitate organică. Glumele le fac un bine sufletesc. Umorul, sub orice formă, le înseninează. Şi e de prisos să mai spun că o aflu foarte natural ca ele să fie mai îngăduitoare chiar faţă de un umor mai primitiv şi mai drastic şi să nu aibă pretenţii artistice exagerate. Scopul de a trăi şi de a râde scuză toate mijloacele.
Da, e prea adevărat că faţă de piesele ce se reprezintă în grădinile în cari aleargă atâtea mii de oameni de toate vârstele şi din toate straturile, trebuie să fii foarte indulgent sub raportul
valorii lor etice şi artistice. Aproape toate sunt împrumutate, traduse sau adaptate. Vodevilurile noastre de odinioară nu mai sunt satisfăcătoare pentru gustul destul de rafinat de astăzi şi era foarte firesc să se recurgă la străini, câtă vreme literatura noastră dramatică de orice gen nu reuşeşte să înainteze. Subiectele acestor adaptări sau traduceri sunt obicinuitele conflicte familiare, cu tot comicul lor cunoscut: amoruri ascunse, divorţuri şi împăcări, peripeţii de aventurieri erotici şi alte scene casnice din vieaţa burgheză. Procedările autorilor sunt pretutindeni rudimentare: nici o psihologie, nici o necesitate de a se petrece aşa lucrurile şi nu altfel; scenele şi evenimentele nu se leagă strâns de ele, ci sunt prilejuri de a plasa o glumă, un cuplet sau un cuvânt de spirit cu aluzie Ia ceva de actualitate. Iar pentru producerea efectelor, neapărat nu se uzează de mijloace totdeauna pure şi subţiri. Grosolănia ia adeseori locul umorului adevărat. Bufoniera înlocuieşte comicul ce trebuie să rezulte din situaţii. Jocul de cuvinte prea transparent şi forţat acoperă lipsa de spirit. Şi multele dezbrăcări în plină scenă, îmbrăţişări, sărutări şi scene de amor culinar, coboară piesa foarte mult din punctul de vedere estetic.
Dar, cu toate acestea, nu se poate tăgădui că, la urma urmelor, drăcia asta este cu totul inofensivă şi că, privită mai de-aproape, găseşti multă naturaleţă în ea. Piesa de vară nu vrea să fie nici artă, nici literatură, - ea vrea să distreze şi să ţină seama de trebuinţele sufleteşti ale publicului. Este un gen uşor, burlesc sau grotesc uneori, care însă nu ţine nici să moralizeze, nici să imoralizeze lumea, căci nu urmăreşte altă tendinţă decât râsul pentru râs.
Arta dramatică îşi are alt altar. în grădina de vară însă şi în faţa unui public, în care căldura de zi a aprins patima vieţei, n-au ce căuta nici tragediile patetice, nici formele rigide ale comediei de salon. Aici tam-tamul, cântecul şi batjocorirea prostiilor omeneşti sunt formele unui fel de artă conveţională, ce ne prieşte...
Se ştie că Goethe, cu tot aristocratismul lui şi cu toată adoraţia pentru arta superioară, avea obiceiul ca în fiecare duminică de vară să facă, împreună cu prinţul de Weimar,
24
25
excursiuni la ţară. Când treceau printr-un sat şi zăreau hora satului, făceau popas şi săreau în joc cu ţăranii. Aici ţopăiau, cântau şi chefuiau în rând cu flăcăii, simţindu-se una cu dânşii. Şi la una din aceste ocazii, tăvălindu-se prin noroi de râs şi voie bună, a făcut Goethe celebra exclamare, primită mai pe urmă şi în Faust:
Mir ist so kannibalisch wohl Ah wie fiinfhundert Săuen...
Avea în simţirea sa ceva din plus-u\ de sănătate animalică, ceva din prisosul de energie, ce nu se poate cheltui decât în cântecul şi veselia de vară. Un astfel de sentiment goethean au desigur mulţi din cei ce ştiu să preţuiască serile de vară, după suferinţele de-o zi.
DOMNUL CARE ADMIRĂ Cronică
Omul care admiră mi-a fost totdeauna nesuferit. L-am întâlnit la munte. Şi în faţa naturei măreţe, el găsea un singur cuvânt: admirabil! L-am văzut la şes, în mijlocul lanurilor de grâu, legănate de vânt. Şi impresia lui se rezuma în singurul: admirabil! La sfârşitul unui concert, la ieşirea din un muzeu sau teatru, după cetirea unei cărţi: admirabil, admirabil!! Ei bine, e chinuitor acest om, cu ochii lui extaziaţi, vecinie covârşit de alţii, vecinie supus celor văzute şi atât de monocord în simţire şi în judecată. El îţi face impresia unei maşini de înregistrare admirativă, sau a unui manechin, care ştie să execute numai două mişcări reflexe: să caşte din gură şi să bată din palme.
Natura şi vieaţa omenească sunt însă foarte complexe. Ordinea în cari sunt aşezate elementele lor şi în cari se manifestă diversele fenomene, nu este atât de armonică, încât orice privire a lor să te subjuge. Alături de floarea simetrică şi strălucită prin culoarea ei, se târeşte un viermuşor. Alături de bucuriile omenirei, suferinţa îi scurmă vecinie cărarea. Geniul
însuşi creează alături de valori trainice şi opere monstruoase uneori. Nu este deci ridicol să priveşti extatic numai la o parte a lumei practice? Nu este naiv să-ţi scalzi sufletul într-o continuă mulţumire de pacinic şi fericit burghez, fără a te răzvrăti împotriva a tot ce e banal şi jignitor în jurul tău?
Dar asta înseamnă şi o lipsă mare în vieaţa unui om. Admiratorul nu este numai un primitiv, ci mai ales un incomplet. îi lipseşte acel simţ de analiză, care i-ar face cu putinţă să reziste mai uşor influenţei unilaterale din afară şi să privească mai larg şi mai adânc. îi lipseşte simţul realităţei, care i-ar da o justă măsură de apreciere şi ar imprima oarecare siguranţă convingerilor lui. Fără spiritul de analiză şi fără simţul realităţei, orişicine rămâne un admirator superficial, fals sau interesant, şi nu va putea să guste tainele frumosului din tot adâncul lor.
Vorbesc, neapărat, de acei admiratori cari prin vreo întâmplare ajung să slujească opinia publică. Cum admiră o domnişoară, răzimată de umărul iubitului ei, un apus de soare sau un răsărit de lună, o priveşte. Cum se încântă un cetitor nenorocit de o poezie a lui Ervin, este iarăşi secundar. E o fericire nevinovată, pe care şi-o poate permite oricine, pe socoteala lui. Dar când cei ce informează lumea despre producţiunea literară şi artistică sunt cuprinşi şi ei de acest miraj cronic, cestiunea ajunge a fi de interes public şi trebuie relevată, căci aceşti informatori urmăresc scopul de a sugera şi mulţimei afecţiunea lor. Şi nimic mai contagios ca admiraţia.
Publicul nostru suferă de-a binelea, pe urma acestei boale. Cărţile rele se vând, ca şi cele de seamă; uneori mai bine. Pictorii tineri din Bucureşti sunt luaţi cu asalt şi câştigă cu miile, fără a se şti pentru cari anume calităţi. Cei din minister decern unor scriitori, ca Tutoveanu, Dunăreanu, Frollo, băieţi buni dar fără merite cunoscute, aceeaşi decoraţie pe care o purtau numai Alecsandri şi un Odobescu. A dispărut deci măsura, puterea de a deosebi, a selecţiona, a păstra un echilibru în gustul literar şi artistic. Iar toate astea numai din pricina admiratorilor cu toptanul, a acestor clopote hodorogite, cari nu încetează să-şi resfire zilnic cântecele lor de preamărire.
Să-i privim mai de-aproape.
26
27
Pe cel mai fervent admirator îl găsim ca umplutură la gazetă, sau în coada vreunei ciuperci de provincie. Un nume care nu spune nimic, dar vrea să însemne ceva. El vine cu un şuvoi de cuvinte, cari vor să fie tot atâtea flori, presărate în calea autorilor. Bun, serviabil, insinuant, dar de o rară platitudine şi confuz, lucru mare, - tributul Iui de admiraţie e o nesfârşită bolboroseală. Cetiţi, ca ilustraţie în treacăt, recentele articole din Viitorul asupra piesei d-Iui Delavrancea:
„Drama d-lui Delavrancea nu ne dă o intrigă în acţiune, o acţiune în intrigă, ci o descriere în acţiune şi o acţiune în descriere. Talentul d-sale, format, tot, din o putere de viziune extraordinară care zugrăveşte, nu descrie, când descrie, care vibrează când aude şi ne face să vibrăm (când auzim), talentul acesta nu putea să desfăşure intrigi şi acţiune. Acţiunea şi intriga Ia dânsul se schimbă în ceva neaşteptat: ciripitul, concertul primăverii, care e pe atât de stăruitor, pe cât de neaşteptat; fenomenele naturei: soare, nori, fulgere, tunete".
Punct. Din astfel de vorbărie se ţese admiraţia acestui fraier confusissimus şi a altora ca dânsul, de la reviste şi ziare, cari îşi aruncă pleava superficialităţii în ochii cetitorilor.
în timpul din urmă s-a ivit apoi o altă şi până acum necunoscută specie de admiratori. Sunt cei de meserie, cei însărcinaţi anume să se extazieze. Casele de editură, între cari s-a ivit acum o firească emulare, îşi au recenzenţii lor cu contract, cum teatrele îşi au uneori clacherii oficiali. Aceşti recenzenţi sunt obligaţi a uza de toată puterea magică a cuvântului. Clopotarul „Minervei" de pildă cade în brânci şi face şaptesprezece termenele înaintea cărţilor institutului de editură, la care lucrează. Tonul lui superlativ, tautologiile nesfârşite, clişeele admiratoare întrebuinţate la toţi deopotrivă, arată de departe pe admiratorul din oficiu. Şi ridicolul e că lauda nu o distribuie pentru părţile care merită o reliefare. Pe poetaNatalia Negru-Iosif nu o laudă pentru naturaleţea şi simplicitatea poeziilor ei, ci pentru „întreaga filozofie (!) sentimentală a poetei, filozofie romantică trăită (!) intensiv, în cutele cele mai tainice ale sufletului şi manifestată majestuos şi plastic'". Pe dl. Vlahuţă nu-1 judecă cu obiectivitatea meritată de un talent consacrat, ci în acest ton de oribilă emfază:
„Una din calităţile cele mai frumoase ale personalităţii d-lui Vlahuţă este cultul său statornic pentru arta poeziei. Din mai toate poeziile d-sale răsare, ca un parfum discret, dar pătrunzător, conştiinţa sa de poet al artei, de ales al firei şi al vieţei, de apostol al frumosului în această lume a păcatelor urâte (fiindcă sunt şi păcate frumoase - red.!). Această conştiinţă înaltă, ea însăşi dovadă a puternicei personalităţi, este arma totdeauna biruitoare a sufletului de artist; ea cucereşte slava şi loveşte de moarte pe duşman; ea pleacă la semnul ei magic lumea de suflete însetate de poezia vieţei; ea deschide omenirei cerurile fericirilor închipuite..."
Şi-i trage înainte. Harababura asta de cuvinte se cheamă admiraţie comercială, pe care regretăm a o vedea introducându-se sistematic în presa noastră zilnică. Punerea criticei în serviciul comerţului e o atingere a demnităţii cauzei, pe care informatorul literar o reprezintă.
Am lăsat la sfârşit pe admiratorii cei mai periculoşi. Aceştia sunt vânătorii de clientelă şi de popularitate, cari, speculând slăbiciunea omenească, umflă valorile, scot nulităţi din pulberea necunoscutului şi se înconjură cu ele în scopuri personale. Publiciştii de carieră, ca şi oamenii politici au nevoie de platforme, de acoliţi cari să le sprijine intenţiunile de a ajunge. Şi cum mijloacele acestor publicişti de obicei nu pot fi altele decât cuvântul şi admiraţia, ei dau din belşug, căci vorba e ieftină, creează mărimi de toate rangurile, scriu articole, ţin conferinţe, laudă la Facultate, agită pentru credincioşii lor: admirabil, admirabil!...
Dar, fireşte, situaţia se schimbă uneori. Literatura, ca şi politica, îşi are fluctuaţiile ei, cu întunecimi şi înseninări. Se săvârşesc şi aici trădări şi necredinţe. Şi urmarea este că, după fiecare trădare se întâmplă şi o revizuire în conştiinţa demagogului admirator: „talentul masiv" de ieri devine „deslânat"; „marile, aş putea zice chiar înaltele calităţi poetice" ajung peste noapte să fie „neîngrijite". Nu-i aşa că e într-adevăr „admirabil"?
Numai de cetitori mi-e milă, căci în mintea lor, a celora cari cred în cuvântul scris, ca în Biblie, se produc un haos, o dezorientare completă...
28
29
G. PANU
Amintiri de la „Junimea" din Iaşi. Voi., II Bucureşti, 1910, 396 pag.
Până de curând credeam, că cele mai limbute însuşiri, pentru povestirea de amintiri şi de anecdote le are românul bănăţean. Căci este într-adevăr extraordinar cât de mult îi place bănăţeanului să divănească sau să sporovăiască. Dacă vei cuteza să-1 întrerupi, când se găseşte el în vervă, sau dacă te simte că umbli să-i scurtezi povestirea prin vreo întrebare cicălitoare, el îţi ripostează numaidecât: „Bine, bine, dar stai să vezi ce s-a întâmplat mai pe urmă! ..."
Mărturisesc însă că nici moldovenii nu se Iasă mai pe jos şi că dl. G. Panu, cunoscutul povestitor de amintiri de Ia „Junimea" din Iaşi, este în această privinţă mai imperturbabil ca cel mai locvace lugojan. După kilometricele d-sale excursiuni şi incursiuni pe tărâmul amintirilor literare din întâiul volum, iată-I pe unchiaşul sfătos cu o nouă culegere de „suveniri de-ale juneţei", cum le-ar fi zis C. A. Rosetti.
Neapărat că generaţia noastră ştie să aibă tot respectul şi toată recunoştinţa faţă de evocatorii şi luminătorii trecutului de lupte şi de frământări intelectuale. Nu va fi însă cu supărare, dacă de data asta, pentru felul acesta de expunere lâncedă şi tărăgănată, pentru cheltuiala asta mare de spirit obosit, nu vom manifesta un entuziasm mai pronunţat.
Cetind aceste pagini, ultima noastră impresie este regretul că dl. Panu s-a apucat atât de târziu să-şi scrie amintirile. Căci gândul d-sale acum nu mai pare a avea consistenţa necesară. Firele se împreună, se distramă şi se întrerup Ia voia întâmplării. Parantezele se deschid şi se închid fără legătură. Aceleaşi figuri retorice, aceleaşi observaţii stereotipe revin mereu. Pe Bodnărescu îl etichetează de mai multe ori cu aceleaşi cuvinte. Pe Lambrior şi pe Creangă şi pe alţii, de asemenea. Despre sine, dl. Panu ne spune, în nenumărate rânduri, că n-a cunoscut limba slavonă şi-şi aduce de nenumărate ori cu drag aminte despre chipul cum d-sa, un debutant, a ştiut să lupte cu succes contra uriaşului Hasdeu. Iar, precum vedeţi, aceste continue tautologii, aceste naive autoexhibiţiuni poartă prea multe semne ale unei vârste târzii, când opere literare închegate nu mai pot fi concepute, din
cauza infidelităţei memoriei şi a neputinţei de a evita neglijenţe stilistice. Şi ne pare rău că acest prolix povestitor n-a reuşit să dea o haină mai ordonată, mai artistică chiar, gândurilor sale retrospective.
Cât pentru fondul amintirilor, ce să zicem? Trebuie, negreşit, să-1 luăm aşa cum se prezintă, neavînd mijlocul de a putea controla în toate, care este adevărul şi care partea de fantazie. Vom trece deci înainte peste figuri cu totul secundare, ca Tassu şi Paicu şi alţii, a căror fiinţare n-a avut nici o atingere cu literatura. Vom urmări cu atenţie câteva trăsături parţiale de-ale scriitorilor mai cunoscuţi, ca Şerbănescu şi Eminescu, şi nu ne vom putea mira îndeajuns de faptul că dl. Panu nu reuşeşte să fixeze definitiv şi complet nici una din figurile aceste. Vom ceti apoi cu destul interes un expozeu aproape burlesc al intimităţilor familiei junimiste, precum şi prea cunoscutele epizoduri cu păcălelile lui Hasdeu. De asemenea au valoare informativă ideile estetice din „saltarele" Junimei şi îndeosebi capitolele despre muzică, pictură şi religie. Găsim însă, în mod hotărât, că povestea fără sfârşit cu Revista Contimporană este tot ce poate fi mai deslînat, în cadrul acestor amintiri, şi că cele mai multe din amănuntele d-lui Panu, fie ca spirit, fie ca pură umplutură, puteau foarte bine să fie reţinute în cutioarele tăinuite ale memoriei sale. Şi mult ne împiedică în urmărirea aprecierilor d-lui Panu multele contraziceri. Aşa de pildă, păţim cu Şerbănescu, pe care îl numeşte într-un loc „Petrarca al românilor, care a cântat amorul ca nimeni altul Ia noi", şi, cu toate astea, îi zice în aceeaşi pagină, că nu este decât „un fabricator de versuri, la care nu vezi nicăieri o inspiraţie adâncă, căldură, convingerea unui sentiment"... Petrarca - „fabricator" de versuri!
Se întâmplă însă ca dl. Panu să iasă de sub orizonturile de acum 30 de ani şi în aceste cazuri, puţine ce e drept, convorbirile d-sale sunt şi mai neîndemânatice. Actualitatea d-sa nu o cunoaşte şi nu o mai înţelege şi tot ce scrie despre cei de astăzi sunt afirmări gratuite. Aşa, de pildă, nu este adevărată credinţa d-sale, că „actuala generaţie nu trăieşte din propriile resurse, ci din spiritul şi inspiraţia celor de acum 30 de ani". Nu este serios să afirmi că de la Eminescu încoace „nici un poet n-a avut aşa personalitate, ca să se dezbrace de şcoala lui Eminescu", câtă vreme e cunoscut că un Coşbuc, un Goga, Angliei şi Iosif au
30
31
mers pe căile lor, creând prin originalitatea talentului lor. Nici nu este o probă de orientare a mai susţinea astăzi, că „Eminescu a scris puţin, fiindcă are uvraje puţine". De asemenea socotim ca o lipsă de bun simţ, părerea d-lui Panu că ideile politice ale lui Eminescu ar fi fost „absurde" şi că autorul articolelor din Timpul ar fi fost „lipsit de cel mai mic simţ politic". Ridicolă ni se pare şi teoria d-lui Panu, adresată scriitorilor de azi, că „în genere un autor trebuie să scoată un volum în fiecare an". Nu mai puţin hazlie este încercarea de a trece, probabil după Riria, pe Radu Rosetti printre poeţii de valoare de astăzi. Şi la sfârşitul acestor observaţiuni şi reproşuri, ne luăm voie a adăuga şi o mică rectificare pentru dl. Panu. Afle de la noi, că autorul romanului istoric Cu paloşul nu este nicidecum „tânărul poet de talent" Radu Rosetti, cum afirmă d-sa (la pag. 148), ci însuşi istoricul bătrân Radu Rosetti, cu care d-sa actualmente se află în polemică acerbă în jurul altor probleme...
După acest laconic rezumat al operei d-lui Panu, rezultă clar că toate afirmaţiunile d-sale şi tot puhoiul de amănunte nu pot să fie folositoare marelui public, decât trecute prin filierea unei selecţiuni precaute şi a unei rezerve pricepute. Cartea aceasta nu voieşte să fie în mod strict o operă de artă, nici o lucrare de informaţie sigură asupra trecutului. Ea este pur şi simplu un prilej de distracţie individuală a unui enciclopedist îmbătrânit, care simte o plăcere să se înfăşoare în lumina roză a trecutului său şi să şi-1 reconstruiască după cum îi convine, mai punând şi câte puţin fard peste paginile sale. Nu degeaba autorul ne spune că imaginaţia lui Jules Verne „a avut o mare influenţă asupra ideilor mele din tinereţe".
MIHALACHE
In deinem Gehirn Rumort es und knackt. Ich glaube da wird schon Dein Koffer gepackt.
Când zici astăzi Mihalache, pare că ai pronunţat o grosolănie. In case mai bune, între oameni cumsecade şi prin reviste cu oarecare gust nici n-ar trebui să se rostească această vorbă, căci
vine cu ruşine. Sună aşa de greoi şi de voluminos, pare-că ar cuprinde tot ce e vulgar şi obtuz. Aduce cu sine ceva din atmosfera îmbâcsită de mahala şi toată lărmălaia mediului mitocănesc.
Şi omul e ca şi porecla lui. Când îl vezi pe domnul Mihalache Dragomirescu, cu cervicea aceea îndărătnică şi înţepenită pe două spete de muncitor în port, cu ochii aceia spălăciţi şi rătăcitori în neant, cu mişcările acele de băcan hrănit şi cu râsul cel spart şi dezordonat, îţi face impresia unui primitiv încăpăţânat, în ochii căruia frumosul nu se răsfrânge şi în faţa căruia emoţiile nu lasă urme, nici spiritul nu o luminează. Privindu-1, aşa ca materie informă, te cuprinde mirarea, cum omul acesta a fost tolerat atâta timp la masa bogaţilor, să se hrănească cu fărămiturile intelectule ale „Junimei", şi cum din contactul cu acei nobili şi plini de simţăminte domni, n-a reuşit să-şi diferenţieze câtuşi de puţin simţirea, ci şi-a păstrat cu sfinţenie tot instinctul, toată brutalitatea şi toată gama de alte insuficienţe.
Acesta e omul, şi ca dânsul e şi scriitorul Mihalache. Căci orice am face, omul şi scriitorul sunt una. In scrisul fiecăruia vibrează celula vieţei, şi fiecare pagină e chipul unei anume stări de suflet. în fiecare articol de Mihalache, se simte cum vibrează celula, ca o mână cărnoasă pe claviatura stricată a unui harmoniu dogit. Dintre rânduri îi vezi răsărindu-i faţa bucălată, acoperită de un rânjet ferice, şi îi auzi glasul lung de clopot crăpat, sunând într-o dungă, cu zgomot şi desperare.
Şi lumea aleargă. Aleargă ea şi la alte comedii, la cel cu panglicele din bâlci, la cel mai tare om din lume, la omul cu cap de viţel şi la cel cu marfă mai bună. Cum era să nu treacă şi pe la cortul lui? E îmbulzeală în jurul cortului şi Mihalache tot dă din grai, ca o turcă flecăreaţă. Torentul lui de vorbe curge şi cel de gânduri stă pe loc. în jurul lui se produc rumoare şi râs şi glume. Copiii fac haz de limbagiu-i încurcat, femeile-şi fac cruce de-atâta sărăcie de duh, bărbaţii dau din cap de-atâta îndrăzneală şi doftorii îi pun mâna la cap şi-1 întreabă de sănătate. Iar el, el, marele inconştient cum am zice, aude pocnet de bâtă în cap, vede atmosfera de ridicularizare în jurul lui şi dă drumul râşniţei şi macină mai departe liniştit, sughiţând numai uneori, îndesat, ca un om călcat pe bătătură.
32
33
Dar e critic şi scrie mereu şi, cu mândria fudulului iresponsabil, iscăleşte mereu. Ici laude nesăbuite, de-ţi crapă obrazul de ruşine, colo atacuri triviale şi fără măsură şi pe de-a-ntregul o continuă bolboroseală, ca la orice individ căruia noţiunea şi greutatea cuvântului rostit îi lipsesc. Prin un fel de autosugestiune însă şi prin tupeul propriu oricărui om cu nerv de odgoane, el se crede menit la un rol cultural şi nu dezarmează.
Şi iată-1, acum, făcându-şi bilanţul. într-un articol Un pas înainte din revista Convorbiri critice îşi rezumă prodigioasa activitate şi vesteşte lumei rezultatul grandios al scrisului său. E ca şi cum ai ceti un apel al bietului Geblescu către alegătorii săi mehedinţeni, şi poartă toate stigmatele acestuia: acelaşi stil, aceeaşi zăpăceală, aceeaşi grandomanie şi aceeaşi bătaie de joc la adresa bunului simţ elementar.
Cică de vreo câţiva ani încoace, Mihalache ar fi reuşit prin revista sa să schimbe toată fizionomia literaturei de azi şi să răstoarne valorile stabilite. Prin pana sa genială ar fi „detronat pe dl. Iorga de pe scaunul criticei", întronându-se pe sine. „In acelaşi timp cu detronarea d-lui Iorga s-a făcut şi detronarea d-lui Goga", ridicându-se în scaun d-nii Corneliu Moldovan şi Cerna din anturajul d-sale. în locul Iui Sadoveanu, Mihalache aşează pe prâzlea prozei din urmă, pe dl. Dragoslav, „cel mai original atât ca formă şi ca fond". Iar această oribilă răsturnare a faptelor, d-sa o dovedeşte prin afirmaţiuni, găsind, de pildă, că un roman al lui Sadoveanu este de „o valoare destul de îndoielnică", pe când o povestire a d-lui Dragoslav „o capodoperă a genului", şi constatând că poezia Sahara de G. Gregorian ar „fi putut fi o capodoperă", că epizodul dramatic de Smolsky este „aproape o capodoperă", şi că „rar se găsesc în literatura universală culori mai vii" ca în o poezie a d-lui Corneliu Moldovan... Şi câte alte nebunii!
Locul însă unde Mihalache îşi pierde cu totul frânele cugetărei şi unde, într-un extaz de iubire de sine, îşi bate mai tare în piept, este pasagiul în care se compară cu d. Maiorescu. Zice că evoluţia provocată de Convorbiri critice, cu multele detronări şi întronări şi cu nenumăratele „capodopere" de Smolsky şi Gregorian, constituie un merit mult mai însemnat'ca al d-lui Maiorescu, care odinioară relevase calităţile lui Eminescu.
Şi asta pentru că dl. Maiorescu „nu lucra singur, ci era oarecum reprezentantul critic al unui întreg cerc de oameni culţi şi superiori", pe când d-sa, dl. Mihalache, cu toate că în jurul său se produceau detronări şi capodopere, nu avea pe nimeni şi „nu se sprijinea pe nimic, decât pe convingerea lui", - desigur sprijinul cel mai nenorocit pe care putea să-1 aibă.
Sărmanul Mihalache! S-ar părea că tot articolul nu este decât un vis frumos al d-sale, cu izbucniri delirante. Căci, la urma urmelor, cum era să detroneze el pe cineva? El, al cărui nume deşteaptă un zâmbet ciudat, cu ce putere demonică socotea că e înzestrat? Care era forţa suprafirească de argumentare, care verva în expunere şi frumuseţea formei literare, ca scrisul lui nenorocit să exercite un dram de înrâurire asupra cetitorilor? Vai, e numai părere: totul e numai rodul unei gândiri tulbure şi chinuite, numai iluzia unui maniac incorigibil.
Puăh! Ce umilire să tolerezi în mişcarea literară spirite aşa de vulgare şi de încâlcite. Fiecare cuvânt, fiecare gând al lui e plin de noroi şi te murdăreşte. E ca şi când ai da drumul să intre-n biserică o fiinţă prihănitoare, ieşită din mocirlă. Fraţilor, voi cei înzestraţi cu „capodopere" - ce caută omul acela cu opere, însă fără cap, în rândurile voastre?
N. CARTOJAN
„Alexandria" în literatura româneasca. Lucrare premiată de Universitate, Bucureşti. 1910, 101 pag.
Povestirea despre marele Alexandru Machedon, atât de mult răspândită în poporul nostru, a fost subiectul unei reuşite cercetări a d-lui N. Cartojan, tânăr profesor în Bucureşti. Contrar manierei uşoare de improvizator a d-lui Haneş, dl. Cartojan ne dă o monografie temeinică din trecutul literaturei noastre poporane şi ne surprinde cu un aparat bogat de cunoştinţe, de izvoare de la noi şi de aiurea, făcând astfel onoare întâilor noştri cercetători pe acest teren al vechiului folclor comparat, răposatului Hasdeu şi lui Gaster.
34
35
După ce face geneza minunatei poveşti, arătând cum s-a format ea din textele istoriografilor lui Alexandru Machedon şi din elemente egiptene şi asiro-babiloniene, autorul ne spune că textul primitiv al legendei s-a pierdut, dar că se cunosc alte 20 de texte vechi, păstrate în manuscripte pe la diverse biblioteci din Europa. Din Imperiul Bizantin, unde s-a format, romanul a apucat trei drumuri: spre popoarele romane, germane şi spre cele slave şi numai mai târziu spre cele din Orient. La noi, românii, s-a ivit mai întâi într-un manuscris sârbesc, care a fost tradus în Ardeal. Traducerea aceasta, copiată la 1620 de popa Ioan din Sâmpetru şi găsită la 1860 în comuna Micăsasa, dl. Cartojan o analizează din punctul de vedere al vechimei şi al dialectului, o pune apoi în paralelă cu texte ulterioare şi din toate reconstituie un prototip, o schemă pe care o reproduce. în tipar, Alexandria a apărut în româneşte la 1794, de translatorul Dimitrie Iercovici, din Sibiu.
Aceste informaţiuni amănunţite şi comentariile lor, făcute cu mult aparat şi cu deosebită intuiţie, elucidează în mod desăvârşit întreaga problemă a popularei legende şi ne dovedesc cât de necesară este migăloasa activitate pe terenul vechei noastre literaturi.
PETRU HANEŞ Studii de literatură română, Bucureşti, 1910, 250 pag.
Când este vorba de dl. P.V. Haneş, un fecund autor de cărţi didactice de limba română la Bucureşti, nu putem să nu zâmbim de faimoasa caracterizare cu care, într-un manual al său, ne-a prezentat vieaţa poeţilor Vlahuţă şi Coşbuc:
„Dl. Al. Vlahuţă - scrie profundul biograf - ocupă astăzi un loc de funcţionar în administraţia Casei şcoalelor. Acum câţiva ani lua parte activă la publicistică, fie colaborând, fie conducând reviste. Dl. Gh. Coşbuc este colegul de funcţiune al d-lui Vlahuţă la Casa şcoalelor şi este originar din Transilvania, unde a scris prin diferite ziare şi reviste...".
Din păcate tonul acesta de cea mai sacră simplicitate dăscălească şi forma aceasta vulgară de a se exprima în materie literară, le regăsim de-a lungul tuturor „studiilor" de acum ale d-lui Haneş. Alegem la întâmplare:
„De obicei se aminteşte ca scoale literare (observaţi gramatica!) societatea «Junimea», înfiinţată la Iaşi în 1867, având ca critic autorizat pe dl. Maiorescu, apoi şcoala lui Hasdeu sau şcoala Revistei Nouă şi şcoala d-lui Gherea sau a revistei Contimporanii}. Alte scoale literare mai vechi nu se amintesc, zic, de obicei. Cu toate acestea au mai existat una la finele secolului al XVIII-lea, pe la 1780, acum vreo sută şi treizeci de ani (observaţi socoteala!) şi alta la jumătatea secolului al XlX-lea, pe la 1840, acum vreo 69 de ani (socoteala iarăşi exactă!) Şcoala de la 1780 este cunoscută sub numele de şcoală latinistă..." etc, etc.
Cu chipul acesta îmbâcsit şi primitiv de a scrie, dl. P.V. Haneş serveşte amatorilor diverse cercetări, mărunţişuri cronologice, împărţiri pe capitole şi clasificări. O parte a cărţei conţine fragmente literare din trecut şi manuscrise inedite, cari fac repede gloria oricărui cercetător. în alte pagini găsim lucrări şi îndemnuri din Seminarul de filologie, cari poartă încă urmele proaspete şi sfatul binevoitor al profesorului - „am avut ocaziunea să cunosc prin dl. Densusianu o broşură!" - şi toate la un loc constituiesc o serie de aride şi elementare lecţiuni pentru minorii intelectuali. Genul acestor lecţiuni nu se poate defini, neavînd un caracter pur filologic sau un altul pur literar. E ceva hibrid în ele, dl. Haneş fiind un tip intermediar între „grămătic" şi istoric literar.
Probe de hărnicie ne dă dl. Haneş, desigur. Notiţele şi extrasele d-sale îşi au ele interesul lor. Dar pentru a le închega pe acestea în capitole rotunzite, se cere între altele şi o seamă de talent literar în expunere şi un spirit oarecare de sinteză şi aceste însuşiri îi lipsesc de-a binelea d-lui Haneş. Şi istoriograful, fără stil şi fără pasiune caldă pentru subiectele sale, rămâne un simplu înregistrator sau un profesionist din industrie.
Părţile cărţii în cari dl. Haneş devine cu totul inutil sunt cele referitoare la literatura modernă. Ochiul, care se mărgineşte la prăfuitul manuscris din vreo arhivă, nu ştie pătrunde în
36
37
sufletul scriitorului. Valoarea lui Vlahuţă o judecă după partea lexicală a limbei lui şi după rangul ce-1 ocupă la Casa şcoalelor. La Sadoveanu găseşte că „întrebuinţează expresii prea moldoveneşti". Şi într-un articol se laudă că d-sa face adevărata cultură estetică a elevilor săi, analizându-le producţiile poetice incolore şi puerile ale unui tânăr versuitor, Al. Gherghel!! Pe tinerii efebi de la Vieaţa Nouă, cari „dacă nu s-au impus încă, se vor impune în curând", pe Ervin şi pe alţi iluştri necunoscuţi, dl. Haneş pune mare preţ, ceea ce, ca elev al d-lui Ervin, nici nu-i şade rău, dar e absurd cu siguranţă.
Pentru spiritul strâmt şi unilateral cu care vorbeşte de trecut, cât şi pentru perfecta sa neputinţă de a tălmăci rostul şi valoarea manifestărilor literare mai nouă, găsim că „studiile" d-lui Haneş sunt la un nivel inferior: umplutură, sfătoşenie şi superficialitate.
DARI DE SEAMA I. ROMANE M. SADOVEANU Apa morţilor, roman, Bucureşti, 1911, 346 pag. în 8°
Am credinţa că dl. Sadoveanu poate fi astăzi socotit printre acei puţini scriitori români, cari au motive binecuvântate de a fi mulţumiţi pe deplin cu succesele lor. S-ar părea chiar, că în ceea ce priveşte intimitatea cu cetitorii săi, d-sa nu are concurent printre scriitorii noştri în vieaţa. Cărţile i se vând într-un număr enorm de exemplare şi ediţii. Mai săptămânile trecute, vreo patru volume reeditate i-au fost puse din nou în circulaţie şi, împreună cu ele, şi romanul acesta din urmă, Apa morţilor.
In ce parte a scrierilor sale trebuie să căutăm farmecul special al prozatorului nostru asupra mulţimii cucerite, nu este greu de stabilit. Cetitorul, fără deosebire de clasă şi de cultură, se supune numaidecât şirului de însuşiri individuale ale acestui autor. Povestirea lui se mişcă firească şi ritmică aproape, şi câştigă repede atenţiunea desăvârşită a fiecăruia. Figurile lui variate şi originale surprind şi înlănţuiesc, prin modul cum se oglindesc într-însele diferitele feţe ale vieţei reale. Epizodurile cele multe şi nesfârşitele situaţii romantice, în cari sunt încadrate, dau firului întreg de acţiune o coloratură simpatică şi creează o atmosferă suportabilă, chiar şi^ când e vorba de fenomene mai brutale ale naturei omeneşti. In fiecare bucată ne aduce ceva nou, sau cel puţin stări de suflet relevate sub o nouă formă, ceea ce înseamnă un rar talent de producţie, în vremea de astăzi, când atâţia poeţi şi prozatori tineri se reproduc mai mult, decât creează.
Romanul de faţă se caracterizează prin aceleaşi însuşiri. Ca operă de artă, desigur, nici Apa morţilor nu este mai presus de volumele anterioare şi n-am putea afirma nici atâta că, în direcţia romanului, volumul acesta înseamnă q culme, la care dl. Sadoveanu ar fi în drept să se oprească. In acest scop îi
39
lipsesc încă o unitate mai strânsă a compoziţiei şi o putere mai mare de contopire armonică a tuturor epizodurilor. In ţesătura întreagă, tot mai sunt lacune, sau digresiuni prea mari în chestiuni secundare, cari nu se leagă psihologiceşte direct cu ideea conducătoare. Aceste abateri pot fi magistrale uneori, pot să fie gustate de cetitori, dar păcătuiesc evident împotriva splendidei simplicităţi în desfăşurarea problemei romanului însuşi.
Iată chiar la început. Sunt interesante scenele de politică provincială, cu cari porneşte povestirea. Răfuielile între cele două partide din oraşul Săveni; icoana posomorâtă de neglijenţe, săvârşite prin victimele faimosului politicianism de tarabă; cafenelele cu înjurături şi tachinări şi cu scaune stricate în ciocniri, sunt tot tablouri reuşite şi tot moravuri bine satirizate, dar pe - alocuri ele totuşi fac impresia unor încercări prea mari şi prea puţin netezite. Chestiunea aceasta de administraţie comunală nu se leagă direct cu subiectul însuşi, şi putea fi foarte bine plasată cu altă ocazie. în literatura de gen psihologic, cum este şi romanul acesta, balastul, care nu are nici un rol determinat, constituie mai mult nişte pagini de mântuială.
Şi în mare parte găsim cam străin de firul povestirei multele şi detailatele scene de vânătoare, pe cari autorul tot ni le mai expune cu humorul său, pentru a ne distra, însă nu pentru a contribui cu ceva la conflictul însuşi al romanului. Predilecţia d-sale pentru aceste născociri şugubeţe de vânători fanfaroni, o cunoaştem din volumele anterioare şi le cetim cu plăcere, dar nu în cazuri de întrerupere ca aici, când abia mai aşteptăm să intrăm în miezul intrigei amoroase, de pildă.
Ceea ce de asemenea ni se pare cam prea îmbelşugat în colori saturate şi în genere un sistem realist prea practic de a-şi prezenta personagiile, este stăruinţa, dovedită aproape faţă de fiecare din eroii şi eroinele romanului, de a zugrăvi, până în cele mai mici detalii, înfăţişarea lor exterioară, din creştet până în tălpi, şi de a nu prefera un procedeu psihologic, lăsând ca tot ce este caracteristic şi deosebitor în personalităţile de căpetenie să răsară lămurit din faptele lor, din cuvintele proprii şi din mentalitatea lor şi nu din o fotografie măiastră.
Cu aceste rezerve, intrăm acum în expunerea subiectului, al cărui schelet se reduce nu atât de mult la o serie de fapte, ce se urmează succesiv înaintea noastră, ci mai mult la un şir de
reflexiuni retrospective asupra lor. Bazele romanului se află într-un timp petrecut înainte de începerea cărţii. La moşia din Adâncată, un sat din Moldova, îşi avea gospodăria sa un răzeş vajnic, bătrânul Matei Dumbravă, simbolul virtuţilor şi deşteptăciunei ţăranului român. Şi răzeşul Dumbravă avea o fată, pe care o mărită după un boier din oraşul Săveni, cu numele Vasilică Popazu, un taler cu două feţe şi un tip brutal, cu toată făţărnicia lui. Din această căsătorie se nasc un băiat şubred şi epileptic, Panait, şi o fetiţă firavă, frumoasă şi visătoare. Dar murindu-le mama, părintele copiilor se însoară a doua oară, îşi bate pe Panait şi-1 maltratează, gonindu-I de acasă, iar pe Măria, fată-sa, o mărită la 15 ani după ofiţerul pensionar, maiorul Stahu, un beţiv şi un istovit din acelaşi oraş.
Acestea s-au petrecut, aşa zicând, în avantscenă şi numai în urmă îşi porneşte dl. Sadoveanu firul subiectului. Capitolele prime ne introduc în diferitele interioare şi moravuri din oraşul Săveni, cu evidente tendinţe satirice. Maiorul Stahu şi tovarăşii lui de chef, printre cari şi tânărul proprietar, boierul Voinea de la Plopeni, stau la taifas asupra politicei mărunte şi a minunilor vînătoreşti. Dintr-un început vedem contrastul cel mare dintre figura doborâtă şi trecută a maiorului Stahu şi între boierul de rasă viguroasă şi expresia tinereţei, care e Voinea. Şi nu este o simplă întâmplare că, în faţa acestei scene, trece ca o umbră tânăra Mărie, soţia nefericită a lui Stahu, care vede întâiaşi dată pe Voinea.
Din zgomotul acesta al unei societăţi semiculte, înfundată în obiceiuri sociale de tranziţie din oraşul provincial, autorul ne transpune în camera solitară a Măriei Stahu, care în orele nocturne îşi plânge cu dezgust sila de a sta lângă acest bărbat, iubitor de o vieaţă desfrânată. înaintea ochilor ei se petrece un trecut mişcat, „clipe de lumină veneau să mângâie ceasul de încremenire şi de mâhnire al Măriei Stahu; izvorau ca dintr-o negură, treceau, -se depărtau, ca umbre în visuri". De la prietene aflase despre fericirea casnică a altora şi asemănându-şi vieaţa cu visurile ce avusese în tinereţe, ea plânge râuri de lacrimi pe ruinele acelor visări ideale, la cari n-a avut fericirea să străbată încă. Este, ce e drept, ceva vag, ceva bolnăvicios în scena asta melancolică şi exasperarea Măriei e descrisă şi mai viu în clipa
40
41
de contrast, când bruta de Stahu, îndemnat de beţie şi de plăcerea simţurilor, intră zgomotos, ca să profaneze liniştea altarului acestei biete femei.
Aici avem punctul culminant al întâiului conflict. Şi e preziua sărbătorilor învierei, pe care, împreună cu serviciul bisericesc, dl. Sadoveanu o descrie cu o adevărată cucernicie. La casa lui Stahu a picat, ca oaspe, bunicul Măriei, răzeşul bătrân dar chipeş şi luminos de la Adâncată, Mateiu Dumbravă, singurul suflet de care Măria era legată prin copilărie şi prin dragostea ce-i păstra. Tristeţea nepoatei îi dă de bănuit şi după o întâmplare cu totul brutală, petrecută în noaptea învierei, în care rătăcitul Panait a fost bătut în obraz cu un cui de fier de tatăl său, Vasilică Popazu, bătrânul Dumbravă îşi ia nepoţii, pe Măria cea hotărâtă să divorţeze şi pe nefericitul epileptic Panait şi-i duce Ia ţară.
Intrăm acum într-o atmosferă mai curată, mai sănătoasă. Cu măiestria pe care i-o cunoaştem cu toţii, dl. Sadoveanu ne desfăşoară un grandios tablou idilic de la ţară, din jurul gospodăriei ordonate a moşului Dumbravă, cu un sfârşit de primăvară, cum prea puţine s-au fixat în proza noastră. In mediul acesta se înseninează şi gândurile Mărioarei şi-i vine inima la loc. Boierul tânăr Voinea, de la Plopeni, e numai la o distanţă de o poştă şi vine zilnic, pe calul său negru şi înspumat. Adevărata fericire se iveşte şi pentru dânsa. încă o dată însă orizontul se tulbură. E clipa în care epilepticul Panait îşi târeşte propriul părinte către „Râpa-lui-Vodă" şi se năruie cu dânsul în prăpastie.
Ne apropiem cu încetul de sfârşit. Trec lunile de doliu. Sub puterea de îngrijire a bătrânului răzeş şi sub ochii veghetori ai lui Voinea, Măria se face bine. întâlnirile ei idilice cu Voinea se reiau. Firea îşi face datoria şi o nouă cununie deschide Măriei calea spre fericirea visată.
Aici, după părerea mea, romanul propriu-zis e terminat. Vinovaţii au fost pedepsiţi, după toate regulele logicei morale. Cei slabi au căzut biciuţi de patimile lor. Măria îl iubeşte pe Voinea, iar Voinea pe Măria şi s-au găsit pentru totdeauna. îi mai rămânea autorului o singură datorie de îndeplinit: cum rămânem cu „Apa morţilor?". Aceasta a sfârşit-o în ultimul
capitol şi să ne dea voie să privim acest sfârşit ca o greşeală împotriva consecvenţei psihologice a întregei cărţi. Căci urmărind cu atenţie înlănţuirea întregei acţiuni, se observă cu siguranţă o intenţie a d-lui autor de a pune faţă în faţă două curente, sau două tendinţe. Pe de o parte d-sa ne oferă vieaţa din oraşul de provincie, cu toate corupţiunile ei politice şi sociale; iar, ca antiteză, ne culorează aşa de simpatic curăţenia şi liniştea de la ţară, pentru care face o adevărată propagandă, negăsind decât cuvinte de preamărire pentru mediul răzeşului Dumbravă. Impresia pe care ţi-o lasă această tendenţioasă paralelă nu se poate tăgădui şi natural ar fi fost ca revenirea la ţară şi întâlnirea cu Voinea, un tip de sănătate şi de vigoare, să rămână o soluţie mulţumitoare definitivă pentru Măria şi sfârşitul să se rotunzească armonic, o dată cu rezolvarea conflictelor şi cu încetarea motivelor de suferinţă ale acestui suflet.
Dar suntem surprinşi de un capitol de încheiere, în care Măria ne este prezentată într-un nou ipostaz. După doi ani de fericită căsătorie, o regăsim iarăşi torturată, reflexivă, simţindu-se nenorocită fără vreun motiv plauzibil. Vieaţa monotonă de la ţară o chinuieşte, contrar oricărei aşteptări. „Aspiraţia sălbatică (?) cătră ideal îi stoarce lacrimi, cari aveau un gust ca de sânge". Şi în starea asta de neînţeleasă semi-histerie, interesanta Mărioara termină visul prin o viziune. La o depărtare mare îi apare mirajul de Fata-Morgana, numit de poporul nostru „Apa morţilor". „Ce bine răspunde numele acesta nădejdilor vieţei mele", - oftează Măria la sfârşitul cărţii, lăsîndu-ne nouă, cetitorilor, o nedumerire vădită, în ceea ce priveşte motivul supărărei ei. Iar gestul acesta de încheiere al d-lui Sadoveanu e, fără îndoială, cea mai puţin motivată parte a romanului.
B. P. HASDEU
Ursita, roman, Bucureşti, 1910 (Ed. „Minerva")
O popularitate propriu-zisă n-a avut Hasdeu niciodată. Cu toată lupta sa pentru românism, fie că n-a voit, sau că n-a avut
42
43
stăruinţa necesară, n-a reuşit să se înstăpânească pe opinia publică a straturilor mai largi. Dar în judecata critică a cărturarilor e de mult fixat. Aici el are un loc de onoare, căci nu arareori se aude afirmându-se că Hasdeu înseamnă o expresie a geniului neamului nostru.
In-adevăr, Hasdeu reprezintă una din cele mai cuprinzătoare minţi din câte am avut. Fiu al unei epoce, care ne-a dat un şir de talente universale, râvnitoare de a deschide mai multe drumuri deodată, Hasdeu se deosebeşte de contimporanii săi prin faptul că nu a rămas un simplu şi însufleţit diletant în toate, căci a creat opere de seamă şi cu pecetea de originalitate în fiecare direcţie. în filologie: el a trecut pe terenul îndrăzneţ al comparaţi unei. în istorie a introdus critica izvoarelor şi cunoştinţa documentelor străine. Iar în literatură a propagat neîncetat principiul revenirei Ia literatura populară, „căci nu este nici un alt mijloc mai nimerit şi mai frumos de a da unei literaturi culte un caracter mai original şi mai distinctiv, decât numai nutrind-o din literatura populară".
Fără un şir fixat şi o consecvenţă logică în toate preocupările sale, Hasdeu şi-a început cariera cu scrieri literare. Despre versurile lui răzleţe, ne spune singur că „sunt numai oase şi muşchi, în loc de fragedă carne catifelată". Dramele şi proza lui întrec adeseori legile artei, dar se ridică pururea Ia nivelul unor producţiuni intelectuale superioare. Asupra polemicilor lui literare, a istoriei critice şi a variatelor lui speculaţiuni metafizice, se pot multe spune din partea specialiştilor. Dar pururea aceste lucrări vor putea fi cetite cu plăcere, pentru forma lor şi pentru extraordinara inteligenţă ce străluceşte în fiecare şir. Atâta sentiment, atâta cugetare şi spirit şi un atât de frumos zbor al fantaziei nu se pot înmormânta niciodată.
Din consideraţiile aceste, nu putem decât să salutăm cu bucurie apariţia desmormântatului roman Ursita, scris şi tipărit mai întâi la 1864, în foiletonul ziarului Buciumul. La cea dintâi privire a acestor pagini, cunoscătorul îşi poate da seama că opere scrise cu atâta voiciune, într-o limbă atât de limpede şi de sănătoasă şi cu atâta bogăţie de epizoduri delicioase, nu sunt menite să zacă undeva, în coloanele uitate ale vechilor gazete, ci trebuiesc să circuleze. Spiritul lui Hasdeu nu trebuie ţinut
închis în criptă, căci e menit să producă, să cultive, să desluşească. Şi un editor inteligent, care ar şti ce să aleagă din această vastă activitate, ar face un bine real cauzei culturale, ţinând interesul pururea cald pentru acest scriitor.
Din toate operele lui Hasdeu, sunt puţine, cari, ca romanul acesta, ni l-ar prezenta pe autorul întreg, cu toate enormele lui însuşiri şi, neapărat, cu toate defectele. Vom găsi în Ursita mai întâi pe literatul, cu o formă mlădioasă şi sobră, cu gust estetic
ţ rafinat în descrieri şi în redarea naturei, cu umor şi ghiduşii pe toată linia şi cu o rară siguranţă în schiţarea persoanelor. Vom
~ descoperi apoi pe istoricul, care, în chipul unor povestiri uşoare şi într-un mod evident instructiv, desfăşoară scene istorice, dă la iveală obiceiuri naţionale din veacurile trecute, arată virtuţi şi păcate strămoşeşti. Şi nici filologul nu lipseşte! A face, în cadrul unei opere de artă, definiţia glumeaţă a cuvântului „bere", sau a scrie, în acelaşi cadru, mai multe pagini de „istoria critică a ţiganilor", numai Hasdeu îşi putea permite.
Dar salturile şi variaţia aceasta de explicări şi cunoştinţe, cari pot fi gustate din plin de altfel, strică desigur caracterului de unitate al lucrării. Din pricina lor poate Ursita nici n-ar trebui să fie considerată ca roman. Totul este mai mult o succesiune de tablouri istorice, cu un fir de povestire adeseori întrerupt, dar foarte atrăgătoare prin pitorescul lor. Lipseşte şi - ^     elementul erotic, lipseşte o intrigă consecventă şi chiar şi
||     sfârşitul rămâne suspendat şi-ţi lasă impresia că ursita însăşi nu
J.    e împlinită.
Subiectul povestirei este scos din întâmplările istoriei
* moldovene, de pe la sfârşitul domniei lui Ştefan cel Mare şi a fiului său, Bogdan Chiorul. Elemente mitice, babe, vrăjitoare şi haiduci se amestecă cu figurile istorice şi epoca întreagă, cu războaiele, cu deprinderile domneşti, cu întocmirile din curţile boierilor se ridică înaintea cetitorilor în deplină strălucire şi cu mare aparat de amănunte. Şi totul este atât de intuitiv, atât de adevărat, încât te familiarizează repede cu toată atmosfera. Numai că, de câte ori cauţi să urmăreşti problema însăşi şi te întrebi de „ursită", rămâi dezamăgit. Căci ursita e reprezentată prin un copil teribil, născut din părinţi haiduci şi adus în Suceava de postelnicul Şearpe. Despre acest copil un zodiac a
44
45
prevestit că are să fie la vreme ucigaşul lui Ştefăniţă, al fiului lui Bogdan şi al răposatei Domniţe Stanca. Lasă că ursita aceasta Ia sfârşitul cărţei nu se împlineşte şi autorul ne lasă în nedumerire asupra soartei copilaşului de haiduc, dar are un efect straniu şi foarte caracteristic pentru firea lui Hasdeu, felul cum a căutat să facă dintr-un copil nevoiaş de şapte ani un erou de roman.
Sunt însă epizoduri neîntrecute în cartea lui Hasdeu, cum este de pildă rolul mătuşei vrăjitoare Despa, sau acela al călugărului chir-popa Sofronie şi ivirea copilului Petre Rareş. Apreciind valoarea Ursitei, ne gândim la importanţa ei în aceste epizoduri şi nu privită ca o lucrare unitară.
IRINA G. LECCA
Pe urma dragostei, roman, Bucureşti, 1911, 186 pag. în 8°
Pe d-na Lecca o cunoaştem din întâiul roman ce l-a scris, acum sunt trei ani aproape, sub titlul Dreptul vieţei. Romanul era conceput în formă de memorii, un gen mult iubit de scriitoare, când vrea să-şi descopere tainele intime ale simţirei. Şi înregistrând acea primă lucrare, făceam într-o revistă următoare reflexiune: „Volumul nu se ridică la vreo înălţime artistică. Dar aşa simple, cum sunt analizele acele de suflet de femeie, cu uşoarele ei zbuciumări de dragoste, uimesc prin sinceritatea lor. Descrierea vieţei de la ţară, interpretarea unui foarte gingaş sentiment de mamă şi schiţarea câtorva figuri sunt tot calităţi de scriitoare, pentru cari trebuie să fim recunoscători d-nei Lecca şi să privim plini de aşteptare la viitoarele d-sale opere."
Şi într-adevăr, nu ne-am înşelat. Lucrarea mai nouă, apărută de curând, se prezintă în condiţii considerabil mai bune şi autoarea dovedeşte mai multă siguranţă şi îndrăzneală în încercarea de a ne da un roman despre fazele prin cari trecem pe urma dragostei. Sinceritatea în noul roman este şi mai transparentă. Simplicitatea expresiei şi mai intimă. Povestirea
porneşte a se închega tot mai strâns. Iar ceea ce ne face îndeosebi să-i urmărim paginile cu atenţie este sufletul acela etern femeiesc ce se relevă şi respiră în toate. Comparată cu doamnele Ianculescu-Reuss şi Bacaloglu, alte scriitoare de romane cu teze feminine, d-na Irina Lecca prezintă evidente calităţi de superioritate, graţie unei naturaleţi fără seamăn.
Povestirea subiectului este inspirată tot din regiunile £ %>    Moldovei şi anume din epoca de tranziţie a obiceiurilor t *ş;    patriarhale, la modernizarea spiritului public prin influenţe J |gl    franceze. începe cu anii dinaintea lui Cuza şi încetează pe \  y     vremea Războiului pentru Neatârnare. Ne dă. pe de-o parte, tipuri dintr-o bucată de boieri de viţă veche, păstrători dârji ai credinţelor străbune, iar pe de alta, figuri de aventurieri străini, ce se strecoară, dizolvante, prin clasa superioară, corupând moravurile, stricând liniştea din trecut şi buna rânduială a vieţei curate în familiile boiereşti. Cu un lux de amănunte, ne zugrăveşte interiorul unei gospodării de aceste boiereşti, cu toată vieaţa din jurul ei. cu legăturile dintre stăpâni şi ţărani, cu epizoduri mărunte şi foarte sugestive în rosturile tainice ale matroanelor,  ale fecioarelor şi  copiilor din  aceste curţi, binecuvântate de belşug şi de mulţumire. în părţile descriptive, găsim gust şi seninătate; în urmărirea caracterelor, precizări ♦     destul de îndemânatece; în mişcare,.destulă voiciune. -•■pr Sunt, propriu-zis, două iubiri, cari se desfăşoară în acest
*.      cadru. Amândouă sunt reprezentate prin cele două copile surori ale boierului Arghire de la Caramlău: cea mai mare, Voichiţa, şi ;.'      cea mai mică, Ionica. Născute din aceiaşi părinţi, ele totuşi îşi au înclinările deosebite.
Voichiţa, o fire mai sentimentală şi mai aristocratică, iubeşte vieaţa mai zgomotoasă cu lux, cu pasiuni pentru formele ei moderne în exibiţiuni, cu adorare pentru vieaţa de la oraş. Mândria ei o face să se mărite repede după cel dintâi cavaler de origină polonă, anume Conrad Paschi, care-i iese în cale, ca un cuceritor de salon, bun dansator şi călăreţ, admirabil „causeur" şi cartofor. Echilibrul căsniciei abia se menţine câţiva ani şi urmează decăderea financiară şi retragerea tinerei perechi la moşia boierului Arghir. Auzind Voichiţa că bărbatul o înşală, divorţează, rămânând cu două feţişoare şi dând pe băiat lui
46
47
Paschi, să-1 crească el, căci îi seamănă Iui mai mult. Conflictele acestei căsnicii sunt bine prinse. Aventurierul polon e simpatic culorat; iar mândria rece a Voichiţei ambiţioase se menţine până la sfârşit.
In schimb Ionica, cea de-a doua copilă, a crescut şi ea şi e prezentată ca o sburdalnică de o rară drăgălăşie. Dragostea ei de atmosfera curată de la ţară şi râvna de a sorbi la nevoie tot farmecul împrejmuirilor căminului părintesc, o dovedesc ca înzestrată cu o natură sănătoasă. în materie de dragoste şi de măritiş ea are vederi contrare Voichiţei. Ea este de părerea că viitoarele perechi, dacă ţin să fie fericite, trebuie ca să se fi cunoscut aproape din copilărie, căci „prieteniile sădite în inimă de copil sunt răsadul de primăvară". In consecinţă, ea ţine, din anii săi dejoacă, la prietenul ei, Nicu Preda, fiul boierului din vecini, cu care se logodeşte, pentru a se cununa, după întoarcerea lui glorioasă din Războiul de Neatârnare şi a rămânea mai departe stăpână pe pământul străbun.
Avem deci două iubiri. Pe urma uneia, o femeie pătimaşă se stinge, din pricina unor preocupări ciudate şi a uşurinţei pripite de a da crezare celui dintâi venit. Pe urma celeilalte, o fecioară mai chibzuită, mai realistă în faţa vieţei, ajunge la deplina cucerire a mulţumirei. Antiteza aceasta, autoarea ştie s-o evidenţieze bine şi să îmbine felurite situaţii sociale şi sufleteşti. Simpatic rămâne fiecare rând, în care se fixează simţul femeii în diferite stadii de vârstă şi întâmplări, la naştere, în timpul şcoalei, la cununii sau în alte clipe de bucurie sau de tânjire.
Moldoveancă, în aparenţă şi naţionalistă înfocată însă, d-na Irina Lecca a făcut, după părerea mea, greşeala împotriva părţei pur omeneşti a povestirei sale romantice, când şi-a subliniat prea tare tendinţele în această direcţie. Mai întâi, că, atât şoaptele politice asupra Unirei Principatelor cât şi în contra combinaţiilor alegerei unui Domn, nu au ceva hotărâtor în această carte şi constituiesc ceva de prisos. De asemenea melancolia naţionalistă cu Războiul pentru Neatârnare de la sfârşit, seamănă perfect a foc de artificii, absolut inutil, când e vorba de rezolvai ea unui conflict sufletesc atât de simplu, cum era dragostea dintre boierul Preda şi Ionica. Iar de-a dreptul greoaie şi prea evident tendenţioasă ridiculizarea educaţiei celor
două fetiţe ale Voichiţei la pensioanele din străinătate. Combaterea acestor anomalii în educaţia fetelor de boieri, cari în şcoalele de călugăriţe catolice, prin Franţa sau în Dresda, îşi uită de limba lor moldovenească şi de obiceiurile de acasă, o admitem şi noi, dar în cadrul unui articol de revistă şi nu ca motiv prozaic şi tulburător într-o operă de artă. Dacă d-na Lecca va renunţa ca paginile d-sale să aibă în acelaşi timp şi un caracter pedagogic *. şi naţional în sens militant; dacă va şti să păstreze, în marginile talentului de povestire simplă, nivelul artei netulburate, suntem siguri că va ajunge o prozatoare cetită în cercurile cele mai l largi.
BUCURA DUMBRAVĂ
Haiducul, ed. II, Bucureşti, 1910, trad. de Nica
La 1907 când a apărut originalul german al acestei opere, datorită domnişoarei F. Seculici, cu un pseudonim atât de românesc şi de armonios, am adus scriitoarei omagiile mele fără rezervă. Mă surprinsese cu totul ivirea neaşteptată a acestui „ talent în plină maturitate. Şi mă umpluse de mândrie ideea, că o * % femeie străină a ştiut să ne popularizeze cu atâta artă o epocă : fs din cele mai romantice din trecutul Ţărei Româneşti, cu un erou din cei mai simpatici din câţi au fost cântaţi prin baladele noastre haiduceşti. Am văzut apoi cum în Germania, unde s-a tipărit ediţia originală, critica i-a făcut cea mai înţelegătoare primire şi cum însuşi un spirit superior, ca al Ricardei Huch, autoarea cunoscutei cărţi Die romcmtische Schule, a salutat acest roman în termeni cu totul entuziaşti. Critica de la noi i-a fost de asemenea favorabilă, când, în traducerea vechiului junimist, Teodor Nica, a apărut întâia ediţie românească. Faptele acestea ne îndeamnă ca să relevăm şi a doua ediţie şi să încercăm a o răspândi mai cu seamă în Ardeal, unde va constitui o excepţional de utilă lectură.
Subiectul Haiducului este vieaţa şi epoca celui mai idealist şi celui mai popular haiduc, lancu Jianu, ajuns celebru
48
49
prin originea lui boierească şi prin calitatea lui de premergător al luptelor împotriva spoliatorilor Ţărei Româneşti. Pentru desfăşurarea acestui subiect, autoarea s-a folosit înainte de toate de legendele curente, fie din balada lui Jianu, fie din romanul atât de popular ai bătrânului povestitor N. D. Popescu. A adăugat apoi în jurul subiectului pagini şi reflexiuni contemporane precum le-a putut culege printr-un studiu serios al anilor în cari haiducia îmbrăcase un vestmânt naţional. Iar din experienţă a adunat personal, în cursul mai multor ani de excursiuni prin munţii şi prin mănăstirile, în cadrul cărora s-au petrecut evenimentele acele romantice, o serie de amănunte şi impresii asupra întregului teritoriu de acţiune a lui Jianu. Şi în toată mânuirea acestui vast material, de ordin istoric, cultural, descriptiv şi, până la un punct, fantastic, autoarea dovedeşte un rar simţ de îmbinare şi un fel propriu de a ţine încordată, până la extrem, atenţia cetitorului.
Ceea ce ni se prezintă mai intuitiv este negreşit caracterul epocei însăşi. Mai rar ni s-a dat să cetim adevărata vieaţă, dispărută, a boierilor de la ţară, cu moravurile lor orientalizate şi cu amestecul de străini pe vremea fanarioţilor. Şi nu cunoaştem o operă românească, în care vieaţa de la Curte, cu întreg convoiul de curteni, cu variaţia de costume şi de lux, cu intimităţi felurite, să fi fost mai artistic şi mai din plin redată ca în cazul acesta, unde Curtea lui Vodă Caragea şi casele boierilor Jianu ni se deschid cu atâta îndemânare.
O caldă parte ia apoi autoarea, în cursul povestirei, ţăranilor români, pentru cari ea are o adâncă înţelegere. Le compătimeşte mai întâi suferinţele economice, birurile grele, jafurile administraţiei fanariote şi dispreţul ciocoiesc, de care au parte şi care motivează naşterea şi existenţa haiduciei. Le admiră însă obiceiurile curate şi străbune. Se identifică cu toată dragostea lor de ţară, de horă şi de joc şi cântec.
Pentru aceşti ţărani batjocoriţi şi exploataţi, se ridică apoi Jianu. ca un prooroc izbăvitor, nu cu vorba, ci cu fapta. Acţiunea lui întreagă se întemeiază pe un program, pe care îl găsim rezumat în următoarea morală:
„Au şi haiducii dragostea lor de ţară. Să nu dispreţuiască deci nimeni pe cei ce, din desperare s-au unit cu codrul, acest
vechi prieten al românilor. Dacă ţăranul iubeşte pe haiduc, înseamnă că acesta nu e hoţ, ci e răzbunător. în sufletul lui arde sfântul foc al dreptăţii. Şi dreptatea aceasta, haiducul n-o caută pentru sine, ci pentru fraţii săi suferinzi. El ia de la bogaţi, care sunt duşmanii Ţării."
în marginile acestei morale, se dezvoltă în urmă toate vitejiile lui Jianu, toate asalturile la poteraşi şi la cârc-serdarii
: # fanarioţi, precum şi la pântecoşii egumeni de pe la poeticele mănăstiri ale Olteniei. Opera aceasta de răzvrătire demnă e şi mai bine reliefată cu ajutorul unor surogate romantice, scene de
! * dragoste haiducească şi bogate impresii din natura acestor regiunii pline de misteruri şi frumuseţi.
Este, fără îndoială, o pagină de mare consideraţie, pe care d-şoara autoare a consacrat-o aici trecutului nostru atât de umilitor din epoca aceasta. Sfârşitul pare a fi un preludiu pentru un eveniment decisiv, care a urmat, prin ivirea lui Tudor Vladimirescu. Rămânem cu impresia că Bucura Dumbrava nu şi-a terminat încă lucrarea aceasta binefăcătoare, ci este hotărâtă să toarcă firul măiestru mai departe şi să-1 scoată la mai multă
, v-    lumină şi pe Vladimirescu, într-un nou roman. Şi unele informaţii vagi, ce mi-au venit la cunoştinţă, ne spun că într-adevăr ne putem aştepta cât mai curând la o nouă lucrare, în care autoarea i   va continua cu fixarea acestei epoce de lupte şi frământări.
. 1 La sfârşit vom recunoaşte că dl. Nica a luptat din răsputeri
^* să ne dea o traducere bună, să îndrepteze germanismele din ediţia întâia şi să se apropie, cât se poate, de genul popular al povestirei.
50
II. SCHIŢE ŞI NUVELE
CARAGIALE
Schiţe nouă, Bucureşti, 1910, (Editura societăţii „Adevărul"), 8° mic, 292 pag.
Dl. Caragiale petrece iarăşi şi un public cetitor numeros îl urmăreşte. Dl. Caragiale se amuză de mult, într-o mână cu paharul înseninării, în cealaltă cu biciul ridicat împotriva eternei prostii omeneşti. D-sa a fost la început un fel de „Democritos ridens", căci a desfăşurat prin râsul său o serie întreagă de stări beoţiene şi a fost crud şi neîngăduitor în satira socială atât de acerbă din tablourile sale dramatice. Astăzi însă ne apare ceva mai potolit, în haina unui înţelept orietal, a lui Nastratin Hogea, cu spiritul mai jovial, cu ironia mai blajină şi cu un mod de a grăi mai sentenţios.
Recetindu-i nouăle schiţe, găsim acum într-însele pe scriitorul senin, care a atins vârsta mulţumirei de sine şi care ştie să-şi facă vieaţa trandafirie, spunând o pildă potrivită, un basm hazliu sau vreo păcălitură anecdotică, scoasă din trecutul bogat în amintiri sau din vreo carte veche, cu subiecte analoage. Tutunul şi ciubucul se pomenesc adeseori în noul volum şi în spiralele acestui fum de ciubuce, ce se înalţă în liniştea de după masă, e o întreagă filozofie elină. Epicur desigur nu făcea mai mare haz de vieaţă şi nu avea gusturi mai subţiri şi nici nu ştia să-şi îngâne mai potrivit clipele de repaus. Iar spiritul luxurios al lui Boccaccio nu pluteşte nici el departe de această atmosferă, în care mici frivolităţi, încadrate abil, dau proba unei fineţe artistice şi a unei note de specială picanterie. Dacă ciclul de fantasmagorii minunate din O mie şi una de nopţi n-ar fi scrise demult, e sigur că le-ar putea scrie astăzi dl. Caragiale.
Caracterul acesta de misteruri orientale, se observă îndeosebi în cele câteva bucăţi de poveşti imitate, în care de altfel partea d-sale de invenţie este destul de mare. într-o limbă arhaizată, cu
multe elemente greco-turceşti, colorată cu multe aforisme de genul lui Anton Pann, dar extraordinar de vioaie şi de limpede, dl. Caragiale ne introduce mai întâi în infernul lui Dardarot, unde ne face martorii unei idile ciudate dinspre împăratul întunecimei şi „mucalitul" său fiu Aghiuţă. „Şi Dardarot 1-a stupit pe mititelul în vârful nasului, pe urmă i-a lăsat urechea şi, f  *   ftră să mai zâmbească, răcnind furios, i-a tras lui Aghiuţă un I v picior, drept unde începe să-i zică spatelui coadă..." După acest I || idilic tratament, Aghiuţă se preface în om, îşi zice Kir Ianulea şi I jk găseşte prilejul a povesti frumoasa parabolă puţin biblică, cu f fp  fasolea şi ridichea... „cică vezi bine, ridichea îşi repede tăria în *       sus şi fasolea îşi năvăleşte puterea spre partea dimpotrivă. Se încinge o luptă cu iuţeală mare în măruntaie; cârcei peste cârcei, până se face încurcătura în maţe, de se sparge praporul şi se prăpădeşte omul de hurduharismos"... -   " Dar idile şi parabole de acestea, fiind mijloace prea
violente pentru stârnirea umorului, trecem repede peste ele şi ne oprim cu drag la firul poveştilor d-lui Caragiale.
Kir Ianulea, bucata de rezistenţă a volumului, este o poveste t cu teză, şi ne dă, cu elemente alegorice, cadrul unei vecinie ] ' actuale probleme sociale: incorigibilitatea femeii. Acriviţa, fata ? lui Hagi Cănuţă, o femeie cu însuşiri inferioare, reuşeşte să-şi ia fm de bărbat pe un fiu al Infernului şi să se facă stăpână pe toată | m   şiretenia lui, maltratându-1 şi izgonindu-1 de la casă.
A doua năzdrăvenie este Pastrama trufanda, o glumă din Orient, mai puţin graţioasă ce e drept şi aceasta. E vorba în ea de păţania unui turc, care călătorind la Ierusalim şi, luînd drept pastrama un sac cu carne afumată a unui evreu răposat, o mănâncă în cursul călătoriei, fiind tras în urmă în judecata cadiului. Calul dracului este poate povestea cea mai artistic lucrată, din punctul de vedere al mişcărei, şi voieşte să fie o exemplificare a cunoscutului proverb românesc „baba, - calul dracului". De asemenea Făt-Frumos cu moţ în frunte, prelucrarea unei poveşti franceze, trădează dragostea autorului pentru bizareriile aceste romantice, unde graniţa între real şi ideal, între absurd şi verosimil încetează şi sufletul se poate, prin urmare, răsfăţa în dragă voie.
52
53
Celelalte schiţe îi servesc d-lui Caragiale mai mult ca prilejuri pentru a-şi putea plasa ironia de genul mai vechi, ce i-a rămas în rezervă din timpul comediilor. In Dumineca Tontei, vorbind de beţia de cuvinte, regăsim satira din Conul Leonida. în Partea poetului se remarcă o crudă apostrofă la adresa poetului, clasificat printre existenţele cele mai găgăuţe de pe faţa pământului. Moravurile politice din provincie şi cele din suburbiile Capitalei, apoi accidente din vieaţă, amintiri din tren, din călătorii prin Franţa sau de la chefuri la Iordache sunt alte subiecte pentru spiritul bogatului arsenal al d-lui Caragiale. Mai ales cheful de la Iordache, pe timpul repausului duminecal, e zugrăvit în culori mai mult decât sugestive şi ne reaminteşte forţa d-lui Caragiale în creaţiunile din Scrisoare pierdută.
Văzând acest vălmăşag de tipuri şi de scene, create de dl. Caragiale în anii din urmă, bate la ochi lumina îndoită în care autorul se prezintă de data asta. Romantismul d-sale cel mai fantastic din unele bucăţi se îmbină, în mod ciudat, cu realismul cel mai dezbrăcat dintr-altele şi paginile d-sale cele mai fine alternează cu altele, lipsite de gust. Nicăieri însă nu-şi dezminte reputaţia de cel mai ager stilist, de cel mai dramatic povestitor şi de cel mai spiritual scriitor al prozei noastre.
I. AGÂRBICEANU
/. în întunerec, Nuvele (Editura „Minervei"), Bucureşti, 1910, 314 pag.
Iată-ne iarăşi în lumea romantică a d-lui Agârbiceanu. în faţa noastră se ridică iarăşi pădurile de brazi de la poalele munţilor, cu cadrul lor ceţos, cu aerul lor de misteruri, cu credinţele primitive ale unui popor bun şi nenorocit. Idile, frumoase fără seamăn, cu toată naivitatea proprie unor suflete curate; conflicte tragice, luate din vieaţa unui colţ de ţară; figuri poetizate sau tipuri aspre şi brutale; dar mai ales chinuiţii şi umiliţii din pătura cea mai bătută de soartă, - iată subiectele noului volum al d-lui Agârbiceanu. Şi toate făpturile aceste
minunate ale d-sale sunt aşa de adânc observate, aşa de complet zugrăvite, cu toată împrejmuirea lor, încât te silesc să le urmăreşti cu încordare, legănat pururea de bogăţia unei limbi mlădioase şi surprins mereu de farmecul originalităţei în amănunte.
Nuvele nu sunt ele toate bucăţile d-lui Agârbiceanu. Nuvela presupune o formă ceva mai închegată şi un fond sufletesc ceva mai rafinat, precum şi o ordine mai strânsă în succesiunea fenomenelor psihologice. Autorul nostru însă operează încă cu întâmplări şi soluţiunile d-sale sunt provocate adeseori de credinţe deşarte, fără o motivare reală. Din cauza aceasta apoi, subiectele nuvelistice se desfăşoară mai mult în forma unor povestiri vioaie de la ţară, fără o justă proporţie în conducerea firului povestirei, ici cu îngrămădiri de imagini şi de descripţiuni, fascinante, ce e drept, şi colo cu lacune în cursul acţiune i.
Printre aceste povestiri, socotim mai ales cele trei de la începutul volumului, Comoara, Valea dracului şi O poveste din sal. Tustrele au acelaşi fond, aceeaşi scenărie fantastică a codrului, care te doboară prin măreţia lui. Dacă dl. Agârbceanu nu ni-ar fi destăinuit altceva decât şoaptele de un mister aşa de sugestiv ale codrului; dacă n-ar fi creat altceva decât această serie de tablouri şi de instantanee din mijlocul unei naturi sălbatice, în care se petrec atâtea idile şi atâtea tragedii, d-sa ar fi scris de ajuns ca să-şi afirme talentul. Cât pentru întâmplările săvârşite în acest cadru însă, ele toate par a avea un caracter cam aventuros. Atât dragostea boarului din pădurea Negrileşti cu Marina lui Cojoc, cât şi epizodul amoros dintre pădurarul Suciu a Rarului şi frumoasa baroneasă unguroiacă, sunt prea căutate, prea idealizate. Numai Valea dracului se încheagă mai complet, mai firesc ca celelalte, cu scenele ei de gelozie dintre un boar şi un pădurar, cu atmosfera sombră în urmărirea comoarei (un element de povestire, asupra căruia dl. Agârbiceanu insistă mereu!) şi mai ales cu neîntrecutul incident de duioşie provocat prin credinţa unui câine. Şi mai au aceste povestiri nuvelistice însuşirea, că virtutea în ele e pururea răsplătită şi nedreptatea răzbunată, - o însuşire proprie de altfel întregei literaturi romantice.
54
55
Dar dacă în ţesătura unei povestiri se mai găsesc uneori goluri şi salturi, nu se poate zice acelaşi lucru despre figurile autorului. Am putea afirma că tăria acestui volum este a se căuta mai cu seamă în seria aşa de variată de tipuri din satele româneşti, atât de bântuite de felurite neajunsuri. Iată chiar în bucata următoare intitulată Vedenia, după o pagină splendidă, în care zugrăveşte casa veche şi dărăpănată, ajunsă locuinţă a duhurilor rele şi groaza satului, cu câtă măiestrie ne construieşte un tip al preacunoscutului evreu spoliator din satele Ardealului. E o adevărată lucrare psihologică această schiţă, cu frământările unui suflet de egoist brutal şi poate sta alături de Făclia de Paşti a lui Caragiale. Urmează părintele Vartolomei Bogdan, preotul păscălitor, care nu o ia prea serios cu conştiinţa, un tip de slujitor la altarul Domnului, cum ni i-a mai înfăţişat dl. Agârbiceanu în volumele anterioare. Ne oprim apoi, cu toată surprinderea noastră, la o bucată de o rară desăvârşire în activitatea autorului, Ia Copilul Chivei. în felul cum este tratat acest subiect, cu femeia aceea săracă şi beţivă, care e surprinsă noaptea în noroi şi dă pe urmă naştere unui fiu idiot şi surdomut, în descrierea înmormântării acestei nenorocite femei, găsim o prestaţie artistică de mâna întâi...
De altfel acum încep să se înşire, la rând aproape exclusiv, tipuri patologice. Dl. Agârbiceanu începe să facă impresia că, înşirând aceste nenorocite alcătuiri omeneşti, a voit să ridice vălul de pe un colţ dureros al vieţei pe care a cunoscut-o. Pururea milos judecător şi părtinitor al binelui, d-sa parcă ar urmări tendinţa de a denunţa o stare de completă mizerie şi de raporturi maladive de la noi. Iată cum continuă:
Nica, fata morarului din sat, cea „cu ochii albaştri, ca o cicoare trasă de soare", cea pe care a luat-o vârtejul apei „ca pe un braţ de fân" este un tip de cretină, tratată cu multă simpatie de autor. Sănduţa, femeia bătrână, care suferă de „rozătură la inimă" şi-şi închipuie că-i urmărită de necuratul, care i se arată în vis, ca un sfredel şi ca un cocoş negru, este o victimă tipică a ignoranţei ţăranului nostru. Teleguţ, Fişpanul şi mai ales Prăginel sunt cerşitori, înfăşuraţi în zdrenţe şi chinuiţi de „vântul turbat", care-i duce la groapă sau la ştreangul binevoitor: „Şi cum mergea pe o hudiţă dosită, Prăginel nu-şi mai putea
descleşta din cleiul drumului piciorul cel olog. S-a zbătut, s-a aieptat, şi în urmă căzu mototol în şanţul mărginaş, plin de apă. Se zvârcoli să se ridice, dar nu mai putu. Apa murdară bolborosi de câteva ori, apoi se linişti. Prăginel cu capul sub apă, sta înţepenit, ca o uriaşă pasăre de apă, ce pescuieşte..."
Icoanele acestea de dezolare, de oameni bolnavi, cari n-au cu ce să se caute, de alcoolici tâmpiţi, cari sporesc tagma
\. +: degeneraţilor şi a oamenilor de prisos la ţară, bătrâni răzimaţi în cârje şi copleşiţi de neputinţe, diformi şi anormali, toţi şi toate
t £   trec într-un lung şi zdrenţuit pelerinaj pe dinaintea cetitorilor,
* * aşa cum sunt de înfiorători, aşa copiaţi după natură, „o îngrozitoare manifestare a unor suflete omeneşti, cari nu mai seamnănă a suflete omeneşti".
E o fază nouă aceasta, în care ne apare aici prozatorul nostru. E o artă realistă ce ne face acum şi anume în culori intensive şi stridente, voind parcă să înfiereze acest contrast între om şi natură şi voind să facă apologia principiului de sănătate. „Să trăiască aceia, cari au ceva!", zice într-un loc unul din tipurile aceste chinuite. Iar autorul, privind la două fiinţe de acestea nevolnice, cari fac umbră pământului, le apostrofează cu mâhnire: „Şi nu ştiu cum, privind pe cei doi nevoiaşi capi de
: .';     familie, îţi vine să le prinzi capetele, să li le izbeşti laolaltă cu o putere de uriaş. Cine le-a dat lor dreptul să schimonosească astfel cununa zidirilor de pe pământ? ..." Sunt probleme sociale dureroase, pe cari le atinge în acest fel de subiecte adânc t-     umane, cu cât mai artistic lucrate, cu atât mai sugestive. It- Numai  către  sfârşitul  volumului, atmosfera se mai
* înviorează. Din mijlocul unei ierni nemiloase, care întinde o
* sărăcie cumplită peste satul întreg, ne pomenim la o nuntă ţărănească şi asistăm la fuga unei mirese, care preferă pe lăutarul cântăreţ unui flăcău din sat. De aici, trecând peste încă un tip aspru, intrăm în plină primăvară. Bucata de încheiere, Adieri, care constituie unul din 'cele mai delicate procese psihologice, resfrânge într-un suflet de om mai bătrân adierile unei primăveri duioase şi aducerile aminte. Este aceasta un gest de meşter, cu care autorul ţine să-şi încheie volumul.
Acesta este cuprinsul noului volum al d-lui Agârbiceanu. El ne întăreşte încă o dată în convingerile noastre de a socoti pe
56
57
autor printre puţinii noştri prozatori originali, ale căror subiecte, fie scoase din imaginaţie, fie rupte din realitatea vieţei, sunt menite să rămână în fiinţă şi să constituie un titlu de mândrie a literaturei noastre de astăzi.
//. Două iubir, Vălenii de Munte, 1910, 8°, 328 pag.
Prozatorii noştri mai tineri, asupra cărora opinia publică este formată îndată după apariţia primelor volume, nu prea au parte de recenzii multe în urmă. Şi n-aş putea să spun motivul pentru care. Poate din pricină că eminenţa noastră critică are convingerea că aceşti prozatori, după ce şi-au dat măsura talentului lor, nu mai aduc nimic nou şi original în cele următoare. Sau fiindcă s-a înrădăcinat credinţa că talentele, o dată urnite din loc şi anunţate cu zgomot şi ditirambe, îşi văd ele singure de drum. După toate probabilităţile însă, şi într-un caz şi în celălalt, li se face o mare nedreptate, căci nu ne putem închipui un volum nou, care să nu reprezinte o lăture nouă, sau cel puţin un nou fragment din vieata sufletească a unui autor. Nici nu ni se pare o binefacere pentru o scriere nouă, când o înfăşori în taina tăcerii desăvârşite. Vieaţa povestită într-o formă oarecare, vrea şi cere să deştepte şi ea vieaţa la rândul ei.
Volumul de nuvele şi de povestiri Două iubiri, al părintelui I. Agârbiceanu, apărut înainte cu mai multe luni, a căzut şi el victimă acestei rele deprinderi, nefiind împărtăşit de atenţia ce i se cuvenea. Cum însă peste câteva zile editura „Minervei" va da la iveală o nouă culegere nuvelistică din pana acestui prozator, ne grăbim să facem mai întâi dreptate volumului de faţă.
Vom recunoaşte, înainte de toate, că în dl. Agârbiceanu literatura noastră a câştigat hotărât un prozator idilic dintre cei mai de seamă. Cu o măiestrie şi o metodă proprie, d-sa ne clădeşte aici un colţ simpatic al vieţei liniştite şi mai lipsită de patimi şi de mari frământări, cum se petrece ea în satele noastre. Interioarele acestor sate; cuprinsul variat al caselor ţărăneşti, bogate în bătrâni cuminţi şi copii răsfăţaţi; glasul clopotului ademenitor de la biserica strămoşească şi toată atmosfera de demnitate din înconjurimea preotului sunt elementele lui pe cât
de modeste, pe atât de favorite. Miezul de vară, câmpul fertil, lanul verde şi colţul de pădure sunt pentru dânsul nenumăratele cadre şi fonduri romantice, pe cari se profilează figurile sănătoase de muncitori. „Sărbătoarea înserării", numeşte el amurgul de primăvară şi - „ca într-o biserică largă, plânge seara sufletul
;  i    îndurerat al doinei..."
L „Doamne, ce case frumoase!" - zice unul din eroii d-lui
I jK   Agârbiceanu, luându-şi rămas bun de la satul său. „Străluceau >   de albe şi o mândrie părea că se desprinde din orice casă şi curte
î i-   largă. Şi uite, pe la portiţe, ce mai bulgări de copii: să-i frângi în
? T   genunche! Femeile pe la portiţe, cu furca în brâul de lână, să vie
- ~    un măiestru mare să le vadă şi apoi să uimească lumea cu
tablourile sale. Şi uite carul acela, cu doi boi, ce se leagănă în mersul domol, pare că de-a dragul să te întinzi pe fânul de pe leasă Iui, să-ţi vie somnul şi din când în când să-ţi ridici capul. Şi luncile cu otava moale şi deasă pare că anume te cheamă să te cobori din căruţă şi să te plimbi pe lângă ele, odihnindu-ţi privirile pe covorul verde... Şi satul abia se mai vede, numai ;*    unde şi unde albind, ca pete de var printre pomi..."
Acesta este satul, pierdut în ceaţa fumurie al d-lui Agârbiceanu şi când zărim aerul acesta proaspăt, blând şi duios, în care îşi înfăşoară subiectele sale, ne bate la ochi în mod f -ii   plăcut culoarea locală a acestor povestiri. Autorul este desigur t mr   cel mai ardelean între scriitorii de azi. Toate tipurile d-sale sunt
- ff    luate din vieaţa şi obiceiurile acelei epoce de tranziţie de astăzi, %■    cum se poate observa în regiunile aşezate la poale de munte.
Aici mai trăiesc oameni bătrâni, preoţi şi deci păstrători ai credinţelor vechi, ai tradiţiei şi ai legendelor, firi conservatoare, cari se mai hrănesc din amintirea faptelor eroice ale străbunilor şi se uită mâhniţi la prefacerile dureroase, aduse de vreme, la creaturile hibride ale civilizaţiei, adusă de împrejurări. Popa Iancu şi fiul său Dan sunt reprezentanţii celor două generaţii, a căror ciocnire pentru o credinţă nouă ne-o descrie autorul în nuvela Două iubiri şi al cărui tânăr erou, cu firea sa îndoielnică, produs al şcoalei străine, ne dă aşa de bine toată situaţia de azi. Popa Pârvu, cu teoria sa, că „piatra cea dintâi în zidăria vieţei omeneşti este: să ai o bucată de pâne", este prototipul preotului ardelean idealist, cu milă de popor şi cu spirit de abnegaţie,
58
59
devenit aşa de rar în vârsta de astăzi a ...congruei. Dascălul capricios Vintilă cel bătrân, unul din garda veche a diecilor, în contrast cu învăţătorul cel nou şi cel îmbrăcat nemţeşte, este o creaţie admirabilă a autorului şi fixează în mod foarte vioi întreaga epocă trecută a şcoalei primitive la ţară, când tot învăţământul se reducea la cetit şi cântat. Numărul cel mare de bătrâni sfătoşi, prototipi ai sănătăţei, figuri joviale şi guralive ca Moş Viron şi fierarul romantic Petrea, apoi delicioase feţe de babe sărace, în lumina lor misterioasă de poveşti şi anecdote, toate sunt nişte păreri de rău, nişte omagii sentimentale aduse unui veac mai bun, ce se stinge. Iar nenorocirea Fefelegei cu zelul ei de-a trece printr-o vieaţă de mizerii, cărând zilnic piatră de aur, ne vorbeşte limpede de toată jelania, cuprinsă în cântecul moţilor: „Munţii noştri aur poartă..."
Sunt probleme frumoase acestea, cu tot caracterul lor mărunt, şi le simţim importanţa lor mai ales noi, ardelenii, cari le cunoaştem. Cu bucurie vedem, astfel, că dl. Agârbiceanu nu are numai un talent descriptiv şi cu multă putere de expresie în culorile atât de saturate, ci fondul d-sale mai este şi adânc reflexiv. Afară de evlavia pentru lucrurile exterioare, d-sa ştie să analizeze suflete existente şi ştie să observe stări sociale, caractere şi probleme de la noi. Aici desfăşoară chestiunea preoţilor, colo educaţia fetelor şi aspiraţiunile tinerei generaţii mai cu carte. Aici persiflează naţionalismul rău înţeles, colo atacă chestiuni practice de educaţia poporului. Şi glasul d-sale, pururea sentenţios, învăluit în pilde şi simboluri biblice, încălzit în comoara limpede a înţelepciunii bătrâneşti şi voitoare de bine, străbate adeseori la suflet.
Fireşte, se vor găsi destui care nu au înţelesul real pentru o parte din literatura locală a d-lui Agârbiceanu. Unii îl vor învinui că prea s-a pierdut în amănuntele de căsnicie din poezia intimă de la sate. Alţii îi vor găsi o vină că tendinţele prea vădite din câteva schiţe antialcoolice - vezi Bologoial - trec prea mult marginile îngăduite de artă şi ajung să fie o literatură prea didactică. Şi iarăşi alţii se vor plânge că în unele povestiri - vezi scena la adresa brutarilor valahi din Două iubiri, precum şi naţionalismul cam incoerent a lui „Marcu"! - autorul a fost prea puţin discret în ascunderea mobilului naţional şi prea evident tendenţios.
Când e vorba de tendinţe însă, discuţia rămâne totdeauna deschisă. Putem noi să despărţim arta de tendinţe? Poate un J        prozator ardelean de talent, care prinde în icoane vieaţa reală din jurul său şi valurile ei, să se lipsească de anumite idei, cari îl frământă zilnic, de anumite tendinţe, cari cer să fie exteriorizate? *    ,   Poate el într-o ţară ca a noastră, unde literatura ungurească e f ^    plină de tendinţe antiromâneşti, unde Jokai, în povestirile sale, a | £,?   insultat memoria eroilor lui Iancu, să renunţe la spiritul tradiţiei /    şi Ia glasul îndemnător al inimei?... Da, arta cere multe sacrificii | !«?§■■  talentelor, dar abnegaţiunea aceasta, sacrificarea oricărei tendinţe, ;   •'     nu i-o poate cere nimănui. Ideile unui scriitor, fie cât de actuale f  ?     şi de militante, când sunt întrupate în forme literare alese, câştigă dreptul lor de existenţă. Talentele de seamă ştiu totdeauna să observe linia de demarcaţiune între artă şi umplutură, între pagini artistic închegate şi povestiri cu tendinţe populare. Şi, după probele date, e de prevăzut că dl. Agârbiceanu va rămânea la un nivel mai ridicat al prozei noastre şi nu va aluneca în A  .     categoria tendenţioşilor cu program, cari aparţin altui capitol de activitate intelectuală.
T M. SADOVEANU
*
Povestiri de seară, Bucureşti, 1910 (Ed. Minerva), 8°, 250 pag.
fj Tânărul şi în materie literară priceputul meu prieten Ion
Duma, vorbind în această revistă (Luceafărul) despre cel din urmă volum al meu de impresii critice, mi-a găsit o vină deosebită în faptul că, de ani de zile, am rămas străin faţă de scrierile lui Sadoveanu. Şi s-ar putea ca prietenul meu să aibă dreptate. Criticul trebuie într-adevăr să înregistreze toate fenomenele mai de seamă din vieaţa literară şi este ţinut mai ales să nu nesocotească energiile conducătoare. Şi din punctul acesta de vedere, adecă al aşa numitei obiectivităţi, mă recunosc în realitate vinovat.
Este însă altceva la mijloc. Critica nu poate fi redusă la rolul de maşină.Nţn vieaţa noastră, a scriitorilor, îşi au şi pasiunile
60
61
rosturile lor, şi în tot ce facem şi în tot ce scriem, aceste pasiuni se resfrîng pe nevrute. între oameni de temperament, firele se împreună şi se distramă, după capriciul intereselor şi al împrejurărilor, şi trebuie să fii dascăl rece şi şters, pentru a putea stărui în obiectivitate. O dată înstrăinat de un suflet, este omeneşte cu neputinţă să-1 mai priveşti cu calmul omului de ştiinţă. Şi tăcerea, în aceste cazuri, este singura atitudine corectă.
Dar vremea trece, ne schimbă şi ne aduce de sine Ia sentimente mai echitabile şi la simţul datoriei. Iată-ne iarăşi în faţa unui nou volum al d-lui Sadoveanu. Şi ca într-o clipă de concentrare trece acum pe dinaintea noastră toată personalitatea acestui scriitor, cuprinsă într-un lung şir de volume. E o muncă uriaşă, pe care a săvârşit-o. E o vieaţă bogată, pe care a prins-o, cu măiestria limbei celei mai curate. Sunt orizonturi nouă, pe care le deschide, prin comoara sa de tipuri şi de amintiri. Şi un nou mod de povestire se iveşte în paginile sale, aşa de deosebit de al altora, atât de blând şi de potolit în epizoduri mărunte şi atât de viforos în culmile epice. în literatura noastră întreagă, nici un prozator n-a adus atâtea momente originale şi atâtea nouă puncte de orientare, ca acest scriitor.
Nu avem însă intenţia a ne ocupa de data asta mai de aproape cu întreaga operă a d-lui Sadoveanu, ci ne mulţumim a semnala Povestirile de seară. Este un volum, care poartă în sine aceeaşi calitate de fascinant povestitor a d-lui Sadoveanu şi surprinde prin aceeaşi variaţie de subiecte, înşirate fără o deosebită legătură şi sigur fără a se menţine toate Ia acelaşi nivel.
In tipul Iui Gheorghe Mutu, din începutul volumului, găsim un ţăran, admirabil ca duioşie şi disperare în faţa unei cumplite secete, care răpune vitele oamenilor din sat. Starea de mizerie a ţăranului şi ţarina pustie, intimitatea românului cu animalul'său de casă, precum şi sentimentul de milă sunt perfect încadrate şi redau în mod plastic icoana de jale şi de prăpăd. în Omul singuratic, - probabil cea mai bună bucată din acest volum, - ne desfăşoară nişte privelişti de iarnă, unice în literatura noastră, şi ne deşteaptă sentimentul de groază prin descrierea unei nopţi de decemvrie şi a vitejiei unui pescar, care
i scapă un boier de la moarte sigură. în bucata Un om pierdut îşi arată încă o dată puterea de descriere epică din paginile războinice anterioare, ne înfăţişează cu îndemânarea-i cunoscută, 1 ' învălmăşeala, atacul şi toată grozăvia din focul extrem al luptei: ne lasă însă mai rece prin întorsătura prea utilitară, pe care o ia sfârşitul povestirei, când ofiţerul Călin moare vitejeşte, ca „să pregătească Măriei pensia unui oştean mort cu cinste ..."
O categorie specială a prezentelor schiţe se alcătuieşte din \  $   epizoduri sociale felurite, fie de natură politică, fie administrativă. ■'»   '    într-una ne arată gratitudinea ţăranului român pentru binefăcătorul i   '     său Domn Alexandru Cuza, despre care moşneagul d-lui t   .'    Sadoveanu ne ştie povesti tradiţii atât de duioase. într-alta ne transpune în stările patriarhale ale administraţiei de la ţară şi ridiculizează, cu umor blajin, relaţiile dintre slujbaşii inferiori, în alte schiţe, ne readuce în intimitatea întâmplărilor mărunte „de la balul clubului militar". Şi toată furnicărimea asta, de vameşi şi subprefecţi, şi toate peripeţiile aceste, cu o intrigă cu totul simplă, dau la un loc o lume aparte. Culoarea romantică din multele descrieri şi patosul liniştit în povestirea glumeaţă dau acestor subiecte, sărace uneori, cuvenita formă artistică. Numai arareori se simte o coborâre prea mare a tonului popular, cum este în Păţania unui cumătru, cu furtul de claponi şi cu scena de adulter, care, în privinţa caracterului anecdotic şi al discreţiunii, cu care e tratată, atinge umorul lui Creangă. Ţ Sunt însă în acest volum câteva bucăţi, prin cari e pe cale
j §    a se furişa în opera d-lui Sadoveanu un nou gen de proză, ; sk    anume cel subiectiv, sau reflexiv. Un duşman şi Un păgân ies ; li    cu totul din cadrul prozei povestitoare de până aci şi arată Ţ     tendinţa nouă a autorului de a analiza stări sufleteşti şi glasul ; H     conştiinţei. Boierul ăsta bătrân, iubitor de vieaţă şi de artă, care face teorii asupra felului său de a fi şi idealizează principiul individualismului, poate să fie luat drept un început la o nouă ramură de activitate pentru complexul talent al acestui autor. E o proză învăţată aceasta, unde se cunosc influenţele culturei străine şi nimic nu ne face să credem că dl. Sadoveanu n-ar reuşi şi în această direcţie.
Cum orice pagină a d-lui Sadoveanu prezintă interes pentru cetitori, neapărat că şi cele din Povestiri de seară se
62
63
înşiră cu vrednicie printre creaţiunile de până acum ale autorului. Fireşte, fără să le scadă din merit şi fără să le întreacă valoarea.
D. ANGHEL
Povestea celor necăjiţi. Fantezii şi portrete, Bucureşti, 1911, 125 pag.
In proza noastră de astăzi, dl. Anghel reprezintă un gen aparte. Este genul foiletonist, atât de puţin cultivat în presa românească. Pentru reuşirea în acest gen, trebuie să fii stăpân pe două înalte calităţi de scriitor: o fire impresionistă şi un dar deosebit de analiză. Iar dl. Anghel dovedeşte a le avea în măsură mare pe amândouă. D-sa este o comoară de impresiuni şi de reflexiuni, înregistrate în calea vieţei şi variaţia de preocupări îi este atât de mare, încât printre colegii săi apare ca unul care are mai multe de spus. Este un fel de literatură cultă, pe care o scrie dl. Anghel, fără a se ţine aici de-o formă anumită artistică. Nu sunt bucăţile aceste nici schiţe, nici nuvele, după toate normele de compoziţie tipiconară, ci fragmente rupte din vieaţă, în care se relevă deopotrivă poetul de fantazie, ca şi cugetătorul combativ, în chipul cel mai condesat. Şi pe de-a întregul un subiectivism de o melancolie specială înfăşoară aceste pagini, dându-le o notă anumită de individualitate, cu fineţe multe şi cu capriciile inerente firilor subtile.
Câteva din aceste fragmente seamănă a parabole. Pe un fond poetic, sau legendar, sau pe o amintire se brodează o întâmplare în jurul căreia se grupează cu multă artă şi putere de invenţiune situaţii pitoreşti, sombre uneori şi vesele altădată, sau stări sufleteşti de oameni necăjiţi, cari se potrivesc ca o concluzie la o serie de adevăruri. La început ne prezintă pe omul misterios şi chinuit, care porneşte în căutarea norocului pe pământ şi nu-1 găseşte decât într-un vis, visat în umbra unui copac bătrân, din care deşteptându-se, se convinge repede.că soarta lui rămâne aceeaşi din trecut: săpatul ogorului altuia! A
doua bucată, Sămănâtorul apare ca un fel de ironie, la adresa cunoscutei parabole biblice „Ieşit-a sămănâtorul să samene". In ea, autorul ne expune modul cum seamănă astăzi generaţia tânără, care îşi cheltuieşte sămânţa în vieaţa destrăbălată, fără să preţuiască ogorul strămoşesc şi ne arată, în schimb, duioasa figură a bătrânilor boieri, înfăşuraţi în cadrul idilic de la ţară, cu dragostea lor sfântă pentru pământ şi roadele lui. Şi în felul său potolit şi discret de-a zugrăvi tipuri excepţionale, fenomene mai rare, în cari, incidental, se relevă însuşiri mai rare, mai surprinzătoare, dl. Anghel continuă a se răsfăţa în scrutarea misterelor sufleteşti. Iată un Marchiz, cu apucături bizare, un singuratec, căruia nu-i plăceau oamenii şi prefera animalele de tot soiul şi mai ales câinii - un caz curios, dar desigur instructiv. Iată alte tipuri singulare, cu pasiuni individuale, pururea atrăgătoare, în prelucrarea artistică a d-lui Anghel: nişte colecţionatori maniaci, cari colecţionează de toate, câini, cai de tot felul, apoi mărci poştale, păsări umplute, - afară de femei, pe cari nu le poţi colecţiona „fiindcă nu le poţi cataloga în brune sau blonde, în arzătoare sau impasibile, nu poţi fi sigur de afecţiunea lor de azi pe mâine, căci sunt amatori pentru toate şi fiecare sac îşi găseşte petecul..."
Originalitatea acestor subiecte şi multele observaţiuni spirituale sunt incontestabile şi fac din excursiunile aceste, aşa zicând simbolice, ale d-lui Anghel o noutate literară, o nuanţă proprie în proza de azi.
Nu mai puţin ne interesează însă continuarea amintirilor sale, în special a celor literare, cu cari autorul se îndeletniceşte cu atâta predilecţie. Epizoduri din vieaţa-i proprie şi a scriitorilor străini, pe cari i-a văzut şi cunoscut, sau cu cari a avut vreo atingere sufletească, constituesc, de vreo câţiva ani încoace, o rară plăcere pentru cetitorii d-lui Anghel. Aceste pagini îşi au farmecul lor rar de intimitate şi de sentiment, şi ne dau o probă de un gust rafinat în aprecierea frumosului artistic.
In acest volum găsim mai întâi o delicată atenţie pentru un prieten al poetului din Paris, un tânăr ardelean din Sălişte, cunoscutul nostru Dumitru Comşa, stins într-o vârstă atât de fragedă, înainte de a-şi putea da toată măsura frumoaselor sale calităţi. „Era un ideolog în toată puterea cuvântului - scrie
64
65
autorul despre regretatul tânăr Comşa - şi în afară de amintirile ce îl legau de satul, lumea reală parcă nici n-avea fiinţă pentru el. Buzunarele îi erau pline de cărţi şi el încet, încet se ofilea ca o floare între paginile lor. O carte a lui Nietzsche obişnuia s-o poarte vecinie: era Călătorul şi umbra lui..." Şi fiind vorba de Comşa, vom abuza de spaţiul acestei recenzii şi vom atrage atenţia cetitorilor, cari l-au cunoscut ori s-au înrudit cu dânsul, asupra următorului pasagiu din amintirea d-lui Anghel:
„îmi reamintesc de dânsul, aşa cum l-am mai văzut ultima dată, într-un scăpătat de soare la Paris, pe o alee de codru bătrân. Mergea încet, cu capul plecat şi soarele îi lumina cartea ce o ţinea în mâini. Ca într-o apoteoză mergea, fără să vadă primăvara dimprejurul lui, cu ochii pe literele negre... Nu vedea soarele, care se cobora şi frumos se cobora soarele... N-auzea păsările cari îşi cântau rugăciunea lor... Ci, scoţându-şi un caiet din buzunarul de la piept, se aşeză pe un trunchi şi începu să scrie! Ce-a scris în amurgul acela de soare, unde e caietul lui? Era un caiet cu scoarţe de muşama neagră, în care îşi nota gândurile lui, tot ce i se părea ciudat şi în afară de comun; tot ce simţea şi-1 interesa şi tot ce avea de bună seamă să-i servească mai târziu. Cu mult drag aş răsfoi acest caiet, pe care îl purta întotdeauna, având pe prima pagină iscălitura lui Dimitrie Comşa..."
Cine, ca Anghel, vorbeşte de un prieten, mort în tinereţe, cu gingăşia cu care ar vorbi despre o floare, este un suflet de artist subtil şi merită recunoştinţa noastră pentru darurile Iui bogate ce ne dă. Şi cazul acesta îl observăm şi în alte câteva pagini din noul volum. Găsim aici o cucernicie rară pentru natură şi vietăţile, cari o însufleţesc; găsim o legătură, bine aprofundată, între vis şi realitate; o înclinare nostalgică pentru legende şi basme, cărora le face o frumoasă apologie. Şi acestor înclinări, se datoreşte şi simpatia pentru anumiţi poeţi contimporani, cum este „corsarul oriental" Jean Moreas sau Oscar Wilde, pentru cari reclamă, cu drept cuvânt, simţul frumosului şi al eleganţei.
Mărturisim, de încheiere, că cu însuşirile, schiţate aici în fugă. dl. Anghel. muncind cu aceeaşi stăruinţă, cu care de un timp încoace ne-a surprins (peste puţin îi apare un nou volum!), e pe calea cea mai bună a ne da , tuturor celor ce ne năzuim
66
demult pentru deşteptarea publicului şi ridicarea Iui spre orizonturi mai largi estetice, o bună şi iscusită mână de ajutor în această operă. D-sa este un element astăzi, care contribuie la combaterea barbariilor şi a exagerărilor din lumea creării literare şi artistice. Duşman al superficialităţii, ştie să încălzească pe cetitori pentru intensivitatea simţirei şi a frumosului. Şi literatura contimporană se mândreşte cu dânsul.
ANGHEL D. şi ST. O. IOSIF
Cireşul lui Lucullus, Bucureşti, 1910, 235 pag. Portrete, nr. 580 din „Biblioteca pentru toţi", 90 pag.
Volumele anunţate aici cuprind o parte nouă din munca încordată a acestor doi scriitori, cari prin o colaborare frăţească au ştiut multă vreme să apară alături, în diverse publicaţiuni. Obişnuiţi a-i vedea iscăliţi mai mult sub producţiuni poetice, rămânem acum surprinşi în faţa măiestriei cu care ştiu să-şi îmbine gândurile şi în forma nelegată a prozei. Iată-ne pe nesimţite îmbogăţiţi cu doi noi prozatori de frunte, mai puţin povestirori, mai mult impresionişti şi cugetători, în scrisul cărora fantazia poetică continuă să lucreze cu vioiciune, iar spiritul de observaţie să dea la iveală fineţe neîntrerupte. Ca procedeu, ei par a se deosebi de prozatorii noştri curenţi. Ca gust, sunt mai selecţi şi mai originali în felul lor. Ca subiecte ei aduc o serie de elemente nouă. Iar metaforele multe, presărate în text ca floricelele într-o luncă, dau scrisului lor un aspect de elită. Mai ştii, dacă proza aceasta cultă a celor doi poeţi n-are să fie genul prozei viitoare?
Calitatea principală a celor doi este desigur încadrarea unor anumitor tipuri caracteristice din vieaţa lor, sau uneori din imaginaţiunea lor. Bătrânul viteaz Lucullus, care-şi îngroapă fruntea în mâini şi începe să plângă, pe când ramurile de cireş scutură o ploaie de petale albe deasupra lui, este o figură vie, ca şi Pherenike, expresia tipică a mamei, care simte şi ea durere în umăr, când fiul ei Criton, luptătorul, este muşcat de adversarul
67
său. Darul acesta de a zugrăvi oameni şi a descoperi suflete, aşezându-Ie într-o atmosferă romantică, autorii noştri îl manifestă îndeosebi în portretele lor literare prin cari salvează pentru istoria noastră literară câteva date şi observaţiuni de preţ. Răposatul Beldiceanu, cu izvorul său nesecat de energie, apoi paradoxalul Gruber, gnoniul decorativ Gheorghe din Moldova, supranumit şi conquistadorul de himere, dacă nu vor trăi prin operele lor, vor avea desigur frumoase monumente în aceste portrete.
Figurile aceste apuse trec ca umbrele cucernice pe dinaintea sufletului celor doi scriitori. Farmecul lucrurilor vechi ce leagănă mereu fantazia. Amintirile renasc din izvoare bogate şi iată-ne într-o lume particulară: casele vechi, cu streşini mari şi cu parmaclâcuri turceşti, cu muşcate roşii la fereşti şi cu leandri în cerdac, apar înaintea noastră cu dispăruţii lor locuitori. Boieri cu barbele albe ca omătul, femei bătrâne ca Parcele ce torc la firul vremei, slujnica bătrână şi paraziţii adăpostiţi la curţi boiereşti răsar ca dintr-un vis, în variate culori şi cu multă duioşie şi pietate, arătându-ne contrastul drastic dintre lumea de azi şi cea legendară.
Sunt frumoase amintirile acestea, căci îşi au poezia lor proprie, resemantă şi intimă. Ar fi greşit să credem că autorii sunt cu totul cufundaţi în admirarea celor ce nu mai sunt. După ce-şi dau tributul trecutului, după ce într-un lirism nestăvilit s-au răsfăţat pe plaiurile legendelor şi ne-au dat povestea scăpărătoare de frumuseţi a Trandafirilor Roşii, ei ştiu privi cu multă bunătate în faţa vieţei reale, ştiu să prindă un zgomot, o mişcare, o clipă de seninătate - citiţi schiţa Bullierl - şi toată filozofia lor din Spovedanii se reduce la o apărare caldă a vieţei trăită zi cu zi, clipă de clipă.
C. SANDU - ALDE A
Ape mari, nuvele şi schiţe (Editura „Minervei"), Bucureşti, 1910, 234 pag.
După Două neamuri, cetitorii d-lui Sandu se aşteptau,-poate, la un nou roman. Şi cu drept cuvânt. Prozatorii noştri mai
tineri, atât de dibaci în rotunzirea unei frumoase povestiri nuvelistice şi înzestraţi cu atâtea aptitudini pentru a putea cultiva şi genul mai complicat al romanului, ar trebui să îndrăznească odată a se consacra şi unor lucrări artistice mai intense şi mai concentrate.
Căci, dacă este adevărat că natura e mai frumoasă când o admiri în cele mărunte, nu e mai puţin sigur că orizonturile largi au mai multă sublimitate. Generaţia noastră are meritul de a fi adus mai multă variaţie în formele beletristice şi de a fi perfecţionat îndeosebi nuvela, schiţa, genul fragmentar, pastelele după natură şi analizele sufleteşti. Nu s-ar putea ca tot din mijlocul acestei generaţii să răsară şi să se întemeieze în sfârşit şi romanul?
Le spun aceste ca un pium desiderium şi nu ca o învinuire adresată noului volum al d-lui Sandu. Căci ceea ce tipăreşte dl. Sandu, chiar dacă n-ar fi roman, ne este binevenit. Paginile d-sale, orice subiect ar trata, ne interesează, căci sunt revărsările unui suflet cald şi sănătos. în stilul d-sale e nerv. în priveliştile sale din natură, e solemnitatea unei zi [le] de duminică. în amănuntele descrierilor d-sale sunt surprinderi de comparaţii şi reflexiuni. Iar când este vorba de a reda o mişcare, sunt puţini aceia cari ştiu să coloreze cu vioiciunea d-lui Sandu. Şi-apoi şi poezie are multă în firea sa. Râsul fetelor d-lui se preface în „dezmierdarea soarelui de primăvară". Stelele din amurg sunt „făclii la priveghiul frumoasei zile". Buruienile încărcate de rouă sunt „sorcove de diamant". Iar toate aceste însuşiri de bun scriitor, cine i le poate tăgădui?
Le regăsim acum, în mare parte, şi în noul volum.
In Ape mari de pildă - bucata de la începutul volumului -regăsim cunoscuta pasiune a acestui autor pentru idilele de ia ţară şi mai ales pentru un anume colţ de ţară, în care s-a născut. Fenomenele atât de variate din vieaţa de baltă de pe malurile Dunărei şi interiorul unei căsuţe ţărăneşti, unde în timp de iarnă stau două femei ghemuite de frig „cu manile în sân, cu ochii în pământ ca două vinovate", - sunt puternice probe de proză descriptivă.. în Seceta această calitate revine. Nicăieri poate Sandu n-a prins mai bine şi într-un cadru mai artistic jocul naturei !a ţară, ca în bucata aceasta, în care ninsoarea, ploaia
68
69
torenţială şi seceta sunt zugrăvite cu farmec şi măiestrie. Alături de aceste două nuvele idilice, stă apoi schiţa La arie, cu mişcarea cea mai impetuoasă a muncitorilor, cu descrierea impozantă a focului şi cu figura de om înfrânt a logofătului, care „ameninţă cerul cu pumnul".
In crearea de tipuri, bine reliefate, Sandu îşi face şi de data asta datoria. în vajnicul păzitor Jărcan din Cursa, în cele două figuri joviale de soldaţi, cari trec noaptea apele înot, din Brigaderul Frunză (ce frumoasă e priveliştea de noapte deasupra apelor Dunării în această bucată!), în şugubăţul Toader Bordeiu-Verde din senina clacă de ţărani La cărat'de porumb, găsim aceeaşi îndemânare de caracterizare ca în volumele anterioare ale Iui. Numai sufletul de femeie tot nu mai reuşeşte să-1 ispitească, cu agerimea cu care cunoaşte tăria bărbătească.
Ceea ce primim, însă, mai cu rezervă din noul volum sunt, fără îndoială, subiectele anecdotice, în cari de obicei, firui acţiunei este influenţat de accidente şi condus cu ajutorul unor surogate neîngăduite în materie de artă. Jocul de cuvinte între constructorul Solness al lui Ibsen şi între „Solniţă", din Slogarul lui Sandu, sau chiar şi gluma neizbutită cu regina adevărată şi „regina albinelor" sunt greşeli de gust. Şi nici motivul, atât de incidental, din Logodna, unde o amânare de cinci zile a logodnei pricinuieşte o întreagă catastrofă, nu este artistic ales. Ordinea şi succesiunea faptelor în vieaţa sufletească trebuiesc să fie mai fireşti, mai strânse şi fără salturi, făcute de dragul unei soluţiuni. De asemenea nu cred să convină temperamentului lui Sandu nici terenul sentimentalismului forţat din Dora Prigoreanu rămasă atât de nedesluşită. Şi nici curaj n-aş avea să-1 îndemn a stărui în migăloase analize a sufletelor chinuite şi ostenite, ca al eroului din Umbra.
Pentru noi toţi, cari urmărim activitatea acestui prozator de la în taie le lui începuturi încoace, este definitiv stabilit că d-sa este unul din cei ce reprezintă mai cu succes aşa numita „literatură de casă", sau „Heimatliteratur", cum îi zic germanii. Cine, ca Sandu, a smuls din podoabele ţării sale atâtea pagini curate şi sobre; cine a îmbrăcat vatra naşterei sale într-o lumină-atât de intimă şi de poetică; cine a zugrăvit atât de atrăgător
s
Dunărea cu apele şi cu stufăriile, câmpia întinsă cu ţăranii săi, pădurea cu tainele ei, nu are trebuinţă să se piardă în căutarea unor subiecte mai rafinate, mai străine de sufletul lui, căci mărginindu-se numai la fragmentul acesta de lume a sa, pe care o cunoaşte, şi numai Ia împrejurări, pe care Ie-a trăit, va putea să ne dea opere şi mai închegate şi mai rezistente.
TRAIAN DEMETRESCU Intim, poeme în proză, 8°, 112 pag.
Faptul că operele, atât de modeste ca valoare artistică, ale regretatului Traian Demetrescu continuă să apară în ediţiuni nouă, probează un grad oarecare de popularitate. Se pare că mai este o seamă de cetitori, îndeosebi în generaţia tânără, care are un cult adevărat pentru proza lirică a acestui visător naufragiat.
Opera lui Demetrescu, în marea ei parte rămasă fragmentară şi improvizată, aparţine acelei literaturi sentimentale posteminesciene, în care dl. Vlahuţă a atins apogeul. In ea se reflectează o epocă simpatică de tranziţie a literaturei noastre, cu multe impresii şi reflexiuni filozofice şi cu o vădită tendinţă spre rafinarea stilului. Forma de scrisori, de amintiri sau memorii, îmbibate de un subiectivism saturat, este cea mai îndrăgită de aceşti scriitori. Şi lectura străină, în frunte cu Eloisa lui Rousseau, cu Werther şi cu Schopenhauer lasă oarecari urme vizibile printre rândurile lor.
Când acest volum a apărut mai întâi, dl. Vlahuţă l-a numit într-o scrisoare „simfonia unui suflet bun". Şi într-adevăr, e o simfonie întreagă în acordurile acestea moi şi duioase ale sufletului lui Traian Demetrescu. Sunt pagini intime de senzaţiuni şi cugetări, ale unui om izolat în natură, juvenil şi naiv uneori, cuminte şi adânc altădată, dar pururea curat şi cucernic şi interesant pentru psiholog.
Descoperim în acest volum, înainte de toate, câteva serioase calităţi de prozator, remarcate îndeosebi în multele descrieri de privelişti din natură. Fire senzitivă, Demetrescu este
70
71
un admirator romantic al naturii şi cuvintele lui vibrează de extaz. Apele îi şoptesc aiurări de ducă şi nostalgii de depărtări; vântul îi aduce miros de păduri şi visări de codru şi de singurătăţi necunoscute; cerul îi zâmbeşte cu „surâsuri albastre"; şi florile - vai florile! - cu „tristeţea lor discretă şi languroasă, ca nişte ochi de femei, cari au plâns" îi deşteaptă o întreagă filozofie melancolică, pare că „aceste corpuri ar avea un suflet"...
O mare parte din aceste pagini intime este consacrată unor continue auto-analize, cu reflexiuni pesimiste asupra nestatorniciei vieţei omeneşti. Aceste reflexiuni, patetice şi declamante uneori, au aerul de a nu proveni totdeauna din firea evident maladivă a blândului nostru scriitor, ci mai cu seamă din lecturile sale. Jean Rameau, Lamartine, Goncourt, Schopenhauer, Tasso, Dante şi alţii sunt direct puşi la contribuţie şi nu arareori îţi zguduie credinţa în originalitatea sentimentalismului acestui autor.
Cum Traian Demetrescu a trăit într-o epocă, în care ideile sociale erau la ordinea zilei în România şi, de nu ne înşelăm, a avut chiar atingere cu cercurile socialiste, era foarte natural ca acele probleme sociale să se repercuteze şi în puţinele lui scrieri. în acest volum, sunt câteva schiţe, cari plâng de mila celor mici şi celor nedreptăţiţi de soartă şi iau apărarea sufletelor părăsite ale celor săraci.
Pe de-a întregul o filozofie foarte omenească, dar foarte simplistă în volumaşul acesta! Dar astăzi, când în literatura noastră sunt alte curente, când realismul a străbătut aşa de prielnic proza noastră, nu se pot trece cu vederea nici operele acestor naturi firave. Este ceva în firea noastră, ce ne îndeamnă a fi vecinie îngăduitori şi buni cu autorii de proză sentimentală.
EM. GÂRLEANU
/. Nucul Iui Odobac
în proza noastră de astăzi uniformitatea îşi are şi ea rolul ei. Cele câteva talente de seamă au stârnit un stol de imitatori.-Subiectele lor sociale, limba lor apropiată de popor şi până şi
72
I
felul de a povesti se aseamănă de-aproape. Fie că din vieaţa _ muncitorilor din port se scot câteva epizoduri, fie că acţiunea se | petrece în obscurul suburbiilor sau în largul idilic al satelor, f atmosfera e aceeaşi: cam aspră şi realistă. S-ar părea că toţi î iceşti prozatori s-au dezvoltat şi scriu sub influenţa aceluia dintre noi care reprezintă şcoala realistă în modul cel mai pregnant şi pe care îl cunoaştem cu toţii. !       într-adevăr, genul d-lui Sadoveanu formează un capitol § nou în literatura noastră. Asemănând scrisul lui cu al acelora I cari ne-au precedat acum vreo două decenii, cu nota lirică şi |, duioasă din nuvelele d-lui Vlahuţă, cu paginile fantastice Dintre vis şi vieaţă ale d-lui Delavrancea sau cu dulcegăriile în proză ale bietului Traian Demetrescu, vedem îndată spiritul cel nou, schimbarea desăvârşită în concepţiile de artă şi de vieaţă. Proza noastră şi-a deschis un drum mai larg, a ajuns mai epică şi mai aproape de simţământul realităţei.
Dar acest curent poate fi şi el compromis. Publicul nu se înfioară de nimic mai uşor ca de monotonie. Şi adeseori, oamenii lipsiţi de individualitate fac un rău enorm aceluia pe care îl imitează. lată de ce ne bucurăm când vedem răsărind talente cari reuşesc să aducă o variaţie în nota curentă, să însemne ele singure o nuanţă deosebită, originală.
La nimeni nu se observă mai bine această nuanţă ca Ia * dl. Gârleanu. D-sa nu se aseamănă cu nimeni dintre prozatorii ,| contimporani. în alegerea subiectelor, în fineţele sale stilistice, în continuele imagini poetice este mai mult o tendinţă de a ţine pas cu acei prozatori străini, cari pun un preţ deosebit pe mlădierea limbei şi pe fixarea celor mai intense senzaţii. E o proză impresionistă aceasta, cu scurte analize sufleteşti, cu zugrăvirea minuţioasă de pastele şi cu observaţiuni surprinzătoare. Acţiunea rămâne pe planul al doilea şi din scurte anecdote, din întâmplări neînsemnate, din zborul unui fluture, prozatorul modern îţi desfăşoară o problemă sau îţi dă un tablou de cea mai rară gingăşie poetică. Feminin uneori, duios altădată, cu răsuflet scurt, dar vecinie în căutarea frumosului şi al subtilului, el rămâne în paginile sale artist întotdeauna.
O mare parte din bucăţile cuprinse în noul volum al d-lui Gârleanu, intitulat Nucul lui Odobac, după întâia nuvelă,
73
aparţine acestei categorii de proză modernă. Este o adevărată plăcere să întâlneşti astăzi în literatura noastră, prinse cu atâta iscusinţă, clipe „din lumea celor cari nu cuvântă"- mici tragedii, banale pentru trecător, dar de toată frumuseţea pentru artist. Vulturul d-lui Gârleanu, cu zborul său măreţ, cu tragica-i cădere şi cu ghearele înfipte în ochii nevinovatului căprior, este un poem întreg. Frunza d-sale, cea dezvoltată sub ochii noştri, în raze de soare şi în picuri de ploaie, ca să dea adăpost unei paseri şi să fie doborâtă de aripa aceleiaşi, - este o tragedie duioasă. Jertfirea Căprioarei, pentru a salva vieaţa iedului din mâna vânătorului, te mişcă. Căderea Martei în prăpastie şi felul cum se apleacă mănunchiurile înalte ale cimbrului sălbatic peste trupul ei zdrobit, este o icoană de meşter. Lirismul cel fin şi cadrul bogat al naturii, precum şi contrastul cel mare dintre armonia din natură şi aceste tragedii de o clipă, ridică şi mai mult valoarea acestor bucăţi. Iar o notă simpatică este faptul că, nici într-una din bucăţile acestea, de altfel simbolice, autorul nu trădează vreo intenţie de a instrui, de a obţine vreo morală, ci se restrânge la partea pur artistică.
Calitatea cea mare, ce se desprinde din aceste pagini ale autorului, este înţelesul lui cel adânc pentru poezia vieţei. Cetitorul va observa însă repede o a doua calitate, care dă întregului volum o culoare specială, anume umorul blajin ce se aşterne peste tot, fără ironie şi fără vreo tendinţă, ca un aer de bunătate. Bătrâneasca înţelepciune a lui Seneca, zăpăceala politică a oratorului Tase, ca şi soarta Musculiţei strivite în ceaslovul părintelui Gheorghe au aceeaşi notă de umor binevoitor şi blând. Povestea cu Hambarul, despre înfrângerea unui primar cerbicos, prin puterea dragostei şi a farmecului nopţei de vară, face parte din aceeaşi atmosferă glumeaţă. Un mic giuvaer în acest gen rămâne însă Cocoşul, cel ce în zori de zi „răsuflă fericit apoi îşi udă pliscul în mărgăritarul de rouă de pe frunza cea mai apropiată..." şi salută răsăritul soarelui, bătând din pinteni şi fâlfâindu-şi aripile, ca două steaguri... Faţă de gravitatea scenelor din bătrâni, cuprinse în volumele anterioare ale d-lui Gârleanu, micile aceste ştrengării şi răsfăţări. de-acum prind bine cetitorului.
în o singură nuvelă mai lungă dl. Gârleanu părăseşte acest gen filigran, în Nucul lui Odobac. Aici construieşte câteva suflete de ţărani, în nişte trăsături de bronz. Lasă că poezia cadrului, lumina fantastică în care se învăluie nucul secular, sunt iarăşi părţile de atracţiune. Dar figura moşneagului Toader Odobac, reprezentant îndârjit al tradiţiei, precum şi Ruja, femeia cea plină de temperament - un soi de amazoană de la ţară - sunt fiinţe atât de bine redate sub raportul psihologic, încât îi fac onoare talentatului autor. Mult pricepută este şi intriga în această nuvelă, ţesută din clevetirea satului şi din naivitatea în credinţele poporului. După Mărul lui Bârsan nu ne-am mira dacă Nucul lui Gârleanu ar ajunge subiect de dramă, căci toate elementele potrivite şi toată intriga necesară sunt şi aici îndeajuns schiţate.
Intrând în amănunte, câte n-ar mai fi de spus despre volumul acesta! Sunt bătătoare la ochi descrierile scurte şi sugestive din natură. Poezia imaginilor sale te cucereşte. Duioşia - unde nu este exagerată, ca în Fetiţa mamei - şi intimitatea te atrag. Şi - nu ştiu dacă este numai o apucătură voită sau o pornire firească - sfârşiturile, cele pline de artă sunt surprinzătoare prin originalitatea lor discretă...
...Şi iată-ne astfel siliţi a înregistra o carte de seamă. Ne plac originalitatea şi simplicitatea subiectelor şi a formei. Iubim într-însa poezia cea multă, ce ne întâmpină la fiecare pagină. Şi suntem mulţumiţi să avem printre prozatorii noştri şi talente cari merg pe drumul lor, reuşind să ne dea senzaţia multilateralităţei şi a muncei serioase.
//. Trei vedenii, Bucureşti, 1910, nr. 1 din „Biblioteca Lumina". 126 pag.
Trebuinţele vieţei zilnice îi silesc pe scriitorii mai tineri de astăzi a abuza adeseori de talentul lor şi a şi-1 pune pe acesta în serviciul unor întreprinderi utilitare. Pe la ziarele politice şi prin micile biblioteci populare, de unde mai picură mici şi zgârcite onorarii literare, îi găsim acum aproape pe toţi scriitorii mai de seamă. Şi, în principiu, nu ar fi nici o vină la mijloc, deoarece este logic şi drept ca scrierile lor să se răspândească, sau să se
74
75
„popularizeze" prin aceste biblioteci. Ni se pare însă, totuşi, că trebuinţa aceasta de a ne bagateliza operele de artă, de a le împrăştia în coloane zilnice sau în mici făscioare, aduce cu sine mai multe inconveniente. Lasă că, mai întâi, nu ai timpul cuvenit pentru a da o formă definitivă lucrărilor şi că, astfel, multe din paginile tipărite rămân fragmentare sau pure improvizaţii. Dar pe calea aceasta şi mai ales cu zorul ce li se dă, prozatorii noştri sunt adeseori tentaţi să recurgă la subiecte mai puţin cântărite, la anecdote sau întâmplări zilnice fără interes. Din pricina acestei supraproducţii, provocată de interesul material al scriitorilor, am avut în timpul din urmă sincera durere de a constata o colosală slăbire a nivelului artistic la doi prozatori ai noştri, la d-nii Ioan Adam şi Vasile Pop, ale căror începuturi ne atrăseseră atât de mult. Şi semnalăm acest pericol, deoarece am voi să salvăm pe atâţia alţii de lucrurile astea impure şi neisprăvite şi să îndemnăm pe toţi a păstra cuvenita pietate faţă de valoarea artistică a producţiunei lor.
Trebuie să mărturisim că dl. Em Gârleanu este printre puţinii cari respectă această condiţiune. în volumaşul său de-acum destinat maselor largi de cetitori găsim numai puţine bucăţi asupra cărora ne facem câteva rezerve, sub raportul alegerei subiectului şi a închegării lui. O convorbire de pildă, pe urmă Judecătorul şi La tanc sunt fără îndoială mărunţişuri anecdotice din atmosfera banalităţilor zilnice, de cari dl. Gârleanu va şti să se păzească, oricât de seducător i s-ar părea prilejul de a-şi cheltui umorul său blajin în atât de ingrate cochetării cu actualitatea. în schimb însă, restul ne procură toate deliciile celei mai rafinate proze.
Dintru început ne captivează atenţia prin un gest de mişcare, singular în felul său în scrierile Iui Gârleanu. Goana năpraznică a călăreţului Tudor, încleştarea aceea de o clipă şi rostogolirea în prăpastie a celor Trei vedenii, este un tablou de o rară plasticitate şi de un straşnic efect. Alături de aceste vin câteva tipuri de demult, de cari se găsesc aşa de multe în saltarele imaginaţiei şi ale amintirilor lui Gârleanu, mătuşi cu minte, copii ştrengari şi bătrâni moldoveni, ca Vasile Antohi, căpitanul de gardă şi alţii. Şi aici, amicul nostru se întâlneşte cu. tovarăşul său de muncă literară din Ardeal, cu Agârbiceanu.
Ceea ce sunt pentru acesta preoţii şi mătuşile de la poalele
- *- Munţilor Apuseni, sunt pentru Gârleanu pastelele, încurajate de -« aerul moldovean, cu boieri şi cucoane şi cu tot cuprinsul lor din . ; trecut.
lată-ne apoi ajunşi în faţa paginei celei mai nouă, din . -ţ literatura făcută de acest scriitor. Ca şi în unul din volumele | ţ    anterioare, d-sa ne face surprinderea cu o serie de subiecte „în
1.^30:  lumea celor care nu cuvântă". Este un gen de o unică fineţă la w-   noi şi dezveleşte într-adevăr atâta poezie din acest subiect de prozator şi multa putere de a observa şi a admira natura, în £    fiinţele sau fenomenele cele mărunte. Principiul acesta cunoscut, f 4p-    „natura maxime miranda in minimis" el ni-l dovedeşte prin -, ~%     legenda unui trandafir, printr-un colţ de biserică părăsită, în care un păianjen înveleşte icoana Precestei cu Hristos în braţe, sau prin o furnică drumeaţă, care îşi scaldă cu mulţumire trupul într-o w     picătură de rouă. Şi-i atâta senin şi veselie în orăcăitul broscuţei, ' A-,    care scapă de piciorul dispreţuitor al cocostârcului, încât s-ar i.     părea că a orcăit natura întreagă în tăcerea dimineţei de vară!
- % Proza aceasta mătăsoasă şi dantelată culorează foarte '  »     plăcut activitatea din urmă a d-lui Gârleanu şi dă acestui volum
- *"     dreptul la vieată. r H
\ £
IPROZA D-LUI PĂTRĂŞCANU* Un colaborator al Vieţei Româneşti, dl. D. D. Pătrăşcanu g scoate, în editura acestei reviste, un volum de proză asupra î. căruia e păcat să nu se spună câteva cuvinte mai calde. Şi critica ţ e dispusă să nesocotească autori necunoscuţi ca dl. Pătrăşcanu, cari mai au şi nenorocul să apară în arena literelor la o vârstă când talentele sunt formate şi când nu poţi face mari prognosticuri 4      asupra viitorului lor.
Judecând după ce ne prezintă în acest prim volum, nu vom sta un moment la îndoială să admitem pe autor cu dragă
" D. D. Pătrăşcanu. Schiţe şi amintiri, laşi. 1909, pag. 292 (Editura revistei Viaţa Româneasca).
76
77
inimă printre acei prozatori ai noştri de astăzi, cari ştiu închega o povestire uşoară şi ştiu prinde câteva pagini senine din vieaţa reală. Fără flori de stil şi fără multe metafore şi asemănări poetice, ca la unii din prozatorii noştri impresionişti, limba d-sale este extrem de sobră, coborându-se uneori chiar prea evident la nivelul limbei convenţionale din convorbirile zilnice.
O impresie unitară, fireşte, nu ne lasă acest volum. Am fi preferit înainte de toate ca cele două bucăţi mai lungi de amintiri, - cari sub raportul lor artistic şi al modului cam incoerent de a conduce povestirea sunt mult inferioare celorlalte schiţe, - să lipsească cu totul din volum, căci formează un contrast jignitor faţă de paginile armonice ce le precedează. Amintirile de obicei nici nu interesează şi nici nu reuşesc decât scrise fiind de artişti ajunşi, de condeie cari ştiu să netezească asprimea faptelor zilnice din trecut şi urmăresc un scop prin expunerea firului vieţei lor. Goethe în Wahrheit und Dichtung ne prezintă o epocă însemnată, cu toate problemele ce s-au agitat. Chiar Creangă ne dă, prin zugrăvirea copilăriei sale, un colţ neşters al vieţei intime din seminar. Dar "amintirile lui Constantin Cassian" de dl. Pătrăşcanu sunt prea lipsite de artă şi de cuprins, prea fără nici o invenţie într-însele, ca să atragă. Trecerea monotonă dintr-o clasă într-alta, epizodurile mărunte cari întretaie această monotonie, fada poveste cu domnişoara Valenţa şi cu domnişoara Luiza, a cărei soartă rămâne nehotărâtă, - sunt lucruri cu totul insignifiante şi nu ne-ar aduce nici un folos, când, vreodată, am căuta influenţa lor asupra originei şi dezvoltărei talentului acestui scriitor.
Tot ce ne place şi în amintirile acestea este atmosfera de sinceritate şi tendinţa de a rămânea vecinie simplu şi nepretenţios. Dar şi simplicitatea îşi are marginile ei şi dl. Pătrăşcanu întrece aceste margini, când scrie în cel mai prozaic ton de pe lume:
„Cum am isprăvit clasele primare, tatăl meu, care trăgea nădejde să mă facă om mare, m-a dat la «Academie», cum numea el Liceul din [aşi. Patru ani am fost intern, patru ani am gustat din amărăciunea acestui fel de închisoare..."
Sau într-alt loc:
„De învăţat însă învăţam bine, mai cu seamă în cei dintâi ani, dar profesorii şi aici tot aveau de spus câte ceva de rău,
78
IE
m
Când venea cineva de la mine. Din pricina asta, nu-mi plăcea deloc să vie ai mei pe la şcoală şi cu deosebire tata."
Acest stil de reporter de gazetă nu-1 mai întâlnim însă în schiţele d-lui Pătrăşcanu din partea dintâi a volumului, scrisă cu multă îngrijire şi cu mult succes. Scurte, cu subiecte originale şi bine rotunjite, cele vreo zece schiţe, cari sunt nişte povestiri umoristice, - aparţin celei mai bune literaturi de acest gen, scrisă în timpul din urmă. Mai puţin subtile în formă ca ale lui Bassarabescu, ele au în schimb un umor mai firesc, au acelaşi înţeles strâns şi uşurinţa în toarcerea firului povestirei.
în schiţele sale, autorul nostru ne apare ca omul pornit a privi lumea cu un sentiment de rară bunătate şi a da o explicare glumeaţă unui şir întreg de fenomene din vieaţa noastră. Ici glumeşte pe socoteala paradoxelor unei căsnicii burgheze, colo are un fel special al său de a vorbi despre clientela politică şi, într-altă parte, dă o delicioasă icoană a unei inspecţiuni şcolare. Bucăţile, în cari însă a reuşit să se afirme mai pozitiv, sunt desigur acele de cuprins psihologic. Starea profesorului Caranfil din învingătorul lui Napoleon, care-şi torturează memoria pentru a-şi aminti de numele ducelui de Wellington; zăpăceala unui tip de politician din provincie în cuvântarea sa către ministru; bietul Sofronie, martirul igienei şi al măsurilor drastice, luate de nevastă împotriva lui, - sunt tot momente din cele mai fericite, pe cari le poate atinge un scriitor de schiţe. Actualitatea celor mai multe pagini este iarăşi un merit al autorului; schiţe ca Ce cere publicul de la un deputat şi celelalte sunt zeflemele de cele mai nimerite la adresa moravurilor noastre politice de astăzi.
Genul' acesta de proză cu nuanţe umoristice se cultivă la noi mai rar. După Momentele sale de o rară fineţe, dl. Caragiale a trecut acum la subiecte mai simbolice. Trebuie să ne bucurăm că în locul d-sale vin alţii şi ne cer atenţiunea pentru operele lor. pornite din aceeaşi fire senină şi vioaie. în proza de astăzi este şi de altfel destulă uniformitate şi ne place să vedem pe câte unul aducând o notă de variaţie şi o rază de veselie cât de modestă în atmosfera prea gravă a celorlalţi nuvelişti.
79
CATON THEODORIAN
La masa calicului, nuvele şi schiţe, Bucureşti, 1911,1 voi. 8°, 179 pag.
De când politica din Regat, atât de consumatoare de energii, şi-a pierdut un inspector agricol simpatic, literatura noastră şi-a recâştigat o forţă serioasă în proza de actualitate. Caton Theodorian, în tot timpul întreruperei îndeletnicirilor sale publicistice, a avut ocazia, în drumul practicei sale politice, de a înregistra impresii bogate şi experienţe sociale din lumea în care a petrecut. Graţie spiritului său de ataşare şi observaţiei sale adânci, era foarte firesc ca seria de epizoduri trăite să le exteriorizeze în schiţe şi nuvele, cu vervă multă şi cu o gingăşie stilistică atrăgătoare. Uşurinţa lui de a descrie colţuri idilice din natură, de a analiza clipe glumeţe din vieaţă, a reproduce cu nuanţe de fantazie anumite întâmplări originale, are un farmec propriu. Tipurile prinse au o foarte mare variaţie. Mediul în care aceste figuri şi reflexiuni se desfăşoară se schimbă mereu. Când oamenii de la ţară ni se înfăţişează în cadre reale; când soarta funcţionarului de la prefectură este urmărită cu îndemânare; când o mizerie sau vreo lăcomie a luxului se etalează, - autorul ştie pururea să deştepte o notă nouă. Neapărat, nu-i lipsesc nici scenele de dragoste modernă, când practice sub raportul omenesc, când de o filozofie idealistă. Toate interioarele şi moravurile au de obicei o culoare vie de analist şi de artist-zugrav, sub condeiul lui Theodorian.
Privind în amănuntele volumului, găsim de la început, poate, partea cea mai caracteristică a autorului. O scenă de vânătoare din toiul iernei la ţară, la care ia parte un boier neaoş şi un tovarăş ţăran credincios, se petrece înaintea noastră. Furtuna cu zăpadă, urletul de lupi, fac pe cei doi vânători obosiţi să însereze într-un bordei din drum şi să găsească acolo o babă afurisită, fără să Ie aştearnă vreun pat şi să le potolească foamea. Numai viclenia ţăranului înfrânge calicia băbuştei şi îi smulge, cu vorba şireată, tot ce-i trebuie boierului să mănânce şi să se odihnească pe o „cergă" de lângă vatră. într-adevăr, de. mult o glumă aşa de reuşită, ca această păcăleală a babei
zgârcite, n-am mai cetit, făcută cu atâta artă: poate să stea alături de şaga lui Creangă, cu ceea ce păţise o jidoavcă cu un
|      căruţaş ţăran, la un popas din codru!
Poate şi mai subtil expus, ca limbă, este subiectul ce urmează, după pricina cu Masa calicului. Acel moş Nicolae îşi
?      are ideile sale fixe, într-o atmosferă foarte idilică. Toată vieaţa
Isa capricioasă şi-o trăieşte într-o grădină, împodobită, după gusturile trecătoare, cu flori de „lalele, cu verbine, merişor şi §J liliac". După flori, bucuria moşului se schimbă în dragoste pentru un „cocoş turcesc" cu „creastă cu ciucuri de catifea", cu *, „coada sfârticată, guşa de ibrişin, pintenii de călăraş şi trupeş ca t % un crai"! ldeea fixă continuă apoi să se metamorfozeze, când în „bibilici tărcate", când în „curcani cu mărgele roşii" sau într-un „motan năzdrăvan", care este o apariţie mitică în împrejurimea acestui moş.
Neapărat, ne plac paginile astea, bine închegate de la l v începutul volumului, deoarece ele constituesc ceva aparte şi ne £ ?f   descopere un vădit colţ de bonomie în sufletul autorului.
Sensibilitatea lui faţă de frumuseţile naturei şi pentru virtuţile f - elementare ale spiritului din popor este o calitate uşor de luat în , seamă.
r Ceva mai în urma acestui gen, trebuie să socotim însă alte
bucăţi, cari urmează să fie subiecte de teză, din cari rezultă nişte w'- sfârşituri evident moralizatoare. Mila, cam exagerată în artă, nu •j este totdeauna în favorul autorului. Aşa, de pildă, cunoscând persecuţiile din administraţie a micilor funcţionari, de la prefecturile provinciale, cum este la dl. Theodorian cazul trist al $ bietului copist „Bărbucică, în capul căruia se sparg toate oalele", nu ne mirăm deloc că un „ceas rău" cu moartea unchiului său Fanache, îi aduce noroc şi răsplată lui Bărbucică, pentru munca
. ,^ ce-a depus. Concluzia nu este deloc convingătoare! Şi tot aşa rămânem şi în faţa izădiei, o fetiţă de aprod de tribunal, pe care tată-său o încredinţează să o crească o nevoiaşă de spălătoreasă. Izădia cea bolnavă, care nu aşteaptă milă, are un post la spălătoreasă, anume de a-i potoli copiii, jucându-se cu ei. Iar ca să aibă o jucărie dragă, biata copilă vede un oropsit pui de bibilică Ia boierul din vecini şi-1 cere pentru dânsa, ca să se răsfeţe. Fiind în pat bolnavă, vine odată tatăl ei s-o vadă, taie
80
81
puiul de bibilică şi-1 oferă să-1 mănânce nenorocita Izădia, care respinge pasărea ei, aşa de scumpă şi, întorcându-se de faţa cruntului ei părinte, adoarme pentru vecie!...Sfârşit tragic, duioşie forţată, care se exprimă cu oarecare cruzime naturalistă a tatălui beţiv şi o victimă de copilă, nevinovată! Mai greu de a produce un efect de obiectivitate!
La un loc cu aceste miluiri însă, dl. Theodorian ne oferă alte distanţe de vieaţă, în care ne dă probe de concertul în dragoste. In Fenomenul ne descrie pe un tip de om învăţat, care nu-şi poate iubi soţia, deoarece pluteşte în sferele ştiinţei, unde îşi caută mereu un nou fenomen. în Verigheta ne introduce în petrecerile de noapte din şantanele din Bucureşti, cu cochetăriile damelor şi a domnilor, cari „îşi vâră botişorul în paharul de şampanie", „cu carete, cupele, droşti, sănii cu armăsari"... în O noapte pierdută doi „întârziaţi la Capsa iarăşi beau şampanie, cât îi ţin pântecele şi alături doi îndrăgostiţi se furişau sub coviltirul unei trăsuri..."
In sfârşit, gâlgâie vieaţa în toate peripeţiile de zi şi de noapte, cu picioarele mici, cu pantofi de atlas, până să ajungă în „paraclisul iubirii", unde apar Clarimonda şi Dida, „cu dinţii dintr-o gură de părăluţă de grădină, prind foile florilor, rupându-le". „Iar pe capră, muscalul sfârtică armăsarii din când în când"... In câteva pagini pătimaşe se aduce glorie buzelor rase la bărbaţi. Se înşiră amintiri de la băi şi bolnavii din spitaluri, cei cu mania filozofării patologice. Cu alt cuvânt, un întreg tohu-va-bohu de combinaţii, descrieri, glume, situaţii vioaie şi pline de mizerii, pasiuni, fără a se lega într-un fir mai unitar întotdeauna!...
Nu ne trece prin gând să aducem d-lui Caton Theodorian vreo învinuire pentru această deslînare de subiecte. Căci aşa, bizar, se înfiripă multe firi de artişti! Astăzi milos şi idilic, mâne aruncându-te în valurile furtunoase ale vieţei şi gustând paharul fericirii până în fund şi până la dezmeticire. Seninul alternează cu zile de suferinţă, idealul se schimbă în decepţii şi mâna de artist nu banalizează nici o clipă din toate aceste. Nimic superficial în crâmpeiele astea frânte dintr-un suflet zbuciumat, care a ştiut să atingă culmile frumosului estetic şi realitatea cea mai adânc simţită.
VICTOR EFTIMIU
Fără suflet, nuvele şi schiţe (Biblioteca Lumina), Bucureşti, 1911, 1 voi. 8° mic, 127 pag.
Astăzi condiţiile de editură contribuiesc şi ele în destulă măsură la stabilirea popularităţei unui talent. Din cauza aceasta regretăm neglijenţa evidentă cu care dl. Eftimiu a făcut întâiul I 1§ său pas mai hotărâtor în vileag, apărând într-o bibliotecă fără ţ       reputaţie deosebită şi în forma unei broşuri ce ţi se strecoară \ \   aproape printre degete, câtă vreme în tânăra sa activitate de ■ %   până acum a produs un material destul de bogat, pentru a-şi putea selecţiona un volum mai ponderabil. Vom face însă bine, atribuind această greşeală numai boemiei sale incorigibile. Căci, într-adevăr, un grad bunişor din nepăsarea asta a firei sale de ;   artist neprefăcut şi fără disciplină, a omului fără o gelozie ostentativă faţă de producţiunile sale, se găseşte în munca *   întreagă a acestui răsfăţat. Fie că în versuri lirice îşi cântă H   seninul sufletesc; fie că în proza-i, fantastică uneori, îşi plimbă I ff   imaginaţia orientală pe plaiurile aventuroase ale patriei sale I j|   macedonene; sau fie că în rime satirice parodiază decadentismul I f|  bucureştean, el ne întâmpină pururea cu acelaşi spirit degajat, de o specială naturaleţă. Şi găsim că în clipele vieţei literare de |ft astăzi, când proza şi gravitatea copleşesc aşa de repede şi b   desfigurează talentele începătoare, calităţi ca ale autorului de v »   care ne ocupăm sunt binevenite.
Fără a urma o direcţie anumită, sau a se lăsa robit de unul l H din genurile curente ale prozei, dl. Eftimiu ne surprinde în 1 W   aceste schiţe prin variaţia subiectelor sale. Aceste subiecte sunt
* H   luate de pe tărâmurile cele mai eterogene ale vieţei sau ale
fantaziei. Mlădios, sobru, concentrat, ne înşiră cele mai elementare adevăruri, alături de cele mai bizare născociri şi cele mai burgheze întâmplări din vieaţă, alături de epizoduri cu totul
* ţ    romantice. înţelesurile i se leagă fără ocol şi fără umplutură şi,
unde nu merge altfel, intervine de obicei vreun paradox care dă sfârşiturilor de schiţe o nuanţă de capriciu. Pe de-a-ntregul o încercare vizibilă de a menţine, în ton şi în culoratura impresiilor, nota uşoară a simplieităţei şi a şăgălniciei.
82
83
Dintru început, atmosfera care ne primeşte este aceea a intimităţilor tinere, a Iumei de studenţi, când omul prea tânăr iubeşte pentru întâia oară şi când întâile senzaţii se prefac şi se exagerează în forma de „chinurile unui nefericit" - căci convingerea pripită rămâne pururea: „Femeia e fără suflet"... De aci capriciosul autor ne duce tocmai pe malurile Adriaticei şi ne spune o tainică şi miraculoasă poveste dintre o americană wagneriană şi un poet visător, ale cărui versuri erau „şoptite de un cântăreţ din ţara crizantemelor". Fondul acestui epizod bizar rămâne cam nedesluşit, dar motivul acesta de dragoste vagă a artistului e reluat în Dimineaţa de iarnă, unde e bine prins momentul când un cântăreţ bătrân îngenunchează şi varsă întâia lacrimă de dragoste pe mâna unei copile palide. Mai puţin subtile sunt însă câteva scene de căsnicie burgheză, cari, în schimb, câştigă prin sentimentalismul lor sincer, cum este schiţa Ca doi străini, în care pierderea unui copilaş produce o interesantă situaţie psihologică între părinţi. Originalitatea talentului d-lui Eftimiu se relevă în special în modul spiritual cum ştie să fixeze acea specie simpatică de intelectuali „de a şasea mână", cari se refugiază în vreo redacţie de gazetă obscură, oameni tineri cari, cum zice d-sa, „trăiesc necunoscuţi şi mor prin magazii, sau îşi pierd urmele prin colţuri de provincie, poeţi plini de idealuri reformatoare în artă şi lazaroni foarte inteligenţi". Cu ironia fină, de care dă probe în descrierea interiorului redacţiei în timpul de seară, „când crepusculul îşi cerne cenuşa pe ferestrele nespălate şi două luminiţe roşii se aprind, ca nişte licurici, vestind că redacţia nu s-a golit încă şi că redactorii fumează" şi cu alte asemenea dezvăliri din vieaţa de gazetar vagabond, dl. Eftimiu ne-ar putea fixa încă alte moravuri, cari se duc şi merită să fie reţinute, în această frumoasă formă literară. Cât pentru nota fantastică, de un umor atât de jovial, trebuie să recunoaştem că merită o specială relevare. Bucăţile de rezistenţă ale volumaşului acestuia sunt negreşit Regelepăcurei şi Pământul a vorbit. Contrastul glumeţ între norocosul miliardar Sir Mak Dollaryngton, supranumit regele păcurei, şi între ofticosul socialist David; precum şi ironia la adresa locuitorilor din Marte, cari nu voiau să se încreadă în bătrânii lor astronomi, Mar-Tomar şi Al-Marun,
când le vorbea despre existenţa unui „oarecare Pământ" - sunt prestaţiuni literare cu totul aparte în proza noastră mai tânără şi reclamă o serioasă atenţiune asupra autorului.
De altfel este ştiut de orice cunoscător al vieţei literare din : - urmă, că printre acei puţini cari îşi fac drum, cu mult succes şi * cu mai multă neatârnare cătră o ţintă mai de seamă, este dl. î Eftimiu. Nu numai prin acest volumaş, unde se văd numai în î parte calităţile sale, dar prin realitatea unor frumoase porniri, ca f T 8ust> ca l'mbă, ca spirit şi ca putere de invenţiune în totul * ^ debutul său de până astăzi.
î ION DRAGOSLAV
: /. Nuvele, Bucureşti 1910 (Tipografia „Gutenberg"), 198 pag.
;  *s Prin exagerările încăpăţânate ale unui critic-patron, dl. Ion
| Dragoslav a fost pus până acum într-o lumină greşită. Eternele i |S asemănări ale acestui critic aşezau pe tânărul scriitor de ? fi povestiri când alături de Caragiale, când alături de Ion Creangă : j (cu care de altfel nu are altceva comun decât numele de botez!), f li când deasupra amândurora. Iar belşugul de ditirambe şi de j* atribuţii, ca „genial", „aproape genial", „capodoperă", „aproape I -Jfc capodoperă" şi alte manopere de acestea înălţătoare, cu cari : S,; faimosul nostru critic îşi gratifică favoriţii, au făcut ca altă lume | 9f? mai echilibrată să se înstrăineze de acest Prâslea al prozei mai y: nouă şi au îndemnat pe criticii altor reviste să-1 nesocotească cu . Jk  totul, sau să-1 ocărască cu indignare, cum a făcut d-na Evan în
preţioasele pagini critice de la revista din Iaşi. . Ţ- Credinţa mea, însă, este că cu dl. Dragoslav nu trebuie să
fim aşa de grozavi, nici în bine, nici în rău. Căci dacă acest autor este prea modest pentru ca să cucerească terenuri mai largi în opinia publică, el este totuşi prea interesant decât să fugim de dânsul, sau să-1 cocoloşim într-o notiţă trecătoare. E interesant, zic, şi ca făptură şi ca scriitor. Când îl vezi cu faţa lui bălaie de o bătrâneţe prematură, încreţită ca o pară uscată în cuptor; când îl zăreşti, aşa plouat şi slinos pe la vreo uşă de
84
85
cafenea sau prin vreo sală de bibliotecă, fiinţa lui stranie te surprinde, ca a cocoşatului din poveste. Dar când te priveşte cu ochii lui cei pistruiţi de pete galbene şi de o lumină sperioasă; când îţi râde el în faţă, cu răguşala aceea de om trudit şi începe să-ţi vorbească, vezi numaidecât că ştie multe, că poartă cu sine fapte şi amănunte cu grămada, pe cari le ştie rândui cu limpezime şi le poate însoţi de câte-o glumă nimerită şi de câte-o observaţie plină de înţelepciune primitivă.
Este un aer bătrânesc în ceea ce dl. Dragoslav ne scrie în acest volum. Vorba d-sale e cam strânsă, cam fără culoare şi stăruitoare în lucruri de amănunt. Verva tinerească şi elanul lipsesc. Gluma blajină este aceea a ţăranului moşneag şi cuminte, deprins a spune şi obscenităţi, într-o formă mai inofensivă. Subiectele sunt cam insignificante, căci sunt scoase dintr-un mediu de oameni mărunţi şi beţivi, din cari numai cei mai buni artişti pot să creeze suflete, iar diletanţii numai oameni de o zi, cu patimi mărunte şi aşezaţi cel mult în cadre bine zugrăvite. Tot ce e mai bun în volumul d-lui Dragoslav sunt desigur interioarele de case sărace, de înfundături de străzi bucureştene, în cari se lăfăieşte mizeria neagră a cârciumilor de noapte. Un fel de boemie de suburbie se desprinde din toate amintirile aceste povestite.
In Stafia, bucata cea mai bine susţinută, autorul ne duce în atmosfera comediilor Iui Caragiale şi se foloseşte de absolut toată maniera acestuia, de tipurile lui, de frânturile lui de limbă stâlcită, pentru a produce impresia ridicolului, povestind un epizod cu o scenă de trădare, după sistemul desnodat al Scrisoarei pierdute. Dragostea vinovată dintre comisarul de poliţie, don Papurică, şi vecina sa, coana Zoiţa, soţia băcanului nea Costică, aminteşte evident subiectele lui Caragiale cu glumele cele ieftine şi cu partea lor burlească, dar are şi o parte originală în crearea simpatică a unei fantome sugestive şi în minunata fixare a unui prototip de sergent de stradă „ale cărui bocănituri repezi sunară în noapte, parc-ar fi mers cineva într-o biserică goală...". în schiţa următoare boemul nostru petrece o noapte la un prieten beţiv din capul oraşului, iar cuprinsul unei case de beţiv, rustic, banal, dizgraţios este prins cu putere deosebită de zugrăvire. Acelaşi subiect îl repetă dl. Dragoslav
cu vădită predilecţie în alte două schiţe, în La masă la un prieten şi în Ca să-mi deie şi-o cafea, în cari revin aceleaşi scene de mizerie socială, aceiaşi bărbaţi şi femei, căzuţi în stare de semi-tâmpire prin brutalitatea obiceiurilor şi prin vitregimea î      vieţei zilnice. în aceeaşi lume şi cu aceeaşi ironie amară ne transpune apoi în alte bucăţi, în cari tratează cu deosebire vieaţa ] \   funcţionarilor de poliţie, a comisarilor şi subcomisarilor de t $  mahala, cu „secţiile" la cari se bea atât de mult şi se fac glume IM aşa de banale. Micii slujbaşi cari îşi beau „aperitivele" într-o ţ Ir cârciumă povârnită şi, sosind acasă, se ceartă cu onorabilele lor \ % jumătăţi, sunt iarăşi fiinţe cari inspiră pe nepretenţiosul nostru \ f prozator la câteva improvizări. în toate aceste pagini posomorâte, I i  evocatoare de icoane şi stări inferioare, apare câte-o clipă mai 1 I   senină. în două bucăţi şi anume în Sticla cu vin şi în Spovedanie dl. Dragoslav ne dezveleşte un colţ mai duios din propriu-i suflet, cu părţi de o unică naivitate şi stângăcie, cu un fel de "■ v   sentiment de dragoste foarte ciudat exprimat şi de o foarte
* " simpatică timiditate. Călătoria aceea în tren cătră Frăsineni, în ( -i   compania unei domnişoare institutoare şi nehotărârea buimacă a
îndrăgitului de a-şi face datoria, dau o notă distinctă în acest . volum.
* Neapărat, nu se poate contesta că frumuseţi de amănunt se 5 •' găsesc şi în acest volum al d-lui Dragoslav. Monotonia 1 jt subiectelor însă şi lipsa de a putea aprofunda măcar unul din f H' caracterele sale, sau de a da temelor tratate o desăvârşire I %. artistică mai vizibilă şi o vervă mai plină de temperament în rw părţile glumeţe, ne fac să credem că tăria acestui talent nu este ' %   complet redată în aceste schiţe. Volumul este intitulat Nuvele
prin exagerare.
fpllir
II. Povestea trăsnetului, Bucureşti, 1911, 1 voi. 8°, 128 pag.
: î Proza asta idilică şi jovială, expusă în multe părţi mai pe
] | bătrâneşte, din noul volum al d-lui Dragoslav, ne relevă câteva însuşiri într-adevăr particulare. Pe când la mai mulţi începători de astăzi, cari se îndeletnicesc şi ei cu schiţe de la ţară, cu moravurile de sărbătoare şi de zile grele, găsim de obicei forme bombastice şi artificiale, dl. Dragoslav ne vine cu un şir de
86
87
avantagii. D-sa ştie să rămână aproape consecvent, cu o originalitate simplă şi intimă. Forma d-sale este mult mai puţin silită, mult mai improvizată şi spiritul mult mai spontan. Şi amănuntele multe, cu apropouri, cu ghiduşii şi comparaţii, impun acestor pagini un fel de gust aparte.
Fără rezerve, fireşte, volumul nu putem să-1 lăsăm. Dacă subiectul, ce e drept, se pretează perfect la o povestire vioaie şi atrăgătoare, nu ne putem împăca cu lipsa lui de compoziţie. Dl. Dragoslav, imitând mi se pare pe autorul lui Harap-Alb şi voind să-şi închege subiectul din mai multe şi mai felurite epizoduri, n-a avut deloc puterea de închegare a unui singur fir de povestire al acestor părţi. Tranziţiile multe, deviările şi întreruperile produc mici destrămări şi greşesc împotriva simţului de unitate artistică a întregului dând tratării subiectului un aspect de prea multă primitivitate. Şi dacă simpaticul autor ne-ar mai îngădui o altă reflexiune în treacăt, aceasta se referă mai ales la sfârşitul bucatei, care ajunge şi mai obositor. Mai cu seamă morala, prea transparentă, cu cuvintele din Vechiul Testament şi cu teoriile, mereu subliniate, din înţelepciunea Vămilor văzduhului şi al chiliasmului nu ni se par Ia nivelul atâtor altor pagini, fără umplutură, din acest volumaş.
De altfel, dintru început, mijloacele cu cari autorul îşi înfiripează basmul, ne convin categoric. Cadrul simpatic ce se prepară pentru restul scenei este bine făcut. O seară intimă la sat, în Moldova, unde stau părinţii autorului. E vremea mesei şi gospodarul bătrân, împreună cu oaspeţii săi sosiţi la casă, stau în jurul mesei şi schimbă vorbe felurite despre minuni şi farmece, despre strigoi, pricolici şi solomonari şi de alte preocupări asemenea, îndrăgite de ţărani. Şi deodată, stând aşa de poveşti, semnele unei furtuni se aud pe afară. „Luna se ridică tot mai sus şi se auri şi se micşoră, de rămase ca un ban vechi de aramă, în vreme ce stelele pieiră, ca nişte lumânări stinse, rămânând, unele, ca nişte felinare rare pe un câmp nemărginit. Vântul, deşi bătea rar, dar icnea aşa de tare de strângea frunzele, ca înfrigurate..."
Ce dispoziţie mai potrivită pentru tâlcuirea ideii trăznetului şi pentru basmul Sfântului Ilie, ca clipa aceasta de început de-furtună, putea autorul să găsească? Şi era bătrânul gospodar o
1
i
f
gură-de-aur, ştiutor lucru mare de legende străbune, păstrător al tradiţiilor religioase, cunoscător al lumei înfricoşătoare a lui Scaraoţchi şi Antihârţ. înzestrat cu aceste arme, bătrânul ţăran porni să spună celor adunaţi la masă cea mai frumoasă epopee despre lupta dintre oameni cu demonul, spiritul vrajbei, şi despre apărarea soartei omeneşti din partea îngerilor păzitori. Ce mai castele din iaduri improvizate! Ce mai mişcări, câte surprinzătoare noutăţi. Şi, în mijlocul lor, ce mai tip vajnic, acest sfânt Ilie! Un viitor Klopstock român ar face minuni din acest material potrivit pentru o Messiadă românească, într-alt sens făcută.
De altfel basmul porneşte ca toate celelalte.
„Cică erau doi oameni săraci şi n-aveau băieţi. Şi munceau oamenii, dar haznă de pe munca lor nici cât e negru sub unghie. S-au dus pe la vrăjitori, zodieri şi au dat liturghii pe la bisericii, - pace! Amu cine a învăţat-o pe femeie, că s-a dus la sfânta biserică şi s-a rugat şi a zis, că de i-ar dărui Dumnezeu un băiat, I-ar da să slujească sfintei biserici a Rosalimului."
Ceea ce urmează însă se mai deosebeşte de caracterul mai românesc al basmului. Vin într-adevăr şi ursitoarele, zeiţele cele păgâne şi anunţă naşterea copilului cerut, dar cu datoria de a se devota, după ce va creşte, mănăstirei din Ierusalim. Şi dolofanul se naşte şi creşte ca oricine în poveşti şi numele lui e Ilie. Odată ajuns flăcău, părinţii săi îl silesc să se însoare şi să renunţe la idealul său religios. Mustrat de conştiinţă, Ilie îşi părăseşte totuşi casa, soţia cu copilul şi părinţii şi pleacă în lume, să-şi împlinească menirea. Blestemat de soartă, ca să sufere, el ajunge într-o pădure şi de aici Ia un palat de sticlă, din care îi ieşi în cale „o nanie de om, cât o gleznă de picior de mare, cu un cap cât un bostan de mare". - o pocitanie de drac, care-1 . tocmeşte vrând-nevrând în slujba marelui demon. Acolo avea să păzească un lac de păcură, unde nişte bieţi oameni osândiţi „scoteau capul ca nişte dihănii cu coarne ca de cobelci şi cu trupul ca de şopârlă".
Aşa păţi bietul Ilie pentru îndrăzneala sa de a voi să fie bisericos şi după ce sluji nouă ani şi-şi luă simbria de nouăsute de Iei, se întoarse spre casă, ca să-şi vadă soţia şi părinţii. Dar pe drum, un drăcuşor, prefăcut în om din satul lui, îl făcu să
88
89
creadă pozna, că nevastă-sa de-acasă îl înşală. Şi sedus de vocea asta păcătoasă a Satanei, crede tot, ajunge noaptea, face omor în casa sa şi autorul ne dă astfel o figură urâtă de erou în stare de dedublare, tratată de altfel destul de dramatic şi de tragic. |
Ca Ahasver cel blestemat, pentru acest păcat, Ilie porneşte f iarăşi în căutarea bisericei Ierusalimului, dar soseşte iarăşi demonul şi-1 ia de guler. Urcat într-o căruţă, demonul îl poartă ' în aventuri pe la vămile văzduhului, până s-au coborât în iad, j unde mama dracilor stetea în braţele lui Scaraoţchi. Multe picanterii din vieaţa asta cu drăcovenii şi cu multe momente de dragoste între baba dracilor şi „un drac bătrân, cu părul roşu şi coarnele ţăpoaie şi cu coada de bivol", se îmbracă în epizoduri hazlii şi toată anarhia asta încetează abia când hârca de drăcoaică crapă pentru totdeauna. Atunci se întâmplă şi minunea cu Ilie, că scapă din iad. f
Un vânt de vârtej îi ia trăsura, în care făcea drumurile cu ţ demonii, i-o ridică spre cer şi iată-l deşteptându-se „înaintea unui jilţ de raze de soare, în care sta un moşneag, bătrân, bătrân, I cu barba lui albă ca spuma laptelui, având la dreapta pe I arhanghelii Mihail şi Gavril,cu paloşe de foc". Proclamat acum | ca sfânt, Ilie ajunge şi el în rândul îngerilor, ca să dea şi el dreptate oamenilor amăgiţi de draci şi să gonească, prin săgeţile şi fulgerile sale din trăsura deasupra norilor, pe slujbaşii lui Scaraoţchi.
Partea asta, care urmează, se cam lungeşte şi se repetă. Şi autorul amestecă în cursul ei o polologhie cam mare, despre rostul demonilor şi al îngerilor pe pământ. Cetitorii vor găsi însă totuşi o serie lungă de lucruri hazlii despre organizaţia împărăţiei cereşti, în opoziţie cu ţara lui Antihârţ şi Scaraoţchi. Luptele astea, ce se încing pe de o parte pentru ridicarea oamenilor spre bine şi frumos, iar pe de alta, pentru sămănarea păcatelor şi ruşinei pe pământ, sunt foarte animate. îndeosebi sunt frumoase convorbirile înţelepte dintre Dumnezeu şi Sfântul Ilie. Cum rolul lui Ilie în lupta asta este cel mai violent, Tatăl cel ceresc îşi dă toată silinţa ca să-1 mai potolească, când vede că, din pricina trăznetelor şi fulgerelor lui, răul pe pământ prea se şterge şi binele prea se lăfăieşte.
lată fragmentul din polemica lor:
Sfântul Ilie: „Doamne, Doamne, - grăi el - lasă-mă să mă duc după împeliţaţii ăştia, ca să prăpădesc lumea!"
Dumnezeu: „Mai stăi, Ilie Sfinte! Nu te grăbi deodată. A mai trecut ce a mai trecut şi crainicii nu se ivesc strigând ca de obicei şi dând veşti asupra bătăii. Asta, care o vezi acum e vieaţă, e lumea şi ai văzut că omul care nu dă de necaz, nu-şi aminteşte de datoriile lui. Pentru că pe vremea bună iese omul la lucru, la târguit şi nu trebuie spăimântat cu trăznetele tale. Şi iarna fac nunţi, cumetrii şi hori şi dracii se bagă printre oameni şi când îi trăzni din draci, mai trâzneşti şi din oameni..."
Se încheie atunci un compromis între cei doi şi Sf. Ilie declară:
„Vezi; asta-i aşa, Doamne! Vezi, că eu nu m-am gândit la asta..."
Cu morala asta, basmul se isprăveşte şi el. Un ropot de ploaie se descarcă deasupra casei povestitorului. Sfântul Ilie dă probe de sus, că tot mai are trăznete de împărţit. Şi bătrânul gospodar, cu oaspeţii şi copiii săi, îşi fac cu toţii cruce în faţa dezlănţuitei furtunei.
N. N. BELDICEANU
Un singuratic, Bucureşti, 1910, 112 pag.
Dl. Beidiceanu, un prozator tânăr de la Bucureşti, a umblat în şcoală la domnii Sadoveanu şi Gârleanu şi a învăţat de la dânşii să scrie o limbă curată şi curgătoare. Stilul d-sale, în general, nu are nimic personal şi nici vreo însuşire originală, dar prezintă momente agreabile pentru cetitori, prin sinceritatea şi căldura lui. Literatura pe care o face dl. Beidiceanu este şi ea uşoară, simplă, elementară chiar şi nu are nimic din rafineria specială a scriitorului-artist. Subiectele d-sale sunt naive, copilăroase chiar. Volumaşul ce înregistrăm este încărcat de cel mai naiv romantism şi e lipsit de orice complicaţie a subiectelor, de orice patimă mai covârşitoare. Autorul, care mai anii trecuţi căutase să facă haz cu câteva inocente schiţe de mahala, ne
90
91
repetă câteva situaţii comice căutate şi nişte dulcegării juvenile şi moralnice, foarte transparente. într-o schiţă d-sa tratează despre o capră sentimentală, care ajunge să fie doica unei fetiţe... Iată o bucată, care ne dă mai mult dovada unei bunătăţi sufleteşti a autorului, decât tăria unei concepţii artistice.
La început, dl. Beldiceanu aşează o idilă, cu interiorul unei frumoase grădini, locuită de un om singuratic, cu flori, cu porumbei, cu căprioară şi cu o prisacă de albine, - un fel de lucrare şcolară descriptivă, foarte bine îngrijită. Urmează câteva schiţe, cu amintirea ştrengăriilor din copilărie, povestite cu deplină pietate faţă de trecut şi de tipurile dispărute. Tipul Rarincăi din povestea păcălitoare Corbul, precum şi bunicul din peisagiul Un crâmpei, nu sunt rele. Şi nici nuveletele Osana, cu vieaţa erotică a ţiganilor şi Puiul cel cu sfârşitul atât de violent, nu sunt scrise fără talent. Place mai ales forma în descrierea ţigăncei Osana, când dansează cazaciocul:
„Nici un flăcău nu era în stare să joace cazaciocul ca dânsa. Când se cinchea la pământ şi prindea a se învârti, părul i se făcea roată împrejurul capului; iar banii din plete îi puneau o cunună de aur; nasturii ilicului făceau cercuri de argint împrejurul ei şi, din când în când, Osana dădea capul pe spate şi chiuia de clocoteau, până departe, câmpiile. Iar când juca, Osana, domol, cu faţa către cer, cu ochii pe jumătate închişi, zâmbind ca prin vis, cu braţele în şolduri, - parcă mângâia iarba cu vârfurile picioarelor. Şi banii din plete sunau în tăcerea dimprejur, limpede, dulce, ca nişte clopoţei, şi, când se mlădia, de subţirică şi fragedă ce era, se părea c-o mlădie vântul, ca pe o tulpină tânără..."
Aici e mişcare, aici e gust şi dl. Beldiceanu promite. Cu mult mai puţin însă ne satisface cu scenele d-sale de moravuri. Aceste sunt de o patentă arhîbanalitate. Cucoana aceea din De demult, care zice cătră Zamfir al ei: „Bărbăţele, dă, te rog, muştele afară că mă agasează", era un subiect pentru satira lui Caragiale, nu pentru blajinul spirit înlăcrămat al d-lui Beldiceanu. De asemenea respingem momentul din Nunta de la biserica Popa-Chiţu, când femeia părăsită zvârle cu noroi în nuntaşii din biserică:
„Şi când (nuntaşii) fură la doi paşi de ea, dânsa începu a zvârli cu noroi ca ieşită din minţi; gâfâia şi zvârlea c-o iuţeală j- năpraznică; o mână în mireasă, alta în mine; şi glodul moale I       zbura, ca dintr-o praştie şi se lipea de feţele pudrate ale mirilor, l £fc de rochia albă a miresei, de redingota mirelui". •r \i Foarte frumos din partea amantei, care îşi răzbună cu
mijloace atât de banale; dar foarte urât din partea autorului, că se inspiră din un pumn de noroi. Fireşte, n-aş fi voit nici ca dl. Beldiceanu să se inspire dintr-un chiup cu vişine muiate în spirt, ca în schiţa Vişinele. Scena când din nişte vişine muiate în spirt se îmbată într-un hambar: doi copii, doi „mascuri cât juncii", cari gem şi grohăiesc, iar câteva găini cari au gustat şi ele din ambrozia vişinilor, rămân cu gâturile întinse, cu limbile scoase şi cu aripile deschise, scena aceasta, zic, nu mi se pare deloc spirituală. Este uneori şi ceva grotesc, ceva greoi şi artificial în spiritul d-lui Beldiceanu.
Că autorul acestui volumaş nu ar avea calităţi de prozator, nu se poate afirma. în paginile lui, am găsit dragoste de vieaţă şi de natură mai ales, în destulă măsură pentru ca să ne atragă să-1 cetim. Primitivitatea multora însă ne face să credem, că, totuşi, creditul ce i 1-a deschis eminenta noastră critică, cu prilejul altor volume ale d-lui Beldiceanu, a fost prematur.
92
III. POEZII
ST. O. IOSIF Poezii, 1893-1908, Bucureşti, 1910, p. 262 (Ed. Socec)
Când îţi aduni operele complete, înseamnă că ai ajuns la sfârşitul unui capitol de activitate şi că ţii să dai, pentru cei din viitor, formă definitivă muncii tale. De aci înainte partea cea mai însemantă din creaţiunile poetice ale lui Iosif a intrat şi ea în starea lui ne varietur şi a trecut în raftul clasicilor noştri, alături de acele puţine spirite alese, cari prin originalitatea talentului lor şi-au făcut drum larg în sufletul mulţimii. Este ca şi când ar renunţa la aceste poezii, ca şi când le-ar încredinţa pentru totdeauna neamului său, ca dar din partea unei inimi curate, să se bucure de ele şi să Ie preţuiască.
Cinsprezece ani de muncă grea şi pricepută pe tărâmul poeziei. Cinsprezece ani de tinereţe rodnică, scăldată în lumina unui romantism calm şi moderat. Şi toate la un loc ne dau dovezi luminoase despre mijloacele şi talentul cu cari blajinul colaborator al Vieţei d-lui Vlahuţă s-a ridicat treptat la nivelul celor mi de seamă şi cu cari odinioară tristul boem de la ziarele din Iaşi s-a avântat spre o culme, de unde are dreptul deplin să privească îndărăt îndurerat pentru cele suferite, dar mândru pentru izbânzile sale.
Şi iată-le acum toate la un loc, cântecele copilăriei lui vrăjite, cum sună şi astăzi de duios, ca din vremi mai bune, mai patriarhale. O atmosferă de linişte, de sărbătoare, ne întâmpină la fiecare pagină. Figuri dispărute se înfiripă limpede înaintea noastră şi o fire de ştrengar se răsfaţă în admirarea naturii. E soare mult şi cer senin în pastelurile lui zugrăvite cu smerenia unui slujitor convins la altarul frumosului. Sunt atât de fragile şi de caste imaginile prinse în compacta formă a sunetului, pe care nimeni nu-i mai stăpân ca Iosif! Şi ca într-o epocă de renaştere, ne duce pe aripa fantaziei departe, în regiunile idilelor şi a
f legendelor, în atmosfera doinei şi a ciobanului şi pe câmpul de
' «• fapte măreţe. Această serie de balade, în cari motivele voiniceşti
I v. se îmbină cu fapte istorice, şi cele din popor cu puterea de
î invenţie a autorului, constituie şirul de mărgăritare care
\ ■ străluceşte la clădirea poeziei noastre contimporane. Iar graiul cel bogat ca o luncă de primăvară, rimele1 de bronz şi ritmul
I % muzical în care Iosif îşi toarnă strofa ca pentru vecie, ne leagă şi
1 i mai mult de opera lui. Ne bucurăm de ideea poetului de a pune
I jf în mâinile publicului o colecţie aproape completă din întâia sa
I fază de activitate. La timpul său le-am apreciat în amănunte şi
I l azi poeziile acestea sunt o avere comună. Cetindu-le din nou, le
I Ţ retrăim, iar popularizându-le, ne facem o datorie.
i \
' POEZIILE LUI A. STAVRI
t
î ? Curentul de astăzi are un singur cuvânt de ordine: la
\  s muncă cu toţii! Şi este atât de mult ascultat acest îndemn, încât
I: vin ca la horă din toate părţile. Vin cei tineri şi neastâmpăraţi şi
f dau buzna la reviste. învie şi clocoteşte în bătrâni picătura
V semiseculară de inspiraţie şi face să răsară roadele de toamnă.
|| Iar cei resemnaţi şi cei dezgustaţi, daţi la o parte de indiferenţa
I^L publicului de acum zece ani, ies şi ei rând pe rând la iveală şi-şi
jff reiau, timizi mai întâi ca după un vis urât, apoi cu tot mai mult
m£ curaj, locul lor în rândurile scriitorilor activi.
, % Se întâmplă chiar că sub auspiciile spiritului de azi se
; & deschid paginile din trecut, se reiau cărţi şi ediţii nevândute
* odinioară, se împrospătează în memoria cetitorilor opere
\ '" nedreptăţite. Şi ca şi când ar avea farmecul noutăţii, cetitorii se
l * grăbesc să le facă dreptate. Curente de aceste literare se
j aseamănă şi ele unei revărsări puternice de apă, care nu
I dezgroapă numai hârce şi schelete, ci aruncă pe câmpie, odată
1 cu nisipurile mănoase, şi pietre scumpe, scormonite din adâncuri.
? " După ce dl. Brătescu-Voineşti, atât de puţin cunoscut şi de cetit pe când îşi aşternea la Convorbiri întâiele sale pagini de
1 în origina!: ruinele (n. ed.).
94
95
proză subtilă, dar mereu cerut şi răsfăţat astăzi, când, la semnul timpului, şi-a reluat potolit, - iată şi dl. Stavri, seamănul său în poezie, revenindu-ne cu orchestra întreagă din cântecele primăverii sale.1 Le uitasem aproape. Când aminteai de Stavri şi de versurile lui, îţi veneau în minte abia ca nişte flori presate, din care vremea a scos colorile şi parfumul, - ca un cântec de doină, pierdut undeva departe... Dar iată-le stropite cu roua actualităţii, şi florile respiră din nou, ca cele mai fragede de astăzi.
E o carte curată şi sobră volumul de versuri al d-lui Stavri şi-n ea se-nchide o vieaţă din cele mai senine şi mai armonice. In poezia de astăzi, când patimile sunt mai puternice, vieaţa mai aspră şi simţirile mai puţin coerente, când durerile înmoaie condeiul în colorile cele mai negre, consecvenţa şi echilibrul d-lui Stavri sunt unice. Atâta cer albastru, o atât de mare ploaie de flori şi de raze de soare, atât de multe luminişuri nu ni s-au mai dat de la pastelele Mirceştianului încoace. Departe de frământările mulţimii şi de zgomotul de la oraş, el se retrage cu sufletul la ţară, - cum o făceau pe vremuri poeţii bucolici, - un sacerdot cucernic care reuşeşte să-şi scrie în singurătate psalmii de preamărire a naturei.
Volumul începe cu un accent de melancolie tinerească. Cu o jale tulburată, cu tonuri vagi ce se pierd peste codru şi câmpii, cu duioşia unui suflet ce tremură în auzul şoaptelor firei, -autorul ne face martorii doinei sale:
O doină peste lanuri plânge Ca un fior, ca o mustrare, Ca un oftat care se strânge Pe buza unui om ce moare
Această doină ne introduce numaidecât în atmosfera poetică a d-lui Stavri. E o atmosferă mai mult rustică. O căsuţă albă din sat este căminul lui modest. Crânguri şi câmpii de jur-îtnprejur, prin cari trec fetele la fragi, flăcăii la fâneaţă şi secerătorii spre lanurile de grâu legănate în bătaia vântului. Turme de oi trec peste coaste, departe, şi fluierul păstorului de
i |
9
după deal se aude ca prin vis. Din luncă se întinde trestişul, cu farmecul de lună şi cu foşnetul misterios din amurg:
Trestia înaltă geme şi se-ndoaie
în voia furtunii care-n noapte plânge;
Oricât de subţire-i pe dânsa n-o frânge
Nici vântul sălbatec, nici ropot de ploaie -
Ci treslia-naliă geme şi se-ndoaie
Şi de dorul verii toată iarna plânge.
De aici, de la marginea iazului poate, poetul admiră sfintele apusuri de soare, binecuvânta zorile frumoase ale zilei, urmăreşte zborul porumbeilor şi soarbe din toată tinereţea Iui mai. Iar încărcat de impresii, se întoarce în sat şi în lumina curată a duminicei admiră Hora în forma aceasta:
Ca o cunună de roze-n floare Se-nvârte-n horă stol de fecioare...
în lanţ de fete stau lăutarii: Şi-i trupu-n zdrenţe, ochii-n pară; Sbârnâie cobza ca-n roi bondarii. Nebun e jocul zis din vioară...
Ca o cunună de roze-n floare Se-nvârte-n horă stol de fecioare.
Au strâns flăcăii de-aproape jocul: Vor toţi - dă, parcă inima nu-i? -Vor toţi să-şi prindă din zbor norocul Şi fiecare iubita lui.
Ca o cunună de roze-n floare Se-nvârte-n horă stol de fecioare...
în faţa acestor fecioare şi a atât de graţios zugrăvitelor plivitoare din lanurile de grâu, încunjurat de atâta lumină, autorul găseşte în curând şi fondul erotic în poeziile sale. Iubirea lui însă este din acelaşi mediu: cu totul pastorală, o iubire şăgalnică şi curată ca a lui Dafnis şi Cloe, discretă şi sfioasă ca într-un templu:
A. Stavri, Luminişuri, Iaşi, 1910, tip. Soccec, pag. 192 (Ediţia Vieţii Româneşti).
96
...Şi stând alături, liniştiţi. Obraz lângă obraz lipiţi
97
Şi gând în gând, Ne spunem multe fericiri Mereu tăcând.
Pe braţ mi-ai adormit frumos Şi ramurile-şi cern pe jos
Potop de flori -Şi-ţi cântă-ntr-una mângâios
Privighetori.
Răsună-n noapte glasul lor-Şi tot mai tare-şi plâng un dor
Nemângâiat; Cântaţi încet, că doarme-uşor,
Cântaţi încet!
Această iubire, - identică şi cu idila celor două păsărele ascunse într-un cuib de tei (...„şi-au adormit de-alături stând, aripa lui deasupra ei"...), - ia apoi oarecare proporţii în vieaţa poetului, fără furtuni şi fără deznădejde. Foarte arareori subiectiv, iubirile lui sunt exprimate mai mult prin scurtele balade cu motive scoase din basme. Domniţe fac dragoste cu Feţi-Frumoşi; Cosânzeana apare şi ea şi-şi caută ursitul; Ielele îşi îndeplinesc rolul de încurcătoare de suflete şi Sburătorul asemenea. Şi toate aceste în acelaşi cadru luminos al unei naturi în sărbătoare.
Dar vremea trece, luminişurile se răresc, întâiul farmec al vieţei se stinge ca şi macul ce s-a scuturat deasupra atâtor privelişti, şi iată autorul retras şi el la gura sobii şi e toamnă târzie şi din raiul de flori şi de zâne i-au rămas amintirile, pe cari le deapănă către sfârşitul volumului:
O vară. încă una. trecut-aşa devreme -Şi noi cu ea ne pierdem; ne-a mai rămas de acum Doar gândul, amintirea în urmă să ne cheme. Căci ne-am lăsat o parte din inimă pe drum.
...Mereu tot înainte, tot zile netrâite! Vieaţa noastră trece, când stai să te gândeşti. Ca apa care scade aşa, pe nesimţite, în cupele uitate pe margini de fereşti.
98
I
Sunt calme şi amintirile acestea, ca şi luminişurile tinereţii şi resemnarea le dă o înfăţişare de demnitate. în ele, ca şi în zburdalnicile cântece de iubire, sau ca în blândele descrieri de .privelişti, dl. Stavri rămâne poet. Pretutindeni poţi să-i descoperi calităţile.
Când citeşti acest volum nu poate să nu-ţi bată la ochi o deosebită însuşire a autorului şi anume măiestria cu care fixează, în puţine cuvinte, tablouri din cele mai poetice. Sunt 'atâtea subiecte aici, demne de talentul unui Grigorescu, încât nu ne putem reţine să nu atragem atenţia asupra lor. Iată aici un adevărat Grigorescu:
în şes, prin uscate ogoare, Plugarii dau drumul la boi -Şi boii scăpaţi de la jug, Pe brazda negrită de plug. Se clatină-ncet pe picioare. Se culcă apoi.
Pe dealuri stă fânul în pale Şi paiele-n soare se coc, Copile prin lanuri de grâu Coboară alene la râu Ştergându-şi cu braţele goale Obrajii de foc.
Câte tablouri de-aceste nu găsim! Când îşi descrie cerdacul umbrit de zarzărul în floare; când descrie plivitoarele cu umerii goi şi albi „de parcă ar mişca pe umerii lor două aripi străvezii de albi porumbei"; când zugrăveşte zăvoiul cu norii roşii, în formă de balaur deasupră-i, apare pururea artistul meşter în linii şi culori, - un colorist discret, ca puţini alţii.
Acesta-i volumul d-lui Stavri. Poeziile lui le citeşti uşor şi repede cum ai trece în revistă o feerică panoramă de idile de la ţară. Ele îţi dau senzaţia seninului şi uneori a eternei tinereţi. Nici pasiune, nici vifor nu găsim în ele, dar sentimente curate câte voiţi şi, mai pe sus de toate, o dragoste nestăvilită pentru clipele frumoase din vieaţa fugară. Şi celui ce vine cu acest modest, dar simpatic capital poetic, se cuvine a i se deschide cu drag porţile succesului.
99
DOI POEŢI NOI: P. CERNA ŞI I. BÂRSEANU
Aşa de noi şi de tineri nu mai sunt ei. Când, la 1901, s-a întemeiat revista, din coloanele căreia au răsărit talentele de astăzi, numele acestea îşi făcuseră şi ele apariţia. Timizi, dibuitori, fără pretenţii, ei au muncit de atunci la mai multe reviste, pururea urmăriţi de privirile aşteptătoare ale criticei. Unul purtat pe braţe şi preamărit înainte de vreme, altul susţinut de unii şi hulit de alţii, - ei şi-au continuat zeloasa lor muncă de albină. Şi iată-i acum ieşind în vileag, cu tot ce-au gândit şi simţit, cu tot ce-au iubit şi suferit în cursul atâtor ani de tinereţe. Două volume considerabile de versuri; două inimi; două lumi.1
Amicii mei să nu se supere că-i pun alături. Ei nu au nimic comun, decât râvna de a se urca, cu aceleaşi mijloace, la înălţime şi decât truda de a îngriji o formă pe alese. Şi se mai aseamănă, poate, prin micile nebulozităţi, cari planează asupra unor reflexiuni prea forţate. încolo însă rămâne fiecare cu calităţile şi defectele sale şi, fără îndoială, fiecare deopotrivă de interesant. Două figuri simpatice, cari îşi cer un loc serios în mişcarea literară.
Dl. Cerna ne apare întreg, fără deosebite inegalităţi în versurile sale, îngrijit şi neted în construcţia formei şi a frazei, prea silit uneori, dar totuşi corect, - ceea ce ne dovedeşte stăruinţa d-sale pentru partea de atelier a producţiuiiei. Dar însuşirea aceasta poartă în sine şi un mare neajuns: lipsa de spontaneitate. Printre rândurile multe, răsar imagini surprinzătoare, răsar gândiri frumos rotunzite şi, totuşi, cetindu-le, în legătura lor prea puţin strânsă, rămâi adeseori cu impresia că e ceva meşteşugit în toate. Sunt aşa de căutate unele din subiectele d-saie şi studiate la îndemână cu cărţile înţelepţilor, încât se pare că ele se adresează minţii şi nu sentimentului nostru. Şi tare ni-e teamă că din pricina asta autorul va străbate greu în mulţime.
Filozofie fac ei şi poeţii de astăzi, căci nu poţi dezlipi fantazia de problemele etern omeneşti. Dar cei mai mulţi dintr-înşii
' P. Cerna, Poezii, Buc., Buc, 1910, p. 180.
100
1910, p. 168: i. Bârseanu. Rapsodii şi balade.- *
caută a avea uii mod al lor original de a-şi îmbrăca gândurile în formă poetică. Dl. Cerna însă adoptă genuri mai vechi. D-sa a ; învăţat să plângă ca Lamartine, să reflecteze ca Byron, să ia f atitudini din Faust şi Prometeu şi ne vorbeşte astfel cu glasul Sunor generaţii de mult apuse. Ideea că vremea păcii n-a venit încă şi alte multe consideraţiuni despre trecerea fericirii, despre Crist şi suferinţele lui, nu sunt nouă, căci în forma asta lungă, ţ elegiacă le cunoaştem din literaturile străine, unde îşi serbau ( triumful la începutul veacului al 19-lea. Şi de aceea ne lasă atât de reci şi de străini cetirea acestei părţi a operei d-lui Cerna.
Ei, dar când îşi potoleşte avântul şi speculaţiunile metafizice, ' când intră în rândul muritorilor şi, cu inimă pioasă şi sufletul sfios, ne cere ascultarea pentru durerile şi fericirile lui, renaşte adevăratul poet. Cântăreţ resemnat duios al iubirei platonice, el are accente de căldură. Iubirea pentru dânsul e o serbare, la care sună clopotele, murmură pădurile şi lumea e plină de „sfinte fericiri". Mărturisirile lui sunt mai discrete şi jurămintele lui au ceva din elanul vechilor romantici:
Nu simţi cal de aproape e iubirea
Copila mea? N-auzi înjur de tine
Chemări întretăiate de suspine?
De m-ai uitat pe veci, în drumul jelei
O clipă doar alină-mi pătimirea -
Dă la o parte aripa perdelei
Ş-aratâ-te. în toată strălucirea!
Uimit de luminoasa-ţi arătare
Să te culeg adânc în ochii mei
Şi coborând pleoapele-arzătoare
Pe veci să-nchid icoana ta în ei.
Şi-apoi să mă cufund din nou în noapte...
Ce păcat numai că înrădăcinatul obicei al patosului nu-l părăseşte nici aici şi că autorul pare adeseori afectat şi declamatorie. Sufletul lui renaşte mereu ca pasărea legendară; Ia ora lui de întâlnire trebuie să plângă toată firea; la dorul lui trebuie să răspundă tot necuprinsul; şi suferinţa nu şi-o spune decât în clipa când „nourii detună şi când va sclipi sub fulger firea"... De ce oare? Nu vede autorul că în vremea de astăzi, când ode şi imprecaţiuni nu se mai scriu, când totul tinde spre mai multă preciziune şi sobrietate, tonul acesta emfatic displace,
101
fiind nefiresc? Ş-apoi vai, ce anacronism să strigi mereu: „O, zee!" „ O, frate!" „O, ţară!" „O, floarea mea!"... O, poete dragă!...
Partea mai tare a volumului nu este deci a se căuta în strofele astea declamatorice, nici în ideile umanitare, exprimate în Isus, în Către pace, sau în Poporul. Cerna este un poet liric şi dreptul la consideraţia noastră şi I-a câştigat prin seria de poezii simbolice ca Floare şi genune, pe cum şi prin nota de gingăşie din cele mai multe cântece erotice.
Cu înţelegerea personalităţii lui Bârseanu avem şi mai mult de luptat. în toată literatura noastră mai nouă e greu să găseşti un al doilea scriitor care să-ţi prezinte atâtea paradoxe şi bizarerii la un loc, atâtea lucruri frumoase, alături de cea mai evidentă banalitate. Fire nestatornică, inegală, nervoasă, el construieşte, pe un fond cam nesigur, palate feerice, pentru a le dărâma, uneori, în strofa din urmă. Romantic nestăvilit, el stă de vorbă cu Zoroastru şi cu Regele gotic, sau se încurcă prin codri, cu zâne şi feţi frumoşi. Adânc, lucru mare, el rătăceşte cu gândul vecinie prin peşteri, prin vâltori şi pe la stânca din mare. Pururea variat, original în multe privinţe şi adeseori incoerent.
Curios pare Bârseanul de la început prin forma sa. Stăpân pe o limbă armonioasă, forma lui pare totuşi căznită, rima căutată. Strofele lui, prin sonoritatea exagerată, au un accent glumeţ:
Când spre seară, buciumul Potoleşte zbuciumul, Ca visând vreo datină. -Codrul trist se clatină.
Această forţare a rimelor îl duce apoi la adevărate aberaţii de împărechere de cuvinte:
...Ci totuşi întreagă Povestea-şi încheagă AI undelor şopt: Un clinchet de cupe Mereu se-ntrerupe Şi graiuri se-mpropt...
102
I
Desigur aceste ciudăţenii multe sunt de vină dacă Bârseanul n-a fost apreciat după merit. Căci, nu se poate tăgădui: un talent poetic remarcabil se ascunde în baladele acele uşoare, scrise în formă populară vioaie. Autorul nimereşte totdeauna tonul de baladă şi are o deosebită putere de evocare; el ne ştie transpune într-o lume simpatică de haiduci şi crâşmăriţe, şi la glasul lui de corn răsar figuri dispărute, ca Armaşul curţei Lăpuşeneşti... E o lumină aparte, cu care Bârseanul îşi înfăşoară subiectele sale de balade.
Poeziile lui lirice, sonetele şi cântecele de iubire, cari se disting prin limpezime mai multă şi prin o căldură comunicativă, se pot ceti alături de tot ce se produce mai bun în literatura de azi. Şi aici este iarăşi partea originală care atrage, duioşia şi fineţea particulară. Bârseanu este şi el un sentimental, dar mult mai sincer şi mai puţin teatral ca alţii, ceea ce se vede în cele câteva bucăţi orientale şi în deosebi în aceste Strofe triste:
Chiparizii verzi liniştiţi visează, Liniştea din cer îndelung veghează; Le surâde lor soarele de-amiază: Inimă, tu plângi, - cine să te crează.
Chiparizi frumoşi, iubitori de pace, Ca să nu mai plec dragostea mă face. Cântul vostru sfânt tot mai mult îmi place: Nu ştiu ce cuvânt m-a-ndemnat încoace!
Pietre de mormânt - timpul le ştirbeşte, Mândro, de mă schimbi, cine te opreşte! Chiparizii nalţi tot mai sus vor creşte, Când vei fi uitat cine te iubeşte...
Probe de acestea de originalitatea lui Bârseanu câte nu s-ar mai putea reproduce! Ne mulţumim însă cu constatarea lor. în vieaţa noastră literară este mai binevenit acela care nu vine pe drumuri răzbătute de alţii, ci ne aduce elemente nouă, adăugând • ceva propriu Ia cele cunoscute şi dându-ne de gândit asupra lor. Şi Cerna, ca şi Bârseanul, cu toate curiozităţile şi nebulozităţile lor, au această rară însuşire de a ne interesa la fiecare pagină. După Minulescu, poetul cu alte orizonturi, şi după Codreanu de la Iaşi, ei doi sunt singurii poeţi mai noi cari cer acum pe dreptate recunoaşterea din partea opiniei publice.
103
CORNELIU MOLDOVANU
Cetatea Soarelui, Bucureşti, 1910
Al doilea volum de versuri! Şi lumea tot nu-I cunoaşte pe dl. Moldovanu! Poeziile d-sale n-au pătruns mai departe de cercul în care trăieşte şi n-au putut să se reverse peste masele cetitoare. Societatea cea largă tot nu vrea să-1 ceară, să-1 guste, să-1 pătrundă şi să-1 adore, purtându-i cântul dintr-un colţ al lumei româneşti într-altul şi însufleţindu-se de vraja lui cuceritoare. Revistele vor înregistra şi acest volum; Mihalache îl va preamări cu paternitate; Ibrăileanu îl va nesocoti cu vitregitate şi pe urmă va dispărea în neant (volumul, nu Ibrăileanu) şi se va pierde pentru totdeauna, aşa de uşor, de elegant şi de glacial, cum îi sunt paginile.
N-aş voi să fac ironie, căci autorul e foarte simpatic. Dar totuşi, văzând trista soartă ce o au astăzi aproape toate volumele de versuri ale plăpânzilor noştri contimporani, nu ne putem suprima întrebarea atât de firească: ce se face, mă rog, cu atâta poezie, câtă se tipăreşte, dacă ea nu intră deloc în vasta noastră ţesătură socială şi nu-i serveşte la nimic?
lată clasicii noştri; ei erau aşa de populari, ca manuscris inedit; versurile lor circulau, transcrise, din mână în mână, fără să aibă nevoie de editori şi de opere complete, lată Bolintineanu, cel cu o formă atât de greoaie, încât l-ar întrece astăzi, sub raportul limbei, cel mai nevoiaş famen decadent, cum umplea el, decenii de-a rândul, văile româneşti de pretutindeni cu baladele sale! Aceia aveau un rost pozitiv pe pământ şi aveau energie inerentă în scrisul lor, sevă roditoare de idei şi simţăminte, cu toată primitivitatea lor de formă. Astăzi însă, când mijloacele de versificare sunt mult mai rafinate,- poeţii atârnă în văzduh, sunt fluturi din zare şi vibrări fără urme şi fără rădăcini mai trainice în sufletul mulţimei. Căutăm zadarnic împrejur, în orice grupare şi la orice revistă, căci nu găsim decât cazuri de tot izolate, ca versurile să aibă răsunet pătrunzător,.să deştepte îndemnuri puternice şi să taie drumuri în vieaţa noastră publică. Mulţimea nu-i primeşte pe poeţi!
104
Volumul mai proaspăt al d-lui Moldovanu vine să confirme afirmaţia noastră. El face parte din seria lungă de colecţiuni de versuri, care, lipsite fiind cu totul de substanţialitate, nu sunt menite să dăinuiască şi să se încetăţenească. Le lipseşte înainte de toate corpul însuşi, sau subiectul vizibil şi totul este mai mult o destrămare de senzaţiuni vagi dintr-o lume anemică, un joc de pulbere şi lumini, proiectat pe un fond aşa de incert, ca la toţi scriitorii cari nu prea au ce spune. Imperiul d-lui Moldovanu e visul, - căci nu este aproape poezie, în care imaginea visului să nu-1 urmărească, - şi este atmosfera de ceaţă şi de lipsă de voinţă. Iar fără substanţă, care alcătuieşte materia primă în orice operă poetică; fără o limpezime, care-ţi face posibilă sistematizarea şi închegarea gândurilor; fără o voinţă, pentru a imprima poeziei mai multă putere emoţională, - cum o să poţi să-1 treci printre poeţii cu rol mai pronunţat?
Nu, dl. Moldovanu nu este un poet al mulţimei, cu toată predilecţia d-sale pentru pagini istorice. Măruntele d-sale motive, cu paloarea şi timiditatea lor, sunt indicate mai mult pentru o atmosferă intelectuală. Versurile d-sale cu aerul că cer să fie cetite mai mult pe şoptite, din buze şi prelung, cu o uşoară tărăgănare, ca în vis şi însoţite de un gest declamatorie cu mâna, în semn de subliniere a înţelesului. Ele par a fi scrise mai mult pentru o satisfacţie proprie şi de dragul unei îndeletniciri intime, - identică cu plăcerea orientalului, care îşi înşiră el singur mătănii le, - decât pentru a ne arăta legătura sa cu vieaţa de patimi şi de frământări. Spre deosebire de flăcările rătăcitoare şi de răzbubuirile de tunuri din întâiul volum, colecţia aceasta este mai mult o dantelărie lirică, o lucrare de sensibilizări şi de autoanalize, înfăşurate în misterul amurgului (autorul scrie murgului). Volumul întreg prezintă ceva din zarea clar-obscură a apusului de zi, când priveliştile de obicei se desconturează şi când lumea din afară ajunge mai puţin concretă pentru poet.
Dintr-un început ne simţim cum plutim la suprafaţă. în invocarea către iubita Din umbră nu ne întâmpină decât parfum, umbră, vis, lumină, tăcere şi linişte divină, - o uşoară muzicalitate pe „aripi de armonie". Iar [în] Privind fericirea, poetul ne transpune din nou în regiunea unde nu este decât „tăcere de visuri şi visuri de stele" şi de acolo într-un alt loc de natură moartă, în care
105
„zarea ascultă cum creşte tăcerea din şoapta miresmelor..." şi unde „tăcerea se-mbracă în cuvinte şi cântă sărutul pe buze..."
Frumoase cuvinte şi sună a gol, aşa de minunat! Frumoase imagini, dar, vai, nimic nu poţi prinde din ele, nimic ca să simţi şi să pipăi. Cetim şi ne căznim zadarnic să înţelegem „Lumini fără umbră în suflete rodesc"...; „Sămânţa minunii îmbrăţişa gândul cu nimb diafan"...; „Neroditorii durerii din care v-aţi născut"...; „Pe unda privirii zefirii vor cânta"... Iar „un cântec, pe lume, înseamnă o floare"... în lumea poetului, poate; dar în lumea noastră cântecul e tot cântec şi floarea tot floare şi, cu preciziunea noastră de a înţelege noţiunile, nici nu am voi să le confundăm.
Privitor la lipsa asta de conţinut a cuvintelor, aşa de alese şi de poetice, am mai spune ceva. Le-am admira bucuros, ca iubitori de forme ce suntem, dar mai e ceva în ele, ce ne jigneşte. Poetul are o prea vădită predilecţie pentru unele cuvinte, unele fraze întregi şi comparaţii pe cari le repetă într-un mod chinuitor pentru noi. D-sa a iubit „visul, nu pe visătoare". Pentru d-sa „vieaţa-i vis şi visul sărbătoare". Iubita d-sale e „albă ca visul" şi are în suflet „aromă de vis"...într-alte părţi poetul nostru „rodeşte" mereu cu graiul şi ne spune că „amurgul toarce al rodului vis", că iubita sa are un „surâs rodnic" şi că d-sa se întoarce „nerodnic" la cămin, sau câteodată „rodind numai plângeri"... Tot aşa de banală ajunge comparaţia cu „diamantele pe iarbă" şi cealaltă cu „fruntea încununată cu lumină" sau cu „albă floare". A se repeta aşa de des, nu înseamnă că dispui de un belşug prea mare de cuvinte şi imagini fericite, ci că îţi făureşti câteva formule stereotipe, de cari abuzezi.
în asemenea cadre pale şi cu asemenea culori poeziile lirice ale autorului, neapărat nu puteau fi decât pătrunse de o senină resemnare. In iubire d-sa nu cere „nici sărutări, nici cântece, nici flori", căci se mulţumeşte cu partea de vis şi de uşoară melancolie a sentimentului acestuia şi cu „şoapta miresmelor". Caracteristică în această privinţă rămâne poezia d-sale despre un păsărar, care pornind la vânătoare de paseri, îşi risipeşte săgeţile în vânt şi se întoarce fără „rod" acasă, mulţumindu-se cu partea platonică şi cu poezia exterioară a acestei îndeletniciri. Cu concepţiuni de acestea nu ne mai miră
106
tonul d-sale de elegie dulce şi oarecum preţioasă din plângerile lui Hamlet şi din versurile scrise în albumul unei fetiţe. Sunt însă puţine acele poezii lirice ale d-lui Moldovanu, care se încheagă complet ca idee şi lasă o impresie unitară şi dintre acele reuşite reţinem această Cantilenă:
Iubirea noastră ca un salt De pasăre rănită. Cu cât s-avântă mai înalt Cu-atât mai istovită.
Iubirea noastră ca un val, Ce-n larguri se încinge. Cu cât s-apropie de mal Cu-atât mai mult se stinge.
Când dl. Moldovanu iese însă din lumea acestor abstracţiuni, în cari, evident, se încurcă de-a binelea şi nu adânceşte nimic în mod deosebit, începe să fie cu mult mai atrăgător. Când are ceva concret de spus, ştie ce să facă. Probă ne oferă mai întâi prin cele câteva texte prelucrate după legende străine, precum şi prin traduceri ca drăgălaşul Cântec breton, adaptat după Richepin. în orice caz însă valoarea talentului, autorul şi-o rezervă pentru două bucăţi de la sfârşitul volumului, prin cari ne lasă impresia că totuşi partea epică, cu feluritele ei genuri, convine considerabil mai mult dispoziţiilor d-sale poetice. Când e vorba de mişcare, de descrieri, de exteriorizare de impresii vizuale, dl. Moldovanu are mai mult succes.
în Cetatea Soarelui d-sa ne redă toată icoana tristă şi desperată a unei secete, în care aşează epizoduri de o vie mişcare, cum este procesiunea credincioşilor cari invocă mila cerească:
Alaiul porneşte bogat, numeros: Icoane,- odoare şi cărţi de prisos, Şi prapuri şi facle cu stropi de văpăi, Cădelniţi ce-şi clinchenă-a lor zurgălăi. Odăjdii în fir şi mătase ţesute, Feloane brodate cu flori de iacint Şi cârje plimbate de mâini pricepute Şi moaşte închise în racle de-argint: O gârlă de aur ce curge solemn Doară singură crucea rămas-a de lemn.
107
Bucata are părţi sugestive în descrierea naturei veştejite şi a celor două convoaie diferite de pelerini, dar ce păcat, că, voind să facă apologie credinţei a tot biruitoare, autorul se pierde în reflexiuni mistice asupra puterei de-a crede şi tulbură astfel luminoasele icoane ce-a creat.
Nouă ni se pare însă că nu Cetatea Soarelui, ci Spre culme este reala poezie de rezistenţă a d-lui Moldovanu. Ce e drept, acest subiect cu povestea lui Icar, care a voit să se înalţe mai pe sus de forţa sa, e cunoscut. Ibsen, în Ziua învierii a eternizat şi el această voinţă nestăvilită a artistului de a se ridica mai pe sus de muritori, mai spre culme, spre lumină, pentru a vedea mai pe urmă zădărnicia încercării. Dar dacă dl. Moldovanu n-a creat însuşi ideea fundamentală a acestui poem, el a brodat totuşi o variantă reuşită, în care lupta şi sforţarea pentru atingerea idealului este aşa de bine prinsă:
Eu singur, cu vecinică sete de soare Urcam fără preget pe strâmta cărare Ce tot mai îngustă coteşte mereu De-ncape doar umbra şi sufletul meu... Zadarnic în funduri genuni prind să geamă Şi glasuri de peşteri în clocot mă cheamă, Zadarnic prăpăstii în drum se deschid Şi-n faţă-mi stă crâncean al stâncilor zid, M-agăţ cu putere de ierburi, m-avânt, Sub mine gem goluri în şuier de vânt, îngrop sub picioare zăpezi fără urmă
Greutatea de a străbate la culme, mai ales când mijloacele sunt aşa de reduse, e foarte nimerit dovedită de dl. Moldovanu. Numai că la d-sa însuşi nu trebuie să căutăm această pildă, căci nu se potriveşte tocmai. D-sa mai are să parcurgă o mare distanţă până a se apropia de această culme ameţitoare de soare şi lumină. Va trebui mai întâi să înveţe a se împăca cu acest pământ, să lupte cu patimi reale şi omeneşti şi nu cu suflet de vizionar, să dea frazei înţeles şi pornirilor o limpezime şi o cârmă sigură.
108
• ^ VERONICA MICLE
r *
IJr Poezii, Iaşi, „Biblioteca Şaraga", nr. 22-23, 112 p.
mt Deşi cam târziu, - au trecut mai multe luni de la apariţia
~ acestui volumaş! - credem a face o plăcere cetitorilor, ocupându-ne de noua ediţie populară a poeziilor scrise de Veronica Miele. Regretata poetă este aşa de mult simpatizată şi numele ei este pronunţat cu atâta smerenie, cum nici un alt nume de femeie în literatura noastră n-a ajuns să fie slăvit.
Vom recunoaşte, ce e drept, că meritul acestui renume şi al acestui cult pentru dânsa, cum se manifestă îndeosebi în cercurile mai tinere, nu se datoreşte atât de mult versurilor ce ne-a lăsat, cât rolului romantic ce I-a avut în vieaţa şi creaţiunea poetică a lui Eminescu. Intre 1870 şi 1880, când Veronica Miele îşi tipărea acele duioase şi curăţele cântece de dor şi iubire prin Familia şi Convorbiri, genul acesta de lirism uşor, lied-urile aceste în forma sprintenă a Iui Heine, erau destul de căutate, cu toate că sufereau de lipsă absolută de intensivitate în simţire şi păcătuiau adeseori chiar împotriva meşteşugului în formă. Dar numai cu această producţie autoarea nu putea să rămână în literatură şi să-şi menţină un loc fixat, căci gustul de romanţe de aceste sentimentale se stinge repede. A trebuit să vină Eminescu, ca prin prietenia şi amorul lui, să deschidă poetei un orizont mai larg, să-i dea simţirei ei un relief oarecare şi să-i lege pentru totdeauna numele de al său, prin epizodul atât de trist pentru dânsul şi atât de binefăcător pentru literatură.
Iată, strofele ei începătoare sunt aşa de deşarte! Iubirea, ura, îndoiala şi uitarea, despre cari scrie în scurte catrene, ca în obişnuita poezie de albumuri, sunt aşa de domoale şi de lipsite de zbucium. Lipseşte pare că un soare cald, care să dea acestor germeni de talent o vieaţă mai plină şi mai puţin convenţională. Inspiraţia e zgârcită, expresia palidă şi forma elementară:
Ai sosit, dulce uitare, Din cumplitul meu necaz. Şi din dragostea cea mare Nici o urmă n-a rămas.
109
Şi-n aceste ceasuri line Şi cu suflet liniştit, Eu. gândindu-mă la tine. Mă întreb de te-am iubit?
Asemenea strofe sunt mai mult jucăriile unui suflet, în clipe de plictiseală, sau de răsfăţ. Vântul însă porneşte a bate din altă parte, îndată ce poeta începe să trăiască şi când coardele simţirii încep să vibreze de vraja acelui om superior, ce le-a atins. Poeziile ei de mai târziu, dacă nu se ridică Ia o culme a artei, sunt totuşi reflexele unei inimi torturate, ale unei femei alese, ce ştie să exteriorizeze armonic un gând sau o iluzie. In izbucnirile ei nervoase, în lacrimile ei pătimaşe, în dragul de vieaţă şi în fiorii ei de desperare se zbate şi se frământă un suflet de artistă şi de fiinţă nenorocită. Poeziile, cari urmează acum, sunt ecourile acestei iubiri. Ele sunt remarcabile nu numai pentru anumite note de fineţe şi pentru căldura şi sinceritatea lor, dar îşi au şi importanţa istorică-literară, căci ne sunt o mărturie pentru modul cum s-au împletit sufleteşte aceste două vieţi.
Cetind versurile Veronicăi Miele, din a doua fază, un roman întreg ni se desfăşoară înaintea ochilor. Două firi sentimentale se întâlnesc şi sunt cuprinse de valurile, bătute de viforul ispitelor, ale iubirii. O luptă porneşte între dorul de cucerire şi teama de a se da biruită. Clipe scurte de senin alternează cu zile lungi de resemnare. Plăceri, trecătoare ca fulgerul, fac loc suferinţelor şi remuşcării. Iar când puterile sleiesc în această eternă frământare umană, rămâne amintirea, care acoperă cu vălul ei ceţos toată nădejdea legată de un vis.
în poeziile rămase din amândouă părţile pe urma acestei lupte sufleteşti, fireşte, nu Veronica Miele ne-a dat pe cele mai expresive. Interesant este însă că toate versurile ei încadrează figura lui Eminescu. Ici admiră portretul lui înainte de a-1 cunoaşte şi îşi propune să şi-1 aleagă de „idol al vieţei". Colo se încinge o luptă într-însa şi atunci imploră de la chipul imaginar al iubitului ei să nu se apropie, căci ivirea lui ar însemna o nenorocire. Iar când îl cunoaşte, are următoarea dorinţă:
Să pot întinde mâna, s-o pun pe fruntea ta, încetul la o parte şuviţele ţi-aş da.
110
Senină să rămâie, curată ca un crin, Icoană de iubire, la care să mă-nchin.
Dar tu ca un luceafăr departe străluceşti Abia câte o clipă în cale-mi te iveşti, Apoi dispari: - şi-n urmă rămâi în gândul meu Vedenie iubită, la care mă-nchin eu.
Odată iubirea înmugurită, versurile poetei se colorează mai viu, cântecul ei îmbracă uneori forma lirismului subtil şi plângător al lui Lamartine, - pe care îl şi traduce! - de altădată îşi păstrează toată duioşia şi şăgălnicia ei proprie. Versurile dau o icoană a peripeţiilor şi nuanţelor acestor pasiuni. Cu cât ne apropiem de sfârşit, cu atât accentele de nestatornicie şi de nesiguranţă a sentimentelor ei se înmulţesc; mărturisirile de durere pentru inevitabila despărţire sunt mai frecvente şi romanul se termină cu următoarele rânduri din partea lui Eminescu:
Alei, dragă Veronică. Depărtarea râu ne strică, Şi din toată vieaţa noastră Nu ne-alegem cu nimica. Vieaţa trece... Frunza pică.
Iar din partea poetei, cu poezia:
Să ştii că oriunde m-oi duce. Către apus, sau răsărit, Va răsuna duios şi dulce Că-n lumea asta te-am iubit.
Şi din adânca mea iubire Va rămânea pe-acest pământ, Ca o eternă amintire Tristul şi jalnicul meu cânt.
Aceasta este impresia definitivă, când laşi din mână volumul Veronicăi Miele: ai cetit un roman, care de altfel este şi una din cele mai frumoase pagini ale istoriei noastre literare. Veronica Miele ne atrage mai mult ca eroină a acestei pagini, rămasă până în ziua de astăzi nedesluşită pe deplin. Din ceea ce ne stă până acum la îndemână, fie ca documente psihologice,
111
cum sunt versurile, fie ca scrisori şi ca material informativ, transmis de cunoscuţi, s-ar putea eventual reconstitui toate fazele acestui roman de mare interes literar. Să sperăm că, după analogia literaturilor străine, se va găsi cineva şi la noi ca, după largi cercetări, să ne dea o icoană completă a acestei iubiri.
G. TUTOVEANU Albastru, poezii, Bucureşti, 1910, p. 125
Scriind aiurea, o notiţă critică despre noul volum de versuri al d-lui „institutor-literat" (aşa-i zice o revistă!) G. Tutoveanu, mi-am permis, în treacăt, a-1 socoti în categoria pleiadei de scriitori de versuri inofensive. Şi am înţeles, sub această pleiadă, acele tipuri şterse şi incolore, cari se ivesc din belşug în orice epocă de tranziţie, când originalitatea tânjeşte şi când tot ce este fără vreo semnificaţie apare cu darul de a înşira strofe de o penibilă exactitate. Aceste strofe, cu sonorităţile lor, cu subiectele lor învechite, cu asemănări banale, întâlnite la alţii de o mie de ori până acum, te leagănă într-o continuă somnolenţă, fără tresăriri şi fără să-ţi deştepte fantazia. Autorii lor apar, li se înregistrează opera, dar cum nimic nu poate fi reţinut dintr-însa, se pune la o parte, ca o haină purtată. Şi cum s-ar putea altfel? In literatură e bine venit oricine, când aduce cu sine o pagină nouă, o formă1, un gând, o strofă măcar, prin cari ar dobândi măcar importanţa unei scântei trecătoare, dar când ne dau numai fărâmituri din bogăţiile cunoscute, când tot rostul lor se reduce la forma reuşită, indiferenţa noastră faţă de dânşii se explică. Ce-mi foloseşte mie, cetitorului, desăvârşirea formei, care astăzi nu mai constituie un merit, ci o datorie, când fondul sufletesc este şters şi fără relief?
Cetiţi, ca pildă, volumul Albastru de G. Tutoveanu, „institutor-literat", şi autor decorat cu „Bene-merenti". Este cea mai clasică ilustraţie a adevărului susţinut în rândurile mele.
I
în original: firma (n. ed.).
Este atât de modest şi de elementar şi atât de puţin nou în versurile sale; personalitatea şi simţirea lui proprie se ascund aşa de deplin după aceea a altora, încât cetirea versurilor lui nu face nici un rău nimănui, nici nu respinge prin vreo brutalitate şi nici nu atrage prin vreun motiv original. Tot ce-au scris alţii şi-au simţit înaintea sa, se găseşte în strofele sale într-o formă inferioară. Şi e atâta plictiseală şi atâta sărbezime în cursul acestei lungi monotonii rimate!
Că n-ar fi poet şi dl. Tutoveanu, nu se poate zice. Noţiunea asta, vai! e aşa de elastică. Astăzi toţi câţi îşi pun iscălitura sub o strofă drăgălaşă, îşi asumă acest epitet decorativ. Şi autorul nostru are şi el strofe curate din domeniul inspiraţiilor mărunte, pastele bine zugrăvite după natură, asfinţituri de soare şi răsărituri de lună şi cântece de dor şi iubire, după tipicul lui Şerbănescu:
Când mă priveşti îngândurată. Că nu-ţi grăiesc nici un cuvânt, Ascultă freamătul de frunze Vrăjit în cântece de vânt, Că-ndrăgostirea-rni ne-nţeleasă Ce-am vrut să-ţi spun de-atâtea-ori E-n jalea sălciilor triste Şi-n glas de plopi tremurători.
Nu-i aşa că sună? Dar jalea sălciilor triste şi tremurarea plopilor cine n-a cântat-o? Dar încă „amurgul"? Ascultaţi:
Pe zare. tot apusul E-un crâng de liliac. Amurgu-n plopi suspină Şi păsările tac.
Din şes, încet, ca-n şoaptă S-aude până-n sat O doină dureroasă Cum nu s-a mai cântat.
Spre cerul fără pată Vibrează trist şi clar Ca ruga unui preot într-un imens altar.
12
113
Prin suflet mi se cerne Tot farmecul ei sfânt... De sălcii e cântată, Ori singur eu o cânt?
Nu, dragă poete, au cântat doina alţii, mai puţin fad şi cu elemente mai originale de simţire şi ceea ce redai d-ta nu sunt decât răsunete palide; lucruri reci şi combinate uşor, după modele învechite; vorbe şi clişee. Acum, ce e drept, Goethe, maestrul, ne spune că este aşa de vechi cerul acela albastru Ia care visează poeţii şi că nu e nimic nou sub soare, ce nu s-ar fi scris vreodată, în vers sau în proză. Dar nu e mai puţin adevărat că, chiar şi aceste lucruri vechi, când sunt interpretate de artişti mai de seamă, îşi dobândesc o pecete originală. Numai sufletele fără rezonanţă proprie, numai talentele mărunte, fără putere de invenţie, cari se bălăcesc vecinie în apele altora şi sunt condamnate ca vieaţa lor întreagă s-o privească prin prisme străine, nu se pot ridica deasupra mediocrităţii.
Adversari hotărâţi a tot ce este de prisos, a tot ce e simplă umplutură, pentru a alcătui o bază şubredă unor iluzii palide autorilor improvizaţi, ne declarăm şi contra minunilor albastre, atât de inocente, de altfel, ale d-lui G. Tutoveanu.
ORESTE Poezii, Bucureşti, 1911, pag. 146
Versuri, cum se scriu astăzi o mie! Ceva mai curate şi mai ordonate ca la alţi versuitori de vârsta fragedă a autorului. Ceva mai îngrijite şi chiar mai coerente ca la mulţi tovarăşi ai săi. Dar, cetind înainte, vezi cu necaz că lectura acestui volum a fost "iarăşi o decepţie, căci nu ne aduce nici o pagină nouă, nimic individual în rândurile acelea multe, sonore şi fără cuprins. Ba uneori obişnuitul şuvoi de cuvinte ameninţă să distrame orice gând şi să şteargă orice imagine, prin învălmăşala sa patetică.
Ca oricare tânăr publicist, care se avântă îndrăzneţ pe. tărâmul necunoscutului, d-lui Oreste par a-i plăcea imensităţile.
114
Ca oricărui începător, încântat de sine însuşi, d-lui Oreste îi convin atitudinile teatrale. II vedem chiar în ciclul prim de poezii, cum se complace în rolul de statist pe ţărmul mării, dorind să-şi „răcorească durerea" şi cum priveşte „cu păru-n vânt, cu ochiul sorbit în depărtări", ca un beduin în mijlocul pustiei. Trecând apoi peste o imensă Stepă, unde i se pare că aude „un bocet de fluier arab", autorul ajunge în extraordinara situaţie de a putea încăleca... o Muză (la pag. 28), graţie căreia S-a putut avânta spre înalte orizonturi: „Zburam, zburam, pe aripi de nevăzute Muze". (Erau, poate, muşte, căci muzele nu ştim să zboare, dragă poete!) Iar coborât din cârca Muzei, iată-! pe autor zburând sub forma de vultur:
Iar sufletu-mi tremurător Stă ca un vultur, când pe ceruri Larg aripile îşi desface Şi uriaş s-avântă în zbor!
Nemulţumit apoi nici cu calitatea asta de uriaş, dl. Oreste îşi încearcă puterile spre atmosfere şi mai înalte, lată-1 apărând ca Zeu aievea în versurile sale. Plimbându-se cu iubita prin alei (ca să rimeze cu foi de tei!), ne spune că „aveam în mers ceva din armonia făpturilor de Zei". Iar când ochiul iubitei îl priveşte în faţă, el simte că are în piept „un suflet luminat de Zeu puternic şi frumos..."
Vai de mine, a murit modestia la tinerii noştri stihuitori! Afectările acestea teatrale şi pornirea aceasta de a-ţi începe cariera de poet de sus în jos, a clădi în aer şi a-ţi căuta în mod pripit un locşor printre Zei şi uriaşi, sunt tot apariţii îngrijitoare, ce nu mai vor să dispară. Se pare că le vine aşa de greu acestei specii de poeţi să privească numai în jurul lor, să rămână numai oameni şi numai cu gândul în vieaţa lor zilnică, să prindă frumosul şi armonia numai de pe pământ, aşa cum se deschide la fiecare pas sufletelor superioare! Dar nici florile nu cresc în înălţimile celeste, nici iubirile nu se fac şi se desfac pe bolta cerului imens, ci toate se petrec pe acest pământ, pe care nici un artist de seamă nu poate să-1 trateze cu atâta vitregitate. Şi cel dintâi sfat ce se impune tinerilor poeţi este: să înţeleagă mai bine acest adevăr şi să se întoarcă pe pământ din cercurile vagi
115
şi nebuloase, pe unde îşi vâslesc barca lor rătăcită după inspiraţii.
Contrastul acesta dintre cer şi pământ se vede de altfel chiar în volumul d-lui Oreste. Pe cât de lamentabile şi de difuze îi sunt paginile cu pretenţiile înşirate, pe atât de mult se schimbă valoarea scrisului în bucăţile puţine, luate din atmosfera d-sale reală. Câte-o amintire din copilărie, ca Moş Crăciunul, câte un subiect modest, dar evident simţit, ca descrierea Crivăţului din naiva poveste a goanei lui Zefir după Zâna ce se ducea să se scalde, îşi au un efect mai simpatic, îndată ce ies din cadrele "nemărginirilor stelare". Câte un pastel din natură, ca de pildă rândurile cam prozaice din invocaţiunea Către un copac, merită să fie reţinute:
Copac, tu care-odată-mi umbreai copilăria.
Ce sfânt îmi pari când paşnic îţi odihneşti puterea
Şi ce-neţărmurită îţi este mângâierea
Când stăpâneşti, spre seară, cu umbra ta. câmpia!
Ce falnic eşti, ce mândru te-nalţi când vijelia
Ca de un scut îşi sfarmă de trunchiul tău durerea.
Dar mult mai drag mi-eşti noaptea, când priveghezi tăcerea
Şi-n plasa ta de frunze strângi toată poezia!
O, ce simţire rară coroana ţ-o străbate, Când luna îşi aprinde în tine răsăritul: Te înflori de parcă-ai atinge Infinitul. Ş-asupra ta extazul copleşitor s-abate!
Privighetoarea-şi ţine o clipă piuitul, In frunze se dezgroapă sclipiri de nestemate Şi crengile de aur atârnă, nemişcate -Iar seva îşi opreşte în trunchiul tău suitul!
De asemenea îl prinde mai bine simplicitatea din alte câteva bucăţi şi încercarea de a imita genul uşor al romanţelor lirice, cu cunoscuta nota melodică a lui Şerbănescu, ca strofele din Despărţire:
O, lasă mâna ta iubită S-o mai sărut ca altădată. Cu cea din urmă sărutare Să fie binecuvântată.
Şi-acum, când tot înflăcărată Şi fragedă ţi-e blânda faţă, Te du - tu, ramură-nflorită. Tremurătoare de vieaţă!
Şi iasă-mă, tăcut şi singur, Aici la margine din cale, Ca un copac bătut de vânturi, Pustiu şi-acoperit de jale.
îndată ce voiam însă, să analizăm mai cu de-amănuntul restul de poezie eterică sau lamartiniană, dăm peste vecinice frazeologii, cu repeţiri de rime şi versuri nesfârşite, cu întrebuinţarea de nenumărate ori a aceloraşi motive sărace. Apariţia unei femei, după perdelele ferestrei, este, de pildă, o comparaţie favorită(p. 38, 47, 50). Dorul sau plânsul „de sub pleoapa mea lăsată", revine adeseori. Frunza de „tei" prin liniştea de „alei" pică aproape la fiecare pagină (p. 53, 55, 57, 59, 60, 62 etc).
Toată tautologia asta la un loc lasă, fireşte, impresia că bucuriile aceste nevinovate ca şi senzaţiile vagi ale poetului, cu stările sufleteşti aşa de superficiale, n-au fost aproape deloc adâncite în plasticitatea unei puteri de expresie. Cu toate acestea însă, nu înţelegem accentul fals de desperare de la sfârşit, când poetul, fără să fi luptat încă cu succes, fără să fi avut vreo izbândă vizibilă, ne apare cu aripi frânte şi stând „înfrânt, sub cerul cu stelele lui reci, în suflet cu dezastrul distrugerii pe veci". După aerele acelea de uriaş, de cari am amintit, ce rost sincer mai poate să aibă improvizaţia din poezia Finis, cu care îşi încheie partea originală a volumului?
Când am simţit că toate credinţele-mi se stâng, Că ochiul mi-1 cuprinde o neînvinsă pace Şi că icoana Morţii deasupra-mi îşi desface Aripa neclintită - am început să plâng Simţind că se revarsă în mine-o împăcare Şi mă transfigurează o-nceată agonie.
Elei, trebuie să zicem, ce scurt mai este avântul şi ce prematură agonia la tinerii noştri poeţi! Câteva bătăi îndrăzneţe din aripi, câteva plutiri vagi în văzduh, o lăcomie trecătoare pentru lumină... şi iată-i căzuţi aşa de repede şi mototoliţi la picioarele realităţii...
Dar mă întorc şi mă întreb, n-ar fi cumva greşit să-1 socotim şi pe dl. Oreste printre categoria acestor fluturi de o zi? Căci volumul d-sale, cu toate greşelile arătate, ne dă într-adevăr şi câteva indicaţiuni, cari ne-ar îndemna să credem că autorul e prea crud cu sine însuşi, când se socoate un învins. Dibăcia d-sale de versificare, dovedită şi în o serie de traduceri de versuri din literaturile străine şi mai ales simţul statornic pentru forme mai curate, pe urmă chiar şi vârsta aşa de tânără încă, ne impun până la un punct convingerea că tremurul acela al poetului de teama „distrugerii" şi a „transfigurării" în perspectivă, nu este motivat. Iată, noi aşteptăm o grabnică ocazie să-1 vedem pe acest amic al lui Pylade apărând în o nouă fază, mai concentrat şi cu motive mai originale şi mai apreciabile ca naivul său debut.
ION PĂUN-PINCIO Versuri. Proză. Scrisori, Bucureşti, 1911
Dl. Gherea, fără îndoială, n-a avut norocul meritat în mişcarea intelectuală a neamului nostru. Cu limpezimea cea unică a spiritului său critic n-a găsit un mediu literar destul de potrivit pentru aplicarea teoriilor sociale în artă. Ca să exemplifice şi să-şi popularizeze până la un punct convingerile sale şi marele material de cunoştinţe, a fost silit să recurgă mai ales la autorii străini, ruşi şi francezi, pentru cari are într-adevăr un merit de a-i fi familiarizat în mijlocul publicului românesc, deoarece, la îndemnul criticilor d-sale, s-au făcut cele mai bune traduceri de opere străine de valoare. Un număr de scriitori români tendenţioşi, cari să fi putut forma un cerc sau un stat major în jurul d-sale, nu s-a putut alcătui şi de o şcoală socială sau socialistă bine închegată în o direcţie literară, fără îndoială, nu se poate vorbi. Şi rămâne caracteristic că tot un poet ţărănist din Ardeal a trebuit să vină, pentru ca dl. Gherea să-şi scrie cea mai frumoasă pagină analitică.
împrejurarea asta însă era foarte naturală. Şcolile estetice şi literare adevărate nu se nasc din curente improvizate sau
118
"introduse de aiurea; talentele nu se pot dezvolta după o , inspiraţie teoretică şi nici împotriva continuităţii şi a tradiţiei : noastre literare. Şi precum nu prinde astăzi forţarea 'modernismului abracadabrant şi fără talent, tot astfel nu au t putut fi introduse în mod trainic nici teoriile sociale dintre anii 1880 şi 1890.
Că prin atelierele revistelor şi ziarelor socialiste s-a ţmuncit considerabil, este însă foarte adevărat, căci fanatismul feste totdeauna însuşirea acestor organe. Că în Contimporanul şi în celelalte reviste şi ziare ale celor ce purtau războiul pentru •revendicări sociale, s-au încins polemici aprinse de principii şi S-a tipărit mult material şi că toată frământarea asta ar merita un capitol special de cercetare istorico-literară, este iarăşi just. Dar în ceea ce priveşte partea artistică nu se va putea contesta că golul în aceste reviste este destul de mare şi că proza, poezia şi drama erau reprezentate aproape exclusiv de diletanţi şi de amatori, care dacă se nimereau să aibă o scânteie de talent şi-1 banalizau şi pe acesta, prin exagerarea ideilor umanitare, prea transparente. Pe atunci poetul cel mai productiv era dl. Miile şi d-sa şi cu alţii scriau versuri de campanie „scrise pe o ladă de câini", în cari împărţeau lumea în două categorii de oameni, în „câini de lumea mare şi câini dezmoşteniţi". Pe atunci bietul Gheorghe din Moldova, acest subtil senzitiv şi meşter al lirismului, atras de tendinţele omeneşti ale mişcării, s-a înregimentat şi el sub steagul roşu şi a dat poezii din cele mai slabe câte a scris:
Draga mea, amicii noştri, Te-au rugat şi tu te-ai prins. Ca să coşi cu dalba-ţi mână Steagul luptei ce-am încins.
S-alegi roşul cel mai roş, Roş de sânge şi să-1 iai. Ca din el să faci tu pânză Steagului ce-ai să ne dai.
Şi apoi pe pânza roşă, Cu de aur mândre fire, Să scrii aste două vorbe: „Dragoste" şi - „răzvrătire!"...
119
Tot astfel a păţit-o Traian Dmetrescu, ale cărui versuri şi pagini de proză cu substrat social, sunt cu totul inferioare. Şi tot atât de puţin fericită mi se pare influenţa curentului intelectual socialist asupra autorului, a cărui carte o anunţăm aici.
Este evident că Ion Păun, pe care critica contimporană l-a remarcat aşa de puţin şi care a murit la vârsta de 26 de ani (în 1894), când talentul îi era încă în formaţie, a fost una din cele mai înzestrate forţe din câte le-a avut generaţia literară socialistă. Duioşia întrupată, care-1 caracterizează, I-a adus în mod firesc într-un mediu de gândire care-i convenea firei miloase. Intrând în presa socialistă, ideile curente de pe atunci îl stăpâniră de-a binelea. Se simţea atras de luptă:
...la luptă să te îmbie: şi mila de-al tău frate şi,sfânta datorie!
Şi iată-I, după sistemul celor mai pronunţaţi democraţi, luptând cu versuri plate, anemice, pornit în contra desfrâului ciocoiesc, flagelând cucoanele fardate şi corsetate de pe Calea Victoriei şi conducând oastea proletară pe stradă la ziua de Mai întâi, lată făcându-şi din teza împotriva armatei un subiect de două strofe foarte puţin reuşite:
Multe rabdă omu-n oaste, N-o să mori tu dintr-o rană; Că ţi-s frânte două coaste, O fi semn c-ai fost câtană.
Eu am fost mai rău bătut; Să te ucidă toţi se-ndură, -Ţâşnea sângele pe gură... Câtă vreme n-am zăcut.
E o notă falsă asta şi evident trasă de păr şi ea se repetă mai adeseori în paginile impresioniste din proza lui Păun. Aici îl vedem vărsând lacrimi de mila bordeielor sărăcimei, făcând aluzie la micii slujbaşi, pe cari îi găseşte părtaşi ai unei soarte blestemate şi tratând pe ţăranul, pururea sărac şi batjocorit, în cadrul unei palidităţi de natură tomnatecă. Dar poezia şi proza asta cu tendinţi rămân totdeauna partea cea mai slabă şi mai lipsită de originalitate în opera lui Păun şi vrednic de atenţia
120
ft
noastră este numai când se emancipează de sub această înrâurire a modei, - căreia i-au mai adus şi alţii sacrificii, în paguba direcţiunii naturale a talentului lor - şi când rămâne el însuşi, cu toată lumea lui de intimităţi.
Suflet de mimoză, timid faţă de orice atingere cu vieaţa, resemnat şi închis, Păun a fost un liric solitar şi un interpret foarte sugestiv al unor senzaţii de artist simpatic. Versurilor lui li se întâmplă să nu aibă totdeauna un ritm impecabil, dar ele cuprind în sine totdeauna duioşia unei tinereţe ce se stinge fără patimi. Toamna şi floarea veştedă par a fi fost simbolurile lui, cari îi vorbeau de deşertăciunea vieţei şi a singurătăţii şi de a k morţii tristă măreţie. S-ar părea că este el însuşi murmurul acela al pârâului din cadrul unei nopţi:
Se pare cum-că moartea, din liniştea de rază, Un giulgiu alb ar ţese pentr-un imens sicriu Şi-n lumea părăsitei singurătăţi veghează, în tremurul tăcerii, cântarea unui râu...
Şi în clipe de acestea de concentrare se avântă uneori la nivelul fantaziei maestre a lui Eminescu şi ne dă, în două strofe condensate, această reflexiune în care găsim într-adevăr pe gânditorul poet de seamă:
Ce trist e să veghezi, mereu să tot întârzii La căpătâiul unui vis, ce stă să moară... Mâhniri nedes)uşite-i scapără în minte Şi-n picuri tot mai grele vieaţa-i se strecoară.
Părerile de rău au prins să-1 părăsească Şi-adâncurile morţii învălmăşite curg. Iar valurile-i negre încet. încet se-nalţă Şi-n picuri tot mai grele sclipirile-i se scurg.
E artă, e muzicalitate, e atmosferă în poezia asta sentimentală şi fiecare strofa e o clipă sinceră a unor senzaţii trăite în umbra vieţei. Rar când, încălzit de amintirea dragă a unei iubiri, trecătoare şi caste se mai luminează versul şi ia aspectul unei drăgălaşii în faţa unei admirabile situaţii:
în faţa unei flori ne-oprim o clipă: Cum tremură drăguţa-n albe foi, -Se teme să n-o rupem...şi-amândoi O dezmierdăm cu vorbe, spuse-n pripă.
121
Iar glasul tău, ca şoapta apei line îmi mângâie auzu-n pacea serii -Şi ne lăsăm pe iarbă-ncet visării: -Ce somn uşor în miros de sulcine!
Cum n-am murit atunci, în anii tineri!
Aici şi în alte poezii ca Scrie-mi mărtdro şi Albăstrele („Suntem aşa de-aproape acum şi încă nu ne-am spus nimic"...) Păun se face simpatic prin erotismul său delicat şi de o naivitate ţărănească, de stă să atingă tonul idilelor lui Coşbuc.
Pe de-a-ntregul găsim în cartea aceasta postumă, fie în partea artistică, fie în notele mărunte şi intime ale scrisorilor către prieteni, dovezi suficiente pentru a ne convinge că în Păun-Pincio s-a stins, prea devreme, un suflet frumos. D-lui G. Diamandi, toată recunoştinţa lumii noastre literare pentru editarea acestui opuscul.
IV. TEATRU O TRILOGIE DE DELAVRANCEA /. Apus de soare, 1909
Personalitatea literară atât de simpatică a d-lui Delavrancea a îndemnat pe mulţi să scrie cuvinte iperbolice despre Apus de soare. Aceste cuvinte pot să-1 încredinţeze pe autor despre popularitatea ce o are în lumea noastră literară, nu însă şi despre valoarea dramei sale, la judecarea căreia motive de simpatie şi de sentimentalitate n-ar trebui să tragă în cumpănă.
Nici succesul de scenă nu este totdeauna dovada cea mai sigură despre calităţile unei lucrări dramatice, mai ales la publicul bucureştean, atât de şovăitor în gusturile sale şi atât de puţin zgârcit în aplauze, fie că o Jozetă oarecare, fie că un erou naţional cu tot alaiul său îi cer atenţiunea. De altfel în acest public interesul a fost totdeauna cald pentru subiecte istorice. Câteva evocări fericite, câteva cuvinte apologetice despre trecutul glorios al neamului, pe urmă scene de înalt dramatism cu tumult, cu furtuni, cu trăsnete...şi succesul e sigur. Mai cu seamă astăzi. Se putea ca acum, când, prin diferite serbări şi publicaţiuni recente, cultul pentru Ştefan cel Mare a crescut atât de mult, când prin literatura ce se face de ani de-a rândul spiritul public a pornit spre preocupări istorice şi naţionale, - se putea ca lumea noastră să nu primească cu bunăvoinţă o dramă din vieaţa unui glorios voievod, iscălită de un meşter al graiului şi al condeiului?
Când ceteşti însă, sau când asculţi drama d-lui Delavrancea, neinfluenţat de personalitatea d-sale, nici sub impresia efectelor de scenă şi numai din interesul pentru o lucrare cu înalte pretenţii de artă, găseşti multe observaţiuni de făcut. Şi nu înţeleg de ce alţii au evitat să le spună, câtă vreme o lucrare neizbutită în activitatea unui scriitor nu poate întru nimic să-i întunece meritele din trecut.
123
Drama d-lui Delavrancea este înainte de toate greşită prin însăşi concepţiunea ei. Ştefan cel Mare trăieşte în tradiţie şi în credinţele noastre ca un cuceritor şi făcător de bine. în literatură el este potrivit mai mult pentru opere fastuoase, pentru poeme sau balade, cari să-i preamărească bravurile şi să-i plângă căderile. Un erou tragic însă n-a fost fericitul Ştefan. Moartea lui a urmat fără nici o vină, fără nici o catastrofă sufletească, o moarte firească de om bătrân cu datoria împlinită. Iar din moartea aceasta, întru nimic tragică, dl. Delavrancea şi-a croit drama sa. Patru acte în şir moare bietul viteaz. Patru acte de-a rândul sufere de rănile ce se deschid, tot mai dureroase, la picioare. Nici un conflict, nici o pasiune mare, doborâtoare, în sufletul acestui bolnav, care-şi leagănă copilul pe genunchi şi-l răsfaţă ca şi Bunicul din volumul între vis şi vieaţă. Faţa Iui crispată, oboseala, desele ţipete de durere, ne prevestesc moartea Iui, încât ne surprinde ca ceva de prisos şi cu totul incidental, epizodul de la sfârşit cu uciderea „vărului". Ulea. Murea el, bătrânul, şi fără zguduirea asta din urmă, de care autorul - de dragul esteticei şi al istoriei - putea să-1 cruţe. în apunerea aceasta lentă, în zvârcolirile dureroase ale fizicului, în micile senilităţi se cuprinde mai mult o micşorare a eroului decât o ultimă strălucire a vitejiei lui.
Autorul însuşi pare că şi-ar fi dat seama de lipsa unui conflict psicologică, care să determine acţiunea dramei sale şi a avut fericita idee să introducă un epizod din cele mai rare în literatura noastră dramatică: iubirea între Oana şi Petru Rareş, fii nelegitimi ai lui Ştefan. Iubirea aceasta ascunsă între doi inşi, cari nu ştiu că-şi sunt fraţi, putea într-adevăr să ducă la complicaţiuni tragice. Pasiunea tinerilor putea în fiecare moment să devie vinovată, incestuoasă chiar. Emoţiile prin cari trebuie să treacă bătrânul lor părinte, silit a-şi reaminti şi a destăinui alunecările tinereţei sale, puteau oferi situaţiuni pentru scene puternice, catastrofale. Cetitorul aşteaptă însă zadarnic desfăşurarea acestui conflict. DI. Delavrancea trece uşor pe'lângă subiectul său; îl schiţează, dar nu-1 adânceşte. Voievodul rămâne vesel şi indiferent în faţa iubirii fiilor săi; el o favorizează chiar şi-i îndeamnă să se iubească. Iar greşeala cea mare, săvârşită de dl. Delavrancea împotriva unei elementare logice a sentimentelor, este faptul că Oana şi Rareş, după ce se încredinţează că sunt
124
tntr-adevăr soră şi frate din aceiaşi părinţi, îşi dau mâna prieteneşte, îşi zic „fraţi" şi se despart (fără să se mai ştie din piesă ce s-a ales de dânşii) foarte împăcaţi cu soarta lor şi foarte nepăsători de iubirea lor din trecut. Impresia cetitorilor este că prin modul superficial de a trata acesta, dl. Delavrancea a scăpat Ocazia de a scrie în adevăr o dramă trainică.
O mare vină estetică a dramei este şi actul al 4-lea. E o proză chinuitoare acest act, în care vezi scene de-a rândul un bătrân trăgând de moarte, gemând în cursul operaţiei ce i se face Ia picior. La sfârşitul actului se ridică şi, în cămaşa lui de noapte iese în scenă şi în urmă pe stradă ca să ucidă pe conspiratorul împotriva tronului. Mă rog, se putea ca halul acesta în care se arată Ştefan, să fie o apoteoză a lui? Trebuia ca leul Moldovei să fie preamărit şi pentru eroismul cu care a suportat operaţia cu fierul roşu, fără bandaj sau...cloroform? Dar operaţiuni de acestea în general nu sunt pentru scenă. Gerhardt Hauptmann a prezentat publicului german pe un domn lepros - şi a fost fluierat.
Dl. Delavrancea greşeşte apoi împotriva aşa numitei economii a dramei. Fixându-şi toată atenţiunea asupra lui Ştefan, încearcă foarte mult rolul acestuia; schiţează în fugă şi, ce e drept, plastic alte roluri, neglijând însă cu totul fiinţe cari taie adânc în vieaţa sufletească a eroului. Doamna Măria, figura palidă de soţie, e redusă la rolul simplu de admiratoare. Se petrec sub ochii ei scene cu amintiri din trecutul romantic al soţului ei, cu Rareşoaia, cu copii ilegitimi, - şi doamna Măria păstrează totuşi un calm uimitor. Fără nici o zguduire, ea continuă a netezi părul bălai al străinei copile din flori crescute sub ochii ei. Aşa de simplu şi de nesimţitor totuşi nu va fi fost -şi în dramă nu poate să fie - acest suflet de femeie. De asemenea Bogdan Chiorul nu putea să rămână atât de şters, ca o umbră trecătoare, în cursul acţiunii, căci în definitiv el este pricina conflictului de la sfârşit şi cetitorul se aşteaptă să vadă dacă Bogdan merită în adevăr încrederea boierilor şi jertfa de sânge ce i-o aduce Ştefan. în o dramă manechinii nu au ce căuta; aici totul trebuie să aibă o motivare şi toate trebuie să se petreacă cu o necesitate psihologică. Simplele constatări de fapte, cari lasă deschise atâtea întrebări sunt jignitoare.
125
Ar mai fi ceva de obiectat şi împotriva unor mijloace rit secundare, cu cari autorul caută să producă efecte. Acestea sunt cântecul des repetat de cuc şi de privighetoare, precum şi sunetele lămuritoare, - cele dintâi pentru a produce o atmosferă # mai lirică, cele de a doua pentru a crea un cadru romantic. ^
Dar, fireşte, drama îşi are şi calităţile ei, remarcate de toţi. Limba ademenitoare - de data asta mai puţin colorată - şi multele drăgălaşii (cum numai Delavrancea le ştie scrie) din vieaţa intimă, atât de bine evocată, de la Curtea lui Ştefan, trebuie să placă oricui. în unele părţi, ca în zugrăvirea şezătoarei sau a adunărilor de oşteni, autorul se afirmă ca iscusit practician al scenei şi ne face să întrevedem viitoarele d-sale succese dramatice. Tonul firesc de convorbire (cu excepţia monoloagelor declamatorice ale lui Ştefan) se deosebeşte în mod plăcut de stilul bombastic al tragediilor noastre istorice din trecut şi va inaugura, eventual, o direcţie în forma acestui gen literar. Acestea sunt însă calităţi mai mult de formă şi nu pot înlocui uşurinţa cu care se trece peste stările sufleteşti, nici lipsa binişor simţită de coeziune, în mersul întreg al dramei Apus de soare.
II. Viforul
Dl. Delavrancea se încântă de vraja cuvântului şi ştie să-şi farmece şi publicul cu arta cuvântării. Titlul Apus de soare e ales în vederea efectului, iar Viforul e tot atât de sunător. Moartea lui Ştefan cel Mare, sau, în cazul din urmă, Ştefăniţâ Vodă puteau fi tot atât de potrivite numiri, căci Shakespeare a zis pur şi simplu Richard al III-lea şi n-a redus prin aceasta valoarea tragediilor sale.
Dar d-lui Delavrancea îi trebuia un titlu simbolic. Orice apus de soare revarsă cumva o lumină melancolică asupra situaţiei şi orice vifor prevesteşte fiori de groază, - mai ales viforul care a răsturnat mândria Moldovei. Când epoca, în care se răspândesc asemenea titluri, e dulceagă şi uşoară de impresionat, succesul e sigur şi necontestabil. | |f
Şi cu toate acestea, dl. Delavrancea nu e simbolist în dramele [ sale. Dacă vom lăsa la o parte frumosul cântec al privighetorii •
din Apus de soare şi câteva note lirice, presărate prin partea decorativă şi nu prin cea sufletească a pieselor, nu-1 mai întâlnim pe poetul subtil dintre vis şi vieaţă. în schimb ne apare desfăşurătorul realist de scene istorice şi zugrăvitorul de tablouri sângeroase. Din elemente date de istorie înfiripă acţiunea: masele se mişcă, buciumul sună de război şi de vânătoare, tronurile se clatină şi sângele curge gârlă. Dar câte-o scenă de dragoste trecătoare de mai potoleşte acest zgomot.
O, e multă factură în dramele noastre istorice. Dacă le-aţi urmărit bine, aţi constatat desigur, cum s-a cristalizat cu încetul un fel de meşteşug de a face drame istorice după acelaşi calapod. Toţii eroii damelor noastre istorice sunt parcă de aceeaşi stofă, se aseamănă la grai şi la fire. Toţi sunt de o vitejie rudimentară şi toţi figuri de teatru şi buni declamatori. Şi poate acestui fapt se datoreşte izbânda lor pe scenă. Publicul nostru iubeşte retorismul şi panoramele. Am cetit că pe vremuri până şi Iosif Vulcan a obţinut un enorm succes cu Ştefâniţă Vodă cel limbut. Se putea ca acelaşi subiect, atât de potrivit pentru tragedie şi tratat acum de un orator atât de cunoscut, să nu emoţioneze?
Ba nu, zău. Dar în piesa d-lui Delavrancea toată lumea declamă. Smintitul de Ştefâniţă e o gură mare; supuşii săi boieri, în frunte cu Arbore, sunt firi cu totul patetice; sărmana doamnă Tana şi Oana cea nenorocită sunt vecinie cuprinse de grija Moldovei; numai gâdele, numit Mutu, nu vorbeşte şi nu tulbură verbozitatea asta generală. Iar pentru ca oratoria să fie mai accentuată, autorul întrebuinţează un mijloc şi mai norocos: recurge la sentinţe. Ca niciodată, dl. Delavrancea ne apare acum ca filozof. Ştefâniţă e numai sentinţe paradoxale, bufonul Mogâldici mai înţelept ca Isocrat Candiotul, iar Oana cugetă şi se exprimă în sentinţe alese chiar în timpul nebuniei. „Mi-e mai frig ca acu o săptămână, când era să crap de căldură", - iată genul acestor cugetări şi calambururi, cari ne probează că dl. Delavrancea îşi are forţa sa de căpătenie în tăria cuvântului.
Răzimat pe această tărie, neapărat că lucrarea d-sale seamănă mai mult a lucrare teatrală. Interesul artistic scade nu numai în faţa atâtor tirade şi vorbe de prisos, cari subliniază prea evident tendinţa exagerată a piesei, dar şi când se văd
126
127
celelalte mijloace drastice cu cari se conduce acţiunea. Cuprinsul e cunoscut. Avem de-o parte un detracat consecvent, pe Ştefaniţă, şi de alta pe boierii din sfatul ţării în frunte cu Arbore. între aceştia se întâmplă o ciocnire de voinţe în jurul ideii de a cuceri Polonia. Triumfă însă Domnitorul, căci „legea sunt eu". Şi victime ale acestui triumf au fost: 1. Cătălin, fiul Iui Arbore; 2. Un haiduc ungur, năimit să-1 omoare; 3. Boierii lui Arbore, tovarăşi din vremuri ai lui Ştefan; 4. Oana, soţia lui Cătălin, care înebuneşte şi - la sfârşit, însuşi Ştefaniţă, ucis de doamna Tana...în numele Moldovei. La flecare pas un mort, după fiecare culisă un zgomot surd de capete tăiate, cari se prăvălesc în ţărână. Nu vi se pare că e prea violent şi prea puţin artistic acest continuu atentat la nervii privitorului? Ei, ce are să fie când dl. Delavrancea va pune în scenă pădurea de ţepe a Iui Vlad? Un delir de aplauze!
Şi e păcat că pentru părţile sufleteşti, în special pentru epizodul erotic, autorul nu arată vreo atracţie deosebită. Ce ştearsă şi banală e iubirea dintre Domn şi contesa Irma! Ce stângace este întâlnirea lor în castel şi-n pădure! Şi ce curios pare că tânăra doamnă Tana, care-şi surprinde soţul în braţele frumoasei poloneze, rămâne cu simplul oftat din balcon, fără vreun alt semn de gelozie şi fără vreo dorinţă mai vizibilă de răzbunare împotriva rivalei. Atât de simplu şi de naiv să fie un suflet de femeie, încât să-şi uite amorul propriu jignit, şi să lase pe Irma să dispară din dramă, fără urme şi să nu se gândească decât la soarta Moldovei? Măcar era un bun prilej de a da conflictului un cuprins mai intens şi mai variat.
în schimb dl. Delavrancea uzează din belşug şi de alte mijloace drastice pentru producerea efectului. Se observă aceasta în scena cu beţivul Mogâldici, în care se face apel până şi Ia glume grosolane. Scena de masă, cu râsul lui Ştefan, cu sughiţul beţivului, cu plicticosul Berhe-he-ci, este trivială. Uneori ne vine să ne mirăm cum de un stilist aşa de fin ca autorul, care ştie să ţină seama de formularea estetică a frazei, lasă să se strecoare în anumite scene totuşi cuvinte şi comparaţii de rău gust.
Dar să lăsăm la o parte aceste pretenţioase amănunte; să uităm defectele declamatorice, exagerările teatrale şi lipsa de
128
4
1 I
1 *
Sfe.
fineţe psihologică; să nu insistăm asupra lungimilor intolerabile a scenelor şi mai ales a actului în care trudită Oană (atât de ideal reprezentată de d-na Olimpia Bârsan) este ţintuită un ceas întreg de leagănul copilului imaginar. Ce ne mai rămâne Viforul! O dramă spectaculoasă, în care lumea vede o succesiune de întâmplări istorice, mai mult sau mai puţin romantice. O defilare de eroi vânjoşi, cari ştiu muri pentru ţară şi neam. O schimbare cinematografică de decoruri evocative în care publicul de ambele sexe îşi scaldă cu plăcere privirile, având la ce privi şi având de ce se instrui. Şi multă morală istorică.
Nu ştiu de este just, dar mi se pare că fiecare scriitor ajunge cu încetul la o vârstă, când, în dorinţa de a se urca pe culmile artei, vede cum îi slăbesc calităţile de artist, cum fantezia osteneşte şi putinţa de a simţi dă-ndărăt. Şi nemaiputând aduce cuvenita armonie între fapte şi fenomene, nemaiputând da operei acea putere internă, care-i asigură trăinicia,, recurge la mijloace raţionale. Povăţuieşte, moralizează, scoate învăţăminte din istorie, potriveşte cuvinte frumoase. Şi iată cum dintr-un pretins autor dramatic, în înţelesul înaintat al cuvântului, iasă un părinte al neamului, un apostol dacă voiţi, foarte util în felul său. Dar nu stăruiţi zicând că arta ar fi şi ea profitată.
III. Luceafărul*
N-am căutat să văd piesa cea nouă pe scenă, deoarece, cunoscând tendinţa patriotică şi morală a celorlalte două tragedii din trilogia d-lui Delavrancea, puteam prevedea cu certitudine ce mi se va oferi în acest al treilea capitol. Reprezentanţii de acestea sunt de obicei frumos înscenate şi sunt anume întocmite în vederea scopului de a sugestiona mulţimea. Ţinta lor este evident educativă. Cuvintele sunătoare, cu asonante şi muzicalitate, sunt rostite cu patos cuceritor şi fac vecinie apel la partea sentimentală a sufletului românesc, încât, romantici cum suntem, am ajunge uşor în pericolul de a aluneca în mici exagerări de apreciere, după pilda criticei teatrale bucureştene. Am preferat deci să renunţăm la întregul aparat
Dramă în trei acte, Bucureşti. 1910. p. 264. Ed- Socec.
129
seducător al surogatelor tehnice şi vizuale şi, ca să putem gusta Luceafărul d-lui Delavrancea, netulburaţi de prisosurile reprezentării, ne-am mărginit numai la partea lui literară, oferită în eleganta ediţie a d-lui Socec.
Urmărind filă cu filă cuprinsul lucrării până la sfârşit, întâia întrebare ciudată, care ni se îmbulzeşte pe buze, este: dar titlul cum se justifică? Nu că chestiunea titlului ar avea o extremă importanţă, dar, orişicum, titlul îşi are şi el rostul lui şi caută totdeauna să simbolizeze, sau să exprime firul acţiunei întregi. Nu înţelegem însă cum seria asta de tablouri istorice şi de tirade vitejeşti a meritat titlul de Luceafăr] în care ipostaz este Petru Rareş un luceafăr al Moldovei? Vrea să fie acest epitet poate un joc de cuvinte, de dragul „Soarelui", care fusese Ştefan cel Mare şi din care se coboară raza lui Petru? în piesă se găsesc asupra acestui punct aluzii variate. Sandomir spune la început: „Cocoşii au început să cânte şi luceafărul să se stingă". Iar Genunea îl răsfaţă pe erou mai adeseori cu acest epitet, numindu-1 „luceafărul nostru dătător de lumină". Să fie titlul luat numai de dragul ce-1 avea Genunea pentru idolul ei? Chestiunea rămâne foarte vagă!
Insistăm asupra acestei nedumeriri, fiindcă suntem de credinţa, că în dramele istorice, unde e vorba şi de fixarea unui nume de erou, nu e tocmai necesar să foloseşti titluri simbolice, Shakespeare a scris1 Richard III şi Regele Lear. Alecsandri a scris Despot Vodă. Bolintineanu încalţe voia să treacă prin drame nesfârşite numele fiecărui Domn la nemurire. Nu era mai expresiv, mai real un simplu Petru Rareş, câtă vreme autorul nu urmărea prin lucrarea sa nici vreo filozofie şi nici vreun estetism modern?
Trecând la construcţiunea întreagă a piesei, cu inegalitatea aceea de împărţire a acţiunei în acte, cu slăbirea evidentă a răsufletului către sfârşit, cu obişnuita lipsă de economie în distribuirea convorbirilor şi cu concentrarea atenţiunei întregi asupra eroului principal, observăm că dl. Delavrancea, nici de data asta n-a dus drama noastră istorică cu un pas înainte. Ca şi vechile începuturi, cu obicinuitele lor tipicuri, Luceafărul este o operă de procedări şi de figuri cunoscute la noi, o înfiripare din elemente aproape stereotipe în literatura noastră dramatică.
t ~w
In original: a zis (n. ed.)
Aici, ca şi în piesele diletanţilor de pe vremuri, găsim povestirea aceluiaşi răzbătut conflict dintre un Domn arhiviteaz şi boierii buni şi boierii necredincioşi. Şi iarăşi apare figura unei Doamne nenorocite, care suferă în umbra unei frumoase favorite de la Curte. Este oarecare monotonie în repeţirea aceasta a unor subiecte, ce se aseamănă perfect, ca fire, obiceiuri şi situaţii şi până şi ca atitudini. Fantazia autorului pare îngrădită şi puterea de invenţie rămâne redusă la câteva lucruri de amănunt.
Concepţia d-lui Delavrancea despre acest erou al său este cea istorică. Petru Rareş e prezentat în toate epizodurile primei sale stăpâniri şi e caracterizat pe de-a-ntregul în marginile cuvintelor lui Grigore Ureche cronicarul, care ni-1 zugrăveşte în acest chip: „Şi apucându-se de domnie, nime n-a pierdut nădejdea că pace şi odihnă era asupra tuturor. Aşa în toate părţile străjuia şi priveghea şi se nevoia să lăţească ce-au apucat. Că nimica, după ce s-au aşezat la domnie, n-au zăbovit, ci de războaie s-au apucat şi la toate îi mergea cu noroc..." Aceste războaie sunt apoi pe lung şi pe larg dramatizate, fie prin graiul boierilor ostaşi, fie prin Petru Rareş, însuşi, care se dovedeşte a fi de o rară locvacitate şi toate au acelaşi scop aşa de transparent, de-a preamări vitejia Moldovei. La fiecare pagină găsim sonorităţi admirative, ca „O, viteji sunt moldovenii, cum n-am mai văzut niciodată!" Sub domnia lui Rareş beţivii se fac viteji şi-şi recâştigă forţa morală, iar fetele îşi sfâşie cămaşa să lege rănile voinicilor.
Romantismul acesta se explică, dar exagerările întrec cu mult echilibrul gustului estetic. Chiar intrarea aceea nocturnă a lui Rareş în cetatea Sucevei, din actul întâi, pare prea teatrală. Iar eternele stăruinţe de a evoca mereu umbra lui Ştefan cel Mare, sunt de asemenea prea evident căutate şi pornesc de la un timp să nu mai placă prin repeţirea lor.
Actul întâi este, poate, cel mai închegat. Legătura de continuare cu acţiunea din Apus de soare reuşeşte şi recunoaşterea de Domn prin convertirea boierilor la credinţă, nu este făcută fără meşteşug. Dar cât pentru Oana cea îmbătrânită, de care nu mai avea nevoie decât s-o facă să asiste la actul de recunoaştere al frate-său, puteau s-o cruţe pentru restul dramei, deoarece în cele viitoare ea nu mai rămâne decât o umbră rătăcitoare şi un
130
131
balast de prisos. Urmează actul al doilea şi unitatea se resleţeşte. O serie de epizoduri se încheie între ele mai mult cu de-a sila. Eroii, în frunte cu Mogâldici, vorbesc despre amintiri de la biruinţă asupra săcuilor şi fac glume, evident grosolane, ca cele privitoare la Măria din Săcele. Alţii povestesc cum Petru Vodă a bătut pe hatmanul Ieşi lor, Tarnovski. Şi Domnul apare în deplina sa putere, după atâtea vitejii, cu boierii biruitori în juru-i şi cu privirile învăluind pe frumoasa Genunea, fiica lui Baloş. Numai pentru doi prizonieri nu are iertare, pentru băieţii lui Gritti, pe cari îi zideşte într-o peşteră, în ciuda omenoasei prevestiri a vrăjitoarei Doica. Faţă de îngrămădirea aceasta de întâmplări variate, grupate într-un singur act, surprinde largul act al treilea, în care se petrece numai o luptă contra leşilor, pe cari, după un plan genial şi cu o încordare de forţe descrisă în mod înflăcărat, Pentru Rareş îi sfarmă în dumbrava de lângă râul Cirimuşului. Glumele eterne ale lui Mogâldici şi înţelepciunea cinică a doctorului Şinil sunt jignitoare. Iubirea eroului ţăran Corbea pentru Genunea este numai o idilă secundară, introdusă mai mult cu scopul de a colora uniformitatea acţiunei. Stăpânitoare în toate este numai beţia triumfului. Şi Rareş se apoteozează singur, când zice către credincioşii săi boieri: „Mi-am răcorit sufletul meu, ars la Obertin! Pocuţia este a mea! Şi pe deasupra drepturilor noastre am pus a treia oară pecetea Domniei mele, muiată în sângele boierilor leşeşti. Zac peste o mie în valea Cirimuşului; înecaţi în baltă de două ori pe-atât şi ce mai prisoseşte - prinşi şi risipiţi. Cei care vor ajunge în Polonia, vor avea de povestit: mânia Olanului şi vitejia ostaşilor lui! ..."
Până aci mărirea şi acum urmează decadenţa eroului. Actul IV întreg este o lungă explicare cu boierii necredincioşi, cari nu mai vor să satisfacă ambiţiile viteazului Domn de a se bate deodată şi cu leşii şi cu tătarii şi cu muntenii şi cu urgia de oaste turcească a lui Soliman, care ameninţau Moldova din toate laturile. Prostimea, înteţită de cei de sus, nu mai voia să se lupte nici ea. Norocul, care l-a călăuzit pururea pe Rareş îl părăseşte. Incunjurat de câţiva credincioşi şi frumoasa Genunea, a cărei iubire pentru Domn rămâne atât de nelămurită şi fără scop, eroul părăseşte tronul şi Moldova. Drama s-ar părea că e împlinită, dar mai urmează totuşi un al V-lea act, scris, după
132
toate aparenţele mai mult de dragul amănuntelor istorice frumoase, prin cari cronicarul Ureche ne-a păstrat fuga lui Rareş, împreunată cu legenda celor câţiva pescari salvatori din Ardeal. Iar actul acesta din urmă cuprinde cele mai slabe pagini din toată lucrarea. O lungă tânjire, ca la un prohod, e totul; o lungă ieremiadă a eroului pentru o situaţie pierdută; un lirism dulceag, în care se zbate nu un viteaz dârz şi demn în resemnare, ci un suflet lamartinian, înlăcrămat. Iar la sfârşit, unde aşa zicând totul se întoarce spre bine, unde eroul căzut e salvat de pericolul morţii şi sufletul desperat i se umple iarăşi de nădejde, văzându-se la adăpost în castelul Ciceului, piesa nu mai seamănă a dramă cu sfârşit prea emoţionant, caracterul încetează a mai fi simpatic, deoarece n-a fost tratat cu consecvenţă psicologică. Are chiar aerul că după actul al cincilea, Rareş fiind încă bine şi sănătos, dl. Delavrancea îşi va propune să continue povestea până la sfârşit şi să ne mai hărăzească un „Epilog" la trilogia sa, în care să ne vorbească, în aceeaşi formă cinematografică, de domnia a doua a lui Vodă Rareş.
încărcat de aceste greşeli, este firesc să aşezăm Luceafărul în rangul din urmă al trilogiei, din punctul de vedere al închegării Iui artistice. Exagerată ca tendinţă, drama asta totuşi nu poate fi nesocotită în fondul ei românesc. Dar spiritul ei neavînd absolut nici o legătură firească cu problemele vremii de azi; visurile despre recucerirea Pocuţiei şi adunarea tuturor râmlenilor sub scutul Moldovei fiind atât de puţin potrivite cu variatele preocupări sociale de astăzi, - efectul ei, fie cetind-o, sau văzând-o sub forma spectaculoasă atractivă, va rămânea pur platonică. DI. Delavrancea n-a ştiut să dea în trei drame ale sale nici ceea ce a dat D'Annunnzio în La Nave, zguduind sentimentul public al Italiei moderne întregi pentru ideea de unitate şi de revendicări naţionale.
Vom recunoaşte însă la sfârşit, în materie de formă literară şi de limbă - cu toate că a mai stărui la dl. Delavrancea în acest punct este un pleonasm! - că o mare parte a simpatiilor pentru opera sa se vor menţine şi se datoresc rotunzimei cuvântului şi obiceiului ce a adoptat acum de a introduce în stilul sau o uşoară cochetărie cu arhaismele. Cât pentru forma paradoxală însă, în care caută să-şi îmbrace uneori spiritul,
133
forţând mereu, ca într-un joc de cuvinte, felurite inversiuni de înţelesuri, nu ni se pare deloc o apucătură fericită în dialogurile autorului. „Gem, dar rabd; rabd, dar gem". Sau: „închipuit, eu? închipuit, nu; dar închipuire, da!" - „Dacă voim să trăim, să învăţăm să murim." - „Ce vreau, nu se poate, şi ce se poate, nu vreau." - „Mai bine mă omora, când îmi era frică de moarte, decât să nu mor, când mi-e frică să trăiesc." - „Treaba mea nu-i trebuie ei." - „Ostaş, nu e zidar; sunt mai mulţi cari au fost zidari şi sunt ostaşi." - „Vieaţa este un vis; vis când se sfârşeşte vieaţa" etc. Inversiuni de aceste sentenţiose sunt prea căutate, decât să dea formei literare obicinuite a d-lui Delavrancea vreun farmec nou şi vreo fericită completare.
N. PÂNDELE
Ultimul vlăstar, dramă în trei acte, 72 pag.
în sfârşit avem înaintea noastră şi acea dramă istorică din stagiunea trecută a Teatrului Naţional, în jurul căreia brava şi competenta noastră critică teatrală ştiuse să facă un zgomot ce nu stă în raport cu importanţa ei: Ultimul vlăstar de N. Pândele. Direcţiunea teatrului ne-o dă în ediţia bibliotecei sale' şi ne face astfel cu putinţă s-o privim mai de-aproape din punctul de vedere exclusiv literar, fără a ne lăsa influenţaţi de iluziunile optice ale jocului de scenă. Surogatele scenei sunt adeseori în detrimentul judecăţii literare. Un joc pasionat, o declamaţie înfocată, tablourile zugrăvite pentru excitarea fantaziei şi alte multe amănunte sugestive, înscenate cu meşteşug, îţi abat adeseori atenţiunea de la partea literară a piesei jucate şi te îndeamnă să faci concesii autorilor, - mai ales la noi, unde numărul lor este atât de restrâns. Când le vezi însă tipărite şi le urmăreşti în linişte, privind înlăuntrul fiecărui suflet şi pătrunzând înţelesul fiecărei mişcări, judecata se schimbă, e mai aspră şi mai aproape de realitate. De aceea părerea despre o
„Biblioteca Teatrului Naţional", no. 7.
134
lucrare dramatică nici nu poate fi definitivă, înainte de a-i cunoaşte forma literară. Veţi vedea, de pildă, ce enormă deosebire între Viforul tipărit şi Viforul cel viu de pe scenă! Dar să revenim la drama d-lui Pândele.
Ultimul vlăstar este opera naivă a unui începător bine intenţionat. Zic bine intenţionat pentru că a căuta subiecte dramatice într-un colţ românesc atât de romantic şi cu un trecut atât de glorios ca Munţii Apuseni sau Ţara Moţilor din Ardeal, nu este un gând rău. Şi o numesc o lucrare naivă, deoarece ideea fundamentală, în jurul căreia se ţese acţiunea, anume sila ce se face cu orice preţ bietului Augustin Şoiman de a se însura şi a lăsa moştenitori, este atât de naivă, încât s-ar potrivi mai bine pentru un subiect de comedie, decât pentru o dramă naţională. Bunul moş Axente. tatăl lui Augustin Şoiman, care vede în stingerea familiei sale peirea unei lumi, prin încăpăţânarea lui şi prin măsurile absurde ce le ia pentru a obţine nepoţi şi strănepoţi, cari să-i perpetueze numele, - ajunge o figură ridicolă şi bună pentru comedia bufă. Nu că problema aceasta nu ar putea fi susţinută într-o dramă. Dar felul cum e pusă, logica scrântită a popei Axente, modul cum se dezvoltă principiul libertăţii, egoismul individual, care iese biruitor asupra conştiinţei naţionale, nu sunt cugetări de om matur.
Naivă şi imposibilă mai este apoi toată concepţia politică pe care o reprezintă acest părinte Axente, - singura figură mai reliefată, căci restul e şters şi încâlcit.
„...Nu aşa - zice bătrânul Şoiman. Să nu ne risipim puterile în zadar, avem noi unde să le cheltuim cu folos. Vreţi să lucraţi, să luptaţi pentru neamul nostru? Duceţi-vă la Oradea-Mare. Preoţii au început să uite limba părinţilor lor. Mai că nu vorbesc româneşte nici în casele lor. Până şi preotesele şi-au pierdut limba strămoşilor noştri. Acolo puteţi să slujiţi cu folos neamul. Coborâţi-vă apoi în popor, învăţaţi-I să economisească, să-şi puie puterile laolaltă şi să iasă după nevoi. Atunci veţi face mai mult decât dacă vă veţi război cu sabia şi cu suliţa... De la noi nici un ciubărar nu trebuie să se clintească. Ei să-şi vadă de copii şi de sărăcia lor..."
Ei bine , un preot, coborâtor din neam de Şoiman (de unde o fi scos autorul o familie de voievozi, domiciliată, la 1877, în
135
Munţii Apuseni?), un preot oţelit prin vremurile revoluţionare, care să rostească totuşi cuvinte pline de laşitate, nu se poate închipui psihologiceşte.
Falşe şi stângace sunt apoi epizodurile celelalte ale dramei. Imposibilă, nemotivată şi nelămurită până la sfârşit rămâne iubirea dintre Augustin şi Livia şi nenorocite sunt declamaţiile naţionaliste despre Roma şi Capitoliu în convorbirile celor doi îndrăgostiţi. „Piramidele sunt frumoase, dar ele nu vorbesc româneşte inimei mele" - zice Augustin către logodnica sa şi acestea sunt desigur cele mai fade cuvinte ce se pot rosti în clipe de iubire.
încolo toată înjghebarea acestui îngust şi monoton subiect, până în cele mai mici amănunte, în numirea localităţilor şi în descrierea regiunilor, dovedesc lipsa de orientare a d-lui Pândele în materie etno-geografică. Fără un studiu prealabil, fără a cerceta mai de aproape mediul în care s-a transpus - adică vieaţa intimă şi caracterul moţilor - d-sa a procedat după tipicul oricărui diletant şi ne-a dat dintr-un trecut zbuciumat al românilor o încercare dramatică fără valoare.
GH. DIAMANDI
/. Tot înainte, dramă în patru acte, Bucureşti, 1910, p. 237
Autorul, un tânăr om politic din Regat, ale cărui articole de cuprins social nu sunt scrise fără vervă, a fost pe vremuri el însuşi socialist şi cunoaşte prin urmare problemele de cari mulţimea de pretutindeni se frământă în deceniile din urmă. Nu este de mirat, deci, dacă dl. Diamandi caută să-şi îmbrace aceste preocupări - şi să le prezinte publicului - într-o formă literară. Scriitorii, pentru a fi de actualitate, îşi exteriorizează totdeauna ceea ce simt că-i apasă mai tare. Ni se pare ciudat numai faptul că astăzi, când în România se săvârşesc atâtea evoluţii, când mişcările economice şi sociale oferă atâtea subiecte şi atâtea simptome, autorul nu se simte atras de ele, cu toate că le-ar. putea cunoaşte mult mai de-aproape, ci...se inspiră din Franţa,
136
s
, 4
!
1 *r
k x
din nişte împrejurări similare. E un gând acesta, cu care nu ne împăcăm. înţelegem ca pictorii noştri, când se prezintă ia expoziţiile din Bucureşti, să ne aducă cer senin din Franţa, pajişti verzi şi lanuri de grâu din Franţa, - ca şi când aceste podoabe nu s-ar găsi şi la noi - dar să vii să ne categoriseşti stările sociale din Franţa, câtă vreme atâţia talentaţi scriitori francezi au făcut-o cu competinţa cunoscută, înseamnă a face o inutilă importaţie.
într-adevăr, drama asta se ceteşte fără vreun interes mai cald. De la început până la sfârşit însoţeşte, fără să vrei, cu un zâmbet uşor tendinţa oarecum naivă a autorului de a arăta cum, în unele cercuri din Franţa credinţa că ţara se apropie de sfârşit stăpâneşte spiritele. închipuirea unui război apropiat, înarmările enorme cu risipa de bani, conflictul finanţei cu muncitorii şi mai ales grevele proletariatului împotriva capitalului apăsător sunt semnele unei stări de teamă, de slăbire şi dezechilibru, cari îi produc d-lui Diamandi o îngrijorare pentru viitor. Cu toţi se întreabă în piesă unde se duc şi răspunsul lor e stereotip: mergem înainte, tot înainte! Iar sfârşitul fericit ne dovedeşte ce greu mai este astăzi ca lumea să se prăpădească, deoarece acel „tot „nainte" totuşi are o margine şi anume în pacea frăţească dintre capital şi muncitori. Iar încolo, Franţa să trăiască!
Mi se pare că filozofia aceasta, sau morala fabulei, e foarte simplă. Evoluţia şi revoluţia se fac pururea şi oriunde de dragul păcii şi a unei mai bune şi mai drepte întocmiri între om şi om. Ideea se putea exprima foarte bine într-un articol condensat şi nu mai era nevoie de această formă dialogată a unei drame, în care avem un singur moment mai dramatic, anume, greva muncitorilor cu zgomotul lor, încolo mai multe convorbiri lungi şi fade între membrii şi familiile unui consorţiu de fabricanţi. Aceste convorbiri, ţinute mai cu seamă într-un stil de oracol, nu numai că cuprind câteva reflexiuni banale din dicţionarul sociologului modern, - ca de pildă ura contra superiorilor, teoria rasei, a forţei şi a omului tare, rostul vieţei şi al universului, - dar mai au cusurul de-a nu se lega între ele şi a te enerva prin salturile lor de la o temă la alta, prin incoerenţele lor. Vorba d-nei Renee, a celui mai reliefat tip din piesă: „Am putea discuta astfel o sută de ani! ..."
137
Fireşte, din pricina atâtor discuţiuni fără nici o motivare psihologică, acţiunea însăşi e redusă. Povestea fabricantului, îmbogăţit şi ridicat la un rol temut dintr-un strat social cu totul inferior, se petrece fără multe intrigi sau epizoduri. Figurile din jurul lui sunt şi ele şterse, încâlcite, abia schiţate şi maniace de felul lor. Spiritul e cam zgârcit, gluma cam ostenită, cuvintele şi noţiunile se repetă prea des (ce-o fi având dl. Diamandi cu cuvântul „caznă) şi incidente ca orbirea eroului sunt întâmplări prea căutate, pe care nu se poate răzima prăbuşirea lui Hequet. Cele câteva izbucniri de durere sufletească ale acestuia, apoi hohotul şi cochetăria simpatică a doamnelor Francina şi Renee încă nu pot constitui un fond dramatic puternic şi o variaţie destul de iscusită faţă de greva catastrofală, cu efectul ei de după scenă.
Dacă, cetind această dramă, am rămas străin, atât de ceea ce voieşte să agite, cât şi de partea ei pur omenească, nu este de vină numai caracterul străin al subiectului ei, nici felul de a dezvolta acest subiect. Vinovat este între altele şi stilul d-lui Diamandi, care nu e românesc şi vinovată lipsa de calităţi literare mai pronunţate. Mu vom tăgădui însă niciodată că încercări de aceste - având în vedere sărăcia literaturii noastre dramatice nu trebuie desconsiderate. Respectăm munca şi bunele intenţii ale d-lui Diamandi şi aşteptăm ca în curând să ne dea lucrări deplin reuşite, mai pline de vervă, cari să ne lase impresii mai unitare şi convingeri mai bune despre talentul d-sale. Vom zice deci şi noi: înainte! Şi aici cuvântul e potrivit.
//. Bestia, dramă în 4 acte, Bucureşti, 1910
Vorbind astă-vară despre Tot înainte, o altă lucrare a d-lui Diamandi, ne-am arătat mirarea noastră că acest scriitor, atât de pasionat pentru teatru, îşi caută subiecte aiurea şi nu găseşte inspiraţiuni în societatea românească, îndeosebi în mediul aristocratic. Noua d-sale operă, intitulată Bestia, despre care se zice că se va juca la Teatrul Naţional, tratează într-adevăr epizoduri şi caractere, mentalităţi şi moravuri din vieaţa socială, cunoscută de-acasă şi ne duce oarecum într-o atmosferă mai familiară. Şi se vede dintr-un început, că aici autorul este mai stăpân pe situaţie şi are o mai sigură orientare.
138
Ca şi în drama sa anterioară, dl. Diamandi ţine să ne arate şi în Bestia, că d-sa este un om cetit, că prefacerile sociale l-au preocupat îndelung şi că îndeosebi teoriile socialiste le cunoaşte sub toate aspectele lor. Mai mult chiar. S-ar părea că de cele mai multe ori piesele acestea şi personagiile variate nu au alt scop decât să servească drept prilejuri pentru a interpreta credinţele proprii ale autorului sau cele făurite în urma lecturii. Sunt piese de teză în cari unii reprezintă pe Marx, alţii teoriile altui învăţat socialist, unii principiile boierului conservator, alţii corupţia politicianului aventurier. Şi luxul acesta de erudiţie, expusă în lungi dialoguri face, în mod firesc, ca valoarea literară şi artistică a lucrărilor d-sale să rămână pe planul al doilea. In goana după discuţii contradictorii, adeseori de natură diletantă, dl. Diamandi uită să dea pieselor sale o formă aleasă şi o logică închegare a fondului şi, în consecinţă, nu reuşeşte să asigure trăinicia dramelor sale.
Cât priveşte în special subiectul Bestiei vom recunoaşte curajul autorului de a intra cu atâta sinceritate în critica actualităţii. Drept cadru d-sa îşi ia stările economice de la ţară, cum se manifestă ele în jurul unui proprietar român, pătruns de ideile nouă pentru îmbunătăţirea situaţiei ţăranului prin legile agrare. în cursul acţiunii deschide şi chestiunea băncilor pentru popor şi a cooperativelor, în fruntea cărora aşează pe acest proprietar, voitor de bine. într-altă parte arată şi un colţ de corupţie politică şi construieşte o carieră de parvenit, cum sunt atâtea în realitate. Iar firul povestirii îl toarce o apariţie paradoxală de femeie emancipată, cu teorii feministe, cu pasiuni bestiale, cu furii isterice în nervi, - o femeie pe care nu ştim dacă dl. Diamandi a avut dreptate, generalizând-o prin epitetul "Bestia". Zicem că exhibiţiuni de acestea, de actualitate, sunt un curaj pentru un autor, deoarece ele cer totdeauna o absolută discreţie în tratarea lor şi o transparenţă mai mică a tendinţelor şi, pe cum ne-am convins, dl. Diamandi ne-a rămas dator cu aceste două cerinţe în dramatizarea actualităţii: e prea violent în limbaj, prea brutal în tendinţă şi prin urmare prea puţin artist. Dar să venim la amănunte.
Urmărind desfăşurarea acţiunei după ideea conducătoare, natural că atenţia noastră se concentrează în jurul doamnei
139
Nineta Corman, tânăra soţie a proprietarului şi omului politic Grigore Corman, deoarece Nineta, o cochetă modernă, reprezintă simbolul bestialităţii. în liniştea patriarhală a moşiei de la ţară, unde Grigore lucrează pentru ridicarea ţăranului şi se conduce de toate consideraţiile unei democraţii largi, Nineta formează un contrast strident. Ea îşi păstrează toate fumurile aristocrate, e duşmană a fericirii casnice şi duşmană a soţului său, ceteşte tot felul de cărţi feministe, cristalizându-şi principiul, că „feminismul e lupta între individualitatea femeii şi individualitatea bărbatului". Femeia aceasta crede în asexualitate, urăşte pe ţărani şi tot ce este mulţime, cere mereu libertatea personalităţii, refuză să fie mamă de dragul frumuseţii corpului şi în pornirile ei evident isterice îşi reclamă dreptul la o vieaţă aventuroasă. Rugămintele soţului o îndârjesc şi argumentele mamei Zinca, ale acestei admirabile boieroaice de viţă veche, o lasă rece:
„Zinca (mama Ninetei): Nineto , de ce nu faci copii?
Nineta (suspină): Nu ştiu!
Zinca: Nu vrei sau nu poţi?
Nineta: Pentru ce?
Zinca: Pentru ce! Bunicul tău, postelnicul Gheorghe, a avut doisprezece copii. Bunicul tău de pe mine, vornicul Constantin, a avut opt copii. Eu am avut nouă...
Nineta: Pe atunci!...
Zinca: Pe atunci erau vremuri grele. Când ruşii, când nemţii. Ba turcii, ba tătarii călcau Moldova în lung şi în lat. Puţini scăpau de foc şi sabie. Mureau cu sutele copiii şi bieţii strămoşi plodeau, ca să fie urmaşi, să nu se piardă sămânţa neamului.
Nineta: Eu nu mă gândesc la neam...Nu pot!
Zinca: Taci, nu-i adevărat. Toţi strămoşii noştri au fost plodoşi. Eu nu ştiu ca româncă să fi zis «nu pot».
Nineta (încurcată): Bine, mamă, dar te mai gândeşte şi la mine. Durere, oboseală, grijă, trup schilodit!...
Zinca: Pe-a mea lege nu eşti fata mea! Ce mândrie mai mare decât să dai vieaţă? Doamne, Doamne. Femeie , fii mai darnică cu trupul tău. (Pauză) Dă-ţi drumul, duduie, fă prunci!..."
Dar Nineta odată cu capul nu se învoieşte. Ea se zvârcoleşte, mai departe în spasmurile individualismului, sfidează insistenţele
140
r v
mamei şi ale bărbatului, pe care acum îl urăşte ca pe un stăpân şi tiran închipuit şi ca pe un rob al instinctului reproductor. Ea continuă să ceară dreptul celui mai tare şi nu se înseninează decât în momentul când apare în casa lor tipul de canalie Ştefan Prundean, un meşter seducător de fuste şi tovarăş politic al lui Corman. în acest prieten al casei, fin şi pervers, care în convorbirea dintâi îi câştigă încrederea, ea vede idealul de a-şi cristaliza forma definitivă de femeie liberă. în salon porneşte idila între Ştefan şi Nineta; idila continuă în grădină; repede se face complotul împotriva lui Corman, care e pe punctul de-a ajunge ministru al Agriculturii şi Nineta e în sfârşit pe cale de-a străbate la „deplina eflorescentă a Eului meu", urmându-şi amantul, „ca soţie sau metresă". O scenă senzuală, în care Ştefan Prundean îi spune Ninetei: „Bestia din mine urlă după carnea ta", încoronează actul de trădare.
în al treilea act ne găsim la Bucureşti. Bărbatul Ninetei, pe care dl. Diamandi 1-a făcut nobil şi cinstit până la absurditate, refuză să primească ministerul şi-1 recomandă în schimb pe prietenul casei sale, pe Prundeanu, care i-a zăpăcit soţia. Cum a putut autorul să producă asemenea minuni psihologice, nu prea înţelegem. Destul că onorabilul Grigore Corman în actul al treilea tot numai la copilaşi se gândeşte şi discută aceeaşi temă cu Nineta:
„Grigore (se apropie de ea): Iubita mea, să uităm micile noastre neînţelegeri şi să ne explicăm prieteneşte. Totul nu este sfârşit între noi. Suntem tineri, putem fi încă şi amanţi şi prieteni. Nineto, un copilaş! (O ia de mână.)
Nineta (rece): Cu neputinţă!
Grigore: Eşti bolnavă?
Nineta: Nu mai pot să am copii.
Grigore: Imposibil!
Nineta: Dă-ţi seama, Grigore, că fiecare om e stăpân măcar pe trupul său. Chiar şi o femeie. Ascultă, eu nu mai pot avea copii. Sunt operată!...
Grigore (rămâne trăznit): Ai dat fierului ce aveai mai sfânt în tine: puterea de-a crea. Te-a părăsit taina vieţei. Ce a rămas în tine... O fiinţă ciuntită, fără inimă, fără cuget, fără germenii tainici...De ce te-ai măritat?
141
Nineta: Nu recunosc această lege. Nu recunosc instituţia care mă dă bărbatului. Nu vreau să fiu o prostituată binecuvîntată de preot şi de primar..."
Şi acum întrerupem cetitul, căci convorbirea e şi mai drastică, Grigore plânge mereu, că rămâne fără urmaşi şi divorţul se declară. Urmează actul al 4-lea, cu răsplata generală. Dl. Diamandi este un moralist după toată rânduiala, răsplăteşte pe cei virtuoşi şi pedepseşte pe zmintiţi şi pe vinovaţi. Pe cum era de prevăzut, Nineta ajunge soţia Iui Prundeanu, care ocupă fotoliul ministerial şi decade complet în timp de doi ani. D-na ministreasa petrece la „Flora" cu şeful de cabinet şi ajungând în declin se iau de mână cu soţul disgraţiat, se duc la Grigore Corman, ajuns la putere, şi-i cer iertare. Acesta îi goneşte din casă, Prundeanu se împuşcă şi pe Nineta o bate cu pietre şi o ucide canalia de stradă, fiindcă a călcat cu automobilul un pui de ţigănuş...
In felul acesta, cu totul sentimental, ca într-o bucată cu tendinţe didactice, se termină această filipică la adresa „bestiei" omeneşti şi-a unui prototip de biată femeie isterică. Sfârşitul este naiv şi conflictul din actul al treilea, cu scena de şiretenie a Ninetei, prin care voieşte să-şi facă bărbatul gelos pe un prieten, este un conflict mai mult pentru farsă, decât tragedie. O proporţie justă între convorbiri nu găsim, căci stăruinţa asupra ideii cu „plodirea" copilului devine monotonă. In schimb recunoaştem cu plăcere tendinţa autorului de-a reliefa personalităţi şi temperamente şi legăm de această calitate nădejdi pentru viitoarele lucrări ale d-lui Diamandi.
AL. G. FLORESCU
Chinui, piesă în 3 acte. Retipărire din Convorbiri Literare. Bucureşti, 1910, 111 p., preţul: 2 lei
S-ar părea că cei câţiva scriitori dramatici, ieşiţi de curând din cercurile mai aristocratice, ar fi mai mult nişte amatori abili, decât scriitori în puterea cuvântului. D-nii Florescu, Miclescu,
142
C. Ş. FĂGEŢEL
Copiii nopţii, piesă în versuri, în cinci acte, Editura revistei Ramuri, Craiova, 1911, 1 voi. 8°, 192 pag., preţul lei 2,50
La drept vorbind Copiii nopţii, deşi sună poetic şi vrea să spună mult, nu merge ca titlu. Mai întâi că nu e vorba de copii răsfăţaţi, ci coşcogeamite de vlăjgani, cari ştiu să soarbă din paharul viţiilor nocturne, până în fund. Şi al doilea, că atmosfera, în care subiectul se petrece, nu are deloc un aspect naiv şi copilăros cum ar fi de pildă vieaţa boemilor lui Murger. Dl. Făgeţel, fără să fi cunoscut boemia din străinătate, unde spiritele sunt mai rafinate şi mai iubitoare de artă şi de răsfăţ, ne duce în căscioarele mucegăite indigene ale „artistelor" noastre nocturne, unde alături de multă mizerie, se resfiră pe jos rochii aruncate, flori ofilite şi juvaericale falşe. Partea de seninătate aici e mai redusă. Spiritul mai greoi. Nepăsarea dulce faţă de greutăţile vieţei e mai sombră la noi. Tipurile de tineri şi de femei care petrec împreună, sunt mai brutale şi fără obicinuitele drăgălaşii. Şi, în consecinţă, se cere un condei foarte îndemânatec pentru a reuşi să imortalizeze aceste paseri de noapte de la noi, într-o piesă cu pretenţii de artă.
Dl. Făgeţel este încă tânăr. Se vede asta şi din încercarea sa de a-şi inaugura cariera de autor de-a dreptul cu o piesă în cinci acte, cu toate că acţiunea asta săracă putea să încapă prea uşor în trei sau mai puţine acte şi să ne dea ceva mai rotunzit, mai coerent, fixând cu ceva mai multă culoare caracterele personagiilor rămase şterse în marea lor parte. Şi tinereţea asta a d-lui Făgeţel se vede şi din concepţia fundamentală a piesei. Se pare că întreg subiectul se potriveşte mai mult pentru o nuvelă sentimentală, cu un fond moral, în care virtutea biruieşte şi viciul se pedepseşte, unde ordinea şi bunul simţ triumfă, iar destrăbălarea duce la prăpastie.
In primele două acte, cari singure cuprind o jumătate din text, se văd mai ales nedumeririle şi stângăciile autorului. Câteva grizete, cari fug de acasă de groaza sărăciei şi preferă să-şi petreacă vieaţa pe stradă, pe vreo scenă de local ordinar, ca
147
dansatoare sau biete cântăreţe, apar şi dispar, în tovărăşia băieţilor cheflii, vorbesc împreună glume grosolane, înfiripă salturi de cuvinte, fără a înfiripa în schimb, cu toţii la un loc, o icoană completă, un fir unitar şi mai plin de înţeles. Este ca într-un text de operetă!
Numai într-un târziu ne dumerim asupra singurei femei sentimentale, a Ninettei, în jurul căreia se învârte toată povestirea. Dansatoare distinsă, Ninetta este o idealistă şi se deosebeşte în acest punct de colegele sale. Ea ştie să facă scrisori de dragoste către ea însăşi şi nu râvneşte la iubirea de-o clipă, ci îşi alege de întâiul amant şi mai pe urmă de întâiul bărbat, pe Donar, un tânăr mai spălat şi fiu de moşier. Cu acest Donar, Ninetta ştie să improvizeze diferite dialoguri, făcând felurite reflexiuni asupra iubirei. Iată cum ştiu ei să-şi mărturisească iubirea lor:
Donar
Eu nu-nţeleg cum poate un om cu mintea-ntreagă Să stea mereu departe de fiinţa ce-i e dragă, Ca un avar hoţeşte mereu să locuiască Numai cu el în taină şi totuşi să dorească? Când ai o rană-adâncă şi simţi c-ai vrea odată Să ţipi: deschide gura şi ţipă-n lumea toată; Nu-ncape vreo ruşine: auzi, ce-avem mai sfânt în mijlocul atâtor mizerii pe pământ Să-I ţinem ca pe-un viciu în suflete ascuns?...
Ninetta
Da, strici grozav. Pe semne tu cunoşti femeia:
Ca pulberei de puşcă îi trebuie scânteia...
Scânteia e în tine, aruncă-i-o şi stăi
Să vezi cum se aprinde pe loc sub ochii tăi.
Aşa este femeia, un braţ dac-ai întinde.
Ea tremură şi-n grabă de gâtul tău se prinde.
Aşteaptă numai gestul şi focul din privire...
înţelegerea între Donar şi Ninetta se face foarte lesne, căci cedează fiecare principiilor celuilalt. Brava Ninetta îşi părăseşte scena şi jocul fermecător, îşi părăseşte o mamă bolnavă, care, ca un truc dramatic, apare în cursul acţiunei de câte ori i se pare de cuviinţă, ca o umbră cobitoare. Şi, împăcată cu situaţia, Ninetta-pleacă la ţară cu bărbatul ei Donar.
Dar aici dăm peste un nou inconvenient. Autorul nostru a introdus în acţiune pe lubricul bătrân Alexandru, tatăl lui Donar. sf: Acest tip senil petrecea şi el prin lumea „artistelor" şi, cu bani din belşug, umblase prin ascuns să momească pe Ninetta, ca să-i t  fie metresă. Cu tot refuzul Ninettei (de care însă Donar n-avea |      habar) acasă, la moşie, trăiau acum în dulce companie, tatăl, fiul şi Ninetta... O mică anomalie psiho-fiziologică, verosimilă _ ? poate în cazuri escepţionale, dar, fără îndoială, cam brutală! ' *f Conflictul şi soluţia urmează foarte repede acum. Pe când
Donar îşi vede de moşie şi de munca gospodăriei, Ninetta, faimoasa dansatoare se plictiseşte la ţară. Idealismul ei scade ■î I treptat şi în această scădere o încurajează Alexandru, socrul ei, care, prin intrigi şi bănet, îi promite mereu un viitor mai fericit. Visurile de odinioară ale Ninettei dispar, în sfârşit; fără scrupul f      ea îşi înşală bărbatul şi-1 schimbă cu socrul ei, Alexandru. încep f i,   iarăşi explicaţiile cu Donar, în dialoguri lungi şi mai aprinse t |p|   niţel, mai colorate de patima nervoasă a Ninettei. Donar vine cu *    morala, cu florile de pe câmp, cu dragostea idilică şi cu teorii ca %'   „nu e fericire, când nici virtute nu-i"...Iar la toate astea Ninetta ' , răspunde:
|"Jt De şase luni aproape n-am mai jucat deloc,
s îmi simt curgând în vine un sânge mai fierbinte,
i O ceaţă de beţie îmi cade peste minte,
IMă turbur şi îmi place, renasc de-o nouă vieaţă, f O forţă neştiută îmi tremură în braţe,
î Mi-e dor de o iubire cu hârpuiri brutale,
j Să sorb din voluptatea plăcerii senzuale,
^ i Oricare sărutare să-mi lase pe figură,
13 Pe gât, pe unde-ajunge o urmă de dantură.
O-ntreagă nebunie acum mă cucereşte, j. & Mă simt mai zveltă parcă şi inima îmi creşte...
'm ■■■ Voi îngropa trecutul şi tuturor voi spune,
t * Că-ncep abia acuma să simt că vieţuiesc,
Sunt toată înfocată şi mă înveselesc Că dup-o boală lungă şi după un chin greu, | jk Abia aştept minutul să fiu de capul meu.
| \ Să fac din nou ce-mi place acum când înţeleg
f * Că trebuie de toate uşor să mă dezleg,
De nimeni să nu-mi pese!
Şi tipul acesta de femeie isterică revine la prima ei 1 ţ     îndeletnicire. Alături de bătrânul şi cinicul Alexandru, tatăl lui
148
149
Donar, Ninetta reintră în lumea „artistelor", risipind banii protectorului şi îngropând în uitare toată vieaţa ei burgheză de la ţară. Şi după această revenire găseşte următoarea apostrofă, adresată băieţilor ce se adună în jurul familiei de „artiste":
Lăsaţi-ne pe noi, Să ne zbatem cu toate-n ruşine şi noroi. E vieaţa noastră asta. Ce suntem noi de vină Trăim şi noi de-a valma o vieaţă care-i plină De rele. de păcate, de tot ce vreţi, dar cine E-n drept să ne mustreze, că nu trăim mai bine? Mai fiecare are o mamă sau un tată Pe care îi ajută. Ce vreţi o biată fată Să facă? Să lucreze? Când n-a-nvăţat nimic?
Urmează acum o scenă de jale. Despărţirea. „Băieţii", acele tipuri de secături, părăsesc pe prietenele lor de plăceri nocturne. Ei îşi văd de treabă, ca şi Donar; moşierul îşi lasă fetele în grija altor generaţii, ce vor veni. într-un colţ de scenă mai rămâne o singură păreche şi se desparte şi ea:
Loncr. A cui rămân eu? 77//: Rămâi... a tuturora...
Iată aici cuprinsul şi ordinea de desfăşurare din piesa d-lui Făgeţel. Dacă am stăruit asupra cuprinsului este că şi în lucrarea asta, ca şi aproape în toate încercările mai recente pe terenul tinerei noastre literaturi dramatice, se poate remarca tendinţa de a se inspira cu predilecţie din vieaţa femeii cu moravuri dubioase, de-a examina de-aproape sufletele unor nenorocite moderne, biciuite de demonul pasiunilor nestăvilite. Multele probleme din acest domeniu, îmbrăţişate mai ales în dramaturgia mai nouă din Paris, au străbătut şi la noi prin contaminare şi ne-au influenţat pe cei ce îşi încep cariera, ca să forţeze nota aceasta a femeii libere şi plină de paradoxe. O cântă poeţii decadenţi, o dramatizează tinerii începători, plini de râvnă de a da avânt teatrului românesc şi literaturei sale mai nouă pe această cale, prin aceste operaţiuni de formă imitată mai mult, decât de inspiraţie originală. Greşeala lor însă, pe care trebuie s-o relevăm, este că se dedau la subiecte cari întrec marginile strâmte ale forţelor lor. Vieaţa de desfrâu şi de demimonde, sau chiar a păsărilor de noapte îşi are ea paginile de interes
*3k
psihologic, dar a îmbrăţişa asemenea probleme grele, se cer alte talente, nu începători de-ai noştri, cari dau adeseori mai mult o caricatură a împrejurărilor reale...
Cu toate astea, n-am voi să se creadă că dl. Făgeţel, cu piesa aceasta, nu ne-ar da câteva probe de pricepere în confecţionarea unei lucrări dramatice. O intenţie spre vioiciune se observă, cu toate că versul d-sale alternează cu stilul cel mai prozaic uneori. Câteva note de disarmonie din sufletul femeii ştie să prindă. Câteva trăsături vagi de intrigă posedă. Dar în mare parte lucrarea d-sale nu ni se prezintă ca o creaţiune mai rafinată şi mai strâns închegată, care să întrunească aprobări mai largi decât cel mult în cercurile al căror gust pentru frumos nu-1 împărtăşim.
ifl
150
MODERNISM ŞI DECADENTISM
CONFERINŢELE „VIEŢEI NOUĂ"*
Cartea anunţată aci este opera unei aventuri. Şi eroul aventurii este dl. Ovid Densusianu, cu pseudonimul Ervin, care crede că literatura unui popor este un câmp de experienţe romantice, unde orice om fără talent poate să-şi improvizeze un tron, de pe care, în sunete de trâmbiţe sau de glasuri piţigăiate, să vestească lumii un nou evangheliu.
Sunt ani acum de când dl. Densusianu îşi plăteşte singur luxul acestei aventuri inocente, care de altfel n-are nici măcar meritul de a fi originală, căci nu este decât o slabă pastişă după încercarea similară, ceva mai veche, a cavalerului de tristă figură Al. Macedonski. într-o revistă proprie şi necetită, de pe catedră şi în conferinţe, d-sa se recomandă mereu ca urzitorul unei nouă vieţi în artă, se prezintă ca distrugător de curente literare actuale şi propagă credinţa că, deodată, aşa pe nesimţite, a ieşit d-sa şi cu Budurescu şi cu Cruceanu la suprafaţă, ca untul de lemn într-o găleată de apă.
Să vedem ce rost au vânzolirile aceste şi cum s-au născut. Anticipăm pentru cei mai puţini orientaţi, că dl. Densusianu şi-a început cariera de literat (vorba vine!)ca poet naţionalist înfocat şi ca apărător cu temperament al principiilor de artă naţională. Văzând însă marea nenorocire, cât de anevoios este să te afirmi într-o direcţie în care alţii, cu mai mult talent, ţi-au luat-o înainte, d-sa şi-a îndreptat privirile spre ţărmuri neumblate la noi şi s-a-travestit dintr-odată în rolul unui antipod. Ca la o poruncă misterioasă i-a venit dorul de o altă atmosferă intelectuală şi, părăsindu-se pe sine şi părsindu-ne pe noi, cu o ultimă
* Seria I. 1909. Cu contribuţii de d-nii Ovid Densusianu. C. Damianovici U. Laracostea, I.F. Buncescu şi N. Andriţoi,. Bucureşti, 1910, p. 270.
152
privire de dispreţ, s-a scufundat într-o lume mai decadentă. A fost pentru d-sa o clipă supremă de dezrobire sufletească şi de renaştere, când s-a văzut...în biblioteca sa, în mijlocul şcoalei nouă a simboliştilor francezi.
Până aci însă nici o ispravă mare!
Dar începe lectura din epoca mai nouă de după şcoala parnasienilor şi a naturaliştilor. Inspiraţiile sublime şi schimbările de versificaţie îl atrag. Naşte, în mod fatal, însufleţirea pentru cultul artei superioare şi dispreţul pentru inspiraţiunea uşoară. Căci iată temperamentul de alucinat şi de visător răzvrătit al lui Rimbaud cel multicolor! Iată lumea vaporoasă şi diferenţiată a lui Verlaine şi Villiers de lTsle-Adam! Pictura asta de cuvinte, muzica suavă a acestora, precum şi a întregului şir de moderni, până la puternicii Maeterlinck şi Verhaeren, îl încântă. Ce lume de magie, de vis şi de misteruri şi ce substrat sufletesc nou-nouţ pentru descendentul preotului din Densuş! Biruit, el cade în faţa noului altar şi primeşte botezul!
Aici începe faza mai gravă.
Uluit de câte cetise; încredinţat că este cel dintâi care a descoperit, departe de noi, o nouă religie; plin de râvne nestăvilite, pocăitul domn Densusianu ia toiagul propovăduirii, sună din tuba miraculoasă şi adună în jurul său rămăşiţele cele mai rahitice din alte tabere literare şi le descopere şi lor tainele crezului nou şi le vorbeşte într-una despre versul liber, care te poate face poet şi fără talent, despre fondul misterios al poeziei şi despre ideaţia nouă şi bogată a simboliştilor. Şi iată, cu multă trudă, înjghebându-se o ceată mică, - mai mică decât falansterul baudelaireian a lui Macedonski - şi iată-i făcând gesturi ca străinii şi făcând versuri deopotrivă, cu clinchete, cu strigăte: clişee de flaşnetari după compoziţii împrumutate. Răsfoiţi-le munca şi vă convingeţi că de când există o literatură românească, ceva mai gol, mai sterp, mai fără inspiraţie firească, ca vorbăriile artificiale ale acestor mărunţişuri poetice, nu s-a scris.
Dar cu Dumnezeu şi cu Ervin înainte, căci faza începe să fie glumeaţă.
în conştiinţa lor, valoarea le creşte în proporţii enorme. Modeştii din bârlogul necunoscut al Vieţei Noua cer să fie duşi la război. Vizirul Ervin îi pune în ordine de bătaie şi porneşte cu
153
dânşii într-o expediţie de carnaval. Printre ostaşi se văd câţiva barzi străvezii şi înfometaţi de o lingură de glorie, câţiva elevi de-ai maistrului cu perspective de burse şi de examene şi nişte toboşari gălăgioşi din suburbiile inteligenţei. Şi cu mănunchiul acesta de cavaleri făcând tumbe şi clamoare, dl. Densusianu se repede asupra cetăţii suverane a literaturii române şi vrea s-o facă una cu pământul, pentru a putea împlânta deasupra ruinelor ei steagul unei nouă vieţi, - ce e drept, adusă de aiurea.
Vă rog însă să nu vă speriaţi. Au mai fost ei mulţi cavaleri cu traista goală, cari s-au apropiat cu gânduri misterioase de cetatea aceasta şi un simplu hohot de râs i-a gonit pe la cele patru vânturi. Pleca-vor şi aceştia, însoţiţi de binevoitoarele noastre surâsuri, şi nu ne vor rămânea trofee de la dânşii decât nişte zdrenţe de rime şi - pardon! - aceste conferinţe de propagandă prin şcoalele de fete, pe care şi-au sprijinit iluziile de o clipă.
Să privim puţin la aceste conferinţe, cari sunt în acelaşi timp dovezile fixate ale acestei aventuri. Ce e drept, analizarea lor ar fi mai potrivită pentru psihologi, a căror datorie este să cerceteze sufletele chinuite de dorul măririi şi pe ale acelora cari sufăr de mania urmăririi din partea unor adversari imaginari. Magnilocvenţa piticilor, improvizaţi ca regi, apostoli şi reformatori, cade în alt domeniu de apreciare. Noi aici ne vom ocupa numai de fondul literar, foarte restrâns de altfel, al acestei batrachoniomahii cu tendinţe moderniste.
Lăsăm la o parte acele conferinţe ale elevilor universitari ai d-lui Densusianu, cari propriu-zis nu au nimic de zis cu expediţiunea d-sale. Ce a scris unul şi altul despre Ibsen şi despre Edgar Poe, pot fi lucrări de vulgarizare la locul lor. Aşa numitele idei de luptă însă sunt depuse în cele două expuneri ale d-lor Densusianu şi Caracostea: Ideal şi îndemnuri şi Poezia română de azi.
Vedem din aceste două lucrări ale dascălului şi ale elevului, că cea mai cumplită durere a lor provine din ostilitatea pe care ar fi observat-o la toată lumea literară de la noi, împotriva influenţei franceze. „După părerea adversarilor noştri - scrie dl. Densusianu, care se păzeşte consecvent să ne spună, cine sunt delincvenţii cari au îndrăznit să-1 privească pe d-sa
154
drept adversar - ar trebui să înlăturăm de aci orice influenţă a literaturilor străine şi aceasta din motivul că în contact cu ele , ne-am pierde individualitatea."
\- A doua supărare mai crâncenă li s-a iscat din pricina ! răspândirii prea mari a „ţărănismului" în literatură, care ar k împiedica să vie la cuvânt „aristocraţia sufletească ce se poate ? mândri cu comorile minţii! ". „Ideea ţărănismului în literatură I este ceva care nu poate fi pus în aplicare, scrie dl. Densusianu. | Iar adjutantul său adaugă: „Mulţi încep acum a crede că tot ce e | notă ţărănească e şi poezie".
ţ        A treia vexatorie durere a lor derivă din faptul că influenţa I scriitorilor de astăzi este prea covârşitoare şi aceasta cu toate că: ; dl. Coşbuc are „ideaţia rudimentară"; dl. Vlahuţă are un „lirism : ieftin"; dl. Goga este criminalul care „contribuie indirect la cea mai periculoasă înstrăinare"; dl. Iosif sufere de „absenţa năzuinţelor către poezia superioară"; şi toţi laolaltă poeţii noştri de astăzi „neavînd continua apropiere de elemente nouă" din Franţa, n-au putut să creeze „nimic", ca să se impună literaturii universale.
Iar după ce, în felul acesta atât de comod, răstoarnă starea de fapt a literaturii de azi şi răstălmăcesc valorile după cum binevoiesc, iată-1 pe dl. Caracostea, cu fruntea în sus şi cu mâna pe inimă, făcând următorul jurământ:
„Acela care, într-un timp când exagerările naţionaliste erau privite ca dogme de neatins, avea să aducă cel dintâi în l chip constant, în poezia noastră un suflet nou, motive fine, moderne, personale şi mijloace artistice de exprimare, potrivite acestui fond ales, - este Ervin!... Privind opera lui Ervin în totalul ei şi în legătură cu dezvoltarea poeziei noastre, o constatare se impune oricărui cunoscător: ea este cea mai bogată şi lipsită de exagerări contribuţie până azi în direcţia introducerii de motive nouă în poezia noastră." - Să ne oprim aici, căci nebunia e completă. Fantazie e totul şi vorbă deşartă şi tupeu pe toată întinderea. Nu este adevărat, mai întâi, că literatura cea bună franceză ar fi duşmănită la noi, câtă vreme traducerile cele mai de seamă de astăzi continuă să fie făcute din franţuzeşte. Nu este just că scriitorii de azi refuză contactul cu modernii, pe
155
când ei ne dau traduceri mai multe tocmai din aceştia: Bârsan din Wilde, Sandu din Maeterlinck, Iosif şi Anghel din Verlaine, Regnier, Wilde şi...Wagner. Şi tot atât de absurd este să insinuezi că talentele noastre adevărate s-ar putea compromite prin abuzul de subiecte naţionaliste şi ţărăneşti, cu toate că se ştie că aceste subiecte le exagerează numai diletanţii şi pseudo-artiştii, cari se găsesc în toate taberele, tot aşa precum şi subiectele simboliste şi moderniste de toate categoriile sunt adânc batjocorite numai de imitatorii de specia Ervinilor. Iar ceea ce ni se pare complet ridicol în aceste zvârcoliri, este ideea şi prezumţiunea că cu un pumn de teorii moderniste, adoptate şi rostite papagaliceşte, ar putea schimba dezvoltarea firească a literaturii noastre...
Dar să-i lăsăm să treacă! Cuibăriri de aceste parazitare îşi au pururea efectul lor hazliu. Ele se descompun de sine, ca un corp găunos. Cei plecaţi în căutarea sublimului ating cu consecvenţă marginile ridicolului. Şi aventura d-lui Densusianu se încheie cu acelaşi efect de comedie.
UN MODERN: TH. CORNEL /. Mentalia, Bucureşti, 1908, 254 pag.
Mişcarea literară de astăzi se caracterizează, între altele, şi prin multele ei puncte de înrudire. Scriitorii au o serie de note comune în ceea ce priveşte alegerea şi tratarea subiectelor. Şi când vine câte un om, fie şi începător, nu putem trece fără să-1 luăm în seamă. Ne îndeamnă curiozitatea de a scruta dacă nu s-a ivit cumva într-însul autorul de mâine.
Din păcate dl. Th. Cornel din Bucureşti, despre cartea căruia voi să vorbesc, este tot atât de puţin salvatorul aşteptat pe terenul prozei, pe cum dl. Isac din Cluj nu poate fi Mesia modernismului român în poezie. Amândoi sunt însă apariţii simptomatice, - tipuri de Icari, avântaţi spre înălţimi tulburi, cari după câteva evoluţiuni prin „neant" cad mototol. Şi unul şi. altul au nutrit acelaşi gând şi încercarea lor merită să fie fixată.
i 4
ft
\      Dl. Th. Cornel, întors în ţară după vreo 10 ani petrecuţi în Jumea modernă din Paris, ne dă o proză cu totul exotică, care de |a început până la sfârşit, prin titlurile sale sunătoare, prin ' imaginile căutate, prin afectarea şi jongleria cu teoriile de i supraom poartă în sine toate stigmatele decadenţei străine. [       întâia sa bucată e intitulată Vânzătorul de frumuseţi. Cică [vânzătorul este autorul însuşi, iar frumuseţile sunt minunile Cărţii sale. Povestea se ţese aşa, că autorul se plimbă cu un sac în spate, iar în sac el poartă exemplare din cartea sa Mentalia, care cuvânt ar însemna un fruct al minţii, un fruct plin de fermecare. „Mentalia, cumpăraţi Mentalia", strigă el mereu, dar lumea nu se îndură, căci e surdă şi nepăsătoare pentru aceste minuni. Cartea nu are căutare; de pomană s-o dai şi n-o ceteşte nimeni. Şi atunci autorul, convins că lumea de astăzi e prea înapoiată şi prea burgheză ca să-1 înţeleagă, îşi ia sacul şi pleacă spre orizonturi. „Mă voi îndrepta spre alte răsărituri - zice el -şi voi urca priponii îmbălsămat ce duce către dalba (?) lumilor viitoare. Cartea, cât de frumoasă, nu e de folos când nu e minte s-o priceapă..."
Aşa-şi spune autorul singur povestea cărţii sale. în tonul acesta de autocritică vezi îndată caracteristica "modernului", care se crede totdeauna prea mare pentru timpul şi societatea în l care e născut şi se consideră o victimă a mediului mărunt şi i nepriceput ce-1 înconjoară. Şi în acest punct socotim că ne face mare nedreptate. Publicul şi critica de astăzi au destulă pregătire : pentru a gusta literatura cea mai rafinată, dar nimeni nu poate îngădui ca sub masca modernităţii să se răspândească o literatură imitată, scrisă de bieţii diletanţi.
Iată, de pildă, chiar şi în cartea d-sale sunt bucăţi asupra cărora ne-am oprit cu interes. Un subiect ca acela din Cum se află taina inimii, despre o fată care-şi destăinuieşte prin lacrimi iubirea sa pământului, e foarte rar în proza noastră. De asemenea fata care-şi aşteaptă pe Făt-Frumos - în Povestea grădinii - şi moare cu dorul lui, e un capitol frumos din vecinica tragedie a iubirii visate şi neîmplinite. O a treia bucată, Trei lacrimi de rouă, poemul despre floarea întristarea, care varsă lacrimi pe mormântul surorilor căzute sub nemiloasa coasă, are iarăşi câteva pagini impresioniste, cu meşteşug
156
1 -h
157
cizelate. Vagul şi melancolia de seară, în care ştie să înfăşoare aceste în adevăr poetice subiecte, denotă calităţi de scriitor.
Dar începe diletantismul. D-lui Cornel îi place să-şi dea drumul pe aripile cugetărei. Ici stă de vorbă cu un firicel de iarbă, căruia-i descopere păsurile omeneşti. Colo ridică biciul împotriva prostiei, ce a cuprins toată omenirea de la un ţărm al lumii la altul. In proză asemănătoare cu versul Iui Ossian, el invocă o lumină nouă, o Auroră strălucitoare, care să gonească întunerecul pe veci şi să împrospăteze inima şi mintea omului, în stilul biblic tăbăreşte asupra moravurilor de astăzi; el dă grai Sfinxului şi-1 face să ne ţină o lecţie de morală convenţională, zicând: „Legea naturii v-a creat deopotrivă şi voi o ştiţi, o ştiţi cu toţii şi n-veţi dreptul să vă mâncaţi între voi, mai rău ca fiarele..." Iară către sfârşit, învălmăşagul de cuvinte şi idei e şi mai mare: autorul se scufundă în cercetarea trecutului haotic; gândul îi trece în zbor, ca o maşină infernală, peste sute de veacuri, peste mii de veacuri. întorcându-se din trecut, o ia razna înainte cu aceeaşi maşină şi cercetează viitorul, vede omul cum moare, soarele cum sângerează, luna şi stelele cum se sting şi... „tot aşa mai departe,/?;"/» neisprăvitul miliardelor de secole mistuite. închipuirea nu mai găsi lumea solară. Sori şi pământuri se prefăcuseră în praf atomic şi fură supţi de mişcarea universală. Cu toţii intrară în nestatornica lamură a naturii. Bătrânul Timp apusese; Trecut dintr-o dată nu mai fu, dar nici Viitor, ci Spaţiu, spaţiu gol, îngrozitor, neînvins..." Iar deasupra tuturor pluteşte glasul autorului: ,J\!eantul e legea supremă]11
Ei, iată partea în care nu ne împăcăm cu autorul cel nou şi pentru care nu credem că d-sa este o bună achiziţie pentru mişcarea literară de astăzi. Ca toţi modernii, d-sa, în o serie de simboluri, caută să dea un înţeles adânc, un fond filozofic (în special de filozofie pesimistă), problemelor de vieaţă, pe care le vede, vai, aşa de superficial şi de nebulos.
A cugeta, a da o sinteză a variatelor probleme de vieaţă, e desigur o mare calitate. Şi dacă ne putem plânge de ceva la prozatorii de astăzi, este tocmai de lipsa unei gândiri mai puternice, care să deie operelor lor mai multă consistenţă. Dar este o deosebire. Decât o gândire ca a d-lui Cornel, decât afectarea acelei obscure metafizice, ce-ţi face imposibilă
158
urmărirea unui fir şi stabilirea unui înţeles, prefer să văd pe nuvelist cultivându-şi celelalte modeste calităţi, de care dl. Cornel pare a fi lipsit: între altele simţul de ordine în aşezarea la un loc a stărilor sufleteşti şi a lucrurilor din cuprinsul naturei.
Am lăsat la urmă vina de căpetenie a acestui autor: limba lui. Ca să-1 ceteşti până la sfârşit e o adevărată trudă. Pretutindeni îţi face impresia că gândeşte în o limbă străină şi-şi [traduce gândul pe româneşte. Noţiunea cuvântului îi lipseşte adeseori şi de aci o droaie de termeni improprii. Cetitorul va găsi cu mirare sute de adjective neromâneşti, fabricate de autor însuşi, ca: „crin inrăzat; „cunună aieptătoareu; „întrebări mieroase şi făguroase"; „amieze nelucrătoare11; „vietate ierbească"; „râuşor fâţâiosil; „oameni îndupili"; „fierbere iadnicâ"; „ negustor viselnicu... şi alte drăcii de-astea, pe cari nu şi le poate permite nici un scriitor genial, - singurul chemat a încetăţeni cuvinte, - necum un modern ca dl. Th. Cornel, care printre prerogativele modernilor socoteşte probabil şi necunoaşterea limbei vorbite de popor şi de burghezii de rând.
Mai e nevoie de a continua dovada că în Mentalia d-lui Cornel n-am câştigat încă opera aşteptată, care să aducă vreo nouă preocupare în monotonia prozei de astăzi?
II. Cântări pentru inimă, Bucureşti, 1910. Un caiet ilustrat de d-na Cecilia Cuţescu-Storck
Dl. Th. Cornel, un critic de artă, cam extravagant în gusturile sale moderne, ne-a mai dat şi anul trecut un volum de proză cu titlul Mentalia. Şi cu ocazia aceasta am arătat - aiurea - surprinderea mea că se poate tipări astăzi o limbă atât de exotică şi de artificială şi că se încearcă, pe căi atât de chinuite, să se inaugureze şi la noi o proză decadento-simbolistă. Odată ce-am înregistrat întâia încercare a d-lui Cornel, i-aş face o nedreptate nesocotindu-i pe a doua.
Pe cum se ştie, dl. Cornel se distinge prin căutarea unei metafizice obscure. Şi, în neputinţa de a aduce ordine în stările sufleteşti şi în aşezarea la un loc a gândurilor omeneşti, d-sa se
159
pierde în nebulozităţi inexplicabile. Aşa i se întâmplă şi în Cântări pentru inimă. Sunt aceste câteva pagini bizare, redactate în tonul reflexiv al psalmilor; dar nu s-a scris vreodată la noi o confuzie mai teribilă şi cu o emfază mai îndrăzneaţă ca ceea ce dl. Cornel ne oferă aici. cu toate că afacerea întreagă este foarte simplă. In cursul povestirii se vede că eroul iubeşte pe Florica şi stă să nebunească de atâta iubire:
„Eu nu văzui inima ei - zise dânsul - în care stau mototol rădăcinile sentimentelor, nici forma inimei şi nu puteam să mă uit Ia ea, căci aveam şi eu una, care mă orbise cu zvâcnirile năzuinţelor ei, de nu mai izbuteam a deosebi fiinţasca străvezire a femeii cu care eram Ia umblat. Iar atunci se urcă din adâncul firii mele nebunia şi căzu pe mintea-mi ca un ciocan, cu lovituri repetate, încât muri în mine şi ce brumă de judecată mai scăpase. Oh, loveşte mereu în inima mea sireapă!"
Şi cum o iubea la nebunie pe această „fiinţă străvezie a femeii cu care era la umblat", eroul d-lui Cornel pleacă în lume, „iar vântul non-sens-ului îl aruncă în toate absurdităţile", până ce reuşeşte s-o convingă pe dânsa de „smirna patimei sale". Undeva, departe, îi descoperă secretul inimii „zgâncoase", zicându-i:
„Ascultă, inima este un filtru; aburează din ea sminteala firii şi se îmbrobonează din afară cu mărgăritarele suferinţii..."
Odată convinsă de iubirea lui, ce mai putea face Florica decât să-1 asculte şi ce altă scenă, mai modernă şi mai delicată ca aceasta, putea să urmeze?
„Şi se dădu dânsa mai lângă mine, aducându-şi galeş braţul stâng, ca un colan împurpurat şi cărnuit, în jurul brâului meu şi mă strânse cu drag, cu putere, cu patimă. Şi corpurile, suferind o prefacere, se cutremurau, se deşirau, se subţiau, se lungeau şi..."
Nu mai citez, căci toată filozofia d-lui Cornel încetează; se uită şi tonul reflexiv al psalmilor şi avem înaintea noastră pe omul dezbrăcat de orice discreţie, pe senzualul isteric, care-şi înfăşoară un fapt real într-un nămol de fraze încâlcite şi prezumţioase. Proza aceasta a d-sale nu numai că nu e modernă, dar în genere nu este nici artistică, deoarece unde nu e confuză, e de-a dreptul abjectă. O punem în orice caz Ia index, ca un
fenomen de rătăcire. Având în vedere forma şi cuprinsul, ne-ar fi uşor să interpretăm astfel de manifestaţii intelectuale ca un caz patologic, dacă de data asta n-am cunoaşte pe autor ca un spirit foarte practic în anumite combinaţii enciclopedice şi sufleteşte foarte străin de farsele acestea din bietele sale cărţulii.
EUGENIU ŞTEFĂNESCU-EST
Poeme, Bucureşti, 1911, 1 voi. 8°, 186 p., Editura proprie
Iată un nou bard decadent, căruia nu-i place să viseze în ţara sa, fiindcă aici nu găseşte „grădini albastre" şi nici „camelii catifelate". Ca să se simtă mai la larg, el îşi ia ghitara şi vioara subsuoară şi pleacă spre castelele din Alcantara, unde trandafirii sunt mult mai „uriaşi" ca la noi, unde feeriile sunt mult mai „crepusculare", „albastrul este mai albastru" şi culoarea „verde e mai verde":
Acolo plec! Să-mi scriu poema De exotism şi sărbătoare. Să scriu credinţa mea-n culoare, în pasiune şi avânt; Să cânt pe coarde cristaline Fiorul viselor senine. Minunea nobilelor forme Şi pacea dulcelui extaz!...
Dar cu acest program estetic din capul volumului său, dl. Ştefănescu-Est nu ni se anunţă deloc ca un homo novus în poezia noastră, zisă acum „abstractivă". Tendinţa aceasta de exotism, credinţa în jocuri de culori şi cultul pentru eleganţa şi nobleţă formelor goale le găsim la o familie întreagă de coarde „cristaline" de la noi. Şi nici ţara basmelor, cea cu castele fermecate şi cu bizarerii fantastice în formele d-lui Ştefânescu, nu ne mai este străină. Imitatorii noştri versuitori moderni, îndrăzneţii noştri echilibrişti de forme, îmbibaţii noştri de culori din atmosfera atelierelor literaturei franceze moderne, sunt astăzi apariţii destul de dese, cari nu ne mai surprind prin variatele lor ipostaze.
160
161
Cu toate astea însă, vom urmări pe dl. Ştefănescu, în drumul său spre noua împărăţie a fantaziei, nu de dragul unei originalităţi, pe care nu o are, nici din însufleţirea pentru o lume nouă de simţiri şi de imagini, pe cari nu ni le poate oferi, ci mai mult pentru distracţia cetitorului, pentru care ivirea ciudăţeniilor în vieaţa literară şi a talentelor rătăcite prezintă totdeauna un interes particular.
Iată-1, deci, sosind în castelul său închipuit:
M-aşez la pian. Distrate curg notele pe clape, Parfum de violete-n aer curge-ncet, Frivolităţi galante şi gâlgâit de ape, Lumini crepusculare şi versuri de sonet S-apropie sfioase şi vin tot mai aproape. Tot recetind romanţa unui uitat poet.
Pianul e clar încă şi binişor acordat. Şi dl. Ştefănescu ne probează că ştie cânta cu îndemânare pe claviatura lui. Dar iată că şirul se pierde, fantazia se încâlceşte şi o ia razna prin stele şi prin cascade, până la starea de ameţire a morfinistului:
E o beţie dulce, concertul meu. Se pare Că sunt pe o planetă albastră de cobalt, Că rătăcesc fantastic prin regiuni bizare. Pe coama unui munte prăpăstios şi-nalt, Că văd câmpii de stele şi flori ce luminează Pâraie parfumate şi vânturi de parfum, Oraşe neînţelese de zgomote şi raze Şi gheizeri, ce aruncă coloane verzi de fum...
Este asta o stare de rătăcire hipnotică, în care autorul simte o plăcere de atitudinile „lunaticilor", când izbucneşte în esclamaţiuni ca: „Acuma plâng, mă zbat şi urlu în groaznic uragan!"...
Criza la pian încetează însă. După mişcarea asta nervoasă şi incoerentă, după zgomotul acestor acorduri, cântate şi stridente, poetul nostru de la Alcantara trece să-şi admire parcul luxos din jurul castelului:
Un parc cu flori bizare.
Cu statui şi femei.
Femeile sunt goale.
Minuni de pulpe albe
Şi coapse sculpturale
if: în parcul meu trăiesc.
ijjk Femeile sunt flori
Parfumuri şi culori, li Se nasc în nopţi cu lună
Şi-n clar de soare cresc. m. Nebune-ambiţioase II Cu carne de amor,
■t Cu carne de mătase
flj Şi-oglinzi în ochii lor.
*5| Pisici linguşitoare .
Cu gestul rafinat. Actriţe visătoare Cari seara plâng în pat.
E un mediu de lux şt de răsfăţ, în care ne-a adus deci dl. Ştefănescu. Societatea, castelul, parcul cu statuiele şi cu femeile goale oferă tablouri picante. In versurile, cari urmează, ni se vorbeşte mereu de amănuntele acestei vieţi de îmbelşugare senzuală. Diamante violete, elefanţi de aur, museline albe şi perle uriaşe, terase, amfiteatre, malaga, madeira, baluri şi kermese, pantofi de atlas şi incendii policrome...trec pe dinaintea ochilor noştri, parcă bunul nostru domn Ştefănescu, fiu al cine ştie cărui badea Ştefan, le-a trăit şi le-a văzut aievea! E o afectare de eleganţă, din Eldorado, cu saloane, cu balcoane, cu flori de Iris şi cu „roze hibride", o lume scăldată în simfonii şi în game de culori, în care poetul, tolănit pe canapea,
...Aşteaptă ca să vină: Nimfele cu părul galben Şi cu ciorapi trandafirii...
Şi aici am ajuns la punctul principal clin preocupările poetului Ştefănescu. La erotismul d-sale! La snobismul eroticilor decadenţi! La frivolităţile şi lascivităţile faimoase şi la afişarea unei pasiuni, atinsă de aripa histeriei moderne! Dintr-un început se poate distinge o notă accentuată de mici perversităţi ale simţului. Autorul se întreabă pe sine, ce ar face, dacă norocul ' l-ar fi născut femeie:
Dacă aş fi fost femeie M-ar fi chemat Creola De Ia Valladolid, ■ s Aş fi apărut pe stradă,
f f în fast şi cu aclamări.
1
.jjjjjlfe..
162
163
Bacantă somptuoasă, Crescută-n Sybaris, Minune voluptoasă, Visată curtezană, Frivolă visătoare... Fantastică şi goală Şi parfumata-mi carne, întrezărită-n susul Ciorapilor suavi, Ciorapilor albaştri, Subţiri şi diafani. Mister, parfum, mătase, Amor. extaz şi aur...
Destul! Noi nu aparţinem apreciatorilor de rasă pudică şi pedantă în materie de erotism a decadenţilor şi dăm adeseori probe de cel mai larg liberalism faţă de diferitele capricii ce-şi permit şi de multele imagini exagerate ale lor. Dar când nivelul artei lor se coboară atât de adânc, ca la dl. Ştefănescu, când un vânt de prostituţie bate mereu la urechi şi ne produce dezgust, trebuie s-o relevăm, mai ales în clipele de-acum ale vieţei literare, când apărătorii fervenţi ai artei pentru artă şi ai artei „abstracţive", fac atâta caz de meşteşugul lor, acesta importat de aiurea. Dl. Ştefănescu este chiar un exagerat în frivola direcţie. Improvizaţiile d-sale erotice, în orice haină le-ar îmbrăca, rămân un gest de brutalitate faţă de ideea frumosului şi a adevărului în poezie. Muza d-sale inspiratoare „doarme sub plapuma de atlaz" şi ţara în care trăieşte se numeşte chiar de autor „ţară perversă şi sfântă, în care efebii lascivi şi excentrici se poartă cu rochii de femei, iar noaptea se plimbă pe largi bulevarduri, cântând serenade". Acolo finul, subtilul nostru poet ştie să soarbă din „violetul atmosferelor nervoase", ştie să ridice „temple de agată", pe cari să le pângărească pe urmă cu „nimfele spectrale", cari se îmbată cu absint şi cu odalisce goale, „cu carne roză, opalinâ", căci aceasta este tema d-sale predilectă: •
Aceasta este poezia Hipnoza, fantasmagoria, Balada mea, ce voi cânta.
Acolo şi-a clădit, în ţara creolelor, un „alcazar regal", cu-sclave din Indii şi Ceylon, cu banane de Melissa, cu lux
164
1*1
spasmodiac şi cu „bacante cu braţe senzuale" şi cântă toată sălbăticia unor senzaţii fără frâu:
Mesalina-n mine Plânge cu suspine, Bacanala roză A trecut de mult...
Să mă ierte deci dl. Ştefănescu, dacă asemenea aberaţii împotriva gustului nu mă pot mişca, nici nu mă pot câştiga în favorul d-sale. Dacă, dimpotrivă, simt o datorie de a releva întreg scrisul d-sale, o fac mai ales ca să arăt un nou semn patologic, ivit în poezia noastră prin influenţe străine şi prin încurajările de cari se bucură acest gen, graţie unor protectori de o foarte problematică aristocraţie intelectuală. Beţia asta de cuvinte ritmate, orchestra asta de tonuri şi culori şi de parfumuri escitante, este pentru orice talent, - căci da, dl. Ştefănescu are talentul versului! - o prăpastie, ce şi-o sapă singur, cu feluritele extravaganţe ritmate, de împrumut şi aceste. Cetească orişicine aceste patru rânduri în care se poate constata influenţa lecturei franceze, până şi alegerea cuvintelor:
Curg desenuri de mimoze Printre sori de heliante, Lungi ghirlande in bufante Pe mătasea rochei move...
îndată ce scapă însă uneori de vraja asta a decadenţei, care-1 cheamă mereu, găsim şi partea reală de talent a d-lui Ştefănescu, asupra căreia ne face o plăcere să atragem atenţia. Cine dintre noi n-ar primi bine următoarele rânduri ordonate, clipele unei senzaţii sincere, fără obişnuitul tam-tam de vorbe şi fără afectările bizare:
Trece luna rătăcită, Despletită şi frumoasă. Şi-i atâta de frumoasă, încât marea se-nfioară Şi se întoarce zgomotoasă Şi se zbate şi se luptă Şi se-nfrânge-n spume albe, Plopii plâng. Şi pe alee
165
Plâng toţi plopii s-o ajungă. Şi fiorii ascunşi s-alungă înspre zările aprinse...
Nu este straniu că un poet, care ar reuşi, cu siguranţă, să ne dea mai multe pagini de aceste, cu probe evidente că ştie şi să se respecte frumosul în sine, să prefere totuşi să se compromită cu emfaze nervoase, cu erotisme de „carne dulce şi parfumată" şi cu alte exaltări de motive senzuale?
ALEXANDRU STAMAT1AD
Din trâmbiţe de aur, poeme, Bucureşti, 1910, p.204
Sunt poeţi începători, despre cari nu ştii dacă n-ar fi mai bine să nu te ocupi de dânşii. Nemiloasa noastră critică săvârşeşte un rău, încurajează diletantismul şi abate din calea lor cea dreaptă pe tinerii poeţi, când îi târăşte prea de timpuriu în publicitate şi le dă un avânt ce trece peste puterile lor. Dar nici să nesocoteşti de tot şi să ucizi prin tăcere un talent în plină primăvară, nu se cuvine din punctul de vedere al datoriei către meseria ta de informator. Cu poetul tânăr să fii, prin urmare, ca Enăchiţă Văcărescu cu floarea sa faimoasă: „Să-1 rup, se strică; să-1 las, mi-e frică, că vine altul şi...mi-l striveşte".
într-o situaţie similară ne găsim şi faţă de autorul tânăr al volumului anunţat. Dacă l-am lăsa pe dl. Stamatiade pradă aprecierilor binevoitoare ale prietenilor săi în partibus infideliuin şi l-am lăsa să se legene în iluziile unui triumf prea ieftin, i-am face desigur un rău serviciu. în schimb o dreaptă judecată, spusă fără rezervă, îl va putea la nevoie salva de la o alunecare periculoasă pe căi piezişe.
La două primejdii îl putem face atent pe dl. Stamatiade.
Admiţând, mai întâi, că d-sa are multă abilitate în formă şi că tainele unei versificaţii uşoare nu-i sunt străine, i s-a întîmplat că tocmai forma aceasta, cuvântul gol şi sunător, să-i copleşească aproape de-a-ntregul ideea poetică. Sub puterea strivitoare a. frazei declamate firul simţirei şi orice gândiri i se pierd, metaforele
166
puţine i se colorează tulbure şi abia câte o pagină pur descriptivă de îi rămâne mai curată.
Ce vorbărie nesfârşită, fără suflet şt fără înţeles, sunt cele mai multe din lungile sale poeme şi ce simplu şi intim se desfăşoară următorul tablou:
în vale, pe alee, zâmbeşte trandafirul Şi ei, mergând alene, îi mângâie zefirul, El zvelt cu faţa brună, cu ochi care te sorb, Cu pletele mai negre ca penele de corb, -Şi ea subţire, tină, cu mlădieri de floare. Cu buclele de aur, cu gene visătoare, îşi spun la braţ povestea etern întinerită A dragostei eterne. - şi-n pajiştea-nflorilâ. în cerul plin de soare. în cântul de izvor, în toată-mprejurarea ei văd iubirea lor.
Insistăm asupra acestei deosebiri de formă, fără a voi să-1 influenţăm cumva pe tânărul autor şi nu voim decât să-i atragem astfel atenţiunea asupra unui vechi adevăr, anume că partea reală a talentului, în poezie nu o formează meşteşugul exterior al cuvântului, oricât ar fi el de bogat în sonorităţi şi în artificii.
Mărturisim apoi, fără reticenţe, că rău a făcut dl. Stamatiade stricându-şi stomacul cu ragout-ul internaţional al modernismului. Melancolia d-sale cristalină, atât de potrivită pentru subiecte modeste, se risipeşte astfel în schiţări bizare, fără fiinţă şi fără corp şi fără să simbolizeze nimic deosebit. îmbrăcat în haine de rege, sau de castelan, îngenunchind în faţa statuei de aur din „templul adorării" şi sfidând „cataclismele", d-sa poate în dragă voie să viseze „palate cu şapte coloane, cu şapte balcoane albastre şi cu şapte cupole aurite". îi dă mâna chiar să creadă că „strălucitoare poeme ca sori de diademe" îl aştepta în grădina Hesperidelor, unde i se va face o primire „cu trâmbiţe de aur", din partea fecioarelor nebune. DaT impresia generală, pe care o face cu aceste împopoţonări rămâne cu toate astea penibilă pentru milosul cetitor, care cunoaşte bine dicţionarul estetic de unde  poetul   nostru  îşi  împrumută  avântul  spre lumea incoerenţilor şi de unde se inspiră pentru aceste „candeli violete" şi „geamuri colorite în roz, albastru şi verde"...
167
Din lumea aceasta a decadenţei străine mai rar revenim la o rază de lumină, la o pagină echilibrată, care ne reaminteşte că pe lângă eclipse şi ceasuri de fantazie originală imitată, poetul nostru mai are şi urme de talent:
...Şi parcul îţi pare că doarme de veacuri Nimic nu trădează splendida serbare... Dar vântul pornit-a deodată să sufle. Palatul feeric cuprins e de flăcări, Perdelele sumbre lucesc la ferestre Şi fumul în valuri mereu se ridică: Tot cerul e o pânză imensă de doliu Şi vântul aleargă sălbatic şi-o rupe. încep să trosnească balcoanele toate, în parc e-o lumină de basme, de vise. Se-nalţă într-una fantastice flăcări Şi zarea întreagă e-o pânză aprinsă...
Şi asta e dl. Stamatiade întreg. Vremea va dovedi dacă rămânând cu atâta, cu muzicalitatea versului liber şi cu bizariile reci şi afectate îşi va putea face drum spre lumină. Dorinţa noastră însă este ca d-sa, printr-o muncă încordată, să reuşească cu timpul să iasă din apusurile aceste şterse şi nebuloase, precum şi dintre colonadele de marmură ale castelelor regale, unde s-a rătăcit prin abuz şi prin o exagerare naivă.
N. DAVIDESCU
La fântâna Castaliei, poezii, Bucureşti, 1910
Văzând un nou volum de versuri, cetitorul de obicei se întreabă mai întâi: cine este autorul? Ei bine, dl. Davidescu este un tânăr blajin şi foarte modest şi-şi strecoară vieaţa de toate zilele ca o umbră, printre gălăgioşii săi colegi din regiunile decadente ale poeziei noastre de astăzi. Sfios ca o mimoză, tăcut şi rece ca un sfânt, îi lipseşte cu totul exuberanţa prefăcută şi teatrală a celor ce ştiu să pozeze şi să se piardă în peroraţii zgomotoase. Inocent ca o domnişoară, el este totuşi victima tuturora, fiind cel mai puţin înarmat pentru vieaţă, dintre cei ce debutează.
168
* ut.
Dar să vedeţi ceva paradoxal. Când scrie versuri, dl. Davidescu încetează să mai fie mieluşelul umil. Aici îşi are şi d-sa pretenţiile şi apare încunjurat de întreg aparatul de forme şi de procedări ale confraţilor săi de gen poetic. De la începutul volumului d-sa ţine să facă hotărâta mărturisire:
Eu sunt o piramidă a vechiului Egipt Pe-al cărei creştet luna clorotică s-a-nfipt.
Tânărul poet se consideră deci drept ceva înalt, ceva falnic, la nevoie chiar un apostol, pe cum singur ne spune în ; invocaţia sa către iubită:
în sufletu-mi de straniu bolnav ce aiurează Fii glasul de apostol când binecuvintează.
Ideea aceasta de mărire revine apoi aproape în fiecare poezie, îl vedem luîndu-se drept un Titan, care simte dorinţa bizară de a trage cu „macaraua" oceanul întreg din albia-i străbună şi a-1 vărsa . prin uliţele oraşului. Aici sfidează Dumnezeirea şi ia atitudini de Prometeu, colo stă cu „Senior" Hristos de vorbă, de la egal la egal. într-altă bucată îl ademeneşte gândul de a sfărâma „Scriptura" şi a făuri „o nouă religie", refugiindu-se în pustietatea „Saharelor numide", unde să aibă o specială îndeletnicire dumnezeiască:
Eu singur în lumina de-aramă a unui soare Făuritor de monştri - un soare ce desface Din bălţi stagnante ciuma perpetuă, se face Din porc un rinocer şi-un arbor dintr-o floare...
Am merge prea departe dacă am înşira aici toate feţele dumnezeieşti pe cari le doreşte autorul. Ajunge să mai adăugăm că după zadarnice sforţări, d-sa simte că însuşi Pământul este prea puţin încăpător pentru atâta voinţă şi caută să străbată ia orizonturi şi mai largi:
Şi simt că vreau zadarnic să ies din infinit Precum doresc zadarnic să ies din vecinicie...
„Zădărnicia" asta, din nenorocire, o înţelege prea târziu autorul nostru, adică numai după ce aceste triste documente sufleteşti au fost scrise. Făcând acum o asemănare între ceea ce dl. Davidescu este în realitate; între omul acela resemnat şi tară voinţă şi între poetul acesta de deziderate, pe cât de tulburi, pe
169
atât de prezumţioase şi lipsite de raţiune - găsim o adevărată prăpastie. Şi cu cât cetim mai mult creaţiunile lui, cu atât mai mult ne surprinde contrastul enorm dintre omul normal de toate zilele şi starea aceasta complet haotică a sufletului de poet.
Rămâne ca viitorul să dovedească dacă această clasică dezarmonie din sonorităţile d-lui Davidescu este căutată, sau are ea vreo sorginte organică. In orice caz însă, mai rar ni s-a dat un volum înfăşurat într-o mai pâcloasă atmosferă şi străbătut de mai puţină sevă de vieaţă, ca aceasta. în toate paginile Iui vedem acea rătăcită încercare de-a ne face să credem că poezia, pentru ca să aibă o formă artistică, trebuie să nesocotească orice înţeles, orice idee conducătoare, orice subiect real şi să fie în schimb un amestec bizar de termeni, de figuri şi de reflexii vagi şi misterioase, din cari să nu se poată înfiripa nimic pozitiv.
Vedem această desăvârşită lipsă de subiecte logice îndeosebi în poeziile cu fondul erotic, în cari ideea frumosului şi a simţirei coordonate face loc unor senzaţiuni vagi şi forţate. Dl. Davidescu admite dragostea în accepţiunea unui satanism vulgar, după tipicul modernilor străini. Femeile iubite de d-sa în aceste versuri au de obicei ochii „tulburi de albastrul vaporilor de alcool" şi zâmbetul lor straniu „dezvăluie o dantură uşor îngălbenită de-un galben pal şi mat". Ele mai au „sânii plini de friguri uşoare şi buzele muiate în carminul dorinţelor confuze". Şi cu câte-o muză de aceste poetul ne spune că alcătuieşte un fel de:
Paniere negre, morfinate Să stăm sub plante fără nume Sorbind otrăvuri parfumate.
Iar în timpul ce îşi soarbe delicioasele otrăvuri, noi să-i urmărim credinţele asupra vieţei, căci acestea sunt deopotrivă întunecate. Judecând după deasa întrebuinţare a cuvântului spleen, ne convingem repede că tânărul nostru autor este un obosit prematur. In loc de a se bucura de minunile vieţei, d-sa găseşte mereu că moartea universală „germinează" pretutindeni „ca ciupercile în gunoaie". Gândurile d-sale risipite le aseamănă singur cu "un asalt de viermi, cari cuprinde un rest al unei inimi putrezite". în sufletul d-sale ascunde „aparenţe splendide" şi tot acolo simte cum:
Cresc arbori, ce dau senzaţii de vară Şi-n care colibrii sunt flori (?) ce trăiesc, Dar broaşte râioase sub arbori găsesc Şi şerpi veninoşi de crengi se-nfăşoară...
Găsim deci la dl. Davidescu o filozofie de vieaţă foarte lugubră, cum nici nu se putea să izvorască altceva dintr-un suflet plin de atâtea amfibii şi de ciuperci, cari germinează atât de mult contra naturii şi cari îl fac pe autor să se considere singur „un condamnat, cu ochii grei şi putrezi, de vise şi de viciu, cu fruntea învineţită de-al gândului supliciu"...
Urât apare astfel autorul nostru în cadrul poeziilor sale, schiţat de el însuşi! Şi rugăm pe cetitori ca nici să nu-1 creadă pe cuvânt, deoarece în realitate el are ochii foarte luminoşi şi fruntea foarte puţin rourată de gânduri. DI. Davidescu ştie chiar să fie drăguţ, când reuşeşte să iasă din această „clepsidră a timpului" şi când. uitând minciuna că natura ar fi o „hidră", încearcă să se împrietenească cu ea şi să-i găsească părţi de un lirism mai simpatic, cum este, de pildă, în Sfârşit de toamnă: Oh. după ce ieri. vântul, acidulat de ger Umflându-se-n scheletul copacilor, stătuse. Din arbori frunze rare se desprindeau stingher Şi cu intermitenţa acceselor de tuse.
Apoi simţit-am gândul ascuns al toamnei cum Răsfrânge pretutindeni culoarea-i de sulfină Iar cerul devenise un larg alcov de fum Greoi ca atmosfera murdară de uzină.
Pe uliţă impresii adânci de doliu mic Treceau ca un nostalgic convoi de-nmormântare Şi tainic, trecătorii, cu clătinări de dric Păreau că duc povara tăcerii în spinare.
Prin cafenele, oameni, visând trecutul Mai Şedeau şi, sub asaltul de gânduri ne-nţelese Cu ochii duşi în fundul paharului cu ceai Doreau tovărăşia vecinilor de mese.
în mintea lor bolnavă şi-n sufletul lor ros De moartea dureroasă a zilelor în noapte. Şovăitoare, iarna, intra ca un miros Subtil de pâine caldă şi de castane coapte.
170
E mare deosebirea între această bucată, destui nebuloasă de altfel, dar totuşi de o melancolie mai simpatică şi între seria de versuri funerare în cari şi-a cântat dizgraţiosul „boit al iluziilor moarte", căzute „în bălţile Gomorei". Dar chiar bucăţile aceste puţine, cu impresii mai închegate din natură, ne fac să recunoaştem din tonul lor câtă dreptate au acei binevoitori recenzenţi bucureşteni, cari numără volumul d-lui Davidescu printre producţiunile direcţiunii „nouă" în poezia română. Adică „nouă" propriu-zis nu este poezia acestui autor, deoarece nu poate fi numit nou ceea ce este cu totul lipsit de o imaginaţie originală. Dar ca formă, ca verbiaj, ca incoerenţă şi lipsă de plasticitate, dl Davidescu încearcă aici să se menţină la suprafaţa apelor decadente, în cari în timpul din urmă se abat mai mulţi plutitori neîndemânatici. Fără să fie simbolist pur sânge, d-sa este totuşi unul din vlăstarele veştede răsărite la noi din rădăcina tulpinei franceze a poeziei decadente. Mai talentat în unele privinţe ca Ervin şi ca Stamatiade, literariceşte mai cult ca unul şi ca celălalt, el rămâne însă mult în urma regretaţilor Iuliu Săvescu şi Ştefan Petică, cari au lăsat poeziei noastre mai nouă contribuiri remarcabile.
POETUL ISAC DIN CLUJ*
,.Şi au zidit acolo Avram jertfelnic şi au pus lemnele deasupra: şi legând pe lsac, l-au pus pe jertfelnic deasupra lemnelor, spre ardere de tot...''
Când zeii ne pun la încercare credinţele estetice nu trebuie să ezităm deloc a ridica rugul şi, pe cum Avram n-a stat la îndoială nici un moment, când i s-a cerut jertfirea lui lsac, ca probă a credinţei sale, astfel să jertfim şi noi pe Isacii noştri pentru împăcarea Muzelor, de câte ori altarul li se pângăreşte. Fireşte va trebui să fim precauţi şi, urmând pilda Bibliei, să nu rănim pe omul în lsac, căci omul poate fi foarte cumsecade şi
* Emil lsac, Poezii. Impresii şi suveniri moderne, Cluj, 1908. pag. 58.
întru nimic greşit. Să jertfim însă fără milă pe ace! rătăcit berbec ispăşitor, care îl reprezintă; să ardem pe rug acel simbol al lui, care este opera însăşi. Şi suntem siguri că fumul se va înălţa spre cer, în semn că jertfa e primită. Vai, ce ruşine!
Cine şi-ar fi închipuit acum zece ani, când biata noastră literatură ardeleană abia se înfiripa; când limba foiietoanelor era pe punctul îmbunătăţirei; când în noianul de încercări poetice abia se zăreau, timide, razele dintâi ale celui mai de seamă de astăzi: când numai Măria Cunţan îşi ţesea firul maestru al pânzei mortuare, cine ar fi crezut că se va ivi aşa de repede între noi această cobe? Un liliac şâşâitor între păsări cântătoare. O floare prestilenţială pe frumoasele văi ale Ardealului! Clujule, Clujule ce ţi-au greşit Muzele?
Căci din Cluj este poetul lsac, de care e vorba. In preajma trădătorului politic, s-a născut şi trădătorul bunului gust. De acolo ne vine „doina cea mai nouă":
V-am spus o doină nouă, .1 uraţi de vreţi pe ea. V-am arătat că lumea E bolnavă şi rea: Din sufletul meu stors-am Dureri ce n-aţi simţit. Juraţi, de ştiţi, pe cruce: Cântarea a minţit?
Dar jur, dragă, cu amândouă mâinile, pe zeci de cruci şi Dumnezei, că a minţit cântarea d-tale. In bolboroselile acele rimate nu răsună nici şoapta unei doine nouă. In imitaţiile acele după problematicii moderni străini nu e nici o potrivire cu stările din jurul d-taîe. In reproducerea fonografică a imaginilor scabroase nu e nimic ce s-ar fi plămădit în creierul d-tale plăpând. Răsfoiesc filă de filă din lucia şi eleganta hârtie şi. dând mereu peste „sânge şi păcat", „braţe de cocotă", şi „learfa sătulă de vieaţă", mă gândesc involuntar la atmosfera aceea idilică de la noi, unde sufletul e aşa de feciorelnic încă, unde iubirea e atât de tânără şi de curată, unde băieţii sunt aşa de vânjoşi şi de visători. Ştii cum se potrivesc accentele d-tale ră«usite î» această armonie? Ca glasul unui nebun într-o bise^câ'
172
Vezi, poezia fiecărui popor e însăşi icoana lui sufletească. Prin trecutul său plin de încercări şi suferinţe, sufletul ardeleanului e mai primitiv şi mai oţelit. în vieaţa lui intimă, în lumea sensurilor, în manifestările lui de artă, el ştie să păstreze simţul echilibrului desăvârşit. Noi nu avem centre culturale atât de mari şi de înaintate, încât să împingă repede gustul spre corupţie şi să-1 rafineze până la completă decadenţă. Noi nu avem oraşe cu o burghezie sau o aristocraţie atât de viţiate, îrecât să avem prilejul a ne deda la reflexiuni poetice asupra problemelor sexuale. Noi nu suntem un popor ostenit ca să producem oameni blazaţi şi monştri sufleteşti. Şi când totuşi apare câte unul, el nu este opera noastră, ci o creaţie a lecturii şi a educaţiei sale greşite, o caricatură a străinilor. Iar intruşii trebuie izgoniţi.
Ei, dar Isacii noştri pretextează că vor să fie „moderni" şi să provoace o prefacere a literaturii noastre. Iar gândul acesta nu e aşa de vinovat şi-1 împărtăşim şi noi până la un punct. Depinde însă de înţelesul ce-1 dăm acestei noţiuni. Dacă sub "modern" înţelegi importarea unui gen exotic, de o valoare estetică şi etică dubioase; dacă sub scutul modernităţii forţezi nota pornografică şi atingi marginile imbecilităţii; dacă ideea luminoasă şi simţirea caldă o substitui prin nebulozităţi şi forme afectate, - nu ne unim deloc asupra evoluţiei poeziei noastre. Modernizarea poeziei, sau a literaturii, înseamnă cu totul altceva; ea este evoluţia în stil, fineţea în limbă, originalitatea şi noutatea în subiecte şi un simţ mai ales, mai rafinat dacă vrei, pentru armonie şi frumos. Fiecare generaţie trebuie să fie modernă în sensul ca să nu se mulţumească a păstra numai ce i-a rămas, ci să creeze mai departe pe temeiul dat, netezind asperităţile, înlocuind greşelile, adăugând la calităţile şi lărgind orizonturile celor din trecut.
Să vedem însă cum înţelege dl. Isac să fie „modern". Să începem chiar cu întâiul său „cântec":
Afară vânt negru Şi moartea tot plânge, Vai tot sânge în tot locul sânge Şi tot păcat...
Î74
Şi tot râde noaptea Mă cheamă să vin ..Atâtea piepturi goale. Pat moale, nu vrei pat moale. Ori vreai sicriu?"
Despre ce ne cântă dl. Isac în aceste strofe? Despre vânt negru... moarte cu lacrimi...sânge...păcat...piepturi goale şi...sicriu. Băgaţi bine de seamă această bizară împărechere de cuvinte, cari toate la un Joc nu dau nici un înţeles! Ea este tăria modernului nostru: o încâlceală căutată, pentru a simula un înţeles profund, o viziune nocturnă. Ei bine, asta nu mai e modernism, căci poeţi incoerenţi au existat totdeauna.
Dar dl. Isac vrea să pară modern şi prin subiectele sale erotice. Iubita lui, cea dintâi cântată, n-a fost o zână din poveşti sau vreo brună clujancă cu părul ca păcatul. Ea a fost „o learfă bătrână sătulă de vieaţă"... Când se apropie de iubita sa, el nu o face cu paşii cucernici, ca orice poet tânăr ce se respectă, ci-i strigă: „Vino, să te muşc cu dinţii"! El nu îngenunche înaintea Ei, ca trubadurii, ci-i şopteşte vorbe dizgraţioase:
Sărută-mi sufletul din mine Să-mi curgă toată vieaţa-n tine.
Şi când iubita, cu toate grosolăniile astea rimate, deschide totuşi uşa camerei poetului, el n-o cuprinde în braţe şi n-o răsfaţă cu iubire pătimaşă. în loc să-i bată inima, îi „clănţănesc dinţii în gură", iar încolo:
A fericirii lume Nu ne mai povesteşte, în noi nu este vieaţă Şi dragostea posteşte.
Acest fel de a exprima iubirea şi câteva stări de depresiune morală şi fizică, nu mai e nici modernism, nici simbolism sau decadentism, ci pur şi simplu o aberaţie, dublată de neputinţă.
Şi mai vrea dl. Isac să fie modern şi prin formă. Aceasta, neapărat, e secundar, căci orice formă, de la strofele cele mai obicinuite până la schemele cele mai deşănţate, sunt admisibile
175
când ele răspund necesităţii de-a exprima un gând. Priviţi însă, de pildă, următoarea formă a poeziei Quod vuit Deus:
A vuit codrul. Codrul a urlat. Teii lui, mii şi mii, Albi s-au scuturat.
încă o casă. Glii aţă.
S-a stins o vieaţă. Căminul s-a stins de ghiaţă.
A vuit codrul,
Codrul a urlat:
Eu am tei mii şi mii
Şi un cămin totuş a-ngheţat.
A vuit codrul!
Cetiţi-o cu atenţie. Admiraţi forma asta modernă, fără formă. Ascultaţi cum vuieşte codrul şi cum se screm munţii, iar pe urmă, căutându-i înţelesul, întrebaţi-vă: n-a avut Mureşanu Andrei dreptate zicând „frumos e omul, Doamne, când mintea e regină"?...
Ei, iată, aşa e povestea cu Isac-poetul. Păcat de el. E tânăr, într-o vârstă când ar trebui să fie poet şi fără să scrie versuri. Şi nici lipsit de talent nu este. Dacă se va dezmetici de sub proastele influenţe şi se va hotărî a-şi jertfi pe rug primele aceste nebunii ale juneţei, - mai ştii? Poate să ne mai întâlnim cu dânsul pe câmpia largă a literaturii. Fireşte însă, cu o singură condiţie: să înveţe mai întâi de-aproape dulcea limbă românească.
EFEMERIDE
PROFESORUL Şl LITERATURA
Cetesc într-un ziar părerile unui profesor secundar despre un poet de seamă. Vă asigur că nimic mai îngust şi mai banal. Mi-1 închipui apoi pe acest profesor la catedră şi vorbind în acelaşi ton către sutele de tineri, cari aşteaptă de la dânsul cuvântul adevărului. Şi cum elevii nu au putinţa de a cerne cuvintele magistrului, nici voia de a fi de altă părere, urmarea umilitoare e firească: ei vor părăsi şcoala cu aceleaşi convingeri înguste, cu aceeaşi lipsă de orientare ca informatorul lor.
Primejdia acestor fel de profesori în literatură este permanentă. Improvizaţi în judecători literari, fără o vocaţiune specială, numai în urma unei pregătiri oficiale, ei nu au trebuitoarea putere de intuiţie pentru a se pătrunde de frumuseţile creaţiunii sufleteşti. Simple putinţe de înregistrare, ei nu pot avea orizonturi mai largi, sau o simţire proprie, când urmăresc operele de artă. Hotărâtoare pentru dânşii sunt sistemele şi teoriile, învăţate de la alţii, sau amănuntele de formă, asupra cărora se stăruie pururea în şcoală.
Facem excepţie cu câteva spirite mai alese, dar în genere dascălii pedanţi şi înguşti sunt răi promotori ai literaturei. Dacă se mai întâmplă apoi ca unii dintr-înşii să mai fie şi interesaţi şi să aibă singuri veleităţi de scriitori, de poeţi şi critici, ei pot deveni cu totul jicnitori. Inchipuiţi-vă, de pildă, că d-nii profesori universitari, suverani pe catedrele lor, ar începe în şcoală o vie propagandă pentru scriitorii agreaţi de dânşii şi împotriva celorlalţi. Inchipuiţi-vă că la cursuri şi prin Seininarii ş-ar da drumul patimilor mărunte şi ar căuta acolo mângâierea pe care marele public nu li-o poate da. Nu-i aşa că profesorul ajunge astfel o calamitate prin informaţiile sale falşe şi tendenţioase?
177
Dar, din fericire, există şi mijloace de a paraliza această activitate şcolară*.. în timpul din urmă revistele noastre, singurele organe credincioase de informaţie, se înmulţesc şi controlul creşte. Tinerimea, dacă voieşte să ţină seamă de starea reală a literaturii, să mu se sinchisească de poveţele greoaie şi unilaterale ale diverşilor dascăli. Să cetească ea însăşi şi să se instrueze direct ede la izvor, căci educaţia literară în înţelesul larg al cuvântuluii nu se mai face în şcoală.
RADU ROSETTI
Colegul nostru Radu Rosetti nu mai scrie de mult poezioare şi nici :nu mai caută cu orice chip să ispitească muza, atât de nedreaptă şi de necredincioasă pentru mulţi. în ochii lui se ceteşte oarecare resemnare şi o părere de rău că anii tinereţii şi ai succeselor poetice s-au dus. Cuminţit, el s-apucă de lucruri mai serioase, mai aproape de simţul realităţii, în cari nu mai sunt oftări, nici rime duioase. Are aerul că voieşte să uite ceva şi el caută uitarea în zgomotul străinătăţii. Cum dau căldurile nu mai întâlneşti prin Bucureşti palida şi cam adusa figură a lui Radu. înarmat cu un teanc de Baedeckeri, el pleacă departe, peste nouă mări şi ţări, când pe malurile Africei, când pe coastele Nordului european. Acolo, cu ochi de cercetător şi cu fantazie de fost poet, dar mai ales la îndemână cu preţiosul Baedecker, îşi notează impresiile, culege fotografii şi cărţi poştale ilustrate şi din toate acestea confecţionează articole şi broşuri, cari an de an ne aduc vestea despre modul plăcut şi distractiv cum dl. Rosetti îşi trăieşte vieaţa de vară. Şi în acest chip poetul de odinioară s-a făcut un prozator modest şi util, fără. pretenţii de originalitate şi e pe cale a întemeia o întreagă literatură de călătorii, cu oameni şi chipuri din străinătăţile depărtate. Iată o îndeletnicire bună. Unde e norocul ca pilda d-lui Rosetti să fie imitată? Dacă Statul sau mecenaţii noştri puţini s-ar gândi la mai mulţi scriitori şi i-ar trimete în străinătate în scopul de a vedea şi a se instrui, dl. Rosetti cu
„Egiptul" şi cu „Polul" său n-ar fi singur, căci literatura aceasta descriptivă s-ar îmbogăţi în măsură şi mai mare.
ACTUALITATEA
Nu glumeşte informatorul literar de la o gazetă din Capitală: cică s-ar face.în coloanele noastre numai literatură de actualitate] Fireşte. Noi suntem florile de o zi; să zicem că suntem zorelele, cari se deschid odată cu întâiele raze de soare şi mor odată cu amurgul. Noi suntem sprintenile libelule care se nasc la margini de trestiş, se scaldă o zi în albastrul întins deasupra lacului, se iubesc o clipă numai şi din beţia acestei vieţi de iubire trecătoare cad cu aripile întinse în mormântul din iarbă... Iată d-sa, criticul şi informatorul de la cutare gazetă, este omul veciniciei, al gândurilor tăiate în bronz, creatorul de opere sempiterne... Nu e rău!
Dar să lăsăm ironia. Mai ales că pe noi nici nu ne supără învinuirea. Actualitatea, da, aceasta voim s-o fixăm. în versuri, în proză, în critici şi până în cele mai mici reflexii ale noastre: numai ea trebuia să se întrevadă. Căci nu cumva vor aştepta de la noi să trecem cu gândul departe în trecut, să dezgropăm măririle apuse, să rătăcim printre morminte, sau să visăm, zănatici, Ia cele de apoi? Nu. Noi trăim cu vremea şi vremea este în scrisul nostru. Noi suntem ca râul care trece; şi natura, cu oamenii, cu crângul de la mal, cu satele copleşite de mizerie se oglindesc în valurile noastre.
Şi de ce anume n-am fi de actualitate? Tot ce vieţuieşte este actual. Cugetarea şi simţirea omenească se leagă de cele din preajmă. în tot ce faci şi în tot ce scrii este numai lumea în care te afli. Pentru eternitate şi pentru istorie tu nu contezi decât cu bucăţica de vreme pe care ai trăit-o. Poezia netrăită şi scrisul nesimţit şi tot ce-i nereal şi născocit, se scutură ca florile în vânt.
Da, da, avem simţământul actualităţii şi am voi să-1 dăm acesta şi altora. înţelegerea pentru amănuntele vieţei, pasiunea pentru problemele ce-o agită, încântarea pentru mica ei parte de frumos şi bine, n-ar strica nimănui.
178
179
O PROPAGANDISTĂ
Ce iubitoare de reclamă mai este şi compatrioata noastră! în orice parte a Italiei ar merge, oriunde s-ar opri, ziarele din Capitala noastră trebuie să aibă ştiri pe larg despre isprăvile-i mărunte. Cică pe unde merge, vesteşte pretutindeni slava ţării noastre „în faţa unui public distins, cum nu se poate vedea decât la cele mai de frunte întruniri intelectuale". La Florenţa ar fi vorbit despre poetul napolitan Salvatore di Giacomo. La Roma a însufleţit cetăţenii pentru cauza românească. Şi oriunde apare e un fel de înger ocrotitor al geniului nostru latin.
Mă rog, aceste sunt fapte frumoase şi nu suferă ironie, cu toate că zeloasa noastră compatrioată este mai mult o ilustră începătoare şi n-a produs până acum nimic ce ne-ar putea servi de încredinţare că poate fi luată în serios. Ceea ce ne supără însă este lipsa asta de discreţie în trâmbiţarea operei săvârşite. Femeia de talent n-ar trebui să recurgă niciodată la zgomot şi reclamă, n-ar trebui să caute niciodată să se afişeze, ci să însemne ceva numai prin partea pozitivă a producţiunei ei intelectuale. Nimic nu o prinde mai bine ca graţia şi modestia şi nimic nu este mai nefiresc ca latinomania de bâlci, pe care cucoanele Smara şi Rina au compromis-o de-a binelea.
ANONIMII
Anonimi îndrăzneţi, anonimi fricoşi, de ce vă supăraţi? Soarta voastră este aceea a floarei crescută în umbră. Nimeni nu vă gustă, nimeni nu vă culege.
Anonimi îndrăzneţi, anonimi fricoşi, de ce vă ustură adevărul? Voi nu străluciţi niciodată la lumină. Cuvântul vostru nu zboară din gură-n gură. Cugetarea voastră nu este flacăra ce luminează sutelor de cetitori, nici scânteia care aprinde dor şi speranţe.
Anonimi vulgari, anonimi îndrăzneţi, de ce nu râdeţi ca oamenii? Glasul vostru nu e sonor şi plin de sănătate. Gluma voastră nu e potrivire de meşter. Rânjetul vostru vorbeşte de ceva brutal.
] 80
Anonimi simpli, anonimi drăguţi, de ce nu iscăliţi? Sau credeţi că iscălitura voastră nu este şi ea anonimă?
STIHURI OŢELITE
Ce-o fi şi asta? Pe întinderea ţării româneşti nu mai miroase nicăieri a praf de puşcă. Populaţia e liniştită, iar ministrul nostru de Externe ne poate garanta cu siguranţă că nici graniţele ţării nu sunt ameninţate de vreo parte străină. Şi în liniştea aceasta completă, când şi poezia se aude tot mai în surdină, când preocupările poeţilor sunt de ordin tot mai intim, apare deodată un volum de versuri războinice: Stihuri oţelite de dl. lt. N. Vulovici. Trâmbiţa sună cu violenţă, un glas ne cheamă cu insistenţă la război. Griviţa, Suceava, Plevna, Alba-Iulia, Ştefan cel Mare, Mircea şi Mihai, Tudor şi Horea, toţi şi toate mărimile, gloriile şi toate dezastrele trecutului se invoacă, ca să ne mişte şi să ne facă poftă de război...
Stai, d-le locotenent, că nu mai vin tătarii în ţară! Nu vezi d-ta ce senin e cerul deasupra, ce frumos înmugureşte firea, câte idile la ţară şi patimi la oraş! Nu ştii d-ta să asculţi murmur de izvor, cântec de privighetoare, şoapte din inimă şi alte mărunţişuri de acestea, cum se cuvine unui poet modest? Ce-mi tot dai cu sabia „înainte, tot înainte", ce mă chemi „la arme", când nici frunza nu se mişcă? Bagă-ţi sabia în teacă, Petre, că-i pace!
Ba nu zău, dar volumul d-lui Vulovici este cam fără vreme. Nici o mişcare de astăzi n-a putut să-1 determine să scrie. Poate numai calitatea d-sale de ofiţer să-1 fi predispus. Iar dacă luăm aceste poezii drept o dorinţă sinceră a unui ostaş de a-şi exprima dragostea deplină pentru virtuţile militare din trecut ale poporului român, fireşte se schimbă lucrurile şi pofta noastră de glumit încetează. Un ofiţer care ştie să versifice şi ştie direct sau prin poeţi superiori să se inspire din faptele eroilor români şi să le prezinte ostaşilor de astăzi ca pilde şi îndemn, este o figură binevenită. Nu-i putem lua în nume de rău nici duioşia pentru gloria apusă, nici pesimismul pentru stările
181
t
de astăzi, căci în poezia patriotică acestea dominează. Nu voim să-i facem o acuzaţie nici din faptul că ţine să dea şi o valoare practică poeziilor sale, introducând în ele şi figura Suveranului de astăzi, ca în strofa:
C-aşa, maică, m-am legat în dreptate să mă bat. Şi-n credinţă să rămâi Domnului Carol întâi...
Ră veterani războiul Coşbuc, artă însă afară de multe di lor, de exterioar
spândite aceste versuri în armată, la flăcăii din sat şi la cărora Ie aminteşte, pe înţelegerea lor, epizoduri din din 1877, - ele pot fi foarte folositoare, deşi ale lui din volumul Cântece de vitejie ar fi de...preferat. Ca poeziile d-lui Vulovici rămân la un nivel discutabil. în câteva imitaţii, după genul popular al lui Eminescu, n oţetiturile acestea sunt, prin asprimea şi stângăciile natură încă rudimentară şi nu au nici rotunzimea ă a unui meşter de talent.
BIETUL MARCU!
încă un caz de moarte prematură. La sanatoriul de la Filaret a murit zilele acestea un tânăr publicist de peste munţi, fost redactor la revista Ţara noastră, - Demetriu Marcu. Venise să-şi caute de sănătate înainte de a intra în temniţa de 6 luni, la care îl osândise procurorul din Cluj pentru două articole, dar nemiloasa boală i-a pus capăt zilelor, înainte de a gusta din mizeriile stărilor politice de acasă.
în Marcu se pierde iarăşi o fire blajină şi cinstită şi un talent literar cu oarecari făgăduinţi pentru viitor. Vieaţa lui a fost zbuciumată ca a oricărui tânăr idealist, pe care însă entuziasmul îl împinge într-o luptă eternă cu sărăcia. Acum câţiva ani făcuse şt pe gazetarul la Craiova, unde cu mulţi prieteni scosese o revistă efemeră Nirvana. Versurile lui sunt mai mult eterice, ca ale oricărui suflet care pluteşte în vag şi simte cum se apropie de sfârşit. Cugetările lui, de cari scria multe, sunt nebuloase, dar poartă totuşi pecetea unei inteligenţe.
Vecinie râvnitor de soare, de vieaţă şi de iubire, realitatea îl înspăimântă şi multe pagini din scrisul lui poartă urmele acestei frământări interne.
Se va găsi, poate, cine să editeze un volumaş din bucăţi alese, în proză şi vers, de-ale bietului Marcu. Până atunci servească aceste rânduri impresioniste - printre cele din urmă scrise de răposatul - drept orientare cetitorilor cari nu-I cunosc:
„Nici visurile gloriei, nici aripa de vecinică fâlfâire a înţelepciunei, nici strigătul de chemare a vieţei viitoare nu fericesc ca amorul...
Lasă-mi acest gând, lasă-mi această lume, lasă-mi acest soare. Tu, care în inima mulţimii laşi, ca stele ce cad pe marea întinderilor albastre, dungi de lumină...Cerurile nu-şi vor mărgini niciodată dorinţa după stele: marea va binecuvânta totdeauna râurile: eu nu voi cere îngăduirilor tale decât să mă laşi să gândesc Ia tine... Marinarii nu vorbesc decât de apă; înţeleptul nu gândeşte decât la lumină; poetul, cu toată tirania lumii, nu vizează decât revărsările vieţii... Şi eu, eu care te am în mine, care te păstrez ca pe-o comoară, nu renasc decât la răsărirea ta şi nu vroi să înserez decât sub soarele tău.
în picăturile de ploaie greutatea nourilor se uşurează şi sufletul meu plin supravieţuieşte, cerându-te. Sunt lebăda care, înainte de a muri, cântă. Tu ştii că mor şi că privirile tale ajută acestei otrăvitoare văpăi. Dar vai, de rănile ei regina lacurilor se vindecă, cântând. De iubirea ta însă eu nu mă voi vindeca nici trăind şi nici trecând în lumea vindecării de veci..."
Fiinţa căreia-i sunt dedicate aceste rânduri dureroase, se va gândi ea oare că în autorul lor a pierdut în adevăr un suflet curat şi o minte frumoasă?
ARISTOCRAŢII ÎN LITERATURA
Se schimbă vremea şi vin alţii la rând. Odinioară literatura noastră era făcută de scriitori ieşiţi din cercurile conducătoare ale boierimei române sau fanariote. Poporul trăia numai cu păscăliile sale, sau cu cântecele nescrise. Beldiman, Conachi,
182
183
Văcăreştii, Asachi, Negruzzi, Alecsandri şi ceilalţi erau tot din viţă aristocratică şi scrisul lor avea, în mare parte, pecetea acelei societăţi. Când s-a ridicat în urmă poporul şi când din rândurile lui s-au desprins, unul câte unul atâţia fii aleşi, scriitori de talent, cari să ia ei în manile lor firul literaturii, lucrurile s-au schimbat. Astăzi din cercurile bogate, din sânul aristocraţiei noastre, prin origină, nu mai răsare nimic, parcă rădăcina îmbătrânită n-ar mai fi în stare să producă nici un vlăstar de seamă. Coşbuc, Vlahuţă, Delavrancea şi toţi ceilalţi mai tineri sunt coborâtori direcţi din pătura de jos sau cea mijlocie a populaţiei, iar saloanele cu vieaţa şi parfumul lor, cu amănuntele de culise, cu izbânzile sau înfrângerile lor, nu au reprezentanţi de seamă în vieaţa literară. Chinul d-lui Florescu nu schimbă întru nimic, prin modestia sa, această stare de lucruri.
Constituie deci un rău această lipsă. în literatură clasele sociale ar trebui să aibă toate reprezentanţii lor. Clasa aristocratică nimeni n-o poate cunoaşte mai bine decât aceia cari o alcătuiesc. Cu felul cum suntem organizaţi şi cunoscut fiind că scriitorii de astăzi nu pătrund până în sânul înaltei societăţi, o lume întreagă de figuri şi de obiceiuri din acele regiuni rămân în umbră; nici nuvele, nici romane, nici poezii nu ne vorbesc de fiinţa lor.
Scriitorul care, născut şi crescut în acel mediu, ar reuşi să cuprindă în o operă mai puternică toate manifestările acelei societăţi, ne-ar fi cel mai binevenit, căci ar completa în mod armonic năzuinţele şi subiectele celorlalţi scriitori de astăzi, aducând pe deasupra şi un material nou şi original în preocupările noastre.
RECLAMA
Dacă s-ar ţine seamă de toate relele ce rezultă din enorma reclamă ce se face în ziarele noastre şi de lipsa colosală de scrupul cu care se vorbeşte astăzi de opere literare, n-ar fi cu neputinţă ca să nu te gândeşti la necesitatea de a introduce în codul penal măsuri de cele mai straşnice pentru reclamagii. Câte opinii nu se falsifică astfel, cât gust nu se strică şi câte parale nu se smulg aproape hoţeşte din punga cetitorilor!
r Dar nu numai cu literatura se întâmplă astfel. Reclama îşi
Iface ravagiile şi pe tărâmul artelor. Cel ce urmăreşte coloanele presei noastre vede cu uimire câte genii şi câte talente -'.   extraordinare avem noi în pictură, în sculptură şi mai ales în muzică. Portretele marilor noştri „artişti" împodobesc coloanele , ^   gazetelor şi dedesuptul lor se aştern elogiile cele mai ditirambice,
* vestind lumii operele iluştrilor noştri compatrioţi. ' Ş Iată un caz special.
î De dl. Stan Golestan, recte Goldstein, „ilustrul nostru
I compatriot" şi neîntrecutul nostru compozitor de la Paris, cine a n-a auzit? Figura d-sale încadrată de plete romantice şi cu 7    calabrezul spaniol în cap, cine n-a văzut-o prin ziare? Tot ce
* compune d-sa constituie un „eveniment artistic". Orice mişcare a d-sale la Paris sau la noi, trebuie să răsufle în presă. Şi câţi
,| naivi nu vor crede cetind acele minunăţii că într-adevăr un mare .      talent se ascunde în dl. Stan GolestanlE foarte greu, de pildă, să
I* nu rămâi în extaz faţă de un artist, despre care un ziar de la noi scrie: „Opera d-lui Stan Golestan este expresiunea sentimentelor celor mai înalte şi pătrunde imediat în inimă, căci ea e persuasivă, profundă, insinuătoare, ca o undă electrică şi ca şi g aceasta de zguduitoare... Ea exprimă sentimentele tuturor, toate "9 fibrele sufleteşti cari se zbuciumă în mica încăpere omenească, £    definită sub cuvântul inimă..."
iwt Şi totuşi specialişti şi oamenii cei mai competenţi ne spun
<m că această reclamă în jurul d-lui Golestan este tot ce poate fi §§l mai absurd şi mai scabros, şi că opera d-sale este de o crasă lf    superficialitate. Aceiaşi specialişti regretă categoric, că reclama
!ft şi îmbulzeala acestui „mare artist" au putut convinge pe un ? Enescu şi pe cei de la orchestra Ministerului să se pună în f -fr serviciul răspândirei operei lui. Sunt procedee urâte acestea şi ! : nu avem cuvinte destule de a le înfiera. Pentru reclamagii trebuie [ f.    să avem cu toţii acelaşi cuvânt de ordine: Afară cu farsorii!
O MANIFESTARE DE STRADĂ
în serile din urmă a fost iarăşi mişcare şi zgomot pe stradă. Vântul de iarnă trecea furios pe deasupra Capitalei, iar
184
185
jos o mare mulţime se răsfăţa cântând „Deşteaptă-te Române". Se auzeau glasuri de protestare în contra evreimei, se bătea cu necaz în firmele străine şi la fiecare colţ de stradă se vedeau limbi de foc, în cari se mistuiau teancuri din Adevărul, iar fumul enorm ce se înălţa spre cer era o probă că jertfa e primită. Interesant spectacol şi vesel la privit! Iar dacă întrebai de autorii lui, ţi se răspundea că acea mulţime înfierbântată e studenţimea...
Trăiască studenţimea! A ei este vieaţa, a ei libertatea. Pornirilor ei cine poate să pună stavilă? Fanatismul ei cine poate să-1 potolească? Exuberanţa ei cum s-ar manifesta altfel dacă nu prin desfăşurarea acestei energii în public? Căci aşa este tinerimea pretutindeni, radicală în faptele ei şi vai de poporul ai cărui studenţi cad în adormire.
Ş-apoi să nu uităm că amestecul studenţimei în politică a fost totdeauna la locul lui. Mai face ea buclucuri şi dezordini, dar are şi fapte frumoase la activul ei. Marea împărăţie germană de astăzi îşi datoreşte unitatea îndeosebi studenţilor. Cine ştie ce rol îi aşteaptă în această privinţă şi pe ai noştri! Au şi ai noştri mândria de neam, au şi ai noştri conştiinţa de cetăţean şi au sufletul plin de vieaţă. De ce n-ar sta ei în fruntea mişcărilor şi de ce n-ar crede şi dânşii că înaltele probleme politice nu se mai rezolvă în cabinetele diplomatice reci şi ale oamenilor politici senini, ci prin puterea entuziasmului.
Da, da: lăsaţi să treacă înainte convoiul. Şi când le auziţi melodiile cântate din piepturi tinere; când auziţi zgomotoasele manifestări de ură în contra străinilor; când geamuri cad ţăndări şi ziare duşmane îşi ispăşesc păcatul în flăcări, nu vă supăraţi de aceste distracţii şi licenţe poetice, ci bucuraţi-vă de ele, ca de un semn de putere1...
Era să continuăm cu aceste laude şi semne de bucurie. Dar iată, ceva ne tulbură deodată. Un gând grozav ne vine în minte: ce să zicem dacă aceste mişcări nu sunt spontane, dacă originea lor nu este firească şi dacă totul porneşte din îndemnuri străine? Ce să credem despre o tinerime, supusă voinţei viclenilor şi
' Elogierea unor astfel de manifestări umbreşte, din păcate, imaginea criticului. După cum se vede. în rândurile următoare, Chendi se îndoieşte de caracterul lor spontan (n. ed.).
186
ajunsă unealtă şi jocul oamenilor politici? Cum rămâne mulţimea asta entuziastă dacă se va convinge că nu este decât victima politicianismului şi a intrigilor noastre de partid?... Urâte bănuieli! Se cade să le alungăm din suflet şi să nu facem nici o nedreptate înflăcăratei şi idealistei noastre tinerimi!
EFEBII
în prejmuirea unui „maestru" al literelor se ţin totdeauna o droaie de începători, a căror singură fericire este să-şi scalde existenţa lor fără însemnătate în razele soarelui ce-i tolerează, în orice capitală civilizată, prin urmare şi la Bucureşti, unde răsare soarele culturii noastre, vezi adeseori acest tip de maestru, care păşeşte, ca un curcan umflat, înconjurat etern de câteva figuri juvenile, livide, cu gesturi largi şi dezordonate. Aceşti efebi ai vremii nouă se contopesc în felul de vieaţă, în modul de a-şi aranja gândurile sau de a-şi aşterne pe hârtie versurile, aşa de mult cu maestrul lor, încât renunţă la orice dram de personalitate şi nu mai sunt decât o umbră a altora. Se vede aceasta mai ales la decadenţii noştri, cari, oricât şi-ar da silinţa, în deprinderi, în tot ce scriu şi gândesc, sunt croiţi cu trup şi suflet după asemănarea lui Macedonski, cultivând aceleaşi forme, acelaşi fond bizar de imaginaţii forţate şi până şi aceleaşi obscenităţi. Fireşte fenomenul acesta este foarte firesc în cazurile când efebii sunt nişte simpli cabotini, fără talent original şi înzestraţi cel mult cu un simplu dar de imitare. Dar înseamnă totuşi o reală pierdere pentru literatură, când unii băieţi de treabă, înzestraţi de-a binelea, se lasă târâţi de pompa falşă şi de frazeologia seacă a acestor răspânditori de anomalii estetice şi sufleteşti şi se rătăcesc, se încurcă şi se pierd pe aceste cărări prăpăstioase. De câte ori ni se trimit spre înregistrare versuri de începători, în cari observăm acest fenomen, ne vin în minte reflexiunile acestea şi avem senzaţia că din nou o energie se frământă, se risipeşte, fără să-şi fi nimerit ţinta.
Am primit zilele acestea Ia redacţie volumul de versuri al unui tânăr bucureştean, Alexandru Vitianu, poet de care n-am
187
prea cetit, dar despre care observăm că intră în categoria acestor efebi. Dacă n-ar avea strofe întregi cari probează că acest tânăr este la nivelul cel puţin al celor din urmă ucenici ai d-lui Ervin, n-am mai pomeni de el, dar iată, de pildă, Venvs ne face să-1 amintim:
O. Venus, ce-ar fi lumea fără tine! Tu eşti izvorul, tu eşti taina ei; Slăvită în fiecare din femei, Tu eşti supremul scop, supremul bine!
Tu eşti în bucuria tuturor Şi-n jalea şi-n blestemele oricărui. Tu naşti avânturile, sau Ie nărui Şi toată lupta-i pentru-al tău fior.
Şi pentru clipa ta de voluptate. Prin veacuri încă oamenii trăiesc: Zadarnic unii te dispreţuiesc, în pieptul lor acelaşi chin se zbate.
Aceeaşi nebunie de-a râvni Mereu, mereu zâmbirea ta deşartă. Şi de-au găsit vreo mângâiere-n artă, E tot un dor ascuns de-a se iubi.
Tu singură şi-n faptele divine Şi-n orice fapt a! vieţei te-og!indeşti: O. Venere. eu nu ştiu cine eşti. Dar simt că lumea n-ar fi fără tine!...
Iată dar aici câteva strofe, de o concepţie tânără încă, dar curate şi promiţătoare. O privire însă asupra celor mai multe din acest volum, intitulat Bacante ne tulbură repede prima impresie. Este evident că dl. Viţianu s-a rătăcit într-o şcoală greşită şi, ca orice efeb decadent ce se respectă, s-a amestecat în „ora supremă a orgiilor" şi în „cenuşa Gomorei", şi, rătăcit pe-acolo, s-a gândit că e bine ca „în semiclaritatea parfumată din vestibul să fac perversul sacrilegiu".
D-sa părăseşte de timpuriu linia bunului simţ şi marginile artei şi se pierde în „secretul religiunii de-a pururi glorioase", unde, pe cum se ştie, „orice dorinţă bestială îmi dă fiorul cel
mai cast", iar „culorile cântă un dans după dans". Noroiul obscenităţilor celor mai vulgare, cu odăi de triste curtezane, nu este departe:
* Cu pulpi (!) şi cu şolduri masive, : Cu sânii vibrându-i sub haină,
M Cu misterioasa ei taină
> De dulci emanaţii lascive...
#: Ne oprim. E păcat să ne stricăm spaţiul şi atmosfera cu
* producţiile aceste. Dacă am făcut caz de ele este pentru a da m autorului ocazia de a-şi reveni din maniera aceasta, ce şi-a
; însuşit-o numai prin influenţa unei lecturi greşite. Există uneori ■J> talente tinere, cari printr-un sfat cuminte, spus de cu vreme, mai l   pot fi readuse!
ţ
f CIN CINAT PAVELESCU*
i
4 Cine ar fi putut să creadă? De ani întregi încoace,
If răsfăţatul poet, unul din cei mai populari lirici de astăzi, este mereu solicitat de prieteni şi colegi, de public şi de editori, să-şi jl  tipărească volumul. Şi totuşi acum, când dorinţa asta a tuturora s-a împlinit, s-a găsit un număr destul de mare de informatori K  anonimi de pe la gazetele bucureştene, ca să încerce a-şi W  proiecta toată biata lor nulitate peste aceste pagini senine ale TLi  noului volum. Ne întrebăm miraţi: ce mai caută naturile acestea, ţ   flecăreţe şi sterpe, în literatură şi cum se pot lega, cu atâta cutezanţă, de un poet atât de binecuvântat, câtă vreme ele nu ■j    reprezintă în publicistică decât nişte umpluturi, lipsite de orice succes pe terenul creaţiunii originale. Cum socot că, printr-o f    glumă vulgară şi printr-un rânjet de pizmă, pot să se măsoare cu un suflet aşa de frumos şi de complet de artist ca al lui "    Pavelescu? Sau supăratu-i-a, poate, maestrul, prin limpezimea Sui fără margini, de unde cabotinii presei pot să-şi ghicească propriul lor contrast, confuziunea de a simţi şi de a exprima un
* Poezii, Bucureşti, 1911 (Institutul C. Sfetea), 1 voi. 8°, 221 p.
188
189
adevăr? Lovitu-i-a, poate, poetul prin vreo aluzie din satira subţire a epigramelor şi fabulelor sale, pe cari, cetindu-le, mărunţişurile astea se simt totdeauna atinse în vanitatea lor? Nu ştim! Luăm însă act de aceste moravuri ale furnicărimei informatoare, care îşi face trebşoarele în vreun colţ de gazetă şi vom trata problema întreagă cu altă ocazie, arătând cazuri concrete de mijloacele neputincioase cu cari se operează pentru producerea de diversiuni în opinia publică.
Un volum de seama acestuia ar trebui să fie o clipă de solemnitate pentru toţi, mai ales când cea mai mare parte a poeziilor lui Pavelescu trăiesc în multe suflete de cetitori, cari au urmărit pe autor de când şi-a făcut apariţia. Secretul cu care Pavelescu şi-a creat atâţia aderenţi este de altfel eternul secret al artistului: e originalitatea, care străbate totdeauna. Tendinţele lui, mărturisite în mai multe poezii şi uşor de văzut, se reduc la ieşirea din „vecinica rutină" a formelor mecanice şi la evitarea „căilor banale", pe cari calcă o droaie de imitatori de astăzi, cari culeg aceleaşi flori de pe rozoare şi clămpănesc din aceleaşi harfe sparte cu motive învechite. Cu aceste fireşti consideraţii la bază, poetul nostru are o mare variaţie de subiecte proprii, de accente unice şi este atât de individual în toate, încât îl cunoşti din fiecare strofă. Fie că ne dă o reflexiune asupra vieţei, cu toată duioşia nesecată a comparaţiilor: fie că în cântece şi romanţe îşi manifestă capriciile dorului şi ale iubirii; fie că în satire elegante şi în fabulele lui, din cari lipseşte primitivitatea fabulelor  noastre  tradiţionale,  trimite  săgeţi adversarilor convingerilor sale estetice, Pavelescu rămâne acelaşi poet, neinfluenţat şi nelegat de nici o anumită direcţie cu legile fixe şi cu artificialităţile obicinuite. Iubitor de vieaţă, de natură şi cântăreţ idealist a! dragostei, motivele lui se deosebesc în multă privinţă de ale predecesorilor săi. Altfel cântă primăvara; altfel decât Şerbănescu şi elevii lui îşi ştie ticlui o romanţă sonoră şi mlădioasă; altfel ca Alecsandri înşiră fragmente de pastele şi de balade, cum este dragostea unui călugăr de schit sau evocarea unei atmosfere romantice din trecut. Iată de pildă modul,în care Pavelescu tratează şi el inspiraţia lui Eminescu după Cerry, din sonetul cu stingerea „falnicei Veneţii":
Şi când Veneţia blajină Duios se tânguie de soartă, Pe turlă blonda lună plină S-aşează-n mila ei supremă, Ca cea din urmă diademă Pe-o frunte de regină moartă...
Originalitatea asta a lui Pavelescu, discretă şi fină, cu formele lipsite de emfază, simple ca în cele mai simple forme ale cântecelor Iui Heine şi cu gândurile lămurite, constituie pururea ceva nou la un autor şi înseamnă un adaus simpatic şi simţit la literatura contimporană. Şi amănuntele ne vor convinge şi mai mult despre asta.
Observăm mai întâi, în tot volumul, marea libertate de grupare a poeziilor sale. Fără a urma pilda altora, cari în vieaţa lor s-au preocupat de anumite subiecte, luându-le după vârstă sau după capitole şi înrudirea ideilor, la Pavelescu poeziile între ele nu au un fir succesiv, o continuitate, o legătură, ci se tipăresc în acest volum mai mult în o dizordine firească, aşa cum se întâmplă în realitatea vieţei sufleteşti a poetului. Impresionist de mâna întâi, alături de o duioasă analiză a unor stări de uşoară resemnare şi de depresiune sufletească, în cari ne vorbeşte de corbii lui Poe, de serile turburi şi de iubitele zile de toamnă, Cincinat ne dă reflexiuni sobre asupra omului în genere şi a legilor eterne ce ne conduc şi îşi desvăleşte o parte religioasă de artist, când scrie „cântarea dragostei de vieaţă" care este apelul cald la mântuire din cuvintele: „Hristos a înviat!" Dar nu treci peste multe pagini şi iată firea şăgalnică a poetului se iveşte şi o poezie de la 1911, parcă ar fi scrisă la vârsta de 18 ani, - se îngână pe pagina „unui album":
Gândesc. Şi mâna mea ezită Să îmbrace-n slove de cerneală, Simţirea caldă ce palpită, Ca nişte fire de beteală.
Mi-e frică. Pagina e albă Ca şi un suflet de fecioară. Sub farmecul acestei temeri Ce fericire mă-nfioară!
190
191
Toi astfel când o floare-şi nalţă Spre cer parfume neştiute, Roteşte fluturele-n preajma-i Şi nu-ndrăzneşte s-o sărute.
Veni-vor mulţi să-ţi spuie versuri, Că te iubesc, şi cum şi - cât! Vor scri-o mai frumos ca mine. Dar nu te vor iubi mai mult!
Sunt bine îmbrăcate, negreşit, în haină poetică şi în cadre fireşti, aceste gândiri, scrise în serile de concentrare şi în clipe de vagă melancolie, din introducerea volumului. Şi sunt misterioase câteva subiecte de legende, ca Ofelia şi altele, scrise „sub lampă" sau în amurgul posomorât. Dar ni se pare că totuşi şăgălniciile şi totuşi atmosfera mai senină, îi sunt elementele poetului nostru, în care se simte mai la larg şi în care, cu toată eleganţa imaginilor, se leagănă cu cea mai firească uşurinţă. Seria cea lungă de romanţe şi cantilene, de cântece armonioase, cari circulă pe buzele tuturor cunoscătorilor lui, nu degeaba i-au stabilit, pe dreptate, epitetul de trubadur modern. în alte creaţiuni, în serenade şi madrigale, găsim într-adevăr pe cântăreţul vechi spaniol, gingaş, uşor, sprinten în tonalitate şi capricios ca pajul, de care se îndrăgosteşte infanta:
Un paj cu ochii de safir Frumos, sub manta-i de mătase, în mâini c-un roşu trandafir Spre un boschet se îndreptase. Cum 1-a zărit s-a dus la el Şi 1-a-ntrbat: iubirea ce e? Şi pajul, blând ca o femeie, în ochii-i lungi când s-a uitat. Infanta s-a cutremurat. Şi de atunci iubirea ce e Pe nimeni n-a mai întrebat...
Acelaşi belşug de poezie şi de imagini, aproape caste, le găsim în cele două strofe a unui Cântec de primăvară:
Visând la ochii dulci ai dragei mele, Am aruncat spre casa ei trecând, într-un mănunchi albastre viorele Şt dorul meu, turburător de gând.
Un stol de rândunici gălăgioase L-au prins din zbor şi-acum în adevăr îţi bat în geamuri, vesele, să-ţi lase Amoru-n gând şi... florile în păr!
Aici şi în aproape toate celelalte, trubadurul nostru se dovedeşte ca un suflet echilibrat şi sincer, fără notele incoerente şi brutale ale unui gen anumit de versuitori, fără declamaţii şi fără exagerări în căutarea simbolului. Cântecul Materiei iarăşi este o pildă din aceste structuri delicate ale fantaziei sale:
Un fluviu calm aş vrea să fiu. s Uri fluviu calm cu ape line.
; Să ningă luna peste mine.
în clare nopţi argintu-i viu.
Şi ui o insulă sa fii. O insula de roze pale. Să zboare adeseori petale Pe linul undei aurii.
O insula de flori şi şoapte. Muiatc-n aur de amurg. Şi eu. în jurul tau sS curg Mângăiior ca şi o noapte.
în mijlocul vulgarităţilor erotice de astăzi, pline de clişee sau de extravaganţe extreme şi importate de la poeţi străini, nota asta erotică lui Cincinat se distinge ca o rară excepţie, prin crearea unei atmosfere mai înaintate şi mai demne.
Dar şi în cele câteva fabule ne întâmpină o nouă pagină din vieaţa intelectuală a poetului. Fabulele lui Cincinat se referă în mare parte la vieaţa literară şi la anumite idei în discuţie şi sunt dedicate poeţilor şi criticilor, fără a fi şarje violente şi ofensatoare, fără a scoate în relief, la îndemână cu tipurile de animale, cine ştie ce concluzie morală şi moralizatoare, după vechea formulă a lui Asachi. Satira lui e pururea fin subliniată, forma cuviincioasă şi un suflu de poezie străbate şi acest gen cu multă evidenţă. Trandafirul şi stejarul este o podoabă:
Cel mai obraznic din stejari Certa modesiul trandafir: ..Zău. de-ndrâzneala la mă mir. Cu mine tu să te compari!
192
'93
Cu vârful meu eu sparg azurul Şi sunt prieten cu vulturul, Şi trunchiul meu nu sunt în stare Trei oameni să-1 cuprindă!"
..Aşa e, dar tu faci doar ghindă. Şi eu fac trandafiri!"
Este aceasta un merit special de a mânui cu atâta discreţie cultul spiritului. Şi tot ce ne pare rău, este că dl. Pavelescu a uitat să ne dea, alături de aceste fabule, măcar câteva pagini de epigrame, în cari l-am fi putut vedea ca luptător mai accentuat pentru bine şi frumos. Epigramele acestea nu sunt jonglerie simplă de vorbe, în care cabotinii noştri forţează de obicei câte o elucubraţiune ironică. Improvizaţii de ocazie, ele îşi păstrează la Cincinat deplina demnitate, sunt adânci şi răcoritoare, ca izvorul de spirit inepuizabil, pe care maestrul e stăpân.
RADU BALTAG*
Pe dl. Radu Baltag îl cheamă, dacă nu ne înşelăm, Rudolf Bernhardt şi cu toată silinţa ce îşi dă de a produce credinţa că e român şi de a aduce drept dovadă, o limbă cetibilă şi o serie de subiecte româneşti şi ţărăneşti chiar, lucrul acesta, greu de tot, nu-i reuşeşte deplin. In câteva construcţiuni ca „soră-mea se sculă cu greutate în capul oaselor şi cu voce slabă şi plină de snopire începu" etc, apoi în felurite stângăcii de stil, se observă străinul foarte bine. Unde mai pui că în schiţa In urma banchetului autorul ne dă portretul unui văr al său, „cu barbă subţire şi roşie şi cu o gură schimonosită de un zâmbet de mistreţ" (mistreţul român nu zâmbeşte!), care, după toate aparenţele, pare a fi de rasă israelită. Iar dacă toate aceste indicaţii asupra originei autorului ne-ar lipsi, ne-ar rămânea totuşi o ultimă dovadă peremptorie. Dl. Radu-Rudolf ne zugrăveşte un preot din Argeş, cu atâta lipsă de consideraţie şi
' Feciorul şi alte nuvele, Editura Minerva, Bucureşti, 1910, 1 voi., 242 pag.
194
în atâtea trăsături de bestialitate, cum un autor român de bun , Stmţ n-ar fi făcut-o. Acest popă Nae, adică, surprinde noaptea, ■pe malul Argeşului furibund, pe un ţăran din sat, a cărui tânără soţie era amanta Preasfinţiei Sale: se ia cu dânsul la luptă:
..Şi popa se căznea să-şi ridice duşmanul împingându-1 ^Spre Argeş. Un strigăt scurt de izbândă, un urlet lung de spaimă, încă un ţipăt. Şi l-am văzut pe părintele Nae, legănând pe ţăran deasupra apei. Un zgomot de bulgări de lut căzând în apă, un plescăit surd şi Argeşul mugi mai tare de prada ce i se arunca... Ce va negru plutea la suprafaţă. Iar popa Nae, cu ochii holbaţi de beţia crimei, cu buza deasupra ridicată într-un rânjet de lup. se repezi de luă o bârnă lungă, din grămada de grinzi. Şi de câte ori nenorocitul da s-atingă lutul ţărmului, popa avânta bârna şi îl lovea în cap. repezindu-1 îndărăt..."
Străin, evreu sau oricine ar fi dl. Baltag, faptul că d-sa a găsit o editură naţională în „Minerva", ca să-1 răspândească, ne îndeamnă să ne oprim asupra volumului său. Şi observăm mai întâi că d-sa a învăţat să scrie genul prozei româneşti, aşa cum l-au întemeiat definitiv tinerii noştri de astăzi. Cu alte cuvinte, d-sa urmează în această privinţă direcţia lui Sadoveanu, Sandu şi a altora mai tineri, cu graiul şi coloarea de la ţară, cu descrieri pasionate şi bogate în amănunte şi cu evidentă simpatie pentru ţăranul obidit. Un străin poporanist! Iată şi aici un fapt curios de amintit! Numai că această pornire nu are deloc un caracter românesc. Dl. Baltag se vede a fi umblat în şcoala internaţională a tendenţionismului. Ca un fir alb se poate urmări în întregul său volum o tendinţă mai bine sau mai rău susţinută, de-a pune în evidenţă virtuţile şi suferinţele celor mărunţi şi ale celor săraci, în opoziţie cu deţinătorii puterii şi ai fericirii. Un fel de umanitarism căutat în bucăţile cele mai multe şi o revoltă împotriva nedreptăţii. Din relaţiile dintre un unchi bogat şi nişte nepoţi sărmani face o pledoarie întreagă împotriva parvenitismului. Din accidentul, aşa de efemer, în care u'n tramvai s-a izbit de un bou de la trăsura unui ţăran, ridică un şir de acuzaţii sau de blesteme împotriva oraşului, care ar fi pe semne o pacoste a ţărănimei. în tipul vistavoiului de la dl. căpitan Corbea, d-sa fixează pe soldatul chinuit de ofiţerul său stăpân. Şi mai grozavă, mai fotografiată după realitate, este agonia, lungă de
195
peste treizeci de pagini, a fetei Rada, care-şi poartă boala uscată prin atâtea rânduri, doritoare de efect...
Desigur, nu voim să zicem că aceste transparente scopuri cuprind idei atât de vinovate. Păcatul lor este numai că nu pot să probeze vreun talent deosebit de invenţie sau de compoziţie in scrisul d-lui Baltag. Afară de Feciorul de la început şi de scena de mănăstire de Ia sfârşit, amândouă cu o reuşită argumentare psihologică, puţine pagini vor putea fi reţinute în rândurile prozei noastre curente. Ideea de obicei e prea îngustă; povestea în sine (vezi povestea cu covrigul norocos!) cuprinde ceva prea puţin omenesc; vorbăria, la atâta sens, e prea multă! Iar de încheiere aş mai face observarea că, dacă e vorba de completa sa românizare, autorul ar trebui să evite în viitor întrebuinţarea de nume neromâneşti, ca George Varian, Grigore Ogirean, Necolae Vocilă, Barbu Ogriziş, cari sunt nişte alcătuiri hibride şi nepotrivite cu firea limbii noastre.
ION CHIRU-NANOV*
Deşi începător şi până acum abia colaborator tolerat pe la revistele gratuite, dl. Chiru-Nanov dovedeşte din întâiele sale pagini că este unul din cei mai dibaci stăpâni pe graiul rustic de la ţară şi întrebuinţează, în mânuirea lui, tonul cel mai firesc şi de o particulară bogăţie în intimităţi. Atât este de neînvăţat, de necultivat prin lectura altora, acest stil curgător al d-lui Nanov, încât adeseori îi observi rătăcirile dialectale inerente. E ştiut, de pildă, că în multe regiuni ale României se comite o grosolană eroare împotriva concordării subiectului cu predicatul, eroare care se repercutează adeseori şi în scrierile începătorilor. Ei bine, împotriva acestei norme, di. Chiru păstrează şi d-sa formele „îi place vorbele", „ceilalţi călugări ceteşte"; „cât ţine rugăciunile"... Şi, în afară de asta, face întrebuinţare şi de alte barbarisme, ca „alea alăturatele". „împăratul ăla Marele" şi alte câteva de acestea, cari pistruesc curgătoarele pagini şi turbură gustul de cetit şi armonia formei.
* Aşa i-a fost scris, nuvele. Bucureşti. 1911, 1 voi. 8°. 138
P-
196
Cum intri în temeiul prozei d-lui Nanov vezi numaidecât pe maestrul de la ţară, care de obicei nu învaţă meşteşugul de la vreun artist din oraş, ci se străduieşte singur, prin hărnicie şi proprie intuiţie, să-şi construiască ceea ce îl îndeamnă inima. Opere de acestea de ţărani deştepţi şi autodidacţi, cari îşi clădesc adeseori ei singuri casele, au apoi de obicei defectul că sunt cam primitive şi stângace în execuţia lor şi nu se leagă în toate amănuntele lor. Ceea ce nu li se poate însă totuşi tăgădui este că totdeauna cadrul în care îşi aşează creaţiunea fantaziei lor mai neîndemânatice, este mai sincer văzut şi totdeauna naivitatea romantică mai credincios conservată.
Dăm, de pildă, în acest volum, peste două povestiri mai lungi, unde s-ar părea că e necesar un dar de construire mai deosebită, unde ne aşteptăm să vedem vreo însuşire artistică mai de seamă în prezentarea vreunui suflet omenesc şi vreo ordine firească în continuitatea unor întâmplări, cum se cuvine în orice nuvelă. Şi ce găsim? în Aşa i-a fost scris scheletul povestirii rămâne în condiţiile cele mai elementare. Onu, un tânăr şi deştept gospodar, îşi surprinde soţia cu ciocoiul grec, în mijloc de codru. Un glonţ sau două împotriva lor şi Onu fuge şi se ascunde la mănăstire, unde ajunge stareţ, ca abia după zeci de ani să afle că gloanţele lui n-au nimerit pe nimeni şi că ciocoiul trăieşte cu vechea sa amantă. Călugărul se întoarce şi ucide pe ciocoi într-o luptă voinicească, predându-se justiţiei. Atât. Iar Moara din Repezeanca. cu subiectul nefiresc şi cu totul forţat asupra unei dragoste dintre o frumoasă fată de morar (pe care o cere un deputat de nevastă!) şi fratele ei natural, un flăcău din sat, - este iarăşi numai o înşirare de epizoduri şi de combinaţii, cu totul străină de o strânsă îmbinare sufletească. Dacă însă vom face abstracţie de aceste înfiripări de acţiuni primitive ale d-lui Chiru-Nanov şi vom stărui să ne încălzim de farmecul exterior în care le înfăşoară, vom da peste o serie de frumoase ' însuşiri de viitor nuvelist, între cari, desigur, peste un mare dar de observaţie. Un interior idilic dintr-o căsuţă de ţăran, o atmosferă cucernică dintr-o mănăstire, o linişte din miez de pădure şi un zgomot de tăietor de lemne lângă râul din codru, le redă dl. Nanov foarte sugestiv. în peisagele din natură el aduce totdeauna vieaţă şi mişcare, ceea ce ridică nivelul paginilor sale descriptive.
1Q7
Sunt mult mai compact legate apoi bucăţile mai mărunte, cari nu cuprind acţiuni decât reflexiuni şi mici analize de întâmplări în natură. Smeul, traiul de o zi al unui şarpe uriaş, evadat din menagerie, cu acea admirabilă iăfăire în cadrul îmbelşugat al unui câmp de primăvară, este negreşit o lucrare însemnată sub toate raporturile. Şi tot atâta gingăşie manifestă autorul faţă de alte vietăţi mărunte din natură, cum este în dialogul dintre un pitpalac şi o ciocârlie:... „Se-nalţă ciocârlia, se-nalţă în rotocoale, rotocoale şi cântă. Se leagănă câmpul parcă. Se pleacă ierburile. Iar glasul ei plăpând toarce mereu, se împleteşte cu razele soarelui şi picură în inima întregii firi..."
Cu firea aceasta delicată şi duioasă şi cu sinceritatea asta primitivă faţă de natură şi de vieaţă, se pot scrie încă lucrări aducătoare de bună reputaţie pentru noul prozator.
IONESCU QUINTUS*
Observ un fenomen caracteristic în vieaţa literară mai nouă. în timpul din urmă cer cuvântul tot mai mulţi scriitori sau amatori, cari fac parte dintr-un mediu social mai rafinat şi cunosc mai cu de-amănuntul sufletul şi deprinderile aşa numitului strat suprapus. începe cu dinadinsul a se ridica un colţ de perdea de pe vieaţă, care nu trăia încă în literatură. Figuri variate, sau cel puţin figuri schiţate din societatea modernă a clasei stăpânitoare, bărbaţi şi femei în colorile cele mai realiste, conflicte şi pasiuni pe o scară întinsă; stări sufleteşti de la idealismul cel mai pur până la cea mai vulgară banalitate, toate apar într-un amestec, nelipsit de interes. Mai ales femeia! Femeia clasei noastre culte a ajuns un adevărat mediu de încercare sau-un bun obiect de disecţie: e ispitită, e urmărită, dacă nu chiar boicotată, până în cele mai mici intimităţi ale căsniciei. Este aceasta, evident, o influenţă a romanelor şi pieselor franceze, unde femeia modernă e studiată în toate
t
' Căsnicii, roman dialogat.. Bucureşti , 1910. Editura autorului. 1 voi. 220 p.
fibrele ei. Numai cât între literatura de pe malurile Senei şi aceea de pe malurile Dâmboviţei este o colosală deosebire: colo subiectele sunt tratate cu o rară rafinerie de stil şi de spirit, de dragul căreia se iartă multe, pe când aici la noi cu lipsă totală de artă şi cu mâini neîndemânatice, ceea ce nu se poate ierta.
După Bestia d-lui Diamandi, piesa în care autorul a ţintuit la stâlpul infamiei o femeie din aristocraţia de astăzi, iată-1 acum pe alt deputat, pe dl. Ionescu-Quintus, introducându-ne, aproape cu aceleaşi mijloace rudimentare, în vieaţa elitei române. Ridicând o perdea după cealaltă, ne lasă să privim o serie de scene, de figuri şi moravuri, ne denunţă taine din culise şi ne zugrăveşte mentalitatea acestui mediu, cu o sinceritate aproape brutală.
Ceea ce putem observa mai întâi în această scriere este lipsa de calităţi literare. Dl. Quintus, după câte ştim, a debutat cu un volumaş de epigrame şi un caiet de versuri umoristice, cari până acum nu i-au creat reputaţia de scriitor spiritual. Şi defectele d-sale de formă, stilul cel sec şi lipsit.de coloare, fraza de o convenţionalitate birocratică, cari îl împiedică în mod evident de a reproduce stări sufleteşti mai subtile, dovedesc, mai ales în volumul acesta de proză, că dl. Quintus nu este un scriitor format.
Opera de faţă. cu toată asigurarea autorului, nu este un roman, căci romanul presupune o unitate de povestire şi o închegare, fără salturi, a subiectului construit. Ceea ce ni se dă, însă, aiei, este mai mult o serie de fragmente dialogate cu retorism, din cari poezia şi arta lipsesc cu desăvârşire şi cari servesc autorului mai mult de prilej pentru a-şi aşterne, în forma unor convorbiri, nişte reflexiuni aproape vulgare pentru cetitorii de astăzi: asupra amorului, a căsătoriei şi a' fericirei sau nefericirei în căsnicie, sau, cu alte cuvinte, asupra unor probleme de cele mai obicinuite în vieaţa zilnică de la oraş.
Recunoaştem bucuros că în aceste convorbiri autorul ştie să rămână câteodată inteligent advocat şi pledează bine şi pentru unii şi pentru alţii, dar în sfârşit problema este aşa de răzbătută şi a.ţa de puţine sunt momentele nouă asupra acestei fUv:..;r'' ?oci«;e moderne, excela di. Qufotus'se consacră'
198
E bună sau nu e bună căsătoria? Acesta este subiectul d-lui Quintus. Şi ca să-şi poată da un răspuns, el face ca Radu să se cunune cu Adina, - ştrengar cel dintâi, o sfântă cea de-a doua. Şi după doi ani de iubire în căsnicie, vieaţa lor se rezumă în certuri şi împăcări. Atmosfera din casă străbătută de o dulce plictiseală: ea moare de dorul lui şi el se aruncă în braţele vieţei destrăbălate. Şi aici intervine numaidecât morala cazului: ..Netăgăduit că acela care a născocit căsătoria n-a brodit-o, căci. mai întâi prin firea sa bărbatul este poligam şi femeia poliandră..." După aceste drasticităţi, ştim la ce să ne aşteptăm. Adina, ca şi bestia d7lui Diamandi, nemaivoind să fie „plodoasă" şi văzându-se neglijată de bărbat, îşi dă seama de corpul ei frumos, îşi aduce aminte că vieaţa e făcută s-o trăim şi se aruncă în braţele celui dintâi amant ce i-a ieşi în cale. Şi autorul se grăbeşte numaidecât să facă şi morala acestui caz, devenit cu trădare, şi-şi lasă eroul să ne declame următoarele: „Femeile! Femeile! Tot ce s-a vorbit şi s-a scris mai rău în privinţa lor, nu-mi ajunge ca să exprim ceea ce gândesc despre ele, în clipele acestea. Ele au dărâmat tot în mine, lăsând numai mini. Şi când mă gândesc că toată vieaţa mi-am pierdut-o numai cu ele! Vream să am cât mai multe. Ce prostie! Nu sunt toate la fel? Sufletele lor sunt aceleaşi, doar corpurile le sunt deosebite..."
Iar argumentările continuă. Căsătoria se desface. Adina, măritată după altul, se converteşte şi ea la filozofia că „bărbaţii sunt ca pepenii: trebuie să încerci câte şapte, opt, până să dai de unul bun". Porneşte un război destructiv împotriva ideii de căsnicie. Bărbaţii fac chefuri la „Flora" cu femeile uşoare, iar soţiile lor pornesc în goană furioasă după concubini. Şi toată starea asta de desfrâu, de vieaţă destrăbălată, cu o vastă orientare în obişnuinţele din lumea demimonduiui bucureştean. îi serveşte d-lui Quintus la întruparea următoarei încheieri anodine:
„Am ajuns Ia convingerea că nici o căsătorie nu poate să dureze. Absolut nici una...Niciodată o femeie nu aparţine bărbatului cu totul. Ţi-a dat corpul, dar gândirea a rămas a ei. Te arunci asupra ei, o săruţi, o îmbrăţişezi, dar nu poţi să ştii ce gândeşte ea în clipele acelea. Şi apoi o femeie nu poate să placS
200
t  numai unui bărbat. După cât te-a impresionat pe tine, tot astfel a mişcat şi pe altul. Pentru ce acest egoism sălbatic, ca tu singur -|  să guşti din farmecul pe care îl împrăştie acea femeie şi pe ^ ceilalţi să-i opreşti. Căsătoria, dragul meu, trebuie desfiinţată, ■I  fiindcă nu se potriveşte nici cu firea oamenilor, nici cu s,fi   moravurile, nici cu nevoile lor. Să se pună în- locul ei uniunea ,   liberă! ..."
Ideile acestea sunt, fireşte, ale d-lui Quitus şi nu e nevoie Jft' să ne identificăm şi noi cu ele. Nouă ni se pare, dimpotrivă, că toate reflexiunile acestea, prin însuşi conflictul psihologic atât
I'l  de şubred al acţiunii romanului, nu sunt motivate. Dacă autorul I nu ţinea să pozeze, atât de vizibil, ca anti-burghez şi ca ;  teoreticii! al concepţiilor căsniciei libere, putea să dea povestirei sale o altă întorsătură, să înmlădieze de pildă unul din cele două l   caractere principale şi să ajungă tocmai la o morală contrară, la "¥j   principiul - ce e drept atât de puţin romantic - al unirei în . «I căsnicie!
m: Dar ceea ce ne interesează, după cetirea acestei cărţi, sunt
C§  numai două lucruri esenţiale. Constatăm la fiecare pagină că »|  tonul, în care autorul îşi desfăşoară teoriile sale, e lipsit de orice fineţe şi de orice profunzime şi se mărgineşte la nivelul unor
)>banalităţi curente. Pe de altă parte, însă, ne pare rău că dintr-o lume cu deprinderi şi convingeri atât de interesante, dintr-un subiect cu un fond sufletesc atât de complicat, dl. Quintus, tot j din lipsa de talent literar, n-a putut să înfiripeze o operă artistică } închegată. CONSTANŢA MAR1NO-MOSCU* Un nume de scriitoare română te face totdeauna să-i { ' ceteşti volumul. Mai ales când se anunţă cu proză. Cu poezia I merge mai greu. căci ceteşti două, trei strofe şi credinţa ţi-o faci i > repede. In proză însă scriitoarele ştiu totdeauna să spună ceva şi { •-    să descopere fapte şi stări de suflet din lumea lor proprie, pe o
* Ada Lazu. nuvele. Bucureşti. 1911.1 voi. 8°. 181 p. (Tipografia ..Minervei").
201
gamă întreagă. Duioşia copilaşilor, zburdălnicia şi sentimentalismul fetelor tinere, zorile şi înflorirea dragostei, precum şi peripeţiile căsniciei, cu fericirea sau dramatismul lor întreg, nimeni nu le poate reproduce în scris, mai intim, ca femeia însăşi.
Pe d-na Constanţa Marino n-am văzut-o figurând până acum prin revistele noastre, dar nici începătoare nu mai este, deoarece limba d-sale curge limpede, fraza e rotunzită şi sprintenă, felul de a povesti este destul de elastic şi leagă atenţiunea în multe momente. Cu o înclinaţiune deosebită spre părţile mai mohorâte şi mai jalnice ale vieţei, vedem pe noua autoare zăbovind cu deosebire asupra subiectelor melancolice şi a celor de zbucium şi de frământări, în jurul cărora îşi ţese firul reflexiunilor. Mediul, din care îşi scoate inspiraţiunile, este societatea de tranziţie de la oraşele din provincie şi, în treacăt, laşul şi Bucureştii. Interioare casnice, scene de masă, convorbiri familiare, relaţiuni sociale de convenţie şi mai cu seamă eternul conflict între vis şi realitate o preocupă mai des.
Volumul acesta e susţinut prin două bucăţi nuvelistice, prin Ada Lazu şi Nataliţa. Intâiele defecte ale amândurora ni se pare că sunt lipsa de concentrare a îmbinării epizodurilor diferite între ele şi stăruinţa prea exagerată asupra părţilor înduioşătoare. Cele două cazuri de boală din ambele nuvele sunt tratate pe larg şi cu amănunte, încât ar putea să însemneze mai mult o dorinţă de a produce durerea cetitorilor, decât impresii artistice. De altfel, în aceeaşi greşeală cade autoarea şi în ultima bucată, în care prin nebunia din amor a eroinei, ne dă, fără îndoială, o pagină din realitatea vieţei, dar desigur lipsită de un gust estetic mai evident. Au însă bucăţile acestea şi calităţi atrăgătoare şi anume faptul că se relevă în ele un suflet curat de femeie ca al autoarei, care ştie să creeze o oglindă sinceră a multor nedreptăţi în vieaţă.
în figura Adei Lazu, de pildă, şi în soarta ei jalnică, ni se arată unul din cazurile frecvente de altfel în vieaţă, cum întâiul vis de iubire arareori se izbândeşte Ia o fată idealistă şi cum forţa împrejurărilor familiare împinge atâtea fiinţe, din împărăţia nădejdilor mari, într-o realitate brutală şi nenorocitoare. Pe când era adolescentă, Ada, autoarea acestui volum, avea înclinări artistice, citea, picta şi făcea muzică şi idealul ei era să iubească
tot un artist, care se şi ivi mai târziu în persoana pictorului Eugen Dragu. „Dragu era pentru dânsa idealul, arta pentru care iubea artistul, îl adora, îl diviniza, ca pe maeştrii picturei în operele lor." Dar, fireşte, părinţii" şi mătuşicele eterne ale fetei, erau de altă părere. în locul pictorului îi aduc în casă pe lancu Lazu, moşier, om bogat şi licenţiat în Drept, ,.cu manile mari şi noduroase". Şi aici se dezvoltă cu multă abilitate o problemă: pot părinţii să-şi silească fetele să se mărite cu cine li se impune şi sunt vinovate ele dacă părinţii nu le-au dat o educaţie ca să-şi creeze o situaţie, încât să fie independente şi să fie libere în alegerea bărbatului? Iar problema se rezolvă în favorul părinţilor ruinaţi: o brutală logodire cu lancu Lazu urmează şi în curând o găsim pe Ada alături de el, sătulă de vieaţă, cu copii, istovită de banalul zilnic, cu inima bolnavă, două contraste, ea o harfa zdrobită, el un urs mâncăcios şi fără simţire. Şi acum începe interminabila boală a Adei: chinuită de nervi şi de inimă şi de jalea amintirilor, reflexiuni retrospective, simţiri wertheriane. iubirea de mamă. Şi, într-un târziu, mama adoarme pentru totdeauna într-un sanator de la Şosea, în Bucureşti, în clipa în care vechiul ei amic, pictorul Dragu, venea tocmai s-o vadă...
Subiect dubios, subiect fatal, dar convenţional, cum sunt o mie de romane! Caracter frumos şi suflet romantic. Pe ici şi colo câte o neverosimilitate. Dar pe de-a-ntregul bune însuşiri de scriitoare în urmărirea naturei acestei fiinţe, căreia îi zice, într-un loc, aşa de nimerit: „o pasăre rănită".
Ceva mai senin se petrec lucrurile în Nataliţa. Este o paralelă între două suflete de copile de şcoală. Mai mici, căci n-au atins nici vârsta adolescenţei încă şi autoarea ştie să cetească în sufletul amândurora. Precoce, fiecare, nu ne vine să credem că se dă fetelor acestora din şcoalele primare să cetească pe Creangă şi pe Alecsandri. Cu toate astea procesul acesta de rivalitate între Nataliţa şi Hortensia, aşa o cheamă pe a doua, este o interesantă cercetare psihologică şi descopere toată poezia din sufletul copilelor. Treptat se vede cum cresc în ambiţiile lor, în predilecţiile lor şi cum ajung în sfârşit să-şi caute ele singure o direcţie de dezvoltare. Dar deodată drumurile li se despart. Câtă vreme Ortansa, cu un simţ al realităţii mai pronunţat, cu situaţii familiare mai ordonate, ajunge să străbată
202
203
în învăţământul din Capitală, biata Natal iţa cea visătoare cade victimă firei senzitve şi se îmbolnăveşte de durerea chinuitoare de a nu-şi putea vedea aspiraţiile avute în copilărie. O boală crudă, oftica, se forţează iarăşi de ţi-i mai mare jalea, pagini întregi şi scene de lacrimi se repetă în intimitatea ce se menţine, cu toată boala uneia şi cu tot succesul celeilalte, între cele două prietine rivale până la sfârşit. Iar încheierea dă din nou morala cazului: în vieaţă biruie mai uşor realitatea decât bietele visuri omeneşti...
Inchinzând volumul acesta, neapărat, nu ne pare rău că l-am cetit. Sunt fiinţe simpatice şi interioare de case şi de vieaţă interesante, ce am văzut în el.
N.N. BELDICEANU*
Noul volum de schiţe a d-lui Beidiceanu nu se ridică mai pe sus de cele anterioare, nici ca vioiciune mai multă în tonul povestirei, nici ca selecţiune mai deosebită a subiectelor. Domeniul inspiraţiei modeste îi rămâne acelaşi: un amestec de preocupări romantice din lumea legendară şi haiducească, cu tendinţe sociale de actualitate, precum şi cu amintiri directe sau indirecte. Modul d-sale de tratare a unui epizod de vieaţă, în cele mai multe, rămâne naiv şi juvenil, cu multă sentimentalitate banală şi ieftină, după pilda lui Vasile Pop. în expunerea stărilor sufleteşti vorbăria e multă şi atmosfera întunecată. Tezele pe cari uneori le susţine, sunt exagerate şi cu vădită înclinare spre tendenţionism de modă.
Nu e rău prins tipul de hangiţă din întâia bucată. După pilda obişnuită acum în proza noastră mai tânără, ni se evocă vremile idilice ale stăpânirii turceşti, cu aventuri de dragoste, petrecute prin hanurile haiduceşti, în cari de obicei frumoasele cârciumăriţe sunt eroinele. Atâtlrina aceasta, ibovnica unui erou al nopţii, încins cu pistoale, cu cari se luptă oamenii stăpânirii, sunt tot momente din mediul baladei noastre. Din
* La un han, odată..., Bucureşti, 1911, 1 voi. în.8°, 150 pag.
acelaşi ciclu de balade dl. Beidiceanu a împrumutat apoi şi figura principală din schiţa cea lungă şi puţin coerentă despre Gruia. Povestea viteazului Gruia, care ar fi făcut minuni înaintea Sultanului din Ţarigrad şi s-ar fi întors cu bogăţii şi cu o frumoasă cadână în ţara sa, nu este nici ea expresia fantaziei originale a autorului, căci e o prelucrare după o baladă răspândită la noi şi la popoarele slave. Abia cadrul, în care se dezvoltă firul povestirei, cu vieaţa orientală de Ia curtea Sultanului, de mai aparţine puţinului talent de invenţie al autorului.
Mult mai greşite şi apropiate de brutalitate sunt însă câteva momente din vieaţa socială de actualitate. Ca să fie în rând cu alţi poporanişti. dl. Beidiceanu tratează şi d-sa, după pilda lui Moş Gheorghe Ia expoziţie, câteva năcazuri ţărăneşti şi încearcă să fixeze câteva stări agrare. E în preajma revoluţiei de la 1907 (despre care ar fi fost păcat ca dl. autor să nu-şi spună părerea!); plugurile nu mai ies la brazdă; conacurile ard; armata , se iveşte şi situaţia e disperată şi zugrăvită în colori, ca ale lui Marco Brociner, din cunoscutul roman Poporul se deşteaptă. In povestirea aceasta Moş Gheorghieş reprezintă partea ţărănească. Aşa cum îl prezintă autorul, cum ajunge acest ţăran pe jos, rupt de foame în Capitală, ca să reclame la dl. deputat şi cum nu găseşte un ban să-şi cumpere o bucată de pâine şi cum e dat afară de ciocoi şi e împins în situaţia de a-şi fura o bucăţică de pâine, vrea să reprezinte pe semne starea de opresiune socială, în care s-ar găsi ţăranul român! Acelaşi motiv, cu persecuţiunea ţăranului, dl. Beidiceanu îl reia în Nicoară, povestind legenda cu întâmplarea din aceeaşi revoluţie, când un soldat, trăgând la porunca ofiţerului în ţărani, nimeri pe tată-său drept în piept şi-şi ceru apoi voia să-1 poată înmormânta. Tendinţa asta străvezie, melancolia plângăroasă. exagerarea unor epizoduri senzaţionale • cari impresionează mai mult prin lipsa de perdea şi de formă artistică, nu constituie o pagină literară, ci seamănă a reportaj politic dc opoziţie.
Dar, câtă vreme dl. Beidiceanu are vreun subiect pozitiv, tot mai poţi să-1 urmăreşti. îndată ce însă va căuta să fie ceva mai reflexiv şi să intre în analize de suflet, în redarea de amintiri, după genul Iui Anghel, care îşi are imitatorii săi, cu
204
205
tablouri sombre, cu situaţii romanţioase, cum este Cucoana Sultana şi cum sunt dulcegăriile impresioniste din Romanţa, în care „toate gândurile, toate tresăririle fiinţei mele începură a căpăta o ciudăţenie fantastică" - dl. Beldiceanu încetează a mai fi la nivelul ce-i convine. Pentru lucruri mai subţiri, mai diferenţiate, îi lipseşte gustul şi inspiraţia. Genul d-sale de până acum a fost mahalaua şi observăm că şi în volumul de faţă. cu stilul său cel vechi, cu „trebuie-musai". reuşeşte mai bine în subiecte de-acestea uşoare şi anecdotice. Gluma cu un ţigan în armată de pildă, sau chiar jalnica tragedie cu vişinele muiate în spirt, de cari se îmbată deopotrivă servitorul Andrei, găinile moţate din curte şi porcii - să iertaţi! - cari dădeau cu râtul şi guiţau desnădăjduiţi în beţie, nu sunt glume rele pentru anumiţi cetitori.
Şi iată de ce voi termina cu un sfat ca lumea. Dl. Beldiceanu, ca de altfel orişicare alt scriitor, trebuie să pună mai mult preţ pe marginile firei şi înclinărilor sale. A scrie proză impresionistă şi a intra în domeniul reflexiunilor abstractive, este o zadarnică încercare, când firea nu te îndeamnă şi nu-ţi dă mijloacele. Dar nici a fi un scriitor pentru tinerime şi pentru domnişoare bătrâne, cu fabule şi anecdote, cu hazuri irezistibile de mahala, cu mici cochetării de cuvinte, nu poate fi un lucru de dispreţuit pentru dl. Beldiceanu. Acesta este rolul în care d-sa se poate şi mai departe afirma, fără primejdia de a fi combătut
HARALAMB G. LECCA*
Când am scris, de altădată, despre un volum de versuri al d-lui Lecca ţin în minte că i-am dedicat următoarea observaţie: „Nu cunosc, în literatura noastră un scriitor mai interesant ca dl. Lecca. D-sa, când nu te atrage, poate cel puţin să te revolte. Când nu e exagerat de sincer ştie să te respingă, poate, cu afectarea teatrală a gestului său. Dar desigur te plictiseşte mai puţin ca alţii, şi mai rar îl laşi necetit. Şi nimic nu este un merit
* Poezii. A zecea sută. Din patru volume (?), Bucureşti. 1911. 355 pag. în 8°.
mai mare al poetului, decât să aibă darul de a nu te plictisi pe tine, dragă cetitorule!"
Credinţa asta a mea, de odinioară, durere, n-o mai pot menţinea pe de-a-ntregul. Şi asta nu din vina mea. Nu eu sunt acela care m-am schimbat, căci dl. autor pare a fi dat îndărăt cu tainele sale poetice şi cu întreaga sa zestre de originalitate, întreg volumul ce ne prezintă acum are metahna de a fi aproape complet o reproducere din cele anterioare. Cele 355 de pagini de-acum nu sunt decât frânturi din vechile rânduri cunoscute, reeditate aidoma, sau schimbate pe alocurea, măturisim, nu totdeauna cu succes.
Iau volumul, ca să cetesc o nouă „sută" de poezii. Mângâi volumul verde, cu îndemnul de care orice cetitor e cuprins. Despic domol o filă de alta. Şi strofa de strofă îmi aduce dovada amăgitoare că aici dl. Lecca nu mai apare cu vreo nouă creaţiune. Căci din toate colţurile cărţii se resimte o lipsă de evoluţie. Iar peste paginile gălbenite se aştern, somnoroase, duhurile unei simţite plîcitseli. Deschid, întâmplător, la Sultănica, pe care o mai ştim din "Prima" sută de versuri (la pag. 12) şi din a Noua sută (pag. 12). O regăsim aşa de puţin favorabil schimbată în noul ei vestmânt sufletesc! în prima ediţie, cei doi amanţi din această idilă de la ţară stau alături ..trup la trup înmărmuresc" şi aici, în a „Zecea sută", îi vedem în altă atitudine, căci: „nu mai ştiu nici ce vorbesc..." Desigur o frază poetică rău înlocuită. Nu mai puţin ciudat ni se pare că a fost schimbat în Sultănica un alt pasaj. în prima ediţie ni se dă, de pildă, o figură frumoasă, când se zice:
Iar luceafărul priveşte La poetul în extaz. Care stelelor vorbeşte
pe când în ultima sa prelucrare, dl. Lecca ţine să numească poetul „o broască":
Iar luceafărul priveşte La o broască în extaz Care stelelor vorbeşte...
Las la aprecierea cetitorilor asemenea progrese aie gustului d-lui Lecca. Şi mă opresc la altă pagină. E vorba de
206
cunoscuta poveste cu Călin, eroul flăcău din 1877. Textul şi aici s-a ciopârţit. Unde în volumul din întâia sa ediţie, Călin apare ca erou şi se întoarce de pe câmpul de război fericit la iubita sa de-acasă, căci - cum scrie poetul în prima sa ediţie de versuri -„când sfârşind războiul, Călin s-a întors sergent", până la a „Zecea ediţie", se pare că eroul murise cumva, sau i se întâmplase vreun nenoroc pe drum, căci iubita lui îl aştepta cam în zadar acasă, cu furca prinsă-n brâu, căci iubitul nu se mai ivea: „Călin, din bătălie, nici nu s-a mai întors"... încheie dl. Lecca.
lată prefaceri şi Omisiuni curioase, sau completări de mântuială de care mai găsim destule în atelierul d-lui Lecca din a ,.Zecea sută". Dacă nu ne-ar părea rău de iluziile ce le pierdem, cetind înainte, am putea să cităm mai multe cazuri.
Lăsând amănuntele şi intrând în atmosfera cea mai dragă a acestui autor, ne face să credem că toate figurile aceste, aşa de neastâmpărate odinioară, cu moravurile lor, aşa de bizare, s-au mai potolit şi au mai îmbătrânit, după rânduiala ediţiilor. „Ela" şi „Clara" se simt mai rău în nouăle costume, iar ghitara de la Valadolid e pe cale a amorţi în mâinile cântăreţe. Abia „Isola Bella" tot mai pleacă zadarnic pe Iacul din Pallanza, pe pat de roze, între tuberoze, pe insula morţii, unde moare - de nu ştim a câta oară - în noaptea primului amor. Nici vorbă, „Messalina" îşi face iarăşi act de prezenţă, şi se găseşte în dispoziţii şi mai rele, încât cu tot interesul pentru dânsa nu o poţi considera mai mult decât pe o biată lipsă de gust şi o victimă de simţ estetic...a autorului:
Cu safran ş-aprinde ochii, sub perucă aur-mat. îşi ascunde părul negru, şi, pe dată ce-a-noptat Pleacă să-şi prostitueze sânul, pântecele, gura.
La Suburra! Când ajunge-n lupanarul mizerabil luminat la o cupă. bea...ş-o sparge, încruntând căutătura, în obrazul unui tânăr îşi împlântă-apoi dantura După ce-i silabisise un cuvânt neruşinat.
Şi, desigur, paralel cu acest tip de Muză a d-lui Lecca, nu ne scapă din vedere un monstru masculin, născut în aceleaşi noroaie estetice, evocând masca incalificabilă a lui „Caligula", un exemplar din vechea zoologie poetică, căruia se fixeizS.
208
i
după tipicuri străine, de autorul nostru, următoarea cântare, cioplită în marmură de Păros:
Cu corp păros de capră. - corp care-a stârv miroase. Cu toate că şi-1 scaldă-n lapte parfumat. -Cu ochii de-epileptic. cu tâmple supte, trase Se plimbă prin palat.
Şi pentru că zadarnic pe Phoebe o curtase.
La statuia lui Joie se duce încruntat:
'"Ţi-am dat ce-ai vrut: Trofee, bani. pietre preţioase.
Şi-n schimb ce-ţi cer? O ciumă! Şi nu vrei. Zeu ingrat!'"
Ameninţând îşi pune o barbă ş-o perucă De aur. şi Mnester, - ascunşi în două glugi Pornesc la Pyrallida. amanta lui...de unde Când tocmai despre ziuă îi vine gând de ducă. Se-ntoarce, ca o iasmă. în grajd la cai pătrunde Ş-adoarme. beat. pe-un maldăr de paie. între slugi.
Nu-i aşa că aceste caricaturi de figuri senzuale, aşa de triviale, la cari zadarnic se mai închină astăzi Muzele, nu mai poţi să le iei în serios, mai mult decât un soi de beţie de operetă? Asupra lor tot mai pluteşte parfumul predilect din poeziile d-lui Lecca, - „iar parfumul de petunii se preface-n cloroform!" - întregul cuprins e pătruns de asemenea vulgarităţi şi de o vizibilă artificialitate, cu accente false, supărătoare.
Se poate ca la sfârşitul volumului, dl. Lecca, în I.N.R.I., poema sa biblică (pe care de altfel a tipărit-o la 1904), să încerce singur o salvare şi o iertare a tuturor păcatelor sale estetice. Poate că prin preocupările astea biblice, caută un drum nou spre o regiune mai curată, mai ideală şi de mai multă înţelepciune cuvioasă faţă de frumos şi adevăr. Drumul celălalt, cultivat în mare parte în celelalte „Sute" - care nu-s tot „Zece sute"! - nu-1 va duce la altarul artei nouă. Modernismul, la care ţine să străbată şi d-sa, nu este drumul ăsta al vulgarităţii, ci altul, pe care-l va găsi, numai când dintr-o lume aşa de goală în simţire şi atât de căutată în firme, va mai avea forţa necesară de a se ridica deasupra unor subiecte aşa de fără rost şi tratate cu itâta secetă de poezie. în poezie trebuie astăzi mai multă
,'bct?vtia'?ţ3te decât vcrMne
NOTE IN TREACĂT*
I. UN COLT TRIST
iteratură ca frgura unui scriitor
Nimic mai trist în.............. ------,
nerecunoscut. După o încordare zadarnică şi o lungă aşteptare a succesului, iluziile se sting pe rând şi scriitorul se retrage în colţul său părăsit. Singur, cu gândurile-i mohorâte, îşi deapănă zilele fără plăceri, ca un pustnic în scunda-i chilie. Publicul nu-l cere, tovarăşii nu-l împrejmuiesc, scrisul lui n-are răsunet şi cărţile-i rămân neatinse. Sub povara soartei sale victima aceasta a capriciilor opiniei publice trece apoi prin adevărate suferinţe, iar suferinţele încep a-i schimba firea cu încetul. Blajinul şi cumpănitul de odinioară ajunge rău şi bănuitor. Cugetătorul sobru se întunecă, Urăşte din suflet pe cei cu izbândă şi se bucură mult de fiecare greşeală din scrisul adversarului... Când vezi aceste fiinţe, cum se trudesc şi se zbat înăcrite, te înduioşezi şi-ţi vine să ceri de la Tatăl Ceresc şi pentru ele o rază mângâietoare din binefăcătorul soare al succesului.
II. INSULTA ŞI NEPUTINŢA
Ce poţi să le faci? Te-ai atins de ei în treacăt şi i-ai rănit adânc cu o singură vorbă, spusă la locul ei, şi acum ei nu te mai iartă. Şi de atunci insultă mereu şi insulta lor seamănă cu acea schelălăială a jigodiei, ascunsă după poartă, care neavând dinţii şi curajul de-a muşca bine, se mulţumeşte cu lătratul. Atâta armă i-a mai rămas neputinţei: să insulte. Spiritului tău, ei opun vorbe grosolane. Liniştei tale ei răspund cu izbucniri violente. Părerea ta cinstită e acoperită de dânşii cu adjective infamante.
Din Cumpăna.
210
Şi nu poţi să te superi, căci aşa e firesc ca să fie. „Aşa e împărţită omenirea: în cei ce vor şi cei ce pot". Iar cei ce vor numai, cei ce simt în dânşii numai râvna bătrânului neputincios, fără a avea puterea de a-şi înfăptui dorinţele şi aspiraţiunile sunt condamnaţi de la început. Şi când îi auzi cum insultă şi vociferează împotrivă-ţi nu uita că vorbeşte dintr-înşii conştiinţa acestei neputinţi.
III. MORALESCU
Odată cu ivirea unor tendinţe mai pozitive în literatură, se nasc şi urmăritorii lor. Când ideile pornesc a fi mai liberale, când gândurile iau aripi spre sfere mai înalte, micii detractori îşi fac repede apariţia şi-şi văd de meserie. Aceştia stau în umbră şi pândesc, ca nişte detectivi siniştri, pe scriitorii bănuiţi şi, unde nu maipot, îi plictisesc prin agresiunile lor neurbane. Un caz recent. In Epoca din săptămâna trecută un tip de aceştia se repede la Goga. Tot ce scrie e un denunţ formal, ca un act poliţienesc, în urma căruia se cere osândirea poetului. De ce? Pentru că Goga ar fi apostolul urii şi al răzbunării împotriva celor mari şi nu ar respecta preceptele religiei creştine. Ascultaţi: „Dacă şi acum, când stă cu domnii Ia masă, buzele d-lui Goga ar şopti din când în când înălţătoarea rugăciune «Tatăl nostru», ar şti că omul cerând pâinea de toate zilele, trebuie numaidecât să ceară Atotputernicului nu tăria urii, ci virtutea de a ierta greşalele altora. In virtutea de a ierta, de a ne iubi de-aproapele şi de a-i răsplăti chiar răul în bine, stă miezul religiunei creştine..." Iată-I deci pe Goga denunţat de duşman al "miezului religiunii creştine" şi iată-! pe obscurul Moralescu făcând pe detectivul reacţionar într-un colţ de gazetă. Dar, rogu-vă, de ce să fie ura şi dispreţul o faptă anti-creştină? Şi pentru ce să fie mai ales necreştinesc lucru a urî pe cei proşti şi pe toţi poliţaii de moravuri?
IV. PETEC1TORII
Unde ne sunt tinerii noştri prieteni? Cum se ataşează ei de cu drag şi cât de blajină era purtarea lor! Ce modest îşi tremurau
211
ei opiniile lor şi ce fericiţi zâmbeau când îi ascultai. Şi astăzi iată-i risipiţi pe la căminurile lor şi-s tot atât de mici şi de neînsemnaţi şi-s tot atât de drăguţi în simplicitatea lor sfântă ca mai-nainte şi în toată vieaţa lor ei nu pun decât petece pe haine lăpădate de alţii. Dintr-un colţ de gazetă ei scot limba a batjocoră; dintr-un unghi de cafenea proferă printre dinţi un cuvânt de ocară. Şi se mistui, dragă Doamne, ei singuri, fără să lumineze şi să se lumineze... Păcat! In Ioc de petecitori literari, ce buni măiestri de lucru manual, ce buni meseriaşi şi ce burghezi de omenie ar fi ieşit din ceata lor!
V. MITOCANUL
Nu de mitocanul de rând este vorba, căci pe acela cine nu-1 cunoaşte? Noi însă avem şi în literatură mitocanii noştri. Arma lor nu este bastonul noduros, pe care mitocanul îl întrebuinţează în alegeri, ci sărăcia de duh din care pornesc toate deprinderile mitocăneşti. Se ştie de pildă că astăzi şi moravurile literare tind spre oarecare îndulcire. Poleinicile între oameni culţi pornesc să fie mai fine, spiritul mai vioi, aluziile mai subţiri sau mai deghizate căci adevărul nu este totdeauna de partea aceluia care ştie striga mai tare şi care argumentează mai zgomotos. Şi totuşi la noi sunt aşa de puţini cari vor să ţină seama de înnobilarea acestor mijloace de polemică. La orice ocazie se ivesc mitocanii, cu gura plină de injurii, cu vorbe late şi vulgare şi cu o rară sărăcie de spirit. Ei sunt ca proştii obsedaţi, pe cari cu o vorbă cuminte nu poţi să-î potoleşti, nici să le iei arma din mână. Ce poţi să le faci? Să-i Iaşi pe disperaţi să treacă înainte şi să te fereşti din drumul lor, căci leac împotriva acestui neajuns nu este, rasa mitocanilor fiind şi ea nemuritoare.
VI. ONORABILII NOŞTRI BURGHEZI
Spiritele catoniane şi imaculaţii" apostoli încetează a-şi arăta tot dispreţul lor pentru acea vatră modestă şi căldicică numită
212
„Cafenea". Când vorbesc ei de „prietenie de cafenea", „literatură de cafenea", „cârdăşii de cafenea", o fac cu un gest de dezgust, pare că nevinovatul acesta de sălaş pentru toţi ar fi o speluncă oribilă, încărcată de viţii şi de miasme. Şi când te gândeşti la seninătatea cu care deapănă cele câteva clipe în aceste localuri inofensive, la zgomotul şi exuberanţa atâtor convorbiri, la iluziile cele multe cu cari se plămădesc atâtea gânduri curate, îţi vine să râzi cu hohot de crudele bănuieli şi insinuări ale acestor iezuiţi îmbâcsiţi şi duşmani vădiţi ai vieţii senine. Cafenelele! Ele au fost totdeauna prietenele literaţilor şi ale artiştilor, mângâietoare în zile de cumpănă şi în nopţi de insomnie, inspiratoare de vers şi de forme. Câte imagini nu s-au ţesut din spiralele fumului, din razele globului de lumină, din căldura înviorătoare a cafenelei şi din ochii fiinţei ce tronează între glastre! Câtă poezie e în nota intimă a colţului umbrit! Ei nu, nouă lăsaţi-ne cafeneaua!
VII. TRADUCERI ÎN PROZĂ
Un cetitor ne cere desluşiri asupra traducerii unei opere poetice străine în proză românească şi ne întreabă dacă critica e prea severă cu cei ce s-ar încumeta să transpună îh proză literară frumoasă capodoperele poetice ale literaturii universale. Problema nu este deloc atât de complicată, cum socoteşte interlocutorul nostru. Câtă vreme avem în franţuzeşte traducerile în proză ale lui Leconte de Lisle şi-n limba germană epocala traducere a lui Voss, prin care opera lui Homer s-a răspândit în mare măsură, nu înţelegem de ce nu s-ar imita pilda aceasta şi fa noi. Bineînţeles numai în condiţiile cuvenite, numai dacă traducătorul- posedă toată mlădierea limbii româneşti şi toată înţelegerea pentru opera străină. Prin abandonarea versului se pierde desigur o bună parte a meritului artistic, se pierde parfumul, sonoritatea şi cadenţa. Dar proza are în schimb darul de a evidenţia originalul cu mai multă realitate. în proză se redau mai multe nuanţe şi se copiază gândurile în mod mai firesc, fără ca să sacrifici fondul de dragul formei. Astfel nu
vedem nici o piedică de ce scriitorii pricepuţi nu ar avea cuvântul să traducă şi să popularizeze operele poetice mai mari, clasice şi moderne. în o frumoasă proză românească. Dar editorii?'
VIII. CUM S-AR PUTEA
Foarte multă lume se întreabă acum: cum s-ar putea înăbuşi efectele vinovate, provenite din cetirea unei gazete bine scrise. Şi mai răspund: prin schimbarea legii de presă. Iar alţii pretind: prin expulzarea ziariştilor străini. Şi neapărat, au dreptate şi unii şi alţii, căci măsuri atât de violente de precaţiune ar mai potoli niţel tonul prea ridicat al scriitorilor politici şi ar pune capăt multor destrăbălări stilistice. Bunul simţ ne spune însă că, în afară de aceste două măsuri reacţionare, ar mai fi o a treia, mult mai demnă şi mai sigură. S-ar mai putea dezarma o gazetă periculoasă şi prin crearea altor gazete, superioare întru toate. Dacă partidele politice de pildă ar reuşi să aibă o presă care să ştie a se înstăpâni pe opinia publică sau dacă ziariştii români ar avea darul de a întrece cu multe pe cei străini şi a Ie dezvălui cu succes neputinţa lor şi apucăturile greşite, - opinia publică ar fi cu dânşii şi nu cu aşa numita presă independentă. Prin organizarea presei naţionale şi gruparea forţelor de seamă la un loc, în scopul unei concurenţe intelectuale leale, - iată cum s-ar putea combate pericolul aşa numitei prese jidovite. Şi asta ar însemna că ne-am mai civilizat, - nu-i aşa?
IX. REDACTORUL ŞI TIPOGRAFUL SĂU
între tipografi şi scriitori a existat totdeauna o relaţie intimă. Tipograful preţuieşte pe scriitor, mai ales pe acela cu care vine în contact. Tipografii sunt meseriaşii cei mai de elită care îşi agonisesc o cultură mai bună prin lecturile lor. Ei înţeleg pe scriitori şi au cuvenitul cult pentru dânşii. - A fost zilele acestea o adevărată surprindere pentru publicul jalnic,
!14
adunat în jurul proaspătului mormânt a! unui scriitor când un simplu culegător tipograf şi-a ridicat glasul pentru a-şi tălmăci durerea îndurată prin pierderea directorului său.
în cuvintele lui tremurate era atâta iubire şi devotament, atâta înţelepciune şi părere de rău, încât în ochii tuturor celor de faţă s-au ivit lacrimile. Iată o pildă clasică despre comunitatea de idei şi de sentimente ce se stabilesc între scriitor şi acel harnic muncitor, care contribuie atât de mult la răspândirea operei noastre intelectuale.
X. INSECTA
Printre tipurile vulgare cine nu cunoaşte insecta târâtoare care se apropie, devotată, de o grupare sau de o revistă? Modestă, sfioasă la început, ea îşi cere doar cel din urmă colţişor şi e fericită când i-l dai. Zâmbeşte mulţumită, când vede un semn de atenţie şi tresare nervoasă când îşi ceteşte numele alături de altele. Ea nu ştie ce-i umilirea şi suferă râs şi batjocoră şi-ţi cerşeşte mila şi banul, numai să n-o goneşti de lângă tine. Dar iată zilele trec şi insecta se-ntinde, se vâră şi-şi face drum printre alţii. Degeaba o alungi acum, după ce i-ai dat vieaţă, după ce-ai hrănit-o. Ea nu te caută pentru slăbiciunea ta de a o fi ocrotit. Obraznică şi veninoasă, ca o ploşniţă, te urmăreşte şi te muşcă pe furiş, dar laşă şi neputincioasă, se ascunde-n pământ de privirile tale mustrătoare...Colegi, cari faceţi reviste şi grupări literare, cari râvniţi să fiţi mulţi la un loc şi credeţi că tăria e în număr, feriţi-vă de insecte de acestea şi striviţi-le cu piciorul mai bine decât să le daţi adăpost!
XI. DEFINIŢIA...LUI!
Definiţiei noastre asupra criticei subiective, d. Mihalache îi opune următoarele frăzoaie indigeste: „Critica, înarmată cu toate armele, pe care, în mod esenţial, ar trebui să le aibă, este un produs sufletesc, care poale line piept multor capodopere ale
215
literaturii şi artei şi care, în orice caz, poate lăsa urme în dezvoltarea sufletească nu numai a unui popor, dar chiar şi a ometiirei, mult mai adânci decât multe fapte războinice, multe mari legiuiri, multe opere înalte ale spiritului omenesc. Căci critica mare, critica adevărată, critica aşa cum trebuie s-o înţeleagă o cultură superioară, trebuie mai întâi să aibă la temelia ei un întreg sistem de gândire, care, în cazul când nu e luat de-a gata de la alţi filozofi, constituie, el singur, un produs intelectual absolut superior, de pus alături, cu toate sistemele de gândire cari, în decursul veacurilor au căutat să dea direcţiune minţii omeneşti..." Iar scriitorul acestor rânduri n-a făcut niciodată altă critică". Ce critică face deci Mihalache? O critică despre care d-sa este convins că „e un produs sufletesc care poate să ţină piept multor capodopere de artă", o critică care lasă în omenire „urme mai adânci decât multe fapte războinice..." Vecinie modest şi deştept conul Mihalache! Frăzarul acesta merită să treacă la nemurire!
XII. ŢĂRĂNISMUL LITERAR ÎN DISCUŢIE
în sfârşit se discută în ziarele bucureştene ideea „ţărănismului" în literatură! Este asta un fapt important în presa din Capitală, căci nu se întâmplă în fiecare zi ca în această presă să se trateze probleme literare de-ale noastre. Discuţia parcă vine din vreo schinteie ce-a străbătut în casa vreunui mare proprietar - vreo schinteie anume din focul d-lui Zamfirescu -şi care a aprins şi români de iritat puţin orgoliul aristocratic, într-o scrisoare adresată Universului, acest proprietar se jăluieşte adică împotriva prozatorilor azi, cari „aproape cu toţii scriu în nuvelele lor că proprietarul cutare e duşmanul ţăranului şi a făcut numai rău săteanului, dar nu scriu niciodată, că relele de cari ţăranul suferă, sunt venite de la slujbaşii Statului". Credem însă că este la mijloc o mică neorientare. După cât putem să observăm, în cele mai multe nuvele nu e vorba de critica boierului. în România se face de obicei o deosebire între boierul de origine şi boierul parvenit, sau „ciocoiul", care de obicei este
arânciaşul şi exploatatorul ţărănimei. în proza noastră de astăzi, zisă „ţărănistă", când vine vorba de boierii vechi, cari se duc împreună cu tradiţiile lor, se păstrează de obicei o deosebită evlavie în descrierea lor şi nu este mic numărul de tipuri simpatice boiereşti, la seria de tineri nuvelişti, mai ales la moldoveni. Dar dispreţul împotriva „ciocoiului", a „veniturii levantine", cine poate să-1 oprească? Neînţelegerile „cu grecul de la moşie" există în realitate şi este un subiect la ordinea zilei, încât nu poate fi exclus din subiectele atrăgătoare pentru nuvelişti. Neapărat că e vorba numai de cei de talent, căci când se amestecă şi diletanţii, mâna lor nedibace colorează într-adevăr prea tare. Dar rătăciri de acestea sunt în toate direcţiile literare, orice problemă s-ar trata în ele. Şi nu e nici un zor de atâta teamă, că „ţărănismul" literar ar putea deocamdată să constituie o primejdie şi un motiv de îngrijorare pentru marii proprietari din Regat.
XIII. DAŢI-NE MONOGRAFIILE SCRIITORILOR NOŞTRI
Avem înaintea noastră o cărticică de un cuprins cu totul simpatic. Pe o întindere de aproape 150 de pag., un domn (profesor?) Gh. N. Munteanu-Bârlad, ne dă o scurtă monografie a vieţii şi activităţii uneia din cele mai iubite figuri de luptători pentru crearea României moderne, politice şi culturale. E vorba, în paginile acestea de Costache Negri, sufletul de poet romantic şi totuşi minte de adânc diplomat din epoca de renaştere a Moldovei. Se tratează în această broşură,, urmărind anii de vieţuire, de visare şi de acţiune ai acestui bărbat, care a constituit unul din cele mai armonice pasagii ale istoriei noastre culturale. E vorba de epoca dinaintea lui 1848, când o seamă de tineri, dintre toţi câţi a aviit Moldova mai aleşi vreodată, şi-au pornit acţiunea de deşteptare şi tendinţele spre binele poporului românesc, chemat să se deştepte. Şi urmează cealaltă vreme. în care aceste tendinţe iau o formă şi mai pronunţată, cu întruparea ideii de unire. La mişcările acestea toate, n-a fost o stea călăuzitoare mai dreaptă, mai senină, ca Negri, prin rolul său. Cu documente contimporane la îndemână şi cu numeroasele
216
717
scrisori către prietenii săi numeroşi, ca Alecsandri şi alţii, autorul acestei broşuri ne zugrăveşte un suflet mare, care ne uimeşte, un caracter sobru, care rămâne o pildă, cu variatele lui peripeţii. La sfârşit ni se expune, cu dragoste şi bunăvoinţă, şi rolul lui Costaclie Negri ca poet, - un rol modest, desigur, dar foarte caracteristic pentru legăturile cu limba şi literatura vremei sale.
Suntem mulţumitori autorului acestei condensate cărţulii biografice, scrisă ca să împrospăteze memoria acestui bărbat merituos. Ceea ce ne îndeamnă să mai spunem câteva cuvinte, este însă constatarea, ce trebuie s-o facem în ceea ce ne priveşte scrierea monografiilor. într-adevăr, în publicul nostru cel mare se simte tot mai mult nevoia monografiilor despre fiecare scriitor în parte, căci, sub raportul cunoaşterii de aproape a spiritelor mari, ce ne-au precedat în opera culturii naţionale, informaţia este până astăzi foarte puţin completă. Manualele de literatură, prin simplicitatea lor dăscălească şi prin lipsa de talent în scrierea lor pentru şcoalele secundare, nu ne dau cuvintele desluşiri. Toată generaţia asta a lui Costache Negri, cu pleiada de tovarăşi creatori de epoce, rămâne, ca intimităţi şi amănunte, aproape o lume moartă. Iată de ce, în loc de a face prea mult zgomot împrejurul nostru, al celor de astăzi şi ai întregului aparat de laude reciproce, am prefera să vedem pe cei iniţiaţi bine în tainele trecutului, adunând, cu muncă grea, date cu date, adevăruri cu adevăruri, manuscris lângă manuscris şi făurind, cu tot talentul de care sunt capabili, acea galerie de figuri monumentale, de care avem trebuinţă sufletească. O istorie literară fără monografii, în cari mai întâi marii noştri bărbaţi sunt fixaţi în complete amănunte şL prezentaţi în adevărata lor personalitate, nu se poate închipui. Şi de la aceşti mici diletanţi, ca d. Munteanu-Bârlad, care şi-a pus toată dragostea în alcătuirea acestor sincere omagii, aduse măreţiei Iui Negri, s-ar putea învăţa multe pe acest tărâm!
XIV. OPERĂ DE DILETANT
Din câteva volume de aşa-zise cercetări literare ne-am putut convinge, în timpul din urmă, ce grozav este. când
subiecte interesante încap pe mâini nechemate. Am văzut că există acum un mare număr de diletanţi, cari vin de se îmbulzesc şi ei la mişcarea literară mai nouă şi caută pe căi mai uşoare, mai ieftine, să ridice glasul şi să-şi întemeieze vreo reputaţie. De obicei ei sunt tineri fără nici o pregătire, înzestraţi cu un deosebit dar negustoresc şi ştiu să atace astfel de subiecte, încât profitul lor să rămână mai mult material decât moral. Ca să izbutească mai uşor, aceşti peticari literari caută de obicei să-şi lege numele de autorii mai de seamă şi de vreun episod mai senzaţional din vieaţa lor, pentru a fi siguri de lansarea operei lor superficiale de editură. Eminescu, Conta şi alţi scriitori de geniu sunt mai cu seamă puşi la contribuţie. Aşa de pildă mai anul trecut un domn Săndulescu, în o ediţie faimoasă a poeziilor lui Eminescu, voind să scrie un comentar la versul „în cânturi răsunânde, suspine-armonioase colo în Eliseu", dă iubiţilor săi cetitori  următoarea  explicare  a  câmpiilor elisee: „Eliseu înseamnă profet evreu, discipolul şi urmaşul lui Sf. Ilie..." E pur şi simplu extraordinar câtă ignoranţă e în felul acesta de maltratare a clasicilor noştri poeţi. Şi vrednic de numitul agramat este şi un domn Octav Minar, care de mai mult timp încoace uzează de aceleaşi mijloace. D-sa are mania paginilor de senzaţie şi se frământă în ruptul capului după intimităţi inedite. După ce şi-a încercat norocul cu vieaţa amoroasă a filozofului Conta, imită pe un alt coleg al său care publicase, fără nici un rost, scrisorile dintre Veronica Miele şi Eminescu. Condus de noroc, a mai dat peste alte scrisori şi a descoperit câteva lucruri necunoscute, pe cari le-a contopit în o deplorabilă povestire a faptelor şi ne-a dat zilele acestea volumul Cum a iubit Eminescu. Fără nici o expunere clară, fără nici un criteriu, fără vreo concluziune serioasă, dl. Minar ne-a dat o lucrare fără valoare, nici de formă şi nici de fond. Şi singura parte pozitivă o alcătuiesc cel mult cele câteva fragmente necunoscute de scrisori de-ale Veronicăi Miele, comentariile şi părerile autorului rămânând la nivelul naivităţii celei mai pure. Relevăm acest fapt pentru că este de-a dreptul regretabil ca documente literare, de natură atât de subtilă, să cadă în mâni atât de neîndemânatice de diletanţi, cari nu le pot înţelege nici rostul lor literar şi nici cel biografic.
219
XV. -f CONVORBIRI CRITICE
Ni se scrie din Bucureşti că revista Convorbiri critice a profesorului Mihail Dragomirescu încetează. De fapt ea murise de mai înainte, căci în realitate, în timpul din urmă, dedea probe de lipsă totală de vieaţă. Articole lungi şi apariţii cu intermitenţe sunt totdeauna semne critice, că vremuri grele se apropie. Colaboratorii revistei făceau infidelităţi măiestrului şi treceau pe faţă în tabăra vechilor Convorbiri literare. Cuibul d-lui Dragomirescu se umplea el mereu de alţi pui golaşei, de alţi colaboratori începători, dar vai! puii n-aveau aripi şi la cea dintâi încercare de zbor, cădeau în neantul acesta de deşertăciuni şi se prăvăleau peste râpă. Şi a venit o vreme când bunul acesta părinte a! tuturor copiilor literaturii române n-a mai voit să ofere bogatele ceaiuri de luni, nici pâine cu unt, nici pesmet pentru câte o poezie şi atunci golul s-a făcut pe îndelete şi coloanele au rămas pustii şi vântul a venit să spulbere toată vorbăria vânturată.
Bietul dl. Dragomirescu! Păţania d-sale cu ceaiul şi cu băieţii ademeniţi cu pesmeţi, ne aminteşte o anecdotă recentă. Cică un misionar catolic, plecând să încreştineze pe americani, a găsit că cel mai bun mijloc de a ademeni lumea să vină la biserică, e tocmai tutunul. Şi împărţea cu drag tutun în fiecare duminică şi alergau americanii la biserică şi cântau „aleluia" în fiecare duminică. Dar vremea trecu, tutunul se sfârşi, misionarul nu mai avea ce să împartă şi într-o duminică se pomeni că nici picior de american nu-i mai calcă în biserică. Disperat el chemă pe credincioşi să vină şi să cânte „aleluia" şi să se închine la altarul Domnului. Dar americanii plini de ironie răspunseră:
- Nix tabac.. .nix haleluia!
Fără tutun n-au mai cântat haleluia şi fără ceai şi pesmet cine să-i mai cetească versuri acestui fenomenal misionar estetic? lată, o fatalitate ca oricare alta! Se duc atâtea reviste în magazinul de vechituri, rămânând pradă moliilor şi dascălilor cântăritori. Mai era loc acolo şi pentru Convorbiri criticei
DIN PERIODICE
(1909 - 1910)
(Tribuna - 1909; revista Cumpăna - 1909-1910)
i
■
220
ACASĂ
Literatura şi ziarele. Lipsa de foiletonişti. Lipsa de critici dramatici
După atâţia ani, iată-mă iarăşi acasă. Ceea ce numesc eu casă sunt coloanele acestui ziar. Mă întorc la ele ca pribeagul, venit din lumi străine şi frumoase să-şi revadă locul copilăriei şi al copilăriilor sale. Privesc împrejur şi încerc o clipă de duioşie. Căsuţa părintească şi roata hodorogită, care scotea un mic şi primitiv ziar, s-au dus. S-au dus şi tovarăşii întâielor mizerii. Bietul Dolian, cu umerii obrajilor îmbujoraţi ca frunzele de toamnă, cu râsul lui argintiu de copilă nevinovată, s-a stins, învăţatul slovac Augustini, diplomatul nostru la rubrica politicei externe, iubitorul de lapte bătut şi de zeamă de castraveţi, a dus cu sine în mormânt bogăţia iubitului său Machiavel. Somnorosul Trifu, naufragiatul Brânda, deşteptul şi detracatul boem Măglaş s-au prefăcut în pământ. Iar acolo în cimitirul casei de nebuni de la marginea Bucureştilor zace un alt fost tovarăş al lor, nenorocitul lugoj an Gheorghe Demeter..: Multe morminte, multe ruine. O lacrimă de recunoştinţă pentru toate, căci iată deasupra lor se înalţă o mândrie de casă şi pulsează belşug de vieaţă. Zgomotul te invită la muncă şi într-o clipă trecutul e uitat şi te simţi iarăşi acasă, în coloanele schimbate ale vechiului ziar...
Mă aşez deci în colţul acesta modest din subsolul apăsat de gravitatea politicei. îmi reiau convorbirile săptămânale cu vechii mei cetitori, - convorbiri uşoare asupra mişcării literare de astăzi şi din trecut. Şi, dacă mă va sluji timpul, voi găsi subiecte destule ca să-mi răsfăţ publicul. Cu mila lui Dumnezeu am ajuns atât de departe cu vieaţa noastră intelectuală, încât momentele de interes public nu lipsesc niciodată. Scoaterea la iveală a acestor momente, informarea cetitorilor despre tot ce e talent şi frumos, precum şi cultivarea literaturei în genere este astăzi o datorie a oricărui ziar.
223
Mă gândesc la trecut. Ziarele noastre de odinioară, oricât de neîndemânatec făcute, puneau mult mai mare preţ pe partea literară. Eliade Rădulescu în Curierul său făcea mai multă cultură ca politică. Alecsandri publica cu deosebită plăcere prin foiletoanele Bucovinei şi ale Zimbrului.
Gazetele lui Hasdeu au toate un caracter pronunţat cultural. Au venit însă în urmă revistele lunare sau cele bilunare şi aproape toată literatura s-a refugiat în coloanele lor. Pentru marele public şi pentru răspândirea literaturii, aceste reviste, cu monopolul lor, n-au fost un câştig, căci ele au întârziat vulgarizarea. Literatura însă nu mai este un privilegiu al celor puţini, al aristocraţilor prin talent sau prin situaţia lor socială. Mulţimea este deopotrivă îndreptăţită a se bucura de creaţiile binefăcătoare ale spiritului omenesc. Şi singura cale pe care se poate apropia şi mulţimea de literatură, o alcătuiesc ziarele zilnice, cari ar trebui să-şi înţeleagă rolul lor în această privinţă şi să caute a-şi asigura colaborarea în număr cât de mare al scriitorilor de seamă. Căci la urma urmelor, prin polemicile şi sfaturile politice, ziarele zilnice se adresează numai raţiunei cetitorilor şi le fac educaţia lor civică, iar educaţia sufletească tot literatura este chemată să le o facă.
Mi se pare că acest adevăr a început să fie înţeles de o parte a presei din Bucureşti, deoarece câteva din ziare şi-au câştigat în timpul din urmă şi colaboraţii literare. Acest fapt a enervat însă pe nişte pseudoaristocraţi intelectuali, cari au început să denunţe pe scriitori că nu mai au ideal, că s-au „americanizat", deoarece acum nu lucrează decât pentru onorarii.
Este cu totul falşă această obiecţiune. Scriitorii îşi au şi ei nevoile lor şi oricât de idealişti ar fi, ei îşi pun timpul şi talentul în serviciul cauzei culturale şi nu li se poate cete numai sacrificiu. Un popor, care ştie să răsplătească munca scriitorilor săi, se cinsteşte pe sine însuşi, căci scriitorii nu sunt nişte simple articole de lux, la cari s-ar putea renunţa.
Cât de necesari sunt scriitorii la un ziar se vede mai ales acum. în tot numărul cel mare de organe zilnice din România nu găsim de pildă foiletonişti, cari să-şi întreţină publicul sistematic cu fazele vieţii literare. Toată energia ziariştilor se cheltuieşte în hărţuielile de partid şi informaţia literară se mărgineşte la bilete
stereotipe de reclamă, redactate de editori. Tot astfel stăm cu informaţia artistică. Zadarnic vei căuta o critică dramatică serioasă, căci acest rol îl îndeplinesc în ziarele din Bucureşti nu oameni de litere cu reputaţie, nici vreun rutinat cunoscător al teatrului, ci un cor de cabotini pretenţioşi, ale căror păreri se contrazic şi a căror purtare faţă de instituţia teatrului este umilitoare. în lipsa aceasta de foiletonişti şi de critici dramatici, ziarele suferă în autoritatea lor şi nu au influenţa firească în partea intelectuală a misiunei lor.
Să se deschidă deci porţile organelor noastre politice pentru mai multe preocupări literare şi artistice. Să se dea mai multă îngijire acestei părţi a vieţii noastre publice şi să caute fiecare a grupa în jurul său un număr mare de scriitori. Cât ne priveşte pe noi, de aici, ne vom face datoria.
O ÎNTREBARE A „LUCEAFĂRULUI"
Ce este ..poporanismul" în trecut şi astăzi? Păreri individuale
Revista Luceafărul s-a adresat zilele acestea mai multor scriitori cu o întrebare de o deosebită actualitate. Directorul numitei reviste voieşte să cunoască, adică, părerile curente asupra „poporanismului în literatură"? E o intenţiune bună aceasta şi probabil că răspunsurile ce vor sosi de la diferiţi literaţi din provinciile române, vor prezenta multe momente caracteristice. Probleme de aceste pasionează şi publicul cititor, şi ne putem aştepta la un schimb instructiv de idei între reprezentanţii diverselor grupări literare. Cât priveşte opinia noastră o facem cunoscută Luceafărului, la acest loc, în cele următoare.
Noţiunea de poporanism este într-adevăr nelămurită sau foarte vag interpretată. Ea are astăzi aderenţi fervenţi, pe cum şi adversari implacabili. Cuvântul însuşi s-a strecurat în terminologia noastră literară şi politică abia de câţiva ani mai cu dinadinsul, şi e luat de unii drept o absurditate, iar de alţii drept un program întreg de principii. Care e adevărul?
Orice curent îşi are trecutul şi tradiţia. Poporanismul, cu manifestările sale în literatură şi în politică, înseamnă şi el un curent, pe cum am zice bunăoară „naturalism" sau „modernism". Şi, dacă vom căuta în trecut, îi vom găsi uşor origina, pe cum şi fazele de dezvoltare. De când în literatura noastră s-a ivit întiaşi dată interesul şi dragostea pentru sufletul poporului şi pentru creaţiunile spontane ale minţii lui, există şi această noţiune. Poporanişti erau întâi răspânditori de cărţi pentru popor, ai Alexandriei şi Halimalei, ai Ghenovevei sau ai înţeleptului Arghir. Poporanişti erau apoi toţi câţi au contribuit la dezgroparea tezaurului poetic, - generaţia atât de conştientă de munca ei, din care făceau parte Alecsandri şi Russo. Şi poporanişti erau acele talente mărunte din nefericire, dar din cale-afară
simpatice, care pe timpul „Unirei" glorificau în versuri înflăcărate dragostea de neam şi de ţară şi cultul pentru ţăranul dezrobit. , ţ Desigur nu se putea ca acest fel de muncă să nu-şi
.J. găsească şi adversarii ei. Societatea românească e compusă din 11 elemente eterogene, ce vecinie se combat şi caută să se [ " anihileze. Străinii se mişcă şi se opun; spiritele dizolvante se j ivesc; şi conflictul se declară. Pe la 1870 era la ordinea zilei un | astfel de conflict şi poetul Nicoleanu este printre cei dintâi care £ dă o definiţie precisă tendinţelor poporaniste, cunoscute atunci \  sub altă etichetă:
1. „Natura a pus între naţiune şi naţiune, ca şi între om şi
, Ş om, oarecari deosebiri, oarecari margeni, deosebiri şi margeni I născute din clima, din caracterul, din temperamentul şi mai cu w seamă din tradiţiunile şi limba fiecăreia din ele. Prin urmare, ; naţiunea sau societatea, care nu ţine seama de aceste condiţii şi | care caută elementele vieţii şi dezvoltărei sale în izvoare şi . ţ   regiuni străine, incompatibile cu natura sa, aceea nu va putea
iniciodată produce vreun lucru frumos, mare, sănătos şi original, căci numai spiritul şi ideile nutrite şi dezvoltate conform geniului naţional dau faptelor, moravurilor şi fizionomiei unui
1*   popor acel caracter particular de energie şi de originalitate, l   care-i înalţă puterea şi-i măreşte demnitatea" Această teorie a lui Nicoleanu nu este un fel de proclamare
Ia caracterului naţional în toate. Şi când o serie întreagă de tineri a venit să lucreze în această direcţie, Hasdeu a botezat-o „românism". S-a născut o societate a „românismului"; s-a redactat o revistă, Foaia societăţii Românismul, la care se propaga aprig interesul pentru trecutul şi pentru literatura poporului. Hasdeu se ridică cu violenţă împotriva vântului cosmopolit ce începuse să bată pe câmpul literaturei şi înfieră cu indignare • revista Convorbiri literare, care numise „românismul" o simplă „braşovenie"...
| Ceea ce numeşte Hasdeu „românism" este în mare parte
f. faza premergătoare a „poporanismului" de astăzi. De altfel tot f de ia dânsul ne-a rămas şi însăşi expresia „poporan". Pe la 3 871 l el întrebuinţează cuvântul ..poezia poporană". Iar la 1879, când ; îşi tipăreşte al doilea volum din Cuvente, Hasdeu dă pentru întâiaşi dată definiţia „literaturei poporale", şi probează că ţine
foarte mult la această formulă. El împarte „literatura poporană" în „literatura poporană scrisă", sub care înţelege acele cărţi originale şi străine, cari din vechime s-au identificat cu sufletul poporului şi au primit ceva din caracterul naţional al acestuia, -şi în „literatură poporană nescrisă", al cărei fond întreg izvorăşte din inspiraţia şi mentalitatea poporului, cum sunt poeziile şi basmele. In orice caz, rămâne stabilit că Hasdeu numea atât producţiile poetice originale ale poporului, cât şi cărţile păstrate şi răspândite în straturile de jos, cu termenul „poporan".
Consecvent şi logic ar fi prin urmare ca, în înţelesul acestei definiţii, „poporanism" să nu însemne nici mai mult, nici mai puţin decât cultivarea literaturei poporane scrise şi a celeia nescrise, aşa cum a priceput-o Hasdeu. Un fel de folclor deci, cu adunarea de material din popor şi cu studii asupra acestuia. Ceea ce e foarte departe de adevăr! în „poporanismul" de astăzi folclorul joacă un rol cu totul secundar, căci cuprinsul acestei noţiuni e mult mai complex. Când zicem astăzi „poporanism" ne gândim la mai multe deodată; la literatura populară propriu-zisă, cât şi Ia literatura cultă, în care trăieşte poporul cu tot felul lui de a fi. La acestea s-au mai adăugat în anii din urmă o serie de preocupări sociale şi economice, provocate de starea ţărănimii, încât poporanismul încetează a fi o problemă pur literară. în felul cum Sadoveanu descrie pe ţăran, în soarta păturei culte expusă de Agârbiceanu, în mişcarea cooperativă a băncilor de Ia noi şi din Regat, în Oltul lui Goga, ca şi în mişcarea pentru votul universal, este poporanism de cel mai pur. In întâlnirea aceasta a mai multor tendinţe, pentru acelaşi scop ideal al ridicărei ţăranilor, zace toată noima poporanismului. Precum vedeţi: tot un fel de „românism", dar mai lărgit şi mult mai real.
Că acest cuvânt de ordine'e acum atât de des întrebuinţat se datoreşte revistei Viata Românească. Aici s-a tipărit mai multă materie literară, ce ar putea purta pecetea poporanismului. Aici s-au scris cuvintele cele mai măgulitoare pentru acest gen de literatură. Şi tot aici s-au făcut câteva teorii economice şi politice în direcţie poporanistă. Motivul era de-ajuns ca în jurul ei să se nască marele tărboi poporanist pe care-l cunoaştem.
Ca o reacţiune pătimaşă s-au improvizat repede apărătorii artei pure şi au deschis o campanie din cele mai neputincioase, î   Cu duioasă alipire de literatura străină, câţiva directori de alte reviste au voit să forţeze o chestie de principiu şi să provoace o
• nouă polemică în jurul artei pentru artă şi a artei cu tendinţi. |, Expresia tipică a acestor antipoporanişti a fost dl. Zamfirescu, a §   cărui formidabilă înfrângere poate servi ca punct de orientare
ipentru cei ce vor să-1 urmeze. în polemicile revistelor se amestecă apoi şi motive de ordin personal şi politic, încât exagerările iau proporţii de cele mai hazlii. Faţă de aceste încăierări mărunte părerile noastre sunt de | mult stabilite. Poporanismul. în dezvoltarea sa istorică, nu este vreo doctrină primejdioasă sau revoluţionară, cum vor s-o denunţe parveniţii noştri intelectuali. El înseamnă o expresie i colectivă a muncei intelectuale pentru ridicarea poporului în t toate ramurile vieţii sale. în literatură şi-a avut totdeauna ţt  îndreptăţirea de a fi. Şi a ajuns astăzi, graţie marelui număr de
Italente, cari l-au îmbrăţişat, la o stare de înflorire. Adevărul nu se poate tăgădui însă că droaia de imitatori şi de diletanţi poporanist!, cu lipsa lor de artă în tratarea subiectelor, cu tendinţele lor prea transparente, cu declamarea şi îngrămădirea
* lor de cuvinte, sunt tot atât de compromiţători, ca şi cloaca de
Istihuitori nebuloşi din jurul cutărui măiestru dispreţuitor al . ţăranului. ! Astfel de diletanţi se observă mulţi în timpul din urmă.
într-o proză destul de bogată, dar mult îngrămădită, ei îşi plimbă •â   oile pe plaiuri; înfiripă vreo scenă de dragoste idilică de la ţară; I   varsă vreo lacrimă pentru vieaţa trudită a părinţilor. Această f   proză începe însă să devină fadă, manierată, o umplutură de s    prisos, şi dacă directorii de reviste nu vor băga de seamă, gustul public va începe să se depărteze de la acest gen literar: Gustul 1   cetitorilor ţine pas cu cerinţele vremii, se rafinează tot mai mult, \   dar cu dânsul trebuie să se rafineze şi formele poporanismului literar, cari trebuie să se menţină vecinie ia un nivel superior al artei.
Acestea ar fi de zis, pe scurt, despre poporanism şi despre |   rostul lui în mişcarea noastră intelectuală.
228
SCRISORILE LUI V. ALECSANDRI* Seria a 2-a
întâia serie din scrisorile Iui Vasile Alecsandri am publicat-o, împreună cu regretata scriitoare Eugenia Carcalechi, într-un volum, apărut Ia 1904 în editura bucureştană „Socec". Se cuprindeau în acel volum numai scrisorile adresate d-nilor T. L. Maiorescu, lacob Negruzzi, răposatului Al. Papadopol-Calimach şi d-nei Alecsandri. De atunci însă noi am continuat adunarea acestor preţioase documente literare şi am mai publicat câteva din ele prin Convorbiri Literare. Numărul lor este foarte mare, căci poetul cultiva cu multă hărnicie genul epistolar. Va trebui o muncă întinsă până ce toate scrisorile vor putea fi adunate la un loc, de prin ziare şi de prin arhivele familiare. Socotim totuşi că această a noastră colecţie de scrisori este destul de bogată pentru a o împărtăşi cetitorilor în formă unitară. Ele nu sunt numai contribuiri biografice pentru cunoaşterea lui Alecsandri. - sunt în majoritate pagini îngrijite de proză literară. Seria aceasta a 2-a a publicaţiunii noastre cuprinde scrisori trimise diferitelor persoane şi nu are o altă continuitate decât pe cea cronologică. Acesta este însă singurul mijloc practic de publicare. O nouă serie va trebui să întrunească la un loc corespondenţa poetului cu cel mai intim prieten al său, cu Ion Ghica şi cu soţia acestuia, ale căror scrisori, în majoritate franţuzeşti, se păstrează la „Academia Română", în multe volume. Credem că cititorii acestor pagini, obicinuiţi cu altă lectură, mai uşoară şi mai distractivă, citind mai cu luare-aminte se vor obicinui şi cu nota intimă şi plină de poezie a acestui material istoric-literar şi-şi vor găsi într-însul partea de interes.
Bucureşti, in oct. 1909
' Va apare în volum în ediţia „Minervei".
*
ÎS»
H
I h
DE PRIN REVISTE
De-ale grandomaniei lui Ovidică • Talent sau act de naştere?' Tânjirea „Sămănătorului"
Informaţiile ce le am despre revistele noastre literare nu sunt din cele mai bune. Afară de Viata Românească din laşi, care a ştiut să-şi creeze un temei material mai solid, nu este nici una în situaţia de a-şi asigura colaborări de seamă, în schimbul unor onorarii convenabile. Cu simpatii, cu legături de prietenie sau de politică, cu stimularea de ambiţii şi cu perspective platonice de carieră nu se mai conduc astăzi reviste. Entuziasmul din trecut şi negarea oricărui interes bănesc au dispărut, făcând loc unor convingeri mai realiste în ceea ce priveşte apreciarea muncei literare. Dacă Convorbirile Literare publică un foarte slab materia! literar, dacă alîe reviste mai nouă sunt silite să comită adevărate crime, publicând încercările tuturor diletanţilor, este că eie nu au înţeles glasul timpului, care cere cuvenita consideraţie pentru opera intelectuală a fiecăruia. Şi de aceea revistele vegetează şi abonaţii şi cetitorii fug de ele. ca de o lectură fadă şi mediocră.
Una din cele mai orfane reviste este de pildă Vieaţa Nouă a d-lui Ovid Densusianu. Dacă are vreo sută de cetitori, e mare treabă. Directorul îşi plăteşte prin urmare singur luxul unui organ, cu toate că, pentru toată lumea cuminte, o revistă fără cetitori este lucrul ce! mai de prisos. Fenomenul acesta însă, ca un doritor de carieră publicistică să-şi satisfacă gustul pe propria sa cheltuială, nu mai e aşa de rar. Vanitatea omenească e nemuritoare şi grandomania tot aşa. Iar d. Ovidică (aşa i se zice pe scurt) sufere greu de amândouă.
Un document recent pentru aceasta găsim în articolul d-sale Un nechemat. Gestiunea e aşa, că pentru d. Ovidică toţi sunt „nechemaţi", câţi se pronunţă în materie literară. Dar nechemat
230
mai ales este d. Sextil Puşcarîu, care a tulburat, vai, aşa de mult ambiţiile filologice ale colegului său bucureştean. Şi e nechemat de data asta d. Puşcariu, pentru că într-o broşurică a tipărit câteva opinii modeste asupra mişcărei literare mai nouă. Opiniile acestea desigur nu au o însemnătate istorică şi nici n-au făcut vreun zgomot în presă, dar pe d. Ovidică l-au gâdilit atât de mult la reşedinţa grandomaniei, încât l-au făcut să-şi dea iarăşi drumul şi să se laude în acest chip:
„Va fi ceasul judecăţii drepte, când uitarea va fi trecut peste numele d-lui Puşcariu şi peste al altor nechemaţi. Până atunci noi ne vom urma drumul nostru înainte,/ora milă pentru acei cari fac din literatură o speculă şi o goană diipă reclamă, fără şovăire în faţa tuturor pornirilor duşmănoase cari ne înconjoară şi încredinţaţi că ce voim noi va fi înţeles cu vremea de toţi cari au un suflet să deosebească idealurile adevărate de frământările gălăgioase şi sterpe..."
Ah, ce odioşi sunt mititeii aceştia, cari vorbesc mereu de „idealurile adevărate" fără să ţină seama că nimeni nu-i ascultă şi că scrisul lor, îngropat într-o revistă obscură, nu este decât un document pentru urmărirea zvârcolirei unor biete suflete trudite!
*
De relevat din Noua Revistă Română un articol anonim, cu titlul Talent sau act de naştere? Se atinge în acest articol o cestiune de actualitate şi ne mirăm cum de nu s-a găsit nimeni să primească discuţia pe o temă destul de interesantă. Anonimul aduce vorba despre un principiu adoptat de nou înfiinţata Societate a Scriitorilor Români de a nu primi de membri ai acestei Societăţi decât pe cei ce îşi pot dovedi originea lor românească. Autorul e de părere că Societatea Scriitorilor a greşit, făcând o selecţiune a membrilor ei după actul de naştere şi nu după talent.
Are sau nu dreptate colaboratorul Noii Reviste Românei Să lămurim mai întâi un lucru. Fiecare societate este în dreptul ei a-şi ţărmuri programul de acţiune şi numărul membrilor. Dacă cei adunaţi ca să alcătuiască o societate literară au hotărât să păstreze un caracter mai românesc al organizaţiei lor, nu li se poate face o vină din asta. Dacă ei admit, ca principiu fundamental,
că pentru a face cultura poporului tău, tu însuţi trebuie să ai •t simţirea românească, nu au săvârşit o greşeală. Au mai fost şi * alţii cari au cerut ca cultura românească să se dezvolte prin români şi nu prin străini, şi nimeni n-a găsit ceva nefiresc în asta, sau o manifestare a şovinismului strâmt şi pătimaş. Din acest punct de vedere deci Societatea Scriitorilor era în dreptul ei să pună preţ în primul rând pe originea membrilor ei.
IAceasta însă nu înseamnă că în general actul de naştere e pus mai presus de talent. Dacă oameni străini de naţionalitatea noastră, cum sunt de pildă evreii românizaţi, vor produce opere ■?     de valoare, ei se pot afirma în dragă voie şi anume cu totul independent de Societatea Scriitorilor Români. Nu e numaidecât necesar să faci parte dintr-o societate pentru a-ţi arăta calităţile. Noi socotim publicul cititor destul de pregătit pentru a înţelege şi a lua supt scutul său până şi lucrările unui străin românizat, i    Probă că Manasse a lui Ronetti-Roman - oricât de violent i-ar f    osândi unii oameni unilaterali, în cercurile scriitorilor serioşi a 1    fost just apreciat şi obiectiv primit, cu toate că autorul nu făcea Ş    parte din nici o grupare a scriitorilor români. Străinii să nu se %     gândească numaidecât la tristul caz a lui Hei ne. Odată cu I     creşterea civilizaţiei scade intoleranţa şi triumfă pretutindeni -     puterea talentului.
I Până de curând era obiceiul ca, vorbind de reviste, să te
f     opreşti, înaintea multora, la Sămănătorul. Soarta - tristă şi |     amăgitoare - a voit ca Sămănătorul să ocupe acum spiţa din *:     urmă în scara revistelor. în teatrul literaturei noastre ei joacă î    acum rolul penibil al acelui artist îmbătrânit, care n-a înţăles T     momentul când trebuie să se retragă. Scriitorii s-au îndepărtat, l     cetitorii s-au împrăştiat şi coloanele i-au rămas pustii de talent şi de spirit, cum a rămas codrul lui Eminescu, veştejit şi amorţit şi în gând cu dorul trecutului. Unde sunteţi voi. premergătorii vieţii literare de astăzi? Voi toţi, cari aţi urnit această revistă şi aţi ridicat-o la înălţimea întâiului organ de mişcare culturală; voi cari v-aţi aşternut aci atâta simţire curată şi aţi îmbrăcat |     în forme alese gândurile voastre, - priviţi urmaşii voştri! I     lortescu, Sfeîescu. Stoenescv, Brabaescb, Akxandrescu. Burileaou,
232
Leordeanu şi Lungeanu!! Vai, ce ruşinoasă progenitură, ce istoveală în scâncetele lor rimate şi ce enorme banalităţi în biata lor proză. Unde e biciul, biciul care să scoată din altar pe micii profanatori?
Dar e toamnă. Florile se veştejesc şi frunzele cad cu nemiluita. Vântul trece vâjâind printre ruine. El îşi va face poate milă şi de ruinele Sămănătorului şi le va doborî în curând, trecând hohotind deasupra lor. Şi noi vom binecuvânta acel vânt, căci el va scăpa literatura de astăzi de o ruşine şi va lăsa să doarmă liniştită o revistă, care pe vremuri şi-a făcut datoria.
LUCRURI NECINSTITE IN LITERATURA
Cazuri recente de plagiat • Plagiatul şi inspiraţia • Goelhe despre originalitate
Dacă frumoasa legendă despre raiul celor drepţi şi al sufletelor nepătate ar fi adevărată, e sigur că prea puţini scriitori români ar ajunge în cetele serafimilor. Căci în lumea intelectuală, ca şi în cea materială, se săvârşesc multe greşeli, împovărătoare de conştiinţă: se minte, se-nşală şi se fură, dar mai ales se fură. Dacă ar da cineva să răsfoiască toată literatura noastră din trecut şi de astăzi şi să stabilească toate împrumuturile şi inspiraţiile mărturisite şi nemărturisite ar avea ce munci o vieaţă întreagă. Mai ales cei din trecut procedau cu totul patriarhal şi nu făceau o exagerată deosebire între ceea ce era a lor şi ce luau cu împrumutul. Ehei, ce duios sună în graiul lui Boiintineanu: ,.Sărmană frunză nenorocită, ian spune-mi, dragă, unde te duci", - şi totuşi originalul francez e mai sonor şi mai cuprinzător. Şi ce lung este şirul astor-fel de poezii, făcute astăzi una cu sufletul nostru, dar luate de la străini, fără a o şti şi fără a o spune!
Revistele scot la iveală aceste păcate literare. Puţină senzaţie, puţin zgomot, o roşaţă trecătoare în obrazii vinovatului ş-apoi se face tăcere şi opera împrumutată îşi face nesupărată drumul comercial. Judecata opiniei noastre publice este blândă şi iertătoare şi de aceea meseria asta continuă a se practica şi fiecare generaţie de scriitori continuă a-şi avea plagiatorii şi împrutătorii săi.
în timpul din urmă s-au dat la iveală mai multe plagiate săvârşite de scriitorii noştri. Ţara Noastră a făcut în lunile de vară o senzaţională descoperire în socoteala autorului cărţii Vieaţa la ţară. Revista d-lui Rădulescu-Motru ne vorbeşte în numărul din urmă despre tânărul autor de piese dramatice, d. Hertz, care şi-ar fi însuşit subiectul şi scenăria întreagă dintr-o necunoscută lucrare dramatică a d-lui E. Lovinescu. Şi un alt
235
plagiat se zice că a săvârşit zilele acestea dl. H. G. Lecca. Acesta a scos în editura „Bibliotecei pentru toţi" o traducere a romanului O viaţă de Maupassant. Dar traducerea lui Lecca, în cele mai multe părţi, n-ar fi decât o transcriere fidelă a aceleiaşi opere, tradusă şi tipărită de d. Em. Gârleanu, anul trecut. în editura „Minervei". Deci lucruri frumoase şi cinstite.
Să ne oprim puţin la cazul relevat de Ţara Noastră, căci e din cele mai caracteristice.
Un prozator, considerat de unii şi detestat de alţii, scrie romanul Viaţa la ţară. în romanul acesta îi trebuia un personagiu pesimist, pătruns de ideile negre asupra nimicniciei acestei vieţi. Şi cum procedează autorul? în loc de a face ca pesimismul eroului său să rezulte din faptele lui şi din acţiunea întregului roman, ia o carte străină (de un francez numit Bourdeau) scrisă asupra lui Schopenhauer, traduce de acolo o pagină şi mai bine şi o pune textual în gura eroului, fără a povesti un cuvânt măcar despre provenienţa acelei înalte înţelepciuni. Iar plagiatul descoperit - ştiţi ce răspunde autorul în nr. 9 al Convorbirilor Literarei
„Un roman plagiază - zice d-sa, - atunci când reproduce scene sau caractere din alt roman. Iar când pune în gura unui personagiu un aforism filozofic, fie şi redat textual ca în originalul din care e luat, uzează de un drept al său. Romanele moderne sunt scrise pe temeiul acestor preocupări* sufleteşti, exprimate uneori, Ia autori de mâna întâi, în mod aproape doctrinar."
Autorul plagiatului în chestiune, scriind acest pasagiu, este înainte de toate în mare rătăcire, numind plagiatul d-sale un simplu aforism. Ceea ce a plagiat d-sa şi ceea ce s-a pus în Ţara noastră pe două coloane, nu este un singur aforism, ci o serie lungă de reflexiuni, luate textual din prefaţa unei cărţi asupra lui Schopenhauer. înţelegem să citezi un aforism celebru, datorit unui autor cunoscut, dar când împrumuţi pagini de-a gata din autori necunoscuţi şi din cărţi puţin celebre, nu mai poate fi vorba decât de un veritabil plagiat intenţionat. Asupra acestui
236
punct nu mai încape discuţie. Căci dacă am admite punctul d-sale de vedere, autorul cu pricina n-ar avea decât să ia un număr mai mare de autori străini, să compileze din fiecare câte o pagină şi să-şi „creeze" astfel o operă originală. Şi te pomeneşti că e în stare s-o facă.
Nu. Fie că ai reprodus ca ale tale scene sau caractere; fie că ai mistificat publicul reproducând, sub eticheta ta. gânduri tipărite de alţii, tot plagiat ai săvârşit.
Vorbind însă despre plagiat, suntem datori să ne facem o rezervă. Ar fi trist ca din diferitele cazuri ivite să tragem consecinţe generale şi să fim oarecum bănuitori faţă de producţia noastră literară. Una este plagiatul, care e o îndeletnicire vinovată şi trebuie pedepsită, şi alta aşa numita inspiraţie dintr-un alt autor, sau din literatura străină. Ar fi cu totul fals să cerem fiecărui scriitor o deplină independenţă faţă de ceea ce a fost înaintea lui. Banala comparaţie că fiecare autor este cumva verigă în lanţul întregei vieţi literare, este cu totul adevărată. Căci nimeni nu se poate sustrage de supt puterea influenţelor străine. Cultura universală, comunitatea de gândire şi simţire a scriitorilor din diferite neamuri, aduc cu sine o legătură de reciprocitate, o atracţie continuă şi o vecinică inspiraţie de la unii la alţii. O personalitate îşi însuşeşte pe nesimţite şi concretizează gândul vag şi nelămurit al altei personalităţi şi astfel naşte adeseori o operă bună dintr-un sâmbure prăsit pe pământ străin. Această inspiraţie da, e necesară şi nu are nimic a face cu plagiatul umilitor.
Asupra inspiraţiei şi a originalităţii scriitorului găsim, într-un număr proaspăt al revistei lui Maximii ian Harden. adunate la un loc, mai multe reflexiuni făcute de Goethe, la diferite ocazii. Pentru ilustrarea subiectului nostru vom reproduce o parte din acestea.
„Lumea rămâne vecinie aceeaşi, - zice Goethe. în convorbirile sale cu Eckermann. împrejurările se repetă: fiecare popor trăieşte, iubeşte şi simte ca celelalte: de ce prin urmare un poet n-ar scrie poezii ca şi altul? Situaţiile din vieaţă se aseamănă de ce nu s-ar asemăna şi situaţiile din poezii9
237
Eu n-am văzut niciodată minunăţiile amintite de lordul Byron şi nici nu m-am gândit la ele când am scris pe Faust. Dar lordul Byron e mare numai când scrie versuri şi de câte ori reflectează e ca un copil. De aceea nici n-a fost în stare să se apere în contra nedreptelor învinuiri ce i-a adus naţiunea lui, Trebuia să fie mai aspru şi să le spună tuturor: ceea ce am scris aci este al meu şi, fie că am scos subiectul din vieaţă, fie că l-am scos din cărţi, nu importă: esenţialul este că l-am întrebuinţat frumos. Aşa de pildă şi Walter Scott a împrumutat din Egmont-u\ meu o scenă şi, fiindcă a ştiut să se folosească bine, merită laudă. Diavolul metamorfozat al lordului Byron este continuarea lui Mefistofele şi asta nu e cu supărare. Mefistofele al meu cântă un cântec de-al lui Shakespeare: şi pentru ce să nu-l cânte? De ce să-mi iau osteneala şi să mai scriu un cântec original, când Shakespeare scrisese unul tocmai pe placul meu? Şi chiar dacă Faust-u\ meu se aseamănă, în expunere, cu Iov din Biblie, nu este nici un păcat şi eu merit mai multă laudă decâl dojana... Doamne! Mereu se vorbeşte de originalitte, dar ce înseamnă aceea? îndată ce ne naştem, lumea dinafară ne influenţează şi aceasta se continuă până la sfârşit. Şi, în genere, ce putem numi noi propriu al nostru, afară de energie, putere şi voinţă? Dacă aş putea să vorbesc despre tot ce datoresc marilor înaintaşi şi contimporanilor mei, mie nu mi-ar mai rămânea mult..."
Şi într-altă parte:
„La dreptul vorbind, noi suntem cu toţii fiinţe colective. Căci vai, e puţin ceea ce putem numi al nostru propriu. Noi toţi trebuie să primim şi să învăţăm de la cei ce-au fost înaintea noastră şi de la cei dimprejurul nostru. Nici geniul cel mai marc n-ar ajunge departe, dacă ar crea numai din sufletul lui... în arta întreagă se petrece-o filiaţiune. Când vezi vreun măiestru să ştii că ce este mai bun într-însul, se datoreşte înaintaşilor. Oameni ca Rafael nu cresc din pământ. Ei se razimă pe cei trecuţi şi pe avantagiile vremei lor... Eu de pildă datoresc foarte multe grecilor şi francezilor şi sunt adânc recunoscător lui Shakespeare. Sterne şi Goldsmith. Dar prin aceştia încă nu sunt dovedite toate izvoarele mele de cultură, căci cine voieşte să le cunoască va
ajunge la infinit. Lucrul de căpetenie este însă sa a. un suflet, care iubeşte adevărul şi ştie să-1 adune de unde . afl^-
Am reprodus pe larg părerile lu. Goethe, caci ele mentsa \ fie cunoscute şi în cercurile noastre, pentru a face o deosebne limpede între plagiat, inspiraţie şi originalitate.
238
TITU MAIORESCU
Fireşte pe noi nu ne privesc motivele retragerii d-lui Maiorescu din învăţământul superior. Ziarele din Bucureşti fac aluzii la animozităţi politice, de cari noi suntem străini. Cert este însă că distinsul profesor de logică şi filozofie şi-a arătat şi cu altă ocazie dorinţa de a-şi părăsi catedra şi aceasta din nici o altă cauză, decât pentru vârsta înaintată.
Dl. Maiorescu este un om senin încă, are judecata ageră, mersul vioi şi dispune de aceeaşi dialectică în conferenţele şi convorbirile sale, - dar anii apasă şi îndeamnă la precaţiune. D-sa este nu numai om de ştiinţă; pagini întregi îl arată ca artist rafinat, iar orice artist de seamă ştie când este momentul oportun de a se retrage din vieaţa publică, pentru a nu întârzia şi a nu-şi periclita nimbul de odinioară. Iubitor de gesuri frumoase, a ţinut să-şi încheie o carieră tot prin un gest frumos.
Pe noi, ardelenii, profesorul Maiorescu şi omul politic ne-a interesat totdeauna numai în linia a doua şi numai întrucât activitatea aceasta a d-sale avea o legătură cu cultura noastră generală. Cu legile şcolare unilaterale din Ungaria ascesiunea tinerei noastre generaţii la Facultatea de Litere din Bucureşti a fost cu totul înlăturată şi comoara aceea de învăţăminte, care în generaţia de astăzi a României a produs atâtea rezultate, nouă ne-a rămas astfel închisă. De asemenea n-am putut profita de luminosul sfat politic al d-lui Maiorescu, d-sa fiind o fire cu totul măsurată şi diplomatică şi preferind a se consacra mai mult cestiunilor interne ale regatului român, decât a căuta o. atingere mai deasă şi mai călduroasă cu cercurile noastre conducătoare. In schimb însă literatul Maiorescu a fost totdeauna şi al nostru, a avut pururea ochiul veghetor şi pentru noi şi aceasta ne face ca, de câte ori în presă se discută asupra d-sale, să ne gândim cu drag la meritele ce le are pentru vieaţa noastră culturală
Precum se ştie d. Maiorescu a fost pentru românii din Ungaria un mustrător aspru. Tânăr, venit din Germania cu o
{i
serioasă şcoală estetică; crescut în principiile de pe atunci, cari pledau pentru literatura populară şi pentru îmbogăţirea limbei literare cu elemente din popor, d-sa nici nu putea fi mai puţin aspru într-un timp când la noi era un haos lingvistic, când latinismele şi germanismele se împreunau cu alte barbarii jignitoare a bunului simţ. Campania împotriva ziarelor noastre şi a felului cum se scriau atunci poeziile noastre era purtată cu atâta satiră superioară şi cu un aparat logic atât de convingător, încât distrugerea şi ridicularizarea trebuia să urmeze.
Pentru moment supărarea era desigur mare. în focul discuţiei şi în conştiinţa superiorităţii se fac greşeli şi se exagerează. Fierul roş a stat poate prea mult pe rană şi e explicabil dacă toată generaţia latinistă, în frunte cu Blajul, nu l-a iertat pentru critica nemiloasă ce i-a făcut d. Maiorescu.
Au trecut însă ani la mijloc. Cei tineri au tresărit şi şi-au îndreptat atenţia tot mai mult spre noul evangeliu. Limba ziarelor a început să se cureţe, ce e drept încet şi cu anevoie, de balastrul construcţiilor şi al terminaţiunilor latine. Prin literatura făcută în jurul d-lui Maiorescu a pornit şi la noi dezvoltarea unui gust pentru forme mai estetice. Şi pe urmă a dat norocul să ne vie d. Slavici şi, cu talentul şi uriaşa Iui putere de muncă, să ne dea Tribuna, organul prin care ideile d-lui Maiorescu au prins la noi rădăcini adânci. Legătura aceasta între principiile de limbă şi estetică a d-lui Maiorescu şi între învierea culturei noastre, a românilor de-aci, am recunoscut-o totdauna cu satisfacţie.
Ceea ce ni l-a făcut în anii din urmă şi mai apropiat sufleteşte merită o specială amintie. Se ştie că dl. Maiorescu în teoriile sale de mai înainte, cari excludeau din artă orice tendinţă, avea faţă de naţionalism un punct de vedere foarte rezervat. Cum însă în vremea mai nouă s-a trecut binişor peste acest mod de a vedea şi cum poeţii cei mai de seamă de astăzi s-au lărgit cercul preocupărilor, atingând şi subiecte sociale, fără însă a depăşi marginile artei, d. Maiorescu a ştiut pătrunde spiritul timpului şi a recunoscut de la înălţimea academică această lărgire a programului său. „Patriotismul - zice d-sa, vorbind despre poeziile lui Goga - este în inimele sincere, în afară de orice tendinţă politică, un simţământ adevărat şi adânc şi, întrucât este astfel, poate fi, în aceste împrejurări, născător de poezie..."
240
241
Dar pentru noi mai are o specială însemnătate manifestarea recentă a d-lui Maiorescu, când în magistrala d-sale cuvântare academică de astă-primăvară a redus la nula lor valoare rătăcirile herostratice ale d-lui Duiliu Zamfirescu în privinţa valorii poeziei şi limbei populare. Lovitura plină de tinereţe şi de avânt ce i s-a aplicat tânărului academician, ni l-a arătat pe d. Maiorescu încă odată la locul său de vecinie apărător al principiilor sănătoase, cari trebuie să stea la baza dezvoltării noastre literare.
în momentele aceste deci, când acest stâlp al culturei noastre trece printr-o însemnată fază a vieţii sale, nu putem să nu ne asociem şi noi ia semnele generale de atenţiune ce i se dau, asigurându-I şi noi de caldă recunoştinţă.
TRADUCERI DE REMARCAT
Poveştile fraţilor Grimm, de Lia Hârsu • Poveştile lui Andersen, de Ruxandra Vlahuţă • „Fecioara de la Orleans" de Măria Cunţan • Din proza lui Heine
Am avut mai adeseori ocazia să arăt cu câtă lipsă de scrupul se fac şi se tipăresc la noi traduceri din literaturile străine. Bibliotecile populare mai cu deosebire sunt îngrămădite de aceste barbarii şi contrafaceri. Editorii angajează, din motive de economie, câte un diletant, câte un ziarist incult sau chiar vreun profesoraş (între alţii pe un anumit Giihl, profesor de nemţeşte), ca să le traducă opere celebre, iar aceştia, într-o limbă cu totul neliterară, ciopârţesc şi falsifică textele originale. Dureros este că aceste deprinderi s-au adoptat şi de unii scriitori cu oarecare reputaţie, cum este dl. Lecca, despre care ştim că face traduceri din nemţeşte fără să cunoască limba nemţească, dar bătându-şi joc cumplit de autori ca Sudermann şi Grillparzer.
Din fericire însă se mai găsesc şi traducători cu necesara cuviinţă faţă de original şi înzestraţi cu însuşirile de lipsă, pentru a ne da traduceri vrednice a fi recunoscute fără rezervă. Semnificativ este că prin aceştia se disting în timpul din urmă scriitoarele şi amatoarele de literatură, al căror număr se înmulţeşte şi la noi. Dar, după părerea noastră, este chiar natural ca scriitoarele să se ocupe în special de traduceri. Femeia are cuvenita răbdare, îşi însuşeşte uşor oarecari subilităţi de stil şi, în materie de artă şi de sentiment, reuşeşte mai repede a se identifica cu originalul, ca de pildă un profesoraş, care traduce numai cu gramatica şi cu dicţionarul, fără a pune de la sine suflet şi căldură în paginile traduse.
Din grămadă iau pe cel dintâi exemplu: Poveştile fraţilor Grimm, traduse de doamna Lia Hârsu şi apărute în „Biblioteca pentru toţi". Aceeaşi faimoasă colecţie de poveşti a iluştrilor folclorişti germani a mai fost tradusă la 1901 de câţiva profesori
bucureşteni şi tipărită sub egida oficială a Ministerului de Culte. Dar nimic nu poate fi mai greoi, mai neartistic, mai palid ca acea traducere oficială, tăcută într-o limbă imposibilă şi cu omisiuni vinovate. O comaparaţie uşoară cu versiunea doamnei Hârsu va arăta numaidecât imensa deosebire. Aici avem de-a face în sfârşit cu o interpretare demnă, căci cunoscătoare bună a originalului şi stăpână pe un stil uşor, doamna Hârsu ne-a dat pagini de o rară limpezime. Din o îndelungă citire a poveştilor româneşti traducătoarea şi-a însuşit forma acestora, modul de a conduce dilaogul şi întreaga terminologie, întrebuinţând aceste calităţi în traducerea poveştilor germane.
Noi, în genere, nu suntem patizani ai ideei transpunerei poveştilor străine în limba românească. Ne avem noi basmele noastre, cu un fond fantastic destul de bogat, cu o variaţie de subiecte destul de mare şi aşteptăm de la răspândirea acestora rezultate fumoase. fie de natură educativă, fie estetică. Cele străine îşi au caracterul lor naţional şi, dacă ni le-am însuşi ar trebui să ni le falsificăm pe ale noastre. Dar, ca o lectură distractivă şi ca o orientare asupra acestei comori germane, admitem bucuros o traducere bună din fraţii Grimm şi suntem recunoscători aceleia ce ne-a dat-o.
Aceeaşi mărturisire trebuie să o facem despre o altă colecţie de poveşti celebre şi anume despre ale lui Andersen, traduse, în editura Socec de d-na Ruxandra Vlahuţă, soţia cunoscutului nostru poet. - Andersen, ca şi Grimm, aparţine de mult literaturei universale şi era timpul suprem să-1 avem şi noi într-o traducere mai bună şi mai completă. Aceşti doi povestitori sunt pretutindeni puşi în fruntea listei autorilor meniţi a face educaţia poporului. Chiar zilele acestea un cunoscut pedagog şi estet german, Ludovic Gurlitt, vorbind despre primele cărţi cari trebuie inevitabil citite de oricine, recomandă, alături de Grimm, pe danezul Andersen (mort la 1875), care a avut o profundă înţelegere pentru natură şi mai ales pentru sufletul copiilor. Procedura kii Andersen se deosebeşte, ce e drept, de aceea a fraţilor Grimm. Pe când aceştia culegeau basmele din popor, întocmai precum le auzeau din gura vreunei bătrâne femei povestitoare, Andersen îşi construia adeseori el însuşi scheletul povestirii, punând deci şi
f de la sine o parte şi reuşind astfel, printr-o perfectă imitaţie a genului popular, a fi mai artist şi mai închegat în creaţiunile
* sale. Nimic însă nu împiedică pe cititor ca să guste aceste poveşti cu acea plăcere a copilului naiv, care tresare Ia orice alegorie. Traducerea însăşi e făcută în mod ireproşabil. Doamna
»i Vlahuţă scrie o limbă literară dintre cele mai alese; îşi mlădie 4 stilul după cuprinsul poveştilor; e uşoară şi sprintenă în fabulele |: alegorice, duioasă şi sombră în povestirile mai sentimentale. | Ţin foarte mult să se răspândească această carte prin familiile 'X noastre şi insist cu atât mai mult că a apărut în editura Socec, - o *f editură care, spre paguba ei, înmormântează foarte repede cărţile bune căci nu are deloc darul de a le pune în circulaţie.
O altă traducere de actualitate este drama lui Schiller Fecioara de la Orleans, datorită d-şoarei Cunţan. Pentru noi cari
; urmărim cu drag activitatea poetei de la Sibiu şi cari suntem
* obicinuiţi s-o vedem lucrând mai mult în filigran şi în câmpia *f simpatică a subilităţilor lirice, această operă a fost într-adevăr o £ surpriză. A interpreta în versuri valoroasa piesă romantică a lui *J Schiller şi a o face, printr-o formă plăcută, accesibilă marelui m public românesc, este cu adevărat un merit şi înseamnă pentru i d-şoara Cunţan şi nou titlu de recunoaştere a frumosului său
* talent literar. E multă iscusinţă, dar mai ales multă încordare şi ţL bunăvoinţă în această traducere, care, acum când în toată lumea A germană se serbează memoria lui Schiller, este un potrivit ■ omagiu din partea noastră. Traducerea d-şoarei Cunţan scoate
* la iveală încă un nume de scriitoare română, acela al d-şoarei f dr. Eleonora Lemeny, profesoară în Sibiu. Graiul curat în care ^ d-şoara Lemeny îşi scrie prefaţa la această traducere: orientarea ;. d-sale în materie de literatură germană, ne probează că cercul
intelectualilor din Sibiu s-a înmulţit cu o forţă de care eventual 1      va trebui să se ţină seama.
închei această înşirare de traduceri vrednice de reţinut : prin Nopţile Florentine ale lui Heine, scrise pe româneşte de I ziaristul bucureştean Şt. Antim şi ieşite în editura ..Bibliotecei I pentru toţi". Este una din puţinele traduceri româneşti ale prozei ţ       lui Heine. Afară de dl. Iosif Şchiopul, care pe vremuri în Tribuna
* ne-a dat câteva părţi din proza lui Heine, puţini au reuşit ca
* d. Şt. Antim să ne reproducă atât de credincios vreo povestire
244
245
buiiescă, vreo descripţie spirituală de-a lui Heîne. Poeziile lui uşoare, melodioase, se traduc şi de diletanţi, fără bătaie de cap, dar pentru a tâlcui proza lui foiletonistă, schinteietoare de glume şi de aluzii, se cere în adevăr talent literar şi ne bucurăm că se găsesc traducători ca să-1 aibă. Puţini din cetitorii noştri vor cunoaşte aceste Nopţi Florentine ale poetului răsfăţat şi mulţi vor rămânea satisfăcuţi, cetindu-le. Noi ne-am făcut datoria semnalându-le celor ce nu urmăresc cu destulă atenţie fluctuaţiile tiparului românesc.
IUBIRE DE POET
Lipsa mare de biografii • Bianca Milesi şi Gh. Asachi • Iubirile lui Alecsandr • Cum iubea Eminescu? • Iubirile modernilor
Când iubeşte muritorul, cine mai ţine seama de dânsul? Iubirea lui, fie o dramă zguduitoare, fie un roman încântător sau o simplă idilă în doi, rămâne ascunsă şi uitată, ca o floare scuturată la margini de pădure. Atâtea simţiri curate şi sentimente omeneşti se pierd fără urmă şi atâtea chinuri se duc tăcute pe marele fluviu al durerii universale. Cine le mai ştie, şi cine le fixează? Cu poetul însă nu e aşa. Iubirea de poet trăieşte cât şi scrisul lui. Printre veacuri va suna mereu râsul zgomotos al Lydiei lui Horaţiu, iar Laura şi Beatrice vor ţese vecinie la nimbul iubirii. Căci poeţii îşi ridică singuri monumente iubirii lor. prin puterea tainică de a îmbrăca orice simţire în forme eterne.
Faţă de iubirile poeţilor lumea are totdeauna un interes deosebit. E vecinie mare curiozitatea de a cunoaşte izvorul de inspiraţie al poetului, de a şti cari au fost ochii, de unde s-a revărsat atâta lumină asupra lui şi care inima de unde a pornit atâta căldură. E omeneşte de înţeles că orice amănunt în această privinţă îşi are rostul său. căci orice întâmplare din vieaţa intimă dă o desluşire mai mult asupra genezei operei poetice.
în străinătate există o literatură întinsă asupra fiinţelor iubite de poeţi. Se cunoaşte o serie lungă de biografii a acelor femei celebre, cari au inspirat toată bogăţia artistică ce ne-a rămas. Sufletul, faptele lor, influenţa asupra mediului din jurul lor. sunt fixate cu o exuberanţă de amănunte. Şi este o adevărată satisfacţie să răsfoieşti prin aceste cărţi, din cari te întâmpină parfumul suav al unor spirite alese. Cine a cetit vreo monografie asupra vrăjitoarei doamne Iulia de Recamier, buna prietenă a lui Chateaubriand şi a altora; cine a răsfoit prin corespondenţa
247
d-nei Stein cu Goethe; cine ştie înduioşetoarea relaţie a lui Heine cu La Mouche, - rămâne înmărmurit asupra rolului superior pe care femeia, cu farmecul ei particular şi cu inteligenţa ei scăpătoare, îl are în vieaţa şi producţia spirituală a oricărui artist.
Biata nostră literatură este însă cu totul lipsită de acest fel de scrieri biografice. Este prea adevărat că la noi nu au fost femei scriitoare sau atât de culte încât să fi reuşit a imita pilda d-nei Stein şi să fi adunat prin saloanele lor pe toţi scriitorii, pentru a crea un curent sau o epocă. în literatura noastră nici un fapt mai de seamă nu se leagă de un nume de femeie şi nici un sunet mare nu s-a ridicat din rândul lor atât de sus, încât să strălucească pentru totdeauna. Dar fără nici o influenţă tot n-au fost. De iubit s-a iubit şi la noi, mult şi fără astâmpăr. Ce pătimaş îşi cântă logofătul Conachi pe Zuinia sa! Ce duioase sunt strofele lui Costachi Negruzzi La Marial Dar nu întrebaţi mai cu de-amănuntul cine este Zuinia sau Măria şi cari au fost rolurile lor în vieaţa poeţilor, căci n-o să găsiţi urmele aşteptate.
Este aceasta o mare lacună în istoriografia noastră literară. Lasă că monografiile ne lipsesc cu totul, dar epizodurile din vieaţa scriitorilor sunt absolut nesocotite. Nici arhivele publice, nici cele paticulare ale familiilor, dar nici măcar informaţiile răzleţe de prin ziare şi reviste nu sunt utilizate pentru biografii. Iar fără acestea nu se poate scrie o credincioasă istorie a literaturei române.
Din aceste consideraţii am răsfoit cu plăcere o broşură recentă a d-lui dr, C. I. Istraîi, scoasă „cu ocazia împlinirei unui secol de când Gh. Asachi s-a dus la Roma". Broşura asta ne dă informaţiuni bogate despre nobila femeie din Apus, anume Bianca Milesi, o bună prietenă, muză inspiratoare şi iubită a lui Asachi, pe timpul când acesta se îndeletnicea cu artele frumoase la Roma. „Muza mea şi primul meu amor" îi zice Asachi acestei superbe italience, care mai târziu, ca artistă, scriitoare şi agitatoare de idei liberale, a avut un mare rol în vieaţa publică a Italiei. Asachi a iubit-o toată vieaţa sa, a cântat-o în sute de versuri, în cântece şi madrigale Către Lenea, dar iubirea lui, „era născută din virtute" şi totul s-a redus la o inspiraţie mai
mult platonică. în orice caz a fost un epizod frumos şi, dată fiind personalitatea Biancăi Milesi, nu este un fapt de rând peste care se poate trece.
E prea adevărat însă că tocmai dacă ai voi să studiezi mai de-aproape amorurile poeţilor noştri ai întâmpina mari dificultăţi, din cauza lipsei de date. Iată pe Alecsandri de pildă. El însuşi este atât de puţin subiectiv în operele şi până şi în scrisorile lui, încât cu anevoie îi smulgi vreo mărturisire. Pretutindeni rezervă şi reticenţe şi foarte multe generalităţi. Ici-colo câte-o indicaţie cu iniţialele şi pe urmă iarăşi paranteze închise. Nu ştim nimic de pildă cine a fost nepoata genralului Lassale, căruia Alecsandri i-a dedicat primul madrigal în limba franceză şi cine a fost Theodelina Cotte, a cărei moarte i-a inspirat o elegie uimitoare. Asupra Elenei Negri, singura femeie pentru care inima poetului de la Mirceşti a bătut mai înflăcărat, de asemenea nu avem o pagină mai cuprinzătoare, deşi, după toate aparenţele, această fiinţă, care trăieşte în Steluţa cea nebiruită de vreme, a fost printre femeile române una din cele mai simpatice figuri. Şi mai enigmatică rămâne în vieaţa lui Alecsandri acea frumoasă Mărgărită, de care prin anii 1840 şi mai târziu, prin 1853, se leagă nişte epizoduri romanitee.
Cu Eminescu nu stăm mult mai bine. Şi aici e un mare neajuns, pentru că nu e nici o nădejde a se mai descoperi dovezile primelor lui amoruri. Despre „blonda Marta", pe care o adora în prima lui tinereţe, cine ne va mai da informaţii? Cine ne va şti spune ceva despre juvenila lui Stelă din poezia La o artistă, - desigur vreo cochetă actriţă din trupele pe cari tânărul poet le însoţea? Dar, în afară de astea, avem înaintea noastră cea mai frumoasă dovdă de iubire din toată literatura noastră: relaţiunea cu Veronica Miele. Din această relaţie literatura noastră s-a ales cu o culme. O generaţie întreagă, retrăind iubirea curată a lui Eminescu, suferindu-i suferinţele lui, a renăscut cumva şi are motive să binecuvânteze memoria celor doi. Cu toate astea suntem departe a cunoaşte toate detaliurile ale acestui nefericit şi frumos roman şî-a avea o deplină icoană a femeii de numele căreia se leagă comoara poeziei noastre erotice.
248
249
Pe scara aceasta ajungem la literatura mai nouă. Iubesc şi modernii noştri, dar dânşii au un sistem mai echilibrat în iubirea lor. Cunoaşteţi forma poeziei moderne? Cu versurile inegale, cu strofele fără ordine, cu fraza neclară, ruptă, colorată, ei îşi fac înşişi icoana iubirei lor: când senzuală, spasmodică până la marginile patologice, când palidă, eterică şi de un avânt până la culmile fantaziei. Erotismul în poezia modernă este mai lasciv, mai îndrăzneţ, iar exagerările resping pe mulţi cetitori. Interesul literar-istoric pentru aceste poezii este mult mai restrâns şi aceasta pentru că muzele modernilor de obicei sunt fiinţe din lumea demi-mondului, cari trăiesc o zi în căldura ameţitoare a parfumurilor şi se prăbuşesc repede în haosul trivialului zilnic. Biografii de astăzi nu se mai întreabă de rostul Ninettelor şi al atâtor muze moderne cari biciuiesc nervii atâtor simpatici neoromantici.
Este natural să fie astfel. Pe cum se ştie, Heine împărţea iubirea în două categorii, în medere Minne şi hohe Minne. adică iubirea măruntă şi înaltă. Iubirea modernilor face parte din categoria măruntă, iar aceasta, în artă, are mai puţină trăinicie.
CE ESTE TUPEUL?
Tupeul în literatură • Arivismul • Publicul şi scriitorii* Goethe şi publicul german
Tupeul este un franţuzism în limba noastră şi înseamnă îndrăzneală, - dar are un înţeles mult mai complicat. La noi în Ardeal cuvântul nu e cunoscut, deşi vor fi existând şi pe-acolo ţ       oameni „cu tupeu". Prin Bucureşti însă îl auzi la fiecare pas. r      „Ce tupeu!". „Ştii, că are tupeu?" Sau foarte adeseori: „Cutare s-a ridicat prin tupeul său!"
E, fără-ndoială urât acest cuvânt. Când îl auzi pronunţându-se,
Iobservi o notă ironică într-însul. Pare-că ar voi să fie o dojana sau chiar un dispreţ pentru o îndrăzneală vinovată. Vezi îndată că nu vrea să exprime caracterizarea curajului omului drept şi ? conştient de vigoarea sa, ci a tipului exagerat, care prin îndrăzneală I caută să-şi ascundă numai neputinţa şi să simuleze forţe pe cari 1 nu le are. Ştim noi bine că fiinţele îndrăzneţe îşi au rolul lor în | progresul omenirei şi că lor se datoreşte cunoaşterea adevărului şi săvârşirea de fapte mari, - dar când zici „tupeu" nu te gândeşti la aceste fiinţe, ci la numeroşii indivizi îndrăzneţi, cari înşeală credinţele altora, pentru a-şi servi cauzele proprii.
Adevărul e că lumea n-o s-o îndreptăm noi. Aşa a fost ea totdeauna. Imbulzitorii, pişicherii şi cei cu tupeu şi-au avut totdeauna partea lor în trebile obştei. Dar e totuşi ruşinos să vezi puţina distincţiune ce se face între cele două categorii de îndrăzneţi şi câtă toleranţă se arată superficialilor cu tupeu. E absurd să vezi cum obraznicul care te minte şi-ţi zugrăveşte cai verzi pe pereţi, cum guralivul cu vorbele lui goale şi grandomanul cu falşul lui piedestal îşi au admiratorii lor, iar modeştii făuritori de gânduri curate tânjesc adeseori în aşteptarea dreptăţii viitoare.
Nicăieri nu se observă acest fapt mai uşor ca în literatură. Aici concurenţa e liberă şi fiecare e la largul său de a se afirma. Din păcate însă în anii din urmă s-a procedat atât de părinteşte şi normele de admitere a scriitorilor au fost atât de liberale,
251
I
încât ne-am pomenit cu o pleiadă de publicişti cari nu mai vor să ştie de nici o ierarhie în familia literelor şi nu cer decât egalitate. Tineri poetaştri, cu vreun an, doi, de activitate, pozează în poeţi de rangul întâi, aşteaptă laude cu grămada şi te măsoară cu dispreţ, dacă nu le recunoşti „personalitatea". Am citit zilele trecute o polemică. Un critic prinde pe un tânăr amic al său cu un plagiat dintr-o piesă dramatică. Şi tânărul palgiator. ieşit abia din băncile liceului, răspunde cu un tupeu ce întrece orice margine a cuviinţei... deşi era vinovat.
Poate graţie acestui tupeu, inerent multora, se întâmplă ca în literatura noastră să nu piară nimeni. Poţi scrie critica cea mai luminoasă, poţi invoca argumente de cele mai distrugătoare: scriitorul cu tupeu nu se sinchiseşte, el scrie înainte pentru cine se găseşte. Poţi să-i arăţi nulitatea cu evidenţă matematică, el te va înjura brutal şi va continua să-şi cearnă mai departe bâiguieli le. E numai poză, numai gest şi numai îndrăzneală.
Cu aceste însuşiri sunt înzestraţi cu deosebire pretinşii creatori de curente. Când vom sta să analizăm atâtea donchişotiade, ivite în timpul din urmă, atâtea proclamaţiuni estetice, în cari întâlnim numele mai multor antipoporanişti, nu vom găsi în ele decât ecoul celui mai feroce tupeu. Căci nimic nu motivează pretenţiunile lor: nici talentul, nici gustul şi nici bietele lor gânduri fără şir.
Voi povesti aici şi un caz special de tupeu din lumea scriitorilor. Steteam de vorbă cu un poet asupra unei cărţi recente a lui Hugo von Hofmannsthal. Ştiam că poetul ceteşte nemţeşte şî-1 îndemnam să-şi procure cartea. „Ah, - răspunse el îndată - cunosc cartea de acum doi ani şi o am chiar în biblioteca mea." Şi, închipuiţi-vă, el cartea nu putea s-o fi citit, deoarece nu apăruse decât în săptămâna aceea şi abia o anunţaseră gazetele.
în categoria acestui poet sunt mulţi. E o boală generală la dânşii să discute despre necunoscute. Inteligenţa firească, proprie multora îi înlesneşte în această privinţă, încât adeseori vezi nuvelişti agramaţi avântându-se în terenuri cu totul străine de dânşii. Am auzit un prieten, prozator, susţinând o convorbire abilă cu un profesor asupra lui Platou şi, cu toate că prietenul meu nu ştia o boabă despre PI aton, îşi biruise interlocutorul.
252
* Verva şi tupeul de a afirma câte-n lume, dibăcia de a urmări şi
* surprinde pe adversar în expunerile Iui, îi dedeau o aparentă I superioritate...
S Din această ceată a celor cu tupeu se naşte apoi numărul
cel mare de arivişti, pe cari îi zărim în toate ramurile vieţii g noastre publice. Curajosul câştigă totdeauna ceva. îndeosebi în | politică tupeul scoate la iveală figuri cu totul ciudate, oameni £ fără temeiuri morale şi intelectuale şi-i aşează la locuri de m- frunte. în literatură tupeul îţi aduce un grad de popularitate şi m eventual posibilitatea de a intra în bune afaceri cu editori naivi. 9 Arivismul în literatură este practic şi rentabil şi tupeul rămâne 1      vecinie pârghia care saltă neputinţele.
Vina cea mare a acestui fenomen o găsesc în însuşi publicul nostru. Acest public bun şi primitor, blând şi iertător,
* nu are nici o putere de control. El se ia după cel ce strigă mai 1      tare la noi ca şi aiurea. Nu că nu s-ar fi făcut vreun progres în
această privinţă. Când vezi numărul cel mare de cetitori de cărţi literare, abonaţii revistelor şi dragostea cu care publicul aleargă de pildă la vreo serată literară, îţi dai seama că mergem spre bine. Dar credinţele acestui public sunt atât de şovăitoare, încât la gestul celui dintâi îndrăzneţ, ele se schimbă. De această fire schimbăcioasă şi lipsă de spirit critic al mulţimei cititoare au avut mulţi autori a se plânge.
Pentru înlăturarea acelor firi îndrăzneţe şi inutile, criticei de astăzi îi revine o înaltă datorie. Ea este cea dintâi chemată a da lămuririle de lipsă şi a face accesibilă publicului literatura, cea singură capabilă a croi educaţia maselor. E o datorie grea aceasta, căci masele noastre sunt foarte deosebite. Astăzi literatura nu mai este o prerogativă a clasei culte, căci pătura de jos îşi cere şi ea drepturile ei la mersul culturii generale. Critica trebuie să pună deci pe scriitorii fruntaşi în legătură intimă cu toate aceste pături sociale, ceea ce cere muncă multă şi anevoioasă date fiind piedicile ce le întâmpină mereu din partea atâtor intruşi cu tupeu, cari încearcă să şteargă mâine urmele tale de azi.
Dar izbânda va trebui să vie. Ne amintim, ca dovadă întăritoare în acest punct, de publicul german la începutul activităţii lui Goethe. Cu câtă vrăjmăşie se purta mulţimea faţă
253
de marele poet! Câte bănuieli urâte împotriva lui! Câte atacuri de „snobism", „aristocratism" şi de „iubire de clasă"! Ascultaţi ce amărâtă sună apărarea lui Goethe împotriva acestor atacuri: „E grozav cât de uşor ajungi într-o situaţie falşă faţă de opinia publică. Eu nu-mi dau seama să fi păcătuit ceva faţă de popor şi cu toate astea se zice că aş fi duşmanul poporului. Fireşte că nu sunt un prieten al mulţimei revoluţionare, care operează cu furturi, ucide şi pune foc, iar supt scutul falş al binelui public nu-şi ascunde decât scopurile cele mai egoiste. Urăsc pe cei ce provoacă cu forţa o schimbare, precum şi pe cei ce dau pricină la aceste încercări. Dar sunt eu pentru asta un duşman al publicului? ..."
Iar mai târziu, când publicul fu biruit de puterea acestui talent, Goethe simţi tot mai mult trebuinţa de a se cobori în mulţime şi a trăi numai pentru dânsa. El îşi sprijini chiar o serie de principii estetice pe solidul temei al mulţimei, zicând:
„Din fericire şi în mod firesc publicul cel mare exercită asupra artei o mare influenţă, pentru că, în schimbul aplauzelor şi al banului, el cere o operă care să-i placă. Iar artistul trebuie să se acomodeze, căci şi dânsul face parte din public, s-a dezvoltat în aceiaşi ani şi aceleaşi zile şi simte aceleaşi trebuinţe. Publicul şi artistul vor merge deci vecinie în aceeaşi direcţie şi poetul va tebui să se simtă fericit când se va şti purtat de mulţime, care-i dă vieaţă..."
Această mergere împreună a bunilor literaţi cu mulţimea trebuie şi de noi solicitată, ceea ce nu se poate săvârşi mai sigur decât prin înlăturarea condeielor cu tupeu.
|
i
ICOANA DE AZI
Aşa este vieaţa intelectuală: firele sufleteşti se împletesc şi se destramă după voia întâmplării; forţele se împreună şi se despart după trebuinţele vremii. După ani de zile iată-ne iarăşi Ia un loc, un punct fix, desprins din haosul literar, o insulă nouă, înfiripată prin capriciul valurilor. Ce-o să facem şi unde-o să ajungem, e secretul viitorului. Dar care poate fi rostul nostru printre cei de azi e uşor de stabilit.
In literatura noastră de acum e o continuă oscilare de talente şi principii. Grupările au o însemnătate efemeră şi
î curentele nu sunt statornice. A vorbi de un caracter unitar al literaturei, sau de anumite direcţii estetice bine determinate, e cu neputinţă. Dimpotrivă, tendinţa spre o cultivare tot mai accentuată a personalităţii şi râvna de originalitate se pronunţă
-t     pe o scară tot mai întinsă, - aş putea zice chiar prea întinsă, căci
i     orice începător de astăzi îşi reclamă dreptul de a se socoti o
A „personalitate".
M Răsfoind cărţile şi revistele apărute de curând, urmărind
M     diverse polemici, vom găsi o prea puţină înrudire între simţirea
* unuia sau altuia. Idei generale, cari să predomine scrisul lor, n-am întâlnit. Spiritul vremii şi simţul actualităţii se oglindesc palid
1 în scrisul lor. Doar dragostea de popor de mai înlănţuie pe mai fţ     mulţi de anumite subiecte. încolo fiecare e un factor de sine, o
lume mai mult sau mai puţin îngustă, pe care şi-o trăieşte cu i      priceperea sa şi talentul ce-1 are. De aceea risipirea tuturora şi
imposibilitatea de a concentra pe mai mulţi în numele aceluiaşi
* ideal.
Dar să intrăm în amănunte. T; Cei mai izolaţi dintre scriitorii chemaţi a porni şi conduce
vieaţa literară, sunt cei mai în vârstă. Mişcaţi din rezerva lor | prin zgomotul anilor din urmă, ei şi-au reluat activitatea. Afară I      de dl. Delavrancea însă, care prin Apus de soare, cu toate
imperfecţiunile sale, a adus ceva nou în fluctuaţiile literaturei,
255
puţini au reuşit să se mai apropie de sufletul mulţimei. în scrisul lor, plin de înţelepciune bătrânească, de sfaturi morale şi estetice, lipseşte voiciunea convingătoare a talentelor neobosite. Din gluma şi sarcazmul lor lipseşte hohotul acela tineresc, care şterge orice urmă de răutate. Şi acela care e în măsură de a da în primul rând o nouă înfăţişare poeziei actuale, autorul idilelor şi baladelor, trăieşte în umbra laurilor din trecut, cu totul adâncit în tâlcuirea lui Dante.
O încercare de a reintra în toiul literaturei a făcut bătrâna revistă Convorbiri literare, cunoscută astăzi mai mult de amatori şi bibliografi, decât de cetitori. Cauza acestei nesocotiri din partea obştei este lipsa de contribuiri literare la această revistă. Poeziile publicate acolo fac parte din cel mai slab material apărut în anii din urmă, cu excepţia puţinelor bucăţi datorite lui P. Cerna. Din nuvelele de seamă se remarcă dl. Chiriţescu, un stilist de viitor. Că pentru atitudinea critică însă lumea scriitorilor noştri a rămas cu totul indispusă împotriva acestei reviste şi anume din cauza vecinicilor înţepări şi aluzii la „mercantilism" şi „americanism". A lovi în scriitorii cari din fructul muncei lor vor să-şi facă o platformă de existenţă, în loc de a căuta mijloacele pentru a le înlesni această năzuinţă, este desigur o judecată pe dos.
Mai simpatic a fost primită truda d-lui M. Dragomirescu de a face o grupare în jurul criticelor sale Convorbiri. DI. Dragomirescu este un om cumsecade şi urmează în literatură principiul lui Hristos: „Lăsaţi copiii să vină la mine". Afară de câteva talente recunoscute d-sa are mai mulţi începători în jurul său, cu care în şedinţele de luni face o şcoală sistematică de stil ş\ poezie. Calitatea aceasta de pedagog literar se observă şi în criticile d-sale, care prin pedantismul şi didacticismul lor sunt grele de citit şi uneori şi mai grele de înţeles şi zădărnicesc astfel în mare parte rostul şi activitatea publică a acestei reviste.
O plantă exotică, sădită pe ruinele bisericuţii d-lui Macedonski este Viaţa nouă a d-lui O. Densusianu. O amintim pentru hazul vecinie ce-I produce deosebirea enormă între ceea ce poate şi ceea ce pretinde. Probabil nu s-ar mai fi ştiut de ea dacă într-o bună zi directorul şi elevii săi n-ar fi pătruns într-o şcoală de fete din Capitală şi acolo n-ar fi început o serie de conferinţe
asupra poeziei moderne. A fost acesta un moment caraghios în mişcarea literară de azi, când în faţa atâtor copile şi profesoare un domn Caracostea a proclamat pe Densusianu-Ervin, fiind el de faţă, de căpetenia simbolismului şi a! modernismului român. Un semn al vremii; în mijlocul acestei învălmăşeli aventurile nu
pot să lipsească.
în alte reviste continuă să apară literatură de toate genurile. Privirile nu se opresc însă asupra acestor pagini. Un regiment de nume necunoscute trece prin Neamul românesc literar şi prin alte alcătuiri similare, mărind grozav numărul diletanţilor. Deasupra acestei pleve însă şi a organelor înşirate s-a ridicat, prin muncă şi talent, o singură revistă: Viaţa Românească. Nu avem ce face, trebuie s-o recunoaştem cu toţii. Prin felul cum şi-a ştiut aduna colaboratorii, prin seriozitatea în selecţionarea materiei, prin actualitatea subiectelor, - şi făcându-se abstracţie de umplutura inevitabilă şi de unilateralitatea în diverse aprecieri critice, - revista de la laşi este astăzi o cetate invidiată, care reprezintă mai bine interesele literaturei...
Şi acum, în vârtejul acesta de scriitori obosiţi şi de tineri prezumţioşi, în mijlocul atâtor reviste cu apucăturile şi clientela lor. ce caută Cumpăna noastră? Fiţi siguri, e loc şi pentru ea. Nu pentru a face drum nou, ci pentru a netezi asperităţile din drumurile altora. Nu pentru a distruge, ci pentru a complecta pe alţii. Rătăcirile şi exagerările sunt aşa de multe, încât au nevoie de o îngrădire. Şi atmosfera e atât de apăsătoare, încât o curăţire a ei se impune, pentru ca orice scriitor să respire mai uşor şi orice talent să-şi afle răsplata.
256
EFEMERIDE [I]
A fost, fără îndoială, un frumos act de românism manifestarea Camerei, cu ocazia morţii canonicului dr. Augustin Bunea din Blaj. Puţini deputaţi vor fi cunoscând scrierile de istorie bisericească ale regretatului preot, pe care Academia l-a ales anul trecut de membru al ei. Şi foarte puţini îl vor fi cunoscut ca luptător politic şi orator distins. Telegrama Parlamentului român va fi făcut însă o prietenoasă impresie.în Ardeal, unde astfel de atenţii şi de manifestări a solidarităţii culturale sunt primite cu multă căldură. în Bunea Ardealul şi, în special, biserica unită au avut un razim de frunte. El n-a fost numai un istoriograf de seamă, căci actualitatea îl interesa şi o înţelegea tot aşa de mult ca trecutul. In politica reală a adus cu sine învăţămintele istoriei, şi, în neorientarea de astăzi, a fost susţinătorul aprig al politicei tradiţionale, arătând fraţilor săi de-acasă pericolele unei abateri de la această credinţă. Pierderea lui înseamnă pentru vieaţa culturală şi politică din Ardeal în adevăr o mare lovitură.
Un moment însemnat în vieaţa noastră şcolară a fost retragerea recentă a d-lui T. L. Maiorescu din învăţământul superior. Rolul culiselor politice nu importă. Discuţiile violente ale presei de partid nu ne privesc. Lumea s-a obicinuit în sfârşit cu ideea retragerei popularului profesor de la catedra sa de logică şi filozofie. Este aceasta o linişte bine meritată, pe care eruditul bărbat,- după lunga sa carieră, ş-o cere singur. Iar tributul de recunoştinţă ce i s-a adus la sărbătoarea oficială de duminică îl poate asigura despre fructul copt al năzuinţelor sale pe terenul învăţământului. Momentul acestei retrageri însă nu trebuie să fie un prilej de ieremiade şi de dispoziţii elegiace, -ci, cunoscând firea robustă a d-lui Maiorescu, e de prevăzut că d-sa părăseşte numai catedra universitară, nu şi terenul cultural şi politic, unde pot să-1 aştepte încă atâtea izbânzi. Foarte curios
pare că lumea literară a lipsit de la această serbare. Curios şi totuşi explicabil. în activitatea sa literară dl, Maiorescu n-a ţinut pas cu cea didactică. De pe terenul literaturei s-a retras mai de mult, fără să mai ia parte activă la mişcările generaţiei de astăzi. Tinerii scriitori, pe cari în mare parte nu-i cunoaşte, au pentru dânsul mai mult un sentiment literar-istoric - dacă putem zice astfel - decât entuziasmul pe care-1 avea generaţia junimistă de odinioară. Lipsa aceasta de legături sufleteşti cu dl. Maiorescu explică, poate, şi rezerva scriitorilor faţă de sărbătorirea d-sale.
Epizodul de la Teatrul Naţional, dintre d-nii M. Polyzu-Micşunescu şi Pompiliu Eliade a făcut multă vâlvă în opinia publică. Nu este, desigur, o noutate, că un autor dramatic vine în conflict cu un director de teatru. Dar atâta gentileţă reciprocă mai rar. DI. Polyzu cere să i se joace duminică piesa Pământ, iar directorul îi răspunde că „nu face parale". Foarte indignat de atitudinea aceasta, autorul îi spune „câteva adevăruri", şi se întreabă apoi singur: „Cum se face că acest om, cel mai urât din Ţara Românească este în capul unei instituţiuni care cultivă frumosul! Un asemenea imbecil şi incapabil în fruntea Direcţiunei generale a teatrelor... Am cunoscut mulţi degeneraţi, mai mult sau mai puţin intelectuali şi simpatici; ei bine, dl. Termopile Eliade e un degenerat prost, urât şi antipatic..."
Fireşte nimeni nu poate admite ca un autor dramatic, şi mai ales un autor cu totul mediocru, să vorbească în acest ton despre un director de teatru, fiindcă pe directori îi dezarmezi prin talent şi nu prin grosolănii. Ne-a mirat însă totuşi că d. Eliade a rămas senin în faţa acestei violenţe de limbaj, răspunzând la injurii cu gluma că dl. Polyzu-Micşunescu ar fi mai urât ca d-sa...Mă rog, pe noi nu ne priveşte urâţenia unuia sau a altuia. Urât în sine este numai faptul, că la „Teatru" se petrec scene ca acestea - şi alte multe, de cari avem cunoştinţă - cari în ochii publicului coboară foarte mult respectul pentru instituţie şi pentru conducătorii ei.
258
Ar fi bine ca, fiind vorba de Societatea scriitorilor români să nu se insiste numai asupra condiţiilor de primire a membrilor. După câte ştim, Societatea a trecut binişor peste acest punct, deoarece nu poate fi ceva mai firesc decât condiţia, ca cei chemaţi să facă cultura românească, să fie români. Noua societate a trecut de la vorbe la fapte şi, pentru cei neorientaţi, servească următoarele informaţiuni:
Odată ce s-a propus în mod hotărât întemeierea societăţii, s-a arătat în toate păturile scriitorilor un interes viu pentru împlinirea acestui vis nutrit de atâţia inşi. S-a făcut adunarea de constituire, s-au votat statutele şi activitatea a pornit cu însufleţire.
Comitetul însărcinat cu conducerea afacerilor a pus la cale o serie de conferinţe prin provincie şi în Capitală. întâia conferinţă ţinută la Galaţi, a avut un mare succes moral şi material cu totul mulţumitor. Cetăţenii gălăţeni, veniţi la şedinţa festivă a literaţilor, au dovedit dragostea lor pentru literatură şi şi-au dat obolul lor pentru scopurile urmărite de Societate. în curând aceste şezători literare vor fi continuate. La 1 decemvrie comitetul se va întruni la Buzău, iar la 5 dec. la Piatra N[eamţ]. Câteva zile în urmă, probabil, va avea loc şi proiecatata serbare la Bucureşti, pentru care doamnele din societatea înaltă a Capitalei, în frunte cu doamana Brătianu, şi-au promis binevoitorul concurs. Din aceste lecturi şi conferinţe va rezulta desigur beneficiul material, suficient pentru a pune Societatea în condiţiunile ei materiale fundamentale.
De altfel întâii paşi pentru funcţionarea Societăţii s-au făcut. Un splendid local în centrul oraşului (strada Academiei) a fost închiriat în acest scop. Localul a fost mobilat pe cheltuielile Societăţii şi va fi inaugurat zilele viitoare, în prezenţa tuturor membrilor. Acest salon împreună cu biblioteca şi cu ziarele ce vor sta la îndemână, va servi pentru întrunirile şi distracţiile membrilor. în el vor avea Ioc adunările generale ale Societăţii, precum şi întrunirile lunare ale comitetului.
Cât de multă atenţie a deşteptat Societatea scriitorilor în public s-a dovedit printr-o pildă rară. O doamnă mărinimoasă din Transilvania (oraşul Brad) a dăruit pentru fondurile literaţilor suma de 100 lei. Fapta acestei doamne, săvârşită dintr-o parte Ia
260
care mai puţin ne aşteptam, a impresionat adânc pe scriitori, *   cari au tot dreptul să aştepte ca alţii, mai în stare şi mai aproape,
să imite generoasa atenţie a doamnei Damian din Brad.
în acest chip, cu hărnicia Societăţii pe deoparte şi cu
concursul publicului pe de alta, noua societate va reuşi în ; curând să fie în centrul mişcărilor culturale şi să aducă foloasele '   ce i se cer. Dorinţa este numai ca scriitorii adevăraţi, cei cu
Italent şi cu suflet să se grupeze în jurul steagului ce s-a arborat şi să nu ostenească în urmărirea principiilor ce s-au stabilit prin statute.
i începuturile sunt desigur grele şi duşmăniile şi intrigile
sunt mari. Scriitorii, susceptibili şi neîncrezători, sunt adeseori dispuşi să dezerteze de la datoriile lor. Din parte-ne un cald apel la unire şi încredere, şi bunele rezultate nu vor întârzia.
-4ît
î
}
i
[
IARĂŞI DECADENŢII NOŞTRI
Pe cine preţuiesc ei. • Pe cine preţuim noi? • Un decadent simpatic • Cei mărunţi
Ce să te faci? Nu poţi scrie istorie literară şi nici reflexiuni asupra mişcărei contimporane, fără să te împiedici de ei. N-ar strica şă-i priveşti odată, pe toţi Ia un Ioc, sub specie aelaemi şi adunându-i într-un mănunchi, să arăţi care le-a fost rolul, atât în partea serioasă, cât şi în cea umoristică a activităţii lor. De mulţi, sunt mulţi, - un regiment întreg, răspândit pe Ia toate revistele şi mai ales pe Ia cele obscure. îi întâlneşti prin Literatorul Revista poporului, Portofoliul român, Analele literare, Peleşul, Românul literar, Hermes şi în alte reviste de caracter cu totul efemer. O vieaţă scurtă, zbuciumată şi plină de incoerenţe; o muncă măruntă, îmbrăcată în forme goale de sens şi în mare parte imitate. Cu puţini cetitori în vieaţă şi cu mult mai puţini în urmă, - căci cine mai răsfoieşte astăzi prin organele lor uitate?
Ceea ce-i lega pe scriitorii acestei familii decadente erau credinţe foarte curioase. Aşa, de pildă, toţi sunt fanatici admiratori ai lui Eliade, toţi preţuiesc fără rezervă pe Bolintineanu şi, ceea ce pare şi mai curios, un poet ca Depărăţeanu este pus de dânşii mai presus de Eminescu. Pe vremuri decadenţii aveau un şef de principii, pe profesorul, poetul şi criticul Boniface Florescu. Această căpetenie a lor, un om cult, dar mult dezordonat, insista vecinie asupra amintiţilor poeţi, cari „mânuiau ideea pură şi înălţau limba românească până la cele mai înalte culmi ale lirismului". Cât pentru poeţii străini, decadenţii noştri ne fac, prin rostul Iui Mircea Demetriade, următoarea mărturisire: „S-a născut un uriaş, care a doborât romantismul şi a slujit ia un nou altar: acesta fu Baudelaire, dintr-al cărui geniu, ca dintr-un arbor plin de sevă, tresăriră la vieaţă ramuri înflorite şi pline de miresme. Arta simbolistă, arta independentă, adorată de preoţi
ca Verlaine, St. Mallarme, Maeterlinck, Jean Moreas şi îndeosebi Vigny, care produse reacţiunea în contra materialismului..."
Natural, nu există nici-o înrudire între Eliazii şi Bolintinenii noştri şi între Maeterlinck bunăoară, dar asta nu-i împiedică pe I    decadenţi să-i considere de părinţii lor sufleteşti şi să-i preţuiască deopotrivă.
| Să vedem însă pe cine preţuim noi din această pleiadă.
§.    Dintre vechii decadenţi ni s-a părut o figură caracteristică în I    primul rând Sihleanu, cu ale lui Armonii intime, în cari sunt câteva accente în adevăr particulare. Cât pentru Macedonski, i    ne-am spus părerea cu altă ocazie. Au fost însă printre f    decadenţii mai sinceri şi forţe mai concentrate, talente destul de puternice, dar abătute din calea dezvoltării lor fireşti prin cine ştie ce influenţe. între, acestea am amintit totdeauna cu simpatie pe răposaţii Şt. Petică şi luliu Săvescu, ale căror lucrări, tipărite în o nouă ediţie selecţionată, n-ar face ruşine literaturei noastre.
* Printre cei noi de tot singurul care a fost întâmpinat cu căldură f este d. Minulescu. o figură literară originală şi simpatizată chiar I     şi de adversarii d-sale în ale decadentismului.
■ Este însă un scriitor de versuri decadente, despre care
; astăzi nu se mai vorbeşte: d. Alex. Obedenaru. Odinioară "•     conducea reviste şi avea un cerc a! său, dintre cari mai mulţi
Itrubaduri romantici şi iubitori de vieaţă nocturnă. Versurile sale de cuprins sombru şi întunecat i-au adus epitetul de „macabru" dar, după cum ne dovedeşte o frumoasă analiză critică, făcută f de regretatul Ştefan Orâşanu, aceste versuri au un cuprins real şi ?     merită atenţiune mai multă.
3 Influenţat de Baudelaire. dar foarte consecvent cu sine,
|     Obedenaru într-adevăr constituie o pagină proprie în istoria
* decadentismului poeziei noastre. în scrisul lui predomină notele funerare, precum şi dezgustul de vieaţă. Ici-colo întâlnim rubrică
'i     neroniană, sau nevroza atât de caracteristică acestui fel de literaţi, apoi exagerări fantastice, comparaţii şi imagini imposibile I      şi curiozităţi câte voiţi. Iacă de pildă un pastel macabru:
Pe ziduri văd: ruine-abise Şi câmpuri pline de răniţi. Femei cu braţele deschise îl Zicând: La desfătări veniţi!
262
263
De prin pustii zăresc cum vin: Vulturi de mortăciuni setoşi, Năpârci purtând pe limbi venin Şi jaguari cu ochi sticloşi.
Mai văd o ceată de schelete Având pe oase mucigai. Isbindu-se de un părete Şi recăzând în putregai.
Dar iată moartea fioroasă S-apropie încetinel Şi repezindu-şi a ei coasă Gravează ultimul pastel.
De acelaşi fel următoarele strofe:
întrezăresc a morţii mână, Smulgându-mi sufletul din piept: Repausul etern aştept Şi preschimbarea în ţărână.
în gând ar vrea să mai rămână Un suvenir de vremi nestins, Ce-ar vrea să zboare viu, aprins Când eu voi fi numai ţărână
Pe sân căldura e stăpână. Dar numai pentru agonie. Aprindeţi iute o făclie. Am nostalgie de ţărână.
Şi noaptea morţii se amână. Dar niciodată n-am râvnit Decât s-adorm necontenit încet, schimbându-mă-n ţărână.
In altele face apologia revolverului, a acestui „metal oribil" şi a pumnalului „distrugător, perfid şi cu sclipire ucigaşă". Dar are şi Obedenaru clipe senine, când în forma rondelului - această formă de vers introdusă de d-sa la noi -cântă pe o coardă mai liniştită şi mai frumoasă:
Pe undele briliantine
în barca mea plină de flori.
Nu vii să cânţi, să dormi, să mori? Şi voi muri pe-Ocean cu tine.
Pe mări imense şi străine Să-ţi dezvăleşti caste comori. Pe-undele briliantine, în barca mea plină de flori.
Sub constelaţii de Enbine, Sub trăznete sau sub ninsori Tu îmi vei da stranii flori Iar eu tot sângele din mine Pe undele briliantine.
Când dl. Obedenaru, care astăzi nu mai scrie decât foarte rar, îşi va aduna într-un volum aceste poezii, ele nu vor întârzia să deştepte oarecare atenţiune, căci, eu tot caracterul lor straniu, au un fond original şi ni-1 prezintă pe autor ca pe un tip aparte.
Dintre decadenţii mărunţi, dispăruţi odată cu revistele lor, sau morţi în vârsta lor dintâi, am amintit de curând pe un anumit Anastasescu, care sub iscălitura O. Dabija a tipărit câteva strofe mult promiţătoare. Frumoase versuri a publicat şi regretatul N. Orăşanu, cu pseudonimul Z. Miron, tot în formă de rondele, în poezia lui Fără stele găsim strofele următoare:
Albastru clar de viorele. Se-ncenuşează putrezit Ca în macabre acuarele. Şi norii turnuri de castele, Ridică-n aerul cernit: Ce trist e ceru! iară stele!
Iar rondul reprodus:
Iui Orăşanu în seară merită să fie întreg
Prin aer tremură alene Fiorii calzi, crepusculari. Iar în pădurea de stejari Răsun' duioase cantilene.
Melodioasele refrene Colindă codrii seculari. Prin aer tremură alene Fiorii calzi, crepusculari.
264
265
Uşori ca tremurai de gene Zefirii, răcoroşi, fugari, Cu aripi blonde de ştrengari Trezesc oftări eoliene -Prin aer tremură alene.
în versuri de acestea rezleţe, scrise de talente naufragiate, chiar când ele nu cuprind frumuseţi vecinice, găseşti frumoase documente omeneşti, suflete simţitoare, caractere sfărâmate şi visuri spulberate. De aceea răsfoirea prin cărţile şi revistele decadenţilor este totdeauna o îndeletnicire interesantă şi un crâmpei de vers reuşit, găsit acolo, totdeauna o contribuţie nouă la cunoaşteea temeinică a trecutului literar. Căci în literatură nu trăiesc numai scriitorii, ci oamenii în primul rând şi adeseori la un scriitor partea lui cea mai simpatică pe care o lasă în urmă-i nu este cea literară, ci partea curat omenească.
O LIMBĂ UNIVERSALĂ ŞI ÎNTEMEIETORUL EI
Espercmtismul românesc • Societăţi esperantiste la noi • Propaganda prin reviste esperantiste • Un început de literatură esperantistă • Credo, quia absurdum
Născocitorul faimoasei limbi universale „esperanto", d. dr. Ludovic Zamenhof, s-a născut la 3/15 decemvre 1859 într-un oraş din Polonia rusească şi trăieşte actualmente în Varşovia, ca medic. împlinindu-se 50 de ani de la naşterea lui, ziarele se ocupă mult de acest bărbat, care a hărăzit omenirei, supt pseudonimul dr. Esperanto, această limbă, răspândită în toată lumea, din Bucureşti până la Tokio şi din Paris până în Noua Zeelanda. Biografii lui ne spun că ideia unei limbi internaţionale, care să nimicească barierele între popoare şi să facă posibilă o înţelegere generală, îl frământa de mic copil, in acest scop el învaţă o serie de limbi; cea rusă. poloneză, franceză, engleză, latină şi greacă. Din toate acestea luă apoi cuvintele cele mai uzitate. îşi întocmi vreo 16 reguli esenţiale, înlăturând toate excepţiunile şi toate celelalte reguli de formaţiune a limbilor diverse. Din rădăcinile estrase apoi din limbile cunoscute şi aplicându-şi cele 16 reguli, Zamenhof îşi întocmi dicţionarul şi gramatica, iar la 1884 îşi tipări manualul Lingw Intemacia, care avea să servească de bază la o întreagă mişcare.
Principiul primordial la întocmirea noii limbi artificiale este simplicitatea. Inteligentul polonez-evreu a luat patru terminaţiuni mai esenţiale, cu sens determinativ. A aplicat un o la toate substantivele, un a la toate adjectivele, un e la adverbe, un / la infinitive şi gata glosarul. La om îi zice homo, la câine hundo. la vulpe vufpo. Ceea ce la noi e frumos, la d-sa beta, cald la d-sa varma, albastru - blua şi fericit - felicia. A învăţa înseamnă !a Zamenhof Ierni, a scrie skribi. a alerga kuri şi când e vorba de esclamarea afirmativă, d-sa răspunde cu veritabilul
267
cuvânt englezesc yes\ Vedeţi procedeul: un amestec de toate limbile, cu aplicarea originalelor terminaţiuni.
Şi totuşi frământarea asta hibridă a dat o limbă factice şi Zamenhof şi-a încercat repede şi norocul de poet în armoniile ei. lată, de curiozitate, întâia lui poezie, Espero:
En la mondon venis nova sento Tra !a mondo iras forţa voko. Per flugiloj de facila vento Nun de loko flugu gi al loko.
Ne al glavo sangon soifanto Gi la homan tiras familion: Al la mond eterne militanto Gi parmesas sanktan harmonion.
Sub Ia sancta signo de 1'espero Kolektigas pacaj batalantoj Kaj rapide kreskas la atero Per laboro de la esperantoj.
Păsăreasca asta ar veni pe româneşte, „Don Ramiro", cam aşa:
în traducerea unui
Un nou şi fâr de seamăn simţământ în lume s-a născut, un grai cu foc: Să zboare dar pe aripe de vânt. Să zboare dar uşor din loc în loc.
Nu spada cea de sânge doritoare E-ndemnu-i către neamul omenesc. Ci lumei. care luptă până moare, li poartă pacea raiului ceresc.
Sub cutele stindardului Nădejdii Războinicii se strâng, o nouă eră începe, izbăvită de primejdii Prin munca luptătorilor ce speră...
Prin accentuarea continuă a părţii practice în învăţarea acestei limbi şi prin tendinţele ei umanitare, scoase la iveală de unii şi de alţii, încercarea lui Zamenhof a găsit adepţi în toate ţările. Mai ales doctorii şi în special doctorii evrei au fost promotorii ei.
Printre români a adus-o mai întâi o d-şoară Mariela Flollo, care la 1889 a tipărit în Varşovia un dicţionăraş esperanto-s     român. Pe la 1904 găsim un început de mişcare la Galaţi, unde S     străinul H. Fischer face o societate cu scopul învăţării limbii |     esperantiste. La 1907 găsim la Bucureşti pe trei străini în plină activitate esperantistă, pe dr. Rimei. dr. Robin şi Bruni şi alături
Ide ei nume ca Haimsohn, Byck, Suchard şi alţii. Străinii şi evreii sunt cei mai fervenţi propagatori şi aici, iar printre români 1 se găsesc repede oameni de bună credinţă, îndeosebi medici şi militari, cari să se lase ademeniţi de vestita frumuseţe şi uşurinţă a limbei internaţionale.
Cartea după care se orientează este Cursul complect pentru învăţarea limbei esperanto de dr. S. Kimel, din care până acum au ieşit mai multe ediţii. Pe baza ei s-au deschis cursuri libere în Bucureşti şi s-a întâmplat curiozitatea că atât ministerul, cât şi ajutorul de primar a! oraşului au îngăduit oficial ca apostolii esperantismului să-şi poată ţinea cursurile în localurile publice aîe şcoalelor. Ba ceva mai mult. Te miri pe ce cale, matadorii esperantiştilor români au ştiut obţine învoirea Reginei, ca la institutul orbilor, numit „Vatra luminoasă", să se înveţe limba esperanto, - adică, după ce le-a luat D-zeu vederea, să le mai ia Kimel şi graiul bieţilor orbi.
Prin stăruinţa lor ascunsă, care se aseamănă mult cu aceea a francmasonilor, esperantiştii români au reuşit să se grupeze în timp de doi ani în diverse societăţi. La Galaţi avem „Prima societate esperantistă", ia Constanţa, „Nigra Maro", la Brăila, % „Societo Esperantistă", la Mărăşeşti, clubul feminin „Virina | grupo", la Bucureşti, „Verda Stelo", „La litero", „La Esîonto". jl Şi toate acestea fac parte din „Federacio". sau asociaţia lor s generală, cu sediul în Bucureşti şi supuse, ca organizare, unei societăţi generale a esperantiştilor din lume. Numele complet al asociaţiei generale este; „Federacio de la esperantistaj socieîoj \      el Romanujo".
Propaganda asta câştigă, neapărat, şi prin organele de |?      publicitate ale esperantiştilor. Au apărut până acum vreo trei I      ziare de-acestea:  Romana gazelo esperantistă şi Rumano Esperantistă, amândouă ia Bucureşti, iar ia Galaţi Rumena gazelo esperantisto. în coloanele lor, apostolii esperantismului
268
vorbesc tot cu patos despre înfrăţire: „Popoarele vor forma prin înţelegere un mare cerc familiar", sau în limba lor: „Lapopoloj faros eu konsento un grandan rondon familiari*. Şi pretutindeni se vede un fel de mulţămire că esperantismul a găsit un teren atât de prielnic printre români. Ei se laudă de reuşita cu care „o mână de entuziaşti au împlântat într-un mod definitiv steagul verde al esperantismului pe pământul mănos al României".
Ca să se facă mai simpatici, esperantiştii noştri au pornit vorba că limba lor este mai potrivită ca oricare alta pentru îmbrăcarea simţurilor în forme literare. Şi, ca dovadă, au început să traducă din autorii români. Lui Vlahuţă, de pildă, îi zic: „Vlahuca estas nun el najplaj legataj vivantaj verkistof. Pe Sărmanul Dionis al lui Eminescu îl traduc cu La bedaurinda Dionis. Iar dintr-o bucată a Iui Delavrancea reţinem următorul dialog:
,,Si enigis matrapidete la manon je n 'an cebruston kaj diris al mij:
- Divenu. -Aveloj!
- Ne.
- Lekvinberoj. -Ne.
- Kikero! -Ne.
- Mielkuko! -Ne.
Kai gis mi ne divenis Kikero cebrusto" etc.
Dar ajung amănunte. Precum vedeţi, limba lui Zamenhof, pe care toată suflarea esperantistă îl prăznuieşte zilele acestea, nu are deloc nici armonia şi nici valoarea ştiinţifică, pe care o • laudă apostolii ei. Este la mijloc o mică pehlivănie şi naivitatea oamenilor obicinuiţi a se lua după tot ce este imposibil. Visarea unor idealuri comune omeneşti nu este nouă şi e sigur că de câte ori se vor ivi asemenea visători, ei totdeauna vor găsi aderenţi. Rămâne însă totuşi enigmatic cum de tocmai România a ajuns să fie teren priincios pentru asemenea mişcări utopice. Că străinii, şi mai ales evreii, au tot interesul de a căuta „limba de
înfrăţire" între popoare, este foarte natural. Cum se face msa de mişcarea asta este încuviinţată şi promovată mea chiar de autorităţi este greu de înţeles. Noi avem nevoie de cultivarea limbei noastre înainte de toate şi iată vin şi nişte aventurieri străini şi-şi fac trebşoarele printre noi, cu o limba pocită. De necrezut!
270
NOUĂ* COLECŢII FOLCLORISTICE
O amintire despre Petre Ciorogariu • Epoca basmelor • Cum se reeditează poeziile poporale • O veche propunere
Folclorul în partea sa primitivă, care se reduce la culegerea de material de studiu, este o muncă uşoară, mai ales când se practică în mod superficial ca la noi. De aceea îmbulzeala mare de folclorişti şi de autori de cărţi cu literatură populară. Protestările în contra acestei activităţi, fără sistem şi fără ţintă, nu ajută nimic, deoarece volumele se îngrămădesc pe fiecare săptămână, care de care mai netrebnice şi mai de prisos.
Odinioară era fireşte un merit să smulgi din întuneric câteva pietre de aceste preţioase de-ale tezaurului popular. Cu o broşură, două, de balade din Banat puteai pe vremuri, prin 1867, să ajungi chiar membru la societăţii academice, căci în adevăr aduceau o contribuţie nouă la cunoaşterea literaturii nescrise. Astăzi însă, când aproape tot materialul este strâns şi parastrâns, când din aceeaşi baladă avem zeci de variante, înseamnă să strici vremea, hârtia şi gustul de citit, reeditând fărâ plan, fără studiu şi fără nici un criteriu, materialurile adunate odată.
O excepţie face astăzi numai Academia, care de doi ani încoace dă o atenţie deosebită folclorului şi publică colecţii şi monografii mai serioase şi aranjate cu oarecare spirit critic. Lucrările d-lor Pârvescu, Pamfil, Ţiplea şi Budu, prin modul de a grupa conţinutul, prin glosarele lor şi prin valoarea lor pentru studiul dilaectelor, sunt demne de atenţie.
Printre cărţuliile mai bune pe terenul acesta socotesc eu şi o broşură, trecută supt tăcere pe nedreptul, aceea a profesorului de muzică P. Ciorogariu, decedat mai acum câteva săptămâni la Bucureşti.1 Regretatul profesor era de origină din Banat şi avea,
"Noi.
' Cântece din popor, cu note muzicale de P. Ciorogariu, (nr. 42-44 din „Biblioteca românească"), 80 bani, pag. 134.
I
ca toţi bănăţenii, un entuziasm cald şi o pricepere relativă pentru muzica poporului. în vacanţe el aduna cu mare zel cântece şi texte poporale, pe cari le armoniza şi despre cari specialiştii ne spun că sunt destul de potrivit prinse. împărţite în patru părţi, în colinde, cântece de lume, cântece de dor şi cântece de voinicie, cele vreo 65 de melodii ale lui Ciorogariu şi cu textele corespunzătoare sunt o lucrare care i-a asigurat autorului nenorocit un loc modest printre cei ce se năzuiesc întru cunoaşterea sufletului poporului. Acum, fireşte, principiul este că şi muzica noastră populară trebuie culeasă şi fixată de talente mai mari, dar până atunci sunt bineveniţi şi muncitori ca regretatul Ciorogariu, care a salvat cel puţin câteva melodii de pieire.
Din celelalte opere folcloristice, cele mai multe cuprind basme din popor. O poveste mai mare şi mai reuşită, în genul colectiv al lui Harap Alb, ne dă d. Artur Gorovei în broşura sa. Zmei şi Zâne1, care însă cu toată silinţa ce-şi dă autorul de a fi cât se poate de simplu şi de popular în stil, are totuşi întorsături greoaie, incompatibile cu genul prin excelenţă uşor al poveştilor.
O colecţie cu totul nouă de basme a ieşit zilele aceste în editura librarului Socec2, fără să ni se spună cine a îngrijit-o. Aici avem însă de a face cu o întreprindere neliterară şi cu totul comercială, deoarece editorul, fără nici o greutate a luat din colecţiile prea cunoscute (Ispirescu, Creangă, Papahagi etc.) un număr de basme şi le-a împreunat într-un volum, fără nici un alt gând frumos, decât acela de a îmbogăţi piaţa literară cu o nouă carte de folclor. E foarte trist acest fenomen şi acest mod uşuratic de a pune în circulaţie podoabele fantaziei poporului.
Tot în editura Socec se încearcă a se comecializa şi poeziile populare.3 Supt pretextul unei selecţiuni, se face o antologie compusă din o serie de versuri, îndeosebi narative, alese fără nici un gust din colecţiile cunoscute. Ca antologie pentru tinerime volumul ăsta nu dă o icoană credincioasă a
1 Apărută în Bib. românească, nr. 85-86, bani 55.
2 Basme din toate ţinuturile româneşti, Buc, 1909 (Socec), p. 360, lei 1,90.
3 Poezii populare din toate ţinuturile româneşti, Buc., 1909, p. 258. lei 1,90.
272
273
vastei noastre poezii populare, iar ca lucrare literară nu înseamnă nimic, neadăugând un singur element nou la cele cunoscute.
Cât de mare este neglijenţa în direcţia aceasta se poate vedea şi mai cu dinadinsul dintr-o altă culegere de Cântece poporale1, ale d-nei Eliza D. Mustea. Autoarea acestui volum, voind să dea mostre de poezii populare din toate provinciile române şi, cine ştie din cari pricini, negăsind texte bănăţene, nu se sfieşte a da cunoscutele poezii ale lui Victor Vlad Delamarina drept cântece din popor. Deci Carce din deparce şi Măi Cimişe şi Al măi tărie om din lume sunt poezii populare, pentru că, vezi Doamne, sunt scrise în dialect. Şi cu toată monstruozitatea asta, autoarea are pretenţia de a spune în prefaţă că „volumul acesta înseamnă că umple un gol simţitor în literatura noastră populaă şi în casele multor români", - de ceea ce Dumnezeu să ne păzească.
Aş mai putea să citez şi să analizez pe scurt şi alte colecţii folcloristice - căci la Craiova văd că apare o publicaţie periodică, sub titlul „Biblioteca folcloristică", despre care se poate spune că nu e condusă tocmai cu competenţa necesară -dar exemplele sunt suficiente pentru a veni la o veche propunere, făcută şi cu alte ocazii. S-au spus adecă din mai multe părţi şi o poate constata oricine, că cu folclorul nostru se face un enorm abuz. Mai întâi abuzează diletanţii, cari se bălăcesc în acest material preţios ca raţele în baltă. Vin apoi editorii, cărora nu le zace la inimă nici valoarea, nici forma cum se editează asemenea cărţi şi nu au în vedere decât câştigul, care desigur nu întârzie, dată fiind dragostea generală ce există pentru acest fel de lectură. La toate acestea s-ar putea pune capăt prin un singur mijloc asupra căruia s-a mai stăruit: vreo instituţiune culturală să ia asupră-şi îndatorirea de a întocmi în sfârşit marea operă de unificare a întregului nostru material folcloristic şi de a ne da acel „tezaur general al literaturei noastre populare" - un fel de carta magna - despre care s-a scris în diferite rânduri. Numai astfel ar înceta odată îngrămădirea acestor cărţi şi broşuri netrebnice din domeniul folclorului.
Din cântecele poporale ale românilor, Buc, 1909, p. 157.
EFEMERIDE [II]
Ne întrebăm, ce e de făcut cu artiştii sau cu scriitorii cari din cauză de vârstă, nu mai pot să-şi agonisească cele trebuitoare pentru trai? Cazuri avem destule. Iată d-na Bârsescu îşi ia rămas bun de la scenă şi porneşte spre o vieaţă fără sprijin şi fără siguranţă. Iată atâţia foşti ziarişti, cu energia cheltuită şi fără a mai găsi răsplata pentru munca săvârşită. Şi toţi aceştia sunt oameni cu simţire, toţi au conştiinţa unei demnităţi deosebite şi toţi îşi dau seama de umilinţa ce-i aşteaptă. Ce face societatea, ce face Statul pentru dânşii? Societatea nimic şi Statul şi mai puţin. Cazuri ca ale baritonului Popovici, căruia, după pierderea vocei, Statul îi dă conducerea Conservatorului, sunt mai rare, şi nici nu sunt măsurile cele mai potrivite, căci a considera posturile importante ca o răsplată naţională pentru pensionari, câtă vreme ele au nevoie de mâini viguroase de specialişti, ar fi o greşeală.
Problema rămâne deci deschisă. Cât priveşte însă pe scriitori şi în special pe artiştii cari trăiesc cu ziua de astăzi, încrezători în puterea talentului lor şi fără a se gândi la vremuri de secare a izvorului de inspiraţie, ar exista un remediu. Cu chibzuială mai multă, ei şi-ar putea asigura un trai liniştit prin însăşi opera lor. Căci literatura e pe cale a dobândi şi la noi în preţ. Talentele îşi afirmă astăzi mai repede ca oricând valoarea. Cetitorii se înmulţesc şi editorii caută în goană materie bună de tipar. E de datoria scriitorilor acum a-şi respecta ei singuri munca lor şi a face să li se răsplătească pe dreptate. Lucările de seamă sunt capitalul scriitorilor, care va produce totdeauna. De aceea ei trebuie să fie pe pază, să facă învoieli limpezi, să nu se lase exploataţi de nimeni, căci anii trec şi idealismul scade, iar realitatea vine prea târziu pentru a arăta ce risipitor ai fost cu opera ta sufletească. Printre editorii de astăzi s-au ivit şi câteva firi mai hrăpăeţe. străini vicleni, cari fac o adevărată batjocoră
274
275
cu onorariile scriitorilor. Să fim atenţi faţă de aceştia, căci ne aduc un mare prejudiciu.
*
Terminasem rândurile de mai sus, când iată apare în coloanele Universului un articol, în care dl. Vlăbuţă tratează aceeaşi cestiune a editurilor, însă dintr-un alt punct de vedere. D-sa este de părerea că s-ar putea veni în ajutorul scriitorilor şi s-ar putea evita o sumă de neplăceri cu editorii, prin crearea unei „Case de editură", care, pusă sub conducerea şi controlul „Societăţii scriitorilor", să primească sarcina de a tipări operele de seamă, punând câştigul la dispoziţia autorilor. Pentru urgenta realizare a acestui scop, dl. Vlahuţă face apel ia generozitatea publicului. Numitul ziar îşi deschide coloanele pentru o subscripţie publică. în fruntea căeia directorul său se înscrie cu o sumă considerabilă. Şi, după toate probabilităţile - şi cu toate glumele nesărate ale unui alt ziar din Capitală, care cel dintâi ar fi trebuit să sprijinească o iniţiativă atât de frumoasă pentru promovarea intereselor literaturii naţionale - colecta aceasta va creşte şi problema „Casei de editură" va lua o formă concretă.
Printre scriitori, propunerea d-lui Vlahuţă a făcut o impresie dintre ceie mai bune. S-au bucurat cu toţii că mişcările din anii din urmă, pentru îmbunătăţirea situaţiei scriitorilor şi pentru schimbarea în bine a condiţiilor de creare a avut ecou şi în preajma d-sale şi l-au putut îndemna să se coboare în mijlocul acestor mişcări. Câţiva dintre noi cunoaştem de mai-nainte ideile d-lui Vlahuţă în cestiunea asta. De nu ne înşelăm însă, d-sa avea credinţa, că va putea obţine şi din partea Statului o parte de ajutor pentru „Casa de editură". Ar fi în adevăr corect dacă nu s-ar renunţa la acest gând, deoarece în mod firesc Statul ar trebui să fie în fruntea listei de subscripţie.
Neapărat, optimişti din cale afară nu putem fi şi nu putem prevedea ce rezultat pozitiv va avea apelul d-lui Vlahuţă. Până la punerea în practică a frumoasei idei, ar mai fi multe de lămurit. Şi mai intervine şi libera concurenţă a comerţului literar, din pricina căreia se vor întâmpina multe dificultăţi. Dar să sperăm că vom învinge.
Rândurile luptătorilor cu condeiul pentru cauza românilor de peste munţi se răresc mereu. în săptămâna aceasta înregistrăm cu durere o nouă pierdere: a decedat Ioan Russu-Şirianul, o figură din cele mai simpatice în ziaristica ardeleană. Nepot al nuvelistului 1. Slavici, Russu-Şirianul şi-a făcut întâia şcoală de ziarist aici în Bucureşti, în redacţia Românului. Chemat mai târziu la Tribuna din Sibiu, a luat parte activă la uriaşa luptă memorandistă de odinioară, fiind unul din cei mai zeloşi propagandişti ca scriitor de articole şi ca orator la întruniri. Ziarist născut, el n-a încetat de atunci o singură zi a-şi spune cuvântul. După trecerea d-lor Brote şi Albini în Regat, a condus ca director la Tribuna din Sibiu; s-a mutat la Arad şi a întemeiat acolo o nouă Tribună, ajunsă astăzi în stare de înflorire. Venind în conflict cu procurorul, a stat timp mai îndelungat în temniţa de stat pentru tăria convingerilor sale. Iar neamul i-a răsplătit într-un rând meritele, alegându-1 ca reprezentant al său în Parlamentul din Budapesta. Ostenit de muncă şi de vieaţa sa viforoasă, Russu-Şirianul se retrăsese toamna aceasta la Bucureşti, ca să-şi caute de sănătate şi aici, în cercul modest al familiei sale. îl surprinse moartea, tânăr încă şi în plină activitate până în clipa din urmă.
în Russu-Şirianul presa română a pierdut un element de valoare, un condei limpede şi o inimă de aur, iar noi, cari l-am cunoscut, un suflet de omenie.
Notăm că anii de tinereţe Russu se ocupa şi cu literatura. Volumul de nuvele Moara din vale n-a fost rău primit de critică.
S-au spus într-o parte cuvinte sincere la adresa presei bucovinene şi un confrate de-acolo s-a supărat şi răspunde cu necaz. De ce pornirea asta? Noi ar trebui să ne obicinuim odată a ne spune păcatele pe faţă şi să nu ascundem rănile ce ne dor, cu vorbe frumoase. Când s-a afirmat că presa politică şi literară din Bucovina nu ţine pas în procesul genera! de evoluţie culturală, că limba aceleia e mai stângace, că scriitorii de seamă sunt puţini, că bunii ziarişti până acum au fost importaţi de aiurea în Bucovina, s-a scris numai un adevăr cunoscut de toţi câţi urmăresc vieaţa publică a românilor din provincii. Şi faptul
276
277
ăsta este desigur ciudat, când ţii seama de condiţiile sociale avantagioase ale bucovinenilor faţă de ceilalţi fraţi înstrăinaţi.
In cestiunea asta culturală noi suntem cu totul de altă părere. Fără a provoca susceptibilităţi, credem că nimic nu poate lămuri lucrurile decât sinceritatea. Iar în ceea ce priveşte cunoaşterea adevărului, nu poţi aplica două măsuri deosebite, să Fii de pildă sever şi categoric când judeci stările din România şi să fii blajin şi rezervat când stai de vorbă asupra stărilor din afară de Regat.
Iată, câte nu s-ar şti şi despre Macedonia, dacă ar Fi să se arate în mod cu totul sincer rostul acţiunei statului român pentru salvarea elementului macedo-român. Câte probleme nu s-ar ivi când s-ar pune întrebarea dacă enegia cheltuită pentru o cauză atât de vagă ca cea macedoneană n-ar aduce înzecite foloase, întrebuinţând-o în mod mai pozitiv la românii de aiurea.
Dar cutează de fii sincer şi vezi cum duhurile rele îţi sar în
cap!
ÎNTEMNIŢAREA LUI GOGA
Telegrame scurte ne vestesc că Octavian Goga a fost oprit de dedectivi în drumul său spre Mtinchen şi reţinut în temniţă pentru agitaţie împotriva statului ungar. Nu cunoaştem amănuntele acestei arestări, nici motivele cari au îndemnat pe procuror să săvârşească acest act surprinzător. Cunoscând însă însemnătatea lui Goga pentru vieaţa publică a românilor din Ungaria, vedem limpede că este vorba de un caz de persecuţie politică din cele mai violente.
Căci Goga nu este numai poetul care ştie să cânte în versuri propriile sale simţiri şi să dea sentimentelor omeneşti o expresie atât de originală. El nu este numai cântăreţul neamului, care tălmăceşte atât de credincios duioşia faţă de trecut şi revoltă spiritele faţă de mizeriile de astăzi. înzestrat cu un puternic simţ al realităţii, el are o vădită intuiţie a situaţiei politice, este înarmat cu toate cunoştinţele necesare pentru a ajunge printre sfetnicii cei mai de seamă ai neamului său şi a dovedit-o, prin o serie de articole politice că ştie privi situaţia de-acasă din cel mai just şi mai serios punct de vedere.
în diferite ziare, dar mai ales în revista Ţara Noastră, Goga a făcut în anii din urmă cele mai adânci şi mai limpezi analize a stărilor sociale din Ardeal. Stilul lui plin de vigoare, francheţa şi fanatismul pentru adevăr, inteligenţa şi siguranţa cu care disecă şi expune diferite stări morbide în vieaţa politică, l-au impus repede.
în articolele lui Goga se observă mai întâi o dârză pornire împotriva propriilor noastre păcate. Apostrofele dese la adresa renegaţilor români, al căor număr creşte din an în an. se citesc ca nişte satire substanţiale. înfierarea slăbiciunilor din administraţia bisericească, sau caracterizările conflictelor sociale, provenite din nenorocirile unei strări superficiale de tranziţie sunt pagini cari rămân. Şi neapărat, nu putea fi mai indulgent nici cu
stăpânirea, pe care o face responsabilă pentru toată restriştea din sânul poporului român.
Se putea deci ca un astfel de condei, oricât ar fi el de potolit în formă, oricât de precaut pentru ca vorba lui să nu fie scânteia care aprinde atmosfera încăcată, - s-ar putea ca el să nu fie pus repede pe răbojul celor osândiţi? Ah, vorba poetului e temută pretutindeni, căci ea poartă în sine o putere magică, e mai caldă şi mai pătrunzătoare. Cuvintele lui de ordine ajung să fie talismanul cu care popoarele înving. Şi e natura! ca duşmanii să caute să-i îngrădească de mulţime!
Prin această activitate Goga, desemnându-şi tot mai precis rolul ce-1 aşteaptă în viitoarele lupte politice, şi-a creat duşmanii cari-i pândeau fiecare pas şi cântăreau fiece cuvânt. ÎS urăsc renegaţii şi toţi aceia cari au tresărit sub asprimea biciului său, şi-1 urăsc înainte de toate păzitorii vitregi ai legilor de presă. De două ori a stat până acum înaintea Curţii cu Juri, de două ori şi-a rostit singur apărarea şi a fost achitat, revenindu-şi la datorie ca om întreg şi încrezător în menirea sa. „Felicit poporul care are în mijlocul său o forţă tânără atât de destoinică", - a zis la Cluj preşedintele tribunalului, achitând pe d. Goga. Dar acel preşedinte era unul din puţinii supravieţuitori ai rasei cavalereşti, căci cei mai mulţi din împărţitorii de astăzi ai libertăţii de gândire în Ungaria sunt dedectivii cari adulmecă urmele publiciştilor, sunt denuncianţii renegaţi cărora acum Goga le-a căzut victimă.
Ce se va întâmpla nu putem prevedea. Deocamdată poetul zace închis în prevenţie, alături de toţi făcătorii de rele. Au ştiut să-i ţină calea, tocmai când, ostenit de muncă, plecase spre zări mai senine. Şi cine cunoaşte ce înseamnă pentru o fire sensibilă de poet asemenea recluziune, cine ştie pe de altă parte cum procedează justiţia vecină în cazuri de acestea, poate prevedea torturile la care Goga este expus până la lămurirea acuzaţiei.
Lovitura aceasta se dă mai întâi poetului cald, care prin volumele sale a adus în viaţa românească din Ungaria o adevărată înviorare. Ea se dă apoi scriitorului politic, care prin miezul scrierilor sale zguduie puternic clădirea atât de şubredă a vieţei publice de dincolo. Dar e lovit poporul însuşi, care-şi vede târât în întunecimile nesăţioase ale temniţelor pe unul din cei mai nobili vlăstari ai vremii de astăzi. Căci ştim noi cu toţii
ce înseamnă pentru scriitori acea vieaţă de temniţă, la care sunt osândiţi. 'Numai zilele trecute s-a prăbuşit sub ochii noştri o floare, ofilită în temniţa din Seghedin: Russu Sirianul, care, ca şi Macavei, ca şi Pop-Păcurariu, ca şi alţi ziarişti au murit de consecinţele închisorii.
Acte de acestea de răzbunare sunt brutale. în numele civilizaţiei ele cer o apărare călduroasă a celui lovit. Noi, prietenii lui, care l-am urmărit cu atâta drag în toate sforţările şi succesele lui, ce putem face decât să dăm expresia celei mai adânci indignări împotriva acelor acte de brutalitate, cari se mai săvârşesc în o ţară cu o cultură pretinsă europeană! Rămâne însă mulţimea, poporul, pentru care a muncit şi sufere. Să vedem dacă acesta, prin protestările sale, va şti să deschidă poetului porţile temniţei şi să-i presară flori în cale, ca să se întoarcă la ai săi.
280
CEVA DESPRE TEATRU
Teatrul şi literatura • Curentul de azi • Succesul dramelor istorice • Despre piesele d-lui Delavrancea • Critica teatrală
Este sigur că n-a fost o epocă mai prielnică pentru teatrul românesc ca cea de astăzi. Nu vorbesc despre teatrul din Ardeal, căci acolo s-a proclamat de mult principiul stărei pe loc. La Bucureşti însă s-a pornit de câţiva ani o mişcare foarte puternică. Cum s-a produs această favorabilă schimbare, - când acum câţiva ani sala era pururea goală şi publicul vecinie rezervat şi indiferent, - este greu de stabilit. Probabil că discuţiile din presă şi din Parlament în jurul stărilor teatrale de supt direcţia trecută a d-lui Al. Davila să fi deşteptat în public interes şi îndemnuri pentru urmărirea cu mult mai mult zel a acestei instituţiuni culturale. Căci iată acum avem două teatre, unul al statului, la care directorul se schimbă odată cu guvernele, şi altul particular, în frunte cu dl. Davila. Şi le merge bine la amândouă. E o îmbulzeală şi o goană după bilete, ca niciodată.
O constatare şi mai îmbucurătoare trebuie s-o facem cu privire la literatură. în anii trecuţi scriitorii" noştri, cu excepţia d-lui Caragiale, erau cu totul străini de teatru. Piese nouă nu se scriau, decât de diletanţi şi de pensionari. încolo repertoriul întreg era compus din traduceri şi din Alecsandri. Se mai săvârşea apoi şi păcatul că în comitetul teatrului guvernele nu numeau pe scriitori, ci considerau acele locuri din comitet drept prilejuri pentru căpătuirea oamenilor de partid. Lucrurile s-au schimbat însă. Actulamente avem în comitetul teatrului pe d-nii Gh. Coşbuc şi Al. Brătescu-Voineşti, prin urmare o garanţie mai mult că producţiile mediocre vor fi respinse. Poate acestei împrejurări este a atribui şi faptul că scriitorii se apropie acum cu mai multă încredere de teatru. Se dau semne de un început de literatură dramatică. Poeţi şi prozatori, cari până acum n-au încercat deloc acest gen, se prezintă cu lucrări serioase. Şi când
e vorba de o premieră originală, parcă s-ar găti lumea de sărbătoare. Un câştig mare acesta, căci înseamnă că orizonturile s-au lărgit şi că literatura este în perspectivă de a intra într-o fază de rodnicie mai mare şi mai multilaterală.
După cum se desemnează gustul public, s-ar părea că vizitatorii teatrelor se împart în două categorii: în cei cari simt o atracţie deosebită pentru piese uşoare, spirituale, cum se pare îndeosebi pe scenele franceze, şi în cei cari preferă drame naţionale, cu subiecte din trecutul nostru. Amândouă aceste curente sunt destul de bine accentuate. Unul este publicul care aleargă la Măgarul lui Buridan, jucat la teatrul modern, şi altul care se îmbulzeşte la admirarea morţii lui Ştefan cel Mare. Semnificativ este că acest din urmă curent creşte. Se vede că nevoile vremii de azi şi preocupările naţionaliste îndrumă gustul cu dinadinsul în direcţia asta. Avem un public bun, sentimental, însufleţit pentru virtuţile neamului, gata a primi cu entuziasm tot ce se produce pe acest teren.
Mai cu seamă lucrările de cuprins istoric sunt savurate. E un bine acesta, căci teatrul se ridică astfel în rolul său educativ. Dar este în acelaşi timp şi un neajuns, căci se creează un spirit prea mare de toleranţă, din punctul de vedere al valorii literare a pieselor. în dramele istorice şi în special în cele scrise de diletanţi, se operează de obicei cu decorurile, cu declamaţia, cu vorbe late şi cu efecte drastice. De aceea se întâmplă aşa de des ca să prindă rădăcini pe scenă şi piese cu totul mediocre. Anul trecut de pildă s-a jucat o năzdrăvănie istorică, zisă Ultimul vlăstar, şi a avut un succes destul de mare. Căci nu e nimic mai uşor decât a face zgomot cu subiecte naţionale. Ventura, Duţu-Duţescu şi alţi scriitori de umplutură au secerat şi ei aplauze şi au câştigat tantieme cu astfel de drame, dar literatura însăşi n-a profitat nimic pe urma lor.
Nu vroi să pun în aceeaşi categorie pe d. Delavrancea, care în acest an ne-a dat două drame istorice: Apus de soare şi Viforul. D-sa este un scriitor popular şi recunoscut. Şi-a afirmat autoritatea pe terenul prozei noastre, unde ne-a dat în adevăr bucăţi de artă fină, cum sunt cele cuprinse în volumul Intre vis şi viaţă. A făcut însă o pauză lungă de mai bine de zece ani şi lumea se dezobicinuise a-l mai vedea revenit la
282
283
munca literară. Şi a fost o surprindere, când acum, la vârsta de 50 de ani, d. Delavrancea apare într-o ipostază cu totul necunoscută, într-un gen pe care nu-1 cultivase niciodată. Talentul dramatic este şi el ceva firesc şi acela care-I are simte în sine îndemnul de a-l manifesta la timp. Cazuri ca cineva să înceapă a scrie într-un anumit gen numai la o vârstă mai înaintată, sunt mai rare. De-aci curiozitatea generală pentru lucrările d-lui Delavrancea.
Nu-i vorbă, curiozitatea multora a fost satisfăcută. D. Delavrancea a dovedit că cunoaşte bine şurubăria teatrală, ştie cum să îmbine o acţiune şi ce elemente să întrebuinţeze, pentru a produce efect. Momentele istorice, pe cari le dramatizează, sunt de natură de a interesa pe orişicine. Iar talentul de a da operelor sale un caracter patetic, prin puterea şi frumuseţea limbei sale, nimeni nu-l contestă. Şi iată cum prin aceste calităţi a reuşit să-şi facă cele două drame dintr-o dată renumite, jucate cu succes şi vândute bine în librărie. Şi e foarte bine că place. Literatura aceasta cu tendinţi îşi are rostul ei, mai cu seamă când e îmbrăcată într-o limbă frumoasă. Fireşte însă nu poate fi atât de bună părerea când vei judeca piesele d-lui Delavrancea după oarecari norme estetice. Şi de aci deosebirea de convingeri între critici asupra Apusului şi a Viforului.
De altfel despre critica dramatică de astăzi nu sunt multe de spus. în general ea nu există. Odinioară, pe când trăiau Racoviţă-Sfinx, Gion şi alţii, mai erau rubrici permanente la ziarele bucureştene, în cari se trata despre teatru. Astăzi serviciul acesta de informatori teatrali îl săvârşesc reporterii politici, cari prin urmare sunt chemaţi a raporta despre mişcarea dramatică ea despre orice fapt divers, fără nici o pregătire anterioară. Şi se întâmplă minunea că opiniile acestor reporteri se deosebesc după caracterul politic al autorului şi al gazetei în care este apreciat. Dacă d. Florescu, de pildă, sau d. Delavrancea. cari sunt conservatori, debutează la teatru, ziarele conservatoare scriu imnuri, iar cele liberale păstrează rezerva de rigoare. Şi asta nu mai este critică dramatică.
Nu se pot numi critice dramatice nici analizele lungi şi greoaie ale lui M. Dragomirescu, ale cărei serii damaturgice înspăimântă pe cetitori. Singurul remediu în această privinţă ar
fi ca directorii de teatru să deschidă porţile pentru literaţii de astăzi să-i pună în contact mai intim cu tainele scenice şi cu tot mecanismul teatral, înlesnindu-le altfel apreciarea şi din punctul de vedere scenic. în tot cazul lipsa unei critice dramatice cu temei se resimte astăzi.
EFEMERIDE [III]
„Carmen" îi este rezervat un rol însemnat. Sprijinitori a tot ce e bine şi frumos, vom urmări cu drag progresele ei.
După o iungă tăcere s-a auzit în sfârşit iarăşi cântecul cald şi însufleţitor al societăţii „Carmen". Prin concertul din lunea trecută, meşterul Chiriac şi-a făcut reintrarea sa în activitate, după o îndelungată indispoziţie. Şi apluzele zgomotoase din sală erau o probă evidentă despre nerăbdarea şi dragostea cu care erau aşteptaţi conductorii! şi corul său, deveniţi indispensabili în viaţa muzicală a Capitalei.
Când zici „Carmen" pronunţi un nume sugestiv, de care se leagă astăzi una din cele mai simpatice mişcări sociale. După atâtea încercări zadarnice şi sforţări de diletanţi, „Carmen" a fost cea dintâi societate la noi şi dl. Chiriac întâiul maestru, care au creat o muzică corală sistematică. Această societate a reuşit întâiaşi dată să imprime acestei mişcări un caracter serios, întemeindu-se pe talent, pe studiu şi pe principii sănătoase. Ea a propagat cu mai multă stăruinţă ideea muzicei populare şi de la ea a pornit gândul frumos al imitatei noastre sufleteşti prin cântec şi simţiri. Cine îşi aminteşte de măreţele serbări de la 1906, când sutele de coruri de pretutindeni dovedeau în „Arene" că noi nu suntem uniţi numai prin graiul comun, ci şi prin cântecul comun, va şti să aprecieze meritul societăţii „Carmen" în această operă de înfrăţire sufletească.
Ceea ce ne place la „Carmen" este liniştea şi modestia cu care lucrează. De nouă ani îşi vede de studiu, !ărgindu-şi tot mai mult programul şi urcându-se cu tot mai multă siguranţă pe scările artei. Ea nu cere reclamă, nici zgomot, nici nu se avântă la fapte îndrăzneţe şi la aventuri, ca de pildă biata ceată a lui Juarez, care ameninţă Viena cu debutul ei.
Şi în liniştea asta rodnică îşi pregăteşte misiunea ei viitoare. Căci e mare terenul şi multă muncă. în direcţia răspândirii adevăratului gust muzical la noi şi a! formărei corurilor pentru cultivarea armoniilor noastre populare, societăţii
286
în vălmăşagul de reviste care au apărut şi care ameninţă să apară, revista 7907 al cărui director este d. Ion Gr. Peiicescu face o impresie excelentă prin sinceritatea şi cinstea cu care e scrisă. Nici fraze mari, nici platitudini, nici linguşiri. E un glas al vremii, o pornire dezinteresată, o raritate în vieaţa noastră publică.
Şi era fatal ca fiul marelui jurist şi om politic, Grigore Peucescu, al aceluia care a fost cel mai vrednic tovarăş de 'dei şi de muncă al lui Eminescu, pe când scotea Timpul, să reia firul marilor probleme agrare, scoţând această revistă al cărei titlu este însuşi un simbol.
O veste bună de Anul Nou: se sporesc revistele l|terare; Cele vechi se reorganizează; în jurul celor noi se înaripa grupări deosebite: se ţin întruniri şi se făuresc planuri- Ş' e 0 plăcere să vezi aceste continue îmbinări şi dezbinări de f°''ţe tinere în vederea activităţei viitoare.
Noi ne bucurăm de noua mişcare. Ne place să-i vedem pe toţi la treabă. Poezia şi literatura a încetat a mai fi un pri'eJ de odihnă şi visare romantică şi o aşteptare a inspiraţiei divine. Şi este un bine că scriitorii îşi dau seama de asta. Era timpu' ca munca noastră literară să se desfăşoare mai multă energia Ş1 sa se introducă mai multă disciplină. Cu deosebită hărnicie, cu înmulţirea organelor noastre periodice, spiritele se oţelesc, îndemnurile reciproce sporesc şi literatura câştigă vădit in intensitate.
Creşterea aceasta a numărului de reviste literare nu este deloc expresia unei vanităţi omeneşti şi nu vrea să însemne ca diletanţii au năvălit acum din greu în literatură şi-şi îr>cea!ca norocul. Dimpotrivă, este cea mai firească manifestare a exuberanţei şi a talentului unei generaţii viguroase, care simte
287
în sine râvna şi destoinicia de a duce cu un pas mai departe vieaţa literară, cultivând gustul pentru frumos şi adevăr.
Şi mai înseamnă această eflorescentă de reviste, că publicul cere cu tot mai multă stăruinţă să cunoască şi să îmbrăţişeze pe scriitorii săi. Cetitorii înmulţindu-se, nu mai pot fi satisfăcuţi cu oropsitele reviste lunare, ci ţin să cunoască actualitatea şi să stea în1 schimb continuu de idei şi sentimente cu cei de astăzi.
Să fie deci bine-veniţi colegii noştri şi noile lor reviste. La munca bună se văd tovarăşii buni. Şi aşteptăm să-i vedem muncind cu însufleţire şi cu talent la idealurile noastre comune. Nu tăgăduim bună-voinţă nimănuia şi nu facem deosebiri între chemaţi şi aleşi, căci în republica literilor suntem egali. Dar... vai. de cei ce ne vor înşela buna-credinţă. Vai de cei îmbulzitori şi de cei proşti şi de cei mojici şi de cei incolori! Vai de toţi aceia care vin numai să pângărească altarul literaturei, căci vom veghea şi-i vom judeca pe dânşii!
Dacă s-ar ţine seama de toate relele ce rezultă dm enorma reclamă ce se face în ziarele noastre şi de lipsa colosală de scrupul cu care se vorbeşte astăzi de opere literare, n-ar fi cu neputinţă ca să nu te gândeşti la necesitatea de a introduce în Codul penal măsuri de cele mai straşnice pentru reclamagii. Câte opinii nu se falsifică astfel, cât gust nu se strică şi câte parale nu se smulg aproape hoţeşte din punga cetitorilor!
Dar nu numai cu literatura se întâmplă astfel. Reclama îşi face ravagiile şi pe tărâmul artelor. Cel ce urmăreşte coloanele presei noastre vede cu uimire câte genii şi câte talente extraordinare avem noi în pictură, în sculptură şi mai ales în muzică. Portretele marilor noştri „artişti" împodobesc coloanele gazetelor şi dedesuptul lor se aştern elogiile cele mai ditirambice, vestind lumii operele iluştrilor noştri compatrioţi.
lată un caz special:
In revistă, greşit: un.
De d. Stan Golestan, recte Goldstein, „ilustrul nostru compatriot" şi neîntrecutul nostru compozitor de Ia Paris, cine n-a auzit? Figura d-sale încadrată de plete romantice şi cu calabrezul spaniol în cap, cine n-a văzut-o prin ziare? Tot ce compune d-sa constituie un „eveniment artistic". Orice mişcare a d-sale la Paris sau ia noi trebuie să răsufle în presă. Şi câţi naivi nu vor crede, citind acele minunăţii, că în adevăr un mare talent se ascunde în d. Stan Golestan! E foarte greu, de pildă, să nu rămâi în extaz faţă de un artist, despre care un ziar de la noi scrie: „Opera d-lui Stan Golestan este expresiunea sentimentelor celor mai înalte şi pătrunde iinediat în inimă, căci ea e persuasivă, profundă, insinuătoare, ca o undă electrică şi ca şi aceasta de zguduitoare... Ea exprimă sentimentele tuturor, toate fibrele sufleteşti cari se zbuciumă în mica încăpere omenească, definită sub cuvântul inimă..."
Şi totuşi specialişti şi oamenii cei mai competenţi ne spun că această reclamă în jurul d-lui Golestan este tot ce poate fi mai absurd şi mai scabros şi că opera d-saîe este de o crasă superficialitate. Aceiaşi specialişti regretă categoric că reclama şi îmbulzeala acestui „mare artist" au putut convinge pe un Enescu şi pe cei de la orchestra Ministerului să se pună în serviciul răspândire! operei lui. Sunt procedee urâte aceste şi nu avem cuvinte destule de a le înfiera. Pentru reclamagii trebuie să avem cu toţii acelaşi cuvânt de ordine: Afară cu farsorii!
EFEMERIDE [IV]
Se fac încercări generale pentru ridicarea gustului artistic la noi şi trebuie să ne bucurăm pentru asta. Expoziţiile la Ateneu se ţin lanţ, iar în urmă se prepară înfiinţarea de expoziţii permanente, unde vizitatorii indigeni şi străini pot face cunoştinţă în orice moment cu operele artiştilor noştri în vieaţă. Pe de altă parte, în curând două muzee - Kalinderu şi Simu - se vor deschide publicului cu toată bogăţia lor şi se va da astfel dovadă că ceea ce nu poate face Statul, din pricina bugetelor sale reduse, se poate face şi prin iniţiativa particulară.
Mult trebuie să ne bucurăm că la această mişcare pentru cultivarea gustului artistic se asociază şi doamnele din înalta societate, cari în timpul din urmă sprijinesc cu viu interes arta textilă şi stăruiesc atât de mult pentru păstrarea motivelor naţionale în industria casnică. Ultima expoziţie de la Ateneu a societăţii „Ţesătoarea" a fost o probă de priceperea cea rară şi zelul desfăşurat de doamnele bucureştene pe acest teren, unde le aşteaptă multă izbândă. Nimeni nu sunt mai chemate ca dânsele a pune capăt preferinţei ce domneşte în societatea nostră pentru zorzoane străine, pentru încărcarea interioarelor de case cu bogăţii procurate din străinătate, pe când produsele noastre, de o artă mult mai simplistă, dar mai pitorească, ar fi o problemă mai de preţ şi mai conformă cu tradiţia.
In mişcarea aceasta pentru preţuirea artei naţionale în industria casnică a jucat un mare rol în cei din urmă doi ani bătrânul profesor de la Sibiu, dl. D. Comşa, care, după splendidul album de cusături naţionale, ne dă acum o nouă lucrare de artă adevărată, cuprinzând Ia un loc o serie mare de clişee cu mostre de sculptură populară. In reproduceri reuşite dl. Comşa ne înfăţişează fantazia şi simţul pentru forme armonice la crestături în lemn. Nu ne îndoim că lucrarea d-lui Comşa va găsi cuvenita răspândire, mai ales prin scoale, unde gustul
290
I
pentru artă a început de-asemenea să se îngrijească cu mai mult sistem ca în trecut.
Din Bucovina ne vin veşti despre frumoasa primire ce s-a făcut scriitorilor noştri, chemaţi acolo să asiste şi să contribuie la sărbătorirea memoriei lui Creangă. La Suceava, la Câmpulung, la Cernăuţi lumea a îmbrăţişat cu căldură pe tinerii poeţi şi prozatori veniţi să vestească cuvântul lor. Bucuria de a-i avea în mijlocul lor pe cei ce în anii din urmă pun atâta grijă şi muncă pentru răspândirea literaturei în toate colţurile românismului, a fost mare.
Luăm cu satisfacţie la cunoştinţă că dragostea pentru scriitori şi operele lor s-a deşteptat atât de frumos. Bucovinenii au fost totdeauna entuziaşti şi ospitalieri. Când Alecsandri venea la Cernăuţi, să-şi viziteze pe amicii Hurmuzăcheşti sau să asiste Ia reprezentaţiile pieselor sale comice date de Vlădicescu şi Fani Tardini, erau totdeauna sărbători naţionale. A venit în urmă o epocă de stagnare. Dar iată, însufleţirea veche s-a ivit iarăşi. Poezia română sună armonios în auzul lor şi le întăreşte credinţa în frumuseţea şi puterea de trai a limbei, care nu va pieri niciodată de pe plaiurile noastre istorice.
Pilda bucovinenilor a fost frumoasă. Şi e fatal ca în provinciile vecine şi sentimentele pentru reprezentaţii literaturei române să fie mai călduroase. Se va vedea însă în curând, când scriitorii îşi vor continua misiunea lor şi prin oraşeie noastre din Regat, dacă publicul nostru, cel absorbit de atâtea alte interese şi mai ales de atâtea mizerii politice, va şti să se ridice până la gradul de însufleţire al bucovinenilor5.
în revistă, greşit: „gradul din însufleţire bucovinenilor".
291
SCRIERILE POSTUME ALE LUI HELIADE-RĂDULESCU
PORNOMANIA
Sub titlul Scrieri alese de ale lui I. Heliade-Rădulescu a apărut zilele aceste o antologie întocmită de fiul marelui bărbat şi însoţită de prefaţe şi de note explicative. Cartea e binevenită deoarece era într-adevăr ruşinos ca din opera lui Heliade să nu mai fie astăzi nimic în circulaţie şi totul să rămână înmormântat în cărţuliile acele rare din biblioteci şi în coloanele Curierului. Ceea ce ne interesează, între altele, este şi a notiţă a d-lui editor, în care se aduce la cunoştinţa publicului că mai există o serie întreagă de scrieri postume de-ale lui Heliade, dar că nu pot fi publicate încă din pricina unor mici neînţelegeri în familie. „De la părintele meu - scrie d. I.I. Heliade, editorul cărţii - au rămas multe manuscrise. Acestea erau lăsate în păstrarea surorii mele, Virginia. Fiica mea Stella, locuind cu repauzata a luat toate acele manuscrise. De trei ani şi jumătate încontinuu i le-am cerut spre a le publica, însă a fost cu neputinţă să obţin aceasta. N-a voit să-mi încredinţeze nici chiar pe Hernani de Victor Hugo, tradusă de Heliade... Purtarea aceasta a Stelluţei nu corespunde deloc cu numele ce-1 poartă, căci nu se ţin ascunse astfel de manuscrise folositoare românilor şi aştept negreşit ca până la 1 februarie fiica mea să dea la lumină acele manuscrise, sau să le dăruiască Academiei. Această stare de lucruri nu o pot suferi întru altele şi pentru că nu ştiu dacă voi trăi mult şi ţin a le vedea tipărite."
Rândurile aceste de duioşie şi supunere flască, precum şi consideraţia deosebită pentru opera tatălui său, îi fac o cinste deosebită d-lui I.I. Heliade-Rădulescu şi sperăm că micul conflict familiar se va înlătura, pentru a obţine şi tipări şi manuscrisele rămase.
292
Ce suflet bun şi milostiv mai este şi dl. Motru! Articolul din Noua Revistă Română, în care ia apărarea famulului său, este ieremediada înduioşătoare a unui filozof umanitar în accepţiunea cea mai creştinească a cuvântului. Ceva din înţelepciunea biblică a moşului Solomon, ceva din bunătatea plângătoare a apostolilor transpiră printre rândurile-i potolite. Pare că ar ridica mâinile spre noi şi ar zice: lăsaţi prigonirile şi nu osândiţi, ca să nu fiţi osândiţi; lăsaţi ovreiul şi nu-1 loviţi pre dânsul, căci om este, bietul, ca şi voi!
Ce să-i faci? Când în serile de iarnă, în căldura binefăcătoare a camerei de studiu, îţi sc'oţi din rafturile bibliotecei pe filozofii veacurilor şi, adâncit în urmărirea gândirei lor, te pierzi în sfere depărtate, tot mai vagi şi tot mai romntice, e prea firesc ca visarea păcei generale pe pământ să-ţi plutească mereu înainte, ca un ideal. Când ai ispitit pe deplin deşertăciunea omenească şi nimicnicia acestei vieţi şi vezi cu ochii cât deopotrivă suntem cu toţii în faţa morţii şi a lui Dumnezeu, e firesc să propovăduieşti înfrăţirea şi spiritul de toleranţă. Preocuparea îndelungată cu probleme abstracte nivelează multe, te face mai bun, mai nobil, mai închis faţă de zgomotul valurilor vieţii din afară. Nici cântecul pasiunilor, nici pricinile urilor, nici rostul frământărilor zilnice nu mai străbat în măsură reală până la conştiinţa placidului filozof. Căci el tronează senin deasupra tuturor, pluteşte deasupra ţărilor şi a popoarelor, nu are nici patrie mărginită, nici neam îngrădit: al lui e universal şi omul „în sine".
Ferice cine poate. Scriitorii însă nu pot să-1 urmeze pe aceste căi. Ceea ce Ia filozof este raţiunea pură sau speculaţiile principiară, la scriitor şi la artist este inimă sau sentiment. Ceea ce la filozof e iubire sau durere universală, la scriitor se preface în egoism, în mândrie personală sau în iubire de rasă. Nici calcul, nici teorii cu argumente vizionare nu admit scriitorii
293
unui neam, mai cu seamă într-o epocă de acţiune plină de vigoare şi temperament.
Şi iată pentru ce nu ne putem înţelege cu dl. Motru asupra pornofiliei d-sale, exprimată în Noua Revistă Română şi de ce ni se pare glumeţ rostul ieşirei d-sale cu steagul alb, pentru ocrotirea străinului şi stabilirea unei „cordialităţi internaţionale" în familia intelectuală.
Dar să venim Ia cazul concret.
DI. Motru în fond nu este atât de umanitar, pe cât de mare este predilecţia d-sale pentru secretari de origine semită. în faza întâia a revistei sale avea la dreapta-i pe dl. Sanielevici, cunoscutul insultător al Iui Sadoveanu. în faza a doua îi ia locul un elev al d-sale de aceeaşi origine cu cel dintâi şi ne surprinde cu aceleaşi deprinderi. Şi nici nu se putea altfel. în ziua de azi, când pătura noastră intelectuală este destul de deasă, când scriitorii români de toate categoriile răsar pe toate cărările, era logic ca să nu se facă revistă, - fără sămânţă de Porni...
Această excesivă încântare pentru semi-literaţi semiţi explică apoi şi toleranţa d-lui Motru pentru greşelile lor. Căci orice-ar zice iubitul nostru filozof, tendinţa urâtă a secretarilor săi a fost totdeauna evidentă, ura lor în contra întregului spirit al literaturei noastre naţionale se ascundea după fiecare rând, iar tupeul cu care sfidau putea să bată la ochii oricui, căci era enervant şi repulsiv pentru oricine.
Ştim noi să ne dăm seama singuri de valoarea sau nevaloarea colegilor noştri. Ştim cari sunt talentele şi cari ariviştii şi mai ştim că nici o literatură nu poate prezenta o unitate armonică de forţe. Dar oricât de severi am fi cu noi înşine, trebuie să considerăm de necuviincioase generalităţile debitate la adresa mişcărei de astăzi. Acele frivole păreri despre „societăţi cooperative" şi despre „mediocrităţi revoltătoare" sunt nişte insinuări pe cât de neprecise, pe atât de neadevărate şi nu Ie pot împărtăşi decât cel mult aceia cari au interesul de.a discredita silinţele generaţiei noastre. Şi sunt şi de aceştia. Sunt mai întâi.toţi câţi stau deoparte: naufragiaţii după o muncă
zadarnică. Sunt Ervinii şi toţi poeţii chirciţi; sunt blajini filozofi de tot felul cari nu urmăresc cu băgare de seamă paginile pline de frumos şi de suflet ale tinerilor de azi. Şi mai sunt acei străini, mai mult diletanţi, cari, neputându-se identifica cu partea intimă a literaturei noastre, o aseamănă vecinie cu produsele popoarelor din Apus şi o găsesc mereu de o „mediocritate revoltăroare".
Ei bine, nu. Oamenii aceştia sunt intolerabili. Aroganţa şi ura lor sunt jignitoare. Şi aici nu încape duhul blândeţelor: nici fantazmagoriile în jurul păcii între oameni nu aduc o soluţie. Limpede şi convingător e numai principiul de care pornomaniile de orice culoare ar trebui să se sfarme întotdeauna: străinul nu are ce căuta în mişcarea noastră culturală, căci nu aduce cu sine nici dragostea trebuitoare nici îndemnul inimei.1
Dl. Motru dă însă din umeri la această constatare şi ne insultă, răspunzând: „E boala iorgisrnului"! Ah, nu e nici un iorgism, iubite gânditor! Noi declinăm categoric de la noi onoarea acestui epitet. Străinofobia d-lui Iorga o cunoaştem noi, cu toate ciudăţeniile ei, Scriitorii sunt însă departe de agitaţii şi dacă totuşi intervin pentru curăţirea atmosferei de fiinţele parazitare, o fac în vederea acelui vecinie scop, care a fost adânc'respectat şi de înaintaşii noştri, de a păstra intact caracterul de rasă al literaturei româneşti.
Bine, dar asta este o barbarie, o distrugere a tot ce este intelectual străin pe pământul nostru şi nu se potriveşte cu evangeliul dreptăţii creştine şi al toleranţei moderne.
Ei da, e o soartă tragică de care au parte. Când vedem necesitatea logică cu care trebuie să izgonim din rândurile noastre elementele străine, simţim şi noi câte victime trebuie să cadă, câţi oameni fără patrie şi fără rost vor trebui să se-nlăture...
1 A se vedea în acest volum nota de la p. 188. De altfel atitudinea contradictorie a lui Chendi reiese şi din faptul că Eugen Pom, de la care porneşte titlul acestui articol polemic, a fost un colaborator permanent al lui Chendi la Viaţa literară şi artistică (n. ed.).
294
295
Dar a cui e vina? Nu au şi ei poporul lor? Vocea sângelui lor nu le spune nimic, că au datorii de împlinit către vulgul acela vecinie călător? Nu au, prin naştere, aceleaşi îndatoriri de a ridica moralul şi starea culturală a gloatelor urlătoare şi hămesite din fundul Moldovei? Nu au scoale în care să profeseze, nu au limbă în care să scrie, nu au nici zei cărora să li se închine? Ce-şi tot trădează strămoşii, ce tot fug de la trunchiul turmei, ca oile sterpe?... Ah, ce urâte sunt figurile acestea de transfugi şi ce puţină milă îţi inspiră aceşti dezertori cari, în loc de a lupta cu fruntea-n sus pentru rasa lor, se îndoaie sub pulpana unui filozof protector, care i-ar putea sădi într-un nou pământ, cu mai multe făgăduinţi.
Bietul Heine! Cât de mult 1-a urmărit şi-1 urmăreşte încă această blestemată soartă. Cum a trecut şi el la creştinism şi cât de puţin sincer a simţit el creştinismul! Cum a căutat să lupte pentru libertăţile germane şi cât de mult i-a certat pe germani, după ce primise ajutor bănesc de la francezi. Şi ce străin a rămas, fără patrie şi neam, o vieaţă întreagă! Dar mititeii noştri, ce-s pe lângă dânsul?
Este aici pe de-o parte tragedia inexorabilă a neamului evreesc, ce se petrece în fiecare caz, iar pe de alta se afirmă cu putere instinctul de conservare, ce ne sileşte şi pe noi a împiedica - forma şi mijloacele nu importă - apropierea străinilor de cetatea noastră culturală.
Aceste lămurite, - viseze cine voieşte; sălăşluiască-se pacea între oameni după voia specială a d-lui Motru: trăiască pornofilii cu credinţele lor; dar scriitorilor să li se lase obiceiul de a străjui la poarta literaturei şi a nu îngădui de a se strecura fiinţele târâtoare şi străinii îndrăzneţi până la altarul ei.
I
PENTRU „VIAŢA ROMÂNEASCA" (PRO DOMO)
Redacţia Vieţii Româneşti ar trebui să fie mai chibzuită când scrie „pentru adevăr". Tipărind în numărul din urmă rândurile necăjite la adresa mea şi făcând personalităţi dintr-o cestiune pur principiară, a săvârşit desigur o greşeală de tact. In loc de a trata afacerea Pom în generalitatea ei, ca şi Sadoveanu, ca şi mine, ca şi întreaga societate a scriitorilor, găseşte de cuviinţă să releve ca ce! mai însemnat moment din toată îmbrânceala asta, rolul meu personal în mazilirea Evreului.
Cu ocazia aceasta redacţia numitei reviste simte dorinţa de a se interesa şi de credinţele mele sociale şi mă acuză de inconsecvenţă şi de o schimbare bruscă în atitudinea mea faţă de rostul Evreului în literatură. Sunt silit deci să dau o scurtă lămurire.
Afle domnii de la Viaţa Rom., care leşină de dragul d-lui Sanielevicî, fiindcă acesta ştie „cum cântă păsările", că eu nu am fost şi nu am putut fi, ca bun ardelean ce sunt, un fîlosemit şi nici nu am propus vreo dată împământenirea tuturor evreilor, cum a făcu t-o d. Iorga în cunoscuta-i generozitate. A trage deducţiuni vagi în această privinţă din faptul că am făcut cercetări asupra originei lui Alecsandri, sau din pricină că, împreună cu d-nuS Coşbuc, - ale cărui sentimente româneşti nici cel mai ticălos publicist nu le poate pune la îndoială - şi cu alţii, am tipărit la „Adevărul" o revistă literară, este desigur o naivitate. A insinua că, scriind la revista profesorului Motru, al cărui secretar este un evreu, m-am semitizat, este tot atât de absurd, ca şi când s-ar afirma că scriind la o revistă al cărei secretar este un armean, in-aş fi armenizat (sit venia verbol). Şi tot o judecată pe dos a Vieţii Româneşti, este când crede că e o inconsecvenţă la mijloc, dacă eu, care am tolerat debuturile inofensive ale unui evreu la revista mea, nu vroi să admit şi impertinenţele iui la revista altuia.'
1 A se vedea în acest volum, nota de la p.
297
Acestea în ceea ce priveşte bănuielile de filosemitism şi de intoleranţă. De altfel credinţele mele în materia asta le-am fixat pe larg în articolul meu Ovreii şi literatura română, tipărit în Voinţa naţională de la 1904 şi de la adevărurile exprimate acolo, în mod categoric, nu m-am abătut, fiind îngăduitor cu cei modeşti şi talentaţi, dar pururea tară cruţare faţă de cei obraznici. Şi-i mai pot asigura pe cei de la Vieaţa Rom., că în articolele mele am stăruit mai adeseori şi mai consecvent ca mulţi alţii pentru păstrarea caracterului de rasă în literatură, fără însă a cădea în tendenţionismul absurd. Poate îşi vor aduce aminte, nu fără oarecare necaz, că chiar în Vieaţa literară se făcea această propagandă şi că m-am asociat cu plăcere la glumele fine ale Iui Gorun pe socoteala criticei Vieţii „armeneşti" şi a „garabeţiei de cuvinte".
Atât spre lămurire. Şi încolo multă sănătate, sau munas parof paregam baro Garabet! - cum s-ar zice în limba Iui acolo.
\ EFEMERIDE [V]
^ * •
i îndrăznim să aducem în discuţie o cestiune de actualitate.
1     Citim adică în ziare că de câteva luni încoace există în
ţ     Bucureşti o societate, compusă din români de peste munţi. Fac
;     parte din acel cerc bărbaţi vrednici, vechi şi tineri profesori,
f     pensionari şi studenţi, comercianţi de toate categoriile, unii
cetăţeni români şi înscrişi de mult în registrele partidelor
politice de aici, alţii sosiţi de curând de pe plaiurile Ardealului.
Scopul acestei societăţi este mărturisit. Membrii se adună, se
cunosc, discută nevoile părţilor subjugate ale neamului, ţin citiri
ş] conferinţe şi adună capitalul necesar pentru a veni din când în
l     când în ajutorul culturei naţionale de peste munţi.
Nu avem nimic de zis. Pornirea e generoasă şi orice
4      mişcare pentru salvarea culturei din ghearele străine este
]      binevenită.  în  Germania  există  de  mult  un „Deutscher
Schulverein", o asociaţL creată tot din iniţiativă particulară,
*     care îşi ramifică activitatea peste tot pământul unde mai
Idăinuieşte nume de german - şi nu este şcoală primejduită, nu este cauză culturală germană, care să nu fie împărtăşită din fondurile „Verein"-ului. Dar trebuie să ştiţi că acea instituţie din Germania nu este un cerc esclusivist, nu este făptura unei singure provincii, ci se compune din intelectuali germani de |     pretutindeni, fără deosebire de teritorii...
Iată de ce socotim că fraţii din Ardeal au fost cam pripiţi când, în vederea scopurilor urmărite, au ţinut să se strângă U     numai între dânşii. Ca şi când s-ar simţi străini pe pământul £     românesc, imitând pilda nemţilor şi a ungurilor bucureşteni, cari j„      şi ei au întemeiat societăţi similare, aşa s-au izolat şi s-au grupat după provincie. Iar pornirea aceasta nu e justă. Lasă că avem alte societăţi cum e „Liga", sau cum e „Transilvania", unde membrii noului cerc puteau foarte bine să intre să-şi realizeze j'      dorinţele de a lua parte la ajutorarea mişcărilor culturale ale neamului. Dar dacă trebuia numaidecât o nouă societate, ea
trebuia făcută împreună cu românii de aici, căci, la urma urmelor, Ardealul nu este o problemă care priveşte numai pe ardeleni, ci pe românii de pretutindeni.
Şi mai e o cestiune delicată. Separatismul acestora, gruparea lor după interese teritoriale poate foarte uşor să fie din mai multe puncte de vedere nefavorabil interpretate. Vina cea mai mare este însă că păcătuieşte în contra unităţei mişcărei culturale. Vieaţa noastră culturală a avut totdeauna un caracter unitar. Când dascălii ardeleni veneau în România ca să propage aici principii de cultură naţională, ei nu se simţeau ardeleni, ci români cu interese generale. Când scriitorii ardeleni ne surprind cu opere însemnate, ei adună ceva la literatura noastră generală şi nu formează o castă deosebită. Şi ne pare rău că cei de la „Cercul ardelenilor" nu înţeleg această firească şi înţeleaptă învăţătură a realităţii şi a trecutului şi se lasă conduşi de consideraţii înguste, riscând să facă impopulară o problemă atât de ideală.
Cu sau fără rost, revistele continuă să-şi facă apariţia. Dacă vom merge înainte, cum ne-am pornit de la Anul Nou încoace, cu câte o revistă nouă de fiecare săptămână, e sigur că se va atinge un frumos record.
Credinţa noastră este însă că prin numărul cel mare de reviste nu se atinge întotdeauna scopul literar, ci se promovează diletantismul cel mai pur în cele mai multe cazuri. Cu toate că e liber orişicine să uzeze de acest mijloc de răspândire a ideilor sale, în principiu n-ar trebui să se îmbulzească cu reviste decât aceia care au într-adevăr ceva de spus şi pot aduce ceva nou în vieaţa intelectuală. Nu de altceva, dar ar trebui să ne mai fie milă de acel nenorocit public, la care se apelează cu atâta stăruinţă.
Avem înaintea noastră revista Viaţa socială, cea mai nouă dintre toate. Să ne ierte tânărul confrate dacă, ieşind din obiceiul străvechi de a saluta pe oricine cu „bine a-ţi venit", nu avem putinţa de a scrie numai cuvinte bune despre partea literară a cuprinsului. Nu credem ca de pildă cultura păturei
sociale de jos să poată fi în bine influenţată prin poezii de nebulozitate şi non-sensul Rugei de seară a fenomenalului T. Arghezi. Vom cita câteva strofe:
Infinit! Infinit! Adună-ţi bolţile deodată în şuier prelungit Şi-n fruntea mea secată Şi-n pieptu-mi aiurit Te-nfige drept ca o săgeată.
Simbolic infinit!
Te strânge-n chip de fulg
Şi-n mine, lămurit.
Te răspândeşte - să mă smulg.
Să cad ca un aerolit.
Scăpat, urlând, din circuit...
Cuvântul meu să ardă Gândirea mea s-arunce foc în sinagoga lor bastardă; Şi ciuma în formă de cocardă Să cadă-n pieptul lor de soc Căscat de-a pururi spre noroc...
felul acesta cuvintele se învălmăşesc înainte, cu o incoerenţă, cu afectări de o ridicolă genialitate şi jignitoare a hunului simţ. Aşa că nu va surprinde pe nimeni dacă ne vedem siliţi să luăm apărarea bunului gust faţă de invazia acestor diletanţi.
in
ciudată
în presa de peste munţi s-a pus în discuţie pesimismul d-lui Slavici. Autorul lui Scormon şi al şirului lung de nuvele cu subiecte de la ţară, neapărat nu mai este în vârsta când poţi înfrunta orice furtună, când loviturile nu te dor şi când cerul e pururea senin deasupra ta. Totuşi, într-o mărturisire făcută în Tribuna, el ţine să se ştie că greutăţile vieţii nu l-au doborât şi că are încă sufletul cald şi plin de credinţă. Mărturisirea aceasta e duioasă şi este totdeauna interesant să auzi un scriitor încărunţit vorbind despre sine şi mai ales despre felul cum se oglindeşte actualitatea în privirile sale.
300
301
Momentul mai de seamă în această discuţie este însă o evidentă mâhnire a d-lui Slavici şi a unei părţi a presei împotriva tinerei generaţii de scriitori, care nu produce destule „talente mari". Acelaşi grad de mâhnire în contra tinerilor se întrezăreşte apoi şi printre rândurile unui recent articol al d-lui Vlahuţă tipărit în Universul.
N-am dori deloc să se ridice o cestiune de controversă. Nouă nu ne trece nici prin gând să facem asemănări şi să măsurăm pe tineri cu bătrânii, pentru a constata cine a produs mai mult şi cine e „mai mare". Neapărat, dacă te vei lua după Mihalache, capodoperele răsar astăzi la fiecare tufiş, ca ceapa ciorii de frecvente. Dar, orişicum, aşa de rău nu scrie nici generaţia noastră, ca să nu reziste la nici o comparaţie şi aşa de lipsă de talent şi de meşteşug nu este nici scrisul nostru, ca să merite mustrarea şi să provoace pesimismul celor dinaintea noastră.
E simpatic modul cum d. Vlahuţă pune problema dintre Tineri şi bătrâni şi ar fi un subiect bun de exploatat, având prilejul de a spune multe despre dibăcia bătrânilor şi despre naivitatea şi idealismul tinerilor fără experineţe în materie de vieaţă. Dar cestiunea fiind delicată să o evităm cu tact, fără să deşteptăm susceptibilităţile şi să ne mulţumin cu înregistrarea faptului că există în adevăr o mică încordare.
I
POEŢII D-LUI IORGA
Lăsaţi copiii să vină la mine!
Faţă de felul cum intervine d. lorga în mişcarea literară de astăzi, revistele noastre au un fel de rezervă şi preferă să-i lase nebăgate în seamă toate înţepăturile. D-sa este acum schimbat cu desăvârşire. Punându-şi tot timpul şi toată inteligenţa în serviciul idealurilor politice, nu mai are de mult liniştea cuvenită de a simţi mai adânc şi a judeca mai drept. Pasiunile individuale l-au cam îndepărtat de rândurile adevăraţilor scriitori de astăzi şi starea aceasta de izolare îl face din ce în ce mai acru, mai închis şi mai puţin folositor. Seninătatea sufletului odată întunecată, e greu să mai fii povăţuitor în materie de artă.
Am înaintea mea ultimul articol al d-lui lorga din Neamul românesc literar. Evident, trebuie să fie cineva cu totul pornit pentru a scrie la adresa vieţii literare de astăzi apostrofe de felul acesta:
„Scriitorii români despre cari se vorbeşte sunt aceia cari fac parte dintr-o clică în legătură cu vreun partid politic ori cu vreo cafenea vestită din Bucureşti. E ca şi în vieaţa politică. Recrutări de adepţi, prin orice mijloace de ispită ori de corupţie, expunerea acestora în vitrină, ca să vadă lumea că au momit ori cumpărat un suflet, notiţe critice binevoitoare, apoi studii întinse cu privire la noua achiziţie, clasificarea lui mai presus de cei pe cari nu i-ai putut avea niciodată sau pe cari ai avut dibăcia de a-i păstra, îndestulându-le nevoia, linguşindu-le naivitatea ori zgândărindu-le viciile. Şi astfel trec alaiurile de poeţi, de nuvelişti şi romancieri, având în fruntea lor samsarul întovărăşit de măscăriciul său spiritual, bineînţeles, când nu se întâmpla, printr-o fericită potrivire a naturii, ca samsarul şi măscăriciul să fie aceeaşi persoană, căreia-i sună atunci şi gologanii în buzunar şi clopoţelul şi tichia cea cu multe cornuri şi coarne..."
Evanghelia asta continuă. Din stilul ei încurcat, din ironiile fără spirit, din bănuielile urâte vorbeşte un om părăsit, un scriitor al cărui cuvânt nu mai cade cu greutatea obişnuită. Căci, sau erau adevărte cuvintele lui de odinioară, când în fiecare din aceşti scriitori de astăzi, pe cari d-sa îi huleşte acum, găsea un talent extraordinar şi le cânta imnuri de preamărire în Sămănâtorul, sau sunt născocite şi triste aceste cârtiri fără seamăn, de cari nimeni nu are motivul de a se sinchisi. Rămâie d. Iorga fericit cu dispreţul d-sale: câtă vreme nu ne-a ştiut omorî cu dragostea, dispreţul d-sale ne atinge şi mai puţin.
Mai sunt însă şi alte mijloace prin cari d-sa aruncă literaţilor de astăzi o adevărată sfidare. Când îi citeşti revista literară cu colaborarea atâtor iluştri necunoscuţi; când îi vezi articolele ditirambice despre încercările poetice ale atâtor începători; când dai peste poeziile sărăcuţilor de Poiană, Iorgulescu, Moşoi, Pajură, Oreste şi Susan, - este ca şi când ai ceti printre rânduri: iată cu cine fac eu mişcare literară! Pare că d. Iorga ne-ar spune indirect: iată aici scriitorii cinstiţi, cari nu se asociază cu samsarii, nu-şi vând sufletul pe bani şi-mi pun talentul la îndemână!
Să ne oprim asupra cazului, căci e semnifcativ. De vreo câţiva ani încoace d. Iorga practică mereu această apucătură. Evitat de talente, d-sa a deschis diletanţilor cercul revistelor sale şi a făcut din Floarea darurilor şi din Neamul său o pepinieră de stihuitori mărunţi, de copii de pe băncile liceelor, dând drumul tuturor ah-urilor şi tuturor banalităţilor rimate ale acestora. In acest fel d-sa a avut, fireşte, iluzia de director de revistă şi de îndrumător literar. în realitate însă n-a făcut decât să strice gustul pentru o poezie adevărată printre cetitorii săi. Căci nimeni n-a tolerat în revistele sale atâta mediocritate şi atâta copilărie ca d. Iorga.
Iată şi în numărul mai nou al revistei sale, cu ocazia apariţiei unui volum al tânărului şi prea modestului Oreste, găseşte cu cale să se însufleţească peste măsură, ca în faţa unui eveniment artistic. Şi bietul poet stă abia la pragul începuturilor: un vers mai sonor, o imagine întâmplătoare, sau prinsă de la alţii, iar încolo micile dulcegării ale lui Scrob, părintele acestor
u
I i
vlăstari, pe cari d. Iorga îşi razimă gloria literară de astăzi. Iată una din aceste perle:
Aş vrea într-o pustie Să fiu rătăcitor, Să simt în mine focul în veci chinuitor.
Să sufăr, mut şi singur Ş-apoi de-o fi să mor, Din ţărâna mea să iasă Un limpede izvor.
Să-şi cânte-ncet durerea Şi tristul lui amor Şi celor arşi de soare Să fie-alintător.
Cu acest fel de poeţi - „normali" le zice d-sa, deşi ar putea fi numiţi tot aşa de bine şi „subnormali" - d. Iorga socoate deci că reprezintă adevărata forţă morală şi estetică în mişcarea noastră intelectuală şi se crede îndreptăţit să mustre în toate chipurile pe scriitorii de talent, cari îşi văd de drumul lor. Să-i lăsăm această iluzie. Să-1 lăsăm cu Poiană, cu Şufană şi cu Susană şi cu Oreste, cei mai potriviţi astăzi de a-i satisface ambiţiile personale, şi să ne dăm silinţa a respecta slăbiciunile fiecăruia. Căci oameni suntem, şi mult greşim toţi.
304
SCRIITORII ÎN POLITICĂ
în toiul luptelor electorale din Ungaria se aude, pomenit cu tot mai multă simpatie numele poetului X3oga. Ziarele-I cheamă, alegătorii îl cer şi, dacă obicinuitele violenţe ale stăpânire! nu vor triumfa asupra însufleţirei curate şi a cauzei drepte, poetul se va vedea în curând chemat la un rol politic de seamă.
Situaţia din Ungaria oferă astăzi omului politic probleme dintre cele mai adânci. Niciodată statul acesta n-a fost atât de aproape de schimbări radicale. Cestiunile de rasă sunt mai actuale ca oricând. Partidele istorice se descompun. Reforme se anunţă cu tot mai multă hotărâre. Şi din înălţimea factorilor constituţionali adie un vânt înviorător şi dătător de nădejdi în curmarea stărilor din trecut.
Iată deci o clipă istorică. în aceste condiţii este o măsură iscusită a românilor, că s-au gândit a chema sub steag pe cei mai aleşi dintre luptători. Şi au săvârşit un act de justeţă, când s-au adresat şi poetului. Căci în epoce atât de critice şi de înalte datorii către popor, poetul nu poate lipsi din fruntea rândurilor.
Şi e foarte firesc. Lumea a încetat de mult a socoti pe scriitor drept un fel de bard visător şi lipsit de simţul realităţii. Dimpotrivă, fiind el expresia sinceră a sufletului poporului, căruia-i aparţine, nimeni nu va putea simţi mai adânc ca dânsul tot ce a suferit, nimeni nu va putea tălmăci mai cu putere dorinţele poporului. în timp de vrajbe şi de intrigi el este chemătorul fermecător la unire. Şi cuvântul lui sună crud şi necruţător cetei de trântori şi trădători.
Să fie deci de bun augur apelul alegătorilor la cunoştinţele şi mai ales la sufletul poetului! Şi cu Domnul înainte!
Dar nu-ţi vine să crezi! în ziarul din Vălenii-de-Munte înregimentarea aceasta a poetului în politica de peste munţi este
306
nefavorabil comentată. De când cu candidatura lui Goga, notiţele zeflemiste şi epitetele ironice despre „marele bărbat politic" nu mai încetează. D. lorga este formal vexat de acest fapt, cu toate că, scriitor fiind şi d-sa, ar trebui să se bucure văzând că reprezentantul cel mai de seamă al culturei româneşti din Ungaria îşi lărgeşte cercul de activitate. Urile mărunte ale d-lui lorga faţă de spiritele independente şi de acţiuni cari nu pornesc de la d-sa sunt cunoscute. Cu toate aceste purtarea d-sale faţă de Goga îşi are culisele sale speciale, pe cari e bine să le cunoaştem.
în râvna sa de a pune stăpânire pe opinia publică, dl. lorga, precum se ştie, ş-a îndreptat privirile şi asupra stărilor din Ardeal. în loc de a se mulţumi însă cu constatările obiective, permise oricărui istoric, s-a apucat să facă pe povăţuitorul şi să-şi însuşiească pretenţia de a conduce sau îndruma d-sa, de la Văleni, orice mişcare a românilor de dincolo. N-a fost caz în cari să nu se amestece în timpul din urmă. N-au fost evenimente pe care să nu le comenteze în felul său. N-a fost prilej pe care să nu-l fi folosit pentru a da lecţiuni oamenilor politici din Ardeal şi a face propagandă pentru nişte idei bizare, cu tendinţe cu totul potrivnice marilor interese naţionale şi cu totul zăpăcitor pentru spiritelor slabe. Şi cum cetitorii d-sale sunt în mare parte recrutaţi din ceata celor creduli şi a celor lipsiţi de putinţa de a controla înţelesul unei bogate frazeologii, pericolul unui episod de rătăciri era pe drum.
în împrejurările acestea a intervenit însă cuvântul limpede de protestare al poetului Goga. Pornind din principiul că amestecul asiduu şi zgomotos al unui om politic din Regat în trebile interne ale românilor din Ungaria este o pretenţie inadmisibilă şi o lipsă de tact, d-sa a împrăştiat ceaţa pe care d. lorga o provocase cu agitaţiile sale împotriva unor idei fundamentale ale politicei tradiţionale şi a răuşit să înlăture orice valoare a sfaturilor necerute, ce d. lorga ar mai putea să dea în această direcţie. Articolele poetului, tipărite în Lupta, au meritul de a fi adus lumină şi a fi restabilit condiţiile normale de luptă, pe cari d. lorga era pe cale să le tulbure.
307
Şi iată de ce aceste continue înţepături ale gazetei din Văleni îşi au explicaţia lor. Vanitatea adânc jignită cere ca d. Iorga să fie nedrept şi neliniştit...
*
Cât pentru importanţa scriitorilor în politica din Regat vedem cu bucurie că şi aceasta ia proporţii tot mai de seamă. Numărul relativ destul de mare al scriitorilor în Parlament ne dovedeşte că s-a recunoscut în sfârşit trebuinţa dea deschide un teren mai larg de muncă acestor forţe. Partidele de opoziţie îşi caută şi ele aderenţi printre cei neangajaţi şi orice s-ar zice despre lipsa de abilităţi politice la un Caragiale, partidul care-1 numără printre ai săi a făcut desigur una dintre cele mai bune achiziţii.
Oricâte învinuiri s-ar putea ridica împotriva acestei apropieri a scriitorilor de politică, părţile ei cele bune nu se pot nega. Dacă de pildă li s-ar contesta că, drept material politic, ei nu aduc cu sine toate acele discipline economice şi financiare, necesare, tot simţul acela practic pentru dezlegarea cestiunilor de vieaţă la un popor, nu se va putea tăgădui în schimb că sunt probleme întregi de existenţă, cari fără scriitori şi fără concursul intelectualilor unei ţări nu se pot duce la capăt. Aici aparţin în întâiul rând problemele culturale. Cultura unui popor nu poate fi condusă de politicieni. Legile de progres, de încurajare a culturei, învăţământul, arta şi literatura nu pot fi lăsate în grija esclusivă a laicilor de toate categoriile, cari stăpânesc parlamentele numai graţie numărului lor. O politică culturală, aşezată pe principii sănătoase şi bine precizate, ţara noastră nu are şi nu va avea decât atunci când şi cuvântul scriitorilor va fi hotărâtor, când în sfatul ţării vor lua loc condeiele cele mai de seamă, spiritele cele mai agere şi sufletele cele mai calde.
NOTE ŞI COMENTARII
SCHIŢE DE CRITICĂ LITERARĂ
(1924)
Pe coperta a doua a volumului se menţionează: „Ilarie Chendi, Schiţe de critică literară, Cultura Naţională, Bucureşti, 1924". Volumul are 191 pagini, iar cuprinsul e structurat, după introducerea Ce este criticul?, în cinci secţiuni, după cum urmează: prima, Reflexiuni critice, cu următoarele titluri: Eminescu: Patria poetului: Violenţa de stil: Simplicitatea: Literatura de mâine: Gustul: Declinul: Cei mărunţi: Intre noi (scrisoare): Umorul grotesc în teatrele de vară (reportaj): Domnul care admiră (cronică): G. Panu, Mihalache: N. Cartojan: Petre Haneş. Secţiunea a doua: Dări de seamă, cuprinde: I. Romane: M. Sadoveanu: B.P. Hasdeu: Irina G. Lecca: Bucura Dumbravă. II. Schiţe şi nuvele: Caragiale: I. Agârbiceanu: M. Sadoveanu: D. Anghel şi St. O. Iosif: C. Sandu-Aldea: Traian Demetrescu: Em. Gârleanu: Proza d-lui Pătrăşcanu: Caton Theodorian: Victor Eftimiu: Ion Dragoslav: N. N. Beidiceanu. III. Poezii: St. O. Iosif: Poeziile lui A. Stavri: Doi poeţi noi: P. Cerna şi I. Bârseanu: Corneliu Moldovan: Veronica Miele: G. Tutoveanu: Oreste: Ion Păun-Pincio. IV. Teatru: O trilogie de Delavrancea: N. Pândele: Gh. Diamandi: Al. Gh. Florescu: Stamatiad şi Râuleţ: C. Ş Făgeţel.A treia secţiune a cărţii se intitulează Modernism şi decadentism şi cuprinde următoarele titluri: Conferinţele «Vieţei Noi»: Un modern: Th. Cornel: Eugeniu Ştefanescu-Est: Alexandru Stamatiad: N. Davidescu: Poetul Isac din Cluj. A patra secţiune a cărţii se intitulează: Efemeride şi cuprinde însemnările: Profesorul şi literatura: Radu D. Rosetti: Actualitatea: O propagandistă: Anonimii: Stihuri oţelite: Bietul Marcu!: Aristocraţii în literatură: Reclama: O manifestare de stradă: Efebii: Cincinal Pavelescu: Radu Baltag: Ion Chim Nanov: lonescu-Ouintus: Constanţa Marino-Moscu: N. N. Beidiceanu: Haralamb G. Lecca. Ultima secţiune a cărţii se intitulează Note în treacăt şi cuprinde următoarele titluri, numerotate cu cifre romane: I. Un colţ trist: II. Insulta şi neputinţa: III. Moralescu: IV. Peticitorii: V. Mitocanul: VI. Onorabilii noştri burghezi: VII. Traduceri în proză: VIII. Cum s-ar putea?: IX. Redactorul şi tipograful său: X. Insecta: XI. Definiţia... lui: XII. Ţărănismul literar în discuţie: XIII. Daţi-ne monografiile scriitorilor noştri: XIV. Operă de diletant: XV. Convorbiri critice.
Acesta este_ cuprinsul volumului Schiţe de critică literară, publicat postum, în 1924. (între titlurile din cuprins şi titlurile din volum sunt oarecare deosebiri care pot fi observate prin comparaţie.) Trecuseră 11 ani de la moartea autorului. Trecuseră dezastrele primului război mondial. Ţara se regăsise în contururi noi, reîntregite. Literatura şi cultura românească respirau într-un alt
311
mediu, larg, degajat de îngrădirile mai vechi, provinciale. La această degajare contribuise din plin Ilarie Chendi. Dar el nu se mai regăsea în noul climat literar. El rămăsese în urmă. în mediul literar şi cultural în care se afirmase.
O problemă pe care o ridică acest volum este dacă el constituie cu adevărat o operă postumă exprimând voinţa lui Ilarie Chendi. Pentru a îndeplini o asemenea condiţie, el ar fi trebuit să fi rămas în totalitate sau măcar parţial în manuscris. Dar toate textele cuprinse în volumul Schiţe de critică literară le regăsim publicate de Chendi însuşi în timpul vieţii în câteva reviste ale timpului. Cele mai timpurii le regăsim în revista Ţara noastră din
1909, apoi în Cumpăna (la sfârşitul lui 1909 şi începutul lui 1910) şi apoi în Luceafărul (în cursul anilor 1910 şi 1911).
Interesant de observat este şi faptul că textele teoretice de la începutul volumului (Ce este criticul?, Patria poetului, Violenţa în stil, Simplicitatea, Gustul, Declinul) au fost publicate întâi în revista Ţara noastră (1909), iar analizele de texte, ulterior, sub formă de cronici, în revista Luceafărul (1910 şi 1911). Ceea ce dovedeşte o ordine neîntâmplătoare în conceperea volumului. In revista Cumpăna găsim publicate nu numai cele mai multe texte din volum, ci şi reluată şi definitivată pentru tipar partea teoretică a volumului.
Astfel, în Cumpăna, nr. 12 din 12 februarie 1910, apăreau articolele Gustul, Simplicitatea, Declinul, Eminescu. In Cumpăna nr. 14 din 26 februarie
1910, apăreau: Patria poetului, Cei mărunţi, Literatura de mâine, iar în Cumpăna, nr. 15, din 5 martie 1910, Violenţa de stil şi Scrisoare. Atât titlurile cât şi textele sunt identice cu cele din volum. în primele două numere, câte o trimitere în subsol anunţă: „Dintr-un nou volum ce se va pune sub tipar" {Cumpăna, nr. 12. din 12 februarie 1910). iar în Cumpăna, nr. 14, din 26 februarie 1910, tot o notă de subsol anunţă: „Pagini reproduse dintr-un nou volum, ce va vedea în curând lumina zilei". Din păcate, faptul acesta nu s-a produs, iar Chendi a selectat şi a adăugat mereu texte noi, până la sfârşitul abrupt al carierei sale critice. Dacă volumul Schiţe de critică literară ar fi apărut în cursul anului 1910, când autorul îl anunţa, el ar fi produs efecte benefice, profunde în epocă şi ar fi rămas, prin complexitatea lui, prin profunzime şi rezolvări, nu numai cel mai bun volum de critică literară a! lui Chendi, ci şi un punct de reper în istoria criticii literare româneşti.
împrejurări nefericite, între care, cea mai nefastă, rapida prăbuşire psihică a autorului, au făcut ca volumul Schiţe de critică literară al Iui Chendi să rămână nepublicat până în 1924. Publicarea lui atât de târzie nu s-a bucurat de ecoul cuvenit.
Totuşi, marele bibliograf al literaturii române, N. Georgescu Tistu (în voi. Cartea şi bibliotecile, p. 332), semnalează prezenţa unui grupaj de articole despre Chendi în revista săptămânală Mişcarea literară, condusă de Liviu Rebreanu, nr.-Ie 9 şi 10 din 10 şi 17 ianuarie 1925. Toate aceste articole se referă la apariţia volumului Schiţe de critică literară, pe care-1 găsim semnalat în Mişcarea literară nr. 10 din 17 ianuarie 1925 la rubrica Noutăţile librăriei (p. 2), cu următorul text: „Ilarie Chendi, Schiţe de critică literară (Eminescu, Panu, Mihalache Dragomirescu, Sadoveanu, Hasdeu, Caragiale,
Agârbiceanu, D. Anghel, Sandu-Aldea, Caton Theodorian, Em. Gârleanu, Traian Demetrescu, Victor Eftimiu, A. Stavri, Comeliu Moldovanu, Pincio, Gh. Diamandi, N. Davidescu, Emil lsac, Radu D. Rosetti, Cincinat, N.N. Beldiceanu etc.), Editura Cultura Naţională, 200 p.. 70 lei."
Volumului i se dedică şi o amplă cronică (în nr. 9) la rubrica de Comentarii critice, semnată de „Scarlat Struţeanu", cronicarul literar al revistei.
Iată textul acestei cronici:
Ilarie Chendi, Schiţe de critică literară (Cultura Naţională)
Primele rânduri tipărite de Ilarie Chendi le găsim încă de la 1892 în Telegraful român (Sibiu). Aci publică schiţe, nuvele şi povestiri, unele originale, altele traduse. în anul următor îl găsim în Minerva la Bistriţa, unde ne dă fatalele „poezii" fără însemnătate ale unor critici începători.
Producţia pur literară o părăseşte fără să zăbovească prea mult, fiindcă, începând de la 1894, Ilarie Chendi, trecând aproape prin toate redacţiile de peste munţi, publică dări de seamă şi note critice în Familia, Tribuna poporului, Ţara noastră, Luceafărul şi celelalte.
La 1900 vine dincoace de Carpaţi, chemat de îndemnul unei frământări culturale mai vioaie, unde curente literare mai categorice se împleteau şi unde mai ales firea sa agresivă, izbucnind dintr-un suflet curat românesc ce nu putea să lupte sub stăpânirea maghiară împotriva scrisului „românesc" nechemat, găsea un câmp mai larg.
Acasă ocrotea pe ai lui, aci tactica naţională nu-l mai încătuşa; ba mai mult decât atât: avea libertatea să ţie de rău şi pe cei de acasă de unele rătăciri literare.
Chiar după stabilirea lui la Bucureşti, continuă să colaboreze în publicistica ardeleană, unde scrisul său păstrează în genere o anumită ţinută.
De la 1900 până la 1903 colaborează Ia Convorbiri literare unde reuşeşte să pătrundă repede. Convorbirile cu fizionomia lor academică nu putea deveni lagărul lui Chendi, de aceea fără să le părăsească în totul, trece la Sămănătorul (1901) unde se găseşte în largul său. într-adevăr, Al. Vlahuţă şi Gh. Coşbuc care scriau în programul revistei, că „inimile tânjesc", că e nevoie de un „un stindard de înseninare şi de înfrăţire intelectuală" şi, că trebuie să revie „avântul de odinioară în sufletele româneşti" au atras pe Ilarie Chendi ce găsea în acelaşi loc şi postul de luptă al naţionalismului ardelean şi câmpul de activitate al criticului literar.
Ilarie Chendi venea d-acasă cu o admiraţie fără stavilă pentru N. lorga. Toţi cărturarii din Ardeal îl socoteau pe N. lorga un apostol al românismului, un împărat al cugetării româneşti. Şi cu drept cuvânt N. lorga iubea românismul cu evlavie şi privirile sale erau mai ales îndreptate către neamul de ţărani din Ardeal; care ştia să-şi apere existenţa etnică. Eminescianismul sau, cum numeşte M. Dragomirescu această atitudine, este îmbrăţişat de toţi
312
313
românii adevăraţi şi cu atât mai mult de ardeleni. Chendi roagă pe N. Iorga să ia conducerea Semănătorului. La 1906 N. Iorga şi O. Densusianu devin directorii acestei reviste tradiţionaliste ce a aşezat în drumul culturii noastre popasul „poporanismului".
Dar după cum altădată prietenia literară dintre Heliade şi Gr. Alexandrescu se transformă într-o ură pătimaşă, tot astfel mai târziu Chendi şi Iorga, atât de apropiaţi unul de altul îşi despart cărările.
Părăseşte Sămănătorist şi trece la Viaţa literară şi artistică (1907-1908). După dispariţia acesteia îl găsim la Noua revistă română (1909), apoi conduce cu St. O. Iosif, D. Anghel şi M. Sadoveanu revista Cumpăna (1910).
în cele din urmă revine la Luceafărul (1911-I9I2) şi la Tribuna din Arad (în acelaşi răstimp). Se stinge la 1913, tânăr încă. Avea 41 de ani. Din această scurtă schiţă se vede o activitate continuă, dar anorganică. Nu e niciodată prea mult timp în acelaşi loc.
Adunându-şi articolele şi studiile în volum a publicat Preludii (1903), Foiletoane (1904), Fragmente (1905) şi Impresii (1908).
A mai publicat, împreună cu E. Carcalachi, Operele complete de C. Negruzzi, Scrisori ale lui Alecsandri şi Poezii postume de M. Eminescu.
Marele său defect şi defectul funciar în genere pentru un critic este, că n-a ştiut niciodată să-şi despartă în propria sa fiinţă omul de critic.
N-a putut afla niciodată ce înseamnă obiectivitatea în critică. Dimpotrivă, şi-a bătut chiar joc câteodată de ea, susţinând că nici nu există. în firea sa impetuoasă a avut un vrăjmaş în puterea analitică a inteligenţii sale. un mare prieten, dar cu însuşirile stilistice îi mângâia pe amândoi, sporind puterile vrăjmaşului ce-1 purta în suflet.
Astăzi, după mai mult de 10 ani de la moartea Iui, putem mai bine să ne dăm seama de valoarea activităţii sale critice. Opera unui scriitor place sau nu, în epoca, în care a fost scrisă. Opera unui critic nu trebuie să placă, ci să fie adevărată şi adevărul în critică, deşi nu se schimbă cu timpul, devine totuşi mai uşor controlabil. Schiţele de critică literară pe care le avem în faţă pot verifica aserţiunile noastre de mai sus.
Pe llarie Chendi nu opera îl preocupa, ci omul care a scris-o, deşi avea o intuiţie critică destul de perfectă câteodată.
Îşi dă foarte bine seama, că din volumul Schiţe nouă al lui Caragiale Calul dracului şi Kir Ianulea sunt cele mai reuşite, dar găsim şi rândul acesta „şi paginile d-sale (ale lui Caragiale) cele mai fine alternează cu altele lipsite de gust" (pag. 46). Când e vorba de I. Agârbiceanu, stâlpul românismului de acasă, scrie:
,.E o adevărată lucrare psihologică această schiţă (Vedenia) cu frământările unui suflet de egoist brutal şi poate sta alături de Făclia de Paşti a lui Caragiale. (pag. 48). în privinţa hiperbolei acesteia poate numai E. Lovinescu îl întrece.
Ilarie Chendi nu ştie că a fi în slujba neamului din care faci parte este sfântă datorie şi poţi fi mândru de împlinirea ei, dar nu ştie, sau mai bine zis nu vrea să ştie că aceasta n-are nimic de împărţit cu arta, când totul se reduce la temă.
„Sunt probleme frumoase acestea (autorul se referă tot la opera lui Agârbiceanu) cu tot caracterul lor mărunt, şi le simţim importanţa lor mai ales noi ardelenii, cari le cunoaştem... Aici desfăşoară chestiunea preoţilor, colo educaţie fetelor şi aspiraţiile tinerii generaţii mai cu carte. Aici persiflează naţionalismul rău înţeles, colo atacă chestiuni practice de educaţia poporului... Putem noi să despărţim arta de tendinţă? Poate un prozator ardelean de talent, care prinde în icoane viaţa reală din jurul său şi valurile ei, să se lipsească de anumite idei, care îi frământă zilnic, da anumite tendinţe, cari cer să fie exteriorizate? Poate el într-o ţară ca a noastră, unde literatura ungurească e plină de tendinţe antiromâneşti, unde Jokai, în povestirile sale a insultat memoria eroilor lui Iancu, să renunţe la spiritul tradiţiei şi la glasul îndemnător al inimei" (pag. 52-53).
Glasul îndemnător al inimii poate găsi alte căi şi e dator să găsească alte căi vom zice noi, dar nici într-un caz prin artă, căci o ucide. Nici un popor n-a găsit-o până acum, că e mai bine să răspunzi printr-o novelă unei agresiuni, chiar când e continuată tot într-o novelă.
Că n-a vrut să fie obiectiv o spune singur în legătură cu un volum al lui M. Sadoveanu.
..Critica nu poate fi redusă la rolul de maşină. în viaţa noastră, a scriitorilor, îşi au şi pasiunile rosturile lor şi în tot ce facem şi în tot ce scriem aceste pasiuni se restrâng pe nevrute. între oameni de temperament, firele se împreună şi se destramă, după capriciul intereselor şi al împrejurărilor, şi trebuie să fii dascăl rece şi şters, pentru a putea stărui în obiectivitate. Odată înstrunat de un suflet este omeneşte cu neputinţă să-1 mai priveşti cu calmul omului de ştiinţă." (pag. 53).
E limpede. Ilarie Chendi a fost un om cumsecade, fiindcă era sincer. Sinceritatea aceasta nu aparţine criticului întrucât Chendi refuză să fie obiectiv, ci polemistului, căruia subiectivitatea agresivă îi este singura armă.
Un exemplu:
„Prin exagerările încăpăţânate ale unui critic-patron, d-1 Ion Dragoslav a fost pus până acum într-o lumină greşită. Eternele asemănări ale acestui critic (M. Dragomirescu) aşezau pe tânărul scriitor de povestiri, când alături de Caragiale, când alături de Ion Creangă (cu care de altfel nu are altceva comun decât numele de botez), când deasupra amândorora". (pag. 75).
întoarcem pagina şi citim:
„în Stafia bucata cea mai bine susţinută autorul ne duce în atmosfera comediilor lui Caragiale şi se foloseşte de absolut toată maniera acestuia, de tipurile lui, de frânturile Iui de limbă stâlcită, pentru a produce impresia ridicolului..." (pag. 76).
Iar mai departe:
„Proza asta idilică, jovială, expusă în multe părţi mai pe bătrâneşte, din noul volum al d-lui Dragoslav (Povestea trăsnetului)m relevă câteva însuşiri, într-adevăr, particulare... DI. Dragoslav, imitând mi se pare pe autorul lui „Haral-Alb" (Creangă)..." (pag. 77).
314
315
De ce toate acestea? Fiindcă Ilarie Chendi ura pe M. Dragomirescu, căruia îi consacră o întreagă zoologie spre a-1 caracteriza, ca om, mai puţin ca critic.
Prietenia lui Chendi e tot aşa de absolută. Laudă necondiţionat aproape pe C. Sandu-Aldea.
„Căci ceea ce tipăreşte d-1 Sandu, chiar dacă n-ar fi roman, ne este bine venit. Paginile d-sale, orice subiect ar trata, ne interesează, xcăci sunt revărsările unui suflet cald şi sănătos. în stilul d-sale e nerv... Iar când este vorba de a reda o mişcare, sunt puţini aceia cari ştiu să coloreze cu vioiciunea d-lui Sandu." (pag. 60)
Pe Caton Theodorian:
„Nimic superficial în crâmpeiele astea frânte dintr-un suflet zbuciumat, care a ştiut să atingă culmile frumosului estetic şi realitatea cea mai adânc simţită", (pag. 72). ■
Pe Victor Eftimiu:
„De altfel este ştiut, de orice cunoscător al vieţii literare din urmă că printer acei puţini care îşi fac drum, cu mult success şi cu mai multă neatârnare către o ţintă mai de seamă, este d-1 Eftimiu" (pag. 75).
Pe Artur Stavri.
„E o carte curată şi sobră volumul de versuri al d-lui Stavri şi în ea se închide o viaţă din cele mai senine şi mai armonice. în poezia de astăzi, când patimile sunt mai puternice, viaţa mai aspră, şi simţirile mai puţin coerente, când durerile înmoaie condeiul în culorile cele mai negre, consecvenţa şi echilibrul d-lui Stavri sunt unice" (pag. 84).
Singura latură căreia acest polemist întru câtva i-a rămas credincios până la urmă a fost „semănătorismul" său. Nu admitea „poezia nouă" din principiu, sau, mai bine zis, fiindcă era nouă. De aceea pe Emil lsac deşi e ardelean îl ceartă totuşi aprig de tot:
„Cine şi-ar fi închipuit acum zece ani, când biata noastră literatură ardeleană abia se înfiripa, când limba foiletoanelor era pe punctul îmbunătăţirii, când în noianul de încercări poetice abia se zăreau, timide, razele dintâi ale celui mai de seamă de astăzi; când numai Măria Cunţan îşi ţesea firul maestru al pânzei mortuare, cine ar fi crezut, că se va ivi aşa de repede între noi această cobe? Un liliac sâsâitor între păsări cântătoare. O floare pestilenţială pe frumoasele văi ale Ardealului! Clujule, Clujule, ce ţi-au greşit Muzele?" (pag. 155).
Şi cu toate acestea Delavrancea, dramaturgul, a fost „înjurat". Apus de soare, care e una din cele mai bune drame istorice româneşti e considerată ca o lucrare fără însemnătate, ca o scădere a lui Delavrancea! Numai ura şi dragostea lui Chendi pot descuia misterele acestea fiindcă, repetăm, din toată activitatea lui reiese o anumită viziune critică plină de însuşiri, însă din nenorocire ea a fost subordonată unui temperament de luptător într-o epocă de frământări literare neaşezate încă în rosturile lor adânci.
Firea sa nestatornică a mărit şi mai mult mirajul vremurilor de atunci şi deşi era menit să servească ideii semănătoriste alături de N. lorga l-a părăsit,
316
fărămiţându-şi munca, dezarticulându-şi însemnătatea, fiindcă a iubit prea mult şi a trăit tot pe atât. Eminescianismul acesta postum ar fi putut să creeze o mare figură culturală, ca a lui N. lorga astăzi, dar nu în critică, ci în politică
Scarlat Struţeanu
Apariţia volumului Schiţe de critică literară îi prilejuieşte lui Perpessicius o frumoasă evocare pe prima pagină a revistei:
MEDALIOANE Ilarie Chendi
Nu l-am întâlnit niciodată în drumul meu. Nu mi-aduc aminte - ca înfăţişare - decât în cunoscuta-i imagine de Mefistofel proaspăt ras. Un spirit în concediu, gătit pentru un bal nemascat, cu gândul puţin distrat, cu privirea pierdută după vreo întâmplătoare galanterie. Altfel - cu alte cuvinte - decât era în realitate şi de cum scrierile lui mi-1 plăsmuiseră: Neastâmpărat, la pândă, izbind, apărându-se şi lovind din nou, mai cu furie, cu un rânjet de satisfacţie, cu un hohot diabolic. „Colo într-un colţ de coloană două rânduri îndrăcite, ca două lacrime ivite în ochi, după un râs sănătos. Cui sună ele? Nimănui sau tuturor. Sunt un gând aruncat în vânt, o săgeată trimisă pe nimerite, o aluzie fără ţintă pozitivă." Sunt cuvintele lui. Admirabilă diagnoză pentru scrisul acela plin de ascunzişuri, de surprize mascate ca alte gropi de lup acoperite, scris inflamabil cu care o deosebită precauţie era de rigoare. Cu scrisul acesta împlânta spinul îndoielii. (îşi cunoştea armele şi uza de dânsele, după nevoe.) „Căci ştiţi ce-i îndoiala?E paharul de cristal, pe care, dacă l-ai ştirbit, nu-l poţi reface în veci." Tăcerea era altă armă din panoplia lui. O armă pe care o preconiza, după îndreptariul critic al lui Barthels. N-a prea uzat de dânsa. îi prefera ironia şi dispreţul. Sau chiar execuţia capitală, când aceasta i se părea necesară. Trânta, lupta dreaptă, în care folosea din când în când piedica, nu i-ar fi necunoscute. Un cavaler în  anume ore şi un hărţuitor, alteori, din acele gloate de uzură, care au neliniştit şi au zdrenţuit ostile napoleoniene,  în  exodul  din  Rusia.  Orice termen  din vocabularul armamentului nu e impropriu, vorbind de Chendi. Pentru că mai presus de toate a fost un luptător. Se scutura cu groază de dogmă şi de obiectivitate. Se voia subiectiv, pasionat, iubind şi urând cu intensitate. Un astfel de suflet atras şi respins între magneţii acelui odi et amo pe care şi-1 putea lua ca blazon, nu putea să fie fericit. Şi n-a fost. Criticile lui ard tămâie şi pucioasă de multe ori, în aceeaşi căţuie. E un suflet muncit de o caznă nemaiîntâlnită. Cutare poet e osândit pentru versurile lui inofensive: „e aşa de puţin nou în stihurile lui". Altul e pedepsit tocmai pentru noutatea din ele. Şi aşa mai departe. Dar nedreptatea şi-a îndreptat-o, de multe ori, chiar spre inima lui. Din dragoste,
317
oprima. A fost căzui cu cântecul de leagăn al lui Iosif, pe care-1 găsea pastişat după Duiliu Zamfirescu. Rechizitorul e un monument de glumă. Cât va fi suferit Chendi, ponegrind, cu bună ştiinţă, numai inima lui ar putea spune. Dar trebuia. Lipsa prieteniei lui Iosif îl durea. Ea 1-a dus, a doua zi după moartea lui Iosif, la gestul care avea să-i treacă pe amândoi, în acelaşi timp, în aceeaşi luntre, a lui Caron. Nu putea să fie altfel: în câmpii elysei Iosif îngâna pentru Corina lui, sublimu-i cânt de leagăn. Chendi îşi aminteşte şi plânge.
Perpessicius
(Mişcarea literara, an. II, nr. 9, sâmbătă 10 ianuarie 1925)
De apariţia volumului Schiţe de critică literară este legată şi o interesantă polemică dintre Gh. Cardaş şi E. Lovinescu pe tema unor episoade din viaţa lui Chendi. lată mai întâi textul lui Cardaş:
Ilarie Chendi la Academia Română
„E frumoasă orice măsurare de puteri. Viaţa întreagă se întemeiază pe această continuă ciocnire de forţe intelectuale şi fizice. Fiecare generaţie îşi are prisosul său de energie, pe care ţine să o cheltuiască pe calea asta. Şi trebuie să nu fi avut niciodată conştiinţa unui triumf, să nu fi văzut pe adversarul tău sângerând sau zvârcolindu-se neputincios înaintea ta, trebuie să nu fi fost niciodată înflăcărat de un ideal, pentru a nu cunoaşte tot farmecul luptei, toată căldura îmbătătoare ce ţi-o dă. Lupta literară este şi ea un schimb de idei, o măsurare între oamenii înzestraţi şi bine pregătiţi, cari vor să servească un public cititor şi literatura însăşi, informând şi convingând pe ce! dintâi, îndrumând pe a doua. De la un scriitor la altul deosebirea de judecată, de temperament şi de cinstire a adevărului fiind aşa de mare, iar pasiunea de a-ţi impune propria individualitate, târând oareşicum mulţimea după tine, fiind atât de firească, ciocnirea între cei ce urmăresc aceeaşi ţintă nu se poate încunjura". (Ilarie Chendi, Luptele literare, în Viaţa literară 15 Iunie 1906.)
Acesta a fost crezul iui Ilarie Chendi şi tot sub aspectul de vajnic luptător literar l-am cunoscut şi eu, când am venit la Academie, acum 3 ani. Am ocupat acelaşi serviciu pe care îl făcuse şi el odinioară. Chiar din prima zi m-am prezintat lui N. Zaharia, mult regretatul custode al Bibliotecei. Mă cunoştea ca student, de aproape o jumătate de an. Cea dintâi întrebare a Iui, -după obişnuita legitimaţie: de unde eşti, unde ai făcut liceul, unde ai mai fost funcţionar, - a fost aceasta.
- L-ai cunoscut pe Ilarie Chendi?
-Nu. domnule, eu abia de un an sunt în Bucureşti.
- Om de mare talent, dar o fire foarte războinică şi impulsivă. Când am trecut de la Biblioteca Centrală la Academie, am dat de el; şi fiindcă începusem şi eu să scriu, ne-am certat chiar din primele zile şi aşa am rămas
318
tot timpul. Cunoşti polemicele lui cu Iorga, Dragomirescu, etc. Pe când trăia D. Sturdza, a scris un articol foarte violent la adresa unui cunoscut politician, atunci la guvern. S-a făcut mare scandal pentru această chestiune. înaltul demnitar al puterei a intervenit pe lângă Sturdza ca să-1 dea afară din slujbă. Dar fiindcă era un funcţionar model, ştii ce-a răspuns. „Subalternul meu I. Chendi este un funcţionar corect, ceea ce face în afară de porţile Academiei nu mă interesează".
în schimb era s-o păţească mai rău cu d-1 Iorga. După plecarea lui Chendi de la Semănătorul relaţiile cu Iorga se înăspreau tot mai mult. Mi-aduc foarte bine aminte de un violent accident. într-o zi Iorga vine la Academie şi dă peste Chendi. S-au închis amândoi în sala revistelor, aici unde faci d-ta acum serviciu, şi auzeam din sala de lectură ameninţările şi cearta lor. Era o fire foarte liniştită la orice primejdie şi supărări. Răspundea cu atât calm şi indiferenţă la atacurile marelui nostru istoric, încât eu am rămas uimit. In urmă am aflat subiectul violentei lor discuţii. Ştii ce a răspuns Chendi la o ameninţare primejdioasă din partea adversarului: „Ce vorbeşti lucruri de astea, crezi că mi-i frică de d-ta" etc....
A fost un om foarte răzbunător şi nedrept cu mine. Ca să-1 cunoşti mai bine, am să-ţi dau să citeşti un articol al lui Lovinescu, scris împotriva lui. Mie mi-a plăcut foarte mult. L-am felicitat pe Lovinescu pentru aceasta.
Şi totodată îndatoritorul custode, a deschis un sertar de la masa unde stătea, a scos un maldăr de fişe legate cu o aţă şi după ce a răscolit prin ele mi-a zis:
- Cere Rampa de la 23 Ianuarie 1912
Cunoşteam pe I. Chendi din cele trei volume de critici, apărute în editura Minervei. Spiritul fin. pătrunderea justă a unei opere literare, bogăţia cunoştinţelor, mă făcuse, încă de pe băncile liceului, să admir în el pe unul dintre cei mai distinşi critici moderni. Cu o lună mai înainte citisem în revista Hiena, într-un număr comemorativ din septembrie 1920, amintirile şi aprecierile scrise despre el: Pamfil Şeicaru, G. Gaiaction, Caton Theodorian, Ion Minulescu, Arghezi, etc... şi mai ales frumoasele şi justele rânduri ale lui Iorga. îmi reveneau şi atunci în minte:
- „Dacă am scris la Sămănâtorul şi această sfioasă revistă literară, cu albele-i caietele săptămânale, citită de câteva sute de oameni a putut avea o influenţă pe care - nu exagerez spunând-o - o veţi găsi azi în toate domeniile, aceasta se datoreşte iniţiativei lui Ilarie Chendi.
El m-a pus din nou în legătură cu o lume literară care, pe căile apucate de dânsa, trebuia să-mi fie necunoscută. El a contribuit, la un moment dat, să leg relaţii cu presa din Ardeal...
Căci acest mare maestru al foiletonului critic a avut un rol pe care nimenea altul nu l-ar fi putut îndeplini..."
319
In după-amiaza acelei zile, am avut prima decepţie, citind diatriba d-lui Lovinescu.
- „D. Chendi întrupează în literatura noastră perfidia. D. Chendi e creatorul a ceea ce s-a numit chendism.Chendismul e reaua credinţă împărţită cu dibăcie, în cuvinte ce spun altceva decât ceea ce par a spune, în insinuări ce nu-s în legătură cu obiectul în discuţie;chendismul e tendinţa de mişcare înfrânată, de vulgarizare printr-o familiaritate pe care nimic nu i-o îndreptăţeşte; chendismu! e o lucrare meşteşugită peste texte, răstălmăcirea lor la nevoie spre a le da un înţeles cu totul deosebit de cel drept, ajungând uneori până la o adevărată impostură.''''
Mai târziu, aducându-mî aminte de sfaturile lui J. J. Rousseau. mi se pare. ..când îţi voi vorbi ceva despre Voltaire, să nu mă crezi, fiindcă sunt certat cu el". îndemnuri pe care răposatul Zaharia nu mi le invocase; am căutat să mai aflu câteva crâmpeie din viaţa lui I. Chendi, şi de la alţi tovarăşi de ai lui, de la Academie."
D-I Ch. îmi povestea într-o zi:
- Chendi avea obiceiul să stea la colţul acestei mese, şi când nu era de serviciu scria mereu. Avea o mare uşurinţă în compunere. Om veşnic surâzător, toată ziua cânta şi glumea. Avea mari însuşiri intelectuale. Dacă ar fi fost mai disciplinat în activitatea lui, ajungea departe. De multe ori era însă nepărtinitor. Căuta să ocrotească pe prieteni şi era în schimb foarte aspru şi nedrept cu adversarii. Când recenza o carte îmi spunea dinainte.
- Pe poetul ăsta am să-1 critic aspru, pentru că nu mi-i prieten.
D-1 I., tot de Ia Academie, rugat, să-mi vorbească ceva despre Chendi. mi-a spus următoarele,
- Câteodată să purta aspru cu mine, eu îi eram inferior în grad. într-o zi, desperat, l-am ameninţat şi eu: D-!e Chendi, dacă mai continui cu persecuţia, să ştii că dau în vileag versurile din Minerva de la Bistriţa. EI scrise acolo, în tinereţă, nişte versuri slabe şi eu dădusem peste ele şi acum îl aveam la mână.
Scria foarte mult şi uneori în grabă, fără multă cercetare. Dar a păţit-o odată. Vede la vitrina unei librării, un nou volum de George Ranetti. Fără să-1 consulte, ştiind că acesta a scris mai multe versuri, face o recenzie în acest sens. Când colo volumul era în proză. Tot aşa a catalogat odată un volum de nuvele cu titlul Drumul de fler la materia căilor ferate...
Gh. Cardaş
(Mişcarea literară, an II, nr. 9, sâmbătă 10 ianuarie 1925, p. 2)
Sub acest articol, la rubrica de subsol, găsim: Pagini alese. Domnul care admiră Cronică, semnată „Ilarie Chendi".Sub semnătură este reprodusă coperta: „Ilarie Chendi: Foiletoane, ediţia a doua, Editura Cartea Românească", ceea ce ne arată preocuparea revistei Mişcarea literară de a revigora interesul pentru scrisul lui Ilarie Chendi. în numărul următor al acestei reviste (p. 4) apare răspunsul politic al lui E. Lovinescu:
Chendi, N. Zaharia şi Academia Română O scrisoare a d-lui E. Lovinescu
- în notele Mişcării literare asupra lui Ilarie Chendi şi Academia se aminteşte de articolul meu relativ la acest critic şi de satisfacţia lui N. Zaharia, celalt custode al Bibliotecei, la citirea lui. Republicarea unor vechi volume ale lui Chendi nu cred să dovedească interesul cititorului pentru scrisul Iui caduc, după cum publicarea postumelor lui Zaharia nu ne indică decât solidaritatea tardivă a familiei sau prezenţa unei pioase amintiri. Fără convingerea, deci, de a fixa un moment literar de o însemnătate oarecare, doresc să revin, totuşi, asupra împrejurării amintite de Mişcarea literară; momentul se ridică peste valoarea lui individuală: el configurează un caz de perversitate profesională...
Evoluţia raporturilor mele personale cu Chendi nu prezintă, desigur, nici un interes. Ajunge să amintesc doar că, după repetate convuisiuni, se rezolvase în echilibru stabil, ostilitatea devenise, dacă nu prietenie, cel puţin o categorică acceptare, pe care întâlnirea zilnică în sala bibliotecei o transformase chiar în camaraderie. în aceste condiţii, nu fără mirare, am citit un articol a) lui Chendi din Tribuna împotriva unui volum din Criticele mele.
Agresiunea era principiul de existenţă a acestui publicist; lipsa de tună credinţă începuse încă de pe atunci să devină o armă obişnuită a polemistului român. Articolul n-ar fi fost deci întru nimic anormal. I se forţa, totuşi, nota, absenţa bunei, credinţe trecea marginile îngăduite oricărei polemici, citatele erau neoneste trunchiate şi neinteligent interpretate, totul fixa, deci, neplăcut valoarea etică şi intelectuală a autorului, I-am răspuns atunci prin articolul de care aminteşte Mişcarea literară.
în ziua apariţiei lui, am intrat, ca de obicei, în sala de lucru a lui Chendi; nu mă gândeam, totuşi, că mai puteam avea raporturi cu un om, pe care nu-l mai stimam şi cu care, în definitiv, îmi rezolvasem conflictul în mod public.
Şi atunci, brusc, o scenă neuitată.
Spre mine înainta un Chendi necunoscut: cu paşi şovăitori, cu o figură î        descompusă, cu ochi mai tulburi ca de obicei sub gene inexistente, cu o %        tremurare convulsivă a buzei inferioare. îmi întinse o mână lâncedă, şi, 'î        dezarticulat, negăsind cuvintele, sărind silabele, urnii şi lamentabil, îmi spuse după lungi sforţări:
- Nu credeam că te-am supărat atâta. Te rog iartă-mă; uite, eu îmi regret articolul.
M-am tras doi paşi îndărăt. Nu-mi venea să-mi cred ochilor Cunoscusem un Chendi vioi. inteligent, mândru şi agresiv: un om ce-şi 1       ridicase pâinea zilnică pentru un adevăr sau numai pentru o impertinenţă: un ^       temperament combativ ce biruia întotdeauna din îndărătnicia de a nu se considera niciodată învins. Şi aveam acum dinaintea mea o bînîă fimţă dezagregată, care implora iertare şi uitare. 1 le-am dat, nu fără un. fior.
Adevărata tragedie mă aştepta însă ia uşa ce jesturte cele do-J f£'i bibliotecei. Din pervazul ei, H. Zahăr» asin-a .'a      i mi • » m  i «
320
care n-o îndreptăţeau raporturile noastre, mă scutură de mână, sugrumat de bucurie:
-Admirabil, admirabil... ai văzut... o singură lovitură şi i-a ajuns!... Şi în faţa spaimei mele:
- S-a isprăvit cu el... Paralizie progresivă... Văzându-mă desfigurat, nu avu, totuşi, nici o clipă de şovăire.
- Articolul d-tale i-a dat lovitura de graţie. Ai băgat de seamă ce limbă grea are şi cum nu-şi găseşte cuvintele... Canalia! S-a sfârşit cu dânsul... Ai adus un mare serviciu literaturii... 1
Speriat de nenorocirea pe care începusem s-o presimt şi umilit de ofensa ce mi se făcuse, i-am întors, brusc, spatele. Omul acesta îşi închipuia că paralizia progresivă poate fi provocată prin articolele de critică şi, mai ales, îndrăznea să mă creadă capabil de a mă bucura de o astfel de tragedie. Căci, în clipa aceea, incontestabil, Chendi păşise spre marea trecere. Am revenit, deci, de i-am strâns mâna şi, respectuos, am salutat în el propriul nostru destin. Celui ce se dezumanizase atât din patima liberă, nu i-am mai vorbit, însă, niciodată.
E. Lovinescu
E. Lovinescu, în afara opiniilor sale negative cu privire la „scrisul caduc" al lui Chendi, reluate în Istoria literaturii române contemporane (1929), dezvoltă, în diverse ediţii ale Memoriilor sale, episodul lui în Ilarie Chendi şi N. Zaharia de la Biblioteca Academiei, a cărei povestire este prilejuită, pentru prima oară, de apariţia volumului de Schiţe de critică literară.
Cercetarea atentă a acestui volum ne arată că el se integrează evoluţiei cronologice a scrierilor lui Chendi de la cumpăna anilor 1909-1910, reprezentând un moment important în evoluţia criticii literare româneşti. Este şi motivul pentru care îl integrăm în volumul VIII al acestei ediţii, consacrat perioadei respective.
CE ESTE CRITICUL? O introducere
A apărut întâi în revista Ţara noastră. Sibiu, nr. 21, 24 mai 1909, cu semnătura, la sfârşit, „II. Chendi". Textul din revistă este mai larg şi mat explicit, referindu-se şi la alte probleme precum relaţiile polemice ale lui Chendi cu Nicolae Iorga. Comparaţia între cele două texte (cel din Ţara noastră şi cel din volum) ne permite să vedem câte ceva din laboratorul intern al creaţiei critice a lui Chendi (vezi şi textul din revistă, în voi. VII al acestei ediţii, p. 248).
Textul din volum al acestui articol îl regăsim şi în revista Cumpăna, nr. 3 din 11 decembrie 1909 (în colecţie, p. 40-42), fâră subtitlul din volum „O introducere". Definirea criticii şi a criticului dată de Chendi în Cumpăna a stârnit reacţia polemică a lui Mihail Dragomirescu, care propune o altă
322
definire a criticii şi a criticului, ceea ce ridiculizează Chendi în însemnarea Definiţia...lui (Note şi reflexiuni. Cumpăna, nr. 4, din 18 dec. 1909, vezi şi în acest volum, p. 215-216).
în ceea ce priveşte locul criticii şi al criticului în vieaţa literară, avem mai multe texte ale lui Chendi care merită a fi luate în consideraţie alături de acesta în vederea stabilirii unei viziuni de ansamblu (a se vedea în această ediţie: Dreptul criticei, voi. 2, p.7-10; Datoria criticului, în voi. 4, p. 245-247; Despre critică, acelaşi volum, p. 294-296; Impresii literare, voi. 5, p. 7-48; O nouă metodă critică, voi. 6, p. 106-108).
REFLECŢIUNI CRITICE
EMINESCU
A apărut întâi în revista Ţara noastră. Sibiu, nr. 22, 31 mai 1909, în cadru! rubricii „Vieaţa literară", cu subtitlul Aniversarea morţii lui Eminescu şi semnătura .,11. Chendi". Există diferenţe stilistice între textul din volum şi cel din reviste, în primul e utilizat timpul viitor, iar în reviste timpul trecut. Este şi motivul pentru care le prezentăm pe fiecare în cadrul acestei ediţii a Scrierilor lui Chendi (textul din revistă în voi. VII al acestei ediţii, p. 251).
Textul în jurul aniversării morţii lui Eminescu a apărut şi în Revista Română, voi. VI, nr. 6/1909. Forma cea mai apropiată a articolului Eminescu din voi. Schiţe de critică literară, a apărut în revista Cumpăna, nr. 12, din 12 februarie 1910, cu supratitlul Fragmente literare, împreună cu articolele: Gustul, Simplicitatea, Declinul, într-o notă cu subsol precizându-se: „Dintr-un nou volum ce se va pune sub tipar". Ordinea articolelor din revistă este alta decât aceea din cuprinsul volumului Schiţe de critică literară.
PATRIA POETULUI
A apărut cu acest titlu întâi în revista Ţara noastră, Sibiu, nr. 25, 21 iunie 1909. Textul din volumul Schiţe de critică literară prezintă faţă de textul iniţial anumite modificări, precum şi unele omisiuni semnificative. Nuanţele sunt importante în cazul unei dezbateri delicate cum este cea cuprinsă într-un astfel de titlu, iar concluziile lui Chendi din ultima variantă sunt mai puţin categorice (a se vedea prin comparaţie cu textul de bază, voi. VII al acestei ediţii, p. 255).
Textul defitiv al acestui articol din volumul Schiţe de critică literară a apărut în revista Cumpăna, nr. 14, din 26 februarie 1910, împreună cu alte două
j/j
articole din acelaşi volum: Cei mărunţi şi Literatura de mâine, precizându-se într-o notă de subsol: „Pagini reproduse dintr-un volum ce va vedea în curând lumina zilei".
VIOLENŢA DE STIL
A apărut întâi în revista Cumpăna, nr. 15, din 5 martie 191Q, de unde a fost reluat în volumul Schiţe de critică literară, p. 10-12. în această ediţie se reproduce textul din volum.
Stilul este o coordonată esenţială în viziunea critică a lui Ilarie Chendi. Dar, după cum se vede şi aici, stilul nu mai e conceput ca în stilistica tradiţională, ci în spirit modern, ca o expresie internă a operei, care ne apropie de viziunea stilistică a lui Blaga.
SIMPLICITATEA
A apărut întâi în revista Ţara noastră, nr. 35 din 30 august 1909, sub titlul: Simplicitatea în artă. Forma originară din Ţara noastră e, în unele fraze, modificată în volum, iar paragraful final, referitor la „simplicitatea" poeziei Măriei Cunţan, lipseşte în volum (vezi în această ediţie, voi. VII, p. 271).
Forma definitivată a acestui articol a apărut în revista Cumpăna, nr. 12, din 12 februarie 1910, cu titlul Simplicitatea, ca în volum, în cadrul unui grupaj de articole cu supratitlul Fragmente literare şi numerotate: I. Gustul, II. Simplicitatea, III. Declinul, IV. Eminescu, toate introduse în volum fără numerotare şi în altă ordine.
LITERATURA DE MA1NE
Textul publicat în volum este prescurtat şi cu multe intervenţii în cuprinsul frazelor, faţă de textul din revista Ţara noastră (se pot urmări, comparativ, vezi voi. VII al acestei ediţii, p.186).
După cum se vede, Chendi este încrezător în gustul pentru artă al poporului român. Ideea de gust artistic formează o coordonată de bază a viziunii critice a lui Ilarie Chendi. Cele patru articole: Patria poetului, Violenţă de stil, Simplicitatea şi Gustul pot fi socotite ca făcând parte din estetica lui Ilarie Chendi. Ele nu sunt puse întâmplător în fruntea volumului de Schiţe de critică literară.
DECLINUL
A apărut întâi în revista Ţara noastră, Sibiu, nr. 45, 2 noiembrie 1908, cu titlul Declinul poetului şi semnătura, „II. Chendi". Textul originar a fost reluat cu modificări în grupajul Gustul, Simplicitatea, Declinul, Eminescu, din revista Cumpăna, nr. 12 din 12 febr. 1910. Textul reprodus în volumul de faţă este cel publicat de Chendi în Schiţe de critică literară, p. 15-16.
CEI MĂRUNŢI
A apărut întâi cu titlul Din lumea celor mărunţi... în revista Ţara noastră. Sibiu, nr. 23, 7 iunie 1909, apoi în grupajul Patria poetului, Cei mărunţi, Literatura de mâine, din Cumpăna, nr. 14, din 12 febr. 1910. Forma din Ţara noastră e modificată în volum, iar aliniatul final lipseşte (vezi comparativ textul din voi. VII al acestei ediţii, p. 253).
în volumul de faţă se reproduce textul din volumul Schiţe de critică literară, p. 16-17.
A apărut întâi în revista Ţara noastră, Sibiu, nr. 30, din 20 iulie 1908. In volumul Schiţe de critică literară este reluată şi în multe privinţe modificată numai o parte a textului publicat în Ţara noastră (vezi în această ediţie, voi. Vil, p. 178). O formă apropiată de cea publicată în volum o găsim în revista Cumpăna, nr. 14 din 26 februarie 1910. Textul reprodus în acest volum este cel publicat în Schiţe de critică literară, p. 13-14.
GUSTUL
A apărut întâi în revista Ţara noastră, Sibiu, nr. 37, 7 sept. 1908, apoi într-un grupaj intitulat Fragmente literare: Gustul, Simplicitatea, Declinul, Eminescu, în Cumpăna, nr. 12 din 12 febr. 1910.
INTRE NOI
Scrisoare
A apărut întâi în revista Cumpăna, nr. 15, din 5 martie 1910, sub titlul Scrisoare. în volumul de faţă se publică textul din Schiţe de critică literară, p. 18-19. Amărăciunea care străbate textul de faţă se datorează deziluziei rezultate din încercarea lui Chendi de a reuni în paginile noii reviste fostul grup de prieteni de la Floare albastră şi începuturile Semănătorului. Peste două numere revista Cumpăna îşi va înceta apariţia, iar în ultimul număr (nr. 18 din 15 aprilie 1910), numele lui Chendi nu mai apare în cuprins. Ceva s-a întâmplat între timp. Explicaţiile din Scrisoare pot să fie luate drept un răspuns în acest sens.
UMORUL GROTESC IN TEATRELE DE VARĂ Reportaj
După cum indică şi o trimitere Ia subsolul paginii, acest articol a apărut întâi în revista Ţara noastră cu titlul Teatrele de vară şi umorul grotesc şi a apărut în nr. 32, din 9 august 1909, cu semnătura, „Gh. Dumbravă", cunoscut pseudonim al lui Chendi.
In ediţia de faţă se reproduce textul din volumul Schiţe de critică literară, p. 19-21.
DOMNUL CARE ADMIRA
Cronică
După cum indică şi o trimitere la subsolul paginii, a apărut întâi în revista Ţara noastră sub titlul: Domnul care admiră. Admiratorul umplutură Admiratorul de profesie. Cum admiră demagogia literar (nr. 16, 19 aprilie, cu semnătura. „II. Chendi").
Cu titlul prescurtat şi cu unele omisiuni în final, textul din revistă a fost reluat în volumul Schiţe de critică literară, p. 21-24. Din finalul articolului lipsesc trimiterile demagogului literar Ia Panait Cerna şi alţi scriitori ai timpului: „Marile, aş putea zice chiar înltele calităţi poetice ale lui Cerna ajung peste noapte să fie «neîngrijite», simpaticul Edgar Poe al românilor îşi reia locul de simplu fabricant de schiţe, - iar Sadoveanu, după vreo zece volume de proză, vestite cu glas de surle şi alăute, ajunge în ochii d-lui lorga un «debutant»... Lipseşte din volum şi alt text din revistă: ...Şi iată pentru ce, în genere, omul care admiră mi-e nesuferit, iar admiratorul nostru literar, mai ales, îmi pare un neputincios sau un farsor, lipsit tocmai de calităţile necesare pentru a se pătrunde de frumuseţea unei creaţiuni a spiritului". După cum se vede, textul din revistă are la bază polemica mai veche a lui Chendi cu Nicolae lorga, cunoscutele fluctuaţii subiective ale acestuia din urmă în aprecierea scriitorilor. Omisiunile din volum sunt în favoarea unei priviri tipologice mai generale, dar nu mai permit observarea bazei de pornire polemică a acesteia.
în volumul de faţă se publică textul din Schiţe de critică literară, p. 21 -24.
G. PANU
Amintiri de la Junimea din Iaşi, voi. 11, Bucureşti, 1910. 396 pag.
A apărut întâi în revista Luceafărul, Sibiu, nr. 17, 1 sept. 1910. Recenzia se regăseşte în Schiţe de critică literară, p. 24-27, de unde se reproduce în acest volum. în scrierile lui Ilarie Chendi găsim multe referinţe la G. Panu (vezi în această ediţie, voi. 2, p. 42, 43, 139, 141, 227, 285, 286, 393:
voi. 3 - p. 95, 105; voi. 4 - p. 21, 234-236, 349, 466; voi. 5 -p. 160, 255-256, 343, 346). Credem că lui Chendi îi aparţine şi o însemnare anonimă dintr-o cronică a revistei Luceafărul, privind Moartea lui Gh. Panu.
„A murit Ia Bucureşti şi a fost înmormântat cu mare ceremonie fruntaşul om politic şi cunoscutul scriitor Gheorghe Panu. Moldovean de origine, om cult şi cetit în diferite ramuri ale literaturei şi ştiinţei, Panu a făcut parte de timpuriu din ceata de entuziaşti, cari au muncit pentru ridicarea culturală a neamului. La Iaşi, s-a alăturat de cercul Convorbirilor literare, în saloanele cărora a tipărit câteva lucrări în forma de critici istorice şi juridice.
în politică a fost condus de temperamentul său vioi şi combativ, din care cauză, atât ca radical, cât şi ca aderent al partidelor de guvernământ, a stat mai mult în rândurile opoziţiei. Moare într-o funcţie înaltă, de guvernator al Băncii Naţionale, fără să fi ajuns să-şi realizeze visul de a se vedea în fruntea unui cerc de activitate mai larg, cum ar fi fost vreun minister.
Partea mai simpatică în activitatea lui Panu a fost aceea de ziarist. în organul său Lupta a dat probe de extraordinară vervă şi s-a distins mai ales prin o serie de tipuri sub titlul Figuri parlamentare, în care se desvâleşte ca un precis psiholog. Cu toate că ultima sa publicaţie de natură literară, Amintiri de la Junimea n-a plăcut pretutindeni, ea rămâne ca izvor de informaţie, pentru unele preţioase amănunte din vieaţa acelei societăţi."
(Luceafărul, Sibiu, nr. 23. 1 dec. 1910, p. 569)
MIHALACHE
A apărut întâi în revista Cumpăna, nr. 11 din 5 febr. 1910. Textul pamflet Ia adresa criticului Mihail Dragomirescu a fost reluat de Chendi în Schiţe de critică literară, p. 27-29. de unde se reproduce în volumul de faţă.
Portretul şarjat a! lui Mihail Dragomirescu din acest volum constituie o bijuterie a criticii lui Chendi, o dovadă clară a mijloacelor literare complexe de care dispunea el în tratarea subiectului. De altfel, referinţele la Mihail Dragomirescu sunt permanente în criticile lui Chendi (vezi, în această ediţie, voi. I, p. 233-242; 460-465; voi. 2, p. 97, 162. 358, 359; voi. 4. p. 53, 121. 276; voi. 5, p. 115, 184; voi. 6: p. 8, 73, 77, 78, 86, 106, 108, 111).
Smolsky este numele la naştere al lui Mihail Sorbul.
N. CARTOJAN
„Alecsandria" în literatura românească. Lucrare premiată de Universitate, Bucureşti, 1910, 101 pag.
A apărut întâi în revista Luceafărul, nr. 15-16. Sibiu, 1-16 august 1910. Recenzia se regăseşte în Schiţe de critică literară, p. 29-30, de unde se reproduce în acest volum.
326
PETRU HANEŞ Studii de literatură română. Bucureşti, 1910, 250 pag.
A apărut întâi în revista Luceafărul, nr. 15-16, Sibiu, 1-16 august 1910. Recenzia se regăseşte în Schiţe de critică literară, p. 30-32, de unde se reproduce în acest volum. Referiri la critica didactică anodină a lui P.V. Haneş, găsim şi în alte scrieri ale lui Ilarie Chendi (vezi în această ediţie, voi. 4, p. 4§, 51, 52, 54). Este tipul de critică şi istorie literară pe care Chendi 1-a urât cel mai mult.
Ervin este pseudonimul Iui Ovid Densusianu.
DARI D E SEAMA
I. ROMANE
M. SADOVEANU Apa morţilor, roman. Bucureşti, 1911, 346 pag. în 8°
A apărut întâi în revista Luceafărul, nr. 8, din 16 aprilie 1911. Textul se regăseşte în Schiţe de critică literară, p. 33-37, de unde se reproduce.
Faţă de scrierile lui Sadoveanu, Ilarie Chendi a manifestat un interes aparte încă mult timp înainte de această cronică (vezi în această ediţie, voi. 3, p. 425; voi. 4, p. 52, 293, 382-386, 396, 401, 410, 442, 443, 460, 470, 471; voi. 5, p. 171, 174, 195, 218, 258, 263; voi. 6, p. 8, 75, 109, 191, 278).
Din păcate, în timpul despărţirii lui Chendi de Sămănâtorul, relaţiile criticului cu marele scriitor s-au răcit în multe privinţe, au devenit chiar polemice. Cu toate acestea, Chendi a avut o atitudine obiectivă în polemica Sadoveanu-Sanielevici (vezi în această ediţie, voi. 4, p.382-386) şi nu a încetat niciodată să-1 preţuiască pe scriitor, evident cu observaţii critice de rigoare, precum şi în această cronică.
B. P. HASDEU
Ursita, roman, Bucureşti, 1910 (Ed. Minerva)
A apărut întâi în revista Luceafărul, nr. 18, 16 sept. 1910. Recenzia se regăseşte în Schiţe de critică literară, p. 37-39, de unde se reproduce în acest volum.
Hasdeu este unul din subiectele de bază ale scrierilor Iui Ilarie Chendi (vezi în această ediţie, voi. 1, p. 66, 87, 327; voi. 3, p. 13, 33, 37, 38, 43, 57, 125, 244, 271; voi. 4, p. 17, 248, 296; voi. 5, p. 93, 149, 217; voi. 6, p. 66, 101, 182-183, 313-316). Sublinierea marii personalităţi hasdeene se accentuează pe măsură ce criticul intră în conflict polemic cu Nicolae Iorga, Hasdeu
328
devenind un fel de contrapondere exemplară în manifestarea geniului creator al poporului român (vezi Note, în voi. 6, p. 313-316).
IRINA G. LECCA Pe urma dragostei, roman, Bucureşti, 1911, 186 pag. în 8°
A apărut întâi în revista Luceafărul, nr. 8 din 10 aprilie 1911. Textul se regăseşte în Schiţe de critică literară, p. 39-42, de unde se reproduce în cuprinsul acestui volum.
BUCURA DUMBRAVA Haiducul, ed. II. Bucureşti, 1910, traducere de Nica
A apărut întâi în revista Luceafărul, nr. 9, Sibiu, 1 mai 1911, ia rubrica „Dări de seamă". Textul acestei recenzii se regăseşte în Schiţe de critică literară, p. 42-44, de unde se reproduce în acest volum.
Despre Bucura Dumbravă (Fany Seculici, 1868-1926), Chendi a mai scris cu entuziasm Ia prima apariţie a romanului Haiducul în limba germană (vezi în această ediţie, voi. 6, p. 231-233).
II. SCHIŢE ŞI NUVELE CARAGIALE
Schiţe nouă, Bucureşti, 1910 (Editura Societăţii „Adevărul"), 8°. 292 pag.
A apărut întâi în revista Luceafărul, nr. 21, Sibiu, 1 noiembrie 1910. Textul se regăseşte în Schiţe de critică literară, p. 44-46, de unde se reproduce şi în acest volum al Scrierilor Iui Chendi.
I. AGÂRBICEANU /. In întunerec. Nuvele (Editura Minervei), Bucureşti, 1910, 314 pag.
A apărut întâi în revista Luceafărul, nr. 24, 16 decembrie 1910, la rubrica „Dări de seamă". Textul acestei recenzii se regăseşte cu mici modificări de cuvinte în Schiţe de critică literară, p. 47-49, de unde se reproduce în acest volum.
//. Două iubiri. Vălenii de Munte, 1910. 8°. 328 pag.
A apărut întâi în revista Luceafărul, nr. 18, 16 sept. 1910. Recenzia se regăseşte în Schiţe de critică literară, p. 50-53, de unde se reproduce şi în acest volum. Chendi a salutat cu entuziasm debutul lui Agârbiceanu în proza
românească, numindu-l încă de la primul volum, „cel mai bun prozator ardelean după Slavici" (vezi în această ediţie, voi. 4, p. 285). Preţuirea scrierilor lui Agârbiceanu a rămas constantă la Chendi (vezi în această ediţie, voi. 5, p. 159, voi. 6, p. 9, 279, 280).
M. SADOVEANU Povestiri de seară, Bucureşti, 1910 (Ed. Minerva), 8°, 250 pag.
A apărut întâi în revista Luceafărul nr. 19, 1 oct. 1910. Textul se regăseşte în Schiţe de critică literară, p. 53-55, de unde se reproduce în acest volum.
Este pentru prima dată când Ilarie Chendi recunoaşte valoarea deosebită a prozei sadoveniene. Criticul se dovedeşte capabil să-şi recunoască greşeala şi să-şi revizuiască poziţia, indicându-l pe Sadoveanu ca întemeietor de şcoală realistă în proza literară română, cel mai important scriitor din generaţia tânără.
D. ANGHEL
Povestea celor necăjiţi. Fantazii şi portrete. Bucureşti, 1911, 125 pag.
A apărut întâi în revista Luceafărul, nr. 11, 1 iunie 1911, la rubrica Dări de seamă. Textul recenziei se regăseşte în Schiţe de critică literară, p. 55-58, de unde se reproduce în cuprinsul acestui volum.
Cu Dimitrie Anghel, criticul Ilarie Chendi s-a aflat în polemică după plecarea lui de la Sămănătorul (vezi în această ediţie, voi. 6, p. 238-240 şi 329).
Analiza pe care o face acestui volum al lui Dimitrie Anghel ne arată că momentele polemice au fost depăşite, iar capacitatea criticului de a fi obiectiv şi a recunoaşte valoarea acolo unde se află, e mai presus de orice îndoială.
ANGHEL D. ŞI ST. O. IOSIF Cireşul lui Lucullus, Bucureşti, 1910, 235 pag. Portrete, nr. 580 din „Biblioteca pentru toţi", 90 pag.
A apărut întâi în revista Luceafărul, nr. 15-16, Sibiu, 1-16 august, 1910. Recenzia se regăseşte în Schiţe de critică literară, p. 58-59, de unde se reproduce în acest volum. Şi această recenzie obiectivă ne arată că momentele polemice dintre Ilarie Chendi şi cei doi autori au fost depăşite, spre onoarea criticului.
C. SANDU-ALDEA
Ape mari, nuvele şi schiţe, Editura Minervei, Bucureşti. 1910, 234 pag.
A apărut întâi în revista Luceafărul, nr. 13-14, 1-16 iulie 1910. Recenzia se regăseşte în Schiţe de critică literară, p. 51-62, de unde se reproduce în acest volum.
330
Atenţia şi preţuirea prozei Iui C. Sandu-Aldea sunt constante în critica i lui Chendi (vezi în această ediţie, voi. 3, p. 106-110; voi. 5, p. 231-232, [        235-236; voi. 6, p. 8, 94, 109, 111).
I
:[ TRAIAN DEMETRESCU
I Intim, poeme în proză, 8°, 112 pag.
4
IA apărut întâi în revista Luceafărul, nr. 19, 1 oct. 1910. Textul se regăseşte în Schiţe de critică literară, p. 62-63, de unde se reproduce în acest volum. Atenţia pentru scrisul lui Traian Demetrescu (1865-1896) este o permanenţă în activitatea critică a lui Ilarie Chendi, încă de Ia începuturile ei, deşi criticul e mereu detaşat (vezi în această ediţie şi voi. I, p. 252-255; voi. 2. 1 p. 80; voi. 4, p. 236-238, voi. 5, p. 129, 284).
EM. GÂRLEANU
! /. Nucul Iui Odobac
î I
A apărut întâi în revista Cumpăna, nr. 8, din 15 ianuarie 1910, cu titlul
IUn nou volum de Gârleanu şi semnătura „II. Chendi". în afară de schimbarea titlului, textul din revistă a trecut în întregime în Schiţe de critică literară, p. 63-66, de unde l-am preluat în acest volum. Toate observaţiile din introducerea la această cronică demonstrează atenţia cu care Ilarie Chendi urmărea fenomenul de modernizare a prozei româneşti în acea vreme. //. Trei vedenii, Bucureşti, 1910, nr. 1 din „Biblioteca Lumina", 126 pag.
!A apărut întâi în revista Luceafărul, nr. 18, 16 sept. 1910. Recenzia se regăseşte în Schiţe de critică literară, p. 66-67, de unde se reproduce în acest volum. Emil Gârleanu (1878-1914) este unul dintre prozatorii reprezentativi ai epocii. S-a bucurat de o mare popularitate mai ales datorită literaturii pentru copii, inspirată din viaţa fiinţelor plăpânde din natură.
1 * î
; PROZA D-LUI PĂTRĂŞCANU
| ; A apărut întâi în revista Cumpăna, nr. 6 din 1 ianuarie 1910, cu
semnătura „II. Chendi". Textul a fost reluat în Schiţe de critică literară, p. 68-70, de unde se reproduce în acest volum.
Dimitrie D. Pătrăşcanu (1872-1937), tatăl lui Lucreţiu Pătrăşcanu, licenţiat în Litere la Iaşi, profesor de istorie, colaborator al revistei Viaţa
33!
Românească, încă de la începutul acesteia (1906). S-a remarcat prin povestiri şi schiţe în genul lui I. L. Caragiale, fiind unul dintre cei mai cunoscuţi continuatori ai acestuia.
CATON THEODORJAN La masa calicului, nuvele şi schiţe, Bucureşti, 1911, 1 voi. 8°, 1J9 pag.
A apărut întâi în revista Luceafărul, nr. 5, 29 ianuarie 1912, fiind preluat în volumul Schiţe de critică literară, p.70-72, de unde se reproduce în acest volum. Este ultima cronică literară semnată de Ilarie Chendi în paginile revistei Luceafărul.
VICTOR EFTIMIU Fără suflet, nuvele şi schiţe (Biblioteca „Lumina"), Bucureşti, 1911, 1 voi. 8° mic, 127 pag.
A apărut întâi în revista Luceafărul, nr. 7, 16 febr. 1911. Textul se regăseşte în Schiţe de critică literară, p. 73-75, de unde se reproduce în acest volum.
Victor Eftimiu (1889-1972) a fost dramaturg, poet, prozator, ziarist de o anumită vogă mai ales ca dramaturg, fiind mult timp şi director al Teatrului Naţional bucureştean.
ION DRAGOSLAV /. Nuvele, Bucureşti, 1910 (Tipografia „Gutemberg"), 198 pag.
A apărut întâi în revista Lucefărul, nr. 2, 15 ian. 1911. Textul acestei recenzii se regăseşte în Schiţe de critică literară, p. 75-77, de unde se reproduce în acest volum. Cronica aceasta dezvăluie, printre altele, şi arta portretistică al lui Chendi.
//. Povestea trăsnetului, Bucureşti, 1911, 1 voi. 8°, 128 pag.
A apărut întâi în revista Luceafărul, nr. 20 din 16 oct. 1911. Textul acesta se regăseşte în Schiţe de critică literară, p. 77-80, de unde se reproduce în acest volum.
Ion Dragoslav (1875-1928), prozator moldovean originar din Fălticeni, în genul lui Ion Creangă. A colaborat la Semănătorul, Făt-Frumos, Junimea literară, Luceafărul, Convorbiri critice, Viaţa literară şi artistică. Chendi 1-a preţuit pentru darul lui de povestitor.
N. N. BELDICEANU Un singuratic, Bucureşti, 1910, 112 pag.
A apărut întâi în revista Luceafărul, nr. 21, 1 noiembrie 1910. Textul se regăseşte în Schiţe de critică literară, p. 80-82, de unde se reproduce în acest volum.
N.N. Beidiceanu (1881-1933), prozator şi traducător de o anumită vogă în epocă. A colaborat la Semănătorul, Voinţa Naţională, Viaţa Romanească.
III. POEZII
ST. O IOSIF Poezii, 1893-1908, Bucureşti, 1910, p. 262 (Ed. Socec)
A apărut întâi în revista Luceafărul, nr. 11-12, 1-16 iunie 1910. Textul recenziei se regăseşte în Schiţe de critică literară, p. 82-83, de unde se reproduce în acest volum. ..... ,,,;.■,.>„,
Această prezentare a volumului de Poezii al lui St. O Iosif este o dovadă că Ilarie Chendi a depăşit elegant momentele polemice pe care le-a avut cu fostul său prieten din tinereţe.
POEZIILE LUI A. STAVRI
A apărut întâi în revista Cumpăna, nr. 9, din 22 ianuarie 1910, cu semnătura „II. Chendi". Textul din revistă a fost reluat fără modificări în Schiţe de critică literară, p. 83-88, de unde se reproduce în cuprinsul acestui volum.
Acelaşi text îl regăsim şi în volumul Portrete literare, cu titlul Artur
Stavri.
Artur Stavri (1869-1929), poet botoşănean, prefect în judeţ şi politician cu vază în ţinutul lui. A colaborat la Convorbiri literare, Contemporanul, Sămănâtorul. Chendi îi acordă preţuire pentru poezia lui luminoasă, naturală.
DOI POEŢI NOI: P. CERNA ŞI I. BÂRSEANU
A apărut întâi în revista Cumpăna, nr. 4 din 18 decembrie 1909. Textul a fost reluat cu mici îndreptări de cuvinte în Schiţe de critică literară, p. 88-91, de unde se reproduce în acest volum.
După cum se vede în finalul articolului, Chendi stabileşte şi o scară de valori printre poeţii noi ai epocii, între care pe primul loc este situat Ion Minulescu, cel din tabăra adversă tradiţionalismului pe care îl reprezintă Chendi.
332
CORNELIU MOLDOVANU Cetatea Soarelui, Bucureşti, 1910
A apărut întâi în revista Luceafărul, nr. 23 I dec. 1910. Textul recenziei se regăseşte în Schiţe de critică literară, p. 92-96, de unde se reproduce în cuprinsul acestui volum.
Criticul ardelean a a mai scris despre Corneliu Moldovan, tot în sens negativ (vezi în această ediţie, voi. 6, p. 213-215). El critică beţia de cuvinte, neputinţa organizării textului în sensuri credibile, dar se arată dispus să caute valoarea acolo unde se află.
Născut la Bârlad, Corneliu Moldovan (1883-1952) a fost un animator asiduu al culturii locale, apoi colaborator la Convorbiri critice, Sămănătorul, Tribuna, Luceafărul. A fost preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români.
VERONICA MICLE Poezii, Iaşi, „Biblioteca Şaraga", nr. 22-23. 112 p.
A apărut întâi în revista Luceafărul, nr. 21, 1 noiembrie 1910. Textul se regăseşte în Schiţe de critică literară, p. 96-99, de unde se reproduce şi în acest volum.
Veronica Miele (născută Câmpeanu în 1850, Ia Năsăud), a fost soţia cu 30 de ani mai tânără a profesorului Ştefan Miele de la Universitatea din Iaşi (mort în 1879). L-a cunoscut pe Mihai Eminescu în 1872, Ia Viena, cu care a trăit o mare poveste de iubire. Moare în acelaşi an cu marele poet (1889), lăsând în urmă o operă poetică fără virtuţi deosebite şi un adevărat roman epistolar al iubirii sale.
G. TUTOVEANU Albastru, Poezii, Bucureşti, 1910, p. 125
A apărut întâi în revista Luceafărul, nr. 19, 1 oct. 1910. Recenzia se regăseşte în Schiţe de critică literară, p. 99-101, de unde se reproduce în acest volum.
George Tutoveanu (lonescu, născut la Bârlad, 1872-1957), poet de o anumită vogă în epocă, mare animator cultural în judeţul natal, Tutova, de unde şi-a împrumutat pseudonimul, inspector şi animator al şcolilor româneşti din Basarabia. Opera sa culturală, întinsă peste o jumătate de secol, depăşeşte cu mult valoarea activităţii sale literare modeste.
ORESTE
Poezii, Bucureşti, 1911, pag. 146
A apărut întâi Ia rubrica Dări de seamă1 â revistei Luceafărul, nr. 9, 1 mai 1911. Textul se regăseşte cu acelaşi titlu în Schiţe de critică literară, p. 101-105, de unde se reproduce în acest volum.
f"
Oreste (Oreste Georgescu, 1891-1918), poet, dramaturg, traducător (printre altele, Herman şi Dorotheea de Goethe).
ION PĂUN-PINCIO
Versuri. Proză. Scrisori, Bucureşti,
1911
A apărut întâi în revista Luceafărul, nr. 7, 1 aprilie 1911, la rubrica Dări de seamă. Cronica se regăseşte în Schiţe de critică literară, p. 105-108, de unde se reproduce în acest volum.
Ion Păun-Pincio (născut dintr-o familie săracă, la Dorohoi, 1868 - mort la Bucureşti, 1894), a dus o viaţă zbuciumată, plină de lipsuri, ceea ce l-a îndemnat să facă parte din cercurile socialiste ale vremii şi să militeze ca ziarist la Contemporanul, Drepturile Omului, Adevărul, Literatură şi Ştiinţă etc. Ca poet este un posteminescian. Comentându-i prezenţa în acest curent, Chendi îşi exprimă totodată regretul că în jurul lui Gherea, pe care l-a preţuit totdeauna, nu s-a putut forma o şcoală literară cu reprezentanţi mai puternici în cultura română.
IV. TEATRU
O TRILOGIE DE DELAVRANCEA /. Apus de soare, 1909
A apărut întâi în revista Ţara noastră, nr. 10, 1909. Textul recenzei se regăseşte, cu unele mici modificări, în Schiţe de critică literară, p. 109-112, de unde se reproduce în cuprinsul acestui volum.
//. Viforul
A apărut întâi în revista Cumpăna, nr. 2 din 4 decembrie 1909. cu titlul: Dramatizarea unui epizod istoric: "Viforul", cu semnătura „II. Chendi". Cu titlul modificat, textul din revistă a fost reluat în volumul Schiţe de critică literară, p. 112-114, de unde se reproduce în ediţia de faţă.
Chendi nu numai că a scris despre Viforul de Delavrancea, dar a recepţionat şi ce au mai scris alţii. Astfel, în Note şi reflexii din Cumpăna, nr. 2 din 4 dec. 1909, consemnează:
„Cine n-a ameţit niciodată, să cetească darea de seamă a Universului despre Viforul d-lui Delavrancea. şi mai ales fraza următoare: «S-a ridicat câţiva aseară pe actul întâi al Viforului într-o atmosferă de reculegere sufletească, ca reculegerea ce potoleşte sufletele în faţa îndeplinire! unor taine sfinte şi când s-a lăsat cortina întâia oară şi s-a ridicat şi s-a lăsat iarăşi pe cele patru acte, sufletele potolite au simţit încetul cu încetul picurând mai întâi într-însele esenţa de vieaţă superioară pe care o simţi în faţa creaţiilor ce se învieţuiesc,
334
335
din ce în ce mai desăvârşit, pentru ca până la urmă toate sufletele să se îmbete de cel mai curat entuziasm, de cea mai necondiţionată admiraţie, ca în faţa creaţiei desăvârşite, aceea ce cuprinde tot adevărul, tot frumosul, toată vieaţa de avânt ca vis încăpută în cel mai mare, cel mai neprihănit suflet de poet...» Urmează o frază şi mai lungă şi mai încâlcită, pe care însă n-o mai reproducem, căci ajunge întâia propoziţie pentru întreaga recenzie. Ex ungue leonem."
111. Luceafărul
A apărut întâi în revista Luceafărul nr. 3, 1 febr. 1911. Textul se regăseşte în Schiţe de critică literară, p. 115-119, de unde se reproduce în acest volum.
în acelaşi număr din revista Luceafărul, în care apare această recenzie, întâlnim, la rubrica de Cronici, şi nota anonimă Delavrancea şi ţăranca ardeleană, care aparţine, după toate probabilităţile, lui Chendi şi explică, printre altele şi atitudinea sa accentuat negativă faţă de această piesă a lui Delavrancea. Redăm aici textul care ni se pare revelator în această privinţă. „ Delavrancea şi ţăranca ardeleană
După câte ştim noi, tipul de ţărani români de la noi nu este deloc o figură respingătoare. Ei bine, dl. Delavrancea, vrând să-şi aleagă din împrejurimile Săcelei o amantă pentru eroul său Mogârdici, din piesa mai nouă Luceafărul, din atâtea fete frumoase şi cu grai curat românesc, n-a găsit decât o Mărie foarte grosolană, pe care o prezintă pe scena din Bucureşti într-un ton foarte antipatic.
Iată cum vorbeşte Mogârdici şi în ce afurisit dialect imaginar, despre Măria sa iubită, din Săcele:
«Sandomir. E frumoasă?
Mogârdici: Cum să nu! Cam grăscioară, cam otova, că nu ai şti unde i-ar fi mijlocul. Mâinile, ca ţurloaiele mele. Şi obrajii, rumeni şi tari, să spargi nuci cu cărămida. E zidită din plin şi ai ce săruta. Şi-i bună ca smântână. Eu îi ziceam «hăi» şi ea «hăi»...E din Săcele şi am lăsat-o Ia un sas, cu anul şi îi zisei: «Mă duc, Mărie!» ...Şi ea: «D-apoi umblă sănătos!» Şi mă privi blând ca un viţel.
Iar într-altă parte, tot Mogârdici vorbeşte astfel despre ea: «Că Măria mi-a spus: no, că nu face grignica, că borbatul să nu fie mai slut ca ducă-se pe pustii. Şi Măia e ţeapănă şi grasă şi e dintr-o slană, cum zice ea».
Acesta, aşadar, ar fi tipul fetei române, pe vremea luptei de la Feidioara, - evident greţoasă şi respingătoare fată, care priveşte «ca un viţel» şi e făcută «dintr-o slană».
Ne permitem însă observarea că, fără a face un caz de absurd patriotism local, putem să-i atragem atenţia d-lui Delavrancea asupra faptului că ardelencele din acele regiuni sunt mult mai frumuşel conformate şi nu vorbesc în dialectul d-sale cu «no» şi cu «borbat».
336
Este sigur că, sau «cronicarul» sau dl. Delavrancea au confundat pe Măria lui Mogârdici cu vreo fată de cingău din Săcele, Ia care se potriveşte şi descrierea figurei ciolănoase.
In numele româncelor ofensate, facem această delicată rectificare."
(Luceafărul, nr. 3, 1 febr. 1911, în colecţie, p. 71-72)
N. PÂNDELE Ultimul vlăstar, dramă în trei acte, 72 pag.
A apărut întâi în revista Cumpăna, nr. 7, din 8 ian. 1910, cu titlul: O nouă dramă istorică. Notă critică şi semnătura „II. Chendi". Cu titlul modificat, textul din revistă a fost reluat în întregime în Schiţe de critică literară, p. 119-121, de unde l-am reluat în cuprinsul acestui volum.
Nicolae Pândele, născut la Bârlad în 1879, a fost profesor la Liceul „Matei Basarab" din Bucureşti. în afară de drama istorică de mai sus, a făcut multe traduceri din franceză (Payot, Daudet, Renan), din italiană (Pellico, De Amicis), din latină (Tit Liviu, Vergiliu).
GH. DIAMANDI
/. Tot înainte, dramă în patru acte, Bucureşti, 1910, p. 237
A apărut întâi în revista Luceafărul, nr. 11-12, 1-16 iunie 1910. Recenzia se regăseşte în Schiţe de critică literară, p. 121-127, de unde se reproduce în acest volum.
//. Bestia, dramă în 4 acte, Bucureşti, 1910
A apărut întâi în revista Luceafărul, nr. 22, 16 noiembrie 1910. Textul se regăseşte cu unele mici modificări în Schiţe de critică literară, p. 123-127, de unde se reproduce în acest volum.
Această cronică dramatică, aflăm dintr-un P.S. la Dări de seamă, Luceafărul, nr. 24, din 16 dec. 1910- nu a fost bine primită de autor.
„Dl. G. Diamandi - ne spune Chendi - un diletant şi începător în literatura dramatică, despre a cărui Bestie în cele 4 acte âm scris aici o dare de seamă cuviincioasă, s-a supărat şi-mi trimite cuvinte de ocară. Supărarea d-sale este foarte puţin legitimă, când mă gândesc că observaţiile făcute de mine s-au adeverit în- urmă cu vârf şi îndesat de aproape întreaga critică dramatică bucureşteană, care, ca şi publicul din teatru, n-a găsit nici o urmă de entuziasm faţă de închipuitele calităţi artistice ale autorului. Eu spun drept, că, dacă succesele mele în critică ar fi fost aşa de convingătoare ca «izbânda» d-lui Diamandi în teatru, de mult mă apucam de...politică!
337
Iată-mă dar nevinovat! Şi trebuie să mărturisesc că tot atât de puţin legitim este necazul acestui autor, pentru că am vorbit despre volumul d-sale prin anticipaţie.
In Occident aceasta se obişnuieşte. Şi în Germania, revistele sunt pline de Varan zeige, sau de critici prealabile, în care se anunţă volumele cari vor apărea, sau dramele cari vor fi jucate în curând. Când mi s-a dat mie volumul acesta, complet şi broşat (de către un amic al d-lui Diamandi), eram în credinţa că mi se dă în acest scop literar. Iată, aşadar, buna mea credinţă şi corectitudinea mea critică, mai presus de orice vorbe necăjite de autor jignit în aspiraţiunile sale literare şi neconsacrat nici de critică, nici de publicul teatral."
Gh. Diamandi (născut la Bârlad în 1867 - mort în 1917), a fost ziarist (debut la Contemporanul), a frecventat cercurile socialiste din ţară şi din Paris, a fost deputat. A scris piese de teatru, fără valoare, după cum remarcă şi Ilarie Chendi.
AL. G. FLORESCU Chinul, piesă în 3 acte. Retipărire din Convorbiri literare. Bucureşti, 1910, 111 p., preţul 2 lei.
A apărut întâi în revista Luceafărul nr. 15-16, 1-16 august 1910. Recenzia se regăseşte în Schiţe de critică literară, p. 127-128, de unde se reproduce în acest volum.
Al. G. Florescu (mort în 1925), a fost diplomat şi ziarist (director ai ziarelor Epoca şi La Roumanie, pe care l-a fondat în 1899). A scris două piese de teatru mediocre (Sanda şi Chinul), ambele prezentate de către Chendi (vezi în această ediţie, voi. 7, p. 143-144, şi 181-183).
STAMATIAD ŞI RÂULEŢ Femei ciudate, piesă într-un act, Bucureşti 1911, 53 p.
A apărut întâi în revista Luceafărul, nr. 10, 16 mai 1911, la rubrica Dări de seamă. Se regăseşte în Schiţe de critică literară, p. 128-130, de unde se reproduce în acest volum.
C. Ş. FĂGEŢEL Copiii nopţii, piesă în versuri în cinci acte. Editura revistei Ramuri, Craiova, 1911,1 voi. 8°, 192 pag., preţul 2,50
A apărut întâi în revista Luceafărul nr. 13-14, 1-16 iulie 1911, la rubrica Dări de seamă. Se regăseşte în volumul Schiţe de critică literară, p. 131 -134, de unde se repoduc în cuprinsul acestui volum.
| Constantin Şaban Făgeţel (născut la Făgeţel, jud. Olt, 1884-1947) a
1 făcut parte din curentul naţional şi l-a reprezentat cu mult succes în revista
1 Ramuri, înfiinţată şi condusă de el la Craiova. Cu toate acestea, Ilarie Chendi
I se arată necruţător cu lipsurile artistice ale piesei de teatru pe care o analizează.
i
î
MODERNISM ŞI DECADENTISM
CONFERINŢELE „ VIEŢEI NOUA"
A apărut întâi în revista Luceafărul, nr. 17, 1 sept. 1910. Textul se regăseşte în Schiţe de critică literară, p. 135-139, de unde se reproduce în I acest volum.
I Termenii de „modernism" şi „decadentism" care s-au bucurat de o
I amplă circulaţie între cele două războaie mondiale au fost introduşi, după cum
se vede, în critica noastră literară, de către Chendi. I Referinţele la Ovid Densusianu şi la „şcoala" sa literară sunt
j numeroase în scrierile lui Chendi şi toate într-un sens negativ, (a se vedea în
această ediţie, voi. V. p. 151-152. 244-246, 255-256; voi. VI, p. 157-159; voi. I Vil, p. 122-123, 242-245).
r Ceea ce acuză mai cu deosebire criticul la Densusianu nu este atât
; ( orientarea sa literară, cât lipsa de talent, imitaţia fără valoare, exclusivismul
■ faţă de şcoala naţională în literatură.
1 UN MODERN: TH. CORNEL
I /. Mentalia, Bucureşti. 1908, 254 p.
I A apărut întâi în revista Ţara noastră, nr. 7, Sibiu 1909. cu titlul Un alt
I „modern". Textul se regăseşte în Schiţe de critică literară, p. 138-142, de
| unde se reproduce în cuprinsul acestui volum.
: //. Cântări pentru inimă, Bucureşti, 1910.
I Un caiet ilustrat de d-na Cecilia Cuţescu-Storck
• A apărut întâi în revista Luceafărul, nr. 13-14, 1-16 iulie 1910. I Recenzia se regăseşte în Schiţe de critică literară, p. 142-143, de unde se
* reproduce în cuprinsul acestui volum.
Theodor Cornel (pseudonim literar al lui Toma Dumitriu, 1874-1911),
i a fost ziarist la Lumea nouă şi Românul. A publicat versuri şi schiţe, recenzate
I cu exigenţă de Chendi pentru spiritul lor modern. A fost şi critic plastic
f (Catalogul Muzeului Simu). Autor al volumului Figuri contimporane din
I România (1909), foarte căutat mai târziu pentru valoarea sa informativă.
338
339
EUGENIU ŞTEFĂNESCU-EST Poeme, Bucureşti. 1911. I voi. 8°, 186 p.. Editură proprie
A apărut întâi în revista Luceafărul, nr. 13-14, 1-16 iulie 1911. Textul recenziei se regăseşte în Schiţe de critică literară, p. 143-148, de unde se reproduce în acest volum.
Eugeniu Ştefănescu-Est (născut la Craiova în 1881), a fost magistrat, ziarist şi poet de orientare macedonskiană. A colaborat mai ales la Literatorul, Românul, Salonul literar ş.a.
ALEXANDRU STAMATIAD Din trâmbiţe de aur, poeme, Bucureşti, 1910, p. 204
A apărut întâi în revista Luceafărul, nr. 17, 1 sept. 1910. Recenzia se regăseşte în Schiţe de critică literară, p. 148-150, de unde se reproduce în acest volum.
Alexandru T. Stamatiad (născut în Bucureşti, 1885-1956), poet din cenaclul lui Macedonski şi traducător din Baudelaire şi Maeterlinck.
N. DAVIDESCU La fântâna Castaliei, poezii, Bucureşti, 1910
A apărut întâi în revista Luceafărul, nr. 22, 16 noiembrie, 1910. Textul se regăseşte în Schiţe de critică literară, p. 150-154, de unde se reproduce în acest volum.
POETUL ISAC DIN CLUJ
A apărut întâi în revista Ţara noastră, 1909, cu titlul Jertfirea lui Isac. Textul se regăseşte, cu unele mici modificări, în Schiţe de critică literară, p. 154-158, de unde se repoduce în cuprinsul acestui volum.
EFEMERIDE
Q rubrică având acelaşi titlu, Efemeride întâlnim şi în revista Cumpăna, începând de la numărul 1 din 27 noiembrie 1909. până la penultimul, nr. 17, din 19 martie 1910. Rubrica e nesemnată, dar pe coperta fiecărui număr al revistei, în dreptul acestei rubrici, în loc de autor, apare asteriscul în dublă piramidă, ceea. ce-1 indică pe Ilarie Chendi. Dovada hotărâtoare că această
340
rubrică îi aparţine ne-o oferă însă faptul că însuşi Chendi a reluat-o şi a introdus-o în volumul Schiţe de citică literară. Urmărind în paralel textele din volum cuprinse sub titlul general de Efemeride şi rubrica de Efemeride din revista Cumpăna, constatăm că 10 din cele 18 „efemeride" din volum se regăsesc identice, dar fără titlu, în rubrica din Cumpăna. Desigur rubrica Efemeride din revistă e mult mai bogată (între altele, referinţe necunoscute până în prezent la „fenomenalul" Tudor Arghezi şi „genialitatea" lui -Efemeride, în Cumpăna, nr. 14, 26 febr. 1910). Semnalăm şi faptul că nu toate „efemeridele" din volum se regăsesc în „efemeridele" din revistă, ceea ce înseamnă că la alcătuirea volumului Schiţe de critică literară, Chendi a procedat selectiv din mai multe surse ale creaţiei sale critice.
Profesorul şi literatura
A apărut întâi fără titlu şi fără semnătură la rubrica Efemeride în revista Cumpăna, nr. 2 din 4 decembrie 1909. Chendi a preluat acest articol în Schiţe de critică literară, p. 159, de unde se reproduce în cuprinsul acestui volum.
Radu Rosetti
A apărut fără titlu şi fără semnătură, la rubrica de Efemeide a revistei Cumpăna, nr. 12 din 12 februarie 1910. Chendi reia textul din revistă şi-i dă acest titlu în Schiţe de critică literară, p. 159-160, de unde se reproduce în cuprinsul acestui volum.
Actualitatea
A apărut întâi, fără titlu şi fără semnătură, ia rubrica Efemeride a revistei Cumpăna, nr. 9, din 22 ian. 1910. Chendi a reluat acest text dându-i titlu în Schiţe de critică literară, p. 160, de unde se reproduce în acest volum al Scrierilor lui II. Chendi. Pledoaria pentru actualitate, ca atribut esenţial al literaturii e mai veche în scrisul lui Chendi (vezi şi voi. V, p. 10-11).
O propagandistă
A apărut întâi, fără titlu şi fără semnătură, la rubrica Efemeride a revistei Cumpăna, nr. 11 din 5 februarie 1910. Chendi a reluat textul din revistă şi i-a dat acest titlu în Schiţe de critică literară, p. 160-161, de unde se reproduce în acest volum.
Smara (cunoscută Maica Smara. cu bustu! în Cişmigiu). este pseudonimul Smarandei Gheorghiu, n. Andronescu (1857-1944), institutoare, ziaristă, scriitoare, reprezentantă a femeilor române la congrese internaţionale, căreia ziarele bucureştene îi făceau o exagerată publicitate, de unde ironia lui Chendi.
341
Riria, pseudonim al Coraliei Gatowsky n. Biberi (1862-1951, recăsătorită cu istoricul A.D. Xenopol, cunoscută ca ziaristă şi scriitoare. A fost ironizată de Chendi pentru poeziile ei minore şi mai ales pentru Ultima rază din viaţa lui Eminescu, dialog dramatic în 5 scene, Iaşi, 1902 (vezi în această ediţie, voi. 3, p. 45-48 şi 400-404)
Anonimii
A apărut întâi, fără titlu şi fără semnătură, la rubrica de Efemeride a revistei Cumpăna, nr. 10, din 29 ianuarie 1910. Chendi reia textul din revistă şi-i dă acest titlu în Schite de critică literară, p. 161, de unde se reproduce în acest volum.
Stihuri oţetite
A apărut întâi, fără titlu şi fără semnătură, la rubrica Efemeride a revistei Cumpăna, nr. 15, din 5 martie 1910. Chendi a reluat acest text şi i-a dat titlul de mai sus în Schiţe de critică literară, p. 161-162, de unde se reproduce în acest volum.
Bietul Marcu !
A apărut întâi în revista Cumpăna, nr. 3 din 11 dec. 1909, fără titlu şi fără semnătură, la rubrica Efemeride; criticul a preluat în întregime acest articol în Schiţe de critică literară, p. 162-163, de unde se reproduce în cuprinsul acestui volum.
Aristocraţii în literatură
A apărut întâi, fără titlu şi fără semnătură, la rubrica de Efemeride a revistei Cumpăna, nr. 17, din 19 martie 1910. Criticul a preluat textul din revistă şi i-a dat acest titlu în Schiţe de critică literară, p. 163, de unde se reproduce în cuprinsul acestui volum.
Reclama
A apărut întâi, fără tiltu şi fără semnătură, în rubrica de Efemeride a revistei Cumpăna, nr. 6 din 1 ianuarie 1910. Chendi a preluat acest text dându-i titlul de mai sus în Schiţe de critică literară, p. 163-164, de unde se reia şi în acest volum.
O manifestare de stradă
A apărut întâi fără titlu şi fără semnătură în revista Cumpăna, nr. 5 din 24 decembrie 1909, în cadrul rubricii Efemeride. Criticul a reluat textul şi i-a
dat acest titlu în Schiţe de critică literară, p. 164-165, de unde se reia şi în acest volum. Elogierea manifestărilor de stradă cu geamuri sparte şi ardere de ziare, izvorând „din ură în contra străinilor" umbreşte, din păcate, imaginea criticului. După cum se vede, însă, în rândurile următoare Chendi însuşi se îndoieşte de „spontaneitatea" unor astfel de manifestări.
Efebii
A apărut întâi nesemnat, în revista Luceafărul, nr. 3, 1 februaire 1911. în cadrul amplei rubrici anonime de Cronică. De aici Chendi a extras textul şi l-a reprodus în Schiţe de critică literară, p. 165-167, de unde se reia în cuprinsul acestui volum.
Cincinat Pavelescu
A apărut întâi în revista Luceafărul, nr. 15-17, august-septembrie 1911. Textul acesta se regăseşte în Schiţe de critică literară, p. 167-170, de unde se reproduce în cuprinsul acestui volum.
Cincinat Pavelescu (1873-1934), magistrat şi scriitor, unul dintre cei mai mari epigramişti români, a debutat în cenaclul lui Alexandru Macedonski şi a colaborat cu el (drama biblică Saul). A publicat în revistele Convorbiri critice, Lumea nouă ilustrată, Românul, Semănătorul, Junimea literară. Deşi făcea parte dintr-o altă grupare literară, s-a bucurat totdeauna de preţuirea lui Chendi.
Radu Baltag
Recenzia aceasta a apărut întâi în Luceafărul, nr. 4, 16 februarie 1911. Se regăseşte în Schiţe de critică literară, p. 170-172, de unde se reproduce în acest volum.
Radu Baltag (1890-1938), scriitor, cu numele Ia naştere: Rudolf \ Bemhard. A mai semnat: R.B., Adrian Baltag, Adrian Corbul, iar în ziare şi
reviste pariziene: Claude Rodolphe Bernhardt, Adrien le Corbeau, Rudolff, Rudy.
Ion Chiru-Nanov
Recenzia aceasta a fost publicată întâi în revista Luceafărul, nr. 4. I 16 februarie 1911. Se regăseşte în Schiţe de citică literară, p. 172-173. de
î unde se reproduce în acest volum.
f Ion Chiru-Nanov (1882-1918), profesor şi scriitor din zona Teleormanului
§ (născut în comuna Nanov de unde şi-a luat numele). Diagnosticul critic
I negativ al lui Chendi este confirmat de timp şi istoria literară.
342
343
Ionescu-Quintus
A apărut întâi în revista Luceafărul, nr. 2, 16 ianuarie 1911. Textul acestei recenzii se regăseşte în Schiţe de critică literară, p. 173-175, de unde se reproduce în acest volum.
Constanţa Marino-Moscu
A apărut întâi în revista Luceafărul, nr. 15-17, iulie-septembrie 1911, cu titlul Constanţa Marino-Moscu, Ada Lazu. Se regăseşte cu titlul Constanta Marino-Moscu, în Schiţe de critică literară, p. 175-177, de unde se reproduce în acest volum.
Scriitoare şi muziciană, de origine moldoveana, Constanţa Marino-Moscu (1875-1940). a debutat la Viaţa Romanească. Cu volumul de nuvele pe care-1 analizează Chendi, scriitoarea se afla la începutul activităţii sale literare.
N. N. Beidiceanu
A apărut întâi în revista Luceafărul, nr. 15-17, august-septembrie 1911, cu titlul N. N. Beidiceanu, La un han, odată; se regăseşte în Schiţe de critică literară, p. 177-178, de unde se reproduce în acest volum.
N.N. Beidiceanu (1881-1923), prozator şi ziarist, născut la Rădăşeni (Suceava), cu studii la laşi intrat în administraţia locală, de unde îşi culege subiectele. A colaborat, între altele, la Sămănâtorul şi Voinţa naţională, de unde cunoaşterea lui de către Chendi.
Haralamb G. Lecca
A apărut întâi în revista Luceafărul, nr. 22 din 16 noiembrie 1911, cu titlul H. G. Lecca: Poezii. A zecea sută. Textul acesta se regăseşte cu titlul Harlamb G. Lecca, în Schiţe de critică literară, p. 178-180, de unde se reproduce şi în acest volum.
Haralamb G. Lecca (1873-1929), scriitor de origine olteană, dramaturg şi traducător, director al Teatrului Naţional. A debutat la Revista Nouă a lui Hasdeu. A colaborat la Vatra, Convorbiri literare. Flacăra. în timpul lui Chendi era un poligraf de anvengură.
NOTE IN TREACĂT
Titlul ultimului capitol al volumului Schiţe de critică literară din 1924, Note în treacăt, are o trimitere la subsolul paginii 181, cu specificarea: ..Din Cumpăna''. Cercetând Cumpăna, constatăm că, într-adevăr, aceste însemnări
se regăsesc (nu toate însă!) în paginile revistei la rubrica anonimă Note şi reflexii (în unele numere, Note şi reflexiuni), fără ca rubrica să fie preluată în întregime în paginile volumului. Se vede că Ilarie Chendi a selectat din bogata rubrică de Note şi reflexiunii, numai anumite „note" şi le-a încadrat sub alt tiltu. Că rubrica de Note şi reflexii, deşi nesemnată, îi aparţine lui Chendi o dovedeşte nu numai această preluare în volum din cuprinsul ei, ci şi faptul că pe coperta fiecărui număr al revistei Cumpăna această rubrică apare în sumar însoţită, în loc de numele autorului, de patru asteriscuri formând două piramide, una cu vârful în sus, alta cu el în jos. Ori asteriscurile în piramidă sunt cunoscute ca ţinând locul numelui lui II. Chendi. Ceea ce nu se ştia însă până acum este că Ilarie Chendi mai folosea asteriscurile în dublă piramidă.
/. Un colţ trist
A apărut întâi în revista Cumpăna, nr. 1 din 27 noiembrie 1909, ca primă însemnare din rubrica de Note şi reflexii: Cea de-a doua însemnare despre Bianca Milesi. muza italiană a lui Asachi, nu putea fi scrisă decât tot de Chendi, care cercetase cu atenţie creaţia literară a lui Asachi şi-şi dăduse verdictul asupra ei (vezi în acest voi. p. 247-248); nici cea de-a treia însemnare despre o traducere proastă din poezia lui Goethe nu-i putea aparţine decât tot lui Chendi. pecum şi toate însemnările următoare purtând amprenta spiritului său critic.
Se reproduce în acest volum textul din Schiţe de critică literară, p. 181.
//. Insulta şi neputinţa
A apărut întâi în revista Cumpăna, nr. 2, din 4 decembrie 1909, ca primă însemnare din cadrul rubricii anonime de Note şi reflexii. însemnarea a fost preluată în volumul de Schiţe de critică literară, p. 181, de unde se reproduce în cuprinsul acestui volum.
///. Moralescu
A apărut întâi în revista Cumpăna, nr. 2, din 4 decembie 1909, ca a doua însemnare din rubrica anonimă Note şi reflexii. însemnarea a fost preluată în volumul Schiţe de critică literară, p. 181-182, de unde se reproduce în cuprinsul acestui volum.
IV. Peteci tor ii
A apărut întâi în revista Cumpăna, nr. 9, din 22 ianuarie 1910, Ia rubrica de Note şi reflexii. însemnarea s-a reluat în volumul Schiţe de critică literară, la p. 182, de unde se reproduce în acest volum.
344
345
V. Mitocanul
A apărut întâi în revista Cumpăna, nr. 3, din 11 decembrie 1909, la rubrica de Note ţi reflexii, fără semnătură. De aici această însemnare a trecut în volumul Schiţe de critică literară, p. 182, de unde se reproduce în cuprinsul volumului acesta.
VI. Onorabilii noştri burghezi
A apărut întâi în Cumpăna, nr. 17, din 19 martie 1910, la rubrica de Note şi reflexii, de unde a fost reprodusă în volumul Schiţe de critică literară, p. 183, cu o mică schimbare în final. După propoziţia: „Câtă poezie e în nota intimă a colţului umbrit", urmează textul: „Ei nu. d-Ie lorga, execută-ţi programul, fă ceainării câte voieşti, - nouă lasă-ne cafeneaua!" aşadar în textul din volum nota polemică directă cu Nicolae lorga pe tema cafenelei literare lipseşte.
VII. Traduceri în proză
A apărut întâi în revista Cumpăna, nr. 13 din 19 februarie 1910, la rubrica anonimă de Note şi reflexii, de unde Chendi a preluat-o în volumul Schiţe de critică literară, p. 183. In această ediţie se reproduce textul din volum.
VIII. Cum s-ar putea?
A apărut întâi în revista Cumpăna, nr. 8. din 15 ianuarie 1910. la rubrica de Note şi reflexii. însemnarea aceasta a fost reprodusă în voi. Schiţe de critică literară, p. 183-184, de unde se reproduce în volumul de faţă.
IX. Redactorul şi tipograful său
A apărut întâi în revista Cumpăna, nr. 4, din 18 dec. 1909, la rubrica anonimă de Note şi reflexiuni. De aici însemnarea a fost preluată în volumul Schiţe de critică literară, p. 184, de unde se reproduce în cuprinsul volumului de faţă.
X. Insecta
A apărut în volumul de Schiţe de critică liteară, p. 184, de unde se reproduce în acest volum. Este singura însemnare pe care n-am găsit-o în periodice. înainte de a fi reprodusă în volum. Ea s-ar putea să existe ascunsă în cine ştie ce rubrică anonimă, pe care însă n-am reuşit s-o identificăm.
XI. Definiţia... lui!
A apărut întâi în revista Cumpăna, nr. 4, din 18 dec. 1909, la rubrica anonimă de Note şi reflexiuni. De aici această însemnare a fost preluată în voi. Schiţe de critică literară, p. 184-185, de unde se reproduce în volumul de faţă.
XII. Ţărănismul literar în discuţie
A apărut întâi nesemnat în revista Luceafărul, nr. 13-14 Sibiu, 1-16 iulie 1911 (la rubrica de Cronică anonimă). Se regăseşte în Schiţe de critică literară, p. 185. de unde se reproduce în cuprinsul acestui volum.
XIII. Daţi-ne monografiile scriitorilor noştri
A apărut întâi nesemnat, în revista Luceafărul, nr. 13-14, 1-16 iulie 1911, la rubrica de Cronică anonimă. Se regăseşte în volumul Schiţe de critică literară, p. 185, de unde se reproduce în cuprinsul acestui volum.
XIV. Operă de diletanţi
A apărut întâi în revista Luceafărul, nr. 9. 1 mai 1911, nesemnat, la rubrica de Cronică. Această însemnare o regăsim cu acelaşi titlu în Schiţe de critică literară, p. 186-187, de unde se reproduce în acest volum.
Interesant este faptul că, în revistă, la sfârşitul textului, apare semnul „egal" între paranteze: (=), care se regăseşte şi după alte însemnări anonime din rubrica de Cronică a revistei Luceafărul, ca, de pildă, la textul Plângerea nedreaptă a unui poet, în Luceafărul, nr. 8, din 16 aprilie 1911. ceea ce demonstrează că avem de-a face cu o altă modalitate de a-şi marca însemnările publicistice, necunoscută până acum, a lui Ilarie Chendi.
XV. \ Convorbiri critice
A apărut întâi nesemnat în revista Luceafărul, nr. 2, 16 ian. 1911, în cadrul amplei rubrici intitulată Cronică. Textul acestei însemnări se regăseşte în Schiţe de critică literară, p. 187-188, de unde se reproduce în cuprinsul acestui volum.
Faptul că Ilarie Chendi a selectat aceste însemnări din bogata rubrică anonimă de Cronică a revistei Luceafărul dovedeşte, printre altele, că el era un frecvent participant la realizarea acestei rubrici, dacă nu chiar principalul ei realizator. Cităm din acelaşi număr, ca aparţinându-i însemnările: Traduceri bune din nemţeşte şi Mecanica socială, o adevărată recenzie a cărţii lui Spiru Haret.
346
347
DIN PERIODICE
(Tribuna, 1909; revista Cumpăna, 1909-1910)
In mod firesc, după Schiţe de critică literară, acest volum al Scrierilor lui Ilarie Chendi se întregeşte cu articole ale autorului rămase în publicaţiile timpului. Se reia astfel firul evoluţiei strict cronologice a criticii literare a lui Ilarie Chendi aferentă anului 1909, după colaborarea lui la revista Ţara noastră. în continuare, reproducem colaborările la ziarul Tribuna (1909) şi la revista Cumpăna (1909 - 1910). Evident, prezentăm aici. în ordine cronolgică, numai acele articole care au rămas în afara volumului Schiţe de critică literară. Imaginea criticii literare a lui Ilarie Chendi din ultimii săi ani de viaţă va fi întregită în volumele următoare.
ACASĂ
Literatura şi ziarele • Lipsa de foiletonişti • Lipsa de critici dramatici
A apărut în ziarul Tribuna, Arad, nr. 222, marţi 13 oct. 1909, la rubrica de foileton intitulată ..Viaţa literară semnată de ..Ilarie Chendi".
Foiletonul acesta are o importanţă deosebită în biografia lui Ilarie Chendi. El reprezintă începutul unei noi colaborări la ziarul Tribuna, în redacţia căruia lucrase ca tânăr ziarist în vara anului 1898, înainte de trecerea munţilor, în România. Evocarea redacţiei mai vechiului ziar Tribuna poporului este făcută cu deosebită căldură sufletească, iar angajamentul unei colaborări noi e ferm şi riguros. De aici va rezulta cea mai amplă şi mai diversă prezentare a vieţii literare româneşti în cursul anilor 1910 şi 1911, până la îmbolnăvirea gravă a criticului.
Articolul nu apare semnalat în Bibliografia scrierilor lui Ilarie Chendi întocmită de Vasile Netea. Se reproduce pentru prima dată în acest volum.
O ÎNTREBARE A „LUCEAFĂRULUI" Ce este „poporanismul" în trecut şi astăzi. Păreri individuale
A apărut întâi în ziarul Tribuna, nr. 226 din 18 oct. 1909, la rubrica „Vieaţa literară", semnată ..de II. Chendi". Articolul este reluat, cu titlul schimbat: Poporanismul. O anchetă literară, în revista Luceafărul, nr. 5. Sibiu. 1 martie 1910 (în colecţie, p. 121-123). cu trimitere în josul paginii. ..Tribuna din Arad" şi semnătura „II. Chendi". Reproducerea acestui articol în revista Luceafărul nu e semnalată în Bibliograf a scrierilor lui Ilarie Chendi, întocmită de Vasile Netea. Atât articolul despre poporanism din Tribuna, cât şi reproducerea lui în cadrul anchetei despre poporanism din Luceafărul au o
* importanţă deosebită. în primul rând pentru că reprezintă capul de serie al
I noilor colaborări ale lui Chendi la revista Luceafărul, colaborări care vor
[ continua aproape număr de număr până la sfârşitul abrupt, din 1911, al
I publicisticii sale. După cum ne-o arată cercetarea atentă a paginilor
| Luceafărului, aceste colaborări nu se reduc numai la ceea ce a semnat Chendi
f la rubrica sa săptămânală de „Dări de seamă", - fiind în acest sens, primul
J recenzent cu adevărat sistematic din istoria criticii literare româneşti - ci
j vizează o gamă mult mai largă de probleme. Astfel, întâlnim semnături cu
| asteriscuri în piramidă x x, cunoscute ca aparţinând lui Chendi. între acestea
şi o frumoasă traducere din Mark Twain, precedată de o succintă prezentare a I marelui prozator american (în Luceafărul, nr. 11-12, 1-16 iunie 1910).
I Rubrica de „Dări de seamă", introdusă de Chendi în paginile
Luceafărului, apare, în numerele dinspre sfârşitul anului 1910, urmată de rubrica intitulată „Cronică" - existentă şi anterior, dar fără semnăturile f obişnuite la fiecare articol. Ea se armonizează după principiul cunoscut al
l rubricilor „Note şi reflexii" sau „Efemeride" din Cumpăna sau „Note şi
\ informaţiuni" din Vieaţa literară şi artistică, rubrici, după cum se ştie,
- redactate anonim de Chendi. Şi aici, în Luceafărul, gheara leului se simte, iar
continuitatea celor două rubrici: „Dări de seamă", semnată de Chendi şi cea de I „Cronică", anonimă, ni se pare extrem de semnificativă.
| A doua problemă importantă o reprezintă prezenţa lui Chendi în cadru!
» anchetei despre poporanism, iniţiată de către Octavian C. Tăslăuanu,
| redactorul responsabil al revistei Luceafărul, printr-o scrisoare cu trei
I întrebări, transmisă "la mai mulţi scriitori'". în cursul lunii septembrie 1909. In
I numerele din 1910 ale Luceafărului întâlnim publicate răspunsuri ale lui
| Caragiale. C. Dobrogeanu-Gherea, E. Lovinescu. C. Rădulescu-Motru (în nr.
i* 1), M. Sadoveanu (în nr. 2), 1. Ciocârlan (în nr. 3), Ion Adam şi Caton
\ Theodorian (în nr. 4), Chendi şi I. Hodoş (în nr. 5), I. Agârbiceanu (în nr. 6),
l Ioan Slavici (în nr. 8), Mihail Dragomirescu (în numerele 9, 10 şi 11). Şi alte
ti răspunsuri figurează în cadru! revistei. Dintre toate, unul dintre cele mai
s adecvate şi complete este al lui Ilarie Chendi, ceea ce dovedeşte cunoaşterea
~i de către el, din interior, a dezbaterilor care avuseseră loc cu privire la această
>■ problemă. Referinţa la Duiliu Zamfirescu a cărui „formidabilă înfrângere
poate servi ca punct de orientare pentru cei ce vor să-1 urmeze" ni se pare extrem de semnificativă. Unde avusese loc această ..formidabilă înfrângere"? j După cum am arătat anterior (vezi II. Chendi, Scrieri, voi. 7, p. 289-300) ea
i!' s-a produs în revista Ţara noastră şi a fost condusă din umbră de către
Chendi. Este foarte probabil ca acelaşi lucru să se fi întâmplat şi în cazul iniţierii anchetei despre poporanism din revista Luceafărul. Anumite premise ne conduc la acest rezultat. Astfel, în răspunsul său, Chendi afirmă, printre altele: „Faţă de aceste încăierări mărunte (e vorba de polemicile despre poporanism, n.n.), părerile noastre sunt demult stabilite"... Ceea ce presupune ţ un program anterior, pe care îl prevede şi ancheta din Luceafărul. El putea fi
I sugerat şi emulului său mai tânăr. Oct. C. Tăslăuanu, pe care i-a apărat adesea
I în polemicile sale (vezi în această ediţie, voi. 6. p. 186). Faptul că Ilarie
348
349
Chendi şi-a publicat răspunsul la ancheta despre poporanism a Luceafărului, mult mai devreme, în paginile ziarului Tribuna, abia când această anchetă fusese lansată, devine şi el semnificativ pentru iniţiativa despre care vorbim.
Oricum, iniţiativa anchetei despre poporanism este de o importanţă deosebită pentru dezbaterile de idei din literatura timpului. Ea plasează revista Luceafărul în mod evident în fruntea tuturor revistelor literare româneşti care apăreau în acea vreme.
în cadrul acestui volum al Scrierilor lui Chendi, se reproduce textul cu titlul original din Tribuna, titlul din Luceafărul fiind o adaptare tăcută de redacţie.
SCRISORILE LUI V. ALECSANDRI Seria a 2-a
A apărut în ziarul Tribuna, nr. 229, 22 oct. 1909, cu semnătura „II. Chendi". După scurta introducere, pe care o publicăm pentru prima dată în volum în această ediţie urmează două scrisori, una adresată „lui Grigore Alexandrescu"" şi alta „lui Ion Ghica". Publicarea scrisorilor lui Alecsandri continuă în mai multe numere ale Tribunei, până la sfârşitul anului 1909, însoţite de numeroase comentarii ale criticului. Din păcate, „seria a doua" a scrisorilor bardului de Ia Mirceşti, pe care Chendi anunţa că „va apare în volum în ediţia «Minervei»" nu a mai fost editată.
DE PRIN REVISTE: De-ale gradomaniei lui Ovidică • Talent sau act de naştere? • Tânjirea „Sămănătorului"
A apărut în ziarul Tribuna, nr. 232. 25 oct. 1909, la rubrica „Vieaţa literară" semnată de Ilarie Chendi. Acest articol nu e semnalat în Bibliografia scrierilor lui Ilarie Chendi, alcătuită de Vasile Netea. Se reproduce pentru prima dată în volum în această ediţie.
LUCRURI NECINSTITE ÎN LITERATURĂ: Cazuri recente de plagiat • Plagiatul şi inspiraţia • Goethe despre originalitate
A apărut în Tribuna, nr. 237, I noiembrie 1909 cu semnătura ,.IJ. Chendi". Articolul acesta nu este semnalat în Bibliografia scrierilor lui Ilarie Chendi, alcătuită de Vasile Netea. Se reproduce pentru prima dată în volum în această ediţie.
350
O parte din acest articol, şi anume cea intitulată Plagiatul şi inspiraţia, a fost reprodusă şi în revista Ţara noastră, nr. 45 din 8 noiembrie 1909, în cadrul polemicii pe care a desfăşurat-o anonim această revistă condusă de Octavian Goga şi Chendi. împotriva lui Duiliu Zamfirescu (vezi în această ediţie voi. 7, p. 281-302 şi 341-349).
TITU MAIORESCU
A apărut în ziarul Tribuna, nr. 238, 3 noiembrie 1909. semnat cu trei asteriscuri în piramidă *x, cunoscut arteronim al lui Chendi. Acest articol nu e ; semnalat în Bibliografia scrierilor lui Ilarie Chendi, alcătuită de Vasile Netea.
î Se reproduce pentru prima dată în volum în cuprinsul acestei ediţii.
Medalionul acesta este o dovadă în plus a preţuirii de care se bucura Maiorescu în gândirea criticului ardelean, Chendi dovedindu-se. în ciuda '< afirmaţiilor lui E. Lovinescu, cel mai important continuator al spiritului
maiorescian în literatura română a primului deceniu din secolul XX.
TRADUCERI DE REMARCAT: t Poveştile fraţilor Crimm, de Lia Hârsu •
Poveştile lui Andersen, de Ruxandra Vlahuţă • 1 Fecioara de la Orleans, de Măria Cunţan * Din proza lui Heine
A apărut în ziarul Tribuna, nr. 243, 8 noiembrie 1909, la rubrica „Vieaţa literară", semnată „de Ilarie Chendi". Articolul nu este semnalat în Bibliografia scrierilor lui Ilarie Chendi, alcătuită de Vasile Netea. Se reproduce pentru prima dată în volum în această ediţie. \ Comentarea traducerilor din literaturile străine în limba română
I formează un capitol aparte în critica literară a lui Ilarie Chendi. Criticul
I ardelean face aceste comentarii cu aplicaţie, în contextul istoric al literaturii
1 române, deschizând astfel un capitol nou în istoria criticii literare româneşti.
î IUBIRE DE POET
| Lipsa mare de biografii • Bianca Milesi şi Gh. Asachi «
| Iubirile lui Alecsandri • Cum iubea Eminescu? °
Iubirile modernilor
-
* A apărut în ziarul Tribuna, nr. 249. 15 noiembrie 1909. la rubrica
| „Vieaţa literară" semnată „de Ilarie Chendi". Se reproduce pentru prima dată
î în volum în această ediţie.
i în dezvăluirea vieţii intime a scriitorilor, unde se află adevăratele
rădăcini ale creaţiei. în acelaşi timp. criticul ştie s?,  stârnească interesul
351
publicului pentru viaţa şi opera scriitorilor, procedând literar, cultivând, într-un fel, chiar senzaţionalul. Sunt multe dovezi ale orientării lui Chendi în acest sens (vezi. în această ediţie, voi. 7. p. 253-255. 258-261).
CE ESTE TUPEUL? Tupeul în literatură • Arivismul • Publicul şi scriitorii • Goethe şi publicul german
A apărut în ziarul Tribuna, nr. 255, marţi 24 noiembrie 1909, !a rubrica .,Vieaţa literară", semnată de Ilarie Chendi. Acest articol nu apare semnalat în Bibliografia scrierilor lui Ilarie Chendi, alcătuită de Vasile Netea: se reproduce pentru prima dată în acest volum.
ICOANA DE AZI
A apărut în revista Cumpăna, nr. 1, din 27 noiembrie 1909, eu semnătura „II. Chendi". Se reproduce pentru prima dată în volum în această ediţie.
Este articolul de debut al lui Chendi în revista Cumpăna; e! constituie o analiză lucidă a principalelor reviste literare ale vremii. După câteva accente polemice faţă de revista Viaţa Românească (vezi în această ediţie, voi. 6. p. 203), Chendi recunoaşte acum că „revista din laşi este astăzi o cetate invidiată care reprezintă mai bine interesele literaturei".
EFEMERIDE [I]
A apărut în revista Cumpăna, nr. 1, din 27 noiembrie 1909, fără semnătură. Faptul că Efemeridele din cuprinsul revistei Cumpăna aparţin lui Ilarie Chendi îl demonstrează, pe de o parte, indicarea autorului prin asteriscuri în piramidă în sumarul fiecărui număr de pe coperta revistei, asteronim cunoscut al criticului, iar pe de altă parte, reluarea de către Chendi însuşi a unor texte din aceste „efemeride" sub aceiaşi titlu în volumul Schiţe de critică literară.
în cuprinsul acestui volum a! Scrierilor lui Chendi adăugăm alte ..efemeride" din Cumpăna, fără a epuiza însă rubrica respectivă. Le aiegem pe acelea al căror conţinut de idei aparţine în mod evident lui Chendi. Toate „efemeidele" din acest grupaj (Augustin Bunea. Titu Maiorescu, Teatrul Naţional), constituie teme cunoscute ale lui Chendi. Interesează aici mai ale? informaţiile despre începuturile activităţii Societăţii Scriitorilor Români, !a întemeierea căreia Chendi şi-a adus o contribuţie importanta.
j IARĂŞI DECADENŢII NOŞTRI
; Pe cine preţuiesc ei? • Pe cine preţuim noi? • Un decadent
| simpatic. • Cei mărunţi
| A apărut în ziarul Tribuna nr. 261, Arad, 3 dec. 1909, la rubrica
j „Vieaţa literară" semnată „II. Chendi".
i Criticul ardelean se arată foarte bine informat asupra scriitorilor din
1 aşa-zîsa tabără „decadentă", pe mulţi dintre ei preţuindu-i pentru scrisul lor
I (Şt. Petică, luliu Cezar Săvescu, I. Minulescu, Al. Obedenaru ş.a.). 1 Decadentul „simpatic" despre care vorbeşte Chendi aici este Ion
I Minulescu al cărui început literar criticul I-a comentat cu multă atenţie (vezi în
I această ediţie, voi. 7, p. 158-161).
[ O LIMBĂ UNIVERSALĂ ŞI ÎNTEMEIETORUL EI
* Esperantismul românesc • Societăţi esparantiste la noi •
Propaganda prin reviste esperantiste • Un început de literatură esperantistă • Credo, quia absurdum
, A apărut în ziarul Tribuna, nr. 266, duminică, 6 dec. 1909, la rubrica
| „Vieaţa literară", semnată „Ilarie Chendi". Se reproduce pentru prima dată în »       volum în cuprinsul acestei ediţii.
| NOUĂ COLECŢII FOLCLORISTICE
| O amintire despre Petre Ciorogariu • Epoca basmelor •
j Cum se reeditează poeziile poporale • O veche propunere
| A apărut în ziarul Tribuna, nr. 274, miercuri, 16 decembrie 1909. Ia
i rubrica „Vieaţa literară", semnată „H. Chendi".
7 Criticul transilvănean a urmăit de-a lungul carierei sale cu multă atenţie
| modul de editare a folclorului (vezi în această ediţie, voi. 1, p. 327-330, voi. 2,
* p. 252-256; voi. 3, p. 70-74, 177-181; voi. 4rp. 51-55). Propunerile sale din
i finalul articolului sunt valabile şi astăzi.
EFEMERIDE [II]
A apărut în revista Cumpăna, nr. 4 din 18 decembrie 1909, de unde se reproduce în cuprinsul acestui volum.
Temele abordate în aceste „efemeride" sunt specifice scrisului lui Chendi: sprijinirea scriitorilor şi artiştilor în caz de bătrâneţe sau boală, 7 Fiinţarea unei ..case de editură" a Societăţii Scriitorilor, Ion Russu-Şirianul,
352
153
al cărui volum, Moara din vale, l-a recenzat încă din tinereţe (vezi in această ediţie, voi. 1, p. 94-103), mişcarea culturală bucovineană.
SCRIERILE POSTUME ALE LUI HELIADE-RÂDULESCU
ÎNTEMNIŢAREA LUI GOGA
A apărut în revista Cumpăna, nr. 5 din 24 decembrie 1909. Se publică pentru prima dată în volum în cuprinsul acestei ediţii.
Articolul aruncă o lumină vie asupra caldei preţuiri a lui Chendi faţă de Octavian Goga. Dacă în multe articole anterioare Chendi analizează poezia Iui Goga (vezi în această ediţie, voi. 4. p. 64-71: 286-290). aici face referiri la activitatea de ziarist şi de fruntaş politic al românilor din Ardeal.
CEVA DESPRE TEATRU Teatrul si literatura • Curentul de azi ° Succesul dramelor istorice • Despre piesele d-lui Delavrancea ° Critica teatrală
A apărut în ziarul Tribuna, nr. 282, 25 decembrie 1909, la rubrica „Vieaţa literară" semnată „II. Chendi".
Contribuţia lui Chendi la înviorarea vieţii teatrale bucureştene a fost importantă, fapt demonstrat şi de conţinutul acestui articol. în acest sens stau mărturie şi numeroasele sale articole din revistele vremii (vezi în această ediţie, voi. 4, p. 90-94, 140-143, voi. 5, p. 121-123, ş.a.).
EFEMERIDE [ III ]
A apărut în revista Cumpăna, nr. 6 din 1 ian. 1910. Se reproduce pentru prima dată în volum în cuprinsul acestei ediţii.
EFEMERIDE [ IV ]
A apărut în revista Cumpăna, nr. 7 din 8 ian. 1910. Se reproduce pentnr prima dată în acest volum.
Atât creşterea gustului public în domeniul artelor plastice, cât şi interesul pentru dezvoltarea culturală a românilor din Bucovina constituie teme comune ale publicisticii lui Ilarie Chendi
A apărut în revista Cumpăna, nr. 7 din 8 ian. 1910, la rubrica intitulată Note şi reflexii, rubrică redactată de Ilarie Chendi şi din care autorul a selectat multe texte pentru volumul Schiţe de critică literară.
Se publică pentru prima dată în volum în cuprinsul acestei ediţii.
I
PORNOMANIA
* A apărut în revista Cumpăna, nr. 10 din 29 ian. 1910. Se reproduce
pentru prima dată în volum în cuprinsul acestei ediţii.
Eugen Pom, împotriva căruia este scris articolul Pornomania, a fost un mai vechi colaborator al lui Chendi la revista Vieaţa literară şi artistică.
■ PENTRU „VIAŢA ROMÂNEASCĂ"
« Pro domo
i
A apărut în revista Cumpăna, nr. 13 din 19 febr. 1910, de unde se reproduce pentru prima dată în volum în cuprinsul acestei ediţii. Pentru a demonstra că preţuieşte literatura scriitorilor ieşeni, deşi se afla în polemică jj evidentă cu Ibrăileanu, mentorul Vieţii Româneşti, Chendi publică în acelaşi
I număr al Cumpenei, splendidul său articol despre poeziile lui Mihail
I Codreanu, articol care apăruse întâi în revista Ţara noastră şi apoi şi în
I volumul Portele literare. în revista Cumpăna, articolul respectiv apare însoţit
I de următoarea notă de subsol: „Dăm această pagină din volumul nostru
I Portrete, pentru a atrage atenţia publicului asupra poetului ieşean, care şi-a
î pus zilele acestea un nou volum de versuri sub tipar".
EFEMERIDE [V]
A apărut în revista Cumpăna, nr. 14 din 26 februarie 1910. Se < reproduce pentru prima dată în acest volum.
! „Efemeridele" din acest număr prezintă o importanţă deosebită in
istoria literaturii române pentru că se referă la „fenomenalul T. Arghezi" ale cărui scrieri, se vede, criticul le urmărea cu atenţie, încă înainte de a-1 consacra drept un talent tânăr deosebit (in Tribuna, nr. 60/1911).
Poemul Rugă de seară la care se referă Chendi, se află publicat pe 1 primele două pagini din Viaţa socială, an. II, nr. 1, februarie, 1910. director
; N.D. Cocea. Strofa a treia citată de critic a fost eliminată de Arghezi in
354
55
volumele sale de poezii, ceea ce înseamnă că şi-a însuşit observaţiile critice ale lui Chendi, care, în contextul „reflexiilor" sale, vizau mai ales strofa respectivă.
O observaţie se poate face şi în privinţa faptului că atât Chendi. în citatul reprodus, cât şi Arghezi mai târziu nu respectă ortografierea din revistă a poemului, unde toate versurile, în afară de primele, sunt scrise cu litere mici. ceea ce le conferea, în epocă, un aer de modernitate în plus.
POEŢII D-LUI IORGA
A apărut în revista Cumpăna, nr. 16 din 12 martie 1910, de unde se reproduce pentru prima dată în volum în cuprinsul acestei ediţii.
După cum se vede şi din acest articol, polemica faţă de Nicolae Iorga continuă. Poeţii Ia care se referă Chendi sunt într-adevăr fără nici o valoare. Singur Oreste revine într-o analiză critică mai amplă (vezi în acest volum. p. 114-118).
SCRIITORII ÎN POLITICĂ
A apărut în revista Cumpăna, nr. 17 din 19 martie 1910, de unde se reproduce pentru prima dată în volum în cuprinsul acestei ediţii. Criticul transilvănean revine asupra polemicii dintre Iorga şi Octavian Goga, insistând ca scriitorii să intre în politică şi să-şi facă datoria în problemele dezvoltării culturale. Observaţiile lui Chendi sunt valabile şi astăzi.
INDICE DE AUTORI
Adam. Ion: 76, 349
Agârbiceanu, Ion: 54-61; 76, 228,
311, 313, 314, 315, 329, 330,
349
Albini, Septimiu: 277
Alecsandri, Paulina; 230
Alecsandri, Vasile; 21, 27, 130, 184, 190, 218, 224, 226, 230, 247, 249, 282, 291, 297, 314, 350, 351
Aîexandrescu, Grigore: 314, 350 Andersen, Hans Christian: 243,351 Anghel. Dimitrie: 31. 64-68, 156,
"311,313,314, 330 Antim, Şt.: 245, 246 Arghezi, Tudor: 301,319,355,356 Asachi, Gh.: 184, 193, 247, 248,
345,351 Augustini, Gustav: 223
B
Bacaîoglu, Elena: 47
Baltag, Radu (Bernhardt, Rudolf);
194-196; 311, 343 Barthels, Adolf: 316 Baudelaire, Charles: 262, 263 Bârsan, Olimpia: 129 Bârsan, Zaharia: 156 Bârseanu, I.: 100,102-103,311,333 Beidiceanu, N. N.: 68, 91-93, 204-
206, 311,30,333, 344
Beldiman, A!.: 183 Bodnărescu, Samson: 30 Bolintineanu, Dimitrie:  104, 130,
235, 262 Bourdeau, J.: 236 Brătescu-Voineşti, I. A!.: 95, 282 Brocinier, Marco: 205 Brote, Aurel: 177 Budu, I.: 272
Bunea, Augustin: 258, 352 Byron, George Gordon, lord: 101, 238
Caracostea, Dimitrie: 152, 154. 155, 257
Caragiale, I. L.: 52-54, 56, 79, 85,
86, 92, 282, 308, 311, 312, 314,
315, 329,332, 349 Carcalechi, Eugenia: 230, 314 Cardaş, Gh.:3Î~8. 319 Cartojan, N,: 35-36, 311. 327, Cerna, Panait: 34, 100-102, 103,
256,311,326, 333 Cerry, Gaetano: 190 Chateaubriand,    Francois Rene,
viconte de: 247 Chiriac, D. G.: 286 Chiru-Nanov, Ion:  196-198, 311,
343
Ciocârlan, I: 349
Ciorogariu, Petre: 272, 273, 353
357
Cocea, N. D.: 355 Codreanu, Mihail: 103, 355 Comşa, Dimitrie: 65, 66 Comşa Dumitru: 292 Conachi, Costache: 183, 248 Conta, Vasile: 219 Cornel, Th. (Toma Dumitriu): 156-161, 313,339
Coşbuc, G.: 31, 36, 122, 155, 182,
184, 297,313 Creangă, Ion: 30, 63, 78, 81, 85,273,
291. 315, 332 Cunţan, Măria: 173, 243, 245, 316,
324,351 Cuţescu-Storck, Cecilia: 159, 359
D
Dabija, O. (Anastasescu):265 D'Annunnzio, Gabriele: 265 Dante, Aligheri: 72, 256 Davidescu, N.: 168-172.311,313.340 Davila, Al.: 282 Delamarina, Victor Vlad: 274 Delavrancea, Barbu Ştefănescu: 28,
73, 123-134, 144, 184, 255, 270,
282, 283, 284, 311, 316, 335,
336, 337, 354 Demeter, Gheorghe: 223 Demetrescu, Traian: 71-72, 73, 311,
313,331 Demetriade, Mircea: 262 Democrit: 52
Densusianu, Ovid (Ervin): 27, 37, 38,
152-156, 231,232, 256, 257, 295 Depărăţeanu, Alexandru: 262, 314,
328,339, 350 Diamandi, Gh.: 122, 136-142, 143,
199, 200,311,313,337,338 Dragomirescu,   Mihail (Mihalache);
32-35, 104, 215-216, 220, 256,
284, 302, 311, 312, 315,* 316.
319,322,327,349 Dragoslav, Ion: 34, 85-91, 311, 315,
332
Dumbravă, Bucura (Fany Seculici):
49-51, 311,329 Dunăreanu, N.: 27 Duse, Eleonora: 17 Duţu-Duţescu, T.: 283
Eckermann, J. P.: 237
Eftimiu, Victor: 83-85, 311, 313,
316, 332 Eliade, Pompiliu: 261 Eliade-Rădulescu, Ion: 21, 216, 262.
292,314,353 Eliade-Rădulescu, 1.1.: 292 Eminescu, Mihai: 7, 11-12. 31. 32.
34, 109, 110, 111, 121, 182, 190.
219, 233, 247, 249, 262, 270.
287, 31 1, 312, 323, 324. 325,
334,351 Enescu, George: 185, 289 Epicur: 52
Făgeţel, C. Ş.: 147-151, 311, 338, 339
Fischer, H.: 269
Flollo, Mariela: 269
Florescu, AL G.: 142-144, 184, 284,
311,338 Florescu, Bonifaciu: 262
G
Galaction, Gala: 319 Gaster, Moses: 35
Gârleanu, Em.: 72-77, 91, 144, 236,
311,313,331 Gheorghe din Moldova (Gheorghe
Kernbach): 68, 119 Georgescu-Tistu, N.: 212 Gherea, Constantin Dobrogeanu: 37.
118,335, 349 Ghica, Ion: 230, 350
Giacomo, Salvatore di: 180 Goethe, Johann Wolfgang: 14, 16, 25,
26, 78, 114, 235, 237-239, 248,
251.254.350,352 Goga, Octavian: 31, 34, 155, 211,228,
242, 279, 281, 306, 307, 351,
354, 356 Goldschmidt, Kurt Walter: 8, 9 Goldsmith, Oliver: 238 Golestan, Stan (Goldstein): 185,289 Goncourt, fraţii: 72 Gorovei, Artur: 273 Gorun, Ion: 298 Gregorian, G.: 34 Grigorescu. Nicolae: 99 Grillparzer, Franz: 243 Grimm (fraţii): 243-244,351 Gruber, Eduard: 68 Gurlitt, Ludovic: 244
H
Haneş, Petru V.: 35, 36-38, 3II, 328 Harden, Maximilian: 237 Haret, Spiru: 347
Hasdeu. Bogdan Petriceicu: 31, 35, 37, 43-46, 224, 227. 228, 311, 312, 328, 344
Hârsu, Lia:243, 244, 351
Heine, Heinrich: 17, 109, 233, 245. 246, 250, 296,351
Hertz, A. D.: 235
Hodoş, I.: 349
Hofmannsthal, Hugo von: 252 Homer: 213 Horaţiu: 247 Huch, Ricârda: 49 Hugo, Victor: 292
I.
Ianculescu-Reuss, Eugenia: 47 Ibrăileanu, Garabet: 104, 298, 355 Ibsen, Henrik: 108, 154 Iercovici, Dimitrie: 36
Ionescu-Gion, George: 284 Ionescu-Quintus: 198-201,311, 344 lorga, Nicolae: 34, 297, 303-305, 307,
308, 313. 314. 316. 317. 319,
322, 328, 346, 356 losif, St. O.: 31. 67-68, 94-95, 155,
156,311,314.330,339 lsac, Emil: 172-176,311,313,316,340 Ispirescu, Petre: 273 Istrati, C. I.: 248
Jokay Mor: 61. 315
K
Kalinderu, Ioan: 290 Key. Ellen: 17 Kimel. S.:269
Klopstock, Friedrich Gottlieb: 89
L
Lamartine. Alphonse de: 72, 101. 111
Lambrior, Al.: 30
Lecca, Irina G.: 46-49, 311, 329
Lecca, Haraiamb G.: 143, 206-209,
236, 243,311,344 Leconte de Lisle.Charles Mărie Rene:
213
Lovinescu, E.: 235, 314, 318, 319, 320, 321. 349
M
Macavei, Ioan: 28!
Macedonski, Alexandru: 152, 153,
187, 256, 263 Machiavelli, Niccolo: 225 Maeterlinck, Maurice: 153, 156, 263 Maiorescu, Titu: 34, 35, 37. 230,
240-242,258,259,351,352 Mal larme. Stphane: 263
358
359
Marcu, Demetriu: 182-183, 311 Marino-Moscu, Constanţa: 201-204,
311,344 Marx, Karl: 139 Maupassant, Guy de: 145, 236 Miele,  Veronica  (n. Câmpeanu):
109-112,219, 249,311,333 Miclescu, Şt.: 142 Milesi, Bianca: 247, 249, 345, 351 Miile, Constantin: 119 Minar, Octav: 219
Minulescu, Ion: 103. 263, 319. 333. 353
Moldovanu, Corneliu: 34, 104-108,
311,313,334 Moreas, Jean: 66, 263 Munteanu-Bârlad, Gh.N.: 217, 218 Mureşanu, Andrei: 176 Mustea, ElizaD.: 274
N
Negri, Costache: 217, 218 Negru-losif, Natalia: 28 Negruzzi, Costache: 184, 248 Negruzzi, îacob: 230 Netea, Vasile: 348, 350, 351 Nica, Teodor: 49 Nicoleanu, N.: 227 Nietzsche, Friedrich: 66
O
Obedenaru, Alex., 263. 264, 265, 353 Odobescu, Alexandru: 27 Orăşanu, N. (Z. Miron): 265 Orăşanu, Ştefan: 263 Oreste (Oreste Georgescu): 114-118, 304. 305,311, 334
Pamfil, Th.: 272
Pândele, N.: 134-136,311,337
Pann, Anton: 53
Panu, G.: 30-32.311.312. 326. 327 Papadopol-Calimah, Al.: 230 Papahagi, Th.: 273 Pavelescu, Cincinat: 189-194, 311,
313. 343. Pătrăşcanu, D. D.: 76-80, 311, 331 Pătrăşcanu, Lucreţiu: 331 Păun-Pincio. Ion: 118-122.311.313,
335
Pârvescu. I.: 272 Perpessicius: 317, 318 Petică, Şt.: 263,353 Petrarca, Francesco: 31 Peucescu, Ion Gr.: 287 Peucescu, Grigore: 287 Platon: 252
Poe,Edgar: 154, 191,326 Polyzu-Micşunescu, M.: 259 Pop, Vasile: 76, 204 Pop-Păcurariu, D.: 281 Popescu, N. D.: 50 Pom, Eugen: 294-295, 297, 355 Puşcariu, Sextil: 232
Racoviţă-Sfinx, D. D.: 284 Rafael, Sanzio: 238 Rameau, Jean: 72 Ranetti, G.: 320
Rădulescu-Motru, C: 235, 293-296, 297, 349
Râuleţ, C: 144-146,311,338
Rebreanu, Li viu: 312
Regnier, Henri de: 156
Richepin: 107
Rimbaud, Paul: 153
Riria (n.. Coralia Biberi, c. prima dată cu V. Gatowsky, apoi cu A.D. Xenopol): 32, 180, 342
Ronetti-Roman: 233
Rosetti, C. A.; 30
Rosetti, Radu: 32,178. 311, 313. 341 Rousseau, Jean-Jacques: 71, 320 Russo, Alecu: 226 Russu-Şirianul, Ion: 277, 281, 353
Sadoveanu, Mihail: 34. 38, 39-43, 61-63, 73, 91, 228, 294, 2.97, 311,312,314,315,326, 328
Sadoveanu-Evan, Isabela: 85
Sandu-Aldea, C: 68-71, 156, 311 313,316,330,331
Sanielevici, Henric: 294, 328
Săvescu, Iuliu Cezar: 263, 353
Schiller, Friedrich: 245
Schopenhauer, Arthur: 71, 72, 236
Scott, Walter: 238
Scrob, Caro!: 305
Shakespeare, William: 14, 130, 145, 238
Sihleanu, AL: 263 Simu, Romul: 290
Slavici, Ion: 241, 301. 302, 330, 349 Smara (Smaranda Gheorahiu): Î80. 341
Smolsky (Mihail Sorbul): 34, 327 Spinoza, Baruch: 8 Sorma, Agnes: 17
Stamatiad, Alexandru: 144-146, 166-
168,311,338, 340 Stavri, Artur: 95-99. 311, 313, 316,
333
Steme, Laurence: 238 Strindberg, Johann August: 144, 146 Struţeanu, Scarlat: 3 1 37 3 1 7 Sudermann, Hermann: 243
Theodorian, Caîon: 80-82, 311,313,
316,319, 332, 349 Tolstoi, Lev: 14
Tutoveanu, G.: 27, î 12-114, 313, 334 Twain, Mark: 349
Ţiplea, Alexandru (folclorist): 272,274
U
Ureche, Grigore: 131, 133
V
Văcăreşti (poeţii): 184
Ventura, Grigore: 283
Verlaine, Paul: 153, 156, 254
Verhaeren. Emile; 153
Verne, Jules: 32
Villiers de lTsle-Adam: 153
Viţianu, Alexandru: 187-189
Vlahuţă, Al.: 28, 29, 36, 38, 71, 73,
94, 155, 184, 270,276,302,313 Vlahuţă, Ruxandra: 243, 244, 245.
351
Voltaire (Francois Arouet): 320 Voss, Richard: 213 Vulcan, Iosif: 127 Vulovici, N.: 181
Şchiopul, Iosif: 245 Şeicaru, Pamfil: 319 Şerbănescu, Theodor: 31, 116. 190 Ştefănescu-Est, Eugen iu: 161-166, 311,340
W
Wagner, Richard: 156 Wilde, Oscar: 66, 156
Tardini, Fany: 291 Tasso, Torquato: 72 Tăslăuanu, Octavian, C: 349
Zaharia, N.: 318, 321
Zamenhof,   Ludovic   (pseud. dr.
Esperanto): 267-271 Zamfirescu. Duîliu: 216, 229, 242,
349,351
360
361
CUPRINS
SCHITE DE CRITICĂ LITERARĂ (1924)
Ce este criticul? O introducere................................... 7 (322)
REFLECŢIUNI CRITICE
Eminescu..................................................................•• 1 1 (323)
Patria poetului............................................................. 12 (323)
Violenţă în stil............................................................ 14 (323)
Simplicitatea............................................................... 16(324)
Literatura de mâine...................................................... 17 (324)
Gustul......................................................................... 19(324)
Declinul...................................................................... 20(325)
Cei mărunţi................................................................. 21 (325)
între noi (scrisoare)..................................................... 22 (325)
Umorul grotesc în teatrele de vară (reportaj)............. 24 (3269
Domnul care admiră (cronică).................................... 26 (326)
G. Panu......................................................................■ 30 (326)
Mihalache...........................................................•......• 32 (327)
N. Cartojan................................................................. 35 (327)
Petru Haneş................................................................. 36 (328)
DĂRI DE SEAMĂ I. ROMANE
M. Sadoveanu............................................................... 39 (328)
B. P. Hasdeu............................................................... 43 (328)
IrinaG. Lecca............................................................. 46(329)
Bucura Dumbravă......................................................... 49 (329)
//. SCHIŢE ŞI NUVELE
Caragiale..................................................................... 52(329)
I. Agârbiceanu............................................................ 54 (329)
M. Sadoveanu............................................................. 61 (330)
D. Anghel.................................................................... 64 (330)
Anghel D. şi St. O. Iosif............................................. 67 (330)
C. Sandu-Aldea........................................................... 68(330)
Traian Demetrescu...................................................... 71 (331)
Em. Gârleanu.............................................................. 72(331)
Proza d-lui Pătrăşcanu................................................ 77 (331)
Caton Theodorian....................................................... 80 (332)
Victor Eftimiu............................................................. 83 (332)
Ion Dragoslav.............................................................. 85 (332)
N. M. Beldiceanu........................................................ 93 (333)
III. POEZII
St. O. Iosif..................................................................■ 94 (333)
Poeziile lui A. Stavri................................................... 95 (333)
Doi poeţi noi: P. Cerna şi I. Bârseanu........................ 100 (333)
Corneliu Moldovanu................................................... 104 (334)
Veronica Miele........................................................... 109(334)
G. Tutoveanu.............................................................. 112(334)
Oreste.......................................................................... 114(334)
Ion Păun-Pincio..............................................•—........ 118 (335)
IV. TEATRU
O trilogie de Delavrancea........................................... 123 (335)
N. Pândele................................................................. 134 (337)
Gh. Diamandi.......................................................•...... 136 (337)
Ah Gh. Florescu......................................................... 142 (338)
Stamatiad şi Râuleţ..................................................... 144 (338)
C.Ş. Făgeţel................................................................... 147(338)
364
MODERNISM şi DECADENTISM
Conferinţele Vieţei Nouă............................................ 152(339)
Un modern: Th. Cornel............................................... 156 (339)
Eugeniu Ştefănescu-Est.............................................. 161 (340)
Alexandru Stamatiad.................................................. 166 (340)
N. Davidescu.............................................................. 168(340)
Poetul lsac din Cluj.................................................... 172 (340)
EFEMERIDE
Profesorul şi literatura................................................ 177 (341)
RaduRosetti............................................................... 178 (341)
Actualitatea................................................................. 179(341)
O propagandistă.......................................................... 180 (341)
Anonimii..................................................................... 180(342)
Stihuri oţelite...............,............................................•• 181 (342)
Bietul Marcu!.............................................................. 182(342)
Aristocraţii în literatură............................................... 183 (342)
Reclama.'...................................................................... 184(342)
O manifestare de stradă.......................................-......      185 (342)
Efebii...................................................-...................... 187(343)
Cincinat Pavelescu...................................................... 189(343)
Radu Baltag................................................................ 194(343)
ion Chiru-Nanov....................................................... 196 (343)
lonescu-Quintus.......................................................... 198 (344)
Constanta Marino-Moseu........................................... 201 (344)
N. N. Beldiceanu........................................................ 204 (344)
Haralamb G. Lecca..................................................... 206 (344)
j NOTE ÎN TREACĂT
I
1        I. Un colţ trist.............................................................. 210 (345)
<        II. Insulta şi neputinţa................................................. 210(345)
|        III. Moraiescu............................................................. 211 (345)
IV. Petecitorii................................................................. 213 (345)
365
V. Mitocanul............................................................... 212(346)
VI. Onorabilii noştri burghezi.................................... 212 (346)
VII. Traduceri în proză............................................... 213 (346)
VIII. Cum s-ar putea?................................................. 214 (346)
IX. Redactorul şi tipograful său.................................. 214 (346)
X. Insecta.................................................................... 215 (346)
XI. Definiţia...lui!...................................................... 215 (347)
XII. Ţărănismul literar în discuţie.............................. 216 (347)
XIII. Daţi-ne monografiile scriitorilor noştri.............. 217 (347)
XIV. Operă de diletant............................................... 218(347)
XV. t Convorbiri critice............................................ 220 (347)
DIN PERIODICE (1909-1910)
ACASĂ. Literatura şi ziarele. Lipsa de foiletonişti.
Lipsa de critici dramatici.................................. 223 (348)
O ÎNTREBARE A „LUCEAFĂRULUI": Ce este „poporanismul" în trecut şi astăzi? Păreri individuale........................................................ 226 (348)
SCRISORILE LUI V. ALECSANDRI (seria a 2-a).........        230 (350)
DE PRIN REVISTE. De-ale grandomaniei lui
Ovidică. Talent sau act de naştere? Tânjirea Sămănătorului................................................ 231 (350)
LUCRURI NECINSTITE ÎN LITERATURĂ. Cazuri recente de plagiat. Plagiatul şi inspiraţia. Goethe despre originalitate........................................... 235 (350)
TITU MAIORESCU..............................................240 (351)
TRADUCERI DE REMARCAT:
Poveştile fraţilor Grimm, de Lia Hârsu. Poveştile lui Andersen, de Ruxandra Vlahuţă. Fecioara din Orleans, de Măria Cunţan. Din proza lui Heine.....     243 (351)
IUBIRE DE POET. Lipsa mare de biografii. Bianca Milesi şi Gh. Asachi. Iubirile lui Alecsandri. Cum iubea Eminescu? Iubirile modernilor................ 247 (351)
CE ESTE TUPEUL? Tupeul în literatură. Arivismul.
Publicul şi scriitorii. Goethe şi publicul german.....     251 (352)
l* ICOANA DE AZI....................................................... 255 (352)
f EFEMERIDE [I]......................................................... 258 (352)
| IARĂŞI DECADENŢII NOŞTRI. Pe cine preţuiesc ei? [ Pe cine preţuim noi? Un decadent simpatic.
j Cei mărunţi....................................................... 262 (353)
I O LIMBĂ UNIVERSALĂ ŞI ÎNTEMEIETORUL EL
Esperantismul românesc. Societăţi esperantiste la noi. Propaganda prin reviste esperantiste. Un început de literatură esperantistă. Credo, quia absiirdum... 267 (353) NOUĂ COLECŢII FOLCLORISTICE. O amintire despre Petre Ciorogariu. Epoca basmelor. Cum se editează
poeziile poporale. O veche propunere.............. 272 (353)
EFEMERIDE [II]........................................................ 275 (353)
ÎNTEMNIŢAREA LUI GOGA.................................. 279 (354)
CEVA DESPRE TEATRU. Teatrul şi literatura. Curentul
de azi. Succesul dramelor istorice. Despre piesele
d-lui Delavrancea. Critica teatrală.................... 282 (354)
EFEMERIDE [III]...................................................... 286 (354)
1   "      EFEMERIDE [IV]...................................................... 290(354)
SCRIERILE POSTUME ALE LUI
HELIADE-RĂDULESCU................................ 292 (355)
PORNOMANIA......................................................... 293 (355)
PENTRU „VIAŢA ROMÂNEASCĂ" (Pro domo)... 297 (355)
EFEMERIDE [V]....................................................... 299(355)
POEŢII D-LUI IORGA.............................................. 303 (356)
I SCRIITORII ÎN POLITICĂ....................................... 306 (356)
I Note şi comentarii.........................................................309
' Indice de autori.......................................................•.....357
366