ILARIE CHENDI
SCRIERI VII
r ...
Ediţie, note şi comentarii de
DUMITRU BĂLĂEŢ Şi
ION SPĂTAN
Cartea a apărut cu sprijinul MINISTERULUI CULTURII ŞI CULTELOR 200 exemplare
ACADEMIA ROMÂNĂ FUNDAŢIA NAŢIONALA PENTRU ŞTIINŢA ŞI ARTA INSTITUTUL DE ISTORIE ŞI TEORIE LITERARA „G. CÂLINESCU"
BUCUREŞTI • 2004
PORTRETE LITERARE 1911
ALECSANDRI1
Până astăzi poetul Vasile Alecsandri n-a fost înlocuit în rangul ce-1 avea în conştiinţa poporului, de cel dintâi chemat al poeziei române. Au venit alţii în urma lui, gânditori mai puternici şi artişti mai rafinaţi, cari s-au înstăpânit pe lumea cărturarilor noştri. Unii iarăşi au găsit forme nouă pentru exprimarea mai bărbătească a aceloraşi sentimente. Nimeni însă n-a pătruns în rănunchii poporului, n-a fost cu totul absorbit de cultura generală a straturilor de jos şi n-a intrat în ţesătura întreagă a vieţii publice ca Vasile Alecsandri, în lunga sa activitate de la 1840 până la 1890, de la nişte începuturi, scrise în franţuzeşte, până la imnurile lui de cântăreţ al Curţii regale şi al luptelor naţionale.
Prin ce a ajuns Alecsandri atât de mare?
Viaţa unui scriitor atârnă şi ea de împrejurările din afară. Timpul şi oamenii de care se leagă o influenţează în faptele ei. Ajutate de împrejurări, talentele, chiar cele mai de jos, se dezvoltă şi ajung a fi folositoare, până la înlocuirea lor prin altele; pe când adeseori voinţele cele mai tari se frâng în lupta cu vremuri neprielenice şi cu tovarăşi fără înţelegere pentru munca fiecăruia.
Alecsandri, desigur, nu făcea parte din rândul celor din urmă, al celor înfrânţi. Natura, ce-1 înzestrase cu bogate însuşiri, starea materială a părinţilor - tatăl său era „mare vornic", un fel de ministru al finanţelor în Moldova - creşterea lui aleasă în Parisul cel luminat şi cercul de prieteni distinşi, bărbaţi de seamă cum n-a mai avut neamul nostru de-atunci încoace, -
1 Prefaţă la o ediţie populară apărută la Sibiu.
toate, toate-i veniră în ajutor. Şi pe deasupra, au mai venit şi vremile acele de lupte, cu ale căror întorsături aducătoare de bine, cu momentele simbolice cari se îmbiau aşa-zicând de sine ca să fie prinse într-un vers sau într-o pagină frumoasă: anii de revoluţie de la 1848, unirea Principatelor Române sub Cuza, războiul pentru neatârnare din 1877, cari cereau un tâlmaci iscusit şi-1 găsiră în Alecsandri.
Dar să nu punem un preţ mare pe „vreme" şi pe „împrejurări". Valoarea unui om nu o căutăm numai în aceste şi numai în jocul întâmplărilor, ci mai ales în acel sâmbure ce este în noi înşine şi care, cheme-se o simplă pornire, cheme-se talent sau geniu, este o moştenire. Şi iarăşi, nu vremea face pe om pe de-a-ntregul, ci omul, înţelegând glasul ei, i se potriveşte şi reuşeşte a o stăpâni şi a-i imprima pecetea sa.
Alecsandri a dovedit îndeajuns că este şi poet din fire şi că a înţeles şi rostul vremii sale. însuşirile lui se împleteau astfel cu împrejurările sociale şi din această împletire a ieşit munca lui cea întinsă şi mult roditoare.
în literatura română întreagă n-a fost scriitor care să întrunească la un loc atâtea însuşiri, atât noroc şi vremuri aşa de favorabile ca Alecsandri.
*
Când, pe la sfârşitul anului 1839, se întorcea de la studii din Franţa şi din o lungă călătorie de plăcere prin Italia, poetul n-avea decât 20 de ani (Alecsandri s-a născut la 14 iunie 1819 şi a murit la 22 august 1890), dar avea deplină cunoştinţă a vieţei şi a datoriei. El intră cu încredere în viaţa publică şi paşii lui nu şovăiesc; îmbrăţişează o direcţie literară bună, pe care n-a părăsit-o niciodată.
într-o nuvelă simplă, Buchetiera de la Florenţa, publicată în revista Dacia, el nimereşte tonul adevăratei limbi literare, cu un stil uşor, mlădios, pe un fond de cuvinte mai mult populare. Ca limbă el apare deci de-a dreptul format, căci între felul cum scria la 1840 şi cum vreo patru decenii în urmă nu este nici o deosebire. Iar călăuza în această privinţă i-a fost mai mult simţul limbei decât o pregătire temeinică, mai mult sentimentul
artistic care-i impunea o limbă curată şi înţeleasă de mulţime. Şi l-au călăuzit, neapărat, şi tovarăşii lui de muncă, Negruzzi şi Kogălniceanu mai întâi şi în urmă Russo, cari toţi aveau aceleaşi credinţe despre modul cum poate să se dezvolte o limbă literară.
Cât pot face tovarăşii buni, ca îndemn pentru un suflet primitor, au dovedit-o scriitorii Negruzzi şi Russo faţă de Alecsandri. Aceşti doi sunt premergătorii curentului popular în Moldova. Cel dintâi, într-un avântat articol despre cântecele populare, descoperă cu ochi de artist frumuseţile lor, iar al doilea, Russo, le adună în taină şi le citeşte prietenilor. Şi ceea ce făceau ei doi ca diletanţi, Alecsandri avea să continue cu stăruinţă. Comoara odată aflată nimeni nu-şi dădea mai bine seama de valoarea ei ca Alecsandri, iar foiletoanele lui din ziarul Bucovina scrise asupra acestor cântece populare (1848-1850) sunt tremurul de bucurie că prin ajutorul lor va da literaturii o îndrumare nouă.
De dragul adevărului, fie constatat că toată mişcarea asta de descoperire a literaturii noastre populare s-a dezvoltat independent de aceea a popoarelor apusene, că nici unii dintre cei ce au pornit mişcarea nu cunoşteau teoriile germanului Herder. Interesul pentru această literatură, care în curând a dus străinătăţii vestea frumoaselor noastre însuşiri sufleteşti şi din care a răsărit întreaga noastră literatură mai nouă, s-a dezvoltat în Moldova aproape paralel cu acţiunea din ţările apusene şi îndeosebi cu cea din Serbia, unde Vuk Karadzic săvârşise aceeaşi operă de renaştere ca Alecsandri la noi.
Dorinţa lui Alecsandri s-a împlinit cu adevărat. Lozinca lui: îndărăt la popor! a dat cele mai frumoase roade. S-a dovedit mai întâi că în poezia marelui poet anonim care e poporul se găsesc formele cele mai variate şi mai simple de exprimare a frumosului şi elementele cele mai trainice şi mai bogate de limbă. Astfel opera lui Alecsandri, prin rădăcina ei în popor, a fost chemată în diferite crize literare şi a reuşit să salveze limba română de orbecări prin adâncimi fantastice. Şi dacă poetul din Mirceşti n-ar avea alt merit decât acesta, totuşi ar rămânea mare.
8
9
Dar Alecsandri nu s-a luminat numai pe sine din popor, ci a căutat să-1 lumineze şi el pe o cale ce s-a dovedit pururea şi pretutindeni ca cea mai potrivită de a te pune în legătură cu mulţimea: cu ajutorul scenei.
„De la 1840 mă ocup necontenit de teatrul românesc şi caut a învăţa repertoriul nostru dramatic cu piese originale, pentru a combate mania traducerilor păcătoase de drame pocite, ce există la Bucureşti şi care s-au lăţit în toată ţara. însă a trebuit să păşesc treptat în lucrarea mea, adică potrivit cu necultura limbei, cu gustul neformat al publicului şi mai vârtos cu neexperienţa actorilor" - scrie el marelui român bucovinean Al. Hurmuzachi, rezumându-şi astfel întreaga activitate de autor dramatic: ,flu ştiu dacă am creat teatrul naţional, dar ştiu că i-am adus un mare concurs".
O instituţie culturală atât de însemnată ca teatrul, fireşte, nu poate fi opera unui singur scriitor; aici societatea, cu gradul ei de cultură, apoi autorii şi forţele artistice îşi dau mâna şi rezultatele le produc toţi împreună. Nu mai puţin adevărat este însă că o jumătate întreagă de veac, Alecsandri cu operele sale, mai presus de toţi, a stat în mijlocul vieţii teatrale şi că mărturisirile contimporanilor, critici şi scrisori vorbesc de el ca de un stăpânitor absolut al opiniei publice. în semiorientala capitală a Moldovei el a deschis drumul prin marele său amic Millo. în Cernăuţi a însufleţit, prin artiştii Vlădicescu şi Fanny Tardini, societatea în aşa fel încât la trecerea lui prin Bucovina a fost încoronat ca un Mesia al literaturii române. Pe la noi, în Ardeal şi Banat, alte trupe de actori din ţară au adus pe Mama Angheluşa şi pe Coana Chiriţa din oraş în oraş şi astăzi chiar toată viaţa teatrală de la noi - înţeleg aceea a diletanţilor noştri - se sprijineşte pe comedioarele lui. La Bucureşti, în sfârşit, Fântâna Blanduziei, opera lui de bătrâneţe, scrisă cu aceeaşi frăgezime ca şi operele lui de la început, s-a dat pentru întâiaşi dată de 16 ori dupăolaltă. Iată deci, schiţat în câteva pilde, ajutorul puternic ce 1-a dat scenei române din toate provinciile.
O mare parte din şirul lung al operelor sale dramatice, din acele zeci de „canţonete", „scenete" şi „operete", .sunt lucrări ce se nasc, trăiesc şi mor cu timpul lor, rămânând mai târziu
preţioase documente culturale. Prefacerile sociale fiind însă aşa de lente, o parte a repertorului Iui Alecsandri poate fi şi astăzi gustată pe anumite scene, afară de satira lui politică, pe care o găsim acum naivă şi demodată. în literatură vor trăi aceste lucrări mai mult prin tipurile fixate cu măiestrie, prin acea sumedenie de greci şi evrei spoliatori, de cucoane semidocte şi de politiciani cu moravuri uşoare, prin ţăranii cam de sărbătoare şi ciocoii putrezi, pe cari poetul i-a cunoscut şi eternizat. O vorbă bună va găsi apoi din partea istoricilor literari pentru iscusinţa cu care a reuşit să-şi alcătuiască forma comedioarelor, pentru spiritul pururea fin şi limba totdeauna netedă. Nu vom mai întreba dacă în multe a imitat pe Scribe sau pe alţi francezi, autori de glume uşurele, ci vom recunoaşte că talentul lui era destul de mare ca să rămână original în ceea ce a creat.
Prin dramele lui mai mari de la sfârşit, în care ne-a lăsat toată vigoarea lui: Despot-Vodă, Fântâna Blanduziei, şi Ovidiu - Alecsandri a pus baza dramei române. Tonul cel larg, stilul cel bărbătesc şi energic, lirismul în părţile mai subtile şi alte însuşiri de formă au rămas principii conducătoare pentru scriitorii noştri dramatici.
Dacă în activitatea sa dramatică a procedat „treptat", cum singur recunoaşte, adecă de la genul declamatorie cel mai mic, de la monolog, până la tragedia istorică, despre activitatea sa poetică nu putem afirma acelaşi lucru. Este şi aceasta împărţită în capitole, dar fără ca unul să prezinte vreo evoluţie faţă de celălalt.
Fiecare grupare de poezii e legată de un eveniment exterior, sau scoasă din viaţa sufletească a poetului, dar, mai ales în cele de Ia sfârşit, dobândeşti adeseori impresia că sunt mai mult subiecte căutate, produse ale unei voinţi disciplinate, decât ale unei inspiraţii spontane. Ele urmează, unele după altele, fără o legătură şi fără înrudire de gen, o serie de pastele, de legende şi de cântece de război şi pururea autorul le anunţă înainte unui prietin, vorbeşte de ele cum le plăsmuieşte şi le ciopleşte, cum le lasă să se odihnească când Muza e departe. Ţi
10
11
se pare că te afli în atelierul unui maestru rece, care mai mult calculează şi măsoară decât simte, când îşi taie formele în piatră, nu atât din sine, cât după natură, sau după alte modele, studiate în linişte şi belşug.
Nu zic că Groza şi Marioara Florioara sau fnşiră-te, mărgărite nu sunt bune imitaţii ale baladelor poporale şi că versurile dedicate Mărgăritei şi Elenei Negri - două suflete de femeie cari singure lasă o umbră mică de durere pe viaţa de lumină a lui Alecsandri - n-au frumuseţi poetice. Dar când citeşti în renumita lui Steluţă, acest crez al iubirii, rânduri ca:
Plăceri ale iubirii, plăceri încântătoare, Simţiri, măreţe visuri de falnic viitor...
şi alte cuvinte cari sună cam teatral şi nu spun inimei aproape nimic, vezi numaidecât o lipsă de fond. Din toate romanţele iui, mult cântate şi astăzi încă în tot lungul, şi latul românimiei, în nişte melodii împrumutate din operele duioase italiene, lipseşte acea pasiune mare a iubirei care zguduie, înalţă sau doboară, lipseşte acea putere de exprimare pe care o întâlneşti la poeţii veniţi în urma lui. Alecsandri în cântecele lui de iubire e trubadurul uşor, care se înduioşează, dar în deznădejdea sa nu se ridică împotriva soartei; care iubeşte seninul, veselia, soarele şi renunţă fără să lupte. E ceva femenin în toată poezia asta.
In mijlocul atâtor forme de gingaşe exclamări şi oftări, cad ca nişte bătăi puternice într-o noapte cu lumină de lună: Sentinela, Hora Unirei, Peneş Curcanul şi, mai mult prin efectul ei decât prin valoarea-i poetică: Ginta latină. Cea din urmă ne-a linguşit în mare măsură orgoliul nostru de români.
Celelalte trei însă înseamnă trei culmi măreţe în activitatea lui Alecsandri, în literatura noastră şi, în genere, în istoria noastră contimporană, - culmi pe cari sunt aşezate, frumoase prin concepţia şi executarea lor, trei monumente: al conştiinţei noastre naţionale, al unirei principatelor şi al vitejiei române.
Alăturea de aceste,^ frumoasele Pasteluri complectează mărimea lui Alecsandri. în Pasteluri e mai poet ca aiurea, un observator mai fin. Aici înfloreşte talentul lui de zugrăvire şi iubirea-i atât de cucernică pentru natură. Simplu, fără umflarea
poeziei, grămădeşte în patruzeci de poezii tot ce-a putut smulge din tainele firii de la Mirceşti: iarna cu melodiile ei vijelioase; primăvara cu plugurile, cu semănătorii, cu veselul cântec al tradiţionalei ciocârlii, iar la mijloc cu chipul Rodicăi; vara cu secerişul şi toamna cu trista pribegire a poporului de pasări. E numai cântec, flori şi peisaj şi toate la un loc dau nota cea mai unitară, pagina cea mai estetică din tot ce-a creat Alecsandri.
Pe ardeleni Alecsandri nu ne-a cunoscut de-aproape. La 1848 scrisese ce e drept Hora Ardealului - prefăcută mai târziu în Hora Unirei - dar însuşirile noastre sufleteşti, ca şi podoabele Ardealului, îi erau cu totul străine, căci el nu s-a coborât între noi, ca Eminescu, de pildă, ca să vază cum trăim şi ce ne doare. Şi fiindcă în timpul în care-şi plăsmuia frumoasele lucrări cărturarii ardeleni scriau şi vorbeau o limbă românească urâtă şi aspră, Alecsandri ocăra chiar pe aceştia, făcea din ei figuri de comedie şi îi socotea cu totul neînţelegători ai frumuseţii versului. Credinţa lui era că, în împrejurările în care trăim, cu greu se va putea ridica vreodată un poet ardelean - o credinţă aşa de greşită, pe cum se ştie, căci în clipele în cari Alecsandri închidea ochii pentru totdeauna se ivise pe ceriul literaturii române steaua de-o puternică strălucire a ardeleanului George Coşbuc.
Cu toate astea însă, popularitatea lui Alecsandri în Ardeal a fost destul de mare; poeziile i s-au cetit, cântat şi admirat; piesele lui dramatice au deşteptat în noi gustul pentru teatru; frumuseţea formelor lui ne-a fost folositoare la procesul de regenerare a limbei noastre; iar triumful cu Ginta latină a produs un viu răsunet în popor. Adresele de felicitare ce i s-au trimis atunci de românii din toate părţile Ungariei au emoţionat pe poet, încât şi-a schimbat cu totul părerile ce le avea înainte.
Oricum, opera de binefacere literară a lui Alecsandri nu e încheiată încă. Piesele lui se mai joacă. Poeziile lui mai au farmec. Răspândirea lui se impune la noi, căci pentru cultivarea gustului de cetit nu găseşti uşor un element mai preţios ca Alecsandri.
12
G.ASACHI
Cu prilejul unei ediţii complete
IANCU ALECSANDRI Fratele poetului
Gheorghe Asachi are desigur o frumoasă pagină în istoria noastră culturală, dar greşesc aceia cari îi exagerează meritele literare. Ca neobosit tovarăş al marelui mitropolit moldovean Veniamin, ca iscusit organizator al şcoalelor cu ajutorul marelui număr de dascăli ardeleni, ca unul din întemeietorii ziaristicei şi ca iniţiator în diferite direcţii ale culturei naţionale, el şi-a câştigat un nume vrednic de stimă, cu toată puţina coherenţă a muncei sale multilaterale. Dar, în apostolica sa activitate, partea literară i-a rămas fără îndoială cea mai slabă, căci pentru aceasta nici nu era artist îndeajuns, nici simţul limbei româneşti nu;l avea în destulă măsură şi nici nu era stăpân pe o cugetare mai limpede şi mai robustă, ca, de pildă, contimporanul său ceva mai tânăr, Eliade Rădulescu» care în Muntenia îndeplinea cam aceeaşi misiune ca Asachi în Moldova.
Din momentul în care începe să scrie versuri - unele sunt datate din 1810 - Asachi rămâne acelaşi, ca scriitor. Limba lui nu evoluează şi forma lui nu se descarcă. Vine anul 1840 şi 1844, cu apariţia tinerei generaţii moldovene, prin care s-a renăscut limba română; apare admirabilul Negruzzi cu proza lui şi Alecsandri cu volumele de balade şi totul reînviază, numai Asachi rămâne mut la toate şi continuă, în formă greoaie şi cu cuvinte latino-grece, a cânta subiecte străine, naţionale şi anacreontice. Lui i se adresează, de nu ne înşelăm, epigrama lui Hrisoverghi:
Muza ta în româneşte, Greco-Iatino grăieşte !
în mijlocul mişcărei literare a fost el, ce e drept,, multă vreme. în salonul lui, unde fermecătoarea-i fiică Ermiona
Cu ocazia dezvălirii statuei lui Alecsandri nu va strica să dăm câteva informaţiuni mai largi despre fratele său Iancu, mai tânăr decât el cu doi ani, cunoscut mai mult pentru rolul politic ce 1-a avut pe timpul Iui vodă Cuza.
In oglinda tinereţei sale, - cum am putea numi cunoscuta scrisoare către Ghica despre Porojan, - Vasile Alecsandri nu aminteşte deloc despre fratele său. Educaţia şi tinereţea celor doi fraţi pare a fi fost însă aceeaşi, precum aceleaşi au fost şi pornirile lor, caracterele şi felul lor de a judeca în chestiuni sociale şi chiar în cele literare. Mai târziu ei s-au iubit foarte mult.
In deosebire de Vasile, Iancu, după slovele părintelui Gherman şi „clasurile" lui Cuenim, a trecut într-o şcoală publică. La 1832 îl găsim elev în cursul inferior al Academiei Mihăilene1, timp din care datează întâile lui încercări literare. Muza-1 cercase mai de timpuriu decât pe fratele său.
„...A lipsit puţin să fiu împodobit cu gloriosul nimb (de poet) chiar înaintea fratelui meu, care pe vremurile acele spinteca omenirea la clinica din Paris", scrie el la 1884 către d. Maiorescu2.
„Eram, cum se vorbea pe atunci, pomăzuit de natură să fac stihuri: drept dovadă, iată cele dintâi - însă şi de pe urmă (?) -
In „Foaia tinerilor primiţi în numărul elevilor la publicul institut din Iaşi" pe acest an, e trecut şi ..lancul, fiu al d. spătar V. Alecsandri, casierul visteriei" (Urechia, Istoria şcoalelor, IV, p.343).
2 D. „\caruia-i scrise în martie 1884 din Paris (vezi Convorbirile din acel an, pag. 153) nu putea fi decât d. Maiorescu.
14
19
rostite de mine la Academia Mihâileană de la Iaşi, anul Domnului (se pierde în noaptea timpurilor), clasa prozodiei. Profesor, dacă-mi aduc bine aminte, d. D. Guşti, care poate mărturisi:
într-o zi de dimineaţă Când era soarele-n amiazi, Când în pace toată firea Gusta somnul cu dulceaţă, Mă sculai atunci îndată, Căci de visuri deşteptat, Nu putea ca să mai şadă Trupul meu încă în pat.
Nu ştiu dacă mă înşel; dar trebuie să fi fost ceva în aceste naive stihuri. N-apucai însă să termin şi nemilosul profesor, astăzi vechiul meu prieten, mă dădu afară din clasă, ba chiar din prozodie, zdrobită astfel o carieră manifestată, căci puţin mai în urmă, uzurpatorul meu1 în locu-mi scria Baba Cloanţa şi altele."
Graţie intervenirei lui Guşti deci, - un stihuitor tot aşa de naiv ca micul Iancu, - aceasta încetează deocamdată a face literatură. El urmează câtva timp la Paris, intră apoi în armată şi, ca fiu distins de boier, înaintează până la gradul de Iocotenent-colonel, servind pe Cuza un lung interval ca adjutant.
Făcând parte din puternica falangă de tineri cari au provocat mişcările de reformă în Moldova, Iancu Alecsandri, la 1848, a trebuit să ia şi el drumul pribegiei. La Cernăuţi în casele lui Hurmuzachi, în Viena, Paris şi mai pe urmă în Bucureşti, el îşi are locul său printre agitatori, un loc, fireşte, de a doua mână, - căci afară de câteva corespondenţe2 cu emigranţii nu a lăsat urme, - dar destul de potrivit pentru a-i face o şcoală politică mai serioasă şi a-1 pregăti pentru ntjsiuni mai înalte.
Experienţa asta avea să-i servească în curând. începându-se acţiunea de unire a principatelor, Iancu Al. era printre oamenii de încredere ai lui Cuza. O odă a; lui tipărită pe foaie volantă
1 Vasile Alecsandri. ■.
2 Vezi Anul 1848 în Principatele Române, voi. III, p. 328 şi voi. IV, p. 483.
circula în public şi făcea propagandă pentru ideea cea mare. Drept recunoştinţă, vodă îl numi agent oficios la Paris '.
Iată cum însuşi Vasile Alecsandri descrie aceşti ani de activitate ai fratelui său:
„Fratele meu a servit în armată din cea mai fragedă tinereţâ şi, după un şir îndelungat de ani, s-a retras cu rangul de locotenent-colonel. El a mai servit ţării timp de 6 ani, ca agent al României, izbutind, prin tactul său şi simpatia ce inspirase guvernului francez, a da Agenţiei noastre oficioase un caracter oficial. Toţi românii din Paris n-au avut decât a se lăuda de modul cum a condus afacerile Agenţiei, într-o epocă, unde ţara noastră nu avea nici o importanţă politică şi unde totul atârna de la dibăcia persoanelor însărcinate cu apărarea intereselor ei."
Şi iarăşi:
„Cunoşti mai bine decât oricine cât a lucrat Iancu... Cele două scrisori ale lui adresate, prinţului Gorciacoff în chestia retrocedărei Basarabiei au avut un răsunet destul de mare în Rusia, pentru ca să merite a li se răspunde din însuşi cabinetul marelui cancelar rusesc. Iancu, aşezat în Paris de mulţi ani, a făcut o propagandă activă printre oameni politici din Paris şi printre jurnalişti în interesul României etc."
Această largă recunoaştere a meritelor politice din partea fratelui său poate fi uşor controlată. în dosarele de manuscripte ale Academiei se păstrează corespondenţa politică a lui Iancu Alecsandri cu Belligot de Beyne, secretarul lui Cuza, cu Costache Negri şi alţii, cuprinzând toate raporturile diplomatice ale celor două ţări pe anii 1859-1866.
Căsătorindu-se cu o franceză, Iancu Alecsandri trăieşte mai mult la Paris, continuând a fi folositor ţării sale. La 1871 tipăreşte broşura Apercu sur le projet de pont de fer entre Giurgevo et Rustchuk; la 1879, Etat economique de la Roumanie. Broşura din urmă poartă iscălitura „L.-Colonel Alecsandri,
.,Frate-meu e numit agent oficios al Prinţului la Paris. E un băiat inteligent, activ, serios şi discret. Poţi să-i spui tot şi să te bizui pe devotamentul lui în cauza naţională", scrie Alecsandri lui Ghica în scrisoarea de la 3 martie 1859. 2 Scrisori către Al. Papadopol-Calimach din 17 şi 24 mai 1884.
20
21
ancien Agent diplomatique de la Roumanie â Paris et Londres". Broşurele probează orientarea lui Iancu Alecsandri în materie de finanţe şi statistică.
Foarte activ pare a fi fost între anii 1879 şi 1881 în calitate de corespondent parizian al ziarului Presa din Bucureşti . Intr-un stil vioi, impresionist, cu reflexii spirituale asupra timpului şi a zgomotului din capitala Franţei, el scrie despre fazele vieţei politice şi îndeosebi ale celei parlamentare de-acolo. Aproape nimic nu-i scapă; atinge stările din Germania şi Austria, chestiunea orientală şi altele. Printre impresii presară şi amintiri literare-istorice, ca în corespondenţa de la 4 ianuarie 1880, când vorbeşte despre Gr. Alexandrescu. Forma literară a acestor articole se apropie mult de tonul scrisorilor lui Vasile Alecsandri: „Tabloul general al Parisului - zice el într-un loc - poate fi rezumat în câteva cuvinte: zăpadă nesfârşită! Ger cumplit! Mizerie sfâşietoare! * Administraţia luptă; oamenii luptă! Caii, aceşti animali (!) voinici şi resemnaţi, luptă. Singure femeile aleargă vesele şi par a desfide mânia cerească. Ce focar în ele!" . Literatură curată.
De altfel acum, către sfârşitul vieţii lui, când cumplita boală ce avea să-1 doboare2 se anunţa, el reveni în mod serios la ocupaţiile sale literare, pentru a dovedi că în tot timpul consacrat politicei n-a încetat un moment a-şi agonisi prin lectură o cultură din cele mai serioase.
La 1881 (sept. 12), Vasile Alecsandri vesteşte pe d. I. Negruzzi că Iancu i-a promis să devie „corespondentul Convorbirilor literare". Doi ani în urmă abia trimite întâia bucată literară spre publicare, nuvela Dor de morţi. „Mă grăbesc a ţi-o comunica -zice poetul în scrisoarea către amicul său Negruzzi - şi a te ruga ca să o publici în viitorul număr, căci astfel ai face o mare mulţumire bietului meu frate, care pătimeşte de o boală foarte grea şi prin urmare trebuie să fie încurajat spre a-şi alunga ideile posomorâte ce-1 torturează".
Articolele lui, tăiate şi lipite într-un volum, se păstrează printre manuscrisele
de la Academie. 2 Cancer în gât.
Nuvela apare (v. Convorbiri, XVII, 1883, p. 330 şi 370). E povestirea unei iubiri sentimentale între un tânăr visător şi o călugăriţă. Fecioara moare de dor, aşteptându-şi iubitul, iar el e chinuit viaţa întreagă de amintirea ei. Un fel de apologie a dorului nestăvilit după cei ce nu mai sînt între noi.
Ca şi în corespondenţa sa socială-politică, Iancu Alecsandri se afirmă de bun povestitor. Dor de morţi place şi amicii lui, ţinând seamă de starea sufletească a autorului bolnav, se grăbesc să-1 felicite. Printre aceştia era şi d. Maiorescu. Plăcut atins de atenţia delicată din partea maestrului criticei române, pe care Iancu Alecsandri îl aprecia mult, iată ce-i răspunse:
„Paris, 30 decembrie 1883 Scumpe d-le Maiorescu !1
Dacă putea ceva să mă liniştească asupra urmărilor sumeţiei mele literare, sumeţiei fără voie, erau tocmai acele câteva, rânduri indiscrete ce ai binevoit a-mi arăta. Nu caut a lovi în mândria nimănui, zicând că, subsemnate de Maiorescu, ele au pentru mine un preţ ce nimeni nu le-ar putea da.
Dor de morţi s-a născut în mijlocul unor încercări extreme pentru mine: ceasuri de sfârşenie... Ce să mai zic? Nuvela mea o trimisei lui Vasili, ca un adio nemărturisit; el o trecu la ordinul publicului, la care - să mă crezi - nici mă gândeam. Şi iată cum avui fericirea de a fi cetit şi judecat de d-ta după pofta inimei mele.
Că fizionomia maicei Măria, pe care am cunoscut, te-a interesat nu sunt surprins, dacă trăsăturile au fost exacte. Că limbagiul lui Iorgu şi tonul general al scrierei ţi-o plăcut e deja măgulitor pentru mine; dar ce pot zice că m-a mişcat e simpatica atenţie acordată de d-ta limbei întrebuinţate de mine în Dor de morţi... îmi aduc aminte că, într-o zi, coborându-te de la tribuna Camerei, după un discurs briliant prin limbă şi prin idei, fratele meu îţi ieşi în drum şi strângându-ţi mâna, îţi zise:
' Scriere inedită. Orig. în proprietatea d-lui Maiorescu.
22
23
«De unde ai mai cules acea limbă?» « Din legendele D-tale», răspunseşi D-ta, cu o afecţie confrăţească.
Când li se întâmplă unora de a păcătui în litere şi de a pune mâna pe vreo idee curăţită sau pe vreo expresie taman -cum aş zice dacă aş fi un adept al Mahdiului - să ştii bine că legendele unuia, mândra proză a altuia au încolţit în spiritul lor. Şi iată cum, cu ajutorul lui D-zeu, m-am învrednicit a scrie Dor de morţi după legea şi după pofta inimei, a acelui cu legende şi a acelui cu proză mândră.
Ştiţi admiraţia mea pentru autorul Epigonilor şi a Nunţei împărăteşti. Sărmanul, sărmanul Eminescu! Ce scumpă pierdere!..."
Afară de mărturisirea credinţei sale în materie de limbă, scrisoarea asta mai dovedeşte adânca pricepere a lui Iancu Alecsandri pentru opera lui Eminescu. Peste câteva luni, în scrisoarea pomenită la începutul acestui articol şi tipărită în Convorbiri, el revine asupra poeziei nefericitului Eminescu. Vorbeşte de „demonstraţiile zgomotoase" ce făcuse înainte cu zece ani în favoarea lui Călin (citit de Eminescu în casa d-lui Maiorescu şi în prezenţa lui Iancu-Alecsandri, cu titlul O nuntă împărătească). Semnalează întâlnirea de idei dintre câteva rânduri ale satirei I şi un document chaldean, tradus de asiriologul Oppert şi numeşte pe Eminescu „vrednic următor al acelora cari au deschis calea mântuirei, scumpa noastră limbă din cronici şi din balade".
Entuziasmul lui Iancu Alecsandri pentru Eminescu faţă de rezerva rece a fratelui său, faţă de a lui Vasile Alecsandri, face multă cinste judecatei lui literare.
După moartea lui, întâmplată la aprilie 1884, Convorbirile, i-au publicat câteva din manuscrisele rămase: Lumile celelalte din Flammarion (Conv., XVIII, 1884, pag. 118), Morunul, comedie în un act (XIX, 1885, pag. 480), o localizare veselă, după un original francez nenumit, a vieţii din capitală. „In ultimele zile el s-a ocupat şi cu traducerea operei lui Montesquieu, Grandeur et decadence des Roumains", scrie V. Alecsandri (către I. Negruzzi, 25 mai 1884 şi 2 iunie 1885).
Mai târziu, Revista pentru literatura şi arta română (an. IV, 1899-900, p. 499 sq.) tipăreşte în traducere câteva Note zilnice
ale lui Iancu Alecsandri, - mărturisiri preţioase asupra războiului pentru independenţă şi a stărilor interne din 1877-78.
Acesta este, în linii generale, Iancu Alecsandri.
Ca om, pare a fi fost o figură foarte simpatică. Iubitor de poezie şi cunoscător al frumosului, el făcea haz mult de tot ce era grotesc. Cunoscând bine arta de a trăi, el nu contenea a ridiculiza pe falşii moralişti. Asta, cel puţin, este impresia ce o dobândim după răsfoirea prin hârtiile lui particulare.
Om de spirit, patriot activ îndeosebi în direcţie cuzistă, literat-amator cu gusturi alese, - iată cine a fost fratele poetului.
24
AL. HRISOVERGHI
(1811 - 1837) Romanul unui poet
„Viaţa noastră este atât de scurtă, atât de monotonă, atât de plină de supărări şi de necazuri, încât, când ni se înfăţişează un minut de fericire, ar fi o nebunie pentru noi dacă l-am lăsa să treacă fără să ne bucurăm de dânsul".
Kogălniceanu
Ne ocupăm aşa de mult de noi şi aşa de puţin de viaţa celor din trecut. Astăzi, un an, doi, de activitate literară îţi asigură nemurirea. O cărticică de încercări, câteva traduceri şi localizări ajung pentru a-ţi vedea portretul în gazetă, însoţit de-o amănunţită descriere a vieţii. Iar pentru cei din trecut păstrăm tăcere. Lumea lor de gândire, atmosfera în care au trăit, au muncit, visat şi suferit ne rămân închise. Doar vreun migălos cercetător al istoriei literare de se mai opreşte din când în când asupra acelei vieţi apuse pe care caută s-o reconstituie după puţinele dovezi ce ne-au rămas.
E un contrast viu între locvacitatea noastră despre noi înşine şi între ceilalţi, cari erau aşa de zgârciţi în a comunica cetitorilor sau a transmite urmaşilor desluşiri asupra lor. Pe când în literaturile străine poţi urmări vieţile scriitorilor vechi aproape zi cu zi, la noi abia cu unul, a cărui corespondenţă a fost publicată, în parte, dacă ai putea face astfel. Dar şi acesta -e vorba de Alecsandri - pare că, în întreaga sa mulţime de scrisori, ar căuta înadins să acopere partea intimă a vieţii şi să-şi ascundă vibraţiunile mai calde ale sufletului.
Mai puţine ştiri avem despre acele câteva talente cari s-au ivit în treacăt pe orizontul vieţii literare, au strălucit o clipă şi au dispărut, - despre micile episoduri ale mişcării de odinioară.
Printre aceste trecătoare apariţii voi aminti un singur nume: pe acela al Iui Hrisoverghi. Cine-1 mai cunoaşte? Cui îi mai spune ceva acest nume, cu terminaţiunea Iui grecească? Şi, vedeţi, ş-a avut şi el rolul lui, un rol asupra căruia toate privirile moldovenilor şi, cum vom vedea, mai ales ale moldovencelor erau aţintite ca asupra unui adevărat meteor. Despre el, câteva cuvinte1.
Era pe la 1834, când Hrisoverghi, pe-atunci în vârstă de 23 ani, îşi tipări întâia sa poezie, Odă ruinelor cetăţii Neamţul.
Era într-un timp când la Iaşi Asachi făcea pe decanul literaturii române, când Negruzzi pornea a fi slăvit, iar ceilalţi de mai târziu, în frunte cu Alecsandri, erau încă prin pensioane. Poezia lui Hrisoverghi, cu calda evocare a trecutului şi prin apostrofarea îndrăzneaţă la adresa sacrilegilor contimporani cari distrug monumentele naţionale, a stârnit mare senzaţie în Moldova. Prin pleava de traduceri de tot felul de atunci, originalitatea autorului (de altfel mult înapoia autorului Ruinelor Târgoviştei) plăcu şi reputaţia lui era întemeiată.
Dar se întâmplă un fapt ciudat. Trec luni, trec ani, şi Hrisoverghi nu mai tipăreşte nimic. Societatea înaltă din care făcea parte - era fiu de vornic - şi curtea domnească căreia-i era ataşat ca adjutant aşteptau zadarnic continuarea tăgăduitoarei lui cariere de poet. El moare la 1837 şi abia după moarte vin prietenii lui, Negruzzi şi Kogălniceanu, îi orânduiesc hârtiile şi-i dau în vileag două volumaşe de traduceri şi de versuri postume, pe cari ei le însoţesc cu entuziaste comentarii.
De ce nu mai publicase nimic în acest interval? Răspunsul la întrebarea asta e un întreg roman, pe care-1 voi povesti după izvoarele contimporanilor.
*
Hrisoverghi era un erotic sentimental. Acesta de altfel pare a fi fost spiritul general al epocei şi al societăţii sale, când poezia sentimentală era atotstăpânitoare. Şi mai era Hrisoverghi
' Asupra lui Hrisoverghi au mai scris C. Negruzzi, în prefaţă la Antony, traducere a dramei lui Dumas, şi Kogălniceanu în prefaţa volumaşului de versuri din 1834. Vezi şi biografia din ediţia mea la „Minerya".
26
27
un tânăr „frumos ca un zeu" - cum spune Negruzzi. Chipul lui, cum ni se arată dintr-o ilustraţie cunoscută, în care seamănă mult cu poetul german Theodor Korner, era în adevăr seducător. Cu calităţile acestea fizice şi sufleteşti, el stăpânea o lume, iubea şi era iubit şi viaţa-i trecea în o dulce nelucrare. „El s-ar fi silit să câştige slava literaturei - zice Kogălniceanu - dar un amor viu, mare, ce se sfârşi numai cu viaţa sa, veni de-1 răpi ocupaţiilor. Era tânăr, frumos, avea tot ce poate plăcea unei femei, socotea că avea încă multe zile de trăit. Toate aceste îi pot sluji de dezvinovăţire pentru că încetă a lucra pentru public. Şi dacă mai fu poet, dacă mai luă lira în mână, aceasta o făcu numai pentru ca să slăvească pe aceea care-i realizase toate voluptăţile ce visase în nopţile sale de tânăr". Un amor puternic, mistuitor, care-i covârşea toată fiinţa şi lua toată voinţa la fapte. Şi cine era fericita pe care frumosul căpitan de gardă şi poetul cu ochii pătrunzători o îndumnezeia? Kogălniceanu nu vrea să ne dezvălească „mai mult decât iartă cuviinţa". El vorbeşte numai în general şi zice că „era o femeie tânără, frumoasă, cu o închipuire vie, care-şi păstrase încă iluziile copilăriei şi care, tremurând la cuvintele de foc ale tânărului poet, îi răspunse: iubeşte-mă, fii norocit, fă-ţi un nume strălucit între oameni, ca să mă acoperi şi pe mine cu slava ta". Atât. Dar un alt biograf e mai puţin discret. George Sion ne încredinţează că fiinţa care-1 captivase pe Adonisul Iaşilor era cea mai frumoasă femeie ce strălucea pe-atunci în societatea înaltă. Fată a vornicului Dimaki, autor de poezii şi acesta, Catinca - aşa se numea -moştenise aşa-zicând dragostea pentru vers de la tatăl său. Ea se măritase după Iordache Beldiman (un fiu al poetului Beldiman), dar „cuconul Iordachi", fiind un om din cale-afară prozaic, nu se potrivea deloc cu temperamentul ei, şi legătura de dragoste dintre ea şi Hrisoverghi fu o urmare firească a înrudirei lor sufleteşti.
Ce-a urmat e uşor de ghicit: o iubire romantică a unei perechi răsfăţate. întâlniri sub cerul înstelat al nopţii. Visări, nădejdi şi îndoieli. Lecturi comune din autori ca Byron şi Chenier şi alţi lirici duioşi, cari tălmăceau aşa de bine simţirile lor. Lacrimi, fericire şi blesteme. Şi toate acestea Hrisoverghi le exprima şi în versuri, care erau scrise numai pentru ea:
Te iubesc, s-au sfârşit toate; Dragostea margini nu are; Te iubesc îi rugăciunea Ce înalţ către altare...
Din romanul acesta se desface cu deosebire un episod mai mic. Biografii ne spun de un bal mascat Ia curte (în 1836) în care Hrisoverghi apăruse îmbrăcat într-un bogat costum de templerier. Doamna Catinca purta părul cel bogat resfirat pe umeri şi văzând pasiunea iubitului ei pentru acest păr, îi dădu voie să-şi taie o şuviţă de suvenire. Acest moment Hrisoverghi 1-a fixat în două poezii, intitulate Unei viţe de păr, dintre cari mai reuşită e următoarea:
Gaj de veşnică iubire, Mâna ei mie te-a dat; Să te port în veci pe sânu-mi Ei şijie m-am jurat, îmi voi ţine jurământul; -Pe sânu-mi pân' la mormânt Te voi purta cu-ncântare Ca un lucru ce-mi eşti sfânt, Nu pentru aducere-aminte, Căci în veci la ea gândesc Dar ca să potol văpaia Focului ce-n piept simţesc.
Această poezie - zice Sion - şi-a avut succesul ei. Faimoasa Catinca, foarte măgulită în amorul ei propriu, „profitând de prima ocaziune de întâlnire între patru ochi, îi permise a săruta întreg părul ei cel frumos, pe care-1 cântase cu atâta foc şi întreg corpul ei cel voluptuos". Iar dragostea continuă cu şi mai multă patimă, între izbânzi şi vecinică îndoială şi cu conştiinţa chinuită de gândul de-a nu putea iubi decât în ascuns pe aceea care era soţia altuia:
Ziua toată în tăcere A o trece sunt silit, Să m-arăt cu nepăsare, Să mă fac că-s liniştit: Căci de groază mă cutremur Nu cumva vreun oftat
28
29
Duşmanilor să vădească Focul ce mi-a aţâţat.
In clipe de aceste e cu putinţă ca romanticul nostru poet să se fi gândit şi la vreo răpire, la o retragere cu iubita sa în vreun colţ idilic al naturei. O ghicim aceasta şi din felul cum îşi cheamă mereu iubita, mai ales din traducerea unei cunoscute poezii a lui Schiller, care încheie cu frumoasa invocare:
Vin, coboară-te la mine, Zână mândră şi frumoasă... Flori pe care Mai le naşte Pe cale-ţi voi presura Şi în braţe-ţi şi pe sânu-ţi Cu prisos le-oi revărsa. Ascultă, câmpul răsună De cântări vesel itoare, Părăuţul lin îşi poartă Valurile încântătoare: Şi-n cea mai mică colibă Este loc încăpător Pentru o păreche iubită, Fericită în amor!
Fericirea însă a avut şi un sfârşit, căci orice roman trebuie să-şi aibe şi-o dezlegare. Unul, cel puţin, dintre eroi trebuie să dispară, ca o urmare a conflictelor psihologice. In cazul nostru cel mai slab a fost poetul. El a căzut jertfă, fără să-şi fi trăit viaţa pe deplin şi fără să-şi fi dat toată măsura lui de scriitor.
Asupra sfârşitului lui Hrisoverghi părerile variază. Pe când Kogălniceanu relatează un şir de amănunte despre o boală îndelungată a lui, provenită din o răceală la bal, o boală care în timp de un an şi ceva îl făcu din cel mai frumos tânăr al Moldovei ce fusese într-o umbră de om, - Sion aduce moartea lui în legătură cu o aventură mai banală, avută tot cu doamna Catinca Beldiman, născută Dimachi. „Soţul înşelat - povesteşte Sion - prevenit de cineva dintre servitori, într-o zi plecă la ţară, spuind că se duce pe mai multe zile, iar în seara aceleiaşi zile se întoarse şi, după ce se asigură de toate ieşirile, bătu la uşa camerei de culcare. Tânărul Hrisoverghi se îmbrăcă cât mai repede putu, deschise fereastra despre grădină şi spunând
cocoanei că poate să deschidă uşa, - după aceea se aruncă în spaţiu. Cuconu Iordachi intră şi după ce nu văzu pe amantul, care ştia bine că fusese acolo, după ce-1 căută prin toate colţurile şi dulapurile, deschise fereastra şi atunci văzu jos, sub păretele casei, un om care abia se mişca. Se întoarse către infidela sa consoartă şi-i zise: «L-ai mâncat fript pe bietul băiat! Ieşi din ochii mei, păcătoasă!» Apoi împingând-o, aproape dezbrăcată cum era, o scoase afară, o puse în trăsură şi o trimise la părinţii ei. După aceasta ridicând pe bietul Hrisoverghi, mai mort, pe cearşafuri, îl duse în camera de unde sărise şi-1 îngriji cu cea mai creştinească solicitudine. Dar nu fu posibil să-1 scape, căci se dizlocase toate oasele din încheieturi şi i se frânsese şira spinărei. După vreo zece zile de cumplite dureri, nefericitul se duse din lumea celor vii."
Deosebirile între versiunile asupra morţii poetului sunt mari şi, pentru frumuseţea şi poezia romanului acestuia, ne convine să înclinăm către versiunea dintâi. în orice caz, rămâne stabilit că sfârşitul acestui fenomenal tânăr, care apune la vârsta de 26 de ani, stă în legătură cu iubirea lui, pusă deasupra oricărei aspiraţiuni şi a oricărei îndatoriri de viaţă.
*
Am stăruit asupra acestor amănunte mai întâi pentru că sunt mulţi cari nu le cunosc şi fiindcă sunt rare figurile din vremuri asupra cărora se mai poate proiecta oarecare lumină. Am mai urmărit însă ceva. Poate ca, îndemnat de cele cuprinse aici, să se găsească vreun prozator de astăzi şi să întrupeze din schiţa aceasta un roman cultural din cele mai frumoase. Toate elementele trebuitoare sunt date. Acţiune destulă, un cadru admirabil, în mijlocul căruia Hrisoverghi, cu sufletul lui complicat, oferă unul din cele mai atrăgătoare subiecte. Rămâne numai ca acel prozator de astăzi care va ataca acest subiect să fie bine pregătit, să cunoască mai întâi atât de interesanta epocă dintre anii 1830 şi 1840 - cu romantismul ei dulceag, cu viaţa de la curte, cu moravurile în familie, cu începuturile literare. Dar pentru un talent de seamă problema n-are să fie grea. Haide, cine poate?
30
IANCU PONI
Pe la 1845, în foiletonul Albinei, G. Asachi, obositul şi ştersul poet al moldovenilor, făcea apel la toţi poeţii români şi-i îndemna să scrie pentru neam şi nemurire:
Voi ce-n sân purtaţi pe Apolon, patrioţi din Românie
Deşi soarta vă desparte, armonia va uni:
Patria care v-ascultă, tema muzei voastre fie.
Ca şi ea întru lumină să se poată înnoi,
Ca prin fapte virtuoase de o mai dorită soartă
Vrednică să se arate şi de numele ce poartă...
Acordaţi române versuri pe-armonioase alăute...
Şi le acordau cu toţii. Foarte puţini mai bine, alţii deopotrivă şi ceilalţi mai rău ca însuşi Asachi. Pleiada - acesta e titlul apelului - răsărea în adevăr de pretutindeni. Elevii Academiei Mihăilene, prietenii şi cunoscuţii scriau pe întrecute. Cine răsfoieşte gazetele şi calendarele din acel timp are impresia că toţi cărturarii moldoveni se simţeau obligaţi a se închina muzelor.
Printre aceştia găsim şi numele lui Ion Poni. Scria şi el „române versuri", fără ca „alăuta" lui să fie tocmai „armonioasă". Dar se ridică ceva peste umplutura altora, peste toţi Gustii, Codreştii şi Dăscăleştii. De rămas, fireşte că n-a rămas nimic pe urma lui, căci toate poeziile lui pot sta îngropate în Albina, în Zimbrul şi în Almanachul de petrecere, unde au apărut, fără ca istoria literaturei să piardă mult. Nici piesele teatrale adaptate sau traduse pentru scenă, ca Don Cezar de Bazan, atât de mult jucată pe la 1847, nu ne-ar mai fi de folos astăzi, chiar de s-ar mai găsi în manuscript, căci nu ştim să fi fost tipărite. Şi dacă totuşi ne-am hotărât să scriem despre el, cu toată puţina lui
valoare literară, e pentru că a fost o figură simpatică, un om iubitor de frumos şi, fără îndoială, un artist neastâmpărat.
Nu ştim multe despre viaţa lui. Ştim că a fost de loc din Roman, văr cu academicianul Nicolae Ionescu şi prieten bun cu Sion şi cu toată generaţia de la '48. Ca toţi scriitorii moldoveni a trecut şi el prin Academia Mihăileană, şi-a început aici cariera de versificator. Dintre toţi elevii Academiei - zice Sion - „Poni pare că atingea mai bine coardele simţitoare; dar el avea o predilecţie particulară pentru teatru şi de aceea făcea mai adesea tirade lungi dramatice, pe cari le declama foarte frumos."
„Tirade lungi dramatice". E foarte just caracterizat. Aşa sunt versurile lui: lungi, emfatice, cu reflexiuni multe şi greoaie şi făcute pentru declamare, ca şi ale lui Costache Caragiale, tovarăşul său:
Ah, dac-aş putea vreodată în viaţa-mi călătoare Ca să pun vreo cunună Pe-a mea frunte gânditoare Aş voi să fii tu floarea Dintre cele pământeşti Ce i-ar da Sfânta lucrare...
Asta e una din strofele cele mai uşoare. Majoritatea are însă factura următoare:
Din anii copilăriei, din zile de fericire, Căci de-atunci peste durere tot durere întâlnind, Faţa-mi spune turburarea care e-n a mea simţire Dorind lămuriri la toate, umblu-n umbre rătăcind.
Dacă mi s-aude glasul nimine nu-1 înţelege Când pe buze-mi e oftarea nimine n-o poate şti, De mi se simte suspinul 1-a durerii trista lege Nimeni nu poate pricepe că ce lucru poate fi.
Căci şi eu sunt o fiinţă, ca fiinţele din fire Şi în mine se descopăr îndoiele şi-ntrebări...
Iar toată filozofia asta confuză de vreo douăzeci de strofe e scrisă pentru a ajunge la concluzia că „omulpricinilor sale e o temă ne-nţeleasă".
32
33
Abia în două poezii, în Ţărăncuţa sau amorul dântâi şi în Acsinia sau nebuna din Târgul Ocnei renunţă în parte la vorbăria zadarnică. în cea din urmă zugrăveşte chiar cu oarecare îndemânare un tip de nebună din amor, pe Acsinia „care moare pentru Iancul său":
Despletită, fără haine, fără apă, fără pâine Făr-un adăpost în care să se poată odihni, Aleargă zi şi noapte, aleargă azi ca şi mâine Mâine ca întotdeauna, fără a se mai opri. Aleargă neobosită din locuinţă în câmpie De la Trotuş, la cazarmă, de pe stâncă la izvor... Dintr-o buimăcire-adâncă, deodată las-un hohot Plin de-amor, apoi pică ca un trunchi la pământ jos Şi se scoală, dar cu faţa-acoperită ca c-un hobot Cu părul ei şi-şi ia iute cursul acel zbuciumos:
Oh, lanku ! atâta zice şi fuge cu o nălucă. Astfel e a ei viaţă; câteodată însă când E mai liniştită-atuncea râzând o vezi că apucă Să joace, ori să se joace în colb singură vorbind.
Nebuna Acsinia poate să fi interesat vreodată de-aproape pe autor şi merită o menţiune specială. încolo nici figuri de remarcat, nici idei de discutat nu găsim în opera lui Poni .
Mai mult talent pare a fi avut pentru arta dramatică. Era pe atunci primăvara vieţei teatrale române şi entuziasmul general îl cuprinse şi pe el.
Ca elev al Academiei jucă în rolul greu din Saulul lui Aristia. Mai în urmă se împrieteni cu Alecsandri şi dădu tot ajutorul la triumfarea comediei române asupra traducerilor franceze. în dramele traduse de Negruzzi şi de Iorgu Copcea ţinu roluri de frunte. Prieten cu Luchian şi Millo, primi cu cel dintâi „provizornica ţinere a teatrului românesc din Iaşi", pe cel
1 Cine ar voi să privească mai de aproape în această operă, să citească poeziile: Oda elegiaca, tipărită în broşură încă pe când era elevul Acad. Mih. şi închinată lui Grigore Sturdza, tatăl domnului de atunci. Anul nou 1853, Monachul Slatinei, Ţărăncuţa (în Călind. - Almanach de petrecere pe 1853). Poezie (Motto: „De ce mi-e capul alb în floarea; tinereţei") şi Acsinia (în acelaşi călindarpe 1852) etc.
de al doilea îl însoţi, pentru un beneficiu, în capitala Munteniei, „având de plăcere a se recomanda înaltei nobilimi şi stimabilului public din Bucureşti".
Pe cum se vede, Poni n-a fost un artist vagant de-a doua mână, dar nici artă dramatică n-a făcut ca meserie. Om cu carte, ieşit din aristocraţia moldoveana, având şi avere, el privea teatrul mai mult ca un mijloc de-a putea contribui la dezvoltarea gustului pentru frumos şi de a-şi face însuşi viaţa mai plăcută. Se simţea bine în această atmosferă de culise.
Temperamentul lui şi situaţia socială l-au aruncat şi în luptele politice. La 1848, neputând lua şi el drumul pribegiei ca ceilalţi tineri moldoveni refugiaţi în Bucovina, căzu în mâinile poliţiei, fu arestat şi „periorisit" la „moşia d-sale Mânzăteştii, ţinutul Iaşi, fiind slobod a umbla numai pe acea moşie". Şi cât de periculos era socotit de guvern se poate vedea din următorul ordin al departamentului trebilor dinlăuntru, către isprăvnicia ţinutului Iaşi:
„Se scrie isprăvniciei că îndată după primirea acesteia să comandarisească un slujitor vrednic ca să ducă pe Iancu Poni la moşia ce ţine în posesie, unde să-1 aşeze sub periorisire de a nu ieşi nicicum de acolo şi sub nici o închipuire".
Faţă de un om de a doua mână nu s-ar fi comandarisit cu atâta catigorisire...
Acesta este Iancu Poni şi micul, dar simpaticu-i rol în viaţa culturală a moldovenilor. A murit prea tânăr, - la 1854, fiind abia de 36 de ani - şi n-a lăsat urme mai simţite în vreo direcţie.
34
GH. CREŢEANU
Piaţa literară s-a înmulţit cu o cărticică de versuri, scoase dintr-un vechi volum al unuia din pleiada de harnici poeţi, aproape cu totul uitaţi de generaţia noastră. Cine-1 mai ştie pe Gheorghe Creţeanu1, cine mai întreabă de rostul lui din trecut ? Şi totuşi merită şi el o amintire, căci numele lui a fost cândva cu cinste rostit, alături de cei mai de seamă. Cele din urmă raze ale gloriei lui modeste cad încă asupra copilăriei noastre, legănată dulce de acel melancolic Adio la Carpaţi:
Steaua nopţii da lumină. Era luna lui brumar, Treceam valea carpatină, Vărsând lacrimi cu amar.
Cunoaşteţi poezia asta, căci cine, în copilăria sa, nu a transcris-o în acele mici caietele de cântece războinice, cântate când în tonul jeluitor de doină, când în accentele sacadate ale marşului triumfal. Alături de ea transcriam baladele lui Bolintineanu, cu mama lui Ştefan şi cu cea din urmă noapte a lui Mihai Viteazul, - poezii cari prin fondul lor romantic înflăcărează aşa de mult fantazia tinerimei. Urmau poezii cu „copilita bălăioară", care ofta pentru „armăsarul voinic de munte, ager sprintenel", - texte uşoare, lirice, cu amestecul cunoscut de dragoste şi vitejie. Printre ele se amestecau zgomotoasele marşuri ca Haideţi fraţi într-o unire a lui I. Cătina, apoi faimoasa apoteoză la adresa lui Iancu şi a cetelor sale, cari:
...Optzeci de oi despoaie Şi prin frigări le pun.
1 G. Creţeanu, Poezii alese, Vălenii de Munte, 1909, p. 114.
De sunete şi cimpoaie Pădurile răsun...
Iar pentru glorificarea trecutului circulau o serie întreagă de alte versuri trudite uneori, calde altă dată, dar cărora melodia le dădea suflet şi viaţă, ca poezia lui Bolliac:
Din zi în zi mai tristă, Sărmană românime, De două veacuri jalea îţi creşte ne-ncetat...
Din mediul acesta sufletesc a răsărit şi poezia lui G. Creţeanu. Epoca ce a dat naştere acestui gen poetic a fost epoca renaşterei noastre naţionale. De la 1848 până târziu după anii Unirei, nenumăraţi poeţi de toate mărimile plângeau şi se veseleau pe această coardă. Poezia pentru dânşii era un apostolat şi poeţii nişte luptători pentru idei şi pentru patrie. Creţeanu în privinţa aceasta era poate cel mai consecvent, după cum ni se arată în programatica sa poezie Perseverenţa:
O misie mai naltă poetu-n lume are,
Ca armă neînvinsă având gândirea sa:
Dator e să înalţe la Adevăr altare
Şi dreptul, Libertatea să piar-a nu lăsa.
De la un pol la altul când fierbe lumea-ntreagă,
Când neamurile-aşteaptă emanciparea lor,
Când nu mai vor sub juguri ca vitele să meargă,
Când rumegă prezentul cu fruntea-n viitor -
Poetu-ar face-o crimă, indiferent să tacă.
Dator e să formeze el generaţii noi,
Prin cânturile sale din laşi el bravi să facă
Din patria-i căzută - o ţară de eroi.
în acest fel el se identifică întru toate cu interesul neamului. Simţirea lui se obiectivează, căci pentru sine nu are clipe de răsfăţare. în dumbrăvile cu flori albe, cari împodobesc ţâra în timp de primăvară; în picătura sorbită din paharul de cristal; în glasul vibrator al iubitei, - el nu zăreşte decât aceeaşi idee: e plin de dragul neamului şi al ţărei sale:
Poetu-n lume e ca santinela Care veghează ne-ncetat: '
36
37
Focul cel sacru este chemat Să aibă-n grijă, să nu se stingă.
Dragostea lui de patrie, după cum se vede din Adio la Carpaţi şi mai ales din atât de popularul Cântec al străinătăţii este pururea duioasă:
Rătăcesc în căi străine
De căminu-mi depărtat,
îmi trec viaţa în suspine,
Pânea-n lacrămi mi-am udat:
Fie pânea cât de rea Tot mai bine-n ţara mea.
Fericiţi câţi sunt aproape
De căminul părintesc.
D-oi muri voi să mă-ngroape
în pământul românesc:
Fie pânea cât de rea Tot mai bine-n ţara mea !
Aceeaşi duioşie, aceeaşi notă plângeroasă (cuvântul plângeros e - în mod semnificativ - foarte des întrebuinţat de Creţeanu) o găsim în puţinele lui cântece bachice:
Cupa voi s-o văz deşartă Căci atuncea îmi arată Cum trec toate pe pământ: După plin, deşertăciune ! După zori, soare-apune! După viaţă - un mormânt!
Cât pentru viaţa lui Creţeanu, ea n-a fost nici pe departe atât de „plângeroasă" ca versurile lui. Având fericirea de a ajunge de timpuriu în ceata literaţilor în jurul lui Eliade şi a lui Grigore Alexandrescu, el a fost remarcat şi trimis la Paris la studii superioare. Aici a făcut studii foarte serioase, iar problemele naţionale le discuta cu tineri ca Odobescu, Al. Sihleanu (poetul), Bălcescu şi alţii, cu cari împreună a dat în vileag, la 1851, ziarul Junimea Română, apărut numai în două numere. în acest ziar a tipărit revoluţionarul Cântec al ţăranilor, împotriva birului şi a robiei din ţara românească, cântec în care se cuprind şi aceste admirabile rânduri:
Să-ngrăşăm lumea cu oase De voim să crească flori !
Şi tot în coloanele Junimei Române a tipărit şi acel program din care ne convingem că generaţia sa trata toate dintr-un singur punct de vedere, din acela al patriei:
„Până acuma unirea a slujit abia de temă a poeţilor; noi ne propunem a o propaga cu mai multă seriozitate, a convinge pe toţi că nu e deosebire între un român de dincolo sau de dincoace de Carpaţi; vom spune celor ce vor voi să ne auze că suntem datori nu numai a ne iubi ca fraţi, ci încă a ne da mâna spre a ne ridica ca un singur om când ziua aşteptată va sosi. Spre a ajunge la acest scop, vom întrebuinţa gândirea sub toate formele ei, vom trata arte, literatură, istorie politică, morala, toate însă dintr-un singur punct de vedere: Patrial"
întors în patrie, viaţa lui Creţeanu n-a fost plină de peripeţii. A intrat în magistratură şi a urcat liniştit treaptă cu treaptă. Om aşezat, cumpănit, şi-a văzut de bunele condiţiuni de viaţă şi a atins în treacăt rangul de ministru, în 1859. Pe la 1861 îi întâlnim numele sub nişte articole foarte cuminte scrise în Revista Română asupra Jiteraturei, a cărei misiune - zicea dânsul - „este de a vulgariza ideile înalte, de a pregăti viitorul", încolo, din când în când câte o poezie tot mai palidă. Adversarii lui porneau a-1 bănui că a şi renunţat la liberalismul şi ideile patriotice din trecut, şi satiricul N. T. Orăşanu nu-1 cruţă nici pe dânsul şi îi dedică această violentă apostrofă:
Ce e mai trist în lume ? Fiinţa târâtoare Ce-şi vinde conştiinţe pe-un nume efemer, P-un os, pe-o slujbuliţâ, pe bani sau pe favoare, Pe-o simplă vanitate, sau chiar pe-un minister.
Neturburat însă, Creţeanu şi-a depănat anii până la adânci bătrâneţe. El moare în august 1887, când literatura se ridicase aşa de mult peste orizonturile generaţiei lui. La moarte, Odobescu îi ţine un frumos panegiric, numindu-1 „unul din puţinii care şi-a iubit ţara fără precugetări interesate; a iubit-o pentru dânsa, nu pentru sine. Cu conştiinţa neîntinată a lucrat la a ei înălţare. A plămădit şi dospit libertăţile ei".
38
AL. ODOBESCU Un suflet frumos
Nu l-am cunoscut pe Odobescu, nici cu altcineva n-am vorbit despre dânsul, ca să-i cunosc intimitatea vieţii, dar nu cred să mă înşel când mi-1 închipui ca un om cuceritor, unul din acei puţini bărbaţi a căror personalitate se impune la întâia lor ivire şi al căror suflet e plin de armonie. Mai rar o minte mai clară, care să-şi aştearnă cu mai multă siguranţă gândurile şi să ajungă mai simplu la o concluzie convingătoare. Mai puţini aceia cari să împreuneze gustul cel mai rafinat de artă şi frumos, în genere, cu cele mai adânci cunoştinţe ştiinţifice. Şi nimeni, poate, dintre scriitori noştri nu s-a pătruns mai mult ca dânsul de înaltul cântec al vieţii, pe care nu-1 pot înţelege decât firile cele mai alese şi inimile cele mai calde.
Având totdeauna independenţa cea mai largă în faptele, în gusturile şi cugetările sale, îl vedem, mai cu seamă singur, străbătând o viaţă destul de lungă, oprindu-se un timp oarecare pe fiecare tărâm la ştiinţelor şi al artelor, culegând de pe fiecare câte un mănunchi de flori, pentru a se încânta de ele şi a face şi pe alţii să le admire. Vecinie însetat de frumos, el ştia să-1 găsească oriunde, fie în paginile uitate ale cronicilor, din cari scotea la iveală mai ales momente de pasiune, fie în ieroglifele tezaurelor strălucitoare, descoperite în adâncurile pământului străbun. Şi-1 găsea în poezia trecutului, ca şi la oraş.
„Călător cu gusturi neţărmurite şi setos de a cunoaşte ţara cu tăinuitele-i comori, de a răsufla într-însa geamătul din urmă al trecutului ce se ascunde prin locuri uitate de civilizaţia modernă", - el iubea podoabele ţării sale, părţile pitoreşti, de cari se legau atâtea amintiri duioase.
Deci o grădină de om, un suflet frumos!
Avem iarăşi înaintea noastră scrierile lui. De-o parte nuvelele lui istorice, cu limba aceea de o îmbinare atât de fericită a elementelor arhaice şi moderne. De alta excursiile lui literare aşa de variate. Şi, în sfârşit, seninele pagini de arheologie. E firesc să te întrebi: unde-1 aşezi pe acest scriitor? Poţi să-1 înşiri printre nuvelişti, când proza lui adeseori e istorie curată? Poţi să-1 numeşti istoric când cercetările lui pe acest teren au o culoare atât de literară? Este arheolog în înţelesul strâns al cuvântului acela care, în călătoria la Snagov, e cel mai delicios impresionist? Sau critic să-1 chemi pe cel ce refuză a-şi strânge gândurile într-un sistem şi se pierde în abaterile cele mai fantastice?... Poate nici una, nici alta; poate de toate. Dovedit rămâne însă că în fiecare din aceste direcţiuni a fost estet şi gânditor, că în toate ne-a lăsat câte un crâmpei de adevăr, sau vreo simţire caldă, că spiritul lui străluceşte pretutindeni. „Oare nu e una din cele mai fericite însuşiri ale spiritului omenesc de a poetiza orice lucru după placul său? în orice faptă, în orice stare a sa, omul poate găsi comori de încântare-pentru imaginaţiunea şi gusturile sale", - o spune Odobescu însuşi, mărturisind astfel direct cât de mult ţinea să rămână artist în toate.
Oricât de variată ar fi fost însă activitatea Iui, în urmărirea frumosului şi adevărului, el avea câteva idei desluşite şi constante, pentru realizarea cărora făcea o continuă propagandă.
Iubea înainte de toate şi cerceta de-aproape poezia poporului, cea „plină de verdeaţă şi de putere, de un parfum de junie ce învie şi întăreşte sufletele", - şi cele mai poetice şi mai măiestre defmiţiuni ale cântecelor, basmelor şi legendelor din popor el le-a dat. Şi stăruia asupra acestei poezii, deoarece credinţa Iui, atât de întemeiată, era că, pe cântecul poporului, pe trecutul rămas oglindit în atâtea ruine şi mănăstiri, trebuie să se reconstituie artele noastre viitoare.
O luptă adevărată a dus apoi pentru limba literară, având pururea un punct de vedere la înălţimea ştiinţei apusene şi dovedind cel mai curat simţ pentru ea. „Să găsim putinţa de a ne înfige adânc în măduva graiului poporan de prin toată românimea şi s-o sorbim de-acolo spre a-i distila virtutea în rezervoriul comun al limbii naţionale; să adăogăm la aceste comori ascunse
40
41
în rărunchii traiului nostru strămoşesc tot ce au dat mai bun scriitorii noştri vechi şi moderni, şi din toate aceste să întocmim adevăratul inventar al avuţiei noastre linguistice: dicţionarul care caută să fie oglinda limbii din trecut şi prezent!" în aceste se rezumă principiile lui juste, cari au triumfat cu timpul.
Dar o demnă preocupare a lui era îndeosebi tendinţa continuă către stabilirea unei unităţi a literaturei noastre de pretutindeni. Mereu vorbeşte de avantagiile ce ar rezulta pentru cultura noastră „dacă noi românii am trăi o viaţă mai intelectuală, dacă cel puţin pe câmpul cultivărei noastre literare am trăi o viaţă mai înfrăţită cu totul ceea ce este neamul românesc pe faţa pământului!"
în toate aceste, ca şi în articolele în cari se pronunţă asupra poeziei moderne, asupra artei dramatice, sau în chestiuni de literatură clasică, Odobescu are pururea orizonturi largi şi senine. Recitirea lui e ademenitoare şi-ţi dă ceea ce numeşte el „uitarea năcazurilor şi realizarea unui minut de întreagă fericire".
NIŢĂ POPOVICI
Aşa-i ziceam noi. Iar cei de la Convorbiri literare i-au zis Ioan Popovici-Bănăţeanu, şi numele i-a rămas atât de lung, pe cât de scurtă i-a fost strălucirea. Un an, doi, de muncă necunoscută în coloanele Tribunei din Sibiu; un episod de iubire romantică; un scurt şi trist pelerinaj la Bucureşti; o caldă încurajare de către d-1 Maiorescu şi, în urmă, întoarcerea acasă şi stingerea jalnică în vârsta celor dintâi visări: atâta i-a fost toată viaţa. Şi ca dânsa i-au fost scrierile: triste, fragmentare şi pline de sfiala omului care-şi tremură zilele din urmă.
Cetitorii însă l-au îndrăgit, căci este* o recunoştinţă pentru orice talent. Mai ales scriitorii sentimentali au veşnic cetitori recunoscători, căci, câtă vreme există în viaţă iubire şi nenoroc, interpreţii acestora nu rămân singuri. Broşura cu o parte a scrierilor sale, cunoscută sub titlul Din viaţa meseriaşilor, s-a răspândit foarte mult şi continuă să fie reeditată1. Iar duioşia nemeşteşugită din aceste pagini puţine, sufletele trudite resemnate şi feciorelnice ale eroilor săi nu încetează a te atrage.
„Viaţa mea întreagă se cuprinde în operele mele, căci pentru fapte nu am avut vreme", a zis Lenau. Pentru fapte nu are vreme nici un scriitor din familia liricilor senzitivi. Şi n-a avut vreme nici Popovici, a cărui vjaţă e complet cuprinsă în paginile ce ne-a lăsat. în toate el! în versuri se zbate flacăra palidă a iubirei lui fără nădejdi. în lume e Popovici însuşi; e pribeagul plutitor în vag, fără ţintă şi astâmpăr şi e însăşi concepţia lui despre artă: resemnarea şi discreţia.
1 A apărut în „Biblioteca populară" o nouă ediţie a Nuvelelor lui Popovici.
43
Problemele ce l-au frământat pe Popovici sunt puţine: problema morţii, dorul de pribegire şi iubirea de mamă. Cine nu Ie-a cântat şi cine nu le-a cetit? Dar cu tot imensul număr de poezii în cari clocoteşte sentimentul iubirei de mamă, în literatura noastră puţine se pot asemăna strofelor lui Popovici: „Nu mai plânge, nu mai plânge; mamă dragă, nu mai plânge!"... Cu toate nenumăratele invocări ale morţii, puţini au găsit accente atât de blajine şi o formă atât de originală pentru chemarea clipei din urmă:
„... Şi când va fi să mă scutur de viaţă, la pat să nu-mi plângă mama cu lacrimi de pară; nici neamurile să nu mă bocească, nici prietenii să nu mă jelească, - singur lăsaţi să mă mistui în tăcere. Să închid ochii şi să-mi reamintesc tot şirul zilelor, apoi să mă dau pradă gândului că de ce m-am săvârşit din viaţă mai demult..."
„Şi sub povara aducerilor-aminte să aud un cântec dulce ca murmurul izvorului, prins în vraja lunii. Să tresar când îl aud, să fac o mişcare, să mă scol; bătăile inimei mele să se înfierbânte, pieptul să mi se ridice şi minţile să mi se piarză... Dar cântecul să sune mereu, să sune mai jalnic, mai pătrunzător, mai plin de duioşie, inima să mi se stâmpere, pieptul să mi se ogoiască şi răsuflarea să mi se curme...
Să nu mor însă. Cântecul ca prin vis să-1 aud şi când voi auzi ultimul accent, ca suflarea zefirului, să mi se pâră că ea se apropie de mine şi cu o sărutare îmi închide pleoapele pentru veşnicie..."
Este idee poetică frumoasă şi nouă, pe care o îndrăgeşti la acest autor şi pe care el o ştie reda cu atâta lipsă de pretenţie şi atâta simplicitate. O simţi aceasta mai ales în acele puţine poezii ale lui pe cari le-a scris după ce s-a desfăcut din cătuşele cuceritoare ale lui Eminescu* şi dintre cari următoarea poate servi ca model de concentrare:
La groapă toţi o petreceau Plângând-o ca pe-o moartă, Pe când ea încă mai trăia Căci sufletu-mi o poartă.
Şi trupul ei l-au aşezat în cripta seculară, Pe când pe mine m-au uitat Cu dragostea-mi afară.
Proza lui toată e şi ea înfăşurată în haina acestei poezii simple. în straturile cele mai obişnuite ale mulţimei, în mediul meseriaşilor, el găseşte părţi de viaţă curată, colţuri de virtute şi de poezie. Şi pe lângă acestea el are darul de a zugrăvi şi viaţa colectivă. Banatul întreg, cu târgurile zgomotoase, cu negustorii români şi cu deprinderile lor, trăiesc în acelea câteva schiţe.
Poet în puterea cuvântului, fin observator al vieţii, interpret discret al sentimentelor sale, Popovici avea toate calităţile de a ocupa un loc de frunte în literatura noastră. Cu opera sa începătoare însă, el rămâne numai o figură simpatică şi mult regretată. „Frumos ca făcut cu pana; drăgălaş ca o poveste şi cuminte ca povaţa unui bătrân înţelept; bucuria şi nădejdea unei mame văduve, - ţi s-a stins lumina zilelor mai iute decât s-ar topi un fulg de zăpadă căzut în apă" - aşa scrie el singur poezia sa La groapă.
Din scrierile lui I. Popovici avem o singură broşură în circulaţie. E sigur însă că, dacă cineva şi-ar lua osteneala, ar putea să adune şi restul lucrărilor lui şi să-i pună personalitatea într-o lumină şi mai atrăgătoare. Prin Tribuna din 1897, unde a debutat, se găseşte un întreg material necunoscut, scris de dânsul. Sunt acolo poezii ca Lângă tine, Cerul în nori şi altele, din cari unele iscălite cu pseudonim. Mai sunt şi două lungi poveşti în versuri, Şarpele şi Trandafir (1898), lucrate după modelul d-lui Coşbuc şi vrednice a fi răspândite. Un farmec special au cele câteva poezii în proză, impresiile lui, cari de asemenea nu trebuie să le oprească din colecţia scrierilor lui. Le semnalăm aceste viitorilor editori ai lui Popovici, pentru că icoana completă nu se poate înfiripa fără a se ţine seama de tot ce a creat.
44
A. C. CUZA
Cine mai cunoaşte astăzi pe d. A. C. Cuza ca poet? Versurile d-sale, pe cari le scoate acum în o nouă ediţie, se tipăreau înainte de asta cu două decenii. Şi li s-a făcut atunci o primire în doi peri, ceea ce, probabil, 1-a îndemnat să se consacre altor preocupări. D-sa este cunoscut cetitorilor de astăzi mai mult ca agitator de probleme sociale practice, ca, de pildă, antialcoolismul şi antisemitismul. Iar literatura-i de ocazie, cum sunt cele câteva pamflete rimate, sau cum a fost articolul d-sale despre naţionalitate în artă, apărut în Făt-Frumos-\i\ lui Gârleanu, n-au găsit deloc apreciatori entuziaşti.
Scriitori de aceştia, cari îşi fac apariţia cu oarecare impetuozitate, muncesc la început cu stăruinţă, atacă îndrăzneţ toate genurile literare şi, obosiţi de grabă, se pierd în banalităţi şi se retrag la alte îndeletniciri, se cheamă diletanţi. Iar un diletant pur este şi unul din acei mulţi contimporani ai lui Eminescu cari, sub vraja maestrului, porniseră să-i imite gândurile şi forma în care le exprima, având drept dar de la natură numai un dram de talent de versificare.
Atât forma lirică şi satirică a lui Eminescu, cât şi frânturi întregi de imagini şi potriviri de cuvinte şi de rime de-ale acestuia le regăsim în poezioarele lui A.C. Cuza într-o asemănare adeseori jignitoare. Citiţi chiar poezia lui de la începutul volumului şi veţi găsi strofe eminesciane:
Tu eşti un vis, acel dintâi Şi cel din urmă poate Şi fără tine triste-mi par Şi ne-nţelese toate.
Dar chip cu-al tău asemănat Nu-i în puterea firii Şi veşnic tu vei rămânea în lumea-nchipuirii.
Influenţa aceluiaşi mare poet liric al nostru o întâlnim şi în poeziile, cu o notă mai şăgalnică, ale d-lui Cuza, ca, de pildă, în
Ţie:
De când mă tot uit la tine Chipul tău m-a scos din minţi, Eşti atât de drăgălaşă Când la mine te alinţi.
Şi privind cu-nduioşare Ochişorii tăi isteţi, Am văzut atâta farmec Şi atâta frumuseţi,
Că de atunci mă arde-n taină O văpaie de dorinţi, Eşti atât de drăgălaşe Când la mine te alinţi!
Acest „atâta" farmec şi „atâta" de cuminţi, care dă uneori strofelor lui Eminescu o nuanţă specială, nu e greu de recunoscut. De-asemenea ne par cu totul cunoscute strofele de cuprins reflexiv ale d-lui Cuza. Citind Cogitanda d-sale şi analizând puţina filosofie rimată ce coprinde, nu e greu să descoperim în ea o parafrazare încâlcită a Glossei lui Eminescu. întâlnim acolo rânduri ca:
.. .Ce-i cu mintea liniştită Tu gândeşte şi socoate, Că şi-n lumea cea de visuri înţelesul lor le-au toate.
... Fârmături din tot întregul Ne trudim a-1 înţelege. Nepătruns rămâne veşnic Orice-om face, orice-om drege.
Deci lipsa desăvârşită de originalitate este întâia vină a poeziilor d-lui Cuza. Şi de nu ne înşelăm, nu Eminescu singur
46
47
este pus la contribuţie. Mai găsim în acest volum şi alte reminiscenţe din lecturile autorului. Pe ici-colo se iveşte influenţa lui Heine. Şi se întâmplă uneori că până şi maxime celebre, răspândite pretutindeni, să-i servească de subiecte poetice. Aşa, de pildă, din nemţescul „Ernst ist das Leben, heiter ist die Kunst", d-sa face strofa:
Căci viaţa-i haos de durere Dar arta-i pururea senină,
Ceea ce-i aparţine d-lui Cuza sunt câteva poezii lirice în genul lui Şerbănescu, romanţe uşoare, femenine, cu mici cochetării sentimentale, - un fel de versuri de album, cum se scriau şi se cântau pe vremuri. Se vorbeşte în ele de vremea care trece, de iluziile cari mor şi de doruri neîmplinite. Unele sunt mai curăţele, ca populara romanţă Te cheamă privighetoarea. Cele mai multe însă sunt din lumea Micului dor şi nu se ridică întru nimic deasupra fecunzilor noştri trubaduri erotici, cari banalizează cu atâta zel sentimentele omeneşti. O singură dovadă:
Tu ce-mi zbori voios în cale. Rândunică, draga mea, Spune-i că, zdrobit de jale, Tot gândesc, plângând, la ea.
Vânt, ce fugi pe plaiuri falnic, Zbori spre draga ce iubesc, Şi-i şopteşte cu glas jalnic Că, plângând, la ea gândesc.
Iar tu, lună argintie, Tu priveşti în al meu gând, în zadar ţi-aş spune ţie Că la ea gândesc plângând.
în aceste modele de „Mică poezie", d-1 Cuza este uneori de o rară sărăcie de imagini, iar de altă dată de o emfază umoristică. Cine nu va râde, citind, de pildă, invocaţii de felul acesta:
Salutare, salutare, cocostârc !
Dar dacă din aceste motive opera poetică a d-lui Cuza nu prezintă nici un interes artistic, volumul îşi are partea sa de cugetare, care caută să stabilească autorului o reputaţie de scriitor, în pieptul d-sale, precum se vede, se zbat două suflete, unul de poet şi altul de cugetător. Oricât aceste suflete au căutat să se îmbine în mod armonic, ele n-au reuşit, căci a biruit „cugetătorul"...
Din fondul câtorva poezii, din monoloagele d-sale cu reflexiuni sociale, din mormanul de epigrame, satire şi cugetări, se desprinde figura unui filosof acru şi înrăit. Suferind de apostolomanie, se improvizează în apărător al virtuţii şi biciuitor al păcatelor de cari geme lumea şi societatea de azi. Socotindu-se, cu o rară lipsă de modestie, drept un mic Uebermensch, se ridică singur la.o înălţime ameţitoare, de unde priveşte cu dispreţ suveran la cei de jos, trimiţând fulgere împotriva lor. Ca un fir negru se ţese această grandoare în toate produsele cugetărei d-lui Cuza, prezentându-1 drept un moralist rece, antipatic şi obsedat de sine.
Lipsit de umor, în epigramele sale, d-1 Cuza întrebuinţează arma satirei vulgare şi a vorbelor triviale. Singura d-sale forţă, prin care a reuşit să-şi răspândească o parte a epigramelor, este jocul de cuvinte, întrebuinţat cu abilitate. în acest gen se apropie uneori de talentul d-lor Cincinat Pavelescu şi Teleor, spiritualii noştri epigramişti, cari nu recurg niciodată la cuvinte drastice pentru forţarea notei satirice. Cât pentru ieşirile d-lui Cuza împotriva criticilor din partea cărora se vede că a avut mult de suferit, oricine poate să vadă că acele nu mai sunt satiră, ci pur şi simplu un rânjet de om chinuit şi fără noroc în cariera sa de scriitor.
Cât de mare nepotrivire este între pretenţiile apostolice ale d-lui Cuza şi între ceea ce produce se poate controla şi din Cugetările în proză de la sfârşitul volumului. Filosoful nostru, departe de a fi profund, original şi uriaş în concepţiile sale, e de o banalitate extraordinară, editând, ca adevăruri nouă, lucruri ştiute de toţi şi spuse de alţii. Să cităm câteva exemple:
1. Viaţa în sine îşi are scopul ei.
2. Neadevărul de sine se zdrobeşte; adevărul de sine triumfă. ■.
3. Iubirea adevărată e jertfire de sine.
48
49
4. Sămănaţi idei, ca să culegeţi fapte.
5. Timpul e avuţia cea mai scumpă.
6. A pricepe este mai important decât a şti.
7. E mai uşor a cuceri inima unei femei decât a o păstra.
Filozofia aceasta culinară a d-lui Cuza nu este deloc schinteierea unei inteligenţe strălucite şi ne aminteşte deprinderile similare ale d-lui Iorga, care printre maximile sale are perle ca „masiv nu e solid" şi alb nu e negru.
Cu asemenea versuri imitate şi cu gusturi atât de originale, d-I Cuza nu este o apariţie simpatică în mişcarea noastră literară.
M. CODREANU
Cafenelele de provincie la noi au un aspect din cele mai posomorâte. Nişte şuri goale şi murdare. La mijloc un biliard petecit. Prin colţuri, Ja mese, pensionari şi artişti vaganţi, cu mutre zmolite, stau plecaţi deasupra jocului de şah sau de table. Casieriţa clipoceşte la tarabă, cu mâna obosită pe împletitura de ciorap. Nici o viaţă, nici un fâşiit de gazetă. Numai pocnetul figurilor de şah întrerupe liniştea.
într-o astfel de atmosferă am întâlnit la Iaşi pe Codreanu. Noaptea, într-o cafenea. Lumina palidă verzuie a globului electric îi dădea o înfăţişare stranie. Faţa lui suptă avea ceva diafan. Ochii lui vagi, peste cari'se lasă tot mai mult durerosul văl ceţos al miopiei, sunt spuza jăratecului în stingere. Ceva din poezia lui Baudelaire era în cafeneaua aceea; mirosea a ruină, a flori ofilite în cimitire. Poetul nostru însuşi un fragment din această poezie. Văzându-1, mi se părea că este însuşi întruparea unor strofe dedicate de el unei doamne.
Eu am murit, dar corpu-mi iubeşte încă sportul Dorinţei... şi se zbate. Vă vrea necontenit; II las să facă multe, privindu-1 liniştit, Şi-mi port cu nepăsare inconştientă mortul.
Abia mi-aduc aminte că-n vremi a locuit în inima aceasta un cineva - şi-n cortul De carne şi de oase, ce-n timpuri i-a fost portul. Pustietatea morţei ruina şi-a lăsat.
în acest cadril poetul nostru e o „umbră dezbrăcată de iluzii", o barcă sfărâmată de vânt, un suflet care a visat şi s-a oprit la marginea avânturilor şi acum se zbate singur, la o parte de orice curent al vieţii, spovedindu-şi astfel amarul:
51
Am cântat uitarea în visuri ş-am văzut Că trista lor himeră din drum m-a abătut Ca să devin pe calea pornirilor dintăi, Sătul de idealuri cu sarbăde văpăi; Realitatea însă, mă năruie, părinte, Căci îmi lipseşte-avântul de-a merge înainte ! Şi stau pe loc: statuie, zdrobită de furtună, Privind prin întuneric cum fulgere s-adună, în sus şi-n jos, în dreapta şi-n stânga mea lovind, Cu flăcări de mânie ce sufletu-mi cuprind... Risipa de-ntuneric prin care mă strecor Mă-nvăluie-ntr-o noapte eternă... şi mă dor Frumoasele avânturi din vremea de demult. Al căror glas zadarnic încerc să-1 mai ascult. Sunt umbra unei umbre pierdută-n Infinit. Ruină-mi este corpul şi sufletul strivit...
...Dar nu vă speriaţi. Sinceritatea asta excesivă a lui Codreanu îşi are şi ea fondul de realitate. Glasul ăsta tenebros este în adevăr al lui şi o fi având îndreptăţirea sa. Dar când, ieşind din cafeneaua sombră pe uliţele largi ale laşului, ne împresoară aerul proaspăt dinspre Copou, firavul poet se întrămează şi gândurile-i iau o altă cale. Căci e tânăr încă Mihai Codreanu şi oricât l-ar chinui durerea de ochi, sunt clipe dese în care el ţese cu drag planuri de viitor literar. El şi-a creat o lume proprie. în ea şi-a adunat o bogăţie de amintiri, de cunoştinţi, de tonuri şi culori. Şi când îl laşi să trăiască în lumea lui abstractă rămâi impresionat de fecunda lui imaginaţie şi de puterea lui de cugetare. Oamenii izolaţi, puşi aproape în neputinţă de-a gusta toate farmecele firii, fără legături directe cu pasiunile societăţii, au o cugetare totdeauna mai concentrată şi e foarte natural ca şi opera lor să aibă un caracter mai reflexiv şi o formă mai rece, dar mai fină.
Aproape toată opera lui Codreanu, volumul juvenil Diafane, apoi seria cea lungă de sonete din diferite ziare şi reviste, multe traduceri de versuri şi drame au acest caracter. Toate sunt lipsite de acel lirism uşor, cald, comunicativ, propriu poeţilor noştri senzitivi şi sunt, în schimb, gândite şi cizelate. Până şi poeziile lui impresioniste - vreo câteva pastele - sunt create mai mult prin imaginaţie, cum este, de pildă, Plopul:
Stă drept în sus; iar sobra maiestate A ramurilor sale-n mlădiere Vibrează calm în magica tăcere Din visătoarea lui singurătate.
în crengi, uşor... tot mai uşor străbate, încetinel zefiru-n adiere Ş-un fremăt lin, un fremăt de mistere Foşneşte*n frunze-alene clătinate. Ce simţitor e plopul meu din vale: Când râzi pătrunde-n ramurile sale Un viu concert de râsete-n surdină.
Iar dacă plângi, în plop ecoul zboară...
Şi frământat de jale, se-nfioară
Din vârf de crengi şi pân' la rădăcină.
Răceala aceasta, îndepărtarea tot mai mare de realitate şi de viaţa cu soare, se vede cu deosebire din sonetele lui, când antice, când medievale, unde patima şi simţirea caldă lipsesc cu totul. în forme reci îmbracă momente din poezia Olimpului, evocă pe Venus, se închină Sfinxului etern, sau cântă Moartea^ Anahoretului:
Călugărul bătrân cu vechi metanii Pe-un jilţ străvechi ades încremeneşte Şi numărând mărgelele gândeşte Că boabele pe sfoară curg ca anii.
Din rostul înţeleptelor cetanii El a-nvăţat că totul se sfârşeşte Că fierul chiar cu vremea rugineşte Şi că se pleacă morţei chiar titanii.
Hai, una, două, şapte, nouă, zece Şi nouăzeci... şi tot şiragul trece... Şi-ncepe de la capăt iar şiragul.
Sunt anii lui. în mână bine-i strânge Dar, aţipind, îi scapă şi se stinge. - Vorbiţi încetişor, că doarme magul.
... Aceasta şi alte multe poezii ale lui Codreanu ne dau cheia înţelegerii lui. Ca mulţi dintre moderni, el este un romantic
52
53
şi încă un romantic haotic, cu extaz -tulbure pentru trecut, cu repulsiune pentru prezentul înşelător, „cu simţirea şi gândul legănate într-o beţie lentă", dar veşnic călător pe culmile frumosului. Ca toţi romanticii, el are pronunţate în firea sa tendinţe spre satiră. Poeziile lui sunt îmbibate de o cruntă ironie. Şi nici senzualismul nu lipseşte.
Solitarul poet din Iaşi, scriitorul de altfel atât de nepretenţios, care-şi trăieşte viaţa frământată în presa din provincie, aproape neştiut de mulţimea iubitoare de artă şi poezie, este desigur unul din tinerii noştri cu calităţi alese. Oricât de năprasnică i-ar fi suferinţa fizică, probele poetice citate aici vor convinge pe oricine că finul poet are destulă forţă de a-şi desăvârşi lucrarea. Noi îi trimetem un glas prietenesc de îndemnare şi-i reamintim propriile-i cuvinte de la sfârşitul Diafanelor.
... în noaptea ta adâncă Lucidităţi măreţe ai mai putea să dai, Povestea vieţii tale tu nu ţi-ai spus-o încă: Ci nu pleca, - mai stai!
ARTUR STAVRI
Curentul de astăzi are un singur cuvânt de ordine: La muncă cu toţii ! Şi este atât de mult ascultat acest îndemn, încât vin ca la horă din toate părţile. Vin cei tineri şi neastâmpăraţi şi dau buzna la reviste. învie şi clocoteşte în bătrâni picătura semiseculară de inspiraţie şi face să răsară roadele lor de toamnă. Iar cei resemnaţi şi cei dezgustaţi, daţi la o parte de indiferenţa publicului de acum zece ani, ies şi ei rând pe rând la iveală şi-şi reiau, timizi mai întâi ca după un vis urât, apoi cu tot mai mult curaj, locul lor în rândurile scriitorilor activi.
Se întâmplă chiar că, sub auspiciile spiritului de azi, se deschid paginile din trecut, se reiau cărţi şi ediţii nevândute odinioară, se împrospătează în memoria cititorilor opere nedreptăţite. Şi ca şi când ar avea farmecul noutăţii, cititorii se grăbesc să le facă dreptate. Curente de aceste literare se aseamănă şi ele unei revărsări puternice de apă, care nu dezgroapă numai hârce şi schelete, ci aruncă pe câmpie, o dată cu nisipurile mănoase, şi pietre scumpe, scormonite din adâncuri...
După ce d-1 Brătescu-Voineşti, atât de puţin cunoscut şi de citit pe când îşi aşternea la Convorbiri întâiele sale pagini de proză subtilă, dar mereu cerut şi răsfăţat astăzi, când, la semnul timpului, şi-a reluat scrisul potolit - iată şi d-1 Stavri, seamănul său în poezie, revenindu-ne cu orchestra întreagă din cântecele primăverii sale1. Le uitasem aproape. Când aminteai de Stavri şi de versurile lui, îţi veneau în minte abia ca nişte flori presate, din care vremea a scos culorile şi parfumul, - ca un cântec de
A. Stavri, Luminişuri. Iaşi, 1910, Tip. Socec, pag. 192.
55
doină, pierdut undeva departe... Dar iată-le stropite cu rouă actualităţii, şi florile respiră din nou, ca cele mai fragede de astăzi.
E o carte curată şi sobră volumul de versuri al d-lui Stavri şi în ea se-nchide o viaţă din cele mai senine şi mai armonice. In poezia de astăzi, când patimile sunt mai puternice, viaţa mai aspră şi simţirile mai puţin coherente, când durerile înmoaie condeiul în culorile cele mai negre, consecvenţa şi echilibrul d-lui Stavri sunt unice. Atâta cer albastru, o atât de mare ploaie de flori şi de raze de soare, atât de multe luminişuri nu ni s-au mai dat de la pastelurile Mirceştianului încoace. Departe de frământările mulţimei şi de zgomotul de la oraş, el se retrage cu sufletul la ţară - cum o făceau pe vremuri poeţii bucolici - un sarcedot cucernic, care reuşeşte să-şi scrie în singurătate psalmii de preamărire a naturei.
Volumul începe cu un accent de melancolie tinerească. Cu o jale tulburată, cu tonuri vagi ce se pierd peste codru şi câmpii, cu duioşia unui suflet ce tremură în auzul şoaptelor firii, - autorul ne face martorii doinei sale:
O doină peste lanuri plânge Ca un fior, ca o mustrare, Ca un oftat care se stânge Pe buza unui om ce moare.
Această doină ne introduce numaidecât în atmosfera poetică a d-lui Stavri. E o atmosferă mai mult rustică. O căsuţă albă din sat este căminul lui modest. Crânguri şi câmpii de jur-împrejur, prin cari trec fetele la fragi, flăcăii la fâneaţă şi secerătorii spre lanurile de grâu legănate în bătaia vântului. Turme de oi trec peste coaste, departe, şi fluierul păstorului de după deal se aude ca prin vis. Din luncă se întinde treştişul, cu farmecul de lună şi cu foşnetul misterios din amurg:
Trestia înaltă geme şi se-ndoaie
în voia furtunii care-n noapte plânge;
Oricât de subţire-i pe dânsa n-o frânge
Nici vântul sălbatic, nici ropot de ploaie -
Ci trestia înaltă geme şi se-ndoaie
Şi de dorul verii toată iarna plânge.
De-aci, de la marginea iazului poate, poetul admiră sfintele apusuri de soare, binecuvânta zorile frumoase ale zilei, urmăreşte zborul porumbeilor şi soarbe din toată tinereţea lui mai. Iar încărcat de impresii, se întoarce în sat şi în lumina curată a duminicei admiră Hora în forma aceasta:
Ca o cunună de roze-n floare Se-nvârte-n horă stol de fecioare...
în lanţ de fete stau lăutarii Li-i trupu-n zdrenţe, ochii în pară; Zbâmie cobza ca-n roi bondarii, Nebun e jocul zis din vioară...
Ca o cunună de roze-n floare Se-nvârte-n horă stol de fecioare...
Au strâns flăcăii de-aproape jocul: Vor toţi - dă, parcă inimă nu-i? -Vor toţi să-şi prindă din zbor norocul Şi fiecare iubita lui.
Ca o cunună de roze-n floare Se-nvârte-n horă stol de fecioare.
In faţa acestor fecioare şi a atât de graţios zugrăvitelor plivitoare din lanurile de grâu, încunjurat de atâta lumină, autorul găseşte în curând şi fondul erotic în poeziile sale. Iubirea lui însă este din acelaşi mediu: cu totul pastorală, o iubire şăgalnică şi curată ca a lui Dafnis şi Cloe, discretă şi sfioasă ca într-un templu:
... Şi stând alături, liniştiţi, Obraz lângă obraz lipiţi
Şi gând în gând, Ne spunem multe fericiţi
Mereu tăcând.
Pe braţ mi-ai adormit frumos Şi ramurile-şi cern pe jos
Potop de flori -Şi-ţi cântă-ntruna mângâios
Privighetori.
56
57
Răsună-n noapte glasul lor -Şi tot mai tare-şi plâng un dor
Nemângâiat; Cântaţi încet, că doarme-uşor,
Cântaţi încet!
Această iubire, - identică şi cu idila celor două păsărele ascunse într-un cuib de tei (...„şi-au adormit de-alături stând, aripa lui deasupra ei"...), ia apoi oarecare proporţii în viaţa poetului, fără furtuni şi fără deznădejdi. Foarte arareori subiectiv, iubirile lui sunt exprimate mai mult prin scurtele balade cu motive scoase din basme. Domniţe fac dragoste cu Feţi-Frumoşi; Cosânzeana apare şi ea şi-şi caută ursitul; Ielele îşi îndeplinesc rolul de încurcătoare de suflete şi Sburătorul asemenea. Şi toate aceste în acelaşi cadru luminos al unei naturi în sărbătoare.
Dar vremea trece, luminişurile se răresc, întâiul farmec al vieţii se stinge ca şi macul ce s-a scuturat deasupra atâtor privelişti, şi iată autorul retras şi el la gura sobii, şi e toamnă târzie şi din raiul de flori şi zâne i-au rămas amintirile, pe cari le deapănă către sfârşitul volumului:
O vară, încă una, trecut-aşa devreme -Şi noi cu ea ne pierdem; ne-a mai rămas de-acum Doar gândul, amintirea în urmă să ne cheme, Căci ne-am lăsat o parte din inimă pe drum.
...Mereu tot înainte, tot zile netrăite ! Viaţa noastră trece, când stai să te gândeşti, Ca apa care scade aşa, pe nesimţite, în cupele uitate pe margini de fereşti.
Sunt calme şi amintirile aceste, ca şi luminişurile tinereţei şi resemnarea le dă o înfăţişare de demnitate. în ele, ca şi în zburdalnicele cântece de iubire, sau ca în blândele descrieri de privelişti, d-1 Stavri rămâne poet. Pretutindeni poţi să-i descoperi calităţile.
Când citeşti acest volum nu poate să nu-ţi bată la ochi o deosebită însuşire a autorului, şi anume măiestria cu care fixează, în puţine cuvinte, tablouri din cele mai poetice. Sunt atâtea subiecte aici demne de talentul unui Grigorescu, încât nu
ne putem reţine să nu atragem atenţia asupra lor. Iată aici un adevărat Grigorescu:
în şes, prin uscate ogoare, Plugarii dau drumul la boi -Şi boii scăpaţi de lajug Pe brazda-negrită de plug, Se clatină încet pe picioare,
Se culcă apoi. Pe dealuri stă fânul în paie Şi paiele-n soare se coc, Copile prin lanuri de grâu Coboară alene la râu Ştergându-şi cu braţele goale
Obrajii de foc.
Câte tablouri de-aceste nu găsim! Când îşi descrie cerdacul umbrit de zarzărul în floare; când descrie plivitoarele cu umerii goi şi albi „de parcă ar mişca pe umerii lor două aripi străvezii de albi porumbei"; când zugrăveşte zăvoiul cu norii roşii, în formă de balaur, deasupra-i apare pururea artistul meşter în linii şi culori, un colorist discret, ca puţini alţii.
Acesta-i volumul d-lui Stavri. Poeziile lui le citeşti uşor şi repede cum ai trece în revistă o feerică panoramă de idile de la ţară. Ele îţi dau senzaţia seninului şi uneori a eternei tinereţi. Nici pasiune, nici vifor nu găsim în ele, dar sentimente curate câte voiţi şi, mai pe sus de toate, o dragoste nestăvilită pentru clipele frumoase din viaţa fugară. Şi celui ce vine cu acest modest, dar simpatic capital poetic, se cuvine a i se deschide cu drag porţile succesului.
58
CONST. MIRONESCU ŞI ALICE CALUGARU Două talente tinere
Talentele poetice mai tinere sînt ca florile de primăvară: plăpânde şi gingaşe. întâiele raze de soare mai cald le dă fiinţă. O înflorire repede, o viaţă scurtă la margini de codru sau într-un colţ de grădină, - şi, când simt că se apropie arşiţa dogorâtoare, ele îşi închid fragedele potire, şi pe urma lor se aşterne uitarea.
E scurtă clipa înflorirei lor, dar frumoasă şi sfântă. Când mugurul acela, ce poartă în sânu-i atâtea taine, se desface şi floarea învoaltă stă în toată podoaba-i înainte-ţi, simţi fiorul creaţiunei armonice. Şi când le vezi dispărute, te doare că florile de primăvară fac aşa de puţină umbră pământului şi că farmec, culori, parfum şi duioşie se volatilizează aşa de repede, - „ca un vis, ca o părere".
Talente tinere! Când le descoperi ai senzaţia de a fi dat peste întâiul ghiocel ce şi-a scos capul îndrăzneţ de subt cea din urmă pătură de zăpadă. Şi-1 răsfeţi ghiocelul şi-1 mângâi cu drag, căci el îţi vesteşte învierea unei forţe. Numai cine a condus vreodată o revistă ştie ce înseamnă neastâmpărul cu care citeşti un manuscris după altul şi ştie cum tresar de bucurie când dintre rândurile primite se desface zâmbind vreun spirit nou, vreo faţă senină, sau vreun tânăr talent. Este acesta un oaspe nou în viaţa ta, un prieten drag, şi-1 primeşti cu însufleţire şi-1 îndemni şi-i netezeşti calea... cu toate că nu ştii încă unde-1 va duce.
Despre două din aceste flori de primăvară, întâlnite pe plaiurile vieţii literare, fie-mi îngăduit a scrie ceva. Numele lor e prea puţin cunoscut, căci de câţiva ani încoace nu mai dau
semne de viaţă şi nu se mai ţin în rând cu ceilalţi. Amuţit-au de tot, sau trec numai prin o pauză de concentrare, nu pot să ştiu. Şi unul şi altul au apărut însă cu atâta vervă în coloanele Vieţii literare, de pie memorie, cu atâta consistenţă şi îndemânare în formă şi fond, încât a-i da pradă uitării ar fi o vină mare.
Cel dintâi, d. Const. Mironescu, modest ca simbolul său, care este floarea albă, trăieşte undeva prin provincie, ca tânăr advocat. Mulţumit şi senin în felul lui, nu aleargă după succese literare, nu caută cercurile zgomotoase şi nu forţează inspiraţia. Scrisul lui are dintr-un început ceva din siguranţa fericitului care supune şi cucereşte; ici vesel şi capricios ca un fluture ce saltă din floare în floare, de la Greti la Marta, de la Marta la Magdalena; colo grav şi pătruns de tainele mari ce i le deschide natura şi sufletul omenesc.
Poezia lui cea dintâi care i-a atras simpatii a fost dedicată florăresei Greti:
Uite Greti, uite Greti Cât de tânără-i şi blondă, Râzătoare ea îşi plimbă
Pretutindeni Frumuseţea-i vagabondă.
Are ochii mari, albaştri, Două flori, clipind şirete, Greti poartă-n ea tot dorul
Şi seninul Florilor de violete.
Ce frumoasă-i! împrejuru-i E un murmur de-admirare. Greti trece, toţi se uită, Ea zâmbeşte Rând pe rând la fiecare.
Gât rotund, narcişi pe umeri Sub dantele sânuri albe, Greti are-n trupu-i tânăr
De Madonă Eleganţa unei nalbe.
60
61
Greti vinde flori străine, Crini de seră ca zăpada Trandafiri şi roze pale,
Micşunele. Şi garoafe de Grenada.
Vino, Greti! Toţi o cheamă, Florile i le iau toate, Câte unu-i cere gura, Greti râde: „Floarea asta nu se poate..,"
Cu panerul gol pe umeri Greti pleacă, creşte larma, Toţi se uită-n ochi să-i vadă
înc-o dată Violetele de Parma!
Forma aceasta şăgalnică, mlădioasă, colorată cochet cu câteva elemente moderne, este ceva nou şi eleganţa simplă a versului a trebuit să placă. Şi în tonul acesta, când mai plin şi mai sunător, când mai discret şi mai melancolic, Mironescu ne dă o serie de versuri erotice de un romantism particular şi de o rară uşurinţă ca înţeles. Cu multă abilitate ne zugrăveşte câteva figuri ce l-au tulburat, ca, de pildă, pe Magdalena:
Tu ai în ochi tristeţa mării Sub cerul lunei lui octombre, Melancolia nesfârşită Dintr-un amurg bătut de vânt, Tu ai în ochii tăi ca noaptea Ruini de visuri sfărâmate: Ş-aşa cu braţele-ţi întinse Deasupra frunţii ridicate Tu pari statuia disperării încremenită pe un mormânt...
Melancolia în dragoste e inevitabilă şi de-aceea nu e mirare că majoritatea cântecelor lui Mironescu sînt străbătute de acest spirit de resemnare, cum este şi poezia scurtă Memento:
Tu, draga mea, să ştii: când voi muri Şi când la groapi trupu-mi va porni,
De-o fi în mai, ca ultim suvenir, în racla mea s-arunci un trandafir.
Târziu de tot, când tu mă vei uita într-un sicriu doi morţi te vor visa, Te-or plânge doi în tristul cimitir: Eu, draga mea, şi bietul trandafir!
în genere însă Mironescu preferă seninătatea, cu deosebire în multele strofe inspirate de frumuseţile naturei. Când salută cocorii, când trece în nopţile de vară peste cărările pădurei, când se îmbată de soarele primăverii, - se simte încă toată zburdălnicia tinereţei şi toată sănătatea unui suflet întreg. De obicei aceste impresii din natură le redă în forma de sonet, pe care de asemenea o mânuieşte cu meşteşug deplin. Mă mărginesc la citarea sonetului atât de închegat şi de original ca gândire, care este Spre primăvară:
Un soare cald şi un cer senin departe Iar sus de tot o mare de lumină, Din lungul şir al zilelor de marte E întâia zi frumoasă şi senină.
Plutesc în zări triunghiuri de cocoare Şi codri-s plini de vraja învierii, Vestind din corn a lumei sărbătoare Prin crânguri trece zâna primăverii
Şi lunca toată-i lan de viorele
Iar cât cuprinzi, se văd copii şi fete
Făcând cununi, ghirlande şi buchete.
Le pun în păr ş-aşa, gătiţi cu ele, Ei trec voioşi prin rariştea pădurii, Cântând cu toţii farmecul naturii...
Un tânăr cu un mare număr de poezii de aceste desigur nu e menit să fie uitat şi, dacă le scot la iveală, este ca să-i dăm de veste d-lui Mironescu că rău a făcut punându-şi lira-n cui, după aceste debuturi atât de reuşite.
62
63
Cu d-şoara Alice Câlugăru cazul se prezintă şi mai serios. D-sa ocupă un loc special printre scriitoarele noastre de versuri. La vârsta de 17 ani, de pe băncile liceului, a debutat cu un buchet de Viorele, un volumaş de cântece lirice cari trădau cu evidenţă un talent precoce. Primirea cea bună i-a dat îndemnuri noi. Cu toate că forma lirică uşoară şi genul impresionist, cu care începuse, o indicau pentru poezia naturii şi pentru lumea subiectivă, d-şoara Călugăru, sub influenţa studiilor serioase, s-a simţit atrasă către genul reflexiv şi a pomit o serie de analize filosofice, cu subiecte sociale, în cari adeseori poezia e stăpânită de raţiune.
Faza aceasta a doua a activităţii sale tânăra poetă a început-o prin câteva traduceri subtile din Geibel, care denotă calităţile unei rare traducătoare şi dintre cari Intermezzo este desigur printre cele mai frumoase:
Daţi-mi mie de pe cupă Numai spuma cea uşoară, Din iubire numai visul Pentru viaţa mea fugară.
Altul poate să golească Cupa. Altul s-aibă parte De cămin, - pe când în lume Eu voi rătăci departe.
Pe cărări şi peste drumuri Peste mări din ţară-n ţară Să colind mereu. Să-ntâmpin Vecinie altă primăvară,
Iar în drum de-mi vor întinde, C-o privire zâmbitoare, Plin paharul, eu voi spune Tuturor a mea cântare:
„Mie daţi-mi de pe cupă Numai spuma cea uşoară, Din iubire numai visul Pentru viaţa mea fugară".
După aceste traduceri trece brusc la descrieri şi reflexiuni. Cu mult spirit de observaţie a mişcărei şi a atmosferei ne dă o idilă din viaţa ţiganilor călători, poezie care poate sta alături de cea tradusă de Coşbuc cu acelaşi subiect. Cu mare putere de analiză atacă apoi subiecte şi mai complexe. Ne desfăşoară grandiosul tablou de noapte într-un oraş mare; ne fascinează descriind o Ploaie de stele; ne dă senzaţii reale, reproducând în versuri lungi, de un ritm vioi, procesul întreg al unui mare Potop în toiul verii, sau aşternând în strofe sombre Glasul nopţii misterioase. Este oarecare îndrăzneală în căutarea acestor probleme şi desigur multă originalitate, cum se vede şi din următoarea poezie, Pisicile:
în torsul lor s-aude-ndepărtat
Cum se întoarce-n freamăt trist trecutul.
Ele spun basmul lor de mult uitat,
Ele torc firul cel întunecat
Ce-şi pierde-adânc în vreme începutul.
O lume de vedenii în ochii lor Rămas-a din pădurile-noptate Şi-n galbene lumini, tremurător, Cu umbre verzi sălbatecul fior Al frunzelor de vânturi frământate.
Şi urme de mândrie le rămân Şi azi, şi stăpânirei nu se-ndoaie, Căci ştiu că neamul lor a fost stăpân De mult, pe când poporul cel păgân Se închina la ele în războaie.
Iar când le vezi alunecând acum Pe-oraşele fierbând gălăgioase, Par umbre negre ce-au rămas pe drum Din iadul dus, fugind prin nori de fum Ce-n valuri grele zboară de pe case.
La gura sobei iarna-ncet torcând înşiră trist povestea ta uitată, Tu o asculţi ş-o retrăieşti din gând, Iar ele-n somn deschid din când în când Spre flăcări ochii mari, nebuni, deodată. Priveşte-atunci într-înşii până-n fund
64
65
Şi vei vedea adânca răutate Cu care, reci, în ochii tăi pătrund, Căci ele cugetul lor nu-1 ascund Şi ura nu se tem să ţi-o arate.
Dar te ating în răutatea lor: Ca fiarele pe neamul lor, mânie Şi ură-n ele, şi fior De patimă nebună, de omor -Dar n-au puterea lor să te sfâşie !
Poezii de aceste şi altele, în care se face, de pildă, apologia Muncei sînt neapărat probele unei inteligenţe superioare, dar prea adeseori seamănă mai mult a capricii de talent, care se crede şi este poate în măsura de a îmbrăţişa în haina poeziei un lucru din domeniul ştiinţei. E posibil ca aceste să-i aducă scriitoarei oarecari prejudicii, cu toate că frumosul dar poetic se întrevede şi din ele. Pe cei ce ar trage la îndoială însă acest talent i-aş trimite la ultima poezie a d-şoarei Călugăru, Despărţire, în care vibrează pe larg coarda subiectivismului cald şi le-aş recomanda şi Nuferii atât de original concepuţi:
în alb curat'de raze nins Şi-n galben şters şi-n verde stins Răsar din valul liniştit De ape-abia tremurătoare De ape-ntinse-n care moare Albastrul cel neţărmurit.
Sub soare-n valul sclipitor Răsfrângerea, cu floarea lor Cunună îndoită-a tors. Şi când te uiţi pe apă-ai crede Că până-n fundu-i se străvede Prin valuri chipul lor întors.
Ei sorb, în ploaia de lumini Cu însetate rădăcini Sub valul cel tremurător, în care-albastrul palid moare Noroiul cel adânc din care Hrănesc de mult zăpada lor...
Şi-acum când răsfoiesc comoara aceasta de gânduri şi de versuri minunate, pe cari aştept de atâta vreme să le văd adunate într-un volum, mă gândesc: de ce-o fi încetat şi acest talent să mai scrie? De ce, cu un început atât de serios, cu daruri atât de binecuvântate, tânăra scriitoare nu îşi duce mai departe opera pornită? Să fie la mijloc o renunţare de bunăvoie? Dar asta nu se poate, căci îndemnurile firei sînt mai puternice decât voinţa individuală. Sau, - mai ştii? - Parisul cel zgomotos, Parisul cel fermecător să ne fi înstrăinat cu totul acest talent?
66
DIN PERIODICE 1908-1909
EPOCĂ DE TRANZIŢIE
Aşa s-ar putea numi epoca noastră. Sau epoca muncii nesigure, pregătitoare pentru vremuri apropiate, cu idealuri mai lămurite şi cu oameni mai viguroşi.
Ceea ce se face acum este mai mult încercare, mai mult dorinţă. Pretenţie multă, zgomot, mişcare, hărnicie şi nici o unitate, nici un fir conducător. Forţe mijlocii destule şi prea puţine personalităţi cari să se ridice deasupra nivelului modest, să subjuge pe ceifalţi cu voinţa lor şi să imprime astfel caracterul lor propriu întregei vieţi publice. Aşa este înfăţişarea tuturor epocelor de tranziţie.
Constatarea asta nu se face din vreun pesimism sau vreo exagerare, nici cu gând urât de a supăra în amorul lor propriu pe atâţia oameni buni şi silitori, cari ani de-a rândul sau viaţa lor întreagă stau în serviciul neamului. Dar se scoate la iveală, pentru că nu e rău să se amintească, din când în când, tuturor celor ce muncesc, tuturor celor ce, cu gândul sau cu vorba, ne sfătuiesc sau ne încurcă mai mult, că rostul lor e trecător şi că peste tot ce s-a muncit numai aşa la suprafaţă, istoria va trece cât se poate de nepăsătoare. Căci dibuirile sau orbecările nu sunt istorie, pe cum frazeologia politicianului nu este încă idee şi rima poetului nu e încă poezie.
Dar să precizăm.
în politică suntem în frământare continuă. în parlament ca şi acasă, războiul cel vechi e în curgere. Dar, cu toată prietenia pentru unii, cu toată veneraţia pentru alţii, trebuie să mărturisim că nu avem deloc vreun motiv puternic de a pune un preţ deosebit pe acest fel de război. După toate teoriile, însemnătatea unei lupte zace în biruinţă. La noi însă evenimentele mărunte ale zilei alternează cu anii de nesucces. Speranţele se aprind, licăresc în treacăt şi dispar. Bolnavi, doritori de o rază caldă,
71
tânjim pare că de dorul urtei clipe în care să putem zice: iată o biruinţă! Şi clipa aceasta, care să ne vestească începutul unei epoce nouă, a epocei de fapte şi de izbândă, întârzie mereu.
în viaţa culturală aceleaşi fenomene. Ne gândim în primul rând la şcoală şi la biserică, la puţinul lor avânt şi la puţina lor rezistenţă. Ici vedem micile hărţuieli confesionale şi inutilele sforţări clericale, cari sleiesc atâtea puteri şi ne readuc vremuri de mult uitate, cu preocupări medievale. Colo, pe arhiereii noştri iubiţi, depărtându-se tot mai mult de rolul lumesc ce-1 avea un Şaguna. Ici zărim o serie de dascăli, părinţi ai generaţiilor, timizi şi neorientaţi. Colo punem mâna pe pulsul vieţii din instituţiile noastre culturale şi simţim că bate încet şi cu frică. Nu învinuim pe nimeni: aşa sunt oamenii în epoca de tranziţie, necutezători şi fără pasiuni puternice.
în cele economice desfăşurarea de forţe e mai mare. Terenul e şi mai real şi e firesc să reclame mai multă atenţie. Dar totuşi rămâne întrebarea deschisă: dacă în această direcţie progresul e un avantaj, dacă numărul cel mare de bănci înseamnă o îmbogăţire a păturei de jos sau numai un mijloc pentru naşterea şi înmulţirea acelei burghezii, care uşor poate ajunge o sarcină strivitoare în spatele ţăranului. Şirul cel lung de directori, contabili şi membri în direcţie ne pune adeseori pe gânduri şi ne aminteşte adevărul că băncile sunt arme cu două tăişuri: înalţă şi doboară, Politica financiară şi economică ne poate ruina mai sigur ca orice altă greşală şi totuşi nu zărim printre tineri ridicându-se capacităţi financiare cari să adâncească aceste probleme ale viitorului.
Iată numai câteva din semnele epocei de tranziţie, cu multă mişcare, cu mulţi conducători şi harnice puteri mărunte, dar cu puţin relief. Constatarea asta s-ar putea extinde şi asupra celor mai mici amănunte, asupra manifestărilor artistice şi literare, unde acest spirit mărunt, această muncă fragmentară, această oscilare de la q direcţie estetică la alta dau, cu puţine excepţii, nota situaţiei.
în astfel de împrejurări, rolul presei e mare. Ea trebuie să accelereze procesul de limpezire. Să taie căi nouă în locul celor convenţionale. Să scoată la iveală energiile latente şi să înlocuiască cu forţe tinere pe cei inutili, pe cei intruşi şi toată searbădă mojicime. Datoria ei este să cureţe, să regenereze şi să dea poporului pe oamenii de mâne.
ANUL LITERAR TRECUT
Cum gr ano salis
Cât ne priveşte pe noi, ne-am făcut datoria după putinţă. De la început am ţinut să nu fim o revistă numai literară, ci să îmbrăţişăm şi alte terene culturale. în deosebire de celelalte reviste, am urmărit deci sistematic, pe lângă manifestările literare, şi pe cele artistice şi muzicale, având mulţumirea de a vedea că această ramificare a datoriilor unei reviste e bine primită în public. în marginile acestora şi lărgindu-ne tot mai mult cercul de activitate, noi mergem înainte.
Cum s-a muncit aci judece alţii dacă vor, noi să spunem ce credem despre hărnicia şi talentul celorlalte tabere.
începând cu revista cea mai veche, cu Convorbiri literare, mărturisim că junimiştii au făcut un act de dreptate faţă de organul lor, nesacrificându-I după cei patruzeci de ani de muncă glorioasă. O bună revistă lunară la Bucureşti, unde să găseşti loc pentru lucrări mai întinse, era necesară. Cu toată încărcarea revistei cu prea multă materie de un interes ştiinţific parţial, cu toată lipsa aproape complectă a literaturei curente, publicaţiunea aceasta s-a prezentat într-o formă simpatică. D-1 Mehedinţi, noul director, cu abilităţile sale stilistice recunoscute şi cu gustul său alegător, a reuşit să-i modernizeze în câtva forma şi să introducă o notă mai vie. Asupra mişcării literare în general şi a formărei credinţelor însă Convorbirile literare în acest an n-au avut nici o influenţă, deoarece, în afară de câteva notiţe, dintre cari unele nedrepte, au lăsat cu totul neobservată producţiunea bogată a tinerilor scriitori. O faptă vrednică de scos la iveală, pornită din acest cerc, este îndemnarea şi ajutorarea lui P. Cerna de a pleca în străinătate, pentru cultivarea talentului său dovedit în poeziile publicate, în cea mai mare parte, în Convorbiri literare.
Din trunchiul întinerit al acestei vechi reviste s-a desprins o mladă şi a căutat teren propriu de dezvoltare: Convorbirile
72
73
(acum „critice") ale d-lui M. Dragomirescu. Răspuns-a înfiinţarea acestei reviste la o trebuinţă simţită, sau fosta ea numai platforma pentru existenţa literară a unui profesor de literatură? Mai mult cazul din urmă. Colaboratorii d-lui Dragomirescu, atât de variaţi ca talente, sunt luaţi de pe una sau alta dintre revistele mai vechi, fără a se înmulţi într-un an printr-un singur nou talent, care să fi debutat aci, aşa că din acest punct de vedere apariţia nu era justificată: aceşti colaboratori puteau să rămână pe la căminurile lor de mai nainte, fără ca o forţă dintr-înşii să se fi pierdut. In schimb, d. Dragomirescu a găsit un prilej de a-şi arăta pe larg calităţile ca şi greşelile d-sale de profesor meticulos, de a vorbi lung şi afinat despre subiecte mărunte, de a pune de două ori pe lună note elastic stilizate mai ales producţiunilor apărute...în revista sa. Om harnic, de multă bunătate, mi se pare, dar fără vreun gust deosebit, a avut totuşi norocul să publice proză frumoasă de Gârleanu şi bucăţi uşoare de citit, dar nu tocmai cu miez de-ale amicilor personali ai acestui scriitor, cari formau zestrea dispărutei reviste Făt-Frumos. Amicii noştri, d-nii Cincinat Pavelescu şi I. Minulescu i-au dat de asemenea un bun ajutor. Dar greşala permanentă a d-lui Dragomirescu a fost ieftinătatea d-sale în cuvinte, dărnicia în laude şi epitete adresate tuturor încercărilor din revista sa. Pentru mişcarea literară acest sistem de „critică analitică" este de-a dreptul demoralizator, căci creează o pletoră de autori înfumuraţi, plini de ei înşişi şi vecinie doritori de o glorie uşoară. Rămâne caracteristic pentru directorul Convorbirilor şi felul d-sale de-a face critică prin comparaţie. D-sa nu scapă o ocazie în care să nu-şi pună întrebarea „cine e mai mare?" Goga sau Cerna? Sadoveanu sau Gârleanu? Acest soi de „literatură comparată" este cu totul neserios.
Dar, dacă d-1 Dragomirescu a reuşit să-şi înjghebeze un cerc oarecare, prin bunătatea sa personală şi prin sistemul laudelor şi încurajărilor - sistem practicat odinioară cu lăcomie de d-1 Iorga - cei de la Viaţa Românească din Iaşi au obţinut succese reale cu alte mijloace şi mai ademenitoare: cu banul şi cu politica. Onorariile ce se dau Ia această revistă - câte 100-200 de lei de o poezie sau nuvelă mai de seamă - sunt unice până acum în literatura noastră şi presupun un deosebit spirit de
jertfă din partea conducătorilor publicaţiunei. Aceşti conducători sunt strânşi uniţi şi prin credinţele lor politice; cei mai mulţi sunt deputaţi şi prefecţi ai partidului de la putere, aşa că şi din acest punct de vedere, revista lor deschide oarecari perspective colaboratorilor. Mult atrage în acest cerc şi personalitatea simpatică a d-lui Stere, iar convingerile d-sale sincer poporaniste, ideile d-sale sociale curente, împărtăşite şi de o parte a scriitorilor noştri, îi câştigă de asemenea aderenţi. Toate aceste explică numărul considerabil de însemnate bucăţi literare apărute în acest an în Viaţa Românească, bucăţi iscălite de d-nii Vlăhuţă, Coşbuc, Goga, Voineşti, Sadoveanu şi alţii. Dar toţi aceştia par a fi mai mult oaspeţi bineveniţi, colaboratori externi cu onorar, iar adevăratul cerc de la Viaţa Românească, întemeietorii ieşeni, au o producţie numai sporadică şi - în partea ei literară -destul de inferioară. Singuri d-nul Ibrăileanu şi cu d-na Sadoveanu sunt infatigabili, dar cel dintâi prea greoi şi pretenţios, a doua prea vorbă goală şi sfătoasă, nu reuşesc să fie gustaţi. Revista de la Iaşi, cu avantagiile de editare de cari âm pomenit, şi-a creat, ce c drept, vad, dar dacă prin răsplătirea muncei literare a făcut un bine, ea a produs şi un rău destul de mare: prin zvonul fabuloaselor onorarii a deşteptat în rândul scriitorilor pofte materiale şi a făcut re foarte mulţi să înţeleagă literatura nu ca un scop ideal, ci drept un mijloc al vieţii practice.
Tot astfel o considera odinioară d-1 Iorga, însă numai ca mijloc al vieţii şi ambiţiilor sale. Pentru d-sa literatura a fost calea de-a se ridica la un grad oarecare de popularitate. Dar greşelile d-sale cele multe răzbunându-se, norocul 1-a părăsit. Floarea darurilor, revista întemeiată la începutul acestui an cu atâtea făgăduieli şi moartă la sfârşit de inaniţie, în mijlocul absolutei indiferenţe, a fost o publicaţie necitită, veştedă şi scrisă de tineri începători sau obscuri traducători de versuri, bucuroşi de a face acum ei statul-major redus împrejurul d-lui Iorga.
Moştenitorii veseli ai d-lui Iorga, redactorii rămaşi la Sămănătorul, după plecarea d-sale, n-au răspuns aşteptărilor legate de dânşii. Sacrificându-şi repede independenţa, au făcut din Sămănătorul o sucursală a Vieţii Româneşti, publicând la
74
75
Iaşi tot ce aveau mai de seamă şi lăsând pentru neglijata lor revistă numai fărâmăturile. Credincioşi şi-au rămas numai d. Sandu-Aldea şi cronicarul de umplutură, d. Ion Scurtu, care în articolele sale despre hârtia „Letei", despre ziare, călindare şi despre traduceri, ca şi prin restul frazelor sale îmbâcsite s-a dovedit de cea mai ştearsă inteligenţă dintre toţi câţi astăzi caută să se îmbrâncească în arena literelor. Această lipsă de interes a unora şi de pricepere a altora a făcut ca Sămănătorul să piardă importanţa, fie şi personală, ce-o avea mai nainte şi să trăiască mai mult pe urma dibăciei cu care fusese odată răspândit. în schimb* câţiva din foştii noştri colegi de-acolo sunt coprinşi în timpul din urmă de un nervozism şi o grandomanie îngrijitoare, ceea ce explică grosolăniile lor rimate şi fireasca lor rătăcire prin „craterele glodoase" ale criticilor.
Fiind vorba de îngâmfare şi de exagerarea personalităţii, trecerea la d. Ovjd Densusianu şi la Vieaţa nouă, revista citită cel mult în una sută exemplare, este naturală. Eminentul, răutăciosul şi plinul de invidie filolog merită ca literat aceleaşi epitete, minus cel dintâi. Vrând să fie antipodul d-lui Iorga, d-sa îşi încearcă norocul cu străinii şi scrie informaţii despre poeţi francezi şi flamanzi destul de cunoscuţi, crezând că ne spune lucruri nouă. Pe scriitorii noştri îi tratează cu un dispreţ suveran, le bagatelizează operele, comentând câte un crâmpei din ele, sau insultându-i. Şi fiindcă aceştia nu-1 iau în seamă şi trec hohotind pe lângă d-sa, ca pe lângă o ciudăţenie, tot d-sa se plânge şi oftează că vai, „astăzi te găseşti în faţa unor adversari (?) care nu primesc lupta dreaptă, se tem (!) să ia armele, se ascund şi fug..." Nimic mai hazliu ca omul îngâmfat care îşi închipuie că n-are adversari destul de demni, vrea să se bată şi n-are cu cine ! Pe lângă aceştia viaţa... literară trece înainte şi ei rămân, sterpi, la o parte, cu gestul şi cu pretenţia.
în linişte şi cu lucrări mature de pe la scriitorii cunoscuţi, Luceafărul din Sibiu şi-a continuat apariţia în condiţiile de mai nainte, având şi meritul de a contribui la cultivarea gustului pentru arte, prin reproducerea operelor pictorilor şi sculptorilor noştri şi ale celor străini. Printre noii-veniţi la această revistă s-a remarcat îndeosebi d. Soricu, ale cărui versuri câştigă tot mai mulţi cititori.
Prin revistele celelalte de astăzi nu găsim momente mai însemnate de relevat, nici vreun talent care să ne atragă luarea aminte: sînt organele, mai mult personale, ale unor oameni de bine de prin provincie, sau mijloace de menţinere ale unor existenţe sociale parazitare, aşa că nu au o specială legătură cu literatura, nici în rău nici în bine.
Aşa cum sînt revistele aceste toate, cu tendinţele şi apucăturile lor variate, ele alcătuiesc oglinda unui an bogat în producţie literară, cu câteva pagini frumoase, cari sub raportul estetic pot satisface publicul cel mai exigent. Multele încordări şi polemici de toate categoriile, atât de crunt blestemate de toţi fariseii şi naufragiaţii, sînt şi ele o probă de interesul intens faţă de mişcarea literară: e un prisos de energie pe care generaţia actuală îl cheltuieşte fie în hărţuieli, fie în muncă pozitivă. Fierberea aceasta, încrucişarea de curente şi idei, ivirea de tot mai multe forţe şi cucerirea unui public cititor tot mai mare ne îndeamnă să privim cu dragoste la ziua de azi şi cu încredere la ziua de mâine, care ne va aduce inevitabila limpezire, aşezând pe fiecare talent la locul meritat. Căci e o mult promiţătoare epocă aceea prin care trecem noi.
NOTIŢE ŞI INFORMAŢIUNI
împotriva ateneiştilor se repetă în fiecare an şi totdeauna cu acelaşi succes. Noi rămânem cu scrisul şi...ei continuă să vorbească.
Despre oratorii Ateneului am luat notă într-un număr trecut, arătând nevaloarea multora, din punctul de vedere al activităţei lor culturale. Primim acum o scrisoare anonimă, în care unul din cei vizaţi caută să se apere în chipul următor:
„La Ateneu nu s-au înscris oamenii ca să scrie, ci ca să vorbească, deci n-au nevoie să fie scriitori recunoscuţi şi apreciaţi de d-voastră. Nu-i totuna a vorbi cu a scrie. Poţi fi bun orator sau, mai bine, bun conferenţiar, fără să fii vreun prea mare scriitor, de pildă răposatul Gion şi alţii. Vedeţi, deci, ce nedreaptă a fost acuzaţia d-voastră împotriva şirului de conferenţiari anunţaţi"...
Noi sîntem recunoscători anonimului nostru informator pentru această preţioasă mărturisire, care oglindeşte desigur părerea conducătorilor Ateneului. Va să zică, este absolut indiferent dacă de pe tribuna Ateneului, menită să popularizeze arta, literatura şi ştiinţa, vorbeşte un Popescu oarecare, un agramat, o patentă mediocritate, sau un om de litere? Este preferabil ca această tribună să se pună la dispoziţia tuturor reclamagiilor, tuturor „oratorilor" îndrugători de vorbe goale, în loc de a se face apel la numărul cel mare de tineri scriitori cu talent? Curioasă mentalitate!
Dar, fiind vorba de Ateneu, mai avem o observaţie. Nu numai d-nii conferenţiari sînt oameni în mare parte obscuri, dar vedem că şi subiectele conferinţelor sînt alese la voia întâmplării. Nici o legătură între unele şi altele, nici o direcţie anumită şi nici o actualitate. Deşi scopul unei tribune publice este să influenţeze asupra publicului într-o direcţie bine lămurită şi cu un program stabilit. De altfel, această plângere
Sandu Napoilâ. Cine nu cunoaşte acest simpatic tip de politician „vinograd" din comedioarele lui Alecsandri? E un boier cu caftan şi cu ochelari, unul din cei ce discută mereu despre literatura ţărănimei şi din toate reformele şi prefacerile nu înţelege nimic. Zăpăcit în faţa evenimentelor, acest Sandu Napoilă se întreabă vecinie: „Hei, bine, boieri d-voastră, unde mergem? N-au mai rămas în ţară nici sevas, nici hristoitie... Unde mergem? Ba nu, adică vă întreb, unde mergem?..."
Exact din aluatul Iui Sandu Napoilă este croit şi d. M. G. Holban de la Revista idealistă. în ultimul număr al revistei sale se întreabă şi d-sa: unde mergem? Cică e anarhie morală în ţară, românul nu are credinţă şi nu citeşte biblia, care singură curăţă sufletul de păcate şi înfrânează pasiunile omeneşti: deci, unde mergem? Mergem la pieire, răspunde tot dânsul, dar dacă ne vom deştepta la timp şi vom înfiinţa un institut biblic, răspândind noul testament pe la toţi ţăranii... ne vom salva desigur ţara şi sufletele noastre înrăite vor ajunge în rai.
Ei da, dragă Napoilă, e şi aceasta o soluţie. Ea ne duce cu câteva veacuri înapoi, dar e bună, pentru că are avantajul de a fi cea practică. Dacă toţi proprietarii ar sacrifica pentru „institutul biblic" câteva zeci de lei, s-ar putea edita o biblie în milioane de exemplare şi în loc de pământ, de islazuri şi de alte favoruri s-ar putea împărţi pe la vetrele ţăranilor numai biblii de aceste. Efectul e admirabil, căci prin lectura celor sfinte, ţăranul ş-ar uita mizeria şi ura şi ar privi cu pietate şi cu blândeţea mielului la soarta-i amară. Din robii altora, ei s-ar preface în robii Domnului şi în loc de a se gândi la răscoală, ar sta la vatră şi ar citi din înţelepciunile lui Avacum...
O, nemuritorule Sandu Napoilă! Ce fericit om eşti, să crezi că în vremea asta băncile populare, de pildă, pot fi înlocuite prin institute de biblie!
78
79
Luceafărul a apărut în sfârşit, după greva de 8 săptămâni a tipografilor. Interesant este că acest număr a fost cules de studenţii români de la gimnaziul din Sibiu, cari în orele lor libere au învăţat înadins culesul literelor, ca să poată da ajutor revistei, înlocuind pe tipografi în timpul grevei. Această însufleţire a studenţilor pentru literatură e frumoasă probă de spiritul ce domneşte în tânăra generaţie de peste munţi.
Alte volume de proză. D. Ion Adam a tipărit în Editura Minervei volumele sale Năzuinţi (povestiri) şi Pe lângă vatră (pilde şi glume ţărăneşti). D. I. Ciocârlan va scoate în Editura Librăriei Naţionale o nouă culegere de schiţe şi nuvele, sub titlul Inimă de mamă, volum din care va face parte şi bucata apărută în acest număr al revistei noastre. Amândoi aceşti prozatori sînt îndeajuns cunoscuţi publicului ca scriitori de valoare.
Spre decădere complectă. Recomandăm atenţiunei tuturor oamenilor cinstiţi articolul de fond din Neamul Românesc de la 4 ianuarie, unde se va^ vedea halul desăvârşit în care a ajuns bietul domn Iorga. Sincerile noastre compătimiri!
I s-a făcut de luptă şi lui d. Scurtu, de luptă cu noi şi cu alţii. Foarte bine. Desigur are să fie o luptă, un război, o campanie uriaşă şi mare...ca să vorbim în stilul d-sale. Această veste glumeaţă, hazlie şi umoristică ne produce multă bucurie şi veselie, am putea zice chiar plăcere! Numai să nu-i pară rău şi să regrete pe urmă, să nu se supere şi întristeze tot d-sa!
Petofi inedit. A fost un moment de bucurie pentru lumea literară din Budapesta, când, mai zilele trecute, un cunoscut critic a comunicat presei câteva bucăţi inedite de-ale lui Petofi. A făcut senzaţie mai ales o pagină de proză, în care liricul maghiar polemizează cu numeroşii săi critici. Această pagină
era să apară ca prefaţă la ediţia de Ia 1847 a poeziilor sale, dar, din pricina cenzurei, a trebuit să fie suprimată.
„Mă acuzaţi de pesimism?" întreabă poetul pe adversarii săi. „Se poate! Aflaţi însă că eu n-am avut fericirea să-mi amestec cântecul cu melodia duioasă a privighetorilor din crâng, nici cu şopotul liniştit al izvorului. Viaţa mea s-a scurs pe câmpul de luptă al pasiunilor, pe câmpul cel acoperit de trupurile moarte ale zilelor frumoase de odinioară, între hârcâitul surd de moarte a nădejdilor mele sugrumate, între râsetele batjocoritoare ale dezamăgirilor. Printre aceste s-a strecurat muza mea ameţită de suferinţă, ca acea fată de împărat blestemată să rătăcească departe, într-o insulă din ocean, păzită de animale sălbatice şi de monştri fioroşi". Iar altor adversari, unui soi de Densuseni, care îl acuzau că prea e comun în alegerea subiectelor şi prea ţărănesc, Petcîfi le răspunde în această prefaţă:
„Se afirmă că în fraze şi subiecte sunt uneori mai liber ca alţii şi asta se întâmplă pentru că după părerea mea poezia nu este un salon de aristocraţi, unde nu poţi fi admis decât elegant îmbrăcat şi cu ghete de lac, ci o biserică unde poate să intre orişicine, omul în opinci, ca şi cel desculţ".
Un poet de la Viaţa Românească aseamănă pe critici cu măturătorii de stradă... Admitem comparaţia infelice, dar, mă rog, gunoaiele pe cari le mătură aceşti critici ce sînt în acest caz? Poeziile autorului?
Ai, ai!
Ce este ziaristul1} - A apărut şi la noi un anuar al presei şi cu ocazia aceasta unii se ocupă de greaua profesiune a ziariştilor. Ca o coincidenţă, am văzut în ziarele germane reprodus un articol mai vechi al scriitorului A. Cehov tot despre presă şi ziarişti. Cunoscutul autor rus povesteşte că odată lua parte, în calitate de reporter, la o serbare bisericească. Faimosul reacţionar Pobedonosev, marele duşman al presei libere, se
80
81
adresă atunci lui şi celorlalţi ziarişti: „Ah, d-voastră sînteţi ziarişti, adecă domnii cari văd una şi scriu alta, cari scriu ceea ce n-ar trebui să scrie şi nu scriu ceea ce ar trebui să scrie?"... Din fericire însă - continuă Cehov - nu aceasta este opinia generală în Rusia despre ziarişti. Am întâlnit un alt om de seamă care spunea:
„Ziaristul trebuie să aibă sufletul unui gentilom desăvârşit şi pielea unui măgar egiptean. înzestrat cu nervi de fier, el trebuie să fie învăţat de toate şi să-şi dea aerul că nu ştie nimic, sau trebuie să nu fi învăţat nimic şi să-şi dea aerul că ştie de toate. Foaia la care lucrează trebuie s-o apere cu multă vervă şi pentru aceasta are dreptul... să fie uitat după 8 zile de la moartea sa."
Alcoolul şi scriitorii a fost iarăşi subiect de „cercetări" în Franţa. La Revue publică rezultatul unei anchete asupra acestei probleme şi arată că părerile sînt foarte diferite. Emile Zola şi cu Jules Lemaitre, de pildă, oricât de mari adversari în alte privinţe, se întâlneau într-un singur punct: în abstinenţa de la băuturi alcoolice. Fireşte, se abţineau din pricini deosebite: Zola ca o măsură împotriva îngrăşării sale, iar Lemaitre, vanitos şi el, pentru a combate astfel nişte pete roşii din obraz. Sardou şi Lavedan, scriitori dramatici, consideră alcoolul drept otravă şi fac o adevărată propagandă pentru... cafea. Charles Lecocq e pentru vinul spumos şi dezminte energic zvonul că berea ar fi o băutură moleşitoare. Iar simpaticul academician Melchior de Vogue insistă pentru consumarea vinului, invocând ca dovadă faptul că Franţa, patria celor mai tari vinuri, este în acelaşi timp patria celei mai viguroase literaturi.
VIAŢA ÎN BUCUREŞTI Partea literară
[1]
Toamna, prin septemvrie, şi iarna, cu prilejul Anului Nou şi al schimbării abonamentelor, se simte pretutindeni o oarecare încordare a forţelor literare: apar şi mor reviste, se dau în vileag cărţi nouă şi se dă asalt la cetitori prin diverse reclame.
Sub acest raport avem câteva momente de înregistrat. Literatura nu s-a îmbogăţit în mod considerabil în zilele din urmă, deoarece, cu durere trebuie să observăm, la noi tot nu mai voieşte să prindă rădăcini bunul obicei al străinilor - şi, în special, al germanilor - de a tipări multă şi aleasă literatură de sărbători, pentru instruirea tinerimei. în străinătate, vitrinele sunt pline, pe vremea asta, cu poveşti pentru copii, istorioare ilustrate, ediţii ieftine de scriitori clasici, cari se cumpără drept daruri de sărbători. La noi, nimic. Aud însă că, în Editura „Minervei", d-1 Aurel C. Popovici, cunoscutul nostru om politic, prepară o ediţie ilustrată a poveştilor lui Ispirescu. Când va ieşi, vom vorbi despre această carte. De asemenea, va trebui să vorbim în curând şi despre operele d-lor Vlahuţă şi Caragiale, cari vor apare tot zilele acestea în editura aceleiaşi tipografii.
Mare vâlvă a făcut în jurul său Călindarul „Minervei" din anul acesta, din cauza multelor şi reuşitelor sale reproduceri după pânzele răposatului pictor Grigorescu. Acest maestru al artei noastre naţionale a ajuns astfel şi mai popular de cum era. Şi aud că pricepătorii generaţiei noastre vor căuta şi pe altă cale să-şi arate admiraţia faţă de Grigorescu: prin monografii şi studii amănunţite.
în lumea revistelor literare se semnalează mari schimbări. Floarea darurilor, revista d-lui Iorga, încetează, după o apariţie de numai un an, în care timp a tipărit numai interesante traduceri.
83
Convorbiri, revista d-lui M. Dragomirescu, îşi va zice pe viitor Convorbiri critice; Viaţa literară şi artistică apare acum în regie proprie, fiind proprietatea d-lui Virgil Cioflec, încât învinuirea de a se tipări în editură străină cade cu totul.
în genere, literatură se ceteşte mai puţină ca de altădată, în anii trecuţi. Motivul e a se căuta în preocupările politice la ordinea zilei. Lumea urmăreşte cu adevărată pasiune pulsul vieţii politice, ceteşte gazetele zilnice cu dezbaterile din Cameră. Şi pretutindeni, în cluburi, în familie, în cafenele, discuţiile politice în jurul chestiunilor agrare sunt la ordinea zilei.
[2]
La „Minerva" s-a tipărit şi partea a doua a nuvelelor d-lui I. Slavici. Cea dintâi a apărut înainte cu câteva luni. Astfel se găsesc acum în manile publicului, într-o ediţie ieftină,. toate nuvelele din popor şi povestirile acestui prozator.
Pentru noi, ardelenii, activitatea literară a d-lui Slavici are o deosebită însemnătate. D-sa a fost cel dintâi scriitor care a înţeles mai bine glasul timpului şi, desfăcându-se de sub influenţa şcoalei latineşti, s-a coborât în popor, învestmântându-şi subiectele în frumosul grai de la ţară. Prietin cu Eminescu şi cu mulţi contimporani distinşi ai acestuia, s-a asociat de timpuriu mişcării pornită de d-1 Maiorescu la Iaşi şi a propagat la noi principiile unei curate limbi literare şi ale unei literaturi viguroase. Prin Tribuna a făcut să se înlăture la noi multe erezii în ale limbei «fi d-sale îi revine în mare parte meritul pentru stilul destul dej curăţel din ziaristica ardeleană.
Nuvelele d-lui Slavici sunt scoase din viaţa de la ţară,: reoglindesc stări sufleteşti de-ale poporului, împrejurări sociale' şi economice şi sunt toate pătrunse de cea mai caldă dragoste dej neam. Răspândirea lor cea mai largă este deci dorită şi neîj adresăm cu deosebire preoţilor şi învăţătorilor, îndemnându-i| să-şi procure această ieftină ediţie (1,50 volumul) pentrii| bibliotecile populare şi şcolare.
Fiind vorba de d-1 Slavici, ne-am adus aminte că săptămâna trecută a murit un harnic muncitor din cercul colaboratorilor literari ai Tribunei de odinioară: preotul Gr. Sima a lui Ioan, naţionalistul înfocat din Munţii Apuseni. Răposatul a tipărit trei cărticele în „Biblioteca populară a Tribunei", atât de răspândită pe vremuri, şi anume: Teiu-legănat, Vlad şi Catrina şi Din bătrâni. Cele dintâi erau două poveşti populare, cu mult meşteşug de limbă şi de povestire făcute, iar a doua, o culegere de ghicitori şi întrebări. Aceste lucrări dovedesc multă pricepere şi dragoste pentru literatura populară şi ar merita să fie reeditate. Poate n-ar strica dacă cineva ar lua asupra sa sarcina să reediteze întreaga bibliotecă a Tribunei, deoarece mai sunt acolo şi alte bucăţi frumoase de Coşbuc, Popovici-Bănăţeanu etc, cari s-ar ceti şi astăzi cu mult folos.
Citesc în ziarele ardelene că au început obişnuitele petreceri de iarnă şi o dată cu ele seria de reprezentaţii teatrale date de cătră diletanţii de pretutindeni, Observ că repertoriul acelor diletanţi, studenţi, învăţători sau' ţărani, este compus în mare parte din piese originale, traduse sau localizate de autori obscuri, fără nici o alegere şi fără nici o putere cultivatoare. După câte ştiu această anomalie durează de mulţi ani. Mă rog, nu s-ar putea ca onor. comitet al „Societăţii pentru crearea unui fond de teatru" să se îngrijească şi de acest repertoriu? N-ar fi bine ca acest comitet să fixeze el o listă de toate piesele vrednice a fi jucate de diletanţi şi să recomande această listă tuturora? Sau dacă onor, comitet nu are timp, n-ar fi bine să însărcineze pe d-nii Blaga şi Z. Bârsan cu alegerea bucăţilor? Aceasta pentru ca dezvoltarea gustului pentru teatru să nu se facă fără nici o rânduială!
O altă întrebare. în România, la Bucureşti, Iaşi şi în multe capitale de judeţ sunt un mare număr de reviste literare de toate categoriile. Fireşte că apariţia multora e inutilă. De ce e nevoie ca acest lucru să se imite şi la românii din Ungaria? De ce tinerii scriitori, sau începători de scriitori, sau diletanţi cu râvnă
84
85
caută să înfiinţeze alte reviste prin Budapesta, Cluj, Blaj şi aiurea, câtă vreme una singură şi bună este suficientă?! Am. urmărit cu multă dragoste orice moment în mişcarea literară l şi-am băgat de seamă că de câţiva ani încoace nu s-a ridicat nicj un talent nou prin părţile ardelene sau ungurene. Prin ce se motivează deci anunţarea de nouă organe de publicitate.., literare?
Păziţi-vă de bisericuţe!
[3]
Vitrinele librăriilor sunt pline de noutăţi. O carte mai bună decât alta, vrednice a se răspândi în cercurile largi ale cetitorilor ardeleni.
Voi începe cu noul volum din Alecsandri. Pe cum se ştie,, tipografia „Minerva" a avut fericita idee să editeze pe toţi scriitorii vechi mai de seamă şi şi-a început această colecţie» acum vreo opt ani, cu poeziile bardului din Mirceşti. Abia acum, operele lui Alecsandri s-au complectat: ultimul volum conţine cele patru lucrări dramatice mai mari ale poetului: Boierii şi ciocoii, Despot-Vodă, Fântâna Blanduziei şi Ovidiu. Acest volum cuprinde mai mult de patru sute dintre cele mai frumoase pagini ale lui Alecsandri şi costă numai 1 leu 50 bani. Stăruiesc asupra preţului, pentru că e de mare importanţă să se ştie şi să se vadă, câte înlesniri se fac numai ca să se poată împrăştia în popor nobila sămânţă a marilor scriitori. în deosebire de celelalte* lucrări teatrale ale lui Alecsandri, cari au o valoare din multe, puncte de vedere mai mică, cele din volumul din urmă sunt bogate în probleme, în idei şi în versuri frumoase, încât cetirea lor este foarte de dorit.
O carte ce se va ceti cu râvnă în Ardeal este apoi romanul d-nei Constanţa Hodoş, Martirii. Până acum nimeni dintre scriitorii noştri n-a împrumutat subiectele din mişcările sângeroase şi totuşi înălţătoare ale anilor de revoluţie.
Cel mult câte o nuvelă şi câte o dramă palidă de mai cuprindeau câte-un crâmpei din episodurile revoluţionare ce se' pierd în negurile uitării.
D-na Constanţa Hodoş, unul dîn iscusitele condeie ale literaturii de astăzi, născută în una din regiunile Ardealului, unde s-a întâmplat crunta încăierare de la 1848, a rupt o pagină aprinsă şi emoţionantă din acel trecut şi a salvat-o de pieire. Romanul Martirii este o oglindă a anului de martiraj şi de liberare şi va face să bată cu căldură inimile tuturor celor ce astăzi se gândesc cu evlavie la cei ce au suferit şi au muritt pentru ideal. Femeia simte mult şi romanul d-nei Constanţa Hodoş are calitatea principală de-a emoţiona.
Multă dragoste nutresc ardelenii şi pentru prozatorul Sandu-Aldea. Şi fiindcă acesta a scos o nouă culegere de nuvele, sub titlul Pe drumul Bărăganului, ţin să atrag atenţia şi asupra acestei cărţi.
Ion Adam, un alt prozator, ieşit din popor ca şi Sandu-Aldea, şi-a retipărit Ia „Minerva", două volume mai vechi, asupra cărora nu s-au spus decât vorbe bune, şi anume, volumele Năzuinţi şi Pe lângă vatră. Cel dintâi cuprinde povestiri nuvelistice şi al doilea glume ţărăneşti adunate de la vatra poporului şi redate foarte vioi. La Adam ca şi la Sandu e de remarcat cu deosebire limba din cale-afară bogată. Şi sunt aşa de ieftine aceste cărţi, încât n-ar trebui să fie învăţător ardelean care să nu le cetească.
în ieftina „Bibliotecă pentru toţi" a apărut sentimentalul roman Cum iubim de răposatul Traian Demetrescu şi o nouă traducere a lui Werther de Goethe. Astfel de literatură sentimentală se citeşte mult în frumoasele după-amiezi de duminecă şi în loc ca doamnele şi domnişoarele din Ardeal să-şi cumpere „Engelhorn's Bibliothek" sau operele d-nei Marlitt, mai bine ar face să se îndeletnicească fie şi cu scrierile bietului Traian Demetrescu.
Cărţi frumoase destule şi sfaturi bune se găsesc. Numai cetitori, ascultători şi entuziaşti de-ar fi mai mulţi!
[4]
Aici la noi mai puţin, dar în Ardeal desigur mai mult, se simte o mare lipsă în literatura curentă: cărţile pentru familie. Ce sunt aceste?
86
87
Sunt cărţile de un cuprins cu mai puţine pretenţii de artă, 1 dar totuşi cu însemnătate din punctul de vedere literar, în cari să se povestească mai pe larg diferite întâmplări din viaţa socială/ şi cea sufletească. Povestiri, nuvele şi romane, fie şi cu tendinţa cari fără mult rafinament, ci uşor şi pe înţelesul clasei mijlocit să desfăşure probleme omeneşti.
Mă gândesc la literatura germană. Câte cărţi şi câţi autori de aceştia nu are ea! Nu este, de pildă, femeie germană care să nu aibă vreo carte de d-na Marlitt şi nici vreun tânăr german care să nu fi cetit povestirile cu tot felul de chestiuni morale ale unui Franz Hoffmann. Aşa-numita „Bibliothek der Unterhaltung und des Wissens" e răspândită pe la toate familiile burghezieţ I germane. E o lectură liniştitoare şi educativă pentru un anume, I cerc de cetitori şi folosul ei este deci evident.
La noi această lectură de cărţi, cari să nu fie nici romane senzaţionale de colportaj, dar nici literatura artistică în înţelesul I sDperior al cuvântului, lipseşte cu totul. Căci pentru a gusta pş scriitorii noştri mai buni, chiar şi pe cei mai tineri, trebuie orişicum să ai un gust mai format. Apoi ei nici nu sunt destul de distractivi pentru o mare parte a cetitorilor. Subiectele lor sunt mărunte şi arta lor zace adeseori în formă numai, în modul de tractare.
Ce e de făcut?
Scriitorii nu se pot fabrica şi astfel şi noi, până a se ivi şi astfel de scriitori, nu putem decât să ne adresăm la străini. Văd că la d-voastră apare acum o revistă care-şi zice Familia română. Această publicaţie ş-ar putea propune să dea cetitorilor săi literatură mai ales în sensul arătat aici, şi când nu are lucrări originale, bine scrise şi destul de distractive, să facă traduceri bune din autorii străini. Sunt ele destule reviste cari să cultive literatura artistică originală şi n-ar strica dacă una măcar ar îmbrăţişa un gen de tranziţie, de-o calitate ce e drept inferioară,, dar tot atât de necesară pentru întreaga viaţă intelectuală: istorii instructive, întâmplări din viaţa casnică, nuvele din popor, romane haiduceşti şi povestiri istorice.
Căci, orişicum, nu avem două, ci trei culturi: una-i a ţăranilor, alta a păturei mijlocii şi a treia, a clasei conducătoare. Şi fiecare cu literatura sa.
RĂSPUNS D-LUI IORGA
în numărul trecut am atras atenţia cititorilor asupra unui articol din Neamul Românesc, în care d. Iorga ne atacă în mod desperat, cum nimeni dintre insultătorii de meserie, în frunte cu Caion, nu ne-a atacat vreodată, şi ne-am exprimat sincerile noastre compătimiri pentru căderea într-un rol aşa de umilitor pentru un om aşa de „isprăvit" ca d. Iorga. Când nu poţi vorbi despre activitatea cuiva decât într-un ton vulgar, când scrisul ţi-e plin de cuvinte ca „lături", „maţe-pestriţe", „lichele", „amorali", „vas odoriferant" etc. înseamnă că toate aceste comori, cari îţi vin pe buze mereu, le porţi şi în suflet, - căci stilul e omul - şi că cei ce te-au preţuit odată au tot dreptul să te compătimească.
Şi eu l-am preţuit pe d. Iorga. Când, împreună ca alţi prieteni, scoteam Sămănătorul, eu l-am adus în mijlocul nostru şi i-am dat de-a gata o tribună ca să-şi câştige cititori. In presa din Ardeal tot eu am început propaganda pentru d-sa. A urmat însă un timp de conlucrare cu d-sa, cu multele prilejuri de a-1 cunoaşte în intimitate şi de a-1 urmări în repezile-i evoluţii. Iar când i-am văzut mijloacele de operaţie pentru dobândirea popularităţii, zigzagurile şi contrazicerile cu cari încurcă opinia publică în chestiuni literare şi sociale, multele-i slăbiciuni ca om, - m-am desprins din rândurile celor veniţi în jurul d-sale şi, după mine, l-au părăsit şi ceilalţi, desigur din aceleaşi motive, l-au slăbit şi ardelenii de-a'casă - şi d. Iorga a rămas singur.
De atunci sufletul d-sale e plin de otravă. Scos aproape din literatura curentă, a căutat să-şi.creeze singur un organ literar, dar ajutat numai de minori, de cei ce nu-1 cunosc, de băieţi buni, bucuroşi a-şi vedea iscălitura alături de d-sa, n-a izbutit. închizând cu necaz Floarea darurilor, ne insultă într^un
89
articol pe toţi câţi mergem înainte, glumind uneori pe socoteaIâ| neizbânzilor d-sale. Starea asta psihologică e explicabilă, căc cine nu ştie că d. Iorga are mare putere de muncă, dar nu ari nici cea mai mică putere de a-şi înfrâna pornirile?
Ceea ce mă face îndeosebi să-i răspund este cuvântul „iresponsabilitate" ce mi-1 aruncă. Ei bine, să vă destăinuescl ceva. Acum câteva luni d. Iorga a tăbărât în camera mea ăem lucru de la Academie şi în auzul tuturor mi-a ţipat în urechfjf „Am venit aici să te omor, dar pe drum mi-am adus aminte cil am atâţia copii"... Şi să vă mai amintesc ceva. în vremea del răzmiriţă de astă-primăvară, d. Iorga scria mereu cu condeiujj muiat în suferinţele neamului, iar pentru cele scrise doi sergenj îl păzeau la poartă, apărându-i luni de-a rândul... responsabilitate! Şi, afară de astea, d-sa a scris contra şi pentru Mihai Viteazul pentru şi contra evreilor, contra şi pentru Hasdeu, P.P.Car Sturdza, M. Sa Regele, pentru şi contra Ligei, a studenţilor,^ votului universal etc, încât e foarte greu să spui că ia răspunder pentru una sau alta din acţiunile sale. Nu-i aşa că face rău d. lor vorbind în mod ofensator de responsabilitatea altora, câtă vrerrfil a d-sale rămâne b problemă aşa de încâlcită pentru biograf?   ' *|
Revenind acum la revista noastră, d. Iorga exagereaztl desigur când crede că ne-am constituit în adversarii d-sale, saiti că am reprezenta o tabără opusă d-sale. Glumele la adreâfl diferitelor sale greşeli şi deprinderi rele le socotim însă necesai^j şi nu le facem decât în măsura în care înregistrăm şi greşelii! altora. Noi nu linguşim şi n-avem de ce cruţa pe nimeni, căci mf 1 sîntem robii vanităţilor, nici ai patimilor oarbe, ci slujitori '1*1 altarul dreptăţei. M
Cât pentru „semitismul" nostru, face rău d. Iorga că sqj expune: e aşa de uşor să observi că prin această continui insinuare a d-sale face o chestie de tarabă. Şi, mă rog, de ce invidiază? Căci Neamul Românesc e o afacere mult mai buni D-sa tipăreşte Neamul m\ se pare în 4700 exemplare, de trei Griji şi noi Viaţa numai în 4000 şi numai o dată pe săptămână. D-saJ nu plăteşte nici colaboratori, nici redactori şi încasează singv venitul la ceea ce trece peste 2500 exemplare, noi împărţinţl frăţeşte şi mica sumuliţă dobândită. Noi mergem înainte cig| idealismul nostru, cu riscul de nu câştiga nimic, d. Iorga închid^f
supărat Floarea darurilor, văzând că... publicul e ingrat şi n-o cumpără.
De-am urmări noi interese, aşa cum binevoieşte a ne denunţa d. Iorga, n-am avea decât să ne lăsăm şi noi de literatură şi să facem un Neam Românesc. Secretul nu e mare: faci să zbârnie coarda naţională, cu sau fără rost, şi dai peste un grup de cititori; afişezi un antisemitism în stil trivial în contra „puchinoşilor" şi ai un alt grup de cititori, ataci guvernul şi pe toţi oamenii politici de seamă şi dai peste alt şir de naivi; angajezi în discuţie pe preoţi şi învăţători şi străbaţi la ţară; colaboratori plătiţi nu ţii; telegrame nu dai, căci nu vrei să fii de actualitate; iar informaţiile cele mai multe le iai din alte ziare semite, pe cari eventual le înjuri. Aceasta e reţeta, - e uşoară, practică şi economicoasă. D. Iorga o aplică cu folos şi tot pe noi ne acuză de interese.
Mai domol deci. Noi nu ne vom coborî la insulte, nici la violenţe de stil şi nici la ameninţări, căci avem în faţa noastră un om destul de vulnerabil ca gândire şi ca procedări.
UN GLAS SMERIT
Mă rog, ce caută firul de ghiocel în mijlocul codrului de j brazi uriaşi? Cum vâjâie brazii în mânia vântului! Şi ce falnici îşi înalţă coama lor spre cer? Iar floarea albă, smerită, de jos, ce) sfioasă şi nebăgată în seamă îşi trăieşte viaţa alături de vajnicii copaci! ;
Mă gândesc la noi. Soarta floarei firave e a noastră, iar! brazii şi stejarii cei falnici sînt tovarăşii noştri. Ei îşi ridică j crengile pletoase spre soare şi lumină, şi noi rămânem în umbra l lor, mulţumiţi cu stropul de rouă ce ni-1 hărăzeşte vreo noapte miloasă. Ei sînt pururea pe culmi îndrăzneţe, prieteni cu vulturii semeţi şi noi la margini de cărări, ameninţaţi să fim striviţi de ''• cel dintâi trecător.
Şi totuşi de pe buzele noastre n-o să auziţi murmur de protestare, nici blesteme împotriva înţeleptei firi care ne-a; aşezat într-o tovărăşie aşa de măreaţă, dar aşa de inegală. Ne; facem rostul zâmbind, ca acel ghiocel care împodobeşte şi el petecul de pământ umbrit în care creşte. Iar când ne vom stinge, \ vom binecuvânta pe uriaşii din vecini, pe brazi şi pe stejari, mândri de a fi trăit şi noi, o clipă, în epoca lor!...
Ba nu, zău: ce se petrece în sufletul scriitorilor noştri? Ne simţim deodată aşa de smeriţi în faţa icoanei ce şi-o fac ei singuri despre dânşii. Ei se ridică, cu închipuirea, aşa de sus şi sînt aşa de trufaşi în aureola lor, încât abia ne mai văd pe cei ce ne strecurăm umili printre dânşii. Vedeţi lunganul acela şi domnii cu ochii de bufniţă şi colo micul nepot al lui Hefaistos? Olimpul lui Homer s-a prăbuşit de mult, dar, de le-ar sta în putere, ei l-ari reface aici în mijlocul nostru. Pentru ei viaţa alături de noi, viermuşorii, e o profanare. Ei sînt lumina şi noi noroiul. Ei sînt
ştiinţa şi noi cei din beznă. Ei sînt adevărul şi noi, bieţi, păcatul. De nu i-ar chema Ionescu, Popescu, Niculae şi Ioan, ei ş-ar zice desigur Zevs, Prometeu şi Poseidon. D. Iorga, cel cu imaginaţia mai aprinsă când e vorba de a se lăuda, ş-ar fi zis probabil Uranos, căci, ca şi acela, s-a temut de progenitura sa şi a căutat să-şi înghită copiii, văzându-i nemuritori ca dânsul...
Dar să cităm câteva scene din această teogonie literară.
S-a încheiat anul literar şi fiecare a făcut bilanţul după cum a crezut de cuviinţă. Uranos, cel înlăturat, tună astfel din înălţimea sa:
„Totul se rezumă la cuvinte proaste, strigate peste gard de o cumătră altei cumetre, la lături vărsate pe sub uluci, la multe hărţaguri şi unele târnuieli, la toate păcatele unei case de oameni rău-crescuţi".
Şi într-alt loc, în acelaşi stil olimpic:
„Moravurile murdare; de clevetire, de insinuare, moravurile ridicole, de schimbare subită a părerilor, moravurile feroce, de insulte barbare, se trezeau iar... Perfidie de o parte, caractere jalnic de slabe de alta: iată ce poţi întâlni. Simţul onoarei şi mândriei de scriitor par pierdute. Şi va fi o sarcină dezgustătoare pentru istoricul acestei vremi literare să caute frumuseţile netăgăduite în gunoaiele atâtor bucătării literare..."
Stropiţi, vă rog, cu apă de colonia această proză ambroziacă a înăcritului zeu şi apoi citiţi mai departe de vedeţi cine face excepţie, cine este singurul care se abate de Ia aceste moravuri „murdare, ridicole, feroce, dezgustătoare":
„Aşa fiind şi, deoarece, cu toată dorinţa contrară a duşmanilor ridiculi şi a celor înverşunaţi, îmi ajută D-zeu să trăiesc (La mulţi ani! Cele dorite! nota red.), am datoria de a reprezintă un punct de vedere pe care nu-l mai reprezintă nimeni şi care mi se pare singurul legitim".
Fireşte, nu întrebaţi care este „punctul de vedere singur legitim" pe acela care a reprezentat de-a rândul toate „punctele de vedere" căci nu-l va putea defini. Dar dacă îl veţi întreba: cari şi unde sunt puterile cu cari ţi-ai reprezentat un an întreg credinţa ta, el îţi va răspunde: „D-nii Broşu, Loichiţa, Oreste, N. Mateescu şi Mihnea Olmazu..."
92
93
O, zei, cari priviţi cu atât „dezgust" la „gunoaiele" literare ale altora - muritorii vă salută!...
Şi mai făcând un pas, întâlnim un alt căzut din Olimp. De la înălţimea ciocârliei străbate până la noi acelaşi glas de sfidare. Zeul acesta - ah, ce poreclă urâtă i-a dat d. Mehedinţi odată! - îşi face ochii roată şi nu găseşte pe tot rotogolul românesc fiinţa vrednică de spada d-sale:
„Astăzi te găseşti în faţa unor adversari cari nu primesc lupta dreaptă, se tem să ia armele, se ascund şi fug (te-ai lua zadarnic după ei! nota red.) când sînt strânşi prea de aproape... De când am scris cele dintâi rânduri în această revistă, de când am arătat cum voim să înţelegem literatura cei care ne-am grupat în jurul ei n-am avut adversari care să primească lupta fără şovăire. La afirmări categorice ni s-a răspuns cu cuvinte fără şir, fără un grăunte de judecată sănătoasă şi te cuprinde mila să vezi cum tabăra după care se ascundeau aceşti curajoşi a rămas numai cu câţiva nevoiaşi..."
Şi rogu-vă, stimaţi cititori, cine-i viteazul care a bătut tabără de tabără, cine-i voinicul căruia „nevoiaşii" i se închină cu spaimă? E zeul Ervin, cu oastea lui de căpitani voinici: Gherghel, Mazilu şi Damian...
Neapărat! Noi sîntem în Beoţia născuţi şi ei sînt din Arcadia ferice!
Dar şirul nu s-a isprăvit. în hora aceasta de puternici mai intră şi bonus vir Dragomirescu. în jurul său nu vede decât „clasici naţionali" (după d. D. ajunge să scrii o singură bucată, ca să fii un „clasic naţional"), numai „virtuoşi ai formei", poeţi-'« filosofi, concepţii adânci, personalităţi remarcabile. De un an de5 j zile în revista d-sale plouă mereu la talente „de o mare, aş pulea chiar zice de o reală valoare" ... la cari se mai alătură şi „genialităţii*' desăvârşite" şi „luminile din întuneric" ale d-lui Scurtu.
Sînt mulţi, drăguţii de ei, şi strălucirea lor ne orbeşte. Şi! vai, atât de străini şi de mici ne simţim în mijlocul lor! Povestea-' i floarei din mijlocul codrului...
Şi acum, ascultaţi, uriaşilor, o rugă de jos. De credeţi în ] mărirea voastră, fiţi fericiţi cu ea. De nu aveţi pentru noi, ăştia,'
decât dezgustul celor din înălţimi, păstraţi-ni-l. Când veţi avea însă o clipă de linişte în neastâmpărata voastră alergare, coborâţi, pe o rază senină, până la noi; lăsaţi palatele voastre fantastice şi mincinoase şi veniţi pe pământul real, de vedeţi ce bine, ce cald e aici, în atmosfera asta firească, simplă, unde omul simte şi judecă normal, fără exagerări şi fără dispreţ pentru viaţă.
94
O NOUA EDIŢIE DIN „WERTHER" Apărută în „Biblioteca pentru toţi"
Ce bine se citeşte pe vremuri de-aceste ceţoase cartea vecinie nouă a suferinţelor lui Werther! E ceva tulbure în ea, ceva bolnăvicios, o atmosferă pururea încărcată şi vestitoare de nenoroc. Dar este în acelaşi timp un joc maestru cu variatele simţiri omeneşti, de la starea cea mai naivă până la patima cea mai adâncă şi orbitoare a sufletului.
Sînt treizeci de decenii trecute de când Goethe şi-a scris acest roman sentimental. Pe atunci opinia publică era sub impresia.; romanelor englezului Richardson şi a Eloizei lui Rousseau. Era ; o epocă dulceagă, de fantazie aprinsă, de oftări la lună şi de cântece duioase. Când a ieşit Werther, lacrimile şi numărul oamenilor cu dorul de a părăsi viaţa s-au sporit, căci cititorii se identificau cu eroii descrişi atât de simpatici, sufereau şi se prăpădeau împreună cu ei.
Mai târziu, fireşte, Goethe însuşi şi cu marii săi contimporani I au împrăştiat umbrele triste şi, prin literatura lor viguroasă, au! adus alte preocupări în circulaţie. Dar curente literare veneau şi j treceau fără a putea face ca această carte să învechească, pentru \ că sînt rari oamenii cari în viaţa lor să nu fie şi ei un Werther, să] nu simtă şi ei măcar o parte din suferinţele ce-au agitat şi distrusi în urmă sufletul eroului lui Goethe.
Fabula romanului, conceput în scrisori, e mică, pentru că] meritul ei de frunte e în impresii, în analize, şi nu în înlănţuirea] faptelor. Sensibilul Werther se retrage la ţară, ca în atingere cu| natura să-şi vindece melancolia. Singurătatea însă, frumuseţile? naturei, măreţile apusuri de soare îl fac şi mai duios. Şi când îi; iese Lotte în cale, - Lotte, prototipul idilelor germane, eroina) iubirilor curate - nenorocirea îşi ia începutul. Ea nu poate fi al
lui; el ştie că nu poate să fie, dar totuşi putere nu are să renunţe. Urmează o serie de episoduri mărunte, de apropieri prietenoase, de citiri din Ossian şi Homer, de extazieri pentru tot ce e simplu, frumos şi omenesc. Dar vremea înaintează şi cere soluţii. Coarda simţirei a fost prea întinsă ca să-şi mai poată reveni; raţiunea n-a mai putut stăpâni patima; sclav al inimei, n-a putut aduce armonie între lumea din afară şi eul său. Şi a urmat catastrofa.
Acesta e romanul. Se logodesc doi inşi şi se iau, iar cel ce vine în urmă, ca Werther, ce poate să facă alta decât să renunţe? Au fost însă contimporani ai lui Goethe cari erau de altă părere. Văzând dezastrul social urmat după apariţia ideilor din cartea lui Goethe, au scris şi ei un Werther, parodiat, sub titlul Bucuriile tânărului Werther. Păcat că nu se traduce şi acesta, căci ar conveni foarte mult burghezilor noştri. Aici tânărul sentimental nu-şi ia viaţa, ci convinge pe Lotte să-1 urmeze pe dânsul şi să renunţe la logodnicul ei. Werther ajunge soţ legitim; se descriu pe larg viaţa casnică şi durerile facerei în cari se zbate Lotte. Soţii se bat şi se împacă iar şi dau naştere la vreo duzină de copii... E o straşnică filipică aceasta la adresa iluziilor şi idealurilor omeneşti „bune numai pentru poezie" -cum se zice acolo. „A iubi este omenesc, dar trebuie să iubeşti omeneşte, să ai facultatea de a merge pe calea mijlocie, fără să te ridici la regiunile înalte ale pasiunei", - este tendinţa operei parodiate. Dar n-a prins şi n-a reuşit să întunece originalul; Werther al lui Goethe a rămas până astăzi înaltul cântec al iubirei şi monumentul inimilor frânte.
întâia traducere românească a acestui roman a apărut la 1842, în Bucureşti. E anonimă şi poartă titlul Suferinţele junelui Werther din Goethe. Se ştie însă că autorul acelei traduceri e ardeleanul Gavriil Munteanu, pe atunci profesor prin Buzău, mi se pare, dar trecut mai târziu iarăşi la Braşov, unde a condus, ca director, liceul românesc. Munteanu făcea parte din marea noastră generaţie de erudiţi din epoca patruzecişioptistă şi scria o frumoasă limbă literară, iar traducerea lui se poate citi şi astăzi
96
97
cu multă uşurinţă. Influenţa latinistă nu se resimte încă în limbai lui şi termenii cei mai populari exprimă cu preciziune destulă'! nuanţele cele mai fine ale originalului. A fost o mare greşală că, f în Ioc de a reedita lucrarea lui Munteanu, eliminându-se poate! câteva forme acum învechite, s-au făcut traduceri noi, de o valoare literară inferioară.
A doua oară romanul a fost tradus de B. V. Vermont, la J 1875, sub titlul Patimile tânărului Werther. Introducerea la această ediţie e scrisă de Haralamb G. Grandea, care aici, ca şi în revista sa Albina Pindului, dădea dovezi că se interesa de: literatura germană, dar că o cunoştea numai la suprafaţă şi 1 numai din izvoare franceze. Vermont, traducătorul, e cunoscutul';] nostru astronom, decedat în anul trecut. Pe când a tipărit cartea, J era ziarist şi se îndeletnicea adeseori cu traduceri din nemţeşte. § Cu toate că între ediţia lui şi a lui Munteanu e un mare interval de timp, ea e inferioară celei dintâi.
Vermont face uz de neologisme, ca „celest", „blam", „cupiditate" etc. şi e greoi uneori. Este aci locul să facem o mică rectificare. Când, cu altă ocazie, am vorbit despre Werther, exprimam bănuiala că traducerea Iui Vermont e făcută după a lui Munteanu. Traducătorul, pe atunci în viaţă, a venit şi ne-a declarat că nu avea deloc cunoştinţă că cineva, înaintea lui, ar fi tradus pe Werther.
A treia oară Werther n-a fost tradus, ci de-a dreptul ciopârţit şi batjocorit de către d. A. S.(teuerman?), care iscăleşte şi o banală prefaţă asupra lui Goethe în no. 38 al „Bibliotecei pentru toţi". Scrisori întregi sînt omise, pasagiie mai grele de tradus şi mai importante sînt suprimate şi înţelegerea deplină a operei e făcută imposibilă. Lucrarea a apărut cam la anul 1897.
în acelaşi timp a apărut şi a patra traducere a d-lui I. Husar în „Biblioteca de popularizare" din Craiova. Pe aceasta o vedem dată Ia iveală pentru a doua oară în „Biblioteca pentru toţi" şi înlocuind ruşinoasa contrafacere de mai înainte. D. Husar lucrează mi se pare mult pentru comerţul literar, dar traducerile d-sale nu sînt întotdeauna lipsite de stilul de biurou şi chiar de ovreisme supărătoare, aşa că nici această ultimă traducere nu ne poate satisface. Introducerea, cu desluşirile asupra genezei lui Werther, este iarăşi compilaţia unui diletant. A afirma, de pildă, că acest
roman nu este, în fond, un fragment autobiografic al lui Goethe c de-a dreptul o naivitate. Dimpotrivă, Goethe n-a scris nimic ce n-ar fi simţit sau trăit mai întâi; pasiunea aceea puternică, bolnavă dacă voiţi, pentru Lotte a tremurat în însuşi sufletul lui şi scrierea romanului a fost pentru el o necesitate, un prilej de însănătoşire.
Dar amănuntele aceste literar-istorice nu aparţin aici. Scopul nostru era numai ca luând notă de ultima traducere, să constatăm că aceasta e defectuoasă. Opere de valoare universală nu trebuie privite ca articole de comerţ. Tălmăcirea lor trebuie încredinţatăi scriitorilor de frunte. Şi dacă azi, după o atât de largă dezvoltare a literaturei noastre, tot ediţia de la 1842 este de preferat, pricina e că traducerile celelalte au încăput pe mâini nedibace. Datoria editorilor e de a se îngriji de o competentă traducere a lui Werther.
98
MOARTEA LUI ASCANIO
Un prieten, elev şi contimporan al lui Alecsandri»1 academicianul D.C. Ollănescu, cunoscut sub poeticul pseudonim! Ascanio, a murit zilele acestea. Răposatul n-a fost un creatoij original puternic. Opera lui întreagă e luminată de chipul şi de' gândirea lui Alecsandri. în societatea noastră înaltă însă şi chiar în anumite cercuri literare era mult preţuit pentru cumpătul şi' eleganţa vorbei şi pentru gustul ales în chestiuni de artă. El a fost ceea ce numeşte germanul un Schongeist.
Poeziile lui, cu dedicaţii multe, cu zâmbet, soare şi melancolie, cu dragoste pentru Orient sînt exclusiv în genul bardului pe care-1 adora şi apar astăzi cu totul demodate. Doar satirele de se pot citi cu mai multă plăcere, pentru câteva aluzii - ca şi ale d-lui Iacob Negruzzi - şi pentru sinceritatea cu care vorbeşte asupră-şi:
Am fost lirici noi, aşa e, Cântăreţi de modă veche Dar cântarea noastră simplă N-a stricat nici o ureche. Ea ne-a izvorât din inimi Şi din fragede simţiri Ca duiosul cânt al harfei Dintre coardele subţiri.
Comedioarele din volumul Teatru (1893) sînt foarte curate şi arată pe omul cu bună tehnică şi care a trăit mult în legătură cu teatrul. Se ştie că Ascanio s-a interesat pururea de viaţa teatrală, a fost adeseori în comitetul Teatrului Naţional şi a făcut şi o monografie asupra dramaturgiei române.
în literatură însă, Ascanio a pătruns numai cu traducerile sale din Horaţiu, cu Ars poetica, Odele, Epodele şi Carmen Saeculare, pe care le-a adunat în două volume bine primite de critica literară. Aceste traduceri i-au atras şi prietenia lui Alecsandri, care a ajuns mai pe urmă din cele mai călduroase. Ascanio i-a dat lui Alecsandri şi îndemnul la Fântâna Blanduziei; el i-a scris şi studiul introductiv asupra Iui Horaţiu; el i-a supravegheat şi tipărirea. După moartea poetului din Mirceşti, Ascanio a scris frumosul poem La mormântul poetului, în care Eutherpe, Melpomene şi Clio preamăresc, plângând, meritele autorului Gintei latine:
S-a stins gingaşa voce ! Duioasa lui cântare Din strunele de aur de-acum nu mai răsare De dor şi vitejie pe mândrul ţării plai Cu foc nu mai răsună fermecătoru-i grai.
La „Academie" Ascanio a avut fericirea să fie urmaşul lui Alecsandri şi discursul său de deschidere a fost rostit asupra vieţii acestuia.
Din colecţia noastră de scrisori inedite ale lui Alecsandri credem nimerit a reproduce aici câteva din cele adresate lui Ollănescu-Ascanio.
I
Mirceşti, 3(15) ianuarie 1883 Iubite Ollănescu,
Frumoasele versuri ce mi-ai trimis de ziua mea din partea poeticului Bosfor sînt poleite cu raze calde de soare. Ele mi-au adus o lumină drăgălaşă în casă şi un parfum oriental care au trezit suvenirile mele adormite. îţi mulţumesc din tot sufletul, ca un om ce sînt prins în zăpadă, pe 10 graduri de frig şi care înlocuiesc soarele prin focul sobei.
100
101
Neîndrâznind să ies din casa, privesc pe fereastra J amorţeala naturei şi îmi pare că însuşi aerul tremură de ger, şi J oare să o spun? Una din petrecerile mele favorite consistă a< prinde sticleţi şi piţigoi într-o colivie suspendată de crengile* unui copac. Bietele păsărele, zburlite de frig şi moarte de foame zboară la glasul unui piţigoi chemător şi se prind în capcanele coliviei ca şi oamenii ce cad în mrejele nălucirilor. Am până acum vreo 30 de prizonieri pe cari îi adăpostesc până la primăvară cu gând de a le da libertate când iarna s-ar duce dracului pomană. ,;
Am cetit cu multă plăcere comedia în versuri ce mi-ai j trimis; am găsit-o nimerită, frumos scrisă, o adevărată operă literară, şi am expediat-o lui Negruzzi pentru Convorbiri.
Nu ţi-oi face complimente banale, dar ţi-oi zice: urmează înainte pe calea artei dramatice, fiind chemat a îmbogăţi repertoriul nostru cu ingenioase comedii de care avem mare lipsă, - însă nu abandona traducerea lui Horaţiu pe care ai început-o cu atâta măiestrie.
Ţin mult la această lucrare şi drept dovadă îţi vestesc că de vreo zece zile m-am înhămat la o comedie antică în 3 acturi şi în versuri, intitulată: Horaţiu sau Fântâna Blanduziei. Actul I l-am terminat şi dacă nu oi fi întrerupt de vreo împrejurare, sper să ajung grabnic Ia capătul piesei.
Conversaţiile lui Mavrogheni trebuie să fie foarte mult interesante pentru d-ta,om din generaţie nouă, căci Mavrogheni a luat o parte importantă la toate actele mari ale regenerărei patriei noastre. El este unul dintre fruntaşii luptători şi numele lui va fi înscris într-o zi în pantheonul României. Spune-i din parte-mi că-i trimit frăţeşti îmbrăţişări de anul nou şi că îi doresc cel mai scump tezaur din lume: sănătatea.
D-tale, care eşti tânăr şi zdravăn, îţi doresc inspirări frumoase şi o pană cu capcană pentru a te prinde din zbor.
îmbrăţişări amicale. V. Alecsandri
II
Bucureşti, 5 april 1883 Iubite domnule Ollănescu,
Văd cu mare mulţumire că, fie în ţară, fie în străinătate, trăieşti în compania lui Horaţiu. Bun şi nepreţuit tovarăş ţi-ai ales pentru a te deprinde în practica filosofiei celei mai plăcute şi a-ţi încânta sufletul cu armonia celei mai suave poezii antice. Rezultatul sau mai bine-zis rodul acelei bune companii este perfecta traducere a lui Carmen Saeculare şi versurile armonioase în metrul antic ce ai avut graţiositatea de a-mi adresa. Nu-ţi pot mulţumi mai bine de această amicală ofrandă decât numindu-te de azi înainte nu al meu ucenic, ci al meu amic.
Eşti fericit că te găseşti pe malurile poetice ale Bosforului, departe de preocupările, de intrigile, de luptele asorbitoare a vieţei bucureştene şi că, retras în liniştea senină a lumei ideale, te ocupi cu stadiul odelor lui Horaţiu, având nobila ambiţie de a înzestra literatura română cu traducerea celui mai ademenitor tezaur al literaturei romane. Urmează înainte lucrarea începută cu atâta măiestrie şi te măguleşte cu ideea de a vedea într-o zi figurând în toate casele un volum intitulat:
„Odele" lui Horaţiu traduse de Ollănescu
Satisfacerea ce vei simţi atuncea te va compensa de toată munca trecutului.
E ruşine pentru noi, coborâtorii romanilor, să fim lipsiţi de operele clasice, care sînt traduse chiar şi în limba armenească. D-ta vei avea onorul de a fi început ştergerea acelei pete ruşinoase. Te felicit şi te îmbrăţişez.
Eu am aflat, astă-iarnă, o mare consolaţie în Horaţiu, căci am petrecut o iarnă foarte tristă, din cauza suferinţelor d-nei Alecsandri şi pentru a-mi exprima recunoaşterea, am avut cutezarea a începe şi a desăvârşi antica în care figurează însuşi poetul meu favorit. Mulţi îmi spun mult bine de lucrarea mea,
102
103
aş dori însă ca să cunosc şi impresia traducătorului lui Horaţiu şi de aceea te aştept cu nerăbdare la Mirceşti până la 10 mai. La acea dată voi pleca în străinătate.
Până atuncea însă, îţi trimit o mie de îmbrăţişări călduroase : şi te rog să arăţi lui Mavrogheni amiciile mele.
Al d-tale amic sincer, V. Alecsandri
III
Mirceşti, 10 mai 1883 Iubite domnule Ollănescu,
Nu cred să am mulţumirea de a vă vedea înainte de plecarea mea din Mirceşti, fiindcă plec peste vreo trei zile la Bucureşti, de unde curând mă voi îndrepta spre Neu-Wied, unde sînt chemat de M. Sa Regina. îţi zic dar adio, sau mai bine la revedere mai tîrziu... când? Dumnezeu o ştie! Poate că spre* toamnă, în cursul lunei lui septembrie, să trec prin Constantinopoli, şi sper că atunci îmi vei ieşi în cale cu pălăria plină de poezii frumoase. Trimit astăzi la Focşani un portret al meu; singurul ce mi-a mai rămas, dar care nu-mi place.
Complimente din partea doamnei Alecsandri şi îmbrăţişări din parte-mi.
V. Alecsandri
nămolesc saltarul biroului meu. Vei primi deci o dată cu această scrisoare un pachet de manuscrise pe care te rog să le comunici lui Socec şi de a căror imprimare te rog să te îngrijeşti în lipsa mea.
Vezi că urmez şi eu cu d-ta şi abuzez de amabilitatea d-tale întocmai ca Ivan:
Zi să şadă lui Ivan El se pune pe divan.
Vreau să mă dizbar de tot ce am scris pân-acum pentru ca să încep (dacă voi avea zile) o nouă serie de poezii, sub titlul de Zile cu soare, care vor cuprinde suvenire de tinereţe etc.
Ploile m-au împiedecat pân-acum de a pleca la Aix-les-Bains ca să mă mermetisesc; sper însă că timpul în sfârşit se va îmbunătăţi pentru ca să-mi permită de a călca peste nouă ţări şi mări ca în poveste.
Unde-i vremea când ziceam cu falnică nepăsare:
Je ne connais pas d'obstacles. La revedere în septembrie! Până atunce te îmbrăţişez şi îţi
zic: Valel
V. Alecsandri
IV
Mirceşti, 9 iunie 1884
Iubite Ollănescu,
Pentru a da broşurei Blanduziei o aparenţă mai voluminoasă, am chitit să adaog Ia sfârşit o mână de poezii diverse- care
104
DE VORBĂ CU UN CITITOR
In loc de „Corespondenţe"
...A doua, a treia, a patra scrisoare. Mi le trimite un cititor şi în fiecare mă întreabă: ce e cu manuscrisul d-sale?
Sunt aşa de frumoase aceste scrisori, parcă ar fi făcute de o mână albă, curată, mică, de domnişoară, meşteră în ticluirea frazei sprintene, specială în stilul acela epistolar care prin spiritul vioi, prin micile paranteze şi observaţiuni, are totdeauna un farmec aparte.
„...Dacă ai vrea d-ta, ai găsi un colţ şi pentru mine! Dacă ai vrea"...
Se roagă aşa de frumos cititorul. Vai, şi nu era nevoie nici de atât. Citirea manuscriselor nu este o chestie de voinţă. E întâia datorie a redactorului. Un colţ de revistă se găseşte pentru fiecare mugur de talent şi chiar şi un colţ din suflet. Talentele răsărite în preajma ta, crescute sub ochii tăi, ca o floare sub ochii grădinarului, au un loc sfinţit în inima ta.
Am vrut deci să-i caut „un colţ" şi celui cu vorba aşa de ademenitoare şi i-am citit manuscrisul. Pe patruzeci de file octave spunea povestea tragică a unei iubiri de la ţară. Ana iubea pe Ştefan, dar Ştefan, luat în armată, o părăsi şi când se întoarse o găsi nenorocită. Boierul Iordache o sedusese...Istoria aceasta se ţese pe lung; şi printre diferitele episoduri se desfăşoară poezia câmpului, cu lanurile de grâu şi cântecul ciocârliei. Subiectul, cum vedeţi, e banal şi a fost dezvoltat în timpul din urmă de o serie de scriitori cu talent. Asupra lui se putea însă mult vorbi şi acest fapt, pe lângă calităţile stilistice ale bucăţii, mă îndeamnă să fac cunoştinţa autorului. îi scrisei şi veni: un tânăr din capitală, vesel şi iubitor de viaţă.
- D-ta ai trimis Iubirea Anei? Frumoasele d-tale scrisori m-au îndemnat să citesc cu mare atenţie nuvela. Pe cum văd, d-ta
nu eşti de la ţară. Rogu-te, ce te-a îndemnat să-ţi iai subiectul de-acolo?
- Cunosc în treacăt ţara. Am fost prin Gorj şi am călătorit şi prin Moldova.
- Nu e de ajuns. Tot aşa de bine puteai să-mi spui c-ai citit un nuvelist mai nou şi sub influenţa lecturei ai căutat să-ţi brodezi şi d-ta subiecte la modă. Rău ! Păcat de stilul mlădios, de limba bogată, s-o pui în serviciul unor subiecte pe cari nu le simţi şi nu le trăieşti. Cum? Viaţa d-tale şi societatea în care trăieşti nu preţuiesc nimic? Din zori de zi până în noaptea adâncă nu distingi d-ta nimic din val-vârtejul zgomotos al acestei capitale ? în fiecare clipă se petrece aici un roman, o nuvelă, o tragedie şi d-ta alergi la ideile atât de străine de sufletul d-tale, celui dezvoltat în mediul de aici? Uite, un lucru curios: societatea noastră înaltă şi capitala nu ne-a dat până acum nici un scriitor, nici un interpret credincios al ei. Lăsaţi-ne ţara nouă, ţăranilor, şi d-voastră rămâneţi în atmosfera aceasta, cu pâcla şi zgomotul ei, cu paradoxele şi pasiunile ei şi cu nopţile frumoase.
- Şi socotiţi că aş reuşi? - mă întreabă cititorul meu sfios, care răspunde la pseudonimul „Albaspin".
- De ce nu? Forma, una din condiţiile principale, o aveţi. Aveţi limpezimea şi căldura frazei, ceea ce e destul de rar. Cu aceste calităţi aţi putea încerca cu deosebire genul prozei în scrisori. în Germania astăzi s-a reluat acest gen şi se obţin succese mari. Romanele şi nuvelele concepute în scrisori, în cari se zugrăveşte viaţa din oraş, au mare căutare. Şi ştiţi de ce? Scrisoarea este un fel de formă fără formă, - dacă pot zice astfel. în ea se pot condensa de toate: în tonul acela sugestiv, de intimitate, se pot reda stări sufleteşti, caracterizări de persoane, povestiri de fapte şi până şi reflexiuni din domeniul ştiinţelor, şi toate aceste, printr-un fir unitar, se pot lega într-un tot armonic.
- Pe cum văd, îmi recomandaţi să fac literatură impresionistă, zise Albaspin, zâmbind.
- E genul care ţi-ar conveni. Eu cred, de altfel, că acest gen are mare viitor la noi şi e chemat ca în curând să aducă mai mult suflet, mai mult nerv în operele literare, căci mai ales
106
107
i
proza noastră începe a se sărbezi prin frazele ei greoaie, larg^j reci şi nesincere. ,
- Dar mi se pare că genul de care vorbiţi nu este deloţ anevoios, observă şiret Albaspin. ,.   ,* |
- Nu şi da. Nu este greu pentru cei ce socot că impresionismul este o simplă înşirare de câteva senzaţii vizuale, sau de părem uşoare asupra naturei sau a unei opere de artă. Dar este o formjSl grea pentru cel ce vrea să pună în fiecare cuvânt un înţeles, în| fiecare frază un crâmpei de viaţă, de putere, sau o imagineI curată. Simplicitatea aparentă a formei trebuie să ascundă Jjil sine un fond puternic de gândire şi simţire... ...Şi Albaspin plecă, zicând:
- Voi încerca să te ascult!
NOTIŢE ŞI INFORMAŢIUNI
Istoricul unei „rupturi" literare. Cititorii noştri cunosc cestiunea din numărul trecut. E vorba de cearta iscată între d-nul Neculai Iorga şi foştii săi amici asupra modului cum trebuie informată posteritatea despre ruptura acelei prietenii şi despre exodul d-nului Neculai de la Sămănătorul. Insistăm asupra cazului nu fiindcă ar prezenta o însemnătate în sine, dar pentru că jalnica această tragodie are un sfârşit pe cât de hazliu, pe atât de umilitor pentru una din părţile combatante.
Să rezumăm.
D-1 Neculai ţine să spună lumii că s-a retras de la revistă, unde făcuse zgomot în jurul său, şi dintre scriitorii pe spetele cărora îşi făcuse piedestal, pentru că, vezi Doamne, îl durea să vadă certurile între literaţi. La această afirmaţie cei rămaşi la Sămănătorul răspund verde: d-le, mi se pare că te cam înşeli; altfel stau faptele şi nu prea merge ca d-ta, istoric de meserie, să nu respecţi adevărul!! Apostrofa asta îndrăzneaţă, care proba că, în sfârşit, foştii noştri prieteni de la numita revistă sunt pe cale a renunţa la obiceiul de a menaja pe cel ce-şi bătuse joc de buna lor credinţă, înfurie pe d. Neculai, care le trânti numaidecât următoarea „somaţiune" în stil de portărel:
„Somez pe domnul sau pe d-nii care insinuează că am părăsit acea revistă pentru motive pe cari nu voiesc sau nu pot să le arăt a expune imediat acele motive",
Şi ce să vezi? Domnul sau domnii se execută şi „imediat" îi răspund cum se cuvine. El lasă la o parte toate momentele lirice, uită dulcile clipe petrecute împreună pe calea apostolatului din martie 1906, uită - nerecunoscătorii! - laudele exagerate cu cari îi umflase odinioară d-1 Neculai şi pe cari acum le revoacă
109
rând pe rând, înlocuindu-le cu termeni dulci ca „lichele şi] linguşitori", şi spun pe faţă că „d-1 Iorga a trebuit să ne părăsească'.). Neamţul are o vorbă foarte nimerită, pentru acest „a trebuit săi ne părăsească", el zice: er wurde hinauscomplimentiert\ Darl iată însuşi răspunsul din Sămănătorul: I „D. Iorga a trebuit să ne părăsească, spre marea noastră | părere de rău, pentru următoarele pricini:
1) D-sa, de la o vreme, nu mai vroia să ţină seamă căi Sămănătorul a fost întemeiat ca o revistă impersonală, ci vroi să-i dea un caracter personal tot mai pronunţat în paguba! intereselor literare de obşte,
2) D-sa cerea să ne solidarizăm cu orice atitudine publică a d-sale, chiar străină de literatură.
3) D-sa însuşi, în loc să cimenteze armonia între . colaboratorii Sămănătorului, era pornit să o turbure prin firea | d-sale bănuitoare şi nestatornică.
4) Temperamentul despotic al d-sale, prea bine cunoscut acelora cari au fost în legătură măi de aproape cu d-sa, este, din nenorocire, sfătuitorul statornic al d-lui N. Iorga în literatură şi aiurea."
Simplu şi precis! Aşa de precis încât face onoare iscăliţilor şi ar fi făcut şi mai mare onoare celui executat, dacă _ ar fi găsit cuvinte de apărare. Deodată însă cel ce tipărise 1 „somaţiunea" cu o atât de sfântă indignare, se face mititei; cel | ce promitea fulgere şi trăsnete se îmblânzeşte şi le reflectează textual numai atât:
Sămănătorul ne răspunde cu aprecieri personale care n-au nici un înţeles pentru mine şi pentru public".
Serios? Să fie aşa de indiferent publicului faptul că d-1 Iorga nu mai are astăzi încrederea nici unuia dintre scriitorii serioşi şi că procedările d-sale l-au făcut imposibil în mijlocul nostru?
Vorba d-sale: Taci moi!
O vorbă potrivită. Văzând încăierarea între d-1 Iorga şi foştii săi tovarăşi de „apostolat"* ne gândim la armonia şi
zgomotul de odinioară şi ne vine în minte un vers al lui Goga: „CV s-a ales din casa noastră, vecine Neculai al popii?'
Iarăşi Esperanto. Maimuţeala prinde repede în societatea română. Cum se aude ceva despre o extravaganţă, despre vreo curiozitate inventată în străinătate, se găsesc oameni cu multă vreme de pierdut cari s-o imite şi la noi. Aşa şi cu limba internaţională a lui Zamenhof „Esperanto". Câţiva doctori, Rubin, Kiimmel etc, a căror datorie ar fi să combată maladiile, nu să le introducă şi să le răspândească până şi la ţară, în lipsă de alte preocupări, fac propagandă - şi se găsesc ziare serioase ca Viitorul să li se pună în serviciu - pentru „artificiala internaţională Esperanto". Mă rog, de asta ne arde nouă acuma? Noi ne muncim să învăţăm pe oameni româneşte şi suntem siguri că doctorii Rubin, Kiimmel şi mulţi esperantişti au nevoie de lecţii de stil şi de limba românească - şi ei o dau înainte cu volapiik-esperantismul! Are haz toată drăcia asta !
Literatura a pornit la cerşit. O parte dintre scriitori şi-au îndreptat privirile spre fondurile liberale şi-şi iau răsplata adeziunii lor la gruparea de la Iaşi. Alţii, rămaşi pe dinafară, făceau anticamera fostului ministru Vlădescu, iar acum se îndreaptă spre noul soare al făgăduinţei, spre d-1 Take Ionescu. D-1 Dragomirescu bate la poarta viitorului buget conservator şi i se răspunde cu aclamări entuziaste:
„D. Mihaii Dragomirescu, profesor universitar şi directorul revistei Convorbiri critice, a trimis d-lui Take Ionescu o scrisoare prin care-şi manifesta simpatia sa pentru noua îndrumare a partidului conservator, asigurându-1 de tot concursul său.
D. Mihaii Dragomirescu e prea cunoscut, activitatea sa intelectuală 1-a pus în fruntea gânditorilor noştri şi direcţia nouă pe care a dat-o literelor noastre, grupând în jurul său atâtea talente originale, sunt o dovadă de îndrumare modernă a vederilor sale politico-sociale".
110
111
Astfel anunţă Ordinea acest „eveniment" politico-literap,. proclamând de mare bărbat politic şi gânditor pe omul cu-o| situaţie de altfel destul de modestă în cercurile literare. Iar o altă] gazetă conservatoare adaugă cu aceeaşi lipsă de măsură:
„D. Dragomirescu nu este azi numai o individual itatel însemnată. D-sa se confundă cu un curent însemnat, cu oj mişcare plină de viaţă, care de câtva timp ţine atenţia generală! fixată asupră-i. într-adevăr, d. Dragomirescu a grupat în jurul revistei sale multe dintre cele mai de valoare pene româneşti".
Ce face d-1 Dragomirescu, această „mare individualitate'' ca cetăţean şi alegător în colegiul întăi nu ne-ar interesa. Cu up. bugetivor sau parvenit politic mai mult sau mai puţin ne este ■ indiferent. Dar ceea ce face d-sa ca director de revistă ne. priveşte. Şi trebuie să-i spunem că e uşor să exploateze faptul că a reuşit să adune câţiva băieţi în jurul d-sale şi să-şi facă o situaţie politică din biata lor muncă. Adevărat că odată şi odată va pica ceva şi pentru aceştia din bugetul viitor, dar cel profitat, cel încălzit, tot el o să fie, - el, „fruntea gânditorilor noştri"...
*
Valoarea cuvintelor d-1 Iorga nu o cunoaşte. Şi ce preţ 1 trebuie pus pe ceea ce scrie d-sa se poate vedea din un singur 1 fapt. Sadoveanu pentru d-sa era până acum tot ce poate fi mai J mare, mai talentat, mai extraordinar. Deodată însă spornicul nuvelist se lapădă de şi mai spornicul istoric. Şi ştiţi ce devine el pentru d.l Iorga? Un debutanţi în Neamul de marţi, vorbind . despre ultima lucrare a lui Sadoveanu, d-1 Neculai îl întreabă: 1 până când cu debuturile?... I
Este aici locul să accentuăm iarăşi „responsabilitatea" J hazliului apostol, ajuns astăzi un pamfletar literar împotriva 1 foştilor săi prieteni.
„Model de critică perfidă" numeşte d-1 M. Dragomirescu un articol al nostru asupra versurilor înflăcărate ale d-lui Corneliu Moldovan. Tot mai bine perfidă decât stupidă, - ar zice d-1 Scurtu, deşteptul calamburgiu. Noi însă vom fi mai urbani şi vom întreba: de ce perfidă, frate?
Fiindcă - răspunde el de colo - „criticul (adică noi!) deşi are a face cu primul volum al unui poet nu caută să analizeze şi să releve partea trainică şi meritorie a poeziilor bune, ci le trece pe toate cu vederea şi nu scoate în relief decât slăbiciunea bucăţilor de versuri într-un gen de poezie la care ştie că poetul însuşi a renunţat. Fireşte că nu poeziile războinice, nici chiar cele sentimentale constituie puterea lui Moldovan, ci poeziile de concepţiune, de cari se găsesc câteva şi în volum"...
Aţi văzut ce model de logică protectoare la bunul domn Dragomirescu ?
D-sa cere circumstanţe atenuante pentru clientul său pe motivul că e „întâiul volum". Este prea adevărat că în dreptul criminal se acordă asemenea înlesniri pentru întâiul păcat al cuiva, în literatură însă este altceva. Aici nu te ocupi de viitorul scriitorului, de ceea ce va produce eventual mai târziu, ci de ceea ce ne dă acum. Şi cu cât mai drept, mai sever vei fi cu un autor slăbuţ când debutează, cu atât mai mare e serviciul ce i-1 poţi face lui şi publicului. Şi unde mai pui că acest volum a fost trâmbiţat de d-1 D. ca un eveniment, deşi ştia: că este întâiul al acestui autor, că la cele mai multe poezii dintr-însul autorul renunţase şi că nu are decât vreo „câteva", cele „cu concepţiuni", cari merita vreo atenţie. Şi ce D-zeu de concepţii puteai să găseşti la unul care cere să fie cruţat pe motivul că este întâiul său volum!
Nostim e unde zice că ne-am ocupat numai de „genul războinic, la care d-1 Moldovan a renunţat". Vai de noi; dar de unde era să ştim că poetul a renunţat tocmai la „genul" (ah, fiecare poet cu „genul" său!) care constituie partea cea mai voluminoasă a cărţii sale? Iar dacă a renunţat poetul, de ce le-a mai tipărit în volum? Ca să râdă el de noi sau să râdem noi de dânsul?
Ba nu, zău: cum vine asta? Tipăreşti un volum de versuri şi după ce ţi le cam scarmănă cineva îţi vine gustul să renunţi la
ele!
Hei, multă zăpăceală e pe lumea asta, cucoane Mihalache! O spunem fără nici o primejdie!
112
113
La 15 februarie societatea „Carmen" va da un nou concert cu un strălucit program clasic şi popular.
Partidul anonim, sau „partidul iniţialelor" se va numi noua organizaţie democratică a d-lor Cuza-Iorga, fiindcă până acum s-au înscris în acest partid - ca acţionari! - iluştrii domni C Al; I.S.; Gh. K., - tustrei ministeriabili. Păi dacă-i vorba de anonim, iscălim şi noi!
RĂVAŞUL SĂPTĂMANEI
în cercurile scriitorilor se discută iarăşi chestiunea onorariilor literare. Discuţia a pornit dintr-un fapt, constatat mai ales de noi, cu destulă preciziune, anume din chipul boieresc cum ştie să răsplătească democratica Viaţă Românească munca oamenilor săi. Fireşte, noi nu principiul îl atacăm, pentru că ar fi o naivitate să nu recunoaştem că munca scriitorilor trebuie şi poate să fie răsplătită în condiţiile de astăzi. Ne-a preocupat însă totdeauna modul şi tendinţa încurajărilor materiale şi influenţa lor asupra mişcărei literare curente. Deci o chestiune de moravuri şi nu de principiu.
Şi am voi să se facă această deosebire.
Că Viaţa Românească acordă onorarii grase colaboratorilor săi este o faptă absolut ireproşabilă. Dar că această răsplătire e exploatată de conducătorii revistei în scopuri personale şi politice e vrednic de condamnat. Dacă numita revistă, care cu atâta emfază somează pe colaboratorii săi „să fixeze ei preţul manuscrisului trimis", ar fi mărturisit de la început că ceea ce face este mai mult o întreprindere literară, cu scopul dezinteresat de a sprijini pe scriitori, n-am fi avut nimic de zis. Dar, când acel „preţ" se acordă din cele 100 abonamente cunoscute ale guvernului şi din celelalte făcute de prefecturi conduse de redactorii revistei; când fruntaşii publicaţiunei nu se mulţumesc cu simpla cinste de abili editori, ci din colaborarea unor talente, atât personal cât şi principiar străine de dânşii, îşi fac o platformă pentru „direcţii", „curente" şi „grupări", - stăm în faţa unei procedări care lasă de dorit din punctul de vedere al adevărului şi al corectitudine!. Ignatz Hertz, bunăoară, plătea şi el onorarii şi d. Coşbuc i-a colaborat timp îndelungat la Lumea ilustrată, dar Ignatz Herz a făcut-o între altele de dragul...
115
literaturii şi nu ca ieşenii, pentru a-şi putea da în piept că iată noi avem o „unitate de direcţie", că ne-am creat (cu abonamentele guvernului şi pe spatele scriitorilor până de curând străini de noi) „o tribună pentru propaganda ideilor noastre" şi „însemnăm o epocă în istoria literaturei noastre". Aici e adevărul: nu literatura, nici soarta scriitorilor, ci „propaganda ideilor noastre" e urmărită la Iaşi. Scriitorii nu sînt decât mijloacele, numai artiştii angajaţi de meşterii impresari.
Se anunţă acum că alţii, urmând această contagioasă pildă, vor face şi ei tarabe literare cu abonamente şi onorarii magnifice din surse conservatoare, tot pentru „propaganda ideilor noastre" şi că se caută condeie mercenare pentru slujirea stăpânilor politici conservatori.
Acum e trai, nu glumă, pentru toţi ce se mlădie, pentru poeţi cu multe direcţii şi prozatorii cu multe culori, pentru caracterele de trestie şi convingerile elastice. E „epoca însemnată^' cu care se laudă Viaţa Românească.
între artiştii pictori şi sculptori a fost o mişcare vie, care s-a terminat cu o şedinţă generală, unde s-a pus noua bază a societăţii „Tinerimea artistică". în deosebire de trecut, societatea aceasta, care a adunat într-un mănunchi destul de mic tot ceea ce ar voi să se considere drept lamura artiştilor români, a hotărât să lărgească cercul de activitate şi să admită printre membrii ei şi persoane aşa-zicând laice, scriitori sau amatori cu dragoste pentru propăşirea artelor noastre. Pe viitor „Tinerimea" va primi deci în sânul ei şi membri „asociaţi" cari însă nu vor avea nici un amestec cu artiştii de profesiune, ci vor participa numai la discuţiile administrative ale societăţei, având, în schimbul acestei onori, cel mult îndatorirea de a promova pe toate căile posibile, prin presă şi în societate, interesele artiştilor.
Ideea nu e rea, căci frumoasele intenţiuni ale „Tinerimei", dată fiind valoarea incontestabilă a unora din membrii ei, merită cel mai cald sprijin. Totuşi organizarea în acest fel a societăţei mi se pare cam barocă. E un caracter hibrid acesta pe care îl vei găsi în prea puţine societăţi similare. Să vie laicii şi să-ţi facă
rânduială în gospodărie înseamnă a recunoaşte indirect slăbiciunea de a te cârmui singur.
Dar... scopul bun câte mijloace nu scuză!
Printre scriitori a circulat săptămâna aceasta o hârtie împotriva directorului Teatrului Naţional. Hârtia e adresată d-lui ministru al cultelor căruia i se atrage atenţia asupra greşelilor săvârşite de d. Davila. Aceste greşeli au fost relevate şi de noi, numai din dragoste pentru instituţiunea în capul căreia d. Davila a fost adus şi susţinut prin unele merite ale sale şi prin o preaînaltă protecţiune. Iată, după părerea noastră, vina d-lui Davila.
Scriitor şi d-sa, şi încă dintre cei cu o putere de creaţiune mai modestă, în tot timpul de conducere a teatrului n-a căutat nici sfatul, nici concursul literaţilor noştri de seamă, deşi o datorie de colegialitate, cât şi răspunderea pentru situaţia la care fusese chemat, i-o impunea aceasta. Trufaş, ca un subprefect, ursuz şi inaccesibil pentru scriitori, a pierdut repede sprijinul lor moral şi intelectual şi a devenit acestora o persoană odioasă.
Cu o educaţie curat franceză şi modernă", a stăruit, în alegerea pieselor, numai în direcţia aceasta, făcând din scenă o distracţie şi nu o şcoală de artă şi idei. Neglijând cu totul literatura clasică, operele dramatice germane din trecut şi prezent, repertoriul italian, rusesc şi scandinav, a dat gustului public o şcoală cu totul exclusivistă. Aceasta este o neiertată greşală, căci literatura universală, cu operele ei grandioase, a rămas astfel o carte închisă pentru publicul nostru.
Tot d. Davila e vinovat că traducerile jucate nu au o formă literară la nivelul limbei noastre de astăzi, căci în loc de a cere ajutorul scriitorilor, d-sa primeşte traduceri de bâlci, într-o limbă adeseori chinuită.
Cât pentru acuzaţiunea că d-sa nu cultivă îndeajuns pe autorii dramatici români, noi n-am voi să se exagereze prea mult. O dată dovedit că bunele piese dramatice române pot fi numărate pe degete şi că literatura noastră dramatică stagnează, nu înţelegem ca să se facă, din consideraţii de falş patriotism, prea multă experienţă cu lucrările scriitorilor noştri. încercarea
116
117
cu d-nii Bengescu şi Bacalbaşa, doi diletanţi în ale literaturei} nu trebuie deloc să se repete. Şi aici însă d. Davila ar fi la adăpostul oricărei greşeli dacă, în loc de a se bizui pe gusturile şi priceperea sa, s-ar mai adresa şi acelora cari sînt în măsură să aibă o justă părere despre valoarea literară şi scenică a unei piese.
Aceste sînt defectele mari ale d-lui Davila. Meritele i le-arri recunoscut noi; şi acum am dori să-şi recunoască şi d-sa slăbiciunile. >
D. Iorga îşi face o tipografie la Vălenii de Munte - „dacă nu vine muntele la Mohammed se duce Mohammed Ia munte" ca să nu mai predice în pustiu, şi în acest scop a luat acţiuni în valoare de 7000 lei. Frumos capital pentru un idealist, care mai scoate din pungă şi bani pentru acoperirea pagubelor Neamului Românesc.
întrebat de un ziarist asupra motivelor cari l-au determinat să facă tipografie, a răspuns că... imitează, în această privinţă, pe Eliade Rădulescu. îmi place mărturisirea şi e momentul să spunem că d. Iorga imitează mult pe Eliade Rădulescu. Apostol a fost Eliade şi supranumit părinte al literaturei, - apostol voia să fie şi d. Iorga şi părinte al literaturei mai noi. A scris poezii cel dintâi şi a tradus din Byron, din Tasso, din alţii, - a scris şi acesta şi a umplut Floarea cu traduceri. Heliade a tradus Biblicele, - haid şi d. Iorga cu Biblia. Copia asta se poate urmări în cele mai mici amănunte. Rămâne o singură analogie de împlinit: se atribuie lui Heliade gândul de a fi râvnit într-un moment şi la tromţţ Munteniei. Să sperăm că d. Iorga, cu toate că memoria sa e îmbibată cu figurile domnilor ţării, nu va proclama nici o republică la Vălenii de Munte, ci se va mulţumi cu domnia intelectuală, cu sceptrul de Suveran al gândirei române... ca să zic aşa.
UN NOU VOLUM DE VERSURI „Zări senine"
D-1 A(tanasie?) Mândru, autorul acestui volum, uită că idealul oricărui poet trebuie să fie originalitatea. Cu clişee cunoscute, cu subiecte banalizate de alţi mulţi înaintea ta, cu greu mai reuşeşti să te afirmi, oricât de nesilit în aparenţă ar curge versul. Rimele cad ele într-un ţăcăit regulat de ceasornic, dar când nu reuşesc să înfiripe nici un gând mai ales, dai cartea la o parte, ca o lectură ostenitoare, şi-ţi iai rămas bun de la autorul ei.
O mare parte din poeziile d-lui Mândru trebuie citite de câte mai multe ori, pentru a le descifra vreun înţeles, - ceea ce desigur nu este un merit. Iată chiar începutul:
Pe aripi de vânt în adiere, Curat ca visul de fecioară, Din lumea veşnicilor patimi Te-nalţă suflete şi zboară Departe-n zări patriarhale De-niăcrimare nepătrunse. Copil senin s-adormi în codri La sânul florilor ascunse Supt.dezmerdarea lor plăpândă Şi-n taina nesfârşită-a firii Tremurător, ca pe-o comoară S-admiri tot farmecul iubirii...
Sufletul poetului, fugind deci de poezia de astăzi, vrea să se avânte în „zări patriarhale" (acest abuz de cuvântul „patriarhal" ar putea înceta; şi la urma urmelor ce înseamnă zări patriarhalei?) „nepătrunse de înlăcrămare" (cum asta, vă rog; nu se vărsau lacrimi în vremile de odinioară şi nu găsiţi că e rău întrebuinţat
119
aici cuvântul „înlăcrămare"?) şi sufletul ajunge totuşi s-adoarmă „în codri" şi în „taina firii", ca să rimeze - o jur că nu pentru altceva, - cu „farmecul iubirii"! Avem, aşadar, „zări patriarhale de-nlăcrămare nepătrunse", „codri", „fire" şi „farmec de iubire" la un loc, fără nici o legătură. Şi galimatiasul acesta se repetă:
Eu m-am întors din lume iar acasă... Şi-auzi tu codru-n freamăt cum mă cheamă? Din slăvi, mai cald, la sânu-ţi astăzi, mamă, Pe fruntea mea lumina blând se lasă...
Ce falşă şi imposibilă e această înseilare de cuvinte! Vine băiatul acasă şi cea dintâi faptă îi este să asculte chemarea codrului şi să simtă lumina cum i se lasă pe frunte...Strofe de aceste enervante prin construcţia lor, prin orice lipsă d& succesiune logică a ideilor, sunt multe în „zările" d-lui Mândru,' | - ceea ce dovedeşte că gândirea disciplinată nu este forţa d-sale.
Sunt însă alte subiecte în cari orice poet mediocru reuşeşte 1 să confecţioneze versuri curăţele, de pildă, pasteluri după1 natură, cu înşirarea, aproape fotografică, de peisagii, dej fenomene simpatice, cari se potrivesc la diferite reflexiuni 1 nevinovate, şcolăreşti. Ici nişte fluturi, nestatornici ca şi iubirea f (de când e lumea!); colo, păsări trecând în zbor, ca şi visurile noastre; ciocârlii şi privighetori cu vecinicele lor „triluri", cari vor suna în poezie până ce vor mai exista poeţi pe faţa pământească. Ş-apoi anotimpurile: d-1 Mândru consacră şi d-sa fiecărei luni aproape şi fiecărui anotimp câte-un imn special; în aprilie înverzeşte codrul, în mai se iubeşte, în iulie e zăduf în' văzduh şi iarna vin fluturii de ninsoare şi ciorile cobitoare... Şi asta-i foarte adevărat. Păcat numai că sufletul d-lui Mândru e cam gol şi nu ştie să se înfioreze în faţa tuturor acestor frumuseţi! Nu sunt creştini toţi câţi intră-n biserică şi nici poeţi | nu-s toţi cei ce cântă natura!
Declamatorie şi cam vorbă-lungă, Mândru era indicat săi reuşească mai binişor în versificarea trecutului. In subiecte de; gândire şi în cele de reflexiuni intime şi erotice e stângaci, încurcat şi naiv; dar când vine vorba de trecut fantazia i se| dezleagă, versul se colorează, se încălzeşte, şi icoanele răsări mai lămurite înaintea noastră. Le-au mai cântat ei şi alţii şi ştim ^
pe de-a rostul cine-au fost Mihai Viteazul, Domniţa Ruxandra, Hanul tătar, Igrec Spătarul şi Logofătul Beştelei. Dar bucăţile d-lui Mândru au oarecare mişcare, ceva din mohoreala şi din parfumul istoric al unor vremi glorioase şi sunt ceva mai moderate în fraze ca ale altora, - ceea ce e o calitate.
Pe de-a întregul însă „zările" d-lui Mândru nu sunt o înseninare a orizontului nostru literar, ci înseamnă un volum de duzină mai mult în producţia poetică de astăzi.
120
NOTIŢE ŞI INFORMAŢIUNI
Recrutarea aderenţilor este titlul unui spiritual articol, publicat de d. Maiorescu în Conservatorul. Pentru noi, cari nu facem politică, acest articol are interes numai întru cât dovedeşte că măiestrul criticei literare n-a rămas tocmai încântat de înscrierea d-lui Caragiale în partidul d-lui Take Ionescu, -înscriere pe care o socoteşte de altfel lipsită de orice importanţă, dată fiind puţina activitate politică de până acum a „eminentului autor satiric". Caracteristic este că înrolarea celorlalţi scriitori sub steagul noului partid e considerată de un fapt aşa de băgatei, încât a fost trecută sub tăcere. De înscrierea d-lui Dragomirescu, de pildă, d. Maiorescu nu pare a se fi emoţionat câtuşi de puţin.
Scriitorii în politică. într-un foileton al ziarului Ordinea d. Ovid Densusianu cheamă pe scriitori să intre în noul partid politic, unde şi d-sa a găsit teren de activitate socială. Ca să-şi motiveze intrarea sa şi a altora, d. Densusianu combate mai întâi pe cei ce susţin că ar fi o nepotrivire între temperamentul de scriitor şi cel de om politic. Dimpotrivă, ar fi necesar ca scriitorii să părăsească viaţa lor de preocupări ideale şi să-şi deschidă sufletul şi pentru frământările politice ale ţării... căci -comparaţia e sublimă! - „nu se coborau altădată şi zeii pe pământ să aline suferinţe ori să întărească braţul la luptă?" E de prisos să mai spunem că d. Densusianu face în acelaşi timp apologia partidului său, care pentru întâia oară „vine să rupă şi cu tirania acestei concepţiuni (concepţiunea că scriitorii n-au talent pentru politică! n.r.) şi se adresează tuturor energiilor, căutând să asigure libera expansiuni a forţelor intelectuale"...
întreg foiletonul d-lui Densusianu coprinde, pe cum vedeţi, mai mult fraze aruncate în vânt şi afirmări fără nici o motivare serioasă. D-sa consideră „politica" - pe care n-o defineşte - ca un fel de acţiune publică, la care orice filolog şi orice poet liric sau patriotic poate să ia parte. Pentru oameni serioşi însă lucrul stă cu totul altfel. Nu ajunge să cunoşti derivaţia cuvintelor străbune, nici să iscăleşti versuri celestine, nici să ştii perora în adunări publice despre calităţile şefului tău, pentru a fi un om politic. Astăzi ţi se cer calităţi mult mai pozitive: economie politică, finanţe, statistică şi sociologie şi alte câteva ştiinţe de aceste, pe cari poetul şi filologul n-au de unde le şti şi, intrând în politică, riscă astfel să rămână pururea diletanţi şi vânturători de vorbe goale sau cine ştie ce balasturi bugetare.
Literatura însă totdeauna a mers alături de politică, fără a se contopi sau a se confunda una cu alta. Fără a avea nici cel mai mic simţ pentru partea pozitivă şi practică a politicei, Alecsandri a întărit în cercurile cărturăreşti mai mult ca oricine sentimentul patriotic, dragostea de neam şi de ţară. Coşbuc mişcă masele, concretizează în câteva strofe suferinţele de veacuri ale ţăranului, fără a avea habar măcar de toată acea complicată maşinărie a gospodăriei unui stat pe care o învârt conducătorii practici ai societăţii.
Iar ceea ce spune d. Densusianu despre „libera expansiune a forţelor intelectuale" în cadrul unui partid politic, oricare ar fi el, este pur şi simplu absurd, căci orice partid, grupare, bisericuţă, fie cât de democratică şi cât de generoasă, înseamnă o încătuşare a spiritelor, o restrângere a libertăţii de simţire şi cugetare. Şi aceste câtuşi nu le primesc de bunăvoie decât ambiţioşii şi cei ce sunt în neputinţă - cazul celor mai mulţi -de a-şi păstra neatârnarea.
Noi suntem pentru independenţa scriitorilor. Şi cu durere vedem cum se înmulţesc glasurile ademenitoare, cum diferiţi oameni politici, fie pentru a se ajuta cu condeile scriitorilor de seamă, fie pentru a se lăuda cu „energiile" pe cari Ie posedă în jurul lor, aleargă după aceste să le înregimenteze în partidele diferite.
Dar vom reveni.
122
123
1
■1
Aniversarea naşterei lui Bărnuţ. Sîntem informaţi că fraţii noştri din Ardeal se pregătesc de o mare sărbătoare. La 21 iulie în anul acesta se împlinesc o sută de ani de Ia naşterea marelui român şi profesor Simeon Bărnuţiu, una din figurile strălucite din epoca anului 1848. Bărnuţiu şi-a început cariera de dascăl la Blaj, în anul 1839, introducând cel dintâi limba română ca limbă de propunere (pe atunci latină). în 1842 redactează protestul contra întâielor tendinţe mai vădite de maghiarizare a românilor, iar la 1848 conduce în mare parte, ca vicepreşedinte al comitetului organizator, mişcarea revoluţionară, ţinând memorabilul discurs de pe Câmpia Libertăţii.
După revoluţie îşi urmează studiile de drept la Padua şi în septembrie 1854 este chemat la catedra de filosofie din Iaşi. I înfiinţându-se în 1860 Universitatea din Iaşi, el rămâne profesor de drept, îndeosebi catedra de drept public este o creaţiune a lui. Primul rector al Universităţii fu Ion Strat. Mai întâi însă, în mai multe şedinţe de-a rândul, fusese aclamat, în unanimitate, ca I rector Simeon Bărnuţ, care refuză această onoare. „Primirea J unei funcţiuni şcolare administrative în România liberă ar fi fost pentru el o renunţare tacită la calitatea sa de supus al imperiului 1 austro-ungar, pas pe care înalte consideraţiuni de interes § naţional îl opreau a-1 face" - zice biograful Iui oficial din Anuarul Universităţii din Iaşi. La 1863, îmbolnăvindu-se, Bărnuţiu părăseşte laşul şi se întoarce în satul său Bocşa română, unde moare în mijlocul familiei sale.
Bărnuţiu a fost o figură măreaţă a învăţământului nostru şi sîntem convinşi că la serbarea ardelenilor se vor asocia toate provinciile române, cu laşul în frunte.
Coşbuc la Sibiu. Zilele trecute a fost sărbătoare la Sibiu. După aproape douăzeci de ani, câştigându-şi libertatea de-a trece graniţa, d. Coşbuc a vizitat oraşul unde petrecuse odată mai multă vreme ca redactor la Tribuna şi unde scrisese aproape toate baladele şi idilele cari i-au făcut reputaţia. Societatea sibiană i-a făcut o primire entuziastă. „Impresionat de atâtea amintiri - scrie Ţara noastră cu ocazia aceasta -maestrul privea mişcat toate lucrurile de cari i se leagă
aducerile-aminte. Atâtea s-au schimbat de-atunci ! oamenii au îmbătrânit, alţii nu mai sunt, chiar şi înfăţişarea oraşului e alta. Poetul însă poate avea frumoasa mângâiere că toate cântecele lui pline de înţeles au rămas neatinse de vreme."
De ce nu mai scrie d. Florian Becescu poezii - ne-o spune singur într-un articol din recentul număr al Revistei idealiste. Fiindcă poeţii de seamă şi cei mai în vârstă s-au stins asfixiaţi de aerul social de astăzi. Ei nu mai pot scrie.£ănd te consumi singur, te epuizezi. Din mediu cauţi să-ţi asimilezi noi puteri de viaţă poetică şi negăsindu-le mori..."
Dar nu, d. Becescu n-a murit numai pentru că s-a „consumat singur" şi astfel s-a epuizat, ci şi din motive de ordin superior:
„Nu se simte nevoie de poezie în ţara românilor, aceasta trebuie s-o recunoască orice om cinstit (pardon, avem o singură rezervă: nu se simte nevoia poeziei d-tale! n.r.) şi dacă nu e nevoie, poeţi de seamă (?) amorţesc ori se ocupă cu altceva şi cântă, nevoiaşi împinşi şi ei de nevoie de a trece drept poeţi, căci nevoi sufleteşti prea puţini' (?) avem noi, urmaşii nobilei rase"...
Va să zică d. Becescu a murit şi de nevoie, pentru că nu avea nevoi sufleteşti... şi era sigur cam nevoiaş.
într-o altă pagină ne spune că s-a stins fiind „influenţat de lipsă de aer"...
Sărmanul poet! Suferea de multe domnia-lui!
Scrisori din Munchen De câtva timp, ziarul Universul publică nişte Scrisori din Munchen iscălite Şerban, în care, cu pricepere şi într-o formă aleasă, se desfăşoară viaţa celui mai artistic oraş din Germania.
Teatrul din Ardeal Am dat Ia timp ştirea că ministrul de culte ungar a oprit pe d. Zaharia Bârsan şi pe soţia sa, d-na Olimpia Bârsan a da reprezentaţii româneşti în Ardeal. Artiştii
124
125
au înaintat însă recurs şi, susţinuţi de grupul parlamentar român; din Budapesta, au obţinut în sfârşit concesia de a-şi continuă misiunea lor culturală. în curând ei îşi vor începe turneul artistid J prin centrele româneşti din Ungaria şi Transilvania jucând 6} serie de piese alese din literatura noastră şi din cele străine.
DARI DE SEAMĂ
Constanţa Hodoş: „Martirii" Roman
Editura „Minervei", Buc, 1908, pag. 214
Cuvântul „martir" este astăzi banalizat. Oameni răi sau slabi au coborât în noroi înţelesul lui. Şi ceea ce altădată era sfânt e privit astăzi cu un zâmbet sceptic. Bănuieşti totdeauna că e la mijloc un dram de reclamă naţională şi exagerarea faptelor unor oameni cu un rol şters în viaţa poporului. Din acest motiv titlul este deci rău ales, căci cititorul mai rafinat evită cărţile cu titluri prea tendenţioase.
Şi e rău ales titlul şi din alt punct de vedere. Pe de-a întregul eroii doamnei.Hodoş nici nu sînt martiri, adică victime ale unor convingeri politice adânci, caractere de fier prăbuşite sub greutatea stărilor sociale vitrige. Cu excepţia unuia singur, toţi românii cari au un rol în acest roman sînt neprevăzători, trufaşi, beţivi sau şovinişti în înţelesul rău al cuvântului. Şi chiar figura de frunte a povestirei este un suflet mlădios; se însoară de două ori cu fete de ungur, încât, dacă ai privi iubirea ca simbol al împăcărei, ai putea considera romanul în fond ca o pledoarie pentru încetarea ostilităţilor nesfârşite dintre cele două neamuri din Ardeal, ce-şi stau de veacuri faţă în faţă.
Dar nu căutaţi tendinţe, nu vă conduceţi de ideea exprimată în titlu, ci luaţi cartea aşa cum este, ca oglindă a unora din cele mai agitate vremi şi, în special, ca tragedie politică a frumoasei regiuni româneşti numită Zararid, - şi veţi găsi foarte mult într-însa. Veţi găsi o epocă întreagă, străină şi necunoscută multora de aici, dar măreaţă şi scumpă tuturor celor de peste munţi, unde mai trăiesc bătrâni gârboviţi, -resfiraţi ca stejarii uriaşi rămaşi de sămânţă într-o pădure tânără, -povestind de faptele generaţiilor trecute.
127
O acţiune strânsă nu are romanul d-nei Hodoş. Este mai mult o înşirare de tablouri, purtând toate pecetea acestei scriitoare: tonul duios, căldura şi puterea de a emoţiona.
Ciclul de icoane începe prin descrierea foametei în Maramureş. Urmează un episod în care are prilejul de a vorbi despre viaţa rodnică de la ţară şi de a schiţa, cu priceperea dovedită şi de altădată, un suflet de mamă. De altfel, în cursul acţiunei, întâlnim mai multe inimi de mamă şi reflexiuni nenumărate asupra acestui puternic sentiment, care preocupă aşa de des pe d-na Hodoş. Al treilea episod e consacrat vieţii elevilor români în şcoalele ungureşti, - un remarcabil capitol' social, de actualitate şi astăzi, căci aceste sînt împrejurările grele în cari cărturarii români şi acum îşi fac educaţia prin , şcolile ungureşti.
Intrăm apoi în partea principală a romanului, cu scene din războiul civil de la 1848. Din şcoalele ungureşti, unde prin nedreptate şi brutalităţi se sădeşte în minţile tinere ale românilor ideea răzbunărei, iese pleiada de luptători. Focul îngrămădit izbucneşte din toate părţile şi faptele se succed în cunoscuta lumină, astăzi istorică. Cu accente bărbăteşti din cele mai energice, - absolut noi în scrisul d-nei Hodoş - se descriu şi | comentează aceste fapte :
„Moarte dar! Moarte tuturor cari au o picătură din acel sânge blestemat! Moarte copiilor, să piară sămânţa! Moarte bătrânilor, căci ei sînt urzitorii urgiei. Ei sînt călăii cei mari, cari din truda şi din vieţile noastre în trândăvie şi belşug şi-au îmbâcsit vinele lor cu sânge vânăt, plin de otravă, şi apoi puterea lui l-au descărcat în lovituri crude şi hohote de râs diavolesc de jalea şi durerea noastră!
Nu-i îndurare! Nu-i aşteptarea îngerului păcei, cu priviri senine, îmbietoare de noroc, - e flamura neagră a morţii, în § zarea înroşită de foc şi de sânge, stindard de glorie şi de triumf, înălţat între răcnete de izbândă, între ţipete înfiorătoare..." .*
Dar focul se potoleşte. Stările politice se îmbunătăţesc. în cadrul unei povestiri familiare, cu peripeţiile unei căsnicii jalnice, se arată dezvoltarea românismului în regiunea Munţilor | Apuseni numită Zarand, - patria autoarei şi locul mişcărilor revoluţionare. E o epocă de reculegere. Castelele feudale sînt
dărâmate. Urile se mai aşează. Uitarea se aşterne peste şiroaiele de sânge. Şi românii renasc sub raportul cultural şi politic. Numai umbra lui Iancu, a viteazului frânt, trece, tulburătoare, peste acest tablou, descris cu o bogăţie de amănunte.
A fost însă numai „o clipă de izbândă în veacul asupririlor umilitoare, o clipă de lumină în bezna temniţei spălată cu sânge", - cum zice autoarea. Supremaţia maghiară asupra românilor se înstăpâneşte din nou. Ardealul îşi pierde independenţa după zece ani de regim austriac şi se încorporează Ungariei, iar Zarandul cel românesc cade - întâia victimă a acestei schimbări politice: încetează a mai exista ca district autonom, condus de români. O dată cu Zarandul îşi pierd libertatea de acţiune un şir de luptători, printre cari şi personagiul principal al povestirei, care, demisionat dintr-un post administrativ ce ocupa în acel ţinut, pleacă în ţara românească...lăsând în urma sa „mormântul cel mare, o ţară, un neam întreg, în scâncetul dureros al agoniei"...
Acţiunea pare a se suspenda mai mult decât a se sfârşi aci, căci soarta celor mai mulţi factori nu pare a fi hotărâtă la finea cărţii... ' i,.;ş'jc.':
Pentru paginile pline de mişcareişhavânt, pentru sufletul de femeie aşa de bine prins în mai -multe rânduri, pentru apărarea caldă a dreptului iubirei, penir* multele gânduri frumos exprimate, risipite în întrega lucrare şi, în sfârşit, pentru îndrăzneala de a fi atacat cu succes unul din cele mai grele subiecte sociale, romanul d-nei Constanţa Hodoş merită toată atenţiunea unei opere literare absolut serioase.
[2]
Elena Bacaloglu: „Două forţe" Roman. Partea a doua din cilclul „în luptă" Buc, 1908, p. 255
De ce nu ne-o fi ascultat d-na Bacaloglu? îi spuneam aşa de limpede, mai acum doi ani, când tipărise întâia parte a seriei sale de romane proiectate: „Simplă trebuie să fie orice scriitoare;
128
129
mărturisirile ei trebuie să fie de o sinceritate comunicativă; povestirea ei repede şi vioaie, dacă e să cucerească simpatia cititorului"...
Mai puţin confuză acum, d-na Bacaloglu preferă totuşi analiza complicată. Fie că lumea stă la masă sau e în discuţie asupra celor mai elementare lucruri din lume; fie că o doamnă aleargă în căutarea unei servitoare, sau că iasă în cupeu la şosea; fie că tânăra pereche se dezmiardă în atitudini erotice, sau e gata să se încaiere, - e tot o abstracţiune, tot o reflexiune sentenţioasă, ba că-i „forţă morală", ba că-i „forţă fizică". Ce valoare pozitivă au astfel de divagaţii se poate vedea din acest pasagiu, ales la întâmplare:
„Trăind în bine singur, necunoscând din viaţa adevărată decât frumosul, idealul, aşa cum par în bine, iar nu cum sînt la toţi. In fiecare om e un suflet care bate, care aşteaptă să vii să-1 deştepţi, de eşti mai sus ca el - şi totuşi ca şi dânsul. Integralist; didactic sau unilateral, în aşteptarea formei cea mai desăvârşită, e o greşală de tactică, de viaţă, e a voi să ai tot, - şi poţi să n-ai nimica. Trebuie să te supui naturei înainte a-i porunci şi tu-i forţezi natura şi caracterul său..."
Evident, e o forţare a naturei (căci nu înţelegem nimic) şi cunoscutul poet a ştiut el bine ce scrie, când zicea către scriitori: „Nu siliţi natura!..." în urma acestei forţări, lucrarea întreagă se pierde în ceaţa deasă a frazelor fără rost. Şi ne pare rău, căci şi de data asta, subiectul ne interesează. Se vede cât de colo că autoarea simte mult, a văzut şi trăit mult şi are ce spune, dar că o credinţă greşită asupra modului cum trebuie să scrie o împiedică să-şi cearnă gândurile, să elimine ce e de prisos şi să le aştearnă cu oarecare succesiune logică pe hârtie.
După cât putem înţelege, d-na Bacaioglu a voit să ne înfăţişeze conflictul între două suflete de intelectuali, mai mult sau mai puţin artişti, - gama întreagă de episoduri de la întâiele îmbrăţişări, până la cele din urmă ciocniri brutale. Cu tot puvoiul de analize însă, multe părţi din aceste două suflete rămân nelămurite şi nu ne alegem decât cu o schiţare palidă a figurilor. Aflăm numai că acel Virgit Andrea, care a ajuns profesor universitar, e un ambiţios vulgar, încurcat cu sine însuşi; - e „intelectualul degenerat şi mândru, care se credea independent"; e omul care „ba se agaţă de cartea cutare, ba de expoziţia cutăruia, - încalţe de reviste nici nu mai vorbesc, că le
face pe toate harţa-parţa"; crescut între străini, „lui nu-i plac româncele nici chiar ca servitoare"; în sfârşit, un tip „al cărui organism fizic se resimţea de-o naştere sau de un trecut anormal"... Cât despre eroină aflăm mult mai puţin, dar vedem că ea e o victimă a iubirei şi încrederei exagerate.
în jurul acestor două figuri se învârte o întreagă lume bucureşteană. Capsa cu tipurile-i zilnice; Şoseaua şi Podul cu zgomotele lor; mesele burgheze şi discuţiile politice; intrigile, divorţurile, lumea cu tehnica iubirii foarte dezvoltată, - toate se ating în treacăt. Câteva intimităţi din sanctuarul doamnelor celor ce „îşi freacă braţele şi mâinile cu odorul întăritor şi dulce al anui parfum", - pe cum şi indiscreţii ca „enervat de atâta desperare, el o posedase brutal, fără un cuvânt, ca s-o insulte"... puteau să lipsească. Dar toate aceste sînt elemente de roman şi dacă autoarea ar fi ştiut ţine firul şi ar fi găsit mijlocul de a le lega între ele, ar fi putut constitui o lucrare de seamă.
O serie de impresii artistic redate şi sfârşitul făcut cu mai multă claritate ca marea parte a cărţii ne silesc să credem că străduinţa d-nei Bacaloglu totuşi nu este zadarnică şi că, renunţând a mai afecta ştiinţă acolo unde trebuie să facă artă şi literatură, rămânând mai simplă, mai senină şi mai firească, va reuşi cu timpul să-şi aibă un loc printre prozatoarele noastre. Când în lumea artelor mai ales femeile ne îndrumă spre naturaleţă, când artiste ca Despres şi Agnes Sorma, de pildă, se lapădă de orice fast, de orice zorzoane de prisos, de orice gest afectat şi reprezintă sufletul femeiesc în toată simplicitatea lui naturală, de ce d-na Bacaloglu nu s-ar acomoda acestei direcţiuni simpatice?
[3]
C. Sandu-Aldea: „ Pe drumul Bărăganului" Nuvele şi schiţe, Buc, 1908, p. 250 (Editura „Minervei")
„Tare - şopti el - tare trebuie să fii în lumea asta] De oţel! Cine nu e tare, piară!" Aceste sînt cuvintele rostite de unul din vânjoşii eroi ai lui Sandu. Iar alt erou, singurul bolnăvicios din tot volumul, îşi zice şi el: ,fă loc pentru cei sănătoşi"\\
130
131
Sună ca o mărturisire de credinţă. . Şi credincios acestei devize, în care nu simţim numai pel primitivul, cum ar voi unii, ci mai mult pe omul de ştiinţă, cărei prin studii şi-a format o convingere despre natură şi rostul 1 omenesc, Sandu creează figuri şi situaţii sănătoase. în Drumul 1 Bărăganului ne dă pe Mitrea Cazacul, tipul voinicului deştept şi j impetuos. în Fraţii de cruce pe Mogoş, un suflet curat şi rezistent, oţelit prin originea lui. în La goană şi Doi călăraşi, câţiva viguroşi „ucigători de lupi". în Radu Şaloparu un neînfricat îmblânzitor al valurilor Dunării. în Datoria un dârz apărător al cinstei şi al vieţii individuale. Până şi domnul Stejărel, acela care-şi ucide calul neputincios, este un reprezentant al forţei şi al sănătăţii. Din toate bucăţile, dintre toate rândurile, sună parecă acelaşi refren, aceeaşi filosofie:
„Viaţa este a celor tari!" , Dar cadrul? Acesta vine să complecteze tendinţa autorului.. 5 în atingere cu natura, figurile lui, aspre altfel, se înnobilează. Atmosfera din jurul lor le imprimă şi mai mult pecetea sănătăţii. Iar descrierea Bărăganului este ea însăşi un imn al vieţii. în cântecul ciocârliei deasupra acelui pustiu nemărginit, în aburii calzi cari ies din pământ „ca o răsuflare uriaşă a ogoarelor", în acel apus de soare, neîntrecut în literatura noastră, când hangiţa stă în căruţă sprijinită de umerii lui Mitrea Cazacu şi în jurul lor „un pârjol năprasnic cuprinse Bărăganul" - sînt tot izbucniri de viaţă şi tot semne de admiraţie pentru natură, pe care omul cu puterile sale o stăpâneşte, o supune.
Constatarea aceasta se putea face şi până acum la d. Sandu, căci şi în scrierile de mai nainte s-a manifestat în această direcţie. Niciodată însă n-a fost aşa de lămurit ca în acest volum, care, îi stabileşte definitiv personalitatea şi ne arată că printre prozatorii de astăzi, dintre cari unii tratează sufletele umile, alţii viaţa celor mici, a păturei burgheze din provincie, -Sandu este reprezentantul tăriei şi al sănătăţii. O calitate aceasta, pentru care va avea cu sine o mare majoritate de cititori echilibraţi, dar va avea împotriva sa pe toţi rafinaţii, pe toţi cântăreţii blazaţi ai sufletelor frânte şi pe toţi lucrătorii în filigran...
Calităţile celelalte ale d-lui Sandu sînt astăzi bine apreciate. Cu bogăţia-i rară de imagini d. Sandu este cunoscut ca un măiestru al descrierii. Viaţa de la baltă, câmpul şi apa îi sînt elementele. Comparaţiile sale sînt de o plasticitate unică. Pe ici-colo, chiar abuzează de ele. Când zice, de pildă, „bulgăraşii de zăpadă semănau din depărtare cu nişte fantastice flori de clocotici" şi imediat după aceea „o frunză de cer, pe care se risipea o trâmbă de lumină, părea un fluture de aur, adormit acolo şi prins de iarnă"...iar când, mai târziu, adaugă în aceeaşi pagină alte comparaţii, înseamnă că d-sa prea îşi cultivă cu predilecţie acest stil metaforic, sau - cum i-ar putea zice învăţaţii de la Iaşi - prea e bogat în noţiuni intuitive diferenţiate în paguba acţiunilor intelectuale...
încărcarea asta de imagini se observă totdeauna în descrieri şi păcătuieşte cu deosebire prin întrebuinţarea prea deasă a adjectivelor. Să cităm chiar din pagina întâi a cărţii:
- „De jur-împrejurul lor Bărăganul pustiu şi prăfuit se întindea tainic şi amăgitor, mohorât şi tăcut, supt marea limpede a cerului albastru. Miriştile galbene şi uscate se pierdeau în depărtările nelămurite şi numai câte un pâlc de salcâmi însemna ici-colo o insulă mai verde în nemişcătoarea mare ruginie a câmpului pârlit"...
Saturaţia aceasta de culori poate fi un defect mare dacă nu se va evita în viitor, cum a făcut, de pildă, Delavrancea, care, după Sultănica, n-a mai stăruit în direcţia aceasta... adjectivală şi a ajuns în bucăţile din între vis şi viaţă la un maximum de cizelare a stilului.
Ar mai fi ceva de adăogat ,şi anume, dorinţa de a vedea pe viitor complectă armonie şi consecvenţă în tratarea subiectelor. Căci, dacă în acest volum o mare parte din bucăţi, ca Datoria, Ghiocel, Doi călăraşi, sînt ireproşabile sub acest raport, ne supără totuşi să vedem cum în altele unitatea nu se menţine, cum partea de la sfârşit a Bărăganului, cu graba şi asprimile ei, strică efectul părţii dintâi, care este tot ce d. Sandu a dăruit mai frumos literaturii române.
132
ROMANŢA NOASTRĂ
Revin mai pe larg asupra unui subiect, atins de altădată! numai în treacăt. Vorbeam atunci de o comemorare a Iuff Şerbănescu, poetul iubirii, şi ziceam:
„Ceva a lipsit numai ca serbarea să fie complectă: un cor de elemente tinere, fete şi flăcăi, care sub cerul senin, sau sub bolta înstelată a nopţii, să intoneze din toată inima elegiacul Unde eşti? Căci un Şerbănescu fără muzică nici nu-mi pot;, închipui. Zadarnic prietenii lui caută a-i exagera valoarea,! făcându-1 genial. Pentru noi, cei din generaţia de astăzi, cari nil l-am cunoscut şi n-am fost părtaş la fericirile lui, poetul acesta rămâne trubadurul monocord al iubirii romantice, cântăreţul a unor melodii duioase. Tot meritul lui îl găsim în perfecţionare*; j poate chiar în stabilirea definitivă a caracterului romanţei româneşti"...
Despre această romanţă, câteva explicări. In literatura noastră romanţa nu e cunoscută ca un gen . poetic deosebit. Din lipsa unei definiţiuni clare, autorii J manualelor de poetică, teoreticienii, împart poeziile lirice în „cântece" şi „elegii". Unul din aceşti profesori vorbeşte, de pildă, despre poezia lui Eminescu Te duci şi ani de suferinţă n-or să te vadă ochii-mi trişti...şi observă": „Este o poezie lirică, pentru că ne arată o simţire prezentă (?) şi personală şi observăm că este o specie deosebită de celelalte. Nu e nici imn, nici odă eroică, nici pastel; ea spune jalea poetului, - se I numeşte elegie".
Nimic mai vag şi mai falş. Sînt foarte multe poeziile cari „spun jalea poetului" şi dacă ar fi să Ie numim pe toate „elegii", ar trebui să socotim aici aproape toate creaţiunile lirice, tot ce coprinde dor şi jale în literatura cultă, ca şi în cea populară. Cu
felul acesta de a defini ne depărtăm mult de caracterul primitiv al elegiei şi desconsiderăm cu deosebire nota romantică în textele lirice. în înţelesul acestei definiţii şcolare, Eminescu pe jumătate şi Şerbănescu întreg ar fi tot o elegie, pe când e bine ştiut că nu este tocmai aşa de pronunţat caracterul de bocet în literatura noastră.
Trebuie să găsim deci o numire mai potrivită pentru un grup întreg de versuri, pe nedreptul trecute la genul elegiac. Această numire este găsită, credem, în romanţă, - genul intermediar între cântec şi elegie.
Sub romanţă putem înţelege şirul de cântece erotice în cari se oglindesc stări sufleteşti mai deprimate sau izbucniri mai violente ale pasiunei iubirii. Forma romanţei am împrumutat-o fără îndoială de la francezi, căci în alte literaturi, îndeosebi la spanioli şi germani, ea are un caracter mai epic, e mai încărcată şi se apropie de baladă. Fiind un cântec mai dezvoltat, romanţa are un cuprins mai larg ca obicinuitele lieduri. în ea se dă expresie mai vie iubirii şi suferinţei şi se stăruie mai mult asupra conflictelor sufleteşti. Concepţia iubirii în acest gen de versuri este îndeobşte romantică. Abilii cântăreţi îşi zugrăvesc în ele tot ce îndură, lupta şi căderea lor în alergarea după himere, dezamăgirile pricinuite de convingerile prea idealiste în chestiuni de viaţă.
Literatura noastră este foarte bogată în astfel de romanţe. Primitive la început, din epoca erotică a lui Conachi până la Tu-mi ziceai odată cum că pân' la moarte... a lui CA. Rosetti, ele s-au popularizat prin Spitalul amorului al jovialului Anton Pann. Dar repede, încă în prima fază a lui Alecsandri, romanţa şi-a primit poleiala artistică, pe care i-a dat-o, între altele, limba uşoară, populară. „Tu care eşti pierdută în neagra vecinicie", nemuritoarea Steluţă a lui Alecsandri, înseamnă o culme în istoricul acestui armonios gen poetic.
Aici am ajuns la o însuşire caracteristică a romanţei: limba simplă, sonoră, muzicală, este o condiţie esenţială a ei. O romanţă trebuie să se citească uşor, să emoţioneze fără a încorda raţiunea, să fie muzică scrisă în versuri. Şi sub acest raport, natural că Şerbănescu a fost un măiestru. în câteva romanţe ale lui a întrecut, ca muzicalitate, pe cei dinaintea lui şi
134
135
a avut influenţa cea mai mare asupra contimporanilor săi.j Versul lui curge limpede: ici vesel şi comunicativ, şi printre! şirurile lui pare că auzi chiotul ce urmează inevitabil după orice!] izbândă a iubirii; colo te face să-1 vezi pe poet în genunchi,; înduioşat, parcă-i auzi inima bătând nebună şi cuvântul abia! şoptit de pe buzele încreţite nervos de dorul apropierei; rar mai | târziu, când vremea îl ninge, un scrâşnet de dinţi îl supune şi, încovoiat, varsă lacrimi pe altarele dărăpănate, pe mormintele în : cari dorm pe veci iubirile lui. Şerbănescu a fost însuşi o romanţă.
Şi câţi nu l-au imitat, cu măsura talentului şi a-temperamentului lor! Chiar dintre prietenii noştri, câţi nu presară cu romanţe paginile atâtor reviste. Un Cincinat Pavelescu, un Zaharia Bârsan şi alţii, mai tineri, şi-au făcut din acest gen o specialitate. Şi nouă ne place şi nu ne sfiim a ne mărturisi această simpatie, fiindcă dorinţa noastră este să vedem pe poeţi cântând şi simţind, nu pierzându-se în forme goale, greoaie, sau în urmărirea gândurilor încurcate ale cugetătorilor străini.
Dată fiind forma uşoară şi melodioasă a romanţei, muzica este indicată să o complecteze. Ea intervine cu puterea ei de a pătrunde mai uşor în suflet şi a interpreta sentimentele exprimate. Ea dă viaţă cuvintelor poetului. Astfel se naşte o a doua romanţă, cea muzicală, care răspândeşte creaţiunite scriitorilor.
Era foarte firesc ca romanţa muzicală să se dezvolte paralel cu cea literară şi era tot atât de firesc ca melodia să păstreze aceeaşi formă armonioasă şi acelaşi fond de duioşie. Cine a născocit însă cele dintâi romanţe româneşti cântate, din cari în urmă s-au dezvoltat cele de astăzi, atât de înrudite între ele, nu s-a stabilit şi ar fi o prea interesantă problemă pentru cei ce şi-ar da osteneala să studieze istoricul muzicei noastre. Un biograf al lui Alecsandri ne povesteşte că bardul din Mirceşti îşi cânta mai întâi el singur poeziile, după arii din operele italiene. Şi, dacă nu ne înşelăm, multa muzică italiană, ce s-a făcut odată de către trupele străine în ţară, a fost în adevăr hotărâtoare pentru înfiriparea caracterului romanţei româneşti.
Căci aproape toate sînt în tonul celor italiene, iar motivele orientale şi melodica noastră populară n-au pătruns decât în prea puţine compoziţii. în general deci romanţa cântată nu este un product naţional şi nu are nimic de a face cu doina străbună. E numai un gen muzica! încetăţenit, naţionalizat şi dezvoltat în cercurile burgheze. Deosebirea între romanţă şi doină este ca şi deosebirea dintre poezia artistică şi cea populară. Cu timpul, fireşte, caracterul ei se va româniza. Curentul mai nou, inaugurat de corurile populare, va contribui poate la aceasta.
Şi fiindcă veni vorba de compozitori, este aici locul să spunem că muzica la noi nu-şi face datoria către literatură. în raport cu bogăţia poeziilor noastre lirice, avem un repertoriu muzical extrem de mic. în general, compozitorii noştri, dintre cari mulţi sînt de origină străină, sînt oameni neorientaţi în literatura noastră şi inculţi. Alegerea textelor ei o fac la întâmplare şi nu caută să pătrundă îndeajuns spiritul unui poet. De obicei ei armonizează texte fără valoare şi nu arareori se întâmplă că autori fără nici un merit literar trăiesc în societate prin melodiile răspândite. Şerbănescu prin interpretul său străin Cavadia şi Eminescu prin melodiile lui Flondor, Scheletti şi ale celorlalţi, nici pe departe nu sînt atât de mult cântaţi şi popularizaţi ca un Scrob, de pildă... Iar dintre cei tineri nici unul nu reuşeşte a atrage atenţia artiştilor noştri compozitori.
Şi e păcat. Căci cultivarea acestui gen muzical e cerută. Sînt momente în cari o prea rafinată şi zgomotoasă muzică, fie şi clasică, te osteneşte, şi atunci melodiile astea nepretenţioase vin ca o alinare şi le asculţi „o noapte întreagă, o noapte întreagă", cum ar zice Teleor. Ne place să fim impetuos întrebaţi: „Ce vrei, ce vrei?" prin glasul lui Cavadia; zâmbim cu drag la naiva întrebare a poetei moldovene: „Ai plâns şi tu vreodată?" şi sîntem dispuşi să iertăm până şi păcatele literare ale unui hodorogit bard dobrogean, când un glas cunoscut şi simpatic ne întâmpină cu vorbele lui: „Te-am aşteptat să vii..."
Ce vreţi? Părinţii noştri au crescut în epoca baladelor lui Bolintineanu; ei cântau despre oştirea lui Mihai, despre mama lui Ştefan cel Mare şi despre Iancu Jianu. Noi sîntem ai romanţelor şi nimeni nu poate să ne-o ia în nume de rău, dacă gusturile noastre cer cultivarea acestora într-o direcţie artistică tot mai pronunţată.
136
SCRISORI DIN BUCUREŞTI Cestiuni teatrale
24 februarie 1908
In lumea artelor, senzaţia zilei este chestiunea direcţiei Teatrului Naţional. Se ştie că în fruntea acestei instituţiuni stă un om care a făcut să se vorbească mult de dânsul: d-1 Al. Davila, autorul cunoscutei tragedii în versuri Vlaicu Vodă.
Numit de trecutul guvern conservator - căci aici e obiceiul ca o dată cu guvernele să se schimbe şi directorii teatrelor, - d-1 Davila a rămas şi sub actualul guvern. Unii spuneau că a fost menţinut din cauza abilităţilor sale în conducere, alţii însă afirmă că simpatiile ce le are la Palat, ca fiu al merituosului general Davila, de pie memorie, i-au întărit considerabil situaţia.
Sigur este însă că d-1 Davila e un bun meşter în ale teatrului, a trăit mult în lumea actorilor prin Paris şi, în consecinţă, tot ce pune d-sa în scenă, iasă curăţel şi publicul rămâne satisfăcut. Mai are şi avantajul că nu prea sunt alţii cari să se fi ocupat mai mult ca d-sa de teatru şi cari l-ar putea înlocui cu succes.
Dar a făcut o serie de greşeli. Om cu educaţie franceză, a jucat în toată stagiunea numai piese uşoare, traduse din franţuzeşte, cari au atras multă lume. In schimb, toate literaturile celelalte au fost neglijate, de nume ca Shakespeare, Ibsen, Sudermann sau de alţi eroi ai scenelor europene nici nu s-a auzit pe aici în timpul din urmă, - tot Bernstein şi iar Bernstein era stăpân. Din literatura românească se mai jucau din când în când piesele mai de seamă.
Aceste greşeli, pe lîngă faptul că d-1 Davila, bazat pe sprijinul său de la Palat, e foarte ţanţoş cu toată lumea, îndeosebi cu scriitorii români şi cu ziariştii, l-au făcut nepopular printre
aceştia şi, de un timp încoace, atacurile împotriva lui se ţin lanţ. Neapărat, nu toţi câţi îl atacă o fac de dragul teatrului. Unii vor să-şi răzbune pentru că nu le joacă piesele, alţii pentru că nu le-a făcut alte hatâruri. Adevărul este însă că d-1 Davila e vinovat şi cu greu îşi va mai putea menţine locul de diriguitor al teatrelor, oricât s-ar încăpăţâna să rămână.
La Cameră s-a anunţat o interpelare împotriva lui şi se prevede că d-1 Haret va ceda opiniei generale şi va revoca pe
funcţionarul său.
O parte a publicului va zice: păcat de atâta încăpăţânare! Talentul d-lui Davila putea fi de folos, dacă ar fi ştiut să se validiteze pe o cale mai cumsecade. Primind sfaturile bune date de scriitori şi cooperând cu aceştia, ar fi putut face bune isprăvuri.
138
SCHIMBARE LA TEATRU
E un semn bun că opinia publică se pasionează atât de mult pentru o cestiune de artă. în mijlocul atâtor preocupări de ordin material, hărţuiala asta, încinsă contra şi pentru direcţia teatrului nostru, face o bună impresie asupra privitorului dezinteresat. Şi dacă ar fi o presă europeană care să urmărească nu numai viaţa noastră economică, ci şi pe cea socială, ar rămânea desigur plăcut atinsă de-atâta interes, de-atâta vervă în discuţiile din jurul teatrului şi al literaturei dramatice în România.
în mijlocul certurilor pasionate a stat totdeauna persoana directorului, d. Al. Davila. Presa îşi îndrepta împotriva lui toate atacurile, deşi la spatele lui era un întreg comitet, deopotrivă de răspunzător pentru toate acţiunile directorului. Şi fiindcă d. Davila era singurul luat la ochi, s-a crezut, în mod firesc, că d-sa reprezenta o voinţă căreia membrii comitetului i se supuneau, că reprezenta până la un punct un program anumit de acţiune şi un fel anumit de procedare pe care ceilalţi îl acceptau.
Care era programul şi care procedarea d-lui Davila în conducerea teatrului?
Un program unitar nu avea. Nici înainte, nici după ce a ajuns director, d-sa n-a dezvoltat nicăieri teorii de dramaturgie şi nu se putea şti dacă d-sa este pentru direcţia clasică, pentru cea naturalistă sau pentru cea mai modernă. Şi că nu avea nici o direcţie fixată s-a dovedit din repertoriul său. Piesele jucate nu au fost alese niciodată în vederea unor anumite principii estetice sau etice, ci totdeauna cu consideraţie la câştigul material. Aici a fost întâia vină mare a d-lui Davila.
S-a întâmplat apoi că aceste piese alese să fie toate uşoare, ca să nu reclame timp şi talent mult pentru studiarea lor şi să fie frivole, pentru ca să aibă mai multe puncte de atracţiune. Şi s-a
140
mai întâmplat ca aceleaşi piese să fie totdeauna de origină franceză. Aceasta a fost a doua vină mare a d-lui Davila, căci a ajuns să fie unilateral şi să desconsidere operele de artă consacrate din alte literaturi.
Dar procedarea d-sale?
Aceasta o împărţim în două, una privitoare la viaţa internă a teatrului, la disciplina artiştilor şi la punerea în scenă a pieselor, şi alta privitoare la atitudinea d-sale ca director al unei instituţiuni de cultură naţională.
în privinţa afacerilor interne ale teatrului opinia publică recunoaşte unanimă că teatrul nostru nu a avut o forţă conducătoare mai potrivită. Tehnician perfect, energic, exact şi muncitor, a adus disciplină în rândurile artiştilor, cari în timpul din urmă îl ascultau cu entuziasm. în punctul al doilea însă, în raportul d-sale cu lumea noastră literară, în datoria d-sale către literatura noastră, d. Davila a fost cu totul lipsit de tact.
De la început a evitat orice atingere cu scriitorii şi unde a putut a manifestat oarecare duşmănie pentru dânşii. Presa literară a fost cu totul exclusă din teatru şi, în materie de literatură dramatică, d. Davila a ţinut să rămână cu totul străin de scriitori. Astfel se născuse printre noi convingerea că d. Davila e un duşman al progresului nostru literar şi-un om a cărui educaţie şi gust nu sunt deloc simpatice.
Cu totul impopular, era foarte natural ca să nu se poată menţine. Şi când, mai săptămâna trecută, scriitorii s-au plâns solidar la d. ministru al instrucţiunei publice, soarta d-lui Davila era hotărâtă. Magnilocventul domn Iorga a venit numai la spartul târgului cu interpelarea sa. Pentru d-sa, care nu ştie ce se petrece la teatru decât din auzite şi ale cărui exigenţe în materie de artă dramatică sînt satisfăcute prin canţonetele comice ale lui Alecsandri şi prin comedioarele lui Goldoni, cestiunea întreagă nu era decât un prilej de gălăgie, într-un loc aşa de profan în ale literaturei. Pentru aceia însă cari, nefiind nici autori dramatici, nici adversari personali ai d-lui Davila, ci în mod dezinteresat au apărat cauza teatrului, căderea acestui director era o necesitate.
O singură soluţie mai putea împiedeca această cădere şi putea să-1 facă pe d. Davila util pentru teatru: înlocuirea actualului comitet al Teatrului Naţional prin scriitori. Oameni
141
de ispravă ca d-nii Saita, Procopiu, Bengescu, Socec etc. ar fi cedat desigur locurile, pentru cari n-au nici o vocaţiune, lăsând ca sfătuitori viitori ai d-lui Davila pe d-nii Vlahuţă şi ceilalţi intelectuali de seamă. Cu ajutorul şi controlul acestora toate relele se puteau înlătura şi abilităţile tehnice ale d-lui Davila puteau să se manifeste şi mai departe cu folos.
Se pare însă că d. ministru a judecat altfel, crezând pe d. Davila incorigibil. Şi a hotărât să vie altul ca să îndeplinească rolul pe care acesta nu-l ştiuse susţine.
Cine va fi urmaşul d-lui Davila nu ştim încă cu siguranţă. Se pomeneşte de d. Pompiliu Eliade, care în mod provizoriu va conduce teatrul. Credinţele d-lui Eliade nu le ştim încă, dar e cert că din păţaniile predecesorului d-sale a putut să înveţe mult, să cunoască principiile generale de cari trebuie să se conducă. Om de litere şi profesor de literatură, d. Eliade nu va mai face greşeala de a conduce teatrul fără concursul scriitorilor. D-sa nu va mai pune în scenă piese asupra cărora nu s-a pronunţat critica serioasă, nici nu va da traduceri de dubioasă valoare. Şi în general sperăm că d. Eliade, sau oricine ar urma, va deschide porţile teatrului literaţilor de talent, dând acestora prilejul de a cunoaşte scena cu întregul ei aparat tehnic, căci numai astfel se va putea dezvolta cu timpul literatura dramatică, de lipsa căreia ne plângem cu toţii.
IMPRESII DIN TEATRU „Sanda" d-lui Al. Gh. Florescu
Un semn al vremii: când se joacă Pe malul gârlei, comedioara sentimentală a răposatului Ollănescu, ca introducere la Sanda, publicul izbucneşte într-o furtună de aplauze. Şi ce credeţi că-i stârneşte plăcerea în aşa măsură într-o atât de modestă lucrare dramatică? Este momentul când izbucneşte ura dintre boier şi ţăran, dintre beizadeaua din piesă şi ţăranul jovial Ionică, atât de bine interpretat de d. Toneanu. Sînt cele patru versuri rostite de ţăran şi subliniate de public:
Apoi de, ştiţi, vine vremea Ca şi breasla ţărănească Să mai puie la nevoie Mîna-n chica boierească...
Spiritul vremii noastre este în aceste versuri şi tot el se ascunde în o bună parte a piesei d-lui Florescu, ceea ce explică dragostea cu care a fost primită de public.
Ideile fundamentale din viaţa culturală de astăzi sînt destul de lămurite: întoarcerea spre popor, spre limba şi credinţele lui; vrăjmăşie împotriva străinilor şi război pe faţă în contra viţitlor sociale ale păturei conducătoare. Pentru înfăptuirea acestor idei îşi dau mâna oamenii politici de seamă, artişti şi scriitori. în presă, în conferenţe, în teatru, curentul se afirmă tot mai mult şi spiritul public e în continuă prefacere într-o direcţie care nicăieri nu s-a dovedit de păgubitoare. Tot ce se produce cu pecetea acestei actualităţi e întâmpinat cu bunăvoinţă şi tot ce este împotriva ei se înlătură cu neîncredere.
Sanda nu putea fi înlăturată, căci coprinde o serie de motive de cari lumea de astăzi se pasionează. Micile scandaluri familiare din cercurile mai înalte, aventurile amoroase ale vreunei
143
doamne de elită sînt atrăgătoare. Plaga franţuzismului tot nu' mai plictiseşte pe autori şi nici pe public. Mania catolicismului 1 între aristocrate, superficialitatea lor în ale literaturei, maimuţeala f în tot felul de organizări sînt obiecte de neîntreruptă satiră. Şi cel ce, ca d. Florescu, apelează la toate aceste, mai adăugând şi un belşug de alte amănunte: jocul de cărţi, intrigile între femei; şi tot felul de glume banale, va reuşi desigur să întreţină un • public teatral ca al nostru. Bineînţeles, numai în cazul că va avea darul de a închega o acţiune fluentă. Şi acest talent d. Florescu îl are, căci de la început pîn' la sfârşit pe scena d-sale e mişcare nesilită şi o înlănţuire firească a faptelor.
Ca piesă de actualitate Sanda a fost deci bine primită. Abilităţile scenice din actul întăi (a cărui valoare literară va fi nulă); antiteza între cele două suflete de femei din actul al doilea; cu deosebire figura reuşită de femeie modernă cu o nuanţă de perversitate a Elenei, mama Sandei; apoi apucătura reuşită cu sfârşiturile de efect la fiecare act... sînt calităţi de autor dramatic. Şi totuşi piesa nu are o valoare deosebită. Lipsurile şi greşelile ei sînt mari.
Mai întăi, bate la ochi îngrămădirea aceasta de motive dramatice. Autorii iscusiţi iau de obicei o singură idee socială pe care o dezvoltă. D-1 Florescu pune aici tot ce are pe inimă, tot ce ştie; zugrăveşte şi satirează deodată toate viţiile, dar fără să insiste mai mult asupra vreunuia. Autorii talentaţi pun mai multă artă în deghizarea tendinţei. D-nul Florescu însă nu se acopere deloc, arta d-sale este mai mult în îngrijirea părţei exterioare, pe când persoanele vorbesc pe şleau, voind să moralizeze şi să naţionalizeze lumea din sală. Scena se preface într-o simplă catedră de apărare a bunelor moravuri şi a moralei convenţionale, ceea ce poate fi util, dar nu mai e artă şi literatură.
Şi aici am voit să ajungem. Nouă ne e drag curentul de astăzi, la lărgirea căruia contribuim cu toţii, dar n-am voi ca acela să degenereze şi ca tendinţele lui să se banalizeze printr-o prea primitivă propagandă în jurul lor. Peroraţiile în jurul „legii străbune" le scrie şi Duţescu Duţu, dar a le admite şi continua înseamnă a ne întoarce cu teatrul nostru în vremile de înfiinţare a lui, la piesele din întîia epocă a Iui Alecsandri, uitând pe Caragiale, care ne-a urcat cu' o treaptă.
Când se va tipări Sanda, se va vedea şi mai limpede că e mult diletantism în ea şi că succesul ei se datoreşte în mare parte numai pornirei sau pregătirei publicului nostru pentru subiecte cu astfel de tendinţe.
144
FARA CRITICI...
Undeva, într-un oraş din Europa, scriitorii voiau să aşeze temeiul unei societăţi. Căci erau în acel oraş societăţi pentru fiecare breaslă de oameni, până şi pentru orbi şi era ruşine mare ca scriitorii să fie mai pe jos de orbi. Şi s-au adunat într-o seară la sfat. Au venit câţiva trecuţi la nemurire şi alţii pe cale de a trece, precum şi mici candidaţi la nemurire, aşa-numiţii scriptores minores sau umpluturile. Pentru întâia oară era la un loc atâta strălucire, - şi era o atmosferă aşa de blândă şi aşa de pacinică, iar binecuvântarea muzelor plutea deasupra lor.
Şedinţa începe. O umplutură se ridică - unul din acei inutili cărora francezul ironic le zice totuşi „utilităţi", iar germanul de-a dreptul „Kanonenfutter" - şi zice:
- V-am chemat, fraţilor, ca să vă spun că e timpul ca unii pe alţii să ne iubim şi într-un gând să mărturisim voinţa noastră. Noi, scriitorii, sîntem mintea şi inima unui popor şi, ca să fim de folos şi capitalul nostru intelectual să producă roade cât de multe, trebuie să ne organizăm!
- Dar fără critici, îl întrerupe unul.
- Şi fără cei bătrâni, adaugă altul.
- Cu scriitorii mai bătrâni e o altă întrebare, - continuă umplutura. Pe ei să nu ni-i înstrăinăm, căci ei sînt buni să ne facă rosturi pe la vreun minister sau la vreun mecenate. Dar fără critici, neapărat! Aceştia ne sînt păgubitori. Ei ne învrăjbesc numai, ne împart în tabere, ne sfârtică opera, fac intrigi şi ne amărăsc viaţa. Ş-apoi nici nu sînt artişti! Adevăraţii scriitori ai ţării sîntem numai noi, artiştii, poeţii şi prozatorii cari creăm din noi înşine, oamenii muncei pozitive şi nu ei, cari, cu spiritul lor de vecinică negaţiune, sînt elementul destructiv în corul nostru...
Astfel vorbeşte caracuda şi mulţi inşi aplaudă. Dar dintr-un colţ al întrunirei un tovarăş de spirit, epigramist de felul lui, răspunde zâmbind:
- Mă miră teoriile onorabilului preopinent, căci, după cât ştiu, d-sa nu este nici din Abdera, nici din Beoţia vestită. D-sa şi cu alţii dintre noi, creaturi proaspete ale unor critici binevoitori, flori plăpânde, abia îmbobocite sub adierea caldă a recenzentului, greşesc desigur când se socotesc scriitori mai de folos ca aceia cari le-au dat sancţiunea. Şi tot atât de naivi sînt când cred că în cele câteva strofe ale lor sau în puţinele schiţe şi basme strecurate în vreo revistă ar fi totdeauna mai multă artă, mai multă gândire şi mai mult suflet ca în lucrarea criticului, prin care acesta ne înalţă sau ne doboară. Prea vă închipuiţi voi mehanică munca criticului şi vă înşelaţi crezând că într-o societate pentru propăşirea literaturei un făuritor de versuri de duzină sau vreun alt „artist" de aceştia ar fi de preferat „criticului"...
- Dar ne ceartă, ne învrăjbesc...
- Ah, da! - continuă epigramistul. Cei slabi au mult de suferit din partea criticei. Aş putea să afirm că numai ei au de suferit, căci niciodată cei tari nu pot fi doborâţi. Numai slabii ţipă, se descurajează, se învrăjbesc şi sînt prigoniţi. Dar aceasta e o necesitate, altfel diferanţiarea n-ar fi cu putinţă şi te pomeneşti că, pe lângă cei de aici din sală, s-ar mai anunţa şi alţi zeci de „artişti"-, de membri ai societăţii literare. Eu vă spun însă că nu acei critici sînt de condamnat cari ucid existenţe parazitare şi pe pseudoartişti; ci aceia cari, din diferite cauze „naţionale" sau personale, demagogice, creează supraproducţia asta de umpluturi pretenţioase...
Cuvintele aceste ale epigramistului mai calmează puţin curentul artistic din sală. Dar, iată, se ridică unul mai sfătos şi vrea să împace cele două tabere, zicând:
- Şi unul şi altul aveţi dreptate. Adevărat că criticul nu este numai elementul corosiv, ci poate fi şi cheagul între noi. Trecutul ne e mărturie că orice mişcare literară e legată şi de numele unui critic. El îndeamnă, povăţuieşte, concentrează pe scriitori, se face interpretul între dânşii şi cititori. Dar vorba este că putem să încercăm o înjghebare şi fără ei, ca să le dovedim că vremile se schimbă şi că acum ne putem conduce şi singuri,
146
147
că ne putem scrie şi criticile, ne putem încuraja, certa şi iubi în' familie. Să divorţăm deci!... ^
Asupra acestui punct părerile fiind despărţite, o hotărâre,' nu s-a luat deocamdată. Dar a doua zi, un ziar local publică următorul basm chinez, dedicat întrunirei literaţilor:
„în China, departe, femeile s-au învrăjbit cu bărbaţii lor şfe.j au zis către dânşii: Voi nu ne sunteţi de nici un folos, bărbaţilor&j Ne faceţi numai copii, dar încolo, ne bateţi, ne certaţi şi aduceţi^ mereu zizanie între noi, deşteptându-ne gelozia. Pe cele frumoase^ dintre noi le preamăriţi, pe cele urâte le alungaţi. Ne-am săturat, de atâta răutate. Ci, haide odată, plecaţi de aci şi lăsaţi-nf singure. Putem noi trăi şi chiar să ne iubim la nevoie şi fără» ajutorul vostru...
Şi ce-au făcut bărbaţii? Ei s-au sfătuit şi au plecat frumuşe^: de s-au ascuns în pădure. Iar femeile, rămase înde ele, au chefuit mai întâi şi s-au dedat la multe lucruri oprite, iar altele s-au ; aşternut pe muncă. Dar, vai, munca nu le era muncă, viaţa nu le era viaţă şi nimenea nu venea să le alinte, iar când sosea seara cu lună, un dor cumplit le-apuca de tovarăşii lor. Şi iată-le într-a bună dimineaţă plecate să-i caute. Ele străbat pădureaîn lung şi în lat, oftează de dorul lor şi când zăresc, ascuns în crengile? unui copac, pe întâiul bărbat, încep să-1 pipăie şi să ţipe de bucurie, ca scoase din minţi: «Un bărbat, iată un bărbat!» Şi unele-1 îmbrăţişează, altele-1 sărută, ameţite. La zgomotul acesta bărbaţii ascunşi ies râzând din tufişuri şi se împacă. Iar de-atunci femeile chineze nu mai fac societăţi de capul lor"...
Basmul acesta e instructiv, şi acei „artişti" doritori de divorţ pot singuri să ghicească morala fabulei.
RĂVAŞUL SĂPTĂMÂNEI
Se duc bătrânii, unul câte unul!
S-a făcut iarăşi primăvară. în grădina Academiei e iarăşi viaţă. Birjele pleacă şi vin aducând pe nemuritori la şedinţele anuale. Servitorii aleargă şi lumea se îmbulzeşte la conferinţe.
O privire în sală te convinge despre un adevăr: viaţa trece mereu înainte, primenindu-se. S-au stins atâţia fruntaşi ai gândirei şi din toată munca lor n-au mai rămas decât vreo câteva dovezi prin vreun raft de bibliotecă. Glasuri puternice, cari sunau odată între zidurile aceste, lămurind probleme de limbă, de istorie şi căutând a înfiripa bruma de cu(tură ce o avem astăzi, au amuţit. Unii iarăşi au trecut numai ca nişte umbre prin acest lăcaş şi numai portretele lor mari, atârnate într-o cameră, au rămas ca mărturii ale existenţei lor intelectuale.
Dar iată că din ceata celor aleşi s-au mai desprins două figuri aşa de caracteristice. Nu mai văd pe magul de la Câmpina, cu barba lui fantastică, cu fruntea largă, înţeleaptă şi, în colţul gurei, vecinie cu surâsul sarcastic al omului superior, în anii din urmă era un întârziat pe acest pământ. Când îl vedeai cum îl ridicau servitorii din birjă, cum îl duceau pe scări până în sala de şedinţă şi cum stetea acolo, într-un colţ, tăcut, izolat, sprijinindu-şi capul ostenit în mâna osoasă, simţeai că autorul Marelui etimologic e cu un picior în lumea spiritelor şi că vasta lui operă rămâne neterminată...
Şi nici pe bătrânul Iosif Vulcan nu-l mai văd! Harnicul, bunul Vulcan! El n-a lipsit vreodată de la aceste şedinţe de primăvară. Zvelt ca un brad, solemn şi de-o rară corectitudine socială, îl vedeai cum intră în Academie ca într-o biserică. La toată activitatea asta el lua o parte mai mult pasivă, ca privitor interesat, ca amator de literatură. Era mai mult reporterul
149
revistei sale Familia, unde scria cronici bucureştene, despre ceaiurile bucureştene, despre concerte şi teatru şi despre excursiunile făcute de academiciani. O, erau foarte bogate acele cronici, singurele informaţiuni autentice, pe cari ardelenii le primeau, o dată pe an, de la acest blajin condei al vremilor mai vechi.
Acum s-a dus şi el, căci se duc bătrânii, unul câte unul!
direcţiei. Pe noi ne-a mirat în special distincţia nemeritată cu actorul Livescu, un artist de a treia mână, afectat şi antipatic, improvizator de conferenţe de-o rară superficialitate în ale teatrului şi meşter în ale reclamei. Când sunt atâtea forţe tinere capabile, nu era nevoie ca locul de societar să se petecească cu o umplutură, mai ales că acelaşi loc era cerut şi de un Liciu! Aşadar, greşeli mari de la început. Orizontul se tulbură.
La teatru e iarăşi zgomot şi zgomot va fi de-aci nainte mereu, căci odată lumea deşteaptă, ea va continua să se intereseze de Thalia română. Şi patimile se vor dezlănţui cu aceeaşi furie, căci nicăiri focarul de patimi mărunte nu e mai mare ca aici. Pe lângă lupta pentru trai intervin tot felul de vanităţi, aşa de greu de stăpânit.
Privirile erau îndreptate asupra d-lui Eliade. Primirea ce î s-a făcut la început a fost cuviincioasă. Până şi scriitorii cu cari d-sa trăise în termeni răi l-au salutat cu îngăduinţă, aşteptând să-1 vadă la lucru. Dar ce se întâmplă? Abia îşi ia postul îii primire, d. Eliade îşi ia de ajutor - un fel de subdirector - pe d. Lecca. Acest fapt a fost mai întâi o deziluzie, căci "noi aşteptam să vedem ce poate şi ce vrea d. Eliade, nu d. Lecca. Credeam că dacă d. Eliade s-a hotărât să primească direcţia unui teatru, a făcut-o întemeiat pe puterile şi cunoştinţele sale, nu pe ale altuia. Luându-şi însă un ajutor, d-sa îşi recunoaşte de lă început slăbiciunea, iar încrederea într-însul ni s-a redus considerabil.
Numirea d-lui Lecca de subdirector a produs o nemulţumire în rândul scriitorilor. Om rece, izolat, incolor, dar foarte ambiţios şi irascibil, d. Lecca are pretenţii de mare scriitor dramatic şi nu este. D-sa a trăit mult în lumea actorilor, joacă chiar pe scenele provinciei, este un om cu gusturile şi părtinirile sale şi va căuta cu dinadinsul să şi le impună pe aceste, făcând pe d. Eliade, profan în multe privinţe, să-i accepte planurile. Influenţa aceasta a d-lui Haralamb G. Lecca asupra direcţiei jj teatrului nu poate fi decât păgubitoare şi va duce fatal la J conflicte, pe de-o parte cu actorii, pe de alta cu scriitorii.
Cu cei dintâi nemulţumirile au şi început. Felul cum s-au J făcut angajamentele şi concedierile a fost comentat în detrimentul
în revistele noastre literare un fenomen nou se învederează din ce în ce. Scriitorii încep să facă politică... ex cathedra. Fireşte, sub diferite forme. Unii afirmă că scriu istorie, alţii sociologie sau numai filosofic
Nu văd nici un rău în această dezvoltare sau lărgire a cadrului revistelor. în jurul publicaţiilor periodice au stat totdeauna condeiele mai alese ale ţărei şi era cu neputinţă ca într-o vreme ca a noastră, când atâtea probleme sociale sînt la ordinea zilei, revistele să nu-şi aibă şi ele rolul lor. Dar un moment curios trebuie să relevăm: care este atitudinea colaboratorilor acestor reviste faţă de teoriile expuse de unul sau altiil dintre directori?
Să fim concreţi. Să luăm, de pildă, pe redactorii de astăzi ai Sâmănâtorului, oameni de principii surprinzător de solide, n-ai ce zice. Ei aplaudă acum pe d-1 Aurel Popovici, scriitor cu vederi sociale diametral opuse fostului director de până de curând şi opuse mai ales Vieţei Româneşti de la Iaşi, la care dânşii - cu toată această contrazicere - colaborează cu destulă asiduitate.
Recunoaştem că e foarte practică procedura acestor redactori. Admiţând şi menajând teoriile demagogice ale unuia, acela i-a luat cu sine prin toată ţara, i-a prezentat prin conferinţe publice şi i-a făcut să beneficieze de toate avantagiile tamtamurilor. Trecând apoi la cei din Iaşi, s-au înfruptat din bugetul unei reviste bogate. Iar ţinând hangul d-lui Popovici, câştigă şi simpatii conservatoare. Deci, şi-ntr-un caz şi-n celălalt, ei n-au ce pierde.
Dar totuşi ar fi interesant a se şti cu cine votează aceşti bărbaţi cu voinţe proprii şi cu principii solide?
150
PROPAGANDA DE FAPT
Ziarele sunt pline de reflexiuni sentimentale asupra asasinării guvernorului Galiţiei de cătră studentul Sicinski. Estş un caz într-adevăr interesant atât pentru psiholog, cât şi pentru omul politic. Psihologul are prilejul de a privi adânc într-un suflet omenesc, frământat de pasiuni şi dus până la orbire în urmărirea unui ideal. Iar omul politic poate să-şi dea seama de consecinţele funeste ale fanatismului, pe de-o parte, şi ale greşelilor politice, pe de alta.
Pentru noi, românii din Ungaria, omorul de la Lemberg îşi are însemnătatea sa specială. El s-a întâmplat aici, aproape de noi, într-o monarhie stăpânită de acelaşi suveran, într-un stat cu civilizaţie occidentală şi nu în Rusia, de pildă, sau în Orientul depărtat, unde stările barbare îndreptăţesc asemenea fapte. Şi mâna ucigaşului n-a fost înarmată de un simplu capriciu, ci de acelaşi sentiment al dragostei de neam, al dragostei bolnave de neam, care adeseori pune la grea încercare pe fiii oricărei naţionalităţi subjugate.
Se ştie că faptele eroice, fie ele cât de criminale, sunt sugestive. îndemnurile zboară repede de la un suflet impulsiv la altul, şi orice neam îşi are exaltaţii săi răpiţi de vârtejul patimei. Ceea ce astăzi se crede cu neputinţă, fiind o epocă de linişte relativă, poate să devină o realitate mâne, când furtuna se va dezlănţui. Iar Galiţia e aşa aproape de noi!
în astfel de împrejurări e bine să se spună un cuvânt cuminte. Stările politice din Galiţia şi cele de la noi fiind atât de asemănătoare, cu groază te gândeşti la aceleaşi consecinţe. Şi orice om cu mintea sănătoasă trebuie să caute de timpuriu a combate primejdia ce s-ar putea ivi la noi.
Trecutul şi starea de astăzi ne sunt mărturie că nu noi suntem de vină dacă relaţiile noastre cu rasa stăpânitoare se înăspresc pe zi ce merge. Politica guvernelor noastre e provocatoare şi îngrămădeşte mereu otrava urei. în inimile tinere ale elevilor români la şcoalele străine se sădeşte într-adins acel germine al umilirei şi al demnităţii îngenuncheate, care, dezvoltându-se cu timpul, va trebui fatal să-şi facă vânt.. Căci sunt lovituri cari, repeţindu-se, schimbă firea cea mai aleasă, întunecă raţiunea cea mai senină şi nu se poate şti dacă la un moment dat, atotcopleşitoarea ură nu va rupe cu furie zăgazurile tradiţiei şi ale bunei chibzuieli politice.
Până acum nimeni nu ne poate învinui de cel mai mic păcat în această privinţă. Politica noastră a fost un model de corectitudine şi de lealitate faţă de stăpânitorii fără scrupul. în Parlament, puţinii noştri aleşi au luptat, cu mijloace europeneşti, până la istovire. în afară de Parlament şi în presa cea prigonită de justiţia maghiară, singura noastră armă a fost propaganda de idei. Şi toţi câţi ne-au acuzat de contrariul au fost nişte născocitori. Dar nu urmează ca, mai curând sau mai târziu, cobitorii răului şi provocatorii stăpânirei să se pomenească în faţa unei realităţi, ca lupta de idei să se schimbe în vreun caz trist de propagandă de fapt, ca pilda din Galiţia să străbată şi pe teritoriul nostru, luând locul înţelegerei calme. Perspectiva aceasta ne umple de durere. Gândul că situaţia de astăzi s-ar mai putea înrăi, că guvernele aceste fără răspundere ne-ar aduce la o cumpănă şi mai grea, ne nelinişteşte. Căci orişicine ştie ce popor blând suntem noi, ce oameni de ordine şi cât de departe de firea şi de tradiţia noastră zace propaganda de fapt. Programele, acţiunile noastre cumpătate, atitudinea presei, cu un cuvânt, tot ce e la noi viaţă politică se întemeiază numai pe idei, iar propaganda de fapt o osândim ca pe o armă criminală. Şi am dori din tot sufletul să rămânem consecvenţi cu noi înşine şi să rezistăm la orice tentaţiune.
Ne adresăm mai ales tinerimei noastre iubite, care, prin firea ei aprinsă, e mai aproape de a aluneca din calea cea dreaptă a raţiunei pe partea sentimentalităţii excesive, ne adresăm ei cu lozinca ce ni se impune în aceste vremuri grele : luptă de idei, câtă voiţi, dar feriţi-vă de ispita propagandei prin faptă!
152
DUPA ZECE ANI
Mi se deschide graniţa şi, după zece ani, iată-mă iarăşi spre Sibiu. Trenul mă duce prin valea cea largă şi frumoasă â Oltului, ce se întinde de la poalele munţilor Boiţii încolo. Şi oriunde priveşti, nu vezi decât ţărani români resfiraţi pe cârnp^ prăşindu-şi porumbul. în arşiţa lui iunie muncitorii români îşi sapă pământul şi haina cea albă a muncitorului, şorţul prins în brâu al ţărancei, leagănul copilului din umbra sălciei de lângă drum dau coloritul local al acestei regiuni. Aici totul e românesc: pământ, oameni şi obiceiuri. Străini sunt numai funcţionarii din vamă şi din gări, oameni cu nasul coroiat, cu fălcile pronunţate, cu ochii dârzi şi cu purtări repulsive. Iar aceşti străini stăpânesc situaţia. Aceasta este întâia impresie ce-o dobândeşti când întri :>i Ungaria, după zece ani: românii sunt un popor stăpânit de o mână de funcţionari maghiari. Pământul acela e al românilor, petecul acela de ţară este al lor şi totuşi ei nu au dreptul de a se cârmui singuri, căci administraţia, trenul, vămile sunt în puterea altora. Iată o mare anomalie politică, uşor de observat de cel ce trece graniţa Ungariei...
Trenul înaintează spre Şelimber. Nişte saşi întră în cupe»» şi vorbesc ungureşte cu funcţionarul. Aici o mirare mă cuprinde. Ce bine au învăţat saşii limba maghiară! Ei, cari învaţă aşa de greu o limbă străină, cari pronunţă aşa de stricat uşoara şi armonioasa limbă românească, au reuşit să se familiarizeze cu idiomul aspru al maghiarilor. Să fie oare efectele binefăcătoare ale politicei săseşti? împrietenirea asta a saşilor cu limba maghiară să fie ea un avantagiu politic şi cultural pentru dânşii? Mi-aduc aminte de seria de articole scrise de curând de deputatul Schuller. Rezultă din ele că saşii preferă a se maghiariza mai
bine, decât a se face români. Foarte bine - mă gândesc eu zâmbind - cestiunea nu se schimbă, numai procesul are să fie ceva mai lung, căci din maghiari tot români o să vă faceţi pe urmă...
Dar nu. Saşii sunt departe de românizare. întru în Sibiu şi privesc mirat la mândreţea de oraş: cultura germană în plină dezvoltare. Strade întregi, ridicate de curând, cu vile pompoase, aparţin saşilor; viaţa economică şi industrială înfloritoare e în manile lor; institute de caritate şi de cultură se datoresc lor; plini de viaţă şi de energie, ei câştigă teren în loc de a pierde; ei se întăresc şi se îngrădesc sistematic şi lasă în urmă celelalte naţionalităţi. Un popor ca dânşii, cari în timp de zece ani au făcut atâtea progrese vădite, nu este condamnat să piară, chiar cu o politică mai onestă şi mai curagioasă ca cea de astăzi.
Iar românii? N-aş putea zice că n-au făcut un pas înainte. Dar acest pas e abia vizibil. O biserică, un muzeu şi vreo două case mai mari. Pentru cele două dintâi, fondurile sunt de dată mai veche. încolo, pământ propriu-zis românii n-au câştigat în Sibiu, ci au vândut şi din cât aveau: într-o frumoasă grădină a Consistorului se ridică o casă a statului! Aceasta e o mare greşală. Nouă românilor ne trebuie o puternică cetate românească, un centru în care elementul nostru să fie numeros. Credeam că Sibiul este locul mai potrivit spre acest scop. Situaţia lui la graniţa României regiunea curată românească din împrejurimi, trecutul, apoi prezenţa atâtor institute bisericeşti şi culturale în acest oraş, forţa financiară a Albinei, toate în sfârşit indicau Sibiul ca metropolă culturală şi politică a românilor de sub coroana Sfântului Ştefan. Dar ca să ajungă a fi un centru, trebuia un anumit program de luptă sistematică pe toate tărâmurile. Ei bine, acest program, acest complex de idei pe cari sibienii români şi le-ar fi propus a le realiza, nu l-am găsit nici acum, după zece ani.
în schimb, viaţa se scurge în vechile şi prielnicele condiţii cunoscute. Veseli, buni, senini îşi fac fiecare rostul zilnic într-o atmosferă aproape patriarhală. Inimi curate şi suflete calde în toate părţile, de sus până jos. Artă şi literatură ceva mai multă ca înainte. încolo, preocupări serioase prea puţine.
154
155
în lipsa acestora, era natural să se ivească preocupării i confesionale sau religioase. Pe-aci să nu-mi mai recunosc Sibiul meu cel tolerant şi liberal de sub înţeleptul mitropolit Miron! Se arată la orizont un nor din care s-ar putea dezvolta o furtună între elementul laic şi cel preoţesc. Şi împrejurarea voieşte ca tocmai acum acest nor să se arate şi deasupra Blajului, cum dovedeşte energicul „veto" al decanului nostru Mureşianu de la Gazeta. Nu importă cine alimentează furtuna din partea preoţească. Pot să fie nişte simpli orgolioşi naivi, dar poate să fie şi mâna guvernului cu timpul, căci guvernul ar vedeş bucuros izbucnind între noi un război religios. Din preoţi ei voieşte să facă nişte funcţionari ai săi şi să-i separe de laici, să7] îndepărteze de la rolul lor social şi politic ce-1 aveau până acum în mijlocul poporului. Aceasta este o primejdie în germine pe care o găsesc în Sibiu şi sper că ea tot în germine va fi sufocată^ căci avem demnitari bisericeşti cu vederi cu totul înaintate. Ej vor şti să ţină împreună turma şi păstorii.
Politică, afară de cea financiară, nu se face multă în Sibiu. Se pare că aceasta vrea să fie o mică demonstraţie împotriva deputaţilor români, cari şi-au ales Aradul ca centru de operaţiune, pe când, de la Şaguna încoace, faptele politice ale românilor tot aici la Sibiu s-au plămădit. Vina însă poate să fie şi în faptul că Sibiul a încetat să aibă o gazetă zilnică politică, unde să se dezvolte problemele la ordinea zilei. Printre tineri se şi discută ideea înfiinţărei unui astfel de organ, cu atât mai mult că evenimentele ce se apropie, proiectele de lege anunţate de guvern pentru sesiunea de toamnă a Parlamentului reclamă o urgentă concentrare a forţelor de luptă. Am convingerea personală că, dacă se va desfăşura un steag aici la Sibiu, se vor găsi destui ca să-1 susţină.
Ce e drept, trebuie să constat că lupta politică a devenit mult mai anevoiasă ca acum zece ani. Ungaria a ajuns acum un fel de stat poliţial, în care mişcările politice nu sunt supravegheate de legi, ci puse la discreţia autorităţilor. Numărul spionilor şi al trădătorilor s-a înmulţit în mod cumplit. Noi românii n-am dat niciodată atâţia renegaţi ca în anii din urmă. Guvernul sacrifică sume fabuloase pentru cumpărarea de „moderaţi", cu cari încearcă a compromite acţiunile noastre. Şi niciodată publiciştii,
susţinătorii ideilor prin condei sau grai viu, n-au fost mai luaţi la goană ca acum. Aceasta e deprimant pe de-o parte, dar pe de altă, ne dă convingerea că trebuie să persistăm la locul nostru, deoarece actele de desperare ale celor de la guvern nu sunt un semn bun pentru dânşii. Vecinica lor companie împotriva Vienei şi punerea la cale a d-lui Babeş de a scrie tocmai acum faimoasele articole cu un ascuţiş antidinastic nu sunt simptome că ei îşi simt aşa de sigură situaţia.
Cu toată starea excepţională în care ne găsim, lupta poate fi susţinută şi nu pot decât să felicit pe tovarăşii sibienii cari se gândesc la un nou organ zilnic de apărare.
156
VIAŢA LITERARĂ
m
[i]
Sfârşit de primăvară. Revistele. O rectificare. ^ Volumul şi revista lui Minulescu. Ov. Densusianu-DhvanL Megalomania literară ;\\
Cu vorba aceea despre „primăvara literară" s-a caml isprăvit. De altfel, toate primăveri le trebuie să se isprăvească, of dată ce florile de cireş se scutură şi fructul începe a se ivii Adevărat că multe talente, cari înmuguriseră anii trecuţi, au] rămas neînflorite, - parcă nu le-ar fi plouat îndeajuns - dar elel se cred în plină vigoare. Astăzi nu mai avem scriitori carii „promit", căci cu toţii se socot ajunşi la apogeu. Nu mai avem 1 începători modeşti şi silitori de a da activităţii lor o mai largă f dezvoltare, căci un an, doi, de viaţă publică dă fiecăruia o, încredere de maestru. Nemăsurata laudă a criticei protectoare şi concurenţa dintre reviste au şters orice deosebire de pretenţie dintre talent şi talent, a înlăturat orice ierarhie, - şi d-1 Stamatescu-Gest, sau cum îl cheamă pe cutare autor de! baliverne rimate, cere zgomotos un loc alături de Vlahuţă, iar d-1 Schmerz, fraged ca un pui abia ieşit din găoace, se afişează în comitete de redacţie... Asta nu mai e primăvară literară, - căci I primăvara oamenii sunt entuziaşti, exuberanţi, iubesc, visează şi trăiesc fără asemenea orgolii - ci e toamnă timpurie, când iluziile mor şi se ivesc ambiţiile senile, iar sufletul se răsfaţă în vanităţi fără margini.
Dispoziţia asta tomnatică, sub forma unei oboseli, se vede şi din unele reviste. Nicăiri nu mai întâlneşti nota senină, dar în schimb feţe încruntate şi grave destule. Fiecare se crede un stâlp de marmură, pe care se razimă templul literaturii române şi fiecare critic, un fel de preot^ în acest templu, cu tipicul său special şi cu sfinţii săi anumiţi. în general, o linişte şi o plictiseală pare a se fi înstăpânit pe reviste şi orice subiect în legătură cu
158
viaţa literară este evitat. Sămănătorul, a cărui proprietate a fost cedată cu totul d-lui Aurel C. Popovici, e cu totul somnifer, nu mai face literatură militantă şi a ajuns din acest punct de vedere aşa de neînsemnat, încât îşi poate permite luxul de a releva cu simpatie reapariţia lui... Radu Rosetti, poetul. D-1 Dragomirescu face excursiuni pe tărâmul artelor plastice. Iar d-1 Mehedinţi, de la Convorbiri literare, înlocuieşte polemica prin ilustraţiuni artistice foarte reuşite, dând revistei sale înfăţişarea unei curate şi împodobite chilii de mănăstire, în interiorul căreia îţi place să te odihneşti, găsind mult prilej de smerenie şi de învăţătură.
Fiind vorba de reviste, e foarte natural ca gândul să mă ducă la Viaţă literară, încetată de curând, dintr-un capriciu. Când a încetat, confraţii mei posaci şi gravi, i-au făcut multă nedreptate: unii au calomniat-o, alţii au voit să-i micşoreze şi puţinul rol ce 1-a avut în cei dpi ani şi trei luni de existenţă. Sunt dator cu o restabilire, mai ales faţă de o notiţă din Luceafărul în care se spunea că afară de cele scrise de Coşbuc, Gorun şi Chendi (mersi!) şi afară de caricaturile lui Iser, revista aceasta nu ar fi avut alte merite. Să fie cu iertare! Coloanele sunt de faţă şi cercetătorul obiectiv va vedea că în revista care a plăcut publicului pentru forma francă de a spune diverse adevăruri şi n-a plăcut multor confraţi din aceeaşi cauză, s-a perindat un număr frumos de forţe tinere. Proza lui Al. Cazaban, apărută zilele aceste într-un volum întitulat Chipuri şi suflete, pe cum şi inteligenţa scăpărătoare din nepretenţioasele polemici ale acestui autor nu pot fi niciodată desconsiderate. A trece apoi cu vederea pe Ion Bârseanul, - al cărui volum Dor pustiu a ieşit tot acum, - este de asemenea o greşală. Iar dintre prozatorii fără volum, dar cu multe şi remarcabile contribuţii la această revistă, amintesc pe d-şoara Măria Pâmfil şi pe d-1 D. M. Theodorescu, cari amândoi pot fi colaboratori de frunte la oricare din celelalte reviste mai voluminoase. Iar poeţii I. Minulescu, C. Mironescu, M. Codreanu, Alice Călugăru şi Victor Eftimiu tot în Viaţa şi-au făcut drum. N-a fost rodul destul de bogat într-un interval relativ scurt?
Dar să vorbim de unul din aceşti din urmă, de d-1 Minulescu, cel mai impetuos dintre dânşii şi cel mai doritor de a fi cunoscut. Tânăr încă, cu abia doi ani de publicitate mai
159
întinsă, d-sa a şi gustat din toate deliciile de autor: şi-a văzut; portretul de mai multe ori la gazetă, şi-a tipărit volumul de*1 versuri şi a fost şi director de revistă, unde s-a proclamat un feti de şef de şcoală. Fireşte că s-a cam grăbit cu toate astea şi încă în paguba d-sale, căci mulţi dintre cei ce îl primiseră cu toată dragostea au început să piardă încrederea în seriozitatea lui de scriitor. Maniile de formă, aerele de grozăvie şi pretenţiile reformatorice au totdeauna rezultatul contrar celui voit şi pun pe orice autor, mai ales când e la începutul carierei sale, într-d lumină mai mult umoristică. ': Şi e păcat! Deschideţi volumul şi vă convingeţi. Pe de 6 parte veţi vedea forma aceea scrisă mai întâi corect, apoi descompusă meşteşugit, după preceptul lui Mîron Costin; „Unde iaşte de tărăgănat mai tărăgăneaşte-o, unde iaşte de scurtat mai scurteaz-o". Veţi întâlni obsesiunile afectate, revenirea la aceleaşi formule şi simboluri, căutate şi fără înţeles. Veţi descoperi vorbăria aceea deşartă cu nume de oraşe, de ţări, dl zeităţi şi de alte drăcii cu totul străine sufletului de poet. Dar, pe de altă parte, veţi înţelege uşor, că poetul în Minulescu există, că în acele pagini de duioşie sumbră este o reală putere de evocare şi un rafinat simţ pictural. Romanţele lui din orice lume ar veni şi sub orice influenţă ar fi scrise, îşi au culoarea lor interesantă şi aduc o notă nouă în uniformitatea poeziei noastre zilnice. Câteva, ca, de pildă, în templul liniştei, vor satisface pe cei mai exigenţi esteţi ai noştri:
în sfeşnicele vechi de-aramă Descresc trei lumânări de ceară, -Descresc ca nopţile spre vară. Şi-n sfeşnicele vechi de-aramă Trei flăcări parcă se destramă în fire lungi de foc ce cresc
Din lumânări până-n tavan } Şi scriu verseturi din Coran De-a lungul templului turcesc.
Trei credincioşi desculţi se-nclină Proptindu-şi frunţile-n covor -Şi parcă-s trei bolnavi ce mor... Trei credincioşi desculţi se-nchină
Şi-n simfonia de lumină
Ce-şi plimbă petele pe geamuri -
Când verzi, când purpure, când blonde -
Par trei corăbii vagabonde -
Ce-adorm în legănări de valuri...
Şi-n templul liniştei ce pare Un sarcofag păgân, enorm, Toţi muezinii parcă dorm... Şi-n templul liniştei în care Greoiul fum de lumânare Miroase a cranii dezgropate -Din sfeşnicele vechi de-aramă Trei flăcări pâlpâind te cheamă S-adormi sub ele-ntins pe spate...
Dar, cum spusei, d-1 Minulescu iubeşte extravaganţele şi nu ţine să-şi păstreze intactă reputaţia, mărginindu-se la ceea ce poate. îşi zice volumului Romanţe pentru mai târziu, parcă lumea de astăzi n-ar fi îndeajuns pregătită ca să-I înţeleagă, şi în acest fel, d-sa ajunge în haloul misteriosului decadent Norda, care într-o obscură revistă, zicea mai anii trecuţi: „N-am scris pentru lumea din ziua de astăzi; cel puţin de-acum peste zece generaţii dacă voi fi priceput, iar dacă nu, totuna mi-ar fi"... Tot aşa a făcut şi d-1 Minulescu cu o revistă apărută în aprilie anul acesta {Revista celorlalţi, moartă după trei numere), în care era pe aci să cadă în şi mai mari cudăţenii şi rătăciri,..
La al treilea şi ultimul număr al Revistei celorlalţi a colaborat - închipuiţi-vă - şi d-1 Ovid Densusianu, cu o bucată întitulată Dhvani, bucată în proză din care nu se înţelege altceva decât explicarea că „Dhvani e numele ce se dă în India poeziei înalte". Autorul articolului, mic el însuşi, dar foarte înalt în pretenţii, e numit de atunci în unele cercuri literare „Densusianu-Dhvani".E poate o simplă coincidenţă că în aceleaşi cercuri unde se pomeneşte cu ironie de d-1 „Densusianu-Dhvani", se vorbeşte şi de meaglomania literară a unora şi se relevă ca un simptom îngrijitor că nimeni nu mai voieşte să fie astăzi la locul său, ci toţi în frunte.
160
161
'   ■ .. [2]    > ■
Societăţile scriitorilor, românL{Vn scurt istoric al lor. Mişcările mai nouă.' încercarea recentă. Un monument lui Eminescu
Ideea că dintr-o unire a forţelqr intelectuale ar putea să rezulte mai mult bine pentru cultura poporului nostru a existat de mult. Ea s-a ivit aproape o dată cu începuturile vieţii noastre literare. Rezultate pozitive prea bogate nu s-ar putea zice că a dat, căci, în afară de una sau două din aceste societăţi, toate au avut mai mult caracterul unor încercări efemere: dorinţe, planuri, proiecte de statute»-puţin zgomot cu agitarea câtorva idei... şi atâta tot. Dar ale face cunoştinţa este totuşi interesant, mai ales acum când ziarele bucureştene vestesc o nouă înjghebare de acest fel.
Despre cele dintâi două încercări ale-scriitorilor români de a se constitui în societate, am scris eu în broşura mea asupra ziaristicei noastre. Una a avut loc; la 1789, aici în Sibiu, şi se constituise mai ales cu gândul de a da în vileag un ziar economic şi a răspândi în popor diferite învăţături folositoare. A doua e cunoscută sub numirea de „Societate fiiozoficească din mare principatul Ardealului1', cu sediul tot la Sibiu, care s-a constituit la 1794, iar în anul următor,; într-o înştiinţare, şi-a tipărit programul de activitate. Numele membrilor acestor societăţi nu sunt stabilite toate, dar e sigur că toţi câţi se îndeletniceau pe atunci cu limba română, în frunte cu Molnar şi cu tovarăşii acestuia de francomasonerie, erau grupaţi la un loc Iar caracteristic este că îhcă pe atunci conştiinţa unităţii noastre culturale era atât de formată, încât învăţaţii din „Valahia'1 făceau şi ei parte din societatea de la Sibiu, şi programul lor de muncă privea poporal românesc din toate provinciile. S-ar pare* că această conlucrare la opera civilizaţiunei a tuturor scriitorilor români, din orice provincie ar fi, ne-a fost lăsată ca un patrimoniu de către părinţii, noştri.
A treia încercare s^a făcut la Bucureşti, după revoluţia lui Tudor. Restabilindu^se domnia română, boierii se întorc în ţară,
venind cu deosebire din Braşov, unde stătuseră mult timp şi formaseră un fel de societate secretă pentru binele neamului, încă prin anul 1821. „La înturnarea lui Constantin Golescul -povesteşte Eliade - nu întârziarăm a ne cunoaşte; eu succedeam lui Lazăr, Golescul îşi căuta un soţ şi din ideile noastre puse la un loc ieşi necesitatea de a se forma o nouă societate secretă. Statutele şi principele ei le aşezai eu în anul 1827". „Principele" aceste ale iluştrilor Golescul şi Eliade erau următoarele: crearea de scoale, fondarea unui ziar, aboliţia monopolului tipografic, „încurajarea spre traducţiuni în limba patriei", iar titlul societăţii era - deşi nu corespundea întru toate - „Societatea literară". Membrii ei erau toţi boierii de seamă; ei ţineau „seanţe literare" în casa lui Golescul, citeau gramatica lui Eliade, traduceau poezii din Lamartine şi Boileau, - iar „citirile produceau mulţămire generală, căci pentru prima oară se învedera românilor de cât a fi capabilă limba mojicească a celor zişi vlahi". Murind însă Golescul, membrii acestei harnice societăţi se risipesc şi Ia 1828 societatea poate fi considerată ca desfiinţată.
Doi ani în urmă, Eliade leagă tovărăşie cu I. Câmpineanul, un alt boier, care pe timpul exilului său în Braşov fusese începătorul unei societăţi secrete. Ei se învoiesc a continua opera lor de până aci şi fac la 1833 statute pentru o nouă însoţire numită „Societatea Filarmonică". Asociându-şi pe Aristia, traducătorul lui Homer, ei se dedică mai ales problemelor teatrale, deschid o şcoală de teatru şi dau avânt literaturei dramatice. La Iaşi îi secundează Gh. Asachi, care fondase la 1836 şi el o „Societate Filarmonică". Dar calomnii şi persecuţiuni politice le curmă însufleţirea şi pe la 1838, societăţile aceste două nu mai funcţionează. Dar rolul lor rămâne bine marcat în istoria artei şi literaturei noastre dramatice.
De-aci încolo, albia literaturei se lărgeşte şi scriitorii se înmulţesc. După anii patruzeci, în cele două capitale ale provinciilor române se găseau pleiade întregi de scriitori originali şi traducători. Câţiva ardeleni, ca Aron Florian şi Laurian erau printre dânşii. Cei dintâi sunt bucureştenii cari la 1844 se grupează la un loc, formând .Asociaţia literară". Cu data de 11 ianuarie 1844 i se scrie Propăşirei, revista lui
162
163
Alecsandri la Iaşi: „De trei luni de zile noi am întocmit în < toate miercurile suarele literare; ele se alcătuiesc de d-nii Teii, I Voinescu, Bolliac, Laurian, Eliad, Bălăşescu, Urian, Negulici,i Anagnost, Predescu, Filitis, Bolintineanu, doi Goleşti, N. şi Ş., > Bălcescu ş.a. Cele mai multe dezbateri s-au ţinut asupra limbii. Am făcut o apropiere între deosebiţii autori şi deosebitele' sisteme şi căutăm să venim la unul după care să scrim toţi, ca să' lipsească odată acest al doilea Babei. Suarelele aceste au făcut mare zgomot în capitalie; toţi cari la început le critica acum se întorc ca să între ca mădulari. Stăpânirea ne lasă în pace, căci politică nu vorbim. De multă vreme nu s-a văzut la noi o adunare regulată şi hotărâtă de vro douăzeci tineri"... Astfel scrie corespondentul Propăşirei. în realitate însă armonia între-scriitori nu era aşa de mare, căci după doi ani ei se reorganizează, modificându-şi statutele şi zicându-şi „Asociaţie pentru înaintarea literaturei". Aceste statute, votate la 29 şi 30 aprilie 1846, sunt iscălite de următorii: I. Văcărescu, C. G. Filipescu, Şt. Golescu, A. Ferechidi, C. Bolliac, Ion Ghica, Laurian, I. A. Filipescu, Bălcescu, P. Poenaru, F. Aron, C. N. Brăiloiu, I. Voinescu I, Voinescu II, E. Predescu, C. A- Rosetti, Gr. Alexandrescu, I. Florescu, şi I. D. Negulici. Precum se vede din această listă; Eliade-Rădulescu nu mai făcea parte din societate, desigur din pricina rivalităţilor1. Şi tot din cauza neînţelegerilor se vor fi zădărnicit frumoasele scopuri exprimate în statutele acestei societăţi, care numără printre membri ei atâtea figuri devenite5 istorice în viaţa noastră culturală. Despre activitatea ei nu sei găsesc multe urme, nici despre timpul desfiinţărei.
Trecând peste anii cincizeci, ajungem la începuturile societăţilor mai trainice. Multe dintre ele, cum este „Asociaţiunea transilvană" (inf. la 1860) sau diversele societăţi de lectură de la noi şi din Bucovina nu sunt propriu-zis societăţi de scriitori, căci nu au caracter educativ mult prea general. încep însă a se ivi zorile celor două puternice grupări, cărora le-au fost rezervate
Eliade scria în acest timp violente articole împotriva scriitorilor români, zeflemisindu-i în chestiuni de limbă (vezi Curierul, d.a.3, IV, p. 343). Tot atunci porni, el singur o întreprindere de traduceri literare, pentru cari publică un prospect. De altfel, prin firea fui, Eliade era mai puţin asociabil ca alţii.
două însemnate capitole în istoria unităţii noastre culturale: „Junimea" din Iaşi şi „Societatea academică" din Bucureşti. Cea dintâi, având de la început tendinţe reformatorice pe terenul limbei şi alliteraturei noastre estetice, şi-a pornit activitatea, prin prelegerile publice, încă în anul 1863, iar de la 1867 încoace a propagat neîntrerupt aceleaşi credinţe, fără a avea însă caracterul unei societăţi organizate. „Societatea academică" însă, numită şi ea la început „Societatea literară", trăieşte -după afirmarea lui V. A Ureche - de pe la 1859, căci atunci se organizase pentru întâiaşi dată o mână de scriitori, cu gândul de a aduna la un loc, într-o Academie, pe fruntaşii tuturor provinciilor române. Şi ce-a făcut Academia pentru neam e prea cunoscut.
Numărul societăţilor literare însă nu se opreşte aici. Academia nici pe departe nu putea să cuprindă pe toţi scriitorii, în afară de asta, ea are o chemare mult prea specială şi se dedica mai mult chestiunilor de limbă şi de istorie. Era foarte firesc ca scriitorii să continue a-şi căuta alte mijloace de întâlnire şi de manifestare. La 1869 găsim deci o nouă societate, numită „Cercul literar oriental", cu cei din jurul revistei Albina Pindului. Printre membrii acestui cerc era şi Eminescu, cu bunul său tovarăş Miron Pompiliu. Decadenţii de la Literatorul au aerul de a fi făcut şi ei societate, zicându-şi „Societatea oamenilor de litere" şi proclamând de preşedinte pe negustorul de grâne Veron ! Iar la 1903 se constituie în mod solemn şi destul de zgomotos „Societatea română de literatură şi artă" (Ollănescu -Bengescu - Speranţia - Petraşcu - Lecca - Năsturel - Rosetti -Davila etc), pe care Parlamentul o recunoaşte de persoană morală, lăudându-i intenţia de a apăra în viitor proprietatea literară şi artistică în ţară. Murind însă Ollănescu-Ascanio, preşedintele Societăţii, nu se mai aude nimic despre existenţa ei.
Acesta ar fi, foarte pe scurt, istoricul societăţilor noastre literare, vrednice, de altfel, de un studiu amănunţit. Icoana nu e întreagă, căci o serie de alte societăţi culturale, în ţară ca şi în provinciile subjugate, au fost alimentate de scriitorii de odinioară. Totuşi fazele generale acestea sunt. Astăzi, când literatura s-a
164
165
lărgit aşa de mult, când problemele atingătoare de viaţa literaţilor s-au înmulţit şi ele, nevoia de a se întruni e desigur şi mai mare. Şi e foarte explicabil că încercările se repetă.
La 1904 făcusem eu însumi o încercare. împreună cu St. O. Iosif, pe atunci prietin al meu, făurisem nişte statute pentru o societate pe care noi voiam s-o botezăm „Societatea Mihaii Eminescu". Luasem pildă de la nemţi, cari au o „Goethegesellschaft" şi de la unguri, cari se însufleţesc pentru a lor „Peto'fi-târsasâg". Gândul nostru era de a aduna pe toţi scriitorii neangajaţi în alte societăţi şi, în afară de chestiunile literare, să discutăm posibilitatea ridicărei unui monument celui mai mare poet al neamului. Afară de d-1 Vlăhuţă însă, singurul care s-a grăbit să iscălească statutele, nimeni nu s-a încălzit de ideea noastră şi planul a rămas baltă.
Au urmat apoi încercările din anii din urmă, certurile şi rivalităţile, cari îşi au şi ele rostul lor. în mijlocul acestora iarăşi s-a născut gândul unei societăţi şi, în revista Viaţa literară, eu şi amicii mei am solicitat în repetate rânduri necesitatea unei concentrări. Am accentuat însă totdeauna că nu de dragul armonici şi al păcei trebuie făcută societatea, ci din cauza multor chestiuni de ordin material şi social, cari privesc pe toţi scriitorii deopotrivă. Alţii însă au judecat altfel şi, plecând din principiul că numai aceia pot alcătui o societate cari îşi sunt simpatici reciproc şi inofensivi, s-au strâns într-o bună zi din luna trecută şi s-au proclamat în „Societatea scriitorilor români". Titlul este cam rău ales, căci în recenta societate n-au întrat decât o parte din scriitori şi încă nu tocmai cei mai de seamă, - este deci numai societatea unor scriitori. Mai are societatea cea proaspătă cusurul că nu şi-a întocmit un program pornit din nevoile noastre, ci şi-a comandat statutele societăţii „Oamenilor de litere" din Paris, pe cari le-a tradus şi vrea să le aplice întocmai.
Aud acum că lucrurile n-o să rămână aci şi că la toamnă se va face o întrunire a tuturor scriitorilor, fără deosebire de colori estetice şi fără a ţinea seama de animozităţi. Cu ocazia aceea se va face în sfârşit ceva serios. Să aşteptăm deci până atunci. Dar dacă acel congres se va face, bine ar fi să reluăm, cu toată atenţia meritată, chestiunea monumentului lui Eminescu.
Ar fi o faptă reală, mult mai merituoasă decât toate discuţiile sterpe, dacă scriitorii români de toate nuanţele ar hotărî să pornească o mişcare pentru adunarea unui fond din care să se înalţe în curând un monument lui Eminescu. Au toţi bărbaţii politici, are Alecsandri, iar Academia a adunat o sumă însemnată pentru un nou monument poetului mirceştean. Numai memoria lui Eminescu n-a fost încă distinsă după cum i se cuvine. Cei chemaţi a o face suntem noi cei dintâi. Şi dacă s-ar lua o hotărâre, dacă s-ar face apel la scoale şi la societăţi, dacă ne-am organiza în comitete şi am cutreiera ţara ţinând conferinţe, sunt sigur că am reuşi în scurtă vreme să dăm capitalei ţării un falnic monument în bronz.
Mai ales în vederea acestui scop e de dorit ca societatea scriitorilor să se întemeieze cât mai curând.
[3]
Gruparea prozatorilor. Prozatorii de astăzi. Nuvele şi schiţe. N-avem proză decadentă. Al. Cazaban: volumul „ Chipuri şi suflete "
Din manualele de şcoală şi din informaţiile criticilor suntem obicinuiţi să ne facem anumite grupări ale prozatorilor noştri, - între cari, fireşte, nu socotim numai pe prozatorii artişti, pe nuvelişti şi povestitori, ci şi pe toţi acei istorici literari cari, prin scrisul lor, au avut vreo influenţă asupra timpului în care au muncit. în fixarea acestor grupări pornim de obicei de la Costache Negruzzi, considerat cu drept cuvânt de părinte al prozei noastre moderne. Socotim ca aparţinând epocei lui Negruzzi pe Alecsandri, pentru nuvelele sale uşoare, pe Alecu Russo, pentru fragmentele literare (ce vor apare zilele aceste în Editura Academiei Române) şi pe Kogălniceanu, pentru frumoasa lui limbă în lucrările istorice. Poate şi Ioan Ghica, un maestru al preciziunii stilistice, aparţine acestei grupări. în general, aceasta este epoca cea mare a renaşterii prozei noastre literare, poate chiar a formării ei. Susţinătorii ei, în afară de cei înşiraţi, sunt o serie de alţi scriitori mai mărunţi, cari toţi urmau această
166
167
sănătoasă direcţie. în Ardeal, afară de Bariţiu, Aaron Florian ş| Gavril Munteanu, - aceştia doi trecuţi prin anul 1840 la Buzău - scriau o aleasă proză în lucrările lor istorice, în diferitele i articole de ziar şi în traducerea lui Werther.
începe însă vremea migăloaselor preocupări linguistice, cu principii naţionaliste şi cu multele alteraţii. Scriitorii sunt cuprinşi de vârtejul noilor teorii şi limba literară suferă greu sub! influenţa lor. Dar mişcarea de la Iaşi pune capăt acestei epoce 1 hibride şi noua grupare a prozatorilor de la „Junimea" redă limbei splendoarea ei firească. D-nii Maiorescu, Gane, Slavici şi Creangă sunt aceia cari imprimă prozei caracterul lor, curăţindu-o de multe neologisme şi de siluiri şi îmbogăţind-o cu forme şi cuvinte din popor. Paralel cu a lor, s-a desfăşurat activitatea lui Odobescu, urmărită cu mult folos de contemporani. Iar Haşdău şi Bolliac aveau şi ei o proză aleasă, pe care numai ortografia imposibilă de pe vremuri te face să n-o reciteşti cu uşurinţă, răsfoindu-le ziarele. Povestitorul Ispirescu tot din gruparea lor face parte.
După anii optzeci, când steaua Iui Eminescu strălucea pe orizontul literaturii române, apărea la Bucureşti unul din cele mai bune ziare din câte am avut: România liberă. în redacţia acestui ziar erau multe şi însemnate talente publicistice, dintre cari desigur câteva făcuseră şcoală la Eminescu. Printre toţi se deosebeau, ca artişti şi prozatori, d-nii Al. Vlahuţă, Delavrancea şi Duiliu Zamfirescu, - aşa de bine complectaţi, în partea literaturii critice, de Racoviţă-Sfînx. Timp de vreo 15 ani cei trei prozatori ieşiţi din cercul României libere erau stăpânitorii opiniei publice. Proza lor, mai rafinată, mai subtilă decât a junimiştilor, înseamnă un nou progres în procesul limbei literare. Şi printre dânşii suntem obicinuiţi să socotim cronologiceşte pe d-1 Caragiale cu nuvelele şi schiţele sale. Grupărei lor aparţin, prin limba mlădiată şi prin subiectele alese, şi d-nii Brătescu şi Bassarabescu, precum şi d-1 Ion Gorun, cu nuvelele sale psihologice. E unul din cele mai frumoase şi mai unitare capitole ale prozei noastre. Ce păcat că d-1 Gherea, mintea atât de limpede, criticul atât de ager şi de cult, care a trăit literariceşte deodată cu cei înşiraţi aci, a fost cu totul la o parte, cu totul
izolat de dânşii, fără a avea vreo influenţă literară asupra generaţiei sale.
Deodată orizontul literaturii se lărgeşte. Spiritul baladelor şi idilelor lui Coşbuc pare a pătrunde şi în proza mai nouă. Sub îndemnul lui, tinerii scriitori se îndreaptă spre izvorul de la ţară. Şi o întreagă pleiadă de noi prozatori naşte din toate ţinuturile locuite de români, cu o limbă viguroasă şi cu multă uşurinţă în scrierea ei. Printre dânşii cei mai mulţi sunt moldoveni, iar moldovenii sunt, până astăzi, aceia cari dovedesc mai mult talent pentru bogăţia limbei. Foarte fecunzi, tinerii autori sunt mai ales scriitori de schiţe şi nuvele, ne dau crâmpeie din viaţa idilică de la ţară, sau din zgomotul şters al oraşelor de provincie. Cu mult talent descriptiv, ei îţi zugrăvesc scene din popor şi din trecutul boierilor, rămânând în mare parte la suprafaţă, fără a ispiti prea adânc tainele sufletului. Dar aşa cum sunt, tinerii noştri prozatori, generaţia noastră, au reuşit să se facă populari: ei sunt în gustul opiniei publice şi la nivelul ei.
Curios este că, cu toată reacţiunea sporadică împotriva actualei direcţii în literatura noastră, o proză decadentă sau simbolistă n-a putut să se dezvolte. Abia truditul Macedonski dacă a încercat să strice armonia aceasta prin Calvarul de foc, în care glorifică perversitatea simţurilor, - dar şi „opera" lui, trâmbiţată cu reclamă, a apărut în franţuzeşte şi n-a găsit cititori.
Numărul prozatorilor e mare şi creşte neîncetat, încât de aci înainte ar fi bine ca să se facă o selecţiune mai îngrijită a volumelor recomandate. Când mă hotărăsc să vorbesc ceva mai pe larg despre Al. Cazaban, o fac tocmai din pricina că el n-a avut parte de toba cea mare a reclamei, cu care au fost împărtăşiţi scriitorii la un nivel inferior. Vina pentru asta în mare parte fireşte e şi a d-sale: om subţire, inteligenţă surprinzătoare, ironie fină, a dat multe prilejuri de supărare altor reviste, încât e foarte natural ca să fie puţin cam boicotat şi în tot cazul nedreptăţit de aceste. Ar fi păcat însă ca să se restrângă cercul cetitorilor unei minţi aşa de originale, care se deosebeşte aşa de mult de o întreagă categorie de linguşitori şi de mălăeţi.
168
169
Pentru cei ce nu o ştiu, fie aici notat că d-1 Cazaban nu mai e unul din scriitorii tineri, cari se prezintă sfios înainte| publicului. Dânsul are aproape zece ani de activitate literară şi ziaristică, a scris mai multe volume de proză bine primite, între cari un roman satiric din viaţa socială, şi este apreciat în cercurile noastre ca unul din cei mai buni umorişti ai literaturii de astăzi. Lucrările d-sale se remarcă totdeauna dintre celelalte prin o uimitoare sobrietate a fondului, prin discreţiunea spiritului de observaţie şi prin variaţia subiectelor.
Iată, de pildă, volumul său cel nou, Chipuri şi suflete din Editura Minervei. Nicăiri n-o să găseşti acea lăbărţare şi lungire interminabilă a motivelor cum sunt obicinuiţi să le facă atâţia iubitori de umplutură. Pretutindenea o exactă şi scurtă redare a impresiilor şi observaţiunilor. Dimpotrivă, în unele locuri, facfc exces în această privinţă, scurtează sfârşiturile, lasă ideile nedezvoltate, încât o grabă vizibilă trădează pe omul cu prea puţină dragoste şi glorie pentru îndeletnicirea sa. Schiţe întregi sunt aruncate, cu o negligenţă de artist nedisciplinat, printre atâtea lucruri de o desăvârşită genialitate. Dar pe de-a întregul, Cazaban apare ca un scriitor matur, stăpân pe gând şi pe formă,
în acest volum se dau suflete de oameni şi chipuri de... animale. Se dau şi privelişti, căci şi chipurile şi sufletele au neapărată trebuinţă de un cadru. Şi s-ar putea zice că aceste privelişti ale lui Cazaban, cu toată voita economie de culori şi de vorbe, sunt destul de poetice, căci, oricât de realist este, d-sa ştie să se încălzească şi de poezia naturei: o noapte petrecută la pândă, la margine de pădure sau într-un stufiş de baltă, îi dă multe impresii, pe cari le ştie bine contura. Glasul popoarelor de pasări, cari atrage urechea pânditoare a vânătorului pasionat, se aude foarte bine din multe schiţe de vânătoare. Dar totuşi interes mai mare pentru cetitori au sufletele acele variate de oameni şi problemele ridicate în legătură cu povestirea soartei mai multor animale.
Cu „animalele" acestea e un caz curios în literatura noastră. Fără a fi simbolişti, prozatorii noştri tineri atacă în timpul din urmă - desigur fără a imita pe Rudjard Kipling -subiecte de aceste. Un câine, o rândunică, o căprioară sau vreun nobil cal de casă sunt subiecte tratate de unul şi de altul,
în legătură cu vreo întâmplare oarecare. Cazaban are câteva bucăţi, dintre cele mai frumoase ale lui, în cari ne emoţionează adânc prin povestirea unor întâmplări cu un şoim cu aripa frântă, cu o cămilă, un iepure şi îndeosebi cu un căţeluş, al cărui sfârşit este prezentat cu un sentimentalism aproape neobicinuit la acest autor. Satiric cum este, s-ar părea că autorul urmăreşte înadins să arate, prin aceste bucăţi, brutalitatea oamenilor şi inferioritatea lor, a acestor fiinţe cogitale, faţă de dobitoace.
De altfel o nuanţă de brutalitate au toate fiinţele omeneşti din schiţele lui Cazaban. Realismul lui este intransigent. Nu înfrumuseţează „sufletele" sale, nu iartă, nu exagerează viaţa de la ţară. Cel ce nu-l cunoaşte i-ar putea atribui chiar o notă de cinism, pe care însă nu o are.
Naturi sincere, neastâmpărate şi originale ca ale lui Cazaban sunt apariţii simpatice în literatură şi a le semnala este o datorie.
[4]
Iarăşi tinerii prozatori. Realismul lor. Unul care nu e realist. Io an Bârseanul şi volumul său „Dor pustiu"
Simpatica pleiadă de tineri prozatori, dintre cari unii au ajuns la mare popularitate, se deosebesc de cei dinaintea lor nu numai prin rodnicia lor, nici prin faptul că au străbătut mai mult la ţară în căutarea de subiecte, ci mai ales prin felul de a privi viaţa în faţă. Dacă vă amintiţi de proza vaporoasă, poetică, a lui Delavrancea, de lirismul şters aproape şi atât de dulceag al bietului Traian Demetrescu - şi proza lui Demetrescu era în gustul cetitorilor odată! - şi o comparaţi cu majoritatea producţiilor de astăzi, cu flăcăii zdraveni ai lui Sandu, de pildă, veţi vedea că am făcut un pas înainte spre realism. Şi ăsta n-ar fi un semn rău, căci mai cu seamă proza trebuie să se apropie mai mult de viaţă, dar fără a o copia, bineînţeles, şi fără a o înfrumuseţa peste măsură. Când, mai anii trecuţi, un critic evreu acuzase pe Sadoveanu că prea îşi îngrămădeşte proza cu figuri de beţivani şi incestuoşi, făcuse o mare greşală, căci aceasta nu
170
171
poate constitui o vină serioasă într-o epocă realistă şi nu constituie o vină, îndeosebi, dacă prin zugrăvirea unor asemenea figuri nu se urmăreşte o anume tendinţă. Ceea ce nu era cazul,' căci autorul Şoimilor nu este un scriitor tendenţionist.
Activitatea scriitorilor realişti se caracterizează şi prin puternicul spirit de observaţie, prin înşirarea - în timp şi spaţiu; - a unor impresii vizuale. De-aci multele descrieri de oameni ^i fapte, de câmp şi de munte, şi multele amănunte din viaţă. In schimb, imaginaţia acestor scriitori e mai puţin productivă şi nu reuşesc aproape deloc să creeze din ei înşişi.
Urmăresc cu atenţiune, de mai multă vreme, pe unul din ceata prozatorilor de astăzi, care în multe privinţe se deosebeşte de colegii săi. Pe când ceilalţi par a fi ieşit din aceeaşi şcoală şi se înrudesc de-aproape în felul de a-şi scrie schiţele şi povestirile, au aceaşi limbă şi acelaşi procedeu în desfăşurarea subiectelor, - acesta apare cu totul individual, mai original, mai excentric, cu o limbă a sa proprie şi cu o imaginaţie mult mai bogată. E vorba de Ion Bârseanul, unul din scriitorii moldoveni, cunoscut colaborator la mai multe reviste din capitală.
Când, acum doi ani, a tipărit întâiul său volum de proză, sub titlul Popasuri vănătoreşti, eram încă nedumerit asupra talentului său. înclinarea spre ciudăţenii, lipsa de coerenţă între diferitele episoduri ale povestirilor, mă făceau să văd într-însul un scriitor nefixat încă. Spuneam atunci: „Când se va lămuri şi va ajunge stăpân pe sine, d-1 Bârseanul ne va da lucruri surprinzătoare"...
Acest moment pare a fi sosit. în noul său volum talentul d-lui Bârseanul s-a dezvăluit întreg.
Bucata de forţă a volumului, nuvela Dor pustiu, este o lucrare de mare valoare şi, împreună cu alte câteva schiţe publicate tot aci, îl aşează în rândul celor mai buni prozatori de astăzi.
Nu e vorbă, uşoara nebulozitate a primelor lui lucrări se menţine şi acum, deşi într-un grad mai redus. Precum văd însă, aceasta nu este un defect al nuvelistului, ci tocmai partea care-1 caracterizează. Amurgul este atmosfera care-i convine. îi place să-şi înfăşoare înadins subiectele într-o ceaţă străvezie, să aştearnă asupra tuturor ceva din melancolica poezie a umbrelor
de seară. Mai mult fantast decât realist, Bârseanul se îndepărtează uneori de realitate până la marginile miraculosului - Mireasa lebedei - şi este, din acest punct de vedere; unicul printre scriitorii de acum. Aproape toate subiectele lui sunt smulse dintr-b imaginaţie proprie, sau sunt aşa fel prelucrate încât să primească o poleială artistică personală.
Mult îi vine într-ajutor şi forma în care scrie. Vor fi puţini, dintre toţi câţi se trudesc astăzi pe câmpul literilor, care să aibă atâta armonie şi elasticitate în limbă ca Ion Bârseanul. Potrivit cu ceea ce tratează, limba lui are ceva din duioşia şi dulceaţa ademenitoare a cuprinsului nuvelelor sale. E o limbă de intelectual distins, care a ştiut ce să citească, ce să cearnă şi ce să reţină; un stil de artist, cu minunat simţ pentru nuanţe şi ritm.
Mai e o calitate generală de remarcat la Bârseanul: înţelepciunea aceea blajină în reflexiunile sale directe sau figurate - o înţelepciune ce o mai au şi alţii, dar fără a o întrebuinţa atât de simplu şi de nesilit ca acest autor.
Intrând acum în amănunte, neapărat că Dor pustiu, bucata după care se numeşte volumul întreg, ne-ar da multe de vorbit. Costea, eroul sentimental al acestei bucăţi, este una din cele mai frumoase creaţiuni ale nuvelisticei noastre. Iubirea lui, descrisă de la întâia înmugurire până la deznădejde, este mai mult o iubire de rafinat intelectual decât de flăcău de la ţară, dar fondul întreg al acestei idile este cu atâta măiestrie alcătuit, încât, cu toată îndrăzneala lui, nu ţi se pare neverosimil sau jignitor. Plăcerea de a urmări dragostea unui român cătră o frumoasă fată de tătar este mult mai ridicată prin bogăţia de culori orientale, pe cari autorul le ştie presăra pe întregul acestei povestiri. Viaţa din satele noastre dobrogene este o adevărată comoară pentru prozatorii noştri tineri şi Bârseanul este unul dintre aceia cari au surprins părţile mai poetice ale acestui colţ al Orientului. Nu numai în Dor pustiu, care se petrece acolo, dar şi în alte bucăţi se inspiră din aceste părţi romantice, dându-ne fragmente de un pitoresc minunat, când descrie satele cu mizeria lor, sau câte, un crâmpei de natură ca acesta:
„Arşiţa îngreuna iarba rară, ţepoasă, a câmpiilor, îngreuna crengile rarelor sălcii de pe lângă drum, îngreuna iarba stătută a bălţilor. Depărtările se deschideau largi, şterse, fără farmec,
172
173
într-o lumină orbitoare. Acolo în fund, munţii vineţi din coasta Măcinului încremeniseră ca nişte nemăsurate creste de talaz înspăimântat"...
Unitatea şi rotunzimea artistică a primei bucăţi lipseşte însă din a doua, care este în oraşul fermecat. Oraşul fermecat nu este altul decât însăşi capitala şi intenţia autorului de a prinde în cadrul unei povestiri o parte măcar din patimile şi pornirile pari frământă această viaţă n-a reuşit pe deplin. în schimb, întunerecul, cu sfârşitul cel straşnic şi admirabilile impresii de noapte; apoi misterioşii boieri: Iorgu Haliţki şi Gherasim Dunavăţ sunt schiţe cari captivează prin desăvârşirea lor. Numai vreo două flecuşteţe de la sfârşit strică încâtva seriozitatea literară a acestui volum.
Sunt mulţi cărora Bârseanul nu le place pentru curiozităţile din trecut. Acelora ţin să le recomand cetirea atentă îndeosebi a schiţelor remarcate aci şi sunt convins că, în multe privinţe, autorul nostru li se va părea o adevărată revelaţie. Eu, cel puţin, după cetirea Dorului pustiu, am convingerea că în Bârseanul e o forţă artistică mult mai mare de cum ne-am închipuit cu toţii şi că asupra lui critica va trebui să se pronunţe de-aproape.
[5]
D-l Vlahuţă şi literaţii de astăzi Un arbitru al literaturei.
Vlahuţă şi Coşbuc. Vlahuţă şi Dinastia. Lucrarea mai nouă a d-lui Vlahuţă: „Din trecutul nostru"
Nu poate fi o figură mai simpatică printre scriitorii de astăzi ca d-1 Al. Vlahuţă. Nu ştiu, vocea lui chemătoare, ochii lui de o rară strălucire, cuvintele lui blânde şi răspicate, sau toată purtarea lui caldă şi ademenitoare te atrag? Dar e sigur că în jurul lui e totdeauna o atmosferă prietenească şi că orele pertecute cu dânsul sunt ore neuitate.
Au simţit-o probabil toţi scriitorii, căci sunt prea puţini aceia cari să nu-l iubească şi să nu-l caute. Casa lui e primitoare şi între păreţii aceia, împodobiţi de pânzele multe şi măiestre ale iui Grigorescu, găseşti aproape în fiecare zi câte un scriitor sau
pictor, stând de vorbă cu bunul stăpân. Cuvintele înţelepte curg, poveţele dibace urmează şi, părăsindu-1, ai impresia că ieşi dintr-o biserică, în care un preot-artist ţi-a răscolit cele mai puternice sentimente.
E foarte natural deci ca rolul d-lui Vlahuţă în literatura de astăzi să fie acela al unui arbitru al valorilor. Pe câţi n-a „lansat" d-sa! Pe câţi nu i-a ridicat, sprijinindu-le în taină năzuinţele! Răsfoiţi Viaţa de la 1894 sau începuturile Sămănătorului şi veţi vedea agerimea cu care-şi alegea colaboratorii. Multe din talentele de astăzi au înmugurit şi s-au dezvoltat în preajma d-sale prielnică. Estet rafinat şi gânditor profund, e o plăcere să-1 auzi cum discerne oameni şi opere.
Unul singur se poate măsura cu d-sa în privinţa popularităţii printre scriitori, d-1 Coşbuc. Dar temperamentul şi atitudinea socială a acestui din urmă e cu totul alta. în viaţa zilnică, Vlahuţă rămâne artist, pe când Coşbuc e om maj mult. Această fundamentală deosebire între dânşii i-a ţinut multă vreme departe unul de altul. într-un rând erau să-şi facă chiar nedreptate, se încăieraseră în polemici pe cestiunea inspiraţiilor din autorii străini. Dar timpul şi tinerii prieteni i-au îndemnat la pace. Când, cu nefericitul Stans şi cu ceilalţi, am scos Curierul literar, având în fruntea noastră pe Coşbuc şi am închis în urmă revista, pentru a-1 aduce şi pe al doilea măiestru în fruntea unei noi reviste, a fost o mare bucurie pentru noi: se săvârşise apropierea definitivă între cei doi. De nu mă înşel, meritul de căpetenie pentru asta îi revine lui Virgil Cioflec, un entuziast admirator şi prieten al amândurora.
De-atunci maeştrii sunt prieteni. Dar mai este totuşi ceva ce-i deosebeşte. Coşbuc, pe cum bine ştiţi, este continuatorul lui Alecsandri şi Vlahuţă al lui Eminescu. Desigur că fiecare reprezintă pe antecesorul său cu talent şi cu demnitate. Ei au rămas credincioşi urmaşi până şi în modul de a înţelege rostul activităţii lor în stat. Pe când Coşbuc, ca orice ardelean cu credinţe adânc dinastice, primeşte forma de stat cum există şi, ca Alecsandri, caută să contribuie la întărirea ei prin slăvirea regelui şi a faptelor lui războinice, celălalt, d-1 Vlahuţă, ca şi Eminescu, rămâne mai neatâmător, ca orice moldovean nemulţumit, care mai poartă, poate, în suflet, palida umbră a domnilor de
174
175
odinioară. Coşbuc a scris şi el un imn regal şi a răspândit cultul pentru Carmen Sylva, pe când Vlahuţă a tipărit anul trecut acerba critică antiregală în poezia politică 1907, - poezie tălmăcită în diferite înţelesuri, dar care i-a produs multe duşmănii în cerurile conducătoare. Convingerile fiecăruia trebuie însă respectate şi nu trebuie să uităm că poetul este şi el suveran în împărăţia literelor.
De altfel, mai pe sus de dragostea de domn, stă totdeauna dragostea de neam şi de ţară. Şi aceasta o are d-1 Vlahuţă în o neîntrecută măsură. După înfăţişarea înălţătoare a podoabelor ţării sale, prin cartea România pitorească, iată că ne dă acum şi apologia trecutului şi cartea cea nouă e aşa fel scrisă, încât nu va fi adversar al autorului care să nu dezarmeze. Căldura acestei cărţi va topi toată gheaţa din inimile vrăjmaşe şi va da tuturor dovadă despre neţărmurita dragoste de neam a poetului.
Păstrând, în măsura posibilă, adevărul ştiinţific, autorul ridică un monument măreţ istoriei noastre. Şi ceea ce până acum nu puteai ceti cu drag, din pricina lipsei de artă în expunere a istoricilor mai noi, aşa de greoi şi de noduroşi în limba lor, se poate urmări ca o poveste miraculoasă, rostită în graiul dulce al celui mai dibaci povestitor. Din zările cele mai îndepărtate ale trecutului, până la vremea când ţara ajunge „stăpână pe destinele ei", se durează un pod maestru, peste care trecând, priveşti, plin de admirare şi de emoţie, la întreaga desfăşurare a vieţii unui popor nefericit, dar puternic şi viteaz.
Intâiele seminţii barbare, în cadrul vieţii lor romantice, deschid seria de tablouri epice. Urmează superba ciocnire între cele două neamuri eroice, luptele dacilor cu romanii, a căror descriere, prin plasticitatea ei, este o capodoperă şi o strălucită dovadă de înălţimea artistică la care s-a ridicat astăzi proza noastră. Liota de popoare în migraţiune trec tropotind peste Dacia romană; din vremile legendare se încropeşte neamul românesc; Basarabii şi Muşatinii conduc aşa de variat neamul cel aşa de răzleţit; fior şi pietate în faţa uriaşilor luptători ca Mircea, Ştefan şi Mihai; durere şi deznădejde în faţa sfâşierilor dintre fraţi şi a domnilor străini hrăpăreţi; iar la sfârşit, sună ca o uşurare, ca un imn de triumf: „Zările se limpezesc. Ţara lui Mircea şi a lui Ştefan nu mai atârnă de nici o putere străină.'
Scăpată din valuri, stăpână acum pe destinele ei, începe o viaţă nouă"...
Plină de farmec şi de dulceaţă, străbătută cumva şi de duhul şi înţelepciunea cronicarilor este limba în care ni se spun toate aceste. Şi nu numai momentele dramatice ale istoriei sunt exprimate cu vigoare; îşi au şi părţile lirice rostul şi locurile lor, viu colorate, în această carte. Voi cita numai o pagină, pentru a lăsa pe cetitori să-şi facă singuri judecata. E vorba de înălţarea la domnie a lui Ştefan cel Mare:
„Din cerul limpede al acestei minunate zi de primăvară, o putere tainică, o credinţă nouă pare că se coboară în inimile tuturor. Lin încep cădelniţele de argint să zornăie; îmbrăcaţi în odăjdii scumpe, preoţii se rânduiesc în cerc; bătrânul Teoctist ridică mâna lui cea slabă spre binecuvântare şi glasuri potolite pornesc trăgănat cântarea rugăciunilor pentru ungerea dornnului... Deodată, prin norodul în freamăt se spintecă drum; întâi trece domnul călare; apoi se-nşiră boierimea, clerul, ostaşii şi, după ei, mulţimea toată se mişcă-ncet, se urcă-ncet, pe drumul ce se-ndoaie la deal, spre porţile deschise ale cetăţii... Soarele e la nămiezi. Din pământul reavăn se ridică mireasma dulce a încolţirei, prin aer trece ca o suflare de putere nouă, de viaţă proaspătă; chemări prelungi de bucium se leagănă pe văi. In pasul stăpânit al calului, ce-i mândru parcă şi el de ce podoabă duce, tânărul voievod intră în Suceava; din cerdacuri, de la ferestrele deschise, unde flutură năframe albe, flori i se aruncă în cale,* - strigăte de proslăvire zbucnesc din mii de guri şi toate clopotele vestesc bucuria zilei...
Ridică-te, Moldovo, şi pune vestmânt de sărbătoare, pentru a primi pe trimisul lui Dumnezeu, pe Ştefan, pe Mântuitorul tău!"
Dar nu numai înfăţişarea războaielor şi caracterizarea domnitorilor sunt urmărite de autorul nostru; pretutindeni unde se iveşte prilejul, scoate la iveală soarta ţărănimei, „arătând lipsa de orice îndurare pentru prostimea tăcută, care munceşte şi rabdă şi duce în spinare nevoile ţării şi toate ticăloşiile acelor de sus", din cursul veacurilor. E o notă semnificativă aceasta în opera d-lui Vlahuţă.
176
177
Examinând spiritul vremii noastre, cu preocupările lui sociale, cartea d-lui Vlahuţă - pe care nu mă îndoiesc că vqr ceti-o toţi cărturarii noştri - vine cu o întregire. Istoricii specialişti vor găsi probabil câte o obiecţiune de făcut, alţii vor , învinui pe autor că rău a făcut mărginindu-se numai la istoria românilor din regat şi necoprinzându-ne pe toţi în expunerea \ trecutului oareşcum al tuturor, - dar înaltele calităţi ale cărţii vor revărsa mult bine de-a lungul şi de-a latul întregei românimi.
[6]
Literatura de mâine. Teatrul fi literatura
Cu toate progresele ce se fac şi pe terenul literar, câteva | fenomene rudimentare mai însoţesc manifestările noastre artistice. Ia, de pildă, operele noastre dramatice, în special . tragediile istorice, sau priveşte de-aproape poeziile de cuprins § patriotic şi vei întâlni în toate un vast material de prisos, versuri şi pagini întregi cari nu sunt decât declamaţii patetice, cuvinte mari şi sunătoare, fără a reda o idee clară şi un sentiment anumit. în lucrările prozaice dai peste un alt neajuns: neîngrijindu-şi forma, mulţi dintre scriitori ajung să fie vulgari şi, de câte ori tind să dea o icoană reală a vieţii, trec marginile îngăduite de artă. Citeam de curând o nuvelă în care se descria interiorul unei case ţărăneşti, cu toţi purceii şi cu toţi căţeii îngrămădiţi sub pat, iar descrierea era făcută în termini aşa de nealeşi încât te impresiona penibil. Asta înseamnă degenerarea realismului şi orice trecere peste ţintă compromite o direcţie şi deşteaptă reacţiune împotriva ei. Căci, la urma urmelor, scopul definitiv al oricărei opere de artă este frumosul şi este prea firesc ca, îndată ce autorul se îndepărtează prea mult de la această ţintă a sa, să se nască dorinţa de revenire la linia dreaptă.
Dacă am insista mai mult, am prinde cu uşurinţă semne de pe ici şi colo, cum că revenirea a şi început, Sunt cazuri numeroase în cari scriitorii pun mai multă îngrijire în formă,
căutând să elimineze tot ce este balast. Glasul de trâmbiţă stridentă al versurilor se domoleşte, iar proza se rafinează şi se face mai flexibilă. Se simte de-a binele o tranziţie lentă la o epocă cu mai multă înţelegere pentru frumos. Revistele literare întăresc aceste încercări prin îngrijirea artistică şi prin ilustrarea paginilor. Şi chiar şi interesul cel mare pentru muzeele de artă, organizate acum, dovedeşte că gustul nostru e în prefacere.
Astfel, e prea uşor de prevăzut că în curând semnele evoluţiei vor fi şi mai vădite şi că toată producţia noastră literară se va îndrepta spre o cale nouă. în poezie se va face iarăşi mai mult loc ew-lui, în proză vor străbate genurile impresioniste, în dramă se vor întrona poveştile şi elementul liric. Poate şi simbolurile şi cochetăria uşoară cu viaţa senzuală să-şi aibă rol în literatura de mâine, căci aceste sunt totdeauna apanagiilor unei literaturi rafinate şi ale unei epoci în care se face şi se cere artă mai multă.
Dar aceasta nu este altceva decât „direcţie decadentă", cum o preconizează simboliştii bucureşteni, - va afirma cineva. Ba este cu totul altceva. Simboliştii bucureşteni, în general, nu sunt talente cari pot fi luate în serioasă considerare. Activitatea lor nu este în nici o legătură cu dezvoltarea firească a literaturii noastre. Ei sunt importaţi imitatori servili ai scriitorilor străini şi aproape tot ce produc ei cade în afară de cercul vieţii noastre sufleteşti. Nici un curent fals, străin, nu este îndreptăţit şi nu poate prinde rădăcini decât acela care porneşte din însăşi trebuinţa noastră sufletească şi este direct o continuare a trecutului. Ce legătură pot însă avea aiurările sterpe ale artificialului „Ervin" cu tot ce s-a produs la noi până acum?!
Aşadar, nu sporadicele şi anemicele încercări ale improvizaţilor simbolişti de astăzi sunt literatura noastră de mâine, ci un curent mult mai firesc, care se va caracteriza pur şi simplu prin aceea că, mai presus de tendinţe şi de vorba largă şi ostenitoare, va aşeza ca principiu frumosul şi intensivitatea simţirei. Manifestarea lui nu se face prin forme străine, ci prin felul cum va cere talentul fiecăruia.
Până la un punct însuşi publicul nostru s-ar părea că simte şi aşteaptă această tranziţie. Am avut prilejul să mă conving pe
larg de ceea ce se citeşte astăzi la o revistă şi am văzut că gustului publicului este tot mai select. "M El simte o adevărată oroare faţă de scriitorii cu stilai întortocheat, faţă de lungimi şi banalităţi în proză şi vers. Esteţi atât de nerăbdător şi de nervos faţă de bucăţi cu „continuări^ încât le trece cu vederea. Studii ştiinţifice aproape nu ceteşti deloc din pricina conţinutului prea rigid al celor mai multe. De?M declamaţiuni face haz. în schimb se pasionează de bucăţi impresioniste. îi place culoarea, căldura şi violenţa. Preferat informaţie limpede şi nepretenţioasă, şi toate mijloacele cari îl?i| ajută să înţeleagă uşor şi să se emoţioneze adânc. Şi cum e;a* publicul unei reviste, astfel este acela al literaturei întregi. !<-m întrebarea este dacă trebuie sau nu să ne bucurăm de'^1 noua fază în care e chemată să intre literatura noastră? Evident !?1 că da. Dacă nu am considera această fază decât despre o dorinţă <„ de mai multă artă şi este un semn de bine. Simţul pentru^Ş armonie şi frumos, în literatură ca şi în viaţa zilnică, este o probă de cultură înaintată la un popor, o dovadă că acesta se desface tot mai mult din cătuşele nesimţirei şi ale vremilor primitive.
,1:
*
Ceea ce au anunţat ziarele bucureştene că s-a săvârşit de; către noul director al teatrelor este de natura de a constitui un ^, mic eveniment literar. S-a afişat, anume, o listă întreagă de opere străine, cari s-ar fi tradus de cătră mai mulţi scriitori de seamă ai noştri, pentru a fi jucate în viitoarea stagiune. în fruntea acestor lucrări figurează Don Carlos de Schiller, tradusă ' de d-1 Coşbuc, dramă cu care e vorba să se deschidă reprezentaţiile de toamnă.
Ne bucură acest fapt, pentru că aceste măsuri le-am indicat şi noi ca fiind potrivite să contribuie în mod simţitor la ridicarea prestigiului teatrului nostru de frunte. Ne bucură pentru că este întâia încercare de a atrage pe scriitorii români în cercul preocupărilor teatrale. Din această apropiere poate să rezulte mult bine. Scriitorii cari dau astăzi numai traduceri vor scrie, după ce se vor familiariza cu atmosfera teatrului, şi piese
originale şi vor reuşi pe această cale să dea un avânt oropsitei noastre literaturi dramatice.
Deocamdată, chiar şi traducerile acestea sunt un câştig literar, căci ele desigur nu vor rămâne în cartoanele teatrului, ca traducerile comerciale de mai nainte, ci se vor imprima, pentru a se răspândi după merit.
[7]
Lipsa de scriitori în clasa superioară. Două încercări dramatice de d-nii Miclescu şi Florescu. Două mame. Scurtă observaţie
Explicabil este, dar totuşi pare curios, că înalta noastră societate, bogata şi numeroasa aristocraţie română, n-a dat nici un scriitor în vremile mai nouă. Puţinii câţi scriu, ca prinţesa Brâncovanu, tipăresc şi sunt apreciaţi poate la Paris, rămânând cu totul străini de literatura noastră. Odinioară nu era aşa. întreaga generaţie a lui Alecsandri era din neam de boieri mari. Acum însă, - cu toate că democratizarea vremii nu înseamnă dispariţia boierimei, - toţi reprezentanţii literaturei sunt ieşiţi din pătura de jos, din ţărani sau cărturari mărunţi, iar din clasa bogaţilor abia se iveşte din când în când câte-o încercare şubredă. Acesta e un rău. Dacă nu pentru altceva, cel puţin pentru faptul că lipsesc interpreţii autentici ai unui mediu social anumit. Dispare, fără a fi fixată în mod competent, o viaţă cu vârtejul şi culisele ei, cu farmecele şi viţiile ei. O grămadă de amănunte, de tipuri, moravuri şi frământări ne rămân închise. Ca să le eternizezi, trebuie să le cunoşti, să le simţi, să le trăieşti. Dar d-nii Coşbuc şi Vlahuţă sunt fii de preoţi de la ţară, Gorun, Voineşti, Sadoveanu, Bassarabescu sunt din clasa de mijloc de la oraşe, Delavrancea e fiu de căruţaş, Sandu, Adam şi Ciocârlan sunt neaoşi ţărani. Cum să ne dea aceştia, sau alţii ca ei, icoana unei clase necunoscute de dânşii? Chiar când încearcă să o facă, ei sunt în mod firesc porniţi împotriva păturei aceleia şi-şi iau adesea subiecte dintr-însa numai pentru
180
181
a o putea biciui... Şi iată cum astfel în literatură, care ar trebui; să cuprindă viaţa sufletească a tuturor cercurilor sociale, se? 1 dezvăleşte o lacună considerabilă.
De curând, doi domni, - pe cari, deşi nu mai sunt aşa deţ „ tineri, nu-i cunosc, fiindcă n-au scris până acum şi nici în cercurile-1 literare n-au trăit, - d-nii I. G. Miclescu şi Al. G. Florescu - ai* făcut oarecare vâlvă în jurul lor cu două piese dramatice. Amândoi aparţin, zice-se, aristocraţiei bucureştene. Şi chiar de nu s-ar spune, se vede din piese, căci în una din ele acţiunea se petrece la hotelul Caraiman din Sinaia şi în cealaltă, într-un „salon-seră", iar multe din amănuntele şi faptele redate, în amândouă, au aerul de a fi fost prinse la faţa locului. Să vedem acum chipul cum aceşti doi reprezentanţi ai înaltei noastre societăţi îşi tălmăcesc lumea lor.
Piesele în chestiune sunt Mama de I.G. Miclescu, apărută anul trecut în Convorbiri literare şi reprodusă în volum, - şi Sanda de Al. G. Florescu, ieşită în volum abia zilele trecute şi reprodusă din aceeaşi revistă. Amândouă s-au jucat la Teatrul Naţional cu destul succes, cea din urmă a făcut chiar serie; pentru că era montată cu mai multă îngrijire şi are şi, de altfel, dialogul mai sprinten şi ceva mai multă culoare. Dar amândouă sunt tăiate din aceeaşi bucată, sunt făcute cu aceeaşi mediocră valoare literară şi ca subiect se aseamănă perfect.
Şi într-una şi în cealaltă e vorba de o mamă din clasa nobilimei noastre. La d-1 Miclescu mama este o desfrânată, care-şi părăseşte căminul conjugal şi pe o mică fetiţă numai pentru a se arunca în braţele amntului, iar la d-1 Florescu mama îşi trimite fetiţa la şcoala călugăriţelor catolice din Paris şi rămâne singură, pentru a se putea deda unei vieţi de plăceri fără margini. Deosebirea e numai că, pe când Eliza Rareş, eroina d-lui Miclescu, e cuprinsă de remuşcări şi flacăra dragostei de mamă în urmă o încinge cu patimă şi o mistuie, - Elena Radan, mama Sandei d-lui Florescu persistă în cinism şi în dreptul liberei iubiri până la sfârşit, fură amantul fetei sale, presară flori pe mormântul lui şi, în loc de a se lăsa înfrântă când o părăseşte fiica ei, trimite un bilet dulce noului iubit. Ceva mai tare, -încolo atmosfera în jurul celor două mame aristocrate e aceeaşi: belşug în risipire, concepţia frivolă a vieţii casnice, intensitatea
vieţii sexuale, neastâmpăr şi goană după aventuri ameţitoare. „Precum miroase în Lipscani a afaceri, la Capsa a trândăvie, aşa la ea în casă miroase a dragoste." Cuvântul „miroase" e urât aci, dar este al d-lui Florescu şi vrea să caracterizeze acest fel de mame „cari nasc, dar cari n-au copii", cum se exprimă acelaşi autor.
Filipica e aspră. Cum însă ea vine dintr-o parte autorizată, trebuie să o luăm aşa cum este. Poate e prea multă violenţă şi prea multă tendinţă în toate, căci scriitori începători - şi sunt atâtea părţi slabe în aceste piese cari arată pe d-nii Florescu şi Miclescu drept nişte începători! - scriitorii începători, zic, totdeauna exagerează în caracterizarea tipurilor. Dar, dacă aceste mame nu sunt izolate, ci un tip general, sau frecvent cel puţin; dacă relaţiunile sociale puse pe scenă de d-nii Miclescu şi Florescu corespund, cel puţin în fondul lor, realităţii, - cele două cărţi câştigă mult în interes. Vai, câte nu ne-ar putea spune talente mai mari ca ale acestor autori!
La sfârşit, o observaţie în ceea ce priveşte limba celor doi scriitori. S-ar părea că amândoi iubesc prea puţin pe autorii de astăzi, de la care ar putea să îr-veţe a cunoaşte şi a scrie o limbă mai puternică şi mai puţin silită. D-1 Miclescu, încalţe, la fiecare pagină întrebuinţează câte o frază neromânească. Găseşti la d-sa construcţiuni ca: „mw se încape otel nici minister"; „nu se încap prafuri aici"; „am să-1 dezamăgesc"; „cum nu are să te poftească"; „vă dăm o vânătoare"; „dorinţele altcuiva"; „vin lucrurile uneori între oameni"; inversiuni ca: „mă doare să-ţi spun ce am să-ţi spun" şi altele. Fără o frumoasă limbă literară însă, aristocraţii noştri n-au să străbată în literatura românească.
Să sperăm că, mai ales după epica luptă antifranţuzomană, ei se vor îndrepta.
[8]
Un simptom
Schimbatu-s-a vremea, schimbatu-ne-am noi, sau nu ne înţelegem? Ce bine era acum câţiva ani! Cum se strecurau zilele
182
183
şi nopţile în schimb liniştit de cuvinte şi de cântece! Ce uşor izbuteam să ne potrivim în gânduri, să ţesem o idee cu alta, să aşternem un vis lângă altul şi împreună să făurim planul unei cărări peste un teren neumblat de alţii! Firi vesele de boemi, fără grija zilei de mâine, nemuşcaţi de şarpele ambiţiei, neameţiţi de fumul succesului, iubeam mult şi uram puţin şi lumea era întreagă a noastră. Ceea ce ne mâna înainte era numai îndemnul din noi, tainica voce a sufletului, calda vibrare a vieţii, care cere impetuos să se manifeste. Dar a venit întâia rază a izbândei şi ne-a tulburat prin frumuseţea ei. Anonimul de ieri a început să aibă un nume. Mii de cititori au început să-1 pronunţe şi nu e o muzică mai dulce, mai ademenitoare, ca aceea a mulţimii ce te cere. Ea te îmbată şi te trezeşte la o noul | viaţă, la viaţa de râvnă şi deşărtăciuni. Ce-a fost se uită, ce-ţi iese în cale se calcă în picioare şi, cu mâna întinsă spre ramura de lauri, alergi înainte singur, fără răgaz şi fără păsare.
Şi iată-ne pe drumuri despărţite, fiecare pe al său, când paralel, când încrucişându-ne, ciocnindu-ne violent; fiecare spre ţinta sa, - ferice de cine are o ţintă şi vai de cel ce aleargă în voia întâmplării! Iată-ne ceata răzleţită; planul împreună ţesut, destrămat; visurile, împreună visate, uitate ca o glumă de copil; ne-am schimbat; suntem robi ai izbândei şi ai dragostei de noi înşişi; în tot ce facem şi ce gândim nu mai este de-aproapele, nu mai este ideea, suntem noi şi numai noi.
Să nu protesteze nimeni! Să nu-mi vii tu, magnilocventule, şi să-mi spui că tu nu iubeşti decât „neamul" şi numai pe el îl serveşti, căci eu ştiu că te iubeşti întâi pe tine şi numai pe tine te serveşti. Şi să nu-mi vii tu, poet delicat de odinioară, şi să strigi că tu de dragul artei lucrezi, căci eu ştiu că în toată sărbezimea ta de astăzi e numai goana după bani şi după nume.
Nu încape vorbă. Procesul e firesc. Ceea ce leagă tinereţea e fatal să se desfacă. în largul vieţii intelectuale, nu asocierile, ci individualităţile sunt totul. Succesul dă curaj şi aripi puiului de vultur, care, părăsindu-şi cuibul, îşi vede singur de rosturile sale. Numai cei slabi rămân împreună... Un principiu revoluţionar acesta antisocial, dar ce voiţi? Ceea ce suntem, suntem numai prin noi înşine, prin puţinul pozitiv cât cântărim ca forţă intelectuală, şi e cu totul legitim să nu ne sprijinim pe
forţa altuia. Şi e tot atât de firesc ca această conştiinţă a tăriei tale să-ţi dea cu timpul demnitatea şi mândria personală. Nefirească şi dureroasă este numai degenerarea acestei mândrii, falsa întrebuinţare a principiului individualist. Căci unde am ajuns?
în loc de-a ne cunoaşte terenul ce ne convine şi a ni-1 ţărmuri, ne avântăm îndrăzneţi spre altele, necunoscute. în loc de-a recunoaşte dreptul fiecăruia de a fi şi partea lui de muncă, ne facem o plăcere din a le tăgădui. In loc de-a interpreta individualitatea noastră în felul acela că ne dăm silinţa a dezvolta şi fecunda tot ce este deosebit în noi, toate însuşirile ce ne aparţin numai nouă, ne înstrăinăm tocmai de ele. Iar impunerea individualităţii în loc de a se săvârşi pe calea firească, se face prin multe ocoluri, între cari reclama, umilirea şi interesele străine de literatură îşi au rolul lor. Şi iată cum epoca noastră individualistă se caracterizează tocmai prin lipsa de personalităţi bine marcate.
Dar, dacă nu le avem, nu urmează că n-ar fi mulţi cari se cred în adevăr figuri distincte. Odată principiul acesta revoluţionar admis, e foarte natural ca toţi, fără excepţie, să se creadă individualităţi, să nu-şi mai facă nici o concesie şi să se socotească, fiecare în felul său, de cel mai mare. „Dacă n-aş şti că sunt poetul cel mai de seamă de astăzi, sau că voi fi cel de frunte de mâine, n-aş mai avea nici un rost", - îmi spunea dăunăzi unul din cei mai modeşti prieteni. E simptomatică această mărturisire; ea probează cât de exagerată e opinia ce şi-o face fiecare despre sine şi cât de puţine fixate sunt valorile.
O consecinţă generală a acestor stări este pronunţata grandomanie, - boala de care suferă greu lumea literară de astăzi, plină de genii şi apostoli. Cei ce acum merg pe drumul lor, fie că se consideră ajunşi, fie că victime fudule ale închipuirii lor, sunt apariţii deopotrivă de respingătoare şi pe toţi îi pândeşte decepţia, ziua târzie când singuri vor cunoaşte realitatea şi...când cu durere îşi vor aduce aminte de acea vreme petrecută împreună, când, nemuşcaţi de şarpele ambiţiei, neameţiţi de fumul succesului, iubeam mult şi uram puţin şi lumea întreagă era a noastră.
184
185
[9]
I. Gustul
Să privim mai de aproape la acest tiran care decide înj toate, la gustul în artă şi literatură, singur suveran şi infailibil.! Teoriile cele mai complicate, învăţătura cea mai îmbâcsită se sfarmă de legea simplă şi convingătoare a gustului. Ea singurăi ne călăuzeşte în toate manifestările noastre sufleteşti, ea singura] determină progrese şi curente.
Gustul este o însuşire cu care te naşti, un talent ca oricare 1 altul pe care îl moşteneşti şi pe care poţi să-1 cultivi şi sări dezvolţi în cursul vremii. El este acea facultate sufletească de a prinde repede şi sigur armonia de tonuri, culori şi mişcări în orice manifestaţie a firei sau a vieţii omeneşti, de a-ţi da seama cu uşurinţă de tot ce-ţi atinge mai plăcut simţurile şi-ţi poate face viaţa mai frumoasă.
Fiindcă un om de gust este mai mult sau mai puţin un artist, el nu poate fi confundat cu omul de ştiinţă. Raţiunea rece nu poate niciodată să înlocuiască pe deplin lipsa de gust. Şi oricât s-ar încerca cineva să înveţe din carte această însuşire, el nu va reuşi, căci impresiile primite din afară nu depind numai de voinţa şi de raţiunea fiecăruia.
împotriva acestui adevăr se păcătuieşte mult la noi. Un om cu oarecare cultură literară sau ştiinţifică se crede numaidecât chemat să dea direcţiuni estetice. Lipsit de putinţa de a se impresiona sincer şi a cunoaşte şi gusta frumosul pe cale firească, el se conduce de reguli fixe, de norme create de alţii, ' sau înlocuieşte gustul şi priceperea prin o neîncetată frazeologie, ce se schimbă de pe o zi pe alta. Arta selecţionării precise e străină de acest fel de judecători.
Un om de gust la noi a fost, de pildă, d-I Maiorescu. Recitească orişicine operele lui şi vadă câtă lumină era în gândul şi în cuvântul lui, câtă siguranţă în selecţionarea talentelor de-atunci, Câtă insistenţă pentru frumuseţea formei şi sinceritatea simţământului. în schimb, un antipod al d-sale, un om care caută să acopere lipsa gustului prin inteligenţa sa şi prin mulţimea scrisului este d-1 Iorga. Meargă orişicine la
Vălenii de Munte, în acel sat banal, cu uliţe prăfoase şi povârnite, cu miros de buţi de ţuică, - locul lipsit de orice podoabă, unde se bate toba „cursurilor de vară", şi va avea icoana perfectă a unui gust comun, trivial.
în genere, lipsa de gusturi alese se simte astăzi. Oamenii ăştia, cari iau asupra lor sarcina de a se face mijlocitori între public şi artişti, uită că datoria lor este de a căuta numai frumosul în toate şi a-1 semnala cetitorilor. Ei fac negustorie, oferă marfă cu toptanul, şi bună şi rea, şi în loc de a cultiva, ei strică şi pervertesc. Şi dacă starea asta va mai dăinui, dacă propagandele diverse nu vor înceta şi deasupra lor nu se va ridica un spirit ales, un gust convingător, epoca noastră va avea în multe direcţii un caracter anarhic. Când în literatură e un belşug de producţie, ca astăzi, orientarea e totdeauna anevoiasă şi gustul public periclitat.
Singura noastră mângâiere în această privinţă este însuşi publicul cel mare, poporul nostru, care din fire este înzestrat cu destul bun-simţ pentru a nu îngădui să i se falsifice gustul. Neamul nostru de pretutindeni dovedeşte foarte multă înţelegere pentru artă şi frumos în genere. în dragostea lui pentru natură, pentru cântece şi dansuri, în simţul lui pentru forme armonice şi curăţie,în cunoscuta-i îndemânare la întocmirea artistică a costumelor sale, în sfârşit, în toată firea lui sunt date, deşi uneori în formă primitivă, elementele puternice ale gustului său ales, din care vecinie se vor înnoi artele noastre şi curentele se vor readuce la justa lor matcă.
II. Comercializarea
Am lăudat odată fecunditatea scriitorilor de astăzi. Bogăţia de cărţi de cuprins literar, numărul mare de biblioteci şi de reviste se deosebeşte plăcut de mişcarea literară înceată şi săracă de altădată. Zgomotul cel mare, cu polemici până la cuţite, cu rivalităţi şi pişicherlicuri, dă vieţii o culoare mai vie, mai simpatică. Partea cea bună în toate este pătrunderea în mulţime, creşterea enormă a publicului cetitor, care lipsea aşa de mult în trecut.
186
187
Dar părţile slabe ale acestei mişcări sunt şi ele destule* Propaganda cea largă a produs setea de cetit, iar producţia trebuie să crească şi ea în raport cu cererile publicului. Se ives<J > deodată editori cu duiumul, cari văd că sunt afaceri de făcut câtă vreme interesul pentru literatură e aşa de cald. Aceştia fa'c^ apel la scriitori, îi iau în întreprindere ca impresarii pe artiştii încep a supralicita în oferirea onorariilor, iar scriitorii sţ,; execută. Şi iată cum s-a pornit şi la noi de-a binelea comerciuj,. în literatură. n.
In aparenţă, ar trebui să ne bucurăm de acest fel de progres, căci orişicum e un bun semn că se caută în sfârşit şi,| „marfa intelectuală". E nădejde că astfel scriitorii nu se vor mai | plânge de sărăcie şi că nu vor mai sta în cârca vreunui, binefăcător mecenate, nici nu vor mai fi siliţi să-şi târască visurile şi rimele lor prin spelunci şi cafenele. Bunăstare şi, liniştea vieţii nu sunt tocmai de dispreţuit.
Sigur este însă că toată comercializarea asta merge în' bună parte pe socoteala calităţii producţiei literare. CâştiguJ, poate fi şi el un stimulent pentru creare, dar în mare parte e totuşi în defavorul ei şi coboară arta şi tpată activitatea sufletească la un fel de meserie. Nu mai este îndemnul curat şi: dezinteresat de care te conduci, nu mai e necesitatea aceea irezistibilă de a-ţi exterioriza un gând sau o simţire, ce te determină: ţinta definitivă rămâne câştigul acela material ce-ţi zâmbeşte şi te atrage.
Se naşte astfel o încordare a forţelor, se lucrează mai repede şi mai mult. Gândurile rămân neprecizate, persoanele cu viaţa şi caracterele lor neaprofundate, totul se diluează şi se precipită. Dezvoltarea aceasta - dacă peste tot poate fi numită astfel - este cu totul nefirească şi chiar nefolositoare în fondul ei, căci nu în cantitate, ci în calitate se caută valoarea unei literaturi.
O altă parte rea a acestei opere de vulgarizare este atragerea la muncă a multor elemente slabe şi dubioase, cari în împrejurări normale de viaţă literară nu ar putea să conteze. Diletanţii îndrăzneţi, îndrugători de platitudini, ziarişti fără talent se furişează pe lângă vreun editor sau conducător de biblioteci şi când nu reuşesc cu „opere" originale, se strecoară
cu vreo traducere, numai să poată fi în rând cu ceilalţi. Graţie acestor intruşi, piaţa literară va fi inundată de multe umpluturi şi mai ales de foarte multe traduceri, prin cari se va căuta a se înlocui lipsa de opere originale de valoare. Peste tot traducerile încep a avea un mare rol în comerciul literar şi va fi bine să fim cu mare băgare de seamă faţă de ele.
Iată de ce fecunditatea literară, pornită din interes comercial, poate fi păgubitoare şi nu constituie un motiv de a ne bucura de ea, - căci ea derutează, dacă nu distruge, talentele, încurajează mediocrităţile şi, în locul unei literaturi concentrate şi rezistente, ne dă opere efemere sau de duzină.
Vom dovedi-o aceasta în curând, vorbind de cărţi recente.
[10]
O singură dată mi-a părut rău că sunt român: când am auzit în piaţa Teatrului din Bucureşti cântându-se Deşteaptă-te, române. în fruntea celor ce manifestau pentru limba românească erau domnii Iorga şi Scurtu şi cântau şi ei cu putere imnul lui Murăşan, iar glasul lor nemelodios suna urât şi falş în concertul de stradă. Şi mi-am zis atunci: de ce oare oameni cu auz aşa de rebel faţă de armonie şi cu glasuri aşa de stridente se amestecă în cor şi-ţi tulbură plăcerea de a gusta o melodie solemnă? Nu ştiu ei că un cântec, desprins din buze profane, e ca o icoană întinată şi că versul rostit de nepricepuţi se banalizează?
Ah, de n-ar fi dorinţa asta irezistibilă de a face ca alţii şi îndemnul acesta contagios de amestec în toate! în pieptul omenesc se nasc însă atâtea dorinţi şi ele te mână pe atâtea căi, încât e o adevărată artă să vezi: cari din aceste [...]' pot fi împlinite şi unde este calea [pe care s-o urmezi]2. Cel ce vrea să le împlinească pe [toate se]3 încurcă pe toate cărările, se rătăceşte şi-şi face lui şi altora o mare nedreptate.
1 Text deteriorat în revistă (n. ed.).
2 Text deteriorat în revistă (n. ed.).
3 Text deteriorat în revistă (n. ed.).
188
189
Dintre prietenii mei, Zaharie Bârsan este acela care ma»,; curând şi-a ales un drum propriu. „Ich singe wie der Vogel^ singt" era deviza întâiei lui tinereţi. Şi cântecul, frumosul, arta^ i-au fost singurele călăuze în drumul pregătitor pentru un rol dţ,| „modest slujitor la altarul artelor". Este acesta un rol aşa de rar,a« aşa de greu şi de ingrat la noi, îndeplinirea lui e totdeaunay primejduită, fiindcă noi ăştialalţi, lumea de mici negustori ai vieţii, nu avem darul de a ne coborî într-un suflet curat de^ răspândi tor al frumosului şi fiindcă-i ieşim în cale cu măciuca^ în loc de a-i presăra urmele cu flori. n
Bietul teatru român! Copilul e abia născut şi înfăşat în r| scutece, şi iată binevoitoarele fiinţe aleargă din toate părţile cu sfaturi limbute, să-1 răsfeţe sau să-i urzească norocul. Domol, domol, că-1 sufocaţi cu dragostea voastră !...
La leagănul copilului stă Z. Bârsan şi printre ursitoarele venite să cârtească iată-1 şi pe d-1 Iorga. Se putea altfel? Se putea ca d-sa, cel mai refractar pentru tot ce e cântec şr joc şi artă, să nu ridice glasul? Se putea să scape prilejul de-a spune; un cuvânt, când vorba d-sale e aşa de ieftină şi se îmbie eai singură la toate?
Artistul se opreşte un moment, mirat de piatra aruncată.1 Apoi se întreabă: ce caută profanul în altarul meu? D-1 Iorga e> istoric şi combate pe jidani. D-1 Iorga e un realist şi vrea săi ajungă departe. Cu noroc şi cu bine! Dar ce caută pe terenul străin de d-sa?... Şi gândindu-se la toate aceste, artistul se. mâhneşte tot mai mult. Fruntea lui senină se încruntă şi pentru! întâia oară părăseşte rolul de cântăreţ şi încinge spada de luptător. Şi se bate abil, se bate cu căldură pentru amorul propriu jignit şi pentru amorul artei. Iar noi privim zâmbind la această încăierare. Noi ştim că superioritatea e pe partea lui, căci vorbeşte într-o chestie specială un om care de zece ani s-a dedicat studiului teatrului, pe când în faţa lui este un om cu alte îndeletniciri, d-1 Iorga, „care de zece ani n-a fost decât la o singură reprezentaţie dramatică şi ale cărui cunoştinţe dramaturgice se mărginesc la Herşcu Boccegiul de Alecsandri şi la Hangiţa lui Goldoni". Şi mai ştiu că Bârsan este, ce e drept, o fire tăcută şi blândă, dar un adânc cunoscător de suflete şi un bun analizator la nevoie. El poate să rie dea caracterizări cu totul
interesante. Şi fiindtă cel ce vorbeşte este el însuşi un literat de o valoare în multe privinţe superioară d-lui Iorga, - oricât de mare istoric ar fi acesta - cuvântul artistului nu este o pleavă aruncată în vânt, ci cade cu greutate asupra adversarului său.
Şi s-a întâmplat pe cum ne-am aşteptat. Grele şi răspicate cad vorbele de pe buzele artistului mâhnit. Din o simplă apărare, ele se prefac într-o învinuire energică. Citească orişicine şi vază:
„De ce opinia publică se ocupă atât de mult «de d-1 Iorga» - se întreabă cu drept cuvânt. Fiindcă d-sa scrie mult şi vorbeşte multe; fiindcă se amestecă îndrăzneţ în toate, se leagă de persoane şi de fapte, astăzi într-un fel, mâne într-altul, astăzi afirmând una, mâne silit să o retracteze. Cu o conştiinţă şi o responsabilitate aşa de elastice, atrage pe unii prin volubilitatea frazei sale, respinge pe alţii prin ieşirile dezordonate, prin trivialitatea stilului şi nestatornicia gândului, căutând mereu să facă Zgomot în jurul său şi reuşind astfel să-şi vadă numele în continuă circulaţie".
începutul acesta de caracterizare e admirabil de just. Dar iată mai departe:
„Eu nu voîCsc să mă improvizez în judecătorul d-lui Iorga şi dacă nu se lega şi de mine, de unul dintre cei mai pacinici publicişti, nu era să-mi tipăresc aceste sincere reflexiuni. Este însă urt principiu german: leben und leben lasşen. Trăieşte, fă-ţi mendrele de apostol, dar nu-ţi întemeia activitatea pe paguba morală a altora... în netoleranţa şi egoismul tău, nu căuta să păgubeşti pe alţii, jignîndu-i cu vorbe grosolane, cu glume proaste şi cu aprecieri absurde, provenite, din mania de a aprecia".
Şi asta-i just. E un principiu pe care Bârsan îl stabileşte aici în mod logic. Vanitatea şi egoismul trebuie să-şi aibă şi ele marginile lor şi d-1 Iorga ar trebui să înveţe odată că între oameni civilizaţi talentul şi munca fiecăruia trebuie respectate. Câţi nu i-au mai spus-o d-lui Iorga, dar răspunsurile d-sale au fost totdeauna insultătoare, - căci privilegiul insultelor îi aparţine.
„Vă rog să credeţi -r zice Bârsan în această privinţă - că insulta este o veche practică a d-iui Iorga, e un sistem. De câte
190
1*1
ori îl veţi ataca pe nedreptul, d-sa va poza în victimă şi va arăta,-,* pe larg şi în ton sentimental, că a avut dreptate. Dar când îl vei ă lua de cuvânt şi îi vei dovedi obectiv greşelile, când îţi vei arăta 2 indignarea pentru micile d-sale răzbunări şi atunci nedrepte, d-sa, d sau se va preface că te ignorează şi în acest caz te va pândi până i la un moment potrivit, sau va spicui vrun crâmpei de frază şi va:A căuta să te măsoare de sus, cu îngâmfare. In cele mai multe; g| cazuri însă, d-sa preferă să alunece de la subiectul discutat, evitând a da prilej de lămurire definitivă din care ar rezulta amestecul d-sale nepotrivit; îi place să scape prin tangentă, cu -| câte o glumă uşoară, cu câte un joc de cuvinte tras de păr. Iar ,i' partea cea mai urâtă şi bizantină a d-sale este obiceiul de preface orice chestie de principiu într-o chestie personală şi de-c?a\ insulta urât." -a] în această analiză d-1 Bârsan îşi ajunge apogeul. Niciodată') cuvinte mai drepte şi mai concise despre d-1 Iorga nu s-au rostit. < > Adevărul îl pot confirma toţi câţi au venit vreodată în atingere c cu d-1 Iorga şi se vor convinge de el toţi câţi de aci înainte vor ;i avea cu dânsul de lucru.
Dar mai actual devine Bârsan în pasagiul în care slăbeşte felaţîunile pretenţioase ale d-lui Iorga cu Ardealul.
„Primit la început cu dragoste şi încredere, d-sa a pornit să-şi închipuie cu timpul că a cucerit provinciile subjugate şi că e chemat să le conducă el însuşi din Bucureşti sau din Văleni. Ar voi ca orice mişcare politică şi culturală să plece de la d-sa şi să aibă aprobarea d-sale. Ar voi ca tot d-sa să conducă pe deputaţii români, «Asociaţia», ca şi «Societatea de teatru»; se* amestecă, dă sfaturi, spune năzbâtii în necunoştinţa oamenilor şi a împrejurărilor; se încruntă şi blastămă pe cei ce îndrăznesc să înainteze fără să ţină seamă de sfaturile d-sale anodine. Şi văzând că în afară de câţiva naivi nimeni nu rămâne stupefiat de vârtejul cuvintelor sale, indignarea-i creşte şi autoritatea-i scade treptat. Şi eu cred că e bine că d-1 Iorga pierde legătura cu opinia publică din Ardeal, căci cu patimile d-sale mărunte, cu mulţimea de vorbe mari şi goale, cu nestabilitatea gândurilor şi sentimentelor d-sale, nu era de nici un folos acolo."
Şi Bârsan are şi aici dreptate cu vârf şi îndesat. Iar dacă scriitorii ardeleni şi oamenii politici îl vor aproba, se vor găsi
totuşi [învăţăcei]1 simpatici şi minţi plăpânde încă, băieţi buni şi plini de idealuri, carj se vor supăra pe francheţa lui Bârsan şi vor lua în fraze ditirambice apărarea idolului lor. Lasă că-i bine şi asta! Să persiste ei în credinţele lor, căci cu cât vor crede mai mult astăzi, cu atât mai urâtă Ie va fi decepţia mâine, când vor ajunge să înţeleagă.
Dar fabula are şi o morală:
Nu e bine ca cineva să apuce pe mai'multe căi deodată; căci se poticneşte. Rău face omul că se încearcă să cânte imnul naţional când natura nu 1-a înzestrat cu voce şi auz. Nefiind genii universale, ascultaţi mai bine de sfatul poetului care zice: „Nu siliţi natura!" Da, nu siliţi natura, rămâie fiecare Ia ceea ce poate şi ce a învăţat, unul la istorie, altul la artă, al treilea la foiletoane. Ţărmurească-şi fiecare tărâmul său, căci dimpotrivă ne certăm... şi-i ruşine mare.
[H]
Diletanţii
Ceata mare de oameni de treabă cari se ţin mereu în preajma scriitorilor sau a artiştilor de orice categorie se compune mai ales din diletanţi. Toţi începătorii şi toţi neisprăviţii, toţi cei opriţi Ia drumul jumătate în dezvoltarea calităţilor lor sufleteşti, se numesc astfel. Nu fapta, ci numai dorinţa de a săvârşi îi caracterizează şi nu perfecţiunea, ci relativitatea cea mai searbădă le dă mulţumirea:
Diletant heisst jener Mann
Der etwas machen will
Und es nicht kann. E definiţiunea unui umorist german şi o găsesc din cale-afară nimerită, căci, în adevăr, din această îmbinare a dorinţei cu neputinţa izvorăşte diletantismul în toate.
' Text deteriorat în revistă (n.ed.).
192
193
în faza de astăzi ă eulturei noastre, e prea firesc ca^i numărul diletanţilor de toate categoriile să fie mare. în presari noastră, în politică, în literatură şi artă, amatorii se îmbulzesC^i vecinie împinşi de râvna de a fi cunoscuţi. Controlul fiind măi?! mic şi îngăduinţa mai mare ca la popoare mai culte, diletanţipl pot să ajungă la noi la oarecari roluri sociale. Oameni certaţi cil8' gramatica şi cu şcoalele inferioare pot să ajungă ziarişti şi candidaţi de deputaţi, iar cabotinii pot să joace pe eroii lui Shakespeare. în această privinţă surprizele nu sunt excluse: astăzi vezi pe unul că nu ştie lega două gânduri lămurite, mâne acelaşi te surprinde scriind despre dramele lui Ibsen; astăzi unu^i adună cifre în vreun birou obscur de bancă şi mâne încearcă şj| iscălească un articol de direcţie politică. /:
Dar nu despre toţi aceştia, ci numai despre un anume genţ de diletanţi ni-e scopul să vorbim astăzi: despre diletanţii noştri f în viaţa teatrală din Ardeal. i
După cum văd că s-au petrecut lucrurile la ultima adunare a „Societăţii", e vorba ca pe viitor toată mişcarea dramatică de la noi să fie lăsată în grija diletanţilor. Ideea Iui Bârsan, ca „Societatea" să angajeze o trupă, redusă deocamdată, de oameni pregătiţi şi ca această trupă să ia asupră-şi îndatorirea de-a cultiva ea însăşi teatrul românesc la noi, a fost cu totul abandonată. în schimb, s-a făcut apel la societatea de la oraşe, ca să se constituie ea singură în aşa-numite comitete „filiale?, (terminul e cu totul impropriu!) şi să se organizeze în grupuri de, diletanţi, cari, sub supravegherea noului director artistic, a d-lui Bănuţiu, să ne satisfacă în ceea ce priveşte exigenţele noastre pentru arta dramatică. ;
Eu nu sunt un partizan al acestei idei, căci diletantismul e totdeauna o manifestaţie a mediocrităţii. Reprezentaţii de diletanţi se dau ele pretutindeni, dar nicăiri nu au pretenţia de-a constitui o mişcare serioasă şi de a înlocui cu succes pe actorii de specialitate. Reprezentaţiile de diletanţi pot să fie destul de bine ■ organizate, unele chiar fastuoase, dar ele totdeauna au caracterul unor jocuri sociale, unor serbări de ocazie, la care publicul vine cu bunăvoinţă şi iertare, gata a primi aşa pe cum i se dă. Cu
diletanţii nu vom putea fi niciodată severi, căci nu le putem cere ceea ce n-au învăţat, nici joc, nici pronunţare, nici alte abilităţi tehnice, pentru însuşirea cărora se cer ani de experienţă.
E, desigur, o prea plăcută petrecere ca la Braşov şi aiurea d-şoarele noastre să se încerce uneori în câte un rolişor, iar vreun tânăr profesor să-şi schimbe mutra gravă de pe catedră în faţa dulce a lui Romeo. E o bună ocazie de a-ţi face toalete « nouă, de a te transporta câteva minute pe alte tărâmuri, mai frumoase, vecinie privindu-te în oglindă şi studiind un gest. Dar în fond sunt totuşi păpuşerii! Nu e joc de teatru, ci jucărie!
Comitetul „Societăţii", înainte de a se gândi la diletanţi, ca mijloc de realizare a menirei sale, trebuia să-şi lămurească mai întâi întrebarea: pentru cine voieşte să cultive teatrul, pentru poporul de la ţară, sau pentru publicul românesc din oraşe? Pentru ţărani, sau pentru pătura cultă? Este de importanţă această întrebare pentru că unele sunt cerinţele celui dintâi şi alte ale celor cu carte. Ţăranul se mulţumeşte şi cu diletanţi şi cu piesele modeste din repertorul obicinuit acum cincizeci de ani în Moldova. Dar la oraşe nu mai avem ce căuta nici cu diletanţii, nici cu literatura primitivă.
Consider ca o adevărată ofensă la adresa societăţii culte ardelene presupunerea că, pentru gustul şi priceperea ei, jucăriile ocazionale ale diletanţilor ar fi suficiente. Numărul mare de familii române din oraşe nu e cu nimic mai pe jos de societatea străină şi este în drept să ceară mai multă artă şi mai puţin diletantism. în cursul vremii noi evoluăm în mod vizibil, evoluează şi gusturile şi întreaga viaţă intelectuală. De ce conducătorii „Societăţii" dramatice vor să ne oprim la Vifleimuri cu Irozi şi cu jocuri de păpuşi?
Dar... să sperăm că amicul meu Bănuţiu, care nu este un actor, dar e un om cult şi inteligent, va recunoaşte singur şi în curând că nu calea diletantismului este cea adevărată şi va stărui să adune în jurul „Societăţii" forţe artistice de valoare.
Fireşte, în această privinţă, suspendarea burselor a fost o mare greşală.
194
195
[12]
Scriitorii ardeleni
Nu de valoarea lor vroi să spun ceva. Mă preocupă întâmplător un fapt destul de ciudat: de ce majoritatea scriitorilor născuţi şi dezvoltaţi în Ardeal, nu se pot menţine le ei acasă, ci trebuie să-şi caute în regat teren de activitate?
Cauzele sunt desigur mai multe. De vină e mai întâi situaţia noastră economică atât de precară încât nu poate asigura existenţa unui strat întreg de muncitori intelectuali. De vină sunt raporturile noastre politice, cari nu îngăduie o dezvoltare liberă a spiritelor. Dar sunt şi alte motive, pe cari le-am lăsat până acum neatinse, motive de ordin social, mult mai vinovate ca toate celelalte.
Pe cum bine ştiţi, George Lazăr n-a trecut la Bucureşti pentru că a găsit că va fi mai de folos acolo. L-au îndemnat să plece din Sibiu mai mult mizeriile ce i le făcea episcopul de atunci. Atâţia dascăli ardeleni, trecuţi în Principatele Române pentru a pune acolo temelia instrucţiunii publice, n-au plecat nici ei numai din însufleţire pentru neam, nici din pricina că nu ar fi găsit şi acasă teren pentru energia şi ştiinţa lor cu multă trudă adunată, ci fiindcă sau n-au fost destul de apreciaţi, sau au avut de suferit din partea contimporanilor. Pe Slavici, Coşbuc şi Alexandru Hodoş, înstrăinaţi din aceleaşi pricini, nimeni n-a căutat să-i reţină sau să-i recheme în Ardeal. Niţă Popovici era cu totul străin de ai săi şi neagra mizerie era să-1 apuce tot în Ţară, dacă sfatul d-lui Maiorescu nu-i venea într-ajutor. Pe Zaharia Bârsan îl goneşte din Ardeal - ca să vorbim şi de cei mai tineri - acelaşi mediu adânc pricepător de artă şi literatură. Iar acum în urmă, de câteva luni încoace, Goga - are prilejul să guste din aceeaşi dragoste şi înţelegere a tovarăşilor săi de acasă: săgeţile Telegrafului împotriva lui nu mai încetează.
Văzând aceste multe cazuri, eu sunt dispus să caut motivul emigrărei scriitorilor ardeleni mai mult în alcătuirea sufletească a societăţii noastre decât în altceva. Hotărât, mediul de-acasă nu este prielnic unui talent literar. Oamenii noştri, prin tradiţie sau prin educaţia lor maghiaro-germană, sunt formalişti,
greoi, sâcâitori şi duşmani declaraţi ai manifestării mai libere a spirtului. Firi de funcţionari osteniţi, unii văd în scriitori un fel de tulburători ai vieţii lor maşinale; iar preoţii din clerul superior, chemaţi a constitui ei lamura societăţii noastre, sunt prea adeseori vrăjmaşi ai oricărei evoluţiuni.
Mi-aduc aminte afară de cestiunea Grama-Eminescu şi de-un alt caz concret în această privinţă. D-1 Bogdan-Duică intrase odată în curtea seminarului din Sibiu, iar directorul şcoalei, un preot dintre cei mai conservatori, îl alungă din curte sub cuvântul că e "ateu şi fără de lege"... Iar d-1 Bogdan-Duică este şi d-sa printre scriitorii ardeleni care-şi pusese puterile în serviciul celor de-acasă, şi a trebuit să plece din cauza aceluiaşi spirit îngust şi netolerant de-acolo şi în urma aceleiaşi nesocotiri din partea celor cu greutate.
Simptomul e desigur îngrijitor. Nu că scriitorii, siliţi să plece de la vetrele lor, ar suferi prin aceasta. Talentele adevărate nu se pierd nicăiri, iar în cazul nostru ele câştigă, căci ajung în centrul eulturei, în condiţii maj fericite de creare, la orizonturi mai largi, mai binefăcătoare. însăşi cultura românească poate câştigă prin deplasarea scriitorilor ardeleni de la obârşia lor. îngrijitoare rămâne însă totuşi neputinţa de-a se închega mai repede cultura poporului ardelean însuşi.Prin îndepărtarea elementelor celor mai bune dintr-un popor - căci da, scriitorii sunt adevăraţii conducători sufleteşti ai poporului - sufere conducerea întreagă. Locul celor plecaţi de-acasă îl ocupă mediocrităţile. în presă, la instituţiuni culturale, se îmbulzesc mulţi nechemaţi, iar mulţimea îi urmează în mod fatal pe aceştia. Şi iată cum orice înstrăinare a unui scriitor ardelean, chiar şi când acela ajunge o podoabă a eulturei noastre generale, Slavici, Coşbuc, este în fond o pierdere pentru ardeleni, căci influenţa lui asupra celor de-acasă este mult mai vagă decât dacă rămânea la postul său, în caldă atingere cu ai săi.
Şi-acum o învăţătură, care rezultă în mod logic. Ardelenii desigur nu pot avea altă literatură (vorbim în termeni generali) şi altă cultură ca românii de pretutindeni. Dar pentru a ţine pas cu ceilalţi, ardelenii sunt datori a-şi preţui mai bine scriitorii ridicaţi în mijlocul lor. în loc de a privi la dânşii prin prisma preocupărilor mărunte „de tarabă", în loc de a-i trata cu vorbe
196
197
de filisteni şi cu îngâmfare de semidocţi, să caute a-i ceti şi asculta, mulţămiţi a-şi avea în sfârşit şi ei scriitori de seamă, după ani lungi de dibuire şi de naivitate în cele literare. Iar societăţilor noastre culturale li se impune o datorie: să vegheze ca orice talent s-ar ridica să fie sprijinit de timpuriu, ca să poată fi la adăpostul nevoilor materiale şi să poată fi utilizat pentru trebuinţele de-acasă.
P.S.: Se pare că foiletonul meu precedent, în care arătam slăbiciunile inerente diletantismului, a atins şi enervat - fără voia mea - pe un domn profesor din Braşov. D-sa, într-un articol destul de confuz, îmi trimite prin Tribuna vorbă că:
1) n-a umblat prin cafenele; 2) nu ştie face „bezele"; 3) nu se ştie bate în duel literar; 4) că diletanţii sunt mai buni de ispravă ca oamenii de talent; 5) că o reprezentaţie de diletanţi în Ardeal face mai mult decât una artistică în Bucureşti. Mă rog, îmi pare foarte bine!
[13]
I. Declinul poetului
Crepusculul poeţilor ar trebui să fie ca şi al zeilor din legendă. Căci ce sunt poeţii adevăraţi dacă nu sunt zei? Nu sunt şi ei ai oamenilor idoli? Mulţimea nu li se închină şi nu le aşterne flori în cale? Nu le aduce libaţiuni, altare, nu le ridică şi imnuri, nu le cântă în vremuri de pace?
Şi totuşi când cad - vai, cad şi zeii şi poeţii - ei nu se mai aseamănă. Poeţii nu cad ca Odin şi Loki, zeii Nordului de cari Wagner s-a inspirat. Lumea nu se cutremură la coborârea lor; soarele şi luna nu se întunecă; pământul nu se aprinde de otrava balaurului ce-i răpune. Moartea zeilor a fost o catastrofă universală, pe când declinul poeţilor e un declin liniştit. Timpul singur le ia condeiul din mâna amorţită...
Pasiunile şi frumoasele gânduri trec prin sufletul lor ca o furtună, care smulge şi doboară totul şi pe urma ei rămâne un
gol ca o vatră arsă. După ani de creare, ei ajung în situaţia vrăjitorului care nu-şi mai ştie stăpâni duhurile. Evocările sunt tot mai palide, cântecele se pierd tot mai mult în haos şi amuţesc undeva departe.
Poetul moare o dată cu încetarea izvorului sfânt al poeziei şi tot ce mai urmează după asta e meşteşug şi neputinţă. In el nu mai trăieşte decât umbra poetului, omul care-şi poartă sarcina vieţii în rând cu alţi muritori. O dată coborât din Olimp, el nu mai poartă togă şi hlamidă; şi-a pierdut imunitatea şi împarte soarta oricărui dezmoştenit. Acesta e adevăratul declin al poetului: timpul din care lira i-a încetat să mai sune cu vigoare.
în literatura noastră sunt mulţi de aceştia. Afară de Alecsandri, puţini şi-au menţinut tăria până la sfârşit. Tot ce-a scris Eliade Rădulescu după Sburătorul a fost bun de aruncat în coş. Iar o serie întreagă de alţi poeţi au amuţit îndată ce-au trecut peste pragul bărbăţiei. Iar astăzi? Vai, nu mă întrebaţi de nume. Ii ştiţi ca şi mine şi-i găsiţi în tot locul, acasă, în cafenele, pe la uşile editorilor şi la porţile ministerelor, tot umbre rătăcitoare de foşti poeţi.
Vedeţi colo, într-un colţ de restaurant, este unul de-aceştia. Mulţămit de sine şi nemulţămit de alţii, el nu mai vede în jurul său decât oameni mărunţi, răi şi imorali. El cere pace, cuviinţă şi înţelepciune, cere virtute, raţiune şi potolirea instinctelor. Vulcanul de odinioară s-a stins şi poetul pasionat de ieri e astăzi apostol, un preot, un Muker. începutul sfârşitului.
înaintea lui nu mai e nimic şi în urma lui trecutul. Asupra aceluia se opresc toate gândurile de astăzi. Şi tot mai dese îi revin în minte momentele trăite, de cari se leagă opera lui întreagă. Amintirile i se întreţes în toate convorbirile lui, vii, colorate, exagerate în mod vizibil. Un păhărel, două, şi sufletul i se deschide cu tot mai multă limbuţie. O uşoară lăudăroşie trece prin toate episodurile povestite şi toate se sfârşesc cu preamărirea trecutului şi cu condamnarea celor de astăzi, - căci oamenii osteniţi sunt pururea vrăşmaşi ai vremilor.
Pe de-a întregul poetul de odinioară, ajuns în declin şi în rândul mulţimei, îţi face impresia jalnică a unui vechi soldat, care s-a luptat pe vremuri în războaie, s-a luptat cu glorie şi-şi
duce acum viaţa de pensionar, ursuz şi pretenţios, dând vecinie altora lecţii de eroism şi de strategie. Hei, de ce n-au cu toţii soarta zeilor, a lui Odin şi Loki, să moară în război şi numai faima faptelor să rămână! De ce poeţii n-au putinţa de-a, rămânea oameni mai demni, mai întregi, după ce nu reuşesc să mai fie poeţi de seamă?
II. Colportaj şi biblioteci populare
- Biblioteca „Minervei", poftiţi, mă rog!
- Cât costă?
-Treizeci de bani; fă-mi şi mie saftea, conaşule, să-ţi trăiască barosana!...
Aşa te îmbie acum colportorii bucureşteni, oriunde ai intra, în restaurant, la cafenea sau pe stradă. Vânzătorii zdrănţăroşi de ziare, ţigănuşii angajaţi anume şi chioşcarii din colţuri de bulevarde vând cu toţii biblioteci de aceste, cărţulii de câte 100 de pagini, editate proaspăt de Minerva, Socec şi Alcalay. Iar afişe mari, lipite de ferestrile acestor trei case de editură, sau alte afişe mărunte împărţite cu duiumul pe stradă vestesc trecătorilor în fiecare zi câte o noutate literară.
Şi lumea cumpără din toate, ca din pâinea cea caldă. Liceanul se plimbă prin Cişmigiu, tăindu-şi foile celei mai nouă broşurele; în manile cusătoreselor, ce trec repede în drumul lor spre atelier, vezi copertele albastre, galbine şi sure ale aceloraşi biblioteci populare; în obositorul tramvai bucureştean, câte un călător zgribulit într-un colţ îşi scurtează timpul cetind din aceleaşi cărţi ieftine. Suntem, cum vedeţi, în epoca bibliotecilor populare.
Un câştig pozitiv pe urma comercializărei literaturei am avea deocamdată: se citeşte mult. Şi mai este un alt câştig: se înlătură pe încetul colportajul literaturei submediocre, a romanelor de senzaţie, înlocuindu-1 cu o literatură mai folositoare în toate privinţele, sau, când nu e folositoare, cel puţin nu păgubeşte pe nimeni moralmente. Se tipăresc şi vând şi lucruri proaste,
desigur, dar cu cât mai prost, cu atât mai puţin primejdios pentru tânăra generaţie.
Asupra valorii literare a acestor biblioteci vom vorbi, cum am făgăduit, cu altă ocazie. De data asta anticipăm numai câteva observaţii generale.
E de regretat înainte de toate că nici una dintre bibliotecile acestea nu este întocmită după un plan unitar şi nu urmăreşte un scop anumit. Cărţuliile apar într-o ordine bizară, alături de un autor tinerel şi fără valoare, vreo traducere din clasicii greci, alături de un talent remarcabil, o nulitate patentată. Traducerile nu sunt făcute pe alese, ci din întâmplare şi, în loc de a se căuta capodoperile literaturilor străine, se caută numai bucăţi cu mai mulţi sorţi la vânzare. Deci partea comercială mai întâi şi cea literară numai în linia a doua.
După părerea noastră, dreapta procedare la întocmirea unei noi biblioteci populare, care îşi propune a face cultura literară sistematică a unui mare stoc de cetitori, ar fi următoarea. Să se fi dat mai întâi, drept introducere, un manual concis de literatură românescă, prin care cetitorii să primească o perspectivă generală. Să se fi dat apoi părţi alese din toţi scriitorii români, în ordinea lor cronologică. Din scriitorii secundari, aproape necunoscuţi publicului (cine mai cunoaşte astăzi ceva din Mumuleanu, Conachi, Donici, Asachi, Hrisoverghi, Bolliac şi ceialalţi mulţi contimporani ai lor?), să se fi format extrase, înzestrate cu necesarele consideraţii istorico-literare. Şi pe urmă să se fi făcut loc larg scriitorilor de astăzi. în aceeaşi ordine ar fi trebuit să se procedeze apoi şi cu literaturile străine, începându-se şi acolo cu câte un manual condensat asupra istoriei acelor literaturi. Astfel ne închipuim o bibliotecă populară ideală, care urmăreşte sistematic un scop cultural mai înalt şi nu câştigul material în primul rând, nici reclama exagerată pentru scriitorii începători şi care vrea să fie înainte de toate „bibliotecă naţională" şi nu poate să fie „universală" ca „Reclam" din Lipsea, cea imitată de toţi. Dar vom reveni.
200
201
[14]
„Mărul" lui Bârsan
In jurul teatrului din Bucureşti s-a făcut în anii din urmă mult zgomot. S-a scris pentru şi contra direcţiunii lui; s-au aranjat meetinguri de protestare; s-au făcut interpelări în Cameră şi, la sfârşit, a curs şi sânge românesc din pricina lui. Toate aceste, vezi Doamne, pentru schimbarea direcţiunii estetice şi naţionale în viaţa teatrală. Rezultatul însă n-a fost cel aşteptat. S-au schimbat conducătorii instituţiunii, s-a făcut o mică variaţie în alegerea pieselor, dar celelalte au rămas ca mai nainte: teatrul nu este astăzi nici mai naţionalist, nici mai artistic, nici mai antifrancez ca în perioada trecută şi Manasse, splendida dramă izraelito-română, se joacă cu acelaşi entuziasm.
In schimb însă, vorba multă făcută în jurul teatrului a provocat dezvoltarea unui interes public mai mare. Mulţimea aleargă cu tot mai multă stăruinţă la reprezentaţiile teatrale - o mulţime modestă, binevoitoare şi primitoare a tot ce i se dă. Un semn bun acesta, pentru viitorul teatrului.
Ceea ce însă mişcarea asta nu ne-a dat este literatura dramatică originală, - tocmai partea cea mai importantă, problema cea mai grea şi care nu se rezolvă prin o întrunire publică. Protestările în contra unei direcţiuni artistice sunt zadarnice când nu poţi să-i opui alta mai bună şi când literatura străină n-o poţi înlocui cu cea originală. Adevărat că schimbările aceste nici nu se fac de pe o zi pe alta, ci într-un curs de ani întregi şi va mai trece multă vreme până ce vom mai putea renunţa la importanţa pieselor străine şi ne vom putea satisface orgoliul naţional, desfătându-ne cu preferinţă în propriile noastre produceri dramatice.
încercări în această privinţă se fac, dar izbânda e grea, căci noua noastră literatură dramatică trebuie să întrunească multe şi mari însuşiri pentru a străbate şi a se menţine pe scenă. In drama istorică ea trebuie să prezinte ceva mai mult ca Alecsandri, în comedie să întreacă pe un Caragiale, căci amândoi aceştia, cari marchează culmile celor două epoce ale literaturii dramatice, sunt pe cale a se demoda. Scriitorii mai noi
trebuie să aducă o mai subtilă artă, mai mult rafinament, probleme psihologice şi sociale mai bine pătrunse şi să iasă din şabloanele de până acum. Iar sub acest raport, cei ce se încearcă în anii din urmă să inaugureze o nouă epocă ne rămân în mare parte datori cu obligaţiunile lor. Cu Mama şi Sanda n-am făcut un pas înainte şi n-am umplut golul imens al scenei naţionale.
Stagiunea Teatrului Naţional din anul acesta s-a deschis cu o nouă piesă originală: Ultimul vlăstar, cu subiect din viaţa ardelenească. Cum autorul e un începător şi piesa numai o înşirare de tirade juvenile, ideea literaturii dramatice originale a suferit o nouă înfrângere. A venit însă d-1 Z. Bârsan să aducă o notă mai simpatică în atmosfera aceasta de neîncredere, în mare parte motivată, faţă de lucrările originale. Piesa d-sale Mărul, jucată în săptămâna trecută de trei ori şi menţinută în program pentru alte reprezentaţii, a deşteptat speranţe generale. Publicul şi presa au făcut o primire bună dramei prietenului nostru.
Fără a purta pecetea veciniciei, lucrarea lui Bârsan îţi dă, ca impresie definitivă, convingerea că am câştigat un scriitor dramatic într-însul. în toată povestirea asta dramatizată despre un părinte stricat, care aduce nelinişte şi deznădejde în sânul unei familii, se vede măiestria de a înlănţui atenţia ascultătorului, - taina cea mare a scriitorului de soi de a lega în mod firesc firul acţiunii, de a păstra proporţia şi a produce la fiecare pas efectul dramatic. Poetul liric, autorul visător al atâtor cântece de iubire pare că a dispărut şi abia îl mai poţi regăsi în cadrul romantic al piesei sale, în grădina aceea misterioasă în care se află mărul simbolic şi în episodul de duioşie familiară a scenelor de la început. în schimb scriitorul dramatic iasă în evidenţă nu numai în partea tehnică - d-1 Bârsan e şi actor şi e natural că în partea tehnică a scrierii sale dramatice să fie meşter - dar şi în partea ei literară. Tonul întreg al piesei este de o matură siguranţă. Dialogurile curg netede. Gânduri alese şi comparaţii poetice presărate în fiecare scenă.
Dacă ar fi ceva de excepţionat, este partea aşa-zicând ardelenească a subiectului, accentuarea naţionalismului, care nu concordă cu caracterul general al piesei. S-ar părea că talentul dramatic al lui Bârsan se potriveşte mai mult pentru lucrări de arta pură, decât pentru subiecte unde se pot întrevedea anumite
202
203
tendinţe şi suntem îndreptăţiţi a aştepta de la d-sa opere de valoare superioară, cu cari arta să nu fie tulburată de nici o tendinţă vremelnică.
Mărul a avut succes de scenă şi graţie jocului ales al celor de frunte artişti de la teatru. Printre aceştia a susţinut un rol de femeie însăşi soţia autorului, d-na Olimpia Bârsan, al cărei mare talent dramatic e în desfăşurare şi e urmărit cu deosebită atenţie de cei ce cunosc teatrul. E întâiul caz poate în analele teatrului nostru când soţia unui artist şi autor dramatic contribuie ea însăşi la întemeierea reputaţiei de scriitor a soţului său.
Eu personal înregistrez cu multă satisfacţie succesul amicului meu, în al cărui talent am avut totdeauna încredere şi de activitatea viitoare a căruia leg frumoase nădejdi.
[15]
însemnări de actualitate
Sămănătorul e astăzi o paragină literară. Redactorii acestei reviste cu trecut frumuşel şi-au bătut joc de ea în toţ cursul anului. Menţinându-şi numele pe copertă, şi-au făcut ei singuri obstrucţie, refuzând orice colaborare, sau dând, ca de milă, câte o traducere. în schimb, coloanele au fost umplute cu articole de d-nii A.C. Popovici şi Maior Verzea, devenind, din literară ce era, o revistă sociologică-militară. Se naşte o chestiune de principiu: e frumos şi logic ca cineva, având o revistă, s-o nesocotească cu totul şi să alerge cu obolul său intelectual la alte reviste numai din motivul că acolo e mai bine răsplătit?
Duiosul poet liric St.O. Iosif, ajungând în vârsta bărbăţiei, a început să fie umoristic. A fost o surprindere aceasta, căci în viaţa lui nu l-am auzit făcând o glumă. Se vede însă că şi umorul e o chestie de voinţă şi de deprindere, căci unele din versurile „caleidoscopice", făcute împreună cu D. Anghel, pot fi destul de distractive. (Afară, bineînţeles, de acele în cari se
leagă jovial de „glodul" şi de pantalonii lui Cioflec!) Faza din urmă a acestui umor e însă deplorabilă. Numiţii poeţi s-au coborât în arena politică şi scriu la un ziar de partid pamflete rimate la adresa opoziţiei. Nu exagerez deloc: sunt pamflete în puterea cuvântului, lipsite de orice gust şi valoare. O altă chestiune de principiu se iveşte: este frumos şi demn ca doi poeţi consideraţi să-şi dea iscălitura la asemenea operaţiuni electorale? Poate artistul, numai de dragul onorarului, să se pună în serviciul unor cauze atât de îndepărtate de literatură?
Când, mai zilele trecute, s-a întâmplat faimoasa încăierare de la universitate între d-nii Iorga şi Dragomirescu, acesta din urmă ajungând deasupra - după cum singur mi-a declarat - a strigat: „După ce te-am răpus literariceşte, iată, te răpun şi fiziceşte". Care este rostul acestei triumfătoare exclamări a d-lui Dragomirescu? S-ar părea că prin „te-am răpus literariceşte" d-sa înţelege că, după retragerea d-lui Iorga la Văleni, a rămas în sfârşit singur suveran pe întinsa câmpie a literaturei române. Să-mi fie permis a crede că d-1 Dragomirescu e victima unei duble iluziuni: nici n-a răpus pe d-1 Iorga literariceşte, din simplul motiv că acesta se răpune el singur în fiecare zi câte puţin (ştiţi, nulla dies sine lineal), nici n-a rămas atotstăpânitorul situaţiei literare. Că a muncit să aibă vreo influenţă asupra mişcării literare e altceva. Dar nici munca, nici bunătatea de inimă şi cu atât mai puţin ambiţiunea nu pot înlocui limpezimea în expunerea gândurilor şi puterea de a convinge. Ba se întâmplă ca tocmai stăruinţe ca ale d-lui Dragomirescu să aibă efecte contrare celor aşteptate. Aşa, de pildă, laudele şi umflăturile sale necontenite pe socoteala tinerilor săi colaboratori au adus acestora un şir de prejudiţii. Lasă că mai întâi şi-au pierdut ei singuri măsura justă a valorii lor, dar publicul însuşi e dispus să primească cu un zâmbet ironic şi neîncrezător aproape tot ce iese din oficina prezidată de acest biruitor al d-lui Iorga... şi poate uneori pe nedreptul. Deci, mai domol cu bucinarea biruinţei.
204
205
Viaţa românească din Iaşi ia, în numărul său din urmă, apărarea doamnei Izabela Sadoveanu, recenzentă la acea revistă, împotriva atacurilor cam violente ale unui tânăr scriitor. ' Socot că e o apărare de prisos, căci în literatură consideraţiuni' de sex, sau circumstanţe atenuante nu se admit. Cine intră în -luptă şi-şi permite să aibă păreri şi să împartă mici lovituri (fie acele lovituri şi cu evantaiul) trebuie să fie pregătit pentru asprimea tuturor moravurilor noastre. Sexul tare e din firea lui dispus a primi cu glume tot ce vine din partea reprezentantelor ciorapului albastru, mai ales când aceste ies din cercul literaturii de sentiment şi se avântă în lumea de idei şi de teorii. Iată, de pildă, doamna Ellen Key, cunoscuta eseistă engleză, este cineva. Articolele ei estetice, şcolare şi mai cu seamă cele despre personalitate se bucură astăzi în ţările din Apus de cea mai largă popularitate. Şi totuşi, presa germană de sex bărbătesc îi zice d-nei Key „mătuşa Europei". De ce doamna Izabela Sadoveanu s-ar supăra dacă vreun tânăr confrate i-ar zice în treacăt „mătuşa literaturii române"?
în primăvara viitoare, când se va deschide Curtea cu juri din Bucureşti, vom avea un proces de presă pentru calomnie. D-1 Gârleanu, liricul nostru prozator, a dat în judecată o revistă provincială pentru insulte. Acea revistă, care ea însăşi a fost până acum întreţinută de d-1 Gârleanu prin contribuirile lui nuvelistice, îl numeşte acum pe d-sa „întreţinut" literar, adecă un fel de condei simbriaş, plătit când de unii, când de alţii. Epitetul acesta, mai ales dacă vei căuta într-însul subînţelesuri, e desigur absurd, insultător, şi merită reparaţie. Ceea ce se poate prevedea este însă că această reparaţie nu se va da scriitorului. In chestiuni de presă, Curtea cu juri din Bucureşti e foarte generoasă şi respectă în largă măsură libertatea cuvântului, garantată prin Constituţie. Cazul Caion - Caragiale rămâne o pildă clasică în privinţa aceasta. Aşa că d-1 Gârleanu, spre părere de rău, în loc de satisfacţie judecătorească, va trebui să se mulţumească cu ceea ce d-sa a detestat totdeauna: cu zgomotul şi reclama ce se face cu ocazia această în jurul d-sale.
[16]
De-ale bibliotecilor poporale
Când ne-am ocupat cu „bibliotecile populare", cari apar acum în mare număr la Bucureşti, am promis că vom reveni asupra multelor scăderi de editare. Fireşte, n-ar strica de a intra în toate detaliurile şi a ne opri asupra fiecărei broşuri; dar aceasta nu poate fi scopul unei cronici condensate. Ne vom mărgini la câteva exemple.
Trebuie mai întâi să constatăm că, în general, traducerile făcute din nemţeşte sunt de o frivolă superficialitate. De pildă, d-1 Haralamb G. Lecca, care alimentează „Biblioteca pentru toţi" cu foarte multe traduceri, are un procedeu cu totul lipsit de corectitudine şi de consideraţie pentru original. D-sa schimonoseşte textele, taie ce-i place, adaugă de la sine, încât comparându-i traducerea cu originalul nemţesc, stai să nu-l mai recunoşti pe acesta.
Să ne oprim la una măcar din nenumăratele-i traduceri. La Hero şi Leandru, tragedia cunoscută a lui Grillparzer, un autor care nu e tocmai greu de tradus. Iată primele trei rânduri iambice în nemţeşte:
Nun, so weit wăr's gethan! Geschmtickt der Tempel, MifMyrt' und Rosen ist er rings bestreut Und harret auf das Kommende, das Fest.
Din aceste rânduri d-1 Lecca face:
împodobit e templul cu mirt şi trandafiri
Stând gata de serbare
Şi măndra-i aşteptare
încinsă-i cu lumina divinei străluciri.
Textul lui Grillparzer a fost aici cu totul alterat şi amplificat de traducător. Cele două din urmă rânduri traduse nu se află nicăiri în versiunea germană şi nici nu au nici un înţeles de altfel, căci „o aşteptare mândră încinsă cu lumină" nu înseamnă nimic.
Şi iată un alt caz de oribilă amplificare. In acelaşi monolog de la începutul tragediei lui Grillparzer, zice Hero în două versuri:
206
207
Hier Hymenăus, der die Menschen bindet Nimm dicsen Kranz von einer, die gern frei.
Atât. Şi asta înseamnă precis pe româneşte: „Iată, Himeneu, care înlănţuieşte pe oameni; primeşte tu cununa din partea uneia care ţine să fie liberă". Pe când la d-1 Lecca sună astfel:
Tu, Hymeneu, tu care-nlanţui pe pământ Cu farmecele tale, primeşte-n dar cununa
Aceasta, de la una Din mândrele fecioare, ce libere azi sunt.
Neapărat, unde nu-i vine Ia socoteală şi unde originalul mai complicat cere oarecare bătaie de cap, d-1 Lecca preferă să scurteze şi să dea numai o caricatură a înţelesului adevărat. Cităm iarăşi la întâmplare din cuvintele preotului cătră Hero:
Nur hute dich, dass so beschrănktes Streben
Ein Billiger nicht mOge selbastisch nennen.
Es halt der Mensch mit Recht von seinem Wesen
Jegliche Storung fern; allein sein Leben,
Ablehnend alles andere, nur auf sich,
Des eignen Sinns Bewahrung zu beschrăncken,
Scheint widrig, unerlaubt, ja ungeheuer,
Und doch auch wieder eng und schwach und klein.
Textual traduse, cuvintele aceste au următorul înţeles: „Fereşte-te numai ca o dorinţă atât de mărginită să nu fie numită egoistă de vreun om uşor. Omul are dreptate când evită orice tulburare; dar a-ţi sprijini viaţa numai pe tine şi pe propriile tale sfaturi, fără a ţine seama de nimic, mi se pare antipatic, neiertat, ba monstruos, iar pe de altă parte îngust, slab şi puţintel." Toate aceste sună însă în traducerea faimoasă a d-lui Lecca:
Ia seama. Fii înţeleaptă. Pe cel ce se gândeşte Numai la sine, nimeni nu poate pune preţ. Arată micşorime de suflet; cât trăieşte E josnic, slab, făţarnic şi vrednic de dispreţ.
Vede orişicine că rima „preţ" şi „dispreţ" la d-1 Lecca nu are nimic de-a face cu înţelesul pasagiului nemţesc. Şi dacă am voi să urmărim pân' la sfârşit această juxtapunere a textelor, enorma deosebire s-ar putea constata în fiecare rând aproape,
încât cu durere trebuie să mărturisim că d-1 Lecca este unul dintre traducătorii noştri cei mai lipsiţi de scrupule, - ceea ce e foarte ruşinos pentru un scriitor care ţine la reputaţia sa.
Dar dacă la d-I Lecca găsim cel puţin o limbă frumoasă, care te face uneori să-i poţi ceti lucrările fără să observi batjocura adusă autorului străin, la alţi traducători nu găsim nici atâta. Sunt alţii, ca, de pildă, un domn, B. Marian, care din traducerile nemţeşti şi-a făcut o specialitate, popularizând într-o limbă comercială românească operele de căpetenie ale literaturii germane. Acum, de curând, a scos în traducere pe Wilhelm Tell de Schiller. Ştiţi cum traduce acest domn Marian faimosul început din monologul actului al III-lea, când Tell stă la pândă?
Durch diese hohle Gasse muss er kommen etc... sună la d-sa:
Trebuie să vie pe şoseaua asta înfundată.
„Şosea înfundată!"... Un elev de liceu, care ar traduce „hohle Gasse", adecă drumul îngust dintre stânci, cu „şosea înfundată", ar merita desigur o înfundătură de 25 de beţe, iar nu distincţiunea de a tipări cărţi de popularizare. Tot d-1 Marian traduce acolo „hier ist keine Heimat", „aici nu-i nici o locuinţă", şi alte năzbâtii, cari fac din tragedia aceasta a lui Schiller, atât de potrivită pentru noi în alte condiţiuni, o lucrare greoaie şi fără valoare literară.
Să trecem însă la o altă categorie de cărţulii pentru mulţime. De când s-a văzut că, prin înmulţirea editorilor şi a cetitorilor, nu mai este o mare treabă să devii autor român, nu a crescut numai numărul traducătorilor, dar şi acela al localizatorilor. Prin bibliotecile noastre apar acum mici colecţii de povestiri străine, date pe româneşte, dar fără a se arăta numele autorului străin. în schimb, autorul român e pus pe copertă cu litere mari, cu toate că meritul original al acelor povestiri nu este al lui.
Unul care se distinge prin acest procedeu este un domn V. Caraivan1, care ţine mult să treacă drept scriitor şi, în lipsă de
îi zice şi „domnul cu fotografia".
208
209
subiecte şi de concepţii, „localizează" până şi poveştile străin©,;) § fără să spuie totdeauna din ce limbă şi din ce autor. Nu vi seb'i pare extraordinar ca să recurgi la modele străine când terenutt fantastic al poveştilor noastre e destul de vast; şi nu vi se pare o siluire a literaturii populare străine când vii şi-o artificializezi în. acest hal, încât cauţi să adaptezi spiritului şi credinţelor noastre! un product pornit din viaţa intimă a altor popoare?
Ar fi timpul sosit să fim mai cuviincioşi cu literaturile străine, căci, slavă Domnului, s-a „localizat" şi s-a împrumutat; până acum destul fără a li se face străinilor cinstea de-a le., pomeni numele. Scriitori români dintre cei mai buni şi mai" vechi au practicat destul obiceiul împrumutărei şi al furtului literar şi n-ar trebui să se mai îngăduie această apucătură barbară şi nedemnă de popoare civilizate.
Mai au însă bibliotecile noastre şi alte scăderi vrednice de relevat. Aceste, în partea lor literar-istorică. Nicăiri nu se observă lipsa de sistem şi de orientare mai mult ca în cărţile din domeniul literaturii din trecut. Acestea se explică prin faptul că, în general,: cei ce confecţionează cărţile populare, ca şi în majoritatea scriitorilor de astăzi, nu sunt deloc introduşi în tainele trecutului literar. Poţi număra pe degete pe cei ce au ei înşişi curiozitatea de-a şterge praful de pe paginile vechilor autori şi a urmări mai cu de-amănuntul şi mai de la izvor viaţa şi scrisul lor.
Şi iată cum se întâmplă că antologiile sau noile ediţii ce se dau în aceste mici broşuri, destinate^ poporului, sunt de obicei pline de greşeli şi de inexactităţi. în cele mai multe, scopul editorului pare a fi fost mai mult de a-şi atârna numele în josul unei prefeţe fără merit, pentru a mai ciupi ceva, pe-o cale lesnicioasă, din ademenitoarea glorie de publicist român.
Astfel, bietul domn Sfetea, unul din editorii bucureşteni, s-a păcălit amarnic cu mai multe cărţi, introduse cu prefaţe de un tânăr necunoscut, anume Săndulescu, iar alţi editori sunt victimele unui foarte îmbulzitor, dar încolo foarte superficial „profesor secundar", ale d-lui P.V. Haneş. Acest din urmă vorbeşte foarte mult despre sine, se afişează cu multă dragoste pe copertă şi unde nu are ce iscăli, face trimiteri la alte iscălituri ale sale, ca orice reclamagiu ce se respectă; se laudă mereu cu editurile sale şi, în schimb, face greşeli de cele boacăne. Aşa a
scos de curând în „Biblioteca pentru toţi" vreo două broşuri din Costache Negruzzi şi-i atribuie acestuia patru „epigrame" cari, pe cum toată lumea ştie, sunt ale lui Antioh Cantemir.
Câte n-ar mai fi de spus despre modul cum e maltratat trecutul literar în multe din cărţuliile „populare" - dar, poate, vom avea prilejul de a reveni cu amănunte.
[17]
Câteva cuvinte despre fabulă1
întâia lectură a scriitorilor noştri începători pare a fi fost Alexandria şi Arghir şi Elena. Dintre străini, pe cum ne mărturiseşte Eliade, Mumuleanu şi ceilalţi contimporani ai lor, a fost cu deosebire îndrăgit liricul neogrec Atanasie Hristopol, ale cărui poezii erau citite, lăudate, învăţate de rost de cătră întreaga pătură boierească, în manile căreia era începutul literaturei noastre. Plăcea acest grec mai ales pentru erotismul său, pe care aşa de bine l-au simţit boierii Beldiman, Dimachi, Conachi în Moldova şi Văcăreştii şi Mumuleanu în Muntenia.
Dar ceea ce a fost Hristopol în partea lirică a ajuns Esop în partea aşa-zicâhd didactică a poeziei noastre din întâia fază. Pildele sau fabulele lui Esop - „preaînţeleptul", cum i se zicea în traducerile româneşti - circulau de timpuriu ca manuscript, sau sub forma tipărită la Sibiu în 1795 şi 1811. Aceleaşi fabule se răspândeau în ţările româneşti şi indirect prin localizatori străini, prin La Fontaine, Krâlov şi Obradovici, destul de populari la scriitorii noştri. Iar prin acest contact cu fabuliştii străini s-a întemeiat şi la noi genul fabulei - un gen care în acea stare primitivă a literaturei a putut să placă şi să pasioneze chiar, fie pentru că era uşor, distractiv şi înţeles de toţi, fie pentru că era forma cea mai prielnică de-a spune un adevăr social în mod acoperit de sunetul rimelor sau de o alegorie.
1 Cu prilejul punerei sub presă a unei culegeri de fabule din Ţichindeal, Asachi şi Donici.
210
211
In genere, fabula1 română este un product străin în toate ţesăturile ei şi dacă o vom dezbrăca de diferitele tendinţe de , actualitate pe atunci, dar astăzi greu de stabilit - căci în afară de , câteva aluzii politice la Alexandrescu şi Eliade şi de aluziile lui Donici la mizeriile funcţionarismului, cu greu se pot urmări tendinţele sociale în mulţimea de versuri alegorice! - nu ne rămâne decât interesul pur literar şi nu avem de căutat la fabuliştii noştri decât meritul lor de interpreţi, de localizatori şi de versificatori. Iar acest merit literar variază foarte mult, şi este uneori foarte problematic, de la Ţichindeal prozatorul, până la elegantul mânuitor de vers care era Alexandrescu.
Rămâne în orice caz caracteristic că la începutul literaturei noastre avem o epocă de înflorire a fabulei. Cel care a pornit curentul a fost profesorul arădan Ţichindeal. Lui i-au urmat, în Moldova, Asachi, Donici şi Săulescu, iar dintre cei din Bucureşti, începând cu George Lazăr, n-a fost nici un scriitor, până prin anii 1850, care să nu fi încercat, cu diferite succese, scrierea de fabule. Subiectele erau din acelaşi izvor, din meşterul Esop şi discipolii săi, dar prelucrările se deosebeau după talentul şi fantezia autorilor. Unele subiecte erau prelucrate de câte cinci autori, cum este, de pildă, Greierele şi furnica, o fabulă cunoscută în cinci redacţiuni româneşti.
La 1840, când apare Dacia literară, fabula era atât de obicinuită, încât editorii revistei o numesc un gen „â la mode". Despre popularitatea acestui curent scrie Sion: „Pe atunci junele muze, cari răsăreau de pe băncile şcoalelor, se grăbeau a se îmbrăca în haina lui Esop. Docenţii începători în scoale şi la examen nu recitau decât fabule. Publicul în genere gusta fabula cu predilecţiune".
Literatura la modă pe atunci este fireşte mult demodată astăzi. Limba şi formele versului au evoluat mult. Dar interesul pentru trecutul nostru literar ne îndeamnă totuşi a mai răsfoi prin aceste pagini, atât de instructive şi de înveselitoare oarecând şi a privi mai de-aproape la aceste naive plăsmuiri ale vechilor scriitori.
Numită şi „apolog" şi „pildă versuită"
Ar fi bine ca să se dea pe rând o alegere din toţi fabuliştii noştri. Aici ne vom restrânge la cei trei dintâi: Ţichindeal, Asachi şi Donici.
Fabulele lui Ţichindeal, după cum se ştie acum, nu au nici o originalitate şi toată reputaţia lui de fabulist, atât de exagerată de Eliade Rădulescu, s-a uzurpat mai târziu. Aceste fabule în proză sunt numai tălmăciri textuale din sârbeşte, după Obradovici, şi amplificate numai în partea lor moralizatoare numită „învăţătură". Dar ceea ce nu se poate contesta este limba în care sunt traduse, o limbă destul de bogată şi curgătoare pentru acel timp, mai ales în unele povestiri ca Rănduneaua şi privighetoarea, în care talentul de prozator al lui Ţichindeal iasă la iveală.
Asachi a fost în fabule mult mai fericit ca în poeziile originale şi asta pentru că în fabule avea subiectele date, pe când în celelalte alcătuiri se pierde adeseori în vorbărie goală, căutându-şi subiectul. Mai concis şi mai puţin aspru ca în poezii, Asachi, imitând îndeosebi pe La Fontaine, a reuşit să fie mai cetit ca fabulist şi, din toată opera lui enciclopedică, poate fabulele merită să fie salvate de la pieire.
Mai poet ca ceilalţi,.Alecu Donici e mai curăţel în formă şi mai limpede în simbolizarea ideii. Frazele lui au oarecare graţie şi rotunzire poetică. Dialogurile sunt vii. Firea mai veselă. Amărăciunea şi veninul altor fabulişti, înăcriţi de mizeriile omeneşti, îi sunt străine. Şi acestee vor fi motivele pentru cari Donici, bunul localizator al rusului Krâlov, poate fi cetit fără multă stânjenire.
împrospătarea acestor fabulişti, dacă nu pentru altceva, cel puţin pentru rolul ce l-au jucat în viaţa culturală din trecut, nu poate fi lipsită de interes.
[18]
Alecsandri şi Unirea Principatelor I
în frumoasa mişcare de pregătire a unirei celor două principate române sub un singur suveran, literatura şi-a avut şi
212
213
ea rolul ei binecuvântat. N-am avut poate un Manzoni sau un Foscolo, ca Italia, nici un Ernst Moritz Arndt, ca Germania. Dar", însufleţitele îndemnuri din productele literare numeroase, care^ de care mai primitive, au străbătut în mulţime şi au produs efectul aşteptat, contribuind în mare măsură la făurirea gândului unirei.
Semnificativ este că, la această pornire entuziastă, bătrânii! scriitori, oameni liberali de altădată nu s-au putut asocia. Un? Gh. Asachi, de pildă, obicinuit a trăi în pace şi vecinie aproape* de bugetul ţării, era sprijinitor al partidului şi ideilor conservatoare şi, doborât de curent, îşi închide - după aproape trei decenii - ziarul său numit atunci Gazeta de Moldova? primind în schimb slujba de director al Buletinului oficial. Un Costache Negruzzi găseşte tocmai în 1859 momentul de a adresa prietenului său Ionescu de la Brad trei scrisori în chestia ţărănească, atribuind mizeria de Ia sate lenevirei ţăranilor şi patimei beţiei de'rachiu. Aceste scrisori, cari trădau pe boierul conservator, au deşteptat o furtună în cercurile progresiste şi Grigore Cuza, o rudă a nou-alesului domn, a trebuit să protesteze împotriva lui Negruzzi, care „cu autoritatea lui literară şi politică" zugrăveşte astfel poporul român tocmai în momentele când Europa are privirile aţintite asupra Principatelor. Al treilea bătrân, în sufletul căruia glasul de deşteptare şi unire n-a putut produce un răsunet puternic, era Eliade-Rădulescu. D-I. Heliade - scrie Dâmboviţa din 1859, ziar la care Bolintineanu era colaborator de frunte - „d-I Heliade e rătăcit de patime şi ure; aruncă în scrierile de pe acum defăimare pe oameni şi principii; din liberal şi democrat s-a făcut retrograd, conservator al trecutului; din campion curajos al unui popor a devenit campionul aşezămintelor Brâncoveneşti. Astăzi toţi oamenii buni l-au părăsit şi numele lui nu insuflă decât milă. Scrierile lui sunt un scandal şi o ruşine, căci sunt contra intereselor naţiunii"...
Astfel erau unii scriitori bătrâni faţă de ideea naţională, care pornea a stăpâni opinia publică. în schimb, o zgomotoasă gardă de tineri, studenţi, ziarişti, diletanţi, se adunau în jurul lui Bolintineanu; invocau gloria trecutului şi croiau, cu multă vorbărie, dar cu căldură, visuri de viitor. La Iaşi, Tăutu şi
214
Dăscălescu, la Bucureşti, Bolliac şi Radu Ionescu încheagă strofe mai curate, ca:
Saltă, române, astăzi pentru tine
Cerul îşi deschide porţile divine,
Soarele de viaţă azi a răsărit
Şi a lui splendoare chipu-ţi luminează.
Mişcă, reînviază,
Sufletu-ţi cel mare azi a-ntinerit!
Deasupra tuturor acestora zburau şi foi volante, tot cu poezii de ocazie, sau cu pamflete rimate la adresa figurilor mai însemnate. Dar din toate se deosebea un glas mai limpede, care se înălţă mult deasupra celorlalţi, - era glasul lui V. Alecsandri.
II
Ideea unirei în scrierile lui Alecsandri se poate descoperi încă în anul 1848. Fiind în Braşov, în trecerea sa spre Paris, el scrise şi publică în Foaie pentru minte din acel an o poezie de cinci strofe, căreia atunci îi zise Hora Ardealului. Poezia începe cu:
Hai să dăm mână cu mână Cei cu inima română...
Şi continuă cu:
Ardeleni, lumea ne vede ! România-n noi se-ncrede, Căci de-acum, românu-n lume Va fi vrednic de-al său nume.
Ura ! fraţi, în fericire, Ura ! fraţi, într-o unire, Să-nvârtim hora frăţiei Pe pământul României.
Trec însă nouă ani şi concepţia lui despre o unire generală se mai îngustează. Din Hora Ardealului se face cunoscută Hora Unirei, o poezie cu mai multe strofe, mai completă ca idei, mai rotunzită ca formă, în care, în loc de ardelean, el cheamă pe
215
muntean la hora cea frăţească. Acest cântec a ajuns în urmâ^-cuvântul de ordine în toată mişcarea dintre 1857 şi 1859. Dusâ^ pe aripile unei melodii uşoare, hora a străbătut din palat până îrt bordei şi ziarele contimporane ne spun minuni despre puterea ei cuceritoare.
Tot atât de puternică în rezultatele ei, însă în altă ordine de idei, a fost blestemul Moldova în 1857, - acea violentă şarjă împotriva duşmanilor principiilor liberare, cari nu căutau ridicarea ţării în ideea înfrăţirei. Despre aceste apostrofe ne spune un biograf al lui Alecsandri că s-au tipărit în foi volante«| şi s-au răspândit în toate oraşele din provincie, iar în urm&fl elocinţei ce cuprindeau, „multe conştiinţe rătăcite s-au întors la,? 1 calea dreaptă".
De altfel, toată opera Iui din cei trei ani înaintea Unirei conţine într-o formă oarecare aceleaşi gânduri. Poeziile Steaua ţării, Presimţire şi chiar Dragoş au acelaşi subiect. Gingaşa comedie CineUcinel prevesteşte aceleaşi reforme, cari vor apropia pe ţărani de stăpânii lor de până acum şi le va aduce şi; lor „o zi cu soare, zi de sărbătoare", în care vom fi cu toţii „un trup şi-un sufleţel". în dialogul umoristic, cu substrat politic, Păcală şi Tândală, exprimă ideea alegerei unui prinţ străin pentru, cele două principate, după cum se ceruse prin Convenţiunea din Paris, înainte de alegerea lui Cuza:
Nu-i mai bine toţi românii, insuflaţi de-acelaşi dor, Dintre două mici popoare să ne facem un popor, Iar ca domn al României un străin prinţ să dorim Cu ale Europei tronuri pe al nostru să-nrudim ? Atunci naţiile toate ne-ar primi în sânul lor Ca pe-o naţie iubită şi de-un mare viitor.
La toate aceste poezii şi scenete, cari circulau în public, se cântau şi se jucau în teatre, înlesnind triumful cauzei naţionale, trebuie să adăugăm şi Hora lui Cuza, găsită de subsemnatul în manuscript şi tipărită abia acum trei ani, - poezie în gen popular, despre care însă nu putem afirma să fi fost răspândită vreodată.
întrega productivitate literară a lui Alecsandri în anii de săvârşire a Unirei nu a fost însă prea mare ca număr, spiritul lui având şi un alt teren de manifestare. >
III
La 1856, când fruntaşii politici moldoveni porneau a se sfătui asupra unirei şi se întruneau când la Negri acasă, când la renumita vie de la Socola a lui Petre Mavrogheni, Alecsandri era printre cei mai fervenţi propagatori. Personalitatea lui simpatică, legăturile lui prieteneşti cu agenţii puterilor străine în Iaşi, atitudinea lui ostilă faţă de caimacamul Vogoride îl făcuseră popular şi ca om politic, încât alegătorii din Bacău îl însărcinaseră mai întâi în septemvrie 1857 să-i reprezinte ca deputat în Divanul ad-hoc. Divanul se dizolvă în ianuarie 1858, Vogoride pleacă şi, în locul lui, cârma Moldovei o ia căimăcămia de trei (V. Catargiu - V. Sturdza - Anastasie Panu), sub cari postelnicul Alecsandri primeşte ministerul externelor, în această calitate el făcea de la început un pas fericit, care contribui şi mai mult la popularitatea lui: restatornici libertatea de presă, suspendată sub căimăcămiile anterioare.
„Presa fiind organul cel mai activ pentru răspândirea luminelor în ţară, libertatea ei este neapărat trebuitoare", zice el în hârtia prin care încuviinţează lui Codrescu şi Vârnav tipărirea unei gazete. Iar organul lui Kogălniceanu, Steaua Dunării, scrie despre această reintroducere a libertăţii de presă prin Alecsandri: „Libertatea de presă a înviat ca printr-o minune şi cu ea a înviat mişcarea literară cu desăvârşire amorţită în aceşti ani. Tipografii noştri nu au destule teascuri, nu au mai ales îndestui zeţari spre a răspunde la toate cererile. Fiecare partidă voieşte a-şi avea organul său. Cinci ziare deodată şi-au anunţat apariţia".
Acest spirit liberal al lui Alecsandri, pe cum şi alte măsuri democratice luate în calitatea sa de ministru, cum a fost reducerea taxei pentru paşapoarte şi, în urmă, atitudinea lui dibace faţă de reprezentanţii străini, cărora le înaintase un raport asupra situaţiei, îl scoseseră în relief faţă de ceilalţi conducători, în 16, 17 şi 18 decemvrie se fac noile alegeri pentru Divan şi Alecsandri e ales cu unanimitate la Bacău. Peste zece zile se deschide Adunarea electivă şi „postelnicul VAlecsandri" figurează cu drept cuvânt în lista candidaţilor la tronul Moldovei.
216
217
Nu avem probe scrise despre modul cum Alecsandri a judecat asupra acestei candidaturi şi dacă iluzia aceasta 1-a ademenit vreodată. Ştim însă că în celelalte tabere erau mulţi împotrivă-i şi că, în taină, a fost foarte mult combătut, până şi prin versuri batjocuritoare. în urma acestui curent ostil, sau poate din propria sa convingere, renunţă - ca şi C. Negri - la candidatura ce i-o susţineau mai mulţi prieteni; iar când colonelul Pisoschi propune pe Cuza, cel dintâi care a aderat la acest plan a fost Alecsandri.
IV
La 5 ianuarie Cuza e ales de domn al Moldovei, iar | proclamarea lui cătră popor e iscălită şi de V. Alecsandri, în calitate de „secretar de stat" sau ministru de externe. Tonul în care această proclamare e redactată, felul cum se promite "a se | introduce marile principii ale statelor moderne", apelul ce se face la cetăţeni, ca să uite dezbinările şi urile din trecut" şi să meargă „mână în mână", căci numai deplina armonie poate | ridica patria „din căderea în care au adus-o nenorocitele întâmplări ale trecutului" - trădează stilul literar şi ideile lui Alecsandri, exprimate şi în versurile lui.
Rămânând în calitatea aceasta de ministru al externelor, ca cel mai de seamă stâlp al tronului, el încearcă mai întâi p mică dezamăgire în cercul său electoral, căci la alegerea din 10 februarie 1859 cei din Bacău nu-l mai votează, socotindu-i funcţia de ministru incompatibilă cu mandatul de deputat. Dar peste câteva zile un nou şi vast teren de activitate i se deschide. La 12 februarie primeşte misiunea pentru străinătate. El vizitează Parisul, Londra şi Turinul, unde are prilejul de a-şi pune toate abilităţile sale în serviciul cauzei unirei, câştigând pentru români şi pentru Cuza simpatia reprezentanţilor celor trei ţări. în această misiune politică culminează meritul lui Alecsandri pentru marele act istoric.
Aceste „misiuni politice" Alecsandri Ie-a scris şi Ie-a publicat, numai fragmentar şi numai după moartea lui Cuza, în Convorbiri literare din 1878. Cu toată poetizarea călătoriei sale,
în timp de iarnă, peste Moldova şi Galiţia, descrierea aceasta cu multele ei amănunte nu este numai o pagină literară. Ea poartă în esenţa ei pecetea veracităţii. „Bietul ţăran de la Dunăre, în contact cu capacităţile cele mai recunoscute în Europa" - cum îşi zice el însuşi - pare a fi fost foarte limpede şi foarte convingător în convorbirile sale diplomatice cu împăratul Napoleon III, cu regele Victor Emmanuel al Italiei şi cu lordul Malmersburg din Londra, căci graţie acestor convorbiri cele trei ţări au fost câştigate pentru idealul naţional al principatelor. Informaţiile ce le-a dat despre Cuza, despre starea economică, financiară şi militară a ţărilor române ni-1 arată pe Alecsandri ca un bun mijlocitor. Şi, mai ales, dacă vom pune preţ pe acel episod din convorbirea sa cu Napoleon în care ne spune că i-a dat explicări în privinţa românilor de pretutindeni şi i-a pus în vedere ce forţă însemnată ar constitui aceşti români de pretutindeni dacă providenţa ar realiza visul şi aspirările lor, -mai ales acest moment în care cumpănitul Alecsandri ne apare în haină daco-romană ne face să recunoaştem devotamentul cu care şi-a îndeplinit în străinătate excepţionala sa misiune.
La 30 iulie 1859, după ce formalităţile recunoaşterei Unirei de către puterile străine erau îndeplinite, Alecsandri se întoarce la Iaşi, reluându-şi portofoliul externelor, pe care 1-a ţinut în toate combinaţiile guvernelor. în 15 octomvrie a aceluiaşi an el trece la Bucureşti, în aceeaşi calitate, în cabinetul lui Al. Golescu. Aici îl vedem iscălind, alături de Cuza, mai multe proclamaţii, concepute cu aceeaşi căldură patriotică şi îndemânare a formei. Nu ne putem reţine a nu reproduce aici, pentru învederarea acestei părţi din activitatea lui, următoarea proclamaţie cătră românii din acele părţi ale Basarabiei cari fuseseră retrocedate la 1856 şi asupra cărora Cuza voia să-şi îndrepteze opera sa de reforme: „Locuitorii din Basarabia! Venim printre voi ca Domn şi ca Părinte, ca să vă aducem bucurie şi vindecare relelor de care aţi pătimit până acum. Din ziua în care partea Basarabiei locuită de voi s-a lipit de vechea
218
219
tulpină, ea s-a împărtăşit de toate bântuirile şi nevoile ce de mat I mulţi ani au năvălit această ţară a Moldovei, atât de bună şi de 1 frumoasă. însă şi pentru noi, ca şi pentru toţi va răsări în curând I ziua dreptăţii după multele nedreptăţi despre cari aţi avut a vă 1 plânge. Noi dorim ca să primiţi sosirea noastră în mijlocul 1 vostru cu un semn de pace şi de mângâiere; dorim ca să uitaţi 1 cele trecute, să închideţi urechea la glasul patimilor rele şi să fiţi i nestrămutaţi în simţirile voastre de credinţă cătră guvern şi de 1 iubire cătră ţara Moldovei. s 1
Patria noastră a intrat pe o cale de îmbunătăţiri, cari se voi 1 revărsa asupra tuturor fiilor ei, fără deosebire. Nu trebuie însă i 1 se pierde din vedere că bunurile cu greu se adună şi că numai | prin înţelepciune şi răbdare vom putea dobândi împlinirea 1 datorinţelor noastre. Liniştească-se dar inimile voastre de orice f griji şi îndoieli, căci noi ne ocupăm de soarta voastră ca un I părinte binevoitor. Dumnezeu şi naţia ne-a înălţat pe tron pentru j de a înfrâna pe cei răi şi pentru de a îmbrăţişa pe cei buni! J Alecsandru Ioan şi Ministrul trebilor străine: V. Alecsandri. 1
Anul 1859, oct. 19". I
VI
Cu tot zelul în îndeplinirea sarcinei de secretar de stat, steaua lui politică începu însă să pălească în curând. Alipirea lui fără rezervă cătră Cuza, lipsa de vederi mai democratice, mai consecvente şi mai independente au pornit să-1 înstrăineze de unii şi de alţii. Iar când iscăli şi apelul cătră „românii din Ţara Românească", în care timbra de revoluţionari şi oameni rătăciţi pe nişte ziarişti, în frunte cu N. T. Orăşanu şi Valentineanu, cari , aranjaseră o mică demonstraţie şi fuseseră arestaţi din această pricină, ruptura între el şi o parte a presei se produse definitiv, N. T. Orăşanu îi adresă în Reforma o energică scrisoare din temniţă, în care îl plângea pe Alecsandri pentru că a „intrat în rândul curtezanilor". Scrisoarea aceasta făcu mare vâlvă, fiind reprodusă şi de Kogălniceanu în Steaua Dunării. Şi Ia toate acestea se adaogau diferite intrigi şi înţepături de ziare, cum erau ironiile Tribunei din Iaşi, care făcea haz de socoteala.
„Excelenţei Sale", fiindcă prin influenţa ce o avea la curte „punea puternicul său vers în toate combinaţiile ministeriale".
Rezultatul agitaţiilor şi al intrigilor a fost că la 20 februarie 1860, când s-au făcut alte alegeri pentru Adunare, Alecsandri a căzut la Buzău, unde-şi pusese candidatura. Opinia publică dizgraţiase politiceşte pe autorul Horei Unireil Ziarele se ocupă de această cădere. Steaua stabileşte că nu moldovanul şi nu poetul, ci „ministrul n-a reuşită. La somaţia făcută de d-1 Orăşanu neivindu-se nici un răspuns din partea d-nului Alecsandri colegiile din România de dincolo şi de dincoace de Milcov nu l-au putut alege, ba au condamnat chiar în d-sa pe omul politic, care in faptă s-a abătut de la aspirafiunile omului de litere".
în faţa acestei situaţii, Alecsandri se retrage, dezgustat, din politică. în cabinetul format la 28 mai 1860 el nu mai figurează. Se ascunde iarăşi în raiul său din Mirceşti, reluându-şi cu râvnă ocupaţiile literare. în scrisori lungi şi frumoase cătră amicul său Ioan Ghica, el spune că şi-a redobândit liniştea şi e fericit. „îndeletnicirea mea de căpetenie este acum vânătoarea de sturzi şi pescuirea de plevuşcă. Pe urmă fac nesfârşite plimbări printre lanurile de grâu şi pe producţiunea lor clădesc nădejdea viitoarelor mele călătorii prin largul lumii."
Neapărat, prin retragerea aceasta din politica activă, nu a rupt relaţiile cu domnul Cuza, căci încă în toamna anului 1860, Alecsandri pleacă la Paris în calitate de agent diplomatic al României, rămânând în tot timpul domniei prietenului său un zelos sprijinitor al acestuia.
VII
Ca epilog la această sumară expunere a activităţii lui Alecsandri pe timpul unirii Principatelor Române, vom releva aici o poezie anonimă, privitoare la un episod din aceste mişcări - poezie pe care poate nu vom greşi atribuind-o autorului Horei.
Am spus că pe timpul pregătirii unirii, animozităţile şi polemicele violente între fruntaşi erau foarte dese. Acuzaţiuni, pamflete, satire, de o parte şi de alta, erau o foarte firească
220
221
urmare a iritării generale. între productele literare de acest fel găsim în Steaua Dunării din 1858 o poezie întitulată D-lui C Hurmuzachi. E vorba în ea de Constantin Hurmuzachi, care se desprinsese din familia sa bucovineană şi se stabilise în Moldova,5 unde juca un însemnat rol politic, fără a fi însă un partizan al unioniştilor şi al ideilor democratice. Iată textul poeziei:
Tu care, în beţie de oarbă linguşire, Pentru stăpân la care de ieri te-ai slugărit, Reverşi fără mustrare venin şi clevetire, Pe cei ce sunt în viaţă şi pe cei ce au murit;
Tu care în Moldova ce-acum îţi este mamă Pierzând recunoştinţa, uitând pe-ai tăi amici, Cutezi s-arunci în public batjocura infamă Chiar fiilor Moldovei cari au fost mucenici;
Tu care verşi dispreţul pe-o epocă măreaţă Când România-ntreagă din moarte s-a trezit Ş-a arătat la lume că-ntr-însa e viaţă Căci are fii vrednici în sânul ei iubit;
Gândeşte c-al tău strigăt răsună în morminte In care zac martirii frumoaselor credinţi, Gândeşte-te, sărmane, că bunul tău părinte Te-aude şi te plânge cu lacrime, fierbinţi.
Această poezie e iscălită de „Un revoluţionar de la 1848". Şi, după cum se ştie, Alecsandri la 1848 a stat în strânsă legătură cu familia Hurmuzachi şi avea pentru această familie şi îndeosebi pentru bătrânul Eudoxiu Hurmuzachi, tatăl lui Constantin din poezie, o deosebită veneraţie. Poetul ştia că bătrânul părinte, ca şi ceilalţi fii ai lui erau aderenţi ai ideilor de unire şi mâhnirea exprimată în poezie împotriva celui ce a dezertat din rândul democraţilor era legitimă. Dar că nu poate fi altul decât Alecsandri autorul acestei crude apostrofe personale ne-o dovedeşte şi forma § poeziei, care este exact forma Steluţei cu începutul: „Tu care eşti pierdută"...
Cât pentru efectul poeziei, acela se pare a fi fost I covârşitor, căci pe C. Hurmuzachi îl vedem în curând revenit la | matcă. în martie 1859 făcea parte din guvernul unionist.
[19]
Jertfirea lui Isac1
„ Şi au zidit acolo Avram jertfelnic şi au pus lemnele deasupra: şi legând pe Jsac, l-au pus pe jertfelnic, deasupra lemnelor, spre ardere de tot"...
Când zeii ne pun la încercare credinţele estetice nu trebuie să ezităm deloc a ridica rugul şi pe cum Avram n-a stat la îndoială nici un moment când i s-a cerut jertfirea lui Isac, ca probă a credinţei sale, astfel să jertfim şi noi pe Isacii noştri pentru împăcarea Muzelor, de câte ori altarul li se pângăreşte. Fireşte, va trebui să fim precauţi şi, urmând pilda Bibliei, să nu rănim pe omul în Isac, căci omul poate fi foarte cumsecade şi întru nimic greşit. Să jertfim însă fără milă pe acel rătăcit berbec ispăşitor care îl reprezintă; să ardem pe rug acel simbol al lui, care este opera însăşi. Şi suntem siguri că fumul se va înălţa spre cer, în semn că jertfa e primită.
Văi, ce ruşine !
Cine şi-ar fi închipuit acum zece ani, când biata noastră literatură ardeleană abia se înfiripa; când limba foiletoanelor era pe punctul îmbunătăţirei; când în noianul de încercări poetice abia se zăreau, timide, razele dintâi ale celui mai de seamă de astăzi; când numai Măria Cunţan îşi ţesea firul maestru al pânzei mortuare, - cine ar fi crezut că se va ivi aşa de repede între noi această cobe? Puah! Un liliac şâşâitor între paseri cântătoare. O floare pestilenţială pe frumoasele văi ale Ardealului! Clujule, Clujule, ce ţi-au greşit Muzele?
Căci din Cluj este poetul Isac, de care e vorba. în preajma trădătorului politic s-a născut şi trădătorul bunului-gust.De-acolo ne vine „doina cea mai nouă":
V-am spus o doină nouă, Juraţi de vreţi pe ea,
1 Emil Isac, Poezii. Impresii şi suveniri moderne, §. 58.
222
223
V-am arătat că lumea ■ J^^H
E bolnavă şi rea; *^^H Din sufletul meu stors-am • Dureri ce n-aţi simţit. Jura(i, de ştiţi, pe cruce: Cântarea a minţit ?
Da, jur, dragă, cu amândouă manile, pe zeci de cruci şi Dumnezei, că a minţit cântarea d-tale. în bolboroselile acele
rimate nu răsună nici şoapta unei doine nouă. în imitaţiile acele j^H după problematicii moderni străini nu e nici o potrivire cu
stările din jurul d-tale. în reproducerea fonografică a imaginilor I^Hj
scabroase nu e nimic ce s-ar fi plămădit în creierul d-tale» j^Bj
plăpând. Răsfoiesc filă de filă din lucia şi eleganta hârtie şi, '^H dând mereu peste „sânge şi păcat", „braţe de cocotă", şi „learfâ sătulă de viaţă", mă gândesc involuntar la atmosfera aceea idilică de la noi, unde sufletul e aşa de feciorelnic încă, unde
iubirea e atât de tânără şi de curată, unde băeţii sunt aşa de j^K vânjoşi şi de visători. Ştii cum se potrivesc accentele d-tale
răguşite în această armonie? Ca glasul unui nebun într-o j^H biserică!
Vezi, poezia fiecărui popor e însăşi icoana lui sufletească. j^K
Prin trecutul său plin de încercări şi suferinţe, sufletul jH| ardeleanului e mai primitiv şi mai oţelit. în viaţa lui intimă, îh
lumea sensurilor, în manifestările lui de artă, el ştie să păstreze '^B simţul echilibrului desăvârşit. Noi nu avem centre culturale atât
de mari şi de înaintate, încât să împingă repede gustul spre >^H
corupţie şi să-1 rafineze până la completă decadenţă. Noi nu j^H
avem oraşe cu o burghezie sau o aristocraţie atât de viţiate, '.'^H încât să avem prilejul a ne deda la reflexiuni poetice asupra problemelor sexuale. Noi nu suntem un popor ostenit, ca să
producem oameni blazaţi şi monştri sufleteşti. Şi când totuşi jHI
apare câte unul, el nu este opera noastră, ci o creaţie a lecturei şi 91
a educaţiei sale greşite, o caricatură a străinilor. Iar intruşii HI
trebuie izgoniţi. HI
Ei, dar Isacii noştri pretextează că vor să fie „moderni" şi jH|
să provoace o prefacere a literaturei noastre. Iar gândul acesta JH
nu e aşa de vinovat şi-1 împărtăşim şi noi până la un punct. 'H|
Depinde însă de înţelesul ce-1 dăm acestei noţiuni. Dacă sub |H
„modern" înţelegi importarea unui gen exotic, de o valoare estetică şi etică dubioase; dacă sub scutul modernităţii forţezi nota pornografică şi atingi marginile imbecilităţii; dacă ideea luminoasă şi simţirea caldă o substitui prin nebulozităţi şi forme afectate, nu ne unim deloc asupra evoluţiei poeziei noastre. Modernizarea poeziei sau a literaturei înseamnă cu totul altceva: ea este evoluţia în stil, fineţa în limbă, originalitatea şi noutatea în subiecte şi un simţ mai ales, mai rafinat, dacă vrei, pentru armonie şi frumos. Fiecare generaţie trebuie să fie modernă. în sensul ca să nu se mulţămească a păstra ce i-a rămas, ci să creeze mai departe pe temeiul dat, netezind asperităţile, înlocuind greşelile, adăugând la calităţile şi lărgind orizonturile celor din trecut.
Să vedem însă cum înţelege d-1 Isac să fie „modern". Să începem chiar cu întâiul său „cântec":
Afară vânt negru
Şi moartea tot plânge,
Vai tot sânge
în tot locul sânge
Şi tot păcat...
Şi tot râde noaptea
Mă cheamă să vin
„Atâtea piepturi goale,
Pat moale, nu vreai pat moale,
Ori vreai sicriul"
Despre ce ne cântă d-1 Isac în aceste strofe ? despre vânt negru... moarte cu lacrimi... sânge... păcat... piepturi goale şi... sicriu. Băgaţi bine de seamă această bizară împărechere de cuvinte, cari toate la un loc nu dau nici un înţeles! Ea este tăria modernului nostru: o încâlceală căutată, pentru a simula un înţeles profund, o viziune nocturnă. Ei bine, ăsta nu mai e modernism, căci poeţi incoherenţi au existat totdeauna.
Dar d-1 Isac vrea să pară modern şi prin subiectele sale erotice. Iubita lui, cea dintâi cântată, n-a fost o zână din poveşti sau vreo brună clujancă cu părul ca păcatul. Ea a fost „o learfă bătrână sătulă de viaţă"... Când se apropie de iubita sa, el nu o face cu paşii cucernici, ca orice poet tânăf ce se respectă, ci-i
224
1 1
225
strigă: „Vino, să te muşc cu dinţii"! El nu înghenunche înaintea I
Ei, ca trubadurii, ci-i şopteşte vorbe dizgraţioase: |
Sărută-mi sufletul din mine 1
Să-mi curgă toată viaţa-n tine! \
Şi când iubita, cu toate grosolăniile astea rimate, deschide 1
totuşi uşa camerei poetului, el n-o cuprinde în braţe şi n-o 1
răsfaţă cu iubire pătimaşă. în loc să-i bată inima, îi „clănţănesc |
dinţii în gură", iar încolo: 1
A fericirii lume j
Nu ne mai povesteşte, |
In noi nu este viaţă 1
Şi dragostea posteşte. 1
Acest fel de a exprima iubirea şi câteva stări de
depresiune morală şi fizică, nu mai e nici modernism, nici j
simbolism sau decadentism, ci pur şi simplu o aberaţie, dublată I
de neputinţă. |
Şi mai vrea d-I Isac să fie modern şi prin formă. Aceasta, I
neapărat, e secundar, căci orice formă, de la strofele cele mai I obicinuite până la schemele cele mai deşănţate, sunt admisibile
când ele răspund necesităţii de-a exprima un gând. Priviţi însă, I
de pildă, următoarea formă a poeziei Quod vuit Deus: ţ
A vuit codrul, j
Codrul a urlat. 1
Teii lui, mii şi mii, |
Albi s-au scuturat. j
încă o casă. :
Gheaţă. '\
S-a stins o viaţă, <j
Căminul s-a stins de gheaţă. I
A vuit codrul, I
Codrul a urlat: «
Eu am tei mii şi mii ,<
Şi un cămin totuşi a-ngheţat. j
A vuit codrul! j
Cetiţi-o cu atenţie. Admiraţi forma asta modrenă, fără formă. Ascultaţi cum vuieşte codrul şi cum se screm munţii, iar pe urmă căutându-i înţelesul, întrebaţi-vă: n-a avut Mureşanu Andrei dreptate zicând: „Frumos e omul, Doamne, când mintea e regină"?...
Ei, iată, aşa e povestea cu Isac-poetul. Păcat de el. E tânăr, într-o vârstă când ar trebui să fie poet şi fără să scrie versuri. Şi nici lipsit de talent nu este. Dacă se va dezmetici de sub proastele influenţe şi se va hotărî a-şi jertfi pe rug primele aceste nebunii ale juneţei, - mai ştii?... Poate să ne mai întâlnim cu dânsul pe câmpia largă a literaturei. Fireşte însă, cu o singură condiţie: să înveţe mai întâi de-aproape dulcea limbă românească.
[20]
Un alt „modern"
Mişcarea literară de astăzi se caracterizează, între altele, şi prin multele ei puncte de înrudire. Scriitorii au o serie de note comune în ceea ce priveşte alegerea şi tratarea subiectelor. Mai cu seamă în proză. De un timp încoace proza noastră, cu toată frumuseţa ei, a început să fie obositoare prin monotonia ei şi prin îngustimea terenului pe care se produce. Prea seamănă eroii povestirilor şi nuvelelor la grai, la port şi la suflet (ai lui Sadoveanu încalţe au cu toţii „mustaţa cât vrabia"!) şi atmosfera în care trăiesc şi cugetă prea e la fel. Lipsa aceasta de variaţie, de ceva mai nou, mai îndrăzneţ şi mai individual o simţim de-a binele. Şi când vine câte un om nou, fie şi începător, nu putem trece fără să-1 luăm în seamă. Ne îndeamnă curiozitatea de a scruta dacă nu s-a ivit cumva într-însul prozatorul de mâine.
Din păcate d-1 Th. Cornel din Bucureşti, despre cartea căruia1 - voi să vorbesc, este tot atât de puţin salvatorul aşteptat pe terenul prozei, pe cum d-1 Isac din Cluj nu poate fi Mesia modernismului român în poezie. Amândoi sunt însă apariţii
1 Th. Cornel, Mentalia. 1900-1908. Bucureşti (Editura autorului), 1 voi., 254 pag.
226
1
227
simptomatice, - tipuri de Icari, avântaţi spre înălţimi tulburi, cari după câteva evoluţiuni prin „neant" cad mototol. Şi unul şiM altul au nutrit acelaşi gând şi încercarea lor merită să fie fixată. i|
D-1 Th. Cornel, întors în Ţară după vreo 10 ani petrecuţi > în lumea modernă din Paris, ne dă o proză cu totul exotică, care de la început până la sfârşit, prin titlurile sale sunătoare, prin imaginile căutate, prin afectarea şi jongleria cu teoriile de' supraom, poartă în sine toate stigmatele decadenţei străine. 1
întâia sa bucată e întitulată Vânzătorul de frumuseţi. Cică < vânzătorul este autorul însuşi, iar frumuseţile sunt minunile cărţei sale. Povestea se ţese aşa, că autorul se plimbă cu un sac în spate, iar în sac el poartă exemplare din cartea sa Mentalia, care cuvânt ar însemna un fruct al minţii, un fruct plin de fermecare. „Mentalia, cumpăraţi Mentalia", strigă el mereu, dar lumea nu se îndură, căci e surdă şi nepăsătoare pentru aceste minuni. Cartea nu are căutare; de pomană s-o dai şi n-o ceteşte nimeni. Şi atunci autorul, convins că lumea de astăzi e prea înapoiată şi prea burgheză ca să-1 înţeleagă, îşi ia sacul şi pleacă spre alte orizonturi. „Mă voi îndrepta spre alte răsărituri - zice el - şi voi urca priporul îmbălsămat ce duce cătră dalba (?) lumilor viitoare. Cartea, cât de frumoasă, nu e de folos când nu e minte s-o priceapă"...
Aşa-şi spune autorul singur povestea cărţii sale. în tonul acesta de autocritică vezi îndată caracteristica „modernului", -care se crede totdeauna prea mare pentru timpul şi societatea în care e născut şi se consideră o victimă a mediului mărunt şi nepriceput ce-1 înconjoară.
Şi în acest punct socotim că ne face mare nedreptate. Publicul şi critica de astăzi au destulă pregătire pentru a gusta literatura cea mai rafinată, dar nimeni nu poate îngădui ca sub masca modernităţii să se răspândească o literatură imitată, scrisă de bieţii diletanţi.
Iată, de pildă, chiar şi în cartea d-sale sunt bucăţi asupra cărora ne-am oprit cu interes. Un subiect ca acela din Cum se află taina inimei, despre o fată care-şi destăinuieşte prin lacrimi iubirea sa pământului, e foarte rar în proza noastră. De asemenea, fata care-şi aşteaptă pe Făt-Frumos - în Povestea gradinei - şi moare de dorul lui e un capitol frumos din
vecinica tragedie a iubirei visate şi neîmplinite. O a treia bucată, Trei lacrimi de rouă, poemul despre floarea întristarea, care varsă lacrimi pe mormântul surorilor căzute sub nemiloasa coasă, are iarăşi câteva pagini impresioniste, cu meşteşug cizelate. Vagul şi melancolia de seară, în care ştie să înfăşoare aceste în adevăr poetice subiecte denotă calităţi de scriitor.
Dar începe diletantismul. D-lui Cornel îi place să-şi dea drumul pe aripile cugetărei. Ici stă de vorbă cu un firicel de iarbă, căruia-i descoperă păsurile omeneşti. Colo ridică biciul împotriva prostiei ce a cuprins toată omenirea de la un ţărm al lumei la altul. în proza asemănătoare cu versul lui Ossian, el invocă o lumină nouă, o Auroră strălucitoare, care să gonească întunerecul pe veci şi să împrospăteze inima şi mintea omului, în stilul biblic tăbăreşte asupra moravurilor de astăzi; el dă grai Sfinxului şi-1 face să ne ţină o lecţie de morală convenţională zicând: „Legea naturei v-a creat deopotrivă şi voi o ştiţi, o ştiţi cu toţii şi n-aveţi dreptul să vă mâncaţi între voi, mai rău ca fiarele"...Iar cătră sfârşit învălmăşagul de cuvinte şi idei e şi mai mare: autorul se scufundă în cercetarea trecutului haotic; gândul îi trece în zbor, ca o maşină infernală, peste sute de veacuri, peste mii de veacuri. întorcându-se din trecut, o ia razna înainte cu aceeaşi maşină şi cercetează viitorul, vede omul cum moare, soarele cum sângerează, luna şi stelele cum se stâng şi... „tot aşa mai departe, prin neisprăvitul miliardelor de secole mistuite, închipuirea nu mai găsi lumea solară. Sori şi pământuri se prefăcuseră în praf atomic şi fură supţi de mişcarea universală. Cu toţii intrară în nestatornica lamură a naturii. Bătrânul Timp apusese; Trecut dintr-o dată nu mai fu, dar nici Viitor, ci Spaţiu, spaţiu gol, îngrozitor, neînvins"... Iar deasupra tuturor pluteşte glasul autorului: Neantul e legea supremă!...
Ei, iată partea în care nu ne împăcăm cu autorul cel nou şi pentru care nu credem că d-sa este o bună achiziţie pentru mişcarea literară de astăzi. Ca toţi modernii, d-sa, în o serie de simboluri, caută să dea un înţeles adânc, un fond filosofic (în special de filosofie pesimistă) problemelor de viaţă, pe cari le vede, vai, aşa de superficial şi de nebulos.
228
229
A cugeta, a da o sinteză a variatelor probleme de viaţă © desigur o mare calitate. Şi dacă ne putem plânge de ceva la prozatorii de astăzi este tocmai de lipsa unei gândiri raaf puternice, care să deie operelor lor mai multă consistenţă. Dar, este o deosebire. Decât o gândire ca a d-lui Cornel, decât afectarea acelei obscure metafizice, ce-ţi face imposibilă urmărirea unui fir şi stabilirea unui înţeles, prefer să văd pe nuvelist cultivându-şi celelalte modeste calităţi, de care d-1 Cornel pare a fi lipsit: între altele, simţul de ordine în aşezarea la un loc a stărilor sufleteşti şi a lucrurilor din cuprinsul naturei.
Am lăsat la urmă vina de căpetenie a acestui autor: limba lui. Ca să-1 ceteşti până la sfârşit e o adevărată trudă, Pretutindeni îţi face impresia că gândeşte în o limbă străină şi-şj traduce gândul pe româneşte. Noţiunea cuvântului îi lipseşte adeseori şi de aci o droaie de termini improprii. Cetitorul va găsi cu mirare sute de adjective neromâneşti, fabricate de autor însuşi, ca: „crin înrăzat"; „cunună aieptătoare"; „întrebări mieroase şi făguroase"; „amieze nelucrâtoare"; .^vietate ierbească"; „râuşor fâţâios"; „oameni înlupifi"; „fierbere iadmcâ"; „negustor viselnic"... şi alte drăcii de-astea, pe cari nu şi le poate permite nici un scriitor genial, - singurul chemat â încetăţeni cuvinte, - necum un modern ca d-1 Th. Cornel, care, printre prerogativele modernilor, socoteşte probabil şi necunoaşterea limbei vorbită de popor şi de burghezii de rând.
Mai e nevoie de a continua dovada că în Mentalia d-lui Cornel n-am câştigat încă opera aşteptată, care să aducă vreo nouă preocupare m monotonia prozei de astăzi?
[21]
Delavrancea: „Apus de soare" ' Dramă în IV acte Buc, 1909 (Ed. Socec), pag. 167
Personalitatea literară atât de simpatică a d-lui Delavrancea a îndemnat pe mulţi să scrie cuvinte iperbolice despre Apus de soare.' Aceste cuvinte pot să-1 încredinţeze pe autor despre
popularitatea ce o are în lumea noastră literară, nu însă şi despre valoarea dramei sale, la judecarea căreia motive de simpatie şi de sentimentalitate n-ar trebui să tragă în cumpănă.
Nici succesul de scenă nu este totdeauna dovada cea mai sigură despre calităţile unei lucrări dramatice, mai ales la publicul bucureştean, atât de şovăitor în gusturile sale şi atât de puţin zgârcit în aplauze, fie că o Jozetă oarecare, fie că un erou naţional cu tot alaiul său îi cer atenţiunea. De altfel, în acest public interesul a fost totdeauna cald pentru subiecte istorice. Câteva evocări fericite, câteva cuvinte apologetice despre trecutul glorios al neamului, pe urmă scene de înalt dramatism cu tumult, cu furtuni, cu trăsnete... şi succesul e sigur. Mai cu seamă astăzi. Se putea ca acum, când, prin diferite serbări şi publicaţiuni recente, cultul pentru Ştefan cel Mare a crescut atât de mult, când prin literatura ce se face de ani de-a rândul spiritul public a pornit spre preocupări istorice şi naţionale, - se putea ca lumea noastră să nu primească cu bunăvoinţă o dramă din viaţa unui glorios voievod, iscălită de un meşter al graiului şi al condeiului?
Când citeşti însă, sau când asculţi drama d-lui Delavrancea, neinfluenţat de personalitatea d-sale, nici sub impresia efectelor de scenă şi numai din interesul pentru o lucrare cu înalte pretenţii de artă; găseşti multe observaţiuni de făcut. Şi nu înţeleg de ce alţii au evitat să le spună câtă vreme o lucrare neizbutită în activitatea unui scriitor nu poate întru nimic să-i întunece meritele din trecut.
Drama d-lui Delavrancea este înainte de toate greşită prin însăşi concepţiunea ei. Ştefan cel Mare trăieşte în tradiţie şi în credinţele noastre ca un cuceritor şi făcător de bine. în literatură el este potrivit mai mult pentru opere fastuoase, pentru poeme sau balade, cari să-i preamărească bravurile şi să-i plângă căderile. Un erou tragic însă n-a fost fericitul Ştefan. Moartea lui a urmat fără nici o vină, fără nici o catastrofă sufletească, o moarte firească de om bătrân cu datoria împlinită. Iar din moartea aceasta, întru nimic tragică, d-1 Delavrancea, şi-a croit drama sa. Patru acte în şir moare bietul viteaz. Patru acte de-a rândul suferă de ranele ce se deschid, tot mai dureroase, la picioare. Nici un conflict, nici o pasiune mare, doborâtoare, în
230
231
sufletul acestui bolnav, care-şi leagănă copilul pe genunchi şi-1, 1
răsfaţă ca şi „Bunicul" din volumul între vis şi viaţă. Faţa lui," 1
crispată, oboseala, desele ţipete de durere ne prevestesc moartea 1
lui, încât ne surprinde ca ceva de prisos şi cu totul incidental 1
episodul de la sfârşit cu uciderea „vărului" Ulea. Murea el, 1
bătrânul, şi fără zguduirea asta din urmă, de care autorul - de 1
dragul esteticei şi al istoriei - putea să-1 cruţe şi să ne cruţe. în I
apunerea aceasta lentă, în zvârcolirile dureroase ale fizicului, va, I
micile senilităţi, se cuprinde mai mult o micşorare a erouluj 1
decât o ultimă strălucire a vitejiei lui. I
Autorul însuşi pare că şi-ar fi dat seama de lipsa unui |
conflict psihologic, care să determine acţiunea dramei sale, şi a 1
avut fericita idee să introducă un episod din cele mai rare în 1
literatura noastră dramatică: iubirea între Oana şi Petru Rareş, 1
fii nelegitimi ai lui Ştefan. Iubirea aceasta ascunsă între doi inşi |
cari nu ştiu că sunt fraţi, putea în adevăr să ducă la complicaţiuni 1
tragice. Pasiunea tinerilor putea în fiecare moment să devie |
vinovată, incestuoasă chiar. Emoţiile prin cari trebuia să treacă 1
bătrânul lor părinte, silit a-şi reaminti şi a destăinui alunecările 1
tinereţei sale, puteau oferi situaţiuni pentru scene puternice, 1
catastrofale. Cetitorul aşteaptă însă zadarnic desfăşurarea acestui 1
conflict. D-1 Delavrancea trece uşor pe lângă subiectul său; îl 1
schiţează, dar nu-l adânceşte. Voievodul rămâne vesel şi indiferent 1
în faţa iubirei fiilor săi; el o favorizează chiar şi-i îndeamnă să 1
se iubească. Iar greşala cea mare, săvârşită de d-1 Delavrancea ]
împotriva unei elementare logice a sentimentelor, este faptul că 1
Oana şi Rareş, după ce se încredinţează că sunt în adevăr soră şi I
frate din aceiaşi părinţi, îşi dau mâna prieteneşte, îşi zic „fraţi" |
şi se despart fără să se mai ştie din piesă ce s-a ales de dânşii, I
foarte împăcaţi cu soarta lor şi foarte nepăsători de iubirea lor 1
din trecut. Impresia cetitorului este că prin modul superficial de ■]
a trata episodul acesta, d-1 Delavrancea a scăpat ocazia de a j scrie în adevăr o dramă trainică.
O mare vină estetică a dramei este şi actul al 4-lea. E o ;
proză chinuitoare acest act, în care vezi scene de-a rândul un \
bătrân trăgând de moarte, gemând în cursul operaţiei ce i se ]
face la picior. La sfârşitul actului, eroul se ridică şi, în cămaşa ]
lui de noapte, iese în scenă şi în urmă pe stradă ca să ucidă pe conspiratorul împotriva tronului. Mă rog, se putea ca halul acesta în care se arată Ştefan să fie o apoteoză a lui? Trebuia ca leul Moldovei să fie preamărit şi pentru eroismul cu care a suportat operaţia cu fierul roşu, fără bandaj sau... cloroform? Dar operaţiuni de aceste în general nu sunt pentru scenă. Gerhardt Hauptmann a prezentat publicului german pe un domn lepros - şi a fost fluierat.
D-1 Delavrancea greşeşte apoi - împotriva aşa-numitei economii a dramei. Fixându-şi toată atenţiunea asupra lui Ştefan, încarcă foarte mult rolul acestuia; schiţează în fugă şi, ce e drept, plastic alte roluri, neglijând însă cu totul fiinţe cari taie adânc în viaţa sufletească a eroului.Doamna Măria, figura palidă de soţie, e redusă la rolul simplu de admiratoare. Se petrec sub ochii ei scene cu amintiri din trecutul romantic al soţului ei, cu Rareşoaia, cu copii ilegitimi, - şi doamna Măria păstrează totuşi un calm uimitor. Fără nici o zguduire, ea continuă a netezi părul bălai al străinei copile din flori crescute sub ochii ei. Aşa de simplu şi de nesimţitor totuşi nu va fi fost -şi în dramă nu poate să fie - acest suflet de femeie. De asemenea, Bogdan Chiorul nu putea să rămână atât de şters, ca o umbră trecătoare, în cursul acţiunei, căci în definitiv el este pricina conflictului de la sfârşit şi cetitorul se aşteaptă să vadă dacă Bogdan merită în adevăr încrederea boierilor şi jertfa de sânge ce i-o aduce Ştefan. în o dramă manechinii nu au ce căuta; aici totul trebuie să aibă o motivare şi toate trebuie să se petreacă cu o necesitate psihologică. Simplele constatări de fapte, cari lasă deschise atâtea întrebări, sunt jignitoare.
Ar mai fi ceva de obiectat şi împotriva unor mijloace secundare, cu cari autorul caută să producă efecte. Acestea sunt cântecul des repetat de cuc şi de privighetoare, precum şi sunetele lărmuitoare, - cele dintâi pentru a produce o atmosferă mai lirică, cele de a doua pentru a crea un cadru romantic. Surogatele aceste sunt prea ieftine şi prea primitive pentru lucrări serioase.
Dar, fireşte, drama îşi are şi calităţile ei, remarcate de toţi. Limba ademenitoare - de data asta mai puţin colorată - şi
232
233
multele drăgălaşii (cum numai Delavrancea le ştie scrie) din; |
viaţa intimă, atât de bine evocată, de la Curtea lui Ştefan trebuie; 1
să placă oricui. In unele părţi, ca în zugrăvirea şezătoarei, sau I
a adunărilor de oşteni, autorul se afirmă ca iscusit practician 1
al scenei şi ne' face să întrevedem viitoarele d-sale succese 1
dramatice. Tonul firesc de convorbire (cu excepţia monoloagelor 1
declamatorice ale lui Ştefan) se deosebeşte în mod plăcut de} 3 stilul bombastic al tragediilor noastre istorice din trecut şi va
inaugura, eventual, o nouă direcţie în forma acestui gen literar. I
Aceste sunt însă calităţi mai mult de formă şi nu pot înlocui I
uşurinţa cu care se trece peste stările sufleteşti, nici lipsa, I
binişor simţită, de coheziune în mersul întreg al dramei Apus de 1
soare. 1
-[22] 1
Se mişcă rezervele. Armonia între rezervişti. |
D-l Delavrancea şi cultul celor mici. 1
Politică şi literatură. Inimiciţii intime. |
Visul lor |
în sfârşit porneşte hora în bătătura întreagă. Atraşi de tropăitul 1
şi de chicotirile tinerilor, vin şi chiaburii şi bătrânii satului de 1
se-nşiră la joc, amintindu-şi de vremile trăite. D-1 Caragiale îşi I
părăseşte splendida izolare din Berlin şi vine să-şi reia şirul 1 cronicelor, acum sibilice, din Universul. D-1 Slavici, cu pasul
mai slăbit, cu fantazia mai ostenită, dar cu gândul închegat, se ]
aşterne pe o nouă serie de nuvele şi romane în ziarul Minerva. I
D-1 Gane de la Iaşi găseşte editori. D-1 Delavrancea triumfează I la teatru. Şi alţii mai mari şi mai mărunţi, dintre cei ce de vreo
15 ani încoace sau nu erau deloc, sau se iveau numai sporadic ]
în viaţa literară, îşi fac loc cu cotul în rândurile dintâi. Numai ■<
d-1 Petraşcu rămâne la o parte, întunecat, jelind pe ruinele lui j
Marin Gelea. D-sa este, poate, singurul rezervist pe care trâmbiţa j deşteptării literare de astăzi nu 1-a mai putut urni din loc.
A. fost mare zgomotul din anii din urmă. Volume intrau la
tipar, câ znopii într-o batoză. Reputaţii se clădeau şi se dărâmau, j
între glume şi scrâşniri. Forţe nouă, de toate mărimile, se măsurau între ele, ciocnindu-se. Şi încordarea asta febrilă făcând valuri tot mai mari în jurul ei; revistele, ziarele, publicul şi casele de editură veneau să sprijinească mişcarea şi să deschidă un credit tot mai larg muncitorilor sprinteni.
Gustul de cetire dezvoltându-se, organele de răspândire a literaturei au mobilizat şi rezervele. Şi iată-i acum la un loc, pe cei crezuţi istoviţi, pe cei retraşi la binemeritata lor pensioară, pe cei nemulţumiţi şi blazaţi de odinioară, - iată-i reveniţi la munca aprigă. Chemarea vremei a avut asupra lor efectul unui curent galvanizator: le-a redat subiecte, idealuri, preocupări întrerupte de atâţia ani. Iar tinerii se bucură de această revenire, fără pizmă şi răutate, căci, orişicum, au şi tinerii meritul lor în această întorsătură: ei au netezit drumul de asperităţi, ei au provocat emulaţiunea şi ei au deschis vistieria caselor de editură.
Mărturisim însă că revenirea asta la matcă ne-a adus şi destule surprize. Multe nu mai sunt aşa pe cum le ştiam din cetite. Scriitorii aceştia în noua lor fază, ni se prezintă în o lumină mai străină. Unii cu totul schimbaţi, alţii rămaşi în urmă, cu gusturi demodate în alegerea subiectelor. Ei reîncălzesc bucate vechi, cari nu mai sunt pentru stomacurile noastre. Recheamă şi repetă figuri şi glume din trecut, pentru cari noi nu mai avem înţelegere. Sunt mai gravi şi mai didactici...
Dar, să nu fim grăbiţi. Este, poate, o chestie de timp, până ce ne vom obicinui şi simţi bine împreună.
Ceea ce ne-a mirat înainte de toate la aceşti scriitori este armonia desăvârşită între dânşii. Am văzut-o cu ocazia apariţiei dramei Apus de soare. O operă de seamă rezistă ea singură, fără apărători. Contimporanii d-lui Delavrancea au sărit însă cu toţii să-i facă ovaţii şi să atace pe cei cari, păstrând de altfel toată evlavia pentru trecutul literar al autorului, nu puteau să preamărească o lucrare destul de şubredă. D-1 Caragiale, în două foiletoane apocaliptice, înalţă (?) drama asta istorică la rangul unei drame „în genul aşa-numitelor Mistere sacre ale Patimilor Domnului" şi găseşte o deosebită calitate în „acel suprem Tatăl nostru în limba clasică, în care eroul 1-a învăţat de mic copil".
234
235
Spiritul acesta de solidaritate e desigur instructiv pentru: noi şi înduioşător chiar. Cine voieşte poate găsi în această manifestare o pildă despre felul cum trebuie să se respecte între ei scriitorii aceleiaşi generaţii.
Dar, să vedeţi fatalitate. Pilda nu trebuie luată atât de grav, căci era un timp când şi cei ce stau astăzi alături, sprijinindu-se, îşi trimiteau provocări la luptă „sans treve ni mer9i", când d-1 Caragiale trimitea d-lui Vlahuţă vorba că „romanul Dan este cea mai mare idioţie ce s-a scris în româneşte"...
Astăzi măiestrii sunt împreună în pace rodnică, dar vremile de patimi vin şi trec şi cine ştie ce surprindere ni se rezervă în punctul armoniei scriitorilor concentraţi.
Mult ne-a surprins cu ocazia asta şi o schimbare de convingeri la d-1 Delavrancea. D-sa şi-a ales ca subiect de debut în noua sa activitate pe Ştefan cel Mare. Şi, după cât ştim, mai nainte avea o adevărată oroare de figuri atât de uriaşe, din cari orice diletant poate înjgheba câteva scene dramatice, sau „frescuri" chiar. Acum 15 ani d-sa era cu totul însufleţit de cultul celor mici, acelor ce suferă în ascuns, nevăzuţi decât de ochii celor mai ageri artişti. Ce pas colosal de la trudită Sultănică, de la transparentul Sentino la colosul Ştefan!
„Avem şi noi din cei mari - zicea autorul lui Ştefan pe vremuri - în trecutul şi istoria noastră. Dar vă mărturisesc că pe mine mă revoltă obiceiul de a întinde uitare peste cei ce n-au fost prinţi, nici generali... Istoria prinţilor este aşa de uşor şi de ieftin de scris, încât ea se poate meremetisi chiar şi contra verdictelor date de popoare"...
De ce şi-o fi părăsit d-1 Delavrancea convingerea cea bună şi s-a apucat de meremetiseli istorice „aşa de uşor şi de ieftin de scris" în aparenţă şi atât de potrivite de a fi umflate şi banalizate?
Gândurile se leagă prin bizare coincidenţe. De la o contrazicere trecem la alta, tot în activitatea d-lui Delavrancea.
Vedem că astăzi se discută iarăşi nesecata temă a raportului dintre literatură şi politică. Şi ne vine în minte că d-1 Delavrancea s-a retras odinioară din literatură tot de dragul politicei. Avea
atunci convingerea că între aceste două noţiuni există o absolută incompatibilitate:
„Politica este cel mai înverşunat duşman al literaturei. Politica te absoarbe. O singură speranţă mai rămâne unui luptător convins şi cinstit: din jertfele de astăzi se va naşte binele de mâine. Cine nu se simte capabil de-a se jertfi astăzi şi totuşi continuă de a face politică este un element mai mult al imoralităţii de mâine. Ori dai tot, ori sporeşti numărul şarlatanilor. Şi eu dorind să-mi fac completa datorie în luptă, văd cum trec anii fără a mă putea odihni un moment... Cine odată a intrat în luptă pentru drepturile şi libertăţile publice simte că pentru el a încetat orice drept şi orice libertate."
Precis şi categoric.
Dar, pe cum ne încredinţează reapariţia d-lui Delavrancea în arena literară, s-ar părea totuşi că enunciaţiunile aceste nu sunt a se considera atât de solemn, căci „dând totul" politicei, tot i-a mai rămas vreme şi gândire pentru îndeletniciri literare. De părerea aceasta este şi d-1 Caragiale când, în recentul foileton din Universul, scrie:
„Afară de amărăciunile pe cari i le-a adus lui Delavrancea personal amestecul şi tăvălirea în luptele politice, ce pagubă a avut el, ca poet, în frământarea lui de partizan? Eu cred că nici una; ba, zău, înclin a crede că, dacă nu gusta până la drojdii acele amărăciuni, n-ar fi avut viziunea aceea care se numeşte Apus de soare.
Fireşte, nici cuvintele d-lui Caragiale despre „amărăciunea" pe care d-1 Delavrancea ar fi gustat-o „până la drojdii" în politica ţării nu corespund tocmai realităţii. Noi ştim că asemenea amărăciuni d-1 Delavrancea gustase mai nainte tocmai în literatură şi că tocmai de groaza lor şi a multelor duşmănii -numite de d-sa „inimiciţii intime" - se refugiase din lumea literară în cea politică:
„Este o consolaţie în luptele noastre politice - scria d-1 Delavrancea pe la 1894. Scapi în bună parte de acea atmosferă de inimiciţii intime, cari din nenorocire înfăşură lumea literară şi artistică. Ştii că elogiul şi critica, fie şi
236
237
nedrepte, sunt sincere. Pasiunile (în politică) nu sunt ascunse, nu se pot ascunde. Lupta continuă nu le dă pas de a-şi potrivi masca. Ştii „în cine să ai încredere şi în cine să n-ai încredere. Slabă mângâiere pentru rănile ce ţi se fac zilnic, dar este mângâiere"...
Ce 1-a înduplecat pe d-1 Delavrancea să părăsească pentru moment tărâmul sincerităţii nu putem şti. Să fi crezând d-sa că „inimiciţiile intime" au încetat în literatură? Să fie convins că elogiile ce i s-au adus sunt sincere ?...
... Dar să lăsăm aceste conjecturi supărătoare şi să gustăm bucuria deplină pentru revenirea lor. Visul lor, al rezerviştilor, este desigur, ca şi al nostru, al tuturor: acela de a contribui la dezvoltarea literaturei contimporane. Nu interesele materiale, nici slăbiciuni şi vanităţi omeneşti îi fac să-şi reia condeiul părăsit, ci focul sacru pentru artă, îndemnul irezistibil de a crea, dorinţa de a exterioriza comoara de sentimente şi de idei acumulată în anii lor de odihnă. Să fie bineveniţi!
[23]
Z. Bârsan: „Impresii de teatru din Ardeal" Arad. P. 144 C. Antoniade: „Thomas Carlyle" Bucureşti, 1909. P. 139 (preţul 8 lei). V. Alecsandri: „Poezii lirice". întâia epocă (1840-1859) Vălenii de Munte, 1909. Preţul 2 lei
Unde sunt cei ce, acum câteva luni, urlau împotriva lui Z. Bârsan, de la Şimleu până la Vălenii de Munte?... Câtă nechibzuinţă, Doamne, câtă uşurinţă în apreciarea activităţii publice a unui om! Li se năzărise acestor mari esteţi şi dramaturgi ai noştri că Bârsan nu este la nivelul pretenţiunilor d-lor şi au început să tăbărască asupra lui cu cârtiri şi cu insinuări. Iar acum, după ce talentatul actor şi scriitor a mers înainte, după ce în cursul unui an, prin jocul său abil în Bucureşti şi prin
238
succesele sale literare, a dat probe de multă vigoare şi pricepere, au amuţit toţi detractorii lui şi nu au nici curajul civic de a-şi recunoaşte greşala şi a cere iertare în public. E o bună lecţie pe care Bârsan o dă gurilor rele şi minţilor uşuratice şi mă bucur de aceasta, fiindcă în adevăr ardelenii noştri din firea lor sunt prea puţin recunoscători şi prea neîncrezători în munca şi talentul tinerilor ridicaţi din mijlocul lor.
Cartea nouă a lui Bârsan, care-mi dă prilejul să scriu aceste rânduri, este consacrată turneurilor sale teatrale prin Ardeal, timidelor sale încercări de a sădi în poporul nostru interesul pentru arta dramatică şi dragostea pentru o frumoasă limbă românească. O încercare îndrăzneaţă de misionar african, - căci mai repede străbate la hotentoţi iubirea de biserică creştină decât la noi însufleţirea pentru tainele artei.
Se vede din aceste pagini, în cari un tânăr şi avântat artist îşi aşterne impresiile, repede, aproape cinematografic, că e mult încă până în rai, că aluatul nostru etnic este încă prea aspru pentru a-i da formele moderne. „Teatrul" la noi e confundat încă cu ceea ce se numeşte „comedie". Pretenţiile păturei de sus sunt exagerate, iar ale celor de jos sunt cu totul inferioare. Conducătorii mişcării culturale nu au un program limpede de educaţie a maselor şi toate se conduc după binefăcătoarea lege a inerţiei. „în loc să plecăm singuri, aşteptăm să ne împingă vremea de la spate", - zice foarte nimerit Bârsan, comparând poporul cu melcul, care şi-a făcut casa, dar înaintează cu o rară încetineală.
Toate mizeriile îndurate, ca şi clipele de înălţare sunt prinse în zbor şi aşternute în această carte, din care mult pot să înveţe cei ce vor să se intereseze de-aci înainte de acest mijloc de a propaga cultura la români. Valoarea operei lui Bârsan creşte însă în partea ei literară, în forma aleasă a descrierilor sale de călătorie. Cetiţi capitolul cu plecarea recruţilor în armată sau cel cu romantica logodnă şi nuntă din Sălişte şi veţi regăsi în ele tot lirismul dulcelui cântăreţ al floarei albastre.
Asupra cărţii d-lui C. Antoniade despre Thomas Carlyle nu am competenţă de a mă pronunţa decât ca un simplu cetitor
239
de opere frumoase, şi trebuie să mărturisesc că în timpul din urmă puţine cărţi ne-au fost mai binevenite ca aceasta.
E binevenită această carte mai întâi pentru că tratează despre unul din cei mai sănătoşi gânditori ai lumei mai nouă, despre englezul Carlyle, ale cărui opere ar trebui să se răspândească în mijlocul nostru ca o biblie. Carlyle, mai cu seamă ca apologet al muncei, e binevenit astăzi, când numărul celor ce-şi împlinesc datoria cătră societate descreşte vădit.
Dar mai merită atenţie specială această lucrare fiindcă printr-însa se relevă un nou scriitor român, o minte ageră şi un condei mlădios, care ştie să se pronunţe luminos în cele mai | complicate probleme ale gândirei. Filosofii noştri, puţini câţi îi 1 avem, sunt uneori cam noduroşi în stil şi au fraza greoaie, pe când d-1 C. Antoniade, cel mai tânăr între dânşii, scrie o proză cu calităţi literare remarcabile şi foarte lesnicioasă la înţeles.
D-1 Antoniade, după ce ne-a expus acum viaţa şi activitatea lui Carlyle, ar face o faptă folositoare, dându-ne în o bună traducere românească cele două lucrări ale lui cari ne-ar conveni mai mult: una despre muncă şi cealaltă despre cultul eroilor.
Ne-a surprins zilele acestea apariţia unei nouă ediţiuni a poeziilor lui Alecsandri. întreaga piaţă literară e plină cu poezii de Alecsandri, „Minerva" a scos câteva ediţii în mii de exemplare şi încă ediţii complete şi ieftine. Bibliotecile populare au editat de asemenea pe Alecsandri. Pentru cetitorii ardeleni „Asociaţia" a tipărit o selecţie de tot ce trebuie reţinut dintre poeziile bardului. Şi acum, după toate astea, mai vine şi editura de la Văleni cu o cărticică în care, pentru preţul de doi lei (!), oferă numai poeziile lirice (din anii 1840-59) ale aceluiaşi poet. Adevărat că noua ediţie are pretenţia de a fi „critică", prin faptul că stabileşte în note schimbarea de texte, săvârşită de însuşi Alecsandri în cursul anilor, - dar nu vedem deloc utilitatea pentru popor a acestui fel de ediţii şi scumpe şi migăloase la cetit. Ce ţi-e şi cu zelul ăsta de a face de toate!
[24]
Un nou curent literar?
„ Du bist eine Luxuspflanze, Nicht schon, doch sehr apari Ein degenerierter Sprossling Aus edler, alter Art. "
Curentele literare ar trebui să aibă totdeauna o obârşie firească. Ele nu pot să pornească decât din trebuinţele sufleteşti ale unui popor, sau din spiritul vremii, pe care anumite individualităţi de seamă îl întrupează. La noi însă nu se întâmplă totdeauna astfel. Am avut şi curente cu totul străine de sufletul nostru, căci, printr-un nenorocit dar de adaptare al unor cetitori, nu este vreun apostol cât de zvâcnit al unei idei care să nu-şi găsească un întreg cortegiu ca să-1 urmeze. Aşa, de pildă, trebuie să ne mirăm şi să ne simţim umiliţi de câte ori ne aducem aminte de faptul, atât de caracteristic pentru spiritul critic al lumei noastre, că un Macedonski a reuşit odată să organizeze în centrele tuturor judeţelor din regat comitete, compuse din societatea cea mai aleasă, cari să-i recunoască şi aplaude şefia literară. Şi asta într-un timp când steaua lui Eminescu strălucea pe orizontul poeziei noastre.
Fireşte, nimic nu se spulberă mai repede ca aceste aventuri literare. Cel dintâi vânt sănătos le mătură din cale. Cei adunaţi în mod artificial se împrăştie fără urme, iar conducătorul improvizat rămâne o figură urmărită de glumele tuturor băieţandrilor.
Istoria literară este însă ca şi ştiinţa statisticei. Ea trebuie să înregistreze orice fenomen, deci şi curente de acele cari nu lasă pe urma lor decât frânturi sau încercări, deşteptându-ţi zâmbetul de simpatie pentru unii şi mila pentru alţii. Ar fi interesant a se aduna într-un mănunchi toate sforţările trecătoare de acest fel, visurile sfărmate ale atâtor idealişti sinceri şi ruinele bizare ale atâtor neputincioşi naufragiaţi, pe cari îi întâlnim în vrafurile revistelor noastre literare. Cu alte ocazii am tipărit câteva capitole din frământările acestei colonii, iar
240
241
acum - îndemnat de zgomotul ce se face în Bucureşti în jurul revistei Vieaţa nouă - mă voi îndeletnici cu cel mai actual dintre silitorii de curente nouă, cu d-1 Densusianu-Ervin, criticul şi poetul, în acelaşi timp, care în timpul din urmă, cu mult neastâmpăr, se proclamă singur întemeietor de şcoală literară şi primeşte în această calitate omagiile elevilor săi conferenţiari şi ale elevelor unui institut de domnişoare.
Să facem istoricul acestui „curent". Şi să vorbim ceva mai pe larg, căci mi se pare că aceasta a fost şi suprema dorinţă a d-lui Densusianu, de a ajunge o personalitate cunoscută, un om discutat, fie şi cu preţul unei nuanţe umoristice.
Aşadar, cum a ajuns d-1 Densusianu, din filolog apreciat ce este, un critic pretenţios şi rătăcit şi un poet de toată slăbiciunea? Cum s-a întâmplat minunea asta, să se avânte aşa de repede la şefia unei şcoli literare?
Povestea începe aşa, că în d-sa se ascundea încă de mult un mic apostol, iar filologia seacă, cu întoarcerea pe dos şi pe faţă a buchilor, cu îngrijirea exactă a virgulelor, nu-1 încăpea. îi trebuia teren larg de manifestare. Şi unde-1 putea găsi mai uşor ca în literatură, unde hârtia nu te mai întreabă dacă aduci cu tine un dar firesc, ce se cheamă talent? în dorinţa sa de înălţare, romanticul tânăr de odinioară se înfăşură deci în mândra haină tricoloră şi, înstrunându-şi lira, aduce mai întâi un imn de preamărire - cam searbăd, ce e drept - părinţilor săi ardeleni, adunaţi pe Câmpul libertăţii de la Blaj:
Din munţi şi văi, de pe câmpie
Venit-au cete de români
Să jure toţi într-o frăţie
Că robi nu sunt, nici vreau stăpâni.
Suflarea-ntreagă romanească Pe câmp acum s-a adunat Şi nu-i român să ne privească Cu ochii-n lacrimi înmuiat.
242
„Juraţi acum toţi într-o limbă Că robi n-om fi noi la străini, Un şoim în vrabie nu se schimbă, Nici bradul nu se face spin."
A zis - şi-ntreaga adunare Privirea către steag îndreaptă. Şi toţi din piepturi strigă tare: „Jurăm că lupta noastră-i mare."
Cu jurământul acesta pe buze d-1 Densusianu intră în luptă, asigurându-ne că „rob n-o să fie la străini". Şi mărturisim că a luptat destul de aprig la început, în coloanele României june de-acum nouă ani. Şi-a ridicat atunci glasul împotriva snobilor cu pretenţii de exotism cari nu vor să aprecieze arta şi literatura românească decât atunci când li se dă sub etichetă străină. A protestat în contra acelor „suflete hibride" cari dispreţuiesc pe cei din clasele de jos, „fără să se gândească că poate originea lor este mai pe jos decât aceea pe care o dispreţuiesc"'. A înfierat pe artiştii români ale căror opere nu sunt decât nişte „combinaţii" franceze, căci „din asemenea combinaţiuni rezultă ceva incoherent, cu desăvârşire fals, o minciună îmbrăcată în haine confecţionate la Paris şi nimeni nu se gândeşte că în chipul acesta se subtilizează de multe ori arta şi literatura la noi, recurgându-se la adaptări bizare, la cârpituri neiertate. închipuiţi-vă o strofă lucrată la noi, de care s-ar agăţa un petec de dantelă fabricată în Franţa şi veţi avea simbolul acestei arte. Dar un asemenea procedeu e necinstit. Artistul înşalâ pe public, dându-i sub o formă exotică subiecte româneşti".
Frumoase cuvinte! Şi vrednice de autorul poeziei Câmpul libertăţii, cel ce a jurat să nu fie „rob la străini"... Iar micul apostolat se continuă în aceeaşi direcţie şi cu aceleaşi filipice. în poezie, ce e dreptul, nu mai are noroc, căci, prin un capriciu al sorţii, însuşi d-1 Petraşcu, criticul căzut în desuetudine, îi refuză
243
o serie de versuri.1 în schimb, i se pun la dispoziţie coloanele Sămănătorului şi aici, alături de atâţia cântăreţi şi prozatori „de la ţară", împreună cu atâţia tineri cari înfiripau o mişcare literară sănătoasă, îşi continuă exprimarea aceloraşi preocupări.
Deodată o poticnire. Alături de acei tineri venise şi d-1 Iorga să lupte. Şi a fost o plăcere să-i vezi la un loc pe cei doi apostoli, precum a fost o desfătare să-i vezi în curând încurcându-se, privind cu tot mai multă neîncredere unul la altul şi cu tot mai mult necaz. Era greu să rămână mult la un loc, amândoi având aceleaşi ţinte, amândoi cu aceleaşi orgolii de a străbate în fruntea unui curent pornit de alţii. Vedeai cum relaţiile se încoardă, cum duşmănia schinteiază. Şi urmarea a fost că d-I Densusianu s-a retras de pe teren şi a renunţat pentru totdeauna la o direcţie zicând naţionalistă a activităţii sale, - o direcţie unde de altfel d-sa nu adusese nimic nou şi nimic puternic, afară doar de acea poezie slabă şi acele juste apostrofe la adresa falsificatorilor eulturei naţionale.
*
De-acum se îndreaptă spre alte orizonturi, spre o cale cu totul opusă. Omul doritor de a străbate, când i se închide drumul în dreapta, o ia la stânga. Ambiţioşii nu se dau bătuţi cu una cu două. îşi înfiinţează o revistă - Vieafa nouă - la început cu un
Fiindcă e vorba de un creator de curente, e bine să se cunoască măcar o parte din acele versuri refuzate. Le găsim la poşta redacţiei:
De sunt bune, sau sunt rele Versurile ce le fac, Pentru mine sunt mărgele Şi Ie-nşir pentru că-mi plac.
Nu-s mărgele mincinoase Ca să-nşel pe cetitori, Nu sunt poate nici frumoase Căci nu caut admiratori.
De cântat îmi vine dorul Şi de-s singur cânt mereu, Cânt cum murmură izvorul Şi de ce - nu ştiu nici eu!
244
program de o rară echivocitate, dar cu vădită dorinţă apostolică de a întemeia o şcoală nouă:
Urmaţi-mă,
Pe-aci e calea
Ce ne va duce-nvingători;
Aprindeţi candela nădejdii
Şi fiţi în noi încrezători !
Astfel îşi cheamă la luptă pe tovarăşii necunoscuţi încă, invitându-i să caute alţi zei şi alte altare. Şi zeii la cari trebuia să se închine erau decadenţii francezi, „nume şi opere semnificative, de care va rămânea legată o concepţie nouă; aceste nume, deşi s-au impus în Franţa de vreo zece ani încoace, nu sunt cunoscute la noi precum s-ar cuveni". Iar altarul la care îi chema să se plece era „cultura aristocratică", - şi „a fi aristocrat în literatură înseamnă a avea un suflet ales, de elită, a te ridica deasupra celor mulţi... a înlătura din suflet acele umbre cari amintesc origina de jos ".
Nu-i aşa că e colosal saltul d-lui Densusianu şi e cu totul anormală evoluţia d-sale de la desperata sa luptă în contra „procedeului necinstit de a înşela publicul cu forme exotice din Franţa" până la acest călduros apel de a îmbrăţişa pe decadenţii francezi şi a înlătura astfel chinuitoarele (vai!) „umbre cari amintesc origina de jos"!?... Dar d-sa merge înainte, ici cu izbucniri în contra caracterului popular sau tradiţional al literaturei, colo cu divagaţii în favorul artei pure şi a versului liber. Un sistem închegat nu reuşeşte să clădească, deoarece puterile nu-l ajută, iar în articolele sale arţăgoase, în cari adeseori se constituie în propriul său adversar, nu găseşti nimic nou. Şi nu este nouă nici măcar grandomania dintr-însele, căci o dată ce a declarat că scopul activităţii sale este „să înlăture din suflet umbra originei de jos", afecţiunile aceste, cari torturează conştiinţa fiecărui decadent, nu mai sunt surprinzătoare.
Ca şi când n-ar fi destul de convingător prin teoriile sale, d-1 Densusianu caută apoi să-şi ilustreze acest program cu pilde de-ale sale. Deodată îşi redobândeşte glasul pierdut în poşta redacţiei d-lui Pătraşcu şi se porneşte spre versificarea ideilor sale estetice. Vai, sunt nişte versuri anemice, cari „se întemeiază
245
pe principiul armoniei interne şi al muzicalităţii strânse", dar în fondul lor nu pot fi considerate decât drept o tristă simbolizare în proză unor subiecte confuze. Ceva mai şters, mai rece şi mai încâlcit găsim cu greu la toţi versificatorii similari. Aceste poezii, iscălite „Ervin", nu ne pot servi decât cel mult ca documente psihologice pentru autorul lor, pe care ni-I arată cuprins de o vecinică dorinţă cătră înălţimi, asemănându-se pururea cu imensităţi, când cu un Ocean, când cu un Munte sau un Vulcan revărsător de lavă, când cu un stejar majestuos. Lumini de fulger le zice celor mai multe din aceste vorbării deşarte:
Se luptă sub povara de lanţuri ruginite
în jurul lui stau chipuri de veacuri ca tirani
Trimeşi să-1 ispitească şi stavile să-i puie
De cumva prea departe s-ar avânta cu gândul -
Pe unde n-au fost alţii, de unde s-ar întoarce
Prea-nstrăinat, prea mândru
Şi prea cutezător.
înfrânt de trudă-adoarme cu ochii spre amurgul .
Ce-nsângerează cerul şi inima-i, când ştie
Că răsăritul iarăşi acolo-1 va găsi,
Adoarme, dar deodată ca sfântul ce visează
Din peşterea-i de-osândă luminile din cer,
în alte lumi se vede - titanică putere
L-a dezrobit din umbră, din temniţa de fier.
în zori o luptă nouă, Dar este cea din urmă
Sub braţul lui în care revolta-a pus tot focul, Crispat într-o supremă, sălbatecă-ncercare, Verigile se sfarmă şi-n sunetul cu care Tot lanţul se desface s-aud parcă suspine, Mor uipbre ce viaţa mereu i-au urmărit.
Acurrta-i el -
Şi-nvingător se duce-n lume, mulţumit
Că nu mai e supus oricui
C-atâţia morţi nu mai trăiesc
în viaţa lui... ;
Dacă am voi să fim aspri, am putea să asemănăm această întunecoasă înseilare de cuvinte cu zvârcolirile unui Don Chişot, care se crede urmărit de umbre şi de duşmani, pe cari îi cucereşte, ajungând la culmea încoronată cu razele luminei triumfale.
Şi anul acesta d-1 Densusianu se credea în adevăr ajuns la culme. După câţiva ani de editare a unei reviste, care n-a produs vreun răsunet în mulţimea cetitorilor şi nici de vreun cerc literar nu a fost luată în seamă, a crezut momentul sosit de a-şi proclama biruinţa. Din câţiva famuli de la Facultate şi-a făcut vestitori umili ai vederilor sale. Din doi-trei_ poeţi tineri şi neformaţi şi-a făcut adepţi ai formei fără formă. încolo, fără nici un talent serios răsărit în preajma sa - căci d-nii Hetrat şi Minulescu, talentaţii scriitori cari au publicat versuri şi în Vieaţa nouă, nu au nimic comun cu nizuinţele trudite ale lui Ervin - iată-1 pornind la propovăduire. în sala unei scoale de fete din capitală, această mică dar gălăgioasă familie literară îşi dă întâlnire, şi acolo, în prezenţa unei lumi naive, se ţin conferinţe despre noua îndrumare, se micşorează valoarea altora, se ridică a lor şi se declară - în aplauzele asistenţei - că „acela care avea să introducă în poezia noastră sufletul nou şi mijloace potrivite acestuia este „Ervin"...
Ridicolul e complet şi o vorbă serioasă va fi la locul ei.
Aşa-numitul „curent" al d-lui Densusianu este, precum vedeţi, o bufonerie, căci nu vreo necesitate sufletească, nici vreo însuşire artistică deosebită l-a îndemnat să-şi încerce norocul de om vestit, ci pur şi simplu o biată ambiţie omenească.
Ambiţiile aceste se iartă, căci în mişcarea culturală a oricărui popor se ivesc asemenea degenerări de tendinţe. Dar ceea ce nu se poate ierta este neadevărul, care stă la baza astor fel de încercări. Căci este cu totul neadevărată afirmarea că literatura noastră de până acum ar fi fost aşa de exclusivist „ţărănistă", încât să fi avut nevoie de opoziţia unui domn de gustul lui Ervin. Este cu totul fals că scriitorii noştri de seamă s-ar fi arătat atât de refractari faţă de literatura modernă străină şi în special faţă de modernii francezi, încât să fie nevoie de o
246
247
specială intervenţie. Răsfoiţi toate revistele noastre din anii din urmă şi veţi găsi acolo frumoase traduceri din Baudelaire, Verlaine, Regnier, Samaine, Wilde, Maeterlinck şi Heredia,, făcute de scriitori nedecadenţi. Cercetaţi tot acolo şi veţi vedea cum directorii dovedeau un înţeles real pentru subtilităţile acelora dintre poeţii noştri cari imită cu oarecare talent pe cei străini. Iar dacă dintre noi cineva s-a ridicat împotriva influenţei prea simţite a modernilor străini, a fost numai pentru că se impunea combaterea falsificării şi a exagerărilor, - iar exagerările aceste le-am combătut şi când veneau din partea celor ce forţau nota patriotică în literatură.
Libertatea în artă este la noi deplină şi nimeni n-are să se plângă de lipsa de toleranţă.
Dar să nu se pretindă nimănui a tolera pe aventurierii literari, cari ne tulbură numai seninătatea unei dezvoltări fireşti.
[25]
Spirite de negaţiune şi spirite pozitive. Negaţiunea este o creare. Ce este criticul? Ce ziaristul? Cazul meu
Un ziarist de la noi pufăie de indignare împotriva spiritelor „caustice şi negative", cari nu-i îngăduie să guste în tihnă opera creatoare a spiritului pozitiv din Vălenii de Munte. Indignatul în chestiune, ce e drept, nu face parte din nici o categorie a celor două spirite opuse; d-sa nici nu neagă, nici nu creează, dar, ca toată familia incolorilor, simte trebuinţa unei admiraţiuni liniştite, unei mergeri împreună cu gândul şi cu voinţa altuia. Să-1 lăsăm deci în această stare hipnotică, căci se va dezmetici el singur la cea dintâi poticnire, iar până atunci să privim cazul numai ca principiu.
In zilele noastre duhurile mălăeţilor sunt la largul lor. Şi de câte ori vor să te dăscălească, ei îţi vin cu sfânta obiectivitate. Cu cât cineva e mai şters, cu cât mai puţine note individuale posedă în fiinţa lui, cu atât mai credincios îl vezi devizei sale de a fi obiectiv şi de a o pretinde şi altuia. Acestora e bine să li se
spună că cel ce în munca sa intelectuală ştie să se ridice deasupra mijlociului, este totdeauna personal, este subiectiv până în cele mai mici amănunte.
In orice pagină, în orice rând tipărit, este o fibră din nervii lui, viaţă din viaţa lui. De la Goethe până la cugetătorii de seamă de astăzi, personalitatea a fost recunoscută ca „hochstes Erdengut", ca cea mai mare binefacere.
Se întâmplă însă că personalităţile nu sunt deopotrivă. Nu vei întâlni în natură două flori, sau două frunze, de cum două suflete atât de congruente, încât să nu prezinte deosebiri de tot felul. Iar în lupta socială, mai ales aceste deosebiri ies la iveală, în alergarea pentru idealurile vieţii, care nu este decât un concurs între diverse personalităţi, ciocnirile sunt inevitabile. Fiecare va căuta să-şi opună voinţa. Fiecare va voi să fie o completare sau o corectură a celeilalte părţi. Şi din această firească pornire se naşte negaţiunea. Nu o plăcere diabolică şi vinovată deci, cum ar crede orice plebeu intelectual, este negaţiunea, ci un fenomen firesc al procesului de cugetare, fără de care determinarea adevărului absolut ar fi adeseori cu neputinţă. „Onmis determinatio est negatio", ne spune Spinoza.
Spiritul de negare este acela care-ţi distruge legendele fantastice şi-ţi redă adevărul. Spirite de negare sunt toţi reformatorii şi creatorii de sisteme nouă în cugetarea omenească, cari se întemeiază pe ruinele atâtor înaintaşi. Spirite de negare sunt aceia care astupă trâmbiţele falşilor apostoli şi te împiedecă astfel să dai peste râpă. Iar dacă tu, orbit cetitor, vei zice plângând: prin tăgăduirile tale mi-ai luat credinţa în legende, mi-ai distrus iluzii, m-ai scos cu biciul din raiul biblic, în piept mi-ai sădit îndoiala şi ce mi-ai dat în schimbul tuturora? Spiritul negativ îţi va răspunde: ceaţa de pe ochi ţi-am împrăştiat-o şi ţi-am redat realitatea!
Aşa stăm cu spiritul de negaţiune, care, dacă n-ar exista aşa de mult, desigur ar trebui să se nască, în aplauzele binevoitorilor omenirei.
Dar asta ce om cuminte n-o ştie? Cine, de pildă, nu e convins de rolul binefăcător al criticei, cu toate că pe ea o urmăreşte cu deosebire învinuirea de a fi negativă. Negaţiunea este tocmai forţa ei cea mare. Kritik ist eine sprengende und
248
249
scheidende Kraft, - zice un tânăr şi distins critic german, Kurt Walter Goldschmidt, - e o forţă explozivă şi curăţitoare, fără însă a se putea atinge de ce este mare şi trainic. Că nu creează critica este iarăşi adevărat, pe cum, de pildă, nici istoricul nu creează în mod direct. Amândoi, criticul ca şi istoricul, cântăresc şi sistematizează realităţile date, pătrund în adâncul sufletelor şi al faptelor certe, pe când adevăraţii producători, aceia cari creează din fantazia lor, sunt numai artiştii şi poeţii.1 Dar, dacă este adevărat că criticii şi istoricii nu sunt de-a dreptul producători pozitivi, ci operează cu obiecte cunoscute, nu se poate în acelaşi timp tăgădui că, având o personalitate a lor proprie, şi unul şi altul se diferenţiază treptat în cugetare şi în simţire şi ajung adeseori a crea o operă trainică din cea mai aspră realitate. Dintr-un poet de a doua mână, dintr-un voievod nenorocit, ei reuşesc să ne dea capodopere de pamflete şi monografii, ale căror subiecte trăiesc şi ale căror forme se încheagă artistic. O idee lansată de artist în mod vag, ei o cî?".vc!tâ şi-i dau strălucire. Aşa că se poate cu dinadinsul vorbi 'ic o margine, în care criticul şi istoricul încetează a mai fi productivi şi trec de-a dreptul în rândul creatorilor. Ceea ce ne face să râdem de toţi câţi se plâng împotriva „spiritului negativ" al criticei.
Curios ni se pare iarăşi să se vorbească despre dezastrul provenit din negaţiune tocmai de către un ziarist, care prin chiar meseria sa ar fi ţinut să respecte acest principiu. Căci ce poate să creeze ziaristul? Desigur puţin, căci el înregistrează mai mult şi analizează zilnic şi pripit, fără a avea cuvenitul răgaz de a pătrunde la rădăcina fenomenelor. în schimb, ce poate tăgădui ziaristul? Totul. în special la noi în Ungaria el este negaţiunea personificată. Şi starea culturală şi cea politică, şi forma de stat şi guvern, partide, dinastie, monarhie şi şcoalele române, - toate pot fi combătute şi răsturnate de ziaristul român... bineînţeles fără a pune nimic în loc. Având acest vast teren de răsfăţare a spiritului de negaţiune, de ce, iubit confrate, nu te recunoşti tovarăş credincios în ale pornirilor „dizolvante" şi de ce ne faci
1 Vezi, pe larg, Goldschmith, Zur Kritik der Moderne, p. 117 şi 118.
nouă un cap de acuzaţie din singura vină că suntem neîncrezători în opera „productivă" a exilatului din Văleni?
Să ne înţelegem şi asupra acestui caz.
Niciodată nu ne-am legat de partea pozitivă din activitatea d-lui Iorga, mai ales că acea parte aparţine ştiinţei istorice. Dar, spirit negativ prin excelenţă, d-sa a intrat în domenii unde ciocnirile erau fatale. Fiinţă dezarmonică, d-sa are coborâşuri adânci şi respingătoare, căci este cel mai puţin cavaleresc dintre toate spiritele luptătoare de astăzi. Cuprins de o oribilă vanitate, urăşte şi combate şi-şi distruge adeseori propriile sale creaţiuni, ca zeul Cronos (vai, ştiu că-1 măgulesc comparaţiile cu zeii!) care şi-a înghiţit progenitura. Şi greşelile i se îngrămădesc zilnic şi faptele-i sunt tot mai incoherente şi cuvintele tot mai ofensatoare. Aşa credem noi şi cine-i de altă părere să fie fericit. Cine crede că se poate pricopsi cu o operă „pozitivă" ca cea din Neamul Românesc literar şi politic; cine are convingerea că cele spuse acolo, ca îndrumări culturale-politice pentru noi ardelenii, sunt sfaturi înţelepte şi nu vorbe fără rost, - să aibă parte de ele! Nimeni însă nu ne poate pretinde ca noi să judecăm la fel şi să nu glumim şi de-aci înainte pe socoteala tuturor naivităţilor şi confuziilor debitate acolo. Fiecare apără cum crede opinia publică de rătăcirile de-aproapelui.
[26]
Aniversarea morţii lui Eminescu
Nu, n-are să fie o mare sărbătoare nici-în anul acesta la ziua morţii lui Eminescu! Câţiva diletanţi se vor ocupa pe larg de scrierile lui şi în vorbe umflate îi vor preamări numele cel scump. în câteva ziare îi vom vedea iarăşi figura cea blândă şi acoperită de umbra neştearsă a melancoliei. Vreun orator limbut va înfiripa o reprivire asupra mişcatei lui vieţi. încolo tăcere.
Ce vreţi! Suntem aşa de plini de noi înşine, aşa de preocupaţi de ale noastre nevoi, încât e peste putinţă a mai avea pentru alţii un gând mai cald. De unde să mai luăm cuvenita pietate pentru talentele apuse, de unde atâta curăţie a sufletului
250
251
pentru emoţii mai discrete? Aici orice apel e zadarnic, căci nu creşte floarea recunoştinţei în sufletele împietrite de duhul materializării.
Alte vremuri şi alte cântece acum. Viaţa nu mai dă răgaz la reflexiuni sentimentale. Morţii cu morţii, - şi, în luptă cu realitatea, salveze-se cine poate. E fiecare o mărime pentru sine, o glorie locală, şi n-are de ce să-şi plece fruntea cucernic în faţa celor ce nu mai sunt.
Dar, dacă cei ce l-au cunoscut pe Eminescu şi au trăit cu dânsul nu şi-1 mai amintesc; dacă cei ce lui îi datoresc toată existenţa lor literară de astăzi nu ies din indiferenţă; dacă cei ce astăzi se înfruptă din bunătăţile oficiale şi neoficiale nu mai tresar la auzul celui ce flămânzise pentru gloria poeziei române; dacă punga finanţei noastre se închide zgârcită când i se cere obolul pentru statuia celui mai dispreţuitor de bani, - se vor găsi ei alţi cari să se pătrundă de sfinţenia acestei zile.
Tinerimea...
Eminescu este al tinerimei şi numai al ei. Scăderile ei le-a biciuit şi virtuţile ei le-a înălţat. în pieptul ei a sădit atâtea simţiri şi o atât de profundă conştiinţă a iubirei ideale. Căci ce a fost iubirea în poezia de înaintea lui şi ce în cele multe, scrise în urmă? O versificare uşoară, tresăriri trecătoare, simţiri la suprafaţă şi multă superficialitate. Omenşte el singur s-a apropiat de tinerime, cântându-i iubirea pe întreaga gamă a pasiunilor, de la cea mai inocentă fericire, până la înălţimea durerilor neîndurate.
Să serbeze tinerimea, deci. Voi, cari în vraja lunei rătăciţi „pe cărări şi cotituri", ascultând duiosul glas de bucium şi sunteţi „atât de singuri şi atât de fericiţi"; tu, fecioară, curată ca o floare albă, care în umbra teiului atât de iubit de Eminescu îţi aştepţi pe ducele tău Făt-Frumos; sau voi, suflete înfrânte de întâia furtună a iubirei, - voi singuri aveţi datorie să-1 serbaţi, căci voi sunteţi adevăraţii sacerdoţi şi vestale în templul artistului. încingeţi deci cu flori frunţile voastre în ziua de amintire a morţii lui; aprindeţi miresme pe altarul iubirei; ieşiţi şi cânţaţi-i duioasele versuri, căci va fi cea mai demnă sărbătorire a unui poet. Iubirea, poezia şi tinereţea sunt eterne tovarăşe.
Eminescu a fugit de slava deşartă şi n-a voit sicriu bogat. Să vedeţi, în colţul tăinuit al cimitirului „Belu", ce modest e bustul lui, asupra căruia se pleacă cu drag o ramură de tei! Şi să
252
vedeţi cât de des vin tinere perechi la acest mormânt şi-1 încunună cu flori. Aceste flori sunt cea mai mare răsplată, căci dovedesc că adevăratul monument nu este cel de bronz, pe care cei chemaţi întârzie să-1 ridice, ci monumentul trainic pe care poetul însuşi şi 1-a ridicat în inima tinerimei.
Bizantinism. Ne surprinde mult bizantinismul d-lui Soveja de la Convorbiri literare, care într-un articol al său dovedeşte că sau n-a cetit slabul roman îndreptări de Duiliu Zamfirescu, sau se face că n-a observat necuviincioasele apostrofe strecurate acolo la adresa scriitorilor ardeleni, necuviinţe repetate în urmă şi în sânul Academiei. Câtă vreme noi respingem numai atacurile, este de-a dreptul absurd să fim învinuiţi tot noi de dezbinatori şi este cu totul umoristic să vezi pe domnul Soveja făcând pe sentimentalul îngrijorat de viitorul unităţii culturale. O poză mai puţin gravă, o pretenţie cât de cât mai modestă şi o judecată mai echitabilă n-ar strica d-lui Soveja.
[27]
Din lumea celor mărunţi. Victimele poeziei. Povestea măcelarului-poet. Un tutungiu poet. Bietul Florea Tudoran
De tragediile mărunte cine mai poate ţine seama! Viaţa omenirei curge înainte fără a se poticni din pricina lor. Când zgomotul e atât de mare şi furtuna atât de năprasnică, cine mai aude suspinul celui singuratic, care se stânge? E atât de lung şi de nesfârşit numărul Icarilor din legendă, ale căror aripi se frâng la întâia încercare de-a se avânta deasupra puterilor lor. Iar peste mormintele lor trece gloata nepăsătoare, urmându-şi rostul de viaţă.
In literatură aceste morminte sunt dese. în ele zac suflete chinuite odinioară de dorinţa de a crea, dar prăbuşite după întâia lor neizbândă. Căci trebuie să ştiţi că poezia mai ales şi arta în genere are multe victime. Ea este ca o zână seducătoare, care pe aripa unei dulci melodii te atrage şi te înalţă până la dânsa, pentru a-ţi arăta degrabă ce puţin eşti vrednic de farmecele ei.
253
Câţi nu pornesc, ca nişte somnambuli, în urmărirea acestei frumoase fantome. Galsul ei ademenitor îi transformă şi-i face din oameni neoameni. Le schimbă firea, le dă o nouă întorsătură vieţii, şi când se dezmetecesc, ei nu-şi mai regăsesc un simţ al realităţii. Tineri Don Chişoţi, cu pletele în vânt şi cu harfa subsuoară, ce tristă e soarta voastră !
Mai an, vorbeam de un tânăr măcealar. Spuneam cum în alergarea sa pe sub ferestrele boierilor din capitală, zărise o blondă ca în poveşti. Şi citam câteva poezii scrise de mâna măcelarului şi dedicate acelei frumoase fete de boier. Fireşte, zâna din castel n-a luat în seamă oftatul cavalerului de sânge şi de-aici un întreg conflict cu atentat, cu revolver şi cu ruşine pentru bietul poet-măcelar. Poezia şi amorul se unise pentru a da naştere acestui conflict tragicomic, din care totuşi un suflet omenesc a ieşit atât de înfrânt...
Dar mai cunosc şi o altă victimă a poeziei. într-o tutungerie din Calea Victoriei vedeam până de curând un băiat curăţel, blând şi visător ca o fetiţă. Vecinie plecat asupra ziarelor şi revistelor, el cetea cu preferinţă poezii. Şi într-o bună zi îşi părăsi tejgheaua cu tutunul şi dispăru. Acum s-a ivit iarăşi în capitală. Cu buzunarele pline de manuscrise, băiatul colindă pe la redacţiile tuturor revistelor. De te întâlneşte în drum sau la cafenea, te opreşte să-ţi cetească versuri de-ale lui... Dar faţa-i e tot mai palidă, haina-i e tot mai subţire şi versurile tot mai slăbuţe şi cu durere te gândeşti la viitorul lui. E tipul derutatului şi acesta, pe care picătura ameţitoare a poeziei 1-a scos din minţi şi-1 poartă acum fără ţintă...
Un caz mult mai interesant îl citez aci după gazetele bucureştene din zilele trecute:
„Nu este multă vreme de când ungureanul Florea Tudoran, înamorându-se pătimaş de fiica d-lui căpitan Bellu, după ce o asediase cu scrisorile lui de dragoste, încercase într-una din nopţi să pătrundă în locuinţa căpitanului din strada Uranus şi, încingându-se cu sabia acestuia, să-i ceară fata de soţie. Fapta lui, denotând o minte detracată, parchetul îl pusese sub observaţie medicală, de unde îi dădură drumul acum câteva săptămâni.
254
îndrăcitul înamorat nu se astâmpără şi, zilele trecute, dând buzna în curtea noei locuinţi a d-lui Bellu, sare asupra fetei d-sale, o strânge cu putere în braţe şi o sărută, până ce, la ţipetele fetei, aleargă lumea şi reprezentanţii autorităţilor. Fiind arestat, Tudoran ajunge din nou la parchet, care îl supune iarăşi unui examen medical, ca să vadă dacă are în faţa sa un smintit sau un om care îşi dă seama de fapta lui. în urma avizului medicului legist, care conchide la sănătatea lui Tudoran, parchetul a dispus facerea formalităţilor pentru expulzarea lui, deoarece este supus ungar"...
Ştirea aceasta din ziare asupra „ungureanului Florea Tudoran" este ceva mai mult decât un simplu fapt divers. Bietul Florea este un tânăr de la Năsăud, cu ochi râzători şi cu gândul vecinie dus aiurea. Vina lui cea mare este ca şi a măcelarului amintit, ca şi a tutungiului, ca şi a tuturor victimelor de acest fel: el scrie versuri peste versuri. Are vrafuri întregi de manuscrise cu poezii şi cu drame istorice. îl întâlneai în crâşme, luându-se de gât cu ţiganii şi cântându-le doine de dragoste, sau prin antişambra d-lui Coşbuc, aşteptând un cuvânt de încurajare. El se înhăitase cu ceata cabotinilor cari cântă prin grădinile mahalalelor şi le aranja texte la cântările şuchiate, visând cu ei poezie şi amor...
Sărmanul Florea! Te miri prin ce întunecimi de cazarme şi temniţi îşi ispăşeşete el acum păcatul de-a fi ascultat de glasul chemător al poeziei şi îndrăzneala lui de a-şi fi strâns o dată în braţe Muza din strada Uranus.
[28]
Patria poetului
Are poetul patrie şi arta are hotare? întrebarea asta e mereu frământată şi răspunsul limpede o să întârzie mult, problema fiind din cele mai elastice.
Patria poetului? E largul naturii, înălţimea văzduhului şi misterul nepătruns al sufletului omenesc, e trecutul şi viitorul. Nelegată de timp şi de spaţiu, fantazia aleargă pretutindeni în
255
căutarea frumosului şi a armoniei. De pretutindeni artistul îşi scoate elementele operei sale, materia primă, pe care o trece î apoi prin sita propriilor sale simţiri. Şi nu este un colţ al naturei > în care nestăvilita fantazie să nu descopere o urmă de frumos;; nu este un om pe pământ în care să nu observe un crâmpei de mişcare armonică. Frumosul, suferinţa şi patimile sunt universale,.t şi universul e, prin urmare, singura patrie a poetului. Astfel judecă unii.
Nemulţumiţi de o concepţie atât de vagă, alţii mai restrâng cercul de inspiraţie al artistului. Ei pornesc din convingerea că poetul îşi are şi el de timpuriu casa, familia, poporul şi patria sa; că de copil e legat prin naştere, prin educaţie, prin amintiri şi idealuri de o anumită societate; că rasa sau neamul din care face; parte a imprimat firei sale o pecete proprie şi că, prin urmare, tot ce produce se resimte într-o măsură oarecare de această influenţă.
Aceste două moduri de a vedea se cheamă „artă pentru artă" şi „artă cu tendinţi", sau „artă internaţională" şi „poporanism". Ciocnirile ivite între reprezentanţii acestor vederi opuse au daţ naştere la o întreagă literatură estetică, cu teorii, sisteme şi scoale literare. Cestiunea a rămas însă deschisă şi o margine pozitivă între cele două tărâmuri nu s-a fixat.
Este şi greu a reduce arta şi poezia mai ales la anumite reguli fixe sau principii, câtă vreme manifestarea ei este în primul rând de natură individuală. Firile oamenilor superiori sunt mult mai complexe decât să le poţi măsura cu formule stereotipe. A discuta, de pildă, dacă Ibsen a aparţinut uneia sau alteia din cele două direcţiuni, - el care s-a manifestat pe o scară aşa de înaltă a artei, de la tendenţionismul cel mai revoluţionar până la simbolismul cel mai vaporos - ar fi desigur o greşală. Şi greşiţi sunt toţi aceia cari nu admit evoluţiunea în opera aceluiaşi artist, cari nu văd că anumite subiecte, în situaţiuni schimbate, se vor repercuta în sufletul poetului în mod deosebit. Poetul naţionalist de astăzi, pe care vremile de obidă îl târăsc în vârtejul actualităţii şi-1 fac să intoneze accente de energie patriotică, va fi mâine, - când orizontul se va însenina sau când în mulţime se va ivi un spirit de indiferenţă, -cântăreţul subtil al propriilor sale fericiri sau dureri, rătăcitorul romantic prin lună şi prin stele.
256
Să nu fim deci unilaterali. Să nu căutăm patria poetului numai în una din cele două direcţiuni teoretice, câtă vreme de fapt ea este, aşa-zicând, în două lumi deodată, în lumea dinlăuntru şi în lumea din afara poetului. Viaţa lui internă, cu gândurile, visurile şi simţirile lui sunt atât de mult patria lui, pe cum lumea din afară, cu natura şi podoabele ei, cu societatea omenească şi patimile ei, îi constituie un izvor de creaţiuni poetice.
Multe exagerări se săvârşesc, ce e drept, şi într-o parte şi în ceealaltă. Dar în timpul din urmă excluzivismul creşte mai ales pe partea celor fără patrie. Iperestetismul şi rafinăria modernilor se împacă tot mai puţin cu gândul că arta se leagă de ceva real şi de ceva trăit. Ei caută să se avânte în sferele închipuite şi sunt tot mai intoleranţi faţă de cei ce clădesc pe temeiul realităţii. Acestora le reamintim pe maestrul Goethe, care a zis: „Eu nu am afectat niciodată în poeziile mele. Ceea ce nu am trăit nu am aşternut niciodată pe hârtie."
Au ei dreptate şi modernii, când spun: frumosul e acelaşi pretutindeni, acasă la tine, ca şi peste ocean. Dar nu e mai puţin adevărat că floarea modestă din grădina ta, de care ţi- se leagă atâtea amintiri, îţi va fi neasemănat mai scumpă decât orice floare exotică. Instinctul acesta omenesc, prin care eşti legat de pământul din care ai ieşit, nu-1 va putea tăgădui nimeni. In viaţa şi creaţiunea fiecărui artist adevărat acest instinct este ceea ce constituie leit-motivul într-o operă muzicală. Oricât, în aparenţă, creaţiunea scriitorului va părea universală, sau internaţională, în fondul ei va avea totuşi caracterul rasei, sau al patriei autorului. Pe cât de german e Goethe în operele sale, fără însă să fi stăruit în formă asupra patriotismului său, pe cât de mult se oglindeşte colosul rusesc în operele lui Tolstoi şi geniul englez la Shakespeare, pe atât de profund românesc va fi pururea spiritul sau sâmburele creaţiunei artistice la noi. Eternul omenesc, sau eternul frumos, care, întrupat în artă, caută să ne apropie pe toţi unii de alţii şi să înfrăţească popoare, va avea totuşi reprezentanţi tipici la diferite neamuri şi expresiuni deosebite îh diferite ţări. Aceste deosebiri se vor marca prin varietatea de forme originale, de temperamente şi caractere, căci ne închipuim că niciodată o potrivire absolută între artistul de Sud şi de Nord, sau între
257
poetul maghiar şi român nu va putea să existe. Poetul are deci o patrie. Şi asta fără ca libertatea simţirii lui să fie restrânsă, Frumosul şi elementele creaţiunii lui poate el să le adune de oriunde, - dar prelucrarea lor se va face pururea într-o form$ care va reaminti legăturile lui cu o ţară sau un popor din care face parte.
[29]
Poetul O. Dabija. Carmen Sylva şi iubirea. O nuvelă în miniatură
Pe la 1893 trăia printre boemii capitalei un tânăr vesel şi zgomotos, Anastasescu. Cei ce l-au cunoscut ştiu să vorbească cu drag de el. Visa mult, iubea şi petrecea. Era cel mai melancolic, de altfel, din acele vecinice grupuri de desperaţi, cari se adună prin cafenele şi înspăimântă pe bieţii burghezi cu gesturile lor şi cu modul cum vorbesc despre poezie şi femei.
Acest Anastasescu scria şi versuri, pe cari le publica prin organele neoromanticilor sau ale simboliştilor de atunci. Versurile lui, iscălite cu pseudonimul O. Dabija, sunt puţine la număr, căci după doi-trei ani de activitate poetul cade pradă nebuniei şi este internat într-un ospiciu, unde, după cum mi se spune, trăieşte şi astăzi, uitat de toţi tovarăşii lui din tinereţe.
Ceea ce mă face să-1 scot din uitare este următoarea poezie, întitulată Florile, pe care am găsit-o răsfoind revista Liga literară din 1893:
Vrei să frângi, iubito, flori muiate-n rouă, Una câte una, două câte două; Vesel sărutate de zefir şi soare, Florile se clatin, blânde, zâmbitoare, Scuturându-şi foaia de roz-alba rouă, Una câte una, două câte două.
Uită-mpodobirea, uită totul, - vino, Mie a ta viaţă pentru veci închin-o. Vino, lasă floarei foile să-i crească, Las-o să s-alinte, las-o să trăiască.
Căci şi ele-n urmă grijă-o să ne poarte Şi coroane albe vor forma la moarte; Căci şi ele-n urmă, de nu le vei frânge, Pe mormântu-ţi sacru necurmat vor plânge, Şi-or muri bătute de zefir şi rouă Una câte una... două câte două !
în aceeaşi revistă am dat peste o poezie înrudită cu cea citată şi înzestrată cu frumoase însuşiri în formă:
Doar cu-o sărutare fruntea-mi îmbiase Şi i-am dat pe dată două, patru, şase,
Sub sprâncenele-amândouă
I-am dat două,
Iar sub mâneci de mătase
I-am dat şase.
Draga-mi zice-adio, pentru totdeauna... Curg ale ei lacrimi, una câte una,
Peste pleoapele-amândouă
îmi cad două,
Iar pe mâneci de mătase
îmi cad patru, îmi cad şase.
Una din cele din urmă poezii ale lui O. Dabija cuprinde un fel de prevestire a boalei lui şi a nenorocirei ce avea să i se întâmple:
Legat cu manile la spate, Aşa i-am dus la balamuc, Curgea o dulce vară-n aer, Cântau priveghetori în nuc.
Curgea o dulce vară-n aer Şi păsărelele cântau, Din ochi păgâni şi plini de jale Miloase lacrimi rourau.
Din ochi păgâni şi plini de jale
Priveam duios cum îl conduc...
Legat cu manile la spate, ,
Aşa l-au dus la balamuc.
258
259
Afară de aceste poezii, O. Dabija are câteva bucăţi mai întunecoase şi altele mai banale, în cari întâlnim gesturile largi şi comparaţiile bizare ale decadenţilor, cum sunt, de pildă, strofele:
Visez universalul sân Că cere ajutor şi moare... Un ultim asfinţit de soare. Şi ca pe-o coardă visătoare, Pe raza gândului îngân Un ultim hohot de păgân...
Ajung aceste exemple din trecătoarea activitate a lui Dabija pentru a vedea că, prin timpuria întunecare a minţii lui, s-a stins un talent de la care se puteau aştepta lucrări de reală valoare artistică. în pagina istoriei literare în care se va vorbi de anii 1892-1894, va trebui neapărat să se menţioneze şi numele bietului Dabija.
în străinătate a făcut oarecare senzaţie articolul Carmen Sylvei, intitulat Ein Leitmotiv şi apărut în recentul număr al revistei vieneze Oesterreichische Rundschau. Articolul este îndreptat în contra iubirei ca subiect în producţiunile de artă scrisă. Şi senzaţie produce faptul că o poetă, şi încă poetă lirică* se ridică împotriva iubirei.
Care este firul articolului ilustrei scriitoare?
Iubirea omenească e consacrată morţii încă înainte de a se naşte. Numai ceea ce creează spiritul rămâne de-a lungul veacurilor, căci numai opera spiritului e lipsită de slăbiciuni, e putere curată, născută din D-zeu, e lumină din lumină.
In antichitate - continuă autoarea - iubirea avea un rol mai secundar în producţiunile literare. Numai modernii o îmbrăţişează cu atâta căldură. Este o rătăcire a zilelor noastre că iubirea e în centrul tuturor preocupărilor artistice şi că e atât de mult cântată, încât a ajuns o primejdie pentru oamenii tineri. în romane, în povestiri, în piese de teatru, numai iubire şi adulter, pe când la Shakespeare nici un erou nu moare din iubire. De-aci
concluzia: scriitorii şi poeţii îndeosebi să înceteze odată cu subiectele lor erotice şi să caute alte terene asupra cărora să-şi îndrepteze fantazia...
în privinţa acestor idei Carmen Sylva, pe cum se vede, s-a apropiat foarte mult de modul de a vedea al contelui Tolstoi, care în broşura sa Problema sexuală se pronunţă de asemenea în contra iubirei. Pe cum însă apelul lui Tolstoi a fost infructuos, tot atât de puţin va convinge frumosul articol al Carmen Sylvei pe poeţii din lume că a sosit vremea ca iubirea să fie eliminată dintre subiectele lor.
Dăm aici, ca o curiozitate literară, o nuvelă „în miniatură", publicată de o revistă din Frankfort. Nuvela aceasta este în adevăr o probă că literatura se americanizează şi că tinde spre forme tot mai simple şi mai condensate:
„Doi tineri însurăţei se iubeau foarte mult, dar se certau neîncetat. Odată mânia lor era la culme. Femeia lovise de trei ori cu pumnul în masă. Bărbatul lovise şi el de trei ori cu pumnul în masă. Dar când era să lovească a patra oară, îşi aduse aminte cât de mult îşi iubeşte soţia şi, cu toate că avea dreptate să fie mânios, se opri. Cu mâna cu care lovise în masă, îşi îmbrăţişa soţia, o strânse la piept şi o sărută pe frunte. De îmbrăţişarea asta femeia se simţi foarte tulburată; ea începu să plângă şi să suspine... Bărbatul plecă în ale sale, dar când se reîntoarse acasă, nevasta lui nicăirea. Ea fugise, lăsând pe-o mescioară această scrisoare: «Tu ştii, dragă bărbăţele, cât te iubesc. în afacerea în care ne-am certat, tu aveai dreptate. Dar n-am putut să mai rămân la tine, deoarece nu mă puteai răni mai adânc de cum ai făcut-o. Că m-ai sărutat, pe când te insultam, cu toate că erai în drept, nu ţi-o pot ierta. Nu există o bădărănie şi o insultă mai mare ca siguranţa cu care ai căutat să mă îmblânzeşti. Mărinimia ta a fost vulgară. Te credeam croit din o stofă mai bună. Dar m-am înşelat în tine. Adio. îndurerata ta Elena.»"-Atât.
Un capriciu de femeie, redat foarte luminos într-o schiţă miniaturală. Dacă scriitorii noştri ar încerca să imite acest procedeu, câte pagini de proză de prisos ar rămânea netipărite!
260
261
[30]
Ecaterina Pitiş:„Poezii" Buc, 1909 (Ediţia „Minervei"), pag. 163 Donar Munteanu „Aripi negre" Buc, 1909, Biblioteca populară Socec, pag. 64
Cuprinsul volumului d-şoarei Pitiş este foarte simplu. Ca povestea unei tinereţi liniştite.
O copilă sensibilă, cu întâiele bucurii ale vieţii, tulburate ici-colo de uşoare melancolii, îşi redă în formă versificată impresiile şi amintirile. Chipul neuitat al bunicei, cu basmele copilăriei, o urmăreşte neîncetat. Grădina cu zarzării în floare, cu nucul, cu cireşii, cu crinii şi garoafele ei, o alintă. Pădurea şi poenele, cu fluturii şi ciocârliile lor, o dezmiardă ca pe un copil cuminte şi înţelegător. Şi firea, cu vecinicile ei schimbări, îi spune taine pe cari tânăra poetă le ştie prinde în armonii uşoare, pururea senină sub cerul albastru al primăverii şi vecinie tulburată când frunzele cad şi întâii fulgi s-aştern peste nădejdi abia întrezărite.
Paginile aceste, de o poezie blajină şi cam demodată, încep însă a se colora îndată ce se amestecă în ele întâiul fior de iubire. Iubirea e raza care dă viaţă şi căldură strofelor anemice. Cine, ca d-şoara Pitiş, a scris o atât de caldă chemare ca cea cuprinsă în poezia Primăvara e desigur un talent cu multe făgăduinţi pentru viitor:
...Şi vino-n codru. Vântu-n fagi
Când stele ard pe creste,
înşiră sufletelor dragi
O tainică poveste.
Au ascultat-o mii şi mii -
Ascult-o, ca şi tu s-o ştii
Şi fericit de vrei să fii:
Iubeşte!
Iubire, flori şi primăveri Nu-s date pe vecie. Ce-ţi pasă astăzi ce-a fost ieri Şi mâne ce-o să fie?
Pe-acelaşi drum ţi-e scris să treci De eşti voios şi îţi petreci, Sau stai cu inima în veci Pustie.
Odată toate s-or sfârşi, Cu scris şi cărţi s-or trece; Şi primăveri vor înflori Şi alţii vor petrece. Străini ce astăzi nu te ştiu Atunci s-or strânge la sicriu, Apoi vei rămânea pustiu
Şi rece.
Vor pune flori deasupra ta, Frumos ţi-o fi mormântul, Dar vremuri reci le vor usca Şi arşiţa şi vântul; încet, încet, se vor rări Coroane, lacrimi şi făclii, Şi tot atât de greu ţi-a fi
Pământul.
Când nota aceasta de viaţă va fi mai stăpânitoare în versurile autoarei, când poeta va ieşi din atmosfera sfioasă a primelor senzaţii şi va cunoaşte realitatea, cu patimile ei puternice şi cu frământări zguduitoare, suntem siguri că va reuşi să se impună de-a binele. Deocamdată îi semnalăm dibăcia în vers şi claritatea expresiunei, - două calităţi prin cari d-şoara Pitiş intră în rândul celor vrednici a fi citiţi.
Al doilea autor de versuri anunţat aci, d-1 Donar Munteanu, este ceva mai vechi ca d-şoara Pitiş. Primele d-sale începuturi au apărut prin revistele obscure ale răzleţilor simbolişti din capitală. Judecând după acele începuturi, cu totul abracadabrante, noi credeam într-o dezvoltare mult mai „originală" a acestui versificator. Volumaşul este însă o decepţie completă, cu toată calda recomandaţie cu care d-1 Dragomirescu o însoţeşte.
O mare parte din aceste versuri sunt simple banalităţi scrise într-o proză rimată ca aceasta:
Jur în jur se-ntind în zare , Lanuri galbene de grâu,
262
263
Despărţite de-un pârău Şerpuit ca o cărare. Ici şi colo pomi şi flori, Fluturi albi plutind uşor, Discul galbenului soare Şi, nălţându-se splendoare, O pădure ş-un colnic, Ceru-albastru şi nimic.
Acest „nimic" d-1 Munteanu îl întitulează Pastel şi d-1 Dragomirescu nu ezită să ne anunţe, în prefaţa sa, că tânărul autor are „fond original şi formă originală".
Să alegem, la întâmplare, o altă bucată din banalităţile rimate ale d-lui Munteanu:
Era într-o seară de primăvară
în luna mai, Ţii minte steaua ce sta s-apară Când pe sub sălcii suflau zefirii, Şi când natura era un rai ? - Eu ştiu c-atuncea îţi sărutai Obrajii rumeni... Ah, trandafirii Şi banca-aceea de lângă tei!
Ca pe-o avere Te luai în braţe şi te strlnsei Şi simţişi lumea fără cuvinte, Frumoasa lume de dulci mistere Şi-ascultaşi şoapte dulci în tăcere Care zburară din a ta minte!
Şi aici un alt „pastel" din care se vede ce puţin am evoluat de la Rodiea lui Alecsandri până la d-1 Donar:
Spre izvorul ce şopteşte Se apleacă o copilă: Ochi de cer şi păr de soare, Mlădiere de zambilă, Iie-n fluturi şi zevclcă, Roşii fragi ascunşi în sân, Şi din juru-i fluturi zboară Roiuri, roiuri, peste fân.
Fragmentele citate fac parte din poeziile mai echilibrate ale autorului, în cari a căutat să-şi părăsească şcoala simbolistă
de la care a plecat. Restul însă, care justifică titlul de Aripi negre (alt simbolist şi-a întitulat volumul Aripi de vis), este mult mai sombru, mai pretenţios şi mai confuz, neapărat. Unele au hazul lor prin o lipsă desăvârşită de coherenţă. O pildă:
Ce tăcere fioroasă In adâncul de pădure Şi-n adânc e o poiană Cu flori roşii şi cu mure Şi cu umbră răcoroasă, Iar din fundul unui râu O naiadă îşi arată Corpul alb până la brâu...
Vedeţi confuzia autorului: d-sa voieşte să ne dea o imagine „fioroasă" şi când colo ne zugrăveşte o poiană cu flori, în care se iveşte o zână cu corpul alb, - ceea ce numai „fioros" nu poate să fie. Şi astfel sunt toate procedările de zugrăvire a stărilor sufleteşti sau a tablourilor de natură: multă vorbă goală şi multe banalităţi. D-1 Munteanu e un primitiv şi un confuz, care, oricât ar afecta un grad de rafinare artistică (traduce din Rollinat!), cu anevoie va străbate printre scriitorii noştri consideraţi.
[31]
Un congres al scriitorilor. Iarăşi proprietatea literară. La toamnă!
La noi s-a încuibat răul obicei de a nu discuta propunerile făcute în public, dacă acele pornesc dintr-o parte adversă. Mie, de pildă, mi s-a întâmplat să aduc mai adeseori în discuţie ideea înfiinţărei unei societăţi „Mihai Eminescu". Colegii mei însă au tăcut la apelurile făcute şi, în schimb, câţiva dintr-înşii au căutat să realizeze planul şi, renunţând la concursul scriitorilor, s-au asociat cu profesori şi cu alte elemente străine de literatură, organizându-se în societate. Cel puţin aşa ne anunţă Sămănătorul din iunie.
N-aş dori că acum o altă cestiune, ridicată de d-nii Anghel şi Iosif într-un număr recent din Minerva, să aibă aceeaşi soartă
264
265
şi, sau să rămână o literă moartă, sau să se întrupeze numai o parte din propunerea lor. Socot că articolul despre un Congres al scriitorilor a fost scris ca să se treacă în sfârşit de la vorbe la fapte. Şi cu cât vom lua mai mulţi inşi cuvântul, cu atât mai uşor se va putea înfăptui ideea de atâtea şi de atâtea ori reluată.
După cât înţeleg, de data asta nu mai e vorba de întemeierea unei asociaţii statornice a scriitorilor noştri. Astfel de asociaţii, după cum se ştie, au fost totdeauna foarte greu de pus la cale. încercările din trecut au fost toate zădărnicite. Şi nu cred că în împrejurările de astăzi, când manifestările individualiste sunt; atât de pronunţate, s-ar putea aduna la un loc un mănunchi mai mare de scriitori pe temeiul vreunui program principiar. Cutez să afirm că nici nu ar fi atât de mare lipsa, câtă vreme rivalităţile neexagerate şi duşmăniile nobile nu pot fi decât stimulante rodnice pentru scriitorii de talent.
Altele şi sunt motivele cari, mi se pare, au îndemnat pe d-nii Anghel şi Iosif să releve necesitatea unui „Congres" şi nu a unei „Societăţi". Sunt multele interese comune, de ordin material şi profesional, cari nu pot fi apărate decât de toţi împreună, şi asta s-ar putea foarte uşor prin un Congres anual al scriitorilor.
Cestiunea a ajuns de actualitate prin recenta intervehire a „Societăţii oamenilor de litere" din Paris pe lângă editorii români ca să .-especte dreptul de proprietate a autorilor francezi. Un mandatar al acelei societăţi a venit la Bucureşti şi, în virtutea convenţiei de la 1906, a încasat de Ia institutele româneşti de editură suma de preste 25000 de lei pentru traducerea şi tipărirea de romane, nuvele şi piese de teatru. Cu această sumă s-a făcut asupra trecutului un fel de tabula rasa, iar pentru viitor nu se va mai traduce nimic fără o încuviinţare prealabilă a societăţii pariziane şi fără achitarea anticipativă a sumelor cerute. Singurul editor din România care a obţinut dreptul de a tipări traduceri din literatura nouă franceză este librarul evreu Alcalay !...
Măsura aceasta a francezilor, care, de altfel, este legală, se explică foarte uşor. Graţie hărniciei generaţiei de astăzi a scriitorilor, mişcarea literară la noi a făcut cercuri tot mai largi şi a interesat o lume tot mai mare. în urma traducerilor multe ce se făceau din franţozeşte, originalele se vindeau tot mai puţin şi librăriile franceze porneau a pierde în pieţele româneşti. Iar altă stavilă editorii francezi n-au putut găsi decât făcând uz de o
convenţie la discuţia şi votarea căreia scriitorii români n-au aderat niciodată.
Care este acum partea inconvenabilă a acestei măsuri? Prin multele traduceri făcute în anii din urmă e incontestabil că tânăra noastră cultură a câştigat. Dar au câştigat, cât de puţin, şi scriitorii, cari pe această cale puteau să-şi îmbogăţească cu un gologan mai mult micul lor buget anual. Şi au câştigat desigur şi francezii, căci au reuşit, prin creaţiile spiritului lor, să contribuie la dezvoltarea unui popor latin. între Franţa şi România, deci, această convenţie este cu totul prematură, căci e făcută în situaţii inegale. înţeleg că între state de forţă culturală egală, între Franţa şi Germania, de pildă, să se pună asemenea bariere. Dar între un stat civilizat ca Franţa şi un stat aşa de doritor de avânt cultural ca România porţile comunicaţiunei de idei şi ale bunelor influenţe ar trebui ţinute deschise.
Aceste toate vor trebui să se discute în proiectatul „Congres", căci în adevăr ceva trebuie făcut împotriva acestei măsuri. Scriitorii români trebuie să lămurească într-un memoriu pe confraţii lor francezi, trebuie să ceară, cel puţin pentru câteva decenii, o amânare a aplicării numitei convenţiuni. N-ar strica dacă unul dintre ai noştri ar face încercarea să ducă cestiunea şi înaintea publicului francez, făcând apel la presa lor.
Cei ce au pornit cu gândul ca acest congres să se ţină n-au deci decât să-şi asocieze câţiva tovarăşi pentru facerea pregătirilor necesare şi, la toamnă, când se reiau de obicei preocupările literare, să se convoace toţi câţi poartă un cald interes bunului mers al literaturei noastre. Lucruri vrednice de spus şi hotărâri frumoase de luat ar fi destul pentru acea adunare.
[32]
Ioan Agârbiceanu: „în clasa cultă" Vălenii de Munte, 1909.1. voi. 8*281 p.
G. Baronii: „Poezii alese" Vălenii de munte, 1909, p. 418 (1 leu 75)
Din tipografia provincială de la Văleni ne vin două volume, despre cari ar fi păcat să tăcem: unul al d-lui Agârbiceanu, tânăr
266
267
şi cunoscut prozator de la noi, şi altul al lui G. Baronzi, vechi şi necunoscut poet (mort la Bucureşti în 1896). O legătură, fireşte, nu este între aceste două cărţi şi numai întâmplător le semnalăm deodată.
Asupra d-lui Agârbiceanu sperăm să putem reveni îh curând. Hărnicia d-sale şi talentul cu care a ştiut să se ridice îh rândul bunilor prozatori de astăzi ne îndeamnă să-i consacram odată mai mult timp şi spaţiu. Aici numai câteva linii cu ocazia apariţiei celui din urmă al său volum.
D-1 Agârbiceanu este, evident, un sentimental. Fondul sufletesc al tuturor scriitorilor ardeleni este, de altfel, în mare parte sentimental. împrejurările în cari se dezvoltă şi atmosfera nouroasâ în care trăiesc le iau mult din voinţă şi le impun un grad de resemnare şi de melancolie. Mai ales epoca de acum, -o epocă de tranziţie, cu multe fenomene supărătoare în viaţa socială a păturei ridicate - se repercutează dureros în scrierile lor.
Ca orice sentimental, d-1 Agârbiceanu înclină spre forma impresionistă. Nu este un povestitor dibaci, cu înălţimi epice, dar este un analitic fin şi un cugetător cu multă intuiţie. Calitatea aceasta îl face să observe adânc unele anomalii sociale, tipic ardeleneşti - pe cari Ie fixează în câteva schiţe nuvelistice de la începutul volumului - şi-i dă putinţa de-a analiza câteva stări sufleteşti de uitare, de aşteptare şi groază, sau de mustrare a conştiinţei.
Ceea ce place în acest volum este între altele şi actualitatea subiectelor, cum e, de pildă, povestea Domnişoara Linuţa, care înainte cu 15 ani nu putea să fie scrisă încă. Dar nu poate să placă orişicui: transparenţa prea mare a tendinţelor moralizatoare din unele bucăţi ale autorului şi nici naivitatea unor motive întrebuinţate. Aşa, de pildă, este naiv şi neartistic să iei drept motiv pentru o catastrofă sufletească faptul că un amant „nu are liceul complet". De asemenea, nu este suficient întemeiată supărarea autorului în contra clasei culte pe motivul că doamnele sunt cârtitoare şi intrigante... Subiecte de aceste sunt potrivite pentru1 satire şi comedii de moravuri, nu pentru un
stilist aşa de fin şi pentru un suflet aşa de gingaş ca al nuvelistului nostru.
Atât deocamdată.
Interpret al micilor conflicte din burghezia noastră, tălmăcitor discret al unor sentimente omeneşti, mânuitor foarte dibaci al limbei noastre (puţinele ardelenisme fac chiar o impresie bună), d-1 Agârbiceanu va ajunge desigur la o expresie şi mai bărbătească a talentului său. Societatea noastră însă trebuie în acest scop să-i creeze o situaţie demnă de însuşirile lui şi să-i dea prilejul a ieşi la orizonturi mai largi, căci el nu este un Pop-Reteganul oarecare, ca să-1 laşi în prada micilor frământări de la ţară.
Numele lui Baronzi va fi foarte puţin cunoscut generaţiei de astăzi. Cunoscătorii de literatură mai veche însă şi cei ce şi-au luat osteneala să răsfoiască vreodată revistele şi ziarele din a doua jumătate a veacului trecut ştiu că acest scriitor nu merita soarta să fie cu totul dat uitării.
Baronzi face parte din acea pleiadă de scriitori români cari de la 1848 încoace au umplut, cu talent foarte inegal, coloanele ziarelor cu tot felul de material literar, original şi tradus. Pentru a lărgi calea literaturei române, ei scriau versuri, lirice şi patriotice, satire şi comedii, romane şi impresiuni de călătorie, -luând cu toţii pildă de la multilateralul Eliade-Rădulescu. în special Baronzi a tipărit peste cincizeci de opere, între cari traduceri de drame şi de romane senzaţionale (de Sand, Sue, Dumas şi Walter Scott), povestiri haiduceşti, legende, balade, comedii fără rost şi drame fără valoare. Dintre naraţiunile lui romantice s-a răspândit mai mult Zânele Cârpacilor, după cât ştiu eu foarte cunoscută şi în Ardeal, unde mai înainte se cetea alături de Ranele naţiunii de Iosif Vulcan.
Meritul lui Baronzi faţă de scriitorii similari, ca Aricescu, Pelimon, Tăutu, Istrati şi alţi elevi de-ai lui Bolintineanu (între cari şi G. Grandea), era că avea mai multă vervă poetică şi mai mult simţ pentru limba literară. El era unul din bunii înţelegători ai limbei şi literaturei populare, ceea ce face ca producţiunile lui
268
269
în mare parte să fie şi astăzi cetibile, pe când ale prietinilor săi să rămână mai mult ca titlu de documente literare ale vremilor.
Foarte productiv, neapărat că Baronzi nu poate fi gustat decât prin o selecţiune bine întocmită a scrierilor lui. Din păcate d-1 Iorga - editorul Poeziilor alese - a fost prea puţin scrupulos la alegerea poeziilor vrednice a fi reţinute. Multe din cele 418 pagini de versuri sunt cu totul netrebnice şi constituie un nămol, în care se ascund câteva perle lirice şi câteva balade sau legende, plăcute pentru forma lor populară şi pentru sonoritatea versului.
Oricum, însă, este bine că s-a dezgropat şi pus din nou în circulaţie. Baladele lui n-ar trebui să lipsească de-aci înainte din antologii sau din cărţile de cetire. De asemenea, sunt demne de cunoscut poezii lirice ca următoarea:
Cu lacrimi de pale atunci plângeai Când clopotul morţii cu glasu-i de-aramă Suna ca s-anunţe că nu mai ai mamă Şi-n lume orfană de ea rămâneai;
Din genele-ţi negre curgea ca o rouă De lacrime albe pe rumenea-ţi faţă, Păreai ca o roză ce fruntea-şi răsfaţă, Sâ-şi scalde durerea, şi plânge când plouă.
în darn pieptu-ţi june de plânsete-nfrângi, în plâns şi suspine tu-ţi pierzi frumuseţea, în lacrimi se trece curând tinereţea, Se stinge şi focul din ochii-ţi, când plângi.
Să plângă o sclavă ce geme în lanţ, Să plângă săracul pe praguri străine, Ce vântură lumea lipsit de orice bine Şi-şi cată azilul adesea-ntr-un şanţ;
Să plângă proscrisul orfan de ai săi, Pe care tiranul îl face să piară Departe de scumpa şi dulcea lui ţară, Şi-n veci să se-ascunză de ochii cei răi.
Când plânge-o copilă, Edenul se-nchide, Se-ntunecă luna, cad stele din cer, >
Satana în fundul Infernului râde Şi-n negura cetii luceferii pier...
Desigur: pentru ca cetitorii să aibă un interes pentru astfel de versuri cu factură veche, dar cu spirit destul de tineresc, ei trebuie să le citească în mare parte cu ochii şi plăcerea istoricului literar şi nu cu pretenţiunea estetului exigent.
[33]
Simplicitatea în artă. Societatea scriitorilor
Unul din numeroşii noştri sfătoşi ar voi să-mi facă un cap de acuzaţie din faptul că am numit poeziile unei domnişoare „simple". Profit de acest prilej ca să arăt cât de mult ţin eu şi cât de mult ar trebui să ţinem cu toţii la acest cuvânt.
A fi simplu înseamnă în literatură şi în artă a fi limpede şi concis, a scrie adecă în aşa fel ca fiecare cuvânt sâ-şi aibă rostul şi noţiunea sa. Această simplicitate este o trebuinţă de întâiul rang când te gândeşti că datoria unui scriitor sau artist este de a se face înţeles până în cele mai ascunse intimităţi ale gândurilor sale.
In împrejurările noastre, când, cu toată lupta împotriva beţiei de cuvinte, tot mai dăinuieşte beţia de idei, a fi simplu în manifestările tale literare este un merit. Astăzi, când frazeologia ţine adeseori locul unei idei lămurite, când în poezie nămolul de cuvinte şi nesfârşitele comparaţii înlocuiesc înlănţuirea curată a gândurilor, este binevenit acela care ştie să rămână simplu.
Ceea ce cerem artistului în primul rând este: să provoace efecte mari cu mijloace simple. Stilul lui să fie sobru, forma lui să fie uşoară, logica lui cât se poate de strânsă. Orice abatere de la aceste modeste postulate îl face greoi, manierat, confuz şi îi zădărniceşte scopul operei sale. Intrebaţi-vă de ce nu se mai citesc astăzi Mesiada şi Paradisul pierdut; de ce s-au uitat seria lungă de poeţi emfatici; de ce sună atât de falş, de nesincer, nota încărcată a poeţilor patrioţi? Fiindcă păcătuiau greu în contra acelei elementare datorii! Iar, în schimb, de ce este nemuritoare
270
271
poezia populară; de ce poeţii cari au introdus forma populară sunt cei mai dragi şi mai răspândiţi; de ce Heine, cel înjurat, este totuşi pe buzele şi în inimile tuturor germanilor? Fiindcă la toţi aceştia avem de-a face cu simplicitatea cea mai consecventă.
Ş-apoi... mai ales la femeie. Astăzi, când epoca malacoavelor şi a crinolinelor este atât de departe, când femeia tinde spre dezbrăcarea de orice zorzoane, când rafinarea gustului ei se caracterizează tocmai prin introducerea simplicităţii în toate, poate să se simtă umilită o poetă când îi spui că versurile ei sunt „simple"? Vai de mine, dar n-aţi auzit de Eleonora Duse şi de Agnes Sorma, marile tragediane, cum se trudesc pe scenă să rămână cât de simple, cât de naturale, şi cum caută să se îndepărteze de exagerările patetice din declamaţia de până acum? Nu ştiţi nimic de Ellen Key, renumita eseistă, care a ţinut zeci de conferinţe în centrele Europei, cerând femeii simplicitatea cea mai desăvârşită? Sau, ca să rămânem la noi acasă, n-aţi cetit vreodată pe Măria Cunţan?
Talangele răsună lin, Căci soarele ne lasă. Talangele răsună lin Şi turme după turme vin De peste deal spre casă.
Cunosc pe sunet turma ta, Mi-e cea mai dragă mie. Cunosc pe sunet turma ta, Nebună-mi bate inima Şi plâng de bucurie.
Stau sprijinită în pridvor Cu lacrimi în pleoape, Ş-ascult, ascult de pe pridvor Talangele de la izvor: Aproape... mai aproape.
Aş vrea, dar nu mai ştiu ce-aş vrea
Şi nu ştiu cum îmi vine...
Aş vrea, dar nu mai ştiu ce-aş vrea:
Să fiu o floare-n calea ta
Şi să mă iai cu tine !
272
Vedeţi ce absolută este aici simplicitatea în stil, în imagini, în starea sufletească, şi totuşi ce câştig ar fi pentru literatura noastră dacă am număra multe poezii atât de „simple".
Deci, să ne împăcăm odată cu gândul că simplicitatea, departe de a fi periculoasă, este chiar o necesitate în artă.
Ultima noutate literară este desigur pasul întâi ce s-a făcut zilele aceste pentru întemeierea societăţii literare. S-au adunat un grup de scriitori, fără deosebire de gen şi talent, şi au hotărât să ţină la 2 septemvrie un congres de constituire. Este probabil că de data asta se va putea înjgheba ceva mai serios şi că fracţiunea mai tânără a scriitorilor de astăzi va reuşi a se organiza spre propagarea şi limpezirea unor cestiuni de ordin literar şi profesional.
câteva glose
„Cavalerul nostru pare a fi apucai de ducâ-se pe pustii ţi, in vremea furiei, ameninţă şi porneşte ca Don Chişot împotriva morilor de vânt şi, ca Don Chişot, rămâne tot el biruit".
(Gherea despre un erou al lui Zamfirescu)
Fiecare se face celebru după cum îl taie capul. Erostrat dând foc templului din Efes. Zoilul împingând ura până la sinucidere. Iar d-1 Duiliu Zamfirescu aruncând „o piatră în baltă"... Nu o afirmăm noi.-însuşi d-1 Zamfirescu scrie despre sine în articolul din Convorbiri literare:
„Nebunul care a aruncat piatra am fost eu!"
Iar noi adăugăm cuvântul biblic:
„Tu zici şi vorba ta sfântă este !"
Comparaţia cu „piatra în baltă", de altfel, nu este tocmai nimerită. Şi aici se vede iarăşi ce puţin simţ pentru limba românească are d-1 Zamfirescu. Românul curat zice despre nebun că aruncă piatra în puţ sau în fântână şi zece înţelepţi nu pot s-o scoată...Cât despre baltă avem metafora: a da cu bâta în baltă şi a te stropi singur. Potriveala asta era mai mare, căci d-1 Zamfirescu a dat în adevăr cu bâta în baltă şi vai! s-a stropit de sus până în jos, încât nici Densusianu cu telegramele, nici Macedonski cu simpatiile şi nici Soveja cu părinteasca-i ocrotire nu-l vor mai putea curaţi de urmele jocului frivol.
Dar să păstrăm poetica figură cu balta. Poate aţi gâcit că sub această baltă d-1 Zamfirescu înţelege acea parte a literaţilor de astăzi (şi sunt cam mulţi) cari l-au luat şi-1 iau în râs pentru
vorbăria-i deşartă. în ochii d-sale aceşti scriitori constituie o apă murdară, în care îşi dau întâlnire „gâşte gălăgioase, cucove (?), sâtari sugători, animale cu pielea groasă, bivoli şi alte vietăţi"... Foarte bine! Să primim asemănarea ca fiind delicios de spirituală. Dar ne permitem a întreba pe autorul ei: în ce categorie din aceste animale „cu pielea groasă" împarte d-sa pe d-1 Maiorescu, cel dintâi care s-a plecat să scoată din fântână piatra „nebunului"? Gâscă, cucovă (?) sau altceva mai drastic?
Poate d-1 Mehedinţi, care a tipărit acest compliment, strecurat la adresa d-lui Maiorescu, va şti să răspundă...
Evident, cititorii s-au putut convinge că d-I Zamfirescu urăşte pe scriitori. Dar ceea ce nu se ştie atât de bine este motivul acestei uri fără de margini. Şi motivul e foarte simplu. N-a fost scriitor de seamă care să nu fi zâmbit de sforţările d-lui Zamfirescu. N-a fost un critic mai serios care să nu fi arătat partea artificială şi caricaturală din opera d-sale. Cetiţi, de pildă, minunatul articol al lui Gherea Pesimistul din Soleni. Opriţi-vă cu dinadinsul asupra modului cum limpedele nostru critic schiţează pe eroul romanului d-lui Zamfirescu în faţa vieţii, „ale cărui episoade sunt caracteristice pentru autor"... Veţi face cunoştinţă acolo cu „omuleţul deşert şi plin de egoism", cu această „inteligenţă foarte puţin pătrunzătoare, foarte slabă, dar cu poleială franţuzească", cu această „lăudăroşenie şi deşertăciune a unui erou de bâlci" care „îşi ascunde micimea sa morală şi intelectuală sub scutul unor nume mari, ca Byron, Leopardi, Schopenhauer".
Pare că vedem acum pe eroul Soleanu înviind, în toată lăudorăşia lui, când cetim în Convorbiri: „Eu care am cetit pe Frohner la temeliile columnei lui Traian, eu care am cetit pe Platon şi am tradus pe Leopardi, eu să nu înţeleg arta şi istoria?"...
Oho, Solene! Vei fi cetit câte-n lume şi vei fi vizitat atâtea oraşe şi facultăţi, dar ce folos că talentul, bunul-simţ, modestia şi alte multe nu se învaţă din carte şi nu s-au legat de d-ta? Cultura unui scriitor se judecă după creaţiunile lui şi nu după o fanfaronadă autobiografică.
274
275
Şi e belicos lucru mare d-1 Zamfirescu. Se laudă că ar fi fost în stare să „rupă gâtul" unui adversar. Lauda aceasta este un fel de „fală goală, traistă uşoară", cum se zice pe româneşte, şi ne aminteşte o scenă de o irezistibilă comicărie dintr-un roman al d-sale. Cine nu cunoaşte celebra scenă cu ursul împuşcat cu alice de paseri?
Zice că Eugen Soleanu se plimba într-o pădure, cu iubita sa şi cu copiii aceleia. Şi ce să vezi? Iaca ursu! „O secundă i se păru că i s-a oprit sângele în vine. Eugeniu apucă puşca şi strigă la el. Ce era de făcut? Puşca încărcată cu ploaie! Atunci o hotărâre supremă. El începu a-şi retrage puşca la ochi. Ursul venea spre el. Era mare cât un om. Se apropie până la trei paşi de el. La această depărtare, el descarcă amândouă ţevile în ochi. Ursul sări în sus dând din cap. Era lovit bine. Eugeniu privea nemişcat la el. Uitase că trăia (!). Deodată teama că nu l-o fi lovit bine îi veni în minte. Scoase numaidecât iarba din buzunar şi încarcă amândouă ţevile cu îndoită măsură, fără a mai pune alice. Ursul se mai rostogoli de vreo câteva ori până căzu de râpă."
Povestea aceasta a d-lui Zamfirescu, în care se arată cum un erou al d-sale a răpus un cogeamite urs, „cât un om de mare", cu o simplă încărcare de alice pentru paseri, e desigur fioroasă, dar nu înspăimântă decât pe naivi. Nu toţi urşii sunt de carton şi nici literatura nu este codrul Vlăsiei, unde poţi face exerciţii cinegetice şi poţi încerca a „rupe gâturile", fără pedeapsă!
Adecă să nu zicem vorbă mare. Asemănarea cu codrul Vlăsiei s-ar potrivi. Citiţi cele două coloane, puse alături, din primul articol, şi vă convingeţi. Ce frumos documentată stă aici dovada unui act de incorectitudine literară a d-lui Zamfirescu! Priviţi pe trufaşul, vorbăreţul, insultătorul „anti poporan ist", - ce gol a fost el totdeauna şi cu câtă iscusinţă ştia el să acopere acest gol şi să se împodobească cu pene străine!
El,„care a cetit pe Frohner la poalele columnei lui Traian", el, „care a cetit pe Platon şi pe Leopardi"... ce bine ştie el să găsească mijloacele de a simula o cultură pe care nu o are! Şi ce
276
dibaci ştie coborâtorul grecului Laskaris (o rudă de departe cu vărul unui unchi al d-sale...) să întindă mâna după laurii cugetătorilor străini, pentru a-şi încununa cu ei fruntea înfierbântată de visuri neputincioase!
Mărire ţie, noului-venit în rândul nemuritorilor. Dignus, dignus eras intrare!
SOCIETATEA SCRIITORILOR ROMÂNI
Merge greu de tot. La anumite intervaluri ideea se reia şi se discută; firele înţelegerei se împreună şi se distramă; iar constituirea societăţii se amână pentru mai târziu. Frământarea asta ţine de la încercarea primă a francmasonilor români, grupaţi în „Societatea filosoficească", la anul 1794. Tot planuri, programe sunătoare, manifeste prin ziare şi întruniri solemne. Dar numai atât. Şi poate nici nu trebuie să pretindem mai mult de la familia firilor iritabile; aşa sunt scriitorii pretutindeni, individualişti exageraţi, pretenţioşi, puternici fiecare în parte, dar incapabili a săvârşi împreună cu alţii o operă comună. Fiecare a citit pe Faust şi ştie că: der Starkgeist am măchtigsten, alleinl Putere de coheziune, spirit de înţelegere şi de toleranţă este numai între cei slabi. Societatea în accepţiunea adevărată a cuvântului este un fel de solamen miserisl
Şi iată pentru ce se înfiripă cu atâta anevoinţă mult discutata societate a scriitorilor; numai din motive de orgoliu.
Se pare însă că democratizarea spiritului public are o influenţă şi asupra scriitorilor noştri, îi apropie unii de alţii, îi face mai buni şi mai îngăduitori. In timpul din urmă ideea unei apropieri între dânşii se propagă cu atâta căldură, încât nu este exclusă surpriza ca, împotriva nefastelor tradiţii, să vedem totuşi peste câteva zile o societate literară organizată. S-a ţinut un conciliabul şi ziarele ne vestesc că la 2 septemvrie se vor deschide porţile Teatrului Naţional spre a primi pe scriitorii români, întruniţi la un Congres de constituire. Reputaţia lor e în joc şi credem că ceva serios e pe cale a se face.
Că e necesară această societate cine va putea tăgădui? La noi numai Academia ce mai poartă grija literaturei în o măsură
oarecare. în străinătate sunt numeroase grupări literare cari întregesc năzuinţele Academiilor. în direcţia aceasta o societate de scriitori ar avea la noi un vast program de activitate. Ea ar putea mai întâi să întreţină, - prin editări de opere şi prin ridicări de monumente, - cultul pentru creatorii literaturei noastre. Ea ar putea singură să apere interesele profesionale ale scriitorilor supraveghind relaţiile, atât de meschine astăzi, cu unii editori. Ar reuşi să se ridice la rolul de factor hotărâtor în mişcarea culturală, cucerind, de pildă, tribuna Ateneului şi dându-i vechea strălucire din vremea lui Odobescu. Prin o cenzură a bibliotecilor populare, încărcate astăzi de material netrebnic şi de traduceri comerciale, ar putea să controleze educaţia maselor. Prin un fond de rezervă ar câştiga mijloace de a sprjini un şir de scriitori naufragiaţi şi nevolnici, al căror număr va creşte fatal cu gradul de dezvoltare al literaturei noastre. Dar, ceea ce mi se pare mai important este că, în acest chip, scriitorii vor avea o cetate a lor proprie şi n-ar mai trebui să bată la uşi străine, nici să se înroleze sub steagul ademenitor al nici unuia dintre profesorii noştri universitari doritori de carieră.
Scopurile societăţii sunt deci multe şi frumoase. Numai taient, bunăvoinţă şi perseverenţă, şi noua instituţiune poate lua fiinţă.
Rămâne însă o cestiune esenţială de discutat - şi aici se pot naşte oarecari complicaţiuni, - cine anume sunt chemaţi să alcătuiască societatea? Când zici „scriitori", întrebuinţezi un termen foarte vag. în categoria acestora ar intra toţi câţi sunt în presa de astăzi, de la d-1 Maiorescu, Nestorul publicisticei contimporane, până la cea din urmă codiţă de la Universul literar. Nimeni însă nu poate avea iluzia că acest fel de vot universal se poate introduce şi în literatură şi că ar putea duce la vreun scop să aduni claie-grămadă pe scriitorii de toate vârstele şi de toate nuanţele, pentru a-i contopi în o societate. Selecţiunea deci se impune, şi o selecţiune se impune cu o cât se poate de mare băgare de seamă, nu dintre reclamagii, nici dintre neputincioşi, ci dintre cei ce au puterea de a se însufleţi şi a se devota cauzei îmbrăţişate.
278
279
94
Cunoscătorul vieţii noastre literare de astăzi şi al raporturilor dintre scriitori ştie că literaţii noştri se pot împărţţ în trei categorii. La dreapta extremă avem generaţia lui Eminescu, oameni trecuţi astăzi de vârsta mijlocie, prozatori, poeţi şi autori dramatici cu merite şi veche popularitate. Aceştia îşi au situaţiile lor sociale create, fac şi politică, îşi au prezumpţiunile lor şi trăiesc izolaţi de cei ce au venit în urma lor. A presupune că ei sunt cei chemaţi a forma o societate cu tendinţe regeneratoare ar fi o greşală. De asemenea, este peste putinţă ca să se încredinţeze această misiune celor din stânga extremă, adecă proaspeţilor literaţi înzestraţi cu certificate dubioase, obţinute de la directorii de reviste atât de generoşi în lansarea talentelor. Este însă un centru destul de select, compus din cei ce de zece ani încoace au meritul de căpetenie lâ susţinerea şi lărgirea curentelor literare, scriitori de talent şi de temperament cu multe făgăduinţe încă pentru viitor. Aceştia şi numai aceştia pot să ducă ideea la izbândă.
De altfel, prevăd că aşa se va şi întâmpla. Din centrul scriitorilor au pornit şi apelurile la unire. în centru se arată mai mult interes. Dacă se vor găsi printre aceştia vreo 16 până la 20 de inşi ca să iscălească un program de acţiune, se va face o societate de scriitori; altfel se va forma cel mult un conglomerat hibrid, de o efemeră existenţă.
PLAGIATUL ŞI INSPIRAŢIA1
Un prozator, considerat de unii şi detestat de alţii, scrie romanul Viaţa la ţară. în romanul acesta îi trebuia un personagiu pesimist, pătruns de ideile negre asupra nimicniciei acestei vieţi. Şi cum procedează autorul? în loc de a face ca pesimismul eroului său să rezulte din faptele lui şi din acţiunea întegului roman, ia o carte străină (de un francez numit Bourdeau) scrisă asupra lui Schopenhauer, traduce de acolo o pagină şi mai bine şi o pune textual în gura eroului, fără a povesti un cuvânt măcar despre provenienţa acelei înalte înţelepciuni. Iar plagiatul descoperit, ştiţi ce răspunde autorul în nr. 9 al Convorbirilor literare ?
„Un roman plagiază - zice d-sa - atunci când reproduce scene sau caractere din alt roman. Iar când pune în gura unui personagiu un aforism filosofic, fie şi redat textual ca în originalul din care e luat, uzează de un drept al său. Romanele moderne sunt scrise pe temeiul acestor preocupări sufleteşti, exprimate uneori, la autori de mâna întâi în mod aproape doctrinar."
Autorul plagiatului în chestiune, scriind acest pasagiu, este înainte de toate în mare rătăcire, numind plagiatul d-sale lin simplu aforism. Ceea ce a plagiat d-sa şi ceea ce s-a pus în Ţara noastră pe două coloane nu este un singur aforism, ci o serie lungă de reflexiuni, luate textual din prefaţa unei cărţi asupra lui Schopenhauer. înţelegem să citezi un aforism celebru, datorit
1 Textul lui Chendi e precedat de următoarele rânduri introductive ale redacţiei :„în legătură cu plagiatul d-lui D. Zamfirescu relevat de revista noastră, d-1 Chendi publică în Tribuna din Arad următoarele rânduri judicioase." (n.ed.)
281
unui autor cunoscut, dar când împrumuţi pagini de-a-gata din autori necunoscuţi şi din cărţi puţin celebre, nu mai poate fi vorba decât de un veritabil plagiat intenţioat. Asupra acestui i punct nu mai încape discuţie. Căci dacă am admite punctul d-sale de vedere, autorul cu pricina n-ar avea decât să ia un număr maî mare de autori străini, să compileze din fiecare câte o pagină şi să-şi „creeze" astfel o operă originală. Şi te pomeneşti că e în stare s-o facă.
Nu. Fie că ai reprodus, ca ale tale, scene sau caractere; fie că ai mistificat publicul reproducând supt eticheta ta gânduri tipărite de alţii, tot plagiat ai săvârşit.
Vorbind însă despre plagiat suntem datori să ne facem o rezervă. Ar fi trist ca din diferitele cazuri ivite să tragem consecinţe generale şi să fim oarecum bănuitori faţă de producţia noastră literară. Una este plagiatul, care e o îndeletnicire vinovată şi trebuie pedepsită, şi alta aşa-numita inspiraţie dintr-un alt autor, sau din literatura străină. Ar fi cu totul falş să cerem fiecărui scriitor o deplină independenţă faţă de ceea ce a fost înaintea lui. Banala comparaţie că fiecare autor este cumva verigă în lanţul întregei vieţi literare este cu totul adevărată. Căci nimeni nu se poate sustrage de supt puterea influenţelor străine. Cultura universală, comunitatea de gândire şi simţire a scriitorilor din diferite neamuri aduc cu sine o legătură de reciprocitate, o atracţie continuă şi o vecinică inspirare de la unii la alţii. O personalitate îşi însuşeşte pe nesimţite şi concretizează gândul vag şi nelămurit al altei personalităţi şi astfel naşte adeseori o operă bună dintr-un sâmbure, prăsit pe pământ străin. Această inspiraţie, da, e necesară şi nu are nimic a face cu plagiatul umilitor.
CRONICA LITERARĂ ŞI ARTISTICĂ
Scriitorul de reputaţie universală Maxim Gorki a fost somat de poliţia din Neapol, unde petrecea iarna, să părăsească oraşul.
Aceasta ca un răspuns dat guvernului rus, care a lansat un mandat de arestare contra lui.
De altfel, întâmplarea aceasta nu poate decât să ne edifice asupra libertăţii cuvântului şi din Rusia.
Hi
Literatura viitorului. Revistele tinerilor poeţi şi esteţi din Italia şi Franţa au găsit o nouă formulă a curentului pe care vor să-1 creeze. Această formulă se rezumă pe scurt în cuvântul Futurism, sau literatura viitorului. Noul curent al „futurismului" se va deosebi esenţial de tot ce e simbolism şi decadentism, pornind chiar pe căi diametral opuse. Un tânăr italian de mare talent, anume F.T. Marinetti, a făcut de curând cunoscute cele zece porunci, sau tablele legii tovarăşilor săi, afişând următorul program:
„1.Cântăm în versurile noastre numai iubirea pentru primejdie, numai energia şi îndrăzneala; 2. Elementele principale ale poeziei noastre vor fi cutezanţa şi revolta; 3. Literatura a proslăvit până acum visarea şi trândăvia; noi vom propaga neliniştea febrilă, atacul îndrăzneţ şi lovitura iscusită; 4. Declarăm că mai adăugăm ceva la frumuseţile de până acum ale lumii: repeziciunea; 5. Cântăm numai pe bărbatul care învârte însuşi roata lumii; 6. Cele mai multe frumuseţi le întâlneşti în război; orice operă de măiestru trebuie să aibă un caracter agresiv; poezia trebuie să fie un continuu atac împotriva unor puteri
285
necunoscute, pe cari le supune omenirei; 7. Spaţiu şi timp pentru noi nu există; noi trăim în epoca absolutului; 8. Glorificăm războiul, ca singura higiena a lumii; glorificăm militarismul, patriotismul şi gestul distrugător al anarhistului; 9. Combatem moralismul, pesimismul şi orice oportunism, precum şi femenismul; 10. Glorificăm mulţimea cea mare de popor, pusă în mişcare prin muncă sau plăceri, -simfonia multisonoră a revoluţiei, viaţa de noapte a marilor oraşe şi zgomotul vieţii".
Acesta e programul „futuriştilor", în frunte cu poetul Marinetti, - un program, pe cum vedeţi, vast şi sănătos, la care multă lume ar putea să adere, dacă n-ar avea câteva puncte de exagerare şi afectări. Ceea ce bate la ochi este mai ales aversiunea hotărâtă a noilor poeţi împotriva „femenismului". Poezie lirică fără nici un erotism nu ne închipuim să facă futuriştii, oricât de războinici şi de aspri se arată în tendinţele lor.
„Cultura germană". Sub acest titlu se anunţă din Bucureşti apariţia apropiată a unei reviste nouă, pusă sub direcţia d-lui Simion Mândrescu, profesor-agregat la Facultatea de litere de acolo. Catedra de literatură germană la şcoalele superioare din România s-a creat abia de câţiva ani, şi, în acest chip, cultura germană sistematică abia acum a început să se facă în regat. In mod sporadic s-a muncit pe acest teren şi până acum. Scriitorii români, în toate timpurile, s-au interesat şi de literatura germană; au tradus şi vulgarizat pe scriitorii germani mai de seamă. Ba într-un rând, când lumea germană a sărbătorit cu mult alai pe Schiller, scriitorii noştri, în frunte cu Asachi şi Eliade, au aranjat în cele două capitale ale principatelor, serbări frumoase şi au cântat în ode memoria marelui zeu din Weimar. E vorba însă ca acum să se procedeze mai cu sistem; ca prin noua revistă să se stabilească un raport mai intim între cultura noastră şi marea civilizaţie germană; ca, rând pe rând, să se dea românilor o orientare sigură în domeniul vastei literaturi; câ prin traduceri, studii şi comunicări să se înlesnească cetitorii români de cunoaşterea multor lucruri folositoare.
286
Desigur că trebuie să ne bucurăm de planul ce ni-1 expune profesorul Mândrescu, în destoinicia căruia, după chiar puţinele cărţi tipărite în acest domeniu, trebuie să avem încredere. E atât de mult de făcut pe acest teren! Căci nu este de ajuns a populariza între noi ideile măreţe şi operele de seamă din avutul intelectual al germanilor. O datorie de căpetenie a revistei va trebui să fie şi cercetarea influenţei de până acum exercitată de cultura germană asupra noastră. Va trebui să se examineze vraful de cărţi şi reviste în care se ascunde o sumedenie de traduceri bune şi rele. Se vor examina izvoarele germane, din care s-au adăpat atâţia apostoli ai şcoalelor române şi atâţia gânditori de toate categoriile. Se vor studia şi influenţele limbei germane asupra diferitelor dialecte române. Aceasta ne interesează mai ales pe noi, ardelenii, cari am stat mai aproape de cultura germană.
Aşadar, problemele sunt multe şi grele şi munca ce se cere va fi destul de anevoiasă, căci se cere şi pregătire ştiinţifică şi talent de scriitor pentru a munci cu succes. Să sperăm că d-1 Mândrescu şi colaboratorii săi vor întruni calităţile cerute.
„Vremea" şi „Glossa". A apărut, zilele aceste, o culegere de Poezii de-ale lui Barbu Paris Mumuleanu, un poet pe care mulţi dintre cetitori abia îl cunosc din epitetul ce i-1 dă Eminescu în poezia sa Epigonii, numindu-1 „Mumulean, glas de durere". în această culegere găsim şi următoarea poezie, vrednică de un poet de seamă, intitulată Vremea:
Vremea-nalţă şi ridică, Vremea face, vremea strică, Vremea suie şi coboară, Vremea surpă şi doboară, Vremea schimbă şi preface Şi războaiele şi pace. Vremea toate răzvrăteşte, Schimbă şi schimonoseşte, Vremea pe oricine-nvaţă Vremea-i dascăl şi povaţă,
287
Vremea bucură, -ntristeazâ,
Suie-n tron şi destronează,
Vremea-nalţă, vremea creşte
Vremea iarăşi micşoreşte:
Toate sunt de vreme-aduse,
Toate la vreme supuse. Cine nu vede în această poezie a lui Mumuleanu un şir întreg de motive cărora Eminescu le-a dat o largă dezvoltare în minunata sa Glossăl
O dramă a d-lui Slavici. Aflăm că d-1 Slavici a prezentat Direcţiunei Teatrului Naţional din Bucureşti o piesă dramatică spre reprezentare. Când vom afla amănunte asupra lucrării acesteia, vom reveni.
IMPORTANTĂ ŞEDINŢA LA ACADEMIA ROMANĂ
Sâmbătă, în 16 mai, d-1 Duiliu Zamfirescu, ales membru al Academiei în anul trecut, în locul răposatului Ollănescu-Ascanio, şi-a cetit discursul de recepţie în această instituţie. După dările de seamă a ziarelor bucureştene se pare că şedinţa aceasta a Academiei a fost foarte animată şi că d-lui Zamfirescu i s-a făcut o primire la care d-sa nu se aşteptase. în loc de a vorbi de Ollănescu, după academicul obicei european de a face totdeauna apologia antecesorului, d-1 Zamfirescu a ţinut să se ilustreze printr-un discurs de opoziţie literară. A atacat „poporanismul", a vorbit împotriva poeziei populare şi a lui Alecsandri, a tăbărât cu violenţă asupra scriitorilor ardeleni Coşbuc, Goga, Slavici, Popovici-Bănăţeanu, a lovit în Creangă şi în d-I Stere, iar toate astea par a fi impresionat urât publicul adunat să-1 asculte. Dar 1-a impresionat urât mai întâi pe d-1 Maiorescu, cel chemat a răspunde la acest naiv discurs de recepţie.
Când vom avea textul autentic al acestui discurs-pamflet ne vom ocupa poate de el. Până atunci reproducem aici, după ziarele din Bucureşti, un rezumat din răspunsul maestrului criticei române, al d-lui Maiorescu, prin care atacurile de sus se reduc la adevărata lor valoare:
„Intrând în fondul cuvântării, d-1 Maiorescu a răspuns în primul rând la afirmaţia d-lui Duiliu Zamfirescu că: Alecsandri a fost un rău culegător de poezii populare. D-sa face un scurt istoric al primelor culegeri de poezii populare făcute de Alecsandri, poezii cari, numindu-le «copii găsiţi ai geniului românesc», spune că au fost închinate domniţei Elena Cuza pentru a servi unei opere de binefacere, aşa că ei au dreptul la apărarea noastră.
289
Scoţând apoi în evidenţă opera patriotică pe care a făcut-oi Alecsandri prin culegerile sale, d-1 Maiorescu susţine cil dimpotrivă, poetul nostru a fost un minunat culegător de poezii] populare. !
Continuându-şi răspunsul, pe un ton muşcător la adresa d-lui Duiliu Zamfirescu, d-sa declară că iarăşi nu e de aceeaşi părere cu noul coleg în ceea ce priveşte afirmaţia că românul nu e născut poet, fiindcă nota eroică şi politică ar fi stând la baza poeziei noastre populare, ca prim efect al originei latine.
D-1 Maiorescu crede că partea eroică şi politică nu ■ exclude elementul sentimental nici la romani şi nici la urmaşii j lor de atâtea veacuri. Cine cunoaşte sufletul lui Alecsandri* spune oratorul, îşi dă seama de lirismul şi sentimentalismul din poeziile sale,calităţi pe cari d-1 Duiliu Zamfirescu le depreciază* dar cari au făcut din Alecsandri figura cea mai interesantă dintre figurile poetice. Alecsandri, cu bună-credinţă, s-a lăsat condus de partea sentimentală a poeziei după cum d-1 Zamfirescu, cii aceeaşi bună-credinţă, s-a lăsat influenţat de cea eroică, fără afi falsuri, însă, nici de o parte şi nici din alta. Opera naţională a lui Alecsandri prin publicarea poeziilor sale populare, în care el a găsit cea mai bogată comoară de frumuseţi literare, nu poate fî apreciată decât prin judecarea ei faţă cu spiritul societăţii înalte româneşti de pe acele vremuri, societate care aproape nu cunoştea limba ţării.
Poezia populară, spune d-1 Maiorescu, trebuie considerată ca un produs estetic de cea mai mare însemnătate, ea fiind cel mai înalt ideal la care se ridică concepţia populară. Eminescu s-a insiprat din poezia populară. Coşbuc şi Goga se dezvoltă de pe urma ei şi, încet, încet, rădăcina populară împlântată de Alecsandri creşte şi va creşte mereu.
In aplauzele zgomotoase ale asistenţei d-1 Maiorescu rosteşte cuvintele acestea, pentru ca, în mijlocul aceloraşi aplauze, să declare solemn:
«Am ţinut să spun toate acestea, pentru a dovedi că Alecsandri şi opera lui vor găsi pururi în Academia Română un cuvânt de apărare, de laudă şi un cuvânt care să-i exprime recunoştinţă pentru ceea ce a produs geniul său».
Trecând la capitolul poporanismului din cuvântarea d-lui Duiliu Zamfirescu, d-1 Maiorescu declară că e de aceeaşi părere cu d-sa în ceea ce priveşte partea pur teoretică, dar nu-1 urmează în aplicarea principiilor economice. Nu e însă de aceeaşi opinie în criticele referitoare la Goga, pentru că Academia Română s-a pronunţat încă de acum un an asupra poetului acestuia, decernându-i unul dintre cele mai importante premii.
Neîmpărtăşind nici părerile noului academician asupra sufletului ţăranului român, d-sa aminteşte d-lui Duiliu Zamfirescu o veche observaţie, pe care a mai făcut-o şi în alte ocaziuni: «Tocmai poeţii sînt cei mai puţin chemaţi să judece operile altor poeţi». D. Maiorescu termină, adresându-se d-lui Zamfirescu:
- Rolul d-tale, d-le Zamfirescu, e de a produce, lăsându-ne nouă, publicului, grija de a aprecia valoarea poetică şi literară a acestor producţii. Şi pentru că în multe din poeziile d-tale ai avut frumoase inspiraţiuni, cu această parte a operei d-tale, fii binevenit în sânul Academiei Române/''
Publicul a subliniat şi această din urmă parte a cuvântărei d-lui Maiorescu, a subliniat-o cu aceleaşi aplauze călduroase cu care a însoţit şi întreaga apărare făcută lui Vasile Alecsandri.
290
IN JURUL UNUI DISCURS ACADEMIC
„Sublimul absurd este suprema logică a d-lui Duiliu Zamfirescu".
Avem acum texte mai amănunţite la îndemână despre schimbul de păreri literare dintre noul academician Duiliu Zamfirescu şi d-1 Titu Maiorescu şi ne împlinim datoria de informatori, revenind asupra acestui interesant şi până la un punct destul de penibil incident în mişcarea noastră culturală.
Chemat anul trecut în Academie, d-1 Zamfirescu, evident, nu datoreşte această onoare situaţiei sale pe care o ocupă în ierarhia de astăzi a literelor noastre. Scrierile d-sale nu trăiesc şi nu germinează în conştiinţa publicului mare.
Faţă de un Caragiale, Coşbuc, Vlahuţă şi Delavrancea, d-sa a avut un rol cu totul mărunţel şi a fost privit cu zâmbet de ironie în orice tovărăşie serioasă. Când trăia Eminescu, regretatul poet făcea multe zeflemele pe socoteala insinuantului tânăr. Şi dacă acesta totuşi a pătruns prin porţile academice a fost pentru că întrunea anumite abilităţi de mlădiere şi a ştiut să cultive relaţiuni pe cari ceilalţi scriitori, cu spiritul lor de neatârnare şi cu sufletul lor de artişti întregi, nu le-au căutat.
Aşa fiind, d-1 Zamfirescu trebuia să-şi dea seama de modesta sa însemnătate şi să aibă o atitudine conformă cu puterile ce-1 slujesc. Dacă prin intrarea sa în Academie s-a făcut o directă nedreptate acelor talente superioare cari de un timp încoace determină cultura noastră literară, d-sa trebuia să se aştearnă de-acum înainte pe o muncă mai concentrată şi, făcându-şi corectura propriilor sale greşeli, să caute a ajunge prin creaţiuni nouă un factor mai puţin neglijabil al vieţii noastre publice şi mai vrednic de distincţia academică.
D-1 Zamfirescu este însă omul emfazei şi al gestului larg. D-sa şi-a primit, pe cum se ştie, sancţiunea literară de la Macedonski, care pe Ia 1880 scria monstruozitatea că cu Zamfirescu
începe o „nouă eră, poate mult mai frumoasă decât aceea pe care a făcut-o să se nască neuitatul Eliade-Rădulescu"... De la Macedonski şi-a însuşit acele incoherenţe de logică şi de simţire şi acea necontenită invidie ce-1 torturează. De la maestrul său, care-i tămâia poezia Levante şi Calavryta, a împrumutat un suflet detractor. Iar înzestrat cu aceste calităţi, el nu putea fi nici mai modest,^ nici mai cu tact de cum a fost în discursul său de recepţiune. Ii trebuiau zgomot, extravaganţe şi sfidări. Ei bine, şi-a permis acest lux, însă nu ne întrebaţi cu ce succes!
In cuvântarea sa, d-1 Zamfirescu şi-a luat de scop distrugerea unei mari părţi a literaturei noastre, numite şi de d-sa „poporanistă". Iar ca să reuşească, a îmbrăţişat terenuri pentru cari îi lipsea orişice pregătire. S-a adresat istoriei, ca să scoată din ea argumente pe cari cel din urmă istoric de astăzi nu le poate primi decât drept o fantasmagorie de diletant. A recurs la psihologia etnică, pe care o înţelege cu aceeaşi neîndemânare de eclectic. A tăbărât asupra poeziei noastre populare, contestând frumuseţile ei etice şi estetice şi căutând origină latină în baladele pe cari le avem comune cu toate popoarele slave. Şi, pentru lovitura cea mai capitală, şi-a rezervat la sfârşit o violentă şarjă împotriva scriitorilor de astăzi, îndeosebi a ardelenilor, ale căror opere au trecut direct în sufletul şi viaţa societăţii româneşti, prefăcându-i simţirea, deşteptându-i gustul pentru forma aleasă a limbei şi dându-i ideale de viitor.
Cetind acest discurs, cu salturile îndrăzneţe de la un subiect la altul, ne aducem aminte de omagialele cuvinte ce i-a adresat odinioară Macedonski: „Sublimul absurd este suprema logică a poeziei d-lui Zamfirescu"... în adevăr, un fel de „sublim absurd" se desprinde din toată lărmăiala asta a recipiendarului. Căci ce poate fi mai sublim decât să dobândeşti dreptul a rosti de pe o înaltă catedră afirmaţia că o poezie ca Noi vrem pământ, care astăzi pluteşte pe buzele tuturora, este „nulă"! Şi ce poate fi mai absurd ca, de la sublima înălţime academică, să pronunţi verdicte în contra a tot ce este creaţiune proprie, începând cu tezaurul poeziei noastre populare şi sfârşind cu acei scriitori originali cari refuză a ajunge bastarzii influenţelor străine!
292
293
Literatură popranistă! Iată cuvântul de ordine care umple de groază câteva spirite uşoare de la noi. Tot ce este detracat în tânăra viaţă literară, tot ce miroase a parvenitism grotesc se { agită în contra acestei stafii imaginare. Şi nimeni dintre dânşii nu este deplin dumerit asupra noţiunei însăşi - căci e îngustă şi rău interpretată orice lozincă. Ce-a înţeles d-1 Zamfirescu şi ce bănuiesc sterpii ceilalţi că înseamnă „poporanismul"? înţeleg ei că înseamnă poporanism primejdios principiul că orice literatură se întemeiază pe comoara sufletească a poporului? Dar dovadă sunt literaturile mari ale tuturor neamurilor, ale căror rădăcini pornesc din adâncul izvoarelor sufleteşti ale fiecăruia. înţeleg ei că accentele virulente de naţionalism şi tendinţele închegate în strofe de bronz sunt o atingere a demnităţii artei poetice? Dar aceasta ar fi egal cu negarea minunatei puteri a atâtor glasuri de poeţi cari cu lira lor au condus, mişcat şi mângâiat popoarele în vremuri de restrişte! Sau poate înţeleg ei că ţăranul nu e om, că în sufletul lui nu clocotesc patimi omeneşti, că suferinţele şi bucuriile lor nu merită o întrupare artistică? Dar o astfel de nenorocită concepţie se opune diametral celei mai simple noţiuni de artă, care ne spune că sub mâna adevăratului artist orice subiect se preface în operă trainică!
Prin urmare, ce este „poporanismul" şi ce „antipoporanismul" d-lui Zamfirescu? La această întrebare oratorul găseşte în definitiv un singur răspuns mai precis, pe care îl reţinem: „Poetul trebuie să fie aristocrat prin origină şi aristocrat prin talent...
Aici e deci toată sminteala. D-1 Duiliu Zamfirescu de la Focşani ne cere să fim aristocraţi. Şi în acest punct clasicul „sublim absurd", ce-1 caracteriza, iasă iarăşi la iveală. Căci aristocrat, de pildă, era Beldiman-, autorul Heteriei; aristocraţi erau Văcăreştii, cari căutau să imiteze formele populare, începând cu poezioara într-o grădină; boieri mai erau Alecsandri şi Russo şi toată generaţia lor cari prin popor au regenerat întreaga mişcare culturală; şi aristocrat al gândirii este conducătorul „Junimei", care întreaga sa şcoală estetică şi-a întemeiat-o pe podoaba literaturei populare. Dar vlăstarul negustorului din Focşani şi apendicele său de la Vieaţa nouă, mica porodiţă a
vrednicului ţăran din Densuşul ardelean, - ce zei tutelari invoacă ei pentru aristocraţia şi origina lor? Ah, urâtă poveste a măslinei şi a mămăligei pricopsite!
Lăsaţi, vă rugăm! Cunoaştem noi aceste aberaţii. Şi ascultaţi mai bine ce limpede le vede şi ce demn le respinge şi d-1 Maiorescu, arbitrul bunului-gust, estetul senin, care timp de mai multe decenii a ştiut să păsteze echilibrul vieţii noastre literare. Observaţi: cu câtă fineţă înlătură partea personală din atacurile nechibzuitului orator; cu câtă ironie tratează aşa-numita parte ştiinţifică, - iar pe de altă parte, cu ce căldură ia apărarea ţăranului, „a cărui simplicitate nu exclude frumuseţea lirică, pe cum nu exclude energia epică, nici chiar conflictul dramatic". Dar, mai ales, ce etern este adevărul din sfârşitul discursului d-lui Maiorescu, în care - împotriva celor debitate de d-1 Zamfirescu - se admite dreptul de existenţă „a feluritelor individualităţi artistice, numai cu o singură condiţie, ca să fie în. adevăr inspirate de simţământul curat al frumosului"...
Şi cu aceste faimosul discurs provocator a fost definitiv clasat şi „sublimul absurd" pe deplin dovedit. Rămâne numai o mică chestiune de menţionat, şi aceasta de ordin mai mult personal.
Este acum a treia oară că d-1 Zamfirescu încearcă să dea foc templului Efes şi la fiecare încercare a căutat să rănească brutal pe câţiva scriitori. Sensibil ca o fată bătrână la orice atac, d-sa devine totuşi intolerant şi necuviincios faţă de cei mai de seamă contimporani ai săi. Scutit aşa-zicând de imunitatea academică, îşi rezervă Iui singur dreptul de a adresa insulte ca „arendaş" literar acelora cari nu sunt nişte simple paiaţe literare. Aceste toate dovedesc că dacă însuşirile de scriitor ale d-lui Zamfirescu nu sunt pe o treaptă superioară, în materie de bun-simţ şi de colegialitate d-sa se află la un nivel deplorabil.
294
TOVĂRĂŞIE TRISTĂ
Tovărăşie tristă şi prea puţin onorabilă şi-a găsit aici la noi, în Ardeal, d-1 Zamfirescu... Se înţelege că din prilejul implacabilelor decapitări de la Academie au jubilat şi la noi mâl mulţi „adversari", - mă rog-ai poporanismului... ^
Se ridică pe rând duşmanii „tendinţelor politice" în artă şi fac libaţiuni în cinstea domnului Zamfirescu. Se înţelege că strivesc şi ei pe reprezentanţii literaturii batjocorite de curagiosul academician. Mai hărţuit este în această campanie d-1 Goga, socotit şi de d-1 Zamfirescu ca mai „periculos fiindcă trăieşte într-o ţară subjugată". Exact de aceeaşi părere sunt şi tovarăşii domnului Zamfirescu de la noi, între cari se disting cu deosebire câteva condeie de la gazetele plătite de guvernul maghiar. Iată ce scrie Ungaria într-un articol mai recent:
„...Şi are toată dreptatea d-1 Zamfirescu... întreagă poezia lui (Goga) este expresia celei mai rabiate tendinţe politice, întreagă tânguirea lui este întruparea făţarnică a gărgăunilor nutriţi de apostoli-corifei ai luptei ce-1 stăpâneşte... în gândul lui clocoteşte dorul după vărsări de sânge şi dacă ne uităm cum îi clocoteşte mânia şi ura faţă de tot ce-1 înconjură, ne vine să privim în el un monstru al erumperilor... Tălmăcitor mincinos al stării ţăranului român, Goga caută de-a pururi cum l-ar putea pe acesta prezenta într-o mizerie cât se poate mai neagră, ca astfel mai cu uşurinţă să se zămislească în gândul aceluia dorul după răzvrătiri şi vărsări de sânge...
Zamfirescu ţi-a trimis răspunsul: Urlă, racamente... tu eşti arendaşul de talent al neamului românesc"...
Cum se vede, e un perfect acord între judecata d-lui Zamfirescu şi tiparele lui Moldovan Gergely din Cluj...
Nu ne dăm silinţa acum să constatăm mobilul sufletesc al acestei apropieri tainice, nici nu ne trece prin gând să întrebăm dacă alături de felicitarea decadenţilor din Bucureşti, d-1 Zamfirescu n-a primit şi telegrame de aderenţă din partea căţeluşilor noştri... E suficientă de astă dată constatarea că şi alesul Academiei Române şi plătiţii guvernului unguresc sunt de perfect acord în materie de bun-simţ literar şi au exact aceeaşi răcoare de afurisitele de „tendinţe în artă".
296
UN MARE NERUŞINAT
Faimosul Macedonski, maestrul ilustrului plagiatofi Zamfirescu, a venit în discuţia presei cu ocazia aniversarei, morţii lui Eminescu. într-un articol din Adevărul, d-1 Miile se ocupă de epigrama acestui nenorocit detractor, scrisă cu ocazia înnebunirei lui Eminescu:
Un X, pretins poet - acum ' S-a dus pe cel mai jalnic drum... ' L-aş plânge dacă-n balamuc Destinul său n-ar fi mai bun, Căci până ieri a fost năuc Şi nu e azi decât nebun.
Epigrama aceasta făcuse la 1883 mare vâlvă şi făcuse ca opinia publică să-1 şteargă pe Macedonski din rândul oamenilor cinstiţi. Plin de năcazuri şi de pocăinţă, autorul rândurilor insultătoare vine acum şi caută să se reabiliteze. El publică în Viitorul din zilele trecute o scrisoare ca răspuns la articolul d-lui: Miile şi are curajul să spună că în acea epigramă n-a făcut aluzie la boala lui Eminescu.
„N-am adresat acea epigramă - zice dânsul - nici nefericitului greu lovit, nici nimănui. Epigrama mea nu era decât un exerciţiu şi o întocmisem cu doi-trei ani înainte. Numai întâmplarea a voit ca publicarea să coincidă cu boala de care s-a vorbit".
Ei bine, mărturisirea asta, făcută după 26 de ani de la comiterea infamiei, este revoltătoare şi nu ştii cum să califici -minciuna cinicului bătrân. Pare că n-am avea şi alte dovezi că epigrama aceea îl privea direct pe Eminescu!
Se ştie în adevăr şi se poate ceti în Literatorul din acelaşi an că Macedonski n-a scris numai epigrama asta împotriva poetului iubit, pe care el îl ura. Când presa şi publicul se revoltaseră împotriva lui, el răspunde cu acelaşi cinism:
Unui om în toată firea e moral să-i zici smintit,
Dar nebunului pe nume dacă-i zici e necinstit.
Trebuieşte totdeauna spre a fi moralitate
Să te faci apărătorul caselor de sănătate,
La nebun să-i zici cuminte, pe neghiob să adorezi,
Şi de s-află la Mărcuţa geniu să-1 proclamezi.
Campania asta împotriva lui Eminescu continuă şi după moartea lui, pentru că „moartea - scria ceata din jurul lui Macedonski - sau nenorocirea unui om nu ne face să-i cruţăm caracterul, dacă a fost corupt, nici scrierile, dacă i-au fost proaste, căci pentru noi nu este destul ca un om să nebunească pentru ca să-1 proclamăm poet sau om mare."
Astfel dovedit fiind că şi înainte şi după moartea lui Eminescu, Macedonski n-a încetat să-1 urmărească cu insulte şi tot felul de epitetej e într-adevăr o neruşinare să vie acum şi să scrie că totul n-a fost decât „un exerciţiu" sau „o întâmplare".
298
ILUSTRUL PLAGIATOR
„Mă veţi ierta deci, dacă nu voi intra în lămuriri asupra vieţii ţi lucrărilor amicului meu Ollănescu." (D. Zamfirescu, în Discursul de recepţie).
Cele ce urmează aici sunt cuvântul nostru de încheiere într-o discuţie la care am fost provocaţi. Cerem iertare cetitorilor că stăruim asupra cestiunei. Dar ea este de interes obştesc. Căci nu poate fi nimănui indiferent cum se judecă în sânul Academiei noastre în materie de cultură naţională şi cine sunt aceia cari pronunţă judecăţile. Şi nu este un fenomen ce s-ar putea trece cu vederea sa vezi un plagiator primit în rândul atâtor scriitori de omenie.
Să recapitulăm.
După discursul de recepţie, rostit de d-1 Duiliu Zamfirescu în Academie, noi ne-am arătat credinţa că rău a făcut înaltul areopag cultural aducând în mijlocul său un scriitor cu merite îndoielnice şi un fanfaron literar cunoscut. Am spus că însuşi discursul ţinut este o probă, convingătoare pentru orişicine, că d-1 Zamfirescu este o figură de arivist superficial. Galimatias-ul teoretic din discursul său, nenorocita apreciare a poeziei populare, aroganţa în judecarea poeţilor de astăzi, megalomania aristocratică în concepţiunea artei, toate îl dezvăleau drept un tip caricatural şi ne dădeau prilejul de a-1 prezenta cetitorilor în adevărata-i lumină.
Că s-a supărat în urmă era foarte firesc, căci nimic nu ustură mai mult ca readucerea celui ce trăieşte în închipuire' la simţul realităţii. Că în răspunsul său din Convorbirile d-lui Mehedinţi (= balta în care d-sa are voie să dea cu bâta!) a reluat tonul ce se cuvine unui vrednic descendent al sedimentelor levantine era iarăşi firesc. A râs însă lumea noastră de aci, au râs ziarele şi revistele umoristice din capitală de aerul de cavaler de la Mancha ce-şi dedea acest ilustru personaj în
300
iscodirea genealogiei sale. Dar am râs mai ales noi ăştia cari privim şi faţa serioasă a cestiunei. Şi, pentru a arăta toată greutatea morală şi intelectuală a scriselor lui, am citat o singură dovadă, - ce e drept, un giuvaer de dovadă, căci era un plagiat. Şi nimic nu vorbeşte mai elocvent despre cultura, talentul şi cinstea personală a unui scriitor ca o pagină plagiată, ca acele două coloane puse alături, cari confirmă slăbiciunea omului de a nu şti face deosebire între avutul său intelectual şi al altuia.
Terminam articolul nostru cel cu dovada plagiatului în acest chip:
„Şi acuma, dacă d-1 Duiliu Zamfirescu o doreşte, putem să-i dăm şi numele celui ce l-a descoperit cu acest neruşinat plagiat. Dar suntem siguri că nu va îndrăzni să-1 ceară".
Şi ceea ce am prevăzut s-a întâmplat în adevăr. Ultimul număr al Convorbirilor literare ne aduce răspunsul d-lui Zoiliu. Cu un aer de suveran de carnaval d-sa înşiră verzi şi uscate despre Newton şi Blasco Ibâfiez, despre Caesar şi Cicerone; fantazează despre „senzaţiunile văzului" şi „noţiunile de spaţiu"; îşi caută sămânţă de vorbă cu revista Viaţa Românească şi pentru cele scrise de noi are abia un cuvânt de dispreţ Ia adresa egumenului grec "din poezia lui Goga. Cât pentru plagiat însă, tăcerea cea mai desăvârşită! Era şi natural. Poate să fi uitat omul că s-au mai ocupat şi alţii de acest plagiat. Sau poate să-i fi fost greu să-şi reamintească propriile sale fărădelegi literare...
Să venim în ajutorul memoriei şi al adevărului.
Acela care pentru prima oară a pus pe d-1 Zoiliu Zamfirescu pe două coloane a fost însuşi... Ollănescu-Ascanio, răposatul academician căruia Zamfirescu, printr-un joc al împrejurărilor, i-a luat locul în Academie. în articole vesele din Voinţa naţională pe anul 1884 Ollănescu scotea la iveală plagiatul lui Zamfirescu, spunându-i aceste severe cuvinte:
„E lesne să filosofezi în modul acesta (adecă plagiând! Red.). E şi mai lesne încă să-ţi pui iscălitura, prin urmare personalitatea ta deplină de om şi scriitor, în josiil unor asemenea lucruri, când pentru a le găsi nu-ţi trebuie nici studii pregătitoare,
301
nici credinţe filosofice, nici devotament artistic, ci o simplă îndemânare de a strămuta pe româneşte ideile şi cugetările unui străin."
Şi după ce prin plagiat dovedea „făţărnicia şi deşărtăciunea lui Zamfirescu", Ollănescu îl sfătuia să nu mai scrie şi continua astfel:
„Pentru a scrie un roman trebuie să fii convins de adevărul acelora ce ai să scrii şi să fi dezlegat singur (nu prin plagiate! Red.), fie prin studiu, fie prin experienţa ta proprie problema vieţii, pe care te cerci a arunca în lume. Altfel veifi un croitor de fraze umflate, spoite şi goale (îl cunoştea şi Ollănescu! Red.) şi vei fi nevoit a-ţi vedea odrasla eroilor prefăcută în păpuşi de hârtie, ale căror mişcări fără viaţă şi fără direcţiune vor cerca în zadar a maimuţări lupta omenească"...
Aceasta era osânda pe care Ollănescu o aducea asupra lui Zamfirescu din pricina plagiatului şi a slăbiciunei lucrărilor sale. Ţinem * să împrospătăm noi incidentul, dacă d-lui Zamfirescu îi este ruşine. Şi-1 împrospătăm nu numai pentru că ne arată cum apucăturile d-lui Zamfirescu erau de mult cunoscute, dar şi pentru că astfel se explică pricina pentru care d-sa cerea iertare „dacă nu va intra în lămuriri asupra vieţii şi lucrărilor amicului Ollănescu"...
Şi acum morala cazului. Ea se rezumă în două puncte.
Omul obicinuit „a-şi pune iscălitura şi personalitatea în josul unor lucruri" împrumutate de la alţii; scriitorul înzestrat „cu o simplă îndemânare de a strămuta pe româneşte ideile şi cugetările unui străin", - poate el să aibă vreun rost serios în viaţa noastră literară? Societatea sau instituţiunea care-1 numără printre membrii ei are ea cuvânt de a se mândri cu asemenea reputaţiuni de contrabandă?
CĂTRE CETITORI
Cu numărul acesta suspendăm apariţia revistei Ţara noastră. împrejurările ne silesc a ne despărţi pentru un timp oarecare de ea şi ne îndeamnă să căutăm în alte părţi forţe şi învăţăminte, pe cari mai târziu să le punem în serviciul cauzei publice. Nu este deci vorba de-o dispariţie a acestui organ, ci de-o încetare provizorie, până Ia revenirea unuia dintre noi de pe plaiurile străinătăţii.
Cât de necesară este continuarea Ţării noastre au dovedit-o cei doi ani de până acum, cari i-au dat titlul şi dreptul de existenţă. Modul cum a fost îmbrăţişată de cei de aici, ca şi de cei din România; sprijinul moral şi intelectual ce ni s-a acordat - sunt probe că o revistă sau un ziar în Sibiu, în marginile concepţiunilor noastre, ar avea întotdeauna o bună primire şi un vast teren de activitate.
După experienţele dobândite am văzut că la un ziar de astăzi e căutată în primul rând o parte culturală. Am ajuns la plăcuta convingere că publicul nostru şi în special cel din Ardeal este foarte iubitor de literatură. El ceteşte bucuros tot ce se atinge de înaintarea noastră culturală, poezii, nuvele, critici şi informaţiuni, cerând o orientare tot mai precisă asupra mersului vieţei intelectuale. Aceasta este un mare câştig al presei noastre moderne, căci prin creşterea gustului de cetit se întăreşte iubirea şi însufleţirea pentru limba maternă şi se încinge pieptul neamului cu scutul apărării celei mai sigure.
în materie politică interesează foarte mult semnele de prăpastie ce s-au ivit între fraţi. Numărul cel mai mare de renegaţi, trădători şi suflete împăciuitoare au adus cu sine o nouă îngrijorare în rândurile conducătorilor şi au dat naştere la necesităţi necunoscute. Datoria unei reviste politice, sau a unui
303
ziar cotidian este acum de-a exercita un control temeinic asupra păturilor îndoielnice, de a demasca pe orice transfug şi de a face ca acest curent de înclinaţiuni spre trădare să înceteze. Drumul de apropiere între adversarii noştri politici şi între elementele româneşti, corupte sau uşor accesibile, numai prin o presă bine condusă şi prin o campanie sistematică poate fi tăiat.
O serie de probleme pe cari ziarul de astăzi trebuie să le trateze rezultă apoi din stările bisericeşti. Cu toate progresele realizate, poporul nostru rămâne încă multă vreme strâns legat de soarta bisericei sale. în timpul din urmă însă se dau la iveală dovezi despre multe uitări de sine în biserică, despre o scădere a numărului individualităţilor puternice şi despre multe dezertări ale preoţilor de la datoria lor. Guvernul cu bugetul său a semănat un duh materialist în corpul preoţesc şi a pus stăpânire pe voinţa şi faptele celor mai fireşti conducători ce am avut. Aici e datoria scriitorilor luminaţi de a readuce, prin puterea convingătoare a scrisului lor, pe preoţi la vechea lor chemare şi de a veghea ca biserica să-şi păstreze intact nimbul din trecut.
Multe sunt de urmărit şi în materie socială. Trecerea noastră prin un punct critic de evoluţie, alcătuirea evidentă a clasei de mijloc şi a micei burghezii, ivirea vânătorilor de noroc şi a pseudo-aristocraţilor şi alte fenomene inerente oricărei situaţii neclare impun ziarelor un spirit ager de control şi o nemiloasă dezvălire a tuturor părţilor umbroase din viaţa socială. Trebuie studiată originea acestor rele şi trebuie indicate mijloacele de îndreptare, cari, în mare parte, se vor găsi prin propagarea spiritului de organizare.
Cu totul neglijată a fost de presă până acum întărirea noastră economică. Şi pericolul creşte zilnic. Emigrările continuă, populaţia română scade, iar din partea săcuilor, susţinuţi de guvern, ne ameninţă invadarea coloniilor. Societăţile noastre de credit şi economie muncesc greoi şi fără spor, iar plângerile împotriva lor se ţin lanţ, căci satele sărăcesc şi puţini se ridică. Momentele anormale din partea aceasta a mişcării din ţară trebuie studiate şi puse în discuţie continuă.
în politica noastră faţă de maghiari, întâia datorie a presei este de a aduce în sfârşit o stabilitate. în anii din urmă oscilările şi dibuirile au fost atât de multe, încât orientarea s-a pierdut de-a
304
binele. Lipsa de şcoală politică, sau lipsa de maturitate şi numărul cel mic de bărbaţi întregi printre fruntaşi au provocat şovăieli şi păcate în contra elementarelor cerinţe ale logicei politice. Neglijarea, complectă sau aparentă, a politicei noastre tradiţionale, ascultarea de sfaturile sirenelor necunoscătoare ale situaţiunii noastre, au provocat nedumeriri şi ne-au ţinut pe loc, încât astăzi, când se va face inevitabil apel la noi, poporul român se găseşte destul de deranjat şi de nepregătit, ca organizaţie şi ca credinţă politică.
Iată aici atâtea frumoase terene de muncă pentru orice publicist şi om politic şi atâtea lacune de îndepărtat. In cei doi ani de apariţie a acestei gazete noi am întrezărit numai calea pe care orice luptător cu condeiul trebuie să înainteze. Sperăm să avem curând prilejul de a ne folosi practic de această bogăţie de experienţe.
NOTE ŞI COMENTARII
PORTRETE LITERARE
1911
Pe pagina de titlu a acestui volum se menţionează: „Biblioteca pentru toţi. Portrete literare de II. Chendi. Bucureşti. Editura Librăriei Leon Alcalay, Calea Victoriei, no. 37". Iar pe contrapagina de titlu: „Bucureşti, Tipografia Fortuna, Calea Moşilor, no.59." Este un volumaş de 112 pagini. Cartea conţine 12 studii şi 6 portrete, în următoarea ordine stabilită de autor:
1. Alecsandri (cu portret); 2. G. Asachi (Cu prilejul unei ediţii complete) (cu portret); 3. Iancu Alecsandri (Fratele poetului); 4. Al. Hrisoverghi (1811-1837) (Romanul unui poet) (cu portret); 5. Iancu Poni; 6. Gh. Creţeanu; 7. Al. Odobescu (Un suflet frumos); 8. Niţă Popovici; 9. A.C. Cuza; 10. M. Codreanu (cu portret); 11. Artur Stavri (cu portret); 12. Const. Mironescu şi Alice Călugărit (Două talente literare) (cu portret).
Pe coperta cărţii nu se înregistrează anul apariţiei. Pe exemplarul de la Biblioteca Academiei Române e scris de mână: „911", alături de numărul de înregistrare.
Acelaşi an al apariţiei volumului Portrete literare îl înregistrează şi Vasile Netea în Bibliografia scrierilor lui Ilarie Chendi (vezi volumul Ilarie Chendi, Pagini de critică literară, Editura pentru literatură, 1969, p. 591), probabil după însemnarea de mână de pe exemplarul de la Biblioteca Academiei Române. Realitatea ar putea fi alta. în revista Cumpăna, nr. 13 din 19 februarie 1910, Ilarie Chendi publica articolul Poeziile d-lui Codreanu, cu următoarea însemnare la subsolul paginii: „Dăm această pagină din volumul nostru Portrete, pentru a atrage atenţia publicului asupra poetului ieşean, care şi-a pus zilele acestea un nou volum de versuri sub tipar".
Nu insistăm asupra motivelor care l-au determinat pe Chendi să preia din volum studiul despre poetul ieşean şi să-I publice în revista Cumpăna. Ceea ce ne interesează aici este doar ce ne spune nota respectivă despre apariţia volumului Portrete literare. S-ar putea presupune că acesta era deja dat la tipar la sfârşitul lui 1909 şi începutul lui 1910.
Nu dispunem de alte date care să infirme sau să confirme cele de mai sus, prin urmare vom accepta în ediţia noastră 1911 ca an de apariţie a volumului Portrete literare.
în legătură cu titlul volumului se pot face următoarele observaţii. Chendi se arată urmărit încă de mult timp, în publicistica sa, de ideea realizării
309
de schiţe de sinteză critică asupra unor personalităţi importante ale literaturii şi culturii române. Aceasta apare profilată chiar sub titlu! de Portrete într-o serie de articole din revista Viaţa literară şi artistică pe 1907 (vezi în această ediţie, voi.VI, p. 66). între titlul de Portrete literare şi titlul de Figuri literare, Chendi pare că a ezitat la un moment dat, căci unul dintre „portretele" publicate în acest volum şi anume, Niţă Popovici, a apărut mai întâi sub titlul de Figuri literare în revista Ţara noastră, nr.46, 15 noiembrie 1909.
Volumul de Portrete literare îşi are începuturile în activitatea de critic şi istoric literar a lui Chendi din perioada anului 1908. Astfel, studiul despre Alecsandri, care stă în fruntea volumului, a apărut mai întâi ca prefaţă la o culegere de poezii ale bardului de la Mirceşti, publicată de Chendi în 1908.
Cel despre Odobescu s-a tipărit iniţial în paginile revistei Ţara noastră, nr. 33/1908, sub titlul Un suflet frumos, iar cel despre Mihai Codreanu, în Ţara noastră, nr. 29/1908, sub titlul Un poet solitar. M. Codreanu. Sunt şi alte situaţii dintre acestea, încât, în cadrul unei urmăriri cronologice a criticii lui Ilarie Chendi, devine obligatoriu ca volumul de Portrete literare să deschidă volumul al VH-lea al scrierilor lui Chendi, dedicat activităţii sale critice din cuprinsul anului 1908.
ALECSANDRI
După cum se precizează într-o notă de subsol de pe prima pagină, acest studiu s-a publicat întâi ca „prefaţă la o ediţie populară, apărută la Sibiu". Această ediţie poartă titlul şi următoarele indicaţii: „Vasile Alecsandri, Poezii alese. Cu o prefaţă de II. Chendi. Sibiiu, Tiparul tipografiei arhidiecezane, 1908", în colecţia „Biblioteca poporală a Asociaţiunii", nr.29, p.5-20. Prefaţa e precedată de un cunoscut portret al poetului: „V. Alecsandri la 1853", iar pe parcursul textului sunt expuse şase reproduceri după tablouri de familie (cu părinţi, fraţi, prieteni etc).
Din bogata creaţie poetică a lui Alecsandri, în volum sunt cuprinse doar 42 de poezii, debutând cu Ginta latină şi sfârşind cu Dan Căpitan de plai şi Imn religios, „cântat la serbarea junimei academice române, dată îti memoria lui Ştefan cel Mare, la Mănăstirea Putna, în 15/27 august 1871".
Selecţia poeziilor se vede a fi extrem de riguroasă şi de un gust estetic deosebit, ceea ce implică în mod evident viziunea critică a lui Ilarie Chendi. Ea ar putea fi luată şi astăzi drept criteriu de bază în selecţia valorică a creaţiei poetice a lui Alecsandri.
Textul prefeţei la volumul de Poezii alese ale lui Alecsandri din 1908 a fost reluat cu mici de modificări în volumul de Portrete literare din 1911.
Dintre numeroasele studii şi articole ale lui Chendi despre Vasile Alecsandri, acesta este unul dintre cele mai sintetice şi mai cuprinzătoare.
Chendi a scris mai multe studii de detaliu închinate vieţii şi creaţiei lui Alecsandri, care luate împreună ar putea forma materia unui început de monografie critică asupra scriitorului (vezi, în acest sens, în ediţia de faţă: Alecsandri şi românii din Bucovina, voi.3, p. 284-324, Hora Ardealului, vol.3, p.255-257, Fântâna Blanduziei, voi.3, p.269-273; Alecsandri - Proiecte şi fragmente dramatice, voi.4, p. 179-196; Alecsandri la părinţi şi şcoală, vol.4, p. 305-311; Originea lui Alecsandri, vol.5, p. 286-308 ş.a). Există şi un fir al încercărilor de sinteză chendistă asupra vieţii şi operei lui Alecsandri. Acestea îşi au originea în articolul Monumentul lui Alecsandri, apărut în Sămănătorul, nr.50 din 14 decembrie 1903 (în ediţia de faţă, voi.2, p.223-226), continuă în studiul intitulat Alecsandri din volumul Fragmente (1905)(vezi şi ediţia de faţă, voi. 4, p.56-63), pentru a se fixa în prefaţa la volumul Vasile Alecsandri, Poezii alese, Sibiu, 1908, reluată cu mici modificări în fruntea volumului de Portrete literare.
în ediţia* de faţă se reproduce textul din volumul Portrete literare, 1911, p.5-18.
G. ASACHI
Cu prilejul unei ediţii complete
A apărut în revista Ţara noastră, Sibiu, nr.3, 18/31 ianuarie 1909, la rubrica „Viaţa literară", cu titlul: O nouă ediţie a poeziilor lui Gh. Asachi. La sfârşitul articolului apare semnătura „II. Chendi". în afară de schimbarea din titlu, textul articolului din Ţara noastră este reluat fără modificări în volumul Portrete literare, p. 19-26, de unde se reproduce şi în această ediţie a Scrierilor lui Ilarie Chendi.
IANCU ALECSANDRI Fratele poetului
A apărut în revista Luceafărul, nr.l 1 din 1 iunie 1905, fără semnătură, sub titlul: Iancu Alecsandri. Fratele poetului. Sub acelaşi titlu şi cu semnătura „II. Chendi", acest studiu a fost reprodus în Viaţa literară, ani, nr. 43/1906.
Textul studiului a fost reluat, sub acelaşi titlu şi cu unele mici modificări la început şi în final, în volumul Portrete literare, p.27-39, de unde se reproduce şi în acest volum al Scrierilor lui II. Chendi.
310
311
în paginile lui Chendi se fac mereu trimiteri la îancu Alecsandri, legaţie mai ales de biografia şi opera fratelui său, Vasile Alecsandri. Studiul acesta ne arată însă şi o preţuire în sine a valorii omului şi a creaţiei sale. Aprecierile lui Chendi asupra lui Iancu Alecsandri sunt confirmate şi de cercetările actuale. Ne aflăm într-adevăr în faţa unei personalităţi distinse a trecutului literar românesc, diferită în multe privinţe de aceea a bardului de la Mirceşti (vezi, în acest sens, Dan Mănucâ, Apologia dorului. Iancu Alecsandri, în volumul Scriitori junimişti, 1971, p. 5-18 şi Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, 1979, p. 15;.
Al. HRISOVERGHI
(1811-1837) Romanul unui poet
A apărut în revista Ţara noastră. Sibiu, nr.50, 7/20 decembrie 1908, cu titlul Romanul unui poet. O pagină din trecut şi cu semnătura: „II. Chendi". Textul studiului a fost preluat fără nici o modificare, în afară de titlu şi de o trimitere de subsol, în volumul Portrete literare, p. 40-51, de unde se reproduce şi în acest volum.
IANCU PONI
A apărut în Portrete literare, p.52-58, de unde se reproduce şi în cuprinsul acestui volum.
G H. CREŢEANU
A apărut în revista Ţara noastră, Sibiu, nr.12, 22 martie / 4 apr. 1909, sub titlul Unul din uitaţii noştri romantici şi cu semnătura: „II. Chendi".
Cu acelaşi titlu textul a fost preluat, fără modificări, în volumul Portrete literare, p. 59-65, de unde se reproduce şi în acest volum.
AL. ODOBESCU
Un suflet frumos
A apărut în revista Ţara noastră, Sibiu, nr.33, 10/23 august 1909, cu titlul Un suflet frumos, în cadrul rubricii de foileton „Viaţa literară", şi
semnătura: „II. Chendi". Cu titlul nou, Al. Odobescu. Un suflet frumos, textul a fost preluat cu mici modificări în volumul Portrete literare, p. 66-70, de unde se reproduce şi în acest volum.
NIŢĂ POPOVICI
A apărut în revista Ţara noastră, Sibiu,nr.43, 15/28 noiembrie 1909, sub titlul: Figuri literare: Niţă Popovici şi semnătura: „II. Chendi", de unde, eventual, s-ar putea deduce că în stabilirea titlului general al volumului, Chendi a ezitat între „figuri literare" şi „portrete literare", sintagma din urmă învingând-o pe prima.
Textul din revista Ţara noastră a fost reprodus fără modificări în volumul Portrete literare, p. 71-76, de unde a fost preluat şi în acest volum.
A. C. CUZA
A apărut întâi în revista Ţara noastră, Sibiu, nr.44, 1 / 14 noiembrie 1909, cu titlul: A.C. Cuza, „Poezii, epigrame şi cugetări în proză". Vălenii de Munte, 1909, p.232, şi cu semnătura: „II. Chendi". Textul din revista Ţara noastră a fost preluat şi în Revista română, voi.VII, nr.2, 1909 şi apoi, sub titlul A.C. Cuza, în volumul Portrete literare, p.77-84, de unde se reproduce şi în acest volum.
M. CODREANU
A apărut în revista Ţara noastră, Sibiu, nr. 29, 13/26 iulie 1908, cu titlul: Un poet solitar - M. Codreanu şi semnătura: „II. Chendi", de unde a fost preluat cu titlul M. Codreanu şi mici îndreptări de text în volumul Portrete literare, p.85-90. în ediţia da faţă se reproduce textul din volumul Portrete literare.
ARTUR STAVRI
A apărut sub titlul Poeziile lui Stavri în revista Cumpăna, nr.9 din 22 ianuarie 1910. Cu titlul puţin schimbat, articolul îl regăsim şi în volumul Portrete literare, p. 91-99. în ediţia de faţă se reproduce textul din Portrete literare.
312
313
1
CONST. MIRONESCU ŞI ALICE CĂLUGĂRI) Două talente tinere
A apărut întâi în ziarul Tribuna, Arad, nr.25, 4/17 februarie 1910, sub titlul Două talente tinere cari nu mai scriu: Const. Mironescu şi Alice Călugăru.
Cu mici modificări, textul din Tribuna a fost preluat în volumul Portrete literare, p. 100-111. în ediţia de faţă se reproduce textul din volum.
DIN PERIODICE
1908-1909
EPOCĂ DE TRANZIŢIE
A apărut în revista Ţara noastră, Sibiu, nr.l, 1/14 ianuarie 1908, cu semnătura „II. Chendi".
Se reproduce pentru prima oară în volum în cuprinsul acestei ediţii.
Vasile Netea, în Bibliografia scrierilor lui Chendi, situează acest articol printre puţinele semnate de Chendi în probleme politice (vezi 11. Chendi, Pagini de critică, Editura pentru literatură, 1969, p.616). Ceea ce nu este exact. Este vorba dc un articol-program, cu caracter cultural cuprinzător. El ţine mai mult de reorganizarea revistei Ţara noastră în spirit chendist. Este prima colaborare semnată de Chendi la această revistă. Pe ultima filă a numărului respectiv se dă chiar o notă redacţională, cât pagina, în care se semnalează prezenţa sa, cât şi spiritul nou în care e concepută revista. Redăm în continuare această notă pentru că ea corespunde liniilor principale de luptă pentru cauza naţională fixate de Chendi în articolul său Epocă de tranziţie:
„ Pentru cetitori!
Cu începutul anului 1908, revista Ţara noastră se înfăţişează în condiţii nouă de apariţie. Nenumăratele procese pornite împotriva acestui organ cultural ne-au îndemnat încă înainte cu o jumătate de an să scoatem revista de sub ocrotirea «Asociaţiunii».
Voind a asigura libertatea cuvântului pentru colaboratorii revistei şi pentru a putea atrage în cercul discuţiilor noastre toate chestiunile de interes obştesc, ne-am decis a depune cauţiune cerută de lege pentru organele politice.
Această împrejurare ne îndeamnă să lărgim programul revistei noastre. Astfel, Ţara noastră, sprijinită în viiitor de un număr însemnat de colaboratori noi, se va rosti şi în chestiunile vieţii noastre politice. Va rămâne şi pe mai
314
departe un organ de răspândire a culturii în păturile ţărănimii, va publica însă şi articole de interes mai larg pentru cărturarii noştri.
Pentru chestiunile de interes special s-au înfiinţat următoarele rubrici:
1. BISERICA. în acest loc vom lămuri problemele mai de căpetenie ale vieţii noastre bisericeşti. Mai mulţi scriitori din sânul bisericii conduc această rubrică.
2. ŞCOALA. Se vor discuta mijloacele pentru susţinerea şi apărarea şcoalelor noastre în aceste zile de grea cumpănă. Alături stau mai mulţi colaboratori. Această parte va fi redactată de d-1 profesor dr. P. Şpan, cunoscutul scriitor pedagogic, directorul revistei Vatra şcolară, care şi-a sistat apariţia.
3. ECONOMIE. Această rubrică e redactată de d-1 V.C. Osvadă, a cărui revistă economică, Tovărăşia, va apărea şi mai departe. Alături de dânsul avem colaboratori pentru partea agricolă pe d-1 C. Sandu din Bucureşti, D. Comşa, profesor la seminarul din Sibiu, precum şi alţi pricepători.
4. PARTEA LITERARĂ va fi îngrijită de d-nii II. Chendi şi Octavian
Goga.
5. Pentru a putea informa publicul asupra vieţii din România vom publica în fiecare număr corespondenţe de la colaboratorii noştri din Bucureşti.
6. Vom publica corespondenţe din toate părţile ţării şi de aceea rugăm pe cetitorii noştri să ne comunice lucrurile mai de însemnătate.
Pentru a lărgi cuprinsul revistei, am schimbat formatul şi astfel Ţara noastră va apărea în viitor pe două coaie de tipar.
Redacţia revistei Ţara noastră"
Că Ilarie Chendi s-a preocupat nu numai de partea literară a revistei Ţara noastră reiese din faptul că, începând cu nr.l6, pe frontispiciul revistei se scrie: „Apare săptămânal, sub direcţia d-lor II. Chendi şi O. Goga". In câteva numere, începând cu nr.20(ll mai 1908), frontispiciul revistei este astfel formulat: „Ţara noastră, revistă săptămânală. Directori: II. Chendi şi Oct. Goga". începând cu numărul 23 (1 iunie 1908), până la încetarea revistei (22 noiembrie 1909), pe frontispiciu apare: „Ţara noastră. Revistă săptămânală".
Articolul Către cetitori din ultimul număr, în care se explică „încetarea provizorie" a publicaţiei „până la revenirea unuia dintre noi de pe plaiurile străinătăţii", este semnat la sfârşit „II. Chendi şi O.Goga". Ce să înţelegem de aici? Că Ilarie Chendi nutrea gândul unei reîntoarceri în Transilvania pentru a participa mai intens în cadrul luptei naţionale care se desfăşura acolo? în acest sens pledează şi articolul După zece ani, semnat Gh. D. (Dumbravă), în care se povesteşte, printre altele* despre o revenire a lui Chendi la Sibiu (vezi Ţara noastră, nr.25/1908).
315
Din cele de mai sus reiese în mod cert că II. Chendi a jucat un roi esenţial ca director chiar în reprofilarea revistei Ţara noastră şi transformarea ei într-una dintre cele mai importante reviste româneşti ale timpului.
ANUL LITERAR TRECUT
A apărut în Viaţa literară şi artistică, nr.l, 6 ianuarie 1908, semnat „H. Chendi".
Se reproduce pentru prima dată în volum în cuprinsul acestei ediţii.
NOTIŢE ŞI INFORMAŢIUNI
A apărut în Viaţa literară şi artistică, nr.l, 6 ianuarie 1908, fără semnătură. Multe dintre „notiţele" de aici au însă o valoare biografică pentru Ilarie Chendi, prezentând o continuare evidentă a polemicilor sale mai vechi cu N. Iorga şi I. Scurtu. Nota despre „decăderea completă" a lui N. Iorga o găsim reluată de II. Chendi sub semnătură în numărul următor al Vieţii literare şi artistice, sub titlul Răspuns d-lui Iorga.
Se reproduce pentru prima dată în volum în cuprinsul acestei ediţii.
VIAŢA IN BUCUREŞTI Partea literară [1-4]
A apărut în 4 numere ale revistei Ţara noastră: [1] Ţara noastră, Sibiu, nr.l, 1/14 ian. 1908, sub semnătura „Gh. Dumbravă"; [2] Ţara noastră, nr.3, 13/26 ian. 1908, cu semnătura „Gh. Dumbravă"; [3] Ţara noastră, nr.7, 10/23 febr. 1908, cu semnătura „Gh. D." şi [4] Ţara noastră, nr.l 1, 9/22 mart. 1908, tot cu semnătura, la sfârşit, „Gh. D.", prescurtare evidentă de la „Gh. Dumbravă", cunoscut pseudonim al lui Chendi.
O curiozitate constă în faptul că de fiecare dată „Partea literară" din rubrica „Viaţa în Bucureşti" se prezintă alături de alte „părţi". Astfel, în nr. 1 al revistei, „Partea literară" e precedată de „Partea socială şi artistică" şi e semnată „N. Pora"; în numărul 3, la fel; în numărul 7, „Partea literară" e prima şi e urmată de alte două părţi: „II. Partea socială şi artistică", semnată „N. Pora" şi „III. Partea politică", semnată „V.Gh. Vasiliu", iar în numărul 11 al revistei, „Partea politică", semnată de data aceasta „A. Gh. Vasiliu", este urmată de „II. Partea literară" şi „III. Partea socială şi artistică", semnată
..N. Pora". Dacă una dintre semnături se arată a fi sporadică (doar în câteva numere ale revistei şi numai la această rubrică) şi e ezitantă (V.Gh. Vasiliu şi A.Gh. Vasiliu). cealaltă (N.Pora) este statornică (în aproape fiecare număr al revistei) şi îndelungată, pe tot parcursul anului 1908, prelungindu-se şi într-un număr din 1909 (nr.4 din 25 ianuarie 1909).
Ce concluzii putem trage din această situaţie? Că Ilarie Chendi a căutat să-şi respecte cele afirmate în articolul Pentru cetitori din primul număr al revistei Ţara noastră, unde anunţa „în fiecare număr corespondenţe de la colaboratorii noştri din Bucureşti". Dintre aceştia, permanent este Victor Eftimiu, care publică în Ţara noastră şi cronici artistice şi teatrale, semnate fie cu numele întreg, fie cu abrevieri de tipul „E. Victor" sau „Ef.", fie cu pseudonimul „Daniel Vodena".
Rubrica „Viaţa în Bucureşti" lansată pe trei planuri: politic, social-artistic şi literar, cu trei nume deodată (Gh. Dumbravă, V. Gh. Vasiliu şi N. Pora), se dovedeşte dificil de susţinut în forma iniţială. Ea se restrânge treptat sub o singură parte, cea „socială şi artistică" şi cu o singură semnătură, „N. Porâ", publicist bucureştean al vremii.
RĂSPUNS D-LUI IORGA
A apărut în Viaţa literară şi artistică, nr. 2, din 13 ianuarie 1908, cu semnătura „II. Chendi".
Se reproduce pentru prima dată in volum în cuprinsul acestei ediţii a Scrierilor lui Chendi. Acest articol reprezintă un moment culminant al polemicii lui Chendi cu Nicolae Iorga, acuzat de dezlănţuiri nervoase dintre cele mai vulgare, până la ameninţarea cu moartea, făcută într-un cadru public, la Biblioteca Academiei Române.
într-un număr de curând apărut din revista sa Neamul Românesc (nr.2, 4 ianuarie 1908), Iorga îl ataca vehement pe Chendi, facându-1 „student neisprăvit", publicist necuviincios şi iresponsabil. Iată textul lui Iorga:
„Viaţa literară şi artistică, despoiată de colaboraţia caricaturistului evreu Iser şi, azi, orfană de Adevărul, care i-a fost ca un părinte, a jucat şi mai departe rolul violent şi ridicol al «băcanului din faţă»... Ştiţi povestea. Negustorul cel nou ar putea, dacă ţine să facă concurenţă, să-şi aducă marfă mai bună, să facă o vitrină mai cu haz, să măture mai curat prăvălia şi să servească mai prevenitor pe clienţi. Dar e şi alt sistem: cutare nerăbdător sau maţe-pestriţe vede că nu-i vin clienţii o zi, două, şi, în loc să-şi dea îngrijirea de a-i atrage şi reţinea, iese, cu pestelca-nainte, la uşă, zvârle gunoiul spre vecin, îl împroaşcă, pe cât poate, cu injurii, şi face un tărăboi de se strânge lumea de pe lume. Şi e mierat că această gloată nu trece apoi şi la tejghea.
316
317
Un tânăr ardelean, refugiat la noi, unde îngrijeşte, în măsura timpului disponibil, de cărţile Academiei Române, între membrii căreia îşi închipuie - mă rog - că poate avea «adversari», d. Ilarie Chendi, teolog isprăvit şi student neisprăvit, e «băcanul de faţă» al Sâmănătorului. Necuviinţele sale le-am primit întâi eu, ca proprietarul magazinului «opus», apoi ele s-au revărsat asupra altora. Iresponsabilitatea sa absolută a făcut să nu i se poată răspunde; acum e pentru oaspeţii cafenelelor şi evreii amatori de literatură un fel de Jupiter, care ţine într-o mână fulgerele lui Nietzsche, iar în alta vasul odoriferant al Xantipei. Foaia, smulsă d-lui Al. Hodoş, care a greşit aşa de mult intrând în această tovărăşie, şi d-lui Coşbuc, care a simţit desigur mai puţin greşala, foaia smulsă acum şi lui Negreanu şi Câmpeanu, administratorii Adevărului, continuă. Şi n-are de ce să nu continue. Despărţită de Adevărul, ea reprezintă totuşi în literatură acelaşi spirit ca şi Adevărul în politică, iar domnul de casă are croiala de spirit a semitului, nerespectuoasă şi amorală; în seminarul de la Sibiu a cules, desigur, numai virtuţile Vechiului Testament."
In „răspunsul" său Chendi se păstrează, după cum se vede, într-un cadru de analiză raţională a contradicţiilor iorghiste, analiză făcută cu multă ironie şi oarecare detaşare.
După Răspuns d-lui Iorga din Viaţa literară şi artistică, nr. 2/1908, polemica lui Chendi continuă la rubrica de „Notiţe şi informaţiuni".
Cităm dintr-un grupaj foarte acid de „Neculaisme":
„D. Neculai (Iorga) răspunde cu glume la reflexiile noastre asupra «responsabilităţii» d-sale, dovedind astfel direct ceea ce noi spuneam de mult, că c o greşală să-1 iai pe d-sa în serios.
Este inexact că noi ne-am fi lăudat că l-am creat pe d. Iorga. Se creează ca scriitor fiecare singur şi se distruge, mai ales, tot singur. Prietenii şi adversarii pot cel mult să accelereze procesul de înălţare sau de distrugere.
în numărul de sâmbătă al Neamului se publică bucata literară: Prepeleac, fiul căţelei. Şi totuşi cuvântul «lătrătură» d.Iorga îl întrebuinţează la adresa altor reviste...
în Luceafărul din urmă se reproduc portretul şi caricaturi ale artistului Iser. închipuie-ţi, d-le Neculai !
Când d-1 Neculai zice «studentul Chendi», desigur că n-a făcut gluma cea mai proastă.
Acelaşi domn spune că a plecat de la Sămănătorul scârbit de certele dintre literaţi. Desigur. Şi a scos Floarea darurilor, de vie memorie, din aceeaşi cauză?
De ce se vorbeşte mult despre d.N? Fiindcă d-sa scrie mult, gândeşte puţin şi simte confuz...
Care este cea mai grea osândă pentru d-1 N.? A nu-1 băga în seamă".
{Viaţa literară şi artistică, nr.3, 20 ian. 1908)
în numărul următor al Vieţii literare şi artistice aflăm sub titlul Istorie literară:
„într-un număr trecut al Neamului, d. Iorga dă viitorului său biograf anumite desluşiri asupra cauzelor plecării sale de la Sămănătorul: dezgustul pentru certele între literaţi şi neputinţa de-a da onorarii colaboratorilor. Fireşte că am glumit şi noi de aceste motive, pentru că dacă ele erau reale, logic era ca cel dezgustat, cel retras, să nu încerce numaidecât întemeierea unei noi reviste literare, care să facă o adevărată concurenţă celei vechi. Comitetul de redacţie al Sămănătorului însă răspunde d-lui Iorga:
«Cu privire la ceea ce tipăreşte d. N. Iorga despre disoluţia „minunatei armonii" de la Sămănătorul, ne permitem a-i atrage luarea-aminte că d-sa cunoaşte prea bine adevăratele pricini ale retragerei sale de la revista noastră şi aceste pricini ar fi trebuit să le mărturisească, probând că este istoricul care ştie să respecte faptele».
Cu alte cuvinte, d. Iorga este direct acuzat că nu a respectat adevărul şi că a indus în eroare pe viitorul său biograf.
Just era acum ca d. Iorga să fi răspuns: menţin tot ce am afirmat şi declar de calomniator pe cel ce a îndrăznit să scrie că nu ştiu respecta faptele. Ce face însă d-sa? D-sa somează pe moştenitorii săi veseli să spună ei adevărul.
Vă rog, ce s-a întâmplat? Căci dacă a fost ceva putred în Danemarca trebuie s-o ştim şi noi. Istoria literară cere să elucidăm acest punct."
(Notiţe şi informaţiuni, în Viaţa literară şi artistică, nr.4, 27 ian. 1908)
într-un alt număr al Vieţii literare şi artistice,Chend\ răspunde şi In chestie personală:
„D. Iorga, când duşmăneşte pe cineva, ajunge cu totul copilăros. De un timp încoace vorbeşte mereu de «chendism», găsind cele mai triviale epitete: ba că Chendi e un incult, ba un om fără suflet. Iar în Neamul Românesc, d-sa se adresează întregului popor din Ardeal şi-1 întreabă pe acesta: «Cum de poate da Ardealul un suflet aşa de josnic ca al lui Ilarie Chendi? »
318
319
Ce va răspunde Ardealul e treaba lui. Invităm însă pe d. Neculai Iorga să deschidă Sămănătorul de la 1904 şi acolo, la pag. 316, să citească răspunsul, ce şi 1-a dat singur. Iată ce spunea atunci d. Iorga:
«D-1 Chendi e ardelean şi are însuşirile ardeleanului: vorbeşte numai după ce se informează, judecă cinstit în sufletul său şi spune fără sfială ce crede. El se arată foarte cetit; e şi om de gust, fără să aibă fumurile acelor ce între noi, ceştia de-aici, îşi atribuie această calitate. înaintea ochilor săi el are un ideal, care e idealul de adevărată cultură, specifică nouă, pe care-t împărtăşim cu toţii.»
Cetitorule, judecă acum singur când spunea d. Iorga adevărul?"
(Notiţe şi informaţiuni, în Viaţa literară şi artistică, nr. 12 din 23 martie 1908)
Polemica Iorga-Chendi a avut un răsunet deosebit printre ardeleni. Iată, de pildă, ce ne spune, în acest sens, Octavian Goga:
„Negreşit că nu mă pot uni în păreri cu d-1 Iorga asupra d-lui II. Chendi; Dacă aş accepta judecata d-lui Iorga, atunci nu aş mai întreţine legăturile unei prietenii din copilărie şi nu m-ar bucura nicidecât contribuţiile acestui condei la o revistă a mea. Părerea ce-o am despre d-1 Chendi se poate rezuma îri •următoarele cuvinte ale d-lui Iorga spuse mai demult în Sămănătorul: «D-I Chendi e ardelean şi are însuşirile ardeleanului: vorbeşte numai după ce se informează, judecă cinstit în sufletul său şi spune fără sfială ce crede... el se arată foarte cetit; e şi om de gust, lără să aibă fumurile acelor ce între noi, ceştia de-aici, îşi atribuie această calitate...înaintea ochilor săi are un ideal, care c idealul de adevărată cultură, specifică nouă, pe care-1 împărtăşim cu toţii.»
Nu am citat aceste cuvinte cu nici o răutate, ci numai ca să arăt că părerile asupra oamenilor se schimbă şi că d-1 Iorga poate îngădui fără nici o supărare oricui să aibă păreri opuse. Cât priveşte judecăţile de mai târziu, pornite din amândouă părţile pe urma unei înduşmăniri, eu nu le mai primesc şi le urmăresc mai mult stăpânit de curiozitatea care mă îndeamnă să văd până unde pot merge în amărăciunea lor doi oameni cari odinioară s-au respectat şi au fost alături."
(Răspuns d-lui N. Iorga, în revista Ţara noastră, nr.l3, 23 martie /5 apr. 1908)
UN GLAS SMERIT
A apărut în Viaţa literară şi artistică, nr.3, din 20 ianuarie 1908, cu semnătura „II. Chendi". Se reproduce pentru prima dată în volum în cuprinsul acestei ediţii.
Acest articol reprezintă un model de polemică literară ironică, subtilă, Ia adresa grupărilor literare din jurul lui Iorga, Ovid Densusianu şi Mihaii Dragomirescu, acuzate deopotrivă de infatuare şi grandomanie.
O NOUĂ EDIŢIE DIN „WERTHER" Apărută în „Biblioteca pentru toţi"
A fost publicat în Viaţa literară şi artistică, nr.4, din 27 ianuarie 1908, cu semnătura „Gh. Dumbravă", cunoscut pseudonim al lui Chendi.
Se reproduce pentru prima dată în volum în cuprinsul acestei ediţii a Scrierilor lui Ilarie Chendi.
Traducerea în româneşte a scrierilor lui Goethe, şi în special a celor două capodopere ale sale, Werther şi Faust, au stat în atenţia permanentă a lui Ilarie Chendi. Astfel, un amplu studiu despre Suferinţele tânărului Werther, cu un examen critic foarte sever al traducerilor în româneşte ale acestui celebru roman al lui Goethe, întâlnim încă în Familia, nr.36 din 5/17 septembrie 1899 (vezi, în această ediţie, vol.I, p.363-372). Chendi reiterează chemarea, viabilă şi astăzi, de a lansa pe piaţa cărţii româneşti traduceri de înaltă valoare din clasicii literaturii universale.
MOARTEA LUI ASCANIO
A apărut în Viaţa literară şi artistică, nr.4 din 27 ianuarie 1908, fără semnătură. La sumarul aceluiaşi număr, în dreptul acestui titlu se consemnează drept autor trei asteriscuri în piramidă x"x, cunoscut ca asteronim aparţinându-i lui Ilarie Chendi. Vasile Netea nu înregistrează acest articol în cadrul Bibliografiei scrierilor lui Ilarie Chendi (vezi Ilarie Chendi, Pagini de critică, ed. cit.).
C. Ollănescu-Ascanio apare adesea citat de Ilarie Chendi în numeroasele sale referinţe la viaţa şi opera lui Vasile Alecsandri, cât şi cu alte ocazii (vezi, în această ediţie, vol.2, p.50, 51, 332,360; vol.3, p.211, 262, 265, 269, 272, 273, 369; vol.4, p.23, 25,180,181, 192, 355, 454, 455; voi.5, p. 217,223-224).
DE VORBĂ CU UN CITITOR în loc de „ Corespondenţe "
A apărut în Viaţa literară şi artistică, nr.5 din 3 februarie 1908, nesemnat. în toate numerele revistei Viaţa literară şi artistică se anunţă la sfârşit: „Corespondenţa a se adresa d-lui Ilarie Chendi". în cuprinsul articolului se vehiculează cunoscuta propunere a lui Chendi de a îndrepta atenţia
320
321
scriitorilor de la mediul rural la mediul orăşenesc, în special la cel din înalta ; ! societate, precum este îndemnat şi începătorul într-ale scrisului din acest text, j care in sumar este semnat: „Cronicar" - cunoscut pseudonim al Iui Chendi. ''
NOTIŢE ŞI INFORMAŢIUNI j
A apărut în l'iaţa literară şi artistică, nr.5 din 3 februarie 1908, fără semnătură, dar cu evidentă amprentă chendistă. Dintre multele consemnări de la rubrica de „Notiţe şi informaţiuni", aceasta este una dintre cele mai personale, având o valoare inconfundabilă pentru Chendi. Cele mai multe consemnări de aici se referă la polemica sa cu Iorga, cu cei de la Sămănătorul, precum şi cu M. Dragomirescu. Se publică pentru prima dată în volum în cuprinsul acestei ediţii.
RĂVAŞUL SĂPTĂMÂNEI |
A apărut în Viaţa literară şi artistică, nr.6 din 10 februarie 1908. Şi la sfârşitul articolului şi în sumarul numărului apare semnătura „Cronicar",
cunoscut pseudonim al lui Ilarie Chendi. Structura mozaicată a ..răvaşului", '
cât şi finalul încărcat de ironie la adresa lui Nicolae Iorga fac din Ilarie Chendi ■ i
un virtuoz al unui astfel de gen de critică, din care ar putea învăţa şi criticii X
literari de astăzi. X
UN NOU VOLUM DE VERSURI ..Zări senine"
A apărut în Viaţa literară şi artistică, nr.l din 17 februarie 1908, cu semnătura „II. Chendi".
Se publică pentru prima dată în volum în cadrul acestei ediţii..
NOTIŢE ŞI INFORMAŢIUNI -,i
A apărut în Viaţa literară şi artistică, nr.l din 17 februarie 1908. fără semnătură. Dar însemnarea de la sfârşit, cât şi ansamblul notiţelor îl indică pe } Chendi drept autor.
Se publică pentru prima dată în volum în cuprinsul acestei ediţii.
322
Â
DĂRI DE SEAMĂ [1]
Constanţa Hodoş: „Martirii" Roman
Editura Minerva,Buc, 1908, pag. 214
A apărut în Viaţa literară şi artistică, nr.8, din 24 februarie 1908, cu semnătura .,11. Chendi".
Se reproduce pentru prima dată în volum în cuprinsul acestei ediţii a Scrierilor lui Chendi.
Scriitoarea Constanţa Hodoş (soţie a lui Ion Gorun), de origine transilvăneană, cu o activitate literară foarte bogată şi variată în epocă, a constituit adesea un autor de referinţă în critica lui Ilarie Chendi (a se vedea, in această ediţie, în special voi. 4, p. 76-85 şi 414).
[2]
Elena Bacaloglu: „Două forţe" Roman. Partea a doua din ciclul „în luptă" Buc, 1908, p.255
A apărut în Viaţa literară şi artistică, nr.9 din 2 martie 1908, cu semnătura „Gh. Dumbravă". Se reproduce pentru prima dată în volum în cuprinsul acestei ediţii.
Scriitoarea Elena Bacaloglu a mai constituit obiect de analiză critică din partea lui Ilarie Chendi. Observaţiile sale erau pe aceeaşi linie, însă mult mai severe (a se vedea,în acest sens, în această ediţie, voi. 5, p. 187).
[3]
C. Sandu-Aldea: „Pe drumul Bărăganului" Nuvele şi schiţe Buc, 1908. p. 250 (Editura Minervei)
A apărut în l'iaţa literară şi artistică, nr.10 din 9 martie 1908, cu semnătura „Gh. Dumbravă". Se reproduce pentru prima dată în;volum in cuprinsul acestei ediţii.
323
ROMANŢA NOASTRĂ
A apărut în Viaţa literară şi artistică, nr.9 din 2 martie 1908, cu semnătura „11. Chendi". Se reproduce pentru prima dată în volum în cuprinsul acestei ediţii & Scrierilor lui Ilarie Chendi.
Chendi a acordat o atenţie deosebită relaţiei între textul poetic dedicat iubirii şi dezvoltarea lui muzicală în cadrul istoriei noastre literare (a se vedea, în acest sens, studiul său: Romanţa românească. Cu prilejul dezvelirii bustului Iui Şerbănescu, în această ediţie, voi.3, p. 279-283).
SCRISORI DIN BUCUREŞTI Cestiuni teatrale
A apărut în revista Ţara noastră, Sibiu, nr.10, 2/15 martie 1908. Articolul apare semnat „F-o" (prescurtare de la „Fidelio" - cunoscut pseudonim al lui Chendi).
SCHIMBARE LA TEATRU
A apărut în Viaţa literară şi artistică, nr.10 din 9 martie 1908, cu semnătura „II. Chendi". Se reproduce pentru prima dată în volum în cuprinsul acestei ediţii.
într-un număr următor al revistei aflăm că:
„Abia acum a apărut decretul prin care d. Davila este desărcinat din postul de director al Teatrelor, iar d. Pompiliu Eliade încredinţat cu conducerea provizorie. Noi deschidem deocamdată creditul cuvenit noului conducător şi aşteptăm să-1 vedem la muncă." (Notiţe şi informaţiuni, în Viaţa literară şi artistică, nr. 11,17 martie 1908.)
IMPRESII DIN TEATRU
„Sanda" d-lui Al. Gh. Florescu
A apărut în Viaţa literară şi artistică, nr.l 1, 16 martie 1908 cu semnătura „II. Chendi". Se reproduce pentru prima dată în volum în cadrul acestei ediţii.
FĂRĂ CRITICI...
A apărut în Viaţa literară şi artistică, nr. 12, 23 martie 1908, cu semnătura „II. Chendi". Se publică pentru prima dată în volum în cadrul acestei ediţii.
RĂVAŞUL SĂPTĂMÂNEI
A apărut în Viaţa literară şi artistică, nr.l3 din 30 martie 1908, cu semnătura „Gh. Dumbravă". Se publică pentru prima dată în volum în cuprinsul acestei ediţii.
Este ultima colaborare a lui Chendi la Viaţa literară şi artistică. Cu numărul următor, 14, din 6 aprilie 1908, revista îşi încetează apariţia. într-o „Cronică literară" din revista Ţara noastră, nr.l6, 13 aprilie 1908, semnată „Ef." (Eftimiu), se comentează astfel încetarea revistei lui Chendi:
„Viaţa literară şi artistică, cea mai răspândită revistă literară din regat, a încetat, din motive necunoscute, să mai apară.
Vestea aceasta nc întristează; ne învăţaserăm de doi-trei ani încoace să aşteptăm în fiecare duminecă sosirea Vieţii literare, cu instructive articole asupra mişcării literare şi artistice, polemice spirituale, interesante notiţe informative, adeseori nuvele şi poezii reuşite şi cele mai bune cronici muzicale cari s-au scris la noi.
Viaţa literară şi artistică n-o să prea fie plânsă de multe reviste din ţară, fiindcă nu menaja susceptibilităţile nici a unuia din «directorii» sau membrii cutărui «comitet de redacţie»; dimpotrivă, aşteptăm veselele notiţe ale d-lui Scurtu de la Sămănătorul, gravul discurs de înmormântare al conului Mihaii Dragomirescu, cel cu Convorbiri critice, olimpiana nepăsare a d-lui Ovid Densusianu de la Vieaţa nouă (Vieaţa nouă e o revistă care iese de două ori pe lună; a apărut acum trei sau patru ani) şi toate celelalte zâmbete de bucurie, ascunse în haina serioasă a unei informaţii «obiective».
Ne vine în minte o anecdotă: Murise Voltaire. Cei pe cari îi batjocorise în viaţă şi cari nu îndrăzniseră să-şi scoată capul cât trăise el, veneau acum la căpătâiul mortului, purtând pe buze zâmbete ironice şi în ochi priviri drăceşti. Iată însă că unul din ei descoperi în colţul buzelor lui Voltaire o urmă ştearsă a surâsului cinic ce-i fluturase întreaga viaţă pe gură. Şi la amintirea acestui surâs, părul voinicilor se zburli - voinicii o tuliră din preajma mortului, iar a doua zi dimineaţă, câţiva din ei se treziră cu părul alb...."
(Ţaranoastră, nr.l6, 13/26 aprilie 1908)
324
325
1
PROPAGANDA DE FAPT 9
A apărut în revista Ţara noastră, Sibiu, nr.l6, 13/26 aprilie 1908, cu 9
semnătura „11. Chendi". Se publică pentru prima dată în volum în cuprinsul, i»
acestei ediţii a Scrierilor lui Chendi. Titlul articolului este echivalent cu jH
„propaganda prin fapte", pentru că, din punctul de vedere al conţinutului, JB
distincţia pe care o face Chendi este între exprimarea cauzei naţionale prin .jB
lupta de idei (în reviste, cărţi, cultură etc.)şi exprimarea aceleiaşi cauze prin S
fapte, adică acte teroriste, asasinate etc. JH
Chendi militează pentru prima categorie şi o exclude pe cea de-a doua, H
socotind-o neconformă cu firea poporului nostru şi a tradiţiilor noastre, dar, 9j
posibilă şi primejdioasă pentru tineret, care ar putea fi târât în asemenea S
aventuri printr-o propagandă greşită, de aţâţare a pasiunilor. S
De ce a ţinut Chendi să-şi semneze un astfel de articol, când atâtea S
altele anonime din preajma lui, în multiple numere ale aceleiaşi reviste, îi pot JB fi recunoscute ? Evident, Chendi a intuit un pericol mare în luptele politice, şi
anume, dezlănţuirea pasiunilor şi scăparea lor de sub controlul raţiunii şi m
echilibrului uman. Este posibil ca aici să găsim o explicaţie profundă a, 9
implicării Iui atât de ferme împotriva ieşirilor pasionale ale lui Iorga, într-o !m
polemică îndelungată şi de un rafinament ieşit din comun, precum şi (■
împotriva lui A.C. Cuza, angajat şi el pe linia unui naţionalism pasional, m
periculos în substanţa lui umană. Acesta din urmă este disecat pur şi simplu şi m
desfiinţat, printr-o analiză critică nemiloasă (vezi, în acest volum, p. 46). Se 9
vede că, pentru o cauză de seamă, Chendi nu ezită să fie dur şi nemilos cu <>fl
adversarii. -ţm
ti
DUPĂ ZECE ANI j
A apărut în revista Ţara noastră, Sibiu, nr.25, 15/28 iunie 1908, ca
articol de fond pe pagina întâi, cu semnătura „Gh. D." (Gh. Dumbravă). '«
Conţine elemente autobiografice specifice lui Chendi. In Bibliografia ■', scrierilor lui Chendi, Vasile Netea citează acest articol la capitolul de
„articole politice semnate"(op. cit., p.617), ceea ce nu este întru totul exact, I
articolul respectiv având mai curând un aspect de reportaj cultural privind jf
întoarcerea Iui Chendi, după zece ani, pe meleagurile sibiene. *
în legătură cu acest articol semnalăm un incident de presă cu %
autorităţile maghiare ale vremii. în nr. 37 de pe 13 septembrie 1909 al revistei »
Ţara noastră, chiar pe prima coloană, sus, cu litere groase, ni se spune: f
„Un an - 1000 de coroane O nouă verigă în lanţul nesfârşit al suferinţelor care pun la încercare puterea de viaţă şi strămoşeasca răbdare a unui popor. Un nou proces, o nouă condamnare.
De astă dată revista noastră a fost pusă la o nouă contribuţie. Pentru articolele Ghedeonii şi După zece ani, redactorul nostru Demetru Marcu a fost osândit de Curtea cu juraţi din Cluj la un an închisoare şi 1000 de coroane amendă.
Strângem cu dragoste frăţească mâna iubitului coleg, care va avea tovarăşi în temniţa de la Seghedin prietenia noastră şi recunoştinţa pe care o dau totdeauna neamurile acelor puţini care înfruntă cu pieptul lor urgia vremilor."
Pe Demetru Marcu îl întâlnim evocat de Chendi în Efemeridele din revista Cumpăna (1910), cu ocazia morţii premature a acestuia (articolul Bietul Marcu, reluat şi în volumul Schiţe de critică literară, 1924, p. 162-163):
„La sanatoriul Filaret a murit zilele acestea un tânăr publicist de peste munţi, fost redactor la revista Ţara noastră, Demetru Marcu. Venise să-şi caute de sănătate înainte de a intra în temniţa de 6 luni la care-1 osândise procurorul de Cluj pentru două articole, dar nemiloasa boală i-a pus capăt zilelor înainte de a gusta din mizeriile stărilor politice de acasă."
Chendi ne mai spune că Demetru Marcu, împreună cu nişte prieteni, redactase cu ani în urmă o revistă efemeră, Nirvana, la Craiova, unde se afirmase cu „versuri eterice" şi „cugetări nebuloase", punând „totuşi pecetea unei inteligenţe". El apare drept „redactor responsabil" al revistei Ţara noastră din Sibiu, începând cu numărul 48, 23 noiembrie 1908, după ce în cuprinsul ei fuseseră publicate articolele incriminate în procesul pe care i-1 intentase tribunalul maghiar din Cluj.
Se vede că Ilarie Chendi a jucat un rol important în aducerea Iui Demetru Marcu ca redactor responsabil al Ţării noastre la Sibiu şi că i-a rămas recunoscător acestuia pentru atitudinea de martir, condamnat abuziv de justiţia maghiară.
VIAŢA LITERARĂ
Este titlul general al unei ample rubrici de critică literară susţinută de Ilarie Chendi în paginile revistei Ţara noastră, începând cu numărul 23 din 1/14 iunie 1908, până la sfârşitul revistei, în noiembrie 1909.
Se cuvine să remarcăm faptul că, deşi încă din primul număr al revistei Ţara noastră, în noua formulă (1 ianuarie 1908), Ilarie Chendi era anunţat ca „responsabil cu partea literară", alături de Octavian Goga, prezenţa lui cu o rubrică permanentă în acest sens se semnalează abia la jumătatea anului. Motivaţia? Greu de precizat. Aici poate intra în discuţie faptul că a încercat mai multe modalităţi şi formule pentru a acoperi acest gol.
Se vede că a dat greş formula cu grupajul „Viaţa în Bucureşti" pe trei părţi, „partea literară", semnată cu pseudonimul „Gh. Dumbravă", „partea social-
326
327
artistică", semnată „N. Pora", şi „partea politică", semnată ,A (V). Gh. Vasiliu". După patru numere, rubrica „Viaţa în Bucureşti" a continuat mai mult ca o relatare a vieţii artistice a capitalei, sub semnătura ziaristului N. Pora.
Şi mai efemeră a fost rubrica „Scrisori din Bucureşti", unde Chendi apare doar într-un singur număr (nr.10, 2 martie 1908) cu pseudonimul „F-o", de la „Fidelio". Mai apare la început şi o rubrică de „Răvaşe bucureştene", după tiparul celor din Viaţa literară şi artistică. Ele se află în trei numere ale revistei (13, 16 şi 17), sub semnătura „Sarciaffico". Mai sunt şi „cronici literare" anonime (precum cea din Ţara noastră, nr.14, 30 martie 1908), sau „cronici literare şi artistice" în care gheara leului se simte. Acestea rămân în continuare în cuprinsul revistei, după tipul rubricii de „Notiţe şi informaţiuni" din Viaţa literară şi artistică, dar nu mai au savoarea şi aplicaţia acelora şi sunt semnate „E. Victor" sau „Eft.". Nici prezenţa lui Chendi în paginile Vieţii literare şi artistice (aceasta îşi încetase apariţia din aprilie 1908!) nu explică întârzierea cu care Chendi îşi reia rubrica de critică literară în paginile revistei Ţara noastră. O explicaţie mai profundă ar putea fi găsită în implicarea lui în problemele vieţii politice şi culturale din Transilvania. Faptul se resimte din plin în paginile revistei Ţara noastră, în spiritul nou, foarte tranşant şi foarte dinamic, în care sunt abordate aceste probleme.
Toate acestea explică într-un fel întârzierea cu care Chendi îşi deschide rubrica de critică literară permanentă în paginile revistei Ţara noastră, intitulată, nu întâmplător, ci în raport cu încercările sale anterioare, „Viaţa literară". Ea cuprinde optsprezece numere de revistă pe anul 1908 şi douăzeci şi cinci pe anul 1909, în total patruzeci şi trei de analize critice de o inestimabilă valoare.
în cadrul volumului de faţă am procedat astfel în redarea acestor articole: am păstrat titlul general al rubricii „Viaţa literară", fără să-1 repetăm de fiecare dată, ca în revistă şi în Bibliografia... lui Vasile Netea, după care, între paranteze, am numerotat, în ordinea cronologică a apariţiei, fiecare foileton, excluzând din această ordine acele texte pe care autorul însuşi le-a reluat fără modificări în volumele Portrete literare sau în Schiţe de critică literară, unde figurează şi în cadrul ediţiei noastre, cu toate explicaţiile necesare.
[1]
Sfârşit de primăvară. Revistele. O rectificare. Volumul şi revista lui Minulescu. Ov. Densusianu-Dhvani. Megalomania literară
A apărut în revista Ţara noastră, Sibiu, nr.23, 1/14 iunie 1908, cu semnătura „II. Chendi". Se reproduce pentru prima dată în volum în cadrul acestei ediţii.
[2]
Societăţile scriitorilor români. Un scurt istoric al lor. Mişcările mai nouă. încercarea recentă. Un monument lui Eminescu
A apărut în revista Ţara noastră, Sibiu, nr.24, 8/21 iunie 1908, cu semnătura „II Chendi". Articolul acesta este de fapt un studiu amplu, printre primele de acest fel, dedicat istoricului societăţilor literare româneşti. Chendi este şi în această privinţă un deschizător de drum.
[31
Gruparea prozatorilor. Prozatorii de astăzi. Nuvele şt schiţe. N-avem proză decadentă. Al. Cazaban: volumul „ Chipuri şi suflete'1
A apărut în revista Ţara noastră, Sibiu nr. 26, 22 iunie / 5 iulie 1908, cu semnătura „II. Chendi". Chendi procedează ca un adevărat istoric literar, analizând pe etape evoluţia prozei româneşti moderne. Curios este faptul că, în cadrul acestei evoluţii, criticul remarcă în mod deosebit pe Al. Cazaban, atribuindu-i „lucruri de o desăvârşită genialitate". Nu am întâlnit remarci superlative de acest fel până acum la Chendi.
[4]
Iarăşi tinerii prozatori. Realismul lor. Unul care nu e realist. Ioan Bârseanul şi volumul său „Dor pustiu"
A apărut în revista Ţara noastră, Sibiu, nr.27, 29 iunie /12 iulie 1908, cu semnătura „II. Chendi". Partea introductivă a acestui articol, mai ales, este de o importanţă aparte pentru că ni-1 arată pe Chendi pregătind terenul pentru marea înflorire realistă a prozei noastre dintre cele două războaie mondiale. El remarcă încă din acel timp „un pas înainte spre realism", făcut de generaţiile cele mai tinere de prozatori.
328
329
[5]
D-I Vlahuţă ţi literaţii de astăzi. Un arbitru al literaturei.
Vlahuţă şi Coşbuc Vlahuţă şi Dianstia. Lucrarea mai nouă a d-lui Vlahuţă: „Din trecutul nostru"
A apărut în revista Ţara noastră, Sibiu, nr.32, 6/19 iulie 1908, cu semnătura „II. Chendi". Articolul se remarca şi prin amănunte de istorie literară puţin cunoscute (începutul unei polemici între Vlahuţă şi Coşbuc, trecerea revistei Curierul literar spre Sămănătorul etc).
[6]
Literatura de mâine. Teatrul şi literatura
A apărut în revista Ţara noastră, Sibiu, nr.30, 20 iulie / 2 august 1908, cu semnătura „II. Chendi". O parte din textul acestui articol a fost ţeluată şi în volumul Schiţe de critică literară, publicat postum, în 1924, p. 13-14.
Publicăm pentru prima dată în volum, în cadrul acestei ediţii a Scrierilor lui Chendi, textul originar din revista Ţara noastră, care are o seamă de aspecte nepreluate în volum. Aici se poate vedea, în toată puterea cuvântului, lupta dusă de Chendi pentru pregătirea marii epoci de înflorire literară dintre cele două războaie mondiale.
[7] '
Lipsa de scriitori în clasa superioară. Două încercări dramatice de d-nii Miclescu şi Florescu Două mame. Scurtă observaţie
A apărut în revista Ţara noastră. Sibiu, nr.31, 27 iulie / 9 august 1908, cu semnătura „II. Chendi". Articolul acesta se publică pentru prima dată în volum în cuprinsul acestei ediţii.
[8]
Un simptom
A apărut în revista Ţara noastră, Sibiu, nr.35, 24 august / 6 septembrie 1908, cu semnătura „II. Chendi". Se publică pentru întâia oară în această
ediţie a Scrierilor lui Chendi. Articolul acesta e o polemică plină de amărăciune faţă de cei de la Sămănătorul şi, în special, de Iorga.
[9]
I. Gustul. II. Comercializarea
A apărut în revista Ţara noastră, Sibiu, nr. 37, 7/20 septembrie 1908, la rubrica „Viaţa literară", cu semnătura „II. Chendi". Vasile Netea, în Bibliografia scrierilor lui Chendi {op. cit., p.609), dă acest text cu subtitlul transcris greşit: Prostul.
O formă mai redusă şi, în unele fraze, prelucrată a acestui articol a fost pregătită de Chendi pentru volumul Schiţe de critică literară, p. 14-15. Redăm pentru prima dată în volum, în cadrul acestei ediţii a Scrierilor lui Chendi, forma originară din revista Ţara noastră.
[10]
A apărut în Ţara noastră, Sibiu, nr.38, 14/27 septembrie 1908, fără titlu, cu semnătura „II. Chendi".
Se publică pentru prima dată în volum în cadrul acestei ediţii a Scrierilor lui Chendi. E o continuare a polemicilor cu Nicolae Iorga.
[11] Diletanţii
A apărut în revista Ţara noastră, Sibiu, nr.40, 28 septembrie / 11 octombrie 1908, cu semnătura „II. Chendi".
[12]
Scriitorii ardeleni
A apărut în revista Ţara noastră, Sibiu, nr.42, 12/25 octombrie 1908, cu semnătura „II. Chendi".
330
331
[13}
I. Declinul poetului. II. Colportaj şi biblioteci populare
A apărut în revista Ţara noastră, Sibiu, nr.45, 2/15 noiembrie 1908, cu semnătura „II. Chendi". Se reproduce pentru prima dată în volum în cadrul acestei ediţii.
O formă prelucrată, mai redusă, a acestui articol a apărut, cu titlul Declinul, în volumul postum Schiţe de critică literară, p. 15-16.
[18]
Alecsandri şi Unirea Principatelor
A apărut în revista Ţara noastră, Sibiu, nr.5, 1/14 februarie 1909. cu semnătura „II. Chendi".
Este un studiu amplu, care demonstrează intenţia criticului de a realiza o monografie despre viaţa şi creaţia lui Vasile Alecsandri.
[14]
„Mărul" lui Bârsan
A apărut în revista Ţara noastră, Sibiu, nr.48, 23 noiembrie / 6 decembrie 1908, cu semnătura „II. Chendi".
[19]
Jertfirea lui Isac
A apărut în revista Ţara noastră, Sibiu, nr.6, 8/21 februarie 1909, cu semnătura „II. Chendi".
[15]
însemnări de actualitate
A apărut în revista Ţara noastră, Sibiu, nr. 52, 21 decembrie 1908, cu semnătura „II. Chendi".
[16]
De-ale bibliotecilor poporale
A apărut în revista Ţara noastră, Sibiu, nr.2, 11/24 ianuarie 1909, cu semnătura „II. Chendi".
[17]
Câteva cuvinte despre fabulă
A apărut în revista Ţara noastră, Sibiu, nr. 4, 25 ianuarie / 7 februarie 1909, cu semnătura „II. Chendi".
332
[20]
Un alt „modern"
A apărut în revista Ţara noastră, Sibiu, nr.7, 15/28 februarie 1909, cu semnătura „II. Chendi". Th. Cornel este un nume puţin cunoscut în istoria modernismului nostru, istorie pe care, după cum se vede, Chendi o îmbogăţeşte. O formă cu modificări de redactare a acestui articol apare şi în volumul postum Schiţe de critică literară, p. 139-143.
[21]
Delavrancea: „ Apus de soare"
Dramă în IV acte Buc, 1909 (Ed Socec),pag. 167
A apărut în revista Ţara noastră, Sibiu, nr.10, 8/21 martie 1909, cu semnătura „II. Chendi". într-un număr anterior se publică o cronică a lui Victor Eftimiu la aceeaşi piesă, ceea ce ne arată atenţia de care se bucura Delavrancea în paginile Ţării noastre. Cu toată preţuirea pe care o avea pentru autor, verdictul lui Chendi asupra piesei este negativ. Textul din Ţara noastră se reia în cadrul unei analize mult mai ample pe care o face Chendi trilogiei istorice a lui Delavrancea în volumul postum Schiţe de tritică literară, p. 110-119.
333
[22]
Se mişcă rezervele. Armonia între rezervişti. D-l Delavrancea şi cultul celor mici. Politică şi literatură. Inimiciţii intime. Visul lor
A apărut în revista Ţara noastră, Sibiu, nr.13, 29 martie / 11 aprilie 1909, cu semnătura „II. Chendi", de unde se publică pentru prima dată în volum în cadrul acestei ediţii.
[23]
Z. Bârsan: „Impresii de teatru din Ardeal". Arad. P. 144. C. Antoniade: „ Thomas Carlyle", Bucureşti, 1909. P.139 (preţul 8 lei). V. Alecsandri: „Poezii lirice". întâia epocă (1840-1859) Vălenii de Munte, 1909. Preţul 2 lei
A apărut în revista Ţara noastră, Sibiu, nr.l8, 3/16 mai 1909, cu semnătura „Gh. Dumbravă", cunoscut pseudonim al lui Chendi.
[24]
Un nou curent literari
A apărut în revista Ţara noastră, Sibiu, nr.20, 17/30 mai 1909, cu semnătura „II. Chendi". Aici se continuă polemica mai veche a lui Chendi cu Macedonski şi Ovid Densusianu.
[25]
Spirite de negaţiune şi spirite pozitive. Negaţiunea este o creare. Ce este criticul ? Ce ziaristul? Cazul meu
A apărut în revista Ţara noastră, Sibiu, nr.21, 24 mai / 6 iunie 1909, cu semnătura „II. Chendi". O parte importantă a acestui articol (partea de mijloc), a fost preluată de Chendi în introducerea la volumul Schiţe de critică literară, păstrând şi o parte din titlu: Ce este criticul ? Textul din revistă este mai larg şi mai explicit. Comparaţia dintre ele ne dezvăluie câte ceva din laboratorul
creaţiei critice a lui II. Chendi. Chiar şi ideea de critică creatoare - absolut nouă pentru acea vreme - ni se pare mai explicită în textul din revistă. De aceea îl publicăm şi separat, transcris după textul din revistă, în cuprinsul acestui volum al Scrierilor lui Chendi.
[26]
Aniversarea morţii lui Eminescu
A apărut în revista Ţara noastră, Sibiu, nr.22, 31 mai / 13 iunie 1909, cu semnătura „II. Chendi". O formă revăzută a acestui articol a apărut şi în volumul Schiţe de critică literară, p. 7-8. Aici reproducem pentru prima dată în volum, în cadrul acestei ediţii, textul din revista Ţara noastră.
[27]
Din lumea celor mărunţi. Victimele poeziei. Povestea măcelarului-poet. Un tutungiu poet. Bietul Florea Tudoran
A apărut în revista Ţara noastră, Sibiu, nr.23, 7/20 iunie 1909, cu semnătura, „Gh. Dumbravă", cunoscut pseudonim al lui Chendi.
O formă revăzută a primei părţi {Din lumea celor mărunţi) apare şi în revista Cumpăna, nr. 14/1910 şi apoi în volumul Schiţe de critică literară, p. 16-17.
în acest volum reproducem pentru prima dată, în cadrul acestei ediţii a Scrierilor lui Chendi, forma originară din Ţara noastră, în cadrul ansamblului foiletonistic în care a fost publicată.
[28] Patria poetului
A apărut în revista Ţara noastră, Sibiu, nr.25, 21 iunie / 4 iulie 1909, cu semnătura „II. Chendi".
O formă revăzută a acestui articol, cu unele omisiuni de text, a apărut şi în volumul postum Schiţe de critică literară, p. 8-10. Aici reproducem, pentru prima dată în volum, textul din revista Ţara noastră.
334
335
[29]
Poetul O. Dabija. Carmen Sylva şi iubirea. O nuvelă în miniatură
A apărut în revista Ţara noastră, Sibiu, nr.26, 28 iunie / 11 iulie 1909. cu semnătura „Gh. Dumbravă", cunoscut pseudonim al lui Chendi.
[30]
Ecaterina Pitiş: „Poezii", Buc, 1909 (Ediţia „Minervei"), pag. 163. Donar Munteanu: „Aripi negre" Buc, 1909, Biblioteca populară Socec, pag. 64
A apărut în revista Ţara noastră, Sibiu, nr.27, 5/18 iulie 1909, cu semnătura „Gh. Dumbravă", lucru neobişnuit Ia această rubrică, semnată în general, „II. Chendi".
[31]
Un congres al scriitorilor. Iarăşi proprietatea literară. La toamnă!
A apărut în revista Ţara noastră, Sibiu, nr.30, 26 iulie / 8 august 1909. cu semnătura „II. Chendi". Se reproduce pentru prima dată în acest volum.
[32]
Ioan Agârbiceanu: „în clasa cultă" Vălenii de Munte, 1909,1 voi. 8°, 281 p. G. Baronzi: „Poezii alese". Vălenii de Munte,1909, p. 418 (1 leu 75)
A apărut în revista Ţara noastră, Sibiu, nr.33, 16/29 august 1909, cu semnătura „II. Chendi".
[33]
Simplicitatea în artă. Societatea scriitorilor
A apărut în revista Ţara noastră, Sibiu, nr.35, 30 august /12 septembrie 1909, cu semnătura „Gh. Dumbravă", cunoscut pseudonim al lui Chendi.
O formă revăzută şi mai redusă a primei părţi din acest articol a apărut în grupajul Gustul. Simplicitatea. Declinul. Eminescu, în revista Cumpăna, nr.l2/1910, de unde a fost preluată, sub titlul Simplicitatea, în volumul Schiţe de critică literară, p. 12-13.
CÂTEVA GLOSE
A apărut în revista Ţara noastră, Sibiu,nr.27, 5/18 iulie 1909, nesemnat. Articolul face parte din cadrul polemicii declanşate în mai 1909 de „discursul de recepţie" pronunţat de Duiliu Zamfirescu la primirea în Academia Română (pentru detalii, vezi volumul de faţă, p. 341-349, unde se comentează articole polemice nesemnate, incluse în Addenda, aparţinând cu probabilitate - dar fără probe certe - lui Ilarie Chendi).
Trimiterea la „Soveja" (Simion Mehedinţi), directorul Convorbirilor literare, care a găzduit „necuviinţele" lui Duiliu Zamfirescu, există şi într-un post-scriptum al lui Chendi dintr-un număr precedent al Ţării noastre.
Macedonski şi Ovid Densusianu, care au luat apărarea lui D. Zamfirescu, sunt şi ei „eroi" nelipsiţi din pamfletele lui Chendi.
Cea mai sigură dovadă a paternităţii acestui text nesemnat o găsim însă într-o scrisoare adresată de Ilarie Chendi lui Oct. Goga la 28 iunie 1909 (publicată în Octavian Goga în corespondenţă. Ediţie îngrijită de Daniela Poenaru. Prefaţă de V. Netea. Editura Minerva, 1975, p. 166):
„Aici plăcinta pentru Duiliu. A încăput bine pe mâna noastră. Plagiatul în chestie l-a descoperit mai întâi Ollănescu. Articolul ce-ţi trimit e făcut de Nerva Hodoş (căruia Delavrancea i-a spus de plagiat). E drăguţ şi liniştit scris şi cu rezerva de a descoperi pe Ollănescu numai când Duilă va răspunde. Pune-1 la locul de frunte al revistei şi imediat după el aşază glossele (subl. ed.) mele cu garmond."
Astfel, apare (nesemnat) la 5/18 iulie articolul lui Ilarie Chendi Câteva glose, în acelaşi număr al revistei Ţara noastră publicându-se, conform indicaţiilor din scrisoare, ca articol de fond, Răspuns la o necuviinţă, tot fără semnătură, dar redactat de Nerva Hodoş, după informaţiile de mai sus, -furnizate lui Octavian Goga.
Pentru că este integrat polemicii desfăşurate de Ţara noastră împotriva lui Duiliu Zamfirescu, reproducem în continuare acest din urmă text:
„Răspuns la o necuviinţă
în numărul pe care Convorbirile literare îl consacră amintirii lui Eminescu, cu ocaziunea împlinirii a douăzeci de ani de la moartea lui, s-a
336
337
strecurat, desigur fără ştirea acelora cari au condus revista în zilele mari, o elucubraţie semnată de d-1 Duiliu Zamfirescu, în care lipsa de cuviinţă nu este întrecută decât de deşănţarea stilistică şi sufletească a autorului ei.
Se laudă acolo sus-numitul autor că a dat cu bâta-n baltă atunci când a pronunţat faimosul său discurs de recepţiune în Academie şi că prin aceasta a făcut să se sperie: gâşte, cucove, bâtlani şi berze, sitari şi...(să iertaţi !) bivoli - uitând diplomatul stângaci că cel dintâi care s-a ridicat şi i-a răspuns, cu o bunăvoinţă exagerată, dar în orice caz cu autoritatea incontestabilă a unui înţelegător, a fost însuşi d-1 Maiorescu. D-sa 1-a sfătuit părinteşte să se mărginească a produce opere literare, dacă poate, şi să nu se amestece acolo unde nu se pricepe.
Sfatul, ca orice sfat bun, n-a fost primit şi de aceea d-sa se războieşte înainte şi menţine ceea ce a zis.
Ilustrul coborâtor al lui Ioan al IV Laskaris (1259), fiul «de oameni învăţaţi, de oameni de neam», a plecat în război, uitând una din tradiţiile casei sale, care vrea ca cel care pleacă în cruciate trebuie întâi să se spovedească în faţa oamenilor de toate păcatele vrute şi nevrute, săvârşite cu fapta sau cu gândul.
Omiţând acest amănunt din viaţa oricărui adevărat descendent a! cruciaţilor, ne grăbim a-i îndeplini formalitatea neplăcută şi-1 vom spovedi noi în public.
Pune-ţi patrafiru' pe cap şi ascultă:
îţi aduci aminte de iarna anului 1884? într-o odăiţă mică din etajul de sus al otelului Metropol şedeau doi «băieţi» eari aveau să ajungă doi din cei mai mari scriitori cu care se laudă neamul nostru românesc de astăzi. Băieţi săraci, îşi cheltuiau toată comoara inteligenţii şi a talentului lor la o gazetă unde erai primit şi d-ta, cam pe la uşă. De multe ori i se întâmpla unuia să sfârşească câte un articol scânteietor pe întunerec, numai ca să păstreze restul din mucul de lumânare pentru întoarcerea tovarăşului. Alături de odaia lor şi comunicând cu aceasta era un salon luxos mobilat, cu flori artificiale şi cu parfumuri, cu pudră, pulverizatoare şi alte ustensile de toaletă intimă, cam curioase pentru locuinţa unui holtei. Aceasta era odaia d-tale.
într-o seară, deci, din iarna anului 1884, «băieţii» se întorceau acasă cu o lumânare întreagă şi cu un volum proaspăt ieşit şi întitulat: în faţa vieţii, roman de Duiliu Zamfirescu. Cu o bucurie de ştrengari de treabă se furişează în odaie, aprind lumânarea lor, ascultă dacă vecinul e acasă, nu aud nici un zgomot şi încep să citească.
Cât au râs cei doi amici în seara aceea, o recunosc ei singuri, nu au râs o viaţă întreagă. Şi cu toate acestea, romanul era jalnic şi posomorât, descurajat
338
şi pesimist. Poate că numai Gherea a mai râs cu atâta poftă citind prietenilor articolul său despre Pesimistul din Soleni.
Dar deodată râsul se curmă, şi prin uşa de comunicare se aude un glas:
- Băieţi, nu râdeţi aşa tare... că nu pot să dorm. Era autorul care asistase astfel la execuţia lui.
A doua zi, într-un cerc mai întins, cei doi prieteni vorbeau cu un al treilea, care din nefericire nu mai trăieşte, şi după multe glume şi observaţii înţelepte, acesta al treilea le zise:
- Toate bune, dar e un lucru care m-a pus pe gânduri. In romanul lui Duilă se găseşte o scrisoare, aşa-zicând trimeasă de un franţuz, Borel, către pesimistul nostru... în scrisoarea asta sunt câteva pasagii cari distonează cu tot restul romanului... Aia mai seamănă a ceva... Sunt idei şi legături de fapte cari nu pot fi ieşite din capul lui Duilă...
Şi rămânând pe gânduri mai adause:
-Eu am o bănuială...
Deodată se ridică în sus şi strigă:
- Ştiu !
Aleargă în bibliotecă şi, după câteva minute, se întoarse cu un volum mic întitulat: Arthur Schopenhauer, Pensees et fragments, trad. J. Bourdeau. Paris, Germer Bailliere et Cie, 1SSO.
Şi iată ce citi din prefaţa traducătorului Bourdeau, în paralelă cu romanul în chestie:
J. Bourdeau, p. 13.
Cest qu'il est posedt de la folie de son temps, certe folie que l'on a si justement appelee la maladie du pessimisme, ou encore la maladie du siecle: der Weltschmerz, la douleur du monde, cette folie qui compte tant de victimes de Werther â Rene, de Childe-Harold â Rolla, et d'illustres malades: Byron, Musset, Henri Heine...
Şi mai departe: J. Bourdeau, p. 13.
Autre symtâme non moins grave c'est la manie raisonnante: il raisonne sur tout, sur son grand appetit, sur le spiritisme, le claire de tune, Pamour grec, sur Ies songes et Ies presages.
Şi iarăşi:
Placi entre deux epoques, l'une de scepticisme aride, l'autre de mysticisme
D. Zamfirescu, p. 107-8.
Eşti dar, scumpul meu, atins de această primejdioasă boală a veacului (spusese mai sus, p. 106: Eşti atins de maladia veacului, pesimismul): Weltschmerz, durerea lumei, această nebunie absurd de comunicativa, care numără atâtea victime, de la Werther la Reni, de la Childe-Harold la Rolla, şi atâţia iluştri bolnavi: Byron, Musset, Heri (sic) Heine...
D. Zamfirescu, p.109.
El (Schopenhauer) face diagnoza celor mai fine sentimente şi are mania de a raţiona totul: pentru ce i-e foame? ce e spiritismul? care sunt efectele unei nopţi cu lună asupra amorului? ce era amorul la greci? ce sunt presimţirile?
Pus între două epoce, una de scepticism sterp alta de misticism şi de emfază, vrea
339
et d'emphase, il Ies rapproche et en apparence Ies concilie.
Şi mai:
On avait trop ri au dix-huitieme siecle, le siecle de Voltatre au rire sec et strident.
Le dix-neuvieme commence avec la lassitude d*un lendemain d'orgie.
- Mai vreţi ?
-Nu, mulţumim.
Şi «băieţii» nu mai râseră.
să le concilieze şi să le apropie (adică viceversa).
în veacul trecut lumea a râs prea mult cu un glas sec şi strident şi Voltaire...
Veacul al XIX a început cu osteneala ce o simte cineva după o noapte de orgie.
Domnii: I.Adam, D. Anghel, N.N. Beldiceanu, D. Ciotori, Ludovic Dauş, Al. Gh. Doinaru, N. Dunăreanu, Em. Gârleanu, A. Herz, St. O. losif, Ion Minulescu, Corneliu Moldovan, M. Sadoveanu, V. Savel, I. Scurtu şi Th. Stamatiade.
La această întrunire au luat parte şi reprezentanţii ziarelor: L 'Independance Roumaine, Viitorul, Universul şi Minerva.
In urmă scriitorii au hotărât să ceară şi concursul presei."
(Ţara noastră, nr.35, 30 august / 12 sept. 1909).
PLAGIATUL ŞI INSPIRAŢIA
Şi acuma, dacă d-1 Duiliu Zamfirescu o doreşte, putem să-i dăm şi numele celui ce l-a descoperit cu acest neruşinat plagiat. Dar nu va îndrăzni să-1 ceară. îl desfidem.
Pentru noi însă, credem că am sfârşit o dată pentru totdeauna cu acest domn, care şi-a început cariera literară cu un act necorect şi o isprăveşte cu o faptă necuviincioasă."
SOCIETATEA SCRIITORILOR ROMANI
A apărut în revista Ţara noastră, Sibiu, nr.36, 6/19 septembrie 1909, cu semnătura „II. Chendi".
La Cronica literară şi artistică nesemhată din nr.35 (30 august 1909) al revistei Ţara noastră se dau următoarele informaţii:
„înfiinţarea Soc. Scriitorilor Romani. O parte din scriitorii români s-au întrunit zilele trecute în localul cafenelei «Boulevard» din Bucureşti şi au hotărât înfiinţarea unei societăţi.
întrunirea a fost prezidată de d-1 D. Anghel, care arată scopul societăţii şi roagă pe cei prezenţi să adereze la întemeiarea ei. în acelaşi sens vorbesc d-nii Sadoveanu, Em. Gârleanu şi I. Scurtu.
Apoi s-a redactat următorul proces-verbal:
«Astăzi, 21 august 1909, o parte din scriitorii aflaţi în capitală s-au întrunit şi au hotărât întemeierea unei societăţi de ajutor mutual şi de apărare a intereselor lor profesionale. Toţi scriitorii cari, din diferite motive, n-au putut lua parte la această întrunire, sunt rugaţi să ia parte la viitoarea adunare, care va avea loc la 2 septemvrie, ora 3 p.m. în foaierul Teatrului Naţional.
Atunci se va face constituirea legală a societăţii şi se vor vărsa primele fonduri.»
Iată şi numele scriitorilor cari au luat parte la această întrunire:
340
A apărut în revista Ţara noastră, Sibiu, nr. 45 din 8/21 noiembrie 1909, fără semnătură. Textul acesta aparţine lui Ilarie Chendi, fiind o reproducere parţială a articolului Viaţa literară. Lucruri necinstite in literatură. Cazuri recente de plagiat. Plagiatul şi inspiraţia. Goethe despre originalitate, publicat de Chendi, sub semnătură, în ziarul Tribuna, nr. 237 din 1 noiembrie 1909.
ADDENDA
în Addenda acestui volum includem câteva articole nesemnate din Ţara noastră, despre care putem presupune că aparţin lui Ilarie Chendi, precum şi un text pe care acesta l-a semnat împreună cu Octavian Goga (Către cetitori).
Editorul se vede obligat să aducă aici în discuţie o problemă de o importanţă deosebită în cadrul activităţii critice a lui Ilarie Chendi. Este vorba despre polemica dintre Ţara noastră şi Duiliu Zamfirescu, desfăşurată, din păcate, în pagini nesemnate (ceea ce face dificilă şi riscantă atribuirea lor), în mai multe numere ale revistei, începând din 24 mai 1909 şi sfârşind cu 8 noiembrie 1909, deci pe parcursul a peste o jumătate de an. Două texte din polemica menţionată (Câteva glose şi Plagiatul şi inspiraţia), despre care avem informaţii clare că aparţin lui Ilarie Chendi, le-am inclus în cuprinsul volumului, plasând în Addenda cele a căror apartenenţă nu poate fi categoric dovedită. Această amplă polemică e dusă la două capete: unul al articolelor de fond, celălalt al înţepăturilor de la rubrica de notiţe intitulată „Cronica literară şi artistică". Modelul a fost practicat de Ilarie Chendi la revista sa anterioară Viaţa literară şi artistică, spre disperarea adversarilor săi, chiar şi a unuia de talia lui Nicolae Iorga.
Atât analiza de text a articolelor şi înţepăturilor polemice la adresa lui Duiliu Zamfirescu, cât şi anumite trimiteri din cuprinsul revistei (vezi referinţe în acest sens la fiecare articol în parte) dezvăluie mâna de maestru a lui Ilarie
341
Chendi, precum şi aria sa de informare. Se pune întrebarea: De ce a preferat :m Chendi să-şi păstreze şi să-şi păzească, într-un anumit fel, anonimatul? Să nu
uităm, în judecarea acestei probleme, de poziţia sa foarte delicată ca JB
funcţionar al Bibliotecii Academiei, de unde orice intrigă venită de sus, din ■§
sfera „nemuritorilor", putea să-1 arunce în stradă. Şi Duiliu Zamfirescu, ca mt
academician, putea să facă acest lucru. Iată de ce, după ce îşi desfiinţează' ■
anonim adversarul cât şi întregul angrenaj cultural-literar din jurul său, Chendi K
găseşte de cuviinţă să intervină direct în polemică în paginile unei alte 'Jm
publicaţii, susţinând acuzaţiile aduse lui Duiliu Zamfirescu în Ţara noastră, ţm
dar dându-le o altă pistă de interpretare, mai largă, mai cuprinzătoare, în S
perspectiva literaturii universale (a se vedea în acest sens articolul Viaţa ■
literară. Lucruri necinstite în literatură. Cazuri recente de plagiat. Plagiatul M
şi inspiraţia. Goethe despre originalitate, semnat de Chendi în Tribuna, Arad, ■ W
nr. 237, din 1 noiembrie 1909). 1
Această polemică - după cum ne-o arată datele cunoaşterii ei mai |f
îndeaproape - prezintă un moment deosebit în evoluţia literaturii române. Ea '$!
reuşeşte să polarizeze în jurul ei scriitorii de orientare naţional-poporanistă, £
grupaţi la revistele Ţara noastră, Luceafărul şi Viaţa Românească, în opoziţie 'M
cu cei veniţi de la Literatorul lui Macedonski, spre Vieaţa nouă a lui Ovid tf
Densusianu. Revista Convorbiri literare, condusă la acea vreme de Simion \ Mehedinţi (Soveja), adoptă o poziţie ambiguă, ceea ce acuză cu deosebire Ilarie Chendi, care milita pentru un tradiţionalism oarecum modernizat printr-un
contact tot mai intens al literaturii şi culturii române cu literatura şi arta ii
universală. Este chiar drumul pe care va evolua partea majoră a literaturii w
române dintre cele două războaie mondiale. Temeliile acestei orientări se pun 4 * acum, în epoca anterioară primului război mondial, iar unul dintre făuritorii ei se dovedeşte a fi Ilarie Chendi.
i .
CRONICA LITERARĂ ŞI ARTISTICĂ *
A apărut în Ţara noastră, nr.8 din 22 februarie / 7 martie 1909, nesemnată.
în revista Ţara noastră, „Cronica literară şi artistică" este echivalentă cu rubrica de „Notiţe şi informaţiuni" din revista Viaţa literară şi artistică şi e redactată după modelul acesteia. în unele numere apare semnată „V.E." sau „Eft". (Eftimiu), în cele mai multe însă rubrica e anonimă, dar în cuprinsul ei se simte gheara de leu a lui Ilarie Chendi. în cronica de faţă, de exemplu, mai ' ales penultima însemnare îl trădează pe Chendi drept autor, căci tocmai publicase un volum de Poezii ale lui Barbu P. Mumuleanu şi cine putea să dezvăluie mai bine ca el izvorul de inspiraţie al Glossei eminesciene. •
Un alt argument în favoarea paternităţii acestui text tl constituie şi prezenţa preocupării lui Chendi pentru noul curent futurist.
IMPORTANTĂ ŞEDINŢĂ LA ACADEMIA ROMÂNĂ
A apărut in revista Ţara noastră, Sibiu, nr. 21, 24 mai / 6 iunie 1909, ca articol de fond, nesemnat.
Discursul de recepţie la Academia Română al lui Duiliu Zamfirescu a avut loc în data de 16/29 mai 1909. I-a răspuns Titu Maiorescu. Acest discurs a apărut în broşură, împreună cu replica maioresciană, abia în septembrie 1909. între timp, în presa românească avusese loc o amplă polemică în jurul poporanismului - tema principală a discursului lui Duiliu Zamfirescu.
O prezentare substanţiala a acestei polemici, cu ample implicaţii din partea multor scriitori ai timpului, - face Ioan Adam în Note şi comentarii la volumul VI, partea I, de Opere ale lui Duiliu Zamfirescu, Editura Minerva, 1987, p. 233-278.
Paginile polemice (nesemnate) din revista Ţara noastră, unde susţinea rubrica de critică literară Ilarie Chendi, fac parte din această amplă dezbatere.
în ansamblul polemicii, articolul despre şedinţa de la Academie, unde D. Zamfirescu îşi prezentase discursul de recepţie, are o importanţă deosebită, fiindcă reprezintă baza de pornire a pamfletelor care urmează. Aici tonul expunerii este încă sobru, neutru, echilibrat. Violenţa atacului se va dezvălui pe parcursul polemicii din ce în ce mai mult.
Nimeni nu prevedea furtuna ce se va dezlănţui. Astfel, în nr. 16 pe 1908 al revistei Ţara noastră (13 aprilie 1908) sunt prezentaţi „noii membri ai Academiei" cu fotografii şi texte elogioase: Nicu Gane, Andrei Bârseanu şi Duiliu Zamfirescu, „în locul decedaţilor B.P. Hasdeu, Iosif Vulcan şi C. Ollănescu-Ascanio".
Despre Duiliu Zamfirescu se spune:
„D-I Duiliu Zamfirescu s-a născut în anul 1858, în comuna Plăjineşti (R. Sărat) şi e unul din cei mai de frunte scriitori ai noştri. D-sa a publicat foarte multe volume: poezii, nuvele, romane etc.
A ocupat mai multe funcţiuni; în ultimul timp a fost secretar general al Ministerului de Externe, iar acum e ministru plenipotenţiar al României la Sofia.
Fără titlu, Imnuri păgâne, Alte orizonturi. Poezii nouă. Viaţa la ţară, Tănase Scatiu etc, iată câteva din operile d-lui Duiliu Zamfirescu, dintre cari unele au fost traduse şi în franţuzeşte."
342
343
Prezentarea noilor academicieni..™- o putea face altul decât Ilarie Chendi, căci el se afla acolo, chiar în incinta Academiei. Se vede că nici el nu prevedea furtuna polemică ce se va dezlănţui.
Faptul că relaţiile dintre scriitorii ardeleni şi Duiliu Zamfirescu erau pe cale să se inflameze îl atestă însăTdrticolul D-l Duiliu Zamfirescu şi ardelenii - un fenomen ciudat al mişcării literare de astăzi (Ţara noastră, nr.l2, 22 martie / 2 aprilie 1909). Articolul e semnat de Demetru Marcu, redactor responsabil al revistei, colaborator apropiat al lui Chendi.
în discursul său academic, Duiliu Zamfirescu face referiri negative la prozatorii ardeleni Slavici şi Popovici-Biflăţeanul şi mai ales la poeţii Coşbuc şi Goga.
„A cânta în versuri numărul de hectare pe care-1 deţine marea proprietate, faţă de numărul de hectare pe care-1 deţine mica proprietate, este o glumă de prost-gust. De aceea este ridiculă poezia d-lui Coşbuc, care începe cu: «Noi vrem pământ»...[...]
Mai vinovat decât d-1 Coşbuc este d-1 Goga, fiindcă d-sa trăieşte printre românii subjugaţi. •
Din toate poeziile d-sale de până acum se desprinde violenţa greoaie a unui arendaş de talent, pe care nu-l dijmujeşte boierul la vreme. O îngrămădire şi un abuz de cuvinte, unele evocativei altele brutale şi neestetice, altele dezgropate de prin cronicari, ascund o adeyărată lipsă de inspiraţie.
Glia, bouleni, nănaşa, Laie Chiorul, genune sunt rostogolite pe un fond de o sărăcie de linii care dă tabloului o monotonie exasperantă. Laie Chiorul este un ţigan sinistru"... (Duiliu Zamfirescu, Opere, VI, partea I, ed. cit., p. 36).
Desigur, Goga şi Chendi, directorii revistei Ţara noastră, nu puteau rămâne indiferenţi la asemenea ofense, mai ales că Ilarie Chendi a luat, de la începutul carierei sale critice, apărarea poeziei lui Goga.
IN JURUL UNUI DISCURS ACADEMIC
A apărut în revista Ţara noastră, Sibiu, nr.22, 31 mai / 13 iunie 1909, fără semnătură. Acest comentariu al discursului de recepţie la Academia Română al Iui Duiliu Zamfirescu aparţine probabil lui Chendi. Nimeni altul ca el nu cunoştea din cercetări proprii descendenţa macedonskiană a atitudinii lui Duiliu Zamfirescu, poziţia comună a celor doi faţă de mişcarea literară majoră a ţării, venind prin Alecsandri şi Eminescu şi dezvoltându-se în „poporanism".
Comentariul discursului academic al lui Duiliu Zamfirescu face corp comun cu post-scriptumul articolului Viaţa literară semnat de Chendi pe aceeaşi pagină a revistei, post-scriptum intitulat Bizantinism:
„Ne surprinde mult bizantinismul d-lui Soveja de la Convorbiri literare, care într-un articol al său dovedeşte că sau n-a cetit slabul roman îndreptări de Duiliu Zamfirescu, sau se face că n-a observat necuviincioasele apostrofe strecurate acolo la adresa scriitorilor ardeleni, necuviinţe repetate în urmă şi în sânul Academiei. Câtă vreme noi respingem numai atacurile, este de-a dreptul absurd să fim învinuiţi tot noi de dezbinatori şi este cu totul umoristic să vezi pe d-1 Soveja făcând pe sentimentalul îngrijorat de viitorul unităţii culturale. O poză mai puţin gravă, o pretenţie cât de cât mai modestă şi o judecată mai echitabilă n-ar strica d-lui Soveja" (Ţara noastră, nr. 22, 31 mai 1909).
Nota de mai sus vizează intervenţia lui Simion Mehedinţi: Mai departe de Bizanţ, din Convorbiri literare, numărul pe mai 1909, în care directorul de atunci al revistei junimiste pleda pentru o aşa-zisă „unitate culturală" a scriitorilor ardeleni cu Duiliu Zamfirescu, care-i ofensase atât în romanul îndreptări, apărut de curând, cât şi în discursul său academic.
Ioan Adam crede că autorul articolului In jurul unui discurs academic „ar putea fi Goga însuşi" (op. cit* p. 259), ceea ce ni se pare puţin probabil, datorită faptului că aria de informare a acestui text, cât şi tonul său ironic ne îndreaptă pe linia Chendi.
TOVĂRĂŞIE TRISTĂ
A apărut în cadrul rubricii intitulate „Cronica literară şi artistică" din Ţara noastră, Sibiu, nr. 23, 7/20 iunie 1909, rubrică redactată anonim de Ilarie Chendi. Acest text este un răspuns la articolul Un arendaş de talent, publicat de Moldovan Gergely în publicaţia clujeană Ungaria din 15 iunie 1909 şi reprezintă un moment important în evoluţia polemicii cu Duiliu Zamfirescu. Aici se remarcă spiritul intransigent al lui Chendi faţă de cei ce aduceau prejudicii cauzei naţionale în Transilvania.
„Tovărăşia tristă" între Duiliu Zamfirescu, „decadenţii din Bucureşti" şi Moldovan Gergely din Cluj, un „erou" mai vechi al pamfletelor lui Ilarie Chendi (vezi, în această ediţie, voi. 2, p. 186, voi.3, p. 65-69), explică accentuarea violenţei din pamfletele ulterioare ale polemicii, după principiul emis de Chendi în paginile Ţării noastre:
„Boicotul pe toată linia împotriva tuturor spărgătorilor solidarităţii naţionale".
în legătură cu discursul Iui Duiliu Zamfirescu la Academia Română, dintr-o altă „cronică literară şi artistică" din revista Ţara noastră (nr. 26, 28 iunie /11 iulie 1909), aflăm, în spiritul aversiunilor ştiute ale lui Chendi:
344
345
aristocratul din Focşani. Elevul detracatului poet Macedonski, d-1 Duiliu Zamfirescu, publică în Convorbiri literare o ridicolă donchişotiadă, în care revista noastră şi conducătorii ei sunt insultaţi. Pe cum în discursul de recepţie, arma d-lui Zamfirescu a fost insulta, nu ne putem aştepta ca apărarea să fie mai cuviincioasă.
Privim zâmbind la zvârcolirile d-sale, cari nu ne ating, şi ne pare bine li că, prin articolul nostru, i-am prezentat oglinda în care s-a recunoscut. Dar vom reveni"...
Câteva rânduri mai jos, un alt comentariu, în acelaşi spirit de ostilitate fi faţă de cercurile literare ale lui Macedonski şi Ovid Densusianu: »
„Cine se aseamănă se adună. După d-1 Densusianu vine şi Al. Macedonski de ia apărarea fleacurilor rostite de d-1 Zamfirescu la Academie. Cu această if ocazie, Macedonski îşi revendică sieşi «paternitatea» ideilor d-lui Zamfirescu! Publicând un articol în ziarul Biruinţa, prin care anunţă o întreagă campanie antipoporanistă, iată ce zice Macedonski:
«D-1 Duiliu Zamfirescu, poetul senin al culmilor (cum rămânem cu sublimul absurd? - nota red.) şi care, pe lângă că reprezintă în Academie   . 4 îndrumarea cătră puritatea artistică, însemnează în acest înalt corp consfinţirea mişcărei de la Literatorul, a tulburat adânc pe cei cari prăvălesc literatura română cătră mocirla lipsei de carte»...
Vorba cu «tulburarea» noastră, calea-valea! • ,
Dar mărturisirea că discursul d-lui Zamfirescu «însemnează consfinţirea mişcării de la Literatorul» trebuie reţinută, căci prin ea totul se reduce la adevărata valoare şi d-1 Zamfirescu este apreciat după merit."
UN MARE NERUŞINAT
A apărut în revista Ţara noastră, nr.27, din 5/18 iulie 1909, la rubrica intitulată „Cronica literară şi artistică", redactată anonim, în cea mai mare parte, de Ilarie Chendi. Aici pana lui este mai mult decât evidentă. Referinţe de aceeaşi natură la epigrama „nenorocitului detractor" al lui Eminescu există şi în amplul studiu de negare a valorii poeziei lui Macedonski (vezi, în această ediţie, vol.3, p. 56-57). Referinţele la texte ale lui Macedonski scrise cu douăzeci şi şase de ani în urmă, paralele cu vestita epigramă, care dezvăluie „minciuna cinicului bătrân" nu puteau fi aduse în dezbatere decât de un cercetător atent al trecutului nostru literar, cum era Chendi în activitatea de la Biblioteca Academiei Române.
Polemica împotriva lui Duiliu Zamfirescu oJ aflăm prezentă şi în „Cronica literară şi artistică" anonimă din numărul 27 al Ţării noastre:
„O aniversare. Tocmai acum se împlinesc 650 de ani de când cel mai vechi străbun al d-lui Duiliu Zamfirescu, «Ioan al IV Laskaris, la 1259», s-a ivit pe orizont în istoria omenirii. Din prilejul acestei aniversări, închinăm o mare parte din numărul de faţă al revistei noastre memoriei ilustrului coborâtor din oameni învăţaţi şi oameni de neam. Tot ce ne pare rău e că «documentele au fost arse», şi astfel suntem nevoiţi să servim noi publicul cu niscai... «documente»..."
Că probabil Chendi este autorul acestei „Cronici literare şi artistice" o dovedeşte nota de mai jos, referitoare la relaţia lui Macedonski cu Eminescu, relaţie tratată în acelaşi fel şi în alte scrieri ale lui Chendi:
„Ziarul Epoca reproduce articolul d-lui Zamfirescu din Convorbiri literare. Spiritul de corectitudine ar fi trebuit s-o îndemne să reproducă mai întâi articolul nostru, împotriva căruia este scrisă diatriba d-lui Zamfirescu. In orice caz, sperăm că va reproduce cel puţin articolul al doilea al nostru, Răspuns la o necuviinţă. E o chestiune de cinste şi de colegialitate" (Ţara noastră, nr.27, 5/18 iulie 1909).
Iată şi o altă însemnare anonimă despre Duiliu Zamfirescu, realizată în stilul tăios al lui Chendi de la rubrica de „Notiţe şi informaţruni" a Vieţii literare şi artistice:
„«Evenimentul» despre Duilă. Confratele Evenimentul din Iaşi consacră o serie întreagă de articole expectoraţiunilor d-lui Zamfirescu împotriva poeziei poporale. Şi venind vorba şi despre ilustra origine a ponegritorilor, numitul ziar spune că numai în fabule se mai găseşte o astfel de judecată:
Ştii din ce neam mă trag Şi că strămoşii mei Sunt fii de Dumnezei ? Nemuritorii toţi din cer când au fugit Sub nume de pisici în lume au trăit, Preoţii egipteni în templuri îi slăvesc Şi nişte tigri mici cu noi se potrivesc...
zice pisica sălbatică tigrului, iar acesta îi răspunde:
Dacă strămoşii tăi Cu tine semănau Fireşte erau proşti Câţi lor li sernchinau; Iar dacă au avut Ceva dumnezeiesc, Eu te compătimesc Şi pentru starea ta
346
347
1:.
De milă sunt pătruns, Căci drept de-ar fi ce spui: Zău, prea rău ai ajuns.
Fără comentar." Şi ceva mai jos: „Ghenealogia lui Zamfirescu
Pe larg şi cu nimerită zeflemea se ocupă şi revista Viaţa Românească despre ilustra origină a plagiatorului. Autorul acestui articol îl aseamănă pe d-I Zamfirescu cu un tip patologic prezentat de doctorul Babeş la o conferinţă & şi care se lăuda mereu că are un milion de vagoane de grâu şi o sută de mii de B moşii"... (Cronica literară şi artistică, în Ţara noastră, nr.29, 19 iulie /l aug. f 1909). ,ţ
Tot din „Cronica literară şi artistică" a aceluiaşi număr din Ţara noastră aflăm despre întinderea polemicii cu Duiliu Zamfirescu:
„Mai multe ziare din Bucureşti au reprodus articolele şi poezia noastră, consacrate eminentului plagiator Zamfirescu. Singura gazetă, însă, care, din motive de corectitudine colegială era obligată să reproducă lămuririle noastre - Epoca - nu ne-a făcut această cinste. în schimb, ea tipăreşte în timpul din urmă poezii traduse de un anumit Narcis (să nu fie oare tot Duiliu?), cari merită să fie relevate, ca să se vadă gustul literar al acestui confrate.
Iată câteva versuri narcisiane, traduse din autorul francez Haraucourt:
După o lungă ne-nfrânată Şi năvalnică orgie Dragostea-mi extenuată Cu încetul ne-a lăsat, Insă carnea mea păstrat-a Călduroasa nostalgie A visărilor ce fruntea-mi Pe-al tău braţ le-a legănat.
I
Ca o văduvă în doliu Pielea-mi urlă şi te cheamă... Pe-acel pat-mormânt în care Fericirea mi-o zăresc Mai pe sus ca al meu suflet Corpu-mi, sclav, îţi poartă teama Şi tot plâng, gândind la tine Eu, ce nu te mai iubesc...
Ne surprinde să vedem versuri ca «pielea-mi urlă şi te cheamă» într-un organ în care d-1 Mehedinţi făcuse propagandă în contra «Suburei.»"
(Ţara noastră, nr.29, 19 iulie /1 aug. 1909)
ILUSTRUL PLAGIATOR
Apărut în revista Ţara noastră, Sibiu, nr.32, 9/22 august 1909, în locul articolului de fond şi fără semnătură, articolul continuă polemica anterioară cu Duiliu Zamfirescu.
Faptul că acest text aparţine lui Chendi şi nu altcuiva îl demonstrează amănuntele de istorie literară pe care numai un cercetător sagace precum Chendi le putea cunoaşte. Viaţa şi activitatea lui Ollănescu-Ascanio formase chiar obiectul a numeroase cercetări personale (vezi, în această ediţie, voi.3, p.211, 262, 265, 269, 272, 273; vol.4 p. 23, 25, 180, 181, 192, 355).
La „Cronica literară şi artistică" din numărul următor al Ţării noastre este recenzată revista Viaţa Românească, nr.7, „apărută zilele trecute" (cu referire la faptul că Goga renunţase la o bursă după ce Duiliu Zamfirescu îl numise „bursierul cocoanelor"): „La rubrica «Miscelaneea» - ni se spune printre altele - se publică un articol Pentru poetul Octavian Goga, în care se discută renunţarea acestuia la bursa dată de Casa Şcoalelor şi în care autorul ajunge la următoarea concluzie:
«Poetul e dator să jertfească acestui neam tot darul său, nu e în drept să înăbuşe acest dar, şi nici, deci, să renunţe la munca pentru desăvârşita lui dezvoltare. La datorii nu se renunţă !...»
Desigur că e mult adevăr în aceste cuvinte, dar lucrurile se schimbă când cineva e tulburat, în împlinirea datoriei, de bănuieli murdare, pe cari nu le poate suporta.
Dar vom mai reveni, probabil, asupra acestei chestiuni, când ne vom spune şi cuvântul ultim faţă de oamenii cari nu s-au sfiit să arunce insulte şi cari acum stau la o parte, îmbrobodiţi în cea mai puţin onorabilă tăcere.
în acest număr al Vieţii Româneşti se reproduce o bună parte din executarea donchişotului Zamfirescu în revista noastră şi se publică un articol în care se scarmănă rând de rând «ideile» bizantinului nostru plagiator din discursul la Academie." (Ţara noastră, nr.33, 16/29 august 1909).
CĂTRE CETITORI
A apărut în revista Ţara noastră, Sibiu, nr.47, 22 noiembrie / 5 decembrie 1909, cu semnătura „II. Chendi şi Oct. Goga". După cum se vede din cuprinsul acestui articol, Chendi nu a fost un simplu colaborator la Ţara noastră, ci un conducător al ei, un spiritus rector. Toată analiza care se face în cuprinsul articolului relevă un spirit critic deosebit de lucid şi de sintetic, cum era al Iui Chendi. Apoi referinţa la „cei doi ani" de apariţie „de până acum" se
348
349
dovedeşte a fi de fapt corespunzătoare colaborării lui Chendi, revista Ţara noastră fiind mai veche, dar fără prestigiul şi valoarea naţională la care ajunsese acum. De asemenea, referinţa la „partea culturală" corespunde exact spiritului nou pe care şi l-a însuşit revista Ţara noastră o dată cu începutul colaborării lui Chendi. Multe din rubricile ei sunt preluate după modelul de la Viaţa literară şi artistică.
Implicarea lui Chendi în viaţa socială şi politică din Transilvania devine aici deosebit de evidentă, numeroase dintre articolele anonime de-a lungul celor doi ani de apariţie urmând cu stricteţe acestor planuri de luptă naţională şi, deci, putându-i fi atribuite.
Din articol reiese şi faptul că încetarea apariţiei revistei Ţara noastră a fost hotărâta împreună de către Chendi şi Goga: „Nu este vorba de o dispariţie a acestui organ, ci de o încetare provizorie, până la revenirea unuia dintre noi. de pe plaiurile străinătăţii". Chendi era exclus să poată reveni în Ardeal, dar la rubrica de ştiri de pe ultima pagină a numărului respectiv, ni se spune:
„în urma plecării directorului nostru, d-1 Octavian Goga, în străinătate, pe un an de zile, am hotărât suspendarea apariţiei revistei pe acest timp. anunţând de pe acum reapariţia ei după întoarcerea d-lui Goga".
INDICE DE AUTORI
/
A
Aaron, Florian: 163-164, 168 Adam, Ioan (1875-1911): 87, 181, 341 Adam, Ioan (n. 1946): 343, 345 Agârbiceanu, Ion: 267-269, 336 Alcalay, Leon: 266 Alecsandri, Iancu: 19, 21-25, 309, 311-312
Alecsandri, Vasile: 8-14, 19, 21-23, 26-27, 34, 79, 86, 100-102, 104-105, 135-136, 141, 144, 164, 167, 175, 181, 190, 202,213-220, 222, 240, 264, 289-291, 294, 309,310-311,321,326, 333, 334, 346-347
Alexandrescu, Grigore: 22, 38, 164,
212 Anacreon: 15
Anghel ,Dimitrie: 204, 266, 340, 341 Antoniade, Const.: 239-240, 334 Aricescu, Constantin D.: 269 Aristia, Constantin: 163 Arndt, ErnstM.: 214 Asachi, Gh.: 14-18, 27, 32, 163, 201, 211-214, 286,311
B
Babeş, Victor: 348 Bacalbaşa, Anton C: 118 Bacaloglu, Elena: 129-131, 323 Bari{iu, George: 168 Baronzi, G.: 267-270, 336 Bassarabescu, Ion Al.: 168, 181 Baudelaire, Charles: 51,248 Bălcescu, Nicolae: 38, 164 Bărnuţiu, Simion: 124, 194, 195 Bârsan, Olimpia Alexandra: 125, 204
Bârsan, Zaharia: 85,125, 136, 190-194, 196, 202-203, 238-239, 332, 334
Bârseanu, Andrei: 343 Bârseanul, Ion: 159, 171-174, 329 Becescu, Florian: 125 Beldiceanu, Nicolae: 341 Beldiman, Alexandru: 211, 294 Bengescu-Dabija, Gheorghe: 118, 142, 165
Bernstein, Henry: 138
Blaga, Lucian: 85
Blasco Ibâfiez, Vicente: 301
Bogdan-Duică, Gh.: 197
Boileau, Nicolas: 15, 163
Bolintineanu, Dimitrie: 16-17, 36,
137, 164,214, 269 Bolliac, Cezar: 37, 164, 168, 201,
215
Bourdeau, J.: 281, 339 Brătescu-Voineşti, Ion Al.: 55, 168, 181
Byron, George Gordon: 28, 118 C
Caesar: 301 Caion: 206
Cantemir, Antioh: 211
Caragiale, Costache: 33
Caragiale, Ion Luca: 83, 122, 144,
168, 202, 206, 234-37, 292 Caraivan, Virgil: 209 Carlyle, Thomas: 334 Carmen Sylva (regina Elisabeta):
104, 176, 260-261,336 Carp, P.P.: 90 Cătina, Ion L.: 36 Cavadia, George: 137 Cazaban, Alexandru: 159, 167, 169-
171, 329
Călugăru, Alice: 60-64, 66, 159,
309-314 Cehov, Anton: 81-82 Cerna, Panait: 73-74
353
Chenier, Andre: 28 Cicero: 301 Ciocârlan, D.: 80, 181 Cioflec, Romulus: 204 Cioflec, Virgil: 84, 175 Ciotori, DimitrieN.: 341 Codreanu, M.: 51-53, 159, 309-310, 313
Codrescu, Theodor: 217
Comşa, D.: 315
Conachi, Costache: 211
Cornel, Theodor: 227-230, 333
Costache, Veniamin: 14
Coşbuc, George: 13, 45, 65, 75, 85,
115, 124, 159, 169, 174-176,
180-181,   196-197,  255, 318,
289-292, 330, 334 Creangă, Ion: 168, 289 Creţeanu, George: 36-39, 309,327 Cunţan, Măria: 223,272 Cuza, A.C: 46-50, 309, 114, 313,
326
D
Dabija, O.: 258-260, 336
Dauş, Ludovic: 341
Davila, Alexandru: 117, 118, 138-
140, 165 Dăscălescu, D.: 215 Delavrancea, Barbu Ştefănescu: 133,
168, 171, 181, 230-237, 292,
333, 334 Demetrescu, Traian: 87, 171 Densusianu, Ovid (Ervin):76, 122-
123, 158, 161,179,242-245,247,
274, 320, 325, 328, 334, 337,
342, 346 D6spres: 131
Dobrogeanu-Gherea, Constantin: 168,
274-275, 337, 339 Doinaru, Al. Gh.: 341
Donici, Alexandru: 201, 211-213
Dragomirescu, Mihaii: 74, 84, Ulii 3, 122, 159, 205, 263-264. 320-321,325
Drăgănescu, Mihaii (Werther): 168
Dumas, Alexandre: 27, 269
Dunăreanu, N.: 341
Duţescu-Duţu, T.: 144
Eftimiu, Victor: 159,317,333 Eliade, Pompiliu: 142, 150, 324 Eminescu, Mihai: 13, 24, 44, 46-47, 84, 134-135, 137, 162, 165, 167-168, 175, 197, 251-252, 265, 280, 287, 290, 292, 298-299, 329, 335, 337-338, 344, 347 Esop: 211-212
Filipescu, C.G.: 164 Filipescu, Ion A.: 164 Flondor, Tudor: 137 Florescu, Al.: 143-144, 181-183, 324, 330
Foscolo, Ugo: 214 FrOhner: 275-276
Gane, Nicolae: 168,234,343 Gârleanu, Emil: 46, 74, 181, 206,
340-341 Ghica, Ion: 19, 164, 167 Goga, Octavian: 74-75, 111, 196,
289-290, 296,301,315, 327,329,
337, 344-345, 349-350 Gorun, Ion: 159, 168, 196,318 Goethe, Johann Wolfgang: 87, 96-99,
249,257, 321,341
Goldoni, Carlo: 141, 190 Goldschmith, Kurt W.: 250 Gorki, Maxim: 285 Grama, Alexandru: 197 Grandea, Grigore H.: 98, 269 Grigorescu, Nicolae: 58-59, 83, 175 Grillparzer, Franz: 207 Guşti, Dimitrie: 20
H
Haneş, Petre V.: 210 Haraucourt, Edmond: 348 Haret, SpiruC: 139 Hasdeu, Bogdan P.: 90, 149, 168, 343
Hauptmann, Gerhardt: 233 Heine, Heinrich: 48, 272 Heliade-Rădulescu, Ion: 14, 38, 118,
163, 164, 211-212, 214, 269,
286, 293 Herder, J.G.: 9 Herz,A. de: 341 H&rat, Jean Boniface: 247 Hodoş, Constanţa: 86-87, 127-129,
323
Hoffmann, Franz: 88 Holban, M.G.: 79 Homer: 97, 163 Horaţiu: 101-104
Hrisoverghi, Atanasie: 14, 26-31, 201,
306,312 Hristopol, Atanasie: 211 Hurmuzachi, Alexandru: 10 Hurmuzachi, Constantin: 222 Hurmuzachi, Eudoxiu: 20, 222
I
Ibrăileanu, Garabet: 75 Ibsen, Henrik: 138, 194 Ionescu de la Brad, Ion: 214
Ionescu-Gion, G.:78
Ionescu, Nicolae: 33
Ionescu, Radu: 215
Iorga, Nicolae: 74-76, 80, 83, 89-91, 93, 109-110, 112,114, 118, 141, 186, 189-192, 205, 244, 251, 270,316,317-320,321,331,341
Iosif, Ştefan Octavian: 165, 204, 266
Isac, Emil: 223, 225-227, 333
Iser, Iosif: 317, 318
Ispirescu, Petre: 83, 168
Istrati, Panait: 269
K
Karadzie, Vuk: 9
Key, Ellen: 206, 272
Kipling, Rudyard: 170
Korner, Theodor: 28
Kogălniceanu, Mihaii: 9, 26-28, 30,
167,217, 220 Krâlov, Ivan Andreevici: 211,213 Kiimmel: 111
La Fontaine, Jean de: 211, 213 Lamartine, Alphonsede: 15, 163 Laurian, August Treboniu: 163, 164 Lazăr, Gheorghe: 163, 196, 212 Lecca, Haralamb G.: 150, 165, 207-209
Lecocq, Charles: 82 Lemaitre, Jules: 82 Lenau, Nikolaus: 43 Leopardi, Giacomo: 275-276 Livescu, Ion I.: 151 Luchian, Nicolae: 34
M
Macedonski, Alexandru: 169, 274, 292-293, 298-299, 334, 337, 342
354
355
Maeterlinck, Maurice: 248
Maiorescu, Titu: 19, 23-24, 43, 84, 122, 168, 186, 196, 275, 279, 289-292, 295, 334, 337, 338, 343
Manzoni, Alessandro: 214
Marcu, Demetru: 327, 344
Marian, B.: 209
Marinetti, F.T.: 285-286
Marlitt, E.: 88
Mavrogheni, Petru: 102, 104, 217 Mândrescu, Simion: 286, 287 Mândru, A.: 119-121 Mehedinţi, Simion (Soveja): 159,
253, 275, 300, 337, 342, 345,
348
Melchiorde Vogud: 82
Miclescu, Ion: 181-183,330
Miile, Constantin: 298
Millo, Matei: 10, 34
Minulescu, Ion: 74, 158-159, 161,
247,328,341 Moldovan, Gherghely: 296,' 345 Moldovanu, Corneliu: 112-113, 341 Molnar-Piuariu, Ioan: 162 Montesquieu: 24
Mumuleanu, Barbu Paris: 201, 211,
287-288, 343 Munteanu, Donar: 262-265, 336 Munteanu, Gavril: 97-98, 168 Mureşanu, Andrei: 189, 227 Mureşianu, Aurel: 156
N
Năsturel (N.Densuşianu?): 165 Negri, Costache: 217-218 Negruzzi, Costache: 9, 14, 15, 21,
24, 27-28, 34, 167, 211,214 Negruzzi, lacob: 22, 100, 102 Negulici, Ion: 164
Netea, Vasile: 309,314, 321, 326, 328, 331
Newton, Isaac: 301 Nietzsche, F.W.: 318
O
Odobescu, Alexandru: 38-39, 40-42,
168, 279,309-310,312 Obradovici, D.:211 Ollănescu-Ascanio, D.C.: 100-101,
103-104, 143, 165, 289, 300-
302, 321,343,349 Olmazu, Mihnea: 93 Orăşanu, N.T.: 39, 220 Oreste (Oreste Georgescu): 93 Ossian: 97
Osvadă, Vasile C: 315
Pann, Anton: 135 Papadopol-Calimah, Al.: 21 Pavelescu, Cincinat: 49, 74, 136 Pelimon, Alexandru: 269 Petofi, Sândor.: 80-81, 166 Petrarca, Francesco: 15 Petraşcu.N.: 165,234, 243 Pitiş, Ecaterina: 336 Platon: 275-276 Poenaru, Petrache: 164 Pompiliu, Miron (Moise Popovici): 165
Poni, Iancu (Ioan): 32, 35, 309, 312 Popovici, Aurel C: 83, 151, 159, 204
Popovici-Bănăţeanu, Ion (Niţă): 43-
45, 85,196, 289,309-310,313 Pop-Reteganul, I.: 269 Pora,N.: 316-317 Procopiu: 142
Regnier, Henri de: 248
Richardson, Samuel: 96 Rollinat, Maurice: 265 Rosetti, C.A.: 135, 164 Rosetti, Radu: 159, 165 Rousseau, J.J.: 96 Rubin, A.: 111 Russo, Alecu:9, 167, 294
Stans (Constantinescu, I.N.): 175 Stavri, Artur: 55-56, 58-59, 309, 313 Stere, Constantin: 75, 289 Strat, I.: 124 Suderman, Herman: 138 Sue, Eugene: 269
Sadoveanu, Izabela (Evan): 75, 206 Sadoveanu, Mihail: 74-75, 112, 171,
181,340-342 Samaine, Albert: 248 Sand, George: 269 Sandu-Aldea, Constantin: 76, 87,
131-133, 181,315,323 Sardou, Victorien: 82 Savel, Vasile: 341 Săulescu, Mihail: 212 Schelitti,N: 137
Schiller, Friedrich von: 30, 180, 209,
286 Schmerz: 158
Schopenhauer, Arthur: 281, 339 Scott, Walter: 269 Scrob, Carol: 137
Scurtu, Ion: 76, 80, 112, 189, 316-
317,325, 340-341 Sfetea, Constantin: 210 Shakespeare,  William:   138, 194,
257, 260 Sihleanu, Alexandru: 38 Sima, Grigore: 85 Sion, Gheorghe: 28-30, 33 Slavici, Ioan: 84-85, 168, 196-197,
234, 288-289 Socec, Ioan I. V.: 105, 142, 230, 262 Soricu, I.U.: 76 Speranţia, TheodorD.: 165 Spinoza, Baruch: 249 Stamatescu, George: 158 Stamatiad, ALT.: 341
Şaguna, Andrei: 156 Şerbănescu, Theodor: 48, 134-137 Şpan, P.: 315
Tardini, Fanny: 10 Tasso, Torquato: 118 Tăutu, Gheorghe: 214, 269 Teleor, Dimitrie: 49, 137 Teii, Christian: 164 Tolstoi, Lev: 257, 261 Toneanu, Vasile: 143
Ţichindeal, Dimitrie: 211-213 U
Urechiă, V.A.: 165
Valentineanu, Ioan G.: 220
Vasiliu, Gh.:317
Văcărescu, Ion (Iancu): 164
Văcăreştii: 211,294
Vârnav, Theodor C: 217
Verlaine, Paul: 248
Verzea, Victor: 204
Vlahuţă, Alexandru: 75, 83, 142, 158,
166, 168, 174-178, 181, 236,
292, 330 Vlădicescu, Alexandru: 10 Voltaire: 325
356
357
w
Wagner, Richard: 198 Werther, vezi Drăgănescu, Mihaii Wilde, Oscar: 248
Zamfirescu, Duiliu: 168, 253, 274-276, 281, 289-298, 300-302, 337-341, 343-349
Zola, Emile: 82
CUPRINS
PORTRETE LITERARE
(1911)
V. Alecsandri................................................................................... 7(310)
G. Asachi (Cu prilejul unei ediţii complete).................................... 14 (311)
Iancu Alecsandri (Fratele poetului)................................................. 19 (311)
Al. Hrisoverghi (1811-1837) (Romanul unui poet)......................... 26(312)
Iancu Poni....................................................................................... 32(312)
Gh. Creţeanu.................................................................................... 36(312)
Al. Odobescu (Un suflet frumos)..................................................... 40 (312)
Niţă Popovici................................................................................... 43(313)
A.C. Cuza........................................................................................ 46(313)
M. Codreanu.................................................................................... 51(313)
Artur Stavri...................................................................................... 55(313)
Const. Mironescu şi Alice Călugăru (Două talente tinere)............. 60 (314)
DIN PERIODICE
(1908-1909)
Epocă de tranziţie............................................................................ 71 (314)
Anul literar trecut............................................................................ 73 (316)
Notiţe şi informaţiuni...................................................................... 78(316)
Viaţa în Bucureşti. (Partea literară) [1-4]....................................... 83 (316)
Răspuns d-lui Iorga......................................................................... 89 (317)
Un glas smerit.................................................................................. 92 (320)
O nouă ediţie din „Werther" (Apărută în „Biblioteca pentru toţi"). 96 (321)
Moartea lui Ascanio................................................................;....... 100(321)
De vorbă cu un cititor (în loc de ..Corespondenţe")........................ 106 (321)
Notiţe şi informaţiuni...................................................................... 109 (322)
Răvaşul săptămânei......................................................................... 115 (322)
359
Un nou volum de versuri („Zări senine")........................................ 119(322)
Notiţe şi informaţiuni...................................................................... 122 (322)
Dări de seamă
[1] Constanţa Hodoş: „Martirii" (Roman).............................. 127 (323)
[2]  Elena Bacaloglu: „Două forţe". (Roman.) Partea a doua din
ciclul „în luptă"................................................................. 129(323)
[3] C.Sandu-Aldea: „Pe drumul Bărăganului" (Nuvele şi schiţe).... 131 (323)
Romanţa noastră.............................................................................. 134 (324)
Scrisori din Bucureşti (Cestiuni teatrale)......................................... 138 (324)
Schimbare la teatru.......................................................................... 140 (324)
Impresii din teatru („Sanda" d-lui Al. Gh. Florescu)....................... 143 (324)
Fără critici.................................................................................... 146(325)
Răvaşul săptămânei......................................................................... 149 (325)
Propaganda de fapt.......................................................................... 152 (326)
După zece ani.................................................................................. 154(326)
Viaţa literară
[1]  Sfârşit de primăvară. Revistele. O rectificare. Volumul şi revista lui Minulescu. Ov. Densusianu-Dhvani. Megalomania
literară............................................................................... 158(328)
[2]  Societăţile scriitorilor români. Un scurt istoric al lor. Mişcările mai nouă. încercarea recentă. Un monument
lui Eminescu....................................,................................. 162 (329)
[3] Gruparea prozatorilor. Prozatorii de astăzi. Nuvele şi schiţe. N-avem proză decadentă. Al. Cazaban: volumul
„Chipuri şi suflete"............................................................ 167 (329)
[4] Iarăşi tinerii prozatori. Realismul lor. Unul care nu e realist.
Ioan Bârseanul şi volumul său „Dor pustiu"................. 171 (329)
[5] D-1 Vlahuţă şi literaţii de astăzi. Un arbitru al literaturei. Vlahuţă şi Coşbuc. Vlahuţă şi Dinastia. Lucrarea mai nouă
a d-lui Vlahuţă: „Din trecutul nostru"............................... 174 (330)
[6] Literatura de mâine. Teatrul şi literatura........................... 178 (330)
[7] Lipsa de scriitori în clasa superioară. Două încercări dramatice de d-nii Miclescu şi Florescu. Două mame.
Scurtă observaţie....................................;.......................... 181 (330)
[8} Un simptom....................................................................... 183 (330)
[9]   I. Gustul............................................................................ 186(331)
II. Comercializarea........................,...................... 187(331)
[10]....................................................................... 189(331)
360
[11] Diletanţii...........................................................................
[12] Scriitorii ardeleni..............................................................
[13] I. Declinul poetului..........................................................
II. Colportaj şi biblioteci populare....................................
[14] „Mărul" Iui Bârsan...........................................................
[15] însemnări de actualitate....................................................
[16] D-ale bibliotecilor poporale..............................................
[17] Câteva cuvinte despre fabulă.............................................
[18] Alecsandri şi Unirea Principatelor....................................
[19] Jertfirea lui Isac.................................................................
[20] Un alt „modern"................................................................
[21] Delavrancea: „Apus de soare" (Dramă în IV acte)............
[22] Se mişcă rezervele. Armonia între rezervişti. D-1 Delavrancea şi cultul celor mici. Politică şi literatură. Inimiciţii intime.
Visul lor..........................................................................
[23] Z. Bârsan: „Impresii de teatru din Ardeal"; C. Antoniade: „Thomas Carlyle"; V. Alecsandri: „Poezii lirice". întâia
epocă(1840-1859).............................................................
[24] Un nou curent literar?........................................................
[25] Spirite de negaţiune şi spirite pozitive. Negaţiunea este o
creare. Ce este criticul? Ce ziaristul ? Cazul meu..............
[26] Aniversarea morţii lui Eminescu.......................................
[27] Din lumea celor mărunţi. Victimele poeziei. Povestea
măcelarului-poet Un tutungiu poet. Bietul Florea Tudoran......
[28] Patria poetului...................................................................
[29] Poetul O. Dabija. Carmen Sylva şi iubirea. O nuvelă
în miniatură.......................................................................
[30] Ecaterina Pitiş: „Poezii"; Donar Munteanu: .Aripi negre".....
[31] Un congres al scriitorilor. Iarăşi proprietatea literară. La
toamnă!..............................................................................
[32] Ioan Agârbiceanu: „în clasa cultă"; G. Baronzi: „Poezii
alese".................................................................................
[33] Simplicitatea în artă. Societatea scriitorilor.......................
Câteva glose....................................................................................
Societatea Scriitorilor Români........................................................
Plagiatul şi inspiraţia.......................................................................
193 (331) 196 (331) 198 (332) 200 (332) 202 (332) 204 (332) 207 (332) 211 (332) 213 (333) 223(333) 227 (333) 230(333)
234 (334)
238 (334) 241 (334)
248 (334) 251 (335)
253 (335) 255 (335)
258 (336) 262 (336)
265 (336)
267 (336) 271(336) 274 (337) 271(340) 211 (341)
ADDENDA
Cronica literară şi artistică........................
Importantă şedinţă la Academia Românfl.
213(342) 219(343)
361
în jurul unui discurs academic......................................................... 292 (344)
Tovărăşie tristă................................................................................ 296(345)
Un mare neruşinat........................................................................... 298 (346)
Ilustrul plagiator.............................................................................. 300(349)
Către cetitori.................................................................................... 303 (349)
Note şi comentarii............................................................................ 307
Indice de autori............................................................................... 351
1'