de vârtejul pasiunilor, n-a avut nici o tinereţe. Face, mi se pare, gospodărie de la vârsta de 20 de ani şl în toate nu e decât bunul, harnicul, mulţumitul gospodar, care pe un genunchi îşi leagănă copilaşul, iar cu mâna dreaptă îşi toarnă povestirea. Până ce pruncul îşi soarbe paharul de lapte, povestirea tătucului e gata. Ei, dar are o limbă frumoasă ! Fireşte că are. E un eminent stilist şi foarte colorat. Dar cine va mai socoti la un scriitor modem, drept o calitate extraordinară ceea ce nu e decât o condiţie? Numai dl Densusianu laudă romanul faimos al lui Pătraşcu pe cuvântul - şi n-are dreptate! - că ar fi scris în o limbă frumoasă. Să nu uităm însă că bogăţia limbei este seducătoare şi că, având cineva uşurinţa de scris, poate produce şi lucrări slabe în o limbă bună. Nici Rădulescu-Niger n-are o limbă tocmai rea. Iar dl Sadoveanu se apropie adeseori de pufcctul de a se rădulescu-nigeriza. Dar ia asta e de vină şi dJ lorga. D-sa interpretează principiul vita brevis, ars îonga în înţelesul că, dacă viaţa e scurtă, trebuie să scrii mult. Şi nu scapă niciodată ocazia de a îndemna pe dl Sadoveanu ta muncă şi a-i pune nota zece la orice articolaş din Albina. Laudele însă, când le meriţi, sunt de prisos şi când nu le meriţi şi le exagerezi îţi fac rău, iar pe cititorul neinteresat îl înstrăinează. Poate tocmai tendinţa de a tot urhfla, a-1 tot cocoţa şi proclama au provocat multele nemulţumiri din junii dlui Sadoveanu. Iată şi ultima lucrare, care este volumul Amintirile căprarului Gheorghiţă. Dl lorga trebuia să o prezinte iarăşi ca o capodoperă, unică în toată literatura românească. Tot ce s-a scris până acum despre război şi viaţa militară la noi e nimica şi fapte literare rămân numai amintita carte a dlui Sadoveanu şi Povestiri din război, o altă recentă lucrare a aceluiaşi autor î „Pe această fire originală şi cinstită - zice dl lorga, vorbind în ultimul număr a] Sămănătorului despre Sadoveanu - care nu voieşte să meargă pe drumurile lesnicioase bătute de alţii, care nu vrea sS primească datina întemeiată de aceia şi să se mărginească la formule de o întrebuinţare veche şi întinsă, nu l-a ispitit scenele războinice tradiţionale. N-a lucrat cu «ai noştri»» şi «inamicul», n-a cântat, «asalturi» şi «retrageri», nu s-a prăpădit de bucurie pentru măcelurile cele mari, care îmbracă în purpură pe biruitori. Nu i-a plăcut să dea în 172 scris ceea ce au dat în văpseli bogate şi linii ţepene zugravii, iconarii cari pentru plata din partea Ministerului de Instrucţie au pângărit, tărcături grosolane, fără ştiinţă, cunoştinţă şi sentiment, toată istoria neamului, de la Ştefan cel Mare până la regele CaroL Nu, e alt război..." Ah, neapărat că e alt război şi culmi înalte, pe cari nimeni nu le-a atins. Ce a fost până acum, a fost tradiţional, învechit, cu „asalturi" şi „retrageri". Războiul nostru pentru neatârnare şi istoria unei coroane de oţel nici nu meritau o amintire specială. Nu ştiu cum, dar mie tot mi se pare prea fără chibzuială felul ăsta de a impune o lucrare şi dacă nu aş avea cuvenita înţelegere pentru opera pozitivă a dlui lorga, m-aş simţi tentat a mă gândi la maestrul Macedonski, care, pentru a-şi pune în evidenţă elevii, tăia o dungă peste tot ce a fost şi tot ce este, şi acordându-le titluri grandioase, îl făcea pe unul Musset al românilor, pe celălalt Edgar Poe, pe al treilea Gerard de Nerval, iar deasupra tuturor, D-sa însuşi, acest os magna sonaturum... Mă rog, ceva mai puţin nu era de ajuns ? Eu aş fi găsit în cartea dlui Sadoveanu ceva mai multă viaţă ca în celelalte, mai multă, fiindcă asta singură e trăită cu adevărat. Aş fi glumit pe socoteala câtorva bieţi soldaţi, caricaturizaţi iarăşi fără voie. Aş fi remarcat apucătura, vecinica şi neiertata apucătură a dlui Sadoveanu de a produce impresie prin repetarea unui „tic“, unui „ha“, „mă“ sau unui cuvânt stâlcit ce-1 pune în gura soldatului. Şi mi-aş fi exprimat toată recunoştinţa pentru câteva descripţii şî mai cu deosebire pentru figura, discret zugrăvită, a căpitănesei Adelaida. Atât. încolo nu m-aş fi ruşinat deloc a recunoaşte că scene din război au mai scris şi alţii cu cel puţin aceeaşi competinţâ şi că ministerul a plătit tot aşa de bine Povestirile din război ale dlui Sadoveanu, ca şi pânzele iconarilor şi că însuşi dl Coşbuc a scris două cărţi în această direcţie. „ ■ ' . Ciudat. E aşa de scurtă vremea de când ne-am despărţit de dl lorga şi totuşi aşa de enorm de deosebit e felul nostru de a vedea în materie de corectitudine literară. impresii 1908 ti impresii 1908 IMPRESII LITERARE I Pe fiecare zi un nou autor. Pe fiecare zi un nou volum. Trecătorul se opreşte înaintea vitrinelor şi vede nume necunoscute. Mirat, se întreabă: de când a răsărit, din ce parte ne vine ? * Dar ceea ce apare acum e numai înccputul. Să vedeţi ce-o să urmeze când dintre miile de cititori vor răsări urmaşii noştri şi vor Iun ci în mână mişcarea de astăzi. Ceea ce noi înccrcam numai pe dibuite, ei vor desăvârşi cu gândul curat şi cu fapta hotărâtă. Ceea ce licăreşte în noi, va produce în ei lumină deplină. Din cărările noastre încurcate, ei vor face drumul cel larg ce duce spre culmile artei şi ale gândirii. * Literatura e ca şi pământul acestei ţări. Frumos pământ, bogat pământ I Dar cultivat în pripă şi cu o îndemânare ce nu întrece pe cea primitivă, el nu produce decât o parte din tezaurul de roade ce poartă în sân. Veni-va însă vremea când dragostea pentru pământ va creşte, când fiecare colţ al întinselor câmpii va fi prefăcut în gradină, când munca se va săvârşi cu sistem, şi bunele însuşiri ale celor ce muncesc se vor înmulţi. Atunci vom intra în rândul popoarelor apusene, o (ară bogată c-o literatură bogată. * Numai că..vai, atunci, domnia celor mici încetează. Noi toţi cari astăzi ne îmbrâncim, toţi câţi în vitrine ne dăm cu coatele, luptând pentru glorie, vom fi plecat de mult, - rolul nostru va fl acela al unor fire de nisip în clădirea măreaţă & literaturii viitorului. * Viitorul (Câţi aleargă spre el şi c&ţi rămân ta începutul drumului, fn naturi însă şi tn lumea gândirii nimic nu se pierde. Şi năzuinţa fiecăruia va găsi odată pe dreptul ei judecător. 7 Când te va întreba cineva: cine te-a îndemnat, sau ce te face să scrii, -ce-i vei râspunde ? Nimic mai uşor: întreabă mugurul de ce încolţeşte, floarea de ce-şi dezvoltă corola-i minunată, privighetoarea de ce cântă ? Şi întreabă albina: cine o îndeamnă să-şi clădească fagurele măiestru 7 Logica aceasta, prin asemănările-i simple, convinge pe oricine. Şi totuşi nu e dreaptă pe de-a-ntregul. Căci sunt atâţia înşi, cari, făcându-şi un examen minuţios de conştiinţă, nu vor putea să-şi justifice cu nimic scrisul lor ! în sufletul lor natura nu a pus nici o taină, nici un îndemn. Şi totuşi muncesc şi vocea lor se aude mai tare, mai stridentă, decât acelora din corul cu chemare. * întâmplarea - nebunul joc al soartei - câte nu face, câte caiere nu încurcă ! Câte porniri frumoase nu înăbuşeşte în germine şi câte prilejuri de dezvoltare nu oferă celor sterpi de gânduri. Citesc biografia lui Rosegger, - un scriitor din Austria, necunoscut la noi, dar foarte popular acolo. Ştiţi ce-a învăţat în copilărie ? Croitoria. Şi în nopţile de iarnă, pe furiş, prindea câte o carte de-o citea, iar târziu simţi că acul nu e de el, ci condeiul. Şi a trecut din atelierul de cusut, în camera de redacţie... Câţi nu sunt ca el! Câte talente n-au apucat din greşeală pe alte cărări, câţi scriitori nu se pierd astfel în zgomotul atelierelor şi al fabricilor! Dar vai, câţi dintre cei ce au ajuns scriitori făceau mai bine să rămână în locul celor pierduţi! * La noi ? Ce burghezi de omenie, ce meseriaşi cumsecade, ce băcani liniştiţi s-ar fi putut face unii. Dar soarta a voit altfel, l-a luat din uliţa mare şi i-a făcut gazetari, poeţi şi critici. Şi rău a făcut soarta, rău lor şi rău nouă, cititorilor. * Nu e aşa de greu să cunoşti pe aceşti intruşi în arena literelor. Trebuie însă să ştii a căuta în sufletul lor. Să vezi cât banal şi câtă trivialitate se îngrămădeşte acolo. Câte apucături negustoreşti la unul şi la altul. Şi câtă ţanţoşie, câtă gravitate de bogataş semidoct, de mâslinar hrănit, în scrisul multora. O tencuială subţire - vorba goală şi ameţitoare - acoperă tot stratul lor primitiv. Dar, înlătură tencuiala lor şi vei putea vedea adevărul. * Eine sch&ne Seele, un suflet frumos a cerut Schiller de la orice scriitor. E inteligenţa, altoită pe un fond bogat de simţire. Cititorule, de nu vrei să fii înşelat, fă ca mine: cere această carte de legitimaţie de la orice scriitor! III Egreu să dai, într-un singur cuvânt, sinteza unei situaţii şi mai ales să faci ca acest cuvânt să prindă. Depinde de multe. Scrisul tău trebuie şi fie mai întâi sugestiv. Cuvântul găsit trebuie să măgulească, în parte măcar. Şi trebuie să fie rostit de la o înălţime oarecare. Noul director al vechilor Convorbiri literare a avut, în două rânduri, inspiraţii fericite: când a vorbit de „viroaga politică" şi de primăvara literară". Frazele aceste au prins amândouă, întâia mai puţin, a doua mai mult, pentru că sunt pline de înţeles şi caracterizează, ele singure, două diferite curente în viaţa publică. Mai ales „primăvara literară** a plăcut, pentru că... oricum, cui nu-i place primăvara 7 Şi de-atunci, toţi câţi se măgulesc a fi crainicii acestui anotimp literar, vorbesc şi cântă de primăvară. în poezie au tăbărât stoluri de fluturi şi au înflorit mii de trandafiri. într-o revistă din Capitală cucul şi ciocârlia au cântat toată iarna. Şi asta numai din pricina vorbelor amintite. * Socot că prea au fost luate ad literam şi că autorul lor n-a cerut poeţilor să cânte numai natura. Tinereţea unei literaturi nu se manifestă numai prin armonizarea câtorva impresii vizuale, dintr-o dimineaţă de primăvară. Poezia lirică, cu flori şi fluturi, cu zumzet de albine şi murmur de izvoare, nu este apanagiul exclusiv al tinereţii. Sufletele obosite şi cele resemnate sunt adeseori mai sensibile chiar, şi poeţii cărunţi dau pastelele cele mai desăvârşite. Alecsandri era potolit de-a binele când a scris Lunca din Mirceţli. Ceea ce di însă unei literaturi un caracter primăvăratec e cu totul altceva: e foiţa, e relieful în toate, e înţelesul pen- tru poezia vieţii în toate cutele ei tainice şi e neastâmpărul în goana după această poezie, cu paginile ei de adevăr şi de frumuseţe. * A apărut de curând Faust în româneşte. Cine l-a citit îşi aduce aminte de poetul care-şi cere înapoi tinereţea. Şi i se răspunde cănw de tinereţe ai nevoie pentru o anumită poezie: De tinereţe, dragul meu, se ştie, Nevoie ai tn lupta c-un vrăjmaş... Dar lira-n mână ca s3 o apuci Cu graţie-ndrăzneţ să te inspiri Şi spre o ţintă ce ţi-ai pus s3 duci Cântarea, rătăcind prin înfloriri, Bătrâni, a voastrd-i astă datorie. De ce nu citesc poeţii cucului şi ai ciocârliei pe Faust ? * Primăvara literară se simte în adevăr. Dar nu în versurile dulci, cu miros de micşunele. Ea e în frământările noastre zilnice, în dibuirile după un ideal în viaţă, ca şi în gesturile îndrăzneţe. Vine primăvara, vine, dar nu pe aripa blândului zefir, ci prin căldura pasiunilor şi prin tăria gândurilor noastre. IV Citim şi nu găsim urâte icoanele vremilor trecute. Ne oprim cu drag uneori şi asupra unor excursii prin câmpii necunoscute. Urmărind fantazia poetului, ne schiţăm parcă şi noi în gând vreun templu egiptean, vreun zeu de-al Eladei, vreo frumuseţe maură. Dar în faţa tuturor acestora rămânem reci, ca în faţa unor flori de gheaţă, zugrăvite de ger pe geamul ferestrei. Admiri, fără să te simţi mişcat. Vezi că e ceva străin de tine, ceva artificial, de care sufleteşte nimic nu te leagă. * Iar arta şi literatura trebuie sS fie comunicative. S&-ţi dea căldură, să-ţi dea senzaţia vieţii... Lăsaţi deci trecutul în seama oamenilor de ştiinţă! Vreun dascăl cărunt să studieze vremile lui Ramses şi un iscusit săpător sS caute aur prin ruinele domurilor uitate. Vreun călător îndrăzneţ sfi se inspire de palida vegetaţie a Polului Nordic. Iar noi să stăm acasă, cu gândul şi cu inima. 10 * Înjurai nostru viaţa curge în valuri mari. Şi e atâta frumuseţS şi atâta durere în fiecare val. Şi e atâta armonie şi atâta dezacord în fiecare undă. Şi tu, poete, sau tu, nuvelist, să răscoleşti prin vreo carte învechită, sau prin ştersele-ţi amintiri din şcoală, ca să înfiripi o pagină nouă ? Ce neputincios cititor al cărţii vieţii eşti tu ! Cauţi poezie şi lumină în trecut, când în jurul tău e soare, iar în trecut numai umbre. Cauţi drame aiurea, când drama e la fiecare pas şi drama e, poate, în tine însuţi! * Actualitatea sau vremea noastră ! Cine ar cunoaşte-o mai bine ca noi ? Cine ar putea-o fixa mai adevărat ca cci ce o trăiesc ? Arta şi literatura au preţ atunci când, pornind din viaţa, deşteaptă viaţă. Şi cu cât mal credincios imprimi în ea viaţa ta însăşi, cu cât mai mult îţi dai ei sufletu-ti însuşi şi cu cât mai complect ai prins în ea icoana vremii tale, cu atât mai train ică este opera ce-ai săvârşi t. ♦ Căci nu Ramses, ci tu eşti regele vremii tale, scumpe poete ! V Ce zgomotoase sunt nopţile iarăşi! Până în revărsat de zori, când soarele goneşte umbrele din teii de la Şosea, se aude vuietul valurilor vieţii. Şi să nu credeţi că e o simplă recreaţie în răcoarea nopţii, după zilele grele de zăduf. Nici nu sunt orgiile unei epoce de cădcre a simţurilor. în toată alergarea asta pătimaşă a mulţimii este, pe lângă dragostea caldă de viaţă, un simţ pronunţat pentru frumos, pentru poezia nopţilor de vară şi chiar pentru artă. * Din grădini năvăleşte lumea în stradă. Râsete, cântece, exuberanţă. Filosofia tuturor e cea mai simplă din lume: o viaţă ne e dată şi trebuie s-o trăim. Iar dacă putem s-o şi simţim, e şi mai bine. Şi cum ai simţi-o mai aievea decât proiectând-o pe acea pânză fumurie, ţesută de visuri, deşteptate de armonia unei melodii ? Cum ai simti-o mai limpede decât oglindindu'te în vreo operă de artă ? * Ah, dar arta ce ne-o servesc prin grădini e aşa de primitivă şi totuşi lumea o caută, o savurează! Nu osândiţi pe nimeni. Bucuraţi-vfi şi de 11 asta, căci cei ce pot gusta o artă primitivă se pregătesc de mai bine. Iar când vor veni artişii de seamă, vor avea în faţa lor un pubfic bun şi entuziast. Sufletul lui va fi ca o floare, care nu aşteaptă decât fecundarea pentru a produce fructul viitorului. * Ce-mi tot daţi cu „arta imorală" ? Nu e nimic imoral în ceea ce ne mişcă, ne emoţionează, ne îndeamnă la viaţă. Nu recunoaştem decât bine şi rău, frumos şi urât, util şi primejdios. Şi nimeni nu e atât de jos sS nu ştie alege între una şi alta. * Mi-e dragă lumea asta din nopţile de vară. Mi-e dragă când o văd alergând grăbită spre izvoare de viată, când o văd risipită pe cărările de la margini de oraş, când o aud întorcându-se în chiot de sănătate, sau în şoapte de mulţumire. Şi-mi pare rău când, târziu, în cântecul cocoşului, dispare totul ca o lume din poveşti, ca să facă iarăşi loc banalului zilnic. VI La Viena s-a jucat de curând, pentru a patra sută oară într-un scurt interval, o operetă. Subiectul e scos din viaţa vieneză. Autorul e şi el vienez. Şi publicul a ţinut să serbeze reprezentaţia asta. A fost mare praznic, cu joc şi cu cântece şi cu ploaie de flori. Bărbaţii se îmbrăţişau în staluri, femeile plângeau de bucurie, galeriile urlau ca nebune, pe când GUnther, cunoscuta cântăreaţă Mitzi Giinther, şi autorul operei se arătau pe scenă. ♦ Manifestaţii de aceste nu sunt cunoscute la noi. Şi mai ales nu se prea ştie ca artiştii şi scriitorii noştri să fie atât de mult în graţiile publicului. Cine e de vină ? Desigur, nu publicul. * Dacă în Viena însufleţirea a ajuns la paroxism, e că autorul aplaudat a ştiut să smulgă acordurile operei sale din însăşi viaţa vieneză. Şi nu într-una singură, în zeci de lucrări muzicale, în comedii şi nuvele, în poezii şi romane, cetăţeanul vienez îşi găseşte întruparea spiritului său. Poezia intimă a metropolei austriace, cu toată culoarea ei locală; firea particulară a locuitorilor; icoanele trecătoare ale timpului, toate sunt adunate în acele opere, cu cari vienezii se mândresc. 12 * La noi ? Pare c-ar fi o prăpastie între noi şi Capitala noastră. Poeţii n-o cântă, muzicanţii nu-i armonizează melodiile, nuveliştii nu-i simt pulsul vieţii. Sau când totuşi se inspiră din ea, e pentru a descoperi noroiul, pentru a scrie irohii pe socoteala mahalagiului şi a face pe moralistul faţă de aristocraţie. Nicăiri acea notă de simpatie pentru viaţa de Capitală, aşa cum este ea. Nicăiri un ochi mai ager pentru prinderea şi prelucrarea artistică a notelor ei originale. Şi ce păcat! * Căci e frumos şi Bucureştiul nostru şi-şi are şi el farmecul propriu pentru cel ce ştie să-l descopere. VII Epocele îşi au proza, poezia şi stilul lor. Aceste vor fi mai încărcate, mai confuze într-o vreme asemănătoare cu zilele grele, cari anunţă furtuna. Vor fi mai vibrătoare, mai tumultoase, în timp de neastâmpăr şi de mişcări sociale. Dar vor fi mai senine, mai concise în epoce de muncă pozitivă. Ce vreţi ? Cuvântul e gândirea însăşi, iar gândirea e „sub vremi", cum zice cronicarul. * Câtă pleavă nu s-a scris în vremurile de dibuiri stilistice şi câtă coajă nu trebuie să dai la o parte pentru a descoperi microscopicul sâmbure al înţelesului în toata literatura na(ională-romantică de odinioară! Cuvântul îo acele vremuri era o magie, o ambrozie dătătoare de iluzii. El purta pe scriitori prin nouri şi prin stele, în loc de a le fi cârmuitorul sigur pe cărările pământeşti. * Dar a venit un om luminat şi a arătat ce e „beţia de cuvinte". Un om luminat e fulgerul care despică văzduhul înnourat. Pe urma lui: o zguduire, o frământare şi cerul se înseninează. Ziua înseninării a fost un mare triumf pentru literatura noastră, căci era ziua în care ideea s-a făcut stăpână. De aci înainte ştia fiecare că cuvântul şi gândul trebuie să se acopere. 13 * Vremi le revin însă, şi cu ele toţi acei cari nu vor să creadă că: nimic nu există pentru noi afară de ceea ce vedem limpede. Acum şuvoaie de vorbe trec iarăşi peste capetele noastre. Jmpărecheri de imagini banale, flori de stil acoperă iarăşi strâmtoarea gândirii reale. Vagul, nedefinitul şi superlativul, cu tot convoiul lor adjectival, se înstăpânesc iarăşi pe vers şi proză. Şi în cuvântările ritorilor se aude pocnet de cuvinte goale. * în mijlocul acestora îmi atrage atenţia, ca un limbut negustor din pragul unei prăvălii, un îmbiaţilor de spice fără săminţe, un încâlcitor de vorbe fără înţeles. Aşa l-am ştiut întotdeauna. El a fost pururea „onest şi cinstit". Când scria despre un muzicant, el îi zicea „talentat maestru". Când vorbea de un poet, îl numea „marele uriaş". Fruntaşilor le dădea epitetul de „fruntaşi dintâi". Iar muzele pentru el sunt „zâne frumoase". Pleonasme! * Da, pleonasme ! De n-ar fi pleonasmele, cum şi-ar pierde rostul atâtea umpluturi literare! VIII Cu ce caraghioasă îngâmfare se vorbeşte iarăşi de ziarişti! Câtă hulă îngrămădesc pe capetele lor: câte un puritan obscur, câte un moralist faimos, sau vreun dascăl obicinuit să trăiască cu gândul în vremiie trecute ! * Tu, tâlcuitor al minunilor biblice, cari ridici vina că ziaristul nu umblă în legile Domnului; şi tu, zăpăcit dezlegător de sisteme filosofice, care găseşti că ziaristul n-are cultură; şi tu, istoric, care-ţi petreci viaţa întreagă suflânJ praful de pe hârtii mucegăite, ce mici sunteţi cu toţii faţă de cel mai mic dintre ziarişti! Căci voi trăiţi prin alţii, sunteţi fosilele vremilor trecute, sau viermuşorii încuibaţi în cranii uitate, pe când dispreţuitul de voi ziarist e istoricul vremii sale şi, în tot ce scrie şi în tot ce gândeşte, este el însuşi, este viaţa largă din jurul lui. * Toţi marii gânditori şi artişti, cari au ştiut să înţeleagă duhul vremii: poetul care într-o figură dramatică a prins un suflet viu, pictorul care a redat un colţ al ţării, un episod al vieţii ca şi reporterul zugrăvitor de 14 moravuri actuale au făcut şi fac ziarism. Alături de Peneş Curcanul, de Scrisoarea pierdută, de pânzele lui Grigorescu - crâmpeie de ziar şi aceste - vine un fapt divers din notele sincere, nervoase ale reporterului fugamic, urmează tipurile de politiciani ideali, fixaţi cu dibăcie de condeiul anonim şi toate împreună formează epoca noastră, a noastră, pe care vreodată va cerceta-o tot vreun hulitor al ziarismului... * Vina voastră, dragi ziarişti, este cel mult că trăiţi astăzi şi că înţelegeţi rostul vremii noastre. Hei, de-aţi fi autori de pisanii străvechi, ce Mai note bune v-ar pune dascălii ăştia! O noapte târzie, cu lună. Sub o fereastră se aud cântecele duioase, în surdină, ale unor lăutari. în umbra porţii de peste drum un tânăr priveşte spre balconul către care se înalţă notele picurate dintr-un nai discret. O serenadă! * ... Aşadar, n-a murit iubirea romantică! Viaţa Capitalei, sărmana viaţă, pe care moraliştii o blestemă şi filosofii o judecă sever, tot n-a reuşit să-i materializeze pe toţi, să-i târască în... mocirlă. Metropola română tot nu-i o cloacă, cum ţipă unii pe zece guri, căci tot mai trăiesc romanţele noastre, tot mai sunt suflete naive, curate, cari suspină în tainele nopţii şi visează în vraja de lună. * O, filosofii ăştia, iubiţii noştri Catoni! Câtă analiză a faptelor, câte reflexiuni lugubre asupra oamenilor! Şi ce-au reuşit ei să facă din bietul nostru oraş! Un monstru de păcate şi de imoralitate, - aşa trăieşte Bucureştiul în imaginaţia multora. Du-te-n provincie, du-te-n ţările vecine şi chiar în străinătatea îndepărtată şi nu vei auzi decât vorbe de jale despre noi, ca despre un oraş blestemat să cadă jertfă patimilor şi fărădelegilor sale. * Cum i-aş lua de mână pe aceşti vestitori de gânduri negre şi le-aş arăta pe tânărul acesta care visează la lună. Cum i-aş conduce într-o casă de linişte cucernică, de viaţă curată ca o dimineaţă de primăvară. Cu ce drag le-aş smulge zăbranicul de pe ochi, într-o duminică, să vadă 15 fericirea licfirind In privirile mulţimii ce se varsă în valuri din Cana Domnului. Le-aş trezi simţul pentru pflrţile armonice ale vieţii şi le-aş dovedi că totuşi aceste sunt covârşitoare. * Căci mi-e milă de orbii cari nu văd frumosul, de surzii cari nu aud melodia, de răii cari nu simt iubirea şi de fariseii duşmani ai vieţii. X Auzim cum cade câte un brad în munte cu zgomot lung, izbit din stâncă în stâncă. Vedem cum monre câte un om de seamă, şi în urma lui plânsete şi jale. Câteva ccouri încă, apoi tăcere. în jurul bradului căzut cresc flori şi buiuieni, şi tineri brăduţi îşi ridică frunţile în rariştea pădurii. Iar omul de seamă doarme pe veci; numai gândurile lui trăiesc în faptele săvârşite, în sămânţa aruncată pe pământul primitor. * Ceea ce am văzut şi auzit deci n-a fost moarte. A fost o primenire. Nu s-a rărit pădurea prin căderea bradului uriaş. Ea a îmbrăcat numai altă haină, cum s-ar primeni, prin somn, sufletul obosit al muncitorului. Nici omenirea n-a îndurat pierderi prin moartea aleşilor săi. Ea a intrat numai într-o stare de pregătire, de ordonare a forţelor acumulate, pe care le va întrupa în cei ce vor veni. Căci după fiecare noapte urmează zorile renaşterii, după fiecare moarte o înviere. * Iată de ce hulitorii vremilor noastre şi lăudătorii bombastici ai trecutului ni se par mai mult nişte nechibzuiţi sau visători, cari nu cunosc binefacerile primenirii. Nu a fost mai mare trecutul, căci ce-a fost mare şi bun în el trăieşte în noi şi poate în fiecare clipă să se manifeste. Noi suntem păstrătorii a tot ce s-a visat şi s-a gândit odată şi tesem în linişte firul mai departe, fără părere de rău pentru ce a fost odată, dar cu drag pentru ceea ce este, * Lăudătorii trecutului sunt adeseori ei înşişi osteniţi şi au nevoie de primenire. Şi e aşa de uşor să te înnoieşti, rămânând în viaţă. Când nu-ţi ajută o carte bună, o rugăciune, un cântec de artă - du-te-n natură şi vei renaşte. Du-te Ia munte şi vezi acolo că ce e mare şi frumos nu moare niciodată. 16 * Dar ia seama. în natură mai sunt şi şerpi. Şi ei se primenesc mereu, schimbându-şi pielea lucioasă şi - rămânând tot ei. Nu-i admira pe aceştia. XI Repede mai îngroapă buna opinie publică pe scriitorii în viaţă ! O pauză scurtă în activitate, un semn cât de mic de ostenire şi bănuiala apropiatei tale încetări se iveşte. Vreun tovarăş milos scoate vestea - că izvorul a secat şi scânteia sfântă s-a stins. Şi-un cântec de bucurie, rece şi ironic, trece peste tine şi peste munca ta, ca un vânt peste ţărâna proaspătă a mormântului. + în locul tău vin apoi alţii de fac casă. E îmbulzeală, zgomot şi ceartă, ca la orice moştenire. îţi smulg cununa din cap şi-o împart între dânşii. Şi, mândrii de-a fi stăpânii situaţiei, croiesc alte legi şi introduc alte moravuri, iar numele lor răsună în largul ţării, pe când al tău e uitat şi-abia-1 mai rostesc vreun bătrân înţelept, sau vreo copilă sentimentală. * Dar iată o rază puternică luminează iarăşi întregul orizont literar. E raza ta, a celui crezut adormit. Şi lumea te primeşte cu alai şi te binecuvântează, cum binecuvântezi un răsărit de soare, după o noapte de chinuri, cum saluţi un izvor limpede, după o lungă rătăcire prin deşert. Iar corul de mici trufaşi, de limbuţi clevetitori, toată ceata noilor stăpâni, orbiţi de atâta lumină, amuţesc şi-şi reiau locşorul umil de mai-nainte. Păsări plouate, adăpostite sub streşina casei tale. * Ce lovitură e reînvierea ta pentru buna, nobila, credincioasa opinie publică! Câţi o mai pălmuiesc, Doamne, această opinie şi ce puţin înva(ă ea: ea e copilul naiv, care nu îmbătrâneşte niciodată, copil vecinic înşelat, apoi alintat şi iarăşi păcălit. Crede în basme şi-n vorbe născocite de cel dintâi venit. Nu te răzima pe iubirea ei! Căci dacă opinia azi e cu tine şi te îndumnezeieşte, să nu crezi că mâine, când borfaşul se va ridica cu vorbe de clevete, n-o să fie cu dânsul, pentru ca tu să treci iarăşi în umbra uitării... 17 XII Cu toatfl franţuzofobia noastră, trebuie sfl primim un cuvânt francez în terminologia criticei literare, pentru cS nu avem altul, care sS exprime mai pe româneşte lipsa de originalitate la o lucrare: cuvântul paulif. Ai, de pilda, ca într-un caz recent, brodate pe acelaşi fond, dezvoltate din aceeaşi idee conducătoare. Şi nu e propriu-zis nici o copie servilă, nici un plagiat. O poezie conţine însă toate elementele principale din cealaltă. Această asemănare - imitare sau împrumutare - este ceea ce francezul numeşte pastiş. ♦ A pastişa, fireşte, e ceva mai uşor decât a crea. Nu-ţl trebuie decât un talent de adaptare, cum îl are de pildă actorul, când reuşeşte să redea stările sufleteşti ale acestora. E o chestie mai mult de îndemânare tehnică, de anume abilităţi stilistice şi nu se cer sforţări intelectuale deosebite. Toţi diletanţii sunt porniţi spre pnstişare şi intră în arena literelor, înfăşurându-se în haina vreunui maestru. Dar pastişează de obicei şi talentele uzate cari, nemaiputând înainta singure, se sprijinesc în mod fatai pe proptele străine. * Nu-i uşor a stabili: unde încetează opera originală şi unde începe pastişarea. E larg câmpul cugetării omeneşti şi multe sunt punctele ce ne leagă. Aceleaşi situaţii deşteaptă gânduri şi simţiri deo^ 'trivă, numai exprimarea lor diferă de la om la om. Ochiul ager însă deosebeşte pe imitator de scriitorul original, fie după modul cum imitatorul aşează ideile, fie după stângăciile prin cari se trădează singur. * La noi, în general, din respectarea avutului intelectual străin, nu se face o virtute deosebită. Pastişarea se practică pe o scară întinsă şi când se insistă asupra unui caz concret, sar mulţi vinovaţi şi dau alarma. Sub titlul de influenţe şi reminiscenţe scuzabile se dau adeseori lucrări, cari sunt adevărate contrafaceri. Prozatorii de azi iau foarte mult din Maupassant. Poeţii iau de unde pot. Puii de critici sunt adevărate fiinţe parazitare, încuibate în stilul şi ideile altora. Dacă şi-ar face cineva o îndeletnicire specială din căutare de izvoare - dar aceasta e o meserie foarte ingrată - ar avea multe surprinderi pentru publicul cititor. 18 * Singurul izvor, liber a fi întrebuinţat de orice poet, e literatura populară. Poezia poporului e anonimă şi e a tuturor. Nimic nu poartă caracterul unor personalităţi distincte, cari şi-ar putea reclama paternitatea. Ce te legeni, codrule e o pastişare admirabilă după o poezie populară şi nimeni nu i-a făcut lui Eminescu vreo vină. Dimpotrivă, de la Alecsandri încoace se insistă mereu asupra trebuinţei de a prelucra atâtea motive frumoase din popor. * Adevărat însă, că nimeni nu-şi poate înscrie numele în istoria literaturii decât cu zestrea propriei cugetări şi simţiri. Imitatorii nu aduc nimic şi nu au nici un rol serios: ei sunt nişte bieţi vulgarizatori de forme şi de idei străine. XIII Orice operă literară e şi o chestie de meşteşug. Vorba cu muzele, cari sărută pe poet şi cu inspiraţia care se coboară din înălţimile cereşti, e luată din vânt. Nicăieri mai multă muncă, mai multă disciplină, ca în atelierul artistului. Şi unde nu este această trudă, acest respect pentru seriozitate, avem de-a face cu diletanţi, cu fanfaroni, sau cu nişte bieţi cabotini. # Dar, dacă munca unui scriitor, într-o privinţă nu se deosebeşte de aceea a oricărui meseriaş, nu e tot astfel cu viaţa lui. El şi-o observă mai adânc şi o simte mai intensiv. Fie că e visătorul, care se lasă pradă valorilor ce-1 înalţă sau doboară, fie că e realistul care soarbe paharul plin de sucurile vieţii, - el nu trăieşte după calapodul tuturor oamenilor de duzină. * Aşa, e foarte rar ca un scriitor să alerge după bogăţie, să facă uz de toate mijloacele oamenilor practici, pentru a străbate la situaţii. Astea sunt îndeletiniciri străine de preocupările intelectuale, căci scriitorul ajunge astfel un negustor cu marfă şi tarabă. El învaţă toate apucăturile mercantile, de-a vinde mult şi ieftin şi de a împrumuta... de la străini. Şi îndată ce prinde o stare oarecare, firea i se preface şi artistul ajunge în rândul oricărui băcan, îngâmfat de firma-i strălucitoare. 19 * încep să fie şi la noi vremuri mai bune pentru scriitori. Munca e mai pre(uitfi şi sortii de câştig s-au înmulţit. Intervine şi statul uneori, cu gândul de a drege. Şi iată minunea: modestul de ieri, care într-un colţ de cafenea, dintr-o linguriţă de cafea, îşi sorbea inspiraţia pentru un plan întreg de lucrare, trece astăzi, cu poza-i rigidă de negustor, într-un faeton, ca să-şi plimbe gândurile la Şosea, sub cerul albastru al primăverii... ♦ Nimic nu pune la mai multă încercare temeinicia unui talent, caracterul şi firea scriitorului, ca schimbările de situaţii.. Când norocul, sau favoarea unui mecenat, îl ridică, el să-şi aducă aminte însă... că orice negustor poate ajunge odată în pragul fal imentului! XIV Maupassant şi iarăşi Maupassant. îl citesc şi traduc scriitorii germani. îl citesc, traduc, imită şi pastişează scriitorii noştri. Iar în Franţa apar studii nenumărate asupra operelor lui. * Cea mai recentă monografie asupra lui este cea scrisă de Maynial. E însuşi romanul vieţii lui. O lungă dare de seamă ne atrage atenţia asupra unei însuşiri foarte ciudate a marelui prozator: ura pe critici. El asemăna critica cu acea plantă parazitară, care se încolăceşte în jurul unui copac, îl înfăşoară strâns până ce-l înăbuşe. Preferă să rămână liber, ca un copac izolat, care creşte, produce fructe şi dă umbră destulă pentn< călător... Mă gândesc la scriitorii noştri: n-ar fi bine să imite şi să pastişeze mai ales însuşirea aceasta a lui Maupassant, şi să caute fiecare a se ridica prin puterea proprie, în loc de a se gudura aşa de mult în jurul cine ştie cărei plante parazitare ? * Dar şi o altă calitate a lui Maupassant ne opreşte atenţia. Maynial vorbeşte de anii de glorie ai prozatorului. Au fost aceştia zece ani de muncă uimitoare. Munca lui era de cinci ore neîntrerupte pe zi. Şi socotită după pagini, această muncă sistematică producea 15.000 de pagini anual, cam 150 de rânduri tipărite în fiecare zi. Şi nu uitaţi că e vorba de lucrare originală, de creaţiune şi nu de imitare, de copiat sau de rânduit materie şi idei străine. 20 Câţi inşi din scriitorii noştri îşi disciplinează astfel voinţa ? Câţi susţin această luptă pentru o reuşită onestă, această trudă de a smulge sufletului tot ce are mai bun pentru a fi întrupat în opere de artă ? * Ah ! Dar urmarea încordării lui Maupassant a fost funestă ! începe prin câteva semne de dedublare. Apoi fantazia se pierde şi puterea de muncă scade treptat. Şi adversarii lui aveau o satisfacţie... qu'il est en train de s 'animaliser... Le e teamă scriitorilor noştri de această soarta ? îi opreşte de la muncă frica unui sfârşit brusc şi ideea jubilării adversarului ? Atâta rău! XV Cartea de aur, Flori de argint, Cântece de bronz, Pe strune de aramă, Trâmbiţi de alamă. Opale şi rubine. - Ce sunt toate aceste ? Sunt titlurile unor volumaşe de versuri, apărute în parte, altele sub tipar. Titluri ce sună, sună, trâmbiţează şi strălucesc din depărtare, iar din vitrină vor să ţintuiască pe trecător, silindu-1 să le citească. Ce sfioasă se iveşte printre ele câte-o carte cu Poezii, - simplă la înfăţişare, ca Cenuşăreasa cea frumoasă printre surorile ei înzorzonate ! * Şi-acum le deschidem pe cele cu metaluri pe copertă. Hei, ce şuvoi de cuvinte ! Cum sună, cum zbârnâie, cum zbiară, cum bolborosesc ! Ce grămadă de pleavă şi câtă muncă, până a găsi în ea fărmituri de pietre nestemate. Ai fost chemat la o masă de aristocraţi şi nu găseşti decât pahare deşarte. Ai crezut că intri în mândre palate şi iată înăuntru e vraişte. Şi oameni săraci de simţire şi goi de idei sunt ghemuiţi într-un colţ şi vântură pleavă, de-a lor şi... de-a altora. ♦ Sunt poeţi şi nu trebuie să-i osândim. Fantazia e crudă cu unii, îi torturează şi le porneşte gândul spre mărire deşartă. E rege poetul şi el nu-şi poate închipui decât purpură în juru-i, decât fast şi strălucire. Şi se minte, se amăgeşte singur, când vrea să ne facă să-l credem... El, rege, da, dar rege de carnaval, cu chivără de hârtie în cap şi în ea cu falşe rubine. 21 Ol Rostul actorilore însă pe scenă, nu printre poeţi! De ce aceşti doritori de strfilucire nu intră pe scenă ? Acolo ar găsi mai multă hrană pentru iluziile lor. în haine de aur, de bronz şi de aramă, în lumina feerică a candelabrelor, în catifea şi în mijloc de alaiuri şi-ar potoli setea bolnavă de a fi mare. Azi împăraţi şi mâine cavaleri cu harpe de argint, ar stăpâni mulţimea o clipă numai, şi clipa aceea ar preţui mai mult ca toată viaţa lor de poeţi, ar ft mai reală ca toate fumurile lor de stihuitori fără cumpăt... * Dar nu ! Poeţi şi prieteni! Rupeţi de pe voi toga teatrală ! Aruncaţi masca ridicolă de regi şi căutaţi trofeele în lumea noastră I Nici aur, nici bronz, nici flori de argint nu vă dăm, dar o floare albastră, un cântec uşor şi-un gând curat sunt mai mult ca visele voastre încâlcite şi vorbele voastre nebune! XVI împrumutasem unui scriitor însurat o carte de versuri. Primind-o zilele acestea, răscolesc prin ea şi dau peste o filă de hârtie. Eun bilet scris de mâna soţiei amicului meu. în adevăr, un bilet dulce, - lista de bucate pe săptămâna din urmă ! Tânăra doamnă îşi făcuse menu-ul pentru fiecare zi din săptămână: supă, ghiveci, sărmăluţe de foi de viţă (mai ales), friptură de purcel şi prăjituri de cartofi. Simplu, vârtos şi berechet! * Acest preţios bilet, care contrastează aşa de neplăcut cu poeziile de patriarhală melancolie din cartea împrumutată, îmi spune lămurit cât de puţin cunoaştem noi viaţa intimă a scriitorilor şi ce puţină importanţă se dă amănuntelor acestei vieţi, când e vorba de explicarea activităţii lor. Nu mai vorbim de cei vechi. Aceştia încalţe au dus cu ei în mormânt toate peripeţiile vieţii lor furtunoase, pagini frumoase de un romantism pronunţat. Şi abia din câte o frântură de scrisoare, din câte o mărturisire timidă a vreunui contimporan de mai putem să reconstituim câte un fapt, ce ne dă cheia la înţelegerea operei lor. Dar nu ştim aproape nimic despre cei în viaţă. Unul singur a mai pătruns în căsnicia câtorva. A zugrăvit, delicat, cum ştie el, interiorul vetrei unor poeţi şi prozatori. A surprins câteva gesturi caracteristice. Mai multe amănunte de acestea privitoare la viaţa scriitorilor n-ar fi fără folos pentru înţelegerea mai uşoară a literaturii. 22 ★ într-alte părţi e o adevarată patimă în căutarea datelor. Viata lui Goethe a fost urmărită zi cu zi; despre Schiller se ştie tot ce consuma în fiecare săptămână; iar scriitorilor moderni li se cer neîncetate desluşiri despre partea ce o iau la masa vieţii. Citeam de curând ce lipsite de culoare sunt serile scriitorilor berlinezi şi ce puţin farmec e în drumurile lor dintr-un restaurant într-altul. Mi se părea că citesc în descrierea acestei vieţi întreaga literatură apatică, fără vigoare, a berlinezilor de astăzi. + Viaţa noastră îşi are relieful ei. Dacă s-ar insista asupra celor ce se petrec în diferite tabere; dacă s-ar ridica puţin colţul perdelei ce acoperă viaţa noastră de burghezi sau de boemi; dacă s-ar descrie, nu fără antipatie, unghiurile de cafenele şi de berării unde se plăsmuiesc multe lucruri bune, - s-ar explica o parte cel puţin din caracterul general al frământărilor noastre literare. XVII Lucrează şi nu despera ! Aceste sunt cuvintele pline de înţeles ale lui Carlyle către cititorii săi. Poate cea mai adâncă filosofie a vieţii. Căci muncind, trăieşti, şi trândăvia te duce la dezastru. Prin muncă te apropii de natură, de adevăr şi inactivitatea te îndepărtează de realitate. Preamărind munca, ai rostit cea mai frumoasă rugăciune. + Şi totuşi mul(i sunt de altă părere. Ei zic: roagă-te şi nu despera! înalţă-te spre Cel de Sus şi el îţi va ajuta. în ceasuri de odihnă, în vremuri de nevoie, cere ajutorul Atotputerniciei nevăzute! Duhul ceresc se va coborî spre tine, îţi va şterge lacrimile, îţi va întări sufletul şi te va umplea de nădejde... Eu însă prefer, vai, de o mie de ori credinţa lui Carlyle! Eu cred în muncă, mai mult ca-n şoaptele cereşti. Şi o alinare mai dulce nu găsesc ca-n puterea de muncă. Ea singură e zeul puternic, ce te conduce şi cu care robeşti pe cei mai slabi decât tine. * Dar iarăşi te întorci. Te uiţi la cei ce-şi petrec zilele muncind. Cum trece o zi după alta, cu aceleaşi dimineţi senine pentru toţi şi cu aceleaşi seri doborâtoare. Cum se îngrămădeşte fructul muncii, bucată cu 23 bucată t... O casă e munca fiecăruia şi orice cărămidă în ea e o zi de viată, o forţă îngropată. Şi când nu mai ai putere de a pune cărămida pe zidul început, auzi un trosnet, şi iată zidurile se clatină în temelie şi cad peste tine. Ce-a rămas în urmă ? Pulbere şi cenuşă, împrăştiată de vânt în cele patru părţi ale lumii. * Toate sunt vremelnice. Şi dintre multe nevoi ne alegem pe cea mai mică. Dacă viaţa e o greutate şi dacă prin muncă e mai uşoară de suportat, nu poţi să-ţi alegi decât această cale. Postul, rugăciunea şi resemnarea e crezul de viaţă al celor slabi. Cei tari îşi pierd via(a muncind... Muncind cu talent, - adaogă Mefisto. XVIII S-au împlinit de curând 50 de ani de la moartea unor poeţi mari ai Franţei. B£ranger şi Musset au murit în 1857 şi acum, după cinci decenii, criticii vin să le facă bilanţul meritelor. Ce au fost în viaţă şi ce sunt după moarte 7 Ce mare a fost Bdranger în viaţă ! Ce frumoase i-au fost triumfurile. Poetul rasei, poetul de temperament, vioi şi puternic, era purtat pe braţe. Şi la moartea lui o lume plângea la sicriul bogat, lumea oficială cu împăratul în frunte şi cu toată oştirea, iar presa întreagă se îmbrăcă în doliu pentru pierderea geniului natiunei. La moartea lui Musset însă, a blândului şi visătorului cântăreţ al nopţilor şi al iubirii, abia câţiva tovarăşi însoţesc trăsura mortuară şi abia câteva ziare spun două trei cuvinte bune. Dar iată vremea a trecut şi-n ziua când se împlinesc cincizeci de ani şi operele scriitorilor devin proprietate publică, apar deodată trei ediţii din Musset şi publicul cere mai multe, căci îl iubeşte, îl are în suflet, pe când B6ranger, marele, popularul Bdranger de odinioară, stă prin vrafurile librăriilor, necăutat, necerut, necitit de nimeni. * G acesta singurul cazîn istoria poeziei ? Ba nu, el etipic. Căci poeţii sunt oameni şi oamenii trec cu vremea. Şi toată slava, tot alaiul dispar ca nişte visuri frumoase. Cuvintele mari şi calde răsună ca pocnetul 24 trăsnetului, răsună şl trezesc mulţimea. Dar trăsnetul trece, urmat de un ecou şi-apoi se pierde în văzduh. M& gândesc la Alecsandri. Unde-i slava cupei de aur pentru Ginto latină?,.. Şi ce măreţ luceşte „printre veacuri*' luceafărul lui Etninescu I * Nerecunoscătoarea mulţime! Când te gândeşti, ea e în vecinică luptă cu cei ce o conduc. Ea te despoaie de ce ai mai bun! Se satură de fructul copt al creierilor tăi. Se încântă de melodiile sufletului tău. Şi când nu ţi-a mai rămas nimic, când tot ce ai gândit şi ai simţit s-a făcut una cu mulţimea, ea te lapădă ca pe un burete stors şi netrebnic. Un singur popas cunoaşte, un singur altar are, în faţa căruia se opreşte şi se închină: altarul vcciniciei. Dar puţine sunt icoanele zeilor cari pot fi atârnate în acest altar, ca să fie păzite de furia mulţimii! XIX Poporul cere o Biblie. Şi cărturarii ţin sfat cum să-i înlesnească citirea. Un preot bate la uşa creştinilor s-adune mijloacele tiparului şi un laic de frunte dă câteva mii pentru tipar, spre liniştea sa şi spre odihna celor răposaţi. * în curând, aşadar, pretutindeni în ţară veţi găsi, poate, Scriptura cea sfântă. Din sfaturile înţeleptului Solomon citi-vor bătrânii, şi babele vor rosti şi mai des afuriseniile lui Vasile cel Sfânt. Fete şi flăcăi se vor adăpa la izvorul poeziei fără margini a psalmilor lui David şi copiii vor visa poveştile miraculoase din cartea Facerii şi vor bate din palme, auzind de cântecul îngerilor din noaptea cea luminoasă a naşterii pomnului. * în adevăr, mare carte I Popoare întregi ea a condus veacuri de-a rândul, ca un far prin bezna necunoscutului. Singura povăţuitoare în toate, ea a Înfrânat mândria vicleanului şi a dat tărie celui slab. Cu vocea-i de sibilă, a îndemnat la viaţă; cu cele mai frumoase pilde, cu cea mai blândă fiiosofie a arătat ce e bine. 25 * Şi totuşi, te întrebi cu mirare: de ce această pornire ? Ce rost anumit are revenirea în lumea asta de minuni şi de pace, de credin(8 şi de adorare, acum, când toate popoarele aleargfi cu pas grăbit spre ţinte pozitive ? De ce aceastS întoarcere la post şi rug&ciune, când altul este imperativul categoric al datoriilor de astăzi ? * Cotiturile! De n-ar fi şi ele în viaţa omenească! Cu toţii ajungem din când în când la o cotitură în calea noastră, când vedem energia slSbin* du-ne şi în sufletul obosit simţim un dor de linişte, de întărire, in astfel de epoce, popoarele se impresionează, cer artă, credinţă multă, poezie. Şi ce carte mai potrivită pentru toate, ca Biblia ? * Să fi ajuns poporul românesc la o astfel de cotitură ? XX Ce frumoase sunt logodnele ! De căte ori citeşti că un prieten sau o prietenă bună ţi s-a logodit, ai o tresărire plăcută. îţi trec multe pe dinainte: situaţii de-ale tale şi de-ale altora, lucruri văzute, trăite sau citite şi nu vezi în acel moment decât ochi umezi de fericire, numai flori şi raze de soare. * Şi frumoase au fost logodnele totdeauna. Odinioară, când lumea era mai romantică, tinerii cavaleri medievali se logodeau cu aleasa lor prin jurământ, în faţa chipului Madonei din vreun fund de capelă părăsită. îşi dedeau în schimb o floare, o şuviţă de păr, un inel de preţ şi se despărţeau - el având să plece în crunte războaie şi ea rămânând cu dorul în sân, în castelul de-acasă. Zădamic se perindau petitorii, feţii-frumoşi cu penele mari în pălării, căci ea rămânea statornică, până ce logodnicul se întorcea din război. Iar dacă uneori sosea, vestea morţii iubitului şi vreun prieten, ce-a luptat alături de el, aducea miresei inelul şi medalionul, care purta floarea şi şuviţa de păr ce-i dăruise la plecare, ea îmbrăca haina cernită de jale şi intra în mănăstire. * E mult de-atunci şi obiceiurile în dragoste s-au mai schimbat, dar pornirile idealiste s-au menţinut. Fantazia tot mai născoceşte multe 26 feluri de logodne. Nu vi s-a întâmplat să vedeţi vreodată o tânără pereche, şezând în iarba la vreo umbră de copac, lângă un izvor curat ca dragostea lor ? Din fire de iarbă subţire ei îşi împletesc inele măiestre, din frunze mari de stejari sau din flori de sânziene îşi urzesc două cununiţe. Şi jură mai întâi, jură pe seninătatea cerului şi a ochilor lor, jură pe căldura întâiei sărutări, apoi îşi dau inelele şi-şi încunună fruntea. S-ar putea o logodnă mai trainică ? * Şi în fond ce este logodna, în orice formă s-ar face ? Este întâiul fulger care anunţă furtuna vieţii. Sau, dacă voiţi, este întaia rază caldă a primăverii, care vesteşte deşteptarea naturii. Viaţa abia acuma îşi porneşte rostul ei deplin. Căci frumos e zborul liber al rândunelei, dar totuşi cuibul e ţinta ei căutată ! * Din stolul păsărilor noastre călătoare s-a mai desprins o rândunea. Şi ei îi sună rândurile mele. XXI Eşti un admirator al oratorilor şi asculţi cu încântare şuvoiul de cuvinte, imaginile îndrăzneţe, înşirate cu măiestrie, şi scânteiere de spirit. Pune-i însă pe aceşti oratori să-şi scrie singuri vorbirile lor, să le aştearnă pe hârtie cu aceeaşi căldură, în aceeaşi formă retorică, plină, colorată, nuanţată şi vei rămâne surprins. Artistul improvizator de adineaori va încremeni cu condeiul în mână. Şi tot scriitorul iscusit, tot ziaristul umil şi necunoscut trebuie să vie să fixeze pentru tipar cele spuse de orator, făcându-se mijlocitorul între cititor şi maestrul cuvântului. * Dar să întoarcem faţa monedei. Admiri un scriitor. Vezi forma frumoasă a celor ce tipăreşte, limba bogată şi mlădioasă, pe care o întrebuinţează cu o uşurinţă fără pereche, - o îndemânare aceasta, dobândită cu muncă îndelungată. Şi totuşi ce surprins rămâi în faţa sărăciei de idei şi de fapte în tot scrisul lui. Vecinic aceeaşi gamă. Acelaşi orizont îngust, pururea înnourat, sau pururea senin. Aceleaşi cuvinte pe cari le variază în toate chipurile, pentru a rosti cu ele acelaşi g&nd ce-1 urmăreşte. 27 * Dacă ia orator lipsa de îndemânare la scris e scuzabilă, nu se poale ierta scriitorului lipsa de fond şi de variaţie, căci numai prin caiit&ti de stil şi de limbă, nimeni nu săvârşeşte o operă trainică. Oricâte cuvinte ar vântura, oricâte volume mi-ar îngrămădi un nuvelist sau un romancier, dacă în acele volume mi se repetă vecinic aceleaşi peisage, aceleaşi situaţii sufleteşti, aceleaşi tipuri pu(ine, de care nu poate scăpa, ca de nişte duhuri necurate, eu nu mai pot vedea într-însul pe scriitoml de stofă mare. Văd numai pe omul de meserie, pe muncitorul harnic, care însă a simţit, a gândit şi a văzut prea puţin, pentru a crea lucruri de seamă. ♦ Aici e o vină mare a multora din cei de azi. Prea putină cultură şi prea puţină viaţă trăită. Şi subiectele de romane, nuvele şi alte genuri literare nu se coboară din cer pe aripile fantaziei, ele trebuie scoase dintr-o minte îmbogăţită şi din largul vieţii. XXII Revistele, şi cu ele cei ce le conduc, au pururea un tovarăş necăutat: pe anonimul simpatic. E un glas din public acesta, ce te urmăreşte ca o umbră, ici nemulţumit şi dojenitor ca o mătuşe cicălitoare, colo entuziast şi sentimental ca un copil visător. Vorba ce-ti trimite e un amestec de sfătoşenie şi de sinceritate, sau o timidă încercare de intriga, un atac deghizat. * Nimic mai atrăgător ca scrisorile anonime. Pentni că cei ce-ţi scriu nu sunt în definitiv decât nişte cititori atenţi ai tăi, cari te consideră sau te urăsc, cari caută să-ţi scruteze părerile, să te îndemne la rău, sau la bine. Partea simpatică e că toţi aceştia trăiesc sufleteşte cu tine, gândurile tale îi preocupă, îi atrag sau îi revoltă. Şi ce ideal poate urmări un scriitor decât acela de a fi gândul tuturora ? * Aceşti anonimi încep să te intereseze îndată ce vezi că scrisul lor poartă o figură originală, că dojana ce ţi-o dau e frumos formulată şi cursa ce ţi-o întind e inteligent concepută, iar aplauzele ce-ţi trimit trec peste cadrul aprobărilor banale. în acest caz ei seamănă cu cochetele măscufe din bal, care ştiu să te prindă în mreje cu vorbe prefăcute, cu 28 gesturile libere, cu poza cu atât mai îndrăzneaţă, cu cât mai acoperită e faţa. * Dar masca e totul. E farmecul necunoscutului care învăluieşte pe anonim într-o lumină romantică. Eşti dipus să exagerezi, să presupui că sub falsele iniţiale şi sub abracadabrantele iscălituri se ascund minţi alese şi suflete frumoase. Ia însă cochetei din bal masca de pe faţă şi decepţia urmează adeseori. Află numele celui necunoscut şi orice iluzie e pierdută. De-aci poate: nomina sunt odiosa. * Căci o floare firavă e anonimul: răsare şi moare în umbră. Lumina zilei l-ar orbi şi vârtejul vieţii publice l-ar îngropa. XXIII Din depărtare ne vine vestea morţii unui compatriot. Ziarele ne spun şi prea puţini o ştiu că răposatul, în străinătate, era o ilustraţie. A scris şi a gândit pentru ştiinţă şi pentru omenire. Şi-a petrecut viaţa cea tânără în laboratorii şi în urmărirea problemelor încurcatului suflet omenesc. Şi s-a oprit la calea jumătate. * Moartea tânărului savant ne doare, desigur. Dar numai în măsura în care ne-ar impresiona timpuria încetare din viaţă a oricărui învăţat străin. Căci între noi şi dânsul s-a stabilit acelaşi raport de stimă, pe care-1 avem cu orice muncitor pentru bine şi adevăr. El nu mai era al nostru, ci al tuturor; nu mai simţea cu noi, ci cu noul său mediu; ne cunoştea din ce în ce mai palid şi gândul lui îmbrăţişa terene tot mai îndepărtate de via(a de-acasă. Cetăţean al ştiinţei reci, obiective, al ştiinţei fără patrie şi fără naţionalitate, chiar de ajungea o glorie, a cui era să fie ? A Franţei, a universului şi mai puţin a noastră! * Ne gândim acum şi la cei cari păşesc pe urmele aceluiaşi savant, - la înstrăinaţii noştri compatrioţi. Ce mare e numărul celor răzleţiţi! Artişti, scriitori şi scriitoare, grăitori în limba altor neamuri, ce departe sunt ei de sufletul nostru. Cum s-au smuls din mijlocul nostru şi s-au pierdut în mulţime; alte doruri, alte idealuri îi mână; sau viaţa cea rece cu 29 interesele ei îi (intuieşte locului pe undeva, fără dorinţi ţi fără ideal, -valuri pierdute în marea omenirei! * Şi zadarnic i-am rechema, căci nu ne-ar mai înţelege. Durerile noastre nu-i mai dor, bucuriile noastre nu-i mai încălzesc, cântecele noastre nu-i mai fac să tresară şi farmecul limbei nu-1 mai simt de mult. Pentru ei arta şi gândirea nu vor să aibă hotare, nici neam şi nici pământ din care să-şi soarbă şi să-şi primenească puterile. * Rătăcire. Şi vezi răsplata acestei rătăciri ? Ei mor şi nu e popor care să-i plângă, nu e ţară care să le jelească la căpătâi. XXIV Multe se pot înţelege din fenomenele mişcării literare, dar totuşi te pun pe gânduri câteva paradoxe. Vezi scriitori pesimişti, în ultimul grad, sau visători de cei mai exageraţi, şi în viaţa lor zilnică sunt cei mai practici burghezi şi gospodari. Vezi umorişti de o veselie nebună şi afli că, retraşi în culisele vieţii, ei se stâng de plâns. Stai faţă în faţă cu duşmani violenţi, care atacă cu cel mai neascuns cinism şi auzi că tot ei sunt sensibili ca o mimoză şi sufăr greu sub cea mai uşoară lovitură a altuia. Ce-o să fie ? Sunt cazuri de dedublare, sau e sufletul acestor scriitori atât de complex ? * Experienţa ne învaţă uneori că nici una nici alta. Cele mai multe cazuri nu sunt taine sau capricii sufleteşti. Unii plâng în versuri pentru ca aşa vor ei şi aşa cred că e bine. Alţii îşi fac din râs o meserie, pentru că e o lume care le cere să râdă. Şi iarăşi alţii scot la târg icoanele străbune pentru că e o altă lume, care se închină la strămoşi. Ştim chiar mai mult. Ştim că se fabrică piese imorale nu fiindcă autorul e certat cu morala, ci pentru că publicul cere să fie amăgit... Deosebirea e foarte mare. Una e când scrii într-un fel, răspunzând la porunca firească a sufletului tău, şi alta când interesul mulţimii te conduce. în acest caz încetezi a mai fi tu însuţi şi te cobori la rolul mercenarului, care îşi pune puterile toate în serviciul unui scop îndepărtat de convingerea lui. 30 * Şi sunt atâţia mercenari în jurul nostru. Atâţia inşi se mlădie prin puterea interesului! Iar tu, scriitor sincer, tu, credincios interpret al sufletului tău, te simţi tot mai străin între dânşii. XXV Ştiti că acum şi culisele îşi au rolul lor ? Avem grupări şi fracţiuni. Avem scriitori la putere - deşi nu sunt în putere - şi scriitori în opoziţie. Avem takişti şi cantacuzinişti,ocultişti şi tineri generoşi cu coada ochiului la viitorul budget. De ce n-am avea şi culise literare ? în public, fireşte, nu pătrund decât ecourile palide ale vieţii din culise. Cititorul stă adeseori mirat şi caută zadarnic cheia la vecinicile schimbări. Dintr-o frază cu două înţelesuri, din tonul violent sau suspect de răutăcios, din schimbarea bruscă de atitudini, el nu poate decât să bănuiască ceva. în lipsă de informaţiuni sigure, bănuiala duce la exagerări şi iată cum se întâmplă de se pun în circulaţie cele mai incoerente veşti despre viaţa din culise. * Câteva desluşiri ne vor scuti, poate, de viitoare exagerări. Afle cititorul că literatura nu este totdeauna o îndeletnicire pur ideală. Chiar şi cei cunoscuţi ca zei imaculaţi - şi toţi aceia, cărora noi le-am aprins puţina tămâie, se socot zei - sunt prea puţini idealişti. De timpuriu ei văd în literatură înainte de toate o luptă sfântă pentru ciolan. Pentru un blid de linte ei fac adeseori un omor literar, sau un atentat cel puţin. Interesul comercial primează pe celelalte. * Ambiţia şi intoleranţa vin pe planul al doilea. De emulare nici nu mai vorbim. Ar mai fi poate un alt element, care încurcă iţele - sexul slab -dar până acum nu s-a ivit un caz îngrijorător. Dar mai femei ca mulţi dintre scriitorii noştri cine voiţi să fie ? Să poftiţi odată la o întrunire de-a lor. Să vedeţi câte guri ciorovăitoare. Câte ponoase şi chicotiri, ca la un taifas de vecine bătrâne. Prin colţuri de localuri publice capetele se adună, şoaptele pornesc, mâinile se ridică ameninţătoare, sau, la câte O veste bună, auzi hohote de râs. Vorbe şi gânduri de clacă. 31 * La ocazii de aceste, întiebările de rigoare sunt: „ce-a zis Stan" şi „ce face Bran“ ? îţi adulmeacă urmele ca nişte copoi. Se trag sfori, se chibzuiesc lovituri şi se lansează „mici infamii". Aceste pasiuni mărunte dau mişcării din culise o culoare mai intensă şi provoacă furtuni ... într-un pahar cu apă. * Pasiunile vulgare, - acesta este cuvântul potrivit. Ele stăpânesc aproape toată viaţa de culise, cu goana după hrană şi cu clevetirile băbeşti. - Şi voi, cari credeţi că cine ştie ce prăpăstii principiare ne despart şi ne învrăjmăşesc, - cum vă înşelaţi de amar! XXVI Reclama e sufletul comerţului, dar în literaturăecârjacerşetorului. Şi astăzi se face multă reclamă şi se cerşeşte mult în literatură. Din sufletele cele visătoare şi modeste, din entuziaştii eminesciani cari se mulţumeau să-şi cânte versul într-un colţ tăinuit al firei, ascultaţi numai de stele şi văzuţi numai de doi ochi dragi, - iată-ne în târg, cu toba cea mare. Şi chemăm publicul să vie, să vie să ne miluiască, să vie şi să cumpere bun şi ieftin, căci avem de toate: idei naţionale şi internaţionale, versuri bune şi şchioape, povestiri pentru ţărani şi pentru boieri, şi drame... şoviniste. * Acum, adevărat, publicul e ca un copil bolnav, căruia trebuie să-i dai cu de-a sila leacul, ca să-l tămăduieşti; să-l tragi de surtuc ca să-i arăţi o frumuseţe. Dar să-l iai aşa de cu zorul, să-l chemi cu mijloace violente, să-ţi atârni mutra deasupra barăcii şi să pui pe un limbut să strige că: aici cel mai tare om din lume, aici e cea mai bună limonadă... asta nu mai e îndemn spre bine. Şi nu mai e literatură - e industrie ! * Aş înţelege acest neastâmpăr dacă ar porni dintr-o simplă vanitate. Orice artist ascunde în sine dorul de a fi cunoscut. Şi orice gânditor ar vrea ca ideile lui să circule şi ca opera lui să nu rămână literă moartă. Dar vezi că îndemnul de azi e de ordin mult mai pozitiv. Scriitorii noştri sunt mai moderni. Ei îşi cântăresc cuvântul cu monede sunătoare. Şi nu după glorie aleargă ei în zgomot de bâlci, în escortă de trâmbiţaşi reclamagii, ci după obolul cititorului. 32 * Şi rezultatul ? Se vor înmulţi şi cei ce scriu, şi cei ce laudă, iar operele le vor străbate. Prin oraş şi la ţară, prin toate colţurile vei găsi cărţi de tot felul, bune şi rele. Se vor amăgi prea mulţi, văzând că prea e mică valoarea cărţii faţă de zvonul ieşit. Iar din vânzare scriitorii îşi vor întocmi un trai mai bun. Frumoasele succese - dar ce câştigă literatura ? Literatura câştigă o pleiadă de industriaşi ai condeiului. Nivelul ei însă nu se ridică, pentru că reclama poate face multe minuni, dar numai una nu: să înlocuiască talentul, sau să-l mărească. XXVII Ni se aduce învinuirea că prea ne duşmănim. într-o scrisoare particulară spiritualul doctor Urechiă propunea ca proverbul românesc „se ceartă ca câinii" să se schimbe de aci înainte în „se ceartă ca literaţii". învinuirea însă nu e tocmai dreaptă. Nu duşmăniile sunt păcatul nostru. Acele sunt numai semnele primăverii. Sunt sucul neliniştit în sângele aprins. Sunt mustul clocotitor, care promite un vin puternic. Procesul firesc al oricărei mişcări. Vina este însă în forma duşmăniilor şi în mjloacele întrebuinţate pentru susţinerea lor. Căci e o artă să fii duşmanul cuiva. Sunt şi aici gesturi frumoase de făcut. Sunt şi aici condiţii de împlinit şi margini de observat. Poate mai multe chiar decât în alte acţiuni. Hotărâtoare sunt pururea educaţia, inteligenţa şi temperamentul. Deosebirile între aceste trei fiind mari, nu e mirare ci şi duşmăniile variază aşa de mult, de la om la om. * Un cod al perfectului adversar, cu linii fixe de conduită, fireşte, nu poate exista. în genere, unui adversar i se iartă toate, afară de o singură vină: de a fi vulgar. I se iartă, poate, că, lipsit de cultură, nu ştie să lovească cu efect simţit şi nici să se apere. I se iartă că, lipsit de inteligenţă, nu ştie să aleagă momentul psihologic când poate lovi şi distruge. Şi lipsa de abilităţi artistice se poate ierta - lipsa de fineţe a spiritului. Dar săfii vulgar e deplorabil! 33 Şi aici e răul: în duşmăniile literare a intrat nota vulgară, cu coloanele de trivialităţi, cu vorbele injurioase, cu frământările sufletelor de rând. în locul spiritului, noroiul se lăfăieşte în unele părţi. !n tocul hazardului ademenitor, îngăimări ordinare. Poetul criticat zbiară pe stradă, cu glas de rândaş, după adversarul său. Pictorul, supărat pe o recenzie, strecoară într-un plic un cuvânt infam şi-l trimite criticului. Umoristul se face bufon murdar. Mă rog: pe ce maidane murdare cresc florile din care se inspiră aceste gingaşe suflete de artişti ? * Insuficienţe. Oameni cari nu ştiu să iubească şi nu ştiu să urască. Cari nu pot să rămână prieteni, şi ca duşmani nu ştiu ce-i demnitatea. „Tăria urii şi a iubirii", de care ne vorbeşte poetul, nu e dată orişicui. XXVffl Moarte polemicelor, căci dimpotrivă, murim noi! Ai un adversar. îi urmăreşti gândul, îi cântăreşti cuvintele. Vii în conflict de convingeri. Exprimi convingerea ta cu toată lealitatea şi bine înarmat pentru dovedirea fiecărui cuvânt, pentru dezvoltarea fiecărei idei. Deodată însă, în loc de răspuns, auzi un glas: —De nu încetezi, te omoară! Ba bine că n-oi înceta. Moară polemicele, moară convingerile, moară adevărul - căci sunt lucruri neînsemnate - dar eu, de ce să mor eu ? - se-ntreabă polemistul. * Şi iată altul. L-ai cunoscut din şcoală şi ţi-a fost pururea aproape. Om bun, de nu atinge viaţa unui fluture. Blajin şi sentimental, tăcut şi demn. Polemica n-o cunoaşte decât în ora târzie a nopţii, când localul (nu cel de redacţie) e deşert de ascultători. Când îl vezi pe lângă tine, te socoţi propteaua pe care el îşi razimă toată greutatea lui şi te simţi mulţumit de asta. Dar pleacă. Vântul ţi-1 ia, căci nu ştii cine altul ţi l-a putut lua. Şi-l vezi deodată furios, ca furtuna din senin. El ţipă şi cuvântul Iui n-are cumpăt. El blestemă şi blestemul lui n-are şir. Ieşirea lui surprinde mai întâi, apoi te dezgustă. Poţi să-i răspunzi ? Poţi răspunde la vorbe cari te dezgustă ? 34 * Iar colo al treilea. Un om fericit. Când e cu tine, eşti bun, eşti tare şi altul nu-i afară de tine şi toţi ceilalţi sunt pigmei, pe cari îi acoperă cu hohot şi glume. Când îl goneşti cu o vorbă, cu un gest, cel mic de adineaori îţi ia locul şi tu eşti pigmeul. El se ridică aşa de sus şi e atât de Împăcat cu conştiinţa sa. Mai poţi să-l cobori de la acea înălţime ? Poţi să schimbi culorile fireşti ale cameleonului ? * Dar clovnului ce să-i faci ? El scoate limba şi dă din mâini. în jurul ttti câteva rude de cafenea şi de berărie. îl mângâie şi scuipă să nu-1 deoache şi râd de glumele lui. Pentru o bere se dă peste cap, te vinde, te insultă. Au clovnii dreptul la răspuns, la polemici ? * Aş ! Moarte polemicelor ăstora, căci, de nu, murim noi. Murim, căci (te coborâm adânc, tot mai adânc în noroi. Vremea cea scumpă şi viaţa dea frumoasă le ucidem cu lucruri sterpe. Şi epoca noastră rămâne de pomină Celor ce vor veni în urmă să ne măsoare. XXIX Ce chipuri urâte de luptători întâlneşti uneori! Pe unii îi vezi cu sufletul vecinic frământat, cu gura plină de cuvinte de groază şi într-o jEioză disperată, ca bietele mame, când, plecate peste coşciugul copilului, îşi smulg părul şi-şi sfâşie obrazul. Şi pare că ar voi să zică: „Blestem vouă, blestem lumii întregi, care nu plânge de durerea mea !...“ Erou plângător, ce tristă figură eşti tu I * Şi iată pe altul, intrând în arenă cu pasul semeţ, cu sabia în vânt şi limplând. văzduhul de strigătul războinic. Dar abia se iveşte Adversarul, semeţul protestează, spunând că nimeni n-are dreptul să-l Oprească în marşu-i triumfal. La cea dintâi zgârietură, el invocă Sprijinul legii şi mila de-aproapelui, zbiară, urlă împotriva falsei întocmiri sociale, pentru că acordă tuturor glas şi gândire... O, biet erou ce fugi de dreapta încrucişare a spedelor spiritului, ce jalnic eşti tul 35 * Dar cei de sub pulpana hainei mai marilor zilei ? Dar cei cu sforile în ascuns ? Sau cei ce se laudă cu forţa brutală, care poate înăbuşi tăria de spirit ? Nu-i leagă pe toţi aceeaşi laşitate ? Şi poate fi o armă mai tristă în lupta dintre doi bărbaţi, ca laşitatea ? * Vai, - poate ! Şi nomele ei e prostia. Nu este o armă mai teribilă ca prostia. Ranele ei nu sunt mortale, dar sunt adânci şi desfigurează. Un prost luptător e ca un monstru ce te surprinde. Nimereşte întâmplător, ca orbul iresponsabil, şi toţi cei deopotrivă cu dânsul socot că a nimerit bine. Fereşte-mă, Doamne, de proşti, că de ceilalţi mă voi păzi eu !... * Urâte chipuri de luptători întâlneşti uneori! XXX Deschidem o carte nouă şi citim acolo: „Cartea aceasta închide în paginile ei duşmănia mea şi prietenia mea întreagă. Şi mai curând voi renunţa la prietenie, ca la duşmănie. Pe aceasta din urmă o binecuvântez din toată inima, căci fără ea lumea ar fi săracă şi ar fi lipsită de răzvrătirea prin care spiritul adevărat se oţeleşte...“ * „Prin răzvrătire spiritul adevărat se oţeleşte...“ Grele cuvinte ! Vezi din ele, de departe, răzvrătitorul principu al personalităţii. Fără să vrem întreaga dezvoltare modernă se aşează pe aceasta. Ciocniri continue şi rivalităţi fără număr. Cel ce nu se ridică singur şi nu are braţ destul de puternic să biruiască, rămâne trântit la o parte. Prietenia nu-ţi ajută de eşti slab şi, numai singur fiind, poţi să-ţi măsori puterea. * Prietenia şi duşmănia, sau iubirea şi ura, au fost pururea alături. în viaţă şi în artă le găseşti la fiecare pas împreună. Ele sunt capul lui Ianus cu două feţe, cu una spre răsărit şi alta spre apus. Sunt două izvoare din care omenirea se adapă deopotrivă, sorbind putere din amândouă. Decât - un izvor îi dă o blândă pornire şi o poartă, visătoare, pe câmpul de flori şi de rouă, şi celălalt îi sădeşte în piept fiorul vieţii reale şi îndemnul de luptă. 36 * ffe gândim la literatură, la tot ce e liric, uşor, dulceag, la tot ce e iubire senină, prietenie devotată. Ce gamă monotonă! Şi în schimb, marea patimei, lovită de viforul ispitelor, câtă mişcare epică şi câtă viată! Da, are dreptate: ce săracă ar fi lumea fără duşmănie. XXXI Un prieten, care s-a depărtat de noi cu supărare, ne scrie acum: „Iată*mă revenit. Al vostru sunt din nou. Am senzaţia că sunt amanta necredincioasă, care după o lungă rătăcire prin braţe streine se întoarce ta primul ei amor...“ ? Amantă necredincioasă! Asemănarea nu e rea. Căci e ceva femenin fii această nestatornicie a prieteniilor literare şi încă femenin în înţelesul du al cuvântului: ceva din femeia modernă, stăpânită de patima momentului. Capricii, cochetărie şi nervi dezvlăguiţi. * Asemănarea o putem duce şi mai departe. Această femeie îşi târăşte fii noroi tot ce are mai sfânt. Şi ce poate fi mai sfânt ca iubirea ? Dar... să nu osândim, ca să nu fim osândiţi. Statornicia în afecţiune şi stăruinţa cu încăpăţânare către aceeaşi ţintă sunt îndeletniciri burgheze. Artistul, dacă azi e în noroi, mâine îşi ridică privirea spre zarea albastră şi aleargă pe câmp după un fluture. * Când judecăm, deci, prieteniile literare, nu vom fi sentimentali. Vina - vorba poetului bătrân -ea sexului. De ce să cerem să fie altfel aceia, cari prin chiar firea lor nu pot fi decât slabi şi mlădioşi ? Artistul şi-a creat anumite prerogative. El socoate cuvântul „artă“ un fel de haină magică, în care înfaşurându-se, e la adapost de orice învinuire. E liber să judece strâmb unde burghezul judecă drept, e liber să fie tulbure unde burghezul e limpede ca lumina zilei. Şi tu trebuie să-l tolerezi, cum ai tolera un copil rău şi răsfăţat, fără să te superi. ■ * „Artă, numele tău e femeie**, a zis cineva. Şi totuşi ar fi bine să fim ' mal bărbaţi, mai tari, mai dintr-o bucată. Căci o lege elementară ne •pune că ce e mai tare e şi mai durabil. 37 XXXII Cine-1 ridică pe scriitor ? împrejurările norocoase ? Simpatia şi zgomotul criticilor ? Reclama ? - De-ar fi să răspunzi cumsecade, ai zice: nici una, nici alta! Se ridică el însuşi şi toate celelalte - critici cu focuri de artificii, tărăboi cu surle şi tobe - nu sunt decât proptele temporare, ce se înfig lângă pomii plăpânzi ca să crească, lângă viţa de vie, ca să se ridice şi să producă rod. De n-ai însă puterea de-a te înălţa singur, zădamic se vor împlânta zeci de proptele în jurul tău, căci n-ai să te avân(i spre zările senine. * Mijlocul sigur de înălţare e adversarul. El e piatra de încercare a puterii tale. Izbeşte-te cu tărie de ea şi, de rezişti, e semn de biruinţă, iar de te frângi ţi-ai luat răsplata meritată. Viaţa e a celui mai tare. Dar e şi a celui mai rău şi a celui mai viclean, căci nu în zadar viclenia şi răutatea îşi aveau zeităţile lor în antichitate. * Deci nu prieteni - adversari îţi trebuie, de vrei să străbaţi. Prietenii ce-ţi dau ei în schimbul iubirii tale ? Şi chiar cu iubirea lor tu ce ai face ? Iubirea e pentru suflete slabe. Dar ura vrăjmaşului îţi dă vieţii rost şi îndemn, îţi dă tărie, ai clipe de mângâiere supremă. Căci poate fi o mângâiere mai mare ca a celui ce-nfrână furia valurilor şi-şi duce barca cu nepăsare spre ţinta voită ? * De vrei să ai noroc, mai vezi de ceva: adversarii tăi să fie mulţi. „Şi proşti** zice bunul Lăpuşneanu. Cei mulţi vor zbiera şi vor cere răstignirea ta şi numele tău va trece de la gură la gură şi figura ta va creşte ca umbra unui brad uriaş într-o noapte cu lună. Cei proşti te vor lovi unde eşti mai tare şi lovitura lor va fi ca o minge elastică, izbită de un părete. * Cititorule, când vezi un om înălţat, felicită-l pentru greşelile duşmanilor lui. 38 XXXIII Unui scriitori s-a făcut o nedreptate. După ani îndelungaţi de activitate, după recunoaşterea unanimă a criticei, după cuvinte măgulitoare din partea publicului, trebuia să urmeze un vot de încredere şi un semn de atenţie din partea unei instituţiuni culturale. Dar votul s-a dat împotriva lui, împotriva lui şi a literaturii, căci întreaga noastră literatura de astăzi a fost umilită prin nedreptăţirea acestui scriitor. l' ' * De la darea acelui vot au trecut două săptămâni. Ziare şi reviste au apărut de atunci cu duiumul. Şi nimeni n-a găsit de cuviinţă să se solidarizeze cu noi pentru apărarea prestigiului literaturii contimporane. Toţi gravii directori de reviste, toţi cronicarii flecăreţi şi-au impus tăcere, ca în faţa oricărui fapt divers. în pântecoasele numere ale revistelor s-a vorbit de toate, numai de soarta celui mai subtil nuvelist nu s-a făcut pomenire. + Adevărat, sunt anumite chestiuni, a căror discuţiune ar provoca supărări printre colegi. Fiecare revistă îşi are talentele sale şi fiecare talent ăspiraţiunile proprii. Când aceste aspiraţii se întâlnesc cu ale celui nedreptăţit era greu să-i iei apărarea, fără a jicni pe alţii. Căci patruzeci de autori râvneau la aceeaşi distincţie şi patruzeci de autori aveau modestia de a se socoti la rândul lor şi ei trecuţi cu vederea. „De ce el şi nu noi V - se întreabă în cor cei patruzeci şi se bucură, vădit. * Scumpă solidaritate ! Mai uşor te vom găsi în mijlocul unei cete barbare de răzvrătiţi, mai uşor într-o tavernă obscură de ameţiţi, decât pe plaiurile frumoase şi întinse ale gândului şi ale simţirii! * Mă rog, cine a fost naivul acela de poet, care zicea: uniţi să fim în cuget şi simţiri ? XXXIV Câţi ştiu sau cercetează: căror împrejurări se datoresc vieţile mai bune. Câţi caută să cunoască acea fericită îmbinare de întâmplări, cari 39 fac norocul unui om ajuns ? De obicei trecutul se uită. Nimic din ce a fost urât şi greu nu mai tulbură lumina şi seninătatea prezentului. Ca un învingător se plimbă fericitul prin mulţime şi în toate ale sale se simte un gest de sfidare: imitaţi-mă, dacă puteţi. ,! * Dar, iată, vine cineva şi ridică perdeaua de peste visul urât al trecutului. Iată-I pe biruitorul nostru de astăzi în toate ipostazele lui. Ce uşoară şi în acelaşi timp ce grea biruinţă ! Căci nu este o biruinţă mai grea ca cea dobândită prin miluire. Şi cine nu l-a miluit pe dânsul ? Ici un prieten, colo un moşneag binevoitor, dincolo o mână princiară. Câţi nu pun umărul, ca să salveze un suflet plăpând, să-l smulgă din valurile furioase ale vieţii ! * Amintirea unui astfel de trecut e urâtă. Şi biruitorul găseşte un mijloc de a o goni. Cu necaz se năpusteşte asupra celor ce l-au pus în picioare şi i-au deschis ochii. Pe moşneagul, ce i-a dat un nume, îl insultă. Pe prietenul, ce l-a dus în lume şi i-a arătat că viaţa trebuie să aibă mai largi orizonturi, l-a batjocorit. Scumpă floare a recunoştinţei, cum dispari dintre alte flori şi nu mai rămâi decât un obiect de cercetare pentru omul de ştiinţă! * Iată, de pildă, viaţa scriitorilor. Aici e lumea sentimentelor. Şi calculele reci şi îngâmfarea de negustor şi prostia de parvenit ar trebui să lipsească. E ceva comun care ne leagă şi ne face mai oameni ca pe alţii: simţirea. Şi prin ea ar trebui să cunoaştem mai bine ce este gratitudinea. Nu cea de creştini, căci gratitudinea creştinească atinge margini absurde prin altruismul ce-ţi cere. Este însă o gratitudine egală cu demnitatea, cu partea ei de poezie şi de frumos, care-ţi impune să nu uiţi împrejurările şi oamenii ce ţi-au dat fiinţă. E ca şi când ai zice, să nu uiţi ochii ce ţi-au luminat întâiaşi dată sufletul, să nu uiţi buzele ce te-au sărutat odată. ♦ Ce lipsite de poezie mai sunt şi faptele scriitorilor noştri t 40 XXXV Povestea jalnică cine n-o cunoaşte ? Cerşetorul orb şi olog străbate străzile, cântând cu voce slabă. Tot scutul, toată lumina nevăzută a milogului—toiag al neputinţei lui - este un băiat dezmăţat. Şi când, cu acest tovarăş de drum şi de cerşire, se Opreşte la câte un colţ de stradă, orbul porneşte a cânta, răguşit şi duios şi spune trecătorilor despre visu-i de mărire şi despre ale vieţii amăgiri. Simt mulţi creştini şi mare e încă iubirea de jertfă. Trecătorii îl miluiesc şi el îşi cată apoi de drum, târându-şi piciorul. * De ce împrospătăm povestea banală ? Pentru că ne gândim la bieţii noştri cântăreţi, cu harfe zdrobite. Trece întâiul avânt al tinereţii, trec şi se uităîntâiele aplauze; se usucă fntâiele flori aruncate din balcon şi vocea se închide, iar pe aripa fantaziei se aşează plumb. Tot mai greu curg notele, atât de sprintene odinioară. Şi cu glasu-i stins, cu mândria frântă, se coboară mai jos, mai jos. E vorba de început numai, căci o dată mâna întinsă, ea se deprinde Cu milă. r Şi cine-i copilul dezmăţat ce-1 conduce ? îşi au şi milogii impresarul lor, care îi poartă în lume şi-i arată. E un fiu necunoscut al mulţimii de stradă, un rătăcit alipit întâmplător de cel ce cerşeşte. Şi alipirea lor e atât de mare, încât orbul îl crede duhul lui cel bon, omul trimis de Sus, ca să-i fie tovarăş. Sărmanul orb ! El nu vede că ştrengarul - lui îi datoreşte viaţa - o floare murdară crescută pe ruina lui. Et nu ştie că acel tovarăş se foloseşte de orbia lui, pentru a-şi face toate giumbuşurile. El nu simte, când acela-1 despoaie de gologanul cerşit şi când îşi bate joc de miloşii ce-1 lasă să trăiască. * Ce grozav, să ai viaţa încătuşată şi să urmezi, inconştient, povaţa unor neisprăviţi! Să nu-ţi poţi dibui căile cu lumina ochilor tăi şi să te Supui - ca un somnambul - Ia porunca unuia din grămada de rând ! Câţi Scriitori de aceştia nu avem! 41 . XXXVI Cum, cum nu, „morala în artă“ iarăşi a ajuns o problemS de actualitate la noi. Revistele, puzderia de reviste întreagă, scormonesc prin scrisul şi sufletul autorilor de azi, rezumă cărţi citite sau cursuri auzite la facultate, aduc de mărturii pe toţi învăţaţii de la Aristotel până la Wundt, pentru a stabili dacă... „Moş Naie“ şi cu „Moş Pascali" din cutare nuvelă sunt imorali sau nu. în fata acestei discuţii aprinse, al cărei scop, între altele, este acela de a dovedi existenţa criticei ştiinţifice române, şi... a lipsei de originalitate în judecarea şi tălmăcirea producţiunei noastre literare, face o impresie şi mai ciudată crezul estetic, de o nemuritoare simplicitaţe a unei reviste din Capitală. Stegarul acestei reviste reduce toată ştiinţa sa la următoarea formulă de pedagogie literară şi estetică: — Fii cuminte! Nu este articol sau informaţie în care „cuminţenia", această blândă însuşire omenească, să nu fie arătată ca un merit. Cutare poezie sau nuvelă e „cuminte" scrisă. Curentul nostru de astăzi trebuie să fie un curent „cuminte" (un singur cuvânt). Ce înseamnă acest „cuminte" vom şti numai dacă ne vom aminti cuvintele bunicei către nepoţelul răsfăţat, ştrengar şi gălăgios, sau ameninţarea dulce rostita de Ea, în momentul când El se apropie cu o prea furtunoasă insistenţă şi când lipsa de cuminţenie ar primejdui în adevăr... morala în artă. Vorbind însă mai pe înţeles, cuminţenia în literatură înseamnă perdea, surdină. Nu vroi să văd adevărul decât sub forma învălită, care ascunde toate plăcerile şi turpitudinele vieţii! Nu vroi să ascult acordurile pline: cântaţi-mi în falset, dacă voiţi să nu-mi pun bumbac în urechi! Cam la asta s-ar reduce apelul criticului nostru de a fi cuminte. Ba poate la ceva mai mult: criticul ar mai voi ca scriitorii lui să fie morali înainte de toate. Dimineaţa să se scoale la timp; să zică frumuşel rugăciunea înger, îngerelulmeu..., apoi să scrie, dacă se poate cu amândouă mâinile deodată; la masă să fie modeşti şi cuviincioşi şi sS nu facă abuz de nimic ce aparţine acestei vieţi trecătoare, dată nouă s-o trăim pentru binele de-aproapelui şi al naţiunei... * Şi ce curioasă coincidenţă. 42 Pe când la noi unii îşi trudesc capul cu sintezele şi analizele etice şi estetice ale cugetătorilor mari, iar un fariseu face pe poliţist»! de moravuri şi controlează câte ghiveciuri şicâte beri delicioase consumă zi şi dacă a fost cuminte când a vofbit enEa rn bosefcetalde fa Şosea, h» ţările apusene îşiface intrarea zgomotoasă?» fiteratară, ctoşă o femga anatemă şi ispăşire, Gscar Wîlde, eel mai puţin cuminte dintre scriitorii moderni. împreună cu el străbate tot mai mult teoria lui asupra moralei In artă: „Nu exista cărţi sau opere de artă morale sau imorale, ci cărţi sau opere de artă bine sau rău alcătuite Criticii noştri să-şi însemne bine acest adevar limpede, pentru că în adevăr nu există scriitori morali sau imorali, ci scriitori buni sau răi, cu sa» fără talent. Justă este critica numai când se conduce numai din acest punct de vedere şi consideră drept morală orice lucrare de talent. Fireşte că această concepţie a moralităţii n-o să convină partizanilor „cuminţeniei", deoarece „cuminte" înseamnă tocmai lipsa de culoare, mediocritatea, sărbezimea, deci moralitatea ca talent, fcrţă şi artă. XXVII Tânărul meu camarad îşi citeşte pentru întâia oară numele în revistă. In ochii hii o strălucire de fericire imensă. Şi un şir de zile în urmă el nu face decât să-şi recitească aceleaşi strofe nevinovate, cu aceeaşi bucurie de părinte sufletesc. Seara, el se opreşte la fiecare chioşc să vază afişul, cu literele cele mari, cari îl pun în rândul atâtor nume cunoscute. Slova tipărită pare că s-ar contura altfel ca manuscriptul, pare a avea mai multă viaţă şi mai mult înţeles. Şi tânărul meu camarad se simte deodată ca robul ieşit din întuneric în câmpul larg, scăldat de lumină. Ce extaz, ce beţie dulce în primul debut! * O dată, de două ori încă şi ochiul se obişnuieşte. Inima nu-i mai bate aşa de nebună, când îşi citeşte poeziile tipărite şi când îşi vede numele pe satele de afişuri. Mâna nu-i mai tremură când bate la «şa redacţiei. Vorba lui nu mai e sfioasă şi distrată în faţa celorlalţi scriitori. EI a făcut tranziţia. Se simte că e cineva. Ce fericit moment, când te simţi că eşti cineva. 43 * Dar - ciudat. Tânărul meu camarad s-a cam pripit cu acest moment, încrederea lui este numai efectul unei autosugestiuni. Căci vorba tipărită este oglinda falsă şi amăgitoare, care-şi măreşte importanta tuturor acelor biete secre(iuni rimate ale unui creier îngust. Rimele alea, vai, sunt condamnate să rămână moarte în coiful de revistă, unde tipograful le-a aşezat aşa de frumos. Nu căuta însă să-l convingi despre asta, căci e zadarnic şi târziu. De acum el se crede primit în sfatul zeilor. Mândria i-a crescut cu fiecare şir tipărit. ★ Şi iată cum s-a sporit iarăşi cu unul numărul celor beţi de ei înşişi. Ce mare e între noi numărul celor beţi de ei înşişi ! Oameni mulţumiţi şi mândri când îi aplaudă o mică galerie, ei sunt inconştienţa personificată. Şi totuşi li se pare că în cârca lor e răspunderea şi meritul unei întregi prefaceri, că toată soarta neamului atârnă de vârful peniţei lor providenţiale. Heu,felix ignorantia! * Dar... aşa e lumea-mpărţită. în greutăţi şi măsurători. în cei ce produc şi cei ce aleg. Vine făcătorul dreptăţii şi proclamă osânda. Camarade, te ţine acum dacă poţi! O vorbă limpede la locul ei, o rază intensă de adevăr, te izbeşte ca o săgeată. Şi cazi, pasăre buimacă şi încrezută ce eşti, cazi mototol în praful de unde ai îndrăznit să te ridici. * Şi când mă gândesc că eu sunt de vină la toată tragedia ta banală, la a ta şi a altora, am un moment de mustrare. Nu pentru căderea ta însă, ci pentru că nu meritai iluzia înălţării de o clipă ce ţi-am dat. XXXVIII Ce-a păţit prietenul nostru de stă bosumflat, ca vrabia în par în vreme de iarnă ? Ce-1 doare de-şi stoarce faţa, încleştează pumnul şi scrâşneşte din dinţi când ne vede ? Cu gândul senin, cu sufletul împăcat, noi trecem înainte, nedumeriţi de păsurile lui, şi-l lăsăm pradă frământărilor. * A doua zi ni se spune că scrisul nostru l-a durut. Ce anume ? Unde am vorbit de dânsul ? Cari sunt cuvintele ce i-au zdrobit prietenia, cum zdrobeşte grindina o floare ? Căutăm prin paginile noastre de ieri, de-o 44 lună, de un an şi mai înainte - şi nu găsim nicăieri numele lui pe lista proscrişilor noştri. Scrutăm prin mintea noastră şi nu găsim nici umbra unui gând potrivnic. Ei, ce poate fi, Doamne ? * Staţi. Am ghicit. Colo, într-un colţ de coloană, stau două rânduri îndrăcite, ca două lacrime ivite în ochi după un râs sănătos. Cui sună ele. Nimănui sau tuturor. Sunt un gând aruncat în vânt, o săgeată trimisă pe nimerite, o aluzie fără ţintă pozitivă. Şi iată pe prietenul nostru luând-o asupră-şi şi agitându-se groaznic. * Un dar ceresc e cuvântul şi mari sunt minunile lui. El întăreşte sufletele slabe şi celor tari le deschide cărări. Dar vai de cei îndoielnici, căci pentru ei cuvântul e furtună şi ură. în fiecare rând ei văd o bănuială, în fiecare glumă îşi zăresc icoana lor. Din multe înţelesuri, ei aleg pe cel mai rău şi se torturează ca-n vreme de friguri. * Şi acum zadarnic vei căuta să-i scoţi spinul îndoielii din suflet, zicându-i: prietene, revino ! Căci ştiţi ce-i îndoiala ? E paharul de cristal, pe care, dacă l-ai ştirbit, nu-1 poţi reface-n veci! XXXIX Au gândit alţii pentru tine - tu ce ţi-ai mai trudi bieţii creieri ? Ce să mai apuci pe anevoioasa cale, pentru ca după lungi rătăciri, să ajungi la ţinta cucerită de alţii, de atâta vreme ? Nu vezi, şcoala, cartea, ţi le dă de-a gata toate: formule de viaţă, formule de gândire şi până şi simţirea ţi-o reglementează şcoala cu formulele ei. * Dar ieşi din şcoală şi ajungi la larg. Şi în largul acesta haotic, incert, iţi trebuie un echilibru. Acest echilibru îl ai în tine, în felul cum vei şti să-ţi alegi soarta ta de a altuia şi cum vei pătrunde în sufletul celui de-aproape. Dar tu, ca toţi cei slabi, nu cauţi echilibrul în tine: tu recurgi la formulă. Şi în loc de a privi viaţa în faţă, cu ochii tăi; în loc de a scruta pe de-aproapele cu prisma simţirilor tale, le judeci toate cu mintea altuia, - maşină ce funcţionezi după cum te învârte puterea străină. 45 * Printre cei întâlniţi iată câţiva poeţi. Copii ai artei, ei sunt oameni liberi, ca păsările cerului şi ca biblicii crini ai pământului. Ca să-i pătrunzi, trebuie să te înalţi cu simţirea până la dânşii, să ştii primi cu ochiul armonia culorilor şi cu sufletul melodia cerească. De-i tânăr, să te avânţi cu visu-i dintâi şi de-i bătrân să te cobori, pe scara amintirilor, spre trecutu-i mocnit. * Dar nu, tu eşti omul şcoalei şi judecata ta e rigidă ca o formulă algebrică fixată de alţii. Tu eşti obiectiv şi sufletul tău nu simte ecouri; pian stricat ale cărui clape nu sună. Dar tu ştii în schimb „ce-a zis Taine" şi „ce-a zis X“ şi, cu ce-au zis ei, tu vii şi măsori pe bietul artist, cum ai măsura un obiect cu cântarul. Şi-l tai, şi-l tai, şi-l spânzuri, şi-l categoriseşti ca după litera fixă a legii, parcă arta, simţirea s-ar putea strânge în câteva paragrafe. * Ei, dragul meu, legile sunt moartea poeziei! XL Se zice că se iartă mult celui ce iubeşte mult. Şi de ce nu am ierta şi pe cei ce ne urăsc ?... Iată pe cineva ridicând steagul alb, simbolul păcii şi al liniştii. Lăsaţi ura şi veniţi, veniţi cu toţii sub scutul lui. Nu vedeţi ce frumos flutură, sub cerul senin, în falduri largi, flamura cea albă, nevinovată, feciorelnică ? Ne cheamă la odihna meritată, după crunte războaie, după multă şi amară mâhnire. Depuneţi trofeele, puneţi în teacă sabia pătată de sânge, capetele vi le plecaţi şi de acum să fie pace ! * Pace ! De-acum pe întinsele câmpii literare zgomot să nu se mai audă. Poetul-păstor să-şi caute în linişte doina, mânându-şi turma de visuri pe plai. în crâng să cânte iarăşi cucul şi privighetorile, fără teamă de uriciosul critic, ce stă cu puşca pururea plină şi gata de vânat. Bătrânii să povestească de vremile apuse, şi tinerii s-asculte, şi fetele să-şi împletească flori în pletele bogate. Căci e vremea idilelor... * Ah, dulcile idile de odinioară, cum se întorc iară! Odiseu se întoarce ia Penelope şi-i ajută să depene firul de tort pentru ţesut. Poetul războinic îşi reia îndeletnicirile de cap de familie. Vinovatul pelerinează 46 să ceară iertare la mormântul cel sfânt. Iar tu, criticule, tu care ai pe conştiinţă atâtea dispariţii de poeţi şi prozatori, pleci pocăit genunchii şi în fiecare sărbătoare preamăreşti pe Domnul în cântece de slavă... Ce bine e aşa, când tace furtuna! * Dar ce e asta ? în fiecare zi aceeaşi pace, aceeaşi linişte - sfântă dacfl voiţi. Din zori pânăîn seară acelaşi dârlâit de fluier de păstor. Monotonia asta mă osteneşte, îmi apasă greu pleoapele. Sângele în vine îmi curge mai somnoros şi-mi vine să casc, de câte ori privesc Ia steagul alb, cum flutură în vânt t * Ei nu, nu se poate! Idilele şi tăcerea ne omoară. Noi suntem pentru steagul cel roşu! ZILE JUBILIARE CAPITALA PETRECE Suntem împărţiţi în trei, parc-am fi trei neamuri deosebite. Intr-o parte se adună fariseii şi saduceii. Au mutrele încruntate, gesturi largi de paiaţe şi condeie muiate în amărealâ. De nu i-am cunoaşte, ni i-am închipui îmbrăcaţi în talare lungi şi cernite, în semn de obidă: păsări cobitoare, care ţipă întruna că pentru neamul românesc s-apropie sfârşitul Sodomei şi Gomorei. Ţipetele lor au ceva strident, ceva dizarmonic şi sunt ca o umbră urâtă ce s-aşterne peste pajiştea cu flori şi cu soare, peste sărbătoarea tuturora. într-altă parte sunt pribegii de vară. Răsfăţaţii de soartă, osteniţii de muncă, fetele anemice şi moşnegii încovoiaţi, speriaţi de bubuiturile de la Filaret, pleacă spre locuri de linişte şi de întinerire. Iar la mijloc rămânem noi, cei cari nu închidem oblonul înaintea zgomotului ce ne cheamă la viaţă, cei cari nu ne topim în arşiţa dogoritoare, noi, ceata pistriţă de burghezi şi intelectuali de toate categoriile, stăpânii adevăraţi ai Capitalei. S-o fi simţit el bine fariseul la înălţimea sa închipuită, când se strâmbă la noi, pentru că după pilda străbunilor cerem uneori panem et circenses. Bine şi frumos o fi să stai la umbră de brad, răsfăţând o floare, mângâind o ferigă, sau ascultând poveştile nesfârşite ale Peleşului. Dar cine poate gusta belşugul şi ştie simţi intensitatea vieţii de vară cum ţi-o îmbie Capitala, cu amândouă mâinile, nu invidiază nici pe amărâtul de fariseu, nici pe liniştitul pelerin de la marginea brădetului: fariseul e un suflet trudit şi tremură înaintea oricărei manifestări de viaţă; călătorul de departe, când nu e un egoist sau vanitos, e mai mult un visător, pe când ceata noastră cea mare iubeşte adevărul, trăieşte cu el şi nu are timp să viseze. 48 * Ziua, fireşte, e topenie. Viaţa e aproape moartă şi o trăim mai mult în umbra biurourilor şi a redacţiilor. Pe stradă străinii vizitatori ai Expoziţiei rătăcesc pe asfaltul aprins, ca nişte beduini pe nisipul unei pustietăţi: câte un bogătaş ardelean îşi târâie cizmele largi deasupra pavagiului; câte un unguroi nebleznic ca Moş Zsupan se opreşte să urmărească goana nebună a birjelor; şcoalele din provincie trec în grupuri mari de-a lungul străzilor mute şi merg spre Filaret să vază bogăţiile ţării. Dar seara... seara parcă ar suna de atac, aşa de năvalnică izbucneşte viaţa din toate unghiurile, din toate arterele oraşului. Pe la periferii se face linişte mai mare ca de altă dată. în centru se aprind globurile mari electrice deasupra grădinilor publice, unde artiştii Teatrului Naţional, schimbaţi în trubaduri, cântă veseli cupletele minunate ale dlui Ranetti, acest Anton Pann modern al Capitalei, care în scurtă vreme s-a înstăpânit pe simpatiile cetăţenilor. Tramvaiele gem şi uriaşul automobil din Piaţa Teatrului grohăie sub povara miilor de neastâmpăraţi, pe cari îi transportă mereu spre larga şi primitoarea Expoziţie. Ce schimbare pe câmpul Filaretului! Ce minuni ale civilizaţiei în locul acelui câmp întins, pe care abia dumineca zăreai viaţă, când oltenii încingeau veseli hora mare în faţa fântânei Iui Cantacuzino ! Ce grădină împărătească în locul răzoarelor surpate şi al cărăuşiei dintre plopi, pe unde odinioară părechile romantice se strecurau în serile de primăvară ! O bucată de poezie am îngropat aici şi pe mormântul ei s-a clădit o lume nouă. Miile de becuri aprinse, prin armonia de culori, însufleţesc mulţimea. Pavilioanele cele mândre cu un aer de românism vechi îţi răsfaţă şi mai mult privirea. Cântecele de pe lac, muzicele multe, foşnetul artificiilor şi zgomotul surd al masei ce şerpuieşte pe toate cărările şi petrece la toate cârciumile alcătuiesc un fel de arie wagneriană, în care predomină fanfara. Şi nicăieri nu se aude mai bine acest variat cântec triumfal ca de pe pridvorul culei boiereşti, unde fantaziaîţi dă aripi şi te poartă departe... * Frumoase sunt ceasurile în mijlocul mulţimei! Cum te laşi târât de bucuriile ei şi te simţi una cu ea în toate ! Până şi micile distracţii, atât de nevinovate şi de copilăroase îţi fac bine şi tic, pentru câ-i vezi pe ceilalţi înseninându-se. Sărbători de aceste au darul de a ne apropia şi a ne înfrăţi pe toţi cei cu sufletul nestricat. Veniţi să ne bucurăm de ele. 49 PUTEREA CÂNTECULUI în Arenele Romane - termenul de data asta ni s-a părut justificat şi plin de înţeles - s-a dat o probă convingătoare, că viaţa noastră sufletească este în continuă prefacere spre bine. Mii de cântăreţi români, veniţi să asiste la serbarea triumfului muncii de patru decenii, au dovedit cu prisosinţă că românul îşi întrebuinţează bine multele-i însuşiri ce i-au fost hărăzite şi că îndeosebi dragostea pentru cântecul popular străbate în cercurile cele mai largi. S-au împlinit câţiva ani de când dl D. Kiriac, valorosul maestru, căruia i se datoreşte grandioasa serbare de astăzi, pusese sfios mâna pe bagheta cu care acum dominează. Crescut în tradiţiile cântecelor naţionale, îmbogăţit cu tainele muzicii franceze, D-sa s-a întors de la Paris şi întâiul gând i-a fost de-a pune baza unui cor popular. Se înfiinţă acea societate, renumită acum, care-şi zice „Carmen" şi care are meritul de-a fi deşteptat, aici în Capitala atât de cosmopolită a ţării, interes mai întâi, apoi entuziasm, pentru doinele culese de pe buzele poporului. Era o adevărată satisfacţie să auzi cum, după fiecare concert al acestei societăţi corale, publicul cel mare învăţa şi el ariile ascultate, - o satisfacţie, pentru că această împrejurare dovedea şi mai mult, că înfiinţarea corului fusese o necesitate. * în viaţa noastră artistică, apariţia dlui Kiriac şi înfiinţarea societăţii „Carmen" este prin urmare un eveniment, începutul unei noi ere. S-a sfârşit cu muzica străină, cu melodiile duioase, dar fără înţeles pentru noi, a multelor romanţe, cu ariile tremurate ale italienilor şi cu imitaţiile franceze. Am intrat în făgaşul propriei noastre simţiri, pe care demult trebuia să ne aflăm. 50 orientare existente. Şi acestea le găsi şi la românii de peste hotare, cu cari se şi pase grabnic în legătură. Aici opera era începută şi ajunsese chiar la mari succese. în Transilvania, dl Gheorghe Dima făcuse şcoală serioasă. O falangă de «ţevi de-ai tui se răspândiseră pela şcoalele centfaie şi întemeiaseră ceruri ţărăneşti, cari în zi de sărbătoare legănau sufletele trudite ale poperoluiîn doinele de dor şi jale. Din Banat străbătuse până aici faima iscusitului compozitor şi diriginte de cor Vidu; ia- despre bucovineni se Ştiacă, graţie răposatului Ciprian Porumbe seu, ajunseră să aibă un cult adevărat pentru cântecul naţional. Din aceste provincii române, maestrul Kiriac a ştiut ce să primească, pentru a face ca dezvoltarea noastră muzicală să rămână omogenă şi pentru ca să nu fie ştirbit caracterul unitar al cântecului românesc. Prin o «bilă procedare, împrumutând melodii de-ale fraţilor şi trimiţând acelora melodii de aici, s-a săvârşit una din cele mai frumoase apropieri între unii şi alţii, apropiere care avu drept rod neţărmurit de preţios: din Arenele Romane. * Miile de cântăreţi, conduşi când de dl Vidu, maestrul Lugojului, când de dl Kiriac, conducătorul suprem al corurilor, mărturiseau, pe lângă progresul realizat în această direcţie, dispoziţiile artistice ale poporului român. Un viitor frumos ne surâde pe terenul artei muzicale dacă talentaţii noştri compozitori vor continua să insiste asupra frumoaselor şi variatelor melodii naţionale, cari pot sta la baza unei muzici dintre cele mai serioase şi mai originale. E şi timpul ca să dovedim străinătăţii că nici din acest punct de vedere nu stăm mai pe jos de alte popoare şi că, dacă avem un început de literatură proprie, înaintăm în aceeaşi măsură şi pe alte terene. Dar glasurile unite ale cântăreţilor noştri mai constituie şi simbolul de tărie care cu deosebire a fost remarcat. Acest simbol, căruia i-au sunat aplauzele publicului, imens cum n-a mai văzut Capitala ţării, este acela al unităţii culturale. A fost o culme a istoriei noastre contimporane în producţiile acestor coruri, în acea atingere înduioşătoare a flamurilor, în acea îmbrăţişare frăţească între fiii răzleţi ai diferitelor provincii. Pentru moment poate nu ne dăm destul de lămurit seama de importanţa evenimentului, căci prea suntem surprinşi, prea au venit toate pe 51 neaşteptate. Dar roadele acestor manifestări pot fi dintre cele mai hotărâtoare pentru soarta noastră în viitor. Căci mare este puterea cântecului. Ceea ce diplomaţii nu pot întrevedea, ceea ce războitorii nu pot birui, se cucereşte prin farmecul cântării. Cine nu ştie cât de mult au contribuit cântăreţii germani şi studenţii însufleţiţi, cari colindau ţările germane cântând, la unitatea marei împărăţii de astăzi. Literatura şi-a dat mâna cu muzica, cuvintele înflăcărate ale poeţilor de rasă au fost tălmăcite cu acelaşi foc de compozitorii dibaci, iar cântăreţii propovăduiau prin ele ideea de mărire şi de consolidare. Avea-vor şi cântăreţii noştri acelaşi succes ? Şi, în general, au ei aceeaşi menire ? Cu siguranţă. Muncă numai şi însufleţire curată, căci melodiile cari au răsunat în Arene vor face minuni. SCRISORI I Unui prieten din Sibiu Te aştept In gară. Pe tine şi pe alţii. în jurul meu forfoteşte mulţime de curioşi, stârniţi de fanfara muzicelor militare. Au venit şi corurile din Capitală cu steagurile lor. O lume pestriţă, cu şi fără cocarde naţionale. Mă învârtesc prin înghesuiala asta şi ascult zumzetul nedesluşit al miilor, adunate sob acoperişul peronului. Ce complexă şi ciudată e mu-asica asta a mulţimii de glasuri şoptite, amestecată cu izbiturile de vagoane şi cu şuierăturile de locomotive. Parc-ai auzi, de departe, zgomotul râului scăpat din ghearele gheţurilor. Vi se face o primire frumoasă. Aici, peste tot, primirile sunt frumoase, căci la bune şi la rele românul s-aprinde repede. Cine vă face Jriiwfea nu întrebaţi. E marele anonim din păturile mijlocii. Lipsesc persoanele de distincţie; lipseşte toată clasa conducătoare. Sunt numai români aici şi cei ce ştiu să cânte pentru că: Bose Menschen habett keine Lieder! * Ce grozav de chinuitoare e aşteptarea. Cât se frământă biata inimă şi ce fiori îţi trec prin suflet când, în apusul soarelui, aştepţi să vie cineva. Nimic nu-ţi mai ţine atenţia încordată. Zadarnic cauţi să te linişteşti. Fantazia zboară departe în calea celor aşteptaţi. Vorbeşti fără şir şi fără astâmpăr cu cei dimprejurul tău. Şi din când în când întinzi braţele spre locul de unde au să sosească... Un gâfâit de locomotivă. Zumzetul roiului din gară creşte. Răsună iarăşi fanfara cu marşurile ei naţionale, subliniate puternic de toba cea mare. Comitetul de primire % aşează în rând. Dar... nu sosiţi voi. Altă pauză. Număr anii de când nu v-am văzut. îmi reconstitui figurile voastre, după trăsăturile feţii şi ale caracterului. Şi mă întreb: ne vom fi schimbat 53 aşa de mult, ca să nu ne recunoaştem ? S-ar putea uşor. Trăim aşa de repede şi aşa de intensiv. Cel puţin noi Sştia, cari nu facem nimic numai pe jumătate, cari nu iubim şi nu urâm numai la suprafaţă. Vremea ne schimbă până ne ninge; pasiunile clocotitoare ne mistuie; şi înviorarea ce ne-o dă o clipă de fericire, ni-o iau cu amândouă mânile anii de nenoroc. * Un nou şuier de tren. Alt sunet de muzică. Un cor intonează un cântec de bună venire. Mi se încleştează inima. Simt că trebuie să fiţi voi. Răzimat de-un stâlp, în jurul căruia îmi împletesc mânile ca să nu fiu doborât, aştept izbucnirea furtunoasă a uralelor. Văd fluturatul nervos de batiste. La câteva fereşti văd conturul unor capete cunoscute. Privirea mi se turbură şi ochii mi se închid, când aud cum mă cheamă pe nume. Ne-am recunoscut. Sunteţi mulţi, mulţi tovarăşi dejoacă şi de carte şi surioare de glume şi de visare. Nu mai aud ce se petrece; nici frazele urărilor de bine, nici răspunsurile răguşiţilor oratori nu le înţeleg. Vă văd numai pe voi. Şi ce mult v-aţi schimbat! Ce preoţi bărbaţi, ce dascăli cu feţe severe, ce români voinici din flăcăiandrii de deunăzi! Şi totuşi sunteţi aceiaşi! Vă cunosc de pe ochii aprinşi, din căldura glasului şi din puterea cu care mă strângeţi în braţe !... Revedere ! Ce ameţeală ! Cum tremură mână în mână. Ce înfrigurate sunt privirile, buzele; iar întrebările ce ni le facem cât sunt de multe ! O clipă de îmbrăţişare ne face să uităm anii ce ne-au despărţit. întâlnire ! De câte ne răsplăteşti! II Din gară convoiul pleacă pe Calea Grivitei în sus. Trompetele răsună ca într-un marş de triumf. S-ar părea că sunteţi mii de cuceritori, cari veni(i dintr-un război cu păgânii. Câtă lumină în jurul vostru şi ce atmosferă de sărbătoare pretutindeni. Lungi, aproape nemişcate, atârnă la fiecare casă faldurile tricolorului şi voi vă uitaţi îndelung la acest mândru joc de culori pe întinsul străzilor. Nu-i aşa că sunt frumoase culorile noastre ? Pe trotuare v-aşteaptă o lume. Ea vă aclamă cu „urra“, „urra“, repede, apăsat, iar voi răspundeţi cu lungul şi tărăgănatul nostru „tră- 54 iască'*. Ce curios ! în modul de aci amare se simte ceva ce ne desparte; e deosebirea de temperament şi de formă în manifestarea simfi-mintelor. Ca un şarpe uriaş şirul nemăsurat de cântăreţi se încolăceşte prin numărul mare de străzi. Ferestrele-s pline de capete. Batistele flutură, florile cad ploaie. Şi voi priviţi aiuriţi la toate, căci tot ce vedeţi şi auziţi e nou pentru voi; nouă este limba cum o auziţi pronunţată; nouă sunt fiinţele cari se îmbulzesc în jurul vostru; nouă sunt costumele cari se schimbă mereu cu feţele mulţimei caleidoscopice. > Drumul vă duce pe dinaintea Palatului Regal. Văzându-vă, aşa descoperiţi cu smerenie, aş fi voit în acest moment să pun urechea la multe piepturi şi sa ascult bătăile injmei. Oameni suntem. Români suntem. Zău, ce-o fi simţind un român de-ai noştri, în idealismul lui aproape naiv, când trece, cu paşi cucernici, pe lângă domnitorul român ? Câţiva paşi încă pe drumul ostenitor şi ajungem la o biserică, unde un arhiereu imploră duhul înţelegerii şi al iubirii de frate casă se coboare în inimile noastre. Apoi vă risipiţi pe la lăcaşuri. * Şi iată-vă în Capitala neamului! Văzut-aţi mun{ii străbuni tăiaţi de râurile legendare ? Luat-aţi seama ce întinse şi încărcate în rod sunt câmpiile prin care aţi trecut până aci ? Satele risipite, cu turlele cocoşate pe câte o coastă, oraşele ascunse între plopi şi arţari, şi bordeiele sărăcăcioase, săpate în pământ... Toate, toate sunt româneşti. Un grai şi un stăpân ! Dar Capitala ! Ce mişcare la fiecare pas. Prin bulevardele largi şi primitoare, prin străzile înguste de la periferii, aceeaşi mulţime aleargă cu zgomot, cu neastâmpăr în goana nepotolită după viaţă şi progres. Poporul român înaintează în paşi alergători! De aceea bine aţi făcut că aţi venit să-l cunoaşteţi aci, în casa lui, cu toate lipsurile, cu paradoxele şi cu marile lui calităţi. * Intraţi în Expoziţie şi veţi învăţa multe, veţi învăţa a vă cunoaşte neamul de-aproape. Toate imperfecţiunile şi toate însuşirile cu cari suntem înzestraţi, repeziciunea progresului şi lacunele fatal împreunate CU aceste le veţi găsi exprimate în cele expuse. Pe de-a întregul însă totul este un frumos gest de triumf. 55 Iată la dreapta toate bogăţiile solului român, produsele pământului gras şi nesecat, din care s-au hrănit toţi veneticii şi care acum e pe cale să ajungă în mâinile moşnenilor. La stânga e o mare parte din istoria contimporană a ţării: progresele industriale şi comerciale, organizaţia ei administrativă şi culturală, armata şi... Regatul. Iar sus de tot, între alte multe, se înalţă, ca o încoronare a întregului, palatul în care se adăpostesc roadele gândirii şi simţirii celor puţini aleşi ai noştri. De-acolo ochii se pierd departe şi văd, scăldată în lumină, toată sceneria asta fantastică ce se cheamă Expoziţie. Văd mai departe: oraşul întreg învălit în pânza fumurie a ceţii. Spuneţi adevărat: nu vă simţiţi acasă aici şi nu vă simiţi mai mândri, după această răsfăţare a privirilor voastre ? III Suntem cu toţii în Arenele Romane, frumosul amfiteatru, menit a ne reaminti petrecerile străbunilor noştri. Mare preţ n-am pus eu pe jocurile alea costumate, numite „povestea neamului" Căci e o comedie întreagă să vezi o matahală reprezentând pe Traian şi să mai vezi pe acelaşi Traian căzând tumba de pe calul alb ca spuma laptelui. E prea mare artificialitatea în aceste jocuri, decât să-ţi dea iluzia trecutului istoric în toată măreţia lui. Şi tot atât de jignitoare pentru caracterul festiv al zilelor ăstora sunt trântelile luptătorilor de meserie, cari îţi reamintesc poezia lui Delamarina Când cu comedia: Hopa-ţupa, tupa-hopa Şi-o găsii nemţoiu popa! Dar sărbătoare, fără comedie, ar părea că nu se poate. Când însă Arenele se ticsesc de cântăreţi din toate părţile, când grupurile inundează scena, fiecare cu câte un steguleţ, simţi că începe adevărata poveste a neamului. Căci da, e ca o poveste priveliştea ce ţi se îmbie, cum nimeni n-a visat-o mai frumoasă, o poveste de-o durată scurtă, căci... ca mâine feeria aceea de oameni, de costume, de mişcare se spulberă şi nu rămâne decât o amintire. Rând pe rând, şirul de cântăreţi îşi ridică glasul spre cerul cu soare. Ştiţi cum se înalţă fumul de tămâie, în semn că jertfa e primită ? Aşa se 56 tnalţfi cântecul lor spre cer, în doine de dor şi iubire. Hei, şi câtă sfinţenie «ta cântecele de dor şi iubire, pentru cei ce ştiu să le-asculte! Toate melodiile pare că au o legătură. Din toate se aude acelaşi suflet, bătând aceeaşi inimă. Mici coloraturi locale. Câteva deosebiri de temperament. Ici-colea influenţa precumpănitoare a neamurilor ce ne înconjoară. Peste tot însă acordurile moi, duioase, sau săltăreţe alocurea, cari exprimă întreg felul de a simţi şi cu deosebire de a iubi al poporului. Judecând după cântecele noastre, e prea evident că dintre .popoarele cu cari venim în atingere, noi românii iubim şi cântăm mai mult. ' Unitatea în simţire iese la iveală cu deosebire în melodiile cântate împreună. Dintr-aceste una a fost ascultată în picioare şi cu capetele descoperite, de toate miile de români. Nu ştim fost-a momentul psihologic al acestor zile, sau m-a înşelat pe mine fantazia, dar mi s-a pŞrut că acel fortissimo „fie Domn glorios peste noi..." din cântecul solemn a fost unul din pasagele cele mai simţite în concertul întreg. Momentul, evident, e istoric. Să fie atâtea mii de romani uniţi în acelaşi gând, e o mare izbândă a vremii. Fără zgomot şi mari pregătiri s-a săvârşit această unire. E vraja cântecului care i-a pornit pe toţi pe acelaşi «ţrum. Şi, Doamne ! cât ne-a trebuit până aci. Ce bine le stetea acum la aceste mii de oameni împreună ! Câtă potrivire între moţ şi moldovean. Ce asemănare în port, în grai şi cum se împăcau gândurile unuia cu ale celuilalt. Şi totuşi nu se cunoşteau şi erau până acum mai străini ca străinii. E mai bine de un veac de când ne împrumutăm unii altuia din avutul nostru sufletesc. E mai bine de un veac, de când cărturarii noştri SC cunosc şi trec graniţele pentru a lumina pe unde ajung. Niciodată însă până acum ţăranii, ei între ei, nu s-au cunoscut şi nu şi-au dat mână cu mână. Acum s-a întâmplat şi aceasta. Aci e cucerirea. Am asistat, întâmplător, la o înfrăţire a trei ţărani, care mi-a rămas adânc întipărită. Mergeau tustrei pe drumul spre Palatul Artelor: un moţ, un bănăţean şi-un român din Dumbrăvenii Moldovei. Erau veseli şi-şi cântau încet marşul naţional. Nu se potriveau deloc însă în tact, pentru c& dumbrăveanul cânta mai repede, după cum e melodia în ţară. —Măi, da încet vă deşteptaţi voi cei de dincolo. Cântaţi mai repede, bre; iac-aşa... şi începu să dea tactul mai viu la „Acum ori niciodată". Cei doi tovarăşi prinseră tonul, înv&ţară melodia dupft felul cum o cânta moldoveanul şi repede îşi continuar&, tustrei, marşul, mai repede şi fără a se mai împiedica. Câte explicări de aceste nu vor fi avut loc între cei ce s-au întâlnit. Câte apropieri! Acesta era şi rostul venirii noastre, dragi cântăreţi, vestitori de vremuri mai bune: stabilirea unui tempo comun în marşul deşteptării naţionale! IV Şi zău, când atâtea cântece exprimau aşa de mult, de ce se mai pun oamenii să vorbească ? Când atâtea melodii ne aduc armonii în suflet, de ce oratorii ne alungă armonia asta prin cuvintele lor fără şir ? Ei da, oratori născuţi, nu glumă, suntem noi românii, dar nu ne-am putea alege alte ocazii ca s-o dovedim ? Era într-o zi înainte de sosirea noastră. în Capitală îşi făceau intrare bucovinenii. Spătoşi, voinici cu plete mari şi cu feţe rumene erau plăieşii lui Ştefan cel Mare. La gară, între alţii, îi primeşte un student cu glas de clarinetă. Mândru şi cu gesturi largi el vorbea poporului bucovinean: „Fraţilor din Dacia ! Bine aţi venit pe pământul acesta liber, unde n-o să mai simţiţi jugul secular al lui Attila.“ Dar muzica militară îi înăbuşi glasul, cunoştinţele istorice şi focul patriotic, iar gloatele de la gară trecură peste tânărul, care merită în adevăr jugul secular, ca să înveţe minte a mai strica prin cuvântări deşănţate momentele destul de însemnate prin ele înşile. De altă dată eram cu voi într-un oraş de provincie. La masă fuseseră rostite mai multe discursuri decât un om normal e în stare să suporte. S-ar putea zice că v-a hrănit cu discursuri. Şi, osteniţi, plecam către casă. Dar în drumul spre gară se ridică vila unui mare român. Vila e splendid luminată şi cu ghirlande de flori de jur-împrejur. Ferestrele mari, arcuite sunt deschise, şi într-una dna cu părul brun, în cealaltă domnul cu pieptul plin de decoraţii ne aşteaptă... Bunul român ! Ce bine i-ar fi stat să ne lase să trecem pe sub ferestrele-i măiestre şi să guste el - şi cu consoarta-i ferice — în toată liniştea spectacolului măreţ, privind la aceste mii de români, cu placarde, lampioane şi cu cântece de veselie. Căci, în urma urmelor, orice spectacol poate fi gustat mai profund când stai într-un colţ retras şi 58 te laşi sincer impresionat, dând aripi fantaziei. Dar, nu, darul oratoriei îl mănâncă şi pe acesta sub limbă; el ne opreşte cortegiul şi ne torSie, Doamne, ne torăie cu ceasul: graniţele cad, istoria întreagă trece pe dinaintea ochilor, globul cu geografia se clatină cu zgomot.., iar noi plecăm buimăciţi şi furioşi mai departe. ... îmi plac oratorii în genere şi îmi place avântul lor. Cuvântul lor cald străbate de-a dreptul la ţintă, convinge, te înaltă şi-ţi dă fiorul sfânt ol faptei. Momentele şi cauzele mari îi inspiră, le dă puterea de a-şi mlădia fraza şi a te ademeni. Dar când aud pe la ferestre şi la mese pe aceşti limbuţi grăitori de banalităţi, sau de cuvinte mari, fără înţeles pentru dânşii şi fără răspundere, mă doare că manifestaţiile noastre de Unire sufletească au uneori un caracter aşa de uşuratec. V Printre cei veniţi încoace se distinge o figură cunoscută în viaţa Voastră socială. Tânăr zvelt, cu redingotă neagră până peste genunchi, cupardesiul pe braţ, şi în cap cu o pălărie mare, neagră, ca la pictorii italieni. E figura seminaristului vostru. « In pasul semeţ, în privirea blajină, în vorba lui măsurată, în care frazele din carte se amestecă cu cele din popor, seminaristul are ceva particular şi se deosebeşte de alţi tineri. Eu l-aş recunoaşte să fiu în orice ppne a lumii. Viaţa şi disciplina internatului le dă oarecare stângăcie în gesturi şi un aer de sfială. Mişcarea lor e mai ţeapănă. Strângerea lor de mână te doare. Şi totuşi nu poate fi ceva mai simpatic ca acest seminarist, fie că l-ai găsi plimbându-şi melancolia pe la marginile oraşului, fie că l-ai vedea în zgomotoasele petreceri studenţeşti, sau că l-ai întâlni la ţară, în vreo casă preoţească, în vremea secerişului şi a peţirilor. De-aproape el este sufletul cel mai cald, mai sincer, mai entuziast. E elementul cel mai virgin şi mai robust al tinerimii voastre. Şi pe când universitarul se întoarce din străini blazat, istovit, pretenţios şi cu dor de cflştig, seminaristul soseşte cu aceeaşi dragoste de cămin, cu aceeaşi fire nestricată şi cu râvnă de muncă. Ce rău e că n-aveţi şi voi ceva tipărit din viaţa seminariştilor. Măcar de felul amintirilor lui Creangă. N-aveţi nici monografii asupra diferitelor seminarii, scrieri în cari să se desfăşoare trecutul acestor 59 institute, numitefabrici de popi şi de dascăli. Ar fj preţios s& ştim ast&zi ceva din începuturile „diecilor", de pe timpul când cursurile erau de vreo şase săptămâni şi să vedem cum au evoluat în timp. Ce a fost la Blaj, ce a fost la Gherla cea uitată de D-zeu şi ce s-a petrecut prin seminariile sârbeşti, pe unde rătăceau odinioară bogoslovii noştri ? Nimic nu ştim. Vorbesc doar cifrele reci şi câte un nume de dascăl despre cartea ce s-a făcut acolo, dar despre felul cum îşi trăiau via(a, habar n-avem. Poate din amintire de se mai pomeneşte, din generaţie în generaţie, despre isprăvile unora şi altora, despre conflicte cu vlădicia şi despre idilele celor ce nu călcau a popie... Ce tragic e să se piardă, ca valul, atâta viaţă, fără nici o urmă ! Astăzi, fireşte, seminaristul este un element social indispensabil, el împarte cu alţii cultura modernă. Alături de universitar, el e în fruntea mişcărilor. Cântă, petrece, face literatură. Odinioară însă făcea mătănii, citea canoane şi se ruga smerit, izolându-se. Rău că n-avem icoane din vremile de grea pravoslavnicie, dar bine c-au trecut. Văzând pe preotul de astăzi, cu faţa lui curată, cu haina îngrijită, cu vorba isteaţă şi pricepută în toate, îmi dau uşor seama de superioritatea epocei noastre. Ce curbă mare aţi făcut, ce linie lungă aţi străbătut, de la întâii seminarişti până acum. întreaga noastră evoluţie culturală e dată în această asemănare ! La toţi se cunoaşte astăzi influenţa spiritului mai liberal de instrucţiune. Ideea că preoţii n-au sa fie numai slujitorul la altarul bisericei, ci la altarul poporului, prinde rădăcini tot mai adânci. Preocupările medievale se risipesc şi orele de negândire sau de lungi divagaţii şi speculaţiuni exegetice sunt înlocuite cu o mai practică frământare a minţii. în seminarii pătrunde lumina ştiinţelor şi se caută stabilirea unei legături mai intime între preot şi societatea modernă. La alte vremuri, alte rugăciuni! VI „Cum trece-n lume toată slava !“ Un an numai şi ce schimbare prin părţile unde ne-am regăsit. Cum a apus toată povestea minunată de astă-vară! 60 E în amurg de seară. Tramvaiul iarăşi mă duce spre parcul de la Filaret. Nici o îmbulzeală de mulţime. Nici un şuier de locomotivă. Nici o împestriţare de culori. Piaţa cea largă din faţa Expoziţiei e pustie. Câte un sergent de stradă, leneş şi ars de soare, cu căciula trasă pe ochi, se plimbă, visând poate la ce a fost odată. Intru în parc - „Parcul Carol 1“ îi zice acum. Tocmai se schimbă garda soldaţilor păzitori. Vreo patruzeci de soldaţi cari veghează asupra întregei împărăţii de odinioară. Hei, şi astă-vară se cerea o armie întreagă, ca să mai ţină în frâu valurile însufleţirii! Cum intri, lângă poarta zăvorâtă acum cu lanţuri, se ivesc ruinele unor mândre palaturi din partea dreaptă. Unde a stat cochetul palat francez au mai rămas două statui de bronz: o Ledă senzuală, cu lebăda la pulpe, şi un pescar voinic, trăgând rociul. Unde se ridica podoaba expoziţiei, palatul Austriei, creşte acum iarbă verde, mohor şi lobodă, ca peste un castel, de care n-a mai rămas amintire decât în poveşti. Dar din simbolicul pavilion al Ungariei, din clădirea caricaturală, ca o pagodă asiatică, ce s-a ales ? S-o vedeţi: toată tencuiala simbolică cu „tulipani" a căzut; coperişul e dat la o parte; şi n-a mai rămas decât scheletul ridicat în aer, ca ciolanele unui cadavru, mâncat de ciori. Merg înainte pe lângă tinerii altoi de tot soiul, cari împrejmuiesc cărările, şi ajung în Arene. Lungi şi zdrenţuite fâlfâie în vânt perdelele de la intrare. Muţenie desăvârşită în amfiteatrul întreg. Numai sus, în loja regală, s-a instalat un cor de vrăbii şi-şi cântă tocmai rugăciunile de vecemicie. Şi lăsându-le adâncite în evlavie, eu mă gândesc la multe. Dintr-un colţ umbrit privesc la scenă. Uite, aici steteai tu şi dincolo alta şi altul şi alta, şi cântaţi cu toţii „Mândruliţă de demult"... Iată Seliştea în alb şi negru. Şi moţi, întâiaşi dată plecaţi în ţară... fără cercuri şi ciubară. V-aţi dus cu toţii, ca o primăvară frumoasă! întristat, plec mai departe, ies din arena părăsită, pe zidurile căreia stau mândrele litere simbolice S.P.Q.R., arătând că aici a petrecut odată, cu inimă deschisă, senatul şi poporul roman. Printre cărările şerpuitoare urc colina spre „Casa Artelor". Trei soldaţi fac haz prin „tobogan", nevăzuţi şi neauziţi de nimeni. Doar urşii din cuştile de-alături de mai mormăie în semn de protestare împotriva păzitorilor, cari le strică somnul şi lenea fără margini. 61 Palatul Artelor e aproape deşert. Pe trepte stS de strajă, tristă, copia statuiei lui Alecsandri, cu capul plecat spre pSmflnt. Ce pftcat. De n-ar fi plecat, ar avea înaintea sa o privelişte frumoasă. Ar mai vedea cele două rânduri de pavilioane nedistruse şi lacul în care se oglindeşte mereu ţuguiata minaretă! Ei, lacul acesta ! Câte idile italiene nu i-ar aminti poetului, momentele dulci din vremurile Barcarolei, când umbla şi el „cu Ninifa-n gondoletă". Câţiva paşi încă şi sunt la „Turnul lui Ţepeş“. Români, de oriunde ati fi, venind la Bucureşti, nu uitaţi să vă urca(i în Turnul lui Ţepeş. Şi căutaţi să fie, dacă se poate, în momentele când soarele apune. Căci n-au pereche apusurile de soare în Bucureşti. Să vedeţi soarele roşu-aprins cum îşi cerne razele peste întreaga enormă periferie a acestui oraş creştin cu sute de turle de biserici. S-ar părea că soarele e un preot care, cu harul său şi în odăjdii strălucitoare, binecuvântează frumoasa metropolă română. Cât aur pe sus, de departe, de la Bellu - jalnicul cimitir al viselor noastre - până colo în zare, unde străluceşte lacul satului Floreasca! Iar jos, în mulţime, câtă viaţă! ... Dar, iată, soarele apune. Sirenele fabricilor uriaşe sună strident. Cobor în vale pe lângă peşteră; zâna adormită în marmoră (ca-n basmele germane) şi păzită de doi fraţi aşteaptă zadarnic şuvoiul de apă din cascadă. Mă uit în treacăt la nişte vulturi oropsiţi dintr-o cuşcă şi mă îndrept către poartă. Straturi de flori îmi dau senzaţia că plec dintr-un cimitir, dintre ruinele unor zile frumoase. îmi rup o floare galbenă, e o „tătăişe" ardeleană, de-acele de cari aveaţi şi voi în grădina de-acasă............... CONFERINŢA DLUI DELAVRANCEA După triumful cântării, a urmat apologia ei, făcută de unul din cei mai chemaţi. Dl Delavrancea a vorbit în Arenele Romane, în faţa multor mii de ascultători, despre poezia populară. Conferinţa a fost o improvizaţie mai mult şi nu s-a tipărit nicăiri. Luăm act despre ea, ca de o pagină literară frumoasă, vrednică de a fi salvată de la pieire. Un subiect mai potrivit cu însemnătatea zilelor, trăite de curând, nici că se putea afla. Publicul a stat timp îndelungat sub vraja puterii de expunere, a cunoştinţelor sistematice de folclor şi a formei literare neîntrecute din discursul dlui Delavrancea. Aplauzele au voit să răsplătească pe literatul, omul de ştiinţă şi pe oratorul şi au voit mai pe sus de toate să distingă pe entuziastul scriitor, care cu toate preocupările sale politice, n-a ajuns încă la scepticismul altora din generaţia sa. Cei câţiva scriitori aflători în Arene simţeau un dor de revenire la îndeletnicirile de odinioară ale oratorului. Unii au început a vorbi de o reintrare a lui Delavrancea în viaţa literară. în adevăr, conferinţa despre poezia populară şi adânca impresie făcută asupra publicului ne arată din nou ce forţă s-a imobilizat prin renunţarea dlui Delavrancea la condei. Individualităţi ca D-sa, în floarea vârstei încă, având cea mai largă popularitate, stăpân pe cele mai rafinate mijloace de producţiune, nu sunt oameni pentru luptele politice cu ale lor valuri primejdioase. Rostul lor este în primul rând în viaţa intelectuală şi artistică a ţării. Mai cu seamă astăzi, când se improvizează atâţia esteţi şi diriguitori de şcoale literare, am avea nevoie de sfătuitori ale căror convingeri statornice şi luminoase forme de exprimare ar aduce cu sine o limpezire a stării destul de tulbure. 63 Meritul conferinţei dlui Delavrancea îl găsim mai întâi în fondul ei. Ni s-a părut că nimeni n-a rezumat mai corect ca D-sa legătura ce există între poezia populară a diferitelor popoare şi evoluţia ei în timp. După câteva ipoteze asupra originei cântecului, printre cari teoria asupra păstrării poeziei la poporaţia muntoasă este foarte justă, D-sa arată cu drept cuvânt că noi suntem printre popoarele cele mai bogate sub acest raport. Desigur nu un sentiment de îngustă mândrie naţională ne îndeamnă să scoatem mereu la iveală această superioritate. Dacă e cert că mai ales partea lirică a poeziei noastre populare stă cu mult mai pe sus decât aceea a surorilor latine şi, că având-o ca bază, ne îndreptăţeşte să sperăm la o extraordinară dezvoltare a ei în direcţie artistică. * Mai departe dl Delavrancea face istoricul folclorului român şi arată munca fruntaşilor contimporani ai lui Alecsandri pe acest teren. Publicul desigur a profitat mult din acest istoric pentru că a putut vedea cum noi n-am fost între cei din urmă cari au înţeles glasul popoarelor şi cari ne-am însuşit metodele germane de cercetare. A plăcut cu deosebire francheţea cu care dl Delavrancea a vorbit despre ştiinţa germană şi despre efectele ei asupra folclorului şi a literaturei la diferitele popoare mai tinere. Punctele de culminaţiune ale discursului au fost însă revenirile continue aie dlui Delavrancea asupra legăturii dintre tradiţie şi actualitate. Aici oratorul ne-a găsit uniţi pe toţi câţi astăzi muncim cu gând bun şi inimă caldă pentru literatura română. Toată mişcarea literară de acum porneşte din aceste principii - şi cu toţii propagăm coborârea la popor, la limba şi poezia lui ca la cele mai curate şi mai îmbelşugate izvoare de inspiraţie. Astfel discursul dlui Delavrancea vine ca un fel de aprobare a tendinţelor noastre şi ca un îndemn la o militare mai departe cu mijloacele întrebuinţate până acum. într-o admirabilă.peroraţie şi cu iscusite ilustraţiuni prin pilde de texte, autorul Sultănicâi încoronează cumva silinţele generaţiei tinere de a-şi aduce lumea lor de simţire în legătură cu simţirea poporului şi cu formele lui de exprimare. La sfârşit D-sa apelează chiar la tinerime ca să urmeze a munci în această direcţie şi apelul D-sale, suntem convinşi, va avea răsunet şi mai viu în noua generaţie... MORAVURI ŞI SCRIITORI SPIRITUL DE IMITARE ,.Deodată, fără nici un cuvânt, Panurge prinde o oaie şi o aruncă în ihare. Şi toate celelalte oi sar, una câte una, după tovarăşa lor, behăind în acelaşi ton. A fost o adevărată întrecere şi nu era cu putinţă să le opreşti. Pentru că oile, precum ştiţi, au obiceiul să plece pe urmele berbecului, ' oriunde s ar duce. Iar Aristotel în cartea a noua a istoriei dobitoacelor spune că nu-s dobitoace mai proaste pe lume ca oile.“ Povestea aceasta e a lui Rabelais, iar renumitul scriitor olandez Multatuli pare că ar voi să continue firul poveştii, zicând: „Afle cititorul, care n-a fost prin Indii, că acolo domneşte o boală şi-i zice Latta. Cuvântul acesta înseamnă însuşirea unor femei bătrâne de a te imita în toate. De râzi, râd şi ele; de plângi, plâng şi ele; de faci mutre, se strâmbă. Fă-te că scapi ceva din mână, - pac, trântesc şi ele farfuriile, sau orice-ar avea în mână, la pământ." Spiritualul critic Brandes, vorbind de această boală a imitaţiei involuntare, găseşte că ea e foarte răspândită şi în viaţa socială. Mulţimea e obicinuită să imite. Şi în această obicinuinţă e atât de orbită, încât foarte rar observă ridicolul la care se expune, urmând pe câte un conducător improvizat, pe toate cărările lui. Conducătorul e om cu greşeli, sau speculează sentimentele. Azi jură într-un zeu, mâine în altul. Şi mulţimea nu vede, în aplauzele ei continue, că aplaudă astăzi ceea ce huiduise ieri. Ea e copilul naiv, care aleargă după zmeul de hârtie, purtat de vânt în toate părţile. * Totul e o chestie de sugestie. Spiritele mai slabe ascultă şi se supun cu blândeţea unui mieluşel. Ce wrnt ele mai mult decât biete fonografe, cari redau, cu mai multă sau mai 65 puţină exactitate, ce-au putut prinde ? Ce sunt mai mult decdt galeria, care răsplăteşte cu strigăte ameţitoare pe eroii de comedie ? Sunt, fireşte, supuneri şi supuneri. Titanul o târăşte cu forţa-i demonică, o înalţă sau o striveşte. Dar vorba e că o târăşte şi şarlatanul şi ea nu vede, nu simte. Nu vorbesc de viaţa politică Aici ascultarea este o poveste veche şi cei ce visează că ordinea de astăzi se va răsturna în curând şi că va veni domnia mulţimei mai pot nădăjdui lungă vreme. Boala supunerei face însă stricăciuni în viaţa noastră intelectuală, - şi asta ne îngrijeşte. * Sunt scriitori cu minte leneşă şi cu voinţă de femeie, cari n-au niciodată un drum propriu. Talentul lor se mlădie, se adaptează după măsura unui conducător. Convingerile lor estetice şi relaţiile lor personale sunt cârmuite parcă de o putere din afară. Ei sunt ca nişte hipnotizaţi, cărora, fără a întâmpina vreo rezistenţă, le poţi impune voinţa ta. Cunosc scriitori cu înclinări exclusive pentru poezia lirică uşoară, în atingere cu un aventurier patriotic însă, ei au pornit să croiască strofe lungi patriotice şi versul lor sună acum ca glasul unei vioare dogite. Am avut apoi prieteni, cari apreciau pe adversari prin prisma vederilor mele. Trecând ei însă în tabăra lor, mă judecau pe mine prin prisma adversarilor. Nici o deosebire între aceştia şi femeile bătrâne ale lui Multatuli. E boala imitaţiei de care suferă, indiferent că mă imită azi pe mine, mâine pe altul. Sunt automaţii cari fac gesturile, după cum trag alţii sforile. Cititorul, care se răsfaţă astăzi cu raiul de reviste, a observat, desigur, asemănări surprinzătoare între un mod de redactare şi altul, între un fel de a vedea şi celălalt şi cât e de mare lipsa de originalitate. Există un şir întreg de scriitori, cari nu trăiesc decât graţie spiritului lor de imitaţiune. Sunt paraziţii cari au darul de a se încuiba în formele şi în ideile altora şi tot ce fac ei nu sunt decât maimuţăreli stilistice. De aci multele fraze stereotipe la înregistrarea apariţiei unei cărţi sau reviste, stabilirea unor clişee de cronicari uşurei, a căror tărie zace în adjective. De aci puţinele măsuri ce se aplică la diverşi scriitori şi în diverse împrejurări. Spiritul acestor imitatori e, parcă, strâns în obede 66 şi nu se poate dezvolta liber, nu se poate avânta spre un orizont propriu. Ei sunt condamnaţi a scrie pagina cea mai banală a literaturii noastre. * . Dacă este vreun sfat prietenesc ce se poate da unor tovarăşi de muncă, întâiul, desigur, e: să rămână ei înşişi. Un dram de personalitate de-ar avea numai, s-o dezvolte pe asta şi să nu râvnească la a altuia, căci imitarea e întâia probă a lipsei de putere creatoare. LIBERTATEA ARTISTULUI Mereu citim, în rubricele critice ale revistelor, învinuiri aduse artiştilor pentru felul lor de a fi, sau de a munci. Unuia i se face un proces psihologic, altuia i se dau lecţii pentru subiectele alese. Şe exprimă do* rinţe pentru o anumită direcţie şi se combat cu violenţă convingerile contrare. Şi toate aceste împotriva artistului, care e supus unui control dintre cele mai minuţioase. De curând, câţiva scriitori, cari au destule motive a-şi apăra libertatea proprie, s-au năpustit asupra celui ce şi-a luat dreptul să scrie cea mai intensivă poezie politică din literatura mai nouă. Altul voieşte să restrângă cercul de inspiraţie al poeţilor la subiecte eterice şi să-i gonească de la ţară, unde natura, în toată maiestatea ei, a oferit şi oferă câmpul cel mai variat de creaţie. Şi iarăşi, o a treia categorie de pândari literari, înzestraţi cu un fel de pudicitate de domnişoară bătrână, au dat alarmă împotriva importului unei anumite literaturi modeme, numind „stricaţi sufleteşte*1 pe cei ce se interesează de pildă de... Oscar Wilde. Negreşit că nici unul, nici altul, din toţi aceştia, nu sunt nişte doctrinari convinşi, cu teoriile lor stabilite sau recunoscute. Atacurile lor nu sunt pornite dintr-un sistem anume de principii estetice. Ele sunt mai mult izbucnirile unor pretenţioşi, sau mici înţepături personale, cari dacă nu rănesc întotdeauna pe artist, au totuşi darul de a produce oarecare neorientare în publicul cititor. împotriva acestora trebuie să ne ridicăm cu toată hotărârea. Oamenii cari au tendinţe de a restrânge gândirea, de a tăia aripele avântului şi a înăbuşi gândirea, au fost totdeauna primejdioşi pentru progresul civilizaţiei şi au fost combătuţi cu ultima energie. Istoria culturală a tuturor popoarelor e plină de pilde de aceste, de ciocniri între obscuri 68 reacţionari, oameni ai formelor, ai schemelor, pe de o parte, şi între apărătorii libertăţii în artă şi în ştiinţă, pe de alta. De a cui parte a fost şi trebuie să fie biruinţa, - nu mai e nevoie să spunem. Şi mai ales la noi! Timpurile nu sunt încă atât de îndepărtate, când poeţii noştri trebuiau să recurgă la fabulă şi să simbolizeze anumite stări sociale prin „pădure şi topor", pentru a putea, cel puţin pe calea asta, a deghizării, să vestească adevărul. în Ardeal, şi astăzi poeţii sunt nevoiţi să vorbească în pilde şi să asemene soarta neamului cu o floare la malul unui râu sau cu o casă ruinată, ameninţată de valurile furioase ale Oltului. Dar aici, şi • Intr-un timp când ideile reacţionare păreau că au dispărut ca nişte umbre urâte, aici să se reîntroneze intoleranţa ? E regretabil. Controlul, severitatea, restricţiunile sunt moartea artei. Creatorului îi trebuie libertate deplină, aer mult şi curat, orizont larg şi limpede, ca să-şi dezvolte personalitatea întreagă. Şi-i mai trebuie libertate absolută în simţire, în concepţii, în forme, cari să poarte pecetea fiinţei lui. Toţi cei ce se pleacă şi se modelează după porunci şi interese, toţi câţi n-ascultă de glasul lor şi sub povara grijilor vieţii se supun ' ademenirilor oficiale, sunt nişte vameşi şi farisei, şi n-au ce căuta în templul artelor. * Dacă restrângerea libertăţii în gândire e primejdioasă literaturii, pentru că o lipseşte de avânt, de concepţii îndrăzneţe şi de vigoare, intoleranţa faţă de credinţele estetice ale cuiva apare de asemenea ca un pericol real, căci înseamnă tendinţa de a îndruma toată prefacerea culturală către o singură cale. îndeosebi un popor tânăr nu trebuie să-şi aşeze literatura pe o bază uniformă, ci trebuie să-şi deschidă porţile pentru toate direcţiunile fireşti, primind frumosul dintr-o parte şi din alta. Deci mai puţine mustrări pentru artişti! Urmăriţi pe cei fără talent, goniţi pe pângăritorii versului şi pe cei ce-şi speculează în mod neruşinat puţinul dar de a-şi aşterne gândurile pe hârtie, - dar lăsaţi tutun»- libertatea creării, căci astfel ne poticnim I 69 CEI RÂMAŞI ÎN URMĂ - După vreo patru ani de neactivitate, un prieten vrea să reintre în mişcarea literată. îi citesc numele sub întâia bucată de-acumşimi se pare un nume cu totul nou; neauzit şi necunoscut denimeni. Atât de mult m-am dezobicinuit să-l pronunţ! Cât pentry publicul cel mare, a cărui memorie literară e foarte scurtă, sunt sigur că a rămas şi mai puţin impresionat de revenirea în arenele literelor a prietenului meu. * . De-aci două învăţăminte. ^ In literatură noi mergem înainte. Cu muncă mai multă ca în trecut, cu zgomot destul, cu lupte de prisos uneori, noi înaintăm spre ţinte luminoase. Graiul se mlădie, gândirea e mai vânjoasă şi simţirea descoperă manifestări nouă. In mijlocul acestei mişcări a bogatei vieţi intelectuale răsar, dintr-o parte şi din alta, spirite nouă, unul. cu o formă proprie, altul cu un fond original. Se iveşte câte un nume?care reuşeşte săfacă vâlvă înjurai său. Şi lumea e a lor, a celor noi, a celor îndrăzneţi şi plini de viaţă. Peste tot ce e inactiv, peste tot ce s-a dat la o parte de bunăvoie, de osteneală sau deneputinţă, se aşterne uitarea şi indiferenţa cea mai rece. în categoria prietenului meu de mai sus sunt o grămadă de scriitori, ale căror condeie s-au pus la odihni. Ei sunt consideraţi ca nişte Vulcani stinşi, de izbucnirea cărora nimeni nu mai are teamă. Aparţin acum istoriei şi, când îi vedem printre noi, ni se par nişte umbre venerabile ale unor scumpi dispăruţi. Anul acesta au apărut nuvelele lui Slavici. Anul trecut Delavrancea . şi-a retipărit minunata-iproză. Şi nimenin-a izbucnit în cântece de bucurie, nimeni n-a salutat reapariţia pe orizontul literar a acestor atât de luminoase stele. Erau ca nişte prieteni vechi, cari după o lungă călătorie de apostolat, după o pribegire prin lume se întorc schimbaţi, cu alte Alţii var venişivor lua steagul şidinmâinile noastre, şi-t vorducemai depa«Ci lăsâadu-ne în umă, cu bucata de timp&i care ara muncit. Aceasta e întâi «convingere ce ne-o impune căzut prietenului întârziat. Dar măreşte una, ea totul caracteristică. Ea priveşte roiul publicului literatură. Căcidacăse trece aşa de repede la ordinea zilei peste u» scriitor.vina nueste tocmai a h». La urma urmelor, nu este fiecare scriitor ub izvor nesecat, din mintea căruia lumina să ţâşnească o viaţ&întfeagă, şi din sufletul căruia versul să curgă neîncetat Mai au a forţelor productive?... Ei,de n-ar fi publicul* nesăţioasa opinie Not românii avem un public cu un stomac foarte sănătos. Mistuie repede şi cere mult. Ce-a fost s-a dus. îi trebuie lucrurinouă. Pare că ar spune scriitorilor vechi şi celor în viaţă încă, dar neproductivi; vă mulţumim de serviciul făcut, dar ce să mai facemcu voi, dacă nu ne daţi o hrană nouă! Cu bucate reci sau reîncălzite nu ne ţineţi de cald... în fond o mare ingratitudine, căci Ia cei vechi e frumoasă comoara de simţire şi de adevăr. Dar aşa e publicul: îi place numai moneda care ckculăt ; . i ‘ . Un neamţ obraznic, într-o fabulă de o crudă satiră numeşte publicul - ein Pferd, dos doppeltes Futter bramht - „un calcă dublă porţie de hrană“. Eu aş adăuga că această îndoită hrana trebuie să fie şi aleasă. Căci da, publiculnostrua început să aibă preferinţe pentru unii sau alţii, să se pronunţe pentru o direcţie sau alta. Nu mai poţi să-l amăgeşti cu fraze goale şi cu idei puţine. S-au dus acele vremuri, cândlumease mulţumeacu sentimentalul Deşteaptă-te, române, cântat pe o singură coardă. Acum cere acorduri pline, simfonii întregi. Şi pentru că cei noi tind spre aceste acorduri, cuforme mai alese şi cu viaţă maiealdă, cu gust mairafinat; publicul se îndreaptă spre dânşii. Ce vreţi! Cine va recurge Ia arme vechi, atinse de rugină, la energii moleşite şi la cei rămaşi în urmă, când e vorba de progres ? Cetăţile modeme se iaa cu arme modeme. CUM TRĂIM E vorba de traiul scriitorilor. Bătrânii noştri scriitori, fără a fi tocmai bogaţi, erau în mare parte descendenţi din familii boiereşti şi n-aveau grija zilei de mâine. Părinţii se îngrijeau ca, în timpul educaţiei, tinerii să nu ducă lipsă, îi plimbau prin străinătăţi, şi când veneau acasă îi puneau de-a dreptul în înaltele dregătorii ale statului. Ne gândim la Alecsandri, la Negri, la Kogălniceanu şi, înaintea lor, la Văcăreştii. Numai seninătate şi belşug în jurul lor. Şi nici o piedică materială în calea dezvoltării talentului. Dar, în urmă, vremi le s-au democratizat. De jos, dintre răzeşi mai întâi, cum a fost Eminescu, apoi din straturile şi mai sărace ale poporului, s-au ridicat unul câte unul. La şcoală luptau cu nevoi, şi drumul spre ţările străine li se închidea prin lipsa mijloacelor. Chiar şi spre slujbele ţării pătrundeau mai cu greu, căci cu toate că spiritul vremii se schimbă, ţăranul tot ţăran rămâne, fie el şi poet de seamă. Şi numărul lor crescând mereu, s-a stabilit în curând o pătură întreagă intelectuală de oameni săraci, dar muncitori, poeţi de toate genurile, povestitori dibaci în graiul poporului, începători romanicieri şi o droaie de critici. Ei munceau pentru cultura română, cu talent, cu căldură, cu entuziasm sau descurajare, - dar nici Ministerul de Culte, nici vreun mecenate nu venea să-l întrebe de rost. Şi văzându-se singuri au pornit să-şi vază de trai. Unii au intrat prin redacţii, scriind mai ales ce li se cerea şi ceea ce nu era în firea gândirii lor. Alţii duceau o viaţă de cerşire de la prieten la prieten. O a treia categorie cădea victimă te miri cărui editor exploatator. Şi mai luptau, bieţii, şi cu indiferenţa ucigătoare a publicului nepregătit pentru o viaţă literară intensă. Iar urma acestei lupte a fost o mare sleire de forţe. Talentele trăiau puţin şi mureau necunoscute. Tinerii pomiţi pe o cale 72 > mult tăgăduitoare se prăvăleau de mizeriile vieţii. Cunosc şi am scris despre un rând întreg de scriitori mult înzestraţi, doborfiţi de ftizie, înainte de a-şi fi dat deplina probi a talentului lor. * ” Aşa au trăit scriitorii români pânS la moartea lui Eminescu şi câfiva ' ini în urmă. Iar astăzi ? Cum trăim astizi ? O, mult mai bine faţă de ’ acuma zece ani chiar. Astăzi tot mai întâlneşti scriitori răsfăţaţi de ^ ministere şi de editori. Tot mai vezi câte un corb alb prin înaltele ramuri ale statului. Căte unul, mai trufaş, mai îndrăzneţ. îşi permite chiar luxuri. , Şi e un mare triumf să vedem un nuvelist în Parlament şi să auzim că ^Saltul a încasat câteva mii din fondurile secrete. Timpurile s-au schimbat Jo favorul scriitorilor. Cuvântul „favor" e poate cel mai nimerit care caracterizează viaţa Scriitorilor. Căci, într-adevăr, se poate vorbi de favoruri şi de favoriţi. Mulţumirea însă nu e, nici pe departe, egală. Mizeria tot se mai lăfăieşte prin rândurile celor mai mulţi. Prin cafenele, scriitori de talent tot mai stau roată în jurul meselor, aşteptând zile mai bune. Prin antişambrele miniştrilor, tot mai întâlneşti stilişti de rangul întâi, oferindu-şi bunele servicii. Şi sunt mulţi, şi buni, şi plini de viaţă, şi nimeni nu le ajută să-şi creeze mai prielnice condiţii de trai şi un mai larg teren de activitate, căci tot mai există credinţa nebună că poeţii şi nuveliştii nu sunt din rândul elementelor trebuitoare. Ce e de făcut ? încercăm să răspundem: Să înceteze mai întâi favoritismul! Modul cum se distribuie ajutorul de către Ministerul Cultelor, felul cum se dau servicii sau sinecure la favoriţi, a făcut o deprimantă impresie în rândurile noastre şi a produs sciziuni şi rivalităţi de prisos. Dacă e vorba de ierarhie, sau de temeinicia talentelor, este inadmisibil ca să se creeze sinecure grase unor tineri nuvelişti, - şi un scriitor concentrat, profund psiholog şi analist fin ca Ion Gorun - ierte-ne că, fără voia sa, îl aducem în discuţie - să fie lăsat a-şi depăna zilele în micile preocupări politice, la o îngustă gazetă de partid. Să se ia odată măsuri, ca să ajungem în juste raporturi cu editorii. Căci, e prea adevărat că poporul nostru e mic şi numărul cititorilor români e prea redus (în traduceri străine nu ne citeşte nimeni) ca să poată asigura operelor o vânzare suficientă traiului tuturora. Dar nu e mai puţin adevărat că editorii noştri, puţini câţi sunt, nu apreciază cu justeţă importanţa literaturii ce se face şi nu cunosc nici o altă ţintă decât cea 73 I strict comercială. Nimeni nu va afirma că volume originale, de câte o sută de pagini, scrise de autori necunoscuţi de critică, sunt - cum se întâmplă - îndeajuns retribuite cu umilitoarea sumă de 50 de franci* Să se reguleze apoi şi raporturile scriitorilor cu directorii de ziare, căci nicăiri aceşti directori nu sunt mai străini de literaţi ca lanoi. Vedem cu mâhnire că literatura, sub orice formă, e tot mai mult scoasă din ziarele noastre şi înlocuită cu rubrice neimportante, pe când în streinătate foiletonul, numărul de duminică şi coloana a cincea aparţin exclusiv literaţilor. La noi, chiar când se facp literatură la ziare, de dragul economiei, aceasta se lasă în voia întâmplării, a colaboratorilor gratuiţi, sau a scriitorilor de umplutură. Prin această procedare a directorilor de ziare se face un rău serviciu literaturii, iar literaţilor li se ia un izvor de existenţă dintre cele mai sigure. Aceste sunt numai trei puncte, cari împiedică ameliorarea stărei materiale a scriitorilor. Cauzele sunt însă şi mai multe. SOLIDARITATE La 17 februarie s-au împlinit 50 de ani de Ia moartea lui Heine. Marele Bric universal a produs iarăşi o mică revoluţie în redacţiile ziarelor şi ale revistelor germane. S-a vorbit atât de mult, m fiecare zi comemorativă, de opera lui, încât credeai că nimic nou nu s-ar mai putea scrie, şi totuşi, cu ocazia din urmă, un enorm material necunoscut s-a dat la iveală; s-au încins polemici şi s-a redeschis chestia dureroasă a monumentului. Acest cult pentru Heine se datoreşte în primul rând zelului spornicilor foiletonişti evrei, cari nu scapă nici un moment însemnat în viaţa poetului, pentru a pune în strălucită evidenţă toate bunele însuşiri ale conaţionalului lor, Despre Heine s-a vorbit destul şi îa noi, şi publicul nostru îl cunoaşte binişor şi îl apreciază, încât putem să renunţăm la o expunere amănunţită a scrierilor lui. Altceva este ce trebuie să atingem cu această ocazie. E manifestarea spiritului de solidaritate a scriitorilor evrei faţă de un tovarăş ales al lor, solidaritate de rasă, de la care cu toţii avem de învăţat. Dacă e vreo boală de care suferă viaţa noastră literară, nu poate fi alta mai mare ca lipsa de solidaritate a scriitorilor. Nu vorbesc în înţeles absolut, căci o înţelegere patriarhală nu se poate imagina decât între cei slabi, între cei asociaţi pentru urmărirea aceloraşi interese, între individualităţile şterse, cum este categoria papagalilor de care am vorbit în articolul nostru precedent*. Nu de aceştia însă ne ocupăm, ci de spiritele mai tari, de aceia dintre scriitori, cari prin muncă onestă, cu răsunet neforţat, s-au putut impune opiniei publice ca diriguitori şi şi-au dobândit astfel un titlu de existenţă literară. Este vorba despre articolul care urmează, autorul neordoitându-şi articolele în volum din punct de vedere cronologic (n. ed.). 75 Prăpăstiile între aceştia sunt astăzi aşa de adânci, duhul neînţelegerei i-a împrăştiat aşa de mult, încât cu tot numărul mare de reviste, nu vezi nici o grupare întreagă, puternică, necum o frăţie generală, cum - aşa de binevoitor şi de frumos - o doreşte dl Vlahuţă în articolul său Casa artiştilor. Pricina acestei desigur triste stări de lucruri nu poate fi alta decât individualismul exagerat, pe care îl observi uşor, dacă urmăreşti pe fiecare scriitor în parte. Exagerarea personalităţii duce fatal la desconsiderarea semenului. Neputinţa de a-ţi potoli ambiţiile şi de a-ţi subordona sau asocia voinţa şi puterea de muncă a altuia, mai bun sau deopotrivă cu tine, produce în mod firesc conflictul. Nimeni nu vrea să admită ca progresul se face prin o colaborare de mai multe puteri, dar fiecare se crede singur în stare a înscrie o pagină nouă în cartea civilizatiunei noastre. De aci, din această stare cumva bolnăvicioasă, pornesc toate aşa-numitele curente, sub şi supra curente, care nu sunt întru nimic motivate cu nevoile sociale; de aci acea încăierare, la care vin să ia parte toţi nechemaţii, acea tendinţă de reciprocă anihilare, care ameninţă a degenera şi mai mult. E adevărat că liniile cele mari de înălţare a culturei nu le trage mulţimea, ci le înseamnă individualităţile puternice. Germania unitară n-a fost atât opera sutelor de poeţi de-a doua mână, cât creaţiunea lui Goethe şi Bismarck. Şi toată filosofia de astăzi se resimte de influenţa aceluia care pune eul deasupra oricărui principiu de viaţă şi de dezvoltare - a lui Nietzsche. Dar, de la a te crede o individualitate, până la a fi în realitate, este un pas mare. Nu e destul a avea pe masă bustul lui Goethe, pentru a fi şi tu la înălţimea lui. Nu ajunge a fi aruncat o privire în filosofia lui Nietzsche, pentru a face pe egotistul fără rezervă. Aceste sunt calităţi, sau defecte, date de fire şi nu se însuşesc prin imitaţie, sau prin autosugestiune, cum actorul îşi însuşeşte la nevoie rolul de prim-amorez. Individualiştii noştri exageraţi sunt numai copii, reproducţii în gips şi nici de cum originalele. Prin neastâmpărul lor de a-şi vedea eul triumfând, ei îşi periclitează numai calităţile dovedite ca foarte folositoare. Prin slăbiciunile lor, ei provoacă hazul acelora cari stau şi cumpănesc. Cine n-a râs, de pildă, de un scriitor, care în maximele sale filosofice se compară cu Dumnezeu şi cu Crist, cu leul şi cu tigrul şi 76 cSruia prietenii îi zic împărate ?... Şi pe cine nu l-a durut ştiind cft pe când împăratul nostru era numai proletar, era cu mult mai de ispravă ? Aceşti înalfi împăraţi de tot soiul sunt apoi piedicile pentru stabilirea oricărei apropieri; ei sunt singurii stricători de solidaritate şi de cooperare pacinică la una, sau la mai multe reviste. Căci oricât de variate şi de pronunţate ar fi individualităţile, sunt probleme generale, care în .anumite direcţii s-ar putea uni la aceeaşi muncă: vereint schlagen und getreintit marschieren ! De aceea nimic nu poate fi mai folositor astăzi ca arătarea defectelor acestora, ca zgândărirea cu condeiul în rana grandomaniei de care atâţia inşi au fost atinşi în cursul v re mei din urmă. Când scriitorii noştri se vor cunoaşte mai bine, fie prin criticele severe ce li se fac, fie prin sfaturile prieteneşti ce li se dau, se vor întoarce ei singuri din calea exagerărilor şi vor căuta solidaritatea cu elementele destoinice şi drepte. PAPAGALII ANTIPATICI Pe astăzi, ceva din moravurile noastre. Va fi vorba aici de cel mai antipatic exemplar din întreaga faună literară, anume de papagal. Această pasăre moţată este un fel de simbol practic al scriitorului vanitos, cam ceea ce e bufniţa pentru Pallas Athena, vulturul pentru S-tul Ioan, boul pentru S-tul Luca, leul şi îngerii pentru evangheliştii Marcu şi Matei. E inspiratorul şi vestitorul. Abia mai poţi deschide uşa unui scriitor cu influenţă, fără să fii întâmpinat, în anticameră, de bunul papagal. Te primeşte bătând din aripi, rotindu-şi ochii cu neîncredere şi ţipând răguşit, pare că ar voi să dea de ştire stăpânului că o primejdie se apropie. Intrând, papagalul se strecoară şi el, zboară neliniştit din scaun în scaun, de aici pe birou, apoi se aşează pe umărul drept al stăpânului, articulând un desperat: — în-chi-nă-te! Maestrul îi dă zahăr, îi mângâie penele multicolore, şi îndulcitul animal scânceşte din nou: — în-chi-nă-te! De-i faci pe voie şi te închini, zâmbind, el tace, iar maestrul începe vesel a vorbi de toate. Ici taie şi spânzură, colo înalţă, cântând din alăuta bogatei sale frazeologii. Ici vorbeşte de marile sale aspiraţii, colo se plânge de lumea ingrată şi nesupusă. E când patetic şi cu gesturi largi, când chicotitor ca o bătrână, ce-şi terfeleşte vecina cu vorbe urâte. Iar papagalul de colo, cu ochii somnoroşi şi goi de expresie, ţintiţi la stăpânul său, se face că-i înţelege toată frământarea minţii, toată furtuna ce-i tulbură sufletul - şi-şi moţăie din cap continua sa aprobare. Când râde maestrul, geniul său aripat, papagalul, îşi umflă şi el guşa de bucurie, coada-i se resfiră, mişcându-se nervos, şi un râs răguşit de mahalagioaică deşănţată umple camera de lucru. Iar când se-nduioşează 78 In povestirea unui incident neplăcut, pasărea hohotitoare de adineaori îşi «scunde capul în penele burzuluite, sub căldura aripei, pleacS moţul, Incovoaie coada şi ridică un picior, luând atitudinea reglementară pentru , a plânge pe înfundate. H Drăguţul de papagal! Câte nu face şi mai ales nu se face el pentru o bucăţică de zahăr. Ba lacheu umilit, însărcinat să vestească toată ziua thărirea stăpânului; ba maşină de râs şi de plâns, cum cere împrejurarea. * Papagalul e îndeobşte creaţiunea stăpânului. Existenţa lui se da-toreşte unor anumite trebuinţe sufleteşti, pe cari le au unii scriitori. Ei vor mereu să se oglindească în ochii şi conştiinţa cuiva, care să le fie sprijin în clipa de îndoială. Şi fie acest cineva orice cap îngust, orice suflet pustiu, numai să ştie da semne de aprobare. Vanitatea cere să fie vecinic măgulită, cel puţin de un papagal dresat anume în acest scop. Se mai întâmplă însă ca papagalul să ia rolul lui Wagner din Faust, să fie famulul doritor de ştiinţă, colaboratorul în căutarea protoplasmei, a unui homuncul. Famulul învaţă câteva fraze de-a rostul, prinse de pe buzele magistrului, vreo formulă de vrajă oarecare pentru invocarea spiritelor. Când şi unde le poate aplica apoi şi el, vestind în lumea largă puterea lor. De altă dată ia cu drag asupră-şi rolul simpaticului tovarăş al eroului lui Cervantes, ascute lancea sau duce de frâu pe gloaba de Rosinanta, umblând buimac din loc în loc, după capriciile aprinsei fantezii a tăietorului de drumuri prin imperiul romantismului. „... Slugă bună şi credincioasă, peste puţin ai fost, peste mult te voi pune!“ * Nimic mai vrednic de compătimit ca acest cor de papagali în mişcarea noastră literară! închişi în colivia ideilor altora, ei sunt siliţi să-şi mărginească toată activitatea lor la o papagalicească imitare. Aplaudă numai şi cârâie după o anumită poruncă, în cel mai bun caz parafrazează. Sunt clacherii răsplătiţi şi fluierătorii puşi la cale. Sunt minţile trândave şi slabe, cari mi reuşesc niciodată să rostească o convingere proprie. Nu mă gândesc la un caz concret. Cert este însă că revistele şi gazetele noastre de aici şi din provincie nint cuiburi de papagali, scriitori cari au renunţat la orice credinţă a lor, 79 la orice individualitate. Obişnuiţi a lua de-a gata judecata str&ină şi obişnuiţi a avea deplini încredere în puterea de discernământ şi în onestitatea de simţire a altora, ei nu mai controlează nimic. Ei formează acel bagaj - uşor de cucerit cu o bucăţică de zahăr sau cu un cuvânt dătător de nădejde - din care orice viclean, vânător de noroc şi de popularitate, îşi poate constitui o armată. Iar pentru bunul mers al literaturei, aceste ieftine instrumente, aceşti întreţinuţi intelectuali, sunt uneori o calamitate. DE-AŞ FI DEMAGOG... Monologul unui „ luptător “ „De-aş fi demagog, aş lua mai întâi trâmbiţa cea mare şi m-aş urca la : o tribună înaltă, ca să glăsuiesc mulţimii. Şi aş spune cu indignare sfântă, că-n ţara asta mărul e putred şi că securea s-a apropiat de rădăcina stejarului. Pumnii încleştaţi i-aş ridica împotriva acelora pe - cari voi îi adoraţi şi-aş prăbuşi statuile ce v-aţi alcătuit in sufletul vostru, aş zdrobi icoanele politice cărora vă închinaţi.** „Şi după această faptă îndrăzneaţă, numele meu ar zbura din gură în gură. Copii sfioşi, cu căciuliţe de liceu, ş-ar aduce aminte de mine ca de-un erou de dramă socială. Modeştii funcţionari dintre păreţii muce-ziţi ai diferitelor ministere ar privi la mine ca la o minune. Bătrânii •neputincioşi, cei pururea gata spre plâns, ar vărsa lacrimi pe dărâmă-turile nădejdilor lor în viitor. Şi în ochii lor voi fi un om.“ „De-aş fi demagog nu m-aş opri la actul întâi. Hristos a zis: lăsaţi : copiii să vină la mine. Eu aş deschide braţele mele tuturora. Tânăr sau *> bătrân, teafăr sau infirm, l-aş primi sub steagul meu. Şi ar fi mulţi cari ar veni, căci vorba îndrăzneaţă şi sunătoare e ca o baghetă magică cu care prefaci fiara în miel şi mielul în fiară sălbatică. Ar veni şi m-ar < urma în neştire, purtaţi pe lanţ pe căi primejdioase, pe poteci . imaginate." „Ce credeţi voi, că e greu să ai credincioşi ? Aş ! arta asta e uşoară. Pe unul îl mângâi cu vorba, pe altul cu zahăr. Pe-al treilea îl netezeşti pe obraz şi-i spui poveşti din O mie şi una de nopţi. Şi ca să fii aproape de i firea lor, te faci de toate: vulpe cu cei şireţi, privighetoare cu cei visători. ■ Transformismul e tot şi comedia are succes.** * „Şi aş merge mai departe. Odată mulţimea sub mine, gândurile mele . s-ar înălţa mai sus. S-ar naşte in mine dorinţa de-a cuprinde sub aripele mele poporul român de pretutindeni. Ca un om miraculos aş apărea în 81 tot locul. Şi pe unde umblă picior de român, aş sămăna vorbe de-ale mele; şi lacrimi aş semăna fără cruţare, căci acestea deschid şi mai uşor inimile de piatră ale fiilor din Carpaţi. Fireşte mi-aş avea şi organele mele de publicitate. Prin astea aş împărţi lumea în două: în cei ce mă iubesc şi în cei ce mă urăsc. Aceşti din urmă sunt cei răi şi păcătoşi, sunt viţiul şi desfrâul, cari duc poporul în prăpastie. Pe când cei ce mă iubesc sunt virtutea, căci proşti, slabi, fără judecată cum sunt, ei mă ascultă şi: adevăr, adevăr grăiesc vouă, că voi toţi câţi mă ascultaţi veţi sta cu mine la dreapta Domnului din ceruri ! Cu aceste organe aş crea o adevărată religie în jurul meu, căci vedeţi bine: religia în ţara asta a ajuns de batjocură şi ne trebuie o biserică nouă!“ . * „Dar ce se aude ? Ici mă ia unul de scurt. Colo chicoteşte cineva de vorbele mele declamate. Dincolo îmi spune unul în faţă că e ruşine să facă să zbârnâie întruna coarda reclamei patriotice. Alţii mă denunţă că e falsă cântarea mea de jălanie şi toată propoveduirea mea şi că nu fac decât să râd de naivitatea credincioşilor mei...“ „Care vasăzică duşmani ? Potop de duşmani De-aş fi adevărat demagog, aş şti eu ce să fac şi cu aceştia. Pe cei proşti i-aş lăsa să ţipe întruna, căci nimeni nu-ţi răspândeşte numele mai mult ca duşmanul nătâng. Pe cei ce mă acuză pe dreptate, mă voi face că nu-i văd, dar pe furiş şi treptat voi mai lăsa din greşelile ce-mi arată. Iar când vreunul de seamă va face o mică greşeală în atacul ce-mi dă, îi voi răspunde pe larg şi voi spune tuturora: iată mişelul cum a voit să mă doboare !“ „în orice caz, duşmanii înmulţindu-se, e un semn că acum trebuie să fiu mai cuminte. Voi continua să mângâi pe ai mei, voi continua să ridic pumnii uneori şi să plâng de altă dată, dar voi întrebuinţa cuvinte mai echivoce. Voi admite că totuşi o parte din oamenii zilei, mai ales aceia de cari am nevoie, sunt pătrunşi de acelaşi ideal ca şi mine, decât în proporţii reduse, şi voi protesta cu indignare de câte ori ar îndrăzni cineva să mă prezinte ca pe un demagog, care se iubeşte pe sine şi îşi iubeşte numai ambiţiile, pentru realizarea cărora totul i s-a părut îngăduit." * „Şi pe urmă ? Ei, parcă un bun demagog se mai întreabă vreodată: ce-o să fie pe urmă!! ?“... 82 FAZA GLUMEAŢĂ martie 1906 Mişcarea pentru apărarea limbei a luat o întorsătură veselă: succesul * din seara sângeroasă a deşteptat dorinţa de alte succese, cari nu mai au nici o legătură directă cu „Obolul" şi nici cu primejdia de moarte a limbei române. Studenţii inimoşi sunt uitaţi. Pietrele şi-au reluat locul de linişte în caldarâmurile lor. Doamnele umilite îndrăznesc acum a-şi părăsi cămi-nurile, fără paza baionetei. Şi pe şoseaua cea largă, înviată de razele ■blânde ale primăverei, bonjouriştii monoclaţi îşi plimbă ignoranţa limbei strămoşeşti, fixând obraznic pe trecători, în cari ei zăresc pe huiduitorii de odinioară. r.. Numai dl lorga continuă a se agita şi, luând ţara în lung şi în lat, aleargă să-şi culeagă laurii şi să forţeze răsplata pentru patrioticul său avânt. D-sa este însoţit de câţiva prieteni de-ai noştri de ieri şi de-ai 'D-sale de astăzi, şi împreună declamă, cântă şi citesc pilde de limbă şi literatură naţională. 'y O petrecere frumoasă şi inofensivă. Se ştie că epoca noastră literară are o bună nuanţă de romantism. Fiecăruia din noi îi place ca, punându-şi frunză verde în pălărie şi floare-albastră în piept, să plece-n lume. Şi-i primăvară. Şi-i bine şi Cald. în piepturile noastre-i vigoare şi glasul ne vibrează mai puternic, când încercăm să reînviem imnul de deşteptare din somnul cel de moarte. Dar şi de altfel: cine poate să ne împiedice ca, cu tot protestul nostru sfânt în contra limbei franceze, să imităm chiar acum pe modernii Retori şi impresari de cabaret-uri artistice şi să dăm în toate colţurile i$tiţ reprezentaţii literare, cu modeste taxe de intrare ?... 83 * De-ar fi o simplă manifestare romantică, n-am mai zice nimic, căci curentele romantice au totdeauna şi oriunde logica cea mai absurdă, încât li se îngăduie multe. Este însă altceva ce ne face să ne ocupăm de şezătorii noştri călători (ierte-mi-se acest paradox) şi anume întrebarea ce şi-au pus-o câteva ziare: dacă la baza amintitelor călătorii nu sunt şi motive străine de literatură şi cu mult mai realiste de cum s-ar crede. Sigur că sunt. După părerea noastră, tot ce a fost bun şi frumos, tot ce trebuia să se facă cu demnitate, s-a făcut. Ne-am revoltat de îndrăzneala fiilor înstrăinaţi. Am protestat cu condeiul, cu ciomege şi cu pietre şi am biruit. Dar lupta o dată câştigată, trebuia să ne oprim. Duşmanul gonit în gaura de şarpe, trebuia să ne întoarcem acasă cu trofeele modeste si să ne vedem de rosturile noastre. Este şi aceasta o artă: să cunoşti momentul în care trebuie să te opreşti şi să te gândeşti că tot ce-ai mai face înseamnă o exploatare a succesului, de dragul popularităţii. Se vede că prietenii noştri s-au făcut vinovaţi de greşeala de a nu fi cunoscut momentul încetării şi au trecut la exagerări. Toţi câţi n-au înţeles protestarea noastră ca făcută cu scopul de a ne vedea numele la Universul sau pe vreun afiş din colţuri de stradă; toţi câţi în acţiunea noastră n-au văzut o simplă tendinţă de a ridica tirajul unei reviste şi a ne căuta aderenţi cu ajutorul tipicului celei mai obicinuite demagogii: cu rodomontade oratorice, cu invocarea umbrelor lui Traian şi Mihai Viteazul; toţi aceştia trebuie să regrete coborârea în bâlci a bietei noastre muze, dedarea ei la spectacole în târgurile de provincie. * Acest fapt, ca şi o serie de alte întâmplări ne aduc tot mai mult la dureroasa convingere că, în timpul din urmă, deprinderile politice din ţara noastră se furişează şi în viaţa literară. Ne avem şi noi demagogii noştri şi corupătorii de conştiinţe uşoare. Ne avem şi noi împărţitorii de paltoane şi de posturi şi hărţuielile noastre pentru ciolan. Ne avem trădările pentru un blid de linte şi fuziunile în opoziţie. Şi bătăuşi avem la nevoie. Tot astfel limbagiul polemicelor se apropie de acela al discuţiunilor politice. Atributele „bandit" şi „mişel" le întâlneşti tot mai des. Urile se 84 dezlănţuie cu aceeaşi violenţă. Numai coborârea la „Dacia" ne-a mai . lipsit şi asaltul la alegătorii din provincie pentru cerşirea sufragiilor lor. Acum am văzut-o şi pe asta. Vai, fraţilor călători, opriţi-vă! întoarceţi-vă din drumul vostru spre Mizil, unde, pe cum aud, aveţi de gând să mai convertiţi câţiva franţu-zomani. E treaba politicienilor să se coboare la mulţime. Voi aveţi datoria să ridicaţi mulţimea spre voi, dacă aveţi puterea şi focul sacru s& : o faceţi. Şi lăsaţi, nu mai stăruiţi cu „apostolatul", căci e o rătăcire, e o exagerare a valorii voastre şi orice exagerare atinge marginile hazliului . şi compromite o cauză bună. OPINIE SEPARATĂ martie 1906 Am auzit clopotele naţionale sunând într-o dungă ca în vreme de primejdie. Pe dl lorga l-am văzut ieşind cu moaştele sfântului Traian şi ale tuturor cronicarilor, ca un mitropolit când scoate pe Sf. Dumitru în zile de secetă, sau împotriva urgiei locustelor. în odăjdii de apostol l-am văzut; şi crainicii mărunţi de pe de lături ţinând isonul, purtându-i câija sau suflând în cădelniţă, pentru ca fumul cuvios de tămâie să gonească duhul cel rău, sălăşluit în oropsitul neam de viţă latină. Şi alarmaţi de fanfară, cum mai puternică nici Arhangelul Gavriil ia a doua înviere n-o să facă să răsune, ne-am deşteptat din somnul cel adânc şi, frecându-ne la ochi, ne-am întrebat: — Unde e prăpădul ? Unde e focul, să-l stingem cu toţii ? —Arde limba românească! Literatura română e pe dric ! ..Vă rog: staţi! N-alergaţi în zadar, căci nu arde nimic. A luat foc numai putregaiul dintr-o curte ciocoiască. încolo e pace şi voie bună. Ţarina neamului e în bună pază. Ploi destule şi roade din belşug. Opriţi deci mâna slobodă a veselului clopotar. Lăsaţi moaştele în sicriul lor de argint şi trimiteţi pe apostoli acasă, sau descântaţi-le de sperietură. * Limba şi literatura românească în primejdie ! De unde această năzărire ? Noi ştim dimpotrivă că niciodată, de la Gheorghe Lazăr până la Gheorghe Coşbuc, limba şi literatura românească n-au fost în condiţii mai bune de dezvoltare ca astăzi. Niciodată numărul scriitorilor n-a fost mai mare, limba lor n-a fost mai bună şi năzuinţele spre desăvârşire n-au fost mai multe ca acum. Ce mare e puzderia de volume, ce lung e şirul de reviste, ce vii sunt 86 polemicele şi - ceea ce e foarte important! - ce îmbucurător creşte numărul cititorilor, cari iau parte la toată mişcarea literară ! Mai ales de literatura naţională n-avem a ne plânge. Toţi scriitorii fruntaşi i se închină ca unei mame. Statul ţine deasupra-i mâna ocrotitoare. Şi până şi acea societate, care-şi bogoniseşte Tatăl nostru pe franţuzeşte, s-a dat pe brazdă. Cine a auzit răsunetul ce l-a produs „cântarea pătimirei" lui Goga în palatele „Obol“-encelor, cine a văzut pe micul ciobănel cu plete blonde urcând neşovăitor scările de marmoră ale Carmen Sylvei, s-a putut convinge că am pus bine opinca-n prag şi c$ tricolorul fâlfâie mândru deasupra edificiului nostru literar, fără să fie ameninţat din vreo parte. * De ce atunci dangătul desperat al clopotelor ? De ce invocarea ajutorului unui saltimbanc, a bunului şi bătrânului căluşer Moceanu pentru înlesnirea triumfului unei lupte atât de sfinte ? De ce aducerea pe scenă a lui Tincă scripcarul (vai, Tincă, ţigane, tu care în nopţi senine ne desfătezi cu melodiile tale, tu acum alături de apostolii neamului!) pentru intonarea doinei de redeşteptare ? Sau mai pe scurt: de ce acest tam-tam fără-ncetare ? Setea de popularitate ! Da, e frumoasă şi ameţitoare floare popularitatea. Ea şade bine în pălăria fiecăruia. Dar e ca dragostea: nu alerga după ea dacă eşti om voinic şi o meriţi, ci lasă să alerge ea după tine. Adevăratul cuceritor nu se coboară la rolul de curtezan, nu linguşeşte opinia publică, nu-şi dă Ochii peste cap şi nu varsă lacrimi de fariseu, nici nu-şi arată faţa crispată de o durere imaginară. El e tăiat dintr-o bucată. Faptele şi ideile lui nu se cârmuiesc după dorinţi vremelnice. Şi mai ales nu se bălăceşte în această leşie a celui mai searbăd naţionalism de şcoală veche: cu masalale, banchete şi cu Tincă scripcarul. * Am cunoscut odată şi-un cuceritor adevărat. Aş putea zice c-am umblat la el la şcoală. Avea pe atunci „opinii sincere" şi scria „cuvinte adevărate1*. Era pentru ochii iubitori de adevăr o desfătare aleasă să vază cum, imul după altul, reprezentanţii vechiului românism se prăbuşeau în ţărână. Opinia publică se revolta, ce e drept, şi îl izola, dar el trecea înainte hohotind. Săgeţile-i cădeau ploaie în barba albă a magului din 87 Câmpina, în spatele încovoiate ale bătrânului Urechii şi în coroana cu care ateneiştii dorohoieni răsplăteau pe un alt orator naţionalist. Şi tot pe atunci scria tn frumoasa şi dulcea limbă franţuzească (pentru cei ce o curîo'sc): „II est vrai que pour cela il faut du travail, du travail consequent et honnete et que le tam-tam est plus facile: Je ne gâterai donc pas le plaisir de ceux qui s’y livrent, et je crierai comme eux: Vive le tam-tam /“ Aşa vorbea dl lorga pe când era... tftnăr. Astăzi însă, când întinde el însuşi mâna tremurândă după coroana dorohoienilor, când, după pilda celui blestemat de D-sa, a răposatului Urechii, întemeiază ligi în vremi de pace, când apare pe scena Teatrului în tovărăşia lui Moceanu, astăzi nu are dreptul să se supere, dacă-1 vom aclama cu propriiîe-i cuvinte: Vive le tam-tam t APOSTOLOMANIA Mai anii trecuţi floarea aristocraţimei maghiare era strânsă în jurul anei mese bogate. Flori, vin de Tokay, rapsodiile lui Liszt, prisos de viaţă. Şi în mijlocul acestei scene de saturaţie, estetică şi materială, un conte lung şi deşirat se ridică să (ină cuvântarea festivă: —Nu e fericit maghiarul! Acesta era începutul cuvântării lui. Şi pintenii zomăiau pe sub masă şi sfârcurile mustăţilor lungi ale magnaţilor tremurau la auzul cuvintelor oobitoare. —De ce nu e fericit maghiarul ? întrebau cu toţii. — Nu e fericit, pentru că are o limbă şi nu ştie s-o impună şi străinilor din ţară. Nu e fericit, pentru că are legi şi totuşi nu e stăpân în casa lui. Nu e fericit, pentru că se îndepărtează pe fiecare zi de idealul străbunilor. Şi ieremiada aceasta se înşiră mai departe - o văicăreală de conte sentimental, ameţit de perlele spumei de Tokay. Magnaţii-1 ascultă, pufăind a jale din ciubucurile lor de brad săcu-iesc. Din frumoşii ochi de jăratec ai nepoatelor lui Attila se desprind lacrimi de duioşie. Şi Rigo, faimosul Rigo, amantul prinţesei Chimay, -amantul cerebral, cum scrie dna Bacaloglu - intonează imnul „Deştea-ptă-te, maghiare", în melodia lui de-acolo. Ei, dar a dat D-zeu că a doua zi a fost un cer senin. Gazetele hohoteau, de la un capăt al ţarii la altul, pe socoteala oftării dureroase. Figura contelui făcea deliciul cititorilor revistelor umoristice. Şi aşa a şi rămas în amintirea tuturor: un apostol-caricatură. 89 * Conţi de aceştia au răsărit în timpul din urmă şi la noi. Ei nici nu mai au nevoie de Tokay, ci pe inima goală cântă în toată ţara o tânguire jalnică şi monotonă de flaşnetă, cu acelaşi refren: — Nu e fericit românul! Dar ce-a păţit bietul român, de l-a ajuns această obidă ? Luatu-i-au ielele puterile ? Bat turcii la poarta ţării ? Vestit-au oare şolomonarii venirea lui A nticrist ? Nimic din toate şi ceva mai inult de atât. Ţara e pe dric din cauza viciilor şi a corupţiei conducătorilor ei. Totul e minţit şi putred la noi şi straturile de întuneric se aşează tot mai dese peste mulţime. Vinovat e vodă, vinovate-s partidele politice, vinovată-i presa: anaftema, anaf-tema şi pocăiţi-vă acuma în ceasul al unsprezecelea! Zadarnic îi tragi de mânecă, sau îi zgudui ca pe somnambuli, - ei umblă mereu şi combat nenorocirea românească. Şi cum ? unul citeşte o păţanie din cârciuma lui Moş Crepu, altul povestea unui crin alb şi al treilea despre sfârâirea mititeilor din cârciuma lui Taica Pascaly. Şi gata vanghelia. Iar la orizont apare, în toată măreţia sa, îmbrăcându-ne ţara în lumină de purpură: aurora viitorului nostru mai ferice... Dragii noştri apostoli! * Dar pare că nu ne-a fost destul cu aşa cercare. De pe laturi mai răsar pui de apostoli, sau apostoli prin contagiune, tot atât de înverşunaţi, dar de altă sectă. Ăştia nu mai iau toiagul pribegiei în pustie, nici nu (in cuvântări la răspântii, ci scriu numai, şi scrisele lor sunt adevărate texte bogumilice. Iată şi un domn Popescu - Popescu ! ce nume pocit de apostol! - luptând pentru cinste şi adevăr. A scris o carte cu tâlc asupra patologiei noastre sociale, în care tună şi fulgeră împotriva societăţei de astăzi. Iubiţi cititori, d-voastră nici nu ştiţi în ce grozavă primejdie vă găsiţi, citind aceste rânduri ale mele: în criză socială, criză politică, criză intelectuală şi, mai cu seamă, în criză religioasă. Oriunde te uiţi, nu vezi decât corupţie, „insuficienţă de caracter", „letargie civică", „abulie individuală", „evoluţie tergiversantă" şi alte drăcii. 90 N-avem şi noi, ca toţi oamenii şi ca toate popoarele vreo „iniţiativă", n-avem - mă rog - „disciplină mintală" şi nici măcar „filosofie socială", în literatură „nu prea avem opere de longue haleine". în religie „prescripţiile moralei creştine sunt ignorate". în politică stăpânesc două partide deopotrivă de viciate. (Da înscrie-te, frate, la „Frăţia română !") Şi pe de-a întregul, din fiecare pagină, din fiecare şir, s-aude gemetul de deznădejde: —Nu e fericit românul! S-a hotărât deci! Ne prăpădim ! şi la toate aceste sunt de vină: „temperamentul nostru ancestral", „lipsa de autonomie în cugetarea noastră personală" şi „mentalitatea" noastră... ' Da, da, aici e buba, scumpe apostole, în (z) mintalitate !... Ş-apoi să nu-i răstigneşti pe roatele morilor de vânt, să le trosnească Qpsele! CONVINGERI Am cunoscut pe cel mai bărbos dintre profesorii noştri de botanică. Afară de barbă el nu avea nimic extraordinar, şi dacă amintesc de el, e pentru că de numele lui se leagă o anecdotă, care merită să treacă la nemurire. La o lecţie avea să vorbească despre pătrunjel şi băieţii îi aduseseră, pentru explicare, în loc de pătrunjel, o cucută. Se ştie câtă asemănare în toate este între aceste două plante, mai ales în starea lor de întftie dezvoltare. Bărbosul nostru profesor vine şi-şi ocupă locul la catedră, ia în mână cucuta şi zice către băieţi: —Această plantă ierboasă, dlor, se numeşte pătrunjel (petroselinum sativum); face parte din familia umbeliferelor; are rădăcina albă, pivo-tantă şi frunze compuse... — Ba nu-i pătrunjel, că-i cucută, observă un ştrengar de elev dintr-un colţ. —Aşadar, îi cucută, răspunse profesorul. Această plantă ierboasă este deci o cucută (conium maculatum), face parte din familia umbeliferelor, are rădăcina albă, pivotantă şi frunza compusă... —Ba nu-i cucută, că-i pătrunjel, dle profesor! strigară alţi ştrengari. — Aşadar îi pătrunjel (petroselinum sativum). O plantă ierboasă care, cum vă spusei, face parte din familia... —Ba nu-i pătrunjel, că-i cucută, ţipară ceilalţi. —Aşadar, îi cucută... Şi bietul profesor luptă mai departe cu convingerile sale ştiinţifice. * Figura savantului botanic ne vine în gând, de cate ori vedem diferitele volte în convingerile scriitorilor noştri politici. Astăzi mai cu 92 seamă, când nu poţi fi sigur de convingerea cuiva nici timp de câteva ceasuri, anecdota cu oscilarea între cucută şi pătrunjel e de actualitate. Am putea cita câteva cazuri delicioase, vorbind mai pe larg, de pildă, despre modul cum un cunoscut scriitor politic a primit peste noapte votul . universal în programul său şi cum acelaşi scriitor, tot peste noapte, din filosemit ce era, s-a schimbat în cel-mai înverşunat demagog de stradă. Ibt despre această conştiinţă, care nu e croită pe un singur calapod, se mai povesteşte că a trecut prin o nouă schimbare şi, din adorator al suveranului, s-a făcut netam-nesam criticul sever al faptelor lui. Motivul ? Cică într-o bună zi i-a căşunat să se ducă la treptele tronului, să se plângă de starea morală căzută în care s-ar fi găsind un alt scriitor şi să ceară izgonirea acestuia din slujbele statului. Fireşte că suveranul, care din nenorocire nu e preşedintele unui tribunal de onoare al literaţilor, a răspuns la doleanţele acuzatorului prin a-i vorbi de semănăturile mănoase, cari promit o bună recoltă anul acesta... Iar scriitorul nostru are astăzi convingeri antidinastice. * Din politică putem trece la literatură, unde ni se prezintă aceeaşi privelişte. ; Ca să rămânem tot în cadrul cazurilor concrete, voi aminti unul. singur. Se ştie că dl lorga a fost un mare adversar al dlui Hasdeu, şi prin răutăţile sale i-a făcut magului de la Câmpina multe supărări. A venit însă mişcarea studenţească în chestia „Obolul" şi dl Hasdeu a felicitat prin o telegramă pe iniţiatorii mişcărei. Telegrama aceasta măgulitoare a fost de ajuns, pentru ca dl lorga să regrete toată campania saprincipiară de odinioară şi să facă în public un fel de mea culpa. Şi sunt convins că dacă, cu aceeaşi ocazie a mişcărilor studenţeşti, dnii Tocilescu, Pompiliu Eliad şi Tanoviceanu imitau pilda dlui Hasdeu, - antagonistul lor, dl lorga, avea să-şi schimbe la moment convingerile şi să le ierte şi lor toate greşelile literare şi istorice. Şi nu ne-am fi mirat deloc, căci aşa sunt convingerile dlui lorga în toate: astăzi cucută, mâine pătrunjel. * Dacă am fi pesimişti şi ne-am răzima mult pe convingerile acestora, fireşte că, văzând continua lor evoluţie şi nestatornicie, ar trebui să 93 tragem cele mai triste concluzii şi s& vorbim de lipsa de caractere mari, de ţinte nesigure şi orbecâiri pe c&i necunoscute. Credem însă ca nu e nevoie să ne-alarmăm. După părerea noastră, aceşti oameni, iertători şi buni în fond, nu sunt niciodată o primejdie. Ei zăpăcesc puţin societatea, ce e drept, dar în faptul că se dau uşor pe brazdă e totdeauna şi nădejdea în îndreptarea lor. Ş-apoLmeteahna le-o ştiţi: faceţi ceva pentru popularitatea lor şi sunt în stare să vă jertfească convingerile lor cele mai scumpe. DL IORGA PĂRĂSEŞTE „SĂMĂNĂTORUL" „Sub conducerea, sau cel puţin sub influenţa mea, stau trei reviste literare, cari în Bucureşti, în Moldova şi în Budapesta reprezintă noua direcţie: Sămănătorul, Făt-Frumos şi Luceafărul..." . Astfel vestea dl lorga în anul trecut „renaşterea" literară într-o carte nemţească - ce ruşine, să scrii cărţi nem(eşti şi să huiduieşti pe nemţi! -în care făcea istorie românească. Cică de la un capăt al românismului la altul, din Budapesta la Bucureşti şi din Bucureşti la Bârlad, literatura stă „sub direcţia sau cel puţin sub influenţa" D-sale. Cartea abia apărută însă, modesta publicaţie periodică Făt-Frumos încetează, fără pretenţia de a fi însemnat ceva în mişcarea literară. jMceafărul, care apăruse independent de dl lorga şi n-a stat niciodată sub influenţa D-sale, îşi mută domiciliul. Iar Sămănătorul, unde D-sa a venit poftit la masa pusă, şi-a redobândit zilele astea libertatea, încetând şt aici „Einfluss"-ul şi „Leitung“-u\ dlui lorga. Nu-i aşa că eminentul profesor de istorie s-a cam pripit când, în nestăvilita dorinţă de a vorbi de sine, s-a proclamat în străinătate şef de şcoală literară şi când, din câteva tinere reviste, cari aveau să-l părăsească în curând, a făcut evenimente literare, de importanţă istorică, revendicându-şi pe nedrept meritul pentru naşterea lor şi pentru ideile ce le reprezentau ? Se zice că dl lorga nu are cuvenita înţelegere pentru istoria contim-porană, fie ea politică sau literară, că faţă de tot ce e nou sau în viaţă, D-sa nu poate rămâne imparţial, că desfigurează şi exagerează toate fenomenele publice de actualitate, după impresia momentului. Şi se atribuie acest cusur - mare şi fatal pentru orice scriitor - felului D-sale de a-şi fi făcut educaţia, rămânând mai mult închis între zidurile camerei 95 de studiu, scrutând mai mult tainele trecutului, pentru cari şi-a agerit ochiul şi mintea, dar fără a avea timpul necesar de a cunoaşte viaţa cum este şi oamenii cum sunt. Cunoaşterea trecutului este desigur de mare preţ, căci îţi arată multe virtuţi şi slăbiciuni. Dar justa măsură în pătrunderea sufletului viu omenesc, înţelegerea celor din jurul tău şi iscodirea rostului întâmplărilor zilnice nu pot fi învăţate din trecut. Şi afară de astea mai sunt mici forme ale vieţii, tact şi bunul-simt, cuviinţă şi corectitudine faţă de prieteni şi adversari şi alte... mărunţişuri, cari nu stau în carte, dar cari, învăţate prin contact şi prin asemănare cu alţii, te scutesc de multe rătăciri. Nu ştiu dacă cei ce astfel îşi explică greşelile dese ale dlui lorga au dreptate. Acţiunile unui om le determină - afară de cultură - şi firea lui. Cert este însă că dacă dl lorga s-ar fi mărginit la cercetarea trecutului si astfel - cum zice cronicarul - s-ar fi „închis în tumul cuvintelor şi în lăcaşul gândurilor sale vechi", cu puterea D-sale de muncă şi cu memoria sa fenomenală, ar fi astăzi savantul preţuit şt necontestat. * Dar i-a plăcut să se afirme şi pe alte terene şi n ieşit din umbră la lumină. I se părea că îngrămădind la volume de documente şi scriind la judicioase monografii despre epocele pierdute în negurile trecutului, numele D-sale prea e puţin pomenit. Temperamentul D-sale îl îndeamnă să intre în toiul unor lupte zilnice. Şi s-a coborât în vârtejul vie(ii. Intâiele D-sale ieşiri pe noul teren au fost primite dintr-o parte cu căldură. Se părea că s-a ivit un nou şi valoros condei pentru căutarea adevărului. Felul cum lovea în stările convenţionale, în situaţiile politice şubrede, în gloriile false ale unor scriitori şi în naţionalismul turbulent de stradă, ne-a făcut pe mai mulţi inşi, grupaţi la o revistă literară, să vedem în D-sa o forţă indicată a fi unul din conducătorii aspiraţiunilor tinerei generaţii şi i-am oferit simpatiile noastre şi coloanele acelei reviste. Şi a venit şi a scris. Mult şi de toate. Frumos şi avântat uneori. Inegal şi încâlcit de altă dată. Dar la un moment dat se părea că trece prin, o schimbare. Pierde linia dreaptă din „cuvintele adevărate". Ca şi când şi-ar fi dat seama că pe drumul acesta n-are s-ajungă departe, căci opinia publică la noi e vrăjmaşe tuturor acelor cari exprimă viguros adevărul în literatură şi politică. Gustase puţin - prin Sămănătorul - din deliciile 96 popularităţii şi se hotărî a preferi drumul lesnicios, drumul concesiilor principiare şi al celor personale - drumul cel bătut de toţi câţi vor să ajungă. Şi aici încep greşelile. în scurtă vreme ne pomenirăm cu un lorga mlădios şi gata a se pune în contrazicere cu lorga cel de odinioară. îl vedem pornind cu toba după aderenţi, exagerând meritele prietenilor, încurajând mici secături din provincie şi cutreierând ţările vecine, cu zgomot în jurul său. E intolerant şi invidios cu toţi câţi muncesc şi pot munci fără D-sa. E rău şi intrigant faţă de cei ce nu-1 suferă. E arţăgosul ce se coboară în toate nimicurile. Şi în locul unui luptător de croială nobilă, se dezvăleşte deodată un demagog inconsecvent şi un vanitos fără margini, care caută succese şi vrea să le exploateze. Dezamăgirea e firească. Cei ce au socotit a găsi într-însul un caracter de fier, un cugetător sobru, un om sincer, neatins de slăbiciunea mărirei, rămân la început ameţiţi de verbozitatea lui. Apoi se dau în lături. Aceasta cu atât mai mult că în literatură făcuse o grămadă de rele. învrăjbise pe literaţi. Promovase spiritul îngust de apreciare. Introdusese o notă dăscălească de clasificare, fără să poată aduce măcar o idee nouă. Căci - orice s-ar zice - ca critic dl lorga a trăit şi trăieşte din zestrea scrierilor lui Maiorescu şi Eminescu. Tot ce s-ar părea nou la D-sa, fie în articolele sale foiletoniste, fie în dările de seamă menite a mai atrage vreun aderent, se poate găsi dezvoltat clar şi pe larg în criticile şefului „Junimei", sau s-a spus în mod incisiv în vreunul din articolele lui Eminescu. Zestrea asta este bogată, dar nu merge să te lauzi cu „ meine Richtung când tu trăieşti din „ Richtung ‘‘-ui altora! * Şi iată cum şi de ce, cu încetul, s-a produs golul în jurul dlui lorga şi cum cei ce veniseră cu atâta căldură lângă D-sa îl părăsiră unul câte unul... Astăzi D-sa mai dispune de un organ politic şi de câţiva prieteni minori, cari îl secundează în acele bâjbâiri prin întuneric, cu vorbe late, cu critici sociale fără soluţii, cu sâcâieli mărunte de gazetăraş de provincie. Aici îşi va mai da câtva timp aere de titan frământat de marile probleme ale poporului, va mai vărsa lacrimi false pentru starea nenorocită a ţăranului, va ataca pe cei odinioară lăudaţi şi va lăuda pe cei huiduiţi mai nainte. Cu vorbele D-sale multe va mai ului pe cititorul de aici şi de peste munţi, până ce iarăşi vreo întâmplare îl va face să recunoască zădărnicia sforţărilor sale. 97 Când, peste puţin, se va convinge cS nu politica şi literatura, cu un cuvânt, nu prezentul este terenul unde D-sa îşi poate validita capitalul cultural şi ştiinţific ce a înmagazinat, îşi va trece odată cu mâna peste frunte, ca să gonească umbrele unui vis frumos, dar zadarnic, şi-şi va relua studiul trecutului, unde este stăpân deplin şi unde nu are prilejul a-şi dezvăli insuficientele firei sale. O DECEPŢIE Un „psiholog al poporului" înaintea mea am cartea dlui D. Drăghicescu şi în suflet pe dl Drăghicescu însuşi. în carte se face psihologia poporului român şi eu fac psihologia dlui Drăghicescu. Şi cu cât citesc mai mult, cu cât mă adâncesc mai bine, cu atât mă înstrăinez mai tare de omul, scriitorul şi prietenul Drăghicescu. De ce ? Nu e cartea destul de cuprinzătoare ? Nu e autorul destul de învăţat ? Nu e muncă din greu în acele nesfârşite pagini, îmbogăţite ciHm lux orbitor de nume şi de cuvinte sunătoare ? Ba muncă este, dar munca nu mai e un merit, e o datorie. Eu merg mai departe şi recunosc că chiar muncă de prisos e multă în cartea dlui Drăghicescu. Aşa, nu înţeleg de ce era nevoie ca un lung capitol să cuprindă tot bagajul de cunoştinţe, aduse de Ia universitate, despre psihologia englezilor, germanilor şi francezilor, când din toate popoarele, aceste trei sunt istoriceşte şi geografîceşte mai departe de noi. Şi nu înţeleg iarăşi de ce, pentru a stabili liniile cele mai caracteristice ale „minta-lităţii“ noastre etnice, a trebuit să-şi încarce lucrarea cu lungile extrase din întreaga noastră istorie, când în ştiinţă concentrarea este o condiţie esenţială. Dar mai puţin înţeleg de ce un om învăţat, care trebuie sa fie pururea limpede şi să aibă fraza penibil de precisă, se întroieneşte mereu într-un nămol de cuvinte, în tautologii neîncetate. Deschizi la pag. 125 şi citeşti: „Poporul românesc este o amestecătură şi o confuzie (mai ales confuzie ! n.cr.) de rase, cu neputinţă de descurcat şi de clasificat", întorci foaia şi la p. 126 citeşti:,.Neamul românesc este poporul care se compune dintr-un amestec nedefinit, haotic, de rase multiple". Şi - mă rog! - în aceeaşi pagină, cu câteva rânduri mai jos, aceeaşi idee: 99 „Neamul (românesc) înfăţişează aluatul etnic cel mai ciudat prin felurimea lui nedefinită şi prin varietatea bizară a proporţiilor în cari s-a făcut amestecul**. Iar cum această „variare bizară" a ideilor se fine lan( până la capătul „amestecului** dlui Drăghicescu, neapărat că munca în sine n-o mai putem tăgădui. Ea putea lua chiar proporţii mai mari, dacă autorul îşi aducea aminte că trebuie să insiste mai mult şi asupra istoriei românilor din provinciile subjugate, sau dacă în loc de a face prea multă umplutură istorică, stăruia mai bine, sau cel puţin în aceeaşi măsură, asupra folclorului şi a cultului, asupra credinţelor şi obiceiurilor, a tradiţiilor şi a poeziei, a tuturor acestor elemente vii, din cari sufletul poporului e mult mai uşor de reconstituit ca din mărturiile vremilor moarte, cu dovezile lor incerte. Ei, dar psihologia etnică este o ştiinţă relativ tânără. Steinthal >i Lazarus, întemeietorii ei, n-au murit tocmai de mult. Şi în ştiinţele tinere lipsa de metod, de proporţii, de preciziune nu trebuie să ne surprindă. Fraza goală ia adeseori locul noţiunei. * Altceva este ceea ce ne-a surprins cu desăvârşire. E trecerea peste ţintă. D. Drăghicescu după ce stabileşte, în felul D-sale, „harta sufletului" nostru; după ce găseşte că suntem un popor „neisprăvit" (între altele, pentru că nu s-ar fi isprăvit navigaţia Dâmboviţei!!) şi că ţăranul român sufere de „imbecilitate reală", de „paralizia voinţei", de , frică", de „lene", de „laşitate“ şi „viclenie" (şi dl Drăghicescu, fiu de ţăran, se felicită desigur pentru curajul ştiinţific de a fi spus acest adevăr !), - se crede chemat a face propuneri pentru îndreptarea poporului: cere vot universal, Casă rurală şi reforme democratice în favoarea ţăranului! Are aerul că vrea să îndrepteze - prin Casa rurală - psihologia (putea să-i zică mai bine patologia) poporului român, cum ai vindeca pelagra sau alt flagel social. Iată punctul în care pornim a ne deosebi şi mai mult. Cartea încetează deodată a mai păstra aparenţele unei investigaţii ştiinţifice şi trădează tot mai multe tendinţe personale. încetează psihologia poporului şi începe a autorului. 100 De altfel, chiar de la început, dl Drăghicescu ne pierde simpatia personală prin o dedicaţie neobişnuită la firi modeste, serioase şi conştiente de forţa lor: îşi închină cartea, cu cuvinte pompoase, unor bărbaţi influenţi ai ţării. în urmă vedem, nu fără mirare, că-şi presară paginile, fie că era nevoie sau nu, cu nume de scriitori, oratori sau oameni politici din toate fâberele, găsind pururea un atribut de laudă sau recunoştinţă. Tot mai mult ne face impresia omului plecat, care caută să înainteze pe calea convenţională, a complimentelor şi a antişambrării. Aici e decepţia noastră: în loc ca şirul tovarăşilor neatâmători, a firilor deschise, neinteresate, să sporească prin automl acestei cărţi, vedem sporindu-se numărul muncitorilor arivişti de cea mai obişnuită specie. Cine nu cunoaşte aceste figuri tipice din viaţa noastră intelectuală ? Ies de la universitate de obicei cu o îngâmfare uimitoare. Prin scrisori şi dedicaţii, prin servilitate, îşi asigură bunăvoinţa unor oameni politici sau profesori universitari. Caută cu orice chip atingere simpatică cu presa de toate culorile. Cil gesturi timide mai întâi, apoi tot mai largi, mai prezumţioase, îşi încep cariera cu paradă de vorbe şi... se prăpădesc de dragoste pentru popor, - o dragoste, vai, cu care străbaţi aşa de uşor! Cu de-acestea nu se face însă îndreptarea „psihologiei", dle Drăghicescu ! Casă rurală ? Vot universal ? Da ! Vrem şi noi! Dar mai întâi firi mai drepte, mai oţelite şi spinări mai puţin încovoiate, - iată ce vom cere prietenilor noştri. OCTAV1AN GOGA Sunt poate cel din urmă care-şi aşterne pe hârtie impresiile de la sărbătoarea literară ce ne-a procurat volumul de versuri al lui Octavian Goga. Frumoasa sărbătoare s-a sfârşit, o dată cu întoarcerea poetului din Bucureşti, unde venise la dorinţa prietenilor. Aplauzele au încetat, apologiile ziarelor s-au împuţinat şi ele. De aci înainte îşi încep meseria criticii reci şi chibzuiţi, cari în numele ştiinţei, vai! atât de elastice, vor da verdicte judicioase, dovedind, poezie de poezie, care este partea juvenilă şi tulbure şi care cea desăvârşită în opera poetului. Cum însă acest fel de critici scriu mai mult pentru posteritate, putem să luăm manifestarea de simpatie a mulţimei drept o consacrare, un cuvânt definitiv asupra noului talent. în adevăr, ce poate mărturisi mai cu tărie puterea poetului, ca entuziasta primire ce i s-a făcut ? Scriitorii noştri cei mai de frunte i-au deschis veseli braţele, ca unui viitor mare meşter, chemat a aduce poezia română cu un pas înainte. Lor li s-au asociat ziariştii, cei atât de urât descăliţi de o seamă de critici, pentru cuvântul că n-ar citi destulă literatură. Doamnele cele mândre, bănuite a fi refractare faţă de tot ce e românesc, i-au făcut o caldă primire la Ateneu. Carmen Sylva l-a binecuvântat de poet al neamului. Iar mulţimea dă asalt librăriilor, cumpărându-i volumul. N-au rămas deci decât vreo câteva suflete sterpe, osândite de fire a nu lua parte niciodată la bucuriile mulţimei, ce i-a izolat, şi un număr mic de scriitori cu educaţie străină, artişti şi ei, ale căror convingeri estetice însă, întrucât sunt sincere, trebuie să le respectăm. Ne întrebăm: ce i-a putut răpi pe toţi, în măsură necunoscută până acum în viaţa noastră literară ? E melodia curată şi nouă a cântăreţului, cântată din strune proprii, din pieptul cel tânăr şi puternic. E cântecul cel larg şi îndrăzneţ, cu multe 102 ţi variate nuanţe, de la cea mai duioasă până la cea mai bărbătească expresie de viaţă. Originalitatea pronunţată, în limbă, în forme, în alegerea subiectelor - iată ce l-au făcut cuceritor. * S-ar părea la început că întreaga manifestare s-a făcut lui Goga ca poet ardelean şi că toate simpatiile veneau aşa, de la fraţi la fraţi, ca unui Giglio Tos oarecare. Cel puţin unii o mărturiseau pe faţă, că e vorba de un talent mare, numai fiindcă e specific ardelenesc, iar alţii stăruiau cu îndârjire - ce oameni buni! - ca tânărul poet să rămână acolo la ei şi-i aduceau laude - ce mărinimoşi! - pentru hotărârea de a nu se stabili la Bucureşti... Recunoaştem că multele culori locale vor fi fost, înaintea celor ce nu cunosc viaţa de la ţară cu toată poezia ei, o parte din motivele cari au stârnit acest înalt nivel de interesare pentru noul venit. Preotul cel cucernic, care la alţi scriitori e un beţivan pântecos; Laie chiorul, lăutarul cel cunoscut de mulţi numai în ipostazul caraghios din anecdotele ţigăneşti ale dlui Speranţă; sărbătorile de linişte şi înălţare sufletească; dascălii şi dăscăliţele, cu blânda şi serioasa lor înfăţişare, cu poezia ce-i învăleşte, în ciuda vieţii lor trudnice; spiritul războinic înăbuşit, din adâncul clocotitor al câtorva poezii sociale, - toate au coloritul lor local pentru cei de-acolo, exotic pentru mulţi dintre cei de aici. Cred însă că forţa Iui Goga, talentul adevărat de poet, trebuie să-l căutăm nu în exotismul, ci mai mult în tratarea tuturor acestor subiecte, în lumina originală în care le aşează: Tot ce-mi ţese noaptea Zorile-mi destramă. Mi s-a dus norocul, Nu-1 mai plânge, mamă. La icoana Preacuratei nu-1 mai plânge, mamă. Cine nu şi-a cântat mama! Câtă duioşie şi câte lacrimi în literatura noastră în jurul acestui sentiment; dar mama plângând la icoana Preacuratei, sau „plângând pe ciaslov", pentru norocul pierdut al fiului sSu, este o formă prea rară, ca să nu atragă pe cititor. Tot astfel cu o altă poezie. Poetul se întoarce din ţări străine şi se opreşte în faţa casei părinteşti, căzută în părăginire. Stând de vorbă cu vecinul, îşi aminteşte de lumea apusă a copilăriei. Şi cum povesteşte el 103 aşa din trecut, de „fata popii Irimie“ şi de altele, vede o lacrimă în ochii vecinului: De ce-ţi ştergi ochii cu cămaşa, Ori plângi, vecine Nicolae ? Şi casă părintească au cu toţii. Pe toţi îi dezlipeşte de ea lupta vieţii. To(i au gustat la vatra ei farmecul poveştii lui „Alexandru Machedon". Dar care din poeţi a reuşit să condenseze în două şire atâta duioşie pentru lumea pierdută a copilăriei, ca Goga prin lacrimile unei a doua: persoane ? Pe cât de original şi de profund omenesc e poetul nostru, pe atât de puţin ardelean e în tot şirul acesta de poezii. Ar trebui, prin urmare, să se stăruie mai puţin asupra calităţii de poet ardelean a lui Goga. Este el un merit de ajuns a fi poetul unei provincii, sau chiar numai al satului său, dar cine ca Goga a reuşit să exprime sentimente generale, nu poate fi mărginit la atâta. El a intrat pe o poartă cu mult mai largă în literatură şi are dreptul să ceară a fi judecat nu numai după locul naşterei sale, ci după complexitatea talentului său. Cine l-a înţeles pe Goga numai ca poet ardelean, nu l-a înţeles deloc. * Un capitol mare din poezia noului poet are ca bază câteva stări social-politice din Ardeal. Acesta a şi fost mai mult remarcat de critică. Laudele sunt fără îndoială meritate, căci autorul poeziilor Oltul, Apostolul, Clăcaşii e vrednic de imnuri. în locul tuturor frazelor frumoase şi a proclamărei lui de poet revoluţionar, sau de poet al iredentei, ceea ce nu este tocmai, am fi preferat o cumpănită analiză a elementului naţional din poeziile lui. Căci iarăşi, nu faptul în sine, că poezia lui Goga e naţională trebuie să fie constatarea de căpetenie, ci deosebirea enormă cum Goga înţelege să fie român faţă de acei epigoni ai lui Eminescu şi Coşbuc, cari îşi naţionalizează versul după un îndemn artificial, fără izvoare fireşti de inspiraţie. Timpul de astăzi e aşa de puţin potrivit pentru frazeologii retorice în poezia patriotică, încât cine nu aduce idei noi şi forme artistice deosebite, cade în cel mai searbăd diletantism. Poetul german Anastasius Griin, care asemănase poezia politică cu „flacăra sfântă ce luminează poporului în pustietatea sclaviei" şi cu „trâmbiţa Jericonului, de puterea căreia zidurile se sfarmă", a trebuit să se ridice mai târziu el însuşi în contra acelor cântăreţi patrioţi cari, prin 104 fraza goală până la absurditate, dârlăiau ca pe un cimpoi răguşit şi, luptând pentru libertate, duceau la sclavie poezia însăşi. Goga se ridică şi el împotriva acestor surlaşi monotoni, nu direct, ci prin fondul puternic de idei, prin modul deosebit de a reda stările sociale de astăzi. Forma lui e discretă, fără fraze de prisos. Tonul e înăbuşit ca un cântec de vioară temperat. „Amarul ce se revarsă pe strunele înfiorate" îl simţi mai mult decât să-l vezi tipărit. Nici un fa ira, nici un cuvânt din marşurile chemătoare la arme şi nici măcar satiră politică nu e în poeziile lui. E parcă omul resemnat, obidit care, sub greutatea genunchilor sorţii, ţipă cu durere: Voi fi răzbunat! în Plugarii lui „ca într-un întins adânc de mare, trăieşte înfricoşatul vifor al vremilor răzbunătoare". în Oltul, acest frumos râu românesc, al cărui rol în literatura noastră se poate asemăna cu rolul Rinului ia germani, el vede pe prietenul bun ce ne va răzbuna odată, mutând în altă ţară „ţărâna trupurilor noastre". Dar Apostolul, acest „vestitor al unei vremi ce va să vie ?“ Dar „noua sărbătoare" din Clăcaşii, această grandioasă operă a literaturei române ? Nu sunt tot dovezi de originală concepţie a poeziei naţionale ? Nu sunt oare neînţelegători şi nedrepţi faţă de Goga acei cari, proclamându-1 un fel de trubadur naţional din Ardeal, îi micşorează vădi» însemnătatea ? Cine a văzut la Cameră efectul unei poezii a lui Goga, citată de dl Ionel Brătianu, s-a putut convinge ce larg e naţionalismul acestui poet. * Câţiva din criticii lui Goga întrebau, cu oarecare mirare, de ce n-a scris o singură poezie erotică ? Nimic nu ilustrează mai bine uşurinţa cu care se citeşte la noi, ca această întrebare. Goga scrie de opt ani de zile cel pu{in. Revistele Luceafărul şi Familia, ca şi ziarul Tribuna au fost organe de publicitate destul de răspândite. Şi nici Ardealul nu mai e aşa departe, căci literatura ne-a mai apropiat pe toţi. Ei bine, în tot ce a tipărit Goga acolo e multă şi tot atât de originală poezia erotică, pc care şi-a rezervat-o pentru al doilea volum. Se putea ca struna tânărului şi sănătosului poet să nu se învioreze la atingerea cu acest colţ de viaţă ? Dar şi aci Goga e noul poet. Rimele lui Şerbănescu le-a aruncat în camera de vechituri a poeziei române. El evită banalul ucigător al artei şi mărturisirile răsuflate ale liricilor dulci şi fără vlagă: Când ochii tâi stau aţintiţi asupră-mi Şi-şi tremuri ispita lor păgână 105 Cu dor prelung, cu dulcea lor «fitil. Frumoaso! Pe buza ta păcatul când zâmbeşte, Ucigător al mintii înţelepte, Stăpân tiran al patimilor mele. Femeie! Şi braţul tău molatic când cuprinde O undă doar din valurile negre. Atunci: Să-ncremeneşti tn marmură cioplită. De pe îngustul lumilor tărâm Călătorire-arpistriţe popoare, De piedestalul chipului de piatră tn nopţi de mai să-şi reazime genunchii; Ar pribegi pe negrele-i corăbii Apusu-ntreg şi-ntreaga miazănoapte Şi-ar premări în templu sfânt de fildeş Minciuna, Cea mai frumoasă-a vremii călătoare, fnmărmurită-n marmură de Păros. Un împărat cu pletele cărunte, Înnebunind, cântare-ar pe ghitară: „Un serafim cu ochii mari şi limpezi. Robit de clipa dulcelui păcat, Din tronul sfânt al Domnului din ceruri în miez de noapte-un bulgăr a furat Şi te-a-ntrupat cu daltă de argint Pe tine“... L-ar asculta, pe gânduri dus, norodul L-ar săruta pe tâmpla lui căruntă. învăluit în ceafa nopţii sure M as furişa în templul tuturora Şi sărutându-|i ochii reci de marmur Şi braţul tău şi buza ta şi fruntea, Te-aş sfărâma cu pumnul încleştat Şi-aş râde Prelung, Văzând zdrobit odorul tuturora... în zori de zi ar omorî norodul Un biet nebun, ce blestămă şi plânge. Şi apoi, râzând, îşi istoveşte braţul. Din bulgării nătângi ai pietrei moarte Zdrobitul chip ar vrea sa reînvie Nebunul I Copilul pal al lumilor albastre Când şi-a închis pe vecinicie ochii Zâmbea. Poezia erotică a lui Goga nu este un joc uşor de cuvinte, o bâlbâire de nerozii ultrasentimentale, ci are un subiect adânc şi trainice forme: „Aşa-i iubirea mea asemeni acestei largi cetăţi de unde Adâncul ei se pierde-n rostul nemărginirilor profunde Cu vifore şi curcubeie, cu valuri lung clocotitoare Cu picuri ce se înfioară de chipul unui vecinic soare..." Şi când mă gândesc că pe cel ce astfel îşi cântă iubirea, unul din putinii critici, cari l-au primit cu duşmănie, l-a trimis la sat, să-şi îmbrace acolo sumanul şi căciula de oaie şi să ţopăie în horă cu vreo leliţă cătrinţată, - nu pot decât să regret această patimă, întru nimic justificată a criticului. Citind toate versurile erotice, în frunte cu puternica rapsodie Mortua est, asupra căreia se va vorbi odată mult, adversarii aşa-numitei direcţii poporaniste s-ar fi putut convinge uşor cât de puţin ţăran este Goga, cât de modem în înţelesul cel mai îndrăzneţ al cuvântului şi cât de rafinat este din punct de vedere estetic. * Nişte bucheri - ăştia sunt criticii cari osândesc o lucrare pentru un singur cuvânt, ce le displace - nu se împacă deloc cu limba lui Goga. E o veche deprindere la noi: când nu poţi combate altfel un talent, te legi de limba lui. Am auzit pe cineva contestând valoarea poeziilor lui Goga pentru faptul simplu că întrebuinţează uneori formele „nost“ şi „vost“ în loc de „nostru“ şi „vostru"... forme absolut cunoscute în poezia populară şi întrebuinţate de Eminescu. E aşa de greu să convingi astăzi pe cineva despre valoarea limbei unui autor şi despre dreptul lui de a întrebuinţa anumite cuvinte ! Mi-ar fi cu neputinţă, de pildă, să-l conving pe un altul despre frumuseţea cuvântului „irugă“, pe care nu poate să-l sufere în poezia lui Goga, desigurnumai din cauză că nu-1 înţelege. Polemicile criticilor în această privinţă nu pot duce însă la nici un rezultat, căci hotărâtor în toate 107 r&mftne totuşi poetul, singurul bun cunoscfltor al limbei ţi vulgarizator al ei. Iar Goga este artistul a cărui limbă bogaţi, curat românească, nu mai admite discuţie. Să înceteze deci odată cârtitorii de meserie! Să lăsăm Ia o parte orice meschine deosebiri de provincie şi sS fim veseli că ne-a venit iarăşi un poet - la timpul potrivit. UN POET LIRIC: Z. BÂRSAN într-o cameră aproape obscură, din parterul pasagiului Villacros, cunoşteam - acum vreo opt ani de zile - o redacţie sărăcăcioasă. Un biurou primitiv, câteva scaune învechite, şi-n fund, până spre tavan, un vraf de reviste. După dezordinea din casă, după aerul greu de mucegai şi de igrasie, puteai să judeci repede, că aci te afli într-o împărăţie de intelectuali boemi. Şi era mare zgomotul şi obscura cameră se umplea de râsete şi de seninătate, de câte ori tinerii locuitori, cu părul vâlvoi şi frunţile late se adunau să discute literatură. Era aceea o epocă de tinereţe şi de zburdălnicie, când talentele înmuguresc şi nu cunosc nici gravitatea maturităţii, nici beţia succeselor. Din acel locaş modest, unde se plăsmuia revista Floarea albastră au ieşit câţiva învingători şi câţiva zdrobiţi, - căci aşa sunt revistele: ajută celor mai tari să se afirme, iar celor slabi le dă prilejul de a cădea. Şi printre cei ce au biruit, străbătând în cercuri tot mai largi cu versurile sale şi chiar cu proza sa, a fost şi Zaharia Bârsan, pentru care titlul acelei reviste, floarea potrivită ca simbol al unei întregi şcoale estetice, a devenit o idee conducătoare în toată activitatea-i de până acum. îi citesc noul volum, o ediţie complectată a volumului de la 1903, şi găsesc în el pe tânărul romantic de odinioară şi nu numai pe acela. Nici zgomotul patriotic, care în ultimii trei ani a trecut cu furie, cu vorbe late şi cu situaţii falşe prin literatura noastră, abătând talente şi ademenind pe cei mlădioşi, n-a lăsat urme în producţiunea lui. Nici alte tendinţe, înăbuşitoare a caldelor şi subtilelor vibraţiuni sufleteşti, nu l-au tentat. El a rămas pururea cântăreţul iubirei, visătorul sentimental, liricul în cea mai desăvârşită accepţiune a cuvântului, - poetul pe care dascălii nu-1 vor înţelege, teoreticianii nu-1 vor preamări, dar toţi câţi ştiu să simtă îl 109 vor citi, oprindu-se cu drag asupra paginilor duioase, pline de soare şi de lacrimi. în via(a unor cântăreţi de felul lui Bârsan, să nu căutaţi direcţii şi nu căutaţi acea orânduire programatică a zilelor, acea strânsă logică a faptelor. O zi de jale alături de o noapte de chiot, clipe de luptă alături de resemnare, visuri alături de lacrimi. Aşa-i e viaţa aşa şi cântecul. Şi astfel e întocmit şi acest volum, cu pagini atât de variate, ca sentiment, ca forme şi chiar ca valoare: optimismul cel mai exuberant se preface în cel mai negru pesimism, viaţa cea mai caldă se mărgineşte cu dorinţa de moarte, iar formele cele mai cizelate ca artă stau alături cu improvizaţii. Omul şi artistul ni se descoperă deplin, fără rezervă, fără calcul, cu cea mai... lirică sinceritate, aşa cum gândeşte şi visează zilnic şi cum îl duce soarta spre zarea înseninată a vieţii sale. Găsim în acest volum mai întâi o serie de „scrisori“, un gen simpatic de poezii duioase, în care, într-o formă nesilită, largă, autorul vorbeşte, prietenilor sau prietenelor, de clipe de ale vieţii, de iubiri moarte şi de nouă nădejdi, - o înşirare de multe amănunte trăite şi închipuite, gânduri fugare, nelămurite, probleme ridicate şi nerezolvate, clipe oprite în loc şi aşternute în versuri armonioase. Desluşim apoi, dintre celelalte, câteva idile, impresii şi scene de la ţară, în cari, neapărat, amintirile din copilărie îşi au partea lor, cu dragostea de părinţi, cu liniştea din sat, cu zilele de horă şi cu multe poveşti: Mocneşte focu-n vatră... bunica somnoroasă îşi deapănă povestea în vorbele-i domoale, Iar mama stă pe gânduri... pe gânduri totdeauna. Şi somnul se coboară încet... şi tot mai moale Şi-l simt cum tot mai leneş mi se răsfa|ă-n gene Cum mă gândesc la părul frumoasei Cosânzene... O mare parte din aceste poezii sunt pasteluri, impresii de Ia ţară, încadrări de frumoase fenomene ale firii, însoţite pururea de reflexiuni sentenţioase şi de comparaţii de o rară gingăşie artistică. Tablourile lui se aseamănă, când cu melancolicele apusuri de soare de toamnă, când cu zorile albe ale primăverii. La mijlocul tabloului, pentru a-i da mai multă viată, el aşează de obicei o amintire, o scenă, sau un alt subiect, care în multe rânduri e ales într-adins ca simbol. Un asfinţit de soare, o floare la tulpina bradului, un mărgăritărel plutitor pe valuri de pârâu îi sunt 110 prilejul de asemănări din viaţă, - poezii simboliste, dar fără nota obscură proprie altor simbolişti. Toate însuşirile poetice ale lui Z. Bârsan le găsim însă unite în cele două cicluri de cântece din acest volum, un gen în care este neîntrecut de contimporanii săi. Sunt cântece „desprinse din caldul primăverilor" pline de viaţă, triste uneori, vesele altădată, într-o formă uşoară, populară, de o muzicalitate rafinată a ritmului, calitate ce a făcut succesul tuturor poeţilor, în frunte cu Heine: Lăutare, măi bătrâne, Şi străin pe lumea nouă, De-aş putea în clipa asta Inima mi-aş rupe-n două. Şi pustiu cum sunt pe lume Şi bătut de sărăcie Jumătate, măi fârtate. Bucuros (i-aş da-o (ie. Tu, din ea, să pui în strune Dorul ei şi-ntreg amarul... Şi să-mi cânţi apoi, bătrâne. Să-mi fărâm întreg paharul! Nicăiri nu iese mai bine la iveală ca, în aceste cântece, îmbinarea umorului liric al poetului cu pronunţata lui sentimentalitate, o îmbinare care poate fi considerată ca nota fundamentală a lui Bârsan. Duioşia lui niciodată nu triumfa până la capăt, durerea lui niciodată nu e nimicitoare, căci ca o rază primăvăratecă vine umorul şi goneşte umbrele deznădăjduirii trecătoare. Această însuşire ne aduce aminte de cuvintele scrise de Heine asupra marelui poet irlandez, a sentimentalului Steme: „Şi pe Steme -scrie autorul Cărţii cântecelor l-au crescut muzele în Parnas. Dar, după obiceiul lor femeiesc, l-au răsfăţat repede prin ademenirile lor. El era favoritul zeiţei palide a durerii. Odată, într-un acces de dezmierdare, ea-1 sărută cu atâta putere şi cu atâta foc în iubire, încât inima Iui fu sângerată. Şi atunci înţelese toate durerile lumii. Dar iată, sora mai tânără a durerii, Mnemosine, cu faţa-i de bujor, veni la băiatul bolnav, veni cu râs şi cântec şi-l sărută, şi-i învăţă buzele lui ce este uşurinţa vieţii şi ce e gluma. De atunci, inima şi buzele poetului sunt mereu în 111 contrazicere. Când inima e plină de jale ţi când voieşte să spună durerea ce clocoteşte în adâncul ei, de pe buze-i picură totuşi cuvinte de glumă, zâmbete senine"... Cuvintele simbolice, prin cate Heine caracterizează duioşia poetului irlandez, se potrivesc pe deplin şi la poetul nostru. UN EPIGRAMIST: CINCINAT PAVELESCU Sculptorul Spaethe - jovialul şi plinul de viaţă sculptor - i-a imortalizat capul în bronz şi i-a prins în faţă o trăsătură din jurul gurei, -expresiva trăsătură a omului care şi-ar soarbe viaţa întreagă într-o clipă. Iar dedesubtul bustului a pus cuvântul: satir... Ei, dar sculptorul n-a prins destul din faţa asta. Altfel mi-aş închipui eu în bronz pe Cincinat Pavelescu. Mi l-aş închipui ca bard vioi, cu faţa senină, cu ochii aprinşi, în mână cu o liră şi buzele întredeschise spre cântare. Căci aşa este el: un bard din alte vremi rătăcit printre noi, bun, vesel, guraliv, schimbând viaţa în vis şi visul în viaţă, - coborâtor din rasa acelor cântăreţi de demult, cari cântau sub balconul iubitei, la picioarele infantei, cari spuneau vorbe de spirit la mesele lucullice. Şi, ca şi aceşti cântăreţi, el îşi încredinţează poeziile celor patru vânturi: lumea le ştie de-a rostul, lăutarii le cântă, colegii îi spun verseturi; se petrece, se râde cu ele şi el le lasă să zboare, să circule, fără obicinuitul egoism paternei al autorilor de volume. Cei ce cunosc viaţa noastră literară ştiu că scriitorii ţin la Cincinat Pavelescu, ca la una din cele mai simpatice figuri de astăzi. Nimeni nu-1 urăşte şi nu urăşte pe nimeni. în serile noastre frumoase adeseori facem roată în jurul lui şi el ne încântă cu verva neîntrecută, cu glume, cu epigrame şi cu improvizaţii. într-o seară de aceste am reuşit să prind o serie de epigrame, dintre cari voi împărtăşi câteva. Vesel şi repede povesteşte din viaţa lui de magistrat prin provincie, o viaţă supusă diferitelor fluctuaţiuni, cu prezidenţi somnoroşi, cu advocaţi limbuţi şi oameni politici inculţi. E o lume aparte lumea asta din oraşele noastre de provincie şi nimeni dintre scriitorii noştri n-a fixat-o 113 încfl. Pavclescu a prins câteva tipuri. Iati de pildft dl Fabriciu, limbutul ţi incultul judecător din provincie: Sudec&torul meu Fabriciu Nu-i orator, dar mie-mi place, Daci, vorbind, e un supliciu, E un deliciu daci tace ! Sau iată un model de procuror, care făcea curte stăruitoare soţiei prezidentului de tribunal: Berbantul nostru procuror Ades, la club, când mă-ntâlneşte, Cu mulţi morgi îmi trânteşte: — Salut pe domnul ajutor! Ce-mi spune dânsul e legal, Fiindci am decret regal Să fiu ce sunt şi nu-1 regret. Dar o-ntrebare: eminentul De unde are el decret. Făcând pe... vice-prezidentul ? Fireşte societatea asta gravă din provincie este adeseori mofturoasă, iar magistratul-poet a trebuit să sufere uneori şi mici persecuţii şi mari transferări dintr-un colţ al ţării într-altul, din pricina unor catrene reuşite. Cu ocazia unei mutări din Brăila la Corabia, poetul scrie unei fete: Plec la Corabia cu barca... Dar mi se pare ci amorul O si m-aduci la Brăila Cu vaporul! Ajungând la Brăila, el dă de primarul de-acolo, care, pecum se ştie, e spiritist şi-i dedică rândurile: Cu morţii prea mult tu te joci, Şi chemi Ia spirite, o mie. Un sfat: p-al tiu si nu-1 evoci, Ci niciodată n-o si vie! 114 La Craiova era o alegere de deputat şi, biruind prinţul Ştirbey ale cărui bune vinuri sunt mult gustate de amicii muzelor, poetul scrie: Era fatal, o prinţ Ştirbey, TU, staroste-al băcanilor, în capitala Banilor, Să te alegi numai prin ei. Politicale de-aceste Pavelescu are multe; vom insista însă asupra epigramelor de coprins literar, cari sunt mici medalioane contimporane. Cunoscând pe toţi scriitorii, cu inteligenţa lui pătrunzătoare, neapărat, a reuşit să fie adeseori foarte fidel în portretele sale. Pe Macedonski, de pildă, găsesc că l-a zugrăvit crud, dar aşa cum este, zicându-i: Măiestrul nostru are-o boali: Ii plac sticleţii. Da-n dulap Văd colivia şade goală... Fiindcă sticleţii-i are în cap. Tonul nimerit l-a găsit şi în epigrama de caracterizare a operelor dlui lorga: Un premiu dăruiesc în bani Cui calcula-va-n zece ani Câte cadavre-nghite morga Şi câte rânduri necitite Pe fiecare zi comite -lorga! Bună este Biblica închinată lui Şt.O. Iosif în faza de acum: Pe Iosif fra|ii îl vândură Cumpărători găsind destui; Privindu-ti cărţile-n vitrină Râvneşti şi tu la soarta lui! Următoarele rânduri, dedicate „Unui profesor“ s-ar părea că-i sună de-a dreptul dlui M. Dragomirescu: 115 T\i crezi câ mie-mi faci plăcere Când scrii de poezia mea. Totuşi la critica ta dulce Eu ţi-am trântit o notă rea ! Lui Lecca, după o slabă reprezentaţie a piesei Câinii: Haralambe, câinii tfii Mi se par nişte potii: TVi-i hrăneşti destul de bine. Ei te muşcă-ntâi pe tine. Lui Dăuş, pentru faţa lui ştearsă, de copist ministerial: Vezi ăla roşu care vine, Cu ochii-n geam, cu nasu-n cer 7 E scriitor! - Îmi pare bine: La care minister ? Unui prieten, poet şi el, cu care stăm la masă şi care voia să-l tachineze, spunându-i că citeşte puţin, Pavelescu îi scrie în mod instantaneu aceste rânduri: „Citeşti p jţin"-îmi spune Bardul. Eu dau din cap şi zic: mai ştii ? Dar tu citeşti prea mult pe alţii. Dovadă e... în tot ce scrii. ... Şi în felul acesta continuă conversaţia la masa noastră. Pavelescu este nesecat izvor de epigrame. Rimele curg, îmbrăcând totdeauna o idee într-un vestmânt luminos. Nu este un simplu joc de cuvinte, o înşirare capricioasă de calambururi, ce ne dă poetul. Spiritul ager e pretutindeni şi un humor lipsit de orice răutate veninoasă. La cele reproduse aici închipuiţi-vă adăugate o sumedenie de apropouri, de bucăţi cu două înţelesuri, de sublinieri şi aluzii mai subţiri la societatea înaltă sau la viaţa de stradă, - bucăţi care vor rămâne pururea inedite - şi aveţi pe Cincinat întreg: 116 Plugar strămoşul lui cel antic. Dar azi modernul Cincinat, Ades poet şi magistrat. Ce e: roman, sau e romantic ? Astfel se întreabă el şi noi îi răspundem: şi una şi alta. E mult din vioiciunea veche românească în ceea ce scrie şi foarte mult din romantismul cel mai pronunţat, - ceea ce se va vedea mai bine, când se va vorbi despre cântecele lui. UN STRĂIN, POET ROMÂN: I.B. h6TRAT Modest, cu faţa-i aspră şi privirea încruntată, dl Hătrat se strecoară prin rândurile noastre, de toţi stimat şi de nimeni iubit. îl vezi mai rar şi pururea singur, închis, posomorât, ca un strein cu o durere ascunsă în suflet. în poeziile lui revine un tip tăiat dintr-o bucată. Aci e un bătrân corsican, artist cu visele sfărmate, în care nimic nu mai trăieşte afară de ură şi de dorul răzbunării. Colo îl întâlnim ca lopătar cărunt, care străbate valurile înalte ale mării, cu toată resemnarea şi cu toată trufia omului singur. într-altă poezie, lopătarul se schimbă în pădurar cu aceeaşi mâhnire în faţă „şi cu gândul într-aiurea“. E însăşi figura poetului, care-şi trăieşte şi visează viaţa în umbră, în singurătate, ca orice dezrădăcinat. Dar, fireşte, „un singur om e o lume întreagă'*, şi izolarea dă prilej la multă concentrare. Poetul ajunge în mod fatal un gânditor şi la mijlocul gândurilor stă eul său însuşi, cu toată filosofia asupra problemelor de viaţă. Ce este omul, ce e viaţa şi ce e moartea, sunt vecinicile întrebări ale pesimiştilor şi la ele răspunde şi dl H6trat, iar răspunsurile lui sunt ale unui biruit în luptă. Dintr-un şir întreg de poezii se vede un suflet frânt, amăgit, care a căutat zadarnic să stabilească un echilibru între via(a sa, pe de o parte, şi între iubire şi dreptate, pe de alta. Această zadarnică încercare o găsim între altele frumos zugrăvită în poezia Moş Zaime. E vorba acolo de un pescar bătrân şi vânjos din golful provensal (patria poetului) care îşi încredinţează barca valurilor, dar luat de furtună, e aruncat în largul apelor furioase: 118 Se luptă îndrăzneţul marinar Şi flutur&nd vezi pletele-i cărunte; Acum dispare-acum s-arată iar Pe vârful mişcător al unui munte. Şi-l duc, îl duc şuvoaiele spre for... Pieziş, bătrânul cearcă să le-nfrunte Şi ore lungi par clipele mărunte Când undele cu cerul una par... La un moment dat s-ar părea că îndrăzneţul marinar va triumfa, dar: De-a valma-ngrămădite de urgie Gemând se sparg în pulbere-argintie Talazurile uriaşe-n stâncă... Deodată peste firea răzvrătită, Lăsându-se pe aripa-i grăbită Şi grea ca plumbul cade noapte-adâncă. Şi ropote prelungi şi repeţite Cuprind tăria-ntreagă fiorii Şi, tot mai dese, licăriri pripite Rupând genunea săgetează norii. De friguri zguduiţi stau privitorii Din ale căror inimi îngrozite Se-nal|ă strigăte înăbuşite De fiorosul vuiet al vâltorii. A treia zi, în faptul dimineţii. Când soarele spărsese valul ceţii Cu nimbu-i de pe pânza depărtării. Pescarii, când să plece, şi-arătară, în larg privind, o luntre solitară Ce-n voia ei plutea pe-ntinsul mării... Elementele biruiesc deci şi pedepsesc trufia pescarului în această baladă, care vrea să fie un simbol al întregei vieţi omeneşti. Nota asta de gândire imprimă caracterul întregului volum al dlui HĂtrat, ici cu o nuanţă mai blajină, colo în acorduri mai puternice, dar pretutindeni cu un cuprins real, care diferă mult de cuprinsul versurilor sentenţioase, arhibanale ale poeţilor convenţionali. Ideile, neapărat, nu le discutăm, căci niciodată nu am putea aproba gândurile izolaţilor, când înţelepciunea vieţii se reazimă pe largul şi zgomotul societăţii. 119 Mai aproape de noi e poetul, când, venind din lumea gândirilor 91 de pe plaiurile patriei sale, cu pescari trudiţi şi cu Mistralul fioros, se întoarce la noi şi culege flori de pe văile noastre poetice. S-ar părea cft şi-a găsit o a doua patrie pe pământul românesc, care-i deschide toate frumuseţile. într-o limbă, în care numai din câteva constructiuni silite mai cunoşti pe străinul francez, dl Hdtrat ştie să cânte şi podoabele munţilor noştri, să simtă şi să se-nfioare şi de trecutul nostru. Mai rece, poate, ca un român, dar cu destulă veneraţie faţă de neam, ştie să-şi ridice glasul tremurător pentru binele ţăranului. Iar în ore de restrişte inima lui bate pentru aceleaşi dureri din a doua sa patrie şi înaltă o rugă fierbinte pentru ocrotirea ogorului nostru străbun... Ce vrei ? E poet, şi dacă amintirile îl duc departe în ţara Magaliei mult iubite, inima lui bate aici, între noi şi, oricât de palide, dar totuşi şoaptele lumii noastre străbat până la cel mai izolat dintre poe(i. Ca un contrast cu fondul închis, meditativ, al dlui Hdtrat, ni se arată o altă serie de poezii lirice, triolete „cu versuri scurte, uşurele", în cari prinde câte un gând trecător: Singur în al vieţii tot Visuri dulci, nu tnă lăsaţi! Ce-aş mai face fără voi. Singur în al vieţii tot ? Norii deşi ca plumb greoi Ce pe cer j-mi despicaţi t Singur în al vieţii tot Visuri dulci nu mă lăsaţi... Mai ales în aceste, dar şi în sonetele cele multe, în cari e un maestru al formei, versul curge sprinten, limpede, împiedecându-se numai rar de câte un termen impropriu, de câte un cuvânt românesc stângaci întrebuinţat. în unele însă are adevărate frumuseţi, încât trebuie să te miri de atâta simt pentru fineţea şi armonia limbei române din partea unui străin. Sunt şi poezii obicinuite în acest volum, cu multe căderi de frunze de toamnă şi cu imagini comune liricilor noştri mai tineri. Pe de-a întregul însă dobândim impresia că literatura anilor din urmă nu poate fi scrisă fără a pomeni cu simpatie şi numele lui H6trat, a acestui izolat ţesător de gânduri triste, a acestui visător rătăcit din străini pe pământul nostru. 120 DĂRI DE SEAMĂ I tiaralamb G. Lecca, „ Casta Diva “. Piesă în 4 acte. 167p. Acelaşi, „Jucătorii de cărţi". Piesă în 4 acte. 163 p. (Apăruteîn „Bibi.pentru toţi". No. 236 - 237; 238-239) Nu cunosc în literatura noastră de astăzi un scriitor mai interesant ca pe dl Lecca. Când nu te atrage, te revoltă. Când nu e sincer, te izbeşte cu afectarea teatrală. Dar te plictiseşte prea rar ca să nu-1 citeşti. Şi orice se iartă unui scriitor afară de plictiseala ce ţi-ar putea hărăzi citirea lui. Pe dl Lecca îl urmăreşti mai cu interes când priveşte viaţa drept în faţă. E unul din cei puţini cari cunosc viaţa, a văzut-o mai întâi prin gaura cheii şi, în urmă, deschizând uşa, s-a aruiicat în vârtejul acelei lumi, care în lumina candelabrelor îşi joacă viaţa într-un vals ameţitor: braţe albe, sânuri decoltate, mătase, parfum şi sete nepotolită de primăvară. Pe de lături a zărit alcovurile cu viaţa de culise, ridicările şi căderile vertiginoase şi cărţile - această roată a norocului, de spiţele căreia se atâmă cu toţii, pentru a se împletici în ele. Şi mai cunoaşte dl Lecca ceva: comedia iubirei. Mai cu seamă comedia iubirei, acest război pe moarte şi viaţă a două suflete ce s-au iubit, această violentă ciocnire de pasiuni, cu întregul ei registru de ură şi dispreţ, de dorinţi aprinse şi dezamăgiri dezgustătoare. Pe toată întinderea ei dramatică natural că nu o ştie, sau cel puţin nu o ştie exprima. Ar fi trebuit să mai meargă la şcoală, să înveţe la Strindberg, la Ibsen şi chiar la d’Annunzio, care-şi soarbe acum poate ultimii stropi de vigoare, pentru a cunoaşte până-n adâncul ei această comedie, izvorul nesecat de opere de artă. Văzând problemele ce le atacă, îţi vine cumva să regreţi că dl Lecca nu e mai meşter, că acest fiu al Capitalei nu observă mai mult şi mai adânc şi nu găseşte forme mai alese pentru o viaţă, care merită să-şi aibă şi ea interpretul ei. 121 * Casta Diva... nume pe care liceanul sentimental îl dă iubitei sale. E întâia operă dramatică a dlui Lecca, cu multe amintiri de licean precoce. Eroul e student. Al doilea erou e abia bacalaureat. Eroinele sunt copile de şcoală. Se vorbeşte mult de şcoală, de pian, de împărţire de premii. Tinereţea autorului zâmbeşte încă în primele acte, e tinereţea de visări nevinovate, în care o singură strângere de mână deschide perspectiva unui viitor. Dar fantoma se şi iveşte. E fantoma iubirei a toate veştejitoare, care-I urmăreşte pe dl Lecca în „piesele** şi în toate poeziile d-sale. Autorul îndrăzneţ le pune faţă-n faţă: Casta Diva şi fantoma ei, iubirea curată de fecioară şi dragostea nevinovată a Leliei. Războiul se dă şi biruie femeia perversă, ea care-nfruntă semeţ ordinea socială, care-nfrânge legile firei; triumfă până la sfârşit, fără a se umili şi fără a fi umilită. Iar alături de ea, copila castă care se stinge de iubire, înşelată, ea-şi ucide conştiinţa şi se aruncă celei dintâi lepădături ce-i iese în cale. Cade apoi, fără a mai avea puterea de a se ridica, osândită şi uitată. E întâiaşi dată când vedem pe dl Lecca muncind serios: sunt două caractere de femei, reprezentând două lumi deosebite, două morale şi două voinţe bine definite. E viaţa cum este şi cum ar trebui să fie. Şi din aceste două probleme ce se urmăresc vecinic, ca soarele cu luna, rezultă tragicul. Gina, copila cu castitatea pătată, este o figură adânc tragică. Ea ne aminteşte viu pe Irena, din Ziua învierii de Ibsen. Ca şi aceasta, ea-şi uită mândria şi cade, din răzbunare pentru jignirea amorului ei; ca şi Irena, Gina ajunge „obiect**, fiinţa ce nu mai distinge între bine şi rău, căci: „Fericirea n-o poţi nici face, dar nici reface. Ş-apoi nu mai am putere să încep o viaţă nouă. Sufleteşte vorbind, am îmbătrânit. Am ajuns la acel somn final, din care nu mă mai pot deştepta. în inima mea în zadar cauţi simţămintele, pe cari le aprinseşi odinioară; le găseşti arse, stinse, - şi în cenuşa lor nu mai poţi citi cât de viu fusese odată focul. Cu cât mă apropii de sfârşit, dacă mi-arunc ochii înapoi, să mai văd pe unde am trecut, - patimile, simţămintele, durerile, bucuriile -, toate îmi par micşorate, aproape şterse, pierdute-n zare. Mă cuprinde o nepăsare fără seamăn. Şi nepăsarea e cea mai dulce mângâiere: e simţământul care ne adoarme fiinţa, pentru a ne uşura sfârşitul... Şi s-a sfârşit !...** E ceva ibsenian în Gina dlui Lecca, iar toată piesa D-sale - căreia nu înţeleg de ce nu-i zice tragedie - e cea mai bună operă din tot ce a produs între atâtea trivialităţi. 122 De la Casta Diva la Jucătorii de cărţi e o cădere. Cam aceeaşi cădere ca de la o piesă de caractere la alta de moravuri. Autorul urmăreşte diverse tendinţi, îmbracă toga de apostol şi se expune la zeflemele. De ce nu învăţăm să lăsăm o dată moravurile, biciuirea lor şi alte apostolaturi pentru „Dacia“ şi să păstrăm în artă tendinţe mai puţin interesate ? Toată drama asta a dlui Lecca nu este altceva decât povestirea morală despre zădamica încercare a unor părinţi de a-şi îndrepta un fiu, căzut în patima jocului de cărţi. E povestea „fiului rătăcit" şi morala fabulei: ascultă de părinţii tăi! E scrisă mai mult pentru liceani - şi o recomand foarte mult pentru bibliotecele şcolare - decât pentru oamenii iubitori de artă. O altă greşeală fundamentală a acestei opere se găseşte în felul naiv şi iarăşi extrem de moral cu care autorul voieşte să dezlege un conflict de dragoste. îl dezleagă ca un preot catolic - D-sa, apologetul de până aci al dragostei fără margini şi fără filistenism. Şi ce rău îl prinde, Doamne, -rolul de misionar cucernic ! Lungeşte numai acţiunea şi-i strică tot efectul, pe care l-ar fi avut dacă scotea mai în relief figura fantomei sociale de rigoare, care este în această piesă, dna Clara Torini, palida şi eleganta arătare, corupătoare de suflete tinere. Câteva scene picante, câteva schiţe de oameni reali are însă şi în Jucătorii de cărţi. Bancherul Natan e o figură dintre cele mai bune ale dlui Lecca. Recitind aceste două piese, amândouă cu un fond pronunţat sentimental, ai impresia că dl Lecca e într-o continuă luptă cu sine însuşi. Idealismul său, salvat încă din tinereţe, e în luptă cu realitatea vieţii ce-1 înconjoară. De aci acea orbecare, acea nehotărâre în alegerea subiectelor, acea continuă cădere de la avântul cel mai tineresc la proza cea mai absurdă. Şi de data asta îi vom recunoaşte dibăcia pentru teatru şi vom regreta că talentul D-sale n-a reuşit până acum a se ridica deasupra primei opere care este Casta Diva. II Duiliu Zamfirescu, „ Tănase Scatiu ". Roman. p. 144. H. G. Lecca, „Câinii". Piesă în patru acte. p. 91. (Apărute în no. 257şi259-260din „Bibliotecapentru toţi".) Dnii Duiliu Zamfirescu şi H.G. Lecca într-o bibliotecă populară ! Gândul nu e rău, căci nu sunt scriitori cari n-ar avea dreptul să nu râvnească la popularitate. Dar pot dnii Zamfirescu şi Lecca să fie vreodată populari ? Până acum nu sunt. Muncesc de multă vreme şi-au multe volume la activul lor. Au avut şi succese par{iale şi au şi admiratori ascunşi. Dar astăzi totuşi nu sunt decât nişte izolaţi. S-ar părea că aparţin mai mult trecutului, prea de timpuriu, fără să-şi fi trăit în mod mai intensiv viaţa literară şi fără a fi contribuit cu ceva pozitiv la culoarea epocei noastre. E zgomot, e mişcare în toate părţile astăzi, dar în toată frământarea asta, la care publicul cel mare ia parte cu interes vădit, numele dlor Zamfirescu şi Lecca răsună foarte rar şi probabil tot aşa de rar au să răsune şi în viitor. De ce această lipsă de legătură, de comunicaţiune intimă, între public şi numiţii doi ? Scriitorii solemni, glaciali nu intră niciodată în favoarea mulţimei. Iar domnii Zamfirescu şi Lecca sunt solemni până la ultima potenţă a afectării şi sunt reci, aproape rigizi. Tot aşa de puţin simpatici sunt scriitorii blazaţi, iar domnii Zamfirescu şi Lecca nu sunt departe de categoria acestora: când nu văd lumea în o culoare ştearsă romantică, o zugrăvesc în negru, o ceartă, o şcuipă-n obraz. E ceva repulsiv în superioritatea asta morală şi estetică ce-şi arogă ei faţă de mediul fixat în operele lor. Miroase a ciocoism literar! * în cursul deceniilor s-a cristalizat un subiect favorit pentru prozatorii şi autorii noştri dramatici: corupţia prin politică. E terenul cel mai vast, care oferă fenomenele cele mai variate din viaţa socială, cu schimbările ei repezi de situaţii şi de caractere. Elementele de observaţie fiind aşa de multe, nimic nefiresc dacă aproape toţi scriitorii noştri se simt atraşi de 124 ele. Ar fi un capitol caracteristic de istorie literară, dacă cineva şi-ar lua osteneala să grupeze la un loc pe toti câţi au scris despre moravurile politice şi-ar arăta cum au evoluat concepţiile scriitorilor în aceastS privinţă. Căci un fir roşu de la unii la alţii este în adevăr. La început, scriitorii erau mai îngăduitori şi împărţeau societatea în două tabere, una condusă de principiul destructiv al politicanismului şi alta de binele obştesc. „Bmzi“ şi „putregai" le-a zis acestor tabere, foarte nimerit, un autor de-a doua mână mai din zilele noastre. Dar, cu cât înaintăm, „brazii" par a se pierde sub povara anilor, figurile senine dispar. în cărţile ce anunţăm sunt numai „putregaie", cari s-ar fi înstăpânit pe întreaga viaţă politică. La dl Zamfirescu, ca şi la dl Lecca, singurii reprezentanţi ai binelui sunt doi boieri, paralitici şi aceştia, în semn că prăbuşirea întregei rase este iminentă. Restul care biruie şi dominează prezentul şi viitorul conducătorilor, e compus din parveniţi, ca bogătaşul Scatiu şi din câini, ca Alexandru Fronda.... Nu încape îndoială că realitatea e alta şi că în viaţă e mai multă variaţie de caractere şi de sentimente. în critica lor aspră la adresa societăţii, în monotonia tendinţelor şi în scepticismul afectat, e nota cea falsă, fundamentală, din aceste două lucrări. Ceilalţi scriitori ai noştri sunt mult mai sinceri şi mai adevăraţi. * Romanul dlui Zamfirescu, cu toate că face parte dintr-o trilogie, e o lucrare închegată, cu strânsă unitate de acţiune şi de caractere, ca la orice meşter în ale formei. Viaţa politică de la ţară, cu despoţii provinciali şi cu ţăranii chinuiţi, însă nu e ceva nou în literatura noastră, căci o mai găsim la alţi scriitori mai vechi şi chiar la D-sa. Dar originală cu totul e firea sucită a semidoctului bogătaş Tănase Scatiu, un nevropat în straie de ciocoi. E o mică creaţie acest decadent Scatiu, cu pofte neroniane. încolo întreaga operă, comparată cu deosebire cu scrierile celor tineri, pare acum învechită. Are ceva într-însa din atmosfera şi din scenăria romanelor uitate ale lui Bolintineanu. Mult contribuie la această impresie sentimentalismul eroinei, - vecinica soţie tânără, visătoare, brutalizată de un soţ nesimţitor, de un satir libidinos, pe când gândurile ei plutesc departe, la un Făt-Frumos din copilărie... după tipicul 125 adevăratului roman. în unele scene, cum e de pildă In momentul întâlnirei eroinei cu prietenul ei din copilărie, romantismul acesta demodat te face să zâmbeşti. Cu părere de rău observi apoi că şi stilul dlui Zamfirescu s-a mai uscat. A pierdut din frăgezimea celui din operele anterioare. Pagini întregi se citesc ca cea mai seacă proză oficială, fără nici o scăpărare de spirit sau de poezie. Pe ici, pe colo dă stilului o culoare ştiinţifică, ceea ce iarăşi constituie un contrast neplăcut cu caracterul literar al limbei sale. Strânsă ca logică şi caractere este şi drama dlui Lecca. Dintre toate ale sale, acţiunea aici urmează cu cea mai severă consecventă. Tipul paraliticului politician Verera nu e o creaţie â D-sale, dar e perfect susţinut până la sfârşit. De asemenea e îndemânatec prinsă toată suita de paraziţi politici din jurul eroului, - acel amestec grotesc de amorali şi de femei stricate, acei câini cari „se mârâie şi se muşcă, ling piciorul care-i loveşte şi sfâşie mâna care-i mângâie**. Bucata are şi calităţi tehnice, căci nicăiri autorul n-a reuşit mai bine ca aici sâ stăpânească acţiunea pe scena plină de personagii, cari vorbesc şi se agită deodată. Dar teza dusă la extrem, tendinţa realistă vădită, tratarea aproape brutală şi ironia nesfârşită a autorului faţă de subiectul său sunt şi defectele acestei opere, defecte mari, căci coboară valoarea ei artistică. Pentru ca un scriitor să reuşească a fi popular îi trebuie alte calităţi decât acele ale dlor Zamfirescu şi Lecca. Fără a linguşi orgoliul multimei, fără a o idealiza şi a-i acoperi lipsurile sufleteşti, autorii sunt chemaţi totuşi a ţine echilibrul între însuşiri şi defecte şi a nu se pierde în afectări şi extravagante. Sau dacă ei sunt spirite de nega(iune şi ţin numaidecât să intre în rolul de critici sociali acerbi, de acuzatori publici, trebuie să aibă darul de-a se avânta la o superioritate absolută şi a nu lăsa în opera lor urme de gândire banală ca la orice moralist convenţional. Ce rău ne pare că nu găsim această superioritate la cei doi autori! 126 UI Em. Gârleanu, „Cea dintâi durere". Buc., 1907, p. 262. (Editura „Minervei") La prozatorii noştri de astăzi - trebuie să ne obicinuim a nu mai zice la tinerii noştri prozatori - găsim o notă comună, la unii mai puţin accentuată, la alţii bătătoare la ochi: romantismul. E poate nota caracteristică pentru întreaga mişcare literară de astăzi. Nu suntem nici ţărănişti, nici decadenţi; şi mai puţin ne-am putea numi clasici; suntem însă cu toată siguranţa romantici. Romantismul este o noţiune foarte largă, şi aproape nu e scriitor care să nu fi atins, măcar cu o parte a producţiunii sale, câmpul floarei albastre. Sunt romantici toti cei ce, ca prozatorii noştri, îşi iubesc ţara şi privesc cu drag la vremile mai bune cari dispar, la boierii neaoşi cari apun cu toată atmosfera lor idilică. Sunt romantici toţi cântăreţii resemnaţi, cari cântă visurile sfărâmate ale neamului, sau ale lor, şi întrezăresc, numai prin ceaţă, un viitor mai bun. Toţi câţi se întorc cu blestem de la viaţa din oraş şi se aşează cu gândul la vatra curată de la ţară, ca nişte moşnegi plini de experienţe fatale şi cărora nu le-a mai rămas decât mângâierea florilor din vreo grădină de castel dărăpănat; toţi câţi cultivă simbolica poezie a poporului, poezia câmpului, duioasă şi dulce ca o rugă de creştin; de asemenea cei ce se pierd în speculaţiuni vagi, obscure, în comparaţii prăpăstioase pentru a exprima un sentiment aşa de omenesc de altfel şi de limpede la alţii, - toţi aceştia sunt romantici şi sunt tovarăşii noştri în viaţa literară. D. Gârleanu e printre aceştia şi încă printre cei dintâi, căci D-sa a înaintat repede. Cine ar fi crezut că din modestul ofiţer Emilgar, care prin Arhiva dnei Riria semna mici şi incolore dări de seamă şi notiţe istorico-literare, să se dezvolte abilul stilist şi povestitor de astăzi ? Cu o nuanţă uşoară de moldovenism - care trădează pe omul umblat în şcoala populară a lui Creangă -, dl Gârleanu reia şi în acesta al doilea al său volum subiectele sale favorite, din viaţa boierilor de la ţară. De obicei sunt boieri din ultima generaţie, - ultimele vlăstare, reprezentanţi ai unui veac apus. Scenele se petrec mai ales în nopţile 127 lungi de iarnă, când vântul şuieră groaznic pe la ferestre, şi por(ile „pocnesc înăbuşit ca nişte lovituri de maiuri“. întâmplările au loc în câte un castel de la (ară, părăsit şi blestemat, în care vii nu mai sunt decât amintirile, iar boierii se plimbă ca nişte umbre şi tresar numai în miez de noapte când „ceasornicul mare şi rotund din perete bate rar şi înăduşit, scuturând din zimţii roţilor lui, regula parcă mersul ninsorii"... într-un loc, scenele acestea fioros de romantice - dintre cari mai multă artă coprind peisagele de iamă şi însăşi figura eroului sinistru din Gruşan - îţi dau absolut impresia unei literaturi de un romantism medieval. E vorba de un castel părăsit în urma morţii neînţelese (şi psihologiceşte nemotivate) a unor boieri. La poarta castelului apare, într-o bună zi, un călăreţ spătos, cu căciulă ţuguiată, şi auzind că cei doi boieri sunt morţi, el întoarce calul şi se pierde „în norişorul de colb", fără nici o vorbă, ca un pribeag cavaler din vremuri de odinioară... Atmosfera aceasta grea, pâcloasă, cu cer plumburiu, îi convine dlui Gârleanu şi pentru faptul că este un sentimental, - ca orice romantic. Chiar întâia sa bucată din volum - întâia durere - e ţesută pe acest fond sentimental. D-sa pare că se identifică cu totul cu acel „strigăt de durere, adânc, că mi s-a părut că ieşise din fundul unei hrube", - cum caracterizează strigătul de moarte al unui pompier din această măiastră schiţă. Acelaşi fior, aceeaşi melancolie neagră o găsim în alte bucăţi, ca înecatul şi în Fraţii, această subtilă schiţă, din care dl Sadoveanu ar putea să înveţe cum se pot prinde şi note mai discrete din viaţa militară. De altfel şi în părţile cele mai senine, mai intime, nota fundamentală e tot duioşia romantică. în Vierul cu frumoasele părţi descriptive, în Tata cu multele peisage poetice şi cu fina analiză a sufletului de părinte şi în La vorbă într-o seară de iarnă - singura bucată din tot volumul, unde natura e plină de viaţă - se râde mai mult cu lacrimi decât din adâncul sufletului şi se trădează scriitorul romantic, poetul dacă vreţi, care priveşte lumea prin lumina unui amurg. E aceasta o lume proprie a dlui Gârleanu. l-a devenit proprie mai ales prin felul cum o îmbrăca, prin simplicitatea stilului, prin coloratura limbei, prin variaţia de tipuri şi de scenarii şi îndeosebi prin amintita notă de blândeţe, de intimitate, de melancolie, care se resimte în fiecare frază. Având deci multă originalitate, e natural ca dl Gârleanu să fie considerat printre cei mai serioşi muncitori ai generaţiei noastre de scriitori, printre cei ce-şi îngrijesc lucrările, îşi cumpănesc vorba, îşi cern 128 subiectele, fără a se repeta şi fSrft a se preocupa de cantitatea producţiunii. Eu aş insista poate chiar pentru o şi mai mare selec(iune. Patima sau Părtaşul, de pildS, două bucăţi mai slabe, nu le-aş fi pus al&turi de grozavul Gruşan. De asemenea, pentru viitor, aş socoti ca un succes al dlui Gârleanu, dacă ar renunţa la aşa-numitele povestiri cu cadru, cum sunt mai mult de-un sfert din schitele acestui volum, dacă n-ar mai pune în gura eroilor săi cuvinte ca: „o amintire tristă, pe care o să ti-o spun“... sau „în legătură cu asta, să-ţi spun o întâmplare din tinereţe"... şi apoi să urmeze însăşi povestirea subiectului. Acest fel de compoziţie a nuvelei - mai ales când se repetă - ar da bune prilegiuri pentru controlarea puterii de concepţie a autorului şi e păcat ca, desigur din o nebăgare de seamă, să se ajungă la concluzii greşite. IV „Iubita “ lui Traian Demetrescu A apărut, în cunoscuta „Bibliotecă pentru toţi". Iubita, romanul lui Traian Demetrescu. Tinerimea se va bucura, căci Demetrescu e al ei şi numai al ei. în literatură a rămas cu puţin. Paginile lui impresioniste şi versurile-i numite de el însuşi „suspine rimate" vor face pe câte un cercetător să tină şi de el seama, când va vorbi de o epocă în care se plângea şi se visa mult. Dar oricum ar evolua literatura şi oricât s-ar preface gusturile estetice, în tinerime va rămânea totuşi o bună parte, care va continua să citească pe Traian Demetrescu. Căci curentele literare vin şi trec, dar plânsul, visarea şi iubirea tinerimii rămân de-a pururi. 129 De-a pururi se va vorbi de „iluzii", „idealuri", „dezgust** şi „decepţii**, - aceste sunătoare cuvinte, al căror cuprins vag aprinde tinerele imaginaţii. De-a pururi privirea lunei va deştepta „setea nepotolită de-a fi feri-cit“. Şi vecinic o clipă de iubire va fi pricepută ca supremă înţelepciune a vieţii. La Traian Demetrescu, fireşte, acordurile sufletului tânăr sunt palide, nelămurite şi reduse. în avânturile-i lirice se opreşte la început. Timid, duios, feminin, rămâne la suprafaţă. Artistul în el e mic. Dar prin nostalgia singurătăţii, prin vecinicul cânt al resemnării şi prin cucernicia către sfinţenia firii, el face parte din familia acelor scriitori romantici, cari stau omeneşte mai aproape de tinerime. Ş-apoi iubirea lui ! „.. .moleşită, înfiorată de dezmierdările şi şoaptele lui, ea se întindea pe sofa, îi lua capul între amândouă mâinile, îl privea cu ochi umezi, uimiţi şi adânci, îl lipea de sân, îl acoperea sub săruturi nesfârşite, parcă ar fi voit să-l omoare. Fiecare îşi da pradă celuilalt comoara sa de tinereţe, de frumuseţe, sărutându-se unul pe altul cu voluptăţile cele mai dulci. Se pierdeau într-un delir de senzaţii, se pierdeau ca două flăcări cari s-amestecă...“ O iubire bolnavă, dar nevinovată. Ceva din Eloisa lui Rousseau şi din Lotta lui Goethe. Muzică multă de cuvintc. Tresăriri de fericire. Şi pe urmă... parfum de viorele uscate. Aşa iubeau contimporanii lui Eminescu şi aşa va iubi tinerimea totdeauna. * Emil Corbescu,eroul romanului Iubita, este reglementarul erou al romanelor sentimentale. înainte de a intra în acţiune „scuipase puţin sânge**, - deci un erotic bolnăvicios. El ura „minciuna vieţii convenţionale** de la oraş şi iubea singurătatea, această „călătoare tristă**. „Şi sub tăcerea eternă, sufletul lui Emil parcă murea de o neînţeleasă, de o sfâşietoare melancolie...“ 130 Eroina, Maria Cerbureanu, nu e nici ea un model de sănătate. Ma-mă-sa murise „de ftizie galopantă" Cu acest fond de sensibilitate moştenită putem prevedea ce legătură se va dezvolta între cei doi. E aceeaşi iubire, pe care o întâlnim pretutindeni la Demetrescu, în volumul lui de „sensitive**, în notele lui „intime" şi în priveliştile lui din viaţă: o idilă într-un cadru de poezie naivă şi uneori o beţie delirantă a simţurilor. Idila începe cu o primblare a tinerilor prin grădină şi se continuă în salon. „Un miros de garoafe şi de roze pătrundea înlăuntru; luna plină lumina deasupra lor**, pe când ei se gândeau dacă „există o armonie universală între simţuri şi gânduri**?... Urmează destăinuirea prin mijlocirea pianului; clipele de îndoială şi mai târziu însuşi cântecul cel mare al iubirei cu „frica de sfârşit şi teama instinctivă de nestatornicia iluziei**. Sfârşitul ? Banal ca toate sfârşiturile. Despărţirea. Mărturisirile nebune, beţia îmbrăţişărilor, visările în feeria nopţilor se pierd în timp şi în spaţiu. Şi aici, ca-n toate romanele după care subiectul lui Demetrescu este aproape copiat, cel care trebuia să renunţe este eroul şi cea care se deşteaptă mai de timpuriu la realitatea vieţii este eroina. Morala fabulei o dă un prieten al eroului: „Aţi cântat amândoi un duo de voluptate, un cântec de tinereţe, - atâta tot. Ea era liberă şi frumoasă, tu erai inteligent şi plăcut. Aşa sunt toate amorurile: idile de mai, scrise în puţine strofe.** * Şi toate drăgălăşiile aceste, cu multele analize sufleteşti, cu necontenite reflexiuni, învăţate în aparenţă şi imposibile în fond, şi cu bogăţia de flori şi de raze de lună, se citesc uşor. Lumina simpatică în care e învălit nefericitul autor, decedat aşa de tânăr, fără a fi putut aduce vreo ordine în impresiile sale şi în ideile dobândite prin multă lectură, -lumina aceasta contribuie şi ea la ridicarea interesului pentru o aşa de plăcută operă. Nu ne vom apropia însă de ea cu armele zdrobitoare ale obiectivitătii, deoarece naivă cum este, o Biblie a iluziilor, o apoteoză a iubirii, o carte a tinerimei, merită să trăiască. 131 V „Marin Gelea" de N. Pătraşcu Dacă aş ti ăi în Ardeal sau în vreo capitală a ţărilor din Occident, fără a fi cunoscut mai întâi societatea bucureşteană, citirea romanului Marin Gelea' de dl Nicolae Pătraşcu, mi-ar fi procurat un şir de deziluzii. Nu pentru valoarea lui literară. Cunosc cu de-amănuntul studiile critice ale acestui scriitor, cu vorba lor lungă, rece şi greoaie. Cum însă în toate aceste disertaţii n-am descoperit nici o pagină creată de mână de artist, nu eram cu nimic îndreptăţit a vedea în Domnia sa pe romanciei il de mâine. Unul a fost Lessing, care, nefiind artist, a voit să dea literaturei germane o dramă şi o comedie model, şi a reuşit. Criticii veniţi în urma lui, voind să-l imiteze, au dovedit prin încercările lor cel mult cum nu trebuie scrisă o operă de artă. Şi dl Pătraşcu aparţine acestor imitatori. Poate să ştie ce este un roman, poate la nevoie să-i facă geneza în teorie, fară să fie în stare a-1 scrie. Deziluziile mele ar fi avut o altă cauză. Romanul dlui Pătraşcu prezentându-mi ramura societăţii române într-o oglindă grotescă, era să pierd orice nădejde în viitorul ţării, ale cărei destine au încăput pe nişte mâini atât de necurate şi pe nişte capete atât de înguste. Din fericire însă ştim că filipicele dlui Pătraşcu n-au un substrat îndeajuns cercetat şi că din pricina urâtelor culori, aşternute pe pânză de o mână nedibace, nimeni nu trebuie să se îngrijoreze. Oricine a prins manifestări ale societăţii noastre conducătoare, oricine a cunoscut, măcar în treacăt, figuri asemănătoare celor din romanul Marin Gelea, se poate convinge uşor că aici ni s-a dat o aţcătuire cu totul falsă şi tendenţioasă. Falsitatea asta provine fie din neputinţa de a înţelege viaţa şi a pătrunde spiritul societăţii descrise, fie din vreo supărare personală, care totdeauna joacă un rol însemnat şi urât în romanele sociale de actualitate. 1N. Pătraşcu, Marin Gelea, roman, Bucureşti, 473 p. 132 Lipsit cu totul de originalitate, dl Pătraşcu condamnă cu asprimea frazei societatea noastră înaltă. Imitând pe Eminescu, el primeşte teoria păturilor suprapuse şi face răspunzător, pentru multele viţii, încuibate în aristocraţie, amestecul de sânge din cursul veacurilor. „Stratele suprapuse de la noi - zice D-sa prin rostul unui personagiu, poetul Herva, presupusul pseudonim al dlui Delavrancea - adică parveniţii de ieri şi parveniţii de azi cu femeile lor, cu viaţa şi alcătuirea lor, sunt aproape moarte, sunt vârfurile uscate ale frunzelor dintr-o plantă. Societatea română, adevărata aristocraţie, se va naşte mâine cu toate caracterele altor nobleţi vechi, va fi inteligentă, morală, iubitoare de frumos şi, mai presus de toate, naţională. Cea de astăzi e un accident monstruos în viaţa poporului român şi de aceea are şi sufletul diform al unui accident." Reţinem deci constatarea, aşa de puţin măgulitoare pentru noi toţi, că înalta noastră societate de astăzi este neinteligentă, imorală şi neiubitoare de frumos, un accident cu sufletul diform (!)... şi trecem la amănunte. Lumea asta forfoteşte prin saloanele somptuoase ale Capitalei. Limba de conversaţie este franţuzească, neapărat, o ocazie pentru o lecţie de patriotism ieftin. Doamnele din această societate ? „Crezi că citesc vreo carte românească ? Nici n-au măcar pudoarea inconştienţei lor ! Alecsandri, Bălcescu, Eminescu... sunt pentru ele mai puţin decât numele unor cai de cursă !“ Domnişoarele ? Una din ele, auzind că se vorbeşte de Eminescu, întreabă: „Eminescu ?... Poetul nou ? Nu-i aşa că face parte din şcoala lui Verlaine?...“ îndeosebi o doamnă - biata doamnă Lari, prototipul aristocratei „liber-schimbiste" - e pusă greu la contribuţie. Ea e: „... femeia care şi-a vândut tinereţea la 18 ani unui gârbov bogat de 60 de ani şi care s-a măritat de a doua oară cu Săvescu ca să-i câştige procesul de moştenire, iar după ce a câştigat, a plecat singura la Paris... O prefăcută şi jumătate, o Messalină cu aerul de mironosiţă...“ 133 Acelaşi ton trivial îl intrebuinteazS la caracterizarea bSrbatilor. Cu pufine excepţii, între care eroul Gelea, un sentimental patetic păn& la absurditate şi anume Mangra, fost secretar la Legaţia din Paris, toţi sunt nişte firi catilinare, desfrânaţi, proşti, putrezi, fie oameni politici, fie profesori sau literaţi, începând cu cei din frunte, cu profesorii universitari, cu „regele criticei" şi şefii de partide, până jos la cel din urmă bătăuş. Vreţi să cunoaşteţi un om de stat ? Iată Gogu Prezeanu... „... un tâmpit instruit. Aşa cum îl vezi de ridicol la înfăţişare, ei e cel mai grozav om politic al partidului, 1-a făcut om de stat inconştienta-i amestecată cu un grăunte de nebunie." Vre(i un doctor model, care mai face şi politică ? Iată pe dr. Maurescu... „...o fiinţă mică şi slabă la corp şi la minte, cu urechile blegi şi cu genele roşii..." Dori(i cunoştinţa prinţilor români, rămăşiţe glorioase ale vechilor familii de Domni ? Vă prezint pe prinţul Vladimir: „...Un nul şi un neputincios, de care te miri şi te întristezi că are forma de om“. Alăturea de el, prinţesa Ilaria e: „... o movilă de cărnuri moi şi grase (sărmanul meu tiz !) susţinută cu mare greutate de oasele duble ale corsetului"; în câteva pagini găsim apoi la un loc întreaga astă societate de tonţi corupţi şi „liber-schimbişti". Suntem în parcul din Sinaia. „în marginea parcului, high life-ul social al Sinaiei, doi câte doi, femeia cu amicul, stau la umbra plopilor subţiri (cărora pe româneşte le zice mesteacăni), femeile pe marginea bazinului, iar amicii tolăniţi pe iarbă, fiecare în dreptul fiecăreia. Ele şedeau picior peste picior, cu fustele scurte, după moda timpului, cu ciorapii ă-jour (timpul cu ciorapii ă-jour!) ei cu ochii injectaţi de sânge, cu obrajii congestionaţi, plini de mâncare nedigerată încă (cu obrajii plini de mâncare nedigerată !!) le priveau de jos. Apoi ca şi când tabloul n-ar fi fost destul de caracteristic, câinii lor alcătuiră ca un plan mai accentuat al tabloului. Din timp în timp, stăpâna unuia din câini le arunca, distrată, câte o dojană plecată parcă dintr-o gelozie inconştientă a libertăţii animale. — Voyons, Cador!... — Voyons, Livrette! 134 După digestie intrară cu toţii în hotel!“ Fără câini, desigur. Aceştia rămăseseră afară în nesupărata lor libertate animală pizmuiţi de stăpânele lor, pe când ele cu amicii - „ high life-ul social!“ - s-au retras în somnuletul postmeridian, cum cu atâta subtilitate stilistică ni se dă să înţelegem. Lăsându-i în braţele lui Morfeu - căci e aşa de dulce somnul în Sinaia ! - noi să întrebuinţăm timpul ca să ne răfuim puţin cu domnul autor. Admitem că societatea noastră e bântuită de multe rele şi că artistul poate să-şi ia dreptul a le biciui. Acestor rele şi reprezentanţilor lor nici prin gând nu ne trece a le lua apărarea. Eminescu a dat alarma împotriva lor în satire, iar în articolele politice aplică fierul roşu asupra „sedimentelor de cocote şi pungaşi". Pentru ca rolul de acuzator public să şadă bine cuiva, trebuie însă să aibă mai întâi autoritatea morală şi intelectuală a unui om de geniu, a unui artist mare, căci altfel cuvintele lui violente şi aerul acela solemn de grozăvie au în sine ceva donchişotesc, cu bine pronunţata lor nuanţă de ridicol. Iar domnul Pătraşcu nu este un om de geniu. Recunoaştem apoi artistului voia de a-şi lua subiectele şi caracterele din cercul cunoscuţilor săi, din oamenii politici şi literaţi ce-1 înconjoară. Romanul având a reda suflete şi întâmplări reale nu poate fi despărţit de viaţă şi scriitorul e în dreptul său a-şi alege câmpul de observaţie unde voieşte. Dar, îndată ce personagiile dintr-un roman sau nuvelă sunt aşa fel tratate, ca să le cunoşti modelul, fără multă bătaie de cap, acele nu mai sunt opere de artă, ci pamflete. Figura reală trebuie să rămână departe, ascunsă; ea e numai aluatul primitiv, lutul căruia artistul îi imprimă forma şi-i insuflă viaţa cu ajutorul fanteziei sale creatoare. Idealul în această privinţă ar trebui să fie figura distinsă a eroinei Klaerchen din Egmont de Goethe, figură vie, căreia însă criticii cu toată asidua lor cercetare nu i-au găsit modelul. Altfel, dacă în lipsa fanteziei şi mai ales în lipsa cinstei artistice, asemănarea este mare, avem înaintea noastră copii rele de pe natură, sau caricaturi cu tendinţe culpabile. $dl Pătraşcu ne-a dat aproape numai schimonoseli de acestea, făcute cu ură şi patimă multă, dovedind şi pe calea asta slăbiciunea sa de scriitor. 135 Dar chiar dacă aluziile dlui Pătraşcu n-ar fi aşa de transparente ţi mobilul sufletesc urât ar fi fost mai acoperit, ne întrebăm: este societatea română, în adevăr, atât de căzută sub raportul moral şi intelectual, încflt să inspire atâta revoltă unui scriitor şi să-l facă un critic social acerb, un pesimist atât de desperat ? în nici un caz. Domnul Pătraşcu e un tendenţios brutal. încercarea lui e pur şi simplu o afectare, o uşoară cochetărie cu direcţiile democratice mai noi, o vânătoare de patriotism, - însuşiri ce le întâlneşti la fiecare neofit, la toţi scriitorii care, fără a cunoaşte pe ţăran, îl laudă veşnic, punându-l în opoziţie cu orăşanul corupt şi fără a fi fost cândva patrioţi prin educaţia şi temperamentul lor; se improvizează în apostoli de dragul modei şi al popularităţii. Să revenim însă la roman. Societatea asta „coruptă ‘ este numai cadrul povestirii. Firul însuşi e cu mult mai puţin revoltător. Dimpotrivă, e vorba de povestea unei iubiri dintre cele mai banale. Un arhitect - Marin Gelea - iubeşte pe Elena, fata unui moşier. Vârtejul vieţii din Capitală îl smulge pentru un moment de lângă ea şi îl apropie de o ispită (numită dna Lari) căreia-i rezistă, rezistenţă ce nu contribuie cu nimic la îndulcirea caracterului şters al eroului. La Sinaia - îndată după scena cu câini şi obraji plini de mâncare nedigerată - cei doi iubiţi, Gelea şi Elena se revăd. Urmează declaraţia de dragoste, în propoziţii lungi de câte două pagini, cum n-a mai fost şi nu cred să se mai fi scris vreodată. Tânărul, luându-şi iubita de mână, o duce la umbră de brad, ca să-i vorbească de „amintiri strămoşeşti", de „metemsicoză", de „natura care se repetă în combinaţiile ei“ şi de „Irina Buzeasca din biserica de la Stăneşti". „... Aşa că mergând mai departe şi legând firea mea cu firea d-tale, dorurile mele cu dorurile d-tale, îmi închipui ca suntem, poate, doi tineri din vremurile acele, care n-au putut face împreună (tinerii sau vremurile ?) decât preludiul vieţii lor şi care se întâlnesc în veacul nostru de bărbăţie din nou pe pământ, spre a-şi urma mai departe traiul, întrerupt odinioară de vreo întâmplare oarecare, poate de o descărcatură de armă din mâna unui duşman.'* 136 După această descărcătură de cuvinte, Elena negreşit că trebuia sa ameţească şi să fie a lui Gelea. „Plecându-şi capul, el îşi lipi buzele de degetul ei inelar: în gândul lui şărutatul acesta era ca un inel de logodnă. Mai târziu, după ce Elena mai bolise şi de o congestie pulmonară, se făcu nunta şi D-zeu binecuvântă căsătoria lor cu doi dolofani...“ Această simplă povestire e înnămolită de materialul secundar, fără nici o legătură cu acţiunea, nici cu formarea sau zdruncinarea caracterelor. Afară de caricaturile sociale pomenite, găsim în carte interminabile descrieri ale comorilor de artă din Italia, Franţa, Spania şi Grecia, descrieri întrerupte numai de către un oltean zarzavagiu, care, trecând pe sub fereastră, striga: „Hai la praz, cartofi şi varză !“ şi mută gândurile scriitorului în altă ţară. Pe lângă partea pamfletară şi banalitatea acţiunei, predilecţia aceasta pentru umplutură fac din romanul dlui Pătraşcu una din cele mai nereuşite opere literare din ultimul timp, vrednică de recomandat cel mult unui spiritual spicuitor de fraze delicioase. VI „Poeziile" dlui O. Carp O lectură chinuitoare pentru mulţi! Impresia de durere ce ţi-o lasă întâia poezie - povestea unui rândunel rătăcit, care nu mai ajunge pe tovarăşii înaintaţi şi cade pradă valurilor- nu te părăseşte până la sfârşit. Tot crâmpeie de imagini, sau imagini întregi, negre şi posomorâte. 137 începe cu zile de iarnă, cu corbi şi cu trandafiri degeraţi, cu părintele Nichifor (ca să rimeze cu „vifor") care-şi pierde-un copil pe vreme de îngheţ. Povesteşte basmul trist al unui împărat nebun de dor şi al Ofeliei celei batjocorite de prin(ul ei. Ne plimbă apoi prin „codrul de cărbune" şi prin alte prăpăstii, unde întâlnim corpul neînsufleţit al frumoasei Magdaline, „copila lui Ciulei" (ca să rimeze cu „satul ei“) şi leşurile a doi evada(i din fundul ocnei. Când ne întoarcem din acest drum, trecem pe lângă un palat negru, cu o lume de fantome (Umbre) şi zărim alături un câine de tată ce-şi loveşte fiul drept în inimă (Tată) şi pe-un biet ţăran, încovoiat deasupra plugului şi gândindu-se că soarta lui, chiar şi după moarte, este aceea de a tot mâna boii şi a ţine coamele plugului. Toate aceste tablouri sunt încadrate în negrul misterios şi rece al unei nopţi fara viaţă: Vreun freamăt de viaţă, vreun murmur de pâraie Nimica nu s-aude, nimica nu tresare... Pluteşte numai luna tăcută şi bălaie Şi mersul ei în noapte e singura mişcare... Poeziile acestea sunt scrise mai de mult. Gusturile evoluează însă repede. Fie că, în mod firesc, s-a produs oarecare însănătoşire în opinia publică, fie că firi mai senine s-au înstăpânit pe presa literară, o asemenea duioasă cântare a durerii şi reducerea .acestei dureri la motive adeseori atât de mărunte nu mai surprinde. Dlui Carp îi lipsesc însuşirile de căpetenie ale scriitorilor mai noi: temperamentul şi vigoarea, gratie cărora întreaga noastră mişcare culturală a primit o înfăţişare mai vioaie şi mai încrezătoare. Dar, înainte cu vreo 15 ani, când Eminescu era încă stăpânul inimilor şi conducea condeiul tuturora şi când dl Gherea propovăduia un nou ideal social, dl O. Carp putea să fie mai gustat. Atmosfera era atunci mai prielnică, spiritele erau mai moleşite cumva şi ideea dlui Carp, că picăturile de ploaie din streşini sunt simbolul plânsului universal, putea să fie apreciată. Pe de altă parte atunci tendenţionismul fiind în floare, era foarte firesc ca, citind păţania fetei lui Ciulei şi nenorocirea celor doi ocnaşi, întregul club socialist să izbucnească în plâns, iar dl Gherea să se simtă îndemnat a stărui - mai mult decât ar face-o astăzi - asupra personalităţii şi originalităţii acestui,.artist proletar". 138 Tot din spiritul timpului de atunci, se explică felul însufleţit cum dl Delavrancea atrăsese la Ateneu atenţia publicului asupra acestui poet. Multele note sfielnice şi cu deosebire cele romantice, pesimismul social în formă blajină şi reflexiunile continue au multe puncte de atingere cu artistul discret care e Delavrancea. Cu noi însă, cari asistăm la o întreagă regenerare a literaturei prin cheltuirea de mai multă energie, visarea asta continuă, rece şi tulbure, afectarea unei nenorociri sociale sau universale de dragul curentului, ne atinge prea puţin. Pentru noi, dl Carp are înainte de toate meritul de a fi autorul cunoscutei Doine: Atât de trist răsună doina Făr’ de cuvinte înţeleasă ! Ce dor îşi spune cine-o cântă. Şi ce durere îl apasă 7 Ascult-o bine cum adie Din munţii noştri pân-în vale Şi spune-mi dacă ştii vreun cântec Mai dulce şi mai plin de jale 7 Nu-i plânsul unei inimi numai Şi-al unei clipe trecătoare Ci neamul nostm-ntreg îşi cântă Durerile de care moare, E singura lui poezie care rămâne şi care mai are importanţa de a fi servit ca izvor de inspiraţie altor doi poeţi pentru două puternice creaţi-uni, superioare acesteia. încolo vedem în dl Carp mai mult pe eminescianul, - cult, pentru că ştie să îmbrăţişeze şi subiecte filosofice şi un bun stilist, pentru că nu se pierde în vorbărie de prisos, ca al(i epigoni. Rob al ideilor curente, nu putea însă să aibă şi să-şi dezvolte o personalitate proprie. Mai supărător în acest volum este lipsa de egalitate, ce pare a caracteriza întreaga operă poetică a dlui Carp. Ce bine descrie marea f uneori şi ce fericită e fraza „Umbra codrului pe apă face apa | gânditoare...“, dar ce copilăros sună următoarea teamă de valuri: 139 Cine ştie Poate-au s8 treacă Peste vreo luntre Care se-neacă t Inegalitatea şi lipsa de control o vedem cu deosebire în firul de traduceri din Lenau şi Heine, traduceri cari n-ar face cinste nici măcar începătorilor. Poate să existe o mai prozaică interpretare ca următoarele strofe din Heine ? A căzut prea timpurie Bruma peste flori albastre, Le-a pălit şi s-au uscat. Un flăcău iubea o fată, Şi-au fugit pe-ascuns de-acasă. Mamă, tată n-au ştiut. Pribegind nu-şi mai aflarS Niciodată fericirea; Prin străini s-au prăpădit I Şi poate-se tipări o mai oribilă mutilare şi banalizare a celei mai frumoase strofe din renumitele „cântece de stuf' (Schilflieder) ale lui Lenau: Weinend muss mein Biick sich senken, Durch die tiefste Seele geht Mirein sUsses Deingedenken Wie ein stilles Nachtgebet... ca această traducere: Pe-aci mâhnit trec nu ştiu unde Iar amintirea ta pătrunde 140 Printre iluzii de mult moarte Ca-n trestii doina de departe. Neglijente de acest fel nu face un poet, care-şi iubeşte meseria şi nu riscă niciodată a-şi destăinui puţina sa putere de a şti pătrunde în sufletul poeţilor străini. Dacă am analiza cu de-amănuntul poeziile dlui Carp, probabil că am ghici uşor povestea Rftndunelului, care n-a putut să zboare departe şi, după câteva rotocoale frumoase de zbor prin sferele mai limpezi şi mai înalte, a trebuit să cadă: e organismul prea filigran şi slăbiciunea aripilor, cari l-au împiedicat. VII Un romantic Dl Mircea Dimitriade este unul din cei mai mari poeţi ai neamului românesc, scrie una din cele mai obscure foi ale aceluiaşi neam, redactată de mica suită a pontificelui simbolist. Dar dl Mircea Dimitriade, trubadurul ligei conservatoare, este unul din cei mai neglijabili scriitori, căci iată atâtea luni au trecut de la apariţia volumului său de Opere dramatice şi nimeni n-a găsit de cuviinţă să se rostească asupra lor. Sunt ucigătoare aceste extreme pentru orişicine: lăudat din o parte cu gura plină şi fără măsură, hulit din alta, sau nesocotit cu totul, poţi fi totdeauna sigur de neîncrederea cititorului. Nu zic numai de dl Dimitriade. Alţii mai buni ca D-sa şi din tabere mai bune vor avea aceeaşi soartă, dacă nu se vor hotărî a-şi schimba moravurile. 141 Pentru că orice scriitor, căruia-i place să se vadă înconjurat de un mediu inferior lui şi care nu recunoaşte nici o superioritate a talentelor existente; oricine îşi cheltuieşte o parte din activitatea sa publicistică pe insulte într-o parte şi linguşiri în alta, sau se acaţără de pulpana unui mecenate intelectual sau material, dă probă de puţină consideraţie ce o are pentru adevăr şi se expune la o condamnare sigură. Pe căi piezişe nimeni nu se ridică. Munca şi talentul sunt singurele mijloace de a te impune şi a te menţine în literatură. Viaţa literară înaintează, scriitori noi răsar şi se înstăpânesc pe opinia publică, iar cei cu felul de a fi al dlui Dimitriade rămân strâmtoraţi într-un colţ, condamnaţi a trage vccinic sforile după culise, a reedita clişee de insulte, a se văicări ca o femeie nesocotită şi a se umfla din când în când în pene, punând câte un biet efeb să-i trâmbiţe gloria în superlative. Greşeli omeneşti cari abat sau distrug talentele ! Şi e păcat. Romantici de aceştia, cari dau cu barda-n lună, au totdeauna şi o parte simpatică. în cele două bucăţi dramatice din volumul dlui Mircea Dimitriade găseşti greşeli câte vrei. E o dizordine cumplită în formă şi o dizarmonie fară pereche în gândire. Şi totuşi e o lectură originală, cu părţi întregi ce te interesează şi te fac să regreţi lipsa de disciplină în scris, în logică şi în fantazie a autorului. Dafin Fât-Frumos şi Aii Baba - aşa se numesc bucăţile - au toate defectele romanticilor exageraţi. Gesturi largi. Vorbe multe şi incoerente. Ciudăţenii câte poftiţi. Ursitoarele D-sale, creaţiunile fantaziei populare, se poartă în „domino cu capuşon". Bietul Strâmbă-Lemne, uriaşul nostru naţional, vorbeşte cu hamadriade, ca un poet subtil al Greciei antice. Iubirea lui Făt-Frumos este „focul albastru din Plina Putere** (cu P mare !). Şi toată concepţia celor două drame-feerii este mai mare decât îl slujesc puterile; ar vrea să de un amestec dintre partea a doua din Faust şi Visul unei nopţi de vară de Shakespeare. Cam îndrăzneţ pentru un biet aed de la poalele Olimpului! 142 Dar, poate fiindcă se deosebeşte aşa mult de cealaltă parte a producţiei noastre literare, în toată îngrămădirea asta de tropi şi rime este ceva ce place: subiectul. De la Sânziana şi Pepelea a lui Alecsandri încoace nimeni nu ne-a mai plimbat pe Făt-Frumos înaintea ochilor noştri. Simţi o bucurie particulară, auzind iarăşi freamătul codrului romantic, zgomotul luptei cu balaurii şi zmeii, gemetele lui Sfarmă-Piatră şi chicotitul deşteptului Statu-Palmă. E, pare că, o recreaţie, să treci de la atâtea figuri posomorâte din dramele dlui Lecca şi din poveştile unor prozatori la grădinile aceste vrăjite, cu flori cu rodii şi cu zâne jucăuşe. Dacă toate împreună nu conţin prea multă poezie, ele deşteaptă cel puţin dorul de mai multă poezie în tot ce se produce astăzi la noi. Fireşte, fantazia orientală a romanticului scriitor merge mai departe, decât i-am fi cerut noi, trece în ţara Halimalei, ţară cu hurii şi cadâne, cu paşale, haremuri şi califi, cu misteruri şi pietre nestimate, - amintiri din Boccaccio. Sunt alcătuiri fantastice, iscusite uneori, amestecate de altă dată cu puţin senzualism levantin, dar îndată ce te apropii de ele cu măsura realităţii, zbor cum ar zbura un vis frumos dar dezordonat, când raza de soare ţi-atinge pleoapa. O muzică ce sună nedesluşită în depărtare şi câteva iluzii optice, iată ce găseşti în cele două poveşti dramatizate. Dar poate să ne dea un romantic mai mult decât atât ? VIII „Faust" în româneşte După patruzeci şi ceva de ani, o nouă traducere românească din Faust. Ce cale lungă, câte frământări şi triumfuri literare între traducerea celor doi buni prieteni, Pogor şi Scheletti, cari scriau în o proză rudimentară, şi între opera matură a dlui Ion Gorun ! întreaga noastră renaştere s-a petrecut între aceste două evenimente. 143 Pe-atunci era binevenit orice condei primitiv şi erau prea puţini aceia, cari înţelegeau versul marelui Goethe. Limba literarfl era nelămurită şi trecea prin criza teoriilor filologice. Astăzi Insă avem un şir de scriitori culţi, cunoscători de limbi străine, stăpâni pe forma versului, şi interpretarea operelor mari se face cu mai multă înlesnire. Fireşte, în traducere noi cultivăm mai mult genul liric. Nu avem încă un interes mai mare pentru operele fundamentale ale literaturilor străine. De câte ori ne-am plâns că n-avem până acum un Shakespeare întreg în româneşte ! Şi dintre poeţii noştri în via(ă unul singur putea să îndrăznească a se apropia de Faust, această culme a literaturii universale, - este dl Ion Gorun, care prin calităţile Iui de cugetător ocupă un loc excepţional printre poeţii noştri. Pentru talmăcirea credincioasă a lui Faust, pentru a te putea adânci în acel mare labirint şi a scoate de-acolo, ca dintr-o mină puternică, o piatră preţioasă după alta, era nevoie de o minte mai concentrată, de o judecată profundă ca a lui Gorun. Căci numai cu fantazia nedisciplinată a cutărui poet simbolist, sau numai cu uşurinţa de versificare a unui dulce cântăreţ de epizoduri familiare nu poţi desluşi lungul şir de probleme, din cari se compune această Biblie modernă. Era desigur o muncă din cale afară grea, a te pune într-o atât de intimă legătură cu autorul acestei opere uriaşe, încât să redai toate nuanţele ei, să prinzi toate acele vagi înţelesuri, ce se ascund în sutele de ziceri sentenţioase, cari erau expresia unei gândiri înalte. Nici nu era tocmai cu putinţă să se traducă aidoma toate jocurile de cuvinte şi metaforele, cari chiar în original cer un tâlc deosebit. Aceste greutăţi sunt însă inerente oricărei traduceri, căci orice limbă pierde ca muzicalitate, ca avânt, îndată ce e tradusă. Dar, de la întâiele accente, începând cu magistralul prolog asupra raportului dintre teatru şi viaţă se vede conştienţiozitatea aproape cucernică şi măiestria cu care Gorun dezvăluie gândul şi cuvântul autorului. El desprinde înţelesul limpede din original, menţine până şi forma, ritmul şi rimele versului, până la sfârşit, - o muncă cu cât mai reuşită, cu atât mai îndrăzneaţă. 144 Cu neaşteptată uşurinţă ne dă monologul cel mare, în care legendarul vrăjitor, sau doctor Faust, se frământă în căutarea adevărului şi în urmărirea zadarnică a poruncilor firei. Cu aceeaşi claritate se tălmăcesc cuvintele elevului Wagner, ale acestui pedant enervant, în care e biciuit un soi întreg de învăţaţi dificili. Mefistofel - duşmanul luminei - intră cu vioiciune în acţiune şi încheie învoiala cu Faust, cu care de aci înainte trece prin vârtejul nebun al vieţii, aprinzându-i tot mai mult focul dorinţelor lumeşti. Drumul îi duce prin legendara pivni(ă de la Auerbach, unde vechile moravuri germane, cu cântec şi vin, mai dăinuiesc. Se urcă pe dealul vrăjitoarei bătrâne, stăpâna cazanului întinerirei. Atât de viu e descris acest drum al călătoriei Iui Goethe, încât îl citeşti într-un suflet ca o poveste. Şi începe tragedia cea mare a Gretei. Domol, firesc se desfăşoară primele scene, idilice, din grădina Martei. Sunt aprinse cuvintele din jurământul lui Faust şi tremurate oftările copilei înşelate. Tumultul din grădină, cu uciderea lui Valentin, e puternic prins. Lirismul Gretei reiese din cele două cântece ale ei. încă un acord plin din noaptea Valpurgiei şi urmează acea groaznic de dureroasă catastrofă din închisoare, - sfârşitul, care încoronează, ca subtilitate, traducerea întreagă... Iată astfel, ridicată în toată măreţia ei, ca s-o admire toţi câţi n-o cunosc în original, monumentala clădire, în care sunt ascunse atâtea podoabe ale gândirei, atâtea patimi omeneşti, frumuseţi poetice şi tragedia omului superior. E un omagiu deosebit pe care literatura noastră a reuşit să-l aducă celei germane prin condeiul dlui Ion Gorun. IX Din lumea basmelor Când e ger şi crivăţul se anun(ă, porneşte viscolirea şi în literatură. în coşul primitor al redacţiei se cerne un morman de poezii 145 iernatice, reci ca florile de gheată de pe fereastră, dar fără frumuseţea lor. Prin toate trece albul zăpezii şi fiorul morţii. De la un capăt la altul se-nşiră în ele, dureros de sincer, amintirile vremilor de bine cu soare şi iluzii. Acum e şi vremea poveştilor. Ţăranul acum le spune, la „un tăciune şi un cărbune" când în nopţile lungi îşi alungă urâtul, colindând cu gândul pe la curţile cutăror luminaţi împăraţi. Folcloristul acum le citeşte mai cu drag. Vara e a vieţii, a zburdării, dar iama cu căldura moleşitoare din sobă, cu liniştea misterioasă din casă, cu ţiuitul vântului pe la fereşti, te duce cu de-a sila în regiunile fantastice. Basmul e o plăsmuire a iernii. * Copiii şi oamenii gârboviţi de vârstă sunt mai aproape cu sufletul de lumea basmelor. Cei dintâi pentru admirarea extatică a tot ce e miraculos şi supranatural, iar bătrânii pentru că basmele-i poartă în vremea copilăriei lor. Ce ştiu copiii de partea iraţională de fapte şi fenomene ! In mintea lor ele sunt icoane reale şi întâmplări logice şi tot ce e bizar şi anormal li se colorează frumos şi plăcut. Mai mult chiar. Noi ştim că înşelăm fantazia copiilor cu aceste basme. Ştim că vine degrabă vremea când toată împărăţia asta a basmelor se sfarmă ca un castel aerian, şi când copilul singur vede cum dispar întâiele Iui visuri, şi totuşi îi dăm mereu să guste din hrana acestor închipuiri mincinoase. Alcătuim din ele un fel de religie pentru copii, căci unele au fondul moral şi instructiv ca şi basmele vechiului aşezământ al bisericei. * Poporul primitiv e şi el un copil. Şi la popoare primitive găseşti cele mai multe basme. De când s-au pornit cercetările folcloristice s-au descoperit basme şi la hotentoţi. Cu toţii îşi au credinţele lor religioase. Modul de a vedea 146 natura şi fenomenele cereşti variază desigur. Dar soarele şi luna zugrăvesc în mintea tuturora icoane vii. Munţii şi râurile sunt populate cu fiinţe neînţelese. Frica de necunoscut produce aceleaşi instincte născocitoare la toate popoarele. Poporul român nu mai e copil, dar nici departe de anii copilăriei într-o privinţă nu este. Ciobanul nostru pribeag e destul de primitiv ca să vadă balaurul înbârligându-şi coada în jurul piscului de munte. La noi sunt încă urme de poveşti, sunt babe vrăjitoare şi în nopţi de iarnă mai umblă pricolicii. Bogăţia noastră de poveşti este mare. Şi mirare nu-i, dacă ne gândim cât suntem de aproape de leagănul basmelor, de acel Orient, de unde s-a revărsat o mare parte a acestor minunăţii asupra tuturor popoarelor. Multe din basme sunt suflet din sufletul nostru, dar majoritatea lor sunt totuşi străine şi noi nu le-am dat decât haina limbii noastre meştere şi culoarea ţării noastre frumoase. * . Cele dintâi basme tipărite la noi sunt mai mult importate. E mai mult înţelepciunea lui Nastratin Hogea decât a unchiaşului nostru sfătos, în cărţile lui Anton Pann. Miraculoasele nopţi O mie una au fost şi ele traduse devreme şi au hrănit fantazia scriitorilor. A trebuit ca un străin, un Schott oarecare, să ne arate ce comoară naţională, orbitor de frumoasă şi de preţioasă, avem îngropată în pădurea noastră străbună. Şi încetul cu încetul s-au găsit feţi-logofeţi, cari au ridicat bucăţi din aurul îngropat. Pe lângă aur s-a scos şi aramă şi zgură netrebnică, desigur. Sunt însă nume scumpe, cu merit pentru smulgerea basmelor din ghearele uitărei. Creangă, Eminescu, Slavici, Mera şi Miron Pompiliu în Convorbiri', Ispirescu, Fundescu şi alţii în volume deosebite; reviste mărunte, vechi şi noi, au dat neîncetat la iveală bucăţi alese din aceste plăsmuiri ale vremilor trecute. Unul din scriitori, dl I. T. Mera, un vechi colaborator al Convorbirilor, un bun şi spiritual prozator, şi le-a adunat abia acum în volum şi ni le oferă ca dar de Crăciun, sub sugestivul titlu Din lumea basmelor. * De ce această interesare pentru poveşti ? Nu ziceam că basmele sunt mai mult o hrană pentru copii şi o urmă a primitivităţii noastre ? Ce 147 caută deci în o literatură serioasă ? Poeţii aceia cui se coboară la ele, se inspiră din ele, din toată vraja lor romantică, nu văd şi ei viaţa cu ochi de copii ? Sunt mulţi cari judecă astfel şi dau basmelor cel mult importanţa unui material de ştiinţă. Răspunsul la întrebările lor e uşor. Ceea ce poeţii şi înţelegătorii iubesc în poveşti este frumosul etern al Ilenei Cosinzene şi nepieritoarea tinereţe a lui Făt-Frumos, e poezia fără seamăn şi triumful tăriei umane asupra duhului demonic al răului şi al distnigerei. Basmul, cu toată sceneria sa romantică, e pentru poetul de azi ca acel sânge de balaur în care voinicul se scaldă pentru a renaşte cu puteri noi, e izvorul pururea tânăr de poezie şi de viaţă. De curând am vorbit despre Faust. Şi ce este Fausil Substratul şi toată partea decorativă a operei nu sunt luate din lumea basmelor ? Nu se şterg şi aici, în aceeaşi măsură, noţiunile de timp şi de spaţiu ? Şi forţele demonice nu au acelaşi rol ca în creaţiunile poporului ? Se zice că aderenţii elenismului clasic, cei cu un cult pronunţat pentru măsura formelor, sunt duşmani ai fantaziei populare. Din norocire noi nu avem mulţi de aceştia şi în consecinţă basmul, cu toate genurile literare cu cari se înrudeşte, vor forma încă multă vreme temeiul producţiunilor noastre artistice. „JUNIMEA" ŞI ARDEALUL Cu prilejul jubileului „ Convorbirilor" Convorbirile literare intră în al patruzecilea an de viaţă şi actualii conducători ai revistei vor face tot ce le va sta în putinţă, ca această dată să fie sărbătorită. Şi cu drept cuvânt, pentru că orice omagiu adus Convorbirilor este un semn de atenţie pentru oameni de merit şi o dovadă de înţelegere a întregei noastre mişcări literare mai nouă. Că s-a muncit şi în afară de revista „Junimei“ din Iaşi este adevărat. Împrejurări locale, relaţiuni personale şi politice au împiedecat pe mulţi a se alipi de Convorbiri. între aceştia erau şi dl Hasdeu şi dl Gherea mai târziu, şi alte personalităţi distinse, a căror influenţă asupra spiritului public nu se poate tăgădui. în mare parte însă literatura se concentrează aici. Bătrânii cu influenţă, tinerii însufleţiţi şi prietenii cu bunele lor intenţii şi-au dat întâlnire în saloanele „Junimei“ şi în coloanele Convorbirilor şi au contribuit la scrierea istoriei literaturei noastre modeme. în cine s-a răzimat mişcarea, o ştim cu toţii. Dl Titu Maiorescu, omul cu o cultură europeană, stilistul fin (poate întâiul nostru stilist modem), a fost iniţiatorul şi susţinătorul de frunte. Dl Iacob Negruzzi, scriitorul harnic, nepretenţios şi onest a fost conducătorul efectiv. Şi amândoi, la o vârstă destul de înaintată astăzi, dar destul de juni şi de elastici ca spirit, pot privi cu satisfacţie la munca lor: cel dintâi a ţinut pururea treaz simţul pentru o limbă curată românească; cel de-al doilea a ştiut cum să-şi aleagă tovarăşii pentru a dezvolta gustul pentru o bună literatură naţională. 149 Soarta Convorbirilor însă a fost cAlăuzitd şi de noroc. De la început, revista a fost îmbrăţişată cu căldură de Alecsandri, pe atunci „regele poeziei**. Intrând şi el în rândul colaboratorilor, aducea cu sine toatfi strălucirea sa. Ceilalţi poe(i, cari debutau alăturea de el, alde Bodnărescu, Pruncu, Capşa şi Comea - şterşi de mult din amintirea cititorilor - erau nişte bieţi stihuitori fără vlagă. Şi nici junele erotic Şerbănescu şi cu Matilda Poni, cari începeau de pe atunci să suspine crud şi dulce, nu se ridicau mai pe sus, aşa că boierul mirceştian putea să troneze în dragă voie, spre gloria sa şi a revistei, până ce apăru la orizont luceafărul lui Eminescu, învălit în nouri mai întâi, apoi tot mai luminos şi mai scăpărător. Având astfel pe cei mai de frunte poeţi printre urzitori şi mai având norocul de a găsi la Iaşi prozatori ca dl Gane şi, în urmă, pe Creangă, Convorbirile au putut să câştige titluri tot mai multe de existenţă şi să taie brazde tot mai adânci în ogorul literaturii. Ca prin farmec faţa literaturii se schimbă; limba scriitorilar şi a ziariştilor se curăţă; poeţii încep să-şi îngrijească mai bine creaţiunile, modelându-le după formele de bronz ale lui Eminescu. încep şi polemici, se deşteaptă viaţa, fără însă a cădea în noroiul, cu care se distinge o parte din polemicile de astăzi. Vor fi destule exagerări în câte s-au scris şi se vor mai scrie despre cele petrecute în sânul societăţii din jurul Convorbirilor. Ambiţia de a da succeselor o proporţie mai mare decât au fost în realitate este un păcat omenesc, şi pretutindeni se observă tendinţa criticului contimporan de a mistifica pe cel viitor, care va avea să stabilească adevărul. Meritul însă de a fi fost o bună conducătoare, decenii de-a rândul, a vieţii noastre literare, şi de a-şi fi alcătuit un capitol strălucit în istoria literaturei române, nimeni nu i-1 va putea tăgădui. * Cât ne priveşte pe noi, ardelenii, raporturile noastre cu Convorbirile n-au fost totdeauna dintre cele mai bune. Satira subţire şi tonul de un calm aristocratic din criticile dlui Maiorescu, îndreptate în contra latiniştilor şi mai cu seamă a învechitelor teorii de drept naţional, profesate de Bămuţiu la laşi, au produs odinioară multe supărări. De nu 150 mă înşel, bătrânii noştri îşi au şi astăzi rezerva lor faţă de autorul articolului Limba românească şi jurnalele din Austria. Unii au moştenit de la părinţi ura împotriva Iui. Dl Ovid Densusianu de pildă, făgăraşanul nostru, cu toate că loveşte desperat în ardeleni pentru că aceştia nu vor cu nici un chip să-l ia în serios ca literat, este astăzi cel mai năstruşnic detractor al „Junimei", ca şi răposatul părintele său. Este prea probabil că dl Maiorescu a fost prea intransigent în aplicarea teoriilor sale de limbă faţă de ardeleni şi că n-a căutat îndestul să linguşească orgoliul lor naţional, şi cel personal, nici să vâneze acolo popularitatea cu orice preţ. Cei atacaţi de D-sa, reprezentanţii unei epoce de glorie pentru istoria românilor ardeleni, erau idolii opiniei publice. Sistemele lor de limbă şi scriere, oricât de exagerate şi de fantastice, în mintea lor erau identificate cu însăşi existenţa naţională a poporului. Cine-i ataca săvârşa o crimă împotriva naţionalităţii şi risca a-şi pierde orice simpatie. Cel puţin dacă ardelenii ar fi avut un singur scriitor artist în mijlocul lor, pentru ca pe calea asta, prin opunerea unei forţe reale, să-i fi dovedit simţul adevăratei limbi române! Dar pe la 1867 poeţii scriau o păsărească latino-română; toţi versuitorii, Ioniţă Badeştii, Iulian Grozeştii şi alţi tineri emfatici, greoi, stângaci încercau zadarnic să zboare spre sferele limpezi ale poeziei. Şi satira dlui Maiorescu putea să cadă în dragă voie peste limba lor şi a gazetelor la cari scriau. Cădea nemiloasă şi convingătoare, încât aproape nimeni nu îndrăznea să se apere. Bătrânul Cipariu se mulţumi a numi „concluziile" dlui Maiorescu „curioase" şi a le nega ex cathedra. La Viena însă, unde se aduna floarea tinerimei ardelene şi buco-vinene, discuţiile se aprindeau tot mai mult. Cetele se împărţiră în două. Revoltaţii, în frunte cu bucovineanul Bumbac, ajunseseră aşa de puternici, încât propuseseră într-o adunare „să se hotăreascâ a scuipa în şcoala lui Maiorescu ". Ei fură însă învinşi de cei cu bunul-simţ, cu iubire de frumos şi cu puterea cuvântului: de Eminescu şi Slavici, bunii prieteni, artiştii fără păreche. Aceştia sunt creatorii noii direcţii în Ardeal. Ei au sădit în sânul tinerimei ideile cari aveau să înfrângă conservativismul latinist. Ei au învăţat prin serbarea de la Putna, prin articole şi producţii literare, cum ideea naţională se uneşte cu 151 principiile de artă. Şi ci munca lor a triumfat, s-a putut vedea la 1882. împlinindu-se 15 ani de la apariţia Convorbirilor, - în fruntea acelor cari serbau cu mult entuziasm aceastS dată erau studenţii ardeleni din Viena. Cât de mult se schimbase opinia publică în favorul „Junimei" o probează şi ziarele ardelene din acel an, cari laudS serbarea literară din Viena. însuşi Alecsandri a făcut cu această ocazie o amendă onorabilă. El care numise mai înainte pe ardeleni nişte „beoţieni" (epitet însuşit acum de dl Densusianu), incapabili de a înţelege frumosul şi asfixiaţi de atmosfera politică ce-i înconjoară, se grăbi a felicita tinerimea ardeleană şi a-i prevesti un viitor literar: „Când privesc în urma mea - zice el - văd la poalele dealului o generaţie verde, generoasă, entuziastă şi patriotică, care ţinteşte priviri 'e sale tot în sus şi păşeşte cu încredere către un viitor măreţ-.. “ Un singur adversar militant avea .Junimea" în acest timp în Ardeal, pe bătrânul profesor de limba română de la Universitatea din Cluj, Grigore Silaşi. Stâlpul vremii trecute invoca numele Eliazilor, Asachilor, Ciparilor şi a „soţilor lor de opintiri eroice" pentru a blestema într-o serie de articole din Familia tinerimea din Viena, care, preamărind „Junimea", a uitat „că latinitatea limbei şi fiinţei noastre a fost şi este principiul de viată pentru noi românii, iar acea latinitate trebuie restaurată". Restaurarea latinităţii la 1882 ! Rămăsese un anacronism bietul Silaşi. Restaurarea s-a făcut în adevăr. Dar cum ? Doi ani în urmă, la 1884, se întemeia Tribuna dlui Slavici, având ca întâiul foileton „Prânzul «Junimei» în onoarea lui Alecsandri"... Opinia publică era cucerită, iar dl Slavici, nuvelistul Convorbirilor, era stăpân pe situaţie. Din preajma dlui Slavici au ieşit apoi toţi câţi au ajuns în fruntea mişcării literare mai nouă. A fost o izbucnire spontană, ca un izvor puternic, căruia vremile grele le astupaseră gurile şi, ajuns la lumină, se revarsă cu toată vigoarea primăvăratecă peste câmpia însetata a literaturei. 152 Astăzi, ce schimbare! Schimbare la noi şi schimbare la... Convorbiri! Bătrânul critic a fost silit să recunoască (şi noi am roşit, modeşti, pentru forma calduroasă cu care recunoştea) progresele ce le-au făcut cei odinioară atât de huliţi de D-sa. Iar la Convorbiri un ardelean e chemat să prezideze, ca director, jubileul de patruzeci de ani -în acelaşi timp jubileul dezrobirei noastre literare - dl Ion Bogdan, unul din cei mai limpezi şi mai corecţi oameni de litere de astăzi. martie, 1906 UN OM CULT Dupăpmf. Sombart Am să vă prezint un om cult, aşa cum mi-1 închipuiesc eu şi voi vorbi de dânsul, ca de un bun prieten al meu. După o cunoaştere temeinică a problemelor de viaţă, după ce a iubit şi a suferit mult, prietenul meu s-a gândit îndelung şi a ajuns la credinţa că în mijlocul acestei lumi se află ceea ce e personal în noi, ceea ce e original. Şi numai dezvoltarea acestei părţi e scopul vieţii. încolo, toată cultura obiectivă, toate fenomenele sau faptele din Univers nu au pentru noi vreo valoare, decât în măsura în care ne-ar atinge personalitatea, sufletul nostru. în consecinţă, prietenul meu, care din cultivarea pornirilor individuale îşi face o ţintă supremă, iubeşte toate condiţiile de viaţă cari îl înlesnesc în această tendinţă, dar urăşte şi combate tot ce-1 ameninţă. Aşa, de pildă, el iubeşte singurătatea pentru că-i dă prilej de concentare; iubeşte viaţa în natură, fiindcă pe mii de căi îl îndeamnă să reflecteze asupra fiinţei sale; iubeşte muzele, cari îi împodobesc viaţa, făcând-o mai frumoasă; iubeşte o operă de spirit, dătătoare de viaţă; şi pe copii şi pe naivi îi iubeşte, fiindcă vede în ei natura primitivă; iar alături de femeie, de femeia adevărată, nu de cea înfrântă prin vreo profesie, poate să-şi trăiască viaţa de om întreg. în schimb, urăşte şi evită tot ce e profesional, pentru că profesiunile reduc valorile personale; urăşte orice ierarhie, din cauză că pe calea ierarhică se înăbuşe tot ce e original în om şi se produce nivelarea; urăşte ceea ce se numeşte, în sens vulgar, „cultură", deoarece aceasta nu este decât cunoştinţă superficială, fără a fi întemeiată pe viaţa trăită de el însuşi. 154 De citit nu citeşte mult. Opere de artă, teatre şi concerte vede în măsură redusă. Urăşte cuceririle culturei modeme, îndeosebi ale tehnicei, fiind ucigătoare de spirit; dispreţuieşte zgomotul, comerţul, pentru că aceste tocesc pe individ şi-l specializează, luându-i orice originalitate. Se teme şi de ştiinţă (cu toate că-i respectă rezultatele), fiindcă, ajunsă în mâinile oamenilor mici, reuşeşte prea adeseori să suprime ceea ce e personal în noi, operând mereu cu mijloace scolastice. Se teme şi de averea cea mare, pentru că o avere, mai ales cea dobândită repede, uşor poate să tulbure sufletul şi să ia vieţii seninătatea. Prietenul nostru îşi va căuta tovarăşi printre cei ce urmăresc aceeaşi ţintă: dezvoltarea armonică a fiinţei lor. El va căuta oameni întregi şi se va bucura de originalitatea lor. Şi în această alegere nu va întreba de rangul fiecăruia, nici se va extazia de hărnicia profesională a cuiva, pentru că adeseori această hărnicie are meritul de a face să se veştejească mai repede fiinţa noastră. Dar el preţuieşte pe om după cum se arată în toate: cum se poartă cu mic şi mare, cum îşi iubeşte copiii, cum îşi sprijineşte prietenii, ce zice în faţa soarelui şi a mării, cum ştie să iubească şi să sufere. El nu trece prin viaţă ca judecător sever, ci zâmbitor; trăieşte şi lasă pe alţii să trăiască. Nu întreabă trandafirul de ce nu înfloreşte ca crinul, şi nici pe om, de ce e într-un chip şi nu în celălalt. Nimic omenesc nu e străin de inima lui. Şi unde are dreptate şi legea nu i-o dă, şi-o face el singur... căci, nu uitaţi, prietenul meu nu e deloc modern. Să nu credeţi, însă, că prietenul meu e unul din acei oameni senzuali sau supraoameni, cari vremea întreagă şi-o toacă prin cafenele, sau în uşoară cochetărie cu arta şi în uşoare aventuri cu fetiţe dulci. Nu, el ştie prea bine, că baza personalităţii este înfrânarea instinctelor şi că plăcerile multe te fac vulgar. El ştie că omul fără un adânc şi serios cuprins al vieţii e gol şi pustiu şi că libertatea personală trebuie să-i servească la stăpânirea de sine. Am greşi de asemenea dacă l-am confunda cu unul din acei mulţi esteţi neputincioşi, cari socot că în colecţiile lor sunt limitele luminei şi ale frumosului şi că a te înconjura cu tot felul de podoabe, înseamnă să trăieşti o viaţă frumoasă. Şi nici egoist nu este, câtă vreme doreşte ca toţi să se bucure de soare şi lumină. Dar, în nici un caz, prietenul meu nu este un suflet obosit, căci iubeşte 155 viaţa, pentru multele ei manifest&ri; iubeşte şi binecuvftnti viaţa pentru munca cea vie, pentru creaţiunea aducătoare de germeni, de flori şi de fructe... Aşa-mi închipuiesc eu un om cult, un bun prieten ! DIN PERIODICE (1906) ;l: i' ■ ■ I i J LITERATURA ROMÂNĂ ÎN 1905 Oameni fi lucrări li:, *s Actualii directori ai Luceafărului, domnii Goga, Ciura şi Tăslăuanu, acest din urmă un fel de îngrijitor general al revistei, au nimerit gustul ^publicului românesc de pretutindeni, căci publicaţia lor astăzi este cea mai populară. Prin hărnicia lor şi prin sprijinul oamenilor de bine, au reuşit să-şi întemeieze o tipografie proprie, unde au scos în editură cărţi de ale redactorilor de talent de la Luceafărul: Viafa de la ţară, schiţe şi Tiuvele de Ioan Agârbiceanu, acest vrednic urmaş al lui Slavici; Traiul 'nostru, alte schiţe şi nuvele de Ioan Ciocârlan, prozatorul moldovean; rtcoane, schite uşoare din viaţa studenţească de Al. Ciura; Ramuri, nuvele şi amintiri din copilărie de Z. Bârsan etc. Bineînţeles că opera cea mai de seamă, sau meteorul ieşit din tânărul atelier al Luceafărului este volumul de poezii al lui Octavian Goga, - evenimentul anului literar 1905. Nu putem şti dacă încercarea tinerilor budapestani de a avea o "tipografie proprie va avea un bun rezultat material. Sigur este însă câ pe cei moral şi l-au asigurat pentru totdeauna. Mişcarea literară în jurul Luceafărului culminează în două puncte: în Goga, atotcuceritorul de astăzi şi în Agârbiceanu, cel mai bun ^cunoscător al graiului ardelenesc şi al ţăranului de acolo. Alături de aceşti doi: dl Sextil Puşcariu, docent de filologie la Universitatea din Viena, contribuie cu criticile sale de bun-sim( şi de luminoasă judecată la cultivarea numeroşilor cititori ai revistei, iar Virgil Cioflec, criticul de artă din Bucureşti, ridică prin poveţele sale moralul tuturora. Dar şi în alte tabere s-a lucrat mult în acest an. Aşa, de pildă. Ion Gorun, unul din cei mâi valoroşi prozatori ai literaturei noastre, prea puţin citit în raport cu însemnătatea lui, a tipărit acum culegerea de nuvele şi schite sub titlul Taina a şasea şi Robinson în ţara românească, un roman cu tendinţi naţionale. Gorun a mai scris şi critici literare în 159 revista soţiei sale, a dnei Constanţa Hodoş, Aceasta este Revista noastră, un organ al scriitoarelor române. Dna Hodoş, autoarea unui nou volum de nuvele, bine primit de public şi intitulat Frumos, a publicat în revista sa mai multe schite şi romanul său Martirii. Dşoara M. Cunţan, care şi-a scos poeziile în editura „Minervei", a contribuit la aceeaşi revistă cu un nou şir de versuri, iar Fatma s-a impus cu câteva poezii foarte reuşite. Dintre celelalte reviste merită să mai fie amintite Sămănătorul dlui N. lorga, Săptămâna dlui G. Panu, despre care se zice că va avea să iasă în curând de două ori pe săptămână, apoi Revista idealistă a dlui M. Holban, care, cu toate umpluturile sale, aduce din când în când câte ceva vrednic de luat în seamă. Convorbirile literare de sub direcţia dlui Ion Bogdan au păstrat caracterul lor ştiinţific, cu cel mai ales material istoric, cu putină literatură şi cu criticele judicioase ale dlui Gh. Bogdan-Duică. Dintre autorii neînregimentaţi în nici o şcoală şi departe de orice redacţie vom numi pe neastâmpăratul domn H. C. Lecca, al cărui poem dramatic I.N.R.I. a plăcut; pe dşoara Elena Văcărescu pentru drama ţărănească în urma iubirei; pe dl Al. Cazaban pentru volumele sale Cutreierând şi Deştept băiat, cu care şi-a făcut un loc de seamă printre prozatorii noştri de seamă. S-au mai pus în evidenţă, cu colaborarea lor pe la diferite ziare, domnii Tiitoveanu, A. Naum şi simboliştii Cincinal Pavelescu, Al. Obedenar şi Mircea Dimitriade. D. Naum a rătăcit de la o revistă la alta, fără a evolua, dar rămânând acelaşi scriitor de versuri subtile. Dintre bucovineni, care acum îşi au şi ei o revistă destul de bine redactată, Junimea literară, s-a distins dl Em. Grigoroviţă cu ale sale Chipuri şi graiuri din Bucovina, prin care s-a înscris în rândul bunilor noştri povestitori. Ca să nu uităm literatura umoristică, amintim că n-ar fi rău dacă puţinele condeie umoristice, cum sunt dnii Cazaban şi Vasile Pop, s-ar aduna în jurul dlui Gh. Ranetti, directorul spiritual al Furnicei şi ar cultiva împreună cu mai multă stăruinţă această ramură atât de slabă până acum a literaturei române. Dl Ranetti, popularul poet umoristic al Capitalei, a dovedit în cursul anului foarte multe succese prin farsele sale originale şi localizate şi multă consideraţie în ochii celor ce urmăresc viaţa literară. Se poate zice că în general am avut un an literar foarte vrednic, cu multe noutăţi şi discuţii foarte aprinse. Afară de 160 interminabilele polemici în jurui limbei literare şi ardelenismului, s-a dat o luptă de principii, la care mul(i au luat parte. întrebarea era: ce literatură ne trebuie nouă astăzi, şi majoritatea a căzut de acord asupra direcţiei naţionale. între cel ce au luat parte la polemicile de direcţie a fpst şi dl Simeon Mehedinţi, distinsul profesor de geografie, care la zile de sărbătoare face şi literatură şi încă foarte bună. De data asta însă n-a avut noroc, căci a voit să împace şi capra şi varza. Pentru anul viitor se prevede o mişcare literară şi mai agitată, - dacă cumva scriitorii cuminţi nu se vor hotărî pentru o muncă mai liniştită. Se anunţă adică apariţia onor reviste nouă, cu tendinţe de a introduce un spirit mai bărbătesc în viaţa culturală. Curentul nou din Galaţi prea e izraelit şi plin de scălălăieli decât să o facă. Am auzit însă că se reorganizează Convorbirile literare, cu gândul de a face mai multă literatură. Iar la 1 ianuarie apare Viaţa literară, scoasă de întemeietorii Sămănătorului, de dnii Coşbuc şi Gorun şi având ca sprijinitori, pe lângă dl Vlahuţă, talente din toate taberele. Pe calea asta poate să revenim la o atmosferă mai curată şi să înăbuşim glasul pasiunei şi al vanităţii, ce s-a pus în calea dezvoltării noastre normale. LUPTELE LITERARE E frumoasă orice măsurare de puteri. Viaţa întreagă se întemeiază pe această continuă ciocnire de forţe intelectuale şi fizice. Fiecare generaţie îşi are prisosul său de energie, pe care ţine să o cheltuiască pe calea asta. Şi trebuie să nu fi avut niciodată conştiinţa unui triumf, să nu fi văzut pe adversarul tău sângerând, sau zvârcolindu-se neputincios înaintea ta, trebuie să nu fi fost niciodată înflăcărat de un ideal, pentru a nu cunoaşte tot farmecul luptei, toată căldura îmbătătoare ce ţi-o dă. Lupta literară este şi ea un schimb de idei, o măsurare între oamenii înzestraţi şi bine pregătiţi, cari vor să servească un public cititor şi literatura însăşi, informând şi convingând pe cel dintâi, îndrumând pe a doua. De la un scriitor la altul deosebirea de judecată, de temperament şi de cinstire a adevărului fiind aşa de mare, iar pasiunea de a-ţi impune propria individualitate, târând oareşicum mulţimea după tine, fiind atât de firească, ciocnirea între cei ce urmăresc aceeaşi ţintă nu se poate încunjura. Au luptat ei între sine şi scriitorii generaţiilor trecute. Au căzut şi ei adeseori în rătăcire. Dar recitind opera lor, dobândim impresia că, în general, ei scriau cu mai multă linişte şi bărbăţie, că ideile lor erau de o mai mare putere convingătoare şi întregul lor spirit mai senin. Ceea ce cu deosebire place în munca scriitorilor premergători este lipsa oricărui zgomot inutil, a revendicărilor continue: şi a laudelor de sine, cari fac, din orice figură de luptător o caricatură. Astăzi ? » N-aş voi să supăr pe nimeni. Cu toţii suntem în mijlocul hărţuielilor. Fiecare ne avem părticica noastră de vină. Nu pot însă, văzând această învălmăşeală ce ameninţă a lua proporţii epice, să nu-mi aduc aminte de impresia ce mi-a lăsat-o întâia citire a Batrahomiomahiei. 162 Caute orişicine împrejurul său şi vadă dacă n-am dreptate. Oştile de critici se adună şi se aşează în ordine de bătaie. Câte un îndrăzneţ şi gureş stegar ridică o flamură cu falduri largi, fâlfâietoare. Pe ea stau scrise cuvinte mari de ordine: „Aici rărunchii poporului"! „Aici aristocraţia gândirei" ! „Noi suntem neoplatonici" ! „Noi cerem alt curent"! Un semn - şi încăierarea porneşte. Ploaia de cuvinte curge torenţială. S-aud ţipete şi înjurături tot mai stridente. Şi cei de pe de lături, fără glas şi putinţa de a ţipa cum se cuvine, aplaudă şi ei de după culise. Dar nimeni nu iese bătut sau zdrelit din această luptă şi nimeni cuceritor. E o îmbrânceală de carnaval mai mult, în care toţi se simt şi se proclamă eroi! Ce deosebire între lupta şi luptă, între polemica pornită din nevoia de a folosi şi această femeiască împroşcare cu cerneală şi noroi ! întâia victimă a acestui spectacol vesel este artistul. El, care creează şi vrea să fie folositor şi gustat în toată liniştea, ajunge un fel de scutier al luptătorului, un preparat anatomic bun pentru toate experienţele şi pentru satisfacerea tuturor vanităţilor acestuia. Şi, fie că este disecat pentru a se dovedi complecta lui nevaloare, fie că e ridicat pe scut şi proclamat mare, pe când în jurul lui prietenii, mătuşele, cumnatele şi toată ceata pestriţă de sub flamură saltă ca la un tam-tam, în faţa adevărului opera Iui rămâne aceeaşi: nici disecarea nu-1 ucide, nici tam-tam-ul nu-1 înalţă mai sus. în schimb el însuşi uşor îşi pierde conştiinţa propriei valori, liniştea de creare şi spiritul autocritic indispensabil. Scump plăteşte aceste frământări şi publicul. Gălăgioşii stegari îi falsifică cu totul credinţele literare. Desele lor contraziceri şi deraiări îl lasă în nedumerire. îi se vorbeşte aşa de mult de şcoală şi de curent, dar îi se impun atâtea opere de duzină şi îi se tăinuiesc atâtea lucrări de adevărată valoare, încât în mintea lui e o dizordine de cuvinte de ordine, un labirint de direcţiuni. Iar când scriitorii, ca şi publicul, au atâţia duşmani, cari prin luptele lor îi împing pe o cale rătăcită, mai era nevoie de o revistă care să continue aceleaşi deprinderi, pe cât de hazlii, pe atât de păgubitoare ? Nu. Ne trebuia o atmosferă mai curată, o şcoală - dacă voiţi - în care talentul, munca şi străduinţa spre desăvârşire sunt mai preţuite, iar 163 abuzurile săvârşite „în numele poporului" şi în acela al „ideilor înaintate" sunt înlăturate; ne trebuia o şcoală în care însăşi persoana scriitorului e mai cruţată şi libertatea dezvoltării lui individuale mai sigură. Şcoala aceasta serioasă nu ne-o pot da „războitorii“, - cari, în general, nu pot să creeze sau să schimbe curente, ci să şi le însuşască cel mult pe ale altora - ne-o promit însă doi din cei cari, prin munca lor pozitivă, au stat totdeauna în fruntea vieţii culturale şi a căror nume şi trecut sunt în acelaşi timp un întreg program de acţiune în viitor. Ei ne cheamă acum în jurul lor, şi cine-i va urma va avea mai curând sau mai târziu mângâierea de a fi contribuit la schimbarea în bine şi la aducerea pe căi normale a mişcării noastre literare. ARTIŞTII CONCEDIAŢI într-o traducere frumoasă, făcută după unul din cei mai necunoscuţi autori germani, Eminescu descrie soarta unui actor concediat, ne prezintă sufletul înfrigurat al unui „comediant", căruia din toată munca şi din tot trecutul glorios nu i-a rămas decât o cunună de lauri colbuită. Ce viată trudită a avut acel actor! Cât de mult a trebuit să şi-o renege pe a sa proprie, pentru a face să apară în masca altuia! Şi nimeni nu-1 mai întreba ce simte, sau dacă pune inimă în zâmbetul lui şi viată în privire. El trebuia să fie vecinic păpuşa altora, să fie de petrecerea celor buni şi a celor netrebnici. Iar răsplata ? Gloria; aplauzele ! Dar aceste aplauze nu-1 priveau atât pe el, cât zdrenţele lui strălucite şi amăgitoare, spoiala lui roşie sau albă, lumina orbitoare a lampelor. Cât pentru statornicia celor ce aplaudă este ştiut că „astăzi încă te-neacă în administraţiunea lor, astăzi cască gura şi urechile la fiecare gest al tău, la fiecare notă a sufletului tău, mâine par a te uri, poimâine a te uita"... Soarta asta îl doboară pe artist, cu atât mai mult că aplauzele strigătorilor extaziaţi îl făcuseră să creadă că este ceva, îi dăduseră iluzia omului superior. Deci - zice actorul din traducerea lui Eminescu -„numai mari să nu cutezăm a ne crede, căci ah ! tocmai atunci ne loveşte palma Satanei, dispreţul şi batjocura, şi o dată uitaţi, din noianul uitărei nici D-zeu nu ne mai scapă"... Cazul acestui actor nu este izolat. Soarta Iui e soarta tuturor, căci pretutindeni sufletul mulţimei este acelaşi. De curând a fost lovită de această soartă şi familia artiştilor noştri. Doi din fruntaşii scenei române, de voie de nevoie, au plecat din casa 165 unde ei erau stăpâni. La plecarea lor izbucnise o mică furtună. Câteva săptămâni a ţinut duelul de scrisori între director şi dânşii. Părinţii patriei din Cameră s-au agitat şi ei puţin. Apoi s-a făcut tăcere. Mulfimea, faimoasa mulţime care urlă la tot ce e nou, şi-a încleştat mâinile pentru cei plecaţi, pentru a le deschide în acelaşi tact zgomotos în cinstea celor rămaşi. Se părea că criza e închisă prin ruşinoasa capitulare a artiştilor şi spre bucuria trufaşului director. Dar iată că arta porneşte să-şi caute pâine. Abilul Nottara şi agerul Liciu, ajutaţi de alte două talente, plecate de la teatru din aceleaşi motive, se coboară pe scena unui teatru mai mic şi cheamă publicul să-i asculte. Pentru câteva seri simpatiile sunt iarăşi de partea lor. Să profităm de aceste momente, înainte ca temperatura capricioasă a mulţimei să se fi schimbat, să revenim cu toată seriozitatea asupra conflictului şi să încercăm a salva prestigiul artei ofensate în persoana celor concediaţi. După noi, chestiunea e foarte limpede. Cearta a izbucnit între reprezentantul puterei şi aceia ai artei. Cel dintâi, directorul cu pricina, este mai mult funcţionarul trecător, însărcinatul de afaceri, pe care superiorii Iui îl pun sau depun, după cum cer interesele personale sau politice, e omul care vine pe neaşteptate şi poate pleca în orice moment, fără a lăsa un gol în urma sa. Artiştii însă sunt stăpânii cei de drept. Prin munca lor s-a scris istoria mai nouă a acestei instituţiuni. Fiecare are un trecut, o bucăţică de viaţă îngropată aici sub ploaia de flori, tinereţea cu toate marile şi îndreptăţitele ei nădejdi, iar astăzi talentul lor e în puterea bărbăţiei. Puşi alăturea, după meritul lor din trecut şi după aşteptările ce putem lega de fiecare în viitor, alegerea nu poate fi deloc anevoioasă: conflictul, fie de orice natură, cel care trebuie salvat este artistul. Teatrul, după părerea noastră, nu este un simplu act justificativ pentru dibăciile administrative ale unui intendent, ci un mijloc de promovare a intereselor noastre culturale, a literaturei dramatice naţionale, iar sub acest raport artistul este singura garanţie solidă, singurul creator. Prin excluderea forţelor artistice de la teatru, prin ezitarea de a le da cuvenita satisfacţie, se săvârşeşte un îndoit păcat. Societatea astfel e frustrată de plăcerea de a-şi vedea manifestându-se talentele recunoscute, iar artiştilor li se ia toată raţiunea de a mai fi, reducându-i la soarta florilor smulse din pământul lor. Odată ce li s-a luat putinţa de a fi 166 activi, li s-a dat şi lovitura mortală, căci viata lor e legată de aceste ziduri. Cu ele trăiesc şi între ele apun. Aici ei sunt sacerdoţii ce ne cheamă la templu, ca să ne dea iluziunea frumosului şi să ne ridice pentru un moment mai pe sus de nevoile şi gândurile zilnice. Vrem noi să-i îngropăm de pe acum. Nu e destul că viaţa lor e atât de scurtă, e gestul de o seară, e glasul ce se stinge o dată cu lăsarea cortinei ? Mai voim să le luăm şi din câtă au ?... Este aici o vină grea care apasă societatea noastră şi pe conductorii ei. Vedem în tărăgănarea acestui conflict o scădere a evlaviei faţă de apostolii artei, o lipsă de evlavie susţinută în apărarea oamenilor de merit. Vedem mai departe cum tradiţionala supunere faţă de forţa oficială, fie ea reprezentată din orişicine, se menţine neschimbată. Şi nimic mai umilitor decât să vezi arta îngenuncheată de puterea vremelnică a unui slujbaş, sau lăsată la discreţia capriciilor lui personale. Dar - o mângâiere. Dacă mâna, ce s-a ridicat împotriva artiştilor, este ocrotită de superiorii politici, pribegii au de partea lor întreaga familie de scriitori, cari - sunt convins ! - mai curând sau mai târziu le va da satisfacţie. O RECTIFICARE în lungile şi gălăgioasele dări de seamă asupra noilor scriitori, nu întâlneşti decât tot epitete, ca „talente“ şi „arhitalente". Ai crede că literatura noastră niciodată n-a fost mai îmbelşugată în creatori şi Ia o culme mai strălucitoare. Adevărat să fie ? Pentru a răspunde cu temei, ar trebui să facem o prea lungă cercetare, luând pe fiecare scriitor de Ia obârşie şi ducându-1 până la punctul de presupusă înălţare. Ar fi acesta însă un lux prea mare ce ne-am permite pe socoteala locului şi a timpului de care dispunem şi credem că vreo câteva constatări vor fi de ajuns. Cestiunea cu talentele este desigur numai o exagerare voită. Adevărat este, însă, că niciodată scriitorii noştri n-au avut parte de condiţiuni mai fericite de creare ca acum. Astăzi nici o forţă, fie cât de neînsemnată şi răsărită din orice parte a ţării, nu mai este în pericol de a se pierde, căci criticii vigilenţi urmăresc manifestaţiile literare de pretutindeni. Scriitorul lefuzat, sau descurajat dintr-o parte, găseşte alte reviste, cari îl primesc, cum ar fi o barcă pe un naufragiat. Şi urmarea e, că peste noapte, toţi ajung cunoscuţi, îşi au cititorii, adoratorii, mecenaţii şi editorii lor. Atât de lesnicios e drumul spre nemurire şi aşa de repede creşte astăzi conştiinţa tovarăşilor noştri de muncă. Dacă ar fi deci să judecăm valoarea scriitorului după numărul şi răspândirea operelor şi mai cu seamă după pretenţiile şi ţanţoşia lui, am avea o groază de geniali şi o grădină întreagă de talente. Cum însă răspândirea stă de cele mai multe ori în legături cu deprinderi străine de literatură şi cum îngâmfarea şi încrederea enormă în sine trec iarăşi în alt domeniu de cercetare, suntem siliţi să ne orientăm după câteva indicii ceva mai serioase şi mai sigure. Unul din aceste ar fi comparaţia cu scriitorii premergători, căci întrebarea nu este dacă scriitorii de astăzi sunt 168 mai citifi decât ceilalţi, ci dacă le sunt superiori şi au reuşit să facă un pas înainte ? Sau, ca să întrebuinţez cuvântul dlui Coşbuc, dacă obolul lor e mai de seamă ? Vorbesc mai mult de prozatori şi mă gândesc în primul rând la cei ce scriu mai pe înţelesul poporului şi cu subiecte din popor. Este printre ei un cap aşa de limpede şi un artist aşa de nemeşteşugit ca Creangă ? Este un atât de adânc cunoscător al sufletului (ărănimei ca Slavici ? Pun întrebarea în treacăt şi las să răspundă toţi câţi în opera contimporanilor mai noi au găsit mai mult decât trebuia. De la sat venim la oraş şi ne oprim mai întâi la margine, la această lume cu limba ei stâlcită şi cu moravurile ei deosebite, cari au atras luarea-aminte a unui Caragiale. Ce puternică este satira acestuia şi ce vii sunt oamenii lui, cu patimile lor mărunte şi cu dragostea lor de viaţă ! Dar ce vulgare sunt tipurile caricaturale ale stângacilor de astăzi, cari se încearcă să culeagă firele de iarbă pe calea bătătorită de un maestru ! Comparate apoi cu alţi trei, cu aceia din prozatorii noştri, cari cunosc mai bine frământările vieţii, care judecă şi analizează pasiunile omeneşti - cu Vlahuţă, Delavrancea şi Gorun - cât de inferioare ni se par talentele mai nouă! Poate să şi greşesc, da' ?u în tot lungul şir de schiţe şi povestiri ale tinerilor prozatori cu pretenţii, afară de limbă, nu găsesc decât un frumos spirit de observaţie. E mai mult o galerie de oameni, ce ne dau ei, zugrăviţi în toate amănuntele lor exterioare, cu toate mişcările membrelor, cu toate cuvintele rostite pe drum, acasă, la cârciumă sau la cazarmă. Sufletul însă, viaţa adevărată, în cutele ei cele mai tainice, n-o văd nicăiri. Şi mai ales nu văd în nici una din aceste figuri o idee ce ar sta în legătură cu problemele generale ale vieţii. Ce să fie cauza ? Lipsa de cultură mai largă şi mai sistematică, sau necunoaşterea omenirei ? Să fie acelaşi motivul pentru care contimporanii noştri reuşesc mai bine în descriptiuni, în acest gen mai inferior al prozei, decât în desfăşurarea vieţii interne ? Toată munca lor mai are apoi şi caracterul unor improvizaţii, n-are pecetea unei munci liniştite şi îngrijite, cum o cere o operă de artă, căreia vrei să-i asiguri o dăinuire mai lungă. Ce puţin au scris, afară de cei trei prozatori amintiţi, dnii Brătescu-Voineşti şi Bassarabescu şi ce desăvârşită pare proza lor pe lângă volumele de sute de pagini ale celor ce astăzi încearcă a le lua locul! Unul 169 singur se ridică deasupra, şi acesta e Sandu-Aldea, care simte mai mult, gândeşte mai bine, îşi ia munca mai în serios şi e mai artist în toate ca ceilalţi colegi ai săi. Un merit însă trebuie să-I recunoaştem „talentelor**. Dacă n-au reuşit să dea literaturei un avânt, sau o nouă îndrumare pe cum pretind, în aşa fel încât binefacerile unei evolufiuni să fie indiscutabile, au înmulţit totuşi, în mod simţitor, numărul acelor scriitori cari pot să dea publicului o lectură agreabilă. Nu ne-am urcat prin cei noi, dar ne-am lărgit la baza literaturei. Tinerii moldoveni şi ardeleni au adus cu sine o grămadă de cuvinte, de forme, de tipuri mărunte şi o serie de frumoase descriptiuni de colturi de ţară, cari se citesc uşor. Acesta e adevărul. Să ne bucurăm şi pentru atât, dar să nu mai ameţim lumea cu faima prozatorilor geniali, când modestul titlu de povestitori dibaci şi fecunzi nu este întru nimic compromiţător. ÎN JURUL „CĂPRARULUI GHEORGHIŢĂ" Şi pe cum ziceam în numărul trecut, drumul spre nemurire e foarte fosnicios astăzi, pentru că în jurul scriitorilor mai noi se bate toba din răsputeri. Eu cunosc un prozator, care mai acum trei ani, dintr-un colţ de provincie, de unde ne colabora uneori, ne scria foarte cuviincios să-i trimitem bani de drum până la Bucureşti, iar astăzi trece foarte necuviincios pe lângă noi, fără să dea bună ziua. Aşa de sus l-au ridicat dărăbanele şi surlele criticilor ieftini Ia vorbă. Dar să rămân la subiect. Vroi să vorbesc ceva despre ultima lucrare a dlui Sadoveanu, pentru a răspunde, în treacăt, la două scrisori anonime, cfe mi s-au trimis după apariţia articolului meu O rectificare, scrisori în C&ri mi se aduce învinuirea de a fi nesocotit pe acest prozator. învinuirea e nedreaptă. Eu n-am fost decât consecvent. Afară de Câteva notiţe prieteneşti, în cari aminteam de „masivitatea" talentului dlui Sadoveanu, nu am scris mai pe larg despre opera lui, din simplul motiv că în mare parte nu mi-a plăcut niciodată, iar modul D-sale de a se impune ca scriitor mi s-a părut prea mercantil. Galeria D-sale de figuri nu mă atrage, pentru că aproape toţi aceşti eroi sunt de aceeaşi croială: un corp masiv sau ofilit pe două bete de picioare, cu un obraz descris în cele mai mici amănunte, cu „mustaţa cât o vrabie" şi deasupra o pălărie turtită, o căciulă tau o capelă de soldat. Sunt pânzele unui pictor pe care pene'u' a scăpat prea multă culoare, încât figurile ies adeseori, fără voie. nişte caricaturi. Dl Sadoveanu dovedeşte prin ele că e un bun caricaturist şi ar reuşi bine în genul umoriştilor. Nici de povestirile lui cuminţi nu m-am putut încălzi, de acele babe şi moşnegi de cari îi gem volumele, de tipurile fade din provincie şi de ţăranii de carton. D-sa n-a ieşit niciodată la largul vieţei, n-a fost coprins 171 LIPSA DE CORECTITUD1NB Sfârşeam articolul din urmă cu arStarea unei deosebiri fundamentale, ce există între noi şi - fiindcă yeni vorba - dl lorga în materie de corectitudine literară. Cestiunea merită o reluare cât de scurtă, pentru că în mare parte zgomotul în mişcarea literară de astăzi şi toate nemulţumirile pornesc dc aici, de la deosebirea de corectitudine, de procedări şi nu de principii. Cât pentru principii, strângeţi puţin cu uşa pe toţi făcătorii de curente şi veţi fi surprinşi de binevoitoarele concesii, ce sunt gata a le face. Urmăriţi-i însă în goana pentru satisfacerea vanităţilor lor şi a nevoilor sociale, cercetaţi-ie mijloacele, de cari fac întrebuinţare şi veti avea toată explicarea prăpăstiilor dintre unii şi ceilalţi. Să revenim la cazul nostru. Am văzut cum, prin pierderea justei măsuri de apreciere, dl lorga • scăpat din vedere două din operele de căpetenie ale prozei noastre contemporane, scrise de dl Coşbuc, - un nume uşor de ţinut minte -lăsându-le în umbră fată de scenele de cazarmă ale dlui Sadoveanu. Am mai văzut şi cu altă ocazie cum tot dl lorga, vorbind despre „îndrumarea cea bună şi cu minte“ (!) de astăzi - vecinicile îndrumări ale dlui lorga ! - amintea de to(i scriitorii perindaţi de la bătrânul Asachi până la benjaminul poet Vâslan, fără a pomeni cu un singur cuvânt pe adevăratul îndrumător, pe purtătorul aceluiaşi nume uşor de ţinut minte. Eu nu zic că dl lorga nu ştie să vorbească şi n-a vorbit chiar destul de frumos şi cu recunoştinţă de poezia dlui Coşbuc, - cu toate că la dl lorga cuvintele frumoase nu sunt totdeauna o chestie de conştiinţă. Dar totuşi, când se scriu articole de aceste, de vederi generale, când se fixează meritele pentru curentul mai românesc, vorbindu-se de apropierea către popor prin grai şi simţire, iar rolul unui factor atât de hotărâtor se trece 174 sub şireată tăcere, tendinţa articolului prea este evidentă. E un caz de rea informare şi o lipsă de corectitudine. Şi tactica asta continuă. Dl Coşbuc şi cu bunul său prieten Gorun scot o revistă. Sunt aceiaşi scriitori de mai nainte şi nimic în viaţa lor nu s-a petrecut, ca să se simtă îndemnaţi a o rupe cu trecutul lor literar, a-şi renega credinţele estetice sau naţionale de mai nainte. Deodată un şopot de guri flecăritoare porneşte din jurul aceluiaşi critic. Acel şopot urât răsună în revista tinerilor şi nevinovaţilor noştri fraţi din Budapesta. Se tipăresc acolo acuzafiuni nechibzuite şi, cu toată dezminţirea şi declararea lor de calomnii şi cu toate că acea declarare poartă onorabila iscălitură a dlui Gorun, ce trebuie crezută pe cuvânt, cel care s-a solidarizat mai întâi cu insinuarea revistei budapestane a fost tot dl lorga. Această incorectitudine a fost de-a dreptul penibilă. Am mai putea înşira şi alte cazuri, mai ales amănunte picante despre modul cum s-a procedat pentru a căuta împiedicarea apariţiei acestei reviste şi cum s-a încercat a ne înstrăina forţele ce o susţin. Sunt procedări cunoscute aceste şi toate pornesc din aceeaşi ambiţie deşartă şi aceeaşi intoleranţă faţă de munca din afară de un cerc anumit. Ca unii cari am preţuit odată personal pe dl lorga şi cari respectăm şi astăzi opera lui istorică, am voi bucuros să ţinem seamă de acele „slăbiciuni iminente oricărei făpturi omeneşti" cum se zice în Luceafărul. L-am lăsa bucuros în credinţa că D-sa este Atlasul, pe care se reazimă întregul nostru glob cultural, dar greşelile D-sale faţă de atâţia oameni de bine devin tot mai supărătoare, aduc vrajbă şi stânjenire în mişcarea literară. Gândindu-se la timpul de acum trei ani, când am cerut dlui lorga colaborarea la Semănătorul nostru, ne vine în minte o frumoasă anecdotă botanică, pe care nu ne putem reţine a n-o povesti la acest loc. Un botanist englez comandase din Egipt o plantă de apă, renumită pentru repeziciunea creşterii sale. Deschizându-se vasul care aducea sămânţa plantei egiptene, sămânţa se dezvolta, lugerele şi frunzele plantei ieşiră afară din vas şi creşteau enorm în contactul cu aerul. Botanicul puse îndată planta în lac, dar după puţine ore văzu că planta exotică înăbuşise, printr-o îmbrăţişare ucigătoare, pe toate celelalte plante şi flori de apă. Egipteanca se întinsese aşa departe, încât nu mai era loc să intre nici apa în lac; ea astupă prin ramificaţiile sale şi canalul Învecinat de navigatiune, Incit vapoarele cu toati puterea aburului nu puteau s-o dezrădăcineze... Acest rol al plantei exotice din anecdoti l-a visat fi dl Itxga. Scopul şi l-a atins numai în parte: tn lacul D-sale abia mai * tec pentru o floare ofilită, pentru nişte crini albi şi hişte trestii ce se tndoieic duioase în bătaia vântului. Iar la marginea lacului părăsit se ridici grădini tinere şl mândre şi viata literari îşi ia cursul ei normal şi dătător de roade. POEZII DE DELAVRANCEA Cititorule, nu te bucura peste măsură. Nu e vorba de. nici un eveniment literar, nici de revenirea dlui Delavrancea la îndeletnicirile de odinioară. Poeziile de care voi să fac amintire se cuprind într-un caiet, manuscris bătut de vreme, rătăcit cine ştie pe ce căi până la mine. Sunt treizeci de ani de când le-a scris, ca licean, la „Sfântul Sava". Pe atunci iscălea Barbu Gh. Ştephăneascu şi avea slova curată şi sfioasă, cu mici înflorituri de june versuitor. Valoare literară deosebită fireşte că nu au aceste vreo 15 poezii. Curiozitatea ne-a îndemnat însă a le citi până la sfârşit cu un excepţional interes şi credem că dl Delavrancea nu se va supăra, dacă vom împărtăşi şi cititorilor câteva fragmente din ele. Titlul caietului e acesta; 177 „Casa Limburg“, căruia autorul fi închină plăsmuirile poetice, se pare că a fost o casă ospitalieră pentru scriitorul nostru. Era «colo şi 0 „Licuţă" oarecare, o foarte mică Elenă, care cânta Barcarola, cântecul favorit al tânărului poet. Ei fi dedică o odă, la 16 sept. 1876, o poezie gravă de tot despre barca vietei care pluteşte pe marea furioasă: Marea limpede stă-n pace Barca vietei loi chemam. O plângeam, văzând cum zac* Triste resturi sfărâmate; Dar, pe când eu suspinam: TU cu degete curate Barcarola mea cântai! Bârci, o bărci nesfărâmaie Şi pe luciu avântate Mica mea glorificai I! Şi dedesubt, câteva rânduri scrise în grabă: „Pe lângă aceste rânduri primeşte şi un valtz; să-l înveţi mai târziu. Multă sănătate; să petreci cu înţelepciune (t) şi veselie această duminică. Vale t Şi să mă ierţi dacă este rău scrisă, căci este pe genuche'*... Aşa „pe genuche" sunt aproape toate versurile, destul de corecte de altfel, dar fără scăpărări luminoase. Mai mult impresii vizuale, descrieri câmpeneşti, apusuri şi răsărituri de soare: Cu corpul dejiratec, cu plete bălăioare Cu ziua după dânsul, ca fragedul «mor. Cu mii de voci răsare, zlmbeyte mândrul aoare Şi mii de pisărela se tot risfaţl-n cor. Pretutindeni Bolintineanu, M. Zamfirescu şi iată ceva şi în genul lui Depărăţeanu: 178 Pe căldura arzătoare Răcorit tncet de boare Vai t De câte ori plecam Intr-un cârd de păsărele Şi cu ele Pe câmpie ml jucam. M8 plecam la câte-o floare Cu corola de ninsoare. Răsfăţată de zefir; Sau pe valea zmăl(uită Zugrăvită Cu colori de trandafir, întâlneam o zburătoare Tot cu aripi de ninsoare. Un biet flutur peregrin Adunând din orice floare Din cicoare Parfumatul ei suspin. Flori, dumbrave, crânguri dese Râuri, codrii, văi alese Bucium, râsuri, şoapte, cer. Zile, ore, melodie Poezie Nu, din mintea mea nu pier. încolo, multe amintiri din copilărie; poezia casei şi a curţii; jocuri şi zbenguiri. O poezie e inspirată din Adio la Carpafi a ltii Creţeanu şi e intitulată Adio la Poiana-Lungă: Plai, cu flori mirositoare. Câmp de roze parfumate. Păsărele cântătoare. Vânt de roze-namorat. Lunci plăcute fi duioase Unde lăcrămioarele cresc, Doine dulci, armonioase. Adio, vi părăsesc. Lucrările cele mai muncite ale tânărului poet sunt însă două Stabat mater, şi anume versificarea evenimentelor din jurul morţii lui Iisus, după cunoscuta cfintare catolici, şi un imn de jale scris la moartea profesorului de istorie Dragomir: Juni, *i nu uiUti un nume Oue fti răpit din lume Mişcătorul: Dragomir I Pe mormântul siu o boare Abia plfinge trecătoare Or zburdalnicul zefir. Iar sfârşitul: ^-----------^ J|~ f mm ^r,| ,f ţ /t Poetul însuşi numeşte aceste poezii „suspin slab dar sincer, tn care nu veţi gfisi acele graţii ale artei, dar în dosul lor veţi descoperi imagi-naţiunile mele duioase şi cernite*'. Şi noi îl credem pe cuvftnt. Ne sunt dragi însS aceste încercSri poetice, pentru cS ele ne votbesc de copilSria curată şi bogatfi în amintiri a unuia dintre cei mai iubiţi scriitori. DOMNUL CARE STĂ LA DISPOZIŢIE Noi ăştia, cari dăm cu nasul pe la universităţile din Occident, aducem cu noi multe însuşiri de seamă. Ştim să cântăm (cei cari avem auz muzical) Gaudeamus igitur şi ştim „să stăm la dispoziţie", cu spada, cu pistolul, cu ce armă voiţi. Dacă întâmplarea, care are un rol atât de însemnat la formarea Carierei, ne face critici, putem să renunţăm la orice alte calităţi. Flinta la dreapta, spada la stânga şi înainte marrrş ! Apare vreo carte ? Citim vreun articol ? Noi ştim una şi bună: „Domnule autor ! Eşti un bandit, şi dacă nu mă crezi, îţi sunt la dispoziţie !“ întâmplă-se ca articolul să fie al unei scriitoare ? critica noastră e aceeaşi: „Doamnă sau domnişoară, eşti proastă şi urâtă, şi dacă nu mă crezi, îţi stau la dispoziţie !...“ Şi ce răspunde banditul de autor ? „Cum o să-mi prind eu mintea cu dne ? Cum o să curăţ lumea de un talent aşa de mare ? Nu ştii ce jale era în Rusia şi în Europa întreagă când Puşkin căzu în duel ? De ce sS se repete cazul acum, chiai acum când forţele apostolice sunt reclamate de atâtea şezători ? Şi vai, cine va mai citi cu voce sonoră telegramele prea-măritoare ?“, aşa răspunde scriitorul la provocările criticului şi scriitoarea de colo îl întreabă, ca Andromaca pe Hector: Cine-o Invita copilu-ţi în vremea viitoare S-arunce linei şi zeii Olimpului s-adore. Când orcul de-ntuneric tn sinu-i te-o-nghiţi 7... Iar criticul, văzând atâta laşitate şi neavând cui sta la dispoziţie, mai manevrează singur cu spada prin casă şi o bagă apoi în teacă fără o picătură de sânge... 181 * Măcar nu de sânge, de cerneală e vorba. Aceasta curgă şiroaie, numai sS poată dovedi puterea eroului. Cu spada se bate la nevoie orice dorobanţ, pe când la scris e bâtă. Cu pumnul dS Lurich de la circ mai bine, iar cu pistolul nimereşte şi Scânteie de la Iaşi. Cu un cuvânt, „a sta la dispoziţie1* e foarte uşor şi se învaţă în orice şcoala de tir, iar profesorii de scrimă sunt de obicei inteligenţele cele mai inferioare. Încerce însă cineva a învăţa tot aşa de uşor: cum să întrebuinţeze mai bine cerneala, cum să zboare cu condeiul mai uşor deasupra hârtiei, ca să merite în adevăr titlul de critic: caute să-şi exerciteze meseria aşa fel, ca să n-aibă niciodată nevoie de altă armă, ca să se ştie apăra cu tăria spiritului şi să ştie lovi cu tăişul cuvântului, încât la sfârşit să poată izbucni în triumfătorul toucht! Aici e toată arta şi tot secretul: în apărarea uşoară şi lovitura sigură. înarmat cu aceste două, vei fi desigur învingător, iar dimpotrivă, poţi umbla înarmat până-n dinţi, cu hangerul în mână şi încins cu chimirul plin de pistoale ghiniuite, căci nu faci parale în lupta literară, oricât te-ai pune la dispoziţie. ♦ Adevărat că anarhia la noi e mare şi stavile de cinste şi adevăr nu există. Adevărat că nicăieri apostolii şi îndreptătorii de moravuri nu găsesc teren mai pricinic ca la noi. Nu e nefiresc chiar dacă vreun grandoman se crede chemat a lua rolul lui Ţepeş Vodă. Dar, în locul atâtor manifestaţii zadarnice de puritanism, n-ar fi oare cu mult mai cuminte dacă toţi sfinţii apostoli ar trece pe terenul agitaţiei practice şi ar ccre de pildă o lege mai europenească a presei, care să ne ocrotească pe toţi împotriva atâtor „atacuri din flori de cuc“ - cum zice un spiritual publicist dc la SâmăruUorul ? Trăim într-o cpocă în carc există legi pentru botniţe la căţei, dar bandiţii literari se pot plimba pe stradă fără să existe tribunalul care să-i condamne. Asistăm la atâtea păpuşerii, vrednice de osândit din punctul de vedere al cinstei literare şi lege n-avem ca să le pună zăgaz. Citim atâtea calomnii şi dacă apelăm la judecător - ca dl lorga bunăoară - ne întâmpină cu un zâmbet de regret. Nici măcar un tribunal de onoare, compus din literaţii noştri de frunte n-avem, tribunal care ar avea sS judece în mici certuri literare de familie, cum ar fi de pildă în chestia 182 recentului pamflet plin de „atacuri din flori de cuc“ împotriva subsemnatului. Nimic n-ar fi mai binevenit, deci, ca o lege a presei, care zurbagiului i-ar pune o piedică şi ar da pedeapsa cuvenită calomniatorului literar. Acestei legi ar putea apoi şi domnul critic să-i „stea la dispoziţie", dacă D-sale-i lipsesc cerneala şi condeiul, spiritul şi măsura pentru a pedepsi singur pe cel ce-şi bate joc de gesturile-i eroice. DETRACTORII JUNIMEI" Toi cu prilejul jubileului „ Convorbirilor" Opera Junimei" a trecut în domeniul istoriei literare şi scriitorii generaţiei noastre îşi dau seama, în mod cinstit şi cu priceperea cuvenită, de rolul ei din trecut. Astăzi când Convorbirile sunt în plină sărbătoare, se cuvine fiecăruia a privi cu recunoştinţă la curăţitorii limbei şi la îndrumătorii gustului nostru literar. Cuvine-se mai ales a ne pleca înaintea acelei minţi senine conducătoare, care rămânând pururea la înălţime şi fără a se coborî la mijloacele vifleimului şi ale şezătorilor zurbagiilor de astăzi, ne-a deschis cărările, pe cari ne răsfăţăm acum în dragă voie. Că se găsesc şi note stridente în concertul jubiliar de astăzi, e adevărat. Dar cine se va mira ? Sunt oameni făcuţi a nu recunoaşte meritele altuia, nici în cazul când le poţi pipăi cu mâna. Firi prezumţioase şi întortocheate. Nu vorbesc de dl lorga, căruia dl Mihail Dragomirescu, fostul director al Convorbirilor, i-a adus de curând învinuirea de a nesocoti importanţa „Junimei". Aşa e felul dlui lorga. D-sa numără începutul culturei române „adevărate" de la data când şi-a iscălit primul său articol literar. Dar şi de altfel, dacă D-sa a privit vreodată cam peste umeri - şi asta e foarte de sus - la succesele „Junimei", nu înseamnă că cu altă ocazie n-o să Ie preamărească în gradul superlativ. Sunt însă adversari cu mult mai consecvenţi, cari nu scapă nici o ocazie a nu reduce la legendă tot ce noi ne-am obicinuit a recunoaşte ca rezultat al străduinţelor societăţii ieşene. Prin tonul lor de puţină cuviinţă, prin tăgăduirea absolută, aceşti adversari sunt, pur şi simplu, nişte detractori. Şi ne mirăm că din partea tinerilor reprezentanţi ai Junimei" li se dă aşa de putină atenţie. Ar trebui ca aceştia să fie mai ageri păzitori ai patrimoniului ce li se încredinţează, mai ales cS detractorii lovesc în partea cea mai atacabilă a Junimei". 184 Se ştie, în adevăr, că întemeietorii Convorbirilor, în general, au ţinut prea putină seamă de trecutul limbii şi literaturei române. Ei vorbeau mai mult de o direcţie nouă şi nu de o reluare a bunei direcţii antilati-niste. Citau mai mult autori contemporani, în frunte cu ŞerbSnescu şi Bodnărescu, fără a găsi pilde de curată limbă românească şi în autorii înşiraţi mai târziu în Epigonii lui Eminescu. Cam tot aşa fac şi tinerii convorbirişti de acum, cari sunt esteţi, filosofi, stilişti distinşi, dar nu cercetează deloc epocele literare, anterioare Junimei", nu studiază literatura română din punctul de vedere al evoluţiei ei. De această slăbiciune a lor apoi profită cu amândouă mâinile numiţii detractori, profesori cu deosebire, pentru a dovedi că ceea ce Junimea" pretinde a fi creat, exista de mai înainte, într-o formă mai clasică chiar, înaintea dlui Maiorescu trăia în Moldova un critic de aceleaşi vederi: Alecu Russo - zic ei. Contemporanii lui, Kogălniceanu, Alecsandri şi C. Negruzzi scriau aceeaşi limbă curată şi cu vlagă ca şi contemporanii lui Eminescu. Mai mult chiar: Alecu Russo „a adus mai multe argumente împotriva stricătorilor de limbă şi împotriva imitaţiei servile" ca dl Maiorescu. Junimea" şi-aînsuşit deci teoriile şi meritele vechei direcţii sănătoase, pentru a le pune numai o etichetă nouă şi a se mândri cu ele „cu o îndrăzneală rară". „Dar azi e timpul să cadă cortina peste comedia junimistă şi să lăsăm pe actorii ei să-şi ducă laurii artificiali prin culisele în care atâţia fac reflexii triste asupra gloriei trecătoare, când după aplauze se întâmplă să răsune şi o fluierătură." Astfel ţipă detractorii. Pe cum se vede, învinuirile aduse Junimei" de către O. Densusianu, imitatorul său Ibrăileanu şi alţii, au oarecare aparenţă de dreptate, cu toată forma lor „fluierătoare". Acestora însă am fi dorit ca noii convorbirişti să le fi opus argumente serioase şi să nu se fi mulţumit - ca dl Mehedinţi de pildă, în Epoca de astăzi - cu constatarea, des repetată, a netăgăduitului adevăr, că cei mai buni scriitori ai timpului au făcut parte din gruparea de la Convorbiri. Prin constatarea aceasta nu se dovedeşte încă nimic. Nouă ni se pare că detractorii n-au dreptate din alte puncte de vedere. E absurd mai întâi a presupune că Junimea" ar avea acum, sau ar fi avut cândva, pretenţii de a fi considerată ca o societate în afară de linia de dezvoltare a culturei noastre. Ea nu voia şi nu putea să creeze o limbă 18S noufi. ci sfi aleagă cel mult elementele curate ale celei existente, iar scriitorii, cari făceau parte dintr-însa, se rezemau tn mod firesc pe antecesorii lor, cSci orice scriitor mai nou se ridică pe ruinele celor vechi. Tot atât de absurd ni se pare a face o comparaţie între principiile de limb& ale autodidactului Russo şi Intre cele ale dlui Maiorescu. Russo a fost un scriitor bun, dar fără răsunet asupra timpului său. Articolele sale zac înmormântate în Foaia societăţii din Bucovina şi au stat şi mai mult timp la Alecsandri, fără a fi cunoscute de mulţime. E o falsificare absolută a adevărului literar, a face comparaţie între munca putină şi fără rezultat a lui Russo şi opera critică de un efect revoluţionar a dlui Maiorescu. Cam aceleaşi observaţii se pot face şi faţS de scrierile lui Kogălniceanu. Iluziile perdute şi alte încercări ale lui n-au lăsat Urme în dezvoltarea generală a literaturei române. Rămân deci cei doi stâlpi ai literaturei dintre 1844 şi 1866: C. Negruzzi şi Alecsandri, cari au avut legături directe cu .Junimea", fără a li se fi tăgăduit vreodată buna influentă, mai ales a celui din urmă. Acesta fiind adevărul istoric, de ce se stăruie cu atâta încăpăţânare asupra continuităţii, pe care direct nici sfetnicii „Junimei" n-au tăgăduit-o ? Nu zicem că a fost bine dacă vechii junimişti, făcând teorii de limbă, treceau cu vederea pe înaintaşii lor, fie că nu-i aminteau, fie că li se păreau prea puţin importanţi. Dar, dacă cu toate astea, munca lor a produs mişcarea generală şi au triumfat, înseamnă că sunt „o legendă*', şi trebuie „fluieraţi" ? Şchioapă logică! ELENA BACALOGLU: „ÎN LUPTĂ** Roman psicologic, 1 Buc., 1906, p. 221 GEORGE CAÎR: „CA FULGUL LA VÂNT* Nuvele şi schife Buc., 1906, p. 157 SEVER BOCU: „CHESTIUNEA DE NAŢIONALITATE** Trad. după baron los. EStvOs. Arad, 1906, pagini 169 Dna Elena Bacaloglu nu este o scriitoare de talent, ci o diletantă, chinuită de anumite idei fără şir şi legătură, pe cari ţine să le exprime acum într-un roman „psicologic". Nu este scriitoare de talent, pentru că, înainte de toate, îi lipseşte noţiunea elementară a cuvintelor. Frazele i se înşiră fără înţeles, cu un falş colorit ştiinţific, cu afectarea unei culturi şi unei pătrunderi, de cari autoarea, evident, este străină. în consecinţă, cartea D-sale e enervant de plicticoasă. îţi trebuie o răbdare de critic apatic - ca să întrebuinţez şi eu terminologia autoarei -, o adevărată muncă de salahor intelectual, pentru a urmări firul tuturor „reflexiunilor psicologice" asupra luptei dintre doi însurăţei, plecaţi în călătorie de nuntă prin Tirol şi Italia. Şi e păcat. Subiectul nu e rău ales, căci e trăit şi e adevărat. Teza nu e rău pusă, căci lupta aceasta există în realitate între mulţi. De ce însă o scriitoare şi-ar exprima gândurile omeneşti, prea omeneşti, în o formă învă(ată ce nu o prinde, ce-i întrece puterile ? De ce se teoretizează aşa de mult, când în iubire nu există teorie ? Simplă trebuie să fie această scriitoare, mărturisirile ei trebuie să fie de o sinceritate comunicativă, povestirea ei repede şi vioaie dacă e să cucerească, în mod tot atât de sincer, simpatia cititorului. * Din volumul Ca fulgul la vânt... al dlui Cai'r, prefect de Dâmbovita, două bucăţi ne sunt cunoscute de mai-nainte, căci ne-au fost trimise spre publicare. Nu ne-am îndurat însă să le tipărim, din motive pe cari le vom destăinui aici. Dl Cai’r ni s-a părut totdeauna - ca scriitor - aşa cum zice D-sa la p. 7 a acestui volum: „ O voce de jos... un nume strigat... du-du-du - şi atât! " 187 E un amator care fşi poate permite luxul de a scoate volume frumo* tipărite, „cu chipuri, icoane, privelişti şi vederi" - cum ar zice cei de Ia Sămănătorul. E om cu situaţie, care poate sfi-şi aibă cititorii săi oficiali şi neoficiali. E prieten cu lumea noastră literară şi ziaristică şi va găsi totdeauna un loc, unde să-şi adăpostească aceste neînsemnătoare şi incolore plăsmuiri, botezate „schiţe şi nuvele", scrise mai mult pentru a-şi face viata mai variată. Noi însă, cari suntem ceva mai exigenţi, nu putem sprijini literatura asta de bani gata, făcută din distracţie în ore de plictiseală, fără pricepere artistică şi fără o urmă de originalitate. Ne revoltă chiar să vedem pretenţii de la un scriitor de duzină, să vedem cum, abia Ia începutul carierei (?) sale, îşi scrie amintirile din copilărie şi cum cu atâta îngâmfare boierească vorbeşte de „mirosul greu şi complex" din cazarmă şi cu atâta scârbă de preoţii români pentru că sunt „extremi de senzuali, epicurieni de cea mai rafinată speţă, afemeiaţi la culme şi foarte prolifici, căci nu e nici unul care să nu aibă un cârd de copii.. Dl Caire tipul scriitorului de prisos. * Din Ardeal ne vine o carte scrisă în temniţă. Dl Sever Bocu, redactorul Tribunei, osândit să stea câteva luni la răcoare pentru un articol prea avântat, a întrebuinţat foarte bine acest timp, traducând din ungureşte, pe limba sa ardelenească, una din cele mai obiective cărţi asupra chestiunei de naţionalitate. Autorul cărţii este baronul Eotvds, fost ministru de Culte în glorioasa epocă a lui Deâk, marele bărbat de stat al Ungariei. Pe atunci politicianii ungari aveau o concepţie mai largă a ideii de naţionalitate. Sub ei s-a creat şi legea de naţionalităţi, a căreia îndeplinire e privită ca un ideal aşa de îndepărtat. E vorba prin urmare de o carte temeinică, scrisă de unul din cele mai luminate capete ale prigonitorilor românismului. Oamenii noştri politici, studenţii - atât cei pentru, cât şi cei contra „Obolului" - şi toţi câţi se interesează de soarta fraţilor de peste munţi vor găsi în această carte oarecare orientare şi un prilej de preocupări mai serioase. Dl Bocu, în traducere, şi-a dat toată silinţa să îndulcească limba aspră ungurească. să nu ne Îngrădim Este sigur că activitatea critică a dlui Gherea nu şi-a avut îndreptăţirea sa pe toată linia. Teoriile D-sale aveau ceva forţat, ceva străin de spiritul dezvoltării noastre culturale, iar autorii români la cari aplica aceste teorii, nu erau aleşi întotdeauna după o normă severă de apreciere. O parte mult folositoare a acestei activităţi, urmărită cu atenţie de întreaga generaţie, cu toată opoziţia ce se făcea în tabăra adversă, era însă neîncetata discutiune asupra problemelor estetice-sociale, ce se agitau în acel timp în presa literară din Occident. Se făcu, cu acel prilej, pomenire şi cititorii începură a se interesa de nume de autori, cunoscuţi în alte ţări, dar ignoraţi la noi. Şi sub această înrâurire pornise o mică mişcare literară, al cărei rezultat a fost o serie de traduceri de romane, drame şi studii străine. Nu zic că s-a tradus cu sistem şi într-o limbă frumoasă literară. Dar totuşi s-au pus în circulaţie, unele mai citibile, altele mai defectuoase, ca toate traducerile ce se fac la noi din franţuzeşte, cărţi de Zola, Balzac, Dostoievski, Bourget şi lbsen. Hrană bunicică pentru nişte stomacuri ca ale noastre. Dar pornirile bune la noi sunt de scurtă dăinuire. Oamenii ostenesc şi vremile se schimbă, aducând alţi gânditori, cu alte ponoase. Curentul -dacă-1 pot numi astfel - pentru cunoaşterea literaturilor străine a slăbit mult, traducerile s-au făcut, tot mai rare şi tot mai la întâmplare şi astfel legăturile noastre cu ideile şi formele din Apus, mai şubrede. Am constatat aceasta şi cu ocazia recentei pierderi ce a îndurat literatura universală prin moartea lui lbsen. S-ar părea că noi românii suntem cu totul excluşi din concertul popoarelor civilizate şi că literatura noastră este printre cele mai înapoiate. Aşa de puţin s-a scris despre 189 însemnatul eveniment al morţii colosului scandinav şi aşa de putini pricepere s-a dovedit pentru opera lui. Involuntar comparSm răzleţele notiţe şi laconicele telegrame din presa noastră, cu miile de articole, studii, amintiri şi discutiuni din ziarele altor popoare. Mai numărăm pe degete cele câteva traduceri române. Ne reamintim puţinele reprezentatiuni ale pieselor lui Ibsen pe scena noastră şi slabul lor efect asupra unui public, nepregătit decât pen-tru comedia bufă. Ne dăm, mai ales, seama de prea putina consideraţie de care acest revoluţionar al scenei modeme s-a bucurat la tinerii noştri autori dramatici. Şi iată, probată prin acest singur caz, neputinţa noastră de a lua parte zdravănă, ca vrednici convivi, la marea masă a culturei europene. Şi nu o păţim numai cu Ibsen astfel. !n aceeaşi situaţie aproape suntem faţă cu toţi uriaşii literaturilor culte. Nu există autor străin despre care am putea afirma că e bine cunoscut şi studiat la noi şi că, sub înrâurirea lui, s-ar fi ridicat scriitori români, s-ar fi produs curente sau avânturi în literatura noastră. Care să fie pricina ? îngrădirea noastră exagerată faţă de influenţe străine. Firea noastră veşnic pornită spre extreme. Concepţia prea îngustă şi umilitoare chiar ce o avem uneori despre ceea ce numim cultură naţională. Unii hiperzeloşi cred anume că trebuie să rămânem un fel de insulă izolată, trăind numai din propriile noastre puteri, destul de mari ca să ne creeze o glorie de veacuri. Rătăcirea aceasta, în care popoarele mici sunt adeseori în primejdie de a aluneca în epocele de renaştere naţională, e o piedică simţită în dezvoltarea noastră. Căci, ca şi viaţa economică, cea culturală se întemeiază mai pe larg pe împrumuturi reciproce între popoare. Oamenii mari sunt averi comune întregii omeniri şi nu au patrie ţărmurită. începând cu bătrânul Eliade Rădulescu, mulţi din fruntaşii noştri cărturari şi-au dat seama de acest adevăr şi, după ce s-au convins că limba noastră e destul de bogată ca să redea gândirile cele mai subtile ale scriitorilor străini, au crezut de cuviinţă a traduce operele de căpetenie ale acestora. Dar, fie din lipsa de condeie dibace, fie din lipsa de sprijin, de mecenaţi şi de editori, traducerile s-au făcut pe apucate şi nici efectul lor nu putea să fie mai mare. 190 Astăzi însă, când numărul bunilor cunoscători de limbă rom&nă a sporit atât de mult, când traducerea sub nici un raport nu mai întâmpină greutăţile de mai înainte şi când, pe de altă parte, atelierele institutelor de editură se deschid bucuroase, nu mal vedem motivul pentru care scriitorii noştri nu şi-ar consacra timpul şi acestei lucrări utile, menită a lărgi orizontul deasupra noastră. La revista aceasta s-a dat o pildă: cititorii au putut face cunoştinţă cu două din cele mai înalte culmi ale literaturei universale, cu Dante şi Ooethe. Nu s-ar putea ca ceilalţi scriitori tineri, în loc de a se prăpădi după originalitate, să imite pilda dată de dnii Coşbuc şi Gorun ? EUGEN LOV1NESCU:DE PESTE PRAG" Dramăîn3acte Ploieşti, 1906, pag. 93 ZOE VERZEA: „ÎN LUMEA DE AZI" Comedie de moravuri tn 4 acte Bucureşti, 1906, pag. 241 ELENA FARAGO-FATMA: „VERSURI" Budapesta (Edifia „ Luceafărul" ~ui), pag, 126 TITU LAPTEŞ: „FREAMĂT* Poezii laşi, pag. 101 ARCHIEREUL SOFRONIE-CRAIOVEANUL: „VIAŢA ŞI OPERELE LUI IMM ANUEL KANT“ Bucureşti, 1906, pag. 112 Cititorii noştri cunosc pe dl Lovinescu dinlr-un articol de critici publicat în aceastS revistă. Nu-i aşa cS acel articol era limpede şi spiritual şi că f&cea impresia a fi scris de un om de gust şi cu culturi literară ? Ei bine, drama D-sale - întâia, căci până acum n-a scris decftt foiletoane de critică literară - ne lasă aceeaşi impresie: autorul a citit multă dramaturgie şi o aplică cu destulă dibăcie. De peste prag e una din cele mai îndemânatic făcute drame modeme, din câte s-au scris la noi în timpul din urmă. Ne pare foarte rău că pătimaşul cronicar de la Sămănătorul, care-şi propune a prigoni pe dl Lovinescu până într-a şaptea spiţă, găseşte că în această dramă „totul e faiş, scandalos şi ridicol de falş", motivându-şi afirmaţia cu vârsta autorului, - o vârstă de altfel la care scriitorul îşi poate permite chiar luxul de a fi genial. Opera dlui Lovinescu e o dramă realistă, cu reminiscenţe ibseniane. Tragicul e dat de la început: moartea unui sot înşelat şi minciuna în care s-a învăluit, ani de-a rândul, soţia lui. Problema e destul de îndrăzneaţă: descoperirea minciunii şi pedepsirea femeii prin torturarea continuă a conştiinţei. Cu multă abilitate şi ţinfindu-ţi atenţia încordată în toate cele trei acte, scrise limpede, în propoziţii scurte, fără afectare, autorul ştie să ţină atmosfera pururea încărcată. Mama, amantul şi fiul apar întunecaţi, ca figurile din orice tragedie în care sfârşitul fatal e prevestit prin situaţiile pâcloase. O fetiţă, ce e drept prea tânără pentru un rol principal ce i se acordă, prin spiritul extraordinar de simpatic, formează contrastul drastic cu ceilalţi. Eo variaţie de figuri şi de caractere, iar în graiul lor sunt cuvinte alese. 192 Dacă în figura de căpetcnie, în soţia vinovată, ar fi mai multă pasiune şi forţă tragică, drama asta ar putea să aibă şi succes de scenă. * Inferioară, din punct de vedere literar şi scenic, este întâia lucrare a dneiZoeVerzea. D-sa ne prezintă într-o comedie câteva moravuri de astăzi, precum şi curentul împotriva lor. E de absolută actualitate. Se ridică în contra franţuzomaniei. Pledează cu căldură pentru ideile naţionale în literatură, în industrie şi în viaţa politică. Vrea să deştepte în inima femeii române dragostea pentru istoria neamului şi simpatii pentru fraţii prigoniţi din provinciile învecinate. Tot tendinţe frumoase, pentru cari trebuie să fim recunoscători autoarei. Ce păcat însă că multele tirade, absolut neliterare, transparenţa prea mare a tendinţelor şi forma prea rudimentară în care sunt dezvoltate, au zădărnicit cu totul partea artistică a acestei lucrări. ♦ Volumul de poezii al dnei Elena Farago din Brăila (până de curând: Fatma) nu este un eveniment literar, pe cum ne aşteptam. Adunate la un loc, nu mai fac o impresie unitară şi puternică. Prea revin aceleaşi motive, de tot vagi uneori, prea se simte lipsa de subiecte. în toate însă găsim pe scriitoarea de talent, meşteră pe limbă şi pe vers. Locul Fatmei este printre Maria Cunţan şi Goga. A primit foarte mult de la amândoi; poezia duioasă a firului ce se desprinde din caier de Ia cea dintâi, îndrăzneala în figuri şi comparaţie, precum şi forma plastică de la al doilea. Influenţa aceasta, bună desigur, se observă aproape în volumul întreg. Unde lipseşte, poeziile sunt vaporoase şi se citesc mai greu. Personalitatea Fatmei deci nu e pronunţată încă. Artistă de mâna întâi şi foarte harnică, prevedem că va evolua în curând, pornind pe un drum propriu, fară proptele străine. * Din Iaşi ne-a sosit un alt volum de versuri, cu titlul juvenil Freamăt. Numele autorului - Titu Lapteş - nu l-am citit până acum în nici o revistă de seamă, dar probabil îl vom citi de aci înainte, căci versurile, deşi foarte apătoase, nu sunt rău făcute ca formă. * Cât de mult ne bucurăm când vedem câte un preot superior intere-sându-se de via(a literară şi ştiinţifică şi ieşind uneori din viata îngustă a 193 pildalioanelor şi ceasloavelor IS. Sa Arhiereul Sofronlt Craioveanul este unu! din acei puţini demnitari ai bisericii noastre cari stau tn curant cu progresele culturale mai noi, urm&resc ştiinţa la noi fi tn Apus fi caut! a se face folositori societăţii şi tn alte ramuri decât cele strict bisericeşti. Dându-şi seama cât de necesar este, Îndeosebi pentru fe(ele bisericeşti, a face cunoştintS cu marii cugetitori ai omenirii, cari fac lumină deasupra diferitelor probleme de viaţă, S. Sa Arhiereul Sofronie a studiat de aproape pe marele învfiţat de la Kânigsberg şi-şi tip&reşte tntr-un volum rezultatul studiilor sale. Lucrarea asta este o iscusitft expunere sumarft a filosofiei lui Kant şi face deosebită cinste Scriitorului, care ar trebui să aibă mulţi imitatori printre semenii săi. LITERATURA DE MOŞI Sămănătorul, în faza din urmă, are meritul de a fi cultivat, cu deosebită pricepere şi stăruinţă, literatura de moşi. Nu de Moşii de la Obor, în înţelesul de bâlci. Asta o face dl lorga singur, când strigă între hotară de s-aude a noua ţară. E vorba de un gen anumit de povestiri, schiţe şi medalioane, intitulate Moş Sandu, Moş Crepu, Moş Pascali sau Moş Trohin, în cari se zugrăvesc nişte bieţi oameni bătrâni, de treabă sau păcătoşi, sănătoşi sau nevoieşi, mulţi la număr de n-ar încăpea într-un singur azil. Cei mai mulţi ies din fabrica dlui Sadoveanu, povestitor cuminte şi potolit el însuşi, ca un octogenar. Dl Emilgar a scris un volum întreg de „bătrâni'' de aceştia, boieri din vremea veche. Iar cei mai mărunţi imitează, cum pot, şi ne aduc pe scenă câte un moşulică în cârji, cu luleaua în colţul gurei. Dl Mehedinţi numeşte „primăvară literară" aceste cărţi, pe cari primăvara le arunci în camera de vechituri, căci nu le poţi citi decât în toiul iernii, când focul din sobă şi inevitabilul motan cu ale lui sforăituri te predispun pentru basme, auzite din gura bunicilor, - basme mai frumoase însă, căci acele ne vorbesc de Ilene Cosânzene, de zmei şi de Feţi-Frumoşi şi de tinereţe fară bătrâneţe, pe când povestirile şi schiţele de astăzi sunt dovezi de bătrâneţe fără tinereţe. Nu zic că aceste mici capete de studiu n-ar fi câteodată reuşite. Departe, fireşte, de Bunicul lui Delavrancea şi de Nichifor al lui Creangă, bătrânii de acum îşi au şi ei cutele caracteristice din faţă, tuşea obligatorie şi ticurile lor. Dar putem să le cerem mai mult de atât ? Fot ei, ca creaţiuni artistice, să aibă mai multă însemnătate ? Poezia şi proza nu sunt ca arta plastică, în care un singur gest, încremenit în marmură, să trădeze pe artist. Ele sunt în legătură mai 195 strânsă cu viata intemS omenească şi trebuie să ne dea mai multă simţire şi mai multS acţiune. Dar ce fel de pasiune mai poate exista tn sufletele aceste simple şi f&rS furtuni ale bStrftnilor; ce fel de acţiune mai poate pomi din viata lor tn stingere ? Unde e frumosul, unde e puterea, aceste două elemente fundamentale ale artei 7 Este, evident, o aberaţie estetică la mijloc şi trebuie să-i căutăm explicarea. Se pare cft tinerii noştri scriitori, suferind de sărăcie de concepţii, se mulţumesc cu subiecte cari nu cer o mare sforţare. Încearcă genul cel mai uşor, al zugrăvirei exterioare, nu pătrund în ad&nc şi nu analizează simfiri. Fac mai mult tablouri fade pentru galerie. Partea lor cea mai slabă este apoi necunoaşterea vieţii şi anume a celor două vârste ale ei, cari alcătuiesc bazele adevărate ale artei: tinereţea şi bărbăţia, idealurile şi visările celei dintâi, frământările şi triumfurile celei de-a doua. Numai aşa se poate în(elege de ce ei fug de lumea de simţire a tinerilor, de ce ignorează faptele şi viaţa de conflicte şi de catastrofe a vârstei bărbăteşti şi scotocesc în schimb prin cronici şi prin bârloage după moşnegi, pentru a le descrie viaţa de trudă, adeseori searbădă şi respingătoare. Măcar că viata zilnică se îmbie scriitorului cu aceleaşi feţe multiple. Şi astăzi se iubeşte ca totdeauna şi se visează ca mai nainte. Se durează noaptea castele în aer şi se năruiesc în zori, pentru a înmormânta în ele aceleaşi iluzii. Aceeaşi sete de via{ă e în noi. Şi aceleaşi drame sfâşietoare se petrec sub ochii noştri, ca şi aiurea, unde scriitorii văd tna£ mult şi mai adânc. Avem şi noi o Capitală şi viata colcăie în ea prin mii de guri. O singură noapte de vară - noapte, când moşii scriitorilor noştri dorm duşi, cu luleaua stinsă alăturea - cu belşugul ei de viaţă şi de sănătate ar umplea o faţă albă, nescrisă a literaturei noastre. Cine e de vină însă dacă scriitorul rămâne surd la toate acordurile mai subtile, şi nu aude decât sorbitul cafeluţei din căsuţa secului funcţionar, numai flaşneta miorlăitoare de pe stradă şi horcăitul bătrânului beţiv ?... Aici e vina întreagă: în sărăcia de concepţii artistice mai subtile şi mai adânci şi în necunoaşterea vieţii largi, cu toate valurile ei. De aici porneşte regimentul de moşnegi al trâmbiţaţilor noştri scriitori. Cu acest regiment dl lorga nu va cuceri niciodată Plevna literară. O LUCRARE DESPRE DL AL. VLAHUŢĂ Studenţii cei harnici de la universităţile străine sunt în măsură de a face un bun serviciu literaturei noastre. Ei pot să aleagă, pentru tezele lor de doctorat, subiecte din domeniul acestei literaturi şi pot, pe calea asta, să informeze cercurile literare străine despre toată mişcarea noastră culturală. Că se lucrează puţin în această privinţă este ştiut şi este regretabil. Tinerii noştri sunt de obicei prea puţin pregătiţi pentru a vorbi un cuvânt serios despre trecutul şi prezentul nostru literar. Adeseori, chiar şi cei cu oarecare bunăvoinţă se mulţumesc cu câteva frazeologii, cari stârnesc cel mult zâmbetul străinătăţii, în loc de interesul ei. Se observă cu deosebire lipsa studiilor pe terenul influenţelor culturale. Germanii, francezii, popoarele slave şi până şi ungurii, cu cari am venit în atingere, ar citi bucuros lucrări obiective despre influenţa lor asupra dezvoltării noastre, sau studii cari ar putea servi de izvoare la noile încercări de literatură comparată. Studenţii noştri însă rămân datori cu acest gen de lucrări. Că se face ceva, trebuie să recunoaştem. Cărţile dlui Pompiliu Eliade despre influenţa franccză sunt un bun început. Cât pentru tezele de doctorat, cele câteva germane din Leipzig şi altele, maghiare din Budapesta, îşi au cu siguranţă meritul lor. * Tocmai acum primim la redacţie o nouă teză de aceste, susţinută la Universitatea din Budapesta. Autorul este dl Dionisie Stoica1, un ziarist de peste munţi şi nepretenţios scriitor de versuri. Dl Stoica desigur n-are să fie în viitor nici poet mare, nici ziarist de frunte, dar va fi în schimb un 1A nu te confunda cu Gheorghe Stoica, nuvelistul nostru. 197 bun cercetător literar ţi harnic dascăl, căci lucrarea e făcută cu zel ţi cu dragoste pentru literatură română. Teza tratează despre viata ţi operele dlui Vlahută. Despre viată mai pufin, căci n-avea de unde-o cunoaşte, decât din cele cftteva amintiri fragmentare ţi răzleţe, cuprinse In proza sa sau din cAteva poezii subiective. Chiar şi cât a scris însă despre viata poetului este un exces de zel, dacă nu o greşeală mare, căci nu stabileşte legătura exactă Intre ea ţi creatiunea artistică. în general, când se vorbeşte despre viaţa unui autor destul de tânăr încă, e bine să nu se exagereze cu deductiunile şi cu amănuntele, cu atât mai mult că ele nu interesează lumea străină. Forţa lucrării însă este analiza scrierilor dlui Vlahuţă, a celor 11 volume de nuvele, poezii, schiţe literare şi proză descriptivă, al căror conţinut îl arată pe larg, cu multe şi lungi reproduceri, traduse într-o destul de citibilă limbă ungurească. Cititorul maghiar va avea astfel înaintea sa opera întreagă, în mod priceput rezumată, a unuia din cei mai de frunte poeţi, cugetători şi stilişti ai generaţiei de astăzi, şi poate, prin urmare, să-şi facă icoană apropiată despre starea actuală şi despre spiritul literaturei noastre. De mai puţină valoare, ca originalitate, sunt reflexiunile de încheiere ale dlui autor, când reconstituie personalitatea artistică a dlui Vlahuţă şi când vorbeşte în chestiunea Eminescu - Vlahuţă, o chestiune definitiv rezolvată în criticile dlui Gherea. Nu ştiu cum a primit presa literară maghiară lucrarea dlui Stoica despre distinsul nostru poet. Noi îi lăudăm însă tendinţa şi am dori ca în Capitala Ungariei să apară cât mai des asemenea studii, pentru că ele pot să dovedească adversarilor noştri politici zădărnicia eternului război ce-l poartă în contra culturei române. * Ca o coincidenţă fie amintit că un alt tânăr publicist - din Bucovina -pregăteşte o teză de doctorat în nemţeşte, tot despre dl Vlahută. E o probă aceasta că astăzi, mai mult ca oricând, autorul lui Dan se bucură de o deosebită popularitate şi continuă a fi citit şi comentat în cercurile cele mai largi. Situaţia sa în ierarhia scriitorilor este deplin stabilită şi tânăra generaţie îl adoră şi îl priveşte ca pe maestrul inatacabil, care planează deasupra tuturor micilor grupări şi deosebiri de principii şi persoane. PROPRIETATEA LITERARĂ în septembrie se va întruni la Bucureşti un număr mai mare de scriitori şi jurisconsulţi, ca să ţină sfat asupra „proprietăţii literare'1. Se zice că din străinătate, cu deosebire de Franţa, vor veni mai multe figuri simandicoase şi că din partea unui comitet, în frunte cu dl Nicolae Pătraşcu, li se pregăteşte o bună primire. De ce se îmbulzeşte, şi aici, tocmai dl Pătraşcu nu înţelegem. Şi ce înseamnă acel comitet, acea lojă ocultă numită „Societatea oamenilor de litere din Bucureşti11, care a luat asupră-şi organizarea congresului, habar n-avem. Stăm în faţa unui abuz: oamenii cei mai puţini activi şi literaţii noştri cei mai detestaţi, pensionari sau diletanţi, vorbesc cu străinătatea şi întocmesc congrese în numele celor ce duc greul adevăratei mişcări literare. Abuzul e cu atât mai mare, că tocmai în materia asta avem câţiva scriitori bine pregătiţi, cu cunoştinţe speciale, iar aceştia lipsesc din comitetul de iniţiativă. Avem pe dl Dissescu cu câteva pagini strălucite, pe dnii C. Hamangiu, Jean T. Ghica şi Tr. G. Djuvara cu volume întregi asupra proprietăţii literare la noi şi în străinătate şi avem pe dnii C. Miile şi C. D. Anghel cu articole temeinice asupra aceleiaşi chestiuni. Având deci specialişti atât de orientaţi, este hazliu să ştim că în fruntea mişcării pentru europenizarea legii noastre de presă şi pentru apărarea drepturilor de autor se află dl Pătraşcu, un scriitor care niciodată nu va veni în pericolul de a cere scutul legii împotriva contrafacerei sau plagiării operelor sale. Dar convocarea congresului este un fapt împlinit. El se va ţine, căci are protecţiunea oficială. Vor urma discuţii şi se vor lua hotărâri, cari pot avea înrâurire asupra viitoarelor noastre deprinderi. Fireşte, numai dacă elementele cele mai capabile, uitftnd greşelile de formft săvârşite cu ocazia pregătirei congresului, vor lua parte la deliberări. Este în adevăr timpul suprem ca legea noastră de la 1862, plagiată şi ea după legea franceză de presă din vremea lui Bonaparte, să se anince odată în arhivă şi să fie înlocuită prin dispoziţii, cari garantează în mod precis drepturile autorilor. Prea s-a întins codrul Vlăsiei pe la noi şi prea se simte des lipsa unei interven(iuni energice a statului, pentru apărarea proprietăţii intelectuale. Această apărare este trebuincioasă mai întâi fată de noi înşine. Republica scriitorilor noştri creşte în fiecare zi aproape, şi lupta între ei se înăspreşte în mod firesc. Pe lângă alte fenomene, se ivesc şi mijloacele de parvenire uşoară. Ici un autor nedreptăţit, colo un editor spoliator. Şi în general o preţuire prea putină a muncei intelectuale. Legisla(iunea noastră, oricât de democratice ar fi bazele ei, trebuie să tină seama de aceste continue conflicte în jurul proprietăţii ideii scrise sau îmbrăcate în forme artistice. Aceeaşi pretentiune, cu drept cuvânt, pot s-o ridice autorii străini. Traducerile la noi se fac fără autorizaţia autorilor. La Teatrul National se săvârşeşte un adevărat jaf cu munca scriitorilor moderni. Prin grădinile publice, întreprinzători dibaci fac averi materiale cu averile intelectuale ale străinilor. Şi lege nu avem, care să oprească asemenea uzurpări de drept. în schimb, invocăm mereu pretextul că suntem un popor tânăr şi nu e bine să ne închidem noi înşine porţile înaintea muncei intelectuale a popoarelor mai civilizate. Parcă tinereţea, sau o stare culturală mai înapoiată, ar fi un titlu de scuză pentru neputinţa de a face deosebire între al meu şi al tău ! Să sperăm deci că congresul va aduce câteva îndreptări şi va avea de urmare o învoială cu statele străine pentru apărarea reciprocă a proprietăţii literare şi artistice. Asupra unui punct însă să nu ne facem nici o iluziune: învoielile cele mai demne şi legile cele mai severe nu vor opri pe scriitorul român să aibă şi de aci înainte aşa-numite „reminiscenţe frapante" şi să ciupească o strofă sau să „împrumute" o idee luminoasă din productiunile străine. O COARDĂ NOUĂ Suntem în plină primăvară a poeziei noastre mai nouă. Poeţii în viaţă sunt aproape cu toţii tineri încă. Direcţia, în care ei ar trebui să scrie mai mult şi cu mai intensă înflăcărare, este poezia erotică în toate registrele ei. Şi se cântă, în adevăr, se cântă foarte mult de dragoste astăzi. Câteva bocete pe ruinele trecutului istoric; câteva declamatiuni sterpe în jurul aspiraţiilor naţionale fac excepţie. încolo sună lira cu romanţele de dor şi de jale după tipicul obicinuit. Luna îi farmecă, privighetoarea le cântă, roua îi învoioşează şi bruma le doboară visurile şi aduce accentele de deznădejde. Ce rare sunt melodiile originale în orchestra asta a tinerilor noştri poeţi! Ce puţine sunt talentele originale cari să renunţe la tot ce e convenţional şi să simtă singuri, fără a imita pe maestrul Eminescu şi fără a se scălda în apa cu zahăr a lui Şerbănescu. Am citit undeva una din foarte puţinele poezii erotice ale lui Şt. O. Iosif. Blajin şi cuminte, cântăreţul lui Ştefan cel Mare rezuma tot ce simte în strofa: Văd eu clar că-n toată firea Ori cât stau şi mi socot, Legile ce-au pus iubirea Biruie şi sfarmă tot... Vedeţi d-voastră acest „ori cât stau şi mă socot..e o concepţie aşa de bătrânească şi aşa de nepotrivită cu tinereţea viguroasă, încât am zâmbi cu oarecare ironie dacă sărmana dragoste nu şi-ar avea şi alfi interpreţi. Se anunţă Insă cele cfiteva strune cari cântă într-un ton ceva mai ori* ginal despre acest laitmotiv al poeziei. Ne vom opri astăzi asupra unui poet, care ne-a robit cu totul prin felul lui nou de a înţelege poezia erotică, dftndu-i un fond de viată adevărată, de găndire adâncă, fără jălaniile de rigoare şi fără parfumul dulceag din liricii mărunţi: e tot Ooga. Carmen îi zice el acestui nou cântec de triumf, în care iubirea e preamărită ca cel mai curat sentiment ce ne leagă pe toţi cu legile/!?*/: Mireasa mea albă, cu chipul bălai. Asculţi a nopţii povaţă, Minuni spune glia-n poveştile el Şi tainele vieţii ne-nvati. Nu simţi tu fiorul ce-n tremur prelung Tresare-n adâncuri de ape, Risufletul verii cum vine şi-n drum Purcede vieţi să dezgroape ? E dragostea mare - ascunsa pornire Ce sânul pSmSntului poartă; E ceasul când glia in truda ei muti tnvie-şi ţărâna sa moartă; E clipa când vechiul prisos de viaţi In straturi de flori se adunS, Când bobul sfielnic din spice răsare Zâmbind în poleiul de luni. Lumina şi cântul nuntesc peste fire In zvon de evlavie sfântă. Cu brSne de aure bolta încinsă Şi iarba livezilor cântă. Azi lunca-i o mândră biserici largi. Iar popii străjeri la irugl Par preoţi cărunţi în odăjdii de praznic Cu braţe-nîlţate spre rugi... Mireasa mea albă, cu chipul bălai, în fata lor blândă şi dragă. Smerită să-şi plece genunchii tnidiţt Şi dragostea noastră pribeagă; Şi cerul şi glia ne-ascuită pe noi, Şi marginea zării albastra Aprinde-o sfioasă făclie de veghe Şi-n drumul nădejdilor noastre. 202 Noi suntem copUi pământului bun. Drumeţi ai poruncilor firii, Şi-n sufletul nostru-i acelaşi îndemn Ce-nvie pecâmp trandafirii. Stăpână e firea ce bolta aprinde Şi seamănă flori în dumbravă. Iar dragostea noastrl-i un picur senin Din vecinicu-i cântec de slavi. Semnalăm această poezie pentru că e un crez nou şi cumpătat, pe care Ooga ni-1 aduce în literatura noastră erotică, un crez curat omenesc, fără fantezie exagerată şi fără făţărnicie. Pilosofia lui e simplă, dar comunicativă şi convingătoare. DOCUMENT LITERAR Incontestabil cft Alecsandri n-a fost om politic şi nici diplomat de frunte. Ca poet şi cu educaţia de care a avut parte, el nici nu putea avea simţul practic pentru asemenea îndeletniciri şi astfel multele lui contraziceri şi greşeli sunt explicabile. Totuşi, în calitatea lui de trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al României la Paris, a făcut bună figură şi chiar bune servicii într-un timp. Către sfârşitul carierei Iui însă îşi îndeplinea acest rol mai mult de formă. Al. Lahovary, cunoscutul fost ministru de Externe, nu era un prieten al poetului nostru. De ce, nu voim să ccrcetăm. Sigur este însă că nimeni nu l-a tratat pe Alecsandri cu atâta asprime şi lipsă de consideraţie în vederea meritelor, ca Al. Lahovary. Era în vara anului 1890. Bardul de la Mirceşti suferea greu de boala bătrâneţelor lui, care l-a şi răpus după scurtă vreme. El ceru un concediu de patru luni de la şeful său din centru, iar acesta, deosebindu-se de toţi antecesorii săi, cari au tratat cu deosebită indulgenţă pe autorul Gintei latine şi amicul suveranului nostru, îi refuză concediul, dându-i sS înţeleagă că demisia lui ar fi mai binevenită. Iată, în traducere, acel document, necunoscut de biografii poetului: Cabinetul Ministerului Afacerilor Streine Excelenta sa Domnul Vasile Alecsandri trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar la Mirceşti (Roman) Bucureşti 3/13 iulie 1890 Cabinetul Ministerului Afacerilor Streine Domnule Ministru, Am fost foarte mâhnit, aflând, din scrisoarea Dv. din 10/22 iunie curent, că starea sănătăţii voastre cerea o nouă cură de patru luni. Regret aceasta în toate privinţele. 204 Nu mă îndoiesc că un lung repaos şi îngrijiri necontenite vS vor întrema cu desăvârşire, spre marea bucurie a prietenilor Dv. şi spre mulţumirea obştescă a ţării, care preţuieşte atât de mult sănătatea Dv. Dar, în privinţa serviciului, din al cărui punct de vedere trebuie să mă adresez, ca ministru responsabil, împrejurările au ajuns foarte delicate. Starea sănătăţii Dv. v-a împiedicat de altfel toată iama trecută de a îngădui trebilor legaţiunei o atenţie neobosită. Chestiuni comerciale şi economice de cea mai înaltă importantă sunt astăzi la ordinea zilei, între Franţa şi România. Un simplu însărcinat de afaceri nu are toată trecerea trebuitoare spre a le trata, dar mai cu seamă spre a le duce sfârşit. îmi este deci mai mult decât greu ca să cer, pentru Dv., M. S. Regelui, un concediu atât de lung, fiind dată greaua responsabilitate care m-ar ameninţa. Abia de aş putea face aceasta, când aş avea siguranţa că acest concediu pe care-1 cereţi v-ar îngădui să vă întremaţi îndeajuns, spre a vă ocupa cu cea mai mare sărguin(ă de chestiunile grave, ce le vom trata cu guvernul Republicei. Nu vă veti îndoi că n-ar fi aceasta cea mai scumpă a mea dorinţă. Aştept răspunsul Dv. spre a lua o hotărâre definitivă, şi cu acest prilej vă asigur, dle ministru, de înalta mea consideraţie. Al. Lahovary Astfel tratau, abia acum 15 ani, bărbaţii politici pe scriitorii cari au luat parte la toate faptele mari de la baza regatului. Astăzi o asemenea faptă ar stârni o revoluţie întreagă în şirurile scriitorilor. Astăzi am trecut în altă exagerare: guvernul acordă tot sprijinul său celor mai pocite condeie şi hrăneşte din belşugul său cea mai urâtă figură din toată literatura universală, pe un Macedonski. Notăm aceasta ca să se ştie. LITERATURA DE ALBUM. IARĂŞI STATUL ŞI LITERATURA. UN REMBRANDT NECUNOSCUT ÎN BUCUREŞTI Printre scrisorile inedite ale lui Alecsandri, puse nouft la dispoziţie de către dl Gh. Steriade, se găseşte o filă menită să figureze, probabil, tn albumul „Alteţii sale imperiale şi regale Prinţului de Galles", actualul suveran al englezilor. Pe filă găsim rândurile acestea de omagiu: Sunt dragi tnaltil oaspeţi (naltului Carpat! El te-a primit ferice, cu soare-ncoronat. Dorind sft resBdeascl tn sufletu-ţl regesc O raz* neuitată din cerul romînesc. Urmează traducerea franceză, Tn proză, a catrenului, iscălitura şi data: „Castel Pelesh, sept. 1888". Citind acest autograf, ne aducem aminte de deosebita predilecţie a poetului mirceştian pentru literatura de album. Cel puţin a zecea parte din poeziile lui sunt dedicate prietenilor şi cunoscuţilor, doamnelor şi domnişoarelor contimporane, şi o sumedenie din ele au titlul Pe un album, stihuri duioase ce ne amintesc legăturile lui Alecsandri cu poezia lui Conachi - cuprinzând reflexii asupra vieţii fugare şi complimente adresate copilelor visătoare. Mulţimea asta de dedicaţii autografe probează cultul de care se împărtăşea Alecsandri în cercul doamnelor din înalta aristocratime, dar ne arată şi gustul literar al timpului pentru poezia uşoară, parfumată, a romanţei, în care se apoteozează. ., .„Suvenirul dutce de-un minut iMvitu... Ce aspru e contrastul între Alecsandri şi Eminescu, care numeşte acest gen de literatură (în poezia cu acelaşi titlu Pe un album) - „prostie imobilă"! 206 în Germania se fac astăzi colecţii de albumuri vechi şi s-a descoperit cfi încă pe la sfârşitul veacului al 15-lea ele erau în uz. La început conţin mai mult semne eraldice, zugrăvite de prietenii cari treceau pe la castelul vreunei fecioare din aristocratime. în urmă ideea e primită de studenţi, cari introduc sentinţe şi versete şi-i dau o extensiune mai mare. Nici nu se putea altfel: sentimentalismul acesta este curat german. Fără voie, fiecare album ţi se pare o idilă germană, în care Hans iubeşte pe Lota şi Lota pe Hans, iar la despărţire îşi cer un semn de amintire, un fir de. păr, o floare albă sau o poezioară de ocazie. De la germani a pătruns şi la noi, tot în aristocraţime mai întâi şi în urmă până jos la talpa mahalelei. Dacă s-ar face şi la noi colecţii, s-ar înjgheba o pitorească arhivă: inepţii sentimentale printre flori uscate şi strofe de-o crasă banalitate ca aceste, cari revin în fiecare album: Oriunde vei merge Oriunde vei sta. Gândeşte la mine Nu mi uita. Printre cei mai vechi, din casele boiereşti, s-ar găsi desigur şi poezii originale de autori cunoscuţi. în orice caz o astfel de colecţie ar avea o importanţă psihologică, dacă nu literară. * Ar fi bine să cunoaştem cu toţii normele de cari se conduce statul în sprijinirea literaturei, adică a literaţilor. Iată pentru ce. Nu este ţară în care scriitorii să fie aşa de lipsiţi ca la noi. Afară de dl Caragiale, nu cunoaştem azi pe nici un scriitor de talent, care n-ar simţi nevoia ajutorărei din partea statului. Şi cheltuielile se fac în adevăr din belşug. Niciodată nu s-a făcut o aşa risipă de mii de iei ca sub actuala oblăduire şi nu s-au dat mai multe „însărcinări" şi concedii pe seama scriitoraşilor angajaţi în serviciul statului. S-ar părea că o mană cerească a plouat peste toţi. Şi totuşi nu e corect. Cei împărtăşiţi sunt în mare parte scriitori trecuţi la pensie, cum e dl Macedonski, a cărui putere de producţie este absolut nulă, sau cum este dna Bacaloglu, o diletantă. Felul ăsta de a împărţi banul public, după bunul plac şi în lipsă de orice pricepere a valorilor, dezgustă atâtea talente tinere, pentru cari adeseori un ajutor cu mult mai mic ar fi o salvare. Nu zicem că nu se împart ajutoare şi după merit. Lipsa de proporţii însă şi abuzurile ne fac să presupunem că prin sistemul actual se contribuie mai mult la... înapoiarea literaturei, decât la înaintarea ei. Vorba noastră: ar trebui să se facă deosebire dreaptă între cucută şi pătrunjel, mai ales când la cârma cultelor este un botanicdistins. + Cu ocazia celui de-al treilea centenar al lui Rembrandt, noi românii nu avem cu ce ne mândri. Muzeele şi pinacotecele noastre publice şi private n-au nici măcar copii după pânzele marelui pictor. De nu ne înşelăm abia M. Sa Regele posedă o asemenea copie. S-a găsit însă de curând un original, despre care nu se ştia nimic. Fericitul lui proprietar şi descoperitor este pictorul Ion Voinescu. Acest tablou al lui Rembrandt reprezintă un tânăr învăţat, din ochii şi faţa căruia poţi citi o adâncă preocupare. Bine păstrat cum este are o deosebită valoare. Suntem informaţi că nişte englezi amatori, veniţi să viziteze Expoziţia, sunt în tratative cu dl Voinescu pentru cumpărarea tabloului. Ce păcat că statul nu poate oferi preţul meritat pentru ca această comoară artistică să nu ne fie înstrăinată ! PRO PUDORE. CE ESTE CU STATUIA LUI ALECSANDRI ? Cum, cum nu, „morala în artă“ iarăşi a ajuns o problemă de actualitate la noi. Revistele din Galaţi, Iaşi, Bucureşti şi Budapesta - puzderia de reviste întreagă - scormonesc prin scrisul şi sufletul autorilor de azi, rezumă cărţi citite sau cursuri auzite la facultate, aduc de mărturii pe toţi învăţaţii de la Aristotel până la Wundt, pentru a stabili dacă... „Moş Precu“ şi cu „Moş Pascali*4 sunt imorali sau nu. în faţa acestei discuţii aprinse, al cărei scop, între altele, este acela de a dovedi existenta criticii ştiinţifice române şi... a lipsei de originalitate în judecarea şi tălmăcirea producţiunei noastre literare, face o impresie şi mai ciudată crezul estetic de o nemuritoare simplicitate a Sămă-nătorului. Stegarul acestei reviste reduce toată ştiinţa sa la următoarea formulă de pedagogie literară şi estetică: —Fii cuminte! Nu este articol sau informaţie în care „cuminţenia", această blândă însuşire omenească, să nu fie arătată ca un merit. Cutare poezie sau nuvelă e „cuminte** scrisă. Curentul nostru de astăzi trebuie să fie un curent „cuminte** (un singur cuvânt). Ce înseamnă acest „cuminte** vom şti numai dacă ne vom aminti cuvintele bunicii către nepoţelul răsfăţat, ştrengar şi gălăgios, sau ameninţarea dulce rostită de Ea, în momentul când El se apropie cu o prea furtunoasă insistentă şi când lipsa de cuminţenie ar primejdui în adevăr morala în artă. Vorbind însă mai pe înţeles, cuminţenia în literatură înseamnă perdea, surdină. Nu vroi să văd adevărul decât sub forma învăiită, care ascunde toate plăcerile şi turpitudinele vieţii! Nu vroi să ascult acordurile pline: cântaţi-mi în falset, dacă voiţi să nu-mi pun bumbac în urechi! Cam la asta s-ar reduce apelul criticului nostru de a fi cuminte. Ba poate la ceva mai mult: criticul ar mai voi ca scriitorii lui să fie morali înainte de toate. Dimineaţa sfi se scoale la timp; sfi zicA frumuşel rugA-ciuneaînger, tngerelul meu..., apoi sS scrie - dacA se poale cu amAndouA mâinile deodatA; la masA sA fie modeşti şi cuviincioşi şi sA nu facA abuz de nimic ce aparţine acestei vieţi trecAtoare, datA nouA s-o trAim pentru binele de-aproapelui şi al natiunei... Şi ce curioasă coincidentă. Pe când la noi unii îşi trudesc capul cu sintezele şi analizele etice şi estetice ale cugetătorilor mari, iar un fariseu face pe poliţistul de moravuri şi controlează câte ghiveciuri şi câte beri delicioase consumA artistul pe zi şi dacă a fost cuminte când a vorbit cu Ea în boschetul de la Şosea, - în ţările apusene îşi face intrarea zgomotoasă în literatură, după o lungă anatemă şi ispăşire, Oscar Wilde, cel mai pu{in cuminte dintre scriitorii moderni. împreună cu el străbate tot mai mult teoria lui asupra moralei în artă: „Nu există cărţi sau opere de artă morale sau imorale, ci cărfi sau opere de artă bine sau râu alcătuite Criticii noştri să-şi însemne bine acest adevăr limpede, pentru cA în adevăr nu există scriitori morali sau imorali, ci scriitori buni sau răi, cu sau fără talent. Justă este critica numai când se conduce numai din acest punct de vedere şi consideră drept morală orice lucrare de talent. Fireşte că această conccptie a moralităţii n-o să convină partizanilor „cuminţeniei", deoarece „cuminte" înseamnă tocmai lipsa de culoare, mediocritatea, sărbezimea, dcci moralitatea ca talent, forţă şi artă. * într-o broşură foarte luxos tipărită şi cu multe ilustraţii, cari reprezintă pe toţi scriitorii şi primarii comunei Iaşi, un domn Ştefan Grigoraş face „istoricul statuiei lui Vasile Alecsandri". Vedem din această broşură că laşul întreg a luat parte la adunarea fondului trebuitor pentru ca autorul laşului în carnaval să-şi poată avea o statuie în mijlocul societăţii, căreia prin satira şi poezia sa i-a făcut atâta bine. Laudă deci tuturor cetăţenilor! Dar, ceea ce nu ni se face cunoscut în aceste pagini ilustrate, este motivul pentru care statuia lui Alecsandri, acea puţin nimerită operă a dlui Hegel, nu se mai inaugurează. A trecut mai bine de un an de când s-a anunţat inaugurarea, s-au fixat de mai multe ori termine şi totdeauna s-au amânat. Revistele literare aproape toate au luat în serios comunicatul comitetului de inaugurare şi au scos numere dedicate memoriei 210 poetului, dar toate s-au păcălit. S-au bătut medalii comemorative, s-au pregătit albumuri de ocazie, iar sexul frumos ieşean a scos mai multe broşe cu chipul poetului. Şi vălul de peste statuie tot nu mai cade I N-ar fi fost bine ca la sfârşitul broşurei să ni se fi explicat; ce înseamnă această continuă amânare 7 POPORANISMUL DLUI MAIORESCU De la moartea poetului bănăţean Victor Vlad-Delamarina, până la ivirea lui Goga, dl Maiorescu nu s-a pronunţat asupra valorii literaturei mai nouă şi lumea noastră cititoare nu ştia dacă Nestorul criticei române mai stă în curent cu ceea ce se produce la noi, sau lasă toată mişcarea In grija tinerei generaţii, căreia i-a dat o zestre intelectuală destul de bogată pentru a se conduce acum singură. Iată însă că apare volumul lui Goga. Zgomotul şi entuziasmul pătrund până la seninul cugetător şi, deodată, tinerii poeţi bucureşteni, cari vizitează cu pietate casa liniştită din Strada Mercur, aduc vestea că Magistrul se va pronunţa. Articolul a şi apărut în numărul festiv al Convorbirilor. Cu aceeaşi limpezime de spirit, cu aceeaşi putere de convingere ca odinioară, în toiul campaniei pentru o nouă direcţie, dl Maiorescu îşi arată părerile asupra noului talent, găsind pentru el cuvintele cele mai călduroase şi dovedindu-ne, astfel, că deşi înaintat ca vârstă, inima D-sale e cu noi, cei de astăzi, că simte cu noi şi ne înţelege. Cum însă acest articol avea şi un ascuţiş polemic, îndreptat în contra unor critici cari primiseră volumul lui Goga cu o rea-credinţă şi nepricepere revoltătoare, era foarte firesc ca să nu rămână fără răspuns. Am văzut mai multe răspunsuri de aceste. Şi aproape în toate i se aducea dlui Maiorescu învinuirea c& de dragul poeziilor lui Goga ar fi făcut o concesie prea mare naţionalismului în artă şi s-ar fi pus astfel în contrazicere cu sine însuşi, cu credinţele estetice din întfiia sa perioadă de activitate critică. Fiindcă despre această contrazicere - reală sau presupusă numai, vom vedea - s-a vorbit mult şi în alte cercuri literare, nu va strica să ne 212 ocupăm puţin de felul cum dl Maiorescu a înţeles întotdeauna poporanismul în literatură. * Cari sunt anume părţile „vinovate" din articolul despre Goga ? . întâia cuprinde mărturisirea că........patriotismul este în inimile sincere, în afară de orice tendinţă politică, un simţimânt adevărat şi, întrucât este astfel, poate fi în certe împrejurări născător de poezie.. Cu toate rezervele făcute, pasajul e destul de categoric: dl Maiorescu admite patriotismul în artă. A doua împricinată e o dezvoltare şi o completare a celei dintâi: „Asemenea versuri (ca ale lui Goga), având puterea sugestivă a cântecelor noastre populare cu frunză verde, din care saltă aceeaşi voie-bună şi îndrăzneală, nu sunt pe placul celor deprinşi cu mievrării moderne, nici al acelor stăpâniţi de paradigmele clasicismului străin, învăţate la şcoală. Dar poezia noastră n-are a face cu efeminarea scrierilor decadente; ea este de-a dreptul izvorâtă din cântecele populare... Aşa este, aşa trebuie să fie, păstrându-şi aerul de sănătate şi de vigoare şi ferindu-se de parada cu un exotism neadaptabil.“ Tonul e şi aici foarte hotărât: dl Maiorescu zeflemiseşte opintirile dlui Densusianu - căci la aceasta se face aluzie - de a forţa decadentismul şi exotismul în poezia de astăzi; respinge şi dragostea exagerată pentru formele parnasiene, reci şi goale; şi opune tuturor acestor porniri, socotite greşite, poezia populară, ca singura obârşie a poeziei cu drept de viaţă. în rezumat, atât şarja în contra decadenţilor noştri - cari, fie zis în treacăt, sunt răzleţi şi neînsemnaţi şi-şi iau nasul la purtare mai mult pentru atenţia ce li se dă - cât şi atitudinea stăruitoare pe lângă poezia populară şi formele ei înseamnă dorinţa de a păstra caracterul naţional, poporan, al literaturei. ★ Este dorinţa aceasta un punct nou în teoriile estetice ale dlui Maiorescu. E adevărat că în toată acea intensă muncă de curăţire a limbei şi de dezvoltarea gustului literar, autorul Criticelor nu a făcut mărturisiri speciale asupra punctelor atinse aci. Un naţionalist doctrinar n-a fost niciodată şi, dimpotrivă, a propagat idei de umanitate şi toleranţă. Nici 213 contra influenţei strSine nu s-a ridicat vreodatS, fiind pururea partizanul ideilor ce omenirea întreagă datoreşte civilizaţiei apusene. Şi totuşi contrazicerea menţionata n-o g&sim nicăieri, tn mai multe rânduri dSm în criticele D-sale peste pasaje tn cari se relevează „păstrarea şi chiar accentuarea elementului naţional" In literatură. Găsim articole călduroase despre poezia populară şi cea patriotică a lui Alecsandri şi despre nuvelele din popor ale lui Slavici şi Gane. Şi tot dl Maiorescu este care prin lupta sa contra neologismelor a redat limbei vorbită de pnpor îndreptăţirea literară. Atunci, ca şi acum, a fost deci tn fond un poporanist militant - exagerat chiar, în ceea ce priveşte valoarea literaturei populare pentru faza actuală a poeziei culte. Ceea ce a făcut pe mul(i să creadă că acum se contrazice, a fost tocmai punctul în care dl Maiorescu se deosebeşte de mulţi dintre poporaniştii noştri de astăzi; este noţiunea cea largă ce o are despre poporanism. Pe de o parte D-sa socoteşte că, oricât de buni patrioţi am fi, trebuie să sorbim din culturile străine, dar numai „ceea ce poate fi folositor spre înrodirea pământului nostru". Pe de alta, nu vede pentru neamul românesc un pericol mai mare ca fraza goală şi iluziile deşarte ale declamatorilor de reclamă. Iar vorbind despre Goga, mi-şi devenea infidel credinţelor din trecut, căci nicăieri nu avea un mai bun prilej de a dovedi cum un poet se poate inspira la vatra poporului, fSrft a fi împiedicat a-şi lua zborul spre culmile înalte ale poeziei culte şi cum poate să exprime cele mai patriotice simtiminte, fără a se pierde tn banalitatea formelor străine de artă. MONUMENTE PENTRU SCRIITORI în legătură cu cronica noastră din numărul trecut primim din partea unui domn din Capitală următoarea scrisoare: Bucureşti, 13 iulie 1906 Prea stimate domnule redactor. Mă întemeiez pe bunăvoinţa dv. şi ideile ce însufleţesc Viaţa literară, spre a vă ruga să publicaţi cele următoare: Poporul românesc, cu toate pretinsele sale imperfecţiuni, ţine foarte mult la memoria celor care şi-au pus viaţa în serviciul patriei. Un exemplu, între altele, de această calitate a românului, sunt statuile ce populează Capitala şi mai ales cele ce ameninţă să o populeze de astăzi înainte. N-aş avea nimic de zis contra acestei... bune porniri, şi-aş găsi chiar lăudabil acest chip de-a se slăvi marile noastre caractere, dacă nu s-ar face oarecari nedreptăţi. Unul din nedreptăţiţi e fără îndoială şi Ion Massim, fost membru fondator al Academiei Române şi autor al marelui dicţionar ce i-a costat viaţa. E de prisos, cred, să insist asupra valorii acestui om. Influenţa exercitată de dânsul ca om învăţat este incontestabilă. De sufletul său blând, dulce şi plin de modestie, drept şi curajos în acelaşi timp până la sacrificiu, vă pot vorbi numeroşii săi colegi care trăiesc încă şi de care a ştiut să se facă mai mult decât iubit. Se cuvine deci să ne gândim la dânsul mai ales în aceste momente, când e la ordinea zilei chestiunea românilor macedoneni, pentru cari Ion Massim a fost un adevărat părinte. Deschideţi, domnule redactor, vă rog, în coloanele preţioasei dv. reviste o listă de subscripţie pentru ridicarea unui monument come- 215 morativ acestui bSrbat tn fruntea acestei liste, înscrieţi-mă cu 25 de Iei, pe cari vi-i voi trimite îndată ce voi fi aflat cS mi-aţi acceptat propunerea. Al dv. din toati inima, Un dascăl Un monument, sau cel puţin un bust lui Massim, dascftlului harnic, bunului latinist şi patriotului înfocat. De ce nu ? Dascălii de ast&zi s-ar onora pe sine gândindu-se să onoreze pe înaintaşii lor de frunte şi nu e decât just ca tovarăşul lui Laurian să-şi aibă şi el bustul în vreo grădină publică sau înaintea vreunei şcoale însemnate din ţară. Cât pentru optimismul corespondentului nostru, că statuile „ameninţă să populeze Capitala", regretăm a nu-1 putea împărtăşi. Sunt aşa de puţine şi mai ales aşa de primitive statuile noastre de până acum şi e aşa de mare numărul acelora cari le-ar merita cu adevărat. Să nu mai vorbim de cei din trecutul îndepărtat şi să ne gândim numai la Eminescu; toata generaţia de astăzi trăieşte şi se dezvoltă sub influenţa puternicei lui gândiri şi nimeni nu se gândeşte că ar fi timpul sosit să i se dea o strălucită dovadă de iubire! Ce decor ar fi pentru Capitală, fie în una din pieţele ei mari, fie în bogatul crâng de la Şosea, o statuie impunătoare, lucrată de mâna dibace a unui artist mare, care să reprezinte pe autorul Luceafărului! Dar va trece mult timp încă şi mulţi poetaşi vor suspina, pe pseudo-lirele lor, cântece cu rime învăţate pe de-a rostul, până ce un comitet de oameni de bine sau o societate anume compusă în acest scop va lua iniţiativa pentru adunarea fondului de lipsă. Fireşte, poeţi ca Eminescu şi alte figuri din trecut, cari n-au muncit pentru gloria deşartă, n-au râvnit Ia monumente. Nu în piatră, ci în inimile noastre voiau să rămână săpaţi. Citindu-i, cunoscându-le faptele şi ideile, încălzindu-ne de sentimentele lor, le clădim un postament cu mult mai solid ca acela de marmură. Este însă o convenienţă şi sunt anume cerinţe ale civilizaţiei, cari ne impun si ne manifestăm recunoştinţa şi pe calea asta a monumentelor. Din acest punct de vedere, fie bineveniţi propunerea „Dascălului**, pe care noi o vom sprijini după putinţă. LITERAŢII RECUNOSCUŢI.. Titlul e ales în glumă, căci a vorbi de literaţi recunoscuţi nu se poate. Lasă că la noi e foarte greu a dobândi măcar o recunoaştere relativă, căci nu e scriitor care să nu fie contestat de alţii. Eminescu, deşi cel mai popular, Coşbuc şi Goga îşi au şi ei adversarii lor neîmpăcaţi, cari nu vor să le recunoască nici cea mai mică umbră de talent. Aşa suntem noi, un popor înzestrat cu foarte mult spirit de contradicţie. Nu există doi inşi cari să aibă aceeaşi părere despre un autor. Literaţii recunoscuţi, de cari voim să vorbim, nu sunt însă nici cei admişi de mulţimea cititoare, nici cei consacraţi de criticii mai cu trecere la public şi nici măcar cei premiaţi de Academia Română, - sunt privilegiaţii de soartă, peste cari marile pontifice al artei şi literaturei române, dnul Nicolae Pătraşcu, şi-a întins mâna sa binecuvântătoare. E vorba de acea „societate a oamenilor de litere** de cari s-a făcut men(iune în numărul nostru trecut şi de acel congres internaţional pentru apărarea proprietăţii literare, despre care de asemenea s-a scris aci. Ziarele au publicat zilele acestea o listă a scriitorilor şi artiştilor români, cari fac parte din societate şi au primit asupra lor conducerea acestui congres. Ne facem plăcerea a reproduce aici numele acelea, după felul de organizare. Preşedinţii de onoare: Al. Vlădescu, I. Kalinderu, P. S. Aurelian, Take Ionescu, B. P. Hasdeu, N. Grigorescu, Mişu Cantacuzino. Preşedinţii: General Bengeseu Dabija, C. Dissescu, N. Filipescu, Sp. Haret, N. Mandrea, D. C. Olănescu, Em. Porumbaru, Al. Xenopol. Vicepreşedinţi: Delavrancea, Gr. Tocilescu, Ed. Wachmann, A. Naum-Iaşi, Q. Bengeseu, I. Mincu, A. Ciurcu şi - se putea altfel ?-Th. D. Speranţă. Secretar-general, neapărat: N. Pătraşcu. Secretari: C. Hamangiu, Frederic Dam6, Al. Rubin, H. G. Lecca. 217 Comisia de propagandft: prinţul Leon Qhica, Al. Djuvara, general Brătianu, A. C. Cuza, Ilie Bărbulescu şi T. Burada. Lista - nu-i aşa ? - e foarte pitorească: birbati politici, financiari, agronomi, artişti de mâna întâia, pensionari literari şi alte mftriml uzurpate la un loc şi, printre ei, numai trei literaţi* dintre cari presupunem câ doi au fost puşi pe listS fără a fi întrebaţi. Lipsesc din societatea faimoasă şi nu vor lua parte la organizarea congresului: scriitorii de la Convorbiri literare în frunte cu Maiorescti şi Ion Bogdan; Al. Vlahută: scriitorii de la Sămănătorul cu întemeietorii lui şi cu dnii lorga şi Sadoveanu; scriitorii de la Viaţa românească cu Stere şi Ibrăileanu; cei de la Viaţa literară sub steagul dlor Coşbuc şi Hodoş; cei de la Luceafărul cu dl Ooga. Şi ne miră că lipseşte şi dl O. Densusianu, un admirator înfocat al dlui Pătraşcu. Nimic nu poate învedera mai bine ironia împrejurărilor ca această înşirare paralelă de nume: să vezi organizându-se, pentru a vorbi şi legifera în numele literaturei române, oameni cari n-au nimic comun cu această literatură, afară doar de o bunăvoinţă manifestată în diferite chipuri, iar pe adevăraţii scriitori, cari au tot meritul şi asupra cărora apasă toată răspunderea pentru faza actuală a literaturei, să-i ştii la o parte. Are să fie un congres literar fără literaţi şi un congres artistic probabil fără artişti. î i UN „TEZAUR** AL POEZIEI POPULARE Am primit zilele acestea un nou volum de balade populare, adunate din Banat de dl Enea Hodoş, membru corespondent al Academiei Române, unul dintre folcloriştii noştri cei mai de seamă. Tot acum a apărut, în Editura Academiei, o culegere bogată de jocuri de copii, îngrijită de dl sublocotenent Tudor Pamfil, un colaborator al revistei noastre. Aceeaşi instituţie a hotărât să editeze un vast material folcloristic din ţinutul Maramureşului. Precum vedem deci, munca pe terenul literaturei populare continuă. în schimb, atenţiunea pentru toate aceste colecţii răzleţe e tot mai neînsemnată. Revista de specialitate de sub iscusita conducere a dlui Artur Gorovei a trebuit să înceteze. Cercetări ştiinţifice nu se mai fac aproape deloc. Şi dacă ne reamintim entuziasmul cel mare, stârnit de publicarea întâielor noastre poezii populare, începuturile de studii prin revistele dlui Hasdeu: Foaia românismului şi Columna lui Traian, trebuie să ne mirăm de puţinul avânt ce a luat, cu timpul, această ramură a literaturei noastre naţionale. O convingere însă am dobândit cu toţii: avem o comoară extraordinară, alcătuită de firea şi sufletul poporului nostru în cursul veacurilor. Ea a fost descoperită la timp. Cu ajutorul ei s-a dat limbei şi literaturei române îndrumarea de astăzi. Sub acest raport toate ditirambele scrise, de la întâiele articole ale vânjoşilor trei moldoveni; Negruzzi, Russo şi Alecsandri până astăzi, preamărindu-se frumuseţile fără seamăn ale literaturei populare, sunt întemeiate. Dar o comoară, când o ai, trebuie s-o întrebuinţezi mai bine, pentru ca să-ţi producă mai mult. E atât de evident că literatura populară poate să ne fie cu mult mai folositoare de aci înainte, căci partea ei cea mai însemnată n-a fost exploatată încă, motivele cele mai puternice n-au fost 219 prelucrate de poeţii noştri, formele ei n-au biruit încfi pe toatft linia fi cuvintele cele multe, cu diferitele lor nuanţe, n-au strftbStut în limba literară. Pentru a putea ajunge la mai bune rezultate există un singur mijloc: acela de-a aduce o desăvârşită orânduială în materialul îngrămădit până acum la voia întâmplării, prin o lucrare mai mare, fundamentală, care să fie un fel de socoteală definitivă cu dibuirile din trecut şi o platformă sigură pentru viitor. Am înţeles sub această lucrare o adunare sub un singur corp ţi o sistematizare după anumite principii a tuturor textelor tipărite şi existente încă, cu un cuvânt un tezaur al literaturei populare române. E necesar acest tezaur mai întâi pentru cuvântul că multele colecţii de folclor, aşa cum sunt întocmite, nu pot servi nici ca bază sigură la scrutări ştiinţifice, nici ca lectură atrăgătoare pentru cititorul lor. Cel dintâi se împiedică de necorectităţi la fixarea materialului, iar al doilea dă peste părţi impure, cari nu-i prezintă nici un interes estetic. Alecsandri, de pildă, a adunat poeziile ce e drept din gura poporului dar, condus mai mult de principii literare, a adăugat de la sine, a poetizat ştergând asperităţi şi umplând lacune, stricând pe ici-colo originalele. Colecţiile celor veniţi în urma lui, Athanasie Marienescu în Banat, Jamik-Bârsean în Ardeal, G. Dem. Teodorescu în Muntenia şi Marian în Bucovina, sunt iarăşi luate din popor, fără adausuri multe (cu excepţia celei făcute de Teodorescu, care e cea mai lipsită de criterii) dar nici într-una nu s-au păstrat urmele dialectale şi part:cularităţile fonetice. Numai dnii Hodoş Enea, Onişor, Canianu, Weigand şi Papahagi au fost mai moderni în a concepe rolul unei asemenea publicaţii, dar fiecare s-a mărginit la câte o regiune restrânsă. Iar toate la un loc, în frunte cu marea culegere a Ministerului de Instrucţie, păcătuiesc cu ceva: culegătorii nu ţin seamă de lucrările anterioare, nu grupează la un loc toate variantele după înrudirea lor, nu fac selecţiunea cuvenită şi tipăresc poezii de zeci de ori tipărite, o stare haotică prin urmare, care trebuie şă se sfârşească odată. Şi mai e necesar acest tezaur pentru motivul că poezia populară nu este un gen poetic care s-ar dezvolta în continuu. El aparţine cumva trecutului şi cu deosebire balada, cu fondul ei istoric sau mitologic, şi-a încheiat astăzi cu totul perioada de creaţiune. De aci înainte nu ne putem aştepta decât la variante, la corupţiuni de vers şi de limbă, la un amestec 220 hibrid cu poezia cultă, importată la ţară de rapsozii târgoveţi. Textele fiind deci fixate definitiv, ele pot fi adunate ca nişte documente istorice, fără ca să ne mai aşteptăm la creşterea valorii lor, din punctul de vedere estetic. • Acel tezaur de care vorbim şi de care, dacă nu ne înşelăm, au mai făcut pomenire şi alţii, ni-1 închipuim astfel. Se vor aduna la un loc toate poeziile populare din manuscrisele mai vechi, din ziare şi reviste, din colecţiunile tipărite până acum şi din câte s-ar mai afla inedite, şi se vor grupa după un sistem ce se va putea stabili cu uşurinţă, avându-se în vedere înrudirea de idei şi forme. Aproximativ această împărţire se va face în patru grupuri mari. Cel dintâi va cuprinde poezia lirică, cu cântecele erotice (dor şi jale), cu catrenele cele desăvârşite (catrene erotice şi chiuituri) şi la sfârşit cu bachicele. Grupul al doilea ar putea fi un grup de tranziţie, având texte ceva mai noi, făurite mai mult de voinicii din armată, aşa-numitele cântece cătăneşti foarte răspândite şi anume cele lirice (de despărţire), cele de interes local şi în sfârşit cele scrise în jurul războiului şi a domnitorului. în al treilea grup ar intra poeziile epice, balada istorică, cea eroică, cea metaforică şi la urmă cântecele de codru, sau de haiducie. La sfârşit, în grupul al 4-lea, vin tradiţiile versificate: colinzile, sărbătorile în ordinea anului bisericesc; alte tradiţii cu ocazia cununiei, botezului şi a morţii; descântecele, vrăjile şi farmecele, şi în coadă: elementele sociale, jocurile de copii, ghicitorile şi obiceiurile familiale sau de gospodărie. Aceasta ar fi schema primitivă a tezaurului. Pentru toate rubricile schiţate se va alege din enormul material îngrămădit tipul original, bucata care prezintă mai multe calităţi, fiind mai desăvârşită ca limbă, ca inspiraţie şi ca formă. Sub fiecare poezie model se vor nota variantele, cu deosebirile lor, cu locul şi provincia de unde sunt adunate, pentru a înlesni viitoarele studii comparative. Bine ar fi dacă în acelaşi timp s-ar consulta şi colecţiile de literatură populară ale popoarelor învecinate, ca sârbii, bulgarii, grecii şi maghiarii, chiar ruşii şi polonii, pentru a stabili influenţele şi împrumuturile reciproce... 221 Dar am intrat tn amănunte. Şi scopul meu nu era acesta. Voiam numai să atrag atenţia asupra necesităţii unei publicaţii sistematice, prin care s-ar pune capăt anarhiei ţi dezinteresărei pe tărâmul literaturei noastre populare. Nu e nevoie să adaug că o asemenea lucrare nu s-ar putea tipări decftt cu concursul unei instituţiuni de cultură sau al Ministerului de Instrucţiune Publică. SPICUIRI Noul volum din Analele Academiei cuprinde şi dările de seamă asupra cărţilor prezentate la premii. La partea literară aceste rapoarte sunt făcute de dnii Maiorescu, Ollânescu, A. Marienescu, I. Moldovan şi Caragiani, dintre cari, critic propriu-zis, pe cum se ştie, este numai dl Maiorescu. Astfel forma criticelor, pe baza cărora s-au premiat şi s-au respins lucrările nu interesează atâta ca fondul, - acea opinie generalăce fiecare membru al doctului corp poate s-o exprime, dată fiind cultura şi experienţa lui. Cel mai laconic dintre toţi în exprimarea opiniei a fost dl Moldovan. Raportul D-sale despre o scriere, ce e drept necunoscută, despre o piesă istorică intitulată Ştefan cel Mare şi nunta se rezumă în trei cuvinte: „De puţină valoare“. Probabil cel mai scurt raport ce s-a tipărit vreodată în Anale. Despre romanul dlui Gorun, Robinson în Ţara Românească, dl Moldovan face un rezumat scurt şi termi nă: „Idei le curg una dintr-alta în nex frumos, logic. Limba este frumoasă. Cartea aceasta este foarte merituoasă." Despre culegerea de schiţe Traiul nostru de I. Ciocârlan, zice că „e o cărticică foarte bună“. Cu mult mai larg sau poate cel mai larg e dl Ollânescu. D-sa are cele mai multe recenzii de data asta. începe cu o deosebită îngăduinţă faţă de Marin Gelea, asupra căruia termină cu cuvintele: „Notez că liniştea, obiectivitatea şi convingerea, unite cu o pătrunzătoare filosofie (!), cu darul de evocaţiune şi de picturală descriere şi cu o călduroasă iubire de viaţă, sunt însuşiri caracteristice ale acestei lucrări de însemnată valoare literară*'. (Cartea, fireşte, n-a fost premiată.) Despre poemul tn grădină al lui D. Anghel, recenzentul scrie câteva cuvinte juste şi calde: „Nota generală a întregului volum este o originală morbidezză, o melancolie blândă şi plăpândă, care Insă nu supără nervii, ci... dimpotrivă, parcă te simfi învăluit de o atmosferă caldă şi mirositoare, ce te predispune să înţelegi mai bine şi să admiri mai departe". Măriei Cun(an ti face însă o strigătoare nedreptate, găsindu-i poeziile „tn bune conditiuni de factură şi de armonie ritmică, de limpeziciune şi de dibăcie tn m&nuirea limbei româneşti" şi, propunând totuşi, „printr-un exces de scrupul", nepre-mierea volumului. Pe chestia pesimismului a doborât dl Caragiani volumul de nuvele Frumos de Constanţa Hodoş. „Autoarea - zice raportorul - este eminamente pesimistă şi descrie cu culori vii şi emoţionante mizeriile, mai cu seamă din viaţa casnică, şi într-un stil curgător, în fraze scurte, pline de reflexiuni asupra soartei triste a fiinţelor omeneşti pe acest pământ... Cu toate calităţile incontestabile ale descrierilor pesimiste... subsemnatul nu propune premierea acestei cărţi." Două surprize sunt în acest pasagiu: întâi că dna Hodoş ar fi „pesimistă", al doilea că pesimismul n-are drept la premiu literar. Mai rău ca toţi o păţeşte Vasile Pop cu romanul său Domniţa Viorica. D. A. Marienescu, bătrânul folclorist de la Oradea Mare, s-a înfiorat citind această carte. „Opul nu e lucrat după regulcle unui roman şi astfel nu are nici o valoare literară; mai departe, în op se văd idei în contra dezvoltării şi culturii naţionale; idei în contra proprietăţii altor cetăţeni şi în contra liniştei ţării"... A fost mult scărmănată Domniţa Viorica, asta - care, fie zis în treacăt, s-a vândut foar'e bine, dar chiar aşa de periculoasă pentru liniştea ţării nimeni n-a socotit-o. Cu simpatie se vorbeşte în rapoartele aceste despre cărţile dlui Grigoroviţa, despre dramaturgia dlui M. Dragomirescu şi despre Credinţele lui Iosif, pe cari dl Ollănescu le găseşte inferioare Patriarhalelor. Dl Maiorescu nu scapă ocazia de a fi spiritual, ca în multe rapoarte academice. Vorbind de studiul dlui Gr. Dianu, Criminalitatea tn România, observă de încheiere: „Cine cu adevărat lucrează pentru binele public (precum crede dl Dianu că a lucrat, când a scris broşura sa) nu trebuie să se aştepte la altă răsplată"... Iată o formulă blajină, cu care s-ar putea respinge de la premiu toate cărţile, fără ca autorii să aibă dreptul de se supăra. TEATRUL DE VARĂ Un romftn din Transilvania s-a plâns unei gazete din Capitală că, din cauza subiectelor prea indecente a pieselor jucate în grădinile noastre publice, a plecat cu o părere foarte tristă despre teatrul românesc. In jurul acestui fapt s-a iscat o interesantă polemică între mai multe ziare. Unul acuză pe dl director al teatrelor că nu e destul de sever în supravegherea nivelului artei şi îngăduie până şi prostituarea ei, numai ca să dea artiştilor (aici atributul de „artist" nu prea are înţeles) ocazia de a-şi înlesni experienţa. Altele răspund că nici dl Davila, nici artiştii nu sunt de vină. Marele vinovat e singur publicul, care are gustul format în această direcţie. „Publicul român e pornit pe un povârniş fatal, din punctul acesta de vedere; publicului român îi trebuiesc piese uşoare, piese decoltate, piese în care morala convenţională este foarte puţin respectată, iar actorii cari joacă pentru a putea trăi sunt siliţi să reprezinte numai bucăţi care să aducă lume în teatre" - scrie un confrate bucureştean. Şi există o a treia categorie de critici, cari fac răspunzători pentru deciderea gustului public pe autorii pieselor jucate, - sau mai bine zis pe Iocalizatorii lor, căci aproape toate sunt împrumuturi din nemţeşte şi franţuzeşte şi nu au original decât nota burlescă a cupletelor cu aluzii locale. Dacă privim de aproape şirul de acuzaţii, le găsim pe toate întemeiate. E prea adevărat c& directorul teatrelor are o misiune superioară şi n-ar trebui să îngăduie artei să meargă la cerşit chiar cu preţul căderii ei ta mocirla cea mai dezgustătoare. Noi, ca şi alte ziare, i-am atras de timpuriu atenţia asupra necesităţii de a ţine seama de serbările jubiliare din 225 această vară şi a face ca străinii, cari vor veni să ne viziteze, să aibă prilejul a face cunoştinţă cu arta noastră dramatică. L-am rugat ca în chiar centrul Expoziţiei să facă posibilă reprezentarea pieselor noastre celor mai de seamă, pentru ca îndepărtatul ardelean, când va veni, să se bucure şi el de triumful culturii naţionale, să vadă şi el ce este drama sau comedia română. Iar dl Davila a îngăduit în schimb ca la frumosul teatru din balta Expoziţiei să cânte numai negrii şi chinezii Deşteaptă-te, române, iar sus în Arene să se dea improvizaţii costumate. Publicul nostru ? Da, e adevărat că şi el cere piese mai decoltate. Dar nu uita(i ca e vorba de un anumit public, de cel de vară, compus din cetăţenii de la consilierul comunal în jos, până la cel din urmă băiat de prăvălie. Fizionomia acestui public e alta. Exigenţele lui sufleteşti, în momentele acestea de vară cu deosebire, sunt altele decât ale celui de iarnă. O comedie bufă, da, dar niciodată nu va înţelege ce-ar putea să caute un Hamlet sau un Despot Vodă în aceste grădini zgomotoase, sub cerul liber şi la mese întinse, în toiul lunei lui Cuptor, unde în definitiv nu vine să-şi focă educaţia, ci să petreacă, să râdă de propriile-i nevoi şi de neajunsurile altora. Râsul şi distracţiile sunt elemente necesare vieţii în general, iar cetăţeanul Capitalei, cu viaţa lui istovitoare, are mai multă trebuinţă de ele. Că autorii pieselor localizate fac prea multe concesii pornirii de-a râde, este iarăşi adevărat'. Şi nu e rău că presa se ridică uneori împotriva expansivită(ii prea mari, - bineînţeles dacă aceste protestări se fac mai mult în numele artei bat jocorite, decât în al moralităţii publice ofensate. Ne miră numai că în toate certele aceste, cari se repetă de altfel în fiecare vară, se scapă din vedere faptul că nici unul din stăpânitorii scenei de vară n-au pretenţii de a fi creat opere literare. E foarte important să se ştie acest lucru, pentru că astfel toată discuţia trece pe alt teren. Nu mai arunci toată vina în spatele directorului de teatru, nici în sarcina publicului, nici în a dlui Fagure, cum face Epoca şi găseşti explicare la toate: nu avem o literatură dramatică originală şi nu avem autori dramatici pentru acest mare public care ia grădinile eu asalt. în general la noi literatura dramatică este astăzi la un nivel foarte scăzut. Toate celelalte ramuri se cultivă, dau roade din ce în ce mai bune, numai drama dă îndărăt. Scriitorii noştri trăiesc departe de scenă şi 226 directorii de teatru îşi dan toată silinţa ca să-i îndepărteze mai mult. Viaţa din Capitală nimeni nu călită s-o pătrundă în toate feţele ei, pentru a găsi subiecte potrivite cu timpul nostru, - cum o făcea odinioară Alecsandri la Iaşi. Iar cei puţini cari încearcă să scrie piese de moravuri, cum e dl Lecca, fac pe Catonii, pe acuzatbrii publici, exageraţi, falşi şi astfel nu pot străbate. în lipsa de autori de literatură dramatică originală, care să fie oglinda vieţii noastre, - ce pot face publicul şi artiştii decât să se bucure de literatura importată ? Nu este exact că publicul ar cere cu stăruinţă aceste obscenităţi ale bulevardurilor străine şi că artiştii ar trebui să se coboare la public ca să-l satisfacă. Artistul poate foarte bine să ridice publicul spre sine, aceasta e chiar misiunea lui, dar pentru a se face îndreptătorul gustului îi trebuiesc piese dramatice cari să întrunească toate condiţiile literare. Repertoriu original ne trebuie şi scriitori dramatici I Aici e toată pricina nemulţumirilor. SUBVENŢIILE LITERARE Primim de la un amic al revistei noastre următoarele «flexiuni asupra modului cum statul, prin reprezentanţii aii, Tmpnrte scriitorilor răsplata pentru meritele lor: Printre literaţi am observat nemulţumiri adănci împotriva dlui VISdescu. Se afirmă că felul cum D-sa se interesează de mişcarea literară, subvenţionând pe unii şi refuzând pe alţii, ar fi extrem de ciudat ţi de vinovat. Amănunte nu cunosc, deoarece cifrele subvenţiilor nu strfibat niciodată în public. îmi propun încă totuşi să discut chestiunea sprijinului statului, fiind de importanţă deosebită pentru întreaga noastră dezvoltare culturală. Aproape numai de la moartea lui Eminescu încoace - când presa adusese învinuiri aşa de grave guvernelor, c-ar fi lăsat fără ajutor pe cel mai mare artist al neamului - reprezentanţii statului au început a fi cu oarecare atenţie pentru scriitori şi viaţa lor. La unii le cumpără operele, în număr mai mare, la alţii le dau diferite însărcinări potrivite cu firea lor şi la o a treia categorie le împart ajutoare fără nici o altă îndatorire. De ce criterii se conduceau miniştri la împărţirea ajutorului, nu se ştia. De obicei domnii din capul instrucţiune! publice sunt administratori distinşi, recrutaţi dintre bărbaţii noştri de ştiinţă, dar n-au nici o atingere cu literatura ca să poată fi în măsură de a se pronunţa asupra valorii unui scriitor. Cu timpul s-a dovedit că un singur criteriu prezidă la toate: interesul de partid. S-a făcut adică şi din literatură un mijloc de propagandă şi de clientelă politică, introducându-se şi aici favoritismul, dup& simpatii şi antipatii politice şi personale. Multă vreme se credea că partidul junimist este singurul care posedă în sânul său scriitori de mâna întâi, şi astăzi chiar partidul ţine să-şi păstreze culoarea literară. In urmă însă, un ministru liberal, dl Haret, prin personalitatea sa distinsă şi prin cultura universali ce i-o recunosc 228 fi adversarii, a atras tn jurul siu tot ce literatura contimporani are mai Valoros. Nu era deci neaşteptată încercarea succesorului său, a dlui Vlădescu, de a căuta să-şi constituie şi D-sa un stat-major de scriitori, ca nu cumva Partidul Conservator să fie considerat ca inferior celorlalte două, sub raportul literar. Negreşit că floarea scriitorilor înclinând spre alte grădini, dl Vlădescu nu mai putea alege, el a trebuit să culeagă ce a mai găsit: pe dl Pătrăşcu cel zeflemisit de toată lumea, pe dl Speranţă, autor de peltele anecdotice, pe dl Macedonski, paraponisit, pe dl Duţu-Duţescu, un indigest şi incult îndrăzneţ, apoi o odraslă de consilier comunal şi, de nu ne înşelăm, pe însăşi soacra Excelentei sale - o impestriţeală adorabilă. Cităm într-adins aceste nume, pentru ca să se vadă la ce rezultate absurde duce credinţa că orice partid trebuie să-şi aibă scriitorii săi, -. căci, dacă ar fi să judecăm Partidul Conservator după aceşti cugetători şi maeştri ai condeiului, ar fi o rălăcire pentru noi şi un umilitor document pentru partid. Fapt este însă că actualmente aceştia sunt scriitorii oficiali ai statului; ei au cuvânt în diferitele planuri culturale; de sfatul lor dl ministru se serveşte; pe ei îi copleşeşte cu toată bunătăţile vistieriei sale. E de prisos deci să mai dovedim şi cu altceva, cât de întemeiate sunt nemulţumirile celorlalţi scriitori în contra dlui Vlădescu, care nu are atâta putere de discernământ ca să vadă că, cu aceşti oameni şterşi şi incapabili de a pomi o mişcare, nu-şi împlineşte datoria ce o are către literatura naţională. Scriitorii adevăraţi sunt aceia cari au putinţa de a urni mulţimea prin tăria cuvântului şi a ideii, iar nu cerşetorii invalizi de pe scările ministerului. Numai cu cei dintâi se susţine o cauză culturală. Pecum vedem, stăm în faţa unor abuzuri şi incorectitudini. Pe de o parte, banul public se împarte în mod nedrept, fără măsură şi rost, pe de alta, se încearcă stricarea gustului literar prin încurajarea celei mai proaste calităţi a literaturei de astăzi. Nu există nici un remediu, pentru prezent şi viitor, în contra acestei porniri ? Cel mai sigur mijloc ar fi desigur închiderea definitivă a robinetului şi lăsarea scriitorilor în voia lor, ca să lucreze liber, fără îndatoriri către anumite partide dar, dacă e cu orice chip să se menţină subvenţionările, acordarea lor trebuie să se faci numaidecât pe alte căi şi după alte 229 consideraţii. Trebuie mai întâi tft se instituie un comitet (te trei sau patru dintre scriitorii noţtri de frunte, cari ar avea să se pronunţe ti mai întâi asupra meritelor unei c&rţi sau ale unui autor, iar ministrul, ca laic tn materie literari, sl n-aibă dreptul la procedări arbitrare. Trebuie să se publice concursuri de premii cât mai mari şi cât mai multe, iar asupra lor ministrul ar putea cere la nevoie avizul Academiei. Cu alte cuvinte, e nevoie de a se căuta o normă oarecare de distribuire fi de control. Numai astfel abuzurile se vor mai reduce, fi scriitorii vor putea fi mai puţin nedreptăţiţi. C. SANDU-ALDEA: „DOUĂ NEAMURI" Bucureşti, 1906 Ivoi., 289p. (Editura „Minervei") Acum doi ani, într-un foileton din Voinţa naţională, îmi terminam astfel darea de seamă despre întâiul volum de proză al Iui C. Sandu: „Să nădăjduim că autorul acestui volum, aducând cu sine mai multă vigoare ca ceilalţi, va reuşi în sfârşit să dea opera aşteptată de mulţi, în care ţărănimea să-şi găsească un interpret artistic de seamă". Nădejdea mi s-a împlinit. După un volum de tranziţie de la nuvelă la roman (volumul în urma plugului, apărut anul trecut), iată-1 pe Sandu cu o lucrare mai cuprinzătoare, dovadă a unei munci dintre cele m^i serioase şi a unui talent dintre cele mai vrednice de consideraţie. Progresul de Iaîntâiele schiţe şi impresii, scrise cu avântul tinereţei nepăsătoare, până la această operă matură, este întâia constatare ce ni se impune. E un progres datorat nu atât criticii, care astăzi prin Iaudele-i exagerate are o influentă mai mult corupătoare asupra autorilor, cât simţului autocritic inerent acestui talent. Fraza lui a câştigat şi mai mult în miădioşie, gândirea lui e sigură, impresiile lui se aştern într-o coordonare tot mai armonică, iar sfiala de a îmbrăţişa subiecte mai complicate sufleteşte a dispărut cu totul. Pe lângă acest progres, regăsim în noua carte a lui Sandu calităţile lui manifestate dintru început: puterea de a înlănţui atenţiunea, de a surprinde şi emoţiunea şi onestitatea absolută în mijloacele de a produce efecte. Mai regăsim apoi şi însuşirea prin care se deosebeşte de mulţi dintre prozatorii noştri: dragostea, entuziastă aproape, pentru subiectele sale. După cum se vede şi din titlu, Două neamuri este un roman cu teză. Problema ce-şi propune a dezvolta e veche, căci de la întâia jumătate a veacului trecut încoace ciocnirea între populaţia curat românească şi elementele străine, imigrate, a avut răsunet în literatură. Deosebirile etnice între boierii români şi ciocoii levantini, suferinţele ţărănimei sub prigonirea acestora din urmă, încercările de eliberare de sub teroarea lor, au fost pe rând descrise de scriitorii noştri cei mai buni şi formează 231 astăzi un capitol întreg din literatura naţionali. Nota generalft a acestei literaturi este aţâţarea dispreţului în contra străinului prin înfăţişarea ironică a firii lui hrăpăreţe. Sandu îşi începe romanul cu aceeaşi notă, dar mult mai discretă ca la alţii. Conflictul între neamul perfid al Livarizilor, al progeniturilor ariviste de arendaşi greci şi între neamul boierului Măcieş, stăpânul moşiei străbune, cade aproape pe planul al doilea. Scenele violente şi tiradele patriotice sunt parcă anume evitate, pentru a nu cădea în diletantism şi a nu împinge până la grotesc zugrăvirea acelor venetici, cari se înfig în sângele ţărănimii. El se mulţumeşte cu două caractere de Livarizi, cari se ridică ca toţi ariviştii fără scrupule de conştiinţă. încolo se interesează mai mult de însăşi viaţa ţărănimei şi o descrie în trăsături largi şi în culori vii, făcând din această descriere adevărata teză a lucrărei. Citind despre viata ţăranilor, cum o cunoaşte Sandu, ţi-e cu neputinţă să nu simţi oarecare mândrie, văzându-le acel suflet larg şi sănătos, acele braţe vânjoase şi deprinderile lor curate. îi vedem la lucru şi la voie bună, pe câmpul bogat şi în căscioara lor săracă, adunaţi la horă sau plecând pe drumul îndepărtat la oastea ţărei. îi auzim rostind vorbe înţelepte şi punând într-o singură întorsătură de frază toată firea lor românească, cuminţenia moştenită sau jalea de veacuri. Şi toate aceste tablouri, toată acţiunea asta - în care ni se înfăţişează, afară de boierul Măcieş, cel de nemărginită bunătate şi de cei doi levantini cocoţaţi, un mare şir de ţărani, fete şi flăcăi - se grupează în jurul povestirei unei triste iubiri de la ţară, o povestire cu pagini poetice de o frumuseţe şi o subtilitate neîntrecute. în paginile acestea, cu deosebire în descrierea morţii eroinei şi a întoarcerei eroului de la oaste. Sandu şi-a dat toată măsura puterii sale artistice. Romanul este deci un roman ţărănesc în puterea cuvântului, căci e scos din inima poporului. Credem că adversarii cei mai dârji ai acestui gen literar, citind cartea lui Sandu, se vor îmblânzi, văzând ce poate produce un adevărat talent în direcţia pe care ei zadarnic au voit s-o compromită. ÎN JURUL TEATRELOR DE VARĂ Publicăm, la alt loc al revistei, unu] din aplaudatele cuplete ale dlui Gh. Ranetti, autorul mai multor piese localizate, cari se joacă cu succes in grădinile bucureştene. Se pare că D-sa e adânc mâhnit de modul cum .se discută în presa zilnică chestiunea teatrelor de vară şi calitatea pieselor jucate, căci, trimiţându-ne poezia, iată ce ne scrie: Iubite colega, încă n-am putut isprăvi poezia promisă. Pentru a-ţi arăta că nu reaua-voinţă e pricina acestei zăbave, îţi trimit valsul pe care l-am introdus anul acesta în Miţa Tirbuşon. E inedit. Dar nu ăsta e meritul lui. Nici vreunul de ordine literară nu-i recunosc, căci muzica (delicioasă în speţă) te sileşte să sacrifici versul; iar menirea acestui cântec, fiind să figureze într-o piesă populară, m-a obligat în plus să-l scriu cam în stil de Micul Dor. (Prea modest! Red.) Iată, însă, pentru ce alt motiv aş dori să se publice în Viaţa această mică curiozitate literară: în momentul ăsta o sumă de „amici", cu o nobilă indignare de ocazie, au întreprins prin gazete o îndârjită campanie contra pieselor pornografice, printre cari pomenesc pe Miţa Tirbuşon. Aş vrea să se arate că Miţa Tirbuşon (dacă nu-i o piesă pentru pensionatele călugăriţe) e departe de a fi o pornografie, în înţelesul grosolan al cuvântului, iar cele câteva scene şi glume picante ce se găsesc în ea sunt învăluite în câte două rânduri de perdele de reţea „subţire". Că autorul n-a urmărit să facă o pornografie cu care să câştige parale, aţâţând senzualitatea vulgului, o dovedesc şi cântecele ce fac succesul piesei şi cari s-au popularizat. Aşa, de pildă, în cupletele faimoase ale Miţii Tirbuşon în cari pudicii critici văd numai lucruri decoltate, spectatorii de la Raşca (oameni de treabă şi morali şi ei, cel puţin, tot atât cât puritanii critici). 233 «ceşti spectatori - mai puţin miopi sau mai puţin cicUitori de meserie -văd şi satire aspre împotriva unora din urâtele năravuri ale vremii de azi. Iar, în sfârşit, în valsul ce-ţi trimit - pe o muzică admirabilă de o melancolie dulce şi pătrunzătoare pe care aş dori să o asculţi într-o searft - hulitul autor a pus, crede el, mai mult sentiment decât în multe din jelaniile ipocrite ale unora din poeţii noştri de reputaţie de lirici serioşi. N-am vrut desigur prin valsul acesta să refac o aureolă de virtute Magdalenelor nepocăite de pe la „Flora" şi „Parisiana". Cred însă că e omenesc ca aceste victime ale năpastei împrejurărilor vitrige, ori ale condiţiilor sociale în cari trăim, e omenesc să audă şi o notă de îndurare şi de milă, în mijlocul brutalului şi dispreţuitorului cor cu care le înconjoară marea mulţime a filistenilor ce nu văd în ele decât camea ce se vinde spre a astâmpăra poftele animalelor ce suntem cu toţii... închei, strângându-ti mâna cordial Ranetti Credem şi noi că dl Ranetti, care ştie să deosebească satira subţire de pornografia grosolană, are dreptul a se plânge împotriva filistenilor. !n' numărul trecut al revistei noastre am accentuat într-adins, că o discuţie din punctul de vedere moral este absolut inadmisibilă şi nu găsim îndreptăţite pornirea presei şi revolta publicului, numai în cazul când partea estetică şi cea literară a pieselor ar fi condamnabile. ORIGINEA SCRIITORILOR Prin romanul lui Sandu, de care vorbirăm în numărul trecut, chestiunea păturilor superpuse iarăşi a ajuns de actualitate. Meşterul cunoscător al ţSrănimei nu vorbeşte însă decât de două neamuri, deosebite prin originea lor şi prin întreg felul lor de a fi, pe când în realitate „neamuri" avem mai multe pe pământul românesc. Problema adevărată, problema cea mare, nu se mărgineşte la simplele ciocniri între ţărani şi arendaşii greci; ea începe abia de la pătrunderea întregului şuvoi de străini în viaţa oraşelor, în întreaga trăsătură a vieţii publice, şi de la contopirea lor cu rasa originară. Aici, la oraşe, procesul de rase nu este urmat de revoluţii ţărăneşti şi se desfăşoară mai puţin observat. Mulţimea e în continuă prefacere. Timpul şi îndeletnicirile, capitalul şi politica şi, în urmă de tot, şcoala cu exigenţele ei moderne de civilizaţie caută, pe tăcute, să niveleze deosebirile de origine şi să dea populaţiei caracterul unitar al statului. La anumite intervale însă, când evenimentele întâmplătoare zguduie puţin la baza toleranţei excesive şi fac conştiinţa naţională mai sensibilă, se deşteaptă şi interesul pentru chestiuni de rasă. Ne privim unii pe alţii, ne întrebăm de originea noastră şi a părinţilor, de numele nostru şi al lor, ne examinăm gândirea, fondul şi forma în care se manifestă şi -descoperind imensele prăpăstii între unii şi alţii, ne dăm bine seama de puţina consistenţă a conglomeratului de „neamuri" ce compune mulţimea de la oraşe. Nici timpul, nici interesele şi nici limba, ce-o avem acum comună, n-au putut şterge cu totul urmele originelor străine. Şi ne cuprinde un fel de simţământ de umilinţă, văzând puţina puritate a caracterului nostru etnic şi slaba rezistenţă ce opunem vecinicei primeniri cu elementele eterogene, hărăzite de popoarele din vecini. 235 Sandu n-a atins decftt partea socială a chestiune!, căci el îşi termini romanul cu intrarea levantinului fn politică. Dar politica nu este singurul teren unde străinii, o dată cu dobândirea cetăţeniei, intră cu toată zestrea lor de idei şi sentimente ale căror rădăcini nu sunt a se căuta în pămflntul nostru. O dată admişi ca factori egali, ei trec pe toate terenele. Predispoziţiile individuale şi trebuinţele vieţii îi îndeamnă să îmbrăţişeze diferitele ramuri culturale, să intre în şcoală, în literatură, în artă. Câţi străini nu avem astăzi în mişcarea culturală, - străini întregi sau prin încrucişare ae neamuri şi străini din a doua sau a treia generaţie şi cine se mai întreabă de originea lor! Măcar chestiunea, dacă un dascăl, care e ţinut să crească generaţiile în aspiraţiunile tradiţionale, 6au un poet care trebuie să se inspire din însuşirile sufleteşti ale poporului său, este român sau străin, nu e deloc indiferentă. Pentru înţelegerea unui artist, sau a unui scriitor, originea constituie un izvor cu mult mai preţios decât mediul în care s-a dezvoltat şi şcoala de care s-a împărtăşit, căci nici mediul, nici şcoala nu vor putea înăbuşi cu totul aceea ce noi, laicii, numim „vocea sângelui", iar învăţaţii - cu un termin aşa de banalizat astăzi - „mentalitatea". La Expoziţia frumoasă din dealul Filaretului s-a deschis tocmai acum grandiosul Palat al Artelor. O plimbare prin acest palat îţi dă imaginea completă a artei noastre. Ici grosolăniile slavului meridional. Colo ceaţa, marea şi figurile senzuale ale Eladei. Dincolo curăţia şi puterea plastică germană. Iar la mijloc, în toată strălucirea sa, Grigorescu, întruparea geniului neamului nostru. Câtă deosebire între „micul" uriaş de la Câmpina, în pânzele căruia trăiesc o ţară şi un popor cu toată poezia lor şi între coloniile alea străine, mititele, neasimilate sau de o asimilare afectată, dimprejurul lui! Aceeaşi icoană ne-o prezintă şi literatura. Aici, adevărat, există o trăsătură de unire, care ascunde cumva originea, - e limba, vorbită şi scrisă de toţi deopotrivă. Dar nu tot ce se scrie româneşte e românesc. Limba cea mai dibace nu poate înlătura deosebirile fundamentale de simţire, de tendinţe şi de procedări ale scriitorilor, - deosebiri ce se manifestă în mod aproape inconştient. într-o parte a mişcării literare stau toti câţi nu pot înţelege că în sufletul neamului nostru este destulă poezie şi viaţă pentru a clădi deasupra-i o literatură, ce ţi-ar da dreptul a sta alături de alte popoare, stau toti câţi nu vor să creadă că orice manifestare culturală sau artistică 236 trebuie să aibă şi nota proprie a acestui popor. Snobii şi românii infirmi sufleteşte aparţin şi ei acestei cete de străini. în altă parte sunt câţiva slavi, greoi în concepţii şi lungi la vorbă. Limbuţi, sarcastici şi erotomani uneori sunt grecii noştri, începând cu bătrânul Conachi. Evreii ne aduc idealuri internaţionale. Şi pe lângă toţi tronează renegaţii, direcţi sau asimilaţi după o generaţie, al căror patriotism fals, exagerat şi zgomotos, poate fi recunoscut cu uşurinţă. Fiecare din aceşti adoptivi şi adaptaţi ne aduce, fatal, câte un crâmpei de gândire străină, câte o însuşire care, dacă nu ni le completează pe ale noastre, ni le dizolvă, sau, în tot cazul, le modifică. Toate aceste nu le scriem ca o învinuire, - căci cine e vinovat de originea sa, sau de faptul că, născut aici, crescut în limba noastră, şi, simţind în sine talentul şi râvna de a munci, a intrat în rândul celorlalţi! .Nici a pomi cu gând rău împotriva scriitorilor, ajunşi români prin contopire de rase, nu socotim, căci mulţi dintre ei (ca să vorbim numai de cei în viaţă, amintim pe domnii Caragiale, lorga şi Ranetti, tustrei elini după tată sau mamă) îşi au meritele lor incontestabile. Facem însă constatarea, prilejită de romanul lui Sandu, pentru că acest amestec de rase între scriitori ne dă cheia înţelegerii pentru toate curentele, sub şi supra-curente, ne explică lipsa de unitate între noi ca oameni şi ca idei. Şi, fiindcă veni vorba de aceste deosebiri de origine, repetăm o întrebare a noastră: n-ar fi bine ca la aprecierea scriitorilor moderni şi la scrierea istoriei literare din veacul al 19-lea să se ţină mai mult seama de originea fiecăruia ? ION BÂRSEANUL: „POPASURI VÂNĂTOREŞTI" Bucureşti, 1906 (Editura „Minervei"), pag. 205 ION BÂRSEANUL: „PRIMELECÂNTURI** Budapesta, 1906 Pag. 33 (Editura rev. „Luceafărul") Povestirile vânâtoreşti sunt de actualitate. Cum s-a dezvoltat gustul pentru ele nu prea înţelegem. Probabil nu avem de-a face cu un fenomen literar, nici cu vreo influentă străină. Totul e întâmplător şi se datoreşte faptului că mai mulţi dintre scriitorii generaţiei noastre, rămânând la (ară, cultivă cu mai mult sau mai pu(in succes sportul Dianei. Genul acestor povestiri e uşor şi plăcut. într-un ton simplu se dui impresii de la (ară, descrieri de văi, mun(i şi de bălţi şi în cadrul acesta, al frumuseţilor din natură, se aşează câte o întâmplare şugubeaţă, reală sau născocită, punându-se fantazia totdeauna la contribuţie. Dl Gane de la Iaşi ne-a dat primele schite vânătoreşti de o veselie atrăgătoare, iar dintre cei de astăzi, dl Cazaban pare a fi în fruntea vânătorilor. „Popasurile" dlui Bârseanul, de felul lor, nu sunt tocmai descrieri de vânătoare. într-un loc povesteşte cum un funcţionar trimite şefului său drept plocon un... pisic în loc de un iepure. într-altă parte face vânătoare asupra unui lup domesticit, legat de un stâlp în dosul unei case. Dar astea sunt ciudăţenii, de cari găsim aşa de dese în toate lucrările dlui Bârseanul şi nu întunecă părţile cele reuşite. Sunt în acest volum pagini făcute cu îndemânarea unui scriitor serios. Găsim limbă curată, muncită, găsim spirit şi fantazie, o pricepere deosebită de a zugrăvi fără abuz de cuvinte şi mai pe sus de toate dibăcia în expunerea convorbirilor dintre vânători. Din partea a doua a „povestirilor" vedem că dl Bârseanul are o înclinare şi pentru nuvelă. îi convine chiar foarte mult nota întunecată, până la bizarerie, ceea ce ne face să credem că D-sa este cu mult mai sentimental decât se arată şi că umorul din întâiele „popasuri" e mai mult silit decât firesc. Mai ales în volumaşul de versuri Primele cânturi - volum a cărui apariţie este o greşeală, căci nu înţelegem ca cineva sa-şi scoată într-un caiet bucăţile cele mai puţin reuşite, lăsând pe celelalte, răzleţite prin 238 diferite reviste - mai ales aici firea sentimentală, sombrS aproape, a dlui Bârseanul iese Ia iveală. Toate cânturile D-sale au ceva din aerul mohorât al baladelor: Mărgelele, dragă, le cată CS-i noapte şi-l blestem pe mine Şi mama pe urma mea vine; Ah, mamă căci nu mai sunt fati! Ci. bade, mărgelele-albastre Mâni lumea te află, ne ştie, Mâni sar în fântâna pustie: Sfârşesc întâlnirile noastre. Tu pus-ai în scară piciorul. Te duci, vânzător de credinţă; Şi nour de neagră căinţă Tu Inşi să-mi întunece dorul. Din nouri rotunda şi alba La nunta durerii ni-i nună Şi plînge,-o, plânge-mă, lună. Căci salba, pierdută mi-i salba ! Fugi, bade, că jar este locul. Ci jar lasă-n urmă feciorii: Că tu să-nfloreşti ca bujorii Rămâie-ti prieten norocul. Ş-acuma-s de toate săracă De toate podoabele mele, Fugi, lună, ş-ascunde-vă-ţi, stele. Că jalea în lăcrămi vă-mbracă. De blestem, de blestem fugi, bade, Dar buzele-mi blestem nu scapă; Pat mândru lucrează-mi, tu sapă, Dă-mi, salce, beteala ce-mi şade. E- pecum vedem din această poezie - şi ceva original în felul cum dl Bârseanul îşi alege subiectele şi cum cântă durerile iubirei. Ce păcat însă că prea adeseori îşi dă singur pe faţă dorinţa de a se deosebi de ceilalţi scriitori şi caută anume originalitatea, până şi în formă. 239 Cănd, spre sară, buciumul Potoleşte zbuciumul. Ca vistnd vreo datini. Codrul trist se clatină. Dorm sub măndra-i flamuri Păsări mici In ramură Şi-l aud pl3ngăndu-se Singur tntrebftndu-se: Unde-mi este bourul Furtunos ca nourul Brazde să despintece Şi să-l cânt tn cftntece ?... etc. Forţarea asta a monorimelor şi a rimelor pline dS unor poezii un caracter de artificialitate şi ar îndemna pe mulţi sfi tragă la tndoiali sinceritatea inspiraţiei dlui Bârseanul. Pe de-a întregul amândouS aceste volume se prezinţi cu mari calităţi şi cu tot atâtea lipsuri, între cari cea mai sup&ritoare, desigur, este lipsa de legătură logică, strânsă în desfăşurarea subiectelor. Dl Ion Bârseanul' nu este un scriitor definitiv fixat, e în luptă încă pentru direcţie şi forme. Când se va lămuri şi va ajunge stăpân pe sine ne va da lucruri surprinzătoare. EXPOZIŢIA ŞI LITERATURA. „M INERVA" S-a făcut o greşeală din partea comisariatului. Literatura românească trebuia să fie şi ea reprezentată la Expoziţie prin un număr de cărţi vechi şi noi şi prin o galerie de tablouri şi fotografii a tuturor scriitorilor vrednici de luat în seamă. O sccţie literară specială ar fi fost la locul ei în vreo aripă a pavilionului artelor. în întocmirea de acum, vizitatorii cu greu vor izbuti să-şi facă o părere despre opere şi scriitori. Risipite prin diferite pavilioane, se află cărţi în cea mai delicioasă dezordine. La Ministerul Intrucţiunei Publice câteva biblioteci şcolare cu cărţi neîngrijite şi lipsite de o clasificare riguroasă. în vitrinele câtorva legători de cărţi sunt expuse nişte legături artistice,parte făcute în străinătate şi importate aici mai mult pentru a înşela ochii juriului şi a obţine medalia de aur. Sus, în Palatul Artelor, câteva tablouri de academicieni, şi, în dulapurile particulare, nişte cărţulii şi autografe de N. Istrati, Asachi şi Alecsandri. încolo nimic, nimic din roadele frământărilor intelectuale a atâtor decenii. Dar, colo lângă un colţ al superbului pavilion austriac, s-a ridicat un mic atelier tipografic, în care o maşină lucrează necontenit la cărţi didactice. Pe păreţii din afară ai acestui atelier, mic dar artistic clădit, sunt scrise cu litere mari numele clasicilor noştri scriitori şi, tot acolo, într-o ordine cam bizară, numele celor noi. Păreţii dinlăuntru sunt tapizaţi cu copertele cele mai pitoreşti, făcute de maestrul inovator Piekarski, cel atât de familiarizat cu motivele picturei româneşti. Printre coperte atârnă tablourile, simbolice pentru poporul român, ale lui Mihai Bravul şi regele Carol. E pavilionul „Minervei". Când zici „Minerva", pare că ai scrie titlul unui capitol din literatura română. E un capitol îndrăzneţ, cu temei solid, început cu forţe tinere şi puternice. 241 în fruntea acestui capitol ar trebui să se aşeze numele lui Aurel Popovici. Sunt ideile lui toate, pe cari noi cestialalţi, veniţi în urma lui, am clădit câte ceva. Când, mai anii trecuţi, cu însufleţirea unui luptător idealist, a întemeiat ziarul România jună şi-a militat în fiecare zi pentru principiile de cultură naţională, s-au găsit destui tineri ca să se grupeze în jurul D-sale. Ca şi titlul ziarului, întreaga mişcare urmată semăna mult cu mişcările Germaniei june din vremile de redeşteptare a tuturor ideilor de naţionalitate şi progres. Ca şi acolo, găsim în activitatea „românilor juni“ avânt, contact cu poporul, îndemn la muncă şi nădejde într-o prefacere radicală a opiniei publice. Ziarul România jună a trebuit să cadă, neavând foi ţe suficiente pentru a străbate pe toată linia şi îmbrăţişând prea multe probleme deodată. Terenul nu era destul de pregătit pentru opera visată de dl Popovici. A trebuit o muncă mai literară, care să nu aţâţe susceptibilităţile şi sS câştige în mod lent cititori şi aderenţi. Munca a început prin frumoasele edi(ii ale scriitorilor vechi, pe cari energicul şi iscusitul conducător al institutiunei, dl G. Filip, al cărui nume rămâne legat de literatura românească, a ştiut să le răspândească în câţiva ani în toate provinciile române. Ideile aceste şi simţul pentru o bună literatură au atras către „Minerva“ pe cei doi fruntaşi ai literaturei, pe dnii Coşbuc şi Vlahută. Cu ei mişcarea intră într-o fază şi mai accentuată. începe să iasft Sămănătorul. Tinerii scriitori se grupează în jurul celor doi maeştri. Timid mai întâi, apoi cu tot mai multă încredere, dl Filip primeşte să editeze lucrările acestor tineri, ale căror cărţi astăzi sunt în mâinile tuturora. Cărţile sunt alese cu gust şi au de scop propagarea unei literaturi aproape de înţelegerea şi sufletul poporului. Gratie acestor însuşiri şi grafie calităţilor lor tehnice, cărţile „Minervei" se bucură astăzi de cea mai mare popularitate. în istoria literaturei şi a librăriilor noastre nu cunoaştem un al doilea caz ca al „Minervei**. Sper că nu numai noi toţi, cari avem câte o piatră fundamentală în acel pavilion al „Minervei**, dar toţi câţi au interes să vadă literatura noastră progresând vor saluta cu drag succesele vădite, ca un semn bun al vremii, căci prin iniţiativa particulară, literatura s-a putut ridica aşa de mult şi numărul cititorilor români s-a putut înmulţi într-un mod aşa de îmbucurător! ÎN JURUL ORIG1NEI SCRIITORILOR. OVID SPICUITORUL. CE CREDE DL HOLBAN DESPRE NOI în săptămâna trecută trei reviste s-au ocupat de noi. Le înşirăm în ordinea valorii lor: Furnica, Viafa nouă şi Revista idealistă. Tustrele ne poartă supărare, cum e şi firesc de altfel. * în cea dintâi, amicul nostru, dl G. Ranetti, s-a supărat pentru că i-am găsit originea în Elada şi protestează cu energie şi cu multe răutăţi împotriva acestei aserţiuni. înţelegem foarte bine mâhnirea dlui Ranetti, căci e aşa de frumos să fii român, inai ales în vremile acestea de apropiere sufletească dintre fraţii de pretutindeni. Nimeni nu se bucură mai mult ca noi că ne-am regăsit în D-sa un frate, descendent din veche viţă boierească şi crezut pe nedreptul străin de simţirea noastră. Dar să venim la obiect. Noi am pus în discuţie un principiu, afirmând că originea scriitorilor se reoglindeşte în mod firesc şi în activitatea lor literară. De ce nu primiţi discuţia pe acest teren şi alunecaţi în chestiuni personale ? De ce înţelegeţi lucrurile pe dos şi ne învinuiţi că am fi pornit o goană în contra scriitorilor străini sau a acelora din o anumită provincie ? Ei nu ! Pe cât de absurd este a crede că cineva, fiind nepotul direct al divului Traian, ar avea în acelaşi timp brevet de mare literat şi monopolul naţionalismului în artă, pe atât de naivă ar fi credinţa că un talent străin nu s-ar putea dezvolta între noi şi n-ar putea să aibă un drept de existenţă. Stabilirea originei străine nu vrea să fie un mijloc de bârfire, de aţâţare şi de intoleranţă. Ea vrea să explice numai, dând criticului cheia pozitivă a înţelegerii, cel puţin acelui critic, care crede că rasa e totul şi mediul prea puţin. 243 O pildă cunoscută. Cine nu ştie că Heine a fost evreu şi că totuşi el este o glorie a literaturei germane ! Dar originea lui semită se aşteme ca o umbră ur&tfi peste gloria aceasta. Munca lui poartă în foarte multe părţi pecetea rasei sale. Nestabilitatea, caracterul, multele paradoxe din firea lui, toate se explică prin originea-i străină. Dar pot aceste insuficiente, sau stigmate ale rasei, să înlăture pe autorul Cântecelor din literatură ? Nu. Aşa înţelegem rostul teoriei de rasă şi la noi. Iar scriitorii noştri n-ar trebui să fie atât de sensibili, când sunt întrebaţi de părinţii lor, căci nu e vorba de o inchiziţie împotriva lor, ci de-o procedare absolut obiectivă şi serioasă în explicarea gândirii şi muncii lor. * Cealaltă revistă ne sâcâ'c aproape în fiecare număr. Aceste sâcâieli dintr-un colt de coloană poartă toate eminentele calităţi ale dl ui Densusianu. Nu ştim de ce, dar dl Densusianu în literatură are foarte multă asemănare cu accle figuri umoristice de la ţară, numite „piciul satului" sau Marţolea. Râde de toţi şi toţi îl arată cu degetul. Cunoaşteţi desigur ce însemnătate are „piciul" în via(a sătească. Băieţii îi pun chivăre de hârtie în cap. Femeile» zic: „Piei, Michiduţă" iar bătrânii, întâlnindu-l, îi oferă luleaua să tragă şi el un fum. Apoi, mângâindu-1, îi zic: — Ti, da tare năzdrăvan eşti! — Eşti, răspunde Marţolea şi sare înainte, behăind piţigăiat. Aşa face el, prinde un cuvânt din fraza întreaga şi râde de se prăpădeşte. Ba nu zău: nu vi se pare cu totul necorect modul de-a face literatură al dlui Densusianu ? Bate câmpii Franţei într-un timp când mişcarea noastră literară este dintre cele mai intensive. împuiază capul elevilor săi cu câte un autor străin, iar din ai noştri spicuieşte o frază, trunchiază şi fraza asta şi o schimonoseşte, apoi îi dă un titlu infam şi-o tipăreşte. Dar bine, în felul ăsta nu este operă pe faţa pământului de care n-ai putea să faci haz. Ia să deschidem, la întâmplare, însăşi revista dlui Densusianu. în numărul din urmă e o poezie a dlui I. B. H6trat, poetul de fninte al Vieţii nouă. Poezia începe aşa: 244 S« leagănă luntrea pe valuri purtată Ca scoica uşoară, şi-n pânza latini Pomit-a voiosul Mistral In ritmice clipe o toacă să-fi bată... Nu citim mai departe. Luăm numai pânza latină în care Mistral bate toaca şi o trântim la rubrica „tablele absurdităţilor". Nu-i aşa că e o procedare uşoară ? A, dar nu e cinstită. Frumuseţea unei poezii sau înţelesul unui articol nu se poate judeca dintr-un crâmpei spicuit în mod meschin şi cu scopul de-a face pe Michiduţă. înţelegem foarte bine că dl Densusianu, fiind în stare de inferioritate, nu poate ieşi niciodată la luptă dreaptă românească, la o polemică leală; dar situaţia D-sale în ştiinţă ar trebui să-l oprească a face greşeli în literatură şi a recurge la mijloace de combatere a adversarului, cari mijloace dau dreptul orişicui de a-i ţine o lecţie de cinste literară. * Şi-acum câteva cuvinte despre dnul Holban, supărat şi D-sa pe noi pentru că glumim câteodată pe socoteala D-sale. Cică „trebuie (zău trebuia ?) să mărturisesc că tânăra revistă (Viaţa lit.) nu e defel ceea ce credeam că va fi: un fel de Revue Bleue româneascct'. Şi mai departe: „Nu preţul de 10 bani numărul face ea V.L să nu răspundă aşteptărilor multora, ci spiritul strâmt, răutăcios, cu pretenţii de ironie şi polemicele şi atacurile adresate oamenilor şi literaţilor". Mă rog, să ne înţelegem. N-am atacat niciodată pe dl Holban. Glumele ce i-am adresat au fost mai mult inofensive, pentru că întotdeauna l-am socotit un om bun - vir bonus - un fel de „domnu Popescu", care nici nu drege, nici nu strică. Dar e ceva glumeţ în aerul pontifical ce-şi dă, când vorbeşte de „acele templa serena ale gândirii" şi nu ne putem reţine de a nu zâmbi şi noi, ca orice muritor, în faţa unei false gravităţi. Iată, de pildă, prognosticul ce ne face nouă: „Dacă Viaţa literară va părăsi calea, după mine greşită, a personalităţilor, cred că va deveni o revistă populară folositoare celor ce n-au timpul să citească reviste mai mari". Apoi sS nu-1 tragi câteodată de mânecă şi să-i răspunzi cu vorba aceea: Mai las-o, Popescule! ? . DUŞMĂNII LITERARE Firele sufleteşti se împletesc şi se destramă după voia întâmplării şi pricini, adeseori prea mărunte, desfac legături crezute statornice. Se produce o scurtă zguduire de sentimente la început, până a te obicinui cu noua situaţie. Părerea de rău dispare apoi, pentru a face loc mândriei personale. Şi cu încetul se apropie neagra duşmănie. Valurile te fură şi te duc la război împotriva aceluia pe care-1 strângeai mai cald în braţe. Aşa a fost asta întotdeauna şi astfel este şi acum. S-ar părea că ceva te împinge spre o continuă selecţiune, spre renunţarea Ia compromisuri cu alţii şi că, numai singur fiind, poţi să-ţi dezvolţi toată zestrea ce ţi-a hărăzit natura, pentru a putea fi de folos în o măsură oarecare. Este aceasta unul din fenomenele sociale cele mai fireşti. De-a pururi oameni chemaţi a avea un rol mai de seamă se vor ciocni între sine, căci prea sunt rare potrivirile în gând şi în fapte. De-a pururi solidaritate desăvârşită se va găsi mai mult între cei slabi sau între cei legaţi prin aceleaşi vremelnice interese de ordin mai inferior. Căci da, mulţimea nu e nimic sau prea puţin, şi personalitatea e totul. * Dar pe cât de simplu e acest adevăr, pe atât de rău e interpretat adeseori. E foarte mare numărul acelora, ale căror însuşiri nu se ridică întru nimic deasupra nivelului comun al mulţimei şi cari totuşi pleacă pe o cărare proprie, încrezători în sine şi au dor de cuceriri aventuroase. Ei au în firea oamenilor neatâmători numai umbra, numai dorinţa de a fi cineva. Sunt originali numai pentru că aşa vor să fie. Sunt în contrazicere cu alţii şi nu fac concesii convingerii nimănui, pentru că sunt pătrunşi de ei înşişi. Ei au mai pe sus de toate iscusinţa de-a părea, - sunt actorii de meserie, cari ştiu să se îmbrace în haina unei false individualităţi. 246 De aceşti pseudo-individualişti literatura noastră actualmente e plini. * Multe duşmănii literare de astăzi te-ar face să crezi că printre scriitorii noştri sunt destule forţe originale, cari, în vecinica fierbere şi nepotrivire de idei, nu pot s-o ducă decât într-o ciocnire. Dacă aşa ar fi în realitate şi la fiecare din numeroasele reviste s-ar adăposti puteri osebite; dacă în fiecare scriitor cu pretenţii de independenţă şi de dirigiuitor s-ar ascunde germenele unei personalităţi remarcabile, literatura noastră ar fi pe un drum de înălţare şi am putea binecuvânta hărţuielile fără sfârşit. Dar nu este. Multe desfaceri de prietenii, zgomotele şi ponegririle nu au deloc caracterul unui război între individualităţi, cari fiecare repre-. zintă un sistem, anumite idei, sau măcar o fire originală. Duşmănia lor nu este duşmănia cea intensă a bărbatului viguros, - duşmănie ce nu admite decât un biruitor şi un biruit. E, cum am mai zis, mai mult limbuţia unor firi flecăreţe dintr-o epocă de tranziţie a literaturei, e ţâfnă de cucoane mofturoase. * Lipsa de demnitate e îr; "ria caracteristică a duşmăniilor literare şi, în acelaşi timp, întâia probă, că cei ce se duşmănesc nu sunt figuri excepţionale în viaţa intelectuală. Pentru că scriitorul, conştient de tăria sa, nu uzează decât de mijloace demne, literatura nefiind ca politica, terenul pe care toate sunt îngăduite pentru urmărirea unui scop. Mai zilele trecute mustram pe dl Densusianu pentru modul cum D-sa spicuieşte munca adversarilor săi şi arătam că tendinţa aceasta de bagatelizare este o greşeală vădită împotriva onestităţii literare şi intră mai mult în atribuţiile plevuştei de scriitori, decât în caracterul celor ce se pun în fruntea unei reviste. Cu altă ocazie am făcut dlui Iorga proces tot pe seama corectitudinei împotriva adversarilor. în nimic dl Iorga nu este mai atacabil ca în acest punct. D-sa, hotărât, e cel mai puţin leal adversar dintre contimporanii săi. Apucăturile bizantine ale unuia şi altuia ne servesc ca o dovadă cum până şi cei mai muncitori ai noştri nu sunt individualităţi pure, cu însuşiri de oameni tari. Duşmăniile lor pornesc din patimi prea omeneşti, prea mărunte şi nu din cauze mari, pe cari fiecare socoate că le apără. 247 Astfel fiind, e păcat să atribuim acestor duşmani o seriozitate prea mare şi un rost principiar, cftutftndu-le originea tn personalitatea fiecăruia. Spectacolul ce ţi-1 oferft acest soi de duşmSnii este tnsl totuşi urni* litor şi e timpul s& cfiutflm un modus vivendi mai normal, prin renunţarea la exagerarea continui a personalit&tii şi prin mai multe concesii adversarilor fireşti sau improvizaţi. ÎNMULŢIREA CITITORILOR Strădaniile noastre nu sunt zadarnice. Avem satisfacţia să pipăim aproape rezultatele muncii scriitorilor harnici şi de talent: creşte numărul cititorilor. De pretutindeni, din Regat ca şi din provinciile subjugate, de la particulari, ca şi de la librăriile publice, avem informaţiuni sigure că literatura noastră are tot mai mare căutare. Tinerimea cu deosebire citeşte tot ce apare, cărţi şi reviste, fără alegere multă; se arată cu interes pentru mişcarea culturală din Capitală; ia parte la discu(iuni, manifestându-şi simpatia pentru unii sau alţii. Suntem deci pe calea cea mai bună. întâia condiţie a unei mişcări literare este desigur cititorul. Când ai ajuns să-ţi formezi pe acesta, făcându-1 să te înţeleagă şi să te urmeze, ţi-ai găsit terenul pe care să înaintezi şi sprijinul pe care te poţi răzima. De aci înainte este rândul tău să-l ştii conduce, ca să ajungi departe. Revistele mai ales îşi au rolul de căpetenie în înmulţirea cititorilor. Prin caracterul lor enciclopedic, prin variaţia materiei, ele se adresează unui public mai larg şi au darul de-a străbate mai uşor. Până de curând însă, nici revistele nu se puteau lăuda cu o mulţime prea mare de cititori. Erau prea rare acele cari, fără apucături comerciale, fără chipuri, şarade sau „poşta redacţiei", puteau să se menţină. Nu mai departe decât anul trecut aveam în Capitală o singm ă revistă saptămânală, proprietatea noastră până de curând, care putea să se laude că există cu mijloacele proprii. Am venit în urmă noi, cu revista noastră, primită cu multă bunătate şi răspândită în grabă. După noi, intelectualii din Iaşi şi-au format şi ei un organ de publicitate. Şi toate se menţin în condiţii mulţumitoare de apariţie. 249 Unde mai pui şi celelalte reviste săptămânale, cu un cuprins mai modest şi vechile reviste lunare Convorbiri, Arhiva şi altele, precum şi sumedenia de... ciuperci provinciale ? Nu e una care să nu-şi aibă cititorii săi! De aci înainte scriitorul român nu mai are deci dreptul a se plânge. Şi dacă acest curent va ţine, vom ajunge în curând în situaţia de a putea vorbi şi de îmbunătăţirea soartei materiale a scriitorilor. Cei fără cititori caute-şi vina în ei înşişi, iar cei cu talent vor găsi în curând atâta răsunet, ca să-şi poată trăi viaţa din rodul muncii lor. Chiar de pe acum se resimte o schimbare, căci sunt reviste ai căror colaboratori se împărtăşesc cu oarecari beneficii, chiar şi fără ca guvernul să puie umărul. Are să fie o mare sărbătoare, când scriitorii vor putea să se dedice numai literaturii, -fără să se umilească în faţa unor miniştri literariceşte agramaţi -, bazaţi numai pe dragostea şi obolul cititorilor. * Fireşte, la recrutarea cititorilor, se întâmplă şi fapte necorecte, momeli şi tot soiul de apucături, asupra cărora trebuie să stăruim. Nu că ar fi ceva extraordinar. Reclamă se face şi aiurea. Şi în ţări mai înaintate sunt scriitori de a doua mână, cari fac afaceri şi se pomenesc deodată, cu cititori şi cu popularitate. La noi însă trebuie să ţinem seama de faptul că cititorul tânăr e mult mai lipsit de discernământ ca aiurea, că el e de-o bună-credinţă excesivă. Cu deosebire peste munţi, cititorul e accesibil pentru vorbe mari şi goale, pentru cei ce speculează sentimentul naţional. Interesul literaturii cere deci să păzim pe cititori de cei ce-şi fac o meserie, din răspândirea unor cărţi de o calitate îndoielnică. în tendinţa asta de pază, regretăm a nu întâmpina totdeauna sprijinul presei noastre cotidiane. Prea adeseori suntem chiar în dezacord cu ele. Din slăbiciune pentru unii şi prietenie faţă de alţii, se scriu dări de seamă în cuvinte iperbolice, fără sens, despre cărţi pe cari critica obiectivă le condamnă, şi invers, se scriu năzbâtii despre cărţile temeinice. Nu arareori se publică cuvinte elogioase, strecurate în ziare de însuşi autorul lihnit de glorie. în acest fel, confraţii noştri politici ne fac cele mai rele servicii literaturii. Nu s-ar putea oare ca domnii directori de ziare să suprime cu totul rubricele literare, dacă acele nu pot fi conduse de scriitori specialişti în materie de critică ? 250 Foarte mult rău ne aduc, iarăşi, criticii tendenţioşi, aceia anume, cari, pentru a face o bisericuţă în jurul lor, umplu mereu urechile cititorilor cu numele şi operele scriitorilor împrieteniţi cu dânşii şi caută mereu să producă duşmănie împotriva altora, cu mijloacele cele mai neîngăduite. Dar aceste sunt stări fireşti în orice literatură mai tânără şi e de nădăjduit că multe deprinderi rele vor dispare, o dată ce cititorul, prin lectură sistematică, va putea până la un punct el însuşi să facă anumite deosebiri între cărţi şi autori. ÎN JURUL „CONVORBIRILOR LITERARE" Unul, care desigur n-are să facă epocă în critica românească, a scris în buna (i-am putea zice bunica) şi primitoarea Familie din Oradea Mare un articol despre literatura „de ieri şi de azi“. E o bâiguială fără nici o importanţă. în vorbăria aceea a anonimului, care vine să-ncerce şi el marea cu degetul, s-a strecurat însă şi un cuvânt cumsecade: se atribuie Convorbirilor actuale un rol de frunte în mişcarea literară. Ce l-a îndemnat să facă chiar acum această mărturisire, nu înţelegem. Căci adevărul e tocmai contrarul: astăzi Convorbirile s-au dat puţin la o parte din drumul luptelor şi păstrează mai mult o atitudine de aşteptare faţă de încăierările din jurul celorlalte reviste. Vom lua însă ideea asta mai mult ca o dorinţă, - dorinţă ca vechea revistă să continue în realitate a exercita influenţa de odinioară, - şi atunci chestiunea se schimbă şi anonimul a pus în discuţie, fără să voiască, o temă pe care şi noi ţineam s-o atingem. Convorbirile literare, pecum ştim, au trecut tocmai acum printr-un an jubiliar. Am adus cu toţii omagiile noastre vechiului organ ai „Juni mei" şi i-am urat ani de rodnică activitate. Peste puţin a venit însă surprinzătoarea ştire, dată de cronicarul bucureştean al Luceafărului, cS în redacţia Convorbirilor ar exista oarecari deosebiri de vederi în privinţa modului de continuare a apariţiei. în unele cercuri se vorbea chiar de o suspendare definitivă. întru cât erau adevărate acele zvonuri nu voim să cercetăm, căci astăzi deosebirile de vederi şi neînţelegerile între redactorii aceleiaşi publicaţiuni nu sunt fenomene nouă. în acest caz însă suntem dispuşi a crede că nu scriitorii sunt de vină, sau nepotrivirea lor de principii estetice. Situaţia Convorbirilor a venit în discuţie prin chiar schimbarea 252 vremii, prin progresul literar realizat în altă parte decât cercul lor şi prin înmulţirea revistelor. Revistele lunare nu mai sunt indicate sS aibă influenţa de odinioară. Ele sunt scoase cumva din rândul publicaţiunilor militante, cari vin în contact direct cu mulţimea. Scriitorii, cari ţin la popularizarea operelor şi ideilor lor, preferă organele săptămânale, răspândite. Asta e singura pricină serioasă pentru care în jurul Convorbirilor se găsesc prea puţini literaţi propriu-zişi şi prea mulţi oameni de ştiinţă, cu studiile lor de istorie, filologie şi de arheologie. Şi tot din acelaşi motiv, întemeietorii revistei au ajuns poate să se întrebe dacă n-ar putea să considere misiunea ei de împlinită ? Da, Convorbirile şi-au împlinit o misiune. Dar totuşi nu pricepem de ce s-a putut ivi vreo nedumerire împotriva noului fel de a fi al lor, sau pentru ce ar fi chiar necesar să înceteze din pricina caracterului prea ştiinţific. Având noi bune organe săptămânale, puse în serviciul literaturii, nu urmează deloc că existenţa mai departe a unei bune foi lunare ar fi de prisos. Dimpotrivă, socotim că avem trebuinţă de o revistă mai mare, rezervată studiilor temeinice, destinate unui cerc mai restrâns de cititori. Şi cum mijloacele nu ne îngăduie încă a susţine periodice speciale - ne dă mâna oare să avem o revistă pur istorică, sau pur filosofică ? - suntem siliţi să menţinem cel puţin o revistă cu forma veche enciclopedică. Iar Convorbirile de la început au avut această formă de revistă generală şi sunt chemate să continue pe acelaşi drum. Şi mai avem trebuinţă de o revistă lunară, scrisă într-un ton de oarecare obiectivitate, lipsit de patima măruntă al cărei cuvânt să tragă în cumpănă în toate problemele agitate. Păstrăm tot respectul celorlalte organe lunare, dar ele nu întrunesc însuşirile de a ne putea satisface din acest punct de vedere. Arhiva dlui Xenopol n-are vlagă şi n-are merite. Dl Holban, cu idealismul lui, rămâne de pomină dacă nu va închide revista o dată cu apropiata închidere a resurselor ministeriale. Iar Viaţa românească, cu toată dorinţa ei de a fi pentru Iaşi ceea ce au fost Convorbirile odinioară, n-o să poată reuşi, pentru că dnii Stere şi Bujor, oameni de ştiinţă, dar literaţi diletanţi, n-au şi nu vor avea nici o înrâurire asupra părţii literare a acelei reviste. Şi la Viaţa românească mai e o parte urâtă: ea cultivă, ca şi dl Iorga, un fel de notă demagogică, cu vânarea după scriitori - fără 253 deosebire de talent - din toate provinciile, cu linguşirea opiniei publice de acolo, pe când Convorbirile făceau tocmai contrariul, ştiau săceamE bine şi erau severe tocmai cu slăbiciunile celor din provincii. Se simte deci nevoia unei reviste lunare, care si planeze Intr-o atmosferă mai ridicată şi să se ridice deasupra frământărilor acestora, străine de scopurile literare. Şi nici una n-ar putea fi mai potrivită ca revista, care patru decenii în şir a împlinit această chemare. Suntem încredinţaţi că cei puşi să hotărască asupra viitorului vechiului organ junimist vor fine seama de aceste consideraţiuni şi vor rămânea la postul lor, cu toate sacrificiile ce li se impun. SUFLETE STERPE Pulsul vieţii de pe câmpul Filaretului a început să bată mai încet. Toamna, cu vântul cel rece, potoleşte însufleţirea şi pune surdină zgomotului. în curând toată povestea va fi dezbrăcată de podoabele ei şi Arenele pustii se vor asemăna cu o sală de bal deşartă, din care părechile dansatoare s-au retras fericite, în zori de zi şi n-au lăsat în urmă decât pe bieţii casieri ca să încheie socotelile. Aceşti casieri frământă-se cât vor, numere-şi cupoanele, achite preţul agapelor, certe-se pentru câştig sau pierdere. Ce le pasă miilor fericite, depărtându-se, de oamenii reci ai registrelor! Preţul ? Astfel de clipe nu au preţ. Avem uneori emoţii cari nu sunt prea scump plătite nici cu preţul unor ani întregi de viaţă. Casierii ăştia, condamnaţi vecinic a sta numai la uşa locului de răsfaţare şi a prinde numai cu urechea şi numai în mod difuz armonia din lăuntru, beţia muzicei care leagă atâtea suflete, - nu pot pricepe frumuseţea unor zile netrăite de ei. Pentru ei totul e mai mult o afacere de impresar. O laudă dacă merge bine, o condamnă dacă nu reuşeşte şi cârtesc dacă o invidiază. ♦ în categoria acestor oameni, cari toată mândria serbărilor din vara asta n-au privit-o decât prin prisma unor afaceri, trebuie să socotim pe doi directori de reviste din Capitală. Amândoi sunt publicişti cu situaţii întemeiate. Unul e dl Panu, cari de două ori pe săptămână îşi întreţine cititorii cu roadele înţelepciunii sale semiseculare. Celălalt e dl Densusianu, cu roade ce-i drept mai tinere, dar mai modeste. Fiecare cu pricinile sale sufleteşti, ei n-au putut, sau n-au vrut să înţeleagă momentul psihologic. Cântecul frăţiei a trecut pe la urechile lor surde fără să le spună ceva. Din tot caleidoscopul acela de culori şi forme, din toată simfonia aceea a mulţimei, ei n-au ştiut prinde o clipă 255 măcar de în<are. Parc-ar fi nişte inimi de cămătar, sleite de orice cildurfl şi însufleţire, gfindul lor nu s-a oprit dec&t la o singură întrebare: —Ce am c&ştigat noi băneşte ? 41 în Săptămâna de la 23 septembrie, dl Panu scrie despre această „sărbătoare a sărbătorilor" - cum i-au zis alţii, mai de inimă - pecum urmează; „Am aflat cum că românilor din celelalte tări li s-au pus trenuri gratis la dispoziţie, iar că în Bucureşti au fost găzduiţi şi ospătaţi tot gratis... Vasăzică vizita, căreia noi în public i-am dat o importantă naţională, era provocată în mare parte de faptul că fiecare vizitator ştia că-1 aşteaptă trenul gratis şi ospătare gratis... Aş fi preferat ca să vină câteva sute de transilvăneni şi bucovineni, însă în condiţiile obişnuite ale tuturor muritorilor doritori a vizita Expoziţia. Decât şapte mii de români aduşi gratis, ar fi fost mult mai îmbucurător ca să vină trei sute cu cheltuiala lor.“ Astfel vorbeşte dl Panu. Ca ce ? Ca român, desigur nu, căci romă-, nească nu e vorba asta. Ca om politic, şi mai puţin, căci cel din urmă gazetăraş ştie că expoziţiile nu sunt făcute cu scopul de a se face încasări imediate. Atunci ? Mai ştim noi ? Poate e numai hiperzelul de gospodar care-i înăbuşeşte avântul. Ce bun gospodar e dl Panu deodată ! Dar iată pe dl Densusianu secondându-l; „Dl Panu mai putea adăuga - zice D-sa în Viaţa nouă - că în nici o parte nu s-a văzut în asemenea împrejurare atâta generozitate. Dacă dorul de a vedea Expoziţia şi de a cunoaşte ţara îi stăpânea pe atâţia români, de ce nu l-ar fi plătit din bugetul lor ? Ar fi trebuit singuri să vie, să adauge ceva la încasările unei Expoziţii care costă milioane.. Iar la sfârşit o frază nu tocmai lipsită de cinism: „Şi unii au trecut graniţa nemulţumiţi că nu li s-a deschis palaturi. Poate se aşteptau să se întoarcă acasă şi cu vreo cloşcă cu pui." * O discuţie asupra acestora ar fi dezgustătoare. Poţi să răspunzi ceva la lucruri scrise cu rea-credinţă şi cu judecată de băcan ? Nu. Dar totuşi te doare că în mijlocul nostru se găsesc suflete sterpe, cari încearcă să întunece seninătatea unora dintre cele mai frumoase zile ale istoriei noastre contemporane. O ISTORIE LITERARĂ Un prea stimat confrate de peste munţi înregistrează cu foarte multă căldură cartea dlui Alexici, docent la Universitatea din Budapesta, Geschichte der rumănischen Litteratur, apărută zilele acestea la Lipsea. „Chiar în româneşte de ar fi scrisă cartea dlui Alexici, ea ar ocupa un loc de frunte printre celelalte lucrări similare", zice confratele nostru. Am primit şi noi cartea, dar regretăm a nu putea împărtăşi entuziasmul ziarului de peste munţi. Nu ni se pare deloc că avem înaintea noastră o lucrare de valoare. Cu cărţile astea, cari sunt scrise pentru lumea străină, nu prea avem noroc. Editorul, de obicei, greşeşte firma căreia se adresează. Autorul la rândul lui ajunge totdeauna în o dilemă critică: nu ştie ce carte să scrie, ştiinţifică sau de pură informaţie ? De aci nenorocirea că aproape toate scrierile, menite să lumineze pe străini despre avutul nostru intelectual, sunt de o groaznică superficialitate. Alegerea editorului german în persoana dlui Alexici n-a fost tocmai nimerită. Erau alţi profesori, ca Sextil Puşcariu din Cernăuţi, Iosif Popovici din Budapesta, Bogdan-Duică în Bucureşti sau chiar Weigand din Lipsea, scriitori cari sunt mult mai bine pregătiţi pentru cercetări literare. Alexici e cam deochiat la români pentru sentimentele lui neromâneşti din trecut şi munca lui în general e considerată ca pripită şi făcută mai mult pentru a se îmbulzi la vreo catedră superioară. Aceste rele însuşiri se văd şi din cartea mai nouă. Aşa, de pildă, D-sa scriind o lucrare nemţească despre literatura noastră nu s-a gândit să studieze într-un capitol special influenţa germană, deşi pe nemţi i-ar fi interesat cu siguranţă să afle ce s-a tradus la noi din literatura lor şi cari sunt ideile împrumutate din lumea lor de 257 gândire. Ei, dar un asemenea capitol ar fi cerut studiu amSnuntit fi dl Alexici s-a mulţumit numai cu ce e la suprafaţă. Mai departe nu vedem ca istoria literaturii dlui Alexici sft fie scris! după anumite idei conducătoare, sau măcar după o împărţire raţională -vecinica împărţire dăscălească! - a epocelor. Nu găsim nicăiri caracterizări originale, vederi proprii sau concepţii noi în fixarea curentelor sau cel puţin în descrierea unor opere de frunte ale literaturei. Nu consultă izvoare şi nu tine seama de toate rezultatele istoriografiei literare, căci, de certat ne certăm noi criticii, dar mai avem totuşi atâta timp să suflăm praful de pe hârtii colbuite şi să aducem noi contribuiri la cunoaşterea scriitorilor mai vechi. Dar literatura modernă ! Fireşte, nu e nimic mai greu ca asta. Aici trebuie să ţii seama de susceptibilităţi, să linguşeşti pe oamenii decari ai nevoie. Să te fereşti de cei buclucaşi. înţelegem noi multe, dar totuşi să afirmi despre Sandu şi Sadoveanu că descriu viaţa ţăranului din Ardeal (când ei sunt moldoveni, amândoi), să-l botezi pe Ion Adam, Gheorghe, pe Chembach, Chembach (în două locuri), să scrii - ca să ie meargă vestea ! - despre poeţii V. Păun şi Smara Gheorghju, Stoenescu, Scrob, iar în aceeaşi oală cu varză să amesteci pe A. C. Cuza cu Ion Gorun, - ni se pare extraordinar. Dl Alexici este el însuşi rău informat, necum să poată informa pe alţii. Un merit are totuşi cartea asta. E mai cuprinzătoare decât rezumatul lui Rudow. întâia parte, unde se vorbeşte de literatura populară şi despre ţăranul român, are chiar pagini mai calde. Neapărat, însă, că numai cu atât publicul german nu este servit. El nu primeşte în cartea dlui Alexici o oglindă reală a trecutului şi prezentului nostru literar, numai o schiţă slabă şi deci nu avem de ce să mulţumim dlui autor. Dimpotrivă, avem dreptul să-l certăm pentru greşelile şi lacunele cele multe. LITERATURA BUCOVINENILOR Nu cunoaştem stările sociale din Bucovina decât din nişte cărţi mai nouă, cu cari bucovinenii nu sunt împăcaţi. I-am văzut însă astă-vară intrând în Capitală. Făceau impresia unor cuceriţi, cari sosesc, cu capetele plecate, în casa cuceritorului. Oameni curaţi, voinici şi sănătoşi, cu graiul limpede şi îmbelşugat, cu sentimente româneşti pronunţate, dar pururea obidiţi. Pare că simţeau, la fiecare pas, greutatea jugului şi amarul străinului. Văzându-i, ne-am întrebat: Cum este cu putin(ă ca acest popor să nu-şi aibă până acum poetul, care să fie expresia stărilor lui sufleteşti ? Căci, evident, e un popor cu suferinţe. Şi orice element chinuit îşi aşterne jalea în cântec. Orice fază a vieţii Iui ar trebui să se reoglindească în scrisul celor aleşi. Iată Ardealul, de pildă. Poporul de acolo şi-a avut barzii săi la diferite epoci, şi-a avut scriitorii şi ziariştii care, bine-rău, cum au putut, au făcut lumină în jurul lor. Pe când durerile bucovinenilor le-au cântat totdeauna alţii, când Alecsandri, când Eminescu şi până şi presa lor mai nouă a trebuit să recurgă la forţe străine pentru a se înfiripa. Dar nu mă gândesc numai la un bard al libertăţii. Bucovina şi altfel e o ţară de frumuseţi, un colţ dintre cele mai poetice ale românismului. Pământul ei e purtător de moaşte sfinte. La fiecare pas o amintire. Casa preoţească şi vatra strămoşească sunt învelite într-o atmosferă patriarhală. Poporul îşi are portul şi cântecele lui. Toate astea ar putea face podoaba scriselor unui poet, care ar ţine să păstreze şi caracterul local al poeziei. Şi totuşi n-a răsărit de nicăieri cântăreţul Bucovinei. Să fie de vină influenţa prea mare a culturii germane asupra elementelor cu carte acolo ? Sau a fost greşită întreaga direcţie culturală a românilor bucovineni ? ( 259 Şi una şi alta. Cultura germanfi a înstrăinat pe mulţi de la învăţarea temeinică & limbii şi literaturii noastre. Puţini au fost de tăria hurmuzăcheştilor, care să reziste farmecului limbii germane şi puterii infiltrate de şcoala germană. Iar când, cu venirea lui Pumnul, s-a produs reac(iunea împotriva acestei influenţe, făcându-se începutul pentru o proprie cultură bucovineană, direcţia era aceea a exagerărilor contemporane. Ideile latiniste şi ortografia pumnuliană s-au sălăşluit pe toată întinderea Bucovinei şi au contribuit mult la stricarea limbii. Oricât fulgera Alecsandri împotriva acestei stări, arătând ridicolul celor cu „ciune“, oricât se cobora regiunea „proprietăţii" „societăţii literare", străduinţele lui şi ale bunilor săi amici din Cemăuca rămaseră infructuoase. La 1868, Alecsandri numeşte limba bucovinenilor o „stropşitură" şi se desparte de revista lor „ca de o nevastă care-şi pierde cărăruşa". Vine în urmă epoca Convorbirilor. Teoriile noi asupra limbei şi violenta campanie în contra stilului gazetelor din provinciile subjugate au pretutindeni rezultate bune. Numai bucovinenii nu se mişcă, - cu excepţia lui Petrino, care însă nici el nu este un talent original şi nu se ridică la nici o înălţime lirică deosebită. După deccnii, când ziariştii ardeleni au înfiinţat Patria şi Gazeta Bucovinei şi când aceştia începeau să scrie în graiul literar mai curat, a răsărit, în sfârşit, un prozator, regretatul Teliman, spirit ager ;i glumeţ, care într-o limbă cu mai puţine asperităţi a lăsat câteva schiţe, de care trebuie să se ţină seamă. El este precursorul unei tinere generaţii, a celei de astăzi, începătoarca unei renaşteri literare. Vedem, de câţiva ani, că ziarele şi mai ales foiletoanele lor sunt scrise mai limpede. în ele se văd urmele unei lecturi serioase, căci sunt destul de bine informate şi asupra mişcării literare de aici. Pentru întâia oară îşi dau seama de necesitatea unei strânse legături cu celelalte centre culturale române. Cei mai tineri dintre dânşii şi-au format şi o revistă literară, la Suceava. Profesori şi începători scriu acolo studii nepretenţioase. Sedau încercări poetice şi critice. Şi din toate se vede că, după decenii de progrese culturale enorme în Regat şi în Ardeal, vin şi bucovinenii la calea dreaptă a muncii pentru dezvoltarea literaturii naţionale. 260 Din acest punct de vedere apariţia unui volum de poezii în Bucovina, cum este accla al dlui Radu Sbiera, primit zilele acestea, este desigur un moment însemnat. Nu ca ar fi manifestarea unui talent puternic, ce ne-ar îndreptăţi la mari nădejdi. Sunt prea multe stângăcii şi imperfecţiuni de începător în unele din aceste poezii, prea multe imitaţiuni şi reminiscenţe. Dar pe de-a întregul, e totuşi un progres real faţă de trecut şi limba, în comparaţie cu celelalte producţiuni bucovinene, e limpede şi viguroasă chiar, ceea ce ne dovedeşte că dl Sbiera s-a emancipat şi de sub influenţa bătrânului său părinte, om meritos, dar reprezentant al vechiului sistem. Cu simţul acesta pentru limbă al dlui Sbiera, cu tinerii de la Junimea literară din Suceava şi acum cu noul profesor de literatură română, dl Sextil Puşcariu, care mai e şi un estet de seamă, bucovinenii pot să se ridice în curând şi să vină azi, mâine, a lua o parte mai activă, ca factor întregitor, la mişcarea generală a literaturei noastre. în acelaşi timp vor aduce mai multă viaţă în acest popor obidit, care aşteaptă de la ei mântuirea. Cântăreţul libertăţii lor va răsări cu atât mai curând, cu cât vor asculta mai repede de glasul vremii de astăzi, ce ne îndrumă, mai mult ca oricând, spre popor şi spre comorile lui sufleteşti. O RESTABILIRE Amintind, într-o noti|8, de noua ediţie a Literaturei române modeme scrisă de dnii profesori Mihail Dragomirescu şi G. Adamescu, am adăugat că mulţi dintre scriitorii tineri pot Ti nemulţumiţi de felul cum au fost apreciaţi. Mare mirare în definitiv n-ar fi nemulţumirea asta. Scriitorii mai noi întotdeauna se cred nedreptăţiţi. Răsfăţaţi de vreun critic binevoitor, ei se simt adânc jigniţi de câte ori altul îi controlează mai cu de-amănuntul şi-i judecă mai sever. După un volumaş subţire, sau o muncSde un an,, doi, fiecare din dânşii se crcde vrednic a fi trecut în istoria literaturii. Modestia şi răbdarea nu sunt tocmai virtuţile generaţiei noastre. Se cuvine totuşi ca mari nedreptăţi să nu li se facă şi sfi nu fim din calc afară arbitrari faţă de meritele lor, mai ales într-o carte de şcoalS, unde fiecare zicere ia, în mintea elevilor, proporţiile unui adevăr stabilit, unei dogme. Elevii nu sunt critici şi n-au posibilitatea de a cunoaşte păreri contrare, pentru a controla ei înşişi afirmaţiile din carte. Şi aici e pericolul manualelor dc literatură: generaţii întregi îşi fac educaţia cu credinţe greşite sau, în cel mai bun caz, unilaterale. „Literatura" dlor Dragomirescu şi Adamcscu ajunge până în zilele noastre şi e bine, desigur, deşi programul oficial în aceastfi privinţă e prea îngust, ca tinerimea şcolară să fie orientată, măcar în mod vag, şi asupra frământărilor de astăzi. Partea contimporană începe cu activitatea „Junimei" care e mai pe larg expusă, şi trebuia, avându-se în vedere importanta acestei epoce. Se insistă apoi în treacăt asupra scriitorilor de la Convorbiri literare şi se rezumă, la sfârşit, întreaga perioadă de la 1890 încoace în urmfitorul pasagiu, pe care ţinem să-l reproducem întocmai: „Oricum ar fi, literatura din perioada de la 1870 până la 1890, pe care din pricina caracterelor sale dominante am putea-o numi critică - te 262 prezintă ca un progres real asupra literaturei anterioare. Acest progres se menţine şi în perioada următoare (1890-1906) ce se dezvoltă sub influenţa Iui Eminescu şi pe care am putea-o numi eminesciană. Scriitori şi poeţi că A. Vlahuţă, O. Carp, Popovici Bănăţeanu, Brătescu-Voineşti, I. A. Bassarabescu, Şt. O. Iosif, P. Cema, Nanu, Goga, Silvan, care se dezvoltă fiecare în originalitatea lui mai mare sau mai mică, sub influenţa concepţiei poetice şi a formei lui Eminescu; poeţi şi scriitori, ca G. Coşbuc, care reluând nota poporană istorică atât de dragă lui Eminescu, îi dă o strălucire proprie, realistă prin fond şi originală prin formă; N. Iorga, care cu o însufleţire oarbă, dezordonată, dar plină de vervă şi de caldă pasiune, reînviază ideile politice ale lui Eminescu, spre a le oferi însă ca hrană literaturei; şi, în fine, ca M. Sadoveanu, cea mai puternică imaginaţie cpică ce am avut cândva şi care se dezvoltă în aceeaşi direcţiune - sunt garanţia pozitivă că literatura noastră e în plină creştere şi.este chemată la un viitor." Atât. Dar e foarte puţin, atât calitativ cât şi cantitativ, ceea ce se spune aici despre literatura contemporană. Găsim numai câteva nume, înşirate într-o ordine... bizară, dacă ai sta să judeci valoarea fiecăruia în parte. Mai găsim apoi câteva epitete, din cari rezultă o singură tendinţă foarte lămurită a autorilor, aceea de a reduce meritul întregii vieţi literare dc astăzi la o singură formulă, la eminescianism. Adevărat să fie oare ? Toată poezia şi proza noastră, întreaga noastră gândire stau ele sub covârşitoarea influenţă a lui Eminescu ? Poartă cultura noastră de astăzi cu siguranţă pecetca eminesciană, mai mult sau mai puţin pronunţată ? Afirmarea simplă nu este totdeauna o dovadă. Că articolele politice ale autorului satirelor au dat dlui Iorga o bună hrană, o ştim şi am mărturisit- o şi noi. Că mulţi dintre poeţii citaţi şi-au alcătuit forma şi şi-au mlădiat limba cu ajutorul lui Eminescu, e desigur adevărat. Că alţii iarăşi sunt pesimişti, precum pesimişti sunt majoritatea poeţilor din toate literaturile, fără a fi citit pe Eminescu, iarăşi e just. Dar încolo - se exagerează. N-am fi dorit să se înveţe în şcoală că scriitorii înşiraţi n-au o parte proprie însemnată în activitatea lor, parte prin care se deosebesc în prea multe puncte de Eminescu. Dimpotrivă, am fi cerut ca să se arate cum, prin noii scriitori, literatura s-a lărgit în alvie, s-a îmbogăţit prin un şir de afluenţi, cari fiecare îşi are obârşia originală. 263 Şi, mai ales. n-am fi dorit ca «A se propage tn şcoali erezia cft dl Coşbuc e eminescian. E un fals fundamental acesta, ce se sSvArşeşte fa(l de autorul baladelor şi idilelor şi tn acelaşi timp ar putea fi o tendinţă de bagatelizare, pe care n-o putem admite. Dl Coşbuc nu ia „nota poporană" de la Eminescu, căci acea notă - fie-ne permis sft afirmăm -până la ultimele publicaţiuni postume ale lui Eminescu era prea pu(in cunoscută. Dacă autorii fineau tocmai să vorbească de o „reluare** a firului, puteau mai cu siguranţă să-l numească un continuator al lui Alecsandri, căci prin subiecte, prin seninătate, prin toată munca sa, Coşbuc se apropie în tinereţe mai mult de poetul mirceştian. Dar, tn general, înseamnă o atingere a originalităţii lui Coşbuc, a scrie despre D-sa ca de un epigon al unuia sau al altuia dintre marii înaintaşi. Stimăm mult pe autorii cărţii de literatură română şi preţuim munca lor, care se deosebeşte prin seriozitate de uite manuale didactice. Dar suntem siliţi să mărturisim că evlavia lor pentru Eminescu e exagerată şi forma - chiar aşa lapidară - în care au exprimat-o, e jignitoare pentru alţii. Autoritatea lui Emincscu e recunoscută şi nu e nevoie să fie întărită prin revendicări şi nedreptăţiţi ca cele arătate. LITERATURA GERMANĂ LA NOI Cu prilejul cărţii dlui Măndrescu De câte ori capul confuz al tuturor scriitorilor de prisos şi al tinerilor alcătuitori de stihuri abracadabrante - am numit pe dl Macedonski -strecoară vreun articol în ziarele franceze, D-sa insinuă că primejdia germană ameninţă viaţa culturală din Regat. Sunt şi alţii de felul D-sale, cari, cu mai multă luciditate poate, dar cu aceeaşi strâmtă şi prezum-ţioasă educaţie literară, repetă aceeaşi plângere. Afirmarea aceasta, cred, n-are nevoie de o dezminţire deosebită. întâi, pentru că nici o literatură, întru toate superioară, nu poate constitui un pcricol pentru cultura noastră în formaţiune. Şi nimeni dintre noi n-ar ţipa în contra influv iţei franceze dc pildă, dacă ea s-ar manifesta altfel, dacă cei ce se prăpădesc de dragul ei, în loc de a se mărgini la imita(iuni palide, ar preferi să ne dea pe româneşte tot ce francezii au mai măreţ, mai frumos şi mai profund în creaţiunile lor literare. Al doilea, nu poate fi vorba de o primejdie, câtă vreme nici limba, nici literatura acestui puternic popor n-au străbătut la noi în măsura cuvenită. în şcoală se învaţă puţin. Manuale de literatură germană nu există. Cărţile germane în librării n-au căutare. Traduceri se fac mai puţine chiar ca odinioară şi fară multă alegere. Ziariştii noştri nu cunosc aproape deloc presa germană. Iar majoritatea scriitorilor habar n-au de ce s-a scris în vechea, sau ce se scrie în cea mai nouă literatură din Germania, şi abia în treacăt de au ştire despre câţiva titani ai perioadei clasice, sau despre cei doi lirici destul de populari la noi Heine şi Lenau. Sigur este, însă, că această slabă orientare nu ne serveşte spre laudă şi că nu cultura germană pierde ceva prin puţinul nostru interes pentru ea. De acest fapt şi-au dat seama şi conducătorii vieţii noastre culturale, căci au hotărât să dea pe viitor mai multă atenţie învăţării limbei germane. S-a creat în sfârşit o catedră la Universitate, de unde de aci înainte 265 va răsuna glasul competinte al unui tnvâţat profesor, care va arăta ti<;>'ultătorilor sSi comorile imense ale Intelectualităţii germane. Astfel t S dacă în general se poate vorbi de vreo legătură mai strânsă cu cultura ff**nnnnă, apoi abia acum suntem la începutul ei. Adevărat că inaugurăm destul de serios această legătură. După traducerea lui Faust, de care am vorbit de curând, primim o nouă carte ce ne introduce în intimităţile sufletului german, dintr-o epocă mal îndepărtată, ce e drept, dar tot atât de însemnată pentru dezvoltarea literaturei germane. E vorba de Limba şi literatura germanei: Mittelhochdeutsck, a dlui Simcon Mândrescu, suplinitorul şi azi-mâine definitivul profesor la catedra amintită - o carte menită a pune temeiul studiului germanis-ticei la noi. Scopul cărţii este în primul rând didactic, căci prin o gramatică, alcătuită după izvoarele ştiinţifice cele mai temeinice şi prin un glosar vrea să introducă pe universitari în tainele limbei, scrisă în veacul al 12 şi 13-lea. Ea urmăreşte însă şi un scop curat literar, căci face cunoscute textele lirice şi epice cele mai alese ale unui timp de înflorire a romanticei germane. Poezia aceasta a cavalerilor, a MinnesăngerAot şi-a atins culmea pe la mijlocul veacului al 13-lea. Cruciadele aduseseră mişcare în viaţa germanilor. Dorul de pribegire, melancolia despărţirei şi adorarea tainică, curată a femeii îndepărtate înstrunau lirele atâtor cavaleri călători. Era o epocă de multă artă, când poeţii stateau în cinste alăturea de regi şi împăraţi şi cântau la serbări, glorificând faptele şi aventurele lor, o epocă în care chiar războinicii cavaleri, osteniţi de spadă şi de drum, luau lira şi-şi improvizau cântecele la fereastra iubitei, în raze de lună. Mulţi din poeţii noştri moderni ar rămânea surprinşi de subtilitatea lui Walter von der Vogelweide, Veldeke şi cum se mai numesc autorii acestor stihuri sentimentale, în cari paserile cântă, trandafirii înfloresc şi inimile suspină după regulele artei celei mai desăvârşite. Poezia lirică este urmată de textele cântecelor eroice, tncepe epoca legendei lui Graal, cu eroii Titurel şi Lohengrin, apoi Parsifal, Tristan şi Isolde, - şirul întreg de figuri medievale ale cântăreţilor germani, cunoscute celor mai mulţi dintre noi numai din cuprinsul muzicei lui Wagner. Grandiosul epos al Nibelungilor, mândria poporului german, şi podoaba fantaziei lui creatoare, face parte tot din epoca asta şi deschide 266 cititorului o privelişte asupra popoarelor din vârtejul migraţiunei lor. Ne interesează şi pe noi de aproape căci numele nostru e şi ei amintit In «cest amestec.». întreagă literatura aceasta se va citi deci de-aci înainte, ie Va comenta la Universitate şi ae va pune astfel baza cunoştinţelor noastre generale. Să ftm recunoscători dlui Mftndrescu pentru lucrarea sa şi să mergem tnainte pe calea apucată, Ară a ne ii teamă că, făcând din literatura germană obiect de studiu mai sistematic, ne-am periclita cumva libertatea dezvoltărei literaturii şi a... latinităţii noastre. CELE DOUĂ PSIHOLOGII: A POPORULUI ŞI A DLUI DRĂOHICESCU Din partea amicului Plato primim urmStorul necăjit şi searbăd răspuns la articolul nostru O decepţie: Nu ţiu să descoper obrazul' acelui pretins prieten care, sub masca pseudonimului Gh. Dumbravă, s-a încercat să-mi dea o lovitură prietenească de condei, în penultimul număr al acestei reviste. Este Inutil, şi respect această ultimă umbră de scrupul, cu care n vrut să mă lovească îndrăzneţul meu critic. Impresia ce mi-a făcut critica de care vorbesc a fost aceea a unui atac premeditat, cu care eram pfindit de mult şi care s-a căutat să mi se dea în momentul cel mai priincios.2 Prietenii, care mi-au semnalat veninul acelei critici, mi-au spus unanim „acela ţi-o cocea de multă vreme". Amicii mei ar fi vrut să mă consoleze, dar este şi mult adevăr în aprecierea lor. Şi iată cum stă acel adevăr. Pentru oricine ar fi cunoscut coprinsul cărţii mele şi ar fi citit imparţial articolul dlui Dumbravă, O decepţiune, nu va fi fost greu sfi vadă că autorul articolului era cu totul străin de cartea pe care o critica, căci nu şi-a aruncat ochii decât poate pe câteva pagini răsfoite în treacăt. Această convingere se întăreşte şi mai mult dacă s-ar ţine seamă cfl eu am depus la redacţie cartea mea într-o miercuri după-amiazi, iar a doua zi, joi, articolul a şi apărut.3 De aceasta criticul pare cS vrea să se apere ' DI Dumbravă nu este o damă voalată ţi umbli cu obrazul pururea descoperit. (Notele redacţiei). 1 De ce era tocmai acum priincios acest moment 7 ’ Miercuri seara foaia noastră e culeasă. 268 zicând că citise cartea şi scrisese articolul dinainte, însft avem dovezi hotărâtoare că articolul a fost scris chiar în seara când eu am depus cartea, şi prin urmare să fi vrut chiar, şi n-ar fi avut timpul material să mi-o citească. De altfel dovada de aceasta este mărturia pe care dl Dumbravă o face de la început: D-sa nu critică cartea, ci face psihologia autorului.1 Curioasă şi capricioasă critică care se ocupă mai mult de psihologia autorului! Scopul acestui răspuns este să dovedească şi publicului care este doza de competinţă, de onestitate şi de bună-credinţă cu care a fost scrisă „decepţia" dlui Dumbravă, adică cam cât de mult a citit, n-a aprofundat D-sa cartea pe care o critică aşa de puţin, şi pentru care mă atacă pe mine cu aşa căldură prietenească ? Pentru aceea să vedem .simulacrul acela de critice. Dl Dumbravă zice că nu înţelege nevoia acelui lung capitol... despre psihologia englezilor, germanilor şi francezilor, când din toate popoarele, aceste trei sunt istoriceşte şi geogi aficeşte mai departe de noi. Iată o critică. Nu ştiu însă ce să admir mai mult la ea, lipsa de bună-credinţă cu care este făcută, sau lipsa de înţelegere care a dictat-o.1 Dacă criticul meu ar fi fos! de bună-credinţă, dacă ar fi citit cartea ar fi văzut că eu mă explic în două locuri asupra acestui capitol. La pag. 66 şi 122 eu arăt cu insistenţă că acest capitol are de scop să dovedească lămurit cum lucrează factorii sociali şi istorici asupra psihologiei altor popoare, pentru ca astfel acţiunea lor să poată fi mai bine înţeleasă şi asupra noastră. în acest scop este scris capitolul, nu pentru că noi ne-am trage din neamul englezilor şi germanilor. Cât despre francezi obiecţiu-nea dovedeşte ignoranţă elementară, dată fiind înrâurirea sufletească covârşitoare ce au avut şi au francezii asupra noastră.5 O altă vină, cu care sunt năpăstuit, este aceea că nu mi-am adus aminte d-a stărui, „in aceeaşi măsură asupra folclorului şi a cultului... • In exact. Două coloane sunt dedicate căiţii. Aici sunt concentrate greşelile grosolane ale lucrării. Psihologia autorului se impunea de la sine. 1 Nici una nici alta. Si recunoşti pur şi simplu ci acest capitol era mai mult un rezumat pe larg din Fouill£e şi ci i-ai dat o extensiune prea mare, în raport cu importanţa acestei chestiuni pentru studiul psihologiei noastre 1 Serios, atât de ignoranţi ne crede, ca si nu cunoaştem influenta francezi 7 Taci, frate 1 Şi ce influenţi franceză giseşti d-U la tiranul român 7 269 asupra tradiţiilor şi a poeziei..." Dacă acerbul meu critic arfl răsfoit ceva mai bine cartea ar fi vSzut că repet de mai multe ori cS cu această parte mă voi ocupa în volumul al doilea, şi că o las cu totul ca să formeze obiectul acelui volum. Aceasta am arătat-o eu cu stăruinţă la paginile 12, 523 şi 530. Dar noi de ce să acuzăm pe dl Dumbravă faţă de această scăpare din vedere ? Este rea-credinţă, fiindcă n-a citit, sau fiindcă a citit şi n-a vrut să ţie seamă ? Care din aceste două nuanţe ?' Nu zic nimic de acuzarea ce mi-aduce că am făcut umplutură istorică. Pentru un profan totul este umplutură, în chestiunile de care habar n-are. Pentru un cunoscător al psihologiei popoarelor, istoria este izvorul cel mai bogat în interpretări şi explicări psihologice. Aici, cum am să lupt eu cu nepriceperea teribilului meu critic ? Ah, s-ar fi criticat cât de puţin şi pe sine însuşi ! (în legătură cu istoria ? Red.) Dar unde dl Dumbravă pare că triumfă este cănd crede ca m-a prins cu „nămolul de cuvinte şi tautologii". Eu însă cred că şi în această chestiune criticul meu acerb a dat în nămol, şi a vrut să azvârle acest nămol şi asupră-mi. Pentru un critic cu puţină psihologie, este uşor de văzut că dacă repetiţia nu poate trece când este vorba de un lucru neînsemnat, de a zecea mână, nu tot astfel este cu o chestiune dominantă, care ţi se impune şi te obsedează.1 Un fapt de o primă importanţă trebuie să-l repeţi, fiindcă trebuie să insişti asupră-i. Că poporul român este un amestec foarte variat de rase antropologice şi istorice este o constatare de cea mai mare însemnătate, încât nu ştiam cum să stărui mai mult asupră-i. Această revenire şi stăruire asupra chestiunilor se va regăsi în cartea mea ori de câte ori va fi vorba de o chestiune de mare interes psihologic. Ceea ce însă m-a indignat mai mult a fost să văd că sunt luat drept calomniator şi detractor al ţărănimei. Se poate calomnia cineva pe sine însuşi ? Aceasta-i pentru mine dovada supremă că dl Dumbravă m-a judecat fară să-mi citească cartea. Dacă o citea, poate că-mi făcea ca alţii învinuirea că prea am proslăvit şi am trâmbiţat calităţile mintale ale 1 Nici una nici alia. Scuza, cS era să te ocupi în volumul al H-lea de folclor etc. nu se admite, căci ar urma ca d-la si mai scrii un al II-Iea volum de Jntroducert tn psihologia poporului". Aici era locul ţi încă la loc de frunte să te ocupi de această problemă, deoarece literatura populară, credinţele, obiceiurile T(i dădeau elementele vii de cercetare. 1 Numai că prea Ie obsedează să pui o definiţie lungă de trei ori după o alta, U intervale de cftteva rânduri, este o obsesiune înspăimântătoare. 270 ţăranului român.1 Dacă am scos la iveală unele defecte şi lipse ale voinţei şi ale caracterului ţăranilor a fost cu mare durere, şi atunci am arătat că aceste lipsuri sunt umbrele unor veacuri de restrişte şi că sunt trecătoare. Am indicat chiar terapeutica socială şi economică, care le va vindeca, lucru de care iar am fost criticat în cel mai neinteligent mod. * Din aceste câteva replici se vede - sper (! !) - cât de puţin a cunoscut dl Dumbravă cartea pentru care mi-a azvârlit în faţă cele mai gentile aprecieri asupra persoanei mele. Las judecăţii fiecăruia să cântărească doza de onestitate din „decepţia" criticului meu, şi doza decepţiei mele faţă de profunzimea şi onestitatea criticilor ce mi-a făcut. Să mă opresc puţin asupra ultimei părţi a criticei. Aceasta e pur şi simplu un foarte meschin şi ordinar proces de intenţie, care se poate face .aşa de bine, costă aşa de ieftin, încât omul cel mai pătat moralmente îl poate face oricând, oricum, omului cel mai nevinovat. Este aşa de uşor şi aşa de comun să acuzi pe cineva de arivism, de reclamă, de linguşire ! Ştiu unul, tot ca dl Dumbravă, care mă acuză că studiile mele de filosofic publicate au fost scrise pentru... reclamă. Am dorit sincer acelui om să scrie şi dânsul astfel de reclamă, după cum doresc sincer dlui Dumbravă să ariveze şi dânsul.1 Ei, dacă aş face şi eu psihologia pretinsului meu prieten Dumbravă, nici nu bănuieşte poate câte lucruri neplăcute i-aş aminti şi pe drept cuvânt, nu pe simple procese de intenţie.3 Dl Dumbravă zice că i-am pierdut simpatia fiindcă am dedicat cartea unor persoane influente în ţară. Şi dl Dumbravă totuşi ştie bine cât ajutor datoresc eu acestor oameni. Cum poţi mulţumi unor oameni, cari au fost buni cu tine, cari te-au ajutat şi moralmente şi în tot felul ? Neputând altfel, eu am găsit cu cale să-mi manifest recunoştinţa ce Ie datorez, închinându-le lucrarea mea, cu atât mai vârtos cu cât îi ştiu iubitori sinceri ai ţărănimei. Dl Dumbravă însă găseşte că justificarea mea este cu „cuvinte pompoase" adică neadevărate.4 Cu atât mai rău pentru el, dacă dl Dumbravă 1 Eu am citat din carte, nu din fantazie: ţăranul dlui Drăghicescu sufere de toate „imbecilităţile" posibile. 1 Prea gentil. Nu cu preţul ăsta. 1 „Saule, Saule, de ce mă goneşti 7“ ‘ Poftim logici: pompos egal cu neadevărat. 271 nu ştie, între altele multe, cel puţin aceea că singur din toti oamenii politici dl Dissescu a strigat în Senat că nu trebuie să vii în ajutorul ţăranului cu mijloace luate tot din sărăcia lor, ci sS-i ajute cu mijloace din altă parte. Eu am crezut că este onest să-mi arăt recunoştinţa către astfel de oameni, cari au fost buni cu mine şi cu pătura ţărănească din care am ieşit. Care-i acum părerea dlui Dumbravă 7 Probabil, dânsul are altă concepţie: să critici şi să insulţi pe binefăcătorii tăi, pentru ca să te arăţi independent. Aici, este adevărat, că nu împărtăşesc sentimentul dlui Dumbravă după care ingratitudinea trebuie să fie răsplata celor cari au fost binevoitori cu noi. Dacă acerbul meu critic vrea mai mult decât atât pentru ca să-i dovedesc caracterul meu nentârnător, îi mărturisesc şi îi voi putea dovedi, la trebuinţă, că bunăvoinţa dlor Kalinderu şi Dissescu n-am cerşit-o şi n-am provocat-o intenţionat, ci am avut suprema şansă să-mi vie singură. Onestitatea mea mă împiedică însă să fiu independent în felul cum o înţelege dl G. Dumbravă. D. Drăghicescu Trecând peste tonul de trivială văicăreală din ponoasele dlui Drăghicescu, vom face câteva reflexiuni în meritul chestiunei. Se pare, înainte de toate, că critica noastră l-a durut. Prietenii D-sale l-au „consolat" chiar, şi ne-au atribuit nouă intenţii criminale de distrugere. Ce putem face acum decât să-l consolăm şi noi şi să-i dăm cea mai perfectă asigurare că nu e nici o persecuţie la mijloc, că ne-am făcut pur şi simplu datoria de informatori asupra omului şi operei sale, în virtutea principiului „amicus Plato, sed magis amica veritas". Cu o adorabilă copilărie, ne acuză apoi că nu i-am citit măiastra carte. Cum asta ? Pentru că „eu am depus cartea mea la redacţie miercuri după-amiazi, iar a doua zi, joi, articolul a apărut". E o argumentare ştiinţifică aceasta, ca toate argumentările dlui Drăghicescu. Ca şi când în librării şi în biblioteci n-ar fi fost alt exemplar, decât cel cu dedicaţie prietenească adus de D-sa miercuri seara! Şi pare că nu ştie toată redacţia şi tipografia că acel articol miercuri era tipărit gata! Ei nu ! Decepţia noastră era aşa de mare tocmai pentru că citisem cartea cu atâta băgare de seamă. Ce vreţi I Nu se trece repede peste o 272 publicaţie comandată de minister, retribuită de minister şi tipărită de minister! Şi fiindcă am ajuns la convingerea fermă că e o lucrare superficială, fără metod şi precizie, cu vorbărie multă în părţile secundare şi cu nesocotirea momentelor esenţiale din psihologia poporului, am mărturisit-o fără înconjur. Mai mult chiar, suntem aşa de convinşi de adevărul acelei afirmări, încât prevedem că nici un scriitor cu pricepere adâncă în materia asta, nimeni dintre criticii cari îşi respectă iscălitura nu va putea dovedi contrariul ziselor noastre. Rămâne acum chestia „arivismului". Aici lovitura noastră pare a fi fost mai crudă. Dar ce era să facem ? Trebuie pornită o dată campania în contra acestor mlădioase fire de iederă - vedeţi ce comparaţie inofensivă întrebuinţăm ? - cari îşi caută mereu stejarii în jurul cărora să se încolăcească, pentru a se putea ridica. Şi fiindcă dl Drăghicescu vrea să cunoască şi „concepţia" noastră onestă, dar absolut onestă, află că şi noi ştim preţui pe acei oameni de merit şi le dăm deplina noastră recunoştinţă pentru faptele lor. Socotim însă că i-am insulta dacă această recunoştinţă am atârna-o de clopotul publicităţii sau am căuta s-o exploatăm, sau am manifesta-o în culoarele antişambrelor, - căci bărbaţii de merit nu ne cer asta, ei ne recunosc libertatea cugetării şi dreptul la dezvoltarea deplină a individualităţii noastre, fără temenele şi fără milogeli. Este aici o chestie de principiu şi tocmai fiindcă e de principiu, dl Drăghicescu n-o înţelege. D-sa ne asigură că este mieluşelul nevinovat, care adoră pe dl Dissescu fiindcă „a strigat în Senat" să se vie în ajutorul ţăranului şi încolo n-a urmărit nimic cu dedicaţia. Serios, numai pentru asta ? Ei, apoi cum se face că vreo câteva zile după apariţia cărţii, dl Dissescu cere Senatului universitar înfiinţarea unei noi catedre de „Psihologia poporului român" şi asta tocmai în vederea numirei dlui Drăghicescu ? Ba nu zău, de unde această coincidentă ? Drăguţa de „mintalitate" a dlui Drăghicescu, ce şireată mai e ! Ca a porumbelului! MOMENTUL SOLEMN Intr-o seară mare, seară de Crficiun, dioscurii de la Weimar, Schlller şi Ooethe, căutau un subiect de discuţie, vrednic de solemnitatea momentului. Şi au convenit că prin nimic n-ar putea prăznui în mod mai demn acel punct luminos în istoria popoarelor, ca stând de vorbS asupra nemurirei, sau a altor probleme de înalt ordin metafizic. Noi Sştia obscurii de la Bucureşti cu ce am putea sfirbStori mai bine acelaşi moment solemn, decât tot prin meditaţii asupra unor probleme, mai puţin metafizice, desigur, dar tot atât de înalte şi de importante pentru împrejurările noastre. Ne gândim în primul rând la literatură şi la oamenii cari o fac şi avem Într-adev3r o satisfacţie sărbătorească. E o strălucire de la un capSt la altul. Sori şi genii de toate categoriile revarsă lumina din abundentă, ca într-o grădină fecrică. E o stare aşa de mulţumitoare, încât, dacă am trăi pe vremea poveştilor şi am întâlni pe drumul nostru pe Dumnezeu şi pe Sf. Petru, sluga-i credincioasă, iar aceştia ne-ar întreba, zicând: „Muritorule, v-am dat scriitori şi artişti, învăţaţi şi psihologi de tot soiul, ce-ti mai trebuie ?" - credeţi că n-am ştii ce să-i răspundem, decât: „Tti zici, Doamne; n-am ce-ti mai cere !“ Unde sunt scriitori mari şi mulţi, neapărat trebuie să fie şi reviste multe, puse toate în serviciul bunului-gust, al cugetărei drepte şi al simţirei echilibrate. Gândul nostru se opreşte şi la aceste şi cu mândrie vedem cum numărul lor creşte şi cum, de câte ori una încetează - meteor modest ce nu lasă decât o dâră fulgerătoare în urmă-i - răsar altele în locul ei, în şi mai dalbă strălucire. Iar pe urma luminei lor cultura noastră înaintează în pas gimnastic. Ceea ce ne umple de bucurie la vederea acestor reviste este pacea şi armonia cu care se lucrează toate către aceeaşi ţintă. S-ar părea că îngerii 274 din centri, când au trâmbiţat „pace şi între oameni bună voire*', au vizat de-a dreptul revistele noastre, cari s-au supus acelui glas de cheruvimi. Nici nu se putea să nu asculte, căci mulţi dintre conducătorii revistelor sunt poeţi, iar poeţii au comunicaţie directă cu vestitorii cereşti, de la cari îşi iau inspiraţiile. Şi chiar noi criticii, cu toată bănuiala că întreţinem legături tainice cu infernul, ne supunem poruncilor cereşti, de dragul conlucrării pacinice. Adevărat că felul cum se manifestă această pace şi conlucrare este unic. La alte popoare mai există raporturi reci între tineri şi bătrâni, stavile sociale, prejudecăţii de merite şi talent, - la noi însă cei încărunţiţi în luptă şi vrednicie se apropie în dragoste de generaţia mai nouă. La alţii mai vezi înfumuraţi, cu personalitatea exagerată, - la noi au cu toţii justa măsură a personalităţii lor. Aiurea se găsesc vânători de noroc literar şi de arginţi oficiali, panglicari de bâlci, iubitori de tam-tam şi paraziţi ai reclamei, - la noi această speţă a murit. Şi ce mai găseşti aiurea ? Bărbaţi cari se dedau la intrigi meschine, hărţuitori cu vorbe de stradă. Dar la noi - la noi sunt numai suflete mari, caractere de bronz. Prietenii noştri au statornicia gândului: şi adversarii demnitatea faptei. Şi nimic nefiresc în astea toate. Aşa trebuie să fie, unde nu sunt decât talente binecuvântate. Minţile alese şi inimile calde nu se coboară în noroiul patimilor plebeie, n-au în vedere scopuri mărunte, căci menirea lor e tot înainte, spre gloria neamului, spre triumful artei... Iată pentru ce momentul în care ne găsim literariceşte acum, când trecem într-un nou period, ni se pare măreţ ca niciodată. Iar solemnitatea lui creşte, văzând perspectivele ce se deschid pentru anul ce vine. în toate taberele prefacere zgomotoasă. Reviste noi, cu oameni noi şi cu direcţii noi. Lumină în urmă deci şi înaintea noastră lumină. Salutăm cu drag zorile viitorului an literar. Privim plini de încredere la acei ce se gătesc de muncă. îi asemănăm cu nişte corăbii din port, cu pânzele ridicate şi gata de plecare. Câte nădejdi nu stârnesc în noi aceste mândre corăbii, încărcate cu hrana pe un an, cu căpitani isteţi şi talentaţi mateloţi, dar mai ales, cu arme de atac şi de apărare. Câte comori vor aduce ele, pe câţi naufragiaţi vor primi pe bordul lor şi vai, ce grozavă boală de mare vor avea de încercat bieţii poe(i din cabine! 275 Dar înainte. Viitorul va vorbi de noi, căci momentul e istorie. B o pagină strălucită care se scrie acum ţi sunt fericit că, într-o notă prizărită dedesubtul acelei pagini, va figura $i numele meu. ADDENDA I OVREII ŞI LITERATURA ROMÂNĂ O pagină mai mult în istoria literaturei române. Nu este, desigur, o pagină însemnată. Dimpotrivă, e lipsită de orice strălucire. Dar ea există, e scrisă, şi cercetătorul nu poate să treacă peste ea fără să se informeze exact asupra coprinsului. Şi de altfel, curiozităţi de aceste simptomatice atrag totdeauna, mai ales când nu se manifestă izolate, ci de un grup întreg de indivizi, aparţinători unei anumite rase. De când porţile şcoalei române s-au deschis largi tuturora, fără deosebire de confesiune religioasă, ovreii şi-au ocupat colţişorul lor în viaţa noastră intelectuală. O dată învăţându-ne limba, era natural ca să intre în presa politică şi cea literară, să-şi creeze apoi şi organe proprii de publicitate şi să ne secundeze în toate manifestările noastre. Iată-i glăsuind în versuri române, culegând şi studiind literatura populară, interesându-se de vechile izvoare literare, tălmăcind elementele limbei, cu un cuvânt, intraţi în rolul pe care ovreii din alte state, şi-l însuşiră cam de pe la anul 1830 încoace. Filologi, critici, poeţi şi prozatori, ei scriu, luptă, imitează, caută să răzbată, timizi mai întâi, apoi tot mai îndrăzneţi, dând asalt instituţiunilor culturale. Ca şi coreligionarii lor din ţările apusene, ei se aştern pe traduceri, voind a transplanta între noi seminţele gândirii străine, îndeosebi a literaturei cosmopolite. Şi când, după atâtea sforţări, nu izbutesc, privirile lor se îndreaptă nostalgice spre răsărit - spre ţara palmierilor şi a cerului pururea senin - şi se fac apostoli îndemânatici ai sionismului. în general însă, toţi aceştia păstrează caracterul de colonie străină, între ei şi locuitorii autohtoni nu se produce nici un proces de asimilare spirituală, nici o apropiere. Tot ce tipăresc rămâne fără răsunet şi fără vreo influenţă simţită asupra fluctuaţiunilor culturei române. Cauzele principale le găsesc în următoarele. 279 întâi de toate, din întreaga ceată de scriitori lipsesc talentele robuste, cari să se fi ridicat deasupra mulţimei şi să o fi cucerit prin munca lor. Scriitorii noştri ovrei, în orice ţară ar fi trăit, n-ar fi fost consideraţi mai mult de nişte mediocrităţi. Al doilea, ei nu puteau sS exercite vreo influenţă asupra noastră, cfttă vreme s-au încăpăţânat a conserva întru toate caracterul şi mentalitatea rasei lor, rămânând scriitori israeliţi în limba românească. Ei n-au ţinut, mai departe, seama de adevărul tot mai luminos, că un popor mic ca al nostru, la începutul dezvoltării sale, nu poate avea decât o literatură pornită din cea mai largă conştiinţă de rasă şi că numai identificându-se cu idealurile neamului românesc puteau să fie folositori. Dimpotrivă, au dat frâu liber însuşirilor dizolvante, proprii firei lor, militând sistematic pentru direcţiuni diametral opuse intereselor noastre superioare. Nu numai ca indivizi, în presă şi în literatură, ci până şi în societăţile lor preconizează următoarele idei: „Nu este exact că există o deosebire între om şi om; toti suntem de o singură origină, toţi aparţinem uneia şi aceleiaşi familii, care se numeşte omenire". „Cuvântul rasă, ca multe cuvinte, care a servit pentru a depărta pe om de la frate-său, este o noţiune interpretată într-un mod greşit şi fals, un cuvânt care ar trebui să fie şters din dicţionarul oamenilor culţi şi mai cu seamă din cărţile noastre didactice..." Noi propagăm redeşteptarea conştiinţei coreligionarilor noştri că suntem o parte integrantă a naţiunei române, şi, împreună cu dânsa, fii ai omenirei..."1 Aceste continue ieremiade umanitariste, alăturate la celelalte motive, dintre cari să nu uităm nici specula(iunile mercantile ale multora, explică izolarea la care literatura ovreilor noştri este fatalmente condamnată. * în fruntea scriitorilor ovrei trebuie să socotim, fără îndoială, cele trei spirite mai serioase, învăţaţi şi muncitori neobosiţi, pe Gaster, Şăineanu şi Tiktin. Dintre toti, acesta din urmă, cu cercetările sale filosofice şi îndeosebi cu gramatica şi cu dicţionarul ce tipăreşte acum, se bucură de 1 Analele ioc. ist. luliu Barasch, U, p. S. 280 mai multă consideraţie la noi şi în străinătate. Gaster şi Şăineanu, prin lucrările lor, cu toată limba barbară în care scria cei dintâi, au meritul de a fi făcut cunoscute în ţară câteva izvoare străine, referitoare la studiile folclorice şi de a fi arătat câteva sisteme de procedeu ştiinţific în stu-diarea vastului material de literatură poporană. Dacă în activitatea lor n-ar fi fost călăuziţi şi de interese personale şi nu s-ar fi făcut imposibili prin polemice agresive şi anti-româneşti, puteau să-şi afirme puterea lor de muncă în opere şi mai puţin atacate de critică. în rândul folcloriştilor trebuie să amintim pe dl Schwarzfeld, rămas cunoscut de când cu discuţia asupra colecţiei de poezii populare a lui Alecsandri, discuţie în care avea o bună parte de dreptate, căci în realitate bardul de la Mirceşti n-a făcut o ediţie ştiinţifică a poeziilor, n-a păstrat forma lor primitivă, ci a poetizat şi reconstituit texte defectuoase. Dl Schwarzfeld însă nu face numai studii de „psihologie populară", ci conduce şi publicaţiuni de propagandă semită, ca Anuarul pentru israeliţi şi altele, e un luptător îndrăzneţ, dar n-are cultura necesară pentru a scrie lucruri de valoare în specialitatea atât de călduros îmbrăţişată de către ovreii noştri.1 Schwarzfeld are meritul de a fi tras atenţia asupra lui „Cibili Moise (Froim) vestitul în ţara românească",2 un fel de Anton Pann, vesel şi sentenţios al ovreilor. Acest Cilibi e născut în 1815 la Focşani, a scris mai multe cărţulii de pilde şi apropouri, originale şi compilate ca d. e. „Scumpă şi frflmoasă este ziua de astăzi, fiindcă ziua de ieri s-a dus şi nu se mai întoarce, dar ziua de mâine nu se ştie, fiindcă este viaţă şi moarte". E interesant a şti că Cilibi Moise a fost singurul ovrei naţionalist. înainte de moarte, el „se ruga lui Dumnezeu să vază pe români independenţi căci astfel vor fi fericiţi". într-un loc exclamă: „Să trăiască naţiunea israelită şi să fie de români în ochi bine primită". Şi iarăşi: „Toate naţiunile din acest ţinut să ne rugăm lui D-zeu pentru sănătatea românilor şi noi cu toţii pentru sănătatea ţăranilor, cari ne hrăneşte şi cu toţiî pentru soldaţii români, cari ne păzeşte"... Trecând la literatura propriu-zisă, întâlnim mai întâi pe dl Ronetti-Roman, poet cu calităţi mult mai accentuate de critica ovreiască. 1 Cronica israelită face portretul dlui Schwarzfeld, numindu-1 un om insuportabil: spirit absolut incult, un mic bScan devenit ziarist, om de-o brutalitate revoltătoare... deviza lui este: „gratis".... Iar noi adăugăm cuvintele din Biblie: „Tu zici!“ 3 Vezi Anuarul pentru israelifi, V, p. 93. 281 Poemul său Radu (tip. la 1878), cu povestea versificată Frumoasa fără corp, are, pe lângă foarte multe stângăcii poetice şi imperfecţiuni de limbă, câteva pagini energice, iar piesa dramatică Manasse, dacă n-ar fi o lucrare cu totul străină de sufletul nostru, ar fi avut o primire literari mai bună decât i s-a făcut. Ronetti-Roman e poetul rasei sale, atât când scrie despre Radu, cel proscris pentru sfânta libertate, cât şi în Manasse, când deplânge soarta inexorabilă a căderii poporului evreu; e un apostol uneori convins că: Decăt să piară-un neam întreg Pentru eternitate, Ce a ştiut să simţ-ndSnc Măreaţa libertate, Mai lesne stelele se sting Şi-n noapte firmamentul, Mai lesne munţii se zdrobesc Se zdrumecă pământul... Dintre ceilalţi poeţi mai tineri, singurul talent remarcabil este al lui A. Toma, cunoscut prin un volum de traduceri din Carmen Sylva. Poeziile M. Sale Reginei au fost îmbrăţişate cu o dragoste suspect de pronunţată din partea versificatorilor ovrei. Ele au avut pentru aceşti poeţi atracţiunea pe care poezia populară a avut-o pentru ceilalţi intelectuali: mine rentabile de exploatare. Cu toate astea însă, traducerile dlui Toma sunt muncite şi superioare încercărilor tovarăşului său Ighcl şi ale altora. Ceilalţi autori de volume şi colaboratori răzleţi ai diferitelor reviste sunt cu toţii imitatori de-ai lui Heine, începând cu fecundul Steuermann şi sfârşind cu flecărcţul epigramist Goldner-Giordano. însuşindu-şi partea mai rea a liricului german, ei ating adeseori mâigi-nile frivolităţii şi-s plini de ironie falsă faţă de ei şi de societate, înrudirea de sânge cu Heine le dă un curaj ciudat, îi fanatizează ca ovrei şi-i face încrezuţi ca scriitori. Capitala Moldovei actualmente are fericirea de a ceti multe secreţiuni de-aceste, de-ale muzei semite. O notă nouă, simpatică din punct de vedere evreiesc, aduc sioniştii. Toate frământările din timpul din urmă, mizeriile de-acasă, emigrările, dorul de pribegie, visul deşteptat de congresiştii de la Basel că în curând vor vedea pământul făgăduinţei, care a dat popoarelor - şi a luat evreilor - un D-zeu, au un răsunet şi în poezia lor. Poezia lui Steuermann, 71i nu 282 mă vrei, o, ţară, eu totuşi sunt al tău, cuprinde o parte din duioşia sufletului evreiesc. Asemenea găsesc câteva accente sincere în broşura mai mediocrului poetastru Axelrad. Iar un caracter specific israelit are volumul de proză al lui Horia Carp, un tip al evreului zbuciumat de astăzi. Traducerile ovreilor iau proporţii tot mai mari. La ziarele politice aproape toate romanele din foileton sunt traduse de dânşii. Romanele de colportaj, furnizate de întreprinzători ovrei, sunt opera lor. Bibliotecile de popularizare sunt conduse în mare parte de ei. Iar la traducerea acestor cărţi literare şi de ştiinţă populară, se conduc de aceleaşi tendinţe de „înfrăţire universală", semnalate mai sus. B. Marian, I. Husar, R. şi B. V. Vermont, Streitmann, Stern, Schonfeld, Grossmann şi alţii au dat o serie de traduceri bune şi rele, dintre care operele lui Max Nordau nu lipsesc. Nordau e un fel de părinte ocrotitor şi al ovreilor români. Nu se poate tăgădui că traducerile pot să exerciteze o influenţă deosebită asupra spiritului vremii. Tinerimea noastră în anii din urmă pornise chiar a împărtăşi multe din ideile autorilor traduşi de ovrei. Au venit însă, din fericire, scriitori români cu destul talent pentru a înăbuşi însufleţirea pentru operele alese fără gând curat, iar traducătorii s-au ales numai cu marfa vândută. în ramura criticei literare au început să lucreze dnii Simion şi Heinrich Sanielevici, amândoi duşmani declaraţi ai „ideii nobile de patrie", ai „marelui brigand Napoleon" şi acelei religii care „au născocit ura, persecuţia şi asasinatul religios"; oameni culţi, dar evrei mărturisiţi ca gândire, unul modem şi celălalt habotnic. Cu literatura română s-au mai ocupat dnii Brănişteanu de la Adevărul şi dr Melchior Hârsu, custodele Funda(iunei „Carol“. D. Hârsu a scris şi un studiu mai mare despre circumciziune. * Şi acum câteva rânduri despre dl Ighel-Deleanu, autorul volumului Vechi şi noi, apărut de curând. D. Ighel este tipul trubadurului de mahala din Capitală şi a ajuns chiar în gura lăutarilor. E un simplu imitator al liricilor noştri şi-şi manifestă însuşirile de rasă şi prin reclama continuă ce-şi face. în fruntea volumului mai nou tipăreşte câteva recenzii asupra unei colecţii anterioare, în care critici de ocazie îl clasează de-a dreptul printre Alecsandri, Eminescu, Coşbuc etc. Iată o pildă de prefaţă: 283 „Volumul talentatului nostru poet... cuprinzând versurile sale publicate şi inedite s-a expus deja în vânzare ta toate librăriele. Această nouă operă, menită a produce o deosebită impresiune In toate cercurile noastre literare, se compune din o mulţime de bucăţi scrise cu un deosebit talent şi mare agilitate în mânuirea condeiului... Noi sfătuim pe toţi iubitorii de o literatură aleasă să se grăbească a citi volumul dlui Ighel, care împreună cu G. Coşbuc şi Traian Demetrescu formează singurii noştri tineri, cari promit a fi poeţii viitorului"... Profeţia din acest specimen de critică a fost mincinoasă. D. Ighel nu este mai mult ca mai înainte: un corupător al gustului cetitorilor români. Revista săptămânală intermitentă Foaia populară, condusă de D-sa, i-a servit mult la plasarea acestui soi de critici şi de romanţe. * în timpul din urmă, intelectualii ovrei, mai ales cei cu legături străine, nu-şi fac nici un scrupul de conştiinţă din activitatea lor pronunţat ovreiască. Pare că organizarea ovreilor într-o naţionalitate aparte, cu drepturile la o cultură naţională proprie, ar avea prospecte multe de izbândă, atât de categoric luptă pe teren cultural! Au reviste şi ziare de propagandă ovreiască, în care se vorbeşte cu încredere de stăpân şi cu îndrăzneală de martir. împrumută arme de apărare şi combatere de la fraţii lor din străinătate. Caută atingere cu istoria şi literatura generală a poporului israelit şi continuă a se izola de tot ce e românesc ca spirit şi tendinţă. Până şi limba românească, adoptată pânâ acum şi de ci ca limbă literară, tind s-o elimineze şi s-o înlocuiască cu jargonul româno-israelit, în care au început să scrie. Organul lor literar de căpetenie este Lumea israelită din Craiova, „revistă pentru cultura poporului evreu", de sub direcţia dlui O. Grossmann. „Ţelul" ei - după cum o mărturiseşte în program - este trezirea evreilor „la conştiinţa lor naţională", cultivând literile, ştiinţa şi artele în raporturile lor cu viaţa poporului ovreu. Deci - cum nici nu se putea altfel - o literatură dintre cele mai tendenţioase, opusă de-a dreptul intereselor culturale ale poporului român, duşmănoase unităţii noastre de neam şi cu atât mai periculoasă, cu cât caracterul acestei literaturi hibride are să-l imprime în definitiv tot limba românească. Drept motivare a acestei izolări şi grupări de rasă „a tuturor publiciştilor şi artiştilor evrei din România pe cari îi leagă un singur gând: 284 să-şi înalţe neamul din care au ieşit", ei inventează un sofism. „De pe ogorul literilor şi artei române - continuă dl Grossmann în programul său - au fost alungaţi cu blestem şi ocară. Literaţii noştri au fost izgoniţi sub acuzarea că maltratează limba, în jurul pictorilor noştri s-a organizat conspiraţia tăcerei. Iar muzicanţii noştri n-au încetat să se trudească pentru gloria literaturei şi artei române. Dar ingratitudinea le-a fost răsplata. Vie în mijlocul poporului nostru şi înnobileze-l cu talentul lor. Vor gusta pentru întâia oară iubirea recunoscătoare." Şi iarăşi: „Noi evreii am fost victime şi pe tărâmul literaturei şi al artelor. Scriitori români au creat din noi tipuri odioase, cu instincte brutale. Pictura română ne-a zugrăvit cu ochi injectaţi de patimi hrăpăreţe. Să vie literaţii şi artiştii noştri sub cortul nostru şi să arate că nu suntem - oh nu ! - atât de urâţi, nici la trup, nici la suflet! Această menire îşi impune Lumea israelită Deci o mică revoluţie culturală evreiască pe pământ românesc. Indiferent dacă motivele lor sunt întemeiate sau nu - părerea mea este că nu sunt, căci de câte ori se vor ridica literaţi români, de origine evreie, serioşi şi devotaţi absolut intereselor naţionale române, nimeni nu va putea să-i înlăture - scriitorii evrei, aşa mărunţi, interesaţi şi negustori cum sunt, prin izolarea lor, fac un serviciu literaturei române, căci ne scutesc a ne mai apăra şi îngrozi de influenţa spiritului lor dizolvant. în schimb, lor nu-şi fac nici un bine, căci prin tonul provocator, prin continuele agitaţii naţionaliste evreieşti, se depărtează tot mai mult de singurul ideal prin care pot să ajungă la un grad de toleranţă, dacă nu chiar de stimă din partea populaţiei, de putinţa de a se aclimatiza, identificându-se cu limba şi obiceiurile ţării şi dezbrăcându-se de tot ce-i face odioşi. Pe cât de nepericuloasă pentru români, pe atât de greşită este pentru ovrei actuala direcţie în viaţa lor intelectuală. ORIGINEA LUI ALECSANDRI I Ne apropiem tot mai mult de timpul când va trebui sfi se scrie o istorie a literaturei române cu deosebită consideraţie la originea fiecărui autor. Astăzi chiar, în toiul micilor încăierări dintre critici, se simte o pornire de a răscoli printre hârtiile familiale ale scriitorilor. Deşi scopul nu este tocmai cel adevărat, ci răscolirea se face de obicei cu gândul de a ponegri şi a micşora valoarea lucrării cuiva, totuşi este un bine în acest început. S-a atins cel puţin chestiunea influentelor provinciale asupra literaturei mai nouă, stabilindu-se zestrea pe care o aduce fiecare provincie culturei naţionale. Diferenţiare ?Asta va trebui să continue. Dacă merită să fie discutate fenomene ca preponderenta actuală a ardelenilor în poezie şi a moldovenilor în proză, găsim că cel puţin atât de important este pentru cunoaşterea spiritului literaturei noastre să se constate dacă reprezentanţii principali ai curentelor sunt români de origină, sau aparţin unei rase străine de noi. Este prea cunoscut că nu toţi câţi scriu bine sau rău româneşte sunt români. O insulă frumoasă într-o mare de popoare, cum este (ara românească, ea poartă şi hrăneşte pe suprafaţa sa, alăturea de autohtoni, un amestec bizar de resturi străine. Şi cum procesul de asimilare se petrece într-un mod lent, acţiunile şi gândirea acestor resturi uşor pot fi urmărite, ca apele unor afluenţi în matca largă a unui râu de munte. Nimic mai neplăcut decât a călca într-un furnicar. Nimic mai primejdios decât o chestiune de rasă la noi. Riscă s-o desfăşori şi vei provoca cele mai înverşunate duşmănii S-ar părea că multora le e ruşine de străbunii lor şi de numele pe care-1 poartă. 286 Consideraţii de aceste însă nu pot să intimideze pe un cercetător. El urmăreşte adevărul istoric, fără a lua în seamă limba şi numele, ci mai mult sufletul şi mentalitatea unui scriitor. Numele se schimbă, limba poate fi învăţată, chiar şi o apropiere către sufletul poporului se poate face, dar un ochi ager vede uşor cât de jenat se simte sufletul străin în haina românească şi cât de mult se trădează mentalitatea străinului la fiecare pas. Cercetări de acest fel nu caută a reduce valoarea artistică a unui poet sau prozator. Străinii, ca artişti, pot atinge culmi înalte. Grecul romanizat aduce în literatură însuşirile frumoase ale artei sale, împreună cu toate particularităţile decadenţei prin care trece elenismul contimporan; e un artist subtil, un spirit fin şi ironic, cu o bună nuanţă de lascivitate. Evreul cel pururea visător e un muncitor harnic, un suflet timid până la laşitate, un vorbăreţ sfătos şi neastâmpărat, fără a reuşi să imprime operelor sale acele trăsături de energie şi de vânjoşie, de cari timpul cu a tot distrugătoarea sa putere nu se poate lega. In acest chip fiecare străin romanizat aduce ca zestre artistică aptitudinile sau dcfcctele rasei sale, înnobilând sau corupându-le pe ale noastre. Mulţi din scriitorii noştri, străini în a doua sau a treia generaţie, sunt atât de concrescuţi cu corpul naţional şi au merite atât de însemnate pentru cultura generală a poporului şi chiar pentru dezvoltarea conştiinţei de naţionalitate, încât s-ar părea că a le mai discuta originea este identic cu săvârşirea unei crime naţionale. Păreri de oameni sentimentali ! Pentru a şti cine suntem şi ce datorăm fiecăruia, trebuie să sacrificăm multe iluzii, în care ne-am legănat de mici copii. Adevărul merită acest sacrificiu. Vom începe scrutările noastre, în direcţia de care am vorbit, cu Alecsandri, a cărui origine străină e mărturisită de el însuşi. „Familia mea e originară din Elveţia“ - zice Alecsandri într-o notă biografică inedită, scrisă la Mirceşti, 1865 şi intitulată Suvenire din viaţa mea. „Pe timpul când această Republică era în strălucire, un străbun al meu, om cu inimă îndrăzneaţă şi cu spirit cavaleresc, se puse cu a lui spadă în serviciul tării, se căsători cu o româncă şi deveni obârşia familiei Alecsandri. în una din călătoriile mele am descoperit mai multe persoane de acelaşi nume, în Veneţia, în Padova şi în Ferrara. 287 Părintele meu, vornicul Vasili Alecsandri, om de o mare înţelepciune, de o probitate rară şi înzestrat cu simţiri generoase, a ştiut să-şi creeze o avere însemnată şi o poziţie înaltă în patria sa. Maica mea, suflet nobil şi îngeresc. Elena Cozoni, era asemine de origine italiană. Născută în Târgul Ocnii, maica mea avu şapte copii dintre care cinci fete şi doi băieţi. Din toată familia mea astăzi ne găsim rămaşi pe lume numai fratele meu Iancu şi eu. Sunt născut la Bacău, în anul 1821, luna iulie, în timpul revoluţiei greceşti ce a izbucnit mai întâi în Moldova sub comanda prinţului Ipsilanti. Ţara fiind pe atunci în prada eteriştilor greci şi a ienicerilor, părinţii mei fură nevoiţi a se adăposti în codri cu copiii lor şi cu câţiva servitori credincioşi. Naşul meu a fost fratele maicii mele, Mihai Cozoni, om viteaz, vânător vestit în munţii Ocnii, carele, intrând în oastea lui Ipsilanti, ca slujbaş, muri cu arma în mână în Drăgăşani, în Valahia.**1 Aşadar, după tată, cât şi după mamă, Alecsandri era străin italian din Veneţia, dacă afirmările citate sunt întemeiate. De aceeaşi credinţă, este şi principalul biograf ai lui Alecsandri, dl O. Bengescu. D-sa face însă o mică rezervă, neputând anume preciza, dacă Alecsandreştii au venit direct din Italia în Moldova, ori s-au oprit mai întâi la Constantinopol, ca multe alte familii de negustori, ce s-au strecurat în Ţara românească. „Sigur este că au fost la Constantinopol ambasadori veneţiani cu numele de Alecsandri în Italia şi că unul din palaturile Veneţiei purta până deunăzi numele de Palazzo Alecsandri.“ Iar despre stabilirea familiei poetului în ţară, Bengescu continuă: „Cei dintâi veniţi din această familie s-au stabilit în Bârlad. Bunul poetului avea două fete şi un fecior. Acesta, după ce a măritat surorile sale, se duse la Iaşi şi, după obiceiurile de pe atunci, se puse sub ocrotirea unui boier mare, care-l orândui sameş la Bender în Basarabia. Era înainte de 1812, pe când această provincie nu fusese cedată ruşilor. De la Bender, părintele poetului trecu la Târgu Ocnei, unde se însură cu 1 Mss. no. 822. In pasagele următoare din nota autobiografici, Alecsandri descrie cileva amănunte din copilăria sa petrecută la Iaşi, - date cunoscute fi din scrisoarea asupra tui Porojan. 288 domnişoara Cozoni, ca şi dânsul de origine italiană** (Conv. lit.,XX, p. 153). Un alt biograf, dl Pătraşcu, adoptă în toate afirmaţiile Iui Bengescu, persiflând însă uşor slăbiciunea lui Alecsandri de a se socoti descendent al unei ilustre familii din Florenţa şi a întrebuinţa semne exterioare de nobleţă. Afirmaţia despre originea latină a poetului a trecut apoi în toate cărţile de şcoală şi în studiile mai mărunte. Profesorii, între cari dl Densusianu, găsesc în opera lui ceva ce reaminteşte această origine, e fineţea spiritului şi fraza delicată ce ar dovedi „un fond mai puţin oriental şi mai mult occidental şi în special italienesc**. După toate astea nu ar fi nici o îndoială, dacă n-ar fi următoarea împrejurare. Toate datele asupra familiei Alecsandri se întemeiază .numai pe mărturisirile poetului. De la el le are şi Bengescu, amic şi tovarăş de muncă îndelungată la legaţiunea din Paris. Documente familiare nu există nici într-o parte. Alecsandri însuşi era foarte îngrijorat din pricina lipsei de documente. Ivindu-se guri rele care îi contestau romanitatea, îi veni în gând să-şi facă genealogia şi însărcină pe amicul sau Papadopol să scruteze prin arhivele Veneţiei, printre hârtiile ambasadorului Alecsandri, Papadopol a şi căutat să se achite de plăcuta însărcinare, căci iatăce-i scrie poetul la 11 februar 1884: „Sunt încântat că ai mai făcut descoperiri asupra familiei Alecsandri şi aştept scrisoarea ta cu multă nerăbdare, ca s-o publici în Convorbiri. Ea va fi pentru mine şi ai mei un document de cel mai mare preţ. îţi mulţumesc frăţeşte de osteneala ce-ţi dai pentru satisfacerea mea.“ Rezultatul „descoperirilor*1 lui Papadopol nu pare însă a fi satisfăcut pe Alecsandri, căci „scrisoarea** - sau articolul - despre presupusele sale înrudiri n-a apărut nici în Convorbiri, nici aiurea şi poate nici n-a fost scrisă. în manuscrisele lui Papadopol cel puţin nu se află nici o urmă. Rămâne acum să ne informăm dacă există şi alte versiuni asupra originii familiei poetului. II Dacă afirmaţia despre originea italiană a lui Alecsandri seamănă a legendă, născocită poate cu singurul gând de a da hainei de poet o 289 înfăţişare mai romantică, versiunea a doua, că dulcele cântăreţ al gintei latine şi creatorul lui Peneş Curcanul ar £1 evreu, este surprinzătoare. Biografii de până acum n-o susţin. Ei n-au îndrăznit să se gândească la posibilitatea asta. Şi bine au făcut, căci a deschide discuţii asupra originei, într-un timp când Alecsandri era singurul poet al ţării, când poporul îl idolatriza, însemnă a proclama o revoluţie literară. Astăzi însă numărul scriitorilor a crescut. Poeţii vănjoşi au dus limba şi literatura cu câţiva paşi înainte. Producţiile lui Alecsandri nu mai rezistă la orice comparaţie cu operele autorilor din generaţia lui Eminescu. Citiţi cu atenţie articolele de astăzi ale entuziaştilor admiratori de odinioară şi veţi găsi în ele retractări sfioase, sau cel puţin aprecieri calme, rezervate. O probă că Alecsandri aparţine acum trecutului, istoriei, şi se poate vorbi asupra lui cu toată francheţea^ fără a atinge susceptibilităţi. Oricât de monstruoasă ar fi în aparenţă ştirea despre originea semită a bardului, suntem datori să o înregistrăm şi să ne ocupăm de ea. „în anii 1850 - scrie un anonim în Anuarulp. israeliţi pe 1893, p. 185 - circula în Iaşi un cântec satiric contra lui Alecsandri, în care era luat în bătaie de joc ca jidan. Ol Nicolae Beldiceanu, profesor în Iaşi, ne asigură că acest cântec se cânta odată de mult, de lăutari. Sunt bătrâni în Iaşi cari ştiu spune, cu siguranţă, că tatăl lui Alecsandri nici nu-şi ascundea originea evreiască.'* Sorgintea acestei informaţii este israelită, dar dacă n-ar fi altceva adevărat în ea decât existenţa cântecului menţionat şi totuşi merita amintirea. Or, cântecul e cunoscut în adevăr; o copie de pe el s-a păstrat printre manuscrisele Academiei, sub titlul Maiafes, chintic de Şabăs: RibAlecsandrichi Puişor de Refchi Chele botezată Arihin dentată, în Roman ce caţi Cu alţi boteza(i Cînd te tragi din Jud Ah ich banaid ? ! Ce chinţi româneşti Şi nu jidoveşti Cum rabin |-au spus Sus ainis sus Ce-ai făcut chintari 290 Doini lacreraoari. Parcă n-ai avut MaifestnTalmut. Tot ce-ai tipărit, C-usturoi ai tmputit Chit pentru teslari Zic rău ci eşti magari. II Gunarcfi din Rusalim Te-ai spariet în Crim Căci eşti voinicos Dar zic zău fricos, Puriţii au zis Că mergi la Paris Sichisligi Domnii Handel şmecherii, Să nu bănuieşti Că-ţi zic Iehneşti (?) Ca tocmai tartan N-o fi domn roman. Ţ-ar şide mai ghitu Să rămâi levitu cahal şi haham Cuşer să mâneam. Să strigam sus, sus Tot târgul de sus. Cum ai fost chintal Cum tot Iusafat. Lasă-ţi perciunaţi Că sunt hărţagaşi Căci zău ce-i păţi Cu steoa (?) vei împărţi Ghilir vin la voi Buri hat adnoi. Rib Alecsandri ki Forfales mitehiski Ah ghivald vus vei Miciucădetei Ci-I faci deputat Arihin din tat ? Toate toate-s vis Cum singur ai zis. SS-ţi tot zică măgar.1 1 Mss. no. 21, p. 253 ţi 254. 291 Pecum vedem, un pamflet obscur şi vulgar la adresa poetului, bănuit a avea pretenţii la tronul Moldovei. Cântecul însă a fost răspândit tn realitate şi e citat şi astăzi de habotnicii Moldovei şi de publicişti evrei ca dl Schwartzfeld, cari îşi revendică pe Alecsandri ca frate de sânge. întâiul şi singurul român, care susţine categoric originea evreiască a lui Alecsandri, a fost paharnicul C. Sion în a sa Arhondologie a Moldovei, amintiri şi note contimporane, scrise între anii 1844 şi 1858, cum afirmă dl Ghibănescu, editorul lor. Genealogiile stabilite de Sion sunt, adevărat, fantastice. Istoricii noştri actuali nu pun nici un preţ pe ele. O dată tipărite însă, discu(ia asupra lor, cu restabiliri şi completări e necesară. Articolul despre familia Alecsandri e următorul: „Alecsandri. Două neamuri. Cel adevărat este grec moldovcnit; au rămas în Basarabia, din care mai cunoscut este şatrariul lordache; iar acei din Moldova, deşi sunt mari şi bogaţi, dar nu suni nici adeyăiat Alecsandri, nici moldoveni. Au fost un Mihalache Botezatu, jidov din târgul boilor din laşi, frate cu Cerbu Ochincaru, care au trăit până pe vremea domniei lui Ion Vodă Sturza. Acel Mihalache Botezatu a fost stolnic ia Sf. Spiridon, s-au însurat şi au luat o soră a şatrarului Alecsandri şi au făcut mai multe fete şi un fecior, pe Va sile Mihail, care au fost slugă în casă la logofătul lorgu Ghica. în urmă, când Ghica au fost ispravnic la Bacău, pe la 1814 l-au făcut logofăt şi atunce s-au şi însurat cu Elenca, fata pitarului Dimitrache Cozoni de la Ocna şi ş-au luat porecla Alecsandri dc pe mă-sa. La 1818, făcându-se stăpânul său, Ghica, vornic de aprozi, l-au rânduit sameş de vomicie şi au mijlocit ia domnul Calimah de l-au boierit, făcându-l medelnicer. La 1821, în vremea ienicerilor, fiind lipsă de scriitori în visterie şi eu fiind cu el cuscru, l-am chemat la Iaşi, au intrat în visterie. Atunce după împărăteasca poruncă, luându-se moşiile mănăstirilor greceşti şi ale tuturor grecilor în socoteala vistieriei, pe Vasile Alecsandri (tatăl) l-au rânduit sameş veniturilor acelora şi au ţinut sămeşia până la 1827, când s-au dat moşiile iarăşi înapoi grecilor. Din sămeşia aceea şi din tovărăşiile ce avea cu cei mai mulţi posesori, au făcut mare stare, şi-au cumpărat moşia Mirceştii de la postelnicu Andrei Milu, şi-au făcut case mari în Iaşi, s-au făcut şi spătar şi apoi sameş de visterie, pe care au ţinut-o până pe la 1840. Pentru averea cea multă l-au tras aproape Mihai Vodă Sturza, îl avea deputat în Obşteasca Adunare şi candidat la 292 domnescu divan. L-au făcut postelnic mai în urmă şi vornic mare şi pe fiii săi, cel mare, Vasile, spătar, şi cel mic, Iancu, ofiţer şi domnesc aghiotant şi au cumpărat moşia Folteştii de la logofătul Lupu Balş, Patraşcani din ţinutul Bacău şi Moineştii din ţinutul Eşii.“ Mărturisirile astea sunt deci făcute de un contimporan al poetului şi rudă în acelaşi timp, „fiind cuscru cu el“. Date fiind inexactităţile cele multe din alte genealogii ale lui Sion s-ar putea trage la îndoială şi veracitatea afirmaţiei că „Mihalache Botezatu, jidov din târgul boilor din Iaşi“ ar fi întemeietorul familiei Alecsandri, deci bunicul poetului. Trăiesc însă foarte mulţi moldoveni, boieri veritabili, cari împărtăşesc vederile lui Sion şi ştiu că bunicul poetului a fost evreu botezat şi s-a ridicat din treapta cea mai de jos a populaţiei evreieşti. Unul din cei mai venerabili bărbaţi ai Moldovei, .fost ministru de Culte, mi-a făcut declaraţie în acelaşi sens. Iar un scriitor antisemit dintre cei mai severi şi mai obiectivi, tot moldovean, mă încunoştiinţează că şi în familia D-sale există tradiţia despre originea israelită a Alecsandrineştilor. Un proces de moştenire a făcut să se vorbească iarăşi de înrudirile poetului. Iată ce i se scrie din Iaşi ziarului Lupta, cu data de 8 decembrie 1901: „O cauză de împărţeală între moştenitorii defunctului Brănişteanu, pendinte înaintea Tribunalului din Iaşi, secţia IlI-a, aduce pe negândite o lumină mare asupra poetului V. Alecsandri. Poetul era unul din verii lui Brănişteanu şi dacă ar trăi ar concura la succesiunea acestuia. Din actele prezentate de părţi se constată că bunicul lui Alecsandri era jidan, făinar din Botoşani şi se numea chiar Alecsandri-Jidanul." Ar fi interesant să se cunoască actele aceste, dacă ele există. Din dovezile ce ne stau la îndemână ştim numai că Alecsandri era în adevăr rudă cu colonelul Iancu Brănişteanu, căruia-i ziceau „mon cusin(ele) sunt pline cu urme despre relaţiile lor financiare, cu socoteli de bani trimişi doamnei Paulina Lucasievici (soţia poetului) din venitul după moşia Folteştii, districtul Covurlui.1 Ce legătură a fost însă între Brănişteanu şi bunicul lui Alecsandri nu rezultă din aceste scrisori. 1 Vezi Mss. Acad. no. 1636 şi corespondenţa lui Iancu Alecsandri. O parte din corespondenta lui Alecsandri cu Brănişteanu a fost dSruitâ de dl prof. N. Iorga prinţului A. Calimachi. 293 Ceea ce trebuie sfl relevăm numeidecftt este contrazicerea Intre informaţia din Lupta şi cea din Arhondologie. într-un loc avem pe Mihalache Botezatu din Iaşi, stolnic Ia Sf. Spiridon, aici pe Alecsandri Jidana, făinar din Botoşani. Deci doi bunici deodată şi amândoi evrei. Dar iată şi un ai treilea. Marco Antonio Canini, un publicist italian, care a trăit mult timp fn România, a scris o broşură despre originea pur latină a românilor şi a tradus în italieneşte Latina ginta de Alecsandri, polemizând cu Ion Brătianu în chestia israelită, afirmă: „11 a oubli£ que le plus distingul des po&tes roumains vivants, Alecsandri, este d’origine juive, fils d’Isaac Alessandri, deTrieste“.' în faţa unei abundente atât de mari de strămoşi şi bunici evrei e foarte greu să te hotărăşti pentru unul dintr-înşii. Din contră, ţi-ar veni cu mult mai uşor să declari de mincinoase tonte combinaţiile israelite, dacă nu s-ar impune de sine câteva reflexiuni, asupra cărora trebuie să insişti. III Părăsind cu desăvârşire legenda inventată de Alecsandri despre originea sa nobilă italiană, ne vom opri exclusiv la versiunea a doua, având a cerceta de aproape motivele care ar putea proba consanguinitatea lui cu israeliţii noştri pământeni. Mărturisim că există câteva dovezi contra acestei supoziţii. întâiul şi cel mai puternic argument, care în aparenţă răstoarnă totul, este faptul ştiut că, în viaţa publică a României din cursul câtorva decenii, Alecsandri a fost incr.rnaţiunca antisemitului de profesie, agitatorul consecvent şi ultraşovinist, de câte ori chestia israelită se punea în discuţie. în scrisorile sale particulare, în proză şi cu deosebire în comedii, apoi în viaţa sa politică, umbra hidoasă de evreu nu-1 lăsa să doarmă, îl provoca la vecinică luptă şi-l silea să-şi arate ura adâncă împotriva acestei rase, antipatia pornită dintr-un izvor adeseori inexplicabil. De mic copil, pe când trăia în laşi, în Str. Sfântului Uie, căuta pricini fiilor lui Moise. „Evreii nu mai îndrăzneau a trece pe strada casei noastre 1 Canini, La viritf sur la question israfUte. Paris, 1879, p. 43. 294 din cauza zburăturilor de pietre cu care îi împroşcam", zice el în scrisoarea despre Porojan. De câte ori părăsea ţara, fie pentru studii şi pentru lungile călătorii în ţările fermecătoare ale Occidentului, fie, mai târziu, pentru a ocupa înalta demnitate de ministru plenipotenţiar, el îşi reamintea vecinic de rana din corpul naţiunei române. Foarte semnificativ rămâne un incident descris de dl G. Bengescu (Conv. lit., XXV, p. 970), despre influenţa ce o aveau evreii asupra inspiraţiunilor lui Alecsandri. Poetul îşi alesese locuinţa în Strada Murillo din Paris, de dragul unui parc din apropiere. De aici el îşi făcea plimbările zilnice, ca să se concentreze asupra vreunui subiect literar. Dar - zice biograful - „el nu ştia că prin prejurul parcului Monceau sunt stabilite familiile israelite cele mai bogate din Paris. îndată ce făcu această descoperire neplăcută, îndată ce se întâlni în plimbările sale prin aleurile parcului cu copiii jidanilor, pe cari îi mirosea de departe, recunoscându-i printre sute de alţi copii, el se dezgusta şi de cerul albastru, şi de pădurea adâncă, şi de grădina în care proicctase să facă lungi preumblări şi să caute inspiraţiuni voioase. Ura târtanului în care fusese crescut se întărâta prin acest contact zilnic şi-i strica toată plăcerea." De câte ori se întorcea din străinătate în Moldova, pretutindeni îl întâmpinau aceste fantome şi în asemenea cazuri îşi vărsa necazul în proza sa, arătându-şi tot dezgustul, în pasage ca cel din Iaşi în 1844: „... Cele mai multe case sunt crâşme proaste ţinute de jidovi zdrenţăroşi şi printre ele de abia zăreşti câteva locuinţi de români. ... Ce zărim ? o fiinţă cu barbă şi cu perciuni, un jidov... după acesta, alt jidov şi iar, şi tot jidovi ! Nu cumva suntem în Iodeea ? Nu cumva Capitala Moldovei este un târg jidovesc ? Nu cumva vom fi siliţi să zicem că românii sunt străini în Iaşi ? De mai mulţi ani acum, Moldova s-a făcut locul de scăpare a tuturor jidovilor, a tuturor vagabonzilor goniţi din Germania şi din ţara rusească. Aceste mii de lăcuste flămânde au umplut toate colturile pământului, toate târgurile de ticăloşia lor, concurinţa jidovilor au omorât industria şi comerţul naţional. Şi aceasta se înţelege prea bine. Românul este din fire curat în relaţiile lui, când dimpotrivă, jidovul este mârşav, şiret şi caută totdeauna să înşele pe aproapele său.“ 295 Alecsandri semnalează deci de timpuriu pericolul semit tn Moldova, alarmează lumea în contra năvălirii evreilor din Rusia şi Austria ţi caracterizează firea hrăpitoare a jidovului cămătar şi spoliator. In Istoria unui Galbăn, d&nd pilda cu Leiba, care a tăiat cu chila zimţii galbănului şi a fost surprins de hoţi în codrul Herţii, tn Călătoria tn Maroc şi chiar în Dridri, motivele astea revin, în aceeaşi formă, deşi tn situaţii deosebite. Mai intensiv însă îl preocupă evreii în comedii şi în acel şir de scenete comice, cari la timpul lor fâceau deliciile poporului românesc de pretutindeni. Subiectele comediilor lui Alecsandri, fiind luate din viaţa românilor moldoveni, evreii, natural, trebuia să-şi aibă partea lor în ele, căci sunt piese cu tendinţe sociale. Bate însă la ochi c& Alecsandri caricaturizează mai mult, decât să prezinte pe evreu aşa cum este, cu înfăţişarea adeseori grotească, cu limbajul cel stricat şi cu moravurile şi gândirea atât de străine de ale noastre. Bl nu-1 întrebuinţează ca element comic, ca surogat artistic, ci ca mijloc de agitaţie, ca un cal de bătaie, destul de bun totdeauna pentru a provoca efect şi emoţie în public. în general, scriitorul nostru antisemit nu reuşeşte a crea tipuri mari şi studiate printre evrei. Nicăieri conflictele sociale sau sufleteşti nu sunt motivate cu acea pătrundere, cu acea putere de artist cu care a reuşit de curând dl Ronnetti-Roman sau Caragiale în Făclia de Paşti. Locul acţiunei şi al intrigei îl tine fraza şi ironia uşoară la adresa fricosului Herşcu, a laşului arendaş Moise din Lipitorile satului, a lui Şloim, Şafar, Leiba şi cum se mai numeşte şirul de zarafi şi cămătari, rebegiţi şi zdrenţăroşi, descendenţi ai Iui Israel. O singură dată a căutat să desfăşoare un tablou mai complet al chestiunei israelite, anume în Năvălirea jidanilor, „piesă în 5 acte şi un proiog“, din care însă n-a scris decât prologul, apărut în Familia (1884, no. 1). Bănuiesc că această piesă avea să fie, între altele, o dezvoltare a ideilor din comedia Boierii şi ciocoii (Actul III), unde nişte ciocoi venali discută „predmetul" jidanilor într-un ton aşa de puţin parlamentar: „Hârzobeanu: Boieri dumneavoastră... cred că tot aşa de lesne ne-om înţelege în predmetul jidanilor... Ştiţi că este a se orândui comisii spre cercetarea vagabonzilor şi a se lua măsuri pentru a-i scoate 296 din ţară.1 Ştii că numărul jidanilor creşte pe toată ziua. Norodul au început a se îngriji de astă năvălire. Ce credeţi d-voastră câ-i de făcut ? Binevoiţi a vă rosti pe rând în ritos. Viteazovici:... Rău-i rău, binele-i bine; răul trebuie stârpit... Neanuy. Stârpit, dar!... căci năvălirea jidanilor în Moldova e mai primejdioasă decât toate celelalte năvăliri de duşmani cari au trecut peste ţara noastră. Tătarii au venit şi s-au dus... jidanii însă vin şi rămân şi prind rădăcină şi se plodesc ca viermii şi se întind pe latul şi pe lungul Moldovei ca o pecingină otrăvită... Priviţi în ce hal a ajuns laşul! Uliţa Mare, Târgul-de-Sus, Târgul Cucului, Sfânta Vineri, Podul Vechi, Păcurarii şi însuşi Tataraşii pe unde nu se pomeneau ţipenie de ludă, astăzi sunt înghesuiţi de lifte pângărite. Asemenea toate oraşele Moldovei; asemenea satele.,. tot îi prada lor. Pretutindeni ei se împrăştie ca locuste şi aduc cu dânşii toate năravurile cele mai viţioase: fanatismul, tâlhăria, camăta, apriga lăcomie de bani, ura de creştini, necurăţenia, putoarea şi boalele. Ei hrăpesc negoţul din mâna românilor, ei otrăvesc locuitorii cu băuturi falsificate şi conrup firea blândă a poporului... Intr-un cuvânt, jidanul e un element mârşav şi duşmănesc de care împărăţiile cele mari şi puternice a Rusiei şi Austriei cată a se dezbăra, alungându-1 la noi. Să urmăm şi noi pildele lor, dacă ne doare inima de soarta Moldovei, să-l alungăm şi noi de la noi.“ Aceeaşi gălăgioşi ciocoi se îmblânzesc văzând cei 2000 de galbeni cu cari Ti conrupe un bogătaş evreu. Prin corupţia ce domneşte între fruntaşii politici, Alecsandri avea să demonstreze greutatea de a aduce o soluţie în chestia evreiască. Adevărul este că o soluţie pozitivă nu găsea nici Alecsandri. El vorbea numai de pericolul evreilor, îi înfiera şi ştia să ridice poporul în contra lor, dar când era vorba de partea practică a agitaţiilor sale, n-avea altă propunere decât izgonirea şi - de-a dreptul înecarea lor în Dunăre, sau în mare, după exemplul lui Faraon: „Ştii tu, Moşule dragă, că astăzi e faimoasa Bobotează, - scrie el lui I. Ghica la 4 ianuarie 1884 -, una din sărbătorile cele mai importante ale creştinătăţii... şi pentru mine cea mai însemnătoare, fiindcă e ziua 1 Aceeaşi propunere „de a forma comitete prin toate judeţele, spre a aduna mii şi sute de iscSlituri contra drepturilor rSvnite de jidani cu gănd de cotropire a tării" - o face Alecsandri înir-o scrisoare către I. Negnizzi. Vezi Scrisori, voi. I, p. 113. 297 botezului în Iordan, unde, graţie patronului tău, St. Ioan, Domnul nostru Isus Christos s-a curăţat de toată jidovia moştenită de la părinţi. O, Sfinte Ioane, cel dintâi antisemit al erei creştine! Faraon şi tu sunteţi cele mai mari spirite ale Antichităţii, singurii care a(i ştiut combate, cu mijloace eficace, virusul ebraic, vă admir, vă venerez, vă înalt statui In inima mea, deoarece lumea a neglijat până acum a va face onoruri, risipite până acum cu atâta dărnicie la o sumă de necredincioşi, cari nu le meritau deloc. Totuşi, o, bunule Sfinte Ioane, dă-mi voie să-ti declar fără supăraie că Faraon s-a arătat mult mai practic şi mai expeditiv, încercând să facă o baie generală In valurile marii la toată jidovimea din ţara lui.“* Antisemitismul lui Alecsandri culminează în atitudinea sa contra articolului 44 din Tratatul de la Berlin, prin care se cerea schimbarea articolului 7 al Constituţiei şi împământenirea evreilor. Marele lui discurs, rostit în şedinţa Senatului de la 10 oct. 1879, de o perfectă formă literară, mai potolit când vorbeşte de calităţile evreilor şi ale Alianţei israelite, mai violent când desemnează viitorul României schimbate în a doua Palestină,. e un model de cuvântare agitatorică, dar, ca în toate ieşirile de mai nainte nu stabileşte nici o posibilitate practică de a mai ieşi din încurcătură. Era atât de înverşunat în acel timp, încât într-o scrisoare trimisă dlui I. Negruzzi, ameninţă cu despatrierea sa. „în ziua când deputaţii Constituantei, supunându-se mişeleşte la poruncile din Berlin înscrise în Tratatul din Paris, vor acorda urdiei jidoveşti dreptul civil şi politic, dând astfel tara şi naţionalitatea noastră în mâinile lor, eu, în acea zi de doliu, îmi voi rupe condeiul, suspinând cu lacrimi: finis Romaniae! Şi chiar mă voi desfăra pentru totdeauna! ”3 O singură dată, ce e drept în toiul celei mai înfierbântate lupte antisemite, şi abia câteva luni înainte de groaznica sa ameninţare cu des(ărarea, Alecsandri a avut un moment de slăbiciune pentru evrei. Bardul secerase tocmai laurii Gintei latine. Popoarele i se închinau, exprimându-şi omagiile în diferite moduri, prin flori şi cântece, prin banchete şi vorbiri, iar scriitorii streini prin biografii şi traduceri. Evreii nu puteau lipsi din acest concert. Doi dintre ei, un rabin, Taubes şi 1 Soluţia asta alegorică parc a-i fi plăcui mult poetului, căci o repetă fi tn scrisoarea de la 7 ian. 1884, adresată lui I. Negruzzi, 1 Vezi Scrisori, voi. I, p. 113. 298 profesorul Israel Teller, din Bacău, au tradus în limba Talmudului, a acestui Talmud atât de urgisit de poetul român, două din operele cele mai româneşti: Ginta latină şi Peneş Curcanul. Iar adversarul lor român uită pentru moment resentimentele şi le mulţumeşte, cu destulă căldură pentru un evreufag: „Primind traducerea... d-voastră, am regretat mult de a nu cunoaşte această veche şi bogată limbă“, zice Alecsandri în scrisoarea sa către Taubes, iar în cea către Teller adaugă: „M-am bucurat de ă constata acest început de mişcare literară între coreligionarii d-voastră ce se găsesc în România. Foarte simţitor de a vedea că împărtăşiţi veselia românilor izvorâtă din fericita mea izbândă la concursul de la Montpellier, vin a vă adresa sincerele mele complimente... Dacă israelifii din (ară ar păşi pe urmele d-voastră, luminându-şi sufletul, credeţi, domnul meu, că lesne ar înceta de a fi- după denumirea ce le daţi - copii vitregi ai României, România fiind ţara cea mai ospitalieră şi mai tolerantă din întreaga lume."1 E ceva mai mult decât un compliment convenţional în mărturisirea asta de a suspenda starea de vitregitate a evreilor, îndată ce ei vor urma pilda celor doi traducători. Alecsandri apare aici într-o lumină nouă, căci declară făţiş literatura şi educaţia sufletului ca cele mai uşoare şi mai sigure mijloace pentru românizarea evreului. E mai bun deci şi mai blând ca cel mai concesiv adept al teoriei de asimilare. Deocamdată constatăm numai contrastul cel izbitor între luptătorul feroce de altădată şi între autorul acestor scrisori, cari renegă un întreg trecut, câteva decenii de campanie antisemită şi dau cea mai dulce dezlegare problemei israelite. IV Mai mult decât antisemitismul lui Alecsandri ar vorbi - tot în aparenţă - contra originei lui israelite: patriotismul şi spiritul naţional din cea mai mare parte a activităţii sale literare şi sociale. Zic în aparentă, deoarece patriotismul nu probează totdeauna originea unui 1 Scrisorile cele două ale lui Alecsandri. împreună cu adresele traducătorilor, au apărut în Anuarul p. israeliţi, 1878, p. 112 ţi 113. 299 individ, mai cu seamă în ţara noastră, unde scriitori, politiciani militanţi şi bărbaţi de stat harnici, români abia în a doua generaţie, au adus servicii considerabile statului, poporului şi culturei naţionale. Romfinii au o putere mare de asimilare; străinul îşi însuşeşte cur&nd limba şi datinile lui; îşi identifică interesele şi poate chiar idealurile cu ale poporului ce-i dă adăpost, încât patriotismul lui nu mai pare o virtute extraordinară, ci de-a dreptul o datorie. Elementul patriotic şi naţional în opera lui Alecsandri l-a expus pe larg şi cu multă căldură dl G. Bengeseu în articolul din Revista idealistă (an. II, tom. V, p. 8 sq). Sunt reflexiunile subiective, adeseori juste, ale unui bun amic despre enormul material, în care Alecsandri a cântat a „patriei mărire" şi a „românului glorie", începând cu mărturisirile despre poezia populară („Mie mi-e drag românul"), oprindu-se Ia epoca revoluţiei şi a Unirei, în care poetul şi diplomatul şi-a avut misiunile sale, şi ajungând la apogeul „gintei latine" şi al întemeierei regatului. Nu se îndoieşte nimeni: Alecsandri a fost un mare cuceritor. Decenii de-a rândul a fost un diriguitor al spiritului public. Cântecele lui, peste care astăzi se aşează plumbul vremii şi al uitărei, treceau cu pline şi trezitoare acorduri prin sufletele românilor de pretutindeni. Succesul cu care „a înzestrat ţara cu propriele ei comori" - cum însuşi o recunoaşte -constituie una din cele mai mândie pagini în istoria culturei române. Astea le ştim cu toţii, căci şcoala română cu manualele ei, cu dascălii ei nu l-a tăgăduit niciodată şi pururea îi va fi recunoscătoare. Poporul întreg îi va aduce în curând tributul de mulţumire, turnat în bronz. Ceea ce mai avem de adăugat este numai o scurtă explicare a patriotismului său. Fiu de boier mare şi respectat pentru hărnicia cu care ajunsese de la o mică dregătorie la cea mai înaltă demnitate în Moldova, şi de la o mică negustorie la o avere frumoasă, Alecsandri a avut aceeaşi educaţie ca fiii celor mai vechi familii boiereşti. Legat prin strânsă prietenie de tinerii cei mai aleşi, de Cuza, Kogălniceanu, Bălcescu, Russo şi Negri, chemaţi a avea roluri atât de mari în mişcările sociale contimporane, soarta lui trebuia să fie ca a acestora. împreună cu ei s-a încălzit de trecutul glorios al poporului. împreună deschid campania de renaştere în numele unor idei nouă, importate din Franţa şi Germania. Ca şi prietenii săi, iscăleşte la 1848, în casele Hurmuzăcheştilor din Cernăuţi, angajamentul de a da pământ ţăranilor. 300 Elegantul bonjurist, Vasile Alecsandri, e răpit de curentul inaugurat de prietenii săi. întâiele manifestaţii patriotice, conferinţa daco-româ-nească, ţinută la Paris înaintea unei societăţi de filoromâni şi ditirambele poetice la adresa celor ce „stau în adormire", se prezintă deci ca o influenţă a mediului, îndeosebi a luminaţilor săi amici. Aceleaşi relaţii de prietenie, dar niciodată iniţiativa proprie, l-au pus în fruntea unor funcţiuni cu înaltă răspundere politică, în timpul Unirei şi mai târziu ca ministru plenipotenţiar în Paris. Simţ practic însă pentru o politică de fapte n-a avut Alecsandri niciodată, cu tot succesul său la Napoleon al III-lea, atât de literar descris în Istoria misiilor mele politice. Ei însuşi s-ar fi dat bucuros la o parte, dacă evenimentele, prietenii şi uneori ambiţia nu l-ar fi ţinut la locul desemnat. Scrisorile lui, îndeosebi cele către Ghica, sunt pline de dovezi despre naivitatea cu care • concepea chestii de politică europeană şi despre plictiseala şi oarecare frică ce-i aducea zgomotul politicei interne. O scenă, descrisă de dl Bengeseu (în Câteva suvenire ale carierei mele, p. 193), ilustrează foarte plastic spiritul uşor ce prezida la împlinirea însărcinărilor sale de ordin politic: „Mi-aduc aminte - zice biograful - că într-o zi, mergând la legaţiune, îl întâlnii amestecat într-un grup de băieţandri precedând un regiment de linie, care ieşise din cazarma Stradei Ponthi&vre, pentru a face o primblare militară. Aceasta se petrecea tocmai tn momentul conflictului economic cu Franţa. Era de neapărată necesitate să redactăm împreună, pentru ministrul nostru al Afacerilor Streine, o depeşe urgentă. Alecsandri, electrizat de marşul cântat de muzica regimentului, nu se îndura să se despartă de un înalt «tambur major», asupra cărui îşi potrivise pasul şi mă rugă să mă duc singur la cancelarie, unde el nu se întoarse decât după ce petrecuse regimentul până la «Arc de triomphe»." îi lipsea deci calitatea esenţială pentru a fi un politician serios şi perfect diplomat: simţul pentru o politică reală în stil mare. Influenţei mediului şi curentelor vremii putem să atribuim şi spiritul naţional din producţiunile lui poetice şi dramatice. La timpul său, C. A. Rosetti a găsit şi o altă explicare. Vorbind despre Doine şi lăcrămioare, se întreabă: Prin ce minune a reuşit Alecsandri a cunoaşte şi exprima adevăratele simţăminte ale românilor ? Cum a înţeles el că izvorul cel mare al poeziei este în fundul inimii unui popor. iar nu în imitaţiuni străine ? Cum ştia sfi coprindă sufletul României şi a ne arSta, cu atâta artS şi sub un văl pe care mftna străinului nu-1 putea ridica, gloria şi puterea trecutului 7 La toate întrebările aceste răspunde: „Alecsandri, crescând în patrie până la vârsta de 14 ani, făcu un stadiu de 5 ani în Paris, apoi în cei doi ani după întoarcerea sa în patrie a trăit Ia ţară în mijlocul sătenilor. Cred ceva mai mult, junele poet iubea, cu puterea unei inimi de 21 de ani, nu o femeie din saloane, ci o copilă născută din popor, sau cel puţin care trăia cu poporul. într-altfel Alecsandri n-ar fi putut să ne spuie la 1842... «că o naţie nu poate avea o putere sigură decât atunci când o va dobândi prin silinţele ei».“ Iată deci la un loc elementele hotărâtoare pentru direcţia naţională a activităţii poetului: prietenii, evenimentele, viata la tară şi iubita din „popor". Aici ar fi locul să vorbim despre naţionalizarea literaturei prin poezia populară. Meritul e netăgăduit de mare, cu toate că Russo şi Costache Negruzzi vorbiseră mai înainte de Alecsandri despre comoara poeziei populare şi cu toate că românii, în acest timp, nu făceau decât să imite activitatea similară pornită în Occident şi, în nemijlocita apropiere, la sârbi. Dar nici acesta nu este un merit eminamente naţional şi nu are vreun nex cauzal cu originea de român a lui Alecsandri, dimpotrivă, prin o îndrăzneaţă analogie, ne-ar reaminti pe evreul Heine care, Ia rândul său, dovedise tot atâta interes literaturei populare germane şi reuşise, se înţelege cu mai mult succes artistic, să-i imortalizeze formele şi subiectele. Patriotismul în dramele şi comediile lui Alecsandri, în operele cu cari asemenea a conlucrat la pornirea mişcărilor sociale,1 se reduce cu deosebire la studii uşoare de tipuri şi moravuri, la critici directe sau alegorice, dar pline de sarcasm la adresa unor anume stări politice şi culminează în câteva tablouri istorice, de vitejie românească. Momentul cel mai puţin românesc e fără îndoială sarcasmul. Critica cea mai severă e bună, căci semnalează pericole şi greşeli ce pot fi înlăturate. De câte ori însă un scriitor comite inconsecvente şi-şi bate joc de ceea ce odinioară susţinuse cu toată căldura convingerii; de 1 „Cât pentru mine, am cercat si fac din scena romSnă un auxiliar puternic pentru succesul luptei noastre", scrie Alecsandri, vorbind de Cetatea Neamţului ţi Cinei, cinei tn prefaţa operelor sale teatrale (p. XVIII, Ed. Socec). 302 câte ori sarcasmul se dovedeşte ca o exagerare şi pornit dintr-o patimă nescuzabilă, aruncă o umbră asupra scriitorului şi destăinuieşte o cută din sufletul lui. Până ce Alecsandri se ocupa de popor şi ale lui zile de sărbătoare şi de nevoi, critica zilnică îi cânta osanale. îndată ce a căzut în apostazie, combătând cu ironie dură, în Clevetici şi Rosaliile, o seamă de idei pentru cari singur luptase în anii tinereţei, a stârnit împotriva sa o furtună completă. Criticii uitând cu desăvârşire pe naţionalistul Alecsandri, pe patriotul de la 1848, îl acuză de reacţionarism şi nu ezită a face aluzie şi la originea lui evreiască, pentru a motiva schimbarea lui de front: „Când D-zeu voieşte să pedepsească un popul pentru păcatele strămoşilor săi - scrie un anonim (desigur C. A. Rosetti sau V. A. Urechiă) în Dacia de la 1861 - trimite peste dânsul bătăile ce ne-au împreunat pe noi. El chiar îl blestema ca până şi în orele de mulfămire să fie adăpat cu fiere şi venin. Astfel e icoana societăţii române din ora de reacţiune boierească. Astăzi ne aflăm pe Golgota Iudeii boiereşti, fiecare Caiafă ne tinde buretele său. Era peste putinţă ca dl Alecsandri, boieriu şi fiu de boieriu, să n-aducă tributul său...“ Cele trei puncte de la sfârşit, cari fac aluzia şi mai evidentă, sunt ale criticului. Luând apoi apărarea ţăranului faţă de cei ce nu sunt demult înscrişi în „arhandologia Moldovei", anonimul continuă: „Zău, noi ne mirăm cum de mai are ţăranul român şi puterea morală câtă i-a mai rămas după câte elemente de corupţie şi degradare s-au grămădit în jurul lui: jidani boieriţi şi boieri jidoviţi (subliniat în text, Ch.). Toată cauza are efectul ei, precum tot efectul cauza lui." Iar vorbind de predilecţia lui Alecsandri de a ridiculiza pe ardelean, în persoana lui Galuscus, observă: „Ceea ce aprinde curiozitatea noastră este: pentru ce dl Alecsandri în loc de a-şi bate joc de finala romană uscus, aşa de rară, nu s-a legat de o finală muscălească, turcească, de care, glorie Domnului, (ara-i plină, spre ruşinea originii noastre şi spre a arăta lumii rămăşiţele babiloniilor prin care am trecut... (punctele din text). De ce n-a amestecat prin găluştele d-sale vreun Galuskenberg ? Iată portiţa care ne introduce în inima sistemei dumisale ?“ 303 Nu e oare destul de evident ce a voit sfi exprime anonimul: originea străină este acea portiţă care ne introduce în tainele sufletului poetului nostru ? Sunt momente în activitatea publică a oamenilor mari, cari trădează, prin o singură frază poate, cât de grea este asimilarea perfectă cu sufletul poporului şi cât de multe sunt rămăşiţele firii originare în toate faptele lor. Firul acesta de cercetări l-am putea continua. Pretutindeni însă vom găsi, alăturea de avânt patriotic şi ode naţionale, un şir de contraziceri. In caracterul lui vom întâlni tot mai multe trăsături ce ne fac bănuitori. Ici îl vom vedea egoist şi de un materialism mai cras decât al frate-său, Iancu Alecsandri, colo răzbunător şi grosolan faţă de adversarii literari. Schimbarea cea repede de simpatii în politică şi societate, urechea şi inima prea deschise pentru laude şi linguşiri, veşnica ironie fină sau muşcătoare şi dragostea excesivă de viaţă ne pun pe gânduri şi ne îndrumă fatal spre căutarea unei explicări ce nu poate fi pe plăcerea acelora, cari, cu orice chip, ţin ca Alecsandri să rămână boier român, crezând că altfel opera sa pierde din valoare. Dar e timpul să ne oprim ca să facem un scurt bilanţ de încheiere, enumerând probele pentru originea israelită a bardului. E cert că versiunea despre neromânitatea lui a existat cât timp era în viaţă. Cântecul de agitaţie împotriva lui se cânta, afirmaţii prin presă se scriseseră, aluziile din Dacia le cunoştea şi totuşi acest zvon n-a fost dezminţit nici de poet, nici de prietenii săi. Este iarăşi cunoscut că niciodată Alecsandri nu numeşte pe bunicul său - căruia Sion îi zice Botezatu - deşi trebuia să-l cunoască chiar italian să fi fost. Nu numai atât, dar nici de alţi Alecsandrieşti nu vorbeşte, ca de nişte rude ale sale. Astfel publică un document vechi (Izvod de zestre în Convorbiri pe 1876, p. 277 şi 278) şi înşiră, printre nume, pe Elena Alecsandri, căpiteneasă şi mamă a lui Neculai Alecsandri din 1801, dar nu-şi stabileşte gradul de înrudire cu aceştia. în Moldova au mai existat o sumedenie de Alecsandri. D. Tanoviceanu a binevoit a-mi semnala pe un Alecsandri care (inea salhanaua la Galaţi, 1784 - 85, pe un Mihalache Alecsandri, 1787 - 88 şi pe un alt Alecsandri din Muntenia, pe timpul lui Mavrogheni. La dl Iorga (în Documente şi cercetări asupra istoriei financiare a Principatelor, Bucureşti 1902, p. 133), se găseşte amintit 304 un „medelnicer Neculai Alecsandri". Ţara e deci populată cu nume ca al său şi poetul nu cunoaşte decât pe tatăl său ca Alecsandri veritabil. E o lacună nescuzabilă în alegaţiile autobiografice ale scriitorului. Se mai ştie iarăşi că vechii boieri moldoveni nu fac nici un secret din faptul că Alecsandri a fost român neofit. De curând, dl dr. Istrati, unul din antisemiţii noştri şi naţionalişti de frunte, îşi exprimă mirarea că mai discut originea lui Alecsandri şi îmi atrase atenţia asupra tabloului reprodus anul trecut în Literatura şi arta română, tablou reprezentând pe Vasile Alecsandri-tatăl cu cei doi fii ai săi, în care trăsăturile semite în fizionomia tatălui sunt perfect păstrate. La aceste, adăugând constatările ce Ie mai putem face din analiza operelor şi activităţii sociale a poetului, surprinzând umbrele străine ce se aştern peste lumea lui de gândire şi simţire crezută românească, , ajungem la următoarea concluzie: In vinele lui Alecsandri n-a curs sânge de român decât cel moştenit de la bunică-sa. Bunicul său a fost ovrei botezat, iar mama sa originari din familia greacă (nu italiană) Cozoni. NOTE ŞI COMENTARII IMPRESII 1908 Este, în ordinea apariţiilor, cel de-al cincilea volum al lui Ilarie Chendi. El poartă, pe pagina de titlu, următoarele indicaţii: „Ilarie Chendi, Impresii, Bucureşti, Mincrva, Institut de arte grafice şi editură. Bulevardul Academiei 3 -Edgar Quinct 4, 1908". Volumul are 284 p., iar la sfârşit este precizat „Cuprinsul" următor: Impresii literare I-XL; Zile jubiliare: I. Capitala petrece, 2. Puterea cântecului, 3. Scrisori I-IV, 4. Confcrcnţa dlui Delavrancea; Moravuri şi scriitori: 1. Spiritul de imitare, 2. Libertatea artistului, 3. Cei râmaţi în urmă, 4. Cum trăim, 5. Solidaritate, 6. Papagalii antipatici, 7. De-aşfi demagog, 8. Faza glumeaţă, 9. Opinie separată, 10. Apostolomania, 11. Convingeri, 12. Dl lorga părăseşte „Sămănătorul", 13. O decepfie (Dl Drăghicescu), 14. Octavian Goga, 15. Z Bârsan, 16. Cincinat Pavelescu, 17. B. Hâtrat; Dări de seamă: 1. Lecca, „ Casta Diva " şi „Jucătorii de cărfi", 2. D. Zamfirescu, „Tănase Scatiu" ţi Lecca, „Câinii", 3. Gârleanu, „Cea dintâi durere", 4. Tr. Demetrescu, „Iubita", 5. N. Pătraşcu, „Marin Gelea", 6. O. Carp, „Răndunel", 7. Mircea Dimitriade, „Opere dramatice", 8. Gorun, „Faust", 9. Mera, „Din lumea basmelor"',, Junimea" şi Ardealul; Un omcuU. Menţionăm că între „Cuprins" şi titlurile de articole din volum sunt unele mici diferente, care-au fost păstrate şi-n această edific şi se pot observa prin comparaţie. Volumul Impresii a mai apărut postum, în a doua ediţie. Bucureşti, 1924, Cartea româncască, 240 p. O mare parte din cuprinsul acestei cărţi a fost publicat şi în: Ilarie Chendi, Pagini de critică literară, ediţie îngrijită, studiu introductiv, note şi bibliografie de Vasile Netea, EPL, 1969, p. 233-337. Volumul Impresii are anumite particularităţi, fa(S de alte culegeri de articole ale lui Chendi. Deşi a apărut în 1908, majoritatea articolelor din cuprins au fost elaborate şi publicate în periodice, în anul 1906. Ordinea din „Cuprins" nu este aceea cronologică a apariţiilor din presă, autorul dovedindu-se preocupat de organizarea volumului după alte criterii. 309 Despre volumul Impresii s-a exprimat, tn presa vremii, I. Duma, Două volume de critică impresionistă: „Critica noastră literară fşi trăieşte ţi ea zilele de «primăvară» ca şi literatura. Ce e drept, nu prea avem critici ştiinţifici, autori de greoaie articole împovărate de lanţurile unor sisteme ţapene, înăbuşite de teorii speculative sau de erudific străină, respingătoare prin evidenta ei ostentativă. C&mpia «artelor vocale» (o, ilustrul meu profesor de estetică !) nu răsună de ţipătul strident al scuturilor de aramă. Pe orizontul vieţii literare nu se desinează figurile epice ale unor luptători, cari să se încleşteze, îndărătnic, în nesfărşite războiri găfâietoare. în schimb, avem ciocniri mărunte, se dau lovituri graţioase, se trimet, zâmbind, săgefi ce rănesc oarecum din greşală. Şi, vorba lui Caragiale, atâta încă e frumos la un popor tânăr şi pu(in, cum este poporul nostru. Astăzi, în cca mai marc parte, orice articol de critică ne aduce impresiile pe cari o operă le trezeşte în sufletul unui cetitor inteligent, de bun-simţ. Impresiile accstea nu ni sc dau trecute prin «judecăţi rigide», cernute prin sâta de oţăl a clasificărilor, stâlcite de patru pereţi ai doctrinelor fără aer. Tu ştii ce-a zis Taine şi «ce-a zis X», şi ce-au zis ei, tu vii şi masori pe bietul artist, cum ai măsura un obiect cu cântarul. Şi-l ai, şi-l tai, şi-l spânzuri, şi-l categoriseşti ca după litera fixă a legii, parcă arta şi simţirea s-ar putea strânge în căteva paragrafe.' Impresiile accstea ni sc comunică cu «artă», calde şi cu o variaţie de formă care încearcă să bată la poarta literaturii propriu-zise. Fantazia însăşi - hrănită uneori de reminiscenţele lecturilor - intră firesc în cadrele acestei critici, izbutind sS coloreze, să dea o deosebită intensitate sentimentului. Sentiment - în critică ? «Raţiunea e roaba stării sentimentale.»J Şi direcţia aceasta, elegantă în mişcări şi uşoară, este în gustul publicului, - poate şi fiindcă nu oboseşte pe cetitori. Astfel de critici impresionişti avem destui, - prea mulţi chiar. Fiecare tânăr, opăcit dc infirmitatea lui în drumul spre Parnas, face critică impresionistă, după cum sc făcea acum douăzeci dc ani critică ştiinţifică. Şi tot critica impresionistă inundcază foiletoanele ziarelor noastre de câte ori vrun făuritor dc reclame leagă «prietinie cu artişti adevăraţi» («Lupta» din prima jumătate a lui Făurar a.c.) Fireşte, stângăcia sau lipsa de talent a acestor năstruşnici năvălitori nu scade valoarea reală a scriitorilor cu chemare şi pregătire pentru critică, precum nu compromit «poeziile» dlui Emil Isac pe Verlaine sau Oscar Wilde. Şi din fericire avem şi critici adevăraţi: dnii N. Iorga, I. Gorun, II. Chendi, Eug. Lovinescu şi alţii. Acestora li s-a ados dna Izabela Sadoveanu-Evan, cu volumul pe care l-am citat. Despre volumul acesta, şi despre volumul de Impresii al dlui Chendi vreau să spun câteva cuvinte. 1II. Chendi: Impresii, Bucureşti, 1908, Minerva. 3 Izabela Sadoveanu-Evan: Impresii literare. Bucureşti, 1908, Minerva. 310 * Domnul Chendi e un ironic. Orice manifestare literară, orice fapt care se izbeşte de felul Iui de a vedea lucrurile îi cheamă un surâs de batjocuri pe buze. In patima legitimă care a biciuit mii de suflete când se da «lupta pentru limba românească», în epilogul acestei lupte biruitoare, el nu vede decât simptomele dorinţei de a ajunge, şi-şi bate joc de ele. Fireşte, în acest fel de judecată este şi un strop de scepticism, de amăreală- şi de ceea ce «adaogă Mefisto» oricărei fapte, în revolta lui contra meşterilor parafrazării, a oamenilor «închişi în colivia ideilor altora», îmbracă haina unei lungi asemănări de o ironie corosivă, în concepţie şi în formă, ca în Papagalii antipatici. Şi iarăşi, sfârşitul unui şir de idei, dezvoltate frumos, sugestiv, nu este decât un spirit epigramatic, ceva a la pointa lui Heine. Tot aşa de largă parte are în volumul dlui Chendi sentimentalitatea. O serenadă într-o noapte cu lună îl face să se piardă după iubirea romantică. Logodna unui prietin îl poartă prin evul mediu şi îi arată idilicele obiceiuri caste ale îndrăgostiţilor. Şi parcul cu insule de paragină de la Filaret, un an după ■Expoziţia generală, îi smulge un tablou de senină duioşie, vrednic de condeiul oricărui scriitor al nostru. Când părăseşte locul strălucirii de odinioară, «straturi de flori îmi dau senzaţia că plec dintr-un cimitir, dintre ruinele unor zile frumoase. îmi rup o fioare galbenă, - e o „tătăişe” ardeleană, de-acele de cari aveaţi şi voi în grădina dc acasă...» S-ar putea ca un astfel de temperament să nu iubească polcmica ? Să n-o adore ? Dl Chendi îi ridică statuie, i-o încoronează cu ghirlande. Se mărturiseşte slujitor credincios la altarul c.. Sc bucură când poate desface în vânt «steagul roşu». Arată formele în cari înţelege să sc poarte polemica. Dl Chendi polemizează foarte des: «ştie să lovească cu efect simţit». Alege de multe ori fără greş «momentul psihologic când poate lovi şi distruge». îşi arată cu îndemânare «fineţea spiritului». Lovitura lui e sigură: articolul şi scriitorul. Gândiţi-vă la dnii R. D. Rosetti, FI. I. Bcccscu şi la alţii. Domnia păcii nu-1 încântă. îi pare de o monotonie ostenitoare, ucigaşă a puterii. Dl Chendi este apologetul polemicilor cu «gesturi frumoase». Toate accstea le predică şi le îndeplineşte într-un stil cu rari calităţi. Fraza scurtă, limpede, neîncărcată. Şi ce dicţionar bogat! De la terminii ştiinţelor naturale până la acei ai superstiţiilor din popor, de la cuvintele cu bună mireasmă ale Scripturii până la profanele expresii cari se aud în clipe de mânie grea, şi până la nuanţele cele mai subtile, totul e întrebuinţat cu măiestrie, cu siguranţa efectului. Dl Chendi e un artist în critică. Fără îndoială cu defecte mari. Căci toate calităţile acestea se pot întoarce împotriva celui ce le are, când nu sunt pure, când se împletesc cu «viclenia şi cu răutatea», cari «îşi aveau şi ele zeităţile în antichitate». Iar notele acestea, cu derivatele lor, sunt totdeauna primejdioase unui «suflet frumos», cum îl cere Schiller de la orice scriitor. Pentru aceea este atât de nedrept dl Chendi cu poezii- 311 le lui O. Carp. Pentru aceea ne izbeşte lipsa aprecierii operelor lui M. Sadoveanu, - o lacună de neîngăduit unui critic. In schimb se stSniie prea mult asupra unei părţi din activitatea dlui N. lorga, ţi adesea fără dreptate. Găsim pe urmă neajunsuri cari privesc «gesturile frumoase». Căci nu ştii zău ce frumuseţe ascunde sentimentul inchiziţional din cuvintele acestea: «Să nu-i răstigneşti pe roatele morilor de vânt, să le trosnească oasele ?!» Din articolele dlui Chendi se desfac însă ţi câteva principii, cari îi aratl credinţele literare. Scriitorii noştri trebuie să se coboare la popor, «la limba ţi poezia lui, ca la cele mai curate şi îmbelşugate izvoare de inspiraţie», -«libere a fi întrebuinţate» de oricinc, poporul şi viaţa de astăzi. Trecutul nu-i place, îl lasă rece. «Actualitatea sau vremea noastră !»în toate manifestările ei. Viaţa de la ţară ca şi viaţa de oraş oferă material bogat oricărui scriitor. Mai cu seamă Bucureştii ar trebui studiat în notele lui specifice, originale, ţi prins în forme de artă. Cât pentru morala în artă, dl Chendi susţine cu Oscar Wilde: «Nu există cărţi sau opere de artă morale sau imorale, ci cărţi sau opere de artă bine sau rău alcătuite.» Căci «nu e nimic imoral în ceea ce ne mişcă, ne emoţionează, ne îndeamnă la viaţă... Justă este critica numai când se conduce din acest punct de vedere şi consideră drept morală orice lucrare de talent...»" După ce prezintă pe larg şi celălalt volum de critică „impresionistă", al Izabelei Sadoveanu-Evan, Impresii literare, criticul transilvănean, Ion Duma, conchide: „Eu cred că faza accasta impresionistă în critica noastră literară înseamnă un pas înainte faţă dc trccut. Punctcie de vedere, din cari se priveşte opera de artă, s-au înmulţit. Libertatea aceasta în mişcări arată mai strălucitor feţele unui talent critic, pe când mediocritatea se cufundă mai uşor în uitare decât susţinută de beţele paragrafelor. Şi cetitorii pot avea delictul unei variaţii, cel puţin cu scânteieri sporadice, dacă nu cu lucirea statornică. Şi dacă critica nu e decât povestea unui suflet, care rătăceşte printre capodopere, cum susţine Anatole France, - s-ar putea spune mai frumos altcum această poveste T‘ (Luceafărul, nr. 7,1909, p. 161-163) Asupra principiului de polemică literară proclamat în volumul Impresii, revenea Eugen Goga, „Noi suntem pentru steagul cel roşu I", cu prilejul morţii lui Chendi, survenită în 1913: „Ilarie Chendi a spus vorbele din acest titlu într-un moment când i se părea că a intrat pacea infructuoasă în rândurile literaţilor noştri, pacea cu steagurile ei albe şi banale, pe care el a urât-o atât de mult. Le-a spus în unul din acele scânteietoare «preludii» cari au apărut în Viata literară şi mai târziu în volumul Impresii. Vorbele aceste au fost un program al vieţii lui, au fost însăţi raţiunea lui 312 de a fi. De ele trebuie să-şi aducă aminte oricine acum când cuvântătorul lor s-a dus în împărăţia albă a morţii. - Noi suntem pentru steagul cel roşu !... S-a zis că Ilarie Chendi a fost un critic şi un ziarist. E adevărat, întrucât căutăm să strângem pe toţi oamenii în patul procustic al sistemelor. Ar fi şi mai adevărat dacă însuşi Chendi s-ar fi simţit astfel. Dar el nu s-a putut ţărmuri niciodată pe-un calapod oarecare. Era un suflet de artist. Avea îndoieli amare, avea picurări de jale ascunsă, avea avânturi cari toate n-au nimic de-a face cu critica sau cu ziarul în sine. Era o personalitate complicată, trecută peste hotarele înguste ale meşteşugului. Trebuie să se ştie că Chendi a scris odată poezii, â scris nuvele, dintre cari unele târziu de tot, în Ţara noastră, sub ştersul pseudonim «Economu», dacă-mi aduc bine aminte, iar prietinilor, tocmai în anii din urmă, ştia să le povestească planul unui roman cu subiect din viaţa literară bucureşteană. Nu, ar fi o greşală enormă, o nepricepere, să-l categorisim pe acest om, întocmai pecum c aproape o insultă să-l faci pe dl lorga, de pildă, numai istoric, numai literat sau numai bărbat politic. Sunt anumiţi oameni - şi aceste sunt personalităţile distinse - cari n-au cadre fiindcă sunt prea mari să încapă în ele sau fiindcă le izbesc cu piciorul, neputându-le suferi în jurul lor. Sunt oameni cari nu sunt, cum s-ar zice, Mihalache Dragomirescu, să stea la poarta literaturii cu metrul în mână, măsurând pe trecători. Ilarie Chendi a fost un artist în cea mai nobilă accepţie a cuvântului şi va fi pururea o pierdere a literaturei noastre că omul acesta s-a dus dintre noi fără să ne lase pagini consistente de literatură pură. Ironia lui muşcătoare dublată uneori de gingăşii nebănuite, stilul lui incisiv, cultura lui temeinică, dar mai ales originalitatea vederilor lui ar fi putut să ne lase opere de reală valoare, mult mai trainice decât ale multor scriitori din generaţia nouă. Energia lui combativă, dacă s-ar fi canalizat într-un roman, bunăoară, sau în drame, ar fi produs o influinţă binefăcătoare asupra literaturei noastre actuale. Scriitorii noştri tineri, dintre cari unii sunt nişte simplişti ciobăneţi, iar alţii farsori cari îşi acoperesc golâtatea cu o refmerie prefăcută, ar fi putut să înveţe mult din zbuciumările intelectualului superior care a fost răposatul. Ilarie Chendi era simţitor ca o mimoză în faţa celor mai subtile valuri ale frumosului şi ştia să lovească cu cruzime de condotier în capul minciunei, - însuşiri cari nu prea tulbură literatura noastră nouă. Dar istoria nu înregistrează oamenii după ce ar fi putut să dea, ci după ce au dat neamului lor şi umanităţii. Ilarie Chendi va fi pomenit ca un luptător cu succese binefăcătoare în istoria noastră literară şi politică. Nu un luptător cu trâmbiţi care adună lumea în jurul lui şi dă năvală împreună cu ea asupra unei probleme, ci un singuratic, un izolat, un straşnic duelgiu cu floreta. Sunt cunoscute luptele lui, nu mai trebuiesc descrise. îşi alegea duşmanul din mulţimea caie-1 înconjura totdeauna, îl strâmtora într-un colţ şi lovea - să nu mai crească iarbă verde. De multe ori era o superioară plăcere estetică să vezi cu câtă 313 siguranţă şi cu câtă eleganţi în mişcări sc bătea acest om pentru adevirul lui. Nimic din greutatea strămoşească a ardelenilor în el, nimic din frazeologia bucureştenilor. Fări să facă gesturi mari culca la pământ pe cine nu visai. însuşi dl Nicolae Iorga a avut să pătimească mult pe urma lui, din pricina unor greşeli pe cari poate că le va recunoaşte şi D-sa astăzi, când stă singur, pirisit de-o mulţime dintre puii cari au făcut pene sub razele aprinse ale activităţii iale. De altfel de dl Iorga l-a despărţit totdeauna absoluta deosebire de temperament. Statura înaltă şi marca barba dc apostol a unuia nu sc potriveau nicidecum cu barbişonul dc Mcfistofcl şi figura măruntă a celuilalt. Unicul punct în care s-au întâlnit a fost politica. Nu va fi neinteresant să sc ştie că Chendi a scris în Tribuna câteva articole în care aprecia fără rezerve sub raport politic pe «adversarul» său. Dl Iorga care, după cât ştiu, în vremea din urmă, impresionat dc apropiata moarte sigură a raposatului, i-a întins mâna dc împăcare, va găsi, poate, în această veste încă o justificare pentru gestul său. Chendi era doar şi el un naţionalist intransigent, propagator al ideilor dc progres «prin noi înşine». Cincisprezece ani de zile cât a făcut el politică la Tribuna poporului, la Libertatea, la Ţara noastră şi în sfârşit la Tribuna, a fost totdeauna un fervent sămănător dc gânduri sub acest raport. Şi dacă curentul dc la Sămănătorul - întemeiat şi dc Chendi - a găsit un răsunet politic atât dc putcrnic în Ardeal este a se atribui în marc parte şi condeiului spornic al publicistului care nu sc afişa, c adevărat, niciodată spre vedere publică când era vorba dc politică. Dar însăşi mişcarea regeneratoare literară a Semănătorului a fost pregătită dc activitatea critică, plină de roade a sasului, a tmcarului - după cum era înjurat Chendi dc toţi Beceştii, Macedonskii şi Demetriazii, cari odinioară ţineau dc gât sănătatea literaturei noastre. Trebuie să nc aducem aminte cum cădcau toate aceste mărimi false sub loviturile măiestre ale răposatului. Era destul să-şi înceapă Chendi un articol scriind «Roşcove, Roşcovc !...» ca un Radu Rosctti să piccc în obscuritatea binemeritată. Că mai târziu s-a întors el însuşi împotriva Sămănătorului este a sc atribui nu unei renegări dc principii, nici unor chcstiuni absolut personale, ci faptului ci mişcarea dc la accastă revistă începuse să prezinte către sfârşit simptomcle unei poligrafii naţionale. încurajaţi dc însufleţirea generală începuseră să apară — e ştiut doar - sccăturilc imitatoare, papagalii antipatici, cum îi botezase tocmai el. Iar împotriva acestor simptome era datoria lui să lupte. Ar fi fost inconsccvcnt faţă dc sine însuşi, dacă n-ar fi pus piciorul în prag. El care a distrus o scamă de astfel dc primejdioşi certaţi cu talentul, nu putea să privească liniştit învierea unei noi pleiade absolut de aceeaşi valoare, îmbrăcată numai în altă formă. Credinţele lui literare nu s-au schimbat niciodată, oricât dc mult ar fi primit în cursul luptelor vreo culoare mai intensivă sau mai palidă. El a rămas acelaşi totdeauna: admirator fără restricţii al talentului, şi duşman neîmpăcat al lipsei de talent. Duşman !... Chendi era un duşman, cum nu-şi doreşte nimeni. Poate el. care a făcut cea mai caldă apologie a duşmanilor inteligenţi, să-şi fi dorit unul asemenea lui. Era primejdios, fiindcă ştia totdeauna să împungi unde doare mai tare. 314 Burghezii, bunii cetăţeni milcşi, nu-1 prea iubeau din pricina aceasta. Dar... nu aceşti oameni fac progresul. N-aveâu, deci, pentru ce să-l iubească. Meseria lor nu e alta decât să simtă şi poate... să inspire milă. Oţetiţii în focul luptelor vieţii, caracterele îndrăgostite de nobleţea războiului l-au iubit însă totdeauna şi, dacă nu l-au iubit, l-au respectat. Fireşte, nu poate să fie aci vorba de anumiţi bădărani, cari îşi închipuiesc că bătăile literare se fac cu trupul, de la grumazi în jos. Respectul acestora nu l-ar fi primit în primul rând Chendi, care fugea de ei cu oroare şi care când se întâmpla de ajungea, fără să vrea, în faţa lor, rămânea de multe ori dezarmat, neştiind cum să le pareze, fie dragostea, fie copitele. S-a zis de multe ori că parcă căuta ccarta cu lumânarea, că activitatea lui a dat numai rezultate negative. E adevărat. Dar împotriva acestei constatări, făcută cu intenţia dc a micşora valoarea lui Chendi, se impune întrebarea vcche că oare în anumite împrejurări nu c mai bine să dărâmi decât să zideşti ? Şi apoi, Ia urma-urmclor, nu sunt toţi oamenii meşteri ziditori, mai sunt şi de acei cari dărâmă. Chendi, dc altfel, şi-a început activitatea şi a continuat-o într-o vreme 'când se simţea mult lipsa dărâmătorilorde glorii false.de reputaţii ncvrednice. E păcat că nu şi-a întins, cuin s-a zis, accastă activitate şi asupra societăţii noastre întregi prin opere pur literare. în societatea noastră, mai ales în Ardeal, se simte demult nevoia unui dărâmător îndrăzneţ, fără dc care nu sc va putea zidi niciodată a operă culturală trainică. Se simte nevoia unui scriitor cult, care să pună fără milă cuţitul în ranele noastre multe, care să nu aibă nici o dulceaţă în glas, care să taie adânc în putreziciunile noastre imorale, care să omoare cu veninul său binefăcător vicrnin cari rod la temelia neamului nostru. O vină pentru Ilarie Chendi fiindcă a fost un distrugător ? Dar dc doi ani de zile de când n-a mai scris, ce a zidit literatura românească ? Să spună toţi plictisiţii atmosferii ieftine, de bâlci, a literelor noastre de astăzi. Nu s-a zidit nimic. Dimpotrivă. Rând pe rând, cu cât se apropia Chendi de mormânt, cu atât răsăreau mai mult prohodiţii lui. Macedonski s-a întors cu triumf în ţară, Radu Rosetti şi-a înstrunat iar dogita liră, Mircea Demetriad a «visat» laTeatrul Naţional, papagalii au început să cărâie şi ca o culme a ironiei sorţii, ziarul Românul trebuia să apere Partidul Naţional de «şefia» lui Emil Isac, tocmai în acelaşi număr în care anunţa moartea lui Chendi, - Isac pe care îl jertfise odată răposatul meşter! Nu ! Nu poate să constituie un cap de acuză ori prilej de micşorare pentru Ilarie Chendi opera lui «destructivă». Ilarie Chendi a distrus ce a distrus şi ce a putut distruge în numele unor principii sănătoase, în numele frumosului, al luminii şi al talentului. Atât de puţin condamnabil este scrisul lui, atât de folositor, încât toţi acei oameni cari doresc un progres al vieţii noastre culturale, mai ales noi ardelenii, generaţia tânără, de care s-a legat cu tot sufletul, stând în faţa mormântului lui, ca în faţa mormântului unui luptător cinstit, putem să zicem - şi trebuie să zicem: - Şi noi suntem pentru steagul cel roşu 1. (Românul, Arad, nr. 148,9/22 iulie 1913, p. 1-3) 315 Asupra semnificaţiei volumului Impresii, se pronunţă şi D. Kamabalt, II. Chendi ţi critica impresionistă: „Sunt domni cu circumvoluţiuni cerebrale de meditatori literari, meticuloşi funcţionari comerciali subliniaţi de pedantismul birocraţilor parveniţi cari tşi mângâie şi uşurează laboroasa digestie, înghiţind după masă, ca o doză de bicarbonat de sodium, ultimile noutăţi literare. Dacă slăbiciunile acestor domni s-ar mărgini la o secretă voluptate, dacă menirea literaturei s-ar reduce pentru ei la luxul unei prăjituri ce completează o masă copioasă, ele nu ar lua proporţiile unei primejdii publice. Aceşti mcdiocri intelectuali, vanitoşi ca o cabotină bătrână, nu se pof stăpâni la rolul onorabil de simpli cititori, ci se cred obligaţi a-şi înseila impresiile - vagi întipărituri pe gelatine de creier - asumându-şi rolul de critici, criticii cei mai despotici, cei mai dogmatici de fapt, fiindcă înlocuiesc dogmatismul formulei estetice, cu dogmatismul minusculei lor personalităţi. Ca impresiile cuiva să aibă dreptul la circulaţia publică şi la viata tiparului, ca aceste impresii să poată constitui o călăuză sau o sentinţă, se cere neapărat ca domnul critic impresionist să fie el însuşi cineva care rupe violent cu banalitatea, violând adeseori ineditul. Dreptul la critica impresionistă nu aparţine oricărui simplu cititor, lipsit de predestinarea sufletească de a pătrunde taina subtilă şi complexă a artei, căci în acest caz primul veterinar şi ultimul copist de percepţie, cu preţul sacrificat pentru cumpărarea unui volum, cumpără privilegiul magistratului literar care judecă în ultimă instanţă: acest drept este mai cu seamă strict interzis capetelor sucite şi obtuze, prin prisma cărora opera de artă se turteşte şi schilodeşte, luând formele meschine ale configuraţiei prin care se oglindesc: este absolut interzisă belferilor pedanţi şi doctorali cari, total lipsiţi de orice afinitate şi telepatie cu arta, cred că priceperea operei estetice se capătă cu un simplu învăţământ şcolar, similar cu acela al mineralogiei ori dublei compatibilităţi. Ca impresiile cuiva să intereseze pe altcineva, publicul în genere, ele trebuie să ignoreze din instinct banalitatea, să fie mai intense şi mai fine decât obişnuitul, luminoase şi pătrunzătoare în minunatul mister al creatiunii artistice, descoperitoare magice de comori ce se ghicesc în terenul rodnic al unei opere de mare talent, ridicând cu graţie şi delicateţe vălul diafan care acoperă ungherele de alchimie unde elaborează forţele creatoare. Critica impresionistă necesitează sensibilitatea şi impresionabilitatea la vibraţiile şi armonia de forme a artei, o candidă şi emoţionantă patimă a frumosului: implică un temperament şi o personalitate egală cu aceea a artistului creator - prisma clară, cu intrinsece însuşiri de căldură şi coloratură, prin care raza pornită de la opera de artă capătă în restrângerea ei noi irizări. De aceea marii critici impresionişti - Anatole France şi Jules Lemaître - sunt ei înşişi creatori de artă. 316 Ilarie Chendi era un temperament bine definit în reliefările lui aspre, o personalitate precisă şi viguroasă, vibrând de combativitate, hotărât în anumite convingeri şi credinţe, aprig de pasionat în războiul pentru ceea ce el credea sincer că este adevăr şi dreptate, intransigent în dragostile şi mâniile lui. Impresiile lui nu porneau de la suprafaţă ci din fundul luminos ori tenebros al lumei şi al operei de artă: aceste impresiuni nu tindeau să gâdile superficialitatea epidermală; ci puneau într-o violentă comoţiune celule cerebrale. în acest admirabil temperament de luptător, de o nobilă dezinteresare intelectuală, curagios în faţa atotputernicei mediocrităţi, atacând izolat cu lancea unei amare ironii întregi triburi literare, zgâlţâind falşii idoli cari se înălţau pe picioroange ca pe soclurile nemuririi, în acest temperament, impresiile, prin tumultoasa lor spontaneitate, se făceau convingeri şi credinţe impresionante. Chendi atacă vrăjmaşul zâmbind, dar treptat zâmbetul se făcea persiflare, se dilata într-un rictus ironic, se preschimba într-un rânjet sarcastic cu sonorităţi diabolice. Figura lui ovală, cu linii curbc, cu sprâncenele uşor circomflexe, energic îmbinate, cu nasul fin coroiat, cu gura veşnic spintecată de un zâmbet batjocoritor, reedita în came şi oase clasica imagine a lui Mcfistofel. Stilul lui nervos sub aparenţa calmului, cu asperităţi canine, incisiv până la sânge, izbucnind în hohote dispreţuitoare în duelurile literare, scotea în ciocnirea frazelor clinchctele săbiei lui Mefistofcl, minus perfidia. Firea combativă a lui Chendi îi poruncea ca o necesitate imperioasă căutarea duşmanului, provocarea vrăjmaşului. Dar într-o zi fatală apăru, la o delicată răspântie a crcicrului, un adversar teribil şi nebănuit: moartea sălbatică, în câteva reprize laşe, dar definitive, îl lasă întins la pământ, în lugubra curte a unui ospiciu, martori ai sângerosului duel fiind umbrele demente care se agitau tragic pe perefii inconştientului. în acea clipă îşi frânse gâtul, sărind, printr-o supremă şi eroică încordare a voinţei, în prăpăstiile marelui necunoscut, un luptător de rasă, spiritual ca un drac şi credincios ca un înger." {Hiena, Bucurcşti, 12 sept. 1920, nr. 12-13, p. 18-19) Volumul Impresii (1908) marchează în evoluţia criticii literare a lui Ilarie Chendi partea ei cea mai apropiată de literatura propriu-zisă. Multe dintre articole, mai ales în partea iniţială a volumului, sunt de fapt însemnări literare, pagini de jurnal spiritual, scrise într-un stil nou, necunoscut până atunci în critica noastră literară. Ceea ce este şi mai interesant este că asemenea elaborări vizează chiar idei estetice generale, pentru care aşa-zisa „critică ştiinţifică" a vremii (Mihail Dragomirescu, H. Sanielevici ş.a.) cheltuia multă cerneală. Prin volumul Impresii, Ilarie Chendi se dovedeşte încă o dată un deschizător de drumuri în critica noastră literară. El este cu adevărat un precursor al criticii impresioniste dintre cele două războaie mondiale. 317 IMPRESII LITERARE S-au tipărit In volumul Impresii - 1908, p. 7-82, cu numerotarea fn cifre romane de la I la XL. Semnalăm faptul că tn cursul anului 1907-1908. există cftteva cronici cu un titlu apropiat: Impresiuni din teatru (Viaţa literari fi artistică, 1907, nr. 39,40 şi 42) şi Impresii din teatru (Viata literară fi artistică, 1908, nr. 11). Faptul nu este lipsit de semnificaţie, deoarece ne arată că autorul • optat pentru cuvântul mai nou, impresii şi nu impresiuni, deşi modul de critică pe care îl fundamentează Chendi în aceste scrieri va purta mai târziu numele de critică impresionistă (un calc din limba franceză). Deşi Chendi este acel care întemeiază acest model de critică literară şi îi d3 în aceste însemnări un orizont teoretic cuprinzător, cât şi modalităţile de manifestare, urmate îndeaproape de către criticii literari dintre cele două războaie, gloria de a fi întemeiat acest model de critică îi va reveni lui E. Lovincscu. Este încă unul din cazurile de substituire literară care ncccsită să fie recunoscută cu toate consecinţele necesare. ZILE JUBILIARE CAPITALA PETRECE A apărut întâi în revista Viaţa literară, anul I, nr. 27, din 2 iulie 1906, sub semnătura „II. Chendi", la rubrica de „foileton", de unde autorul l-a preluat, cu mici îndreptări de text, în cuprinsul volumului Impresii din 1908, p. 8S-88. PUTEREA CÂNTECULUI A apărut întâi în revista Viaţa literară, anul I, nr. 36, din 3 septembrie 1906, sub semnătura „Oh. Dumbravă", la rubrica de „foileton", de unde Ilarie Chendi l-a preluat cu mici îndreptări de text în cuprinsul volumului Impresii - 1908, p. 89-93. Articolul acesta a fost reprodus şi în voi Ilarie Chendi, „Paginide critică", E. P. L., 1969, p. 278-280. SCRISORI S-au tipărit în volumul Impresii - 1908. p. 94-112, cu numerotarea în cifre romane de la I la VI. Elaborarea lor foilctonistică, aerul cald al evocării sosirii ardelenilor „în Capitala neamului", ne arată că „scrisorile" acestea au fost scrise în 1906, în chiar timpul serbărilor jubiliare. 318 CONFERINŢA DLUI DELAVRANCEA A apărut întâi în revista Viaţa literară, anul I,nr 38, din 17septembrie 1906, sub semnătura „Gh. Dumbravă", Ia rubrica de „foileton", de unde Chendi l-a preluat în volumul Impresii - 1908, cu un adaos la început (fraza a doua din primul aliniat) care e de mare valoare istorico-literară, arătându-ne că această conferinţă despre poezia populară a lui Delavrancea, cunoscută astăzi, nu a fost reprodusă în presa vremii, iar Chendi a receptat-o direct ca auditor. Un întreg aliniat final din revistă, eliminat în cuprinsul volumului, îl reproducem în continuare. El ne arată cât de mult stăruia Chendi pentru a-şi face aliaţi de prestigiu şi a-şi acoperi propriul său militantism în orientarea literaturii naţionale: „Nouă ne pare bine că cel ce a vorbit cu atâta orientare în materie şi cu atâta însufleţire este înainte de toate un artist subtil, familiarizat cu întreaga literatură din Occident, deci şi cu cea franceză şi că, prin urmare, nu poate fi bănuit a scrie sub influenta unor meschine interese de provincie, de cari erau acuzaţi cu deosebire unii scriitori de la această revistă de câte ori tratau acest subiect". MORAVURI ŞI SCRIITORI SPIRITUL DE IMITARE A apărutîntâi în revista Viaţa literară şi artistică, nr. 3, din 21 ianuarie 1907, sub semnătura „II. Chendi", la rubrica de „foileton", de unde autorul l-a reprodus în volumul Impresii - 1908, p. 119-123. LIBERTATEA ARTISTULUI A apărut întâi în revista Viaţa literară şi artistică, nr. 25, din 1 iulie 1907, sub semnătura „II. Chendi", la rubrica de „foileton", de unde a fost reprodus în volumul Impresii, p. 125-128. CEI RĂMAŞI ÎN URMĂ A apărut întâi în revista Viaţa literară şi artistică, nr. 35, din 9 septembrie 1907, sub semnătura „II. Chendi", la rubrica de „foileton", de unde a fost reprodus în volumul Impresii, p. 129-132. 319 CUM TRĂIM A apărut întâi în revista Viaţa literară ţl artistică, nr. 37, din 23 septembrie 1907, sub semnătura „II. Chendi'*, la rubrica de „foileton*1, de unde a fost reprodus cu mici schimbări de text, în volumul Impresii, p. 133-137. SOLIDARITATE A apărut în Viaţa literară, anul I, nr. 11, din 12 martie 1906, sub semnătura „II. Chendi', la rubrica „Cronică literară", de unde s-a reprodus în volumul Impresii, p. 139-143. începutul acestui articol este reluat din cadrul amplei rubrici de Informaţiunl literare susţinută de Chendi în ziarul Tribuna din Arad (nr. 37 din 7 martie 1906). Dacă textul de acolo era dedicat mai mult comemorării a S0 de ani de la moartea lui Heine (a se vedea în ediţia noastră, voi. IV, p. 298-300), aici acest eveniment e doar un pretext pentru a dezbate tema lipsei de solidaritate a scriitorilor români în momentul respectiv, cu aluzii evidente la atmosfera din jurul lui Nicolae Iorga la Sămănătorul. PAPAGALII ANTIPATICI A apărut întâi în revista Viaţa literară, anul I, nr. 10, din 5 martie 1906, sub semnătura „II. Chendi", la rubrica „Cronică literară'*, de unde s-a reprodus în volumul Impresii, p. 145-149. O primă variantă a acestui articol, cu multe aspecte deosebite de text, mai ales în partea finală, a publicat Chendi în Tribuna, nr. 212, din 13 noiembrie 1905, în rubrica de Informaţiuni literare - XXX, cu subtitlul Papagalul literar, articol reprodus şi în accastă ediţie a scrierilor lui Chendi (voi. IV, p. 290-292). Articolul e reluat cu modificări în volumul Impresii din 1908, ceea ce demonstrează persistenţa temei în gândirea critică a lui Ilarie Chendi. „Papagalul literar" este simbolul desăvârşit al imitaţiei în literatură, iar tot ce a dezavuat criticul în acidele sale cronici literare stă sub acoperişul acestui simbol. DE-AŞ FI DEMAGOG Monologul unui luptător A apărut întâi în revista Viata literară ţi artistică, nr. 30, din 5 august 1907, cu semnătura „Gh. Dumbravă", la rubrica de „foileton", de unde Chendi l-a reprodus în volumul Impresii, p. 151 -154. 320 FAZA GLUMEAŢĂ martie 1906 A apărut întâi în Viaţa literară, anul I, nr. 14, din 2 aprilie 1906, sub semnătura ,41. Chendi*', la rubrica de „foileton", de unde s-a reluat în volumul Impresii - 1908, p. 155-159. Autorul a găsit de cuviinţă să aducă în subtitlul articolului precizarea: „martie 1906", pentru a se înţelege că se referă la manifestaţia stârnită de Nicolae Iorga şi studenţii săi, la Teatrul Naţional, în legătură cu lipsa de respect a înaltei protipendade bucureştene faţă de limba română. Aici Chendi se delimitează polemic faţă de Iorga şi de „câţiva prieteni de-ai noştri de ieri şi de-ai D-sale de astăzi" (evident, de la Semănătorul). El consideră ridicole călătoriile în provincie pe această temă şi acuză politizarea forţată a acestora. OPINIE SEPARATĂ martie 1906 A apărut întâi în revista Viaţa literară, anul I, nr. 15, din 9 aprilie, cu semnătura „II. Chendi". Autorul a preluat articolul în volumul Impresii - 1908, p. 161-165, cu precizarea în subtitlu: „martie 1906“. „Veselul clopotar" care întinde „mâna tremurândă după coroana dorohoienilor" nu este altul decât Nicolae Iorga, iniţiatorul manifestaţiilor studenţeşti de la Teatrul Naţional, din martie 1906. Chendi socoteşte aceste manifestaţii ca un naţionalism exaltat, găunos, lipsit de obiect, câtă vreme literatura şi cultura naţională se aflau în plin avânt: „năzuinţele spre desăvârşire n-au fost mai multe ca acum". Prin asemenea afirmaţii vizionare, Chendi se dovedeşte a fi primul critic literar care anunţă marca epocă de înflorire literară dintre cele două războaie mondiale. APOSTOLOMANIA A apărut întâi în revista Viaţa literară, anul I, nr. 18, din 30 aprilie 1906, de unde autorul preia acest articol în volumul Impresii -1908, p. 168-171. Articolul este reprodus şi în culegerea Ilarie Chendi, „ Pagini de critică", E.P.L., 1969, p. 296 - 298. Şi în acest pamflet Ilarie Chendi face aluzii străvezii la maniera de „apostol" a lui Nicolae Iorga şi a celor ce îmbrăţişau acest stil „caricatură**. CONVINGERI A apărut întâi în revista Viaţa literară, anul I, nr. 25, din 18 iunie 1906, sub semnătura „II. Chendi**, la rubrica de „foileton**, de unde a fost preluat cu mici modificări de text în volumul Impresii -1908, p. 173-177. 321 Articolul continua, pe un ton ironic, polemica mai veche cu Nicolae lorga, ale cărui convingeri sunt supuse anecdotei nimicitoare din introducere (folosiţi de Chendi şi-n alte articole mai vechi), privind confuzia pe care o făcea un profesor între cucută şi pătrunjel în fafa elevilor care-şi băteau joc de el. „Aşa sunt convingerile dlui lorga în toate: astăzi cucută, mâine pătninjer, conchide Chendi. Dl IOROA PĂRĂSEŞTE „SĂMĂNĂTORUL** A apărut întâi în revista Viaţa literară, anuîl, nr. 44, din 29 octombrie 1906, cu titlul '.Plecarea dlui lorga de la „Sămănătorul", de unde a fost preluat, cu unele schimbări în titlu şi în text, în volumul Impresii - 1908, p. 179- 185. Articolul acesta îl găsim reprodus şi în culegerea Ilarie Chendi, „Pagini de critică", E.P.L., Bucureşti, 1969, p. 299 - 302. în acest articol, Chendi lasă la o parte tonul polemic şi ironiile la adresa lui lorga şi ne dă una din caracterizările excepţionale ale marelui savant „cu memoria fenomenală", dar „inconsecvent şi vanitos fără margini", care în literatură a făcut „o grămadă de rele", învrăjbindu-i „pe literaţi". Aluziile la inşii „grupaţi la o revistă literară" se fac, evident, la Sămănătorul. Despre atmosfera de învrăjbire de la Sămănătorul, creată de către Nicolae lorga, Chendi vorbeşte adesea în multe din articole, fie cu durere (vezi Scrisoare, voi. Fragmente, 1905, în ediţia noastră, voi. IV, p. 9-12), fie cu ironie nimicitoare (vezi. Informaţi uni literare, XXX, Papagalul literar, în această ediţie, voi. IV, p. 290-292). Nicolae lorga nu a rămas dator. El îl atacă pe Chendi în paginile Sămănătorul ui, după ce acesta a părăsit redacţia. Izolarea lui lorga în cadrul redacţiei revistei Sămănătorul, izolare de care vorbeşte Chendi în finalul acestui articol, este reală şi profundă. Ea l-a dus la părăsirea revistei, după cum mărturiseşte însuşi lorga. în numărul 15 din 5 noiembrie 1906 apare în cadrul rubricii de „cronică", pagina 90(), sub semnătura „Rcd.“ următoarea notă: „în Viaţa literară de la 29 octombrie se publică un articol meschin, pătimaş şi plin dc ridicol despre retragerea dlui lorga din frunlca revistei noastre. Articolul şi celelalte notiţe din acest număr - izbucniri veninoase ale unui suflet mititel - sunt caractcristice numai pentru autorul lor. Altă importanţă nu pot avea şi nu le-am fi învrednicit de nici o pomenire - afară dc cea vecinică -, dar tăcerea noastră ar fi putut fi interpretată tendenţios de atâţia răuvoitori". în numărul următor, 16, din 12 noiembrie 1906, apare, referitor la această plecare, Un răspuns fi o poveste. File vesele, semnat I. Scurtu pe care îl redăm în întregime: „Prin Viafa literară, care apare în editura «Societăţii anonime pe acţiuni Adevărul» (vezi pagina din urmă a fiecărui număr) se zvoneşte - la notiţe-că «Sămănătorul va înceta». Nu dăm şi nu vom da nici o atenţie zvonurilor mincinoase pe care clevetitorii le pot răspândi liberi, în tipar, în scris ori în grai şoptit. 322 pe socoteala revistei noastre care a apărut, apare şi va apărea cu cea mai deplini regularitate, fără să cunoască moartea ce a înghiţit multe reviste şi ameninţi serios pe altele de unde pornesc «zvonurile tendenţioase». N-am fi răspuns nici «zvonului» Vieţii literare, căci «adevărurile» ce se plăsmuiesc în maşinile «adevărului» le ştie a le arunca de la sine orice om cuminte. N-am fi răspuns cu atât mai mult, cu cât suntem încredinţaţi că nici unul din directorii Vieţii literare, nici dl Gheorghe Coşbuc, care de mult nu-şi mai tipăreşte acolo cuvântul admirat şi cinstit de toată lumea românească, nici dl I. Gorun, care a fost totdeauna un luptător loial, n-au ştiut nimic despre acest zvon, furişat printre notiţe de către anonimul secretar de redacţie al revistei ce se tipăreşte în editura anonimilor Ne-Adevărului. Dar tocmai ne cade în mână o caracteristică povestire morală -pe care o reproducem aici spre desfătarea sufleţelului încuibat în secretariatul de redacţie al Vieţii literare: Cică era odată, nu de mult, un biet om care, din creştin ce fusese, trecuse cinc ştie pentru ce păcate - la răzbunătoarea lege a Sionului. Şi trebuind acest lepădat de cinstitul botez creştinesc să-şi dovedească toată prefacerea întru Duhul lui Iehova, căuta bietul să se răzbune zi de zi pe foştii lui fraţi în credinţă, ticăloase ocări şi clevete răspândind împotriva lor printre lesne crezătorii şi rău-voitorii care ascultă totdeauna cu gura căscată astfel de vorbe ale diavolului. Ci, de la o vreme, o mustrare de cuget răsări, totuşi, într-un colţ scutit de prihană al inimii fugitului din ceata drept-credincioşilor, şi sufletul său nu mai avea odihnă de mustrările necontenite. Atunci, îngrozit de ceea ce simţea, păcătosul o pomi ca un pocăit până la casa rabi.iului, se jelui de greşalele sale şi ceru ispăşire. «Din ghişeft ;’i păcătuit, fostule goi, sau numai din răzbunare ?», iscodi rabinul pe Iţicul de zile nouă. «Drept vorbind, greşit-am şi din ghişeft», fu răspunsul. «Atunci nu-i mare păcatul, la evrei; e mai mult o faptă isteaţă, de spirit, - o polemică, îngăduită în tagma oamenilor de soiul şi de... usturoiul nostru, ba chiar o dovadă de talent literar şi o faptă de merit comercial!» Şi astfel cuvântând, rabinul adaose cu-n rânjet prietenos: «Ştii ce, o singură pedeapsă te poate ispăşi, dacă îţi mai pare rău de cele săvârşite: Ia un sac de pene, urcă-te în tumul cel mi înalt şi răstoamă-1 de acolo peste lumea goilor; căci nu-i mai greu păcatul tău decât sacul cu pene şi goii vor crăpa de ciudă că te-au găsit curat ca fulgii cei albi.» Se duse Iţicul - sau Criticul - în căutarea turnului celui mai înalt, purtând subsoară, drept ghiozdan - de secretar de redacţie -, sacul cu pene. Dar mare-i fu supărarea când văzu că tocmai turnul bisericii creştineşti era cel mai înalt turn din partea locului, iar nu turnurile halei de «zvonuri» mincinoase, unde îşi aşezase calabalâcul de haine vechi, de patimi vechi cu care plecase dintre crcştini. Ce să facă ? Scăpare nu era decât în tovărăşia nopţii şi pe-ntuneric, nezărit de nimeni, păcătosul se urcă în tumul creştinesc şi răsturnă sacul peste casele creştinilor. Ci, când să se strecoare pe nesimţite din turn, numai ce se iviră, repezi şi mânioşi, cei doi preo(i ai bisericii care mai nădăjduiau să mântuie sufleţelul rătăcit şi să-l păstreze cel puţin în parohia lor, dacă fusese izgonit din vechea lui parohie - 323 «Stai! Ce cauţi pe-aici, rătăcitorule Iţic ?» «Oi va, lăsaţi-mă cS n-am făcut nici un rău; iacă numai o glumă de spirit, o polemică de vorbe uşurele - ca fulgii din sac - risipite peste capetele foştilor mei tovarăşi de credinţă; rabinul mi-a poruncit-o, cică numai astfel mă pot lecui de tulburarea sufletului meu lepădat de botez». însă cei doi preoţi nu-1 slăbiră cu una cu două şi, după sfaturi creştineşti duioase şi nescari vorbe răspicate şi mai pipărate, se-nvoiră să-i dea drumul păcătosului numai dacă va făgădui să-mplinească osânda de-a-ntregul, ca un drept creştin ce fusese: să plece adecă după penele ce risipise şi să le adune pe toate de pe la creştini, spre a-şi afla în truda aceasta alinarea sufleţelului său tulburat. Şi porni sermanul Critic cu sacul gol în spate, să adune iarăşi penele uşurele. Şi poate or mai fi rătăcit şi astăzi, dacă un creştin de omenie întâlnindu-l pe cale, nu i-ar fi grăit cu milă: «Ci întoarce-te de unde ai pornit Critic, că fulgii tot nu-i vei mai găsi câtu-i lumea; doar văzut-am noi cu toţii că-s fulgi de ghischl şi, tu, care-ai fost dintre-ai noştri, ştii bine că marfa asta de Adivor n-are trecere la noi şi cum a fost adusă de vânt, în vânt s-a pierdut». Povestea e, desigur, nostimă şi drept-credinciosul abonat al revistei, care ne-a trimis-o, se jură că o ştia înainte de a citi «zvonul» din Viaţa literară. Noi însă şi cetitorii noştri suntem mulţămiţi că am aflat-o mai târziu. Iar ceea ce va fi socotind, în căpeţelul său de usturoi. Criticul, dacă o va citi şi dumnealui, nu ne-mai priveşte: el ne rămâne tot atât de indiferent astăzi când se împodobeşte cu pene de ghischi, ca ieri, când purta ţanţoş mândre pene de Păun, ca mâne, când va scârţâi iarăşi din pana-i ruginită de venin." O DECEPŢIE Un „psiholog al poporului" A apărut întâi în revista Viaţa literară, anul I, nr. 49, din 3 decembrie şi 51 din 11 decembrie 1906, sub semnătura „Gh. Dumbravă", la rubrica de „foileton", de unde a fost reluat în volumul Impresii - 1908, p. 187-191, cu un adaos la titlul iniţial, diferit în cuprinsul volumului („un psiholog al poporului") faţă de sumarul de la sfârşit: „dl Drăghicescu", pus între paranteze şi cu unele mici schimbări de text. Dumitru Drăghicescu s-a născut la 4 mai 1875, la Zăvoieni, Vâlcea şi a murit la 14 septembrie 1945. A făcut studii la Craiova, Bucureşti şi Sorbona, fiind primul nostru titrat în sociologie, cu teza Rolul individului tn determinismul social, sub conducerea celebrului sociolog Emile Durkheim (1904). Conferenţiar la catedra de sociologie a Universităţii din Bucureşti, până în 1910, deputat şi senator liberal de stânga, cu vederi socialiste. întors la Paris, în timpul primului război mondial, ca trimis al suveranului român, a fost unul dintre cei mai activi şi recunoscuţi militanţi ai drepturilor la unire a poporului român. Organizator al cunoscutului „Comitet transilvănean*' la Paris şi al oficiosului 324 său, ziarul La Transylvanie. Prieten cu Nicolae Titulescu şi reprezentant al României la Liga Naţiunilor, ambasador al ţării în Mexic (1934-1936). A lăsat o vastă operă sociologică, puţin cunoscută şi neintegrată încă circuitului nostru cultural (vezi D. Drăghicescu — Din psihologia poporului român. Editura Albatros, Bucureşti 1995, ed. îngrijită de Elisabeta Simion. studiu introductiv de Virgil Constantinescu-Găliceni). OCTAVIAN GOGA A apărut întâi în revista Vtafa literară, anul I, nr. 2, din 8 ianuarie 1906, cu semnătura „II. Chendi", la rubrica „Cronica literară", de unde a fost reluat cu unele mici schimbări de text în volumul Impresii - 1908, p. 193-204. Prezentat de către Chendi pentru prima dată în critica noastră literară în cadrul articolului Reviste literare din Budapesta, apărut mai întâi în ziarul Voinţa naţională din 27 ianuarie 1904, articol publicat şi în volumul Foiletoane -1904 (vezi şi accastă ediţie, voi. III, p. 133), Octavian Goga revine mereu în aten(ia criticului. Tot Chendi rămâne primul care i-a analizat detaliat poezia şi i-a prezentat noutatea mesajului şi valoarea literară în studiul Un nou poet ardelean, apărut mai întâi în ziarul Voinţa naţională, din 1 august 1904 şi reprodus în volumul Fragmente- 1905 (vezi în această ediţie, voi. IV, p. 64-71). în acclaşi sens mai semnalăm şi ccic două articole apărute în cadrul rubricii de „Informaţiuni literare" a revistei Tribuna din Arad: XXVIII - Octavian Goga (Tribuna, 29 octombrie 1905) şi XXIX - Tot despre Goga (Tribuna, 6 noiembrie 1905, în accastă ediţie, voi. IV, p. 286-290). Articolul de faţă, publicat la înccputul anului 1906, în Viaţa literară, constituie a cincea scriere de referinţă a lui Chendi despre Goga. Pe lângă conscmnarca în alţi termeni decât în articolele anterioare a ccoului de care s-a bucurat publicarea primului volum dc poezii al lui Octavian Goga cât şi vizita poetului ardelean la Bucureşti, Chendi abordează subiecte noi, necunoscute, ale crcaţici poetului ardelean, precum originalitatea poeziei sale dc iubire, ncpublicată încă în volum şi răspunde unor acuza(ii nefondate ale criticii literare a vremii (caracter local, limbaj, ţărănism ctc.). Prin toate acestea, Ilarie Chendi rămâne, în istoria literaturii române, primul critic al poeziei lui Octavian Goga. în accst articol, Chendi răspunde şi unor acuzaţii din presa vremii la adresa poeziei lui Goga. Astfel în Vieaţa nouă, revista condusă de Ovid Dcnsusianu, în numărul 19, din 1 noiembrie 1905 (la rubrica „Cărţi nouă", p. 455-456), sc spune: „Dl Goga a voit să ne dea un volum de poezii şi n-a reuşit; din ce a publicat prin Luceafărul de la Budapesta trebuia să lase mult, foarte mult, deoparte - dar ce-i mai rămânea atunci pentru volum ? Afară de vreo patru-cihci poezii nu găsim nimic mai de seamă. Cu cântece pentru pomenirea lui «Neculae, Lae Chioru-lăutarul», cu vorbe neîngrijite, chiar urâte (de pildă «Bată-I crucea 325 Maicei sfinte» p. 75), cu rime imposibile, numai un poet din Transilvania poate îndrăzni să iasă în public. D. Ooga ne aduce ţi dânsul - se putea altfel 7 - sentimentalism de (iran trecut la oraş. Satul şi iar satul e ridicat în slavi - pentru el varsă lacrimi şi după el duce mereu părerea de rău. E, hotărât, o boală această pornire la atAţi poeţi de azi şi pare că în ea se amestecă şi oarecare... impertinentă cftnd vezi spun&ndu-se «Cântăreţilor de la oraş», voi sunteţi: Bieţi cântăreţi cu aripile frânte Voi n-aveţi flori, nici cfintece, nici fluturi Voi în deşert cerşiţi pe a voastră strună Din ceriul sfânt o rază să coboare. înţelegeţi: «numai eu, Goga, şi tovarăşii mei care am purtat căciula de oaie şi glugă suntem poeţi». De ce nu se găsesc mai tnulţi să răspundă acestor plictisitori intruşi în literatură: «Dar de ce nu vă întoarceţi în satul vostru, la plugul vostru, la lăutarii şi dăscăliţele voastre şi să cântaţi cum vă taie capul 7» Dl Goga mai e poet patriot, şi aici, numai aici, e ceva mai bine. In Rugăciune, Noi, Oltul sunt versuri care ridică părţile aşa de slabe ale volumului: In suflet samănă-i furtună S5-I simt în matca-i cum se zbate, Cum tot amarul se revarsă Pe strunele înfiorate Şi cum sub bolta lui aprinsă, în smalţ de fulgere albastre, lnchiagă-şi glasul de aramă: Cântarea pătimirei noastre. Pentru dl Goga «pătimirea noastră» sunt suferinţele transilvănenilor, şi despre ele vorbeşte mereu, dar aşa de vag, cu atâtea vorbe răsunătoare şi aşa de cunoscute, încât ţi se pare că auzi ecouri în versuri ale nenumăratelor discursuri patrioticc care s-au ţinut dincolo şi dincoace şi din care ştim ce s-a ales. După poza patriotică în politică a venit acum poza patriotică în poezie - să fie un progres ? Nu-1 văd - ne întoarcem mult în urmă. Dar aşa ni-i firea... vicleimul patriotic trebuie să se învârtească mereu." Altfel consemnează Nicolae lorga. Poeziile lui Octavian Goga (Sămâ-nătorul, anul IV, nr. 44, din 30 octombrie 1905, p. 801 -804). Din această cronică redăm următorul fragment: „Tânărul mic care s-a dezvăluit în puţină vreme ca stăpân peste însuşiri de poet mare, s-a născut în Răşinari, nu dintr-o familie de preoţi de acolo, ci 326 din familia preoţilor răşinăreni. Răşinari e satul de peste pădurea Sibiului, un sat vechi şi mare, un sat adevărat şi curat romanesc. El aduni în sine înalta frumuseţi a muntelui cu binecuvântarea ogoarelor şi cu foarte multe tradiţii, întipărite în biserici, zugrăveli şi manuscripte. Oamenii de acolo sunt înstăriţi şi mândri, şi tocmai de aceea ei simt mai adânc o nenorocire a neamului lor, supt care iobăgimea săracă şi smeriţi din alte pirţi se pleacă fără murmur. [.,.] Cine s-a născut şi a copilărit acolo, cine s-a întors de pe depărtatele plaiuri în acele locuri, ca la un izvor de mângâiere şi de îmbărbătare, acela nu poate fi, în viaţa sa întreagă, decât omul acelui pământ, în care sunt prinse toate rădăcinile sufletului său. [....] El va fi un poet local, în cel mai înalt şi mai adânc înţeles al cuvântului, şi va ajunge unul din poeţii naţionali, nu plecând de la teorii sau de la sentimente generale, ci de la nemărginita dragoste pentru casa sa, pentru brazda sa, pentru biserica sa, pentru satul său şi pentru {ara sa ardeleană." UN POET LIRIC: Z. BÂRSAN A apărut întâi în revista Viaţa literară şi artistică, nr. 40, din 14 octombrie 1907, cu semnătura „Gh. Dumbravă". Articolul a fost preluat în volumul Impresii - 1998, p. 205-210, cu titlul identic, dar la „Cuprins" redus numai la numele scriitorului. Acest articol este reprodus şi în culegerea Ilarie Chendi, „Pagini de critică", E.P.L., 1969, p. 310-313. Poetul Zaharia Bârsan (1878-1948), nu trebuie confundat cu folcloristul Andrei Bârseanu (1858-1922), amândouă nume de transilvăneni care revin adesea în publicistica lui Ilarie Chendi. Pe poetul, gingaş şi minor, dar ataşat programului naţional al lui Chendi, îl găsim mereu prezent în redacţia revistelor pe care criticul le-a iniţiat, de la Floare albastră, la Sămănătorul şi la Viaţa literară şi artistică, ceea ce explică şi atenţia de care se bucură în ochii săi. UN EPIGRAMIST: CINCINAT PAVELESCU A apărut întâi în revista Viaţa literară şi artistică, nr. 38, din 30 septembrie 1907, sub semnătura „Gh. Dumbravă". Articolul a fost reluat în volumul Impresii -1908, p. 211-216, cu titlul identic, dar la „Cuprins" redus numai la numele autorului. Acest articol îl găsim reprodus şi în culegerea: Ilarie Chendi, „ Pagini de critică“, E.P.L., 1969, p. 314-317. 327 UN STRĂIN, POET ROMÂN: I.B. HfiTRAT A apărut întfti tn revista Viaţa literară ţi artistică, nr. 42, din 28 octombrto 1907, de unde articolul a fost reluat în volumul Impresii - 1908, p. 217-221, cu textul identic, dar la „Cuprins** cu titlul redus doar la numele autonilui. I. Boniface Hltrat (1851, Paris -1911, Bucureşti). DĂRI DE SEAMĂ I Haralamb G. Lecca, „Casta Diva". Piesă tn 4 acte. 167 p. Acelaşi, .Jucătorii de cărţi". Piesă în 4 acte. 163 p. (apărute în „Biblioteca pentru toţi“, no. 236-237; 238-239) Această cronică a apărut întâi în Viaţa literară, anul I, nr. 13, din 26 martie 1906, la rubrica de „Cronică literară", de unde a fost preluată !n volumul Impresii -1908, p. 222-227. n Duiliu Zamfirescu, „Tănase Scatiu". Roman. p. 144. H. G. Lecca, „Câinii“. Piesă în 4 acte. p. 91 (apărute în no. 257 şi 259-260 din „Biblioteca pentru toţi") Această cronică a apărut întâi în Viaţa literară ţi artistică, nr. 15, din 23 aprilie 1907, la rubrica de „Cronică literară**. De aici e reprodusă în volumul Impresii-1908, p. 227-233. m Em. Gârleanu, „Cea dintâi durere". Buc., 1907, p. 262 (Editura „Minervei,<) Această cronică a apărut întfti în Viaţa literară ţi artistică, nr. 28, din 22 iulie 1907, la rubrica „Dări de seamă", de unde a fost preluată în volumul Impresii - 1908, p. 233-237. O regăsim şi în culegerea Ilarie Chendi, „Pagini de critică", E.P.L., Bucureşti, 1969, p. 322-324. 328 IV „Iubita" Iui TVaian Demetrescu Această cronică a apărut întâi în Viaţa literară ţi artistică, nr. 17, din 6 mai 1907, de unde a fost preluată în volumul Impresii -1908, p. 238-241. Paradoxal, recunoscându-i lipsa de valoare mai adâncă, Ilarie Chendi îl evocă adesea peTraian Demetrescu, scrierile lui revin mereu în atenţia criticului (vezi în această ediţie, voi. I, p. 252-255, voi. IV, p. 236-238). V „Marin Gelea“ de N. Pătraşcu Această cronică a apărut întâi în Viaţa literară, anul I, nr. 1, din 1 ianuarie 1906, cu titlul Un roman social, la rubrica „Cronica literară", de unde a fost reluată în volumul Impresii - 1908, p. 242-251. Este pentru prima dată când acestui critic literar şi scriitor minor din ultimele dccade ale secolului al XlX-lea şi începutul sccolului XX, Chendi îi dedică o cronică literară. Referinţe însă tangenţiale, tot negative, mai găsim şi-n alte scricri anterioare ale Iui Chendi. Astfel, atunci când recenza cursul lui P. V. Haneş de Literatură română modernă, el sublinia că „printre scriitorii în viaţă înşiră nume ca Nicolae Pătraşcu şi uită pe dl Nicolae Iorga** (vezi, II. Chendi, Scrieri, voi. IV, p. 50). Numele lui N. Pătraşcu este amintit de Chendi şi atunci când recenzează romanul Dinu Millian de Constantin Miile, tot negativ: „Când zicem romanul, admitem teoria autorului, susţinută împotriva dlui Pătraşcu şi a altora" (vezi II. Chendi, Scrieri, voi. IV, p. 135). Neutră este referinţa la traduccrea şi tipărirea de către N. Pătraşcu în publicaţia sa Revista pentru literatura ţi arta română, a unei părţi a corespondenţei intime a lui Ioan Ghica (Chendi, Scrieri, voi. IV, p. 319). Toate cele de mai sus ne arată că, într-adevăr, Chendi cunoştea în ansamblul lor, scrierile lui N. Pătraşcu. Astfel, se justifică afirmaţia lui de la înccputul cronicii: „Cunosc cu de-amănuntul studiile critice ale accstui scriitor, cu vorba lor lungă, rece şi greoaie". Prin această cronică Ilarie Chendi îşi continuă opera critică, de ecarisaj literar, începută cu mult timp în urmă, desfiinţând fără milă nonvalorile timpului. Cronica este importantă şi pentru perspectiva artistică a criticii literare pentru care pledează aici indirect, şi cu atât mai interesant, Ilarie Chendi: „Cum însă în toate aceste dizertaţii n-am descoperit nici o pagină creată de mână de artist, nu eram cu nimic îndreptăţit a vedea în Domnia sa pe romancierul de mâine.** 329 Condamnarea realismului trivial ţi grosier, lipsit de efort imaginativ, este o alţi latură valoroasă a acestei cronici. VI „Poeziile" dlui O. Carp A apărut întfti în Viaţa literară, anul I, nr. 31, din 30 iulie 1906, la rubrica de „Dări de seamă", de unde a fost preluat tn volumul Impresii - 1908, p. 251 -256. VII Un romantic Cronica aceasta a upărut întâi în Viaţa literară, anul 1, nr. 4, din 22 ianuarie 1906, sub semnătura „II. Chendi", la rubrica de „Cronica literară", de unde a fost reluată în volumul Impresii - 1908, p. 257-260. Accst articol se regăseşte incipient în sinteza Anul literar ţi artistic. Chipuri şi lucrări publicat de Chendi în Calendarul „Minervei" pe 1906: „Senzualul Mircca Dimitriade continua şi cl să-şi afirme, în mod zgomotos uneori, calitatea de cel mai bun scriitor al şcolii neoromantice, decadente. D-sa a tipărit în acest an in volum de basme în versuri" ( Chendi, Scrieri, voi. IV, p. 349). Tocmai acest volum de „basme în versuri" este analizat acum de critic. Este interesant că în rtluarca unei pSrţi a articolului sinteză amintit mai sus din Calendarul „Minervei", în paginile ziarului Tribuna din Arad sub titlul Literatura română tn 1905. Oameni ţi lucrări, Mircca Dimitriade este amintit într-un alt fel de context, fără conotaţii negative: „S-au mai pus în evidenţă, cu colaborarea lor pe la diferite ziare, dnii Tutovcanu, A. Naum şi simboliştii Cincinat Pavelescu, Al, Obedcnar şi Mircca Dimitriade". Punerea de aici, chiar în titlu, a lui Mircca Dimitriade sub semnul romantismului, are un sens mai general, mai cuprinzător, autorul piccizând chiar în primele rănduri ale articolului că e vorba de un scriitor ce face parte din „mica suită a pontificelui simbolist". Acest „pontifice simbolist" nu este altul dccfu Alexandru Muccdonski, iar gazeta „obscură", în care a apărut articolul ditirambic despre Mircea Dimitriade, este Forţa morală, din care cităm: ....încă dc atunci [ 1896, n.n.j, Mircca Dimitriade îşi îndeplinise admirabila revoluţune literară. Parcursese întregul ciclu; treptat se făcuse stăpân pe limbă, pe vers, şi încă din 1896, ca adevăraţii aleşi, ajunsese laconcluziunca definitivă că adevăratul frumos, este simplul, este necănitul. Cât de limpede curg versurile sale, cât de natural, - şi ce izvor dc apă clară întocmesc ele în simplitatea lor, împreună cu puritatea limbei ce întrebuinţează." (For/amorală, II, 29august, 1902, nr. 10, p. 14) 330 Chendi ia pe drept cuvânt în batjocură aceste laude fără măsură la adresa lui Mircea Dimitriade. El nu uită însă să scoată în evidenţă şi calităţile, fie cât de mici, ale „dramelor" de inspiraţie folclorică ale autorului. Această obiectivitate critică a atitudinii lui Chendi trebuie pusă cu atât mai mult în evidenţă, cu cât între el şi „mica suită din jurul pontificelui simbolist" se dusese o polemică foarte ascuţită, cu prilejul publicării de către el în ziarul Voinţa naţională şi apoi în volumul Foiletoane - 1904 a studiului negativ despre Al. Macedonski. în acest context polemic, Mircea Dimitriade era ridiculizat în articolul O cloacă (Chendi, Scrieri, voi. III, p. 171), şi Literatura de Crăciun (idem, p. 236). Cu atât mai mult merită a fi subliniată obiectivarea de acum a criticului. VIII „Faust“ în româneşte Această cronică a apărut întâi în Viaţa literară, anul I, nr. 47, din 19 noiembrie 1906, sub semnătura „Gh. Dumbravă". Textul a fost reluat în volumul Impresii - 1908, p. 260-264. îl regăsim şi în culegerea Ilarie Chendi, pagini de critică", E.P.L., 1969, p. 328-330. în revista Viaţa literară, paragraful ultim al cronicii mai cuprinde în continuare şi această frază, pe care autorul a eliminat-o din volum: „Cercul scriitorilor de ia Viaţa literară se mândreşte că, din mijlocul său, a ieşit o lucrare atât de însemnată, care, evident, este evenimentul principal al anului literar ce se apropie de sfârşit". IX Din lumea basmelor A apărut întâi în revista Viaţa literară, anul I, nr. 51, din 17 decembrie 1906, sub semnătura „Gh. Dumbravă". Cronica aceasta a fost reluată în volumul Impresii - 1908, p. 264- 268, fără subtitlul „Cu prilejul unui nou volum" şi cu unele corecturi de text. 331 .JUNIMEA** ŞI ARDEALUL CU PRILEJUL JUBILEULUI „CONVORBIRILOR" Acest studiu a apărut întfti tn Viaţa literară, anul I, nr. 9, din 26 februarie 1906, la rubrica de „foileton", de unde a fost preluat tn volumul Impresii -1908, p. 269-276, cu unele modificări de text ţi cu datarea la sfârşit:,,martie 1906". O formă mai restrânsă a acestui studiu, cu multe schimbări de text, a apărat în Tribuna din Arad, nr 30, din 25 februarie 1906, sub titlul Informaţiuni literar» XXXII (a se vedea, în aceastS ediţie a scrierilor lui Chendi, voi IV, p. 296-298). Articolul jubiliar dedicat de Chendi Convorbirilor în Viaţa literară ţi apoi tn volumul Impresii e mult mai bogat, mai nuanţat în ce priveşte prezentarea literaturii ardelene în a doua jumătate a secolului al XlX-lea. UN OM CULT DUPĂ PROF. SOMBART Acest eseu a apărut întâi în Viaţa literară fi artistică, nr. 43, din 4 noiembrie 1907, cu semnătura „Gh. Dumbravă". De aici a fost reluat cu un adaos la titlu: „După prof. Sombart", în finalul volumului Impresii - 1908, p. 277-280. Este un adevărat autoportret intelectual al lui Chendi, care încheie într-un mod si mbol ic această carte. DIN PERIODICE (1906) LITERATURA ROMÂNĂ ÎN 1905 Oameni şi lucrări A apărut în Tribuna din Arad. anul X, nr. 2, din 4 ianuarie 1906, la rubrica „foileton", de unde se reproduce pentru prima dată în volum, în cuprinsul acestei ediţii a Scrierilor lui Chendi. Nu este semnat, dar este semnalat de Vasile Netea în Bibliografia scrierilor lui Ilarie Chendi (vezi Ilarie Chendi, „ Pagini de critică literară'', E.P.L., 1969, p. 603). în rubrica unde apare acest articol, Chendi a publicat, sub semnătură, multe alte articole, între care şi cele 33 informaţiuni literare. Un alt argument este şi prezenta altor scrieri critice ale lui Chendi cu 332 caracter de sinteză a vieţii literare, pe ani calendaristici (vezi în acest sens Anul literar ţi artistic - Chipuri fi lucrări publicat îft Calendarul „Minervei“ pe 1906, scriere cu care mare parte a textului acesta este identică). Selecţia de aici este făcută de Chendi evident pentru o revistă ardeleană, căci sunt puşi în valoare, mai ales, tinerii scriitori ardeleni grupaţi în jurul revistei Luceafărul din Budapesta, în frunte cu Goga. Se mai remarcă obiectivitatea cu care prezintă revista Sămănătorul a „dlui N lorga", faţă de care Chendi se delimitase violent şi cu amărăciune. De aceeaşi obiectivitate se bucură şi Ranetti „popularul poet umoristic al Capitalei", care nu cu mult timp în urmă îi făcuse şi Iui Chendi o întâmpinare extrem de usturătoare (vezi II. Chendi, Scrieri voi. III, p. 444-447). LUPTELE LITERARE A apărut în Viaţa literară, anul I, nr. 3, din 15 ianuarie 1906, sub semnătura , Jl. Chendi", la rubrica de „foileton". Este, după cum se poate uşor observa, un articol-program al revistei Viaţa literară, de mare importanţă în evoluţia critică a lui Ilarie Chendi. El îşi propune aici să se despartă de luptele literare mărunte şi să se preocupe de „o atmosferă mai onestă, în care talentul, munca şi străduinţa spre desăvârşire sunt mai preţuite", ...,,o şcoală în care însăşi persoana scriitorului e mai cruţată şi libertatea dezvoltării Iui individuale mai sigură". Aceasta este de fapt programul cu care Chendi se desparte de critica de Ia Sămănătorul, îndrumată de lorga, pe linie culturală şi ideologică generală. El optează, după cum se vede clar aici, pentru o critică literară propriu-zisă, aplicată, preocupată de „persoana scriitorului", de „libertatea dezvoltării lui individuale". Dacă reuşim să coroborăm acest aspect cu opţiunea Iui mai decisă acum pentru o critică artistică, în opoziţie cu aceea a „studiilor critice cu vorbă lungă, rece şi greoaie" a lui N. Pătraşcu (vezi în acest volum articolul „Marin Gelea“ de N. Pătraşcu), înţelegem cu adevărat noutatea în epocă a criticii literare a lui Chendi, fenomen ce se va generaliza abia în perioada dintre cele două războaie mondiale. Este important de clarificat şi referinţa cam obscură din finalul acestui articol-program al revistei Viaţa literară la „doi din cei cari, prin munca lor pozitivă, au stat totdeauna în fruntea vieţii culturale şi a căror nume şi trecut sunt în acelaşi timp un întreg program de acţiune în viitor". Cine sunt aceşti „doi" ? Cheia dezlegării acestei enigme ne-o dă chiar Chendi în finalul articolului Literatura română în 1905 unde anunţă: „Iar la 1 ianuarie apare Viaţa literară, scoasă de întemeietorii Sămănătorului, de dnii Coşbuc şi Gorun şi având ca sprijinitori, pe lângă Al. Vlahuţă, talente din toate taberele. Pe calea asta poate să revenim la o atmosferă mai curată şi să înăbuşim glasul pasiunei şi al vanităţii, ce s-a pus în calea dezvoltării noastre normale." 333 Iată deci că despărţirea de Sămănătorul, unde domina Iorga, cu spiritul său vanitos, pasionat ţi vulcanic, însemna pentru Chendi o întoarcere la programul iniţial al Sămănătorului, întemeiat sub auspiciile celor doi corifei în viaţă ai literaturii române din epoca respectivă, George Coşbuc ţi Alexandru Vlahuţă. După cum se vede, şi Viaţa literară apărea sub auspiciile acestora, dar programul ei critic, de orientare, era dat tot de Ilarie Chendi. ARTIŞTII CONCEDIAŢI A apărut în Viaţa literară, anul î, nr. S, din 29 ianuarie 1906, sub semnătura , JI. Chendi", la rubrica de „Cronica dramatică". Artiştii concediaţi au fost C. Nottara şi Petre Liciu. Constantin Nottara era director de scenă la Teatrul Naţional, iar Alexandru Davila director general al teatrelor. Pentru pregătirea stagiunii 1905-1906, Davila, cu temperamentul său furtunos, cu o energie şi ardoare care au uimit pe contemporani, a pornit la reorganizarea serviciilor tehnice - mccanica, pictura, croitoria, pentru a se da cuvenita însemnătate scenografiei. Davila, spune Ioan Masoff în Teatrul românesc, voi. IV, p. 124, a hotărât „remontarea" a zece lucrări clasice româneşti ce trebuiau să fie reluate în condiţii cu totul noi de interpretare şi de montare (pentru prima oară piesele lui Caragiale urmau să se joace în cadrul unor decoruri proprii şi nu „combinate" de pe la alte spectacole). Dar pregătirile nu s-au desfăşurat într-o atmosferă calmă. Au mai fost tulburări în teatru şi în primăvară, acum ele ameninţau să degenereze prin izbucnirea unui scandal public. Nottara a refuzat rolul zeului Lar din Căldarea de Plat cu care urma să se deschidă stagiunea, condiţionând primirea lui de posibilitatea de a juca rolul lui Richard al m-leadeShakespeare, pentru montarea căruia Davila susţinea că nu are, deocamdată, mijloacele materiale. în aceste condiţii, Nottara a avut nefasta idee de a acorda un interviu ziarului Voinţa naţională, denunţând violenţa şi autoritarismul directorului. La 31 august 1905, Nottara este demis din funcţia de director de scenă, aplicându-i-se şi un „avertisment" în calitatea sa de societar. Cu el se solidarizează şi alţi actori printre care şi Petre Liciu. Scandalul de la teatru, subiect deosebit pentru ziare, a ajuns şi în Parlament, un număr de deputaţi cerând sancţiuni împotriva directorului. Se ajunge până la manifestaţii în Piaţa Teatrului Naţional. Lucrurile nu se potolesc, Nottara începe o serie de reprezentaţii la Teatrul Liric, după fiecare reprezentaţie coloane de manifestanţi îndreptându-se spre piaţă unde îşi exprimau ostilitatea faţă de Davila. în acest moment intervine şi N. Iorga printr-o serie de articole cu aer naţionalist în Epoca şi Sămănătorul, protestând împotriva reprezentaţiilor în limba franceză. Aşa s-a ajuns Ia evenimentele violente din ziua de 13 martie, 334 cu victime şi răniţi de ambele părţi. Valul de ură creştea şi viaţa lui Davila părea să fie în pericol. Autorităţile i-au recomandat „să dispară** pentru un timp; a plecat în străinătate sub pretextul achiziţionării de costume şi materiale tehnice. Nottara şi Liciu s-au adresat atunci direct ministrului Instrucţiunii, Mihail Vlădescu, spunând că reintră în teatru numai dacă îşi păstrează locurile de societari şi funcţia de director de scenă. Ministrul, pentru a calma spiritele, acceptă la 29 martie 1906, reintegrarea lui Nottara şi Liciu în locurile de societari, rezervându-se directorului general a se pronunţa asupra cererii privind direcţia de scenă. Conflictul nu s-a stins nici după ce Nottara şi-a f3cut reintrarea în Hamlet, el fiind aclamat de către public, în sală auzindu-se însă şi fluierături la adresa lui Davila. O RECTIFICARE A apărut în Vtaţa literară, anul I, nr. 6, din 5 februarie 1906, sub semnătura „II. Chendi", la rubrica de „foileton". Articolul acesta ne demonstrează, alături de multe altele, grila cu care Ilarie Chendi urmărea evoluţia prozei noastre literare, exigentele pe care le punea el în fa(a prozatorilor. Preţuirea lui Sandu-Aldca, care gravita în jurul Sămănătorului, revistă de care Chendi se despărţise polemic, ne arată preocuparea criticului de a-şi depăşi pasiunile, în judecăţile sale. în schimb, ignorarea lui Sadoveanu e semnificativă. Cititorii din epoca respectivă se vede câ au resimţit aceasta ca o atitudine polemică, întregul articol fiind interpretat cu adresă la acest mare prozator. Este ceea ce şi explică Ilarie Chendi în introducerea la articolul în jurul „ Căprarului Gheorghiţă". ÎN JURUL „CĂPRARULUI GHEORGHIŢĂ** A apărut în Viaţa literară, anul I, nr. 7, din 12 februarie 1906, sub semnătura „II. Chendi**, la rubrica „Cronica literară". Acest articol are meritul de a dezvălui adevăratele relaţii ale Iui Chendi cu grupul de scriitori de la Sămănătorul, în fruntea cărora se afla acum Sadoveanu, precum şi.cu mentorul lor spiritual, Nicolae Iorga. Aici e de fapt o dublă polemică: una cu Sadoveanu, căruia nu i se recunoaşte calitatea de mare scriitor, ci doar aceea de „eminent stilist**. Tot articolul e dominat de înţepăturile la adresa scriitorului ca „om prea mercantil" şi arogant („astăzi trece foarte necuviincios pe lângă noi, fară să dea bună ziua*1). Cea de-a doua polemică e cu Iorga care făcuse din Sadoveanu un portdrapel al Sămănătorului. Articolul acestuia despre Amintirile Căprarului Gheorghiţă, apărut în Sâmănătoml nr. 6, din 5 februarie 1996, p. 101-102, este ilustrativ în acest sens. 335 Delimitările Iui Chendi de viziunea ideologică a lui lorga sunt evidente, mai ale* tn acest articol. Dar iatfi ce spune N. lorga in articolul amintit: „Cei mai mulţi scriitori au văzut, înţeles şi zugrăvit oastea tn marile mişcări dramatice ale încăierărilor: în acest chip ei n-au dat icoana factorilor care produc o luptă, ci această luptă numai, adică momentul. Ori că au fost ei înşişi la asalturi sau la lungile pregătiri ucigătoare, triste, sure, ori că povestesc după alţii, aceşti descriitori ai războaielor s-au ţinut de anumite îndreptare destul de vechi, au întrebuinţat anumite formule binecunoscute. [...] Alături de aceastS majoritate dc scriitori care era mai deunăzi generalitatea povestitorilor de lupte, se ivesc de o bună bucată de vreme alţii. Ei au simţire duioasă pentru fiecare suflet de om care se primejduieşte şi se pierde, ei au înţelegere pentru câtă viaţă e adunată în fiecare unitate din aceste mulţimi strălucitoare, îmbătate dc zgomot, dc cântcce, de pocnituri, dc îndemnuri şi de o vcchc pregătire pentru scopul ce se atinge acum. Poate că şi felul de a se face războaiele în zilele noastre, împuţinarea isprăvilor vitejeşti cu arma albă, rări 'ea frământărilor uriaşe într-un loc mărginit şi, în schimb, jertfirea cetelor mici, a oamenilor răzleţi pe lungile drumuri dc oboseală unde pândesc bolile grozave, în colţurile uitate pe care le descopăr numai adunătorii morţilor, - poate şi această schimbare a fizionomiei războiului de astăzi să fi înrâurit pe aceşti scriitori moderni ai luptelor. între ci s-a aşezat Sadoveanu prin Povestirile din război, pe care le-a dat la iveală deunăzi. Pe această fire originală şi cinstită, care nu voieşte să meargă pe drumurile lesnicioase bătute dc alţii, carc nu vrea sS primească datina întemeiată de aceia şi să se mărginească la formule de o întrebuinţare veche şi întinsă, nu l-au ispitit scenele războinice tradiţionale N-a lucrat cu «ai noştri» şi «inamicul», n-a cântat asalturi şi «retrageri», nu s-a prăpădit de bucurie pentru măcelurile ccle mari care îmbracă în purpurS pe biruitori. [...] Nu, el a dat alt război, care nu se poate să nu fie cel adevărat, un război de mici amănunte amare sau grozave, care te taie până în lacrimi, un război în care eroismul ascuns şi tăcut se înalţS din făptură oamenilor umili până la înălţimi pe care nu le poate cuceri, între fanfarele sale, marele eroism de comandă şi paradă." LIPSA DE CORECTITUDINE A apărut în Viaţa literară, anul I, nr. 8, din 19 februarie 1906, sub semnătura „II. Chendi", la rubrica de „Cronică literară*'. Articolul continuă polemica mai veche cu Nicolae lorga, căruia i se constată „lipsa de corectitudine*' faţă de Coşbuc, în jurul căruia criticul de la Sâmă- 336 nătorul a întins o plasă de tăcere nedreaptă, mai ales în privinţa formării noii direcţii literare, în fruntea căreia se considera a fi. Aceeaşi incorectitudine i se reproşează şi în legătură cu „împiedicarea apariţiei acestei reviste** şi înstrăinarea „forţelor ce o susţin**. POEZII DE DELAVRANCEA A apărut în Viaţa literară, anul I, nr. 14, din 2 aprilie 1906, sub semnătura „Cronicar**, la rubrica de „Cronică literară**. DOMNUL CARE STĂ LA DISPOZIŢIE Aapărutîn Via/a literară, anul I, nr. 16,din 16aprilie 1906, sub semnătura Jl. Chendi", la rubrica de „Cronică literară". DETRACTORII JUNIMEI" Tot cu prilejul jubileului Convorbirilor A apărut în Viaţa literară, anul I, nr. 17, din 23 aprilie 1906, sub semnătura „11. Chendi", la rubrica de „foileton", de unde se publică pentru prima dată în volum în cuprinsul accstei ediţii. Cu ocazia jubileului Convorbirilor literare au mai apărut o serie de articole dintre care amintim şi pe cel semnat dc Ovid Densusianu în Viaţa nouă, II, nr. 3, din 1 martie 1906, p. 49-51, din care citam câtcva fragmente: .Junimiştii au repetat şi de rândul acesta motivul lor obişnuit de luptă, că ei reprezintă adevăratul Partid Conservator, că ci dau îndrumarea sănătoasă în politică, că ei sunt oameni cinstiţi, ai dezinteresărei. Şi au mai spus iarăşi -comparaţia lor de predilecţiune - că, după cum în literatură au dus totdeauna lupta contra mediocrităţilor, tot aşa şi în politică. [...] E şi multă inconştienţă în mărturisirile pe care le fac junimiştii. Ei nu încetează să spună că n-au încurajat niciodată mediocrităţile în literatură. îi dezmint însă pagini din Convorbirile literare, articole din ziarele lor, rapoarte la Academie ş.a. Şi de câte ori junimiştii n-au pornit război tocmai împotriva acelora care însemnau mai mult decât atâţia din cercul lor... Şi rezultatul acestei procedări se poate vedea... Ce înseamnă «Junimea» în mişcarea literară de azi ? Au uitat junimiştii, orice ar zice, că tocmai în literatură mediocrităţile trebuie sistematic înlăturate, că încurajarea şi laudele nu trebuie date oricui şi mai ales acelora care vin, pentru un motiv sau altui, sS se alăture la o grupare. [...] 337 Aici e marea inconsecvenţi a junimiştilor - au primit mediocrităţi tn literatură, unde nu trebuie sA-şi găsească loc decât aristocraţii gftndirei, şi au crezut că le înlătură din politică, unde sunt chemate să fie şi ele luate puţin tn samă. Nu era destul at&ta pentru ca să ajungă la fiasco pe care l-au făcut tn literatură şi politică ?“ ELENA BACALOGLU: „ÎN LUPTĂ". Roman psicologic, I.Buc., 1906, p. 221. GEORGE CAÎR: „CA FULGUL LA VÂNT". Nuvele şi schite. Buc., 1906, p. 157. SEVER BOCU: „CHESTIUNEA DE NAŢIONALITATE". Trad. după baron los. Eotvos. Arad, 1906, pagini 169. A apărut în Viata literară, anul I, nr. 18, din 30 aprilie 1906, sub semnătura „Cronicar", la rubrica „Dări dc scamă" Menţionăm faptul că accastă cronică nu o găsim menţionată în Bibliografia scrierilor lui Ilarie Chendi, publicată dc Vasile Netea în 1969. Dintre autorii comcntati dc Chendi în accst articol, merită a fi cunoscut mai ales Sever Bocu (1874-1953), luptător bănăţean pentru făurirea României Mari. SĂ NU NE ÎNGRĂDIM A apărut în Viata literară, anul I, nr. 21, din 21 mai 1906, sub semnătura „II. Chendi*', la rubrica dc „foileton". EUGEN LOVINESCU: „DE PESTE PRAG". Dramă în 3 acte, Ploieşti, 1906, pag. 93. ZOE VERZEA: „ÎN LUMEA DE AZI". Comedie de moravuri în 4 acte. Bucureşti, 1906, pag. 241. ELENA FARAGO-FATMA: „VERSURI". Budapesta (Edi(ia ,,Luccafărur'-ui) pag. 126. TITU LAPTES: „FREAMĂT*. Poezii, Iaşi, pag. 101. ARCHIEREUL SOFRONIE-CRAIOVEANUL: „VIAŢA ŞI OPERELE LUI IMMANUEL KANT**, Bucureşti, 1906, pag. 112. A apărut în Viata literară, anul I, nr. 22, din 22 mai 1906, sub semnătura ,J1. Chendi", la rubrica de „Cronică literară**. 338 LITERATURA DE MOŞI A apărut în Viaţa literară, anul I, nr. 23, din 4 iunie 1906, sub semnătura „II. Chendi**, la rubrica de „foileton**. O LUCRARE DESPRE DL AL. VLAHUŢĂ A apărut în Viaţa literară, anul I, nr. 24, din 11 iunie 1906, sub semnătura ,JI Chendi", la rubrica de „Cronica literară**. PROPRIETATEA LITERARĂ A apărut în Via ta literară, anul I, nr. 26, din 25 iunie 1906, sub semnătura „II, Chendi", la rubrica „foileton". O COARDĂ NOUĂ A apărut în Viaţa literară, anul I, nr. 27, din 2 iulie 1906, sub semnătura „Cronicar", la rubrica dc „Cronica literară". Acest articol se adaugă deja amplei, până la acea dată,bibliografii a lui Chendi despre poezia lui Octavian Goga, insistând pe noutatea liricii erotice a acestuia, din finalul articolului precedent (vezi Octavian Goga, în acest volum). Menţionăm faptul că acest articol nu e semnalat în Bibliografia scrierilor lui Ilarie Chendi, alcătuită de Vasile Netea. DOCUMENT LITERAR A apărut în Viaţa literară, anul I, nr. 27, din 2 iulie 1906, sub semnătura „Cronicar**. Menţionăm faptul că acest articol nu e semnalat tn Bibliografia scrierilor Iul Ilarie Chendi, alcătuită de Vasile Netea. Articolul acesta se adaugă vastei bibliografii a Scrierilor lui Chendi referitoare la Vasile Alecsandri, precum, prin ricoşeu, celei privitoare la Alexandru Macedonski. 339 LITERATURA DE ALBUM. IARĂŞI STATUL ŞI LITERATURA. UN REMBRANDT NECUNOSCUT ÎN BUCUREŞTI A apărut fn Viaţa literară, anul I, nr. 28, din 9 iulie 1906, sub semnSlura „Cronicar”, la rubrica de „Cronică literară şi artistică*'. PRO PUDORE. CE ESTE CU STATUIA LUI ALECSANDRI? A apărut în Viaţa literară, anul I, nr. 29, din 16 iulie 1906, sub semnătura „Cronicar", la rubrica de „Cronică literară". POPORANISMIUL DLUI MAIORESCU A apărut în Viaţa literară, anul I, nr. 30, din 23 iulie 1906, sub semnătura „II. Chendi", la rubrica de „foileton". Articolul este de o valoare excepţională. El precizează atât atitudinea lui Chendi faţă de Maiorescu, dovedindu-se cu adevărat continuatorul acestuia în epocă, cât şi polemicile care s-au dezlănţuit vizavi de atitudinea lui Maiorescu fa(ă dc poezia lui Octavian Goga. Viaţa nouă, anul II, nr. 7, din 1 mai 1906, publică la rubrica „Din mişcarea intelectuală", sub semnătura lui Ovid Densusianu două pagini referitoare la numărul jubiliar al Convorbirilor literare, număr ce avea 300 de pagini. Iată ce scrie Densusianu despre Titu Maiorescu şi Octavian Goga: „Dl Maiorescu publică raportul de premiere la Academie a poeziilor dlui Goga. Nu trebuie să căutăm într-un asemenea raport multă literatură ori estetică; ne mirăm totuşi că dl Maiorescu nu a lăsat să se dezvolte, într-un articol mai lung decât un raport, părerea că poeziile artistice sunt mievrării moderne (să fie mievrării şi ce a scris dl Duiliu Zamfirescu, despre care un colaborator la acest număr, p. 330, spune că este cel mai elegant de la Convorbiri ?). Ne mai surprinde că dl Maiorescu dăruieşte dlui Goga aceeaşi «cultură generală» pe care a avut-o Eminescu; şi cetim cu uimire şi afirmaţiunea că «poezia noastră este de-a dreptul izvor&tă din cântecele populare»." 340 MONUMENTE PENTRU SCRIITORI A apărut în Viaţa literară, anul I, nr. 30, din 23 iulie 1906, la rubrica de „Cronica literari*', sub semnătura „Cronicar". LITERAŢII RECUNOSCUŢI A apărut în Viaţa literară, anul I, nr. 30, din 23 iulie 1906, la rubrica de „Cronică literară", sub semnătura „Cronicar". UN „TEZAUR" AL POEZIEI POPULARE A apărut în Viaţa literară, anul I, nr. 32, din 6 august 1906, sub semnătura „II. Chendi", Ia rubrica de „foileton". Concepţia lui Chendi despre realizarea unui „Tezaur" al literaturii noastre populare este de o modernitate absolută. Din păcate, ea nici astăzi nu a fost pusă în aplicare. SPICUIRI A apărut în Viaţa literară, anul I, nr. 32, din 6 august 1906, Ia rubrica de „Cronică literară", sub semnătura „Cronicar**. TEATRUL DE VARĂ A apărut în Viaţa literară, anul I, nr. 32, din 6 august 1906, la rubrica de „Cronică dramatică”, sub semnătura „Cronicar II“. SUBVENŢIILE LITERARE A apărut în Viaţa literară, anul I, nr. 33, din 13 august 1906, la rubrica „foileton", sub semnătura „Gh. Dumbravă". 341 C. SANDU-ALDEA: „DOUĂ NEAMURI" Bucureşti, 1906,! voi., 289 p. (Editura „Minervel") A apărut în Viafa literară, anul I, nr. 33, din 13 august 1906, la rubrica „Dări de seamă4*, sub semnătura „II Chendi". ÎN JURUL TEATRELOR DE VARĂ A apărut tn Viafa literară, anul I, nr. 33, din 13 august 1906, sub semnătura „Cronicar". ORIGINEA SCRIITORILOR A apărut în Viaţa literară, anul I, nr. 34, din 20 august 1906, la rubrica de „foileton", sub semnătura „II. Chendi". Articolul accsta nu-1 găsim semnalat în Bibliografia scrierilor lui Ilarie Chendi, publicată dc Vasile Netea. ION BÂRSEANUL: „POPASURI VÂNĂTOREŞTI", Bucureşti, 1906 (Editura „Mincrvci"), pag. 205 ION BÂRSEANUL: „PRIMELE CÂNTURI", Budapesta. 1906, pag. 33 (Editura rcv. „Luccafărul") A apărut în Viaţa literară, anul I, nr. 35, din 27 august 1906, la rubrica de „Dări de seamă", sub semnătura „II. Chendi". EXPOZIŢIA ŞI LITERATURA. „MINERVA** A apărut în Viaţa literară, anul I, nr. 35, din 27 august 1906. sub semnătura „Cronicar", la rubrica „Cronica literară". Importanta „Mincrvci" în literatura română reiese foarte clar dacă prezentăm volumele apărute în această editură până în anul 1906, catalog ce a fost publicat în Calendarul „ Minervei" pe anul 1907: „Alecsandri V., Poezii, cd. a-H-a; Alecsandri V., Opere complete. Teatru. Voi I - IV; Alecsandri V., Poezii. Op. compl., 1 voi; 342 Alecsandri V., Proză. Opere complete, 1 voi.; Alexandrescu Gr., Versuri ţi proză, voi. I; Bălcescu N., Istoria românilor sub Mihal-Vodă Viteazul, voi. I, Op. complcte; Bolintineanu D., Opere complete, Poezii; Creangă Ion, Opere complete, I voi.; Eminescu M., Poezii. Postume. Ed. a-ll-a, 1 voi.; Eminescu M., Literatură populară, voi. I; Eminescu M., Geniu pustiu, I voi.; Eminescu M., Scrieri politice şi literare, voi. I, (1870-1877); Filimon Nicolae, Ciocoii vechi şi noi, 1 voi.; Ispirescu P., Legendele sau Basmele românilor, voi. I, Op. complete; Negruzzi C., Opere complete, voi. I, Proză; Nicolcanu N., Cârlova Vasile, Stamati C., Poezii şi proză', Odobcscu Al., Opere complete, voi. I; Pann Anton, Opere complete, 1 voi.; Autorii moderni Aldca, C. Sandu, Două neamuri', Bârseanul Ion, Popasuri vânătoreşti; Bcldiccanu N. N., Chipuri de la mahala'. Boureanul E., Povestiri din copilărie; Cunţan Maria, Poezii', Chendi Ilarie, Foiletoane; Chendi Ilarie, Preludii; Chendi Ilarie, Fragmente; Delatismana Cornelia Ioana, 100 de hasme şi istorioare pentru copii; Emilgar-Gârlcanu Emil, Bătrânii; Flammarion C„ Tainele cerului; Gorun Ion, Taina a şasea; Genlis d-na de, Povestiri morale pentru tinerime; Grigorovita Em., Chipuri şi graiuri din Bucovina; Hodoş Constanta, Frumos l Nuvele; lorga N., Istoria românilor în chipuri şi icoane, voi. I; lorga N., Gânduri şi sfaturi ale unui om ca oricare altul; lorga N., Neamul românesc în Bucovina; lorga N., Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, ca întemeietori ai Bisericii românilor din A rdeal; lorga N., Drumuri şi oraşe din România; 343 Iorg» N., Pe drumuri depărtate; Iorga N„ Cuvinte adevărate; Iorga N„ Sate ţi mănăstiri din Români»', Iorga N., Neamul românesc tn Ardeal fi fam ungurească', Iorga N„ Negoţul ţi meţteţugurile tn trecutul românesc, Iosif Şt. O., Credinţe. Poezii; Iosif Şt. O., Din zile mari-. Ion Mandache-Holda, Feţe', Jules Brun şi H. Popa-Hagi, Moşneagul dt la munte; Li vescu Florea Marin, Nu se cuvine', Lecca Haralamb C., Poezii; Moruzi D. C„ Ruşii ţi românii; Mera I. T., Din lumea basmelor, Pop Vasile, Domniţa Viorica; Pop Vasile, Râs şi plâns-, Popovici Aurel C., Vorbe înţelepte; Petrescu N. Petre, IIie Marin; Paul Augustin, între Someş şi Prut; Rutenlzarea Bucovinei fi cauzele deznaţionalizării poporului român, după date autentice, de un bucovinean; Rosetti D. Radu, Epigrame; Rosetti D. R. între Capşa ţi Palat; Sadoveanu M., Povestiri; Sadoveanu M., Şoimii; Sadoveanu M., Dureri înăbuşite; Sadoveanu M., Crâşma lui Moş Prccu; Sadoveanu M., Povestiri din război; Sadoveanu M., Floare ofilită; Sadoveanu M., Amintirile Căprarului Gheorghiţă; Sadoveanu M., Mormântul unui copil; Sandu-Aldea C., Drum şi popas; Sandu-AldcaC., (n urma plugului; Scrob Carol, Rouă şi brumă; Slavici Ion, Din bătrâni; Teodoru A. Gh., Din viaţa marinarului; CoşbucG., Valuri alintate; Urechia Nestor, tn Bucegi." Chendi a avut o contribuţie importantă, daci nu chiar esenţiali, tn realizarea acestui program editorial. 344 !N JURUL ORIGINEI SCRIITORILOR. OVID SPICUITORUL. CE CREDE DL HOLBAN DESPRE NOI A apărut în Viaţa literară, anul I, nr. 37, din 10 septembrie 1906, la rubrica „Cronica )iterari“, sub semnătura „Cronicar". DUŞMĂNII LITERARE A apărut în Viaţa literară, anul I, nr. 39, din 24 septembrie 1906, la rubrica de „foileton" şi sub semnătura „II. Chendi". Articolul acesta este remarcabil prin spiritul de toleranţă pe care îl promovează Chendi în privinţa conflictelor literare. ÎNMULŢIREA CITITORILOR A apărut în Viaţa literară, anul I, nr. 40, din I octombrie 1906, la rubrica de „foileton", sub semnătura „Gh. Dumbravă". Articolul acesta nu-1 găsim semnalat în Bibliografia scrierilor lui Ilarie Chendi, publicată de Vasile Netea. El are calitatea de a ne arăta căt de variată şi de complexă era gândirea criticului transilvănean. ÎN JURUL „CONVORBIRILOR LITERARE" A apărut în Viaţa literară, anul I, nr. 41, din 8 octombrie 1906, la rubrica de „foileton", cu semnătura „II. Chendi". SUFLETE STERPE A apărut în Viaţa literară, anul I, nr. 42, din 15 octombrie 1906, la rubrica dc „foileton", cu semnătura „Gh. Dumbravă". Ilarie Chendi sc referă la George Panu care, în revista sa Săptămâna, din 23 septembrie 1906, nr. 55, sub titlul M-am lămurit, comentează vizita românilor din afara graniţelor la Expoziţia de la Filaret. Redăm mai jos câteva fragmente din acest articol: „Vasăzică vizita românilor din ţările vecine cu miile a fost înlesnită de guvem prin gratuitatea aproape întreagă a cheltuielilor de voiaj. 345 VasftzicS vizita, căreia noi tn public i-am dat o importanţi naţionali, ere provocată în mare parte de faptul că fiecare vizitator ştia că-l aşteaptă trenul gratis şi ospătare gratis! Eu îmi închipuiam că românii din celelalte ţări vor beneficia ţi ei de condiţiile avantajoase făcute de guvern tuturor vizitatorilor Expoziţiei. Nu-mi închipuiam cS pot fi pentru Expoziţie categorii de vizitatori, cu drumul-dc-fier liber, cu intrarea liberă în Expoziţie ţi cu găzduirea gratis I Cel mult aş fi admis în închipuirea mea avantaje mai mari, pentru cei care vin mai de departe. Dar şS aduc mii de oameni pe gratis, ca să vadă Expoziţia, ţi gratuitatea să fie motivată numai pe faptul că ei sunt români din alte ţări, aceasta mărturisesc nu mi-a trecut prin minte. * Acuma-mi explic afluenţa românilor din celelalte ţări, acuma înţeleg, fn parte cel puţin, interesul ce l-au dovedit pentru Expoziţie şi pentru noi. De fapt, ci au chcItuit osteneala care şi-au dat-o şi poate şi mici sacrificii băneşti personale. în asemenea condiţii înţeleg pentru ce au venit aşa de mulţi organizatori in corpore ! * Desigur nu fac nici o învinuire tuturor care au profitat de asemenea bun chilipir. Decât un lucru: asemenea afluenţă nu înseamnă mare lucru din punct de vedere naţionalist. Aş fi preferat ca să vină câteva sute de transilvăneni şi bucovineni, însă în condiţiilc obişnuite ale tuturor muritorilor doritori de a vizita Expoziţia. Decât şapte mii de români aduşi gratis, ar fi fost mult mai îmbucurător ca să vină trei sute cu cheltuiala lor." Ovid Densusianu refcrindu-sc la acelaşi moment, în revista sa Vie a ta nouă, II, nr. 7, din 1 octombrie 1906, la rubrica „Mozaic", publică câteva rânduri sub titlul Generozitate naţională. După ce citează câteva fraze din G. Panu publicate în Săptămâna, O. Densusianu continuă astfel: „Dl Panu mai putea adăuga că în nici o parte nu s-a văzut în asemenea împrejurări atâta generozitate. Dacă dorul de a vedea Expoziţia şi de a cunoaşte (ara îi stăpânea pe atâţia români, dc ce nu şi l-ar fi plătit din bugetul lor ? Ar fi trebuit singuri să vie - şi unii veneau pentru întâia oară - să adauge ceva la încasările unei Expoziţii care costă milioane. 346 Mi se pare că la Expoziţia de la Sibiu de anul trecut nu s-a adus din tară nici un transport de mii de români ca să fie găzJuiţi pe gratis. Şi unii au trecut graniţa nemulţumiţi că nu li s-au deschis palaturi şi nu li s-au dat banchete zilnice... Poate că se aşteptau să se întoarcă acasă şi cu vreo cloşcă cu pui." Reproducând aici aceste fragmente putem să ne imaginăm indignarea lui Ilarie Chendi şi probabil nu numai a lui. O ISTORIE LITERARĂ A apărut în Vtaţa literară, anul I, nr. 45, din 5 noiembrie 1906, la rubrica de „foileton", sub semnătura „Gh. Dumbravă". LITERATURA BUCOVINENILOR A apărut în Viata literară, anul I, nr. 46, din 12 noiembrie 1906, la rubrica de „foileton", sub semnătura „11. Chendi". Articolul dovedeşte, într-un mod remarcabil, atenţia pe care o acorda Ilarie Chendi întregului fenomen literar românesc, lupta pe care o ducea el pentru integrarea culturală a tuturor provinciilor înstrăinate. O RESTABILIRE A apărut în Viafa literară, anul I, nr. 48, din 26 noiembrie 1906, la rubrica de „foileton", cu semnătura „Ilarie Chendi". LITERATURA GERMANĂ LA NOI A apărut în Viafa literară, anul I, nr. 50, din 10 decembrie 1906, la rubrica de „foileton" cu semnătura „Ilarie Chendi". CELE DOUĂ PSIHOLOGII: A POPORULUI şl A DLUI DRĂGHICESCU A apărut în Viaţa literară, anul I, nr. 51, din 17 decembrie 1906, sub semnătura „Gh. Dumbravă". 347 MOMENTUL SOLEMN A apărut în Viaţa literară, anul I, nr. 52, din 24 decembrie 1906, la rubrica de „foileton" cu semnătura „Ilarie Chendi". ADDENDA OVREII ŞI LITERATURA ROMÂNĂ Acest studiu a apărut în volumul Foiletoane, Bucureşti, Minerva, 1904, p. 231-243, de unde trebuia reprodus şi în această ediţie a Scrierilor lui Chendi. El urma să apară în cadrul volumului III al acestei ediţii unde s-a tipărit întregul volum de Foiletoane, cu excepţia acestui studiu. Din păcate, Ilarie Chendi, Scrieri, III, s-a tipărit înainte cb evenimentele din decembrie 1989 şi a apărut de sub tipar la începutul anului 1990. Toate încercările noastre de a lămuri situaţia acestui studiu în cadrul criticii literare a lui Ilarie Chendi şi a-1 publica în cuprinsul volumului au fost zadarnice. „Cenzura", desfiinţată ca instituţie de Ceauşescu, dar funcţionând în cadrul' Consiliului Culturii, a rămas intransigentă la toate insistenţele noastre. Păcat! Pentru că, în realitate, studiul lui Chendi, Ovreii şi literatura română, exceptând unele mici accente polemice, specifice autorului, este obiectiv şi judicios, îi onorează pe evreii care au contribuit la dezvoltarea culturii şi literaturii române (Gaster, Şăineanu, Tiktin). El atrage atenţia asupra lui Cilibi Moise, cel elogiat mai târziu şi de G. Călinescu. Cum nici o ediţie critică, cum se pretinde şi aceea pe care o realizăm noi, nu poate avea caracter ştiinţific fără prezenţa completă a materialului autorului avut în vedere, căutăm să reparăm acum, retroactiv, această greşeală, completând astfel atât imaginea criticului literar Ilarie Chendi, cât şi a celor care, de origine evreiască fiind şi recunoscându-se ca atare, au adus o contribuţie efectivă la dezvoltarea literaturii şi culturii române. Această reparaţie se impune cu atât mai mult, cu cât cercetările privind relaţiile evreilor cu literatura română întreprinse de Chendi s-au bucurat de mare atenţie în epocă, au stârnit polemici, au dinamizat mediul literar românesc din acea vreme. ORIGINEA LUI ALECSANDRI A apărut în ziarul Voinţa naţională, numerele: 5846, din 12 octombrie 1904; 5851, din 19 octombrie 1904; 5857, din 26 octombrie 1904 şi 5862, din 348 2 noiembrie 1904, la rubrica de „foileton" a ziarului şi cu semnătura „II Chendi" la sfârşit. Acest studiu trebuia să intre in cuprinsul acestei ediţii, în volumul III, unde îşi avea locul, între articolele şi studiile lui Chendi, culese din paginile revistelor şi ziarelor anilor 1903 şi 1904. Din păcate, datorită concluziei Ia care ajungea Chendi, în urma cercetărilor sale, cum că unul din bunicii bardului de la Mirceşti av fi fost de origine evreiască, studiul acesta a fost respins de la publicarea în volumul m al Scrierilor lui Chendi. Facem acum cuvenita rectificare retroactivă, publicând în cadrul volumului V, al Scrierilor iui Chendi, studiul acestuia despre Originea lui Alecsandri. Această restituire se cuvine a fi făcută cu atât mai mult cu cât ea se dovedeşte a fi un capitol din proiectata monografie a lui Chendi asupra vieţii şi operei bardului de la Mirceşti. Criticul se arată a proceda atent, meticulos, examinând metodic toate izvoarele de care dispunea Ia ora respectivă în legătură cu originea •scriitorului, confruntându-le cu datele psihologice pe care i le oferea opera acestuia, bogata sa corespondenţă, amintirile contemporanilor. Concluziile la care ajungea Chendi cu privire Ia originea lui Alecsandri au stârnit în epocă vii dispute. Astfel, C. A. Ionescu (Caion), cunoscutul adversar al lui Chendi, publica în Românul un contra-studiu, folosind însă copios informaţiile oferite de Chendi. Iată câteva fragmente ilustrative: „NOTE CRITICE I Originea lui Alecsandri Sunt câteva săptămâni de când în cercurile literare se discută mult originea lui Alecsandri. în Voinţa naţională, sub forma unui foileton, recenzistul acestui ziar pare a înclina că Alecsandri ar fi evreu. Criticul pomenitei gazete, care îşi permite să susţie originea evreiască a marelui poet, îşi culege documentele din Arhondologia lui Sion, despre care eminentul nostru colaborator şi amic, dl I. Tanoviceanu, a dovedit, printr-un studiu magistral, că-i o lucrare plină de minciuni, un conglomerat de falsuri, care tindea să coboare pe unele familii şi să ridice pe-a autorului. Familia Iui Alecsandri ajunsese bine. Invidia contemporanilor trebuia să fie aţâţată şi pentru că Alecsandriştii erau de origină străină şi cum repede străinii sunt numiţi «jidani», mai ales în Moldova, este uşor de precizat ca familia lui Alecsandri să poarte ponosul de-a fi de origine evreiască." (Românul, nr. 39,1 noiembrie, 1904) 349 într-un num&r ulterior al Românului, la o rubrici de „Note ţi discutiuni", Caion se vedea obligat să dea şi o „lămurire" vizavi de poziţia sa fată de „originea lui Alecsandri": „Confratele nostru, Egalitatea, se înşeală când crede că socotesc o ruşine originea evreiască a lui Alecsandri. Eu personal am pentru evrei o deosebită, dragoste şi niciodată nu voi putea să neg calităţile de excelent român ale dlui Barach, de pildă. Originea evreiască nu constituie o ruşine şi o preţuiesc tot atât ca şi pe cele româneşti. În chestia originii lui Alecsandri s-a căutat să se stabilească un adevăr, pentru aceasta am adus la lumina discuţiunei toate argumentele pentru a susţine o realitate. Nu constituie o ruşine originea evreiască a lui Alecsandri şi aş iubi pe un evreu, tot aşa de mult ca şi pe cel de origine italiană, dar constituie un neadevăr de a susţine că Alecsandri e rus, grec sau evreu. Chestiunea originei lui Alecsandri e o problemă biografică, iar nicidecum antisemită.'* (Românul, nr. 48,29 noiembrie 1904) înţepături polemice la adresa studiului despre Originea lui Alecsandri al lui Chendi se manifestă mult timp în paginile Sămănătorului. Le întâlnim şi la sfârşitul anului 1906: „Cronica israelită, organul sionist, pe care sperăm să nu-1 mai pomenim în revista noastră, se grăbeşte a reproduce cu onoruri articolul grando-maniac al dlui Chendi împotriva dlui N. lorga. Ştim că această Cronica israelită poartă dlui Chendi o dragoste caracteristică, de când cu faimoasele foiletoane despre originea (semită I) a lui Alecsandri. Să fie afinitate electivă sau numai alianţă... israelită ?' 0Sămănătorul, V, nr. 16,12 noiembrie 1906, p: 920) INDICE DE AUTORI A Adam, Ion: 258 Adamescu, Gh.: 262 Agârbiceanu, Ioan: 159 Alecsandri, Iancu: 283,304 Alecsandri, Isaac: 294 Alecsandri, Vasile: 9,25,62,72, 133,143,150,152-153,185-186, 204,206,209-210,214,219,227, 241,259-260,264,281,283,286- 305,339-340,342-343,348-350, Alexandrescu Gr.: 343 Alexici: 257-258 Anghel, C.D.: 199,223 Annunzio, Gabrielled': 119 Aristotel: 42,65,209 Asachi,Gh.: 174,241 Aurelian, P.S.: 217 Alexrad, A.: 283 B Bacaloglu, Elena: 89,187,207, 338 Balzac, Honor6 de: 189 Bassarabescu,I.A.: 169,263 Bălcescu, Nicolae: 133,300,343 Bărbulescu, Ilie: 218 Bămuţiu, Simion: 151 Bârsan, Zaharia: 109-111,159, 309,327,360 Bârseanu, Andrei: 220,327 Bârseanul, Ion: 238-240,342-343, Becescu,Fl.I.:311 Beldiceanu, Nicolae: 290,343 Bengescu Dabija: 217 Bengescu, G.: 288-289,295,300-301 Bâranger, Pietre: 24 Bocu, Sever: 187-188,338 Bodnărescu, Samson: 150,185 Bogdan, Ion: 153,160,218 Bogdan-Duică, Gh.: 160,257 Bolintineanu, Dimitrie: 125,178, 343 Boureanul, E.: 343 Bourget, Paul: 189 Brandes, Georg: 65 Brănişteanu, Iancu: 283,293 Brătescu-Voineşti.I.AI.: 169,263 Brătianu, Ionel: 105 Brun, Jules: 343 Bujor, Paul: 253 Burada,Th.:218 351 c D CaVr, George: 187-189,338 Canionu: 220 Canini, Marco-Antonio: 294 Cantacuzino, Mişu: 49,217 Capşa: 150 CaragiaJe, I.L.: 169,207,237,296, 310 Caragiani, Ion: 223-224 Carlyle.Th.: 23 Carmen Sylva: 87,102,282 Carp, Horia: 283 Carp, O.: 137-140,263,309,31?, 330 Cazaban, Al.: 165,238 Călinescu, G.: 348 Cern a, Panait: 263 Chendi, Ilarie: 306-350 Chembach, Getta: 258 Cilibi, Moise: 281,348 Ciocârlan, Ioan: 159,223 Cioflec, Virgil: 164 Cipariu, Timotei: 151 Ciura, Al.: 159 Ciurcu,A.:217 Conachi, Costache: 237 Comea, G.: 150 Coşbuc, George: 86,104,161,169, 173-174,191,217-218,242,263-264,283-284,323,333,334,336, 344 Creangă, Ion: 59,127,147,150, 169,185,343 Creţeanu.G.: 178 Cunţan, M.: 160,193,224,343 Cuza, A.C.: 218,258 Cu za, Alexandra Ioan: 300 Damd, Frtd^ric: 217 Dante, Alighieri: 191 Davila, AL: 225-226,334-335 Delamarina, Victor Vlad: 56,212 Delatismana, Cornelia Ioana: 343 Delavrancea, Barbu Ştefănescu: 63-64,70,133,138,169,177,195, 217,309,319,337 Demetrescu, Traian: 129,284,309, 328 Densusianu, Ovid: 151-152,172, 185,218,244-246,255-256,325, 337,340,346 Dcpărăţeanu.AI.: 178 Dianu, Gr.: 224 Dima, Gh.: 51 Diinctriade, Mircea: 141-142,160, 309.315.330-331 Dissescu.C.: 199,217,272 Djuvara, Al.: 218 Djuvara,Tr.G.: 199 Dostoievski, Feodon 189 Dragomirescu, Mihail: 115,184, 224,262,313,324-325,347 Drăghicescu, Dimitrie: 99-101, 272-273,309,324-325 Duma, I.: 310,312 Dumbravă, Gh.: 268-272,318-320, 324.327.331-332,341,345,347 Durkheim, E.: 326 Duţescu-Duţu, T.: 229 E Eliade, Pompiliu: 93,197 Eliade Ridulescu, Ion: 190 Eminescu, Mihai: 19,25,72,87, 97,104,133,147,150,151,165, 352 185,198,207,216-217,228,259, 263,264,283,290,340,343 Efitvtts, los.: 187-188,338 F Fagure, Emil: 310 Farago, Elena: 192-193,338 Filimon, Nicolae: 34 3 Filip, G.: 242 Filipescu, N.:217 Flammarion, C.: 343 France, Anatolc: 312,316 G Gane, Nicu: 150,214,238 Gaster, Moses: 280-281,348 Gârleanu, Emil: 125-126,309, 328,343 Genlis, dna de: 343 Gherea, Constantin Dobrogeanu: 151,191,200 Ghica, Ion: 297,301,329 Ghica, JeanT.: 199 Ghica, Leon: 218 Goethe, Johann Wolfgang: 23,76, 130,135,144-145,191,274 Goga, Eugen: 312 Goga, Octavian: 87,102-105, 107-108,159,193,202-203,212, 214,217-218,263,309,325-326, 332,339-340 Goldner-Giordano: 282 Gorovet, Arthur: 219 Gorun, Ion: 144-146,159,161, 169,174,191,223,258,309-310, 323,333,343 Grigoraş, Ştefan: 210 Grigorcscu, N.: 15,217,343 Grigoroviţa, Em.: 160,224,343 Grossmann, Şt.: 283-285 Grtln, Anastasius: 104 H Hamangiu,C.: 199,217 Haret, Spiru: 217,228 Hasdeu, Bogdan Petriceicu: 93, 149,217,219 Hârsu, Melchior: 283 Hegel, G.W. Fr.: 210 Heine, Heinrich: 75,111-112,140, 244,265,282,302,320 Hdtrat, J.B.: 118-120,244,309, 328 Hodoş, Constanta: 160,234,343 Hodoş, Enea: 218-220 Holban, M.: 245 Husar, I.: 283 I Ibrăileanu, Garabct: 218 Ibsen, Henrik: 121-122,189-190 Ighcl-Deleanu: 283-284 Ioncscu, C. A. (Caion): 349-350 Ionescu,Take:217 Iorga, Nicolae: 83,88,95-97,160, 172,174-175,184,195-196,218, 237,247,253,263,293,304,309- 310,312-314,320,322,326,333- 336,343-344,350 Iosif, Şt. O.: 117,201,224,263,344 Isac, Emil: 310,315 Ispirescu, Petre: 147,343 Istrati,C.:241 J Jamik, Jan: 220 353 K Kalinderu, 1:217.272 Kant, Immanuel: 192,198,338 Kamabatt, D: 316 Kiriac, D: 50-51 Kogălniceanu, Mihail: 72,185-186,300 L Lahovary, AI: 204-205 Lapteş, Titus: 192-193,338 Lazăr, Gheorghe: 86,116 Lecca, Haralamb G.: 121-126,143, 160,217,227,309,328,344 Lemaître, Jules: 316 Lenau, Nikolaus: 140,264 Lessing, G. E.: 132 Liciu, Petre: 166,334-335 Liszt, Franz: 89 Livescu, F.: 344 Lovinescu, E.: 192,310,318,338 M Macedonski, Alexandru: 115,173, 205,207,229,265,315,330-331, 339 Maiorescu, Tîtu: 97,149,150,151, 185-186,212-214,218,223-225, 340 Mandache-Holda, Ion: 343 Mandrea, N.: 217 Marian, B.: 220,283 Marienescu, Athanuie: 220,223-224 Massoff, Ioan: 214-216 Maupassant, Guy de: 18.20-21 Maynial: 20 Mândrescu, Simion: 265-267 Mehedinţi, Simion: 161,185 Mera, I. T.: 147,309,344 Miile, C.: 199,329 Mincu, I.: 215 Moldovan, I.: 223 Moruzi.D. C.:344 Multatuli: 65 Musset, Alfred de: 24,173 N Nanu.D.: 160,263 Naum, A.: 160,217,330 Negri, Costache: 72,300 Negruzzi, Costache: 185-186,219, 297-298,302,343 Negruzzi, Iacob: 149 Nerval, Gdrard de: 173 Netea, Vasile: 309,332,338-339, 342,345 Nicoleanu, N.: 343 Nietzche, Friedrich: 76 Nordau, Max: 283 Nottara, C-tin: 166,334-335 O Obedenaru, Al.: 160,330 Odobescu, Al.: 343 Ollănescu, D. C.: 217,223-224 Onişor: 220 354 P Pamfil.Tlidor: 219 Pann, Anton: 49,146,281,343 Panu, G.: 160,255-256,345-346 Papadopol, P.: 289 Papahagi,T.: 220 Paul, Augustin: 344 Pavelescii, Cincinat: 113-117,160, 309 Pătraşcu, Nicolae: 132-137,172, 199,217-218,229,290,309,329, 333 Păun V.: 258 Petrescu, N. Petre: 344 Petrino, D.: 260 Pompiliu, Miron: 147 Poni, Matilda: 150 Pop, Vasile: 160,224,344 Papa-Hagi, H.: 344 Popovici, Aurel C.: 242,344 Popovici-Bănăţeanu, I.: 263 Popovici, Iosif: 257 Porumbaru, Em.: 217 Porumbescu, Ciprian: 51 Pumnul, Aron: 260 Pruncu, N.: 150 Puşcariu, Sextil: 159,257 Puşkin, A.S.: 181 Q Quinet, Edgar: 309 R Rabelais, Franţois: 65 Ranetti, G.: 49,160,233-234,237 243,333 RSdulescu-Niger, N. G.: 172 Rembrandt, Harmensz van Rijn: 206,208,340 Ronetti-Roman, M.: 281 -282 Rosenberg: 8 Rosetti, C. A.: 301,303 Rosetti, R.: 316-317 Rosetti, R. D.: 281-283,296,311, 344 Rousseau, Jean-Jacques: 129 Rubin, A.: 217 Russo, Alecu: 185-186,219,300 S Sadoveanu, Mihail: 171-174,195, 218,258,263,312,335-336,344 Sadoveanu-Evan, Izabela: 310,312 Sandu-Aldca, C.: 170,231-232, 235-236, 258,335,342-344 Sanielevici, Henrich: 283,317 Saniclcvici, Simion: 283 Sbiera, Radu: 261 Scheletti.Gh.: 143 Schiller, Fr.: 9,23,274,311 Schonfeld: 283 Schwartzfcld, Wilhelm: 281 Scrob, Carol: 258,344 Scurtu, I.: 322 Shakespeare, William: 334 Silaşi, Grigore: 152-153 Silvan-Becescu: 263 Sion.C.: 292-293,304,349 Slavici, Ioan: 70,147,151-152, 159,169,214,344 Sofronie Craioveanul, archiereu: 192,194,338 Solomon: 25 Sombart: 154,332,361 Spa&he, Oscar: 113 355 Speranţă, Th.D.: 217,229 Stere, C-tin: 218,253 Stern: 283 Steuermann-Rodion, A.: 282 Stoenescu, E.: 258 Stoica, Dionisie: 197-198 Streitman, H.: 283 Strindberg, August: 121 ş ŞSineanu, L.: 280-281,348 Şerbănescu.Th.: 150,185 T Taine, Hyppolite: 46,310 Tanoviceanu, I.: 93,304,349 Taubes: 298 Tăslăoanu, Octavian: 159 Teliman, M.: 260 Teiler, Israel: 299 Teodorescu, G. Dem.: 220 Teodora, A. Gh.: 344 Tiktin, H.: 280,348 Titulescu, N.: 325 Tocilescu, Grigore: 93,217 Toma, A.: 282 Tutoveanu, G.: 160,330 U Urechia, Nestor: 33,344 Urechiă,V. A.: 88,303 V Văeârescu, Elena: 160 Văcăreşui, poeţii: 72 Vftlsan, G.: 174 Verlaine, Paul: 133,310 Vermont, B. V.: 283 Verzea,Zoe: 192-194,338 Vidu, I.: 51 Vlahuţă, Alexandru: 76,161,169, 197-198,218,242,263,333-334, 339 Vlădescu, Al.: 217,228 Vlădescu, Mihail: 229,329 Vogelweide, Walter von der: 266 W Wachmann, Ed.: 217 Wagner, Rirhard: 144 Weigand, Gustav: 220,257 Wilde, Oscar: 43,68,210,310,312 Wundt, Wilhelm: 42,209 X Xenopol, A. D.: 217,253 Z Zamfirescu, Duiliu: 124-126,309, 328,340 Zamfirescu, M.: 178 Zola, Emil: 189 CUPRINS IMPRESII 1908 Impresii literare I-XL ......................................................................7(318) Zile jubiliare Capitala petrece.........................................................48 (318) Puterea cântecului........................................................50(318) Scrisori (I-VI).......................................................53(318) Conferinţa dlui Delavrancea...........................................63 (319) Moravuri fi scriitori Spiritul de imitare...................................................65 (319) Libertatea artistului ................................................68(319) Cei rămaşi în urmă ...................................................70(319) Cum trăim ............................................................72 (320) Solidaritate .........................................................75(320) Papagalii antipatici..................................................78 (320) Dc-aş fi demagog... Monologul unui „luptător".........................81 (320) Faza glumeaţă ........................................................83(321) Opinie separată.......................................................86(321) Apostolomania.........................................................89 (321) Convingeri............................................................92(321) Dl Iorga părăseşte „Sămănătorul"......................................95 (322) O decepţie. Un „psiholog al poporului" ..................................99 (324) Octavian Goga ..........................................................102 (325) Un poet liric: Z. Bârsan..............................................109 (327) Un epigramist: Cincinat Pavelescu ......................................113 (327) Un străin, poet român: I.B. Hltrat......................................118 (328) 357 Dări de seamă I Haralamb O. Lecca, „Casta Diva“. Piesă tn 4 acte. 167 p. Acelaşi,, Jucătorii de cărţi*'. Piesă tn 4 acte. 163 p. (Apărute tn „Bibi. pentru toţi". No. 236-237; 238-239)................121 (328) II Duiliu Zamfirescu, „Tănase Scatiu". Roman, 144 p.. H.G. Lecca, „Câinii". Piesă în 4 acte, 91 p.. (Apărute în no. 257 ţi 259-260din „Biblioteca pentru toţi") .........124 (328) III Em. Gârleanu, „Cea dintâi durere". Buc., 1907,262 p.. (Editura „Minervei") .................................................127 (328) IV „Iubita" lui Traian Demetrescu........................................129 (329) V „Marin Gelea" de N. Pătraşcu..........................................132 (3291 VI „Poeziile" dlui O. Carp ..............................................137 (330) VII Un romantic...........................................................141 (330) VIII „Faust" în româneşte .................................................143(331) IX Din lumea basmelor....................................................145(331) „Junimea" fi Ardealul. Cu prilejul jubileului „Convorbirilor"_________149 (332) Un om cult. După prof. Sombart........................................154 (332) DIN PERIODICE (1906) Literatura română în 1905 ............................................159 (332) Luptele literare .....................................................162 (333) Artiştii concediaţi...................................................165(334) O rectificare.........................................................168(335) tn jurul „Căprarului Gheorghiţă"......................................171 (335) Lipsa de corectitudine ...............................................174 (336) Poezii de Delavrancea ................................................177(337) Domnul care stă la dispoziţie ........................................181 (337) Detractorii .Junimei".................................................184(337) 358 Elena Bacaloglu: „în luptă"; George Cai'r: „Ca fulgul la vânt"; Sever Bocu: „Chestiunea de naţionalitate".....................187 (338) Să nu ne îngrădim....................................................189(338) Eugen Lovinescu: „De peste prag"; Zoe Verzea; „în lumea de azi"; Elena Farago-Fatma: „Versuri"; Tîtu Lapte?: .freamăt"; Archiereul Sofronie-Craioveanul: „Viaţa ţi operele lui Immanuel Kant“.......................................................192 (338) Literatura de moşi................................................... 195 (339) O lucrare despre dl Al. Vlahuţă ....,................................197 (339) Proprietatea literară ...................................................199 (339) O coardă nouă............................................................201 (339) Document literar..................................................*.. .204 (339) Literatura de album. Iarăşi statul şi literatura. Un Rembrandt necunoscut în Bucureşti..............................................206(340) Pro pudore. Ce este cu statuia lui Alecsandri ?..........................209 (340) Poporanismul dlui Maiorescu .............................................212 (340) Monumente pentru scriitori...............................................215 (341) Literaţii recunoscuţi....................................................217 (341) Un „tezaur" al poeziei populare ...................................... .219 (341) Spicuiri.................................................................223 (341) Teatrul de vară..........................................................225 (341) Subvenţiile literare.....................................................228 (341) C. Sandu-AIdea: „Două neamuri" ..........................................231 (342) în jurul teatrelor de vară...............................................233 (342) Originea scriitorilor....................................................235 (342) Ion Bârseanul: „Popasuri vânătoreşti"; Ion Bârseanul: „Primele cânturi" ...................................................238 (342) Expoziţia şi literatura. „Minerva" ..................................241 (342) în jurul originei scriitorilor. Ovid spicuitorul. Ce crede dl Holban despre noi.................................................243 (345) Duşmănii literare ...................................................246 (345) înmulţirea cititorilor...............................................249 (345) în jurul „Convorbirilor literare"....................................252 (345) Suflete sterpe.......................................................255 (345) O istorie literară ..................................................257 (347) Literatura bucovinenilor ............................................259 (347) O restabilire........................................................262 (347) Literatura germană la noi............................................265 (347) Cele două psihologii: a poporului şi a dlui Drăghicescu..............268 (347) Momentul solemn............................................. • • ....274 (348) 359 ADDENDA Ovreii ţi literatura română..............................................279 (348) Originea lui Alecsandri .................................. ..............286 (349) Note fi comentarii.............................................................309 Indice de autori...............................................................351 ILARIE CHENDI SCRIERI V Ediţie, note şi comentarii de DUMITRU BĂLĂEŢ Şi IOAN SPĂTAN Editura „GRAI ŞI SUFLET-CULTURA NAŢIONALĂ*' Bucureşti * 2001 1743978