VIATA LITERARĂ [1]
                                                                                 în amintirea lui Creangă • De ce este Creangă atât de popular •Excursia scriitorilor în Bucovina •
                                                                                               Ce s-ar putea face la noi
       Numele lui Creangă este la ordinea zilei. împlinindu-se douăzeci de ani de la moartea lui, publicul şi presa au pornit să se mişte. Un fenomen nou acesta în viaţa noastră publică, deoarece până de curând era un obicei cu totul străin de noi de a ne arăta sentimentul de gratitudine faţă de cei dispăruţi. Felul cum a fost sărbătorită anul acesta memoria lui Şaguna şi, în literatură, memoria lui Eminescu, iar acum în urmă a lui Creangă, ne arată că o fericită schimbare s-a făcut în această direcţie. Progresând astfel şi cultivând mai departe gustul pentru operele celor morţi, precum şi pietatea pentru numele lor, vom reuşi a le răspândi în cercuri tot mai largi ideile şi vom vedea, poate, şi minunea de a avea în mijlocul nostru busturi şi statui de ale oamenilor noştri mari, după cum se întâmplă la popoarele mai civilizate.
       Aceia cari au dăruit de data asta mai mult pentru aniversarea morţii lui Creangă au fost moldovenii. Nişte ziare din Moldova au făcut întâiele apeluri. Prin oraşele din Moldova s-au dat întâiele festivităţi. Iar pentru ziua de 17 ianuarie se prepară în oraşul Târgu-Neamţu, unde iubitul nostru prozator a crescut, în mahalaua Humuleşti, şi unde se află şi astăzi casa în care a locuit, o serbare din cele mai frumoase. Nici nu ne miră acest zel al moldovenilor, câtă vreme Creangă este expresia tipică a firei lor. Moldovean de rasă, cu un rar dar de povestire, cu nesfârşita podoabă dialectală în grai, cu umorul şi seninătatea atât de caracteristică românilor din acele regiuni, Creangă este în mare parte un scriitor regional şi are dreptul la entuziasmul cu care e preamărit de compatrioţii săi.
 94
       Fireşte, nuanţele dialectale nu l-au împiedicat pe autorul lui Harap-Alb să străbată în toate regiunile româneşti. în Ardeal nu este, poate, acelaşi cult pentru Creangă ca în Moldova, dar nu urmează că ar fi mai puţin cunoscut. Odată ce s-au tipărit în Convorbiri literare, amintirile şi poveştile lui au fost reproduse de ziarele noastre şi răspândite. Excesiva sobrietate stilistică a lui Creangă contrasta odinioară atât de plăcut cu limba cea greoaie a prozatorilor noştri, - cu excepţia d-lui Slavici. Umorul lui plin de tinereţe şi colosala uşurinţă de a ţese firul povestirei au înlesnit popularizarea lui la noi. Şi dacă astăzi s-ar cerceta numele autorilor cari în mod vădit au contribuit la reforma şi îmbunătăţirea limbei literare în Ardeal, evident Creangă ar figura printre cei dintâi. Este curios acest fapt, ca un autor de poveşti, cu o singură carte, să aibă o influenţă atât de hotărâtă asupra limbei şi a gustului de cetit. Dar când ne gândim la Grimm, sau la romanul atât de popular din literatura universală Don Chişot, nu ne mai miră: cu cât o lucrare e mai apropiată de sufletul mulţimei şi cu cât forma ei este mai adecvată cu firea acelei mulţimi, cu atât trăinicia ei este mai asigurată şi efectele ei sunt mai mari.
       La bucovineni Creangă nu este mai puţin iubit. în cursul zilelor trecute memoria lui a fost sărbătorită în patru oraşe, cu Cernăuţii în frunte. La aceste serbători au fost chemaţi şi scriitorii bucureşteni şi aceştia ştiu să povestească multe lucruri frumoase despre însufleţirea bucovinenilor pentru Creangă. Când unul din prietenii noştri a cetit la Câmpulung câteva pagini din faimoasele Amintiri, sala înţesată de vajnici ţărani, cum nu găseşti decât în aceste regiuni ale plăieşilor lui Ştefan cel Mare, nu mai putea de râs şi de zgomot. E un progres mare acesta, lin semn de viaţă nouă ce se porneşte cu ajutorul literaturei. Şi scriitorii noştri fac o operă salutară, punându-se în contact cu mulţimea şi deschizându-i ochii asupra operelor de valoare.
       Excursiile aceste ale scriitorilor bucureşteni în provincie, pentru a citi acolo bucăţi din lucrările lor şi ale altora şi a propovădui prin conferinţe principii sănătoase de literatură, sunt o pornire nouă în viaţa noastră literară. Acum vreo treizeci şi cinci de ani alcătuise şi Eminescu cu Grandea şi cu mai mulţi
îl 714048
 PREFEŢE (19o2 -1912)
                                                   f BIBLIOTECA^.
                                                     ACADEMIEI
                                                   \ROMÂNEy
                                                      PREFAŢĂ
                                   (la voi. M. Eminescu, Opere complete, I, Literatura populară)
        într-o poezie rămasă fragment ca formă şi gândire, Eminescu face astfel apologia personalităţii:
                                                                                        Spun popoare, sclavii, regii,
                          Că din câte-n lume avem Numai personalitatea Este'binele suprem.
                  Că-n ziua-n care lumii te dete mai întîi Sta soarele pe ceruri spre-a saluta planeţii;
                  Crescuşi după-acea lege, de ea şi azi te ţii
                  Cum o urmaşi pe-atuncea, păşind In drumul vieţii; ■
                  Nu scapi de tine însuşi, cum eşti trebuie să fii,
                  Din vechi ne-o spun aceasta sibile şi profeţii;
                  Şi nici un timp, cu nici o putere laolaltă Nu frîng tiparul formei, ce vie se dezvoltă.
        Cităm acest fragment nu numai pentru că exprimă o teorie, ce din capul locului răstoarnă un întreg sistem de critică, care o parte a personalităţii lui Eminescu o atribuia cu stăruinţă unor factori şi fenomene exterioare, sociale, dar mai ales pentru că prin acela poetul însuşi ne conduce pe calea pe care trebuie să înaintăm, voind a-1 cunoaşte, şi fiindcă ne arată cît de mult Eminescu preţuia personalitatea sa, - rămasă până astăzi nestudiată pe deplin.
        Din complexul de trăsături fundamentale, cari constituie personalitatea aceasta puternică, deopotrivă de interesantă din punct de vedere omenesc şi artistic, foarte puţin cunoscută este partea asupra căreia ne propunem să insistăm aici, anume legăturile sufleţeşti şi cele de rasă dintre poet şi poporul
7
 românesc. Materialul cunoscut pmă acum poate nici nu era suficient, ca să se poată dobândi convingeri definitive, privitoare la fondul naţional al creaţiunilor lui Eminescu. Asupra accentelor de revoltă sufletească din Satire, din Doină şi din cele câteva articole antilevantine nu s-a stăruit îndeajuns, poeziile lirice şi fondul reflexiv al câtorva altor poezii prezentînd criticilor noştri mai atrăgătoare elemente de studiu şi de combinaţiuni teoretice.
       Din fericire însă - şi pentru noi şi pentru poet - ni s-au conservat dovezi abondente cari tocmai caracterul naţional ni-1 pun în cea mai desăvârşită lumină. Manuscrisele lui, păstrate cu atâta sfinţenie de cătră domnul Maiorescu - şi ca şi noi, viitorii cercetători vor trebui să-i fie recunoscători pentru asta - ne fac posibilă cunoaşterea lui mai cu seamă din acest punct de vedere.1
       Din vraful de hîrtii şi caiete, ale căror slove prizărite sunt adeseori nedescifrabile, te întâmpină la fiecare pagină câte-o notă, câte-un vers, câte-o nouă dovadă de naţionalismul lui. Mărturisiri de credinţă, făcute în treacăt, studii şi versuri inedite, schiţe şi începuturi de lucrări dramatice cu subiecte din istoria naţională, ne arată ideile ce-au format obiectele preocupaţiunilor lui continue. La început aceste preocupaţiuni se manifestă printr-un puternic instinct de rasă al copilului ce părăseşte „dulcea Bucovină", iar mai târziu ele devin convingeri ferme, întemeiate pe studii teoretice îndelungate şi între altele şi pe contemplarea - prin prisma de poet - a stării de decadenţă naţională a poporului nostru.
       Poezia şi artele în genere în mintea lui n-au fost concepute altfel decât în lumina naţionalismului. Şi fiind Eminescu totdeauna cel mai bun interpret al său, pentru a învedera modul lui de-a judeca în materie de artă, lăsăm să urmeze aici un articol al lui, în care, după ce defineşte „naţiunea" ca fiind „o totalitate de indivizi cari subiectiv se numără a fi una“ continuă astfel:
      1 Manuscrisele dăruite Academiei de domnul Maiorescu cuprind epoca de activitate a lui Eminescu până la 1883, - până la întâia ivire a boalei crunte. De la 1884 până la 1889 nu avem documente la îndemână (n. a.).
       „însă pentru ca totalitatea de oameni să se numere pe ei înşişi că sunt una, trebuie ca o sumă oarecare de note caracteristice să le fie comune: limba, religia, obiceiurile etc. Cu cât aceste note sunt mai risipite, mai puţine sau mai şterse în conştiinţa singularilor indivizi, cu atât simţământul aparţinerei unuia de altul e mai slab, cu cât însă aceste note în totalitatea lor sunt mai vii în conştiinţa fiecăruia, cu atât simţământul subiectiv al naţiunei, va să zică al solidarităţii naţionale, e mai intensiv şi mai înrădăcinat.
       Acuma artele sunt oarecum aceste note grămădite într-un tablou, într-o singură presă sunt bucăţi din viaţa subiectivă a poporului, şi de aceea arta naţională, caracteristică, pe de-o parte, întăreşte conştiinţa naţională, pe de alta, îi lărgeşte orizontul ei... Arta, grămădind într-un punct trăsături caracteristice, cari se aflau risipite, aduce în locul unor simţuri vagi, de-o corelaţiune îndoielnică, tablouri întregi şi unitare din viaţa poporului, astfel încât viaţa individului ce Ie concepe, se cristalizează şi ia trăsături singulare ce le avea asupra naţiunei sale, într-o singură şi mare intuiţie organică.
       Arta, avînd facultatea de-a fi mai perceptibilă pentru că-i plăcută, pătrunde mai lesne în masa claselor şi produce astfel o conştiinţă publică, care pe nesimţite se preface într-o solidaritate etică... Yasăzică, numai arta naţională are raţiune de-a fi, numai ea naşte în inimile indivizilor întărirea şi intensivitătea acelui simţământ subiectiv care-i face ca toţi să se numere membrii aceluiaşi corp...“
       Aplicînd la sine teoriile aceste, Eminescu a căutat să întrupeze în poezia sa toate acele elemente cari ar putea constitui o poezie artistică naţională şi a recurs la toate izvoarele, de la cari trebuie să pornească poezia oricărui popor.
       Din manuscrisele lui se pot vedea cu câtă dragoste a citit şi studiat vechea literatură românească. Afară de toţi scriitorii mai vechi ca dânsul, de la Ienache Văcărescu pînă la Alecsandri, îl interesa de-aproape literatura poporană. Din manuscrisele ce se găseau în circulaţie prin popor îşi extrage o lungă „Istorie în stihuri întru care se află viaţa marelui viteaz Doncilă, împreună cu a lui Ştefan-Vodă şi a Brâncoveanului“, apoi „Câteva irmoase şi cântece de lume“, precum şi „Vedenia ce au avut un
9
 schimnic Varlaam de la mănăstirea Secul“ (o scurtă paralelă la Heteria lui Beldiman) şi altele. Stihurile aceste Eminescu le citea nu numai pentru limba lor, sau numai dintr-un sentiment de veneraţie pentru trecut, ci şi din o altă cauză de ordin naţional, care i-a inspirat şi poezia Epigonii şi căreia, incidental, îi dă expresie în următoarele şire:
        „Când mă aflu faţă cu cei bătrâni, cu literatura din deceniile trecute, pare că sunt într-o cameră încălzită. Simţi că aceşti oameni erau într-un contact nemijlocit cu un public oarecare, mic ori mare, dar în sfârşit era un public. Faţă cu cei moderni pare că mă simt într-o cameră rece şi într-o cameră rece va fi observat oricine că lipseşte ceva... Ai simţământul c-a murit cineva în casă... Faţă cu cea mai mare parte a scriitorilor noştri moderni ţi se impune simţământul, că ei nu sunt pentru public, nici publicul pentru ei; că ei nu sunt inele în lanţul continuităţii istorice a culturei noastre, ci, cum s-ar zice, extra-muros. Şi asta e soartea oricărei culturi importate, atât de nefireşte ca a noastră, ce n-a făcut drumul lung al condensării ideilor în creierul poporului, ci este inel din dezvoltarea unui cap strein...“
        Scriitorul deci, ca simţire şi mentalitate, trebuie să fie expresia tipică a rasei sale; toată activitatea sa să pornească din spiritul şi cercul de gândire al acesteia; să păstreze „tiparul formei, ce vie se dezvoltă"; să stea în strânsă legătură de continuitate cu trecutul, căci numai astfel va putea înrâuri asupra vieţii intelectuale şi culturii poporului său.
        Cum poetul, mai mult ca orişicare alt individ, trebuie să se simtă drept o entitate a neamului său, ne-o spune Eminescu şi în următoarea notiţă rezleaţă, scrisă - ca multe altele ale sale - în nemţeşte:
        „Nu pierd niciodată ocazia de-a lua parte la petrecerile poporale. Ca un prieten pasionat al poporului, când acesta se adună în mase, simt că sunt o parte a totalităţii. E ceva dumnezeiesc în acest sentiment, aşa că orice sărbare a poporului mi se pare o sărbătoare sufletească, o rugăciune cucernică. Intr-un asemenea moment pare că deschid un mare Plutarch şi din feţele cele vesele sau de-o tristeţă ascunsă, din mersul vioi sau obosit, din legănarea şi din gesturile diferite citesc biografiile
10
 unor oameni fără nume, dar nimeni nu va putea înţelege pe cei renumiţi, fără a fi simţit vreodată pe ceşti necunoscuţi.
      Şi din acest „sentiment dumnezeiesc" ne explicăm şi dragostea lui cea mare pentru literatura populară, un alt element principal ce trebuie să fie la baza literaturei naţionale.
      Ayem motive de-a crede că din cea mai fragedă tinereţe o ocupaţiune predilectă a lui Eminescu a fost culegerea şi citirea literaturei populare nescrise. Caietele lui sunt pline de versuri din popor. A adunat şi proverbe şi zicători caracteristice, a scris poveşti în proză şi poezie, iar figuri din lumea fantastică a basmelor noastre îl urmăresc în diferitele lucrări poetice.
      Versurile populare le-aduna din toate regiunile locuite de români, pe cari le-a străbătut el însuşi, mânat de râvna de-a-şi cunoaşte neamul şi de nestatornicia sufletului de poet, ce-aleargă după idealuri. Din Bucovina, din Transilvania lui cea mult iubită2, pe care a cutrierat-o întreagă, din Banat3 şi Maramurăş, pe unde umblase asemenea, el şi-a însemnat cântece din popor, mijlocit şi nemijlocit. Asupra materialului adunat Eminescu obicinuia să ţină conferinţe, arătând importanţa literaturei populare. Iată o notiţă, care ne-arată subiectele conferinţelor lui publice:
      „Prelegeri, pe cari le voi ţine în Maramurăş: 1. Geniul naţional. 2. In favoarea teatrului4. 3. Studii asupra pronunciei. 4. Patria română. 5. Poezia populară
    1 în judecăţile acestea Eminescu a fost influenţat în parte şi de studiile făcute la Viena. în caietele lui găsim notiţe luate după un curs de psihologie etnică Einleitende Gedanken ilber Vdlkerpsychologie. Viena, 1871 (n.a.).
    1    ,Moldova şi Ţara-Romînească nu sunt decât promontorii ale Ardealului" - zice Eminescu într-o notiţă (n.a.).
    3     Legăturile lui cu bănăţenii au fost intime. O mare parte a versurilor populare le-a cules de-acolo. Se pare că a petrecut pe-acolo în 1867. într-o scrisoare, adresată unui avocat din Timişoara, în care întreabă de frate-său, „Nicolae Eminovici, scriitor la advocatul Emerich Christiani din Timişoara", zice: „în anul 1867 am avut onoare a vorbi cu d-voastră“ (n. a.).
    4     Faţă de mişcările teatrale ale romînilor din Ungaria, Eminescu a dovedit un interes deosebit, fiind el însuşi printre cei dintîi cari au luat iniţiativa la întemeierea „Societăţii pentru adunarea unui fond teatral" de astăzi. Vezi articolul lui: Repertoriul nostru teatral din Familia, 1870, p.25 (n. a.).
11
      Nu ştim dacă a ţinut aceste conferinţe, este însă verosimil că le-a ţinut, ceea ce se poate deduce şi dintr-un articol-vorbire, ce găsim imediat după programul arătat şi care începe astfel:
      „Ce să vă spun? Iubesc acest popor bun, blând şi omenos, pe spatele căruia diplomaţii croiesc hârtii şi rezbele, zugrăvesc împărăţii... iubesc acest popor nevinovat, care geme sub măreţia tuturor palatelor de ghiaţă, ce i le aşezăm pe umeri...“ în propagarea interesului pentru literatura populară şi în culegerea acestui vast material, Eminescu se conducea nu numai de consideraţiuni naţionale şi estetice, nu numai de îndemnul de a-şi alcătui o limbă literară cu elementele viguroase ale poeziei populare din toate provinciile române, ci mai găsea un farmec deosebit.
      „Farmecul poeziei populare - zice el în una din reflexiunile şale - îl găsesc în faptul că ea este expresia cea mai scurtă a simţământului şi a gândirei. Lăsând la o parte tot ce e nenatural, ea nu este decât limba simţământului şi pentru ca această limbă să fie totdeauna curată, adeseori se renunţă şi la rimă1 şi căutându-se cuvântul cel mai apropiat nu se impune nici o silă la construirea versului. Şi să sperăm că tot se vor mai găsi suflete, cari să nu fie jignite de rima neîndemănatecă sau de simplitatea unui cuvânt vechi, ci vor preferi a se adăpa mai bine la isvorul curat ca lamura şi mai preţios ca aurul al poeziei noastre populare, decât să bea din izvorul de apă de zahăr cu portocale. ”
      Că Eminescu a fost un aprig propagator al cultului literaturei populare ne-o dovedeşte şi următorul fapt.
      La 1 aprilie 1869 se formase la Bucureşti cercul literar Orientul, având de preşedinte pe H.G. Grandea. Scopul acelei societăţi — despre a cărei activitate avem puţine date3 - era
     1     Poeziile populare culese de Eminescu într-adevăr păstrează forma primitivă şi incomplectă a celor mai multe poezii din popor. Izvoarele din cari le-a adunat n-au fost totdeauna cele mai fericite (n. a.).
     2     Ar fi fost potrivit să arătăm şi părerile exprimate de Eminescu şi prefaţa ce-a scris la broşura Balade şi anecdote de E. Baican (1882). Broşura însă fiind rară, nu ni-a fost cu putinţă s-o vedem (n. a.).
     3     D. G. Bogdan-Duică, relevând într-un articol din „România-jună“ (1900) existenţa acestei societăţi, a făcut apel la foştii ei membri, dintre cari câţiva (N. Droc Barcian, V.C. Pop şi I. Bădescu) se mai află în viaţă, să comunice amănunte asupra activităţii lor, - apelul însă n-a avut răsunetul meritat (n. a.).
12
„cultura literară prin discuţii şi strângerea basmelor poporale şi a documentelor cari interesează istoria şi literatura romînă“. Era deci un fel de grupare după pilda romanticilor germani de la Heidelberg (1802-1808), cari în frunte cu Gorres, Brentano şi Amim, porniseră o activitate tot de felul acesta, avînd să cultive îndeosebi literatura populară.
       Din gruparea celora de la „Orientul", împreună cu bunul său amic Miron Pompiliu, făcea parte şi Eminescu.
       în „Albina Pindului“ (an. II. p. 47) citim că la 29 iunie 1869 „cercul literar a numit din sânul său comisii, cari să facă în lunile lui iulie şi august escursii în părţile Daciei şi să culeagă tot ce vor putea din ceea ce se atinge de literatura poporului: poezii, basme etc.“
       Şi în comisia destinată pentru Ardeal era Miron Pompiiiu, iar în cea pentru Moldova, Eminescu.
       Multe din poeziile ce le publicăm în acest volum precum şi poveştile în proză de la sfârşit sunt o dovadă că Eminescu a satisfăcut chiar mandatului ce-1 avea şi a cules material folcloristic destul de interesant.
       Un alt mediu, prin care Eminescu ajunge în atingere cu sufletul poporului român este studiul istoriei naţionale. El citea cronicile şi documente istorice şi în citirea lor se călăuzea de aceleaşi principii de literatură naţională, cari se învârt în jurul continuităţii. în genere istoria în ochii lui era poezie ea însăşi, cea mai înaltă poezie.
       „Şi cînd strănepoţii - zice el - vor citi odată despre luptele naţionale, reflectate nu în lumina nouă a teoriei, care o preface într-o luptă de interese, ci în lumina viorie a simţământului, cu toată bogăţia de culori, de pasiuni, de înamorare specifică în fetişismul naţional, citirea acestor fapte va face asupra lor impresia romantică, care asupra noastră o face rezbelul cruciaţilor... Cum că în fond sâmburele vecinic al tuturor acţiunilor omeneşti este egoismul, care verifică aceste forme, asta nu va interesa pe nimeni, - acest sâmbure îl vor avea şi nepoţii noştri sub cine ştie ce formă, - dar bogăţia de forme exterioare ale vieţii noastre, mulţimea de culori prismatice, de limbă, de poezie şi artă, de apăsare cu animozitate asupra unor teorii şi puncte, necrezute în fond de cei ce le susţin (d. p. drept
13
istoric, religiune), această minciună în aparenţă atât de frumoasă, în fond ţesătura durerilor noastre, atât de cumplită în esenţa ei, va procura multe ore de fericire strănepoţilor noştri..."
        Credincios acestor idei, Eminescu a străbătut cu fantazia timpurile cele mai îndepărtate, „trecutul cel mai vechi", cum zice el într-un loc. Din istoria legendară a Meziei şi a Daciei plăsmuieşte planuri de epopee. Legenda Dochiei, în forma popularizată de Asachi, luptele între Traian şi Decebal, Burivist, craiul „eroilor daci, mari la suflet, tari la braţ, cu spete late" îi atrag atenţiunea. Dragoş-Vodă e apoteozat într-o dramă, pe Mircea şi Ştefan-Domnul îi cunoaştem din poeziile publicate, iar prin alte strofe trec alte figuri măreţe de Domni români:
                Şi din negurile vremii a lor capete îşi clatin Vulturii lui Basarabă, zimbrii neamului Muşatin.
        în special din istoria românilor din Ardeal l-a însufleţit figura lui Horia, pe care-1 preamăreşte în juvenilele sale Horiade, un ciclu de poezii început prin 1866, rămas neterminat. în jurul poetului Mureşanu şi a războiului din 1848 a dat întâile contururi unui tablou dramatic (fragment scris la 1869), cu o introducere foarte romantică. Din toate acestea, afară de nota războinică se observă adeseori ş-o rază de optimism, mândria de a-şi fi văzut neamul triumfând secole de-a rândul. în multele elemente duşmane ce ne încunjură el găsea adeseori un prilej de înălţare:
                Ai închegat furtuna, ca să înalţi stejarii Iar ca să-nnalţi românii Tu ai creat barbarii...
        Astfel Eminescu era singurul poet care din proprie intuiţie cunoştea întreg neamul românesc, singurul care s-a însufleţit de poezia şi istoria noastră întreagă; el a visat o glorie unitară şi o cultură unitară pentru toţi romînii de la Nistru pînă la Tisa şi cea mai puternică dovadă a legăturilor lui cu acest popor sunt inspiraţiunile poetice din La arme! şi Doina, în cari se dezveleşte soartea şi ţinta comună a noastră a tuturor şi în cari idealismul lui naţional îşi atinge apogeul.
14
       Devotamentul acesta cucernic pentru trecutul văzut în culorile virtuţii străbune şi a poeziei, era în parte şi o urmare psihologică a lipsei de conştiinţă naţională în neamul nostru de pretutindeni pe timpul activităţii lui Eminescu. în cultura modernă, cu groasa tencuială streină, poetul vedea pericolul naţional. în elementele etnice streine, pe cari valurile vremii ni le-a lăsat drept triste sedimente, găsea ameninţat caracterul puritan al rasei autohtone. în amestecul de sânge vedea virusul dizolvant ce se introducea în corpul nostru naţional. De-aci filipicile lui în contra a tot ce era străin printre români, îndeosebi contra cosmopolitismului distrugător de sentimente naţionale.
       Tema aceasta, discutată adeseori în articolele lui politice şi accentuată şi în Satira IlI-a, o îmbrăţişează şi într-o bucată mai lungă de proză, intitulată Geniu pustiu, în care, vorbind cu un tînăr din Ardeal (tipul sărmanului Dionis), îi zugrăveşte astfel stările din Bucureşti:
       „Oamenii noştri (din Bucureşti) sunt de-un cosmopolitism sec, amar, sceptic, ba şi mai mult, au frumosul obicei de-a iubi orişice-i strein şi a urî tot ce-i românesc. Noi am rupt-o cu trecutul, fie ca limbă, fie ca idee, fie ca mod de-a privi şi cugeta, căci altfel n-am putea trece în ochii Europei de naţiune civilizată.
       ...La noi vezi istorici ce nu cunosc istoria, literaţi şi jurnalişti ce nu ştiu scrie, actori ce nu ştiu juca, miniştri ce nu ştiu guverna, financieri ce nu ştiu calcula şi de aceea atâta hîrtie mâzgălită fără nici un folos, de aceea atâtea ţipete bestiale, cari umplu atmosfera teatrului, de-aceea atâtea schimbări de ministere, atîtea falimente. Vei afla mai lesne oameni ce pun la vot existenţa lui D-zeu, decât suflete înamorate de limba şi datinile străbunilor1, decât inimi închinătoare lui D-zeu, sau minţi ocupate de cestiunile de viaţă ale acestui popor, căruia îi scriem pe spate toate fantasmagoriile falsei noastre civilizaţiuni... Cât despre «inteligenţa» noastră, o generaţie de amploiaţi şi de
                                                                                                                                       1 Cît de bine cunoştea Em. datinile şi credinţele poporului vezi între altele şi bucata S/t. Gheorghe din volumul de Nuvele (Ed. Şaraga), pag. 137, (n. a.).
15
semidocţi, oameni cari calculează cam peste cîţi ani vor veni ei la putere, - e o inteligenţă falsă, care cunoaşte mai bine istoria Franciei decât a României, fiii unor oameni veniţi din toate unghiurile, oameni cari au făptură şi caracterele de la taţii greci şi bulgari şi numai numele de la muma - disgraţiata Românie...“
      Când prezentul îl judecă cu atâta aparat critic, cu aşa obiectivate, Eminescu nu poate fi numit un simplu laudator temporis acti, un cântăreţ nostalgic al vremilor apuse. El evocă trecutul ca oglindă, ca măsură de comparaţie şi ca îndemn la lupte de conservare naţională, cum o face orice luptător idealist. Aici nu este un plângător deznădăjduit şi resignat pe ruinele trecutului glorios, e un cântăreţ specific al rasei sale, intonînd o întreagă gamă naţională, de la domoalele accente ale poeziei poporale pînă la registrele stridente ale unui marş barbar de revoluţie, până la exclusivismul de rasă, ce culminează în proza lui politică, în blestemele împotriva „sedimentelor de cocote şi pungaşi", cum numea el pe tinerii degeneraţi, produşi de pătura suprapusă elementului românesc.
                                    *
      îndeobşte în lumea artelor înclinarea aceasta spre poporanism, prezintarea în lumină poetică a istoriei şi a lumei de basme, retragerea din prezent pentru a vieţui cu fantasia într-un colţ mai fericit al trecutului şi fetişismul naţional, se consideră drept fenomene romantice. Se ştie că în orice epocă a romantismului o frumoasă floare e şi naţionalismul şi era imposibil, ca la Eminescu, cel mai tipic şi mai genial reprezentant al romantismului în literatura românească, nota naţională să nu fie mai puternică decât se credea până acum.
      Dar să vedem mai departe dezvoltarea lui sub raportul romantismului.
      De la început putem observa o fantasie extraordinară în planurile fantastice ale încercărilor lui. La 1866 instrună şi el, după pilda tuturor poeţilor romantici, harfa lui Eol, pentru a cânta despre o Undină, ce cunoaşte „cântecul lebedei României din Carpatul cel ars şi bătrân". în încercările dramatice el rezervă un rol geniilor şi silfilor de lumină. Zine şi zeităţi streine se
16
 amestecă cu similare simboluri mitologice din lumea credinţelor şi basmelor noastre. Are momente în cari sufletul i se umple de-o religiozitate sublimă, mistică, căutîndu-şi însă vecinic un simbol de credinţă, pe care nu şi l-a putut stabili. Şi-n afară de figurile istorice, de cari am vorbit, reînvie în imaginea lui vechea splendoare a Greciei clasice:
               Văd Grecia cum se naşte din întunecata mare,
               ’Nălţînd umere de munte, îmbrăcate cu ninsoare La un cer-adânc-albastru, străveziu, nemărginit,
               Din colan de dealuri nalte se întind văile pline De dumbravă, de izvoare şi de râuri cristaline,
               Ce rid mării, taie munţii şi-a lor mantii de argint.1
       Dar notele aceste de romantism, cari de altfel se menţin până la asfinţitul lui Eminescu, din simple ce sunt la început, se complică în măsură ce cultura dobândită îi deschide terene mai largi de reflexiune. Se ivesc toate celelalte elemente, cari sunt apanagiul romantismului: subiectivismul exagerat, tendinţa continuă spre meditare asupra problemelor transcendentale, resignarea şi contradicţiile, cari adeseori fac din poezie un amestec de artă şi ştiinţă, de religie şi filosofie, de inconsecvenţă şi neclaritate şi cari din cînd în cînd fatal împing în umbră instinctul naţional al oricărui poet şi-l scot pe oceanul larg al poeziei universale, cum s-a întâmplat şi cu Eminescu.
       Meritul ca şi vina la aceasta îl are în mare parte literatura germană şi îndeosebi romanticii germani, faţă de cari Eminescu s-a simţit mereu atras prin înrudire spirituală. Manuscrisele lui Eminescu ne dau în privinţa aceasta desluşiri mai multe decât cele ce până acum le puteam avea prin deducţiune. într-adevăr nu numai floarea albastră, acest simbol al romantismului lui Novalis, nu numai teiul sfânt, Linden-baum-u\ patriarhal al germanilor şi dulcele corn, Walldhorn-vX păstorilor din Alpi ne reamintesc aceste legături. Nu numai ironia romantică, acea durere amară de-a nu-ţi şti neamul sau propria-ţi fiinţă la o înălţime mai ideală, meritată, o are comună cu aceştia. Cultura
      1 Desigur tot din epoca tinereţii lui Eminescu datează cele câteva fragmente de traducere din Odiseea (n. a.).
17
germană şi lectura cea vastă l-au apropiat întru atâta de romanticii germani, încât Muza lui, alăturea de-a acestora, străbate odată chiar până în Walhalla, cetatea zeilor germani, şi se-nchină lui Odin, ca şi lui Zamolxe al geţilor.
       Intr-un început de schiţă autobiografică, Suveniri din copilărie, în care Eminescu îşi propune a descrie „casa cu plopi; grădina cu meri în cari îşi făcea cuibul; căsuţa în care juca teatru cu Armeanul (?); pe „Grospapă“ şi bostanul găurit, cu lumânare" etc., - el adaugă şi cuvintele: Sentimentalismul lui Schefer. E caracteristic aceasta, întrucât ne arată timpuria predilecţie a lui Eminescu pentru literatura sentimentală germană. Leopold Schefer, din ale cărui versuri găsim cîteva transcrise în caietele lui Eminescu, este un autor de nuvele excesiv de romantice, iubitor al poeziei orientale şi fără îndoială a convenit mult firei poetului nostru.
       Dar şi ceilalţi poeţi germani, de la cari ne-au rămas urme că au interesat de aproape pe Eminescu şi cari n-au fost cu toţii figuri remarcabile în literatura germană, l-au atras mai ales pentru sentimentalismul lor. Astfel el îşi mai notează versuri de-ale scriitorului de romanţe Andreas Miinch, autor norvegian; de-ale lui Pfeffel, scriitorul de poveşti şi de versuri lirice de la sfârşitul veacului al 18-lea; de contele Schack, admirator al poeziei orientale şi acesta; de I.V. Scheffel, poet romantic; de puternicul poet naţional-romantic Hofmann von Fallersbeben; de Platen, căruia prin eroare i se atribuise originalul sonetului S-a stins viaţa falnicei Veneţii, al cărui autor, sau mai corect inspirator este neimportantul Gaetano Cerry. Despre Gottfried Keller ştim că l-a influenţat în conceperea poeziei La steaua. Din Lenau — melancolicul şi nefericitul Lenau cu al cărui nume Eminescu este adeseori adus în legătură pentru multele trăsături de analogie între unul şi altul, mai ales din punctul de vedere estetic şi al concepţiilor filosofice - a tradus Foaia veştedă. Biirger i-a plăcut pentru fondul sombru al baladelor, îndeosebi al celebrei Lenore, a cărei influenţă se resimte vădit în povestea lui Arald din Strigoii, partea III şi pe care a început s-o traducă, oprindu-se însă la întâia strofă:
                         Din visuri grele-a tresărit
                         în zori de zi Lenore,
18
                       Wilhelm, eşti infidel ori mort Şi cât mai pregeţi oare?...
       Dintre clasici cunoaştem simpatiile lui pentru Schiller, din care a tradus Resignaţiunea, Hector şi Andromache şi Mănuşa. Wieland asemenea pare a-1 fi preocupat îndelungat, căci Hyon, numele eroului din Oberon e.amintit adeseori prin manuscrisele lui; se pare că Oberon i-a servit chiar ca model în conceperea şi scrierea poveştilor Fata în grădina de aur şi Miron. Chiar şi senzualismul din aceste şi din streina Cesara, - de altfel un senzualism lipsit de brutalitate, mai mult în forma scenelor din Dafnis şi Chloe sau din Musarion al lui Wieland, - poate fx considerat ca o influenţă a acestuia.
       Tot la romanticii germani şi-a însuşit Eminescu în mare parte şi cultura estetică. Cunoştea bine principiile estetice hegeliane, după cum ne dovedesc diferitele lui notiţe („£r hat auch bei den Hegelianem die Schweine gehutet‘ - ar fi zis frivolul Heine şi despre Eminescu), iar în privinţa dramaturgiei germane şi îndeosebi a lui Schlegel şi Tieck, cei doi corifei ai romantismului german, cunoştea de-aproape părerile lui H. Th. Rothscher,-istoric literar şi dramaturg. Pentru acest din urmă avea o consideraţie deosebită, căci i-a făcut biografia şi i-a tradus valoroasa lucrare critică Arta reprezentării dramatice, care se găseşte întreagă printre manuscrisele lui Eminescu.
       Ca nou element romantic se asociază apoi fructul intensei lui îndeletniciri cu literatura indică, care i-a alimentat mult predispoziţia psihică, înclinarea lui spre sferele metafizice. în cele patru semestre din anii 1872-1874, cât a fost la universitatea din Berlin, studiile lui cele mai îndrăgite au fost: egiptologia propusă de profesorul Lepsius, antichităţi, istorie şi credinţe din Orient Vedem că l-au interesat de-aproape: artele orientale, cultul morţilor şi diferite sisteme de religie. în urma tuturor acestora se deşteaptă în el simpatia pentru poezia orientală cu toate fantasmagoriile ei, cu mirt şi ciprese, cu Gangele cel sfânt şi cu Nilul cel bătrân. Zoroastru şi alţi apostoli ai Nirvanei lui Schopenhauer îl atrag în mreaja dulce a uitării de sine şi într-un moment toate aceste îl răpesc în aşa măsură, încât exclamă cu patos: Eu sunt budhist!...
       Pe cum vedem deci legăturile lui Eminescu cu literatura universală şi îndeosebi cu cea germană sunt destul de multe şi de ramificate şi cel ce va voi să stabilească întreaga bază romantică a
19
creaţiunilor lui va trebui să treacă în conştenţioasă revistă acest lung şir de scriitor mari şi mărunţi, la cari Eminescu a umblat Ia şcoală.
       Nefîind intenţia noastră a face aci un studiu amănunţit de izvoare şi de comparaţie, ne mărginim a constata că influenţele aceste streine i-au fost binefăcătoare din punct de vedere artistic şi cultural, i-au lărgit mult orizontul intelectual, i-au rafinat gustul pentru o poezie subtilă, dar în acelaşi timp nu i se pot tăgădui părţile defavorabile. Sentimentalismul sugestiv a fost prea mult ulei pe focul ce-1 moştenise; umbra melancoliei s-a aşternut peste simţirea şi cugetarea lui şi l-a făcut să se piardă adeseori în abstracţiuni, cari din când în când poartă chiar caracterul artificialităţii. Influenţa streină l-a împiedicat pe neobservate a ajunge la deplină dezvoltare în limitele principiilor de artă naţională, pe cum el însuşi le profesa şi le avea aşa de clare în mintea sa. Oricum însă, un studiu cât de sever al influenţelor streine nu poate duce la rezultate cari ar detrage vreodată ceva din valoarea şi originalitatea scriitorului nostru.
                                                                                           *
       în volumul acesta - întâiul din operele complete ale lui Eminescu ce se tipăresc în editura Minervei sub îngrijirea d-lui Nerva Hodoş şi a subsemnatului - am grupat o parte a materialului ce dovedeşte spusele noastre privitoare la legăturile lui cu literatura populară. Publicăm versurile din popor culese de Eminescu, fiindcă asupra acestor versuri ochii poetului au vegheat îndelungat; el le-a studiat, s-a inspirat din ele şi ş-a alcătuit o bogată limbă literară. De cînd Eminescu a adunat aceste versuri în cursul călătoriilor sale, ca un pribeag ce-şi culege un mănunchi de flori din luncile prin cari trece, - s-a strecurat vreme lungă şi ele au trecut în mai multe colecţii, căci interesul pentru folclorul nostru a crescut1. Cu toate acestea colecţia
     1     Iată colecfiile pe cari le-am consultat la stabilirea variantelor acestor poezii: Iamik-Bârseanu, Doine şi strigături din Ardeal, Bucureşti, 1885; Alecsandri, Poezii populare ale românilor. Bucureşti, 1866; G.D. Teodorescu, Poeziile populare române, Bucureşti, 1885; D.O. Sevastos, Cântece moldoveneşti, Iaşi, 1888; M. Canianu, Poezii populare, Iaşi, 1888. Enea Hodoş, Poezii populare din Banat, Caransebeş, 1892. Idem, Cântece cătăneşti („Biblioteca noastră"); I.G. Bibicescu, Poezii populare din Transilvania, Bucureşti, 1892; I. Rădulescu-Codin, Din Muscel, Cântece, voi. I, Bucureşti, 1896; Gr. G. Tocilescu, Materialurifolcloristice. Bucureşti, 1900,3 voi (n. a.).
 20
 lui Eminescu poate servi nu numai de orientare celor ce au să facă studii speciale asupra elementelor lui de inspiraţie, ci va fi o lectură folositoare laicilor, ca şi omul de ştiinţă.
      Urmează apoi versurile lui cu motive populare, imitaţiuni rămase parte fragmentare, parte fără ultima cizelare a lui Eminescu. Acestea ne arată o direcţie specială, în care poetul e prea puţin cunoscut, anume direcţia poporanistă, importantă fiindcă este una din originile romantismului său.
      Poveştile-poeme, cu subiecte din popor, cu forma însă artistică, de asemeni erau cunoscute în forma în care se prezintă aici, afară doar de cîteva fragmente din ele, pe cari poetul Ie-a contopit în poezia Călin din ediţia d-lui Maiorescu şi în substratul Luceafărului.
      La sfîrşit alăturăm cunoscutului Făt-Frumos alte trei poveşti în proză. Acestea sunt mai mult nişte schiţe, prinse de autor din gura vreunui povestitor moldovean şi redate întocmai după modul de povestire ţărănesc. Eminescu şi-a adunat aceste poveşti între altele şi cu scopul de-a le prelucra în versuri, cum a făcut şi cu Călin, pentru care în manuscris găsim şi forma prozaică originală, sub titlul Călin Nebunul, culeasă tot din Moldova, pe la anul 1869.
      Nădăjduim că generaţia de astăzi, care nu cunoaşte pe Eminescu decît sub eticheta laconică de pesimist - un cuvânt ce spune prea puţin, fiind vorba de-o personalitate aşa de multilaterală - va găsi în acest volum un prilej de-a începe să-şi formeze o credinţă mai obiectivă şi demnă de marele poet al poporului nostru.
 Bucureşti, în mai 1902
                                                           PREFAŢĂ
                                        (la voi. M. Eminescu, Poezii postume, ediţie nouă, 1908)
       La 1902 dl.. Nerva Hodoş a tipărit întâia culegere de poezii postume ale lui Eminescu. Ediţia noastră e completată cu un mare număr de inedite. Ca şi cea dintâi însă, ea are un caracter provizoriu şi nu vrea să fie decât o tranziţie la o ediţie
 critică definitivă.
       Pentru a descifra şi studia cu temei poeziile lui Eminescu, coprinse în vraful de caiete de la Academie, pentru a le cerceta sub raportul timpului în care au fost scrise şi al izvoarelor de inspiraţie, în sfârşit, pentru a stabili asemănările şi variantele, atît de multe, se cere o muncă încordată de mai mulţi ani. Cu timpul se va face şi asta, dar pînă atunci era păcat ca postumele să lipsească din mâinile cetitorilor, fie şi în forma necritică, în
 care le prezentăm.
       Cetitorul va vedea uşor că aici este Eminescu cel tânăr, cel imperfect, nerevăzut de el, nici de alţii, cel fragmentar şi intim. Printre poeziile publicate în acest volum va găsi şi planuri de lucrări, ca Ondina şi poemele lungi, abia schiţate, de la sfârşit. Vor fi cetite şi acestea cu interes, nu pentru forma lor neisprăvită, dar pentru ideile cari poartă pecetea genialităţii
 poetului nostru.
       Toate împreună întregesc în mod favorabil pe Eminescu
 cel cunoscut pân-acum, chiar dacă postumele n-ar avea decât
 valoarea unui material de studiu.
       Notiţele de la sfîrşit dau desluşiri despre locul de unde poeziile au fost scoase şi câteva alte mici informaţiuni.
 22
                                                           PREFAŢĂ
                                               (la Al. Odobescu, Opere complete, voi. I)
       La 10 noiemvrie s-a împlinit un deceniu de la moartea lui Alexandru Odobescu. Rudele şi un număr foarte mic de scriitori s-au adunat în o bisericuţă din Capitală, pentru ca în rugăciuni şi în pioasă ascultare a cântecelor bisericeşti să-i închine câteva clipe de amintire. Vreo două ziare i-au consacrat articolaşe comemorative. încolo nici o manifestaţie. Dovadă că Odobescu
-  omul - e aproape uitat cu toată vraja ce o răspândea odinioară în juru-i, prin cuvântul său şi prin nobila-i înfăţişare.
       Scriitorul e însă viu, căci operele lui au popularitatea de mai înainte. Şi astăzi încă, cu toată evoluţia prozei noastre, Odobescu are aderenţi entuziaşti. Critica zilnică continuă a-i menţine un loc de căpetenie printre principalii scriitori şi alcătuitori ai limbei române. El farmecă prin bogăţia neîntrecută şi mlădioşia frazei, prin spiritul cel profund şi vasta cultură, atât de rară mai cu seamă la prozatorii veniţi în urma lui.
       Cuvântul din urmă asupra întinsei lui activităţi, de la 1855 până la 1859, nu s-a scris însă. Opera lui necesitează un studiu amănunţit, prin care să se fixeze pentru totdeauna meritul ei. Datoria viitorului critic şi biograf va fi să arate dacă valoarea estetică a prozei lui Odobescu este sau nu inegală, cum s-a afirmat de adversarii literari ai lui. Acelaşi critic va avea să stabilească întrucât Odobescu a exagerat în întrebuinţarea cronicilor pentru îmbogăţirea limbei şi a formelor şi care este partea lui în alcătuirea limbei literare de astăzi. Vrednică de discutat va fi apoi chestiunea dacă în lucrările sale a fost mai mult poet sau om de ştiinţă, dacă l-a preponderat fantazia, sau simţul realităţii.
 23
       Mai ales punctul din urmă ni se prezintă demn de cercetare, căci multe din lucrările lui, în frunte cu Pseudokynegeticos sunt un amestec de poezie şi de ştiinţă aridă, încât în întreaga noastră literatură stau unice, cu forma lor. Odobescu, - care nici şcoală multă oficială n-a făcut, căci a rămas pururea autodidact de cea mai elegantă expresie, estet şi savant deopotrivă - n-a tras niciodată linii clare de demarcare între cele două câmpuri ale manifestărei spiritului omenesc.
       Cine va elucida aceste câteva direcţii de gândire în opera lui, îşi va câştiga un merit pentru literatură.
       Noi de data asta ne-am propus a-i pregăti terenul printr-o ediţie populară a operelor scriitorului nostru, din cari prezentăm aci întâiul volum, întocmit acum, ca un semn de amintire cu prilejul împlinirei a 10 ani de la moartea autorului.
       Credem că era nevoie de o nouă ediţie din două motive principale. Mai întâi pentru că cea tipărită la 1887 este vândută şi, spre paguba tuturor, ieşită din circulaţie. Al doilea, pentru că aceeaşi ediţie aşa cum este, nu e nici completă, nici cu totul conştiincioasă.
       în ediţia noastră am ţinut cu cale a face o grupare nouă a materialului, nu în ordine cronologică, după cum o făcuse Odobescu, ci după înrudirea de gen a lucrărilor. Este aceasta şi mai raţional, căci scuteşte pe cititor a găsi la un loc proza literară cu articole de ştiinţă, sau cu rapoarte făcute în chestia reformei învăţământului.
       Volumul nostru prim nu cuprinde decât partea artistică a activităţi lui. începe cu cele două poezii, fericitele şi singurele lui încercări de versificare, apărute în primii lui ani de muncă, când poezia romantică a lui Bolintineanu stăpânea spiritele. Urmează nuvelele istorice, scrise în tonul popular cronicăresc, cari alcătuiesc titlul lui principal de prozator-nuvelist; Pseudokynegeticos, cel elegant, spiritual şi bogat în excursii ştiinţifice; basmele lui originale şi cele traduse şi, la sfârşit, cele două mari povestiri istorice despre Moţi şi Curcani, prin cari ridică două frumoase monumente vitejiei româneşti de aici şi de dincolo.
       în volumul al doilea vor avea deci să intre studiile literare, cele de arheologie şi de istorie şi o parte din articolele de interes
24
                                                                                                   economic şi social, apărute în ziare. Mai există apoi un şir de
                                                                                                   alte studii tot atât de importante, pe cari Odobescu a uitat să Ie
                                                                                                  primească în colecţia sa. Le vom adăuga şi pe aceste. Iar dacă
                                                                                                  onorata familie a răposatului scriitor ne va pune la îndemână
                                                                                                   manuscrisele lui inedite, de care s-a făcut amintire prin ziare,
credem a-i putea completa opera definitiv, făcând-o întreagă accesibilă publicului.
                                                                                                                                         II. ChendişiE. Carcalechi
                                                                                                                                                                                        30 nov. 1905
                                                                  PREFAŢĂ
                                                    (la Ion Ghica, Scrisori către V. Alecsandri voi. IV „suplimentar", B.p.t., 1905)
       în anul 1880 găsim în Convorbiri literare un gen literar, cultivat cu mult gust şi cu atăruinţă deosebită: scrisori către prieteni. Sunt povestiri, sau mai bine convorbiri asupra evenimentelor din trecut şi a stărilor sociale contimporane, cu amintiri istorice şi culturale. Ion Ghica şi Al. Papadopol-Callimach stau de vorbă cu Alecsandri; Luca (Caragiale?) publică, tot în formă de scrisori, amintiri din viaţa boemă a actorilor; redacţia reîmprospătează corespondenţa între Eliade şi Costache Negruzzi. Iar ca o coincidenţă fie amintit că şi întâia „Scrisoare" (Satiră) a lui Eminescu, tot în acest an al Convorbirilor a apărut.
       Acest fel de scrisori, destinate de-a dreptul tiparului, au o formă fără formă; nu coprind nici proză beletristică sau ştiinţifică, nici istorie sau estetică, ci de toate. Se apropie mai mult de tonul familiar al foiletonului, având a informa şi a distra în acelaşi timp şi îmbrăţişând o materie cât se poate de variată. Aşa se explică acea inegalitate în expunere Ia aproape toţi autorii de scrisori, căderea de la verva cea mai caldă în stilul sec de cancelarie, întreruperea continuă a firului şi urmărirea epizodurilor secundare. Ele sunt mai mult improvizaţii, sau scrise la anumite îndemnuri, şi autorii, înzestraţi cu o memorie încărcată de bogăţii, nu mai au timp să-şi grupeze imaginile în sisteme, să aştearnă culorile în mod armonic, ci fac o adevărată
 risipă de toate.
       Ghica mai cu seamă! Din toată generaţia de fier de la 1848 el a trăit, a călătorit şi a văzut mai mult. Russo şi Bălcescu mor prea curând; pe ceialalţi îi absoarbe politica aproape cu
26
 totul; el însă mai are timp şi pentru literatură şi pentru viaţă şi pentru drumuri lungi cu variate peripeţii şi cu misiuni serioase prin lumea străină. în el două fiinţe rămân pururi deştepte: romanticul visător şi omul ştiinţelor exacte, inginerul care măsoară, cântăreşte bine, gândeşte limpede.
        Unul singur putea să i se apropie şi, în multe, să-i fie păreche: Alecsandri. Pentru însuşirile lor asemănătoare au şi rămas prieteni, de pe când studiau împreună la Paris până la moarte, o prietenie rară, care ar putea servi de model caricaturilor de prietenii de astăzi şi asupra căreia s-ar putea scrie un studiu întreg, deoarece dovezile ce ne-au rămas în corespondenţa lor intimă1 sunt abondente. De la 1842 corespondenţa lor n-a încetat decât în momentele când prea mult drag de viaţă sau o muncă prea încordată îi făcea să-şi uite unul de altul, pentru ca din nou şi cu mai multă căldură să-şi recadă în braţe. Niciodată între ei nu s-au ivit neînţelegeri personale sau de principii.2 Până şi chestiunea detronărei lui Cuza - în acelaşi timp detronarea politică a lui Alecsandri -acţiune în care Ghica era căpetenia şi vrăjmaşul politic cel mai înverşunat al prietenului său din Mirceşti, nu le-a tulburat legătura sufletească. Alecsandri îşi închide durerea în suflet, vorbeşte în scrisorile sale de toate, glumeşte ca mai ’nainte, evită însă în mod constant a-i pomeni de cazul Cuza. E o dovadă frumoasă de demnitate a prieteniei lor căci faţă de alţii Alecsandri n-a procedat tot astfel. Cu alţi anticuzişti, de cari asemenea îl legau amintiri din trecut, se înduşmăni cu totul şi nu încetă a-i numi „hidoase pocituri", turnând în această injurie tot amarul pentru neizbutirea visurilor sale politice.
    1     Corespondenţa intimă, nu cea publicată în ediţia aceasta - se păstrează la Academie în mss. nr. 803-807. întâia scrisoare datează din 1842 şi cea din urmă din 3 iulie 1890. E întreagă în franţuzeşte. Q parte a fost publicată, în traducere, de d. Pătraşcu în Revista p. literatură şi artă română, altă parte a fost tradusă (imediat) de E. Carcalachi, după care reproducem aici mai multe pasage (n. a.).
    2     „Aceleaşi sentimente se manifestă totdeauna şi în acelaşi timp în inimile noastre" (Al. către Ghica, scrisoare din 21 dec. 1848) (n. a.).
 27
       Ce-şi scriau ei?
       Judecând după scrisorile lui Alecsandri - e foarte regretabil că partea a doua, răspunsurile lui Ghica, lipsesc până acum din colecţia păstrată! - ei îşi comunicau, cu cele mai mici amănunte, toate întâmplările vieţei lor zilnice. Se ţineau în curent cu tot ce lucrau în viaţa lor socială şi literară, croind planuri împreună: judecau asupra faptelor contimporanilor; pe ici pe acolo presărau câte o notă picantă, mici intrigi şi aventuri galante din viaţa familiilor boiereşti. Amândoi însă încunjurau, cu tact, a-şi descoperi partea lor curat omenească: e o corespondenţă în care publicul putea orişicând să privească.
       Tonul scrisorilor e cel mai simplu posibil, intim, ştrengăresc până la sfârşit, mai serios când fac politică, mai solemn în descrieri de călătorii, la cari se îndemnau, parcă şi-ar fi făcut din călătorie un principiu de viaţă.1
       întâiul rezultat bun al acestei corespondenţe a fost colaborarea lor literară. Aici Alecsandri era acela care îndemna mai mult pe cel ce nu-şi făcea o ambiţie din cariera sa de scriitor, deşi avea atâtea calităţi pentru ea, căci se mărginea la articole politice de ocazie2.
       La 1844 îi găsim împreună, iscălind (cu M. Kogălniceanu şi Petre Balş) programul Propăşirei şi muncind alăturea cu multă însufleţire. Amândoi aici s-au manifestat întâiaşi dată ca scriitori de forţă în faţa românilor şi a străinătăţei3, unul ca poet şi prozator, celălalt ca excelent expunător al chestiunilor de învăţământ, de economie politică şi agricultură.
        1     Alecsandri lui Ghica (în scris, de la 26 mai 1846): „Nu te opri niciodată nicăieri şi la Bucureşti mai puţin ca oriunde. Eşti liber, eşti bogat, petrece, ştrengăreşte cât te simţi cu vervă în suflet şi în pungă. Răzbună-ţi de tot urâtul, pe care l-ai înghiţit în frumoasa ta patrie şi oridecâteori se va vorbi de datorii, de viitor, de dobitocii în sfârşit, - întoarce spatele oratorului tău, fâ-ţi pachetul şi şterge-o. Iată adevărata filozofie/“ (n.a.).
        2     La 1835 Ghica publică întâia sa lucrare politică, Coup d'ceil sur l'Etat actuel de la Valachie, scrisă cu ajutorul profesorului său, după notiţele lui Câmpineanu. (Mărturisire proprie) (n.a.).
        3     Vezi părerea lui Ubicini asupra Propăşirei în scrisoarea lui Al. către Ghica din 16 iunie 1855. Despre încetarea revistei şi intenţia de a o continua la Bucureşti sub conducerea lui Ghica, vezi scrisoarea din 9 decembrie 1844, publicată în Luceafărul din 1905 p. 230 (n.a.).
28
       Forţaţi de mâna cenzurei, harnicii redactori închid revista, înainte de a împlini anul şi abia după 7 ani Alecsandri contempla iarăşi continuarea ei:
       „Peste câteva zile plec la Moldova - scrie Alecsandri prietenului său - luând cu mine hotărârea fermă de a funda o foaie ştiinţifică-literară. Dar cum n-aş putea face nimic fără să te înştiinţez şi pe tine, mă grăbesc să-ţi împărtăşesc acest plan, pentru ca să primesc sancţiunea ta. Numai la tine nădăjduiesc pentru partea serioasă a foaiei. La lucru deci! Trimite-mi manuscrisele pe drumul cel mai scurt'1/
       Trec însă alţi 4 ani la mijloc2 - timp în care Ghica începea să facă ordine în Archipel, ca stăpânitor al insulei Samos - până ce Alecsandri putu să-l vestească:
       „E foarte adevărat că sunt în fruntea unei foi care apare sub titlul România literare? şi că cu mare trudă am scos 24 numere. Ţi le trimit dar cu condiţia că-mi vei jertfi câteva din ceasurile tale de prinţ domnitor, pentru a-mi întocmi câteva articole, căci aş fi foarte mâhnit, văzând că numele tău nu figurează în România literară, cum figura în Propăşirea. Adu-ţi aminte, dragul meu vechi prieten, că ţie, lui Kogălniceanu şi mie datoreşte Moldo-Valachia cea mai bună publicaţie periodică ce a apărut de la renaşterea literară încoace."
       Cu tot apelul călduros, prinţul de Samos, mai ocupat în acest an ca oricând, trebuind a fi cu atenţia încordată la cele ce se desfăşurau în urma evenimentelor din Crimeea, nu putut satisface dorinţa amicului său şi revista se închide fără a fi avut de colaborator zelos pe Ghica. Locul lui, la partea economică, îl ţinuse cu vrednicie Ionescu de la Brad.
     1 Scrisoare din 27 oct. 1851 „(n.a.).
    2      Scris, din 16 iunie 1855. în acest interval apare şi broşura lui Ghica, în care Alecsandri face corectura şi scoate din ea „tot ce era prea violent şi prea personal'1: La derniere occupation des Principautes danubiennes par la Russie de G. Chainoi, Paris, 1853 (vezi scris, lui Al. din 1 aprilie 1853) (n.a.).
    3     Apare de la 1 ian.-3 dec. 1855 sub redacţia esclusivă a lui Alecsandri (n.a.). .1851 (n.a.).
    3      Scris, din 16 iunie 1855. în acest interval apare şi broşura lui Ghica, în care Alecsandri face corectura şi scoate din ea „tot ce era prea violent şi prea personal": La derniere occupation des Principautes danubiennes par la Russie de G. Chainoi, Paris, 1853 (vezi scris, lui Al. din 1 aprilie 1853) (n.a.).
    3 Apare de !a 1 ian.-3 dec
29
       La 1861 şi„’62 Ghica urmează însă sfatul de a colabora la Revista Română a tânărului archeolog Odobescu, care în România lui Alecsandri se remarcase şi ca poet. Curând după asta încep să apară broşurele din Convorbiri economice (1865), valoroasa lucrare a lui Ghica, care a făcut cu drept cuvânt atâta vâlvă în vremea ei. Şi cu ocazia asta tot Alecsandri era căldurosul apreciator; el îşi dedea seama şi de forma lor atrăgătoare şi recunoscu în această primă încercare de a populariza ştiinţa economică o faptă ce trebuie continuată:
       „Tu ţi-ai însuşit adevărata cale de a populariza cunoştinţele folositoare şi de a face fermecătoare cetirea unor lucruri abstracte. Urmează cum ai început şi vei face un serviciu nemărginit generaţiei actuale a României, generaţie inteligentă dar foarte ignorantă şi preziimţioasă. Totdeauna am visat pentru ţara mea o bibliotecă populară, scrisă într-un stil mai limpede şi simplu şi cuprinzând comorile ştiinţei omeneşti pe înţelesul tuturor."
       Iar într-alt loc:
       „E clar, precis, logic şi spiritual. Cât sunt de fericit, regăsind pe vechiul meu amic şi tovarăş de muncă de la Foaia ştiinţifică mai stăpân ca oricând pe cugetarea, şi condeiul lui."1
       Nici nu se poate o judecată mai dreaptă. Prin importanţa social-economică a subiectelor şi prin forma lor, Convorbirile economice rămân ca modele de stil şi de cugetare; prin ele autorul lor s-a făcut întemeietorul acestui gen popular, pe care avem să-l reîntâlnim mai târziu şi în „Scrisorile" către Alecsandri.
       La 1871 cei doi prieteni plănuiau iarăşi scoaterea unei reviste şi poetul comunică lui Ghica un plan întreg de acţiune: „Ar trebui să vorbim cu viitorii noştri tovarăşi şi să le explicăm limpede şi categoric adevărata menire a operei noastre. Reacţiune înpotriva gustului prost din literatura de astăzi, propagarea ideilor sănătoase şi practice pe tărâmul chestiunilor sociale, vulgarizarea cunoştinţelor folositoare şi a descoperirilor ştiinţifice care fac mărirea veacului nostru... şi mai ales vade retro politicei de provincie şi polemicilor
      1     Scrisorile din 1 iulie 1865 şi 10 ianuarie 1866. La oct. 1869 Alecsandri, primind a treia broşură din aceiaşi publicaţie, vesteşte pe amicul său că pleacă ia Paris, dar că va scrie de acolo o „critică acerbă" şi o va trimite Convorbirilor literare“, - ceea ce nu s-a întâmplat (n.a.).
30
 meschine. Iată programul nostru"1, - scrie Alecsandri, fară să revie mai târziu asupra motivelor cari au zădărnicit proiectul.
      Ca un fel de încheiere a acestei lucrări comune, desfăşurată de cei doi stâlpi ai culturei române, putem socoti Scrisorile lui Ghica, dedicate lui Alecsandri şi apărute rând pe rând în Convorbiri literare.
                                                                                     *
      Iată geneza acestor scrisori:
      „într-o seară lungă de iarnă2, pe când ninsoarea bătea în geamuri, aşezaţi în jeţuri la gura sobei dinaintea unei flăcări dulci şi luminoase, am petrecut ore întregi şi plăcute cu amicul meu V. Alecsandri, povestindu-ne unul altuia suvenirile noastre din tinereţe", - scrie Ghica în „Introducţiunea" la ediţia de la 1887 a scrisorilor sale3. „Se apropia de ziuă, când ne-am adus aminte de camerile noastre de culcat şi ne-am despărţit, găsindu-ne amândoi la un gând, zicându-ne: De ce nu ne-am scrie unul altuia, sub formă de epistole intime, cele ce ne-am povestit în astăseară; poate ca unele din istorioarele noastre ar interesa pe unii dintre acei cari n-au trăit pe acele vremuri. Şi astfel am început corespondenţa, deşi adesea întreruptă, dar pe care am reînviat-o, de câte ori ocupaţiile ne-au permis."
      Adevărul este însă că cel ce s-a ţinut de angajamentul, luat în ora vesperală din Mirceşti, a fost numai Ghica. Amicul său rămâne cu vecinicile promisiuni pentru viitor4, cu scuzele că nu poate ţine pas, - şi nu contribuie la corespondenţă decât cu
    1 Scris, lui Alecsandri din 1 dec. 1871 (n.a.).
    2 Desigur anul 1878 (n.a.).
    3     „Introducţiunea" a apărut ca Scrisoare a XXVI-a în Convorbiri literare, an XX [1886], p. 625 şi ca prefaţă la ediţia a Il-a, din 1887. Aceeaşi mărturisire despre geneza corespondenţei o face Alecsandri în lată-ne cu iarna-n ţară, scrisoare ce figurase ca prefaţă la întâia ediţie, din 1884. (n.a.).
    4     Scrisoarea lui Al. către I. Negruzzi, 18 dec. 1880; către Ghica, la 8 septembrie 1881; către I. Bianu, în scris, de la 25 oct 1883: „Mărturisesc, cu ruşine, că la multele şi spiritualele scrisori ale amicului meu nu am răspuns decât numai odată“ (n. a.).
31
 Vasile Porojan1, Pânea amară a exilului şi cu scrisoarea-prefaţă Iată-ne cu iama-n ţarcr3.
       Nu va fi greşită afirmaţia noastră că Alecsandri, chiar de ar fi voit să-i răspundă, n-ar fi putut rămânea în aceeaşi materie, deoarece în amintirea lui nu trăiau aceleaşi figuri. Tradiţiile lor familiare erau diferite. Dacă poetul ar fi cunoscut în adevăr o galerie atât de bogată de tipuri dispărute, de caractere neaoşe româneşti, el le-ar fi utilizat de mult în creaţiunile lui dramatice, unde a fost silit să creeze figuri cu mult mai mărunţele, ca Surugiul, Barbul Lăutarul şi chiar boeri antipatici.
       încolo Alecsandri a avut mai mult un rol de mijlocitor între Ghica şi directorul Convorbirilor literare, rol pe care el şi-l îndeplinea cu dragoste nu numai faţă de Ghica, ci şi faţă de Papadopol şi alţii din garda cea veche, pe care voia să-i vadă dând sprijin foii „Junimei“.
       Pe la sfârşitul lui 1879 sosesc la Mirceşti cele dintâi trei scrisori ale lui Ghica şi poetul se grăbeşte a-1 vesti că impresia ce a produs aici cetirea lor a fost mare:
       „Primind ieri seara (scrisoarea) am citit-o cu glas tare la toţi ai mei, strânşi în jurul biuroului, şi am constatat cu plăcere că acea lectură ne-a făcut pe toţi să petrecem o seară frumoasă. Cauza e că scrisoarea ta conţine tablouri savant colorate şi cari se scot în relief prin contrastul lor: acela al ciumei Iui Caragea şi acela al nunţilor aşa cum se făceau îndată după dispariţia flagelului. Ce groaznice vremuri şi cât de fericită e aceasta de acum, cu toate mizeriile, luptele şi pasiunile cari o caracteriză...
       Am până acum trei scrisori de amintiri, scrise pe hârtie cu acelaşi format... Din parte-mi voi urma pilda ta, căci chiar
       1 Corn. lit. 1880 p. 165 (n. a.).
       2      Vezi ms. Acad. Rom. nr. 803 p. 229, unde se păstrează această scrisoare, necoprinsă în volumele tipărite până acum şi despre care Alecs. scrie lui Ghica la 12/24 faur 1881: „îţi scriu o scrisoare şi ţi-o adresez sub titlul Pânea amară a exilului. Strada Doamnei n-are să fie deloc mulţumită". - Sub „Strada Doamnei" Alecs. înţelegea pe liberali şi în special pe Dam6, care tipărea în „Independenţa" critici nefavorabile poetului. - Pânea amară a apărut, neisprăvită, în Corn. Literare, an XXV, pp. 721-26. Vezi şi volumul de Scrisori [ed. I.C. şi E.C.] p. 121 (n. a.).
       3 Ms. 804, p. 117 (n.a.).
32
mâine voi începe să-ţi răspund. Până atunci vrei să public epistolele în Convorbiri, sau vrei mai bine să le dai un loc în Analele Academiei?"1
      Se aleg Convorbirile.
      „Iată ce-ţi propun - scrie Alecsandri d-lui I. Negruzzi2 -ne-am decis cu Ion Ghica să preschimbăm un şir de scrisori amintitoare de timpurile trecute. Posed până acum trei epistole foarte interesante ce mi-a trimis Ghica. Dacă-ţi convine, sunt gata a le pune la dispoziţia foaiei Convorbirilor. Acele scrisori nu se ating nicidecum de politica zilei: ele sunt nişte preţioase schiţe de moravuri vechi şi de datini istorice. Aştept răspunsul d-tale...“
      învoiala se face3 şi publicaţia începe cu Clucerul Alecu Georgescu4. Repede urmează una după alta, în 1880 opt scrisori, în 1881 alte patru, în 1882 una şi în cel următor scrisorile XIH-XVI, cu cari se încheie prima serie. Primirea ce li se face e din cale-afară prietenoasă şi Alecsandri putea să raporteze amicului său asigurări ca:
      „Scrisorile tale au atras atenţia şi au .deşteptat interesul cetitorilor, fiindcă ele ridică vălul care ascunde trecutul de ieri privirilor generaţiei nouă. Completându-se, ele vor căpăta importanţa unei adevărate cronice, în care se va afla adevărul asupra evenimentelor, ca şi asupra oamenilor care au luat parte la ele în cei din urmă 40 de ani. “
      Cu altă ocazie:
      „Bucurie mare la Convorbiri. Tablourile ce ai făcut în primele tale scrisori despre societatea veche, au fost foarte
     1 Scris, lui Alecsandri din 24 noiemb. 1879 (n. a.).
     2     Scrisoarea către I. Negruzzi din 5 febr. 1880 (colecţia Chendi-Carcalechi) (n. a.).
     3     Mai înainte Alecs. trebui să risipească nedumerirea în privinţa sentimentelor lui Ghica pentru directorul Convorbirilor. (Către acelaşi, 11 febr., 1880) .(n. a.).
    4      în Corn. literare din 1 aprilie 1880, cu următoarea notă a Redacţiei: „D-nul V. Alecsandri a binevoit să ne comunice o foarte interesantă corespondenţă dintre d-nul Ion Ghica şi d-nealui, corespondenţă coprinzătoare de amintiri a timpului trecut. începem cu numărul de astăzi această publicare ce conţine o serie de tablouri istorice, de schiţe uşoare asupra obiceiurilor pământeşti, care tind a se şterge pe fiecare zi din mintea generaţiei actuale.‘‘(n.a.).
     5 Scris, lui Alecs. către Ghica, 8 sept. 1881 (n.a.).
33
gustate de public."1 „Negruzzi primeşte totdeauna cu o nouă plăcere tot ce iese din pana ta şi asta arată că e om de gust. Parbleu! Orice foaie literară ar fi foarte fericită să te aibă de colaborator."2
       Plăcând atât de mult, dorinţa de a aduna scrisorile într-un volum se născu în curând. Cel ce se însărcinează cu aranjarea lor pentru tipar este d. I. Bianu3. în acest scop se încinge între d. Bianu, care supraveghease şi alte lucrări ale lui Ghica, Alecsandri şi autor o corespondenţă vie. In mai puţin de o lună şi jumătate volumul e aproape gata şi poetul putu să-i scrie lui Ghica, care în acest interval părăsise direcţia teatrului şi se găsea acum la Londra4:
       „Bianu m-a anunţat că volumul tău e aproape gata să apară; bunul băiat mi-a sugerat chiar ideea de a-i da o prefaţă sub forma de scrisoare şi de a-ţi face o surpriză cu ea. Scrisoarea mea e sfârşită. Trebue s-o trimit direct lui Bianu, fără ştirea ta, sau să ţi-o comunic mai întâi, ca să vezi dacă-ţi convine. Mi se pare că aceasta e mai corect.‘‘
       Prefaţa, pe cum se ştie, e scrisoarea: lătă-ne cu iarna-n ţară. Ea place lui Ghica şi mai ales editorului, care vizitase pe poet la Mirceşti în zilele de Crăciun 1883.5 Iar după un timp foarte scurt Alecsandri putu să mulţumească d-lui Bianu de primirea volumului6 şi să-i scrie lui Ghica: „Volumul a apărut7, Bianu mi l-a trimis şi i-am scris să expedieze un exemplar şi fratelui meu." 8
      1 Idem din 1 oct. 1882 (n.a.).
      2     Idem din 11/23 noiemb. 1883. Despre felul cum au fost primite alte scrisori ale lui Ghica, vezi corespondenta din (ms. Acad.) 11 febr. 1881, 15 oct. 1882, 1 noiemb. 1884, 18 iulie şi 15 sept. 18^4 (n.a.).
      3      Alecs. către Ghica, la 22 oct. 1883, aceiaşi către I. Negruzzi (vezi Scrisori, I, p. 137), Ghica către I. Bianu la 15 oct. 1882 (ined.): „Aş vrea să adun scrisorile mele către Alecsandri. Dacă ai o colecţie vorbeşte cu Ispirescu sau un alt tipograf să mi le adune şi să mi le tipărească pe comptul meu, o ediţiune bună şi un format frumos** (n.a.).
      4 Ghica pleacă la Londra, ca ambasador, în iulie 1881 (n.a.).
      5      Scrisoarea lui Alecs. către Ghica, 25 dec. 1883. Ghica o trimite d-lui Bianu la 31 dec. 1883: „Ţi-o transmit ad-hoc“ (n.a.).
       6 Scrisoare către I. Bianu, 7 ian. 1884 (colecţia noastră, inedită) (n.a.).
       7 Scrisoarea lui Alecs. către Ghica, 10 ian. 1884 (n.a.).
       8 Scrisoarea către I. Negruzzi, 21 febr. 1884 (n.a.).
34
       Primirea ce s-a făcut volumului era prea plină de satisfacţie pentru autor, aşa că cei doi prieteni puteau să se bucure de succesul şi valoarea corespondenţei lor. Ei şi hotărâră a o continua şi nu trecu nici o lună până când Alecsandri prezintă d-lui Negruzzi un nou plocon din partea lui Ghica, pe simpaticul căpitan Laurent:
       „Iată-1, el începe o nouă serie'de epistole interesante, care vor cuprinde notiţe istorice, schiţe de moravuri dispărute, din societatea română şi tipuri caracteristice bine colorate".
       Seria continuă deci cu subiecte din aceeaşi vistierie a amintirilor, întreruptă ici-colo cu cercetări economice. Numărul scrisorilor însă nu creşte în proporţia de mai ’nainte şi, până la 1887, - când apare nu al doilea volum, ci o a două ediţie, complectată, - n-a mai publicat decât 10, dintre cari una, cea despre Grigorie Alexandrescu, fusese tipărită şi în Analele Academieil. Sfârşitul seriei este mişcătoarea scrisoare asupra lui Nicu Bălcescu2, care constituie un fel de legătură între Amintirile din pribegie şi acest volum.
       Despre această scrisoare, precum şi despre hotărârea de a publica o nouă ediţie complectată, iată ce scrie Ghica d-lui Bianu, cu data: Londra, 17 iulie ’86:
f „Prin poşta de astăzi îţi trimet introducţiunea ce am crezut să fac la cartea mea: Epistole către Alecsandri. Gândesc să trimet o copie şi lui Negruzzi, dacă o va găsi demnă de a fi cetită de publicul Convorbirilor. Voi. II se va încheia cu câteva pagini asupra vieţii lui Nicolae Bălcescu, pe care l-am început, dar pentru care prânzurile, seratele, balurile, garden partiurile, droningurile nu mi-au lăsat câteva ore libere. Dar acum, slava Domnului, muzicile se depărtează cu încetul şi timpul rămâne al meu şi al serviciului.
       Dar, â propos, de Bălcescu, am cetit în Independenţa lungile elucubraţiuni ale lui B. FI., cine-o fi ăla! şi pot să-l asigur că dacă ar trăi bietul Bălcescu să le citească, s-ar lua cu
    1 Analele Academiei, seria II, tom. VIII, 1887 (n.a.).
    2    Publ. în Convorbiri, XXI (1887), p. 198. în volum s-a mai adăogat la această scrisoare un act autentic, prin care exilaţii autoriză pe Ghica a trata, la Constantinopol, în numele lor (n.a.).
35
mâinile de păr. Rea este ignoranţa, dar este ceva şi mai rău decât ignoranţa, este de a nu şti bine, de a şti rău. Ignorantul nu face nici un rău altora;- pe când dacă nu ştie ceea ce pretinde că ştie, introduce eroarea şi minciuna şi otrăveşte sufletele acelor pe care pretinde să-i înveţe..
      Volumul apare prin iunie 1887, la Socec1. Faţă de prima ediţie, prezintă oarecari schimbări. Prefaţa lui Alecsandri trece (ca Scrisoarea a XVII-a) în corpul cărţii şi în locul ei apare menţionata Jntroducţiune a lui Ghica, această concisă privire retrospectivă asupra stărilor sociale din Principate de la 1821 încoace.
                                                                                   *
      Ediţia din Biblioteca pentru toţi este prin urmare a treia. Cele dintâi trei volumaşe (no. 224-229) conţin, afară de o scurtă biografie, făcută de d. I. Popescu, un prieten al familiei Ghica, întreg coprinsul ediţiei de la 1887, fără nici o schimbare. Iar prin volumul de faţă, publicaţia se complectează cu alte scrisori şi articole rezleţe ale lui Ghica, tipărite mai târziu în Convorbiri literare, Revista nouă1 şi Voinţa naţională, cari nu sunt întru nimic inferioare celora din ediţiile mai vechi. Articolele le-am grupat în ordine cronologică, având în fruntea lor Pânea amară a exilului, fragmentul de scrisoare cu nuanţă curat personală a lui Alecsandri către Ghica.
                                                                                   *
      Am zis la început că Ghica, la conceperea „Scrisorilor", a urmat acelaşi plan ca la scrierea Convorbirile economice. Iată în prefaţa acestora, ce zicea el despre forma lucrărilor sale:
      1 în 8°, XXIV + 723 pp. (n.a).
      2      Corespondenta pentru tipărirea articolelor în Revista nouă, îndeosebi a Amintirilor din pribegie, Ghica a purtat-o cu d-1 Bianu. Sunt foarte caracteristice şirele cu cari Ghica saluta apariţia noului organ, unde era chemat să colaboreze: „Voi aţi făcut o Revistă cu care o să intimidaţi pe acei cari ar îndrăzni să scrie. Ediţiunea este atât de luxoasă, bogată şi frumoasă, încât autorul ar semăna un biet om, dacă nu un alt dobitoc, închis într-o colivie de aur. Chiar Gion şi Hasdeu par palizi, (scris, către I. Bianu, din Londra, 19 februarie 1888) (n.a.).
36
      „Am căutat a le trata cu linişte şi maturitate, cum se cuvine a fî tratate chestiuni de filozofie politică şi socială. Am ales poate forma cea mai anevoie, sub care se puteau prezenta... mi s-a părut singura formă sub care se pot prezenta asemenea chestiuni unui public puţin obicinuit cu studiul ştiinţelor, puţin obicinuit încă a da unei cetiri o atenţie necurmată şi ostenitoare de mai multe ore pentru înţelegerea şi învăţătura adevărului, care rezultă numai dintr-o serie de raţionamente. Am crezut că oricât de mic ar fi meritul literar, ca utilitate însă, efectul va fi mai mare decât dacă am fi adoptat forma de un tractat sistematic..."
      A căutat deci înadins forma cea mai uşoară şi mai potrivită pentru popularizarea unor fapte istorice şi adevăruri ştiinţifice: corespondenţa, sau convorbirea cu un prieten, fiindcă aici nu mai era legat de sisteme şi avea mai multă libertate de exprimare, putând să se apropie mai uşor de mulţime.
      în Convorbiri poţi să întrebuinţezi o limbă mai populară până şi pentru chestiuni abstracte şi poţi să faci diferite digresiuni, cu descrieri şi. anecdote, cari, dau subiectului o înfăţişare mai atrăgătoare. Ghica a procedat astfel în cele mai multe, atingând un maximum de vervă în Şcoala de acum 50 de ani, cu admirabila biografie a lui Filimon. Uneori a făcut chiar salturi mari, pierzând firul cu totul, ca în David Urquardt, unde, după o lovitură măiastră în contra străinilor, cari prin originea lor sunt condamnaţi a nu putea gusta frumuseţea poeziei şi bogăţia limbei române - trece la anul 1840. Şi totuşi lipsa asta de unitate nu este un cusur, ea este dinpotrivă în natura convorbirilor.
      Cât pentru fond, Ghica avea credinţa că scrie istorie şi de aceea căuta să stabilească adevărul. începutul scrisorii Din timpul Zaverii e o adevărată mărturisire în această privinţă şi o constatare foarte nimerită asupra greutăţei cu care se poate scrie istoria contimporană.
      Aici vorbeşte de ,junii oameni” - şi pare c-ar face aluzie la mulţi limbuţi din cei de astăzi - cari „pot spune şi scrie tot ce le vine la gură şi la condei, şi verzi şi uscate; vorbesc şi scriu, fară să se gândească; nu cred ceea ce scriu şi singura lor preocupare este de a face efect asupra galeriei... “ Tot despre aceştia, citând
37
fraza franceză: Nul n 'aura de l’esprit que nous et nos amis, se întreabă: „Ce ar zice Moliere dacă ar trăi să vază cum oamenii de gaşcă se tămâie şi se canonizează între dânşii, pentru cea mai mare glorie a istoriei? Ce vrei! Trăim în o epocă de camaraderie!4'
       Acestui sistem mincinos de a scrie istoria politică şi literară, Ghica îi opune, cum zisei, principiul adevărului:
       „Mie nu-mi este iertat să scriu decât numai atunci când pot spune un adevăr, şi a cunoaşte adevărul şi a-1 spune, nu e lucru lesne, mai ales când în chestie se amestecă şi puţină politică... Ţin mult, dar foarte mult a nu-ţi scrie decât ceea ce a fost şi aşa cum a fost... Fii sigur, amice, c-or putea găsi epistolele mele proaste, lipsite de aprecieri adânci, lipsite de simţ politic, proză şi stil anevoie de înghiţit, dar niciodată nu le vor putea găsi alături cu adevărul."
       Caracterul solid şi memoria aleasă a lui Ghica sunt o chezăşie pentru cele afirmate şi mai ales pentru buna sa credinţă, dar nu mai puţin adevărat este că de dragul efectului şi a formei literare adeseori dă şi el fantaziei un rol preponderanţ şi că multe din moravurile descrise şi din galeria de tipuri dispărute se aseamănă figurilor din romanul lui Filimon, cari nici ele nu sunt exact istorice. Se poate chiar ca multe din figurile contimporane să fi fost descrise sub înrâurirea raporturilor sociale şi politice.
       Afară de Ghica prozatorul şi Ghica istoricul, mai întâlnim în aceste scrisori pe omul politic. în câteva din ele caută anume prilejul de a face profesiuni de credinţă politică, justificându-şi faptele prin teorii. Credinţa asta a lui în cele naţionale se reduce la „a fi bun român“, adică „a contribui prin fapte la înaintarea şi dezvoltarea României”, iar în cele politice la un liberalism mai moderat.
       în Liberalii de altădată şi în Libertatea nu lasă nici o îndoială asupra acestui fel de a înţelege politica ţării. Vecinic caută să îmbine principiul libertăţii cu al autorităţii. „Nici libertatea nu este anarchie, nici legalitatea nu este despotism, -afirmă el - ci dinpotrivă, amândouă sunt elementele primordiale ale vieţii sociale."
       Din acest punct de vedere programul politic al lui Ghica, pe când conducea cârma ţării, era mai larg ca al oricui; el se
38
 ridica deasupra spiritului de partid, lăsând ca opiniile să se formeze în mod liber. Dorinţa lui era „de a vedea pe acei cari îşi iubesc ţara, legaţi între dânşii printr-o comunitate de idei şi de principii, iar nu prin interese de partid, prin cabale, cari nu pot avea alt rezultat decât a face pe români să păşească din decepţiune în decepţiune şi a-i arunca într-un scepticism politic care poate avea cele mai fatale consecinţe."
       E clar că Ghica a rămas până la sfârşit liberalul de altădată, idealistul de la 1848.
       Pentru forma cea plăcută, pentru varietatea subiectelor şi ideile sănătoase, în sfârşit, pentru cunoaşterea acelei individualităţi puternice ce a fost Ghica, scrisorile lui vor continua să fie un preţios magazin literar şi istoric. Până acum Ghica nu a avut urmaşi şi ne lipsesc aproape cu totul cărţile scrise aşa de popular şi de sugestiv şi destinate anume răspândirii cunoştinţelor istorice.
       Locul „Scrisorilor" într-o bibliotecă de popularizare este prin urmare foarte bine ales. Pentru a putea fi cetite însă mai cu folos, ne-ar trebui, fireşte, o ediţie cu explicările cuvenite de texte şi nume. în fiecare pagină aproape cetitorul întâlneşte nume de fruntaşi politici sau de scriitori de a doua mână, pe cari nu-i pot cunoaşte decât cei ce sunt deplin orientaţi în istoria literaturii române din secolul XIX. Şi sunt iarăşi cuvinte, turceşti şi ruseşti, legate de subiectele tratate, dar neînţelese decât de specialişti. Graba cu care s-au tipărit cele trei volumaşe, a făcut ca deocamdată partea critică să rămână cu totul la o parte.
       Sper că alcătuitorul viitoarei ediţii va veni în ajutorul cetitorului cu lămuriri largi şi cu un glosar bine întocmit.
                                                                 PREFAŢĂ
      (la voi. Ţichindeal, Asachi, Donici, Fabule alese)
       întâia lectură a scriitorilor noştri începători pare a fi fost Alexandria şi Arghir şi Elena. Dintre străini, ne mărturiseşte Eliade, Mumuleanu şi ceilalţi contimporani ai lor, a fost cu deosebire îndrăgit liricul neo-grec Atanasie Hristopol, ale cărui poezii erau citite, lăudate, învăţate de rost de către întreaga pătură boierească, în mânile căreia era începutul literaturei noastre. Plăcea acest grec mai ales pentru erotismul său, pe care aşa de bine l-au simţit boierii Beldiman, Dimachi, Conachi în Moldova şi Văcăreştii şi Mumuleanu în Muntenia.
       Dar ceea ce a fost Hristopol în partea lirică, a ajuns Esop în partea aşa zicând didactică a poeziei noastre din întâia fază. Pildele sau fabulele lui Esop - „preaînţeleptul“, cum i se zicea în traducerile româneşti - circulau de timpuriu ca manuscript, sau sub forma tipărită la Sibiu în 1795 şi 1811. Aceleaşi fabule se răspândeau în ţările româneşti şi indirect prin localizatori străini, prin La Fontaine, Krâloff şi Obradovici, destul de populari la scriitorii noştri. Iar prin acest contact cu fabuliştii străini s-a întemeiat şi la noi genul fabulei, - un gen care în acea stare primitivă a literaturei a putut să placă şi să pasioneze chiar, fie pentru că era uşor, distractiv şi înţeles de toţi, fie pentru că era forma cea mai prielnică de-a spune un adevăr social în mod acoperit de sunetul rimelor sau de o alegorie.
       în genere, fabula1 română este un product străin în toate ţesăturile ei şi dacă o vom dezbrăca de diferitele tendinţe de actualitate pe atunci, dar astăzi greu de stabilit - căci în afară de câteva aluzii politice la Alexandrescu şi Eliade şi de aluziile lui
            1 Numită şi ,japolog“ şi „pildă versuită“ (n.a.).
40
Donici la mizeriile funcţionarismului, cu greu se pot urmări tendinţele sociale în mulţimea de versuri alegorice! - nu ne rămâne decât interesul pur literar şi nu avem de căutat la fabuliştii noştri decât meritul lor de interpreţi, de localizatori şi de versificatori. Iar acest merit literar variază foarte mult, şi este uneori foarte problematjc, de la Ţichindeal prozatorul, până la elegantul mânuitor de vers, care era Alexandrescu.
       Rămâne în orice caz caracteristic că la începutul literaturei noastre avem o epocă de înflorire a fabulei. Cel care a pornit curentul a fost profesorul aradan Ţichindeal. Lui i-au urmat în Moldova Asachi, Donici şi Săulescu, iar dintre cei din Bucureşti, începând cu George Lazăr, n-a fost nici un scriitor până prin anii 1850, care să nu fi încercat, cu diferite succese, scrierea de fabule. Subiectele erau din acelaşi izvor, din meşterul Esop şi descipolii săi, dar prelucrările se deosebeau după talentul şi fantezia autorilor. Unele subiecte erau prelucrate de câte cinci autori, cum este de pildă Greierele şi furnica, o fabulă cunoscută în cinci redacţiuni româneşti.
       La 1840, când ajpare Dacia literară, fabula era atât de obicinuită, încât editorii revistei o numesc un gen „ă la mode“. Despre popularitatea acestui curent scrie Sion: „Pe atunci junele muze, cari răsăreau de pe băncile şcoalelor, se grăbeau a se îmbrăca în haina lui Esop. Docenţii începători în şcoale şi la examen nu recitau decât fabule. Publicul în genere gusta fabula cu predilecţiune.“
       Literatura, la modă pe atunci, este fireşte mult demodată astăzi. Limba şi formele versului au evoluat mult. Dar interesul pentru trecutul nostru literar ne îndeamnă totuşi a mai răsfoi prin aceste pagini, atât de instructive şi de înveselitoare oarecând şi a privi mai de-aproape la aceste naive plăsmuiri ale vechilor scriitori.
       Ar fi bine ca să se dea pe rând o alegere din toţi fabuliştii noştri. Aici ne vom restrânge la cei trei dintâi: Ţichindeal, Asachi şi Donici.
       Fabulele lui Ţichindeal, după cum se ştie acum, nu au nici o originalitate şi toată reputaţia lui de fabulist, atât de exagerată de Eliade-Rădulescu, s-a uzurpat mai târziu. Aceste fabule în proză sunt numai tălmăciri textuale din sârbeşte, după Obradovici,
41
şi amplificate numai în partea lor moralizatoare numită „învăţături". Dar ceea ce nu se poate contesta este limba în care sunt traduse, o limbă destul de bogată şi de curgătoare pentru acel timp, mai ales în unele povestiri ca Rânduneaua şi privighetoarea, în care talentul de prozator al lui Ţichindeal iasă la iveală.
       Asachi a fost în fabule mult mai fericit ca în poeziile originale şi asta pentru că în fabule avea subiectele date, pe când în celelalte alcătuiri se pierde adeseori în vorbărie goală, căutându-şi subiectul. Mai concis şi mai puţin aspru ca în poezii, Asachi, imitând îndeosebi pe La Fontaine, a reuşit să fie mai cetit ca fabulist şi din toată opera lui enciclopedică poate fabulele merită să fie salvate de peire.
       Mai poet ca ceilalţi, Alecu Donici e mai curăţel şi mai limpede în simbolizarea ideii. Frazele lui au oarecare graţie şi rotunzire poetică. Dialogurile sunt vii. Firea mai veselă. Amărăciunea şi veninul altor fabulişti, înăcriţi de mizeriile omeneşti, îi sunt străine. Şi acestea vor fi motivele pentru cari Donici* bunul localizator al rusului Krâloff, poate fi cetit fără multăstânjenire.
       împrospătarea acestor fabulişti, dacă nu pentru altceva, cel puţin pentru rolul ce l-au jucat în vieaţa culturală din trecut, nu poate fi lipsită de interes.
                                                                   DEMETRIU ŢICHINDEAL (1775-1818)
                                                                      Biografie şi bibliografie
       D. Ţichindeal, „parohul Becicherechului Mic şi al şcoalelor preparande din Aradul-vechi catehet“: Filosofice şi politice prin fabule moralnice învăţături. Ediţia I, apărută la Buda, 1814, Ediţia H la Bucureşti, 1838, p. 430.
       „înainte-cuvântarea“ lui Ţichindeal ni-1 arată pe acest scriitor ca pe o minte foarte lucidă, care urmăreşte cu fabulele sale scopuri instructive. După ce expune vrednicia Iui Esop,
42
Lessing şi La Fontaine, a celor mari fabulişti ai omenirei, spune că „unele ca aceste lăudate exempluri mi-au dat şi mie îndemn, mai vârtos văzând sârguinţa şi aplecăciunea iubitorilor de învăţătură preparanzi, odrasle româneşti, spre cetirea aşa fel de cărţi“. Importanţa fabulei, ca gen literar, Ţichindeal o găseşte în faptul că „ele desăvârşit, pe cum filozofului şi politicului celui mai mare, aşa şi săteanului, pre care cel mai prost îl socotim a fi, numai să ştie ceti, se cuvin". „Fabulele sunt asemenea aerului şi apei, care numai pentru aceea, căci pretutindenea sunt, nu se prea arată a fi de mare preţ: dar întru singura lor lucrare cele mai de lipsă şi de mai de folos pe faţa acestui trup pământesc sunt.“ Romanii potoleau poporul răzvrătit cu o singură fabulă. Iisus Hristos vorbea tot în pilde. „De-aci urmează că nimic mai cu spomicie a îndulci pe prunci cătră ceitire, a-i îndemna spre luare de seamă şi a-i obicinui cătră socotinţa gândirei şi a prejudecărei decât fabulele, adăugând cuviincioasele tâlcuieli."
       în prefaţa la ediţia Il-a, Eliade, neobositul editor al literaţilor ce se iveau, ne spune mai de-aproape cine a fost Ţichindeal: născut în Becicherechul Mic în Banatul Timişoarei, învăţător în Berecsău şi în Belinţi, preot în satul său natal şi la anul 1812, înfiinţându-se în Arad o preparandie (şcoală normală de învăţători) catehet la această şcoală. Ca scriitor, Eliade îl pune în rând cu Maior, Şincai şi Iorgovici, găsindu-i activitatea plină de „patriotism şi de creştinătate". Din cărţile ce a dat la iveală, cele mai însemnate sunt: Sfaturile înţelegerii cei sănătoase, tip. la 1802; Adunare de lucrări Moraliceşti, la 1808; Epitomul, 1808; O cărticică despre şcoalele pedagogice din Aradul vechiu, 1813 şi Fabulele în 1814. în urma acestei ultime scrieri îşi atrase ura sârbilor bănăţeni, pe-atunci stăpâni pe biserică şi „se sculă asupră-i cea mai crudă şi cea mai neomenoasă gonire care îi şi pricinui o moarte prematură, ce îl smulse din sânul familiei sale dinpreună cu unul născut al său fiu, june care atunci îşi săvârşise cursul ştiinţelor înalte". Pe urma lui au mai rămas şi alte manuscrise - despre cari Eliade afirmă că „nu se ştie înr-ale cărui mâini au trecut". Interesante Sunt următoarei^ pasagii din prefaţa lui Eliade:
       „Epoha în care a scris atât autorul nostru cât şi alţi bărbaţi, a fost când literatura română abia începea a se închipui. Deşi
limba bisericească era formată, însă autorii naţiei nu puteau a se mărgini numai în orizontul ideilor teologice; solia lor era a lăţi şi a înfiinţa limba, a vorbi românilor şi de alte cunoştinţe. Aceste cunoştinţe le stăpâneau autorii noştri şi vrea să le propovăduiască, dar limba nu putea să exprime legiuit decât numai pe cele bisericeşti. Fiecare îşi făcuse educaţia în alte limbi şi învăţase a se gândi despre dânsele nu în limba română. Dar fabulele lui Ţichindeal cuprind o limbă cât se poate pe acele vremi mai corectă şi mai românească generală, încât unele pot fi un model şi de gramatică şi de moral sănătos. Nimic nu lipsea acestui bărbat din câte trebuie să aibă aceia, pe cari îi alege cel Preaînalt ca să pregătească un viitor mai ferice şi să deschiză porţile omenimei unui norpd, ce se paşte într-un somn truditor de visuri mai d-alăturea cu dobitoacele."
      După ce vorbeşte şi de ceilalţi scriitori ardeleni şi compară fabulele lui Ţichindeal cu „tablele legii aduse din pustie", Eliade termină:
      „Dar, fraţilor români, mari bărbaţi au ieşit dintre voi dincolo de Carpaţi şi de-acolo a venit şi în zidurile dărăpănate din St. Sava nemuritorul Gheorghe Lazăr, care, contimporan cu Ţichindeal şi cu ceilalţi apostoli ai regeneraţiei româneşti, s-a pus să arunce seminţele naţionalităţii româneşti într-un pământ nelucrat şi plin de rodnicie. Cetiţi, tinerilor, pe Iorgovici, Maior, Ţichindeal, Şincai... şi veţi învăţa întrânşii şi limba noastră şi ceea ce au fost moşii voştri şi ceea ce veţi putea fi de veţi urma învăţăturile lor. Aceştia toţi au fost jertfa închinării lor întru slujba naţiei... Vouă vi se deschid înainte alte timpuri şi zilele voastre pot fi mai senine şi mai fericite decât ale lor. Viforile nopţii au trecut şi dimineaţa românimei a răsărit cu soarele cel vecinic, ale cărui raze sunt luminile ce încălzesc veacul al 19-lea. Vor coace ele şi spicele române şi vor umplea jâtniţele acestui neam vrednic de soarta ce o păstrează cel vecinic pentru toţi câţi se deşteaptă şi îl cunosc cu adevărat..."
                                                                                   *
      Nu tot cu acelaşi entuziasm vorbeşte însă despre Ţichindeal preotul Ioan Russu, tot din Arad, care la 1885 a făcut surprinzătoarea constatare că toate fabulele lui Ţichindeal sunt
44
traduceri din sârbeşte după autorul Dositei Obradovici. Acest Ioan Russu tipăreşte o carte (213 p. în 8°), în care vorbeşte de scriitorul sârb Obradovici, arătând că Ţichindeal a cunoscut şi alte scrieri de-ale acestuia şi le-a tradus în româneşte, fără însă a tăgădui pe autorul lor original. Cum însă Obradovici moare la 1811, Ţichindeal a preferit să tipărească fabulele (apărute la 1814) ca ale sale.
       După mărturisirea şi probele cari le dă Russu, nu mai încape nici o îndoială că Ţichindeal nu a compus, ci a tradus numai aceste fabule. Până şi introducerea şi comentariile sau „învăţăturile morale" trase din fabule sunt ale lui Obradovici, cu singura schimbare că Ţichindeal a înlocuit pretutindeni numele de „sârbi" cu acela de „români", - căutând astfel a localiza aceste instructive povestiri. în felul acesta reputaţia de autor original a lui „Ţichindeal gură-de-aur" e considerabil ştirbită şi tot meritul lui pentru marele volum de fabule rămâne în limba lui destul de curată pentru începuturile literaturii.
                                                                    G. ASACHI (t 1871)
      I.     Poeziile lui. George Asachi are desigur o frumoasă pagină în istoria noastră culturală, dar greşesc aceia cari îi exagerează meritele literare. Ca neobosit tovarăş al marelui mitropolit moldovean Veniamin, ca iscusit organizator al şcoalelor cu ajutorul marelui număr de dascăli ardeleni, ca unul din întemeietoii ziaristicei şi ca iniţiator în diferite direcţiuni ale culturei naţionale, el şi-a câştigat un nume vrednic de stimă, cu toată puţina coerenţă, a muncei sale multilaterale. Dar în apostolica sa activitate, partea literară i-a rămas fără îndoială cea mai slabă, căci pentru aceasta nici nu era artist îndeajuns, nici simţul limbei româneşti nu-1 avea în destulă măsură şi nici nu era stăpân pe o cugetare mai limpede şi mai robustă, ca de pildă contimporanul său ceva mai tânăr, Eliade-Rădulescu, care în Muntenia îndeplinea cam aceeaşi misiune ca Asachi în Moldova.
45
       Din momentul în care începe să scrie versuri - unele sunt datate din 1810 - Asachi rămâne acelaşi, ca scriitor. Limba lui nu evoluează şi forma lui nu se descarcă. Vine anul 1840 şi
1844   cu apariţia tinerei generaţii moldovene prin care s-a renăscut limba română; apare admirabilul Negruzzi cu proza lui şi Alecsandri cu volumele de balade populare şi totul reînviază, numai Asachi rămâne surd la toate şi continuă, în forme greoaie şi cu cuvinte latino-grece, a cânta subiecte străine, naţionale şi anacreontice. Lui i se adresează, de nu ne înşelăm, epigrama lui Hrisoverghi:
                          Muza ta în româneşte Greco-latino grăieşte.
       în mijlocul mişcărei literare din Iaşi a fost el, ce e drept, multă vreme. în salonul lui, unde fermecătoarea-i fiică Ermiona răspândea a vrajă deosebită, se aduna multă lume, dar mai cu seamă actori şi scriitori de-a doua mână. Aceia însă, cari au adus lumină nouă în câmpia tânără a literelor române, talentele cele mari şi înţelegătoare cari au alcătuit epoca de la 1848, n-au ţinut niciodată prea mult la opera bătrânului om al şcoalei. Abia Negruzzi de se îndura a-1 socoti printre cei şapte preoţi, cari la
1845   formau „pleiada" literaturei române, dar se găseau alţii
cari să glumească pe socoteala lui Negruzzi, pentru că îl primise şi pe Asachi printre „stele".                      ,
       De ce Asachi nu poate fi socotit printre poeţii noştri de fninte?
       Pentru că, mai întâi, nu este un poet original. Om cult, cunoscător al poeziei clasice, a versificat multe subiecte străine; a imitat toate formele posibile, de la cei mai vechi până la cei mai moderni: sonete incetibile după Petrarca, ode greoaie după Lamartine, strofe în genul lui Anacreon şi satire după Boileau. E atâta străinism şi atâta imitaţie în toate aceste, încât un Asachi propriu-zis nici nu există, numai un tălmăcitor, care luptă şi se trudeşte din greu, ca în limba sa neformată încă, în versurile acele factice şi adeseori şchiopătânde să comunice motivele de inspiraţie ale altora. De aceea poeziile lui Asachi sunt aşa de îngrămădite de nume alegorice străine, de zei şi zâne ca Joaie(!), Atina şi Febus, de Naiade şi Sirene, îmbrăcate într-un
46
cadru romantic, banalizat şi şters. De aceea e aşa de puţin suflet şi căldură în ele.
        Versurile în cari Asachi dă ceva mai mult de la sine sunt de două categorii: unele de ocazie, - căci, ca orice poet fără inspiraţii adânci, iubea mult să versifice la zile festive - şi altele patriotice. Cele dintâi sunt poate cele mai uşoare de cetit din toate şi mai curgătoare ca formă, cum este de pildă următorul „Imn" dedicat moldovenilor, cu ocazia anului nou 1832:
                            Din tronul cel de stele,
                            O, Doamne, ia aminte!
                            A fiilor, părinte,
                            Ascultă ruga-ri cer.
                            Pe anul ce acuma Din sânul tău de rază, îl binecuvântează Cu cei ce-1 vor urma.
                            Nici casa, nici câmpia Cu grindini, cu furtună,
                            Cu fulgeri ce detună Nu ni le mai certa.
                            Pe vasul nou, ce duce A patriei noastre soarte Lui zefir ca să-l poarte Spre ţărmul cel dorit.
                            Moldovei fericirea,
                            O, Doamne-ntemeiaz-o,
                            Urmaşii noştri vaz-o Din zi în zi sporind.
        Idei mai luminoase însă, sau imagini poetice mai frapante n-o să găsim nici în aceste urări precum nu există nici în şirul de poezioare lirice, în cari amorul „nobil şi virtuos" îşi joacă şăgalnic rolul său nevinovat din mitologia greacă. Tot astfel o păţim şi cu poeziile lui naţionale.
        Ca toţi apostolii culturei române din vremuri, Asachi ţinea să accentueze originea noastră latină şi o făcea şi în o mare parte a poeziilor sale. Petrecerea sa prin Italia şi reacţiunea împotriva fanarioţilor erau două motive cari îl făceau să
47
 stăruiască şi mai mult în direcţia patriotică. Roma eternă şi Dacia nenorocită, dar vitează, erau pentru dânsul două izvoare de entuziasm superficial, din cari şi-a creat, între altele, cunoscuta legendă, Dochia şi Traian, tratată destul de confuz, -o legendă care, prin traducere şi prin muzica ei a ajuns la oarecare popularitate şi ar merita într-adevăr o prelucrare de cătră o mână de artist.
       Ce mică esţe valoarea lui Asachi ca poet patriotic s-ar putea dovedi printr-o singură comparaţie. Şi el, şi Bolintineanu, ceva mai târziu, au fixat momentul istoric dintre Ştefan cel Mare şi mamă-sa. .Când, biruit, Ştefan cel Mare se întoarce la cetatea sa, cerând mamei sale să-l lase să intre, iată cum se petrece scena după Asachi:
                  Când de zi se luminează, cu a lui putere La cetate Ştefan vine şi intrare cere,
                  Dar Elena inimoasă de pe ziduri zice:
                  „Biruit nu voi să intre fiul meu aice.
                  Fiule, întâia oară te văd fără vântă Totdeauna biruit-ai cu dreptate sfântă,
                  Eu nu pot deschide-acuma a cetăţii poarte Pe eroi în câmp aşteaptă triumful sau moarte,
                  Mergi adună a ta oaste, zboară pe peire In a ta virtute patria afle mântuire,
                  Asta-i singura nădejde, voia maicei tale De-i cădea şi eu urma-voi pe a morţii cale.“
       Aceeaşi scenă însă la Bolintineanu, care nu avea, ca Asachi, totdeauna obiceiul de a povesti în rime o bucată de proză, se petrece în acest chip:
                  Ce spui tu, străine? Ştefan e departe Braţul său prin taberi mii de morţi împarte.
                  Eu sunt a sa mamă, el e fiul meu,
                  De eşti tu acela, nu-ţi sunt mamă eu. însă dacă cerul, vrând să-ngreuneze Anii vieţii mele şi să mă-ntristeze,
                  Nobilul său suflet astfel l-a schimbat;
                  Dacă tu eşti Ştefan cu adevărat;
                  Apoi tu aicea fără biruinţă Nu poţi ca să intri cu a mea voinţă;
                  Du-te la oştire, pentru ţară mori Şi-ţi va fi mormântu-ncununat cu flori.
48
        Evident, Asachi avea mult mai puţin talent ca Bolintineanu pentru înfăţişarea în o haină cu adevărat poetică a momentelor istorice. De aceea, Asachi nu mai face parte dintre scriitorii cari merită să fie reînviaţi pe de-a întregul nici măcar ca titlu de document literar-istoric. Din tot ce-a scris el, fabulele sunt cele mai rezistente, căci fiind scurte, uşoare de înţeles şi localizate după alţii, mai pot fi cetite şi astăzi. în antologia de faţă ne-am şi mărginit la această parte, mai reuşită, din complexa operă a fecundului scriitor moldovean.
                    II. Bibliografia fabulelor
       1.       Fabule alese, pe românie aduse de Aga G. Asachi, Mădular Academiei de Roma. Ieşi, 1836, p. XX+55. Cu următoarea „înainte-cuvântare“: „Fabula sau basna, numită şi apolog, este o poetică compunere din acele didactice, adecă învăţătoare; se poate zice că ea este o regulă practică întru de a câştiga înţelepciunea vieţuirei cu oamenii. Spre nimerirea acestui scopos, fabulistul înfăţişează a sa noimă în forma alegoriii (cimiliturei), mai adeseori insuflând dobitoacelor patimile şi deprinderile omeneşti. Acei mai vechi fabulişti au fost la Orient, precum: indianul Bilpai, arapul Locman, între greci Esop, la romani Fedru, iar între francezi s-au deosebit La Fontaine. Astăzi se află fabulele mai în toate limbile Europii. Esop socotindu-se a fi căpetenie fabuliştilor, vom împărtăşi aice oarecare descriere despre a sa viaţă şi întâmplări/4 Urmează descrierea pe larg a vieţii lui Esop, modelul din care - fără să-l numească - Asachi şi-a „adus pe românie44 fabulele sale.
       2.       Fabulele versuite de G. Asachi, Mădular Academiei din Roma şi a mai multor societăţi învăţate, Iaşi, 1844, partea I şi II, p. 138, cu următoarele rânduri introductive: „Cele întâi fabule versuite în limba română s-au făcut cunoscute publicului prin tipăririle cuprinse în partea întâi a acestei culegeri. în astă ediţie se adauge şi partea a doua, „cu dorinţa a putea câştiga îngăduirea de care se învrednicise pârga Apostolului Român44. Sfârşitul părţii a doua este un „Vocabular de oarecari cuvinte întrebuinţate44.
       Din aceste volume am extras exemplele reproduse aici.
49
                         AL. DONICI (1806-1866)
      Bibliografie. Debutează prin Căruţa poştei, cântecel care devine popular; publică la 1837 traducerea poemei Ţiganii, după A. Puşkin; urmează două broşuri de Fabule, I-a la 1840, Il-a la 1842; doi ani în urmă, la 1844, publică împreună cu C. Negruzzi volumul de Satire şi alte poetice compuneri, traduse din autorul rus de origine moldoveană Antioh Cantemir.
      Biografie. Cu Al. Donici s-au ocupat de-aproape: C. Negruzzi în articolul său biografic din Convorbiri literare, 1867, p. 66; Radu Ionescu în Revista română din 1863, p. 130 sq. într-un studiu neterminat şi Gh. Sion în discursul său de recepţie, ţinut asupra acestui subiect, la 6 sept. 1870, în Academia Română şi tipărit în Analele din acel an la p. 51 sq.
      Cuvintele călduroase cu cari ni se vorbeşte despre Donici de cătră contimporanii săi ne fac să credem că acest autor a fost foarte mult considerat pe când trăia. Operele sale, între cari afară de câteva poezii de la sfârşitul broşurei a doua de fabule nu erau originale, s-au răspândit totuşi pentru claritatea cu care erau scrise. în felul lui de-a scrie era ceva firesc, ceva nesilit şi poate aceasta îl făcea mai simpatic, ca de pildă pe Asachi, ale cărui lucrări erau mai artificiale.
      Dragostea pentru fabulistul Donici poate să aibă însă şi o altă explicare. El descindea dintr-o familie cu merite pentru ţară, era nepotul logofătului şi legislatorului Andronake Donici, cel care la 1814 se făcuse renumit printr-o pravilă, sau o carte de judecată, după care se făcea dreptate în Moldova. Fiu de boier deci, crescut la Petesburg în şcoala militară, fost ofiţer în armata rusească şi întors la Iaşi, avea o mare trecere în familiile boiereşti şi îndată ce a început să scrie era natural să fie îmbrăţişat şi să i se acorde un loc printre cei buni şi ca criticii lui să-l pună între Iancu Văcărescu şi Grigore Alexandrescu. Graţie acelor legături şi vieaţa lui i-a fost vecinic senină. Fără a lua parte esenţială la vreo mişcare socială mai serioasă, fără a se zgudui în epocele de revoluţie şi de unire a Principatelor, el rămase tot timpul până la moartea sa în serviciul magistraturei,
50
îndeletnicindu-se numai la intervale cu versificarea şi imitarea glumelor lui Krâloff şi Esop.
       îndemnul de-a scrie — zice autorul însuşi - l-a luat de la Gr. Alexandrescu cu ocazia unei „pricini de judecată" la Bucureşti:
                       Dar dorita întâmplare-ţi Mă făcu să stau un ceas Şi din cuprinsul Temidei Să m-acaţăr pe Pamas.
       încolo i-au servit mai mult străinii ca modele şi a avut mai ales o bună orientare în literatura rusească, din care ne-a dat traduceri mai multe. Este prea probabil că în colaborarea cu Negruzzi la traducerea satirelor lui Cantemir, meritul de căpetenie este al lui Donici.
                           PREFAŢĂ
                                                          (la voi. Mumuleanu, Hrisoverghi, Cuciureanu,
                           Scrieri alese, 1909)
      Una din datoriile bibliotecilor populare este şi reeditarea autorilor mai vechi, ale căror scrieri, din pricina rarităţii lor, sunt aproape inaccesibile mulţimei. Elevii din liceu şi studenţii universitari sau chiar şi ceilalţi cititori din reviste, aud adeseori pomenindu-se nume de scriitori pe cari ei însă nu-i pot cunoaşte mai de-aproape decât cel mult din vreo carte didactică. Sunt apoi o serie de scriitori de tranziţie, scriptores sau poetaes minores, oameni cari fără a lăsa urme simţite în dezvoltarea limbei şi a literaturei noastre, ş-au avut şi ei părticica lor de muncă şi de însufleţire, alcătuind mici epizoduri în mişcarea culturală, - figuri simpatice, cari câştigă în interes prin importanţa ce le-a dat-o generaţia în care au trăit. Ar fi păcat ca toţi aceştia să rămână necunoscuţi, fiindcă, în orice caz, pe lângă imperfecţiunile lor, ei au spus totuşi uneori câte un gând frumos şi vrednic a fi slavat de peire. în formele acele greoaie vibrează multă simţire şi, cu oarecare bunătate pentru dânşii şi cu îngăduinţă pentru curiozităţile lor, lectura lor ne procură senzaţii plăcute. Citirea vechei literaturi îşi are în general farmecul ei, chiar şi când nivelul artistic al formei e mai scăzut uneori.
      Din acest motiv ne-am hotărât să scoatem mai mulţi autori de la începutul literaturii noastre. începem cu bucăţi alese din trei poeţi din întâia jumătate a veacului trecut — unul muntean şi ceilalţi moldoveni — cari fără a fi făcut epocă, au mers şi ei alături de cei cu mai mult talent, pururea încălziţi de focul sacru al poeziei.
      Despre Paris Mumuleanu, răsfăţatul şi sentimentalul boem, cântăreţul de birt şi de epitafuri boereşti, apologetul
52
 Domnitorilor, iubitorul de chef, de dragoste şi de patrie, dar încolo mult râvnitor de ştiinţă şi adevăr, - doar numele se mai ştie astăzi, deşi în vremea lui Anton Pann cântecele lui erau mult răspândite prin glasul cântăreţilor. Despre „frumosul ca un zeu“ Hrisoverghi şi plângătorul „Miluţă" Cuciureanu, cei doi tineri boieri priviţi cu iubire şi admiraţie de fruntaşii literaturii moldovene, cei doi eroi de romane dureros de dulci din epoca noastră wertheriană, când se citeau nopţile lui Young şi se vărsau lacrimi cu Chenier, - despre aceştia cine mai aude astăzi amintindu-se?
       Şi credem că ei nu trebuie daţi uitării. Fragmentele reproduse aci, precum şi descrierea vieţii lor dovedesc îndeajuns că cei trei scriitori merită interesul celor doritori a cunoaşte trecutul nostru literar.
 Octombrie 1908
                                                            BARBU PARIS MUMULEANU (1794-1838)
      I.      Operele lui. 1. Rost de poezii, adecă stihuri, acum întâi alcătuite în limba românească, 1822. (Fără numele autorului1); 66 p. Cu o „înainte-cuvântare" de 4 pag., în care ne vorbeşte de ştiinţa celorlalte neamuri europene, de la cari ar trebui să luăm şi noi românii îndemn, îndeosebi de la elini şi de la francezi. Interesantă este definiţia pe care o dă Mumuleanu poeziei. ,Jlost de poezie - zice el - nu este alt(ceva) decât o mişcare a simţirei, o patimă sufletească şi o naştere a fantaziei. Acea nălucă a minţii, pătimind de un ce, ţese idei şi păreri, alcătuind stihuri după înălţimea duhului." De-o asemenea mişcare a patimilor celor dinlăuntru, fiind plecat şi eu, îndemnul cel din afară m-a supus acestor ostenele şi în slobozenia vremii cei politiceşti am întins condeiul spre ceea ce fantazia a ajuns." In urmă ne spune că în alcătuirile sale a urmat pilda liricului
      1 S-a semnalat şi o primă ediţie a acestui volum, apăruta In anul 1820, la Bucureşti.(n.a.)
53
 contimporan Atanasie Hristopol, un poet grec mult cetit pe atunci în Ţara Românească. în Rost de poezii Mumuleanu luptă cu greutăţile limbei, ceea ce o mărturiseşte de la început în lunga sa Odă răzbitoare spre învăţături care, cade altfel o mare parte a poeziilor, vrea să fie mai mult un apel zguduitor către tineri şi bătrâni, sau către „fraţii simpatrioţi", pentru pornirea unei activităţi culturale şi practice. „Să canonisim limba, să ne cătăm de şcoale, Patria s-o folosim", - sună mereu în strofele lui puţin armonice.
       2.        A doua lucrare a lui Mumuleanu este o broşură de 16 pagini apărută la Buda, 1825 sub titlul Plângerea şi tânguirea Valahieî asupra nemulţumirii străinilor ce au dărăpănat-o. Scrisă îndată după revoluţia lui Tudor Vladimirescu, într-un timp când ura înpotriva străinilor era generală, poezia aceasta, împărţită în trei capitole, conţine mai întâi o plângere înpotriva cutropitorilor străini, apoi un blestem asupra lor şi la sfârşit o rugăciune de mântuire:
                         Dumnezeule prea sfinte...
                         Vezi a mea dărăpănare Că sunt aproape să pier,
       ^                  Nu mă lăsa-ntru perzare,
                         Ajutor la tine cer...
       Bucata aceasta e reprodusă întreagă, cu câteva modificări, de Aron Pumnul în al său Lepturariu (tom HI p. 332).
       3.        In acelaşi an, 1825, Mumuleanu îşi tipăreşte la Bucureşti, sub titlul Caracteruri, vreo 14 poezii de coprins mai mult moral, în care caută să biciuiască diverse moravuri sociale. Cartea (172 pp. în 8°) cuprinde la sfârşit o listă de cuvintele străine, întrebuinţate de autor, iar la început o prefaţă de 80 de pagini, în multe privinţe mai interesantă decât însuşi textul versificat. Rezumarea acestei prefeţe nu va fi de prisos. într-o proză limpede şi puternică uneori, Mumuleanu îşi motivează scrierea satirelor sale. Se ridică vehement înpotriva luxului, a trufiei, a neînvăţăturei şi a lipsei de credinţă. Loveşte în relele influenţe streine, zicând că „noi am urmat streinilor numai la cele rele năravuri, iar cele bune au rămas tot pe seama lor... De
54
la unii am luat desfătările, plimbările, jocul cărţilor şi cheltuielile de peste seamă... Şi de la alţii zavistiile, neunirea, hrănirea, întrecerea la necinste1 stricarea sângelui..." Pentru toate aceste „boale", poetul recomandă „dofitoria învăţăturii".
       „Dar - continuă, vorbind despre sine - se va zice că (de) ce am scris şi nu pot scrie ceva bun, în vreme ce n-am învăţat ştiinţele şi filosofia, nici multe limbi şi că mai de lipsă era românilor acum acestea, decât poezia şi versurile mele? La acestea nici eu nu mă împotrivesc, nu mă lasă adevărul să zic altfel, decât că filosofia şi ştiinţele sunt mult mai trebuincioase în viaţa socială, dar când moralul lipseşte, Logica şi Metafisica nimic nu ne foloseşte, decât ne ascute mintea spre răutăţi, ne agereşte duhul spre dezbinare şi ne dă arme de născociri cu care să rănim şi să ne rănim."
       Poezia pentru popoare cu o cultură începătoare are o menire mai mare decât ştiinţa, o menire pur patriotică. Un motiv pentru care poetul îndeamnă pe toţi patrioţii să-şi agonisească nemurirea sufletului jertfind pentru „limba patrii şi luminarea neamului".
       Lăudând nizuinţele ardelenilor pentru literatură, arată procesul dezvoltării limbii noastre şi zice: ,Jtn starea în care ne aflăm acum, nu putem scoate d-odată nici poeţi mari, nici autori vestiţi, pe care să-i primim în şcoalele noastre de clasici. Prea bine vedem în istorie că toate lucrurile şi învăţăturile la început au fost proaste şi cu vremea s-au desăvârşit şi au ajuns în starea care le vedem. Nici noi dară nu trebuie să cerem lucruri peste putinţa noastră, ci să mulţumim celor ce şe ostenesc pentru orice ne vor da. în destul că ceea ce zidesc, zidesc fără de materie, lipsiţi fiind şi d-un dicsionar, de unde să putem ideile şi zicerile noastre prin termeni hotărâţi să le arătăm."
       Din restul prefeţei se vede buna orientare a lui Mumuleanu în vechea literatură bisericească, tipărită în ţară. Cunoştea bine istoria lui Petru Maior şi gramatica lui Enăchiţă Vâcărescu.
       Ca principiu de limbă literară Mumuleanu stabileşte:
       „Să lucrăm limba noastră cea vorbitoare şi să lucrăm numai acelea care ne vor fi de lipsă de la greci şi de la latini, iar
       1 în original: cinşte.
55
cele slavoneşti vorbe şi ziceri, câte sunt dulci la auzul nostru şi câte sunt prea de obşte în norod, să le întrebuinţăm, iar câte sunt numai în gura învăţaţilor şi câte sunt aspre, de fărâmă limba şi dinţii noştri, să le lăsăm.
      Eu nu dau sfaturi, nici nu zic să lăsăm de tot limbile cele streine, că aceasta ar fi o-nebunie nesocotită a mea, dar mai întâi trebuie să învăţăm gramatica şi ştiinţele în limba noastră."
      Recomandând cărţile române de pretutindeni, prin urmare şi cele tipărite în Transilvania, observă: „Unii pricinuesc cum că limba din Transilvania nu este plăcută; ci şi aceasta este o proastă îndreptare,' pentru că albina nu scoate miere numai din cele bune flori, nici cel greu bolnav nu se sănătoşeşte numai dintr-o doftorie". Precum vedem, Mumuleanu avea destul de corecte principii de limbă literară şi dacă n-a reuşit să le întrupeze, era de vină mai mult faptul că nu era destul de artist pentru a simţi el însuşi armonia limbei româneşti cum a simţit-o de pildă Cârlova, contimporanul său.
      4.       Ultima culegere de versuri ale acestui autor a ieşit la 1837, la Bucureşti; este intitulată Poezii (120 pp.) şi reproduce desigur tot ce Mumuleanu a creat mai cu răgaz. Gândurile lui sunt aici ceva mai puţin confuz exprimate, părţile lirice mai cumpănitoare şi versurile mult mai curate. Cele mai multe bucăţi sunt reflexiuni uşoare asupra naturei, iar la sfârşit se înşiră mai multe epigrame, epitafuri şi alte cântece de ocazie, fără valoare.
      Afară de lucrările cuprinse în aceste patru volumaşe, Mumuleanu mai are cel mult câteva versuri resfirate prin colecţiile lui Anton Pann, între cari Deschide-te gură, cântă armonizată în colecţia Cântecelor de stea ale numitului psalt popular.
                                                                                  *
      II.      VIAŢA LUI. Asupra vieţii lui Mumuleanu avem un document contimporan, pe care-1 vom reproduce aci. E articolul din Curierul de a. S. an. I, p. 8, neiscălit, dar scris, evident, de Eliade Rădulescu. Acel articol biografic e reprodus şi în fruntea volumului de Poezii ale lui Mumuleanu din 1837, ca prefaţă, sub titlul Viaţa poetului. Iată acea introducere:
56
      „Barbul Paris Mămuleanu1 s-a născut în Slatina la anul 1794, din părinţi orăşeni. Viind în Bucureşti s-a lipit pe lângă casa răposatului Constantin Filipescul2 care-n acele vremi era una din cele mai ospitaliere, şi unde prin urmare se adunau mai mulţi străini şi deosebite naţii şi cu deosebite talente şi mijloace, în această casă crescându-se, amestecul şi întâlnirea cu mai mulţi străini şi pământeni învăţaţi, i-a fost un fel de educaţie, ce putea lua cineva în acea epocă şi la un om cu mijloace ca ale sale. Duhul său cel firesc şi aplecarea către cunoştinţe l-a făcut să înceapă a-şi strânge o colecţie de cărţile ce erau tipărite româneşte. Cărţile bisericeşti erau un izvor nesleit pentru dânsul şi din cele lumeşti pe atunci abia se ivise Alexandria, Arghir, poeziile lui Barac şi Aron. Când i-a intrat în mână Gramatica răposatului Enăchiţă Văcărescu şi Achil în Schiro de răposatul Iordache Slătineanu3, era un lucru scump pentru poetul nostru, ca o povaţă a regulării limbii sale şi un model de versificaţie regulată. Pe urmă poeziile d. logofătului Iancu Văcărescul, prescrise din mână în mână şi publicate pin mijlocul prescrierii râvnitorilor, fură un alt model şi îndemn, care ardică în oarecare chip şi insuflă de un entuziasm mai ’nalt duhul autorului. în toată vremea îl vedea cineva ocupându-se de aceşti trei autori ai neamului nostru, meditând şi învăţând de rost poeziile şi scrierile lor. Trebuinţa de a înţelege pe Achil în Schiro şi Primăvara Amorului l-a făcut să întrebe, pe oricine socotea destoinic, a-1 lumina asupra zeilor păgânătăţii, cari i-au aţâţat dorinţa a cunoaşte mitologia, unde a aflat îndestulă hrană pentru duhul său poetic. Talentul oricât de ascuns să fie, trebuie să se dea pe faţă şi mai vârtos când îi se îmbrăţişează mijloacele de a se cultiva. Mămuleanu începu a simţi trebuinţa a produce şi el ceva, şi patima cum şi prilejul cel mai firesc pentru poezie în vremea juniei este amorul. Nişte mici madrigale şi elegii amoroase
      1 Eliade scrie când „Mămuleanu", când „Mumuleanu" (n.a.).
     2     Despre acest Filipescu cetim în Curierul român din 1830 (ianuarie 12) că era „şeful instrucţiei publice, om bine învăţat care se sileşte foarte pentru cultura limbii şi a tradus câteva bucăţi din Lord Byron“(n.a.).
      3    E vorba de Archilefs la Skiro, traducerea din greceşte a lui Iordache Slătineanu, tipărită în Buc., 1797.(n.a.)
57
 fură cele dintâi încercări ale sale. După aceasta, surgunirea boerului Filipescul, în vremea domnului Caragea, îi dete îndestul pricina a medita şi a vedea valurile şi necazurile vieţii, intrigile societăţii şi deşertăciunea omului. însoţind pe susnumitul boier la moşia Bucovul, mâhnirea şi meditaţiile sale îşi aflară locul lor cel favorabil în mijlocul unei naturi înconjurătoare de munţi, de văi, de dealuri, la şiroiul şi murmura apelor, în umbrele pădurilor şi la vederea cea zâmbitoare a câmpiilor. Astea toate fură o hrană la imaginaţia lui cea melancolică şi învitară pe acest copil firesc al muzelor a intra în cariera sa poetică. Scrise acolo mai multe încercări de elegii, care deşi neregulate, erau însă de o mare dovadă de talentul cel firesc al poetului. Amorul dete loc durerii şi melancoliii şi zborul poetului fu în oarecare chip mai înalt şi mai filosofic. După aceasta, moartea patronului său îi dete prilej a aface o odă, mai bine elegie asupra mormântului acestui patriot însemnat. Pe la sfârşitul domniei lui Caragea se întemeiase şcoala românească în Sfanţul Sava, sub răposatul George Lazăr. Acest frumos început n dete pricină a compune oda ce se vede în capul micii sale broşure ce a publicat în anul 18171, în care se văd şi unele din începuturile lui cele dintâi poetice. Vârsta poetului înainta şi cu dânsa piereau şi iluziile juniei: păţirile de la oameni, cunoştinţa lumei dobândită prin experienţă, starea societăţii noastre de atunci îl făcură să urască obiceiurile veacului şi, fără a urî pe om, să războiească viciul şi patimile ce îl micşorează. Muza melancolică şi tânără îl părăsi, şi-îmbrăţişă satira. Epoca revoluţiei îl facu şi mai mult a se scârbi asupra nelegiuirilor omului şi scrise Plângerea patriei şi Caracterurile, ce se cuprind în a doua broşură, publicată în 1825.
      După aceasta căsătorindu-se, începu a simţi alte greutăţi şi alte datorii: experienţa poetului creştea, simţământul de tată se deştepta într-însul, şi religia de care îi fusese de cel dintâi principiu din copilăria sa, începu a încălzi a lui inimă şi a hrăni
     1 Eliade greşeşte. Broşura a ieşit la 1820 şi oda este cea „răzbitoare spre învăţături'*, de care am amintit şi care e în adevăr pătrunsă de duhul lui G. Lazăr (n.a.).
58
ale sale cugetări poetice într-un chip mai-nalt şi mai vrednic de poezia veacului nostru. Nopţile lui Jung, meditaţiile poetice şi armoniile poetice şi religioase ale lui Lamartine aţâţară în poetul nostru dorinţa de a se lua după aceşti mari poeţi şi scrise în cele de pe urmă poeziile acestea.
       Pretutindenea vede cineva o versificaţie slobodă; feţe întregi vrednice de cei mai clasici poeţi şi dacă autorul ar mai fi trăit, sau dacă grijile şi necazurile l-ar fi lăsat să poată a-şi mai corecta şi îngriji pe unde şi unde lucrările sale, sau a se sfătui cu prietenii săi, scrierile aceste de pe urmă ar fi fost un cap d-operă.“
       Analizând apoi poeziile, despre cari susţine că sunt însăşi oglinda vieţii poetului, Eliade încheie:
       „Puţini oameni au trăit şi au murit ca Mumuleanu. în scârbele cele mai supărătoare, în boala sa cea delungată, în ne-averea sa şi mai obositoare decât boala, în sfarşitoarea cugetare că se desparte din sânul familiei sale şi o lasă atât de tânără şi numeroasă şi fără stare şi ajutor, îl vedea cineva plin de mulţumire şi linişte."
               ALEXANDRU HRISOVERGHI (27 februarie 1811-9 martie 1837)
      Doi dintre cei mai de seamă scriitori români - Kogălniceanu şi C. Negruzzi - s-au pronunţat cu atâta însufleţire despre Hrisoverghi, prietenul copilăriei lor, încât trebuie să presupunem că în adevăr a fost o apariţie rară în viaţa publică din Moldova pe la începutul veacului al 19-lea. Se pare că acel tânăr, care n-a lăsat în urma sa decât vreo câteva „tălmăciri şi alcătuiri originale mărunţele", a avut calităţi sufleteşti strălucitoare, căci numai astfel se explică prefaţa Iui Negruzzi la Antoni, traducerea dramei lui Dumas, şi introducerea lui Kogălniceanu la volumaşul de versuri, apărut la 1843, şase ani în urma morţii poetului.
      „Natura părea că s-a întrecut a înzestra pe Hrisoverghi cu toate darurile ei. Un suflet îndurător, o inimă simţitoare şi
59
 gingaşe, o imaginaţie aprinsă, o figură bărbătească şi frumoasă, pe care văzând-o odată nu o mai puteai uita“ - aşa ni-1 prezintă Negruzzi. Iar Kogălniceanu complectează: „însuşirile inimei nu-i erau în nimica mai jos decât ale trupului. Patria o iubea mai mult decât viaţa; ideile sale erau liberale şi potrivite cu veacul; prejudecăţile nu l-au avut niciodată de partizan; sufletul său era deschis la toate întipăririle şi pentru prietenii săi era de miere. Părerile noastre de rău, că l-am pierdut, cu atâta trebuie să fie mai mari, cu atâta vedem în ce lipsă se află patria noastră de bărbaţi cu însuşirile lui.“
       E un adevărat document psihologic în mărturisirile aceste prieteneşti, cari ni-1 fac pe Hrisoverghi atât de simpatic ca om. De altfel, fie zis în treacăt, documente de aceste avem noi mai multe din acea epocă literară. Scriitorii moldoveni din întâia jumătate a veacului al 19-lea se stimau foarte mult între dânşii, îşi recunoşteau cu drag calităţile şi lucrau mână în mână pentru propăşirea literaturei. Era o epocă de elan şi de sinceritate, o epocă sentimentală şi lipsită de tendinţe egoiste. Şi Hrisoverghi este o pildă clasică în privinţa aceasta.
       Sentimental el însuşi, din fire şi prin lectură, - cu totul influenţat de elegiacul Chenier - Hrisoverghi ne apare mai mult ca erou de roman în scurta şi zbuciumata lui viaţă. Coborâtor din neam de boieri, el pierde pe tatăl său şi pe fraţii săi şi are de luptat cu un şir de mizerii familiare. îmbracă apoi haina strălucitoare de ofiţer şi ca adjutant domnesc, cu figura lui de semi-zeu, îşi trăieşte în zbor câţiva ani de cavaler romantic, iubind şi cucerind... „Se dedu cultului sexului frumos şi amorul, sentimentul care are atâta analogie cu poezia, îi stăpâni toate mişcările inimii, - ne spune biograful. Când el iubea, iubea din toate puterile sufletului şi lumea pentru dânsul se mărginea în amoreza sa. Amorul, această plăcută şi misterioasă legătură, avu o prea mare înrâurire asupra vieţii sale, ca să o putem trece sub tăcere, fără însă a o desvăli mai mult decât ne iartă cuviinţa. Era o femeie tânără, frumoasă, cu o închipuire vie, ce-şi păstrase încă toate iluziile copilăriei sale şi care, tremurând la cuvintele de foc a tânărului poet, îi răspunse: iubeşte-mă, fii norocit, fa-ţi un nume strălucit între oameni, ca să mă acoperi şi pe mine cu slava ta. Hrisoverghi află idealul
60
 eroinelor ce văzuse în Byron, Dumas şi în atâţia romancieri; el câştigă un suflet ca să-i înţeleagă sufletul, o inimă pentru inima sa, o stea pentru orizontul său. El uită dar tot, slavă, cinstiri, viitor, ca să trăiască numai pentru iubita sa.“
      Astfel ne descrie Kogălniceanu pe acest erou wertherian şi pe misterioasa lui amantă, găsind următoarele frumoase - şi, pentru Kogălniceanu desigur caracteristice - cuvinte de justificare a iubirei:
      „Viaţa noastră este aşa de scurtă, atât de monotonă, atât de plină de supărări şi de necazuri, încât, când ni se înfăţoşează un minut de fericire, ar fi o nebunie pentru noi dacă am lăsa să treacă, fără să ne bucurăm de dânsul“.
      Amorul a fost alfa şi omega pentru Hrisovenghi. El i-a dat clipa de fericire, dar el i-a adus şi grabnicul sfârşit.
      Despre sfârşitul timpuriu a lui Hrisoverghi avem două mărturisiri. Una este a lui Kogălniceanu, care ne spune că poetul a fost bolnav de piept şi răcind la un bal de Curte, unde ar fi apărut într-un bogat costum de templerier, ar fi căzut la pat. Avem însă şi mărturisirea lui G. Sion în privinţa aceasta^ care aduce mai multă lumină asupra sfârşitului acestei vieţi. In ale sale Suveniri contimporane, Sion ne povesteşte că iubita lui Hrisoverghi, despre care Kogălniceanu aminteşte cu atâta mister, ar fi fost doamna Catinca, fata vornicului Dimachi, -poet şi acesta în acele vremuri - şi măritată cu boerul Iordache Beldiman. Surprins într-o noapte la iubita sa, Adonisul nostru vru să sară prin fereastră, dar căzând cu violenţă îşi zdruncină tot corpul şi muri peste câteva zile.
      Viaţa, poeziile şi sfârşitul lui au fost romantice.
                                      *
      După cum am arătat, pe urma lui Hrisoverghi ne-au rămas două volumaşe de literatură1, apărute amândouă după moartea lui, căci cât era în viaţă nu publicase decât Ruinele cetăţii Neamţul şi versurile lui circulau numai ca manuscript printre
     1 Poezii, ediţie completă, Iaşi 1843, p. 82 şi Al. Dumas, Antoni, dramă tradusă, Buc., 1837 (n.a.).
                                                                                                                                                                                                              61
prieteni. Probele cari le extragem noi aci din volumele lui învederează îndeajuns realitatea talentului. Stând cu totul sub influenţa romantismului apusean, Hrisoverghi e mai mult un imitator al acestei şcoli, dar are destule note de simţire personale şi - mai ales în „fragmente” - câteva idei originale. Forma e mult neglijată, ceea ce se explică de altfel pe de-o parte din necunoaşterea poeziei româneşti populare, iar pe de alta din faptul că autorul însuşi nu-şi destinase poeziile sale publicităţii,
 - sau cel puţin n-ajunsese a le da forma din urmă pentru tipar.
                                                                       MIHAIL CUCIUREANU (1819-1844)
       încă unul din ceata „tinerilor cari au lucit ca stele luminoase, cu fapta sau cu nădejdea, pe cerul întunecat al deşteptărei şi al falei româneşti”. Aşa-1 caracterizează bunul său prieten Alecu Russo, în notiţa biografică din România literară (an. 1855, p. 453), din care vom scoate şi noi informaţiunile ce ne trebuie.
       Cuciureanu, poate cel mai puţin talentat dintre prietenii săi: Hrisoverghi, Negruzzi, Ralet, Kogălniceanu şi Alecsandri, a fost totuşi o personalitate simpatică, cum se vede din cuvintele călduroase ale tovarăşilor lui, cu cari împreună au făurit aceleaşi visuri literare şi aceleaşi idealuri naţionale. Boier de seamă, ca şi ceilalţi reprezentanţi mai viguroşi ai generaţiei conducătore moldovene, el s-a născut la Botoşani, în 5 noiembre 1819 şi a avut în prima tinereţe o educaţie mai mult germană, studiind la gimnaziul din Pesta1, apoi la Cernăuţi, unde desigur a făcut cunoştinţă cu literatura germană, îndeosebi cu Schiller, al cărei sentimental cântec către Laura îl şi traduce.
       Pornit pe drum spre Germania ca să-şi complecteze studiile, află de moartea tată-său, se întoarce la Botoşani şi rămâne în
    1 La Pesta, Cuciureanu avea un frate mai vârstnic, pe doctorul Gheorghe Cuciureanu, cunoscut ca autor de câteva broşuri de higienă (Povăţuiri pentru sătenii Moldovei la tămplare de holeră), iar ca profesor avea tot acolo pe renumitul doctor şi scriitor român Paul Vasici (n.a.).
62
 ţară. Domnitorul Moldovei, Mihail Sturza, cunoscându-i frumoasele însuşiri, îi oferă o funcţie de judecător la tribunalul din Piatra-Neamţ, post pe care el însă îl refuză, deoarece acela era ocupat de amicul său Alecu Russo. Mai târziu primi însă o funcţie de acelaşi fel la Suceava, dovedi atâta isteţime, încât fu înaintat la rangul de comis. „Dar - scrie biograful lui - o răceală pătrunzătoare i-au prilej it o inflamaţie serioasă din care i s-a tras şi moartea în Fălticeni, la 5 mai 1844, în vârstă de 24 ani şi 6 luni.”
       Cu această notiţă biografică Alecu Russo adaogă: „Miluţă Cuciureanu era un suflet gingaş şi dulce, îndatoritor, blând cu cei mici, vrednic cu cei mari, un suflet ales, iubitor de flori, de natură şi de frumuseţile zidirei; lucrul ce inima lui iubea mai mult decât viaţa, decât prietenii poate, decât natura, florile şi poezia însăşi era.. .România”.
       Cuciureanu a tipărit puţin. La 1839, deci în vârstă de 20 de ani, scoate întâia sa broşură de versuri Poetice cercări (pag. 40), iar la 1840 aceiaşi, broşură mult augumentată sub titlul Poezii (pag. 64). Partea patriotică a acestor versuri, cum e de pildă O noapte pe ruinele cetăţii Neamţu (ruinele erau foarte căutate de această pleiadă de poeţi), este cea mai slabă a acestor „cercări”. în schimb versurile lui lirice, cu duioşia lor caracteristică oricărui tânăr romantic, cu dragostea sfielnică şi îndurerată pentru un ideal pierdut de femeie (cine o fi „Maria”, la mormântul căreia Cuciureanu varsă lacrimi?), cu adorarea naturei, sunt versuri destul de curate şi, dacă limba n-ar fi pe alocurea imperfectă şi încurcată cu neologisme, ar putea fi şi astăzi băgate în seamă.
       Dăm aici ca titlu de document două din poeziile lui, iar din ce-am găsit necoprins în volume, reproducem bucata în proză Peatra Corbului, - un subiect pe care l-a scris şi Alecu Russo în franţuzeşte, însă mai artistic şi în o concepţie cu totul deosebită.
                                                                 PREFAŢĂ (la voi. Momente culturale de Ion Bianu)
                                                                              ION BIANU Notiţă biografică
       în seria dascălilor de origine ardeleni cari au muncit mult şi cu spor pentru ridicarea culturii române, Ion Bianu, profesor universitar, membru şi bibliotecar al Academiei Române, este un factor însemnat.
       Fiu de ţăran, dintr-o regiune a Transilvaniei unde la 1848 s-au petrecut atâtea scene dureroase şi s-au creat atâtea visuri îndrăzneţe - din Făget, un sat de pe Tâmave - Bianu şi-a făcut şcoala în Blaj, orăşelul care a concentrat în sine multe raze de cultură, unde ideile marilor istorici nici astăzi n-au încetat a fi propagate, iar şcoala latinistă şi acum este socotită ca cel mai glorios moment din epoca de renaştere a românismului.
       Din Blaj, unde Cipariu i-a fost dascăl, a venit la Bucureşti într-un timp când Societatea Academică abia îşi începuse activitatea şi asupra viitorului ei rol plutea încă un aer nebulos, pe care nu-1 puteau împrăştia discuţiile aprinse, ce tot mai dăinuiau în jurul chestiunilor de limbă şi de ortografie.
       Filologia română nu trecuse încă definitiv prin epoca sa romantică, acea epocă, judecată cu prea multă exagerare în rău şi fără multă considerare la ideile înalte, cari i-au dat naştere şi au susţinut-o atâta vreme în mod artificial. Istoria aproape tot astfel. Cuvinte mari şi frumoase se strecurau în toate lucrările şi scrutările, ce porneau pe drumul cel lung de la originea neamului până la vârsta scriitorilor. De altfel, resimţeau dorul şi putere de muncă în toate, iar agitarea ideilor de unitate naţională se continua.
       Cercetând cu de-amănuntul activitatea d-lui Bianu vom vedea resfrângându-se în ea influenţa acestei epoci şi a
64
 reprezentanţilor ei. în scrierile filologice îl vom găsi bun cunoscător al teoriilor de limbă, dezvoltate în cursul deceniilor, de la întâia gramatică românească încoace. în istorie îl vom vedea însufleţit pentru crezul marilor istorici blăjeni. în literatură adept al direcţiei şoviniste naţionale şi apărător intransigent al trecutului şi al tradiţiilor. A fost de tânăr şi a rămas până astăzi, - tânăr la ani încă, dar vechi muncitor un şovinist în viaţa noastră intelectuală.
       în istoria culturii noastre, şoviniştii, acei luptători idealişti şi în acelaşi timp sectari cari în afară de binele neamului nu cunosc alt ideal şi faţă de tot ce este străin manifestă o ură continuă, sunt figuri ce se impun.
       însuşirea lor principală se descopere prin vecinica preocupare de istoria şi limba neamului. Din aceste două, ei îşi creează platforma lor de luptă, şi e poate singura luptă din care nu poate să rezulte un rău statornic, căci, în definitiv, chiar când se trece peste ţintă, cum s-a trecut din partea latiniştilor, lupta se dă pentru rasă şi nu împotriva ei.
       în cultivarea acestor două ramuri, a istoriei şi a limbii, şoviniştii merg totdeauna paralel, socotindu-le aproape ca identice şi atribuindu-le valoarea pe care o merită: aceea de păstrătoare a caracterului de rasă.
       „Istoria şi limba - zice d. Bianu vorbind despre Cipariu -sunt factorii esenţiali ai unui popor. într-una, el îşi vede pe strămoşii săi din generaţie în generaţie lucrând, luptând şi suferind; iar cealaltă este mijlocul prin care în fiece minut gândurile şi simţirile noastre le comunicăm celor aproape de noi.
       Istoria şi limba sunt cele mai intime şi mai tari legături, cari unesc pe oameni într-o naţiune. Din această cauză s-au aruncat cu atâta energie asupra studiilor istorice şi lingvistice toţi acei care se aflau ca propagatori în fruntea acestei mişcări.
       Prin studiile istorice ei căutau să lege an de an trecutul neamului românesc ducându-1 ca un lanţ verigă de verigă... în limbă apoi vedeau proba cea mai pipăită şi mai neîndoioasă a latinităţii noastre..." şi în cuvintele aceste exprima convingerile sale fundamentale.
       Afară de istorie şi limbă, şovinistul, când nu e simplu frazeolog de bâlci, cum din mila lui Dumnezeu am avut şi avem
65
destui, se distinge prin o muncă neîntreruptă, prin aşazisul naţionalism de fapte. Fiecare individ poate să producă fapte bune pentru semenii săi. Şovinistul se gândeşte însă mai departe: ca pe urma faptelor sale naţiunea întreagă să aibă foloase reale, se gândeşte la educarea generaţiilor.
       Ferice de cei ce au puterea şi ocazia de a munci cu succes, cum a ştiut s-o facă scriitorul de care vorbim.
       Când a venit la Bucureşti, ca să-şi complecteze studiile la Universitate, Papiu, Laurian şi ceilalţi mari contimporani ai lor, în frunte cu Bariţiu şi Iosif Hodoş, dezvoltau o activitate frumoasă în sânul Academiei. De tânăr student s-a alipit de cuvântul acestor bătrâni şi a intrat în serviciul înaltei instituţii, găsind într-o cameră - un fel de simulacru de bibliotecă -primele cărţi prin cari a pus temelia uriaşului izvor de cultură, cum se poate numi biblioteca de astăzi.
       Graţie spiritului său practic de organizaţie şi de disciplină în muncă, o carte s-a alăturat celeilalte. Un dar urmează după altul. Naşte respectul şi priceperea faţă de orice literă scrisă sau tipărită româneşte. Cărţile ce zac pe la mănăstiri sau prin podurile caselor particulare se adună cu pasiune. Şi se găsesc doi bărbaţi luminaţi, oameni cari au o parte mare la clădirea României de astăzi: Ion Ghica şi D.A. Sturdza, cari disting străduinţele bibliotecarului cu încrederea lor desăvârşită şi-l ajută cu sfatul lor înţelept şi cu bună-voinţă părintească.
       Astfel s-a ridicat monumentala bibliotecă de astăzi, cu cele peste 120 000 de cărţi tipărite, singura bibliotecă ce poate rivaliza cu instituţii similare'în străinătate şi căreia i se rezervă un rol educativ din ce în ce mai pronunţat.
       Pe când celelalte aşezăminte culturale din ţară tânjesc şi mijloacele lor de educaţie publică dau greş; pe când educaţia estetică, pe care ar trebui să o dea poporului un Muzeu naţional, cu o pinacotecă, în care să fie adunate la un loc toate productele picturii noastre naţionale, suferă complectamente; pe când Ateneul şi Teatrul sunt obiectele ironiilor zilnice, - Biblioteca Academiei adăposteşte în sânul său pe cei mai serioşi cititori şi muncitori pentru cultura românească, ţinând fiecăruia deschise izvoarele principale de istorie şi de limbă.
       Meritul special îi revine aceluia care de curând a împlinit douăzeci şi cinci de ani de activitate în mijlocul acestor cărţi şi a norilor de praf ce s-au ridicat de pe ele.
       Cariera literară d. Bianu şi-a început-o la 1876, descriind într-o broşură şi în Analele Academiei, viaţa şi activitatea lui Samuil Clain, a acelui „modest dar erudit monah român, care, devotându-se cu totul binelui naţiunii şi limbii sale mult iubite, a lucrat toată viaţa pentru ele, a scris istoria naţiunii şi gramatica limbii noastre, pe cari - cutez a afirma - el cel dintâi le-a renăscut, scriind prima istorie despre originea noastră şi prima gramatică a limbii noastre..." Lucrarea asta a rămas întâiul izvor de informaţie critică asupra părintelui şcoalei latiniste.
       Analele Academiei, ca şi diferite reviste, îndeosebi Columna lui Traian şi Revista Nouă ale d-lui Hasdeu, coprind apoi o mulţime de lucrări mai mărunte ale d-lui Bianu: însemnări istorice şi literare, adunate din bibliotecile şi arhivele străine, îndeosebi din Polonia şi Galiţia, dări de seamă, mici comunicări şi monografii critice, - momente preţioase din mişcările literare curente. Toate aceste se leagă între sine prin ideile de cari am amintit şi îşi găsesc o expresie concisă într-o viguroasă conferinţă despre cultura română în secolul XIX. Autorul lor nu pronunţă nici o judecată ce n-ar pomi din convingerile sale subiectiv-naţionale.
       O        valoare specială însă au ediţiile sale critice de texte vechi: Psaltirea în versuri a lui Dosoftei (1887); Predicile lui Antim Ivireanul (1888); textele macedo-române ale doctorului Obedenaru (1889); socotite ca cea mai bună dintre ediţiile critice de până acum; iar de la 1899 încoace Bibliografia românească veche, scoasă împreună cu învăţatul său ajutor de bibliotecar şi publicist Nerva Hodoş.
       Ediţiile aceste ne dovedesc că pe terenul literaturii vechi, d. Bianu este întâia noastră autoritate. A adus însă un serviciu şi literaturii mai nouă prin editarea lui Alecsandri (la 1897 şi 1902) şi prin un ciclu de recenzii apărute în Anale şi în reviste.
       în toată activitatea asta, atât de variată ca formă şi totuşi unitară, în principii, este o viaţă întreagă, trudnică, plină de răspunderi şi lipsită de momente de odihnă, o viaţă ce nu oferă sufletului altă plăcere mai mare ca satisfacţia datoriei împlinite.
67
          Generaţia mai tânără este chemată a recunoaşte şi a urma cu încredere numai bărbaţi cari se disting prin trei calităţi: prin o gândire superioară, prin caracter şi prin putere de muncă. Numai o contopire armonică a acestor însuşiri creează adevăraţi luptători, pe cari putem să ni-i luăm de pildă.
          Privim în juriil nostru şi găsim un număr înspăimântător de mic de asemenea bărbaţi. Foiesc „talentele" din toate părţile: oratori de paradă şi literatori de sărbătoare. Dar prea mici pentru a nu avea nevoie de celelalte două însuşiri întregitoare, prea
i  puţin ordonate şi prea orientale în manifestarea lor, „talentele"
{  rămân străine de sufletul nostru, ca o floare fără miros.
          Pe cei puţini însă, îi împresurăm cu dragostea noastră fără rezervă...
                                      *
          Pentru ca cetitorii acestei Biblioteci populare să cunoască şi ei măcar o parte din activitatea unuia dintre aceşti puţini, a d-lui Bianu, am crezut de bine a aduna la un loc - cu învoirea autorului - câteva din articolele sale, în cari se fixează momente culminante din istoria culturală. Astăzi, când în societatea noastră s-au ridicat valuri de proteste împotriva influenţelor străine şi a susţinătorilor ei, cunoaşterea celor ce totdeauna au dus o luptă aprigă în direcţia asta, este o datorie şi este folositor, mai ales pentru tinerime.
     21 faur 1904
                                                                      PREFAŢĂ
                                                          (la voi. „Henric Ibsen, Ziua învierii. Epilog dramatic în 3 acte")
       Traducerea de faţă a fost făcută de noi la 1901, câteva săptămâni după apariţia ediţiei germane (la S. Fischer, în Berlin).Am publicat-o mai întâi în revista Familia şi reprodus-o în broşură, cu titlul Ziua învierii. Am menţinut acest titlu şi nu Când noi, morţi, vom învia, cum este în original, pentru a evita construcţia silită a frazei. Astăzi ediţia noastră de la 1901 fiind cu totul vândută, am socotit de trebuincios a pune din nou în circulaţie traducerea acestei preţioase lucrări.
       Ibsen, în acest „epilog dramatic" al său, care a fost în acelaşi timp epilogul întregei sale vieţi şi activităţi literare, nu simbolizează învierea biblico-creştină. Este vorba aici de învierea omului viu încă, a acelor fiinţe omeneşti, cari, deşi, mai rătăcesc pe acest pământ, au murit de mult, căci a murit o parte dintr-însele: credinţa, simţirea şi nădejdea într-un viitor mai bun. Paradoxalul morţilor de vii şi fulgerătoarea clipă de înviere la conştiinţa deplinei fericiri, - iată problema principală din cea din urmă operă a colosului norvegian.
       Mortul lui Ibsen este un artist, sculptorul Amold Rubek. Acesta a ajuns celebru prin „Ziua învierii", - o statuie de marmură, ce reprezintă o femeie ideală, deşteptată din somn, cu faţă senină şi zâmbitoare. Perfecţiunea acestei opere Rubek o datoreşte în mare parte modelului său, frumoasei Irene. E o plăsmuire comună această statuie, un copil sufletesc al amândurora. El i-a dat simţirea şi desăvârşirea artistică. Ea, formele corpului şi inspiraţia. Intre artist şi model dăinuieşte acel raport psihologic, care determină acţiunea şi conflictul dramei.
       Amold Rubek admiră pe Irena, aşa cum admiri un chip ideal, cum îşi imaginează creştinul fiinţa preacurată a Fecioarei. Niciodată nu s-a gândit a o coborî din sferele sublimului, căci atunci ar fi alungat tot nimbul, toată sfinţenia care înalţă femeia în ochii artistului. Irena însă urăşte pe artistul în Rubek, pentru că o idealizează numai şi o socoteşte o fiinţă eterică, destinată a-i servi de mijloc numai pentru înălţarea lui spre culmile succesului. Ea iubeşte pe omul într-însul, pe omul cel absorbit de artist, care nu ţine seama de pasiunile ce-o frământau.
       „Ziua învierii'1, statuia, se termină şi ei se despart. Dar acum nu mai sunt aceiaşi, nu mai sunt complecţi. Din amândoi
 o  parte fusese întrupată în statuie. El îşi întrupase energia şi toată puterea-i de concepţiune artistică. Ea îşi dăduse sufletul şi iubirea-i întreagă. în momentul despărţirii ei sunt deci morţi unul pentru altul.
       De-aci înainte căile lor se dezbină. Irena cutrieră o lume. Se arată prin teatre şi variete-uri. E admirată de mulţime. Se cunună cu un american şi pe urmă cu un rus. îşi ucide copii nenăscuţi. Dar nici aventurile, nici avuţiile riu-i redau fericirea, nu o înviază din morţi... Rubek, ajuns la glorie prin opera sa sculpturală, găseşte pe Maia, o femeie iubitoare de viaţă reală, şi se cunună cu ea. Alături de Maia însă, care era un suflet prea mic pentru a se urca cu dânsul pe culmile iluziilor, el nu-şi redobândeşte viaţa. De când s-a despărţit de Irena, el nu mai avea linişte şi nu mai putea crea nimic de seamă.
       După câţiva ani Rubek şi Irena se regăsesc la poalele unui munte, în o staţiune balneară. E vară şi natura invită la plăceri. Când artistul revede pe Irena, ea e „moartă” încă, cu ochii rigizi, ca o stafie răzbunătoare, ce vine să-şi ceară înapoi sufletul jertfit. Ei se recunosc şi tresar din moarte. îşi recheamă în amintire timpul fericirei pierdute şi un dor se aprinde în amândoi: de-a învia din lunga toropeală. Regăsiţi acum, ei vor să se avânte sus, sus pe culmea muntelui, în apropierea fulgerului, în haina negurilor, - şi acolo la înălţime să învieze, să soarbă fericirea ce-o lăsaseră să treacă.
       Găsindu-şi pe Irena, Rubek redă soţiei sale Maia, libertatea. Ea se desface veselă de el şi se aruncă în braţele sănătosului moşier Ulfheim. Două perechi îşi stau faţă în faţă:
70
Irena şi Rubek, Maia şi Ulfheim. Sunt două lumi deosebite, înfăţişate de autor, cerul şi pământul, idelul şi realitatea. Cei dintâi vor să-şi clădească viaţa pe un munte de iluzii, aceştialalţi pe pământul real, care singurul oferă razimul pozitiv în calea vieţii. Din această juxtapunere a celor două lumi tendinţa autorului reiese cu evidenţă: Ibsen a mai cântat o dată, ca şi în alte piese ale lui, imnul naturei, apoteoza realităţii.
       Sfârşitul dramei e „învierea”. Rubek şi Irena se urcă în adevăr la munte. Acolo sus, în mijlocul nopţii, ei vor să guste clipa supremă. Dar firea se răscoală împotriva lor. E fulger şi trăsnet. Văzduhul e plin de mânie. O avalanşă vine din vârf, îi doboară şi-i prăvăleşte în vale. Atât a ţinut învierea lor, o clipă: plăcerea unei părechi de fluturi. înviând, ei mor. Iar jos în vale părechea fericită, Maia şi Ulfheim, îşi cântă doina fericirii pământeşti.
       Acesta este pe scurt coprinsul „Epilogului”. Ziua învierii este, pe cum se vede aici, o dramă modernă, simbolistă. Fiecare persoană, întreaga acţiune, statuia învierii, suişul şi prăvălirea pe munte sunt tot simboluri, cari oferă un foarte bogat material de reflexiune. Se pare că Ibsen în această lucrare n-a mai căutat efecte scenice, ca în dramele sale naturaliste, ci mai mult o expunere de probleme de artă, cari erau rezultatele îndelungatelor sale experienţe. în Solness şi Borkmann a mai atins el aceste teorii; aici însă rezumă întreaga teorie a naturalismului său, care poate servi ca cheie la înţelegerea operelor anterioare.
       Caracterul simbolic al „Epilogului” a făcut pe critici să aibă păreri foarte diferite asupra piesei. Când a apărut, toţi cunoscătorii de-aproape ai lui ibsen s-au pronunţat. Paul Schlenter în Neue Freie Presse, Brandes în Die Zeit şi Rudolf Steiner în Das Magazin Jur Literatur. Unul găseşte că Ibsen a voit să stabilească prăpastia între viaţă şi ideal. Altul că aici s-a zugrăvit tragedia omului, ca în Faust. Iar al treilea insistă asupra tregicului în viaţa artistului-creator.
       Principalul este însă că Ziua învierii e o lucrare de înaltă valoare artistică şi încoronează în mod strălucit întreaga operă a lui Ibsen.
                                                                                                                                                       Traducătorii
            UN SPIRIT CONTIMPORAN: GEORGE BERNARD SHAW
       De obicei literatura străină nu străbate până la noi decât târziu, după ce opera unui autor însemnat ajunge aiurea cu totul populară. De-aci explicarea că cetitorii noştri au o orientare foarte slabă în literatura de actualitate a popoarelor culte. Ce se mai scrie prin Germania de pildă, de la moartea lui Goethe încoace, puţini mai vor să cunoască, deşi o serie de spirite viguroase au creat, şi după epoca clasicităţii germane, lucrări de valoare universală. Din puternica literatură a Nordului puţine raze de soare mai străbat până la noi: Ibsen nu este tradus şi gustat în măsura puterii lui. Doar cei ce se adapă din proaspetele izvoare franceze de ne mai deschid, la anumite intervale, porţile spre Apus, întreţinând legături cu civilizaţia streină.
       încercăm aci să deschidem o nouă portiţă, prin care să putem pătrunde în atelierul de muncă a unuia din cele mai alese spirite de azi. E vorba de George Bemard Shaw, de care nu s-a vorbit aproape deloc în presa noastră literară şi pe care socot că puţini îl vor fi cetit, fie în originalul englezesc, fie în limba germană, în care i s-au tradus toate operele. Mirare deosebită că până acum n-a fost cetit la noi, fireşte, nu ne cuprinde, deoarece acest autor n-a fost îmbrăţişat până acum mai cu pricepere decât în Germania. în Franţa s-a făcut cunoscut abia în anul acesta, când în revista L 'Illustraîion, s-a pronunţat într-un mod atât de original asupra noului academician Brieux şi a teatrului francez.
       Scriitorul, de care voim să ne ocupăm, este irlandez de origine, născut la anul 1856, la Dublin, unde s-a născut şi contimporanul şi amicul său Oscar Wilde. El este prin urmare fiul unui popor asuprit şi a moştenit tot caracterul dârz, toată
 râvna de libertate a mulţimii şi tot entuziasmul pentru bine şi adevăr, - însuşiri cari sunt proprii poporului irlandez. Pe temeiul acestor calităţi el şi-a adunat o cultură uriaşă şi a selecţionat o vastă materie intelectuală, de pe terenele extrem de pozitive, până la probleme de natura cea mai ideală. Cu o minte limpede şi scânteietoare, el vântură toate laturile gândirei omeneşti. Sociolog, el resfiră ştiinţa în toate fibrele creaţiunei sale; artist în puterea cuvântului, dezvoltă în volume de critici şi de opere dramatice gustul şi simţirea; poet din fire, prinde frumosul de pretutindeni în pagini de romane. Dar mai presus de toate, Shaw este un luptător de idei, cu o rară eleganţă stilistică, cu o gândire rece şi liniştită, pururea sigură de ea însăşi. Cu spiritul său neîntrerupt, paradoxal, satiric şi cinic unde trebuie, el este unul din cei mai străluciţi polemişti ai veacului.
        Iată câteva părţi din complexa lui activitate.
                                                                               I
       Vasta lui cultură l-a îndemnat de timpuriu spre Teatru. La o vârstă tânără încă scria recenzii la mai multe ziare şi reviste, -recenzii pe cari le-a adunat mai pe urmă în patru volume. Din articolul, în care îşi ia Rămas bun de la această îndeletnicire, vedem că i-a venit greu a-şi îndeplini după voie misiunea de critic teatral şi a fost silit să renunţe la ea din cauza conservativismului exagerat al spiritului englez, dar mai ales din cauza ignoranţei directorilor de teatru.
       Totuşi activitatea lui a fost regenerătoare pentru opinia publică din Londra. El a fost mai întâi un luptător cu succes pentru o mai adâncă înţelegere a lui Shakespeare şi prin polemicile lui a înlăturat pe admiratorii orbi şi servili ai clasicului dramaturg, cari îl adorau ca pe un zeu, fără să reuşească a remarca vreodată părţile curat omeneşti din tragediile lui.
       în rândul al doilea, Shaw are meritul de a fi făcut, înaintea tuturor, cunoscute operele Iui Ibsen în Anglia, deschizându-le drum larg spre scena de frunte. în articolele sale din Ibsenbrevier, Shaw insistă asupra idealurilor omeneşti din
76
Ibsen, remarcă însuşirile tehnice şi cele de gândire, reliefează personalităţile şi râde uneori de exagerările Iui în tendinţe. Nimeni n-a scris despre Ibsen un necrolog mai adânc, mai cuprinzător ca Shaw. „Cel mai mare geniu al secolului al XIX a murit - scrie Shaw cu acea ocazie - şi criticii noştri, englezi în mare parte pot fi mândri de a-1 fi socotit pe Ibsen drept un criminal, un naiv sau o mărime efemeră. Dar să uităm aceasta. Jurnalismul contimporan, ca şi democraţia, recunosc pururea mai bucuros talentele de rangul al doilea, decât pe cele de rangul întâi. Adversarii lui Ibsen trăiesc în gunoaiele rătăcirilor, dar Anglia şi America ştiu bine, că firul telegrafic n-ar fi dus niciodată vestea despre moartea lui Ibsen până la graniţele lor, dacă acesta n-ar fi fost mai mare decât toate nulităţile noastre41.
       Din criticile dramatice ale lui Shaw fac apoi parte (cuprinse în volumul Essays) şi câteva studii concentrate asupra unor figuri de artişti mai de seamă. Cadrul satiric în care fixează de pildă poza emfatică a faimosului Henry Irwing, actor foarte încrezut, dar fără deosebite însuşiri sufleteşti, a schimbat' cif totul părerea publică asupra acestuia. Figura actriţei de renume Ellen Terry „de care toţi bărbaţii renumiţi de la sfârşitul veacului trecut au fost îndrăgostiţi" este un fel de paralelă la biografia lui Irwing. Pe Sarah Bemhard şi pe Duse, alte două eroine, le compară într-un studiu critic şi ne expune cele două concepţii deosebite pe cari aceste două ilustre artiste le reprezintă pe scena universului: arta toaletei, a gestului, la Sarah Bemhard şi naturaleţa la Duse.
       Paralel cu munca aceasta de critic dramatic, Shaw a desfăşurat cu zel şi a propagat neîntrerupt şi idei pentru cultivarea muzicei, ca artă şi ca mijloc de a ridica sufletul omenesc din nesimţire. La vârsta de 16 ani a învăţat singur să cetească notele şi să descifreze a noua simfonie a lui Beethoven. însuşirea lui de a reţine în memorie textele muzicale cele mai complicate şi zelul de-a asculta concertele publice din centrele Europei, i-au rafinat simţul pentru armonii şi l-au introdus în tainele cele mai fine ale tehnicei modeme în muzică. în criticele sale muzicale este dintr-un început revoluţionar, stăruind asupra lui Wagner şi Debussy.
 77
       Cât de mult îl preocupă muzica se vede din multele teme muzicale, pe cari le trata în romanele sale. Un roman, Căsătoria nebună începe de pildă cu un concert, dat în folosul muncitorilor, iar Mr. Conolly, electricianul cântăreţ şi artist în puterea cuvântului, cu felul lui priceput de a vorbi despre muzică, nu poate fi altul decât autorul însuşi. De asemenea romanul Iubire de artişti se dezvoltă aproape întreg în jurul unui subiect muzical, arătându-ni-se într-însul cum un talent real, pianist şi compozitor cu tendinţe înaintate, care era Mr. Jack, a ştiut să lupte împotriva pedantismului vechei şcoale engleze de la „Antient Orpheus Society". O atât de înaltă apologie adresată muzicei, atâta competenţă în zugrăvirea efectelor de orchestră, în prinderea orgiei de mişcări şi de tonuri ca în acest roman al lui Shaw nu vom găsi uşor în alte opere contimporane. Pentru acest autor arta în genere şi muzica în special este o religie, iar „pianul este cel mai însemnat din instrumentele muzicale, căci invenţia lui pentru muzică este egală cu invenţia tiparului pentru poezie". Pentru răspândirea muzicei el face apel la oamenii politici englezi.
       Constatările aceste asupra lui Shaw îşi au importanţa lor specială. Ele ne învaţă că un scriitor modem trebuie să aibă la bază cunoştinţe temeinice asupra artelor din diferitele ei ramuri, căci numai astfel poate influenţa direct asupra sufletului mulţimei.
                                                                                  II
       Shaw mai este preocupat în scrierile sale şi de curentele sociale şi politice. Spirit critic cum este însă, nu s-a putut identifica cu niciuna din dogmele politice, nici cu vreun anumit sistem filosofic. Omul cugetării libere, el are o atitudine de rezervă critică faţă de orice mişcare; e individualist şi nu primeşte nimic de-a gata, fără a o cerne el însuşi; e subiectiv şi nu poate să adere la principiile convenţionale.
       Ca toţi contimporanii săi, s-a apropiat şi dânsul de curentele democratice, cari în Anglia se ridică uneori la proporţii uriaşe. Socialismul şi frământările continue industriale
78
ale muncitorilor l-au interesat de-aproape. Dominaţiunea autocrată şi capitalismul le-a persiflat totdeauna. Dar cunoaşterea teoriilor socialiste şi mai ales a felului cum corifeii socialişti voiau să le aplice, i-au servit de bun prilej pentru câteva delicioase izbucniri împotriva lor.
      Shaw este în fond un pozitivist şi îşi bate adeseori joc de fantasmagoriile visătorilor sociali şi ale demagogilor ce se leagănă în iluzii. în romanul său Socialistul amator, precum şi în articole contra lui Nordau, sunt câteva pagini caricaturale de o artă deosebită împotriva falşilor profeţi. Relevăm cu deosebire articolul din încercări despre „iluziunile socialismului". După ce combate spiritul de intoleranţă al socialiştilor faţă de alte clase, după ce explică ce greşit este să consideri socialismul ca o dogmă sentimentală, în loc de a-i da cuvenita valoare de ştiinţă politică, Shaw expune părţile romantice ale mişcării socialiste şi spune că socialismul să se coboare odată din nouri la pământ şi să se apropie mai mult de învăţămintele actualităţii şi de forţa convingătoare a faptelor.
      Dar iată chiar cuvintele lui Shaw:
      „Ce poate să le folosească socialiştilor iluzia? Până la un punct e sigur că orice iluzie sau orice însufleţire e indispensabilă. Dar atât. Sunt însă câţiva socialişti, cari, la dreptul vorbind, sunt atât de înguşti ca inteligenţă, încât prin propaganda lor primitivă strică mai mult decît să folosească. Alţii, mai deştepţi, sunt oratori apostolici ai cauzei lor, dar, când vine rândul organizării politice, ajung să fie o sarcină. O a treia categorie dintr-înşii ajung în parlament şi-şi afirmă acolo neputinţa, nereuşind să facă să triumfe vreo idee. Opera aceasta cere mai multă îndemnare şi un anumit temperament, dar cere mai ales renunţarea la iluziuni vulgare. Munca aceasta cere să ai
o pronunţată simţire pentru sfinţenia vieţii şi să respecţi pe de-aproapele tău, fară deosebire de rang sau de clase intelectuale. Căci numai în aceste condiţii poate să existe ceea ce numim egalitate între indivizi, mai ales într-o societate în care oamenii, de la ţăran până la poet şi filosof sunt atât de deosebiţi în sine în ceea ce priveşte calităţile lor individuale..."
      Iată aici un cugetător echilibrat şi luminos, ale cărui gânduri sănătoase merită să fie cunoscute şi la noi. Dar şi mai
79
interesante pentru împrejurările noastre sunt convingerile politice şi problemele de rasă de cari abundă scrierile lui Shaw în diversele lor forme literare.
       Ca bun irlandez şi în acelaşi timp înfocat naţionalist, Shaw urmăreşte sistematic raporturile politice încordate dintre neamul său şi cel englez. în articole şi în prefeţele operelor sale
 -  Shaw are obiceiul de a scrie lungi prefeţe, cu explicări şi teorii, la lucrările sale - revine mereu asupra deosebirei de rasă dintre cele două popoare. Deosebirile acestea se exprimă îndeosebi în strălucita sa comedie Cealaltă insulă a lui John Bull, unde îşi dezvoltă pe larg credinţele despre deosebirile sufleteşti dintre unii şi alţii, precum şi politica de persecuţie a englezilor. Se vede din această scriere că irlandezii alcătuiesc o naţiune cucerită astăzi, - iar „o naţiune cucerită este ca un bolnav de cancer". înaltele calităţi şi superioritatea intelectuală a irlandezilor nu se pot tăgădui. Ei au dat literaturii engleze limba lui Swift şi mulţi fruntaşi ai vieţii publice din statul britanic, încât o Anglie fără irlandezi nu se poate închipui, cum n-ar putea să existe un om, fără un grăunte de minte sănătoasă. Şi dacă, cu toate astea, irlandezii rămân în stare de inferioritate politică, vina o poartă sentimentalismul lor şi multa lor bunăcredinţă, precum şi cinstea şi răbdarea lor cea mare. Ei sunt oameni de ordine, leali şi supuşi guvernelor, fiindcă sunt deştepţi şi preferă ordinea înaintea haosului şi vor pacea în loc de revoluţie. Ei privesc lucrurile drept în faţă, sunt plini de simţul realităţii şi au o vădită mobilitate a spiritului. Pe de altă parte, englezul e înzestrat cu mai multă încredere în sine, cu toate că are intelectul mai redus. încăpăţânat, întreprinzător, aventurier şi nesimţitor faţă de pericole şi dezastre, englezul reuşeşte a stăpâni pe alţii mai mult prin curajul ce i-1 dau suma de iluzii moştenite.
       Din deosebirile aceste de caracter şi temperament, determinate prin climă şi împrejurări istorice, rezultă apoi în mod fatal relaţiunile încordate dintre cele două popoare. Irlandezii aşteaptă zadarnic îndeplinirea mult discutatei legi „Home-Rule", cu reformele ei democratice. Irlanda întreagă e inundată de deputaţi, judecători şi administratori englezi; biserica şi şcoala ajung focarele naţionalismului englez şi ale
80
 tendinţelor cuceritoare. Şi, cu toate că englezii sunt mult mai farsori şi minţi mai confuze, ei se încăpăţânează să rămână în posturile lor şi nu admit independenţa şi autonomia irlandezilor.
      Din toate acţiunile pe terenul public, Shaw a obţinut efectul cel mai strălucit prin apărarea caldă a coloniştilor împotriva atrocităţii armatei engleze. într-un violent articol din 1906, scris cu ocazia unor cruzimi săvârşite de ofiţerii englezi în coloniile din Egipt, el a silit pe Lordul Cromer, ministrul Coloniilor, să recunoască laşitatea administraţiei engleze. Cu ocazia aceasta a arătat că stările administrative din Irlanda nu sunt mai bune ca cele din coloniile îndepărtate şi, în legătură cu aceste constatări, a dezvoltat una din cele mai frumoase idei politice, despre „Dreptul natural", adică dreptul ca fiecare naţiune să-şi poată conduce destinele ea singură. Dăm aici în traducere câteva fragmente din pagina aceasta atât de instructivă.
      „în timpul din urmă - zice Shaw - universităţile engleze s-au preocupat de lucruri foarte proaste, căutând să combată şi să nege temeiul dreptului natural şi anume din motivul că nu s-ar putea deriva din nici un principiu al sistemelor politice existente. Dar, dacă ar fi precum zic universităţile, drepturilor acestora nici nu li s-ar zice fireşti, ci dobândite. Se ştie însă că orice drept câştigat derivă din instituţiuni politice şi că instituţiunile acestea, la rândul lor se nasc din drepturi naturale.
      Dacă un om persistă în cererea unor libertăţi, fără să mai aibă trebuinţa de a dovedi că o face în interesul său sau al societăţii, se zice că cere un drept natural. Dacă acelaşi om, cu toate neîncetatele dovezi de la înţeleptul Solomon până la Schopenhauer, ştie că viaţa este un rău şi totuşi insistă să o
Îăiască, înseamnă că el îşi afirmă acest drept al naturii. Dacă, e pildă, stăruieşte asupra drepturilor de vot, pentru ca ţara să ie administrată mai bine prin prostia sa proprie, decât prin 'nţelepciunea unui consiliu de coroană, omul nu face uz decât le dreptul său cel mai firesc de a-şi întocmi el singur gospodăria. Şi, pe de altă parte, dacă ţine atât de mult ca de la vârsta de 21 de ani în sus să se conducă el singur, cu toată lipsa ui de experienţă, în loc de a mai suporta înţelepciunea bătrânească a părintelui şi comoara spiritului sfătos al bunicăi,
81
nu săvârşeşte decât o ispravă naturală, ce-1 duce la dreptul cje neatârnare. Chiar dacă «Home-Rule», această lege a poporului, ar fi nesuferită ca hrana unui englez, atât de nepotrivită şi de fără măsură ca băutura acestuia, atât de murdară ca fumatul lui, atât de desfrânată ca o căsnicie englezească şi atât de venală aa alegerile din Anglia, - chiar şi atunci dreptul Irlandei la o autonomie ar trebui să fie firesc şi să fie egal cu al englezilor.
       Este adevărat că regele Iacob I a ştiut să dovedească n mod convingător că drepturile fireşti nu se împacă cu o administraţie proprie şi independentă. Din cauza aceas a curtezanii lui îl numeau Solomon cel înţelept. Dar noi, oamer ii luminaţi, i-am zis «Smintitul», din pricină că, după toa e experienţele făcute, nu este nici o naţiune care să nu caute a- si exprima voinţa proprie în administrarea treburilor sale, şi ci, orice autoritate care i-ar tăgădui acest drept, trebuie înlăturat i, chiar dacă ar veni alta, mai proastă, în locul ei. Totul este < a aceasta să salveze aparenţele democraţiei. America are in sistem de guvernământ mult mai durabil ca Anglia, deoare<e porneşte din recunoaşterea pe larg a drepturilor naturale, şi şt e să-şi menţină iluzia că aceste drepturi sunt ocrotite de ui mecanism electoral democratic şi bine aplicat. Şi după analog a aceasta trebuie să ne cerem cu toţii dreptul natural ce n 2 aparţine."
       Aceste expuneri politice, cu puterea lor de a convinge, a 1 rămas cuvinte de ordine în politica irlandezilor.
                                                                                    IU
       O publicitate mai largă a obţinut însă Shaw prin comediil ?
sale.
       Operele dramatice ale lui Shaw în majoritatea lor sunt comedii şi satire sociale. Un spirit critic ca al lui nu se pute pierde în excursiuni poetice sau sentimentale, de aceea e sobru, e realist şi în cercetările lui e vecinic preocupat de adevăru social şi cel individual. La baza fiecărei lucrări a lui e o gândin adâncă, sau o problemă mare, deoarece, după părerea lui, oric< dramă, pentru ca să deştepte în public un interes mai mare]
trebuie să cuprindă o teorie logică şi să-l înveţe pe privitor a gândi. Personagiile lui toate sunt originale şi sunt fixate cu o rară agerime până în cele mai mici detalii. Spiritul, reflexiunile lui paradoxale şi pasiunea pentru ideea urmărită îl îndepărtează uneori de la meşteşugul tehnicei dramatice, încât multe bucăţi de-ale lui se joacă mai rar, - cum este de pildă Om şi supraom în care desfăşoară problema lui Don Juan în lumină modernă/ Catehismul revoluţionarului din această piesă este tot ce poate fi mai îndrăzneţ ca sarcasm şi fantazie, dar împiedică jocul de scenă.
       Pentru a cunoaşte mai de-aproape lumea din care autorul nostru îşi scoate tipurile sale variate şi subiectele sale ciudate uneori până la bizarerie, vom schiţa aici cuprinsul câtorva comedii. Fireşte, nu ne vom opri de pildă la multele comedioare într-un act, care sunt nişte gesturi de originalitate, nici nu ne vom interesa prea mult pentru Eroii lui — o comedie ce se petrece într-un orăşel din Bulgaria şi în care se face mare haz de eroii de ciocoladă ai ofiţerimei bulgare din lupta de la Slivniţa,
- ci ne vom mărgini la câteva din cele mai caracteristice.
       Interesantă este de pildă comedia Amantul (The Philanderer), în cari ne zugrăveşte figuri de extravaganţi şi de moleşiţi şi femei isterice, cari ştiu să leşine, cu toţii fiind... membrii ai unui club pentru cultul lui Ibsen. Eroul este un amant capricios, care ştie să iubească, fără a fi în stare a se hotărî numaidecât să se însoare. în realitate, toată piesa vrea să fie o parodie la adresa celor ce propagau ideile modeme ale lui Ibsen şi să ne dovedească felul cum ideea din Nora se reflecta în minţile mai superficiale ale englezoaicelor.
  1      Prin Doctorii la răspântie, comedie în 5 acte, jucată anul titecut şi la Viena, Shaw a provocat un curent ostil din partea oamenilor de ştiinţă şi îndeosebi a medicilor împotriva cărora pbmeşte aici o cruciadă. în figurile precise ale mai multor dioctori savanţi, autorul persiflează luxul de ştiinţă şi de specializare al acestor vivisectori şi bacteriologi, cari în realitate dau aşa de puţine rezultate pozitive. Cu o satiră crudă şi un dispreţ pronunţat Shaw demască insuccesele antitoxinelor şi antituberculinelor, de cari se face atâta paradă printre medici şi expune ridicolului pe unul dintre aceşti medici, care, din
83
dragoste şi gelozie faţă de o femeie, au lăsat să moară bărbatul acesteia, fără ca să voiască să-l vindece. în opoziţie cu aceste tipuri de burtă-verde, Shaw aşează un tânăr şi genial pictor de pastele, modem în toate concepţiile lui, deplin în cugetare, pdet şi artist în visările lui şi cu suflet de fiinţă aleasă - sufletul şi conştiinţa nu e treaba doctorilor! - pentru a dovedi superioritatea meritului complex şi rafinat al modemului faţă de utilitarismul burghez al doctorilor. Cu firea sa complicată şi de un avânt simpatic, caracterul acesta al pictorului Dubedast este unul din cele mai reliefate din câte a creat Shaw şi poate că ajre dreptate numindu-1 pe Dubedast elevul său, căci multe djin teoriile autorului se regăsesc în firea acestui pictor, mai ales în felul cum moare, preamărind arta, iubirea şi ultima clipă a frumosului.
       Şi mai multă protestare a provocat însă prin Profesiunea doamnei Warren, comedie în 4 acte, reprezentată abia de 2 ori la 1902 în Londra şi luată de pe afiş. Directorul teatrului djin New York a avut proces din pricina reprezentărei. Ziarele ?iu ţipat ca din gură de şarpe că Shaw răstoarnă ordinea morală^ -cu toate că această comedie este poate una din cele mai bune aje literaturei de astăzi. Pe de o parte ni se construiesc şi aici tipici excepţionale din societatea engleză, pe de altă parte se dezvăluiesc moravuri cu o severitate deosebită. Această d-nă Warren, eroina piesei, a fost de toate, servitoare, amantă, vânătoare de bărbaţi şi a ajuns în sfârşit fundatoare şi proprietară de stabilimente libidinoase la Londra, Bruxelles, Berlin, Viena şi Budapestei, având de tovarăşi la această rentabilă meserie diferiţi capitalişti din nobilimea engleză, cari împărţeau câştigul acesta infamant cu dânsa. în tinereţea sa, d-na Warren avusese o copilă, pe care
o  creştea însă departe de dânsa, fără să o vadă decât rar şi fărlă să-i dea de bănuit de izvorul vinovat al veniturilor ei enorme. După ce fata îşi face studiile universitare şi se dezvoltă, ca cefe mai emancipată copilă de gentilom, se întâlneşte în sfârşit cu mamă-sa, care voieşte s-o mărite cu orice preţ după unul diţi bătrânii companişti ai întreprinderii scandaloase. Dar Vivie, copila curată şi cultă, află secretul preofesiunei mamei sale, se convinge de viaţa de desfrâu pe care aceasta a dus-o şi respingi categoric şi bani şi moştenire şi pe candidatul scârbos. Iii
84
sufletul acestei fete se petrece o interesantă catastrofa: gestul cu care refuză banii necinstiţi şi goneşte pe. mamă-sa din casă este de un dramatism din cale-afară de simpatic. Atât fata, cât şi tipul decadenţei care este d-na Warren, au trăsături de maestru în figurile lor.
      Să ne oprim însă ceva mai pe larg la Maiorul Barbara, comedie în 3 acte, cu tendinţe de ridiculizare a moralei creştine mercantile. Mai întâi apar şi aici aceleaşi tipuri unice în felul lor, de cari e plină opera lui Shaw: pe de-o parte, marele fabricant de tunuri şi de arme Andrew Underhaft şi pe de alta, fiica sa, Barbara, cunoscută ca Maior Barbara, în calitatea ei de conducătoare a mişcării „Salvarea", societate pentru smulgerea spiritelor creştineşti din ghearele ispitelor şi ale mizeriei. E o problemă cu totul nouă ce se pune aici în discuţie: ce este adică mai fericitor pe acest pământ, sărăcia în înţelesul biblic al cuvântului, adică mizeria şi resemnarea creştinească, sau o existenţă socială mai uşoară de suportat, dobândită prin muncă sistematică şi prin întrebuinţarea întregei energii omeneşti, fâră a ţine totdeauna "şi în mod penibil seama de alegerea mijloacelor.
      Acţiunea se petrece în chip cu totul pasionat. Vedem într-o parte încercarea unei societăţi organizate de a aduna de pe stradă pe toţi înfrânaţii şi nevoiaşii, pe toţi chinuiţii şi alcoolicii şi a-i creşte într-o casă anumită de îndreptare cu ajutorul perceptelor creştine, - un fel de lazaret creştinesc pentru sărăcime. într-altă parte, însă, se desfăşoară puterea formidabilă a unei alte societăţi, este fabrica de tunuri şi dinamită, reprezentând ideea distrugerii şi a puterii; pretutindeni orânduită în muncă şi în aşezăminte, iar printre muncitorii activi e o stare bună şi o atmosferă de mulţumire.
      Aceste două idei se ciocnesc. Lupta se dă între Andreew Unterschaft, milionarul proprietar al fabricei şi între fiica sa Barbara, apărătoarea ideii de salvare a celor slabi. Şi forţa triumfa. Ca şi la Nietzsche (Shaw afirmă că n-a cunoscut pe Nietzsche înainte de a fi terminat piesa aceasta), comedia asta este o filipică împotriva a tot ce este uzat şi infirm, a tot ce este netrebnic şi pierdut din rostul zilnic al omenirii şi, în schimb, o glorificare a tăriei, a vigoarei şi a ordinii în toate. Evangelilul
85
acestui fabricant de tunuri, al lui Unterschaft, se reduce doar la ideea fundamentală că răul cel mai mare şi crima cea mai teribilă ar fi sărăcia şi că datoria oricărui individ este să sacrifice orice altă consideraţie pentru ca să nu rămână sărac. „Sărac şi cinstit", sau „bietul sărac" sunt fraze de netolerat şi sunt tot atât de imorale precum ai zice „stricat, dar amabil", „pungaş, dar bun orator..
       Dar iată însuşi pasagiul de argumentare al acestei idei din sfârşitul actului al treilea:
       „Unterschaft: Sufletul omului nu poate fi prin nimic salvat de cele şapte păcate decât prin bani.
       Barbara: Cari sunt acele păcate?
       Unterschaft: Hrana, îmbrăcămintea, încălzirea, venitul, dările, anemia şi copiii. Nimeni nu poate să-ţi ia de după gât aceste pietre de moară decât banul. Şi cum o să se avânte spiritul înainte de a scăpa de robia acestor pietre? De pe sufletul tău le-am îndepărtat şi le-am păzit astfel de crima sărăciei.
       Cusius (ginerele său): Cum, numeşti sărăcia o crimă?
       Unterschaft: Da, crima cea mai grozavă dintre toate. Toate celelalte sunt virtuţi în comparaţie cu sărăcia. Orice altă neonestitate este un cavalerism faţă de aceasta.
       Sărăcia nimiceşte oraşe, răspândeşte boleşniţe, ucide sufletele atâtor inşi cari trăiesc. Ceea ce numim noi crimă aşa în treacăt nu e nimic pe lângă asta. Astea sunt întâmplări sau aşa numite boale trecătoare de ale vieţei. în Londra întreagă nu sunt 50 de criminali, dar sunt milioane de oameni săraci, de oameni murdari, de oameni rău hrăniţi şi rău îmbrăcaţi, cari ne otrăvesc trupeşte şi sufleteşte şi ucid fericirea societăţei. Aceştia toţi ne silesc să ne jertfim libertăţile noastre şi să organizăm pedepse pe cât de grozave, pe atât de nefireşti, numai de teamă ca să nu se ridice şi să nu ne târască în prăpastie. Numai nebunilor le e teamă de criminali, pe când noi tremurăm cu toţii de sărăcie."
       Teoriile acestea asupra forţei stăpânitoare sunt, evident, rezultatele unui grad de conservatism moderat, pe cari l-am semnalat la Shaw. Acest conservatism firesc porneşte în mod fatal din constatările ce le face la fiecare pas asupra superficialităţii şi exagerărilor feluritelor curente sociale în Anglia. între atâţia
86
snobi şi farsori ai presei, cari agită cestiuni economice şi religioase, îndepărtările de la baza lor reală, o coardă mai iubitoare de adevăr e binevenită. Mai cu seamă cu exagerările religioase Shaw nu se împacă. El este convins că în condiţiile de astăzi se pot scrie glume pe socoteala religiilor, deoarece de fapt nici o religie de acum nu este aşezată pe un temei demn de credinţă. Aceasta ar fi, după dânsul, adevărul cel mai surprinzător din toată situaţia Universului.
       în piesa de care fu vorba găsim un pasagiu caracteristic asupra religiei şi anume convorbirea dintre Casius, prezumtivul logodnic al Barbarei şi între Unterschaft învins.
       „Casius: în realitate eu sunt un colecţionator de religii şi partea urâcioasă este că aş fi dispus să cred în toate religiile. Apropos. D-ta ai vreo credinţă?
       Unterschaft: Da am.
       Casius: Probabil una deosebită?
       Unterschaft: Eu cred în două lucruri pe cari le ţin trebuitoare pentru mântuirea noastră.
       Casius: Catehismul şi botezul.
       Unterchaft: Nu, banii şi praful de puşcă.
       Casius: (surprins) De altfel aceasta este obicinuita credinţă a claselor diriguitoare. Nou este numai faptul că o mărturiseşti pe faţă.
       Unterchaft'. Da.
       Casius: Iartă-mă, dar este vreun loc în religia d-tale pentru onoare, dreptate, adevăr, iubire, milă şi alte aceste?
       Unterchaft-. Este fără îndoială. Toate aceste ţi le procură farmecul unei vieţi bogate, tari şi sigure.
       Casius: Va să zică aceasta e religia d-tale?
       Unterschaft: Ea este."
       Am merge desigur prea departe dacă am analiza toate părţile originale ale acestor comedii, când scopul nostru nu este decât o schiţare a lor. Rămâne însă stabilit ca mai rar o pletoră de tipuri distincte şi sugestive, mai rar o îngrămădire de probleme nouă şi de spirit ca în aceste opere, cari în literatura dramatică de astăzi îşi au un loc din cele mai alese.
87
IV
          O parte tot atât de atrăgătoare din fecunda producţie a lui Shaw o constituie romanele lui. Probabil de altfel ca această parte să fie cea mai puţin căutată şi anume din pricina tehnicei lui cam dificile. Nu că Shaw n-ar fi un povestitor cu totul vioi şi aprins, căci aceasta este o calitate inerentă mai ales unui scriitor
i   dramatic ca dânsul, dar are aparenţa că în lucrările sale de proză ţ artistică părăseşte adeseori firul povestirei coerente de dragul unei idei sau al unei probleme, ce-1 preocupă: şi nu atât de dragul unei idei fundamentale în jurul căreia s-ar grupa romanul întreg, ci pentru a putea urmări felurite cestiuni sociale sau artistice, cari vin în discuţie. Aşa că multe din paginile lui în proză, de altfel atât de adânci şi adeseori încărcate de cea mai subtilă poezie, pierd din impresia lor unitară, câştigând însă cu atât mai mult în amănunte. Ca şi din comediile sale apoi, dobândim impresia, că, pe lângă moravuri sociale, Shaw urmăreşte să ne dea şi în romanele sale tipuri bine reliefate de oameni excepţionali, cari imprimă societăţii engleze caracterul modem şi al actualităţii. In genere romanul lui Shaw, în concepţiile sale şi cu multele escursiuni caustice, pe cum şi cu ascuţişul lui polemic, este romanul cult de astăzi, romanul atmosferei culturale înaintate, care, afară de simţiri diferenţiate, ne dă |i material de cugetare.
          în Dragoste de artişti, unul din romanele lui cele mai considerabile, se mişcă tot timpul pe tărâmurile artelor, cu o deosebită iscusinţă în toate ramurile lor, vorbind îndemânatec
I   de muzica din saloane, ca şi de aceea din variete-uri, de viaţa teatrelor de seamă, ca şi despre aceea din bulevardele franceze, indicând pururea o notă simpatică pentru mişcările libere şi caracterizând cu cruzime rezistenţa pedanţilor. Neapărat, pe cum este chipul şi asemănarea artiştilor, astfel descrie şi dragostea lor, cu clipele efemere, cu uşurinţa modemului liber şi individualist şi cu consecinţele fatale, - căci Shaw nu este un dogmatic. „Eu nu ştiu să iubesc - zice el prin rostul unui personaj al său. Eu nu ştiu decât să simt, ca în roman, ca în muzică şi ca în poezie; dar în viaţa reală nu cunosc aşa ceva. Eu privesc oamenii şi lucrurile prea în adâncul lor, de cât se pot
88
iubi şi de aceea mă mulţumesc cu muzica. Fireşte e numai umbra la toate, dar în sfârşit e iubire şi aceasta."
       Şi ceea ce spune aici, cât şi ceea ce continuă în romanul Căsătorie nebună, unde se vorbeşte despre aceeaşi viaţă de cântăreţi şi artişti şi de acelaşi fel de iubire, sunt impresii dintr-o viaţă bogată, petrecută în mediul londonez al artiştilor de toate categoriile, cărora le-a ridicat o statuie vie în romanele sale.
       Are însă Shaw un roman mult mai concentrat ca cele câteva cam difuze, de cari am amintit şi anume Socialistul amator, sau socialistul diletant, asupra căruia ne vom opri ceva mai mult.
       Eroul acestui roman este un anumit Sidnei Trefusis, tânăr gentilom englez, cult şi foarte spiritual. Bunicul său a fost însă un om viclean, căruia munca de câmp nu-i plăcea, dar care jăfuia pe ţărani de vaci şi de oi, de lână şi de came, pentru a-i goni pe urmă din bordeile lor şi a-şi face din satul lor o regiune de vânătoare. Iar părintele eroului îşi înmulţi capitalul, ridicând fabrici de lânărie şi chinuind sutele de mii de muncitori cu ziua, pentru a-şi aduna grămada de milioane. Şi Sidnei Trefusis, omul vederilor înaintate şi democratice, văzându-se moştenitorul acestei colosale averi, adunată din sângele şi drepturile atâtor sclavi obijduiţi, se hotărî: nu să renunţe cumva la averea enormă şi s-o împartă cu sclavii, cari i-au adunat-o, dar să pornească el singur o campanie în contra acestui sistem de îmbogăţire, să se coboare el singur în mulţimea oropsită, predicând evangeliul socialist de astăzi.
       Zis şi făcut. Trefusis îşi jertfeşte iubirea şi soţia, lasă palatul şi^ bogăţiile, pentru a se putea consacra idealului socialist. îmbrăcat în costum de ţăran, gentilomul se amestecă printre sclavii, părintelui său, agită, vorbeşte, scrie, plăteşte cheltuieli pentru ziare democratice, pentru pamflete şi foi volante, produce greve, tumulturi şi aventuri de dragoste. E un tip admirabil această creatură a lui Shaw. Cu o rară volubilitate în frază - aici patetic şi grav când perorează în contra căsătoriei, cari n-ar fi altceva decât o „zadarnică cheltuială de energie", colo învăţat lucru mare, de câte ori e vorba de probleme economice, sau de arta pentru proletari - acest Trefusis, un tip psihologiceşte atât de interesant, îţi face impresia alternată,
89
când de şarlatan vulgar, când de apostol genial. Teoriile pe cari Shaw i le sugerează, în special în materie de educaţie morală, cu ascuţişul lor antireacţionar, precum şi părerile în materie de gust artistic sunt atât de frumos conturate, încât socialistul acesta improvizat câştigă temei de crezământ şi o ascendenţă evidentă asupra semenilor săi.
       Iar rezultatul? Nici un rezultat! Băşici de săpun, zgomot şi poză e totul. Paradă de vorbe mari şi deşarte. Planurile lui Sidnei Trefusis se risipesc în vânt şi romanul se termină ca orice poveste romantică: eroul se însoară, convertit acum la principiul că „însurătoarea este o datorie, pe cari trebuie s-o îndeplinim cu toţii" - şi se întoarce în palaturile sale somptuoase, uitându-şi desigur de aventura „socialistă".
       Şi în felul acesta abrupt şi paradoxal multe povestiri de-ale lui Shaw îşi desfăşoară comoara lor de persoane tipice, de spirit şi de idei. El le scrie de-a valma, fară un plan pedant şi armonic, fără stavilele unor forme fixe, obicinuite la'scriitori convenţionali. Intenţia lui pare a fi să taie numai brazda dintâi, să indice numai locul unde noutăţile şi gândurile preţioase se pot găsi şi să lase apoi în sarcina cetitorului de-a se lămuri din elementele pe cari şi le pune la îndemână. Cu' firea lui complexă, el ocupă un loc de frunte în rândul spiritelor conducătoare de astăzi.
                                             RUSSU-ŞIRIANUL şi D. MARCU O pagină comemorativă
      L-am cunoscut pe timpul mişcărilor memorandiste. Din toată lumea aceea multă, adunată la Sibiiu ca la o mare sărbătoare, figura lui Russu era cea mai mobilă. El se ivea pretutindeni; glasul lui răsuna în fiecare colţ de stradă sau de sală de întruniri; braţele lui se deschideau pentru toţi cei ce veneau din mari depărtări să asiste la conferinţe. Şi privirile noastre, ale celor mai tineri, cari pe atunci urmăream de la distanţă înălţătoarea panoramă politică, se opreau cu deosebire la Russu, pentru că vedeam în el prototipul luptătorului simpatic. Alături de figurile acele grave din comitet, alături de chipeşul Raţiu şi de fiorosul domn Coroinu, Russu era un fel de prâslea al partidului, - argintul viu şi pururea agitat.
      Această mobilitate a lui i-a adus apoi şi popularitatea timpurie. Lumea de la ţară, la întrunirile poporale, rămânea fascinată de cuvântul cald şi comunicativ al lui Russu. Nimeni nu ştia vorbi pe înţelesul mulţimei ca dânsul. Şi nimeni n-a avut atâta succes în răspândirea gustului de cetit în popor ca Russu, care a creat întâiul organ ţărănesc la noi, Foaia poporului. Când astăzi, în frumoasele după - amiezi de vară, treci prin satele româneşti şi vezi în poartă grupuleţe de oameni, ascultând la cel ce citeşte cu glas tare din coloanele vreunei gazete, să ştii că meritul pentru această civilizare a stratului de jos îi revine în mare p&rte lui Russu.
      Cu însuşirile aceste de bun orator şi bun scriitor şi cu principiul muncei neîntrerupte, el era predestinat să joace un rol de seamă în conducerea opiniei publice. A venit însă o clipă de dezgust, când intrigi şi credinţe greşite i-au luat din mână organul de luptă ce conducea. Centrul politic de la Sibiu s-a
91
 spart. Tribuna a ajuns în seama unui condei stângaci şi a unei inteligenţe înguste ca Dăianu. Şi în coloanele împodobite până de curând cu stilul cel sobru şi cu gândurile curate ale lui Russu, apăreau acum insulte cu grămada la adresa lui...
       Ce n-ar fi de zis despre această recunoştinţă! Ah, dar recunoştinţa în genere nu este în firea noastră. Dintre toţi muncitorii pentru binele public, aceia cari sunt mai vitreg trataţi, sunt ziariştii. Ei, cari luminează zilnic pentru alţii şi se consumă zilnic pentru sine, nu se împărtăşesc niciodată de o răsplată morală. Cu cât eşti mai tare şi mai temut, cu cât cuvântul tău străbate mai uşor, cu atât mai mult creşte numărul invidioşilor în jurul tău. Mai ales la noi. La noi nu există cuvenita înţelegere pentru munca intelectuală. La noi nu se respectă puterea inteligenţei şi meşteşugul scrisului îndeajuns. La noi sunt alte sentimente cari ne hotărăsc atitudinea faţă de oamenii condeiului. Şi ţi se poate lesne întâmpla, ca după ani de probe de talent, să vină vreun nespălat şi să te întâmpine cu cele mai mari grosolănii, fără ca iubitul şi răsfăţatul tău . cetitor să protesteze.
       Aşa s-a întâmplat şi cu Russu în anii de criză politică. Hulit însă de Tribuna lui, scârbit de noua eră ce se inaugura în presă, el a părăsit Sibiiul şi cu plecarea lui de-acolo - s-a închis unul din capitolele cele mai interesante ale ziaristicei noastre. Mutându-şi centrul de activitate la Arad, el se reculege mai întâi, apoi porneşte cu acelaşi zel să desfăşoare un nou, drapel. Tribuna poporului este exclusiv opera lui intelectuală. Cine, ca noi, a asistat la faza primitivă a acestui organ şi cunoaşte peripeţiile prin cari a trebuit să treacă, ştie bine câtă energie şi cât suflet a îngropat Russu în coloanele lui. Cine vede astăzi Aradul un centru activ în viaţa noastră culturală şi ştie că prin nimic mai sigur ca prin un ziar ajungi la acest rol cultural, îşi va da seama de partea de merit a lui Russu. Căci publicistul trăieşte cu vremea sa şi cu mediul său şi fiecare gând al lui se absoarbe de acest mediu. Tot ce a scris Russu a străbătut în mulţime şi şi-a făcut efectul. Pe urma lui nu rămân cărţi nemuritoare, ci numai acea dâră de lumină de-o zi, ce a încălzit şi a dat viaţă în treacăt.
92
      Un om mare Russu desigur n-a fost şi nu a avut pretenţia de a fi. Articolele lui zilnice, modestele lui foiletoane şi cărţuliile lui statistice şi istorice, nu au caracterul unor lucrări originale, căci tind toate spre răspândirea de sfaturi şi desluşiri folositoare. Fără a fi mare, a fost deci un om util şi fără a fi fost un erou, a fost totuşi o călăuză dibace în ultimele noastre mişcări sociale.
                                                                                    *
      Dacă Russu, istovit de muncă şi de-ale vieţii vicisitudini, s-a stins prea de grabă, un alt coleg al nostru, tânărul Demetriu Marcu a trecut la cele vecinice, înainte de a-şi fi dat măsura puterii sale.
      Rătăcitor de mic copil, Marcu şi-a părăsit de mult satul său, aşezat în creierii munţilor sibiieni, şi a făcut gazetărie prin oraşele de provincie din România. întors în Sibiiu, Goga a descoperit într-însul un frumuşel talent de descriere şi analiză, şi I-a angajat la Ţara noastră. Micile lui contribuţii la această gazetă, cugetările lui vagi despre viaţă şi nenorocire, poeziile lui pline de o nebuloasă visare şi de multă duioşie, ne făceau la un moment dat să credem în Marcu un talent cu viitor. A venit însă o boală nemiloasă şi l-a copleşit. Din înfrigurarea şi neliniştea cu care-şi aştemea rândurile pe hârtie, din gândurile lui tot mai întunecate şi tot mai pesimiste luarăm de seamă că flacăra vieţii lui se reduce. Şi după o zbuciumare de un an, Marcu a încetat din viaţă, departe de Munţii lui şi de leagănul copilăriei sale, departe de ai săi - într-un sanatoriu de tuberculoşi din Bucureşti.
      în toată figura lui, în felul de a se manifesta, în duioşia şi credinţa lui, Marcu se asemăna mult cu un alt tânăr de talent mort de timpuriu şi iubit de ziariştii noştri - cu Ioan Doleanu, fost pe vremuri colaborator la Tribuna.
      Când se va face odată istoricul presei ardelene, li se cuvine tuturora o pagină comemorativă, căci oricât de tineri s-ar fi stins, ei lasă sufletul şi energia lor în obştea pentru care au muncit.
93
tovarăşi o asemenea societate, în scopul de a umbla prin toate provinciile române, a culege material folcloristic şi a ţine conferinţe. Vremile vitrege n-au îngăduit realizarea acestui plan până astăzi. Acum însă rezultatele sunt bune pretutindeni şi ar fi bine ca, în vederea strângerii raporturilor noastre culturale, excursiile aceste ale scriitorilor bucureşteni să se facă şi în Ungaria.
       De felul cât se citeşte şi cum sunt cunoscuţi scriitorii români în Ungaria nu am avea tocmai să ne plângem. La noi s-a citit totdeauna, iar acum se citesc şi lucruri bune. Dar contactul de aproape cu scriitorii a lipsit totdeauna şi găsesc că ar trebui căutat. Bietul Liliencron, marele poet german mort de curând, a cutrierat mai an Europa întreagă şi până şi saşii noştri din Braşov l-au primit cu lauri şi cu ramuri verzi. Gerhard Hauptmann a trecut şi în Grecia şi a ţinut pe seama curioşilor atenieni o splendidă conferinţă asupra Olimpului. Este o curiozitate omenească şi un adevăr vecinic, că dobândeşti o încredere mai mare în opera cuiva, când îl cunoşti ca om şi-l asculţi tu singur vestindu-şi cuvântul.
       S-ar putea deci ca în curând seria acestor serbări literare şi conferinţe pornite de scriitorii bucureşteni să se constituie şi în Ungaria, în centrele româneşti, cu aceleaşi intenţiuni curate. Şi-mi place să cred că vor fi aşteptaţi cu bucurie.
                                          CATEDRA DE LIMBA ROMÂNĂ
      Sunt vreo doisprezece ani de când catedra de limba română la Facultatea de litere din Budapesta a rămas văduvită. Cu moartea lui Alexandru Roman, a întâiului şi celui din urmă profesor la acea catedră, a singurului chemat acolo pentru calităţile lui de om special în ale literaturei şi ale filologiei, a încetat orice interes pentru această înaltă tribună ştiinţifică. Cei veniţi în urmă, în frunte cu dl. Ciocan şi în coadă cu Alexici, au fost mai mult nişte crude ironii la adresa rolului şi importanţei acelei catedre şi timpul de la moartea lui Roman încoace poate fi socotit ca o adevărată vacanţă în această direcţie a învăţământului nostru superior.
      Nu că Alexandru Roman ar fi fost un savant şi ar fi reuşit să scoată elevi mai de seamă prin cursurile sale. Era mai mult un om al vremii sale, un autodidact din şcoala lui Cipariu. Dar înzestrat cu mult bun simţ, cu un frumos dar de vorbire, inima lui românească era un izvor de vecinice îndemnuri, cursurile lui te ispiteau prin evlavia faţă de trecutul nostru literar şi istoric. Era o atmosferă prielnică şi sănătoasă în jurul bătrânului academician şi tinerii noştri, sub influenţa lui, ieşeau mai oţeliţi în dragostea de neam.
      A venit însă dl. Ciocan, pricopsit cu titlul de profesor universitar pentru credinţa cu care slujise pe şeful guvernului liberal. Dl. Ciocan venise cu stigmatul umilirei politice şi a jertfirei intereselor naţionale din ţinutul Năsăudului. Iar ca bagaj intelectual pentru această catedră n-a adus nimic cu sine. O limbă românească stâlcită, o orientare nulă în materie literară, o ignoranţă crasă în ale filologiei, constituiau o ruşine pentru misiunea sa. Catedra de limba română ajunge sterilă pentru
97
români. Nici ştiinţă, nici îmbărbătări, nici caractere. Profesorul e o păpuşă în mâinile guvernanţilor.
       Şi jocul continuă. Obosit de neactivitate, Ciocanul tocit se retrage la pensie. Cel ce se anunţă să-i ia urma e Alexici, un fel de demon dezmăţat, cu toate semnele nenorocite ale renegatului. Superficial dovedit prin o scriere prăpădită asupra istoriei noastre literare; duşman declarat al limbei şi sentimentului nostru de români, prin încercarea de a deschide cursul de limba română în graiul curat unguresc, - Alexici este un arivist pe de-o parte şi o creaţie politică pe de alta, fiind din rasa celor mai perfizi transfugi şi neprezentându-ne nici o garanţie îmbucurătoare pentru viitor.
       Dar soarta îşi are şi ea capriciile ei. între şireţi şi trădători există intrigi şi trageri pe sfoară. Alexici se scufundă ca prin minune şi la suprafaţă apare un popă în civil canonic, o faţă spălăcită, supusă şi zâmbitoare, bună de uşier la sanctitatea sa din Roma. Falş ca un vulpoi, minte slabă de care nu se leagă nimic, prin oricâte şcoale ar trece, dar cu spinarea de cauciuc, -Şeghescu străbate şi se pomeneşte deodată stăpân el singur pe catedră. Trăim pare că în vremuri din basme, când fiul porcarului Ibrahim, cu traista goală şi cu mintea idem ajunse peste noapte împărat.
       Ş-acum, vă rog, iată unde am ajuns. Catedra cea sfinţită prin graiul de aur al moşneagului Sandu Roman, părintele sufletesc al atâtor generaţii, a fost pângărită. Ea a fost oferită ca preţ şi ca răsplată unui tip comun şi incult pentru serviciile politice aduse unui partid unguresc, pe socoteala neamului nostru. Ş-acum va pomi o epocă de abrutizare a spiritelor. în limba sa sâsâită, pelticul domn Şeghescu îşi va debita confuziile sale de om nepregătit; va reprezenta el, cel adânc compromis în ochii noştri, sentimentul naţional şi cultura românească în universitatea de căpetenie a ţării. Ce oameni învăţaţi, ce caractere pe urmele lui?
       Biată tinerime! Tu care alergi de la mari depărtări ca să sorbi din lumina oamenilor de ştiinţă; voi sătmăreni şi bihoreni, cu dialectul vostru stricat, cu lipsa totală de şcoală literară, cari veniţi să ascultaţi accente dragi de pe catedra de limbă română; noi candidaţi de doctori şi de profesori, cari căutaţi cu râvnă
98
 diplome şi aveţi trebuinţă de iscălitura profesorului român, -iată cine vă aşteaptă!
      Năcăjită situaţie.
      In tot cursul învăţământului limbei române la noi întâmpinăm aceste dificultăţi. Strânşi în obezile unor regulamente excepţionale, studiul limbei române la noi este dintre cele mai neglijate. Reduşi la biata cărticică a lui Lăzărici, sau la alte manuale controlate sub raportul moderaţiunei ideilor, am ajuns ca nici la facultate tinerii noştri, obligaţi a face examene, să nu mai audă o vorbă românească mai adâncă şi mai simţită.
      Iată o anomalie care nu mai poate fi trecută cu vederea şi intră de-a dreptul în rândul gravaminelor noastre politice mai acute. Oameni cuminţi au spus-o mai adeseori că în politica noastră noi nu avem încă un program cultural bine precizat şi că nu s-au stabilit încă ideile în jurul cărora trebuie să se militeze cu statornicie pe acest teren. Programele noastre politice, hotărârile conferinţelor, presa şi parlamentarii noştri nu insistă cu destulă stăruinţă asupra pretenţiilor, ce suntem în drept a le manifesta faţă de progresele -noastre în şcoală. Naţionalitate compactă, mai multe milioane de români contribuabili nu au putinţa de a-şi introduce reforme în şcoale, de a-şi ridica nivelul seminariilor sau de a-şi crea o şcoală superioară! Şi cum sunt aduşi în faţa ruşinei de a-şi vedea prefăcută în zdreanţă şi unica lor catedră de limba română? E timpul să ne gândim la toate. Şeghescu nu este un caz izolat, el este un simbol. Şi dacă nu se vor lua măsuri categorice împotriva acestor păcate politice, sămânţa intrusului de la catedra din Budapesta se va răspândi ca pirul pe pământul nostru, cotropindu-1.
                                                                VIAŢA LITERARĂ
                                                                        [II]
                                                          Scriitor şi artist • Tendinţele de azi • Proza artistică şi proza cu tendinţi • Poeţi adevăraţi şi virtuoşi ai formei • Cerna
       Ideea că artistul ar fi visătorul, care, plutind vecinic pe aripele fantaziei, ar avea numai să străbată atmosferele tainice din înălţime, iar pe pământ să se legene în tot ce este frumos şi armonic, nu mai are astăzi mulţi adepţi. Artişti în acest înţeles al cuvântului nu mai sunt decât cel mult nişte afectaţi şi suflete goale, cari în numele principiului de „artă pentru artă" îşi eterizează versul şi gândirea, trăind, ca supt puterea unei hipnoze, într-o continuă stare delirantă, fără o privire largă şi înţelegătoare pentru viaţă şi omenire.
       In schimb, numărul acelor artişti cari nu mai poartă pe umeri mantaua de cavaler romantic, ci se coboară în lumea reală, căutând acolo armoniile şi disonanţele vieţii, creşte mereu. Artistul renunţă singur la divinitatea olimpică presupusă, se amestecă cu mulţimea, îi ia toate însuşirile, îi cunoaşte patimile şi trebuinţele şi se face interpretul ei, - căci cine dintre artişti ar mai putea astăzi să prefere un odi profanum vulgus?
       Apropierea aceasta a artistului de sufletul mulţimei este o cucerire a vremii, e un bine pentru rolul public al artei - vorbesc în special de literatură - şi este un câştig pentru arta însăşi, căci orizonturile ei s-au lărgit şi problemele ei s-au înmulţit.
       Iată cum se explică deci că artistul, de pildă poetul, îşi părăseşte adeseori Pegasul şi intră în rândurile luptătorilor, facându-se un simplu scriitor realist, care îmbrăţişează tot ce este actual. în viaţa noastră politică şi socială, în chestiuni de ordine publică, artistul cere acum şi el cuvântul şi ştie să se pronunţe cu cel mai înalt meşteşug şi cu cea mai mare putere de convingere, deoarece mai are pe partea sa şi farmecul formei, care adeseori lipseşte unui publicist de rând. Cine citeşte la noi
100
articolele politice ale lui Goga, recentele articole politice ale lui A. Mirea din Cumpăna sau finele analize a stărilor sociale din nordul Moldovei, cum se oglindesc în seria de schiţe ale lui Sadoveanu, se va convinge de influenţa pe care artiştii pot s-o aibă ca scriitori de propagandă. Cine ştie că în parlamentul din Bucureşti sunt nuvelişti ca Delavrancea şi Brătescu-Voineşti şi un poet simpatizat ca Stavri, pot să-şi închipuie că această influenţă poate să crească. Iar de Coşbuc, cu sacrificiile enorme ce le-aduce culturei generale, prin bagatelizarea forţelor sale în muncă, măruntă dar utilă, nu mai amintesc, căci cine n-o ştie.
      Tendinţele tuturor acestora se pot reduce la o singură formulă: răspândirea culturii, prin razele de lumină şi adevăr, proiectate asupra mulţimei. La această operă iau parte şi alţii, îndeosebi prozatorii noştri. Proza noastră de astăzi e plină de tendinţe sociale. Nu vorbim numai de diletanţi, căci aceştia merg totdeauna peste ţintă şi sunt din cale-afară transparenţi. Dar până şi cei mai buni ai noştri se inspiră din stările de actualitate, prind în cadrul unei povestiri momente din frământările zilnice.
      Agârbiceanu al nostru de pildă pune adeseori degetul în rănile societăţii de la noi şi are un dar special de a le dezvăli. O degenerare a acestui curent fireşte că n-ar fi de dorit, căci prea multă transparenţă a tendinţelor ar merge în dauna cerinţelor de artă. De aceea trebuie să ne bucurăm că printre prozatori avem scriitori ca Gârleanu, care rămâne în lucrările sale interesat mai mult pentru partea artistică. E bine ca variaţia să nu lipsească, deoarece şi gusturile publicului sunt destul de deosebite. Gârleanu, după cum a dovedit-o şi cu ocazia recentei apariţii a volumului Nucul lui Odobac, este acela care printre nuveliştii noştri reprezintă proza modernă, căci, fără a urmări probleme, el este mai subiectiv ca orice impresionist de astăzi. Şi e frumos şi acest gen de proză, mai ales pentru cei cu exigenţe mai rafinate. Noi am preferi ca în mijlocul literaturei noastre, pusă în serviciul culturei naţionale, să se continue şi cultivarea acestui gen, atât în poezie, cât şi în proză şi cu atât mai mult că anumite talente, mai gingaşe şi mai femenine, nici nu sunt potrivite pentru cântecul înalt al vieţii şi pentru partea reală a ei...
       Şi pentru că suntem la consideraţiile generale asupra scriitorilor, fie-mi permis a atrage aici atenţia asupra unui fenomen destul de seducător în aprecierea producţiei literare de astăzi.
       Pe mulţi îi va fi surprins faptul că astăzi se scriu la noi atâtea versuri corecte. Apar poeţi cu totul necunoscuţi, nume cu totul obscure, şi totuşi, cetindu-le producţiile, ţi s-ar părea că stai în faţa unor talente încercate. Mai ales când se întâmplă să ceteşti traduceri, observi cu surprindere limba cea bogată şi versurile de o neobicinuitâ limpezime.
       Aceasta nu înseamnă altceva decât marele progres ce s-a făcut la noi pe terenul limbei literare şi uşurinţa cu care se scrie astăzi în comparaţie cu trecutul. Limba, rimele, imagini complete se i?u de-a gata şi talente inferioare reuşesc să înjghebeze forme de o perfecţiune, cum Eminescu cu trudă şi inspiraţie, abia izbutea să le făurească. Este un mare avantaj acesta, căci înlesneşte foarte mult creaţia poetică. Dar este şi un mare pericol, căci numărul stihuitorilor vulgari creşte necontenit şi cetitorul laic nu are totdeauna puterea de a deosebi pe poetul cu miez de versificatorul sarbăd. Rima şi muzicalitatea în formă pot fi duse până la un fel de virtuozitate şi înmulţirea poeţilor virtuozi, atât de mult la ordinea zilei astăzi, nu este un câştig mare pentru literatură.
       Pentru mine, în mare parte, şi tânărul poet P. Cema, al cărui volum a apărut de curând, este un virtuoz al formei. E lung şi declamatorie, e căutat şi afectat şi place la bătrâni cari[-1] admiră. Dezvoltat în şcoala romantică reflexivă, cu odele lui Klopstock, cu meditaţiile lui Lamartine, cu poeziile lui Vigny, ale lui Byron şi Shelley, el a învăţat multe de la aceştia, dar mai ales felul emfatic de a-şi analiza sentimentul iubirei. De aceea rămâne străin sufletului, dar plăcut urechii, căci prin virtuozitatea versului el pare a spune mai mult decât exprimă în realitate. Oricum însă, chiar printre virtuozii formei, Cema ocupă un loc special şi merită atenţia cetitorilor, deşi nu în măsura trâmbiţată.
                                                                 VIAŢA LITERARĂ
                                                                         [III]
                                              Cărţi cari nu trebuie să se citească • Humor şi pornografie • Un soi de reviste glumeţe • Ale noastre
       Depinde cui te adresezi. în genere, fireşte, e mai bine, când scrii la o gazetă în care mulţi dintre cititori se recrutează din pătura cea mare a burgheziei, să nu te ocupi decât de cărţile cele bune şi vrednice să fie răspândite. Dar sunt şi alţii, cari aşteaptă să-i informezi despre cărţi cari trebuie neglijate sau boicotate chiar. Căci de ce i-am lăsa să se păcălească cumpărând cărţi fără valoare şi scrise de spirite destrăbălate; de ce-am îngădui, cu ştiinţă, să li se strice gustul prin tot ce este fad şi neartistic? Când se produce mult, ca astăzi, primejdia stricării gustului e destul de mare, - încât distrugerea unei opere rele şi izgonirea ei în rafturile anticarilor ajunge o faptă din domeniul eticei sociale.
       Lasă că îndeobşte este mai bine să citeşti puţin şi bun, dar nu mult şi fără vlagă. Scriitorii mediocri şi umpluturile n-ar trebui să se răspândească atât de mult, căci nu sunt decât un balast pentru spiritul cititorilor. Şi la noi în Ardeal se face în privinţa aceasta o prea neînsemnată selecţiune. Cu tot avântul prozei tinere, e rău, de pildă, că Rădulescu Niger tot mai străbate pe la noi. Şi printre cei ce tot se mai cumpără este şi faimosul Th. D. Speranţă, cu multele sale anecdote, care cu spiritul său banal strică de o vreme încoace mai cu seamă pe băieţii de şcoală.
       Iată apărută o nouă colecţie de Anecdote de acest domn. Intr-o versificare cu totul primitivă, mai mult proză decât vers, dl. Speranţă se întoarce şi aici la ţiganii săi, la popii săi beţivani şi la glumele grosolane. Ceea ce nu se potriveşte decât la chef, ceea ce nu se potriveşte decât pentru convorbirile de distracţie brutală în păturile de rând, se preface sub condeiul d-lui
103
 Speranţă în anecdote. Glume proaste şi pornografii transparente le pune în obezile rimelor silite şi le aruncă în piaţa literară, ajungând astfel, prin lipsa de bun simţ şi mai ales prin lipsa totală de talent literar, printre corupătorii gustului de citit.
       Că există o pornire pentru îmbrăţişarea pripită a autorilor de astfel de literatură, este prea firesc. Poporul nostru are. multă seninătate în firea lui, iubeşte umorul şi satira şi este chiar de mirat cum, cu aceste însuşiri, literatura noastră umoristică nu a avut cultivatori mai de seamă. Dar poporul nostru iubeşte şi o potrivită trecere, peste ţintă în umorul său. Aluziile lubrice şi exagerarea fantastică a grotescului, precum şi micile pornografii nu lipsesc din convorbirile zilnice şi...ce e mai mult, nici din poeziile populare. Aceste semne de umor exagerat atrag multă lume, prin ciudăţeniile lor.
       După cum se ştie, Hasdeu era un mare amator de pornografii din popor, iar Creangă a lăsat în manuscris o serie întreagă de glume cu două înţelesuri, cari însă pentru caracterul lor clandestin trebuie să rămână necunoscute marelui public şi ca documente cel mult pentru cei ce vor să cunoască anumite note în psihologia poporului. însuşi Eminescu avea oarecare atenţie pentru umorul brutal din popor: printre manuscrisele lui se găsesc câteva mostre şi se mai găseşte şi o poezie originală, Gazel, în care pe rimele milă, silă, copilă, impilă, ţese o delicioasă situaţie indecentă.
       A prinde umorul pur şi fără tendinţe în opere de artă este o rară calitate, căci ne trebuie în acest scop spirite cu totul subtile. Cei mai mulţi scriitori ai noştri cari îmbrăţişează acest gen, sunt mai mult satirici, critici sociali, produc hazul mai mult prin caricatură decât prin situaţii comice fireşti. De asemenea şi pornografia încetează a fi jignitoare, când încape pe mâna unui mare artist. O femeie goală, făcută de mâna binecuvântată a unui sculptor genial, va fi o binefacere pentru simţurile ordonate, pe când sculptată de un cârpaci, te va scârbi. Şi vecinic jignitori sunt şi pornografii noştri de la revistele umoristice.
       Cei ce fac revistele umoristice cu oarecare spirit de decenţă şi cu discreţia cuvenită, sunt puţini. Cei mai mulţi, lipsiţi de talent, caută să-şi asigure de obicei cititorii prin
104
 mijloace vulgare, prin trivalităţi transcrise pe înţelesul oricui şi prin ilustraţii abjecte ca idee, cât şi ca execuţie. în anul trecut am avut în Capitală o puzderie de reviste de acestea pornografice, aproape toate efemere, dar de-o rară dezinvoltură. Ele se numesc Fitul, Muştarul, Fiorul, Cârligul, Fetiţa, Lily, Gustul, Ţânţarul, Nodul şi Scoica. De nu mă înşel, sunt chiar mai multe şi se citesc cu deosebire de tineret, pe care procurorul degeaba caută să-l reţină de la o astfel de lectură.
       Cine sunt redactorii acestor fel de reviste infamante? Nici un scriitor cunoscut. Cei ce iscălesc poartă nume ca acestea: N. Igrasie, Mitică Ghinion, Alecu Cocoşelu, Costache Boroboaţa, Năică Grandomanu, Năstase Cartaboş şi Sulea Spătarul Când se asociază doi inşi pentru aceeaşi bucată, făcută la un loc, ei pun dedesubt că „este scrisă în concubinaj de idei“ ... Şi ce tipăresc ei? întâi de toate lucruri galante, aventuri de dragoste, scene cinice de stradă şi de noapte şi în toate au tonul pe şleau, numind ruşinile pe numele lor. Revista „Guriţa" are chiar o rubrică permanentă în versuri intitulată: „Recenzia aventurilor amoroase din toată ţara“, cu amănunte despre scenele de scandal conjugal din oraşele de provincie. Altă revistă are ca motto de-a dreptul cuvintele: „De-aş mai trage câte-am tras, eu de fustă nu mă las...“
       Ceea ce cultivă mai cu predilecţie acest cor de pomografologi, sau mai bine acest cor de broaşte râioase, sunt poeziile cu cheie sau bădărăniile rimate, de obicei într-un stil epigramatic. Sunt înjosiri şi insulte mai ales la adresa femeii şi eternele glume de trotuar ale secăturilor. Unul de pildă îşi înjură astfel iubita necredincioasă, după tipicul celui din urmă slugoi:
                         Te-am iubit ca un zănatic,
                         Tu cerut-ai să-ţi dau lei,
                         Pe când eu îţi făceam ode.
                                  ...Dumnezeii tăi!
                         I-am izbit pe toţi cei care Vreau să-şi bage nasul,
                         Unde nu le fierbe oala.
                                  ...Crucea părăstasul!
105
                             Ş-astăzi pleci, mă Iaşi, infamo,
                             Du-te, fă, dar ştii,
                             Că pe urmă-ţi nu voi plânge,
                                       ...Paradisul mătii!
                             Nici nu mă voi sinucide Să mă râdă satu;
                             Du-te, lasă-mă, adio
                                       ...Nafura la tat-tu!
        Cititorii să mă ierte că le citez aberaţii de-aceste, dar e bine să ştie şi ei la ce nivel stă o parte a liţeraturei noastre umoristice. Femeia uşoară îşi are totdeauna rolul ei în acest gen frivol, căci:
                             Eu sunt înaltă,
                             Sânul îmi saltă,
                             E o plăcere să mă priveşti;
                             De eşti în stare,
                             Nu-i treabă mare,
                             într-o secundă mă cucereşti.
        E de prisos să spun că cu asemenea chestiuni de senzaţie, cu lucruri cari nu se pot reproduce aici, fiţuicile acestea îşi află căutare. Iată cum se laudă chiar ele cu succesul lor enorm:
                             Din întreaga noastră ţară,
                             Severin la Dorohoi,
                             Ne soseşte (sic!) telegrame:
                             „Rog, trimiteţi-ne foi!“
                             Asta este o dovadă Că ne dăm tot interesul Mulţumind pe fiecare Şi ne-asigurăm succesul
        Numai unele mai blege şi mai sleite de n-o duc bine. Unul dintre directorii pornografi mărturiseşte, închizându-şi revista cu mult cinism.
                             Ochiul şi cu panamaua Mi-au feştelit, neică, iacaua...
106
       Asta n-are haz, dar e stupid şi trebuie să râzi. Ne vină în minte, cu ocazia asta, ce lipsite de haz mai sunt şi revistele umoristice de la noi din Ungaria. Ce lipsită de noimă e Baba satului din Timişoara, cu traducerea glumelor ungureşti. Naive erau drăciile amicului meu Ştefu în Cucul lui cu multele strigături politice şi electorale:
                        Fraţi români, acu-i acu,
                        Să vedem cui va cânta cucul?
       Ei bine, la noi sunt oamenii mai greoi, umorul este o chestiune de fineţe spirituală, la noi nu poate exista un teren prielnic pentru pornografie, societatea noastră fiind în mare mai pudică - mai cu „pudicţiune“, cum este fratele Vasile Popovici de la Oradea - şi de aceea n-am dori ca reviste şi cărţi de aceste, fară valoare artistică şi periculoase pentru gustul literar, să afle intrare.
                                             TRECUT ŞI ACTUALITATE
       E frumos trecutul şi lumina lui romantică ne face totdeauna să-l admirăm. Avem faţă de el pietatea, proprie până şi sufletelor primitive. îl cântăm în poezie şi-l cercetăm în lucrările noastre istorice. Şi sunt anumite epoce de decadenţă în viaţa noastră socială, când vremurile mai bune ne vin în minte ca un vis de fericire, când personalităţile puternice ale eroilor răpuşi ne apar de o măreţie fantastică şi vin să ne dea tărie de rezistenţă în mijlocul stărilor vitrege. Un Mihai, un Ştefan cel Mare, Horia, Iancu şi Şaguna şi alte figuri de bronz, cari trăiesc printre veacuri, îşi întind spre noi mâna lor ocrotitoare, de câte ori ajungem la margini de prăpastie. Puterea aceasta morală a trecutului asupra noastră, îndeosebi asupra acţiunilor noastre naţionale nu se poate tăgădui.
       Adevărat că exagerată nu este şi nu trebuie să fie influenţa trecutului, căci sunt slabi şi osândiţi să piară toţi aceia, cari nu au alt sprijin în luptele lor decât gloria din trecut. Existenţa unui popor nu se întemeiază pe glorii apuse, nici pe aşa numite drepturi istorice, obţinute de strămoşi. Visarea trecutului şi aşteptarea revenirii unei stări create de alţii, aduc moleşeală şi o falsă mândrie în rândurile luptătorilor, sfărâmând cu desăvârşire simţul pentru realitate.
       . întâia condiţie însă pentru îndreptăţirea noastră la viaţă este desigur înţelesul pentru actualitate. A cântări valoarea noastră actuală faţă de celelalte popoare; a judeca normal rostul nostru în stat; a găsi mijloace sigure din propriile noastre puteri pentru îndeplinirea rolului ce ne revine în această ţară, graţie numărului populaţiunii noastre, - iată probleme cari nu se pot rezolva cu simple revendicări istorice, ci numai printr-o politică
108
 din cele mai reale. în învălmăşala de azi, cu ferocitatea duşmăniilor, nu te poţi afirma decât cu ochii deschişi pentru toate şi cu pândirea pricepută a tuturor mişcărilor adversarului, fără să te laşi surprins şi fără să renunţi la nimic din ce este al tău. în război ca în război. Când gloanţele şuieră în jurul tău, când spionii îţi cunosc poziţia ta şi toţi din toate părţile îţi dau asalt, tu strânge-ţi rândurile, chibzuieşte un nou plan de apărare şi cu Domnul înainte, căci nu e vremea de post şi rugăciune, nici de invocare a umbrelor din trecut, ci de acţiune în timp.
       S-ar părea că, într-adevăr, această conştiinţă a actualităţii, a clipei care trebuie prinsă şi exploatată, nu ne lipseşte tocmai pe toată linia. Pe ici-colo câte un zgomot la timp, câte un protest sau conferinţă, câte-o cuvântare caldă în parlament. Dar atâta tot. în general s-ar părea că slăbim în intransigenţă. An de an cercul postulatelor noastre se strânge, principiile noastre de luptă se decolorează şi nu se mai apasă cu destulă limpezime asupra celor ce voim. Dacă nu mă înşel, s-ar putea chiar vorbi de un fenomen psihologic, adică de o slăbire treptată a voinţei în viaţa noastră politică.
       Să mă explic mai de aproape.
       Dacă noi nu am admira numai trecutul în mod abstract, ci ne-am interesa şi în mod practic de isprăvile lui, am vedea uşor cum antecesorii noştri, cu toată starea culturală primitivă de pe atunci, aveau concepţii mult mai pozitive şi pretenţiuni mult mai înaintate în anumite direcţii naţionale. Şi am mai vedea cu surprindere cum acele pretenţiuni, în loc de a se mări în raport cu dezvoltarea noastră culturală, au scăzut din deceniu în deceniu, până a ajunge în halul de orice acţiune programatică de astăzi.
       Cetiţi bunăoară numai petiţia Adunărei Naţionale de la Blaj din 17 mai 1848, şi veţi vedea cu mirare programul acela plin de prevederi, din care însă, vai, au fost abandonate de generaţia viitoare punctele cele mai de seamă. Pe atunci de pildă, cu toată nepregătirea mulţimei, nu li s-a părut românilor exagerat de a cere de la împăratul dreptul la o gardă naţională românească, iar astăzi, când ungurii îşi cer cu atâta zgomot garda lor ungurească, noi nu mai avem în programul partidului nostru prevederi naţionaliste privitoare la armată. Şi în acelaşi
109
program din 1848 găsim un punct despre necesitatea înfiinţărei unei universităţi pentru românii din Ungaria:
      „Cerem înfiinţarea unei Universităţi naţionale româneşti şi dotarea acesteia din tezaurul statului în proporţie cu populaţia contribuabilă, - apoi libertate deplină a învăţământului..."
      Dar de atunci această legitimă revendicare culturală dispare din programe şi nu va fi primită probabil nici după straşnica palmă ce ne-o dă cazul d-lui Şeghescu. Noi nu avem curajul să reclamăm pentru noi nici ceea ce au obţinut mănunchiul de italieni din Austria. Ceea ce cereau la 1848 un Şaguna, un Lemenyi, Bămuţiu şi Laurian, ni se pare astăzi o îndrăzneală prea mare...
      Este o slăbire aceasta, care cu tot spiritul nostru de actualitate şi cu tot simţul nostru practic, mai ales în mult folositoarele chestiuni economice, ne pune în inferioritate faţă de cei din trecut. La vremuri mari însă - pretenţii mari! Noi am trecut de curând numai prin frământări mărunte. Dar se apropie acum dezlegări de probleme generale şi fiecare naţionalitate şi fiecare partid sunt la postul lor. Nu înţelegem de ce am fi astăzi mai cu tact şi mai moderaţi în revendicări, după decenii de evoluţie culturală şi de disciplinare a conştiinţei politice. Pentru evenimentele viitoare o augmentare a programului nostru naţional în deziderate mai precise şi mai intransigente, precum şi mai conforme cu spiritul actualităţii, se impune cu siguranţă.
                                                           VIAŢA LITERARĂ
                                                                  [IV]
                                                      Scriitorii şi problemele sociale • O manifestare cu izbândă a scriitorilor • Un critic grosolan şi zăpăcit •
                                                                       Casa scriitorilor • Carte nouă
       Efectele minunate ale apropierei săvârşite între scriitori, în vederea unei cooperări comune, pornesc a se simţi. Cu toate că aproape toţi scriitorii mai în vârstă, sceptici cum sunt, s-au ţinut cu o îndârjire vrednică de o cauză mai bună, la o parte şi n-au voit să intre în societatea întemeiată astă toamnă, rândurile tinerilor s-au strâns binişor, numele societăţii a devenit simpatic şi orice pas al ei este întâmpinat de public cu multă atenţie. în consecinţă societatea s-a aşternut pe lucru, urmărind problemele cari o ating şi intervenind cu autoritatea sa acolo unde se cuvine.
       Sunt moravuri triste uneori şi în literatură pe cari scriitorul izolat, chiar când este o personalitate puternică, nu le poate îndrepta. Sunt probleme culturale, pe cari un singur individ le poate cu greu limpezi sau populariza. Intervenind însă o societate, cu autoritatea ei colectivă, sorţii de izbândă sunt totdeauna mai asiguraţi.
       Problemele sociale ce se ivesc necontenit în viaţa publică sunt aşa de varii şi nimeni nu este mai chemat de a le urmări, a le înţelege şi a lua o atitudine faţă de ele ca scriitorii. Din acest punct de vedere credem că a fost o faptă bună manifestarea recentă a societăţii în cunoscuta afacere cu Noua Revistă Română.
       In numita revistă un scriitoraş evreu s-a legat de întreaga producţie literară a generaţiei de astăzi, căutând s-o bagatelizeze în mod cinic. Rândurile acele revoltătoare au ridicat un val de indignare. Scriitorii s-au întrunit la societate, au dat cuvenita lecţie îndrăzneţului evreu şi ocrotitorului său şi au ridicat cazul acesta la importanţa unui principiu. Poate fi în drept un străin să
111
 insulte silinţele unei generaţii de talent? Poţi să tolerezi ca indivizi fără chemare şi cu totul străini de sufletul nostru, de idealurile noastre, să se amestece în felul nostru de a ne face literatura şi de a ne plăznui viitorul nostru cultural? La toate aceste scriitorii cei tineri şi-au dat un răspuns categoric şi şi-au stabilit o platformă definitivă pentru viitor: cultura românească s-o facă românii şi orice amestec străin să fie respins cu energie.
       Că societatea scriitorilor a ajuns la acest rezultat, îi face desigur onoare. Pericolul intelectualismului evreiesc e destul de mare şi-l cunoaştem bine mai ales noi, aceştia din Ungaria, cari vedem zilnic influenţa corosivă a publiciştilor evrei asupra rasei maghiare. Oricâte motive umanitare s-ar invoca, oricâtă sofisterie ar face oameni de talia d-lui Motru, cari propagă asimilarea şi toleranţa, curentul acesta pentru păstrarea intactă a caracterului românesc în frământările noastre culturale se va menţine cu demnitate.
       Şi e curios că oricât de convingător ar fi pentru oricine acest principiu şi ori cât de mare ar fi pentru o societate literară ca să-l adopte, se găsesc1 indivizi cari încearcă să se pună de-a curmezişul. Vine, mă rog, un cap grosolan ca al lui Mihalache Dragomirescu şi caută să se facă buturugă în calea societăţii. Sunt câteva luni de când bârfelile lui nu mai încetează şi toate scrise în stilul cel mai bădăran de pe lume şi cu bănuielile cele mai urâte. Fireşte că efectul e nul, deoarece acest domn nu are nici o trecere în ochii oamenilor serioşi. Este însă totuşi extraordinar să se găsească un individ - care întâmplător se învârte şi el printre scriitori şi pe care capricioasa soartă I-a aşezat chiar într-un scaun universitar - ca să urle mereu înspre casa scriitorilor...
       Dar până ce urlă el, caravana trece. Societatea îşi vede aşa de bine de trebile ei, încât a reuşit să se instaleze în casele ei. Zilele aceste a fost mare sărbătoare în lumea scriitorilor. S-a inaugurat localul în mod solemn, în prezenţa unui număr de 30-40 de publicişti. Când preşedintele, dl. Sadoveanu, spunea că de când există literatură românească acesta este întâiul caz că scriitorii se adună în casa lor şi în numele unor idealuri comune,
                                                                1 în textul din ziar: „se gândesc", evident o eroare de tipar (n.cd.).
112
 s-a creat în sală o adevărată atmosferă de satisfacţie. Este aceasta în adevăr un mare succes, rămâne numai ca în această casă să se menţină totdeauna acest spirit de frăţie şi de înţelegere cu care s-a inaugurat.
                                                                                     * .
       Am vorbit aiurea pe larg despre o carte apărută de curând la Bucureşti, dar nu mă pot reţine să nu atrag şi aici, mai pe scurt, atenţia asupra ei. E vorba de volumul de versuri, tipărit cu un rar gust estetic, Luminişuri, de Artur Stavri.
       La noi dl. Stavri nu este cunoscut aproape de loc. Pe vremuri, când controlul critic era mai redus ca astăzi, erau mulţi scriitori trecuţi cu vederea şi nu străbăteau graniţele. Dl. Stavri de felul lui a fost un poet retras mai mult la ţară, în fundul Moldovei. Fire blajină şi modestă, n-a fost niciodată printre cei îmbulzitori şi versurile lui erau gustate mai mult în cercurile intelectuale. O singură dată a căutat să iasă mai la iveală, când, cu dl. Hodoş, a scos revista atât de interesantă Pagini literare, dar această publicaţiune a încetat destul de repede şi poetul a scris de atunci încoace destul de rar, şşa că nu e mirare dacă se vorbeşte aşa de puţin despre dânsul.
       Dl. Stavri publică versuri cam de la 1888 încoace. întâiul volum i-a ieşit la 1894 sub titlul Poezii. A mai tipărit volumele De de mult (1897), Pe acelaşi drum şi Câteva clipe. Din toate aceste a făcut acum o selecţie şi a mai adăugat o serie de inedite, scoţând volumul Luminişuri.
       Sunt multe şi netăgăduite frumuseţile lirice în acest volum. Iubitorii de idile, de dragoste bucolică, de pasteluri reuşite şi mai cu seamă de forme frumoase şi eleganţă stilistică au ce găsi în Luminişurile d-lui Stavri.
                                                           VIAŢA LITERARĂ
                                                                  [V]
                                                    Un nou jubileu Maiorescu • Spiritul sectar al serbării • Ardelenii îşi fac datoria * încercările literare ale unuifinanciar distins • în căutarea marilor talente
      N-au trecut decât vreo câteva luni de când presa şi instituţiunile culturale au adus d-lui Maiorescu oamgiile lor, cu ocazia retragerei d-sale din învăţământ. Manifestarea trecută a fost spontanee şi a avut un caracter general, căci nu s-a găsit nimeni să tăgăduiască meritele distinsului profesor de logică şi istoria filosofiei. Ce se întâmplă însă? împlinind, la 15 februarie, vârsta de 70 de ani, intimii din jurul d-lui Maiorescu îi pregătesc o nouă serbare, aceasta însă mai mult în vederea activităţii literare a septuagenarului. Mănunchiul rămas la venerabilele Convorbiri literare, câţiva oameni politici şi un număr de epigoni mărunţei, au compus o scriere omagială şi i-au oferit-o măiestrului prin graiul d-lui Delavrancea. Aceiaşi au oferit apoi banchetul obligător şi l-au preamărit în cuvântări, încolo nici o mişcare deosebită. Presa literară şi cea politică chiar a rămas în rezervă, ca în faţa unei agape în familie.
      Cu sinceritatea care ne caracterizează, vom mărturisi că acest fel de sărbătorire unilaterală este o curiozitate. După cum orice om cuminte ştie, dl. Maiorescu astăzi, când silinţele lui sunt înscrise în istoria literară, nu mai este o căpetenie de şcoală sau de sectă literară, ci aparţine literaturii întregi. O sărbătorire a meritelor sale nu mai poate fi deci o prerogativă a celor ocrotiţi de d-sa, ci trebuie să fie o sărbătoare literară generală. Cinstind pe purtătorul de cuvânt dintre anii 1865 şi 1880, ne cinstim pe noi înşine şi reputaţia noastră de oameni înţelegători şi recunoscători.
      Dar ce să vezi? Deschidem numărul omagial al Convorbirilor şi căutăm zadarnic printre colaboratori majoritatea scriitorilor de astăzi. Căutăm în lista celor ce s-au grăbit să ia parte la
114
serbare şi nu găsim dintre scriitori decât pe Delavrancea, Zamfirescu, Ciuchi şi Herz şi alţi câţiva. Lipsesc din rândurile jubilanţilor scriitori ca d-nii Caragiale, Coşbuc, Vlahuţă, Brătescu, Gorun; lipseşte toată ceata talentaţilor poeţi şi prozatori tineri, în frunte cu Sadoveanu, Goga, Anghel şi Iosif, lipsesc reprezentanţii revistelor de la Bucureşti, Sibiiu şi Iaşi. Ba nu zău: nu vă spune nimic caracteristic această lipsă? Atât de izolat trebuie să fie astăzi merituosul septuagenar şi Nestor al criticei române încât în clipa culegerii fructului muncii sale să se afle numai cu puţinii credincioşi ai săi şi marele număr de literaţi să stea cu totul la o parte?
       Ei, Doamne! Exclusivismul acesta a fost mult cultivat în Junimea de odinioară. Cum însă acuma s-a prescris şi nu mai are rost, el se răzbună într-o clipă psihologică!
       Nu se poate vorbi de aceeaşi abstinenţă şi din partea noastră, a ardelenilor. Cu toate că presa noastră a fost întâiaşi dată materialul brut, în care fina ironie a meşterului curăţitor de forme şi cuvinte a găsit atâtea exemple de exploatat, la noi s-a dat evenimentului cuvenita atenţie. în bine simţitul articol al d-lui Andrei Bârsan din Gazeta Transilvaniei s-a fixat istoriceşte rolul d-lui Maiorescu în cultura noastră, a românilor de aici. Amintirile d-lui Panţu sunt şi ele contribuţii interesante. Pentru cei ce se interesează de mersul literaturei noastre din trecut şi de astăzi asemenea constatări şi informaţiuni sunt binevenite.
                                                                                    *
       Ziarele noastre au anunţat şi ele moartea vrednicului financiar şi om politic al României, Eugeniu Carada, mort la o vârstă înaintată, după împlinirea multor fapte bune. Opera lui politică se reduce la înaltele succese pe terenul financiar şi economic, totuşi este interesant a şti că în vremurile de tinereţe, Carada lua parte activă la mişcarea intelectuală a ţării, scria drame originale şi traducea piese din franţuzeşte, cari se jucau pe vremuri cu mare succes.
       Ca ziarist la Românul, ca tovarăş mai tânăr al lui Rosetti, nici nu se putea ca să nu fie elevul demo al acestei şcoale, în cari se făceau de toate, şi drame şi versuri şi politică. Printre
 t
115
piesele lui cari astăzi fireşte stau îngropate ca toată munca diletanţilor şi a amatorilor, s-a menţinut mai mult Fata de la Cozia, care se juca împreună cu nişte melodii, scrise de compozitorul Flechtenmacher. Dintre poezii s-au reprodus acum mai multe exemple. Eu voi atrage atenţiunea în special asupra unui cântec, -care se cântă şi astăzi foarte mult în Ardeal şi pe care-1 voi scrie exact cum l-am găsit într-o ediţie de la 1857:
                           Frunzuliţă, frunzuliţă Verde de stejar!
                           Ia, vezi dragă mândruliţă Ce mai armăsar.
                           Armăsar, român, de munte,
                           Ager, sprintenel,
                           Negru şi cu stemă-n frunte Dai în foc cu el.
                           Copili(ă bălăioară Fii cu Dumnezeu,
                           Eu merg dragă feţişoară Să-mi fac rândul meu!
                           La oaste ţara mă cheamă Aidem fraţi români,
                           Să ne batem fără teamă Cu orice străini.
                           Ia-ţi viteaza săbioară Oştean, dragul meu!
                           Şi dă-ţi pentru soţioară Tot sângele tău,
                           Pentru dulcea-ţi ţărişoară Şi steagul tău străbun Mergi cu dragă inimioară Mă frate român.
        Iată cum prin opera aceasta a tinereţii, care a pătruns în sânul românimei de pretutindeni, Carada se afirmă de un om de inimă, care a şi fost şi mai târziu, când avântul şi bunătatea a ştiut să le exprime pe alte căi decât în poezie.
                                                                                                      ♦
116
       Mă surprinde se văd în presa noastră română revenind mereu jăluirea că nu avem talente mari,, că ne lipsesc scriitorii geniali. A cere e, desigur, mai uşor decât a da şi a avea poftă bună şi un gust ales înseamnă, fără îndoială, să ai stomacul sănătos. Heine numeşte publicul acesta vecinic flămând: „Ein Pferd das doppeltes Futter braucht\ şi caracterizează astfel drastic, dar foarte nimerit starea de nemulţumire şi de nerăbdare a publicului faţă de ceea ce este, precum şi exigenţele lui intelectuale tot mai potenţate.
       Talentele mari? Ei bine, asta nu se fabrică prin maşinele şcolare. Ele răsar din vreme în vreme, sunt chintesenţa şi oglinda epocei lor, sunt interpreţii veacurilor şi nu se pot improviza la cererea generală. De la o cometă la alta lumea îşi merge mersul regulat. Şi vremea de tranziţie este a celor mai mulţi, a celor vioi şi harnici, a vulgarizatorilor de idei şi de forme, prin care se pregăteşte cumva drumul pentru cei aleşi, cari vor veni să închege ceea ce alţii au frământat înainte.
       Că noi nu avem talente mari, că mulţi dintre scriitorii noştri nu ar putea sta alături de stegarii literaturei contimporane de aiurea, nu mi se pare exact. în literatură ca şi în natură sunt vietăţi de diverse mărimi şi numai toate la un loc dau o întregime armonică.
       Avem şi noi mărimi de toate categoriile, avem scriitori cari pot satisface gusturile cele mai rafinate. Şi se tipăreşte mult şi se tipăreşte bine şi nu înţeleg de ce unii nu vor să vadă pădurea de deasă ce-i.
       Numai căutaţi deci îndreptare. Priviţi în jurul vostru; puneţi mâna pe cea dintâi carte ce apare astăzi; asemănaţi-o cu cele din trecut ca formă, ca limbă, ca stil, şi veţi vedea progresul ce se face, lent dar sigur, în largul literaturei.
                                                             VIAŢA LITERARĂ
                                                                     [VI]
                                                         Literatura şi artele • Sculptura şi pictura • Muzica şi literatura populară • Viaţa în asociaţii
      între literatură şi celelalte ramuri ale artei nu s-a stabilit până acum o legătură mai caldă, deşi este firesc că aceste diferite direcţii ale manifestărei spiritului omenesc să se sprijinească şi să se împrumute reciproc. Crearea artistică, fie pe terenul poeziei, fie în partea sa plastică, are la bază aceeaşi simţire şi aceleaşi porniri sufleteşti şi ar trebui prin urmare să fie mai unitară. Apropiind de pildă sculptura, pictura şi muzica mai mult de literatură, s-ar face o transfuziune mai fecundă, s-ar stabili mai multă intimitate în dezvoltarea lor şi s-ar imprima curentelor un caracter mai românesc.
      Şi cum datoria artei în popor este de a ridica gustul pentru bine şi frumos, se va putea ajunge la acest scop numai când cele patru ramuri vor căuta să se îmbine şi să trăiască în cea mai bună tovărăşie.
      Dintre toate artele, la noi abia poezia a ajuns până acum la o influenţă mai mare asupra maselor. Cărţuliile morale pentru popor şi întâii noştri poeţi pătrunseseră de mult în toate păturile, până ce au pornit a se ivi şi câte un desenator de călindare sau câte-o daltă de diletanţi. Astfel se explică de ce1 ţinerile noastre arte plastice, pictura şi sculptura, sunt încă în mare parte în faşe şi privesc la literatură ca la o soră a lor mai mare.
      Norocul a voit, fireşte, ca în timpul când Alecsandri a făcut să învie poezia română să se nască şi întâiul mare pictor român, Grigorescu. între aceşti mari reprezentanţi ai artei române s-a stabilit o incontestabilă comunitate de simţire.
    1 în revistă „dacă“, evidentă eroare de tipar (n.ed.). 118
 Lumea poetică a lui Alecsandri, pastelurile lui cu luminişurile cele multe apar vrăjite supt puterea tainică a penelului lui Grigorescu. Literatura şi pictura se inspiră pentru întâiaşi dată din aceeaşi atmosferă şi reuşeşte să producă în public minunatele efecte pe cari le cunoaştem.
       Astăzi acest fir s-a întrerupt. Pe când în literatură stăpânesc anumite idei, pe când poeţi de seama lui Eminescu şi a altora în urma lui au agitat probleme sociale puternice, pictura şi sculptura nu s-au putut ridica la acea înălţime de expresie. O vizită în treacăt la expoziţiile anuale îţi arată că cei mai mulţi dintre reprezentanţii artelor noastre plastice sunt mai mult elevii şcoalelor străine, unde au învăţat, şi nu au aproape nimic comun cu mediul românesc. Avem o literatură românească pe care ei n-o cunosc şi din care dânşii nu scot subiecte. Avem bogăţii şi frumuseţi în ţară, pe cari ei nu le văd cu toate particularităţile caracteristice. Avem un trecut istoric, cu figuri măreţe, avem basme şi mituri cu poezia lor romantică şi toate aceste elemente nu-şi au încă locul lor în sculptura şi pictura noastră. E desigur o lacună mare aceasta, - lacună pe care nu o vom găsi de pildă la unguri, cari răuşesc aşa de bine a-şi afirma caracterul rasei lor şi în alte ramuri ale artei decât în literatură.
       Mai bine stăm însă cu muzica. Cu tot diletantismul mult ce se face pe acest teren, înţelegerea pentru versul popular şi melodia lui a fost mai mare. De la Alecsandri încoace, care stăruia atât de mult pe lângă bucovineanul Niculi să armonizeze horele româneşti, numărul colecţionatorilor şi al interpreţilor de muzică populară a crescut şi cu ajutorul corurilor şi al unor maeştri de mâna întâi, melodiile populare s-au răspândit peste întreaga întindere românească, fiind astfel unul din cele mai fericite izvoare pentru însetaţii de artă. Păcat numai că artiştii muzicanţi români se mărginesc la atât şi nu fac un pas mai departe, la poezia cultă. Este totuşi o probă de stare primitivă, dacă, în afară de câteva romanţe de o valoare poetică mai problematică, compozitorii noştri nu găsesc alte subiecte în creaţiunile poeţilor noştri. E plină literatura noastră de versuri melodioase şi e încărcată limba noastră de sonorităţi şi nici Eminescu, nici numărul mare de trubaduri veniţi în urmă, nu-şi au până acum compozitorii lor. Şi veţi recunoaşte că aici rolul
119
muzicei ar fi mare. Schubert a dat mare sprijin lui Heine şi altor lirici. Wagner a reînviat toată mitologia germană. Cuvine-se oare ca noi să ne oprim la Mama lui Ştefan cel Mare de Dima sau la lucrările uitate ale lui Flechtenmacher? Ce zici şi tu, frate Tempea?
      Iată dar o serie de dovezi, că literatura nu are sprijinul necesar în celelalte ramuri ale artei, ceea ce este o piedică firească în răspândirea ei.
      Ar fi'însă mijloace ca să producă o schimbare în această direcţie. Aţi văzut cu toţii că sezonul vremii de astăzi este spiritul de organizare pe toate terenele artelor. Scriitorii s-au asociat. Pictorii şi sculptorii bucureşteni au şi ei „Tinerimea artistică" şi alte societăţi de toate categoriile. Cei ce cultivă muzica, prin chiar natura artei lor, au înţeles, mai demult puterea unirii şi societăţile corale de astăzi, în frunte cu „Carmen", îşi iau zborul lor spre un tot mai mare progres. Acest spirit de solidarizare în vederea unei activităţi mai concentrate aduce de la şine îndemnul de a căuta o apropiere de interese. Societăţile aceste multiple ar trebui să caute să se cunoască, să-şi vadă idealurile comune, să-şi lămurească rostul lor în viaţa publică. Contactul între toţi şi comunicarea reciprocă de idei şi de sentimente ar da desigur roade bune în direcţia de care vorbim.
                                     CERCUL ROMÂNILOR DE PESTE MUNŢI
      Este foarte firesc ca să ne bucurăm de orice mişcare întreprinsă în sprijinul culturei noastre naţionale. Şi îmi închipuiesc că ştirea despre alcătuirea unei nouă societăţi la Bucureşti, al cărei scop e să vegheze şi să ajute îndeosebi la îmbunătăţirea stării culturale a poporului român din statul ungar, a produs o vie mulţămire şi a deşteptat, poate, nădejdi serioase. Astfel trebuie să cred cel puţin după satisfacţia cu care presa noastră a înregistrat comunicatele „Cercului românilor de peste munţi“, precum şi opiniile iscălite de prezidentul societăţii, de dl. profesor Mândrescu.
      Cu toate acestea sunt oameni cari nu împărtăşesc această bucurie, ci, dimpotrivă, judecând mai profund rostul şi modul de înjghebare a cercului, nu găsesc pe deplin justificată înfiinţarea lui. Părerile acestora le voi rezuma aici cu atât mai mult, că sunt împărtăşite şi de mine şi socotesc a face un serviciu cauzei culturale, semnalându-le.
      Ca principiu, desigur nu este nimic de zis. Că românii din Ungaria, stabiliţi în România, rămân sufleteşte atât de strâns legaţi de problemele de viaţă agitate acasă, este foarte natural. Astăzi, când slovacii emigraţi în America aduc atâtea jertfe pentru partidul şi presa lor din Ungaria, nu poate să surprindă dacă emigranţii noştri vor să procedeze asemenea. Astăzi, când mijloacele de luptă culturală în Ungaria sunt aşa de reduse, când un popor prigonit, cu o situaţie economică inferioară ca a noastră, este lipsit de sprijinul oficial al statului şi este lăsat în singura grijă a lui, - din orice parte ar veni o încurajare, un razim moral sau material chiar, sunt binevenite. Dar să ne ierte aceşti binevoitori când le-om spune că forma în care-şi oferă bunele servicii este inacceptabilă.
121
      Să ne explicăm.
      O societate numai atunci poate avea o autoritate morală şi o influenţă vădită asupra scopurilor urmărite, când prin numărul, energia şi capitalul ei poate să obţină rezultate pozitive. La poporul german cunoaştem o singură societate de acest fel, mult numitul ,JSchulverein‘\ sub scutul căruia se adăpostesc elementele germane de pretutindeni. Dacă deci era să se creeze şi la noi această instituţie, independentă de fluctuaţiile politice şi de situaţia României ca Regat, ea trebuia să aibă un caracter general, să cuprindă capetele şi inimile cele mai de seamă ale fruntaşilor de astăzi şi să cheme la muncă pe aleşii neamului de pretutindeni, fără deosebire de hotară şi de provincii. Atâta simţ pentru realitate puteau să aibă şi întemeietorii cercului şi să vadă că cultura, fiind o chestiune care ne priveşte pe toţi românii deopotrivă, nu poate fi lăsată în grija unei grupări cu nuanţă provincială.
      E sigur că nu e mare lucru să vezi cum astăzi năzuinţele tuturor tind spre o contopire armonică a sufletului românesc. Principiul unităţii se poate întrevedea cu uşurinţă din toate mişcările noastre literare şi artistice. Orice acţiune culturală din Regat are răsunet viu în rândurile celor subjugaţi şi orice scriitor de la noi se simte la largul lui în metropola României. Prin urmare e o faptă pripită când, neţinându-se seama de aceste curente, se face separatism, se constituie cercuri pe provincii şi cu misiuni speciale.
      Când ne gândim la trecutul zbuciumat al culturii noastre şi ne amintim de împrumuturile reciproce ale provinciilor române, din seria lungă a dascălilor ardeleni pătrunşi ca apostoli în România şi de limba dulce a lui Alecsandri, care a redat ardelenilor conştiinţa unui echilibru în limba literară, ne dăm şi mai bine seama că de această unitate nimeni nu mai are dreptul să se atingă.
      Şi-apoi mai este şi o chestiune de delicateţă. Un român stabilit odată în România, nu ar mai trebui deloc să lucreze ca „român de peste munţi“, căci riscă a se pune astfel într-o situaţie ciudată faţă de însăşi concepţia românismului. Oamenii aceia, mulţi şi de omenie, harnici profesori, ziarişti şi negustori, sau buni meseriaşi ce sunt, s-au solidarizat deplin cu interesele
122
       oricărui cetăţean român şi nu le mai stă bine o atitudine echivocă. Lumea e succeptibilă, concurenţa în toate ramurile activităţii publice e mare şi nu este bine ca prin separaţiuni de aceste să se dea material de colportat cârtitorilor, nici să se dea prilejuri de bănuieli că la baza acestor fel de grupări provinciale ar putea fi şi tendinţe mai mult decât culturale.
       Iată pentru ce găsesc că înfiinţarea „Cercului românilor de peste munţi“ a fost o faptă caritabilă. Şi dacă iniţiatorii bucureşteni şi-ar da mai repede seama de asta, dacă n-ar avea nici un orgoliu să ţină prea mult la titlurile de prezidenţi, viceprezidenţi şi membri în comitet, ar desface îndată această tânără asociaţie şi ar intra, dacă tocmai ţin să facă ceva pentru fraţii lor de-acasă, în alte societăţi cu caracter mai general, de cari mai sunt la Bucureşti.
                                                               VIAŢA LITERARĂ
                                                                      [VII]
                                                          De ale noastre •Ardelenii şi cultura noastră •Avem literatură şi n-avem oameni de ştiinţă • în căutarea unui istoric • Reflexiuni
       Să mai vedem odată şi de nevoile noastre de acasă. După cât văd, sunt foarte puţini aceia în presa română din Ungaria şi Ardeal, cari să-şi facă o specialitate din urmărirea momentelor culturale, să cerceteze diverse fenomene pe tărâmurile vieţii intelectuale şi să le facă potrivitele comentarii. De ani încoace se poate observa că probleme de natura aceasta rămân cam în umbră sau se tratează în chip cu totul superficial. Mişcarea politică şi greutăţile economice se pare că absorb atenţiunea tuturor şi nu mai lasă răgaz pentru preocupările de ordin mai puţin brutal.
       Şi nu e bine să se întâmple astfel. în regatul ungar trăieşte un popor românesc compact, cu trecutul său, limba şi credinţele sale şi chiar dacă el nu ar avea legătură cu elementele româneşti de aiurea, sau chiar dacă prigonirile ar fi mai vijelioase, el ar putea să-şi aibă viaţa sa culturală mai intensă. Ca număr, românii ardeleni constituie o forţă; ca însuşiri sufleteşti ei se pot mândri cu multe; de virtuţi au dat pururea probe, - aşa că românii de aiurea şi în special cei din Regat sunt în dreptul lor să aştepte ca la cultura noastră generală ardelenii să contribuie în mai mare măsură de cum se întâmplă în realitate. Căci, orice s-ar zice, pe vremuri coeficientul cultural era mai mare în Ardeal, personalităţile mai multe, încât Asachi având trebuinţă de profesori pentru şcoalele din Iaşi, a găsit un mare număr de oameni cu carte prin centrele ardeleneşti.
       Facem, fireşte, excepţie cu literatura. în această privinţă n-are nimeni a se plânge. Talentele ardeleneşti au dat şi continuă a da un bun sprijin vieţii literare generale, proza şi
124
       cântecele noastre se împletesc în mod întregitor cu literatura fraţilor mai mari. Dar atât. Literatura rămâne tot mai mult singurul teren pe care ne întâlnim, pe când celelalte direcţii rămân neglijate.
       Ardealul românesc nu mai produce oameni de ştiinţă. Mă uit la saşii noştri: sunt aşa de puţini faţă de noi şi au aproape aceeaşi situaţie politică. Dar câtă ştiinţă fac ei! Câţi oameni cu carte nu se ridică în mijlocul lor! Ce bogate sunt colecţiile lor istorice şi schiţele monografice! Ce frumoase sunt dicţionarele lor de tot felul! Ce pline sunt muzeele lor industriale şi cele de ştiinţe naturale. Iar la noi? Unde sunt cărţile înţelepte, unde sunt revistele cu discuţii în jurul momentelor curente din ştiinţă; unde sunt şi ce lucrează ceata cea colosală de profesori din Braşov, Blaj, Năsăud, Brad şi Beiuş şi ce fac cei de la seminarii? E atât de mic orizontul şi atât de puţină energia lor, încât abia le ajunge pentru şcoală, îşi pulverizează toată ştiinţa. Toată cinstea corpului nostru didactic!
       Dar precum există, zice-se, o viaţă pe pământ şi alta de apoi, ar trebui să se gândească şi la faptul că adeseori pe lângă activitatea şcolară, mai poate exista şi una extraşcolară, unde fiecare dascăl îşi are o largă misiune apostolică pentru răspândirea ştiinţelor, şi unde are cel mai bun prilej de a duce o viaţă mai puţin somnoroasă...
       Dar, ca să mai deschid o paranteză, aş mai face o întrebare. Unde ne sunt advocaţii noştri fără număr, unde doctorii şi ceilalţi tineri cu carte ieşiţi din băncile universitare? Prin ce se manifestă ştiinţa lor; cine studiază obiceiurile noastre juridice; cine scrie vreo carte pentru vulgarizarea principiilor de drept sau pentru îmbunătăţirea igienei ţăranului? Zădamice întrebări. Se scuză cu toţii cu mediul nepotrivit, vitrigitatea timpului, cu dificultăţile politice şi în fond nu sunt decât întrelăsări şi neglijenţe vinovate.
       Starea aceasta se poate constata, de câte ori arunci privirea asupra bărbaţilor noştri mai de seamă, căutând după cei mai aleşi, în vreun scop oarecare. Se întâmplă aceasta îndeosebi de câte ori este vorba să se aleagă un român ardelean la Academia Română.
125
       Se ştie anume că Academia Română este sinteza culturii noastre naţionale şi s-a întemeiat pe principiul că românii din toate provinciile să fie în număr egal reprezentaţi în acest areopag cultural. La început nu era atât de greu să găseşti numărul suficient de ardeleni şi bănăţeni. Pe la 1865 trăia încă viguroasa generaţie â lui Cipariu şi Bămuţiu, cari, dacă aveau în multe privinţe teorii exagerate, aveau cel puţin avantagiul de a şti multă carte şi de a fi scris lucrări de valoare. Cu timpul însă falanga aceasta de bărbaţi s-a micşorat şi mulţi dintre cei primiţi în urmă printre rândurile nemuritorilor nu aveau decât calităţi de oameni cu greutate în viaţa socială sau politică din Ungaria, fară însă să fi înregistrat succese pe terenul ştiinţific sau literar.
       De greutatea asta, după cât văd, va trebui să se izbească Academia în curând, când în luna lui mai, va fi chemată să aleagă un nou ardelean de membru în secţiunea istorică. Cine a mai rămas, după harnicul şi inteligentul canonic de la Blaj, la noi un bun istoric şi un neobosit cercetător pe terenul istoriografiei române? Care poate lua asupra-şi demnitatea de a sta în rând cu generaţia lui Onciul şi Bogdan Ion, cu cari ne mândrim? Alegerea e grea.
       Colo, într-un sat prin Banat s-a preoţit de curând un istoric cu multă răbdare la studiu şi cu multă chibzuinţă la lucrări, dl. dr. Ion Sârbu. Temeinica d-sale monografie a lui Mihai Viteazul i-a fost recunoscută şi ştiinţa l-a îmbrăţişat cu recunoştinţă, dar dl. Sârbu, după convingerea mea, este o figură antiacademică. în toată fiinţa lui are ceva din primitivitatea fiului pădurei, ceva antisocial şi nu mă mir că nu întruneşte nici o simpatie.
       Dar afară de Sârbu nu mai avem decât un singur istoric cu merite şi acesta este tânărul protopop de la Sălişte, sprintenul şi bunul stilist, omul cu educaţie modernă şi mintea sănătoasă care este dl. dr. I. Lupaş. în primele sale începuturi, în articolele de polemică cu Jancso Benedek şi în alte articole neiscălite, dar mai cu seamă în splendida monografie a lui Şaguna, Lupaş se afirmă ca o forţă instruită, ca un învăţat cu sisteme proprii de cercetare şi mai presus de toate, ca un tânăr căruia îi stă deschisă o întreagă carieră. Atâta comoară de istorici avem şi noi şi dintre aceştia va avea să aleagă şi Academia.
126
       Aceasta este astăzi situaţia la noi pe scara intelectualităţii. Pe cum vedeţi, nu în literatură ne lipsesc talentele, pe cum discutam şi zilele trecute. Ne lipsesc talentele de seamă în alte direcţii, ne lipsesc bărbaţii cari să ne creeze preocupări mai serioase pe terenul ştiinţelor şi al învăţămintelor practice, ne lipseşte probabil şi vreun geniu politic, şi de-aci această viaţă publică lentă, greoaie şi incoloră, pe care o duc ai noştri de-acasă, cu prea puţine excepţii.
                                                     VIAŢA LITERARĂ [VHI]
                                                        De-ale teatrului • Două teatre, doi directori • Literatura dramatică originală • O piesă a lui Zaharie Bârsan • Succesele artistei Olimpia Bârsan
       încă vreo lună de zile şi stagiunea teatrelor se închide. Cum începe a da mugurul, artiştii dramatici sunt cuprinşi de dragul naturii, de dorul pribegiei prin provincie şi trebuie să le dai libertatea de acţiune. Sătui de atâta disciplină, de repetiţiile nesfârşite, de torturele directorilor capricioşi, ei se resfiră prin toate oraşele din provincie şi acolo, de capul lor, îşi continuă distracţiile sau dau spectacole prin sălile mărunte şi pe scenele primitive. Când te gândeşti la viaţa asta intensă pe care o duc artiştii noştri dramatici, cu multele variaţii şi experienţe, cu bogatele impresii ce le pot culege, îţi pare rău că nu s-a găsit nimeni dintre dânşii să reuşească a fixa, la memorii sau amintiri, tot ce au văzut şi trăit.
       Amintirile d-nei Aristiţa Romanescu sunt curat scrise, dar în genere nu cuprind mult. Mai instructive sunt observaţiunile din cunoscuta cărticică a lui Bârsan, în care se dezvălesc câteva stări sociale din Ardeal. Câte n-ar reuşi însă să ne spună, din călătoriile şi misiunile lor, aceşti artişti vaganţi de prin oraşele provinciale ale României, unde terenul de observaţie este atât de pitoresc!
       Prevăd că la închiderea stagiunei, cele două teatre bucureştene vor prezintă bilanţuri satisfăcătoare. Dezvoltarea gustului pentru teatru şi muzică a luat proporţii atât de mari în anii din urmă, încât directorii şi impresarii de trupe nu mai au de ce se plânge. Teatrul Naţional de supt conducerea d-lui Pompiliu Eliade, cu toate oscilările în direcţia ce i se dă, a atras multă lume. Iar teatrul particular al d-lui Davila, care cultivă mai mult o literatură dramatică selectă din străinătate, a avut succese necunoscute până acum în mişcarea noastră teatrală.
128
Cele două instituţiuni, departe de a se slăbi unele pe altele, cum se presupunea când dl. Davila a provocat această dezbinare, ele continuă a se completa reciproc. Ceea ce Teatrul Naţional, ca instituţie semioficială, nu poate da ca rafinament şi modernism, se admite pe cealaltă scenă şi ceea ce nu se potriveşte cu ideile estetice mai înaintate ale d-lui Davila, adică tendenţionismul patriotic prea colorat, apoi problemele etice şi de utilitate prea transparente se introduc pe scena principală. Este deci un bine în realitatea asta ce s-a născut, un bine şi pentru public, şi pentru autori şi traducători, dar mai ales pentru artiştii dramatici, cari au un bun prilej de a-şi îngriji jocul şi a-şi arăta toată măsura talentului lor.
      Ar urma în mod firesc ca în faţa creşterei interesului public pentru teatru să se înmulţească şi producţia de lucrări dramatice originale. Se vede însă că deşteptarea acestei ramuri literare merge mai cu zăbavă. Se fac ele încercări, dar cine poate numi scriitori dramatici pe toţi acei începători, ale căror piese se joacă o dată, de două ori, la teatru, pentru a se pierde în urmă pentru totdeauna în nesăţioasele rafturi ale arhivelor. De Viforul şi de Apusul d-lui Delavrancea nu mai zicem nimic. Secretul reuşitei acestor drame istorice îl cunoaştem. Am citit, undeva, de curând, afirmaţia că reuşita unor drame nu este totdeauna un eveniment artistic, ci mai mult un eveniment social, o probă că a găsit răsunet în mulţimea puţin exigentă. Şi vorba aceasta se potriveşte şi la piesele d-lui Delavrancea. Mai puţin fericiţi ca dânsul au fost însă alţi autori. Tot în stagiunea asta s-a jucat la Teatrul Naţional Noaptea învierii de Benjaminul literaturii noastre dramatice, tânărul A. Herz. Dl. Herz are el unele predispoziţii de scriitor dramatic, dar plăpând deocamdată şi cu puteri modeste face impresie slăbuţă şi nici piesa aceasta nu s-a menţinut. Tot spre vecinică pomenire a pornit şi Chinul d-lui A. Florescu, un diletant din cercurile aristocratice, care caută să iasă la suprafaţă ca scriitor dramatic, fără însă a nimeri vreun subiect de seamă şi fără a avea vreo profunzime.
      Vom vedea zilele acestea dacă d. Z. Bârsan ne va da mai mult decât celelalte victime ale bunelor intenţiuni. D. Bârsan a avut anul trecut un debut onorabil cu piesa Mărul, în care fireşte se întrevedeau încă urmele unor concepţii romantice din
129
tinereţe. Acum ne vine cu o piesă nouă, cu un subiect mai apropiat de viaţă şi de mişcările ei. Sirena, lucrarea ce se va juca peste câteva zile, are subiectul scos din lumea artistică în care, precum se ştie, se petrec atâtea fenomene sufleteşti potrivite a fi îmbrăcate în forma dramatică. Eroina este un tip psihologic, o femeie modernă care se ridică cu mijloace artificiale pentru a se convinge în sfârşit că n-are talent şi a se prăbuşi în o mocirlă de amoralism. în jurul ei e o lume întreagă de tineri şi bătrâni, de femei de tot felul, e zgomot şi plăcere, strălucire şi mizerie şi totul sfârşeşte ca un vis urât, ca o catastrofa sufletească. Cum zic, aşteptăm s-o vedem jucată, s-o privim mai amănunte şi atunci ne vom spune cuvântul mai pe larg.
       Interesant este că soţia autorului (de altfel şi el însuşi) ţine un rol de căpetenie în această piesă. D-na Olimpia Bârsan nu a înşelat pe nimeni în aşteptările sale. Ardelenii, cari mai anii trecuţi au salutat cu atâta căldură debuturile tinerei artiste, pot fi mândri că ei au fost cei dintâi cari au semnalat, fără rezervă, calităţile acestui talent al scenei. în cursul stagiunei ce expiră, d-na Bârsan a interpretat rolurile de femei de întâiul rang în aproape toate dramele şi tragediile jucate. După cele două Oane ale lui Delavrancea, a făcut de curând o creaţie din Electra lui Sofocle şi presa îi cântă ode, prevestindu-i un mare viitor. Rămâne acum ca şi din Sirena soţiorului d-sale - cum face soţia lui Maeterlinck cu rolurile de seamă din dramele bărbatului său
 - să scoată toate acele simţiri şi mişcări pe cari autorul li-o fi întrupat.
       îşi are şi viaţa poezia ei! Să ai o soţie care să contribuie la menţinerea şi răspândirea nimbului tău de artist, este desigur un frumos ideal.
                                                            VIAŢA LITERARĂ
                                                                    [IX]
                                                              Darul oratorieija români • în România •
                                                         La noi în Ardeal • în contra retorismului în artă • Pericolul frazeologiei în literatură
       Printre multe însuşiri moştenite, românul mai are şi pe aceasta: el e născut orator! Vremurile de obidă şi de apăsare nu i-au făcut firea mai închisă, nici nu l-au silit să pună strajă gurei sale. Tăcut e numai ciobanul, care în liniştea văilor şi a munţilor1 îşi destăinuieşte urâtul şi amarul singurătăţii cel mult prin glasul de fluier. Ursuz şi monosilabic e numai ţăranul, vecinic îndoielnic şi neîncrezător. Dar cu încetul se pare că şi ţăranul mai prinde limbă. La Răşinari am auzit pe Nae Pricină, în o şedinţă comunală, discutând legea vânatului, cu verva unui jurisconsult de mâna întâi. La Vâlcea, în România, un alt ţăran m-a uimit cu puvoiul de cuvinte în contra legilor agrare. Iar din satul meu ţin minte bine, ce sfătoşi erau fruntaşii sinodului parohial. Da, da, se vorbeşte mult şi se vorbeşte uşor într-o parte şi în alta. Gândul şi vorba se potrivesc cu o tot mai mare îndemânare.
       Sunt însă anumite deosebiri, după regiuni sau provincii, după împrejurările istorice şi cele sociale, de astăzi. Stările politice, felul cum s-au dezvoltat limba şi libertăţile individuale contribuie toate la pronunţarea tot mai mare sau tot mai redusă a darului oratoric. în orice caz e dovedit că astăzi, supt acest raport, România stă în frunte.
       Cetăţeanul Regatului român manifestă calităţi de elocvenţă încă de tânăr. Studentul român este un orator dibaci, în întrunirile lor, studenţii sunt de o volubilitate extraordinară a frazei, fac jocuri de cuvinte şi comparaţii iscusite şi dezvoltă mult temperament. în sfaturile partidelor politice răsar apoi
1 în periodic, greşit ,,muşchilor‘\n.tă.).
131
 atâtea guri de aur, atâţia meşteri ai vorbei patetice, încât pentru observatorul interesat sălile de întrunire ale oraşelor sunt adevărate locuri de distracţie. La toate aceste mai adăugaţi elementele vorbitoare din mişcarea culturală şi mai ales cooperativă de la ţară unde cuvântările în timpul din urmă curg gârlă şi veţi vedea că România e astăzi într-o epocă de oratorie. Câte se spun şi cât sunt de substanţiale aceste vorbiri nu pot să ştiu.
       Judecând după chipul cum se desfăşoară de obicei panoramele de la Dacia şi Eforie, evident, sâmburele practic al acestei oratorii fecunde este puţin şi polemicile dintre partide şi oratori rămân sterpe. Dar forma n-o poate contesta nimeni: în formă, la gesturi, în atitudini, în lărgimea şi sonoritatea frazei nimeni nu întrece pe retorii noştri.
       Altfel stăm la noi în Ungaria. Excepţie fac doar bănăţenii, aceste simpatice naturi de artişti, cari ne prezintă un aluat etnic pururea fin şi interesant şi au calitatea oratoriei mai dezvoltată, vorba mai scurtă, gândul mai senin. Din Ardeal şi din celelalte regiuni se desface însă un spirit ceva mai greoi. Vorba aceea tărăgănată şi cu accent unguresc, auzită prin sinoade şi congrese, face impresie ciudată. Formalităţile acele curioase cu „Domnilor şi fraţilor, mă rog de cuvânt...“, cum se obişnuiesc la banchetele noastre culturale, dau festivităţilor acestora un aer medieval şi sombru. Iar limba, se ştie, lasă atât de mult de dorit. Am citit de pildă o serie de cuvântări ale oamenilor noştri politici către alegători. E o limbă aşa de împestriţată, atât de plină încă de termini politici şi administrativi de origine latină, încât, cu tot focul naţional ce pâlpâie în ea, poporul nu o poate gusta şi înţelege. Nu zic că în aceste regiuni oratorii sunt lipsiţi de elocvenţă. Provincia care a produs pe Gheorghe Lazăr, care numai prin puterea cuvântului a putut deştepta începutul de mişcare culturală; neamul care a produs un orator revoluţionar ca pe Bămuţiu, - nu pot să fie fără oratori. Dar forma, iată ce ne lipseşte. Când limba uşoară şi sprintenă va sălta şi pe buzele cuvântătorilor noştri, vom face, evident, un pas înainte.
       Pornirea aceasta spre forma oratorică se resimte adeseori şi în viaţa noastră artistică. Din nenorocire însă retorismul sau exagerarea prin cuvinte este aici un semn de primitivitate. Un
132
 scriitor german ne spune, că „wo Begriffe fehlen, da stellt ein Wost zur rechten zeit sich eiri\ - unde lipseşte ideea, cuvântul salvator se iveşte repede. Poeţii noştri mai vechi, copleşiţi de sentimentul patriotic sau învinşi de puterea iubirei, întrebuinţau adeseori forma aceasta declamatorică şi înlocuiau cuprinsul de idei prin farmecul cuvântului. Nimic însă nu se păstrează mai greu pentru viitor, ca acest gen încărcat în artă. Cuvântul e numai haina, ce se învecheşte şi nu trebuie să amăgească pe nimeni. Dacă printre poeţii noştri de astăzi se simte o schimbare, dacă cei emfatici şi greoi sunt înlăturaţi, este o probă că gustul s-a rafinat şi suntem pe cale a scoate retorismul din arta poeziei, pentru a-i lăsa strălucirea firească.
      Poate tot graţie acestui retorism inerent firei românului avem astăzi un spectacol trist în presa noastră literară. De mult adică frazeologia goală n-a fost atât de stăpână pe paginile ce se tipăresc cu nemiluita ca acum. Avem critici, ca pe nenorocitul de limbut Mihalache, care de ani de zile vântură fraze, de o rară incoerenţă, - un material de reviste umoristice. Avem informatori care, fără să-şi pună creierii la contribuţie, îşi razimă toată îndreptăţirea lor de fi pe o serie de clişee, pe cari le împodobesc cu un nămol de vorbe, pentru a-şi zăpăci cetitorii.
      Vedeţi dar că talentul oratoric, înnăscut românului, poate fi şi păgubitor, căci, alături de gânduri bune, răspândeşte şi multă pleavă orbitoare şi în loc de a lumina, aşează ceaţă peste minţile buimăcite de puterea cuvântului.
                                                          VIAŢA LITERARĂ
                                                                 [X]
   Lipsa de lucrări etnografice • Monografiile „ Tribunii" • Cum lucrează ungurii • Un program de orientare pentru adunarea de material * Muzeul etnografic din Bucureşti
       Afară de câteva lucrări, apărute în editura Academiei Române, se dă la iveală un material prea puţin însemnat, pentru ca să putem zicş că suntem pătrunşi de importanţa studiilor etnografice. Noi suntem desigur o rasă cu multe şi originale particularităţi. Ne deosebim enorm de celelalte neamuri din jurul nostru. Ne avem felul nostru de a fi în toate. Iar însuşirile aceste speciale, cari constituie obiectul etnografic, nu sunt fixate. Ne lipsesc studiile şi materialul cuvenit pentru viaţa intimă a poporului, cu tainele gospodăriei lui, cu manifestările lui sufleteşti. Nu avem o privire generală asupra părţii exterioare a vieţii lui, asupra modului cum îşi întocmeşte traiul, cum se îmbracă, cum munceşte sau se distrează. Tot ce s-a făcut până acum, de la deşteptarea interesului pentru literatura poporului încoace, tot ce s-a scris despre obiceiuri, credinţe, despre jocuri şi sărbători, a fost mai mult diletantism. Sistemul, studiul şi ştiinţa au lipsit. Poate numai cele două albumuri ale d-lui Comşa, apărute de curând, dacă mai corespund unor puncte de vedere superioare, îngăduindu-ne să privim mai adânc în abilităţile artistice ale poporului. Iar în lipsa acestor lucrări pregătitoare este foarte natural ca o carte asupra Psihologiei poporului, cum a fost cea scrisă acum doi ani de un prezumţios, dar cam încurcat profesor Drăghicescu, să nu reuşească.
       Desigur, nu sunt cel dintâi care îmi dau seama de inconvenientele acestei lacune în literatura noastră. Căci de la Tribuna veche din Sibiiu, printre cari erau, între alţii, şi economişti de frunte ca fraţii Brote, au apreciat la timp necesitatea acestor cercetări şi au făcut o vie propagandă pentru descrierile monografice ale comunelor româneşti. Rezultatul a
134
 fost că s-au dat la iveală câteva monografii de comune româneşti situate în mărginime. Cum însă iniţiatorii aveau în vedere mai mult consideraţii economice; era natural ca acele monografii să se mărginească la date statistice şi constatări istorice. Ele n-au pus în evidenţă partea sufletească a populaţiei, nici însuşirile cari îi aparţin numai ei, în deosebire de alte neamuri. Nici nu se putea! Pentru partea asta ă monografiilor preoţii şi învăţătorii, obişnuiţi autori de astfel de lucrări, ar trebui să aibă mai multă pregătire şi o înţelegere mai ageră pentru nota originală în viaţa poporului. Este şi aceasta o chestiune de specialitate.
      Şi câtă vreme noi rămânem în urmă, sau numai cu întâiele începuturi pe acest teren, aiurea se lucrează cu sistem. Până şi ungurii, la cari ştiinţa aceasta este de origină destul de proastă, au făcut în anii din urmă câteva lucrări substanţiale în fond, iar ca formă şi execuţie de o rară frumuseţe. Voi releva numai câteva, pentru a arăta direcţiunea în care se mişcă preocupările lor. A apărut, de pildă, o carte mare a lui Szendrei Iânos despre Portul unguresc în dezvoltarea sa istorică. După vechi desemnuri şi manuscrise, după întâiele cărţi tipărite şi din urmele costumelor de astăzi Szendrei a reuşit să dea o icoană complectă a fazelor prin cari a trecut îmbrăcămintea la unguri, cari au fost influenţele străine şi cari proprietăţile de rasă, care a fost, în sfârşit, gustul lor pentru forme şi culori. O altă însemnată operă etnografică a tipărit la 1907 şi 1909 d. Malonyai Dezso, în două volume mari, cu sute de ilustraţii sugestive, arătând pe larg Arta poporului unguresc din comuna Kalotaszeg şi din Săcuime. Autorul acesta porneşte descrierea sa cu interiorul caselor ungureşti şi cuprinsul lor, cu felul de a clădi o biserică naţională, de a împrejmui o casă sau un cimitir; trece apoi la port, la simţul de ornamentaţie, la curiozităţile acaretelor şi la alte amănunte, pururea interesante pentru a lămuri vreo mică problemă de cultură naţională. Şi câte nu s-ar mai putea cita din aceste prea frumoase cărţi, în cari se cuprind1 comorile vecinilor noştri şi, poate chiar, atâtea influenţe de-ale noastre asupra lor.
     1 în revistă urma un în, inutil (n. ed.).
135
      Fireşte, acest fel de opere nu se fac decât de oameni competenţi (şi s-ar găsi ei cu oarecare bunăvoinţă!), dar necesitează şi sume însemnate, iar instituţiile noastre de cultură nu dispun de mari capitaluri. Ceea ce se poate face este cel puţin pregătirea materialului de lipsă, adunarea datelor şi textelor pentru viitoare monografii. Iar pentru ca să nu se mai lucreze fără busolă şi să nu se tipărească atâtea lucruri inutile, ar fi bine ca cei ce s-ar hotărî să se îndeletnicească cu acest gen literar să aibă în vedere un mănunchi restrâns de idei, de cari să se conducă un program de la care să nu se abată.
      Am înaintea mea o carte care în Germania este luată ca un punct de plecare în strângerea materialului etnografic şi nu mă pot reţine să nu o recomand, anume a lui Elard Hugo Meyer, Deutsche Volkskunde. Lucrarea e împărţită în şapte capitole şi rezumă tot ce etnograful trebuie să aibă în vedere. După Meyer o bună monografie etnografică ar trebui să cuprindă: Cap. I; Satul şi împrejurimea; Cap. II. Casa, interiorul ei, curtea şi grădina; Cap. DI. Corpul şi îmbrăcămintea; vechimea portului şi schimbările lui; Cap. IV. Moravuri: 1) copilăria, bolile de copii, cântece de copii; 2) tinereţea, jocuri, şcoala, iubirea, şezătorile şi nunţile; 3) viaţa casnică, căsătoria, naşterile, slugile, vecinii, meşteşugarii, cerşetorii, omamentica în casă, lectura în casă; 4) animalele domestice; 5) cum se face agricultura, aratul, seceratul, recolta etc.; 6) alte îndeletniciri în popor; 7) serviciul militar; 8) zile de repaos şi de sărbătoare, credinţe şi superstiţii; 9) raporturi cu statul şi biserica; 10) bolile şi mortalitatea, medicina populară, înmormântarea şi comemorarea; Cap. V. Limba poporului şi nuanţele dialectale; Cap. VI. Poezia poporului, cântecele lui, baladele, gustul teatral, glume, proverbele, jocurile de cuvinte, culegerea melodiilor; Cap. VII. Poveşti păgâne, poveşti creştine şi legende istorice. In cadrul acestei împărţiri încape tot ce se poate nota în materie etnografică şi va fi bine să ne orientăm după această schiţă.
      Nu pot să termin aceste reflexiuni, fără să-mi aduc aminte că la Bucureşti avem un muzeu etnografic, înfiinţat de curând, unde se adună cu multă hărnicie obiectele cari pot servi la sţudiul de care vorbim. De modestia acestui muzeu nu încape vorba, - e umilitor de puţin ce cuprinde până acum. De vină este
136
însă şi faptul că s-a făcut până acum prea puţin zgomot în jurul muzeului şi că românii nu-şi dau seama de importanţa adunării la un loc a tot ce le priveşte trecutul şi prezentul. în presă, fireşte, s-a lămurit prea puţin această problemă. Oamenii noştri nu vor să vadă că lucrurile cele mai neînsemnate în aparenţă, pentru omul de ştiinţă îşi au valoarea lor. Şi s-a făcut poate şi prea puţin apel la public. Rămâne însă bine stabilit că toţi câţi ar avea ceva de dăruit pe seama muzeului etnografic, ar face bine să nu zăbovească, căci, pe cum se aude, conducătorii mişcării etnografice ungureşti fac tot posibilul ca să adune lucrurile de preţ şi din regiunile româneşti şi să le încorporeze ei muzeului lor din Budapesta.
                                                 FOILETON ŞI FOILETONIŞTI
       într-o revistă-se aruncă în treacăt un cuvânt de umilire foiletonistului. Acel cuvânt voieşte să exprime rangul inferior, pe care foiletonistul l-ar ocupa în ierarhia literară. Nu mă surprinde această nedreptate. într-un timp când toţi se privesc peste umăr, tendinţa aceasta de distanţiare reciprocă, este naturală. Eu cred însă, dimpotrivă, că în loc de a privi cu atâta voinţă de bagatelizare la acest gen literar, creat mai bine de un veac de părintele Geoffroy, ar fi mai potrivit să judecăm mai obiectiv despre foileton şi foiletonişti, căci în-special pentru împrejurările noastre chestiunea e actuală.
       Mai întâi vom constata cu părere de rău că dacă este vreo rubrică oropsită la ziarele noastre, apoi tocmai foiletonul are soarta cea mai vitregă. Nu vorbim de romanele criminale şi amoroase, cari se întind pe mai multe pagini, căci acest fel de literatură senzaţională figurează şi în presa streină şi e greu să dezobişnuieşti mulţimea de ea. Ne gândim însă Ia acea parte de supt linie, în care ar trebui să întâlnim zilnic, cu iscălituri cunoscute, faptele din viaţa noastră intelectuală, comentate precis şi expuse în acea formă uşoară şi sugestivă, care străbate.
       Ei bine, acest serviciu de foileton la noi nu este organizat. De la 7 iunie 1829 încoace, de când Eliade-Rădulescu a introdus subsolul în ziaristica noastră, s-a ivit o serie întreagă de foiletonişti, critici mai întâi în materie de limbă, apoi în afaceri dramatice. O anume stăruinţă pentru cultivarea acestei rubrici însă, o intenţie statornică de a-şi face din foileton o specialitate puţini au manifestat şi de aceea nici n-am reuşit până în ziua de astăzi a ne cristaliza un gen al nostru original, un foileton cu caracter specific românesc. De progrese nu mai vorbim. Când
138
 asemănăm informaţia teatrală de astăzi cu ceea ce scriau pe vremuri un Racoviţă-Sfinx, un Dame şi chiar un spirit uşurel ca Gion, vedem dezvoltarea prea lentă pe care o ia literatura noastră de sub linie.
       Şi care poate fi pricina?
       Este înainte de toate lipsa de orientare asupra rolului pe care un foileton, întreţinut sistematic de toate ziarele, l-ar putea avea în opinia publică. Pe cum se ştie, foiletonul este un fel de “formă fără formă“ şi nu e legat întru nimic de anumite legi sau principii estetice. El este mijlocul cel mai sigur de a transmite cititorilor, ca prin o convorbire limpede şi nesilită, adevăruri şi informaţii asupra oricăror probleme. Ştiinţă şi artă, literatură şi viaţa socială, clipe ce trec înaintea altora şi nu pot fi prinse decât de condeiele agere, o noapte de vară şi un vierme târâtor, toţi şi toate intră în cadrul foiletonului. Şi ziarele noastre nu văd deplin rostul acestui chip de a-şi întreţine cetitorii.
       A doua pricină va fi poate şi în greutatea genului. Că foiletonul nu se scrie aşa de uşor cum s-ar crede. Umpluturile zilnice, pe cari le vedem, nici nu pot avea pretenţia a fi socotite între producţiile foiletoniste. Scopul acestui gen este a fi instructiv şi distructiv în acelaşi timp, de a reuşi ca ştiinţa cea mai aridă, faptul cel mai neînsemnat, să aibă acea graţie şi acea mlădiere artistică în expunere, care înlănţuie pe cetitor. Cel ce nu este un meşter al stilului şi nu ştie surprinde prin capriciul spiritului său, cel ce nu se ştie închina în templul artei şi al frumosului şi are sufletul sterp, nu are ce căuta la această muncă. Heine a fost prototipul foiletonistului. Cu proza vioaie sacadată, cu spiritul ager şi paradoxal, a fost, împreună cu Borne, printre întâii creatori ai foiletonului german. Dar Heine a fost evreu şi, când se înjură foiletonul, se ţine seama de asta cu multă exagerare.
       Aşadar lipsa de orientare a editorilor de ziare şi oarecum greutatea de a scrie foiletoane, au mai diferenţiat ca gust şi formă, a făcut să întârzie în presa noastră acest gen literar. Scriitorii noştri lăsau neatins unul din cele mai bogate terene. Siliţi a se exprima mereu în formele legate ale versului sau ale prozei artistice şi reduşi în mare parte la numărul restrâns al cetitorilor de revistă, ei nu aveau prilejul de a îmbrăţoşa această
139
formă liberă şi nici să pună stăpânire pe un colţ de gazetă, pe care să-l prefacă într-un punct de permanentă atracţie. Şi sunt atâtea întâmplări de relevat, sunt atâtea clipe, cari trec şi cărora riporterul profan nu le poate da cuvenita interpretare.
       La Veneţia, unde se dezbate acum procesul plin de conflicte psihologice al contesei Tamowska, sunt adunaţi scriitori din toate părţile şi faptele brute transmise de riporteri prin firul telegrafic, se prefac supt condeiul scriitorilor în foiletoane din cele mai mişcătoare, în pagini literare de cele mai subtile, tipărite la marile organe europene. Câte prilejuri şi câtă variaţie de subiecte nu ne oferă şi mişcarea noastră socială în învârtirea ei caleidoscopică!
       Că am avea forţe, cari din prisosul lor de talent, ar putea să sacrifice cu drag o parte şi pentru foileton, nu ne îndoim. De vreun an sau doi încoace, de când până şi ziare comerciale au făcut apel la concursul scriitorilor noştri, ne-am convins că sunt ele condeie şi la noi, cari sunt pornite spre foiletonism. In articole iscălite de poeţi şi prozatori, cari până acum ieşeau rar din felul lor, e mişcare şi actualitate, fineţe stilistică şi multe însuşiri de observare. Cei de la Universul, în forma exclusivă a foiletonului, anume în scrisori, tratează, după cum le şi stă bine, moravuri sociale. A. Mirea, mai sprinten şi mai subiectiv, a dat o serie întreagă de clipe trăite sau visate, cari se înşiră în acelaşi chip al subiectului modem. Câţiva inşi introduc rubrici permanente de impresii şi reflexii şi chiar preocupările politice intră uneori în cercul subiectelor foiletoniste ale scriitorilor. Fără să existe deci un sistem, o stăruinţă programatică, putem remarca o pornire în această direcţie şi depinde numai de felul cum se vor alcătui raporturile între scriitori şi proprietarii de ziare, pentru ca foiletonul să ia avânt şi să-şi aducă foloasele sale.
       Iată de ce ironia adresată unui scriitor, pe motivul că ar fi foiletonist, ni se pare rău plasată şi, departe de a fi o umilire, cultivarea acestui gen simpatic se impune ca o datorie tuturor ziarelor noastre.
                                                            VIAŢA LITERARĂ
                                                                   [XI]
                                                         In contra unui critic zăpăcit • Mai suflă, mă? •
                                                          Reviste flecăreţe •Reorganizarea „Cumpenei“
      Un tânăr camarad de la Lupta a ţinut să se îndeletnicească cu figura umoristică a criticului şi informatorului Mihalache Dragomirescu. Şi foarte bine a făcut. Nu văd nici un motiv pentru care n-am fi în dreptul nostru să râdem în ziarele de aici, tot atât de bine ca în revistele bucureştene, de variatele tipuri şterse şi zăpăcite, care pretind să exercite o influenţă asupra mişcării literare. Aici, ca şi aiurea, literatura trebuie să fie o grădină cu flori şi cu cântec de privighetoare. Şi când în lumea asta a spiritelor frumoase intră, tăvălindu-se peste straturi, o fiinţă grosolană, este interesul gustului public de a pune mâna pe par şi a scoate dihania dintre împrejmuirile acestei grădini.
      Acest Mihalache Dragomirescu, în creierii căruia ideile răsar ca bălăriile în pământul sterp de după şură, a fost acuzat de confratele de la Lupta că este reprezentantul, „nătângiei pure în critică" şi că prin tot ce scrie, la sarbedele sale reviste, nu face decât să încurce pe cetitori - afară doar de Ilie Dăianu al nostru, de la Răvaşul, care e încurcat de mai înainte. Şi ca răspuns la această dreaptă acuzare, scrisă cu gândul curat de a nu lăsa să se strecoare şi la noi încâlcelile şi mitocănismele lui Mihalache, acesta înjură acum şi Lupta şi pe mine şi urlă ca din gură de şarpe. Lăsaţi-1 să urle. Noi nu putem fi decât aspri cu cei ce umilesc până la acel grad bunul simţ şi măsura în critică. Atitudinea noastră nu putea fi decât cea categorică şi violentă. Şi ca s-o înţelegeţi şi mai bine, voi povesti aci o legendă, rămasă de pe vremea iobăgiei, foarte potrivită cu cazul de care vorbim.
      Cică în Ungaria se introdusese bătaia pentru cei proşti şi îndărătnici. Dacă cineva, la vreun sfat sau la vreo adunare
141
publică spunea o vorbă în deşert; dacă se iveau lăudăroşi guralivi, cari prin purtarea lor jigneau armonia socială, aceştia erau înşfăcaţi de doi slujitori şi din sala de judecată ieşea biciuitorul. Vinovatul era de obicei aşezat cu faţa la pământ şi loviturile de mustrare îi curgeau în şir peste spate. Iar după un sfert de ceas de bătaie mai ieşea şi judecătorul şi întreba:
       - Mai suflă, mă?
       -        Da, mai suflă, răspundea cel cu vergeaua, plecându-şi urechea spre cel ce se zvârcolea sub loviturile ascuţite.
       - Arde-1 mai departe, zicea judecătorul.
       Şi loviturile cădeau cu nemiluita. Un vânzolit neputincios. Un geamăt surd şi râsete la privitori, - căci privitorii iubesc bătaia ce se aplică fanfaronilor. Iar după un nou interval, judecătorul întreba iarăşi:
       - Mai suflă, mă?
       - Acum sughiţă, răspundea cel cu biciul.
       - Arde-1 mai departe să-i treacă şi de sughiţ!...
       Şi, iată, astfel îşi lua pe atunci prostul pedeapsa. Astăzi, fireşte, nătângii intelectuali, scutiţi prin legile de apărare a individualităţii şi abuzând de libertatea cuvântului, cer să fie trataţi mai cu răbdare. Mihalache se apără, dă din mâini şi din picioare şi imploră duhul îngăduinţei pentru fărădelegile sale sufleteşti. Ei bine, nu! Cu părere de rău trebuie să mărturisim că măsura din vremea iobăgiei tot era singura soluţie împotriva celor ce cred că insuficienţa nu este o vină, ci o scuză pentru dânşii. Bătaia morală este singura pedeapsă ce se poate aplica acestor îndârjiţi obscuranţi. Blânzi şi iertători cu cei cu simţire; penibil de corecţi cu oamenii de convingeri; severi şi batjocoritori cu cei cinici; dar pururea aspri faţă de pieile groase, - iată principiile conducătoare în materie de critică literară. Şi de la acestea nu trebuie să ne abatem niciodată, mâi ales nu, când este vorba de un biet ucenic din antişambra d-lui Maiorescu, de omul care s-a cocoţat la o catedră, fără ca în viaţa sa să fi scris o singură pagină mai curată şi mai înţeleasă de lumea cu scaun la cap.
       Persoane de acestea, cari tăbăresc cu tupeu şi cu fraze goale asupra publicului, avem mai multe astăzi. Răul este că, pentru a străbate, îşi pun munca lor nepricepută în serviciul
142
 revistelor de tot felul. Aceste reviste se înmulţesc în fiecare lună şi se caracterizează prin un ton cu totul flecăreţ, mai cu seamă la partea critică. Din multele notiţe şi recenzii, din nedibacele replici în polemică, din stilul greoi şi trăgănat al atâtor flecari te alegi cu impresia că domnia spiritelor şterse de mult n-a fost mai de actualitate ca acum. Nu vedem ciocniri scăpătoare între inteligenţe frumoase, nu găsim eleganţa proprie oamenilor culţi de astăzi, căci totul e o frământare surdă de cuvinte. Citiţi Falanga, sau Facla, sau Rodica şi alte periodice de aceste, din mica publicitate literară şi vă veţi îngrozi de atâta balast inutil de cuvinte, îngrămădit de aceste reviste fără rost.
       De neajunsurile aceste ne-am dat şi noi seama, câţiva inşi, când am întemeiat revista Cumpăna, cu scopul de a încerca o curăţire a atmosferei şi a pune valorile la locul lor. înlăturarea factorilor artificiali şi zgândărirea anomaliilor multiple a fost unul din întâiele îndemnuri pentru crearea acestei reviste.
       Fireşte însă, munca e anevoioasă. O atitudine nepărtinitoare e împreunată cu supărări. Viaţa noastră culturală e condusă şi ea de mai multe grupări, ale căror interese nu sunt totdeauna comune. Şi se întâmplă adeseori ca, pledând pentru un principiu sau combătând o figură mai influentă, să loveşti o grupare întreagă. Neplăceri de aceste am avut şi noi de întâmpinat, dar am cules din nou învăţătura: cât tact, câtă stăruinţă şi câtă încredere în forţele tale trebuie să ai, pentru a săvârşi o operă folositoare.
       Cu aceste rezerve, Cumpăna merge înainte. Greutăţi administrative silesc, ce e drept, a renunţa deocamdată la forma ei săptămânală şi a îmbrăca haina gravă a revistelor lunare. La 9 aprilie viitor va ieşi întâiul număr din Cumpăna reorganizată, având o întindere mai mare şi un număr mai mare de colaboratori. Fiind interesat în cauză, neapărat, nu voi insista asupra rolului ce această nouă revistă lunară a pornit să-l îndeplinească. Citească fiecare şi convingă-se singur.
                                                     SCRIITORII NOŞTRI DRAMATICI
       După multe peripeţii şi refuzuri, Corpurile Legiuitoare din Bucureşti au votat în sfârşit o nouă lege a teatrelor, cu gândul curat de a reorganiza această nobilă instituţiune culturală, îmbunătăţiri esenţiale nu credem să aducă legea cea nouă, deoarece, în mod firesc, progresele în teatru nu se realizează prin legi şi prin administraţie, ci exclusiv prin talentul scriitorilor şi prin calităţile actorilor. Cum însă problema teatrală este cea mai largă pentru public, cum toţi privitorii şi toţi diletanţii şi cabotinii de tot soiul îşi însuşesc dreptul de a se pronunţa în această materie, ca despre lucrul cel mai simplu din lume, este explicabil dacă şi la noi s-a făcut şi continuă a se face oarecare tărăboi în jurul reformei.
       Punctul care ne priveşte însă mai de aproape este modul cum s-a hotărât în lege ca să se compună aşa-zisul comitet teatral.
       Acest comitet, care are menirea să examineze valoarea pieselor jucate, să dea direcţia estetică în teatru şi să controleze jocul artistic al forţelor angajate, era până de curând numit de guvern şi supus fluctuaţiunilor politice. De obicei scriitorii lipseau până acum din rândul acestor diriguitori ai teatrului şi în locul lor se numeau librari, ofiţeri în pensie sau alţi clienţi ai guvernelor. Sunt însă câţiva ani de când presa noastră literară relevă necontenit această anomalie. în mai multe reviste am arătat că o piedică mare în dezvoltarea literaturei noastre dramatice este tocmai faptul că scriitorii nu sunt atraşi spre teatru, că nu figurează în comitet şi nu se face nimic pentru a le înlesni cunoaşterea prin intuiţie a întregului mecanism teatral.
       Legea cea nouă vine acum şi ţine seama de aceste constatări. Se dispune acolo ca ministrul de culte să numească
144
în comitet un scriitor care-1 va socoti de potrivit şi se mai prevede, ca să aleagă, din partea autorilor dramatici, un alt scriitor, care să-şi reprezinte colegii în comitet. Un pas cuminte s-a făcut deci şi un principiu bun s-a adoptat şi se va pune în practică.
       Dar cum? Aici avem două rezerve de făcut.
       Nu înţelegem mai întâi prerogativa ministrului de a numi din oficiu un scriitor în comitet, câtă vreme ministrul, care poate fi cu totul străin de literatură, nu este în măsură de a face totdeauna o dreaptă alegere. Pe cum se ştie, scriitorii de seamă de astăzi sunt grupaţi în societate şi just ar fi fost, dacă îndatorirea aceasta, de a delega pe unul în comitetul teatrului, s-ar fi lăsat întreagă Societăţii Scriitorilor.
       Nu găsim genială apoi nici măsura actualului director al teatrului, a d-lui Pompilie Eliad, cu care şi-a înfiripat un număr de autori dramatici, invitându-i să se întrunească şi să-şi aleagă un reprezentant. Ziarele publică această listă de scriitori dramatici în viaţă, compusă de d. Eliad şi, deoarece lista cu pricina este o probă evidentă despre slaba orientare a acestui director în materie de literatură, vom cita şi noi numărul acelora, pe care d. Eliad îl admite în rândul scriitorilor dramatici: Alexandrescu-Doma; Em. Antonescu; I. Bacalbaşa; căpitan Bacaloglu; Z. Bârsan; Bengescu-Dabija; I.L. Caragiale; L. Dauş; Al. Davila; B. Delavrancea; Mircea Dimitriade; Duţu-Duţescu; Al. G. Florescu; C. Grigoriu; Constanţa Hodoş; H. C. Lecca; V. Leonescu; Al. Macedonski; P. Macri; I. Malla; C. Mărculescu; I. Miclescu; I. Negrutzi; Polizu-Micşuneşti; N. D. Popescu; Rădulescu-Niger; G. Ranetti; D. R. Rosetti; Rosetti Max; Iuliu Roşea; N. Ţincu; V. Tomescu şi maior Ursachi. Fericită ţară, fericit popor cu treizeci şi trei de scriitori dramatici!!
       Pe socoteala acestei umoristice selecţiuni s-ar putea scrie o întreagă satiră la adresa d-lui Eliad, care dovedeşte că-i lipseşte cu totul noţiunea valorilor, dându-ne acest ghiveci de scriitori, printre cari mediocrităţile cele mai plate, umpluturile cele mai sarbede, bătrâni ruginiţi şi negustori ai scenei îşi au întâlnirea. Lăsăm la o parte pe cei câţiva cunoscuţi, pentru cari desigur e o umilire să stea la un loc cu atâţia iluştri, cari nu
145
numai că nu sunt scriitori dramatici, dar nici scriitori în genere nu pot fi numiţi. Ce caută, de pildă, d. Alexandrescu-Doma în fruntea listei, câtă vreme spiritul lui n-a putut să resfeţe vreodată publicul Capitalei, iar toată personalitatea lui se reduce la câteva încâlceli şi umflături stilistice la Universul.
       Ce mai are a face d. profesor de Drept Em. Antonescu cu teatrul, după ce oribila piesă în preajma tronului a avut un sfârşit atât de tragi-comic? Dar bietul domn Iancu Bacalbaşa, ale cărui critice dramatice sunt cele mai indigeste, al cărui Mort fără lumânare a intrat de mult în putrefacţie, ce caută printre cei vii? Şi iată şi pe negustorul de zarzavaturi literare, L. Dauş, pe bunii părinţi ai povestirilor haiduceşti Panait Macri şi Nedea Popescu, pe Duţescu, cel care a maltratat pe Peneş Curcanul, apoi plicticoasele umpluturi de o rară inferioritate ca Niger şi Roşea: nimeni nu-i ştie, nimerii nu-i cere şi nu-i gustă de pe scenă. De ce-i mai cheamă d. Eliad din negura necunoscutului?
       Mare vină şi mare batjocură.
       Adică cum? Dacă nimeni nu poate fi împiedecat de a săvârşi crime pe terenul ' literaturei dramatice, urmează numaidecât ca toţi aceşti îmbulzitori să primească o consacrare oficială de scriitori dramatici? Dacă lipsa de critică teatrală, ageră şi disciplinată, a îngăduit ca pe întâia noastră scenă să crească atâtea buruieni, e nevoie de a le menţine? Dacă directori de teatru, nepregătiţi şi inculţi literaliceşte, au fost cu îngăduinţă faţă de producţia naţională şi au pus în scenă atâtea bazaconii, umilitoare a demnităţii literaturei noastre, urmează ca acest sistem să fie recunoscut şi astăzi, când silinţele şi puterile de a pluti la un nivel mai înalt, mai artistic, sunt atât de multe?
       Rău s-a procedat deci. Noi cunoaştem astăzi bine pornirile cari există în cercurile adevăraţilor scriitori pentru teatru. Sunt de cele mai binevoitoare. Niciodată dorinţa de a se apropia de scenă, de a încuraja tendinţele cele bune, de a contribui ca mişcarea vieţii dramatice să ia proporţii mai mari şi mai adânci, n-a fost mai pronunţată ca acum. Dar de unde să iei capul, directorul, cu simţul realităţii şi cu cunoaşterea forţelor de muncă, pentru a ne înţelege cu dânsul?...
                                                                                *
146
      P. S. Tocmai terminasem aceste reflexiuni, când observ în ziare ştirea că, în sfârşit, domnul ministru al Cultelor a distins pe domnul. M. Sadoveanu cu însărcinarea de director al Teatrului Naţional din Iaşi. Cu toate că domnul. Sadoveanu nu s-a ocupat până acum de această ramură a literaturei, cunoscând cultura, gustul şi alte calităţi ale d-sale avem cuvântul să fim mulţumiţi de această numire. Cu înclinările sale mărturisite pentru o direcţie românească în cultură, e probabil ca domnul Sadoveanu să reuşească a relua firul tradiţiei în mişcarea teatrală atât de înfloritoare odinioară în Iaşi. De altfel îmi permit şi o indiscreţie: domnul Sadoveanu lucrează de mai multă vreme şi la o dramă, cu care probabil îşi va inaugura activitatea sa pe spinoasa cale a teatrului.
                                          SCRISOARE CĂTRE NOUL ARHIEREU
      Vasăzică: visurile noastre nu erau zădamice1! Ceea ce nădăjduiam ca tineri studenţi şi ceea ce plămădeam în lungile noastre plimbări de-a lungul Dunărei albastre din Capitală nu rămâne o simplă himeră. Zâmbetul tău senin, privirea ta isteaţă te-au dus mereu înainte spre ţinta, pe care o fixasem atunci: oameni noi la situaţii schimbatei
      Era pe-atunci o atmosferă destul de grea în Biserică. In fruntea ei stetea un mitropolit cu vederi înaintate, spirit liberal şi vast, căruia istoria bisericească nu i-a făcut încă dreptate. Dar erau în jurul lui puteri îmbătrânite, muncitori cu orizonturi reduse, rămaşi dintre creaţiile lui Şaguna, cari nu reuşeau să dea o culoare mai vie vieţii bisericeşti, ci se mişcau cu o încetineală uimitoare în toate ramificaţiile minunatei noastre constituţiuni. Modeşti, greoi, fără energie susţinută, colaboratorii lui Miron Românul, în frunte cu Ilarion Puşcariu, au creat o epocă fără idealuri şi fără credinţe tari. Şi-au mai venit şi loviturile din afară, cu legile bisericeşti şi politice şi au adus moleşeală în spirite şi dezinteresare.
      Acest corp inert trebuia galvanizat. Noi nu suntem la nivelul popoarelor apusene, cari îşi pot întocmi viaţa şi fără credinţă. Puternicul scut, ce biserica a întins totdeauna deasupra noastră, va trebui să ne ocrotească încă multă vreme. Pentru menţinerea rolului social şi naţional al bisericii suntem siliţi să punem la contribuţie elementele cele mai de seamă, căci câtă vreme instituţia această religioasă va fi condusă de mâini
      1 în text „ne erau zadarnice1*, eroare de tipar, cum recunoaşte Chendi însuşi (v. în acest volum, p. 162) (n.ed.).
148
viguroase, sunt garanţii de păstrarea sentimentului de neam şi de lege.
      Şi primenirea a început. Cine a urmărit în cei din urmă zece ani viaţa bisericească din Ardeal, a putut să se convingă că un spirit nou e pe cale să se înstăpânească asupra ei. în toate părţile se ivesc puteri tinere, cari au concepţii mai puţin strâmte despre chestiunile bisericeşti şi n-ar voi ca toată activitatea conducătorilor bisericei să se reducă la o funcţionare maşinală înscrisă în Constituţie. în diferite corporaţii, şi sinoade şi congrese, au pătruns fruntaşii tineretului nostru, - lucru care de altfel coincide şi cu întâmplările din viaţa noastră politică, unde, spre marea noastră bucurie, forţele tinere de asemenea şi-au făcut drum spre conducere. Şi cuvântul lor e mai clar, voinţa lor mai categorică, cultura lor mai largă şi paşii lor mai siguri, aşa că tranziţia la o soartă mai bună se arată în condiţii mult făgăduitoare.
      Ştim foarte bine că printre cei mai de seamă, cari au provocat această schimbare eşti Tu, noule arhiereu al Caransebeşului. Alături de Maniu şi de Vlad, colegii noştri de pe vremuri, cari în politica noastră de astăzi reprezintă principiile juste ale actualităţii. Tu eşti complimentul corespunzător în direcţia bisericească. Tu ai aceleaşi calităţi multiple, acelaşi spirit de iniţiativă, aceeaşi tendinţă de a scoate masele din adormire şi a le îndrepta pe căi nouă. La baza acţiunei Tale nu este numai tradiţia şi numai atotputernica lege a inerţiei. Biserica nu o concepi ca un simplu teren pentru frământarea teoretică a dogmelor şi pentru ftincţiuni liturgice. Pătruns de însemnătatea ei socială, ai dat probe că la un popor civilizat religia are misiuni culturale şi economice, că binele material se împleteşte în mod armonic cu binele sufletesc al individului şi că nu este suficientă o credinţă, care mărgineşte pe creştin numai la post şi rugăciuni şi la visarea binelui de apoi. La alte vremuri, alte predici şi alte preocupări!
      Cine te-a văzut în mediul din Sibiiu, aici ca director al unei societăţi artistice de cântări, colo ca propunător al unei mari instituţii financiare pentru preoţi; cine ţi-a auzit cuvântările calde, cu multele îndemnuri şi cu multe citate din operele învăţaţilor; sau cine s-a convins de perspicacitatea ce-o ai în
149
materie de politică, - vede uşor că eşti omul deplin al situaţiei, priceput şi mlădios şi indicat a păstori, cu mijloace modeme superioare, o comunitate religioasă de astăzi şi a avea asupra vieţii publice de-acasă o influenţă hotărâtoare.
       Eu, şi cu mine atâţia colegi, cari te-au iubit şi ţi-au dorit această izbândă, te felicităm din tot sufletul. Nu poate fi o victorie mai mare, decât a străbate la o situaţie, pe care o meriţi prin însuşirile tale şi de unde se deschid atâtea sute de perspective pentru o viaţă activă. Talentele adevărate, când nu au prilejul de a se ridica la înălţime şi a se desfăşura acolo în dragă voie, mor înăbuşite de împrejurări, dar acele puţine cari au prerogativa triumfului, sunt datoare să se validiteze.
       Să te vedem deci la lucru! Cu energia tinereţii pe care o ai încă în mare măsură, cu tactica ta fină de diplomat occidental, cu pregătirea literară şi filosofică pe care ţi-ai însuşit-o, cu priceperea probată pentru orice manifestare de ordin social, - te aşteaptă un vast material de prelucrat. Casa în care intri e părăginită ca o casă pustie, în care fraţi fără de lege s-au îmbrâncit şi au încercat să se omoare moraliceşte.
       Caransebeşul tău a ajuns un punct ruşinos, însemnat cu roşu pe harta românismului. Reuşi-vei oare să schimbi acest loc de jale iarăşi în o grădină înfloritoare? Avea-vei puterea necesară de a-ţi păstra voinţa, atât de neatârnătoare ca în trecut şi a rămânea pe căile pornite, cu tot mai multă încordare şi cu o privire tot mai cuprinzătoare pentru nevoile publice? Putea-vei să-ţi menţii până la sfârşit convingerea că arhiereul român nu este un simplu monah, conservator al legilor bisericeşti, ci trebuie să sprijinească şi să completeze prin mijloacele sale orice acţiune de ordin profan, care tinde la ridicarea credincioşilor săi? Şi în sfârşit, avea-vei tăria şi norocul de a ridica sceptrul arhieresc la acea înălţime morală, istorică, la care predecesorii îl înălţaseră?
       Nu ştiu de ce, dar îmi vine să-mi dau un răspuns favorabil la toate aceste întrebări. Vestea numirei tale am primit-o cu încredere deosebită. Şi nu-mi vine să cred că ai putea vreodată să-ţi baţi joc de visurile noastre şi să calci în picioare ceea ce plămădeam, ca studenţi, în lungile noastre plimbări de-a lungul Dunărei albastre din Capitală...
150
                                                SOCIALISTUL DE PARADĂ
       Bemard Shaw, causticul scriitor irlandez, nu e cunoscut la noi şi e mare păcat. In literatura universală de astăzi el este un nume din cele mai apreciate. Romanele lui sociale, piesele şi criticile lui dramatice, dar mai cu seamă spiritualele lui încercări (Essays), sunt subiectele de cea mai actuală discuţie |i de nesfârşite controverse în Germania, ca şi în Englitera. în cuprinsul acestora, Shaw, acest contimporan şi coleg al lui Oscar Wilde (sunt născuţi amândoi la Dublin), îmbrăţişează cu preferinţă problemele de cari se agită astăzi omenirea; e pururea îndrăzneţ şi paradoxal în teoriile sale şi toată opera lui e ţesută din firele celei mai muşcătoare ironii. Din parte-mi mărturisesc a fi găsit, în literatura străină de astăzi, puţine personalităţi mai atrăgătoare, puţine spirite mai captivante şi mai scânteietoare ca pe Bemard Shaw.
       îmi propun a vorbi mai pe urmă de întregimea lucrărilor lui şi a le face cunoscute la această rubrică. De data asta însă mă voi mărgini la un roman al lui Shaw, apărut de curând şi în nemţeşte şi intitulat Socialistul amator, - roman pe care-1 relev între altele şi pentru a avea prilejul de a sta puţin de vorbă şi asupra socialiştilor noştri de paradă.
       Eroul acestui roman este un anume Sidnei Trefusis, tânăr gentilom, cult şi foarte spiritual. Bunicul său a fost însă un om viclean, căruia munca de câmp nu-i plăcea, dar care jefuia pe ţărani de vaci şi de oi, de lână şi de came pentru a-i goni pe urmă din bordeiele lor şi a-şi face loc de vânătoare din satul lor. Iar părintele eroului îşi înmulţi capitalul, ridicând fabrici de lânărie şi chinuind pe sute de mii de muncitori cu ziua, pentru a îngrămădi la milioane. Şi Trefusis, omul vederilor înaintate şi
151
democratice, văzându-se moştenitorul unei colosale averi, adunată din sângele şi drepturile atâtor sclavi obijduiţi, se scârbi şi se hotărî: nu să renunţe cumva la averea enormă şi s-o împartă cu sclavii cari i-au adunat-o, dar să veştejească el singur acest sistem de îmbogăţire, să se coboare el singur în mulţime şi acolo să predice evângheliul socialist după tipicul celui mai bun marxist.
       Zis şi făcut. El îşi jertfeşte iubirea şi soţia, lasă palat şi bogăţii pentru a se putea consacra idealului socialist. îmbrăcat în costum de ţăran, gentilomul se amestecă printre sclavii tată-său, agită, vorbeşte, scrie, plăteşte cheltuieli pentru ziare democratice, pentru pamflete şi foi volante, produce mici tumulturi şi greve. E un tip admirabil această creatură a lui Shaw. Cu o rară volubilitate în frază, - aici patetic şi grav când perorează în contra căsătoriei, care n-ar fi altceva decât „o zădamică cheltuială de energie", colo învăţat, lucru mare, când e vorba de probleme economice sau de artă pentru proletari -acest Trefusis, interesant din punct de vedere psihologic, îţi face impresia alternată, când de apostol genial, când de şarlatan. Teoriile pe cari autorul i le dictează, în special în materie de educaţie morală, cu ascuţişul hotărît antireacţionar, precum şi părerile artistice sunt atât de frumos conturate, încât socialistul acesta improvizat câştigă temei de crezământ şi ascendenţă asupra semenilor săi.
       Iar rezultatul? Nici un rezultat! Băşici de săpun, zgomot şi poză e totul. Paradă de vorbe mari şi deşarte. Planurile lui Sidnei Trefusis se risipesc în vânt şi romanul se termină ca orice poveste romantică: eroul se însoară, convertit la principiul că „însurătoarea este o datorie, pe care trebuie s-o îndeplinim cu toţii", - şi se întoarce în casele sale somptuoase, uitându-şi desigur aventura socialistă...
                                                                                   *
       Nu-i aşa, că figura aceasta a gentilomului englez din romanul lui Shaw o cunoaştem şi la noi, deşi nu într-o înfăţişare atât de complexă? Socialismul acesta de paradă, cu belşugul de teorii şi de vorbe căutate, şi-a avut şi îşi are şi la noi
152
 reprezentanţi intelectuali, pe o scară întinsă, de la talentele reale până la simpaticii farsori, cari îşi termină cariera, ca Trefusis, în cel mai burghez mod.
      La noi, ca şi în alte multe ţări, socialismul a fost o importaţie şi o imitare a unui curent străin, fără necesităţi sufleteşti din partea noastră. Literatura, care s-a făcut în jurul principiilor sociale importate, a fost şi ea în cea mai mare parte imitată şi rezumată din cărţi străine. Şi mulţi dintre cei ce paradau pe vremuri cu vorbe mari, s-au convertit la linişte şi moderaţiune, ca orice socialist amator ce se respectă. Nu zic că pe urma frământării lor nu ne-a rămas ceva. Criticele d-lui Gherea sunt o pildă că, în mijlocul celor mai aventuroase campanii, o forţă echilibrată poate produce o operă, care rămâne cel puţin oglinda timpului său. Dar e cert că popularizatorul artei cu tendinţi sociale n-a avut nici un talent productiv în jurul său, pe care să-şi razime cu de-amănuntul teoriile. Cei mai mulţi erau, evident, socialişti de paradă.
      Dar nu de cei din trecut voiam să vorbim. în timpul din urmă câteva vlăstare tinere din presa noastră bucureşteană surit geloşi pe eroul lui Shaw. Ei caută o nouă atingere cu mulţimea,
-  dar fără spiritul şi pregătirea englezului şi fără să aibă nici cultura contimporanilor din întâia campanie socialistă la noi. Ei afişează două organe periodice, Facla şi Viaţa socială -incendiară ca titlu, cea dintâi şi a doua cu tendinţa transparentă
-  şi cu ajutorul acestora pornesc din nou să predice cu gura plină reformele cele mari ale omenirei. Cuvintele curg gârlă, clişeele se reeditează şi un val-vârtej de gânduri, gândite de alţii mai de mult, se prăvale prin coloanele celor două organe socialiste.
      Scopul? Cultivarea maselor. Şi n-avem nimic de zis, căci, în definitiv, acelaşi scop îl avem cu toţii. Ne mirăm numai de modul nemilos cum se maltratează literatura pentru ajungerea acestui scop. Noi ştim cu toţii că nimic mai potrivit pentru cultivarea mulţimei şi pregătirea ei pentru ziua de mâne, ca literatura. înţelegem însă ca această literatură să se servească pe priceperea şi folosul cetitorilor din acele pături de jos. Şi socotim că mai ales în reviste de propagandă socialistă n-ar avea cuvântul să figureze decât bucăţi literare cari reprezintă
153
anumite tendinţe realiste, numai lucruri utile ideii celei mari, pe care revista o reprezintă. Se întâmplă însă contrariul. Literatura, tipărită la aceste reviste ale socialiştilor noştri de duminică, are un caracter cu totul confuz şi decadent şi pe cum se ştie decadenţa în poezia modernă înseamnă un principiu cu totul individualist şi aristocratic. Spre mirarea noastră, socialismul în literatură e susţinut astăzi de câţiva elevi ai faimosului Macedonski, cari, în lipsă de talent şi echilibru, se disting prin verbozitate şi excentricităţi. Aşa că cine voieşte să cunoască modul cum se face astăzi în Bucureşti educaţia literară a social democraţilor, în loc de idealuri sociale, în loc de aspiraţiunile lor, va găsi în versurile unui domn Arghezi următoarele aiurări rimate:
                            Infinit! Infinit!
                            Adună-ţi bolţile deodată în şuier prelungit -Şi-n fruntea mea secată Şi-n pieptu-mi aiurit Te-nfige drept ca o săgeată.
                            Simbolic infinit!
                            Te strânge-n chip de fulg,
                            Şi-n mine, lămurit Te răspândeşte - să mă smulg,
                            Să cad ca un aerolit Scăpând urlând din circuit,
                            Demonic infinit!...
        Vedeţi, vă rog, numai din acest fragment cât de mult îl doare pe socialistul nostru de paradă, de soarta muncitorului din fabrică şi cât de îngrijat este de binele lui! Şi vedeţi pe acelaşi poet decadent, care s-a înregimentat la noua propagandă socială din Bucureşti, cristalizându-şi teoriile de înaltă educaţie a maselor, în următoarele Stihuri din cel din urmă număr al revistei Viaţa socială:
                      Priveghie dară visul în noi să-l împătreşti,
                      Fă-i început de coardă din fiecare deşti,
                      Fă-i pirostrii ivoriul fierbinte al unui trup Cu amintiri de marmori şi cu miros de stup.
154
                   Nutreşte-ni-1 cu ce e în tine întărire,
                   Cetate de altare, izvor de omenire!
                   Dă-i lapte de eşti mamă, dă-i sânge curtezană
                   Şi inima-n curvie ţi-o fă de Cosânzeană!...
       Frumos! Stăm bine cu propaganda socialistă la noi şi cu ajutorul ce i-1 dă literatura de la ilustrele lor reviste sociale! Câtă paradă de cuvinte şi mai ales câtă lipsă de conştiinţă de cuvinte.
                                               LA „LUCEAFĂRUL “ Articol inaugural
       Am fost cel dintâi care în presa bucureşteană am vestit răsăritul şi întâia strălucire a Luceafărului în Budapesta. Şi vestirea o făcusem cu oarecare elan, deoarece se întâmplase ca tocmai atunci câteva porodiţe makabronskiene să facă în revistele lor de contrabandă o adevărată gălăgie în jurul afirmaţiunei şuchiate că ardelenii, influenţaţi de spiritul greoi al mediului german, ar fi incapabili, prin chiar originea lor, a da culturii româneşti un artist mai fin, sau un poet mai de seamă. Spuneam acestei familii de urâţi intelectuali, că iată o revistă proaspătă ardeleană, a cărei limbă nu lasă nimic de dorit, la care încolţesc talente reale în proză şi poezie! Şi au cetit ei şi au cetit alţii şi cu cât glasul lui Goga suna mai melodios şi mai cuceritor, cu cât revista lua o înfăţişare mai nouă, mai ieşită din clişeele vechilor periodice familiare, cu atât se potolea mai mult
 pornirea celor zavistioşi.
       Iată ce scriam la sfârşitul acelui articol al meu din Voinţa
 Naţională:
       „Cine mai este convins că natura aspră a românului ardelean nu evoluează şi că-i lipsesc facultăţile de a pătrunde în tainele şi subtilităţile artei, să răsfoiască deci numerile apărute ale Luceafărului şi va dobândi o impresie mai bună... Dacă însă azi-mâne, din lipsa de vieaţă românească în capitala Ungariei şi din lipsa de sprijin, revista îşi va închide coloanele, îi va rămânea totuşi meritul de a fi avut grupaţi în jurul său câţiva tineri cu frumoase însuşiri, a căror muncă poate servi ca dovadă de avântul ce-1 ia cultura românească peste munţi şi de buna sa direcţie, cu toate piedecile naturale şi artificiale, de cari se izbeşte..
156
       Repet aceste rânduri ca să se vadă cât de greşite sunt unele combinaţii de caracter literar-istoric asupra originei şi continuării acestei reviste. Luceafărul n-a luat naştere şi nu s-a menţinut prin impulsiuni din afară, ci exclusiv prin inspiraţia spontană a unor forţe tinere, grupate pe urmă în jurul poetului lor de seamă. El n-a urmărit la început scopul de a servi literatura noastră generală, ci mai cu seamă de a fi un organ al tinerilor literaţi ardeleni, hotărâţi a trage o linie de demarcaţiune între ce a fost şi ce trebuie să fie. A fost aceasta iarăşi o coincidenţă cu clipa în care alţi tineri de talent au smuls binişor cârma politică din mânile celor osteniţi şi când şi în biserică s-a pornit o uşoară mişcare în favoarea elementelor mai tinere. Ţin mult să accentuez şi aici acest simptom, căci el înseamnă faza mai nouă întreagă, în care mişcarea noastră socială din Ardeal a intrat de zece ani încoace.
       Dar era şi momentul suprem ca noua revistă să se ivească. Până la această dată noi nu avusesem o revistă literară în înţelesul real al cuvântului. Cele mai multe fuseseră nişte încercări de oameni cumsecade, dar fără relief. Când stai acum să frunzăreşti atâtea modeste începuturi, ca Amicul familiei şi altele de natură şi mai efemeră, îţi vine să zâmbeşti, ca de anii naivi ai copilăriei. Şi n-o păţim altfel nici cu Familia regretatului Iosif Vulcan, a bunului bătrân care are meritul de a ne fi scos pe toţi din faşe. Oricâtă dragoste punea acest venerabil amator de literatură pentru răspândirea Familiei la noi, ea nu mai era de mult decât un anacronism şi nu putea să satisfacă nici cerinţele celor mai modeşti dintre cetitori. Cu lipsa totală de originalitate, cu rubricile acele stereotipe, cu ilustraţiile de o înfăţişare medievală, periodicul de la Oradea funcţiona ca o maşină învechită, fără să mişte spiritul şi fără să agite o problemă nouă.
       Cu înfiriparea Luceafărului însă starea cea veche se răstoarnă. Noua revistă vine ca un vânt de primăvară, timid mai întâi, apoi tot mai îndrăzneţ, aducând speranţe nouă şi lăsând să încolţească în inimi încrederea multă în puterea cultivătoare a scrisului. Apariţia fiecărui număr este înregistrată cu bucurie. Alături de Goga se remarcă mereu melodioasele versuri ale celei mai subtile poete ce am avut până astăzi, ale d-rei
157
 Cunţanu. Veselul Ciura îşi ţese într-un stil simpatic ştrengăriile studenţeşti şi schiţele sociale. Şi ceva mai târziu, ca dintr-un izvor de munte, ţâşneşte belşugul de vieaţă şi talent din condeiul lui Agârbiceanu, a căutatului şi gustatului prozator de astăzi. Iar printre ei se ridică, pe nevăzute aproape şi din acelaşi mediu nou, doi tineri lirici, limpezi făuritori de versuri erotice, I. U. Soricu şi Ecaterina Pitiş. O producţie literară bogată şi frumoasă! Stil şi simţ pentru limba literară. Gust pentru forme artistice. Şi toate acestea erau completate prin o măsură cu totul modernă, dându-se revistei o înfăţişare mai plăcută prin ilustraţii, reproduse în condiţii superioare tipografice şi alese cu preferinţă pentru însemnătatea lor etnografică. Evident, Ardealul literar s-a înnoit!
       Dacă este adevărat sau nu, că dezvoltarea culturală îşi are legile sale de evoluţie, cu urcări şi stagnări, nu voi să cercetez. Sunt însă o mulţime de dovezi că în anumite clipe, ca prin o întâmplare fatală, puterea de producţie este mai generală. Forţele se nasc pe o linie mai mare şi, cuprinse de acelaşi curent, îndemnate către aceleaşi scopuri, îşi dau mâna spre conlucrare. O spun aceasta, pentru că în timpul când Luceafărul trecea prin întâia sa fază, la Bucureşti se întemeiase o mişcare identică, în condiţiuni şi mai spornice de producţie, cu talentele cunoscute, care constituie astăzi mândria literaturei contimporane. Era fatal ca între cele două reviste să se găsească puncte comune şi colaboratorii uneia să ajungă repede colaboratorii celeilalte. Pe neobservate Luceafărul îşi părăseşte caracterul pur ardelenesc. Se apropie de dânsul puteri ca Sadoveanu, Anghel, Iosif, Gârleanu, Sandu, Lovinescu şi alţii. Şi iată-ne astfel stăpâni pe o nouă revistă românească de caracter general, organ mai mult al tinerimei literare.
       E o muncă pozitivă frumoasă ce se desfăşoară aici şi te atrage, fără să vrei, spre dânsa. Când noi, la organul nostru bucureştean Cumpăna, vom reuşi să fim în capitala României ceea ce este acum Luceafărul la Sibiiu, vom avea desigur două organe literare cu viitor şi cari singure vor putea sta în centrul mişcării culturale. Ne convine mai întâi libertatea asta de cugetare, ce trebuie respectată la fiecare şi caracterul acesta de neatârnare faţă de grupări sau personalităţi politice. Cu
158
 procedările şi felul de a fi al unor reviste de astăzi unde mulţi dintre noi sunt siliţi să-şi tipărească lucrările, s-au adus multe prejudiţii scriitorilor noştri mai tineri. Poliţia critică a condeielor interesate face mult pentru ascunderea adevărului. Şi nimic mai demn de generaţia noastră, decât emanciparea de sub influenţa intereselor antiliterare şi gruparea noastră la organe proprii, fără stăpâni şi fără diriguitori principiari, lăsându-se talentelor libera lor dezvoltare.1 în republica literară nu trebuie să se sufere cătuşe.
       Mai are însă Luceafărul o calitate, asupra căreia aş voi să insist şi anume tendinţa de primenire continuă. Sunt acum nouă ani de când apare şi teama de îmbătrânire trebuie combătută tocmai prin o lărgire tot mai mare a cercului de puteri creatoare. Când vedem cum alte reviste, după abia câţiva ani de existenţă, încep să se prefacă în simple maşini, reeditând pe aceiaşi autori, cu acelaşi program îngust de idei şi de tipuri, cu aceleaşi forme cari revin fără sfârşit, ne convingem uşor despre necesitatea primenirei coloanelor. O revistă veche care şi-a realizat repede scopul, are caracterul mâi mult al unui magazin de material istoric-literar. O revistă veche nu mai trăieşte în atmosfera năzuinţelor ideale, nu mai are simţul cald şi viu pentru actualitate şi ajunge să fie greoaie şi obositoare. O revistă veche este ca un suflet stins de femeie, care nu mai ştie iubi şi trăieşte din amintiri. întrebaţi-vă de ce talentele tinere şi iubitoare de vieaţă nu se apropie astăzi de Convorbiri literare? Fiindcă toată existenţa acestei reviste e forţată şi nu mai poate face faţă timpului. O ştia aceasta încă Eminescu, când scria în sonetul său satiric inedit:
                                                                            Şi tot mai bună soartă degâţ la Convorbiri
                                                                             Ca nimeni să cetească£jţale izvodiri...
       In contra revistelor vechi măi avem o mărturie clasică şi anume pe Guy de Maupassant, „Trei lucruri n-am să fac toată vieaţa mea: n-am să mă însor, n-am să ajung academician şi n-am să colaborez la Revue des deux Mondes.“ Şi nu s-a ţinut de
    1 Neclar în original, s-ar putea citi: „gruparea noastră are organe proprii...".
159
cuvânt, căci a colaborat odată la vechiul şi gravul organ al Franţei literare. Cert este însă că autorii mai subţiri, ca şi cetitorii, au oarecare oroare de vechituri.
       Este deci de dorit ca Luceafărul, pentru a evita halul prescripţiunii, să continue a se înnoi mereu, să adune în jurul său mai ales spirite originale şi.să fugă de clişee, de didacticism şi de tendenţionism sec, ca necuratul de tămâie. Nici fraza emfatică, nici sâcâielile pedante, ci calea scurtă a sobrietăţii intelectuale să-l conducă şi va reuşi pururea să releveze talente, să dezlege probleme, să deschidă cărări nouă în variata muncă culturală. Experienţa de până aici îi vine în ajutor în mod absolut.
                                                            VIATA LITERARĂ
                                                                   [XII]
                                                          Erori de tipar • Câteva rectificări • Sărmanul corector! • intre ziarist şi literat
       Cititorii să mă ierte. Eu socotesc că în principiu ştiu să pun destul preţ pe exactitatea frazei şi pe uşurinţa înţelesului. Nu sunt însă deloc vinovat dacă se întâmplă uneori ca vorbe întregi, sau chiar câte o propoziţie să lase în urmă nedumeriri. E sigur că nimeni nu rămâne mai vexat ca autorul, când vede în producţia sa un cuvânt rău reprodus, o virgulă greşit aşezată, o idee trunchiată sau mistificată. Nici durerea de măsea, nici proza insipidă a lui Dragomirescu şi nici o călcare brutală pe bătătura de la picior nu pot să fie mai penibile de suportat ca aceste continue atentate la modestul tău avut intelectual, oferit publicului cu gândul cel mai curat.
       Şi e foarte explicabil. Scrisul este şi el un meşteşug cu anumite chichiţe sau apucături. El cuprinde înţelesuri şi subînţelesuri, sublinieri discrete, accente şi interpuncţiuni cari marchează aluzii transparente. Iar când aceste subtilităţi şi nuanţări stilistice nu sunt respectate, când sunt făcute de nerecunoscut prin erori de tipar, te doare să vezi cum se anihilează rostul scrisului tău şi cum ţi se zădărniceşte ceea ce tu cu atâta îngrijire ai adunat la un loc.
       închipuiţi-vă, de pildă, că scrii despre un moment solemn din viaţa culturală, despre o scenă de dragoste sau despre o clipă frumoasă din natură. Tonul va trebui să fie mai înălţat. Cuvintele mai alese şi mai sugestive, ca să lase impresia potrivită cu situaţia sufletească. Şi deodată, în mijlocul acestei pagini curate, dai peste o greşală de tipar care-ţi reduce la ridicol şi-ţi schimonoseşte ideea fcpa mai puternică. Nu-ţi vine să scrâşneşti de necaz? Nu ţi se pare că o păţeşti ca un cântăreţ, care în mijlocul unei arii frumoase, cântată în public, simte
161
deodată un nod în gât şi-l părăseşte vocea? în jargonul muzical erorile de tipar s-ar chema „chix-uri"!
       Dar să nu vorbim de alţii. Warum in die Ferne schweifen, sieh’ das... Schlechte liegt so nah'! Eu v-aş spune ceva despre nenorocirile tipografice din foiletoanele mele, cari îmi dau destule clipe de amăreală, - şi mie şi cetitorului, desigur. în pripa cu care se tipăreşte la orice ziar, se strecoară atâtea greşeli, încât e cu neputinţă a da rectificări complete. Şi nu ne rămâne, pentru invocarea indulgenţei cititorului decât să-i arătăm câteva pilde în treacăt. Aşa aveam, de exemplu, un articol mai dăunăzi, în care spuneam unui archiereu câteva adevăruri prieteneşti, - articol care a galvanizat puţin fosilele din muzeul de arhiologie bisericească din Sibiiu. Porneam acolo de la o premisă, aşezată chiar în fruntea articolului. Era exclamarea : „Aşadar visurile noastre n-au fost zădamice"! Premisa aceasta o dezvoltasem ca să arăt, în mod firesc, de ce n-au fost zădamice visurile noastre. Dar iată că la tipar cuvântul cu greutate iasă cu totul schimbat, negaţiunea iasă ca o afirmaţiune şi fraza tipărită sună: „Aşadar visurile noastre ne-au fost zădamice..."1 Vedeţi, drăcuşorul de greşeală de tipar! Consistă numai în omisiunea lui u şi înlocuirea lui prin e, dar reuşeşte totuşi a schimba definitiv sensul premisei mele, care, aşa cum a ieşit, se potriveşte cu restul ca nuca-n părete. Şi-mi pare foarte rău, - cum ar zice dl. I. A. de Preda.
       Sunt însă altele, mult mai delicioase. Chiar în recentul meu foileton, despre doi poeţi, am avut ocazia să mă cutremur, în loc de „rima poetului" s-a tipărit frumuşel, firma poetului", în loc de „calităţi poetice" a ieşit „calităţi practice“ şi în loc de „va crea în viitor" s-a cules „va vrea în viitor". Iar o propoziţie, pe care eu o scrisesem aşa: „Ce-mi foloseşte mie, cititorului, curăţia formei, dacă fondul sufletesc al scriitorului e şters şi fară relief‘, - a ieşit cu o umoristică inversiune a cuvintelor în această redacţiune: „Ce-mi foloseşte mie, scriitorului, curăţia
     1 V. mai înainte, la p.148 articolul Scrisoare către noul Arhiereu. Propoziţia exactă era în ziar: „Vasăzică: visurile noastre ne erau zădamice", autorul scriind însă “nu erau zădamice". Reproducerea de aici a greşelii de tipar respective nu este foarte exactă, (n.ed.).
162
 formei, dacă fondul sufletesc al cititorului e şters, fară relief\ Evident, greşeli, cari te pun în contrazicere cu tine însuţi şi te fac să suferi.
      Acum pe cine să faci răspunzător? O corectură ideală este cu neputinţă. Mai ales când trimiţi articole de la distanţă şi nu poţi să ţi-1 îndrepţi tu singur. Iar a fi corector model, într-o redacţie zilnică, este desigur o carieră din cele mai afurisite. Se cere mai întâi să ai o pregătire solidă şi să înţelegi rostul cuvintelor şi legătura dintre ele. Se cere un spirit de observare şi o atenţie încordată, un ochi veghetor şi înzestrat cu darul de a descifra textele cele mai încâlcite, slovele cele mai prizărite. Dar ceea ce se pretinde mai ales corectorului este dragostea şi respectul faţă de autor şi de opera lui. El trebuie, aşa zicând, să se solidarizeze cu scriitorul, să se pătrundă de felul lui de a scrie şi, cu o potrivită inteligenţă, să-l ferească de aceste neplăceri, împrejurările însă aduc cu sine, ca să găseşti prea puţini corectori de-aceştia, cari să privească cu simpatie la scrisul tău şi să fie gelos de forma. corectă. în ocupaţia asta însăşi e inerentă un fel de plictiseală împotriva materiei de tipar, ce nu se mai sfârşeşte.
      Dar mi s-a întâmplat — fireşte nu la Tribuna, unde nu am decât prieteni, ci la o gazetă din Bucureşti - ca să fac experienţa că nu totdeauna corectorii sunt responsabili de greşelile făcute. Se ştie anume că la fiecare organ de publicitate unul dintre ziariştii mai de seamă are conducerea intelectuală şi revede în pagini, înainte de a le da la tipar, cele patru „forme" de gazetă. Dacă acest ultim factor nu-ţi este prieten, cum nu mi-a fost mie cel din Bucureşti, dacă acesta voieşte să-ţi facă neajunsuri, nu mai poţi spera în reproducerea exactă a manuscrisului.
      Sunt aşadar şi cazuri de rea voinţă şi eu le amintesc, deoarece ele ne vorbesc de relaţiile atât de nesigure şi de curioase dintre literaţi şi ziarişti. între aceste două bresle se nasc adeseori mărunte duşmănii, cu toate că ramurile activităţii lor sunt atât de înrudite. Sunt literaţi cari exercită profesiunea de ziarist cu pasiune şi cu mult simţ pentru realitatea lucrurilor. Şi sunt la rândul lor ziarişti, cari prin forma lor literară, prin fantazia şi cultura lor, pot lua cu siguranţă loc în rândurile literaţilor.
163
       Iar dacă animozităţile există cu toate astea între dânşii, este că ziaristul de profesie, prin anonimitatea sa, prin datoria de a-şi bagateliza zilnic gândul şi munca, - picături de energie ce se pierd aproape pe nesimţite în marea de cuvinte - se crede nedreptăţit faţă de literat, care prin iscălitura sa, prin subiectele mai mulţămitoare, îl pune într-un fel de stare de inferioritate faţă de public.
       Nu sunt de părerea asta. Cunosc misiunea presei şi ştiu că numai din unirea ziaristului cu literatul se poate naşte o bună rodire. Aici este vorba de o coordonare, nu de subordonare a celor două forţe, - în cazul că vor fi egale ca valoare. Adevărat este că literatul are un mare avantaj în subiectele sale şi în liniştea cu care poate să-şi fixeze pentru viitor forme mai plastice. Dar oare, în graba cu care ziaristul, de la cel mai de seamă până cel din urmă riporteraş, îşi fixează clipele de actualitate, nu este şi nu tremură sufletul unei epoce întregi, unei generaţii, cu toate ale sale? Nu este oare ziaristul oglinda cea mai credincioasă a vremii sale, cronica trainică din care se vor inspira în viitor cercetătorii trecutului?
       Să nu căutăm deci punctele ce ne deosebesc, ci să ne întrunim pururea în acelaşi gând, arătând fiecăruia cuvenita cuviinţă şi dragoste pentru ceea ce produce.
                                                              VIAŢA LITERARĂ
                                                                     [XIII]
                                                           Bunii noştri paşoptişti!• O greşeală a Junimei •
                                                            Lipsa de cultură clasică • Nu avem romanişti • Modernismul în învătământ
                                           *
       Evident, li s-a făcut nedreptate destulă şi celor din generaţia de la patruzeci şi opt!
       Artişti n-au fost ei, ce e drept, nici cât cel din urmă stihuitor de astăzi. Versuri şi nuvele n-au scris ei şi nici de la Lessing n-au ştiut să înveţe regule de critică şi să le aplice. Erau însă naturi mai aspre, mai dintr-o bucată decât noi, şi aveau porniri spre învăţătură temeinică. în istorie şi în filologia clasică nu-i întrecea nimeni. Şi nimeni nu cunoştea mai bine decât dânşii limba latinească, ale cărei accente răsunau pe atunci din camera de studiu a învăţatului canonic, până jos în căscioara celui mai umil funcţionar de administraţie. Iar cât pentru sentimentul lor, nimeni nu s-a inspirat dintr-un izvor mai limpede şi mai trainic ca dânşii, când se coborau la izvorul latinităţii şi al principiului de rasă. Prin toate aceste ei au reuşit să creeze frumoasa lor epocă clasică, sau umanistă, în viaţa noastră culturală şi să dea fondului principiar al mişcărei lor un caracter pronunţat de substanţialitate.
       A venit însă Junimea din Iaşi, crescută în şcoală cu idei mai nouă, cu gust francez pentru un stil mai subţire. Şi văzând formele greoaie de exprimare ale bunilor paşoptişti, cu multele lor exagerări, s-au năpustit asupra lor cu glume şi cu pilde mustrătoare şi cu armele bunului simţ. Şi fără luptă multă, fruntaşii junimişti au doborât toată partea asta artificială, ce se întinsese asupra neamului întreg şi ameninţa a se înrădăcina, ca
o  dogmă sempitemă.
       De procesul acesta firesc cine se va supăra? Este atât de clar că stăruinţa bătrânilor în rătăcirile lor lingvistice nu era să fie spre folosul nostru; Avem însă o rezervă de făcut şi asta ca o
165
 amendă onorabilă pentru cei biruiţi. Ni se pare anume, că ar fi fost mult mai demn şi gestul mult mai frumos, dacă toate zeflemelele şi criticele Junimei se mărgineau numai la formele exterioare ale paşoptismului, fără să atace în vreo privinţă fondul sau ideea însăşi. Apăsându-se însă prea tare asupra ridicolului formei, s-a atins poate involuntar şi însăşi ţesătura organelor interioare, însuşi sufletul acelei mişcări a bătrânilor: interesul cel mare pentru o cultură clasică.
       Căci este sigur. De la hărţuiala zgomotoasă în contra latinismului exagerat încoace, figurile acestor visători romantici, cari căutau să întocmească până şi instituţiile Dreptului românesc după strămoşescul Drept roman, au dispărut aproape cu totul. Dar ei au dus cu sine şi toate acele frumoase deprinderi şi tendinţe, cum a fost respectul cel mare pentru ştiinţa limbei şi pentru trecutul ei. De la dispariţia lor, întreagă viaţa noastră publică s-a îndepărtat pe nesimţite de la temeiul clasicităţii. Ne-am înnoit treptat, dar cu preţul pierderei din intensitatea de sentiment pentru ceea ce lor le era atât de scump... Nouă ne spune acum trecutul atât de puţin! Şi dacă şi astăzi în Italia sufletele se înviorează atât de mult, în faţa unei ruine de cetate sau a atâtor monumente istorice care constituie adevărate mijloace de educaţie, - la noi cultul pentru trecutul latin s-a stins aproape de tot şi nici valul lui Traian, nici cărămizile legiunilor romane, răspândite prin văile munţilor noştri, nu ne mai şoptesc nimic.
       Ceea ce ni se pare curios este că în nici o privinţă limba latină şi filologia clasică în genere nu mai sunt cultivate la noi ca mai-nainte. Filologii profesionişti sunt aşa de puţini printre noi, încât îi poţi număra pe degete, iar printre aceştia abia găseşti vreo doi romanişti, al căror nume să fi străbătut în străinătate. Profesorii de latineşte de la universităţile româneşti, sunt cu totul necunoscuţi revistelor de specialitate din centrele filologice şi nu reuşesc să determine vreun interes pentru studiul lor. Provinciile române sunt pline de antichităţi romane: de valuri cari acoper atâtea ruine de preţ, de coline cari ascund atâtea arme şi unelte străvechi, de cetăţi romane risipite, - şi nimeni nu continuă opera lui Odobescu, nimeni nu voieşte să ia pildă măcar de la duşmanii noştri unguri, cari prin săpăturile lor arheologice îşi reconstituie aşa de bine trecutul.
166
      Fenomenul acesta al nesocotirei latinităţii noastre, ca limbă şi trecut, se poate apoi urmări până jos în pătura învăţământului. Cu încetul categoria profesorilor severi ieşiţi din şcoala latinistă, cu multa lor dragoste de carte, cu pedantismul lor filologic s-a stins. Cărţuliile de şcoală au început să fie tot mai subţiri şi tot mai sumare; numărul orelor de latineşte tot mai reduse; interesul pentru poezia veche, pentru literatura clasică şi minunatele ei forme artistice, tot mai palid. Şi rezultatul este că generaţia de astăzi a rămas aproape străină faţă de toată comoara, din care omenirea pururea s-a înfruptat în vremile ei bune. Vorbesc neapărat de învăţământul din Regat, unde se concentrează astăzi forţa culturei româneşti.
      Ei bine, ideea aceasta a modernismului a biruit ea şi în alte ţări. în lupta destul de înverşunată dintre umanism şi realism a triumfat cel din urmă, cu toate principiile pozitive. Ca primăvara când deschizi ferestrele, ca să laşi să intre aerul cel proaspăt, astfel s-au deschis pretutindeni porţile pentru spiritul cel nou. Şi de-atunci încoace ştiinţele exacte şi-au făcut drum larg în învăţământ. în locul trecutului intră actualitatea cu problemele ei şi temeiul întreg se reface. Lumea romantică a Antichităţii rămâne în umbră; eroii cu faptele lor legendare şi instructive se spălăcesc în amintirea generaţiei de astăzi; idealurile se înlocuiesc şi în locul elanului şi al încântării pentru morala vitejească din vechime, punem pasiunea caldă pentru tot ce ne atinge interesul nostru zilnic şi binele material.
      Pentru noi românii procesul acesta de refacere a fost poate prea forţat, prea grăbit şi, văzând consecinţele, ne amintim cu nostalgie de fala apusă a latinismului, reprezentat cu atâta talent şi însufleţire de bunii noştri paşoptişti.
                                                                              *
      Postscriptum în chestiune personală. într-un articol din acest ziar am arătat în treacăt neputinţa câtorva feţe bisericeşti din Sibiiu, de a conduce şi dezvolta constituţia lui Şaguna într-un spirit mai în conformitate cu postulatele vremii. La această chestiune de principiu mi se răspunde acum în Telegraful român cu prostii patente şi injurii personale. Pe cum se ştie, eu
167
nu am fost niciodată un admirator prea înfocat al inteligenţei celor din „gremiul“ sibian. Cunosc bine pe aceşti farisei şi ştiu că nu sunt capabili decât de intrigi şi de flecarii. Şi când am avut ceva de spus, le-am spus-o pe faţă şi fară să-mi ascund numele. Am deci dreptul să pretind ca să mi se extrădeze acum numele laşului, care n-a îndrăzniţ să-şi iscălească „răspunsul" la articolul meu iscălit, ca să văd cine vorbeşte şi în numele cui vorbeşte şi să mă răfuiesc cu dânsul, după cum îmi place.
       De este vreo stârpiciune intelectuală, să-mi fie milă de dânsul. De este vreun troglodit înfrânt de inaniţie, să-i fac pârlitului un examen de conştiinţă. Iar dacă e vreun simplu ştergător de farfurii metropolitane, să-l tratez în consecinţă. Căci e. limpede între oameni cumsecade, că dacă te înjură cineva, să nu o ştie numai Păcăţianu şi Dumnezeu cine te-a înjurat. Iar cu întreg Telegraful Român, care reprezintă o colectivitate anonimă şi obscură, cine se poate măsura? Invit deci şi rog pe adversarul meu din bârlog să iasă la iveală şi să-şi dea numele, cum se cuvine în cel mai apropiat număr al organului metropolitan. Capul lui Moţoc îl vroi!
                                                                DĂRI DE SEAMĂ
                                                                        [I]
                    H.          Heine: Amintiri duioase -sau memoriile domnului de Schnabelewopski“.
              Traducere de St. Antim, Bucureşti, p.78
      Cine n-a cetit proza lui Heine nu ştie ce este spiritul şi vioiciunea, nici jocul îndrăzneţ al combinaţiilor fantastice, nici puterea nuanţelor şi a aluziilor discrete. Cine n-a cetit proza lui Heine rămâne un om fericit, căci nu ştie ce greu se digeră proza greoaie ce ni se serveşte zilnic de gazetele noastre. Cine n-a răsfoit prin criticele lui, pin multele descrieri de nopţi florentine şi n-a râs cu hohot, cetind satirele lui sănătoase, nu cunoaşte deliciile prostiei omeneşti şi rămâne în lume ca orbul, care nu-şi dă seama de existenţa atâtor ciudăţenii, atâtor tipuri caricaturale, cari forfolesc în jurul nostru.
      Lumea în care Heine ne introduce este adeseori lumea lui Democrit, cum a trăit ea în faimosul oraş Abdera din Tracia şi cum trăieşte şi astăzi, pe ici şi colo, resfirată pe la toate neamurile. Abderiţi găseşti pretutindeni. I-a găsit Wieland la Biberach şi i-a făcut nemuritori. I-a găsit Heine la Hamburg şi ni i-a fixat în lucrarea de faţă. Şi i-ar găsi prea bine şi-un prozator român pe la noi, numai să aibă puterea de observaţie şi de reflexiuni ironice.
      Fireşte, Heine este mai modern şi nu operează numai cu metafore, ca Democrit cu umbra măgarului. Nici nu se mulţumeşte cu zâmbetul placid al bufonului Til-Buhoglindă. El este personificarea eleganţei, a capriciului şi a graţiei în felul de a-şi trata, în amintirile aceste, numeroasele victime din Hamburg. E liric, e crud şi brutal când trebuie, şi din cea mai cumplită violenţă se avântă deodată în regiuni patetice şi în flori de stil strălucitoare.
      Lucrarea pe care ni-o prezintă dl. St. Antim în traducere -dl. Antim a mai tradus corect şi Nopţile florentine ale aceluiaşi
169
autor - cuprinde însemnările domnului de Schnabelewopski (Heine însuşi) din vieaţa lui, petrecută într-un colţ al Germaniei, unde personagiile de un ridicol drastic şi de o vulgaritate deosebită nu sunt rare. Cetăţenii din Hamburg, oameni buni cari mănâncă bine; armata germană care vrea să fie spartană, fară însă să audă ceva despre zama cea neagră; durduliile hamburgheze, pentru cari existenţa inimei este încă o taină, -toţi şi toate constituie acea societate care „seamănă mai mult cu vântul otrăvitor al Africei, a cărui suflare usucă toate florile”. 5\int nişte marionete aceste figuri, cari „mişcă numai din fălci, cu aceleaşi feţe, cu aceleaşi mişcări şi-şi fac socoteli". Acţiunea între ele se leagă mai mult pe sărite. Câte un cântec vechi, câte un epizod ca cel din cârciuma „La vaca roşie", câte-o discuţie asupra moralei şi a religiilor, cu observaţii pururea surprinzătoare, încheagă amintirile între ele. Iar sfârşitul, cu scena din familia unui negustor de bandage, cu povestirea de un înduioşător efect a stingerei lui Simson, conţine schintei de genialitate...
      Cetiţi deci proza lui Heine şi urmaţi-1 în studiul său despre abderiţii germani. Veţi vedea acolo cu câtă măiestrie trebuie făcută o critică socială şi cât de roşu este fierul, ca să ardă unde trebuie.
                                                         VIAŢA LITERARĂ
                                                               [XIV]
   O faptă a editorilor • Cine sunt editorii noştri?• Reclama • Contracte şi învoieli • Un proces cu „Minerva“
       Pe cât de mare este, toamna, interesul pentru mişcarea literară, pe atât de puţină atenţie se acordă acestei mişcări, îndată ce ameninţă căldurile de vară. Toamna se anunţă de obicei cu reviste nouă; se alcătuiesc grupări de tot felul; se fac făgăduinţe şi se pun în vânzare cărţi cu duiumul. între scriitori şi editori sunt atunci relaţii mai dulci şi o deplină înţelegere asupra celor materiale. Cum încetează însă prea frumoasa lună a lui mai, armonia aceasta slăbeşte de tot; revistele dispar sau îşi amână apariţia; editorii se ascund prin beciurile atelierelor, de teama manuscriselor; şi cărţile nouă apar tot mai rar.
       Anomalia aceasta, evident, se datoreşte în mare parte unei apucături a editorilor. în piaţa liţerară ei au introdus cu încetul un sezon de vară, de linişte, de neactivitate, ca şi când nevoia de a citi ar putea fi suprimată pentru câteva luni. Şi uitând să imite pilda caselor de editură din străinătate, cari pentru cititorii de vară ştiu să furnizeze o anumită literatură, mai recreatoare, ai noştri preferă să înceteze cu totul lucrările literare şi să-ţi amâne pofta de citit pentru mai târziu. Iar pricina este un spirit absurd de economie, o râvnă prea mare de câştig şi o nesocotire a datoriei editorilor către public şi scriitori.
       Este şi greu a te înţelege cu editorii noştri asupra literaturei şi a modului cum ar putea dânşii să intervină în mişcarea literară, fiindcă în genere ei intervin numai cu capitalul şi nu cu pătrunderea cuvenită, numai cu instinctul şi nu cu competenţa specialistului în materie literară. Critici ei nu citesc, cărţile şi mai puţin. Şi cum informatorii lor sunt şi ei oameni cu veleităţi şi patimi, sau ignoranţi ca Dauş şi ca alţii, nepărat că li se întâmplă adeseori să greşească. Cum să nu
171
greşească de pildă un Alcalay, bunul şi prea fericitul evreu, pentru care o întreprindere literară este o afacer.e bănească pur şi simplu, iar un manuscris un fel de terra incognitcf! Ce poate să-
1  doară pe dânsul de rezultatele culturale ale bibliotecelor editate şi ce interes poate să aibă pentru urmărirea unor anumite idei în publicaţiunile tipărite? Ce-i pasă de pildă, lui Socec dacă Mihalache bate câmpii în prefeţele broşurilor, destinate să ajungă în mâinile mulţimei? Ce-1 doare pe Filip dacă întreprinderile politice şi organele zilnice fară rost şi fară coloare ale Institutului Minerva fac să se neglijeze ediţiile literare, cari până aci au constituit temeiul principal şi meritul exclusiv al acestui editor? Şi iată astfel, din pricina lor, o grămadă de stagnări sau precipitări, un material enorm, tipărit în serie, dar fară cernere şi fară sistem.
       Bine — va zice cetitorul - dar cum se face că, cu toate astea, editorii fac trebşoare bune, cărţile se vând mai bine ca oricând, şi cele bune şi cele rele, claie-grămadă? Cum se întâmplă că nu ni se mai dă să cetim veşti despre falimentele editorilor români, cum au fost de pildă cazurile cu librarii Muller din Bucureşti şi Şaraga din Iaşi, amândoi începători buni pentru lucrarea de popularizare a operelor româneşti.
       Cauzele vor fi, ele, mai multe. Desigur şi zgomotul cel mult desfăşurat în ultimul timp în jurul vieţii literare va fi stârnit interesul pentru cărţile variate ale noilor editori. Sunt însă convins că la împrăştierea tuturor cărţilor - aflaţi că anecdotele lui Speranţă, aceste inepţii rimate, se vând tot atât de bine ca şi volumul cel mai ales de nuvele al celui mai ilustru prozator de astăzi - a contribuit în pimul rând reclama formidabilă, cu noul ei sistem, ce s-a introdus: prin ziare şi reviste, prin afişe şi foi volante, prin anunţuri de cataloage, prin baloane şi automobile, în mod gratuit sau cu plată.
       A apărut de curând, la Leipzig, o carte mai mare asupra reclamei. De nicăiri nu se poate vedea mai bine efectul scandalos şi seducător al reclamei în literatură, ca acolo. Se arată ce rol sugestiv are reclama asupra mulţimei, ce uşor este să seduci această mulţime, s-o abaţi de la o judecată logică prin repeţirea aceloraşi afirmaţii, prin readucerea continuă a subiectului lăudat în memoria cititorilor. O teroare socială este
172
reclama prin forţa ei de a sili mulţimea să adopte anumite idei sau feluri de a gândi şi de a proceda al editorilor.
      La acest enorm serviciu al reclamei se pare că s-a gândit şi un editor bucureştean, când îmi spunea mai zilele trecute: „Eu vând tot ce tipăresc şi rele şi bune, vând pe Scrob ca şi pe Eminescu, pe Nedea Popescu ca şi pe Sadoveanu şi de-aş tipări un simplu gunoi, îl voi vinde şi pe acela". Neapărat, gunoiul era să fie manuscrisul unui tânăr şi talentat prieten, pe care i-1 recomandam...
      Mai putem vorbi însă şi de un alt sistem de îmbogăţire al editorilor noştri şi de o răspândire mai lesnicioasă a cărţilor. Deoarece raporturile dintre scriitori şi editori nu sunt fixate încă, iar onorariile şi talentele variază mereu, fară să se poată stabili norme certe asupra lor, e natural ca editorii să profite de inexperienţa celor tineri şi săraci şi să fie mai îngăduitori numai cu reputaţiile mai vechi... şi prea adeseori mai uzurpate. De la cei mai mulţi manuscrisele originale şi cele traduse se iau cu un preţ ridicol şi fară multe formalităţi în scris. Editorul se face stăpân pe material şi în loc de a se mărgini la o singură ediţie şi a răsplăti pe autor la fiecare altă ediţie, îl achită pentru totdeauna cu un bagatel. Pentru un volumaş din Ibsen, de pildă, tradus temeinic şi pe o întindere de cel puţin 120 de pagini, îţi achită suma de lei una sută, iar editorul tipăreşte dintr-o dată o ediţie de cel puţin cinci mii de exemplare, pe cari le repetă de câte ori cărţulia e complet vândută.
      Un conflict recent, provenit din aceste şubrede învoieli cu editorii, l-a avut şi d-na Sofia Nădejde cu tipografia Minerva. Conflict care a dat naştere de un proces de presă. Traducând adecă o broşură a unui scriitor francez, a înaintat manuscrisul editorului, care l-a primit şi l-a imprimat. Şi ducându-se să încaseze obişnuita sutişoară, i s-a răspuns că onorariul acesta nu
i se poate achita, până ce nu va aduce dovadă de la autorul francez că acela a cedat - fie pentru bani, fie în mod benevol -dreptul de autor pentru traducătoarea română. Căci suntem acum şi noi în legături de reciprocitate cu francezii şi nu se mai pot publica traduceri din opera lor fară a se achita mai întâi taxele de autor. închipuiţi-vă acum la ce onorar poate să aspire d-na Nădejde, dacă editorul român îi pune în vedere să-şi
173
plătească mai întâi taxele către „Societatea oamenilor de litere” din Paris!
       Socot că bine a procedat d-na Nădejde, făcând un apel la justiţie şi cerând să stabilească un punct de plecare. Căci, dinpotrivă, s-ar putea întâmpla ca propunând unui editor o traducere spre publicare, acesta, după.ce-ţi opreşte din onorarul injurios mai întâi taxa pentru autorul străin, să te mai scoată şi dator pentru traducerea ta.
                                                            PAGINI POLEMICE
                                           Un indulgent biograf al „Telegrafului"> • Realitatea tristă. Moţoc nu are cap • De-aş fi romancier!
       Un tânăr pedagog al nostru, fire blagină şi precaută, a făcut de curând istoricul foilor noastre bisericeşti. Aducând vorba şi de Telegraful român, aminteşte de câteva pagini mai senine din trecutul acestei foi, când, sub conducerea bunului Aron Florian şi sub influenţa lui Şaguna - tot Şaguna, săracul! -putea trece printre cele dintâi organe de publicitate. E caracteristic însă că, cu cât istoricul se apropie mai mult de actualitate în urmărirea vieţii Telegrafului, accentuarea meritelor ziarului scade vizibil. Cam de la încetarea „Foişoarei Telegrafului, în 1877, încoace bibliograful nostru, cu toată bunăvoinţa sa, nu mai găseşte nimic vrednic de relevat. Cronica tace deci asupra unui interval de mai bine de trei decenii...
       Părerea noastră este însă că, dacă e cuminte, nu este totuşi frumos a fi complet în descrierea rolului unei gazete în viaţa publică. Telegraful, pe cum se ştie, a ieşit el regulat şi în cele trei decenii şi nu se poate trece atât de uşor cu buretele peste un răstimp atât de lung. Să încercăm a face noi cuvenita completare, în deplină cunoştinţă de cauză şi cu toată dragostea de adevăr. Să schiţăm pe scurt care a fost însemnătatea acestui ziar în ultimele noastre mişcări culturale.
       Cercetând cu de-amănuntul foliantele preacinstitului organ metropolitan, vom vedea uşor că în toată vremea asta lungă n-a făcut decât să încărunţească, într-o absolută inutilitate. A fost singurul ziar de la noi, unde n-a schinteiat nimic. A fost singura tipăritură, de care civilizaţia şi râvna de înaintare nu s-au legat. Pe când celelalte organe mai tinere munceau din greu, mai întâi chiar pentru existenţă, şi dedeau ele
175
 singure direcţia politică şi culturală în Ungaria, această foaie clericală, pentru care capitalurile sunt asigurate pentru vecie, a păstrat aceeaşi vinovată atitudine de somnolenţă divină. Fadă, monotonă, laşă în cugetare şi de o rară îngustime intelectuală: aşa am pomenit-o şi aşa o să-şi depene zilele înainte. Dacă ar sta cineva să aprecieze rolul cultural al bisericei noastre după această foaie; dacă ar voi cineva să ne cunoască talentele publicistice după cele ce s-au perindat la acest organ - unde sunteţi Roşea, Hango, Broju şi Păcăţianu? - ar avea înaintea sa icoana celei mai deplorabile neputinţe.
       A fost o epocă frumoasă, de lupte politice şi literare, prin care am trecut în aceste decenii. în toată mişcarea asta de energie şi entiziasm prin care sufletul poporului ardelean s-a renăscut de-a binelea, glasul Telegrafului n-a răsunat niciodată cu căldură. De câte ori însă a fost vorba de un act de umilire politică, el a fost la postul său de promotor al acestuia; de câte ori se simţea nevoia răsuflării unei infamii sau se cerea strecurarea unei intrigi mărunte, Telegraful era la îndemână cu toate condeiele ieftene. Iar pentru spargerea solidarităţii în luptă, pentru înmlădierea sau zdrobirea conştiinţelor şi a caracterelor printre preoţi, nimeni nu are mai multe merite ca dânsul.
       întreţinerea acestei umpluturi şi echivocităţi se face pe banii Bisericei române. Şi între alţi trântori şi bondari care se adăpostesc în umbra ei, se găseşte şi marele sinedrion, care o administrează. Acest sinedrion de oameni mucezi şi de îmbătrâniţi mucenici e ca o mafie ocultă şi răzbunătoare, care păstrează cu credinţă tradiţia unei vieţi publice hibride, a unei atitudini şterse şi a unor sentimente omeneşti inferioare. Duhul tinereţii, puterea talentului şi dorul de reforme nu pot străbate până la aceste petrefacte; orice mobilitate intelectuală rămâne străină de aceşti epicurei religioşi; iar câtă vreme vor stăpâni ei aceste fonduri şi acest organ, pentru Telegraful nu mai este înviare, ci marasmul fără de sfârşit!
       Ceea ce ni se pare a fi mai trist însă şi mai caracteristic pentru acest mediu din jurul numitului ziar, este că printre toţi câţi stau la căpătâiul bolnavului, nu este un singur cap care să ia
176
 răspunderea stărei deplorabile şi să dea seama pentru cele săvârşite. Aici toate capetele sunt biblice şi toate se pleacă şi se ascund, pentru ca sabia să nu le taie. Când, mai zilele trecute, am cerut socoteală acestui ziar pentru două minciuni şi o prostie ce-mi adresase, am vorbit de capul lui Moţoc. Văd, acum, că cerusem ceva imposibil, căci la Telegraful cap nu există. Şi dacă este adevărată afirmarea că „dl. Lupaş a scris numai cartea sa, dar de fapt cartea este a Consistorului...“, cu cât mai multă dreptate am avea, zicând că Telegraful strecoară numai infamiile, dar aceste sunt opera unor oameni fără cap şi fără nume!
       Nu ştiu de ce, gândindu-mă la toate aceste, la acea risipă zadarnică de bani pentru întreţinerea acestui acefal organ de publicitate, la acele umbre bărboase ce-1 adăpostesc în mod clandestin, îmi vin în minte o serie de figuri şi de epizoduri comice din mediul acesta, de care mi se leagă câţiva ani de tinereţe. Pe atunci făceam mare haz de ele. îmi închipuiam totdeauna că mă găsesc într-o Abdera românească şi că râsul este singura compenzaţie pentru cele văzute.
       Ştiţi ce este Abdera şi ce sunt abderiţii? „Abdera este un oraş împărţit în două. Când partea de vest a dat alarmă, estul a rămas liniştit, crezând că numai vestul e atacat."
       „La gimnaziul din Abdera un măgar a vărsat un vas cu untdelemn. Şi abderiţii ş-au adunat toţi măgarii şi înaintea tuturora au dat o lecţie celui ce-a vărsat vasul, ca cu toţii să ia pildă din pedepsirea lui.“
       „Un abderit ş-a ars pe tatăl său cel mort şi văzând că mamă-sa e bolnavă în pat, îi zise: Vino, căci mi-au mai rămas câteva lemne şi pentru focul tăut“ .
       „Un alt abderit a voit să se spânzure, dar, rupându-i-se funia, a căzut şi ş-a făcut gaură în cap. Intrând într-o farmacie, ş-a lipit gaura din cap cu un glastra, s-a întors la copac şi s-a spânzurat de-a binelea.“
       Acesta e mediul din Abdera antică şi duhul înţelepciunii de-acolo. Iar când mă gândesc la materialul grotesc, observat de mine în mediul sinedrionului sibiian, de care am vorbit, nu ştiu de ce mă încearcă dorinţa de a imita pilda lui Wieland şi a
177
îmbrăca în haina unui roman de moravuri toată viaţa aceea de preocupări mărunte, de suflete sterpe, cum se desfăşoară ea între elementele aceste clericale-bugheze de la noi. Vai, subiectul se
 pretează admirabil!
       Aş descrie de pildă în acel roman câteva exemplare de minţi automatice, egale cu ale oribililor manechini de ceară din panoramă, cari se mişcă numai graţie unui mecanism învârtit de alţii. Aş şti să arăt cum în corpurile alea cu abdomene eliptice şi cu priviri spălăcite orice enrgie e stinsă1, orice vibrare de entuziasm e străină. Şi în jurul lor aş enumera câţiva târâtori şi juvenili iproci, obraznici ca ploşniţele, laşi ca nişte strenţeroşi, cinstiţi candidaţi la parvenire. Aş dovedi câtă nesimţire poate îngrămădi capriciul naturii la un loc şi ce puţină teamă de ridicol. Iar ca romanul acesta să fie complet şi nota sentimentală şi erotică să nu lipsească, n-aş pierde desigur din vedere pe frumoasa Veta din Poiana, aşa cum mi-o reamintesc şi astăzi, stând tristă şi cu colţul şorţului prins în brâu, în poartă de călugăr putred şi libidinos... ‘
       ...Şi romanul acesta ar fi desigur o completare justă a vieţii Telegrafului şi ar da o icoană reală a celor din jurul lui! Mai ştii de nu-1 voi scrie?
        * în original: strânsă (n. ed.).
                                                  DIN VIATA LITERARĂ [XV]
                                                                 Ce fac scriitorii vara? • Cărţi şi reviste •
          O  nouă fază a unei vechi reviste • O supărare
      Am vorbit în ultimul meu foileton despre ciudata credinţă a editorilor că românul vara nu citeşte şi că, prin urmare, tipărirea oricărei cărţi literare sau chiar a revistelor trebuie să înceteze pe timpul acesta. Consecinţa logică a purtărei editorilor este că în rândurile scriitorilor se produce o stare de dezinteresare şi de indiferenţă. Muzele îşi atârnă lira în cui şi prozatorii nu mai urmăresc viaţa cu gândul la subiecte. Un aer de moleşeală şi de resemnare înfăşoară lumea literară. Cuvintele cad mai rare, mai grele şi gesturile îşi pierd vioiciunea. Prin cafenele şi grădini şi prin puţinele lor colţuri umbroase, poeţi şi critici stau plictisiţi, ca nişte bogaţi cari nu mai au ce face cu gândurile lor, stau şi visează despre mare, despre munţi şi despre frumuseţile firei, pe cari ei le cântă şi alţii le gustă în realitate. Sărmanii artişti, sărmani trubaduri! Pentru voi vara a rămas mai mult un prilej de cultivare a imaginaţiei! Din reviste ilustrate vă reconstruiţi farmecele munţilor Elveţiei, din norii ce trec zgomotoşi deasupra voastră vă clădiţi castele şi, privind în cristalul paharului de apă, croiţi o filosofie romantică a vieţii. Fantazie, fantazie, tu eşti prietena cea mai bună şi cea mai credincioasă a scriitorilor în vremuri de acestea!
      ... Şi cărţile ies mai rare. Din cele ce au ieşit de curând nu s-a semnalat până acum cu destulă stăruinţă [decât] Două iubiri, volumul de nuvele al d-lui Agârbiceanu. Şi nici despre volumul d-lor Anghel şi Iosif, Cireşul lui Luculus nu s-a vorbit îndeajuns, cu toate că un volum de proză, tipărit de doi scriitori eminamente poeţi, are totdeauna farmecul noutăţii. Alte cărţi, apărute tot în preajma sezonului de vară, sunt trei culegeri nuvelistice: Povestiri de seară de M. Sadoveanu, Ape mari de
179
     C. Sandu şi Cu aripi frânte de Ioan Adam. Dacă asupra acestor cărţi nu s-a făcut mai mult zgomot, este că publicul şi critica s-au obicinuit cu numele acestor scriitori şi, înregistrând apariţia, nu
     o mai consideră drept un eveniment ca pe întâiele volume, în
I   care autorii şi-au afirmat talentul. Cu toate acestea este sigur că
     bunii noştri nuvelişti ne aduc şi de data asta multe noutăţi, tipuri originale, observaţii surprinzătoare, colţuri de lume reală şi mai ales descrieri din natura vie.
           ...Şi revistele încetează! Motivele sunt multe. Sunt rele condiţiile de editură şi anevoioase grupările scriitorilor.
*   Interesant este că odată cu încetarea unor reviste, - printre cari
     este şi Falanga - a încetat din circulaţie şi numele glumeţ al cuconului Mihalache, faimosul critic care în orice mediocritate vedea un geniu şi în orice poezie, tipărită în revista sa, o „aproape capodoperă".
           Prin un ciudat capriciu al soartei, d. Mihalache a încercat mai multe dezastre; tinerii mai de talent l-au părăsit pe rând; „băieţii“ căroa le infiltra talentul prin infuziuni de ceai, în serile de iarnă, s-au lepădat de dânsul şi organele-s sfărâmate şi măiestrul e văduvit de orice crezământ... Este aceasta o pedeapsă meritată pentru îndrăzneala de a fi voit să-şi creeze -cu o inteligenţă atât de modestă şi cu o lipsă de bun simţ atât de mare - o existenţă literară.
           Fiind vorba de reviste, nu înţeleg ce o fi greşit bietul Sămănătorul de trăieşte atât de mult? Aproape să crezi în cuvintele înţeleptului ce zice că pe cine îl blestemă Dumnezeu mai tare îl lasă să trăiască mai mult... Sunt ani de zile de când această revistă nu mai are nici un rost şi nu mai poate produce nici un talent real. Sunt ani de zile de când nu mai are nici cetitori, nici conducători, ci vegetează ca orice umplutură, mai şters ca Telegraful Român, mai deşert de artă şi gândire ca foaia lui Pătraşcu. Şi în cursul anilor îşi schimbă mereu firma, îşi schimbă mereu credinţele. Nimeni nu-i stăpân pe ea şi toţi pot s-o aibă.
           Acum de curând, Sămănătorul a încăput pe mâna unui domn Orleanu, autor de gânduri critice de mult gândite de alţii şi având alături câţiva scriitori incolori, copii şi alte expresii ale
180
 slăbiciunii intelectuale caută să-i dea duh şi s-o scoată de la
 moarte. Ci lăsaţi Sămănătorul, măi creştini de omenie, fiţi
 miloşi şi lăsaţi-1 să-şi caute odihna meritată. E ruşine să ducă
 această viaţă chinuită, după atâtea zile de lumină. E ca un erou
 ajuns în cârje şi pornit la cerşire. E ca o femeie iubită de toţi şi de toţi părăsită.
       Hei, da lesne-i de altă revistă, de cea din Iaşi! Acolo-i capitalul, acolo-i pretenţia. Revista apare, regulat uneori, cu mari intermitenţe de altădată, umflată ca un boier bogat şi nu totdeauna poporanistă. Bun material, n-ai ce zice! Şi nu ne pare rău de spiritul de toleranţă faţă de alte genuri literare, până şi faţă de ultrasimbolistul nostru Minulescu. Dar ce o fi având cina Isabela Sadoveanu cu Nucul lui Odobac, al prietenului nostru Gârleanu, e greu de înţeles. Critica, pe cum se ştie, este partea cea mai slabă la revista din Iaşi, între altele şi pentru că este reprezentată prin un condei al sexului slab.
       De aici, apoi fel şi fel de idei prăpăstioase - căci, de, e mare prăpastia' între sufletul criticului-femeie şi al autorului bărbat - asupra producţiei viguroşilor noştri prozatori. Şi curios este că, tocmai sufletul celui mai feminin dintre prozatori, celui mai subtil în amănunte, celui mai artist şi mai felin, tocmai acela nu e priceput şi nu e pe gustul criticului-femeie. D-na Isabela Sadoveanu e supărată pe Nucul lui Odobac - şi asta e ultima noutate literară din Iaşi!
>J                             DĂRI     DE    SEAMĂ
*1                                     [H]
ir
ai   Cervantes de Saavedra (M. de), „Don Quijote de la Mancha.
ri Viaţa şi aventurile lui". Traducere de L.S. Editura Sfetea. Bucureşti, 1910, p. 72. Preţul 2.50. (Cu ilustraţii)
            Una din cele mai citite cărţi, din câte s-au tipărit până J astăzi, este fără îndoială povestirea scriitorului spaniol Miguel J    de Cervantes despre aventurile pseudo-cavalerului Don Chişot.
,e   Figura acestui prototip de visător ridicol, cuprins de patima
a    nebună a vitejiei, a ajuns un subiect favorit de distracţie şi de
      învăţăminte la toate popoarele înaintate în cultură. Imaginaţiunea n    puternică, darul extraordinar de a lega cele mai fantastice şi mai
t    paradoxale întâmplări, i-au dat lui Cervantes putinţa de a crea o
      operă de o rară armonie în felul ei. Alături de Mada şi de alte tn   puţine cărţi, cari se pot menţine pururea tinere, cu o valoare
p,   generală pentru omenire, povestea lui Don Chişot n-a încetat să-
Cl   şi aibă rolul său, de la sfârşitul veacului al 16-lea, când a fost
u    scrisă în împrejurimi de altfel dureroase pentru autor, până
      astăzi.
            în Germania, Franţa şi în alte ţări, unde cavalerii SI   medievali au existat, lăsând atâtea amintiri, şi unde exagerările
d    excesiv de romantice în literatură, contra cărora este scris şi
n    Don Chişot, au dăinuit pe vremuri, neapărat că popularitatea
a|   cărţii e nespus mai mare ca la noi. N-a rămas ea însă fără nici
n    un răsunet nici în literatura noastră.
c           întâia  traducere   românească  al lui  Don Chişot s-a publicat
ş    încă la 1839, în Curierul românesc. Traducerea aceasta este
1    datorită lui Eliade-Rădulescu şi e reprodusă, un an în urmă, în
a    două volume. Fireşte, Eliade n-a făcut-o după originalul spaniol,
s    ci după traducerea franceză, parafrazată, a sentimentalului
      Florian. Scrisă într-o epocă de activitate, când Eliade nu-şi <    tulburase încă forma literară a limbei prin sistemul său
182
italienizat, lucrarea lui poate fi cetită şi astăzi şi versurile cele multe, întreţesute în text, nu sunt lipsite de orice valoare:
                    Tristă turturică, ce gemi în pustie?
                    Ce nenorocire ţi-a putut răpi Dulcea, credincioasă, tânără soţie?
                    Ai rămas jălindă şi nu poţi muri.
                    De-a noastre suspine pustiul răsună,
                    Inima-mi şi soarta este ca a ta,
                    Vino, păsărică, vom plânge-mpreună,
                    Singur sunt pe lume şi cum mai pot sta?
       Alcătuită în forma şi spiritul timpului, nu putem controla de aproape dacă opera lui Cervantes a putut străbate în publicul nostru prin traducerea lui Eliade. Pentru atâta spirit şi şăgălnicie era poate mai indicat Costache Negruzzi, dintre vechii noştri scriitori. E sigur însă că un al doilea traducător, Ştefan Vârgolici, care la 1868 şi-a tipărit în Convorbiri literare mai întâi un articol călduros asupra marelui scriitor spaniol Cervantes, a avut mai multe succese ca Eliade. Vârgolici a tradus direct din spanioleşte. El a publicat întâiele fragmente răzleţe în Convorbiri literare din 1881 şi a continuat în urmă în aceeaşi revistă, însoţindu-şi textul cu ilustraţii. în volum însă, după cât ştim, nu s-a reprodus încă traducerea lui Vârgolici, cu toate că e singura făcută mai conştiinţios.
       încercările de traducere ce ni s-au dat ulterior şi anume bucăţile din broşurică nr. 218 a Bibliotecii pentru toţi sunt numai fragmente de speculă şi nu dau nici pe departe icoana reală a păţaniilor faimosului cavaler. Aceste sunt inconvenientele oricărei Biblioteci populare şi ale cohortei de anonimi, cari de obicei ciuntesc totul, schimbă, traduc în mod liber, fără cuvenita evlavie faţă de forma traducerii şi de amănuntele şi subtilităţile originalului. Şi tot aşa o păţim cu ediţia incompletă, apărută de curând în editura Sfetea.
       Tipărită cu oarecare lux, cu ilustraţii cari să atragă pe copii, traducerea recentă este cea mai slabă din câte s-au făcut. Ea nu conţine decât o parte minusculă din seria de aventuri, legate între ele fără o alegere anume şi fără a se ţinea exact de textul lui Cervantes. Este o ediţie comercială, la confecţionarea
183
căreia nu s-a ţinut seama de forma literară în justă măsură. Şi dacă totuşi o semnalăm, este că apariţia ei ne-a reamintit importanţa generală a cărţii pentru literatura universală şi necesitatea de a o vedea în circulaţie şi la noi, dar tradusă complet, de unul din cei mai subtili prozatori ai noştri. A nu avea pe Don Chişot intr-o bună traducere românească înseamnă o mare scăpare din vedere.
                                                 DĂRI DE SEAMĂ [HI]
                                                         ConsL Golescu, „însemnare a călătoriei mele făcută în anul 1824,1825 şi 1826“.
          Tipărită din nou şi însoţită de o introducere de Nerva Hodoş, Bucureşti, 1910, p. 148. Preţul: 3 leu
       De multă vreme o carte de cuprins istoric-cultural n-a avut un mai mare răsunet în presă şi nu s-a învrednicit de-o primire mai călduroasă ca volumul recent al d-lui Nerva Hodoş asupra vieţii şi operelor Goleştilor. Cauza este mai întâi însăşi personalitatea simpatică de scriitor a d-lui Hodoş, al cărui nume se leagă de-o serie de publicaţiuni şi studii literare şi istorice, lucrate temeinic. Dar se explică reuşita acestei cărţi şi din cauza .subiectului, familia Goleştilor fiind prin tradiţie una din cele mai merituoase familii boiereşti din ţară, din câte s-au năzuit spre binele poporului românesc.
       Cu perspicacitatea ştiinţifică şi cu limpezimea de stil, proprii acestui distins cercetător literar şi istoric, dl. N. Hodoş a adunat într-un lung studiu introductiv material inedit pentru cunoaşterea de aproape a acestei familii, pe cum şi a faptelor ce-a săvârşit în cursul veacurilor până în zilele noastre.
       „Descendenţi din Craioveşti - scrie dl. Hodoş - înrudiţi de aproape cu D-nii ţării, Goleştii au luat o parte largă la mai toate frământările prin cari a trecut poporul nostru din valea Dunării în veacurile trecute. Viteji, cari ştiau să-şi puie capete pentru D-nii lor şi câteodată să le şi lase pe câmpurile de bătaie; femei energice cari ştiau să-şi păstreze avutul aşa încât să rămână tot în neam, pentru strălucirea numelui, a casei şi a moşiei; căpetenii de partide în stare a merge până la crimă pentru ideile şi D-nul lor, şi apoi, reculegându-se, să ajungă să-şi recunoască greşala şi să se călugărească; fondatori de mănăstiri şi de opere de binefacere; administratori inteligenţi şi darnici şi cu durere de inimă pentru cei năpăstuiţi; iubitori de neam şi de ţară, punându-şi la mijloc toată vaza şi tot avutul, pentru ca să-şi
185
 vază ţara mai mare şi, în sfârşit, fericită - până la acele din zilele noastre, care refuză domnia Ţării Româneşti, pentru ca să se aleagă Cuza Vodă şi să se facă astfel Unirea, pentru care luptase cu toţii ai lui.“
       în tonul acesta de-o adâncă pietate faţă de faptele Goleştilor, dl. Hodoş ne vorbeşte apoi despre trecutul neamului lor, stabileşte cu date sigure genealogia lor, trecând în revistă câteva figuri luminoase şi căutând să stabilească fiecăruia caracterul şi pornirea, după comoara de documente ce a găsit. E o atmosferă specială de romantism şi de vieaţă cucernică şi patriarhală, în care dl. Hodoş, cu talentul său de scriitor artist, a ştiut să înfăşoare ipostazele acestea boiereşti. înaintea noastră se prefiră fragmente rupte din veacul al 16-lea: pârcălabul Baldovin din Goleşti, şi ruda sa Cândea, jupânca Maria şi vistierul Radu Golescul. Despre cei ce au avut roluri mai mari în istorie, despre banul Radu Golescu, despre Iordache şi Dinicu Golescu, dl. Hodoş scrie scurte monografii în formă literară, monografii cari alcătuiesc în acelaşi timp capitole din istoria noastră culturală. '
       Mai mult se stăruieşte în cartea aceasta asupra lui Dinicu Golescu, bărbatul cu înaltă civilizaţie, care la începutul veacului trecut a fost un spirit conducător în vieaţa intelectuală, a propagat ideea înfiinţărei şcolilor prin Lazăr, a scris cărţi el însuşi şi a promovat însufleţirea pentru ziare româneşti. Personalitatea remarcabilă a lui Dinicu Golescu este admirabil prinsă de dl. Hodoş şi modul cum ştie d-sa să ne intereseze pentru ideile atât de adânci şi de înaintate ale acestui boier, erudit şi de bun simţ, ne face să-i fim recunoscători pentru împrospătarea unor gânduri atât de sănătoase, cari, din păcate însă, nici astăzi nu sunt pe deplin realizate.
       Partea cea mai mare a cărţii o constituie însemnarea de călătorie a lui Golescu şi cuprinde notele şi reflexiunile acestuia dintr-o călătorie a sa, făcută între anii 1824-1826 prin Ardeal şi în diverse ţări ale Apusului. Reeditarea acestor vestite însemnări, apărute mai întâi la Buda în 1826, se impunea şi nu ne îndoim că răspândirea lor e asigurată. De altfel volumul d-lui Hodoş se prezintă şi în condiţii tehnice excelente, ceea ce nu putea fi altfel la un om de gusturile d-sale atât de alese.
186
                                                        VIAŢA LITERARĂ
                                                              [XVI]
                                                         Ce este ghinionul? • Ghinionul în literatură •
                                                     DL Ion Adam şi ghinioanele din ultimul d-sale volum de schiţe, „Cu aripi tăiate“
      Vorbeam odată la acest loc despre „tupeu“ şi spuneam că acest minunat cuvânt de origine franceză, care zugrăveşte aşa de bine anumite însuşiri de îndrăzneală, nu este cunoscut la noi în Ardeal. Ei, bine, mai sunt şi alte cuvinte necunoscute pe la noi, din1 multele întrebuinţate Ia Bucureşti. Dintre acestea fac parte şi „ghinionul" franţuzeşte guignon. Cuvântul acesta, care sună ca o înţepătură, înseamnă nenoroc, neizbândă, sau soartă rea. Şi oriunde te-ai învârti, la jocul de cărţi sau în politică, la cafenea sau în literatură, auzi mereu vorbindu-se de ghinion şi ghinionişti. Până şi în afaceri de dragoste „ghinionul" e o vorbă curentă. Are ghinion, - şi pace!
      Dacă nu mă înşel, expresiunea asta favorită cuprinde în înţelesul ei şi un grad de compătimire. Ghinionistul ţi-e totdeauna simpatic şi ţi-e milă de dânsul, nefiind el vinovat de cele întâmplate. Un copil se plimbă pe stradă şi pac! o cărămidă se desface din zid şi-l turteşte. O păreche logodită călătoreşte în automobil şi trosc! podul se rupe şi valurile Murăşului înghit frumoasa păreche. Sunt aceste numai nişte accidente, numai capricii ale împrejurărilor de-o clipă şi nu au nimic în ele din fatalitatea psihologică. Victimele acestor accidente sunt desigur vrednice de compătimire, dar întrucât căderea lor nu sunt consecinţele unor anumite stări de suflet şi nici actele unei voinţe, tragicul lor e mult mai neînsemnat şi mai efemer.
                                                                                                în literatură ghinioanele acestea găsesc mulţi amatori. Cazurile excepţionale, cu tragicul lor întâmplător, sunt uşoare
     1 în original: dar (n.ed.).
187
 subiecte pentru dramă şi nuvelă şi pasionează îndeosebi pe scriitorii mai mărunţi. în romanele criminale oamenii mor şi se omoară, ca muştele, fără nici o motivare. în literatura germană a stăpânit odată un curent întreg de dramatizare a unor accidente. Va rămânea pururea celebră drama lui Zacharias Werner, Der 24-te Februar, în care se povesteşte jalnica întâmplare, cum într-o familie au murit bunicul, părintele şi fiul în zilele de 24 februarie, fiecare pe rând.
       Şi cazuri de natura aceasta se găsesc şi la noi destule. Autorii noştri au şi ei adeseori un accident, înregistrat de gazetă drept un subiect pentru opera lor şi mulţi dintre dânşii adoptă sistemul că, unde nu mai au ce face cu eroul, să-l suprime pur şi simplu prin o întâmplare nenorocită. în dramele noastre şi în literatura nuvelistică sunt mulţi ghinionişti şi se aduce prin asta o gravă atingere gustului estetic şi cerinţelor artei în genere. în epoca noastră, în care a trăit un Ibsen, şi în care acesta şi alţi autori studiază firea omenească până în fibrele ei cele mai intime, iar faptele din Univers se succed în ordine logică şi nimic nu dispare fără o motivare plauzibilă, ghinioanele acestea în artă sau cazurile izolate şi pline de nenoroc sunt inadmisibile.
       Aş merge desigur prea departe dacă aş voi să scot la iveală toate greşelile câte se fac de autorii noştri în această privinţă. întâmplarea însă - îşi au şi cărţile ghinionul lor! - a voit ca să-mi dea în mână un volum recent de schiţe al d-lui Ion Adam, care volum va ilustra el singur medalia ghinioanelor în literatură.
       Să-l mai recomand pe dl. I. Adam şi să vă spun că cine este, cred că n-o să-mi mai cereţi. D-sa munceşte de vreo zece ani în rând cu noi şi este apreciat pentru limba sa bogată, pe care însă n-o poate rândui totdeauna destul de proporţionat cu înţelesul. Lucrările d-sale în proză au avut o primire bună, îndeosebi pentru partea lor descriptivă, fără însă ca în materie de compoziţie artistică să fi găsit o aprobare unanimă. Incongruenţe sufleteşti, gesturi bizare, rafinăria afectată şi suprapusă pe un fond ţărănesc străveziu, l-au lăsat puţin în umbră faţă de talente mai armonice ca Sadoveanu, Agârbiceanu şi Gârleanu. Dar, oricum, e o forţă şi în clipele de recreare vei găsi totdeauna o pagină frumoasă în scrierile lui.
188
      Cu volumul său din urmă însă dl. Adam ne surprinde foarte neplăcut. Nu ne puteam închipui ca d-sa să fie atât de lipsit de invenţie încât să-şi mărginească aproape toate subiectele la întâmplări banale. Şi ne mâhneşte, oarecum, că d-sa intră cu totul în rândurile neînsemnaţilor schiţişti, a căror talent se mărgineşte la încadrarea unui accident şi la înşirarea simplă de ghinioane.
      S-o luăm de la început.
      Există roiuri de gândaci, cari au nenorocita ideie să se apropie de lumină şi trista lor soartă este că-şi ard aripile şi mor...Un mânz de rasă paşte „într-o rânchezare înfrigurată şi gingaşă", dar văzând trenul venind, se ia la întrecere cu dânsul şi cade mototol... Un băiat de ţăran învaţă carte şi tocmai aproape de doctorat, pe când părinţii îl aşteptau el moare subit... Un ţăran mai prostănac aduce din târg trei hârtii de câte o sută de lei; copilaşul le vede, se joacă cu ele şi le aruncă în foc; de necaz tatăl său „apucând toporul de coadă i-a retezat capul ca la un pui de găină“; mama copilului moare de supărare şi ţăranul se spânzură de grindă...Un poet se spânzură „cu beteala de nuntă a Suzanei“...Un popă se întoarce de la oraş şi de la vânătoare şi tocmai când era să se urce în sanie, să plece mai departe, caii iau avânt şi popa rămâne pradă haitei de lupi.. .(„Deodată se aud urlete dinspre pădure" - scrie Adam)... Şi într-o scenă de dragoste, în care toate se petrec în ordine şi autorul ne pregăteşte pentru momentul suprem, se întâmplă că „tocmai când îi apucasem mâna şi mă plecasem să-i sărut gâtul alb, se aude dintr-o odaie vecină un ţipet speriat de copil deşteptat... Să fi văzut atunci ce trezire stranie s-a făcut în femeia aceea!“
      Vedeţi câte ghinioane sunt în lume? Să fii tu mânz şi să nu poţi fugi ca trenul! Să fii tu îndrăgostit şi tocmai în momentul psihologic să ţipe copilul amantei şi să-ţi aducă decepţii! Apucătura aceasta este aşa de măruntă în procedările unui scriitor şi atât de stângace încât îl categoriseşte pentru totdeauna. întâmplările aceste singulare n-au ce căuta în artă.
      Prozatorii noştri au luat în timpul din urmă obiceiul de a scrie mai mult şi poate şi din această cauză se simte mai adânc lipsa de subiecte mai originale. Mulţi dau năvală la povestiri cu
189
un caracter mai anecdotic, de care însă orice crâmpei de viaţă sufletească este străin. Şi prozatorii noştri să bage bine de seamă că, dacă într-adevăr talentele cele mari reuşesc să îmbrace în haină artistică orice clipă, orice subiect neînsemnat, talentele cele mai mici tocmai în subiecte mărunte se compromit şi se uzează. Accidente de aceste, pline de ghinion, sunt cele mai indicate de a uzurpa o reputaţie.
                                                    VIATA LITERARĂ [XVII]
                                                      Moartea unui critic de talent • Dl. Anghel atacat de un ziarist • Care trebuie să ne fie atitudinea faţă de o revistă provincială?
      Săptămâna trecută am mai dus la mormântul de veci un tânăr scriitor, pe Al. Antemireanu. în jurul coşciugului erau mai mulţi ziarişti de profesie decât literaţi. Şi asta din cauză că Antemireanu, cel puţin de cinci ani încoace, a părăsit literatura şi s-a refugiat într-o redacţie politică, unde forţele lui, atât de mult tăgăduitoare mai înainte, s-au pulverizat de-a binelea. înmormântarea lui a fost sinceră, cu flori şi cu lacrămi de duioşie, cum se cuveneau unui talent secerat prea de vreme din câmpul vieţii.
      Activitatea întreagă a lui Antemireanu a fost un scurt şi armonic acord de orchestră, care durează o clipă şi se întrerupe deodată brusc, fără a se mai auzi. O preamărire scurtă şi zgomotoasă a vieţii ideale şi a tinereţii, un imn scris în versuri şi proză a fost toată viaţa lui redusă pe de-a întregul la vreo şase-şapte ani de muncă literară mai intensă. Apariţia şi felul lui de a lupta, apoi retragerea lui tăcută şi dispariţia prematură îl înfăşoară într-o lumină romantică şi-l aşează în rândul altor victime, căzute în goana prea aprinsă spre ideal.
      Talent precoce, Antemireanu a visat frumosul de timpuriu. în versurile lui, iscălite Elvira Santorino, este într-adevăr o visare nesfârşită a unei lumi mai bune. Viaţa fantastică din Evul Mediu, cu cavalerii, cu Alhambra, Grenada şi cu Lohengrin, îl inspira şi îi smulgea strofe pline şi curgătoare. Din vremi legendare crea povestiri fantastice, pe cari le iscălea Hjalmar. Infinitul nedesluşit, stingerea eternă, amurgul vieţii şi neantul formau pururea atmosfera vagă, în care îşi legăna iluziile cu preferinţă. Şi când se cobora din înălţimile acestea şi
191
vedea belşugul de viaţă în jurul său, ştia s-o guste şi pe aceasta din plin şi s-o cânte:
                   De ce nu poţi să-nmărmureşti pe veci, în ne-nflorita floare-a vieţii,
                   Şi niciodată fruntea să nu-ţi pleci Sub recea sărutare-a bătrâneţii?
                   Să fii în veci o stea a dimineţii!
        Neapărat valoarea lui Antemireanu nu este a se căuta nici în versurile lui, nici într-un roman de foileton înmormântat în coloanele Epocei, ci în partea critică a muncei lui. Spirit ales de observare şi bine pregătit prin citirea lui Lemaître, Brunetiere şi Faguet, Antemireanu s-a făcut apărătorul cald al artei pentru artă: el a făcut literatură de dragul literaturei, critică numai de dragul criticei şi n-a urmărit scopuri sociale, sau, cum zice el însuşi, „n-am făcut din artă o premisă pentru o concluziune economică".
        Vederile critice ale lui Antemireanu, exprimate totdeauna îngrijit şi răspândite prin Floarea albastră, prin ziare şi într-un volum special, îşi au raţiunea lor. El a combătut materialismul odios şi „mocirla naturalistă" importată din Franţa, propagând în schimb dorul şi nostalgia de cerul albastru. El a luptat pentru frumosul absorbit şi transcendent şi pentru întoarcerea la romantism. Reflexiile aceste, dintr-un suflet curat şi tânăr, se amestecă apoi cu consideraţii de filosofie morală, politică şi socială şi cu sfaturi practice în materie de moravuri literare.
        Capitalul acesta de. idei şi de sentimente ni-1 arată pe regretatul scriitor ca pe un idealist luptător pentru bine şi frumos. A fost poate prea puţin pozitiv şi a ştiut să se coboare prea puţin în inima mişcărei noastre literare, pentru a-şi aplica cu rezultat unele din teoriile sale. Când însă se va scrie istoria vremii noastre şi se vor cerne toate frământările, întrebând pe fiecare de partea originală, cu care a contribuit la opera comună, nu se va putea trece peste numele lui Antemireanu, ci i se va rezerva o pagină duioasă de recunoştinţă.
                                                                                             *
192
      O polemică aprinsă a avut loc zilele acestea în presă în jurul unor articole de acerbă critică socială ale d-lui D. Anghel, apărute în revista săptămânală 1907. Precum se ştie, dl. D Anghel de mult nu mai este numai cântăreţul liric şi duios al florilor şi nici visătorul sentimental, care pluteşte exclusiv în sfere eterice. Din orizonturile albastre el s-a coborât pe pământul real, scrie de câţiva ani încoace o proză din cele mai alese şi ia parte activă la discuţiile din jurul problemelor de actualitate. Temperament eminamente combativ, spirit subţire şi cu o pronunţată nuanţă de sarcasm, articolele lui polemice taie adânc şi forma lor literară le înlesneşte răspândirea. Cele două articole din 1907, cari sunt acum obiect de discuţie al câtorva ziare, sunt de natura aceasta. în cel dintâi, Anghel ne expune, în contururi drastice, povestea socialismului ieşan de pe vremuri, cu tot alaiul, cu toată mărirea şi căderea lui şi cu toate figurile ajunse celebre în cadrul acela. în cel de al doilea articol ne zugrăveşte viu, colorat şi cu o ucigătoare satiră un alt curent social din Iaşi, stins acum, dar foarte popular pe vremuri, anume curentul radicalilor, al credincioşilor lui Bachus şi Lucullus, strânşi în jurul căpeteniei lor luxurioase, care era dl. Gh. Panu. Icoanele acestor două cluburi sunt făcute cu atâta vervă şi în mod atât de sugestiv, încât efectul lor se explică şi usturimea produsă de asemenea.
      în răspunsul pe care câţiva ziarişti îl dau însă domnului Anghel, în loc de a rămânea la subiect şi a admira, împreună cu noi, calitatea de iscusit critic social a autorului, ei pornesc să-i tragă la îndoială dreptul şi competenţa de a se pronunţa în asemenea chestiuni. Mai ales un ziarist de la Ordinea îşi permite luxul de a-1 ataca în dreptul acesta şi are aerul de a spune că un literat depăşeşte marginile datoriilor sale, amestecându-se în chestiuni de ordin public. „Am convingerea
-  scrie cel de la Ordinea - că rareori o categorie socială a uzurpat mai multe drepturi şi„a manifestat un atât de mare număr de pretenţiuni şi exigenţe, nemotivate prin nimic, ca literaţii şi pseudoliteraţii noştr|K“
      Nu ştiu cine este domnul care vorbeşte, aşa de-a călare, despre literaţii noştri. Este"el unul din mulţii agramaţi şi superficiali frivoli, pe cari îi adăposteşte presa de partid? Este el părăsitul neputincios, încuibărit în haina cutărui om politic? în orice caz îi suntem datori o explicare.
193
       Da, literaţii aceia, pe cari orice nulitate ziaristică îşi poate permite să-i numească „presumţioşi, veninoşi şi agresivi", nu numai că au dreptul şi competenţa de a se interesa de stări sociale, de a arăta anomaliile lor şi a fixa figurile acelea, ce se cocoţează în mod artificial în fruntea unei mişcări, - dar ei sunt chiar datori înaintea tuturora, să o facă. Nimeni nu este un psiholog al mulţimei mai bun ca artistul, cu puterea lui de intuiţie. Nimeni rtu reuşeşte să popularizeze mai uşor anumite idei şi sentimente ca literatul, cu mijloace abile. Iată nişte adevăruri certe, de mult recunoscute în ţările civilizate, unde lumea caută într-adins să intereseze pe literaţi pentru viaţa publică. Crede năstruşnicul de la Ordinea că numai la noi viaţa politică şi culturală va rămânea tot pe mânile încercate şi pe condeiele mercenare ale flămânzilor din antişambrele şefilor politici?...
                                                                                   *
       Sunt dator cu un răspuns la o invitare, foarte amabilă altfel, de a colabora la o revistă provincială şi voi răspunde aici, chestiunea fiind, în o măsură oarecare, de ordin public.
       „Vă trimitem aici cele vreo zece numere din revista noastră, apărute până acum - îmi scrie onorata redacţie. Vă asigurăm în acelaşi timp că numeroase scrisori ce ne vin în fiecare zi de la abonaţi şi cititori, ne fac să înţelegem că suntem angajaţi într-o luptă grea şi mare, pe care puterile noastre încă tinere nu o vor putea duce cu strălucit rezultat, atâta timp cât nu vom avea susţinători mai puternici şi îndrumători. Ca bun român, care nu vă daţi înapoi de a da ajutorul unde e vorba de o operă frumoasă şi folositoare, ne adresăm şi d-voastre, ca să ne daţi concursul ca să ducem la bun sfârşit mişcarea...“etc.
       Apelul binevoitor continuă.
       Răsfoiesc mai întâi cele vreo zece numere dintr-o revistă, luxos tipărită şi cu ilustraţii şi dau peste nume ca acestea: D.C. Zavaide, M. Redescu, P. Papzissu, Tudor Ionescu,
 I. Iancovescu, Violete Blanche şi Ollanescu-Londra. Citesc şi produsele lor şi mă conving într-adevăr, că „suntem angajaţi într-o luptă pe care puterile tinere n-o pot duce la rezultat".
194
Buni tineri, entuziaşti tineri, le fac toate reverenţele pentru bunele lor intenţii, dar oameni cari se angajează în opere, cari trec peste puterile lor, nu-mi găsesc aprobarea. Te angajezi numai la ceea ce poţi şi numai în măsura modestă a talentului tău, fară să te bizui pe alţii mai tari decât tine.
       Eu, în genere, nu sunt un prieten al acestor încercări provinciale şi nu aş îndemna nici pe alţii să sprijinească întreprinderi ca acestea de diletanţi. Mişcările culturale sunt mult prea serioase decât să înceapă în organe mărunte din cine ştie ce colţişor al ţării şi să se fărâmiţeze în mâinile mediocrităţilor. Nouă nu ne trebuie multe reviste, nici să avem în fiecare capitală de judeţ câte una. Avem una la Sibiu, - ce ne mai trebuie şi la Cluj? Avem câteva reviste la Bucureşti şi Iaşi, -ce ne mai trebuie la Vâlcea şi la Craiova? Pe cele care le avem trebuie să le întărim, să ne concentrăm forţele, nu să le răzleţim. Iar în ce priveşte pe tinerii entuziaşti de la revistele din provincie, pe Zavalide, Papazissu, Ionescu, Iancovescu, Popescu, Teodorescu şi alţii, să aibă ei numai talent, căci n-au să moară de inaniţie: sunt ele reviste, ca să-i salveze!
                                           PRESA NOASTRĂ NAŢIONALĂ
       La ziarele româneşti din Budapesta e criză şi asta nu ne miră. Când crizele politice sunt pe capul nostru, e fatal ca ele să se resimţească mai întâi în ziare. N-a fost odată vreo epocă de enervare, vreo stare de tranziţie şi de nesiguranţă în concepţiile fundamentale, care să nu provoace asemenea schimbări. N-a fost nici o vârstă de nemulţumire, în care dorinţa de prefacere a oamenilor şi a organelor de acţiune să nu fi fost manifestată. Crize de aceste sunt ca o boală, în care în mod fatal se dau Ia iveală toate defectele organismului naţional şi se răzbună toate greşelile din trecut.
       Fireşte, un motiv de adâncă îngrijorare nu există în asemenea cazuri. Crizele sunt în genere nişte binevenite expurgări şi primeniri de lucruri şi de oameni. Şi de cele mai multe ori înseamnă un progres, căci dau naştere la rivalităţi şi la supralicitări pentru atingerea aceluiaşi scop.
       Nu ştim care o să fie sfârşitul situaţiei ziarelor noastre din Budapesta, nici cum se vor desfăşura neînţelegerile de proprietate. Găsim însă potrivit a spune cu această ocazie câteva cuvinte despre presa noastră şi menirea ei.
                                                                                    *
       E sigur că dintre popoarele acestei ţeri nimeni nu are o mai neapărată trebuinţă de presă, ca noi. O mare parte a educaţiunei noastre intelectuale trebuie s-o facem pe această cale publică, şcoalele noastre neputând din pricina legilor înguste să fie în această privinţă la nivelul cuvenit. Pe urmă educaţia cetăţenească şi cea specific naţională îi revine tot
196
 presei. Popularizarea ştiinţelor, a ideilor politice şi sociale, îndemnarea la ordine şi disciplină şi la păstrarea caldă a entuziasmului şi a încrederei în viitor, sunt tot datorii ale presei. In mare parte presa noastră are chiar menirea de-a fi un îndreptar practic în ale limbei, un corector al gustului public şi al simţirei, în sfârşit izvorul cel mai cuprinzător de întărire a energiei naţionale.
      Şi nu ne sfiim deloc a mărturisi că în ciuda tuturor vremilor de urgie şi cu toată modestia talentelor ieşite la iveală, presa noastră şi-a îndeplinit rolul cu sfinţenie şi a fost poate factorul cel mai de căpetenie, promotorul cel mai de seamă în toate frământările noastre publice. Căci oamenii vin şi trec, dar ziarele rămân, cu graiul lor pururea proaspăt şi cu vegherea lor pururea vie.
                                                                                 *
      Dacă vom privi asupra trecutului acestei prese româneşti de la noi, începând chiar cu întâiele începuturi de la 1789, când renumitul „doftor de legi şi profesor de tămăduirea ochilor" Ioan Molnar-Morar a voit să întemeieze întâia gazetă pentru ţăranul român, vom găsi un număr lung de sforţări şi gânduri bune şi un şir lung de bărbaţi meritoşi, cari şi-au consacrat viaţa pentru dezrobirea culturală şi politică prin presă. în învăţaţii de la Sibiiu, Molnar, Budai, Tempea şi Vasile Aron, în luptătorul de mai târziu „pentru minte, inimă şi literatură" Gheorghe Bariţiu, în familia idealistă a Murăşenilor de la Gazeta, sau în stilul vânjos a lui Florian Aron, întemeietorul Telegrafului, au fost aceleaşi serii de calităţi şi pasiuni, aceeaşi râvnă de a sluji neamul prin presă.
      în bunele intenţii ale Concordiei şi Federaţiunei din Budapesta, ia care Alexandru Roman s-a năzuit atât de mult, vom regăsi aceleaşi îndemnuri. Iar când glasul timpului s-a schimbat, când viaţa contemporană ne-a cerut arme şi mai ascuţite şi un nivel egal cu presa modernă a popoarelor civilizate, noi am fost la locul nostru: Tribuna lui Slavici, cu meşteşugul şi mlădierea cuvântului, Tribuna programului nostru de astăzi s-a ivit cu forţe vii şi creatoare de epocă.
197
       Este acesta un mare şi strălucit capitol din istoria noastră politică şi culturală. Şi când el va fi privit odată din punctul de vedere al evoluţiei noastre, când se vor cumpăni pe dreptate fazele prin cari a trecut presa noastră şi se va ţinea seama de atâta energie cheltuită, de atâţia ani de viaţă petrecută în umbroasele temniţe ale statului şi de atâtea sacrificii de tot felul, suntem convinşi că recunoştinţa către trecutul presei n-are să fie mică.
                                                                                     *
       Astăzi, fireşte, condiţiile de existenţă ale ziarelor noastre s-a,u schimbat cu totul. Numărul lor s-a înmulţit, căci a crescut şi numărul ştiutorilor de carte. Interesele noastre politice şi cele culturale cer tot mai mult, ca presa să fie puternică. Şi dacă legile de presă şi persecuţiile procurorilor n-ar atârna atât de greu în viaţa ziarelor noastre, suntem siguri că progresele lor ar fi mai multe. Aşa cum sunt însă, cu limba în care se scriu, cu pregătirea pe care o au conducătorii, cu devotamentul fără limite pentru neamul lor, ziarele continuă să stea la postul lor de strajă neadormită.
       Vedem însă că tocmai faptul acesta, cucerit de presa naţională, tocmai înclinarea mulţimei noastre de a ceti, a se instrui şi a asculta un sfat cuminte, sunt pe cale de a fi exploatate. Până de curând presa noastră a fost alcătuită totdeauna de lamura intelectuală a stratului conducător. Scriitorii noştri la ziare n-au fost niciodată profesionişti mercenari, sau oameni plătiţi ca să-şi facă trafic din sentimente şi convingeri. Editorii noştri de ziare n-au fost niciodată aventurieri întreprinzători, cari să profite personal pe urma organelor de publicitate.
       Mărturisim acum, cu oarecare ruşine, că de un timp încoace se iveşte şi aceasta a doua categorie a presei româneşti la noi. Guvernul, pentru a produce confuzii şi a-şi servi scopurile sale înlesneşte apariţia de gazete, scrise în limba românească, dar în spirit unguresc. Şi pe de altă parte, întreprinzători îndrăzneţi şi vicleni, plătindu-şi condeie, ar voi să câştige ascendenţă asupra publicului românesc. Iată aici
198
ivindu-se o nouă problemă şi o nouă datorie de luptă a presei noastre naţionale, căci presa asta românească pusă în solda guvernelor şi a întreprinzătorilor trebuie combătută şi dezarmată cu ultima şi cea mai categorică hotărâre.
                                                                                     *
       Cum ziceam la început: nu ştim ce soartă va avea criza ziarelor româneşti din Budapesta. Noi susţinem cu drag pe toţi câţi ne vin ca tovarăşi pricepuţi în continuarea muncei ziaristice a predecesorilor noştri. Loc este astăzi de muncă pentru toţi şi cu cât încordarea va fi mai mare, cu atât rezultatele vor fi mai bune şi ele. Dar dacă sfârşitul ne va da de bănuit, dacă cu ocazia asta se vor dezvălui semne că la mijloc se găsesc şi râvne şi speculaţiuni, străine de cel mai pur şi mai sfânt interes al cauzei naţionale, fie siguri cei din jurul d-lui Birăuţ că nu-i vom cruţa.
                                                             VIAŢA LITERARĂ
                                                                   [XVIII]
                                                                Popularizarea lui Alecu Russo •
                                                               Prefaţa d-lui Gh. Bogdan-Duică •
                                                           Cum se scriu biografiile contimporanilor
      A fost o întâmplare curioasă cu Alecu Russo, dacă până în zilele noastre numele şi scrierile lui în proză au fost aşa de puţin răspândite. Alecsandri, bunul său amic, în mânile căruia rămăseseră manuscrisele acestui modest, dar talentat scriitor, a vorbit la tiriip despre dânsul în entuziastul său articol din Foaia societăţii pentru literatură din Bucovina. Aceeaşi foaie, la 1868, şi mult mai vechea Românie literară din Iaşi au dat la iveală o serie întreagă de „cugetări”, legende şi articole istorice, postume, de ale lui Russo. Şi chiar opera lui principală, Cântarea României, care până de curând se atribuise lui Bălcescu, fusese publicată în România literară, sub propria iscălitură a lui Russo. Aşa că numai superficialităţii, cu care se făceau în trecut cercetările literare şi istorice, se poate atribui această nesocotire a unuia din scriitorii cei mai culţi şi mai cu gust pentru limba românească. Numai uşurinţei, cu care se confecţionau la noi până de curând cărţile didactice, avem să-i mulţumim fenomenul ciudat, că un autor, care făcea fală generaţiei de la 1848, că un stilist admirabil ca Russo a putut fi trecut cu vederea.
      Astăzi, mai ales după ediţia completă a operelor sale, tipărite de Academie, numele lui Russo a început să se încetăţenească. Unii au început să discute meritele autorului moldovean în procesul pentru cristalizarea limbei şi să-i acorde chiar o valoare pe care nu o avea şi o influenţă pe care desigur nu a exercitat-o, lucrările lui neavând absolut nici o răspândire până în zilele noastre. în mijlocul acestor discuţii, ivite în jurul numelui lui Russo, ne este foarte binevenită o ediţie nouă a acestui autor, îngrijită de dl. Bogdan-Duică, unul din cei mai
200
 serioşi cercetători literari de astăzi. Ediţia va apărea zilele acestea la Minerva şi are o prefaţă de tot judicioasă, pe care ne luăm voie a o rezuma aici.
      După cuvenitele date biografice, prin cari arată cultura franceză superioară, de care Alecu Russo s-a împărtăşit, dl. Bogdan-Duică îşi concentrează astfel părerile asupra lui: „Un înălţător de acest fel, un chemător de viaţă sănătoasă, limpede şi veselă este şi Alecu Russo. Chemarea lui a sunat timp foarte scurt, dar a fost energică. El a scris puţin, dar a scris concentrat şi fin şi s-a făcut vrednic ca posteritatea românească să-l reînvie ca pe unul dintre cei mai binefăcători scriitori ai neamului."
      Interesantă este acea parte din prefaţa d-lui Bogdan-Duică, în care, cu un ascuţiş polemic înpotriva d-lor Densusianu şi Ibrăileanu, combate ideea acestora că Al. Russo în cestiuni de limbă şi ca luptător literar ar fi fost un fel de părinte al Junimei din Iaşi.
      „Cei ce nu pot judeca - continuă dl. Bogdan - lucrurile în sine, desfăcute de orice consideraţii străine de ele, au dat Cugetărilor lui Russo o însemnătate mult mai mare decât cea reală. Ei au zis, cu gândul de a scădea din gloria ce-şi atribuie Junimea din Iaşi, că Al. Russo a formulat la 1855 toate principiile critice care se găsesc proclamate şi susţinute mai târziu de Junimea în Convorbiri literare şi-au conchis că părintele intelectual al criticei junimiste este Al. Russo, care ar fi fost chiar mult mai bogat şi mai complet decât succesorii, întreb însă: de ce lupta lui a trecut fară efect?.. .Pentru că Al. Russo a fost un luptător ocazional, el a făcut o şarjă şi ea a rămas închisă într-un ziar de scurtă durată. Russo nu a dus o luptă stăruitoare ca a Junimei, care a cucerit spiritele în mod definitiv. Alecu Russo a izolat o problemă, a limbei, a tratat-o numai pe ea, luminând-o; pentru Junimea însă această problemă a fost numai o parte din preocupările ei, căci ea s-a ocupat şi de fondul de idei şi de simţiri al scrierilor. Lovind pe cei ce reprezentau impotenţa de fond a făcut să dispară şi repezentanţii formei goale. Al. Russo cere şi el limbă curată, dar laudă poezia seacă a lui Dăscălescu. Progresul Junimei faţă de Russo acesta este aşadar: Junimea are o concepţie mai vastă literară şi o
                /biblioteca\
                f* ACADEMIE! *'?                     201
                X. ROMÂNE
susţine până triumfă; Al. Russo este un monograf cald, dar care se potoleşte repede după ce şi-a descărcat sufletul şi a mărturisit vioi că el nu se poate face părtaş nici prin tăcere la fărădelegile pedanţilor...“
      Constatările aceste ale d-lui Gh. Bogdan-Duică sunt cât se poate de logice, căci oricâtă valoare ar avea în sine articolele răzleţe ale lui Russo, ele nu au fost răspândite şi nu au putut fi cunoscute în măsura aceea, ca să producă un curent. Gândurile aceste bune ale editorului, precum şi îngrijirea deosebită a condiţiilor de editură, ne fac să stăruim pentru îmbrăţişarea călduroasă a acestei opere.
                                                                                  *
      Iar în timpul ce câţiva îndemânatici şi devotaţi cercetători se trudesc a aşeza talentele din trecut într-o lumină cât se poate de adevărată, se găsesc în piaţa literară o grămadă de negustori, cari din lansarea „figurilor" dispărute, sau a celor contimporane, îşi fac o afacere de ceai mai comercială specie.
      După cum se ştie, nouă ne lipsesc cu totul aşa numitele „dicţionare biografice", de cari orice popor cu cultură modernă are neapărată trebuinţă pentru uzul zilnic. Lasă că şi în dicţionarele din străinătate suntem cât se poate de rău reprezentaţi şi că, de pildă, în marele dicţionar al lui De Gubematis ai să găseşti pe Smara, fără să găseşti însă un rând despre Maiorescu, - dar chiar cele puţine făcute la noi sunt lucrate de mâni nepricepute. Cine răsfoieşte Enciclopedia Română sau dicţionarul lui Rosetti-Max, singurele cari sunt în circulaţie, va găsi multe informaţii abracadabrante şi neiertate lipsuri. Biografiile cuprinse acolo sunt de obicei opera unor diletanţi, făcute fără cercetări speciale şi fără respect pentru merit şi adevăr. Cei mari sunt bagatelizaţi şi cei mărunţi umflaţi la importanţa ce n-au avut-o.
      Am observat acum, nu fără oarecare indignare, că ziarele şi revistele noastre înregistrează cu simpatie şi recomandă chiar o nouă întreprindere de acest soi, şi anume publicaţia unui domn Th. Cornel din Bucureşti, care apare în fascicole cu titlul Figuri contimporane din România. înţeleg foarte bine că, pe de-o parte, necesitatea practică a unei asemenea publicaţiuni, pe de
202
alta forma curăţică, în care se prezintă, vor fi îndemnat pe unul şi pe altul să părtinească broşurile primite ca reclamă. Dacă însă confraţii mei şi-ar fi luat osteneala să frunzărească prin fascicolele de până acum ale Figurilor contimporane, s-ar fi putut convinge, că aşa ceva nu se recomandă spre răspândire.
       întreprinderea d-lui Th. Cornel este pur şi simplu o afacere comercială. Biografiile datate, întrucât nu sunt împrumutate, sunt superficiale şi iscălitura d-lui Cornel, care nu este un specialist, nu prezintă nici o garanţie ştiinţifică. în cea mai mare parte, dicţionarul acesta serveşte numai ca pretext de reclamă, pentru unele figuri suspecte, cari îşi plătesc eventual singure, găsim chipul d-lui dr. Petre Adam, care desigur nu luxul unei biografii ilustrate. Aşa, alături de fondatorul Adamachi are alt merit decât acela de a se fi căsătorit cu d-şoara Mathilda Protopopescu din Botoşani. în coloanele lucioase găsim apoi senatori obosiţi! ciocoi cari îşi refac genealogiile, deputaţi şi prefecţi şi alţi slujbaşi politici, aproape de buget; găsim mai ales mari proprietari, viticultori şi negustori, cari îşi lăfăiesc mutrele ordinare printre acele ale puţinilor artişti şi scriitori, - după ce şi-au plătit abonamentul. Chiar şi femei filantropice îşi expun toaleta în vitrinele figurilor contimporane...
       E natural ca astfel de opere biografice, cu tendinţe comerciale, nu trebuie să aibă încurajarea nimănuia şi trebuie, dinpotrivă, să le respingem categoric, căci falsifică valorile, informează uşuratec şi servesc numai pe abilii întreprinzători.
                                                         VIAŢA LITERARĂ
                                                               [XIX]
      Un „vrea curent“ modernist • Propagandă artificială • Răspuns la adresa: Bartha Miklos-utcza, Kolozsvăr
      Răposatul profesor de la Iaşi, Aron Densusianu, a fost un om cunoscut în întregul Orient latin, nu numai pentru bunele sale însuşiri, dar şi pentru o seamă de ciudăţenii. Aşa, între altele, el nu putea suferi poezia lui Eminescu şi avea o deosebită înclinare pentru particularităţi lingvistice. Se ştie că el născocise cuvinte ca „vrea-poet“ pentru poetul diletant. Combinaţia aceasta de cuvinte, compuse cu. „ vrecf‘ desigur nu este o fericită construcţie şi nu intră în firea limbei noastre, dar, cu toate astea, nu e lipsită cu totul de ingeniozitate, căci exprimă în adevăr lămurit intenţia de a voi să fii ceva peste măsura ta.
      Fatalitatea a voit ca acest „vrea“ să se potrivească îndeosebi la fiul regretatului profesor, la dl. Ovidiu Densusianu, care şi d-sa voieşte cam multe şi ţine să fie poet, cu toate că este numai un „vrea-poet“ şi ţine să fie un critic drept al mişcărei literare de astăzi, cu toate că nu este decât un „vrea-critic“. Şi precum bătrânul Aron plutea împotriva curentului şi nu putea gusta pe Eminescu, astfel micul Ovidiu se pune de-a curmezişul curentului de astăzi şi se face acru şi-şi face gura pungă de câte ori vorbeşte de poeţii cari stăpânesc mişcarea de acum.
      După tot felul cum se manifestă, după toate sforţările şi arţagurile, rezultă că dl. Densusianu de astăzi ar dori să impună,
 - cu de-a sila, dacă altfel nu se poate, - un curent favorabil mişcării literare şi estetice modeme din Franţa. în reviste, în conferinţe, de pe catedra sa propagă, precum se ştie, acest „vrea-curent“. De curând a adunat într-o carte aceste tendinţe ale sale - carte despre care vom vorbi cu amănuntul în revista Luceafărul - căutând să popularizeze ideea că salvarea culturei noastre numai astfel se va putea face, dacă spiritul nou al
204
poeţilor francezi şi flamanzi se va transporta şi la noi şi dacă poeţii noştri vor pomi să cânte după formele şi asămănarea modernilor apuseni.
       Fireşte, când vine ca să pună în aplicare ideile aceste năstruşnice, lucrurile se schimbă. Când dl. Densusianu şi mica şi palida ceată de luptători ai săi vin să exemplifice teoriile şi imitând servil pe scriitorii străini vin cu producţii proprii pentru a înjgheba astfel curentul cel artificial, toată încercarea se dă de gol. Căci nimic mai searbăd şi mai gol ca toate versurile acelea, făurite cu meşteşug, ale tuturor Ervinilor şi ca toate spasmurile, în proză lirică, ale unor umpluturi anonime. .Sunt acum ani de zile de când ei dau zor mereu cu „vrea-curentul“ şi vorbele sună în van şi forţe nu vor să răsară, ca să-l afirme.
       Căci este natural şi logic. Dintr-un simplu capriciu al unor râvnitori fără putinţă nu se pot naşte curente. Tot ce este pură imitaţie şi maimuţărie se risipeşte fără urme. A preţui o mişcare artistică la străini este desigur datorie şi nimeni nu poate să tăgăduiască un fapt, că literatura din Occident ar fi urmărită cu destulă atenţiune şi la noi. Dar una este a cunoaşte şi a preţui o literatură străină şi alta a o imita cu orice preţ şi a încerca o fasonare şi o acomodare a literaturei noastre după calapodul străin. Au încercat ei Macedonski şi Mircea Dimitriade să imite şi să vulgarizeze curentul lui Baudelaire şi, cu toate că ei aveau ceva mai multe talente ca Ervin şi Budurescu, au fost înlăturaţi ca o pleavă. Aceasta va fi şi soarta infelice a „vrea-curentului“ densuşiănesc...
       Dar - să fie contagiune sau coincidenţă? - se pare că un grăunte din sămânţa rea a căzut şi la noi în Ardeal. Din „Kolozsvăr, Barta Miklos-utcza“, îmi soseşte o scrisoare a unui tânăr, întors din străinătăţi şi înarmat cu aceleaşi idei moderniste. Mie îmi plac tinerii originali, oricât de bizari ar fi uneori şi îi prefer figurilor şterse de talia lui Horică Petrescu. Vai, e atâta lipsă de oameni noi şi originali în biata noastră presă! Dar când e la mijloc o aberaţie, ca în cazul cu scrisoarea de faţă, originalitatea trebuie totuşi redusă la justele ei proporţii.
       Iată deci ce-mi scrie domnul din „Bartha Miklos-utcza“, care dintr-un început declară că este un adversar al convenţiei, că a pribegit prin întreaga lume, prin Apus şi prin şcolile lui şi, întors acasă, doreşte să-şi pună în practică ideile modeme:
205
       „Vreau să te rog, domnul meu, să-mi dai câteva lămuriri la următorul meu plan. Uite. Noi, adecă modernii, am hotărât să scoatem o revistă literară mare şi, paralel, o gazetă politică. Bineînţeles, le vor scrie tot oameni anume destinaţi pentru asta, nu însă dascălii şi preoţii, diletanţii aceştia cari blamează de-atâtea secole intelectualismul ardelean. Gazetarii ardeleni sunt mult prea inferiori decât să-i pot convinge şi conduce şi gazetele de aici, redactate de nişte antitalente îngrozitoare, nu înţeleg manifestul meu estetic, încât ar însemna un fel de harakiri să mă adresez lor. De asemenea nici printre ziariştii din România, cei cu eminente calităţi burgheze, nu găsesc oameni de seamă pentru această direcţie.
       Să-ţi spun însă cine sunt colaboratorii mei. Am un amic, e doctor de Paris şi e foarte bogat. Băiatul ăsta scrie minunat sociologie şi e în contact cu frondeur-ii intelectuali din Paris. Mai am doi nuvelişti, dintre cari unul ştie scrie franţuzeşte şi e jidov genial din România şi îl pot face român oricând. Mai am şi alte talente (autorul, din modestie, uită să vorbească de sine şi de eminentele sale calităţi de poet!), talente nouă care n-au putut să se validiteze din cauza octroi-ului mizerabil ce există la noi.
       Căci, trebuie să ştii, la noi terorismul sălbatic şi porunca de-a scrie după acelaşi calapod stăpâneşte pe toţi. Terorismul acesta nu îngăduie ca să se facă sânge din apa (!) sufletului românesc din Ardeal, el ne duce la pieire, ne sileşte ca să fim, un popor de patru milioane, fără etică, fară simţ deosebit în manifestaţiile artistice. Aşa nu mai merge: trebuie să fie un simţ de revoltă măcar în cineva... “
       Tinere amic, opreşte-ţi revolta, - zic eu aici, ca răspuns la rândurile de mai sus, pe care le-am transcris exact după răvaşul din „Bartha Miklos-utcza“, adăugând doar mici îndreptări de stil şi de limbă. Opreşte-o, căci revolta d-tale nu porneşte din conştiinţa unei puteri de superioritate, nici din însuşiri deosebite de conducător şi reformator, născut iară nu făcut, ci este pur şi simplu pornirea unui diletant simpatic, cuprins de farmecul a tot ce a văzut nou şi original prin străinătate. Şi ascultă-mă: frumoşi sunt palmierii, frumoşi sunt migdalii în floare, dar numai în ţara lor, căci, plantaţi în nordul Ardealului ei n-ar
206
produce nici fructe, nici flori, oricât i-ar binecuvânta blajinul Tulie Roşescu. Şi iarăşi zic ţie: la noi în Ardeal tipul revoltatului şi al frondeur-ului nu prinde; nici cu o frumoasă poezioară â la Verhaeren n-ai să faci răscoală culturală.
      Refomele nu se fac pe silite şi înpotriva firei, cu gânduri aduse din afară, cu sociologi şi jidovi nuvelişti, ci prin talente echilibrate, a căror operă cade pe înţeles zi cu zi, picătură cu picătură, în sufletul mulţimei, dezvoltându-1 mereu spre ţinte fixate de înaintaşii noştri şi impuse de spiritul vremei. Aşa cum se lucrează astăzi, cu răbdarea cea mare şi cu mult-puţinul talent al presei politice şi celei literare, se ţine în marginele putinţei seama şi de culturile străine. Dar vai de cei ce vin pe cap, ca nişte aventurieri, şi vor să ne întrerupă orice tradiţie cu dezvoltarea noastră; vai de producţiile degenerate ale pseudo-culturei străine, cari vin şi se cuibăresc între noi şi cu, gesturi de grandomani şi de perfidie, caută să-şi1 facă drum printre suflete,
- căci nu-i vom urma pe dânşii, ci dimpotrivă!
      Mă. rog: e bine să se ştie şi în „Bartha Miklos-utcza“, că oricât am împrumuta de la străini, oricât am imita popoarele din Apus, în concertul lor cultural noi nu preţuim şi nu cântărim decât cu ceea ce am produs din noi înşine, păstrându-ne firea noastră în toate.
   1 în original: „caută sor şi facă drum..(n.ed.).
                                                               VIAŢA LITERARĂ
                                                                      [XX]
      Diletantism şi negustorie • „Eminescu comemorativ “ • „Filosoful Conta“ • O pagină simpatică din tinereţele lui Conta
       Diletantul, până la un punct, este inofensiv. Câtă vreme opera lui nu porneşte decât dintr-o dorinţă irezistibilă de a fi şi el în rând cu oamenii şi numai dintr-o dragoste caldă pentru artă şi literatură, i se iartă toate greşelile şi toate insuccesele, căci unde voinţa de a străbate nu se razimă şi pe talent, orice sforţare rămâne zadarnică. De aceea niciodată nu trebuie să ne mire şirul nesfârşit de amatori fără pretenţii ce se ţin veşnic în preajma scriitorilor de seamă, nici să nu ne indigneze figurile simpaticilor cabotini, cari zburdă în jurul artiştilor. Cu iubirea lor incoloră pentru cei ce creează, cu admiraţia lor banală pentru opere mari, ei sunt numai alaiul, sunt cohorta care aplaudează, fără a compromite pe idolii lor.
       Sunt însă diletanţi, cari ies din rolul pasiv şi-şi asumă roluri ce nu li se cuvin. Cu multă stăruinţă ei se strecoară mai întâi în vreun colţ de ziar sau de revistă şi, dând din coate în dreapta şi în stânga, îşi iau asupra lor sarcini de vulgarizatori. Aici înşiră banalităţi despre un autor străin, colo dau cuprinsul unei opere străine.
       Astăzi debutează cu Tolstoi, mâine cu Sienkiewicz şi poimâine cu vreun autor francez, ale cărui calităţi le rezumă de obicei după articole din revistele franceze. Iar când îşi dau seama că, prin această publicitate fără legătură şi fără ţintă, numele lor este lansat în vreo măsură oarecare, diletanţii aceştia fac un pas mai departe şi se aştern pe negustorie. Unii se vâră pe la bibliotecile populare şi pun în circulaţie traducerile cele mai nenorocite. Alţii confecţionează albumuri şi antologii sau scriu dicţionare, cari le rentează. Unii caută să popularizeze ştiinţa şi alţii se fac protectorii scriitorilor noştri clasici,
208
 profitând de reala neorientare a editorilor noştri, pe cum şi de naivitatea sau buna-credinţă a cititorilor. Cine voieşte să se convingă despre un unic caz în felul său, să-şi procure o broşură de versuri a lui Eminescu, îngrijită de un anumit Săndulescu la Bucureşti, şi va vedea la ce abnormităţi duce spiritul acesta de negustorie al diletanţilor.
      Este de prisos' să insist asupra stricăciunilor de gust şi a superficialităţii de gândire ce se produc prin întreprinderile acestor mediocrităţi. Prin liste de subscripţie, răspândite în toate părţile româneşti, prin scăderi de preţuri şi prin reclame ridicol de umflate ei îşi desfac cărţile cu abilitatea tuturor negustorilor! Voi releva însă din când în când unele cazuri concrete, pentru ca opinia publică să fie bine informată.
      Iată de pildă pe dl. Octav Minar, o mărime necunoscută din Iaşi, care, fără să fi produs o singură pagină originală, laborează totuşi în stil mare pe tărâmul diletantismului negustoresc. Cu pasiunea, caracteristică pentru acest neam de scriitori improvizaţi, dl. Minar atacă de-a dreptul pe scriitorii cei mari, cu cari caută să-şi învârtă trebuşoarele. Cel dintâi scriitor luat de d-sa în înteprindere este bineînţeles Mihail Eminescu, în umbra căruia, fără să adaugi nimic nou asupră-i, este atât de comod să te lăfăieşti.
      Profitând de o zi aniversară din viaţa poetului, d-sa alcătuieşte cu această ocazie un Eminescu comemorativ, un soi de album, în care, fără nici un adaus de la sine, reproduce pagini şi fragmente atât de ale lui Eminescu, cât şi de ale tuturor criticilor sau amatorilor, morţi sau în viaţă, cari s-au pronunţat vreodată asupra poeziilor acestuia.
      De la d-nii Maiorescu şi Vlăhuţă începând, până la cei din zilele noastre, toţi criticii sunt puricaţi cu câte o sentinţă sau o părere spusă în treacăt, şi într-o disarmonie completă se înşiră, alături de portretul poetului şi al persoanelor scumpe lui, portretele criticilor lui, începând cu Hasdeu până jos la mutra bulgărească a lui Mihlache Dragomirescu. Ex toto nihil, ex omnibus aliquid! Fragmentele acele reproduse nu pot avea nici un scop literar, nici altul ştiinţific, căci nu constituie nici o contribuire nouă la înţelegerea operei şi a marelui scriitor, cu toate că, precum se ştie, rostul oricăror scrieri omagiale acesta
209
este, anume de a lămuri pagini necunoscute din trecutul celui sărbătorit.
       Nou în toată lucrarea aceasta şi vrednic de considerat este numai faptul că s-a pus o deosebită îngrijire pe forma exterioară, pe reproduceri de portrete şi de autografe, - ceea ce de altfel ridică valoarea comercială a întreprinderii.
       De la Eminescu până la Conta, filosoful nostru cel mai de seamă, era numai un pas şi dl. Octav Minar l-a făcut şi pe acesta. E sigur că, pentru a populariza pe Conta, a-i expune viaţa şi operele lui, trebuie să fii tu cineva, un scriitor sau un gânditor cu reputaţie. Dl. Minar însă nu ţine seama de această cerinţă elementară şi cu aviditatea cu care diletantul negustor se avântă pururea la probleme mari, înjosindu-le, astfel d-sa caută să reconstruiască figura acestui uriaş, reproducând şi rezumând fragmente cunoscute şi necunoscute din viaţa lui. Cartea apărută în vara aceasta sub titlul Viaţa şi opera filosofului Conta, datorită d-lui Minar, e desigur, în multe privinţe, o bagatelizare a celebrului nostru cugetător.
       Filosoful Conta, originar din popor, contimporan al lui Eminescu, a fost din punctul de vedere al originalităţii, una din stelele cele mai luminoase din câte au strălucit pe orizontul culturei noastre. In scurta lui activitate, ca profesor universitar la Iaşi, ca amic al Convorbirilor literare, ca publicist politic, orator şi ministru, a lăsat o dungă vizibilă pe acest orizont.
       închegător de teorii metafizice şi sociale, apărător intransigent al problemei de rasă la noi, a fost, alături de Eminescu, cel mai cult şi cel mai străbătător luptător modem pentru emanciparea noastră culturală. Preţuit de filosofii străini, el singur întrunea calităţile de a trece peste marginile ţării cu învăţăturile lui. înzestrat cu o ageră intuiţie în materie de artă şi literatură, al avea ideile cele mai înaintate asupra esteticei. Multe din aceste idei ne-au rămas numai fragmentare. Dar se aşteaptă o mână chemată, de cugetător de bine, care nu în scopuri comerciale, ci pentru a da literaturei române o monografie armonică, va lua fragment cu fragment, fărâmitură de fărâmitură şi va reconstrui din toate aceste trăsături de bronz o singură şi întreagă figură de măiestru.
210
       Lucrarea d-lui Minar însă nu este nici analitică, nici sintetică şi e scrisă ca cu furca. Faţă de măreţia figurei lui Conta broşura este un păcat de diletant. A mai admite, după un alt biograf, presupunerea că Teoria ondulafiunei Conta a conceput-o în momentele din tinereţe, când, privind la turmele de oi, le vedea cum ondulau în dreapta şi în stânga, se pare absurd!
       Nu vom uita însă să fim mulţumitori d-lui Minar pentru o pagină necunoscută, ce ne dă în cartea sa despre tinereţele lui Conta. E vorba de timpul când Conta, ca şi Eminescu pe aceleaşi vremi, a părăsit studiile de liceu pentru a intra într-o trupă de teatru provincial. Amănuntele din acest timp, împreună cu nişte poezii şi gânduri postume, pe cum şi cu multe scrisori de dragoste, dl. Minar le-a găsit întâmplător la o bolnavă artistă bătrână, într-un spital din Bucureşti, la actriţa Maria Băluşescu, prietena de pe atunci a filosofului-actor.
       „Vasile Conta - povesteşte vechea tovarăşă de bucurii tinereşti a filosofului nostru - era chipeş, înalt şi bine făcut, aşa că-i dedeai douăzeci de ani, pe câtă vreme el nu avea decât cincisprezece. Deocamdată făcea pe suflerul; în urmă a ajuns să joace şi roluri.
       Era foarte cetit şi cunoştea bine limba franceză. Făcea versuri şi scria chiar cupleturi pentru vodevilurile lui Lupescu. începusem să-l iubesc pentru caracterul său nobil şi dezinteresat. Avea o fire visătoare şi îi plăcea foarte mult teatrul şi filosofia. în turneul nostru era nedeslipit de cufărul său, care-i cuprindea cărţile de predilecţie.
       în trupă Conta a stat doi ani de zile, în care timp scria neîncetat. A lucrat şi o piesă de teatru, care s-a jucat la Botoşani. N-a plăcut, fiindcă era cu tendinţe. Eroul, un haiduc, se revoltase contra călugărilor unei mănăstiri. Prin diferite stratageme, răpeşte averea mănăstirei şi fuge cu iubita sa în munţi.
       Dezgustat de această viaţă de teatru, Conta pleacă spre Iaşi, fără a spune nimănui nimic. Cufărul lui l-am luat eu la mine şi l-am păstrat cât l-am putut, împreună cu manuscrisele lui, pe cari nu mi le-a cerut. Iată-le! In aceste caiete vei găsi poezii şi cugetări postume. Iată şi o parte din corespondenţa mea de dragoste cu dânsul..."
211
      Cuvintele artistei Maria Băluşescu, pe cum şi dovezile din încercările poetice ale lui Conta despre această frumoasă idilă din tinereţele lui, sunt desigur o pagină, a cărei salvare îi revine d-lui Minar. Dacă d-sa s-ar fi mărginit la atâta şi n-ar fi râvnit la gloria de biograf incompetent, am fi fost mai puţin aspri cu intenţiunile dumisale.
                                                     VIAŢA LITERARĂ [XXI]
                                                     Fecunditatea scriitorilor noştri • Scris-a Eminescu puţin? • Manuscrisele lui Eminescu şi literatura eminesciană de azi • Necesitatea unei editări a fragmentelor lui dramatice
      Fereşte-ne, Doamne, de-o vârstă prea înaintată! Un scriitor îmbătrânit, mai ales când el n-a fost niciodată un scriitor mai de seamă, ajunge totdeauna o plagă pentru mişcarea literară. Din informaţiile lui lipseşte certitudinea, din memoria lui lipsesc foarte multe şi astfel scrisul lui decolorat îşi pierde rostul şi legătura cu vremea de azi şi amintirile lui devin neutilizabile. Vor fi ele şi excepţii, căci Goethe în Wahrheit und Dichtung ne-a transmis, din adânci bătrâneţe, multe pagini senine şi de o profundă judecată. Dar Goethe â fost un geniu şi geniile nu îmbătrânesc niciodată. Cât priveşte însă pe bătrânul nostru, de care voim să vorbim, el n-a fost de specia lui Goethe.
      Intr-o carte de amintiri, apărută zilele aceste şi datorită d-lui Panu, se scrie, de pildă, despre generaţia noastră literară, că ea nu produce destul şi că scriitorii de azi, după un volum, sau două, îşi văd de alte treburi. Şi afirmaţia aceasta, care provine din slaba orientare a scriitorului de amintiri, este cu totul greşită. Cine a urmărit febrila mişcare a generaţiei noastre literare, adecă a celor ce, de zece sau de doisprezece ani încoace, sunt veşnic năzuiţi să producă, să deschidă cărări, să îndemne la mai multă viaţă culturală şi artistică, va fi observat densitatea acestei producţiuni. Edituri nouă se ridică, printre cari Minerva îşi datoreşte existenţa exclusiv talentelor mai tinere. Acestei generaţii aparţine şi cel mai fecund prozator al literaturei noastre. Şi chiar poeţii de azi, atât în partea lor originală, cât şi prin traduceri, îngrămădesc an de an volumele bune ale vitrinelor. Iar faptele aceste nu se pot tăgădui şi cea mai bună dovadă despre toate este numărul enorm de cetitori, care s-a format pe urma lor.
213
       Tot atât de nedreaptă este vina ce i-o atribuie numitului scriitor de amintiri lui Eminescu, anume că nici el n-a fost destul de productiv şi că, în raport cu talentul lui, scrisul rămas pe urma lui este prea redus.
       Lasă că este absurd să judeci valoarea unui scriitor după cantitatea creaţiunilor sale, dar ne miră că astăzi, după descoperirea comoarei de manuscrise a lui Eminescu, se mai găseşte cineva ca să-l acuze în acest chip. Din grămezile întregi de manuscrise, păstrate la Academie, dintre cari unele au fost tipărite în anii din urmă şi altele îşi aşteaptă încă pe zeloşii cercetători, poate .vedea oricine activitatea enormă ce acest scriitor a desfăşurat. Eminescu n-a fost un poet visător, care să prindă inspiraţiile din aer şi să aştepte liniştit ca Muza să-l inspire, după tipicul tuturor romanticilor. în atelierul său de poet, el a fost un muncitor migălos şi nu a fost ramură a literaturei, nu a fost ramură a ştiinţei, despre care să nu ne fi lăsat urme în manuscrisele sale. Frunzărind prin aceste manuscrise, întâia convingere pe care o dobândeşti este că Eminescu a fost pintre cei mai bine înarmaţi şi pintre cei mai chemaţi scriitori de a da alcătuirilor noastre culturale o nouă şi demnă înfăţişare.
       Din aceste lucrări inedite, schiţe şi fragmente de artă, material brut, pe care mâna artistului n-a zăbovit pentru a-i da cuvenita desăvârşire, s-au tipărit mai întâi un preţios material de literatură populară, care a descoperit indirect temeiul limbei lui Eminescu, precum şi unele din credinţele lui estetice.
       A urmat un volum de versuri originale, care a făcut posibilă cunoaşterea lui Eminescu din mai multe laturi ale personalităţii lui bogate şi a descoperit atâtea părţi intime, necunoscute, din viaţa lui. Ca un adaus puternic la acestea s-a tipărit apoi nuvela lui romantică Geniu pustiu, unde proza lui mlădioasă din tinereţe şi sentimentele lui de rasă s-au afirmat cu atâta vigoare. Din Timpul s-au extras articolele lui, cari prin forma lor literară şi prin năvala de idei ne dezvăluiesc puternicul temperament de luptător al acestei vajnice figuri... Iar în faţa acestei literaturi eminesciene de azi, când atâtea nouă volume ne învaţă să-l cunoaştem pe Eminescu într-o lumină cu totul superioară celeia de până acum, iată vine dl. Panu şi ne
 spune că Eminescu n-a produs destul! Capricioasă mai e şi vârsta asta!
      Venind vorba de Eminescu, profit de ocazie să atrag atenţia editorilor şi specialiştilor asupra unui fapt. Nu trebuie nimeni să se intimideze de nărozia celor ce ţipă mereu că publicarea manuscriselor lui Eminescu ar fi o impietate, sau chiar o exploatare materială. Adevărul este tocmai contrariul. Fiecare rând necunoscut îl completează. Fiecare strofă răsleaţă sau fragment de pe vreun petec oropsit de hârtie răvăşită, pot să constituie o contribuţie de preţ la fixarea acestui uriaş intelectual.
      Şi nici autorul, nici literatura nu sunt în câştig dacă perlele atâtor cugetări rămân în rafturile reci şi mute ale Academiei. Cei ce au pornit să ia asupra lor sarcina de a studia cu de-amănuntul aceste hârtii de valoare, n-ar trebui să-şi întrerupă lucrarea şi n-ar trebui să întârzie atât de mult a ne da în sfârşit un Eminescu complet. Munca este grea şi cere poate o viaţă de om, dar Eminescu merită acest sacrificiu.
      Ceea ce ne lipseşte deocamdată ar fi, după părerea mea, un volum din fragmentele dramatice ale lui Eminescu. Comedia Emmi i-a fost publicată de dl. Rădulescu-Pogoneanu în Epoca. Fragmentul dramatic Dragoş-Vodă a apărut în broşură, rău îngrijit de Iuliu Dragomirescu'. Fragmentul de altă dramă istorică, Mira a fost tipărit de mine în Călindarul Minervei şi tot eu am făcut cunoscut şi am tipărit textul traducerei Histrion în Convorbiri literare din 1906. Dl. Scurtu a dat la iveală traducerea comediei franţuzeşti în versuri Lais. Mai are Eminescu şi un poem despre Andrei Mureşanu, prelucrat în formă dramatică, şi o sumă de alte multe proiecte sau schiţe pentru drame, din cari nu s-au păstrat decât scene, sau titlurile Decebal, Alexandru cel Bun, Cel din urmă Muşatin şi alte începuturi de comedii.
      Este un capitol important acesta din preocupările literare ale lui Eminescu şi se referă mai ales la epoca tinereţii sale de aventuri teatrale, când viaţa lui era tot atât de fragmentară, tot atât de naivă poate, ca aceste încercări întrerupte. Vrând să dai un Eminescu complet, nu se poate fără acest adaus.
215
                                                      VIAŢA LITERARĂ
                                                            [xxn]
                                                             Imbecilul literar • Oamenii de lux în literatură • Oamenii normali şi nevropaţii •
                                                                     Faimoasa răutate a criticului
       De imbecil e foarte uşor să te păzeşti. Când îl vezi zvârcolindu-se, n-ai decât să-l laşi în paza cerească şi să-ţi cauţi de treabă, căci . vremea cea binefăcătoare îl pune ea singură la locul cuvenit. în literatură însă imbecilul este de obicei un tip cu tupeu, care caută să se vâre, ca sfredelul, ştiind să producă aparenţe şi să simuleze forme prin cari reuşeşte să înşele buna-credinţă a multora. Iar dacă ţi se întâmplă să-l strângi cu uşa, când îţi pică bine, şi să-i smulgi masca de pe obraji, se naşte un zgomot în jurul lui, un vaiet şi un ţipăt asurzitor, cu mii de injurii, cari te urmăresc o viaţă întreagă. Căci imbecilul nu are niciodată puterea de a suporta în tăcere lovitura de graţie.
       Din multele cazuri, ce mi s-au ivit în cursul observaţiilor mele, unul îndeosebi se prezintă în circumstanţe interesante. Era, mai acum câţiva ani, un poet în Bucureşti, cu destulă trecere în cele mai bune reviste. Vechile Convorbiri îi publicau chiar versurile. Şi când autorul plutea în culmea fericirei, îşi strânse opera într-un volum, umblă pe la toţi corifeii criticei după cuvinte calde şi obţinu prefaţe măgulitoare de la toţi. Dar când volumul se lăfăia prin vitrine şi mi se dede şi mie să văd câtă pleavă este în rimele aceste sonore, câtă incoerenţă de simţire în toate, îi făcui o scurtă şi drastică analiză, fixându-i valoarea reală. Iar rezultatul firesc? Poetul se prăbuşi spontaneu de pe Pegas. Revistele îi închiseră coloanele. Şi astăzi iată-1 pe acela, care se credea ajuns în pragul nemurirei, făcând servicii de poliţie în administraţia unui oraş de provincie!...
       Făcutu-i-am vreo nedreptate, tratându-1 astfel? Rezultatul îmi dovedeşte contrariul. Lasă că, mai întâi, nu poţi distruge
216
niciodată ceea ce este talent şi creaţie cu adevărat şi nu poţi înlătura decât neputinţe şi imbecilităţi, ce se cocoţează în mod artificial şi se pun ca o buturugă în calea dezvoltării. Dar, odată datoria faţă de conştiinţa mea fiind împlinită, ce-mi pasă mie de soarta cutărui Imbecilescu şi ce mă pot pe mine atinge invectivele desperatului, care an de an mă urmăreşte şi mă blestemă în vreo fiţuică din provincie. Nu! în ierarhia intelectuală cuvine-se să-şi aibă fiecare locul său: talentele în frunte de-a pururi, iar imbecilii la muncă silnică pe viaţă!
                                                                                       *
       Trăim în vremuri de oarecare frământare între autori şi editori. Şi acum, când munca intelectuală este aşa de slab răsplătită, când numărul autorilor, căutaţi în piaţă, este aşa de mărunt, ne surprinde curios ivirea unor pseudo-scriitori cari din mila lui Dumnezeu, îşi pot permite luxul de a-şi edita singuri o anumită categorie de opere. Ni se pare de-a dreptul straniu, ca oameni fără talent să se erigeze cu de-a sila drept scriitori şi să caute ca prin mijloace materiale proprii să iasă în vileag şi să se menţină la o suprafaţă cu cei cotaţi.
       încercarea asta, ca cineva să facă literatură, fără nici o vocaţiune specială şi numai dintrro pasiune pentru un lux ce li-1 îngăduie situaţia materială, este desigur cu totul nelogică. Pentru că e foarte firesc ca un om cu mintea întreagă, când are bani „de la tata“, sau când are o situaţie socială considerabilă, să nu se apuce de versuri, dacă n-are inspiraţii, căci riscă să ajungă ridicol. Şi e foarte uşor de înţeles că cine n-are talent polemic, preferă să nu se avânte în polemici, deoarece banii şi îndrăzneala nu înlocuiesc niciodată talentul.
       De oprit, natural, nu poţi pe nimeni. Pe socoteala sa fiecare se poate face de râs. Este şi acesta un sport deş astăzi. Şi când vedem, de pildă, că la Bucureşti o revistă bilunară e întreţinută de un profesor universitar, fără cetitori şi fără apreciatori; când vedem apoi volume de proză obscură şi de versuri lugubre, pline de insanităţi rimate, tipăriţe cu ilustraţii de pictori decadenţi şi pe hârtie japoneză, - ne convingem că n-avem pentru ce protesta.
217
       Este o comedie, - gratuită pentru noi, scumpă pentru dânşii, - pe care ş-o permit ei singuri şi fără cel mai mic consimţământ al opiniei publice...
       Iar noi vom râde vecinic de aceste creaturi hibride ale luxului şi ale prisosului, căci nu putem recunoaşte de scriitori decât pe cei ceruţi de mulţime şi pe cei impuşi prin talent.
                                                                                   *
       Mulţi se întreabă de ce sunt atâtea neînţelegeri şi literaţii de ce apar atât de puţin uniţi în grupări, pe la reviste sau ziare? La dreptul vorbind, de o armonie nici nu e nevoie mare. în literatură trebuie să dăinuiască mai ales principiul lui Frederic cel Mare: „Feripească-se fiecare cu fasonul său“. Acela care nu ştie sta singur în picioare, merită să se prăbuşească la cea dintâi adiere de vânt!
       In genere însă, dacă am voi să scormonim toate dedesupturile şi am scruta toate neînţelegerile şi ciocnirile fără sfârşit, ar trebui să scriem o carte întreagă despre ele, atâtea sunt. Ne vom mărgini însă la o cauză singură, fiind mai de actualitate.
       Aţi observat, desigur, că în productiva mişcare literară de azi muncesc îndeosebi talentele echilibrate şi oamenii normali. Pe toţi scriitorii noştri de seamă îi conduce bunul simţ şi pe toţi îi ţine la datoria lor teama de ridicol şi de exagerări. în căutarea inimosului şi în interpretarea sentimentelor, în orice manifestare artistică se observă o mare severitate pentru păstrarea justei măsuri. Talentele reale se feresc, în toate genurile, de aventuri şi de lucruri cari trec peste puterile lor sufleteşti şi peste cunoştinţele lor de viaţă. Iar toate aceste calităţi, graţie cărora se face progresul departe de a constitui o notă de pedantism, sunt proba cea mai evidentă de disciplină sufletească, în stare de a păstra mersul firesc în dezvoltarea literaturei noastre.
       în opoziţie cu aceşti scriitori însă, cari au tot meritul şi toată răspunderea situaţiei de astăzi, se ivesc de pe de lături: mutre de suferinzi, scriitori incompleţi, nevropaţi şi grandomani, cari alcătuiesc mereu o ceată cobitoare. De obicei, ei nu sunt altceva decât ecoul chinuit al unor lecturi străine, bastarzii
218
 intruşi din afară. Sensibilitatea nervilor lor de obicei e afectată. Teoriile lor sunt imitaţiuni sarbede. Operele lor seci sunt monstruozităţi de şapte luni...
       Ce voiţi deci? Cum să fie înţelegerea între aceste elemente? Ce poate să existe între aceşti bolnavi închipuiţi, cari sufăr atât de greu din pricina falşei lor genialităţi şi între cei ce vor să cureţe atmosfera estetică de paraziţi?-
                                                                                          *
       Şi le spunem aceste fără răutate. De altfel, tot ce spunem noi este fără răutate. Criticul nici nu se preocupă vreodată de noţiunea răului. în tot ce scrie, el nu urmăreşte altceva decât să apere binele, adevărul şi frumosul. Iar în acest scop, el uzează cu pasiune de toate mijloacele ce-i îngăduie talentul şi personalitatea lui. Aici va strivi, în treacăt, o biată nulitate arţăgoasă, colo va turna un val de apă rece în capul unui cuprins de histericale şi într-altă parte va lua de urechi pe becisnicul gălăgios. Şi toate aceste în virtutea dreptului ce i-1 dă munca şi priceperea. Iar legea e fatală: de judecată limpede se spulberă minciuna şi falşitatea, cum se împrăştie negurile de raza soarelui!
       Aşadar nu răutatea constituie mobilul activităţii unui critic. El este animat tocmai de contrariul. Şi nu este nimeni mai fericit ca dânsul, când se simte cucerit de un talent, când se vede învins de frumuseţea unui product original. Nu pot fi clipe mai frumoase ca acele, când judecata rece a criticului e stăpânită de farmecul, unei lucrări desăvârşite şi când sufletul lui se identifică deplin cu acela al creatorului artist.
       Dar cine este de vină, dacă clipele aceste sunt mai rare?
       Şi aşa de dese sunt în schimb datoriile de a sta pururea cu puşca plină şi pururea sentinelă trează împotriva năvălirii pângăritorilor!!
                                                ÎN JURUL SOCIETĂŢII TEATRALE Un epilog
       Am înaintea mea două manifestaţii a doi diferiţi bărbaţi, cu maniere, educţie şi mentalităţi deosebite. Ei se pronunţă în o chestiune culturală de mare interes pentru noi şi cuvântul lor are toată gravitatea oficialităţii. E vorba de discursul d-lui Mihu, rostit la Reghin şi de articolele vistiernicului Societăţii noastre de teatru, ale d-lui Vecerdea, tipărite în Gazeta din Braşov.
       Cauze adevărat culturale, cu un caracter bine determinat, se ridică şi se discută prea arareori la noi. Cele mai multe îndrumări de acest ordin au mai mult nişte contururi vagi şi discuţiile se mărginesc la vecinice generalităţi şi la exprimarea însă de dorinţe pururea neîmplinite. Când se ivesc momente pozitive, ca de data asta, când se formulează gânduri concrete şi când împrejurarea ne aduce la suprafaţă oameni noi şi un nou material de cernut, e bine să ne oprim mai mult asupra lor, alegând ce ne trebuie şi eliminând ce este de prisos.
                                                                                             *
       Cetind mai întâi discursul d-lui Mihu, în forma aceea curată literară, cum nu se prea obişnuieşte la noi şi cu fondul acela puternic de idei, ce se înşiră limpede până la sfârşit, dobândim impresia că pe orizontul vieţii noastre publice a răsărit un om întreg. Avem aşa de puţine individualităţi de seamă şi cu orientări mai largi în cele culturale, încât intrarea atât de activă a d-lui Mihu în rândurile luptătorilor constituie un eveniment şi pentru mulţi o surprindere plăcută. Căci este o bucurie să vezi în sfârşit circulând un capital moral şi intelectual atât de mare, smuls de curentul care-1 cerea, din liniştea lui patriarhală de la Vinerea.
220
      Place acest discurs prin preciziunea gândirei şi prin puterea de convingere ce o are. încălzeşte acest discurs prin căldura sentimentelor naţionale, exprimate cu toată fineţea omului superior. Interesant este şi prin caracterul informativ, privitor la planurile de viitor ale Societăţii şi la temeiul pe care doreşte s-o aşeze şi sunt convins că a reuşit a uni astfel la un loc dorinţele tuturor.cu realitatea materială. Dar importanţa adevărată a discursului trebuie căutată în concepţia ce o are despre cultură şi rolul ei la noi. Căci prin felul cum defineşte cele patru mari calităţi pe cari se pot răzima nădejdile unui popor şi acţiunile conducătorilor, şi prin chipul cum schiţează idealul viitor, dl. Mihu se afirmă ca un bărbat cu o rafinată cultură teoretică şi la nivelul trebuinţelor noastre sufleteşti mai înaintate.
      O inimă românească de categoria vechei generaţii, dar încolo un spirit modem şi vioi în întocmirea gospodăriei culturale, cum este dl. Mihu, e desigur o apariţie fericită pentru situaţia de astăzi şi trebuie semnalată şi adânc preţuită, căci ea înseamnă ivirea unui razim puternic şi a unui far luminos în mijlocul atâtor orbecări fără rost.
                                                                                  *
      Ce păcat însă, că alături de această figură impunătoare, limpede la minte şi delicată în forme şi în procedări, se ivesc atâţia ipochimeni secundari şi întunecoşi, cari nu aduc cu sine nici o noţiune de cultură şi nici o vocaţiune sufletească, numai pretenţia sau râvna de a fi socotiţi printre civiliztorii oficiali ai neamului românesc.
      Aşa de pildă este foarte frumos din partea d-lui Vecerdea că face administraţia acestui fond cultural şi că, printr-o contabilitate exemplară se achită de această onorifică atribuţie, dar în definitiv prea mi se pare bizar ca d-sa să abordeze caracterul cultural al chestiunei. Când este vorba de cultură, de teatru, prin urmare de artă, ce importanţă poate avea opinia d-lui Vecerdea? în limba d-sale greoaie, cu stilul barbar şi cu cugetarea de-o rară banalitate, ce rost educativ sau principiar pot să aibă câteva improvizate coloane în Gazeta, în care meşterul cifrelor de la sucursala Albinei îşi ia aere de îndrumător?
 221
       Să avem iertare, dar la mijloc este o mică şi regretabilă confuziune. Una este să fii om de treabă şi membru plătitor al unei societăţi culturale şi alta să ai calitatea şi talentul de a îmbrăţişa probleme culturale. Pe cum văd, la noi se confundă adeseori aceste două atribuţii şi oameni fără pregătiri speciale se amestecă cu drag în chestiuni cari sunt pentru dânşii castele din Spania. Iar din asemenea incursiuni pe terenul neexperimentat de dânşii, rezultă de obicei acea superficialitate şi acel gol de simţire cari se dau la iveală în tendinţele lor.
       Mă mir cum dl. Vecerdea nu-şi reclamă şi dreptul de a regula, cu aceeaşi foarte dubioasă competenţă, literatura noastră şi situaţia politică!
                                                                                   *
       Articolul din Gazeta al d-lui Vecerdea este de altfel plin de pozne. Autorul se arată tare năcăjit pe revista Ţara noastră, care a îndrăznit la 1908 să aibă şi ea câteva păreri proprii asupra problemei teatrale la noi. Şi dl. Vecerdea, voind să „reflecteze” şi anume „din îndemnul său propriu şi din a sa răspundere personală", are cuvinte foarte bădărane la adresa îndrăzneţilor de la Ţara nostră şi găseşte că aceia nu erau decât „nişte contrari anonimi şi ignoranţi, cari nici nu sunt măcar membri ai societăţii". Şi acest nou apostol de la poalele Tâmpei, deliciosul domn Vecerdea mai constată, cu de la sine permisiune, că cei de la Ţara noastră nu erau decât nişte „corespondenţi anonimi, scriitori de articole neiscălite, care nu trebuie să fie luaţi în serios"...
       Iar anonimii aceia, cari au scris şi condus Ţara noastră, acei simpli scriitori de „articole neiscălite", cari au cutezat să aibă şi ei opiniile lor în chestiune de artă, am fost noi, - Goga şi cu mine. Nu-i aşa că e minunat? Adică de ce noi cu Goga „ignoranţi şi anonimi" şi de ce numai dl. Vecerdea atât de celebru? De ce, fără a ne plăti taxele de membru, nu am avea şi noi o competenţă cât de minimală în chestiuni cari ne preocupă din întâia tinereţe şi pentru ce încasatorul Societăţii, din cauza exclusivă a acestei calităţi, ar avea o cădere mai mare decât noi? Cari sunt faptele, de cari se leagă celebritatea acestui descendent
222
din modestul sat Topârcea? Nu este dimpotrivă mai logic că omul simplu şi negustorul reduce orice problemă la punctul de vedere negustoresc şi rămâne străin şi îngust în materie de artă şi de sentiment? Şi încă ceva: nu vi se pare stupid, ca noi cu Goga şi alţi tineri prieteni de ai noştri să fim socotiţi „contrari" ai mişcărei teatrale, din simplul motiv că ne avem rezervele noastre, când trebuie?
       înţelepciunea aceasta biurocratică a d-lui Vecerdea, mă iertaţi, dar nu face două parale.
                                                                                  *
       Insist asupra cazului, fiind foarte instructiv pentru stările de la noi. Acum când mişcările noastre culturale iau un avânt simpatic şi când, alături de atâtea elemente tinere vin oameni aşezaţi şi idealişti de felul unui dr. Mihu, amestecul elementelor îmbulzitoare şi fără chemare trebuie arătat cu degetul. Discuţia în jurul problemelor de progres trebuie lăsată liberă şi cei dintâi promotori ai lor sunt, în ordine firescă, scriitorii şi oamenii cu cultură mai generală, nu încasatorii de la sucursale.
                                                           VIAŢA LITERARĂ
                                                                 [XXIII]
                                                                     Ce te îndeamnă să scrii? •
                                                         Situaţiile sociale şi productivitatea scriitorilor • Moştenirile şi scriitorii • Izvoare secate!
       Este o întrebare la care de obicei se gândesc prea puţini, înainte de a pune mâna pe condei şi anume: ce te face să scrii? Sau mai pe larg: ce te îndeamnă să-ţi aşterni gândirea şi simţirea ta într-o formă menită să fie împărtăşită altora? Ai vreun anumit mobil sufletesc pentru asta? Simţi în tine vreo schimbare deosebită? Sau, fără să simţi nimica, te arunci la întâmplare în ceata celor ce nu au nimic de spus, pentru a ajunge prin noroc la vreun capăt?
       într-adevăr, răspunsul nici nu este atât de uşor. Capriţiul sorţii îşi are şi el rolul său în determinarea carierelor. Dacă am face în această privinţă o anchetă şi am întreba pe fiecare scriitor al motivelor cari l-au îndemnat să iasă la lumină, am face cele mai bizare descoperiri. Pe unii i-a silit o fatalitate, smulgându-i din cine ştie ce preocupări cu totul străine de îndeletniciri intelectuale. Pe alţii i-a legat de condei o deprindere continuă şi i-a făcut din nişte simpli amatori, cu încetul profesionişti de rezistenţă, căci scrisul este şi el o formă, cu diverse reguli de exigenţă, şi poate fi învăţat până la un punct. O serie întreagă dintr-înşii sunt conduşi exclusiv de vanitatea oarbă şi de farmecul literei tipărite, care constituie pentru o categorie de suflete bolnave tot ce poate fi mai ademenitor. Sunt psihologi cari consideră scrisul chiar ca o boală contagioasă, mai ales pentru vârsta tânără, când fiecare oftează în versuri şi caută să se deprindă cel puţin în autografe prin albumuri.
       Cum însă toţi aceştia, profesionistul, vanitosul şi bolnavul scriitor, sunt sau pot să fie oameni cumsecade, originea
224
 sufletească a scrisului lor nu ne atrage. Ei constituie numai turma, pe când păstorii adevăraţi sunt plămădiţi din alt aluat. Activitatea scriitorilor adevăraţi, a acelora cari lasă urme adânci, porneşte din alte izvoare ascunse undeva adânc în sufletul lor. Parcă o voce tainică îi mână înainte. Dorinţele irezistibile cer să fie întrupate în formele cele mai variate. Idei şi simţiri îi frământă, îi torturează şi aşteaptă să iasă la larg şi să-şi facă rostul în lume. Creaţia pentru aceştia este o necesitate şi fiecare pagină a lor este fructul copt şi plin, ce se scutură de pe ramură.
       A face cuvenita deosebire între aceştia din urmă şi între atâţia contrafăcuţi şi ajunşi în rândurile scriitorilor mai mult prin tangentă, este una din sacrele datorii ale criticei.
                                                                                         *
       Voi vorbi în cele următoare numai de categoria bună a scriitorilor cu vocaţiune. Şi aici gândul mi se opreşte la o mare anomalie, constatată de altfel şi de alţii.
       Mă rog, de ce nu s-ar fi dând scriitorilor noştri de seamă situaţii sociale mai bune? Iată, s-a mai strecurat o vară călduroasă. Am privit în jurul meu şi am văzut atâţia scriitori tineri şi de talent, tânjindu-şi zilele prin cafenele. Toţi băcanii, toţi îmbâcsiţii de slujbe şi de ajutoare, toţi analfabeţii lipsiţi de simţire au colindat în vara aceasta, bogată în recolte, prin văile şi munţii încântători ai ţării româneşti şi ai străinătăţii. Vine toamna şi aceşti indivizi, aşezaţi în situaţii superioare prin cine ştie ce hazard al împrejurărilor, se vor întoarce acasă, fară impresii deosebite, fără învăţăminte potrivite şi fără să fie în stare a profita ceva din cele văzute şi a le folosi pentru cultura noastră şi pentru binele obştesc. Pe când cei ce ar fi putut s-o facă aceasta, poeţii şi scriitorii, cari ar avea anume misiunea de a se îmbogăţi, ari de an, clipă de clipă, cu senzaţiuni noi, stau pitiţi în îngustimea şi zăduful aerului de capitală sau provincie, fără să privească orizonturile largi, fără să vadă nouă ţări şi nouă farmece, fără să privească acele rare podoabe ale artei universale, la cari băcanul vizitator se uită ca la poarta cea nouă.
225
       Insist asupra cazului, pentru că aud mereu spunându-se că scriitorii noştri se mişcă în cadrul unor subiecte mărunte, că au orizonturile înguste şi cultură puţină. Evident, de unde să aibă, dacă situaţiunea lor socială nu o îmbunătăţeşte nici meritul dovedit? De unde să ia belşugul de subiecte şi de reflexiuni, dacă nu li se face posibilă o schimbare continuă de atmosferă?
                                                                                     *
       Se insistă foarte mult asupra sărăciei scriitorului. Se spune adeseori că orice scriitor, ajungând dintr-o situaţie imposibilă într-alta mai bună,'pierde din curăţia sufletească şi din râvna de a produce. Se arată cazuri în cari unii scriitori trecuţi în buget sau în diverse sinecure se lenevesc şi se dau stricăciunei. Şi se mai spune că o moştenire mare schimbă cu totul firea şi dispoziţiile de muncă a scriitorului.
       Desigur au şi aceştia dreptate. Schimbările de situaţii sunt împreunate cu multe emoţii şi sunt în măsură să prefacă spiritele în detrimentul lor. Am văzut în realitate cazuri când ajutorul prea fecund al ministerului a doborât speranţe întregi, legate de anumiţi scriitori şi a prefăcut, ca prin famec, talente şi caractere. Am observat de pildă cum fericitele moşteniri ale unui mare talent, ca dl. Caragiale, au deschis pauze largi în activitatea lui de altădată şi au izolat pentru multă vreme un scriitor, care era mereu cerut de mulţime.
       Dar acestea sunt cazuri individuale. Schimbări norocoase de acest fel pot avea pentru diferite personalităţi diferite influenţe. Situaţii ameliorate pot să exercite diferite efecte, la unii să le nimicească voinţa, la alţii să le-o oţelească. Şi nimeni să nu fie atât de naiv să creadă că, într-o cameră neîncălzită, focul sacru al sciitorului s-ar aprinde mai lesne!...
                                                                                     *
       Ci dimpotrivă! Vedeţi, în literatura noastră talentele se sting aşa de repede şi vina în cea mai mare parte este principiul că, încunjurat de mizerii, ar fi mai aproape de muze şi de D-zeu. Am avut în anii din urmă o pleiadă de tineri de mare valoare, cari au murit, gâtuiţi de ghiarele mizeriei zilnice. Avem însă şi
226
 alţi morţi printre noi, scriitori cari trăiesc încă, dar în relaitate sunt morţi de mult, căci orice izvor de inspiraţie le-a secat de mult. In câteva volume ei au aşternut tot ce aveau, ca impresii şi cunoştinţe, şi tot ce au simţit în tinereţea lor. Şi, neavând norocul şi condiţiile de a-şi primeni fondul mereu, neavând prilejul de a-şi fecunda calităţile prin lectură şi călătorii şi prin noianul averii intelectuale a străinilor, vegetează acum printre noi, cu sufletul sterp şi cu pasul greoi. Şi totuşi se mai găsesc critici, cari să ţipe că scriitorii noştri prea se opresc brusc în calea jumătate şi că prea au răsuflatul scurt!...
       Ei, da, rănile cele mari nu se vindecă cu unt proaspăt şi talentele cele de seamă nu se pot întreţine cu tărâţe. Scriitorul de rasă este ca o floare simţitoare, pe care dacă n-o cultivi cum se cuvine, o vezi în curând veştejită.
                                                     VIAŢA LITERARĂ
                                                           [XXIV]
                                                    Iarăşi ziarele şi literatura • Critica de reclamă a ziarelor • Cum colaborez eu, fără să ştiu, la „Mişcarea“ din Iaşi • Despre popularitatea scriitorilor
       Zilele trecute presa germană, îndeosebi cea din Austria, a sărbătorit pe prozatoarea de mare talent Mărie v. Ebner-Eschenbach, cu ocazia împlinirei vârstei ei de optzeci de ani. Renumita nuvelistă, care, la o vreme atât de înaintată, îşi păstrează toată măsura şi vigoarea talentului din tinereţe, a fost obiectul unor scrieri omagiale de cel mai cald entuziasm din partea presei germane întregi. S-au tipărit articole de fond, cu o rară competenţă în materie literară şi estetică; s-au scris foiletoane cu cele mai variate amănunte din viaţa scriitoarei; şi s-a dovedit astfel încă o dată cât de desăvârşită este orientarea gazetelor zilnice germane în literatura acestui popor, câtă evlavie se păstrează faţă de scriitori şi de opera lor şi cât de sigure sunt judecăţile, când e vorba de stabilirea valorilor.
       Ce poate face o presă cultă pentru literatura unui neam, se vede deci şi din acest caz. Prin răspândirea lor cea mare, prin puterea de a pătrunde şi aduce lumină în straturile cele mai îndepărtate ale cetitorilor, gazetele zilnice se fac astfel mijloacele cele mai utile de propagandă în această direcţie. Ele cultivă gustul pentru idei sănătoase şi pentru farmecul artelor atotstăpânitoare. Ele duc departe faima talentelor tari şi pedepsesc pe cei stricători, ţinând pururea cumpăna dreaptă în pronunţarea sentinţelor. Şi cu cât o pisă e mai cultă, cu cât scriitorii aceleia sunt mai bine pregătiţi şi mai ales, mai bine înzestraţi, cu atât formularea adevărului literar va fi mai uşoară.
                                                                                   *
228
      Este cazul deci ca să facem o paralelă între presa germană şi presa românească, în ceea ce priveşte felul de a trata literatura. Neapărat, deosebirea e foarte mare şi nici nu poate fi altfel, date fiind deosebirile de vârste între cultura lor şi a noastră.
      Lasă că presa noastră de până astăzi nici nu are un serviciu de critică literară propriu-zisă, dar şi câtă este, e lăsată la voia întâmplării, în mânile unor reporteri, cari reprezintă de obicei la o gazetă zilnică rolul „pentru toate“. Am văzut la un răspândit ziar din Bucureşti cum un tânăr, specialist în astronomie, a condus timp îndelungat rubirica de informaţie literară. La alte ziare scriu critici şi recomandă cărţile oameni cari n-au ca specialitate nici măcar astronomia. Lipsa lor de competenţă, preocupările lor mărunte, stilul lor din nenorocire foarte puţin literar şi superficialitatea de gândire le oferă mai ales preilejul de a duce publicul în rătăcire. înţelepciunea lor consistă în câteva clişee stereotipe, simţirea lor e străină de orice intimitate cu viaţa literară şi toată existenţa lor are o noimă exclusiv comercială.
      Aşa, de pildă, m-a surprins şi m-a indignat să văd zilele aceste în Adevărul şi în alte câteva cotidiane, laude nesăbuite la adresa unor poezii fără duh şi fără talent ale unui poetastru decadent. Cuvintele aceste exagerate şi îngrămădite fără înţeles, sunt desigur numai cuvinte de mântuială şi de reclamă şi nu au nimic de a face cu însăşi valoarea cărţii trâmbiţate. Dar să rămână stabilit că reclama aceasta şi aberaţiile acestea sunt o gravă atingere adusă demnităţii criticei şi rolului ei cinstit de a stabili adevărul. Ziarele zilnice, încredinţând controlul literar unor infirmi intelectuali, se fac vinovate de a lucra pe faţă împotriva intereselor superioare ale literaturii noastre, produc confuzii în public şi falşifică valorile.
      Şi iată cum literatura ajunge prin ziarele noastre în halul cenuşăresei!
                                                                                   *
      Despre un alt sistem de a face critică la ziarele noastre, fie-mi permis să arăt un caz personal.
229
       La informaţiile Neamului Românesc de la 8 august se pot ceti câteva reflexiuni asupra culiselor literare, -reflexiuni pe cari numita revistă le reproduce, după cum arată, din ziarul Mişcarea de la Iaşi. Ei bine, rândurile acele sunt ale mele şi surprinderea nu mi-a fost mică, să mă văd pe nevrute colaborator la două organe, străine de mine.
       Am răsfoit apoi, dintr-o. simplă curiozitte, colecţia numitului ziar din Iaşi şi surprinderea mea a crescut, când am descoperit acolo o rubrică intitulată „Din zborul vremei“, unde cineva mi-a reprodus, rând pe rând, o serie de reflexiuni literare de ale mele, fără iscălitura mea şi fară a indica izvorul de unde le-a împrumutat. Pe semne un milos colaborator de la gazeta ieşeană, care găseşte de prisos a mai face deosebire între al meu şi al tău, a găsit de cuviinţă a se îmbrăca în haina gândurilor mele modeste şi, deschizând revista mea „Viaţa literară” de acum patru ani, mă ciopârţeşte cum vrea, mă reproduce ca pe un biet anonim, de opera căruia poate face uz, fără control şi fară supărare.
       Cum se cheamă asta? Este un plagiat, o însuşire pe nedreptul, sau numai o bună intenţie de-a populariza, fără formele cuvenite, anumite gânduri de-ale altora? In orice caz, ideea Mişcării nu e rea. Dacă cei ce în acest chip îşi exercită roulul de literaţi la o gazetă vor să persiste în nobila lor deprindere, n-au decât să reproducă şi alte texte, după alţi scriitori. în literatura de astăzi sunt atâtea pagini frumoase, cari, reproduse, ar putea ţinea cu demnitate locul, umplut la gazete de atâtea condeie îndoielnice. De ce nu ar continua colaboratorul Mişcărei, în lipsă de inspiraţii proprii, să reproducă texte de ale clasicilor noştri? S-ar face astfel cel puţin un bine real, căci s-ar populariza partea mai de seamă a producţiilor noastre literare şi s-ar evita, spre fericirea cetitorilor, tipărirea atâtor elucubraţii originale.
                                                                                    *
       Dar când e vorba de popularizarea marilor meşteri ai literaturei iarăşi ne gândim la germani. Ei dau în privinţa aceasta cea mai bună pildă. Chiar şi literaturile străine ei le
230
răspândesc mai cu îndemânare. Pe Ibsen l-au făcut cunoscut Europei traducerile germane. Acum de curând, cu ocazia aniversărei lui Balzac, excelenta editură „Die Insel“ a scos o ediţie completă a operelor marelui prozator, la traducerea cărora au luat parte toţi scriitorii germani mai de seamă de astăzi, în frunte cu liricul Hoffmannsthal şi cu criticul subtil Zweig, biograful lui Verhaeren. Iată de ce în Germania cultul pentru înaltele spirite ale omenirei şi respectul pentru partea de adevăr în munca fiecăruia sunt atât de răspândite.
      Instructiv, în această privinţă, este un articol despre Cultul lui Goethe, scris de istoricul literar Geiger, în numărul din urmă al revistei Deutsche Revue. Vorbind despre felul cum se vindeau întâiele opere ale lui Goethe acum o sută douăzeci de ani, criticul ne spune că nici una din piesele lui dramatice nu s-a vândut în mai mult de 330 exemplare. Din Gotz von Berlichingen s-au vândut 20, din Clavigo numai 17 exemplare, iar la întâia ediţie din Faust şi Tasso, editorul lui Goethe a avut de înregistrat o pierdere de 2000 taleri. Iar astăzi? Astăzi o ediţie populară a lui Goethe, tipărită în şase volume mari, a desfăcut 20 000 de exemplare în şase săptămâni, iar ediţiile cele mari de câte 125 de volume, cari costă câte 85 mărci, continuă să aibă o mare căutare.
      O biografie a lui Goethe, scrisă în două volume de Bielschovsky, s-a vândut în scurtă vreme în 70 000 de exemplare, cu toate că costă 13 mărci exemplarul. Şi cu toate aceste cifre înspăimântătoare, cari ne vorbesc de temeiul trainic, pe care e aşezată cultura germană, autorul acestui articol asupra lui Goethe tot se plânge că nu ar fi destul de adânc acest cult pentru opera genialului scriitor şi că publicul german trebuie să zică înainte: Mehr Goethel...
      Iată o pildă pentru noi, care ne învaţă că opera de valoare produce necontenit şi că datoria conducătorilor unei mişcări — fie şi a Mişcării din Iaşi - este să ţină mai bine interesul pururea cald pentru scrierile puternice din literatura noastră, în loc de a înmulţi nămolul cu autoproducţiuni de o originalitate problematică.
                                                    VIAŢA LITERARĂ [XXV]
                                                        O toamnă fără rod •N-avem o revistă săptămânală • Condiţiile pentru a o putea face • Sacrificiile unor amatori Sărmanul Bilciurescu!
       Toamna de acum ne-a venit fără surprizele de altădată şi fără reviste literare nouă. Dintre cele cu glasul amuţit în preajma verii abia revista d-lui Rădulescu-Motru şi-a refăcut apariţia. Dar orice s-ar zice şi orice s-ar face, rămâne o revistă fadă această Nouă Revistă Română, căci nu are nici o urmă de viaţă şi nici o umbră de talent literar printre colaboratorii cei numeroşi. Directorul însuşi, un om foarte de treabă şi foarte cult, a căzut, după pilda altora, în păcatul multilateralităţii şi s-a apucat să scrie, netam-nesam, literatură. O comedioară, Domnul Luca i s-a jucat în anul trecut, fără să-i aducă nici flori, nici ramuri verzi, iar acum este vorba ca prietenul şi colegul său de la direcţia Teatrului Naţional să-i pună în scenă o nouă piesă.
       Dar vă asigur că, pe cât de mult îmi lipsesc mie calităţile falnicului Vecerdea în materie de dublă comptabilitate, astfel dl. Motru este străin de orice însuşire de autor dramatic. Mă rog, o nouă dovadă cum că astăzi este la modă ca oamenii să tindă mereu către ceea ce nu intră în firea lor şi să facă literatură, artă şi reviste, ba chiar alte pozne, cu mijloace neîndestulătoare.
       Văzând lipsa asta completă de reviste săptămânale bune, mulţi se vor întreba, care poate fi motivul acestei lacune? Răspundem că lipsa de talent în nici un caz nu poate fi invocată ca o pricină. Căci, pe cum se ştie, talentul nu este totdeauna o condiţie pentru a avea succes. Mihalache n-are talent şi a avut în revistele sale uneori chiar succese umoristice. Nu; talente ar fi ele de toate categoriile, încât ar putea să dea avânt şi viaţă la zeci de reviste. Numai o selecţiune pe sprânceană, numai o potrivire a materialului pentru gustul şi interesele straturilor
232
largi ale cetitorilor şi o revistă ar prinde şi şi-ar tăia drum larg prin mulţime.
       Altele sunt însă piedicile ce se şează în calea unei regulate apariţii a revistelor săptămânale. Acestea sunt mai mult de ordin tehnic şi material. în România hârtia e extrem de scumpă şi tiparul de asemenea şi administraţia revistelor e aproape imposibilă. Ceea ce se încasează din vânzare, înghite pe de-a întregul nesăţioasa tipografie editoare, iar onorariile rămân nişte visuri, cari răsplătesc numai sufletele cele mai idealiste. Aproape toate revistele, dispărute de curând, cât şi acelea cari vegetează astăzi, îşi termină bilanţul anual cu deficite însemnate.
       O bună revistă săptămânală, cu rubrici pentru toate ramurile culturale, cu cei mai de seamă scriitori de astăzi, ar fi totuşi uşor realizabilă. Această revistă însă nu va trebui să se întemeieze pe simpatii reciproce între tovarăşi, nici pe anumite principii fixe în ale esteticei. Ea nu poate fi nici organul strâmt al unui singur profesor, cum sunt organele d-lor Mihlache, Motru şi Ervin, cari primesc concursul gratuit al elevilor. Şi nici întreţinuta temporară şi ocultă a fondurilor secrete nu trebuie să fie, căci sprijinul guvernelor e prea nestatornic. Viitoarea revistă va trebui să fie o catedră liberă pentru toţi câţi întrunesc anumite calităţi de scriitori şi să rămână fără terorizări principiare şi fără restricţiuni în opinii. Conducerea ei şi alegerea materialului să fie încredinţată celui mai probat dintre spiritele critice. Iar proprietatea şi editura să fie a unui consorţiu, sau a unui singur om cu avere, fie el şi proprietar de tipografie. Căci numai aceste reviste mai pot astăzi avea sorţi de izbândă. Numai organe de întreprindere, făcute de oameni pricepuţi, cu gândul de a promova pe deo parte interesele culturii, iar pe de alta, de a oferi un bun izvor de câştig scriitorilor şi artiştilor, mai pot să-şi asigure o durată mai lungă. In ţările din Occident aşa se petrec lucrurile. Şi sunt acum reviste cari, ca Revue Bleue, sunt stăpâne pe mândre palate în centrele Europei.
       Să nu ne sperie cuvântul „reviste de întreprindere". Fără fondurile cuvenite nimic cumsecade nu poate să se facă. Vremea amatorilor şi micilor mecenaţi literari s-a dus. Şi cu duioşie ne gândim la acei puţini entuziaşti de la noi, cari, în lipsă de talent
233
     simţitor, au ştiut totuşi să fie folositori, punându-şi capitalul la dispoziţia literaţilor şi sprijinind ideea publicaţiilor periodice.
           Iată ne vine în minte sufletul cel larg şi jertfltor al bunului Constantinescu-Stans. O apariţie romantică, cum rar s-a văzut în literatura noastră. O viaţă întreagă de tânăr visător n-a plănuit decât reviste şi, când a putut aduna la un loc câteva forţe tinere, a dat la iveală, cu mari sacrificii, Floarea albastră şi Curierul literar. Şi care a fost rodul ostenelelor Iui? Un zgomot scurt, o mişcare literară întreruptă brusc, ca o armonie bizară, dintr-un j sfârşit de acord. Şi astăzi amatorul literar doarme, uitat de-ai săi, în vreun colţ de cimitir.
           Mult mai norocos decât Stans a fost un alt amator şi întemeietor de reviste, a cărui poveste puţini o cunosc. E vorba !   de dl. Victor Bilciurescu, întemeietorul cunoscutei publicaţiuni
j   Revista Nouă, de sub direcţia răposatului Haşdău. D. Bilciulescu
     a fost ofiţer în armata română şi, moştenind o avere mare, şi-a dat demisia de sub arme şi s-a pus sub scutul muzelor. Simţindu-se bolnav de piept, a voit să facă o faptă bună şi să-şi cheltuiască averea într-un scop cultural. Şi a întemeiat la 1888 numita revistă, desigur cea mai aristocratică dintre câte au fost până atunci. Colaboratorii primeau onorarii respectabile şi, în somptuosul local de redacţie din Strada Regală se adunau la ceai şi la sfat scriitorii cei mai de seamă.
           Aici a scris şi tipărit dl. Vlahuţă frumoase poezii şi amintirile despre Eminescu, aici a cetit Delavrancea pe Sentino ' şi pe Hagi-Tudose, iar Th. D. Speranţă anecdotele sale de post. Regretatul Neniţescu aici şi-a publicat câţiva „pui de lei“, iar distinsul critic Racoviţă şi-a fixat profilurile sale dramatice. Iar toate aceste lucrări erau îmbogăţite cu ornamente diverse, cu note muzicale, cu gravuri şi portrete! Numai Bilciurescu, sărmanul, a fost mai modest în producţie. El, care singur luase iniţiativa acestei publicaţiuni, contribuise la ea abia cu vreo . patru poezioare, printre cari şi romanţa mai des pomenită şi cântată după compoziţia unui domn Dum. Voreas, cu următorul text:
                             în fânul de curând cosit Gândind la tine-am adormit
234
                           Şi de miros îmbălsămat Ce fericit vis am visat.
                           Mi se părea că-n flori de fân,
                           Stând aplecat la caldu-ţi sân,
                           Mi-ai spus încet că mă iubeşti,
                           Că pentru mine tu trăieşti.
                           Ş-atât de îndrăgiţi eram,
                           • Cu-atâta foc ne desmierdam,
                           Că-n lumea toată numai sta Decât iubirea mea şi-a ta.
                           Ce fericit aş fi murit, în fânul de curând cosit,
                           Din visul blând şi fermecat Să nu mă mai fi deşteptat.
        în schimb însă, dacă dl. Bilciurescu prin Revista Nouă n-a putut trece la nemurire decât prin această poezie, d-sa şi-a făcut datoria deplină faţă de situaţia revistei şi a rămas la postul său, întreţinându-o cu tot confortul potrivit. întâmplarea ne-a dat în mână nişte hârtii, cu socoteli, de-ale lui Bilciurescu.
        Câteva cifre extrase din aceste hârtii ne vor vorbi despre iubirea de jertfa a acestui mecenate şi despre^ interesanta gospodărie a revistei de fericită aducere aminte. Rezultă din aceste însemnări ale d-lui Bilciurescu că în 1888 d-sa a cheltuit în scopuri literare: lei 699 pentru tapiţerul Niculescu; lei 875 pentru pianina redacţiei; lei 400 pentru tablouri, lei 100 pentru covoare, lei 2502 lui Barbu; lei 1170 lui Vlahuţă; lei 559 lui Racovitza; lei 272 consomaţie de redacţie sau „tutun de sâmbăta seara“\ lei 202 consomaţii zilnice; lei 193 trăsurile redacţiei şi, pe lângă alte multe, „mai puteţi adăuga fără temere
- scrie dl. Bilciurescu - vreo 10 000 de lei cheltuiţi de mine fără ştirea lui Dumnezeu şi de cari nu voiesc să se ţină seamă, deoarece nu pot să-i justific...“
        Astăzi, ce e drept, când dl. Bilciurescu, sărăcit de-a binelea, pe urma devotamentului d-sale pentru literatură, mănâncă la Ploieşti pânea amară a opoziţiei, nu putem să-i aducem nici-o învinuire pentru mâna largă cu care pe vremuri a
235
adus sacrificii pe altarul literaturei. O redacţie cu pianină, cu consomaţie, cu „tutun de sâmbătă", este un ideal. Noi ne vom mulţimi şi cu mai puţin şi preferăm o revistă în condiţiile de editură amintite, dar cu sigure garanţii de reuşită.
                                                                                    *
       P.S. Viitorul meu foileton va trata despre însemnătatea culturală a d-lui Vecerdea, în legătură cu ultimul d-sale debut din Gazeta...
 CONDOTIERI MĂRUNŢI
      (..) Pe vremea lui Vodă Caragea, - spune iscusitul Neculai Filimon, - se întâmpla uşor de câte un fecior în casă se sălta până la protipndadă. Nu că ar fi fi fost lucru mare de capul lui, dar aşa umbla vremea. Era o vreme de zbucium şi apăsare în care vredniciile adevărate nu puteau trage în cumpănă. în astfel de zile câte un îndrăzneţ cu inima în dinţi îşi făcea drum cu pieptul şi o lua înainte. Mai întâi curăţea cuibarele lui boier cutare, ţesea mici intrigi de curte, suferea totul, cu umilită plecăciune, se mai îndulcea din plocoanele prostimei şi-şi aduna câteva pungi de gălbiori, ducea scrisorile şi apuca să pătrundă în tainele din iatacul duduiei, până ce într-o bună dimineaţă scotea pieptul şi ridica fruntea cu mândrie de palicar: „Ori mă face agă, ori îi pun capul"... Se înţelege că-1 făcea şi aşa treaptă de treaptă, încurcând lumea, vârându-se în dreapta şi stânga, când plecat, când băţos, când serviabil şi insinuant, când provocător şi obraznic, te pomeneai că-1 vezi în butcă cu patru cai, mofturos ca un paşă şi mai mândru ca banul Craiovei.
      Cam aşa vremuri umblă şi la noi, astăzi, ca în zilele lui Caragea. Trăind în afară de marginile legii, lipsiţi de orice ocrotire a statului, duşmăniţi de toţi factorii de guvernământ ai ţării, prigoniţi în manifestările instinctului nostru de viaţă, noi ne strecurăm zi de zi prin multele primejdii, ca nişte bărci fără cârmă, lăsate pradă valurilor. Societatea noastră, care se înfiripă în asemeni condiţii neprielnice de dezvoltare, îşi vădeşte de multe ori semnele acestor vremuri tulburi. Un astfel de semn e şi ivirea pe orizont a aventurierilor de tot soiul, care acum sunt mai la largul lor, fiind favorizaţi de împrejurări. Aceşti condotieri mărunţi fac azi carieră, în vreme ce oamenii de
237
 oarecare vrednicie sau sunt striviţi de loviturile duşmane, sau îşi deapănă zilele în umbră cu sufletul cernit de amărăciune.
       în vreme de secetă, când nu mai cade un picur de apă de sus şi un vânt otrăvitor îşi plimbă suflarea bolnavă peste câmpuri, se strâng podoabele livezii şi floarea pleacă capul întristată, dar ierburile veninoase şi fără folos, scaiul, mătrăguna şi laptele cânelui cresc şi înfloresc din belşug. Aşa e la noi astăzi, când un Goldiş rezolvă acte în cancelaria consistorului din Arad, un Maniu descurcă daraveri de avocat la Blaj, în vreme de Şeghescu tronează în toată plenitudinea ignoranţei şi obrăzniciei la o catedră de universitate, iar Burdea îşi odihneşte prostia grosolană pe un fotoliu de deputat...
       Să nu ne mirăm deci că în astfel de vremuri nu există totdeauna o justă apreciere a valorilor, că nu toţi sunt puşi la locul lor, că ambiţiile cari ies la suprafaţă nu se desfăşoară în matca îndemnurilor fireşti ale sufletului, ci caută un drum unde nu sunt întovărăşite de nici o putere roditoare. Să nu ne mirăm dacă de multe ori oameni fără o înţelegere superioară ajung în frunte şi-şi iau aere de îndrumători, dacă cei certaţi cu gramatica îşi închipuie că sunt oratori, dacă avocaţii hotărăsc în materie de teatru şi bunii economi de pământ în chestii de directivă politică, dacă cei fără talent se socot literaţi de mâna întâie şi dacă în zbuciumarea generală a societăţii noastre sunt atâtea greşuri. Vremea asta de tranziţie cu stările ei excepţionale e de vină pentru toate aceste încurcături dureroase. în astfel de vremi ale lui Caragea, nu-i de nici o mirare că dl. Birăuţ d.e.1 în câţiva ani de zile, din modest tipograf ce era, aspiră astăzi la rolul de fruntaş şi conducător politic, că la un moment dat l-a muşcat şarpele vanităţii care-i cerea un fotoliu în parlament şi că în timp aşa scurt a ajuns să poarte război pe barba lui cu întreg partidul naţional.
       £ şi dânsul numai unul din cei mulţi şi n-ar avea nici un înţeles să se supere cineva prea tare pe acest om, care, potrivit abilităţilor cu cari l-a înzestrat firea, îşi face vânt şi aşteaptă să-l bată norocul. Ba poate l-am şi lăuda pentru toate strădaniile cu cari caută să se salte, fiindcă ne-am gândi că dacă cineva
      1 De exemplu (n. ed).
238
 pornind de la barda de măcelar s-a avântat până la rangul de consilier de Curte, cum a făcut Burdea, atunci cu mai multă cădere e ca vincalacul să te ducă mai sus pe scara norocului. Cum zic, n-ar fi nici o supărare, d-sa ar putea în toată liniştea să^-şi vază de treburi, fără ca noi să avem nenorocirea de a-1 pune la gazetă sau să ne cheltuim cerneala pentru asemeni războiri ingrate.
      Dar ce se întâmplă astăzi la Budapesta cu fosta gazetă a partidului, cu Lupta, e absurd şi nu mai poate fi tranşat cu vechea noastră nepăsare, nici cu zâmbete de plictiseală. Aici nu mai e vorba de cinstea sau de ruşinea pomenitului domn Birăuţ, aici e în joc prestigiul partidului naţional şi reputaţia publicisticei noastre. Nemaivorbind de situaţia penibilă ce şi-au creat conducătorii noştri politici când ani de-a rândul au tolerat să-şi facă mendrele un om care totdeauna i-a speculat şi care la un moment dat a făcut casă cu cel mai detestabil păcătos, cu Burdea, pe noi ne îngrijeşte halul în care e împinsă gazetăria noastră prin apariţia acestei hârtii tipărite în oficina de la Budapesta. Cum apare de luni de zile această gazetă, neavând nici un temei moral, nici o îndrumare a unei personalităţi, nici o linie de conduită' fixată de o minte limpede, aşa în voia întâmplării, la repezeală şi fără a urmări o ţintă, e într-adevăr o notă anarhică a publicisticei noastre. Orişice ziar, bun sau slab, mic sau mare, îşi are patronii săi, din al căror cerc de idei purced toate câte se scriu şi a căror personalitate e pentru cetitor o garanţie morală.
      Acum închipuiţi-vă cât de straşnică e garanţia morală a acestui domn care, după cum ne învaţă trecutul lui, e în stare când ţi-e lumea mai dragă să treacă cu căţel cu purcel în tabăra lui Burdea, sau alt ipohimen. Dar e şi un fenomen de anarhie intelectuală această tipăritură în care băieţi, mai mult sau mai puţin certaţi cu toate rânduielile limbei, fac jalnice exerciţii de stil. Ce preţ mai poate pune cetitorul pe gazetăria noastră, când e reprezentată prin băieţi a căror carieră de ziarişti se datoreşte inconvenienţelor de la bacalaureat şi ce importanţă Ie mai poate da unor asemeni tiparuri, cutare preot luminat dintr-un sat de la poala muntelui, când ceteşte rodomontadele unor copilandri de optsprezece ani, cari se iau de piept cu contele Apponyi sau ne
239
vorbesc cu mult patos de complicaţiile din Orient? Te cuprinde mila şi-ţi roşeşte obrazul de ruşine, când te gândeşti unde am ajuns cu publicistica noastră pe urma unui Bariţiu şi-a Murăşenilor!...
       E o datorie de onoare a şefilor noştri politici să-şi puie în joc toată autoritatea pentru a ne salva de aceşti condotieri mărunţi, cari cu apucăturile lor frivole compromit marele război al neamului şi e de datoria societăţii noastre să strivească cu dispreţul ei astfel de apariţii întristătoare. Numai o disciplină seveă şi un perfect echilibru moral ne mai pot scăpa societatea de derăpănare, în aceste zile când vitregia sorţii o împinge spre prăpastie.
                                    SOCIETATEA TEATRALĂ, ILUSTRUL VECERDEA ŞI SUBSEMNATUL O chestiune de competenţă
      Când, într-un foileton recent, am amintit de numele domnului Vecerdea, marele vistier al Societăţii de teatru, desigur nu am avut ticăloasa intenţie să fac celebru un nume obscur, nici să-mi măsor virtuţile cu ale acestui domn. D-sa a venit în discuţie mai mult prin tangentă şi prin capriciul acelui pincipiu, care ne obligă, pe toţi câţi ne îndeletnicim cu presa, să studiem competenţa fiecărui om, când acesta cutează să dezvolte vreo activitate publică.
      Ca particular, sau ca „om privat", dl. Vecerdea, fireşte, • nici nu există pentru noi şi nu are, prin urmare, nici o însemnătate. Dacă nu mă înşel, viaţa d-sale se strecoară după tipicul cunoscut al perfectului burghez: se naşte, parvine, taie cupoane, face socoteli şi - moare, fără nici o urmă. Este aceasta o viaţă de şablon şi de formule fixe, ca funcţiunea oricărei maşini. Iar câtă Vreme cu maşina aceasta nu mă găsesc în conflict de interese, nici în* comunitate de gândire, omul în sine nu mă priveşte. Eu prin Topârcea n-am umblat şi nu pot fi deci bănuit că m-ar interesa cumva atmosfera distinsă sau atmosfera adânc banală, din jurul ilustrei persoane cu pricina.
Ah, dar lucrurile se schimbă, îndată ce dl. Vecerdea părăseşte, trufaş, cuibul său modest şi anonim şi intră în lupta deschisă. Aici se cade numaidecât să-l întrebi de parolă: cine eşti, ce vrei, cum te încumeţi? Când cineva iese la larg, îi cauţi mai întâi însuşirile şi îi ceri biletul de legitimaţie. Omul care încearcă să scrie, să dea sfaturi, să mustre pe alţii şi să-şi dea sieşi aere şi poze arogante uneori, nu mai este al său, căci aparţine opiniei publice. Şi nu eu, sau altul mai bun decât mine, dar cel din urmă ziarist este în drept a se ocupa de manifestările
241
celui ieşit la lumină, a-i destrăma gândirea fir cu fir, a-i cântări tiparul cuvânt de cuvânt şi a-i spune adevărul.
       Iar eu nu am făcut altfel cu dl. Vecerdea. Neapărat, dacă scrisul meu a fost mai ironic, vina nu este a mea. Când e vorba de dl. Vecerdea e greu şă nu scrii satiră. Ideea însăşi ca d-sa să se pronunţe cu autoritate în materie culturală este bizară. Contrastul însuşi între acest om, sătul până la limită şi între noţiunea atât de subtilă şi de abstractă a culturei, e prea extraordinar, încât gluma nu se poate stăvili şi cuvântul meu nu-şi poate păstra toată gravitatea de curcan umflat, cum ş-o păstrează bravul îndrumător. Am zâmbit deci; şi iată-1 pe leul rănit-de la poalele’Tâmpei trimiţându-mi un răcnet prin Gazeta.
       Bine. Să discutăm dar înainte. Eu mai subţire, mai senin, mai modest, precum mi se cuvine, iar dânsul mai brutal, mai grosolan, mai din topor, precum îi este făptura.
                                                                                   *
       Să reconstituim materia discutată.
       Un om, care în viaţa noastră publică n-a avut nici un rol conducător, un om care reuşeşte cel mult să aibă rolişor în obscurele culise ale politicei de administraţie bisericească din suburbiile Braşovului, ajunge, prin jocul întâmplărilor, să ocupe la Societatea noastră teatrală un post de casier. Postul acesta, precum ştiţi, este onorific şi l-ar putea ocupa orice copist de la sucursala Albinei, căci nu piere nici înalte calităţi financiare, nici o specială putere de combinaţie metafizică, pentru a-1 putea îndeplini. Dar iată, d-lui Vecerdea i s-a părut ceva grozav şi i s-a năzărit că acum d-sa, care n-a plutit niciodată sub orizonturi mai largi, înseamnă ceva mai mult ca înainte, că este acum o făclie, dacă nu chiar un candelabru, în teatrul românesc.
       Cu condeiul noduros, obicinuit să scrie numai cifre arabe, cu stilul barbar al protocoalelor sinoadelor din Schei, cu oribila logică a inteligenţelor deslânate, d-sa iese în vileag cu un un articlu, în care însă nu se mărgineşte la raportul său anual, ci trece în domeniul străin al ideilor, dă lecţii ziarelor noastre în materie de artă şi comite diverse sfătoşenii. Ei bine, intrarea asta a d-lui Vecerdea pe tărâmul frumosului literar şi estetic se
       aseamănă exact cu intrarea unui urs lăţos într-o grădină cu flori, pe care o profanează, tăvălindu-se peste straturi.
      Şi văzând această profanare, am zis noi în Tribuna:
      „Să avem iertare, dar la mijloc este o mică şi regretabilă confuziune. Una este să fii om de treabă şi membru plătitor al unei societăţi culturale şi alta să ai talent de a îmbrăţişa problema culturală însăşi. Pe cum văd, la noi se confundă adeseori aceste două atribuţii şi oameni fără vocaţiune se amestecă cu drag în chestiuni, cari sunt pentru dânşii castele din Spania. Iar de aici rezultă acea superficialitate, acel gol de simţire, cari se dau la iveală în tendinţele lor...“
      Atât am spus în Tribuna şi aceasta însemnează că există un principiu al selecţiunei forţelor. Societatea omenească nu este o rasă porcină, pe care o conduci numai cu grăunţe. Progresele se realizează numai alegându-ţi povăţuitorii în mod nimerit. Iar obscuranţii şi indigiştii intelectuali trebuie reduşi la marginile lor şi să li se mai controleze ambiţiile neputincioase.
                                                                                    *
      Şi am mai atins în foiletonul meu o chestiune de detaliu, în articlul său faimos, dl. Vecerdea făcuse o şarjă absurdă înpotriva acelor ziare şi ziarişti de la noi, cari îşi luaseră voia să fie mai puţin îngăduitoare cu succesele lente ale societăţii teatrului şi unele chiar să solicite întrebuinţarea unei părţi a fondului pentru întemeierea directă a unei clădiri de teatru. Printre aceste ziare era şi Ţara noastră cu articole similare, pe cari nu ştiu cine le-a scris, dar cu al căror conţinut m-am identificat, desigur. Mai ales pe scriitorii de la ziarul din urmă nemilosul vistier îi tractează drept „nişte contrari anonimi şi ignoranţi, cari nici nu sunt măcar membri ai Societăţii”.
      Mă rog, este cuviincios să vorbească cineva în tonul acesta despre ziariştii noştri, cari, contrar d-lui Vecerdea, sunt nişte fiinţe cugetătoare? Este de competenţa d-lui Vecerdea să restrângă libertatea de gândire şi de discuţie a ziarelor într-o materie în care modestia d-sale în nici un caz nu poate spune cuvântul din urmă? Este un om deştept acela care te numeşte „contrar ignorant”, fiindcă soliciţi, de pildă, întemeierea unui
243
teatru într-un timp când publiciştii maghiari de la Pester Lloyd, în frunte cu Balogh, ne batjocoresc că noi, românii, n-am reuşit să avem în Ungaria un singur teatru!? Iar despre geniala teorie vecerdiană, susţinută din nou în Gazeta, că fără să fi plătit taxa de membru, n-ai voie să discuţi asupra trebuinţelor Societăţii, ce să zicem? Urmează de aici oare, că dacă eşti membru şi plăteşti taxa; ai numaidecât dreptul să spui toate prostiile din lume? Adevărat, că dl. Vecerdea vorbeşte pare că ar contribui cu cotizaţii îndoite, dar cui îi foloseşte?
       Iar eu, fără să ştie dl. Vecerdea, aşa „contrar ignorant" cum îi place să mă socotească, am fost de folos Societăţii de teatru şi competenţa de a mă ocupa de soarta ei mi-a acordat-o însuşi comitetul ei. Dacă năbădăiosul nostru vistier va frunzări prin Anuarul Societăţii de teatru din 1903-1904, va găsi acolo vreo douăsprezece pagini de tipar, iscălite de mine şi scrise la rugarea comitetului de atunci. Sunt o modestă contribuţie la partea literară în activitatea comitetului acelei societăţi şi secretarul societăţii, dl. Blaga, îi poate da cuvenitele desluşiri în această privinţă.
       Mai încet deci cu competenţa de vistier, când existenţa d-tale în această societate nu te costă nici o sforţare intelectuală!
                                                                                   *
       Acestea sunt opiniile mele şi, precum văd din O întâmpinare a d-lui Vecerdea, apărută în Gazeta amicului Samurache, d-sa se simte insultat şi ameninţă.
       Vom face mai întâi o constatare. Discuţia asupra calităţilor de cugetare ale cuiva nu poate constitui o insultă. Când cineva ca dl. Vecerdea afirmă lucruri, cari îi pun inteligenţa într-o lumină îndoielnică şi când altcineva, cum sunt eu vine şi arată cu degetul această infirmitate, de ce vinovatul se crede insultat? Când şi se poate dovedi cu propriul tău trecut, cu spoiala ta de cultură, cu propriile tale cuvinte că nu eşti indicat pentru un rol cultural, de ce ai socoti-o ca un prejudiciu adus onoarei tale? Ce are a face viaţa individuală, pe care n-o atinge decât un om brutal, cu viaţa publică?
       Şi cu toate astea dl. Vecerdea, în răspunsul disperat ce mi-l dă, mă ameninţă cu dezvăluiri asupra valorii mele „morale şi sociale". Fiecare cum îl taie capul. Viaţa mea morală şi socială desigur nu va arunca o lumină mai favorabilă asupra rostului d-lui Vecerdea pe acest pământ. Dar să mă creadă dl. Vecerdea, că această viaţă a mea este o carte deschisă şi dau voie fifecăruia să. citească în ea, căci nimic neinteresant, nimic plicticos şi monoton, cu atât mai puţin ceva umilitor nu va găsi într-însa. Eu însă nu voi deschide cartea neagră a d-sale, căci nu e nimic mai respingător ca urmărirea vieţii sarbede a unui tip fără simţire. Şi dealtfel ce-aş mai căuta în cartea vieţii d-sale morale, când ştiu din capul locului că două frumoase însuşiri nu le-aş găsi în socoteala d-lui Vecerdea: o inteligenţă aleasă şi bunul simţ cuvenit pentru un rol mai pronunţat în viaţa noastră publică.
                                                      VIAŢA LITERARĂ
                                                           [XXVI]
                                                         Humorul lui Coşbuc • Darul de povestire al poetului •
                                                           Coşbuc şi Vecerdea • Ce-a păţit Coşbuc în Sicilia • în vacanţa de vară
       Am spus undeva că în ordinea dezvoltărei noastre literare, dl. Coşbuc este, în multe privinţe, un contiuator al lui Alecsandri. Pe când autorul idilelor îşi ticluia întâiele versuri de încercare, pe băncile liceului din Năsăud, poeziile lui Eminescu probabil nu pătrunseseră până la dânsul. Sentimentalismul acestuia nu avusese nici o influenţă asupra tânărului senin. In schimb însă soarele blând şi cerul limpede al lui Alecsandri par a-i fi încălzit de-a binelea sufletul, căci dragostea de viaţă este întâia trăsătură caracteristică în începuturile lui C. Boşcu, cum se iscălea Coşbuc pe la 1884. Este, în aceste versuri, aceeaşi zburdălnicie, aceeaşi sete de iubire şi de şagă, pe care Alecsandri a păstrat-o până la vârsta sa horaţiană. Numai cât la tânărul năsăudean e mai puţină afectare, mai multă sinceritate şi chiar mai multă vigoare de sănătate ca la boierul fericit al Moldovei.
       Răsfoiesc întâiele producţiuni ale lui Coşbuc din Tribuna şi din Amicul familiei, cu bucăţi originale şi cu traduceri inedite. Nota umoristică predomină în aceste. Şi elementele din cari se naşte acest humor sunt scoase îndeosebi din credinţele şi firea poporului şi din părţile mitologice ale poveştilor. De asemenea, lectura clasicilor latini, a lui Catul şi Horaţiu, pare că a prins bine şi a fost de mare ajutor predispoziţiilor poetului nostru, cum se vede îndeosebi din Filosofii şi plugarii, o glumeaţă poveste în versuri, de la 1884, în care urmele culturei clasice sunt vizibile şi care are următorul sfârşit:
                        Craiul serios atuncea,
                        Dezbrăcându-şi ironia:
                        „Vedeţi, dragi mei, acuma
246
                             Ce-ajunge filosofia?
                             Nu-mi pasă pe Omer, pe Plato Citiţi-i dacă puteţi:
                             Daţi de cap cu Herodotul,
                             Ori cu capul de păreţi;
                             Lui Virgil îi faceţi ode,
                             Invitându-1 cu plăcere La un prânz bogat, de gală,
                             Ori la o tură de bere.
                             Nu-mi pasă! - însă de-aceea Vă spun drept că-mi pasă mult:
                             Nu vă lăudaţi ştiinţa;
                             Asta nu pot s-o ascult.
                             Nu acela-i om cuminte,
                             Care tot mereu vorbeşte Despre înţelepciunea-i mută,
                             Nu acel ce se făleşte,
                             Că de rost ştie pe Plato,
                             Nu acela e mintos,
                             Ci acel ce c-umilinţă T ace, ţine capu-n jos.
                             Cest din urmă-i om cuminte,
                             Cel dinâi o tidvă seacă:
                             Spicul gol de grâu se-nalţă,
                             Cel plin însă-n veci se pleacă, în urmă să ştiţi ş-aceea Că sunt mulţi dintre plugari,
                             Ageri, cumpăniţi la fire,
                             Ca oricare cărturar, -Nu filosofia-1 face Pe om înţelept sub soare,
                             Ci mintea cea sănătoasă,
                             Câştigată cu sudoare..."
         Este un umor blajin acesta, împreunat cu multă înţelepciune, ce se întinde în toată opera de la începutul carierei lui Coşbuc, până târziu, după încetarea Firelor de tort. Dar îi plăcea poetului să glumească mai cu seamă în poveştile sale rimate de pe la 1885, poveşti cari s-au retipărit şi în broşuri, dar astăzi nu se mai găsesc aproape deloc în ciculaţie. Iată tonul nepretenţios şi simplu, dar pururea şăguitor în care îşi scria povestea Pe pământul Turcului:
247
                         Nu era In sat nevastă Ca frumoasa Veronica,
                         Tânără şi vorbăreaţă,
                         Silitoare ca furnica.
                         Din neam bun, cu zestre multă,
                         Tinerel bărbat avea,
                         Şi cu el întotdeauna în bună voie trăia.
                         Constantin era din fire Blând şi paşnic pe tot locui,
                         Om cu gânduri: ura foarte Strugurii, pipaşi jocul...
       Şi povestea se ţese astfel mai departe, pururea învălită în haina glumei şi străbătută de un spirit pronunţat anecdotic. Coşbuc are incotestabil un extraordinar dar de povestire, fie în versuri, fie în forma legată a prozei, ştiind să rămână ţăranul isteţ şi satiric, sau să atingă culmea vervei epice, ca artist.
       Calitatea aceasta a poetului nostru de altfel nu se vede numai din operele sale, ci înainte de toate şi din viaţa sa zilnică. Şi asupra acestui punct voiam să insistăm. Cine îl cunoaşte pe Coşbuc personal, ştie cu siguranţă că este în faţa unui mare meşter al umorului, în ale cărui cuvinte şi apucături palpită vecinic un spirit simpatic, tăios şi de o rezervată batjocură. în fond badea Gheorghe, cum îi zicem noi, este un suflet bun şi larg, dar îşi are şi el clipele de necaz, când bunătatea i se schimbă în zeflemea şi atunci vai de biata victimă!
       Aşa, de pildă, se întâmplă ca să nu poată suferi pe oamenii aroganţi şi pe tipurile de parveniţi, cari se îmbulzesc uneori să-l cunoască şi să-i facă adânci complimente pentru talentul d-sale. Câteva cazuri vor ilustra aserţiunea noastră.
       Sunt câţiva ani de atunci. O seară de iarnă într-o berărie bucureşteană. Chelnerul se apropie încet de masa cu halbe, la care poetul şi prietenii săi ciocnesc cu veselie, şi îi aduce un bilet. închipuiţi-vă surprindere! Acest bilet era scris de mâna ilustrului Vecerdea, care în acest moment se găsea şi el în aceeaşi berărie, la o masă din colţul opus. „Dragă Gheorghe, -scria simandicosul Vecerdea — sunt la Bucureşti, aici lângă tine
248
şi deoarece nu ne-am văzut de mult, te aştept să vii la masa mea...“ Coşbuc ceteşte, îşi mişcă colţul nervos al gurii, tremură din mustaţă, ca de obicei, priveşte când la chelner, când la masa cu musafirul braşovean, înfofolit într-o manta ciocoiască, cu blană de samur şi răspunse scurt:
      -Bine, bine!
      Mai trece un ceas şi Coşbuc nu se mişcă de la masă. Mai vine chelnerul şi-i aminteşte de vreo două ori că-1 aşteaptă Vecerdea cu nerăbdare. Halbele se golesc cu râvnă, glumele se ţes mai departe. Dar, în sfârşit, dacă nu vine Mohamed la munte, se duce muntele la Mohamed şi iată-1 pe Vecerdea, ieşit din răbdare, tăind rândurile consumatorilor, aşezându-se, cu aer de gravitate, în picioare lângă masa poetului.
      „ - Noa, servus Gheorghe, da nu mă mai cunoşti?
      - Zău că nu te cunosc, răspunse poetul.
      -       Cum, nu mai ţii în minte? De la Sibiu, de când erai la Tribuna). Ai uitat de petrecerile noastre de pe vremuri? Nu mai ştii de când umblam la un pocal de bere la Pankievici?...
      -       Ba de crâşma aia mi-aş cam aduce aminte, întrerupe poetul.
      -       Ştii tu, la chelnerul nostru, la Meisel, sau cum îi zicea bătrânului...
      - Şi de Meisel îmi aduc aminte, zise Coşbuc.
      - Şi de mine, nu? întrebă Vecerdea cu durere.
      - Deloc, deloc!
      - Ei bine, eu sunt Vecerdea!
      - Vei fi!
      -       Sunt Vecerdea, născut în Topârcea, crescut în Sibiu şi pricopsit în Braşov. Iată cioculeţul meu â la prinţul Nichita de Muntenegru (pe atunci Neculae nu era încă rege la Cetinje!), iată ochelarii ăştia într-auriţi, care tremură dedesuptul celei mai inteligente frunţi. Ce Dumnezeu! Sunt aşa de greu eu de recunoscut?... “
      Şi Coşbuc dă din umăr, mirat, pleacă o buză în semn de compătimire, iar Vecerdea tremurându-şi falnicul gioben pe capul şi mai falnic pleacă, urmat de râsul înfundat al convivilor lui Coşbuc.
249
       -„Nu pot să sufăr pe îngâmfaţi”, - termină poetul penibilul incident cu fiul Tâmpei, a cărui bună educaţie şi fină simţire s-a relevat şi de data asta.
       Şi s-a întâmplat în altă seară să fiu martor la o altă scenă de glumă originală, provocată de Coşbuc. Lucrul s-a petrecut în aceeaşi berărie.
       Căci poetul are obiceiul de trece mai adeseori pe aici, încunjurat mai cu deosebire de tot felul de inspectori şi controlori şcolari şi financiari, printre cari dl. Bumbeşti este nelipsit. Aceşti sârguitori funcţionari, cari în anii din urmă desfăşoară o mare activitate, iubesc cu mult entuziasm pe badea Gheorghe, mai ales de când acesta este un fel de conducător al lor şi luminos povăţuitor în toate. Coşbuc, pe cum ştiţi, de o vreme încoace îşi consacră timpul cel mai preţios pentru ramificatele instituţiuni de promovare a intereselor ţărăneşti, e vecinic în contact cu poporul prin conferinţele ce le dezvoltă în cercurile culturale şi prin cărţile cari le cenzurează.
       Aşadar, înconjurat de o ceată de cooperativi, Coşbuc povesteşte iarăşi, cu veselie şi în tact domol, nişte impresii din călătorie:
       „- Şi aşa, cum vă spusei! Ajunsei în sfârşit să văd şi Sicilia. Sosesc eu în bună pace şi iau tramvaiul să ies din oraş. Şi iată un câmp înţins înaintea mea şi ţăranii arau şi sămănau acolo ca la noi acasă. Şi cum mă vede unul, se opreşte din semănat, îşi scoate pălăria şi nici una, nici alta, dar mă pomenesc că-mi zice cu glas limpede:
       - Bună ziua, domnule!
       Eu, de colo, răspund numaidecât:
       -        Bună ziua, omul lui Dumnezeu, dar ce semeni aici, cu atâta grăbire?
       - Iacă grâu, să avem şi noi de rându vieţii.
       -        Dar ce eşti d-ta, român din Năsăud sau din Topârcea, de vorbeşti ca la noi acasă?
       -        Nu, boierule, eu sunt telian, de pe aici din Sicilia şi aşa vorbim pe aici - cu toţii..
       -        Ştiţi - încheia Coşbuc povestea, pe când vreo cinci controlori, în frunte cu Bumbeşti îl priveau cu admiraţiune
250
 surdă, - ştiţi, aşa vorbeau de perfect româneşte fraţii noştri italieni, de credeai că cu toţii sunt năsăudeni tlin naştere! ...“
      Dar, de vreo câţiva ani încoace Coşbuc nu mai atinge, în excursiunile sale. terenuri aţâi de'îndepărtate. Având în vedere meritele hi poetice, împăratul Francise Iosif l-a iertat de cătănie şi le-atunci badea Gheorghe îşi revede în fiecare vară Ardealul apropiat, leagănui viselor şi întâie^.* sale improvizaţii poetice. Săptămâni de-a rondul străbate văile şi munţii Ardealului, înşoţit de fiul său, ce1 cu ochii plini de lumină. îi place să călătorească necunoscut, ca să-şi cruţe nervii şi să evite întâlnirea cu atâtea Vecerde din tinereţe, cari îl plictisesc cu prietenia lor „octroată”. Ca o umbră se strecoară, de la Braşov până ia Bistriţa, şi singura lui bucurie este să obşerve, să înregistreze întâmplări ciudate şi ■- mai ştii? — poate să-şi reconstituie în tăcere figura Nuşei, sau a Radei din idilele tinersţei sale.
      Vara aceasta iarăşi se întorsese din Ardeal. Câţiva prieteni, printre cari Zaharie Bârsan, atât de mult iubit de Coşbuc pentru firea lui romantică, eram în jurul maestrului. Darul colosal de povestire, de sublinieri umoristice, de anecdote evident improvizate la moment şi zborul fantaziei se rcmarcă numaidecât. El spune şi noi privim atenţi în faţa lui smeadă, dar rumenită de binefacerile călătoriei prin niunţi şi încadrată complect de pudra albă a cârunţ-ei:
      „Şi, tun vă spuneam, iată~mă la o gară măruntă de lângă Borgoprun^. Bagajul piei dur, mersul trenului necunoscut şi nici un român, cu care să mă fi putut înţelege. Mă adresez eu conducătorului; întreb pe casier şi pe uşier. Nimic. Nici o boabă românească. Acu’ pe unde să scot cămaşa? îmi aduc aminte de pungă. Scot nişte bani de aur şi roii fac că-i număr în palmă. Şi deodată, rând pe rând/şi conductor şi casier şi uşier se înfiinţează să mă servească şi-mi vorbiră în cel mai curat dialect năsăudean, ca la noi acasă. Nu ştiu, erau ei români, sau i-am învăţat eu româneşte, în câteva clipite, prin farmecul banului? Rămâne în orice caz instructiv, că banul te învaţă foarte repede o limbă străină...”
251
      Acesta este, în câteva linii, humorul celui mai mare poet în viaţă. Este inepuizabil izvorul iui şi este o probă vie de personalitatea originală a scriitorului. Ceea ce dorim este ca în scris cât şi în viaţa sa individuală să-şi păstreze, până la sfârşit, această proaspătă atmosferă din jurul său şi să nu cadă în cadrele inferioare ale filosofiei sceptice de viaţă, când râsul şi gluma i se prefac în reflexiuni amare şi când poezia seninătăţii dispare pentru totdeauna.
                                                         VIAŢA LITERARĂ
                                                              [XXVII]
                                                                   Criticii noştri dramatici de astăzi •
                                                              Criticii încetaţi din viaţă • Racoviţă-Sfinx •
                                                               Condiţiile unei critici dramatice serioase
       Toamna când castaniile pornesc să se prăjească, în colţ la Independenţa încep şi discuţiile în jurul teatrului. în aceste convorbiri nici o orientare, nici o convingere. în lipsa unei direcţiuni a gustului public în materie de teatru, în lipsa unei şcoale sau cel puţin a unei dresuri sistematice, părerile şi aprecierile variază de la om la om. Cert este însă că zgomot se face destul, îmbulzeala la teatru e mare şi că întrebându-te de cauzele acestui asalt, n-ai găsi o altă, mai pozitivă explicare, decât moda şi snobismul. După toate aparenţele, se poate afirma că este cu totul neînsemnat numărul acelora cari merg la teatru şi discută chestiuni de teatru din amorul artei şi din motive culturale şi estetice.
       Două sunt pricinile acestei lipse de orientare serioasă. Mai întâi se poate uşor observa că nouă, românilor, ne lipseşte o literatură dramatică temeinică. Cel puţin în raport cu celelalte ramuri ale literaturei noastre, ramura dramatică este cea mai inferioară. Nu avem o singură lucrare pentru teatru, care şi-ar putea face de pildă drum pe scenele străine. Iar unde însăşi literatura dramatică originală lipseşte, sau nu întruneşte suficiente condiţii de artă, cum voiţi ca în publicul fără şcoală să existe orientări sau preferinţe pentru anumite gusturi selecte, sau o siguranţă în judecarea operelor şi a interpretărei lor?
       A doua cauză este însăşi critica dramatică de acum. Dacă ar fi să spunem adevărul despre această critică, apoi ar trebui să mărturisim înainte de toate că ea nu există deloc. în toată presa zilnică de astăzi, pe cum şi în cea literară, nu se remarcă nici un singur critic dramatic care să fie o individualitate şi să reuşească
253
 a exercita o influenţă vizibilă asupra vieţii teatrale. Este o lipsă totală de specialişti, cari să-şi facă o preocupare de căpetenie din îndeletnicirea aceasta şi să o considere ca o misiune cu înalte îndatoriri către societate.
       Ceea ce publiciştii bucureşteni şi ieşeni numesc de obicei „cronică dramatică" nu este decât un reportaj elementar, făcut de oameni fără pregătiri serioase şi fără aptitudini speciale. Scriitori de ocazie, ziarişti de a treia mână, cabotini cu câte un an de conservator, hotărăsc în presă destinele Thaliei române, unii fiind slugile cele mai devotate în solda vreunui director de teatru, alţii coborând nivelul teatrului la pasiunile de rând ale politicei de partid. între aceste două extreme, cu exagerări în bine sau rău, cu clişee stereotipe în apreciere, fără nici o originalitate în observaţie, informaţia aceasta teatrală la noi constituie o naivă şi nefolositoare dramaturgiei şi serveşte numai spre zăpăcirea mulţimei.
       Ar fi interesant să se exmineze odată cu temei critica dramatică la noi şi să se scrie istoricul ei, deoarece lucrarea lui Olănescu-Ascanio, în această privinţă nu ne satisface nicidecum. Cât priveşte pe cei de astăzi, s-ar putea face delicioase constatări, în cea mai mare parte s-ar găsi, că aceşti critici, cum este de pildă d-nul Iancu Bacalbaşa de la Epoca şi Alexandru Doma de la Universul, sunt nişte umpluturi imposibile, stilişti greoi şi cugetători sarbezi, incapabili de ă înţelege valoarea literară a unei piese şi de a simţi arta în toate tainele ei. Alţii mai tineri ca dânşii, de la alte gazete, sunt nişte farsori cari, mângâindu-se cu iluzia că fără să cunoşti mai întâi teoriile lui Aristotel asupra artei dramatice şi fără să fi citit pe Lessing, poţi fi mare critic în ţara ta, îşi scriu prezumţioasele opinii, cu afirmaţiuni apodictice, în nişte rubrici minuscule, cari falşifică atât de bine opinia publică, ce crede în litera tipărită ca în Biblie. Numai dl. Fagure de la Adevărul a învăţat puţină carte de la foiletoniştii dramatici din Germania. Şi numai Mihalache planează deasupra tuturor, înfoiat şi lăbărţat, cu seriile lungi şi încâlcite de teorii dăscăleşti, pe cari cap nu s-a găsit încă să le descurce. Pe de-a întregul o familie de târgoveţi gălăgioşi şi reclamagii.
       O comparaţie între această critică dramatică şi între cea anterioară, desigur n-are să fie în avantajul celor de astăzi. Din
254
 epoca întâielor noastre ziare şi de la ivirea întâielor ştiri teatrale prin Albina şi Curierul, serviciul de sprijinire a mişcării acestei arte la noi a fost obiectiv, serios şi cu multă demnitate. Informaţia teatrală o făceau mai întâi bărbaţii cei mai de seamă. Kogălniceanu, Alecsandri şi C. Negruzzi şi-au inaugurat cariera lor prin cultivarea simţului pentru teatru, ca directori la Iaşi. Şi chiar şi mai târziu, între' anii 1870 şi 1890, critica dramatică din ziare era în mâini mai serioase. Ce-a făcut un Filimon, un Dame şi chiar o fire atât de feminină ca Gion, erau năzuinţe mai vrednice de apreciat. Şi unde avem noi astăzi un temperament cu atâtea înclinaţiuni de artă, o pană atât de elastică şi un muncitor atât de onest în teatru, ca Racoviţă-Sfinx?
       Sărmanul Racoviţă-Sfinx! Când vorbim de critica dramatică, nu putem trece înainte fără să ne oprim la numele lui. în Binele public, în România liberă, el a dezvoltat gândiri atât de luminoase pentru teatru. în Revista nouă a dat crâmpeie atât de reale din viaţa teatrului, zugrăvind pentru totdeauna portretele meşterilor Iulian şi Manolescu. El moare tânăr la 1892, şi opera lui rămâne în vrafurile prăfuite ale gazetelor, cu toate că ar trebui împrospătată, pentru că succesorii sunt fără putinţă să ia pildă. Idei ca ale lui Racoviţă, şi sfaturi ca cele cuprinse în seria de articole Teatrul nostru din Revista nouă ar aduce şi astăzi o deosebită lumină.
       Ceea ce recomandă Racoviţă în cursul articolelor sale, este o critică severă. „Critica - zice dânsul - poate şi trebuie să fie severă pentru orice producţiune. Această severitate e necesară din toate punctele de vedere, ca îndreptare a celui ce produce, ca luminare şi conducere a publicului şi ca tendinţă spre mai bine...“. Şi neapărat, regretatul critic avea dreptate căci severitatea este întâiul pas către adevăr. Dar nu este mai puţin adevărat că numai cu acest principiu nu-ţi îndeplineşti încă datoria. Criticul dramatic mai trebuie să întrunească şi alte condiţiuni. El trebuie, înainte de toate, să fie cineva în literatură, să fie o autoritate recunoscută, cu talentele şi pregătirea cerută şi nu recrutat din pătura cea mai inferioară a intelectualităţii, cum se întâmplă în situaţia de astăzi. Este o extraordinară greşală din partea conducătorilor ziarelor, că lasă o îndeletnicire atât de însemnată, cum este critica dramatică, în mâni atât de lipsite de măiestrie.
255
                                                      VIATA LITERARĂ
                                                          [XXVIII]
                                             „Plagiatul“ d-lui Lovinescu • Antologiile şi literaţii noştri • Manualele din anul acesta •
                                                  Se cere o bună carte de istoria literaturei române
      Dl. Lovinesou, tânărul docent de la Facultatea de litere din Bucureşti, căruia noi îi dorim succese în măsură cu talentul său, îşi inaugurează deocamdată cariera prin un incident destul de neplăcut. îndeletnicindu-se şi d-sa, ca orice profesor ce se respectă, cu rentabila meserie de alcătuitor de cărţi didactice, s-a întâmplat să-şi găsească un duşman anonim printre colegii săi, care să-l acuze de plagiat.
      E vorba de o carte elementară de cetire franceză pentru clasa Ii-a de gimnaziu, apărută anul acesta la Socec. Anonimul ne spune despre cărţulia d-lui Lovinescu că este plagiată en gros după autorul francez E. Rame. Lecţiuni întregi sunt luate şi ciuntite după cartea autorului francez. Clişeele gravurilor de asemenea. Şi toată operaţiunea aceasta de transpunere a unei cărţi didactice franceze în carte didactică pentru români e dovedită pe larg, prin paralele pe două coloane şi prin înterjecţiuni violente de dezaprobare din partea descoperitorului, care ne mai spune că, pe când cartea lui Rame la Paris costă numa 1 fr. 75, aceeaşi carte în redacţiunea d-lui Lovinescu costă nici mai mult, nici mai puţin decât 3 fr. 25.
      Fireşte, denunţul acesta a îndrăzneţului plagiat n-a întârziat să facă senzaţie şi adversarii d-lui Lovinescu — căci poţi fi atât de blajin şi de inofensiv ca dl. Lovinescu şi totuşi să ai adversari! — mai ales cei de la Facla, cu steagul roşu în proţap, au şi voit să bată capital dintr-o monedă atât de convenţională. Rău fac după părerea mea, d-nii aceştia că se alarmează pe chestiunea plagiatului.
      Domnul Lovinescu a săvârşit, fără îndoială, o singură greşeală, ce e drept destul de gravă şi anume, că n-a fost atât de
256
băgător de seamă, că în prefaţă sau într-o notă din călcâiul vreunei bucăţi, să ne dea vreo desluşire despre raporturile dintre d-sa şi francezul Rame. Căci o indicare a izvoarelor nu este o ruşine, pentru o carte bună, ci o chestiune de elementară datorie de autor didactic. încolo însă toate antologiile şi cărţile de citire de acest gen, la noi ca şi la alte popoare, se compilează după feluriţi autori străini şi se orânduiesc după consideraţii literare şi pedagogice şi, cum dl. Lovinescu n-a făcut mai mult, acuza de „infam plagiator" este gratuită.
                                                                               *
      Trebuie să facem la acest loc însă o altă observare în legătuă cu felul cum se întocmesc antologiile şi cărţile didactice de limba română, având în vedere, îndeosebi, câştigul material ce rezultă pentru autorii lor.
      Nu cunoaştem precis legea care hotărăşte drepturile pentru tipărirea şi introducerea acestor cărţi, este însă cert că piaţa didactică din Bucureşti abundă în fiecare toamnă de ele, că ediţiile se retipăresc aproape în fiecare an şi că toată lumea se plânge de extraordinara lor scumpete. Profesorii autori, cari au legături cu colegii lor din Capitală şi provincie, împreună cu editorii lor fac o adevărată avere şi ating, ca Manliu pe vremuri, sume considerabile. Simpaticul decan al gramaticilor şi compoziţiunilor române, dl. Manliu, trăieşte astăzi ca un conte, la Dresda, graţie nenumăratelor sale antologii.
      Să stăm drept şi să ne întrebăm: al cui este meritul că aceste cărţi au atâta căutare? Cine sunt aceia cari contribuie ca aceste cărţi să-şi poată face rostul lor cultural? Desigur, nu profesorii! Oameni cu oarecare orientare literară, ei n-au de cheltuit nimic original la alcătuirea acestor cărţi. O mică operaţie cu foarfeca ajunge, pentru a le grupa şi confecţiona, încolo tot meritul este al scriitorilor compilaţi şi forfecaţi, fără ştirea şi fără voia lor. Este aceasta un fel de meşteşug de a face pe mijlocitorul cu avutul intelectual al altora.
      Răsfoim prin ultimele ediţii de cărţi de lectură şcolară. Toţi autorii noştri în viaţă sunt puşi la contribuţie. Coşbuc, Goga şi Iosif sunt despuiaţi pe de-a întregul. Sadoveanu, Gârleanu şi Sandu, dintre prozatorii tineri, ocupă multe pagini
257
 în antologiile aceste. Şi alături de dânşii o serie de alţi scriitori. Iar pentru contribuţiile aceste necerute, scriitorii noştri în viaţă, atât de lipsiţi uneori, nu văd nici o umbră de onorar, nu văd nici cea mai mică răsplată, pe când profesorii abili ştiu să încaseze cu vârf pe urma muncei lor tehnice, întemeiată pe creaţiunile literaţilor.
       O simplă întrebare: n-ar fi scriitorii în dreptul lor să-şi formuleze pretenţiile lor faţă de autorii de opere didactice mercantile?
                                                                                    *
       Fireşte, vorbesc numai de cele viitoare. Deocamdată, faţă de cele apărute, să admitem uzul şi abuzul din trecut. Aşa cum sunt cărţile noastre pentru învăţătura limbei române în liceele din România, nu se poate zice că multe dintre ele n-ar fi făcute cu îndemânare. Dintre alte multe vom cita aici Cartea de cetire pentru clasa Isecundară de d-nii profesori A. Lupu, Antonescu şi Ştefan Pop (autorul Dicţionarului otografic), doua forţe didactice ale învăţământului secundar, cari au ţinut seama în cartea lor îndeosebi de fondul naţional şi cel instructiv al bucăţilor alese. Dl. E. Lovinescu, pricinaşul cu plagiatul, a editat de data asta cărţi de cetire pentru întâiele patru clase gimnaziale şi a introdus, ca inovaţie în aceste cărţi, o serie de ilustraţii intuitive, ţinând să vie şi într-ajutorul culturei artistice a elevilor. Mult mai slabă este cartea de limbă română, pentru clasa a doua de fete, a d-lui Petre Haneş, un pasionat fabricant de manuale problematice. Iar, în schimb, manualul de cetire pentru clasa a treia secundară, scris de oamenii de gust literar, scriitori ei înşişi, de d-nii profesori I. Suchianu şi M. Stroescu, probează şi de data asta judecata serioasă a acestor editori în
 materie didactică.
         Vorbind de volumele cu material literar colectiv, din anul acesta, nu putem trece cu vederea Cursul de limba română pentru întâiele trei clase liceale, de d-nii O. Densusianu şi Candre-Hecht (aproape fiecare volum costă suma de lei 3,50), ai căror merit zace îndeosebi în forma şi ilustraţiile îngrijite. Forma şi de data asta ştie s-o salveze dl. Densusianu!
258
       Vorbesc despre aceste cărţi şi atrag atenţia asupra lor, deoarece la noi în Ardeal, chiar fără a le putea introduce oficial în şcoale, ar fi bine să străbată ca simplă lectură casnică.
                                                                                    *
       Din păcate nu ni s-a dat nici în toamna aceasta posibilitatea de a înregistra apariţia unei cărţi, de mult aşteptate, anume a unui bun manual de istoria literaturei române. Progrese pe acest teren s-au făcut ele destule. Numai în Ardeal se mai orientează lumea după caieţelul lui Lăzărici. Aici în România, literatura veche a fost complect adunată, rânduită şi expusă de d-nii Bianu şi Hodoş în Bibliografia veche şi de dl. Iorga în volumele sale de Istoria literaturei. Aceste servesc ca izvoare de orientare pentru profesori, ca orice operă fundamentală, nu au însă forma şi scopul unor lucrări menite să circule în mulţime. în şcoalele din România se găsesc apoi manuale de istoria literaturei, cari, dacă sunt ceva mai bune ca vestitul Conspect al lui Vasile Gramen Pop, au totuşi cusururi dăscăleşti cu grămada, sunt pedante şi seci cu împărţirile în diviziuni şi subdiviziuni. Doar partea bibliografică din cartea d-lui Adamescu de serveşte la ceva de seamă. Şi nu pot face servicii aceste manuale (vezi grosolăniile lui Mihalache!) şi din pricina că, voind să se conformeze unor bizare programe oficiale, scapă din vedere scopurile etice şi estetice ale literaturei române.
       Ceea ce se cere, deci, este o carte nouă, care într-o frumoasă formă literară şi pe temeiul unor fundamentale cercetări a izvoarelor, pe cum şi a puţinelor monografii, să ne dea o icoană completă a literaturei noastre până în ziua de astăzi. Această operă, cu toate că urmăreşte scopuri instructive şi trebuie să aibă o destinaţie, neoficială poate, pentru şcoalele superioare, pe cum şi pentru mulţimea cea largă a cetitorilor, trebuie să fie o operă literară înainte de toate, ca să deştepte dragoste pentru frământările noastre literare şi artistice. în literatură n-ar trebui să se tolereze pedantismele cu împărţeli ale negustorilor de manuale, ci istoria literară ea însăşi trebuie să fie o operă de artă.
 259
                                               FUMEGĂ PUTREGAIUL
       (.*„) în coloanele acestui ziar s-a zugrăvit de multe ori psihologia oamenilor cari trecând din lagărul luptelor noastre politice şi-au făcut culcuş sub aripile ocrotitoare ale guvernului. De câte ori am încercat să schiţăm conturele unui asemenea suflet, totdeauna am spus clar şi răspicat: nu vă mai bateţi capul să găsiţi o justificare principiară pentru purtările acestui individ, ci puneţi-i la cântar cinstea şi aşa vorbiţi. Era doar un lucru elementar să vezi că în toată frământarea noastră politică nu poate exista decât o singură linie de conduită pentru orice român cumsecade, care e evidentă fără nici o trudă deosebită şi pe care trebuie s-o urmezi dacă ţi-e mintea întreagă şi sufletul curat. Era tot atât de uşor să bagi de seamă că toţi câţi ne părăsesc n-o fac asta fiindcă principiile partidului nostru naţional le-ar jigni credinţele lor politice, ci fiindcă ei sunt pur şi simplu oameni fără credinţe, cari vor să se căpătuiască cu orice preţ.
       Cu cât se înmulţea cu o nouă trecere numărul acestor potoliţi ahtiaţi de pace, cari cu ramură de măslin în mână şi cu virtuţi evanghelice pe buze încasau diurne şi se înţoleau în slujbe grase, noi totdeauna îi arătam cu degetul şi apelam la judecata de-aproapelui: Uită-te la acest om, cumpăneşte-i toate faptele, cercetează-i cinstea şi ai să vezi că nu-i om de omenie. Şi aşa am lucrat totdeauna cu dezgust şi cu răceală.
       Pe urma noastră, viaţa cu bagajul ei de fapte venea şi ne verifica spusele. Şi aşa cu încetul s-a formulat o axiomă socială la noi, care venea cam aşa: Toţi slabii cari vor să trăiască pe uşor şi să câştige fără vrednicie şi fără muncă situaţii, toţi ne părăsesc pe rând şi trec în tabăra guvernului, unde nu există altă
260
 normă de apreciere a meritelor unui om, decât tiradele lui patriotice. Această îndrumare de filosofie a vieţii a pus la noi stăpânire pe multe suflete maleabile şi vedem cum zi de zi îşi face vânt un nou cucerit, care cu aere de om cuminţit devenea propagatorul „moderaţiunii“ şi ne vorbea de binefacerile păcii. Şi aşa zi de zi, azi unul mâne altul...
       Se înţelege că această stare de lucruri a povocat o perturbaţie morală în societatea noastră. Văzând cum îi saltă norocul pe aceşti căpătuiţi, cari dintr-una au început să înoate în bunătăţi, lumea noastră a început să fie stăpânită de îndoială şi din accentele ei de amărăciune se desluşeau pe alocuri urme de cinism. în cutare colţ de cafenea vorbea cam aşa preaonoratul din consistor, când împărţea cărţile la masa de joc: „Oricum stai să socoteşti, tot Burdia mai cuminte, tot Burdia mai deştept. Burdia din măcelar s-a făcut consilier de Curte şi milionar. Maniu cu puritanismul lui e advocat în Blaj şi descurcă procese, când Burdia bea şampanie cu ministrul la Hungaria şi azi-mâne-1 vezi baron.
       Aşa se face politica cu cumpăneală şi cu vorbe bune, nu cu chiote la gazetă şi discursuri frumoase în parlament. Da, da, Burdia e deştept...“ - urma înainte preaonoratul, ale cărui vorbe trezeau simpatiile conmesenilor cari se uitau cu zâmbete de ironie la tânărul din colţ îngropat în vravul de gazete: „Ăsta n-are s-ajungă departe cu idealismul lui!...“ Aşa prindea rădăcini cu încetul un spirit de utilitarism îngust, propagat de indivizi fără deosebite scrupule de ordin moral şi întărit de atâtea exemple triste ale vieţii. în toiul acestei frământări, care săpa moralul public, mulţi din oamenii noştri apucau să uite că numai cinstea poate fi busola unei personalităţi şi se obişnuiau cu interpretări tot mai elastice ale onorabilităţii, fiindcă vedeau cum curăţenia de moravuri nu-şi poate găsi răsplata cuvenită în împrejurările particulare ale vieţii la noi. Acest spirit de îndoială, cu multe note de cinism, adevărate preludii ale unei destrămări sociale, a devenit din ce în ce mai pronunţat în timpul din urmă şi poate nu greşim dacă afirmăm că a avut un rol hotărâtor în multe din înfrângerile mişcării noastre electorale mai recente. Şi-a vădit cu deosebire influenţă nenorocită în Bănat, unde preoţi şi protopopi şi alţi fruntaşi au ajuns să fie susţinătorii pe faţă şi propagatorii acestui curent deosebit.
261
       Ca în toate acţiunile provocate de aventurieri fară scrupule morale, a trebuit să se răzbune şi aici călcarea cinstei. Şi s-a răzbunat destul de crud şi chiar mai repede decât ne aşteptam. Procesul de putrefacţie s-a început, putregaiul a pornit să fumege şi mirosul lui dezagrabil pătrunde astăzi întreagă atmosfera vieţii publice.
       Ironia sorţii a voit ca tocmai şeful acestor săltaţi de noroc, ipochimenul sătul şi rumen, care a deschis drumul unei garde întregi, tocmai Burdia să se prăbuşască mai întâi. Ce s-a petrecut dăunăzi în congregaţia comitatului Caraş-Severin, când cu unanimitate s-a decis să se puie secvestru pentru un sfert de milion, bani pierduţi, pe averea lui Burdia, e un lucru care e mai plin de învăţăminte decât când cutare casier de la vreo bancă defraudează câteva mii de coroane şi fuge în America sau îşi retează grumazii cu briciul. Aici e deruta unui om care se rostogoleşte de la înălţimea unei situaţii politice şi sociale, unde s-a ridicat pe nedrept, din puterea unui nenorocit sistem de guvernământ ce creează platformă de existenţă şi căpătuială numai sufletelor purtate de păcat. Burdia s-a ţinut la suprafaţă şi-a ajuns mai straşnic ca un vlădică, tocmai în urma servituţii lui politice, care l-a făcut să calce în picioare toate îndemnurile fireşti ce se nasc în sufletul unui român cinstit. El s-a ridicat din treaptă în treaptă pe scara de argint, tocmai fiind că a aruncat toate îndatoririle ce le avea faţă de neamul lui şi-a ajuns o unealtă oarbă în mâna duşmanului. Când îşi frânge gâtul acest om şi trufia lui cade în noroi, se frânge un simbol al rătăcirii şi se sfarmă o încorporare tipică a răului. Deasupra celui căzut îşi cântă vecinicul imn de biruinţă cinstea triumfătoare.
       Nu ştim care va fi sfârşitul acestei prăbuşiri? Nu ştim dacă se va mai putea repara printr-o peticire oficială această cinste zdrenţuită. Nu ştim nici dacă „ilustritatea Sa“ va ajunge din nou la bardă, care i-a fost instrumentul primordial al carierei sale vertiginoase, sau înainte de scufundare se va mai svârcoli puţin şi-şi va vărsa amărăciunea în cerneală de tipar la gazeta Severinul? Cert este însă că începutul sfârşitului s-a făcut şi că pe arena vieţii publice de la noi nu va mai apărea o figură de aventurier care prin orice păşire şi prin toate rosturile lui semăna un duh otrăvitor şi-o morală şubredă.
262
        învăţătura acestui caz e tot povestea veche cu înţelepciunea ei bătrânească, care spune că cinstea e cea mai frumoasă podoabă. Ni se dă din nou prilejul să vedem că chiar şi în această ţară, mai curând sau mai târziu, se răzbună mărirea clădită pe minciună şi pe vânzare de neam. Această cădere e un prilej de reconfortare morală pentru obştea noastră, pe urma căruia Şegheştii împreună cu achiziţiile mai proaspete de derutaţi vor avea probabil mici şi trecătoare accese de mustrare a conştiinţei. Bărbaţii noştri cari cu sufletul povăţuit de idealism îşi urmează drumul înainte, câştigă o satisfacţe şi superioitatea lor se ridică strălucitoare deasupra acestui putregai fumegând.
        De la măsuţa de cărţi, ori din colţul ascuns unde vă faceţi trebuşoarele şi vă fărâmaţi bruma de viaţă sufletească îngustă, d-voastră, atâţia onoraţi şi preaonoraţi, n-ar strica să cumpăniţi această tragedie vulgară şi să vă aduceţi aminte că în labirintul vieţii singură cinstea e menită să îndrume cărările omeneşti. Să cumpăniţi păţania „ilustrităţii sale“ şi să vă daţi seama că la urma urmei tot mai bine e să fii om de omenie.
                                                    „BOCETE LITERARE"
       Sub acest titlu revista Vieaţa socială, organul lunar al tinerilor socialişti din Bucureşti ne consacră o notiţă cu pretenţii de ironie. Cică ar fi observat cu regret veselul cronicar al numitei reviste că poeţii ardeleni din coloanele Luceafărului, în frunte cu domnişoarele Cunţan, Pitiş şi Alice Călugăru şi împreună cu dl. Z. Bârsan, sunt exclusiv cuprinşi de lacrimi şi duioşie. Ingenios şi deştept cum este, scriitorul de la Viaţa socială deduce din această împrejurare o anomalie sufletească. „Iată, - scrie d-sa, - un popor sănătos trupeşte şi sufleteşte, ca poporul român din Ardeal, care luptă zi cu zi pentru libertăţile lui călcate veşnic în picioare, care ar trebui să facă din toţi fii lui apostoli şi războinici neîmblânziţi ai unei cauze mari şi care totuşi are poeţii cei mai plângători din câţi există...în poeziile din ultimul număr al Luceafărului sunt numai bulgări de ţărână, gropi, umbre, cruci şi clopote. Ce înseamnă, ce rost au toate vaietele şi bocetele astea? Nu mai e sănătate? Nu mai e dragoste de vieaţă? Ori e secetă cumplită de inspiraţie şi de ideal? ..."
       Deocamdată să permitem, ca răspuns la aceste rânduri, câteva constatări. Cel mai ignorant criticastru ar trebui să ştie, că poeziile Noi vrem pământ şi Clăcaşii sunt datorite poeţilor ardeleni şi că aceste poezii, împreună cu întreaga operă a celor doi poeţi, numai lipsită de sănătate nu poate fi numită. Şi cel mai inofensiv scriitor de notiţe ar trebui să nu fie atât de naiv şi să releve, ca simptom, faptul că trei domnişoare poete nu intră şi ele în război cu ungurii şi nu fâlfâie steagul roşu de bătaie, ci se mărginesc la versuri lirice, duioase uneori, senine altădată, cum e firea intimă a sensitivelor. A crede că într-o provincie, unde vieaţa socială e atât de mişcată ca la noi, producţia poetică
264
 ar trebui să fie numai viguroasă şi că poeţii şi poetele noastre nu ar avea voie să-şi plângă nenorocul şi să-şi cânte iubirea, este o absurditate. Asupra acestor adevăruri e păcat să mai pierdem vreun cuvânt.
       Este însă altceva ce trebuie să reproşăm celor de la Viaţa socială. Bine, să zicem că nouă ardelenilor ne şade rău să ne înduioşăm şi să proiectăm spectrul morţii în poeziile noastre. Dar cum se face că revista asta socialistă, scrisă de oameni dintr-un mediu de luptă şi frământări sociale, abundă de poezii funerare? Ce caută în Viaţa socială, din acelaşi număr în care tipăreşte învinuirea cu pricina la adresa noastră, următoarea poezie a d-lui Arghezi?
                          în depărtarea noastră, Lio îmi zboară gândul ca un corb...
                          Pe unde sufletul e orb Şi vântul un amar adio!...
                          Sunt singur, ah! şi cât de rău Şi plin de moarte e văzduhul Şi ploaia baltă de otravă...
                          Iar când durerea va izbi Cu barda cea din urmă-n mine,
                          Cu lovitura cea mai grea,
                          Atunci pe masă, lângă tine,
                          Va-ngălbeni şi fruntea mea.
       Facem aceeaşi întrebare: ce înseamnă, ce rost au toate vaietele aceste? Dar Spleen-ul d-lui Davidescu, din acelaşi număr, ce-a greşit?
                  Din cugetu-mi se-ncheagă un demon alhimist Ce schimbă-ncet oglinda din faţă într-o cascadă,
                  De unde cad înjur-mi fulgi negri de zăpadă Al căror văl se-ntinde din ce în ce mai trist.
                  Şi-n murmurul tăcerei mă simt un condamnat Cu ochii grei şi putrezi de vise şi de viciu,
                  Cu fruntea-nvineţită de-al gândului supliciu Şi buzele de-un rictus hidos de-asasinat!
265
         Brrr! „Ce înseamnă vaietele acestea? Nu mai e sănătate? Nu mai e dragoste de viaţă?...“ Repetăm aceeaşi întrebare faţă de poezia graţioasă şi delicată a d-nei Cridim din acelaşi număr al Vieţii sociale:
                     în clipa când beţia-ţi gândirilor poete încheagă pentru Sapho păgâne triolete Tu pari o pată neagră pe funduri violete.
                     Pe buzele-ţi nervoase, pătate şi livide
                     Şi-au destilat otrava iubirile perfide,
                     în mâni strângându-{i sânii, gândeşti la Hesperide.
                     Şi retrăieşti minciuna poemei îngropate?
                     Sau vrei să simţi contururi de forme ondulate Sub care bate pulsul iubirei vinovate...
         ... Fulgi negri de zăpadă, clopote violete, baltă de otravă, rictus hidos şi alte probe de moarte fizică şi morală, îngrămădite în coloanele Vieţii sociale, ce rost au ele în epoca aceasta a grevelor şi în mediul acela socialist, unde nu se găseşte nimeni ca să cânte şi să prăznuiască munca şi ideile sociale, măcar în măsura în care Coşbuc şi Goga au interpretat în versuri icoana vieţii noastre din Ardeal?!
                                                   VIAŢA LITERARĂ
                                                        [XXIX]
                                                             Cum se „distrug“ scriitorii între dânşii •
                                                      Cazul Minulescu-Ranetti • Cazul Gârleanu -„ Viaţa Românească“ • Opera insectelor rahativore •
                                                                  Ceea ce nu se poate distruge...
      -  „Am să te distrug!"
      Apostrofa aceasta de ameninţare nu se aude tocmai rar în convorbirile scriitorilor noştri. Plăceri de aceste, de canibalism literar, se simt adeseori în rândurile lor. Ambiţii diferite, concurenţe de tot felul şi nefericitele fluctuaţii ale temperamentelor îşi dau concursul, când e vorba de răzbunări, de comploturi şi de asasinări literare. Iar din graiul viu, din cafenele sau de la alte răspântii, tendinţele aceste ucigaşe trec în reviste şi ziare, se prefac în polemici personale şi înţepături variate, iau forma de glume şi vulgarităţi odioase. Se nasc epitete şi jocuri de cuvinte goale de înţeles şi o violenţă de limbaj, însoţită de o vizibilă grandomanie a distrugătorului, care trădează lipsa oricărei fineţe spirituale.
      Fireşte există o deosebire. O activitate de negaţiune, distrugătoare dacă voiţi, trebuie să-şi aibă rostul ei în literatură. Atmosfera artelor cere adeseori să fie curăţită şi pururea păzită de invazia falşelor reputaţii. Cu cât intruşii şi inutibilităţile, cu cât existenţele parazitare vor fi mai repede izgonite, cu atât condiţiile de activitate ajung să fie mai normale. Dar pentru munca aceasta, cu înalte răspunderi, îţi trebuie rarul talent de observare şi speciala abilitate a procedărilor sigure, pornite din îndemnuri curate.
      Nu de aceşti distrugători este însă vorba de data asta. Domnul Maiorescu, de pildă, a făcut şi dânsul parte din aceştia şi istoria literară ne învaţă că d-sa nu făcea nici un rău dacă trata pe mai mulţi inşi cu lozinca „în lături!" Ne gândim numai la cei ce pornesc din îndemnuri personale şi din amorul propriu jignit.
267
 Vorbim mai mult de exploziile elementare şi atât de variate ale instinctului omenesc, din cari orice gest frumos şi orice scop superior lipsesc cu desăvârşire.
                                                                                           *
        Subiectul nostru a devenit actual şi prin următoarea întâmplare caracteristică.
        La Teatrul Naţional s-a jucat de curând piesa modernă Modelul, a scriitorului francez Henry Bataille. Din dările de seamă asupra reprezentaţiei s-a remarcat o simţitoare nemulţumire a recenzenţilor împotriva traducerei făcută de dl. Gh. Ranetti. Cică fineţele de spirit şi de limbă ale lui Bataille ar fi fost interpretate într-o românească vulgară de jargon. Şi acela, care s-a revoltat mai tare şi a scris mai precis împotriva acestor barbarii stilistice, a fost cronicarul Viitorului, poetul I. Minulescu, cunoscutul autor al Romanţelor de mai târziu.
        Ceea ce a scris dl. Minulescu nu era decât purul adevăr, exprimat într-o formă cuviincioasă şi mai era o datorie a sa de a lua apărarea frumuseţei limbei, împotriva abuzului dovedit. Traducătorului, d-lui Ranetti, după toată logica oamenilor cumsecade, nu-i mai rămânea decât să-şi recunoască rătăcirea şi să-şi dea mai multă silinţă cu altă ocazie. Fire sensibilă însă, coardă simţitoare, jignit în orgoliul său de stilist, dl. Ranetti apucă drumul spiritelor inferioare, porneşte stratagema distrugătorului comun, cu epitete calomnioase şi cu epigrame pline de noroi intelectual la adresa poetului, pe care îl numeşte acum „Miorlăescu." Cuvintele îi miroase de o poştă, ura şi răzbunarea tremură în fiecare rând şi, fără să se gândească, vrând să distrugă pe un poet de talent, nu face altceva decât să-şi dezvălească un colţ otrăvit din sufletul său propriu.
        Şi epizodul nu s-a închis încă. Jignitul pe dreptate va continua poate cu râvna sa de-a distruge şi potolirea setei sale de răzbunare, fără să simtă cum toate aceste trivialităţi nu se resfrâng decât asupra sa.1
                                                                                           *
       1 Neclar în original (n. ed.).
268
       Despre procedările Vieţii Româneşti în contra lui Emil Gârleanu ce să mai zicem? Am relevat odată la acest loc ce greşit lucru este să încerci a inaugura o goană sistematică, cu vădite tendinţe de-a face şicane, unui autor ale cărui merite de cugetare şi de simţire nu mai pot fi trase la nici o îndoială. Şi am arătat cum Viaţa Românească din Iaşi, contrar acestei elementare datorii şi din motive pe cari nu voim să le cercetăm mai de-aproape, a luat la ochi pe un autor consacrat, pe unul din cei mai limpezi şi mai fini prozatori de astăzi. Noi nu voim numaidecât să acuzăm pe criticii numitei reviste de ignoranţă şi de insuficienţă, când este vorba de-a pătrunde în sufletul unui artist. Cunoaştem sentimentele lor şi-i socotim în stare să judece literatura curentă, având chiar uneori prilejul de-a ne solidariza şi noi cu vederile lor. Dar ne luăm voie a crede că procedura faţă de Gârleanu este o prea mare abatere din calea obiectivităţii şi un prea vădit abuz în serviciul de informaţie. Nu-mi vine a admite că la o revistă, în care dl. Spiridon Popescu şi alţi prozatori cu totul lipsiţi de artă, găsesc atâţia admiratori sinceri, dl. Gârleanu să nu întâmpine nici o urmă de consideraţie. Căci ar fi acesta un trist certificat de pătrundere critică pentru nenumăraţii critici ai revistei.
       într-adevăr, începând cu maliţiozităţile doamnei Evan, care, cum am spus, nu voieşte deloc să simtă graţia şi firea feminină din proza d-lui Gârleanu, până la cel din urmă număr al revistei ieşene, subtilul nostru autor al lumei care cuvântă şi mai ales al celeia ce nu cuvântă, este tratat după toate regulile distrugerei ideale, e „luat la vale“ în înţelesul strâns al cuvântului şi tratat cu ironii şi înţepături. în cel mai proaspăt număr încalţe îl denunţă că la Universul, unde Gârleanu colaborează, blajinul autor şi entuziast ofiţer ar face literatură antidinastică. O spune aceasta - ca reproş? - Viaţa Românească, în coloanele căreia s-a tipărit mai întâi poezia lui Vlahuţă cu revoluţia ţărănească!...
       în fond acest fel de prigoniri sunt nişte mărunţişuri şi nu au puterea de a distruge. Dar cum în stabilirea valorilor şi în împărţirea dreptăţii trebuie să fie mai mult echilibru, încercări de aceste de nesocotire sau de bagatelizare procură un prejudiciu mai mult revistei care le face, decât autorului luat la ţintă.
                                                                                              *
269
       De altfel Gârleanu nu este nici el totdeauna cruce de biserică. Cu meşteşugul lui de a evita să spună lucrurile pe şleau şi de a îmbrăca multe gânduri în forma mincinoasă a simbolului, el tipăreşte adeseori schiţe sau parabole, în cari încadrează anumite tipuri, cari îl prigonesc şi-i tulbură clipele de muncă febrilă. Şi tipurile lui, prezentate în pilde şi asemănări, îşi au în realitate o proprie semnificaţie. Puţină mâncărime distrugătoare are şi d-sa. Aşa a plăcut foarte mult schiţa d-sale recentă despre Insecta literară. E adorabilă „insecta" asta, pe care ar vrea s-o distrugă dl. Gârleanu.
       Ea se hrăneşte, în mod parazitar, din pomul literaturei şi o găseşti la oice gazetă, oploşită undeva într-un colţ tăinuit şi abia ieşită din găoacea anonimatului, de unde te urmăreşte necontenit cu scâncetele sale nevoiaşe. O găseşti la oice revistă, o broască umflată, ervinocefală, tipul cel mai vulgar al orăcăitoarelor. Impertinente, ca orice insecte rahativore (filologii să nu se supere de acest adjectiv!), stilişti absurzi şi înguşti ca Iancu Bacalbaşa de la Epoca, inconştienţi ca ceata lui Caion, toţi se atârnă, ca nişte infuzorii abjecte, de tine şi-ţi dau senzaţia unui vis urât, avut după o noapte de veghere.
       Da, are dreptate Gârleanu, există într-adevăr această droaie de insecte rozătoare. Dar să nu se sinchisească! Dai într-una singură şi urlă familia întreagă. Calci cu un picior, şi dacă ai greutate, striveşti o duzină. Nu le atinge însă, căci aerul se strică!
                                                                                    *
       Să ne oprim aici. Concluzia e destul de convingătoare. Rezultă limpede, din cazurile acestea, că nici adversarul bosumflat, care îţi jură răzbunare, nici criticul nedrept cu intenţie, care-ţi face nedreptate, nici insecta lipitoare, care se înfinge duşmănos în munca ta, nu pot fi decât tulburătoare vremelnice a operei tale. Ceea ce este prin urmare pozitiv în tine, talentul tău creator sau distrugător, nu poate fi decât întunecat cel mult, în treacăt. Şi ceea ce e făcut ca să rămână, sau să producă efecte culturale, îşi face drum prin forţa inerentă. N-au fost distruşi până acum decât acei cari merită. N-au
270
dispărut din mişcarea literară decât neputinţele goale şi prezumţioase. Credinţa aceasta ar trebui să facă pe scriitorii noştri de seamă a se socoti mai intangibili faţă de falşii distrugători şi mai cu încredere în pincipiul că talentul totdeauna trebuie să biruiască. E o chestiune de forţă majoră.
                                                       VIATA LITERARĂ
                                                             [XXX]
                                                          Două probleme de actualitate: „Inutilitatea criticei“ şi revistele literare „cuprogram“
       în presa zilnică din Bucureşti se întreţine, cum se ştie, o detestabilă rubrică literară, la care contribuie mai ales începătorii şi naufragiaţii, refuzaţi de 1a revistele de seamă. Cronici improvizate de oameni insuficient pregătiţi, rubrici cu versuri de ocazie şi epigrame fară sare, impresii confuze, pline de dezechilibru în simţire şi cugetare şi alte specii de producţiuni din domeniul echilibristicei stilistice. Iată conţinutul lor. Cu ideea aceasta, a directorilor de gazetă, de a pune omorurile, violurile şi toate ştirile senzaţionale la un loc mai de onoare decât literatura, lăsând-o pe aceasta, ca o cantitate neglijabilă, la voia întâmplării şi a „băieţilor”, ne-am obişnuit acum. Dar trebuie să mărturisim că de când urmărim aceste variate confecţiuni abracadabrante, în care se lăfăieşte cea mai înspăimântătoare înseilare de cuvinte, nu ne-a fost dat să cetim o bizară probă de intelectualism ca mai dăunăzi, când am văzut, în unul din aceste ziare, articolul asupra „inutilităţii criticei”.
       Unuia din aceşti numeroşi cronicari, a căror prezumţiune de altfel totdeauna este în evidentă contrazicere cu putinţa de a lămuri ceva, i s-a năzărit, aşa deodată, că „inutilitatea criticei literare a fost proclamată de publicul cetitor". Astăzi continuă d-sa, criticii sunt un lucru de prisos, deoarece „scriitorii se prezintă ei singuri publicului". Cât pentru viitor, criticii nu vor mai fi decât nişte simpli „biografi". Iar competenţa de a fixa şi lansa pe scriitori i se cuvine acum numai cafenelei căci „trebuie să declarăm, că literatura la noi cotează, spre fericirea cititorilor, după cele ce se vorbesc în cafenele şi nu după cele ce se scriu în reviste literare...11
272
      Se înţelege de sine că afirmaţiile acestea senzaţionale sunt luate din vânt şi omul cu simţul elementar de realitate vede numaidecât naivitatea lor patentă. Nu este just şi nu se poate dovedi un singur caz la noi sau în Europa în care publicul ar fi declarat critica de inutilă, ca principiu. Nu este un om inteligent acela, care găseşte de prisos ajutorul puternic ce l-a dat critica, din vremurile străvechi până astăzi literaturei şi ştiinţei, nici acela care crede, că biografia scriitorilor nu înseamnă şi ea un capitol al criticei. Iar de-a dreptul umoristic şi compromiţător pentru cultura unui cronicar de gazetă bucureşteană este rolul pe care îl atribuie cafenelelor în determinarea valorilor şi a gustului literar şi proclamarea de aeropag critic a acestui nevinovat loc de convorbiri de după masă.
      Dar ciudăţeniile acestea se dezmint ele singure şi nu au nevoie să fie combătute mai de aproape, dată fiind şi partea lor de incompetenţă. Rămâne însă ceva de spus asupra subiectului abordat. Căci de fapt a voit şi cronicarul să spună ceva, numai că a nimerit alături.
      Critica literară nu poate fi numită inutilă de o inteligenţă ce se respectă, deoarece ar veni în contrazicere vădită cu felul întreg de dezvoltare a literaturii din univers. în acest univers trăim şi noi, românii, şi ar fi scandalos ca numai noi să ne fcem această nobilă operaţie între noi, pe timpul consumaţiei unui „şvarţ." Şi ar fi umoristic să lăsăm ca scriitorii de tot felul să-şi facă singuri dreptate, căci teamă ne este că prin exageratul lor simţ de modestie ar lua totul şi dreptate n-ar mai rămânea şi pentru alţii, cei în afară de graţia cafenelelor. Ce mai dreptate şi-ar face, de pildă, autorii decadenţi, dacă n-ar mai fi şi critica pe-aici să pună stavilă la vreme!
      Dar, dacă este absurd a combate ideea criticei în principiu într-un ziar, astăzi când organele zilnice din străinătate pun un preţ aşa de mare pe această rubrică şi când la noi necesitatea ei se vede la fiecare pas, nu este mai puţin adevărat că se face şi critică de prisos destulă! Şi ăsta era punctul just ce trebuia accentuat. Pe cum se face poezia inutilă şi stearpă, aşa se întâmplă, fără îndoială, să se facă şi critică inutilă destulă, mai ales la rubricile amintite ale ziarelor noastre. Inutilă este critica făcută de poeţi, ieşiţi la pensie şi jigniţi în închipuirea lor
273
 exagerată, cum este toată seminţia lui Macedonski. Inutile sunt umpluturile, lipsite de credinţă, ale profesorilor improvizaţi în literatori metodici şi îmbâcsiţi. Şi nu poate avea vreo influenţă critica diletantului fară autoritate, al cărui gând nu se ştie împleti, al cărui cuvânt nu ştie exprima un adevăr şi a cărui aroganţă întrece orice margini.
        Acestea trebuiau relevate. Critica îşi are şi ea în toată vremea calităţile şi defectele ei. Dar că rolul ei, constructiv sau coroziv, ar putea să înceteze, este o mare aberaţie. Câtă vreme există oameni buni şi oameni criminali, cari săvârşesc opere bune sau crime literare, judecata trebuie să se pronunţe!
                                                                                   *
        Cazul al doilea, de care ţin să mă ocup în treacăt, porneşte dintr-un foileton al meu. Scrisesem în Tribuna despre necesitatea unei reviste săptămânale şi arătasem, nu fară un sentiment de duioşie pentru trecut, că s-au dus vremurile când revistele se mai puteau întemeia prin confratemitate de forţe sau din o singură pornire entuziastă a unor tovarăşi, uniţi în
 principii estetice.
        Afirmasem că astăzi au mai mulţi sorţi de izbândă acele periodice literare cari, . fără un anume program, dar cu încurajarea materială a colaboratorilor, admit şi îmbrăţişează toate talentele de valoare. Cu alte cuvinte, nu prin entuziasm juvenil şi prin bohemie, ca în vremea „florilor albastre”, ci pin administraţie cuminte şi prin un intreprinzător priceput se pot recruta forţele reale pentru o publicaţie de acest fel.
        Dar iată că o revistă din provincie vine şi mă acuză de trădare. Cică pe vremea când păzeam şi eu oile pe ogorul Sămănătorului - Dumnezeu să-l ierte, căci a murit în sfârşit cu tot dinadinsul! - aş fi fost un frecvent apărător al ideii revistelor cu program anumit şi cu o unitate de credinţe estetice. Cum s-ar zice: o revistă şi o simţire!
        O fi, iubite cetitor craiovean, dar e mult de atunci! De zece ani încoace viaţa noastră literară s-a prefăcut mult şi noi ne prefacem cu dânsa şi din simpli visători ne facem realişti. In
 274
 rândurile scriitorilor, înmulţite tot mai tare, s-a cultivat tot mai mult simţul individualităţii şi dragostea pentru o neatârnare în simţire. Tot ce este talent caută să rămână el, să se afirme cu toată personalitatea lui. Şi nu renunţă bucuros la aceasta decât cei slabi şi cei mlădioşi, cari nu pot vegeta decât în societatea tovarăşilor şi nu înseamnă ceva decât în umbra altora. Tot ce este mai de seamă astăzi evită o singură formulă, caută orizonturi mai largi şi admite libertatea deplină a talentului.
      De altfel ce mai trebuie atâtea observaţii când sunt şi fapte la îndemână? Nu avem astăzi atâtea reviste la cari stau paşnic alături tot ce e talent şi tot ce se deosebeşte ca gen literar? Nu am scos şi eu în acest interval Viaţa literară, la care zăgazurile erau rupte şi fiecare putea să se afirme după firea sa?
      Nu este şi Viaţa Românească, cu atâtea colaboraţii modeme, cu toată seria de sonete a lui Codreanu, în cadrul opiniilor expuse aici şi nu ţi se pare, iubite cetitor, că e utilă această revistă câteodată? Dar cu unitatea de program şi simţire de la revista din Craiova cum stăm oare? Ce legătură, rogu-te, este între genul d-lui Anghel şi simţirea d-lui Făgeţel? Care este între dânşii unitatea de simţire şi care unitatea de program?...
      Mai încet deci cu declamaţia pe de-o parte şi cu reproşul pe de alta! „întreprinderile” de reviste, înţelese de mine, nu cuprind nimic infamant. Ele se găsesc chiar acum în fiinţă, la Iaşi, la Craiova, la Sibiiu, şi nu constituie nimic ruşinos prin modestia lor, pentru literatura de azi, întrucât o servesc spre binele ei.
      Idealul este tot cum am spus eu: să vedem o revistă de aceste, în condiţii de întreprindere mai strălucite. Scopul lor să nu fie programul, căci ajunge şi talentul,. - dacă este.
      Dar zeci de programe şi de unităţi strânse puternic în jurul unei flamure, duse de mâini problematice, nu fac cât un singur talent din cele neînregimentate.
                                                                        VIAŢA LITERARĂ
                                                                               [XXXI]
                                                     Farmecul tiparului • Autosugestiunea începătorilor • Grandomania din lipsă de talent şi de cultură • Vinovăţia încurajărilor
      Litera tipărită are o vrajă deosebită, mai ales pentru autorul începător. Când îşi vede el visul întrupat şi gândul încropit în lanţul literelor eterne, nu poate fi un om mai fericit pe pământ. Este o bucurie reală să vezi pe începător cum pândeşte momentul apariţiei noului număr de revistă, cum îşi ia numărul subsuoară şi se strecoară în vreun colţ de cafenea, să-şi citească fructul virginal al fantaziei sale. O dată, de zece, de sute de ori îşi citeşte scrisul şi cu cât mai mult îşi scaldă privirile lacome în rândurile aşternute, cu atât mai gravă e atmosfera din jurul lui.
      Dar numele de la sfârşit, numele autorului! Cât farmec şi câtă greutate are acum acest nume! Veacuri vor trece, popoare se vor prăbuşi, dar numele acesta, prizărit într-un colţ de revistă, va străluci în veci, ca o stea nemuritoare pe orizonturile viitoare
 ale literelor noastre...
      Şi am lăsa bucuros începătorului această stare de beatitudine. Căci este în ea ceva analog cu nevinovata plăcere a copilaşilor, când îşi descoperă pentru întâia oară figura zâmbitoare, reflectată în oglindă. Numai cât, din nenorocire, se întâmplă prea adeseori ca această recitire şi continuă contemplare a propriului product intelectual să degenereze într-o cumplită dragoste de sine şi atunci nevinovăţia încetează. Când începătorul se sugestionează singur; când se simte el însuşi cum creşte în importanţa ce i-o dă propria-i imaginaţie; când porneşte cu zor a-şi fixa el singur un rol şi o personalitate, care de altfel nu stă deloc în raport cu talentul sau, - el alunecă în mod firesc din calea dezvoltărei normale şi intră în o stare psihologică încurcată.
276
       Egoismul, sub orice formă ar apărea, este un fenomen bolnăvicios şi se manifestă printr-o mare doză de brutalitate a instinctului. în literatură acest fenomen se observă regulat la scriitorii, cari nu se privesc pe sine decât prin o prismă măritoare. Lumea lor e deosebită şi fără vreo legătură cu lumea din afară, la care ei privesc de la o înălţime ameţitoare. Viaţa, arta şi noţiunile ei variate, adevărul în genere şi cauzalitatea lucrurilor se resfrâng în sufletul lor numai în măsura în care le-ar putea satisface interesul şi le-ar putea linguşi orgolilul fără margini. Iar cât pentru trecut, acela nu există, căci lumea începe pentru dânşii numai din clipa în care ei au iscălit întâiele rânduri tipărite.
       Literatura noastră românească n-a fost niciodată mai bogată în pozori, în spirite chinuite de grandoare şi dezordonate în manifestările lor, absolut sterile, ca astăzi. Cugetrea cea dreaptă şi simţirea echilibrată a unor prozatori, apoi vigoarea şi limpezimea unor poeţi de talent au deşteptat, ca reacţiune, un puhoi întreg de diletanţi, de peştişori şi de alcătuitori artificiali de pagini literare prin reviste şi ziare, prin care se dă iveală o simţire din cele mai sarbede, o judecată din cele mai neputincioase şi o pretenţie bolnavă. Grupaţi pe la reviste, sub egida câte unui naufragiat, ei apar ca spuma la margini de ape, un element fără rost, ce se agită, se frământă, nervos ca o femeie. Răi camarazi, slabe caractere, slabi la ispravă şi buni la vociferări, tot ce poate fi mai strident, mai respingător în munca armonică depusă de alţii, iată rolul megalomanilor în viaţa literară de astăzi.
       Poate nu mai este nevoie să fac o înşirare a numelui lor. Sunt mulţi, căci boala e contagioasă. Şi îi cunoaşteţi în câteva exemplare de lux, căci s-a mai vorbit de dânşii. Vă aduceţi aminte de cazul, unic poate în literatura universală, când unul din fruntaşii tipici ai megalomaniei literare a atacat într-o epigramă pe cel mai genial poet contemporan al său, pe Eminescu, arătându-şi toată ura, toată invidia animată în cele patru rânduri, în cari îşi bătea joc de nebunia geniului? Sămânţa acestei izbucniri înjositoare pare că s-a sămănat în straturile noastre literare şi-şi produce roadele. Vedeţi-1 pe Ervin, cum voieşte să ridice neputinţa la valoare de apostolat? Urmărit-aţi
277
pe tinerii efebi de toate categoriile cum în verbozismul lor se izbesc cu capul de toate tăriile albastre, cum îmbrăţişează ideea transformismului şi se fac din simple paiaţe şi din sclavi ai iubirei de sine, astăzi regi şi împăraţi în ornate diamantine, mâne piramide în Egipet sau zei în Olimp? In orice gând al lor tremură mania înălţării; în orice construcţie de castele se simte mâna neputincioasă a aventurierului! E partea caricaturală a literaturei noastre de acum.
       Ce-o fi cauza acestei maladii? Felul cu totul nesincer şi cadrul artificial în care apar megalomanii noştri, cu tot fastul lor de tirade, ne dă o indicaţie sigură. Exagerările lor de formă, bizareriile lor în cugetare şi procedări, atitudinile lor falşe nu sunt de provenienţă pur patologică. Oamenii aceştia sunt în genere perfect de sănătoşi fiziologiceşte, îşi mănâncă regulat, ca orice burghez ce se respectă, părticica lor de buget şi au un simţ practic destul de pronunţat pentru meşteşugurile vieţii. Ei sunt însă de obicei actori şi cabotini rătăciţi pe nedreptul în ceata scriitorilor^ şi au, ca dar de la natură, abia câteva însuşiri imitative, în halul grandomaniei îi împinge însă mai cu seamă lipsa de talent deplin şi lipsa de o cultură mai pozitivă.
       Omul, care fără talent suficient caută să străbată, să întreacă pe alţii şi să se aşeze în frunte, nu poate să opereze decât cu aparenţe şi în acest caz e natural să recurgă la haina grandomaniei, în care să-şi înfăşoare nimicul său propriu, căci el este un şarlatan cu premeditare. Omul incult şi fără o minte diferenţiată e lipsit cu totul de mijloacele multiple de-a putea cântări valorile semenilor săi şi de a-şi putea controla singur nevaloarea sa. în literatura noastră sunt grandomani, cari cer să stăpânească o situaţie şi ei comit la fiecare pagină o greşeală de gramatică. în literatura noastră sunt scriitori de versuri, cari îşi întemeiază pretenţiile culturale pe câte doi poeţi francezi, ştiuţi de-a rostul şi pe informaţiile din mica enciclopedie a lui Larousse.
       Şi cum ajung, cu toate astea, la un grad de celebritate? Mai întâi: tupeul să trăiască şi curajul sfidărei! Al doilea: să le ţină cel de sus insuficienţele de conştiinţă! Acestea sunt întâiele lor condiţii de- a străbate.
       Mai este un motiv puternic ce-i ajută şi de care uzează din vina .noastră, a acelora cari, din întâmplare sau prin profesie,
278
 ajungem fatal în situaţia de-a încuraja ivirea la lumină a acestei familii de scriitori. Este indulgenţa exagerată a noastră faţă de începători şi lipsa de severitatea cuvenită în selecţionarea lor. în anii din urmă, când revistele literare s-au înmulţit şi concurenţa între ele a ajuns atât de mare, goana după „autori" era firească şi criticii cu directorii de revistă au fost cumva nevoiţi să comită greşala de a-şi improviza talente, de-a crea reputaţii artificiale, de-a lansa lucrări mediocre drept capodopere. Ei au răsfăţat, ca niciodată, pe începători, le-au dat iluzii şi le-au menajat vanităţile, umflându-i ca pe nişte baloane. Şi atât îi trebuie celui dispus spre grandomanie, să i se pună numai numele în circulaţie, prin laude, prin înjurături sau prin punerea coloanelor la dispoziţie, căci restul operei îl săvârşeşte el singur.
       Semnalez acest caz de efect negativ pe care îl dă critica şi conducerea revistelor la noi, ca un memento pentru atitudinea în viitor. Căci dacă este adevărat că prin înlesnirea intrărei în vileag şi prin rolul de mijlocitor dibaci între public şi autorul începător, revistele fac un bun serviciu literaturei, nu este mai puţin adevărat că, ţinând porţile prea tare deschise pentru aceşti îmbulzitori vânători de noroc, pepiniera lor se lărgeşte şi dă roade tot mai găunoase.
                                                   MUZEUL A. SIMU
       în inima capitalei României s-a zidit din partea unui iubitor de artă şi a unui om de bine, dl. A. Simu, cel dintâi muzeu, un adevărat templu al artei pentru a deschidea porţile largi mulţimii .spre a gusta frumosul. în veacul nostru al democraţiei, e cel dintâi lucru care trebuie dat poporului. Faptul că nu oficialitatea statului, ci un particular, dl. Anastase Simu, a contemplat şi a reuşit să edifice acest muzeu, e un gest mărinimos; iar însufleţirea cu care a fost salutat din toate părţile ne dovedeşte că acest muzeu a îndeplinit o lacună în educaţia
 noastră artistică.
       Muzeul se află pe bulevardul Colţea, în răscruce cu strada Mercur şi are o înfăţişare clasică. E zidit după modelul celui mai falnic monumet al Greciei antice, după edificiul Erechteion de pe Acropolis din Atena, cu unele elemente din faimosul templu de la Nîmes: la Maison Carree. Este cel mai potrivit lăcaş al muzelor. Liniile liniştite, drepte, frontoanele celor două intrări, - intrarea principală e prin strada Mercur, - coloanele ionice fin cizelate fac impresia unui edificiu masiv, dar uşor şi plin de vrajă.
       înlăuntrul lui în cinci odăi, de o proporţionalitate minunată (edificiul are circa 12 metri lăţime şi 37 metri lungime), se desfăşoară înaintea ochilor noştri tot ce un iubitor şi un mare cunoscător de artă a adunat, bucată de bucată, până s-a completat ansamblul care însufleţeşte azi interiorurile muzeului. Şalele, amăsurat colecţiunilor de artă ce cuprind, sunt şi ele ornamentate fiecare aparte: întâia în stil roman; a doua în stil românesc; a treia în stilul Renaşterii; a patra în stilul bizantin; a cincea în stil grecesc.
280
      Sala întîi construită în forma unei duble bazilice romane este închinată întreagă Antichităţii. Cuprinde busturi, statui, basoreliefuri în bronz, gips, teracotă şi majolică, reproduceri după capodoperile civilizaţiunilor trecute: egipteană, caldeică, asyriană, greacă, romană (din Antichitate), italiană, franceză şi germană (din Evul Mediu şi Renaşterea). Sunt reprezentate aici arta lui Phidias, aspiraţiunile realiste ale lui Praxiteles şi arta de un naturalism vioi a lui Lysippos. Renaşterea este reprezentată prin cei mai iluştri sculptori: Donatello, Verrochio, Ghiberti della Robbia, strălucirea artei lui Michel Angelo în chipul lui Hristos din Pietă, Benevenuto Cellini cu opera Perseu; de la francezi sculptorii Colombe, Chelbes, Jean Goujon, Houdon, Rude etc.; de la germani Peter Vischer, Veit Stoss şi Riemenschneider: opere de cea mai înaltă valoare, a căror contemplare îţi trăieşte în suflet frumuseţile la cari a ajuns sculptura.
      Sala a doua e de o bogăţie surprinzătoare. Aflăm aici, graţie iubirei d-lui A. Simu, reprezentaţi pictorii, sculptorii şi gravorii români de la Lecca până în zilele noastre. Amintim pe N. Grigorescu, Th. Aman, C. Lecca, C. Stăncescu, Andreescu, Tătărescu, Szathmaiy, Hentia, Voinescu, Alpar, Baltazar -dintre cei morţi, iar dintre artiştii în viaţă: Const. Artachino, Nic. Grant, Kim. Loghi, Şt. Luchian, G. D. Mirea, Şt. Popescu, Ip. Strâmbulescu, Nic. Vermont şi A. Verona etc. Dintre sculptori pe I. Georgescu, C. Brâncuşi, D.D. Mirea, Paciurea, Oscar Spaethe şi Fritz Storck.
      Dacă privim operele acestor pictori români ne putem da seama cât de puternic e răsuflul artei româneşti.
      Marile revoluţiuni în artă îşi au reprezentanţi demni, aici în colţişorul acesta de artă românească.
      Sala a treia, o sală mare şi foarte pompos decorată, oglinda veacului al XIX, veac bogat în frământări artistice în care trei revoluţiuni s-au produs în domeniul artei: romantismul, realismul şi impresionismul.
      Arta premergătoare acestor revoluţiuni o aflăm reprezentată în clasicismul rigid, tradiţional a lui David, Jean Paul Laurens, W. Bouguerau, H. Levy, Courtois la francezi; Gebhardt şi mai puţin Defregger, Papperitz la germani.
281
       Romantismul cu independenţa în compoziţie şi imaginaţia aprinsă se introduce prin marele măiestru Eugene Delacroix, urmează apoi Dechamps, R. Fleury, Monticelli. Realismul, care a dăinuit cam până pe la 1870, a dat naştere unei apropieri de natură, mai ales în peisagiu, cunoscut sub numele de naturalism, şi ilustrată prin şefii ei iluştri, Corot şi Th. Rousseau. Aceştia stau alăturea de protagoniştii lor în pictură: Ch. Jaques, Guillon şi Guillamet cu vestitele sale spectacole „orientaliste“.
       Naturalismul a avut ca urmare neînlăturabilă realismul, care iarăşi a adus un element nou, impresionismul şi plein-airismul atât de admirat în zilele noastre.
       Artiştii geniali ai acestor nouă îndrumări sunt I.F. Millet, Gustav Coubert, Daumier, cel mai mare caricaturist francez, Ribot, Bail. în Germania, Menzel, în Italia, Domenico Morelli, în Spania, Fortuny. Amintim în Belgia pe Comeille van Leemputen, în Olanda pe Bastert, în Elveţia pe Calame, Massot, în Rusia pe Vereschagin, în Austria pe Makart, pe Angeli.
       Admirăm ceata impresioniştilor moderni, a pleinairiştilor cari sunt reprezentaţi rând pe rând în muzeu şi ne dăm seama de culmile la cari a ajuns arta.
       Sala greacă, a cincea, este rezervată artelor grafice şi aquarelelor. Desenul gravura pe lemn, cincografia, calcografia şi litografia sunt foarte bine reprezentate prin: I. Callot, A. Lepere, Nandin, Ch. Jacque, P. E. Viber etc.
       După ce ai străbătut toate cinci sălile muzeului, urmărind atâtea nume cunoscute sau mai puţin cunoscute de artişti străini şi români, autori vechi şi autori încă în vieaţă, cu sufletul încărcat, abia stăpânindu-ţi emoţiunea, după atîta vibrare intensă sufletească, un cuvânt vine să-ţi uşureze sufletul. E cuvântul recunoştinţei pentru dl. şi d-na A. Simu a căror faptă va rămânea pentru totdeauna ca un semn al celui mai puternic devotament pentru a-şi servi naţiunea, pentru a-i deschide privirii sale noi orizonturi. în credinţa că am înregistrat una dintre cele mai frumoase fapte naţionale, dăm şi noi câteva reproduceri din acest muzeu.
                                                         VIAŢA LITERARĂ
                                                              [XXXII]
                                                                Apropieri şi semne de armonie •
                                                   Concentrare în jurul unei idei • începuturi făgăduitoare •
                                                 O intrelăsare vinovată • Slăbirea entuziasmului • Eterna stagnare
      Anul trecut, pe vremea asta, se petrecea în rândurile scriitorilor bucureşteni un interesant proces psihologic. Rănile vechi şi duşmăniile acerbe dispăreau, ca prin farmec. Poeţi, prozatori şi critici, din diverse grupări şi de la deosebite reviste îşi potoleau cu eroism resentimentele vechi şi se apropiau între dânşii. Certurile principiare şi urile personale erau pentru moment uitate şi o atmosferă de tovărăşie profesională se înstăpânise peste toţi. Aspectul era într-adevăr minunat. Să vezi împăcate la un loc atâtea curente; să potoleşti pentru o clipă atâtea patimi mărunte; să îngăduie sclivisitul decadent ca, alături de el, să şadă nenorocitul de Dragoslav, era într-adevăr un fapt de admirat. Iar grădina „Parisiana“, îmbrăcată în haina de toamnă, străbătută de râsul de faun al epigramistului Cincinat şi de cântecele fraţilor regăsiţi, va rămâne o vie mărturie legăturei ce s-a încheiat.
      Iar această oră rară, când deosebirile cad, neantul se umple de cântec şi sentimentele se unesc într-o armonie orgiacă, a fost datorită unei idei. în literatură sunt foarte puţine acelea idei, cari ar putea împăca atâtea capete înfierbântate şi ar reuşi să împreune categoriile atât de variate. Ideea unirei scriitorilor într-o societate, însă, pare ar fi fost surâzătcfare de noroc, căci i-a ademenit pe mulţi. Şi steagul abia desfăşurat, au venit cu toţii, de nu mai ştiai unde să te opreşti. Au venit mai întâi cei consacraţi, în cap cu Sadoveanu; s-a prezentat in corpore ceata lui Mihalache, cu excepţia lui Tănase Mândru, care a fost lăsat la poartă, să aştepte; s-au abătut spre noi şi cei rezleţi, idilicul Stavri şi Brătescu-Voineşti, cu „blana lui Isaia“.
 283
 Iar de pe stradă trăgeau cu ochii spre ferestrele noastre bieţii începători, infirmii şi cloroticii lui Densusianu şi alţi candidaţi la coş. Numai bătrânii rămâneau, cu vulpile, în bârlog şi-şi râdeau în pumni misterios şi aveau aerul că ne şoptesc din adâncul experienţelor: vai, clipele de unire ce trecătoare sunt şi cât de repede vă veţi deştepta din dulcea voastră beţie!...
        Dar concentrarea era făcută. Oficina secretarului Gârleanu operează din răsputeri, cu vâlvă multă şi cu rezultate relative. Un cămin al scriitorilor se întruchipează ca prin minune. Tablouri de Steriade şi caricaturi de Iser atârnă pe pereţi. La masa, impozantă .prin lungime, scriitorii se adună, discută, croiesc planuri. Dar din toate unul singur reuşeşte: şedinţele literare în public. Lecturile comitetului, făcute în provincie, turneul din Bucovina şi festivităţile împreunate cu această manifestare, sunt probe că una din direcţiile de activitate era bine aleasă. Lumea este foarte doritoare de contactul personal cu scriitorii, iar în afară de asta, sistemul de a-ţi prezenta singur opera în public este astăzi la ordinea zilei în Occident. Cadrul este însă prea strâmt ales. Lecturile publice nu puteau fi întâiul şi cel din umă scop. Nici ideea singură, în jurul căreia puteau fi grupate la un loc atâtea elemente şi atâtea interese primite în programul lor de acţiune nu putea fi o simplă lectură publică. Era nevoie de îndemnuri mai puternice, de căi mai multe de propagandă, de un spirit mai cald pentru cauza îmbrăţişată. Trebuiau găsite mijloace mai puternice pentru a rdica Societatea la un grad oarecare de autoritate colectivă.
        Şi aici să ne permitem constatarea unei greşeli de căpetenie. Societatea Scriitorilor, ca să-şi poată mări cercul de activitate şi să adune aceste fonduri, cari i-ar fi necesare pentru scopuri ideale (ajutorarea membrilor săraci; editarea de cărţi; ridicarea de monumente), trebuia să se îngrijească la timp ca în Corpurile Legiuitoare să-i fie recunoscut caracterul de persoană morală. Numai sub forma asta ea putea întreprinde operaţiuni mai mari şi putea eventual să se dea în judecată dl. Pătraşcu, care deţine o proprietate publică în posesiunea sa, cu toate că era menită să servească drept „Casă a scriitorilor”. Dar se vede că cei câţiva membri ai Societăţii, aflători pe băncile Parlamentului, au observat o prudentă tăcere. S-au votat în
284
Parlament toate societăţile de curelari şi cizmari şi s-au recunoscut de persoane morale, - numai Societăţii Scriitorilor nu i-a venit rândul, căci în profesiunile libere, literatura păşeşte la noi în rândul din urmă...
      Şi iată cum şi de ce coeziunea între membrii Societăţii a slăbit treptat. Nefiind gânduri şi acţiuni plapabile, cari să-i lege între ei pentru scopuri mai bine susţinute, râvna de-a străbate până la căminul literaţilor a căzut acum, făcând loc unei generale indiferenţe. Lunile trec şi nu aduc nici o veste nouă despre şedinţe, sau de alte fapte iniţiate. „Casa scriitorilor”, dintr-un colţ de la etajul al treilea de peste drum de Capşa, e mai mult ca pustie. Doar vicepreşedintele, dl. Anghel, de se mai plimbă pe-acolo singuratic, reconstruindu-şi amintirile din Iaşi.
      E o stagnare semnificativă! Starea aceasta de amorţire a unor visuri, frumos încolţite; poticnirea asta atât de repede a unei mişcări, pornită cu un elan deosebit; destrămarea aceasta evidentă a scriitorilor, uniţi cu atâta anevoie, sunt tot semne posomorâte pentru destinul Societăţii cu atât de mândre începuturi.
      Se putea oare ca noi să fim mai norocoşi ca înaintaşii noştri? Câte încercări de a înjgheba societăţi de scriitori s-au făcut de la Eliade-Rădulescu încoace, toate au avut acelaşi rezultat: eterna stagnare şi dispariţia lor pe nesimţite!
                        PREFEŢE (1902-1912)
        Am grupat la începutul acestui volum al Scrierilor lui Ilarie Chendi cea mai mare parte din prefeţele sale la ediţii din operele scriitorilor români iniţiate şi îngrijite de el. Alte prefeţe au fost publicate de noi în volume anterioare ale acestei ediţii, respectând principiul cronologic al desfăşurării activităţii lui Chendi. Astfel, Prefaţa la Opere complete de Ion Creangă am publicat-o în volumul 2 al acestei ediţii (p.135-141), cu adnotările de rigoare (p. 384-385).
        Singurul studiu mai întins despre V. Alecsandri, semnat de Chendi ca prefaţă (Proiecte şi fragmente dramatice) a fost publicat în volumul 4 al acestei ediţii (p. 179-196), cu comentarii de rigoare asupra întregii odisei a publicării de către Chendi şi Eugenia Carcalechi a Operelor complete ale bardului de la Mirceşti (p. 448-456).
        Chendi a revenit cu o prefaţă cuprinzătoare asupra vieţii şi operei lui V. Alecsandri în volumul selectiv, poate cea mai bună antologie din poezia bardului, publicat în Biblioteca „Asociaţiunii" (1908). Criticul însuşi a reluat Prefaţa respectivă în fruntea volumaşului de Portrete literare şi se află în volumul 7 al acestei ediţii (p. 7-13, cu note corespunzătoare, p. 310).
        Scurta prefaţă la ediţia C. Negruzzi, Opere complete (1905) se află publicată în această ediţie, în voi. 4, p. 196-202, note, p. 456-457.
        Celelalte prefeţe la ediţii îngrijite de Ilarie Chendi se află cuprinse în acest volum pentru faptul că, deşi unele începute de timpuriu, au fost reluate până în jurul anilor 1910-1912 (cazul postumelor Eminescu, volumul III al scrierilor lui C. Negruzzi). Am grupat aceste prefeţe la un loc, respectând principiul cronologic şi încercând să dăm o imagine cât mai cuprinzătoare asupra intensei activităţi de editor a lui Ilarie Chendi, îmbinată armonios cu activitatea de critic literar şi de ziarist.
        Potrivit afirmaţiilor monografistului său, Mircea Popa, „Chendi ne-a dat nu mai puţin de douăzeci şi trei de volume de ediţii, adică mai mult de două volume de autor pe an, activitate cu adevărat impresionantă, dacă ne gândim la condiţiile în care a avut loc cercetarea. E o muncă enormă şi epuizantă, pe care cunoscând-o, sfârşitul prematur al criticului, la numai 42 de ani, nu ni se mai pare atât de misterios şi inexplicabil" (Mircea Popa, Ilarie Chendi, Ed. Minerva, 1973, p. 236). După ce enumeră principalele iniţiative editoriale ale lui Ilarie Chendi, acelaşi cercetător observă: „Aproape toate
289
 ediţiile pe care le-a elaboat Chendi sunt bine puse la punct sub raport filologic şi documentar** şi-l aşează „printre cei mai de seamă editori ai noştri“ (op. cit., p. 237).
         O importanţă deosebită activităţii de editor a lui Chendi acordă şi Vasile Netea: „Realizările editoriale ale lui Ilarie Chendi reprezintă un capitol remarcabil al preocupărilor sale, el fiind printre cei dintâi critici care s-au dedicat acestui gen de activitate, ce avea să cunoască mai tîrziu o largă dezvoltare11 (Vasile Netea, Introducere la Ilarie Chendi, Pagini de critică, E.P.L.,1969, p.XLV).
         în realizarea operei sale editoriale, Chendi nu a avut orgolii deosebite, ci a dat dovadă de un veritabil spirit de echipă, asociindu-şi o seamă de colaboratori. Astfel, la prima ediţie, cea din 1902, a Postumelor lui Eminescu, a lucrat ascuns sub pulpana prestigiosului Nerva Hodoş. La editarea lui Alecsandri şi a lui Odobescu a colaborat cu Eugenia Carcalechi, iar la editarea Iui Creangă, l-a asociat, din 1906, pe G.T. Kirileanu.
         într-adevăr, marile iniţiative editoriale ale lui Chendi, în special cea legată de publicarea completă a Operei lui Eminescu, au fost reluate abia după anii 1930. Chendi rămâne, peste timp, o dovadă de conştiinţă critică integrală, care a ştiut să lege între ele activitatea de critic literar curent, cea de istoric literar şi cea de editor, în vederea dezvoltării gustului public pentru clasicii literaturii române şi creşterea astfel organică a fenomenului nostru literar.
                                                                                               PREFAŢĂ
        (la voi. M. Eminescu, Opere complete, I. Literatura populară)
        Pe pagina de titlu a volumului se menţionează: „M. Eminescu, Opere complete, I. Literatura populară. Scrieri inedite. Bucureşti, Editura Institutului de Arte grafice Minerva, Societate anonimă pe acţiuni, Strada Regală, 6 (Hotel Union), 1902“.
        Prefaţa este semnată „Ilarie Chendi“.
        Deşi se numără printre primele ediţii publicate de Chendi, prezentăm prefaţa respectivă în acest volum pentru a oferi o viziune unitară a contribuţiei lui la editarea operei eminesciene, editare care se prelungeşte din 1902 până în 1908, când apare o nouă ediţie de Postume.
        Studiul introductiv este unul dintre cele mai întinse pe care le-a scris criticul transilvănean despre Eminescu. în prima parte, textul este, cu mici modificări, cel din studiul mai amplu intitulat: Eminescu. Material nou de studiu, publicat parţial în Sămănătorul şi apoi în volumul Preludii (1903). Din cuprinsul ambelor studii se poate observa că Ilarie Chendi a citit printre primii şi cu o atenţie deosebită manuscrisele eminesciene, dăruite Academiei Române de către Titu Maiorescu, în urma campaniei de presă dezlănţuită chiar de Chendi (vezi în această ediţie, voi. I, p. 344 şi 488).
        Chendi începe cercetarea influenţelor asupra creaţiei lui Eminescu pornind de Ia manuscrise, unde, alături de influenţa populară românească
290
 prioritară şi a scriitorilor evocaţi în Epigonii, se remarcă şi aceea a romanticilor germani, a căror lectură a făcut deliciile adolescenţei marelui poet.
        Meritul lui Chendi este de a fi făcut primul o analiză comparativă a textelor eminesciene - care denotă influenţă folclorică mai mult sau mai puţin directă - cu cele din colecţiile folclorice existente atunci (Jamik-Bârseanu, Alecsandri, G. Dem. Teodorescu, O. Sevastos, M. Canianu, Enea Hodoş, I. G. Bibicescu, Gr. Tocilescu, V. Onişor ş.a.), stabilind aria lor de circulaţie şi structura modificărilor aduse de poet. Volumul cuprinde trei capitole mari (I. Lirice; II. Voiniceşti. Balade; III. Chiuituri. Satirice), la care editorul mai adaugă două capitole (Motive din popor şi Poveşti în proza).
        „Ediţia, ca şi prefaţa amplă pe care o aşează în fruntea volumului, au constituit, în mod neîndoielnic, o contribuţie de seamă la cunoaşterea acestui aspect al activităţii şi operei poetului, abia de la Chendi încoace vorbindu-se mai insistent şi mai documentat despre influenţa literaturii populare şi a rolului jucat de ea în creaţia poetului41 (Mircea Popa, op. cit. p., 239).
        Chendi deschidea un drum nou în cercetarea structurală a creaţiei eminesciene, evidenţiind evoluţia interioară a unor motive de la forma lor iniţială de inspiraţie folclorică, la forme superioare îndelung prelucrate artistic (ca de pildă, de la basmul Călin Nebunul la Călin — file din poveste, de la basmul Fata în grădina de aur la Luceafărul ş.a.).
        în legătură cu versurile citate de Chendi la începutul prefeţei, reluate cu o altă interpretare şi în cele două ediţii ale volumului Preludii (1903 şi 1905), s-a desfăşurat în epocă o anumită polemică, la care a participat şi Titu Maiorescu (vezi în această ediţie, voi. 2, p. 364-369).
        Mai adăugăm la acele observaţii şi faptul că Maiorescu evită (cunoscuta tactică maioresciană), o discuţie pe fond cu privire la noul punct de vedere al lui Chendi asupra personalităţii eminesciene şi-l atacă pe tânărul critic pe chestiuni minore, privind traducerea versurilor respective din Goethe, motiv suficient pentru a-1 face pe Chendi superficial şi ignorant. Faptul a şi fost exploatat de numeroşii duşmani ai lui Chendi (Florian Becescu ş.a). II găsim consemnat şi de către profesorul Radu Manoliu de la Iaşi, sub pseudonimul M. Răducanu în „Observaţii critice asupra volumului Literatura populari?'' (în Vocea Tutovei, Bârlad, XII, 1906, 24 septembrie - 29 octombrie). Prin ediţia sa de Literatură populară, Chendi deschide un drum nou în cercetarea şi editarea operei eminesciene, drum urmat îndeaproape de toţi editorii ulteriori, în frunte cu D. Murăraşu, (M. Eminescu, Literatura populară, Scrisul românesc, Craiova, 1936, ed. a Il-a, 1943) şi Perpessicius (M. Eminescu, Opere, voi. VI, Literatura populară, 1963).
        Iată ce consemnează D. Murăraşu în legătură cu ediţia de Literatură populară eminesciană realizată de Chendi:
        „Ediţia de Literatură populară publicată de Chendi în 1902 însemnează o dată pentru cunoaşterea activităţii lui Eminescu. Chendi, prin lucrarea-i, a scos în evidenţă munca de culegere şi de prelucrare a lui Eminescu în legătură cu fondul popular naţional şi pentru întâia dată, s-a putut întrevedea locul literaturii populare în preocupările lui Eminescu încă din epoca adolescenţei...
291
         Introducerea lui Chendi cuprinde multe observaţii juste şi atinge probleme de mare însemnătate, dar, în general, nu s-a bucurat din partea cercetătorilor, de atenţia pe care o merită. Menţionăm, de asemeni, şi numeroasele variante din alte culegeri folcloristice, cu care este adnotată ediţia; ne-am folosit şi noi de ele şi le-am adus completări."
         Murăraşu atrăgea atenţia şi asupra unor lipsuri ale ediţiei, cele mai multe constând în transcrierea greşită a unor texte, transcriere datorată faptului că „Ilarie Chendi a voit să facă o lucrare de popularizare..." (M. Eminescu, Literatura populară, ediţie comentată de D. Murăraşu, doctor
  în Litere, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1936, p. 4-5).
         în mod paradoxal, Perpessicius, în voi. VI de Opere eminesciene, dedicat în întregime Literaturii populare (Ed. Academiei, 1963), nu-1 citează pe Chendi, ca iniţiator în acest sens, în prefaţa dedicată volumului. în schimb, Chendi este folosit copios de Perpessicius în masivul aparat critic de la sfârşitul volumului, făcându-se nu mai puţin de douăzeci de trimiteri la ediţia sa din 1902. Astfel, spre exemplu, despre basmul versificat de Eminescu, Călin Nebunul, Perpessicius scrie: „Tipărit întâia oară de Ilarie Chendi în primul volum (I. Literatura populară, 1902), al proiectatei ediţii de Opere complete din Eminescu, pe care dimpreună cu Nerva Hodoş urma s-o realizeze - Călin Nebunul apare sub un titlu ce, de fapt, nu figurează în manuscrise, dar pe care tradiţia l-a consacrat cu bună dreptate. Chendi judecase bine când, spre a deosebi de poemul Călin - file din poveste, numise pe acesta cu propriile lui cuvinte: „poveste-poemă cu subiect din popor, cu
  formă însă artistică" (op. cit. p., 475).
         Sau în altă parte: „Ca şi poemul precedent (e vorba de Fata în grădina de aur), Miron şi frumoasa fără corp, cu titlul absent din manuscrise, dar cu care l-a investit la întâia publicare din 1902, Ilarie Chendi, apariţine perioadei
  folclorice a Berlinului" (idem, p. 502).
         Astfel, deosebindu-se atât de viziunea abstrasă a geniului eminescian, fixată de Maiorescu, precum şi de cea îngust sociologică a lui Gherea, Ilarie Chendi stabilea, încă din 1902, adevăratul drum pe care-1 vor urma cercetările eminesciene ulterioare, ajungându-se la sinteza călinesciană a „poetului naţional", cât şi la marea ediţie de Opere eminesciene iniţiată de Perpessicius şi finalizată aproape un veac mai târziu.
                                                                                         PREFAŢĂ
                                                                   (la voi. M. Eminescu, Poezii postume, ediţie nouă, 1908)
         Pe coperta volumului: „M. Eminescu: Poesii postume, Ediţie nouă, Bucureşti - Minerva, Institut de arte grafice şi editură, Bulevardul Academiei 3 - Edgar Quinet, 4,1908". Prefaţa este semnată: „II. Chendi".
         Prefaţa este mai mult o „notă" în care criticul transilvănean recunoaşte
  — după o muncă de mulţi ani de zile pe manuscrise - caracterul tranzitoriu al ediţiei sale către o ediţie critică definitivă a postumelor eminesciene. Ceea ce
292
 va realiza Perpessicius mai târziu, ajutat de o întreagă echipă de editori, care şi-a continuat activitatea până în 1990, deci aproape un secol.
        Atât ediţia Postumelor eminesciene din 1908, cât şi prefaţa sunt o reluare a ediţiei de Postume din 1905, care, la rândul ei, este o reluare a ediţiei de Postume eminesciene publicată sub numele lui Nerva Hodoş în 1902. La ediţia din 1902, Chendi a contribuit din plin, însă anonim (Mircea Popa, op. cit., p. 240).
        Intr-un „tablou al ediţiilor" (M. Eminescu, Opere, voi. IV, Poezii postume, 1952), Perpessicius subliniază şi rolul jucat de Chendi în suscitarea interesului pentru manuscrisele lui Eminescu. într-un număr special din revista Floarea albastră, dedicat comemorării a zece ani de la moartea lui Eminescu (vezi în această ediţie, voi. I, p., 347 şi 488), Chendi adopta chiar un ton vehement: „Somăm pe cei ce ştiu da, în privinţa aceasta" (a manuscriselor eminesciene, n.n.), lămuririle necesare". Chendi făcea trimiteri străvezii la „un fruntaş literat şi bun cunoscător al lui Eminescu", care posedă „poezii inedite de-ale poetului, pe cari are de gând a le scoate la iveală mai târziu". Campania de presă pentru scoaterea în public a manuscriselor eminesciene a fost întreţinută de Chendi şi în publicaţii ulterioare, precum Curierul literar, Semănătorul, Convorbiri literare şi gazetele transilvănene Familia, Tribuna poporului ş.a.), fapt care l-a determinat pe Titu Maiorescu să depună la Academia Română manuscrisele lui Eminescu la data de 25 ianuarie 1902. Această dată - precizează Perpessicius - „rămâne o ridicare de stăvilar în materie de manuscripte eminesciene" (op. cit., p. XXI).
        Entuziasmul lui Chendi în legătură cu depunerea la Academia Română a manuscriselor eminesciene este febţil şi debordant. în Tribuna poporului, (Arad, 2/15 februarie 1902), într-o cronică din Bucureşti datată 29 ianuarie
 1902,  deci la numai patru zile de la depunerea manuscrieselor eminesciene, sub pseudonimul Fidelio, Ilarie Chendi scria:
        „Am văzut aceste manuscrise. Sunt vreo 25 de caiete mari şi mici şi mănunchiuri de file nelegate. în cea mai mare parte ele cuprind un material inedit şi prin urmare un tezaur întreg. E de prevăzut că, cu începerea publicării acestui material, o nouă eră eminesciană îşi ia începutul, de data aceasta poate cu şi mai adânci urme. în ceea ce-1 priveşte pe dl. Maiorescu, care timp îndelungat a conservat aceste hârtii, opinia publică va fi desigur recunoscătoare" (vezi în această ediţie, voi. II, p. 307-310 şi 403-404).
        Cu toate acestea, Maiorescu nu l-a iertat pe Chendi pentru campania de presă dezlănţuită împotriva sa, dovadă stând în acest sens atacul polemic sever din Convorbiri literare, nr. 6, iunie 1903, intitulat O rectificare literară. Această „rectificare" figurează printre ultimele polemici ale lui Maiorescu, ca şi necunoscută istoriei noastre literare. Spre onoarea sa, Chendi nu a răspuns acestui atac, ci şi-a corectat succesiv textul incriminat de Maiorescu, rămânând însă ferm în problema de fond a interpretării operei eminesciene (vezi în această ediţie, voi. 2, p. 364-368).
        Ediţia din 1902: M. Eminescu, Poezii postume, la care Chendi a contribuit anonim, are 111 pagini şi cuprinde 62 poezii. Ediţia are o Prefaţă cu următorul text:
 293
         „Poeziile lui Eminescu cuprinse în paginile ce urmează sunt scoase din manuscrisele lui autografe dăruite Academiei Române de către d. T. Maiorescu. Unele din ele au apărut în vremea din urmă, în cursul tipăririi acestui volum, în revistele Convorbiri literare şi Semănătorul, iar cele mai multe se publică acum pentru întâia oară.
         Le-am dat numele de Poesii postume ca să fie bine înţeles că s-au tipărit după moartea poetului, adică fără ca el să le fi putut revedea, pentru a le da forma pe care el însuşi ar fi putut-o socoti ca definitivă.
         Oricum ar fi, suntem siguri că ele vor fi citite cu interes de cei care ar dori să urmărească dezvoltarea geniului său şi mai ales de cei cărora le e drag cuvântul maestrului.
         O          ediţiune cuprinzând toate scrierile lui Eminescu va apare în cursul anului acestuia, sub îngrijirea d-lor I. A. Rădulescu, II. Chendi şi a subsemnatului.
                                                                                                                                                                                                           Nerva Hodoş
 8 aprilie 1902“      .
         Chendi a fost singurul care a continuat munca de scoatere în lumină a postumelor din uriaşul şi labirinticul laborator eminescian rămas în manuscrise.
         în „Tabloul ediţiilor11, Perpessicius consemnează pentru anul 1903: „Pe temeiul textelor publicate în Semănătorul şi cu articolele din această revistă şi din Convorbiri literare, Ilarie Chendi alcătuieşte volumul Preludii (Minerva,
 1903,   ed. a Il-a, 1905). El cuprinde, între altele, un substanţial studiu, Eminescu: Material nou de studiu, întreţesut cu nenumărate postume, din cele tipărite în reviste şi chiar din cele cu totul inedite. După ce-1 semnalase, (citând din episodul Grecia), încă din prefaţa volumului de Literatură populară (ed. Chendi, 1902) — reproduce de astă dată, în cursul acestui studiu, pentru prima dată, 67 de strofe din marele poem Memento mori - Panorama deşertăciunilor. Detalii cu care ne vom întâlni la capitolele respective ale Aparatului critic, în voi. V“ (M. Eminescu, Opere, voi. IV, p. XXIII).
         Ilarie Chendi şi-a continuat munca dificilă de deshumare şi publicare a creaţiei eminesciene prin ediţia de Poesii postume, din 1905. în afară de valoarea prefeţei, care atestă conştiinţa clară a criticului transilvănean privind necesitatea unei ediţii definitive a operei eminesciene, ediţie ce necesită „ani mulţi de studiu pe manuscrise", şi că în această privinţă ediţia sa nu reprezintă decât un modest început, se cuvine să scoatem în evidenţă textele noi editate de Chendi. în afara postumelor publicate în prima ediţie, cea din 1902 şi de
 I. Rădulescu - Pogoneanu în Convorbiri literare (numerele din aprilie şi mai 1902), Chendi mai publică din manuscrisele eminesciene, - după cum afirmă Perpessicius - un număr de 62 noi poezii postume, pe care le consemnează în următoarea ordine: Ondina; Frumoasă-i; Ector şi Andomache (după Schiller); De ce să mori tu?; De-aş muri; Unda-n spumă; Doi aştri; Când; Când marea; Replici; Viaţa mea fu ziuă; La o artistă; Christ; Horia; Un roman; La
294
 moartea lui Neamţu; Mitologicale; Printre stânci de piatră seacă; Lebăda; Spre mormânt; Eu nu cred nici în lehova; O stradă prea îngustă; în van astei vie fi; Ah.cerut-am de la zodii; Dafi-mi arpă; De pe ochi ridici închisă; Din când în când (fragment); Floarea de câmp; In ochii tăi citisem; De-ar fi mijloace; Noi amândoi avem acelaşi dascăl; Pierdut în suferinţă; Odată te văzusem; O arfa pe-un mormânt; Iar faţa ta e străvezie; Atât de dulce; De vorbiţi; Luna codrii îi pătrunde; Auzi prin frunzi uscate; Când te-am văzut Venera; Ta twam asi (surori); Cine eşti. Sonete (I-XVI), Mureşan, Diamantul Nordului; Demonism; Mirodonis; Baladă.
        Dintre ecourile stârnite de ediţia Chendi, notăm îndeosebi articolele lui Caion din Românul literar, şi lunga şi revelatoarea serie de foiletoane publicate de M. Răducanu (=Radu Manoliu), în Vocea Tutovei (XII), între 18 iunie şi 25 decembrie 1906 (Perpessicius, în op. cit., p. XXIII-XXIV).
        în legătură cu ediţia din 1908 a Postumelor eminesciene, Perpessicius
afirmă:
        „Ediţia a doua a culegerii lui Chendi, din 1908, nu aduce nimic nou. Un exemplar cercetat oarecum sumar (Biblioteca Academiei R.P.R. nu posedă această nouă ediţie), ne-a lăsat convingerea că suntem, de fapt, în faţa aceleiaşi ediţii neepuizate, căreia i s-a schimbat numai coperta. Specificarea «ediţie nouă» figurează şi la I-a ediţie din 1905: «nouă» de bună seamă, vrea să zică în raport cu ediţia Hodoş din 1902“ (idem, p. XXIV).
        Ceea ce nu-i adevărat. Un exemplar al ediţiei din 1908 există la Biblioteca Academiei, sub cota 1-263823 şi pe copertă adresa editurii este schimbată: „Bulevardul Academiei, 3 - Edgar Quinet 4, 1908“, faţă de „Strada Regală, 6, 1905“. Din prefaţă dispare datarea: „5 august 1905“, existentă în ediţia din 1905, iar tabla de materii e culeasă pe o foaie separată. Schimbări de text am constatat şi în bogatele note, de peste 20 de pagini, de la sfârşitul ambelor ediţii (vezi, de pildă, la Baladă, p. 282). O curiozitate: din ambele ediţii lipseşte marele poem Memento mori. Panorama deşertăciunilor, deşi Chendi îl semnalase parţial atât în ediţia sa din 1902, Poezia populară eminesciană, cât şi în amplul studiu: Eminescu. Material nou de studiu din 1903.
        La indicele din volumul V de Opere eminesciene: Poezii postume. Note şi variante... (1958), Perpessicius îl ia ca punct de referinţă pe Chendi de 82 de ori, ceea ce dovedeşte, printre altele, rolul esenţial al criticului transilvănean în descoperirea şi punerea în circulaţie publică şi în valoare a manuscriselor lui Eminescu.
                                                                                 PREFAŢĂ (la Al. Odobescu, Opere complete, voi. I)
                                                                                                                                    Pe coperta volumului: „Al. Odobescu, Opere complete, voi. I, Minerva.
                                                                                                                            Prefaţa este semnată: „II. Chendi şi E. Carcalechi“ şi daţată: „30 nov. 1905“.
Anul de apariţie a primului volum: 1906.
295
A
        Interesul deosebit pentru personalitatea lui Alexandru Odobescu şi pentru opera sa este permanent în critica lui Ilarie Chendi. Odobescu constituie un nume de referinţă în întreaga creaţie a criticului transilvănean. în volumul de Portrete literare îi dedică un medalion, cu subtitlul „Un suflet frumos" (vezi în această ediţie, voi 7, p. 40-42).
        Prefaţa îmbogăţeşte acest „portret" cu noi referinţe critice, iar ediţia de Opere complete ale lui Odobescu reia şi dezvoltă singura ediţie de scrieri a acestui autor, realizată în timpul vieţii, cea din 1887. Noua ediţie cuprinde trei volume. Primul (Poezie, Proză), înglobează multe descoperiri făcute de Chendi în presa postpaşoptistă, în care a debutat Odobescu, precum şi marile sale scrieri în proză, nuvelele istorice şi neasemuita Pseudokinegeticos, care „farmecă prin bogăţia şi mlădioşenia frazei, prin spiritul profund şi vasta cultură, atât de rară mai cu seamă la prozatorii veniţi în urma lui“.
        Cel de-al doilea volum, apărut în 1908, cuprinde articole, multe din ele extrase de Chendi din paginile ziarului Epoca, iar al treilea, apărut tot în 1908, cuprinde scrierile de arheologie ale lui Odobescu.
        La începutul volumului al doilea, pe contrapagina de titlu, găsim următoarea însemnare:
        „în acest al doilea volum al scrierilor lui Odobescu am grupat articolele şi studiile lui privitoare la literatură şi etnografie. La cele cunoscute am adăugat altele, inedite, îndeosebi lucrările scoase din ziarul Epoca, la care autorul nostru a fost un distins colaborator prin anul 1887.
        Volumul din urmă - pus sub tipar şi acela - va cuprinde la un loc cercetările arheologice şi istorice ale lui Odobescu."
        La volumul al treilea găsim la început următoarea precizare: „Cu acest volum terminăm operele lui Odobescu, ale acestui distins prozator şi învăţat român. E sigur că prin Analele Academiei, prin ziare şi reviste, precum şi în manuscris se vor mai fi găsind şi alte lucrări, pe cari însă nici Odobescu nu le-a primit în ediţia primă a celor trei volume ale sale şi am ezitat şi noi a le reproduce, găsindu-le de un interes mai puţin general.
        Ediţia «Minervei» completată cu o serie de articole literare şi cu două Studii arheologice vrednice de a fi răspândite, se prezintă astfel în condiţii mult mai avantagioase pentru cetitori, cu o mai uşoară împărţire a materiei, prezentând pe Odobescu ca artist, ca critic literar şi ca om de ştiinţă, în trei deosebite volume.
        Suntem siguri că prin popularizarea acestui scriitor, prin vulgarizarea ideilor lui de artă şi literatură, aducem un bun serviciu culturii naţionale."
        Ambele texte sunt nesemnate. Ele aparţin cu siguranţă numai lui Chendi, ca şi îngrijirea ambelor volume, deoarece, între timp, Eugenia Carcalechi se stinsese din viaţă, iar moartea ei Chendi o deplânge în cuprinsul unui articol din Tribuna, despre scrisorile lui Alecsandri, pe care le pregăteau spre editare împreună (vezi în această ediţie, voi. 8, p. 230).
        Ediţia lui Chendi cuprinzând scrierile lui Alexandru Odobescu s-a bucurat de o bună primire, dovadă fiind cele cinci reeditări succesive, ultima datând din 1943, la „Cartea Românească".
296
                                                                                                 PREFAŢĂ
                                                               (la Ion Ghica, Scrisori către V. Alecsandri, voi. IV - „suplimentar", B.P.T., 1905)
        Pe coperta volumului: „Biblioteca pentru toţi, no. 230-231, Ion Ghica, Scrisori către V. Alecsandri, IV (volum suplimentar), cu o prefaţă - Bucureşti, Editura Librăriei Leon Alcalay, nr. 37, Calea Victoriei, no. 37".
        Prefaţa cuprinde 26 de pagini şi e semnată „II. Chendi", iar volumul IV „suplimentar", este nedatat, adică fără menţionarea anului de apariţie, ca şi celelalte trei apărute înainte. El cuprinde opt scrisori ale lui Ion Ghica, inexistente în ediţia anterioară a Scrisorilor către V. Alecsandri din 1887, şi nici în cele trei volumaşe din Biblioteca pentru toţi, publicate de Editura Librăriei Leon Alcalay în 1905 şi recenzate de Ilarie Chendi în mai multe numere din ziarul Voinţa naţională (8, 11 şi 14 iunie 1905).
        Cele opt scrisori ale lui Ion Ghica, inexistente în ediţiile anterioare, sunt editate în „volumul IV suplimentar" al ediţiei populare B.P.T. în următoarea ordine, cu cifre romane:
        I        Pănea amară a exilului-, II Un bal la Curte în 1827; 111 O pagină de istorie-, IV Două călătorii în vis; V Un boier cum a dat Dumnezeu; VI Moravuri de altădată; VII Fragment; VIII. Schiţe politice.
        Toate aceste texte sunt precedate de o „Scrisoare către alcătuitorul primei ediţii" (Dragă Biane), semnată „Ion Ghica".
        Această contribuţie de o valoare deosebită a lui Ilarie Chendi la editarea Scrisorilor către V. Alecsandri ale lui Ion Ghica foarte multă vreme a rămas necunoscută istoriei noastre literare. Nu o găsim semnalată în fişierul Bibliotecii Academiei Române şi nici în ampla Bibliografie a scrierilor lui Ilarie Chendi alcătuită de Vasile Netea, la capitolul Ediţii, antologii, calendare {op. cit., p. 592) Abia monografistul Mircea Popa atrage atenţia asupra acestei contribuţii a lui Ilarie Chendi în următorii termeni:
        „Dacă Scrierile lui V. Alecsandri sunt puse la contribuţie sub raport documentar, cele ale lui Ion Ghica sunt relevate pentru frumuseţea lor artistică, pentru strălucirea pe care o dau genului. Pentru luptătorul paşoptist stilul epistolelor e o formă de zugrăvire a unor realităţi bine cunoscute, formula de comunicare cea mai potrivită gustului, culturii şi informaţiei sale. Surprinderea realistă a tipurilor şi manuscriselor epocii, tentaţia spre frescă este observată cu multă fineţe de critic, care acreditează ideea asemănării lor cu romanul lui Filimon.
        în aceeaşi prefaţă consacrată Scrisorilor lui Ghica, criticul dezvăluie faţetele multiple ale personalităţii luptătorului de la 1848: Ghica prozatorul, Ghica istoricul, Ghica omul politic. Portretul e atât de savuros, încât ne miră că n-a fost inclus şi în volumul de Portrete literare de mai târziu" (Mircea Popa, Ilarie Chendi, Ed, Minerva, 1973, p. 249-250).
        Ceea ce nu observă Mircea Popa e faptul că prefaţa la acest volum de Scrisori ale lui Ion Ghica a fost publicată de Chendi mai întâi în trei numere ale ziarului Voinţa naţională, din 8, 11 şi 14 iunie 1905, la rubrica de foileton, sub titlul Ion Ghica, Scrisori către V. Alecsandri, voi. I-III (vezi în această
 ediţie, voi. IV, p. 318-330 şi 480-481). Chendi a făcut în cadrul cronicii sale multe observaţii critice, între care cea mai importantă privea caracterul incomplet al ediţiei, absenţa din cuprinsul ei a Scrisorilor publicate de Ion Ghica ulterior ediţiei din 1887, ediţie alcătuită de Ion Bianu. „Greşeala -afirmă Chendi 1n cronica citată mai sus - poate fi îndreptată printr-un volum suplimentar de scrisorile amintite." Ceea ce se şi întâmplă prin acest volum, al patrulea, subintitulat între paranteze chiar „volum suplimentar*1 cu o prefaţă, şi indicarea.autorului ascunsă la sfârşitul ei.
         De unde în cronica din Voinţa naţională, Chendi se referă la „o scurtă biografie a lui Ion Ghica**, care prefaţează cele trei volumaşe, „pe care nu ştim cine a scris-o“, în prefaţa la volumul IV „suplimentar**, precizează că „scurta biografie** a fost alcătuită de d. I. Popescu, „un prieten al familiei Ghica**. Ceea ce înseamnă că, între timp, poate şi prin intermediul lui Ion Bianu, Chendi l-a cunoscut pe editorul şi prefaţatorul primelor trei volumaşe ale Scrisorilor către V. Alecsandri din Biblioteca pentru toţi (nr-ele 224-229) şi au convenit să le completeze printr-un „volum suplimentar** (B.p.t., nr. 230-231), alcătuit şi prefaţat' de Chendi, care mărturiseşte: „Iar prin volumul de faţă, publicaţia se completează cu alte scrisori şi articole răzleţe ale lui Ghica... cari nu sunt cu nimic inferioare celor din ediţiile mai vechi. Articolele le-am grupat în ordine cronologică...“ Volumul este înzestrat şi cu un foarte bogat aparat critic în subsolul paginilor, aparat care lipseşte din cele trei volume anterioare.
         Când a realizat Chendi acest „volum suplimentar** al Scrisorilor lui Ghica? Nu se poate şti cu precizie, căci ediţia nu menţionează anul de apariţie, în orice caz, dacă primele trei volume care fac obiectul cronicii lui Chendi din Voinţa naţională trebuie să fi apărut înainte de iunie 1905, când se publică cele trei cronici ale lui Chendi despre ele, „volumul suplimenta** este ulterior acestei date, nu însă cu mult timp, căci numerele B.p.t.. în care apare se prezintă ca o continuitate. Alte numere din B.p.t. datate, ne ajută la o mai mare precizie în acest sens. Astfel numărul 220 (N. Iorga, Oameni şi fapte din trecutul românesc) a apărut în 1905, iar nr. 234-235 (M. Sadoveanu, Povestiri de sărbători) în 1906 (sau, mai degrabă, în ajunul Crăciunului 1905); aşadar, volumţil cu nr. 230-231 ar fi putut să apară la sfârşitul anului 1905 sau mai probabil la începutul lui 1906.
         în orice caz, contribuţia lui Chendi la publicarea şi adnotarea Scrisorilor lui Ion Ghica către Vasile Alecsandri a rămas necunoscută şi reprezintă o descoperire autentică, importantă, a criticului şi istoricului literar Mircea Popa. S-ar putea ca asemenea surprize să-i mai aştepte şi pe cercetătorii viitori ai publicaţiilor timpului.
         Jn volumul de faţă al Scrierilor lui Chendi publicăm pentru prima dată prefaţa apărută Ia „volumul suplimentar** din B.p.t., nr. 230-231, al Scrisorilor lui Ion Ghica, prefaţă care prezintă o seamă de deosebiri de text faţă de cele trei cronici din Voinţa naţională, dezvăluindu-ne, comparativ, şi câte ceva din laboratorul intern al elaborărilor critice ale lui Ilarie Chendi (a se vedea comparativ cu textul cronicii din Voinţa naţională, în această ediţie, voi. IV, p. 318-330).
298
                                                                                                PREFAŢĂ
                                                                            (la voi. Ţichindeal, Asachi, Donici: Fabule alese)
        Pe coperta volumului: „Ţichindeal, Asachi, Donici, Fabule alese. Cu o prefaţă şi cu indicaţiuni bio-bibliografice, de Ilarie Chendi. Sibiu, 1909, Biblioteca Asociaţiunii, nr. 33.“
        Volumul e de format mic, în genul celor din „Biblioteca pentru toţi** şi cuprinde: fabule în proză de Ţichindeal, şi în versuri de Asachi şi Alexandru Donici.
        Este singura culegere de fabule din aceşti autori. Meritul deosebit al culegerii se află atât în selecţia pe care o întreprinde criticul, cât şi în prefaţa ei
-  un adevărat studiu realizat de Chendi cu privire la începuturile literaturii române modeme, unde există, după opinia autorului, o adevărată „epocă a fabulei*1 care merită să fie luată în seamă. Datele biobibliografice pe care le oferă criticul şi istoricul literar transilvănean cu privire la fiecare dintre autorii prezentaţi, constituie un alt merit al ediţiei. Chendi se dovedeşte deosebit de subtil în analize, în citate, în scoaterea în evidenţă a parfumului de epocă, în decelarea elementelor de valoare oricât de modeste, acolo unde ele există.
        Prefaţa volumului şi datele biobibliografice pentru fiecare autor prezentat formează un corp unitar şi le prezentăm împreună în cuprinsul acestui volum.
                                                                                            PREFAŢĂ
       (la voi. Mumuleanu, Hrisoverghi, Cuciureanu, Scrieri alese, 1909)
       Pe coperta a Il-a a volumului se menţionează: „Biblioteca Minervei, no. 24, Mumuleanu, Hrisoverghi, Cuciureanu, Scrieri alese, Bucureşti, Minerva, Institut de arte Grafice şi Editură, Bulevardul Academiei, 3 - Edgar-Quinet, 4, 1909“.
       Volumul, de format mic, are 104 pagini. Din Mumuleanu sunt selectate 19 poezii, din Hrisoverghi, cinci titluri, iar din Cuciureanu, trei. în fruntea volumului se află o scurtă prefaţă, semnată „II. Chendi** şi datată „octombrie 1908“. Publicarea scrierilor fiecărui autor e precedată de un comentariu aparţinând criticului şi făcând notă comună cu prefaţa, fapt ce ne obligă să le publicăm împreună.
       Cu privire la acest volum, monografistul lui Chendi observă:
       „Cu adevărat, o activitate de pionierat a depus Chendi şi în ceea ce priveşte editarea unor scriitori mai puţin merituoşi şi în consecinţă aproape uitaţi. Este cazul lui Mumuleanu, Hrisoverghi, Cuciureanu, Ţichindeal, Donici sau Asachi. Ideea de la care porneşte editarea lor este generoasă, având în vedere faptul că o epocă şi o literatură nu se caracterizează numai prin scriitori de primă mărime, ci şi prin alţii mai modeşti, dar care prin activitatea lor vie şi multilaterală, au contribuit la crearea unui climat favorabil dezvoltării marilor personalităţi, indicând uneori cel mai pregnant gustul literar mijlociu şi preocupările la modă ale societăţii timpului lor...
299
          De remarcat informaţia bogată în chestiunile de epocă, observaţiile interesante asupra mişcării literare din Moldova dinainte de 1848, serioasele cunoştinţe biobibliografice. Lui Mumuleanu i se face, spre exemplu, o prezentare amănunţită a operei, urmată de reproducerea biografiei pe care i-o dă Heliade în Curierul de ambe sexe. Antologia cuprinde selecţiuni din volumele lui Mumuleanu, Rost de poezii, adecă stihuri (1822) şi din Poezii (1837), câteva ode şi traduceri de Hrisoverghi, epistole şi un fragment din bucata Piatra Corbului de Cuciureanu. Frumoase portrete închină şi celor doi poeţi tineri, morţi în floarea vârstei, fără să se fi realizat.
          ...II. Chendi este astfel printre cei dintâi istorici ai noştri, care, reluînd tezele lui Lanson, au pus mare preţ pe studierea amănunţită, sub toate aspectele, a moştenirii artistice a unui scriitor..." (Mircea Popa, op. cit., p. 248-249)
                                                                                    PREFAŢĂ (la voi. Momente culturale de Ion Bianu)
         Pe coperta volumului din care reproducem această prefaţă, scrie: „Biblioteca pentru toţi, nr. 217-217 bis, Momente culturale de Ion Bianu. Cu o notiţă biografică. Bucureşti, Editura Librăriei „Universale“ Alcalay et Co., Calea Victoriei nr. 27.“
         Cartea se găseşte la Biblioteca Academiei Române, apărută la aceeaşi editură, în trei ediţii purtând cote diferite: una datată 1904, cu VIII p. (prefaţa), plus 101 p.; una cu XI p. prefaţa, plus 112 p., fără an de apariţie, şi alta tot fără an de apariţie, cu acelaşi număr de pagini, dar indicând în plus „Biblioteca pentru toţi, nr. 217-217 bis“. în fiecare ediţie prefaţa e intitulată: „Ion Bianu. Notiţă biografică,“ e semnată „II. Chendi" şi datată „21 faur 1904“. Am păstrat această datare a prefeţei existentă în toate cele trei ediţii, pentru ordinea cronologică a ei între prefeţele elaborate de el. Pentru această ediţie a Scrierilor lui Chendi am luat prefaţa de 11 pagini de la ultima ediţie fără an, existentă în Biblioteca Academiei Române, sub cota I 127373, fiind socotită ultima apariţie.
         Textele prefeţei nu diferă între ele Ia cele trei ediţii ale cărţii şi trimit la articolul Ion Bianu. Cu prilejul unui jubileu, publicat de Chendi în voi. Foiletoane (1904, p. 56-63), după ce apăruse mai întâi în Voinţa naţională şi în Tribuna, în cursul lunii februarie 1904 (vezi în această ediţie, voi. 3, p. 40-44, cu explicaţia de rigoare la p. 400). La sfârşitul „notiţei biografice”, Chendi mărturiseşte: „Am crezut de bine a aduna la un loc - cu învoirea autorului - câteva din articolele sale, în cari se fixează momente culminante din istoria culturală".
         Volumul Momente culturale a fost alcătuit deci prin selecţie, de către Chendi, după cum urmează: Despre cultura românească în sec. al XlX-lea. Cuvântare - 1891; Timotei Cipariu (1805-1887), Dosoftei, Mitropolitul Moldovei (1624-1714), August Treboniu Laurian, Costachi Conachi, A. Papiu Ilarian.
         Chendi a selectat scrierile mai puţin aride ale lui Ion Bianu. Titlul volumului, neexistând în cuprins, a fost dat tot de critic, iar pe contrapagina
300
 unde începe „notiţa biografică", se află înscris motto-ul: „Cei lipsiţi de cultură românească, de puţin folos pot să fie neamului nostru. Trebuie să cunoşti terenul în care sameni.“
        Textul pe care îl publicăm în acest volum prezintă câteva corecturi faţă de textul din Foiletoane, reluat de noi în voi. 3 al acestei ediţii, cu excepţia părţii finale care este aici complet nouă.
                                                                                 PREFAŢĂ
       (la voi. „Henric Ibsen, Ziua învierii. Epilog dramatic în 3 acte")
       în coperta volumului: „Henric Ibsen, Ziua învierii. Epilog dramatic în 3 acte. Traducere de II. Chendi şi C. Sandu. Bucureşti, Editura Librăriei Leon Alcalay, Calea Victoriei, nr. 37, 1909. Biblioteca pentru toţi, nr. 456, preţ 30 bani".
       Volumul cuprinde o introducere de cinci pagini, semnată „Traducătorii" şi un text de 94 p. După cum se precizează în prefaţă, este vorba de o nouă ediţie a volumului: „Henric Ibsen, Ziua învierit. Epilog dramatic în trei acte. Traducere de II. Chendi şi C. Sandu. Orăştie, Minerva. Institut tipografic, Societate pe acţii, 1900". Volumul din 1900 nu are prefaţă. Noua ediţie din 1909 nu este consemnată în nici una din bibliografiile scrierilor lui Chendi (Sadi Ionescu, Vasile Netea). Ea a fost identificată de noi la Biblioteca Academiei Române pe baza unor sugestii ale lui Chendi în „foiţa" din Tribuna, nr. 115 din 3/16 iunie 1910: „Pentru un volumaş din Ibsen, de pildă, tradus temeinic şi pe o întindere de cel puţin 120 de pagini îţi achită suma de lei una sută, iar editorul tipăreşte dintr-o dată o ediţie de cel puţin cinci mii de exemplare, pe care le repetă de câte ori cărţulia e complet vândută" (vezi în acest volum, p. 173).
       într-adevăr, întâmplarea aceasta aparţine chiar lui Chendi. în căutarea de mijloace pentru a-şi întreţine familia cu doi copii, proaspăt întemeiată, Chendi l-a oferit - după cum se vede - unui editor rapace, care i l-a remunerat cu o sumă modică pentru o muncă intelectuală dificilă, rău plătită. Referinţe Ia asemenea situaţii se găsesc deseori în scrierile lui Chendi din ultimii săi ani de viaţă. El este printre primii care au ridicat această problemă la un nivel de dezbatere teoretică şi cuprinzătoare, solicitând noii Societăţi a Scriitorilor Români apărarea drepturilor de autor, inclusiv ale traducătorilor.
       Că prefaţa la acest volum aparţine lui Chendi rezultă din faptul că o bună parte din textul ei se regăseşte într-un studiu al său mai vechi, intitulat Henrik Ibsen, Când noi, morţii, înviem, dedicat aceleiaşi piese şi publicat în revista Familia (nr. 4, 23 ian. /4 febr. 1900), înainte de publicarea primei ediţii a traducerii piesei lui Ibsen (vezi în această ediţie, voi. 2, p. 157-160 şi 367-369).
                                                                                                            Se cuvine să subliniem şi faptul că atât prefaţa, cât şi traducerea piesei
                                                                                                      lui Ibsen făceau parte dintr-un plan mai vasf*de traduceri al lui Chendi, din
                                                                                                      literatura universală cea mai nouă a vremii, plan elaborat încă de la începutul
/'biblioteca'%
î* ACADEMIEI *;
Xwr°mâne
 301
 activităţii şi urmărit cu tenacitate până la sfârşitul carierei sale. în el se regăseşte, pe lângă traduceri semnate precum şi anonime din Maeterlinck, Mark Twain ş.a., şi o nouă ediţie din volumul: Hermann Sudermann: Ioan Botezătorul, tragedie în 5 acte şi un preludiu, tradusă de II. Chendi şi C. Sandu, publicat la Orăştie în 1901. Noua ediţie a apărut la aceeaşi editură a Librăriei Leon Alcalay, Calea Victoriei nr. 37, Biblioteca pentru toţi, no. 621. Textul, mult mai amplu, de 156 de pagini, este precedat de următoarea
        prefaţă
        Această importantă lucrare a poetului german H. Sudermann, a fost tradusă de noi - ca şi Ziua învierii de Ibsen, - la 1900 şi apare acum în ediţia a doua. Scopul traducerilor noastre era exclusiv răspândirea operelor străine mai de seamă şi socotim că, în special, prin aceasta din urmă, adăugăm o bucată aleasă la şirul de tălmăciri ce s-au dat la iveală în timpul din urmă.
                                                                                                                                                                                                 Traducătorii“
        C.  Sandu este prozatorul sămănătorist C. Sandu Aldea (1874-1927).
                                                                                                                             Traducerile lui Chendi, realizate într-o limbă românească aleasă, merită o atenţie deosebită, alături de numeroasele sale studii de literatură universală.
                                                                                     DIN PERIODICE (1910)
        Se poate spune că activitatea de critic literar a lui Ilarie Chendi a atins, în anul 1910, apogeul atât ca întindere, cât şi ca substanţă şi limpezime de stil. Criticul susţine acum două rubrici permanente: una intitulată „Dări de seamă" în revista Luceafărul din Sibiu şi alta, intitulată „Viaţa literară" în ziarul Tribuna din Arad. în afară de acestea, numeroase alte articole sunt semnate de el în cuprinsul ambelor gazete, cât şi în altele, iar multe articole anonime pot fi indentificate ca aparţinându-i.
        în cuprinsul volumului acesta, - ca de altfel în toate celelalte - am repropdus numai articole semnate de Chendi cu nume întreg sau cu pseudonime cunoscute. Rubrica „Dări de seamă" din Luceafărul a fost preluată de Chendi în cea mai mare parte în volumul Schiţe de critică literară, cuprins de noi în volumul 8 al acestei ediţii. Au rămas în afara acelui volum doar câteva „Dări de seamă", pe care le-am preluat în acesta, după textul din revistă.
        în schimb, cele peste 30 de „vieţi literare" din ziarul Tribuna, de la rubrica de foileton intitulată „Foiţa ziarului Tribuna", au rămas complet nevalorificate de Chendi în volumul Schiţe de critică literară. Ele sunt însă de o valoare excepţională căci ni-1 arată pe critic dintr-o perspectivă necunoscută până în prezent, şi anume, aceea de analist al problemelor mari ale literaturii române a timpului, şi mai ales a condiţiei de existenţă intelectuală, morală şi materială a scriitorului român. El pleacă de la cazuri aparent mărunte, dar se ridică totdeauna la dezbateri şi generalizări de o mare profunzime şi deschidere către viitor.
302
       Datorită faptului că articolele puse sub titlul „Viaţa literară" se află în paginile ziarului Tribuna intercalate şi cu articole independente de această rubrică, ne-am văzut nevoiţi să procedăm în reproducerea lor după principii strict cronologice, respectând întru totul succesiunea apariţiei fiecărui articol, dar notând între paranteze drepte şi numărul de ordine al articolelor puse sub semnul „Vieţii literare". Acelaşi procedeu l-am adoptat şi în cazul celor trei „dări de seamă" rămase neincluse în volumul Schiţe de critică literară. Aceasta, pentru a se vedea că e vorba de,o viziune unitară a rubricilor lui Chendi, iar cititorul să-şi poată forma o imagine cât mai obiectivă asupra acestui critic de o excepţională importanţă, în epocă, al cărui scris se poate regăsi şi astăzi într-o vie actualitate şi se poate citi cu deosebit interes.
                                                                         UN SPIRIT CONTIMPORAN:
                                                                         GEORGE BERNARD SHAW
       A apărut în Calendarul „Minervei" pe anul 1911, p. 225-239. Cum calendarele apăreau la sfârşitul anului precedent pentru anul următor, textul publicat ca atare aparţine evident anului 1910 şi ne oferă o perspectivă amplă, la zi, asupra criticii lui Ilarie Chendi din această perioadă. In plus, este vorba de un studiu de o mare amploare, cum puţine întâlnim în critica literară a lui Ilarie Chendi. Studiul este realizat pornind de la opera unuia dintre cei mai actuali şi controversaţi scriitori ai vremii. Chendi face referiri la Bernard Shaw şi în alte scrieri ale sale (vezi în acest volum, articolul Socialistul de paradă, p. 151-155), care preia texte din capitolul ultim al studiului, dezvăluindu-ne faptul că studiul despre Shaw era deja realizat în primăvara anului 1910. De altfel, o parte a acestui studiu a apărut şi în „foiţa" (foiletonul) ziarului Lupta din Budapesta, nr. 105 (din 16/29 iunie 1910), şi 107 (din 20 iunie/3 iulie 1910). în ediţia de faţă reproducem textul din Calendarul „Minervei", calendar pe care îl redacta Chendi însuşi.
       In Bibliografia relaţiilor literaturii române cu literaturile străine în periodice (1859-1918), voi. I-III, coordonată de Ioan Lupu şi Cornelia Ştefânescu, nu găsim semnalat studiul lui Chendi despre Bernard Shaw publicat în Calendarul „Minervei", ci doar textele despre acest autor publicate de Chendi în ziarele Tribuna (nr. 91/1910) şi Lupta (nr. 105 şi 107/1910). (Vezi voi. I, p. 54, poziţiile 972 şi 973).
       Atât amploarea acestui studiu, cât şi realizarea lui la începutul anului 1910, ne obligă să-l aşezăm în fruntea scrierilor lui Chendi din această perioadă.. El dovedeşte, printre altele, profunda orientare a criticului în problemele din acel timp ale literaturii universale. Cu privire la Bernard Shaw, studiul lui Chendi deţine prioritatea în cadrul criticii literare româneşti, precum şi cele cu privire la un alt scriitor englez foarte controversat, al epocii, şi anume Oscar Wilde (vezi în această ediţie, voi. IV, p. 211-216 şi voi. VI, p. 112-114).
303
                                                                              RUSSU-ŞIRIANUL şi D. MARCU O pagină comemorativă
       A apărut în Tribuna, nr. 1 din 1/14 ianuarie 1910, cu indicaţia „de
 II. Chendi", sub titlu.
       Despre Ion Russu-Şirianul, Ilarie Chendi a scris şi în alte momente ale publicisticii sale (a se vedea un text anonim asemănător cu acesta în Cumpăna, nr. 4, 18 dec. 1909). Chiar debutul de cronicar literar al lui Chendi este legat de numele acestui scriitor şi publicist şi se intitulează: Dare de seamă asupra broşurii de nuvele a d-lui I. Russu-Şirianul, apărută în Sibiu, 1894. Recenzia a apărut în Telegraful român, nr. 27 şi 28, martie 1895 (vezi, în această ediţie, voi. I, p. 94-103 şi 434).
       După cum se vede, în acest text, Chendi este foarte rezervat în legătură cu valoarea literară a scrierilor lui I. Russu-Şirianul şi mult mai entuziast în legătură cu activitatea lui de ziarist.
       Demetriu Marcu este şi el evocat de Chendi în mai multe texte. Spre deosebire de textui din volumul Schiţe de critică literară, unde accentul cade pe selecţia într-un volum a scrierilor lui D. Marcu (vezi în această ediţie, voi. 8, p. 182-183), aici sunt evocate episoade biografice din colaborarea autorului la revista Ţara noastră din Sibiu.
                                                                                           VIAŢA LITERARĂ
                                                                                                     [I]
                                                                                        în amintirea lui Creangă.
                                                                           De ce este Creangă atât de popular. Excursia scriitorilor în Bucovina. Ce s-ar putea face la noi
        A apărut în Tribuna, nr. 7 din 12/25 ianuarie 1910, la rubrica de foileton: „Foiţa ziarului Tribuna", cu semnătura sub titlu „II. Chendi".
        După cum se poate uşor observa, criticul este interesat în mod special de lărgirea legăturii scriitorilor cu publicul cititor, după modelul literaturii germane, de unde oferă şi câteva exemple. El are în vedere, în special, „strângerea raporturilor noastre culturale" în toate provinciile locuite de' români.
                                                                                   CATEDRA DE LIMBA ROMÂNĂ
        A apărut în Tribuna, nr. 10 din 15/28 ianuarie 1910, sub semnătura „II. Chendi".
        Este unul dintre cele mai îndârjite subiecte din publicistica lui Ilarie Chendi. îl întâlnim încă de la debutul său (vezi în această ediţie, voi. I, p. XXXVIII, 59, 436) şi se transmite în multe articole anonime din paginile
304
 revistelor Tribuna şi Ţara noastră, cum este, spre pildă, cel intitulat: Catedra de literatură română, pe care îl reproducem în continuare:
                                                                                       Catedra de literatură română
        E vorba ca la universitatea din Budapesta să se declare iarăşi vacantă catedra de limba şi literatura română. Bătrânul om de paie al lui Bânffy, d-1 Ion Ciocan, fost director al liceului din Năsăud, se retrage de la locul unde n-a ajuns prin vreun merit literar şi pe care-1 ocupa fără nici o pricepere. Guvernul ajunge iarăşi în poziţia de a-şi pricopsi vreo unealtă credincioasă.
        Pentru viaţa noastră culturală chestiunea este mult mai importantă de cum s-ar crede. O catedră de literatură română pentru noi ar putea avea în împrejurări normale un rol precumpănitor. Excluşi cu totul de la alte catedre, cu toate că în baza numărului nostru în raport cu maghiarii am avea dreptul la o întreagă universitate proprie - nu ne-a mai rămas nici o altă putinţă de-a ne afirma, ca români, în învăţământul superior, decât prin această catedră. Prin ea numai ne punem în legătură cu trecutul nostru literar şi prin ea numai se dobândesc de cătră studenţii noştri universitari pregătirea şi îndreptăţirea pentru cariera de profesori. Dacă deci acela care ocupă catedra va avea calităţi înalte de om de ştiinţă şi de litere, dacă el va fi un filolog însemnat şi va avea cuvenitul foc sacru pentru comoara de artă şi de simţire ce este în literatura noastră, desigur că va fi de mare folos pentru generaţiile silite de împrejurări a-şi face educaţie oficială la universităţile maghiare.
        Durere însă, că până astăzi catedra aceasta n-a avut încă un titular a cărui activitate să se fi resimţit adânc în mişcarea noastră culturală. De Cluj nu mai vorbim, căci profesorul Moldovan Gergely este o pată prea cunoscută, ca să ne mai ocupăm de dânsul. Dar nici catedra din Budapesta nu şi-a dat roadele ei. Regretatul academician şi om politic Alexandru Roman a fost, fără îndoială, un om înzestrat, dar cine nu ştie că partea cea mai tare a lui era cea sentimentală, ca Ia toţi fruntaşii noştri din vechea generaţie. Ştiinţa lui nu era la nivelul modem şi elevii lui rămâneau cu cunoştinţe în multe privinţe înapoiate, deşi învăţau cel puţin a fi înflăcăraţi români. La dl Ciocan însă nivelul literar şi ştiinţific al catedrei căzu cu totul, iar cât pentru cel naţional, acela nici n-a existat, acest guvernamental profesor fiind o figură întru toate ştearsă.
        Ce-o fi în viitor nu putem şti. Se vorbeşte de mai mulţi candidaţi, printre cari unii sunt foarte aproape de guvern şi i-au făcut servicii reale. Printre aceştia sunt d-nii dr. Alexici şi dr. Siegescu, amândoi crescuţi cu burse româneşti, trecuţi apoi în serviciul statului, unde sunt întrebuinţaţi ca instrumente de control şi de atac împotriva noastră. Important pentru chestiunea ce ne preocupă este însă că nici unul din cei doi candidaţi nu au însuşirile potrivite cu o catedră universitară. Activitatea lui Alexici e superficială şi în special Istoria literaturei române scrisă de el e plină de cele mai grosolane greşeli, iar cât pentru dl Siegescu, d-sa n-a fost luat în serios de nimeni pentru puţinele-i încercări de gramatică. De la Ciocan la aceştia doi nu ar fi un progres, ci o cădere din lac în fântână. în ceea ce priveşte sentimentele
 lor naţionale, numirea lor de către guvern sau impunerea lor prin vreo presiune asupra corpului didactic ar fi de-a dreptul o sfidare la adresa noastră, căci pentru a doua oară ni s-ar da să vedem răsplătită, prin catedre universitare, opera de transfugi.
         Prin liceele noastre, prin seminarii şi aiurea, avem noi destui români cu carte serioasă, cari ar putea să ocupe cu demnitate acea catedră. Oameni ca Bârsan, Oniţiu, dr. Branişte, dr. Iosif Popovici, Enea Hodoş şi chiar dr. Ioan Raţiu şi Sulică sunt forţe cu totul superioare candidaţilor guvernamentali.
         Este datoria deputaţilor români să ia cunoştinţă de toate aceste şi să caute a informa şi pe ministrul de Culte la timp, înainte de a săvârşi o nouă infamie.
                                                                                                                                                                        (Ţara noastră, nr. 41, din 5 oct. 1909)
                                                                                         VIAŢA LITERARĂ
                                                                                                  [II]
                                                                      Scriitor şi artist. Tendinţele de azi. Proza artistică şi proza cu tendinţi. Poeţi adevăraţi şi virtuoşi ai formei.
                                                                                                 Cerna
        A apărut în Tribuna, nr. 13 din 18 ianuarie/l februarie 1910, la rubrica „Foiţa ziarului Tribuna“ cu semnătura sub titlu: „de II. Chendi". După cum se vede din cuprinsul acestui articol, criticul transilvănean se arată foarte atent la schimbările din conştiinţa scriitorilor, dispariţia atitudinilor romantice şi înlocuirea lor cu tendinţele realiste, prin apropierea scriitorilor de viaţa reală a societăţii. în această privinţă, Chendi se arată un adevărat promotor al realismului din literatura română dintre cele două războaie mondiale.
        Remarcabilă este şi distincţia pe care o face Chendi între virtuozitatea formei şi originalitatea conţinutului în poezia română a epocii. Aprecierea poeziei lui Panait Cerna este exactă şi definitivă.
                                                                                         VIAŢA LITERARĂ
                                                                                                  [III]
        Cărţi cari nu trebuie să se citească. Humor şi pornografie.
                                                                                Un soi de reviste glumeţe. Ale noastre
        A apărut în Tribuna, nr. 19 din 25 ianuarie/8 februarie 1910, la rubrica de foileton: „Foiţa ziarului Tribuna ", cu semnătura sub titlu: „de II. Chendi". Cultivarea umorului de calitate şi respingerea vulgarităţilor şi pornografiei constituie o coordonată de bază a criticii lui Ilarie Chendi.
306
                                                          TRECUT ŞI ACTUALITATE
        A apărut în Tribuna, nr. 20, miercuri 26 ianuarie/9 februarie 1910, cu semnătura sub titlu, „de II. Chendi".
        Acest text face parte dintre puţinele articole de politică generală semnate de Chendi, deşi atât Tribuna din Arad, cât şi Ţara noastră din Sibiu la care a colaborat statornic, sunt pline de articole anonime scrise cu aceeaşi vigoare şi în acelaşi stil specific lui Ilarie Chendi. Vezi în acest sens, în revista Ţara noastră, pe 1908: O primejdie mare (în nr. 2), Organizarea noastră (în nr. 4), Cultura noastră (în nr. 6), Dinasticismul nostru (în nr. 8), în jurul unei polemici (în nr. 19); Legendele (în nr. 23), Slujirea opiniei publice (în nr. 31), Viaţa noastră culturală (în nr. 32), Ghedeonii (în nr. 38); Temperamentul în politică (nr. 21,1909) ş.a. în Tribuna: Un proces psihologic (în nr. 134, 1909), Biblioteci poporale (în nr. 256, 1909), Consecvenţa în materie politică (în nr. 190, 1910), Sămânţa urei (în nr. 179, 1910).
                                                                                           VIAŢA LITERARĂ
                                                                                                    [IV]
                                                                       Scriitorii şi problemele sociale. O manifestare cu izbândă a scriitorilor. Un critic grosolan şi zăpăcit.
                                                                                      Casa scriitorilor. Carte nouă
        A apărut în Tribuna, nr. 29, marţi 9/22 februarie 1910, la rubrica „Foiţa ziarului Tribuna ", cu semnătura sub titlu: „de II. Chendi".
        Articolul acesta este de o valoare deosebită în critica literară a lui Chendi, relevând interesul lui deosebit pentru problemele sociale ale scriitorilor. Criticul face aluzie la scandalul stârnit de Eugen Pom în Revista Română condusă de C. Rădulescu-Motru, în legătură cu Societatea Scriitorilor Români, proaspăt înfiinţată (vezi, în această ediţie, voi.8, p. 293-297 şi 355).
                                                                                      VIAŢA LITERARĂ M
                                                                     Un nou jubileu Maiorescu. Spiritul sectar al serbării.
                                                                     Ardelenii îşi fac datoria. încercările literare ale unui financiar distins. în căutarea marilor talente
       A apărut în Tribuna, nr. 40 din 21 febr./6 martie 1910, la rubrica „Foiţa ziarului Tribuna ", cu semnătura sub titlu: „de II. Chendi". După cum se poate vedea din cuprinsul articolului, Chendi a respectat personalitatea lui Titu Maiorescu, dar a păstrat şi o distanţă evidentă faţă de el şi faţă de junimişti, asigurându-şi în felul acesta libertatea de spirit şi independenţa critică.
307
                                                                          VIAŢA LITERARĂ
                                                                                 [VI]
                                                                                      Literatura şi artele. Sculptura şi pictura.
                                                                                  Muzica şi literatura populară. Viaţa în asociaţii
        A apărut în Tribuna, nr. 41, marţi 23 februarie /8 martie 1910, la rubrica „Foiţa ziarului Tribuna", cu semnătura sub titlu: „de II; Chendi".
        După cum se vede şi din acest articol, Chendi a fost un militant activ pentru organizarea profesională în domeniul literaturii şi artelor, pentru unirea forţelor intelectuale ale ţării în vederea realizării progresului general. Examenul istoric făcut de Chendi în această privinţă este deosebit de profund şi actual.
                                                                     CERCUL ROMÂNILOR DE PESTE MUNŢI
       A apărut ca articol de fond, pe prima pagină, în ziarul Tribuna, nr. 45, din 27 februarie/12 martie 1910, cu semnătura sub titlu: „de. II. Chendi".
       Atitudinea lui Chendi poate părea paradoxală, dar în fond era justă. Criticul milita pentru o unitate culturală mult mai largă şi mai cuprinzătoare, pentru românii de pretutindeni, ceea ce se arată a fi necesară şi astăzi.
                                                                                            VIAŢA LITERARĂ
                                                                                                     [VII]
                                                                               De-ale noastre. Ardelenii şi cultura noastră.
                                                                               Avem literatură şi n-avem oameni de ştiinţă.
                                                                                          In căutarea unui istoric*
                                                                                                 Reflexiuni
        A apărut în Tribuna, nr. 52, duminică 7/20 martie 1910, la rubrica „Foiţa ziarului Tribuna Articolul are sub titlu indicaţia: „de II. Chendi".
        Observaţiile pe care le face criticul sunt riguroase, ele vizează o dezvoltare intelectuală puternică în toate sferele culturii. Despre nevoile de cultură ale românilor din Transilvania, Chendi a scris mult şi sub haina anonimatului articolelor de fond din Ţara noastră şi Tribuna. Iată, spre pildă, articolul Cultura noastră, marcat de un asterisc în formă de steluţă, asteronim caracteristic lui Chendi, articol asemănător ca problematică şi stil cu cel semnat în Tribuna'.
                                                                                              Cultura noastră
                                                                                                                                 (• ) Statisticile date la iveală acum, cu ocazia discuţiilor privitoare la
                                                                                                                         legea electorală, vorbesc în paguba noastră. Cifrele acele comparative, cari ne
308
 prezintă atât de inferiori altor neamuri din această ţară, sunt ca o sentinţă de condamnare, pe care o aştepţi şi totuşi o primeşti cu destulă descurajare.
         Vor fi ele multe exagerări în statisticile oficiale, căci în multe părţi sunt trecuţi la rubrica ştiutorilor de carte numai cei ce cetesc şi scriu ungureşte, şi toţi câţi învaţă şi cunosc numai „prosteasca limbă românească" sunt socotiţi de analfabeţi. Dar pe de-a întregul proporţia se menţine: românii din Ungaria sunt printre naţionalităţile cu nivelul cultural cel mai scăzut, cu toate că, în raport cu importanţa lor numerică, locul lor ar fi alături de acela al maghiarilor.
         Pricinile acestei stări de lucruri le cunoaştem noi prea bine, decât să ne tulburăm din cale-afară. Istoria ne este mărturie şi situaţia noastră economică o confirmă că pe lângă cele mai uriaşe sforţări nu se putea face mai mult. Desfidem pe oricine să ne arate un al doilea popor care, în timp de numai şase decenii de libertate - vai! atât de relativă - şi în continuă hărţuială politică, să fi realizat progrese mai mari. Ce eram acum şaizeci de ani, când ardeau satele, se înroşeau văile cu sânge, şi din munţi răsuna tulnicul lui Iancu...şi ce suntem astăzi o ştie orişicine. Suntem destul de înarmaţi cu armele ştiinţei şi ale adevărului, decât să mai simţim nevoia coasei şi a săcurei pentru a ne ţinea echilibrul printe ceilalţi.
         Dar iată că din inferioritatea noastră culturală se făureşte o armă politică împotriva noastră. Se propune o lege cu gândul de a ne da o puternică lovitură, acordând dreptul de votare, dreptul de participare la viaţa politică, numai celui ce ştie carte. Ajunge-va această lege în practică, sau reuşi-vor oamenii noştri politici să schimbe gândurile păcătoase ale guvernului nu putem şti cu siguranţă, nici nu putem prevedea ce va face maiestatea-sa suveranul când va auzi că popoarele lui sunt adânc jignite prin punerea unora înaintea altora. Poate că o mişcare puternică a mulţumii, o atitudine mai puţin... pesimistă a deputaţilor şi, eventual, o deputaţiune monstră la Viena să mai încurce planurile kossuthiste. Rămâne însă totuşi învăţătura cea mare din toate aceste, că pentru viitor toată grija noastră trebuie îndreptată asupra culturei poporului, că acel raport de cifre care ne condamnă trebuie schimbat, dacă voim să avem cuvenita greutate în conducerea soartei noastre ca şi în diriguirea trebilor ţării.
                                                                                                          *
         Să facem o privire scurtă asupra trecutului, pentru ca să ne putem da mai lămurit seama asupra celor de astăzi.
         Pe vremurile de umilinţă politică toată cultura noastră se îngrămădea în câteva şcoli de prin centrele mai mari ale românismului şi în şirul de bisericuţe străbune, vetrele la cari limba românească s-a păstrat în cursul veacurilor. De-aci ieşeau preoţii şi diecii, cunoscătorii de catehizm şi ceaslov, singurii cari satisfăceau puţinele exigenţe sufleteşti. Poporul cel înzestrat cu atât de multe şi de distinse calităţi intelectuale vegeta astfel sub raportul cultural şi toată viaţa lui era redusă la partea ei economică.
309
        Manifestări culturale au fost ele mai multe, dar totdeauna izolate şi fără puterea de a străbate în păturile adânci ale poporului. Tipografiile din Bălgrad şi Braşov, apoi cărturarii învăţaţi, ieşiţi din şcoli străine, oamenii din epoca de aur a lui Maior, Şincai, Molnar şi Budai însemnau desigur un pas înainte, arătând de ce este capabilă mintea românească, dar mulţimea a rămas învălită în acelaşi nor al neştiinţei. Şi chiar ziarele lui Bariţiu şi Mureşanu, care de pe la 1830 au început să dea lumină, n-au venit în atingere cu poporul şi au meritul de a fi alcătuit numai pătura conducătoare. •
        Cultura poporului merge la pas cu viaţa politică şi abia renaşterea lui politică i-a putut deschide şi izvoarele civilizaţiunii. Generaţia de la 1848, care a mijlocit dezrobirea poporului, i-a dat în urmă botezul cultural. La Blaj, Cipariu şi prietenii lui învăţaţi, la noi Şaguna au organizat şcoala şi de la cele două centre plecau, în fiecare an, tinerii apostoli ai culturei româneşti. Nicăiri un plan anumit şi programe învăţate de procedări principiare, dar învăţământul lua proporţii tot mai mari, de la bucoavnă până la sistemele complicate de astăzi.
        Această muncă zeloasă, săvârşită în luptă continuă cu doi mari adversari, cu maghiarii pe de-o parte şi cu mizeria financiară pe de alta, a avut totdeauna un bun sprijinitor în ziarele române, cari formau aşa-zicând cultura' extraşcolară a multora. Cu încetul ziarele şi revistele au străbătut în casele preoţilor şi învăţătorilor, cari se făceau astfel părtaşi la întreaga viaţă intelectuală românească. Şi de un timp încoace înşişi ţăranii îşi ţin pe la casele lor câte un ziar popular, politic şi literar.
        Mijloacele culturale le avem deci astăzi, după atâtea frământări; şcoala, biserica, ziarele şi literatura, toate tind la răspândirea culturei şi nu este decât o chestiune de timp pentru ca să fim în rând cu cei ce n-au avut parte de o soartă atât de vitregă ca a noastră.
                                                                                                            *
        Dar ceea ce ne preocupă acum, când vedem urmările fatale ale înapoierii noastre în raport cu alţii, este calea pe care am putea înainta ca să refacem păcatele şi urmele trecutului şi să ajungem la nivelul concetăţenilor noştri, pentru ca legile să nu mai poată face deosebire între ei şi noi şi să nu ne mai umilească cu învinuirea că nu avem pregătirea necesară pentru exercitarea tuturor drepturilor cetăţeneşti.
        Arhiereii, deputaţii şi toţi factorii importanţi ai vieţii noastre publice ar trebui să stea la sfat, penţru a stabili împreună un plan întreg de activitate culturală şi de instrucţie publică. Făcându-se un fel de conscripţie a părţilor celor mai năpustite, să se arate unde sunt comunele cele mai analfabete, cari sunt mijloacele lor de întreţinere şi cum li s-ar putea veni în ajutor. Din centrele bisericeşti să se pornească o activitate nouă, febrilă, cu instrucţii serioase cătră preoţi şi învăţători, cu apeluri pentru înfiinţarea şcoalelor de adulţi. Deputaţii noştri să-şi facă din chestiunile şcolare o specialitate, să primească în programul lor câteva puncte privitoare exclusiv la cultura noastră, puncte pe cari să le accentueze totdeauna în vorbirile lor, căutând a
310
stoarce guvernului concesiuni treptate. Iar societăţile culturale să se dezmorţească şi să desfăşoare toate forţele pentru binele public. Părtinirea şi ajutorul nostru, al ziarelor, îl au. Noi nu aşteptăm decât semne de activitate, pentru a putea contribui la răspândirea tuturor gândurilor bune.
                                                                                                                                                                   (Ţara noastră, nr. 6 din 3 februarie 1908)
                                                                                         VIAŢA LITERARĂ
                                                                                                 [VIII]
                                                                   De-ale teatrului. Două teatre, doi directori Literatura dramatică originală. O piesă a lui Zaharie Bârsan.
                                                                                  Succesele artistei Olimpia Bârsan
        A apărut în Tribuna, nr. 58, duminică, 4/17 martie 1910, la rubrica „Foiţa ziarului Tribuna“ cu semnătura sub titlu „de II. Chendi.“
        Interesul criticului pentru viaţa teatrală este constant, iar căldura cu care îi prezintă pe Zaharia Bârsan şi pe soţia sa, ardeleni şi ei, o întâlnim şi în alte articole ale lui Chendi (vezi în această ediţie, voi V, p. 109-111). Şi mai interesantă este atitudinea deschisă, afirmativă a lui Chendi pentru „rafinament şi modernism" promovate prin teatrul lui Davila.
                                                                                          VIAŢA LITERARĂ
                                                                                                   [IX]
                                                                                Darul oratoriei la români. în România.
                                                                           La noi în Ardeal. în contra retorismului în artă.
                                                                                   Pericolul frazeologiei în literatură
        A apărut în ziarul Tribuna, nr. 60 din 7/20 martie 1910, la rubrica „Foiţa ziarului Tribuna", semnată sub titlu: „de II. Chendi".
        De notat că în acelaşi număr al Tribunei se află şi un articol de fond nesemnat, intitulat Discursuri politice, care analizează după principiile din acest articol, lipsa de artă în discursurile politice, atât de necesare în acel moment în Transilvania. Articolul respectiv aparţine după toate probabilităţile tot lui Chendi. îl reproducem aici pentru stilul specific şi continuitatea ideilor:
                                                                                           Discursuri politice
        Campania electorală a început. Cărturarii noştri merg la sate; pretutindeni se vădeşte frământare. Răsar candidaţii de deputat, vechi şi noi, şi pretutindeni se caută, se cer cu stăruinţă oratori. Valoarea candidaţilor şi a celorlalţi corteşi, a agitatorilor electorali, se măsură după darul lor de a
311
 cuvânta poporului. Şi aici, în căutarea celor mai buni corteşi, a celor mai destoinici oratori, adesea se constată cu surpriză o mare lipsă de puteri.
        Mai ales aici, în părţile ungurene, se va descoperi o mare lipsă de oratori. In rândurile generaţiei bătrâne se mai găseşte ici-colea câte un orator, dar generaţia tânără şi aici, ca şi în alte domenii, se dovedeşte inferioară bătrânilor.
        Neapărat, e un fel unilateral de a privi pe cineva supt acest singur raport, al darurilor retorice. Riscăm să punem multe capete, goale sau mediocre înaintea adevăratelor talente, dar lipsite de darul în mare parte formal al oratoriei. Aţâţi oameni politici şi mari bărbaţi de stat au fost oratori mediocri. Bismarck încă era lipsit de multe din calităţile marelui orator. Dimpotrivă, câţi pehlivani şi câte nulităţi nu s-au urcat pe scările cele mai înalte ale prestigiului şi succesului prin darul unei oratorii lărmuitoare, populare.
        în Franţa e o plângere veche că viaţa politică e inundată de meridionalii mult mai vioi, mai aprinşi şi mai îndemânatici în fraza oratorică decât locuitorii nordului; mai reci, dar şi mai serioşi şi mai cumpăniţi. Gambetta a fost provansal, Jaurâs, cel mai mare orator al parlamentului francez de asemenea. In viaţa politică ungurească putem urmări mai bine coincidenţa decăderii nivelului intelectual şi moral al parlamentului cu intrarea partidelor celor mai demagoge cari prin puterea cuvântului au cucerit favoarea publică.
        Barabâs şi Ugron sunt expresia tipică a acestor tribuni populari, de o oratorie zgomotoasă cuceritoare şi fără fondul intelectual şi moral al omului politic serios.
        Am ţinut să constatăm aceasta cu tot dinadinsul. Ca la orice popor tânăr şi la noi primejdia de suprapreţuire a oratoriei există şi poate deveni fatală pentru persoane ca şi pentru obşte, imediat ce vom avea oratori dibaci şi influenţi.
        Dar cum stăm Ia noi cu oratoria? Avem oratori şi o oratorie politică românească? Fără răutate, dimpotrivă cu regret sincer constatăm că la noi oratoria politică, mai ales ca gen literar, e foarte neglijată. E un lucru ciudat şi paradoxal. Un popor pentru care lupta politică e luptă de existenţă, în care deci oratoria ca armă politică e atât de necesară e totuşi aproape lipsit de acest gen al producţiunii intelectuale şi artistice.
        Căci să ne înţelegem, vorbim de oratoria românească. Toată oratoria propriu-zisă a oamenilor noştri politici se face în ungureşte. Parlamentul unguresc sileşte pe deputaţii noştri a rosti tocmai cuvântările lor cele mai de valoare, cele mai largi ca concepţii, mai puternice ca simţire, ca gândire şi ca argumentaţie în ungureşte. Nu cunosc nici un deputat român care să se fi îngrijit, ca să-şi publice cuvântările într-o formă românească ireproşabilă. Afară de puţine, cele mai multe din traducerile apărute în gazete sunt sau făcute în pripă, inegal după inegalitatea mulţilor traducători între cari se împărţeşte în grabă textul, sau sunt de-a dreptul traduse într-un mod execrabil încât pentru orice om cu cultură şi simţ literar, lectura lor trezeşte în loc de mulţămire şi înălţare sufletească, un sentiment de respingere şi indignare pentru atâta neştiinţă şi batjocură a limbii româneşti. Mi-aduc aminte când,
312
vreo şase-şapte ani în urmă, cel dintâi deputat activist îşi rostise curajoasa-i cuvântare de intrare în Camera ungurească, cu câtă mânie citeam discursul lui tradus sau mai bine schiminosit într-o broşură românească.
         Dar chiar de-ar fi bine traduse cuvântările din Cameră ale deputaţilor, ele nu pot ţine locul cuvântărilor celorlalte, rostite în faţa noastră, a publicului românesc. Ca formă, dar şi ca fond, e fundamental deosebit felul de a vorbi către străini şi către ai tăi. Deputaţii noştri fac greşeala de a vorbi aproape totdeauna numai poporului.
         Neapărat, poporul trebuie să fie mai întâi obiectul atenţiunii noastre, lui trebuie să se adreseze mai ales agitaţia noastră politică. Dar şi aici oratoria noastră nu e la nivelul dorit. Sunt greşeli pe cari le comit şi cei mai buni oratori. Mai întâi se cunoaşte aproape la toţi lipsa unei culturi literare. Fraza e greoaie, limba învechită şi săracă, lipsită de mlădierea şi bogăţia limbii populare. Citiţi poveştile lui Ispirescu, cărţile lui Creangă, poeziile populare ale lui Jamik-Bârseanu, ale lui Teodorescu, citiţi cărţile bisericeşti, traducerea Bibliei şi altele. Veţi vedea cât se poate învăţa din ele ca limbă şi ca spirit popular. La noi cei mai mulţi oratori cred că, spre a fi popular în grai, trebuie să fii vulgar şi grosolan în expresii. Mulţi oratori preferă străinisme vulgare crezând că vor fi mai uşor înţeleşi.
         Se mai greşeşte prin faptul că mulţi oratori presupun prea puţină înţelegere şi pregătire la ţăranul român pentru ideile electorale. Aici trebuie făcută o deosebire. Ţăranul sărac şi analfabet din Bihor sau din Câmpie trebuie tratat altfel ca ţăranul deştept, umblat şi cititor de gazete din Ţara Bârsii, din comitatul Sibiului, din podgoria Aradului sau din comitatul Timişului.
         Cel mai bun orator popular la noi a fost poate Russu-Şirianul, iar azi nu cunosc pe nimeni care să vorbească poporului ca d. Goldiş.
         Dar mărturisim că ne mirăm cum deputaţii noştri nu simt nevoia de a rosti cuvântări de un nivel politic şi intelectual mai ridicat, cuvântări cari nu pot fi rostite decât unui public cu cerinţe intelectuale mai ridicate. De când activitatea a fost inaugurată, nu ne amintim să fi fost rostit un singur discurs de acesta remarcabil în româneşte şi în faţa unui public de intelectuali. Poate discursul regretatului Augustin Bunea rostit la Alba Iulia, din care, durere, abia frânturi ni s-au păstrat, poate fi amintit.
         Şi totuşi câtă însemnătate n-ar avea la noi un discurs politic. De câte ori într-o generală confuzie de idei, un discurs nu a avut efectul unui fulger luminător al cărărilor neamului. Destul să amintim discursul lui Bămuţ după care cele două tabere ale unioniştilor şi antiunioniştilor s-au topit într-o singură tabără contra uniunii. Nu că nu am crede capabili pe deputaţii noştri de discursuri larg concepute, adânc gândite. Cuvântările din Cameră ale unui Maniu, Vaida, Goldiş, Lucaci ne-ar dezminţi. Dar sunt atâtea lucruri cari trebuiesc spuse şi la noi acasă, atâtea păcate trebuiesc biciuite, atâtea rele înfierate şi aţâţi ticăloşi arătaţi cu degetul. Şi sunt aţâţi slabi şi descurajaţi cărora trebuie să le redăm curajul şi credinţa pierdută. Pe câţi nu i-ar întări expunerea convingătoare a necesităţii neîndurate a biruinţii noastre finale. Câte eşecuri politice nu s-ar putea înlătura înainte de a deveni dezastruoase.
313
        Un articol nu ar face acelaşi serviciu. Discursul prin forma lui e mai vioi, mai clar, mai plastic şi sugestiv, iar prin persoana care-1 rosteşte el capătă înrîurire mai mare, decât sub anonimatul gazetarului. Un discurs poate smulge mulfimii o hotărâre mare, poate crea o atmosferă, o stare de suflete nouă, unitară care se împrăştie odată cu asistenţii şi se comunică în toate straturile, pe când articolul de gazetă nu poate avea efectul acesta.
        Pentru ce nu se rostesc la noi astfel de discursuri? E lipsa de formă care 'le ucide. Aproape nici unul din oamenii noştri politici nu e stăpânul unei forme literare ireproşabile şi bogate în care să-şi poată îmbrăca gândirea. D. Goga e promisiunea unui început mai bun. Atâta gândire politică, atâtea idei nouă şi rodnice se pierd nerostite, fără a ne înălţa, a ne lumina şi a feconda viaţa noastră publică. Sunt flori cari mor mute şi închise, fără lumină, fără aer şi roade. Iată o nouă pagubă a culturii străine şi iată o nouă dovadă că orice viaţă naţională începe şi e condiţionată de cultură naţională.
                                                                                                                                                                (Tribuna, nr. 60, miercuri 7/20 martie 1910)
                                                                                        VIAŢA LITERARĂ [X]
                                                                      Lipsa de lucrări etnografice. Monografiile „ Tribunii".
                                                                      Cum lucrează ungurii Un program de orientare pentru adunarea de material. Muzeul etnografic din Bucureşti
        A apărut în ziarul Tribuna, nr. 65 din 23 martie/5 aprilie 1910, la rubrica „Foiţa ziarului Tribunrf', cu semnătura sub titlu: „de II. Chendi". Acest articol ne arată, printre altele, viziunea largă a lui Chendi asupra creaţiei folclorice şi asupra cercetătorilor etnografice. Sunt de o valoare excepţională aprecierile superlative ale criticului la adresa cercetătorilor maghiari care au scris „prea frumoase cărţi în care se cuprind comorile vecinilor noştri". Toate acestea ne arată că acuzaţiile de naţionalism şi antimaghiarism aduse lui Chendi sunt lipsite de temei şi justificare.
                                                                            FOILETON ŞI FOILETONIŞTI
       A apărut în ziarul Tribuna, nr. 69, duminică 28 martie/l 0 aprilie 1910, cu semnătura sub titlu, „de II. Chendi".
       Asupra valorii foiletonului ca gen literar, mai liber şi lipsit de canoane Chendi a revenit adesea în scrierile sale (vezi în această ediţie, mai ales, voi. 4, p. 13-22). Chendi face totodată şi un istoric al foiletonului în literatura română
314
                                                                           VIAŢA LITERARĂ
                                                                                  [XI]
                                                                               în contra unui critic zăpăcit. Mai suflă, mă?
                                                                              Revisteleflecăreţe. Reorganizarea „Cumpenei"
        A apărut în ziarul Tribuna, nr. 75, duminică 4/17 aprilie 1910, la rubrica „Foiţa ziarului Tribuna", cu precizarea sub titlu: „de II. Chendi". Este de remarcat faptul că publicaţiile ardelene au fost o cutie de rezonanţă pentru revistele literare din Bucureşti. Astfel într-o cronică literară şi artistică aflăm că revista „Cumpăna este titlul unei noi reviste literare ce va apare nu peste mult în Bucureşti. Noua revistă va fi scrisă de distinşii noştri literaţi, d-nii
 D. Anghel, II. Chendi, St. O. Iosif şi M. Sadoveanu. Numele cunoscuţilor scriitori e cea mai bună garanţă de reuşită şi nu ne îndoim că publicul cetitor va sprijini această lăudabilă încercare de a-i da o bună revistă săptămânală, acum când Sămănătorul e în agonie, iar Noua revistă a d-lui Rădulescu-Motru tânjeşte în lipsă de scriitori." (Ţara noastră, nr. 45, 8 noiembrie, 1909).
        Demne de interes sunt în acest articol referinţele la revista Cumpăna şi la intenţia lui Chendi de a o transforma dintr-o publicaţie săptămânală într-una lunară, începând de la 9 aprilie 1910, deci un termen foarte apropiat de data la care a apărut articolul în paginile Tribunei. Cu toate acestea, reorganizarea Cumpenei, promisă de Chendi, nu a mai putut avea loc din cauza dificultăţilor financiare sau „administrative", cum le zice autorul. Ea şi-a încetat apariţia.
        Interesant este de observat că, într-o „cronică literară şi culturală" anonimă dintr-un număr anterior al Tribunei (nr. 14 din 19 ianuarie 1910), se fac referiri la revista Cumpăna şi la contextul revuistic în care ea apărea, autorul anonim (probabil Victor Eftimiu?) distanţându-se, în special în comparaţie cu revista Falanga, de opiniile lui Chendi.
        Reproducem în continuare textul respectiv:
                                                                                               Reviste literare
        Tânăra mişcare literară românească e de o productivitate şi bogăţie neobişnuită. De la apariţia Sămănătorului încoace ea a mers crescând şi a creat un curent de interesare şi de preocupări literare cum nu s-a mai văzut la noi. Scriitorii numeroşi se încheagă în grupări şi fiecare grup caută să-şi alcătuiască un adăpost, o biserică sau bisericuţă de unde să se puie în valoare şi să propovăduiască credinţele sau felul lor particular de a fi. De curând au apărut două noi reviste: Cumpăna şi Falanga. Răsărite amândouă din belşugul mişcării literare, ele sunt menite să fie tribuna de publicitate a câte unui grup literar.
        Dar este şi altfel o corelaţiune între apariţia celor două reviste. După ieşirea Cumpenei, revista d-lor Sadoveanu, Anghel, Iosif şi Chendi, o seamă de scriitori rămaşi în afară de cercul ocrotitor al celorlalte redacţii, a închegat Falanga.
315
        Acest sentiment de nemulţumire care a dat naştere Falangei izbucneşte şi în cuvântul ei din program, în Prima verba.
        Declarafia de program, la cele mai multe reviste, e de o necesitate discutabilă. în definitiv programul unei reviste se cunoaşte mai bine din cuprinsul ei, precum un guvern se judecă nu numai după programul lui, ci după politica ce face. Prima verba a Falangei nu precizează nici un punct de program, ci formează în fond o izbucnire foarte puţin senină. E o mânie neputincioasă şi nemărturisită care se mărturiseşte totuşi îrt rândurile acestea de aluziuni deghizate în generalităţi străvezii.
        Menită de a fi o rivală a Cumpenei, Falanga trebuie să primească o comparaţie între cele două reviste. Ea iese în binele Cumpenei.
        Scrisă numai de patru scriitori cu reputaţia stabilită, faptul acesta îi împrumută o notă de maturitate şi echilibru. Cu toate deosebirile individuale ale celor patru, îi uneşte mai ales ca o notă comună iubirea pentru forma aleasă, elegantă şi curată. La noi bunăoară se ştie puţin despre calităţile de stilist subtil şi ales al poetului Anghel. Poeziile lui A. Mirea, singurele ce cuprinde revista, se deosebesc prin aceeaşi grijă pentru forma măiestrită şi simţire delicată.
        In schimb revista are şi cusurul exclusivismului ei cam aristocratic. E o elegantă casă boierească, în care valetul de la poartă opreşte pe trecători să intre cu zgomotul şi praful vulgar al străzii, în care însă distincţiunea şi potolirea tonului începe a se preface în monotonie de la o vreme.
        Falanga e mai puţin organică, dar mai variată. Literatură adevărată şi bună nu se prea întâlneşte într-însa. Alături de cântecele frumoase şi pline de simţire curată şi sinceră ale lui Zaharie Bârsan, avem versurile bizare şi declamatorii ale lui Minulescu care nu pun niciodată în vibrare o strună dinlăuntru.
        Sunt tablouri impresioniste cu culori multe şi groase, dar fără linii precise şi mai ales fără suflet D. Michalache Dragomirescu se încearcă într-un nou gen: polemica uşoară şi pişcătoare.
        în acelaşi timp şi Sămănătorul, care tânjise o vreme, primeşte puteri noi de la un comitet de conducere compus din scriitori ca Sandu-AIdea, Artur Stavri, 1. Scurtu, Caton Theodorian, Ion Adam, Elena Farago, Munteanu-Murgoci şi Ciotori etc.
        Amintim că şi Neamul românesc literar al d-lui Nicolae Iorga s-a prefăcut în revistă săptămânală. Nota lui de căpetenie o vor da şi de aici înainte articolele de critică şi îndrumare ale d-lui Iorga.
                                                                                                                                                     (Tribuna, nr. 14, miercuri 19 ian./2 febr. 1910)
                                                                           SCRIITORII NOŞTRI DRAMATICI
       A apărut în ziarul Tribuna, nr. 78, joi 8/21 aprilie 1910, cu semnătura, sub titlu: „de II. Chendi“. Interesul criticului transilvănean pentru creaţia dramatică şi activitatea teatrală este de-a dreptul impresionant. S-ar putea alcătui chiar un volum întreg din cronicile sale pe această temă. (A se vedea în
316
această ediţie, voi. 1, p. 158-161, 174-189, 247-249, 311-316; voi. 2, p. 157-160,213-216, 339-341; voi. 3, p. 102-106,124-128,265-279; voi. 4, p. 23-28, 90-95, 140-143, 149-167, 341-345, 373-377; voi. 5, p. 121-127, 233-236; voi. 6, p. 87-90, 112-114, 205-213, 222-229; vol.7, p. 140-145, 178-182; voi. 8, p. 123-151).
                                                                           SCRISOARE CĂTRE NOUL ARHIEREU
        A apărut ca articol de fond, pe prima pagină a ziarului Tribuna, nr. 82, marţi, 13/26 aprilie 1910, cu semnătura sub titlu: „de II. Chendi".
        „Noul arhiereu" al Caransebeşului, pe care-1 felicită atât de călduros Ilarie Chendi nu este altul decât Miron Cristea, viitorul Patriarh al României, de după marea Unire din 1918. Din „scrisoare" reiese că aceste două personalităţi remarcabile ale culturii române - II. Chendi şi Miron Cristea -fac parte din aceeaşi mare generaţie care a înnoit gândirea românească din Transilvania, au fost chiar colegi de studii la Budapesta şi au visat împreună marile prefaceri la care au contribuit deopotrivă. Scrisoarea către noul arhiereu a stârnit un atac anonim violent împotriva lui Chendi în paginile Telegrafului român din Sibiu, ceea ce a determinat replica lui într-un Postscriptum din Tribuna (vezi în acest volum, p. 167-168), precum şi un foileton critic deosebit de dur în ziarul Lupta (în acest voi. p. 175-178).
                                                                                 SOCIALISTUL DE PARADĂ
        A apărut în ziarul Tribuna, nr. 91, din 28 aprilie/l 1 mai 1910, la rubrica de foileton, cu semnătura sub titlu „II. Chendi".
        Articolul prezintă semnificaţii care merită să fie scoase în evidenţă. Mai întâi, este vorba despre studiul dedicat lui Bernard Shaw, publicat în Calendarul Minervei pe 1911 şi retipărit de noi în fruntea scrierilor din periodice ale lui Chendi din anul 1910. Se vede în adevăr că pe data de 28 aprilie 1910, când apare articolul Socialistul de paradă, studiul despre Bernard Shaw era terminat de Chendi şi avea iniţial intenţia să-l publice în foiletoanele Tribunei. Paragrafele despre romanul Socialistul amator care este obiectul acestui articol, fac parte, după cum se poate vedea, din finalul studiului despre Shaw, ceea ce este încă o dovadă că scrierea despre Shaw era deja realizată la începutul anului 1910.
        Chendi se dovedeşte un bun cunoscător al mişcării socialiste de la noi ca „importaţie*, care a făcut vâlvă, dar n-a produs nimic valoros, cu excepţia Criticelor lui Gherea, pe care Chendi l-a apreciat şi în alte articole ale sale.
        O altă problemă pe care vrem s-o subliniem priveşte numele lui Tudor Arghezi, prezent în această cronică. Se vede că Ilarie Chendi, cu mult înainte de a-I consacra drept un mare poet (în Tribuna, nr. 60, din 15/28 martie 1911), îl ţinea pe Arghezi sub observaţie critică permanentă şi îi urmărea scrierile cu multă atenţie (vezi, în această ediţie, voi. 8, p. 300-301 şi 355-356).
317
                                                                                               LA „LUCEAFĂRUL11 Articol inaugural
        A apărut în revista Luceafărul, nr. 10, din 16 mai 1910, p. 246-248, cu semnătura: „II. Chendi“.
        Articolul prezintă o seamă de valori biografice, cât şi teoretice, care merită să fie evidenţiate. în primul rând, Chendi îşi mărturiseşte contribuţia deosebită la promovarea revistei Luceajarul, încă de la apariţia ei (1902), determinând un curent nou în literatura română, curent evident de origine ardeleană.
        în al doilea rând, Chendi se manifestă pentru o revistă literară deschisă înnoirilor programatice şi de metodă, în aşa fel încât să fie cât mai reprezentativă pentru contextul naţional al valorilor.
        Imediat după articolul inaugural, Chendi este inclus în „tabla de colaboratori" ai revistei care apare pe contrapagina de titlu, în fiecare număr, autorii fiind enumeraţi în ordine alfabetică.
        Dintre toţi colaboratorii, Chendi se dovedeşte a avea cea mai amplă contribuţie, semnând în fiecare număr, până spre sfârşitul anului 1911, rubrica de „Dări de seamă" a revistei, inexistentă înainte de venirea lui la Luceajarul. Rubrica de „Cronică" anonimă ia o amploare deosebită şi e aşezată într-o continuitate semnificativă cu rubrica de „Dări de seamă". Chendi se arată a fi nu numai ideologul acestei rubrici, după model german, ci şr principalul ei susţinător cu articole şi însemnări anonime, din care criticul însuşi a extras câteva în volumul Schiţe de critică literară (vezi în cadrul acestei ediţii, voi. 8, p. 216-220 şi 347).
        Că Ilarie Chendi a fost la Luceafărul mai mult decât un colaborator, ci chiar un animator al acestei reviste, ne-o arată şi nota Anul al X-lea, cu care se deschide „Cronica" anonimă din nr. 13-14, Sibiu, 1-16 iulie 1911:
        „Cu 1 iulie a.c., revista noastră a intrat în anul al X-lea de existenţă. Calea ce-am făcut-o e o cale destul de lungă şi de grea. Am luptat cu indiferenţa publicului, cu greutăţile materiale ale începutului şi cu lipsa de sprijin a celor chemaţi să ne înţeleagă, dar le-am învins pe toate, fiindcă credinţa şi voinţa noastră au fost mai tari. Şi avem ca răsplată mângâierea şi convingerea că am făcut o faptă bună şi folositoare pentru înaintarea noastră culturală. Pentru această muncă săvârşită între împrejurări de tot grele, n-am aşteptat niciodată nici o recunoaştere şi nici o recunoştinţă, deoarece conştiinţa datoriei împlinite ne-a mulţumit. în străduinţele noastre am fost adeseori împiedicaţi şi jigniţi, chiar şi de prieteni, în cari credeam ca nişte fraţi buni. Unii ne-au părăsit, alţii ne-au micşorat activitatea prin aprecieri scrise şi rostite, dar n-am disperat. Am mers mai departe. Venind aici în Sibiu, în centrul culturii noastre, într-un mediu românesc, credeam că idealurile noastre se vor întări, vor prinde noi aripi, dar trebuie să mărturisesc cu durere că în loc de sprijin, de încurajare şi de îmbrăţişare frăţească, am avut parte aproape numai de mizerii de tot neamul. Nu o dată ne-a ispitit gândul să ne curmăm activitatea culturală, care nu era înţeleasă şi apreciată cum se cuvenea, şi să ne mutăm în altă ţară sau să ne burghezim. Sufletul fiecărui om, fie el oricât de idealist, îşi are clipele lui de îndoială şi de deznădejde. Le-am avut şi noi. Dar le-am învins. Cu puteri nouă, întărite de luminile conştiinţii noastre, ne-am urmat drumul.
318
        Şi iată-ne ajunşi la un popas însemnat în viaţa acestei reviste. Ne uităm la cele nouă volume şi simţim o bucurie, o mândrie părintească, văzând că la înaintarea noastră culturală din ultimii zece ani, am contribuit şi noi. Suntem fericiţi că am putut da neamului câteva raze de lumină. Ne simţim iarăşi învioraţi de tinereţe şi dornici de a cuceri culmi mai înalte.
        Şi ne gândim cu drag la serbările ce le vom aranja în vara viitoare. Amicul Chendi le-a făcut de pe-acum puţină reclamă, pentru cari îi mulţumim şi la acest loc (subl. ns.). îl asigurăm pe tovarăşul nostru că oricât suntem de absorbiţi de afacerile «administrative» şi «financiare» ale revistei, n-am uitat «sărbătoarea muncii». O vom face la anul, când intenţionăm să adunăm pe toţi colaboratorii revistei la Sibiu, să ţinem o serbare familiară şi pe urmă una naţională, aranjând în toate centrele româneşti de la noi câte o şezătoare literară. Despre aceste serbări cetitorii vor fi informaţi la vreme. Credem că ele vor fi întâmpinate cu dragoste de publicul nostru şi că vom primi sprijinul tuturora.
        Intrarea în anul al X-lea o facem cu acest număr, care înseamnă o nădejde şi o promisiune pentru viitor, o nădejde că vom putea împlini toate planurile de îmbunătăţire şi de desăvârşire şi o promisiune serioasă pentru cetitorii cari ne înţeleg şi ne sprijinesc."
                                                                                                                                                              (Luceafărul, nr. 13-14, Sibiu, 1-16 iulie 1911 )
                                                                                                                            Din păcate, Ilarie Chendi nu a mai putut participa la sărbătorirea Luceafărului, iar puţin după aceea, paginile revistei vor fi îndoliate de moartea sa
                                                                                          VIAŢA LITERARĂ
                                                                                                  [XII]
                                                                         Erori de tipar. Câteva rectificări. Sărmanul corector! între ziarist şi literat
        A apărut în ziarul Tribuna, nr. 97, din 5/18 mai 1910, la rubrica „Foiţa ziarului Tribuna", cu precizarea sub titlu: „de II. Chendi". Pledoaria criticului transilvănean este, după cum se vede, şi în acest articol, în favoarea preţuirii muncii de ziarist, mai modestă, dar mai apropiată de actualitatea vieţii.
                                                                                 VIAŢA LITERARĂ
                                                                                        [XIII]
                                                                    Bunii noştri paşoptişti! O greşeală a „Junimei“.
                                                                     Lipsa de cultură clasică. Nu avem romanişti Modernismul în învăţământ
                                                                                                                   A apărut în ziarul Tribuna, nr. 103, din 15/28 mai 1910, Ia rubrica de
                                                                                                            foileton „Foiţa ziarului Tribunacu semnătura sub titlu: „de II. Chendi".
319
 Articolul dovedeşte, printre altele, concepţia cuprinzătoare despre cultură pe care o avea criticul ardelean. Detaşarea lui faţă de „Junimea11 în aprecierea generaţiei paşoptiste este o trăsătură importantă a criticii sale.
                                                                                      DĂRI DE SEAMĂ
                                                                                              ra
                                                               H. Heine: „Amintiri duioase, - sau memoriile domnului de Schnabelewopski". Traducere de St. Antim, Bucureşti, p. 78
        A apărut în revista Luceafărul, nr. 11-12, Sibiu, 1-16 iunie 1910, p. 300, cu semnătura „II. Chendi11. Cronica aceasta se află în revistă în continuarea altor două „dări de seamă11, şi anume: Gh. Diamandi, Tot înainte şi St. O. Iosif: Poezii, ambele preluate de Chendi în cuprinsul volumului: Schiţe de critică literară (vezi în această ediţie, voi. 8, p. 94 şi 136-141).
                                                                                         VIAŢA LITERARĂ
                                                                                                 [XIV]
                                                                         O faptă a editorilor. Cine sunt editorii noştri?
                                                                      Reclama. Contracte şi învoieli. Un proces cu „Minerva"
        A apărut în ziarul Tribuna, nr. 115, din 3/16 iunie 1910, la rubrica „Foiţa ziarului Tribuna", cu semnătura sub titlu: „de II. Chendi11.
        Articolul este foarte important din punct de vedere biografic, dezvăluind în mod clar preocupările lui Chendi pentru a-şi putea întreţine proaspăta familie prin munca sa literară. Experienţa cu editorii privind acel volumaş de 120 de pagini tradus din Ibsen îi aparţine (vezi în acest volum, p. 173).
                                                                      PAGINI POLEMICE Un indulgent biograf al „Telegrafului". Realitatea tristă.
                                                                               Moţoc nu are cap. De-aş fi romancier!
        A apărut în foiletonul ziarului Lupta din Budapesta, nr. 100, miercuri 9/22 iunie 1910. Articolul e semnat: „II. Chendi11.
        Colaborarea lui Chendi la ziarul Lupta nu o găsim consemnată în Bibliografia scrierilor lui Ilarie Chendi elaborată de Vasile Netea şi nici în monografia lui Mircea Popa. Această colaborare cuprinde, sub semnătură proprie, încă două foiletoane în continuarea acestuia, referitoare la marele scriitor englez G. Bernard Shaw (Lupta, n-rele 105 şi 107, din 16 şi 20 iunie 1910). Aceste foiletoane cuprind o parte din studiul despre Bernard Shaw, publicat de Chendi în Calendarul „Minervei11 pe 1911, dar realizat anterior (vezi în acest volum, p.75-90 şi p.303).
320
        în paginile ziarului Lupta colaborarea lui Chendi se realizează cu mult înainte de aceste articole. Menţionăm în acest sens articolele de fond: Alma mater, din Lupta (nr. 3 din 15/28 ian. 1910), învăţăminte (nr. 18 din 30 ian./12 februarie 1910) şi Diagnoza unui străin, (nr. 27 din 14/27 febr. 1910). Toate aceste simple analize poartă la începutul primului rând, în paranteză, trei asteriscuri în piramidă (.*.), cunoscut asteronim al lui Chendi, iar conţinutul lor priveşte înstrăinarea şi situaţia catedrei de limba şi literatura română de la Universitatea din Budapesta, teme comune, obsesive în scrisul criticului, realizate în stilul Iui tăios, categoric.
        Mai menţionăm şi faptul că „foiţa ziarului Lupta", devenită apoi „foiletonul Lupte?', inaugurează, în 18 febr. 1910, o rubrică nouă intitulată „Cronică literară11, având teme obişnuite lui Chendi, scrise în stilul lui, cu subtitlurile caracteristice „Vieţii literare11 din Tribuna. Iată câteva subtitluri ale acestor „Cronici literare": „în jurul lui Mihalache. Falanga şi noi. Caragiale despre cazul Pom. Răvaşul şi Bunea" (în nr. 30); „Comparaţiile în critică. Grandomania. Scriitori de ieri şi de azi. Luceafărul şi cazul Pom" (în nr. 45). Ambele cronici sunt semnate „V. Marianu11. Un alt pseudonim al lui Chendi? Sau doar o imitaţie făcută de altcineva, a problematicii şi stilului cronicilor sale din Tribunal Oricum, cazul este interesant şi ar merita să-şi găsească o cercetare mai atentă, alături de alte probleme de reflectare a literaturii în paginile ziarului Lupta.
                                                                                      DIN VIAŢA LITERARĂ
                                                                                                  [XV]
                                                                                 Ce fac scriitorii vara? Cărţi şi reviste.
                                                                             O nouă fază a unei vechi reviste. O supărare
        A apărut în ziarul Tribuna, nr. 134, duminică 27 iulie 1910, la rubrica „Foiţa ziarului Tribuna", cu semnătura sub titlu: „de II. Chendi11.
        Mica modificare din titlul rubricii lui Chendi ne arată că această rubrică nu avea pentru autor un tipar formal fix, ci se adapta conţinutului real al analizelor extrem de actualizate şi de pătrunzătoare pe care le făcea criticul.
                                                                                         DĂRI DE SEAMĂ
                                                                                                  [II]
       Cervantes de Saavedra (M. de): „Don Quijote de la Mancha.
                                                              Viaţa şi aventurile lui11. Traducere de L.S., Editura Sfetea, Bucureşti, 1910, p.72. Preţul: 2,50. (Cu ilustraţii)
                                                                                                                             A apărut în revista Luceafărul, nr. 13-14, Sibiu, 1-16 iulie 1910.
                                                                                                                      Cronica aceasta se află împreună cu alte două „dări de seamă11: Th. Comei,
321
 Cântări pentru inimă şi C. Sandu-Aldea, Ape mari, preluate de Chendi în volumul Schiţe de critică literară, reproduse şi în această ediţie, voi. 8, p. 68 şi 156.
        Ceea ce ni se pare foarte important în această cronică este istoria traducerilor romanului lui Cervantes în limba română, procedeu adoptat de Chendi şi în cazul altor scrieri valoroase ale literaturii universale (vezi în această ediţie, voi. 2, p. 89, voi. 7, p. 96 ş.a.).
        Chendi este printre primii noştri critici care foloseşte noţiunea de literatură universală şi militează în mod adecvat pentru asimilarea valorilor acesteia în cultura română.
                                                                                     DĂRI DE SEAMĂ
                                                                                             [III]
            Const. Golescu, „însemnare a călătoriei mele, făcută în anul 1824,1825 şi 1826“. Tipărită din nou şi însoţită de o introducere de Nerva Hodoş, Bucureşti, 1910, p. 148. Preţul: 3 lei
       A apărut în revista Luceajarul, nr. 13-14, Sibiu, 1-16 iulie 1910, sub semnătura „Gh. D.“, prescurtare a cunoscutului pseudonim al lui Chendi: „Gh. Dumbravă".
       Că această cronică îi aparţine lui Chendi îl dovedeşte şi faptul că în aceeaşi rubrică mai sunt încă trei „dări de seamă" dintre care două sunt preluate în volumul Schiţe de critică literară: Th. Cornel: Cântări pentru inimă, C. Sandu-Aldea: Ape mari.
                                                                                      VIAŢA LITERARĂ
                                                                                             [XVI]
                                                                          Ce este ghinionul? Ghinionul în literatură.
                                                                     Dl. Ion Adam şi ghinoanele din ultimul d-sale volum de schiţe, „Cu aripi tăiate“
       A apărut în ziarul Tribuna, nr. 140, marţi 6/19 iulie 1910, la rubrica „Foiţa ziarului Tribuna", cu indicaţia sub titlu: „de II. Chendi".
       Acest articol prezintă o importanţă deosebită în critica literară a lui Ilarie Chendi. El ne arată atenţia pe care a acordat-o criticul transilvănean evoluţiei prozei literare româneşti, contribuind într-un mod hotărâtor la decantarea valorilor şi la pregătirea marelui avânt al acestui domeniu între cele două războaie mondiale.
322
                                                                          VIAŢA LITERARĂ
                                                                                [XVII]
        Moartea unui critic de talent DL Anghel atacat de un ziarist.
        Care trebuie să ne fie atitudinea faţă de o revistă provincială?
        A apărut în ziarul Tribuna, nr. 144, sâmbătă 10/23 iulie 1910, la rubrica „Foiţa ziarului Tribuna", cu indicaţia sub titlu: „de II. Chendi".
        în cronicile sale literare Chendi este mereu surprinzător. Al. Antemireanu, despre care vorbeşte atât de frumos, ar trebui recercetat de către istoricii literari actuali în lumina datelor pe care le oferă criticul.
        Nici articolele incisive ale lui D. Anghel referitoare la mişcarea socialistă din Iaşi nu mai sunt cunoscute astăzi, iar atitudinea lui Chendi faţă de Anghel, după polemicile cu Sămănătorul, este cu totul remarcabilă.
                                                                       PRESA NOASTRĂ NAŢIONALĂ
      A apărut ca articol de fond, pe prima pagină a ziarului Tribuna, nr. 147 din 14/27 iulie 1910, cu semnătura sub titlu: „de II. Chendi". Articolul demonstrează atenţia deosebită cu care Chendi urmărea evoluţia presei româneşti din Transilvania, în vederea apărării cauzei naţionale.
                                                                                    VIAŢA LITERARĂ
                                                                                          [XVIII]
       Popularizarea lui Alecu Russo. Prefaţa d-lui Gh. Bogdan-Duică.
                 Cum se scriu biografiile contimporanilor
       A apărut în ziarul Tribuna, nr 156, duminică 25 iulie/7 august 1910, Ia rubrica „Foiţa ziarului Tribuna", cu semnătura sub titlu: „de II. Chendi".
       Redescoperirea lui Alecu Russo aparţine epocii în care scria Chendi. După cum se vede, criticul transilvănean se deosebeşte de Ibrăileanu şi alţi critici în aprecierea lui Russo şi a deosebirilor lui faţă de „Junimea".
                                                                                         VIAŢA LITERARĂ
                                                                                                [XIX]
                                                                       Un „ Vrea curent“ modernist Propagandă artificială.
                  Răspuns la adresa: Bartha Miklos-utcza, Kolozsvăr
                                                                                                                            A apărut în ziarul Tribuna, nr. 156, duminică 25 iulie/7 august 1910, la
rubrica „Foiţa ziarului Tribuna" cu semnătura sub titlu: „de II. Chendi".
323
        Articolul acesta defineşte cu o claritate excepţională concepţia criticului transilvănean despre raporturile literaturii române cu literaturile din Occident, despre originalitate şi imitaţie, despre tradiţie şi inovaţie.
        în acelaşi timp, Chendi continuă polemica sa cu Ovid Densusianu pe tema modernismului, polemică pe care o susţine şi anonim şi în paginile revistei Luceajarul. Iată, spre pildă, textul intitulat Histeria d-lui Ovidică:
        „în numărul din urmă al organului său, cel tipărit pe socoteala proprie în câte 25 de exemplare, dl. Ervinică găseşte că este îngăduit a caracteriza mişcarea din urmă a revistelor noastre literare cu calificativul «histerie». Adevărul este însă, că histeria este o boală decadentă şi că cel ce în primul rând sufere de ea este însuşi dl. Ovidică, chinuitul autor de versuri leşinate, care-şi roade unghiile din lipsă de succes. Dar este, din toate punctele de vedere, o absurditate să întrebuinţezi cuvântul «histerie» la adresa pornirilor de război şi de nestatornicie a tinerilor scriitori. Omul cinstit vede că toate hărţuielile tinerilor sunt probe de viaţă şi de energie, care cere să fie cheltuită. Histerici sunt numai neputincioşii, cari se zbat în lipsa de talent ca peştii pe uscat; sunt numai cerşetorii, cari se îmbracă în ornate şi cu chivăre de împăraţi; sunt reformatorii fără vlagă, cari încearcă zădamic să-şi mascheze neputinţa. De ce oare unii oameni atribuie tot altora bolile lor proprii?"
                                                                                                                                   (Din rubrica de „Cronică", în Luceajarul, nr. 21, Sibiu, 1 nov. 1910)
        în paginile revistei Luceajarul (nr. 17 din 1 sept. 1910), a apărut şi analiza „cu amănuntul" anunţată în această cronică la cartea lui Ovid Densusianu, Conferinţele „ Vieţei nouă “ semnată Ervin, analiză reluată de Chendi în Schiţe de critică literară (vezi în această ediţie, voi. 8, p. 152-156 şi 339).
                                                                                     VIAŢA LITERARĂ
                                                                                            [XX]
                                                                    Diletantism şi negustorie. „Eminescu comemorativ“.
       „Filosoful Contau. O pagină simpatică din tinereţele lui Conta
       A apărut în ziarul Tribuna, nr. 162, duminică 31 iulie/l 3 august 1910, la rubrica „Foiţa ziarului Tribuna", cu semnătura sub titlu: „de II. Chendi".
       Paginile, despre Vasile Conta ni-1 arată pe Chendi, ca şi altădată, adânc cunoscător al trecutului nostru cultural. Preţuirea lui Conta, „această uriaşă“personalitate, constituie una din paginile de excepţie ale lui Chendi.
                                                                                    VIAŢA LITERARĂ
                                                                                           [XXI]
 Fecunditatea scriitorilor noştri. Scris-a Eminescu puţin? Manuscrisele lui Eminescu şi literatura eminesciană de azi.
                                                                                                                                     Necesitatea unei editări a fragmentelor lui dramatice
                                                                                                                     A apărut în ziarul Tribuna, nr. 166, vineri 6/19 august 1910, la rubrica
„Foiţa ziarului Tribuna", cu semnătura sub titlu: „de II. Chendi".
324
        Cronica aceasta ni-1 arată pe Chendi drept cel mai adânc cunoscător în epocă al manuscriselor eminesciene, cel care a ţinut evidenţa iniţiativelor în publicarea lor, cel ce a atras atenţia asupra dificultăţilor în publicarea completă a operei postume a lui Eminescu. Timpul a dovedit adevărul predicţiilor criticului, „Munca e grea şi cere poate o viaţă de om, dar Eminescu merită acest sacrificiu". Iată ceea ce a înţeles şi a realizat cu adevărat Perpessicius.
        Fragmentele dramatice ale lui Eminescu au fost publicate în volum abia în 1978, în cadrul voi. VIII al ediţiei Perpessicius.
                                                                                            VIAŢA LITERARĂ
                                                                                                    [XXII]
                                                                    Imbecilul literar. Oamenii de lux în literatură. Oamenii normali şi nevropaţii. Faimoasa răutate a criticului
       A apărut în ziarul Tribuna, nr. 172, duminică 15/28 august 1910, cu indicaţia sub titlu: „de II. Chendi".
       După cum se vede, Chendi e preocupat aici de probleme de civilizaţie literară. Modul cum dezbate el asemenea probleme este totdeauna interesant.
                                                                           ÎN JURUL SOCIETĂŢII TEATRALE Un epilog
       A apărut în ziarul Tribuna, nr. 179, marţi 24 august/6 septembrie 1910, cu semnătura sub titlu „de II. Chendi".
       Pe baza mărturiilor lui Chendi din acest articol se pot identifica articolele anonime din Ţara noastră dedicate problemelor teatrale din Transilvania, în care numele lui Vecerdea este adeseori pomenit, evident, tot în sens negativ.
                                                                                    VIAŢA LITERARĂ
                                                                                          [XXIII]
                                                                Ce te îndeamnă să scrii? • Situaţiile sociale şi productivitatea scriitorilor. Moştenirile şi scriitorii. Izvoare secatel
       A apărut în ziarul Tribuna, nr. 180, miercuri 25 august/7 septembrie 1910, cu semnătura sub titlu „de II. Chendi".
325
        între multele articole în care criticul transilvănean se ocupă de condiţia de existenţă a scriitorului român, acesta este unul dintre cele mai clare şi mai teoretice, încât merită toată atenţia cercetării literare actuale. Chendi se arată a fi foarte departe, în acest sens, de imaginea artificială pe care i-a confecţionat-o Eugen Lovinescu.
                                                                                      VIAŢA LITERARĂ
                                                                                            [XXIV]
                Iarăşi ziarele şi literatura. Critica de reclamă a ziarelor.
                                                                    Cum colaborez eu, fără să ştiu, la „Mişcarea" din Iaşi.
                                                                               Despre popularitatea scriitorilor
        A apărut în ziarul Tribuna, nr. 190, duminică 5/18 septembrie 1910, la rubrica „Foiţa ziarului Tribuna", cu indicaţia sub titlu: „de II. Chendi".
        Articolul ne arată cât de documentat era criticul nostru în materie de literatură occidentală, în special în domeniul spaţiului german, care devenise o cutie de rezonanţă a tuturor apariţiilor literare de cea mai nouă factură. După cum se poate uşor constata din cuprinsul acestui articol, Chendi voia să organizeze mişcarea literară românească după model german şi practica acest model în activitatea sa de critic literar.
                                                                                     VIAŢA LITERARĂ
                                                                                           [XXV]
                                                                     O toamnă fără rod. N-avem o revistă săptămânală.
                                                                 Condiţiile pentru a o putea face. Sacrificiile unor amatori. Sărmanul Bilciurescu!
       A apărut în ziarul Tribuna, nr. 202, miercuri 5 octombrie 1910, la rubrica „Foiţa ziarului Tribuna", cu semnătura sub titlu: „de II. Chendi".
       Preocuparea pentru condiţiile materiale ale scriitorului este o constantă în cronicile lui Chendi din ultimii ani.
                                                                            CONDOTIERI MĂRUNŢI
       A apărut ca articol de fond, pe prima pagină, în ziarul Tribuna, nr. 202, din 5 octombrie 1910, cu trei asteriscuri în paranteză, sub formă de piramidă, la începutul primului rând al textului. Este vorba de un cunoscut asteronim al lui Chendi. Conţinutul articolului, referirile la personalităţi cunoscute şi
326
apreciate în acelaşi fel în alte scrieri ale lui Chendi, cât şi modul de redactare îi indică drept autor.
                                                                        SOCIETATEA TEATRALĂ, ILUSTRUL VECERDEA ŞI SUBSEMNATUL
                                                                                O chestiune de competenţă
       A apărut în ziarul Tribuna, nr. 205, sâmbătă 8 octombrie 1910, la rubrica „Foiţa ziarului Tribuna", cu semnătura, „II. Chendi".
       Mărturia lui Chendi din acest articol: „Dacă năbădăiosul nostru vistier (Vecerdea) va frunzări prin Anuarul Societăţii de teatru pe 1903-1904, va găsi acolo vreo 12 pagini de tipar, iscălite de mine şi scrise la rugarea comitetului de atunci", ne-a ajutat să descoperim două ilustre colaborări ale criticului, necunoscute bibliografilor săi şi nici istoriei noastre literare.
       Prima colaborare priveşte un grupaj de nouă analize de piese teatrale propuse spre premiere Societăţii pentru fond de teatru român din Transilvania, pe anul 1903. Ea se află în Anuarul Societăţii pentru fond de teatru român pe anul 1903-1904, editat la Braşov în 1905, la p. 63-74 şi se intitulează „Raportul d-lor II. Chendi şi St. Iosif‘. Chendi, după cum se vede din mărturisirea de mai sus, revendică pentru sine acest „raport". El, într-adevăr, îi aparţine, căci toate analizele de respingere sunt făcute într-un stil tăios, specific, care n-are nimic comun cu blândeţea din fire a poetului St. O. Iosif, prieten bun pe atunci al lui Chendi. Reproducem acest text aici, în continuare, pentru a întregi imaginea criticului, deoarece atunci când am alcătuit volumul acestei ediţii referitor la epoca respectivă nu l-am cunoscut.
                                                                              Raportul d-Ior II. Chendi şi St. Iosif
                                                                                   Sergentul Cartuşiu (Comedie originală în 2 acte)
        Scena se petrece într-un sat de pe marginea Dunărei, în timpul după Războiul pentru Independenţă. Autorul, desigur a fost un soldat, cunoaşte bine un tip de sergent din armata românească: om drept şi bun, dar sever şi ursuz... când nu petrece. îi zice, „sergentul Cartuş", fiindcă „în bătălie fura cartuşele rămase de pe la răniţi şi noaptea de pe la camarazi; cică era spaima turcilor, căpcăunu cartuşelor".
        Acest sergent primise în război o sumă de bani de la căpitanul său căzut şi banii îi împărţise cu Viorica, o fată de ţăran, care-1 vindecase de ranele primite în luptele cu turcii. Acţiunea începe în cârciuma de pe proprietatea Vioricăi. clădită cu banii dăruiţi de Cartuş.
327
        E horă în sat. Se joacă şi se cântă... în versuri slabe. Vin soldaţii şi cântă şi ei, lăudând armata românească. Sergentul nostru intră în cârciuma Vioricăi şi cântă strofe banale:
                     Ce frumoasîă este viaţa de soldat Când mergi la bătaie şi te baţi voios,
                     Căci acolo, frate, tu eşti lăudat
                     C-ai trecut prin gloanţe şi iar te-ai întors.
                     Fala României o aduci cu tine,
                     Ce de mult duşmanul pare c-o uitase,
                     Dar care vai! astăzi cu amari suspine Plânge de mândria ce îl apucase.
        în proză merge mai bine. întâlnirea lui Carţuş cu frumoasa Viorică, dragostea acestui soldat dintr-o bucată pentru tânăra ţărăncuţă înamorate de altul, scenele din. cârciumă nu sunt râu făcute. Un ţăran care cere: „Hei, cineva, de undeva, să ne-aducă vin ceva“ şi un soldat care doreşte mereu „să-l trăsnească florile" nu sunt figuri fără interes pe scenă.
        Acţiunea se complică aşa, că în aceeaşi zi soseşte la cârciumă şi Gavrilaş, căruia Viorica-i rămăsese credincioasă. Un stricat şi caraghios şi jumătate, dar Viorica-1 iubeşte, iar Cartuş, soldatul cel brav şi cavaler, e destul de inimos să renunţe şi să le dea binecuvântarea.
        Comedia, pe cum vedem, e sentimentală şi se termină tot cu versuri ostăşeşti de străşnicia celor citate:
                         Iar drapelul românesc A-nlocuit p-ăl turcesc,
                         Fâlfăe măreţ pe vânturi Repurtat de-aşa avânturi,
                         Avântul cel strămoşesc Tot din pieptul românesc etc.
        Nu se poate premia.
                                                                                                                                                                      Năbădăile magnetismului provocat (Farsă bufă originală în trei acte)
       Pe foaia de titlu autorul scrie: „Cenzurată de Onor. Comitet al Teatrului Naţional din Bucureşti şi aprobată a se reprezenta pe scena acelui teatru. A se vedea formele relative la stagiunea anului 1891 -92“. Credem. Ştim însă că dejucat nu s-a jucat şi ăsta e lucrul principal. Şi sperăm că pe cum a stat în cartoanele Teatrului din Bucureşti, timp de 12 ani, tot aşa
     1 în original: 1881 (n. ed.).
328
 manuscrisul poate să se depună în arhiva Teatrului Românilor din Ungaria spre mai departe păstrare, ca o lucrare nereuşită şi necorăspunzătoare scopurilor urmărite de o instituţiune culturală serioasă.
       Năbădăile magnetismului provocat este în adevăr o farsă bufă, deoarece autorul uzează de mijloace pur incidentale pentru a provoca situaţii comice: spargeri de sticlă, deghizări de bărbaţi în costume femeieşti şi scrisori găsite; iar deznodământul e condiţionat de un câştig în valoare de 52.000 Abdulamanciopanciamciambimbararasabumi, bani dobândiţi la lciteria din oraşul Tombuctu. Mai ales gluma din urmă e cât se poate de... bufă.
       Năbădăile în chestie se petrec de altfel la o farmacie din Ţară. Farmacistul are mania cărţilor scrise despre magnetismul animal şi somnambulism. Şi mai are o soră văduvă, cochetă, urmărită de doi ghiuji bătrâni, cari îi fac curte şi o fată mare, curtată de un asistent de farmacie, originar din Ardeal şi de un cuconaş de la primărie - „ghigherli“ îi zice autorul.
       Miezul farsei este atât de mult cunoscutul motiv al păcălelii. Sora farmacistului păcăleşte pe cei doi coşcodani şi fiică-sa pe nevoiaşul de la primărie, dându-le o întâlnire nocturnă în salon. Ei vin, urmează îmbrăţişări şi sărutări la adrese greşite, zgomote, intervenţii de poliţie, leşinuri. Mai ales farmacistul, sugesţionat de atâta lectură somnambulistă, face o figură tragicomică.
       Acum însă zăpăceala ar fi complectă, dacă n-ar veni câştigul din Tombuctu. Asistentul din farmacie este nepotul unui proprietar din Ardeal. Proprietarul a avut noroc la loterie. Vine la Bucureşti cu marele său capital şi-l împarte cu nepotu-său. Ce urmează nu e greu de ghicit: ardeleanul ia pe sora farmacistului şi nepotu-său pe fată şi farsa s-a sfârşit cu două nunţi. Ba cu trei, căci şi servitoarei farmacistului i-a venit pofta de măritiş şi a luat pe-un pompier, ce-i stângea dorul de mai-nainte.
       Afară de subiect autorul mai are un alt mijloc de a ridica nivelul hazliu al piesei sale. Face persoanele să vorbească în dialect sau jargou. Un moldovean, un neamţ şi un ardelean vorbesc în dialectul lor, pocit şi în realitate, dar mai pocit de autor. Mai cu seamă cu proprietarul ardelean, cel cu vorbe ca „apotecă", „mintenaş" şi „frache“ crede că poat face mult haz. Cetiţi câteva exemple:
       „Vespasian: Foarche bigne Floricel, acesche laughe sunt o comoară pentru noi, căci preţuesche (sic!) mai mult ghe cât o avere. (Privind spre grădină.) Bravo; da schii frache că ai o grăghină ca un paradis, şi pche cât o privăsc mai mult, pche atât îmgi gheschighe (?) d-a o visita ghe aproapche" etc.
       Sau:
       „Vespasian (cătră Agripina): D-nă, lângă dv. uit lumea întreagă şi dacă în aghevăr speranţele ce-mgni aţi dat ar gheveni realitache, apoi ghe bună samă eu declar mintenaş robul d-tale...“
                                                                                                                    La sfârşit autorul arată însă foarte multă bunăvoinţă acestui Vespasian,
                                                                                                             căci îi aduce pe scenă nişte căluşeri, cari îi joacă „Romanul" şi „Mureşanca".
329
Un personaj exclamă chiar: „Să zicem mai bine: Să trăiască România şi sorioara noastră cea mai scumpă, sânge din sângele nostru: Transilvania!"
        Apucătura e foarte iscusită, într-o piesă menită a fi premiată de Societatea teatrului român din Transilvania, dar totuşi nu ne poate determina să dăm acestei farse o importanţă ce-ar trece limita unei încercări. Asemenea bufonerii sunt bune cel mult pentru circ sau pentru vreun teatru de mahala, dar şi acolo numai după ce vor fi complect expurgate de atârea glume banale şi vorbărie de prisos.
                                                                                                   Lichele
                                                                                 (Piesă dramatică în 2 acte. 1 caiet 4°,71 p.)
        Piesa Lichele nu este lipsită de orice calitate. Autorul a ştiut să inventeze cel puţin o intrigă, simplă şi fără complicaţii obositoare. A găsit, sau întrevăzut numai, un subiect cu fond real, potrivit pentru a fi dramatizat.
        E vorba de un fenomen observat în viaţa socială a românilor din Transilvania. Femeia cultă tinde spre o viaţă mai modernă şi ar dori să vadă întemeiată şi la noi o aristocraţie. Bărbatul la rândul său nu-şi nesocoteşte obârşia din popor; e vecinic preocupat de soartea românului obijduit şi ţine Ia vechile moravuri şi credinţe. Femeia iarăşi are o ciudată predilecţie pentru tot ce e străin: cavaleri străini, guvernantă streină, cărţi şi limbi streine, pe când bărbatul e mai conservator şi ştie că atâta streienism nu intră în firea lui de bun român. Problema este: a dovedi că viitorul este condiţionat de învingerea însuşirilor acestui bun român.
        Scopul unui teatru român fiind şi promovarea interesului pentru chestiuni sociale de actualitate, asemenea probleme intră în programul şi atribuţiile sale. Depinde numai de felul cum sunt concepute şi tratate de cătră autorii dramatici.
        Părerea noastră este că prezenta lucrare, aşa cum este, n-ar putea contribui la scopul de a produce o impresie adâncă în public şi o reacţiune în sens bun. Ea este opera unui începător sau scriitor diletant, ce nu poate fi nici tipărită şi nici jucată.
        Autorul se luptă încă cu dificultăţi elementare de limbă, are fraza greoaie şi uneori confuză, şi nicidecât potrivită pentru a exercita o bună influenţă şi ca limbă literară. Aici o observare. Nu suntem deloc împotriva ardelenismelor în proza scrisă în Ardeal, dar trebuie să ne ferim a admite limba hibridă apăturei culte ca limbă curentă în viitorul teatru românesc.
        .Vrând să dea piesei sale un colorit naţionalist, autorul cade în declamaţii naive şi amestecă în mod exagerat naţionalismul în explicări de ordin pur sufletesc, între doi amanţi - iarăşi o greşaală mare.
        Lichelele, de cari vorbeşte, anume un conte polon scăpătat, pripăşit prin Ardeal şi o guvernantă germană, nu sunt tocmai tipuri existente pe la noi.
        Dialogurile şi întreaga acţiune prezintă multe stângăcii şi dispoziţii între ideie şi expunerea ei.
330
         Numai refăcut cu totul, în limitele observaţiilor schiţate, acest interesant subiect va putea vreodată să răzbată în coloanele vreunei reviste literare.
                                                                                            Din târgul Iui Cremene (Farsă în 2 acte)
        Persiflarea pesimiştilor, a imitatorilor lui Eminescu şi a nenorociţilor de geloşi fără temei, poate forma în adevăr subiectul unor interesante scene. Autorul acestei farse are tot dreptul să dorească:
                             O, de-am scăpa odată De-atâţia pesimişti,
                             Ce toate văd în negru Şi-s ne-ncetat de trişti___
        Asemenea şi moda a fost în nenumărate rânduri înfierată de scriitorii de comedii. Deşi cadrează foarte puţin cu pesimismul, - cam ca nuca în părete - nu vom lua-o în nume de rău autorului că a voit să Introducă vreo picanterie pe socoteala vecinicei teme despre modă şi femeile. Ei da, - „bat-o crucea pârdalnica de modă", - dar n-are s-o bată niciodată cu strofe ca ale scriitorului nostru:
                             O modă, modă,
                             Străină ploadă,
                             Tu grozav nefericeşti Inimile femeieşti.
                                                                                             Moda, modă, holdă rea De-ai peri din ţara mea.
        Aşa e piesa întreagă. Subiectul e acceptabil şi vedem că s-ar fi putut ceva face din el. Nişte studenţi cari se întorc vara la ţară şi întorc lumea cu fundu-n sus; printre ei un poet pesimist, frazeolog incoerent, care se potriveşte bine satirei; creditori fără speranţă; societate de dame amorezate şi de geloşi, -sunt bune elemente de comedie. Dar când încap pe mâna unui semidiletant iese o confuzie de cuplete rău scrise, de glume necălite cu proverbe din popor şi cu jocuri de cuvinte ridicole.
        Şi aşa a ieşit farsa lui Cremene. Acţiunea n-are nici o legătură. Figurile, afară de un servitor, n-au nici un caracter lămurit. Chiar acel servitor nu se afirmă decât prin două fraze1: „păşinist" şi „iasta-ceia“, vecinic repetate pentru a produce umor. Lipsit cu desăvârşire de talentul de-a- întrebuinţa o frază subtilă, cu înţeles fin, cerută în comedie, autorul e vecinnic banal şi brutal chiar:
1 în original: farse (n. ed.).
331
                            Proşti, pesimiştilor, nu fiţi,
                            Aşa vă înşelaţi ades,
                            Neavând al vieţii înţeles, în care poartă primul fes Şi cel mai mârşav interes.
        E o lucrare slabă şi nu poate fi luată în considerare.
                                                                                               Prăpastie
                          (Dramă în 3 acte şi un tablou)
        Iarăşi un confrict dramatic pentru dorinţa de parvenire de la o stare socială de mijloc, onestă şi producătoare, la aristocraţie. Conflictul e provocat şi aici de o femeie, căci cine poate să simtă mai adânc dorinţa de a se vedea încunjurat de fasturi şi onoruri decât femeia?
        Aici este Elena, soţia comerciantului milionar, Nicolae Ionescu, care are idealul de a-şi vedea bărbatul emancipat de sub influenţa grijilor negustoreşti, încărcat de decoraţii, membru în Parlament şi cu intrare la Palat. Ambiţia şi vanitatea o transmite şi asupra fiilor săi: o copilă de măritat şi un băiat.
        Unde e atâta vanitate, ajunsă în război cu liniştea şi cunoaşterea vieţii reale, reprezentate prin burghezul Ionescu, natural că neînţelegerile familiare se ţin lanţ şi pe motivul acelora se pot broda cele mai dramatice ca şi cele mai comice scene.
        Autorul Prăpastiei a ştiut să alcătuiască asemenea scene, uzând de toate mijloacele convenţionale: certuri între soacră şi noră, între soacră şi ginere, mustrări între bărbat şi soţie şi în sfârşit conflict în jurul măritişului fetei din casă.
        Mama, d-na Elena Ionescu, crede a-şi putea realiza în sfârşit idealul măritându-şi copila după un secretar de legaţie, boier scăpătat şi aventurier, pe când tatăl ţine cu încăpăţânare la tradiţiile familiare şi vrea să dea de bărbat fiicei sale pe un tânăr capabil şi asociat la întreprinderile sale comerciale.
        Biruitoare iese mama, căci mama are totdeauna mai multă ascendenţă asupra fetei. în urma unui bal, la care fata se înţelege perfect cu pretendentul ei de viţă boierească, părechea fuge din casa negustorului şi nu mai aşteaptă binecuvântarea părinţilor. Ionescu îşi vede casa şi cinstea maculată şi se prăbuşeşte de ruşine.
        Este prin urmare o dramă familiară cum s-au scris cu sutele şi continuă a se scrie şi astăzi. Ceva analog s-a produs - deşi cu alte tendinţe - de curând şi în literatura română: Manasse de Ronetti-Roman, al cărui sfârşit e identic.
        în întregime drama nu e rău făcută. Lipsită însă de originalitate ca subiect şi caractere, fără motivări sufleteşti deosebite, lucrarea nu poate obţinea premiul.
332
                                                                                                     Figura neagra
                                                                       Sau lupta între cei doi obijduiţi şi obijduitorii (Episod istoric. Tragedie în 5 acte de Aurel O. Ocreanu. Bucureşti)
        D-l Ocreanu, într-o hârtie adresată Societăţii, se arată foarte generos cu sine însuşi, zicând despre lucrarea sa:
        „Greşelile stricorate (dacă sunt?) se poate corecta odată cu tipărirea*1, -şi continuă: „Acum nu rămâne decât ca maturitatea d-niilor-voastre. în măsură de a mă judeca, să hotărască dacă această lucrare, care mi-a consumat multe zile de muncă şi cugetări, merită sau nu a i se da o existenţă folositoare11.
        Răspuns:
        D-l Ocreanu n-are de ce se îndoi; s-au „stricorat“, în adevăr, atâtea greşeli în lucrarea d-sale, încât a devenit necetibilă şi „maturitatea*1 noastră regretă foarte mult că a fost pusă la încercare cu mii de versuri fără nici o „existenţă folositoare".
        Ei nu; e o tortură să te rosteşti asupra unui episod istoric în 5 acte, cu versuri de-aceste:
                  Ţotuş, si admiri îţi place această turburare,
                  Acest freamăt in sine ş-această zbuciumare.
                  Ai zice că şi prin văzduh la voci înăbuşite Răcnesc, de ciuda atâtor mişelii săvârşite,
                  Privind te cutremuri, le-ascunzi în propriul tău sine Căci firea nu se-mpacă cu cugetul din tine;
                                                                                     Te pierzi şi nu te cunoşti de groază şi de spaimă,
                  Eşti slab, prea mic, să nu tremuri de-o tainică teamă...
        Astfel de Ia început până la fine: o lungă aberaţie, care haid’ să rimeze ca la autor - nu merită consideraţie.
                                                                                                Apărătorul dreptăţei ; (Dramă în cinci acte.)
        Acţiunea se petrece în vremea domniei lui Bogdan încrucişatul, fiul şi urmaşul lui Ştefan cel Mare. Subiectul piesei, în linii largi, e următorul:
        Un aventurier, Trifăilă, pretins fiu al lui Ştefan cel Mare, caută mijloace ca să răstoarne din domnie pe Bogdan-Vodă. Spre acest scop, la sfatul unchiului său, egumenul Paisie, hrăpăreţ şi zgârcit, el umblă să ia de nevastă o fată de viţă, cu avere. Nepoata vornicului Boldor, Maruşca, e indicată. Aceasta însă iubeşte pe Arbor, tânăr căpitan, viteaz, sărac, iubit de Domn şi mâi ales de popor, pentru firea sa dreaptă. Arbore o iubeşte, dar nu îndrăzneşte să-şi dea pe faţă taina inimii; mândria lui în acelaşi timp nu-I iartă să se ridice decât prin meritele sale. De aci neînţelegere, Maruşca se crede
333
dispreţuită, jură răzbunare, şi se aruncă în braţele lui Trifăilă. Boierii, nemulţumiţi de iubirea ce Domnul o arată faţă de căpitanul Arbore, îl atrag pe acesta într-o cursă. Căzut pentru moment în dizgraţia Domnului, Arbore se dezvinovăţeşte în curând şi se înalţă din nou prin vitejia sa în lupta cu tătarii.
        în acest timp Trifăilă, care fugise dimpreună cu Maruşca şi cu rnama ei la Hotin, şi-adună oameni pentru a goni pe Bogdan-Vodă din scaun. îi lipsesc însă banii şi se hotărăşte să-i ceară miresei sale, pe care o credea foarte bogată. Aceasta îi arată că moşiile fiind prădate de tătari; a rămas fără nici o zestre. Trifăilă, furios, o părăseşte; mai mult; vrea să oprească roabe pe cele două femei, pentru a le răscumpăra cu bani scumpi. Arbor hatmanul vine însă la timp să le scape. Biruit şi prins de oamenii lui Bogdan-Vodâ, Trifăilă se sinucide, iar Arbore se căsătoreşte cu Maruşca, pe care o iartă.
        Acesta ar fi subiectul. Scrisă în versuri confuze şi greoaie, în cari iambul şi troheul alternează fără nici o regulă, într-o limbă plină de greşeli elementare, - piesa întreagă prezintă totuşi pe ici-colea câteva pasagii interesante, unele imagini bine prinse, dar atât. Acţiunea nelămurită, cu multe contraziceri şi lungimi insuportabile, situaţii greşite; legătura dintre diferitele acte şi scene nu se susţine. Pare a fi mai mult opera unui începător, de aceea o analiză mai amănunţită ne-a părut de prisos.
        Remarcăm în treacăt că autorul împrumută cu oarecare succes elemente din literatura şi obiceiurile poporului, cum e scena de peţire din actul al III-lea. De asemenea nu e lipsit de cunoştinţe istorice, pe cari le utilizează însă destul de stângaci.
        Piesa nu întruneşte condiţiunile de premiare.
                                                                                                     Ireparabilul
                                                                                          (piesă originală în 5 acte şi în proză)
         Din piesele primite spre cenzurarea Ireparabilul e una dintre cele ce se citesc mai uşor şi cu mai mult interes până la sfârşit. Autorul are dibăcie de-a povesti, de-a ţese intriga şi mai ales de a da indicaţii scenice, cari să înlesnească reprezentaţia.
         Subiectul e modem, cu aluzii la stările sociale actuale şi cu descrierea unor raporturi între ţărani şi boieri (înfiinţarea băncilor poporale). în mijlocul acţiunei stau iarăşi două tipuri modeme; un poet, de un caracter slab, ajuns pradă plăcerilor unei femei intelectuale desfrânate. îi zice Ireparabilul, deoarece slăbirea forţelor nervoase şi a caracterului, pe de altă parte desfrâul fără margini şi cinismul femeii emancipate, duc fatal la prăpastie. Motivul acesta îl întâlneşti în toate literaturile modeme (motive ibseniane!) şi se potriveşte deci în o piesă destinată pentru publicul românesc,- ce-i drept mai mult pentru cel din capitala României, decât pentru teatrul popular.
         Pentru a fi jucată sau tipărită piesa are nevoie de mai multe corecturi radicale. Am cere autorului mai multă concizie în toate, eliminarea a tot ce nu contribuie la stabilirea caracterelor, scurtarea dialogurilor şi actul prim şi al patrulea, eventual chiar reducerea la 4 acte.
334
        Faptul că actul al treilea se termină cu moartea boierului Murgeanu slăbeşte încât-va interesul pentru restul piesei. E un moment potrivit mai mult pentru însuşi sfârşitul piesei; fuga celor doi, a poetului şi a seducătoarei sale, ar fi fost suficientă pentru punctul de culminaţiune. Prea seamănă a căutare1 de efecte dramatice drastice.
        O refacere a piesei, cu o mai liniştită pătrundere a caracterelor, cu mai puţine banalităţi în expresie, în general cu o formă literară mai convenabilă, ar avea de rezultat o bună dramă realistă, iar comitetul teatral, după o nouă cenzurare, va putea să se pronunţe favorabil asupra ei, — făcând oarecari rezerve în privinţa originalităţii ideii fundamentale.
                                                                                         Pintea Viteazul (Dramă istorică în 3 acte şi un tablou)
        Eroul Pintea, cântat în baladele ardelene, şi-a găsit un priceput tâlcuitor al faptelor sale în autorul acestei drame. E întâiaşi-dată că un haiduc ardelean e adus pe scenă, păstrându-i-se atât însuşirile legendare, cât şi caracterul istoric, al lui şi al vremii în care a trăit.
        E o dramă romantică, evident!
        Scene tumultoase în tabăra haiducească din mijloc de codru; un cort de tufârii,. în care Ileana, tipul iubitei din baladele haiduceşti, aşteaptă pe dragul său Pjntea; el însuşi o mândrie de flăcău, bănuit a face multă dragoste şi cu oarecari legături platonice cu fata magistratului din Baia-Mare; intrarea lui Pintea în tabără,— toate sunt învălite în lumină romantică. Asemenea actele II şi III, din cari remarcăm scena de întâlnire între Pintea şi Râkoczy, sunt bogate în colorit romantic. Şi totuşi autorul nu exagerează nimic, nu caută să mărească efectul prin imposibilităţi, ci rămâne pe cât se poate de natural. Piesa Pintea va fi bine primită pe scena română: mai ales pe cea din Ardeal, deoarece aproape întreagă e scrisă în dialect Dacă actul al treilea ar fi fost mai mult adâncit şi cu mai- puţină pripeală scris, drama asta ar fi ayut şi o valoare literară superioară încercărilor similare ale câtorva autori bucureşteni.
        Lipsită total de frazeologie inutilă şi de declamaţii seci, fără pretenţii de dramă în stil mare, Pintea se prezintă ca lucrare de scriitor mai serios, fie chiar începător, singurul dintre concurenţi care merită toată atenţia şi încurajarea societăţii."
                                                                                                           *
        Cel de-al doilea text pe care îl reproducem în continuare atestă o contribuţie importantă a lui Chendi la îndrumarea mişcării teatrale româneşti din Transilvania, reprezentând concluziile sale la raportul anterior despre piesele propuse pentru premiu. Aceste concluzii sunt publicate în Anuarul Societăţii pentru fond de teatru român pe anul 1903-1904, la p. 103-105, iar la
1 în original: cântare (n. ed.).
335
„tabla materiei", scrierea e consemnată sub titlul: Propunerea d-lui II. Chendi în chestiunea traducerii de piese din literatura dramatică streină.
        Reproducem în continuare acest text:
                                                                            Traduceri din literatura dramatică străină
        D-l II. Chendi a adresat preşedintelui Societăţii pentru fond de teatru român, scrisoarea de mai la vale, prin care propune ca comitetul Societăţii să îngrijească de traduceri din literatura dramatică străină.
        Propunerea d-lui Chendi este următoarea:
        Domnule preşedinte!
        Onoratul comitet al Societăţii ce prezidaţi, mi-a făcut cinstea de a mă însărcina anul trecut cu cenzurarea lucrărilor dramatice, întrate la concurs pentru premiul de 500 coroane.
        Cu acel prilej m-am convins că deşi iniţiativa Societăţii de a premia producţii dramatice este lăudabilă, căci constituie un stimulent pentru autorii români, totuşi succesul nu va fi atât de mare. Motivele pentru cari am ajuns la convingerea asta sunt următoarele: cei ce se îmbulzesc la asemenea premii sunt de obicei diletanţi sau începători, cari îşi caută norocul, lipsiţi de calitatea de a înţelege trebuinţele sufleteşti sau culturale ale românului ardelean.
        D-voastră, prin aceste premii, voiţi înainte de toate să procuraţi eventualelor trupe de diletanţi de acolo un repertoriu potrivit cu interesele poporului. Privind însă actuala generaţie de scriitori, oricine poate vedea că nu avem autori de seamă ca să cunoască stările culturale de peste munţi şi să se facă interpretul lor. Un scriitor bucureştean, cum e d-l Lecca de pildă, niciodată n-are să poată scrie pentru scena ardeleană. Abia când se va ivi un talentat autor dramatic, care să cunoască societatea ardeleană şi raporturile între naţionalităţi, cum le cunoştea odinioară Alecsandri pe cele din Moldova, se va dezvolta şi la noi acea literatură dramatică uşoară, cum o cereţi d-voastre şi cum ne trebuie în realitate, ca să fie înţeleasă de obştea întreagă, de la preot până Ia cel din urmă ţăran. Va fi aceasta o literatură cu tendinţi, fără mari pretenţii artistice, dar în tot cazul ceva mai pe sus de producţiile autorilor de până acum, dacă voim ca ele să rămână şi în literatură.
        Autori de seamă, Insă, nu se pot improviza, ci ne dă timpul.
        Ar fi, fireşte, ciudat ca din pricina acestor consideraţii comitetul d-voastră să-şi impună ca principiu aşteptarea. Nu, el va găsi atâtea alte căi, tot apropiate de literatură şi tot atât de folositoare pentru cultura generală a românilor. Asupra uneia din aceste ţin să vă atrag luarea-aminte.
        Un mijloc pentru a ajuta avântul scenei române şi a contribui Ia întărirea bazei culturale sunt traducerile. E înspăimântător1 de mare lacuna ce
    1 în original: înspăimântată (n. ed.).
336
 o constituie în cultura noastră lipsa de orientare în literaturile străine. Noi ardelenii nu cunoaştem aproape deloc literatura dramatică franceză, iar cei din Regat sunt absolut refractari faţă de tot ce este german. Puţinele traduceri câte le avem sunt făcute la întâmplare, fără nici un sistem şi alegere şi nu totdeauna de condeiele cele mai oţelite. O societate care ar lua asupra-şi misiunea de a împrumuta din literaturile străine tot ce este mai de valoare şi, pe calea unor bune traduceri, a vulgariza în popor floarea producţiilor dramatice, chintesenţa cugetării şi inspiraţiilor poetice din Apus, şi-ar câştiga imense merite pentru toată românimea. Maghiarii au înţeles de mult această trebuinţă, şi-au constituit, pe cum ştiţi, o societate anume, iar astăzi autorii străini sunt aproape toţi în mânile poporului lor.
        Traducători sunt mai uşor de aflat decât autori dramatici. Pentru poporul român din Ardeal e o fericire că are astăzi atâţia scriitori harnici din mijlocul său. Patru poeţi dintre cei mai de frunte câţi a avut literatura românească: G. Coşbuc, St. O. Iosif, Oct. Goga şi Maria Cunţan sunt forţe ce uşor ar putea fi întrebuinţate în direcţia de care vă vorbesc. Cu limba lor cea dulce şi bogată, cu puterea lor de muncă, ei ar putea să tălmăcească creaţiile cele mai grele ale autorilor străini şi sunt absolut sigur că pentru un onorar modest ei s-ar şi angaja bucuros la o întreprindere de natura asta.
        Iată de ce-mi permit a propune onoratului comitet: să fixeze o sumă oarecare în budgetul său pentru tipărirea şi retribuirea de traduceri din literatura dramatică străină:
        această sumă să fie anuală, pentru ca să se poată apărea cel puţin două drame mari şi o comedie pe an;
        alegerea pieselor să se facă cu deosebită considerare la starea poporului nostru, la creşterea lui în idei mari şi aspiraţiuni idealiste;
        cu traducerea lor să fie însărcinaţi scriitorii noştri de frunte, în primul rând d-nii Iosif şi Goga.
        Traducerile aceste, cari vor face parte din „Biblioteca autorilor străini", să aibă un format atrăgător şi un preţ convenabil, pentru a străbate în cercurile cele mai largi ale poporului;
        ar fi foarte potrivit ca seria să se deschidă prin o piesă cu tendinţi, cum este, de pildă, Wilhelm Tell de Schiller.
        Domnule preşedinte, sunt convins că nu vă fee o propunere irealizabilă, pentru că banii ce i-aţi cheltui vi i-aţi scoate uşor din vânzarea sigură a unor lucrări săvârşite de scriitori de valoare. Tot atât de convins sunt că îndeplinirea acestei datorii cătră popor intră în atribuţiile d-voastre de reprezentanţi ai Societăţii dramatice. Primirea acestei propuneri ar fi totodată o dovadă că aţi lărgit şi mai mult concepţia despre misiunea Societăţii d-voastre.
        Primiţi, vă rog, încredinţarea deosebitei mele stime,
        12 aprilie 1905
                                                                                                                                                                                                                                    IL. CHENDI, Bibliotecar-ajutor la Academia Română.
337
       Toate cele de mai sus ni-1 arată pe Ilarie Chendi drept un critic literar cu o viziune cuprinzătoare asupra fenomenului literar românesc al timpului, care, contrar opiniilor de mai târziu ale lui Eugen Lovinescu, reacţiona consecvent şi în deplină cunoştinţă de cauză; el însuşi înhămându-se la munca de traducere a unor piese de teatru de mare importanţă din literaturile străine (vezi şi în acest volum, p. 301-302).
                                                                                      VIAŢA LITERARĂ
                                                                                            [XXVI]
                                                                     Humorul lui Coşbuc. Darul de povestire al poetului.
                                                                       Coşbuc şi Vecerdea. Ce-a păţit Coşbuc în Sicilia. în vacanţa de vară
       A apărut în ziarul Tribuna, nr. 208, din 12 octombrie 1910, la rubrica „Foiţa ziarului Tribuna", cu indicaţia sub titlu: „de II. Chendi“.
       Referinţele la Coşbuc şi la opera sa sunt numeroase în critica lui Ilarie Chendi (vezi în această ediţie, voi. 3, p. 113-115, voi. 4, p. 125-129 ş.a.)
       „Umorul" pe care-1 relevă criticul în opera lui Coşbuc vine să întărească ideea' orientării epice, nonlirice, nonsentimentale, a creaţiei scriitorului, în continuitatea lui Alecsandri şi nu a lui Eminescu. După cum vedem, Chendi aduce nuanţe noi, puţin cunoscute şi neluate în seamă din creaţia lui George Coşbuc.
                                                                                    VIAŢA LITERARĂ
                                                                                          (XXVII)
                                                             Criticii noştri dramatici de astăzi. Criticii încetaţi din viaţă. Racoviţă-Sfinx. Condiţiile unei critici dramatice serioase
       A apărut în Tribuna, nr. 217, joi 9 octombrie 1910, la rubrica „Foiţa ziarului Tribuna", cu semnătura sub titlu: „de II. Chendi".
       Din articolele despre teatru ale lui Chendi s-ar putea constitui un întreg volum; Nimic nu rămâne în afara interesului criticului, piesele care se joacă pe scena teatrelor din Regat şi din Transilvania, actorii, directorii de teatru, politica de ansamblu în domeniul teatrului etc.
       După cum se vede din acest articol, Chendi cunoştea ca nimeni altul şi istoria cronicii teatrale la noi, în rândul căreia scoate în relief personalitatea deosebită a lui D. Racoviţă-Sfinx.
338
                                                                        VIAŢA LITERARĂ
                                                                            [XXVIII]
                                                                           „Plagiatul" d-lui Lovinescu. Antologiile şi literaţii noştri.
                                                                                Manualele din anul acesta. Se cere o bună carte de istoria literaturei române
        A apărut în Tribuna, nr. 223, duminică 17 octombrie 1910, la rubrica „Foiţa ziarului Tribunacu indicaţia sub titlu: „de II. Chendi". '
        Articolul este important din două puncte de vedere: întâi, fiindcă fixează poziţia lui Chendi faţă de continuatorul său, Eugen Lovinescu, căruia „noi îi dorim succese în măsură cu talentul său". Incidentul cu „plagiatul" adus de alţii în discuţie, este scuzat uşor de către criticul transilvănean, iar manualele de citire ale lui Lovinescu sunt chiar lăudate pentru „ilustraţiile" lor „intuitive".
        A doua problemă, pe care vrem s-o subliniem, este pledoaria categorică a lui Chendi pentru o istorie a literaturii române bazată pe criterii literar-artistice, ceea ce anticipează în mod evident, cu peste 30 de ani, pe G. Călinescu.
                          FUMEGĂ PUTREGAIUL !
        A apărut în Tribuna, nr. 223, duminică 17 octombrie 1910, ca articol de fond, autorul fiind semnalat la începutul primului rând, cu trei asteriscuri în piramidă, cunoscut asteronim al lui Chendi.
        Tot articolul dezvăluie stilul aproape arghezian al pamfletelor lui Chendi, iar tipurile de trădători ca Burdia şi Siegescu, de la catedra de limba română din Budapesta, formează substanţa multor altor intervenţii ale sale în presa timpului.
        Iată, spre pildă, pe aceeaşi temă, cu aceleaşi personaje şi în aceeaşi coloratură stilistică, pamfletul Ghedeonii, publicat anonim în revista Ţara noastră:
                                                                                           Ghedeonii
        Zilele aceste se ţine la Berlin conferenţa interparlamentară la care iau parte repezentanţii tuturor neamurilor civilizate, ca în numele culturii şi al sentimentelor umanitare să încresteze într-un răvaş trecător durerile lumii... în cuvinte cumpănite, cu violenţa domesticită a oamenilor culţi, în fraze rotunjite de un cumpăt diplomatic se vor înfiripa din nou năzuinţele unui vis zadarnic... Se vor spune cuvântări mişcătoare şi se vor slăvi virtuţile evanghelice, se va cere revărsarea păcii şi a bunei învoiri pe pământul chinuit... în această atmosferă de evangelie se va ridica un glas de clopot şi
339
 galeria mişcată va admira frumosul bariton al unui bărbat cu distinse maniere de aristocrat... Va vorbi contele Albert Apponyi şi, într-o franţuzească ireproşabilă, cu eminente calităţi de orator şi logician, va desfăşura postulatele spiritului modem... Vor fi desigur aplauze când nobilul conte va părăsi tribuna... Şi dacă după acest frumos succes al unei oratorii fără greş - se va ridica din cutare colţ o voce liniştită şi va spune că rezultatul practic al acestei morale superioare e în ţara nobilului conte cel mai ruşinos pomelnic al persecuţiei omeneşti, baritonul tremurat al ministrului Apponyi va tresări cu demnitate: „Domnilor, e adevărat că sub ministerul meu s-au repartizat vreo 180 de ani de închisoare şi cam tot atâtea mii de coroane pentru agitatorii fără suflet ai neamurilor nemaghiare din ţara mea... Dar trebuie să păzim integritatea statului, să apărăm liniştea cetăţenilor... în (ara mea popoarele sunt mulţămite şi numai rebelii izolaţi strigă de persecuţie. Ei mint şi îmbată lumea. Vedeţi, şi visătorul bătrân Bjdmson a fost tras pe sfoară... Dar ca să cunoaşteţi adevărul curat (şi aici va zâmbi nobilul conte fluturând o gazetă), ca să vedeţi, să-mi daţi voie să vă cetesc scrisoarea deschisă a unui român, a unui om de litere, a profesorului de universitate, românul Alexici adresată înşelatului uriaş de la nord..
        Cam astfel ne închipuim întreaga mascaradă şi astfel interpretăm tendinţele noului certificat de decreptitudine morală a cunoscutului Thersit... E prea evidentă păcătoşia şi vor fi negreşit oameni s-o lămurească. De aceea nu ne tulbură nici impresia ce va trezi acest lamentabil argument.
        E alta împrejurarea care ne opreşte o clipă şi ne pune pe gânduri... E faptul că acest sicofant nu e singur, o pecingine izolată pe un corp sănătos, ci e reprezentantul tipic al unei specii.
        Nu vedeţi, zi de zi, răsar tot mai multe fiinţe hibride, indivizii cu mentalitate coruptă, cari se smulg din rândurile noastre şi caută să justifice, cu condeiul lor închiriat, toată mizeria păcătoasă, toate şicanele în care se zbate poporul nostru. Şi nu vi se pare un fenomen curios că cei mai mulţi din aceşti transfugi se desfac din o singură tagmă, din ceata intelectualilor: sunt profesorii Azi unul, mâne altul. S-a înfiripat o falangă întreagă, cu căpetenii şi ostaşi. Sunt tot mai mulţi aceşti ghedeoni. Sunt ghedeoni bătrâni podagroşi, căpătuiţi în ajunul pensiei, sunt ghedeoni cari încă n-au ajuns şi zgribură în aşteptare. Mai sunt şi pui de ghedeoni şi se clocesc zilnic sub aripile ocrotitoare ale necinstei... Noi nu le-am fâcut pomelnicul, deşi ar fi instructivă pentru studiul criminalismului nostru naţional o înşiruire a păcatelor, dar aruncăm la repezeală pe hârtie numele cari se aştern în pripă. Cunoaşteţi cu toţii acest pomelnic şi rostul ierarhic al fiecăruia: Moldovan, Alexici, Kupâr (Ghedeon), Costa, Siegescu, Ionescu, Viciu, Sabo... Cetitorii numără pe degete şi complectează lista.
        Şi acum te întrebi nedumerit: cum se face că sufletele cele mai chinuite de îndoială, condeiele cari se vând, se recrutează tocmai din rândurile acestora cari ar trebui să săvârşească la noi apostolul literelor? Să fim în faţa unor apariţii ce ne înfăţişează uneori spiritul de cosmopolitism al unui modernism
340
avansat? Să fie acesta glasul ştiinţei rigide care pluteşte deasupra frământărilor vremelnice şi nu se poate smulge din contemplarea eternităţii?... Vai, să nu ne frământăm mintea: e cu mult mai vulgară şi cu mult mai clară psihologia acestor mici erostraţi...
        Lăsând la o parte păcătoşia sufletească, boală de ordin particular fără reţetă, orbecăirea acestor suflete are şi un izvor comun. E lipsa unei culturi naţionale, a unei educaţii care să-şi tragă rădăcinile din spiritul unei conştiinţi de demnitate naţională. Ghedeonul nostru e un product specific al celor'două-trei decenii din urmă. Ghedeonul nostru s-a frecat de zidurile şcoalei maghiare. Aici a învăţat carte, aici şi-a lustruit mintea. în această atmosferă străină i s-au înfiripat cele dintâi tresăriri ale conştiinţei. Aici a fost umilit în credinţele lui de acasă, aici i s-a pipernicit zi de zi îndemnul de solidaritate cu cei rămaşi în satul lui. Suflet slab, maleabil, a ieşit biruit din luptă. A înghiţit, a tăcut, s-a plecat şi în urmă s-a dat învins. Toate proporţiile mari ale manifestărilor omeneşti el le vedea într-o singură înfăţişare: oraş mare Pesta, poet genial Arany Jânos, filozof Alexander Bemât. Şi aşa s-a cufundat zi de zi în acest labirint nenorocit. A început să vorbească, să cetească, să cânte, să iubească ungureşte. Şi e la urma urmei firesc sfârşitul acestei poveşti urâte. Ce mai poţi aştepta pentru neamul românesc de la un om a cărui viaţă sufletească a apucat aceste cărări? Ghedeonul se va gândi rar acasă, se va duce şi mai rar. Şi dacă se va duce, se va simţi străin de tot. Acolo nu găseşte numărul cel mai proaspăt diri Budapesti Hirlap, nici nevasta lui unguroaică nu are societate. Va simţi seara nostalgia cuibului părăsit. îl cheamă opereta de la Vigzinhaz şi-l enervează oamenii din jur, acei ţărani buni şi simpli de cari se fereşte nevasta lui... Şi când va urca în vagon va simţi o uşurare, mulţumirea caldă a omului în ajunul unei fericiri...
        Că de aici până la trădarea de neam nu mai e nici un pas, se-nţelege. Că mai caută Ghedeonul câte-o formulă de împăcare a conştiinţei naţionale slăbănogite cu situaţia, încă se înţelege. Băiatul lui desigur nu va mai căuta. Acesta va fi ungur pur sânge. Dar tatăl lui se mai bate: face pe moderatul, scrie la gazetă, când ungureşte, când româneşte, ori trimete scrisoare lui BjOmson.
        Cât de jalnic, cât de monstruos e acest portret... Şi când te gândeşti că molohul nu e sătul încă, că cere jertfe zilnice... Condeiul ţi se opreşte şi te întrebi îngrozit: Doamne, câţi mai avem de dat?.
                                                                                                                                                            (Ţara noastră, nr. 38, din 14 septembrie 1908)
        Se cuvine să reţinem că dintr-un astfel de tip psihologic intuit pentru prima dată de Chendi a răsărit Apostol Bologa din Pădurea spânzuraţilor a lui Liviu Rebreanu
                                                                                          „BOCETE LITERARE"
                                                                                                                                  A apărut în revista Luceafărul, nr. 21, 1 noiembrie 1910, p. 523, la
                                                                                                                          rubrica de „Cronică", redactată de Chendi. Este pentru a patra oară când în
341
scrisul lui Chendi apare numele lui Arghezi, ceea ce înseamnă că poetul era urmărit îndeaproape de critic, pentru a fixa pentru el o judecată de valoare, care se va realiza în curând şi în ciuda atitudinii polemice din aceste articole, spre cinstea spiritului critic al lui Ilarie Chendi.
                                                                              VIAŢA LITERARĂ
                                                                                    [XXIX]
                                                       Cum se „ distrug“ scriitorii între dânşii. Cazul Minulescu - Ranetti. Cazul Gârleanu - „ Viaţa Românească“. Opera insectelor rahativore. Ceea ce nu se poate distruge
     A apărut în Tribuna, nr. 229, duminică 6 noiembrie 1910, la rubrica „Foiţa ziarului Tribuna", cu semnătura sub titlu: „de II. Chendi". Cronica aceasta se distinge prin apărarea poetului „de talent“, Ion Minulescu, aflat în tabăra moderniştilor. Ceea ce dovedeşte încă o dată buna credinţă a lui Chendi.
                                                                                    VIAŢA LITERARĂ
                                                                                           [XXX]
                                                                    Două probleme de actualitate: „Inutilitatea criticei“ şi revistele literare „cuprogram“
      A apărut în Tribuna, nr. 240, duminică, 7/20 noiembrie 1910, la rubrica „Foiţa ziarului Tribuna", cu semnătura sub titlu: „de II. Chendi". La ambele probleme puse în discuţie, Chendi dă răspunsuri profunde, de mare actualitate şi astăzi.
                                                                               VIAŢA LITERARĂ
                                                                                     [XXXI]
                                                       Farmecul tiparului. Autosugestiunea începătorilor. Grandomania din lipsă de talent şi de cultură. Vinovăţia încurajărilor
     A apărut în Tribuna, nr. 245, duminică 14/27 noiembrie 1910, la rubrica „Foiţa ziarului Tribuna“, cu semnătura sub titlu: „de II. Chendi". Acest articol, printre multe altele, dovedeşte capacitatea criticului transilvănean de a se ridica de la faptele concrete existente în literatura românească a timpului, la
342
generalizări deosebit de pătrunzătoare. Toate acestea, în opoziţie cu imaginea pe care ne-a lăsat-o despre Chendi, Eugen Lovinescu.
                                                                                       MUZEUL A. SIMU
        A apărut în revista Luceafărul, nr. 23, Sibiu, 1 decembrie 1910, cu semnătura la sfârşit: trei asteriscuri în piramidă, cunoscut asteronim al lui Chendi.
        Faptul că Ilarie Chendi era interesat de toate aspectele literaturii şi artei
o  dovedesc numeroase articole din cuprinsul acestei ediţii a scrierilor sale (vezi, în acest sens, articolul Viaţa literară, [VI], în Tribuna, nr. 41, marţi, 23 februarie/8 martie 1910; în acest volum, p. 118-120). Prezentarea muzeului e făcută cu profesionalism şi multă căldură şi recunoştinţă. în cuprinsul articolului sunt reproduse portretele celor doi creatori ai muzeului, precum şi picturi şi sculpturi din sălile de expoziţie. Din păcate, acest muzeu de o frumuseţe excepţională, - o adevărată insulă de marmură greacă antică în mijlocul Capitalei, - a fost distrus din temelii prin 1956, împreună cu casa lui Titu Maiorescu, de pe strada Mercur, alăturată, unde s-a citit pentru prima dată marele poem Luceafărul de Eminescu. în locul acestor mari monumente ale culturii române, s-au construit cele două blocuri pătrate, de un prost gust enorm, unde se află acum magazinul Eva. în rândul studenţimii române a vremii se simţea că era vorba de o lovitură dată memoriei culturii române.
        Statul român de azi ar trebui să refacă acele două clădiri şi să le redea prestigiul pe care l-au avut, fie măcar să pună pe locul lor o placă comemorativă.
                                                                                  VIAŢA LITERARĂ
                                                                                        [XXXII]
                                                                Apropieri şi semne de armonie. Concentrare în jurul unei idei. începuturi făgăduitoare. O întrelăsare vinovată.
                                                                        Slăbirea entuziasmului. Eterna stagnare
        A apărut în Tribuna, nr. 269 din 12/25 decembrie 1910, la rubrica „Foiţa ziarului Tribuna", cu semnătura sub titlu: „de II. Chendi".
        Este unul dintre multele articole ale lui Chendi care dovedeşte ataşamentul criticul transilvănean pentru organizarea vieţii scriitorilor în proaspăta Societate a Scriitorilor Români.
INDICE DE AUTORI
                                                                                   A
Aaron, Florian: 175,197 Aaron, Vasile: 57,197 Adam, Ion: 180,187-190 Adamescu.Gh.: 259 Agârbiceanu, Ion: 101, 158,179,188 Alecsandri, Vasile: 9, 26-39, 46, 62, 67, 118, 119, 122,200,246, 255, 288, 290, 295, 296, 297, 336, 337, 338
Alexandrescu, Grigore: 35, 40, 41, 50,51
Alexandrescu - Doma, Aurel: 145, 254
Alexici, Gh.: 97,305,340 Aman, Th.: 281 Anacreon: 46
Anghel, Dimitrie: 115, 158, 179, 193,275,285,315,316,323 Antemireanu, Al.: 191-192, 323 Antim, Şt.: 169, 320 Antonescu, Em.:145 Apponyi, Albert, conte: 340 Arany Jănos: 341 Arghezi, Tudor: 154, 265, 341 Aristotel: 254 Amim, Achim v.:13 Artachino, Const.: 281 Asachi, Gh.: U, 40, 41, 42, 45-49, 298
                                                                                   B
Bacalbaşa, Iancu: 145,270,254 Bacaloglu, căpitan: 145
Baican, E. (folclorist): 12 Balaş, Petre: 28 Balzac, Honorâ de: 231 Barac, Ioan: 57
Bariţiu, Gh.: 66, 110,197,240, 310 Bataille, Henry: 268 Baudelaire, Ch.: 205 Bălăşescu, Maria: 211, 212 Bălcescu, Nicolae,: 35 Bămuţiu, Simion: 126 Bârsan, Olimpia: 128,130 Bârsan, Zaharia: 115, 128, 129, 145, 251,264, 306,311, 316 Bârseanu, Andrei: 20,290 Becescu, FI.: 290 Beldiman, V.: 10,40 Bened6k Jancs6: 126 Bengescu-Dabija: 145 Bemât Alexander: 341 Bemhard, Sarah: 77 Bianu,Ion: 31, 34, 36, 64-68, 259, 296, 297, 299 Bibicescu, I.G.: 20, 290 Bielschovsky (biograf al lui Goethe): 231
Bilciurescu, Victor: 234, 235 Bilpai (fabulist antic indian): 49 BjOmson, Bjomstjeme: 304 Bogdan, Ion: 126
Bogdan-Duică, Gh.: 12, 200, 201, 202,323 Boileau, Nicolas: 46 Bolintineanu, Dimitrie; 48 BOme: 139 Brandes, Georg: 71
345
 Branişte, Valeriu: 306 Brătescu-Voineşti, I. Al.: 101, 115, 283
 Brâncuşi, C.: 281 Brentano, Clemens: 13 Brote (fraţii, economişti ardeleni): 134
 Brunetifere, Ferdinand: 192 Budai-Deleanu, Ion: 197 Btlrger, Ferdinand: 18 Byron, George Gordon, lord: 57, 61, 102
                                                                                          C
 Caion (Constantin A- Ionescu): 270 Canianu, M.: 20,290 Cantemir, Antioh: 50, 51 Carada, Eugeniu: 115-116 Caragiale, Ion Luca: 115,145, 331 Caragiale, Luca: 26 Carcalechi, Eugenia: 25, 27,33,288, 294, 295 Catul: 246 Călinescu, G.: 339 Călugăru, Alice: 264 Câmpineanu, Ion: 28 Cellini, Benvenuto: 281 Cerna, Panait: 100,102,306 Cerry, Gaetano: 18 Cervantes, Miguel de Saavedra: 182-184, 321, 322 Chainoi, G. (pseudonim al lui Ion Ghica): 29 Ch6nier, Andrd: 53, 60 Ciocan, Ion: 97,305 Ciotori, I.: 316 Cipariu, Timotei: 64 Ciura, Alexandru: 158 Clain, Samuil: 67 Codreanu, Mihail: 275 Comşa, I.: 134 Conachi, Costache: 40,299 Constantinescu - Stans: 234 Conta, Vasile: 210-212, 324 Comei, Th.: 202,203,321,322
 Coşbuc, George: 101, 115, 246-252, 257, 266, 337, 338 Creangă, Ion: 94, 95, 104. 288, 304 Cuciureanu, Mihail: 52, 53, 62-63, 298, 299 Cuciureanu, Gh.: 62 Cunţan, Maria: 258, 264, 337
                                                                                               D
 Dam6, Frddăric: 32, 139 Dauş, L.: 145,146 Davidescu, N.: 265 Davila, Alex.: 128,129, 145 Dăianu, Ilie: 141 Dăscălescu, N.: 201 Debussy: 77 Delacroix, Eugene: 282 Delavrancea, Barbu Ştefânescu: 101, 114, 115, 129, 130, 145, 234 Democrit: 169 Densusianu, Aron: 204 Densusianu, Ovidiu: 204, 205, 258, 284, 324 Diamandi, Gh.: 320 Dima, Gh.: 120 Dimachi: 40, 61 Dimitriade, Mircea: 145, 205 Doleanu, Ioan: 93 Donatello: 281
 Donici, Al.: 40, 41,42, 50-51, 298 Dosoftei, mitropolitul: 67 Dragomirescu, Iuliu: 215 Dragomirescu, Mihail (Mihalache): 112, 133, 141, 142,161, 172, 180, 209, 232, 233, 254, 259, 283,316, 321 Dragoslav, I.: 283 Drăghicescu, Dimitrie: 134 Dumas, Al.: 59,61 Dus6, Eleonore: 77 Duţu-Duţescu, T.: 145
                                                                                               E
 Ebner-Eschenbach, Mărie von, 228 Eftimiu, Victor: 315
346
 Eliade, Pompiliu: 128,145, .146 Eliade-Rădulescu, I.: 26, 40, 41, 43, 44, 45, 56, 59, 138, 182, 183, 285
 Eminescu, Mihai: 7-22, 26, 94, 95, 102, 104, 119, 159, 173, 209, 210, 211, 213-215, 277, 289-294, 324, 325, 338, 343 Ervin (pseud. al lui Ovid Densusianu): 205, 232, 278, 324 Esop: 40,41,42,49,51
                                                                                          F
 Faguet, Emile: 192 Farago, Elena: 316 Făgeţel, C. Ş.: 275 Fedru: 49
 Filimon, Nicolae: 37, 38,296 Filipescu, Constantin: 57, 58 Flechtenmacher, Cristian: 116,120 Florescu, Al. G.: 129, 145 Florescu, Bonifaciu: 35 Florian: 182
                                                                                          G
 Gambetta: 312
 Gârleanu, Emil: 101, 158, 181, 188, 257, 267, 269-270, 284, 342 Geiger (istoric literar german): 231 Geoffroy, părintele: 138 Gherea, Constantin Dobrogeanu: 153,291 Ghica, Ion: 26-39, 66, 296-297 Gion (Ionescu George): 36, 139,255 Goethe, Johann Wolfgang: 75, 213, 231,290
 Goga, Octavian: 101, 115, 156, 157, 222, 257,266,314,334 Goldiş, Vasile: 238, 313 Golescu, Constantin (Dinicu): 185-186
 Golescu, Iordache: 186 Golescu, Radu: 186 Gorun, Ion: 115
 GOrres: 13 Goujon, Jean: 281 Grandea, Gr. H.: 12, 95 Grigorescu, Nic.: 118, 119, 281 Grigoriu, C.: 145 Grimm, fraţii: 95
                                                                                               H
 Hasdeu, Bogdan Petriceicu: 36, 67, 104, 209, 234 Hauptmann, Gerhard: 96 Heine, Henrich: 19, 117, 120, 139, 169-170, 320 Herz, A. D.: 115, 129 Hjalmar (pseudonim al lui Al.
    Antemireanu): 191 Hodoş, Constanţa: 145 Hodoş, Enea: 20, 290, 306 Hodoş, Iosif: 66
 Hodoş, Nerva: 22, 67, 185, 186, 259,189,291,292, 293 Hoffmann von Fallersbeben: 18 Hoffmannsthal, Hugo von: 231 Horaţiu: 246
 Hrisoverghi, Alexandru: 46, 52, 53, 59-62, 298, 299 Hristopol, Atanasie: 40
                                                                                                I
 Ibsen, Henrik: 69-71, 77, 231, 300, 301
 Ionescu de la Brad, I.: 29 Iorga, Nicolae: 259,316 Iosif, St. O.: 115,158, 179,257,315, 320,327, 337 Irwing, Henry: 77 Iser, Iosif: 284 Ivireanul, Antim: 67
                                                                                                J
 Jamik, Jan Urban: 20 Jaurâs, Jean: 312
347
                                                                                          K
 Keller, Gottfried: 18 Kirileanu, G. T.: 290 Klopstock, Friedrich Gottiieb: 102 Kogălniceanu, Mihail: 28, 29, 59, 60, 61, 62, 255 Krâlov: 40, 42, 51
                                                                                          L
 La Fontaine: 40,42,43,49 Lamartine, Alphons de: 59, 102 Lâurian, August-Treboniu: 66, 110, 299
 Lazăr, Gh.:41,44, 58, 132 Lăzărici, Ioan: 99,259 Lecca, C.: 281
 Lecca, Haralamb G.: 145,336 Lemaître, Jules: 192 Lemdnyi: 110 Lenau, Nicolaus: 118 Leonescu, V.: 145
 Lessing, Gothold Ephraim: 43, 165, 254 Lisippos: 281
 Locaman (fabulist arab): 49 Lovinescu, E.: 158, 257, 258, 326, 339, 342 Lucaci, V: 313 Luchian, St.: 281 Lupaş, I.: 126,177 Lupu, Ioan: 303
                                                                                          M
 Macedonski, Al.: 145, 154,205, 274 Macri, Panait: 145 Maeterlinck, Maurice: 130,302 Maior, Petru: 55,310 Maiorescu, Titu: 8, 21, 114-115, 202, 209, 267, 289, 290, 291, 292,293,307,343 Malla, I.: 145 Malonyai, Dezs6:135 Maniu, Iuliu: 149, 238,261, 313
 Manliu, Ioan: 257
 Manoliu, Radu (M. Răducanu): 290,
    294
 Marcu, Demetriu: 91, 93, 304 Maupassant, Guy de, 159 Mărculescu, C.: 145 Mândrescu, Simion: 121 Meyer, Elard Hugo: 136 Michelangelo: 281 Miclescu, I.: 145 Mihu, I.: 220,221,223 Minar, Octav: 209,210,211,212 Minulescu, Ion: 181, 267, 268, 316, 342
 Mirea, A. (pseudonimul lui St. O. Iosif şi Dimitrie Anghel): 101, 140,316 Miron Cristea: 317 Miron Românul: 148 Molidre: 38
 Moldovan, Gergely: 305,340 Molnar-Morariu, Ioan: 197,310 Mumuleanu, Barbu Paris: 40, 52-59, 298,299 MUnich, Andreas: 18 Munteanu-Murgoci, I.: 316 Murăraşu, D.: 290, 291 Mureşanu, Andrei: 14, 215
                                                                                        N
 Nădejde, Sofia: 173,174 Negruzzi, Costache: 26, 46, 50, 51, 59,60,62, 183,255, 288 Negruzzi, Iacob: 31,33,34,35, 145 Netea, Vasile: 289 Niculi, I.: 119 Nietzsche, Friedrich: 85 Nordau, Max: 79 Novalis: 17
                                                                                        O
 Obedenaru, Gh.: 67 Obradovici, Dositei: 40,41,45
348
Odobescu, Al: 23-25, 30, 166, 294-
    295
OHănescu-Ascanio, D. C.: 254 Onciul, Dimitrie: 126 Onişor, V.: 290 Oniţiu, Gh.: 306
                                                                                                P
Pann, Anton: 53,56 Panţu, G.: 115 Panu, G.: 193
Papadopal-Calimach, Al.: 26 Papiu-Ilarian, Al.: 66,299 Pătraşcu, Nicolae: 27,180 Perpessicius: 291, 292,293, 294 Pfeffel, Cristian Frederich: 18 Phidias: 281
Pitiş, Ecaterina: 158,264 Platen, August von: 18 Plutarch: 10 Polizu-Micşuneşti: 145 Pop, Vasile Gramen: 259 Popa, Mircea: 288, 290, 292, 296, 320
Popescu, I.: 36,297 Popescu, Nedea D.: 145, 146,173 Popescu, Spiridon: 269 Popovici, Iosif: 306 Popovici, Vasile: 107 Pom, Eugen: 307,321 Praxiteles: 281 Pumnul, Aron: 54 Puşcaraiu, Ilarion: 148 Puşkin, A.: 50
                                                                                               R
Racovifă-Sfinx, D.: 139, 253, 255, 338
Ralet, Dimitrie: 62            : v '
Ranetti, G.: 145, 267, 268,,342 Raţiu, Ioan: 306 Rădulescu-Codin, I.: 20 Rădulescu-Motru, C.: 112, 232, 233, .
    307,315
 Rădulescu-Niger, N.G.: 103, 145, 146
 Rădulescu-Pogoneanu, I. A.: 215, 292
 Rebreanu, Liviu: 341 Roman, Alexandru: 97, 197,305 Romanescu, Aristiţa: 128 Rosetti, C. A.: 115 Rosetti, D.R.: 145 Rosetti-Max, D.: 145,202 Roşea, Iuliu: 145,146 ROthscher, H.: 19 Rousseau, Th.: 282 Russo, Alecu: 62, 63,200-202, 323 Russu, Ioan: 44,45 Russu-Şirianul, I.: 91-93,304, 313
                                                                                           S
 Sadoveanu, Mihail,: 101, 112, 115, 147, 158, 173, 179, 188, 257,
    283,315 Sadoveanu-Evan, Isabela: 181 Sandu-Aldea, C.: 158, 180, 257,300, 302,316,322 Santorino, Elvira (pseud. al lui Al.
    Antemireanu): 191 Săulescu, Gh.: 41 Sârbu, Ion: 126 Schefer, Leopold: 18 Scheffel, I. V.: 18 Schiller, Friedrich: 19,62, 293, 337 Schlegel, Fr.: 19 Schlenter, Paul: 71 Schopenhauer, Arthur: 19,81 Schubert: 120 Scrob, Carol: 173 Scurtu, Ion: 215,316 Sevastos, D. O.: 20,290 Shakespeare, William: 76 Shaw, George Bemard: 75-90, 151, ; 152, 153, 303, 317, 320 Shelley, Percy Bysshe: 102 Sierikiewicz, Henryk: 208 "Simu, Anastase:2S0-2S2, 343 Sion, G.: 61
349
 Slavici, Ioan: 197
 Slătineanu, Iordache: 57
 Smara (Smaranda Gheorghiu): 202
 Sofocle: 130
 Solomon (regele): 81
 Soricu, I. U.: 158
 Speranţă, Th. D.: 103, 104,234
 Stavri, Artur: 113,283, 316
 Steiner, Rudolf:71 :
 Sturdza, D. A.: 66 Sudermann, Hermann: 301,302 Swift, J.: 80 Szendrei, Janos: 135
Şaguna, Andrei: 94, 110, 126, 148, 167, 175,310 Şeghescu, Iosif (Siegescu J6szef): 98, 110, 138,305,339, 340 Şincai, Gh.: 310 Ştefănescu, Cornelia: 303
 Tempea, R.: 197 Teodorescu, G. Dem.: 20,290 Teodorian, Caton: 316 Terry, Hellene: 77 Tieck, Wilhelm: 19 Tocilescu, Gr. G.: 20,290 Tolstoi, Lev: 208 Tomescu, V.: 145 Twain, Mark: 302
                                                                             U
Ubicini, Abdolonyme Honore: 28
Vaida-Voievod, Al.: 313 Vasici, Paul: 62 Văcărescu, Iancu: 50 Văcărescu, Ienăchiţă: 9, 55, 57 Văcăreşti (poeţii): 40 Vârgolici, Ştefan: 183 Vecerdea, Nicolae: 220-223, 232, 236,241-145,248,249,325,327 Veniamin Costachi: 45 Vereşciagin: 282 Verhaeren, Emile: 231 Vermont, Nic.: 281 Verona, A.: 281 Verrochio: 281 Vigny, Alfred de: 102 Vischer, Peter: 281 Vlahuţă, Al.: 115,209,234,269 Vulcan, Iosif: 157
                                                                                  W
Wagner, Richard: 77, 120 Wemer, Zacharias: 188 Wieland, Christoph Martin: 19, 169, 178
Wilde, Oscar: 75,151
 Ţichindeal, Demetriu: 40, 41, 42-45, 298 Ţincu, N.: 145
 Zamfirescu, Duiliu: 115 Zweig, St: 231
                                                    CUPRINS
                                                                          PREFEŢE (1902-1912)
Prefaţa (la voi. M. Eminescu, Opere complete, I,
     Literatura populară)...............................    7 (290)
Prefaţă (la voi. M. Eminescu, Poezii postume, ediţie
     nouă, 1908)........................................      22(292)
Prefaţă (la Al. Odobescu, Opere complete, voi. I).......    23  (295)
Prefaţă (la voi. Ion Ghica, Scrisori către Vasile Alecsandri,
     voi. IV „suplimentar", B.p.t., 1905)...............    26  (297)
Prefaţă (la voi. Ţichindeal, Asachi, Donici, Fabide alese).. 40 (299)
Prefaţă (la voi. Mumuleanu, Hrisoverghi, Cuciureanu,
     Scrieri alese, 1909)...............................    52  (299)
Prefaţă (la voi. Momente culturale de Ion Bianu)........    64  (300)
Prefaţă (la voi. „Henric Ibsen, Ziua învierii, Epilog
     dramatic în 3 acte“)...............................    69  (301)
                                                                       DIN PERIODICE (1910)
Un spirit contimporan: George Bernard Shaw..............    75  (303)
Rusu-Şirianulşi D. Marcu. O pagină comemorativă...          91  (304)
                                                                                                         Viaţa literară (I). în amintirea lui Creangă. De ce este Creangă atât de popular. Excursia scriitorilor în
     Bucovina. Ce s-ar putea face Ia noi................    94  (304)
Catedra de limba română.................................    97  (304)
Viaţa literară (II). Scriitor şi artist. Tendinţele de azi.
     Proza artistică şi proza cu tendinţi. Poeţi adevăraţi
     şi virtuoşi ai formei. Cerna....................... 100 (306)
Viaţa literară (HI). Cărţi cari nu trebuie să se citească.
     Humor şi pornografie. Un soi de reviste glumeţe.
     Ale noastre........................................ 103 (306)
Trecut şi actualitate................................... 108 (307)
 Viaţa literară (IV). Scriitorii şi problemele sociale.
      O manifestare cu izbândă a scriitorilor. Un critic
      grosolan şi zăpăcit Casa scriitorilor. Carte nouă.... 111 (307)
 Viaţa literară (V). Un nou jubileu Maiorescu. Spiritul sectar al serbării. Ardelenii îşi fac datoria. încercările literare ale unui financiar distins.în căutarea
      marilor talente....................................... 114(307)
 Viaţa literară (VI). Literatura şi artele. Sculptura şi pictura. Muzica şi literatura populară. Viaţa în
      asociaţii............................................ 118(308)
 Cercul românilor de peste munţi............................ 121 (308)
 Viaţa literară (VII). De ale noastre. Ardelenii şi cultura noastră. Avem literatură şi n-avem oameni de ştiinţă. în căutarea unui istoric.
      Reflexiuni........................................... 124(308)
 Viaţa literară (VIII). De-ale teatrului. Două teatre, doi directori. Literatura dramatică originală.
      O piesă a lui Zaharie Bârsan. Succesele artistei
      Olimpia Bârsan....................................... 128 (311)
 Viaţa literară (EX) Darul oratoriei la români. în România. \
      La noi în Ardeal. în contra retorismului în artă.
      Pericolul frazeologiei în literatură................. 131 (311)
 Viaţa literară (X). Lipsa de lucrări etnografice. Monografiile „Tribunii41. Cum lucrează ungurii.
      Un program de orientare pentru adunarea de
      material. Muzeul etnografic din Bucureşti............ 134 (314)
 Foileton şi foiletonişti.........................,............. 138 (314)
 Viaţa literară (XI). în contra unui critic zăpăcit.
      Mai suflă, mă? Reviste flecăreţe. Reorganizarea
      „Cumpenei"........................................... 141 (315)
 Scriitorii noştri dramatici............................... 144 (316)
 Scrisoare către noul Arhiereu.............................. 148 (317)
 Socialistul de paradă......................................  151 (317)
 La „Luceafărul". Articol inaugural........................ 156 (318)
 Viaţa literară (XII). Erori de tipar. Câteva rectificări.
      Sărmanul corector. între ziarist şi literat..........   161(319)
 Viaţa literară (XIH). Bunii noştri paşoptişti! O greşeală a Junimei. Lipsa de cultură clasică. Nu avem romanişti. Modernismul în învăţământ...................... 165 (319)
352
                                                                                                             Dări de seamă (I). H. Heine, „Amintiri duioase sau
     memoriile domnului de Schnadelewopski“............. 169 (320)
                                                       Viaţa literară (XIV). O faptă a editorilor. Cine sunt editorii noştri. Reclama. Contracte şi învoieli.
     Un proces cu Minerva............................... 171 (320)
                                                                                                              Pagini polemice Un indulgent biograf al „Telegrafului".
                                                                                                                   Realitatea tristă. Moţoc nu are cap. De-aş fi
     romancier!......................................... 175 (320)
                                                       Viaţa literară (XV). Ce fac scriitorii vara? Cărţi şi reviste. O nouă fază a unei vechi reviste.
     O supărare......................................... 179 (321)
                                                       Dări de seamă (II). Cervantes de Saavedra (M.de),
                                                          „Don Quijote de la Mancha“. Viaţa şi aventurile lui,
     Bucureşti, 1910.................................... 182(321)
                                                       Dări de seamă (III). Const. Golescu, „însemnare a călătoriei mele“, făcută în anul 1824,1825 şi 1826,
     Bucureşti, 1910.................................... 185 (322)
                                                       Viaţa literară (XVI). Ce este ghinionul? Ghinionul în literatură. Dl. Ion Adam şi ghinioanele din ultimul
     d-sale volum de schiţe, „Cu aripi tăiate".......... 187 (322)
                                                       Viaţa literară (XVII). Moartea unui critic de talent.
                                                          Dl. Anghel atacat de un ziarist. Care trebuie să ne
     fie atitudinea faţă de o revistă provincială?...... 191 (323)
Presa noastră naţională................................. 196(323)
                                                        Viaţa literară (XVIII). Popularizarea lui Alecu Russo.
                                                          Prefaţa d-lui Gh. Bogdan-Duică. Cum se scriu
     biografiile contimporanilor........................ 200 (323)
                                                       Viaţa literară (XIX). Un „Vrea curent" modernist. Propagandă artificială. Răspuns la adresa:
     Bartha Miklos-utcza, Kolozsvăr..................... 204 (323)
                                                       Viaţa literară (XX). Diletantism şi negustorie.
                                                          „Eminescu comemorativ". „Filosoful Conta".
     O pagină simpatică din tinereţele lui Conta........ 208 (324)
                                                       Viaţa literară (XXI). Fecunditatea scriitorilor noştri.
     Scris-a Eminescu puţin? Manuscrisele lui Eminescu şi literatura eminesciană de azi. Necesitatea unei editării a fragmentelor lui dramatice.............. 213 (324)
353
 Viaţa literară (XXII). Imbecilul literar. Oamenii de lux în literatură. Oamenii normali şi nevropaţii.
      Faimoasa răutate a criticului....................... 216(325)
 în jurul Societăţii teatrale. Un epilog.................. 220 (325)
 Viaţa literară (XXIII). Ce te îndeamnă să scrii? Situaţiile sociale şi productivitatea scriitorilor. Moştenirile
      şi scriitorii. Izvoare secate........................ 224(325)
 Viaţa literară (XXIV). Iarăşi ziarele şi literatura. Critica de reclamă a ziarelor. Cum colaborez eu, fără să ştiu, la „Mişcarea" din Iaşi. Despre popularitatea
      scriitorilor........................................ 228(326)
 Viaţa literară (XXV). O toamnă fără rod. N-avem o revistă săptămânală. Condiţiile pentru a o putea face.
      Sacrificiile unor amatori. Sărmanul Bilciurescu!.... 232 (326)
 Condotieri mărunţi....................................... 237 (326)
 Societatea teatrală, Ilustrul Vecerdea şi subsemnatul.
      O chestiune de competenţă........................... 241 (327)
 Viaţa literară (XXVI). Humorul lui Coşbuc. Darul de povestire al poetului. Coşbuc şi Vecerdea. Ce-a păţit
      Coşbuc în Sicilia. în vacanţa de vară............... 246 (338)
 Viaţa literară (XXVII). Criticii noştri dramatici de astăzi. Criticii încetaţi din viaţă. Racoviţă-Sfinx.
      Condiţiile unei critici dramtice serioase........... 253 (338)
 Viaţa literară (XXVIII). „Plagiatul14 d-lui Lovinescu.
      Antologiile şi literaţii noştri. Manualele din anul acesta. Se cere o bună carte de istoria literaturii
      române.............................................. 256 (339)
 Fumegă putregaiul........................................ 260 (339)
 Bocete literare.......................................... 264 (341)
 Viaţa literară (XXIX). Cum se „distrug” scriitorii între dânşii. Cazul Minulescu-Ranetti. Cazul Gârleanu - „Viaţa Românească”. Opera insectelor
      rahativore Ceea ce nu se poate distruge............. 267 (342)
 Viaţa literară (XXX). Două probleme de actualitate: „Inutilitatea criticei" şi revistele literare
      „cu program"........................................ 272 (342)
 Viaţa literară (XXXI). Farmecul tiparului. Autosugestiunea începătorilor. Grandomania din lipsă de talent şi de cultură. Vinovăţia încurajărilor................... 276 (342)
354
Muzeul A. Simu........................................... 280(343)
Viaţa literară (XXXII). Apropieri |i senine de armonie.
      Concentrare în jurul unei idei. începuturi fagăduitoare.
      O întrelăsare vinovată. Slăbirea entuziasmului.
      Eterna stagnare.................................... 283 (343)
Note şi comentarii....................................... 287 (343)
Indice de autori......................................... 345
Coperta: Eugen Ciucă
                                                                               Editat cu sprijinul Autorităţii Naţionale pentru Cercetare Ştiinţifică ISBN 973 - 7934 - 86 - 5 Tiraj 100 ex.
ILARIE CHENDI
                                                       SCRIERI
                                                            IX
                                                   Ediţie, note şi comentarii de
                                                     DUMITRU BĂLĂEŢ Şi
                                                        IONSPĂTAN
^iViT 1802665
                                    ACADEMIA ROMÂNĂ FUNDAŢIA NAŢIONALĂ PENTRU ŞTIINŢĂ ŞI ARTĂ Bucureşti • 2006