ILARIE CHENDI
SCRIERI III
Ediţie,   note şi comentarii
de
DUMITBU BĂLĂEŢ
SCRIITORI ROMÂNI
EDITURA MINERVA Bucureşti, 1990
FOILETOANE (1904)
DREPTUL CRITICEI
Profesorul Adolf Bartels, mult apreciat de generaţia tinără pentru cartea sa despre istoria literaturii germane în secolul XIX, răspunde, prin un studiu temeinic asupra drepturilor şi datoriei criticei, la multele atacuri ce mai cu seamă scriitorii evrei au îndreptat împotriva lui. Noua scriere a lui Bartels, intitulată Kritiker und Kritikaster, cuprinde cîteva teorii, expuse mai popular, vrednice a fi cunoscute şi la noi, unde, în mic, se petrec aceleaşi fenomene în viaţa literară ca în Germania şi se ivesc aceleaşi erezii în privinţa rolului criticei din gazete şi reviste.
Voi parafraza deci, în loc de altă prefaţă programatică, un capitol din cartea lui Bartels.
Pentru a stabili dreptul de a critica orice product literar, adică de a examina totul, condamnînd ce e rău şi recomandînd ce e bun, autorul se întreabă: pentru cine creează poetul sau artistul în genere?
Pentru sine numai nu produce nimeni. Fiecare scriitor simte satisfacţia sufletească în timpul creării,, dar în gîndul său nu uită niciodată publicul. Ba mai mult. Poetul nu vrea numai să ridice publicul spre sine, să-1 edifice sau să-i facă educaţia estetică, el vrea de-a dreptul să-i impună felul său de-a vedea lumea, să-i ,.octroeze" personalitatea sa. Şi asta nu este, în fond, o ambiţie deşartă, o vînătoare după aplauze, ci o necesitate, o lege a naturei căreia orice om îi este supus, deoarece viaţa înseamnă tocmai a produce efecte.
O dată stabilit că poetul caută apropierea sa de public — producerea de emoţii cît mai puternice şi cucerirea cit mai multor suflete — reacţiunea acestor suflete, opusă mijloacelor de cucerire, nu va mai părea nefirească. Poetul ajunge răspunzător pentru opera sa, ca orice om pentru faptele sale. El
■se poate face vinovat de grele rătăciri estetice şi morale, şi publicul trebuie să stea la sfat şi să osîndească sau să încurajeze.
Critica e astfel o datorie.
Mulţimea condamnă sau aprobă în cuvinte puţine. „Inii place" sau „nu-mi place" sînt formulele cele mai obişnuite in limbajul critic de toate zilele. Iar criticul literar se razimă pe acelaşi fundament elementar, cu vecinicul său drept de a vedea lumea cu ochii săi proprii şi a protesta în contra celor ce vor să-i impună o lume străină. El opune deci personalităţii poetului individualitatea sa. Cum însă criticul îşi tipăreşte opiniile, răspunderea lui e mai mare, căci el nu se poate mulţumi cu simple sentinţe, ci dovedeşte că a înţeles opera poetului, înşirînd motivele pentru cari „îi place" sau „nu-i place" — o chestie de talent înnăscut, de cultură şi de experienţă.
Cu cît literatura ia o dezvoltare mai mare, cu atît rolul criticului e mai important şi datoriile lui mai multiple. EI e un fel de veghetor, călău, dacă vreţi, al literaturei, şi în loc de a se ocupa exlusiv de ce e mare, trebuie să-şi îndrepte adeseori atenţia asupra tuturor celor mici, ca ei să nu copleşească, să nu compromită ce e mare şi frumos. în munca asta, oricît dezgust l-ar cuprinde uneori, trebuie să persiste cu deplină conştienţiozitate, căci serveşte arta, neamul şi omenirea.
Iată cazurile mai dese în cari criticul trebuie să intervină eu opiniile sale:
1. De cîte ori un poet adevărat publică o lucrare slabă, i se va spune adevărul, fără nici o cruţare şi fără considerare la operele lui de mai înainte. Cu cit poetul e mai talentat, cu atît mai multe învinuiri va putea să suporte.
2. Cînd un poet fără valoare produce o operă de epigon, se va cerceta mai întîi dacă nu este un plagiat, deoarece predispoziţiile de plagiare ale epigonilor sînt foarte pronunţate, în adevăr, epigonii nu trebuie prigoniţi, deoarece, fără a adăuga ceva bun la literatură, în timpuri de decadenţă, tot ei reprezintă demnitatea şi nivelul artei.
3. Cînd se publică o lucrare cu tendinţe vădit subversive, criticul cercetează cu de-amănuntul dacă tendinţele sînt în adevăr alese aşa fel ca să constituie un atentat la bunul gust, la principiile de frumos şi adevăr şi dacă ele nu au temei in viaţa însăşi, ci sînt mai mult o flaşificare a acesteia. A
8
combate cu măsură tendinţele constatate depinde de temperamentul criticului.
4. Neîndurat trebuie să fie criticul faţă de artiştii senzaţionali. Asemenea artişti uzează de mijloacele artei nu pentru a înfăţişa stări reale din viaţă, ci pentru a produce efecte cît mai puternice, exagerînd, simulînd şi minţind, fără a cunoaşte margini. în fond, ei sînt nişte şarlatani, vînători de succes. A-i demasca în toate împrejurările este o datorie, „iar cînd mai cochetează şi cu decadentismul, cum adeseori se întîmplă în anii din urmă, trebuie ţintuiţi la stîlpul infamiei".
5. Fără nici o cruţare îşi exercită oricine datoria de critic faţă de artist ul-negustor. De aceştia sînt mulţi printre scriitorii dramatici, oameni cu oarecare abilităţi tehnice, cari ajung stăpîni pe scenă şi o terorizează. (Aviz domnilor Lecca şi Leoncscu-Duţu!)
6. Pentru diletanţii grandomani (de nu s-ar simţi prea mulţi atinşi!), criticul are oriclnd dreptul de a întrebuinţa biciul şi a-i scoate din Parnas. Ironia şi dispreţul sînt arme cinstite şi potrivite pentru cele trei cazuri din urmă. Se va face uz de ele în măsură ce poetastrul a ştiut prin apucături neiertate să se avînte la o situaţie pe care nu o merită. Negreşit că şi tăcerea este o armă.
Dreptul şi datoria criticului astfel expuse, rămîne o chestie importantă de discutat: pînă la ce limită poate să fie criticul personal ?
A fi personal înseamnă a insista mai mult asupra însuşirilor individuale ale autorului, dînd o mai largă dezvoltare caracterului, decît operei lui. Foarte multă lume ezită a-i zice idiotului pe nume, pe cînd nu e mai puţin nobil dacă îi vei numi cartea idioată. Opinia lui Boileau merită să fie citată şi aici: „.Papelle un chat un chat et Rollet un fripon /"
Bineînţeles, nu poate fi vorba niciodată de altceva decît de autor, de caracterul lui public, iar omul privat, cu viaţa lui intimă, trebuie respectat. Orice mijloc de condamnare, ironia cea mai nemiloasă la adresa cărţii sunt îngăduite, îndată ce însă criticul trădează că ştie despre autor mai mult decît îi spune lucrarea de care vorbeşte, cuvîntul lui începe a fi ofensă personală; el încetează a fi critic de artă şi se coboară la un rol deplorabil de flecar, ponegritor, pas-quilant.
Există o singură excepţie, cînd poţi recurge la informaţiuni particulare împotriva unui artist, şi anume, cînd ţii să dove-
9
deşti că a ajuns la glorie sau la succese vremelnice pe o cale neleală. Oameni cari se înconjură de elice, corup ziare, mi-tuiesc prieteni, uzează de sprijinul ocult al damelor etc. sînt pungaşi periculoşi în republica literară şi cine-i prinde îşi ciştigă merite.
La noi găseşti dese tipuri pe care nu le poţi judeca decît urmărindu-le pas cu pas şi viaţa lor intimă.
După părerea lui Bartels nici nu poate exista o altă critică decît personală şi subiectivă. Totdeauna criticul îşi prezintă personalitatea sa, ca o garanţie pentru adevărul celor spuse. El singur, ca individ, pronunţă o judecată critică şi depinde de ceilalţi indivizi dacă se alătură sau nu la judecata lui. De aceea nici nu există o critică ştiinţifică, nici măcar ca ştiinţă aplicată, ci pur şi simplu opinii, ce se impun de cîte ori se pronunţă de oameni cari posedă calităţile de critic născut: talent, cinste şi cultură literară.
Dacă asupra acestor puncte înţelegerea între poeţi şi critici ar fi mai mare, o mulţime de supărări le-ar răminet* cruţate. Lăsînd criticei toate drepturile ei, literatura nu poate să păgubească şi adevăraţii artişti nu vor putea niciodată să cadă victime, nici în cazul cînd critica e greşită.
„Niciodată — zice Hebbel, citat de Bartels — artistul adevărat n-a încetat să lucreze fiindcă se vedea depreciat; dar nici n-a făcut pe îngîmfatul şi curagiosul cînd s-a văzut îngrămădit de succesul fără margini. Poeţii cari se cred striviţi cînd nu li se acordă vreun premiu se aseamănă celor din satirele lui Horaţiu. Trebuie însă să le umbli în voie, căci altfel ei se grupează cu toţii în jurul vreunui jurnal, caută să distrugă ce e puternic, să laude tot ce-i infam, căci aceşti refuzaţi sînt geniali în organizarea de elice, sînt neîntrecuţi în întemeierea de cumetrii şi sînt cu mult mai periculoşi pentru poezie decît greşelile academicianilor"...
O parte din articolele mele viitoare vor dovedi cît de mult se potrivesc cuvintele lui Hebbel şi la noi.
ST. O. IOSIF
„In vremea noastră, cînd viitoarea curentului materialist cuprinde tot mai mult sufletele, este necesar, cred, să ne oprim atenţiunea asupra tuturor acelora cari prin munca lor se opun acestui curent. Vorbesc, natural, de muncitorii intelectuali, de scriitorii cari nu se lasă tîrîţi de interesele egoiste, ci pînă şi în vremurile cele mai grele ridică steagul idealismului şi cheamă sub el pe toţi cîţi se mai pot însufleţi de idei măreţe, de porniri nobile.".
Astfel îşi începe d. 1. Bianu darea sa de seamă, făcută de Academia Română, asupra ultimului volum de poezii al lui St. O. Iosif (Poezii, 1901 — 1902, Editura Socec). Şi cu aceste cuvinte voi deschide şi eu la acest loc 1 o serie de figuri literare (titlu compromis, dar cel mai potrivit), căutînd a înfăţişa cetitorilor pe cîţiva din scriitorii noştri, aşa cum îi cunosc şi înţeleg, fără pretenţia de a spune asupra lor cu-vîntul cel din urmă şi cel hotărîtor. A fixa definitiv locul unui poet în ierarhia scriitorilor e o operă pe care trebuie s-o săvîrşească condeie mai oţelite. Noi, ceşti mici şi zavist-nici, cei pururea hărţuiţi şi hărţuitori, nu avem decît păreri absolut şi intenţionat individuale; ne redăm impresiile do-bîndite după cetirea cu luare-aminte a operei sau chiar după cunoaşterea personală a autorului. Acest fel de critică, fără a fi ştiinţifică, îşi are rostul său, căci, făcută cu totul dezinteresată, este totdeauna un răsunet just al timpului şi va servi vreodată ca material cercetătorilor viitori, pentru cari părerile contimporanilor vor putea fi destul de preţioase.
D. Bianu semnalează mai sus existenţa unui curent idealist în literatura mai nouă, socotind pe Iosif printre reprezentanţii acestei direcţii. „Idealism" e, poate, o noţiune prea
1 E vorba de foiletonul Voinţei.
11
vagă. In realitate nu e poet care să nu viseze un ideal. Şi tocmai la noi se face paradă cu avinturile nobile. Idealişti sînt toţi decepţioniştii cari îşi cîntă avinturile sfărîmate; sînt toţi optimiştii cari îşi răsfaţă lira cu nădjede în viitor sînt toţi adoratorii naturei cari reuşesc să dea un lustru de lirism versurilor lor. Pînă şi rătăciţii, cari în numele unor idei moderne, pe cari nu le înţeleg şi le imită papagaliceşte şi lucrează cu tendinţe distrugătoare de idealuri, se numesc idealişti.
Cred însă că e vorba de o formă specială de idealism în poezia noastră, de o direcţie de luptă şi stăruinţi pentru readucerea inerederei în însuşirile sufleteşti ale neamului nostru-Şi sub acest raport e socotit şi Iosif printre idealişti. Iar d. Bianu are dreptate.
în zadar. Oricît ar oscila un talent la începutul dezvoltărei sale, oricît s-ar lăsa să fie influenţat de lectură străină san de un mediu mai mult sau mai puţin prielnic, dacă este un, talent original, el se desface treptat de toate şi, in afară de darul său, nu-i mai rămîn decît legăturile de rasă şi toată bogăţia de amintiri înregistrate. Iar dintre toţi tinerii noştri poeţi, Iosif singur întruneşte cele trei calităţi principale cari'caracterizează talentele'adevărate: legături distincte cu viaţa neamului său, cunoaşterea trecutului literar şi istoric al acestuia şi putere originală de a crea.
Leagănul copilăriei lui Iosif este Braşovul, unde tatăl său, de-aproape înrudit cu scriitorul şi academicianul Ga-vriil Munteanu, a fost timp îndelungat directorul liceului român. O spun aici, spre a împrăştia pentru totdeauna insinuările acelor nebuloşi detractori cari, fără a-şi putea dovedi originea românească măcar pînă în prima generaţie ce i-a precedat, prezintă pe Iosif ca pe un venetic de cine ştie ce seminţie semită. Dar o mai amintesc şi pentru că originea, lui, Braşovul, acest cuib vechi de cultură românească, oraşul cu disciplină socială, cu atmosfera rece şi sănătoasă de munte,, cu acel cult pentru tradiţii şi trecut şi cu credinţa nestrămutată în puterea neamului, explică multe din calităţile poetului nostru.
E ceva aspru, ceva dîrj şi pornit în toatăfiinţa lui viguroasă.
Tînăr, de abia 28 de ani, Iosif are astăzi o reputaţie pe care n-o întrece decît aceea a domnilor Coşbuc şi Vlahuţă. Şi popularitatea şi-o datoreşte numai talentului său, ale cărui fructe sînt depuse în trei volume de poezii şi alte trei de traduceri.
întîiele lui poezii apar în Vieaţa d-lui Vlahuţă, într-un timp cînd, printr-o extraordinară reclamă de ziare, ieşeau Tînd pe rînd volumele lui Radu Rosetti, poet acum naufragiat, şi cînd d. Hasdeu introducea cu mult aparat poezia cea rece şi afectată a lui H. G. Lecca. Aceşti doi se menţin în opinia publică pînă ce Iosif urcă tribuna Convorbirilor de sub direcţia d-lui Bogdan. Prin volumul său Patriarhale, stîrneşte o bucurie generală în presă şi la toţi cîţi, cu atîta dreptate, se plîn-geau de lipsa unei note originale în poezia contemporană.
Şi cauza bucuriei recenzenţilor n-a fost numai manifestarea însăşi a talentului, ci faptul că s-a găsit un public ca să-1 îmbrăţişeze, să se declare pentru o direcţie atît de simplă şi de firească, să se inspire din toate acele figuri blînde şi patriarhale, din toate acele pastele şi icoane frumoase de pe pămîntul ţării româneşti, zugrăvite de poet într-o limbă curată şi melodioasă. E un moment simpatic acesta. A primi cu atîta căldură pe un evocator al trecutului înseamnă că mulţimea îşi mărturiseşte predispoziţiile sale sufleteşti, dragostea sa pentru caracterul naţional romantic al poeziei.
Forma uşoară a poeziei populare, întrebuinţată de Iosif, a contribuit mult la cucerirea opiniei. Şi poezii ca Doina sau ca următorul Cîntec vechi s-au răspîndit foarte repede:
Codrule, stăpînule, Codrule, bătrînule, Mişcă-ţi tu poienele Şi-ţi ridică genele De priveşte pînă-n zare: Nu s-arată şir de care, Şir de care ferecate, Scîrţîind împiedecate, D e -angarale -mpovărate, De neferi înconjurate?
Codrule, stăpînule, Codrule, bătrînule, Scutură-ţi tu pletele Să s-adune cetele: Cetele haiducilor, Spaimele răscrucilor, Să răstoarne carele, Să desfunde lăzile, Să-şi împartă prăzile...
12
13
Într-un volum de poezii populare adunate de Eminescu, am publicat şi cîteva versuri inedite cu motive populare şi poveşti versificate ale acestuia. Şi e uşor de constatat cît de mult se apropie Iosif de Eminescu în îmbinarea poeziei culte cu cea populară, cît de mult se nizuiesc amîndoi la readucerea poeziei la dreapta ei obîrşie. In poezia noastră populară zace tezaurul cel mare de motive poetice, atît în elementul liric, cît şi în cel epic, tezaur ce-şi aşteaptă măiestrul ca să-1 descopere, să-1 dezgroape şi să-1 cureţe, dîndu-i cu mînă măiastră meritata strălucire. Pe acesta se poate răzima viitorul poeziei noastre. Iată direcţia în care viitorul mare poet se va putea afirma.
Va fi acesta Iosif sau altul?
Afară de asta, Iosif mai are un ciclu de sonete adresate tinerilor cîntăreţi contimporani. Sonetele lui sînt o adevărată mărturisire de credinţă de felul cum înţelege arta poeziei, cu fondul puternic, răzimat pe: dragostea de lege şi dotară şi pe eternele aspiraţii ale neamului. ..
Iată idealismul lui Iosif, mărturisit cu consecvenţă de la întîia sa lucrare literară mai mare, traducerea Apostolului lui Petofi, în care a turnat o parte din entuziasmul său pentru idealurile poporului pînă în ziua de astăzi.
Cîntăreţ al rasei sale, protest viu în contra palizilor muzageţi străini, Iosif nu este un idealist sectar, un şovinist, care să facă zgomot în jurul său, ca anumiţi scriitori de piese teatrale.
Nu este, mai ales, un frazeolog şi făcător de ode ocazionale, cum sînt toţi invîrtitorii de cuvinte mari şi elastice, ci ideea naţională în versurile sale găseşte expresia artistică şi sinceră, fără a trece marginile bunului-gust.
Ei, dar adversarii îi vor căuta tocmai aici slăbiciunea. Vechiul cîntec: poeţii naţionali nu sînt artişti, nu încearcă toate acele emoţiuni cari vibrează în coardele cele mai delicate ale artistului şi dau poeziei pecetea eternităţii. Ei, desigur! Iosif, care a înţeles şi tradus cu atîta măiestrie pe cei mai mari şi mai subtili poeţi străini, pe complexul Heine, ca şi pe subtilul şi rafînatul Verlaine, şi, în afară de baladele şi sonetele sale, a mai scris cîntece de cel mai curat lirism — Iosif n-o fi artist.
Ciudaţi mai sînt şi apărătorii artei pure în literatura noastră!
ION GORUN
Anul trecut au apărut două volume de literatură, versuri şi proză, sub iscălitura d-lui Ion Gorun.
Răsfoiesc ziarele din cîteva luni după apariţia acestor scrieri, caut în sumarele revistelor eminente şi ale celor efemere, dar nu aflu nici o urmă de răsunetul produs în public.
Unde a fost distinsa noastră critică, unde soborul de cronicari literari, cari secretează atîta înţelepciune şi venin, cînd stau la judecată asupra unei cărţi ce-a îndrăznit a se ivi sfioasă prin vreun colţ de vitrină?
Tăcere adîncă. Iar cauza?
Gorun nu e deloc popular. Fire pornită spre negaţiune continuă, cum să fie el iubit de aceia pe cari îi loveşte ? Scriitor a cărui forţă în mare parte este polemica ironică, cum era să i se ierte ironia? „Spînzuraţi pe critici, daţi-i afară din societate căci o blasfemează" — aşa strigau odată cîţiva poeţi năpăstuiţi din Germania... Soarta tuturor polemiştilor!
Din volumele aceste lipsesc multe din scrierile lui Gorun. Lipsesc înainte de toate cronicile pe care le-a scris în Adevărul, în Fîntina Blanduziei şi în Vieaţa. Aici biciuie, taie şi arde, poate şi pe nedreptul uneori, dar e în elementul său. Biciuie marele vinovat, care este mai nemuritor decît frumosul şi adevărul — nemărginita prostie omenească. Loveşte în nemurirea convenţională a literaţilor oficiali. Parodiază pe marii esteţi la ordinea zilei şi pe micii şi pretenţioşii lor ucenici. Zgîlţîie de zulufi pe cîţiva ovreiaşi cari i se încurcă în cale. Şi nici femeia, femeia română, nu rămîne cruţată. Intr-un articol se declară pentru teza lui Tolstoi din Sonata Kreutzer :
— Non, ce n'est pas une femrne, c'est une chienne, une ignoble chienne
14
15
Cum era ca asociaţia asta de nemuritori, de esteţi, de ovreiaşi şi de femei, cari alcătuiesc elita noastră literară şi se adăpostesc în presă, să-1 primească cu imnuri şi cu ramuri de finic ! ?
Dar mai e un motiv. Gorun a scris un roman, Frate de dincolo, din care n-au ieşit decît vreo 13 foiletoane, suficiente însă pentru a lămuri cîteva convingeri ale autorului. Aici atacă o chestiune îndrăzneaţă: raporturile românului ardelean cu fraţii săi de dincoace şi cu celelalte neamuri mai mult sau mai puţin asimilate. E cu totul covîrşit de teoriile sociale ale lui Eminescu, privitoare la păturile suprapuse, iar teoriile aceste nu sînt şi nu vor putea deveni încă populare în presa noastră. Cei ce le reprezintă riscă, deocamdată, a vedea o cohortă de adversari împotriva lor. Cîţi nu o vor mai păţi ca Gorun!
Dar de ce, în cazul de faţă, n-au sunat măcar glasuri de protestare? Unde erau cel puţin acei cerberi ai presei cari, afectînd un dispreţ suveran pentru tot ce e vanitate şi lumină, rămîn anonimi şi „stau la pîndă tupilaţi, ca zăvozii. cei turbaţi", ca să muşte hoţiş, cînd n-au puterea morală de a se năpusti pe faţă ?
Iarăşi tăcere. O tăcere elocventă însă.
Gorun e şi ziarist, o figură vînjoasă printre fruntaşii reprezentanţi ai presei cotidiane. E neîndurat faţă de confraţii săi, fie ei prea laşi sau fie prea curagioşi. Nici o vrabie nu se rătăceşte cu dinadinsul prin ghearele uliului. Confraţii au văzut pe Gorun cum a pedepsit pe Chiţibuş pentru „rechinii urlători" şi au preferit să-şi ia generoasa lozincă de tod-schweigen!
Să tacă deci! O operă de valoare nu se distruge ignorînd-o.
*
Deschizînd Insă volumul de versuri, nu mai întîlneşti firea asta combativă. E linişte de mormînt acolo şi o atmosferă mocnită. Parcă ai intra în casa rece şi simplă a unui filosof, care raţionează asupra zădărniciei vieţii.
Să fie gîndurile aceste caracteristice pentru orice luptător de seamă? Să fie oare eterna soartă a sufletelor distinse, cari speră mult, se ridică prea sus, se frămîntă zadarnic şi — obosite — recad în starea de resemnare ?
Mulţi din luptătorii cu condeiul, din agitatorii de idei, se pot asemăna cu acei actori de frunte cari-şi joacă cu măiestrie rolurile cele mai mari pe scenă, distrează şi instruiesc
o lume de gură-cască, iar acasă îşi plîng mizeriile nesfîrşite, dezbrăcaţi de toate fasturile teatrale. Numai aici se simt iarăşi oameni, cînd nu mai trăiesc jertfindu-se pentru mulţime. Lacrima e mai sinceră cînd o verşi între cei patru pereţi ai casei tale, nevăzut, neştiut şi neaplaudat de nimeni.
Versurile aceste ni-1 arată pe Gorun în intimitatea vieţii lui, în acea epocă a tinereţii pline de iluzii şi de palate clădite în aer, cînd cea mai mică decepţie smulge coardelor simţirei cîte un acord de tristeţă. E starea de susceptibilitate, cînd ai tendinţa de a generaliza răul cel mai mic ce ţi se întîmplă, de a toarce, cu mintea neliniştită, ginduri negre fără sfîrşit.
Aproape fiecare din versurile lui Gorun cuprinde o re-flexiune. E critic uneori şi aici. în tot cazul e mai mult cugetător, om învăţat care caută să dezlege probleme, decît poet. Iar gîndurile lui, cînd adinei, cînd elementare, se leagă în următorul fir:
Omenirea e o turmă, care-şi trăieşte viaţa de instincte, dueîndu-şi tăcută jugul soartei, fără nici o încercare de a-1 scutura, fără a se şti pătrunde de „lumina adevărului", în lumea asta toate vietăţile îşi găsesc locşorul fericit: poeţi, broaşte, maimuţe şi soboli. Aici pînă şi licuriciul e o lumină mare.. . spre înserare. Nefericiţi sînt numai cei ce scrutează rostul acestei vieţi, căci ei văd cum „stăpînul durerii" dă fiecăruia cîte o parte din suferinţă şi, ca un blestem, îl goneşte în lume, lăsîndu-1 să se zbată, să alerge după visuri sterpe, ca la sfîrşit să se convingă că „numai mormîntul nu te minte".
Un popas pentru fiecare din drumeţii aceştia oferă numai iubirea, o floare întîlnită într-un cîmp de bălării. Cînd n-o mai ai, nu-ţi mai rămîne decît ironia şi chinuitoarea amintire a nădejdilor apuse.
în tot lanţul acestor idei nu este nici o verigă nouă. Sînt gîndurile curente ale tuturor poeţilor pesimişti şi au fost exprimate în literatura noastră. Variaţia este numai în felul exprimării lor. Gorun e rece şi laconic cînd şi le îmbracă în haina versului şi e blînd şi duios numai cînd îşi cîntă „sfînta dragoste curată":
Cum aş putea, cum aş putea Să mi te smulg din minte, Din inimă să mi te smulg, Să fim ca mai-nainte.
16
17
Un nume numai tu să-mi fii Şi eu ţie un nume, Să nu se-ncrucişeze-n veci A noastre căi în lume.
Nenorocire să nu poţi
Să nărui peste mine ;
Şi eu cu gîndul liniştit,
Să pot să-ţi vreau tot bine -..
Dar din starea asta de sinceră şi blîndă resemnare se deşteaptă uneori. Filosoful îşi părăseşte lumea eului şi se coboară în toiul de-afară, îndemnînd la luptă şi luptînd şi el însuşi alăturea cu cele trei zîne ale neamului: „sfînta ură", „răzbunarea" şi „libertatea". Neamul i se pare — ca şi lui Petofi, într-o celebră poezie — un leu încătuşat, care ca mîine va face praf din zăvoarele şi lanţurile ce-1 ţin închis. Focul luptei îi redă credinţa în biruinţa „ideilor mîntuitoare" cari:
...Hai, tăvăliţi-le-n noroi! Din glodul grămădit de voi Vor creşte mai triumfătoare...
*
Momente războinice are însă puţine în volumul de versuri, în bucăţile scrise în proză şi grupate sub titlul Alb şi negru e mai viguros şi mai stăruitor în direcţia aceasta. Nu lipsesc nici aici părţile subiective, dar, printre jeluirile pe dărîmă-turile romantice ale trecutului, ne alintă uneori cu glas de mîngîiere şi de încredere:
„Muri-vom noi ăştia, cari ne-am corcit, ne-am artificializat ; muri-vor cei ce îşi închipuiesc că ţin în mîna lor pîinea şi cuţitul; muri-vor micii şi răii, cari se cred mari şi puternici, strimţii la inimă, cari se socot providenţiali, înguştii la minte, cari îşi zic dibaci şi ageri, flecarii, cari îşi închipuie că ei sînt trîmbiţele lumii —- muri-va toată puzderia asta de neizbutiţi, din treptele de sus, pînă în cele de jos... Neamul însă va trăi şi îşi va cînta înainte vecinica doină. . ."
Şi care e doina cea vecinică!'
„...Speranţa este. Sau mai mult, e aşteptarea, e chemarea duioasă a celor ce se văd venind, a celor ce vor veni, fără teamă si fără îndoială..."
Evident, fondul e pesimist şi aici, dar e mai mult pesimismul moţului „care nu rîde niciodată", pentru că în inima lui timpul a încropit durerea adîncă pentru tot ce-a pierdut. Moţul îşi poartă durerea cu linişte aparentă şi speră în vremuri mai bune şi răzbunătoare. în cîntecele sale, de cari răsună văile purtătoare de aur, el recheamă mereu figura eroului Iancu:
Fă, Doamne,-o minnne-n ţară Şi-adă-ni-1 pe Iancu iară...
Gorun e tipul moţului, aşa cum însuşi îşi descrie compatrioţii din Vidra şi din Albac: un amestec de voinicie, de sarcasm şi de visare melancolică.
Proza în care se afirmă personalitatea lui Gorun este un gen literar deosebit. Nu sînt nici nuvele, nici schiţe, ci mai mult observaţii şi studii sociale, redate în formă impresionistă — o proză avîntată, care în literatura noastră datează mai mult de la Alecu Russo încoace şi e cultivată cu preferinţă de scriitorii romantici.
Acest gen literar diferă esenţial de impresionismul modern. Fără a conţine jocul de fraze şi de culori, fără a parada cu o pretinsă gingăşie a simţirei şi cu toate celelalte apucături rafinate ale modernilor, este totuşi mai mult o înşirare de reflexiuni sentimentale, dar asupra unor subiecte de cuprins naţional.
Vaiet şi tăcere, de pildă, se citeşte ca un fragment din Clntarea României sau ca proza lui Ugo Foscolo şi a celorlalţi revoluţionari italieni.
Chiar şi bucăţile în care fixează figuri şi deprinderi din lumea celor mici şi persecutaţi, sau analizează anumite stări sufleteşti ca în minunata descriere Mina moartei, Gorun îşi menţine tonul impresionist de scriitor sentimental.
*
Cei ce au citit revistele noastre literare din anii din urmă, şi nu numai poezia, nuvela şi romanul, ci pînă şi articolele de critică literară, vor fi observat, desigur, că multe din însuşirile lui Gorun le sînt cunoscute. Iată explicarea.
în acest început de „artă naţională", de care se vorbeşte cu tot mai multă stăruinţă, nota principală o constituie
18
19
sentimentalismul, pornit din constatarea unei îngrijorătoare faze de regres în conştiinţa de neam. Momentele cele mai importante din viaţa noastră intelectuală sînt marcate prin polemici acerbe, de-o ironie zdrobitoare, dar necesară. Cercetările istorice atrag din nou şi îndreaptă pe scriitor şi cititor spre trecut şi spre popor. Critică şi îndoială multă in toate.
Gorun este expresia nobilă a acestei epoce literare.
DESPRE DELAVRANCEA
Cu   prilejul apari ţiei   „Operelor" sale complete*-
De zece ani aproape numele lui Delavrancea a dispărut din coloanele revistelor literare şi e pronunţat astăzi mai mult de redactorii ziarelor cotidiane, de cîte ori e vorba de o adunare publică furtunoasă sau de vreo nouă criză ministerială. Generaţia ce se ridică abia mai ştie cînd şi ce fel de literatură a făcut Delavrancea, căci scrierile lui n-au ajuns încă la acel grad de popularitate care asigură unei opere actualitatea.
Opinia publică e nestatornică în convingeri şi în sentimente, ca o femeie necredincioasă. Ea cere continue stimulente şi atenţiuni delicate, continue daruri, pe cari să le poată gusta, căci altfel îşi caută alte adăposturi. Au venit alţii mai mici, dar mai îndrăzneţi. Lumea-i citeşte pe aceştia, iar poeticul nume Delavrancea se aude doar în zile de sărbătoare, cum s-ar vorbi de un prooroc uitat.
Cine e de vină?
Politica; ea ni 1-a smuls din cîmpul literaturei şi 1-a aruncat în valvîrtejul unei lupte, unde nu mai este linişte, nici prilej de concentrare asupra unui subiect literar, ci patimi şi hărţuieli istovitoare. Şi mai e vinovată şi critica literară, care pentru opera lui Delavrancea a fost de o rară nedreptate şi stîngăcie.
„Politica este cel mai înverşunat duşman al literaturei — scrie însuşi Delavrancea, răspunzînd redactorilor de la Vieaţa, la invitarea de a le colabora. Politica te absoarbe. O singură speranţă mai rămîne unui luptător convins: din jertfele de astăzi va naşte binele de mîine. Cine nu se simte capabil de a se jertfi astăzi şi totuşi continuă de a face politică
1 Articolul de faţă a fost scris înainte de a cunoaşte foiletoanele din Lupta şi din Timpul ale d-lui Iorga despre Delavrancea.
21
este un element mai mult al imoralităţei de mîine. Ori dai tot, ori sporeşti numărul şarlatanilor. Şi eu, dorind să-mi fac completa datorie în luptă, văz cum trec anii, fără a mă putea odihni un moment..."
Din două apostolate, pentru cari simţea deopotrivă vo-caţiune, Delavrancea s-a hotărît pentru cel mai ingrat.
Politica şi literatura!
Fără a fi elemente eterogene, sint totuşi destul de îndepărtate una de alta pentru a le cultiva cu succes pe amîn-două. Politica, in înţelesul definiţiunei d-lui Delavrancea, de a se jertfi cu totul pentru binele public „de mîine", înseamnă îmbrăţişarea tuturor problemelor sociale, începind cu gospodăria statului, pînă la cele mai mici trebuinţe ale individului, ca factor în stat. Şi o dată ce împrejurările te încurcă în sisteme politice cu ajutorul cărora vreai să te menţii pe un teren de luptă continuă, trebuie să renunţi la toate preocupările estetice şi literare, ce-ţi frământau mai înainte mintea şi inima.
A! dacă politica n-ar avea alt înţeles decît acela de luptă naţională! In acest fel de luptă s-au înrolat şi artiştii în toate timpurile. Poeţi şi prozatori au mers adeseori în fruntea mişcărilor sociale romantice, fie ca agitatori, fie ca semănători de idei. în acest caz nu e nevoie să renunţi la munca literară, cînd, dimpotrivă, ea are a sprijini în mod viguros politica în stil mai ideal, în direcţie culturală mai mult.
Rămîne în sarcina celui ce va analiza opera politică a d-lui Delavrancea de a constata întru cît a fost om politic în înţelesul practic al cuvîntului şi în ce măsură luptător naţional? Acela va avea să stabilească şi momentul în care Delavrancea a încetat a fi artist în tot felul său de a înţelege teoriile politice, exprimate în acel lung şir de articole şi de cuvîntări publice, în care îşi ridică glasul „în numele suferinţei şi al drepturilor imprescriptibile", concepînd fiinţa etnică a românilor „ca un gigant şi secular copaciu, ale căruia rădăcini despică stîncile, străbat Carpaţii şi se înfig adînc, de-o parte şi de alta, ale căruia ramuri sănătoase şi pline de rod pleacă mîndre din pustele arse de soare ale Ungariei şi se apleacă fermecător peste apele Danubiului". . .
Aici relevăm numai faptul caracteristic că Delavrancea se desparte de literatura propriu-zisă (căci discursurile lui
au şi ele valoare literară) tocmai în timpul mişcărilor naţionale de peste munţi. Curentul naţional 1-a luat cu sine, pur-tîndu-1 totdeauna pe creştetul valurilor celor mai înalte şi mai periculoase, ceea ce ne-ar explica hotărîrea lui categorică de a se consacra cu totul politicei. Iar consecinţa psihologică ar fi că astăzi curentul acela nemaimanifestîndu-se cu atîta putere, Delavrancea să revie la vechile sale ocupaţiuni.
Publicarea operelor complete să fie oare un început al acestei reveniri?
Va depinde de multe, înaintea tuturor şi de felul cum îi vor fi primite operele în forma de astăzi, grupate din nou şi revăzute radical. Presupunerea noastră o întemeiem şi pe cele cîteva accente de neîncredere a autorului faţă de public şi de critică, cînd în prefaţa sa doreşte editorului „mai mult noroc decît acela pe care 1-a avut autorul".
Neîncrederea aceasta d. Delavrancea o are de mult şi este — mi se pare — unul din motivele principale cari l-au determinat, acum 10 ani, a depune condeiul. Era scîrbit de falsitatea unora şi de atacurile triviale ale altora. S-a refugiat în politică pentru a scăpa de acea atmosferă de inimiciţii intime, care din nenorocire înfăşură lumea artistică şi literară. în politică — zice într-un loc — ştii cel puţin cine ţi-e amic şi cine adversar, ştii că elogiul şi critica, fie şi nedrepte, sînt sincere, ştii in cine să ai şi în cine să nu ai încredere. Pe cînd în literatură amici şi neamici işi potrivesc masca şi lovesc pe furiş — lovituri cari numai pe cei cinici îi lasă cu totul impasibili. ..
Este în adevăr interesant să ne oprim puţin la aceia cari, prin criticile lor, au căzut ca nişte umbre peste o activitate luminoasă şi a vedea cum s-au reflectat operele lui Delavrancea în judecata criticilor contimporani.
D. Gherea profită, la timpul său, de prilejul apariţiei celor dintîi două volume ale „talentosului şi simpaticului nostru nuvelist" şi îndeosebi de criticile atît de contradictorii asupra lor, pentru a le lua ca bază la un studiu principiar şi a arăta „cum este critica noastră şi cum ar trebui să fie?" în acest chip însă opiniile d-lui Gherea asupra valorii operelor d-lui Delavrancea rămin neexprimate şi cititorul află doar atît, ca „talentosul" nuvelist aparţine şi el acelui gen de Icari în artă cari văd cît de departe este opera lor de cea visată, pe care au voit, dar n-au reuşit, să o întruchipeze. Dacă d-1 Gherea ar reveni, cu ocazia apariţiei operelor complete şi ar discuta temeinic valoarea estetică a scrierilor d-lu;
22
23
Delavrancea, sînt convins că ar avea multe de spus.
Cu atît mai locvace este d. Pătraşcu.
D-sa a consacrat Sultănicăi şi Trubadurului un studiu amănunţit, lung pentru cei ce vor să se distreze şi absolut nedrept faţă de autor.
Criticul caută şi — desigur nu din vina lui Delavrancea — „nu găseşte nici o trăsătură de unire între modul său de înţelegere şi felul cum sînt acolo date lucrurile" (p. 70). Şi zice că nu înţelege fiindcă autorul, în loc de a „idealiza realitatea", o zdruncină — „zdruncinare provenită din o im-presionabilitate bolnăvicioasă şi din o fantazie prea violentă care, împreună, desfigurează ca o oglindă convexă sau concavă, mărind exagerat o parte din priveliştea ce o are în faţă, iar pe alte părţi le micşorează infinit"...
Pe de altă parte, d. Pătraşcu vrea să se ştie că Delavrancea nu se coboară în inimă şi în gîndul omenesc. „N-are nici un erou, înfăţişînd un interes şi care să fie cuminte(!), trăind omeneşte şi real în mediul în care se găseşte. .." In rezumat: lipsă de viaţă reală şi de unitate de caractere; încolo, descrieri poetice şi teorii din întregul cîmp al cercetărilor ştiinţifice.
La concluziile acestea, d. Pătraşcu era fatal să ajungă, deoarece d-sa s-a poticnit de fraza bogată din cele două volume, după cum singur ne-o mărturiseşte:
„Acum să încercăm a scoate din cantitatea enormă de cuvinte, care stă peste Sultănica sau Trubadurul, să' ridicăm frazeologia in sus şi să căutăm pe dedesupt. Vom vedea că nu va rămînea decît schelete de cîte două oase" (p. 63). X Cu sistemul acesta de a „ridica frazeologia în sus" x, pe care criticul trebuie să-1 aplice la sine, înainte de-a căuta „pe dedesuptul" operei, era greu de a găsi cuvinte bune pentru opera lui Delavrancea.
Tot de frază se împiedică un critic anonim din Naţiunea (1887, 15 mai). Acesta-i tăgăduieşte de-a dreptul cunoaşterea limbei româneşti şi puterea de a crea o operă de artă. . . Alt recenzent, de la Lupta, nu găseşte în Sultănica decît „bogăţia stilului; fondul dispare sub brilianta şi puternica vegetaţiune stilistică..." Toată cruciada asta împotriva stilului se reeditează de cîte ori operele lui Delavrancea vin în discuţie.
1 D-l Pătraşcu are deosebită predilecţie pentru acest gen de abstracţiune, ca, de pildă: „Dacă am netezi fiinţa Sultănicăi de asperităţi... poate c-ar sia In picioare ca o fată de oraş" (p. 11).
Astfel Enciclopedia Română publică, într-o redacţiune barbară, o scurtă biografie a nuvelistului, în care se vorbeşte de „bogăţia nesănătoasă (?) de cuvinte" şi de-o „exagerare de imagini, căreia i s-ar fi putut aplica cu multă dreptate critica lui Maiorescu din beţia de cuvinte. . ." Şi tot în acest sens judecă Gaster, în Grundriss-v\ lui Grober, mai adăogînd, drept grave învinuiri: „melancolia patriotică" ce străbate toate nuvelele şi povestirile lui Delavrancea, dragostea pentru elementul ţărănesc şi spiritul reacţionar faţă de străini. Dintre toţi, singurul Sphinx (Racoviţă), criticul de la România liberă, naiv uneori, dar cu destulă carte şi mult bun-simţ, se deosebeşte de ceata acestor critici unilaterali. Sphinx pune limba lui Delavrancea alăturea de proza lui Odobescu şi de poveştile Iui Ispirescu şi o compară cu un vas de mare preţ, ca material şi ca muncă artistică, iar încolo îşi formulează astfel judecata asupra scriitorului nostru:
„Cînd un om vine cu bună-credinţă, deplin stăpîn pe materie şi-ţi spune în limba ta, despre tine şi ai tăi, cînd îţi dă cîteva ceasuri de adevărată emoţiune şi-ţi aduce pe dinaintea minţii icoane şi fiinţe pline de viaţă, palpitînde încă din imediata lor rupere din traiul celor de un neam cu tine; cînd desfăşură vederii tale privelişti şi decoruri cari ţi-au încintat copilăria şi-ţi mai alină şi azi amarul, cum să nu tresară in tine o coardă în epoca de armonie sufletească prin care trecem şi să nu dai preţul cuvenit muncei şi străduinţei."
Din toate părerile aceste ale criticilor — aşa de diferiţi ca valoare — înşirate aici fără multă ordine, aşa cum au fost exprimate, vagi,' nedocumentate, vom desface în cele următoare numai cîteva idei, căutînd a le clarifica cu mijloacele ce ne stau în putinţă. în general dobîndim convingerea că criticii contimporani n-au înţeles opera d-lui Delavrancea şi nu i-au făcut dreptate după meritul ei.
II
Parcă-ar fi avut să analizeze scrierile unui diletant în ale literaturei, cu fraza torturată, cu lipsă de orice legătură logică între cuvinte, cu treceri nefireşti de la o noţiune la alta, atît de mult s-au supărat criticii noştri, vorbind în special de limba şi stilul lui Delavrancea. Nici unul n-a voit să mai cerceteze motivele de care autorul s-a condus, întrebuinţînd
25
acest stil şi nu altul; nimeni nu s-a mai întrebat dacă nu cumva acesta este stilul individual al autorului, pe care nu voieşte şi nu poate să-1 părăsească, oricît ar interveni critica.
E o mare greşală a multor critici de a combate tot ce e personal într-un autor şi a fi intoleranţi faţă de acei scriitori cari pînă şi în limbă se deosebesc de alţii, aducînd elemente nouă, deschizînd artere neexploatate încă din minele atît de bogate în aur ale limbei noastre.
Delavrancea este şi om de ştiinţă. Lasă că în discursurile lui, cu toată nota impresionistă, dovedeşte o erudiţie multilaterală, o orientare temeinică în diverse ramuri ale ştiinţei Dar a făcut şi publicat şi studii de estetică şi de literatură, iar aceste sînt destul de serioase, pentru ca pînă şi d-1 Pătraşcu să presupună că autorul Sultănicăi nu admite limba artificială ca principiu estetic şi că toată artificialitatea de care vorbeşte e mai mult aparentă.
„O limbă artificială — scrie Delavrancea — întunecă mintea, taie avîntul unui artist, împuţinează gîndirea, turbură priceperea dreaptă şi adîncă, împrăştie o spoială de cultură adevărată, împiedică progresul limbei, împiedică originalitatea şi, în sfîrşit, aţîţă, creează şi întreţine secte..."
De ce nu l-ar fi crezut pe cuvînt? Pe scriitorii sinceri îi înţelegi şi cunoşti bine numai ţinînd seama de propriele lor mărturisiri. Şi mai ales că cele cuprinse în pasagiul acesta sînt întemeiate pe cunoaşterea literaturei româneşti şi a procesului de dezvoltare a limbei noastre literare.
în cadrul lucrărilor sale literare, Delavrancea constată că limba scriitorilor în viaţă e prea săracă, şi aceasta tocmai din pricina caracterului artificial pe care i l-au dat „pe de o parte, italomania lui Eliade şi dulcele, efeminatul anemicul şi neho-tărîtul din limba lui Bolintineanu, iar pe de alta diversele influenţe străine. Cei ce vor să se întoarcă la izvorul adevăratei limbi literare, îl vor găsi în şcoala cea trainică şi mare a poporului, ilustrată în urmă de Costache Negruzzi, de Bălcescu şi Alecsandri..."
La aceste convingeri ale lui Delavrancea vom mai adăuga apoi înclinările lui către istoria veche şi limba cronicarilor, îndeletnicirea continuă cu poezia populară, în sfîrşit, obîrşia lui din popor — şi iată la un loc toate elementele din cari s-au alcătuit acel stil ce-1 caracterizează, acea limbă originală, care poartă pecetea unei individualităţi aparte în literatura noastră.
De la început, în Sultănica, bate la ochi îngrămădirea de imagini, de metafore şi culori, în descripţiile cele lungi mai mult decît în dialoguri. Aceste sînt întîile semne ale stilului individual, semne cari se menţin pînă la sfîrşit, în măsură mai mare ca la Eminescu, de pildă, care, în Sărmanul Dionis, nornise în aceeaşi direcţie de estetică a limbei.
Saturaţia de figuri şi de tropi o găsim la toate temperamentele expansive de artişti, la scriitorii mari în epoca lor de evoluare şi de cîte ori o cere caracterul scrierii lor.
F. Th. Vischer, esteticul bine cunoscut şi la noi, numeşte pe Shakespeare individualist descriptiv şi prezintă stilul lui ca model de stil individual, pentru că de cîte ori voieşte să descopere adîncimi ale spiritului, o face cu ajutorul unui stil îndrăzneţ şi particular, cu figuri patetice. Subiectiv şi absolut liberal în aplicarea regulelor de limbă, marele scriitor englez desconsideră cu îndărătnicie clasicitatea stilului. De asemenea Goethe, în Werther şi în corespondenţa sa, trece cu dispreţ suveran peste multe legi lingvistice, introduce o mulţime de provincialisme. Vischer mai semnalează pe Schiller şi pe Jean Paul ca fiind vecinie neatenţi la proporţia dintre cuprins şi formă.
Ca şi aceştia, Delavrancea aplică numai în puţine locuri aşa-zisa lege a economiei în limbă. Cuvintele fiind culorile cu care artistul redă opera fantaziei şi a simţirei sale, e natural ca aceste culori să fie cu atît mai saturate cu cît fantazia şi simţirea artistului sînt mai puţin limitate.
Modul de a zugrăvi al lui Delavrancea este de la început mai naturalist. De aci predilecţia pentru acea nuanţare fină şi insistare asupra amănuntelor, cînd descrie, de pildă, „uliţele strimte, joase, dosnice şi pustii din preajma gradinei icoanei" sau „cîmpul de iarnă stropit de picurul de sînge cald al Sultănichei!" Iată pentru ce multe din figurile lui sînt atît de complet fixate — vorbesc numai de exterior deocamdată — încît le vezi în carne şi oase, cum e figura deşirată a lui Iancu Moroi şi lasciva lui soţie sau — citez ca specimen rar la literatura noastră — figura Sultănicăi în următoarea situaţie:
„Sultănica sughiţă; două văi i se îndoaie pe o parte şi pe alta a chipului ei de şofran; iar pe umerii obrajilor îi joacă şi se schimbă două nisfele de rumeneală; ochii ei sînt acoperiţi de o lumină care din albul lor se întinde şi se moaie în nişte gene negre şi lucioase; privirile-i ascuţite, scăpate din umezeala ochilor, trec prin geamuri şi se îneacă în zarea zilei;
26
27
gura-i pare mai mare ca de obicei, mai dezlegată, mai răs-frîntă; buzele aprinse le simte în calde sărutări; svîrcurile urechilor îi ard; părul îi e mototolit sub marama sa dată pe spate; rochia îi e sucită pe trup; năjiţele opincilor dezlegate. Sînul i se bate de-o povară grea; se pipăie, îşi încheie cămaşa la gît, clipeşte zorit şi fugind cu privirea de o privelişte groaznică, ş-ascunde ochii în umărul de zgirci şi de os al mamei Stanchei"...
Tonul acesta descriptiv îl regăsim astăzi la cîţiva tineri prozatori moldoveni, dezvoltaţi sub netăgăduita influenţă a lui Delavrancea şi contrastează plăcut cu acea sobrietate de stil forţată a altora, cari scriu sub influenţa literaturei realiste străine.
Mai greoaie sînt însă perioadele de comparaţii şi de atribute adjectivale prea des repetate, cari jignesc prin chiar bogăţia lor:
„Mama Stanca intră în casă, trîntind uşa de părete; chipul ei era ca mustul de bozii, auzul îi vijîia ca scocul morii; ia încheietura fălcilor simţea două ghiulele de plumb; capul îi era greu ca un burduf de apă; picioarele îi îngheţaseră pînă la glezne — şi vîrtejind ochii roată, aruncă privirea ca un paloş cu două tăişuri în obrazul Sultănichii, care înmărmurise stană de piatră".. .
E o sănătate prea exuberantă în puterea asta de a colora. Dar aceste părţi sînt tot mai rare în scrierile ce urmează după Sultănica şi sînt plăcute unde provincialismele atît de româneşti au întîietate, dar supără unde pitorescul pare factice, în schimb urmează şirul de pasteluri şi de poveşti smulse din atmosfera creată de-o anume stare sufletească, o stare „între vis şi viaţă". Scrierile lui Delavrancea iau o direcţie mai pronunţat romantică, stilul lui impresionist atinge o subtilitate unică în literatura noastră, cu construcţia sa filigrană, cu fraza dulce şi mîngîioasă, cu acea ornamentaţie fină de culori, cu acele jocuri de umbre şi de lumini, care ne arată o culme artistică cucerită prin muncă şi talent.
După stil, critica a atacat figurile din scrierile lui Delavrancea. N-are figuri întregi, n-are eroi mari şi... „cu minte", zice d. Pătraşcu.
Că nu sînt mari aceşti eroi, admit. Autorul singur ne-a mărturisit că are un cult nemărginit pentru cei mici. „Biserica mea istorică, în care mă retrag uneori cuprins de pietate,
este de jos pînă sus, cu sfinţi mărunţi, uitaţi şi necunoscuţi, cari ştiu însă să fie mari în faţa durerei şi a morţei"...
Din trecut, ca şi din viaţa ce-1 înconjură, îl atrag mai mult eroii mici, al căror psihic îl studiază. Dar cine va putea tăgădui că la Delavrancea şi aceşti eroi devin mari, pe cum mare trebuie să ajungă sub condeiul unui adevărat artist orice figură nenorocită dintr-un colţ de stradă.
Urmăriţi însă toate personagiile din schiţele lui Delavrancea. Nu sînt ele atît de vii, atît de clar fixate, încît vi se imprimă în minte pentru totdeauna? Şi nu este oare acesta scopul pe care îl urmăreşte orice artist ?
Iată Sultănica, în simplicitatea ei naivă, cu mîndria ei castă, căzînd la cea dintîi adiere a iubirei. Urmăriţi-o pînă în momentul cînd, nenorocită, palidă ca o stafie şi sprijinită pe-o ramură de alun, urcă pieptul muncelului, părăsindu-şi vatra norocului şi a nenorocirei. în jurul ei, tabloul atît de melancolic, aerul'atît de deprimant, ca după o înmormîntare, săvîrşită undeva departe, în adîncul unei văi... Şi totuşi figura ei e reală — o muribundă cu ochii frînţi, aruncind ultima privire spre satul din urma ei.
Tot atît de reali sînt acei bursieri şi studenţi universitari, reprezentanţi ai unei generaţii lipsită de voinţă şi de energia faptelor. Pe' aceştia autorul îi studiază, îi disecă aşa-zicînd anatomiceşte, nu însă pentru a-i expune vederii publice, ci totdeauna compătimindu-i şi tratîndu-i cu o oarecare iubire. Delavrancea nu este dintre autorii cari plutesc deasupra figurilor ce-i preocupă, bucurîndu-se de zvîrcolirile lor, rămînînd pururea obiectivi şi severi. Nici ironia, nici caricatura nu intră în manierele lui, ca la romancierii francezi, cari, traţînd aceleaşi subiecte, soarta eroilor mici ai zilei şi micile pasiuni umane, se înalţă hohotind deasupra lor şi le biciuie cu cel mai necruţător sarcasm. El îşi deplinge eroii, cînd se coboară în sufletui lor, sau simte un dezgust pentru împrejurările ce i-au creat. Pe ici pe colo îi îmbracă în haina umorului, ca pe naivul din Irinel, pe domnul Vucea, tipul dascălului unei epoce dispărute de curînd, sau pe Hagi Tudose, fenomenul de zgîrcenie. E mai om cu oamenii şi de aceea nu e nimic falş, ci totul simţit în personagiile lui, totul adevărat.
„Geniile mari — scrie autorul, protestînd împotriva tendinţei de a introduce în operele de artă caractere nefireşti şi eroi de paradă — creează eroi mari, talentele însă pot crea eroi mai mici, dar totuşi vii, cari simt, se mişcă, suferă, gîn-desc, se luptă şi cad ori izbutesc, dar vezi în ei fiinţe posi-
28
29
bile. Ei ne lasă iluzii despre o viaţă a lor, simţim că avem de a face cu oameni şi nu cu păpuşi."
Aşa sînt eroii mici ai „talentului" Delavrancea; oameni întregi, suflete complexe, firi nu totdeauna armonice. Sînt vieţi variate, ca fenomene sociale, ce răsar, se cheltuiesc şi se prăbuşesc de-o crudă lege a naturei şi cu o consecvenţă logică absolută.
Cosmin din Paraziţii e ca un condamnat la moarte. Această tristă figură, cu trecerea prin toate nebuniile unei femei senzuale, cu oscilarea continuă între dezgustul de păcat şi dor de-o viaţă mai pură, cu zbuciumările lui sub greutatea unei fapte inconştiente, cu diferitele crize de conştiinţă, constituie una din cele mai luminoase probe de felul cum Delavrancea îşi concepe eroii săi.
„Literatul cînd concepe un temperament ori un caracter, un tip ori o existenţă stoarsă de însuşiri personale, un erou ori un viţios, oricare ar fi traiul, viaţa şi faptele lui, scriitorul poate să-1 urmărească în tot şirul vieţii. îl ia de mic, şi numărind zi cu zi, fapt cu fapt, simţire cu simţire, ne prezintă o operă completă, un lanţ de circumstanţe, impresii şi dorinţe, o logică a sentimentelor umane."
Cuvintele aceste sînt ale lui Delavrancea (România liberă, 1883, 10 iulie) şi toate caracterele din operele lui, pînă şi cele mai secundare, probează că a urmărit strict teoria exprimată mai sus — teorie care din capul locului exclude hazlia învinuire despre „artificialitatea figurilor" lui Delavrancea.
Adevărat că autorul ne prezintă o mulţime de temperamente maladive, studenţi isterici, italieni colerici, femei căzute etc, dar de unde era să-şi împrumute subiectele dacă nu din societatea noastră care-i îmbie asemenea apariţii ?...
PĂRINTELE S. FL. MARIAN
Cînd îl vezi an de. an printre ceilalţi membri ai Academiei, cu aerul acela de sănătate de la munte, cu faţa turnata parcă-n bronz, frumoasă, senină şi plină de bunătate, îţi vine să te apropii de el şi să-1 rogi, ca pe un bunic, să-ţi povestească ceva. E omul care cucereşte repede şi a cărui încredere o dobîndeşti uşor. Nu cred că părintele Marian să aibă duşmani personali, precum şi în literatură nu are decît sinceri părtinitori.
Poate tocmai graţie acestei însuşiri a reuşit să pătrundă atît de mult în tainele poporului. Ţărănimea noastră, ca şi de aiurea de altfel, neîncrezătoare faţă de surtucar, sfioasă faţă de preot şi învăţător, do felul ei nu e comunicativă, cînd o ispiteşti asupra credinţelor sau a obiceiurilor curente. Babele, acele nepreţuite depozitare de comori literare vivante, vrăjitoare gheboase şi hîrce poznaşe, cari povestesc seara la şezătoare, tac chitic de teama de a nu li se lua darul sau de a nu păţi vreo neplăcere cu autorităţile civile. Numai înaintea acestui cercetător copiii se simt bine şi rostesc drăgălaşele lor nonsensuri din versurile jocurilor copilăreşti; fetele îşi destăinuiesc jalea prin doinele lor; moşnegii devin vorbăreţi şi spun la balade şi la cîte o vorbă înţeleaptă din bătrîni, iar zbîrcitele măicuţe îi flecăresc de vîrcolaci, de căţelul pămîntului, sau de alte minunăţii de-aceste, descoperindu-i totodată formule frumoase pentru vindecarea boalelor şi a necazurilor, ca:
Două stele, logostele, Aduceţi dragostile mele, De trei ori Pînă-n zori
La astă ulcea cu flori...
31
Anul trecut, la dezvăluirea bustului lui Eminescu fusese şi părintele Marian la Dumbrăveni. Actul solemn se terminase şi oaspeţii se aşezaseră la masa cea bogată, ca să înceapă a doua parte a praznicului. Părintele însă lipsea de la masă. Lumea, foarte îngrijată, îl caută pretutindeni şi iată-1: într-o parte mai ascunsă a parcului, înconjurat de popor, tineri şi bătrîni, intrase într-o discuţie pasionată de ştiinţă populară şi-şi nota într-un carnet o nouă legendă despre o floare de cîmp.
Cazul e caracteristic nu numai pentru felul cum acest om de carte îşi adună materialul, dar şi pentru întreaga lui personalitate.
A vorbi despre activitatea principalului reprezentant al folcloristicei române înseamnă un act de dreptate şi de recunoştinţă pentru o muncă îndelungată şi pricepută.
Astăzi cercetările folcloristice stagnează cu totul. Nădejdile şi entuziasmul cu care se porniseră, după apariţia poeziilor populare ale lui Alecsandri, n-au avut rezultate a căror valoare să stea în raport cu vastul material îngrămădit de atunci. Tot ce s-a scris prin Foaia societăţii „Românismului'', Columna lui Traian şi prin alte reviste iubitoare de folclor, n-a întrecut nivelul diletantismului. Acele sute de articole, resfirate pretutindeni şi iscălite de nume destul de ilustre, nu sînt decît reflexiuni impresioniste şi banale asupra vreunui motiv din producţiunile poporului. Ne-a lipsit întotdeauna un spirit puternic de sinteză, care din toate aceste momente să fi reconstruit sufletul poporului şi să fi pus bază solidă la o etnopsihologie română. Şi n-am avut nici scriitori, cunoscători ai folclorului popoarelor învecinate, aşa că în toată literatura asta de încercări folcloristice nu găsim aproape nici un studiu comparativ cu care să ne mîndrim.
Ca şi pe alte terene, s-a exagerat şi în direcţia aceasta.
La început, după primele publicaţiuni, bucuria era generală, ca după descoperirea unui tezaur. Scriitorii noştri găseau în fiecare zi cîte o nouă dovadă în sprijinul originei noastre daco-romane şi cele mai naive legende serveau ca material pentru susţinerea celor mai absurde teorii.
Acestui curent de rătăciri generale s-a opus un alt curent, provocat şi de cîţiva cărturari ovrei. Oameni cari, fără a cunoaşte poporul, fără a fi făcut studii la vatra lui, au voit să aplice şi la noi metodele de cercetare şi teoriile cîtorva învăţaţi germani
(germani numai cu numele, căci Steinthal şi Lazarus erau şi ei o-vrei!), dar căzînd în alt extrem, rămînînd pururea raţionalişti mai mult speculanţi decît speculativi, n-au reuşit să dea soluţi-uni definitive şi şi-au îndreptat mai tîrziu paşii spre alte regiuni.
Astfel, cu studiile folclorice, considerate din punctul de vedere al ştiinţei, stăm încă tot la început. In schimb însă materialele iau proporţii tot mai mari. Prin reviste speciale, prin serii de volume, ele se înmulţesc încontinuu, se reeditează chiar material vechi, adeseori fără nici un sistem şi fără nici un gust.
în starea aceasta e natural ca privirile să ni se îndrepte spre singurul scriitor serios, care înaintea sa a avut totdeauna un scop lămurit şi n-a făcut niciodată muncă de mîntuială ci, în cele vreo douăzeci de volume, a depus rezultatul unei trude de aproape patru decenii şi al unei gîndiri drepte.
întîiele lucrări ale d-lui Marian apar prin Foaia Societăţii pentru cultura din Bucovina şi în revistele d-lui Hasdeu,, unde debutează alăturea cu G. Dem. Teodorescu, pe care îl lasă în urmă. Sînt cîteva balade de prin Bucovina, transcrise exact din graiul poporului şi însoţite de scurte comentarii. Aceste balade, împreună cu doinele şi cu horele bucovinene, alcătuiesc întîiele trei volume de literatură populară (1869— 1875), cu cari îşi creează un loc printre folclorişti. E material, pur, fără nici un studiu, cu cîteva cuvinte modeste ca introducere — modestia în scrierile d-lui Marian e totdauna evidentă — dar [în] alegerea şi gruparea acelui material se cunoaşte numaidecît priceperea specialistului.
Autorul nostru se adînceşte apoi tot mai mult în scrutarea, materialului, în sistematizarea lui pentru urmărirea metodică a unui şir de idei. întrerupe deocamdată adunarea poeziei şi studiază fenomene din viaţa sufletească a poporului în trei direcţiuni distincte: poporul In viaţa sa familiară; poporul' In credinţele sale; poporul şi natura.
Din aceste trei puncte de vedere a adunat an de an, personal şi din scrierile şi tipăriturile altora, tot ce poate servii pentru desluşirea acestor frumoase probleme şi pentru fiecare a întocmit cărţi cari vor rămînea temelia tuturor cercetărilor viitoare.
în cele trei volume: Naşterea, Nunta şi înmormlntarea la români însoţeşte pe ţăranul nostru neaoş şi păstrător de credinţe străbune din leagăn, de la întîiul salut al ursitoarelor,,
32
33
pînă la mormîntul cel scăldat în lacrimile bocitoarelor: o viaţă plină de poezie, cu cele mai variate obiceiuri, naivă ca viaţa unui popor în vîrsta copilăriei, dar curată.
In alte trei volume despre Sărbătorile la români trăim o jumătate de an din viaţa ţăranului, de la Moş Crăciun pînă la Sînziene. Aici părintele e şi mai pătrunzător. Toate figurile şi toate obiceiurile, legate de lungul şir al sărbătorilor creştine şi păgîne, sînt salvate astfel pentru posteritate. Şi nu ne îndoim că îşi va continua opera, publicînd şi studiile asupra celorlalte şase luni ale anului, dînd astfel o monografie complectă a sărbătorilor.
Foarte interesante, deşi uneori mai lipsite de poezie, sînt studiile despre raporturile dintre ţăran şi natură. Este acesta un capitol mare despre credinţele poporului, şi d. Marian mai are un vast teren înaintea sa. Pînă acum ne-a dat Ornitologia română şi zilele aceste a publicat un volum despre Insecte în limba, credinţele şi obiceiurile românilor. Partea cea mai frumoasă, Flora română, de-o imensă valoare ca literatură populară, va apare în curînd. In lucrările aceste autorul, cunoscător, de pildă, a vreo sută şi optzeci de specii de insecte, nu este numai folclorist, ci şi om de ştiinţă exactă, pe care îl interesează toate detaliurile, adeseori prea puţin esenţiale pentru cetitorul laic.
Mă mărginesc la atît. Nu mai citez lucrările din domeniul istoriei pe care părintele Marian nu le neglijează. Aceste dispar faţă de enorma activitate depusă în direcţiile amintite.
Deschizînd cărţile părintelui Marian, intri parcă într-o lume mai bună şi mai ademenitoare, trăieşti la vatra ţăranului, în atmosfera lui de gîndire naivă şi romantică. Pentru cei cărora li-e silă de-atîta literatură artificială, fără miez şi fără formă, cită se face astăzi la noi, o răsfoire prin aceste cărţi e un prilej de reculegere. Urmărind pe ţăran în fantazia lui,'luînd parte la toate actele lui de veselie şi la tînguirile lui, adîncindu-te în lumea de vrajă, de clntece şi deseîntece sau citind vreo legendă despre viorica, te răzbuni pentru tot plictisul ce ţi-au pricinuit cîteva volume de literatură mai nouă.
Astfel, operele d-lui Marian nu servesc numai ca material de ştiinţă, ci şi ca lectură literară şi cuvinte nu găsesc pentru .a le recomanda îndeajuns.
I. C. FUNDESCU
De curînd a încetat din viaţă un publicist vechi, retras, mai demult din ziaristică: /. C. Fundescu. Generaţia de astăzi nu-1 mai cunoştea, căci din tot ce-a scris nu s-a răspîndit decît o singură lucrare, colecţia lui de basme. Dar chiar de n-ar fi scris mai mult, merita şi pentru atîta cîteva şire de recunoştinţă.
Cei ce se îndeletnicesc c\i răsfoirea vechilor noastre publi-caţiuni periodice se întîlnesc adeseori cu nume de scriitori ca al lui Fundescu. Este lungul şir de bărbaţi muncitori, cari nu se disting prin o gîndire extraordinară şi nu ajung niciodată in fruntea unei mişcări, ci-şi îndeplinesc cu devotament misiunea de epigoni şi de răspînditori ai ideilor timpului.
Mai ales epoca lui C. A. Rosetti a fost bogată în asemenea figuri. Ideile liberale, cît şi cele conservatoare, îşi aveau reprezentanţii lor în presă. Aceştia nu se mulţumeau cu polemicele politice: mai făceau şi literatură, scriau versuri şi piese dramatice, publicau reviste umoristice cu satire şi fabule, cari exprimau tendinţele lor; îmbrăţişau toate genurile posibile,, dar fără a putea străbate departe în calea lor spre Parnas.
Asta e soarta tuturor oamenilor de tranziţie. Ei văd puţin, şi nu văd departe. Muncesc mult, dar munca lor are viaţă numai de-o zi şi se pierde în cîmpul cel vast, în care o dîră vizibilă nu poate lăsa decît omul cu puteri creatoare. Maldărul de volume rămase pe urma lor serveşte cel mult la cunoaşterea unor suflete ce-au trăit şi s-au zbuciumat pentru sine-şi pentru cei dimprejurul lor şi, împinşi de dorinţi irealizabile,, şi-au cheltuit zilnic puţina lor energie în luptă, în iubire şi. îndoieli. Sînt simple documente umane, cari interesează cel. mult pe cercetătorul literar mai conştienţios.
Fundescu e printre aceste spirite de tranziţie. A scris vreo trei volume de versuri, un roman naiv şi două volume
34
35^
de basme şi păcălituri. A fost mai mulţi ani colaboratorul lui C. A. Rosetti la Românul şi a condus el însuşi timp mai îndelungat Telegraful, organ cu vederi liberale, dar fără a fi influenţat opinia publică în vreo măsură vădită. A tipărit şi ziare satirice. Ziarist, literat, deputat, întreprinzător şi poet, el este omul timpului său, epigon ce nu izbuteşte în nici una din direcţiile apucate.
Cea mai slabă parte a activităţii lui Fundescu a fost desigur poezia. La dreptul vorbind, nici nu e poezie în nici una din bucăţile aceste kilometrice, de cuprins erotic sau războinic. E mai mult o îngrămădire de rime, făcută din modă, într-un timp cînd orice ziarist ţinea să-şi aibă un volum de versuri şi puţină faimă de poet. în acest timp ziaristica şi poezia se întregeau. Ideile din articolul de fond se exprimau de acelaşi autor şi în poezia de sub linie, în cuvinte late şi umflate ca: „astăzi trompa libertăţii cîntă ziua de-nviere"... în atmosferă mai pluteşte şuvoiul de cuvinte cari fuseseră lozinca luptătorilor de la 1848: divina libertate şi sfinta unire la fiecare pas. Inima poetului român bătea pentru toate popoarele împilate, pentru Grecia cea nemuritoare, pentru Polonia cea obijduită, pentru „resbelnica" Italie şi visa un „banchet de înfrăţire" a tuturor neamurilor luptătoare pentru înalte aspiraţii. în schimb, acelaşi poet umanitar era pentru stările din ţara sa un flagel. Aci nu vedea decît viţii şi cabală, corupţie şi cătuşi şi cîntă în acest chip:
Geniu vechi al României, te deşteaptă, te ridică! Unde tu domneai odaia, azi românii trec cu frică Şi la sunetul de arme se-nspăimînlă, se-nfior, în locaşul vitejiei azi domneşte desfrlnarca, Pe cîmpia românească trece luxul, nepăsarea Şi în sufletul româncei a pierit orice amor.. .
Gind vom şli însă cu toţii că luptăm pentru dreptate, Cînd va fi deviza noastră: adevăr şi libertate Şi vom şti să ne conducem de al patriei amor; O, atuncea viitorul, ca o flacâră-n pustie Lumina-va calea noastră şi frumoasa Românie Va fi iar o ţară mare şi românii un popor...
Autorul acestor cuvinte e Fundescu, dar putea tot aşa de bine să fie şi Rosetti şi Bolliac şi ceilalţi poeţi-apostoli ai
ideilor ce caracterizează naţionalismul exagerat romantic, emfatic mai mult, al unei epoce de mult dispărute. între felul cum se exprimau nu era deosebire mare. Ideile erau aceleaşi şi erau ale lor; forma poetică o luaseră de la Bolintineanu, împreună cu sentimentalismul naţional. A trebuit însă să piară toate, căci poezia patriotică nu poate fi salvată din ghearele morţii, mimai în cazul cînd cei ce o reprezintă sînt în acelaşi timp poeţii cei mai aleşi ai neamului. Iar calitatea aceasta nu o aveau Fundescu şi contimporanii săi.
La scriitori cu porniri de natura celor arătate, o armă adeseori întrebuinţată este satira. E caracteristic pentru epoca principală de activitate a lui Fundescu (1866—1870) că literatura satirică lua proporţii neobicinuite. La Iaşi apărea Bondaru, foaie satirică a lui V. Adrian. La Bucureşti, Ţin-ţariul şi Nichipercea de N. T. Orăşanu, Păcală a lui Pantazi Ghica, Tombatera şi Pepelea ale lui Fundescu şi, cîţiva ani în urmă, Satyrul lui Hasdeu, Nicoleanu, Fundescu şi Vellescu...
Toţi aceştia îşi însuşeau rolul de moralizatori publici. Procedeurile lor erau identice. Satira lor deopotrivă de greoaie şi uneori chiar brutală. Ţara pentru dînşii era o adunătură de „dobitoace", conducătorii ei nişte „şarlatani şi lighioane sălbatice". Glumele cele mai subtile nu întreceau nivelul fabulei cu alegorii transparente, cu capra (grecul), ursul (rusul) şi păduchele (ovreiul). Pînă şi ilustraţiile diferitelor reviste umoristice sînt aceleaşi: mutre spălăcite, picioare subţiri de om şi capete de animal, fracuri lungi şi caraghioase şi dame cu crinoline etc.
Ca idee, satirele astea erau de-o monotonie plicticoasă. Aceleaşi motive din articolele şi poeziile politico-patriotice reveneau şi aici, în diferite forme. Iată o pildă din Pepelea lui Fundescu:
„La noi în ţară toate lucrurile merg pe dos. Minciuna investată, înţoţonată şi neruşinată trece în auritul său car,, excortată de o spuză de curtezani în faţa soarelui şi a ţărei întregi. Linguşirea cochetă, frizată, înmînuşată şi sulemenită iese pe stradele Bucureştiului fără a se teme de soarele adevărului, care ofileşte tot ce este spoială, tot ce este contra, naturei. Trădarea, cu sacul său plin de aur risipeşte în dreapta, şi în stînga spre a cumpăra virtute şi onoare de la cei ce n-o> posedă. Desfrinarea se poartă pe stradă în toată goliciunea...
36
37
Viţiul, ia vezi-1 cît e de frumos, cît de cochet, cît de iubit şi stimat de-o parte din societate..."
Aceleaşi opinii le dezvolta Pantazi Ghica, în studiul său de moravuri Românii pe. cum sînt. E o violenţă de limbaj ce se pierde adeseori în invective personale şi in trivialităţi lipsite de dreptul de a fi socotite ca bucăţi literare satirice. Epigramă ca:
Patrioţi aici s-adună, Urecheate animale, Din urechi îşi lac cunună Şi-astfel pun ţara la cale,
cum scria Fundescu în contra „işlicarilor" din parlament aparţin cu totul literaturei pamfletare de specia cea mai urîtă, şi nu se scriu decît în focul luptelor politice, cînd literatura adeseori e tîrîtă in noroi, odinioară ca şi astăzi. O singură parte simpatică are activitatea asta de negaţiune: lupta împotriva străinilor! în modul cum combăteau cnutul căzăcesc şi pericolul evreiesc e convingere, e căldură. Aici şi Fundescu a găsit cîteva note de adevărat patriotism. Influenţa dezastruoasă a Rusiei a expus-o chiar pe larg în lucrarea sa Hitrowo şi Kolzebue, o broşură plină de adevăruri spuse franc la adresa diplomaţiei ruseşti în Orient.
Meritul principal — singurul merit literar al lui Fundescu — îl găsim însă în colecţia de basme, după fraţii Schott şi Hahn, întîia colecţie de basme româneşti din ţară. Apărute la 1876, poveştile lui Fundescu au ajuns astăzi la a patra ediţie şi sînt destul de cunoscute. D. Hasdeu le-a dat botezul într-o prefaţă elogioasă, spunînd că „sub pana acestui june poet, basmele române conservă cu perfecţiune sigiliul opincei şi respiră cu libertate aerul de la ţară".. . Aprecierea e justă. Fundescu e în adevăr un credincios povestitor. A fost prea puţin artist, înzestrat cu prea puţină fantazie, pentru ca să adauge de la sine îndreptări şi augmentări după obiceiul altor culegători de basme şi a fost prea aproape de d. Hasdeu, pentru ca să nu ştie cît de mult pierde basmul din valoare cînd se îndepărtează de originea sa din popor. Cititorii şi colaboratorii revistelor d-lui Hasdeu erau binişor orientaţi şi în chestiuni de literatură populară şi Fundescu era printre aceştia.
în şirul povestitorilor noştri, Fundescu ocupă locul după Ispirescu şi Creangă. Mai sărac în expresii şi idiotisme ca
aceştia, aproape necunoscător a comparaţiilor populare, cari dau stilului povestitor un farmec deosebit, el rămîne totdeauna sobru, simplu şi atrăgător. îşi alege subiectele cele mai tipice din basmele noastre: Fata din Dafin, înşir1 te, mărgărite, Făt-Frumos cu părul de aur etc, şi păstrează toată poezia acestor măreţe creaţiuni ale imaginaţiei şi tradiţiei poporului.
Volumele de basme, iată ce va mai rămînea pe urma activităţii lui Fundescu. Pe cînd istoricii literari şi politici îi vor fi uitat numele cu totul, singuri folcloriştii vor mai trebui să ţină seamă de el.
38
ION BIANU
Cu prilejul  unui jubileu
în seria dascălilor, do origine ardeleni, cari au muncit mult şi cu spor pentru ridicarea culturei române, Ion Bianu, profesor universitar, membru şi bibliotecar al Academiei Române, este un factor însemnat.
Fiu de ţăran dintr-o regiune a Transilvaniei unde la 1848 s-au petrecut atîtea scene dureroase şi s-au creat atîtea visuri îndrăzneţe — din Făget, un sat de pe Tîrnave, Bianu şi-a făcut şcoala în Blaj, orăşelul care a concentrat în sine multe raze de cultură, unde ideile marilor istorici nici astăzi n-au încetat a fi propagate, iar şcoala latinistă şi acum este socotită ca cel mai glorios moment din epoca de renaştere a românismului.
Din Blaj, unde Cipariu i-a fost dascăl, a venit la Bucureşti într-un timp cînd Societatea Academică abia îşi începuse activitatea şi asupra viitorului ei rol plutea încă un aer nebulos, pe care nu-1 puteau împrăştia discuţiile aprinse, ce tot mai dăinuiau în jurul chestiunilor de limbă şi de ortografie.
Filologia română nu trecuse încă definitiv prin epoca sa romantică, acea epocă judecată cu prea multă exagerare în rău şi fără multă considerare la ideile înalte cari i-au dat naştere'şi au susţinut-o atîta vreme în mod artificial. Istoria aproape tot astfel. Sentimentul se lupta încă cu ştiinţa rigidă. Cuvinte mari şi frumoase se strecurau în toate lucrările şi scrutările ce porneau pe drumul cel lung, de la originea neamului pînă la vîrsta scriitorilor. De altfel, dorul şi puterea de muncă se resimţeau în toate, iar agitarea ideilor de unitate naţională se continua.
Cercetînd cu de-amănuntul activitatea d-lui Bianu, vom vedea răsfrîngîndu-se în ea influenţa acestei epoce şi a re-
prezentanţilor ei. în scrierile filologice îl vom găsi bun cunoscător al teoriilor de limbă, dezvoltate în cursul deceniilor de la întîia gramatică^românească încoace. în istorie îl vedem însufleţit pentru crezul marilor istorici blăjeni.
în literatură, adept al direcţiei-şoviniste naţionale şi apărător intransigent al trecutului şi al tradiţiilor. A fost de tînăr şi a rămas pînă astăzi — tînăr la ani încă, dar vechi muncitor — un şovinist 1 în viaţa noastră intelectuală.
în istoria culturei noastre, şoviniştii, acei luptători idealişti şi în acelaşi timp sectari, cari în afară de binele neamului nu cunosc alt ideal şi faţă de ce este străin manifestă o ură continuă, sunt  figuri ce se impun.
însuşirea lor principală se descopere prin vecinica preocupare de istoria şi limba neamului. Din aceste două ei îşi creează platforma lor de luptă şi e singura luptă din care nu poate să rezulte un rău statornic, căci, în definitiv, chiar cînd se trece peste ţintă, cum s-a trecut din partea latiniştilor, lupta se dă pentru rasă şi nu împotriva ei.
în cultivarea acestor două ramuri, a istoriei şi a limbei, şoviniştii merg totdauna paralel, socotindu-le aproape identice şi atribuindu-le valoarea pe care o merită: aceea de păstrător a caracterului de rasă.
„Istoria şi limba — zice d. Bianu vorbind despre Cipariu —- sînt factorii esenţiali ai unui popor. într-una el îşi vede pe strămoşii săi din generaţiune în generaţiune lucrînd, luptînd şi suferind; iar cealaltă este mijlocul prin care în fiecare minut gîndurile şi simţirile noastre le comunicăm celor aproape de noi.
Istoria şi limba sînt cele mai intime şi mai tari legături cari unesc pe oameni într-o naţiune. Din această cauză s-au aruncat cu atîta energie asupra studiilor istorice şi lingvistice toţi acei cari se aflau ca propagatori în fruntea acestor mişcări.
Prin studiile istorice ei căutau să lege an de an trecutul neamului românesc, ducîndu-1 ca un lanţ, verigă de verigă. .. In limbă apoi vedeau proba cea mai pipăită şi mai neîndoioasă a latinităţei noastre". Şi în cuvintele aceste d. Bianu exprimă convingerile sale fundamentale.
Afară de istorie şi limbă, şovinistul, rămîne un simplu frazeolog de bîlci, cum din mila lui Dumnezeu am avut şi avem destui, se distinge prin o muncă neîntreruptă, prin
1 După cum se vede din context, Chendi are o altă concepţie despre noţiunea de şovinist, echivalentă cu ideea de patriot şi diferită de aceea consacrată mai tîrziu (n. ed.).
40
41
aşa-zisul naţionalism de fapte. Fiecare individ poate să producă fapte bune pentru semenii săi. Şovinistul se gîndeşte însă mai departe: ca pe urma faptelor sale, naţiunea întreagă să aibă foloase reale: se gîndeşte la educarea generaţiilor.
Ferice de cei ce au puterea şi ocazia de a munci cu succes, cum a ştiut s-o facă scriitorul de care vorbim.
Cînd a venit la Bucureşti, ca să-şi completeze studiile la Universitate, Papiu, Laurian şi ceilalţi mari contimporani ai lor, în frunte cu Bariţiu şi Iosif Hodoş dezvoltau activitate frumoasă în sinul Academiei. De tînăr student s-a alipit de cuvîntul acestor bătrîni şi a intrat în serviciul înaltei instituţiuni, găsind într-o cameră — un fel de simulacru de bibliotecă — primele cărţi prin cari a pus temelia uriaşului izvor de cultură, cum se poate numi biblioteca astăzi.
Graţie spiritului său practic de organizaţie şi de disciplină în muncă, o carte s-a alăturat celeilalte. Un dar urmează după altul. Naşte respectul şi priceperea faţă de orice literă scrisă sau tipărită româneşte. Cărţile ce zao pe la mînăstiri sau prin podurile caselor particulare se adună cu pasiune. Şi se găsesc doi bărbaţi luminaţi, oameni cari au o parte mare la clădirea României de astăzi: Ion Ghica şi D. A. Sturdza, cari disting străduinţele bibliotecarului cu încrederea lor desăvîrşită şi-1 ajută cu sfatul lor înţelept şi cu bunăvoinţă părintească.
Astfel s-a ridicat monumentala bibliotecă de astăzi cu cele peste 120 000 de cărţi tipărite, singura bibliotecă ce poate rivaliza cu instituţiuni similare în străinătate şi căreia i se rezervă un rol educativ din ce în ce mai pronunţat.
Pe cînd celelalte aşezăminte culturale din ţară tînjesc şi mijloacele lor de educaţie publică dau greş; pe cînd educaţia estetică pe care ar trebui să o dea poporului un Muzeu naţional, cu o pinacotecă, în care să fie adunate la un loc toate productele picturei noastre naţionale, suferă completamente ; pe cînd Ateneul şi Teatrul sînt obiectele ironiilor zilnice — Biblioteca Academiei adăposteşte în sînul său pe cei mai serioşi cititori şi muncitori pentru cultura românească, ţinînd fiecăruia deschise izvoarele principale de istorie şi de limbă.
Meritul special îi revine aceluia care de curînd a împlinit douăzeci şi cinci de ani de activitate în mijlocul acestor cărţi şi al norilor de praf ce sau ridicat de pe ele.
Cariera literară d. Bianu şi-a început-o la 1876, descriind într-o broşură şi în Analele Academiei viaţa şi activitatea
lui Samuil Clain, a acelui „modest, dar erudit monah român care, devotîndu-se cu totul binelui naţiunei şi limbei sale mult iubite, a lucrat totată viaţa pentru ele, a scris istoria naţiunei şi gramatica limbei noastre, pe care — cutez a afirma — el cel dintîi le-a renăscut, scriind prima istorie despre originea noastră şi prima gramatică a limbei noastre". Lucrarea asta a rămas întîiul izvor de informaţie critică asupra părintelui şcoalei latiniste.
Analele Academiei, ca şi diferite reviste, îndeosebi Columna lui Traian şi Revista nouă ale d-lui Hasdeu, cuprind apoi o mulţime de lucrări mărunte ale d-lui Bianu: însemnări istorice şi literare, adunate din bibliotecile şi arhivele străine, îndeosebi din Polonia şi Galiţia, dări de seamă, mici comunicări şi monografii critice — momente preţioase din mişcările literare curente. Toate aceste se leagă între sine prin ideile de care am amintit şi îşi găsesc o expresie concisă într-o viguroasă conferinţă despre cultura română în secolul XIX. Autorul lor nu pronunţă nici o judecată ce n-ar porni din convingerile sale subiectiv-naţionale.
O valoare specială însă au ediţiile sale critice de texte vechi: Psaltirea in versuri a lui Dosoftei (1887), Predicile lui Antim Ivireanul (1883); Textele micedo-romîne ale doctorului Obedenaru (1889) şi Psaltirea Scheiană, cea mai bună dintre ediţiile critice de pînă acum; iar de la 1898 încoace Bibliografia românească veche, scoasă împreună cu învăţatul său ajutor de bibliotecar şi publicist, Nerva Hodoş.
Ediţiile acestea ne dovedesc că pe terenul literaturei vechi, d. Bianu este intîia noastră autoritate. A adus însă un serviciu şi literaturei mai nouă prin editarea lui Alecsandri (la 1897 şi 1902) şi prin un ciclu de recenzii apărute în Anale şi în reviste.
în toată activitatea asta, atît de variată ca formă şi totuşi unitară în principii, este o viaţă întreagă, trudnică, plină de răspunderi şi lipsită de momente de odihnă, o viaţă ce nu oferă sufletului altă plăcere mai mare ca satisfacţia datoriei împlinite.
Generaţia mai tînără este chemată a recunoaşte şi a urma cu încredere numii bărbaţi cari se disting prin trei calităţi: prin o gîndire superioară, prin caracter şi prin putere de muncă. Numai o contopire armonică a acestor însuşiri creează adevăraţi luptători pe cari putem  să ni-i luim de pildă.
42
43
Privim în jurul nostru şi găsim un număr înspăimântător de mic de asemenea bărbaţi. Foiesc „talentele" din toate părţile: oratori de paradă şi literatori de sărbătoare. Dar prea mici pentru a nu avea nevoie de celelalte două însuşiri întregitoare, prea puţin ordonate şi prea orientale în manifestarea lor, „talentele" rămîn străine de sufletul nostru, ca o floare fără miros.
Pe cei puţini însă îi împresurăm cu dragostea noastră fără rezervă.
RIMA
— Tu spui mereu la lucruri strîmbe, Vrai să cînţi opere pe drîmbe?
în preajma celui mai luminos luceafăr al literaturei noastre a răsărit o stea. E văzută şi admirată, ce e drept, numai de astronomii din Iaşi, cărora le revine meritul de a o fi descoperit. Dar ni s-a vorbit atît de mult de ea, încît ne-o fi îngăduit şi nouă, celor nepătrunşi de farmecul razelor ei, să ne facem o părere.
E steaua Ririei, de care vorbesc.
O strălucire scurtă de aerolit pe-un crîmpei de orizont. Iar de curînd, un nour uriaş în formă de balaur mi-a învăluit-o de-a binele. (Citiţi Sămănătorull) Cîteva raze încă, clipeli de jale şi deznădejde, cum se văd în ultimele momente ale unui apus de luceafăr... şi steaua noastră va rămînea cel mult o stea artificială, de folos pentru vrun Irod de carnaval, iar corul de astronomi literari din Iaşi va trebui să intoneze melodia Steluţei lui Alecsandri, în semn de adio.
Cînd a apărut Ultima rază din viaţa lui Eminescu, în acelaşi timp întîia rază din viaţa literară a Ririei, mi-am adus aminte de Bettina von Arnim. De ce nu? Comparaţiile sînt permise, chiar cînd deosebirile între cele două figuri comparate sînt mai multe decît asemănările.
Şi într-adevăr, între Bettina — „copila", cum i se zice în literatura germană, după numele cu care o răsfăţa Goethe — şi între Riria este o oarecare asemănare. Numele amândurora se leagă de cîte un poet mare prin o admiraţie hrănită de fantazie de copil, prin scrisori în cari vor să reconstruiască o parte din figurile înaintea cărora au căzut în genunchi amîndouă.
Dar atîta tot. încolo, Bettina se înalţă sus de tot. E o scriitoare desăvîrşită cu un loc bine fixat printre romanticii germani. Scrisorile ei către Goethe sînt furtunoase şi aprinse ca şi pasiunea ei pentru bărbatul genial şi sînt şăgalnice şi
45
blînde cînd zeul literaturei germane îi transmite cîte un zîmbet de încurajare sau cînd o îndeamnă părinteşte „să introducă mai multă ordine în ideile aşternute pe hîrtie". Toate însă sînt fragmente literare prin forma şi cuprinsul lor şi se citesc ca un roman psihologic al unei copile torturată de amintirea unei îmbrăţişări de poet.
Şi „cînd aud privighetoarea cîntînd, ştiu că luna cea frumoasă i-a greşit ceva". . . Intre Goethe şi Bettina, cu toată deosebirea lor de vîrstă, a fost în adevăr o trecătoare prietenie. Dar între Riria şi Eminescu? Ne îndoim!
Scrisorile din Repedea, schimbate în formă de dialog, în care Riria îşi povesteşte amintirile ritmate şi rimate despre Eminescu, nu cuprind nimic pozitiv şi nimic nou. Sînt o forţată înşirare de cuvinte ce nu ne conving nici de talentul scriitoarei noastre, nici de geniul lui Eminescu, pe care vrea să ni-1 arate într-o fază de declin. E un salt ciudat, şi continuu de la o idee la alta. Cîteva imagini poetice sînt aruncate într-o pleavă de cuvinte uzuale. Numai cînd poetul opreşte fluxul de fraze cu întrebări ca:
Nu cumva eşti filosoafă?
sau
Tu spui mereu la lucruri strîmbe, Vrai să cînţi opere pe drîmbe? numai în cazuri de aceste ne pare mai sinceră şi mai apropiată de adevăr. Ironia lui Eminescu pentru cîntecul cel monoton de surlă şi de drîmbe e foarte justificată. Nu, Riria nu e Bettina!
Şi totuşi e o figură interesantă în viaţa literară din ultimii doi ani. De o fecunditate şi o îndrăzneală fără păreche în literatura noastră, a tipărit în acest interval, afară de opera amintită, două volume de versuri vechi şi nouă, două tragedii în cîte cinci acte şi a alimentat coloanele mai multor reviste deodată cu stihuri de acelaşi calibru „ideal şi înalt". Curg versurile năvalnic şi în gloată ca un torent de munte oprit de mai multă vreme, care rupe acum zăgazul şi se varsă peste cîmpii, Ca să se impuie cu ceva nou, găseşte mijlocul lesnicios de fecunditate fenomenală, ignorînd rima şi înşirînd la poezii în proză şi proză în poezii fără încetare.
' Decît... ce folos! Pe de-a întregul Riria, cu toate concesiile ce s-ar putea face, nu este decît un nume care vine să înmulţească şirul poeţilor de duzină.
In vremea sa, un poet proclamase de „speranţe" şi de scriitori geniali pe domnii Scrob şi Stoenescu şi acum aceşti
doi scriitori de versuri sînt'prototipii poeţilor noştri de duzină. Riria le poate fi o demnă tovarăşă şi tot atît de genială, dacă vreţi. Caracteristica acestei familii de scriitori, este, în primul rînd, fecunditatea. Iar din miile lor de rînduri rimate, memoria abia reuşeşte să reţină cîte-o scînteie/ce se stinge repede, precum a răsărit.
Poeţii aceştia sînt nişte bonomi inofensivi, cari muncesc înainte, dispreţuind toate condiţiile de artă, foarte mulţumiţi şi fericiţi cu sine, fără a se tortura, dar torturînd mereu pe alţii. Astfel, Riria mărturiseşte pe faţă că arta versului nu intră în meşteşugul ei:
Forma, rima şi cadenţa de lipsesc, n-am vină eu; Nu scriu ca o literată, scriu cum vrea sulfetul meu, Nu scriu versuri de valoare care pot avea un preţ, Pentru forma fără suflet am un suveran dispreţ...
Păcat! Mai puţin dispreţ ar ridica preţul poeziilor şi asta nu cred să fie în dezavantagiul autoarei. Pricina însă e aiurea. Poeta noastră nu reuşeşte să stabilească armonia necesară între ceea ce d-sa numeşte suflet şi între formă. Şi asta se cheamă vulgo: lipsă de talent şi are drept urmare seria de nimicuri versificate.
Mai uşor ne vom convinge urmărind nota patriotică, pe care criticii Ririei au scos-o la iveală. E tot patriotismul poeţilor de duzină:
Şi cînd ţara-i în durere Fără lupte de partid Recîntînd Hora Unirei Să uităm de individ. ..
Searbăd patriotism! Dumnezeu ştie, dar văzînd atîta belşug de rime în declamările astea fără nici o căldură convingătoare, ţi se reamintesc vrînd-nevrînd versificările unui celebru bard bucureştean din timpul războiului de independenţă, ca Oda la Dobrogea, cu începutul:
în satul cu dobrogaiele, Vezi curgînd în jos pîraiele Printre nisipaiele Ce-ntrerup noroaiele Şi fac eleştaiele...
46
47
Iertare! E bine să preţuim munca fiecăruia. Dar o muncă de prisos, chinuitoare pentru cel ce o săvirşeşte şi mai chinuitoare pentru cei chemaţi a o aprecia nu are dreptul la îngăduinţa cetitorului.   ' ALEXANDRU MACEDONSKI
Rina a fost introdusă în publicitate ca un geniu. Intre ea şi poeţii geniali nu este însă altă legătură decît „cerneala şi hîrtia", şi e bine să ştie asta pentru ca biografiile, atît de luxos tipărite, să nu seducă pe nimeni.
Mi s-a adus învinuirea de a fi stăruit în recenziile mele pera mult asupra activităţii d-lui Alexandru Macedonski. Cele următoare sînt răspunsul meu la nedreapta învinuire şi, pe de altă parte, o socoteală definitivă cu cei ce mi-au atribuit o pornire duşmănoasă şi o severitate excesivă faţă de marele defăimat, cum îl numesc băieţii din suita lui atît de pistriţă.
M-am ocupat de d. Macedonski fiindcă în întreaga noastră literatură nu este o a doua figură în jurul căreia să se fi produs mai mult zgomot şi fiindcă este unul din desele tipuri ale literaturei universale cari au ceva tragic în fiinţa lor şi atrag mai mult ca oameni decît ca scriitori.
Am scris şi eu despre acest poet, fiindcă un fapt nu se poate tăgădui, şi anume, că de pe la 1870 încoace nu răsfoieşti reviste şi ziare din capitală fără să dai peste numele lui, cînd în josul unui lanţ de poezii sau articole politice, cînd amestecat în polemici, lăudat şi idolatrizat de unii, respins şi huiduit formal de alţii. Foarte fecund, a fost director de ziare politice şi de reviste literare; a tipărit volume de poezii în româneşte şi franţuzeşte; a fost jucat, aplaudat şi judecat la teatru; a scris proză şi critici literare şi a avut un ideal suprem — acela de a întemeia o şcoală, o direcţie nouă, atît în poezie, cît şi în celelalte ramuri ale literaturei.
De la început, d. Macedonski nu e singur, ci vecinie cu prieteni şi cu un cortegiu întreg de elevi adolescenţi, „a căror muză tînără îşi arată pentru prima oară zîmbetul modest şi graţios". Printre prietenii lui figurează scriitori ca Bonifaciu Florescu, stilist distins şi om mai cult; Pantazi Ghica, critic şi prozator fără culoare, apoi Anghel Demetrescu, Ştefan Vellescu şi V. A. Urechiă. Aceştia îl apreciau şi munceau la aceeaşi revistă, Urechiă îi dete, ca ministru, medalia
I
49
Bene-mercnti şi însărcinarea de comisar extraordinar pentru inspectarea monumentelor istorice din ţară. Elevii îi răsplăteau atenţia cu preamăriri, unii numindu-1 Victor Hugo al românilor, alţii „martir genial, omul cel mai mare pe care 1-a avut literatura română, România" l.
Astfel, d. Macedonski nu era numai în închipuirea sa un poet mare şi un muncitor de valoarea unui uriaş. Alăturea cu el erau zilnic alţi scriitori întărindu-1 în credinţa asta; dar mai era şi străinătatea care-1 aproba şi încuraja. Dacă la noi se găsea cine să-1 compare cu Hugo, Byron, Leconte de Lisle şi Baudelaire (celebrul Toncescu 1-a asemuit cu Isus Gristos!), străinătatea n-a rămas mai pe jos. în organul său şi în diferite prefeţe, poetul nostru a reprodus cu deosebită îngrijire şi cu trebuitoarele sublinieri sumedenia de ecouri din presa străină, grecească şi franceză, în care era celebrat ca un geniu strălucit al poeziei române. Citind astăzi ce spune To Paron şi Efemeris Acropolis din Atena sau publiciştii Pierre Loti şi Peladan din Paris, nu mai poţi sta la îndoială că e vorba de o culme unică în literatură.
Cît de unică vom vedea mai la vale. Deocamdată trebuie să reţinem un fapt. Poetul n-a ezitat niciodată a se socoti în adevăr un titan — şi aici e o parte a tragicului său. Adeseori simţea atmosfera prea doborîtoare pentru talentul său, ţara prea mică pentru a-şi desfăşura toate puterile, societatea prea incultă pentru a-1 putea urmări cu pricepere, în momente de aceste simţea regretul că s-a născut român şi cînta plin de mîhnire:
Cînd se naşte într-o ţară mică — cine e poet, Dacă simte a lui făptură că e roasă de regret, E desigur de regretul c-a născut. El cîntă, scrie, Şi abia în cîte-un suflet află cîte-o simpatie, încolo cine-1 citeşte sau de pizmî e coprins Sau cu inimă închisă şi-n citire nedeprins, Cartea i-o silabiseşte...
Şi, vai, totuşi s-a găsit în ţara asta atît de mică şi în societatea asta atît de incultă (să fi spus un adevăr în acest caz?) un număr de vreo 1500 de capete cari să primească a fi înscrişi printre membrii societăţei revistei Literatorul cu d. Macedonski în frunte; să se organizeze în comitete de domni şi doamne în toate oraşele din provincie, cu tot
1 Literatorul; 1895, no. 2.
ce era mai luminat în societatea înaltă şi să proclame inevitabila prezidenţie de onoare a răposatului Urechiă. S-au găsit doamne care să-i ofere un cadru de atlas alb, ca omagiu. S-au constituit comitete pentru procurarea mijloacelor băneşti, ca să-i tipărească operele complete. Şi cea mai bună dovadă de continua sa legătură cu societatea română este propria-i mărturisire (din Literatorul pe 1892, no. 3):
„Lăsat la o parte de guverne 1, Dumnezeu şi adevărata opinie publică mi-au fost ajutor. Numai pentru tipărirea volumelor mele am adunat patru mii de lei; volumele însă nu le-am putut tipări, pentru că nu se poate trăi din aer. în diferite alte ocaziuni, alte mii de lei mi-au venit din partea publicului luminat pentru a susţine Literatorul, fără să număr banii ce mi-au fost trimişi anume în temeiul simpatiei şi admiraţiunei ce am deşteptat printre unii dintre cititorii mei. Doamna Caliopi Petrache Poenar mi-a trimis prin listă suma de trei mii lei. D. Christodorescu, deşi nu mă cunoaşte decît din scrieri, a sacrificat o sumă ce trece de trei mii cinci sute de lei în favoarea luptei culturale (!) pe care o ţineam" . . .
Ei, şi totuşi ţara era prea mică, punga asemenea, pentru poetul care, tot acolo, ne mai spune că „cititorii trebuie să se gîndească să asigure oamenilor de litere o situaţie independentă de funcţiile statului!"
Pentru rolul literar al d-lui Macedonski şi pentru legătura cu societatea, mai este interesant şi chiar de actualitate a se şti că d-sa a întemeiat şi o „Societate a oamenilor de litere". La 25 mai 1890 a fost ales preşedinte efectiv al aceleia, iar preşedinte onorific a fost proclamat „d-nu Ştefan R. Veron (?), mare proprietar din Brăila, cunoscut prin sentimentele sale patriotice şi prin viaţa ilustrată de binefaceri si acte demne de suflet mare" — scrie Literatorul din acelaşi an. „Onorabilul preşedinte a şi binevoit a dărui d-lui Macedonski suma de 400 lei, spre a constitui un fond social.
Deci vecinie înconjurat de lume, avînd o continuă intuiţie materială (luată în orice sens), a strălucirei sale, pururea în frunte, agitînd şi luînd iniţiative, producînd şi reproducînd o groază de material — este cu putinţă a vorbi de epoca în care a trăit, fără a ţine seamă de numele lui ?
1 Inexact; în lista abonaţilor figurează şi Ministerul de Instrucţie.
50
51
Dar un asemenea fruntaş înseamnă in adevăr o direcţie. Acei mulţi cari au ascultat de vorba lui, în mintea şi inima cărora cuvîntul acestui poet a putut să deştepte o iluzie, fie cit de trecătoare, au constituit în realitate un curent. Toată opera scriitorului acestuia se răsfrînge şi asupra lor. Prăbuşindu-se, se dovedeşte a fi fost opera artificială a unui actor isteţ, care mai tîrziu plăteşte scump succesele sale, căci mulţimea nu iartă pe cei ce şi-au bătut joc de ea.
Astăzi se poate vorbi de d. Macedonski ca de o carieră încheiată. Manifestările nervoase din anii din urmă sînt cu totul păgubitoare aureolei lui de odinioară. Prin reeditarea de apoteoze, puţinii credincioşi ce se mai adună în jurul lui, ca în jurul unei umbre, se vor dizgusta şi ei; prin continua alimentare a unei ambiţii senile, i se face un rău sufletesc imens, căci îndemnurile astea îl silesc să publice poezii la cetirea cărora trebuie să dai din cap în semn de întrebare, sau izbucniri violente în polemici ce degradează cu totul.
Privind asupra activităţii sale întregi, poetul n-are să mai vadă decît ruine de vise deşarte, muncă şi agitare zadarnică, un noian de vorbărie şi un şir de greşeli de tot soiul şi nu-i mai rămîne decît să-şi închine sabia, ca un oarecare luptător împotriva morilor de vînt, şi într-un moment de conştiinţă să rîdă hohotind de cei ce s-au luat pe căi întunecoase după dînsul, ca şoarecii după fermecătorul din Ha-meln, din celebra legendă germană.
Desigur, nimeni nu şi-a dat mai bine seama de toate ca d-sa cînd, acum 10 ani, îşi recunoştea apusul în chipul următor:
Cît am trudit, cît am muncit
Şi cum nimic n-am folosit,
în lume nu este răsplată...
Dreptatea este blestemată
Şi omul bun nesocotit.
Pe fruntea mea n-am nici o pată,
Zadarnic. Sînt un osîndil.
în lume nu este răsplată.
Cît am trudit, cît am muncit...
Viaţa acestui scriitor e o carte deschisă. ŢNimeni n-a vorbit atîta despre sine şi n-a publicat şi reprodus atîtea opinii de-ale altora asupra sa ca d. Macedonski. Din cele mai intime momente ale vieţii sale a făcut subiect de vorbă în public. A înşirat mereu la programe şi teorii cu continue contraziceri.
Examinîndu-le acum pe toate, vom vedea dacă munca şi truda autorului merita răsplata sau dacă trebuia să fie „un osîndit'', cum singur se numeşte.
Unde zace enigma înălţărei şi căderei d-lui Macedonski?
La noi scriitorul, ca şi omul politic, poate să se înalţe adeseori prin mijloace potrivnice progresului şi intereselor sociale. Controlul cu întregul său aparat de severitate nu este stabilit încă, iar societatea nu are destulă putere de distincţi-une şi de orientare în materie literară, pentru a zădărnici ea singură înălţarea şi a înăbuşi în germine manifestările spiritelor slabe şi ale celor turbulente.
Astăzi cele mai ciudate coterii sînt posibile şi orice condotier, cunoscut sau deghizat, îşi găseşte o uşiţă de intrare la o revistă sau vreun ziar, pentru a fi cultivat de cetitori ca un microb, din care are să răsară mai tîrziu o colonie întreagă.
Tot mai avem o grămadă de cetitori cari pătimesc de daltonism şi nu ştiu deosebi culorile steagului spre care aleargă. Sînt oamenii cu deosebită predispoziţie pentru culorile stridente, pentru tot ce este extravagant şi anormal şi mai ales pentru importaţiile străine, sub pretext că în aceste singure găsesc fineţe, spirit şi actualitate. Aceiaşi cetitori iubesc zgomotul şi se delectează în toiul polemicilor scandaloase, considerînd ca o simplă îndeletnicire burgheză tendinţa cîtorva de a mai curaţi din cele buruieni şi de a aduce ordine şi dreaptă cugetare în viaţa literară românească.
între altele, graţie acestor nepieritoare însuşiri ale societăţii noastre, a putut şi d. Macedonski să ajungă la gradul ciudat de popularitate de care am vorbit.
D-sa mai este şi fiu de general. Avea astfel din capul locului pe partea sa aristocraţia şi putea să conteze în orice timp cu un contingent considerabil de aderenţi. Era cumva constrîns să facă literatură şi gazetărie pe placul acestor răsfăţaţi cetitori, cu educaţie şi sentimente străine, pentru că, făcînd-o, îşi cucerea simpatiile lor platonice şi materiale şi-şi cucerea faima de publicist.
Societatea aristocratică din Muntenia nici nu avea alt reprezentant al ei. Bucureştenii n-aveau poeţi şi prozatori de seamă. Cei din jurul d-lui P. Grădişteanu erau cu totul şterşi. Porniţi în contra şcoalei germane şi a direcţiei de la Iaşi, nu puteau decît să încurajeze pe scriitorul îndrăzneţ, care ataca, rînd pe rînd, pe toţi membrii „Junimei" şi promitea
52
53
a crea o nouă şcoală estetică, pe polemistul pamfletar, care la 1875 provocase un proces monstru x, şi nu puteau decît să aplaudeze pe poetul care venea să introducă poezia cea mai rafinată franceză, imitînd şi făcîndu-i propagandă prin continue articole programatice, prin vecinice mărturisiri de credinţă.
Aceeaşi societate a găsit în d. Macedonski o forţă destul de mare pentru a-1 lăsa să poarte cea mai deşuchiată campanie antidinastică şi panortodoxă ce a purtat vreun publicist cu pretenţii de poet şi de echilibru de gîndire.
La 1874, în ziarul Oltul atacă în poezie pe „salariatul zis domnitor" şi imploră ajutorul ceresc în contra „tiranilor". La 1888 publică un alt ziar, Stindardul ţârei, unde reproduce toate poeziile sale antidinastice, scrise de la 1874 încoace şi iscăleşte articole înverşunate în contra „Căprarului nemţesc". La 1892 îşi precizează — cum se cuvenea unui poet mare, domn şi el din mila lui Dumnezeu! — situaţia faţă de dinastie 2. Cu chiu cu vai recunoaşte „prudenţa şi înalta capacitate" a domnitorului, întrebuinţează însă fraze ca acestea: „Cît despre situaţia mea faţă de tron, ea era grea. Dinastia străină nu fusese adusă de mine şi totdeauna am spus categoric părerile mele asupra exoticei importaţiuni"... Foarte categoric îşi spune apoi „părerile" în Liga ortodoxă de la 1896. Programul acestei foi, calomniile şi insinuările, cu violenţa în care se debitează, proclamarea revoluţiei şi anunţarea sfirşitului domniei regelui, sînt pur şi simplu dosarul unui om amoral, căruia legea nu-i mai putea cere nici o răspundere.
Şi fiindcă văd că acest scriitor, cu toată activitatea sa unică în analele literaturei române, recurge la ocrotirea celor mai dinastici bărbaţi conducători şi-şi adăposteşte proza sa chinuită în coloanele unui ziar oficial, de partid, cum este Conservatorul, nu mă pot opri a nu-i arăta cîteva „idei conducătoare", pentru cari în orice altă ţară ar fi fost redus de mult la tăcere completă, nu prin spiritul reacţionar, ci prin acela de ordine şi de bun-simţ, care eliminează de la sine pe orice publicist iresponsabil.
1 „în 1875 unul (din pamflete) îmi procurase onoarea să fiu arestat. .. Cele trei luni cît am stat în temniţă în Văcăreşti au fost pentru mine o apoteoză. 24 de avocaţi se înscrisese să mă apere şi fui achitat in mijlocul unui haos de aplauze" — scrie Macedonski despre sine (Li*., 1892, nr. 7).
2 La 1881 a scris totuşi un imn regal, cu refrenul: „Trăiască-al nostru rege"!, el care cîţiva ani înainte cînta:„Aş vrea poporul să fie rege, Rege odată bietul popor,/Ca-n lanţuri grele să nu-lmai lege/Salariatul zis domnitor."
El a înfiinţat anume Liga ortodoxă pentru „ca cu privire la Carol 1" să'„intre în amănuntele tuturor crimelor sale", să arate „cum a omorît pe Cuza la Heidelberg"; cum „cu ajutorul lui, a murit tatăl meu, generalul Macedonski"; cum a „pîngărit"... în sfîrşit, „Carol va fi arătat ce este şi numele său va ajunge sinonim cu ticăloşie, cu viciu şi ipocrizie" (Liga ort., 1896, no. 70).
Un om care declară pe regele Carol drept „un condamnat'" (ibidem., no. 16), şi „o canalie" (no. 68) şi a cărui rugăciune este: „Păzeşte, Doamne, de ciumă, de foc, de potop şi deHohenzolerni, regi ai'României" — nu are stofă de om sănătos şi cu atît mai puţin conştiinţa misiunei de poet al ţărei.
Din întregul potop de cuvinte mi s-a părut suspect pasa-giul în care Macedonski acuză pe domnitor că „pe adevărata aristocraţie o sărăci treptat în profitul unei burghezii cu care ştie să-şi joace mendrele". Este aici, probabil, poliţa pe care poetul o plăteşte aristocraţiei, pentru continua ocrotire ce a dat unui semen al său.
De la o vreme însă nici avinturile antidinastice nu mai prindeau şi poetul, poate pe nedreptul, fu acuzat de ruso-filism sunător a ruble. Golul se făcu tot mai mare în jurul lui. Reclama din reviste nu mai avea succes. Atunci apeluri litografiate circulau printre doamnele înaltei societăţi, apeluri iscălite de poet, în care cerşetorea „sprijinul moral şi material pentru apostolatul pe care îl duc de atîţia ani pentru limba şi literatura română, fără sprijin oficial, în afară de buget, si numai cu singurele mele mijloace şi cu ale celor prea puţini cari, ca dv., aţi răspuns adesea la apelurile mele. .."
Este' poetul căzut pe treapta cea mai de jos a îngenuncherii în faţa unei societăţi ce 1-a respins. Cerşetoria este crucea pe mormîntul unui scriitor în viaţă.
Dar nu numai falsele sale izvoare de inspiraţie, nici societatea singură şi antidinasticismul, împreunat cu o acţiune împotriva poporului, sînt vina căderei lui Macedonski. Marele vinovat este el însuşi, căci îi lipsea ceea ce Schiller cerea de la orice poet: „Un suflet frumos". Cu totul covîrşit de sine, orbit de egoism şi de vanitate, s-a făcut apostolul urei, al; răzbunării din momentul ce a văzut irealizabilă dorinţa sa de a-şi fixa înălţimea către care cîţiva credincioşi, împrejurările şi fantazia sa l-au tîrit.
Ura lui se îndreaptă împotriva tuturor scriitorilor a căror activitate îl lasă în umbră.
începutul îl face cu Alecsandri. Intr-o analiză critică îşi propune să-1 „foarfece" şi asta numai pentru că „d. Alec-
54
55'
sandri trebuie să se creadă un semizeu dacă se va fi judecind după succesele obţinute în cursul existenţei sale". în lucrarea sa, d. M. numeşte pe Alecsandri „venal", „egoist", lipsit de * „orice simţiri omeneşti", vorbeşte de „faimosul Despot-Vodă" şi abia se îndură să recunoască în autorul Ginlei latine un „cîntăreţ adeseori plăcut, dar adeseori numai simplu înşi-rător de cuvinte, mai mult sau mai puţin rimate".1
Dar ura contra lui Alecsandri n-a împins-o departe. Inconsecvent, ca în alte multe, a avut şi momente în care era dispus a-şi revizui opiniile din celebra'analiză critică.2
Cu totul altfel însă faţă de Eminescu. Pînă ce acesta era în viaţă îl numea „individ rău-crescut, care nu ar fi fost băgat_fecior în casă la tatăl meu" şi depiîngea „ţara în care boierii au ajuns să se reprezinte prin o asemenea'lighioană". La 1883, Eminescu îmbolnăvindu-se, Macedonski îi salută boala cu o frumoasă epigramă:
Un X., pretins poet, — acum S-a dus pe cel mai jalnic drum... L-aş plînge dacă-n balamuc Destinul său n-ar fi mai bun, Căci pînă ieri a fost năuc Şi nu e azi decît nebun...
Asta era picătura cu care Macedonski voia să aline jalea generală ce cuprinsese sufletul poporului la auzul vestei triste despre soarta lui Eminescu. Iar cînd presa şi publicul
1 Nu voi să afirm că următoarea poezie inedită a lui Alecsandri are vreun nex cauzal cu atacurile aoeste, o reproduc însă ca un apropos :
Unuianonim ' Tu care n-ai precum doreşti Prilejul ca să te tîrăşti, Ca ua mişel lingău ce eşti: Tu care trist, invidios, Mă porecleşti, din umbră, jos; Vil curtezan neruşinos, îmi fac pomană ca să-ţi zic: Mai bine-un curtezan amic, Decît duşman ori şi mojic.
(Mm. Aoadimiei, no. 809, p. 4)
2 Literatorul, III, p. 537-39. Vezi şi Telegraful din 2 septembrie 1890, scrisoarea cu sfîrşitul: „Alecsandri a fost un semizeu, astăzi s-a făcut zeu".
se revoltase şi afirmase astfel şi mai mult popularitatea autorului satirelor, cinicul detractor continua cu rime de acest fel:
Unui om în toată firea e moral să-i zici smintit, Dar nebunului pe nume dacă-i zici, e necinstit, Trebuieşte-ntotdeauna spre a fi-n moralitate, Să te faci apărătorul caselor de sănătate, La nebun să-i zici cuminte, pe neghiob să adorezi Şi de s-află la Mârcuţa geniu să-1 proclamezi...
După moartea lui Eminescu continuă campania cu aceeaşi furie — pentru că „moartea sau nenorocirea unui om nu ne va face să-i cruţăm caracterul, dacă i-a fost corupt, nici scrierile dacă i-au fost proaste. . . Căci pentru noi nu este destul ca un om să înnebunească pentru ca să-1 proclamăm poet sau om mare"...
De aici încolo reproduce cu bucurie diabolică orice părere ce ar fi putut să arunce o umbră cît de mică asupra lui Eminescu. Cu orice chip voia să dovedească cum stricarea limbei şi literaturei, îndeosebi a versului românesc, se datoreşte acestuia. Pune chiar pe prieteni şi elevi de-ai săi să susţină lupta şi unul dintr-înşii 11 imitează în acest ton:
...O ceată de oameni netrebnici
Să-nalţe voiesc p-un nebun
La dînsul cu toţii băgîndu-se sfetnici
Din voci răguşite răsun.
. . .Aşa. Eminescu e geniu în ţară
De-acum să dispară-n mormînt
Şi ritmu şi rima; în loc să răsară
Olog nistrul nostru în cînt
Ura în contra scriitorilor contimporani nu se opreşte însă aici. Pe Vlahuţă îl acuză de a se fi coborît „pînă la oficii rezervate oamenilor de lupanare". Pe Coşbuc îl loveşte pentru succesele sale la Academie şi-1 face rutean, cum făcuse şi pe Eminescu bulgar. Pe Caragiale caută să-1 zdruncine în o conferinţă publică la Ateneu şi prin încurajarea înscenărei ruşinoase cu plagiatul. Pe bietul Traian Demetrescu, care i-a
1 Literatorul, 1890, no. 2. Vezi acelaşi an, no. 6, bucuria lui Macedonski pentru articolul d-lui Hajdeu asupra lui Eminescu. Complec-tează dosarul cu articolul d-lui Vlahuţă din Revista nouă, 1889, p. 180, în contra lui M.
56
57
fost colaborator şi a scris cuvinte atît de simţite despre salonul albastru, în care d. Macedonski face pe' magistrul faţă de nevinovaţii începători, îl tratează cu epigrama:
Am auzit al tău lătrat, Dar el deloc nu m-a mirat ; Destulă vreme ţ-am dat pîine Să ştiu prea bine că eşti cîine.
Pînă şi Radu Rosetti, elev şi colaborator şi el, pînă la un timp socotit ca un „adevărat meşter ce aminteşte prin sobrietatea sa de stil pe unii clasici greci", a căzut în dizgraţie şi a început să fie invidiat şi batjocurii, îndată ce s-a văzut cum îi creşte termometrul popularităţii.
Ura în contra celor puternici, răzbunarea în contra celor ce-1 părăseau sau îndrăzneau a-1 contesta, sînt mobilurile urîte ale atîtor ieşiri pe teren şi din toate zbucneşte o pasiune violentă, ce nu ni se pare deloc frumoasă:
Dacă-aş fi trăsnet v-aş trăsni, V-aş îneca dac-aş fi apă, Şi v-aş săpa mormînt adînc, Dacă-aş fi sapă.
Dac-aş fi ştreang v-aş spînzura, Dac-aş fi spadă v-aş străpunge, V-aş urmări dac-aş fi glonţ Şi v-aş ajunge...
(Din Excelsior)
Putea o ură atît de bolnavă să-1 ducă la înălţimile Parna-sului ? Hotărît, nu !
Sînt ele şi suflete pline de ură, deopotrivă de interesante pentru psiholog şi trec ca nişte umbre prin toate literaturile. Sînt oameni greu cercaţi, cari concentrează în sine o parte din durerile omenirei. Şi sînt atît de varii motivele cari determină ura încît nu poţi condamna din principiu. O condamnă cel mult morala curentă, poezia însă o admite şi estetica şi se împacă bine cu ea, căci ei i se datoresc atîtea conflicte dramatice şi atîtea poezii cărora pentru eufonie, le zicem „pesimiste" şi cari toate poartă în sine germenele urei.
Cînd însă ura se coboară la gradul cel mai de jos al sirn-ţirei omeneşti; cînd izvorul din care porneşte este instinctul cel mai brutal al răzbunărei prin sfîşiere, cînd vezi nişte ochi
tremurători de o licărire stranie, o minte înfrigurată ce se frămîntă în căutarea curselor şi a otrăvurilor nimicitoare — o! atunci nu ai înaintea ta un poet, un scriitor, un tovarăş de muncă, ci o caricatură de om, vrednică de plîns sau de dispreţ, iar societatea nu poate decît să-1 osîndească, deplîn-gîndu-1 cînd îl vede sleindu-şi timpul şi restul de puteri în căutarea răzbunării:
Nu mai am decît o sete, nu mai am decît un vis, Vis ce-n inimă, cu sînge tipărit, îl ţin închis; Orişiunde-1 port cu mine şi c-o dulce voluptate Mintea mea îl reciteşte pe cînd inima mea bate; Negru, groaznic, fără milă, nu e-ntr-insul un cuvînt Ca să nu mă facă singur uneori să mă-nspăimînt; Ştreangul, fierul, focul, plumbul se-nţeleg să-1 întocmească Şi în stare nu e nimeni paginile să-i citească înainte de momentul cînd... Dar visul meu cumplit De e scris ca să rămîie un biet vis neîmplinit, Din adîncul ei cel umîd, cu aceeaşi nendurare Groapa mea are să-1 strige, către ceruri: Răzbunare!
„O poeţi, poeţi! De ce nu vă puteţi zdrobi mai bine inima şi să fiţi ca toată lumea? Face-v-aţi lupi, ca să trăiţi ca lupii. Inima voastră zadarnic bate, sufletul vostru zadarnic se înalţă. Nimeni nu ascultă cîntecele voastre şi le ia vîntul! Un Torquato înnebuneşte şi-şi pierde şi libertatea chiar; un Dante moare expatriat; un Gilbert în spital; un Heliade... o, dar să nu venim la noi!..."
Ba să venim, d-le Macedonski, nu pentru a constata starea identică (?) a unor nesocotiţi poeţi români cu aceea a lui Tasso, Dante, Gilbert chiar, ci pentru a lua apărarea acelei ignobile societăţi care — din fericire — „nu ascultă cîntecele voastre" şi din pricina neascultărei, versul vostru vi-1 „ia vîntul".
De ce critica serioasă, acele spirite obiective şi cu autoritate înaintea părţii celei mai bune a publicului cetitor, a primit cu atîta ironie şi indiferentism opera literară a d-lui Macedonski? De ce d. Missir a făcut la Convorbiri atîta haz de un volum de poezii dedicat de Macedonski d-lui Maiorescu ? Cum de numele poetului n-a putut pătrunde în nici o carte de şcoală sau de teorie estetică, în nici o antologie destinată mulţimei şi în acest chip a fost — iarăşi din fericire! —
58
59
exclus cu desăvîrşire din şirul celor chemaţi şi primiţi a întemeia şi dezvolta cultura poporului? Cea mai'grea osîndă pentru orice scriitor!
întîiul motiv, de ordin elementar, îl găsim în valoarea intrinsecă a operei acestui scriitor. în tot materialul îngrămădit în timp de peste trei decenii 1 şi de-o inegalitate atît de uimitoare, preponderează umplutura şi banalităţile versificate. Fie că tratează subiecte erotice, fie că se pierde în re flexiuni sociale, dar mai ales cînd se încălzeşte la altarul istoriei, rămîne, în cele mai multe cazuri, un autor de înseilări de cuvinte şi de rime, ca pe la începutul carierei sale, cînd scria:
Viaţa-mi simt că mi se stinge. Dar cu tine voi să mor Oh, te rog nu mă respinge, Angel dulce de amor.. .
sau ca:
...Roma veche întreagă Trece pe dinaintea mea, Salutare, eternă stea, Salutare, regină a lumei. Pe-aceste ţărmuri pribege ! Tăceţi, o versuri deşerte. Tăceţi, o coarde inerte, Poete — şi tu — la pămînt! Pămîntul acesta e sfînt.
înaintînd cu timpul şi sub influenţa lecturei, tonul ăsta simplu şi imaginele de-o banalitate teatrală se schimbă, dar rămîn ca valoare la acelaşi nivel şi tot atît de imposibile prin nelogica lor. De la un volum la altul incoerenţa creşte, fraza devine mai violentă, bizareriile mai căutate şi coarda poetică ajunge la tensiuni extreme, cînd îşi cîntă cîntecul:
1 E greu să stabileşti cînd a început să scrie. Are versuri datate din 1864 şi 1865. Poezia La români (vezi Oltul, 18 aprilie 1874) are următoarea notiţă:
„Această poezie, dimpreună cu mai multe altele, socotind-o pierdută şi regăsind-o astăzi printre hîrtii, o dau publicităţii. Ea este scrisă în anul 1865, după lovitura de stat". Şi notaţi că poetul s-a născut la 1854! Avea deci vîrsta de abia zece ani cînd scria: „Popor cu mare nume, te scoală să-ţi răzbuni!" Ce titan! Şi ce farsor?!
Prăpastia grozavă cu iadu-i de-ntunerîc, Te-atrage cînd te afli la margine şi-atunci Te-atinge nebunia cu degetu-i isteric, Te-apropii şi deodată voieşti să te arunci.. .
Autorul versificărilor simple are ambiţia de a ajunge în literatura română poetul nevrozelor, concurînd pe itollinat, pe care îl traduce şi îl imitează. El de aici înainte nu mai voieşte să aibă în conştiinţă o singură idee poetică, ci „batalioane de imagini", cu „umbre neguroase şi năluci spăimîn-tătoare", cu „minţi bolnăvicioase" şi „cadavre rînjitoare". E o saturaţie de privelişti fioroase, prezentate de poet cu scopuri calculate, dar fără a reuşi să producă alt efect decît acela pe care suflete dezordonate îl au asupra unei minţi liniştite. Fondul rămîne tot banal ca mai înainte şi se vede cît de colo că nu este o evoluţie firească, ci o direcţie sugerată de autori străini.
De altfel, ajung din ce în ce mai mult la convingerea că în toată activitatea celor ce vor să introducă în literatura română genul impresionist-decadent, e mai mult calcul decît s-ar crede. Oamenii ăştia au un suflet prea banal decît să fie capabil de o poezie rafinată. Sînt prea puţin poeţi decît să ajungă la acea expresie subtilă a poeziei vaporoase, de care visează în programele lor. îşi caricaturizează pînă şi partea pur omenească a vieţei lor de buni burghezi şi de straşnici negustori, numai pentru a putea poza în geniu îmbrăcat în haină de nevropat şi a masca prin extravaganţe lipsa lor de putere creatoare.
Constatarea asta mi-o întemeiez şi pe faptul că, în timp ce ei se laudă cu „ţeasta care este o închisoare de duhori întunecoase", îşi îndeplinesc cu reală dibăcie rolul de escamotori de abonamente, de intriganţi politici şi sociali, de consumatori liniştiţi de cafea şi chiar acela de autori de proză searbădă sau de drame nereuşite, cu subiecte dintre cele mai puţin complicate sufleteşte.
D. Macedonski, de pildă, paralel cu poeziile sale nevrozate, în cari vede „în fiecare crier o mie de stigleţi" şi „toată omenirea întocmită de nebuni" (exceptîndu-se pe sine!), fixează în proză destul de limpede tipuri sociale dispărute, scrie schiţe şi nuvele incolore, tipăreşte bucăţi dramatice ca Iadeş, o farsă fără nici o originalitate, apoi Unchiaşul Sărăcie, Cuza-Vodă şi 13 Decembre, alte scurte drame sau
60
61
spectacole originale sau imitate, în cari nici o umbră din acele însuşiri de poet rafinat, simulate în imitaţiile versificate tot atunci.
Dacă din toată opera asta a d-lui Macedonski am lăsa la o parte ce e banal şi ce e tradus sau imitat, abia rămin cîteva „lumini fosforice a fulgerelor intelectuale" şi acestea sînt faimoasele Nopţi. De ele îşi razimă gloria şi cu toate că poartă şi ele pecetea generală a fiinţei poetului, aşa cum l-am arătat pînă acum, şi ca formă se prezintă iarăşi ca imitaţii după modelele franceze, dau totuşi oricărui critic dreptul de a se ocupa de d. Macedonski şi a-1 socoti printre acei poeţi cari in două-trei poezii (unii, ca Eliade, Mureşanu, Depărăţeanu, în o singură poezie) îşi concentrează toată puterea lor, toată flacăra adevăratei inspiraţiuni   de care au fost capabili.
Poetul Nopţilor însă mai are şi alte slăbiciuni ce l-au înstrăinat de popor. In toată activitatea lui vedem accen-tuîndu-se caracterul internaţional al poeziei. El însuşi străin prin singe şi prin cultură, dar cu pornirea maladivă de a declara pe alţii de neromâni, cu mentalitate şi simţire străină, apare totdauna înconjurat de scriitori din afară, de o valoare problematică. Revista Literatorul are un caracter poliglot, publică în original poezii franceze (de Nizet, Melager, Bouil-het, Houssey şi alţi celebri), italiene (de Cadiacomo şi Giusan-tine), greceşti (de Kleanthes Papazogles), nemţeşti (de Ber-gamenter) şi, deosebit de acestea, tot atîtea traduceri în interesul „artei pure" şi al „literaturei înalte". Străinismul acesta,, de altfel, e un cadru nu se poate mai potrivit şi o explicare nu se poate mai firească pentru toată mişcarea iniţiată de d. Macedonski.
De la străini, poetul nostru a contractat şi mania estetismului şi a formelor nouă. Fără a avea vreun rost în literatura noastră, şi numai din o predilecţie de profan, pledează ici pentru simbolism şi decadentism, colo pentru armonia imitativă şi pentru instrumentalism. După fiecare teorie urmează probe de poezii, de un nemaipomenit ridicol. Astfel, voind să descrie o înmormîntare şi să imiteze sunetele clopotului, găseşte următoarea formă:
Un an,— dînd d-ani, leag-an d-an, d-ani vani, D-atunci un lanţ întreg s-a format, D-atunci de cînd în groapă a intrat. Un an — dînd d-ani, leag-an d-an, d-ani vani D-atunci un lanţ întreg s-a format...
62
Iar, zugrăvind apusul zilei, o face în următoarea gamă cromatică:
De-o plumburie-ncenuşare
Pe cînd apusul e cuprins
în funebră înserare
Zic fără întristare
Salutare
Ger mare
Şi întins
Stins.
Stins
Şi întins
Cer mare
Salutare
De soarta mea-nvins etc. Sub acest soi de instrumentalism, în care sunetele au rolul imaginelor, d. Macedonski înţelege „ultimul cuvînt al geniului omenesc", iar cîţiva elevi ai săi au creat, imitindu-1, adevărate capodopere, de următoarea monosilabică splendoare: Din — sîn — ea — vrea — a — da — foc Eu, — zeu — iau! — vreau — ast — cast — loc!... Aberaţiile estetice de felul amintit, d. Macedonski le comitea şi pentru a dovedi flexibilitatea limbei române. Acu-zînd pe alţii, îndeosebi pe junimişti, de a nu-şi cunoaşte bogăţia limbei moderne, propune următoarea sa poezie (Lit., I, p. 32) ca model de limbă:
Inima-mi ce bate Bată
Bată căci beat de amor Mor!
Pe braţe-mi iată se înclină Lină!
Viaţa să-mi ceară i-aş da Da!
Afară e nori, furtună
Tună în casă pace şi trai
Rai.
Ce ironie de a stabili sisteme estetice şi a combate altele pe temeiul unor modele de acest fel! Şi aşa se întîmplă d-lui Macedonski şi cu altele.
63
Din autorii români doi inşi sînt pe cari îi admite cu consecvenţă ca părinţi sufleteşti ai săi: Eliade şi Bolintineanu. De la unul împrumută sistema ortografică şi cîteva principii de limbă, de la celălalt, spiritul tenebros al baladelor. Adevărul însă este că, în teză generală, nici unul din aceşti doi nu pot constitui idealul estetic al unui poet contimporan.
La amîndoi însă se găsesc multe elemente decadente mai ales moleşala femenină, trecută şi asupra lui Depără-ţeanu, dulceagul şi misticul în fondul poeziei, artificialitatea în formă — însuşiri de cari d-1 Macedonski a profitat poate şi din motivul că acele nu erau proprii literaturei române, ci rezultatul influenţelor străine. Căci hotărît, toată poezia asta decadentă este importată.
Lipsită de un fond mare de idei, fără forma stabilă şi mai pe sus de toate fără o direcţie estetică originală, opera d-lui Macedonski mai are şi speciala vină de a cădea adeseori într-un senzualism cînd brutal, cînd rafinat, preamărind „farmecul magnetic al voluptăţei sumbre" şi „excesul violenţei sexuale" — ca în romanul „reprezentativ" Thalassa sau în poeziile Frumoasa greacă, în atelier şi în următoarea Idilă brutală :
Superb de forţa brună şi musculi insolenţi
în tine fac să nască visări genesyace
Trămit să te-nfăşoare de cîte ori îmi place
Fluidul invizibil de germeni violenţi
Superb de forţa brună şi musculi insolenţi.
în visul tău de-azi-noapte, superb de forţa brună,
Sînt eu, care prin cuget nălucă am intrat,
Cu gladiul vigoarei, sînt eu ce-am fulgerat
O roşie splendoare pe corpul nins de lună.
în visul tău de-azi-noapte, superb de forţă brună.
Arhanghel de pierzare cu musculi insolenţi
Pîndesc prielnicia triumfului năprasnic
Superb de forţă brună, cu zîmbetul obraznic,
Căci port în mine demoni lascivi şi turbulenţi,
Superb de forţă brună şi musculi insolenţi...
Aceasta ar fi, schiţată în fuga de condei, grosto modo, activitatea d-lui Macedonski, prin care voia să întemeieze şcoala „opozită celei din Iaşi". Şcoala a şi întemeiat-o, căci prin un fel de spirit de solidarizare a celor slabi, se găsesc şi astăzi credincioşi cari îl urmează, cu şi mai puţin talent şi o-şi mai mare pornire spre poezia nihilismului literar şi artistic.
ACTIVITATEA UNUI RENEGAT Moldovan  G e r g e l y
Ziarele anunţă căderea în dizgraţie a unui renegat român.
E vorba, natural, de un renegat de peste munţi şi nu din ţara românească, pentru că aici nici nu există noţiunea de-renegat român. Sînt străini ce se leapădă de neamul lor şi vin de se alipesc la neamul nostru, cu tot bagajul lor de calităţi şi defecte, de care nu se pot înstrăina pînă într-a patra generaţie. Dar români cari ar dezerta într-o tabără duşmană,, aici, în acest stat unitar naţional, nu sînt cunoscuţi şi nu sînt posibili. Iată pentru ce românul din ţară, în care sentimentul aparţinerii unui neam compact şi cu un stat independent deşteaptă o mîndrie legitimă, nu poate cunoaşte sufletul acelei specii de fraţi de un sînge pentru care neamul nu este destul de tare ca să-1 ţină în sînul său şi nici destul de demn ca să fie respectat.
Altfel e însă în Transilvania.
Acolo, unde multe sînt exagerate, naţionalismul, ca şi ura< de neam, unde ciocnirea între naţionalităţi este continuă, trebuia, fatal, ca din şirele dintîi să se desprindă unul cîte unul. Pe cînd unii cad în luptă istovitoare, acoperiţi de lauri,, alţii trec la duşman şi atacă sau fac servicii umilitoare de spioni.
Aceştia sînt renegaţii.
Să nu se mire nimeni. Lupta e cu mult mai grea de cum s-ar părea celui ce citeşte articolele frumoase din ziare. îndemnurile celor ce cuprind teren cu teren sînt cu mult mai ispititoare. Şcoala ce se dă tinerimei e tot mai detestabilă şi caracterele ce se creează, tot mai puţin rezistente.
într-un stat naţional, ca România, se corup şi se pierd numai caracterele individuale. în Ungaria însă se cere în cele-mai multe cazuri jertfirea caracterului naţional al indivizilor. Statul, cu aparatul său vast, cultural şi administrativ,.
64
6D
este marele polip ce, an cu an, îmbrăţişează elemente din toate neamurile, storcindu-le toată conştiinţa de neam, toată independenţa de a simţi şi, mai ales, de a se manifesta.
Cine nu cunoaşte acele fiinţe nenorocite, acele femei împinse fie de sărăcie, fie de păcat moştenit şi de ispita plă-cerei, cari îşi părăsesc familia, numele şi cinstea şi se pierd în mulţimea ce-o ocroteşte pînă la o anumită vîrstă ? La început se zbat în lanţurile ispitei, apoi cad pe povîrniş în ţipete şi manifestări cinice şi nu simt nici regretul pentru pierderea îndurată. Acestor femei se pot asemăna excrescenţele din corpul nostru naţional.
Apariţiuni triste, peste cari mai bucuros am întinde vălul tăcerei şi al uitărei, dacă acţiunea lor n-ar implica un pericol social! Pentru femeia desfrînată există legi sociale cu pedepse severe. Pentru renegaţi există măsuri tot atît de nemiloase şi de demne de dinşii: demascarea şi excluderea.
*
Deceniul din urmă al veacului trecut este o epocă de glorie în istoria noastră contimporană.
întîiaşi dată, după 1848, s-au mişcat toate rîndurile poporului nostru, de sus, din palatul ciocoiului putred şi din casa advocatului ardelean îngîmfat şi egoist, pînă jos, la bietul ţăran, care acum se obicinuieşte a lua în mîinile sale o gazetă ca să citească veşti triste despre întemniţări şi manifeste dictate de o voinţă categorică.
Tinerimea e în frunte. Urmează Liga cea gălăgioasă. Se ridică masele. E alai. E sărbătoare — timp în care poeţii se mişcă şi cer pămînt, iar alţii ies înaintea manifestanţilor cu ramuri şi cu flori.
în vremea asta, la Cluj, un corb începe a croncăni. Dar nu e corbul mîntuitor al lui Matia Corvinul — renegat şi acela. E corbul in chip de profesor universitar, un român boierit de maghiari. Şi glasul lui răguşit sună strident în concertul general. Orice încercare de a alunga cobea este zadarnică. Tinerii studenţi şi ziarişti dau cu praştia, îl zbură-toresc şi corbul nu tace, ci îşi spune cîntecul înainte, ca să-1 . audă şi să se însufleţească toţi adversarii acestei frumoase sărbători.
Glasul acesta este al Iui Grigorie Moldovan, profesor de limba şi literatura română la Cluj. El singur n-a ţinut hangul cu cei însufleţiţi. El singur asmuţă, denunţa şi trăda pe acele
vremuri. în jurul lui cîţiva pui golaşi, pe cari el i-a clocit,, dar fără a-i putea creşte, căci s-au stîrpit de tineri.
Denunţiant! Este cel mai domol epitet ce i se dădea lui,, care avea un rol mai limpede decît nenorocitul Dragoş, trădătorul de la Abrud.
Şi cînd se vedea acoperit de oprobriul general, gonit, huiduit şi blestemat, el se retrăgea în colţul revistei sale şi-şi continua meseria, cum se retrage un biet animal înşfăcat de semenii săi şi nu-i mai rămîne decît să hămăie îndîrjit dintr-un colţ de curte şi să muşte pe toţi cîţi se apropie.
A! Pentru a te opune unui curent atît de puternic, trebuie să fii uriaş ca să nu fii dat la o parte ca o spumă netrebnică. Iar Moldovan n-a fost uriaş, ci un neghiniţă chircit, care şi-a făcut cuib în barba părintelui său, îndemnîndu-1 la fapte rele.
*
întîiul său cuvînt spus în public a fost românesc. Glăsuia despre treburi interne neînsemnate, pe la reviste şi ziare româneşti. A întocmit apoi o lucrare mare despre „romanţ" în literatura românească, pe care însă redactorul Familiei,, d. Vulcan, i-a refuzat-o din motivul că vedea într-insa o pornire antiromânească.
„Atunci mi-am mîncat brînza cu d. Vulcan — scrie Moldovan în o schiţă autobiografică — şi am început a scrie ■ ungureşte despre lucruri româneşti".
Pe la 1862 traduce poezii populare româneşti în ungureşte — cea mai bogată colecţie după a lui Âcs Kâroly, primul traducător de versuri populare. Urmează o colecţie de proverbe româneşti. în jurul lor însă nu se face nici o vîlvă. Şi cel servit nu este neamul românesc, ci traducătorul.
Pentru a fi servit şi mai bine, îşi începe mărturisirile de credinţă politică în ziarele ungureşti. Colegii lui — era student universitar încă! — încep să se revolte. Bursa — era bursier român! — i se suprimă. Şi acum cade ultima legătură cu poporul român, cea materială. La dorinţa de parvenire a tînărului se adaugă ura faţă de cei ce-1 controlau, şi răzbunarea. Din acel moment — continuă în biografia sa — „n-ara mai cruţat nici pe mic, nici pe mare, am biciuit faptele rele^ ale singuraticilor, am lovit în semizei, văzîndu-i nebuni,, netrebnici: am batjocorit nebuniile oamenilor noştri"...
Renegatul îmbracă toga lui Cato. Ajuns, drept răsplătire-pentru acţiunea sa, profesor universitar, el îşi creează o a doua catedră publică, o revistă literară, Ungaria, în limba română
«66
67'
şi maghiară, şi de la 1892 pînă la 1898, tocmai în anii de glorie şi decadenţă a cestiunei române, el furnizează duşmanului armele cele mai josnice.
In revista sa, Moldovan deschide focul împotriva studenţilor din Bucureşti şi combate cu înverşunare mişcările politice ale celorlalţi studenţi români de la universităţile europene. El, pentru întîia oară, loveşte în principiul culturei naţionale şi face apel la români pentru „a ne deschide porţile culturei ungureşti, care nici pînă acum nu ne-a fost spre stricăciune". El vrea să introducă cultul eroilor maghiari, reducind valoarea eroilor români. „în ochii noştri — zice el — Paul Vasvâri va fi totdeauna un ideal de iubire de patrie. Trebuie să recunoaştem că politica noastră (a românilor) din 1848 a fost greşită." Tot Moldovan vrea să facă distincţia între popor şi fruntaşii săi, denunţînd guvernului pe conducători ca singuri responsabili pentru toată mişcarea. Ca ajutor în munca sa, are cîţiva indivizi cari, într-o execrabilă românească, vor să traducă momente din literatura şi istoria ungurească, ca următoarea frîntură dintr-o traducere de Petofi:
Tras-împins, venetic scîrnav Cel ce azi nu şti muri Care pentru ţară sînge Nu cutează a jertfi.
Pe-al ungurilor zeu mare Ne jurăm,
Jurăm că mai mult, jug sclav Nu purtam.
Articolele sale de polemică atroce împotriva mişcărilor politice radicale le-a reunit apoi în trei volume mari, cari vor rămînea pentru toate timpurile un izvor pentru cel ce va voi :să facă o temeinică psihologie a renegatului român.
*
■ lată, judecind după întreaga activitate a lui Moldovan, ■care este tipul general al renegatului român în Ungaria.
Duşman pronunţat al culturei române, el combate sistematic orice pornire avîntată, orice idee de unitate culturală şi vrea să împingă pe români în braţele culturei străine. Duşman al naţionalităţii române, loveşte în toţi conducătorii ei şi urăşte regatul românesc, căci vede într-însul cetatea inexpugnabilă a viitorului românilor.
Renegatul ardelean intelectual e totdeauna sofist. Ca să apară în lumina adevărului şi a dreptăţii, el separă poporul de agitatori şi-1 consideră ca o victimă inconştientă a acestora. Vorbeşte întotdauna în numele poporului'unguresc cînd se adresează stăpînilor, a căror umilită slugă este. Păstrează astfel caracterul dublei naţionalităţi — fericit că poate, dacă este un cinic, nenorocit că trebuie, dacă este un om cu simţire.
Sub pretextul de a face un bine celor două naţionalităţi, ce se războiesc neîncetat, de a le apropia prin cunoaşterea mai adîncă între sine, el face servicii de denunţiant şi consideră necinstea şi trădarea ca o datorie de patriot.
Ce trist capitol în viaţa politică şi culturală a poporului rom ân!
•68
UN POVESTITOR ARDELEAN
/. Pop-Reteganul
într-un colţ al Ardealului, pe frumoasa vale a Someşului, trăieşte un harnic dascăl sătesc, om acum de peste cincizeci -de ani, al cărui nume de scriitor a trecut de curînd şi dincoace de munţi: loan Pop din Beteag. în cele trei decenii de cînd, an de an, îngrămădeşte la broşurele de literatură populară şi de proză originală, ar fi avut timp să ne dovedească dacă e mai mult decît un învăţător muncitor. Unii critici bucureş-teni, dispuşi a fi mai îngăduitori cu cei mai îndepărtaţi şi, probabil, lor mai necunoscuţi, au şi găsit în Pop-Reteganul un scriitor de mîna întîi. Părerea noastră însă, a celor ce urmărim cu oarecare competenţă manifestările culturale ale Tomânilor de sub oblăduiri străine, este alta. Noi înşirăm pe Pop-Reteganul numai printre diletanţii folositori, de cari avem şi în Ardeal un număr măricel.
Oameni cu inteligenţă mediocră, cu oarecare cultură literară, cu bune sentimente şi rîvnitori de a face numai bine, îi vezi în fruntea tuturor încercărilor de a da un avînt vieţei sufleteşti şi economice a poporului. Ei stau în capul societăţilor culturale. Scriu şi ţin conferinţe. Tipăresc reviste şi •cărţi. învaţă din pildele neamurilor celorlalte şi caută să adopte şi să infiltreze bunele forme şi idei străine. Judecata lor, puţină cîtă o au, e dreaptă şi nu e perversă ca la diletanţi chiţibuşari din alte părţi ale neamului. Munca lor e ■onestă, căci săvîrşind-o nu vînează căpătuieli. Caracterul lor e integru.
Neamul nostru simte nevoia acestor factori publici. Măcar de ar fi cît de mulţi pretutindeni, căci ar fi aluatul nobil, căruia o mînă măiastră i-ar putea da formele cele mai alese. Bunul-simţ şi judecata normală, echilibrul în toate sînt însuşiri pe cari un conducător luminat se poate răzima în orice timp.
Un mic exemplu va face şi învederat rolul muncitorilor intelectuali de cari vorbesc.
în timpul din urmă un scriitor român s-a ridicat la înălţimi neobicinuite în analele culturei noastre. Luptător semeţ, cugetător drept şi adînc, simţire aleasă şi muncitor uriaş, acest scriitor clădeşte zi cu zi adevărul istoric şi dărîmă minciuna contimporană.
Şi totuşi, cei ce-1 înţeleg mai puţin sînt micii satrapi ai condeiului din presa bucureşteană, iar cei ce-1 urmează,, ascultă şi se luminează de cuvîntul lui sînt acei depărtaţi diletanţi de pe la periferiile neamului. Aici cuvîntul înţeleptului produce revoltă şi zvîrcolire, colo îndemn şi curaj. Aici mititeii zbiară, rîd şi calomniază, colo se întăresc, se aştern pe muncă, plini de recunoştinţă faţă de deschizătorul de drumuri. Iată deosebirea între diletant şi diletant: unul distruge şi împiedică, celălalt e un bun element de progres.
Un asemenea element este şi d. Pop-Reteganul.
*
* Reteganul n-a făcut decît literatură ţărănească şi pentru
ţărani. Atît 1-a ajutat cultura, atît talentul său, cum singur o recunoaşte. E tipul ţăranului care observă ce se petrece la vatra sa şi urmăreşte cu interes, pînă în cele mai mici detalii, fenomenele vieţei semenilor săi. Propunîndu-şi să le descrie, Reteganul se întreabă într-un loc: „Dar oare este cu putinţă să le pot scrie eu, un tînăr care, dintre săteni nu am ieşit decît foarte puţin; eu care, din leagăn şi pînă în anii juniei, cu românii săteni am supt un aer, am mîncat o pîine, am purtat o opincă: eu care luai parte la bucurii, la nunţi, la şezători, clăci, culesul de vii şi colindat, la înmormîntări, pomeni, înrolări de ostaşi; eu care am purtat vitele la păşună, am fost la moară şi în priveghi; eu care aveam proces cu copii de ungur, cari strigau după mine şi după alţi copii de român:
Măi române,
Cap de cîne, Trage grapa după tine! — Eu o trag, dar ea nu vine...
şi la care le răspundeam:
Cînd o crăpa mugurul
Să crape şi ungurul... putea-voi, oare, eu înşira toate greutăţile ce le-a învins şi are a le învinge săteanul român?"
70
71
Putea, dar numai pînă la un grad, după cum a şi făcut. Un om cu atîta pregătire, natural că trebuia să-şi înceapă cariera de: scriitor prin a fi folclorist. Mai multe colecţii de verivri din popor şi de poveşti, apoi cîteva încercări de studii asupra obiceiurilor poporului sînt rezultatele străduinţelor saje — nu de a îmbogăţi literatura, ci pur şi simplu de a oferi material de lectură ţărănimei. Pentru ştiinţă au prea puţină valoare acele broşuri despre stărostit, despre Pintea Viteazul, despre românul la oaste şi alte subiecte de literatură populară. Pentru ţăran însă sînt o bună hrană sufletească. Tot asemenea se întîmplă şi cu poeziile populare (Trandafiri şi viorele) şi cu Poveştile din popor (Sibiu, 1895) şi cu Poveştile ardeleneşti (Braşov, 1888). Indepărtîndu-se pe ici-colo de adevăratul grai popular şi amestecînd in poveşti vorbe şi întorsături de-ale cărturarilor, n-a reuşit să le dea acea trăinicie pe care le-au asigurat-o alţi scriitori de basme colecţiilor lor. Astfel, toată munca asta de folclorist a învăţătorului din Reteag se reduce la meritul pur informativ şi la folosul ei practic pentru ţăran.
în Ardeal se face foarte multă folcloristică. De cînd d. Atanasie Marienescu a început să-şi publice colindele şi baladele, literatura populară tipărită s-a îmbogăţit.
Foiletoanele sînt ticsite, iar volumele de poezii şi de poveşti apar destul de dese. Cu puţine excepţii însă (intre care A. Bîr-san şi V. Onişor), nimeni nu se călăuzeşte de vreo normă în adunarea şi studierea materialului. Păcatul e mare, căci acum, cînd aproape totul e adunat, trebuie să înceapă opera de selecţiune şi de studiu serios. Diletanţii însă nu se vor ridica peste munca simplă de adunători de material.
*
în vreo patru broşuri de Navele şi schiţe, Pop-Reteganul vrea să părăsească terenul literaturei populare şi să treacă la acela al literaturei originale.
Aici mi se impune iarăşi relevarea unui fapt caracteristic pentru literatura scrisă în Ardeal. Fie un scriitor cit de influenţat de cultura străină, şi mai ales de cea maghiară, atît de primejdioasă sub toate raporturile, în subiectele sale rămîne român, legat de glia pe care calcă. Eroii săi nu sînt niciodată străini cari* vorbesc româneşte, figuri împrumutate din literaturi exotice, ci — în cazul cel mai rău — români cari vorbesc o mai stricată limbă românească, dar simt numai româneşte. Cei mai buni novelişti ai noştri — luaţi pe Slavici sau
pe I. Popovici — ca şi cei mai buni povestitori se întîlnesc în direcţia asta şi reprezintă fiecare o părticică de pămînt românesc. Unii dintr-înşii au păstrat încă toată naivitatea şi tot optimismul generaţiei anterioare, pentru care dictoane ca: „Românul în veci nu piere" şi „Apa trece, pietrele rămîn" constituiau perspective de izbîndă. Alţii însă s-au mai rafinat şi ştiu să aprecieze şi valoarea formei. Unii sînt visători şi nu renunţă la subiectele din timpul lui Traian şi Decebal; alţii însă văd românismul în diferitele manifestări şi semne de rasă ale prezentului, iar lucrările lor sînt pline de preţioase observaţii psihologice.
D. Pop-Reteganul nu aparţine celor mai buni şi mai rafinaţi. Afară de volumele lui Slavici nu cred să fi cetit altă proză nuvelistică şi nu ştie cum să plămădească o nuvelă. De aceea n-aş putea îndrăzni să-1 înşir printre nuveliştii noştri. Ceea ce numeşte d-sa „nuvelă" este un gen hibrid, un amestec de literatură populară şi de proză cărturărească — cum am putut să observ şi cu altă ocazie — istorisiri brodate pe un fond de poveste sau pe-o intimplare zilnică şi susţinute cu citaţii continue de poezii populare şi de proverbe !
Cîteva descrieri de obiceiuri, la nunţi şi sărbători, sunt frumuşele cadre pentru neînsemnate fapte diverse din viaţa ţăranului. Raporturile între preot şi sătean, respectul de biserică şi legi, concepţiile de cinste socială, sunt iarăşi momente bune de cetit.
Dar totul rămîne o lectură destinată celei mai largi pături sociale, ţărănimei; o lectură cu tendinţi foarte transparente. Şi, precum amintirăm, literatura asta poate fi folositoare, dar nu are decît valoare trecătoare.
Dascălul poporului a rămas dascăl şi în literatură, caută să fie instructiv şi să se împace cu toţii. Pentru însuşirile aceste merită recunoştinţă şi laudă, merită chiar să fie cetit şi răspîndit în popor, iar criticul trebuie să-i dea atenţia ce se cuvine unui tip caracteristic pentru o întreagă mişcare culturală dintr-un colţ al românismului.
72
O PAGINĂ COMEMORATIVĂ
Poeţi morţi In floarea vlr stei
împlinindu-se un an de la moartea lui luliu Săvescu, cîţiva prieteni şi-au adus aminte de el şi, în articole sentimentale, i-au deplîns stingerea prematură. Mai săptămânile trecute un alt tînăr scriitor, autor al unui mic număr de nuvele, dar primite cu simpatie de critica ziaristică, I. D. Ma-nolache, s-a mutat la cele vecinice. Un al treilea scriitor tînăr, acesta mai cult şi mai silitor decît cei doi, scos de curînd dintr-o slujbuliţă de la nu ştiu care minister, se luptă acum cu o boală cumplită, sărman, părăsit şi izolat de lumeT în căsuţa părinţilor săi de lîngă Tecuci. Şi cine ştie dacă nu-1 va răpune şi pe el duşmanul ce sălăşluieşte în piepturile atîtor tineri, doborîndu-i înainte de vreme.
In moartea şi tînjirea acestor scriitori şi a altora ca dînşii,. este ceva din tragicul luptătorilor căzuţi la întîia încăierare. Abia s-a dat semnalul prin sunetele de fanfare, abia s-a dezlănţuit melodia înviorătoare a armelor, şi moartea i-a şi secerat, fără să le mai lase prilejul de a intra în foc, ca să-şi desfăşure toate puterile. Pentru ei nu mai există bucuria triumfului. ,
Fără să fie fenomene extraordinare, ivirea în publicitate a acestor poeţi deşteaptă interes şi activitatea lor are răsunet, întîiele lor scrieri au o notă proprie, o pecete de distinc-ţiune. Şi pe măsură ce boala îi mistuie — aproape toţi mor de ftizie! — producţiunile lor se înrudesc tot mai mult. Cei mai mulţi adastă moartea şi o cheamă din adîncul convingerei lor. Unii rămîn copii naivi şi visători; alţii rafinaţi precoci, răi şi orgolioşi. Gîndirea lor e tot mai neliniştită; viaţa plină de incoerenţe; momentele scurte de supremă mulţumire alternează cu zile lungi de depresiune... pînă ce flacăra se stinge şi pana le cade din mînă.
74
Deschizînd cartea trecutului nostru literar, găsim printre cei dintîi poeţi, morţi în timpul de înmugurire a talentului lor, pe duiosul Cârlova. Versurile scrise pînă la 1831, cînd a murit în vîrstă de 22 de ani, le poţi număra pe degete. Dar din ele răsare o figură întreagă, „tînăr, frumos la faţă, plin de mîh-nire, cu glas duios", cum se descrie el însuşi în poezia ciobanului întristat. îl vezi înaintînd prin „viscolul de dureri" şi cătînd adăpost sub ruinele Tîrgoviştei, ca să plîngă „pe mor-mîntul mărirei strămoşeşti". îi admiri şirul de idei, neobicinuit de clare pentru acel timp, profunditatea reflexiilor pesimiste în faţa naturei şi a trecutului, limba cea mlădioasă şi tonul elegiac. E un poet de cei ce n-au cîntat în pustiu.
Influenţa lui Cârlova asupra contimporanilor săi a şi fost mare. Toţi au început să se inspire de poezia ruinelor ţării, toţi să verse lacrimi pe dărîmăturile trecutului. Şi pînă azi fluierul păstorului mai doineşte, cel puţin pe cîmpiile Ardealului, unde nu este copil să nu ştie cînta aceste versuri într-o melodie lină, trăgănată şi potrivită cu spiritul textului.
Lui Cârlova i-a urmat repede în mormînt un contimporan, inferior cu mult ca poet, dar apreciat şi bine cunoscut în cercurile literare de atunci, Mihai Cuciureanu din Botoşani, prieten cu Hrisoverghi l, Negruzzi, Rogălniceanu şi Alecsandri. A murit la 1844, avînd 24 de ani. „A fost un suflet gingaş şi dulce, îndatoritor, blînd cu cei mici, vrednic cu cei mari, un suflet ales, iubitor de flori, de natură şi de frumuseţile zidirei; lucrul ce inima lui iubea mai mult decît viaţa, decît prietenii, decît florile, decît poezia însăşi era România" — zice Alecu Russo, scriind necrologul lui „Miluţă" Cuciureanu în România literară.
Se pare în adevăr că a fost o personalitate distinsă şi un tînăr cu o cultură modernă acest Cuciureanu (de altfel, făcuse şcoală bună la Budapesta şi Cernăuţi), căci şi Alecsandri stăruie adeseori asupra lui în scrisorile sale către Al. Papa-dopolo-Callimach. Cercările poetice ale lui însă, adunate în două broşuri, n-au nici puterea, nici căldura celor puţine de Cârlova, dar sînt inspiraţii directe din acesta, căci şi Cuciureanu se boceşte O zi şi o noapte de primăvară pe ruinele Cetăţii Neamţu.
.1 Acesta a murit tot în vîrstă.fragedă.
75
Aproape la aceeaşi vîrstă a murit şi Alexandru Sihleanu, autorul Armoniilor intime, o fire sensibilă şi bolnavă, care a atins adeseori înălţimi furtunoase în cîntecile sale, rătăcind „prin nori, prin munţi, prin bălţi şi prin pustii". Iată una din acele mărturisiri, pornită din sufletul neliniştit şi chinuit al omului tînăr în agonie:
. . .îmi place cînd dezgustul şi ura mă frămîntă S-ating coarda de-aramă a harpei care cîntă Sălbatica durere a tristului Byron. .. îmi place-ntr-a orgiei vegheri lungi, zgomotoase, Cînd torţele fantastici, cînd cupele spumoase îneacă mintea noastră în vise, rătăciri, Să ţin pe-a mele braţe bacanta desfrînctă Cu ochii de văpaie, cu buza înfocată, Făgăduind nesaţiu, plăcere şi uimiri .. .
E partea satanică în omul ce-şi simte apusul şi îşi cheltuie ultimul rest de viaţă, ultima energie, tăvălindu-se în noroi. Acest satanism îl întîlnim şi la alţi scriitori tineri, osindiţi să piară înainte de vreme şi unii au ştiut chiar să întruchipeze versuri de o patimă răpitoare.
Mai norocos şi mai potolit ca Sihleanu a fost Depărăţeanu, mort la 1865, în vîrstă de 30 de ani. Din toate „dorurile şi amorurile" lui a rămas în viaţă numai Vara la ţară, o idilă într-adevăr sugestivă, vioaie ca ritm, variată ca imagini plastice cîmpeneşti, dar contestabilă în multe părţi ale ei.
Deosebit de ceilalţi, Depărăţeanu a urmat pe Eliade Rădulescu în multe, însuşindu-şi îndeosebi elemente de limbi moderne, franceze şi italiene. Cam exotic şi în alegerea subiectelor, pururea inspirat de poezia orientală şi de romantismul spaniol, Depărăţeanu amesteca prin poeziile sale şi frinturi de poezii populare şi are astfel şi o părticică personală în ceea ce creează, ceea ce a făcut pe mulţi să-1 pună alăturea de Bolintineanu. In fond însă toată puterea lui rezidă în rime şi în căutarea de paradoxe, iar tendinţa simboliştilor noştri de a-1 proclama de şef al şcoalei lor numai din acest punct de vedere este îndreptăţită.
Dintre cei morţi mai in urmă ne aducem aminte de I. Po-povici-Bănăţeanul — o apariţie trecătoare în lumea literara din Bucureşti. A venit aici de la Seminariul din Caransebeş; la 16 ianuarie 1893 a citit cîteva versuri şi o nuvelă la „Junimea" („o sărbătoare literară" numeşte d. Maiorescu ziua în care s-au cetit bucăţile lui Popovici) şi a plecat iarăşi acasă,
76
unde a murit după cîteva luni, nelmplinind nici 25 de ani.
Scrierile lui Popovici s-au impus repede. Proza lui, cu tipurile de muncitori din promiscuitatea bănăţeană, a cucerit critica serioasă. Poezia lui, atît de colorată în lucrările epice din foiletoanele Tribunei şi atît de plină de durere în partea lirică, rămîne o pagină neştearsă din epoca posteminesciană.
Iuliu Săvescu s-a stins de aceeaşi boală şi poezia lui aproape întreagă e ftizică: delicată, nervoasă, senzuală. E cel mai bolnav, cel mai sensibil şi mai incoherent dintre toţi, dar a luptat în acelaşi timp cu cele mai multe obstacole ce-i stăteau în calea dezvoltărei talentului său.
Dintre poete nu voi lăsa neamintită o copilă cu mic talent de versificare, pe Alexandrina Mihăescu (f 1895). Un volumaş postum, Flori de zăpadă, cuprind cîteva strofe subtile, scrisori şi impresii, visuri şi viziuni, scrise în timpul cînd moartea pîndea la căpătîiul acestei fecioare caste şi cu sufletul înfrigurat. Afară de fluturi, de flori şi de poezii populare, pe cari poeta cu gîndul trist le-a îndrăgit, găsim şi o îndemînare în exprimare, o frază destul de limpede pentru o copilă de 18 ani.
E o coincidenţă tristă că în anul în care Popovici-Bănă-ţeanu scria măiestrele strofe:
La groapă toţi o petreceau Plîngînd-o ca pe-o moartă, Pe cînd ea încă mai trăia Căci sufletu-mi o poartă.
Şi trupul ei l-au aşezat în cripta seculară, Pe cînd pe mine m-au uitat Cu dragostea-mi afară...
o altă fiinţă, Alexandrina Mihăescu, tovarăşă de chinuri cu poetul, improviza versuri tot din marginea mormîntului;
I-au pus pe cap flori de lămîi Şi-n mîini mănunchi de flori i-au pus Dar mîinile sînt albe, reci, Şi ochii plînşi şi gîndul dus. ..
S-au dus încet pe drum tăcut, Toţi s-au întors, ea a rămas, în toată casa e pustiu: Doar mama plînge fără glas...
77
Aceste sînt talentele despre cari ştiu că s-au stins fără să fi ajuns la o matură dezvoltare. Numărul lor e destul de mare în raport cu mica noastră literatură.
Nu se poate afirma categoric că literatura a îndurat o pierdere reală prin moartea fiecăruia din aceşti tineri. De obicei ei lasă prea puţine opere în urma lor. Boala şi neastîm-părul vieţii îi face prea puţin productivi. Şi nu poţi prevedea niciodată cu siguranţă că autorul cîtorva poezii de valoare va evolua, trăind, aşa fel ca să ajungă la un rol literar însemnat. Probă că alţii, cari s-au manifestat la aceeaşi vîrstă, au rămas staţionari şi s-au sleit de timpuriu existînd ca nişte biete vulcane stinse, pînă la adînci bătrîneţe.
Dar e omenesc să regreţi mai mult pe cei ce duc în groapă atîtea făgăduinţi, decît să admiri pe cei ce trăiesc fără să-şi fi putut ţinea făgăduinţele din tinereţe.
DĂRI   DE SEAMĂ I
DOUĂ ROMANE
Eugenia I ane ul eseu de   R e us :   „Spre dezrobire"
Roman Bucureşti, 1903, 213 p. S p.  P r as i n :  „Calea robilor" Roman Bucureşti, 1903, 1 voi., 395 p.
Plîngă-se cine voieşte de criză literară! Cît timp mai apar cărţi ce-ţi opresc atenţiunea prin vreo calitate a lor, nu poţi sta alături de cei ce se pierd în nesfirşite lamentări despre sterilitatea generaţiei actuale.
Anul trecut, de pildă, a fost destul de mănos şi pentru literatură. Am văzut adepţi noi pentru toate genurile. S-au scris romane şi s-au ivit nuvelişti. Au apărut versuri cu droaia şi poeţi cu nemiluita. Şi critica ţine hangul, sprijină, înfierează, înalţă şi doboară.
S-ar părea că numai acum începem a ne da seama de noţiunea „viaţă literară". Prin reviste şi ziare e zgomot. Gînditori mai mari şi mai mărunţi încrucişează spadele. Caracterele se dezvălesc. Cete de cete se combină şi se destramă după anumite interese. Nimeni nu rămîne necontestat, nimeni nu domină; e un fel de tovărăşie democratică între toţi.
Dacă publicul nici acum nu e satisfăcut, vina este a lui, căci e lipsit de acel preţios dar ce se numeşte spirit de observaţie, de însuşirea de a-şi găsi elemente de distracţie în orice împrejurare a vieţii. Pentru că, orice s-ar zice, publicul nostru mai mult distracţie caută decît instruire. Lucrările mari şi cele savante, precum şi nesfîrşita stăruinţă într-o anumită direcţie îl obosesc. El vrea să petreacă; temperamentul îi cere variaţie continuă; gustul lui e pentru ornamentaţia filigrană. Să fie numai ceva ca să-i mişte mintea cea leneşă şi să-i aţîţe nervii puţin cam slăbiţi.
Şi iată atîtea ocazii de a rîde şi de a petrece, şi mintea leneşă totuşi nu se mişcă, nervii nu se încordează. Cărţile tot nu se vînd. Ce înseamnă apatia asta? S-a schimbat firea noastră; nu mai voim să fim veseli nici cînd avem ocazii destule ?
79
O doamnă, scriitoare de romane, desigur, nu e ceva obicinuit în literatura noastră şi totuşi nimeni nu vrea să se oprească mai cu dinadinsul asupra scrierilor ei. Doamna trăieşte într-o anumită „lume de idei şi de simţiri", prin urmare se ridică deasupra mulţimei care de obicei nu cunoaşte luxul unei asemenea lumi; şi totuşi nimeni nu vrea s-o urmărească ? Să încercăm a-i face dreptate.
într-o atmosferă romantică de salon trăieşte doamna Corina, o frumoasă văduvă, zînă cu părul de aur. îi place să-şi analizeze vecinie senzaţiile; iubeşte natura cu evlavie şi tresare de cîte ori vede fluturînd în aer petalele feciorelnice ale florilor de cireş. E poetă, evident. în jurul ei numai poezie, muzică şi extaz şi vis ca în prejma albelor orhidee..
Visul statornic al d-nei Corina însă este dezrobirea femeii din cătuşele dragostei pentru bărbat şi intrarea ei în luptă „pentru o nouă concepţie de viaţă". E un vis complicat şi nu e clară deloc această „concepţie stoarsă fiinţei fiziologice, sau mai bine-zis naturei, care ne-a creat aşa deosebiţi, fără gindul (?) că un sex e inferior celuilalt, nici că unul trebuie să fie robit de celălalt. . ."
în rezumat, s-ar părea că d-na Corina vrea să înfăţişeze un tip de femeie a viitorului. Iubirea ei pentru bărbat să fie „ideală" — înţeleagă-şi idealismul fiecare cum voieşte — poate o iubire eterică şi sentimentală, stăpînită în acelaşi timp de judecată morală şi nu robită de senzuri.
Acest tip de femeie ar avea apoi un rol social cu totul deosebit de cel de astăzi. Acum femeia ţăranului, zice autoarea, e putredă şi otrăvită. La oraş e lene şi corupţie. Trebuie deci alarmată societatea pentru ca femeia să fie îndrumată spre „viaţa activă, spre simţul ruşinei şi al cinstei, spre păstrarea religiei şi a datinelor strămoşeşti". . . îndreptarea să se înceapă de jos în sus, din coliba ţărănească pînă la soţiile marilor boieri.
Cedez cuvintele autoarei:
„Această îndreptare va readuce vigoarea şi frumuseţea tipului românesc, mîndria şi credinţa, cari au fost scutul ţării româneşti în grele împrejurări. Nu mai cereţi drepturi civile, egalitate şi funcţii. Chiar dacă aceasta ar fi menirea femeii, nu-i pregătit nici fizicul, nici psihicul; nu creaţi antinomii, nu începeţi de la coadă. Mai întîi, pustiiţi ţara de leneşe, de viţioase, de nedestoinice. Mergeţi treptat de la femeia ţărancă, îndreptaţi-o spre fericire şi-ncet, încet ridicaţi-vă la femeile din clasa de sus... Lăsaţi vizitele şi intrigele.
cărţile şi cochetăria, minciuna şi spoiala, căutaţi a vă îndruma şi îndrumaţi ţăranca spre bine. Să ieşim şi să o scoatem din starea de depravare morală, de ruina fizică-psihologică şi economică. Atunci vom face pentru ţara şi naţia noastră mai. mare bine decît dacă am ocupa unele slujbe cu titluri pompoase cari, de multe ori, ascund sub strălucirea numelui micimea şi imoralitatea cea mai mare"...
Indiferent de forma în care se aduc aceste acuzaţii — fraza d-nei Ianculescu e uneori încîlcită, ideile se repetă şi se contrazic necontenit, fără însă a se înlănţui destul de logic — aici şi în alte pagini ni se pare că vorbeşte totuşi o femeie destul de inteligentă despre lucruri interesante. D-sa e chiar optimistă, speră să-şi vadă iluziile realizate şi stabileşte în acest scop cîteva soluţii teoretice, tot atît de îndrăzneţe, ca şi diagnoza ce-o face incomensurabilului rău social.
Prin scoale şi prin conferinţe publice, ţinute în toate părţile ţării, autoarea crede să smulgă „din ghearele prostituţiei marea armată de nenorocite", duse la depravare de lux şi de alte boale sufleteşti.
E prea original acest mod de a face femei cinstite şi serioase din o lume pierdută, compusă chiar din „fete de familii mai ridicate", incit merită să mai reţinem următorul document de cugetare a intelectualei noastre:
„Prin subscripţie, Corina ajunse a clădi cîteva azile pentru acele femei pierdute. în acele sălaşe găseau iluzia familiei şi strictul necesar pentru viaţa de toate zilele. La venirea în azil li se ţineau conferinţi despre nobila menire a femeii şi îndatoririle ei, căutind prin acest mijloc să le ridice nivelul moral. învăţau tot felul de meserii, ca să-şi poată ciştiga viaţa în mod cinstit, cum şi igena, medicina practică (aveau nevoie, bietele!), pedagogie (!), morala practică şi religioasă, economie casnică, muzică, desemn, cursuri speciale de îndatoririle femeii faţă de bărbatul ei cu care trebuia (!) să formeze o familie, faţă de copii şi societatea întreagă. . . Multe din aceste femei se măritau (!), ori erau luate ca îngrijitoare prin familiile bogate. Azilurile se sporeau zi cu zi mai mult şi li se sporeau numărul..." (p. 190).
Cum să nu se sporească dacă flagelul e atît de mare, cum ne asigură d-na Corina, pesemne o compatrioată a d-lui Aurel Onciul, care ne-a revoltat de curînd prin descoperiri identice.
Dar să mai cităm, căci continuă a fi amuzantă chestia feministă română. D-na Ianculescu pretinde căpînăşidui acest strat atît de sterp al femeii române se pot recruta mame ideale:
80
81
„în organismul femeii predomină forţele de reintegrare sau anabolice, din cauză că interiorul ei se face depozitul puterilor necesare alimentarei şi dezvoltărei embrionului procreărei. Conformaţia corpului ei cu predominarea liniilor ovale e dovada acestei meniri. Femeia lucrează in concreta pentru umanitate, nutrind-o cu tot ce are mai bun in corpul şi spiritul său, deci e conservatoarea şi depozitara forţelor ce trebuie să alimenteze specia..."
Astfel vorbit-a Corina, eroina romanului, apostolul nebulos al feminismului, iar femeia de astăzi ar trebui să sărute poala vestmîntului aceleia ce voieşte să facă pîine pînă şi din piatră.
Dar înainte de a o urma şi a da petiţii pe la guvern pentru înfiinţarea de scoale, îa care să înveţe a lucra in concreto, îmi iau voie să le amintesc că această d-nă Corina e şi poetă şi văduvă, n-a iubit niciodată ca oamenii, a fost măritată fără voie după un bărbat brutal, n-a avut nici un copil, e bogată — şi, prin urmare, se găseşte în cele mai frumoase condiţii de a se consacra artei pure, visurilor albastre, „ideilor şi simţirilor" neînţelese de noi, cei atît de îndepărtaţi de-o asemenea lume abstractă.
Romanul însuşi, cu monografia acestei femei, e slab. Aproape nici o acţiune, nici o pasiune sufletească reală, nici o umbră de adevăr. Declamaţiunile nefireşti ne lasă reci. Doar cadrul cu cîteva descripţii de munţi şi peisage fac lectura mai plăcută.
Şi acum să ne coborîm din cerul albastru pe pămîntul nostru, de la imnul femeii idealiste la proza vieţii; de la femeia visătoare din liniştea unui colţ de salon roz, la un gazetar de temperament, cu fantazie productivă de reporter îndrăzneţ şi iubitor de veşti senzaţionale; de la o dibuire prin haos, pentru a ajunge la cerul înstelat, să revenim la noroiul de stradă. Trecerea e bruscă, elementele cu totul opuse.
Femeia e punctul fix şi în romanul lui Prasin.1 în jurul ei se grupează şi aici un număr colosal de tablouri ce se alternează cu iuţeala şi incoherenţa icoanelor din aparatele foto-plastice. E un tip şi femeia lui Prasin, dar nu tipul Corinei, ci al... Messalinei internaţionale.
1 Darea mea de seama a fost scrisa o zi înainte de moartea tragică a lui Prasin. O reproduc neschimbată. Obiectivitatea nu poate constitui o impietate faţă de regretatul autor.
Cartea lui Prasin conţine toate elementele romanului de colportaj, dar nu numai ca acţiune, ci şi ca mod de a exprima şi lega diferite idei, de a trece de la o situaţie la alta, de a conduce dialogurile şi pune în evidenţă partea emoţională.
Cetitorul trebuie să treacă prin catacombe şi coridoare, prin celulele cu şi fără răsuflătoare a închisorilor şi să asiste la execuţii inchizitoriale, la erori judiciare, dueluri, evadări, omoruri, mai ales omoruri. Personagiile diferite, fie ocnaşi, fie oameni de omenie, cad lovite de un glonte sau ucise de o mînă tăinuită, de cîte ori ajung inoportune sau de prisos acţiunei.1 Rînd pe rînd, apar celelalte figuri sinistre: călăul, omul roşu, şeful siguranţei, poliţişti deghizaţi, cavaleri de industrie, vin şi trec ca nişte umbre pe dinaintea noastră. Avorturi, prostituate, călugăriţe, dame isterice, o lume întreagă de dezechilibraţi formează subiectele capitolelor cu titluri senzaţionale.
Ai crede că totul nu este decît o înşirare de reminiscenţe dintr-o lectură pasionată de romane străine de a doua mînă, dacă autorul n-ar fi transpus acţiunea pe pămînt românesc.
Uzînd de calitatea sa de gazetar politic, Prasin întrebuinţează toate mijloacele de a-şi arăta dibăcia de reporter opoziţional, vorbeşte ca un judecător sever despre moravurile politice, atacă cu înverşunare persoanele şi politica partidului advers şi descrie indemnatec, dar tendenţios, scenele de încăierare ce se desfăşoară pe stradă, cu ocazia căderei unui guvern Florian (citeşte Brătianu!). Aşa că romanul e cînd politic, cînd haiducesc şi pe alocurea roman de moravuri.
Rar de tot gazetarul dispare şi iese la iveală literatul, în cazuri de acestea e mai potolit, mai limpede şi ne întreţine cu cunoştinţele sale literare înşirînd, de altfel, fără nici o legătură şi fără nici o importanţă pentru continuarea acţiunei, pe toţi autorii din literatura noastră şi din cele străine, pe Alecsandri, Rodenbach, Gautier, Tasso, Byron, Ariosto, Rabelais, Eminescu, Leopardi şi alte celebrităţi a căror influenţă asupra autorului e prea puţin evidentă.
Firul principal al acţiunei e bine ales, original în literatura noastră, dar destul de rău desfăşurat: ar vrea să fie un
1 Aproape fiecare pagină e stropită de sîngele unui mort. Pe unii (vezi p. 253) îi ucide chiar de cîte două ori pe aceeaşi pagină. Pentru ilustrarea modului înfiorător de a-şi trimite eroii la cele vecimce, citez: „Glontele, după ce a străbătut capul, s-a înfipt plin de creieri în uşa camerei..."
82
83
conflict psihologic şi aplicarea teoriei eredităţii, dar se dez-văleşte la o ciocnire brutală între indivizi, cu sfîrşit paradoxal.
Roman Ronescu, boier moldovean, idealist, iubitor de poezie, dar lipsit cu totul de simţul realităţei în viaţa politică şi socială, iubeşte pe Lia, o soră adoptivă. El e prezentat de autor drept un „fex moral", deşi nu mai era nevoie, deoarece deosebirea de temperamente excludea a priori înţelegerea între el şi Lia, femeia modernă, persecutată vecinie de cele trei furii: „. . .voluptatea neîmpăcată, care face să vibreze sărmanul corp omenesc; fatalitatea neînduplecată, care, sub puterea cărnei în revoltă, supune orice gînd, sfarmă orice pudoare, dărîmă orice legătură; în sfîrşit, zeiţa isteria, care a stăpînit şi stăpîneşte lumea, cum niciodată Venus sau Ananghe n-au stăpînit-o". . .
Lia nu înţelege poezia şi nici viaţa normală a femeii echilibrate (nu cetise nici teoriile d-nei lanculescu-Reus), ci se aruncă în braţele celui dinţii ofiţeraş, uitîndu-şi tovarăşul de copilărie, pe Roman. Se mărită pe urmă după Baronul de Vale, cavaler şi om de lume; iubeşte in acelaşi timp pe un domn de statură uriaşă, Severeanu, şi „iubirea ei se explică prin satisfacţia supremă pe care puterea extraordinară a lui Severeanu trebuia să-i procure". Rămasă văduvă, trece în braţele lui Sorescu şi apoi ale prinţului Graţiani şi ajunge, din treaptă în treaptă, într-o casă murdară de speculaţiune în Veneţia. Aici o întilneşte Roman, sentimentalul ei amic din tinereţe; el o smulge din braţele prostituţiei şi, luind-o de soţie legitimă, îi dă strălucirea aparentă a cinstei sociale.
Dar furiile o biciuie din nou. „Zburdalnica păsărică nu-şi putea mult timp aţinti atenţiunea asupra unui fapt". Bărbatul ei se îmbolnăveşte. E primăvară. Florile cu mirosul lor ameţitor o excită. Simte „un zbucium care se sfîrşea prin spasmul reînnoit pînă la istovire a cărnei". în starea asta sufletească aruncă ochii asupra lui Ulmu, un ţigan boierit, mare cît o namilă, voinic ca Ursus din Quo vadis. Şi amorurile ei se termină în labele ţiganului.
Sfirşitul e o orgie: „exasperarea cărnei în revoltă", „incendiu de dorinţi", „poftiri fără seamăn"; „foarte des se aruncă asupra lui, îl muşcă cu o furie nebună, într-un avînt asemenea aceluia al animalelor în timpul fornicaţiei; ea părea că e sub farmecul unei vechi străbune (atavismul) care s-a redeşteptat în ea în neînvinsul imperiu al stuprului antic, al puterei trupeşti ce zguduie pe primitivi" (v.p. 384—385).
84
Şi femeia asta bolnavă triumfă. Bărbaţii din jurul ei mor, se împuşcă, se idioţesc, înnebunesc (pînă şi animalul de ţigan, credinciosul de odinioară al stăpinului său Roman!) şi ea rămîne singură stăpînă, ea care a fost amantă, soţie necredincioasă, metresă, prostituată, femeie cu amant necunoscut, şi n-a avut nici o însuşire sufletească deosebită, nimic afară de un corp atrăgător, bolnav. . .
„. . .Iată o carte bună, care a adus în lumină o notă a sufletului meu, care pînă atunci sta în întuneric indecisă" — zice un candid poet, d-1 Nanu, vorbind în Adevărul despre romanul lui Prasin. Iar noi nu credem în vorbele poetului.
„. .. Romanul d-lui Prasin — continuă cu aceeaşi candoare poetul — face parte din acele lucrări de întîia mînă care iţi face impresie că e un fruct rupt din solul nostru, e caracterizarea vieţii noastre, văzută prin prisma unui observator de temperament, însufleţit de mersul spre bine al neamului nostru. .."
Iar noi sîntem dispuşi a crede că poetul n-a cetit romanul.
„...Lucrarea d-lui Prasin are o etică a sa aparte"... „Romanul d-lui Prasin este începutul unei ere în literatura noastră".. .
Am dori ca gura de profet uşurel a poetului-critic să nu fi spus un adevăr, căci in acest caz noua eră s-ar anunţa prin o totală lipsă de înţeles pentru o operă de artă; scriitorii n-ar mai cunoaşte nici frumosul, nici adevărul decît sub forma brutală a faptelor excepţionale şi ar înţelege într-un mod straniu „mersul spre bine al neamului".
Mă rog, ce legătură poate fi între acest tip de Messalină şi între „mersul spre bine"? E o femeie „cu etica sa aparte", dacă vrei, dar încolo e stafia femeii bolnave şi nenorocite, ruinată prin excese erotice, iubită mai întîi, apoi dispreţuită şi părăsită de toţi. Prin condeiul unui mare scriitor, figura aceasta poate într-adevăr să fie susţinută, dar nici atunci nu-ţi dă nici o iluzie înălţătoare, din simplul motiv că frumosul încetează totdauna unde păcatul, necredinţa şi anormalul îşi iau începutul şi unde animalul se substituie omului. Cu atît mai greu va reuşi un scriitor începător să salveze tipul de femeie căzută.
în fond ambele cărţi de cari ne ocupăm sint încercări de a studia femeia şi, puse faţă în faţă, poezia naivă şi falşă pe de o parte, proza sordidă pe de alta, iţi oferă cîteva momente de distracţie. Dar încolo înseamnă o cauză pierdută. Tendinţele de robire şi de dezrobire sînt susţinute cu aparat prea
85
PROZA D-LUI RADU ROSETTI
„P vintre picături1
ii
Roşcove, roşcove...
Cine dintre cititori, „cînd era copil odată", n-a trecut, toamna, prin vreo grădină şi văzînd roşcovele căzute şi acoperite de frunze veştede, nu şi-a umplut buzunarele cu păstăi de aceste lunguieţe ? Cine, gustînd vreodată din aşa-zisa pîine a lui loan Botezătorul, nu-şi aminteşte de hrana asta atît de sălcie, fără nici un gust definit?
Astfel e proza, astfel e toată literatura d-lui Radu Rosetti: roşcove pe care copiii le cumpără sau le strîng din vreun parc, le dumică şi le sug, ca să-şi mai alunge urîtul, dar fără să-şi dea seama de efectele dăunătoare stomacului ale acestor puţin nobile fructe.
Ce răi pedagogi şi ce slabi igenişti mai sînt şi criticii de astăzi! Lasă publicul, acest copil nepriceput, să-şi încerce stomacul cu tot felul de fructe: cu mere mălăieţe de-ale liricilor incolori, cu pere pădureţe, uneori zaharisite, de-ale acrului Lecca şi cu magiun întăritor din pruniştile simboliştilor.
Pentru roşcove manifestă o specială şi statornică slăbiciune şi astfel în fiecare toamnă pomul se scutură şi volumul ne zboară în braţe.
Ce poate să ajungă copilul hrănit cu asemenea alimente? Un chircit intelectual, pentru care raiul frumosului va rămînea pururea închis. O fire dulceagă şi femenină, incapabilă de eforturi mai mari, de manifestări mai viguroase a sentimentelor. Un rahitic precoce şi scofîlcit. Germanul le zice cel mult Durchschnitts-Menschen şi Halbnaturen — un fel de figuri spălăcite, fără nici o trăsătură individuală în caracterul lor.
E aşa de uşor să-1 cunoşti fiindcă e atît de des acest prototip al omului searbăd de astăzi. Il vezi în saloane şi ori-
87
unde te-nvîrţi: cu poză gravă, cu glume uşoare, cunoscător de aventuri galante. îl întilneşti în presă, la toate rubricele posibile, unde umple coloanele, fără nici o opinie proprie, fără nici un colorit personal în stil, pururea blazat şi obosit. în politică, în literatură, oriunde l-ai găsi, îţi face impresia unei copii şterse, unei imitaţiuni slabe.
Acestei categorii aparţine şi d. Radu Rosetti.
Cineva a spus că d. Rosetti este un scriitor primejdios, fiind adeseori imoral. Faima asta i-a rămas îndeosebi de cînd cu drama Păcate, o bucată literară fără nici o valoare.
Nici eu nu zic că e moral, dar cred că nu ăsta este păcatul cel mai mare al autorului. Imoralitatea sa e mai mult de carton, o îndrăzneală pe care şi-o permite cu calcul, fiindcă şi-au mai permis-o şi alţii cu succes. Ceea ce constituie într-adevăr un pericol este cu totul altceva, e sărbezimea sa, anume arta de-a spune banalităţi într-o formă literară convenabilă.
Aproape toate schiţele şi nuvelele din volumul Printre picături au forma ireproşabilă de cavaler îmbrăcat fără cusur. Dar în toată fraza asta simplă şi corectă, însuşire de lăudat, de altfel, la orice scriitor, nu se ascunde nimic deosebit. Sufletul e pustiu de idealuri, capul e sterp de idei şi de orice licărire mai fosforescentă şi numai mîna se mişcă maşinal şi înşiră la vorbe, prin cari ni se dau uneori caricaturi de oameni, alteori fotografii, dar niciodată tablouri de artă şi armonii de culori.
Volumul mai nou este iarăşi plin de probe zdrobitoare pentru cei ce vor să risipească puţina glorie de poet a d-lui Rosetti.
Trecînd peste anii de tinereţe zburdalnică, autorul a intrat într-o fază nouă a vieţii. E judecător în provincie. Misiunea sa îl aduce în legătură cu viaţa unor oameni cu pricini —- oameni cari suferă, greşesc şi se luptă cu soarta. Fiecare pas îi oferă o nouă problemă, fiecare zi un prilej de a pătrunde în sufletul unui individ, de a observa încontinuu, de a se lăsa mereu impresionat. Iată, prin urmare, condiţiuni destul de fericite, pentru ca un scriitor să-şi dobîndească puterea sa de a înţelege sufletul omenesc, de a reţine măcar o parte din cîte a auzit şi observat şi, reţinîndu-le, să le prelucreze cu ajutorul fantaziei şi a temperamentului său artistic. Cu alte cuvinte, era timpul sosit ca d. Rosetti să
ni se prezinte în faza matură de cugetător şi artist, să arate că mai e capabil de o evoluţie.
Ce se întîmplă însă? D. Rosetti reţine într-adevăr cîte ceva, dar nu mai adaugă de la sine nimic, iar cînd vrea să spună cîte ceva nou te jigneşte prin cîte-o reflexie vulgară sau prin cîte-o descriere şcolărească a naturei. încolo, fotografiază diferiţi împricinaţi; dresează procese-verbale, neui-tînd să amintească toate rufele murdare dintr-un inventar; apără pe bănuiţi; dă drumul robilor ca să facă dreptate. Cu un cuvînt, e în exerciţiul funcţiunei sale de judecător, dar nu de scriitor care ţine să dovedească că trăieşte într-un mediu ce-ţi îmbie subiecte din belşug — subiectele d-sale rămînla nivelul celei mai simple proze cotidiane. Şi dacă d-1 judecător n-ar fi uneori duios şi n-ar afecta oarecare durere pentru suferinţele omenirei, nu s-ar deosebi întru nimic de povestitorii nedibaci ai faptelor diverse.
Cîtă deosebire între cele cîteva schiţe judecătoreşti din carnetul lui Brătescu-Voineşti şi între aceste prozaice procese-verbale ale d-lui Rosetti!
O bună ocazie de a-şi arăta talentul descriptiv avea în Notele de drum din acest volum. Dacă nu înţelege oamenii — şi pe om. nici nu-1 poţi înţelege, trăind vecinie la suprafaţă şi lipsit de cunoştinţele unei scoale sistematice — autorul putea să-şi plimbe cel puţin fantazia pe plaiurile străbătute în dimineţele acele răcoroase, în care poştalionul îl ducea la diferite anchete în provincie. Dar nici de data asta nu s-au ridicat deasupra descrierilor cuprinse in volumul Din largul lumei, ceea ce ne face să credem că nici în genul impresionist, în o literatură atît de uşoară, în care orice începător se încearcă cu destul succes, nu poate să se distingă.
Celelalte slăbiciuni, în prima linie fondul etic, atacat de cei ce s-au ocupat de volum, îşi au aceeaşi origină: banalitatea subiectelor şi grosolănia in prelucrarea lor artistică.
Dar mai e ceva. D. Rosetti face parte din firele inegale şi dizarmonice, pentru cari salturile acestea de la frumos la abject sînt inevitabile. Se apropie de şcoala decadentă de care ne-am ocupat. Astfel se poate explica pentru ce alăturea de o „lecţie convingătoare despre perversitatea omenească", ce o dă societăţii într-o bucată, pot să urmeze simptomele de dezechilibru moral în altele.
în Alma mater, bunăoară, se pare că ar voi să exprime triumful şi dreptul vieţii în opoziţie cu moartea şi o face schimbînd camera mortuară in cameră nupţială. Dar cum?
88
89
Mortul zace întins pe catafalc. E noapte. De-afară se aud triluri de privighetoare. O tinără păreche de amorezaţi stă singură la căpătâiul răposatului şi-şi jură dragoste pe veci. Deodată... *
„îl văzui pe dinsul, mai palid decît mortul din sicriu, sărutînd ochii, gura, gîtul, sînul fecioarei care vibra sub beţia inconştientă ce o coprinsese; o văzui pe dînsa închizînd ochii şi lăsîndu-se moale după gîtul lui; de-abia ţinîndu-mi răsuflarea, îi văzui pe amîndoi căzînd, rostogolindu-se albi pe pînza neagră întinsă pe podele... în spasmul beţiei supreme'-.
Şi... şi volumul e foarte curat tipărit şi cu chipuri în capul textelor, dar atîta gust al tipografului tot n-a putut acoperi pornografia acolo unde o simplă sărutare putea să marcheze îndeajuns ideea răsărirei unei vieţi nouă în preajma unei morţi.
S-a zis că astăzi se face multă literatură ţărănească şi că la unele reviste miroase a opincă. Este adevărat şi e o fericire că e aşa. E un duh pe care-1 vom preferi totdeauna acestui miros de putregai şi de roşcove căzute în noroi, exalat de scrierile reprezentantului unei societăţi ce stăpînea pînă de curînd.
Pămîntul negru şi fecund de la ţară ne-a dat oameni întregi, puţini dar vînjoşi, şi aceştia sînt astăzi singurii cari duc pe umărul lor speranţele viitorului literaturei noastre. Atmosfera oraşelor şi a boierilor de viţă iată ce produce: gîlfezi trubaduri de noapte, seci îmblătitori de fraze şi cel mult elevi frivoli, storşi şi fără vervă, de-ai lui Boccaccio.
III
„ARIPI DE VIS" 1
Revin uimit din lumea Fantasticelor vise.
Alecsandri, După doi secoh
Vai, din ce lumi mă întorc după cetirea volumului d-lui Cantilli! Capul mi-e plin de umbre şi lumini fără hotare, inima-mi bate de groază şi mina îmi tremură ca unui moşneag încovoiat de urgia vr'emilor.
Am plutit, pe o barcă şubredă, prin „largul trecutului" şi prin „largul mărei", pînă aproape de „noaptea morţii". Am străbătut haosuri cu „nămeţi de beznă" şi cu „domnia nisipurilor sterpi", unde florile sînt şerpi afurisiţi şi unde cea mai mîndră podoabă e un Diamant negru:
Abys lucios de-abanos negru, visul, dementul vis
Amorph şi iad de-ntuncric, misterul lui şi-1 trăieşte
înăbuşeşie lumina divină — urcă haos adînc,
Spăimîntă luciosul abys de-abanos în care mintea s-a stins:
Nu e nici rază înlr-însul şi nici penumbră de formă
S-afundă formele în forme, iar Domn e neantul...
Aşa vibrarea de suflet cc urcă prea sus s-a pierdut,
Ea e semeţul arhanghel ce-a vrut asalt să dea cerului
Şi care-n funduri cumplite alunecă...
Dar peste bezna de zgură, din cînd în cînd se străvede
Fulgerul roşu-al mîniei — sînge din rana de orgoliu —
Şi este un pharmec satanic în fulgerul roşu-al căderei--.
Podoaba asta admirată, am plecat mai departe, alungat de groaznice iezme, de furtuni mugitoare şi de corbii ce croncăneau răguşiţi în urma mea. Domnul m-a dus într-o „pădure de purpură". Aerul e rece şi dulce. Părăul „umple auzul in orga din zgomotul mărei". Sylvani şi fauni se plimbă în umbră şi pîndesc cîte-un „corp cu dorită ispită", cîte-o
1 Poezii de Constant Cantilli. Bucureşti, 1903,,! voi.,, 204 pag.
„nuditate glacială" ce trece cu pas grăbit peste cîmpul de superbe amethyste...
E frumos. Şi pe aci era „plasa truphaşă de aur" să mă prindă în „fluidicele laţe", de nu mă aştepta. .. Velocipedul:
Semeţ-isteţ-nervos-vînjos Fugar de fier
Fii zmeu-mere u-la-drum-aeum în line sper.
Cu nori-uşori-ce-lrec-mă-nlrec Sînt rîndunea. •. Pe rînd — sînt gînd-avînt şi cînt, fit soarta rea.
Cu iuţeala velocipedului tablourile se schimbă. Mor şi înviază speranţele. Vremuri bune alternează cu zloată şi viscol. Ici asişti la naşterea lui llris'tos într-un staul în care sînt îngrămădite toate dobitoacele salvate de Noe, colo petreci în societatea onorabilă a zeilor indici Maia, Kama, Vişnu, Brahma şi Karma. Zeii vechi Amon şi lave se prăvălesc, zdrobiţi de lozinca creştinilor; Satan se precipită în „fundul iadurilor negre" şi — se putea altfel? — volumul se termină cu „sfîrşitul unei lumi", cu prăbuşirea oraşului Pompei şi Herculanum sub trăsnete şi flăcări...
Am văzut multe minunăţii, de i-ar fi ajuns şi bietului Ahasver, condamnat a fi martor chinuit la frâmintările şi prefacerile omenirei, la jalea şi bucuriile ei din atîtea veacuri.
*
Subiectele arătate sînt de poet mare, vrednice de Dante, şi Milton, de Goethe sau Shakespeare. Toată literatura indică, cea clasică şi cea ultramodernă începe în cadrul lor. Totul vrea să fie grandios, extraordinar, suprafiresc, ca făpturile uriaşe ale mitologiei nordice. Dar vai, oamenii mici compromit totdeauna ideile cele mari!
Apropiindu-ne mai mult de şirul de enigme, grandiozi-tatea lor scade treptat; ceea ce ni s-a părut la început complicat, ni se dezvăluie de cea mai patentă absurditate; ceea ce ne suna a poezie, ni se descoperă ca o vorbărie căutată; şi în locul unui poet mare, înzestrat cu gîndire aleasă şi o fantazie... americană, iată un versificator, care tot la 20 de pagini dovedeşte că, rămînînd mai între noi, în sfere mai umile adecă, s-ar putea ca odată să fie luat mai în serios.
92
în poemul Bertha şi resfirate printre celelalte poezii, d. Cantilli are destule strofe, la care te opreşti cu drag, pentru că te atrag prin simplicitatea lor. Restul însă te supără şi te oboseşte prin pretenţiune şi îndrăzneală, prin bombasticisme fără sfîrşit şi prin lipsa desăvîrşită de cultură de care autorul dă probe.
D. Cantilli publică, de pildă, un sonet (sonnet, scrie d-sa) despre Heinrich Heine şi dovedeşte că nu ştie nici ce e sonetul, nici cine a fost Heine. Reducînd forma sonetului cu cîteva picioare, d-sa reduce şi mărimea lui Heine cu mai multe şchioape, cînd îl face „hulit şi blăstămat" de toţi, fiindcă „vai! ovrei el se născuse şi orice ovrei e condamnat..." Nici „vinzător de haine" (ca să rimeze Heine) nu i-a zis lumea şi cu tot fondul pe care mulţi i-1 detestă, pînă şi ovrei nepărtinitori, Heine numai de lamentaţiunile unui poet roman de-a treia mînă nu avea nevoie.
Dar d. Cantilli este un. campion al infrăţirei universale şi nu lipsa de cultură literară, ci un sentiment umanitar 1-a îndemnat să-1 plîngă pe Heine. Acest sentiment ni-1 mai manifestă într-o altă poezie, de o nuanţă cam nihilistă, în care tună împotriva tunului, a soldaţilor şi a „mizerabililor împăraţi", vestind „agonia despotismului". Ce vorbe mari, Doamne sfinte! Cită jonglerie în toate!
Sînt o seamă de versificatori la noi, pentru cari cuvintele şi-au pierdut orice înţeles. în lipsă de noţiuni clare şi cît de simple, tot meşteşugul lor constă in înnădirea de cuvinte ■cari, rostite, sînt menite să producă zgomotul ritmic al pietrelor rîului de munte. Lor li-e de zgomot şi nu de înţeles!
între aceştia se poate înşira şi d. Cantilli, intre altele pentru o superbă definiţie a amorului, pe care nu pot să n-o reproduc aici:
:. .Nu este amorul trupească însuşire,
în bestie nu schimbă pe om. ci-n Dumnezeu,
Şi orice ar fi omul şi orice aş fi eu,
El e nemărginire şi deci dumnezeire. ..
Sună, dar nu înţelegem.
*
Cred că oricărui cetitor cu judecată normală volumul d-lui Cantilli îi va face aceeaşi impresie: încercările unui tînăr scriitor care numai emancipindu-se de sub influenţele unor
93
teorii estetice proclamate de suflete dezordonate va putea produce ceva demn de luare-aminte.
Nu tot astfel judecă doi scriitori cari au însoţit acest volum cu prefeţe, una la început şi alta la mijloc: d-nii Mircea Demetriade şi Al. Macedonski.
Pentru cel dintîi, d. Cantilli ar putea fi „preot martyir sau magul tenebrelor" şi volumul lui o „culegere de scumpete diamantine", este un „zephir adietor", un „ghiocel prevestind o nouă viaţă". „Factura poemelor lui ascunde o naltă măiestrie". „Imaginile-i sînt colorate; ideile le exprimă mai puternic prin sunete" (?■)...
AI doilea încalţe o spune şi mai cu vîrf. Vorbind de poemul Bertha, îl consideră „o sublimă concepţiune, în care limba, forma, coloarea şi nuanţa, imaginea şi mobilitatea, avîntul şi nălţimea se unesc între ele şi este din acea familie de opere mari ce desfid timpul, ce dezlănţuiesc implacabilitatea nă-roziei coalizată cu invidia, dar ce predomină în secoli şi ce rămîne mai pe sus chiar de durata limbilor în cari s-au exprimat" ...
Deci, pur şi simplu: o operă epocală, cum n-a avut darul de a fi nici una din lucrările d-lui Macedonski, părintele sufletesc al d-lui Cantilli.
Filius ante patrem !
Şi nu e destul cu atît. Părintele prevede că acest „cap de operă va fi mînjit de îmbălări şi de priviri de vipere, sau de inconştiente brute, dar dacă, din nefericire, nu există încă o limbă hermetică (?) pentru poezie, după cum există notele pentru muzică, există cel puţin neputinţa în care se află şi bruta şi vipera de a ştirbi ce e sacru, ce e dumnezeiesc" ...
Am citat într-adins aceste opinii, cari nu ridică în ochii cetitorilor nici pe autor, nici pe scriitorii prefeţelor. Este şi aici o coaliţie ciudată de oratori de bîlci care, prin cuvintele lor zgomotoase şi cu preţurile exagerate ale strigărei, în loc de a spune valoarea reală a mărfei, o fac de rîs. Oare cu bună-credinţă ?
IV
„NUVELE"
DE I. A. BASSARABESCU Bucureşti, 1903, 1 voi. in 8°, 149 p.
Amintirile de la „Junimea", publicate de d. Panu în Săptămîna, ne familiarizează cu multe însuşiri intime ale scriitorilor vechi şi noi de la Convorbiri literare. Una din calităţile lor, cultivată cu stăruinţă, este, fără îndoială, şi ironia. Toate întrunirile zgomotoase, de care ne aminteşte d. Panu, erau consacrate în mare parte polemicilor ironice, duelurilor de cuvinte şi tachinărilor reciproce. Spirit exuberant, glume joviale şi o ironie uşoară, în cele mai multe cazuri fără răutate, n-au lipsit niciodată.
D-l l.A. Bassarabescu e unul dintre mai tinerii scriitori de la Convorbiri şi a moştenit şi dînsul darul ironiei de la predecesorii săi. Dascăl i-a fost nu numai d. Maiorescu, căruia-i dedică volumul, ci mai cu seamă autorul Scrisoarei pierdute, al cărui recent volum de proză, Momente, conţine o serie de schiţe înrudite de-aproape cu cele din volumul d-lui Bassarabescu. De la unul şi-a însuşit zîmbetul pururea ironic şi fin, de la celălalt a învăţat forma şi felul cum să-şi creeze şi să parodieze tipurile unei anume societăţi.
Dar ironia d-lui Bassarabescu nu este severă. Condeiul d-sale nu e bici, nici n-are ascuţiş otrăvit. E o ironie mai mult de dragul ironiei şi, pare-mi-se, şi de dragul modei. Tot meşteşugul jocului de cuvinte, toate particularităţile faimosului dialect franco-român de la mahala sînt mijloace cu care şi d. Bassarabescu cearcă — şi reuşeşte cu bun rezultat — a produce efectul ridicolului.
Este acesta un gen literar către care prozatorii noştri realişti se simt atraşi. în toată viaţa socială de la oraşe şi mai ales prin cea din capitală e atîta falsitate, o atît de mare îngrămădire de ridicol, încît chiar cu puţin spirit de observaţie, ţi se îmbie un belşug de subiecte demne de fixat, iar ironia ţi se impune de sine. Totuşi ni se pare că se exagerează
95
cam mult şi toată literatura asta cu graiul de mahala pare a se aglomera prea din cale-afară, fără a prezenta un interes artistic.
Bucureştean de origine şi prin educaţie, d. Bassarabescu cunoaşte bine stratul social în care aventurile amoroase se conduc de codul „micului dor": un amestec de sentimentalism naiv şi de convenienţe bizare, o lume care iubeşte, se-nşală, se bate şi se-mpacă, fără ca să se producă însă vreun dezechilibru în ordinea publică.
Şi mai cunoaşte autorul pe funcţionarii de la C.F.R., cu mijloacele lor practice de răpire: drezina şi acceleratul; pe cei din magistratură, cu pocită lor mutră de gomosi parizieni; pe nenorociţii părăsiţi social cari, fugind de teama muncei şi de a vieţii grea răspundere, găsesc pînă şi în iubire mijloace de existenţă. Şi nici ariviştii politici nu-i sînt necunoscuţi.
Despre toţi aceştia ştie povesti cu multă vioiciune, e slăpîn absolut pe micile sale subiecte, fără complicaţii sufleteşti deosebite, şi e stăpîn pe o limbă uşoară, potrivită cu caracterul genului literar in care scrie.
Place mult acest fel de literatură, între altele şi pentru că nu are nimic artificial într-însa, nimic pretenţios, ci, dimpotrivă, e o copie credincioasă a unor stări existente şi o zugrăvire după natură a unui pumn de oameni, aş,;t cum îi vedem zilnic, cu toate păcatele lor, cu toate stîngăciile lor.
Prin schiţele sale umoristice, d. Bassarabescu presară apoi cîteva amintiri cari, prin părţile lor subiective, de un colorit poetic mai evident, şi prin căldură mai multă în stil, contrastează plăcut cu sobrietatea şi impersonalitatea celorlalte bucăţi.
Zadarnic ! Tot poezia vieţei dă prozei artistice consistenţa, necesară! Şi d. Bassarabescu va avea un merit mai mult dacă în locul schiţelor va scrie pe viitor bucăţi de un caracter mai pronunţat nuvelistic.
V
ION CIOCÎRLAN: „PE PLAI"
Schiţe    de   la ţară Bucureşti, 1903, 1 voi., 149 p.
SORCOVĂ:  „CLIPE DE REPAOS"
Seria II Braşov, 1903, 1 voi., 155 p.
In discuţiile literare actuale, cu toată ciudăţenia lor, sînt cîteva momente vrednice de atenţie. Printre aceste socot şi tendinţa de a stărui tot mai mult asupra originei scriitorilor noştri.
Polemicele în jurul originei sînt, ce-i drept, mărunte deocamdată. Pasiunea şi interesele personale preponderează în toate. E mai mult un joc frivol, cu ieşiri nervoase pe teren, cu exagerări îndrăzneţe şi nedreptăţiri regretabile, joc ce-ţi lasă impresia dureroasă că între micii agitatori, tineri şi bătrî-ni, ai acestei idei sînt foarte mulţi cinici şi mulţi nesocotiţi.
Dar, în sfîrşit, e o agitaţie într-o direcţie bună. Ideea de rasă se introduce astfel pentru întîia oară în luptele literare. Şi — cine ştie? — poate că în curînd să ni se dea din vreo parte studii temeinice, în cari ideea aceasta să fie dezvoltată şi aplicată la întreaga noastră literatură.
îmi închipui chiar că o viitoare istorie a literaturei române numai pe baza principiilor de rasă poate fi scrisă.. Autorul ei va trebui să ţină seama de toată promiscuitatea de neamuri cari glăsuiesc astăzi în aceeaşi limbă, dar au simţirea şi cugetarea cu totul diferite. El va merge în cercetarea originei înapoi pînă într-a patra generaţie, căci vremea şterge cu anevoie particularităţile rasei, chiar în cazuri de încrucişare; va stabili capitalul moral sau spiritual dizolvant adus de unii, visarea orientală şi cugetarea bizantină introdusă de alţii; cu un cuvint, va trebui să aplice şi în literatură teoriile de rasă ale lui Eminescu, dar fără ură şi fără părtinire, ci numai de dragul adevărului.
Deosebiri după provincii iarăşi nu s-au făcut pînă de curînd. Cel puţin nu cu atîta destrăbălare. Numai trocaro-fobia e mai veche şi a degenerat adeseori în absurdităţi ca cele de astăzi.
96
97
O pildă. Apăruseră, la 1887, poeziile d-lui Vlahuţă. Un ■critic însă n-a voit să le dea înalta sa aprobare. Ascultaţi motivele judiciosului nostru critic: „Trocarismele de rigoare: harnic (!), drăguţ (!), capătă tustrei (!) ... nu lipsesc din volumul d-lui Vlahuţă. Dar eu nu ştiu de unde e autorul şi poate cumva astea sînt resturi din patria-i de ci acolo. In cazul acesta e permis d-lui să scrie în limba d-sale de-acolo?" (Naţiunea, 30 mai, 1887J. Vlahuţă — trocar! Se poate o discuţie mai serioasă ?
Şi totuşi nu e rău că se fac aceste deosebiri. Vremea de mici zvîrcoliri şi de prea mult orgoliu va trece şi se va putea vorbi în linişte de deosebirile şi asemănările cari există în realitate, de influenţele reciproce între scriitorii unei provincii şi ai celeialte, de condiţiile lor de dezvoltare în contact ■cu popoarele şi literaturile străine.
Literatura noastră creşte mereu în cantitate. Scriitorii răsar din toate unghiurile neamului, şi cum deosebirile sînt mari şi multe, fatal te întrebi de cauzele lor. E chiar o problemă frumoasă şi atrăgătoare pentru cercetătorii literari, şi îmbrăţişarea ei n-ar trebui să supere pe nimeni.
Iată două volume de proză, apărute în acelaşi timp unul la Bucureşti, celălalt la Braşov. Le citeşti pe amîndouă şi vezi enorme deosebiri de gîndire şi de a scrie: două lumi cu totul deosebite, fără ca să-şi fie străine, două simţiri aparte. Şi nu e numai distanţa de la om la om, de la o personalitate la alta, de la un scriitor într-un gen la altul într-alt gen, ci simţi binişor trecerea clintr-o provincie într-alta. Observînd această schimbare de atmosferă şi de oameni, de ce să n-o recunoaştem ?
La asemănări între doi scriitori hotărîtor în primul rînd rămîne talentul. Sub acest raport cele două cărţi n-ar trebui să fie puse alăturea. D.I. Giocîrlan, modestul şi seninul învăţător din Păuneşti (Moldova), omul naturei fără multă carte, deşi scrie abia de vreo trei ani încoace, ca scriitor, ca artist, ca observator, ca tot ce vrei în fine, e absolut superior d-lui Sorcovă, profesor la Braşov, scriitor mai vechi, autor de mai multe volume de literatură. Bucăţile de proză ale d-lui Ciocîrlan sînt începuturile frumoase ale unui talent, iar schiţele d-lui Sorcovă sînt mai multe lucruri uşoare de foileton, fără să ne poată da convingerea că autorul a mai
'98
făcut progrese de la ultimul său volum încoace. Inegale ca valoare, volumele aceste, prin urmare, nu sînt tocmai cele mai potrivite pentru a fixa deosebirile între prozatorul moldovean şi cel ardelean. Dar totuşi le putem urmări în cîteva şi în condiţiile aceste.
Vedem mai întîi toată deosebirea între limba unuia şi a celuilalt, pentru că amîndoi întrebuinţează materialul dialectal din ţinuturile lor.
Moldoveanul are un capital foarte mare de cuvinte, e stăpîn pe graiul mlădios al poporului, e limpede şi uşor în toate şi ştie să-şi potrivească fraza bogată după situaţiile sufleteşti, de la cele mai subtile nuanţe pînă la cea mai furtunoasă expresie a energiei. în privinţa aceasta, d. Giocîrlan are toate calităţile pleiadei de prozatori moldoveni ce se ridică astăzi, chemaţi a înlocui cu succes pe cei mai buni prozatori ai noştri. Dar au comun cu ei şi defectul de 3 îngrămădi cuvinte şi în situaţii în cari sobrietatea e de preferit.
Celălalt, ardeleanul, şi-a creat o limbă proprie din graiul poporului, amestecat cu fraza omului de şcoală. Forma asta hibridă e jignitoare în orice lucrare cu pretenţii de artă. Parcă văd pe cititorul bucureştean ce haz are să facă, citind franţuzisme ca „voal alb prin negura vremii", alăturea de ungurismele tradiţionale din pasajul „lucru-mi părea tare ciudat şi tare minunat, cu toate aceste nu prea înţelegeam eu noima lui" . . .Dar în contra acestei ciudate împărecheri a două limbi diferite s-a protestat adeseori în revistele noastre,, făcîndu-se apel la scriitorii ardeleni să aleagă între limba populară şi limba literară curentă. Dacă d. Sorcovă nu s-a putut hotărî pentru una din două e o probă că nu posedă simţul limbii în măsură potrivită pentru a crea lucrări de valoare. Şi pe cînd schiţele d-sale vor dispare, devenind anacronisme prin faptul că şi ardelenii îşi fac progresele lor în ale graiului, opera scriitorului moldovean va dăinui prin forţa şi rezistenţa ce i-o dă limba poporului.
Cu mult spirit de observare amîndoi, d. Ciocîrlan urmăreşte viaţa trudnică a ţăranului moldovean la cîmp, la munte, pe plută, în arie, şi la vatră; ne dă crîmpeie din vremurile grele şi din cele de mulţumire ale ţăranului. Moldova întreagă e în schiţele aceste, învălită în haina romantică a munţilor şi a plaiurilor sale şi în lumina duioasă a uneii suferinţi tăcute.
în volumul din Braşov ne întîmpină un şir de figuri din lumea conducătoare a poporului. La crearea acestor tipuri,.
99-
d. Sorcovă are în adevăr mult meşteşug. Aşa sînt preoţii din Ardeal, cum îi descrie Sorcovă, ospitalieri, latinişti încăpăţînaţi, puţin cam refractari faţă de progresele culturale. Astfel e presa noastră şi mai ales publicul cititor, cu sumedenie de corespondenţe din provincie. Dascălii cei veseli şi notarii cei guralivi, adunările „culturale" cu interminabilele toasturi şi cu foarte puţină ispravă — toate sînt exact observate, în glumele aceste naive şi apătoase e o mare parte din Ardealul nostru cult de astăzi, superficial, neserios în preocupările statornice pentru schimbarea soartei poporului, fără individualităţi remarcabile între conducătorii sociali. E o epocă de tranziţie prin care trece astăzi Ardealul şi poate că vreun condei mai ascuţit — de ce n-o încearcă -cineva din tinerii de la Luceafărul? —- s-o facă nemuritoare în lucrări mai serioase, din clipe de muncă şi nu din cele de repaos.
Punctul în care aceşti doi scriitori diferă esenţial îl consti-tituie partea pur subiectivă.
D. Ciocîrlan este artistul care pîndeşte şi surprinde procesul grandios ce se petrece în fire, de la înmugurire pînă la viscolul iernii, acest duşman aprig al ţăranului; el simte duioşia din poezia vetrei ţărăneşti; e un suflet cu tresăriri calde. Celălalt, un scriitor reflexiv, critic social cu vervă cam banală, aspru şi rece. Cu alte cuvinte: Sorcovă nu e poet deloc, pe cînd Ciocîrlan întrece pe mulţi din cei ce astăzi au nume bine cunoscute în rîndurile tinerilor poeţi.
Amîndoi aceşti scriitori au însă aceeaşi tendinţă: de a culege tot ce societatea din jurul lor le oferă ca moravuri, simţire şi cugetare. E noua direcţie cu sentimentalismul propriu firei ţăranului român şi cu mult sarcasm, inerent cărturarului. Direcţia aceasta îşi face tot mai largă cale în literatura măi nouă şi va fi de-a pururi combătută de toţi străinii cari se mai interesează de limba şi literatura română. Poezia şi proza, cînd miroase a pămînt strămoşesc, nu place străinului, fiindcă cercetările lui nu pornesc din interesul cald pentru opera analizată şi nu ţin seamă de reţeaua de legături ale scriitorului cu trecutul şi cu prezentul neamului său. Afectînd obiectivitatea rece şi continue rezerve estetice, străinul nostru îşi face o meserie din a deprecia toată literatura în care vreo mînă măiastră a dat expresie unor idealuri sau cîtorva însuşiri particulare ale rasei noastre.
-* Un domn   bătrin, profesorul Păun, a numit direcţia nouă
curentul opincarilor. »       Din fericire însă tot ce se creează mai însemnat in h-H teratura noastră contimporană are acest colorit. Toţi pro-
zatorii noştri mai buni şi toţi poeţii mai cu vlagă au rădăcinii P  în popor,' suferă şi se bucură împreună. Cei ce se leapădă
de opincă, izolaţii, stropiţii cu parfumuri străine,_ nu vor ;   aparţine niciodată cu totul literaturei române, ci  vor fi
socotiţi ca intruşi, imitatori, papagali rătăciţi pe cîmpiile P noastre.
J
if
aoo
VI
DRAMĂ CU TENDINŢI?
Ion  C.  B ac alb aş a:   „De la oaste" Dramă   in   trei   acte.   Piesă   oprită după intervenţia comenduirei Bucureşti, 1901, 1 br., 64 pag.
„Unii, cei care n-au văzut piesa, s-au urcat pe picioroange ■ca s-o condamne în numele sfintelor sentimente patriotice, pe cari pretindeau că piesa le insultă şi natural ei, fireşte, nu le cunoaşte" — scrie d. Bacalbaşa, vorbind în stilul său ireproşabil despre drama La oaste.
Şi în adevăr, acei „unii" nu aveau nici un motiv de a se mai urca pe „picioroange" (un ho mo aestheticus, cum d. Bacalbaşa pretinde a fi, putea să zică poate: coţurne) pentru a condamna piesa. Cu mult înainte de a interveni „comen-duirea" armatei — intervenţie exploatată de autor pentru a-şi putea desface broşurică, subţire sub toate raporturile, în schimbul unui franc şi jumătate! — trebuia să-şi facă datoria direcţiunea teatrală, şi anume nu în numele unor „sfinte principii", ce nu pot fi aplicate la piese inferioare, ci pentru a salva reputaţia unei instituţiuni, chemată a face educaţia estetică serioasă a publicului capitalei.
Dacă în jurul direcţiunei teatrului ar fi mai mulţi oameni de litere, poeţi şi critici înzestraţi cu necesara cultură pentru a judeca obiectiv valoarea literară a unei piese, oameni al căror interes nu este a-şi vedea jucate producţiunile lor originale sau traducerile, s-ar face desigur mai puţine greşeli, înainte de toate, nu s-ar mai repeta continua dovadă că direcţiunea nu ştie să facă deosebirea între o piesă potrivită pentru scena principală a ţărei şi alta admisibilă exclusiv într-un teatru destinat gusturilor mai grosolane, ce pot fi satisfăcute şi cu mijloace mai primitive.
Piesa d-lui Bacalbaşa, hotărît, nu era de seama Teatrului Naţional, şi ăsta era singurul motiv de a o „opri". Pe o scenă mai obscură însă nu zic că nu putea să aibă efect şi să fie chiar menţinută o sesiune întreagă pe afiş, fără a putea provoca vreo pornire duşmănoasă armatei.
Dar titlul De la oaste este în adevăr cam alarmant şii sună a tendinţi. Foarte uşor poate fi însă numai o mică reclamă. Pentru publicul neorientat, afişul este totdeauna singurul tălmăcitor, cînd numele autorului nu spune nimic. Şi cu cît titlul afişat e mai strigător, cu atît mai multe sînt, f prospectele de încasare, nu şi cele de succes. Sub acest ra--%  port piesa poate fi considerată ca tendenţioasă.
Examinînd însă cuprinsul, vezi puţina potrivire între mult promiţătorul titlul, adică ideea coprinsă în el, şi între dezvoltarea ei.
Te aşteptai poate la o dramă de război. Luptele de neatîr-nare au servit mult material pentru încercările dramatice mai nouă. Avem o literatură întreagă de Curcani, de Peneşi, de irozi naţionali, cu declamări goale şi urale nesfîrşite, un fel de încercare — tot tendenţioasă şi aceasta — de a rcîn-trona în artă patriotismul, fără a avea mijloacele artistice suficiente. Era timpul ca un scriitor, întrebuinţînd aceleaşi elemente, dar cu măsura şi sobrietatea omului de gust şi cu priceperea talentului, să redea într-o lucrare nouă, lucrare ce să rămînă, un crîmpei măcar, dacă nu întreaga măreţie a războiului, cu multele sale momente tragice, atît de atrăgătoare pentru artist.
De la oaste însă nu este drama aşteptată. Războiul trece şi prin acţiunea piesei d-lui Bacalbaşa, dar numai ca o amintire, mai mult sau mai puţin glorioasă, păstrată de nişte săteni din Moldova. Cîte un moşneag mai povesteşte din biruinţele armatei române. Chipul de înger al reginei, „mama răniţilor", trece ca o umbră pe dinaintea privitorilor. Şi pe cînd moşneagul declamă ca la teatru: „Credeţi-mă, flăcăilor, dulce şi îmbătătoare este amintirea zilelor de vitejie. ..", ţăranii izbucnesc în urale, iar un flăcău orb — orbit în armată — cade în genunchi „cu mîinile ridicate la cer" şi. zice cu glas îndurerat: „Doamne, Doamne, dă-mi lumină şi trimite-mă la luptă!"
Aceste sînt încercări de a produce în ascultători iluzia războiului şi mai ales o iluzie patriotică. Prea teatrale şi prea puţin fireşti, însă, încercările acestea sînt si prea puţin in legătură cu acţiunea principală a dramei, aşa că în nici un caz nu poate fi vorba de o dramă de război.
Acelaşi titlu admite presupunerea că autorul a avut tendinţa de a scrie o critică severă la adresa stărilor de astăzi
102
103
din armată. Scriitor social, critic prin temperament şi vo-caţiune, putea fără nici o teamă să expună în formă dramatică tot răul, imaginar sau real, ce bîntuie la oaste, primejdiile diferite pentru organizaţia socială, pentru popor şi ţară. Era de datoria altora apoi de a discuta obiectiv cu d-sa. Şi cu cît şi-ar fi susţinut mai temeinic şi mai îndrăzneţ ideile şi acuzaţiunile, cu atît discuţia ar fi fost mai serioasă. Cine are stofă de reformator şi de acuzator public nu recurge la mici insinuări, la atacuri piezişe. Mai cu seamă armata o ataci totdeauna cu vizierul deschis şi voiniceşte.
Ce face însă d. Bacalbaşa? Ia trei militari, un orb, un nebun şi un alcoolic şi-i prezintă ca tipuri „de la oaste". Tendinţa sa era, poate, a ataca instituţia armatei în persoanele acestor trei figuri de bolnavi, denunţînd-o ca creatoare de invalizi în timp de pace, ca un flagel pentru sănătatea populaţiei. Departe de a fi tipuri generale, cei trei bolnavi sînt indivizi nenorociţi, poate prin vina lor şi nu au nimic comun cu armata şi cu păcatele ei. Mai mult încă. In toată piesa nu există nici o scenă din viaţa armatei, aşa că cele trei figuri de soldaţi au putm. fi alese de autor chiar numai pentru căutarea efectului dramatic.
Deci nici dramă de război, nici dramă militară de actualitate.
Este totuşi o tendinţă în piesa d-lui Bacalbaşa, dacă e să o cauţi cu orice preţ şi, anume — în contra alcoolului, lată un motiv pentru care trebuie să se ridice opreliştea decretată de direcţiunea teatrului şi reprezentarea piesei să fie îngăduită la sate, ca un mijloc de propagandă antialcoolică.
Un român, plecat de-acasă ca om de omenie şi întors ca beţiv stricat şi muieratic; un bărbat, ca eroul piesei, care după trei ani de zile se întoarce la cămin şi în loc de a-şi căuta mai întîi soţia, încinge un chef nebun cu sătenii şi se aruncă în braţele cîrciumăresei; un gelos alcoolic care-şi ucide nevasta, înainte de a se convinge de vina ei — este o figură demnă de tabelele antialcoolice moralizatoare ale Casei şcoalelor. Mai ales cînd îl îmbraci într-o haină aşa de rudimentară, încît ai înaintea ta un simplu' beţivan, înconjurat de un mediu de oameni bolnavi, cum este şi „dascălu Nicolae, un tip de om decrepit de beţie, cu faţa surîzătoare, expresie de inconştienţă".
Fără îndoială însă că autorul n-a voit să alcătuiască o dramă cu tendinţi de moralizare a ţărănimei.
Şi iată-ne ajunşi la constatarea că De la oaste nu este o dramă cu tendinţi hotărît mărturisite.
Poate fi ea o dramă psihologică sau o lucrare de artă pură ?
Şi mai puţin. Pentru a fi o dramă psihologică ar trebui să găsim o motivare suficientă a caracterelor şi a faptelor şi mai ales dezvoltarea acestora. Iar pentru o lucrare de artă totul este prea incomplect, prea nefiresc, prea brutal. Pînă si viata de la tară e fals înţeleasă si zugrăvită.
Deci?
De la oaste nu este altceva decît o schiţă dramatică, din al cărei subiect, nu tocmai rău ales, un autor de talent putea face o dramă cu tendinţi antimilitare sau antialcoolice, .o tragedie de război sau de gelozie.
*
Se aduce criticei învinuirea că este din cale-afară de severă cu piesele originale. O nedreptate. Critica învredniceşte cu cea mai mare atenţie tot ce se produce în original.
într-o literatură mică ajunge o foarte scurtă activitate pentru a te impune.
Două-trei poezii sau nuvele reuşite şi criticul te ia la ochi şi te înalţă sau te doboară, după vrednicie, cu preferinţă însă laudă pentru a face un bine scriitorului, ca şi literaturei.
Există pînă acum, ce e drept, urîtul obicei de a aprecia totul în comparaţie cu literaturile străine. Criticii ţineau să arate că sînt burduf de ştiinţă şi contestau valoarea scrierilor româneşti de cîte ori le comparau cu operele lui Shakes-peare, Goethe şi Byron. Era multă ironie în acest procedeu critic.
Astăzi însă se întîmplă contrariul. Comparaţia serveşte regulat la confirmarea valoarei originalului românesc. D. Panu, de pildă, a găsit note identice între piesa d-lui Bacalbaşa şi Othello ... ?
Nu este asta un semn că autorii n-au pentru ce se plînge c-ar fi nesocotiţi?
104
105
VII
C. SANDU: „DRUM ŞI POPAS"
Note   de drum şi schiţe Bucureşti, 1904. (Editura tipografiei Minerva, 1 voi., 150p.)
„Dintre plăcerile cele dulci, cari le gustă muritorii, amorul şi călătoria sînt cele întîi: cea întîi gîdilă inima, cealaltă gîdilă sufletul. Cînd omul gustă numai pe una este pe jumătate fericit; cînd poate să le guste pe amîndouă totodată, rămîne cu suvenirea pînă la moarte; oricînd poate zice: am lost fericit odată".
Aşa glăsuia moş Sion, în limba sa „dulce şi frumoasă",, despre gustul călătoriei, şi mulţi scriitori mai vechi erau de-o părere cu autorul Suvenirei de călătorie in Basarabia meridională.
Erau paseri peregrine bătrînii noştri. Aveau ceva din ne-astîmpărul şi dorul de călătorie al acestora. Zburau peste mări şi ţări, rătăceau prin munţi şi cîmpii de prin ţări străine şi se întorceau acasă încărcaţi de impresii, pe cari le rînduiau şi le exprimau, fiecare după puterea talentului său.
Impresiile de călătorie alcătuiesc un capitol lung şi destul de frumos al prozei noastre literare. încă prin întîiele reviste se cultiva acest gen uşor, larg, şi nelegat de formule estetice anumite. El convine foarte mult firilor expansive. Din goana trenului, din alunecarea vaporului, ochiul prinde şi înregistrează multe. Fantazia le poetizează pe toate, înfiripă icoane, adaugă apoi incidente adevărate sau născocite şi reflexiuni — şi iată cum se naşte acea proză impresionistă, în care găseşti de toate, fără proporţii armonice deosebite: un fragment nuvelistic într-o pagină de geografie, un suflet de om într-un frumos cadru al naturei, schiţări de tipuri şi de popoare şi colţuri de lume romantică. „Amoriul" lui Sion, natural, îşi are rolul său în aceste descrieri. Ele au însă o valoare deosebită pentru cunoaşterea sufletului autorului, căci nicăieri scriitorul nu e mai personal, mai sincer şi mai comuni-
cativ ca în redarea impresiilor; nicăieri nu poate să-şi afirme mai bine puterea de a observa ca în reproducerea acestor clipe trăite.
„Călătoriile" lui Alecsandri şi „primblările" lui prin munţi vor fi fost modele pentru mulţi dintre impresioniştii noştri. Aceleaşi călătorii însă pot să ne serve ca dovadă de progresul ce a făcut literatura noastră de la 1840 încoace. Tinerii scriitori sînt cu mult mai concentraţi şi mai naturali decît vechii povestitori. Au fraza mai concisă, compoziţiunea mai artistică decît o găsim, de pildă, în lăbărţată proză din călătoriile lui Bolintineanu prin Asia Mică şi Macedonia.
Printre aceşti tineri, negreşit, nu poate să se numere d. Radu Rosetti, care nu zugrăveşte, ci fotografiază şi nu povesteşte, ci enumera fapte. Proza lui intră mai mult în domeniul literaturei didactice şi comerciale — cum sînt datele adunate din largul lumii, sau se aseamănă instantaneelor de bîlci, făcute la repezeală. Scriitorul de acest fel trece pe lîngă multe şi observă numai ce e mai brut, mai bătător la ochi. îmbrăţişează cu preferinţă genul pastelului, vulga-rizîndu-1 prin reflexiuni banale. Descrie o pajişte înflorită şi nu găseşte nimic mai de seamă decît „un porc ce ronţăie o margherită". Vede oraşul unde a trăit o parte a tinereţei sale şi amintirea nu-i spune ceva mai de seamă decît: „Acolo am  aprins  prima şi ultima ţigară" ...
Unul dintre tinerii noştri scriitori s-a impus însă aproape exclusiv cu un număr restrîns de schiţe de călătorie, şi acesta este locotenentul de marină Botez (Jean Bart) cu al său Jurnal de bord. Schiţele lui marine şi militare sînt plăsmuite în aerul curat şi sănătos al mărei. Poezia grandioasă, haosul naturei pe acest pustiu întins, stăpînit numai de puterea fioroasă a vîntului; viaţa pe bord şi amestecul pitoresc de popoare şi de moravuri orientale sînt văzute şi fixate cu îndemînare de artist puternic. Bart a dovedit că şi impresiile de călătorie sînt un gen literar destul de serios pentru a produce pagini cari rămîn.
Prin o comparaţie, cam puţin literară, aş putea afirma că ceea ce Jean Bart înseamnă pe mare, este Sandu pe uscat. Au aceeaşi putere de a prinde cu ochi ager lumea împrejmuitoare şi -aceeaşi uşurinţă de a o înfăţişa cetitorului.
106
107
întîiele sale note de drum, d. Sandu le-a publicat în Floarea albastră — o revistă săptămînală cu care, la 1898,, un grup de tineri însufleţiţi voiau să pună baza unei mişcări literare. Era desigur şi duh revoluţionar în scrierile tinerilor cari îşi aleseseră simbolul romantismului ca lozincă. Program,, entuziasm, talent, cititori — aveau de toate şi dacă aveau şi mai multă disciplină şi armonie, mai multă omogenitate ca direcţie, poate existau şi astăzi cu gruparea lor.
Editorul revistei, Constantinescu-Stans, un diletant foarte iubitor de literatură, zace astăzi într-o casă de sănătate. Antemireanu, un fel de port-drapel al revistei, a scris cîteva articole apreciate, dar şi-a compromis reputaţia de judecător obiectiv prin dragostea excesivă ce arătase influenţei ţiganilor asupra literaturei populare. Dintre toţi, singur Iosif a continuat să se ridice şi să se impuie treptat prin scrisul său opiniei publice.
Cîţiva ani în urmă, o parte din aceiaşi tineri, cu acelaşi editor în frunte, dar cu mai multe elemente în jurul lor, au întemeiat Curierul literar, revistă din care n-au ieşit decit vreo cinci numere, jertfindu-se titlul pentru Sămănătorul de astăzi.
Sandu a înaintat alăturea de Iosif de la o revistă la cealaltă şi acum îşi publică în volum o parte din proza cu care contribuise la împodobirea atîtor coloane.
Cînd îţi aduni bucăţile apărute în revistele cele mai bune, n-ar trebui să fii atît de zgîrcit cu tine însuţi şi să laşi la o parte un şir de impresii şi de schiţe vrednice de a figura în volum. D. Sandu cred că n-a făcut bine lăsîndu-şi îngropate în Floarea albastră atîtea drăgălaşe descrieri de călătorii prin Bucovina, Galiţia şi Germania şi chiar cîteva schiţe reuşite din viaţa de la ţară — dacă nu pentru altceva, cel puţin pentru a arăta fecunditatea sa, căci e din cale-afară uimitor ce subţiri sînt toate volumele scriitorilor iviţi în urma lui Delavrancea şi cît de repede se dau la o parte din drumul literaturei, după o activitate de abia cîţiva ani.
în volumul său, Sandu îşi începe notele de drum la graniţa ţării.
„Te las cu bine, ţara mea iubită, te las cu bine... De pe culmea munţilor tăi încărunţiţi ascult încă o dată freamătul brazilor tăi voinici, ce-au împletit cîntece de leagăn pentru norodul românesc... Pornesc să toiegesc drum în-
108
depărtat prin ţări străine şi cu smerenie sărut pămîntul tău iubit, învăluind în sufletul meu icoana ta mîndră."
Cu icoana asta scumpă, ca talisman, pleacă între străini. Drumul îl duce mai întîi prin „Ardealul înflăcărat şi însîn-gerat, bucăţică ruptă din inima noastră, pămînt frămîntat în sînge şi-n lacrămi, cuib de inimi oţelite în necaz". Şi-n cîteva propoziţii sugestive, în spiritul şi-n frumuseţea limbei din Cîntarea României — Sandu prezintă un tablou al Ardealului, cu umbra eroului Iancu la mijloc.
Din fuga trenului vede apoi alte ţări, Tirolul cel viteaz, „ţara fermecată, revărsată pe înălţimi spre a fi mai aproape de Dumnezeu"; cutreieră Germania pînă la Marea Nordului şi se stabileşte în Franţa, de unde adună cele mai multe impresii. Din schiţările astea, făcute în linii parcă dure, dar solide, reînvie înaintea noastră Franţa, cu toate calităţile şi scăderile poporului său, dar mai ales Parisul cel „zgomotos, luxos, frivol şi furtunatec". Valvîrtejul acestei vieţi, cunoscută de mulţi numai din bogata literatură realistă franceză, răsare sub ochii cetitorului, dar mai mult sub înfăţişarea sa externă, autorul nefiind şi un psiholog al amănuntelor. Din împrejurimile Parisului, apoi din Normandia cea umedă, patria lui Corneille şi Flaubert, mormîntul Jeanei d'Arc, culege cîteva note de aceeaşi valoare. Către sfîrşit, dorul de patrie îl atrage tot mai mult şi se desparte de „iubita, frumoasa şi ospitaliera ţară franţuzească", venind iarăşi în mijlocul acestui „popor sărac în ţară săracă, între aceşti ţărani muncitori, răbdători, îngenuncheaţi în nevoi".
Ţara şi ţăranul —- iată subiectele îndrăgite de Sandu. Acestea le pătrunde şi interpretează mai just. între sufletul lui şi al orăşanului este chiar un antagonism continuu, o prăpastie pe care cei cîţiva ani petrecuţi în străinătate n-au putut-o înlătura.
Revolta împotriva oraşelor „în care s-a încuibat maimuţăreala idioată a unei vieţi străine de sufletul românesc", predilecţia lui evidentă pentru poezia cîmpenească şi cea din jurul vetrei idilice a ţăranului se observă şi din schiţele cari formează partea a doua a volumului. în faţa Opanezului, povestirea vioaie a unui episod din războiul de neatîrnare, Fugarii, plecarea unui voinic în haiducie, Sârgul, descrierea unui furt de cal şi mai ales Florica, o poveste de dragoste pe cunoscutul motiv al urei dintre ţărancă şi satirul de arîndaş grec — sînt bucăţi pe cari se poate răzima un prozator de stil mare. Nu că celelalte schiţe ar fi lipsite de calităţi. în
109
Luisette sînt părţi de-o duioşie necunoscută în schiţele ţără -neşti. Dar din subiectele alese, din felul cum ştie să prezinte atmosfera din jurul ţăranului, învăluind-o cu toată dragostea sa, se poate vedea care-i este adevăratul teren de activitate. De cîte ori se depărtează de ţară, se simte o culoare străină, un ton fals în armonia întregei compoziţiuni.
Printre tinerii scriitori, iviţi în scurte intervale, Sandu este al treilea care prin un volum de proză contribuie la închegarea literaturei viitorului — literatură în care ţăranul român, cu pămîntul, limba şi poezia sa este temeiul. A încercat-o Adam cu volumul său Flori de clmp, Ciocîrlan cu schiţele De pe plai — unul cu o limbă şi subiecte prea căutate, al doilea cam blajin şi feminin. Să nădăjduim că autorul acestui volum, aducînd cu sine mai multă vigoare şi bărbăţie decît ceilalţi, va reuşi în sfîrşit să dea opera aşteptată de mulţi, în care ţărănimea să-şi găsească un interpret artistic de seamă.
VIII
EMIL SABO: „ClNTECE"
Blaj, 1904, 1 br. 94 pp.
O nouă viaţă de poet tînăr pusă în stihuri.
Deschid cartea şi i-o urmăresc filă cu filă. Dar după cele dintîi pagini ştiu aproape cu siguranţă ce-o să urmeze, cum o să se dezvolte viaţa poetului. îmi pare un cunoscut de-aproape, fără nici o taină şi fără nici o rezervă înaintea mea. Nimic străin în inima asta deschisă, nimic neobicinuit în ceea ce mi se spune. E tipul general al poetului pe care l-am întîlnit ieri într-un volum şi alaltăieri într-altul, cu exact aceleaşi fenomene de viaţă, acelaşi gînd şi aceeaşi simţire şi cu foarte puţine deosebiri în exprimarea lor.
Iată şirul în care se desfăşoară viaţa unui . . . poeta vulga-ris. Cînd se deşteaptă la viaţă — vreau să zic: cînd îl sărută muza — e primăvară. Muguri, flori, orizonturi albastre, raze de soare, iluzii, vise, iubirea cea dintîi ... Urmează vara cu nopţile de vrajă. Luna cea bălaie şi teii lui Eminescu cern raze şi flori peste îndrăgostiţi. Izvorul, al tutulor poeţilor tovarăş, le murmură taine şi le răcoreşte tîmplele înfierbîn-tate. Talange, tulnic, idilă în codru sau în lanul de grîu, triluri de privighetoare sau de ciocîrlie, mustrări, îndoieli, zbucium şi patimă... Şi se face toamnă. Fiecare frunză veştedă ce se desprinde din ramuri e un vis pierdut, un suspin ce moare pe buzele de poet. Podoabele firei se scutură ■şi viaţa cîntăreţului tînjeşte cu firea. Glasul ciocîrliei încetează şi al poetului e tot mai duios. Brumă, flori, troian de amăgiri, despărţiri, întîii peri cărunţi, uitare. .. Şi iată-ne-n iarnă. Fulgii acopăr trotuarul sau grădinile. Natura doarme căzută-n letargie. Poetul se simte gîrbov şi dintr-un jeţ priveşte la flăcările flecăreţe ale focului, sau urmăreşte prin fereastră stoluri de corbi ce trec în zbor pe deasupra caselor. Nu i-au mai rămas decît amintirile, trista sau draga comoară din care îşi făureşte versurile.
Aici, la gura sobii, viaţa internă e ceva mai intensivă. Trecutul îi prezintă o seamă de icoane. îi răsare mai întîi
111
în minte figura mamei, cu surîsul blînd şi mîngîios, cu sfatul pururea înţelept. Amintirea ei însă o întunecă întîiul cap de copilă, cu părul bălai sau negru, cu ochii ca cerul sau ca păcatul. Asupra acestui cap se descarcă toate blestemele sau toate binecuvîntările poetului. Versul lui are mai multă căldură, pe cînd la a doua, a treia şi celelalte iubiri impresiile sunt tot mai şterse, blazarea tot mai pronunţată şi Nirvana tot mai aproape.
Astfel e viaţa de poeţi, povestită de ei înşişi în volumele ce se îngrămădesc acum cu zecile în literatura noastră.
D. Emil Sabo, profesor la Blaj, autorul volumului anunţat, nu se deosebeşte mult de tipul descris, căci trece prin toate fazele reglementare, cu poezii inspirate de capriciile anotimpurilor, de mamă, de iubitele pierdute şi de visările tinereţii. Volumul lui e printre acele ce se înregistrează şi se uită în scurtă vreme: un glas de călător pribeag, ce se pierde în codru, fără nici un răsunet deosebit.
Nimic mai crud pentru poeţi decît uitarea sau nesocotirea. Dar pedeapsa asta se dă tuturor cîţi nu ies din îngustimea unei vieţi individuale, plagiată şi aceea aidoma după marii poeţi. Cînd nu. e nimic nou într-o viaţă descrisă, nimic original sau personal în exprimarea ei, cînd fraze, situaţii, idei sînt luate din cărţi cunoscute şi apoi îmbrăcate în forme mai şubrede — ce poate să facă opinia publică decît să. treacă volumul la dosar.
Lumea unui poet, aşa cum se oglindeşte în versurile lui,, ar trebui să fie mai mult un templu, monument de o remarcabilă artă arhitectonică în afară, iar înlăuntru cu cîntece pline de armonie. Poetul e profetul, e intermediatorul între noi şi lumea transcendentală. Cînd alergăm spre el, trebuie să ne ridice din pulberea vieţii zilnice, să ne dea durerilor alinare, virtuţii tărie, simţirei privelişti frumoase şi luptei îndemn, căci el simte mai mult ca oricine tot ce frămîntă sufletul bietului muritor.
Cine nu are acest dar nu e cleric in templul poeziei şi nu ne poate sili să-i păstrăm mult timp numele şi să-1 pronunţăm cu evlavie.
Cu d. Sabo n-avem să fim mai îngăduitori decît cu alţi stihuitori de seama lui. Volume de aceste se citesc destul de uşor, dar n-au nici o misiune şi nu servesc la altceva decît
112
pentru a dovedi că acum meşteşugul de a grăi în vers către mulţime s-a îmbunătăţit considerabil.
Pentru Transilvania îmbunătăţirea asta a formei şi a limbei înseamnă un mare progres. Dacă d. Sabo, care a învăţat carte la străini, scrie în aceeaşi limbă ca şi tovarăşii săi în ale poeziei la Bucureşti şi Iaşi; dacă pe cele vreo nouăzeci de pagini abia s-au strecurat cîteva influenţe străine în construcţie, este încă o dată dovedit că unitatea noastră culturală progresează şi că simţul adevăratei limbi literare a pătruns în toate părţile locuite de români.
Dar mai e ceva. D. Sabo trăieşte în Blaj, cuibul vieţei clericale în Ardeal. De Blaj se leagă multe glorii, dar pentru poezie înseamnă un punct negru: critica reacţionară a lui Grama împotriva lui Eminescu. Evident, poezia erotică nu prea avea ce căuta printre uniformele acestea bisericeşti, sfinţite prin institutele de propagandă catolică! Dar acum, după două decenii, erotismul nu mai constituie o vină. Blajul îşi are poeţii săi, trubaduri ai iubirei. Se plînge şi se cîntă,. se visează şi se blestemă acum şi la Blaj. Se scriu poezii şi se fac nuvele. Aurel Ciato, Elena Simtion, Al. Ciura şi E. Sabo sînt patru condeie tinere, puse în serviciul literaturei fără tendinţi religioase; fiecare dintr-înşii e autor de cîte un volum sau de două chiar. Un progres social şi acesta! Numai dacă valoarea numiţilor scriitori ar creşte în raport cu bunele lor intenţii!
*
Fiind vorba de mişcarea literară din Blaj, nu voi lăsa neamintită la acest loc lucrarea recentă a d-lui Ciura despre Eminescu şi Coşbuc. E o teză făcută la Universitate şi nu poate fi considerată ca un studiu critic. Cu toate astea însă,, notele comparative despre individualitatea fiecăruia, despre elementul erotic şi cel naţional în poeziile lor sînt caracteristice pentru gîndirea actualei generaţii tinere din Ardeal. E interesant a vedea punîndu-se chestiunea astfel: „Care e mai mare din aceşti doi poeţi" ? . ..
D. Ciura găseşte modalitatea de a împăca pe toţi, răs-punzînd astfel:
„Chiar dacă ei ar fi lucrat în aceeaşi direcţie, cu greu ne-am putea hotărî pentru un răspuns! Ce vom spune însă cînd cărările lor sînt atît de divergente, cînd fiecare în lumea lui osebită produce capodopere? Cine ar putea răspunde de-a dreptul, care poezie e mai bună: Doina lui Eminescu sau Noi vrem pămtnt de Coşbuc? Sînt amîndouă capodopere
113
în genul lor, dar a le pune alăturea la cîntar, înseamnă a uita datoria criticului, a ridica un gen literar deasupra celuilalt din consideraţii de natură subiectivă. Sint amîndouă mari /"   ...
Soluţia la care ajunge d. Ciura în cercetarea sa critică va părea desigur naivă în felul cum e exprimată, dar are partea sa de adevăr. în Ardeal e o luptă formală între curentul eminescian şi cel determinat de Coşbuc. Poeţii tineri sînt robiţi de amindoi corifeii şi e o plăcere să vezi în volumele mai nouă, alternîndu-se paginile influenţate de Eminescu cu cele imitate după Coşbuc. Judecind după părţile mai reuşite şi după faptul că poezia lui Coşbuc e mai aproape de sufletul poetului ardelean, nu mai e de mirare dacă scriitorii ardeleni îşi pun întrebarea „care e mai mare". Pentru ei ar putea să fie Coşbuc în realitate superior, deoarece e mai înţeles şi mai gustat.
O pildă elocventă este d. Sabo. Majoritatea poeziilor lui sînt eminesciene. Versuri întregi, rime de-a gata, forma glosei sînt împrumutate cu mult curaj şi cu mult talent de întrebuinţare. (Vezi Sonet, p- 55, Lacul, p. 48 şi altele). Şi totuşi localizările aceste sînt cu totul inferioare singurelor două poezii scrise în genul baladelor lui Coşbuc, anume cele intitulate Mireasa şi Zbucium. Din volumul întreg aproape numai aceste sînt dovezi de talent şi merită o specială a-mintire.
Ambele poezii sunt înrudite ca subiect. E vorba de o fată ţărancă ce se mărită fără voie, silită de părinţi, şi după logodnă se întîlneşte cu întîiul ei iubit, de la care-şi ia rămas bun, rugîndu-1 să nu-i mai tulbure de-aci înainte viaţa şi să nu-i mai pună cinstea la încercare. E aşa de bine prinsă duioşia acestei despărţiri, încît elevul face cinste maestrului:
. ..Ş-acuma du-te... Soarele-asfinţeşte Şi plugurile vin din arătură Şi-acuma du-te, soarele-asfinţeşte,
Ba nu te duce... stai----       mai dă-mi o gură,
Că plugul tatei încă nu soseşte.
Cînd îi voi li nevastă legiuită, Te rog pe tot ce ai mai scump sub soare — Cînd îi voi fi nevastă legiuită Mă-nconjură — că dragostea nu moare, Mi-e frică de păcat şi de ispită!
Astfel în Mireasa, iar în Zbucium o scenă identică:
Mi-ai fost drag, o ştie lumea Ai ştiut-o doar şi tu — De ţi-am fost dragă şi ţie Şi-ai fi vrut să-ţi fiu soţie Să-mi fi spus c-o vorbă numai Şi eu n-aş fi zis că nu.
Dar aşa viaţa întreagă M-ai ursit să trag în rău Şi să fiu nenorocită... Nu mă duce în ispită, Nu-mi fura şi pacea casei. Că te-a bate Dumnezeu.
Şi-acum du-te şi-mi dă pace, Taci că nu pot să tc-ascult, M-arde vorba ta ca focul, Iar că mi-ai mîncat norocul Cerurile să te ierte, Că eu te-am iertat de mult.
Că pentru d. Sabo, Coşbuc a fost „mai mare" decît Eminescu rezultă din influenţa binefăcătoare ce-a avut cel dintîi asupra lui. Iată un motiv care arată tinerilor poeţi ardeleni, mai ales celor lipsiţi de personalitate, calea pe care trebuie să înainteze pentru ca producţiunile lor să aibă o notă mai locală şi, prin urmare, mai firească.
De la Coşbuc ar învăţa să mai iasă din lumea lor cu reflexiuni subiective şi ar vedea cum trebuie să se ferească şi de tirade retorice, de cari d. Sabo nu s-a ştiut lepăda în lunga Poveste tristă.
Un nou volum cu mai multe poezii de categoria Miresei va putea apoi să asigure şi d-lui Sabo un nume de poet.
114
IX
„ANECDOTELE BOTEZATE ALE
D-LUI SPERANŢĂ
Noi ardelenii sîntem mai puţin pretenţioşi pînă şi la glume. Rîdem ca nişte copii de orice lucru de nimic. în locul umorului subtil, a vorbelor subliniate şi cu două înţelesuri, a jocurilor de cuvinte pline adeseori de spirit scăpărător, preferim o cimilitură de la ţară, o glumă românească sănătoasă. Şi cu toate astea, anecdotele d-lui Speranţă nu ne fac nici cald, nici rece. Eu cel puţin nu m-am putut hotărî vreodată să prind inimă, citind volumele acestui autor productiv, care apelează atît de des la epiderma binevoitoare a publicului românesc. Şi în categoria mea vor fi mulţi, pentru motive foarte uşor de înţeles.
Cu autorii de literatură umoristică lucrurile stau astfel. Sau au un dram de talent original, inventiv şi-1 manifestă, sau posedă oarecare spirit de imitaţie a umorului unei pături sociale, a poporului în primul rînd, şi se mărginesc la atît.
D. Speranţă talent original nu are şi nu e nici imitator credincios, literatura făcută de d-sa este, prin urmare, o literatură hibridă, nici artistică, nici populară, ci artificială.
Cineva, Gorun mi se pare, a botezat pe d-1 Speranţă cu numele Amplificescu. Epitetul e cît se poate de potrivit cu caracterul scrierilor sale. Un singur motiv de haz, o vorbă glumeaţă din popor, în peana d-sale se face o anecdotă de cîteva pagini.
Românul nu e vorbă lungă de glume. Din două-trei propoziţii îşi toarnă şotia pe nerăsuflate. D-1 Speranţă începe însă totdeauna cu Adam sau, cînd e vorba de vreo iapă furată, cu Eva, şi termină cu epoca d-sale. Asta e peltea, e vin botezat cu apă, dar aşa fel că nu mai recunoşti urma vinului. Şi lungimea e un mare cusur, pentru că in gluma populară
fiecare cuvinţel îşi are locul şi cuprinsul său şi cine nu prinde acest rost dovedeşte că nu e artist.
Dar d-1 Speranţă mai „amplifică" şi pe alţi scriitori anec-dotişti mai vechi şi unii chiar mai dibaci, cum e Anton Pann. Finul Pepelei însă era din altă stofă şi nu făcea spirit de cabinet. Acela era un adevărat echilibrist în povestirea glumelor, arunca scîntei în toate părţile, întreţesea „proverburi" potrivite cu situaţia, aşa cum învăţase el de la Moş Albu. Şi, dacă ar fi fost stăpîn pe o limbă mai mlădioasă, nu s-ar fi coborit niciodată în sărbezimi ca d-1 Speranţă.
A relua subiecte tratate de alţii nu constituie o vină literară; dar a le completa pînă la nerecunoaştere, cum e cazul acesta, şi a nu prezenta nici un progres este cel puţin inutiL lată pentru ce noul volum al d-lui Speranţă nu înseamnă o> îmbogăţire a literaturei române.
„Anecdote botezate.
— De ce botezate?
— Dar Ion de ce e Ion? Gheorghe de ce e Gheorghe?' Ca să poată înţelege despre cine şi despre ce este vorba, oamenii au dat şi dau nume oamenilor, lucrurilor etc. Eu am dat nume acestui volum după anecdota ce o are la început!"...
Astfel cuvintează d-1 Speranţă in prefaţa sa, şi nu e spiritual deloc, deoarece „anecdota" din fruntea volumului e intitulată De scăpat. Dar să ne oprim puţin la această pagină dintîi. Acţiunea anecdotei se petrece pe o rogojină, într-un han din Mizil, şi se termină cu un dialog grotesc între hangiu şi un hoţ:
— „Mă scap", mai zice hoţu-apoi
Şi negustorul iară:
„Ascultă, bade, mă-nţelegi
Şi ieşi, te rog, afară".
Iar badea colo, parcă-i surd,
„Mă scap", mai strigă iară —
Iar negustorul: „mă înţelegi,
Şi ieşi mai iute-afară!"
Cînd hai deodată în sfîrşit
Şi hoţul supărat,
Voind să strige pe femeie
Rosteşte: „M-am scăpat".
„Aşa? măgar şi porc ce eşti,
116
11v
De cînd îţi zic mereu să ieşi Şi tu acum aice?"...
Orice cetitor va înţelege că această anecdotă care, stînd în fruntea volumului ar fi trebuit să fie ca o fată mare din fruntea unei hore, avea nevoie de-o botezată cu vreun antiseptic, înainte de a trece în mîinile mulţimei. Adevărate glume de „cabinet", aşa cum le face d. Speranţă asupra preoţilor, ţiganilor, sfinţilor şi ovreilor săi, spirit culinar şi uneori respingător de trivial!
Şi nu într-una sau două e astfel, ci în majoritatea anecdotelor, „mănîncă borş" — cum se exprimă d-sa vorbind de „Isus în Capernaum" — şi nu o face cu perdea, cu vreo floare de stil, ci coram publico povesteşte de mirosurile ovreiului („Dacă pute el, atunci să am eu atîta bine", p. 29) sau despre o domnişoară care intră la spiţerie :
— Bună sara.
— Bună sara.
— Domnule, mă rog iertaţi. Curăţenie uşoară n-aţi putea să-mi daţi?
— Cum uşoară, domnişoară?
— Domnule, mă rog, aş vrea Ca să-mi daţi ceva, ştiţi, care. .. Lesne poate să se ia...
— Aşa lucru, domnişoară, De voiţi vă pot căta
Numai dacă vro minută m-aşteptaţi.
— Voi aştepta...
Aţi ghicit ce urmează. Spiţerul face o glumă mai dihai decît ale d-lui Speranţă şi-i dă domnişoarei o „curăţenie", fapt eternizat în alte două strofe.
Nu ştiu prin ce localuri o fi umblat d. Speranţă după materialele (era pe aci să zic materiile) sale anecdotice, ceea ce simt însă este că acest volum e la un nivel şi mai jos decît anecdotele pipărate, afumate şi cele de post şi cum se mai numesc frumuseţile literare anterioare, străbătute în mulţime. Versificaţia d-lui S. e tot mai neajutorată, tautologiile tot mai dese, umpluturile ca „undeva", „cîndva", „oarecine", „uite-vezi" şi alte puţin geniale trucuri de a provoca hohote de rîs revin în şi mai mare dezordine. „Falimentul umorului şi al bunului-simţ" trebuia să-şi boteze volumul, fără multă şovăire.
Anecdotele, prin caracterul lor didactic, prin tendinţa lor moralizatoare şi prin satira uşoară au un rol frumos în educaţia unui popor, dar pot deveni destul de periculoase pentru gustul unui public neorientat. Cazul din urmă e cu anecdotele d-lui Speranţă.
Pătrunzînd în cărţile de şcoală, în reviste populare ca Albina şi în ziare cotidiane, glumele aceste iau o întindere dăunătoare misiunei educative ce-o are literatura. Ele falsifică pînă şi morala cea mai de jos a poporului şi forţează nota pornografică într-un mod unic pînă acum la noi.
118-
X
DOUĂ CĂRŢI UMORISTICE
T. Duţu-Duţescu: „Consideraţi uni critice asupra poeziei  noastre populare. Doine"
Bucureşti, 1003, 1 col, 153 p.: T h.   D.   Speranţă:   „Anecdote pipărate" Bucureşti, 1903, 1 voi., 219 p.
Una-i făcută să rîzi, dar pretenţia stăruitoare a autorului de a fi considerat scriitor umoristic te lasă pe gînduri. Cealaltă e făurită ca să rămîi pe gînduri, dar încăpăţinarea autorului de a trece drept scriitor serios te sileşte să rîzi, uneori cu hohot. Unul vrea să fie satiric, păcălici,' celălalt sfătos şi adînc, lucru mare. Atît de deosebite ca tendinţă, cărţile astea îţi lasă totuşi aceeaşi impresie.
Dar mai au ceva comun. D-l Speranţă, ca şi d-1 Duţescu, vrea să întreţină oarecari raporturi .. . ştiinţifico-literare cu folclorul. Unul, vrînd să imite literatura populară, o strică; altul, vrînd s-o refacă după inspiraţia sa, o drege în rău. Amîndoi sînt nişte meşteri-strică fără doar şi poate.
Să-i luăm pe rînd.
D-l Duţescu are ce are cu lăutarii, din pricină că baragladinele astea nu cîntă doinele ca prin partea locului, adecă prin ţinutul Argeşului, de unde îşi trage d-sa originea. Toată cartea d-sale nu este decît o ceartă — polemică literară, chipurile — cu nenorociţii de ţigani, o polemică uneori atît de violentă, încît ţi s-ar părea că, după cuvintele de ocară, autorului nu-i mai rămîne altceva de făcut decît să pună mîna pe vioara faraonului şi să-1 trăsnească în cap.
— Zi, mă, cum îţi fluier eu, că de nu...
Şi-apoi îi fluieră. Şi fluieratul d-lui Duţescu se cheamă „realcătuirea unei vieţe româneşti cu graiul', cu cîntecul, cu danturile şi cu tot ce este al nostru şi numai al nostru, şi porneşte din sentimentul dumnezeiesc al iubirei de patrie". D-sa fluieră „din punctul de vedere al studierii psihologiei săteanului român" şi e dispus a crede că va servi astfel „filosof ia specială a neamului nostru". Şi-i trage romanică cu „filosofia", cu „psihologia" şi cu „reconstituirea", de-i merg
fulgii bietului ţigan, iar cînd ai crede că 1-a dat gata, termină cu un apel disperat către neamul întreg: „La lucru — totul nu e pierdut!"
Dar neamul ştie că nu e pierdut nimic şi, privind liniştit la cea mai nouă ţiganiadă, face haz de vorbele mari ale eroului român, scăpate în toiul încăierării cu ceata de lăutari.
Dar e amuzantă cartea d-lui Duţu şi din multe alte cauze.
1) D. Duţu scrie despre doină şi nu cunoaşte decît două colecţii de folclor: pe a Ministerului de Culte, pe care o analizează, şi pe a lui G. Dem. Teodorescu; aminteşte în treacăt pe Alecsandri; restul nu există pentru d-sa, căci de-ar exista, s-ar fi folosit cel puţin de întîile „doine" din colecţia Bibicescu.
2) D-l Duţu numeşte pe ţigani „păstrători ai tezaurului de bogăţie populară mai în toate ţările locuite de români" şi nu ştie că în Ardeal, Banat, Maramureş, Bucovina, Macedonia şi într-alte părţi, ţiganii n-au nici cel mai mic rol în păstrarea şi propagarea poeziilor poporale şi că nici una din colecţiile acestor regiuni nu conţin adausuri sau influenţe ţigăneşti.
3) Acelaşi d. Duţu nu ştie nimic despre o migraţiune a doinelor dintr-o provincie într-alta, dintr-un sat într-altul, despre procesul fatal de evoluţie sau de tocire a cântecului, proces din care rezultă zecile de variante ce servesc material admirabil pentru studii comparative şi filologice. 4) Tot d-sa nu admite că datoria culegătorului este „numai să reproducă ca un fonograf fără nici un fel de discernămînt tot ce aude", pe cînd datoria d-sale era să admită şi să ne dispenseze de orice „discernămînt" propriu al d-sale. Astfel era în rînd cu oamenii de ştiinţă, şi ce frumos i-ar mai fi stat d-lui Duţu alăturea de Grimm! 5) D. autor reconstituie textele — „podoabele de gîndire românească". Şi unde poporul întrebuinţează înjurătura „în bot", d-sa crede că e mai cu gust „în cruce" sau „în lege", zice că aşa a trebuit să fie întîiaşi dată. Iar de se nimereşte ca într-altă poezie să găsească într-adevăr „în lege" sau „în cruce", e mîndru că a descoperit în aceeaşi carte confirmarea ingenioaselor sale conjecturi şi exclamă triumfînd: quod erat demenstrandum! (p. 68, nota). 6) Fiul neamului românesc şi în special al Argeşului stabileşte următoarele însuşiri trebuitoare oricărui folclorist român: a) „Să fie român"'(de pildă, Cîrţan); b) „Să ştie carte" (desigur, ştie şi Cîrţan); c) „Să aibă predispoziţia specială a românului sătean, adică dragostea eternă pentru cîntecul românesc" (Cîrţan cîntă etern din fluier); d) „Să aibă talent" (talent de a se certa cu ţiganii?); e) „Să fie născut la ţară" (este şi
120
121
Cîrţan!). O fi avînd d. Duţu toate calităţile astea, dar cel puţin un milion de români le mai posedă. Deci un milion de folclorişti români!... Nici picior de lăutar n-are să mai rămînă, de vor fi toţi furioşi ca autorul.
Uite, minuni de acestea se fac în cartea d-lui Duţu şi d-sa le-a botezat „consideraţiuni critice", deşi nu sînt decît consi-deraţiuni glumeţe 1, iar adevăratele consideraţiuni — pentru cititorii serioşi — îi lipsesc cu totul.
Dar prea destul cu d-sa. Poate pentru a-mi înlesni trecerea la tovarăşul d-sale în folcloristica română, d-1 Duţu scrie (p. 82):
„Din păcate, în vremea din urmă, au apărut în publicistica românească aşa-zişii continuatori ai firului poporan (citiţi bine: continuatori ai firului poporan!) şi spre a-şi exhiba mai în lumină nevrednicia artistică, n-au găsit altceva mai bun de făcut decit să amplifice şi să lungească scurtele şi plinele de duh mărgăritare de proză umoristică, dîndu-le forma unor adevăratele peltele, demne de cel mai prima rahagiu din uliţele Stambulului".
Cam aspru, dar merge. Aluzia e făcută evident la anecdotele mai nouă ale d-lui Speranţă şi, dacă d-sa se crede nedreptăţit, n-are decît să-i răspundă în vreo anecdotă populară, pipărată şi afumată, despre Ţiganul şi doina...
Abia au trecut cîteva săptămîni şi d-1 Speranţă se prezintă cu un regiment de ţigani, ovrei, ploşniţe, popi, bulgari şi alte dobitoace, pe cari le-a adunat „cumva", de pe „undeva" şi le-a prelucrat „pe cit se spune" în anecdote. Sînt vechile noastre cunoştinţe din ediţiile anterioare, dar mai îmbătrînite, mai năpîrlite. Ţiganii n-au haz nici cît d-1 Duţescu; beţiile popilor ni se par tendenţioase şi, chiar altfel fiind, nu e nici un moment glumeţ în descrierea lor; ovreii s-au făcut mai cinstiţi. Peste duhul popoarelor d-lui Speranţă a căzut brumă groasă.
Cînd nu mai merge cu spiritul — şi n-a prea mers la d-1 Speranţă niciodată — omul forţează, drege, face şi sau recurge la obscenităţi, sau spune platitudini. Anecdotele afumate, de cari am vorbit, conţineau obscenităţi senile ad usum Delphini, iar actualul volum e şi mai gol în idei. Cele mai multe
1 în unele locuri autorul glumeşte şi intenţionat. Aici e la culme. De pildă. „D-1 Kamadeva să ne mai slăbească cu dragostea" (p. 68), sau: „Datoria d-lui Constantinescu era să şteargă din tabletele memoriei sale — ca un alt Hamlet — acest cîntec" (p. 72).
sînt la nivelul anecdotei Ţigara, chibritul şi mersi, în care un ţăran explică astfel cuvîntul mierţoi (mersi):
Că merţoi la ciocoi,
Este cum am zice noi:
Fii al naibei procopsit
Ori: să fii afurisit,
Şi mai cile: mii şi mii,
Fii al dracului să fii!
Şi cum zicem noi ades...
— Ei, atunci am înţeles.
„Mierţoi" de explicaţie, dar totuşi mi se pare riscat să dăm copiilor de şcoală asemenea glume de citit. Va fi mai bună poate următoarea, Ce vrea copilul:
Ce-ai vrea să-ţi facă mama Ca să-ţi placă? Bunăoară, Ai voi să-ţi facă mama Frăţior sau surioară?
— Ba eu, uite, zice dînsul, Dac.ă poţi pe după prinz,
Te reg, mamă, fă-mi un mînz...
Ba nu zău, nu e d-1 Speranţă Esop al românilor? Stăm bine cu literatura umoristică!
122
XI
HARALAMB G. LECGA: „OCTAVA"
Bucureşti, 1904, 1 br., 52 pag.
|
Modernii noştri să n-aibă nici o teamă: muza de la oraş n-a murit încă! Gonită de crainicii muzei de la ţară, se refugiase numai într-o stradă mai la adăpostul soarelui, într-un palat mai sărăcăcios. Dar a continuat şi acolo să cultive moravurile decoltate şi să-nşire rime uşoare, şi iat-o iarăşi la lumina zilei, trecînd fudulă într-un echipaj de gală pe dinaintea noastră. E palidă ca moartea, tuşeşte a ftizie şi totuşi e gătită şi împopoţonată cu flori ca o brezaie şi-n jurul ei e parfum de tuberoze şi de liliac.
Apropie-se cine pofteşte! Cînd o vezi aşa de dezvlăguită, o laşi să treacă şi ai senzaţia că nu muza, ci vreo stafie vestitoare de boleşniţă sade în faeton.
Mă rog, ce-mi folosesc ochiului ademenitoarele „18 ilus-traţiuni, 14 refăcute, 16 imaginate şi 41 după natură" din broşura de o decadentă eleganţă a d-lui Haralamb G. Lecca, dacă mintea şi simţul estetic trebuie să se revolte în contra „Messalinei", ce tronează în mijlocul lor:
Cu şofran ş-aprinde ochii, sub perucă aur mat îşi ascunde părul negru şi pe dată ce-a-nnoptat, Pleacă să-şi prostitueze sînul, pîntecele, gura
La Subura.
Cînd apare-n lupanarul mizerabil luminat, Ia o cupă, bea... şi-o sparge, încruntînd căutătura, în obrazul unui tînăr îşi imprim' apoi dantura, După ce-i silabiseşte un cuvînt neruşinat,
Lacomi, fuga dau întruna din celulele vecine
Pe covoare murdărite, trup la trup se tăvălesc:
El muşcînd-o, nu mai simte că arterele-i plesnesc;
124       ' i
Ea-n acces de isterie, e aproape să leşine,
Toată cartea deprăvărei o citesc şi-o recitesc
Pînă se trezesc cu lampa stinsă... stinsă de ruşine.
.. .Şi asta e muza cea mult lăudată a poeziei de capitală, a poeziei sociale de actualitate, a viitorului ?. .. Castelane, din strada tăinuită, de la palatul ascuns al muzei tale: des-chide-i poarta să vie acasă, aprinde-i o luminare de ceară la căpătîi, aşterne-i crizanteme pe pragul peste care păşeşte desfrîul. E bolnavă şi tînjeşte greu stăpîna istovită a visurilor tale!
Odinioară d. Hasdeu a binevoit să hirotonisească pe d. Lecca de preot în templul poeziei române. Şi, trimiţîndu-1 să vestească cuvintul frumosului, i-a dat trei sfaturi bătrî-neşti, aşa cum se dă fiului de-mpărat cînd pleacă să caute pe Ileana Cosînzeana. L-a îndemnat să nu se abată niciodată din calea „idealurilor înalte", a „pornirilor generoase" şi a „avînturilor sublime".. .
Mari şi frumoase cuvinte! Dar mici şi urîte au fost efectele lor asupra poetului. E atîta toamnă şi paloare, atîta oboseală şi descompunere şi un atît de sterp amor în poeziile lui Lecca, în octava acestei claviaturi poetice, încît îndrumările magului de la Cîmpina, ale criticului ce se solidarizase cu concepţiile de estetică eterică sună astăzi ca o ironie crudă, în schimb a urmat o cădere, nu în „bulhacul pesimismului", cum îi era teamă d-lui Hasdeu, ci al impresionismului realist de cea mai crasă specie.
Poetul are dreptate:
Şi parfumul de petunii Se preface-n cloroform...
în şirul măricel de sonete — o formă atît de potrivită pentru fixarea unor situaţii din natură şi a stărilor sufleteşti momentane — d. Lecca tratează deosebite subiecte erotice de genul francez cel mai nou. Acest gen cultivă cu predilecţie amorul liber, în ultima fază a evoluţiunei sale, cu înţelesul de pasiune ajunsă la extrema margine a Orgiei. Poetul nostru, socotind literatura nu ca un „product al solului românesc", ci.ca un cîmp de experienţă pentru toate plantele exotice, îşi încearcă norocul şi cu buruiana asta. Şi rezultatul? Tipul Messalinei, figuri de ftiziei ce se sting „în noaptea primului
125
amor", călugări născuţi prin forceps, femei osîndite de a nu mai putea fi nici mame, nici soţii:
.. ■ Fiindcă-n tine toate simţurile tac, Ţi-ai udat tulpina vieţii cu minciuni otrăvitoare: Te-a tîrît destrăbălarea în adînca ei vuitoare, Ţi-ai înfipt în carne vîrful, cu altoi, al unui ac.
Aceste „avînturi sublime" şi „porniri generoase" de adevărat poet (observaţi şi fineţea din şirul din urmă!) îşi ating apogeul în tipul ultramodern al perversităţii sexuale, luat direct de la francezi si întrupat în poezia Ella:
Sînt femeie şi mă arde dorul de-a fi şi bărbat, Să mă-mpart în două: corpul de amantă senzuală Să mi-1 las s-adoarmă leneş   pe dantelele din pat Iar cu sufletul — sub forma, sub figura ideală
A cutărui om, pe care de copilă l-am visat, Binişor de mine însumi să m-apropii, să-i zic scoală Tremurului meu în simţuri, s-aud tîmplele cum bat Şi să mă iubesc nebună, sărutîndu-mi carnea goală
Şi cînd ar veni secunda, clipa, fulgerul acela De plăcere care parcă te trăzneşte, într-atît De   puternic să-mi înlănţui braţele de după gît încît viaţa să-mi îngheţe...
E proză abjectă în întreaga expunere a acestui contrast, iar tendinţa de a îmbrăţişa probleme din domeniul sensibilităţii de natură patologică uşor poate să-1 expună pe autor la bănuieli diferite, între cari cea dintîi e lipsa totală de originalitate. D. Lecca n-a avut nici pînă acum reputaţia de scriitor original şi sincer. Poezii ca Ella — în modă în Paris ■— îl pun în şirul celor mai stăruitori franţuzomani şi nimeni nu va putea să-i recunoască un merit literar în priceperea de-a versifica subiecte cari n-au nici măcar însuşirea de-a fi plăsmuite de el.
Lăsînd asemenea îndeletniciri pe seama decadenţilor şi renunţînd la ideea că orice scriitor cu cultură apuseană trebuie să importeze tot ce e mai extravagant în străinătate,, d. Lecca ar putea să ne dea şi pagini literare fără să corupă gustul estetic, pe care atîţia alţii se trudesc să-1 menţie. Mai. multe poezii de duioşia celor două Scrisori şi pastele ca Nunta-
;. (care nu se poate asemăna cu Nunta in codru a originalului j 4 de Coşbuc) sînt deosebiri plăcute, prin simplitatea lor, faţă ! |   de noroiul celorlalte.
i în sfîrşit, d. Lecca e artist rafinat, o calitate ce nu i se ' 1 poate tăgădui. Acum se afirmă şi ca desenator subtil. Dacă § Insă nu şi-ar pune arta în serviciul vînătoarei de efecte şi nu i şi-ar prostitua-o (ca să întrebuinţez un termen de-al d-sale) ţ- atît de des, activitatea sa ar întîmpina mai multă şi mai sin-! ' ceră încurajare. - Nu motive de morală socială ne fac să ne ridicăm cu toată
s sinceritatea împotriva unei asemenea porniri. N-am avut i niciodată pretenţia de a cere poeţilor opere cu scopuri mora-| lizatoare. Dimpotrivă, credem necesară cea mai intimă legătură între artă şi viaţă. Cînd însă scriitorul vrea să ridice urî-tul, scîrbosul şi' prostituţia la valoarea subiectelor celor mai demne de condeiul său, cînd chiar şi în prelucrarea unor motive lubrice e grosolan şi primitiv, nu putem să ne facem mari iluzii de talentul său. Şi aşa stăm cu d-l Lecca, începînd cu „cadavericul profil" al Lollei din Prima pînă la Ella din -Octava.
Şi iarăşi nu ca franţuzofobi regretăm influenţa faimosului genre rosse asupra d-lui Lecca. Nici nu putem condamna din principiu orice influenţă franceză. De ce ni se aduce această continuă şi ciudată învinuire, că nu cunoaştem literatura. |        franceză şi' nu sintem în stare a-i aprecia binefacerile, cînd noi nu condamnăm decît imitaţia servilă a părţii celei mai puţin rezistente criticei din literatura poporului francez. Binefaceri? ■O, dacă d-nii Lecca şi Macedonski, aceşti francezomani de pur-sînge sînt roadele ce ne-a hărăzit literatura franceză s -      mai nouă, mă lipsesc cu totul, şi cu mine desigur alţi mulţi, !        de aşa binefaceri!
„Pămînt rebel, iată copiii tăi!" voi zice şi eu ca Eminescu undeva şi lăsînd la o parte pe toţi   aceşti... nasticheur-j |        — le zice, mi se pare, cu un termin francez — mă voi îndrepta iarăşi spre Costache Negruzzi, traducătorul baladelor lui ;        V. Hugo şi spre elegantul meu Alecsandri, bun cunoscător al |        comediei franceze şi voi rămînea în convingerea că nu împru-I        mutînd răul şi extravagantul ne arătăm simpatia faţă de un '        popor străin, nici nu ajungem astfel folositori literaturei noastre.
126
XII
REVISTE LITERARE ÎN BUDAPESTA
„L uceafărul"
E un capriciu al sorţii ca de capitala Ungariei, locul unde s-au făurit atîtea planuri de înăbuşire a culturei noastre, să se lege totuşi numele unor opere şi reviste literare române, cu rostul şi însemnătatea lor pentru timpul în care au fost scrise. Nimic n-a putut să împiedice ca la anumite intervaluri, alăturea de cenzor şi de procurorul atotputernic şi pînditor, poetul român să-şi ţese visul de mărire, tînărul istoric să reconstituie din slovele răvăşite trecutul glorios, iar nuvelistul să-şi potrivească fraza armonioasă după graiul părinţilor ţărani.
Stările politice din ce in ce mai excepţionale te fac să consideri o revistă românească apărută aici drept un steguleţ alb, împlîntat de o mînă îndrăzneaţă într-o tabără duşmană', sau o fată sfioasă şi nevinovată, rătăcită într-un codru şi cu viaţa în primejdie.
îşi au însă îndreptăţirile lor şi apariţiile astea. Capitala este oglinda ţărei întregi. Aici e Parlamentul, aici Universitatea, cari atrag prin forţa împrejurărilor elementele cele mai bune ale naţionalităţilor. Şi toate sforţările de a înlătura din conştiinţa cetăţenilor ideea că superbul oraş de pe malurile Dunărei albastre aparţine tuturora, fără deosebire de neam, sînt zadarnice. Prigoniţii se simt totuşi stăpîni şi se leagănă-n iluzii, cîntînd şi muncind măcar în vreun colţ de cafenea şi de tipografie, dacă nu pot cu fruntea senină şi la lumina zilei.
Dar atît. De-aici pînă la o serioasă mişcare culturală e o distanţă mare. Chiar schimbîndu-se stările de astăzi, Budapesta nu este indicată a fi centru literar românesc. Vecinie se va resimţi urma influenţei străine şi lipsa şcoalei române.
Astăzi sîntem cu toţii în clar asupra centrului.. . şi tot ce se iveşte pe la periferii nu mai are decît un caracter efemer,
sau izolat, puţind cel mult să ne semnaleze cîteva talente, a căror dezvoltare deplină, rămînînd la periferie, este aproape cu neputinţă.
*
întîia revistă tipărită la Budapesta a fost Biblioteca românească întocmită în 12 părţi a isteţului editor şi răspînditor de cărţi Zaharie Carcalechi. Revista a început să apară la 1821 şi s-a tipărit complet la 1834, în acea faimoasă „Crăiască tipografie" din Buda, la care fuseseră corectori şi „a cărţilor revizori" oameni luminaţi ca Samuil Klein, Şincai, Maior şi Teodorovici.
Biblioteca apăruse la sfîrşitul epocei de glorie a literaturei noastre istorice. Colaboratorul ei principal era „preaînvăţatul şi învăpăiatul de luminarea neamului nostru, Damaschin Bojincă", un epigon al marilor istorici. Şi tot cuprinsul celor 12 fascicole vibrează de căldura iubirei de neam şi de adoraţia trecutului.
Pe-atunci era o viaţă românească destul de vie în capitala Ungariei. Colonia macedo-română îşi păstrase încă naţionalitatea. Femeile îomâne se organizaseră chiar în societate. Tipografia atrăgea interesul puţinilor scriitori din provincie. Calindarul din Buda circula prin toate familiile şi dezvolta gustul de citit. O revistă, prin urmare, era bine venită.
Scopul revistei lui Carcalechi era de a deştepta dragoste pentru limba românească. Tînărul român Emanoil Gojdur căruia soarta i-a rezervat mai tîrziu un rol măreţ în analele culturei române de peste munţi, a formulat tendinţa asta într-o scrisoare de rugăciune adresată „străluciţilor boieri ai naţiei româneşti şi a Moldovei", spunînd cuvinte frumoase ca cele ce urmează:
„.. .Şi numai acesta este cel mai de căpetenie al meu scop, iubită naţie, a aţîţa în voi, vrednicilor strănepoţi ai vestiţilor romani, cari pre ţiitoarele în multe sute de ani ticăloase necazuri eroiceşte le-aţi învins, a deştepta, zic, o îmboldire de bine aducătoare şi un foc sfînt patrioticesc către limba noastră cea mumească.
■ în toate părţile geme sufletul neamului nostru într-un întunerec înfiorător. Tristă dormitare a cutropit înaltele romaneşti talente. . . Şi cînd toţi ceilalţi credincioşi fii ai neamului roman, adecă frîncii, italianii si spânii înfloresc, numai noi românii, pe cari Roma în cel mai călduros al său sîn ne-a purtat, numai noi să gemem în desele mărăcini a întune-
128
129
recului? Ci numai acum, acum începe groaznica noapte a se despica, înfiorata a oarbei neştiinţă întunecime a se răsipi şi cu zburătoare săgeţi se arată printre raze lucitoare săpatul mormînt al neamului românesc. Acolo, în acea groapă, prin care prin negrijirea cultivirei de limba sa şi-au gătit-o, acolo dimpreună cu limba va putrezi sufletul şi estimea neamului, dacă acum, cînd se poate, nu se va încunjura lenevirea..."
Afară de articole istorice, scrise, ca şi fragmentul citat, în viguroasa limbă a lui Petru Maior, se mai publică proză distractivă şi informaţii, iar poezia e din cale-afară slab reprezentată prin strofe originale de următoarea stîngăcie:
. . .Va veni un ceas odată Ca să pot a-ţi arăta Că te-am iubit din durere, Dar te rog nu mă uita. Orişiunde de vei merge, Orişice de vei afla, Socoteşte că-ţi sunt slugă, Dar te rog nu mă uita. Şi la iad şi orişiunde Voi striga fâră-a-nceta Că tu eşti amorul meu, Dar te rog nu mă uita...
„Bine-înţeleptul şi văzutul domn" Zaharie Carcalechi era într-adevăr un iscusit „verlegher" şi 1 se pricepea a da revistei o răspîndire deosebită, în Ardeal şi în Ţara Românească.
Patru decenii în urmă. Ungaria a trecut prin zguduirea puternică a revoluţiei. Multele prefaceri au schimbat cu totul fizionomia vieţii sociale şi la români. Politica e mai organizată şi reprezentată prin un şir de luptători activi, ieşiţi din scoale româneşti şi germane. Pesta este iarăşi un mic centru al românilor.
La 1861 apare Gura satului şi la 1865 Familia d-lui Iosif Vulcan. Tot atunci, bărbaţii politici Sigismund Pop şi Al. Roman pe de-o parte, şi Vincentie Babeş pe de alta, scot ziarele politice Concordia şi Albina. E epoca cu vederi mai largi a lui Francisc Deak, singura epocă în care avinturile erau mai
1 Vezi pe larg Istoria literaturei... de N. Iorga, II, p. 326 sq.
| * puţin urmărite, deputaţii Gojdu, Babeş, Aloisie Vlad, Popa j , şi alţii erau înconjuraţi de cete de tineri cari, prin versuri I '   şchioape, admirau pe fruntaşii luptători:
t ţf Bărbaţi cu animi nobili, cu spirte eroine
iCe soarta vă chemase la luptă să ieşiţi, Naţiunea vă trimite în orele-i senine | Cununa de merite, etern să străluciţi. ■.
ÎH Se făcea multă politică şi multă literatură în cele patru * ziare din Budapesta, literatura însă mai totdeauna la un nivel Ş  cu mult inferior politicei.
Dintre toate, viaţa cea mai lungă, continuată pînă în ziua I **   de astăzi, a avut-o Familia. Caracterul enciclopedic, împăr-j      ţirea variată a materiei, biografiile şi ilustraţiile şi, în special, micile cochetării cu sexul frumos, au dat acestei reviste o înfăţişare nouă. A fost aşa-zicînd întîia revistă modernă a românilor din Ungaria. Modernismul ăsta însă poate fi luat I ...   şi înţeles rău, deoarece a dispărut totodată şi puterea în '      expresie. In locul paginilor de forţa pasagiului citat din Gojdu, citim acum o limbă cu urme cipariane:
„Despre omoare. Amoarea e o poezie individuale şi toate \      cele se s-au scris despre ea pînă acum sînt adevăruri şi neade-\      văruri. Amoarea fără încredere constante nu se poate întipui" etc, etc.
Cu încetul dispare şi interesul pentru istorie. Locul ches-I      tiunilor de limbă îl ocupă încercări nuvelistice şi poetice sub | V  influenţa lui Bolintineanu, Grandea şi Tăutu, poeţii cei mai 5   mult reproduşi şi popularizaţi prin Familia. Un fel de pseudo-romantism îşi face drum în stratul tuturor tinerilor poeţi,, dintre cari cel mai de seamă, Iulian Grozescu, găsea uneori accente mai simpatice prin tonul popular imitat, ca în Balada. Jlenei, cu următoarea strofă la început:
Sus la ceruri, pe sub nori Zboar-o ccală de cucori... Pe poiana cea cu flori Dimineaţa de cu zori Merge-o ceată de feciori
La moara Ilenei...
Afară de poeţii transcarpatini, scriitorii de la Familia-cunosc bine pe Heine, care le serveşte de corectiv în alcătuirea formei.  în curînd descoperă tezaurul literaturei populare,.
130
131.
căci părintele Marian de la Suceava şi Atanasie Marienescu <ie la Oradea îşi publică aici întîile lor balade şi colinzi din popor.
în anul al doilea, cititorii revistei budapestane au fost surprinşi de următoarea poezie:
Dj-aş avea şi eu o floare Mîndră, dulce, răpitoare Ca şi florile din mai, Fiice dulci a unui plai. Plai rîzînd cu iarbă verde Ce se leagănă, se pierde Undoind încetişor Şoptind şoapte de amor.-.
în josul poeziei era semnat, pentru întîiaşi dată, Mihail Eminescu, luceafărul de mai tîrxiu al literaturei române şi într-o notă, redacţia s-a grăbit cu drept cuvînt să adauge: „Cu bucurie deschidem coloanele foei noastre acestui june ■numai de 1G ani, care, cu primele sale încercări trămise nouă, ne-a surprins plăcut".
Iată formate limitele în cari Familia şi-a continuat şi mai tîrziu existenţa, fără a se ridica sau coborî: cu reproduceri, cu poezioare lirice, nuvele şi încercări dramatice, cu mici articole sociale şi informaţiuni literare —- tot materie ce nu periclitează gustul cititorului.
Alte patru decenii. în Pesta nici umbră de viaţă politică sau socială a românilor. Ziarele s-au stins. Familia continuă să apară cu aceeaşi pedantă regularitate, dar în Oradea Mare. Nici un semn de cultură română, căci, afară de studenţi, abia ci leva familii de funcţionari reprezintă elementul român în capitală. Toată colonia macedo-română ce ne-a dat pe Şaguna s-a maghiarizat şi-n biserica românească de odinioară, părintele Mumu, tatăl poetului, serveşte liturghia în limba grecească pentru un pumn de greci, rămaşi credincioşi patriei tor. Numai în localul unei societăţi studenţeşti mai pîlpîie focul limbei române. Aici, în jurul unei biblioteci sărăcăcioase, tineri cu capete neliniştite, cu inimi pline de frumoase porniri, se adună şi discută posibilitatea înfiinţării unui nou •organ de publicitate în Budapesta. Şi iată o nouă tipografie românească, cu firma îndrăzneaţă „Poporul român", cu un ziar poporal purtînd aceeaşi numire şi cu o revistă literară de
o înfăţişare cu totul modernă: Luceafărul. Ba ei au început să dea la iveală şi mici cărţulii de coprins instructiv şi numai Spiritul întreprinzător al bătrînului Carcalechi Ie lipseşte pentru ca să fie mai cunoscuţi şi aici. Trei reviste la trei generaţii!
Nimic nu probează mai bine fazele culturei unui popor, nimic nu arată mai lămurit procesul limbei, lluctuaţia ideilor sociale şi a formei. Generaţia de astăzi, cum se manifestă în coloanele noei reviste, împreunează convingerea caldă şi vigoarea generaţiei de la 1821 cu impresionismul şi sensibilitatea celeia de la 1861 — 1865, mai adăogind însă de la sine mult simţ pentru limba literară şi îndeosebi simţ artistic, ce lipsea cu desăvîrşire generaţiei precedente.
Ce deosebire între „dar te rog nu mă uita" de la 1821, sau „dar de vrei să-mi faci onoare, dă-mi un dulce sărutat", cum clnta d-1 Vulcan la 1865, şi între glasul simplu şi curat în care tinerii de astăzi povestesc cititorilor „jalea întristatului Ardeal" !
Cine mai e convins de spusele unora, că natura aspră a românului ardelean nu evoluează şi că îi lipsesc facultăţile de a pătrunde în tainele şi subtilităţile artei, să răsfoiască numerele apărute ale Luceafărului şi va dobîndi o credinţă mai bună. în multele versuri lirice (cele de Oct. Goga), în proza studenţească (de Al. Ciura) şi în ilustraţiile originale, unde aceşti tineri caută să exprime poezia — multă-puţină cît o mai pot simţi — din jurul lor şi să-i imprime caracterul local, e fineţe şi îndemînare destulă, încît trebuie să se convingă şi să se bucure orişicine de progresul lent, dar totuşi sigur, ce se realizează şi în direcţia cea mai atacată de esteţii noştri nesăţioşi.
în special Octavian Goga (iscăleşte şi N. Otavă) este un talent real. Printre scriitorii de versuri, apăruţi în cei trei ani din urmă, Goga este singurul „cîntăreţ de bună speranţă". El a învăţat foarte mult de la Iosif şi aduce notă nouă, cu momente duioase şi puternice din liniştea casei preoţeşti din Ardeal.
Dacă azi-mîine, din lipsă de viaţă românească în capitala Ungariei şi de lipsă de sprijin, revista îşi va închide coloanele, îi va rămîne totuşi meritul de a fi avut grupaţi în jurul său cîţiva tineri cu frumoase însuşiri, a căror muncă poate servi ca dovadă de avîntul ce-1 ia cultura românească peste munţi şi de buna sa direcţie, cu toate piedicile naturale şi artificiale de care se izbeşte.
132
133
MORAVURI LITERARE I
ANONIMUL
Alăturea de mine, într-o stradă ferită a Bucureştilor, ste-tea acum cîţiva ani un om bătut de soartă. Avusese odată rol în mişcările sociale: cuvîntul lui era citit în ziarele de partid. Ispitindu-1 însă viaţa, cu ale ei farmece vremelnice, se coborîse la mijloace josnice; îşi pingărise cinstea numelui. Pedepsit de lege, îşi ispăşi apoi păcatul şi se întoarse, gîrbov şi albit, în căscioara unde găsi o femeie necinstită şi doi copii rahitici. Aici trăia acum într-o izolare desăvîrşită, ca orice om izgonit din societate, ca orice proscris.
De după uluci urmăream zilnic epilogul acestei tragedii. Vedeam figura vinovatului tot mai dîrză, privirile tot mai fulgerătoare. în loc de căinţă, faţa lui exprima ură şi răzbunare. Copilaşii fugeau de el ca de un ciumat şi cînd, noaptea tîrziu, soţia, lui, mama nevrednică, se întorcea acasă, vinovatul plîngea cu hohot, ca un nebun furios.
Deodată apărură cîteva figuri nouă pe scena din curtea vecinului meu. în amurgul fiecărei seri, cîţiva tineri gazetari se strecurară la fruntaşul de odinioară. Ore întregi şopteau şi scriau la mescioara de sub salcîmul din fundul curţei. Osîn-ditul, în capul lor, gesticula nervos, demonstra cu glas înalt, pururea ironic şi dicta fiecăruia.
Reînviase în el apostolul.
Niciodată ceva mai cinic, mai pervers ca gîndire nu mi-a fost dat să aud. Un suflet bolnav şi căzut, o minte neliniştită şi dezechilibrată trimitea societăţii cele mai veninoase săgeţi. Vorbea de egala îndreptăţire a femeii, el care gemea sub greutatea necinstei soţiei sale. Cerea morală politică şi socială, el, pilda vie a imoralităţii. Se ridica împotriva tronului şi a guvernului; contesta caractere; ridiculiza legi şi moravuri publice. Cuvintele „drept", „moral", „cinstit", şi „frumos" nu mai sfîrşeau. Iar a doua zi apăreau în anumite ziare, la rubricele satirice şi cele moralizatoare, articole scurte, anonime, de critică socială, şi chiar literară, purtînd stigmatul gîndirei vecinului meu...
Anul trecut, „apostolul" a murit şi, dacă nu mă înşel, abia o gazetă a adus vestea laconică a morţii lui.
*
Adeseori, citind articolele anonime din ziare şi reviste, în care vecinie se acuză, se loveşte şi se rîde cu risul dezmăţat al femeii de stradă, mă gîndesc la mescioara de sub salcîm, la acele figuri sumbre de ziarişti, cari veneau ca la o conspiraţie să soarbă cuvîntul otrăvit de pe buzele proscrisului. Spiritul acestuia pare că se răsfaţă în toate. Nimic nu mă împiedică a bănui în fiecare autor mascat o victimă, un om nenorocit, pe care motive de ordin social îl opresc a-şi lua răspunderea scriselor sale.
Desigur nu e mare bravură a se iscăli în josul unui şir de păreri. Publicarea numelui îşi are şi ea părţile contestabile. Cîte ambiţiuni, cîte planuri de mărire şi noroc nu se leagă de „lansarea" numelui. Naivul se îmbată de vraja fiinţei sale, ambiţiosul vînează popularitate, puternicul îşi asigură cu patimă, pentru prezent şi viitor, paternitatea fiecărei idei, fiecărei notiţe, fiecărui cuvînt.
Dar în orice timp şi în orice condiţie numele e o barieră, o restricţiune a libertăţii cuvîntului, un paznic al demnităţii. Naivul devine pe nesimţite un inofensiv, popularitatea ambiţiosului dispare repede, iar şarlatanul şi fanfaronul este demascat şi nu rămîne decît ce e veritabil.
Haina anonimatului însă e largă şi încape pe toţi, de la cel mai modest muncitor, pînă la cel mai îndrăzneţ aventurier. Cum însă caracterul unei mişcări culturale şi politice, sau chiar al unei epoce, n-a fost imprimat niciodată de un anonim, e natural ca majoritatea celor ascunşi să aparţină acelor fiinţe mlădioase cari, neavînd un caracter propriu şi avînd convingerea de a nu putea fi folositori lucrînd la lumina zilei, preferă taina şi scutul anonimatului. Aici sînt la largul lor; zilnic pot să se schimbe, ca nişte bravi şi cuminţi cameleoni; pot fi unelte vile ce se furişează pe la toate ziarele, scriind într-unui şi combătîndu-se singuri într-altul, pururea intriganţi şi pururea triumfători, căci, neavînd ce, ei nu pierd nimic. în cazul cel mai bun rolul anonimului e acela de poliţist secret, de căţel adulmecător, de denunciant — o meserie utilă şi asta, dar odioasă chiar cînd e practicată în conştiinţă.
134
I
135;
Sînt aşa de multe şi diferite categoriile acestor apariţiuni ■ale presei, încît pentru a le caracteriza, numai după semnele pe cari le-am urmărit în anul din urmă, aş putea scrie o carte voluminoasă.
Voi trece în revistă numai cîteva figuri notorice.
Unii din ceata lor îţi atrag atenţia prin tonul patetic. Sînt Don Quichoţii cari vorbesc de-a călare, cu fraze umflate, în numele unor idealuri mari şi sfinte. Din înălţimea lor nebuloasă aruncă fulgere asupra lumei, întroienită în păcate. .Reformatori maniaci şi moralişti intransigenţi, ei îţi vorbesc mereu de o decadenţă complectă, încît s-ar părea că Anti-■christ e la poartă.
„Priviţi astăzi starea sufletească a neamului nostru — scrie un anonim patetic din Cronica (6 ian. 1903). Vulgul, majoritatea deplorabilă, trăieşte aproape inconştient de cele spirituale, de nevoia frumosului în formă şi fond. Pătura suprapusă, compusă în majoritate din elemente pervertite (!) la străinism, pe cari nu-1 pricep, suferă de imbecilitatea semi-tullurei, cea mai periculoasă însuşire omenească şi peste tot şi peste toate planează mocirla prostituirei. Prostituţia în politică (cea mai mare prostituată modernă română), prostituţie în lupta pentru trai, prostituţie în familia noastră morală. Totul, ca să se ridice, trebuie să se prostitueze şi astfel, ca un semn al timpului, avem de înregistrat şi prostituţia literară."
Autorul nu iscăleşte şi nu intră în amănunte pentru a dovedi cu fapte. Cuvintele sînt lipsite astfel de autoritatea pe care le-ar da-o răspunderea morală a unui nume cunoscut. Cititorul poate să vadă în autor un moralist delirant sau un comediant, care însuşi contribuie zilnic şi cu meşteşug la acea generală prostituţie, de care se alarmează.
Anonimul cel mai cunoscut însă este tipul lui Zoii.
Zoilul român este cea mai deplorabila făptură din specia anonimilor. El este ignorantul fără scrupule, care nu-şi dă seama de greutatea unei acuzaţiuni ridicată în public, este orbitul de ură şi gelosul de puterea şi izbînda altuia; e laşul care insinua, întrebuinţînd fraze neprecise, cu subînţelesuri şi aluziuni; e încăpăţînatul şi cinicul, pentru care un cuvînt de atenţie, cel mai mic răspuns ajunge pentru ca să aibă convingerea că lovitura e dată cu succes şi să-şi continue meseria.
Aici o mică chestie personală.
Scosesem anul trecut o parte din operele postume ale lui Eminescu. S-au găsit atunci cîţiva anonimi cari nu s-au mulţumit cu insinuările de a fi voit eu să exploatez acele opere ca un izvor de îmbogăţire, ci m-au acuzat de-a dreptul, pe mine şi pe alţi editori ai lui Eminescu, de a fi falsificat şi inventat texte pentru a le atribui autorului satirelor.
Astfel un anonim al ziarului Vremea — ignorez pe ceilalţi — şi-a arătat în două rinduri neîncrederea „faţă de manuscrisele publicate ca aparţinînd lui Eminescu" şi le-a numit apocrife, găsind în consecinţă că astăzi nu mai există un singur Eminescu, ci unul adevărat şi altul contrafăcut.
Evident, o turpitudine anonimă! Numai un flecar incult poate trage la îndoială autenticitatea unor opere al căror original există şi stă la dispoziţia oricui pentru a fi controlat. Cine e de vină insă dacă nimeni din cei ce adoră bronzul lui Eminescu de la Dumbrăveni nu s-a coborit din feericul palat al Vremii în întunecoasa cameră a Academiei ca să vadă, să descifreze şi să transcrie slova poetului?
Vai, dar e aşa de uşor să acuzi, să publici, să nu retractezi nimic şi să crezi chiar că nu eşti un anonim ignorant. Aici orice armă împotriva ta rămine fără efect. Nu e mijloc de a te pedepsi, căci plecînd de la o gazetă, vine altul în locul tău şi tu pleci la alta, şi lanţul e nesfîrşit şi munca de şobolan continuă.
Dar criticul anonim ştie să fie şi duhliu, de obicei cînd vrea să le bagatelizeze.
într-un ziar de propagandă literară, unul din aceştia face critica romanului Geniu pustiu. Foarte pornit împotriva editorului, a d-lui Ion Scurtu şi a observaţiilor critice cu care acesta a însoţit romanul, anonimul face spirite de felul următor:
„Ediţie critică?... Unde e critica?... Dar e obrăznicie să se terfelească în aşa hal cel mai mare poet pe care 1-a avut ţara asta; e obrăznicie să se facă din Eminescu obiectul unor cercetări aşa de stupide. Pînă acolo merge cu grosimea de obraz d. editor că aproape nu e frază în tot romanul, ca să nu întîlnim cîte-un «sic», în paranteze...
De l-aş fi avut în faţa mea l-aş fi săturat de critică. L-aş fi apucat de scurt cu tot dinadinsul: « Ce-i tot dai cu „sic", mă musiu ? Şterge-ţi nasul!»"
Observaţi fineţea de spirit în exclamarea „mă musiu" şi mai ales apelul imperios din fraza din urmă. Citiţi mîngîierile delicate şi subţiri la adresa grosimei obrazului. Nu vi se pare
136
137
că exuberanţa asta de spirit a autorului face o deosebită cinste criticei literare ? Ah! şi cîţi tovarăşi de duh mai are acest anonim „musiu", titani necunoscuţi, cari prin o frază, scîlciată de mahala, prin un calambur, prin un singur semn de exclamare vor să distrugă opere şi autori cari muncesc la lumina zilei!
Sînt apoi cazuri cînd anonimul se dezbracă de tot ce-i omenesc şi scrisul lui e sinonim cu o faptă brutală, căci ţinteşte numai la nimicirea omului şi nu a scriitorului — la sfîşierea lui.
Mi s-a părut fără margini de sălbatec un articol din aceeaşi Propagandă literară, în care un poet cu multă vîlvă în jurul lui e prezentat ca un bolnav smintit şi bun de internat la o casă de sănătate. Poetul în chestie desigur nu merită cruţare, căci are un păcat de acelaşi fel la trecutul său: a lovit în Eminescu cu aceeaşi armă şi încă într-un timp cînd bolnavul nu se mai putea apăra. De aici nu urmează însă ca să i se plătească cu aceeaşi monedă, de pe acum, şi mai ales nu din partea unor anonimi de o complectă insuficienţă intelectuală pentru a înţelege activitatea şi rolul unui naufragiat scriitor, cum a fost d. Macedonski.
Şi iată aşa se încinge danţul anonimilor, mînă în mînă, ţipînd şi hohotind; o droaie de indivizi biciuiţi de duhul rău;. oameni cari îşi potolesc setea de scandal, îşi stîmpără patimile şi vînează norocul în întunerec, dar fără a putea ajunge vreodată la o mulţumire mai mare decît amintitul proscris, bătut de soartă...
II
NIHILISTUL ŞI RĂZBUNĂTORUL
„Natura maxime miranda in minimis"
Preţiosul material „literar" adunat în cursul anului trecut din presa cotidiană îmi stă grămadă, ca un muşuroi de furnici, şi nu mă-ndur să mă despart de el. Să-1 mai zgîndăresc deci, să dau drumul cîte unei furnici de aceste sterile, urmărindui mersul nervos şi zăpăcit pe zigzagul cărăruielor proprii.
Scopul meu — Doamne fereşte! — nu este să strivesc aceste fiinţe, cari şi-or fi avînd şi ele rostul lor în armonia firei. Nici nu pot fi chemat a le desemna planul viitorului lor război-guerillă, pentru ca să fie şi ele folositoare omenirei. îndeletnicirea mea cu acest material e pur şi simplu un spectacol pe care mi-1 pot permite şi eu ca oricare altul, un joc binefăcător după altă muncă, un fel de artă pentru artă, dacă vreţi. O "aşa de nevinovată plăcere, o dată pe an, este un drept elementar al celui mai nepretenţios critic.
Din şirul celor mulţi se desprinde figura nihilistului literar.
Socot că literatura noastră, oricît ar fi ea de neînsemnată In raport cu aceea a altor popoare, posedă totuşi cîteva figuri suverane, sacrosancte, înaintea cărora orice scriitor din cea mai tînără generaţie trebuie să se închine ca înaintea unor fetişi. Şi iarăşi cred că, în aceeaşi literatură, fiecare din noi poate afla cel puţin o carte, două, în care să-şi adîncească sufletul ca într-o biblie.
Cînd văd însă oameni cari nu cred în nici unul din cei semnaţi cu roşu în calendarul mulţimei şi în analele criticei celei mai obiective; cînd aceeaşi oameni o iau razna şi ridică statui acelora cari niciodată n-au avut legături cu mulţimea şi nici n-au avut puterea de a se înălţa peste nivelul unui talent mediocru — nu mai pot înţelege acel nitimur in vetitum decît ca o pornire spre nihilism.
Aş zice anarhie în cazul cînd aş fi putut face constatarea că prin un bolnăvicios spirit de contradicţie, tinerii critici şi poeţi ce ne preocupă aici neagă totul şi distrug în buna
139
credinţă de a desfiinţa trecutul ca o amintire urîtă. Dar nu e asta. O negare consecventă ar ii poate mai îndreptăţită şi ar-aduce chiar un bine pe ici, pe colo.
Acum însă se loveşte numai în capetele încoronate ale literaturei, in frunte cu Eminescu, şi scopul lor este întronarea apostolilor viţiului şi ai întunerecului.
Pepiniera acestor eroi de urîtă figură este acea şcoală, care, zice-se, porneşte din epoca de declin a bătrînului şi enciclopedicului Eliade. E o şcoală întemeiată pe rătăciri lingvistice şi estetice, in care acum se adăposteşte tot ce e neizbutit sau înfrînt, tot ce e neoriginal şi bolnav, sedimentele scriitorilor tinerei generaţii.
M-am ocupat adeseori de ei, spre marele necaz al prietenilor mei, oameni de bun-gust, cari nu găsesc îndreptăţită părerea mea că fiind în mijlocul vieţii literare trebuie să o trăieşti cu dementele dale, să te bucuri nu numai de talentul cuiva, dar şi de feluritele manifestări ale geniului răului şi ale ignoranţei. De ce, în loc de a alerga numai după idealuri, căutînd a arăta numai cum ar trebui să fie, ca să fim. satisfăcuţi, n-aş continua să admir şi pe nihilist în perseverenţa sa, cînd el nu este un izolat, ci expresia unui mediu întreg.'
lată o pildă.
Redactorul literar al Observatorului, un adorator platonic de rubine şi opale — apanagiile unui poet decadent ce se respectă — se coboară adeseori din atmosfera sa mai mult ameţitoare şi afrodisiacă decît senină şi inocentă ca crinul alb, şi, coborîndu-se între noi, face critică despre poeţi departe de d-sa şi despre critici cari ar putea deveni foarte primej-dioşi pentru d-sa.
Ca poet, scrie despre poetul Iosif că a urzit „o operă ridicolă care nu poate inspira decît sentimentul de milă ce-î inspiră zdrenţele cerşetorilor" 1. Ca critic, polemizează cu criticii Maiorescu şi lorga şi le spune: „.4 îndrăznit d. Tilu Maiorescu să încerce a micşora pe acest gigant (e vorba de Eliade Rădulescu), a încercat d. Iorga să întineze curata şi glorioasa lui aureolă, dar toate zbuciumările pigmeilor nu: vor putea clinti din loc pe uriaşul care se înalţă în istoria culturei noastre ca o colosală statuie de granit"2...
Şi notaţi că nimic adevărat din toate aceste. D. lorga, dimpotrivă, a numit pe Eliade, în una din criticele sale publi-
1 D-l Karr, în Observatorul din 20 sept. 1903.
2 Observatorul, 13 februarie 1904.
cate în Lupta, părintele culturei române, şi nimănui nu-i trece prin gînd a detesta pe Eliade în epoca primă a activităţii sale. Totuşi, cei doi bărbaţi, reprezentanţi recunoscuţi ai mişcărilor noastre culturale din ultimele decenii, rămln în ochii poetului de la Observatorul nişte pigmei, ca şi Iosif în ochii aceluiaşi. . . critic de talent.
în această calificare de „pigmei" a unor scriitori, ale căror cele dintîi trei sau patru file tipărite în vreo carte sau revistă conţin destulă înţelepciune pentru întreaga viaţă a redactorului literar de la numita foaie, se rezumă întreg felul de a fi al nihilistului literar, care priveşte cu atîta dispreţ şi „milă" la pigmei de talia „unui" Maiorescu, Iorga şi Iosif. Ce mai ştie nihilistul despre subpujmei, în categoria cărora ar intra şi subsemnatul, e pur şi simplu de nereprodus
Fără a face un salt prea mare, ajungem la un scriitor de aproape înrudit cu nihilistul. în fond e aceeaşi perspectivă ce ni se deschide, căci e vorba de un luptător cu aceleaşi mijloace. Aici însă motivul e ceva mai omenesc şi mai explicabil, deşi nu poate fi luat drept cauză. Izvorul unic din care acest tip se adapă este răzbunarea, „sfînta răzbunare", cum o botează.
Răzbunătorii, al căror regiment creşte din an in an, sînt, de obicei, reputaţii uzurpate, scriitori căzuţi, înfrînţi de critica imparţială.
S-a întîmplat ca în timpul din urmă, socotit de toată lumea ca o epocă de tranziţie, să se impună unei părţi a obştei cititoare versificatori cari, la cea dintîi cercetare mai severă, se dovedesc ca lipsiţi cu totul de acele însuşiri superioare cari dau trăinicia unei opere. Impunerea acestor scriitori se explică foarte uşor: ziarele şi revistele au nevoie de materie şi de scriitori şi nu pot să aştepte naşterea talentelor şi a geniilor. Stăpîni odată pe coloanele unei reviste, ei nu mai cunosc nici o autoritate sau drept de control şi iată-i în curînd cu cele mai mari prezumţiuni de scriitori, cu veleităţi de conducători şi de şefi de şcoală, în tot cazul cu încredere în sine si în rolul de luminători ai poporului.
1 Pentru cunoaşterea complectă a tipului de nihilist, vezi şi oo" lecţia anului din urmă a Românului. Aici găseşti ultima expresie a acestei specii de pamfletari. Citez un fragment: „Cînd d. Maiorescu nu va mai fi după zece ani, nimeni nu-şi va mai aminti de dînsul şi nimeni nu se va mai găsi să polemizeze nici cu umbra sa. . . Trecerea lui în lumea românească este efemeră"... (Românul, 13 sept. 1903).
140
141
Falşa reputaţie naşte repede.
în asemenea cazuri, rolul criticului, nelegat prin nimic de aceşti scriitori şi de sprijinitorii lor, este clar: el trebuie să pornească acţiunea de doborîre — fin sau grosolan, cu sistem sau cu tactica omului expansiv, e o chestie de temperament. Severitatea însă este o datorie, căci nimic nu poate fi socotit, ca prea sever, cînd ai să înlături primejdii din calea dezvoltării noastre normale.
Cînd criticul a primit şi sancţiunea opiniei publice prin aprobarea acţiunei sale şi prin abandonarea favoritului de pînă mai ieri, înseamnă că lovitura a fost meritată. Iar falsului profet, căruia i s-au tăiat firele de comunicaţiune cu partea cea mai nobilă a cetitorilor, ce-i mai rămine decît răzbunarea?
Poetul de ieri schimbă acum lira cu spada şi se improvizează în critic. Are un ziar sau o revistă a sa proprie. într-o limbă de o violenţă identică cu a nihilistului, tăbăreşte împotriva zdrobitorului viselor sale. Astăzi există chiar mai multe reviste personale, constituite în organe de răzbunare şi între-ţinînd un foc neîncetat în contra triumfătorului .x
Cînd nu reuşesc pe calea asta, recurg la alte stratageme.
Printre scriitorii noştri sînt puţini de cei cu situaţii independente. Profesori sau ataşaţi pe la instituţiile noastre culturale, cei mai mulţi dintr-înşii ajung în oarecare legături de dependenţă socială. Răzbunătorul, unul din cele mai laşe existenţe printre oamenii publici, caută să se apropie de aceste relaţiuni, să le zdruncine, să le nimicească chiar prin cancanul intrigilor de cabinet, cu linguşiri, cu rugăminţi, cu scrisori iscălite şi anonime, cum îi şade bine omului cînd e silit să-şi zvîrle în noroi ultimul grad de demnitate bărbătească.
Acela care şi-a făcut însă datoria priveşte zîmbind la zvîrcolirile victimelor sale, cum ţipă, cum se degradează, cum se prăvălesc, fără a le lua cineva apărarea voinicească pe singura cale posibilă: pe aceea a adevărului; priveşte zîmbind, nu fiindcă este satisfăcut de succesul său, ci pentru că adversarul său e dezarmat prin chiar mobilul atacurilor răzbunătoare şi prin mijloacele de care se serveşte.
Să ilustrăm, căci mulţi nu vor crede pînă a nu vedea dovezile. Voi vorbi iarăşi în o chestiune personală.
1 Citatul organ, întemeiat de C. A. Rosetti, îşi consacră aproape toate coloanele ideii nebune de a bagateliza opera d-lui Iorga.
142
Volumul meu de articolaşe critice, apărut anul trecut, cuprindea şi o dare de seamă despre nişte versuri ale lui Florian Becescu. Puţinele mele reflexiuni au avut ca urmare căderea d-lui Becescu din înălţimea în care îl cocoţaseră alţii, cu bună-credinţă; coloanele revistelor de seamă, în frunte cu Convorbirile, la care colaborase, i s-au închis. Şi pînă la o nouă evoluţie, credinţa asupra acestui scriitor era stabilită şi numele lui trecut la registrul poeţilor de duzină.
Nemulţumit cu o soartă aşa de maşteră, d. Becescu, om cu moravuri literare de actualitate, nu putea să nu treacă în tabăra neajunşilor şi să pornească a-şi face singur dreptate, torturat de furia răzbunării. Şi iată-1 scriind scene Din viaţa piraţilor literari.
„Volumul Preludii... este expresia urei ce ne hrănesc o seamă de transilvăneni... a luptei întreprinse de aceştia pentru ghilotinarea tuturor poeţilor tineri din regat, pe ruina cărora ei vor să se ridice cu orice preţ... (iarăşi vechiul cîntec! Ch.).
Mijloacele şi scopul sînt atît de dezgustătoare şi de sălbatice, încît titlul de articole critice, dat sforţărilor bestiale ale d-lui Chendi, constituiesc pentru toţi cea mai îndrăzneaţă sfidare adresată de către un mercenar al condeiului, maniac şi doritor de pricopseală." („Pricopseală" pe urma lui Bece seu! Ch).
Şi mai departe, bietul meu volumaş ar fi:
„Un conglomerat purulent de intenţionări şi impărecheri de vorbe căutate, de articolaşe scrise în delir isteric de 5 minute, fără nici o urmă de obiectivitate, fără nici un sentiment cinstit de om conştient de misiunea pe care singur şi-i ia asupra, iată opera critică a ilustrului critic Chendi, operă care constituie cel mai mişelesc şi deplorabil precedent in viaţa noastră literară.
Şi dacă această ridiculă operă va pieri de la sine, noi înre-gistrînd-o astfel, o facem pentru a face atent publicul cinstit asupra acestor simptome, cari pentru unii ar anunţa degenerarea bunului-gust artistic al nostru.
Campania întreprinsă de falanga fometoasă de bani şi de glorie cu sila a trupei căţeluşilor semănătoriştî, manifestată acum făţiş prin lansarea in văzduh a acestei bombe plină €u mocirlă, trebuie să îngrijească pe orice om care îşi dă seama de rivalitatea de idei şi sentimente înalte ce trebuie să activeze progresul adevăratei literaturi."
143
în acest chip poetul imprimă ştampila „pe fruntea neruşinată a mult perversului scrib Chendi11 x.
Sînt aceste cuvinte împotriva cărora eu aş putea polemiza ? Nu, căci ceea ce mă interesa pe mine şi pe cititorii mei era de a ne convinge numai dacă d. Becescu este poet; dar asta neputînd, trecem înainte. Cultura, buna-cuviinţa şi mentalitatea unui doborît nu ne privesc. Răzbunarea îşi urmează -rraTrinTr'P cursul firesc al oamenilor dominaţi de instinctele cele mai !.)]jN PERIODJLH-
brutale şi ale chinuiţilor adeseori iresponsabili.
Şi cîţi nu urmează calea acestui înger cu aripi smulse! (1903—1904)
1 Din viaţa piraţilor literari de FI. I. Becescu, în Cronica din 30 mai 1903.' Citeşte pentru psihologia aceluiaşi poet articolele din Cronica, 9 febr. 1903 şi din colecţia rev. Ovidiu.
144
DUILIU ZAMFIRESCU: „ÎN RĂZBOI"
Roman Bucureşti, 1902, 1 voi., 282 p.
Un roman românesc. Românesc prin subiectul său, prin eroii săi şi prin ideile discutate adeseori în treacăt numai, dar cu destulă evidenţă. E românesc şi ca tendinţă, deoarece se termină cu apologia morţii pentru patrie.
începutul e convenţional şi cadrul îl formează pregătirile pentru războiul de independenţă.
Comăneşteanu, ofiţer în rezervă, înainte de-a pleca la regiment, întîlneşte pe amicul său, Milescu. De întîmplarea aceasta se leagă apoi intriga romanului (un defect, deoarece psihologii buni nu-şi întemeiază intrigile pe jocul întîmplărei), o intrigă al cărei centru este Comăneşteanu, eroul care are să aleagă între o amantă veche, femeie măritată, şi o dragoste nouă, cumnata lui Milescu.
Intriga este cît se poate de puţin complicată şi soluţia e cea mai firească posibil: eroul trebuie să se hotărască pentru Ana, cumnata amicului său, nu numai pentru că întîia sa amantă avea bărbat, dar şi din motivul superiorităţii morale şi intelectuale a Anei faţă de adversara ei.
Şi totul s-ar fi petrecut neted, romanul putea chiar să aibă sfirşit cu vreo sută de pagini mai înainte, dacă Ana n-ar fi avut scrupule sociale împotriva ofertei de căsătorie cu Comăneşteanu şi... dacă nu s-ar fi început războiul. Astfel însă nu ne rămîne decît să asistăm la cîteva scene familiare din viaţa aristocrată şi, lăsîndu-ne apoi purtaţi de povestirea cea limpede şi uşoară a d-lui Zamfirescu, să intrăm în război.
O serie de figuri din anii memorabili ai luptelor pentru independenţă ni se evocă în culori idealizate. Maiorul Şonţu, căpitanul Mărăcineanu şi alţii, cari au condus gloriosul asalt asupra Griviţei, sunt caracterizaţi cu multă putere. Cîteva întîmplări din biuvacurile ruşilor şi din lagărul românilor, apoi singuratice reflexiuni de-ale soldaţilor sunt iarăşi bine
147
■prinse. Pe de-a întregul, autorul nu are forţa marilor poeţi ai războaielor, dar lucrarea sa, în tot cazul, e una dintre cele mai concise descrieri a războiului turco-româno-rus, care mult timp va forma încă izvorul de inspiraţie al poeţilor români.
Sfîrşitul e sentimental, cu mult efect înduioşitor. între eroii de la Griviţa mor şi cei doi prieteni, Comăneşteanu şi Milescu, lăsînd în urma lor, afară de rude, pe cele două rivale.
Calitatea principală a romanului e iscusinţa cu care se conduce întreaga acţiune, fără nici o deviare inutilă, de la conversaţia de salon, pînă la notele intime de amor şi de la învălmăşala de pregătire a războiului pînă la paroxismul înverşunării în luptă. Aproape toate persoanele romanului au caracterul lor bine fixat, cele mai multe foarte simpatice: o lume dintr-o atmosferă sănătoasă.
Romanul în război este una din operele bune ale literaturei noastre mai nouă.
TRADUCERI BARBARE
P o ei i  germani:   J o h a n n   W.   Goethe, Heinrich H e i n e ." Tr a d u c e r i de  I o a n  B ă i l ă Sibiu, 1902, 1 voi., 100 p.
Traduceri făcute de un începător. Nu întrunesc cerinţele de căpetenie pentru reuşita unei traduceri bune: bogăţia şi elasticitatea limbei în care sunt traduse şi pătrunderea desă-vîrşită a traducătorului în înţelesul originalului. De aici seria de platiUidini, substituite adevăratului fond poetic, cuvinte şi înţelesuri adăugate, care nu există în original şi dau poeziei celei mai frumoase o expresie cu totul banală.
Operaţia aceasta o săvîrşeşte, de altfel, nu numai tînărul Băilă din Sibiu, care în cele vreo 80 de traduceri face mai mult un exerciţiu de versificare, ci o vedem aplicată aproape zilnic, fie in rubricele literare ale ziarelor noastre din Bucureşti, fie în cîteva reviste fără control deosebit. Heine, mai ales, e la ordinea zilei şi masacrările poeziilor lui continuă. Pînă şi poezii cărora o mînă iscusită le-a dat de curînd o formă definitivă sunt traduse din nou, schimonosite, ca o fată mare cu mască spălăcită de spălătoreasă.
Răul traducerilor d-lui Băilă îl găsim mai întîi în faptul că ele s-au publicat într-un ziar foarte citit în Transilvania şi au contribuit astfel la stricarea limbei şi la informarea greşită a publicului cetitor asupra valorii poeţilor traduşi,
în general e greu să-ţi reconstruieşti forma originală după aceste traduceri. Poezia Gefunden de Goethe, despre care s-a scris că a determinat pe Văcărescu la scrierea popularei „într-o grădină, supt o tulpină"... începe în traducerea! d-lui B. astfel:
Mergeam prin crîngul
Răcoritor
Fără de treabă,
Aşa de dor. .. etc.
149
Iar Ueber alieri Gipfeln ist Ruh, una din cele mai subtile poezii ale marelui zeu din Weimar, e desfigurată pe cum urmează:
Pe deasupra piscurilor Este pace
Din vîrfurile arborilor Se desface Un suflu cald; Păsările tac în pădure Aşteaptă curînd Şi tu vei odihni.. .
Toate celelalte sunt după acelaşi calapod: o proză searbădă, cum o vorbesc cărturarii români de prin oraşele săseşti, unde amestecul de fraze latineşti cu cele populare şi topica străină cu cea română constituie zgura limbei actualei generaţii şi care nu poate fi eliminată decît prin lectură bună şi sistematică.
S-a vorbit de curînd în revista noastră despre informatorii străinătăţii. Ne-am plîns asupra modului cum se vorbeşte în revistele streine despre literatura noastră. Avem motive suficiente însă să ne plîngem şi asupra modului cum ni se vorbeşte nouă de literaturile străine prin asemenea traduceri.
Orice scop cultural şi orice emoţie sufletească pe care trebuie să ne-o procure cunoaşterea unei opere de artă streină sunt astfel zădărnicite. Nu mai avem înaintea noastră nici figurile măreţe din literatura universală, nu putem să ne dăm seama nici de cugetarea şi simţirile popoarelor, cari se pronunţă prin rostul poeţilor lor. Bizarerii lingvistice şi imposibilităţi de versificaţie ca cele semnalate sunt proprii mai mult a caricaturiza, în loc de-a ne inspira respect şi admiraţie pentru operele mari ale streinilor.
în anii trecuţi se traducea mai mult şi mai bine — poezie şi proză. îndeosebi, în urma articolelor critice din Lumea nouă, scrise de d. Gherea, se urmărea o direcţie anumită, şi toţi autorii semnalaţi de d-sa au fost puşi la contribuţie. Nu suntem de părerea că traducerile au scopul de-a importa în ţară o direcţie streină de dezvoltarea noastră normală. Singurul lucru ce se poate pretinde de la traducători însă este ca să ne dea operele cele mai de valoare din literaturile streine, iar traducerile să fie la înălţimea originalului. Altfel nu se mai face literatură, ci o simplă întreprindere comercială.
ION GORUN: „ALB ŞI NEGRU"
Bucureşti, 1902, 1 voi. 8°, 204 p.
După atîtea volume publicate de prozatori inculţi şi de scriitori de versuri prezumţioşi, volumul d-lui Gorun vine ca o adevărată binefacere. Nu pentru atmosfera ce ne aduce, nu prin duhul nopţii ce trece prin cele mai multe bucăţi ale lui, ci prin faptul simplu că ne găsim în faţa unui talent, inspirator de încredere din capul locului.
Sătui de îngăimările tinerilor impresionişti, enervaţi de fraza banală a nuveliştilor de kilometru, ne oprim cu satisfacţie înaintea graiului limpede şi conştient al acestui meşter de condei, care mai are o calitate destul de rară: aceea de a fi un gînditor disciplinat.
Nu spun o noutate. Gorun este un vechi fruntaş scriitor şi, dacă din cauza temperamentului şi a spiritului său critic, n-a ajuns încă la popularitatea meritată, volumul de faţă va spulbera multe rezerve şi-i va aduce recunoştinţa cetitorilor obiectivi.
Volumul începe cu cîteva bucăţi de etnopsihologie. Cîteva momente din caracterul şi viaţa moţilor; amintiri mijlocite din anii răzmeriţei din Ardeal şi idei fundamentale de existenţă naţională formează preocupările autorului. Şi această dragoste pentru „căminul" părintesc, apoi apărarea caldă a principiului de continuitate culturală şi opoziţia cu „Cosmopolis, acea himeră, acea jale şi nenorocire a jidovului rătăcitor" alcătuieşte, fără îndoială, nota cea mai puternică din personalitatea lui Gorun.
Ici-colo apare chiar cîte-un accent de şovinism naţional, dar fără a detrage din valoarea artistică a bucăţilor. Lucrul acesta ne aminteşte pe scriitorii maghiari Jokay şi Werner Iulius, cari în mai multe romane şi nuvele şi cu un şovinism unic în literaturile moderne, cu tendinţe naţionale anumite,
150
151
au descris evenimentele anului 1849. Cite fapte de-ale lui Iancu regele munţilor, n-ar fi vrednice de întrupări mai mari din partea noastră!
Şi între scriitorii noştri de astăzi, Gorun este printre cei mai chemaţi a o face.
Există însă o condiţie. Scriitorul nostru va trebui să se lapede de pesimismul naţional inerent firei sale. Convingerile politice dobîndite poate din starea actuală a rasei noastre, cutropirea noastră de către elementul semit şi opresiunile din monarhia vecină nu trebuie să determine pe poet a se resemna şi a se pierde în lamentări. Dimpotrivă, poetul are datoria de a fi cel mai cald şi cel mai răzvrătit agitator de idei nouă pentru înlesnirea triumfului unei cauze mari.
Tot atît de pesimist e Gorun cînd îşi face reflexiunile sale de psihologie socială, fhînd cu predilecţie figuri şi deprinderi din lumea suferinţei şi a răutăţei omeneşti. Mila lui pentru cei mici şi persecutaţi de soarte: dispreţul pentru ingratitudinea unor membri ai societăţei faţă de alţii şi, mai ales, modul cum ni se redau însuşirile aceste sufleteşti ale autorului, sunt o dovadă că Gorun trebuie socotit printre scriitorii noştri pesimişti, înzestraţi cu mult temperament şi cu multă forţă.
Puţina acţiune şi preponderarea părţilor analitice imprimă multora din aceste bucăţi caracterul unui gen literar deosebit. Nusunt nuvele, nici schiţe, ci mai mult fragmente de observaţii subtile şi de studii sociale, uneori prea umbrite, dar totdeauna cu un substrat interesant.
Iubitorii de literatură serioasă se bucură deci puţind să înregistreze apariţia acestui volum.
CRONICA MEA
Februarie 1903
Am vorbit cu altă ocazie despre atenţiunea în general puţină ce se dă revistelor noastre literare. Va trebui să revin asupra acestei chestiuni, deoarece văd cît de mult se accentuează dintr-o parte caracterul pacinic al timpului nostru.
„Nu e timpul de război politic; n-avem să izbutim cu acţiuni energice; să stăm cu frică, să stăm. cu dragoste şi să aşteptăm vremuri mai bune; iar pînă atunci să ne întărim economiceşte şi în cele culturale'". Aşa vorbesc bătrînii şi înţelepţii zilei.
Foarte bine, să zicem că au dreptate ; dar ce se face pentru întărirea noastră culturală? Căci nu e suficient să emiţi o părere, să faci o propunere şi să nu afli mijloacele pentru realizarea ei. Cînd ceri o mişcare culturală, care să substituie cu succes lipsa de viaţă politică, trebuie să ai înainte un program pozitiv de muncă, o bază solidă de operaţiune. Căci numai ceea ce se învaţă în şcoli, numai ceea ce ni se vorbeşte de la vatra „Asociaţiunei", numai articole polemice în jurul activităţii şi pasivităţii, nu alcătuiesc încă o viaţă culturală, care să ne facă să uităm mizeriile provenite din neputinţele
luptei politice.
Trebuie să se recurgă la alţi factori, la alte elemente într-adevăr culturale. Şi printre aceste, locul de căpetenie îl ocupă lectura serioasă. O chestie simplă, nu-i aşa? Cine nu ştie de importanţa lecturei?
Lumea românească e destul de binevoitoare literaturei sale. îi spui să citească ceva şi după multă chibzuială se hotărăşte. Păcat numai că nu i se dau sfaturi destul de serioase, căci adeseori se cetesc lucruri cari sunt o pierdere de vreme şi se desconsideră cărţile şi revistele cele mai de seamă. E şi
153
greu poate ca astăzi, cînd se tipăresc atîtea lucruri mari şi mărunte, să facă oricine deosebirea între ce e cetibil şi ce de respins.
Lucrurile cele mai bune fireşte că tot la Bucureşti se tipăresc. Nu numai cărţi, dar şi revistele cele mai de valoare acolo ies la lumină. Şi bine ar fi ca să nu uităm că lumina adevărată din centrul nostru cultural purcede!
Aşa, de pildă, găsesc o vină mare în faptul că ardelenii noştri cunosc aşa de puţin revistele cele mari din Bucureşti, în loc de-a sta în curent cu toate ideile de cari se agită literaţii şi oamenii de ştiinţă din metropola românismului, noi ne încălzim de încercările şi frazeologia cine ştie cărui debutant în gazetăria noastră.
Odinioară era altfel. în vechea Tribună, cînd nu erau lucruri bune de publicat, d-1 Slavici nu făcea altceva decît să reproducă articolele frumoase din Convorbiri literare, şi lumea profita, fie ca limbă, fie ca instrucţie, încît şi astăzi se simt efectele. De ce nu se face şi acum astfel ? Un bun articol din Convorbiri dă unui cetitor de la noi mult material pozitiv.
Să ne oprim puţin asupra vechei reviste bucureştene. Subsemnatul, mînat de curiozitatea de a vedea care este atenţiunea ardelenilor faţă de o mare revistă, condusă astăzi de un om de ştiinţă originar din Ardeal, am trecut pe la administraţia ei, cerîndu-i informaţii asupra cetitorilor ardeleni. Şi ştiţi cîţi sunt? Nouăsprezece ! Ascultaţi bine: revista cea mai de frunte din literatura noastră, care ele 36 ani apare regulat, în fiecare lună şi a ridicat prin munca depusă de atîtea condeie ilustre nivelul literaturei române într-o măsură atît de cunoscută, această revistă e cetită în Ardeal şi părţile adnexe de numai 19 români! Să pot le-aş scrie numele cu roşu în Călindar, numai ca să-i cunoaştem cu toţii, ca pe nişte corbi albi şi suflete rare. La Braşov şi Blaj sunt cîte trei abonaţi, la Beiuş, Caransebeş, Cluj şi Sibiu cîte doi, la Alibunari, Brad, Mediaş, Zărneşti, cîte unul. Dintre feţele bisericeşti înalte e singur P.S.S. mitropolitul Mihaly care se îndură prea graţios a face literatură. Constatăm însă că unde sunt gimnazii şi seminarii româneşti se ceteşte cel puţin cîte un exemplar şi asta e singura „mîngîiere în lacrimi".
O, dar aşa nu se face unitate culturală şi nu se conduce mai ales lupta de emancipare intelectuală. Cum vor să facă bătrînii din Sibiu faimoasa „unificăciune" a limbei literare, dacă nu răspîndesc publicaţiunile periodice de valoare ?
POEŢI ŞI CRITICI
Titlu   vechi   la  lucruri nouă
| Poet şi critic, o singură fiinţă în două ipostaze, nu mai
este un corb alb în ţara românească. La noi, de altfel, nu mai j        sunt rare nici geniile universale. Cu aceeaşi competenţă j        indiscutabilă, cu care „toarnă în bronz" rimele scriitorul I        nostru de versuri îţi dezvoltă, la ocazie, cea mai subtilă teorie estetică, îţi rezolvă cea mai complicată problemă politico-sociologică, sau discută eventual asupra curentelor în... pictura chineză, de care doar să fi visat ceva.
Suntem acum obicinuiţi să-i vedem străbătînd cu vasta lor minte toate terenele ştiinţifice şi introduşi în toate misterele trecutului şi ale prezentului. Nu ne mai surprinde cînd îi vedem făcîndu-se aşa de des interpreţii lor proprii, scriindu-şi glose introductive la cărţile lor şi arătindu-şi vederile lor autorizate în materie de artă.
Nu ne mai miră frecventa ieşire pe teren a artistului pentru a-şi lua el singur apărarea caldă, foarte caldă, cînd se vede ! ■      ameninţat de condeiul vreunui critic mai năzuros — o apărare omeneşte şi mai legitimă, cînd nu vine nimeni în ajutorul autorului năpăstuit. , Şi tot atît de uşor ne explicăm, din această monopolizare
a calităţilor, continua nemulţumire a artistului cu succesele sale, fulgerele ce le aruncă din înălţimea olimpiană asupra capetelor muritorilor dificili. Este o prerogativă a acestor genii de-a se crede totdeauna desconsideraţi, sclavi ai unor stări sociale anormale, flori crescute între mărăcini şi.. . firi vizionare neînţelese. Ce vreţi, e aşa de greu să înţelegi talente cari plutesc aşa de sus şi privesc atît de adînc în toate !
Nu mai protestăm deci, cînd întîlnim poeţi cari vorbesc de sine şi-şi fac singuri dreptate. Aceşti poeţi n-ar face poate rău, dacă ar adopta obiceiul ca pentru fiecare poezie a lor
155
să-şi scrie notele explicative, căci, va', nevoia acestui comentai' o simţim adeseori mai mult decît lipsa tîlcului unei confuze evanghelii. Am avea astfel în mînă o cheie cu care fără trudă am putea intra în altarul la pristolul căruia poetul îşi murmură rugăciunea; vulgul ar putea înţelege cu înlesnire cea mai sublimă poezie; autorul şi-ar putea cruţa decepţiile şi teama de-a fi nesocotit; iar criticii la rindul ^r ar fi dispensaţi a mai vedea în fiecare strofă flacăra geniului, în orice ritm o muzică eterică, în fiecare frază un simbol şi o figură poetică.
Cîte nu sar mai clarifica prin o aulotîlcuire conştiincioasă! Toată sărbezimea a zeci de strofe lungi s-ar putea reduce la o propoziţie simplă. Toată nesinceritatea şi încercai ea conştientă sau inccnţtientă de şarlatanism a acelora cari, din meşteşugul rimelor, din sunătorul joc de cuvinte îşi fac un piedestal, ar ieşi la iveală. Toată neputinţa atîtor visători analfabeţi de-a închega o singură idee mai clară s-ar mărturisi de sine.
Să exemplific cu cea dintîi strofă, asupra căreia mi-ara aruncat ochii:
Al-am născut în nişte zile cînd lîmpila burghezime Din tejghea l'ăcînd tribună, legiune de coţeari, Pune-o liilpă noroiaopă pe popor şi boierime, /ile <•?«<.! so-mparie ţara în călăi şi în victime Şi cînd steagul libertăţii e purtat de cîrciumari...
Fără comentar, strofa asta a fost aplaudată, desigur. Autorul se ştie doar revolta în termini aşa de violenţi! Cît de mult l-ar fi temperat însă cîteva explicaţii sincere, în cari ne-ar fi spus: care e „tîmpita burghezime", cine este „legiunea de coţeari", ce înseamnă „talpa noroioasă pe popor şi boierime", ce „cîrciumari poartă steagul libertăţii. .."
Din întreaga construcţie, admirabilă negreşit, ar mai fi rămas un admirabil nonsens, pe care publicul cel mai pornit împotriva „tîmpitei burghezim!" nu l-ar mai fi aplaudat.
Sau iată o altă pildă şi mai elocventă:
Fiori uşori, şi rozi, dan laţi
în roz de lună. ..
Theorba sună. .. Voi rozi Ciori uşori, Ah rozi fiori.
Saphire vii şi verzi sclipiri
Ţiplnd galant pe dalba baltă în flăcări mari apusul saltă Lahmi,
— La, mi, mi, la. Knumu. ■ . dar nu, e Phlah Din turn
Preschimbă zsirea-n moarte sumbră Şi Hapi, greu trecînd în zbor:
- Sol!
Theorba... Lachmi... Knumu... Phtah.. . Hapi... La, mi şi Sol!.. . brr. .. te trec fiori, nu „uşori şi rozi", ci negri şi „bleu-pali", cetind-o, încît un comentar de-o carte întreagă abia te-ar face să-nţelegi această păsărească Vesperală, scrisă de un duşman al clarităţii şi al sensului în poezie.
Avantajul unei autocritici severe şi minuţioase este deci evident, şi ar fi de dorit, îndeosebi în starea actuală a poeziei noastre, cînd faimoasa beţie de cuvinte iarăşi îşi serbează orgiile pe linie întinsă. Dar mi-e teamă că, acceptând acest mod de a-şi publica versurile, de altfel atît de neestetic în formă şi de. . . puţin comod pentru autor, cei dinţii cari ar rechema pe critici şi le-ar ceda lor slujba interpretării ar fi tot poeţii.
Dar nu autocritica trebuie s-o regretăm, pe care dimpotrivă, o dorim fiecăruia în măsură cit de mare, ci tendinţa din aceşti poeţi de-a se proclama ei înşişi de judecători ai altora şi mai ales ai colegilor lor în Apollo.
Vedem cîte-un scriitor cu veleităţi de şef de şcoală, cu gelozie paternă pentru cei din jurul său. An de an iese de sub mina lui cîte-un ucenic cu părul mare şi cu un volum subţire, avînd în fruntea volumului certificatul de maturitate în poezie, laudele magistrului. în prefaţa asta, noul poet este asemănat cu toţi scriitorii geniali de la Shakespeare şi Goethe pînă la. . . geniul din Constanţa, se proferă cîteva blăsteme împotriva alcătuirei sociale de astăzi, cîteva tirade la adresa unor inimi generoase, iar încolo volumul se decretează de cea mai sublimă operă a Muzelor şi de cel mai nou triumf al virtuţii.
în realitate însă. aceşti tineri autori de versuri sunt victimele magistrului-critic; fragedul lor talent, dacă l-au avut, s-a conformat inspiratorului, cedînd atîtor ameţitoare suges-tiuni, a primit cîteva formule estetice şi curiozităţi de gîndire ale acestuia şi şi-a pierdut orice trăsătură individuală. E uşor de devedit cum nici unul din aceşti ucenici n-a reuşit a se
156
157
dezvolta pînă la punctul de a însemna ceva în literatură, lipsindu-le forţa de a se lepăda de cătuşele părintelui lor sufletesc, în al cărui sfat au avut o încredere naivă.
Şi mai condamnabile sunt cazurile, tot mai dese şi aceste, cînd un poet se pronunţă asupra altuia nu pentru a-1 aprecia, ci cu gîndul hotărît de a-1 deprecia. E un tablou aşa de urît, ce ni se desfăşoară în timpul din urmă nu numai în presă, ci chiar şi înaintea publicului de curioşi de la Ateneul Român.
Un poet vorbind despre colegul său riscă totdeauna a-i face nedreptate. O judecată obiectivă, dezinteresată, îi este cu neputinţă. Avindu-şi propriile sale principii, va milita în jurul acelora şi nu va reuşi, eventual nu va voi, a privi lucrurile prin prisma individuală a colegului său. Şi cu cît. artistul va fi mai preocupat de vederile sale proprii, cu cît mai puţin va şti să se avînte la un mod ştiinţific de apreciare, cu atît mai uşor va rătăci pe-o cale piezişă şi se va pierde în reflexiuni violente, cari nu pot găsi aprobarea oamenilor cu judecată nepărtinitoare.
Cetind presa noastră, găsim în fiecare săptămînă articole desperate strecurate de cîte un poet naufragiat, cuprizînd o critică acerbă la adresa celor cu mai multă putere în cîrmu-irea Pegasului. Ne doare văzîndu-i zvîrcolindu-se; cum din vina lor proprie îşi fac zile negre şi inimă rea. Zadarnic însă îşi storc bieţii lor creieri cînd au apucat un drum atît de greşit, care poate să-i ducă cel mult la o decadenţă complectă.
Misiunea artistului adevărat e cu totul alta. Ea culminează într-un scurt şi categoric imperativ: creează şi nu flecari! Creează cu puterile de care dispui şi nu te preocupa prea mult de lumea din jurul tău; coboară-te în tine însuţi şi dacă ai vreo comoară, fă-o să strălucească. De n-o ai, poţi ţipa ca toţi deznădăjduiţii, căci pe nimeni nu-1 vei convinge de contrarul. Artistul construieşte, activitatea lui e pozitivă; negarea, şi distrugerea lăsaţi-o pe mîna altora, lăsaţi-o în grija publicului, care ştie să-şi facă datoria.
SPLEEN
| i Maeterlinck pretutindeni; Maeterlinck şi la noi. La teatru
Monna Vanna. In ziare „studii" asupra aceluiaşi subiect
i interesant. La universitate „conferinţe" asupra aceleiaşi Monna Vanna. Domnişoarele ştiu să povestească ce erou e Prinzil-
i văile, cum a murit Tintagiles, cum s-au iubit nenorociţii de Pelleas şi Melisande (ce nume drăguţe!) şi pînă şi ardelenii, ■oamenii aceia simpli şi adversari dîrji a tot ce e modă şi modern, îşi au acum pe Maeterlinck al lor: Familia publică o traducere a Monna Vannei, iar mai anii trecuţi publicase '(prin un exces de zel al subscrisului) un act din Soeur Beatrice.
■        Belgianul şi-a făcut intrarea triumfală pe plaiurile române.
Cînd te gîndeşti că de cînd 1-a „descoperit" Octave Mir-
I beau într-un foileton entuziast din Figaro au trecut 12 ani ■şi că în Franţa încă de pe-atunci îi era creată reputaţia de
IShakespeare modern 1, iar la noi n-a fost „descoperit" decît abia acum, îţi vine să nu mai dai crezămînt celor ce acuză societatea noastră de prea mult interes pentru tot ce se scrie f în franţuzeşte.
Oricum însă, după multul sunet din fanfarele criticilor j străini, iată-1 sălăşluit şi între noi. . . şi-i sade bine, bată-1
I norocul, parcă-ar fi la el acasă. Societatea noastră, ca şi cea f din alte capitale, e predispusă a îmbrăţişa pe Maeterlinck
nu numai ca artist subtil, ci şi ca gînditor, şi nu atît pe i Maeterlinck cel de astăzi, devenit mai clar şi mai viguros
| în toată opera sa, ci pe autorul încercărilor filosofice Tresar
des humbles şi La sagesse ct la Destinee.
Toate speculaţiunile, destul de obscure, prin cari dezvoltă ! în mod fragmentar cîteva probleme din viaţa sufletească a
1 Monty Jakobs, Maeterlinck. Eine kritische Studie. Leipzig, 1901.
159
individului trudit („la via interieure" e vecinica lui lozincă!), toate tendinţele de-a răsturna prin afirmaţiuni paradoxale, dar de-o adîncime aparentă, ideile „ruginite" ale diferitelor scoale filosofice şi estetice şi ale diferitelor întocmiri convenţionale ; în general, întreaga atmosferă mistică din lucrările aceste trebuie să placă mult unei societăţi obosite, senzitive şi incapabilă de emoţiuni mai puternice. Cel puţin aşa îmi închipui, că Maeterlinck nu este numai poetul, ci chiar filosoful pentru care o parte a societăţii noastre fatal trebuie să se entuziasmeze. Şi dacă nu-1 înţelege, îl simte cel puţin, cum simţi orice scriere cu al cărei fond sufletesc eşti înrudit.
Pesimismul obosit şi inofensiv şi toată poezia dulcilor misteruri se savurează ca o bomboană. Parfumul florilor şi aerul molatec îţi mîngîie nervii şi-ţi deşteaptă fiorii nedesluşiţi ai unei piroteli plăcute. Şi ce poate fi mai delicat decît, tolănit pe o canapea şi mîncînd la acadele, să citeşti în Maeterlinck despre „tragicul cotidian" sau despre unio mnslica a sufletului sau a iubirei cu fiinţa lui D-zeu!... O lume plictisită ca a noastră are multă nevoie de asemenea reflexiuni introspective, căci îi serveşte de prilej a se ridica deasupra mulţimei brutale, celei cu simţiri aşa de puţin diferenţiate.
Dar chiar şi eroii din dramele lui Maeterlinck, în frunte cu cei din „petits drames pour marionettes", au destule însuşiri comune cu societatea noastră. Sunt figuri şterse, oameni de jumătate, fără măduvă-n oase, fără vlagă-n nervi, fără voinţă, supuşi destinului şi nesupuşi legilor vieţii normale. Şi cîţi nu găseşti de-aceştia şi între admiratorii lui Maeterlinck, între cetitorii lui fără putere de control! Dar, bine-nţeles, figuri mai puţin idealizate, fără aureola poetică în jurul lor.
Citez aici un caz, instructiv chiar şi ca glumă, pe care îl găsesc povestit într-un ziar din Viena:
,.De ieri încoace — povesteşte autorul anonim al acestei notiţe — sunt adversarul lui Maeterlinck. Mi-a stricat o seară întreagă. Şi anume iată cum. Un prieten, poftit de mine la masă, venea de la teatru, unde se jucase Pelleas şi Meii-sande. Şi ce să vezi: omul, pe care nu-1 crezusem niciodată aşa de simţitor, cuprins de duhul morţii din piesa poetului belgian, ajunse într-un hal ca vai de el. Nu vedea decît îngerul morţii în toate şi spiritul de distrugere, iar puterea de sugestie a lui Maeterlinck 1-a influenţat atît de mult. încît cuvintele aceluia reveneau tot mai des în cursul conversa-ţiunei.
Chiar şi salutarea lui era neobicinuită. « Mai trăieşti ?» mă întreabă, intrînd în restaurant. Şi răspunzîndu-i că nu e decît timp de cîteva ore de cînd ne-am văzut în cafenea, el reflectă visător: « Negreşit, dar cît de uşor se putea să murim în timpul acesta!.. . »
Chelnerii aduseră un biftec şi cînd amicul meu tăia rntîia bucată, observă în ton elegiac: « Vezi, şi acest bou era odată în viaţă şi rumega la iarbă verde, iar acum iată-1 o bucată de friptură. . . » « Ei, mai lasă gîndurile astea nebune, cată mai bine la feţişoara asta frumoasă de la masa vecină », îl întrerupsei eu. «Frumoasă?» răspunse el cu dispreţ şi cu durere. « Cîteva zile încă şi ea poate fi un biet schelet, acoperit de pămîntul negru şi neîndurat! ». . .
Era insuportabil. L-am luat pe stradă, ca să-i mai scot gărgăunii din cap. Dar zadarnic ! Toate îi reaminteau moartea. Şi văzînd tramvaiul electric, arătă în urma lui: « Vezi-1? La colţul următor poate nenoroci sub roţile sale cîteva fiinţe omeneşti! »
A trebuit să-1 părăsesc. La despărţire îmi strinse mina cu căldură şi, privindu-mă melancolic, oftă: « Pe mîine nu ne mai vedem. Unul dintre noi poate o să moară!»... Şi trecînd înainte îl auzii fluierînd un marş funebru. .. Iar eu mă gîndeam la minunatele efecte ale poeziei moderne. ..'"
Nu mă-ndoiesc că e exagerată întreaga expunere. Şi mai ales cetitorii români nu vor suferi de ideea fixă că din cauza lui Maeterlinck sau a altor autori moderni nu le rămîne timp pentru viaţă. Plictisiţii şi blazaţii noştri sunt visători cu mult mai practici ca cel din poveste, deşi nu se pot apăra în contra oricărei influenţe. Din toată lectura lor nu le mai rămîne decît o amintire vagă, ca un miros de tămiie după sfîr-şitul unui prohod.
160
I. AL. BRĂTESCU-VOINEŞTI: „NUVELE ŞI SCHIŢE"
Bucureşti, 1903, Editura tipografiei Minerva, 1 voi. 8°, 147 p.
Ce frumos ştie să povestească d-1 Brătescu-Voineşti şi cît de clar schiţează momente din lumea d-sale: lumea firilor potolite!
Scriitori de-aceştia, cari nu te torturează vecinie cu productele fantaziei lor fără frîu, cu stilul umflat de impresio-nişti de ocazie, avem puţini în generaţia noastră. Atmosfera aceasta liniştită, aproape idilică, blîndeţea şi siguranţa în ton şi-n cugetare, te conving repede că eşti în faţa unui scriitor echilibrat — o pasăre destul de rară printre cîntăreţii litera-turei noastre.
Judecind mai superficial, l-ai crede un burghez calm şi cult, care are meşteşugul povestirei, învăţat şi de la Slavici, ştie croi o frază limpede şi la locul său şi are ascunse în cea ,',cutiuţă de cîţiva centimetri" un mic şi interesant şir de „chipuri de oameni, de lucruri, de peisagiuri cu dimensiunile lor, cu culorile lor, cu toate amănunţimile lor cu tot". ..
în realitate însă nu e numai atît. Căldura şi duioşia cu care îşi reaminteşte copilăria, acel mormînt de fericiri apuse pentru totdeauna; interesul pentru oamenii năpăstuiţi de soarte; convingerea cu care ia apărarea vieţii curate şi a tot ce e bun, cinstit şi frumos — ni-1 arată şi ca om de sentiment. Predilecţia continuă pentru flori — pentru liliacul în umbra căruia ,',Pană Trăsnea Sfîntul" şi-a îngropat tot ce a avut mai sfînt —- pentru petunia hybrida, grandiflora şi celelalte flori presărate în nuvelele sale nu este o simplă apucătură de nuvelist. D-1 Brătescu este şi poet, şi încă liric şi sentimental uneori. Iar acest sentimentalism îl face să alunece ici-colo în exagerări, cari se potrivesc prea puţin cu fondul senin din alte bucăţi. Dar — „aşa e scrisă cartea vieţii: o pagină veselă, una tristă", poate şi nîai multe triste, şi n-avem de ce învinui pe d-1 Brătescu pentru că şi dînsul cunoaşte această carte.
«• Subiectele schiţelor d-lui Brătescu sunt uneori foarte simple. „Găina poate să trăiască două luni de zile fără să mănînce şi să bea absolut nimic". . . este problema pe care o rezolvă in schiţa din fruntea volumului. Şi cu toată simplicitatea lor, ele sunt cadrul unor figuri întregi, unor oameni bine studiaţi, ceea ce denotă un frumos spirit de observaţie. Dar sunt şi mici şi fără pretenţii. Cîteva cucoane bătrîne, cari îşi moţăiesc clipele din urmă în societatea unui motan, unui canar şi a unui maghiran. Cîţiva modeşti funcţionari de provincie, în al căror ţ suflet abia tirziu licăreşte o rază de iubire blîndă. O fată tom-1 natecă şi cuminte, alăturea de-o soră crescută in pensionul din Bucureşti, „cu trupul şi cu sufletul legată de lume". în sfîrşit, copii, madame şi bunici, cu toate micile incidente ale unei vieţi familiare fără prihană. Iată persoanele schiţate de d-1 Brătescu-Voineşti.
La cîteva din acestea le atribuie însuşiri prea evident moralizatoare, ceea ce nu înalţă tocmai valoarea artistică a schiţelor. Prigonirea, dusă la extrem, a „Microbului" (tipul unui funcţionar persecutat pentru cinstea sa), precum şi protestul, cam socialist, împotriva unor nedreptăţiri de toate zilele în armată sunt părţi mai slabe, note forţate. Chiar şi partea din urmă din Pană Trăsnea — bucata 'de căpetenie a volumului — trece în domeniul unor tendinţe sociale pe ' cari n-am voi să le găsim la scriitori ca d-1 Brătescu-Voineşti. I-o spuneam aceasta mai ales că are o admiraţie — atît de clar formulată în prefaţa volumului său — pentru principiile estetice ale d-lui Maiorescu.
162
TRADUCERI
Se citeşte multă literatură străină la noi, dar fără alegere şi într-o singură limbă, cea franceză. Se-ntîmplă că această literatură franceză, cu toate însuşirile ei incontestabile de uşurinţă şi armonie în formă, e şi a fost totdeauna artificială. Se mai intîmplă că literatura franceză cea mai nouă nu reprezintă una din epocele cele mai fericite din dezvoltarea lite-raturei poporului francez: talentele mari lipsesc şi drumuri netede nu vede nimeni.
în sfîrşit, literatura franceză nu poate exercita influenţa de care avem mai multă nevoie pentru a ne forma ca popor cu adevărat civilizat — influenţa educativă, morală — într-alt sens decît morala convenţională.
Dac-am citit multă literatură franceză în franţuzeşte, n-am făcut şi traduceri bune şi îmbelşugate nici din franţuzeşte, fiindcă ne îndreptam direct la originale. Departe în trecut, bătrînul Eliade începuse, cu cîtă ştiinţă şi pricepere avea, întîia serie raţională de traduceri. înrîurirea lor a fost, fără îndoială, puternică în mişcarea poetică originală ce a venit pe urmă. Apoi traducerile s-au oprit aproape cu totul. Numai după multă trecere de timp, cînd, cu înalte şi serioase scopuri culturale, s-a alcătuit „Junimea" din Iaşi, din oameni în adevăr luminaţi, s-au pornit traducerile din literatura germană, cele mai puţine bune, celelalte avînd măcar meritul de a fi revelat o puternică literatură unei colonii culturale franceze. Apoi şi acest curent s-a stins.
Acum, în urmă, d. Coşbuc a cîştigat dreptul la recunoştinţa neamului nostru prin traducerile sale, mai ales prin acele din clasici, pe cari n-am fost în stare să le înţelegem şi să le preţuim îndeajuns. D. Vlahuţă a tradus frumos mai multe din poeziile Adei Negri, care n-are însă în Italia faima pe care am fi
164
dispuşi să i-o atribuim, judecind după caracterul armonios al traducerilor pomenite.
Dintre poeţii cei mai tineri, Murnu a reprodus bine pe Homer, iar aici, în Sămănătorul, şi aiurea, Iosif a dovedit şi prin traduceri din limba germană elasticitatea cuprinzătoare a versului său.
Totuşi, pe această cale, care trebuie străbătută pînă la capăt pentru ca noua noastră cultură să se formeze pe o înţelegere largă a tuturor marilor culturi ale omenirei, trebuie să cheltuim încă multe silinţe.
E întreaga literatură engleză, adîncă, bogată şi sinceră, din care putem zice că nu ştim încă nimic, deşi nici una nu e în stare să formeze spiritul mai mult decît dînsa.
Cu traducerile din limba germană abia s-a început. Că există o literatură italiană de o putere de viaţă neobicinuită, că în Spania se poate găsi şi altceva, în ordinea culturei, decît diplome ieftine pentru ambiţii mari şi latinism de paradă, că în Nordul danez, suedez, norvegian — chiar în afară de Ibsen şi Strindberg — e o viaţă originală a spiritului — ce ştim noi din toate aceste?
Din literaturile slave, cea polonă, ridicată la o atît de mare înălţime prin puternicul talent al lui Sienkiewicz, iar cea rusească, ce se desfăşoară mai ales prin activitatea unui şir de romancieri de întîiul rînd, cunoaştem doar ce s-a tradus la Paris de librari speculanţi, cari au în serviciul lor femei sărace şi studenţi fără mijloace.
Traducerile, cu mult superioare şi neasemănat mai bogate pe care le au germanii, rămîn străine la noi, cari suntem cu atît mai străini (aici fără vina noastră) de original.
în privinţa literaturilor mai mărunte, ignorarea poate găsi mai lesne o îndreptăţire.
Sămănătorul, şi în faza de astăzi, ca şi în cele ce a străbătut pînă acum, nu serveşte nici o patimă pentru faima uşoară, nici o josnică dorinţă de cîştig, ci vine, ca o încercare de inimă curată, să lucreze întru îndeplinirea unei datorii de care pot fugi numai aceia dintre scriitori şi oamenii de carte cari n-au o idee clară despre rostul lucrurilor. El vrea să ajute la întemeierea unei conştiinţi naţionale întinse, unei culturi adînci şi sănătoase.
165
Celor ce lucrează aici li s-a părut că tălmăcirea graiului , străin, cînd cuprinde frumos, un adevăr şi lucrează spre bine, nu e fără folos.
De aceea se întemeiază aici o rubrică de traduceri. Cine     ^ CRUPĂRI LITERARE
va putea în versuri, va face versuri şi va iscăli: cine nu, va     : J tîlcui în proză, şi nu-şi va aminti numele pentru o osteneală plăcută, în care originalitatea n-are unde să se manifeste.
Scriitorii noştri, ajutaţi şi de cîţiva bărbaţi iubitori de cultură, manifestează tot mai multe tendinţe asociative. Probă şi noul sindicat al „oamenilor de litere". Şi rostul acestor frămîntări, adeseori prea zgomotoase, ar fi: crearea unor condiţii mai avantagioase prosper arii literaturei române.
Cu toată lauda, de care se fac vrednici propagatorii spiritului de asociaţie, nu ne putem reţine o bănuială, cu totul subiectivă, de altfel. Credem anume că, în afară de cîteva îndemnuri, succesele acestor acumulări de forţe diverse vor rămînea cu totul neînsemnate din punct de vedere cultural.
Grupărilor literare, cu sau fără statute şi program, li se dă în general o importanţă exagerată. Arta şi ştiinţa nu pot fi puse alăturea cu industria şi cu viaţa economică a unui popor, unde societăţile au un rol de căpetenie. în viaţa intelectuală legătura dintre atomul social şi mulţime este cu mult mai puţin strînsă, interesele fiind de ordin mai ideal. Aici individualitatea este singura forţă conducătoare. Ea se desface tot mai clar din mulţime, se ridică deasupra ei şi-o subjugă voinţei şi ideilor sale creatoare de direcţie.
„Junimea", de pildă, nu prin numărul membrilor săi şi-a asi gurat locul ce i-1 acordă orice om mai inteligent în mişcarea culturală mai nouă, ci numai prin cîteva personalităţi mai puternice. D-l Maiorescu a ridicat cetitorii spre sine, a redus prăpastia ce exista între ideile sale şi ale celor duşi în rătăcire de cărturarii latinişti — un proces destul de încet, căci mulţimea a trebuit să absorabă aceste idei, să le asocieze celor vechi, să şi le fixeze cu toată claritatea.
în societăţile ce se proiectează sau sînt în fiinţă astăzi, se observă mai multe persoane decît personalităţi. Sînt mulţi şi poate harnici colaboratori, dar aceştia sînt indicaţi a avea
167
un rol mai pasiv, rolul de-a primi cu convingere ideile unor gînditori mari şi originali, singurii organizatori fireşti ai muncei culturale. Specia acestor organizatori însă e aşa de rară astăzi, încît printre diferitele „sindicate" aproape nu-i dăm de urmă.
Socot că toţi acei poeţi cari nu fac altceva decît să ia un mănunchi de flori, să-i combine şi varieze toate culorile, să le caute numirile în vreun dicţionar botanic ş-apoi să-şi boteze poezia, scăldată în rouă şi parfum, cu vreun cuvînt sugestiv — sînt prea neînsemnaţi reprezentanţi ai unei nouă faze literare.1 Toţi acei erotici, cari după un singur clişeu oftează sub balconul mai multor Dulcinee pe zi, aceste fonografe cari ne zbîrnîie în urechi aceeaşi melodie de dragoste răguşită, sînt buni cel mult să rumege turtă dulce, dar nu să dea direcţiuni. Toţi afectaţii de salon şi moraliştii mînuşaţi, toţi simboliştii obscuri şi lascivi şi toţi Beceştii cu infirmităţi statornice în gîndire, oricît s-ar asocia, sînt şi răroîn capita mortua în dezvoltarea culturală, fiindcă nu aduc nici un element nou, nici o forţă fcksitoare.
Cu vorbe dulci şi cu poveşti scrise în nisip nu se produc curente, nu se fac refoim.' şi — dumnealor curente vor.
*
în timpul din urmă s-a scris pe ici pe colo despre existenţa unei grupări de scriitori ardeleni. Se face aluzie cînd la Convorbiri, cînd la revista noastră.
1 Găsesc într-o revistă din capitală următorul specimen do poezie botanică, intitulată Apoteoza florilor:
Trifoi, liliac, iasomie Laură, urzică ori păpădie Bănuţel, izmă ori tuberoză în toate văd o apoteoză. Mărgăritar, narcisă ori rozmarin Micşunea, miozotis, floare de in Salcîmul alb, spin ori măcrişor în orice floare e suflet, e dor. Rozetă, mac roşu, ienupăr, lalea, Neghină, dintură, hamei şi pansea Tei, ierburi şi oricare floare Iau viaţa de raze de soare...
168
Adevărul este că o asemenea grupare nu există şi toate comentariile ce se fac de un soi de cronicari literari şi foşti poeţi sînt închipuiri sau bănuieli fără temei. Datorăm însă acestor ciudaţi pîritori un scurt răspuns lămuritor, căci e un sistem întreg în scopurile lor. Es ist Methode in dieser Narr.'teit!
O grupare de ardeleni, numai de dragul ardelenismului ( ?), nu poate avea nici un rost în literatură, ştiind orişicine că interesele culturale sunt aceleaşi pentru toţi. îndreptăţită ar fi cel mult o grupare de talente înrudite, pe cari cîteva principii generale, estetice sau sociale să-i îndemne a dezvolta în aceeaşi revistă o activitate paralelă. Iar dacă în realitate asemenea talente există, este, desigur, o simplă coincidenţă că printre ele se consideră şi cîţiva scriitori din Ardeal, cum sînt d-nii Bogdan, Coşbuc şi Iosif.
Şi lucrul se explică aşa că orice scriitor, răsărit pe plaiurile române de pretutindeni, are dreptul şi datoria de a-şi da prinosul inteligenţei şi sentimentului pentru marea carte a culturei poporului. Iar cînd, din intîmplare, se mai ridică şi din provinciile subjugate cîte-o personalitate, fie în poezie, fie în ştiinţă, orice protestare e ridicolă şi e zadarnică, pentru că o forţă productivă, naturală, nu poate fi strivită; ea-şi face drum cu uşurinţă prin corul de ocăritori.
Nimeni să nu-şi închipuie că însuşirile sufleteşti şi dreptul la manifestarea lor s-ar putea limita după provincii. Cunoaşterea binelui şi a frumosului nu este un dar dumnezeiesc hărăzit exclusiv intelectualului bucureştean. Şi nici ardeleanul n-a monopolizat toată vigoarea şi seninătatea poeziei din popor. Puntea de înţelegere dintre unii şi ceilalţi e organică; deosebirea structurei sufleteşti nu e din cale-afară de mare şi legăturile de rasă nu se dezmint nici în literatură. Iată pentru ce o grupare literară cu tendinţe de izolare după provincii n-are nici un drept la viaţă şi cei ce totuşi afirmă existenţa ei sînt victimele unor preocupări mărunte.
O CLOACĂ
Buruienile se plivesc din orice grădină, se stîrpesc din rădăcini, căci dimpotrivă, copleşesc cu încetul toate straturile de flori. Şi un popor, la începutul dezvoltării sale, e ca un copil care nu ştie a deosebi floarea de buruiană.
Plivit-au destui în grădina literaturei noastre, dar fără folos deosebit. Tai într-un unghi şi răsar bălăriile într-altul. Şi miasmele răspîndite otrăvesc adeseori suflete nevinovate*
Cetitorii acestei reviste, obicinuiţi cu un tipar curat şi cu şi mai multă îngrijire a fondului sufletesc, nu vor şti, poate, că mai există şi reviste pe cari nu le poţi lua în mînă înainte de a le stropi cu apă de Colonia sau, spre şi mai multă pază, cu sublimat corosiv. Deschizîndu-le, te izbesc în faţă aburii unei mlaştini morale şi intelectuale, mirosuri grele de cloacă.
Şi nu e nici o plăcere a vorbi despre revistele aceste. îţi vine greu, ştiind că n-ai vocaţiunea de moralizator, nici de filistean pedant, să te expui a fi greşit înţeles. Căci nu simţul moral, nici convingerile estetice, nici alte motive nu te îndeamnă să fii sever cu asemenea „literatură", ci pur şi simplu, bunul-simţ adînc jignit.
Manifesteze-se fiecare talent în direcţia sa firească. E o greşeală să pui stavilă unei porniri sincere şi să mlădii toate talentele după acelaşi model. Tendinţe de-aceste de „uniformizare", după cele mai stereotipe regule de educaţie estetică, nu sînt îndreptăţite şi nu duc la nici un scop. Deie fiecare ce are personal, în' forma în care-i convine mai mult, şi cei mai puternici vor imprima totdeauna caracterul epocei lor. Dar c'nd totul în voi e străin ca gîndire, e imitaţie searbădă şi degenerată; cînd în scrisul vostru e pierdut orice echilibru; cînd sub masca unui estetism rafinat se dau în vileag frag-
mente din viaţa instinctelor celor mai brutale, atunci nu mai e talentul, nu mai sînt convingerile cari trebuie respectate, e prostia îndrăzneaţă şi maimuţăria ce-ţi iese în cale rînjin-du-se şi pe care trebuie s-o arăţi cu degetul.
Şi revistele aceste — una-şi zice Hermes, cealaltă Românul — reprezintă, mă rog, arta decadentă. Parcă ar avea ceva comun cu ceea ce se înţelege sub poezie decadentă! E mai mult o mistificare a acestei noţiuni, o trivializare prin imitaţie a unui curent produs în literatura franceză în momente de istovire sufletească, la sfîrşitul unei epoce culturale saturate; e efectul unui cîntec subtil şi duios de fecioară ftizică asupra unor suflete vulgare.
Lasă că la un popor viguros, ca o cultură în formaţiune şi-ntr-un timp liniştit, cînd n-a trecut prin nici o zguduire socială, o perioadă de decadenţă în literatură nici n-are vreo explicaţie normală şi nu poate fi decît paradă şi afectare. Dar, presupunînd că se nasc totuşi artişti pe cari împrejurările vieţii i-au smuls din contact cu mulţimea (d. Macedonski, în numărul din 8 iunie al Românului, numeşte această mulţime o bestie !) şi cari, într-adevăr, preferă să-şi îmbrace în formă gingaşă şoaptele cele mai tainice ale inimii lor, tremurul cel mai mic ce-1 simte sufletul lor îti contact cu natura — te întrebi, văzînd pe decadenţii aceştia, pot fi ei socotiţi în categoria asta? Să vedem.
Unii dintr-înşii scriu versuri. Mircea Demetriad, „firea veselă de insular egeic", scrie ditirambi despre „sînii tari şi bronzaţi" al căror „must" ca „nectarul fermentat" îl îmbată. Acelaşi cîntă „pielea de miere şi nard" a iubitei sale şi „pîntecul" ca o „platoşă". Altul, un d. Alex. Petroff, care face parte din „cercul artiştilor transcendenţi ce formează curentul nou, a cărui menire este ridicarea artei la rangul ei de aristocraţie intelectuală", vrea să moară în „lupanare", alăturea de „perfida şi isterica Arbusca". Al treilea visează „beţia plăcerei extreme din sînge, din fibre şi nervi". Şi o doamnă sau domnişoară, Zoe Fialski, lamentează despre Phallos:
Nebuna mea Phallos,
Vîntul îmi spune că te vei duce-n Corinth
La beutorii de vin, unde Psapha muri.. .
Ştiţi ce e Phallos! Ştiţi cine-i Psapha! de nu ştiţi, închideţi parantezul şi lăsaţi pe Phallos la beutorii de vin din Corinth.
170
171
Ah, dar această doamnă sau... domnişoară Zoe Fialski are un deosebit talent de-a descrie „depravarea aleasă". Ascultaţi cum glăsuieşte în proză:
„...Gyges seduse la «Cele şapte zîne" şi aici găsi porţile deschise. Frumoasele nuduri i se oferiră toate. Dar Gyges, gustul cel rafinat, aspiraţia lui perfidă, alese pe Lycoris cea cu buze aprinse şi cărnoase. Fata tremura de plăcere. Chiar ea îşi înscrise în greceşte numele pe-o placă atirnată în zid. Iar Gyges, gustul cel trufaş, sufletul lui meschin, îşi înscrise şi el numele sub acel al prostituatei, ca să se laude. . .
...Iar a doua zi fata Lycoris suspină: Am pierdut pe Gyges căci el, gustul cel rafinat, depravarea aleasă, se spîn-zurase în atriul Lyidiei dulcea..."
Şi... nu mai pot cita. Vedeţi bine, că „gustul" doamnei Zoe Fialski e prea „rafinat" pentru coloanele foii noastre şi prea înfierbîntat oriental pentru simţurile noastre de oameni occidentali, cari, fără a fi extrem de pudici şi de intoleranţi, deplîngem totuşi slăbiciunile omeneşti şi felul abject în care se manifestează.
Natural că, la acelaşi nivel de „forţă morală", amestecată cu mult cinism stă şi restul: critica şi istoria din revistele lor, chiar şi filosofia „ocultă" a şefului acestor scriitori. (Căci există şi un fel de Scaraoţchi al acestor suflete din infernul literaturei noastre mai nouă!)
Asta nu mai e curajul unor teorii îndrăzneţe, nu mai sunt ideile neorînduite ale unor capete neliniştite şi ale unor firi impulsive. E haosul unor decadenţi în sensul propriu al cuvîntului, al unor oameni fără nici o conştiinţă şi fără nici un rost în literatură.
P.S. Un biet brotăcel ieşit din viroaga asta, găzduindu-şi acum cîntecele şi proza prin coloanele literare ale Adevărului, mă acuză că fac „critică vehementă" şi încă „de-o vehemenţă lipsită de orice punct fundamental, cabrată însă de la sine înaintea unor motive care nu există"... şi îmi înfierează cu multă indignare „bucuria feroce" pe care aş fi simţind-o eu, cînd, prin criticele mele, contribui la „ruinarea temeliilor ţării noastre"...
Vorbisem adică şi de... d-l Iuliu Dragomirescu, un poet care stă „la temelia ţării noastre" numai întru cît şi mlaştinile se găsesc pe suprafaţa acestei ţări şi găsisem următoarea
coincidenţă între un vers al d-sale şi altul al lui Eminescu:
Dragomirescu, Poeme, p. 50
Eminescu, Opere compl., I, 130
Vai de picioarele mele Pe unde umblă ele Vai de ochişorii mei Pe unde umblă ei.
înima-n mine-i bolnavă Floare de dumbravă Şi vai lacrimile mele Cum le vărs cu jele-
Apă, apă călătoare Unde zbori tu oare, Cum tu inimă bolnavă Nu-mi porţi prin dumbravă?
Vai de gîndurile mele Plutitoare-n stele Vai de ochişorii mei Plutitori si ei. ..
„Vai de ochişorii mei, pe unde umblă ei". . . Prin Eminescu umblă ei, cinstite domn, pe care-1 plagiezi frumuşel de jos în sus şi după ce ţi-o spune omul în mod destul de dulce, îl mai acuzi şi de vehemenţă. . . lipsită de orice punct fundamental ?. . . Culmea inconştientei!
172
MULŢIMEA. ..
în rîndul trecut am citat cuvîntul cu care un om încărunţit în rătăciri literare a voit să caracterizeze mulţimea noastră cetitoare. Bestie era cuvîntul, iar capul, fără îndoială, simetric şi normal, din care a răsărit, e al d-lui MacedonskL
Sărmană mulţime, compusă din fiinţe mai mult animale decît cogitale!
Cine este trufaşul, care de la o înălţime atît de olimpiană şi cu un dispreţ atît de suveran tună împotriva ta? Este vreun individualist de bronz, o forţă extraordinară, care prin sine să-şi fi creat o piramidă atît de înaltă, încît cu creştetul să fie mai aproape de nouri decît de furnicarul omenirei? Este el un al doilea Neron, cu aceleaşi plăceri estetice împotriva naturei, tot atît de iubitor de spectacolul ce i-1 oferea schingiuirea mulţimei de „bestii" creştine şi capabil de senzaţii mai subtile numai cînd vreun viclean arbitru al eleganţei îi lăuda versurile proaste, sau cînd, poate, admira in taină formele pline ale lascivei Poppea? Este vreun urmaş al lui Caius Marcius, eroul de la Corioli, cu cele 25 de răni pentru patrie şi totuşi nedreptăţit şi huiduit de mulţimea din Roma ? Sau vreun mare filosof din timpurile noastre, un Nietszche, bunăoară, pentru care mulţimea e bună mai mult pentru.. . statistică ?
Nu. Nu te speria, mulţime cetitoare. Nu i-ai greşit nimic ca să te ocărască, dar nici el nu ţi-a făcut vreun bine. De treizeci de ani de cînd scrie, de la oda dedicată Elizei, pînă la proza de-acum consacrată famulilor săi, acest titan a rămas vecinie inutil mulţimei şi certat cu sine însuşi: un spasmodic vînător de succese literare, cari întrec puterile lui, un om de cauciuc, ce se umflă ca să ia dimensiuni formidabile, un tip care muşcă sau se milogeşte pe lingă trecător, iar de nu-1 ia în seamă, îi zbiară în urechi: Bestie, bestie!. . .
Iartă-1, trecătorule din mulţime, şi nu te cutremura. Sînt alţii mai interesanţi ca dînsul, cari ştiu ce vor şi ştiu ce fac.
' Iată, de pildă,' un şir de sentimentali cari te tămîiază vecinie şi se coboară la tine cu poză umilă — păsări versui-toare, cari îşi fac cuibul cu predilecţie prin tînăra generaţie.
Glasul lor e o nesfîrşită linguşire a mulţimei. Prin tînguiri îţi speculează sentimentele, îţi cerşesc mila şi compătimirea, îţi storc lacrămi de duioşie şi.... banul. Tot ce au în sufletul lor — şi comoara lor nu e mare! — şi-o dezvelesc şi prefac în versuri. Orice triumf al iubirei lor, orice zîmbet de fecioară ţi se trădează. Şi scrisorile răvăşite, bietul sicriu al iubirei fericite sau nenorocite, ele oferă resurse bogate pentru îndulcirea mulţimei.
Sentimentalismul acesta dus la tîrg şi vîndut tuturor ca o marfă uşoară este şi el nn fel de literatură cu tendinţi şi încă mai periculoasă uneori decît literatura ideilor sociale internaţionale. Aceste te leagă cel puţin de lume, de viaţă, de condiţiile de progres şi cultură — motive cari ne unesc pe toţi dintr-un punct de vedere mai larg. Dar literatura sentimentală, cu actualii ei reprezentanţi, e un păcat literar şi social deopotrivă. Ca literatură, ea n-are mai multă valoare decît albumurile arhibanale ale fetelor naive din pen-sioane: variante şi reminiscenţe după modele vechi, cărora nu sînt în stare a le da măcar o formă aleasă. Iar pericolul social îl văd în faptul că tinerimea, care-şi face educaţia cu o literatură atît de anemică, e condamnată la aceleaşi patimi şi frămîntări mici, la aceeaşi simţire banală, la aceeaşi caricaturizare a tot ce e mare şi ideal.
Alăturea de această specie de sentimentali sînt apoi alţi amici ai mulţimei: negustori literari, scriitori de meserie, fără convingeri şi fără ţintă, cari, avînd presa la îndemînă picură zilnic otravă în sufletul cetitorului.
Mulţimea e aici victimă inconştientă şi se lasă tîrîtă, ca orice mulţime care, fără a fi „bestie", nu are totuşi puterea de a controla şi a se conduce singură.
Ca o reacţiune împotriva acestor stăpînitori mici ai mulţimei, cei mai de seamă scriitori ai noştri au pornit de la un timp încoace un fel de operă de salvare. S-au coborît la mulţime ca la un copil răsfăţat şi o dezmiardă, a giugiulesc şi o învaţă din tot ce au mai bun în sufletul şi în mintea lor.
E o greşeală, poate, în tot cazul un sacrificiu individual mare, cînd cei cîţiva poeţi ai noştri vin pentru totdeauna în mijlocul mulţimei să-i scrie pe gîndul şi priceperea ei, să-i
174
175
satisfacă trebuinţele ei, să umple coloanele revistelor pur populare, să publice cărţi de vulgarizare, cari nu mai sînt scrise şi concepute în limitele artei cultivate de dînşii mai nainte.
Opera de salvare se face, evident, dar lumina se mistuie luminînd, artistul se distruge prea de timpuriu.
Şi calea firească nu este aceasta. Poetul, fără a dispreţul mulţimea pe care, dimpotrivă, se reazimă şi de la care are partea cea mai însemnată a fiinţei sale, nu trebuie să se coboare el la dînsa, ci, rămînînd pururea la înălţimea sa, s-o ridice spre sine treptat, pînă-1 va înţelege. Interesele superioare pentru literatură ar trebui să ne îndemne a feri talentele adevărate, aşa de puţine, de munca istovitoare a emancipării culturale, rezervată unor forţe de altă natură. Poeţii n-au ce căuta în rolul de tribuni ai poporului şi de luminători practici.
Dar se pare că există motive puternice cari reclamă pentru popor sacrificarea celor mai frumoase talente literare de care dispunem astăzi. E un moment vrednic de însemnat pentru istoria literaturei noastre.
RÎURILE IN POEZIA POPULARĂ
I
Viaţa şi dorul românului sînt strîns legate de rîurile sale-O ştim din istorie, căci cea dintîi viaţă românească s-a desfă-şu rat pe malurile nurilor, ale celor de munte mai ales. O vedem din viaţa noastră în care un rîu, un izvor, la marginea căruia ne-am petrecut copilăria, ne lasă amintiri neşterse. Şi ne-o spun sutele de poezii din popor, unde rîurile împart toată jalea sau toată veselia cu locuitorii din împrejurimile lor. „Rîu-i frate cu românul'' ar fi o afirmaţie tot atît de îndreptăţită ca cea despre frăţia cu codrul.
' Numai că rolul rîurilor e mai puţin variat ca ai codrului
şi chiar mai puţin energic. In codru se petrece aproape toată
, poezia noastră epică cu romanticele scene haiduceşti, pe cînd rîurile roşesc numai arareori de sîngele haiducilor sau al turcilor, în cîteva balade. în codru şi iubirea e mai vioaie, mai plină de nădejdi, pe cînd valurile nestatornice sau tulburi ale rîului tulbură şi inimile celor îndrăgostiţi şi prefac 'f şopotul de rîu în cîntec de jale şi apele lui în lacrimi de dor. : „Părăiaş cu apă rece / pe la poarta mîndrei trece./ Iese
mîndra să se spele,/ vede că-s lacrimi de-ale mele,/ şi nu mai poate de jele".. . Cu motivul acesta, al rîului de lacrimi, s-a ră spîndit un şir de poezioare duioase, redînd momente simple, dar sincere, din viaţa sufletească a poporului. Şi tot atît de frecvent este rolul părăului de mijlocitor între iubiţi. „Pe părău şi pe izvor" îşi trimite bădiţa dorul. Părăul serveşte
«        de mijloc pentru a încerca trăinicia dorului:
„Eu mă duc, mîndro, azi-mîne,/ dorul meu la tin' rămîne./ Tu mi-1 leagă, mîndro, leagă,/ în colţ de năframă neagră./ Şi mi-1 dă, dragă, pe apă,/ de vezi dorul mi se-neacă? / De-i vedea că rîu-1 mînă, / să-ţi iei, mîndro, ziua bună; / de-i vedea că se opreşte,/ să mai tragi, puică, nădejde; / de-i vedea c-o
\         lăstari, să ştii, dragă, c-oi veni"...
177
Şi mai sunt multe probe despre felul cum poporul se pătrunde de poezia rîurilor, de frumuseţea şi podoaba malurilor. Adesea doreşte să „se facă floare" pe dunga părăului, s-audă „apa vîjîind şi badea din bici pocnind", sau s-audă cum „bate vîntul sălcile, să pornească luntrile". Iar toate aceste ne dovedesc de ce senzaţii subtile e capabil şi artistul anonim din popor şi cîtă pricepere, cîtă bogăţie de imagini poetice are în exprimarea lor.
Dar să privim de-aproape cîteva rîuri, pe cari le întîlnim cu numele lor proprii prin toate colecţiile de poezii populare şi să cercetăm în ce legătură sunt amintite.
Observăm mai întîi că nu totdeauna se pot deduce caracterul şi însuşirile speciale ale rîurilor. Afară de Dunăre, care prin mărimea şi măreţia ei impresionează adînc şi de-a lungul căreia s-au petrecut atîtea fapte vitejeşti, ce nu puteau rămîne fără răsunet în poezia poporului, aproape nici un alt rîu nu prezintă momente poetice proprii, afară doar de culoare şi de cursul încet sau vertiginos al valurilor . Rîurile cele mici din diferite provincii române au aproape aceleaşi note caracteristice, schimbîndu-se doar numele, ca „Săbarelu-i mititel, s-a-ncuibat dragostea-n el" şi „Sibielu-i mititel" etc. E vechiul proces al asimilai ii şi localizării poeziei populare, cum îl întîlnim aşa de des în partea erotică a acestei poezii.
Un caz special de generalizare a unei singure însuşiri este acela cînd rîul „apă vioară" e blestemat să se prefacă în „neagră cerneală" iar stuful o „penişoară" cu care flăcăid sau fetica să scrie un răvaş pentru cei de-acasă. Astfel aceeaşi figură poetică se repetă în „Dunăre, apă vioară" (Rădulescu-Codin, Din Muscel, p. 24), „Prutule, apă vioară" (col. Sevas-tos, p. 14), „Jijioară, apă amară" (Sevastos, p. 22), „Apu-şoară Bisticioară" (ibidem, p. 31) etc. Aceasta din urmă e o variantă numai. Poetului îi trebuie cerneală pentru cernirea unei băsmăluţe, pe care s-o trimită acasă „pe şuierul vîn-tului, în fundul pămîntului".
Interesante sunt şi contrazicerile asupra aceluiaşi rîu. Astfel, ştiam că Mureşul e considerat în popor de „apă lină", cu puterea de a înstrăina pe acela care o gustă. Dau însă peste o poezie unde i se atribuie o putere contrară. Iată-le ambele:
Mureş, Mureş, apă lină, Cine Le bea se-nstrăină
Că eu numai te-am gustat Şi rău m-am înstrăinat.
(Jarnik-Bârsan, p. 201)
D-auzit-am o minciună,
Că Murăşu-i apă bună:
Cîţi beau toţi se împreună.
Mai, mîndro, să bem şi noi, i Să ne luăm amîndoi.
| (Ibidem, p. 62)
Poezia a doua nu e deloc ironică, ci pur şi simplu o localizare după o poezie adusă din alte părţi: „D-auzit-am o minciună, că Moldova-i apă bună" (tot acolo, la p. 63).
Şi cîte alte contraziceri de aceste.
Dunărea, în special, e fluviul uriaş şi maiestos, pe care-1 cîntă toate popoarele de la Pădurea Neagră pînă la Marea Neagră. Slavii o numesc „rîu sfînt" şi au o literatură-ntreagă în jurul ei (v. Jagic, în Archiv f. Slav. Phil., an. 1, p. 299-333). Germanii o slăvesc în cîntece şi melodii (cine nu cunoaşte valsul lui Strauss?), iar noi îi datorim atîtea tradiţiuni, balade şi cîntece, încît avem şi noi dreptul să stăm alăturea de celelalte popoare (v. Al. Papadopol-Calimah, Dunărea in literatură şi in tradiţiuni, Bucureşti, 1886).
Alecsandri a căutat chiar să imprime Dunărei un caracter naţional şi să facă din o simplă poezie erotică un document etnic. El îşi intitulează Românii de pe malurile Dunărei următoarea poezie:
Fă, bădiţă, pialra-n zece, La ist mal curînd de-i trece, Că suntem de neam român, Nu suntem de neam păgln. Despică Dunârea-n două Să facem -dragoste nouă, Colea-n umbra istor nuci Pe braţe să mi te culci etc.
Rîndurile subliniate l-au făcut pe Alecsandri să pomenească într-o notă pe românii din Epir, Macedonia, Tesalia, Albania şi Bosnia, cari cu toţii ar fi vinovaţi de poezia aceasta. De fapt însă, acele rînduri nu sunt populare, iar poezia întreagă nu este altceva decît o înşirare de diferite fragmente lirice, avînd toate ca motiv despicarea valurilor Dunărei de
178
179
către flăcăul cînd trece la iubita sa de pe mal. Un motiv pe care îl găsim foarte cunoscut in poezia slavă, îndeosebi la sîrbi (v. Jagic, loc. cit., p. 301, 302) şi-1 întîlnim adeseori în poezia noastră şi chiar la Alecsandri (p. 121):
Bărbat oi lua
Care s-a afla
Dunărea să-noate
Ridicînd din coate
în picioare stînd
Buzdugan purtînd...
Că-i o zicătoare
De însurătoare:
Cine bate Dunărea
Nu mi-1 bate muierea...
Cazuri identice, cu situaţii diferite, sunt şi la Sevastos (p. 269: „Cîntă cucul vinerea, trec voinicii Dunărea"), în colecţia d-lui Enea Hodoş (p. 210), iar în Materialurile folcloristice ale Ministerului de Culte (voi. I, p. 235), eroul e mai practic şi despică valurile cu „şaica":
Şi porneşte-o şaică veche Şi-mi taie Dunărea-n zece Şi porneşte ş-alta nouă Şi-mi taie Danărea-n două Şi porueşte şi a mîa, Da a m.3a unde mi-o sta? La Ileana văduva !. ..
Din bătrîni se spune că acest „drum fără pulbere, drum făr' de făgaş" înghite mulţi voinici, mulţi „şerpi ai Dunărei", cum li se zice românilor în cîteva locuri. Există însă un ciclu de balade în care eroul, trădat de iubită-sa, e prins de turci şi aruncat în Dunăre („Dunărea 1-a crescut, Dunărea 1-a hrănit, Dunărea să-1 mănînce"), dar scapă teafăr şi-şi răzbună. (Vezi Vîlcan, Vulcan, Gruia lui Novac, Stanislav, Iorgovan, din colecţiile de folclor.) Toate baladele aceste încep printr-o poetică descriere a caicului, în care vin turcii sau ienicerii să prindă pe românul cel trufaş şi acţiunea întreagă se petrece pe Dunăre şi pe malurile ei, încît îţi evocă un tablou viu şi romantic din timpurile îndepărtate.
O amintire specială merită balada Frumoasa Chiruţa. (Jarnik-Bârseanu, p. 491), povestea unei copile din Craiova. Turcii mi-o smulg din braţele mamei, dar nu reuşesc s-o ducă laŢarigrad, căci ea se aruncă în Dunăre:
Decît roabă turcilor Mai bine hrană peştilor... Turcii toţi încremeneau Şi-n fire dacă veneau, După Chira s-aruncau Şi cu toţii se-necau-
Iar Dunărea înţeleaptă, Unde Chira se sfîrşea, Apă lină se făcea, Dar unde turcii murea, Tot vîrtejuri se făcea Şi mereu tot spumega...
Se ştie că din balada asta, d. St. O. Iosif şi-a împrumutat subiectul pentru Frumoasa Irina, una din cele mai reuşite prelucrări artistice ale motivelor populare.
180
O STATISTICĂ LITERARĂ
Cine citeşte literatură românească?
Răspunsul ni 1-a dat editorul iui Bolintineanu într-o notiţă, relevată în acest ziar: numai poporul citeşte. Cealaltă parte, adică boierii şi burtăverzimea (vorbesc 'în termenii lui Bolliac) sau citesc cărţi franţuzeşti, bune şi rele, sau nu citesc nimic. Viaţa e frumoasă sau amară şi'pentru cei ce nu cunosc binefacerile lecturei.
Dacă poporul într-adevăr ar citi, tot ar mai fi o mîngîiere. In definitiv, aici e toată nădejdea: la bază. Toată cultura noastră mai nouă de aici porneşte. Legile de instrucţiune şi întreaga politică culturală actuală îmbrăţişează straturile cele de jos. Nu cunoaştem cazuri multe în cari să se fi cheltuit din partea vreunui stat sume relativ mai mari pentru popularizarea literaturei şi pentru întreţinerea revistelor ca în România, în timpul din urmă.
Rezultatul? S-ar putea vedea din o statistică, făcută la întîmplare. Cei ce au fericirea de a sta o vară la ţară, şi-ar putea lua ostenala de a stabili exact numărul acelora'cari citesc literatură. Ar ii interesant şi util a se şti: în ce regiuni se citeşte mai mult, cari sunt autorii mai cunoscuţi şi, în general, care este hrana sufletească a poporului, în frunte cu preot şi cu învăţător?
Subsemnatul nu are pînă acum o părere definitivă decît în privinţa poporului din Ardeal. Despre acesta ştiu cît şi ce citeşte.
în zilele de sărbătoare, trecînd prin satele româneşti de acolo, ai satisfacţia rară de-a vedea pe băncile cele lungi de la porţile primitive grupuri-grupuri de ţărani, bărbaţi şi femei, flăcăi şi copile, ascultînd cu atenţia încordată pe cîte un cititor isteţ din mijlocul lor. Se citeşte îndeosebi
Foaia poporului, un ziar săptămînal cu rubrici politice şi sociale şi în floileton cu multă literatură populară. Scris adeseori' într-o limbă greoaie, ziarul acesta vine aproape tot la a zecea casă (aşa era cel puţin acum 5 ani!) şi constituie şcoala neoficială a poporului.
Afară de ziar, mai găseşti la fiecare preot şi învăţător o mică bibliotecă. Cei tineri ştiu pe Coşbuc de-a rostul şi cunosc foarte bine pe Creangă. Cei bătrîni ţin mult la bătrlnul lor Mureşanu. Şi toată dragostea lor de cetit nu e pornită din îndemnul statului — care ar înăbuşi-o, dacă ar putea — ci din iniţiativă privată, pe ascuns mai mult, din instinctul de conservare, plus cele cîteva idei de progres cari îşi fac drum pînă la dînşii.
Este şi în România astfel? Poporul găseşte el şi aici o ocupaţie 'atît de folositoare în după-amiezile frumoase şi lungi de duminecă? Ştie şi dascălul de-aci vreun poet pe din afară? Iubesc şi-aici fetele şi flăcăii poezia lor populară?
Presupun că da. E imposibil să nu fi străbătut în căscioarele ţăranului cărţi cari să înlocuiască modestele Pascalii şi Visul 'Maicii Domnului. Se va găsi poate cineva care să adune date exacte şi să le publice, ca să fim orientaţi cu toţii, cei din fruntea statului înainte de toate.
„Poporul citeşte!"
Am luat cuvîntul în înţeles propriu. Se pare însă că editorul lui Bolintineanu n-a văzut mulţimea de Ia ţară, ci o parte a societăţii din oraşe, burghezimea mai mult şi pe cărturarii din clasele mai de jos.
O statistică detailată e greu de întocmit şi aici, Librarii ar fi în măsură de a furniza cîteva date de preţ, dar sunt inaccesibili, tăinuind sau exagerind sistematic numărul cărţilor vîndute. Autorii fac acelaşi lucru, căzînd în păcatul din urmă. Biblioteci populare, unde să se urmărească predilecţiile publicului cititor, nu avem. Cele cîteva biblioteci din' Bucureşti, Iaşi şi Galaţi sunt destinate studiilor de specialitate. Arămas numai calea anchetelor publice.
O astfel de anchetă am făcut şi eu, împreună cu un prieten al meu, şi am reuşit a ne aduna cîteva amănunte, destul de interesante pentru a le tipări.
Rămaşi în capitală, ne-am căutat o distracţie de vară şi în cursul unei luni am terminat o mică investigaţie literarăi. Şi eu, şi amicul meu ne-am adresat la cîte o sută de indivizi
182
i8a
din „poporul" capitalei, înţelegind sub popor, tot ce am întîlnit, începînd cu profesorul român, oprindu-ne mult la studenţii români, Ia funcţionarii de toate categoriile şi sfîr-şind cu băcanul nostru din colţ.
Eu am bătut numai la uşa bărbaţilor, amicul meu şi-a ales partea cea mai frumoasă. Am intervievat numai români şi numai ştiutori de carte. Întrebările noastre aveau de scop a stabili: ce poeţi români sunt cunoscuţi acestor sute de indivizi din ambele sexe? Iar ca răspunsurile să fie exacte, nu ne-am mulţumit cu simple afirmări, ci am ispitit cu de-a-mănuntul pentru a ne convinge ce a rămas în memoria fiecăruia din ceea ce a cetit. Am avut în vedere numai pe aceia cari îşi aduceau aminte de cuprinsul a cel puţin 2—3 bucăţi literare.
Rezultatul obţinut e următorul:
Din o sută de bărbaţi şi adulţi au citit: pe Alecsandri 35, pe Eminescu 51, pe Coşbuc 56, pe Vlahuţă 23, pe losif 26, pe 1. Gorun 9, pe D. Zamfirescu 6, pe Şerbănescu 12, pe Macedonski 4, pe R. Rosetti 7, pe Bolintineanu 5.
Din o sută de doamne şi domnişoare, între cari foarte multe studente, au făcut lectură mai multişoară: din Alecsandri 21, din Eminescu 61, din Vlahuţă 35, din Coşbuc 22, din losif 10, din Şerbănescu 2, din R. Rosetti 11, din Nar.u 4, din Lecca 3, din Bolintineanu 6, din Macedonski o singură fiinţă.
Pe cum vedem, Coşbuc ţine recordul şi e cunoscut celor mai mulţi din Universul literar. Doamnele iubesc mai mult pe Eminescu si pe Vlahuţă. Poezia lui Alecsandri dă îndărăt şi nu rămîn decît baladele populare şi poeziile eroice. Bolintineanu abia cu Mama lui Ştefan cel Mare şi cu O fată tinără pe patul morţii se mai afirmă. Poezia decadentă e respinsă.
Acesta este glasul poporului. Şi e destul de elocvent.
Cercetările mele le-am început cu un profesor de limba română. îl cunoşteam din Biblioteca Academiei, unde venea zilnic să citească din cărţile lui Manliu, pentru cursurile ce le făcea la o şcoală particulară de fete.
O cameră somptuoasă într-o stradă principală. Mobilă elegantă; o otomană splendidă; încolo, borcane de dulceaţă, sticle goale de doftorii şi de parfum, cogniac şi rom şi ceş-culiţe de cafea turcească, ziare vechi şi Universul de mîine —
dar numai trei cărţi cu totul: Codul lui Hamangiu, notiţe i l    de drept de A. M. Dumitrescu şi o veche Retorică franceză • >     de Lefranc. D-1 profesor de la şcoala de fete practică şi ad-ţ vocatura.
Bietele fete! Să fi văzut pe profesorul lor, încurcat de | întrebările mele! Toate cunoştinţele lui literare se reduc ' 4 la cîteva amintiri vagi din timpul studiului. E lipsit de orice putere de judecată critică. Nu citeşte nici o revistă literară. Dacă-i citezi o poezie de-a lui Alecsandri si alta de-a lui Eminescu, nu le ştie deosebi după autor. Vă mărturisesc că abia m-am putut hotărî a-1 înscrie printre cei ce cunosc pe vreunul dintre poeţii noştri.
Vor mai fi figuri atît de clasice printre profesorii noştri de literatură română, sau am dat eu peste un specimen nenorocit ?.. .De...
... Altă dată intrai la un înalt funcţionar. Zi cu zăduf. în umbra unui salcîm din dosul casei domnul X stă la o masă, răzimat alene în coate. La dreapta, pe un scăunel, o „păreche" de vin cu borviz, şi o „verişoară" îi citeşte cu glas tare:
„...M-ai vîndut — scrîşni el, smulgînd cu o mişcare sălbatică cuţitul din brîul său — m-ai vîndut, Julietă, tu floare graţioasă a inocenţei; pentru aceasta vreau să împlint cuţitul pînă în plasele în inima cea trădătoare. El o împinse înap< i şi năvăli spre uşă, cînd auzi o voce sinistră: fereşte-te, Giu-seppe, fereşte-te de Luigi Borgese, contele de Roma!"...
„Verişoară" cetea pe Giuseppe Mus elino, cel mai îndrăzneţ căpitan de bandiţi al prezentului şi funcţionarul asculta dus, clătindîndu-şi uneori capul spilcuit şi sec. Aici poezia era ucisă de influenţa „bandiţilor" din codrul lui lgnatz Hertz şi cercetările mele n-au avut nici un rezultat în favorul poeţilor noştri.
Interesantă a fost păţania cu băcanul meu.
— Ai auzit ceva de Eminescu, nea Nae?
— Nu ştiu nimic, d-le, nu stă pe-aici; ia să întrebăm pe ... sergent.
Aşa da. Sinceritatea lui nea Nae o prefer zăpăcelilor d-lui profesor, care nu ştie povesti cuprinsul satirei a treia.
184
185
Adevărat, n-ar mai trebui să existe nici comerciant care să cunoască cel puţin numele celui mai mare poet al ţării sale!
în legătură cu aceste voi comunica o altă observare, privitoare la cunoştinţele literare ale populaţiunei din capitală. Streinii, cei asimilaţi şi cei nou veniţi, nu ştiu nimic de existenţa unei literaturi române. Nicăieri, poate, nu există o izolare culturală atît de pronunţată între streini şi poporul autohton, ca în capitala noastră.
Cunosc profesori germani şi maghiari de la şcoalele din loc cari nu înţeleg că li s-ar putea pretinde un examen de istoria literaturei române. Ei ne judecă din înălţimea lui Goethe şi a lui Petori şi zîmbesc de pretenţiunea mea de-a mai ceti autori români.
Doi preoţi unguri, despre cari ştiu că zilnic consumă patru kilograme de vin românesc, nu consumă nici preţ de-o ţuică (ierte-mi-se comparaţia) pentru literatura română', de teama de-a. .. nu se înstrăina de rasa lor. Cei ce vor să se convingă de acest adevăr să treacă la iarnă pe la întrunirile germane de la „Liedertafel" sau pe la cele maghiare din sala „Amiciţia" şi să controleze cîte conferinţe se ţin cu subiecte din literatura română? Eu n-am putut să asist pînă acum la nici una. . . fiindcă nu se ţin.
E un fenomen ciudat acesta şi nu se explică decît prin libertatea culturală aproape americană de care se bucură toţi streinii din acest stat pur naţional.
Dar de.. . cum să pretindem să citească româneşte nepoţii lui Arpad, cînd nepoţii divului Traian abia îşi bîlbîie o vorbă din Ginta latină!
CITITOR ŞI SCRIITOR
„Trista privelişte ne oferiţi d-voastră nouă, cetitorilor. Trăiţi într-o continuă războire. Vă daţi pe faţă toate patimile i        mici.' Vă faceţi vinovaţi de greşelile tuturor oamenilor de |        rînd. Toată aureola în care v-aţi învăluit prin scrisul d-voastre dispare. în locul unor viguroşi reprezentanţi ai  gîndirei şi ai simţirei, vedem acum o ceată de vinovaţi: cîntăreţi, fără convingeri şi polemişti cinici. Lumea n-are să vă mai citească, '        fiindcă nu vă mai iubeşte. . ."
Un glas din public la adresa scriitorilor de astăzi! Cunoaştem plîngerea aceasta. Ea se repetă de cîte ori o :        mişcare literară degenerează în lupte personale şi pasionate. (        Cititorul vede cu mirare că artistul se coboară din sferele sale ideale pe noroiosul pămînt al patimilor. Vechea cestiune a deosebirilor dintre scriitor şi om îl preocupă din nou. S-o discutăm şi noi, căci e actuală.
\ Anul trecut s-a dat undeva — nu precizez unde — o ser-
bare. Ziarele, publicînd programul acelei serbări, anunţau
, cu cîteva săptămâni înainte că vor participa şi scriitorii
1 de frunte ai ţărei. Şi a curs lume multă, nu atît de dragul
festivităţilor, cît minată de dorul de-a vedea odată pe acei
i poeţi, nuvelişti, dramaturgi şi humorişti „ai ţărei noastre"
şi a' petrece cîteva momente în apropierea lor.
Luminele neamului n-au venit însă. Lumea, ce e drept, şi-a petrecut în cîntece şi veselie şi fără dînşii, dar a plecat, cu toate astea, mîhnită că nu şi-a văzut visul cu ochii.
In dorinţa aceasta a cititorului din mulţime  de-a sta
^ faţă în faţă cu autorul lui de predilecţie, de-a privi în ochii şi în sufletul unui nuvelist sentimental, sau de-a schimba o vorbă glumeaţă cu un maestru al humorului, este o simplă
187
şi explicabilă curiozitate. Din orice poezie, nuvelă sau dramă, cititorul poate, prin deducţiune, să-şi urzească în mintea sa o imagine oarecare, vreun chip de poet cu ochii mari şi plînşi sau cu părul vîlvoi. Iar în ce priveşte fondul, cititorul speră să găsească în scriitorul moralist un suflet blînd şi smerit, în umorist o inimă caldă şi sinceră, iar în plîngătorul deznădăjduit o fire demnă de jale.
Sentimentul acesta de curiozitate e firesc, dar foarte rar se întîmplă ca figura imaginată a scriitorului să corespundă perfect figurei reale; şi cu atît mai dese sunt decepţiile. Aceasta din simplul motiv că cititorul totdeauna idealizează chipul scriitorului.
Un caz tipic. Se dăduse pe scena din Mannheim Hoţii lui Schiller. Senzaţie mare. Vestea-i ieşise în toate părţile şi publicul dorea să vadă pe autor. Şi-1 închipuiau cu o statură herculică, cu ochi i'ioroşi şi barbă stufoasă, ca un cavaler de codru şi, cînd colo, iată apare la rampă un tînăr slăbuţ, un gligan lung şi deşirat ca un croitoraş rebegit. Dezamăgirea era mare. ^
N-ar fi păţit şi publicul nostru tot astfel? Desigur. îndrăzniţi de ridicaţi puţin perdeaua şi lăsaţi-i să defileze pe dinaintea voastră pe toţi cîţi vă sunt dragi fără să-i cunoaşteţi. Veţi vedea figura lui Leopardi unde credeaţi că o să găsiţi un Adonis. Colo vi s-ar înfăţişa, neînţeles si rece ca un sfinx, acela pe care îl socoteai de cea mai frumoasă expresie a sincerităţii. Apostolul energiei ar trece pe lîngă voi sfios şi capul plecat spre pămînt, încovoiat de greutatea conştiinţei neliniştite. Autorul de cîntece ţărăneşti e un Don Juan, iar pesimistul e gras şi îndrăzneţ şi cu o prostănatecă roşaţă în obrazii bucălaţi. . .
Sunt concluziile făcute pe baza unor premise false.
Dar încă dacă, reducînd distanţa dintre tine şi dînşii, ai zăbovi mai îndelung în „sanctuarul" lor, ca să le ştii toate urmele şi faptele, să le surprinzi toată gîndirea lor intimă ? Ai simţi o adevărată mustrare că n-ai rămas departe de ei, cu convingerea de mai nainte.
Ai vedea cum partea animalică creşte tot mai mult în detrimentul celei ideale, cum omul cîştigă un ascendent preponderent asupra artistului şi caută diferite compromisuri cu oamenii din jurul său. Şi cum acest om e mai rafinat decît semenii săi, să nu te surprindă faptul că şi plăcerile lui sunt mai rafinate, şi patimile lui sunt mai mari.
188
| Toate intrigile personale, toate rivalităţile şi alte arme
X otrăvite de cari se face uz în toiul campaniilor literare, să
| le pui deci mai mult pe răvaşul omului decît al scriitorului
- şi să le explici prin acea continuă supraexcitaţiune la care
| scriitorul este expus prin activitatea sa intelectuală.
$ Goethe, în Faust, face astfel teoria dublei personalităţi:
Zwei Seelen wohnen, ach! in meiner Brust, Die eine will sich von der andern trennen ; ' € Die eine halt in derber Liebes lust
f Sich an die Welt mit klammernden Organen;
ţ Die andre hebt gewalisam sich vom Dust
Zu den Gefilden hoher Ahncn. ■.
E plăcerea de viaţă pe de-o parte şi goana după ideal, pe de alta. între aceste două extreme se zbate artistul şi orice scriitor de seamă. Puţini sunt aceia cari îşi fac din artă un ideal pentru ideal şi neglijează cu totul viaţa. Iar spiritele cele mai şlese sunt acele cari ştiu ţinea dreapta cumpănă între amîndouă.
în literatura noastră numărul acelor scriitori în cari omul s-a afirmat în vădită măsură e destul de mare. Nu credem nici că exagerăm susţinînd că, în general, caracterele mari, puritanii şi firile armonice în literatura noastră sunt rare, pe cît de dese sunt, în schimb, cazurile de amoralism 5 notorie.
i Să începem chiar cu fraţii Văcăreşti. Toată poezia lor
H e o probă de o viaţă foarte liberală şi romantică, poate f ceva mai romantică decît caracterele descrise de Filimon f în Ciocoii vechi şi noi. Figura lui lenăchiţă a rămas şi în :* popor într-o lumină de craidon, cum ne-o dovedeşte şi urmă-toarea prea puţin cunoscută poezie:
lenăchiţă Văcărcscu
Şade-n poarlă la Dudescu rf Cu ciubuc de diamant,
I» Capot roşu îmbrăcat,
j Cu anteriu de atlaz,
Moare Doamna de necaz,
Cu hanger de corasan,
Doamna trece în rădvan, iţ, în rădvanul aurit,
189
Cu tot coşul poleit, Ocolit de ciohodari, Tras de patru armăsari. Trece şi mi-1 mai priveşte Că cu foc îl mai iubeşte. Ienăchiţă stih îi face, Că domniţa mult îi place, Stih cu libov înfocat Şi-o dezmiardă-n lăudat. Boier astfel ca un brad Nu se aflâ-n Ţarigrad, jrl cu Doamna s-ar lovi ])acă vodă ar muri. . .
Decît Văcăreştii, mai răsfăţat şi mai vinovat „în cele lumeşti" era contimporanul lor, Conachi. Pe acesta ti. Iorga, în marea sa Istorie a literaturei îl caracterizează astfel:
„.. .Alăturea cu omul, de multe ori trăieşte poetul, fără să aibă legături unul cu altul. Sau unul poate fi în antagonism cu celălalt, omul omorînd pe poet, sau poetul omo-rîndu-şi tovarăşul. Oameni cu totul imorali au scris versurile cele mai curate şi mai înalte; personagii vulgare în aparenţă s-au ridicat la culmi extraordinare de distincţie sufletească şi, pe de altă parte, glasul unor cetăţeni model, cu moravuri fără greşeală, a sunat nespus de vulgar, de respingător în opera literară". . .
Conachi e socotit printre cei cu moralitatea suspectă şi n-a rămas singur, căci fiecare epocă şi-a avut scriitorii săi la acelaşi nivel etic. N-avem decît să ne reamintim figura lui Anton Pani), apoi tipul lui, pe ManoiI, din romanul lui Bolintineanu, sau cîteva din figurile literare de astăzi.
Cînd se va adopta şi la noi sistemul biografiilor detaiate, adunîndu-se toate datele posibile din viaţa scriitorilor noştri, se va da în mlnile cetitorilor şi partea aceasta mai puţin interesantă şi foarte puţin instructivă.
Cetitorii vor avea vecinie să se plîngă de acea „privelişte tristă" ce le-o oferă viaţa intimă a unui scriitor şi vor regreta mereu dorinţa lor de a o cunoaşte. Proba ne este felul cum sunt primite actualele cercetări biografice asupra lui Eminescu. încercările de studii psihiatrice ale d-lui Zosin, imensul material inedit din manuscrisele lui, glumele inofensive ale d-lui Teleor, mărturisirile prietenilor lui nu sunt deloc de natură de-a ne înălţa entuziasmul pentru
• I omul Eminescu. E mai mult o întunecare a nimbului atît
pî de luminos pînă acum, căci cititorul din mulţime, naivul
\ 1 cititor, care cu o vorbă de ocară poate fi uşor sedus, nu
i | judecă cu ochii omului de ştiinţă.
| ■ Iată pentru ce e bine ca acel cititor să rămînă stram
' de toată partea asta pur omenească şi scrierile autorului să fie pentru dlnsul singura evanghelie.
i
I
190
DEVIZA LUI ELIADE
„Scrieţi, băieţi". ..
Cuvintele aceste s-au pronunţat într-un timp cînd în ţara românească se ciripea mai mult pe grecie şi au fost răsunetul firesc al şcoalei lui Lazăr, dascălul care, înaintea tuturor, propovăduise principiul că limba noastră e destul de bogată şi de mlădioasă pentru ca orice gîndire să se poată exprima într-însa.
Solicitudinea lui Eliade şi-a avut rezultate practice, iar cei dintîi cari au pus mîna pe condei au fost vechii elevi ai lui Lazăr, cari, la stăruinţele acestuia, fuseseră trimişi pe la şcoalele din străinătate. Văzînd lipsa de cărţi didactice — cărţile lui Lazăr au rămas în manuscript pînă în ziua de astăzi — prima lor preocupare a fost alcătuirea unor traduceri pentru înlesnirea învăţământului public.
Astfel Poteca a tradus şi tipărit Elementurile de filosof Le şi o carte metodică pentru învăţarea istoriei sfinte. Marcovici întocmeşte o geometrie şi o aritmetică. Paladi aşează „pe românie" metoda lui Lancaster şi traduce bucăţi literare din Lavater şi Gessner. Eliade munceşte din greu. Iar la Craiova se ridică Stanciu Căpăţîneanul şi Pleşoianul. în curînd urmează apoi: Golescu, Iancu Văcărescu, hatmanul Ştefan Bălăceanul, Alecu Filipescu, Scarlat Tîmpeanul şi alţii.
Pleiada creşte din an în an. Iar cînd Eliade deschide coloanele Curierului, scriitorii curg din toate părţile. Chemaţi sau nu, cu sau fără darul de-a cristaliza o idee clară, aceia cari auziseră de apelul lui Eliade se îmbulzeau să fericească limba şi literatura românească. Bietul Eliade o păţise ca micul vrăjitor din o baladă celebră a lui Goethe (Zau-berlehrling") care, invccînd spiritele necurate, n-a mai putut să le alunge.
Atunci, văzînd că gluma se îngroaşe, convingîndu-se că principiul „scrierii cu orice preţ" duce la rezultate contrarii celor aşteptate, că în loc de-a ajunge la o limbă românească limpede, destrăbălarea creşte, a căutat ocazia de a-şi revoca îndemnul de odinioară. Iată, într-adevăr, cum scrie mai tîrziu despre „autorii români", cărora pentru făloşia lor lo, mai zicea şi „sărsăili". Adresindu-se părinţilor acestora, pe cari îi roagă de a ie da o educaţie mai serioasă, Eliade zice:
„Lăsaţi-i să scrie, dar nu le daţi nas, nu-i înlesniţi să-şi tipărească încercările copilăreşti, că i-aţi pierdut. Aceasta v-o mărturisesc ca un păcat, cel mai mare ce-am făcut în viaţa mea. Din neştiinţă, din neîncercare, din dragoste poate, am înlesnit tipăriturile a vreo cîţiva juni, i-am lăudat socotind că-i încurajez. Şi i-atn făcut să ia fum încap; s-au pierdut, au ajuns nenorociţi... Şi sunt încredinţat că ani să dau seama înaintea lui Dumnezeu!"
De-atunci a trecut multă vreme şi lumea nu vrea săi ştie că Kiiade şi-a ispăşit păcatul. Băieţii bat neastîmpăraţi la porţile tuturor redacţiilor şi, oricît i-ai refuza, ei îşi găsesc totuşi vreun cuibuşor, căci şi în presă e nemuritor tipul apostolului ce zice: „Lăsaţi copiii să vină la mine..."
Vin mereu, din zece părţi ale neamului, de la liceanii precoci pînă la cele mai înalte poziţii ale Universităţii. Citc-un prieten, ce vrea să-şi tămiieze iubita, cîte-un profesor ce ţine să-şi alirme puterea dc-a raţiona, cîte-un advocat cu dorinţa de-a ciupi din generozitatea poporului-alegător, vin şi-şi reclamă un colţişor de coloană. Vine. şi cîte-un părinte onorabil, care-ţi abonează şi ziarul, numai să-i tipăreşti „modestele încercări poetice fde fiului meu prea iubit". E o alergare continuă după vanitate şi interese; zgomot şi tîrguieli ca într-o piaţă! Mai sunt apoi uneori si alte cauze la mijloc: lipsa de material în primul rînd. Şi iată cum se fabrică pe fiecare zi: citc-un poet sau prozator român, cîte-un nou scriitor politic.
O dată crima săvirşită, criminalii îşi continuă meseria. Beţi de farmecul literei tipărite, „băieţii" se plimbă prin casă şi citesc rudelor, prietenilor şi vecinilor opera măreaţă; citesc cu glas înalt, simţind fiori de plăcere, ca avarul la auzul sunetului galbenilor săi. Ajunge un cuvînt de încuragiare, un oftat discret de copilă, pentru ca să se simtă semizei în conştiinţa lor. Puneţi-le apoi alternativa de-a alege între
192
193
un sceptru regal şi condeiul lor, şi ei vor opta pentru acest din urmă. Ce vreţi ? Un scriitor adevărat trebuie să dispreţuiască bunurile lumeşti şi să se înalţe deasupra acestor mizerii, sus, sus, în lumea ideilor. ..
Să nu credeţi că vorbesc numai de capitală. Provincia e tot atît de fericită şi de bogată în băieţi zeloşi şi iubitori de tipar.
Primim la redacţie o revistă „naţionalistă săptămânală" din Galaţi. Redactorii ei sunt „studenţi şi absolvenţi chiar", sau, mai pe larg, „un grup de tineri răzleţiţi prin toate unghiurile ţării, pe cari comune năzuinţi îi leagă". . .
Şi ce vor aceşti tineri răzleţiţi ?
„Ce voim?. . . Cine suntem? Răspunsul la această întrebare ar fi simplu de tot: suntem naţionalişti şi vom fi consecvenţi cu principiile naţionaliste." „Suntem tineri şi am intrat în luptă"... „Dorim să întronăm din nou în inimi cultul dragostei de neam şi de moşie". . .
Nobili băieţi, harnici „studenţi şi absolvenţi chiar"! Multe vieţi să chicii voi Ja levita aia a voatăl Vă admir bărbăţia prematură cu care glăsuiţi despre „sfînta candelă a iubirei de neam".
Dar, iertaţi-mi îndoiala, în mijlocul entuziasmului vostru, trebuie să vă reamintesc vorba lui Eliade către sărsăilii literari. Nu uitaţi, dragi copii, că dascălii voştri au să dea seamă lui Dumnezeu de toate crimele ce le veţi săvîrşi în Străjerul vostru.
Vreţi să aprindeţi „făclia în preajma vremilor trăite" ? Nu ştiţi că nu e bine să vă jucaţi cu focul? Nu ştiţi că băieţii cari se joacă cu cărbuni aprinşi au visuri urîte noaptea ?
Băieţi, nu mai scrieţi! Sunteţi în Galaţi, pe frumoasele maluri ale Dunărei. Potoliţi-vă nervii în apele rîului bătrîn, care mai uşor va face să „renască bărbăţia atîtor inimi rătăcite" . . .
„Dar în zădar sînt toate, căci un proverb bătrîn zice: apa trece, dar pietrile rămîn"... Şi cine va putea să schimbe cursul apelor? Cine poate opri pe tînărul Sărsăilică Ionescu să-şi facă revistă naţionalistă? Ar fi o barbarie de a-i răpi libertatea de cugetare gi de tipar! Deviza lui Eliade conţine
un drept imprescriptibil pentru toţi şi tot atît de revoluţionar ca şi întîiul alineat din Contractul social al lui Rousseau, tot atît de generos ca şi afirmaţiunea lui Alecsandri: „Tot românul e născut poet".
Ziceţi deci înainte. Scrieţi, băieţi!
194
LITERATURA EMINESCIANĂ GERMANĂ
M. Eminescu: „G e d ic h t e". D e ut s c h von Teconţia Bucarest, 1903 „E m i n e s c u's   Prosasch. rifte n" Inaugural-Dissertation  von I o a n S c u r l u Leipzig, 1903
lată, în sfîrşit, un autor român, pe care străinătatea îl poate cunoaşte, studia şi, fără îndoială, chiar gusta. E Eminescu.
Nu cunosc traducerile franţuzeşti din poeziile lui. Se zice însă că volumul domnişoarei Miller-Verghi conţine pagini destul de poetice. Am citit în schimb tot vraful de traduceri nemţeşti făcute de români şi străini, scriitori de-a-întîia şi de-a doua mînă, şi am găsit printre ele lucruri desăvîrşite. O alegere din cele mai reuşite traduceri, publicate într-o ediţie populară, cred că s-ar răspîndi repede în Germania şi ar asigura poetului nostru un loc jespeetat printre autorii favoriţi ai poporului german.
Cîtă vreme nu existau decît traducerile răzleţite prin diferite reviste puţin cunoscute ca Rumaenische Revue (cu traduceri de Fischer, Grigorovitza etc.) şi Das literarischc Rumaenien (cu con tribuni de Neuschotz, Carmen Sylva, Mile Kremnitz şi Daniel), se vorbea puţin de Eminescu. Au venit însă cîţiva cunoscători ai lileraturei române şi, prin studii şi notiţe, au atras tot mai mult atenţia asupra scriitorului român.
In Germania apar astăzi multe reviste critice cari urmăresc mişcările literare din toate ţările europene şi, în măsură ce interesul pentru străinătate creşte, vedem, cu plăcere locul tot mai mare ce ni se acordă nouă, românilor. Numele lui Eminescu e la ordinea zilei în revistele aceste. Doamna dr. Minckwitz, fosta soţie a d-lui Philippide a publicat cîteva observări critice foarte obiective asupra lui, iar un alt tînăr scriitor, d. dr. George Adam, care are meritul de-a fi comunicat prin Das literarische Echo şi Der Thiirmer o serie de
informaţiuni bune privitoare la literatura română, s-a specializat în Eminescu şi caută a stabili legăturile acestuia cu literatura germană 1.
Lucrul acesta din urmă nu este tocmai greu. Cu cît traducerile vor fi mai bune, cu atît mai evidentă va apărea
4   înrudirea lui Eminescu cu unii din scriitorii germani, poate
"ţ cu cei postclasici mai mult. Idealismul lor, întreg fondul lor de virtute şi aspiraţiuni, lărgirea de vederi şi spiritul speculativ şi vecinie scrutător de sisteme al germanului se
r vor găsi şi Ia Eminescu. Dar, cu toată cultura lui germană, cu toată lectura lui imensă, pe care acum o putem controla,
v avînd atîtea dovezi în manuscriptele lui, trebuie protestat împotriva tendinţei unora (chiar de aici de la noi!), de-a interpreta influenţa germană asupra lui Eminescu în paguba originalităţii lui şi de-a trage din anumite analogii concluziunile exagerate, cum s-a făcut şi din asemănarea într-adevăr frapantă cu Lenau, un alt cîntăreţ al durerii.
Zilele aceste au mai apărut două lucrări asupra lui Eminescu, amîndouă nemţeşte şi sunt sigur că ele vor face ca în Germania să se vorbească iarăşi mult bine despre „Lenau-ul român". Cea dintîi e o culegere de traduceri a unui harnic autodidact, care-şi trăieşte viaţa prin vreun birou particular din Bucureşti şi publică numai în răstimpuri cîte o traducere, inteligent alcătuită, din autorii români. Alta este o teză de doctorat a unui publicist român, prezentată şi susţinută la facultatea de Litere din Lipsea, o monografie a prozei lui Eminescu şi singura biografie critică în acelaşi timp, făcută pe temeiul materialului adunat prin o iscusită reţea de cercetări şi informaţiuni şi cu ajutorul datelor cuprinse în manuscrisele inedite ale Academiei.
f Amîndouă aceste lucrări aduc elemente şi cunoştinţe nouă în literatura eminesciană, cea dintîi prin faptul că aproape jumătate din traduceri sunt luate din volumul de poezii postume, necunoscute pînă acum în Germania, iar a doua prin lumina cea nouă în care ni se prezintă viaţa şi o parte din activitatea lui Eminescu.
Din postume, d. Teconţia a tradus cu mai multă abilitate O, stingă-se a vieţii fumegătoare faclă, una din poeziile de cuprins filosofic, în care Eminescu meditează asupra pro-
1 Revista pedagogică Şcoala şi familia din Braşov publică, în numărul său din urmă, traducerea unui studiu de literatură română, datorit d-lui Adam şi intitulat România jună.
197
196
blemelor de viaţă şi de moarte, asupra minciunei şi adevărului. Aici traducătorul dovedeşte talent real, pricepere in interpretare şi mult meşteşug în scrierea limbei germane şi în versificarea ei. Satira II, de asemenea, e bine înţeleasă, mai textuală şi, în unele locuri, mai colorată ca traducerea doamnei Mite rvremnitz. In cele vreo şapte Sonete, d. Te-conţia trece peste multe greutăţi, versifică limpede texte destul de complicate ca, de pildă, sonetul Cum oceanu-ntărîtat turbatu-i, din ediţia d-lui Nerva Hodoş. A tradus şi cîteva poezii populare ca Revedere şi Doina, din ediţia „Minervei", dar n-a reuşit să prindă destul de fericit forma uşoară, ritmul săltăreţ şi limba melodioasă a originalului, cum au putut alţii să le imite. în schimb, merită să figureze în orice antologie germană Se bale miezul nopţii:
Dumpf tont vom Kirchenturme her Das Mitternachtsgelâute tind noch blieb ferne mir der Schlaf Des Lebens Zollner Leu le
Ks will der Tod mich wieder ziehn Auf oft belretne Wcge Dass zwischen Tod und Leben ich Den UnLerschied erwăge
Docht anderL sich aueh heute nicht Die Waage der Gedanken, Denn in der beiden Mitte steht Das Ziinglein sonder Sehwanken 1.
Observ însă că, în unele versuri, traducătorul întrebuinţează fraze prea uzuale şi se pierde astfel într-un stil banal, de cancelarie. Asemenea, aş fi dorit ca în loc de Rugă-ciueula din ediţiile cele vechi, să se traducă varianta supe-
1 Textul românesc:
Se bate miezul nopţii în clopotul de-aramă
Şi somnul, vameş vieţii, nu vrea să-mi ieie vamă,
Pe căi bătute-adesea vrea moartea să mă poarte
S-aseamăn întreolaltă viaţa şi cu moarte;
Ci cumpăna gîndirii-mi azi nu se mai schimbă,
Căci între amîndouă stă neclinitita limbă.
198
,   rioară din ediţia Hodoş. în orice caz, însă, traducerile d-lui Teconţia sunt merituoase şi Ministerul de Culte n-a greşit :   Incurajînd cu o sumă modestă tipărirea acestui volum.
Asupra monografiei d-lui Scurtu ar trebui să insist mai pe larg, ca să pot arăta întreaga ei valoare. Rezervîndu-mi dreptul de a reveni, îi voi schiţa acum numai cuprinsul.
Adoptînd metodul ştiinţific al cercetărilor biografice germane, autorul se deosebeşte esenţial de toţi cîţi în scrierile v lui Eminescu au văzut mai mult un prilej lesnicios de a •, face subtile teorii estetice. în locul frazei şi a luxului de abstracţiuni, d-sa introduce cercetarea sobră în legătură cu viaţa scriitorului, cu epoca în care a trăit, cu originea lui şi cu influenţele externe.
Lucrarea e împărţită în două, cuprinzînd mai întîi activitatea publică a poetului şi, în partea a doua, analiza prozei lui întregi. în introducere ne anunţă complectarea acestui studiu prin o critică amănunţită a operelor poetice.
Părţile mai importante tratează despre următoarele momente: Eminescu — copilăria, anii lui de şcoală şi de pribegie; Eminescu la Yiena şi la Berlin; Eminescu şi „Junimea" ; Veronica Miele; activitatea lui ca bibliotecar la Iaşi; activitatea lui ca inspector şcolar; Eminescu ziarist; :-. boala şi catastrofa morţii lui Eminescu; personalitatea lui; priviri critice generale asupra operelor şi ediţiilor; ideile lui politice din diferite studii şi articole; Eminescu, Timpul şi teoriile de rasă ale celui dintîi; articole polemice, literare şi filosofice; nuvelele lui Eminescu. ^ Acest vast material, grupat cu sistem, analizat cu scrupu-I lozitatea omului de ştiinţă, i-a servit d-lui Scurtu o mulţime de argumente, cu fapte şi cu logică, prin cari a putut să stabilească păreri deosebite de ale biografilor anteriori, să rectifice greşeli şi să clarifice părţi mai întunecate pînă acum din viaţa sufletească a lui Eminescu.
Vorbind de personalitatea scriitorului, autorul dovedeşte cum o natură idealistă romantică în împrejurările şi în veacul In care a trăit, nu putea să se dezvolte altfel.
în timpul în care s-a ivit Eminescu — zice d. Scurtu — aflăm pe terenul politic o constituţie mai mult decît liberală pentru o mulţime fără şcoală politică. Terenul cultural se caracterizează prin introducerea fără măsură, lipsită de critică şi de pricepere adîncă, a unei culturi străine şi necorespunzătoare gradului de dezvoltare a poporului român.
199
I
Pe terenul etic e lipsă de disciplină morală, lux şi risipă, rîvnă de cîştig şi de stăpînire. Pe cel literar e Alecsandri — încolo patriotism declamatorie, un optimism filosofic superficial, romantism exotic prin imitaţie, limba şi literatura franceză în clasele superioare. Şi, într-o asemenea epocă, Eminescu nu putea scrie altfel decît scoţînd mereu în relief semnele de decadenţă ale veacului şi ale contimporanilor săi.
Aceasta este cartea d-lui Scurtu.
Concis, nepretenţios, fără exagerări în bine şi fără rezerve în rău, cu judecata clară şi totdeauna documentînd, d. Scurtu ne-a dat, în cele nouă coaie tipărite, un model de studiu critic, care nu numai pentru germani, dar chiar şi pentru noi va rămînea mult timp cel mai bun izvor de informaţie şi cea mai dreaptă judecată asupra lui Eminescu.
LITERATURA DACO-ROMÂNĂ
Jlespice res bello variau".
Virgil
Un afiş alb — semnul nevinovăţiei — anunţă repertoriu] stagiunei teatrale, ce se va deschide peste cîteva zile. Privirile ni se opresc la un titlu mult promiţător. învingăto-şi învins (Traian şi Decebal). Am citit această „mare dramă istorică în trei acte, cu un prolog şi un tablou" şi de aceea îmi propun să-i consacru cîteva şire. Voi anticipa însă şi eu un mic „Prolog" asupra literaturei din care face parte.
Este vorba de literatura daco-română, în înţelesul literar, nu cel politic de astăzi — un capitol destul de variat şi de interesant al literaturei noastre naţionale.
George Asachi a avut desigur o fericită inspiraţie cînd a creat frumoasa legendă a Dochiei, dîndu-i un înţeles mai mult istoric decît mitologic. De atunci — poezia a fost publicată la 1840 — baba Dochia, care în popor nu însemna mai mult decît oricare alta din cele 9 babe cu cojoace ale lui martie 1, s-a metamorfozat în fiica lui Decebal, dalbă zeiţă a lui Zamolxe, căreia „la frumuseţe şi la minte" nici o fată nu-i semăna. Alăturea de ea, se iveşte şi mîndra figură a lui Traian; urmează apoi un mic episod de iubire, — dar:
Cînd întinde a sa mînă Ca s-o strîngâ-n braţ Traian, De-al ei zeu scutita zînă Se preface-n bolovan.
Ei, dar cine nu cunoaşte povestea petrecută „între piatra Detunată şi-al Sihastrului picior"?. ..
1 Vezi Şăineanu, Studii folclorice, p. 30.
201
De la Asachi povestea a trecut în un şir de prelucrări literare, poeme epice, nuvele şi naraţiuni, poezii şi drame. In toată literatura de foiletoane de prin ziarele de pînă pe la 1870 — de atunci încoace mai rar — Traian şi Dochia (acesteia i se substituie uneori numele de Andrada) sunt idealurile scriitorilor naţionalişti. E şi uşor. Subiectul se pretează admirabil la toate genurile literare. Puţină fantezie, un pic de meşteşug de-a rima, şi bucata e gata. Şi tocmai împrejurarea asta explică lipsa de consistenţă a întregei literaturi daco-române pînă la Eminescu.
Nimic mai searbăd decît fraza şi declamaţiunile patriotice în jurul acestui subiect. în mîinile unui scriitor de a doua mînă, care nu e capabil de o concepţie artistică superioară, motivele istorice cele mai frumoase apar după cîtva timp ca nişte caricaturi şi toate scrierile de acest conţinut dispar repede, fără nici o înrîurire în bine.
Iată, de pildă, Traian in Dacia, poemă istorică, a lui Pelimon.
Pelimon n-a fost niciodată meşter în vers, ci un simplu poligraf, ca şi Aristia şi ca şi alţi versificatori dintre anii 1840—1870. Aceştia puteau, la nevoie, să-ţi versifice istoria omenirei întreagă, fără a avea o singură pagină de frumuseţe poetică. în poema asta, Pelimon s-a întrecut încalţe pe sine însuşi. Tot farmecul legendei lui Asachi dispare cînd (în cîntecul al IV-lea), citeşti despre iubirea lui Traian cuvinte ca:
Dar şi Traian o iubeşte, O iubeşte ca o soră, Ea în ochii lui zîmbeşte Ca o dulce auroră...
Are însă Pelimon un moment psihologic, pe care îl amintesc, fiindcă revine şi la d. căpitan Dunca, autorul lui Învingător şi învins. Scriitorul acordă lui Decebal o întrevedere cu Traian — moment superb pentru un artist adevărat. D. Dunca a spus însă şi mai puţin decît Pelimon care a fixat astfel clipa întîlnirei:
Ca şi două elemente,
Care se nasc adversare, Cînd s-adun două torente Ce s-amestecă în mare; Doi principii, două ure
202 ţ
Din origini ne-mpăcate, Două focuri, două gure Ce se sfîşie de moarte. ..
Oricît de superioară ne-ar părea Traianida lui Bolintineanu, nu se poate afirma nici despre asta că e o lucrare •de artă şi cu atît mai puţin unitară. Poemul lui Bolintineanu
" coprinde, de altfel, multe descrieri frumoase, reflexiuni şi idei măreţe de naţionalism şi de iubire de trecut, încît e de
<r mirat că se citeşte aşa de puţin. Afară de Mihnea şi baba, puţine poezii româneşti conţin atîta putere, ca unele frag-
*    mente din Traianida:
Zboară cohoriele, caii se leagănă, Lăncile scînteie. vijiu, străpung, Caii lor Iropolă, apoi se-nfuvie, Pintenul pînlecul crud îi străpung. Bubuie, rapălă fala lărîmului, Vuvuie aerul, geme pămînful; Urlă deşertele ceriului, munlelui, Coamele cailor leagănă vîntul... Bolintineanu a prins tonul epic şi e priceput şi în desfăşurarea situaţiilor, în descrierea ciocnirilor, în prezentarea cîtorva figuri romantice, ca, de pildă, chipul Cosînzenei, dar e multă artificialitate în toate şi foarte puţin suflet în daco-românii ăştia, încît, fiind cititor cu oarecare cultură literară, te izbeşti pe fiecare pagină cu cîte o notă falşă.
Acelaşi lucru se întâmplă şi cetind Negriada lui A. Den-suşianu (cînt I — II). în Negriada vedem mai clar un păcat ţ     general al acestei literaturi. Autorii, chemaţi a constitui printr-o sinteză fericită epoca atît de îndepărtată nu reuşesc să dea icoana acelei epoci, n-au nici o putere de inven-ţiune şi nici n-au făcut studii speciale asupra subiectului tratat. Schiller, înainte de a scrie pe Wallenstein, a făcut la Universitate cu curs amănunţit asupra războiului de 30 de ani. Felix Dahn, autorul romanului Die Ahnen (roman care, afară de titlu, are foarte puţină asemănare cu Străbunii d-lui Dauş V), a sudiat mai întîi toate izvoarele despre originea şi începuturile germanilor.
1 Vorba vine cu „Străbunii d-lui Dauş"! Mi se pare că străbunii d-sale nu erau daco-români!
203
Scriitorii noştri se mulţumesc însă cu foarte puţin: cei vechi cu o pagină din Şincai, cei noi (între cari şi d. Dunca) utilizează întîiul volum din Xenopol. Astfel, nu trebuie să ne mirăm dacă Densuşianu pare a scrie mai mult despre o luptă între români şi unguri decît între daci şi romani:
Popor, cetate, ţara, în pulbere se-nclină Şi soarele de mîine ne va vedea-n mormînt; Murim mai bine-n luptă cu glorie deplină Decît să fim sclavii Romei în vechiul nostru pămînt.
Asta e răsunetul lui Mureşanu, e spiritul războinic al românilor de la 1848, de pe Gîmpul Libertăţii şi nu al barbarilor tarabostoşi de sub zidurile Sarmizegetusei.
Sec şi declamatorie e şi Cezar Bolliac in Renaşterea României, pe care o scrie pentru a constata încă o dată că:
Şi dacii şi romanii născură pe români. ..
La un nivel şi mai jos stau nuvelele istorice, în frunte cu Decebal al d-lui I. Pop-Florantin, pe care îl citez numai pentru că a făcut oareşcare impresie la apariţie. Toată proza daco-română e slabă în raport cu poezia. Romanul O fată de tarabostes, de Tit Chitul, apărut în 2 volume la Gherla (Transilvania) în anul 1901, ar fi o lectură distractivă dacă limba în care e scris n-ar fi monstruoasă. Acelaşi autor publică acum în Familia un roman istoric, mai bine îngrijit, Catastrofa Daciei.
Mai rămîne Eminescu.
Din cea mai fragedă tinereţe, zguduitoarea ciocnire dintre cele două popoare şi sfîrşitul tragic, dispariţia din istorie a dacilor l-au preocupat şi pe Eminescu. Nu'numai Rugăciunea unui dac e productul acestor preocupări. în poezia aceasta, Dacul e mai mult un simbol general pentru sufletul măreţ adus în strîmtoare, încît, părăsit de soartă, nu mai ştie „cine este zeul cărui plecăm a noastre inimi".
Sunt alte bucăţi, inedite sau publicate de curînd, care ne vorbesc cu adevărat la inimă şi ne reînvine toată poezia romantică a unei glorii stinse şi îndepărtate.
Lăsînd la o parte cele multe, voi cita aici un pasagiu necunoscut, din un poem mai lung, în care Eminescu dezvolta ideea tragică a dispariţiei popoarelor şi culturilor din
•>.t)A
7 Univers, şi descrie astfel moartea lui Decebal şi a credincio-„.  şilor săi:
-- în cetatea cea zidită din a stîncei coaste sure
a : Ce se vede-n vis de piatră, ridicat dintr-o pădure,
.1 Decebal şi-adună capii în castelul lui domnesc
Şi se pun la masă morţii. .. C-o privire cruntă, bravă, Toarnă-n ţestele de duşman vin şi peste el otravă. ■•s Au dat foc cetăţii mîndre şi din cranii ei ciocnesc,
j? Arderea în stâlpi de flăcări, mai ca cerul se roşeşte,
(Vinzi se sparg, murii se clatin, fumu-n muri negru izbeşte, ";7 Focul prin fereşti pătrunde... Ochii lor vorbesc, ei tac,
Vor mai bine-o mar Le cruntă decît o viaţă sclavă, Muntele şi-aruncă-n nouri sîngele de foc şi lavă... Frînt stejarul cade-n vale după cel din urmă dac. Şi-n pădurile umbroase, unde slînca stă să cadă, Unde rîul se aruncă în spumoasa lui cascadă, în vederea-nlunecoasă a copacilor de fag, Unde podul cel de lemne pietrele stă să răstoarne, Fuge Dacia 1 cu turme, cu berbeci cu-aurite coarne, Păru-i blond, ochi mari, albaştri, chipu-i gingaş,
blînd şi drag,
Iar Traian o urmăreşte prin potece năruite, Arbori rupţi îi aţin calea, stînci şi pietre prăvălite, El alearg-atras de clopot şi de-al buciumului zvon... O ajunge. . . Ea îl vede. . . L-arzătoarea lui privire împietreşte... O vezi şi-astăzi în a codrilor umbrire...
Şi acum în ce loc să aşezăm, printre aceste diferite pro-ducţiuni de-ale sentimentelor daco-române, „marea dramă istorică" (76 pagini, cu dedicaţii şi notele explicative cu tot), a d-lui căpitan Titus Dunca?
E scrisă într-o proză şcolărească 2. N-are nou nimic, nici chiar titlul, căci poezia lui Neniţescu, Moartea lui Decebal, se sfîrşeşte cu următoarele:
La ai săi apoi se-ntoarce
Grăind cu ochiu aprins
Noi, ce-am învins, ca pildă
S-avem pe-acest învins...
1 Despre zîna Dochia, vezi poeziile cu motive populare din Eminescu {Opere complete, voi. I).
2 „Augurii, cari fără îndoială oă-i vor prezice iarăşi ca şi acum
trei ani, că Traian..."
ANALELE ACADEMIEI ROMÂNE
Scria    II,   lom   XIV.   Dezbaterile   asupra cărţilor prezentate   la premii
Intîiele premii ale Academiei — pe atunci Societatea Academică Română — erau de cîte 300 şi 150 de galbeni, unul pentru cel mai bun tratat de gramatică şi celălalt pentru o traducere din autorii clasici. După trei decenii şi jumătate, un timp relativ scurt în dezvoltarea culturală a unui popor, suma ce se distribuie anual ca premii pentru cărţile tipărite în provinciile române s-a ridicat la 20 de mii de lei, iar la intervale de cîte patru ani se decerne şi marele premiu de 12 mii de lei, cu care pînă acum n-au fost împărtăşiţi decît Alecsandri, Odobescu, şi Coşbuc, singurii „laureaţi" ai Academiei.
S-ar părea însă că suma aceasta este insuficientă pentru a da literaturei române un avînt şi mai simţit şi a îndeplini un rol de Mecena şi de dădacă faţă de „autorii" cari se îngrămădesc la porţile acestei instituţiuni, ca nişte copii pribegi înaintea unui orfelinat. Literatura noastră creşte cantitativ în toate ramurile. Fiecare toamnă ne aduce o ploaie de scriitori noi. Concurenţa e tot mai mare şi fondurile Academiei, tot mai mici în proporţie cu numărul şi cu aspiraţiunile, mai ales cu aspiraţiunile autorilor.
Raportul dintre Academie şi literatura ce se face afară din lăcaşul ei se poate urmări mai bine din Analele unde se publică în fiecare an dările de seamă asupra cărţilor prezentate la premii. E destul de interesant a vedea autorii de cărţulii obscure la un loc cu cea mai valoroasă carte din cursul unui an, sau să citeşti cum tineri curagioşi, îndrugători de cîteva fraze, vor să smulgă laurii cu puterea, iar înlăturaţi, ameninţă cu pumnii din vreun colţ de gazetă şi ţipă îndrăzneţi împotriva „bătrînilor neputincioşi". Şi tot din acest cerc de moravuri literare fac parte acei mulţi prezumţioşi, cărora publicul cu inimă largă şi cu buzunarul strimt le-a depus pe creştet o cunună de flori şi cari, din cauza asta, tratează foarte de
207
sus cu norocoşii nemuritori din înaltul areopag al litera turei, dar totuşi ... se apropie an de an de dînşii solicit'indu-le votul, cerşindu-1 uneori.
Simple constatări. Orice autor de seamă, de altfel, poate şi trebuie chiar să facă uz de dreptul ce i-1 acordă regulamentul diferitelor fundaţiuni, iar membrii Academiei sunt ţinuţi să se execute şi să stea de vorbă cu toţi, cîţi le caută cunoştinţa.
întemeiată pentru a crea unitatea limbei prin gramatica şi dicţionar, Academia n-a avut un rol activ în literatura propriu-zisă. în privinţa aceasta găsesc foarte nimerite următoarele cuvinte dintr-o dare de seamă a d-lui. 1. Bianu:
„Academia noastră de la începutul activităţii sale a căutat să ridice spiritele către înaltele idealuri ale poporului român şi, în consecinţă, a încurajat pe toţi acei scriitori cari au muncit în o direcţie ce complecta oarecum şi sprijinea năzuinţele acestei instituţiuni. Şi dacă facem abstracţiune de la acele rătăciri lingvistice cari îşi au rolul şi explicaţiunea lor în curentele de gîndire ale generaţiei de la 1848, dar cari erau o piedică destul de simţită în calea liberei dezvoltări a literaturei noastre culte, îndeosebi a poeziei, nu se va putea contesta niciodată că tot membrii acestei Academii au readus literatura la calea cea dreaptă. Niciodată interesul caid şi priceperea pentru adevăratele opere de artă n-au lipsit în sinul acestui areopag. Niciodată n-a încetat, cultul limbei române şi nu s-a stins focul celui mai sincer şi celui mai adevărat românism în toate. în Anale se găsesc multe pagine frumoase consacrate scriitorilor noştri de valoare"...
Este aici mai mult rolul criticului binevoitor, al părintelui pe care şi 1-a rezervat Academia faţă de scriitori.
Toate criticile curpinse în A nale poartă pecetea bunului-simţ şi nu sunt ţinute într-un ton strict ştiinţific: reflexiuni generale, vorbe multe şi late, analize uneori plicticos do detaiate, dar făcute aproape totdeauna fără răutate. Sunt mai mult părerile unor oameni iubitori de literatură, înzestraţi cu cultură generală, decît ale unor literaţi de specialitate sau critici cu sistem. în lipsa de critici specialişti, s-a întîmplat adeseori ca oameni de ştiinţă, doctori, de pildă, să fie însărcinaţi cu cenzurarea unor scrieri pur literare.
Superioară sub toate raporturile este partea dărilor de seamă despre lucrările istorice şi filologice. Aici membrii Academiei au fost totdeauna mai la largul lor. De la Cipariu
pînă la d. Gvid Densusianu si de la Papiu-Ilarian pînă la actualii noştri istorici, Academia a fost populată de filologi ş i istoriografi de forţă. Dar în acelaşi timp şi dezbaterile în jurul subiectelor din aceste resorturi au fost totdeauna mai aprinse, mai personale şi mai nedrepte — uneori de o nedreptate crudă.
Oricum însă, în aceste dări de scamă e cugetare şi simţire, e viaţă şi merită să le citim.
în anul literar expirat acordarea premiilor ni  se par a fi l'cst cît se poate de fericită in cele literare.
Premiul cel mai mare de 5000 de franci l-au votat d-lui Slavici, pentru naraţiunea istorică Din bătrini. D. Ouintescu, într-o lungă dare de seamă — criticile d-iui Quintcscu sunt totdeanua minuţioase — găseşte că „sentimentul naturei, patriotismul, spiritul de umanitate şi simţul religios însufleţesc aceste cuvintări" şi ajunge la rezultatul că „opera va rămînea în literatura română ca o producţiune intelectuala care e împodobită cu reflexiuni frumoase, înălţătoare şi răcoreşte sufletul cu adieri curate de sănătate morală..."
Natural că povestirea d-lui Slavici a meritat sufragiile Academiei şi e o lucrare în genul totdeauna apreciat de membrii acestui tribunal literar. Afară de asta, premiile sunt socotite şi ca o răsplată pentru întreaga activitate a unui scriitor, şi d. Slavici, popularul nostru nuvelist, era vrednic, iu sfîrşit, de atenţia doctului corp. Şi a fost un simplu nenoroc pentru d-nii Duiliu Zamfirescu şi Ion Gorun, că s-au prezentat alăturea cu Slavici. Cărţile lor intrau altfel, desigur, în graţiile iubitorilor de literatură naţională.
Premiul Adamachi de 5000 franci admite secesiuni, dar fără literatură secesionistă (înţelegeţi sub acest cuvint toate ding-dang-ding-urile abracadabrante) şi ar fi de dorit ca în viitor toţi tineri scriitori să apeleze la bunătăţile acestuia.
Alegerea premianţilor îu persoana d-lor St. O. losif şi Jean Bart a făcut o impresie bună pretutindeni. Mai ales volumul de schiţe marine a lui Bart-Botez avea nevoie de a fi pus în evidenţă, căci la apariţie prea a fost trecut cu vederea de critici, iar autorul, mai mult amator decît muncitor devotat, avea nevoie de un stimulent pentru a-şi continua o carieră de scriitor atît de fericit inaugurată. Dacă între aceşti doi, în locul dragostei de muncă a d-lui Dulfu, era răsplătit talentul lui Ion Adam, alegerea era poate desă-
208
209
vîrşită. Amintesc anume pe Aclam, fiindcă sunt convins că i se face nedreptate pe toată linia. Puţina armonie în părţile celor două romane Rătăcire şi Sybaris, disproporţiile de stil de la o pagină la alta, salturile de logică în viaţa sufletească a eroilor săi prea au întunecat în ochii multora valoarea reală a unor lucrări serioase.
I). Radu Rosetti a ieşit bătut la concursul anului acestuia. Din largul lumii, notele d-sale de drum, sunt, incontestabil, o proză foarte anostă, şi autorul merita lecţia ce i-o dădea criticul în următoarele:
„Cînd un autor care, sunt convins, ar putea face mai mult bine, aruncă la concursul premiilor Academiei un volum făcut cu atîta neîngrijire, cu atîta uşurinţă, aceasta este o dovadă că nu a pătruns încă în restrînsul cerc al scriitorilor noştri convingerea că cu asemenea cărţi nu se pot lua premii academice, că un simţămînt de cuviinţă faţă de această înaltă instituţiune culturală ar trebui să împiedice chiar prezentarea unor scrieri nelucrate, neîngrijite..."
Cuvintele aceste le citez fiindcă nu se potrivesc numai d-lui Boselti, ci foarte multora cari încearcă marea cu degetul. Anul trecut, de pildă, un biet preot din Banat voia să ia premiul cel mare de 12 mii cu o broşură de 5 pagini — mai mult de două mii pentru o pagină! Şi ce spunea în paginile aceste? Combătea pe „d. Darwin", explicîndu-şi astfel teoria electricităţii atmosferice:
„Norii compuşi din aer şi apă în turburarea lor revoluţionară se bat unii cu alţii, iar făcătorul lor, puterea d-zeirii, trimite trăsnetul, în urma căruia vine fulgerul spăimîntător din focul cel vecinie, acesta sparge norii umpluţi cu apă şi-adapă pămîntul. Deci fulgerul vine din focul etern, norul ca balon conţine apă, aşa două baloane umplute cu apă prin frecare nu pot provoca foc, căci ambele sunt de natură moale. D-le Darwin, ascultă şi teoria mea". . .
Citi alţii mai sunt in categoria d-lui Rosetti şi a acestui sărman preot!
Cu mai multă modestie şi o mai pricepută autocritică scriitorii noştri n-ar face din Analele Academiei un mormînt de iluzii pierdute şi şi-ar păstra nimbul cel puţin în afară de vechile cadre.
UN PROGNOSTIC
Cine va lua premiile Academiei Române în sesiunea de primăvară a anului ce vine ? Cui îi zîmbesc laurii, cui gloria, cui norocul? întrebarea e de actualitate, deoarece la 1 noiembrie s-a împlinit termenul pînă cînd autorii puteau să înainteze cîte 12 exemplare obligate pentru cele trei premii anuale. Cărţile au fost împărţite membrilor comisiei de cenzurare;' soarta lor e depusă în mîini foarte competente ca ale d-lor Maiorescu, Ollănescu, Negruzzi şi alţii. Răbdare de cîteva luni şi oracolul se va rosti, biruind judecata cea dreaptă, Pînă atunci însă, avem şi noi, publicul, dreptul de-a ne face judecata noastră, fără a voi sau a putea influenţa pe cineva — judecată adeseori cu totul deosebită de a nemuritorilor oficiali, dar totdeauna sinceră, fiindcă sinceritatea asta nu ne costă nimic şi nici autorului nu-i aduce o daună materială. Votul publicului e cu totul facultativ, şi-1 poate da fără nici o rezervă
Deci: cine ia premiul? Iată autorii şi cărţile intrate la sorţi.
1. La premiul Năsturel-Herescu de 4 000 lei: Brătescu-Voineşti, Nuvele şi schiţe, Bucureşti, 1903; Const. Cantilli, Aripi de vis, Bucureşti, 1903; G. Demitrescu, Eugenia, Poemă in versuri, Bucureşti, 1903; acelaşi autor, Adevărul sau omul, natura şi Dumnezeu. Poemă în versuri, Bucureşti, 1903; Dumitrescu Christ. N., Quatrene, II, Bucureşti, 1903; Halaceanu Virgil Em., Marele dicţionar romăn-englez şi englez-român; Leonescu V. şi Duţescu-Duţu, Două drame ţărăneşti; Maiorul Al. G. Orleanu, Horia, Cloşca şi Crişan, dramă istorică, Focşani, 1903; Rădulescu-Niger (N.), Patriotism. Tribunul poporului român, Bucureşti, 1903; Stere C. G., Introducere în studiul dreptului constituţional, Partea I, Iaşi, 1903.
210
211
2. La premiul statului „Lazăr", de 5 000 lei: Bastachi dr. Th., Studiu clinic asupra băilor Lacul-Sarat, Bucureşti, 1903; Belcik, Al., Studiul de legislaţiune comparată. Copilul natural, II, Bucureşti, 1902; Biron luliu, Carte de compunere pentru şcoalele primare I — II, Oraviţa-Lugoj; Galian, cir. Dumitru, Contribuţiuni la studiul igenei rurale, Focşani, 1903; Georgescu, Christodulo (Maior), Principii relative la tactica focurilor infanteriei, Bucureşti, 1903; acelaşi autor, Tactica celor trei arme, '1903; Nicolaescu, N., Geometrie plană şi în spaţiu, ed. II, 1903; Niculiţă-Yoronco, Elena, Datinile şi credinţele poporului român, adunate şi aşezate în ordine mitologică, voi. I, părţile 1 — 5 (3 voi.), Mihalea, I., Cernăuţi, 1903..
3. La premiul „Adamachi" de 5 000 lei (divizibil): Bâr-seanu, Andrei, Istoria şcoalelor centrale din Braşov, 1902; Ciocîrlan, Ion, Pe plai, 1903; Duţu-Duţescu, T., Considera-ţiuni critice asupra poeziei noastre poporane. Doine, Bucureşti, 1903; Gavănescut 1., Istoria pedagogiei, II, Bucureşti, 1903; Hodoş, Constanţa, Aur! Dramă în patru acte, Bucureşti, 1903; Moga, V., Alcătuirea unei gospodării rurale, Ediţia 111, Bucureşti, 1903; Negulescu, Paul, Tratat de drept administrativ român, I, Organizarea administrativă a României, Bucureşti, 1903; Neniţescu D. S., Studiu asupra fluviilor convenţionale. Dunărea în dreptul internaţional public, Bucureşti, 1903; Nicolaescu. G. D., Parlamentul român, 1886 — 1901, Bucureşti, 1903; Pacu, M. N., Elemente de instrucţie civică; Pătrusctsiu tir. şi I., Studiu introductiv asupra băncilor populare sisli-m li('iffeise.n şi Schultze-Dclitzsh; Podeanu V., Cin-tece, voi. I şi III; Pop, Vasile, Ocna vieţei. Schiţe şi fantasii: Popovici-Lupu, dr. N.O., Agricultura, Bucureşti, 1902; Rosetti Radu I)., Printre picături, Ploieşti, 1903; Roşculeţ, dr. Vaier, Staţiunea, balneară Strunga: Sanielevici 11., încercări critice, Bucureşti, 1903; Sorcovă (Virgil Oniţiu), Clipe de repaos, II, Braşov, 1903; Urechiă, A., Dictionnairefrancais-roumain. Ed. II, Bucureşti, 1903.
Este din aceşti 35 autori vreunul cu autoritate nediscutată, pentru ca lucrarea lui să se impună din capul locului? Nu! Delavrancea nu şi-a prezentat cele două volume din operele sale complete şi nici Coşbuc nu şi-a trimis Ziarul unui pier de-vară, volumul apărut mai de curînd şi nesocotit de critică şi de public, ca frumoasa cenuşereasă din poveste. Aceşti doi autori singuri puteau să conteze cu siguranţă la unul din cele trei premii. Nu cumva îşi rezervă dreptul de
212
•
a cere premiul cel mare, de 12 000, ce se va decerne în anul f viitor ? N-ar fi socoteală greşită. E rîndul d-lui Delavrancea. Totuşi soarta premiului Herescu-Năsturel pare a fi hotă-rîtă. D. Brătescu-Voineşti e candidat serios. De astă iarnă, de la apariţia volumului său încoace, lumea literară îi citeşte 'cu drag micul mănunchi de nuvele. Recunoaşterea valorii lor a fost unanimă. Tonul liniştit şi siguranţa cu care sunt scrise; măiestria în arătarea sufletelor şi a caracterelor şi limba, mai ales, o frumoasă limbă literară, ne-au îndemnat pe mai mulţi a vorbi de d. Brătescu-Voineşti ca de unul dintre cei mai Luni prozatori ai noştri. Blîndeţea şi melancolia, onestitatea în gîndirea lui Pană Trăsnea-Sfîntul au plăcut — semnele vremii? —- şi vor cuceri şi cetatea academică.
Dar cine să ţină piept cu Brătescu-Voineşti? Cantilli ăl meu de azi e săptămîna? D-nii Duţu-Duţescu şi Orleanu cu dramele lor potrivite pentru scena din sala Eforiei? D. Rădulescu-Niger, fecund şi de treaba, dar de un naţiona-nalism tot mai înrudit cu al confratelui său Duţescu, atit de plat şi de searbăd? Nu pot crede! Doar d. Stere să-i fie periculos. învăţatul dascăl de la Universitatea din Iaşi, prin cele cîteva publicaţiuni din domeniul ştiinţelor politice, convinge tot mai multă lume despre erudiţia sa şi, de n-ar fi obiceiul ca acest premiu să se acorde cu preferinţă scrierilor de literatură pură, d. Brătescu, fatal, ar cădea în balotaj cu d. Stere.
Premiul „Lazăr" e destinat pentru cărţi de ştiinţă sau „invenţiuni ştiinţifice". Or, singura carte de valoare dintre cele amintite este aceea a doamnei Elena Niculiţă-Voronca. E „pentru ştiinţă" şi aceasta, deşi s-ar putea împărţi mai mult printre cărţile literare. Cum însă avem de-a face cu material folcloric nou, adunat şi grupat după anumite idei, din nouă puncte de vedere, e clar că lucrarea are şi caracter ştiinţific, ceea ce trebuie stabilit, pentru ca să nu se nască dificultăţi principiare, ce-ar putea împiedica răsplătirea unei munci excepţionale.
Muncă ştiinţifică făcută de o doamnă! Ea singură şi-a adunat tot materialul cu o sîrguinţă şi o pacientă de care numai o femeie e capabilă. Spune cu mîndrie desigur justificată: „lot ce stă în lucrarea asta e cules de mine, de munca altora nu m-am folosit". Metodul ştiinţific şi 1-a creat poate tot singură. A cetit undeva teoria sistemelor solare, aplicată în folcloristică şi o adoptă. „Credinţele — zice d-sa — s-au constituit după elemente, iar punctul principal de plecare la
213
toate este Soarele". Şi asta-i toată teoria de care se călăuzeşte. Dar gruparea materialului din cele trei volume (1 volum în 5 părţi, apărute în trei tomuri), după elementele: pămîntul, cerul, apa şi focul, e făcută cu atît meşteşug şi .spirit fin de discernămînt, încît, cu tot diletantismul autodidactei noastre din Bucovina, cărţile îşi cer locul lor printre tot ce s-a adunat mai important pe acest teren.
La premiul „Adamachi" e îmbulzeală, ca la moară. Premiul e divizabil şi pot pica grăunţe pentru săculeţele goale ale mai multor autori săraci. Giocirlan e în frunte, nu numai în .ordinea alfabetică, ci şi altfel, credem. Peste d. Duţu-Diiţescu, rîvnitor şi la acest premiu, se va trece fără multă considera-ţiune, iar d-sa va trebui să se mîngîie cîntînd o doină. (Numai jje-ar cînta-o mai bine de cum o înţelege şi o explică!)
în schimb, comisia se va opri cu plăcere la drama d-nei Constanţa Ilodoş, căci talentul d-nei Hodoş e bine cunoscut şi apreciat în. cercul membrilor Academiei. Se va remarca poate şi volumul d-lui Vasile Pop, unul din bunii prozatori tineri ai noştri, care însă, după apariţia volumului, a tipărit lucrări şi mai de seamă. D. Radu Rosetti îi bate pe toţi — cu coperta — şi nu e imposibil să-i pice şi d-sale măcar a zecea parte din premiu. A muncit mult d. Rosetti. E volumul ,al 20-lea pe care-1 prezintă Academiei şi-mi explic foarte bine mîhnirea d-sale de-a nu fi gustat niciodată din farmecul inerent unui triumf la un concurs literar. . .
Colegul meu în ale criticei, d. Sanielevici, nu cred să aibă o soartă mai bună ca d. Gherea, un critic ceva mai dihai ca noi, şi totuşi căzut la premii. Iar Sorcovă, d. Virgil Oniţiu, nu trebuia să se expună deloc, deoarece, fiind membru corespondent al Academiei, uşor ar putea stîrni discuţii neplăcute şi invidia multor nuvelişti, cu mult mai tineri, dar mai talentaţi ca d-sa şi, cu toate astea, fără acest titlu academic de onoare.
Dar mai sunt şi cîteva cărţi de ştiinţă la acest premiu. D. Negulescu cu tratatul său de drept administrativ, dacă n-ar prezenta decît o parte introductivă la studiul său, n-ar putea să fio trecut cu vederea. în schimb, se va învrednici de multă căldură, Istoria şcoalelor din Braşov, de A.. Bâr-:seanu, o operă mare şi serioasă, fiind un rezumat documentat al mişcărilor culturale din Transilvania în secolul trecut. Periculos concurent la premiile Academiei este doctorul Urechiă. Umbra bătrînului Urechiă pare că îndeamnă pe foştii săi colegi a nu refuza fiului voturile. Dar premierea
Higienei prea s-a întâmplat de curînd pentru ca Dicţionarul ţ să-i urmeze pe acelaşi drum. Sunt şi alte studii, utile desigur, i dar prea îndepărtate de cercul cunoştinţelor mele (de pildă, g nu înţeleg rostul Elementelor de instrucţie civică!), pentru ca f    să prevăd catastrofa sau biruinţa lor.
•? Cetitorii mei văd acum cine pot să fie premiaţi. Nici unul
din autorii citaţi n-au fost ridicaţi încă pe braţe; pentru nimeni dintr-înşii n-am împletit cununi de flori; volumele î    lor nu ne-au emoţionat în aşa măsură ca să le culcăm cu noi, t w    sub pernă, neavînd puterea de-a ne despărţi de ele. Sunt f    însă muncitori intelectuali atît de harnici, încît încurajarea s i     lor de către Academie se impune. Iar aceştia sunt: Al. Bră-t -î     tescu-Yoineşti,  Elena  Niculiţă-Voronca,  Ion Ciocîrlan şi Constanţa Hodoş.
>
n
Hi
4,
214
CÎNTECE DE STRADĂ
1. Cine bate noaptea la fereastra mea?. . . E cel mai nou cîntee curent. Cu el mă deşteaptă băieţii de la prăvălia din vecini, cînd dis-de-dimineaţă deschid obloanele dinspre stradă. Scîrţîindu-1 din vioară, ţigănuşii îmi însoţesc tramvaiul ce mă duce la redacţie. Pe la periferiile oraşului, din tavernele moho-rîte îmi răsună melodia aceluiaşi cântec, o melodie scurtă, săltăreaţă, nervoasă şi enervantă. Şt nu-mi dă pace nici noaptea târziu, mai ales acum, în timpul nunţilor şi al lăsatului de sec, cînd mahalaua e plină de aceeaşi întrebare şi de acelaşi răspuns liniştitor şi discret: „Eu sunt, dragă Mărioară, nu te speria!. . ."
Dialogul între amantul anonim si Marinară continuă astfel:
— Scoală de aprinde lampa Să-ţi văd faţa ta,
Fain la, cea roză , Plină de amor.
— Nu pot, dragă băietele, (Hisl.nl să ţi-1 fac,
Căci e tata acasă Şi-i puţin cam beai.
— Adio, dragă Mărioară, Mă duc să mă-nec.
— Du-te, dragă băietele, Uade-i lacul sec...
Cînteeul ăsta se aude numai de ieri, de alaltăieri, dar povestea lui e mai veche şi începe cu cel puţin 5'J de ani în urmă. Autorul lui nu este Gogu Dionisie, zis şi boier Verigă >
f cum ne asigură Pinath în ediţia a 83-a a Dorului său, ci "    răposatul C. D. Aricescu, un poet tot atît de popular în
| 4    vremea sa, cum este astăzi Scrob şi Radu Rosetti, bunăoară.
^ | Poezia lui Aricescu e intitulată Elisa sau triumful amo-1   rului, are dedicaţia „La fetele oneste sau virtuoase" şi a
* apărut mai întîi în Arpa română (Bucureşti, 1852, la pag. 93,
* purtând data de la 1849). De aici a trecut în antologiile lui %    Wartha, sub titlul prescurtat Triumful amorului şi se cânta
mai demult ne melodia baladei lui Bolintineanu, Pe o stincă •■ f    neagra. ..
•f E cu mult mai inocentă poezia asta, tocmai contrarul de
la varianta boierului Verigă. Morala e: fetele să nu-şi sărute iubitul înainte de cununie, pentru că sărutarea le dezonorează iar:
O fală frumoasă, Iară de onoare, E (rup fără suflet, cerul fără soare, Noaptea fără lună, cîmpul fără flori, Viaţa omenească fără sărbători.
Astfel judeca cel puţin Elisa, fiica unui veac dispărut, şi pe cînd în mintea ei se prăvăleau gîndiri, ce ne fac astăzi să zîmbim:
Iată, în fereastră bate oarecare, Numaidecît Elisa suflă-n luminare, Tot intrâ-n tăcere... un glas mînios >:■' în liniştea nopţii vibr-armonios:
? — Eu sunt, o, Elisă, nu te speria,
Dar aprinde lampa, să văz faţa la...
Era Costică, mirele Elisei; venise la fereastra angelului :      radios — vorba e a lui Aricescu — să-şi cerşească „o guriţă". ! ■       Dar Elisa noastră e castă şi pudică, nu cedează o dată cu capul:
— Să-ţi dau o guriţă, pe fereastră eu? Nu mă cunoşti încă,, domnişorul rneu. Atunci sărutare iu vei căpăla
l Cînd a ta parolă vei realiza...
— Droga mea Elisa, ce! o sărutare Pentru un logodnic este lucru mare?
— Vai, o sărutare, nu e lucru mare,
2.16
217
însă sărutarea cere-mbrăţişare
Şi îmbrăţişarea cere întîlnire
Şi întîlnirea naşte lacrimi şi căire. ..
Cuminte copilă! De unde însă o fi ştiind ea toate astea ?. .. Destul că lui Costică îi arde tare de-o guriţă, şi-i dă înainte cu rugăciunea. Ba îi zice „Beatricea mea" şi-i făgăduieşte o odă „â la Lord Byron"; ba că o va lua chiar mîine de soţie; însă neînduplecata Lisa îi răspunde:
— Fapte, fapte, fapte, căci de jurămînt Şi de vorbe goale prea sătulă sînt.
Băiatul se supără foc şi pleacă desperat:
— Adio, Eliso! mă duc să mă înec!
— Adio, vezi însă unde-i lacul sec.. .
Prevedea ea că n-o să se-ntîmple nimic. Şi, într-adevăr, a doua zi, Costică a venit frumuşel şi şi-a „realizat parola":
Ziua următoare Costică al meu Deveni bărbatul angelului său. Drage copilite, pe Lisa imitaţi De vreţi fără zestre să vă măritaţi.
Ăsta e epilogul „moralicesc" al lui Aricescu. Pe al boierului Verigă nu l-am reprodus mai sus, îl citez însă aici, ca să se vază toată deosebirea fondului între original şi pastişă. Aici anonimul amant — amanţii adevăraţi de astăzi sunt totdeauna anonimi — respins de Mărioara, nu aşteaptă pînă mîine, ca să „devie bărbatul angelului său", ci pleacă imediat şi se consolează cu o terţă persoană:
La lacul cu papură, La Didina-n plapumă.
Straşnică evoluţie în concepţia amorului!
2. S-a dus şi orice-aş face. . . Acesta este adagiul unui alt cîntec de stradă, cu o melodie tărăgănată şi lugubră, cu o lungă fermată pe u şi potrivit parcă anume pentru atmosfera localurilor de noapte din mahalalele cele mai obscure ale capitalei. în timpul din urmă însă se aude tot mai rar. Abia cîte o flaşnetă răguşită mai miorlăie pe-nserate urîta romanţă pesimistă, în care se glorifică „glonţul de puşcă" şi „moartea la minut".
:
Am citit întîiaşi dată cîntecul ăsta în împrejurări stranii şi de aceea mi-a rămas în minte. Acum trei ani, într-o frumoasă dimineaţă de vară, s-a împuşcat în Cişmigiu un flăcăiandru de vreo 16 ani. Treceam pe acolo şi l-am văzut scăldat în rouă şi sînge, în hora de brazi din stingă aleiei Carmen Sylva. în scrisoarea găsită de sergent asupră-i, micul Werther român îşi arăta suferinţele ce i-au pricinuit între altele şi „fata din casă" de la o curte bisericească, şi termină cu poezia ce ne interesează:
S-a dus şi orice-aş face
Cu totul e-n zadar
Durerea nu-mi dă pace
Să beau acest pahar.
Decît o viaţă lungi
Şi-un trai nesuferit
Mai bine-un glonţ de puşcă
Şi moarte la miniU.
Tu pleci la bogăţie
Si uiţi că le-am iubi!
Cind eu la sărăcie
Nu le-am dispreţuit.
Ca marea de adîncă
Ca ea fără sfîrşit
Era sinceritatea
Cu care te-am iubit.
întîmplător am căutat în Micul dor şi am găsit şi pe auto-rul-asasin al acestei poezii. El semnează Năstase lonescu, în realitate însă dom' Năstase nu-i vinovat singur de crima asta. D-sa n-are decît meritul de-a fi introduc glonţul de puşcă într-un text mai vechi chiar decît Triumful amorului. Textul original e scris de Cezar Bolliac, între anii 1835—1841 şi se află în Colecţ.iunea de poerii vechi şi noi ale acestuia, la p. 184. Şirurile, subliniate în varianta lui Năstase, lipsesc din original, precum şi din textul publicat anonim şi schimonosit în antologiile populare ulterioare. în schimb, Bolliac îşi termină astfel poezia:
Cînd viaţ i-mi se precurmă, Cînd gala sunt să mor, Credinţa m.'a din urmi Eşti tu şi-ai meu amor.
218
219
E mai resemnat, mai blînd amorul din literatura de acum cîteva decenii şi probabil nici melodiile cîntecelor erotice nu vor fi fost atît de puţin armonioase ca înfiorătorul „S-a dus şi orice-aş face"... de astăzi.
3. Chiriac n-are parale.. . Melodia e hotărît o creaţie ţigănească, sau, cum ar zice cel mai nou teoretician al doinei, „e pornită din geniul neamului faraonilor. Cîntată staccatto, rupt şi cu sughiţ, termimnd fiecare vers într-un ţipăt strident, are ceva din sălbăticia şi trivialitatea protejaţilor lui Kogăl-niceanu.
Textul însă a trecut prin obicinuitele operaţiuni de refacere şi adaptare, pentru a ajunge la forma vulgară de astăzi. De data aceasta izvorul e poezia populară şi nu cea cultă. Chiriac e o satiră din popor la adresa unui flăcău stingaci, ce vrea să se însoare — un fel de Cum îi muta mai frumos, căruia mamă-sa trebuie să-i caute mireasă. Părintele S. FI. Marian a găsit satira asta în Bucovina şi a publicat-o în Columna lui Traian din 1883, p. 141:
Frunză verde miez de luncă,
Chiriac mămucă! S-a dus Chiriac la luncă,
Chirac mămucă! S-aducă mamei o furcă, Şi-a şezut o sâplămînă Şi-a adus o strîmbătură. Mai bine mai sta o lună Şi-aducea o furcă bună.. -
Foaie verde de cicoare, Chiriac vrea să se-nsoare, Dar mămuca nu-l prea lasă Că nu-i poate afla mireasă Din neamuri de viţă-aleasă Din neamuri cum este el, Harnicei şi-mbrăcăţel. ..
Chiriac n-are căciulă, Are mama oaie ciulă Şi i-a face o căciulă...
Şi continuă astfel, înşirînd tot ce nu are Chiriac, suman, cojoc, bandiţă, curea, izmene, opinci şi ciubote, pe cari mama
220
i le va face din cîrlan, boboc, mîţă, căţea, gheme, arici şi cloşte. . . iar:
Acesle cum le găta, Lui mireasă i-a că! a Şi mama 1-a însura: Dragul mamii frumuşel, Harnicei şi-mbrăcăţel...
Satira bucovineană are, desigur, mai multă sare decît anecdotele d-lui Speranţă, dar lacomul lăutar, caic a dezgropat textul prin cine ştie ce canal, a mai pipărat-o şi el din greu, încît în forma de astăzi n-o mai poate mistui decît un stomac argăsit cu alte asemenea producte ale literatura culinare.
A şa <! lumea micului dor do astăzi. Conducătorii ei sunt spirite cu totul inferioare. Vreun versificator incult scoate la iveală o poezie demodată a vreunui autor de a doua mînă, îi aplică o mică tencuială şi o pune în circulaţie prin graiul unui lăutar. Dacă se nimereşte ca melodia să fie potrivită cu capriciul unui public oarecare, ea se răspîndeşte repede, ca pe aripi de vînt; lumea-şi petrece auzind-o, birjarii şi copiii o fluieră pe stradă şi nimeni nu se mai întreabă de
înţelesul textului.
înainte de asta, publicul era mai exigent. Vechile cîntece de lume alegeau cu. mai multă îngrijire din floarea poeziei lirice române. Colecţiile de odinioară conţin tot ce se scrisese mai sentimental de la fraţii Văcăreşti încoace. Junele abandonat era mai îndeminatec în a-şi plinge o/-urile sub balconul iubitei. Cu un cuvînt, dorul — micul dor ai celor ce n-au darul de-a şi-1 exprima singuri, ci recurg totdeauna ia sentimentele şi gîndirea unui scriitor — ora mai lipsit de frivolitate şi mai puţin searbăd ca astăzi.
A. urmat apoi —- între anii 18(30—1880 — un curent de vigoare, curentul cîntecelor naţionale, a cărui cuhne o găsim în timpul războiului pentru independenţă. Bolintineanu, Creţeanu şi Alecsandri îşi fac intrarea în toate colibele române, la ţară ca şi la oraş, fac zgomot de război, reînvie trecutul şi predică unirea.
Virtuţile lui Mihai şi bravurile lui Peneş Curcanul astăzi nu se mai cîntă decît în şcoală şi prin Ardeal, unde tot mai
221
„sună tobele, sună..." în schimb, au năvălit cîntecele astea uşoare, fără nici un miez. Iubirea e trivializată, umorul se pierde în platitudini, spiritul suferă de lipsa originalităţii şi simţul frumosului e în continuă decadenţă. Cauze vor fi ele multe şi e treaba psihologilor mulţimei să le explice pe toate. Eu văd una singură: compozitorii noştri muscali sunt cu totul lipsiţi de cultură literară.
Poezia lirică constituie un frumos capitol al literaturei noastre mai nouă. Alăturea de ea stă vasta poezie populară. Compozitorii noştri nu cunosc nici una, nici alta; ei nu studiază nimic, nu pătrund mai adine în regiunile frumosului, nu ştiu urmări pe poet în avinturile lui, ci se mulţumesc cu armonizarea cîtorva rime fără înţeles, datorite celor mai obscuri versificatori de mahala.
Cîtă vreme cultura literară a mulţimei o face Scrob, iar pe cea muzicală nişte compozitori ignoranţi, lucrurile nu pot să se schimbe. Nervii noştri vor continua să sufere sub tirania acestor cîntece, absurde ca teNt şi ca melodie.
MONUMENTUL LUI ALECSANDRI
Adevăraţii poeţi nu rivnesc la monumente de bronz. Să-i cumperi să-i citeşti şi înţelegi, să-i iubeşti mult, păstrîndu-lc imaginea în suflet şi să le saineni ideile prin toate unghiurile ţării — iată ce aşteaptă ei.
Mulţimea insă e obişnuită a se închina mai mult zeilor tăiaţi in piatră. Pînă ce nu-şi vede eroii, nu crede în nemurirea lor. Adeseori statuia neînsufleţită, bolovanul rece, bătut de viscol şi de soare, e singura carte deschisă din care poate ceti şi mulţimea, un nume cel puţin.
Academia Română a ţinut seamă de trebuinţa asta a publicului şi şi-a împlinit o datorie mai mult convenţională, hotărînd a „eterniza gloria" lui Alecsandri prin un monument. Ştie ea, înalta noastră instituţiune culturală, că poetul, prin activitatea sa de-o jumătate de veac, şi-a creat el însuşi monumentul. Dar, văzînd ce lesne uitătoare e lumea, cît de repede se aştern valurile peste comoara de mărgăritare, întroienîndu-le, a crezut de cuviinţă a uza de-acest nimerit mijloc ca să reinvieze interesul pentru autorul Mărgărită-rclelor.
De cînd Eminescu a apărut în adevărata-i strălucire, ca poet, ca român şi ca gînditor, asupra lui Alecsandri s-a aşternut o umbră, din nenorocire prea deasă. Nu c-am găsi un pericol in noul curent eminescian, dar se pare că în general mulţimea nici astăzi nu e pregătită pentru a-1 înţelege pe deplin şi că timp îndelungat mai avem nevoie de un autor ca Alecsandri: limpede de cetit, uşor de înţeles, distractiv şi folositor pentru masa din care a pornit şi deasupra căreia s-a ridicat cu cîteva capete. Alecsandri trebuie să rămînă poetul poporului.
Monumentul ni-1 va apropia iarăşi, va face să se vorbească şi scrie despre el, să se spună, fără preocupări, adevărul, aşa
223
cum se dezvăluieşte acum, după cîteva decenii de evoluţie a literaturei noastre. Ni se va prezenta poate într-o lumină nouă, mai puţin intensivă decît contemporanilor săi, dar totuşi plăcută şi binefăcătoare.
Nici nu-mi pot închipui o figură mai potrivită pentru o statuie ca pe Maiestatea sa de la Mirceşti, proclamat rege al poeziei române, copilul alintat de soartă şi condus de Muze pe căi presărate numai cu flori. Măria sa trebuie să-şi aibă postamentul înalt, pe care să fie ingravate cuvintele: lumină, iubire şi viaţă. De-acolo de sus să-şi privească zilnic poporul defilînd smerit înaintea Sa, să împartă zimbete graţioase la toţi şi să se bucure de zgomotul şi seninul vieţii din jurul Său.
Locul lui ar fi poate înaintea Teatrului Naţional. Cînd publicul, cu obrajii îmbujoraţi de veselie, ar părăsi reprezentaţia l-ar avea astfel în faţă. Vreo coană Chiriţă întîrziată, vreun politician retrograd şi paraponisit şi cîte-un nepot de-al buccegiuiui Herşcu, atinşi de ironiile lui, vor ridica doar pumnii împotriva statuei sau s-ar strecura ruşinaţi pe lingă ea. Restul s-ar opri cu drag înaintea jovialului autor de comedii.
Dar nu i-ar sta rău nici în mijlocul firei, al acelei maiestăţi superioare, al cărei secretar intim a fost: în lumea pastelurilor din frumoasa luncă de la Mirceşti. Fără lunca fermecată de pe malul Şiretului, Alecsandri ar fi fost numai pe jumătate cît este. De aici din aceste grădini ale Armidei, şi-a cules cîteva din cele mai mîndre flori pentru cununa cu care şi-a împodobit fruntea de poet. Aici, în tovărăşia fiinţelor romantice, a zînelor, florilor şi izvoarelor, ar sta mărturie vremilor cc trec cu poezia lor cu tot, şi ar putea să viseze liniştit la vecinicul său:
...farmec, dulce farmec al vieţii călătoare, Dor gingaş de lumină, amor de dulce soare. ..
Sunt însă mulţi cari văd mărimea lui Alecsandri în legendele lui istorice şi în războinicele versuri în cari a eternizat pe ostaşii noştri de la Pîevna. Aceştia vor cere ca statuia să-1 reprezinte ca sentinelă a românismului: un fel de lanus cu o faţă spre Ralcan şi cu alta spre Carpat, veghind asupra milioanelor înşirate la hora unirei tuturor celor de-un sînge.
Loc pentru acest monument este pretutindeni unde a străbătut glasul bardului; şi, oricum ne-ar veni, ca rege sau
Ica părinte, ca poet romantic sau ca luptător, Alecsandri va fi bine primit. * Monumentele se cuvin reformatorilor, iar pentru cultura 1    română, Alecsandri înseamnă, fără îndoială, un reformator |    de primul ordin.
1 N-a fost revoluţionar prin negarea violentă a unor Jntoc-
? miri sociale învechite, încît să fi răsculat mulţimea împotriva sau pentru ideile sale — căci participarea lui la mişcările sociale, inaugurate de marea generaţie de la 1848, a contribuit prea puţin la triumful cauzei liberale. Nici pe terenul literaturei n-a venit ca mare luptător, cu anume teorii, clar şi sistematic formulate — căci în afară de scrisorile inedite, în cari într-adevăr face propagandă pentru anumite principii de estetică şi de limbă, nu cunoaştem decît un mic mănunchi de notiţe critice şi un „dicţionar grotesc" unde are pretenţii reformatrice. Şi nici nu se putea altfel, cînd cultura lui ştiinţifică se întemeiază pe-o muncă neînsemnată de autodidact. Valoarea lui însă o găsim în calităţile de poet.
Fără a fi orientat asupra însemnătăţii ce dobîndise în Apus şi îndeosebi la germani literatura populară, fără a avea vreo cunoştinţă despre colecţiile de poezii populare germane, cari deschideau nouă orizonturi literaturei; condus numai de inspiraţie, de simţul limbii şi al ritmului, Alecsandri a săvîrşit o operă analoagă la noi cu a romanticilor germani în literatura lor. Colecţia lui de poezii populare e o carte revoluţionară şi pune baza întregei noastre literaturi mai nouă. Ea ne-a făcut cunoscuţi străinătăţii, ea a silit pe contemporani să-şi cunoască artificialitatea creaţiunilor lor, ea a pregătit foarte mult terenul „Junimei" şi a fost izvorul din care însuşi Alecsandri şi-a împrumutat tainele poeziilor sale ulterioare. Ajungea atîta pentru ca să-şi merite monumentul ce i se anunţă. Dar a făcut mai mult.
O dată ce s-a pătruns de frumuseţile şi originalitatea poeziei populare, Alecsandri a întrebuinţat tehnica şi forma aceleia, cultivînd cu mai mult succes decît puţinii săi antecesori, balada populară şi cîntecul — fiind un inovator şi în direcţia asta.
Prin comediile sale, de-o rară exuberanţă în veselia lor, scrise anume pe înţelesul artiştilor şi al publicului de-atunci
224
225
întemeiază teatrul românesc şi agită diferite idei de rasă, dînd astfel cîteva nouă puncte de orientare pentru viitoarea literatură naţională.
Prin dramele sale, defectuoase din punctul de vedere al teoriilor de dramaturgie modernă, dar cu multe scene reuşite şi frumos versificate, stabileşte definitiv stilul tragediei române, îndeosebi al celei istorice — stil arhaizat şi energic, potrivit cu seriozitatea acestui gen literar. ' Dar, chiar dacă toate aceste n-ar fi, şi Alecsandri n-ar fi scris decît poeziile sale descriptive, imnurile de preamărire a naturei şi îndemnurile la viaţă, el şi-ar merita cu prisosinţă monumentul.
Să fim recunoscători deci celor ce ne amintesc datoria faţă de-un reformator fericit şi, salutind acţiunea Academiei pentru glorificarea unuia din cei mai buni ai neamului nostru — să grăbim cu toţii a o sprijini.
DUŞMANUL DIN PARIS
Titlul e cam senzaţional şi sună puţin a nume de erou dintr-un roman de colportaj, ca Spionul din Franţa sau Vinovăţia Janettei. Dar nici nu poate fi altfel, cînd e vorba d° d. N. Vaschide, ambasadorul nostru literar la Paris.
Succesele sale pe terenul psihologiei experimentale, constatate în Apus şi tiimbiţate în Orient, iau în ochii noştri de buni orientali proporţii fabuloase. Nu mai avem în compatriotul nostru decît un învăţat de felul celor din fanteziile lui Jules Verne, oameni extraordinari cari, prin invenţiunile-lor, o iau înaintea ştiinţei cu veacuri întregi. Cînd mai auzim apoi şi faima, transmisă — vă asigur! — fără dor de reclamă, că americanii aleargă după dinsul ca după o minune şi-i oferă catedre universitare, figura de erou e şi mai completă,, stupoarea noastră n-are margini şi epitetul cel mai senzaţional nu ni se pare nepotrivit.
Dar şi învăţaţii ăştia au — vai! — un cusur pe care nu 1 pot ascunde. Pe cînd scrutează taina hipnotismului la broaşte şi a halucinaţiunilor la alte animale, se pierd uneori cu totul în urmărirea idealului lor abstract şi se înduşmănesc cu realitatea celor mai elementare lucruri din apropierea lor, sau de mai departe. Astfel ei sunt condamnaţi ca asupra problemelor ce nu aparţin domeniului lor vast sau îngust, să judece de-a Indoasele şi ceea ce nouă, oameni simpli şi fără catedre americane, ni se pare bun şi limpede, lor să li se prezinte ca abominabil şi tulbure, sau viceversa.
Aşa stăm şi cu d. Vaschide al nostru. Din două una: sau este. un învăţat pasionat de specialitatea sa şi neorientat în altele, şi atunci multele sale... erezii literare sunt scuzabile; sau este un om mai mult neserios şi, asumîndu-şi din vanitate sau cu vreun scop ascuns o competenţă pe care
227
n-o are şi n-o poate dovedi, face parte din o anumită clasă de scriitori români — clasă tot mai numeroasă, asupra căreia vom risca aici cîteva cuvinte.
în orice caz însă, d-sa, prin felul de-a înţelege şi de-a vorbi despre literatura română, s-a afirmat ca duşman consecvent al ei.
Cine nu cunoaşte tipul de scriitor român contimporan Înaintea căruia nu există nimic necunoscut?
Stăpîn pe o frază curată şi volubilă, el îţi scrie şi vorbeşte despre tot ce se agită în viaţa intelectuală a poporului. Tonul lui are siguranţa şi amploarea omului de erudiţie universală; afirmaţiile lui sunt categorice şi îndrăzneţe; gestul lui, larg şi maiestos, vrea să denote aristocraţia gîndirii.
îl vezi prin foiletoane şi prin diferite rubrici anodine ale ziarelor cotidiane ridicînd cuvîntul; îl zăreşti prin reviste şi prin întruniri literare; pretutindeni străluceşte cu luvul lui de teorii estetice şi filosofice, judecind şi încurajînd, afectînd o fină ironie sau o părintească vorbă de ocrotire.
Fără să cunoască literatura românească decît din vreun manual de-un deget de subţire, el e în stare să-ţi scrie lucrări voluminoase de teorie, comparîndu-ne literatura cu a popoarelor occidentale. N-a cetit un singur studiu serios de estetică şi-ţi va vorbi, cu toate astea, cu mult curaj despre religia frumosului şi cultul artelor. N-are nici cea mai generală orientare asupra literaturei unui popor străin şi-ţi va ţine totuşi conferinţe de pe catedră, însuşindu-şi misiunea de educator de generaţii.
Lipsit de orice convingere personală, care-ţi dă puterea de-a merge orbiş pe-un drum al tău, acest tip n-are nici o direcţie proprie, ci înaintează totdeauna cu curentul. Trece dintr-o tabără într-alta fără urme. Azi e junimist fervent, mîine se închină idealului socialist şi la cel dintîi glas mai puternic pentru trezirea spiritului naţional, se apropie şi el, cu zgomot sau timid, ca cerşetorul atras de soarele cald al primăverei: o trestie ce se-ndoaie mereu şi totuşi vrea să pară un stejar semeţ!
Admiţînd pe rînd atîtea direcţii de gîndire asupra personalităţilor conducătoare, nu are nici o opinie stabilă şi lămurită. Fără a şti aprecia o valoare şi a distinge munca pozitivă şi talentul de şarlatanism şi farsor, el nu recunoaşte decît
(superioritatea materială a vreunui magistru, a cărui pulpană îl va putea tîrî la treptele unei catedre... Nu ştiu pentru ce îmi vine în minte această figură de scriitor român de cîte ori văd iscălitura d-lui Vaschide. Dacă n-o fi şi d-sa aidoma ca acesta — fiindcă nu trăieşte aici acasă —- de semănat se aseamănă fără-ndoială. Are comun cu dînsul tonul provocator pentru a masca superficialitatea j|.   transparentă, predilecţia pentru... mistificare, încrederea
# bolnăvicioasă în sine şi...  inevitabile tendinţe utilitariste...
* D-1 Vaschide are slăbiciunea de-a trece drept critic literar. I|" Şi cum la noi nu prea merge, îşi cearcă norocul între străini, J    colindînd pe la toate revistele franceze, cită vreme îi mai
îngăduie coloanele.
în diferite rînduri l-am surprins asupra unor apucături
urîte în exercitarea meseriei de-a informa străinătatea despre
viaţa noastră literară, l-am arătat urmările procedeului de-a ?    încurca lumea cu păreri subiective, neîntemeiate, iar d-sa,
irascibil ca toţi bărbaţii mari, s-a asociat cu familia nepu-I     tincioşilor şi, după ce a lovit cu noroi revista noastră, a
continuat a-şi publica faimoasele opinii literare.
Invit pe orientalii cari ar mai crede că ambasadorul nostru literar îşi face slujba cu onoare să cetească numărul din noiembrie al revistei pariziene TJHumanite Nouvelle cu Cronica asupra mişcărei literare române de N. Vaschide.
? Bilanţul oficial s-ar prezenta, după d-sa, astfel. Cel ma i
i-    important eveniment literar ar fi apariţia Revistei idealiste,
f"    pentru că:
„Revista pretinde a fi La Revue des deux mondes a româ-
4 ni lor şi este dirigiată cu bun-simţ şi cu mult gust. Directorul ei este d-1 M. G. Holban, mare proprietar român, vechi consul al României la Geneva şi om foarte instruit. Dînsul a fondat această revistă în urma poveţelor cîtorva prieteni, cari mai credeau in posibilitatea cultivărei unui ideal într-o ţară tînără încă, dar îmbătrînită prin agitaţiile de tot soiul şi mai ales prin spoiala socială."
Printre aceşti „prieteni" era şi autorul articolului francez, şi asta înseamnă că, dacă România azi-mîine va întineri şi va scăpa de „spoiala socială", meritul nu va fi atît al d-lui G. Holban, „mare proprietar" etc, ci în primul rînd al d-lui Vaschide, şef-redactorul acelei reviste „ce se adresează elitei
228
229
şi nicidecum pcţoiului". O părticică din merit însă îi va reveni şi d-lui Pompiliu Eliad, „o minte clară şi instruită"... cum zice ambasadorul.
Pe lmgă aceşti titani idealişti, restul continuă „a furniza copia obicinuită". Convorbirile, de pildă, „poartă pecetea sterilă şi aridă a d-lui Iorga". „Acest autor cu bure inten-ţiuni (seiios?) e îngîmfat de persoana lui şi lipsit de acel quid ■care să-1 semnaleze ca pe cineva"... este însă „un gazetar de oarecare talent... care ar putea însemna ceva"...
Din lînăra geneiaţie de scriitori d-l V. consideră ca şefi şi oameni ai viitorului pe H. G. Lecca şi pe Radu Rosetti, „liricul capiicics"... Dintre ziare merită mai multă atenţie .independenţa şi Adevărul, desigur nu pentru că aceste sunt <i oiganele de comunicare între ambasador şi poporul iomân... "Sorbind despie scriitorii mai vechi, spune noutatea că cu „Duiliu Zamfirescu literatura română se anunţă ca intrînd intr-o fază nouă"... Ar fi vorbit ceva şi despre noul roman al lui Slavici, dar — ascultaţi! — „nu l-am.cetit fiindcă n-a fost trimis revistei L''H umani te Nouvclle şi-mi ■este, prin urmare, peste putinţă a vorbi despre dînsul"...
Şi aşa mai departe.
Nu glumim deloc. Cel ce astfel îşi înţelege misiunea de informator al străinătăţii nu este un amic al literaturei şi pierde orice titlu de-a mai ii luat în seamă. Oricine spune lucruri inexacte, fie din lipsă de pricepere, fie din rea-cre-dinţă, oricine încearcă să.mistifice opinia publică acasă sau în străinătate şi să pună cu cinism nulităţile înaintea celor ce muncesc cinstit şi conştiei. t este un adversar şi-1 poţi considera ca pe-un buştean vrednic de dat la o parte.
ÎNCETAREA „TRIBUNEI"
.4
\ Sg! Unul din evenimentele politice mai însemnate ale anului I J acestuia este, desigur, încetarea Tribunei din Sibiu. Cedînd ! .■ forţei majore, înfrînt de lanţul de procese de presă, vechiul ; * organ naţionalist, la care colaboraseră toţi scriitorii de seamă, cîţi s-au ridicat în Transilvania de la 1884 încoace, a trebuit, : * să-şi considere misiunea de încheiată. Iată „apelul către ceti-I tori" prin care redacţiunea anunţă această dispariţie:
| <g „Montesquieu, marele cugetător al veacului XVIII, con-
I •* stată că nu există o tiranie mai revoltătoare ca tirania săvîr-' sită la umbra legilor. A fost dat guvernelor maghiare ale erei
f>"     dualiste să confirme o dată mai mult tristul adevăr care pro-f.      fetea izbucnirea teribilei revolutiuni franceze. '• w Tirania la umbra legilor, aceasta-i atitudinea pe care actua-
lii bărbaţi de stat de la Budapesta o păstrează de zeci de ani faţă de mişcarea legală a naţionalităţilor din ţara noastră, ' V      Aceasta-i atitudinea lor cu noi, românii îndeosebi, şi în prima . linie faţă cu Tribuna, organul partidului naţional român.
N-a existat şi nu există gazetă în Ungaria care să fi suferit ► "* atît de mult de pe urma tiraniei săvîrşite la umbra legilor, ca ziarul nostru. N-a existat şi nu există gazetă a cărei istorie ' % să înregistreze atîtea procese de presă, fttiţia redactori aruncaţi în puşcării ori alungaţi peste graniţă, atîtea zeci de mii de fiorini plătite drept amenzi la mîna judecătorilor.
De la 1884, cînd o seamă de români de bine au întemeiat Tribuna, şi pînă în zilele noastre, cînd fruntaşii partidului se găsesc grupaţi în jurul ei, ochii procurorului nu ne-au pierdut o singură clipă. La 3 februarie 1884 nu se împlinise nici anul fondărei Tribunei, şi întîiul ei proces se dezbătu în faţa Curţii cu juraţi din Sibiu. Puhoiul proceselor porni apoi cu furie. Anul 1888 nouă procese, cari se terminară cu grele osînde la
231
puşcărie; anul 1889 ne hărăzi unul, iar 1890 două, a căror victimă — preotul loan Macaveiu — îşi jertfi viaţa, murind la scurtă vreme după ieşire  lui din puşcărie.
într-aceea mişcarea noastră naţională, în loc de-a se potoli, luă un avînt tot mai puternic. începură măreţele Conferenţe ale partidului şi actele politice cu Replica' şi Memorandul. De la 1893 încoace procesele sporiră in chip nemaipomenit. în zece ani, de la 1893—1903, organul nostru singur a fost osîndit la 18 procese mari. Unde am ajunşi' Am ajuns acolo că toate capitalele noastre sunt sleite şi cauţiunea ziarului confiscată. Cu ziua de astăzi Tribuna nu mai poate să apară".. .
Acest elocvent epilog al unui ziar cu frumoasă activitate culturală şi politică e înduioşitor şi caracterizează o situaţie politică ce trebuie să se schimbe, dacă e vorba ca să se menţină neştirbită o parte a neamului românesc. Timpul şi înţelepciunea politică a factorilor principali din ambele popoare, ce-şi stau duşmănoase faţă-n faţă, vor face, desigur, ca un spirit mai liberal şi mai pacific să restabilească liniştea şi să acorde românilor condiţiile de lipsă pentru dezvoltarea'lor.
încetarea Tribunei ne îndreaptă gîndul spre unul din cele mai simpatice figuri din cîte au muncit pentru înaintarea românilor de peste munţi — spre d. loan Slavici. El a fost unul dintre întemeietorii acelui organ, a cărui înfiinţare fusese hotărîtă de mai nainte la Bucureşti într-o societate de scriitori, între cari Eminescu pleda cu mai multă vervă pentru această idee. Slavici a fost şi primul director al Tribunei, unul din primii osîndiţi (la un an închisoare), şi-n tot cazul, scriitorul cel mai valoros, mintea cea mai clară, politician consecvent şi literat în acelaşi timp.
Cînd luă direcţia Tribunei, Slavici avea reputaţia de nuvelist şi de bun stilist întemeiată. Din articolele lui, din întreg felul de-a redacta ziarul, cu un caracter sever de serios — un plăcut contrast faţă cu organele de publicitate contimporane din Bucureşti — se vedea omul de gust şi cugetătorul. Articolele lui sunt de-o logică convingătoare, totdeauna cu un vast aparat de argumente, stilizate într-o limbă literară. Nu e nicidecum exagerat a le pune alăturea de articolele lui Eminescu din Timpul — considerîndu-le, împreună, ca cea mai bună proză politică din cîtă s-a scris in cele din urmă decenii.
Strict luate, meritele d-lui Slavici, chiar şi ca ziarist, sunt de natură literară. Sub d-sa, foiletonul Tribunei era foarte cultivat. Fie reproduceri sau contribuiri originale, acele foile-
m toane erau totdeauna o lectură aleasă, şi prin ele şi-a făcut l în Transilvania drum larg curentul nou, împrăştiind toate preocupările etimologiste şi făcînd să triumfe principiile unei f bune limbi româneşti.
W      Slavici are meritul că d. Coşbuc a fost adus la Tribuna, unde prin întîiele sale balade, poveşti in versuri şi cîntece i  anacreontice a creat epocă literară. Slavici a încurajat diferi rite alte talente şi a făcut să se citească în Ardeal scriitori ca § Alecsandri, Eminescu, Gane şi alţi cîţiva prozatori. £      Nuvelele din popor (3 voi.) ale d-lui Slavici, împreună cu % poveştile şi cele cîteva piese teatrale publicate în reviste, au 1 format ani de-a rîndul hrana intelectuală a poporului arde-■   lean. Prin limba şi tendinţa lor, prin spiritul cel fin de observaţie, nuvelele aceste se ridică deasupra a tot ce s-a scris pînă atunci în literatura română din Ardeal.
în timpul din urmă, stabilit la Măgurele, lingă Bucureşti, unde, în calitate de director, conduce institutul Oteteleşanu, d-1 Slavici n-a încetat a se ocupa în literatură şi a dat în vileag două scrieri mai mari, dintre cari povestirea istorică - Din bătrini a fost premiată de Academie anul acesta. Slavici continuă a se interesa de soarta fraţilor săi de peste munţi. Din cînd în cînd publică in ziarul Tribuna poporului din Arad articole iscălite despre situaţia politică, lămurind probleme '    dificile şi pledînd pentru vechile sale principii.
Foarte urîtă impresie a făcut în lumea literară un atac recent al unui alt prozator român, d-1 Duiliu Zamfirescu, îndreptat în contra lui Slavici, căutînd a-i întuneca popularitatea, prin cîteva insinuări, cari nu servesc spre lauda *§= acuzatorului. Atacuri de orice natură însă nu pot să înlăture merite pe cari istoricii culturei noastre contimporane le-au înregistrat, recunoseîndu-le fără rezervă.
232
LITERATURĂ DE CRĂCIUN
în sfîrşit, literatură din abundenţă! De sfintele sărbători publicul n-a putut să se plîngă de literaţii noştri. în vitrine s-au expus cărţi potrivite pentru aceste interminabile zile de agape şi de plictiseală, iar chişcurile sînt învălite în afisuri multicolore, vestitoare de nume şi titluri literare: reflexi'uni filosofice (o dată pe an i se permite oricărui scriitor să fie filosof!), poezii şi schiţe de Crăciun, repriviri şi încercări literare, cum se găsesc în cazuri analoage şi la alte popoare culte. O probă mai mult că, cel puţin în zile mari, ne apropiem de civilizaţia apuseană.
Din jurul revistei noastre au ieşit tocmai acum două cărţi: Drumuri şi oraşe din România de N. Iorga şi Geniu pustiu, romanul necunoscut al lui Eminescu, dat la iveală de loan Scurtu. Nu aici e locul a face analiza acestor două publica-ţiuni. Revelez numai coincidenţa apariţiei lor, fiind convins că ambele sînt atît de înrudite ca tendinţă şi ca izvor de inspiraţie, încît fatal vor avea aceeaşi soartă, acelaşi număr mic de admiratori şi aceeaşi tabără mare de revoltaţi. Nu e greu să faci prognosticul unor cărţi menite a răscoli în conştiinţa unei generaţii şi nu e mirare dacă, abia apărute, unele reviste şi ziare de răspîntii foiesc de insulte, aduse de cei ce se vînzolesc sub biciul aplicat de-o mînă aspră.
Despre Geniu pustiu nu s-a scris încă nimic, dar nici nu cred că i se va face primirea meritată. Cu operele postume ale lui Eminescu s-a întîmplat un fenomen foarte ciudat. In loc de-a saluta unanim salvarea din ghearele pieirei a unui tezaur poetic imens, în loc de-a reproduce şi comenta noile probe de genialitate a singurului nostru poet de valoare necontestată, presa a preferit să certe pe descoperitorii acestor scrieri. Mulţi din amicii literari ai răposatului au simulat un fel de indiferenţă, nu tocmai lipsită de invidie, iar emines-
cianii de ieri, iubitori de excursii teoretice, dar duşmanii ai cercetărilor migăloase, au amuţit ca la o poruncă secretă. Vom asista probabil la repeţirea aceloraşi simptome de cinstite moravuri literare, necunoscute în alte ţări, unde o Scriere postumă cît de neînsemnată a unui scriitor mare e primită cu interes şi cu pietate.
Dintre celelalte cărţi mi-a atras atenţia volumul d-lui Ranetti. llumoristul nostru şi-a adunat în sfîrşit o parte din numărul cel mare de versuri, apărute în diferite ziare şi reviste şi le-a pus la dispoziţia publicului şi a criticei. Talent poetic, 'iscusit caricaturist,' neîntrecut alcătuitor de rime, d. Ranetti înseamnă ceva în ramura aceasta atît de săracă a literaturii noastre. Iubitorii de jocuri de cuvinte şi de apropouri paradoxale găsesc totdeauna distracţie în versurile d-sale. Mai puţin satisfăcuţi rămîn numai aceia din amicii autorului cari consideră zeflemeaua personală ca un gen literar oşi pierde repede actualitatea şi valoarea. Mulţi dintre cei nemulţumiţi vor aştepta desigur ca d. Ranetti să se devoteze unor lucrări mai mari, unei încordări mai intense a spiritului, comediei, de pildă. Şi poate au dreptate.
Soarta a voit ca o dată cu d. Ranetti să apară pe piaţă şi antipodul lui Anton Pann, d. Th. Speranţă. Acum vreo două săptămîni a scos al treilea volum de versificări: Anecdote de post (literatura d-lui Speranţă n-a fost niciodată^ de dulce) şi în preajma Crăciunului, o carte pentru copii, Călătoriile lui Enache Cocoloş. Cetitorii au acum prilejul să-1 compare cu un scriitor într-adevăr spiritual, care pe deasupra mai are şi puţin simţ de artă — calităţi necunoscute fecundului anecdotist.
Revista nouă continuă a se publica cu grămada, cel puţin una pe săptămînă. De sărbători ne-a mai sosit una din Cernăuţi: Junimea literară. Redactorul oi este d. Iancu 1. Nistor, un nume necunoscut, ceea ce însă nu împiedică deloc ca programul revistei să fie bun şi să inspire încredere prin seriozitatea şi bunul-simţ cu care e întocmit numărul întîi. Tinerii de la noua revistă bucovineană par a urmări cu mare atenţie mişcarea literară mai nouă şi o judecată relativ limpede.^Ei spun ceva pozitiv într-o limbă destul de convenabilă. Evident, un bun dar de Crăciun pentru cei din  Bucovina şi pentru noi toţi cari ştim ce misiune culturală frumoasă poate 8ă aibă o revistă literară între fraţii noştri, expuşi atîtor influenţe străine. Nmuai de-ar căuta să se orienteze şi mai bine!
Printre ziarele cu numere literare ocazionale se numără şi Propaganda din capitală. Aici ai-a făcut apariţia un nume de o sonoritate prea puţin plăcută pentru auzul cetitorilor noştri. Purtătorul acestui nume urît are o mentalitate tot atît de caraghioasă şi cine vrea să i-o urmărească, să-i citească reflexiile de Crăciun asupra Sămănâtorului şi cele ce vor urma de aci înainte din incidentul acestor şire. Fiecare secretează ce poate. Nu noi sîntem chemaţi a îndrepta organismul debilitat al cuiva, dacă în genere slăbiciunea prematură a... Scaionilor şi senilitatea cochetă a Păunilor mai pot fi îndreptate.
Un dar de Crăciun special mi-a adus Litterrattorull, apărut din nou, cu acelaşi „control de styl", cu aceeaşi „lybertate de idei". Credincioşi devizei, redactorii declară înaintea conştiinţei lor şi în faţa publicului şi a Mîntuitorului nostru Isus Christos, că... d. Maiorescu e un anticrist, Gherea un iconoclast, Iorga un bucher mediocru de ceasloave, Coşbuc un rutean. Alăturea de iconoclaşti ar fi existînd apoi o întreagă „prăsilă de barbari, rămaşi aici ca un flagel, printr-un nenorocit atavism întorşi la strămoşii lor bulgari, cumani, tătari, semiţi şi ţigani" — numai greci nu, fiindcă autorul articolului din care citez e d. Mircea Demetriad. Subsemnatului i se arată o deosebită dragoste în mai multe pagini, iar d. „poet" Al. Macedonski, celebru în „epigramme", îmi consacră următoarele şire:
Un trocar, anume Kendy, sas pe-aicea pripăşit Se dă-n vorbă de-o poemă, dojenindu-i autorul Că în staulul în care s-a născut Mintuitorul Pus-a orice dobitoace... Se înşeală negreşit. — Am cetii ce scrie Kendy şi citesc Sămănătorul.
Sînt poate prea crud cu gingaşul bard, reproducîndu-i acest monument al noii sale faze de strălucire. Dacă pînă acum mi-a plăcut să ignorez ştirea că d-sa este singurul geniu în literatura română, iată, mi se dă o lecţie dureroasă. De-aci înainte voi fi de acord cu biografii cari îi cîntă „hym-nuri" şi voi crede... Credo quia absurdum !
Să lămurim însă un lucru. Adicăte... ce sînt eu acum? Trocar, român sau sas? Dezlegaţi, vă rog, problema asta: sau una sau alta! Haz are că încep a vorbi de naţionalitate şi de rasă oameni a căror revistă de la început pînă astăzi a fost un fel de cloacă a neamurilor.
„ALECSANDRIŢIUNE"
Bardul de la Mirceşti n-a avut cunoştinţe filologice. Dicţionarul grotesc, publicat în 1869 în Convorbiri, e singura sa operă originală cu cîteva teorii de limbă. Dar nici cu teoriile din acest hazliu vocabular al său n-a avut succes în toate punctele. „Onor" şi „resbel" nu s-au putut încetăţeni. Au rămas şi „consideraţiunile", „apariţiunile" şi alte „contri-buţiuni" de-ale pedanţilor români, aceste „cloanţe infernale", numai „ciune" s-a coborît în neagra veşnicie, pe urmele altor „aberăciuni" ale romanticilor noştri filologi.
în jurul acestui „ciune", Alecsandri a purtat o adevărată cruciadă. El nu lupta în numele ştiinţei, ci, ca poet, cu inspi-raţiuni din literatura populară şi ca bun cunoscător al graiului ţărănesc, se conducea de-un principiu estetic, clar formulat în următoarele cuvinte: „Eu sînt de părere să respectăm armonia limbei, să ne conducem de notele ei melodioase şi să o ferim de tot ce ar produce cacofonii în concertul ei... Aşa trebuie să lepădăm pe ciune şi pe ţiune, ca nişte sunete dizgraţioase, care, înmulţindu-se, prefac armonia limbei noastre într-o tiuitură chinezească" (Conv. Ut., XXIX, p. 416;.
De dragul armoniei a scris o serie de glume şi de jocuri de cuvinte, unele foarte nimerite, împotriva lui ciune. în scrisori către prieteni, îndeosebi în cele către d. I. Negruzzi, se plînge de „elucubrăciunile ciuniste" ale bucovinenilor şi ardelenilor, pe care îi numeşte beoţieni şi satane.
Foarte reuşite sînt cîteva glume din comedia Rusaliile, cu sclămăciunile profesorului latinist Galluscus:
Susană, eşti belă, eşti chiar florelinte Ş-a tale beleţe mă scoate din minte . •.
236
23 7
Humorul clin Rusalii culminează în următorul dialog contra lui „ciune":
Galluscus : Eşti pentru năciune O perturbaciune Abominăciune Şi ecserachme Om fără răciime Plin de abominăciune Duci la perdiciune Pe biata năciune.
Băsorătescu: Cine, ciune, ciune, Du-te-n naibaciune, Eşti o scăpăciune Din balamuciune ...
De curînd am mai găsit la Academie o scrisoare a lui Alecsandri, adresată lui Pantazi Ghica, cu un conţinut anti-ciunist ce poate sta alăturea de îngînările lui Galluscus. Iată juvaierul:
„Mirceşti, 19 nov. 1868
Moncher Pantaziţiune, Nu fi cu uitaţiune Că am o cilaţiune La nalta cassaţiune La 25 noiembrie! Am toată speraţiune De buna succesiune în al meu procesiune. Te sărut cu amiciţiune:
V. Alecsandriţiime". • .
Nu m-am putut informa dacă Alecsandri a cîştigat procesul, dar cu „ciune" ştiu că a avut „succesiune".
CĂLUGĂRUL POET
Pe la începutul secolului al XVIII-lea. Clopoţelul mînă-stirei a sunat de vecernie. Rînd pe rînd ies din chiliuţele lor călugării: bătrîni cu bărbi de profeţi şi cu feţe palide de martiri, tineri rasofori şi candidaţi la întîia treaptă monacală vin şi trec ca nişte umbre pre cărarea ce duce la biserica din fundul gradinei. Pe urma lor egumenul; păşeşte încet, visător. Mînile îi tremură de-a lungul şiragului de mătănii. Se opreşte. îşi plimbă privirile celor doi ochi frumoşi şi scîntietori peste grădina cea plină de flori. Se pleacă şi-şi rupe cîteva fire.de busuioc şi de melisă. Apoi, sprijinit pe toiag, dispare în biserică. ■       ' ;
Şi, pe cînd cei din strană cîntă troparele zilei, în limba slavonă, iar dintre ceilalţi unii cetesc din ceasloave, iar alţii din vreo copie de psaltire românească, egumenul meditează cu capul în mîni; liniştea şi armonia sfîntă din jurul, lui îi dă gîndului tărie şi fantaziei avînt şi-n mintea lui se încheagă un vers după altul:
Color ce pe Dumnezeu din suflet iubesc
Toate •bunătăţile pururea le sporesc:
Ca cu aripi către ceriu mintea se înalţă
Ca să scape de vînători, de cursă şi de laţă. ..
Zgomotul cădelniţei călugărului slujitor îl face să tresară din reverie. Se spune otpustul; cîteva cuvinte de încheiere a slujbei. Umbrele.alunecă peste pragul bisericei..Egumenul se îndreaptă spre icoana Maicei Domnului şi-şi rosteşte rugăciunea: „Vindecă sufletul meu, Preacurată, cu doftoria buriă-tăţei tale..." şi. iese şi dînsul. în biserică rămîne numai eclisiarhul ca să stingă luminările de ceară de la pristol şi
*ă schimbe florile de la icoanele împărăteşti. Linişte si miros de tămîie.
Schitul străvechi e ridicat la poale de munte de un domn viteaz al românilor In amintirea unei cuceriri. In fund, brazii îşi îndoaie vîrfurile deasupra bisericii în semn de binecuvln-tare. înainte o vale întinsă, brăzdată de un rîu a cărui dungă argintie se pierde departe printre şirele de mesteceni albi, ce-şi tremură frunz:a în bătaia vîntului.
Mai nainte, de cîte ori însera şi fumul de la mănăstire se lăsa pe vale în jos ca un văl cenuşiu, iar peste piscuri Crai-nou ieşea zimbitor, un tînăr călugăr cobora din schit şi înainta pe malul rîului. Pe cînd fraţii săi în Hristos dormeau somnul fericit cu visuri blînde despre arhangheli în odăjdii albe, străvezii, el singur fugea de somn, căci:
Somnul e chipul morţii şi scîrbclor mumă, Iar trezvirea e armă şi scăpare bună...
Nici luna, nici şopotul rîului, nici framătul codrului nu-1 lăsau să doarmă, căci... era poet călugărul nostru. Dar nu-I lăsau mai ales tinereţele, sîngele cald ce stătea să-i sfarme biata inimă cînd se vedea închis în chilia cea scundă. Şi-apoi:
Dragi sînt tinereţile, sînt luminate, Cînd au şi ruşinare şi alte bune fapte...
Colo în hora de mesteceni îl aştepta o tînără surioară, de la schitul de peste deal. Se cunosc de mult, căci sînt din acelaşi sat şi se întîlnesc aici, să-şi mai strlngă mîna şi să-şi spuie o vorbă bună:
Cinstită e vorba şi patul nespurcat, De va putea cineva să trăiască curat, îngerilor întocma, şi ca frumoşii crini, Ce petrec cu frumuseţea prin iuţii mărăcini...
Tinerii se iau de mînă şi păşesc înainte printre „iuţii mărăcini" şi printre florile încărcate cu rouă; ei se urcă sus, aproape de iezăr, să culeagă bujor de munte. „Frumoasă li-i voroava şi cuvioasă foarte..." şi calea e lungă şi glasul tinereţii îi cheamă:
O, tînărule, iubeşti ceale deşarte,
Ţ-ai legat ochii şi ai pus crucea după spate,
Rătăcit-ai calea ta, te-neci prin negură, Iar demonii la tine cască a lor gură. •.
Iubirea-i eternă şi mărturisirea ei rămîne aceeaşi: jurăminte de credinţă, visări şi nădejdii, un joc nesflrşit pe scara sentimentelor:
Silnică e dragostea şi tare credinţa, Legate cu snădejdea, au toată putinţa; Cînd petrec dimpreună sînt za, coif, anghiră, De săgeţi şi de arme nimic nu se miră. •.
Dar, după vreme lungă de iubire romantică, „zeaua iubirei" s-a rupt căci a venit un ciobănaş din plaiul vecin şi a furat inima tinerei maici şi a dus-o cu sine.
De-atunci poetul nu mai coboară din schit, nu mai rătăceşte pe malul rîului, nu mai preamăreşte puterea iubirei. Faţa i se întunecă, versul se amăreşte, cuvîntul se schimbă în blestem:
De te-ar ruga tetele, de-ar plînge de tine, Fugi ca de nişte sireni şi glasuri streine, Că mulţi oameni de sireni se înghit pe mare; Aşa-n lume prin dulceţi mulţi vin la pierzare.
Acum nimeni nu este mai aprig propagator al cuvîntului ceresc ca dînsul, nimeni nu ştie mai bine pildele lui bolomon, plin de învăţăminte:
Scurtă iaste viaţa şi deşertăciune,
Plină de lacrămi şi foc şi de-amărăciune;
Mai slabă e viaţa decît nişte băşici,
Ce prin ţevi din gură slobod pruncii cei mici. ■.
Bătrînul monah scrie acum tot ce simte, tot ce-a suferit pe urma iubirii sale. Viaţa şi-o trăieşte numai în tovărăşia cărţilor. Şi călugării îl iubesc pentru blîndeţea, resemnare* şi înţelepciunea lui. Vorbesc cu sfială de durerea lui. îl aleg egumen şi-1 ascultă ca pe-un evanghelist, cînd în cuvinte potrivite şi-n graiul limpede de cronicar al vremii le vesteşte:
Vremea acopere toate, vremea pierde toate, Vremea strică cîte sînt; vremea aduce moarte...
240
241
...Povestea asta poate să se fi petrecut în realitate; poate să fi fost mai dureroasă şi plină de peripeţii, luînd toate proporţiile unui roman sentimental. Ceea ce ştim pozitiv însă este că au existat cei doi eroi: călugărul-poet şi iubita sa, cîntată în versuri. Cîteva file de hîrtie bătută' de vremi \ descoperite de un cercetător literar şi istoric căruia tainele trecutului i se dăzvelesc ca prin farmec ne sînt mărturii de drama sufletească întimplată acum aproape două sute de ani în jurul mînăstirii de la Cozia.
Filele aceste cuprind cîteva zeci de versuri, în parte erotice, ale proegumenului Ghenadie. Ele poartă data de la ¥W1 şi — deşi tălmăciri din „moscovitica limbă" — sînt pline de simţire comunicativă şi de originalitate în alcătuirea lor. Autorul lor a fost poet în puterea cuvîntului şi, desigur, a iubit mult înainte de a-şi păstori cu evlavie turma chemată a vesti în creierii munţilor cuvîntul Domnului.
Cu Ghenadie Cozianul o nouă figură de călugăr poet se iveşte în literatura noastră. Nimeni nu ştie despre dînsul de unde a venit, cum nu se ştie nici. despre Dosoftei, alesul stiimitor al Psaltirii de la sfîrşitul veacului al XVII-lea. Nimeni nu cunoaşte ce a mai scris, şi e de necrezut ca cel ce a făcut traducerile citate să nu fi produs mai mult. Cu cît misterul în jurul lui e mai mare, figura mai romantică şi fantezia îşi poate permite diferite conjecturi, între cari cea de sus este cea mai riscată.
1 Vezi N. Iorga, Două biblioteci' de minăstiri, Ghighiu şi Argeş, Bucureşti, 1904, paginile -30—44.
DOI MEMBRI CORESPONDENŢI AI ACADEMIEI
E n e a Hodoş şi D im i Ir i e Dan
„Reprezentanţii limbei române din toate unghiurile pe unde Traian si Aurelian au plantat vulturii Romei" — cum se numeau membrii Academiei în epoca latinistă de cucernică amintire — s-au sporit anul acesta cu doi scriitori, cu d-nii Enea Hodoş, profesor la Caransebeş, şi Dimitrie Dan, preot în comuna Straja din Bucovina.
Noii membri corespondenţi ai Academiei trăiesc prea departe de metropola culturei române şi lucrează într-o direcţie prea puţin urmărită pentru ca numirea lor să nu producă oarecare surprindere. Pentru cei ce nu le cunosc activitatea, servească următoarele şire ca informaţie.
Fiului mai mare al răposatului dr. iosif Hodoş, traducătorul lui Cantemir şi colaboratorul lui Papiu-llarian, d-lui Enea Hodoş i se cuvenea şi după vechime moştenirea scaunului pe care tatăl său îl ţinuse cu atîta demnitate.
Din familia de publicişti, atît de numeroasă, a Ilodoşeş-tilor, Enea Hodoş singur a rămas în Ardeal, unde a ocupat demnitatea de profesor pe la diferite institute. De mai mulţi ani el propune limba şi literatura română la Seminarul din Caransebeş, şi fructul acestei îndeletniciri a fost, între altele, un Manual de istoria literaturei române, ajuns acum la ediţia a patra. E o bună carte didactică, făcută în marc parte pe temeiul unor cercetări originale. Avînd o expunere uşoară şi limpede şi o împărţire raţională, manualul lui Hodoş a scos din întrebuinţare cartea absolut netrebnică a lui Lăzărici şi alte cărţi şcolare pline de greşeli.
Cîteva cărţi de didactică elementară, gramatice şi stilistice, ne arată pe d-l Hodoş ca bun cunoscător al limbei române, luptător pentru noile principii de limbă literară, un merit cu care autorii cărţilor didactice de la Blaj şi nici chiar cei de la Braşov nu se pot lăuda încă.
Pe terenul literaturei pure, d-1 Hodoş ne-a dat un volum de Schiţe umoristice (Caransebeş, 1897), satire şi critice severe la adresa unor mizerii sociale, manifestate în pătura semi-cultă a populaţiunii noastre. La apariţia lor, schiţele aceste au produs oarecare mişcare şi polemici aprinse între partizanii autorului şi filistenii corpului didactic.
Cu statornicie însă şi cu specială vocaţiune, d. Hodoş s-a devotat literaturii populare, publicînd pînă acum Poezii poporale din Banat (Caransebeş, 1892, 1 voi., 230 p.); Cîntece bănăţene; Cîntece cătâneşti şi Literatură populară aleasă — tot material adunat din Banat, ales şi coordonat cu priceperea omului de ştiinţă. Că d-1 Hodoş nu este un folclorist diletant, se vede din editarea critică a textelor, din observarea strictă a idiomului bănăţean şi mai cu seamă din prefaţa întîiului volum, în care explică dialectul bănăţean. D-1 B.P. Hasdeu în al său Etymologicum Magnum, voi. III, p. 3127, zicea vorbind despre prefaţa amintită, pe care o reproduce întreagă:
„Tot ce s-a scris pînă acum mai nou, mai temeinic şi mai neîncurcat asupra foneticei şi morfologiei subdialectului bănăţenesc se datorează d-lui Enea Hodoş, astfel că noi nu avem decît a reproduce aci literalmente cuvintele acestui june folclorist".. .
„Junele folclorist" a dobîndit de atunci şi mai multă experienţă în cercetările sale, şi viitoarele lucrări vor lăsa desigur şi mai mulţumit pe autorul Etymologicului.
Pe cînd d. Hodoş se afirmă ca un bun cunoscător al Banatului, părintele Dan din Straja e distins pentru merite de acelaşi fel, ca scriitor bucovinean.
în articole şi broşuri, în scurte monografii, scrise pe temeiul unor izvoare de întîia mînă, d-1 Dan a caracterizat viaţa şi raporturile popoarelor bucovinene. A scris despre armenii orientali (1891), despre ţigani (1892), despre lipoveni (1894) şi despre evreii din Bucovina, vorbind despre originea, obiceiurile şi credinţele lor. Popoarele aceste trăiesc amestecate cu românii şi cunoaşterea lor înlesneşte mult un studiu viitor asupra poporului român bucovinean.
Tot din domeniul etnografiei sunt monografiile comunelor româneşti Lujenii (1893) şi Straja (1897), studii de istorie, topografie şi folcloristică. Mai socotind apoi şi alte lucrări ale părintelui Dan, descrieri de călătorii, legende, tradiţii şi cîteva dări de seamă, care trădează deosebita înclinare către
studiul vieţii intime a poporului, alegerea sa de membru corespondent al Academiei se prezintă ca o meritată distinc-tiune.
Terenul adevărat pentru viitoarea activitate a părintelui Dan este, fără îndoială, folclorul comparat. D-sa înţelege şi scrie o grămadă de limbi, îndeosebi cele slavice, ruteană şi rusească. Poate deci urmări cu uşurinţă înrudirea şi împrumuturile literaturii populare, originea credinţelor şi obiceiurilor noastre şi puterea noastră de asimilare. Această metodă în studiul folclorului a fost de un timp aproape cu totul neglijată şi în trecut n-a dat decît rezultate foarte vagi. în schimb, s-a tot îngrămădit la material, care-şi aşteaptă omul de ştiinţă. Fi-va părintele Dan chemat să facă un pas mai mult'decît părintele Marian? Ar fi o cinste mare pentru Bucovina!
244
ARDELEANOFOBII
Şi «u mai tac!
De la apariţia Sămănălorului încoace cîntecul lor sună mereu, psalţii se-nmulţesc, corul lor creşte şi-mi bogonisesc în urechi aceleaşi cuvinte:
„Prin arhivele Academiei, prin biblioteca Fundaţiunei Carol 1, scotocesc azi nişte tineri transilvăneni, cari, pe lingă funcţiile bine plătite, se îndeletnicesc si cu literatura/.. Ei scriu pe la Voinţa naţională, Epoca şi Sămănătorul... Pe-ascuns însă fac meschinării, lovesc cînd pot în toţi ceilalţi publicişti indigeni, lăudîndu-se între ei, ca-ntr-un adevărat cerc de admiraţiune mutuală..." 1
E glasul celui mai nou şi poate al celui mai naiv şi mai neîndemnatec ardeleanofob, căci iată cum continuă:'
„Deci un curent, poate cu elemente sănătoase, dar înţele-gîndu-şi rău menirea şi servindu-se, ca să ajungă, de mijloace nepermise pentru răpunerea oricărui concurent ce le stă în cale".
L-am numit naiv pe noul luptător, fiindcă are curajul să arunce mănuşa unor „elemente sănătoase". Alţii, înaintea sa, au fost mai şireţi şi n-au recunoscut „curentului" nici meritul de-a fi pornit de asemenea elemente şi au tăbărît asupra lui tocmai din motive de nesănătate.
Am văzut printre ei un general, în mîna căruia condeiul s-a prefăcut nu în sabie, ci în ghioagă zvîrlitâ în „ceata de braşoveni",2 Am cetit cuvintele frivole ale unui stilist saltimbanc, fost istoric şi conferenţiar ateneist.3 Autori de versuri
1 Un anonim, în Acţiunea, din 2 aprilie 1904.
2 General C. I. Brătiatm, O lecţiune de înaltă morală, Ploieşti, 1903, p. 24 şi 25,
3 Citiţi articolele antiardelene din colecţia Conservatorului pe 1903.
îşi apără singuri autoritatea problematică şi se improvizează în critici antiardeleni. Ziarişti de profesie strecoară, unde pot; cîte o aluzie.
Şi alăturea de atitea capete vrednice se ivesc şi cîrlionţii criticului ovrei. Pentru de ce? „Fiindcă fraţii de dincolo (fraţii, o!) sînt cei mai implacabili antisemiţi din România":
lată o armată organizată, cu un general în frunte, dar" cu elemente eterogene şi cu tot soiul de mercenari. Bombele cad mereu. Ziare, broşuri, cărţi şi alte pamflete apar şi duşmănia ameninţă a se statornici în tabăra acelor mulţi cetitori cari nu urmăresc decît partea senzaţională şi cea de^ scandal în orice luptă intelectuală.
O scurtă răfuială cu mic cu mare se impune. Voi încerca-o, nu însă pentru a face pe idealistul şi a protesta în contra acestei „sfîşieri între fraţi", nici pentru a vorbi în numele „principiului sfînt al unităţii de neam". Astea sînt vorbe deşarte pentru cetaşii amintiţi, ci pur şi simplu pentru a-i zugrăvi aşa cum sînt, a prinde un moment din viaţa sufletească a unui şir de bărbaţi, înrudiţi cel puţin într-un singur punct: în ura contra ardelenilor.
Războiri de natura asta au mai fost ele, dar de un caracter mai endemic şi totdeauna mai demn. Niciodată atacurile n-au degenerat şi tonul n-a atins înălţimi aşa de mari de violenţe ca în anul din urmă.
Polemicile lingvistice din epoca Foaiei pentru minte a lui Bariţiu şi a Curierului lui Eliade n-au împiedicat pe acest din urmă a scrie despre rolul ardelenilor în istoria limbei cuvintele cele mai măgulitoare în a sa scrisoare către românii din Brussa.
Rătăcirile etimologiste şi pumnuliane, cari au făcut pe Alecsandri să numească pe gramaticii blăjeni nişte ridicoli beoţieni, nu l-au împiedicat totuşi să scrie la 1878:
,',Ardealul a fost totdeauna cuibul sacru al românismului, pe care nici o furtună nu 1-a putut distruge. Din acest cuib binecuvîntat de Dumnezeu mulţi vulturi se vor înălţa pe cerul României, fără ca de azi înainte nimeni să îndrăznească a le smulge penele aripilor..." 1 ■ •    . -
Lupta d-lui Maiorescu în contra direcţiunii în cultura ardeleană n-a fost nici ea o proclamare a principiului de-a limita cultura după provincii. Ea s-a îndreptat în contra superficialităţii în poezie şi în contra sofiştilor limbii române,
1 V. mss. Academiei, no. 809, p. 77. Scrisoare către'V. Mangra.
246
247
a fost un strigăt de durere şi de protestare în contra unor bărbaţi de-o inteligenţă superioară cari, inspiraţi de ideile epocei lor şi lipsiţi de orice simţ artistic, ameninţau să oprească în loc mersul firesc al limbii poporului. Dar niciodată d. Maiorescu n-a confundat indivizii cu mulţimea şi n-a căutat să explice greşeli individuale numai prin originea locală a celor ce le comiteau.
Toate ciocnirile astea aveau un caracter mai mult teoretic. Erau discuţii academice, pe cari şi acum le poţi urmări cu interes. Ele au avut o vădită înrîurire asupra literaturii române. Cine însă dintre luptătorii ardeleanofobi de astă/A se poate lăuda că urmăreşte aceeaşi ţintă? Care dintre ei a ridicat discuţia la un nivel ştiinţific, sau cel puţin a căutat să rămînă obiectiv?
Dar asta nici nu so putea, deoarece vechiul motiv de discuţie nu mai există. Rătăcirile din Ardeal au dispărut în mare parte. Limba s-a îmbunătăţit în ziare şi în reviste. Poeziei i s-au ridicat cîteva altare. Şi, piedica fiind înlăturată, se simte acum pe toată linia o adevărată dragoste de muncă; puterile cumulate îşi caută teren de manifestare; limitele de provincii cad înaintea acestor puteri; ardelenii mişună pe la ziare şi reviste, prin instituţiuni culturale, in poezie, proză şi critică, în istorie şi filologie şi-şi dau tributul lor culturii române.
Situaţia e acum cu totul schimbată. Odinioară ardelenii erau atacaţi, pe dreptul, pentru greşelile lor; astăzi mulţi sînt loviţi pentru calităţile lor.
Natural, asta nu mai e luptă leală, cînd motivul a priori este atît- de urit. Ea denotă mai mult o stare sufletească a celor ce produc curentul potrivnic, decît a ardelenilor atacaţi.
O reprivire scurtă asupra amănuntelor acestui curent ne va da şi mai multă dreptate.
Un general din vechea gardă a scriitorilor — unul din acei buni români în vremea lor, pe cari li doare că vremii? se schimbă, sistemele se înlocuiesc, pretenţiile se rafinează şi generaţia mai tinără se ridică peste capetele lor — avase o discuţie de geografie cu un profesor universitar din Buau-rcşti. Critica profesorului, de origine pare-mi-se moldovean, apăruse în Convorbiri, revistă al cărei director, precum sf> ştie, este d-1 I. Bogdan. Faptul a servit d-lui gensral ca prilej a deschide o campanie antiardeleană şi a numi pe scriitorii ardeleni — aşa din senin — „pripăşiţi din lume", „doritori de pricopseală ieftină", „venetici cari şi-au creat aureola
aroganţei" — tot epitete cari se găsesc în gura cavalerilor i învinşii Arma celor slabi este totdeauna  injuria şi scrîş-nirea dinţilor.
|      Un alt caz. D-1 Ionnescu-Gion este prototipul scriitorului & român neajuns. Ridicat pînă la o înălţime oarecare, s-a oprit 11 brusc în loc şi numai pretenţiile-i au luat-o înainte. In jurul lui ' f s-a făcut un gol. Glasul lui nu mai e ascultat. în istorie n-a f f putut  ţine  pas  cu creatorii noului curent. în literatură j '» n-a dat nimic original. Articolele de critică literară, cu toată ( | podoaba lor artificială de limbă, nu pot să trăiască prin puterea 4 ideilor. Iată-1 dar pe urmele bătrinului general şi, chinuit de ţ aceeaşi conştiinţă, de a fi victima ardelenilor, îl vedem cu orice "* ocazie făcînd spirite fără vlagă pe socoteala „plăviţilor bra--î şoveni", cari i-au tăiat aripile de a se ridica la înălţimile visate.
Din ceata asta nu putea să lipsească d-1 Macedonski cu toată prăsila sa. El e de acord cu cei ce susţin „că la Academie te izbeşti numai de ardeleni, că în Facuitatea de Litere numai dînşii sînt stăpîni, că în presă domneşte aceeaşi ticăloşie, că ei au monopolizat prin josnicie pe oamenii de stat români, că s-au introdus sterpi şi ignoranţi in literatură, că, în sfîrşit, corup şi distrug ca o substanţă corosivă aurul sufletesc şi că ajunşi — din venetici şi servi — a se vedea covîrşiţi de onoruri şi îmbuibaţi din snaga noastră, bat inso-< lent din picior, sau, ridicoli, se sumeţesc cu aere de clovni pînă a şi răsfrînge minecile de la vînjoasele braţe (aşa, da!) şi pînă a striga cu pălăria mocănească pe ceafă: mai sînteţi?.. ." 1. Măcar că din toate aceste adevărat este numai faptul că nici un scriitor ardelean nu poate să guste frumuseţile pretinse ale poeziei d-lui Macedonski; nimeni dintre noi nu vrea să creadă că acest poet, prin zbuciumata sa activitate, ,    a fost de vreun folos literaturii române.
Pe d-1 Duiliu Zamfirescu l-am văzut coborlt la rolul odios al invidiosului care ridică arma împotriva concurentului său la un premiu, fiindcă e prozator ardelan.2
Un alt poet apăruse în vileag cu un volum pus sub ocrotirea mai multor fruntaşi ai vieţii noastre intelectuale. Ocro-tirea asta însă avea să-i serve mai mult de încurajare. Poetul | '   a luat-o ca o dovadă a desăvîrşirii sale şi, plin de Încrede- o f :'   in sine, se socotea cocoţat pe piscurile cele mai înalte ale
1 Romanul (sic), 2G sept. 1903. * Revista idealistă, 1 sept. 1903.
248
249
Parnasului român. A fost de-ajuns însă o singură recenzie pentru ca poetul nostru să cadă din treaptă în treaptă. De la revista literară cea mai de frunte ajunsese la cea din urmă tipăritură dobrogeană. Din gloria visată si alimentată de atîţia binevoitori, ajunsese a-şi vedea cu ochii modestia talentului său, dar în acelaşi timp a-şi arăta nemodestia pretenţiilor sale. El tăbărî ca un desperat, care pierduse tot, asupra criticului şi, nimerindu-se ca acesta să fie ardelean, ura lui se descarcă violentă şi fără rezervă în contra tuturor scriitorilor ardeleni. „Bandă interlopă", „piraţi literari" sînt titlurile cu cari se gratifică în special redactorii Sămănătorului, iar operele lor sînt considerate ca „sforţări bestiale" „conglomerat purulent", „hoţie grosolană", „speculă neruşinată" 1.
Aţi crede că aici ardeleanofobia şi-a atins apogeul. Vă înşelaţi. Deasupra tuturora tronează anonimii; tot ei ţin recordul în toate; ei sînt cei mai sublimi şi cei mai ridicoli acuzatori. Aici ii vezi plingîndu-se că „tipurile de martiri cu luna fac bisericuţe spre a declara monopol asupra limbei, cugetărei şi iniţiativei româneşti"2, colo zbătîndu-se în lanţurile neputinţei şi strigînd că „martirii îi sufocă":
„Nu poţi îndrăzni a vorbi, a gîndi, a scrie în România, în ţara ta. . . martirii te sufocă, te copleşesc. Şi cine e de vină ? . . . Discordia! Să ne unim şi noi nemartirii, ori poate adevăraţii martiri, să ne conservăm bugetul, să denunţăm clica asta de evrei şi martiri de buget, căci cine ştie ce ne-aş-teaptă" 8.
Desigur, moartea te-aşteaptă, iubitul meu anonim — dar stai, mai ia încalţe cu tine şi cîţiva dragi tovarăşi de drum, pe soţii tăi de principii de origine semită. Bieţii ovrei! Francezul zice: Oui mange du juif, en meurt, şi acum să moară ci' loviţi de condeiul ardelenilor!
Iată-i în adevăr cum lamentează:
„O bună parte din curentul antisemit de astăzi se dato-reşte, fără îndoială, fraţilor de dincolo. In politică, în administraţie, oriunde se află înfipt un frate transcarpatin, antisemitismul devine imediat terenul de activitate a acestor cercuri. Cînd citiţi în vreun ziar românesc o notiţă antisemită, care se distinge prin veninul ei, prin ura ce filtrează fiece
1 Pentru completarea dicţionarului, vezi în special Cronica din 30 mai 1903 şi Ovidiu, nr. 1 'din 1903.
2 Ce este trocarism?, Adevărul din 10 nov. 1903. * Martirii, Cronica de la 2 august 1903.
cuvînt, prin enormitatea calomniei şi a minciunei, să ştiţi că se datoreşte unui român transilvănean" 1
Nu ştiu dacă are dreptate scriitorul ovrei, mi-aduc însă aminte că un gazetar bucureştean (tot anonim) era cu totul de altă părere cînd în ziarul Antisemitul de la 1899 se plîngea de „robia transilvănenilor" şi scria fraze de următoarea dră-gălăşie:
„Deşi de acelaşi sînge, de acelaşi neam cu noi, românul din Ardeal, mocanul, e rău, egoist, vindicativ, trufaş... Românul de aici îl detestează pentru sufletul lui cîinesc". . .
Superb!
Ei, dar să nu mai continui cu cercetările, căci ar trebui să îngrămădesc material prea dureros pentru naţionaliştii sentimentali, gata a evoca figura marelui Lazăr sau a altor apostoli ai unităţii culturale, ca un fel de memento. Dar nu pentru a mă jelui sau a lua apărarea cuiva am înşirat documentele literare de sus, ci pentru a face o constatare simplă.
Acuzaţiile aceste, contradictorii, netrebnice şi înjositoare cum sînt, dovedesc pe lîngă alte multe şi creşterea enormă a proletariatului intelectual român de pretutindeni. Capitala României se impune tot mai mult ca metropola culturei române. Aici va continua, cu tot dreptul, să alerge orice element ce simte în sine puterea şi trebuinţa sufletească de a se manifesta. Barierele între provincii vor dispare cu totul şi-n afară de cîteva deosebiri etice ce trebuie păstrate şi de nuanţe de limbă, unitatea culturei se va stabili cu tot mai vădită necesitate. împotriviri de felul articolelor citate sînt plîngeri de babe şi de neputincioşi şi nu pot să oprească un curent dintre cele mai fireşti. Orice evoluţie este o luptă. La lupta asta fatal vom lua cu toţii parte. Aici calomniile anonimilor, violenţele neajunşilor şi disperările striviţilor nu trag în cumpănă. Viitorul este al celor puternici.
înţelegeţi, ardeleanofobilor, şi vă plecaţi.
1 Cronica israclilă din 27 sept. 1902.
250
BUSTUL LUI DEPĂRĂŢEANU
Dezvelirea bustului lui Depărăţeanu, ce se va face în curînd la Depăraţi, din iniţiativa rudelor poetului, va fi prilejul cel mai nemerit pentru oratorii festivi ca să se intereseze mai de aproape de viaţa acestui scriitor. Luîndu-se informaţiuni de la membrii familiei, din scrisorile şi hîrtiile ce se vor fi aflînd, s-ar aduce un serviciu istoricilor literari, cari nu cunosc cu exactitate nici măcar anul şi ziua naşterii şi morţii, ci sînt siliţi a se mărgini la indicaţiile vagi: s-a născut la 1835 şi a murit la 1865.
Tot ce se mai ştie apoi este că Depărăţeanu a făcut studiile şi călătorii prin străinătate, fapt ce se vede şi din scrierile lui. Mai cu seamă petrecerea prin Spania a lăsat urme adînci în fantazia şi în creaţiunile lui poetice.
Reîntors în patrie, fiul boierului Sandu Căpăţînă a luat parte şi la viaţa politică, oricîtă aversiune adusese cu sine împotriva zgomotului vieţii sociale. Prefera însă liniştea de la ţară, rătăcirea prin pădurile poetice ale Teleormanului, vînătorile de granguri şi de zîne „bele" de codru.
Una din vînătorile aceste e foarte sugestiv descrisă de d-1 Duiliu Zamfirescu (în Literatorul, II, p. 570).
Intr-un frumos pastel, cunoscutul nostru prozator ne dă o icoană a casei părinteşti şi a împrejurimilor pe unde Depărăţeanu îşi trăia viaţa solitară:
„Casele părinteşti ale boierului Sandu Căpăţînă — zice d. Zamfirescu — erau ca toate casele de pe timpul acela: în fundul curţii mari, văruite şi învălite cu scînduri, aveau o scară de piatră frumoasă, pe care Depărăţeanu o decorase cu gustul unui poet. De jur-împrejur curtea era împărţită în pilcuri de copaci. Ici şi colo cîte o brazdă de iarbă şi tufe
\ m de trandafiri. Mai în fund o verandă înconjurată de hamei < ■ şi zorele, unde poetul citea tatălui său pe Monte-Cristo; 1 în fund de tot, crîngul".. .
|| In acest cadru ne prezintă pe Depărăţeanu, în momentul § cînd poetul se cobora din verandă în grădină. „Toată poezia 1 nopţii îl înconjura şi deştepta în sufletul lui amintirile vieţii , I trecute de student, nesiguranţa vieţii de om, aspiraţiunile m pentru viitorul ţării. Printre toate se amesteca umbra unei jŞ f emei care-1 dispreţuia..."
iţ      Lumina asta se potriveşte foarte bine la figura tînărului î poet. Pribegirea lui prin lume, stingerea lui cea repede, chinul I- şi amarul ce-i frămîntă sufletul şi nestatornicia gîndului sînt I   în adevăr trăsăturile caracterului unui romantic. Şi încă ceva: I   Vara la ţară, singura poezie prin care şi-a cucerit un loc în ' *   soborul poeţilor noştri mai des amintiţi, este şi ea un product romantic şi numai desele expresii triviale — un păcat consecvent al lui Depărăţeanu — o coboară sub limita ce eram obicinuiţi a i-o recunoaşte.
Depărăţeanu nu va ajunge niciodată mai recunoscut de cum este. Operele lui, atît poeziile Doruri şi amoruri (1861), cît şi drama Grigore-Vodâ (1864) nu întrunesc însuşirea principală pentru a putea răzbate: limba poporului. El va ră-. .    mînea un epigon de-al lui Eliade, un versificator artificial şi rece, fără a se fi pătruns de poezia lui Alecsandri, un romantic afectat şi naiv, un cugetător blazat şi obosit, •    pentru care libertatea e o ficţiune, natura plină de „dolente •f    strigări", oamenii „schelete ambulante" şi viaţa un lanţ greu. Ca şi la ceilalţi contimporani ai lui, găsim şi în poeziile lui Depărăţeanu tendinţe sociale umanitare. Sînt şi copii byroniene printre ele, cu foarte puţin noroc alcătuite, bizarerii filosofice asupra omului şi a virtuţilor, de următorul coprins:
Onoarea e o vorbă, virtutea e un nume
Şi omul un cadaver... Şi nu mai vezi în lume cu toat-a ei splendoare Mai mult decît o sombră cavernă, o-nchisoare,
Un loc de umbră plin, Un bent cu şerpi, cu guşteri vărgaţi, cu tîrîtoare Un turn unde-şi devoră chiar filii — oroare —
Infamul Ugolin 1
252
253
Atîta „sombru", atîtea „disordini sempiţerne" sînt în acest „chaos incert", încît poeziile tenebroase ale lui Depărăţeanu se schimbă în proză rimată, anemică şi imposibilă de gustat. Ele au cel mult un caracter personal şi ne arată un suflet bolnav ca în poez;a în orele fatale, cînd somnul ne este greu..., un fel de cîntec de lebădă al autorului, o tresărire spasmodică de groaza morţii.
Partea ce ni-1 înfăţişează mai simpatic o constituie poeziile lui erotice. Cîte o „femeie cu ochi negri, cu neagră ca-pelură", cîte o „blondă cu păr de aur, cu ochii de azur" ne fac să uităm că „lumea e un mare stîrv, din care mii de bestii se hrănesc".
De aceea, cei ce-1 iubesc pe Depărăţeanu trec peste fondul întunecat al poeziilor lui şi nu reţin decît figura lui de romantic cu buze livide, către care pomul cu mere de aur se apleacă şi parfumul rozelor lui Hafiz se înalţă cu smerenie...
Sînt sigur că la dezvăluirea bustului, partea asta va fi mai mult pusă în evidenţă.
„HORA ARDEALULUI"
O rectificare
Sub titlul Un concurs literar, d-l Coşbuc a publicat în Familia din 1902 (p. 227) un articol, reprodus şi de alte ziare, în care a vorbit de poziţiile naţionaliste,, apărute în anul 1848, in Foaia pentru minte din Braşov.
Făcînd istoricul uneia din aceste poezii, d. Coşbuc scria:
„EJiade i-a trimis (lui Bariţiu) mai în vară un cîntec de cinci strofe scurte semnat Un român şi publicat la 15 iunie, intitulat Hora Ardealului, care a fost cîntat multă vreme în Ardeal pe melodia unei doine, dar n-a fost nici eroic, nici războinic şi afară de versurile: « a sosit ziua dreptăţii, ziua sfint-a libertăţii » n-are nimic' din ce trebuie să aibă un cîntec naţional în vremuri de furtună. Interesant este acest cîntec numai într-atîta că el a inspirat, unsprezece ani mai tîrziu, pe Alecsandri să scrie Hora Unirei şi strofa 1 („Hai să dăm mînă cu mînă") e luată de-a gata, fără nici o schimbare, din Hora Ardealului a lui Eliade."
Iată acum şi textul Hore ii menţionate:.
Hui să dăm mînă cu mină Cei cu inima română, Sâ-nvîrfim hora fi ăl iei Pe pămînlul României.
A sosit ziua dreptăţii, Ziua sfînlă-a libertăţii! Bnulu-n mim le înverzi ştc România-nlinerrşte.
Ardelean, copil de munte, lan ridică-ncum cea frunte Şi te-nsui'lă de mîndiie Că mi-esti fiu de Românie.
255
Ardeleni! Lumea ne vede, Mama dragă-n noi se-ncrede, Că de-acum românu-n lume A fi vrednic de-al său nume.
Ura fraţi în fericire, Ura fraţi într-o unire, Să-nvîrtim hora frăţiei Pe pămîntul României.
Desigur, numai stîngăciile din strofele de la mijloc l-au făcut pe d. Coşbuc să atribuie poezia aceasta lui Eliade Rădulescu. în realitate este întreagă a lui Alecsandri şi autograful ei, intitulat tot Hora Ardealului, se găseşte la Academia Rom ână (Mss. 1497), într-un caieţel de versuri, dedicate de bardul din Mirceşti amicului său Costache Negri. Hora poartă data: „Braşov, 1848".
O dată stabilit că Hora Ardealului e a lui Alecsandri, trebuie să punem tot în sarcina lui 15 mai, 1848, o altă poezie revoluţionară, tipărită, sub aceeaşi iscălitură de Un român, în Foaia pentru minte, p. 145, din acelaşi an şi avînd următoarea strofă la început:
î>,        Fraţilor, nădejde bună; fiţi cu toţii-n veselie, ' Cerul însuşi ocroteşte scumpa noastră Românie!
"' Azi e ziua de-nviere a românului popor,
r * Care singur îşi vesteşte dulce, mîndru viitor...
[£.--'
Probabil inferioritatea acestor versuri faţă de Marşul lui Cîrlova şi de poezia lui Mureşanu l-au determinat pe Alecsandri a-şi nesocoti feţii din 1848 la întocmirea ediţiilor sale de poezii şi a nu-i primi în rîndul celor cu paternitate recunoscută.
JUBILEUL „FAMILIEI"
* La 4 iunie, Familia d-lui Vulcan, venerabilul academician! de la Oradea Mare, intră în al 40-lea an de existenţă. O lungă şi frumoasă cale în viaţa unei reviste literare! Societatea românească s-a grăbit cu drept cuvînt să recunoască cu această ocazie meritele redactorului harnic şi neobosit şi astăzi; să-i răsplătească prin flori şi cuvinte frumoase abilitatea de a susţine în timpurile cele mai grele din punct de vedere literar şi social un organ chemat a cultiva îimba şi bunul-gust în părţile atît de periculoase elementului românesc.
Apărută la Budapesta, Familia a avut de colaboratori principali pe Aron Densuşianu, Alexandru Roman, Bariţiu şi luliu Grozescu, dintre cari cel mai necunoscut a rămas Grozescu, originar din Arad, un foarte productiv elev al lui Bolintineanu. în urma lor, aproape toţi scriitorii ardelenii şi-au făcut stagiul de începători la Familia.
Aici a început d. Coşbuc să tipăresacă întîile sale versuri,, cu iscălitura Boşcu. Aici s-a remarcat talentul răposatei Lu-creţia Suciu. Şi cine nu ştie că Eminescu, pe atunci Eminovici,. a primit întîia încurajare tot de la redactorul Familiei?
Familia, mutată la 1880 în Oradea, n-a rămas însă un ziar pur ardelenesc. Scriitorii din România i-au dat mult ajutor prin contribuiri originale, iar d. Vulcan a introdus-şi bunul sistem de a preferi reproduceri de scrieri cunoscute^ în locul unor producte indigene originale cari nu merită_ a. vedea lumina zilei. Astfel a popularizat în Ungaria scrierile celor mai vrednice talente şi şi-a adus şi ea tributul pe altarul unităţii culturale.
Ca formă şi fel de redactare, Familia a fost de o consecvenţă maşinală, cu scurte articole biografice, poezii, nuvele,, traduceri, informaţii şi articole distractive şi, mai ales, cu
257
ilustraţii, originale şi împrumutate. D-l Vulcan n-a ieşit din programul său de la 1865, ci a ţinut să aibă totdeauna o foaie de care să se poată bucura toţi membrii unei familii de cărturari: părintele de un articol mai serios, mama şi fata mare de o poveste şi o cronică spirituală, iar copiii de „bomboane", şarade si de chipuri instructive.
In cei 39 de ani ai săi, Familia n-a avut, ce-i drept, o epocă de glorie şi n-a produs nici o mişcare ce s-ar putea socoti ca un eveniment literar. Acolo, la poalele munţilor Bihorului însă, a fost totuşi o modestă şi pururea nestinsă lumină pentru sute de români, şi chiar şi pentru atît trebuie să-i fim mulţumitori cu toţii şi să-i urăm viaţă mai departe.
! scrisori
I «
Slove negre pe hîrtie albă. Ce dragi ne sînteţi pînă la o vreme şi cît de maşter vă tratăm cînd nu vă mai simţim
\     căldura. Ne-aţi fost viaţa, ne-aţi fost totul; şi cînd nu mai
; rămîneţi decît amintiri, hîrtie colbuită legată-n pacheţele cu fir de mătase, ne apropiem de voi în ore de plictiseală şi, rînd pe rînd, vă dăm pradă focului lacom.
\ Nici nu vă recitim de teama de a nu descoperi în fiecare
" şir o banalitate, o minciună şi inconsecvenţă, o greşeală de stil, ce ne-ar putea răpi ultima iluzie legată de voi. E
; cel din urmă act de pietate, sau impietate, dacă vreţi, faţă de morţii noştri: prieteni pierduţi şi prietene uitate. Ardem
t ■ astfel nişte cadavre inutile, iar cînd ne întoarcem de la
? gura sobei, intrăm într-o viaţă cu elemente nouă; fără mustrare de ce-am făcut, ne aruncăm cîntînd în valvîrtejul ei.
I     Aşa e viaţa noastră, a celor mici: trecutul nu înseamnă
| jT nimic, momentul e totul.
I i       Alţii, şi mai mărunţi ca noi, n-au nici ce arunca în flăcări.
* i „Mica publicitate" şi cărţile poştale ilustrate au înlocuit la mulţi scrisorile. Şi adeseori un fluturat de batistă, o sărutare în vînt, trimisă discret şi delicat cu degetul arătător, o subliniere de cuvînt în cursul conversaţiei înlătură necesitatea oricărei corespondenţe în viaţa aşa de puţin sentimentală a cetitorilor lui Abelard şi Eloîsa şi ai lui Werther şi Lotte.
Şi chiar de şi-ar scrie, de ce să-şi mai păstreze scrisorile oameni cari trăiesc numai pentru sine ? Muşte de-o zi, suflete vesele sau chinuite, flăcări trecătoare — cine mai întreabă de rostul vostru? De ce ne-am face maniaci iubitori
'     de autografe vulgare ?
Altceva e cu oamenii mari ai ţării. In viaţa lor, scrisorile nu au un rol atît de personal şi de trecător. De aceea scriitorii şi oamenii politici nici nu-şi iubesc ca noi, dar nici nu
259
se despart aşa de uşor de scrisorile lor. Fiecare cuvînt scris de ei e cîntărit şi fiecare frază primită de la alţii e păstrată.
Cunosc un scriitor în viaţă care, cu stăruinţa unei fete mari şi cu avariţia unui evreu, adună şi clasează zilnic scrisorile şi biletele primite, semnînd cu un creion albastru rolul feicărei piese. E vorba de viitoarea sa biografie şi autorul nostru eliminează cu precauţiune din corespondenţa sa cu alţii tot ce-1 atinge personal ca om, înşiră cu premeditare tot ce l-ar putea înălţa în viitor. Şi totuşi corespondenţa sa e puţină, pentru motivul că, în nici o epocă n-a fost atîta înstrăinare între scriitori şi o atît de mare neîncredere între oamenii politici ca astăzi. Sau sunt cu toţii nietzscheani, deci personalităţi distincte, giganţi şi supraoameni, sau nulităţi patente, iar amorul propriu exagerat îi duce la o completă izolare, făcînd imposibilă o înţelegere comună şi amicală în chestiuni generale, de ordin literar sau civil.
Ce contrast între actualul scriitor şi cel din generaţiile trecute! Deschideţi arhivele Academiei şi veţi găsi un tom de corespondenţă lîngă altul. Scriitori de profesie şi improvizaţi, oameni de stat şi politiciani de ocazie, dinainte şi de după 1848, îşi trimit reciproc scrisori lungi, polemici literare, discuţii politice şi efemeride. Îşi zic „fraţi", se sfătuiesc, fac planuri de luptă comună. O epocă întreagă e în informaţiile lor, un material preţios pentru urmărirea curentelor în viaţa intelectuală şi politică.
Lumea a început să şteargă praful de pe dosarele cu scrisori. Prin revistele noastre se publică tot mai multe. Opera cea mare despre I. Brătianu ne-a adus surprinzător de multe momente nouă privitoare la 1848, scoase din scrisorile fruntaşilor de atunci. S-a publicat şi o parte din corespondenţa lui Kogălniceanu. Iar de curînd a apărut întîiul volum din scrisorile lui Alecsandri. Asupra acestuia voi spune cîteva cuvinte.
Alecsandri a fost un pasionat autor de scrisori.
Slova lui feminină, subţire şi estetic desenată, e parcă-anu-me potrivită pentru asemenea îndeletniciri. Plicul şi hîrtia lui vecinie curate, albe sau trandafirii, mici, elegante, cu monograme şi cu coroană deasupra colţului stîng, exală şi astăzi parfuma Din fragedă tinereţe pînă cîteva zile înainte de moarte, cînd a început să simtă „o stenahorie şi o slăbiciune foarte displăcute", mînuţa albă şi delicată a boierului
........ din Mirceşti n-a contenit să confecţioneze cu graţie scrisori,
modele de' stil epistolar, cu formule reverenţioase de introducere şi de încheiere şi cu inevitabilele complimente şi Îmbrăţişări în P.S. Şi-i plăcea ca şi atmosfera în care scria ' să fie'curată: lumină multă şi cameră somptuoasă. Acasă, '  răsturnat pe-un jeţ american, în veranda din care-şi vedea „lunca, lunca, draga luncă, rai frumos al ţării mele", sau, aşezat în fotoliul princiar de la biurou, în Bucureşti, în cele <ţ mai splendide camere ale madamei Horn; la Nisa, în Hotel | de Luxemburg, din ferestrele căruia „văd trecînd în depărai tare vapoarele ce-mi fură minţile şi mă îndeamnă a mă lua. ^ pe urma lor"; la Paris, în palatul din Rue Murillo, 11, unde „după multă bătaie de cap şi cheltuieli spăimîntătoare, '   am izbutit a-mi face un cuib foarte plăcut, în care pot primi '  chiar pe sultanul" — pretutindeni se înconjura de frumos, de strălucire şi era vecinie posomorit cînt trebuia să lupte cu contrarul.
„îţi scriu — zice el odată către Papadopol-Calimah — sub o lumină surie şi tristă, care mă face a zări literile mele ca prin un văl subţire, astfel e de deasă negura ce a inho-* botat Parisul de mai multe zile. Sub ferestrele mele trec umbre de trăsuri, umbre de oameni, umbre de călăreţi, cari . apar şi dispar, producînd o fantasmagorie din cele mai curioase! Copacii desfrunziţi se înşiră ca nişte scheleturi negre cu braţe ridicate spre cer şi implorînd o rază de soare. Alăture, Sena curge, pătrunsă de frig şi luptîndu-se în contra îngheţului şi, din cînd în cînd, lunecă pe suprafaţa ei vapoare cu călători învineţiţi şi strînşi în spate. Spectacolul insuflă , §• fiori şi inspiră cugetări întristătoare asupra modului greşit cum a fost creată lumea bîntuită de stihii, vînt, umezeli, ger, neguri, cameră de deputaţi, jurnalistică mincinoasă etc. Nu era mai simplu decît a inventa iarna cu viscole, toamna cu ploi, vara cu arşiţă, să fi lăsat omenirea a se bucura de o vecinică primăvară, poleită ca soarele, viaţa şi podoaba vieţii ?"
Iar cînd avea soare destul, deci un fel de beau fixe, scria vesel şi senin, scria despre sine şi despre „vestitul Gogu, căţelul meu", despre literatură şi politică, făcea reflexii poetice asupra timpului şi a naturei şi glume spirituale pe socoteala sa, de cîte ori se simţea „zaif", „răcit, guturănit şi robul nasului meu".
E vecinie tinăr şi acelaşi, căci nici spiritul, nici forma scrisorilor, nici stilul, nici fondul lor nu trec prin vreo schimbare, prin vreo evoluţie, în tot timpul de la 1844 pînă la
260
261
1890. Iţi lasă aceeaşi impresie: că te afli într-un salon, unde se vorbeşte rece, dar elegant, simplu şi concis, cu umor şi satiră uşoară, despre cele mai dulci nimicuri, ca şi despre cele mai mari probleme ale timpului.
Numai tîrziu, după ce vremea a vremuit mult şi moartea pîndea la căpătîiul veselului apologet al vieţii, cînd'se plîngea în scrisori că „simt un soi de cozoroc întunecos pe ochi şi nori negri pe creiri", firul i se mai încurcă, memoria îl părăseşte şi începe a repeţi fraze şi glume. Astfel i se întîmplă cu vorbele lui Alphonse Karr: „Plus ga change et plus c'est toujours la meme chose", citate în trei scrisori dupăolaltă şi cu altele.
Mintea întreagă însă şi-a păstrat-o pînă la sfîrşit. în fiecare scrisoare are ceva de spus şi dovedeşte acelaşi interes pentru prieteni şi pentru lumea sa.
Volumul publicat acum conţine corespondenţa lui Alecsandri cu d-nii Maiorescu şi Negruzzi, Al. Papadopol-Calimah şi d-na Alecsandri. La Academie se mai află un stoc mare de scrisori către I. Ghica, un volumaş cu 34 scrisori către Ollă-nescu-Ascanio şi cîteva alte autografe răzleţe. La cererea noastră, baronul Hurmuzachi din Cernăuţi a trimis tot la adresa Academiei o serie de scrisori către Al. Hurmuzachi, prieten bun al lui Alecsandri. D-l D. Onciul, profesor de istorie, şi-a rezervat dreptul să publice d-sa aceste scris )ri în Convorbiri literare şi nu ne îndoim că vor fi citite cu multă plăcere, legăturile literare ale bardului cu bucovinenii fiind dintre cele mai intime. Multe documente de natura asta trebuie să aibă în posesia sa si d. G. Bengescu, pînă acum singurul biograf de seamă al lui Alecsandri, deşi lucrările d-sale au rămas fragmentare. Contimporani şi rude, asemenea, vor fi păstrînd în arhivele lor particulare răvaşe mirceştene. Toţi aceştia n-ar trebui să întîrzie a le alătura materialului de la Academie, pentru a înlesni munca celor ce vor să aducă-lumină deplină în chestiuni ce permit a fi tot mai contro versate: originea lui Alecsandri şi valoarea activităţii sale
Din cîte au apărut în volumul I, distingem, înainte de toate, preocupările poetului pentru reformele lingvistice. Alecsandri a avut totdeauna simţul unei bune limbi literare şi a fost un adversar neîmpăcat al latiniştilor. în scrisorile către Maiorescu şi Negruzzi se găsesc juvaiere de zeflemele
j,:  la adresa ciuniştilor. Era chiar mai catolic decît papa, mai r   fonetist decît „Junimea", mai antiaberăciunist decît oricine şi certa rău pe d. Negruzzi pentru întrebuinţarea cuvîntului %    „terminaţiune":
f        „Va fi' o frumoasă zi pentru mine cînd oi vedea că te-ai f.   lepădat de Satana ardelean şi că « Junimea» noastră are destulă independenţă pentru a se rădica de zbîrciturile ciu-- niştilor".
I"'      ' „Junimea". Iată partea cea mai importantă din întreg i,   volumul de scrisori. Aici găsim istoricul întreg al Convorbirilor, greutăţile cu cari s-au luptat pentru menţinerea lor, %    partea leului avută de Alecsandri în lupta aceasta. Alăturea |    de d. Maiorescu, conducătorul principiar, de d. Negruzzi, %    cel muncitor şi harnic, Alecsandri a fost al treilea cîrmaci care a salvat, cu mînă proprie şi îndemnînd şi pe alţii, barca ajunsă adeseori aproape de pieire. în momente de acestea, : cria redactorului Convorbirilor :
„îţi mărturisesc că, cu multă părere de rău, constat slăbiciunea mişcărei noastre literare, slăbiciune care merge crescînd şi ia treptat caracterul de neputinţă. Am observat l că unii din membrii «Junimei» din Iaşi, cari au debutat cu entuziasm şi cu foc, acum s-au condamnat la o tăcere comodă şi par indiferenţi de soarta copilului născut, de biata foaie a Convorbirilor. Care să fie cauza unei asemenea triste amuţiri?... Politica... afacerile? Nu admit aceste scuze şi le consider pretexturi. Tandurul, tandurul. .. sau secarea izvorului.
Te felicit dar, iubite Negruzzi, de curajul şi perseverenţa ce ai de a continua publicarea ţoalei «.Junimei», şi cît î pentru mine, nu oi înceta de a-ţi da mîna de ajutor... deşi această mînă e lipsită acum de juneţe. Mergi înainte cu lucrul... O nouă generaţie creşte; să sperăm că din sînul ei va ieşi o nouă junime mai harnică şi mai puţin tandurie..."
Interesul lui Alecsandri pentru mişcările literare se mai cunoaşte din diferitele lui reflexiuni asupra scriitorilor, re-flexiuni nu totdeauna îndreptăţite, prea îngăduitoare uneori, altă dată prea severe.
Sunt frumoase cuvintele asupra lui Constantin Negruzzi, Anton Pann, Bolintineanu şi Alexandrescu; e prea îngăduitor cu prietenii săi, între cari chiar Al. Papadopol, iar pe Conta nu-1 înţelege deloc.
Opinii politice în volumul prim găsim puţine şi mai totdeauna naive, îndeosebi în materie de politică externă.
262
263
Simple conflicte trecătoare între două state luau în fantazia lui de poet proporţii de cataclism universal. în politica internă reduce totul la o singură formulă: antisemitismul!
Despre sine, despre viaţa sa intimă, afară de cazurile de boală, nu vorbeşte aproape deloc. Nimic din impulsivitatea firilor expansive; amintiri familiare surprinzătoare de puţine: despre originea sa face menţiune numai în două scrisori către Papadopol, arătîndu-i tot interesul ce-1 are ca să se constate o dată cu toată certitudinea înrudirea sa cu familia italiană Alexandrin din Veneţia.
Partea literară şi cea mai simpatică a scrisorilor o constituie însă frumoasele descripţii, peisaje din natură, impresii din Mirceşti, Sinaia şi din străinătate. Aceste întrec tot ce a scris Alecsandri mai frumos ca proză.
Scrisorile, oricît ar fi ele de cizelate şi cu oricîtă îndemînare scrise, în definitiv, n-au fost destinate direct publicităţii şi, departe de a contribui mult la ridicarea valorii scrierilor lui, dau pe faţă o serie de slăbiciuni, cari pentru mulţi pot fi un nou punct de plecare în aprecierea poetului. Depinde de seriozitatea şi de gradul de cultură al criticului ce extensiune să dea acestor părţi şi unde să caute însemnătatea scrisorilor, atît cea biografică, cît şi cea literar-istorică.
CHESTIUNI TEATRALE
Cu prilejul ad unăr e i de la B r a
Să nu ne lăsăm amăgiţi de glasul falşilor optimişti, ci să mărturisim fără înconjur adevărul: nu avem noroc cu teatrul nostru, nici aici, nici în Ardeal.
Cetiţi cartea d-lui Ollănescu-Ascanio, Teatrul la români şi veţi vedea prin cîte crize a trecut această importantă instituţiune pentru cultura poporului. Şi nu din lipsă de entuziasm, căci cine nu ştie cît de iubitor de spectacole este românul şi cu cît succes au lucrat aici trupele străine în toate timpurile. Ne-au lipsit însă cînd actorii, cînd piesele teatrale, doi factori ce se urmăreau ca soarele cu luna, fără a se potrivi să lumineze deodată.
Certurile s-au încuibat de timpuriu între fruntaşii scenei, ca în orice teatru apusean, de altfel. Millo, Pascaly şi Cara-giale Costache, acest trias voinic al teatrului român, trăiau ca pisica cu bunul său tovarăş, dinele, hărţuindu-se şi căutînd a. se anihila unul pe altul. Iar azi, sub direcţiile mai noi, continuă aceleaşi stări de lucruri; actorii sunt blazaţi şi cîrtitori; autorii se simt atinşi în amorul propriu, nedreptăţiţi; iar publicul sufere sub blestemul unui repertoriu compus cu furca.
Cel puţin aşa trebuie să deducă orişincine din cele mai multe dări de seamă ale ziarelor din capitală. Recenzenţi satisfăcuţi sau entuziaşti sînt mai rari. Toţi, cîţi au oarecare pretenţie de pricepători, vorbesc în criticele lor de relele deprinderi şi de slabele rezultate de la Teatrul Naţional. Toţi cer reforme; fac propuneri de organizare nouă, îşi iau chiar osteneala de a compune memorii către Direcţie, arătîndu-i soluţia „singura mîntuitoare". Iar boala asta, mania de reforme, e foarte veche, căci nu e critic teatral în presa română — de la 1830 încoace — care să nu-şi fi pus la încer-
care mintea iscoditaore ca să făurească un plan nou pentru înaintarea teatrului. Cum însă planurile se repetă şi se contrazic mereu, Direcţia — care oricît de capabilă ar' fi, n-are să reuşescă niciodată a fabrica ea însăşi actori talentaţi şi scriitori de seamă — e condamnată a se învîrti mereu în cercul viţios de mai înainte.
In Ardeal se repetă acelaşi fenomen. De cînd s-a sporit fondul „Societăţei pentru crearea unui teatru român" 1 s-a pornit un plebiscit formal asupra viitorului societăţei. Ce e de făcut ? Să clădească teatru sau să formeze numai o trupă ambulantă? E nevoie mai întîi de artişti, români de origine ardeleni, sau de literatură dramatică? Şi cîte alte probleme n-au mai fost atinse în articolele aşa de optimiste şi in vorbirile aşa de frumoase despre Tbalia română, reproduse şi în Anuarul societăţii2.
Nici vorbă. Lămurit s-a scris foarte puţin şi cei mai mulţi fac pe filosofii fără sistem. Un plan concis n-a reuşit să fixeze nimeni. Nici unul dintre propunători n-a avut puterea de a se impune opiniei publice. Ziarele sînt în dezarcord, iar de veţi întreba pe un advocat din Cluj, sau pe un profesor din Blaj ce va face societatea în viitor şi ce-ar trebui să facă vi se vor da răspunsurile cele mai contradictorii.
Acolo ca şi aici, neclaritatea şi nesiguranţa, cu atît mai multă cu cît situaţia socială e mai complicată.
Constatarea asta nu vrea să fie o învinuire la adresa comitetului asociaţiei ardelene. Nimeni nu cunoaşte şi nu apreciază mai mult ca autorul acestor rînduri meritele bărbaţilor adunaţi în jurul veteranului academician Iosif Vulcan, întemeietorul acestui fond; sînt toţi oameni cu distinsă cultură literară şi artistică, ca d-nii Oniţiu, Dima, Goldiş şi Blaga. Lor li se datoreşte succesul de a fi scos societatea din făgaşul monoton al inerţiei şi a-i fi dat o oarecare viaţă. Ilotărîrile lor de a tipări anuare, a trimite bursieri în străinătate şi a publica un concurs pentru bune lucrări dramatice
1 Averea societăţei s-a urcat astăzi la suma de 331 309 coroane şr 47 bani.
2 Zilele trecute a apărut Anuarul VII al Societăţii pentru fondul teatrului român pe 1902—1903, tipărit sub îngrijirea d-lui dr. Blaga» profesor în Braşov şi secretarul societăţei. Pe lîngă partea administrativă, anuarul cuprinde Discursul de deschidere al preşedintelui I. Vulcan, o schiţă, Tata moş de V. Oniţiu, biografia lui Nica, vestit lăutar din Lugoj, de dr. I. Brediceanu şi importanta dare de seamă a d-lui Blaga despre Miscarea teatrală tn Ardeal In anul 1903.
sînt foarte fericite. începutul de bibliotecă teatrală iarăşi nseamnă ceva. Mai mult chiar: graţie avîntului ce-au reuşit îsă dea societăţii şi interesului general deşteptat pentru ea, numărul reprezentanţiilor teatrale în ţară creşte vădit. Toate astea însă nu pot spulbera nedumeririle noastre pentru viitor. Şi cu cît privim chestiunea mai fundamental, cu atît mai mult vedem pierzîndu-se în zarea depărtată ţinta mai înaltă, ridicarea unui teatru, frate cu cel naţional din Bucureşti.
Resfiraţi pe suprafaţa întreagă a ţării lor, fraţii noştri nu au nici o cetate culturală pe care să fie singuri stăpîni V    şi unde o societate dramatică română s-ar putea stabili, cum au făcut-o pînă în curînd societăţile  germane prin oraşele săseşti.
Trăind sub o stăpînire care de cîţiva ani încoace prigoneşte cu furie toate teatrele străine, făcînd ca în capitala ţării şi în oraşele de provincie să se stingă orice glas străin, orice urmă de artă dramatică germană si slavă — pentru moment nu găsim nici un indiciu că românii ar avea o soartă mai bună.
Teatrul ardelean fiind chemat a sta în serviciul culturei naţionale şi al ideii de unitate, conducătorii lui vor trebui să întreţină legături cu cei din capitala ţării româneşti, pentru ca aceeaşi limbă, aceeaşi literatură şi desigur aceeaşi artă să domine pretutindeni. Cunoscînd însă bunăvoinţa guvernului budapestan pentru teatrul din Bucureşti, adică refuzul sistematic ce s-a dat d-nei Aristiţa Romanescu şi altor artişti cînd au cerut voia de a reprezenta piese româneşti în Ardeal, nu credem că puntea de comunicaţiune între cele două teatre să fie în curînd liberă. Şi ăsta este un rău de căpetenie, deoarece o dezvoltare independentă a teatrului ardelenesc este imposibilă, cum n-a putut să se întemeieze un teatru săsesc fără legături cu arta şi literatura din ţara mamă.
Fraţii noştri sînt deci cu mîinile aproape legate şi puşi în neputinţa de a provoca soluţii radicale. Ei sînt osîndiţi la alte decenii de aşteptare, de pîndire a momentului oportun şi de muncă puţină şi liniştită. Alt şir de întruniri frumoase îi aşteaptă, vorbiri sunătoare şi inofensive, dizertaţii uşoare şi excursii prin regiunile pitoreşti ale Ardealului. La ţară, învăţătorul, pe scena de doi paşi lungime, va face să se declame şi de aici înainte Păcală şi Tindală şi-atîta tot.
Sunt mai tari împrejurările decît bunăvoinţa noastră! Sfaturi, discuţii multe şi memorii sunt aproape de prisos.
266
267
*
La adunarea de la Brad o se se hotărască şi soarta unui dremiu. Opt autori dramatici necunoscuţi — şi cei mai mulţi pintre ei vor rămînea necunoscuţi în veci — s-au înscris printre concurenţii la premiul de 500 coroane al acestei societăţi..
La însărcinarea comitetului am înaintat şi eu, cu St. O* losif, un raport asupra acestor lucrări şi, dacă părerea noastră va fi primită, societatea va da cel mult un vot de încurajare unui începător ardelean care a scris o dramă în trei acte scurte: Pintea Viteazul, cu subiect din legendele populare. Din toate celelalte o singură piesă a mai fost cetibilă, datorită pesemne unui tînăr scriitor bucureştean şi îmbîcsită de idei şi figuri luate din Ibsen. Cunoscînd însă aversiunea ardeleanului pentru tot ce e bolnav, paradoxal şi străin, piesa asta nu poate fi învrednicită nici de atenţia lui Pintea Viteazul, o lucrare în adevăr merituoasă. Restul — încercări bizare, mii de versuri fără înţeles şi zeci de scene de comedie fără urmă de umor. O comedie îşi clădeşte întregul său edificiu măreţ pe singura frază de spirit: „Trăsni-m-ar florile!" Alta pe exclamarea unui sergent: „Hei, ceva, de undeva,, să-mi aducă vin ceva!" încolo, secetă cumplită.
Sînt sigur că societatea va urma pilda Academiei şi în loc de a decerne premiu unei lucrări de îndoielnică valoare,, va preferi să-1 capitalizeze, aşteptînd pentru anul viitor o producţie mai mănoasă.
Pentru viitorii concurenţi aş avea o observare modestă: teatrul din Ardeal, avînd a servi unei cauze mai pronunţat naţionale ca cel bucureştean, comitetul societăţii va preferi totdeauna să premieze şi tipărească lucrări cari îl spriji-nesc mai mult în atingerea scopurilor sale. Recenzenţii vor cere de la autori în primul rînd o limbă aleasă; vor reflecta mai mult la subiecte din popor şi la drame istorice; cu alte: cuvinte, vor avea în vedere o artă cu anumite tendinţi. culturale.
Este cineva ca să-i condamne pentru asta?
„FÎNTÎNA BLANDUZIE1"
Notiţă   literar ă-i st o r icâ
La 21 martie viitor se împlinesc 20 de ani de la întîia 5    reprezentaţie a Blanduziei  pe scena Teatrului Naţional. .?    Probabil pentru a aduce bardului din Mirceşti un meritat *    omagiu, d. Sihleanu a dispus ca stagiunea teatrală din a-cest an să se deschidă cu aceeaşi piesă care, în vremea sa, a făcut epocă în analele dramatice.
Lăsînd altora sarcina de a descrie impresia ce va produce astăzi reprezentarea Blanduziei,   profităm de ocazie a da cîteva lămuriri despre scrierea, întîia punere în scenă şi :     tipărirea ei. Informaţiile le luăm din scrisorile autorului şi din o notiţă autobiografică pe anul 1883.
La 20 decembrie 1882, Alecsandri vesteşte pe d. I. C. Negruzzi că a „început o comedie antică în trei acte şi în versuri, intitulată Horaţiu sau Fintina Blanduziei". Iar cîteva zile mai tîrziu, la 3 ianuarie 1883, scrie d-lui Ollănescu: „îţi vestesc că de vreo 10 zile m-am înhămat la o comedie antică in 3 acturi şi în versuri, intitulată Horaţiu sau Fintina Blanduziei. Actul I l-am terminat şi dacă nu voi fi întrerupt de vreo împrejurare supărătoare, sper să ajung •?      grabnic la capătul piesei."
Supărările au venit însă grămadă, două cazuri de boală gravă în familie, necazuri ce-1 făceau să sufere şi să se plîngă prietenilor de „zbîrcelile bătrîneţelor, în care mă văd năvălit pe fiecare an mai mult" şi de Muza care „îmi face mutre". „Cu toate aceste — scrie tot d-lui Negruzzi la 10 martie 1883 — am cercat să găsesc un adăpost în sînul literaturei şi, cu chiu cu vai, am scris o comedie în versuri: Fintina Blanduziei. Lucrarea s-a făcut cu destulă repejune, in patru frăptămîni, dar fi-va nimerită sau nu? Mă tem că va face a se încreţi sprincenele asprei critice, căci biata piesă a venit pe lume în vaietul de suferinţă a nevestei mele. Mergînd la
269
Bucureşti, o voi supune areopagului ce se adună pe fiecare săptămînă la Maiorescu şi apoi voi vedea ce este de făcut cu manuscrisul. Cine ştie? Poate că el este destinat a aţîţa focul din sobă"...
Cu mai multă încredere în valoarea operei sale şi într-o formă mai literară ne vorbeşte Alecsandri în impresiile sale din 1883 (Mss. Acad., no. 816):
„Viaţa singuratică şi liniştită de la Mirceşti în timpul iernii, acele sâptămîni şi luni de închidere în casă, la gura sobei, atît de plăcute mie şi atît de bine întrebuinţate în visuri, în planuri şi în lucrări literare, au fost la început întristate prin boala grea şi prelungită a soţiei mele. Orele-mi păreau fără sfîrşit şi se tărăgănau de-a lungul zilei şi mai cu seamă de-a lungul nopţii ca nişte oloage nesuferite. Luam pe rînd cărţile din bibliotecă, le deschideam şi le aruncam fără a simţi îndemnul de a le reciti, cînd într-o seară am întîl-nit pe Horaţiu!... Alesul favorit al lui August şi amic al lui Mecena, armoniosul cîntăreţ al odelor, filosoful amabil (sic!), satiricul model, poetul Romei imperiale a umplut deodată căsuţa mea de lumină şi sufeltul meu de mulţumire. El m-a mîngîiet, m-a fermecat, m-a scăpat de descurajare şi m-a pus la lucru. Lui se cuvenea să consacru cele dintîi roduri ale anului în care intrasem, şi dar am compus in timp de două luni necurmate 1 comedia antică: Flntina Blan-duziei. Horaţiu figurează în acea piesă, avînd rolul principal. Nemerit-am a desemna un portret asemănător? Acest succes literar ar fi realizarea celei mai mari ambiţii a mele de poet. Mai multe persoane competente, precum Maiorescu, fratele meu, Ion Ghica etc, m-au asigurat că această operă dramatică este cea mai perfectă din repertoriul meu... Aşa fiind, eu n-aş regreta zborul tinereţelor şi privind manuscrisul meu aş simţi o mîndrie mîngîietoare de a intra cu el in al 63-lea an al vieţii mele. Copilul bătrîneţelor are un farmec de mii de ori mai drăgălaş, cînd el este bine venit pe lume şi dă semne de trai îndelungat..."
Opera săvîrşită, Alecsandri s-a grăbit să afle părerile amicilor săi. Şi pretutindeni „copilul bătrîneţilor" a fost mîngîiat şi lăudat. în presă, în conferinţe publice, e salutat cu aclamaţie. în Academie piesa e cetită în şedinţă solemnă.
1 Mai verosimil decît „patru săptămîni", cum afirmă în citatul de sus. Ca dovadă ne servesc şi următoarele şire din scrisoarea de la 26 ianuarie 1883, către Al. Papadopol-Calimah: „Eu lucrez... am ajuns la sfîrşitul piesei mele şi nu mai am decît o singură scenă".
270
Şi, natural, trebuia să placă pentru părţile lirice de o netăgăduită frumuseţe.
Poetul a putut astfel să plece în străinătate, încredinţat de a nu fi pierdut încă nimic din puterea sa de a crea. La 15 mai a părăsit Mirceştii pentru a nu se opri pînă la malurile Rinului, la Neuvied şi Segenhaus, unde a petrecut zile mari şi senine, în apropierea Carmen Sylvei. La 11 noiembrie îl găsim iarăşi la masa din Mirceşti asupra manuscrisului. „Copiez piesa mea Fintina Blanduziei pentru Teatrul din Bucureşti, fiindcă am decis să se reprezenteze în cursul lui ghenar", scrie Alecsandri lui Papadopol.
în frebruarie 1884 pleacă la Bucureşti. „Trebuie să merg ca să priveghez repetiţiile Fînlinei Blanduziei" x. Şi după studii îngrijite în cursul repetiţiilor, se joacă, în sfîrşit, într-o «pocă de tînjire a scenei române.
„Lumea umple stalurile, lojile, umple toate locurile... Lumea aleargă, aplaudă, admiră. în fiecare seară e o nouă apoteoză pentru Alecsandri, căci în fiecare seară publicul descoperă o nouă nuanţă, pricepe şi cuprinde mai mult frumuseţile de tot felul ce umplu noua creaţiune a poetului." -Reprezentaţia Blanduziei se înregistrează de criticii de ocazie ca un „eveniment literar", un „triumf al cîntăreţului vecinie tînăr şi ferice", o victorie pentru „ţară, scenă şi literatura română". Succesul e nemaiauzit. în timp de 28 de zile a fost jucată de 10 ori şi tot se mai menţine pe afiş" — scrie autorul însuşi, aducînd laude publicului bucureştean.3 Bucuria poetului pentru succesul cel mare o împărtăşesc bărbaţii cei mai marcanţi ai vieţii intelectuale, cari s-au grăbit a-i arăta recunoştinţa prin un banchet dat cu ocazia celei de-a cincea reprezentaţii. Iau parte la acea serbare d-nii Maiorescu, Sturdza, Carp, Hasdeu, Negruzzi, Slavici •şi un şir de scriitori mai mărunţi.1 Triumfuri atît de impozante şi de generale avem puţine de notat în istoria literaturei noastre.
Vestea despre zgomotoasele seri ale Blanduziei a trecut chiar marginile ţării. Un compozitor, Manzocchi, se oferea să-i scrie muzica, dacă autorul va face un libret francez.5
1 Scrisoare către Papadopol-Calimach.
2 Nenitescu, în ziarul România, din 28 mart 1884. * Scrisoare lui I. Alecsandri, Mirceşti, 28 april 1884. 4 România liberă, 1 april 1884. _
.5 Lui Ioan Ghica. Scrisoarea din 3 mai 1884.
271
Iar un critic străin cere ca piesa să fie reprezentată la Paris cum vedem din următorul fragment de scrisoare:
„.. .Dumineca viitoare, la 4 mai, va avea loc a 11-a reprezentaţie şi sînt anunţate că la 9 ale lunei, regina îşi propune să meargă să vadă din nou piesa. Ei bine, dar e un succes neaşteptat, care trebuie să incinte straşnic pe prietenul meu Macedonski!
în Gazptte de France, cu data de la 26 april, e un foileton scris de d. Pont-Martin, intitulat: i'ne grande premiere ă Bucarest. E o dare de seamă foarte elogioasă despre piesa mea, sfîrşindu-se cu un apel către directorul Teatrului Francez din Paris, de a monta Fintina Blanduziei, tradusă de Bornier si X. Marmier. Ar fi chic, dar acest apel nu va fi ascultat.'' 1
După luarea de pe afiş, Alecsandri se aşterne iar pe corectură 2 şi aranjează manuscriptul pentru tipar la Convorbiri3 şi în broşură deosebită la Socec. La îndreptările şi adăogerile făcute se orientează după gustul publicului, ale cărui aplauze şi dezaprobări le-a urmărit în cursul reprezentaţiilor. Ca să fie mai sigur, cere sfatul fratelui său, Iancu Alecsandri 4, căruia-i închina piesa şi scrie amicului său Ollănescu-Asca-nio. Şi amîndoi aceştia i-au dat un real ajutor la elucidarea unor pasaje şi la căutarea efectului scenic. în nici una din lucrările sale, Alecsandri n-a introdus atîtea schimbări şi n-a lucrat cu atîta rîvnă de a da o operă literară desăvîr-şită, bine lustruită.5
De piesa asta, căreia Alecsandri îi mai zice şi „un studiu de moravuri romane", se leagă strîns numele d-lui Ollă-nescu-Ascanio. Nu va fi, poate, tocmai greşit a afirma că pînă şi la concepţia Blanduziei, d-1 Ollănescu a contribuit cu mult, căci de cîte ori Alecsandri vorbeşte de traducerea odelor, epodelor şi a cîntecului secular, nu mai conteneşte a numi versurile, româneşti „maestre" şi „armonioase" şi a-i aminti traducătorului că „am aflat astă-iarnă o mare consolare în Horaţiu, şi pentru a-mi exprima recunoştinţa,
1 Aceluiaşi, Mirceşti, 2 mai 1884.
2 Scrisoare carte d. Ollănescu. Mirceşti, 16 april 1884.
3 1884, iunie (p. 92).
4 Scrisorile din 15, 20 şi 24 aprilie 1884.
5 Vezi mss. autografe, cuprinzînd trei variante ale Blanduziei^ no. 812, 813 şi 2230, Acad. Rom.; cele două variante la sfîrşitul volumului din ediţia Socec; în sfîrşit, varianta la actul I, în scrisoarea (15 aprilie), către I. Alecsandri.
am avut cutezanţa de a începe şi a desăvîrşi o comedie antică, în care figurează poetul meu favorit. Aş dori însă să cunosc şi impresia traducătorului lui Horaţiu şi de aceea te aştept cu mare nerăbdare la Mirceşti" etc.1
Influenţa directă a traducerilor d-lui Ascanio mi se pare incontestabilă. D-1 Ollănescu, biograful de mai tîrziu al lui Alecsandri, are şi alte merite pentru Blandiizia. D-sa a ţinut conferinţe publice asupra ei, popularizînd-o înainte de apariţie. Drept prefaţă i-a scris — la cererea poetului — o notiţă biografică despre Horaţiu şi a supravegheat, în urmă, tipărirea volumului, în april, mai şi iunie 1884.
D-1 Silileanu săvîrşeşte deci un act de atenţie delicată, anunţînd pentru reprezentaţia jubiliară, alăturea de Fintina Blanduziei, şi o comedioară a d-lui Ollănescu.
i Lui Ollănescu. Scrisoare din 5 aprilie 1883.
272
IARĂŞI DEPĂRĂŢEANU
Un fo ilelo n uitat al d-lui Vlahuţă. Revista triumvirilor. Discursul şi imparţialitatea d-lui Dissescu. „G r i g o r e-V o d ă" de Depărăţeanu
Serbarea de la Depăraţi a avut de scop să cucerească autorului idilei Viaţa la ţară un loc mai demn în literatură şi să-1 apere faţă de presupuşii lui detractori. Prin vorbiri, articole şi reproduceri, iniţiatorii serbărei credeau că-şi vor împlini repede dorinţa. Numele lui Depărăţeanu continuă deci a fi întîlnit prin rubricele literare ale ziarelor şi prin diferite reviste.
Mărturisească însă cine poate dacă activitatea depără-ţeanofililor, desfăşurată cu un fanatism vrednic de toată lauda, a avut vreun efect. Cred, dimpotrivă, că a fost mai mult un foc de paie, localizat la cîţiva iubitori ai unui anume gen al literaturei. Cîtva timp încă şi Depărăţeanu abia va mai figura prin vreun colţ de antologie. Gusturile se rafinează şi la noi, simţul limbei se dezvoltă, iar Depărăţeanu rămîne întunecat, cu imaginile lui reci şi puţin coerent, cu forma lui incomplectă şi greoaie şi cu limba cea artificială.
A avut el protectori mai straşinici ca cei de astăzi. Unul dintre cei mai buni ai noştri, d. Vlahuţă însuşi, a căutat să-1 scoată din carton, dar fără izbîndă. între Depărăţeanu şi cetitori a rămas aceeaşi prăpastie, fiindcă e ceva străin între el şi noi. N-a avut niciodată puterea să ne lege şi să ne farmece jn mod statornic.
*
Am amintit numele d-lui Vlahuţă. E vorba de un articol al d-sale rămas neobservat de oratorii de la Depăraţi.
în România liberă de la 1 şi 3 noiembrie 1883, d-sa a scris mai multe coloane despre Depărăţeanu. E poetul care vorbeşte despre poet. E talentul superior care, vrînd să scoată din umbra uitărei pe un talent mai mic, îi acordă o importanţă exagerată, o bunăvoinţă părintească, acoperind
goluri şi ridicînd valoarea unor versuri mediocre. E la mijloc şi părăsirea poetului, uitarea cea grabnică cu care a fost învăluit, şi care face pe d-l Vlahuţă să ia apărarea poetului prăbuşit în floarea vîrstei.
E desigur o frumoasă descriere poetică — dar atît! — următoarea oglindă în care d. Vlahuţă ne prezintă pe Depărăţeanu :
„Ceea ce rămîne mare în Depărăţeanu este acea adîncime de gînduri puternice, pline de un pozitivism rece şi de un realism fără murdării, este un substract de filosofie, ce filtrează prin toate scrierile lui, pînă şi-n idile, unde a dat să palpite mai multă inimă decît creier...
Iubeşte, plînge, îngenunchează — tot rebel, tot scrîşnind din dinţi — scuipă sarcasmul în marele obraz al lumii, căci e o pornire pătimaşă şi neînfrînată, care zvîcîie şi ţîşneşte pînă şi din lirismul lui, din versul străgănat şi tînguitor — unde te-aştepţi să-i vezi inima topită în duioşie...
Minte ageră, închipuire bogată, fire nervoasă — deci poet. Citise mult, trecuse prin multe, cugetase mult, de-aci musculatura atletică, acea tărie vînjoasă în unele poezii, de aci acel caracter bărbătesc şi grav, cîteodată sombru, adesea răutăcios şi sarcastic în scrierile lui"...
Şi continuă, arătînd slăbiciunile formei şi atenuînd în cîteva greutatea cuvintelor citate:
„Şi-a iubit mult ţara, a urît de moarte pe apăsători, a compătimit pînă la lacrimi pe apăsaţi, dar un cult adevărat, o încordare puteţnică şi neabătută a inimii şi-a minţii nu văd să fi avut pentru ceva. E o aprindere în loc. E clocot de patimi — dar o revărsare difuză. Ai zice o bombă care se sparge şi împroşcă locul cu hîrburi de schije — dar nici un glonte care să vîjîie, tăindu-şi drumul spre o ţintă ho-tărîtă."
Toată descrierea cuprinsă în aceste şire, justă în partea sa din urmă, îngăduitoare în partea sa dintîi, pierde din valoare îndată ce se intră în analizarea amănuntelor. Des citatele poezii Nihil novi sub sole, Mama, cu simpla exclamare: „Voi!" .. .„pe care se sprijină tot farmecul şi puterea poeziei", cu greu le poate cineva admite drept „scăpăraturi geniale", cum le socotea d. Vlahuţă la 1883. Iată un caz special pe care-1 reproduc în întregime:
„Las neatinse o mulţime de poezii — zice d. Vlahuţă — pline de măiestrie şi de originalitate şi mă opresc la o pagină
274
275
unde găsesc o bucăţică atît de drăguţă şi de o strălucire atît de vie, că nu te mai saturi de ea citind-o:
— Fată mare, na paftale Pentru florile matale, Na panglice şi cercei Pe-a matale ghiocei. Adâ-ţi mîna cu inele Să ţi-o umplu cu rubile.
— Ha, boierule, paftale Dă cucoanei dumitale
Şi de galbeni, dacă vrei, Umple mîna dumneaei, Căci pe-aicea fata mare N-are floare de vînzare.
Spune drept, cetitorule, dacă nu te farmecă simplitatea şi parfumul de gingăşie ce transpiră din aceste 12 versuri?"
Şi, spunînd drept, „bucăţica" asta nu ne farmecă, nu se ridică nici la nivelul unei poezii populare de ale noastre şi nu ni se pare mai mult decît un dialog în proză, versificarea unui incident de la ţară, care nu e deloc extraordinar. De altfel, e o chestie de apreciere — şi d. Vlahuţă nu obicinuieşte a se supăra de părerea altuia.
*
Monitorul Depărăţenilor este revista Analele literare, politice, ştiinţifice, sub direcţia d-lor T. D. Speranţă, N. Costă-cescu şi G. T. Buzoianu, cea mai puţin cetită publicaţie periodică, deşi are cei mai mulţi directori. Fără cetitori, chiar în cazid de a o merita, cum poate să străbată un poet ?
îndemnat de această împrejurare, d. Dissescu a căutat alte căi să-şi răspîndească discursul ocazional ţinut în memoria lui Depărăţeanu. L-a tipărit mai întîi în Conservatorul, 1-a reprodus în broşură separată şi abia in al treilea rînd l-a dat şi revistei triumvirilor. Era poate de prisos atîta multiplicare, căci discursul nu e de acele care să aprinză sufletele, să semene idei, să întroneze un poet în drepturile sale. Valoarea lui nu este decît de un mic interes literar-istoric. D. Dissescu a luat de la rude şi din scrisori cîteva informaţii detaiate din viaţa poetului, a găsit şi un portret al lui Depărăţeanu, de o înfăţişare foarte simpatică şi cu
276
oarecare expresie aristocratică; rezolvă chiar o prea interesantă problemă etimologică, stabilind originea cuvîntului „Diparaţi". încolo e slab, tocmai unde trebuia să fie mai doveditor, în analiza poeziei, unde avea să probeze valoarea protejatului său. Aici se mărgineşte la mărturisiri platonice despre „opera bogată în toate genurile", „lirismul melancolic" şi „pesimismul liric", arătînd că e „foarte frumos" şi ce „admirabil" în cîteva poezioare.
Dar, veţi zice, de ce să cerem mai mult d-lui Dissescu? N-a mărturisit el însuşi: „Eu nu sunt literator, nici critic literar! Eu sunt apărătorul văduvei şi al orfanilor, nu al poeţilor. Daţi-mi totuşi voie să ies din cercul căderilor mele şi să spun şi eu de ce iubesc, de ce-mi place, de ce cred câ ne place Muza lui Depărăţeanu. La. iubirea frumosului, ca şi la viaţă, ca şi la lumina soarelui, avem toţi drepturi egale. în numele acestei egalităţi revendic eu dreptul de a-mi arăta admiraţia mea pentru cel ce a cîntat mai bine ca oricare altul viaţa la ţară şi a răspunde Homeromastijilor de tot soiul cari au contestat meritul literar, talentul lui Depărăţeanu" . . .
Mă rog, cum vine asta? Autorul acestui multiplicat discurs recunoaşte foarte categoric incompetenţa sa de a apăra un poet, declară foarte corect că e diletant în ale literaturei, profesiunea d-sale fiind portofoliul advocaţial şi, totuşi, ne dă în judecată, ne mustră cu vorbe îndrăzneţe pe toţi cîţi facem „această critică severă, excesivă lui Depărăţeanu".
Dacă e vorba de drepturi egale — şi aşa este — de ce n-ar avea şi alţii dreptul de a-şi arăta rezervele faţă de „frumuseţile" imaginare ale fiului Deparaţilor?
D-1 Dissescu este deci nedrept cu noi, inconsecvent in propriile sale convingeri şi încă ceva. ..
*
Aderenţii actuali ai hii Depărăţeanu sunt de altfel foarte sinceri în admiraţia lor — o dovadă nouă că nu e nici un scriitor care să nu-şi aibă familia sa de cetitori. Ei îşi arată iubirea lor şi prin spiritul de jertfă — au retipărit, desigur, nu fără cheltuieli, drama istorică Grigore-Vodă, cuprinzînd un număr triplu din revista alianţei triple: Speranţă — Literatură, Costăcescu — Politică şi Buzoianu — Ştiinţă.
După părerea xnea, există un mijloc cu mult mai simplu de a aduce un serviciu poetului uitat; în loc de a tipări tragedia, să o fi prezentat teatrului pentru a fi reprezentată.
277
încercarea asta nu costa nimic. Reuşind, ea putea să aducă lui Depărăţeanu popularitate, căci pentru încetăţenirea unui scriitor nu e nimic mai potrivit ca scena. Contrarul însă ar fi fost un semn de dezarmare pentru cercul lui Dissescu — semn de care, probabil, nu era să asculte.
Tragedia istorică a lui Depărăţeanu, neavînd însuşiri de operă literară desăvîrşită, n-ar fi putut să se afirme nici pe scenă. Ea poartă toate particularităţile talentului autorului: e neisprăvită, inegală şi confuză. Ca şi în poeziile lui, stilul e declamatoriu, deci afectat, cum îl găseşti şi în tragediile istorice ale lui Bolintineanu. Ideile se îngrămădesc fără vreo orînduială, graiul e prolix, căci poetul n-a ajuns niciodată la acea maturitate şi la liniştea cuvenită de a putea introduce ordine şi unitate în creaţiunile sale. Versurile sunt foarte rar armonice şi pururea încărcate de fraze violente şi vulgare.
Asemenea lucrări de artă nu se reeditează decît cel mult ca o curiozitate literară pentru actuala generaţie. încolo drama nu are interes decît pentru cercetătorii trecutului literaturei noastre.
ROMANŢA ROMÂNEASCĂ
Cu prilejul dezvelirei bustului lui Şerbănescu
Duminica trecută am luat parte la o serbare a iubirei. S-a dezvelit bustul lui Şerbănescu în grădina Ateneului.
Dacă toamna n-ar fi fost atît de înaintată şi razele soarelui, vestitoarele iernei de astăzi, prea puţin prielnice unor dispoziţii lirice; dacă cei cîţiva copaci dimprejurul bustului n-ar fi fost cu totul trişti şi fără adăpost, s-ar fi îndurai poate chiar zeul Amor să vină şi dintr-un ascunziş de frunze să treacă în revistă pe toţi umilii săi servi, adunaţi să i se închine cu smerenie. Şi-ar fi avut bucuria sa, ştrengarul mititel, văzînd atîtea feţe simandicoase înseninate şi auzind pe... d. Stăncescu rostind cu emoţiune cuvîntul: iu-bire!
Ceva a lipsit numai ca serbarea să fie complectă. Un cor de elemente tinere, fete şi flăcăi, care să intoneze din toată inima elegiacul Unde eşti?
Un Şerbănescu fără muzică nici nu-mi pot închipui. Zadarnic oratorii de acum şi de altădată caută să-1 ridice în sferele geniilor. Pentru noi, cei din generaţia mai tînără, cari n-am fost nici prieteni ai poetului, nici părtaşi la fericirile lui, ca d-l general Leon, rămîne trubadurul monocord al iubirii romantice, cîntăreţul unor melodii duioase. Tot meritul lui îl găsim în perfecţionarea, poate chiar în stabilirea definitivă a caracterului romanţei române.
Despre asta cîteva cuvinte.
în literatura noastră romanţa nu e cunoscută ca un gen poetic deosebit. Din lipsa unei definiţiuni clare, teoreticianii noştri clasifică poeziile lirice sau la „cîntece" sau la „elegii", într-o carte mai nouă se vorbeşte, de pildă, despre poezia lui Eminescu:
Te duci şi ani de suferinţă N-or să te vază ochii-mi trişti, înamoraţi de-a ta fiinţă, De cum zîmbeşti, de cum te mişti.
279
Autorii observă: „Este o poezie lirică, pentru că ne arată o simţire prezentă (?) şi personală, şi observăm că este o specie deosebită de celelalte. Nu e nici imn, nici odă eroică, nici pastel. Ea spune jalea poetului. Se numeşte elegie."
Nimic mai vag şi mai fals. Sînt foarte multe poeziile cari „spun jalea poetului" şi dacă ar fi să le numim pe toate „elegii", ar trebui să socotim aici aproape toate creaţiunile lirice, tot ce cuprinde dor şi jale în literatura cultă, ca şi în cea populară. Cu felul acesta de a defini ne îndepărtăm mult de caracterul primordial al elegiei şi desconsiderăm cu deosebire elementul romantic în textele lirice.
Cine nu cunoaşte poezia atît de simplă a unui trubadur de stradă:
Obosit de munca zilei Priveam luna şi plingeam, La trecut, la viaţa de-astăzi Şi la tine ml gîndeam etc.
în înţelesul definiţiei şcolare avem înaintea noastră iarăşi o elegie. în acelaşi înţeles Şerbănescu mai mult de jumătate ar fi tot o elegie. Ei bine, nu. Caracterul de bocet nu e tocmai atît de pronunţat în literatura noastră. Trebuie să găsim deci o numire mai potrivită pentru un grup întreg de versuri, pe nedrept trecute la genul elegiac.
Este, credem, un gen intermediar între cîntec, această cea mai simplă şi mai uşoară formă lirică, şi între elegie. E romanţa.
Sub romanţă putem înţelege şirul de cîntece erotice în cari se oglindesc stări sufleteşti mai deprimate sau izbucniri mai violente a patimei iubirei. Forma romanţei am împrumutat-o, fără îndoială, de la francezi, căci în alte literaturi, îndeosebi la spanioli şi germani, ea are un caracter mai epic, se apropie mai mult de baladă.
Fiind deci un cîntec mai dezvoltat, romanţa are un cu" prins mai larg. în ea se dă expresie mai vie iubirei şi suferinţei; se insită mai mult asupra conflictelor sufleteşti. Concepţia iubirei în aceste poezii este îndeobşte romantică. Cin-tăreţii îşi zugrăvesc în ele tot ce îndură în timpul alergării lor după himere, în lupta şi căderea lor; îşi arată decepţiile lor cauzate de convingerile prea ideale ce aveau despre viaţă !
Literatura noastră este foarte bogată în asemenea romanţe. Primitive la început, cum este Ta-mi ziceai odată
a lui C. A. Rosetti, cu timpul a primit poleiala artistică pe care i-a dat-o, între altele, limba populara.
Aici am ajuns la o însuşire caracteristică a romanţei. Limba simplă, sonoră, muzicală este o condiţie esenţială pentru ea. O romanţă se citeşte uşor. Ea emoţionează fără a încorda raţiunea. E muzică scrisă în versuri.
Sub acest raport, natural că Şerbănescu e un maestru.
în cîteva romanţe ale lui a atins o culme artistică şi a avut o influenţă mare asupra contimporanilor săi.
Versul lui curge limpede, ca o armonie ce o surprinzi în natură, sub cerul albastru. Ici e vesel şi comunicativ, şi printre şirurile lui pare că auzi chiotul ce urmează inevitabil după orice izbindă a iubirei. Colo te face să-1 vezi în genunchi, înduioşat; pare că-i auzi inima nebună bătînd şi cuvîntul abia şoptit de pe buzele încreţite nervos de dorul apropie-rei; iar mai tîrziu, cînd vremea îl ninge, tot ninge, un scrîş-net de dinţi îl supune şi, încovoiat, varsă lacrimi pe altarele dărăpănate, pe mormintele în cari dorm iubirile lui.
El însuşi e o romanţă întreagă.
Muzica este deci indicată să complecteze acest gen literar. Ea intervine, cu puterea ei de a pătrunde mai uşor la suflet, si dă viaţă sentimentelor exprimate. Astfel naşte o a doua romanţă, cea muzicală.
Romanţa muzicală s-a dezvoltat paralel cu cea literară. Menirea ei este să popularizeze creaţiile poeţilor, inspirîndu-se de ideea lor fundamentală, armonizînd textele cele mai potrivite muzicei.
Muzica la noi nu şi-a făcut îndeajuns datoria faţă de literatură. în raport cu bogăţia poeziei noastre lirice, avem un repertoriu imens de mic. Poeţii cei mai de seamă nu şi-au găsit interpreţi congeniali şi cele mai multe melodii cunoscute sunt scrise la poezii dubioase.
Una din cele mai mari scăderi ale romanţelor muzicale este lipsa de fond naţional în toate. Un biograf al lui Alecsandri povesteşte că bardul îşi cînta poeziile pe melodii din operele italiene. Şi, dacă nu ne înşelăm, multa muzică italiană ce s-a făcut în ţară a fost în adevăr determinantă pentru caracterul romanţei române cîntate. Aproape toate sunt în gamă minoră şi trădează înrudirea lor absolută cu romanţele italiene şi cu cele spaniole. Motive orientale, în special româneşti, abia găseşti la cîţiva compozitori, iar melodica populară n-a pătruns decît în foarte rare compoziţii. Poate
280
281
curentul mai nou, inaugurat de corurile populare, să poată româniza şi romanţa noastră.
Poeziile lui Şerbănescu şi-au găsit un interpret în d. Cavadia, compozitor ieşit tot din şcoala italiană. Chemări nervoase ca Unde eşti? (compusă şi de Ventura) sau plin-geri melancolice ca De cînd ea s-a dus departe sunt melodii pline de foc italian, dar nu au nimic din duioşia romanţei noastre populare, cum s-ar putea numi doinele ţăranului. Poate singurul Nor de vijelie, compus de Humpel, să facă excepţie.
Mai fericit a fost Eminescu cu compozitorii săi. Ce te legeni, codrule a lui Scheletti şi Somnoroase păsărele a lui Flondor sunt creaţiuni mai nimerite şi înseamnă o încercare de a ieşi de sub influenţa străină în muzică.1
în genera], compozitorii români, cei mai mulţi de origine străină, sunt oameni puţin culţi şi neorientaţi în literatura românească. Alegerea textelor ei o fac la întâmplare şi nu caută să pătrundă spiritul unui poet. De obicei ei armonizează texte fără valoare şi nu arareori se întîmplă ca autori fără nici un merit literar trăiesc în gura poporului prin intermediul melodiilor. Şerbănescu nici pe departe n-a fost atît de mult cîntat ca elevul şi imitatorul său Scrob.
Apropo de Scrob. Un compozitor, anume N. Ionescu (?) a dat o dovadă clasică de ignoranţă în materie literară. D-sa atribuie lui Scrob următoarea romanţă:
Un dor ascuns în al meu piept
Zace plîngînd, suferitor
Ah, cum să fac şi să-mi alin
Plînsul amar acelui dor.
Versurile astea sunt însă din Alecsandri (Cinel-Cinel). Dar nu e singura greşeală ce se face. Unii nu cunosc nici numele poetului. Pe Alecsandri îl scriu „Alisăndrii". Alţii schimonosesc texte, substituind originalului strofe de ale lor.
1 Iată cîteva compoziţii mai cunoscute din poeziile lui Eminescu: 1. Mai am un singur dor de Bărcănescu; idem de Mugur; idem de CI Iuga; idem de Spirescu. 2. Şi dacă ramuri bat In geam de Cocorescu; idem de Decker; idemde L. Tempea. 3. Vezi rindunelele se duc de Cavadia ; idem de Decker; idem de I. Filip; 4. Somnoroase pâsărelede Flondor; idem de Dinicu; idem de Decker; 5. Să cer un semn, iubito de Decker. 6. La mijloc de codru des de Dimitrescu; idem de N. Ionescu; 7 şi 8. Rugăciunea şi Din noaptea veşniciei uitări de L. Tempea; 9. Pe aceeaşi ulicioară de Th. Dinicu; 10. Vino-n codru de D. Popescu; 11. S-a dus amorul de Decker; 12. Ce te legeni, codrule de Scheletti etc.
Iată din gingaşa în pădurea înverzită a Matildei Poni ce s-a ales:
Iată soarta ne desparte, Să le văd aş mai dori. Cine ştie sub ce piatră Sub ce pom vei putrezi.
în pădurea înverzită Să-mi săpaţi mormîntul meu Unde nu e nici cruci nici piatră Unde nu-i pămîntul greu.
Pe deasupra groapei mele Să-mi semănaţi viorele. Viorele flori albastre Să pui, Mito, la fereastră.
C-aşa-mi fuse soarta mie Să mor la Filantropie Şapte doctori să mă ţie Să-mi facă la autopsie.
Din toată romanţa poetei, care reda aşa de sugestiv o ultimă dorinţă a unei deznădăjduite, n-a rămas decît o strofă, cea subliniată, restul 1-a adăogat o Miţă oarecare.
Oricum însă, nouă ne plac melodiile astea încetăţenite, să le ascultăm „o noapte întreagă, o noapte întreagă", cum ar zice Teleor. Ne place să fim impetuos întrebaţi: „Ce vrei, ce vrei ?" prin melodia lui Cavadia; zîmbim cu drag la naiva întrebare a poetei moldovene: „Ai plîns şi tu vreodată?" şi sîntem dispuşi să iertăm pînă şi bardului dobrogean, faimosului Vulcan, toate păcatele literare, numai să auzim un glas cunoscut şi simpatic întîmpinîndu-ne cu melodiosul: Te-am aşteptat să vii.
Romanţa literară, ca şi cea muzicală sînt o parte din sufletul nostru şi cultivarea lor în direcţie superioară nu poate fi deloc defavorabilă gusturilor noastre artistice.
282
ALECSANDRI ŞI ROMÂNII DIN BUCOVINA
Material biografic
întîia dată cînd întîlnim numele lui Alecsandri în legătură cu Bucovina este iulie, anul 1848. Iraclie Porumbescu, un scriitor bucovinean de a doua mînă, fost colaborator la ziarul fraţilor Hurmuzachi, pe cînd bucovinenii nu aveau publicişti de seamă, povesteşte cîteva amintiri din acel timp. Fără a face în total impresia veracităţii, amintirile acele au totuşi meritul de a ne pune în curent cu cîteva fapte indiscutabile.
Era în vara anului 1848 — începe Porumbescu în ale sale Amintiri despre Alecsandri (Vezi Scrieri, Cernăuţi, 1848, p. 119—129). în Cernăuţi se aflau aproape la 50 de tineri moldoveni, fruntea tineretului surgunit de vodă M. Sturdza." Printre cei goniţi din patrie erau Kogălniceanu, Negri, Cuza şi Văsălică Alecsandri, cu fratele său Iancu. Cei mai mulţi dintre ei erau găzduiţi pe la casele lui Doxachi Hurmuzachi din Cernăuţi şi pe moşia acestuia, numită Cernăuca.
Urmează descrierea unei scene duioase în jurul căpeteniei acelei familii de boieri vechi moldoveni ce se numeşte Hurmuzachi. Simplu, dar foarte sugestiv, Porumbescu prezintă cîteva stări adevărat patriarhale cînd desenează figura acestui mare vornic, care des-de-dimineaţă colinda pe fiecare exilat, cîntîndu-i imnul deşteptărei.
Dar nu numai bătrînul Doxachi Hurmuzachi, acest caracter uriaş, recunoscut de toţi ceilalţi biografi ai lui, ca D. A. Sturdza, Bariţiu şi Sbiera, era o personalitate distinctă între fruntaşii adunaţi atunci la Cernăuţi. Mîndre se înălţau şi capetele celorlalţi din pleiadă, iar văzute prin prisma contimporanului, ele iau o strălucire deosebită.
Alecsandri, privit cu „sfiala pioasă" a tînărului teolog Porumbescu, era pe atunci „de o statură mijlocie, dar sprintenă şi mlădioasă. Faţa-i era rotunzie şi cu trăsături din cele mai simpatice. Fruntea-i bine dezvoltată, pe care nu o îm-
presură nici un păr pînă după vîrful capului, ce însă nu-i scădi frumuseţea. Ochi-i îi erau negri, sprîncenele încordate, apoi împreunate la mijloc, gemeni una peste alta, ce-1 făceau şi mai frumos si mai drăgălaş. El era pe atunci de 26- 27 ani"...
Ceva mai interesante sunt amănuntele despre modul de petrecere al exilaţilor moldoveni, în frunte cu Alecsandri. „Seara, întorcîndu-se de la plimbare la Cernăuţi, ţinîndu-se cîte şase-şapte inşi de-a braţele, Alecsandri şi Negri totdeauna la mijloc, cîntau cu toţii: « Allons enfants de la patrie ». .. Pasul lui Alecsandri era după tactul Marseilleiseia.
Pînă aici găsim deci un Alecsandri intrat în vîrsta maturităţii, cu mare trecere de scriitor şi om politic, alăturea de tot ce Moldova avea mai bun, un Alecsandri vesel în îndeletnicirile sale sociale. Veselia lui ne-o mai confirmă şi următorul episod, în care intră în acţiune şi bătrînul Alecsandri.
„Bătrînul boier, tatăl Alecsandriştilor, venise şi el cîteva zile înainte la Cernăuţi, lucru ce-i dete marelui poet şi român Alecsandri posibilitatea a-şi face pe dor şi a da un banchet în onoarea proclamărei republicei în Bucureşti. Se zice că bătrînul boier era cam strîns la pungă. însă insistă-rile dulci ale iubitului său Văsălică i-o dezbrăcă, şi cu propria sa mînă, fiind şi eu de faţă, numără bietul bătrîn 125 de zimţaţi pentru acel banchet. Banchetul era prezidat de tînărul Curtius din Bucureşti, singurul reprezentant al Munteniei."
Celelalte amintiri ale lui Porumbescu despre Alecsandri şi legăturile lui sufleteşti cu poporul, despre principiile de artă naţională ale bardului inspiră mai puţină credinţă şi «• par a fi reconstruite după palide aduceri-aminte, dacă nu chiar născocite pe de-a întregul. Doar dragostea pentru muzică să fie un nou adaos la multele dovezi de voioşie nesecată a celui ce îşi cîntă singur poezia Scumpă, dragă copilită pe aria din opera italiană Norma.
Poetul avea deci însuşiri multe, cuceritoare, şi biograful său Porumbescu desigur n-a fost cel mai de seamă dintre cîţi a robit.
Bucovinenii care s-au apropiat mai mult de Alecsandri -tot cu ocazia asta, căci pînă aici nu avem cunoştinţă de o prietenie a poetului cu fruntaşii din alte ţări — au fost fraţii Hurmuzachi.
întîile lor întîlniri şi convorbiri au stabilit între ei o prietenie atît de strînsă, încît de aici înainte numele lor
284
285
rămîn alăturate multă vreme, colaborînd la aceleaşi ziare şi reviste, scriindu-şi mereu şi disputînd problemele sociale şi literare ce se iveau în cursul timpului.
Nu greşim afirmînd că toate legăturile lui Alecsandri cu Bucovina se reduc la aceasta cooperare şi înrudire intelectuală cu cele mai marcante individualităţi din istoria culturală bucovineană. Prin Hurmuzăcheşti, Alecsandri a ajuns să contribuie în măsură aşa de mare la mişcarea literară, distingind cu o fecundă colaboraţie originală ziarele lor. Prin ei s-au popularizat în provincia asta, expusă deznaţionalizării, poeziile lui Alecsandri, scrise în o limbă- atît de superioară, faţă de palidele încercări ale contimporanilor. Ei au introdus în Bucovina şi operele dramatice ale acestuia prin canalul unor trupe destul de bune de la Teatrul Naţional din Iaşi. E atît de intimă şi de intensivă colaboraţia acestor elemente pentru salvarea şi deşteptarea şi întărirea românismului în „vesela grădină", încît urmărirea activităţii lor nu e deloc lipsită de interes.
Serile lungi de vară, petrecute în Cernăuţi, au fost un prilej pentru Alecsandri şi Hurmuzăcheşti nu numai a se cunoaşte, ci a făuri totodată un program de acţiune fecundă.
în scrisorile trimise, scurtă vreme în urmă, lui Alecu Hurmuzcahi şi publicate succesiv în Bucovina, Alecsandri, tratînd despre poezia populară, rezumă în două locuri şi ideile venite în discuţie cu acea ocazie.
„Iubite A., scrie poetul în numărul de la 12 octombre 1849 al ziarului Bucovina. în trecerea mea prin Bucovina am petrecut cu tine cîteva zile de a căror plăcere îmi aduc ades aminte. Multe am vorbit noi atuncea de aceste frumoase părţi ale Europei, care se numesc ţerile româneşti şi despre poporul frumos ce locuieşte în sînul lor. Aprinşi amîndoi de o nobilă exaltaţie, deşi poate cam părtinitoare, am declarat într-o ochire patria noastră cea mai drăgălaşe ţară în lume şi neamul românesc unul din neamurile cele mai înzestrate cu daruri sufleteşti"... Şi scrisoarea continuă în acest ton de caldă însufleţire, vorbind despre laudele ce aduseseră ei atunci trecutului, apoi munţilor, văilor, obiceiurilor şi cîn-tecelor naţionale.
Dintre toate, cîntecele poporului par a fi fost subiectul principalei lor preocupări. Era un fel de modă, corolar al mişcărilor poporaniste de la 1848, a vorbi de literatura popu-
286
Iară. Sporadic se făcuse şi pînă acum; niciodată însă nu se îndreptase toată atenţiunea asupra como arei ascunsă de veacuri în sînul mulţimii de la ţară şi de la munte, ca în anul cînd s-a proclamat suveranitatea poporului. Alecsandri n-a fost izolat; o mare parte din însufleţirea sa pentru folclor o da-toreşte îndemnului prietenilor săi.
„îţi aduci aminte — scrie Al., vorbind cu altă ocazie despre balada Mioriţa — de o seară din luna lui iulie a anului trecut, cînd ne aflam mai mulţi prieteni la moşia voastră, la poetica Cernăuca? N**, R**, C**    tu şi eu ne porniserăm de la curte cu gîndul de a face vînat de raţe. Atunci, ca totdeauna, începuserăm toţi patru o lungă şi mult interesantă disertare asupra neamului românesc. Unul vorbi despre istoria lui. Altul făcu analizul proverbelor ce culesese din gura poporului. Un al treilea descrise obiceiurile românilor. în sfîrşit, veni rindul meu şi fusei rugat a zice balada Mioarei. Deşi eu nu o ştiam întreagă pe de rost, totuşi vă spusei cîteva părţi din ea, care deşteptară în voi •o mare admirare pentru poezia poporului. Iată dar că, în memoria acelei seri minunate din Cernăuca şi în sperare de a descoperi la lumină comorile de dulce poezie ce stau ascunse în sînul poporului, iacă, zic, îţi trimit acum întreaga baladă. Oricare român o va citi în gazeta ta va avea dreptul de a se făli de geniul neamului său." 2
Se vede deci, din cele citate, cit de mult l-au impresionat pe Alecsandri convorbirile cu Hurmuzăcheştii. Rezultatul practic al acestor înţelegeri a fost, între altele, colaborarea poetului la ziarul Bucovina.
*
La 4 octombrie 1848 apare la Cernăuţi Bucovina, ziar redactat de fraţii Gheorghe şi Alexandru Hurmuzachi. în programul acestei foi, care avea să fie „defensorul intereselor naţionale, intelectuale şi materiale ale Bucovinei, Reprezentantul dorinţelor şi nevoinţelor ei, organul suferinţelor şi bucuriilor ei", fraţii Hurmuzachi vestesc pe cetitori că şi-au asigurat „colaboraţia multor scriitori de talent"; ceea •ce-i pune „în plăcuta poziţie de a împărtăşi cititorilor, pe lîngă articole de interes comun, şi nouă producţii a literaturei româneşti1'''.
1 Negri, Rolla (?) şi Cuza.
» Scrisoarea cu data „Iaşi, febr. 1850" şi Mioara, în forma sa primitivă, apărute în Bucovina, no. 11 din 1850.
287
Nu putem cunoaşte toate puterile de muncă ziaristică de care se fac amintire în acest pasaj. In corpul foii nu găsim articole iscălite decît acele ale redactorilor responsabili. Mai ştim — tot de la Porumbescu — că a colaborat la partea politică şi Arune Pumnul, venit tot atunci la Cernăuţi, din iniţiativa lui Hurmuzachi, ca să ocupe catedra de limba română. A mai scris şi Bariţiu articole politice referitoare la stările din Austria, cum se vede din corespondenţa acestuia. Alecsandri, care e vizat prin cuvintele „nouă producţii a literaturei româneşti", intră în şirul colaboratorilor abia cu numărul 1 din 1849, publicînd poezia Păsărică (în voîum Din Moldova, 1848), cu următorul cuprins alegoric:
Albă păsărică,
Ce sl ai singurică ■•' Lîngă cuibul tău. • i
Nu-i ziua senină Or nu curge lină Apa pe părău?
Ce plîngi tu cu jale Vezi sorele tale.
Cum se veselesc . ■;
Prin crengile-umbroase Vezi cît de voioase Zbor şi ciripesc.
Ce durere, spune, Ce dor greu supune Inimioara ta, De stai singurică, Albă păsărică, şi nu poţi cînta?
„Frate, în depărtare O pajură mare Se-nalţă mereu; Gheara-i se lungeşte Şi ochiu-i ţinteşte Tot spre cuibul meu.
Apa-i lină, frate, Frunza-i lin se bate în codru-ni'lorit,
Dar euibu-mi jos cade Că de mult ÎI roade Un şerpe cumplit."
- Aluziile la stările politice şi îndeosebi la soarta Bucovinei sunt destul de transparente. Redactorii observă cu drept cuvînt în nota de la sfîrşitul poeziei: „Socotim de prisos a chema luare-aminte a cetitorului asupra alegoriei cuprinse în această poezie, ieşită din condeiul unuia din cei mai slăviţi poeţi româneşti".
De aici înainte „slăvitul poet" continuă a colabora sistematic. Urmează una după alta poeziile Lăcrămioarele, Strigoiul, Adio, la Moldova şi Adio la mormintul lui Grigore Ro-malo, această din urmă cu o scrisoare, pe care o reproducem în întregime, fiind un episod necunoscut din mişcările politice de la 1848 din Moldova:
„Soţul meu de emigraţie, fratele nostru Gr. Romalo e în agonia morţii — scrie Alecsandri. Martir al libertăţii, ei îşi dă sufletul poate în ora aceasta pe patul unui spital. Jertfă a cruzimei lui Mihai Sturdza, unul din cei mai buni tineri ai Moldovei piere acum în amarul străinătăţei, departe de familie, departe de patrie şi cele de pe urmă a lui cuvinte sunt pentru nenorocita ţara noastră.
« Mor — zice el — cu jale că nu m-a ajutat soarta să-mi dau viaţa pentru fericirea patriei mele. />
| Ştiu că Gr. Romalo este unul dintre tinerii prinşi şi legaţi de către vitejii fii ai lui Mihail Sturdza în seara ele 29 martie 1848. El a fost maltratat mai crud decît ceilalţi de către arnăuţii năimiţi de Curte. Cu capul.spart, cu pieptul zdrobit de straturile puştilor soldăţeşti, plin de răni şi de sînge, ei a fost tîrît de păr pînă la cazarmie şi de acolo trimis la Macin.
Umezeala închisorii şi lipsa de grijă sporind şi înveninînd durerile ce pătimea sărmanul nostru amic din seara răzbunare! hoţeşti a lui beizadea Gr. Sturdza, o boală grozavă se încuiba în pieptul său, o boală de care om nu scapă, ofitea. Şi acum acest rău nevindecabil s-a descărcat cu atîta furie în plă-
288
289»
mînii săi că în cîteva zile el a ajuns pe malul mormîntului. La noapte, sau mîine poate, el va cădea înăuntru pentru vecinicie.
Bucure-se Sturdza, văzînd cît de bine a izbutit a pune vîrf nelegiurilor sale de 15 ani, prin moartea unui fiu al Moldovei, prin disperarea şi doliul unei familii întregi. Dar de mai este dreptate în cer, fantasma lui Gr. Romalo, va sta necontenit în ochii lui M. Sturdza, şi-1 va sili să dea seama lui D-zeu."
Tot acolo, cu data de 31 mai 1849, Alecsandri scrie despre acelaşi caz:
„Fratele nostru s-a săvîrşit astă-noapte pe la trei oare, în spitalul francez din Pera.
în această casă numai el a putut găsi grijile trebuincioase unui bolnav, căci rudele lui de la Fanar nici n-au voit să-1 primească în casele lor, de frica molipsirii boalei. Iată cum ne plătesc grecii, cărora noi românii le deschidem braţele de atîtea veacuri.
Gr. Romalo a murit în vîrstă de 29 de ani, cu gîndul la patria sa. încă unul de ai noştri care ne lasă! încă o rază de sperare a Moldovei care s-a stins! Peste o oră, noi toţi emigraţii români vom merge să însoţim trupul fratelui nostru la locaşul său de moarte." 1
II
Sosim la o epocă dintre cele mai fericite pentru Alecsandri şi pentru literatura română în genere: la îmbrăţişarea literaturei populare.
într-un lung şir de scrisori, adresate lui A. Hurmuzachi şi apărute în Bucovina, în anii 1849 şi 1850, Alecsandri îşi arată toată admiraţia şi toată priceperea pentru poezia
1 Cele două scrisori sunt publicate — fără semnătură — împreună CU poezia Adio la mormînlul lui Romalo — în Bucovina, 1849, p. 133, însoţite de următoarea notă a redacţiei: „Un mult preţuibil amic al nostru din Moldova ne trimite următoarea scrisoare din Constanti-nopol, care, spre a noastră părere de rău, ne ajunse prin întîmplare atît de tîrziu".
290
-   populară, dovedind valoarea ei prin pilde citate, îndeosebi :   prin balade, pe care le comentează şi le împodobeşte cu impresiile sale sugestive. . \       Ce senzaţie au stîrnit scrisorile lui Alecsandri putem de-
■ -   duce din următoarea notiţă introductivă a redacţiei de la
foaia bucovineană: | „Cu deosebită plăcere împărtăşim cetitorilor noştri acest
[ articol, în care suntem datori penei maiestroase a unui : bărbat, pe care noi ne ţinem de fericire a-1 numi între amicii [ I noştri şi pe care naţia română de mult îl preţuieşte ca pe i *' unul din cei mai geniali poeţi ai săi. Acest articol este comen-f *• tarul pe care d-lui binevoi a promite gazetei noastre. Des-,i % chizîndu-ne un aşa însemnat tezaur de poezie cu totul ori-, • ginală şi populară, d-lui şi-a dobîndit un nou drept la recu-I      noştinţa patriei.  Noi, din parte-ne, mulţumindu-i pentru
onoratoarea şi mult preţuita conlucrare a d-sale, ne bucurăm
■ :,   a aduce aici frumosului geniu poetic şi zelului naţional al j   d-sale un public omagiu.1
{ |       Omagiul era cît se poate de meritat, căci Alecsandri, , ^   prin articolele-scrisori şi textele necunoscute pînă atunci,. -,   publicate într-un ziar din o provincie străină, a făcut în primul rînd un serviciu cititorilor acelei provincii. Prin o |      lectură atît de aleasă, cum le-o oferea, se aducea cauzei | .   româneşti un mare bine, prin descoperirea unor poezii atît f 3   de desăvîrşite, ca baladele voiniceşti, încrederea de sine şi i     vitejia luau iarăşi loc în şirurile populaţiei, ce tocmai atuncea trecea prin zguduirea socială ameţitoare a anilor revoluţionari.
în Bucovina poetul publică în materia aceasta scrisori f g mai lungi asupra baladei Codreanu (no. 32, 1849); despre ^ | Păunaşul Codrilor (no. 30, 1849); frumoasa scrisoare cu \ * preţioase detalii despre Mioara şi, în no. 57 din anul 1850,, I | articolul Hore româneşti. Fiecare scrisoare e urmată de texte, | f  iar baladele necomentate îşi au notiţele lor explicative, aşa
cum le-a tipărit doi ani în urmă Th. Codrescu, editorul #   celor două prime fascicole de Balade. Mai tîrziu Alecsandri
şi-a reunit toate scrisorile într-un singur articol mai lung, ; » fără însă a-i putea imprima caracterul unităţii, şi le-a re-i i? produs în volumul său de Proză, cu mai multe schimbai i e şi omisiuni, sub titlul Românii şi poezia lor, păstrînd dedi-I     caţia „d-lui A. Hurmuzachi, redactorul foii Bucovina".
| jt        1 Bucovina, 12 oct. 1849.
I
! ' 291
în toate astea se cuprinde o parte fundamentală din activitatea lui Alecsandri şi din principiile lui literare-estetice.
Putem remarca, înainte de toate, că întreg tonul în care sînt scrise este la înălţimea epocei poetului: plin de entuziasm şi; de zgomot. Lipseşte cu totul calmitatea aprecierii, proprie omului de ştiinţă. S-ar părea că bardul niciodată nu a privit poezia poporului altfel decît prin ochi de poet: „M-am înamorat de poezia poporală ca de o copilă din Carpaţi, tînără, mîndră, nevinovată şi aşa de frumoasă că pe soare ai putea căta, iar pe dînsa ba", zice Alecsandri. Iar comparaţia e cea mai nimerită posibilă. El trata poezia într-adevăr ca pe o fată mare. îi preamărea însuşirile, se inspira de ochii, sufletul şi puterea ei de a iubi şi a suferi. Cînd nu i se părea destul de frumoasă, o împodobea el singur cu rime de ale sale.
Ce mirare deci dacă şi scrisorile de care vorbim fac impresia unor drăgălaşe răvaşe de iubire. Din „dulce" şi „sfînt", din „falnic" şi „măreţ" nu încetează, fie că explică obiceiuri de ale poporului, fie că disecă versurile baladelor, pentru a sublinia frumuseţile lor poetice. Nimic, nu poate dovedi mai bine ca aceste răvaşe cît de mult convenea firii şi talentului lui Alecsandri poezia asta uşoară la înţeles, limpede la rostit, înviorătoare de suflet.
însufleţirea lui e foarte explicabilă, căci în poezia populară Alecsandri s-a găsit pe sine însuşi.
Textele apărute în Bucovina Alecsandri le-a adunat din Moldova, Transilvania şi chiar din Bucovina, „fiindcă pînă acum nu am avut prilej a studia clecît poeziile populare acestor trei provincii; suntem însă încredinţaţi că geniul poetic al românilor din Valahia, Banat şi Basarabia nu este mai puţin puternic şi producător" — afirmă el într-o notă din articolul despre Horele româneşti. Şi pînă la 1866 s-a convins şi despre frumuseţea celorlalte provincii, deoarece colecţia cea mare coprinde şi texte de peste Prut.
Activitatea asta folcloristică pentru publicul din Bucovina a continuat-o pînă la încetarea ziarului, întimplată la 2 oct. 1850. O parte din material a rămas chiar netipărit din cauza motivelor politice care au determinat apunerea grabnică a organului Ilurmuzăcheştilor. Astfel, cel puţin, trebuie să de-•ducem dintr-o scrisoare inedită, trimisă lui A. Hurmuzachi, probabil tocmai în timpul de agonie a ziarului.
lată cuprinsul acelei scrisori.1
„Iubite A.,
Prin balada lui Bujor, ce îţi trimit acum, închei partea I a baladelor poporale care s-au tipărit în gazeta Bucovinei şi care în total alcătuiesc un număr de 12: anume, Codreanul,, Păunaşul Codrilor; Toma; Blestemul; Sîrb sărac; Mioriţa; Mihu Copilul; Balaurul; Năframa şi inelul; Turturica; Şalga; Bujor.
îmi mai rămîn încă multe de prelucrat şi multe de descoperit, dar nădăjduiesc că, fără întârziere, oi putea să co-
munic foaiei Bucovinei unele din următoarele balade
, precum:
Ştefan-Vodă; Negru-Vodă; Motoc Vornicul; Bătrînul, Novac; Mihnea-Vodă ; Corbul; Movila lui Purcel (sic !), Chir a ; Vidra; Cosiţa; Petrişor; Giumaz ; Badiu ; Român Gruie. Grczovanu ; Luna, şi Soarele; Holera... ş.c.l.
Pînă a nu mă apuca încă de prelucrarea ncoRtor-i, am hotărît a-ţi trimite cîteva Doine, cîteva Cîntece haiduceşti şi cîteva Hore, cu gînd de a răspîndi mai multă varietate în publicarea poeziilor populare. Pe lingă acesta, voi adăuga şi unele cîntece de, jale, care port şi numele cîntece de Una? în societatea cea înaltă.
îţi comunic acum deocamdată o colecţie de hore, atît din Moldova, cît şi din Transilvania şi Bucovina, pe care le voi începe a publica după ce va ieşi Bujor la lumină 2.
V. Alecsandri 3"
Dar colaborarea lui Alecsandri la Bucovina nu s-a mărginit numai în aceste. Printre poeziile populare a publicat şi cîteva originale, de dată mai veche, ca Trei arcaşi sau altarul mlnăstirei Putna, Barcarola siciliana şi Sburătorul.
Din acelaşi timp datează o scrisoare a lui Alecsandri către Hurmuzachi, prin care îl vesteşte că-i va trimite pentru Bucovina un roman al lui Ghica, roman rămas necunoscut
1 Cu cirilice. Are titlul Poezii populare, probă că era desl.inatit să apară în foileton ca şi celelalte. Data 1850. (Desigur iidie.) Balada lui Bujor, menţionată în scrisoare, apărută în no. 31, iulie 1850.
2 Horele româneşti (no. 57 — 60 din 1850) sunt uitimile poezii populare apărute în Bucovina. O mare parte din cele anunţate, baladele* şi cîntecele de lume, Alecsandri le-a tipărit în Zimbrul din 1850. Articolul despre Cîntecele de lume, vezi ibidem, 1 martie 1851.
3 Pe verso Alecsandri scrie: „Eu mă pornesc mîine la ţară, lîngă Fălticeni. Pînă peste două luni nu-ţi mai trimit nimic. Vino la iarmaroc în Fălticeni, să ne întîlnim."
292
295
pînă acum. Acea scrisoare, de care cu altă ocazie s-a luat notă în acest ziar, în întregime, este următoarea:
„Constantinopole, 12 mai 1849
Iubite A.,
Am cetit cu multă plăcere rîndurile ce mi-ai scris 1 şi drept răsplată îţi făgăduiesc în curînd să-ţi trimit bogată materie pentru foiletonul gazetei Bucovinei'. Aici am descoperit la un prieten al meu, om cu duh şi cu judecată, o scriere însemnată, plăcută şi folositoare ţărilor noastre, un roman de moeurs, un soi de Jerâme Paturot românesc, şi îndată am gîndit la tine, iubite Chiţegoiule. Această scriere, ce bate în moravurile şi defectele societăţei noastre din Bucureşti, este menită a trage luare-amin te a tutulor cetitorilor,' şi în urmare cred că nu poate figura mai bine aiurea decît în Bucovina. Mă indatoresc dar a-ţi trimite peste puţin partea întîia şi te îndemn a o tipări regulat în foiletonul gazetei tale. Prietenul meu, ce doreşte a păstra anonimul pentru toţi, afară de cit pentru tine, îţi este cunoscut bine, căci numele lui este Ion Ghica; destul e să cunoşti numele autorului pentru ca să judeci de meritul operei sale. El aşteaptă hîr-tiele sale de la Bucureşti şi, îndată ce le va primi, eu însumi ţi-oi expedui partea întîia a scrierii de care ţi-am vorbit mai sus. Totodată, dacă cumva mi-aduce oarecine hirtiile mele de la laşi, ţi-oi trimite şi ceva din poeziile populare pe care tu ştii a le preţui atît de bine. Eu doresc ca foaia Bucovinei să devie cel mai bun organ al răspîndirei ideilor frumoase printre români şi îţi făgăduiesc a lucra pentru ea cu aceeaşi rîvnă cu care am lucrat pentru Propăşire.
Acum să venim puţin la politică, generalul' Grab be a fost la Constantinopole cu o misie secretă în privinţa provinţiilor noastre, şi precît am putut afla, el a izbutit a încheia o convenţie cu Poarta, ce cuprinde următoarele condiţii: «Art. 1. — Nomination des Hospodars, par le Sultan pour 7 ans.
Art. 2. — Suspension provisoire des Assemblees generales et leur remplacement par deux conseils de boyards et du haut-clerge, l'un â lassy et l'autre â Bucarest. Les attribu-
1 Corespondenţa fraţilor Hurmuzachi cu Alecsandri nu ne este 'cunoscută. în articolul de faţă nu putem utiliza decît scrisorile lui Alecsandri către nobilii fii ai Bucovinei.
7    tions principales de ces conseils seront l'assiette de Fimpot et l'examen des budgets.
Art. o. — Deux comites de revision pour proceder aux ameliorations organiques; leur travail devra etre approuve par un Haticheriff.
Art. 4.-25 â 24 miile hommes de chaque cot6 des deux puissances suzeraine et protectrice occuperont les provinces jusqu'â la tranquillisation complete des frontieres (de la Transylvanie). Apres quoi 10 000 hommes de chaque f Ş" cote continueront cette occupation jusqu'â l'achevement des f f- travaux d'amelioration dans le Reglement organique. Parmi ces reformes proceder tout d'abord â la reorganisation de la niilice.
Art. 5. — Deux commissaires imperiaux pour donner des avis aux hospodars et s'entendre avec eux sur le choix des membres des comites de revision sus-indiques.
Art. 6. — Fixation de terme de 7 ans pour le present acte.
Art. 7. — Reserve en faveur des traites anterieurs aux-quels il n'est pas deroge!»
Iată, iubite Alecule, cum ne-au urzit nouă lanţuri duşmanii noştri, şi asta în ochii şi sub nasul puterilor mari ale j Europei.
, De acum nu ştiu în cine să-mi pun nădejdea, căci şi
Dumnezeu pare că a părăsit cauza românilor. Poate că purtarea ungurilor să aducă ceva prefacere în trebi, dar şi aceasta cine o poate asigura? Ceea ce m-a încredinţat este că cei I f    mici plătesc întotdeauna oalele stricate. Turchia are destulă 1 *     putere de braţe, dar nu are destulă putere de suflet; în ur-' î    mare ne-au jertfit şi acum duşmanului nostru.
Sfîrşesc înştiinţîndu-te că Negri e sănătos şi că te sărută frăţeşte', precum şi pe Georgiţă. Asemenea fac şi eu pînă a nu închide acest răvaş.
Al tău frate, V. Alecsandri
Alăturez aici o fabulă intitulată Zimbrul şi vulpea 1. Autor anonim".
încetînd ziarul bucovinean, încetează şi relaţiunile mai strînse ale lui Alecsandri cu provincia asta. Publicul este acum perfect orientat asupra lui. Popularitatea lui e înte-
1 Nu a fost tipărit în Bucovina, ci în Zimbrul, 1850, p. 8.
294
295
meiată. E singurul scriitor care dominează peste toată întinderea românească.
în noiembrie 1850, cînd poetul a trecut prin Cernăuţi, pentru a însoţi pe frate-său şi pe d-na Mana Cantacuzin în drumul lor spre Paris, îi scrise lui Ghica:
„Gazeta Bucovinei nu mai apare, dar Hurmuzăcheştii spun că peste cîtva timp vor da semn de viaţă" 1.
Totuşi ea nu a reapărut şi abia 14 ani în urmă s-a putut întemeia Foaia Societăţii de aceleaşi forţe, şi Alecsandri şi-a putut face reintrarea printre luptătorii pentru emanciparea Bucovinei.
III •
în intervalul de la dispariţia Bucovinei pînă la întemeierea Foii societăţii pentru cultura şi literatura r o nv inilor din Bucovina relaţiile lui Alecsandri cu fruntaşii şi poporul acestei provincii sunt mai puţine, dar nu întrerupte. Bucovina e plină de cîntecele bardului, care începeau acum să fie melodizate, pentru a primi o răspindire şi mai mare.
în privinţa asta familia Hurmuzachi îşi făcea in primul rînd datoria. Bariţiu istoriseşte 2 că doamnele Eufrosina şi Eliza Hurmuzachi au început încă în anul 1849 „punerea în note" a cîntecelor româneşti, iar mai tîrziu şi-au asociat pentru aceeaşi lucrare pe cel mai de seamă compozitor bucovinean din acel timp, pe Miculi.
„Pînă acum — scrie Const. Hurmuzachi lui Gh. Bariţiu, cu data de 5 oct. 1851 — acest rar talent (artistul Miculi) au transcris sub nemijlocita asistenţă şi îmboldire a mea şi a surorii mele Săftica (Eliza), după executarea celor mai buni lăutari ce i-am adus din toate părţile, mai bine de ?G de cîntece naţionale, cele mai frumoase, care curînd se vor trimite la Lipsea".
Să ne oprim puţin la sonorul nume al lui Miculi, căci nu se poate trece peste el într-o biografie a: lui Alecsandri.
Străin de origine, probabil german, Carol („Şarl" îi zice Alecsandri) Miculi s-a întors in Bucovina, patria sa, prin 1848. Făcuse studii muzicale serioase în străinătate şi era
1 Mss. Academiei, no. 804.
2 Familia Hurmuzachi, în prefaţa Fragmentelor lui Eudoxiu Hurmuzachi, I, p. XXI.
296
apreciat ca talent muzical extraordinar, iubit şi de români. Al. Hurmuzachi, vorbind de un concert dat la 19 april 1849, 'îl prezintă în următoarea lumină:
„Acest concert ne-a dat prilejul să admirăm natura, frumoasa executare pianistică a d-lui Miculi, ce petrece în mijlocul nostru de cînd s-a întors de la Paris. Acest amabil artist, pe care Bucovina cu mîndrie îl poate numi al său, a fost primit la înfăţoşarea sa cu cea mai vie bucurie.
Deşi el singur e însemnat componist, a executat însă numai compuneri a dascălului său Chopin."
Alecsandri a început şi el de timpuriu să se intereseze de compozitorul bucovinean şi cînd, doi ani în urma acestei date, colecţia de melodii anunţată de C. Hurmuzachi a apărut în adevăr, poetul ia condeiul şi scrie în România literară (1855, p. 110) o lungă şi entuziastă dare de seamă asupra ei.
„Cu o nemărginită bucurie facem ştiut că o parte din cele mai duioase melodii ale poporului român au ieşit la lumină într-un album foarte elegant, tipărit la Leopol şi cuprinzînd 48 de arii de tot soiul: doine, hore, cîntece de lume, cîntece hoţeşti", scrie Alecsandri în articolul Melodii româneşti.
în urmă povesteşte că autorul şi editorul acestui album este unul dintre compatrioţii (?) noştri din Bucovina, un artist de frunte. . . d. Şarl Miculi, pe care societatea ambelor capitalii a Moldovei şi a Valahiei a avut plăcere de a-1 asculta şi aplauda." Ariile le-ar fi adunat şi în voiajul făcut la 1850 in provinciile române, „ascultînd pe cei mai vestiţi lăutari din Iaşi şi Bucureşti". Alecsandri nu are cuvinte destule pentru a lăuda „fapta patriotică" a lui Miculi şi găseşte că „albumul lui e bine venit, căci aduce un contingent de mare preţ la comoara cunoştinţelor Europei în privirea naţionalităţii noastre".
După darea asta de seamă, în care se găsesc şi alte păreri preţioase ale lui Alecsandri, precum şi reproducerea (în traducere?) a prefaţei lui Henri Ehrlich asupra muzicii populare române, poetul şi compozitorul s-au apropiat. Nu ştim cînd şi unde s-au cunoscut; cert este însă că Alecsandri ţinea foarte mult ca Miculi să scrie muzica la textele sale.
Iată ce-i scrie în privinţa asta lui A. Hurmuzachi \ doi - ani după articolul din România literară:
1 Scris. ined. din 8 febr. 1857.
297
„M-am bucurat foarte mult că prietenul nostru Miculi a compus o nouă melodie pentru Hora Unirei şi sunt încredinţat că trebuie să fie minunată.
Bucuria mea însă ar fi şi mai mare dacă aţi putea voi litografia notele la Cernăuţi pe formatul ce ţi-am trimis, pentru ca să le adaug la sfîrşitul tomului meu. Acest tom are să fie gata pe la sfîrşitul lui martie, tocmai pe cînd sperăm că presa va putea să-şi întindă aripile mai pe larg. Aice în Iaşi avem numai un singur litograf şi acela lucrează astfel de încet, că te face să pierzi toată răbdarea. înţeleg că Hora Unirei nu se poate tipări în Austria. Nu s-ar putea însă închipui ceva la Lemberg pe sub cumpăt? Combinaţi împreună cu Miculi cum îţi şti, şi dacă veţi găsi că nu este alt chip decît a trimite la Paris notele horei, expediaţi-le mie cît mai în grabă, ca să am vreme de a scrie fratelui meu.
Oricum să fie, îmbrăţişează pe Miculi din parte-mi şi-i spune că am mare dorinţă de a lucra ceva împreună cu el: vreo operă sau vreo scenă istorică, fantastică, romantică etc, cum i-a plăcea."
în continuare Alecsandri scrie:
„Zici că publicarea muzicii Babei Hircei1 te-a nemulţumit, fiind lipsită de cuvintele acelei operete? Trebuie însă să-ţi descarci mînia asupra lui Codrescu, pentru că el a făcut acea publicare.2 Eu nu am ştiut nimica despre dînsa pînă mai dăunezi.
în volumul ce scot acum la lumină3 îţi dedic ţie studiile mele asupra poeziei poporale, fiindcă tu eşti cel dintîi care le-ai publicat în gazeta Bucovinei* Am adunat în acel volum tot ce am scris în proză pînă acum şi am adaus vreo două piese de teatru noi, o comedie şi un dram istoric în trei acte 5, ce au a se reprezenta în curînd. Aş fi dorit mult să-mi încoronez volumul cu hora lui Miculi.—Al tău frate V. Alecsandri."
în P.S.: „Am dat fratelui Costaki o colecţie a tututor
1 Muzica operetei tot de Miculi?
2 Desigur numai ca editor. Codrescu a editat şi alte lucrări ale lui Alecsandri.
3 Volum de care vorbeşte şi mai sus, probabil nu a fost publicat, deloc, căci o carte a lui, după proiectul desfăşurat aici, nu există.
4 Retipărite abia în volumul de Proză de la 1876.
5 Fără îndoială: Cetatea Neamţului, apărută în acelaşi an, în broşură separată.
298
uvrajelor ce am publicat pînă acum, spre a le trimite Bibliotecii studenţilor Români din Bucovina" 1.
De compozitorul Miculi, Alecsandri mai aminteşte în o scrisoare de la 30 ianuarie 1865, fiind vorba de poezia sa Bucovina. E o scrisoare importantă asta, nu numai pentru că datează din preajma apariţiei Foii Societăţii, însemnînd deci reluarea legăturilor sale literare intime cu Bucovina, dar mai ales pentru amănuntele ce le dă asupra stării teatrului român din acel timp.
Fiind necunoscută o dăm în întregime:
„Mirceşti, 30 ianuar 1865
Iubite Alecu 2,
Astăzi e una din acele zile de iarnă în care focul sobei pare a se mîndri de importanţa sa, căci el ţine locul soarelui. Afară ninge cu viscol, pămîntul s-a învelit cu o blană albă, o blană însă ce-ţi insuflă fiori îngheţaţi; numai cîţiva corbi se zăresc negrind şi se aud cîrîind prin aer... Ei rîd de ger şi trag palme cu aripile lor peste faţa iernei. Acum dar e vreme să grăim împreună ca doi vechi amici care au multe' de spus.
Mă întrebi cum petrec şi lucrez la ţară? Petrec cu mulţumire în compania bibliotecei mele şi mă ocup de compuneri dramatice. Am trimis pînă acum lui Millo, la Bucureşti, vreo 5 manuscrise, adică două comedii şi trei cîntecele comice, şi de nu aş fi fost bolnav vreo trei săptămîni aş mai fi adăugat ceva la acele opere uşoare.
Dacă m-ar întreba cineva de ce mă dedau la un şir de lucrări de asemenea natură? voi răspunde că lipsa de artişti capabili îmi taie aripile si mă silesc a mă mărgini într-un cadru potrivit cu puterile trupelor actuale din ţară. Nu-ţi pot spune, dragă Alecule, ce adîncă disperare simt
1 Prin Costache Hurmuzachi, Alecsandri obişnuia să transmită uvrajele sale şi altor provincii române. La 1852 el dăruieşte lui G. Bariţiu 38 exemplare din baladele poporale pentru „comitetul reuniu-nei naţionale". „Alecsandri, editorul baladelor acestora, le dăruieşte pentru ca să se vîndă în favoarea acestei nobile şi generoase asocia-ţiuni." (Scrisoare către Bariţiu, Ms. 995, p. 266.) E vorba de reuniunea femeilor române din Braşov.
2 Scrisoarea reprodusă aici, ca şi altele,ce le vom utiliza în cursul lucrării, face parte din un volum de Scrisori, a căror publicare va fi Îngrijită de II. Chendi şi E. Carcâlechi.
299
in sufletul meu cînd mă văd lipsit de artişti de talent, care să ştie a interpreta tot ce aş voi să scriu. Adeseori, mi s-au întîmplat la Paris, asistînd la vreo însemnată reprezentare de la Theâtre francais (sic), să-mi vie lacrimi în ochi, şi asta pentru că nu am actori după placul meu! Mă găsesc ca un om culcat într-un pat prea scurt, prea îngust; nu mă pot întinde fără să mă lovesc şi să-mi fac vinătăi. Singurul om de un talent adevărat şi mare este Millo; prin urmare, lucrez mai mult pentru el, şi am întreprins o serie de por-treturi, de tipuri, sub nume de cîntecele comice, care sînt totdeauna jucate în perfecţie. Astfel am făcut: Şoldan viteazul, Angheluşa doftoroaie; lierşcu boccegiul, Napoilâ-retro-gradul; Clevetici-ultraprogresistul, Surugiul, Chir iţa in Parisr Barbu Lăutarul, Gură-Căscală politic, Paraponisitul, Ion Păpuşerul etc.
Toate aceste sunt monologuri amestecate cu cîntece; unele-din ele reprezintă tipuri ce se pierd pe toată ziua din societatea noastră, precum: Mama Angheluşa, Surugiul, Barbu Lăutarul, Ion Păpuşerul.. . etc. Pentru urmaşii noştri ce vor fi curioşi a avea o idee de simţul actual, acele cîntece le vor înfăţişa portreturi fotografice... întru aceasta consistă tot meritul lor.
De la 1840 mă ocup necontenit cu teatrul românesc şi caut a înavuţi repertoriul nostru dramatic cu piese originale, pentru de a combate mania traducerilor păcătoase de drame pocite, ce există la Bucureşti şi care s-au lăţit în toată ţara: însă a trebuit să păşesc treptat în lucrarea mea, adică — potrivit şi cu necultura limbei, şi cu gustul neformat al publicului, şi mai vîrtos cu neexperienţa amatorilor ce se-dedau la arta dramatică.
Limba noastră, deşi frumoasă în gura poporului, şi poetică în cîntecele sale, nu a fost încă mlădiată pentru con-versare de salonuri, prin urmare ea nu ajută cu îndestulare rostirea simţirelor de un grad mai înalt, de o nuanţă mai delicată; trebuie cineva să o manieze cu multă ştiinţă şi cu mult tact pentru ca să o facă a exprima scena de înaltă comedie.
Publicul, fiind încă tinăr şi pot zice necioplit în mare-parte, nu se interesează decît la drame cu strigăte şi cu omoruri, sau la farse piperate, de soiul lui Lumpatius vaga-bund etc.
Actorii. .. ? ce sunt? O adunătură de tineri amatori, fără învăţătură, fără vocaţie, şi de tinere care abia ştiu a ceti.
Cei mai mulţi fac parte din o lume în care simţirile înalte sunt cam. . . străine: prin urmare, ei nu.pot să se urce pînă la gradul adevăratei comedii. Rolurile de ţărani, de boieri de ţară, de mahalagii, de jupînese din casă, de Madmuzele de la grădina publică etc. le convin; însă rolurile de amoreze I" delicate, de daine de salon, de cavaleri nobili, într-un cuvînt * de caractere ce sunt din domeniul comediei înalte, devin ridicole pe scena noastră de astăzi. Există în adevăr cîteva excepţii în numărul actorilor, dar cu o rîndunică sau două nu se face primăvară.
Din aceste cauze am fost obligat a mă ţine pînă acum |   de soiul pieselor ca Chiriţa, Doi morţi vii, Piatra din casă etc, însă am cercat necontenit a mă sui treptat către regi-oanele comediei de salon, care singură este chemată a forma limba convorbirei româneşti.
Nu ştiu dacă am creat teatrul naţional, dar ştiu că i-am adus un mare concurs şi că aş fi fericit de a-1 vedea pros-perînd şi reformîndu-se in bine. Am dat guvernului idee a de a trimite la Paris un număr de tineri, bărbaţi şi femei, «are să .studieze arta teatrală, însă guvernul a preferat a se ocupa cu loviri de stat şi alte bazaconii de prisos la noi.
Acum aud că s-au instituit în Bucureşti un conservator şi că Millo a fost însărcinat să facă un curs de declamare. Dea Domnul că să o scoată la capăt!
Reforma teatrului cere numaidecît reforma limbei pocite •ce s-au descoperit în Bucureşti şi au năvălit pe scenă. Nu poate exista mai urîtă dihanie limbistică decît aceea ce răsună în sala teatrului din noua capitală. Şi cum să nu fie aşa, cînd cele mai multe din piese sunt traduse de nişte oameni care nu cunosc bine nici franţuzeşte, nici româneşte? Dacă aş avea artişti cum mi-ar trebui te încredinţez că totul s-ar reforma în scurt timp 1.
Sunt foarte mulţumit că la Cernăuţi teatrul român este preţuit şi îţi făgăduiesc concursul meu cu toată bunăvoinţa pentru sezonul viitor.
1 Ideile sale de reformă teatrală, aproape cu aceleaşi cuvinte. Al. le-a exprimat în diferitele rînduri, înainte şi după scrisoarea asta, Cităm mai ales scrisoarea a treia din „prefaţa" teatrului, voi. I. Cu data de 184. . .(?), el afirmă: „Trei lucruri sunt de creat pentru a se •dobîndi un rezultat satisfăcător: limba, jocul actorilor şi educaţia publicului". Veşnic Alecsandri era de părere că limba din teatrul român este „o macaronadă ridicolă şi indigestă", jocul actorilor „în gradul cel mai înapoiat", publicul „fără gust şi judecată".
301
300
Acum deodată ţi-am trimis o comedie şi două cîntecele comice; şi mai adaug aici o romanţă intitulată Bucovina, care de se va pune pe muzică şi va fi cîntată la teatru va aduce plăcere bucovinenilor.
Ţi-am trimis şi două portreturi mari de ale mele... fă cu dînsele ce-i vroi; ele sunt destinate a mă înlocui, căci din nenorocire îmi este cu neputinţă a veni însumi la Cernăuţi. Sănătatea şi asprimea timpului nu mă iartă a întreprinde un voiaj peste hotar, fie cît de mic.
Pînă a nu sfîrşi, vreau să-ţi dau noutăţi despre colecţia mea de poezii poporale.
Le-am copiat frumos pe toate într-un album însemnat şi le-am dat Doamnei.
Ce au făcut Măria sa cu ele? pus-au să le tipărească? Nu ştiu nimica.
Am scris lui Baligot de Beynes, secretarul lui vodă, ca să mă înştiinţeze despre soarta lor.
Adio, te îmbrăţişez din toată inima şi te rog să-mi scrii mai ades; scrisorile tale îmi produc o nespusă bucurie.
V. Alecsandri
Amicii sincere fraţilor tăi şi lui Miculi, dacă-1 mai vezi sau mai auzi de el. N-ar face el oare aria cîntecului Bucovinei?
Urmează poezia:
Bucovina!
Dulce Bucovină! Veselă grădină,
1 Se pare că Miculi a procedat imediat la scrierea melodiei, căci la o reprezentaţie teatrală, dată la începutul anului 1865 în Cernăuţi de către trupa ieşeană Tardini şi Vlădicescu, acest din urmă a avut enorm succes cu cîntarea Bucovinei. Iată ce scrie Al. Hurmuzachi despre acest punct: „Al treilea număr din program era poezia cu care ne-a bucurat atît de mult în timpul din urmă d. Alecsandri şi prin care, adresînd-o Bucovinei, d-lui trimite acesteia o salutare plină de armonie, de dorul cel mai duios şi de urările cele mai nobile şi călduroase. Astă poezie s-a cîntat cu o melodie, de care credem că ar exprima cu fidelitate caracterul ei, de către d. Vlădicescu cu toată înţelegerea dorită, cu toată simţirea şi căldura pe care d-lui ştie a o pune în cîntarea sa. Efectul acestei poezii şi cîntări a fost străbătător, entuziastic, încît atunci şi de cîte ori s-a mai cîntat — în alte două seri — i s-a cerut repetirea chiar pînă la obosirea cîntăreţului" (Foaia Societăţii        1865, p. 103).
Cu pomi roditori Şi mîndri feciori! Cuib de păsărele Albe, sprintenele, Care-n ochii lor Au foc răpitor!
Tu ce eşti o floare Căzută din soare, Cu trei alte flori A tale surori, Ele către tine Cată 1 cu suspine Şi tu le zîmbeşti Cu zîmbiri cereşti.
Dulce Bucovină! Vîntul se înclină Cu aripa lui, Iarba cîmpului Naşte prin şoptire Dulcea 2 amintire De-un trecut frumos, Scump şi glorios 3.
Fii în veci voioasă Precît eşti frumoasă I Fie traiul tău După gîndul meu, Că 4 cine te vede Chiar în rai se crede; Cine-i trecător Te plînge cu dor!
„Iubite Alecu, încă nu ai scăpat de mine; deschid pachetul pentru ca să mai adaug aceste cîteva rînduri împreună cu manuscrisul micului proverb intitulat Barcarola. Această mică comedioară, compusă pe forma proverburilor a lui Alîred de Musset, are numai două personagiuri şi este o simplă
1 în redacţiunea definitivă: „Privesc cu suspine".
2 Scumpa amintire.
3 Mare, glorios.
4 Ah ! cine te vede. — Poezia s-a publicat în Foaia Societăţei, I (1865), p. 47.
303
convorbire, fără intrigă complicată. Interesul ei poate să consiste în frumuseţea stilului (dacă în adevăr stilul acestei încercări uşoare posedă calitatea cerută) şi în jocul perfect al artiştilor (dacă cei din Cernăuţi sunt în stare de a o interpreta cum se cuvine).
Am vroit să abordez soiul comediei de salon şi să fac o încercare despre mlădierea limbei; de aceea am ales un sujet cu două personagiuri numai; căci nu pot dispune de mai mulţi actori buni în Bucureşti. în laşi nici nu cutez a o trimite, fiind încredinţat că piesa ar face un fiasco cumplit.
Dacă socoti tu că d-na Fany ar putea să joace cu inteligenţă rolul Principesei; precum şi d. Vlădicescu pe cel aî d-rului Leonard, însărcinează-1 să o reprezinte. . . însă numai după ce îşi vor şti rolurile ca apa; şi îndată ce vor giuot proverbul, scrie-mi impresia ta si a publicului. Cît pentru; aria Barcarolei, dacă posedaţi în Cernăuţi vreun compozitor de gust, puneţi-1 să o compuie şi siliţi pe artişti a o studia bine, pînă a nu o cînta pe scenă. Salve el valel" 1
rv
într-un timp 2 cînd românii de pretutindeni începeau a înţelege rostul asocierilor culturale, cînd bucureştenii se gîn-deau la Societatea Academică, transilvănenii la „Asociaţia"' lor de astăzi, s-a organizat şi la Cernăuţi o societate, mai înainte „reuniune", căreia i-a fost rezervat un loc deosebit în mişcările culturale.
„Societatea pentru literatura şi cultura română din Bucovina", cum îşi zice ea, cu un nume împrumutat de la
1 Aici, în pagina ziarului Voinţa naţională (nr. 5880 din 24 noiembrie 1904), se dă următorul „P.S." anonim:
„Observatorul de astăzi reproduce începutul lucrării noastre asupra lui Alecsandri, scriind următoarele şire ca introducere:
«Ziarele bucovinene dau un preţios material biografic pentru studierea relaţiilor dintre Alecsandri şi Bucovina. Socotim de interesant să facem cîteva extrase».
Confratele nostru se înşeală. « Preţiosul material» se publică în Voinţa, de unde l-au reprodus şi ziarele de peste munţi. Deci, pentru viitor, mai mult spirit de observaţie!" (n.ed.).
2 Aici, la subsolul ziarului Voinţa naţională (nr. 5885 din 30 noiembrie 1904), găsim, cu trimitere la titlul general al studiului, următoarea notă anonimă: „Din noul volum de Scrisori, ce se va tipări sub îngrijirea d-lui 11. Chendi şi a d-şoarei E. Carcalechi". Nota respectivă se va relua în toate foiletoanele ce se vor publica în continuare pe această temă (n. ed.).
asociaţii similare străine, se constituie la 11/23 ianuarie 1865, mărturisind ca program „concentrarea puterilor spirituale naţionale, spre. a sprijinişi dezvolta amoarea limbei^ cunoştinţa literaturei şi cultura poporului". Ca preşedinte al adunărei figurează Georgi, cavaler de Hurmuzachi.
Tot ce Bucovina avea mai de frunte, fraţii Hurmuzachi, Pumnul, Sbiera, Eusebie Popovici şi diferiţi membrii ai familiilor boiereşti Stircea, Vasilico etc. iau parte la punerea temeliei societăţei. Şi chiar la întîia lor adunare generală, fruntaşii bucovineni votează „unanim şi cu aclamaţiune" de „mădulari onorari" pe „principii poeziei noastre Vasiliu Alecsandri şi Dimitrie Bolintineanu, poeţii iubiţi şi adoraţi de toată naţiunea, ai (!) căror versuri îneîntătoare vor pieri numai (după) cel din urmă cuvînt din lume" 1.
Era absolutismului pentru Austria liind închisă, legile de presă deveniseră mai liberale şi ideea reînfiinţărei unui organ pentru interesele culturale române putea fi realizată. Societatea, îndată după înfiinţarea sa, a si întemeiat Foaia. .. cu menirea „de a conlucra la reînvierea spirituală, a întruni inteligenţele din ţară şi de peste, marginile ei spre.. . a vorbi faţă cu nămolul ameţitor al idiomelor străine din Austria iubiţilor compatrioţi dulcea noastră limbă românească".
în deosebire de harnica Bucovină de la 1848—1850, noul ziar are un caracter pur literar. Cu girarea lui ca redactor se însărcinează Ambrosiu Dimitroviţă, secretarul societăţei. Acest Dimitroviţă nu este o figură istorică. Născut la 1838, din părinţi preoţi, era doctor în drept, ocupa un loc de inferior conţopist în comitetul ţării şi s-a distins înaintea compatrioţilor săi prin o singură lucrare, prin Catihisul naţional, premiat de baronul Mustaţă 2. Calitatea lui de redactor al Foii i-a adus titlul de membru al Societăţii Academice din Bucureşti, unde însă nu s-a prezentat niciodată. A murit de tînăr3 şi toată activitatea lui se mărgineşte la nişte articole incolore.
Spiritul conducător al foii însă nu era Dimitroviţă. Tot în casa Hurmuzacheştilor ardea lumina pentru bucovineni. Cel mai fecund membru al comitetului de redacţie era Georgi Hurmuzachi. Fratele acestuia, Alecu, la început era „împe-decat de sănătate" a se interesa de ziar. „Nu sînt nici în
1 Foaia Societăţii 1865, p. 19.
2 Foaia   I   p 444.
s La 3/Î5 iulie 1866. Necrologul şi biografia, vezi in Foaia, 1866, p. 238.
304
305
fruntea ei — am fost numai un an, pînă ce s-a înfiinţat — nici în comitetul ei administrativ, nici în acela al redacţiu-nei; fratele meu George e într-aceste", scrie el lui Alecsandri1. Tctuşi cele mai frumoase dări de seamă despre fluctuaţia vieţii culturale din Bucovina sînt din condeiul lui Al. Hurmuzachi.
Alecsandri avea de timpuriu cunoştinţă că bucovinenii pregătesc terenul pentru o revistă. El a scris, anume pentru inaugurarea noului organ de răspîndire a culturei, poezia sa Bucovina 2, care se şi publică în numărul prim al ziarului, cu nota redacţiei:
„Genialul nostru poet, d. Vasile Alecsandri, a avut bunăvoinţa de a ne noroci cu această frumoasă salutare a Bucovinei, înlesnindu-ne astfel o inaugurare atît de îmbucurătoare a foii noastre şi dînd prin aceasta foii speranţa că o va sprijini şi pe mai departe, din cînd în cînd, cu nepreţuitul său geniu şi cu măreţele sale producte literare".
Pe cum văzurăm, efectul poeziei lui Alecsandri a fost uimitor, ca acela al unui imn deşteptător, făurit în zile revoluţionare.3 Dar nu mai puţin citite, jucate şi aplaudate au fost comediile lui Alecsandri, cele vechi, care se reprezentau tocmai în această epocă, şi cele noi, care erau în curs de publicaţie în coloanele Foii... în acest chip numele poetului era pomenit şi cunoscut de la un colţ al Bucovinei la altul, ca acela al unui apostol.
Conducătorilor poporului bucovinean le convenea foarte mult literatura care o făcea Alecsandri. Pentru deşteptarea
1 Familia, 1884, p. 26.
2 Vezi Scrisoarea din 30 ian. 1865, din foiletonul precedent.
3 în numărul trecut am reprodus părerea lui A). Hurmuzachi, tipărită în Foaia Soc, despre melodia Bucovinei. Iată acum o altă părere, mai complectă, a aceluiaşi, cuprinsă în o scrisoare adresată lui Alecsandri:
„Acum abia ajung a-ţi spune ce efect, şi entuziasm a produs poezia Bucavino, cîntată în două seri dupâolalta la teatru... S-a cîntat anume la urmă, ca să nu mai vie nimic după ea, că nimic nu ar fi putut fi mai frumos. Vlădicescu a cîntat-o cît se poate mai bine; publicul a cerut repetarea, pînă cînd mai ierta puterile pe cîntăreţi; a plăcut dar foarte mult şi muzica. (De cine? Editorii). Un merit cred că îl are aceasta, acela de a fi potrivită cu caracterul poeziei... iată că aici alăturat îţi trimit astă melodie, rugîndu-te numai ca, dacă-i voi s-o auzi, să pui mai întîi pe cineva care ştie bine să ţi-o cînte; ■că de nu o va cînta potrivit, poate să-i schimbe lesne efectul..." (Familia, 1884, p. 26).
306
poporului aveau anume trebuinţă de un ajutor, ca literatura dramatică a poetului moldovean.
După înfiinţarea „societăţii", povesteşte d. Sbiera adeseori s-a discutat printre membrii ei asupra mijloacelor mai potrivite prin care s-ar putea înviora simţul naţional al publicului mare, în toate păturile poporului. Cu toţii au convenit că mijlocul cel mai nimerit ar fi nişte reprezentaţiuni teatrale; dacă vor fi de conţinut patriotic şi naţional şi dacă vor fi executate de artişti cît se poate de buni, nu vor întîrzia să gîdilească amorul propriu în publicul român, să-1 împingă la mai strînsă unire şi să dovedească străinilor detractori că limba românească este destul de dezvoltată pentru arta 2 şi literatura dramatică.
Cît de juste erau aceste păreri ale bucovinenilor s-a dovedit îndată ce ele au fost puse în practică. După prima reprezentaţie dată la Cernăuţi de o trupă ieşeană (cu piesa Radu Calomfircscu de I. Dumitrescu), însufleţirea a fost mare. „Nicicînd nu se văzuse atîta entuziasm, scrie tot d. Sbiera, amintind cum din piepturile publicului, cărturarilor,, ale ţăranilor şi şcolarilor, izbucni eîntecul: Astăzi, fraţilor români, Ne vedem şi noi stăpîni Pe ale noastre nămestii Ce şedeau mai tot pustii.
întîia stagiune teatrală în Cernăuţi a ţinut de la 1/13 mart la 15/27 mai 1864. „Spre deplina mulţămire a publicului rom ân şi spre uimirea celui străin" 3, s-au reprezentat treizeci şi trei de piese teatrale, dintre care ale lui Alecsandri: Chiriţa în Iaşi; laşii în carnaval; Doi morţi vii; Herşcu Boccegiul; Scara miţii; Corbul roman şi Piatra din casă. în a doua stagiune (12(24) noiembrie 1864—9(21) martie 1865), piesele acestea s-au reluat, jucîndu-se, afară de ele, şi Chir Zuliaridi şi Concina.
în două articole din Foaia... (1865, p. 70 şi 100—106) şi trei scrisori din Familia (1884, p. 25,37 şi 49), Al. Hurmuzachi
1 Familia Sbiera, „după traditiune şi istorie" de dr. Ion G. Sbiera. Cernăuţi, 1899, p. 187.
2 „Singura existenţă a teatrului român aici în Bucovina, şi anume în capitala noastră prea cosmopolită, e de mare însemnătate; mai întîi că prin aceasta s-a arătat că publicul român iubeşte artele şi anume pe cea naţională îmbrăţişînd-o cu căldură" — scrie şi Hurmuzachi în Foaia..'., I, p. 59 şi' 60.
3 Sbiera, tot acolo.
307
vorbeşte pe larg de succesul pieselor lui Alecsandri, ca cele mai valoroase din cîte s-au prezentat pînă acum în cele doul stagiuni. Aceste articole şi scrisori iau proporţiile unor critici teatrale din cele mai serioase. în ele Hurmuzachi manifestă, mai mult ca oriunde, cultura sa literară, gustul estetic şi muzical, cunoştinţele de teatru şi de oameni. Pe iîngă toate, sunt foarte frumos scrise; îndeosebi scrisorile sunt modele de stil şi de analize literare.
în general, Hurmuzachi se arată foarte mulţumit de rezultatele trupei de sub direcţiunea doamnei Fani Tardini din laşi şi de caracterul literaturei dramatice contimporane. Scenele din viaţa poporului „care ne arată pe acesta în nestricata sa naivitate şi adeseori cu toate virtuţile sale", „amintirea datinilor trecute sau sub ochii noştri treeînde" le considera, cu drept cuvînt, ca subiecte fericit alese pentru scena poporului. Uneori, socotea însă timpul împlinit pentru producţiuni modeste şi cerea autorilor teze mai mari, trecerea la comedia de salon şi la drama istorică; fiind în acest punct de acord deplin cu Alecsandri.
Sub impresia frumoasei scrisori de la 30 ianuarie 1865 şi a reprezentanţiilor recente, unde Alecsandri se afirmase cu atîta zgomot, Hurmuzachi se grăbeşte a-i recunoaşte tot meritul pentru teatrul român şi-i scrie:
..Am fost foarte, foarte fericit ca ţi-ai păstrat interesul, că nu te lasă inima să părăseşti şi să laşi în decădere ce ai creat, că tot scrii şi tot te interesezi pentru teatru, a cărui însemnătate cu timpul şi cu datinile nu se poate nega şi a cărui existenţă este neapărată şi trebuie sprijinită şi nobilată. Tot asupra ta, amice, rămîne astă sarcină grea, dar frumoasă misiune. încă tot singur eşti carele scrii şi ne scrii tocmai ce ne trebuie, ce ne este potrivit. De Kogălniceanu şi Bolintineanu ştiu că nu scriu de aceste. Pe Negruzzi poate că ar fi bine a-1 mai îndemna, căci comedia lui Doi ţărani şi cinci cirlani trebuie să o numărăm Intre cele mai bune ce avem. Cred că şi Carada, care a scris Urîta satului (după cum aud. o prelucrare după La petite Fadette), piesă iarăşi bună, şi unele canţonete, ar merita de a fi îndemnat şi povăţuit de tine. încet, încet, s-ar mai ivi poate şi vreun talent.
Nu-ţi pot spune ce mulţămire, ce satisfacţiune am, văzînd că şi tu tot aşa te revoltezi: te îngreţoşezi de încercările şi apucăturile cele nebuneşti ale mai multor autori şi directori de teatru, care introduc piese ticăloase în toată privirea. ..
308
Iată de ce o privesc de o adevărată binefacere că în sfîrşit te-ai hotărît de a scrie o dramă istorică 1 — ştirea cea mai dorită, cea mai bună ce mi-ai putut da.
Arată-lc calea, învaţă-i limba, tonul, stilul cel nobil şi poetic, precum anume şi cel popular, invaţă-i gustul firesc, nestricat, dar cult şi de a nu-şi opinti şi sili nebuneşte fantazia şi a-şi umple gura de fraze goale, pompoase, care crapă ca băşicile, dezgolind deşertul. Pune-le un model sau mai bine cit de multe — şi D-zeu să te ţie lung, lung, şi să-ţi conserve tot atît de lung, puterea inspiraţiunii tale atît de bogate şi dc frumoase." 2
Cîteva zile în urmă, Alecsandri, plăcut impresionat de căldura cuvintelor şi de adînca pricepere cu care-1 intimpina amicul său bucovinean, îi răspunde:
„Răspund îndată la scrisoarea ta, pentru ca să-ţi mai exprim adînca mulţumire ce-mi insuflă renaşterea simţului de naţionalitate în Bucovina. La voi, care aţi fost martori ai rătăcirilor noastre din Principate,3 acea renaştere se va realiza cu înţelepciune şi cu rezultate bune, căci o veţi feri negreşit de ameţeala ce produce totdeauna lipsa de ispită. Am bună sperare că sub privigherea voastră, a fraţilor Hurmuzăcheşti, spiritele vor apuca pe o cale dreaptă şi literatura se va cultiva ca o grădină cu flori şi fără buruieni sălbatice."
După astea deschide un parantez mai lung asupra Foii, laudă articolele apărute, critică în parte ortografia şi revine la chestia teatrului:
„Precum ţi-am mai spus-o, dragă Alecule, am pentru scena română o iubire părintească şi nu o voi părăsi niciodată, căci pe lingă interesul înfloririi sale, mă domină şi amorul artei dramatice. îmi place să lucrez pentru teatru şi mă simt oarecum legat către el şi prin lucrările de mai nainte şi prin lipsa de autori dramatici. Pînă acum am compus bucăţi mai mult sau mai puţin uşoare, în potrivire cu puterile actorilor şi cu neîndemînarea limbei: a venit însă timpul că se cere ceva mai serios, mai literar, fără a mă preocupa de gradul de înaintare a actorilor în arta dramatică. în curînd deci mă voi pune pe lucru, de voi fi sănătos şi ferit de necazurile agriculturii, cu care sunt osîndit de un an..." 4
i Care n-a fost scrisă.
* Scrisoare din 18/30 martie 1865.
3 Aluzia neclară.
4 Scrisoare inedită, Iaşi, martie 1865.
309
In acest ton de convorbire literară, mai ales teatrală, scrisoarea continuă dovedindu-ne cu fiecare pagină mai mult ce demnă era tovărăşia între cei doi şi cît de binefăcătoare pentru popor.
Alexandru Hurmuzachi nu scrie numai reflexiuni generale asupra teatrului român şi a pieselor lui Alecsandri. El intră şi în amănunte critice, avind totdeauna păreri judicioase şi căutînd chiar în unele părţi a complecta pe autor cu sfaturile sale pornite din o vastă cultură literară.
Un interes literar istoric special are analiza proverbului Concina, asupra căruia trebuie să ne oprim.
Alecsandri trimisese piesa aceasta bucovinenilor ca manuscript. Ea s-a tipărit abia în urmă, în Foaia... din 1866. De jucat s-a jucat în a doua stagiune teatrală de către trupa d-nei Tardini, cu o îngrijire şi succes care astăzi ne uimeşte, cunoscînd mica importanţă a acestei comedii de salon. Nu ne explicăm adînca impresie ce a făcut această nuvelă sentimentală dramatizată decît prin împrejurarea că noua lucrare a poetului ieşea cu totul din cercul subiectelor sale de pînă aci şi se apropia mai mult de trebuinţele sufleteşti ale clasei culte, ale boierimii îndeosebi, care cerea de mult ridicarea nivelului artistic prin îmbrăţişarea unor subiecte din viaţa sa.1 Titlul piesei era Barcarola, ales astfel după poezia cuprinsă în text şi cîntată la sfîrşit de cele două persoane principale. Hurmuzachi, pentru a înconjura un echivoc, i-a schimbat acel titlu, dîndu-i-1 pe cel de astăzi, mai potrivit cu subiectul: „Am pus piesei numele O partidă de concină —- scrie Hurmuzachi poetului — că să mulţumim şi pe aceia care se bucură cînd şi titlul e naţional şi pentru a evita un amestec cu barcarola, care s-a cîntat deunăzi; pentru asta dar mă vei scuza".
Vorbind despre caracterul piesei, Hurmuzachi ne lămureşte asupra înţelesului „proverbului" dramatic. Proverb, adică o comedie elegantă, de salon cum se. zice, de tot mică, fără acţiune dramatică şi fără intrigă, un gen nou de comedie,
1 „Niciodată nu am avut mai multă plăcere la teatru ca la reprezentarea acesfui mic proverb; o dată pentru mulţumirea cu care înşişi o ascultam şi apoi pentru plăcerea pe care o simţeam şi o dovedea tot publicul ascultînd-o — zice Hurmuzachi în Foaia..., iar inFamilia adaugă: „Serios îţi spun că am fost foarte fericit şi mulţumit, încît zău, eram cam excitat de atîta bucurie; de mai multe ori am auzit că asta e cea mai frumoasă piesă care s-a dat astă-iarnă, o vorbă care in mai multe priviri e de tot adevărată, că aşa nobilă şi delicată nu am avut."
310
ivit în timpul din urmă Ia francezi, a căror limbă fină e atît de aptă pentru conversarea elegantă. în o asemenea simplă convorbire dar se cuprinde şi trebuie de căutat meritul acestor proverbe, cari sunt, cum am zis, un fel nou al lite-raturei dramatice şi se ţin de comedia înaltă sau nobilă. Scopul ei nu e de a căuta efecturi mari prin acţiuni încurcate şi poznaşe, ... ci mai mult de a produce un efect mai lin şi plăcut, acela pe care îl poate produce jocul, cum am zice lucirea, scînteierea spiritului cult şi fin asupra altor spirite culte şi mulţumirea pe care gluma delicată, umorul fin şi limba elegantă îl pot aduce acestora." x
Reproducem definiţia asta pentru că ea precizează unul din multele genuri dramatice îmbrăţişate de Alecsandri pe care adeseori îţi este cu neputinţă a le deosebi după caracterul lor.
Important este iarăşi că la montarea şi jucărea piesei,. Al. Hurmuzachi a introdus cîteva modificări, între altele omiţînd şi un pasagiu ce îi părea prea sever şi prea jignitor pentru . . . filologii ardeleni.
Se ştie că Alecsandri, cu simţul lui atik de dezvoltat pentru o bună limbă românească, era de W intransigenţă fără pereche împotriva reformatorilor latinişti. în corespondenţa sa, în Dicţionarul grotesc, comedii şi articolaşe de revistă, găsim pagini de o satiră crudă la adresa „ciuniş-tilor" şi „inciuniţilor". E un capitol acesta în care se oglindeşte o întreagă luptă lingvistică, cîteva decenii de prefacere culturală, şi nu trebuie să ne mai mirăm de animozităţile şi exagerările din ambele părţi.
O asemenea ieşire contre gramaticilor se găseşte şi în Concina şi e oarecum la locul său, căci Leonard, bătrînul născut şi crescut înainte de 1848, avea toată dreptatea să regrete stricarea limbei, „această comoară naţională, păstrată cu sfinţenie de strămoşii noştri". Lui Hurmuzachi ii era însă teamă ca pasagiul să nu jignească pe cineva şi-i scrise lui Alecsandri:
„Un lucru îţi spun în sinceritate, că am lăsat afară două linii, acolo unde iar pocneşti în filologii ardeleni, că se linguşesc şi se tîrîie pe brînci. Aici nici n-aş fi putut spune asta. Şi apoi aluziunea e prea specială; de vei voi să o laşi afară, sau s-o faci mai generală, piesa nu va pierde nimic din frumuseţea şi valoarea ei şi nu va vătăma fără nevoie o jumătate
1 Foaia..., din 1865, p. 104.
311
din români, toţi cei de dincoace, cari aminterea s-ar putea bucura, ca şi noi, de ea. Rends-moi cette grace, iubite V.asilică, şi nu-i pocni şi astă dată aşa de-a dreptul .1
Fiind la Iaşi, te poţi încredinţa în toate zilele şi de demnitatea profesorilor autohtoni, cred că nu ar fi bine de sprijinit nici aceştia în ura şi lupta lor în contra eterohtonilor; urît lucru în sine."
Graţie acestei omisiuni, piesa a putut fi gustată de toată suflarea bucovineană şi stagiunea teatrală s-a putut închide cu un succes nemaipomenit de tumultuos pe scena română. „Astfel s-a încheiat in chipul cel mai potrivit şi mai frumos şirul reprezentărilor teatrului naţional din acest an şi s-au adus totodată spre bucuria tuturor şi omagiul dator aceluia carele este, în timpul nostru, nu numai cel mai însemnat poet, ci totodată şi cel mai mare autor al românilor" — termină Hurmuzachi darea sa de seamă, prin care ne dovedeşte încă o dată că în inimile bucovinenilor se înălţase un altar de veneraţie poetului de la Mirceşti.
Alăturea dAreprezentaţiile teatrale continuau a influenţa asupra bucovi™nilor si bucăţile liierare ale lui Alecsandri. în Foaia. . . din 1865, el publica, afară de Bucovina, poeziile La o mamă, Sus la stîncă, Cîntec vechi de lume, Tudora din Tirguşor şi patru Imnuri şcolare, cu următorul fragment de scrisoare 2:
„Ai auzit negreşit de Azilul Elena, în. care sunt crescuţi copiii lepădaţi de părinţii lor. în acel locaş, instituit şi pro-tegiat de Măria sa Doamna Românilor, s-au introdus muzica vocală şi în toate zilele copiii cîntă în cor imnuri religioase, care produc o mare impresie în sufletele inocente. îţi trimit pentru Foaia Societăţii acele imnuri ce, după îndemnul Măriei sale, le-am compus, pe măsura melodiilor adoptate în şcolile de copii din Francia".3
Aceste poezii şi cîntece, ca şi altele din 1866 şi 1867 (Suvenir de la Prale, Dorul mumei şi Măriei Docan), n-au fost primite în ediţia completă a poeziilor lui Alecsandri
1 Nu cunoaştem întîia redacţiune a piesei. Aşa cum s-a publicat însă, atît în Foaia... (1866, p. 12), cît şi în operele complete, scena I coprinde şi pasagiul cu pricina, probabil mai atenuat.
2 Originalul (adresat lui Al. Hurmuzachi?) necunoscut.
3 Foaia. . ., I, p. 292.
d abia la o ediţie din anul curent au fost ad ăugate la cele cunoscute.1
Anul 1865 pare a fi fost pentru Alecsandri unul din cei mai fericiţi sub raportul succesului şi al producţiei lui în genere. Afară de Barcarola, Florin şi Florica, apărute în Foaia din 1866, el a mai scris Covrigarul, „scenă din poarta Cişmigiului", Kera Nastasia, „eîntieei", Arvinte, şi Pepelea, „poveste într-un act", Drumul-de-fier, „comedie în două acturi" şi. . . „am început o mare comedie în cinci acturi intitulată Ciocoii regimentului, care o să fie urmată de Ciocoii convenţiei2' . Iată, iubite, rezultatul iernii mele" 8. Din o altă scrisoare vedem că şi Harţă răzeşul a fost scris în iarna acelui an.
Din corespondenţa lui cu Hurmuzachi merită o specială amintire scrisoarea politică cu data de 20 martie 1866. Ea tratează despre detronarea lui Cuza, înregistrată de Alecsandri cu multă amărăciune; despre alegerea de domn a contelui de Flandra, alegere persiflată cu destulă ironie, despre „foştii mei amici ce sunt la putere şi au găsit de cuviinţă a mă lăsa la o parte".
„E curios, iubite Alecuie — adaugă el, în legătură cu apostrofarea prietenilor săi de odinioară — de a vedea cum oamenii îşi însuşesc tot patriotismul şi toată capacitatea îndată ce ajung la o culme oarecare şi cu ce uşurinţă ei acuză pe ceilalţi muritori de rea-eredinţă şi de ignoranţă. Pentru mine, găsesc un bun subiect de comedie în această slăbiciune şi îmi propun de a descrie un proverb4 asupră-i, destinat pentru Foaia Bucovinei."
O legătură directă cu subiectul ce ne interesează însă are o altă scrisoare către Hurmuzachi5, în care-1 anunţă că „dacă n-aş fi în duşmănie cu frigul şi obligat a mă închide iarna în bîrlog ca ursul în pădure, aş răspunde cu venirea mea în Cernăuţi la chemarea prezidentului societăţei buco-vinene, şi astfel aş avea fericirea de a revedea pe vechii mei amici Hurmuzăcheşti, cărora păstrez o nestimată iubire frăţească..."
1 Vezi Poeziile lui Alecsandri din Biblioteca Minervei - ediţia II, îngrijită de editorii Scrisorilor. _ a
2 Desigur, Boierii şi ciocoii, tipărită mult mai tîrzm m Conv. Ut., 1893-94, p. 305 sq. ' „„ A
» Scrisoarea către Al. Hurmuzachi, din 9 ghenar 1866, m care se arată bucuros de publicarea Barcarolei.
4 Nu ştim să fi scris ceva analog.
5 Cea din 9 ghenar 1866.
312
313
Dorinţa ast a putu să o realizeze însă abia către sfîrşitul anului 1866.
V
în zilele din urmă ale lui decembrie 1866, Alecsandri — „ilustrul reprezentant al literaturii noastre şi al geniului naţional", cum îl cunoşteau bucovinenii — s-a înfăţişat în sfîrşit înaintea admiratorilor săi, împlinindu-le astfel una din cele mai arzătoare dorinţe.
„îndemnat de statornica, adevărat frăţească şi româneasca sa simpatie pentru Bucovina, pe care de mult o cunoaşte, şi-a îndreptat în călătoria sa spre Paris înadins drumul pe aici, ca să ne dea măcar în fugă încă o probă de interesul cel viu cu care d-lui urmează şi petrece necontenit toate năzuinţele şi încercările patriei noastre pe calea mîn-tuirei, a dezvoltăm şi a culturei naţionale", zice entuziastul Hurmuzachi în frumoasa dare de seamă despre petrecerea poetului în Cernăuţi 1 şi, continuînd a-1 zugrăvi în toată măreţia, pe care o vedea şi simţea cu adevărat, el mai adaugă reflexii atît de caracteristice pentru cei ce vor a cunoaşte farmecul ce-1 răspîndea Alecsandri în jurul său:
„Chiar şi cine nu ar fi avînd fericirea de a cunoaşte pe Alecsandri, îi cunoaşte şi iubeşte numele, astăzi cel mai popular între românii de la Moina, de la Milcov, de la Prut, de la Carpaţi, pentru că acel nume a devenit identic cu aceea ce românul are mai scump şi mai frumos, cu aceea ce, împreună cu limba sa, e legătura cea mai puternică şi neîntreruptă între toţi fiii unei mume, adecă cu poezia naţională".
Intrarea în Cernăuţi a poetului mirceştian a fost triumfală, cum se şi cuvenea unui rege al poeziei; omagiile ce i s-au adus erau în adevăr extraordinar de mari şi nu pot fi asemănate decît cu primirea ce i se face unui cuceritor, întors din luptă la poporul ce-i iese înainte cu stîlpare şi flori.
Membru onorar al Societăţei, era natural să fie sărbătorit în primul rînd în sînul acesteia.
Abia sosit, comitetul şi preşedintele Societăţei se şi prezentă la locuinţa-i luminoasă, ca să-1 salute de bine venire — „ce se împlini în modul cel mai demn prin mijlocul unei
1 Foaia----pe 1867, p. 20.
scurte adrese, compuse în termenii cei mai frumoşi de S. Andrie-vici", pe atunci consilier consistorial.
Alecsandri se duse apoi in localul Societăţii, ca să primească şi acolo onorurile. Decoraţii; urări de bună venire; ferestre iluminate feeric; „în faţă pe perete, decorat cu frumoase covoare, dintre plante şi flori, se ridică portretai poetului, purtlnd o cunună de lauri; iar pe masă era un exemplar iu frumos al poeziilor sale, acoperit de cununi de flori şi de lauri".
Remarcabil este discursul, „orăciunea", pe care 1-a rostit aici profesorul Calinciuc, vicepreşedintele Societăţii. Amintind meritele lui Alecsandri pentru Bucovina, merite de care toţi fruntaşii bucovineni erau atît de conştienţi, declară că Societatea se simte mult îndatorită şi-i va fi pururea recunoscătoare pentru „simpatia statornică şi concursul moral neîntrerupt".
Alecsandri era în elementul său. Asemenea solemnităţi erau atmosfera în care se simţea bine, căci avea multe calităţi de a primi onoruri şi a fascina pe cei ce i le aduceau. De o atenţie rară faţă de toţi şi de toate, impresia adînca pe care o făcea atinsese o cuhne, cînd pronunţă discursul pe care Hurmuzachi îl parafrazează astfel:
„Răspunsul d-sale era, ca tot ce suntem desprinşi a auzi de la d-lui, frumos şi cordial, zis în cuvinte a căror sinceritate pătrunde la inimă şi cu un aer de nobilă modestie, ce-1 distinge atît de mult şi uimeşte întotdeauna pe cei ce-1 ascultă".
După ce a vorbit de rolul Societăţei pentru „viaţa intelectuală" şi „unitatea spiritului naţional", face făgăduinţa solemnă că va conlucra şi pe viitor la scopurile Societăţii bucovinene şi ale organului lor de publicitate.
Un moment plăcut pentru poet a fost un dar de flori al damelor române. „Mişcat adine de atenţiunea atît de delicată, cu care-1 bucurară doamnele, rugă pe d. Sbiera a li rosti mulţimirile sale rezervindu-şi de a li exprima aceasta şi pe cale mai dreaptă." 1
Epilogul lungei dări de seamă a lui Hurmuzachi e prea frumos ca să nu-1 reproducem:
„Se pare — zice el, vorbind de înfăţişarea simpatică, lipsită de pretenţiune, blîndă şi demnă a lui Alecsandri -se pare că toţi cei de faţă eram pătrunşi de încredinţarea a
314
1 Foaia. ... 1867, p. 23.
315
ne fi îndestulat pe noi înşine prin astă cordială şi solemnă manifestare, dovedind, prin ea, că ştim a aduce omagiul nostru aceluia care e unui din antemergătorii românilor, că, onorîndu-ne pe noi înşine prin aceasta, ştim a da onoarea cuvenită aceluia care însuşi esle o ilustraţiune, o onoare a naţiunii, că suntem recunoscători acelora care lucrează pe oricare cale cu geniul său, cu talentul, cu pilda, cu fapta sau cu cuvîntul, cu energia şi sîrguinţa spre ridicarea şi mîntuirea ei, că-i susţinem şi inspirăm pe ei înşişi, cît de înalţi şi iluştri ar ii, prin simpatia, prin iubirea, prin aclamarea noastră şi prin încredinţarea ce le dăm că suntem pururea şi cu tărie hotărîţi a-i urma pe acea cale". ..
Despre sinceritatea acestor ovaţiuni, nu trebuie să ne îndoim. Alecsandri le descrie tocmai in răvaşul1 către soţia sa şi adaugă cu puţin umor:
„Se vede că-s mare poet, judecind după complimentele ce am primit; eu nu mă credeam aşa mare. Aice piesele mele au produs un efect extraordinar; toţi cîntă cîntecele din Florin şi Florica, iar mai cu seamă poezia ce am adresat Bucovinei a ajuns a fi cîntecul naţional de aice, în ciuda nemţilor."
„Timpul gloriei din Cernăuţi" numeşte poetul, tot acolo, zilele puţine petrecute la sfîrşitul lui decembrie 1866 în cercul prietenilor săi entuziaşti.
De aici lua drumul, peste Lemberg şi Viena, la Paris, de unde continuă a le trimite material literar pentru foaie.
întîiul semn de viaţă trimis de la Paris prietenilor săi era însă o scrisoare dintre cele mai importante din acest timp — importantă fiindcă, în mod obiectiv, ea tratează despre influenţa Hurmuzăcheştilor în Bucovina şi atinge una din cele mai gingaşe chestiuni politice, vorbind despre Cuza. lată cuprinsul acelei scrisori, interesantă şi pentru mărturisirile personale ale poetului.
,.Paris, februarie 1867
Iubite Alecu,
Am primit chiar acum răvaşul tău din 3 februarie şi îţi răspund îndată pentru ca să te felicit că ai fost ales deputat. Alegătorii au probat că ştiu a preţui onorabilitatea caracterului, patriotismul înfocat şi inteligenţa dezvoltată prin studii
1 Vezi Scrisori, voi. I, p. 259.
2 Scrisoare inedită. Originalul în proprietatea d-lui I. G. Sbiera. Copia a binevoit a ne-o face d. prof. Radu Sbiera.
316
serioase. Dacă s-ar putea să fie compusă Camera Bucovinei tot de oameni ca tine şi ca fraţii tăi, negreşit că soarta românilor de acolo ar ajunge la un mare grad de fericire. Oricum să fie însă, eu am bună sperare că, deşi în număr mic, voi, ■cîţiva oameni cu bună-credinţă şi devotament, veţi face mult pentru a nimici tendinţele duşmane ce cată a lovi în naţionalitatea română. Cînd se face un început şi cînd începutul e bun, el prinde rădăcină şi dă fructe mai tîrziu. Ferice ■de aceia ce sunt chemaţi a pune cea dintîi piatră la edificiul social al unei ţări; în mîna lor e viitorul, şi acel viitor îi ridică la înălţimea de strămoşi.
Ai avut teamă că m-aş aşeza pentru eternitate la Paris? De aş avea vreo zece ăni mai puţin în spinare poate că ademenirile acestui oraş m-ar aduce în stare a uita farmecul luncei de la Mirceşti; însă aşa precum mă găsesc astăzi, cu părul cărunt, crede-mă că aspir necontenit la dulcea monotonie a vieţii cîmpeneşti. în centrurile cele mari de civilizaţie, omul se pierde şi se simte încreţit de tristul egoism ce domneşte în atmosferă. Interesele meschine devin o a doua natură şi reduc omenirea la un grad de înjosire vecină cu decadenţa.
Prefer dar de o mie de ori simplitatea patriarhală a ţăranilor noştri şi acea paşnică mulţumire ce pătrunde sufletul în mijlocul cîmpiilor noastre, unde tot suflă încă o boare de poezie.
Cu toate aceste, îmi place Parisul şi spiritul ce caracterizează pe francezi: sunt un vechi student din Paris, prin urmare mă găsesc aici în elementul meu din copilărie, dar Moldova are mult, mult farmec.
De cînd am sosit aici, am văzut de cîteva ori pe fostul domn, Cuza, şi am vorbit multe de toate cu el.
Acum înţelege greşalele ce a făcut in timpul domniei sale . . .ce folos însă! prea tîrziu! El petrec? în Paris o viaţă cu totul retrasă, viaţa de familie, căci are o mare slăbiciune pentru copiii lui şi seamănă a nu regreta nicidecum mărirea poziţiei ce a pierdut. Visul său este de a se încuiba la Rugi-noasa şi de a asista de acolo ca un spectator la transformările politico-sociale a României. Un. fenomen curios in analele ambiţiei princiare este următorul:
Prinţul Carol nu are mai călduros partizan decît prinţul Cuza! Cît pentru Sturza, Bibesco şi Ştirbey... sărmanii! tot încă sperează că se vor învrednici a mai muşca din plăcinta domnească. . .
317
Am fost de am vizitat palatul expoziţiei universale. K un lucru gigantic. Vitrina română promite a fi destul de frumoasă. Mai multe ziare au pomenit de dînsa pînă acum; nu ştiu cum or fi productele, cît pentru decorul vitrinei, e foarte plăcut şi are un ce original... Fratele meu a făcut tot.
Am auzit că în deosebitele secţii a Camerei din Bucureşti s-a respins proiectul de lege pentru transmutarea Curţii de Casaţie la Iaşi. Prinţul Carol a declarat ieşanilor că orice s-ar putea întîmpla, acea transmutare se va realiza...
Fie ce-a fi; lucrurile se încurcă la noi, căci în loc de a ne căuta de păcate, noi îmblăm după cai verzi. . . Nu am primit însă pachetul ce mi-ai expediat; îţi mulţumesc însă de două ori, şi pentru broşurile ce-mi trimiţi şi pentru felicitările de Anul Nou ce-mi adresezi. Felicitările frăţeşti, fie cît de tîrziu, sunt totdeauna bine primite.
Al tău vechi amic V. Alecsandri" Făgăduinţa, făcută în cuvintările de ocazie şi în scrisorile sale, Alecsandri o ţinu cu o statornicie vrednică a fi scoasă la. iveală. Din emanciparea culturală a românilor bucovineni şi-a făcut o adevărată problemă de viaţă şi aproape tot ce scria acum punea la dispoziţia conducătorilor Societăţii. Găsise ceea ce-i trebuie oricărui scriitor pentru a produce cu pasiune: un public cunoscător şi însufleţit, prieteni ce-1 îndemnau neîncetat.
Redactorul Foii..., de la moartea lui Dimitroviţă, era Ion al lui G. Sbiera, academician de pe atunci încă, om de litere cu pregătiri serioase, care, după decedarea lui Pumnul \ ce învăli în doliu adine întreaga Bucovină, deveni urmaşul şi la catedra acestuia.
Prin schimbarea redacţiei, foaia nu suferi nimic, dimpotrivă, articolele mai şterse fură înlocuite cu cercetări literare temeinice şi, cu toate deosebirile de păreri ce se năşteau adeseori între redactori şi Georgi Hurmuzachi, acest foarte fin şi cult bărbat, organul Societăţii continuă să apară în bune condiţiuni pînă la sfîrşitul anului 1869.
în tot timpul, Alecsandri continuă să fie cel mai strălucit-colaborator al său. Scriau ei şi alţii bine şi folositor, mai cu seamă Georgi Hurmuzachi, a cărui claritate în expunere şi
1 întîmplată la 12/24 ianuarie 1869.
318
îngrijire a limbei se apropiau de aceleaşi însuşiri ale frate-său Alecu. Dar recordul tot Alecsandri îl ţinea. îi era, de altfel, şi la îndemînă, deoarece Convorbirile abia se plămădiseră şi o altă revistă potrivită nu avea.
După plecarea sa din Cernăuţi, Alecsandri a mai publicat în revistă: Millo, director, comedie; Barba Lăutarul, cînticel comic; Surugiul, cînticel; Arvinte şi Pepelea, comedie, şi un şir de poezii ca Strofele pierdute \ însoţite de un giuvaier de scrisoare — cu data de septembrie 1867, din Mirceşti:
„Iubite Alecu,
Un amic al meu are obiceiu, cînd se află în nevoie .de bani, a cotrobăi toate sertarele mobilelor şi prin o mulţime de felurite cutiuţe, şi mai totdeauna el găseşte cîte un galben, doi, pierduţi în acel cafarnaum.
Asemenea am urmat şi eu după plecarea ta de la Mirceşti. Am deschis un mare portofoliu de marochin, în care stau: întîi, proiecte de legi de pe timpul cînd eram ministrul tre-bilor streine, note diplomatice, planuri de piese de teatru, novele începute etc.
Printre acele coaie destinate a aprinde focul din sobe, am descoperit şi cîteva strofe pierdute, ce datează de la deosebite epoce. Dînd cu ochii de ele, am stat pe gînduri ca să-mi aduc aminte de împrejurările triste sau vesele ale vieţei mele în •care zisele strofe au luat fiinţă, şi astfel nu m-am îndurat a le arunca pe foc.
Iată acei nenorociţi copii în şapte luni, scăpaţi de la moarte! îi trimit foaiei Bucovinei nu ca pe nişte copii din flori, adică frumoşi şi drăgălaşi, dar ca pe o probă de bunăvoinţă ce am de a colabora necontenit la acea foaie literară.
Te rog dar să le primiţi în coloanele ei sub titlul de Strofe pierdute, pînă ce voi trimite ceva mai nou şi mai important.
Al tău amic, V. Alecsandri
1 Strofe scrise fiind bolnav la insula Princhipo (1845); Lupul şi maimuţa (1845); Visul fericit (1846); Pe albumul unei copilite (1848); Pe un album necunoscut; Punguliţa; Călătorul; Pe un mormlnt; Un ■epitaf. Mai tîrziu continuară poeziile: Viscolul, frumoasa descriere a iernii din Mirceşti; Tlnăra Creolă, textul împreună cu „compuzăciunea muzicală" de Nazievici a poeziei Tătarul; idem cu melodia de Vorob-•chievici a poeziei Barcarola veneţiană.
319
Eu sper a pleca în curînd şi a trece prin Cernăuţi, unde voi avea mulţumirea a te videa şi a grăi multe cu tine."
Nu am putut stabili dacă Alecsandri s-a oprit şi în 1867 în Cernăuţi. Cum în Foaie. .. nu se face nici o amintire, e probabil că a luat alt drum spre Paris, unde nu a stat decît vreo lună, căci iată ce scrie aceluiaşi amic, îndată după întoarcere:
„Mirceşti, 10 dec. IS671
Iubite Alecu,
întorcîndu-mă din străinătate în micul meu locaş de la moşie, am găsit răvaşul tău plin de amicale mustrări. Nu am alta de răspuns spre întîmpinarea lor decît că, după vizita ce tu mi-ai făcut la Mirceşti, eu te credeam de mult înturnat la Cernăuţi. Cine putea să presupuie că ai prelungit şederea ta în districtul Roman pînă la mijlocul lui octombrie, şi asta fără a mi-o face cunoscut măcar prin un bilet de două rîn-duri. Ai şezut ascuns în Dulceşti2 ca un om ce ar fi comis un delict — delictul petrecerei în Bucureşti!
Eu, în încredinţarea că ai fi trecut hotarul, ţi-am scris chiar de atunci la Cernăuţi şi ţi-am şi trimis o colecţie de cîteva mici poezii pentru Foaia Bucovinei. Publicatu-s-au ori nu ? Nu o ştiu, fiindcă nu au mai sosit la Mirceşti nici un număr, chiar de astă-vară. Nu am primit nici pe acela în care este tipărită oda mea către Marea Mediterană.3
Precum ai aflat poate, eu am plecat de la începutul lui. octombrie ca să-mi duc copila la Paris. După o scurtă şedere acolo, temîndu-mă de asprimea iernii, am grăbit a mă întoarce,, căci aveam oarecare interese de pus la cale in Bucureşti, şi dar am mai dat o raită prin acest cuib de nebuni. Sosind însă a doua zi după spartul iarmarocului, adică a dizolvării Camerei, am găsit toată lumea tulburată şi mai căpehietă decît totdeauna. Roşii triumfători deşi cam îngrijiţi de triumful lor, iar Albii necăjiţi, desperaţi, înfuriaţi din cauza influenţei lui Brătianu asupra domnitorului. Unii avînd frica pentru averile lor, alţii mergind cu prostia a visa guillotina ridicată in Cîmpul Libertăţei! lată la ce grad de tîmpire
1 Scrisoare inedită.
2 Dulceşti, moşia familiei Hurmuzflcheş Iilor în Moldova, pronrie-tatea lui Costache Hurmuzachi, cunoscut politician şi fest ministru al României.
3 în no. din iulie—august 1867, p. 194. Poezia e datată din no. 120.
320
aduce atmosfera Bucureştilor!! Puterea şi îndrăzneala acelor ce se poreclesc Roşii consistă numai şi numai în mişelia şi ameţeala acelor porecliţi Albi, încît pentru un om cu sînge rece, spectacolul ce prezintă societatea capitalei este tragico-prostico-caraghiozlicesc.
Unul din singurii oameni cu care am avut plăcerea a convorbi în treacăt este bătrînul Eliad, pe care am fost de l-am vizitat la casa lui de pe podul tîrgului de afară. L-am găsit în grădină făcînd straturi şi trăgînd linii de alee fără a se ocupa de buimăceala din oraş. în timp de două ore cît am şezut cu dînsul am grăit împreună despre lucrările societăţei literare şi ne-am înţeles de minune în primirea ortografiei şi a gramaticei române.
Eliad este în privirea cunoştinţei limbei noastre cel mai învăţat, cel mai competent dintre noi toţi care ne ocupăm de literatură. El vroieşte pentru România o limbă simplă, dulce, armonioasă, ferită de cacofoniciuni, precum şi o ortografie lesnitoare pentru toate, clasele poporimei din ţară. Principiul etimologiei îl admite în acelaşi grad ca şi noi care vroim să fie combinat cu cel fonetic. într-un cuvînt, Eliad şi eu ne potrivim în cele mai multe idei despre lucrările societăţii literare şi chiar am convenit de a aşterne împreună un proiect de gramatică şi de ortografie pe care îl vom prezenta la anul viitor membrilor acelei societăţi.
Am să intru în curînd în corespondenţă cu bătrînul filolog şi, dacă îţi va fi cu plăcere, ţi-oi comunica scrisorile Iui. Pînă atunci însă noi să urmăm corespondenţa noastră amicală, căci şi pe viitor doresc a fi colaboratorul Foaiei voastre.
Al tău frate, V. Alccsaniri"
Fireşte că a rămas colaborator; a publicat şi articole în proză, anume Jurnalul meu de călătorii, din care întîia parte apăruse în România liberă, şi în Salba literară, apoi o recenzie iscusită despre poeziile lui Petrino, poetul bucovinean, care mai tîrziu ajunsese pamfletarul lui Alecsandri, şi articolul despre Alecu Russo. Nu numai atît, el a convertit şi pe alţii pentru a participa lâ redactarea foii; a stăruit pe lîngă 1. Ghica, C. Negruzzi, a trimis însuşi proză preţioasă de a lui Alecu Russo şi poezii de ale lui Negri. Pe lingă aceste, se publicau şi scrisorile, cu care îşi însoţea articolele, cuprinzătoare, totdeauna, de multe şi folositoare informaţii; era, cu un cuvînt, spiritul de direcţie al organului bucovinean.
321
Dar timpul trece. La Iaşi se ivi o societate mai tînără, cu forţe intelectuale şi literare mai mari. Magistrul ei, d. Maiorescu, publicase studiul său, Despre scrierea limbei române, studiu scris „într-un limbagiu clasic", cum zice însuşi G. Hurmuzachi, recomandindu-1 de „urginţă" bucovinenilor. „O carte de un merit ştiinţific ca aceasta este în ochii noştri o faptă patriotică, mult mai mare, mai folositoare şi mai laudaveră decît sute de cuvîntări politice, pamflete şi articole de fond, în care vedem astăzi absorbit mai tot spiritul şi toate puterile claselor inteligente ale poporului român de peste notare", scrie învăţatul bucovinean, iscălind prin o asemenea recomandaţie sentinţa de moarte a artificiali-tăţilor şi aberaţiilor pumnuliene.
Către această nouă societate Alecsandri se simţi tot mai mult atras, căci direcţia pentru care muncise el aproape trei decenii, direcţia poporală, îşi găsise interpretul ei ştiinţific în capul „Junimei". Dimpotrivă, limba bucovinenilor începea să-i placă tot mai puţin, găsea adeseori că e o „strop-şitură". Iritat mai ales de faptul că d. Sbiera îşi permitea cîteva îndreptări de limbă în textele ce trimitea spre publicare, îi scrie lui Hurmuzachi:
„Dacă Foaia Socictâţei ţine să mă aibă de colaborator, pretind ca să mă primească cu defectele mele de stil şi de limbă, iar nu să mă ciunească din cap pînă în picioare şi să-mi schimbe cuvintele. . . De este Foaia Societăţei o publicaţie serioasă, îi dau mîna cu frăţie; iar dacă această foaie are de gînd... a propaga pumnulismul cu lepturismul, eu unul mă despart de ea ca de o nevastă care-şi pierde că-răruşa".1
Şi s-a despărţit. D-1 Sbiera, supărat şi d-sa pe „genialul şi bîîndul Alecsandri", şi-a dat demisia din calitatea sa de director, iar Foaia.. . a apus pentru totdeauna. In schimb, poetul s-a înrolat sub noua flamură din Iaşi, rămînînd aici pînă la sfîrşit, harnic, vesel, şi pururea sfătuitor, cum ne-o dovedeşte aşa de elocvent vasta sa corespondenţă cu d-1 I. Negruzzi.
1 Familia Sbiera, articolul Cauzele apunerei „Foii Societăţii", p. 233.
322
ACADEMIA ROMANĂ
Informaţiuni   asupra    trecutului   şi membrilor
e i
Tot mai rare sunt încercările şi tot mai puţine mijloacele pentru strîngerea într-un singur mănunchi a poporului'românesc, răzleţit pe suprafaţa mai multor provincii. Numărul utopiştilor, al acestor vizionari naţionalişti, atît de mulţi pînă de curînd, se micşorează Cuvîntul „daco-român" îl mai pronunţă cel mult clte-un politician veteran, rămas cu un sfert de veac înapoi pe arena politicei, sau vreun scriitor tînăr, căruia îi place a răscoli trecutul romantic al vremilor.
în schimb, un vînt rece de separaţiune şi de neînţelegeri s-a pornit din mai multe părţi. Se fac tot mai multe deosebiri între locuitorii români ai diferitelor provincii. în loc de a căuta punctele comune din viaţa tuturor şi interesele cele mari, ce mai curînd sau mai tîrziu au să ne unească pe toţi, se insistă mereu asupra notelor deosebitoare. Parcă un duh rău ar voi să ne împrăştie şi mai mult.
Lipsa de idealişti, de luptători hotărîţi pentru unitatea rasei, se simte tot mai mult. Şi numai individualităţi puternice, apostoli cu putere de convicţiune, Rogălnicenii generaţiei trecute s-ar putea opune curentului de dezagregare, ridicînd un veto împotriva tuturor nesocotiţilor cari îşi fac joc vinovat din ce era considerat ca mare şi sfînt. Nu vorbesc de Macedonia şi Basarabia. Aceste două provincii nu-şi mai dau concursul la opera de unitate naţională. Macedonia românească face astăzi mai mult impresia unui Muzeu Naţional, păstrător de lucruri scumpe nouă, a căror întreţinere costă foarte mult, deşi nu servesc decît de obiecte de studiu al trecutului şi al limbei. Basarabia nici atît. Şi amîndouă dispar tot mai mult în umbra conştiinţei noastre naţionale.
Faţă-n faţă însă au rămas românii din regat cu cei din provinciile austro-ungare. între ei nu sunt decît munţii şi
325
cîteva pîraie: două corpuri, dar acelaşi suflet. De la Gheorghe Lazăr încoace, poate cu ceva mai nainte, corpurile acestea •s-au lipit cu tot mai frăţească şi mai binefăcătoare căldură unul de altul. S-au ajutat între sine. Şi-au împrumutat dascălii şi alţi sfetnici intelectuali. în strînsă îmbrăţişare ele trebuie să-şi continue căutarea menirei lor.
Barierele, pe cari cîţiva tineri scriitori, oameni cari subordonează interesele generale unor veleităţi înguste, vor să le ridice intre unii şi ceilalţi, sunt un pericol însemnat nu numai pentru cultura neamului, ci pentru existenţa lui în general. Gel mai bun mijloc pentru îmblînzirea celor ce seamănă ură şi germenele învrăjbirei este desigur studiul trecutului, ale cărui învăţăminte se impun oricărui intelectual echilibrat. De mare folos este iarăşi o privire de-aproape a instituţiunilor noastre publice, a căror misiune a fost totdeauna apărarea şi promovarea ideilor de unitate. Numărul lor este destul de mic în raport cu societăţile similare din alte ţări. Munca lor se desfăşoară fără reclamă. Acum a încetat şi zgomotul valurilor ridicate odinioară de discuţiile în jurul chestiunilor de limbă. Adeseori ai crede că activitatea lor sc restrînge cel mult la administrarea cîtorva fonduri şi la împărţirea de ajutoare. Adevărul e însă următorul: societăţile acestea adaugă în fiecare an cîte o pietricică la edificiul visat de generaţia trecută.
între aceste aşezăminte locul conducător îl ocupă Academia Română, cea mai înaltă asociaţie culturală a românilor, fără deosebire de provincie. O expunere pe scurt a trecutului şi a scopurilor acestei instituţiuni, dată fiind puţina orientare ce există în public, în momentele de faţă, nu poate fi lipsită de interes.
Conştiinţa unităţii de rasă a existat totdeauna în minţile şi inimile puţinilor cărturari de seamă, chemaţi a scrie păsurile din trecut ale neamului românesc. în mulţime n-a străbătut însă decît pe la sfîrşitul secolului al 18-lea, şi cei dintîi factori cari au stabilit legături mai trainice între diferitele provincii române au fost tipografiile din Transilvania sudică.
Cărţile româneşti tipărite la Sibiu şi Braşov, mai tîrziu în tipografia Universităţii din Buda, s-au răspîndit mai mult în Principate, cum ne arată mulţimea de liste de abonament, anexate publicaţiunilor diverse. Autorii munteni tipăresc ei înşişi lucrări bisericeşti şi profane la tipografiile amintite.
Era o înţelegere desăvârşită între scriitori, o viaţă culturală Cu centrele în Ardeal şi cu un crez naţional comun.1
Rezultatul acestei legături a fost întîia asociaţie culturală care avea să grupeze la un loc pe toţi învăţaţii români: Societatea filosoficească din Mare-principatul Ardealului. Ştim pozitiv că scopul ei era să întemeieze un ziar săptămînal şi să publice cărţi din domeniul diferitelor ştiinţe. Din România făcea parte din societate lenăchiţă Văcărescu, iar din Ardeal „preoţi învăţaţi", doctori, filosofi... 2, cum ii se zice în înştiinţarea de la 1795, fără a aminti cu numele pe: Molnar, Tempea, Budai şi pe ceilalţi scriitori contimporani.
Timpurile vitrege însă şi mai ales dizolvarea logei francmasone — un cuib în care s-a născut şi proiectul acestei grupări — au făcut imposibilă activitatea unei munci colective.
A doua încercare de-a aduna pe toţi scriitorii români s-a făcut la 1836, cînd Eforia şcoalelor din Bucureşti a înfiinţat un cornitetu lilcralu şi pentru ca „să se ocupeze a cerceta de-amăruntul duhul limbei şi lipsele ce are, şi a îndeplini aceste lipse prin introduceri sau construcţii de ziceri şi de fraze rezemate pe regule gramatJceşti şi potrivite cît se va putea mai mult cu însuşirea limbei româneşti" 3.
Tot atît de puţin a reuşit însă o încercare făcută 14 ani mai în urmă de d-1 Dimitrie A. Sturdza. D-sa, fiind student universitar la Munich, publică la 14 nov. 1850 o înştiinţare în Foaia pentru minte şi face apel la toţi scriitorii români de a scrie tratate despre originea şi principiile limbei şi despre ortografie. Pentru ca emulaţiunea să fie mai mare, d. Sturdza instituie un premiu de 50 galbeni şi un comitet de cenzurare, compus din următorii bărbaţi ai naţiunei: preşedinte, Timotei Cipariu; iar ca membri, canonicul Alexie (autorul unei gramatici române), FI. Aaron, G. Bariţiu, A. Hurmuzachi, A.T. Laurian, Ion Maiorescu, A. Pumnul, dr. A. Sandor (din Ardeal), G. Săulescu şi dr. Stamati. Apelul negăsind răsunetul cuvenit, comitetul nu s-a întrunit niciodată.
Ideea constituirei unei societăţi, în care să se cultive limba românească s-a propagat cu tot mai mare interes. La 1861 se întemeiază „Asociaţia pentru cultura şi literatura
1 N. lorga, Istoria Ut. rom., II, p. 326 (Legăturile nouă culturale Intre Ardeal si Principate).
- Papiu-Ilarian, Viaţa si operele lui Şmcai, p. 8o. D. A. Sturdza,   Raport asupra activităţii Acad. Rom.,  IXoa — 1891, Buc, 1902, p. 6.
326
327
poporului român din Transilvania", cu tendinţe mai generale. Iar cinci ani în urmă se convoacă din partea guvernului român, „Societatea Academică". „Referatul" prin care se dovedeşte necesitatea unei asemenea societăţi poartă semnăturile răposaţilor C. A. Rosetti, ca ministru de culte, şi a lui V. A. Urechiă ca director general. Acelaşi ministru fixează apoi un „regulament" pentru viitoarea societate, rezumînd principiile şi datoriile ei in următoarele: a) de a determina ortografia limbei române; b) de a elabora gramatica limbei române; c) de a începe şi realiza lucrarea dicţionarului român. Numărul membrilor se fixează de 21, repartizaţi astfel: trei membri din România de peste Milcov, patru din România de dincoace de Milcov, trei din Transilvania, doi din Banat, doi din Maramureş, doi din Bucovina, trei din Basarabia şi doi din Macedonia. Acest număr de 21 e întruparea Daco-României culturale, pe care Academia Română avea s-o reprezinte. Decretele membrilor numiţi la 22 aprilie 1866 sunt semnate de locotenenta domnească N. Haralambie, L. Catargi, general N. Golescu şi ministrul de culte C. A. Rosetti. De aici înainte însă actele privitoare ]a societate le semnează noul domn al României, Carol 1. întîia convocare e făcută pentru ziua de 1 august 1866, dar adunarea se amină din cauza epidemiei holerei, pe 1 august 1867.
Ziua de I august 1867 a fost serbată cu mare alai la Bucureşti, ca o dovadă că publicul îşi dădea seama de importanţa momentului inaugurării unei asemenea societăţi. Adunarea s-a ţinut în Ateneu şi a fost deschisă prin „referatul" ministrului de externe. în vorbirea sa, ministrul Şt. Golescu insistă asupra datoriilor fiecărui român faţă de' limba şi literatura sa, arată că scopul societăţii este crearea unui dicţionar şi-a unei gramatici pentru „regularizarea limbei" şi declară că, deşi iniţiativa este luată de guvern, de aci înainte societatea este absolut independentă de stat şi „va avea răspunderea şi gloria lucrărilor sale"! La aceeaşi adunare se face apologia lui Zappa, care prin donaţiunea sa a pus temeiul societăţii, iar reprezentanţii provinciilor străine aduc omagiile celorlalte milioane de români. „Limba ne uneşte pe toţi, domnilor, dar au trecut multe secole de cînd numai ea singură era unica legătură între noi; a sosit timpul ca să ne unească şi cugetele şi simţămintele. La aceasta dv. aţi dat iniţiativa, noi vă aducem răsunetul de dincolo" — zice Al. Roman cu ocazia inaugurărei. Iată şi cei dintîi membri ai societăţii: Alecsandri, Bariţiu, Babeş, Cipariu,
328
Caragiani, Gonata, Hurmuzachi, Hodoş, Hasdeu Al., Ionescu, Laurian, Massim, Maiorescu, Munteanu, Mocionyi, Negruţ C, Roman, Rădulescu, Sbiera, Străjescu şi Urechiă.
Astfel societatea, fiind organizată, îşi porneşte activitatea " alegîndu-şi de preşedinte pe Heliade Rădulescu, de vicepreşedinte pe T. Cipariu, iar de secretar pe A. T. Laurian. €ălăuzindu-se de cele cîteva principii exprimate în proiectul de statut al lui Rosetti, chestiunea limbei şi a ortografiei se deschide chiar în prima sesiune şi se instituie o comisiune |, ortografică pentru cenzurarea unor lucrări asupra scrierii ;, române. Părerile variază numaidecît, discuţiile se ţin lanţ şi membrii societăţii nu cad la învoială decît asupra unor vederi .:■ generale ca: 1) alfabetul latin e singurul potrivit cu limba noastră; 2) 19 litere sunt de ajuns pentru a scrie bine toate cuvintele române. Din cele trei „elaborate" de ortografie (înaintate de G. 1. Lahovary, Ioane Marcu şi G. Munteanu), majoritatea comisiei recomandă şi se primeşte proiectul membrului său Munteanu.
Contrar părerilor majorităţii, adeptă a principiilor etimologice, minoritatea, din care fac parte bucovinenii Sbiera şi Hurmuzachi, propune un proiect mai puţin radical, cerînd recunoaşterea celor 27 litere şi a semnelor cu sedile. Pentru a dovedi că chiar în sînul Academiei a domnit un curent mai raţional (afară de cei amintiţi, mai erau pentru principiul fonetic, regulat prin cel etimologic: Alecsandri, Sion, Maiorescu, mai tîrziu Odobescu, Hasdeu, Sturdza şi alţii), prin ,   care s-au accentuat bune teorii de limbă literară — vom
Teproduce aici o parte din raportul minorităţii: •|       „Ce se atinge de chemarea societăţii literare române V — zice raportorul — adecă de aşa-numita unificare a limbei f  în privinţa materială, dezvoltarea ei mai departe, de unifi-# care pronunţării cuvintelor: aceasta nu poate fi decît treaba gramaticei şi a dicţionarului, ce le va face societatea şi uzul •'   universal va sancţiona în ultimă instanţă,— iară nicidecît a alfabetului, a scrierii, care are să constate curat numai pronunţarea cea dreaptă a cuvîntului, a vorbirii. Numai dacă societatea noastră literară va purcede pe calea arătată mai sus îşi va ajunge pe deplin scopul său, şi românii de ;   pretutindea vor scăpa mai curînd de anarhia de pînă acum în scrierea şi dezvoltarea limbei.
Altfel noi vom produce uâ scriere, carea nu va fi uă icoană justă a limbei române şi uă limbă care nu va fi nici românească deplin, nici latinească, ci o limbă nouă, nevorbită de
329
marea mulţime a poporului român şi pe care copilul, vrind s-o înveţe, va trebui să-şi dea cel puţin tot atîta silinţă ca şi cu învăţătura limbei italiene sau franceze şi abia atunci se va putea apuca de studiat şi alte ştiinţe într-această limbă nouă. Cunoştinţa şi scrierea acestei limbe româneşti, nouă şi învăţată, va fi atunci un privilegiu numai al claselor avute şi al învăţaţilor de profesiune, iar nicidecum un mijloc de conţe-legere între toţi membrii poporului român, şi acesta nu poate fi scopul societăţii noastre literare de aici."
Biruitor iese însă sistemid etimologic, augmentat de un proiect de ortografie al lui Cipariu. învăţatul de la Blaj, în motivarea sa, arată necesitatea pentru ca treptat să se introducă sistema etimologică raţională în organele de publicitate,, pentru ca limba şi ortografia să ne fie unificate pe deplin"..
Discutîndu-se asupra ortografiei, curentul etimologist, cucereşte spiritele de-a binele, aşa că dicţionarul, cu care. s-au însărcinat Laurian şi Massim, ajutaţi de cîţiva inşi la adunarea materialelor, n-a putut să fie pus pe alte baze.. Glossariul (1871) şi Dicţionarul (voi. I, 1871; Ii, 1873), sunt „monumentele nedestructibile" ale acestui curent, iar activitatea ei pe terenul gramaticei s-a exprimat într-un mod mai ştiinţific în Gramateca limbei române de Cipariu (1869).
Tot din activitatea filologică a Societăţii academice fac parte traducerile din autorii clasici, tipărite din fondurile ei: Cezar, De bella gallico; Analele lui Tacit; Filipicele lui. Cicerone; Plutarch, Vieţile bărbaţilor iluştri; Sallustiu, Cati-lina şi Jugurta; Dione Cassiu, Istoria romană, şi traducerile operelor lui Cantemir.
Tot mai mult însă se naşte convingerea că, mărginită la atît, Societatea nu satisface trebuinţele culturale ale poporului» Protestele în contra etimologismului devin mai dese, şi societatea riscă a ajunge cu totul nepopulară. în adunări şi în diferite rapoarte — mai ales ale comisiunei de revizuire a dicţionarului — se aud tot mai multe voci pentru „uzul contimporan şi stabilirea unui amestec al acestuia cu arhaismele şi neologismele". întîiul pas de a ieşi dintr-un cerc destul de viţios se poate numi hotărîrea de-a „executa ediţiuni critice cu glosării speciale după cărţile româneşti anterioare secolului XVIII, care le va socoti mai necesare pentru facilitarea lucrărei sale lexicografice" (Anale, X, p. 132^ — hotă-rîre căreia i-a urmat editarea Psaltirei lui Coresi, a Catehismului calvinesc, a Pravilei de la Govora şi a Predicilor lui Antim Ivireanul.
Cu deciziunea aceasta începe o nouă fază a Societăţii şi cînd, la 1879, se hotărăşte schimbarea statutelor şi luarea numelui de Academia Română, nu-şi lărgeşte numai terenul de activitate, ci şi vederile generale în materie literară şi . ştiinţifică. Ea primeşte cumva o înfăţişare mai modernă. în , nouăie statute, prin care Academia e recunoscută de persoană morală, se determină ca scop al Societăţii ..cultura limbei şi a istoriei naţionale, a literelor, a ştiinţelor şi a frumoaselor arte". Acum se organizează în trei secţiuni: literară, istorică şi ştiinţifică, cu următoarele atribuţiuni:
a) Secţiunea literară se ocupă cu diverse cestiuni literare -  şi limbistice, mai ales cu cele destinate a cultiva limba română ;
face publicaţiuni critice şi organizează misiuni lexicografice pentru compunerea unui dicţionar român, care să poată fi îndreptarul limbei; încurajează şi recomandă spre premiere opere literare meritorie de orice natură.
b) Secţiunea istorică se ocupă cu diverse cestiuni de istorie şi de ştiinţe sociale, culege documente importante, ia iniţiativă pentru explorarea arheologică a ţărilor române; face publicaţiuni, încurajează opere meritorii de istorie şi
V   ştiinţe sociale.
*        c) Secţiunea ştiinţifică se ocupă cu lucrările de ştiinţe exacte şi fizice, cari au de scop utilitatea generală.
în acelaşi timp se stabilesc relaţiuni mai intime cu domni-torul ţării. îndată după recunoaşterea ei de persoană morală. Academia îl proclamă de preşedinte de onoare, iar Măria sa răspunde următoarele: a        „Sunt mîndru că sub domnia mea s-a fundat Societatea care astăzi devine Academia Română. Urez din toată inima |§   ca această frumoasă instituţiune să fie un avut izvor pentru §   ştiinţă, pentru limba şi istoria noastră naţională. Primesc f.   cu o vie satisfacţiune a fi preşedinte onorar al acestui doct corp, precum am fost fericit de a fi chiar de la fundarea ei Preşedintele Societăţii Academice."
Rolul regelui în Academie, în afară de atenţia cu care urmărea activitatea ei, s-a manifestat cu ocazia propunerei sale de a se publica un fel de Etymologic.am magnum Roma-niae, „conţinînd toate cuvintele vechi, cari almintrelea vor fi pierdute pentru generaţiile viitoare". Spre a sprijini întreprinderea aceasta, regele a pus la dispoziţia Academiei suma de şase mii lei anual. Cu lucrarea s-a însărcinat d. B.P. Hasdeu. Acesta a şi tipărit valoroasele trei volume (Litera A pînă la cuvîntul bărbat) şi studiul despre Negru-Vodă, ca
330
331
introducere la volumul al patrulea, un fel de nec plus ullra, cum se exprimă d-sa în prefaţă. în şedinţa de la 27—29 martie 1897, Academia însărcinează cu continuarea unui dicţionar, în genul început de d. Hasdeu, dar mai simplificat, pe d. Phi-lippide de la Iaşi. Acesta adunînd tot materialul, în curînd va începe publicarea mult aşteptatului dicţionar etimologic (Vezi Analele, seria II, 19, p. 142—151).
Mult mai puţin zgomot a produs în cercul Academiei, cît şi în afară, activitatea ei istorică, deşi aceasta, îndeosebi de cînd se continuă tipărirea de documente, poate fi considerată ca cea mai obiectivă şi mai de folos.
De la început, cînd afară de cîteva discursuri cu repriviri istorice, nu se făcea nimic în direcţia asta, spiritul naţionalist şovinist stăpînea în toate. Editarea lui Cantemir constituie un progres; urmează publicarea celui mai preţios tezaur de istorie cunoscut sub titlul general de colecţiunea Hurmuzachi (Documente privitoare la istoria românilor culese de Eudoxiu Hurmuzachi, 21 volume în 4°J, începută la anul 1887, şi mai tîrziu Acte şi documente relative la istoria renaş-terei României (publicaţie începută la 1900, pînă acum în 9 volume). Pentru apariţia celor două din urmă colecţii,, meritul îl are in mare parte, d. D. A. Sturdza, colaborator principal el însuşi la cea de-a doua. Ambele colecţii sunt preţioase nu numai pentru documentele ce conţin, dar şi ca metod de cercetare. îndeosebi cîteva volume din col. Hurmuzachi, îngrijite de istoriografii români ai şcoalei nouă, profesorii Iorga şi Eogdan, sunt dovezi de progresele realizate pe acest teren de ştiinţa română.
Ceva şi mai tîrziu s-a deşteptat în Academie şi interesul pentru texte de literatură populară şi s-au tipărit un şir considerabil de publicaţiuni preţioase de la d-l FI. Marian, Elena;, Sevastos, Gorovei, Jarnik-Bârseanu, publicaţiuni din cari se pot reconstitui multe însuşiri sufleteşti ale poporului.1
Mai adăugind la toate acestea numeroasele comunicaţiuni ce se fac în şedinţele Academiei, discursurile de recepţiune şi răspunsurile ce se fac la acele, rapoartele academicianilor asupra cărţilor prezentate la premii — nu putem să nu recunoaştem existenţa unei activităţi cu bune rezultate generale.
1 Asupra tuturor textelor Academiei, vezi părerea competeită a d-lui N. Iorga, în lucrarea Despre adunarea şi tipărirea izvoarelor relative la istoria românilor (lucrare apărută în Prinosul dedicat d-lui Sturdza, Bucureşti, 1903).
332
Cu toate contestările ridicate, adeseori cu drept cuvînt, împotriva multora din şirul nemuritorilor ce s-au perindat în sinul acestei instituţiuni, pe de-a întregul nu se pot spune decît cuvinte frumoase asupra ei. Cînd elementele vecini se vor primeni şi noile puteri de muncă vor lua locul lor, se vor complecta şi lacunele ce mai există. Dar toate vor depinde de salvarea unui singur principiu, pe care cei bătrîni l-au formulat destul de clar: menţinerea unităţii.
Iată acum cîteva amănunte privitoare la organizarea pe t   care Academia îşi mai sprijină activitatea sa:
Biblioteca. Secţia A - Partea cea mai valoroasă a averei Academiei este Biblioteca. Fondată o dată cu Societatea Academică, ea s-a dezvoltat treptat şi repede, aşa că astăzi e cea mai mare bibliotecă din ţară şi destul de importantă între bibliotecile institutiunilor similare din Europa.
La 15 sept. 1869, biblioteca număra 153 opere, iar la 16 aug. 1877 avea 1795 opere în 3 423 volume. De la început se poate vedea rîvna celor ce se interesau de Academie ca să i se îmbogăţească biblioteca. Toţi vechii membri au dăruit cărţi, şi printre donatorii mai asidui găsim numele lui Alecsandri, Bariţiu, Ion Ghica, Papadopol-Calimah, Urechiă, D. A. Sturdza şi Maiorescu. în 1877, biblioteca arhiman-;     dritului Ghenadie Popescu, compusă din 1 214 volume, în mare parte teologice, este dăruită Academiei, iar în anul următor biblioteca lui I. Papiu-Ilarian de 1 934 volume e cumpărată de la moştenitori. La 1884, în urma incendiului i     de la Universitate, au pierit 133 volume din Bibi. Academiei. ■~'    Ca un fel de manifestaţie simpatică pentru Academie, Camera f     decide în acel an ca statul să cumpere biblioteca particulară a d-lui D. C. Sturdza-Scheianu şi să o dăruiască Academiei. Această bibliotecă de 7 431 volume e de o valoare netăgăduită, cuprinzînd mai ales scrieri istorice rare. între darurile mai însemnate mai numărăm apoi Biblioteca Ubicini de 1 049 voi., a generalului Pencovici de 809 voi., primite la 1885.
Acest an e o dată însemnată în dezvoltarea bibliotecei, pentru că la 2 aprilie 1885 se pune în vigoare legea asupra tipografiilor, prin care acestea sunt obligate să depună cîte 3 exemplare din toate tipăriturile lor. Cu modul acesta s-a adus un serviciu real nu numai bibliotecii, înavuţind-o, dar şi culturei generale, făcîndu-se astfel posibilă colecţionarea tuturor producţiunilor literare din ţară.
După alte donaţiuni, făcute de CC. Hepites şi Boleslav Hizdeu, colecţiunile Academiei, crescînd în tot mai mare
333
măsură, localul a devenit prea mic, încît a trebuit să se facă intervenţiuni pe lîngă Ministerul de Instrucţiune pentru cumpărarea unei case noi.
La 1890 se mută în actualul local, atunci numai pe jumătate cît e azi. In partea de jos se face sala de lectură în care puteau lucra pînă la 20 persoane. La 1892 trece în posesiunea Academiei bibi. episcopului Melchisedec şi aceea a lui Gheorghe Lazăr, dăruită prin arhimandritul din Sibiu, dr. Ilarion Puşcariu.   însemnate  biblioteci  mai  dăruiesc: răposatul mitropolit Neniescu al Moldovei şi episcopul Dionisie de Buzău, unul 5 000, celălalt 6 261 volume şi broşuri. La 10 noiembrie 1898 se deschide actuala sală de lectură, mare şi luminoasă, în care pot lucra 32 persoane. La 1901, printr-o lege specială, Biblioteca statului se desfiinţează şi se încorporează Academiei; se mai adaugă apoi alte donaţiuni, aşa că. astăzi biblioteca Academiei numără aproximativ 120 000 de cărţi tipărite.
Biblioteca Academiei e împărţită în două secţiuni. Secţia A, a tipăriturilor, mai cuprinzînd şi hărţile geografice etc. Secţia B, cuprinde manuscriptele, portretele, stampele şi colecţiunea numismatică.
Sala de lectură, în care stau la dispoziţia cetitorilor vreo 1 656 de cărţi de primă necesitate, e zilnic frecventată numai de persoane cari se ocupă cu studii mai serioase. De la 1898 încoace s-au eliberat cu totul 769 cărţi de intrare in sala de lectură. Tot în sală stau la îndemina lectorilor revistele române şi un număr mare de reviste străine din diferite specialităţi. Academia nu împrumută cărţi acasă decît membrilor săi şi profesorilor universitari.
Catalogul bibliotecii este făcut pe fişe mobile în ordine alfabetică după numele autorilor. Se lucrează de asemenea la aşezarea sistematică, tot cu catalog pe fişe, a colecţiunei de harţe geografice. Numărul cărţilor cari sosesc zilnic creşte din ce în ce, aşa că la secţiunea tipăriturilor, personalul bibliotecii e ocupat aproape exclusiv cu inventarierea şi catalogarea volumelor. în timpul din urmă, mai ales sporirea colecţiunilor bibliotecii se face în mod simţitor şi în toate direcţiunile. Scopul e ca să nu lipsească operele principale din nici o ramură. Afară de îmbogăţirea bibliotecii prin cumpărări şi daruri din partea diferitelor persoane, Academia a stabilit schimburi de publicaţiuni mai cu toate academiile, instituţiunile şi societăţile savante din străinătate. Nota caracteristică a colecţiunilor este istoria naţională, şi biblioteca
334
urmăreşte neîncetat procurarea şi complectarea publicaţiu-Milor româneşti. Cu drept cuvînt nici un iztoric sau cercetător al trecutului nostru, din orice punct de vedere, nu se poate lipsi de isvoarele preţioase din această bibliotecă.
Tabloul de mai jos arată mişcarea Bibliotecei Academiei într-un an, după ultima statistică publicată (1902).
Mişcarea Bibliotecei Academiei în anul 1902 I. Consultarea
A. Cărţi tipărite ......Cetitori Volume
1) Cerute cu buletine ............ 5 081        21 760
2) împrumuturi acasă............ 44 830
Total     5 125        22 590 Aflătoare în sala de lucru: cărţi .. 1 650
„       „       „ reviste române 34
„        „        „ „     străine 116
B. Manuscripte şi documente
Manuscripte consultate .......... 575 2 388
Documente       „ .............. 410        22 618
Cărţi vechi româneşti (1508-1830)      93 1681
Secţia B. Sala manuscriptelor. Bogata colecţiune de manuscripte a Academiei Române se datorează aproape exclusiv zelului neobosit al d-lui Dim. A. Sturdza, pus în serviciul dezinteresat al Academiei mai ales de la alegerea sa, în anul 1884, ca secretar permanent.
Pînă în anul 1884 colecţiunea de manuscripte a Academiei era mică de tot. Abia erau cîteva volume manuscripte şi o sumă care nu trecea de 100 bucăţi documente fără nici un început de cataloage.
Avîntul de mărire al acestei colecţiuni a luat începere cu cumpărarea de către stat a bibliotecei de la Scheia (Moldova) a d-lui Dim. C. Sturdza-Scheianul, făcută de d-1 Dim. A. Sturdza, ministrul Cultelor şi Instruc. Publice de atunci, depusă spre păstrare în Academia Română. Mulţimea de manuscripte şi documente aflate în Biblioteca scheiană, aproape necunoscute de nimenea pînă atuncea, erau o probă vie de preţiosul tezaur ce conţin ele şi căruia pînă atunci nu i se dedese o importanţă prea mare.
Acestei achiziţiuni ii urmară apoi şi altele, parte ca cumpărături făcute de Ministerul Cultelor şi de Academie, parte ca daruri de către persoane particulare, între cari în
1 în textul de bază urmează tabelul de la pagina 336 (n. ed.).
335
	1 O co	1 1	co o co
SţUBJOA JOJ		1	CM
		1	
		1	IO
	i1 ■	CM	cq
"JBJgoţOJ	--. 1 co	OJ co	IO co
	OOOXJ	4212	7792
•snuBm -[oA
336
primul loc se distinge însuşi secretarul Academiei, d-l Dim. A. Sturdza.
Materialul manuscriptic al Academiei mereu crescînd, şi astfel trebuind a se aranja spre a putea fi utilizat, Academia în anul 1887 angaja ca funcţionar pre răpos. Axenţiu Pe-truţiu, funcţionar priceput la Arhiva Statului, care săvîrşi inventarele şi cataloagele manuscriptelor şi documentelor. Pentru documente s-a făcut şi un catalog cronologic pe fişe mobile.
în vara anului 1899, un învăţat rus, laţimirski, făcînd studii şi cercetări în sala manuscriptelor de la Academie, a fost surprins sustrăgînd o foaie dintr-un manuscript sla-vonesc. Cazul dîndu-se pe mîna parchetului, instrucţia a dovedit cu probe că acel învăţat rus comisese furturi de manuscripte însemnate pe la depozitele de acest material din Mănăstirea JNeamţu, Muzeul de antichităţi din Bucureşti şi din alte părţi. Cu această ocaziune constatîndu-se că materialul manuscriptic nu se află în destulă siguranţă în acele depozite resfirate, s-a decis de miniştrii, cîţi s-au succedat de atunci la Ministerul Cultelor, ca să se transporte şi să se depună la Academia Română.
Astfel, depozitul de manuscripte al Academiei s-a îmbogăţit în timpul din urmă cu materialuri de la Mitropolia din Bucureşti, de la mănăstirile Neamţu şi Cernica, de la Seminarul central şi de la Muzeul de antichităţi din Bucureşti, în afară de acestea, parte s-au cumpărat şi parte s-au dăruit Academiei, colecţiuni însemnate de manuscripte şi documente particulare, între care mai preţioase sunt ale răposaţilor Melchisedec, episcopul Romanului; Iosif Naniescu, mitropolitul Moldovei şi Ghenadie Enăceanu, episcopul Rîmnicului; şi ale răposaţilor Mih. Kogălniceanu, Alex. Papiu-Ilarian, Vas. Alecsandri, G. Bariţ, V. A. Urechiă şi alţii, precum şi cele dăruite de d-na Ana G. Catargi, născută Rosetti, şi d-na Elena 1. Docan.
Din anul 1898 s-a organizat un cabinet special pe lîngă Biblioteca Academiei unde să se facă lucrările cu documente şi manuscripte de publicul doritor de a studia limba şi istoria românilor pe baza materialului manuscriptic.
Colecţiunea de manuscripte şi documente din depozitul Academiei se compune din:
a) 4 500 volume manuscripte româneşti, slavoneşti, greceşti, latineşti, romanice, germanice şi orientalice;
337
b) 19 437 bucăţi documente româneşti, slavoneşti şi greceşti, din anii 1385—1830, aşezate în 90 de pachete.
în acest bogat material se cuprind date, mărturii contimporane, cari pot fi utilizate cu succes pentru filologia limbii româneşti, pentru istoria literară, politică şi bisericească a românilor, pentru chestiunea socială, economică şi financiară a ţărilor româneşti, pentru drept şi ştiinţă, mai ales pentru trecutul ştiinţelor medicale la noi.
Bibliotecarul Academiei, d-1 I. Bianu, publică, din însărcinarea Academiei, catalogul cu descrierea amănunţită a manuscriptelor româneşti, din care au apărut pînă acuma trei făscioare, iar în curînd se va încheia, cu a patra fasciculă, primul volum din această preţioasă publicare. E în prepa-raţie şi publicarea catalogului descriptiv al documentelor româneşti.
Nu este o lucrare mai de seamă la noi din timpul de cînd Academia şi-a deschis porţile sale la materialul manuscriptic care să nu se fi adăpat cu succes din acest adine şi nesăcat izvor de ştiinţe. în fruntea tuturor lucrărilor, cari s-au călăuzit de acest material sînt numeroasele scrieri ale d-lui Nic. lorga.
Serviciul Secretariatului general. Pus sub imediata conducere a secretarului general al Academiei, există un serviciu deosebit, care cuprinde mai multe lucrări, ca: primirea corespondenţei, înregistrarea şi împărţirea ei după servicii; facerea corespondenţei cu autorităţile şi cu persoanele cari au legături cu Academia; facerea proceselor-verbale pentru şedinţa Academiei; corectarea publicaţiunilor; inspecţiunea şi îngrijirea moşiilor, pădurilor şi acaretelor. în capul serviciului stau doi advocaţi şi un inginer.
Serviciul casieriei. întîia avere a Societăţii Academice a fost fondul Evanghelie Zappa, o mică donaţiune, la care s-a mai adăugat prima subvenţie anuală a statului. Primul budget se urca la suma de abia 50 mii de franci. Cîtă importanţă a dobîndit cu timpul Societatea, aceasta se poate vedea din cifrele seci cari indică creşterea colosală a averei. Iată averea ei pe anul 1903 — 1904.
Efecte în valoare nominală de ........ 2 024 565,65
Fundaţiunea Adamachi .............. 1 641 942 —
Fondul Otetelesanu .................. 375 300 —
Fondul Take Anastasiu................ 227 888,75
Lei 4 279 696,30
Pe lîngă aceste efecte, Academia posedă: moşii în diferite judeţe, în valoare de   ....  Lei 319 270' Din fondurile ei, din subvenţia anuală de 25 000, pe care
* statul i-o acordă conform legei de la 29 martie 1879, Academia dă premii, acordă burse pentru Universitatea din Iaşi (10), pentru Şcoala Agarici din Vaslui (10), pentru Şcoala de poduri şi şosele (8) şi pentru străinătate (9). O mare parte a averei o cheltuie pentru întreţinerea următoarelor scoale: Şcoala de agricultură Costache Agarici de la Moara Grecilor (Vaslui); Şcoala primară de la Călmăţui; Şcoala profesională de fete din Tecuci; Institutul de fete Otetelesanu de la Măgurele.
Prin încurajările aceste, prin cărţi distribuite pe la diferite scoale rurale, prin susţinerea şi sporirea continuă a bibliotecii, in fine, prin activitatea literară şi ştiinţifică a membrilor ei, Academia continuă cu paşi domoli, dar siguri, rolul ei de element creator al culturei române.
Dăm mai la vale un tablou al tuturor membrilor ei, cu scurte date din viaţa lor, pentru a răspîndi astfel numele acelor ce şi-au dobîndit titlul oficial de nemuritori.1
MEMBRII ACADEMIEI ROMÂNE
ţ f Alecsandri, Vasile (Schiţă autobiografică): „Născut în
j     Bacău, 1821, luna iulie, din vornicul Vasile Alecsandri şi '-     Elena Cozoni. Studiile făcute la Iaşi, în pensionatul lui Victor Cuenim, pînă la 1834: la Paris pînă la finele anului 1839;
§termină la 20 de ani. Ocupaţiuni: şeful mesii pensiilor şi a ^ scutelnicilor, de la 1840 la 1845; şeful arhivei; ministru al t afacerilor străine de la 1859 la 1861. Agent la Paris. Deputat, f senator, viceprezident al Camerei. Titluri onorifice: membru | onorar la diverse societăţi literare din România. Membru |: coresp. al Societăţii studiului limbelor romane de la Mont-/ pellier. Mare ofiţer al ordinului Steaua României. Mare ofiţer al ordinului St. Maurice et Lazarre. Numit membru al Academiei la 2 iunie 1867, retras la 17 iulie 1871".
1 Date biografice amănunte am găsit în Panteonul român de losif
* Vulcan; Enciclopedia Română — Sibiu şi în ziarele cotidiene. Multe din datele întrebuinţare aici sunt luate de-a dreptul din dosarele Academiei. Odobescu, pe cînd era secretar general, formulase un chestionar pentru biografiile tuturor. Din puţinele schiţe autobiografice ale celor ce au răspuns la apelul lui Odobescu, am reprodus şi noi cîteva.
338
339
Asupra retragerei sale găsim în arhivă următoarea scrisoare:
„Domnule Preşedinte, diverse împrejurări şi considerări nepermiţîndu-mi a mai face parte din onorabilul corp academic, vă rog să binevoiţi a-i incunoştiinţa retragerea mea din sînul său şi profunda regretare cu care mă despart de onorabilii mei colegi".
După cîţiva ani reintră însă în şirurile membrilor activi, ia parte la discuţii, face dări de seamă şi manifestă interes destul de viu pentru mersul acestei instituţiuni. Decedat la 22 august 1890.
Anrelian Petre S., descendent al unei familii originare din Teiuş (Transilvania), n. la 12 dec. 1833, în Slatina. Distins economist şi bărbat de stat. După studii îndelungate in ţară şi în Francia, a condus, ca director, Şcoala de la Herestrău. Sub guvernul lui I. C. Brătianu a fost de trei ori ministru la diferite departamente. La 4 dec. 1896, însărcinat cu conducerea guvernului, pînă la 12 aprilie 1897. Ales membru al Academiei la 9 sept. 1871. Afară de revista Economia naţională, al cărei întemeietor şi redactor a fost, a mai scris: Ţara noastră, Bucovina, (1876), Manual de agricultură ; Catehismul economiei politice ; Notice sur la Roumanie (cu Odobescu) şi o serie de alte publicaţiuni despre starea economică şi industrială a României, publicate şi în Analele Academiei Române.
Babeş, Vicenţiu (schiţă autobiografică). Născut la 1 ianuarie 1822 în Hodoni, sat românesc în Banatul timişan. Tatăl, Grigorie, cu numele familiar Căluşeriu, din Moşniţa, lîngă Timiş. Numele Babeş, adoptiv. A studiat în Timişoara, Carloviţ, Seghedin şi Arad. A terminat teologia din Arad şi Universitatea din Pesta. Profesor în Arad, advocat, numit în urmă redactor al Buletinului de legi şi de ordonanţe imperiale şi la compunerea unei terminologii juridico-politice în limba română, cu I. Maiorescu, Aaron Florian, Eudoxiu Hurmuzachi, A. T. Laurian, Petru Mocioni şi I. Dobran. în februar 1851, secretar la suprema Curte de justiţie şi casaţiune în Viena; la 1863, jude la Tabla regia din Budapesta, în 1861, 65, 69, 73, deputat în diferite cercuri, lup-tînd pentru autonomia Ardealului. După 22 de ani de funcţie, destituit din postul de judecător, din cauze politice. A luat parte în urmă la toate mişcările politice şi bisericeşti ale românilor. Primele încercări literare datează din 1840
şi sunt cîteva poezii publicate în Foaia p. minte. Colaborator la diferite ziare contimporane; prim-redactor la Albina în curs de 7 ani, autor al broşurei Cauza limbelor şi naţionalităţilor in Austria. Numit membru al Academiei la 22 aprilie 1866. A făcut mai multe comunicări istorice şi dări de seamă în şedinţele acesteia.
Babeş, Victor — bactereologul savant, ales membru al Academiei la 11 martie 1893. Născut la 1854, în Viena; şi-a făcut studiile tot acolo şi, chemat ca asistent la Univer-f sitatea din Budapesta, a ajuns în curînd profesor ordinar la Facultatea de Medicină. La 1887, Babeş e numit la Bucureşti profesor de patologie experimentală şi este pus în capul Institutului de bactereologie. Lucrările sale ştiinţifice sunt foarte numeroase. împreună cu Cornii, a creat bactereologia, ca ştiinţă. A descoperit microbul sudorei roşii, al morvei, scorbutului, infecţiunilor hemoragice, eroselor, ramificaţiilor etc. Este redactorul Atlasului de sistem nervos, al Analelor Institutului de bactereologie. Scrierea sa despre Pelagră e de un foarte mare interes practic pentru poporul românesc..
t Bacaloglu, Emanuil, fizician român, de orig. grec, n. în Bucureşti, 11 aprilie 1830, f 30 august 1890. A fost un adevărat enciclopedist al ştiinţelor pozitive. Studiile şi le-a făcut la Lipsea şi Paris. A fost primul prof. de fizică la Universitatea din Bucureşti, numit de Cuza în 1863. Ales la 1879, membru al Academiei Române, fu pe rînd preşedintele şi f     vicepreşedintele secţiunii ştiinţifice. în discursul său de re-•i     cepţiune, a vorbit Despre Calendar, siisţinînd necesitatea i)     schimbării calendarului iulian. A publicat numeroase cercetări ştiinţifice: Elemente de algebră, 1870; Elemente de fizică, 1870; Apărătorul de trăsnet, 1887.
ţ Bariţiu, George, alias Popu (autobiografie). „Născut la 12/23 matrie 1812, în comuna românească rurală Jucul de jos, lîngă Cluj. Părinţii: loan Bariţiu, preot, mai întîi în Jucu şi pînă la finea vieţii, în Petrida, aproape de Turda; mama, Ana Rafila, n. Cornea, de origine din Moldova. în : oct. 1820 fu dat la şcoala ungurească din Trăscău, ca să înveţe carte ungurească şi latinească 3 ani; în oct. 1823 la Blaj pînă în iulie 1835. în acelaşi an am fost denumit profesor de fizică la liceul din Blaj. în sept. 1836, Corporaţiunea comercianţilor români din Braşov m-au cerut de profesor
340
341
la Şcoala primară şi comercială, pe care aveam să o întemeiez şi organizez tot eu. După 9 ani am demisionat din cauza nespuselor greutăţi cu care avea a lupta. Prima încercare fragedă mi-a fost: Cuvîntare, scolastică la examenul de vară in şcoala românească din Braşov-Cetate, Braşov, 6 iulie 1837. La 1/13 ianuarie 1838 am întemeiat Foaia pentru minte, inimă şi literatură, iar la martie acelaşi an, am început şi ziarul politic Gazeta de Transilvania, însă sub vegherea unei cenzure triple, în Braşov, la guvern, în Cluj şi la cancelaria transilvană (Ministerul transilvan) în Viena. Cu toate aceste, am susţinut ambele foi periodice, între multe şi diverse fatalităţi, pînă la martie 1849, cînd insurgenţii revoluţionari au ocupat Braşovul şi pe mine m-au căutat la moarte, iară familia mea o au spoliat de toată averea, pe cît au putut pune mîna pe ea.
După pacificarea ţârii, în nov. 1849, cerui concesiunea nouă pentru publicarea acestei foi, îmi fu însă peste putinţă a mă acomoda la legea marţială, sub care sta ţara pe atunci. Aşa guvernul militar închise foile şi pe mine mă puseră sub priveghere. După denumirea (sublinierea e a lui Bariţiu, nota red.) lui Iacob Mureşan de redactor, eu îl ajutorai ca colaborator pînă în anul 1868, adică 18 ani; apoi iarăşi de la oct. 1875 pînă la 1 oct. 1877.
în funcţiunea de stat n-am fost niciodată. Dară de la nov. 1848 pînă în martie 1849, pe cînd belul civile mergea in furia mai mare, mă făcură secretariu la Comitetul naţional şi membru al Comitetului pentru apărarea ţării, în Sibiu. Aceste funcţiuni le-am purtat fără nici o retribuţiune din partea nimărui şi totdeauna în pericolul vieţii. 21 de ani m-am ocupat cu industria fabricării de hîrtie. în acelaşi period am colaborat cu Gavriil Munteanu la Dicţionarul german-român, 1853, cu  dr.   Polizu-senior la Dicţionarul ungur esc-românesc (1869), iar de la 1 ianuarie 1868 pînă la 31 dec. 1877, în curs de 11 ani, am redactat Transilvania, foaia Asociaţiunei. în acelea trei foi periodice, redactate de mine, cel puţin 1/3 din suma publicaţiunilor a ieşit din peana mea, bine rău, cum se vede. Am publicat şi Călindariu românesc de la 1852—1864. Acest călindar fu afurisit de doi episcopi din cauză că era publicat in litere  latine. Sunt decorat cu Bene merenti.u Bariţiu a murit la 2 mai 1893, în Sibiu, fiind preşedintele Academiei.
342
Bianu loan, născut la 1856, în Făget (Transilvania), a făcut studii la Blaj, Bucureşti, Milan şi Paris, în special de filologie romanică. Unul dintre cei dintîi funcţionari şi primul bibliotecar al Academiei Române. Are deosebitul merit de-a fi creat starea actuală a bibliotecei. Fost profesor la liceul Sf. Sava; actual profesor universitar la catedra de istorie a literaturei române. Ia parte la mişcările politice. Scrierile principale privesc îndeosebi vechea literatură românească: Viaţa şi activitatea lui Samuil Micu Klain, Bucureşti, 1876; Poezia satirică la romani, Bucureşti, 1881; Plastirea lui Dosoftei, Bucureşti, 1887; Plastirea scheiană, 1889; Despre cultura românească în secolul XIX (conferinţă), Bibliografia românească veche (în colaborare cu d. Nerva Hodoş, ajutor de bibliotecar); Catalogul manuscriselor Academiei etc.
Bogdan, loan, cel mai tinăr membru al Academiei Române, ales in sesiunea anului acestuia. Anul trecut, Calendarul Minervei a publicat o biografie pe larg a acestui valoros istoric, român. Cea mai nouă publicaţie a d-lui Bogdan este studiul despre Cnejii români —- un memoriu apărut în Analele Academiei şi tipărit şi in nemţeşte in Archiv f. slavische Philologie, al lui Iagici.
f Brîndză, Dimitrie, dr. prof. universitar, întîiul botanist, român, născut la 1846, în satul Bivol (jud. Dorohoi), a studiat liceul la laşi, apoi medicina şi ştiinţele naturale la Paris, unde obţinu titlul de licenţiat în şt. nat., apoi acela de doctor în medicină, fiind şi laureat al facultăţii pentru teza sa asupra gentianaceelor. întors în ţară în 1869, ocupă catedra de botanică şi zoologie la facultatea de ştiinţe din Iaşi şi, în acelaşi timp, e numit medic secundar la spitalul Sf. Spi-ridon. în 1874 e transferat la Bucureşti, apoi numit director al Gradinei botanice, ales membru al Societăţii geografice şi în 1879 membru ordinar al Academiei Române. La 1882, despărţindu-se catedra de Ist. nat. a facultăţii de ştiinţe, Brîndză rămase profesor numai de botanică. în 1884, focul nimicind întreaga secţie botanică a Muzeului cu toate colecţiile şi averea sa, Brîndză reuşi să determine guvernul de a înfiinţa o grădină botanică Ia Cotroceni, împreună cu instalaţiile şi clădirea necesară pentru studiul botanicei. Dintre numeroasele sale scrieri cităm: Prodromul florei române (1879— 83); Contribuţiuni noi la flora României şi Flora descriptivă a Dobrogei, premiată de Academia Română. Mort în 1895.
343
Caragiani, loan, macedo-român, profesor de limba elină la Universitatea din Iaşi; numit membru al Academiei prin decretul de la 22 aprilie 1886. Scrieri: Sinteza greacă, Iaşi, 1870; Etymologia greacă, Iaşi, 1872; Studii asupra românilor din Peninsula Balcanică şi alte articole de reviste.
t Chiţii, Georgiu. S-a născut la 24 august 1828, in satul Obuga (Romanaţi), din părinţi moşneni. A studiat la liceul din Craiova şi la Sf. Sava din Bucureşti, ascultînd în urmă cursurile de drept şi de litere din Viena. Scrieri: redacţiunea ziarului unionist Vocea Oltului, Craiova, 1857 — 58, colaborarea la ziarul Oltenia şi la alte ziare; Elemente de dreptul roman (1864). Ocupaţiuni: profesor de limba română. 1847 — 48; preşedinte de tribunal, procuror, deputat, ministru de culte de la 1876, apr. —1878 oct. 26. Ales membru al Academiei la 17 iunie 1879. Mort la 28 oct. 1897.
t Cipariu, Timotei (autobiograf.): „Născut la 21 februarie st. v. 1805, în Pănade, aproape de Blaj, în Transilvania, din părinţi greco-catolici, familie preoţească.
După preparativele domestice, şi-a început şi terminat studiile în şcoalele normale, gimnaziale-filosofice şi teologice din Blaj, de la finea anului 1814 pînă cătra mijlocul anului 1825, în etate de 20 ani.
Cursul literar 1-a început ca profesor gimnazial în Blaj, 1825—27; deci profesor de fiiosofie la liceul tot de acolo-1827—30 şi în urmă deci profesor de teologie în seminarul teo, logic de-acolo, 1830—1848. Manualele latineşti şi româneşti, parte au pierit în revoluţiunea din 1848—49, parte au rămas încă netipărite.
Alte funcţiuni erau: prefectura de studii teologice în 1827 — 30, împreunată cu profesura de fiiosofie. Două manuale de fiiosofie au pierit în manuscris.
Ca prefect al tipografiei seminariale din Blaj, 1833—1866, a tipărit afară de cărţi scolastice şi bisericeşti cu cirilice, mai multe altele cu litere latine, precum: Orologiul cel mare, 1835, pagine 464; Octoicul mic, Penticostariu mic şi două Acatiste în 12° şi 16°.
Ca director gimnazial din Blaj, 1854—1873, a publicat în Annales gymnasii majoris, anii 1855, 57 şi 58, afară de Tablele cerate şi alte fragmente greceşti şi latineşti, încă trei disertaţiuni în limba latină: De latinitate linguae vala-
344
chicae; De nomine Valachorum (1857); De literarie Vala-chorum, 1858.
Afară de alte multe corespondenţe literare în Foaia Du-minecei, Gazeta Transilvaniei şi Familia, operele mai principale publicate sunt:
Scripte periodice — Organul laminarei, cu titlul ulterior Organ National (1848); Archivu pentru istorie si filologie, Blaj, 1867-1872, un volum în 4°, 800 p.
Scripte diverse: Acte şi fragmente latine-româneşti, 1855 (XVI + 280 p.); Crestomaţia sau Analecte literare, 1858 {XXXVIII -4- 258 pag.); Elemente de filosofic, după Krug, 1861; Elemente de limba română, după dialecte şi monumente, 1854 (VIII -j- 200 p.); Elemente de poetică, 1860; Gramatica latină, după M. Schinagel (1860); Gramatica limbei române, I, Analitica, 1869; II. Sintetica, 1877, Principia de limbă şi de scriptură, ediţia 11, 1866 (407 p.); Sfînta Scriptură, 1854 şi alte lucrări mai mici.
Fost canonic, in Capitlul gr.-cat. din Blaj de la 1842; vicariu capitular şi general de la 1868; prepozit al Capitlului metropolitan de la 1870; fost preşedinte al Asociaţiunei Transilvane; onorat cu medalia Bene merenti de argint la 1867, de aur la anul 1876."
Numit membru al Academiei la 22 febr. 1866. Mort la 22 aug. 1887.
f Cobălccscu, Grigore, distins geolog şi paleontolog. Născut la 1832, studiază la Academia Mihăileană din laşi şi la 18 3   ani ocupă catedra de profesor la liceul din capitala Moldovei, î   După trei ani de studii la Paris, e numit profesor de geologie ^   şi mineralogie la Universitatea din Iaşi, catedră ocupată i   pînă la moartea sa, urmată în mai 1898. Cobălcescu are meritul de a fi făcut primele studii asupra solului României. Rezultatele studiilor sale au atras atenţia geologilor străini asupra României. învăţat în accepţiunea modernă i   a cuvîntului, C. publică studii şi în buletinele Societăţilor l ;    geologice străine.
Lucrări: Studii geologice şi paleontologice  asupra unor >   tărîmuri terţiare din unele părţi ale României; Contribution â la faune malacologique des terrains neogenes de la Roumanie; Despre originea şi modul de zăcere al petrolului in general şi :   particular in Carpaţi (discurs de recepţie). Ales membru al ,     Academiei la 29 martie 1886. Decedat la 21 mai 1892.
345
t Cosacovici Dirnitrie, macedo-român, născut la 1790 într-un orăşel din Epir. După studii făcute la Budapesta, se stabileşte în Craiova, intră în armată şi ajunge căpitan şi mai pe urmă adjutant al domnului Al.Ghica. La 1842, cu venirea pe tron a lui George Bibescu, părăseşte armata şi, împreună cu alţi bărbaţi mari ai neamului, 'se interesează de soarta românilor de la Pind, scriind articole în Buciumul şi în alte ziare. La iniţiativa lui se constituie un comitet macedo-român, cu subcomitete, cari luptă pentru ideea ma-cedo-română. Numit la 22 april 1866 membru al Academiei, ca reprezentant macedonean; fiind însă bolnav îşi dă demisia. Moare la 27 aprilie 1872.
f Dimitrovici (Dimitrovitae), Ambrosiu. Născut la Cernăuţi, 20 iulie 1838. A studiat drepturile la Lemberg şi luind doctoratul, a intrat în funcţiuni administrative. Crescut în şcoala lui Aron Pumnul, Dimitrovici s-a interesat de soarta limbei şi literaturei române in Bucovina, a publicat articole avîn-tate prin ziare, a scris un catehism constituţional, a făcut parte din Societatea literară bucovineană, fiind şi redactor responsabil al Foaiei Societăţii pentru literatura şi cultura română din Bucovina. Academia Română, în vederea activităţii lui, l-a chemat în sînul său; n-a putut însă să se prezinte, „neiertîndu-i împrejurările" (vezi necrologul din Foaia Societăţii, 1866, p. 211 si 238—242).
Erbiceanu, Constantin, născut la 5 august 1878 în Erbi-ceni, districtul laşi. După şcoalele din ţară, a continuat la facultatea de teologie din Atena, obţinînd titlul de licenţiat în teologie. Profesor de istorie şi teologie la Seminarul Veniamin-Socola, de unde a fost permutat la Bucureşti, prof. de dreptul canonic la Facultatea de Teologie. O activitate literară întinsă; îndeosebi, publicaţiuni din domeniul dreptului bisericesc şi al istoriei culturale. Cităm: Istoricul seminarului Veniamin din monăsitrea Socola, Serbarea şcolară de la Iaşi, în colaboraţie cu d. Xenopol (1885), Viaţa şi activitatea mitropolitului Veniamin Costache (Bucureşti, 1888); Cronicarii greci (Bucureşti, 1890), Istoria mitropoliei române (Bucureşti, 1888); Procanonul lui Petru Maior (Buc, 1894) etc. Director al revistei Biserica ortodoxă. Ales membru, în secţia istorică la 8 aprilie 1899.
f Fătu, Anastase, profesor de botanică la Universitatea din Iaşi, membru al Academiei Române, născut la 1816
in Mustaţa (jud. Fălciu), f 3 martie 1886. A studiat în Viena si Paris medicina şi ştiinţele naturale şi, întorcîndu-se în !      ţară, a fost numit medic primar al Iaşilor. Filantrop, cum a fost în viaţa sa, a lăsat Academiei o fondaţie de 10 000 fr., iar spitalului Sf. Spiridon din Iaşi 17 000 i'r. între scrierile i "   gale, amintim: Monograf ia despre friguri, Iaşi, 1850; Manual \      pentru învăţătura moaşelor, 1852; Manual de medicină popu-'      Iară, 1871;' Ştiinţele naturale în România, 1872; Elemente de botanică, 1877 etc. Discursul de recepţiune la Academia Română: Despre încercările făcute pentru dezvoltarea ştiin-\ '~    ţelor naturale în România.
| Felix, Iacob, născut la 6/18 ianuarie 1842 în Horchitz
I (Boemia); naturalizat în România prin votul corpurilor le-| <ri"lative din 20 februarie 1871. A studiat in Praga şi Viena. Doctor în medicină la Viena. Distins igienist, cu numeroase publicaţiuni populare şi ştiinţifice şi cu un rol însemnat în igiena ţării româneşti. Profesor de igienă Ia facultatea de medicină din Bucureşti; astăzi pensionat. Ales membru al Academiei la 30 iunie 1879.
| : t, Fontanin Gh. M., n. la Braşov, 1825, a studiat la Sibiu,
Pesta şi Viena; director şi profesor la liceul din Craiova în timp de 30 de ani. Membru al Academiei, ales la 10 sept. 1870; decedat la 24 aprilie 1886. Singura sa publicaţie: * Geografia fizică şi matematică, la 1855 (vezi discurs funebru de d. Quintescu, publicat în Anale, IX, 2, p. 23 — 27).
I \Ghica,Ion (schiţă autobiograf.):  Născut la 1817, în
I    Bucureşti. A studiat la colegiul Sf. Sava, şcoala centrală ?    din Paris şi şcoala de mine din Paris. A colaborat la Propăşirea, Foaia ştiinţifică literară (1843), la Revista română, Convorbiri literare şi Ajutorul inginerului. Amintiri din pribegie, Scrisori, către  V. Alecsandri. Ocupaţiuni şi funcţiuni: profesor de matematică, geologie şi mineralogie la Academia din laşi, 1842; profesor de economie politică, 1844—452; agent la Constantinopol, 1848; caimacan la Samos, 1853; principe de Samos, 1854; ministru de interne şi preşedinte de consiliu în Moldova, 1859; ministru de interne şi preşe-I       dinte de consiliu în Ţara Românească, 1859, 1866, 1870. J      Senator, 1859—1879. Ales membru al Academiei, 13 august 1874. Fost preşedinte al acestei instituţiuni.
' Mort la 4 mai 1897.
346
347
t Gonata, Ştefan, din Basarabia, numit la 1867. într-o telegramă, datată Huşi, 11 august 1867, şi adresată ministrului de culte, declară a nu putea primi această onoare. „Nişte împrejurări cu totul neprevăzute şi de nimeni aşteptate mă silesc a vă face ştiut că nu pot primi numirea de membru al Societăţii, însă vă încredinţez că voi avea de fericire a lua asupră-mi orice lucrare literară după programă", în 6/18 mai 1869 depeşează din Chişinău că nu poate veni la şedinţe, fiind însărcinat cu funcţiunea de arbitru de pace. La 12 sept. 1870 e numit membru onorar.
Haret, Spiru, C, născut la Iaşi, 15 februarie 1851. A studiat în Bucureşti; licenţiat în matematice şi fizice din Paris; doctor în matematice tot acolo. Profesor de mecanică la Universitatea din Bucureşti, ministru de culte şi instrucţiune publică. Scrieri: Astronomia de A. Quetelet (traducere),'Curs de trigonometrie, Bucureşti, 1873; Sur V invar iabilite des grands axes des orbites planetaires. Paris, 1878. Diferite studii şi instrucţiuni privitoare la învăţămîntul în România. Ales membru ordinar în secţiunea ştiinţifică, la 31 martie 1892
t Hasdeu, Alexandru Petriceicu, n. la 1811, în Basarabia, f 1872. A studiat la Universitatea din Munchen. întors la Chişinău, îmbrăţişa cariera de advocat. El scrise: O idee despre fiiosofie in ştiinţa vieţii (1830); Despre Grigorie Varsava Scovarada, filosof rus; Cintece naţionale române, cu note istorice; Dabija-Vodă (1835) etc.
Numit membru al Societăţii Academice la 22 aprilie 1866. Ales membru onorar la 12 sept. 1870, fiind împiedicat de guvernorul Basarabiei, Kotzebue, a se prezenta la adunările societăţii. Guvernul român a intervenit anume pe lîngă cel rusesc şi nu 1-a putut îndupleca să dea lui Al. Hasdeu bilet de trecere în România.
Hasdeu, Bogdan Petriceicu. Istoric, filolog, profesor şi membru al Academiei Române. Născut în 1836 la Hotiiî, dintr-o familie care dăduse doi scriitori distinşi, studie în Rusia şi Germania şi, din tinereţe trecînd în Moldova, se dedă studiilor istorice şi filologice. Bărbat erudit, activitatea sa a fost foarte variată şi bogată: poezie, istorie, literatură, fiiosofie, filologie etc, tot a intrat în sfera de activitate a d-lui Hasdeu şi în toate s-a afirmat cu cel mai mare talent. Pînă la 1858, d. Hasdeu stă la Cahul, ca membru la tribunalul civil de acolo. Vine apoi la Iaşi, unde fundează
348
ziarul România, ocupînd funcţiunile de profesor şi biblio tecar al Universităţii. La 1876, d. Hasdeu vine la Bucureşti •ca director al Arhivelor Statului; în 1878 e numit şi profesor de filologie comparativă la Universitate.
De atunci şi pînă mai acum cîţiva ani, d. Hasdeu duse o viaţă de cercetări şi studii fără preget pe terenul istoriei şi filologiei româneşti. Cele mai însemnate opere ale d-lui Hasdeu, lăsînd la o parte diferitele ziare, pe care singur le-a condus şi sunt şi ele oarecum opera lui, sunt: Arhiva istorică a României,'care-i va fi un veşnic titlu de glorie în istoria culegerilor de documente interne româneşti (1865— 67); Ion-Vodă cel Cumplit, o operă de erudiţie istorică ca şi de mişcătoare poezie a trecutului nostru epic, un adevărat monument literar al epocei contimporane şi Istoria critică a românilor, cel dintîi început pînă astăzi al filosofiei istorice aplicată la studiul istoriei neamului nostru. Aceste trei sînt operele lui capitale pe terenul istoric.
Ca opere lingvistice, pe lîngă Principiile de filologie comparativă şi Fragmentele pentru istoria limbei române, d. Hasdeu f    publică, 'între 1878 şi 1881, Cuvinte din bătrini, culegere I    critică a celor mai vechi texte româneşti, pe baza cărora 1    să se poată ridica o istorie a limbei.
Cuvintele din bătrini avură un mare şi meritat răsunet în lumea filologilor romanici. Era prima contribuţie serioasă şi venind de la un priceput în ale ştiinţei filologice.
încoronarea silinţelor sale trebuia însă să fie Magnum * Etymologicum Românim, dicţionarul limbei istorice şi po-§ porane aromânilor, al cărui prim tom ieşi în 1885. Dar vasti-I tatea peste închipuire a planului făceau cu neputinţă adu-i cerea lui Ia îndeplinie de un singur om. De aceea dicţionarul I      nu ajunse decît pînă la litera C.
i Spirit universal, d. Hasdeu, pe lîngă istoria filologiei,
ţ scrise si politică, poezie şi fiiosofie. Astfel sînt ziarele ce apărură pe rînd începînd cu România şi sfîrşind cu Columna .lui Traian, drama Răzvan-Vodă, Sic cogito, Sarcasm şi ideal şi altele.
Astăzi d. Hasdeu trăieşte retras la Cîmpina, de unde în fiecare vineri vine în Bucureşti spre a lua parte Ia şedinţele Academiei Române, care-1 are în sînul ei încă de la 1877.
t Heliade-Rădulescu I. primul preşedinte al Academiei, numit la 22 aprilie 1866. Ia parte intensivă la inaugurarea acestei instituţiuni. în chestiunea limbei, avînd oarecari ne-
349
înţelegeri cu diferiţi membri şi ajungînd într-o polemică personală cu Kogălniceanu, demisionează la 15 decembrie 1869. Reintră însă şi ia parte la dezbateri pînă la moartea sa, întîmplată la 1872.
Hepites, Şt. C, n. la Brăila în 5 febr. 1851. A studiat în Brăila şi Bucureşti, iar în străinătate la Bruxelles, unde a obţinut diploma de doctor în ştiinţele fizice. A lucrat la Observatorul din Bruxelles şi a vizitat în urmă diferite observatorii astronomice din Europa. Director al Institutului meteorologic din Bucureşti. A publicat Analele Institutului meteorologic din România; Buletinul observaţiunilor meteorologice ; studii şi dări de seamă de la congrese; Asupra navigaţiunei aeriene, Despre ploaie, vînt etc, avînd o activitate foarte bogată în această ramură a ştiinţei. Membru în secţia ştiinţifică, ales la 3 aprilie 1902.
f Hodoş, losif (supranumit Gemenul), născut la 20 octombrie 1829, în Bandul de Cîmpie (Transilvania). Studiile făcute la Oşorheiu, Blaj, Cluj, Viena şi Padua. Doctor în drept şi advocat. De la 1861 pînă la 1876 perfect al districtului Zarand; deputat în Camera din Budapesta; membru în Consistoriul arhidiecezan, avînd referada trebilor scolastice din toată arhidieceza. Scrieri: I) Despre principiile dreptului politic (1859); 2) Istoria dreptului roman (1875); 3) Despre istoria literat, italiene (1866); 4) Ultimele morminte ale unei monarhii (1870); 5) Românii şi constituţiunile Transilvaniei (Pesta, 1871). A colaborat cu A. Papiu-Ilarian la Istoria românilor în Dacia superioară.
Din numeroasele traducţiuni, amintim: 1) Contractul so~ cial după Rousseau; 2) Virginia, tragedie, după Alfieri; 3) Ziua unui condamnat la moarte, după V. Hugo; ^Descrierea Moldovei de Cantemir, 1875; 5) Istoria imperiului otoman^ 1876—1878. Bucureşti. A redactat la 1871 Federaţiunea în Pesta şi a colaborat la mai multe publicaţiuni periodice. Numit membru al Academiei la 22 aprilie 1866. Mort la 28 noiembrie 1880.
t Hurmuzachi, Alexandru, numit membru al Academiei la 22 noiembrie 1866. S-a născut la 16 aug. 1823, la Cernauca în Bucovina. El îşi făcu studiile în Cernăuţi şi Viena şi după mîntuirea lor se întoarse în patrie (la 1845).
Fire aprinsă şi idealistă, el susţinu cu fratele său Gheorghe în 1848—49 valorosul ziar Bucovina. La 1862 inaugura So-
350
' cietatea pentru cultura şi literatura românească în Bucovina, printr-un prea frumos discurs, publicat în acelaşi an. în Foaia Societăţii el publică apoi numeroase articole, între care şi asupra lui Aron Pumnul şi Vasile Alecsandri. La 22 aprilie 1866, fu numit membru al Societăţii Academice Române, iar în 1867 fu ales deputat în dieta Bucovinei. Mai tîrziu fu ales şi în Camera deputaţilor, a consiliului imperial din Viena, unde pînă la sfîrşitul vieţii sale (1871)
;    a apărat cu tărie drepturile naţiunei sale.
f Hurmuzachi, Eudoxiu baron de, ales membru al Acad. la 2 aug. 1872. S-a născut Ia Cernăuca în Bucovina la 1812; şi-a făcut studiile la Viena, unde a luat parte şi la mişcarea din 1848. A fost apoi însărcinat cu traducerea în româneşte a codicelui penal şi civil şi a intervenit întotdeauna pentru uşurarea soartei patriei sale, Bucovina.
Folosindu-se de situaţia excepţională pe care o avea pe lîngă guvernul austriac, el porni cercetări îndelungi la arhi-I     vele din Viena şi din întreg cuprinsul Austriei cu privire la
(istoria noastră. Materialul adunat de dînsul într-un chip cu totul sistematic, in copii sau regeşte, fu atît de bogat, încît după moartea lui (1874), Academia Română, moşte-nindu-1, plănui să înceapă chiar publicarea lui într-o colecţie •care avea să cuprindă toate documentele externe cu privire f la istoria noastră şi al cărei nume, pentru pomenirea vred-î      nicului cercetător, să-i poarte numele.
iAstăzi, colecţia Hurmuzachi, ajunsă la al XH-lea volum şi cuprinzind încă o mulţime de alte volume-suplimentare, e aproape isprăvită. Toate fîntînile de unde mai puteau fi scoase ştiri cu privire la istoria noastră au fost cercetate. Ea | e mîndria adunătorilor noştri de izvoare, cari toţi pe rînd, I după publicarea bogatului material cules de Eudoxiu Hurmu-| zachi, puseră umărul spre a o duce la bun rezultat. H Hurmuzachi a mai lăsat şi Fragmente relative la istoria
românilor, in care însă simpatiile pentru Austria aduc serioase prejudiţii operei istorice critice.
[ţ Ionescu, Nicolae, numit membru al Academiei la 2 iunie
iţ      1867. Născut la 1820, studiază la Iaşi, ocupă catedra de profesor la Liceul Naţional de-acolo. Intrînd în politică, e ales în mai multe rînduri în Corpurile legiuitoare. De Ia '        24 iulie 1876 pînă la 3 aprilie 1877, ministru de externe {      în cabinetul Brătianu; orator apreciat. Afară de articole din
351
Steaua Dunărei, publică: Discursuri asupra epocei lui M atei Basarab şi Vasile Lupu (1868); Cuvintări parlamentare (1879); Proclamarea regatului (1881); Despre împărăţia româno-bul-garâ (1888); Restaurarea monumentelor naţionale (1891).
Istrati, Constantin, n. la 1856, în Roman. A studiat la Iaşi şi Bucureşti, unde a luat diploma de doctor în medicină. S-a specializat în chimie, în laboratoriile lui Wurtz şi Fiedel la Paris. Prof. de chimia organică la Universitatea din Bucureşti. Fost ministru de culte şi instrucţiune. Scrieri: Tractat elementar de chimie (prelucrare); O pagină din istoria contimporană a României, Bucureşti, 1880. Ales membru al Academiei la 7 martie 1899. Cuvîntul de recepţiune: Despre-activitatea ştiinţifică a lui Ion Ghica, cu răspuns de D. A. Sturdza.
Kalinderu, Ioan, născut 28 dec. 1840, în Bucureşti; a. studiat la Paris, unde a luat doctoratul în drept. Venit în ţară, a intrat în magistratură şi a înaintat pînă la Curtea de casaţie.
înîiinţîndu-se la 1884 Domeniile Coroanei, regele Carol I îl numeşte administrator. Meritele d-lui Kalinderu pentru conducerea acestor domenii sunt foarte mari. A fondat ateliere de lucru, biserici, scoale, biblioteci. Satele de pe domeniul Coroanei sunt bine organizate; poporul disciplinat şi iubitor de progres. Ales membru al Academiei la 13 mai 1893, îi dăruieşte averea transmisă lui după un testament al răposatului Oteteleşanu, cu intenţie filantropică, şi din venitul acestei averi, de vreo 3 milioane lei, Academia a creat şi dirige internatul de la Măgurele. Scrieri: Droit pre-torien et reponses des prudents, Paris, 1885; Consiliul împăraţilor la Roma şi Constantina pol, 1887; Moştenirea tronului României; Studiu asupra legei celor 12 fabule, 1888; Viaţa municipală la Pompei. Doi antagonişti români, 1892; Discurs de recepţiune la Academie (Despre episcopul Melchisedec),. 1894; Romanii călători, 1895; August şi liberţii, 1897. Diferite circulare şi îndrumări către agenţii Domeniului Coroanei etc, etc.
t Kogâlniceanu, Mihail. S-a născut la 6 septembrie 1817,. la Iaşi. Studiile şi le făcu la Luneville în Franţa, unde merse pe cheltuiala lui Mihail Sturdza, domnul Moldovei, şi apoi la Berlin, unde se ocupă mai ales cu studiile istorice. La 1838,
Kogâlniceanu se întoarce în ţară şi colaborează la Alăuta românească şi apoi la Dacia literară. în 1840 el scoate primul volum din Arhiva românească, culegere de documente şi naraţiuni istorice cu privire la istoria noastră. La 1843 el e numit profesor de istoria naţională la Academia Mihăileană din Iaşi, unde predă timp de aproape şase luni de zile cursul pe care-1 deschisese atît de strălucit prin cuvîntul său asupra însemnătăţii istoriei naţionale. Cursul său fu însă mai pe urmă închis din cauza supărărilor pe care le aducea g ivernu-lui, nemulţumind pe consulul rus. El scoate atunci Propăşirea..
La 1845 el începe publicarea Letopiseţelor, cu tomuv al II-lea, lăsînd ca în tomul I să pună cele mai vechi cronici ale' Moldovei, pe care atunci nu le avea deplin adunate şi studiate. La 1846 ieşi al doilea volum. întîiul, cel mai preţios, cuprinzînd pe Miron şi Neculai Costin şi pe Grigore Ureche,, apăru tocmai în 1852. însă, îndată după publicarea primului tom din Letopiseţe, Kogâlniceanu plecă la Paris unde cunos-cu pe C. A. Rosetti, N. Bălcescu şi Ioan Ghica. Aici el hotărăşte a intra în politica militantă a vremii şi la 1848 el e acel care publică Dorinţele partidei naţionale din Moldova, unde arată cum ar trebui înlocuit Regulamentul Organic.
încă de pe cînd Kogălniceanu era la Berlin începu să scrie istorie, publicînd Istoria Moldovei şi a Valahiei, în franţuzeşte, şi tot aşa o încercare asupra Ţiganilor. Principala sa operă istorică rămase însă tot colecţiunea Cronicelor României, tipărite de V. A. Urechiă la 1872.
După 1852 el părăsi istoria pentru politică şi în Divanul ad-hoc moldovenesc el ia o parte însemnată, luptînd pentru Unire şi apoi pentru alegerea lui Cuza. Cu noul domnitor el aduce la îndeplinire cele două mari reforme: împroprietărirea ţăranilor şi secularizarea averilor mînăstireşti.
La Congresul de la Berlin apără cauza patriei sale, aşa precum nimeni altul n-ar fi putut-o mai bine ca dînsul, dar toată apărarea sa rămase zadarnică faţă de nestrămutatele pre-tenţiuni ale Rusiei care tot ne luă Basarabia.
Liberal convins, Kogălniceanu face parte din mai multe ministere din timpul dominiei principelui Carol şi e deputat în toate legislaţiunile pînă la moartea sa. El fu ales membru al Academiei la 1868, o dată cu Papiu-Ilarian şi cu Sion şi fu multă vreme preşedintele secţiunei istorice, în conducerea căreia, ajutat de oameni ca Odobescu, Papiu, Bariţ, Hodoş şi apoi Urechiă, el contribui la înălţarea instituţiunei pe
352
35$
atunci aşa de tînără. La 1893, Rogălniceanu, slăbit de vîrstă    ! t şi de^ muncă, încetă din viaţă la Paris, lăsînd adinei păreri de rău în inimile tuturor contimporanilor săi.
t Kretzulescu, Nicolae, născut la 1812, în Bucureşti. A făcut studii medicale la Paris, de unde s-a întors cu diploma de doctor. La 1840 deschide o şcoală de chirurgie la Bucureşti şi ţine o serie de lecţiuni de anatomie. Exilat la Constantino-pole, pentru amestecul în mişcarea de la 1848, se întoarce după 2 ani în ţară, sub domnia lui Barbu Ştirbei, şi este de f mai multe ori ministru. In timpul domniei lui Cuza este ministru-preşedinte şi ocupă diferite portofolii pînă la 11 februarie 1866, cînd Cuza abdică. Ales membru al Academiei la 9 sept. 1871, Kretzulescu este un membru activ şi cîţiva ani prezident al acesteia. Decedat la 26 iunie 1900. Â publicat Tratat de anatomie, 3 voi. (1842) şi Amintiri istorice.
f Laurian, August Treboniu. S-a născut la 20 iulie 1810, ; la Fofeldea, lîngă Sibiu. îşi făcu studiile la Sibiu, la Cluj j şi la Viena. După 1840 fu chemat ca profesor în Bucureşti, 1 unde în 1845 începu să publice cu Bălcescu Magazinul istoric. '' La 1846 el însă trecu în Ardeal, unde cu Bărnuţ şi Papiu- f Ilariari conduseră lupta pacinică, pentru libertate,'a roma-    ; • nilor, în adunările lor din vara şi toamna lui 1848. La 1850 1 fu chemat de Grigore Ghica în Moldova, ca inspector genera). | unde reorganiza învăţămîntul secundar şi superior. El publică atunci cronica lui Şincai. în 1858, fiind chemat în Bucureşti, •e numit profesor la Universitate.   Luarian moare în 1881.
Cele mai însemnate opere ale lui sunt: Tentanem criticam, lucrare în limba latină asupra istoriei limbei române; Istoria românilor şi Dicţionarul limbei române, în colaborare cu Massim. Numit membru al Academiei încă de la înfiinţarea ei, I el e vreme îndelungată secretar general şi apoi preşedinte. j Laurian e reprezentantul curentului latinist la noi şi' are ca tovarăş în Ardeal pe învăţatul Timotei Cipariu, superior lui i ca om de ştiinţă.
. ■!
Mawrescu,  Titu (schiţă autobiografică):  Născut la 15 .
februarie 1840, în Bucerdea, lîngă Blaj. A studiat clasele ' primare acasă, I gimnazială in Braşov, II—VIII şi bacalaureatul în Academia Teresiană din Viena (1851,'sept. — iulie
1858); 1858-1860, filosofia din Berlin; 1860- 61, jurispru- .
denţa din Paris. Diplome: doctoratul în filosofie şi licenţa !
în drept. Funcţiuni: membru supleant la tribunalul Ilfov, procuror la acelaşi tribunal, director la liceul din Iaşi, directorul Institutului'Trei Ierarhi, profesor de filosofie la Univ. din Iaşi, idem Bucureşti, ministru de culte, agent diplomatic la Berlin (1876), advocat şi deputat. Scrieri: 1) Einiges Philosophische in gemeinfasslicher Form (1861); 2) Die alte franzbsische Tragodie und die Wagnerische Musik (1861);. 3) Ueber des Herbartianers Cornelius theologische Grandge-danken (1862); 4) Pentru ce limba latină este chiar in privinţa educaţiunei morale studiul fundamental in gimnaziu (1863);, 5) Regulele limbei române pentru începători şi observări didactice (1864); 6) Vocea naţională, foaie politică, Iaşi, 1866;. 7) Cercetările critice adunate în 3 volume sub titlul Critice,, ed. I, Bucureşti, 1874; 8) Logica, ed. I, Bucureşti, 1876;
9) Aforismele lui Schopenhauer, trad. în Convorbiri, 1876;
10) Timpul, redactat şi scris în articolele sale de fond, de la 18 ian., pînă la finele aprilie 1877 şi numeroase alte publicaţiuni politice. Numit membru al Academiei la 20 iulie 1867..
Marienescu, Atanasie, n. 8 martie 1830, în Lippva, comitatul Timişului. A studiat în Lipova, Timişoara, şi B.-Pesta, terminînd 'drepturile în Viena. A fost jude regesc la tabla din Oradea Mare. Scrieri: învăţătorul şi poporul (1858);. Poezii populare : Balade, Colinde, (1859); Istoria română naţională (1861); Petru Rareş (nuvelă istorică, 1862); Steaua maghilor (1875); Viaţa şi opera lui Petru Maior (1884); Poveşti, studii istorice şi filologice etc. Academia i-a publicat studiul: Cultul păgîn şi creştin, Bucureşti, 1884. Ales la 26 martie 1881.
Marian, Simeon Florea, distinsul folclorist, născut la 1 septembrie 1847, în Uişeşti (Bucovina). A studiat în Suceava,. Năsăud şi la Facultatea de Teologie din Cernăuţi. Preot şi profesor în Suceava. A publicat: Poezii populare (1869 — 1875); Ornitologia poporană română (1883); Descîntece poporane române "(1886); Nunta la români (1890); înmormîntarca la români (1892); Naşterea la români (1892); Satire, poporane române (1893); Vrăji, farmece şi desfaceri (1893). Redactor şi colaborator la diferite reviste literare din Bucovina, Ardeal si Tara Românească. Membru al Academiei, ales la 26 martie'1881.
f Maniu, Vasile, n. la 24 dec. 1824 în Lugoj (Banat).. A studiat la Lugoj, Arad, Timişoara şi Pesta. Advocat public
354
355
la Curtea criminală din Bucureşti: prim-preşedinte al Curţii apelative din Iaşi, 1868/9; deputat. în anul 1847 a scris drama originală Amelia sau victima amorului. Au urmat scrierile originale: Care sunt literile romane? (Timişoara); Diserta-ţiune istorico-critică şi literară despre originea românilor din Dacia Traianâ (Timişoara, 1857); Unitatea latină sau cauza romană in procesul naţionalităţilor (Bucureşti, 1867); Misiunea Occidentului latin in Orientul roman (Bucureşti, 1869); Monumentul de la Călugăreni (1871); Studii asupra profesorului Jung (Bucureşti, 1878). Numeroase articole în Poporul suveran, Columna lui Traian si Românul. Ales membru la 12 sept. 1876. Mort la 10 martie 1901.
t Massim, Ioan C.,n. la 1825 în Gropeni (jud. Brăila); şi-a făcut studiile la Paris şi de la 1862 pînă la 2 iunie 1877 a ocupat postul de profesor, mai întîi la liceul Matei Basarab, apoi la Sf. Sava şi la şcoala normală de învăţători. Lucrări: Elementele de gramatică latină (în colab. cu I. Badilescu, 1850); Elemente de gramatică română (1870); Repede idee de gramatică macedo-românească (1872); Una mostră de istorie critică, 1874. Lucrarea cea mai însemnată a lui Massim a fost însă partea sa la Dicţionarul şi Glossariul limbei române, publicat •de Academie. Massim cu Laurian sunt stîlpii „curentului latinist" în Academie.
f Melchisedek, Episcopul (schiţă autobiografică): Mihail fiul preotului Petru din Gircina, judeţul Neamţului, Moldova, s-a născut la februarie 1823. Studiile le-a făcut la Socola şi la Kiev în Rusia. Reîntors, ocupă locul de profesor şi inspector al seminarului din Socola, în urmă direcţia seminarului din Huşi. La 1861, locotenent de episcop în Huşi, in mai 1864, episcop al Dunării-de-jos, de unde la 22 februar. 1879 a fost permutat la Roman. Ales membru al Acad. la 10 sept. 1870. Mort la 16 mai 1892.
A publicat: 1. Manual de liturgică (1853); 2. Maiual ■de tipic (1854); 3. Teologia dogmatică a bisericei ortodoxe (1855); 4. Scurtă introducere in cursul ştiinţelor teologice (1856); .5. Catehismu ortodox (1857); 6. Chronica Huşilor (1869); 7. Lipovenismul, adică schismaticii sau rascolnicii şi ereticii ruseşti; 8. Chronica Romanului şi alte cărţi de literatură şi istorie bisericească.
356
| Mocionţji, Andrei, numit membru al Academiei prin. decretul de la 22 aprilie 1866. S-a născut la 1812 din o familie-macedo-română. A ocupat funcţii înalte în administraţia statului ungar. A luat parte activă la mişcările politice ale românilor. La 1860 prezintă monarhului o petiţie cu peste^ 12 000 de iscălituri, prin care se cerea că, dacă Bănatul» nu se poate constitui în provincie de sine, să se anexeze Transilvaniei, în afacerile bisericeşti a luptat mult timp pentru, organizarea de care biserica ortodoxă are astăzi parte. Decedat la 5 mai 1880. „Academia 1-a ales membru nu pentru scrieri erudite — zice biograful său, bătrînul Babeş — ci pentru faptele şi sacrificiile sale, prin cari a contribuit la cultura, poporului român al cărui mecena a fost."
t Munteanu, Gavril, membru al Academiei,  numit la 22 aprilie 1866. S-a născut în comuna Vingard (Transilvania), în anul 1812. A studiat în Alba-Iulia, Cluj. La anul 1835 trecu la Bucureşti, unde P. Poenaru, directorul Colegiului Sf. Sava, îl aşeză ca prefect (corepetitor) în acel internat, în sept. 1836 dobîndi postul de profesor la seminarul din Buzău. Aici petrecu 8 ani „răspîndind luminile ştiinţei şi focul sacru al moralei" — cum scrie biograful său, Bariţiu, în prefaţa traducerilor lui Tacit — şi nu numai de pe catedră, ci şi prin foaia Vestitorul bisericei, apoi prin Meditaţiunile bisericeşti traduse din nemţeşte şi tipărite la Buzău, 1839. La 1842, Munteanu publică Suferinţele luiWerther de Goethe. De la 1845 pînă la 1848, profesor, seminarul din Rîmnic (Mănăstirea Bucovăţ). Aici a tradus Urmarea lui Christos din latineşte. în 1848 şi 1849 luă parte, ca membru, la lucrările Comitetului de pacificaţiune şi ale Comitetului de apărare a ţării. După reînfiinţarea Gazetei, el publică „documente de excesuri criminali, comise de mai mulţi saşi", cari dezvă-liri „căzură ca o bombă în mijlocul Sibiului". După aceasta
357
Moldovan, Ioan Micu, canonic în Blaj, n. la 13 iunie-1833, în Varfalău. A studiat în Blaj, Viena şi B-pesta. Profesor de limbile orientale şi de istorie la seminarul din Blaj;. preot, înaintând repede în ierarhie pînă la rangul de prepozit capitular. Ales membru al Academiei la 11 aprilie 1894. Scrieri: Acte sinodale ale bisericei romane de Alba-Iulia, Blaj, 1869; Spicuire în istoria bisericească a românilor, Blaj, 1873; Dicţionar latin; numeroase studii de filologie în Archiva lui Cipariu; Istoria patriei (1857); Geografia Ungariei (1878) etc.
I
luă conducerea gimnaziului din Braşov. Muri în 17 dec. 1869, după o boală îndelungată. Afară de scrierile amintite, «1 a mai publicat Geografia biblică (Braşov, 1854); Gramatica română (1861); Suetoniu, Horaţiu şi altele.
Naum, Antonie, născ. la 17 ian. 1829, în Iaşi, din părinţi macedoneni. A studiat la Academia Mihăileană din Iaşi şi colegiul de France din Sorbona. Profesor de limba şi literatura franceză la liceu, la şcoala militară şi de curînd la Facultatea de Litere din Iaşi. Fost inspector general al învăţământului, la 1892. Decorat cu Bene merenti cl. LA primit un dar de la Academia jocurilor florale din Tulusa, consistînd într-un condei de aur împodobit cu pietre, pentru traducerile din poetul provencial Mistral, la concursul din 1882, ţinut sub preşedinţia lui Alecsandri. Scrieri: Versuri, Iaşi, 1890; 1 voi. 209 p. Ti aduceri din Andr. Chenier, La Fontaine, Alfred de Musset, Lamartine, V. Ilugo, Th. Gauthier, ed. 1875, Iaşi şi reeditat la 1890 cu adăugiri. Cuvîntul de inaugurare: Despre rolul poeziei lirice în antichitate şi influenţa ei în timpul renaş-lerei noastre (Analele Academiei Rom.). Membru al Acad. de la 11 martie 1893.
f Negruzzi (Costache), marele scriitor român e numit membru al Academiei prin decretul de la 22 iunie 1867. Nu ia parte decît la o singură sesiune, aşa că rolul lui în Academie e neînsemnat. Chemat la a doua sesiune, fiul său, Leon Negruzzi, dă următoarea depeşă: „Costache Negruzzi de şapte luni bolnav, încît nici vorbeşte, nici se mişcă, prin urmare venirea la Bucureşti imposibilă" (Dosar I, p. 44). Mort la 25 august 1868.
Negruzzi, Iacob C., născ. la 1 ian. 1843, a studiat la Iaşi şi Berlin, unde a luat doctoratul în drept. Profesor la Universitatea din Iaşi din 1864—1885, iar de atunci profesor la facultatea juridică din Bucureşti. La 1 martie 1867 au apărut Convorbirile literare sub direcţiunea d-sale. în afară de articole numeroase, publicate prin diferite reviste din ţară şi străinătate, şi-a adunat scrierile literare la un loc, sub titlul Scrieri complete, cuprinzînd 6 volume (Bucureşti, 1894—1897). Ales membru la 26 mart. 1881.
t Odobescu (Alexandru), mare scriitor, profesor de antichităţi şi arheologie, director al şcoalei normale superioare,
\  membru al Academiei Române, fost ministru, numit profesor la Universitate în 1878. S-a născut în Bucureşti, la 1834. JE f la 10 noiembrie 1895. Odobescu şi-a făcut primele studii ,   4,   la Liceul Sf. Sava din Bucureşti; la 1851 a plecat la Paris,
!■   unde a luat bacalaureatul şi a urmat cursurile Facultăţii de ,ţ- - Litere. Pe cînd era încă student publică în România literară a lui Alecsandri diferite studii de literatură; iar după ce se i       întoarce în ţară, minunatele novele istorice Mi/mea cel Râu şi Doamna Chiajna. Redactează, împreună cu alţii, Revista română (1861 — 63), unde publică studiile sale Despre poezia română, Poeţii Văcăreşti, Psaltirea lui Coresi etc. Ca director ţ-   în Ministerul de Culte în 1861, după Unirea Principatelor, : T    s-a ocupat în special cu afacerea mînăstirilor închinate, pro-punînd ca venitul lor să fie întrebuinţat de stat exclusiv pentru scopuri culturale. Numit la 1867, comisar general al 1    expoziţiei din Paris, obţinu de la guvernul francez dreptul i        României de a figura la expoziţie printre celelalte state inde-;        pendente. Ca membru al Academiei Române, Odobescu a fost i        unul dintre cei dintîi promotori ai ideii unui dicţionar al j        Academiei, în care să se dea dreptul cuvenit limbei populare.
..... Opere: Istoria arheologiei, operă premiată de Academie cu
l marele premiu Năsturel, de 12 000 lei; Moţii şi Curcanii, f Pscudokinegeticos etc, toate adunate în 3 volume. Ales !        membru al Academiei la 10 sept. 1870.
I   ' Ollănescu, D. C, pseud. Ascanio, n. la 21 martie 1849,
* în Focşani. A făcut studii în străinătate: Franţa, Germania I şi Belgia. întors în ţară, intră în magistratură, trece în diplo-! maţie, fiind secretar de legaţiune la Atena. La 1890, comisar i       regal la expoziţia din Paris.
| A publicat: Odele, Epodele, Carmen Seculare, Arta poetică,
i        trad. din Horaţiu; V. Alecsandri, discurs de recepţiune; Tea-|        tru, 1893; Satire. Pe malul gîrlei, 1896; Teatru la români şi alte memorii, apărute în Analele Academiei Române. Ales 1        membru la 11 martie 1893.
t Papadopol-Calimah,  Alexandru,   unul  din fruntaşii
bărbaţi politici ai Moldovei, fost ministru de externe (1865 — i        66), şi de culte (1868), ia parte activă la întemeierea Unirei
Principatelor. Academia îl alege membru la 12 sept, 1876.
Scrieri istorice numeroase şi de valoare: Despre expediţia '        lui Igor Sveatoslavici; Despre Gheorghe Ştefan Voievodul;
Dunărea în literatură şi tradiţiuni; Generalul Pavel Kisseleff
358
359
în Moldova şi în Ţară Românească; Istoria tipografiei în România. Ales membru al Academiei la 12 sept. 1876. Mort la 18 iunie 1898.
t Papiu-Ilarian, Alexandru. S-a născut la 27 septembrie 1827, în satul Bezded, din comitatul Solnocului, în Ardeal. Primele cunoştinţe le capătă de la tatăl său, preotul Ioan Pop din Budin; merse apoi la gimnaziul unguresc din Murăş-Oşorhei; la 1844 e la Blaj, iar anii 1845—6 şi 1846—7 îi petrece la Cluj, ca student in drept. Aici ei scoate spre luminarea colegilor săi o foaie săptămînală manuscrisă, Ziorile pentru minte şi inimă- Absolvind dreptul la Cluj, în iunie 1847, el se înscrie ca practicant la Curtea de apel din Oşorhei şi aici îl găsesc vremile de agitaţie de la '48. Împreună cu tatăl său, preotul, şi cu colegii săi, iancu şi Buteanu, el ia o parte strălucită la redeşteptarea poporului românesc din Ardeal. El singur conduce poporul la Dumineca Tomii şi, ca tribun al său, îi dă înţelepte sfaturi la 3/15 mai, în Cimpia Libertăţii.
Din revoluţie, Papiu iese zdrobit sufleteşte, ca şi materialiceşte. Tatăl său cade, ca martir al dragostei sale de neam, ucis de unguri la Turda, în 1848. Familia lui Papiu e sărăcită de secuii ce prădaseră şi arseseră totul.
în 1849 chiar, iarna, el pleacă la Viena, spre a-şi isprăvi cursurile de drept. Aici stă pînă în noiembrie 1852, cînd pleacă la Padova, de unde în ianuar 1854 se întoarce doctor în legi. La 1855 e chemat ca profesor de legi la Trei Ierarhi în Iaşi, iar în 1856 e numit la Facultatea de Drept, atunci înfiinţată, ca profesor de drept penal şi statistică. La 1858 dă dimisia şi trăieşte apoi pe lîngă Panaiot Balş, pe ai cărui copii îi instruieşte. La 1860 pleacă cu ei la Berlin. Aici face cunoştinţa marelui istoric Zinkeisen, a contelui Dzialynski şi a altor oameni învăţaţi prin cari cîştigă, pe lîngă vederile mai largi în ştiinţa istoriei care-1 preocupa tot atît cît şi dreptul, putinţa de a face cercetări în Biblioteca regală şi în Arhivul secret din Berlin, în Arhivele conţilor Dzialynski, şi apoi şi în alte depozite de manuscrise coprinzînd acte privitoare şi la istoria noastră.
La 1861 e numit de Cuza, căruia în anul precedent îi înmînase un frumos memorand cu privire la politica ce ar fi mai bine s-o urmeze, jurisconsult al Moldovei. E apoi •director al Eforiei şcoalelor, procuror la Casaţie, ministru de justiţie, procuror general la Casaţie şi, în urmă, de la 1868, avocat. La 1867 înfiinţează societatea „Transilvania",
360
pentru ajutorarea studenţilor ardeleni. La 1868 e ales membru al Academiei Române. în această calitate, pe lîngă diferitele comunicări in calitate de secretar al secţiunei istorice sau de membru învăţat, el începe editarea lui Cantemir, Descriptio Moldav ine. La 1874, în primăvară, Papiu cade bolnav de nervi şi curind paralizia generală se declară. El moare la 23 octombrie 1877, în institutul de alienaţi din Sibiu, lăsînd Academiei o nepreţuită colecţie de cărţi şi documente, iar posterităţii o seamă de opere, dintre cari cele mai însemnate sunt: Istoria românilor din Dacia superioară, 2 voi., Viena, 1851 şi 1852, al 3-lea inedit; Statistica generală a Europei, inedită; Independenţa constituţională a Transilvaniei, Iaşi, 1861, 2 părţi (tradusă I-a, apoi în franţuzeşte, italieneşte şi nemţeşte); Tezaurul de monumente istorice pentru România, 3 tom în 4°, care, alăturea cu Viaţa, operele şi ideile lui Georgiu Şincai de Sinea, vor rămîne vecinicul titlu de glorie al marelui nostru istoric, ce, alăturea de Hasdeu, pune bazele istoriei noastre critice si porneşte mai cu temei culegerea de materiale pentru istoria poporului român. Tezaurul iese între 1862 şi 1865, iar Şincai, ca discurs de recepţie, în 1869. Pe terenul juridic, Papiu scrie şi Responsabilitatea ministerială (1866) şi Responsabilitatea funcţionarilor administrativi şi judiciari (1867), pe cari, în calitate de procuror general, le citeşte ca discurs de reintrare la Casaţie, în august 1866 şi 1867, la începerea anului judiciar.
Pe terenul ştiinţei, ca şi pe al naţionalismului, Papiu rămîne ca o figură măreaţă în trecutul nostru şi operile sale, pînă astăzi, cu toată înaintarea ştiinţei istorice, au rămas şi desigur vor rămîne şi mai departe, căci ele se sprijină pe o informaţie critică şi pe o judecată sănătoasă a lucrurilor, care, ca şi adevărul, atins, rămîn aceleaşi şi veşnice (V. Pârvan).
Philippide, Alexandru, profesor de filologie română la Facultatea de Litere din Iaşi. Şi-a făcut studiile în Germania. Academia Română 1-a însărcinat cu continuarea marelui dicţionar al limbei române, pe care-1 începuse d. Hasdeu. Scrieri: Introducere în istoria limbei şi literaturei române (Iaşi, 1888); Principii de istoria limbii (Iaşi, 1894); încercare asupra stării sociale a poporului românesc în trecut (Iaşi, 1897) şi numeroase articole prin Convorbiri literare. Membru în secţia literară de la 1 aprilie 1900.
361
t Poenaru, Petrache, fiu al unui boierănaş de peste Olt, din neamul Oteteleşenilor; s-a născut în Beneştii din Vîlcea, la 10 ianuarie 1799. A primit cele intii cunoştinţe de carte de la un dăscălaş grec; a învăţat apoi în şcoala de la biserica Obedeanu din Craiova.
Veni în Bucureşti unde, ocrotit de mitropolitul Dionisie Lupul, fu numit dascăl în colegiul Sf. Sava. Aceasta era în anul 1819. In timpul Eteriei greceşti, şcoala se închise şi tînărul Poenaru alergă în tabăra lui Tudor la Cotroceni. Sluji acestuia pană ce pandurii săi fură înfrînţi şi împrăştiaţi de Ipsilanti; iar pe urmă fu silit să se refugieze la Sibiu, unde-şi găsi familia printre alţi băjenari.
La 1824 era la Viena student la Facultatea de Fiiosofie şi la Politehnică. A studiat aci pînă la 1826 — cînd trecu la Paris, unde stătu pînă la 1828 — studie şi în Englitera şi la 1831 s-a întors în ţară, bogat în cunoştinţe şi cu mult zel pentru a le răspîndi şi compatrioţilor săi. A ocupat timp de patru ani postul de director general al şcoalelor din Ţara Românească. El e alcătuitorul legiuirii şcolare din 1832, în care se găsesc ideile cele mai sănătoase pedagogice, pe baza cărora se putea întocmi şcoala românească de atunci.
Pană la 1866, cînd se retrase cu totul din viaţa şcolară şi publică, Poenaru avu o viaţă laborioasă şi agitată: profesor, funcţionar superior pe la felurite ministerii, membru în diferite comisiuni de tot felul de reforme. La 1870, Academia Română 1-a ales membru al ei, şi P. Poenaru îşi făcu intrarea în această înaltă instituţie cu cunoscutul discurs asupra lui Gheorghe Lazăr. Peste un an însă, în 7 septembrie 1871, tatăl şcoalelor române muri.
Poni, Petre, profesor de chimie la Universitatea din Iaşi. Născut la 1841, şi-a făcut studiile în Paris. Intrat în politică a făcut o carieră repede, ajungînd ministru în cabinetele General Florescu (1891) şi Sturdza (1895—1896). A publicat: Noţiuni de fizică; Apa minerală de la Mănăstirea Neamţului; Curs de chimie (1881); Elemente de fizică (1891) etc. Ales membru al Academiei la 30 iunie 1870. Fost preşedinte al ei la 1902.
Popea, Episcopul Nicolae, născut 1826, în Satulung. Studii a făcut la Braşov, Cluj şi Viena. La 1856, primind tagma monahală, a intrat în cler, înaintînd la 1870 ca vicar arhi-episcopesc în Sibiu. La 1889 fu ales episcop al Caransebeşului. Opere: 1) Vechea metropolie ortodoxă română a Tran-
jg, silvaniei, 1870; 2) Arhiepiscopul şi mitropolitul Andrei, ba-fţ ron de Şaguna, Sibiu, 1879; 3) Memorialul arhiepiscopului ? şi mitropolitului Andrei, baron de Şaguna, Sibiu, 1889; Com-£ pendiu de drept canonic, Sibiu, 1885 (în colaborare) etc. a» Membru onorar. Ales membru ordinar în secţia istorică la 8 aprilie 1899.
Porcius, Florian, n. în Rodna Veche (Transilvania), la 10 august 1866, După terminarea şcoalei militare din Năsăud, ţi.   a studiat la Blaj, Cluj şi Viena, unde a ascultat cursuri de |p' fiiosofie şi de botanică. Fost funcţionar administrativ, vice-5   căpitan al districtului Năsăud. De la finea anului 1876, la pensie. Lucrări: Flora phanerogamă din fostul district al Nă-^   săudului (1881); Diagnozele cryptogamelor, cari provin spon-taneu in Transilvania;   Diagnozele plantelor fanerogame şi criptogame vasculare. O mulţime de plante descoperite de Porcius poartă numele acestui distins botanist român. Ales membru al Academiei, la 7 aprilie 1897.
Puşcariu, Ioan cavaler de, născut la 28 sept. 1824, în Sohodolul Branului (Ardeal). A studiat la Braşov, Cluj şi la facultatea juridică, acum desfiinţată, din Sibiu. A luat parte la toate mişcările politice şi culturale ale românilor de peste munţi, făcînd o strălucită carieră judecătorească. Afară de mai multe studii de comentare juridică, a publicat: Cauza română (Sibiu, 1872); Mărul, poezii (Budapesta, 1883); Familiile nobile române, două volume de documente (Sibiu, 1892); Din imitaţiunile lui Ioan de la Buccci, poezii (Sibiu, 1900). Ales membru onorar, iar la 4 aprilie 1900, membru ordinar în secţiunea literară a Academiei.
Quintescu, Nicolae. Născut la 24 ianuarie 1841, în Craiova. A studiat în Craiova şi Bucureşti, iar studiile universitare le-a făcut în Bonn şi Berlin, unde a luat diploma de doctor în filologie, cu teza De diminutivis linguae rumanicae vulgo wallachicae nominastae, Berlin, 1867. A mai publicat un mic articol: Ueber eine vermuthlich aus dem Particip abgeleitete Adjectivalfrom im Italienichen; critici şi cuvîntări în chestiuni şcolare; traducerea tragediei Egmont de Goethe; redactor al organului Apărătorul legii. Profesor de limba şi literatura latină la Universitatea din Bucureşti, astăzi pensionar. Ales membru al Academiei la 14 sept. 1877.
362
363
ţ Roman, Alexandru, n. 26 nov. (1826), în Auşeu, studiază în Oradea Mare şi Viena. Profesor de limba română la gimnaziul din Beiuş şi Oradea. Aici întemeiază o „Societate de lectură", Indemnînd la activitate literară o seamă de tineri poeţi şi prozatori, dintre cari unii au ajuns scriitori bunişori. El însuşi, în afară de cîteva articole de filologie, a tipărit puţină literatură. De la 1865—1868 scrie la Concordia, ziarul politicianului Sigismund Pop, iar la 1866 întemeiază Federaţiunea, pe care o redactează pînă la 1875. Lupta ziaristică l-a dus şi în temniţa de stat, unde a stat un an întreg, osîndit pentru un articol în care pledase in favorul autonomiei Transilvaniei. Roman a fost şi deputat într-o serie de sesiuni parlamentare, dar popularitatea la românii de peste munţi şi-a dobîndit-o prin catedra sa de istorie a literaturei române la Universitatea din Budapesta — catedră pe care a ocupat-o peste 30 de ani. Roman a fost numit membru al Academiei prin decretul de la 22 aprilie 1866. Decedat la 17 septembrie 1897.
f Rosetti, C. A., a fost numit membru al Academiei cu decretul din 2 iunie 1867. N-a luat niciodată parte la lucrările ei. Rechemat în sînul Academiei prin o circulară, de la 1879, răspunde:
„Te rog, domnule preşedinte, a binevoi a exprima domnilor membri ai Academiei Române simţămintele mele de gratitudine pentru onoarea ce au binevoit a-mi face. Este ştiut însă, domnule preşedinte, că la formarea Societăţii Academice am fost numit membru al ei de către d-1 ministru al instrucţiunei publice. Am recunoscut că nu meritam acea onoare, am declinat-o îndată şi în curs de 13 ani n-am luat parte un singur moment la lucrările acelui învăţat corp, pentru a putea fi astăzi rechemat în sînul său."
Saligny, Anghel, n. la Focşani, 1854. Inginer, are merite deosebite pentru îngrijirea şi crearea căilor ferate române. Director general al acestora. Ales membru al Academiei la 7 aprilie 1897. Scrieri: Memoriu asupra proiectului podului peste Dunăre; Cercetări asupra pacurilor din România etc.
Sbiera, Ion, născ. la 1 noiembrie 1836, în Norodnicul de jos (Bucovina). A studiat în Rădăuţi, Cernăuţi şi Viena. Profesor de română la liceul din Cernăuţi, custode la biblioteca ţării; de la 1875, profesor la catedra de literat, rom.
Ide la facultatea din Cernăuţi. A scris diferite cărţi didactice, poveşti, articole de filologie prin programele liceului; a redactat Foaia Societăţii pentru cultura şi literatura română din Bucovina. Lucrările principale: Codicele voroneţian (Ed. 1 Acad.), Mişcări culturale la românii din stingă Dunărei in răstimpul 1505—1714, Cernăuţi, 1897. Numit membru al Societăţii Academice la 11 iunie 1866. t Sion, Gheorghe, n. în Hîrşova (Moldova) din o veche familie de origine — zice-se — tătară, poreclită Gerei. La vîrsta de 18 ani intră în o cancelarie judecătorească şi făcu studii ca autodidact. Publicînd în Foaia pentru minte o poezie, Viitorul, cu aluziuni împotriva ruşilor, fu îndepărtat din dregătorie. La 1848 luă parte la mişcările revoluţionare j * şi domnitorul Mihail Sturza îl expatriază. El petrecu în J ^ Ardeal şi în Bucovina timp de vreun an şi jumătate, cînd i « se întoarse în patrie şi fu numit arhivar al statului. Trecînd ,   ,    în Muntenia, publică în curs de cîţiva ani Revista Carpaţilor.
Autorul poeziei Mult e dulce şi frumoasă...  a scris mai • y    multe volume de literatură. Amintim: Ceasuri de mulţămire, i ţ    poezii, 1843; Din iluziile mele (1857); Suvenire din călătorie ş    în Basarabia (1857); Fabule (1869); Traduceri din Moliere,
* Voltaire şi Lamartine; Istoria generală a Daciei de Fotino J    şi altele.
* t Stamati, Cavalerul Costache, poet basarabean, numit , |" membru al Academiei la 22 aprilie 1866. f la 26 mai 1877. ! îr    Operele lui au fost tipărite de Th. Codrescu sub titlul Muza
î românească. Compuneri originale, conţinînd poezii, o fabulă /1|    istorioară despre Ciubăr-Vodă, şi articole de proză.
I Străjescu, Ion, născut la Chişinău, „din cei mai mari şi
■ mai vechi boieri ai Basarabiei" — zice Cezar Bolliac, autorul Necrologului din Trompeta Carpaţilor (7 oct. 1873). „A fost în armia rusească pînă la gradul de căpitan de husari şi a făcut mai multe campanii. Trăgîndu-se apoi din armată, s-a dat literelor şi voiagelor. Lăpădîndu-se de protecţia rusească s-a aşezat în Bucureşti, a ocupat funcţiuni administrative, a fost deputat în Cameră. „Ion Străjescu nu vorbea decît de patrie şi preocupările sale era românismul." Murind la 3 oct. 1873 în Bucureşti, în vîrstă de 40 de ani, lăsă o fundaţie de 50 0000 franci, pentru a se trimite bursieri
364
365
în Franţa. Numit membru al Academiei la 22 aprilie 1866, demisionat şi ales membru onorar la 12 sept. 1870.
Sturdza, D. A., actualul secretar general al Academiei, cea mai impunătoare figură dintre bărbaţii politici români în viaţă. Este ales la 15 sept. 1871. S-a distins pe terenul numismaticei şi al istoriografiei române, iar în sînul Academiei şi-a cîştigat merite nepieritoare prin conducerea ei administrativă şi intelectuală în cele din urmă două decenii. Scrieri: Scurta descriere a drepturilor moldovenilor, 1856; Ueber-sicht der Miinzen u. Medailen, 1874; Memoriu asupra portretelor domnilor români, 1874; Eudoxiu Hurmuzachi, 1877; Convenţiunea cu Rusia, 1877; Numismatica română, 1878; Basarabia şi Dobrogea, 1878; Zece mai, 1887; Discursuri pedagogice, 1887 (în colaboraţie); Acte şi documente relative la istoria României, 8 volume; Autocefalia bisericei române (1890); Europa, Rusia şi România, 1898; Discursuri politice, ţinute în calitate de preşedinte al Partidului Liberal şi al guvernelor — La morminte de eroi, 1886; Treizeci de ani de domnie (Buc, 1897); Chestia Porţilor-de-Fier (1900). La 1903, împlinind 70 de ani din viaţă, d-1 Sturdza şi-a serbat jubileul la care, între alţii, au luat parte şi mai mulţi scriitori prin un Prinos, o colecţie de mai multe articole litera-re-ştiinţifice.
Teclu, Nicolae. Născut la 18 oct. 1839, în Braşov, absolvent al Politehnicului din Viena şi al Universităţii din Miin-chen şi Berlin, actualmente profesor de chimie la Academia ces. reg. de arte plastice în Viena. Ales membru al Academiei la 2 iulie 1879. A publicat: Silicat-analysen (1870); Chemische Untersuchungen des Meteoriten von Goalpara (1870); Der phy-sicalische chemische Vorgang bei der Verbrennung (1871); Dampfstrahl-luftpumpe, Sturm-regulator fur Gas (1876); Noţiuni despre acid şi alte lucrări în Analele Academiei. (După notiţele autobiografice   din dosarul Academiei.)
Tocilescu, Gr. G., născut la 27 oct. 1850, în Ploieşti* Studiile le-a făcut la Ploieşti, Bucureşti şi Praga, unde a obţinut titlul de doctor în filosofie. La Viena s-a specializat în arheologie şi epigrafie. La 1881 e numit director al Muzeului de antichităţi; la 1890 membru al Academiei Române. Studii: Dacia înainte de romani (1877); Studii asupra ţăranului român; Monumentul de la Adam-Klisi; Istoria românilor etc.
f Urechiă V. Alexandrescu, profesor de istoria română la Facultatea de Litere din Bucureşti, n. la 27 februarie 1834, în Piatra-Neamţ. A studiat la Iaşi şi Paris. Numit membru al Academiei la 22 aprilie 1866; decedat la 23 noiembrie 1901. A luat parte la mişcările politice şi culturale ca ziarist şi literat. A fost ministru al instrucţiunei publice la 1859 şi 1860 — 61, sub Kogălniceanu. Din numeroasele lui scrieri, amintim: Schiţări de literatură românească, 1859; Femeia română, 1865; Discursuri academice, 1878; Album macedo-român, 1880; Miron Costin, 1886; Legende, 1891; Istoria românilor (mai multe volume); Istoria şcoalelor, 4 volume etc.
f Vasici, Paul dr. Născut la 18 aprilie 1806 în Timişoara. Numele tată-său: Vasile Ungureanu. A studiat în Timişoara, Seghedin, Oradea Mare şi medicina din Pesta. A fost multă vreme (1848—1856) referent la guvern şi inspector în trebile şcoalei române.
A publicat: Antropologia (1830); Dietetica (1831); Despre ciuma orientală (1832); Macroviotica, traducere (1844). Articole politice în Gazeta Transilvaniei, Telegraful român, al cărui redactor a fost de la 1852—1857. A mai publicat revista lunară Higiena si scoală (1876—1877) în Timişoara. Ales la 2 iulie 1879. Decedat la 20 iunie 1881.
Vulcan, losif, născut în Udod (Ungaria), la 19 martie 1841, din o familie originară din România. A studiat gimnaziul la Oradea Mare şi dreptul la Universitatea din Budapesta. Meritul literar cel mai mare al d-lui Vulcan este susţinerea revistei sale săptămînale Familia, care de la 1865 apare neîntrerupt şi este destul de citită în Transilvania şi Ungaria. A mai redactat şi Umoristul şi Gura satului, două foi umoristice şi, în urmă, Şezătoarea. Afară de Panteonul român, o colecţie de biografii, a scris romanele: Sclavul şi amorul, Ranele naţiunei, Fata popei, un volum de poezii, Lira mea, tragedia Ştefan-Vodă cel tînăr etc. Este întemeietorul şi actualul prezident al Societăţii pentru crearea unui fond de teatru român.
Xenopol (Al. D). Născut la 23 martie 1847, în Iaşi. Studiile şi le-a făcut la Iaşi şi la Universitatea din Berlin.
366
367
Profesor de istoria românilor la Universitatea din Iaşi. Scrieri: Cronologia naţională a istoriei universale (1870); Războaiele intre ruşi şi turci (1880); Studii economice, Craiova, 1882; Teoria lui Rossler, Iaşi, 1884; Les Roumains au moyen-ages (Paris, 1885); Etudes historiques sur le peuple roumain, Iaşi, 1887; Istoria românilor din Dacia Traiană, voi. I etc. şi o serie de comunicări făcute la Academia Română şi la societăţile istorice din străinătate. Ales la 11 martie 1893.
BUSTUL LUI EMINESCU LA DUMBRĂVENI
Anul literar 1902 poate fi numit cu drept cuvînt eminescian. Publicarea operelor complete după manuscrisele inedite ale marelui nostru poet — dăruite Academiei Române de d. Titu Maiorescu — constituie fără-ndoială cel mai important eveniment literar din zilele noastre. Şi tot în anul acesta la Dumbrăveni, în parcul romantic şi plin de privighetori al vechei curţi boiereşti din mijlocul satului, s-a ridicat un monument nemuritorului Eminescu.
Se ştie anume că marele bard naţional s-a născut şi şi-a petrecut anii senini ai copilăriei sale în acest frumos colţ din ţara Moldovei, unde părintele său a fost un şir de ani administrator al unei părţi din domeniul familiei Balş. Moştenitorul Dumbrăvenilor, d. Leon Ghica, boier român cu dragoste de neam, a socotit că e sfînta sa datorie să ridice un bust ca semn de pietate faţă de acela care, în versuri fără seamăn, a dat o nouă strălucire limbei româneşti, în-trupînd în cel mai înalt înţeles geniul poporului nostru.
în alte ţări, unde cultul bărbaţilor mari ai neamului e tradiţional, ce entuziasm ar fi stîrnit o asemenea faptă! La noi in ţară însă lumea cultă are preocupări multiple şi interesul pentru literatura naţională rareori trece hotarele unui articol de reclamă gazetărească.
Cu toate astea, a fost o serbare frumoasă în ziua de 14 iunie, cînd s-a dezvelit monumentul. O zi de vară strălucită. Tot satul în straie de sărbătoare şi multă lume se adunase, de cu zori, din împrejurimi şi de departe, ca să asiste la inaugurare. O notă plină de însufleţire aducea cu sine tineretul bucovinean, în frunte cu ilustrul folclorist, membru al Academiei, părintele S. FI. Marian. S-au ţinut discursuri patriotice şi s-au recitat mai multe ode ocazionale.
369
înălţător însă a fost momentul cînd corul copiilor de plugari din Dumbrăveni a intonat frumoasa şi trista rugăciune a poetului:
Rugămu-ne-ndurârilor
Luceafărului mărilor. .. precum şi Cantata ocazională, două bucăţi scrise anume pentru serbare de tînărul compozitor bănăţean Liviu Tempea, care conducea corul. La urmă, eroicul marş La arme (găsit printre manuscrisele inedite ale lui Eminescu şi adaptat pe aria cunoscutului imn naţional al francezilor Le chant du depart), executat de cor cu accente energice şi pline de avînt, a stîrnit un entuziasm de nedescris.
Aşezat la umbra unor mesteacăni, nu departe de casa unde s-a născut poetul, bustul turnat in bronz e opera cunoscutului sculptor Oscar Spăthe. Pe o parte a piedestalului de granit se citeşte: „Aici s-a născut Eminescu", iar în faţă sînt săpate în litere de aur versurile:
Ne-nţeles rămîne gîndul Ce-ţi străbaLe cînl.urile, Zboară vecinie, îngînîndu-1, Valurile, vînturile-..
SOCIETĂŢILE CULTURALE ALE
ROMÂNILOR DE PESTE MUNŢI
„Asociaţiunea transilvană pentru literatura română şi cultura poporului român" este numele vechi al principalei societăţi culturale a românilor de peste munţi. în timpul din urmă, la stăruinţa ministrului ungur de culte, cuvîntul „transilvană" a trebuit să fie şters din titlul de pînă atunci, întîi din motivul că, după legile ţării, nu există o Transilvanie independentă, al doilea fiindcă societatea este a tuturor românilor din regatul ungar, cuprinzînd deci şi pe bănăţeni, maramureşeni, crişeni etc.
într-adevăr, secţiunile sau „despărţămintele cercuale" ale „Asociaţiunei" (în număr de vreo 35) se extind asupra tuturor regiunilor locuite de români, avînd şi cîteva subdiviziuni sau aşa-zise „agenturi comunale". Toate aceste sunt administrate de către comitetul central din Sibiu, instituit de adunările generale anuale, avînd un preşedinte, vicepreşedinte, un secretar general, secretar al doilea, bibliotecar şi 12 membri ordinari.
Iniţiativa pentru înfiinţarea acestei societăţi s-a luat la 1860 de către cei doi mitropoliţi români, Şaguna şi Şuluţiu (pe atunci numai episcopi), iar aprobarea guvernului s-a dat un an în urmă. Şaguna a şi fost întîiul preşedinte al Asociaţiunei, iar întîiul secretar dr. Iosif Hodoş.
Interesul arătat de românii ardeleni pentru societatea aceasta a fost totdeauna mare. Tot ce a fost de frunte între conducătorii intelectuali şi politici au dat sprijinul lor, fie material, fie intelectual. în conducerea ei i-au urmat lui Şaguna, bărbaţi ca Timotei Cipariu şi George Bariţiu; membrii se înscriu din toate părţile, iar numărul lor se ridică astăzi la cîteva sute; oameni cu stare fac fundaţiuni cu diferite meniri, îndeosebi pentru sprijinirea educaţiei; adunările generale sunt adevărate sărbători naţionale.
371
Afară de partea socială a acestei activităţi — şi cultivarea spiritului de corp în împrejurările politice de acolo este, desigur, un lucru de toată lauda! — Asociaţiunea munceşte cu mai mult succes pe terenul învăţămîntului, pentru care scop pînă astăzi a cheltuit sume considerabile din averea sa. Averea sa o constituie cotizaţiunile anuale ale membrilor şi vreo 15 fundaţiuni cu diferite scopuri, între cari funda-ţiunea loan Oltean, de la 1890, cu un capital fundamental de 100 000 lei, este cea mai mare. .
Din aceste sume s-a clădit la Sibiu şi se întreţine o şcoală superioară de fete, cu internat; se dau burse şi ajutoare studenţilor şi meseriaşilor români, se întreţine personalul din birourile societăţii, se procură cărţi pe seama bibliotecii (o bibliotecă destul de frumoasă prin mulţimea şi însemnătatea cărţilor) şi se tipăreşte o revistă anuală, Transilvania.
Cu activitatea literară, Asociaţiunea n-a avut totdeauna noroc, deşi scopul său principal avea să fie acesta. Adevărat că s-au luat hotărîri de-a publica operele lui Şincai şi Clain, de-a premia un dicţionar etimologic, de-a mijloci înfiinţarea unei Academii de drepturi la Sibiu şi a unei catedre de literatură română la Universitatea din Viena, dar toate a-ceste au rămas numai proiecte. Tot ce a publicat au fost cîteva cărţulii pentru popor de puţină valoare, precum şi nişte documente relative la familiile nobile române.
în anii din urmă s-a făcut o mică sforţare de-aş îndruma activitatea literară pe cale mai bună şi in acest scop s-a organizat, după pilda Academiei Române, în diferite secţiuni literare, istorice, economice etc. Aceste secţiuni au discutat pînă acum — fără a ajunge încă la rezultate vizibile — cîteva probleme frumoase, între cari şi unificarea ortografiei române. Dat fiind faptul că cei ce alcătuiesc acele „secţiuni literare" sunt conduşi mai mult de bunăvoinţă decît de o orientare specială în materie culturală de un ordin superior, nu ne putem aştepta la succese mari. Ar fi însă de dorit ca, cel puţin propunerile privitoare la redactarea unor dicţionare geografice a ţinuturilor române să se poată realiza.
Cu mult mai importantă este ideea pornită de la fruntaşii din Braşov de-a înfiinţa biblioteci populare pentru fiecare district. Aceste biblioteci în unele părţi au şi început să funcţioneze, ele sunt ambulante; sunt reţinute într-un sat numai pentru cîteva luni şi mutate apoi într-un alt sat, aşa ca să se poată împărtăşi întreaga ţărănime cu favorurile ce le poate oferi o bună bibliotecă. Tendinţa aceasta
merită, desigur, sprijinul tuturor românilor de bine. Mai amintim că actualul preşedinte al acestei societăţi este d-1 Eugen de Mocioni, fruntaş politic al românilor bănăţeni, bărbat cult şi cu multă erudiţie filosofică.
(Vezi: Actele privitoare la urzirea şi înfiinţarea Asocia-ţiunei, Sibiu, 1862; Protocoalele adunărilor generale, Sibiu,, 1862—1865; Analele Asociaţiunei, Sibiu, 1880; revista lunară Transilvania, pînă în 1902; M. Străjan, Astra, Conv. Ut-, 1899, p. 927.)
„Societatea pentru crearea unui fond de teatru român" se numeşte o altă societate culturală a românilor din Ungaria şi Transilvania. Existenţa ei datează din anul 1869, cînd d-1 losif Vulcan pentru întîia oară luase iniţiativa înfiinţării unei societăţi teatrale. Printre cei dintîi cari au sprijinit cu căldură ideea d-lui Vulcan au fost poeţii Mihail Eminescu şi Ion Lăpădatu cari, unul din Viena şi celălalt din Paris, unde erau la studii, au trimis spre publicare, în Familia, articole însufleţitoare în favorul mişcării pornite.
Chestiunea a fost îmbrăţişată de către toţi deputaţii români ce se găseau atunci în Parlamentul din Budapesta. S-au ţinut cîteva conferinţe prealabile, în entuziasmul general al publicului, iar statutele au fost întărite de guvernul unguresc la 10 mai 1871, întărire căreia i-a urmat întîia constituire a biroului cu losif Hodoş ca preşedinte şi losif Vulcan ca secreter.
An de an societatea aceasta a ţinut adunări generale prin diferite regiuni locuite de români, pe unde, prin conferinţe publice şi studii ocazionale, s-a făcut propagandă pentru realizarea ideii. Iar ideea deocamdată consistă în adunarea unui fond din care cu timpul să se clădească un teatru al românilor din Ungaria şi să se întreţină un personal artistic •ecesar.
Adunările anuale au avut totdeauna bune rezultate: românii contribuiau din răsputeri la fondul teatral. Un merit deosebit al acestor adunări a fost acela că ele erau întîiele prilejuri de-a se da reprezentaţiuni teatrale de către societăţi de diletanţi. în curînd reprezentaţiile diletanţilor din diferite părţi devin foarte frecvente şi astăzi nu este aproape sat românesc în care să nu se joace o dată pe an de către flăcăii şi fetele din sat vreo scurtă piesă teatrală, îndeobşte dintre comediile lui Alecsandri.
372
Literatura noastră dramatică pentru popor fiind foarte restrînsă, comitetul acestei societăţi, în frunte cu d-l Iosif Vulcan, a luat în timpul din urmă înţeleaptă iniţiativă de-a publica o „bibliotecă teatrală". Din cele vreo zece piese scurte, cîte au apărut pînă acum la Tipografia Ciurcu în Braşov, sunt cîteva comedii originale (de I. Vulcan) şi altele localizate. Bucăţile aceste se joacă foarte mult în Transilvania, după cum ne arată tabelele statistice anuale, publicate în Anuarele Societăţii.
Fondul Societăţii astăzi a ajuns la respectabila sumă de 286 289,25 coroane.
Opinia publică română de peste munţi cere deci cu drept cuvînt ca să se facă un pas mai mult şi să se procedeze la clădirea teatrului. Conducătorii Societăţii însă, cari şi ei recunosc că s-a ajuns la punctul cînd s-ar putea realiza o parte a programului, ezită a lua vreo măsură radicală din pricină că în acest scop ar trebui să schimbe statutele, cari nu prevăd altceva decît adunarea fondului. Schimbarea statutelor însă fiind un act ce depinde do guvernul unguresc, motive de oportunitate împiedică deocamdată orice modificare. Numai o schimbare a situaţiei politice poate să încu-nune odată nobilele năzuinţe ale românilor de peste munţi pe terenul teatrului naţional şi a literaturii dramatice.
Comitetul care stă astăzi în fruntea societăţii se compune din d-nii Iosif Vulcan, preşedinte, Virgil Oniţiu, vicepreşedinte, Iosif Blaga, secretar, V. Goldiş, G. Dima şi Em. Ungureanu, membri. Reşedinţa comitetului este la Braşov.
„Asociaţiunea naţională din Arad pentru cultura poporului român'''. înfiinţată a fost societatea aceasta încă pe la 1862, iar statutele i-au fost aprobate de guvern în 1863. Iniţiatorii ei au fost răposatul mitropolit Miron Românul şi profesorul George Popa.Cercul ei de activitate e mai restrîns şi ani de-a rîndul nici n-a dat multe semne de viaţă. Din fondurile modeste a dat burse studenţilor universitari şi meseriaşilor români din împrejurimile arădene. In anii din urmă societatea a luat un avînt şi prosperează mai ales în urma fuziunei cu Societatea meseriaşilor, cu ajutorul căreia se aranjează petreceri naţionale şi reprezentaţiuni teatrale în favorul fondurilor. Preşedintele societăţii este advocatul Petre Truţa, secretar Sept. S. Secula, profesor.
Societăţile de cînlări. Muzica românilor din Transilvania şi Ungaria întregeşte poezia lor populară. Bineînţeles, nu muzica cea fixată de compozitorii români, ci domele şi cîntecele naţionale, cari trăiesc în popor, în colibă, la cîmp şi în crîng, în vale şi la munte. în Ardeal nu sunt lăutarii, tarafurile de ţigani, elementele cari conservă melodiile străbune, ci ele se cultivă şi păstrează tot de români şi sunt, prin urmare, foarte preţioase din punctul de vedere al rasei. De aceea melodiile aici sunt cu mult mai puţin săltăreţe şi mai puţin nazale ca ale muntenilor, de pildă; ele au impregnat în sine, cu mai multă evidenţă, caracterul suferinţei seculare, sunt mai ritmate şi mai puternice.
în general, se cîntă în toate regiunile locuite de români. Cel mai bogat repertoriu de doine îl au însă mărginenii din împrejurimile Sibiului şi bănăţenii, ale căror facultăţi muzicale sunt mult remarcate.
Pe terenul cultivării sistematice a muzicei naţionale s-a făcut în timpul din urmă un progres mare. S-au organizat zeci de coruri ţărăneşti, compuse din fete şi flăcăi din sat, cari sub conducerea învăţătorilor învaţă şi cîntă melodii poporale, armonizate de către profesorii noştri de muzică.
în mijlocul acestor profesori se distinge maestrul George Dima, artist şi compozitor recunoscut, conducătorul şi organizatorul societăţilor de muzică clin Sibiu şi Braşov. Compoziţiile lui Dima, atît cele bisericeşti, cît şi cele naţionale, sunt de o importanţă excepţională în literatura noastră muzicală, iar ca profesor el a făcut o şcoală complectă. O generaţie întreagă de dascăli rurali, ieşiţi de sub mîna lui, au înfiinţat coruri bisericeşti şi lumeşti şi au popularizat zeci de nepieritoare melodii cari, pe lîngă partea lor etică, mai au şi darul de-a întări conştiinţa naţională.
La Blaj, a muncit pe acest teren I. Mureşanu, iar între corurile bănăţene cel mai vrednic de amintire este corul din Lugoj, condus de I. Vidu. D-l Vidu a avut buna inspiraţie să studieze cîntecele bănăţene cu toate particularităţile lor locale şi a reuşit să scrie cîteva drăgălaşe pot-pourri-uri şi doine specifice din Banat.
Terenul muzical însă, cu toate aceste, nu este de-ajuns exploatat. în raport cu bogăţia aceasta de melodii, artiştii români nu-şi fac datoria pe deplin (şi această observare îi priveşte şi pe cei din regat), căci nu se coboară îndeajuns în tainele muzicei poporale, pentru a le studia din punct
374
375
de vedere superior, a fixa toate melodiile şi a oferi astfel material preţios oamenilor d? ştiinţă, ca să poată scrie un capitol important din psihologia' poporului român. (Cf. II. Chendi, Zece ani de mişcare literară, Oradea Mare, 1901.)
„Reuniunea sodalilor români din Sibiu." Este cea mai activă societate de meseriaşi a românilor din Transilvania. Alăturea de aceasta, şi de o existenţă destul de veche, mai muncesc, pe terenul industriei naţionale, corporaţiunile constituite ale meseriaşilor români din Braşov,] Cluj, Sebeş şi Arad. O ligă a tuturor meseriaşilor români nu s-a constituit, dar cu prilejul unei expoziţiuni industriale, ţinută în anul 1901 la Sebeş, s-a accentuat necesitatea unei asemenea însoţiri generale.
Reuniunea din Sibiu s-a constituit la anul 1867, avînd ca preşedinte pe profesorul şi publicistul Nicolae Cristea, iar ca patron pe atotsprijinitorul mitropolit Şaguna. întîii meseriaşi, cari au pus baza, au fost cîţiva tipografi şi pantofari şi cîte un membru din alte 7 bresle, cu totul abia 37. Astăzi numărul lor se urcă la 250 şi tot atîţia membri ajutători, aşa că, dacă scopul principal al Societăţii a fost crearea unui stat de meseriaşi români şi întemeierea unei clase de mijloc între pătura cu carte şi între popor, se poate afirma că scopul în parte a fost atins.
Dar nu era numai acesta scopul Societăţii. Ea era menită a aduna la un loc tot ce e meseriaş român, pentru a-i scăpa din ghearele inconştienţei naţionale şi pentru a putea ţine pas cu meseriaşii altor naţionalităţi din patrie. Şi silinţele conducătorilor, în frunte cu părintele Cristea (| 1901), au fost încoronate de mult succes, cum s-a dovedit mai ales cu ocaziunea jubileului de 25 de ani al Societăţii, ţinut în oct. 1892, cînd s-a aranjat şi o expoziţiune industrială. Expoziţia aceasta, cu cîteva sute de expozanţi români, cu diferite articole naţionale, a fost un adevărat triumf naţional, pe care opinia publică l-a înregistrat cu multă satisfacţie.
Cu anul 1897, cînd d-1 Victor Tordoşan, funcţionar superior la Consistoriul din Sibiu, primeşte conducerea, Societatea meseriaşilor ia un avînt şi mai puternic. Bărbat energic şi neobosit, oţelit şi în luptele politice de la începutul activităţii Tribunei d-lui Slavici, Tordoşan şi-a dobîdit simpatiile meseriaşilor, cu cari în scurtă vreme a făcut adevărate fapte naţionale. Nesprijinit nici de guverul unguresc, nici de băncile româneşti, noul comitet a adunat din sume mici un fond
destul de mare, ca să ridice în Sibiu o casă proprie societăţii, în această casă s-a întocmit un fel de hală de vînzare, s-a instalat o frumoasă bibliotecă a Societăţii şi s-a deschis şi o sală de şedinţe. în fiecare săptămină meseriaşii se întrunesc în această sală şi la fiecare şedinţă se fac comunicări literare, declamaţiuni, iar corul Societăţii— un cor numai al meseriaşilor — execută cîntece naţionale. O viaţă naţională viguroasă pulsează deci în această corporaţiune, viaţă al cărei efect binefăcător asupra societăţii româneşti e inevitabil.
Tot graţie iniţiativei d-lui Tordoşan, s-au creat din aşa-zisa colectă cu crucerul (cîte 10 cr.) două alte fonduri, unul al văduvelor şi-al orfanilor, altul pentru înfiinţarea unei mese pe seama băieţilor săraci, cari învaţă la meserie. Aceste fonduri nu sunt tocmai mari, deoarece abia înfiinţate şi au şi reflectat la ele o mulţime de văduve şi orfani. Tendinţe de caritate manifestează Societatea meseriaşilor şi cu ocazia serbării Naşterii Domnului. în fiecare an împarte copiilor săraci îmbrăcăminte, cărţi şi alte lucruri trebuitoare, iar împărţirea se face cu multă solemnitate.
La'6 oct. 1902, Societatea meseriaşilor, ajutată de Reuniunea agricolă, a ţinut o a doua expoziţie industrială, cercetată de mii de români şi străini, avînd un succes moral şi naţional remarcat de întreaga presă din regat.
Iată una din societăţile cari merită multă încurajare, dată fiind calea dreaptă pe care înaintează.
(Amănunte vezi Anuarul, 1,1867 —1899, publicat de comitetul Reuniunii, Sibiu, 1900.)
„Reuniunea pentru sprijinirea meseriaşilor români din Braşov" este cea mai veche tovarăşă a societăţii similare din Sibiu, muncind în aceeaşi direcţie pentru ridicarea industriei române.
De opt ani de zile numita societate stă sub conducerea unuia dintre vrednicii bărbaţi fruntaşi ai românilor de peste munţi, d-1 Petra Petrescu, căruia mai multe societăţi culturale îi datoresc recunoştinţă.
Născut la 1848, d-1 N. Petra-Petrescu a studiat la Bistriţa, Blaj şi Sibiu şi s-a ridicat din mica treaptă de colaborator al mai multor ziare economice, la frumoasa demnitate de director al Albinei din Braşov. Prin conferinţe, prin articole doveditoare de temeinică orientare, prin traduceri excelente, d-sa a căutat să intre în şirul luminătorilor de neam şi a ştiut să-şi dobîndească consideraţiunea conaţiona ilor săi.
376
377
Dintre numeroasele sale publicaţiuni amintim: 1) Biografii romane (după Gruber); 2) Nepotul ca unchiu (comedie de Schiller); 3) Povestiri (1 voi-, 300 pag.); Satul cu comorile (nuvelă); 5) Studii de economie naţională; 6) Monografia Institutului „Albina"; 7) Compas românesc. Aceste scrieri sunt destul de răspîndite în Ardeal, mai ales cele din urmă, a căror utilitate a fost recunoscută. Astăzi d-l Petrescu s-a retras de la Albina şi se dedică exclusiv chestiunilor culturale.
„Reuniunea română de agricultură" din comitatul Sibiului, excepţionînd noua societate de acelaşi caracter din Oră-ştie, este singura însoţire agricolă a românilor din Ungaria şi Transilvania şi se datoreşte tot iniţiativei particulare. Ea şi-a început activitatea la 1887, cînd bărbaţii din jurul Tribunei aveau în rîndurile lor adevărate capacităţi şi în chestiuni de economie naţională şi de agricultură naţională. între aceşti economişti şi agricultori teoretici erau fraţii Eugen şi Aurel Brote şi d. Comşa — bărbaţi cu reputaţie şi in politica noastră naţională — cari au şi întemeiat societatea aceasta.
Pe cînd celelalte naţionalităţi dispun nu numai de asemenea societăţi, cari sunt subvenţionate de fondurile guvernului, dar mai au şi scoale agricole inferioare şi superioare, românii pînă la 1887 nu aveau nici una, nici alta. Astfel a fost o adevărată bucurie cînd s-a deschis seria aşa-ziselor „întruniri agricole", cu cari cei trei bărbaţi amintiţi şi alţi prieteni ai lor au început a discuta nevoile ţăranului român, mijloacele de îndreptare a stării economice şi alte probleme arzătoare. Conferinţele aceste, cari se ţineau şi se ţin din sat în sat, cari sunt publice şi despre cari se fac largi dări de seamă în ziarele cetite de popor, au produs o mişcare sănătoasă pe terenul progresului agricol.
în districtul Sibiului, aproape în fiecare sat, s-au înfiinţat mici tovărăşii agricole, ai căror membri sunt înşişi ţăranii. „Tovărăşiile" aceste stau sub conducerea comitetului central, ele au un fond al lor, din care îşi procură toate instrumentele moderne trebuitoare la lucrul cîmpului, cum sunt maşini de treierat, sape, grape, tăvălug etc, apoi seminţe nobile, altoi de pomi şi alte plante necesare. în cele mai multe cazuri, aceste „tovărăşii" îşi au şi băncile lor locale, întocmite după sistemul Reiffeisen.
Membrii comitetului central fac tot posibilul ca să ţină tovărăşiile în curent cu tot ce se petrece pe terenul ştiinţei
economice, în toate invenţiile nouă. Ei înşişi nu numai că le dau sfaturi cu viu grai, dar întocmesc anume cărţi lămuritoare. Astfel ei au la îndemînă cartea lui dr. A. Brote, Despre însoţirile de credit sistem Reiffeisen, broşura lui I. Dopp, Despre comasări, E. Brote, Despre trifoi, şi cîteva cărţi didactice de Dimitrie Comşa, actualul preşedinte ^al societăţei. Cei mai populari oratori şi răspînditori ai acestor frumoase cauze sunt d-nii Comşa şi V. Tordoşan, acest din urmă secretarul Reuniunii.
Societatea aranjează în fiecare an o expoziţie de vite de toate soiurile, precum şi o expoziţie de fructe, expoziţii totdeauna bine cercetate, la cari iau parte aproape toate satele din împrejurimile Sibiului.
Rezultatele aceste, în comparaţie cu activitatea societăţilor similare ale ungurilor şi saşilor, sunt mici, dar trebuie să ne gîndim că întreaga avere a societăţii române abia atinge ţifra de 10 mii coroane, iar sprijinul statului se reduce, exclusiv la un control sever din punctul de vedere al politicei de stat maghiar.
(Vezi Rapoartele generale anuale ale Reuniunii române de agricultură, Sibiu, 1887—1901).
378
NOTE SI COMENTARII
FOILETOANE (1904)
Volumul Foiletoane poartă pe pagina de titlu următoarele indicaţii: „Ilarie Chendi, Foiletoane, Bucureşti, Minerva, Institutul de arte grafice şi editură. Strada Regală, 6, 1904".
La „Tabla de materii" de la sfîrşitul volumului figurează titlurile, unele incomplet formulate, ale articolelor din cuprins, în următoarea •ordine: Dreptul criticei, St. O. Iosif, Ion Gorun, Despre Delavrancea, Părintele S. FI. Marian, I. C. Fundescu, Ion Bianu, Riria, Alexandru Macedonski, Activitatea unei renegat, Un povestitor ardelean, O pagină comemorativă. Dări de seamă: I. Două romane, II. Proza d-lui Radu Rosetti, III. „Aripi de vis", IV. Nuvele, V. Ion Ciocîrlan şi Sorcovă, VI. Dramă cu tendinţi, VW. Drum şi popas, VIII. Emil Sabo, IX. „Anecdotele botezate", X. Două cărţi umoristice, XI. Haralamb G. Lecca, XII. Reviste literare în Budapesta; Moravuri literare: I. Anonimul, II. Nihilistul şi răzbunătorul; Ovreii şi literatura română.
De formatul 8°, volumul Foiletoane cuprinde, în prima sa ediţie, 244 pagini. O a doua ediţie a volumului a mai apărut, după moartea lui Chendi, în 1925, la Editura Cartea Românească, Bucureşti, în formatul 8°, cu 184 pagini. în volumul llarie Chendi, Pagini de critică, Edilura pentru literatură, 1969, editat de Vasile Netea, din cuprinsul Foiletoanelor au fost reproduse doar şapte articole, şi anume: Dreptul ■criticei, St. O. Iosif, Ion Gorun, Despre Delavrancea (Cu prilejul apariţiei operelor sale complete), Alexandru Macedonski, O pagină comemorativă (Poeţi morţi în floarea vîrslei), Reviste literare în Budapesta. („Luceafărul").
în cuprinsul acestei ediţii se reproduc toate articolele din volumul Foiletoane, după redactarea dată de autor în prima ediţie, cea din 1904, ■singura apărută în timpul vieţii autorului, tara articolul final, O-vreii şi literatura română.
Cu excepţia a două „dări de seamă" publicate mai întîi în Sămănă-torul („Anecdotele botezate" ale d-lui Speranţă şi Două cărţi umoristice), toate celelalte articole din cuprinsul volumului Foiletoane, după cum ;se va vedea, au apărut întîi în ziarul Voinţa naţională, în a doua parte a anului 1903 şi la începutul anului 1904. Cu mici excepţii, organizarea
383
articolelor în cuprinsul volumului păstrează ordinea cronologică a apariţiei lor în ziarul Voinţa naţională.
După cum ai'lăm dintr-o trimitere de subsol la titlul articolului Nihilistul şi răzbunătorul (apărut în Voinţa naţională din 30 mai 1904),. acesta făcea deja parte, la data publicării lui, „din volumul Foiletoane, pus sub tipar". înseamnă că, în cursul lunii mai 1904, volumul Foiletoane era deja încheiat şi trimis spre tipărire. în orice caz, el apare în cursul verii anului 1904, căci în numărul 9 (deci pe septembrie) al revistei Junimea literară din Cernăuţi îl găsim consemnat la rubrica de „Bibliografie".
Imaginea furnicarului de la începutul articolului Nihilistul şi răzbunătorul priveşte tocmai cuprinsul volumului Foiletoane, şi ea ne oferă măsura cu adevărat estetică a concepţiei critice a lui Ilarie Chendi, concepţie deja precizată în această perioadă:
„Preţiosul material « literar » — ne spune criticul — adunat în cursul anului trecut, din presa cotidiană îmi stă grămadă ca un muşuroi de furnici şi nu mă-ndur să mă despart de el. Să-1 mai zgîndăresc deci, să dau drumul cîte unei furnici de aceste sterile, urmărindu-i mersul nervos şi zăpăcit pe zigzagul cărăruielor proprii.
Scopul meu — Doamne fereşte! — nu este să strivesc aceste fiinţe, cari şi-or fi avînd şi ele rostul lor în armonia firei. Nici nu pot fi chemat a le desemna planul viitorului lor război — guerilla pentru ca să fie şi ele folositoare omenirei. îndeletnicirea mea cu acest material e pur şi simplu un spectacol pe care mi-1 pol permite şi eu, ca oricare altul, un joc binefăcător după altă muncă, un fel de artă pentru artă, dacă vreţi. O aşa nevinovată plăcere, o dată pe an, este un drept elementar al celui mai nepretenţios critic."
Acest mod de a-şi privi articolele sale, dintr-un unghi de vedere al frumuseţii lor interne, ca spectacol literar, detaşat de utilitatea lor practică, era, evident, expresia unei concepţii noi pentru epoca respectivă despre rolul şi rosturile crilicii literare. Viziunea de aici a spectacolului furnicarului se cere coroborată cu afirmaţia categorică făcută de Chendi în articolul introductiv al volumului (Dreptul criticei), cu privire la neputinţa întemeierii unei critici ştiinţifice şi necesitatea de a orienta toate eforturile către dezvoltarea artistică a criticii literare:
„Nici nu există o critică ştiinţifică — afirmă Chendi într-un mod categoric — nici măcar ca ştiinţă aplicată, ci pur şi simplu opinii, ce se impun de cîte ori se pronunţă de oameni cari posedă calităţile de critic născut: talent, cinste şi cultură literară".
Deci nu întîmplâtor efortul lui Chendi s-a îndreptat în această perioadă către perfecţionarea din punct de vedere artistic a articolului critic, către adaptarea lui la necesităţile presei cotidiene şi orientarea
publicului către contemplarea estetică a spectacolului critic. Privite* t astăzi, retrospectiv, foiletoanele lui Chendi din subsolul ziarului Voinţa naţională ne apar elaborate cu o grijă artistică deosebită. Ele se impun *• atenţiei nu prin violenţa limbajului — cum, din păcate, s-a încetăţenit printr-o receptare a lor cu totul nepotrivită — ci prin subtilitatea , acestui limbaj, prin rafinament, cursivitate, vioiciune, toate aplicate la un fond de cunoaştere şi interpreatre a fenomenului literar cu adevărat remarcabil.
Există dovezi multiple că efortul Iui Chendi de a da foiletonului critic prestigiul şi forţa de expresie şi penetraţie a unei opere de artă a fost receptat în epocă. Astfel, M. O. Holban, directorul Revistei idealiste, mărturisea în acest sens:
„D. Chendi de un timp face critică literară la Voinţa naţională.. Citim articolele sale cu o adevărată plăcere, fiindcă ele dovedesc că autorul lor este un spirit serios" (Revista idealistă, nr. 9, noiembrie 1903, p. 641).
Criticul bucovinean G. Tofan mărturiseşte şi el: „Subsemnatul urmăreşte de cîtva timp cu regularitate, în Voinţa,. foiletonul literar... sau mai bine-zis în Voinţa pe d. Chendi" (Junimea literară, nr. 12, 1904).
De la tînărul pe atunci E. Lovinescu ne vine o mărturie dintre cele mai importante, dovedindu-ne că în anii săi de formaţie, acesta, a stat sub influenţa lui Chendi:
„D. Chendi e un critic, dacă nu foarte cunoscut, cel puţin stimat de cei ce-1 cunosc. întrucît mă priveşte, eu l-am citit totdeauna cu plăcere şi cu folos (s. n.). Cred că lauda cea mai mare pentru orice critic este să-i spui că-1 citeşti cu plăcere şi folos. Căci scriind, aceasta voieşte el: să-ţi placă şi să-ţi sugereze ideile extrase din operele pecari le analizează.
D. Chendi scrie frumos. îi fac complimentul meu fără precupeţire. Scrie frumos pentru că scrie simplu. Subiect, predicat şi complement,, unul după altul — care e frumuseţea care poate să le întreacă? Asta îmi face impresia unui templu doric: coloană, capitel, arhitravă, friză — ce poate fi mai simplu ? Şi iată că din mirarea aceasta simplă de forme îţi răsare înainte templul de o frumuseţe nepieritoare, în care nu poţi adăuga nimic, nu poţi ridica nimic- Aşa e, şi nu poate fi altminteri. Astfel e stilul d-lui Chendi. Cuvintele, propoziţiile se urmează şi sunt legate între ele ca două blocuri de marmoră din Partenon".
(E. Lovinescu, O apologie, în Epoca, nr. 13, din 15 ian. 1905, reprodus în E. Lovinescu, Opere, ediţie îngrijită de Măria Simionescu şi Alexandru George, voi. I, p. 345.)
Din păcate, E. Lovinescu şi-a uitat această mărturisire valoroasă, din anii săi de formaţie critică, iar mai tîrziu, prin toate scrierile sale,
384
385
•ca unul care vrea să i se şteargă paşii pe u»de a trecut, n«-a dat ■despre Chendi o imagine contrară, vădit negativă.
După opiniile sale de mai tîrziu, Chendi „a lucrat în materialul •caduc al momentului: impresionist, n-a ridicat impresiunea pînă la •o convingere robustă sau pînă la o operă de artă; pătimaş, nu s-a ; înălţat pînă la nobila pasiune pentru o cauză în numele căreia ţi-e ' permisă şi injustiţia; a evoluat printre oameni şi opere hărţuind şi bagatelizînd; s-a făcut poate temut de unii: nenorocită satisfacţie; a lucrat pentru clipa trecătoare şi clipa 1-a înghiţit în zborul ei. Citit acum nu mai rezistă." (E. Lovinescu, Memorii, Editura Minerva, 1976, p. 64.)
Din păcate, tocmai imaginea aceasta deformată despre activitatea de foiletonist a lui Chendi s-a transmis, prin intermediul lui E. Lovinescu, posterităţii.
Se cuvine să menţionăm că apariţia în volum a Foilei o anelor nu s-a bucurat de receptarea care i se cuvenea. Volumul ca atare nu-1 găsim consemnat în paginile Sămănătorului, unde Iorga începuse să-şi exercite rolul său autoritar. Chiar dacă în cursul anului 1904 publica tot mai rar în Sămănătorul, lui Chendi i se părea încă „nebună" „ideea de-a bagateliza opera d-lui Iorga" (Foiletoane, 1904, p. 227), j •ceea ce înseamnă că răceala şi neînţelegerea au pornit din cealaltă f parte.
Nici alte reviste centrale (Convorbiri literare, Revista idealistă) nu dau seamă de această apariţie. Consemnări ale ci găsim abia la periferia presei literare a timpului. Astfel, în Luceafărul din Budapesta, •O. C. Tăslăuanu (sub semnătura O. T. Codru) îi consacra următoarele rînduri:
„11 ar ie  Chendi:   «Foiletoane», Bucureşti,
1904
1 voi., 244 pag. în 8° (Preţul, lei 2,50)
E o evoluţie progresivă ca Preludiilor să urmeze un volum de .Foiletoane. Aceasta o calea firească, care duce în regiuni cu orizonturi mai largi, cu conccpfiuni mai înalte: la critica ştiinţifică, care analizează şi explică opera de artă, avînd în vedere toate « marile presiuni înconjurătoare » şi care eo ipso pretinde o pregătire temeinică, cunoştinţe vaste şi muncă stăruitoare. Această importanţă pregătitoare ne permitem a o atribui volumelor de critică ale d-lui Chendi cari nu ■conţin o critică ştiinţifică, ci « păreri absolut şi intenţionat individuale », fiindcă «nici nu există o critică ştiinţifică, nici măcar ca ştiinţă apli-
cată, ci pur şi simplu opinii ce se impun de cîte ori se pronunţă de către oameni cari posedă calităţi de critic născut: talent, cinste, şi cultură literară ».
Aceste profesiuni de credinţă împrumutate de la profesorul Adolf .Bartels, credem că d-l Chendi le mărturiseşte numai interimar, ca fiind admisibile numai în anumite împrejurări de tranziţie şi stagnare literară — o credem, fiindcă critica ştiinţifică există, şi aşteptăm ca chiar autorul Foiletoanelor să ne dovedească aceasta cu timpul.
Critica ce o face acum d-l Chendi e o critică-recenziune care e (i un răsunet just al timpului şi va servi vreodată ca material cercetătorilor viitori», cari, desigur, nu vor mai emite simple opinti,-ci sperăm, că vor crea critica ştiinţifică, care poate produce opere de artă nemuritoare, ca oricare alt gen literar. în Foiletoane descoperim deja ici-colea zorile unei astfel de activităţi din viilor a autorului, mai ales în partea, de început a volumului, în Figuri literare.
în Foiletoane ca şi în Preludii, se poartă înainte războiul de extirpare împotriva pseudo-scriitorilor cari pîngăresc Parnasul literaturii române şi cari nu vreau să recunoască « că un popor mic ca al nostru la începutul dezvoltării sale, nu poate avea decît o literatură pornită i din cea mai largă conştiinţă de rasă » în care « ţăranul român, cu pă-mîntul, limba şi poezia sa este temeiul», şi cu drept cuvînt încurajează autorul pe prozatorii şi poeţii « mai cu vlagă », cari îşi au « rădăcina . în popor». Aceasta e firesc să fie aşa fiindcă «numai pămîntul negru şi fecund de la ţară ne-a dat oameni întregi, puţini, dar vînjeşi şi aceştia sunt astăzi singurii cari duc pe umărul lor speranţele viitorului literaturei noastre. »
E atîta adevăr şi înţelepciune în aceste cuvinte, încît orice comentar e de prisos.
în critica d-lui Chendi descoperim şi o notă nouă: în o parte din recenziuni vedem că judecă opera de artă în legătură cu operile de-acelaşi gen antecedente, căutînd a fixa evoluţia; aceasta e critica istorică puţin obicinuită la noi.
Foiletoanele se scriu de regulă fără a face studii amănunţite şi fără a culege informaj.iuni complete, aşa că condeiului grăbit îi scapă, multe din vede™. Foiletoanele de cari vorbim dovedesc contrariul. Autorul lor e cunoscător excelent al literaturei noastre şi un cercetător neobosit, calităţi cari ne îndreptăţesc a aştepta încă multe lucruri bune de la d-sa.
O.   T. Codru"
(Luceafărul, nr. 17,1904, p. 304, la rubrica de „Cărţi şi reviste".)
O consemnare mai amplă, mai ataşată spiritului pe care-1 promova Chendi, întîlnim la rubrica de „Dări de seamă" a revistei bucovinene-
.386
387
Junimea literară, prin pana aceluiaşi Gcoige Tofan, care recenzase şi volumul Preludii :
„Voind să scriu cîteva eiîvinte despre volumul d-lui Chendi — afirmă autorul — mi-am adus aminte de un articol al d-lui Rădulescu-Motru, publicat în excelenta sa revistă apusă. în acest articol, intitulat Literatura din ziare, cunoscutul profesor şi scriitor pledează pentru reîntoarcerea scriitorilor la ziare, pentru reînvierea foiletoanelor literare, odată la modă, susţinînd că aceasta o cere şi dezvoltarea naturală, că abia după ce s-a format gustul publicului prin literatura din ziare, să apară volumele, cari îşi fac numai anevoie drum printre cetitori.
Concluzia articolului e: «Literatura din ziare e sigură de viitor fiindcă e singura cerută de public ». Punctul acesta de vedere e cît se poate de adevărat, dacă considerăm menirea ideală a ziaristicei de a creşte şi educa masele nu numai din punct de vedere politic, social, ci ocupîndu-se şi cu educaţia estetică a mulţimei. Presa românească stă în privinţa aceasta — cu puţine excepţii — destul de rău. Cele mai multe ziare colidiane publică cît mai mult material senzaţional •deasupra şi dedesubtul liniei, în coloana rezervată informaţiunilor, cît şi în cea rezervată literaturei. Apoi vin la rînd romanele pornografice cu peripeţii interesante cari zdruncină nervii cucoanelor moderne, traduceri din literaturile străine făcute de oameni nepregătiţi, mai ales străini, într-o limbă oribilă, plină de cuvinte şi expresii barbare :şi întorsături nefireşti. Nici poeziile simboliste, decadente, spiritiste etc. nu lipsesc, iară vîrful îl pun polemicile personale, pătimaşe, mai pline de invective decît articolele politice, şi articolele de reclamă strecurate cu multă îngrijire de autor singur sau de un « bun » amic. ..
Am semnalat in altă ocaziune excepţia ce o fac în această privinţă vreo cîteva ziare române, între care în primul rînd trebuie să amintesc Voinţa naţională, Epoca şi Cronica. în aceste ziare văd urmîndu-sc regulat diferite cronice, cu bucăţi literare originale... Subsemnatul urmăreşte de cîtva timp cu regularitate în Voinţa foiletonul literar şi în Epoca cronica dramatică, sau, mai bine-zis, în Voinţa pe d-1 Chendi şi în Epoca pe M. Dragomirescu, pe care-1 cunoaşte din Convorbiri şi din scrierea sa Critica ştiinţifică şi Eminescu. ■ .
Am vorbit despre aceste lucruri în introducere, pentru că cartea pe care mi-am propus să o recomand cetitorilor Junimei literare cuprinde articolele sau foiletoanele d-lui Chendi, publicate în Voinţa naţională şi reunite pe urmă şi în volum.
Despre autor am vorbit mai pe larg în numerile prime ale revistei noastre, cu ocazia recenziunii asupra volumului Preludii; atunci am făcut cîteva observări asupra mişcării literare din regat, am căutat :să-mi dau puţin seama de grupările şi grupuleţele formate şi curentele .mai însemnate, şi am ajuns la concluzia că nu mai e nimic desluşit
şi statornic, vecinică fluctuaţie. Observările mele de atunci au avut darul de a slirni unele nemulţumiri în cei loviţi şi vizaţi de mine, cari s-au alarmat de faptul că preocup opinia publică bucovineană faţă de «valoroasele» lor opuri. N-am ezitat niciodată asupra părerii exprimate atunci şi astăzi cu atît mai puţin, cînd m-am convins mai mult că mica direcţie sănătoasă în literatura romană e cea reprezentată de grupul de la Sămănătorul, cu ardelenii grupaţi în jurul d-lui Iorga, la care grupare se numără şi Chendi. Dară această grupare — şi aceasta o mărturisesc iarăşi sincer — nu e lipsită de greşelile fiecărei mişcări începătoare, care-ntîlncşle în drumul ei atîtea piedici .şi mai ales atîta rea-voinţă, acele greşeli minimale n-au nici o înrîurinţă asupra principiilor reprezentate de această grupare. în învălmăşagu! luptei loveşte de multe ori şi greşit — lucrul principal e că erorile nu sînt izvorîte din perversitatea şi duşmănia pătimaşă de cari sînt conduşi contrarii curentului. Ar fi locul aici — dat fiind că am al ins chestia — să amintesc ceva despre polemica, literară obişnuită in revistele române — îmi rezerv aceste puţine observări pe mai tîrziu pentru un articol special, pe care cred a-1 putea scrie cu obiectivitatea necesară, ca unul cc stau afară de zgomotul luptei; unele observări Se vor face în decursul articolului acestuia.
Foiletoane cuprind material variat; aflăm scurte schiţe literare, mai multe dări de seamă şi, în fine, unele « moravuri literare ». Autorul introduce această colecţie de foiletoane cu un caracteristic articol intitulat Dreptul criticei, care-i parafraza unui capitol din cartea cunoscutului critic literar german Adolf Bartels, Kritiker und KrUi-kaster, în care sînt expuse cîteva teorii relative la rolul adevărat al criticei. Şi fiindcă şi «la noi se petrec in mic aceleaşi fenomene din viaţa literară ca în Germania şi se ivesc aceleaşi erezii în privinţa rolului criticei din gazete şi reviste », acceptă şi Chendi teoriile expuse drept prefaţă la noul său volum. Nu putem intra de astă dată în expunerea acestor teorii, recunoaştem însă că sînt formulate clar şi precis.
Chendi prezintă publicului cetitor o serie de «figuri literare s> dîndu-ne unele amănunte preţioase şi căutînd să ni-i prezinte în puţin» şire în întregimea lor [...]
în partea intitulată « Dări de seamă », autorul se ocupă cu mai multe scrieri apărute în decursul anului trecut. Chendi e adeptul « direcţiei de luptă şi stăruinţă pentru readucerea încrederei în însuşirile sufleteşti ale neamului nostru» şi ca atare nu se poate împăca cu productele literare uşoare ale poeţilor de salon â la Lecca, nici cu proza d-lui Rosetti, odată atît de alintat de public, producţiuni cari nu reprezintă o individualitate, cu caracterul ei propriu, ci-ţi dau impresia-unei copii şterse, unei imitaţiuni slab reuşite, nici de vorbit cu versuri
388
389
«i cele ale lui Canlilli din volumul Aripi de vis. Lui îi place să petreacă mai bine în atmosfera schiţelor de la ţară ale lui Ciocîrlan sau Sandu, iubeşte, cu un cuvînt zis, « muza ţărănească », cum ar numi-o delicaţii reprezentanţi ai muzei de la oraş. Cită deosebire între una şi între alta. Cea de la oraş, slabă, numai scheletul, palidă, incoloră, împopoţonată eu diferite articole de modă şi parfumată cu mirosuri străine; cea de la ţară, voinică, rumenă, plină de viaţă, împodobită cu florile cîm-palui şi respirînd vioiciunea, aerul de ţară, sănătos şi întăritor de inimă. Pe această cale îl urmăm şi noi pe critic cu drag şi căutăm să formăm în aceeaşi direcţie — unica sănătoasă şi unica în putere a finea piept celei importate din afară — gustul publicului bucovinean.
în ultimul capitol, Moravuri literare, autorul ridică la un colţ -vălul şi ne lasă să privim în faţă două personalităţi de mare rol în presa naţională: 1) Anonimul, 2) Nihilistul si răzbunătorul; sînt cele mai interesante, dintre multiplele feţe ale scriitorului polemic român. Aceste două articole ne dau prilej bun de a spune puţine cuvinte la strigătul de alarmă ridicat ele unii indigeni «autohtoni» in contra «năvălitorilor», veneticilor, toţi renegaţi, ba unguri, ba saşi, ba Dumnezeu mai ştie ce.
Mulţi dintre pretinşii literaţi din regat privesc drept o năvălire intrarea elementelor viguroase ale ardelenilor în literatura română, cil doza lor de energie de ţărani crescuţi în natura de la ţară, cu dorul lor de neam, cu aspiraţiile lor pentru viitor; o invadare e şi intrarea .acestor elemente harnice şi destoinice gata de muncă în viaţa socială şi economică a ţării, şi cu drept cuvînt, căci prin aceasta mulţi trîntori au fost siliţi a-şi părăsi caldul cuib, mulţi poeţi de glorie ieftină a-şi { căuta altă ocupaţie mai rentabilă, nemaiputînd ameţi publicul cu j nimicuri, cu produsele lor de provenienţă dubie, străine sufletului românesc. De aici strigătul de luptă, care e insă strigătul disperaţilor. A expune mai pe larg această idee îmi rezerv pentru articolul anunţat mai sus...
(Junimea  literară,  an. I,
George Tofan" 1904, nr. 12,  p. 205-207.)
I
Volumul Foiletoane îl în îlnim comentat şi într-o broşură a lui Sofronie Ivanovici intitulată Maniacii condeiului, nr. 3 — Ilarie ■Chendi, Bucureşti, Tipografia M. S. Niculescu et Co., Strada Clemenţei, no. 3, 1904". Pe vr o 16 pagini, autorul respectiv dă citate din diverse .articole ale lui Clvmdi, comentîndu-le într-un mod stupid şi grosolan. Iată cîteva exemple:
„în volumul Foiletoane, Chendi consacră al doilea articol unui alt maniac al condeiului, St. O. Iosif, pe care-1 tămîiază pînă la ridicul.
390
Faptul nu ne surprinde absolut delec (Un sot trouve toujours un plus-sol qui Vadmire !).
Desfid pe cititori să nu zîmbească măcar:
«Tînăr, de-abia 28 de ani, Iosif are azi o reputaţie pe care n-c< întrece decît aceea a domnilor Coşbuc şi Vlahuţă. »
Nici mai mult, nici mai puţin, avem doar trei corifei în poezia română:
Vlahuţă, Coşbuc şi. •. St. O. Iosif...
în articolul despre Delavrancea, Chendi se plinge că Delavrancea1. nu mai scrie. Şi unde ai vrea să colaboreze, d-le Chendi?
Ai vrea ca omul acesta, dotat cu atît bun-simţ, să figureze în sumarele Sămănătorului ?. ■. O, Delavrancea nu mai face literatură, poate şi dezgustat de apariţia atîtor maniaci ai condeiului, de calibrul Iui Ilarie Chendi!. ..
Un fapt ciudat: Chendi, care slăveşte atît pe Iosif, nu laudă deloc pe Riria! Dimpotrivă, la pag. 69 citim:
«Riria a fost introdusă în publicitate ca un geniu. între ea şi poeţii geniali nu este insă altă legătură decît „cerneala şi hîrtia" şi e-bine să se ştie asta pentru ca biografiile, atît de luxos tipărite, să nu seducă pe nimeni. »
Un ovrei ar fi scris «să se ştie «... şi Chendi, desigur, l-ar fi acuzat că nu ştie limba. Cităm un delicios pasagiu din articolul Activitatea unui reni gat, din care cititorul va vedea cît de naiv şi nesărat o Chendi, ca şi în articolul S. FI. Marian, cînd se încearcă să se exprime prin imagini: «în vremea asta la Cluj, un corb începe a croncăni... » [...] în volumul Preludii, Chendi o scrînteşte de la prima frază."
...„în concluzie — afirmă Sofronie Ivanovici, vorbind de «temerarul maniac Chendi» — «limba n-o cunoaşte nici cît un ovrei; spirit răsuflat de mahalagiu; seriozitate nici măcar în aparenţă şi pătimaş în ultimul grad. Aşa merge cu patima pînă a contesta indirect, pe un valoros poet ca Duiliu Zamfirescu şi alţii, pentru a proclama pe St. O. Iosif (?) şi pe alţi doi-trei corifei ai poeziei române. încaltea cu «fratele » Iosif devine enervant. Nu e articol în care să nu aducă netam-nesam elogii acestui alter-ego al său.
Şi după ce Chendi vine nechemat din Ardeal, se-ncearcă să importe în literatura română şi fel de fel de nume baroce ca Ciocîrlan, Sorcovă, Cunţan, Cioban, Sabo, Otavă şi alţi «fraţi de dincolo », ca şi cum n-ar fi destui maniaci ai condeiului printre « fraţii de dincoace ».
Puţini cred să fi avut răbdarea mea, să citească ambele volume-ale lui Chendi, căci de la primele articole vezi pe scriitorul neînde-minatec, care nu ştie cum să-şi aştearnă pe hîrtie ideile, ca să nu dea loc la nonsensuri sau ambiguităţi; de la primele articole vezi pe omuî parţial, care vrea cu orice preţ să proclame pe amicii şi pe rudele sale-
39 î
drept scriitori ce seamă, izbind în acest scop (cu neîndemînare, de altfel), în mulţi din scriitorii cu reputaţie mai mult sau mai puţin stabilită.
Cît de nimerit e calificativul de « maniac » faţă de Chendi! într-un interval foarte scurt două voluminoase cărţi; la Voinţa, aproape zilnic articole; la Sămănătorul articole — adevărată grafomanie!
Fecunditatea lui Chendi e destul de incompatibilă cu cerinţele unei critici bine gîndită, bine frămîntală şi bine întocmită. Şi cu atît mai nimerit e acest calificativ cu cît Chendi, ca orice maniac de altfel, posedă şi acea încredere în sine care-1 face să braveze cu atîta seninătate ridicolul.
Nenorocirea lui Chendi e că la Sămănătorul şi la Voinţa e înconjurat aproape numai de transilvăneni, oameni în mare parte lipsiţi de caracter, căci nu s-a găsit nici unul care să-1 ia deoparte şi să-1 convingă că trebuie să schimbe calea ridicolului. Ce imens serviciu i-ar fi făcut! "Nu-1 cunosc pe Chendi decît din auzite şi totuşi am avut această generozitate" (op. cil., p. 3 — 17).
O generozitate ca a lui Sofronie Ivanovici, constînd în jigniri şi insulte pentru că era dintre transilvăneni, iar aceştia erau socotiţi „lipsiţi de caracter" au avut-o din păcate mulţi în epocă şi chiar şi mai tîrziu, împiedicând în multe privinţe receptarea mesajului criiicii literare a lui Ilarie Chendi.
Din puţinele consemnări care se fac volumului Foiletoane se vede clar că opinia publică, în general, şi critica literară, în special, nu erau pregătite pentru a recepta noutatea concepţiei critice pe care o avansa autorul. Această noutate se va impune atenţiei abia cu cea de-a doua gsneraţie a criticilor dintre războaie, aceea a lui Pompiliu Constantinescu. El no-a lăsat această mărturie de conştiinţă revelatoare despre foiletoanele chendiene:
„Unde e deci critica noastră modernă, aşa cum o creează Sainte-Beuve, în direcţia unei comprehensiuni şi a puterii de interpretare? Unde este «genul» nou, cu metode proprii, cu domeniu propriu, critica creatoare, nu în sens impresionist, ci critica hrănită din substanţă artistică, construind, lămurind spirite, expresii, stiluri? începutul acestei perioade îl inaugurează criticii cronicari. Primul cronicar adaptat necesităţilor foiletonului e Chendi."   (Pompiliu Constantinescu,
Scrieri, ediţie de Constanţa Constantinescu, voi. 6, 1972, p. 306). în cercetarea monografică pe care o dedică operei lui Ilarie Chendi,
criticul Mircea Popa observă mai precis locul pe care-1 ocupă volumul
Foiletoane în evoluţia criiicii chendiene:
„Cu volumul Foiletoane se încheagă şi formula predilectă a operei
sale critice, pe care o va păstra şi perfecţiona în continuare: foiletonul.
E specia care corespunde în cel mai înalt grad, structural am putea
spune, nevoii sale de a se exprima rapid şi concis asupra problemelor
392
sau operelor în discuţie, de a da un curs mai liber desfăşurării ideilor, necesitate impusă oarecum şi de spaţiul restrîns, fix, pe care jurnalele din Transilvania îl acordau dezbaterilor de acest gen. Foiletonul nu -este o creaţie chendiană, dar el are meritul de a-1 fi repus în drepturi, de a-1 fi reactualizat şi restituit criticii noastre moderne, ca pe una dintre speciile ei cele mai înzestrate" (Mircea Popa, Ilarie Chendi, Editura Minerva, Bucureşti, 1973, p- 144 — 145).
DREPTUL CRITICEI
A apărut întîi cu titlul mai amplu: Dreptul criticei. După Adolf Bartels, în Voinţa naţională, nr. 5638, 23 martie 1904, la rubrica de subsol a ziarului. Articolul a fost reluat, cu unele modificări şi adaosuri de text, în fruntea volumului Foiletoane, p. 3 — 7.
Dacă ţinem seama de faptul că penultimul articol din volumul Foiletoane (Nihilistul şi răzbunătorul), care se anunţă în paginile ziarului Voinţa naţională ca făcînd parte deja din volum (la 30 mai 1904), iar ultimul (Ovreii şi literatura română}, se publicase deja la 13 ianuarie 1904, înseamnă că Dreptul criticei (publicat la 23 martie 1904') trebuie sa fi fost printre cele din urmă elaborări critice ale volumului. Stabilirea acestei cronologii nu este lipsită de importanţă isto-rico-literară, căci întregul articol se arată, în această lumină, ca o justificare teoretică a unei orientări importante din cuprinsul volumului, şi anume, aceea negativă, de combatere a nonvalorilor, care se cerea apărată cu mai multă fermitate în introducerea cărţii. Ceea ce Chendi a şi făcut prin acest articol. Modul în care e conceput justifică o orientare a volumului, dar e departe de a acoperi Întreaga concepţie critică a lui Ilarie Chendi.
Chiar şi în Foiletoane, partea iniţială a cărţii, cea consacrată afirmării unor valori ale epocii (St- O. losif, Sim. Florea Marian, Ion Bianu ş-a.) şi publicată mai întîi în paginile ziarului Voinţa naţională sub genericul de Figuri literare, iese de sub incidenţa ideilor,sintetice despre critica literară formulate în articolul Dreptul criticei, care stă în fruntea volumului. Or, critica literară de mai tîrziu tocmai această greşeală a săvîrşit faţă de Chendi, extinzînd ceea ce era limitat la o anumită latură a criticii sale la ansamblul operei. Cum acest articol este singurul cu aspect de program critic pe care l-a publicat Chendi în fruntea unui volum în timpul vieţii, ce a rezultat de aici ne apare acum uşor de întrevăzut: reducerea Întregii activităţi a criticului la un fel de poliţienism literar, imagine cu care a intrat, pe nedrept, în conştiinţa posterităţii: „în această operaţie de poliţie literară — spune E. Lovinescu — de o valoare de altfel relativă şi legată de moment,
393
■vedem adevăratul element pozitiv al contribuţiei lui Chendi, în serviciul căreia şi-a pus bunul-simţ necesar şi mijloacele potrivite. Din nefericire, bunul lui simţ nu era limitat numai de receptivitatea sa estetică, peste care nu putea trece, dar şi de amestecul pasional evident" (E. Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, Editura Ancora, 1926—1929, II, Evoluţia criticii literare, p. 40).
„Dacă nu putea determina ce e critica, Chendi dădea instrucţii cum să se critice, făcînd dovadă de un spirit poliţist şi cam violent. Cît despre critice în sine, deşi scrise cu oarecare nerv, ele şi-au pierdut azi interesul" (G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, 1941, p. 566).
„ Intransigent şi agresiv, sentenţios, susceptibil, pe scutul de gue-rillero al lui Ilarie Chendi ar fi fost suficient, în loc de deviză, un singur cuvînt: «Nimiceşte!»- Inchizitor în negru, el e un opozant prin definiţie, sceptic, nemulţumit de alţii şi de sine. Capacitatea de a se entuziasma în faţa frumosului nu-i lipseşte, însă rolul pe care şi-1 ia în serios, criticul e acela de procuror literar, asumîndu-şi dreptul de a utiliza biciul pentru a scoate din Parnas pe «diletanţii grandomani»" (Constantin Ciopraga, Literatura romană între 1900 şi 1918, Editura Junimea, 1970, p. 669).
Dacă din exagerarea importanţei articolului Dreptul criticei & rezultat o îngustare evidentă a receptării activităţii lui Chendi, tot. din acest articol a rezultat şi o altă interpretare eronată, şi anume aceea cu privire la lipsa de originalitate a ideilor sale critice.
Dar în acest articol Chendi nu numai că nu-şi arogă pretenţii: de originalitate, ci, dimpotrivă, supralicitează absenţa acesteia, subliniind caracterul cît se poate de comun în critica europeană a ideilor pe care le apăra el în contextul de atunci al literaturii române, invadată de mediocritate şi confuzie a valorilor. Mărturisirea că el prelucrează pentru această situaţie un capitol din cartea profesorului german Adolf Bartels, Kritiker und Kritikaster, a fost interpretată mol ă mot şi extinsă nepermis. Or, este evident că, disculpîndu-se de pretenţia de a fi original, Chendi a urmărit cu totul altceva, şi anume, să impună opiniei publice scriitoriceşti de la noi nişte drepturi ale criticei cu totul şi cu totul recunoscute aiurea. Calitatea lui Bartels-era de a expune „mai popular cîteva teorii vrednice a fi cunoscute şi la noi".
în contextul de atunci al literaturii germane, Adolf Bartels (1862 — 1944) era recunoscut mai ales pentru susţinerea curentului „aşa-nu-mitei « Heimatkunsl », literatura ţinutului natal, un fel de « poporanism » german, care lupta împotriva internaţionalizării, intelectuali-zării şi artificializării literaturii, împotriva ambianţei marilor oraşe" (Mihail Isbăşescu, Istoria literaturii germane, Editura ştiinţifică, Bucu-
reşti, 1968, p. 394). în cadrul activităţii lui Bartels pe această linie se amestecau şi tendinţe şoviniste şi antisemite care  după primul război mondial s-au accentuat, degenerînd în fascism. Dar nu astfel •de aspecte preia aici Chendi de la Bartels, ci ideile lui despre critica literară, pe linia subterană, discretă, a înrudirii lor „poporaniste". Autoritatea, de altfel comună, cum afirmă însuşi Chendi, a lui Bartels, •este pentru criticul nostru doar o mască în vederea apărării propriului program de critică presărat în multe alte articole, şi ale cărui fire de legătură trebuie căutate mai adînc în context european. Căci ideiîe despre critică difuzate de Bartels şi mai ales modalităţile acesteia nu sînt tocmai specifice criticii germane, înclinată către teoretizări filozoi'ico-estetice dificile, în tradiţie kantiano-hegeliană, cît mai ales celei franceze, care, în epoca respectivă, trecînd peste sistematizările scientiste ale lui Hippolyte Taine, îl regăsea pe Sainte-Beuve cel spontan, artistic, felurit, corosiv şi î ntemeia pe această bază critica de opinie antipozitivistă, evoluînd spre impresionism.
Pe Sainte-Beuve îl şi găsim chiar implicat în evoluţia criticii chendiene din această perioadă. Astfel, celebrele sale „causeries" sînt luate drept punct de reper în introducere la ciclul de articole intitulate Divănire din Tribuna poporului pe 1900 (vezi, în această ediţie, voi. II, p. 193), iar în ziarul Voinţa naţională, în cadrul rubricii de foileton, unde Chendi publica nesemnînd, în aceeaşi perioadă, amplul studiu Alecsandri şi românii din Bucovina, îl întîlnim evocat şi pc Sainte-Beuve, „puternicul atlet al criticii literare franceze", în calitate de artist:
„Cînd Sainte-Beuve dete la iveală romanul Volupte, un critic cu convingeri creştineşti şi, cu toate acestea, plin de simpatie pentru marele şi agerul sceptic, d. Vinet, prezicea că din pana cîntăreţului lui Joseph Delorme va ieşi un alt roman, consacrat studiului ambiţi-unei. Voluptatea şi ambiţiunea sunt, într-adevăr, cele două păcate, pe cari lumea le cinsteşte şi le mîngiie: e nimerit a-i destăinui frămîn-tările, amărăciunile, mizeriile; e folositor a înfăţişa mulţimei nemărginite a dezamăgiţilor reversul medaliei. Sainte-Beuve se gîndi multă vreme Ia romanul nou care trebuia să se intituleze tocmai Ambition... şi nu-1 scrise. El zicea: «A scrie un roman, pentru mine este un mijloc indirect de a iubi şi destănui». Dar vremea dragostei apusese pentru el şi dînsul prinsese de veste, iar cu aceasta dovedea marele său bun-simţ. Cît de puţini sunt aceia cari ţin seama de momentul critic în care se cere virtutea renunţărei!
Mi se pare mie că Pasquale de Luca, experimentatul scriitor napoli-tan, a izbutit să întrunească în cel din urmă al său roman, Le Ambitiose, căruia presa şi publicul cititorilor italieni i-au făcut aşa de simpatică şi călduroasă primire, cele două idei cari preocupaseră îndelung pe
395
puternicul atlet al criticei psihologice franceze, aceea a romanului scris şi a romanului nescris" . . . (Ambiţioasele, în Voinţa naţională^ nr. 5875, 18 noiembrie 1904J
Dacă în ceea ce priveşte ideaţia programului clin Dreptul criticei, Chendi nu este original şi el a dorit in mod expres să nu fie original,, există totuşi o noutate şi o originalitate de context, care se cuvin a fi luate în seamă. Sub masca lipsei de originalitate, Chendi fixează cel. mai tranşant faţă de nonvalori program din istoria criticii literare româneşti. Nimeni înaintea lui şi nici după el mi a acordat criticii atît de multe drepturi şi îndatoriri, un atît de înalt rang în dezvoltarea, literaturii şi culturii naţionale.
Este de remarcat şi faptul că, în cadrul acestui program, Chendi se detaşează într-un mod categoric, decis, de critica pozitivistă, cu pretenţii „ştiinţifice", la modă atunci la noi, cu care Chendi va deschide în curînd un război polemic dur pînă la st'îrşitul vieţii sale. Recunosoînd talentului dreptul de a se manifesta în critică, Ilarie Chendi statuează de fapt un drum nou criticii literare româneşti, inaugurînd la noi. critica literară de orientare artistică.
ST. O. IOSIF
A apărut întîi în Voinţa naţională, nr. 5490, 20 iulie 1903, la pagina de subsol a ziarului, cu suprafitlul Figuri literare şi semnătura la sfîrşit /. Chendi. Articolul a fost reluat cu unele adăugiri de text în partea finală, în volumul Foiletoane (1904), p. 8 — 14. Este cel de-al doilea articol important publicat de Chendi despre acest scriitor, după recenzia la volumul de Poezii, din Familia, nr. 17, din 28 aprilie 1902, {vezi în această ediţie, voi. II, p. 318 ).
Referinţe la scrierile lui St. O. losif există şi în alte contexte ale criticii lui Chendi. In special activitatea de traducător şi inspiraţia folclorică au constituit puncte de reper stabile în numeroase alte articole. Studiul de faţă este astfel expresia unei sinteze critice destul de îndelungate. Pe drumul către această sinteză trebuie luată în consideraţie şi scurta recenzie pe care o făcea cam în acelaşi timp Chendi şi basmului versificat A fost odată, apărut în broşură în 1903:
„St. O. losif: «A  fost odată ». Poveste în versuri. Bucureşti, 1903, 1 br. 4°, 48 p., Editura C. Sfetea
După volumul de versuri (Buc, 1902, Edit. Socec), prea puţin remarcat de critică în raport cu valoarea ce reprezintă, d-1 St. O. losif dă la lumină o poveste în versuri. împărţită în şase cînturi, dintre*
396
care cele dintîi par a fi baza largă a unei lucrări mai mari, iar cele din urmă mai condensate, povestea aceasta este una dintre cele mai temeinice şi mai mature producţiuni ale tînărului şi destul de popularului nostru poet.
în A fost odată, losif îşi împrumută elementele de inspiraţie din mai multe poveşti şi, în special, din Gheorghe cel Viteaz allui Ispirescu, pe cari le prelucrează apoi liber, punîndu-le în gura unei bunici gureşe •de la ţară.
Procedeul acesta e cît se poate de corect: o poveste în versuri, cu oarecari pretenţii de lucrare de artă, nu poate fi o simplă versificare a unui basm anumit. Poetul caută totdeauna elementele cele mai puternice din tezaurul poporului, pe cari le contopeşte într-un întreg armonic, cum a făcut, Eminescu în Călin Nebunul şi chiar Creangă în Harap-Alb.
La valoarea lucrârei lui losif contribuie mult şi cadrul descriptiv, bunica cu reflexiunile continue, întreruperile copilaşilor naivi şi vorbele de muleomire ale bătrînei:
Şi iaca! v-aţi înspăimîntat degeaba!
Ei, bată-vă norocul să vă bată!
Ori aţi uitat — aşa se vede treaba,
Că-s basme vechi din vremuri de-altădată ?
Nu tremuraţi că nu vă lasă baba, Fiţi, dragii mei, cu inima bărbatâ! Nu doisprezece . . . Nouăzeci şi nouă Poftească! — Nu vă fie frică vouă! . . .
Firul povestei însăşi e limpede. Tonul e cel familiar. Limba e vşoară şi lipsită de bombasticisme obicinuite în acest fel de literatură. Numai în cîteva pasage mai lirice, poetul îşi ia avînt şi întrebuinţează o coloratură mai bogată.
Claritatea cu care vede şi simte ceea ce spune, însufleţirea caldă pentru subiectul ce tratează, siguranţa de stilul său şi orientarea in literatura populară sunt calităţile Iui losif, cari le observăm şi din A fost odată.
Povestea aceasta ar trebui să servească de model rmiltor poeţi tineri, cari îşi storc zadarnic bietul lor creier şi frămîntă fără milă biata lor inimă, pe cînd în popor sunt atîtea subiecte demne de atenţia şi îndrumarea lor.
Ch."
[Pevista bibliografică, nr. 2, martie-aprilie 1903, p. 37—38.)
397
ION GORUN
Acest studiu a apărut întîi in Voinţa naţională, nr. 5520, 27 august 1903, p. 1, la rubrica de subsol a ziarului, cu supratitlul Figuri literare şi semnătura la sfîrşit /. Chendi. Textul a fost reluat cu mici schimbări în volumul Foiletoane (1904), p. 15 — 23. ,
Ion Gorun (pseudonim al lui Alexandru Hodoş — 1863—1928),. face parte din marea familie de intelectuali a Ilodoşilor, cu care Chendi era înrudit prin mama sa, decedată de timpuriu, cînd viitorul critic nu avea nici vîrsta ae un an. în aceste condiţii, micul Ilarie a crescut mai mult la bunica dinspre mamă, in numeroasa familie, iar cu Alexandru, puţin mai în vîrslă ca el, a copilărit împreună. Simpatia criticului şi grija pentru afirmarea ca scriitor a lui Ion Gorun, fire meditativă, retrasă şi timidă, trebuie considerate şi expresia unei vechi Şi statornice prietenii.
şi un răspuns la atacurile aduse scriitorului de către Caion. Iată cum se încheie un articol veninos al acestuia din Românul:
„Dacă râmînea acelaşi sărac şi rupturos om de litere, cu paltonul soios şi cu părul încîlcit de puţine pieptănături; dacă acum cînd a păşit pragul bătrîneţei, ar fi fost acelaşi sărăcuţ scriitoraş, era să-i rămîie inima curată, nepîngărită de noroiul politicei.
Dar el voia să parvie . . . Templul literelor a pierdut un ţîrcovnic — preot nu ajunsese încă — iar Gomora politică a cucerit un bun luptător. . .
Delavrancea literatul a murit. Trăiască arivistul." (Cazul iJelavrancea. Politicianism şi literatură, de Caion, în Ron.ânul, '2o ianuarie 1904.)
PĂRINTELE S. FL. MARIAN
D E SPRE 1) EL A VRA NCE A Cu prilejul   apariţiei   „Operelor"  sale complete
Prima parte a acestui studiu a apărut întîi în Voinţa naţională, nr. 5535, 16 sept. 1903, p. 1, la rubrica de subsol a ziarului, cu supratitlul Figuri literare şi cu titlul Delavrancea, I. Partea a doua s-a publicat, întîi îu Voinţa naţională, nr. 5541. 23 septembrie 1903, cu titlul Delavrancea, II şi acelaşi suprat.itlu. Ambele părţi an fost reluate unitar în volumul Foiletoane, p. 24—40, cu unele adaosuri de text. De pildă, la fragmentul despre modul cum a interpretat Gherea pe Delavrancea. la textul din ziar, Chendi a adăugat în volum: „Dacă d-1 Gherea ar reveni, cu ocazia apariţiei Operelor complete şi ar discuta temeinic valoarea estetică a scrierilor d-lui Delavrancea, sînt convins că ar avea multe de spus."
Acest adaos atenuează mult din aspectul ironic al citatelor anterioare din Gherea şi comentariul lor şi se constituie nu numai într-o-dovadă indiscutabilă de respect faţă de criticul Gherea, ci şi ca o invitaţie directă adresată acestuia de a reveni în critică, unde, după cum se vede, Chendi credea că are încă multe de spus.
Acest studiu este unul dintre cele mai solide din cîte s-au scris; în epocă despre Delavrancea. El este — dincolo de programul enunţat în eseul introductiv, Dreptul criticei — o dovadă a îmbinării armonioase de către Chendi a perspectivei critice cu cea istorico-literara.
Apariţia în volumul Foiletoane (1904) a studiului despre Delavrancea, în opoziţie cu acela despre Macedonski, trebuie considerată
398
A apărut întîi în Voinţa naţională, nr. 5570, 28 oct. 1903, la rubrica de foileton a ziarului, pe prima pagină şi cu supratitlul Figuri literare. Medalionul a fost reluat în volumul Foiletoane (1904), p. 41 — 47, fără pasajul introductiv din ziar, pe care-1 reproducem aici spre completare: „Literatura noastră populară e o mare bogată în pietre scumpe, •şi părintele Simeon Florea Marian e cel mai harnic şi mai norocos pescuitor de mărgăritare — le adună, le spală de noroi, le preţuieşte .şi le expune luminei, ca să strălucească."
I. C. FUNDESCtJ
A apărut întîi în Voinţa naţională, nr. 5647, 4 februarie 1904, la rubrica de subsol a ziarului, cu supratitlul Litere, ştiinţe, arte. Articolul a fost reluat, cu mici modificări de text, în volumul Foiletoane
(1904), p. 48-55.
Studiul judicios şi ponderat despre I. C. Fundescu, unul din „lungul şir de bărbaţi muncitori cari nu se disting prin o gîndire extraordinară şi nu ajung niciodată în fruntea unei mişcări, ci-şi îndeplinesc cu devotament misiunea de epigoni şi răspînditori ai ideilor timpului", este o dovadă în plus a abaterii lui Chendi de la programul belicos de critică literară, propus în fruntea volumului Foiletoane.
399
ION BIANU Cu   prilejul   unui jubileu
A apărut întîi în Voinţa naţională, nr. 5663, 22 februarie 1904, la rubrica de subsol a ziarului, de unde a fost reluat cu mici modificări în volumul Foiletoane, p. 56—63. Textul acestui foileton a fost reprodus-sub acelaşi titlu şi în Tribuna, nr. 41, 25 februarie 1904.
Acelaşi text a fost reluat şi ca prefaţă la volumul ce poartă pe pagina de gardă titlul „Biblioteca pentru toţi". Momente culturale de Ion Bianu. Bucureşti, Editura Librăriei Leon Alcalay, 37, Calea Victoriei, 1904". Prefaţa volumului poartă titlul; Ion Bianu. Notiţă biografică şi are în final următorul adaos:
„Pentru ca cetitorii acestei Biblioteci populare să cunoască şi ei măcar o parte din activitatea unuia dintre cei puţini, a d-lui Bianu,. am crezut de bine a aduna la un loc — cu învoirea autorului — cîteva din articolele sale, în care se fixează momente culminante din istoria culturală. Astăzi, cînd în societatea noastră s-au ridicat valuri de proteste împotriva influenţelor străine şi a susţinătorilor ei, cunoaşterea celor ce totdeauna au dus o luptă aprigă în direcţia asta este o datorie şi este folositor, mai ales pentru tinerime.
21 faur 1904
//. Chendi
RIRIA
A apărut întîi în Voinţa naţională, nr. 5484, 13 iulie 1903, p. 1 — 2, la rubrica „Viaţa literară", cu titlul mai amplu: Steaua unei scriitoare. Riria. Textul acestei cronici a fost reluat, cu unele modificări, în volumul Foiletoane (1904), p. 64—69.
Articolul despre Riria (pseudonim al Coraliei Gatowsky, căsătorită mai tîrziu cu A. D. Xenopol) se dovedeşte, la un contact mai atent cu publicistica lui Chendi, realizat în cadrul atenţiei acordate de Chendi mişcării literare ieşene. într-o „notiţă literară" din Sămănătorul (nr. 33 din 17 august 1903) referinţele la Riria le găsim într-un context mai larg:
„Gînduri uitate îşi intitulează d-l N. Bosniev-Paraschivescu un volumaş de poezii ce se citesc tot atît de greu ca şi numele autorului. Cu numele acesta nu ne vom obicinui uşor; poeziile nu i le vom putea îndrăgi; gîndurile (mai multe vorbe) i le vom uitaşi noi.
Poetul de la Iaşi — titlu pe care îl reclamă acum toţi colaboratorii poeţi ai Arhivei — e, de altfel, de bună-credinţă. în fruntea volumului
400
figurează poezia Sper, ceea ce nu înseamnă că speranţa de-a ocup» un loc serios printre tinerii poeţi de seamă i se va realiza în curînd.
Mai incoloră şi mai rece, numai frazeologia vorbăreţei cumetre Riria poate să fie. Ce Dumnezeu?! Aşa de puţin foc sacru, atîta lipsă de patimă şi de viaţă e prin regiunile Iaşilor? O atît de searbădă iubire?
Cu sori, al căror tată e materia şi totuşi se sting în haosul uitării; cu depărtările albastre în cari vieţuiesc mulţimi de stele cu viaţa lor de veacuri ... şi cu alte asemenea reflexiuni din lumile siderale nu ne încălzeşte deloc". . .
în jurul Ririei s-a desfăşurat în epocă o amplă polemică, ţesută cu multe intrigi, la care au participat şi mai vechii junimişti. Riria a fost lansată ca o adevărată „stea" a literaturii noastre de către cunoscutul istoric A. D. Xenopol, in revista sa Arhiva din Iaşi.
Dintr-o „corespondenţă" a ziarului Adevărul, condus de Constantin Miile, aflăm „ştirea senzaţională" Cum o polemică literară degenerează In bălaie. Spicuim din cuprinsul acestei corespondenţe:
„Nimeni nu s-ar fi aşteptat ca o polemică literară să degenereze într-un scandal regretabil, mai ales că în această polemică se încinsese lupta între un om apreciat al condeiului, făuritorul istoriei românilor,, d. A. D. Xenopol, şi un tînăr ziarist, d. George G. Mîrzescu. . . Cele două bastoane aplicate de d-nul Xenopol d-lui Saghinescu sînt epilogul polemicei în care s-a amestecat mereu numele poetei Rina-Izvorul polemicei a fost tăcerea pe care a păstrat-o ziarul Liberalul cu ocazia reprezentării piesei Elvira de Riria pe scena Teatrului Naţional din Iaşi.
în urma unui articol publicat în Evenimentul şi iscălit de d. Xenopol, Liberalul a răspuns că acea tăcere se datoreşte, întîi, respectului ce trebuie să-1 poarte unei femei — autoarea piesei Elvira — şi, al doilea, spre binele poetului şi al primei sale lucrări dramatice.
Polemica, de la început literară, începe a cuprinde apoi violenţe politice, îndreptate reciproc între conservatorul Xenopol şi un liberat la început anonim. . . Polemica pusă pe tărîm politic a degenerat apoi în insulte personale.
. . . D. V. Gatowsky, soţul poetei Riria, pretindea că injuriile aduse soţiei sale se datoresc unei încercări de şantaj din partea d-lui Mîrzescu. . .
La rubrica «Tribuna liberă» din Liberalul, d. Saghinescu (pensionar şi unul din cunoscuţii antisemiţi din Iaşi), insulta în mod grosolan pe d. Xenopol şi intra în viaţa privată a Ririei şi a d-lui Xenopol. în seara zilei de 16 crt., în strada Muzelor, d. A. D. Xenopol, pentru prima dată în viaţa sa, a răspuns la insulte nu cu condeiul, ci cu palme ..
(Adevărul, 14 februarie 1903.) De la Iaşi, adversităţile polemice au trecut şi la Bucureşti. „Descoperirea" lui A. D. Xenopol este negată violent de către Nicolae
401
t
lorga, care face o analiză necruţătoare dramei istorice Chiajna şi lou.n-Vod.ă cel Cumplit de Riria, în articolul Literatura falsă (Sămănătorul din 22 iunie 1903;.
în apărarea Ririei şi combaterea „adversarilor ei" se înscrie cercul din jurul lui Macedonski, în frunte cu odiosul Caion, care susţine o adevărată campanie critică în paginile Românului.
„Doamna Riria — afirmă Caion — înseamnă în istoria noastră literară începutul unei noi ere şi, dacă critica junimistă o insultă fără a spune ceva, este foarte explicabil: domnul lorga insultă femeile de talent, pe cînd marele pontif profanează mormintele marilor oameni. . .
D. lorga, care este actualmente locţiitor al d-lui Kendi la rubrica criticei Sămănătorului, spune că d. A. D. Xenopol vrea să imite pe d. Maiorescu, dar nu reuşeşte, căci nu-i de forţa marelui critic.
Noi credem că d. Xenopol nici nu vrea să aibă în istoria literaturii noastre rolul nefast al murindei scoale junimiste, pentru că e om de inimă şi de talent. Bl nu visează ceva, ci voieşte să dea literaturei române pe cineva. în revista d-sale, Arhiva, s-au manifestat două mari talente, A. Vojen şi Riria, cari nu au pereche în şcoala Convorbirilor literare.
Dar să ne ocupăm de opera Ririei, destul de mare spre a putea cîntări originalitatea şi talentul unui autor.
Retrasă de zgomotul lumei, trăind în lumea ideală a unei arte superbe, Riria scria pentru mulţumirea ei sufletească şi, dacă domnul A.D. Xenopol nu descoperea acest talent, mîndru şi original, poate că multă vreme încă literele române erau să fie lipsite de viguroasa artă din Ultima rază şi de shakespeareana concepţie din Elvira.
Riria aduce azi, cînd scriu d-nii lorga, Kendi, Bârsan, Ciocîrlan şi d-şoarele Cioban şi Cunţan, o notă nouă, un originalism care împodobeşte limba prin creaţiuni absolut ce-i aparţin. . .
Riria îndeplineşte legea voltairiană, şi iată pentru ce nici d-1 lorga, nici comptabilul Kendi sau vreun alt pretins critic nu poate cîntări acest superb talent". . .
(Caion, O poetă nouă. Riria şi adversarii ei, în Ro'nânul, din 11 septembrie 1903.)
Acelaşi Caion o ridică pe Riria, alături de Rădulescu-Niger, deasupra lui Caragiale şi Delavrancea:
„în dramă, Riria s-a manifestat, prin Elvira, ca o perfectă cunoscătoare a societăţii de azi. . . Riria, care cunoaşte sufletul românesc, arată paralel răul, dar şi marile virtuţi ale neamului nostru. Luaţi Elvira şi veţi deschide cartea sufletească a oraşelor noastre.
402
Romanele d-lui Niger asemenea deosebesc răul de bine. La aceşti buni români şi buni cunoscători ai fraţilor nu vom întîlni caracterele falşe din dramele d-lui Caragiale.
Un alt scriitor, d-1 Ştefănescu-Delavrancea. . . aleargă după degeneraţi şi ne creează tipuri monstruoase". . .
(Caion, Sufletul românesc în manifestările noastre de artă şi literatură, în Românul, nr. 8, 1 martie 1904.)
în Românul din 26 aprilie 1904, comentînd elogios piesa Ririei, Chiajna şi loan-Vodă cel Cumplit, Caion anunţa într-un „post-scriptum": „Pot vesti pe admiratorii Ririei că Elvira a fost primită şi se va reprezintă în viitoarea stagiune a teatrului Sarah Bernhardt din Paris".
O colaboratoare a Românului, Elena Serea, ridica şi ea un glas ditirambic la adresa Ririei:
„Nu ştiu dacă în istoria literaturii noastre a fost o epocă mai războinică ca cea de la 1900 şi pînă azi. Numai în jurul unui nume iubit, am avut de înregistrat lupte crîncene şi nedrepte. Riria, căci de, ea este vorba, a reuşit să se ridice, într-un interval foarte scurt, mai sus decît mulţi bătrîni în ale literaturei. Această repede urcare nu poate fi iertată de către junimişti şi de către mediocrităţi. Ei văd bine că această femeie e poezia cea nouă, ei văd că dînsa întrupează frumosul strălucit şi nemuritor, dar totuşi merg pînă la negarea talentului ei, chiar pînă la insultă. . .
Dar Riria este triumfătoare căci e talentul cel mare. pentru că e adevărul artei fără prihană."
(Românul, 26 ianuarie 1904.)
între apărătorii Ririei se înscrie şi Revista, idealistă, care publică scrieri ale acestei autoare, consemnînd totodată şi apariţia unor cărţi despre ea, precum Riria. Studiu critic estetic de Vojen (Broş. 63 p.r tip. Seidman, Botoşani):
„Scriitoarea care a stîrnit o adevărată furtună în ultimele luni face subiectul publicaţiei d-lui Vojen. Pe Riria unii o urcă cu laudele pînă la cer, alţii îi deneagă orice talent.
1). Vojen face parte din admiratorii «poei.fi de la Iaşi » şi în aceste 64 pagine arată pentru ce admiră pe Riria. D-sa ne spune că Riria a îndrumat poezia spre o formă nouă şi originală prin schimbarea ritmului. Cauza antipatiei provocată de poetă, d. Vojen o găseşte tocmai în originalitatea talentului său şi pune ca principiu că tot ce e nou la început nu este bine primit."
(Revista idealistă, nr. 9, 1 noiembrie, 1903, p. 641.}
După cum se vede, discuţiile în jurul Ririei se înscriu în mai vasta polemică dintre reprezentanţii Sămănătorului şi cei ai cercului macedonskian, care-i făceau acestei scriitoare minore o propagandă   deşănţată,   în   scopul de a atrage   pe Xenopol,
403
«■ii întregul său prestigiu de istoric şi om de cultură, în rîndurile lor. Vorbind de „otrăvi toarea molimă a junimismului", Caion chiar îl invită direct pe Xenopol „să ia comanda luptei ce ducem" (Românul, nr. 36, 11 octombrie 1904y.
Fără a i'i străin de această polemică, articolul lui Chendi despre ♦Riria se caracterizează prin situarea strictă în marginile unei analize estetice şi ridiculizarea, pe această bază, a pretenţiilor Ririei de a se declara „elevă" a lui Eminescu şi continuatoarea spiritului marelui poet în epocă.
ALEXANDRU MACEDONSKI
Acest studiu a apărut întîi în Voinţa naţională, cu numerotarea: I, în nr. 5708 (18 aprilie 1904); II, în nr. 5713 (25 aprilie 1904); şi III, în nr. 5720 (4 mai 1904), la rubrica de subsol a ziarului, cu supratitlul general Figuri literare. Textul din ziar a fost reluat cu unele modificări şi adaosuri de citate în volumul Foiletoane (1904), p. 70-97. Numerotarea cu cifre romane din ziar a fost înlocuită în volum cu asteriscuri, încît cele trei unităţi de foileton din ziar pot fi urmărite şi în volum.
Studiul lui Chendi despre Macedonski constituie una din piesele de referinţă ale posterităţii criticului, mai ales în latură negativă. El este luat adesea ca model de îngustime critică şi neputinţă de înţelegere a poeziei macedonskiene şi simbolismului în general. Lovinescu, spre exemplu, îl consideră drept model de impresionism critic rău înţeles şi practicat greşit:
„Impresionismul lui Chendi nu porneşte de la impresia unică, esenţială şi de natură pur estetică, ci de la o serie de mici impresii, de calitate felurită, cînd estetice, cînd etnice, cînd etice sau strict personale: în articolul său asupra lui Macedonski, de pildă, aspectul omului întunecă cu desăvîrşire intuiţia fondului estetic. Şi chiar de-ar fi avut vreo intuiţie unitară, în afară de cea naţională, Chendi n-ar fi putut-o realiza în mod practic, înfrucît un astfel de impresionism cere nu numai intuiţie, ci şi putere de a o transmite altuia pe căi pur literare; nesprijinindu-se pe raţionalizare şi dialectică, ea trebuie să producă ■sugestia prin procedee estetice pe care Chendi nu le poseda" (E. Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, ed. cit., II, Evoluţia criticii literare, p. 37 — 40).
„Asupra lui Al. Macedonski, Chendi a avut să scrie un articol obiectiv, scoţîndîn evidenţă cusururile şi însuşirile. însă cusur e numit obiceiul de a vorbi de sine al lui Macedonski, ca şi cînd subiectivitatea n-ar fi chiar izvorul liricei. De altfel, grandomania poate fi o rea notă etică la un om comun, pentru un poet ea reprezintă o formă de personalitate, în latură pozitivă, fireşte, Chendi n-are nici cea mai mică
intuiţie a poeziei macedonskiene." (G- Călinescu, Isotria literaturii române de la origini ptnă in prezent, 1941, p. 566).
„Impresionismul său, diferit de acela al lui E. Lovinescu, nu se poate organiza prin sedimentarea liniştită a ideilor în propoziţii durabile. Poezia nouă îl iriîă. în totul «şcoala lui Macedonski e o cloacă », iar opera poetului (antipatizat ca detractor al lui Eminescu şi al celorlalţi) e de o «inegalitate uimitoare », în care « prepondereazâ umplutura şi banalităţile versificate». Chendi e antisimbolist." (C. Ciopraga, Literatura română între 1900 şi 1918, Edit. Junimea, 1970, p. 670)..
în monografia sa asupra lui Chendi, Mircea Popa afirmă asemănarea firii criticului cu aceea a lui Macedonski, ca temelie a respingerii poeziei acestuia din urmă:
„Atîta pasiune şi patimă în urmărirea şi realizarea unor idei n-a pus în literatura română, oricît ar părea de ciudat, decît Macedonski,. alt mare nedreptăţit al epocii. Cum firile de acelaşi fel se resping (vezi şi cazul Iorga), cei doi mari scriitori au stat totdeauna la poli opuşi, între ei căseîndu-se adîncimile de nebănuit ale unor principii fundamental opuse- De unde şi eroarea de a nu vedea în el un mare scriitor,. respingîndu-1 de pe aceeaşi poziţie de pe care a respins arta unui Becescu sau H. Lecca, bunăoară. Fără să-i cunoască bine opera şi fără să încerce să i-o înţeleagă, Chendi a repetat greşeala multora dintre criticii contemporani care i-au ignorat opera din cauza omului. La aversiunea sa faţă de Macedonski a contribuit în mod limpede şi cunoaşterea atitudinii acestuia fajă de Eminescu sau faţă de unii scriitori ardeleni (Coşbuc). Or, Chendi era înainte de toate ardelean". •. (Mircea Popa, Ilarie Chendi, Editura Minerva, 1973, p. 59).
Cercetarea mai îndeaproape a lucrurilor solicită nuanţări noi în legătură cu studiul lui Chendi despre. Macedonski Desigur, nedrept în multe privinţe cu poezia acestuia, studiul lui Chendi îşi are meritele lui în istoria literaturii. Este, cu toate greşelile lui, prima mare încercare de abordare a activităţii lui Macedonski, scriitor ignorat total,, de toţi ceilalţi critici anteriori sau contemporani cu Chendi. în poetul Nopţilor, criticul vede „unul din desele tipuri alo literaturii universale, cari au ceva tragic în fiinţa lor şi atrag mai mult mult ca oameni decît ca scriitori", ceea ce istoria literaturii a confirmat în mare măsură (vezi şi G. Călinescu).
O lectură atentă a textului ne arată că Ilarie Chendi nici nu neagă în întregime creaţia macedonskiană, ci, dimpotrivă, o recunoaşte în ceea ce are ea mai caracteristic, şi anume, în „faimoasele Nopţi".
„De ele — spune în continuare Chendi — îşi reazimă gloria şi cu toate că poartă în ele pecetea generală a fiinţei poetului, aşa cum. l-am arătat pînă acum... dau totuşi oricărui critic dreptul de a se ocupa de d. Macedonski şi a-1 socoti printre acei poeţi cari, în două-
404
405
trei poezii îşi concentrează toată puterea lor, toată flacăra adevăratei inspiraţiuni de care au fost capabili".
Dacă cercetăm acum mai îndeaproape cauzele pentru care Chendi limitează valoarea creaţiei lui Macedonski şi pune un accent deosebit pe contradicţiile personalităţii acestuia, pe neajunsurile lui de caracter, vedem că aceste cauze nu trebuie căulate nici în temperamentul criticului, nici în incapacitatea lui de a înţelege simbolismul şi poezia nouă (dovezi contrarii avem multe), nici in „slăbiciunile" impresionismului chendist, pe care le incrimina Lovinescu. Explicaţia adevărată o găsim în lunga polemică pe care a fost nevoit să o ducă Ilarie Chendi cu Macedonski şi elevii săi pe problemele dezvoltării literaturii naţionale, probleme care aveau un aspect de principiu (admiterea sau respingerea contriţbuţiei transilvănenilor la dezvoltarea culturii noastre) şi unul concret, denigrarea valorilor de prim-rang ale acestei culturi (epigrama de tristă faimă împotriva lui Eminescu, acuzaţia de plagiat împotriva lui Caragiale, atacurile la adresa creaţiei lui Coşbuc, Delavrancea, Slavici etc).
Această polemică, în care intră desigur şi modelele de literatură pe care le promovau Chendi, pe de o parte, şi cei din jurul lui Macedonski, pe de alta, poate fi urmărită de-a lungul anilor 1903 şi 1904, din partea lui Chendi în paginile Sămănătorului şi ale Voinţei naţionale, iar din partea lui Macedonski şi a comilitonilor săi în revistele Literatorul, Pleiada, Hermes, precum şi în ziarele Românul, Adevărul, Conservatorul. Dosarul e gros şi complet necercetat în implicaţiile sale pentru elucidarea profilului ideologic al epocii. Aducem mărturie, în acest sens, articolele polemice ale lui Chendi, în desfăşurarea lor cronologică: Poeţi şi critici. Titlu vechi la lucruri nouă (Sămănătorul, 2 martie 1903); Grupări literare (Sămănătorul, 8 iunie 1903); O clccwă (Sămănătorul 15 iunie 1903); Literatură de Crăciun (Sămănătorul, 4 ianuarie 1904), Ardeleanofobii (Sămănătorul, 11 aprilie, 1904). A se vedea şi în acest volum, p. 155, 167, 170, 234, 246.
în toate aceste polemici, Chendi se păstrează pe o poziţie de principiu, dînd citate copioase din textele adversarilor, şi comentîndu-le cu sarcasm şi ironie amară. Macedonski şi discipolii săi, dimpotrivă, coboară polemica, după obiceiul mai vechi, la atacuri şi jigniri personale veninoase, sau o deplasează în direcţia unor grave erori de principiu naţional, după cum vom vedea.
Iată cîteva mostre dintre acestea- în Românul din 1 iunie 1903, întîlnim o cronică pe două pagini de ziar, în care se ia drept pretext -apariţia volumului Preludii al lui Chendi:
„Domnişoara Lorelica (aluzie vulgară la articolul despre Loreley din Preludii, n-n-), surioara d-lui Ilarie Chendi, a fost cauza pentru •care, mai săptămînile trecute, a apărut un volum de recenzii pe care
406
autorul, un funcţionar la Academie, le-a adunat într-un prea elegant volum. •.
Domnul Kendi a fost, de nu mă înşel, industriaş în Ardeal, de unde naufragiul comercial 1-a aruncat in regat- Iată pentru ce opera d-sale este mai mult o « comptabililale literară » şi reminiscenţe negustoreşti domină sufletul criticului.
Absolvent al şcoalei de comerţ, d-l Kendi, cu o dragoste nebună, s-a apucat să facă literatură înaltă şi, graţie d-lui Vlahuţă, s-a pomenit director al Sămănătorului şi critic autorizat al tinerilorCioflec, Bârsan, Bîzgan, Ciocîrlan, Cunţan şi Cioban. •.
D-nul Kendi, vorbind despre tineret, evită a spune cîteva cuvinte despre Lecca, un talent delicat şi în care domină o notă foarte originală; înjură pe Florian Becescu, care este un talent, şi consacră cîteva rînduri unui tînăr pe care l-am scos eu la iveală, d-nul luliu Dragomirescu, care aparţine, după cum bine a zis autorul, şcoalei lui Macedonski. Dar d-sa face o regretabilă eroare: confudnâ decadentismul cu imbe-cilismul.
Or, cuvîntul « decadent », în actuala sa fază, înseamnă, aplicat la literatură, superioritatea supremă. D-nul Kendi nu pricepe acest lucru şi, voind să lovească, numeşte pe Alex- Macedonski decadent.
E regretabil cum tînărul critic n-a văzut în opera superbă a lui Macedonski şi Mircea Demetriade, în tinerii talentaţi, d. Karr, Nanu şi alţii, obiecte de studiu serioase. Putea d-sa, studiind şcoala de la Literatorul, să spună lucruri nouă. Preludiile d-lui Kendi, aşa cum se prezintă, sînt simple «game» de elev îndoios.
Caion"
(Românul, 1 iunie 1903, p. 1-2.)
într-un articol din Românul (25 sept. 1903), intitulat Transilvănenii, îl găsim pe Macedonski solidarizîndu-se cu Caion, care atacase într-un mod grosolan pe intelectualii transilvăneni:
„Mă împac cu amicul meu Caion cînd zice că in Academie te izbeşti numai de aşa transilvăneni; că în Facultatea de Litere din capitală, singuri dînşii sunt slăpîni, că în presă domneşte aceeaşi ticăloşie; că ei au monopolizat prin josnicie pe oamenii de stat români, că s-au introdus, sterpi şi ignoranţi în literatură; că, în sfîrşit, corup şi distrug ca o substanţă corosivă aurul sufletesc şi că, ajunşi — din venetici şi servi — a se vedea covîrşiţi de onoruri şi îmuibaţi din snaga noastră, bat insolent din picior, sau, ridicoli, se sumeţesc cu aere de clovni pînă a-şi răsfrînge mînecile de la vînjoasele braţe şi pînă a striga cu pălărie mocănească pe ceafă: cîţi mai sînteţi?"
Polemica aceasta o găsim continuată de Macedonski în acelaşi stil în articolul Cultura germană şi transilvănenii (Românul din 2 octombrie 1903), unde se afirmă, printre altele: „Pericolul dar, din punct de ve-
407
•dere naţionalist, n-a fost niciodată mai mare ca astăzi, căci ceea ce n-au putut să realizeze nemţii prin ei şi pe cale directă — adică ger-manizarea noastră — sunt îndrumaţi să obţină astăzi indirect, prin uneltele lor, transilvănenii nemţiţi".
Atacul lui Macedonski la adresa scriitorilor transilvăneni este şi mai direct, şi mai brutal în articolul Literatura română şi transil-văneenii (în Românul din 9 oct. 1903). Spicuim spre edificare din cuprinsul acestuia:
„Transilvănenii nu pot, nici ca critici, nici ca învăţători într-ale limbei, nici ca deţinători ai culturei literare, să se umfle în casa noastră ca aricii şi să ne scoată din ea pentru a face loc deşuchiaţilor cîntăreţi de « strigări năsăudene »...
Eu nu fac parte nici dintre liberali, nici dintre conservatori, dar •socotesc că nu este operă românească întreţinerea, cu subvenţiune oficială de şase mii lei pe an, a unei foiţe plină de injurii scandaloase — am numit pe Sămănătorul.
Urmîndu-se dar reacţiunea împotriva îndrăzneţilor şi periculoşilor agenţi ai pangermanismului, toţi românii de inimă sunt chemaţi să ia parte la dînsa" {Românul din 9 oct. 1903).
în toate articolele de mai sus, aluziile la Chendi şi activitatea sa critică sînt străvezii. Ceea ce nu-i putea ierta un apărător al cauzei naţionale, cum a fost Chendi, lui Macedonski, recunoscut în cercurile literare drept şef al noii şcoli poetice, era tendinţa acestuia din urmă de a împărţi scriitorii pe provincii şi a-i prezenta pe cei transilvăneni drept străini de ţară şi uzurpatori. Macedonski se situa atunci în fruntea unui adevărat „curent antitransilvănean", întreţinut în publicistica bucureşteană de ziarişti obscuri, precum Caion, şi patronat cu  vinovată generozitate de poetul-pontif.
Se pare totuşi că, pînă la urmă, ceea ce l-a determinat pe Chendi să treacă la elaborarea unei răfuieli definitive cu Macedonski a fost o epigramă veninoasă  a  acestuia,  publicată  în Literatorul:
Un   trocar,   anume   Kendy,   sas   pe-aicea pripăşit, Se dă-n vorbă de-o poemă, dojenindu-i autorul Că în staulul în care s-a născut Mîntuitorul Pus-a orice dobitoace... Se înşeală negreşit-Am cetit ce scrie Kândy şi citesc Sămănătorul.
(Literatorul, nr- 1, 1904.)
Unei firi sensibile la ideea de poezie cum era Chendi, epigrama aceasta trebuie să-i fi produs o adîncă amărăciune. Ea s-a asociat, evident, cu mai vechea epigramă macedonskiană la adresa lui Eminescu, încă vie în epocă şi citată de Chendi în „studiul" său. Comentariul pe care-1 face criticul epigramei care-i fusese adresată, în articolul
Literatura de Crăciun, este foarte semnificativ pentru hotărîrea unei rupturi definitive cu poetul Nopţilor :
„Dacă pînă acum mi-a plăcut să ignorez ştirea că d-sa este singurul geniu în literatura română, iată, mi se dă o lecţie dureroasă. De aici înainte voi fi de acord cu biografii care-i cîntă «hymnuri » şi voi crede.. . Credo guia absurdum ! Să lămurim însă un lucru. Adicăte: ce sunt eu acum? Trocar, român sau sas? Dezlegaţi, vă rog, problema asta: sau una, sau alta?"
(Sămănătorul, nr. 1, 4 ian. 1904.) Paharul era deci plin. El trebuia să se reverse într-un fel. Şi s-a revărsat în „studiul" despre Macedonski. Elaborîndu-1, după toate indiciile, la începutul lui 1904 (între 18 aprilie şi 4 mai apărea în paginile Voinţei naţionale), Chendi procedează cu rafinament, ascun-zîndu-şi adevăratele motive polemice. El disecă totul cu sînge rece, ca un chirurg care scoate la lumină măruntaiele, dar refuză la urmă să le mai coasă la loc- Faptul i s-a reproşat mai tîrziu de cei ce ar fi trebuit să-i evalueze mai atent efectele prin motivaţia cauzelor care l-au determinat.
în epocă însă, lovitura polemică dată de Chendi a fost puternică şi neaşteptată- Cei de la Românul, văzîndu-şi idolul dărîmat de pe soclu, ripostează intempestiv şi dezechilibrat prin pana de tristă amintire a lui Caion, care îl atacă grosolan şi vulgar pe Chendi în Românul, nr- M din 10 mai 1904, la rubrica „Viaţa literară". Pentru întregirea tabloului acestei polemici, redăm în continuare acest text, cu valoare de document de epocă:
„Un  critic prea tînăr
De cînd cu organizarea după model europenesc, Voinţa naţională, care, fără îndoială, este cel mai bun ziar cotidian din ţară, a introdus şi foiletonul literar. Inovaţia era excelentă şi toată lumea aştepta ca critica literară a marelui cotidian să fie luată de un cineva al liberalismului, de domnul Banu, de pildă, care ar fi dat, pe lîngă cumpătate judecăţi şi un model de eleganţă şi bună-creştere. Cine? nu ştiu, a luat pe domnul Kcndich de la o mică revistă şi l-a pus în fruntea criticei de la V-n.
Am zis atunci: este o încurajare- Domnul Banu, pe vremuri conducător literar al ziarului, a voit să ajute pe un tînăr care acum bîjbîie pentru întîia dată în literatura română —în cea ungurească fiind poate vechi — am aplaudat chiar cînd modestul copist care mă servea în Biblioteca Academiei, c-un zîmbet afabil şi cu repeziciune, a scris
408
409
primul foileton. A vorbit la început despre cîntecele de dor din colecţia d-lui Pinath, a vorbit cum se sinucid ungurenii din amor, pe-băncile din Cişmigiu şi cum unguroaicele infidele îi uită cîntînd ceva din micul dor. Toate aceste lucruri mi-au plăcut; domnul critic era în cercul alor sale 1. Treptat însă a evoluţionat. Iată pe modestul meu îndatoritor din Biblioteca Academiei devenit acum gata să rezolve probleme de literatură. M-am bucurat iarăşi şi, în gînd, am avut izbînda tînărului critic. N-am avut noroc: crezîndu-se încă în lumea rustică a ungurenilor, tînărul meu protejat o ia razna şi spune vorbe ca la uşa cortului.
Recunosc, ar fi fost tare pitoresc tînărul, în costum de ţigan unguresc, rostind vorbe grele la adresa unor mari talente, dar limbagiul său nu se potriveşte cu vorba demnă de critic al unui ziar oficial.2
în critică, cumpătarea este lucrul cel mai greu, dar cînd dînsa e dobîndită, cel care face critică cuviincioasă se poate numi critic-Domnul Maiorescu, care a rămas şi acum la violenţele din 1866, nu e critic. Erneşt Charles, brilantul causeur de la Bevue hleue şi Gil blas n-a fost sacrat ca adevărat critic decît atunci cînd a lepădat violenţa şi a devenit un pacinic profesor. Criticul e profesorul, iar marele public, elevul. Criticul trebuie cu răbdare să arate erorile şi să nu confunde viaţa cu opera autorului.
Emile Faguet, în ultima sa lucrare, vorbind de Nietzsche, zice că preferă un talent imoral unei imbecilităţi morale, pentru că vremea distruge imoralul, lăsînd să trăiască numai frumosul.3
De aici, ilustrul critic deduce că e absolută nevoie ca criticul să separe opera de om. Opera este produsul unor momente de înălţare sufletească cari nu se repetă de multe ori. Oscar Wilde şi Verlaine, în regulă generală, sînt imorali; cînd însă au conceput operile lor, dînşii s-au ridicat deasupra stărei lor normale şi, prin geniul lor, au devenit, în momentul concepţiunei poeziilor, nişte fiinţe foarte morale.
Oare Verlaine a fost beţivul Verlaine, tovarăşul lui Bibi la Puree, cînd a scris Sagesse?
Critica trebuie să lase la o parte viaţa autorului, pentru că oricît s-ar zice, evenimentele nu influenţează asupra operei artistului.
Acest adevăr, ajuns banal pentru puţinii cu o destulă cultură literară, este un paradox extraordinar pentru criticul Voinţei.
Criticul acesta e prea tînăr. Ducînd cărţile şi scriind cataloagele unei mari biblioteci, nu poţi dobîndi cunoştinţe, nici măcar pentru a fi foiletonist la un ziar zilnic-
1 V.n. din oct. 1903 (nota lui Caion).
2 V.n. din 19 şi 23 aprilie 1904 (nota lui Caion). [Sînt numerele cu „studiul" despre Macedonski — n.ed.].
3 En lisant Nietzsche par Faguet. Conclusions (nota lui Caion).
410
Domnul Kendich este în această categorie. Om al cataloagelor, este tot aşa de savant ca şi domnul Alcalay, care cunoaşte cărţile dupăscoarţe, fără a mai citi titlul. Pentru aceasta d-sa s-a făcut negustor, nicidecum critic- Să deschidem Egalitatea, Ilajoetz sau Vocea Sio-nuluişx nu veţi găsi un rind de domnul Alcalay. A rămas însă un excelent comptabil, unde trebuia să rămină şi criticul V.n----
Calităţile mnemotehnice ale d-lui Alcalay l-au dus la negustorie; aceleaşi însuşiri l-au dus pe domnul lorga la Universitate şi pe tînărul Kendich la critică.
Eu presupun că tînărul şi mult simpaticul meu slujitor din Biblioteca Academiei trebuie să aibă momente de exaltare sufleteasca şi, cînd trece printr-un cîrd de studente (lumea în care e admirat) trebuie să zică in gîndul său: se uită la mine ca la un om mare- Ce nu sînt om mare? Nici Maiorescu, nici lorga n-au scris ca mine!
Mîndria aceasta explicabilă, unită cu o tinereţe mintală vecinică, fac din criticul V.n. un necuviincios şi-1 depărtează mereu de-a ajunge măcar un ciuruc de critic l.
Eu totuşi nu disper. Sînt convins că tînărul meu protejat va reveni la lumea sa. în pitoreasca descriere a ungurilor şi chipeşelor surioare de peste Carpaţi, cari inundează duminica Cişmegiul, domnul Kendich va fi în cercul său-
Atunci nimeni nu va mai zice nimic. Voinţa doar va rămîne, ca şi azi, stingheră de critic.
Caion"
[Bomănul, nr. 17, din 10 mai 1904.)
Se pot recunoaşte, în textul de mai sus, toate trucurile atacului polemic personal de cea mai vulgară speţă: de la ortografierea tendenţioasă a numelui celui atacat, pentru a sugera originea lui străină, la dispreţul afişat faţă de el, arborîndu-se o superioritate intelectuală inexistentă.
Dacă acest Caion s-ar fi mărginit în intervenţia sa la o singură problemă ridicată de el, aceea a diferenţierii necesare, la care ajunsese critica modernă, între viaţa artistului şi opera sa şi l-ar fi apărat pe Macedonski de pe această poziţie, discuţia în jurul creaţiei macedons-kiene ar fi putut lua o altă turnură, şi Chendi, poate, s-ar fi angajat în continuarea dezbaterii. De altfel, în cuprinsul „studiului" său există cîteva disocieri în acest sens, care ne arată că nu era străin de problemă.
1 Figuri literare: D-l Macedonski de Kendich (nota lui Caion).
411
Dar polemica a continuat la un mod personal şi disproporţionat din partea lui Macedonski. La începutul lui mai 1904, imediat după apariţia primelor două părţi ale „studiului" lui Chendi în Voinţa naţională, are loc participarea poetului la serbarea de la Depăraţi cu ocazia punerii unei plăci de marmoră pe mormîntul lui Depărăţeanu. Aici Macedonski pozează în victimă a unui complot organizat împotriva sa, apoi îşi clamează amărăciunea în paginile ziarului Conservatorul, sugerînd că lacrimile sale pe mormîntul lui Depărăţeanu ar trebui să fie un riviriment în conştiinţa contemporanilor:
„într-un spaţiu de vreo douăzeci de ani, se întîmplă extraordinarul fenomen al luării transilvănenilor fără Transilvania şi, prin urmare, al unei îndrumări culturale cu totul opuse celei din trecut.
Este firesc că o astfel de împrejurare nu putea să ducă decît la ceea ce a adus: îndreptarea caracterelor către servilismul ce este atmosfera sufletească a unor însemnate părţi a populaţiunilor din imperiul austro-maghiar şi către o cultură ca cea care are de scop perpetuarea acestui servilism. Neapărat că, pentru mulţi din genera-ţiunea cea de tot nouă, vechea direcţiune culturală neolatină nu era să mai însemne nimic şi că Ion Heliade Rădulescu, Dimitrie Bolintineanu, Depărăţeanu, Grig. Alexandrescu, Ion Ghica, Odobescu puteau nu numai să fie înlocuiţi cu d. Coşbuc, cu d. St- O. Iosif, cu d. Bârsan, cu d. Bogdan şi cu alţi fraţi ardeleni, dar chiar şi insultaţi, fără ca batjocuritorii celor mai curate şi preţioase glorii ale României să întîmpine cea mai mică supărare.
într-un astfel de stadiu de pervertire a sufletului şi minţei româneşti, se putea produce, prin Voinţa naţională, însuşi strigătul ne-calificabil al unui venetic — sasul Kendy — strigăt prin care li se poruncea categoric românilor «să-şi plece capetele dinaintea ardelenilor, pentru că ei sunt deţinătorii culturei şi pentru că au şi muşchi » — fără ca acest strigăt să provoace vreo protestare, fie că ar fi fost pornită de la vreun român, fie că şi-ar fi avut obîrşia în sufletul vreunui ardelean — ceea ce, zis în treacăt, ar fi fost şi onorabil şi dibaci din partea celor ce se bucură printre românii din regat de cea mai frăţească ospătare.
Dar cum nimic nu se poate perpetua şi cum, mai cu seamă, adevărul şi mai cu seamă, dreptatea trebuie să-şi facă drumul din candela ce veghea solitară în preajma unui mormînt, acest adevăr şi această dreptate au scăpărat spre a se duce să aprindă într-un suflet de român şi de creştin marele focar al renaşterei naţionale...
Acestei împrejurări se datoreşte solemnitatea din Depăraţi de la 1 mai, solemnitate ce este o simptomă sigură a erei celei noi...
(Conservatorul, nr. 102, 12 mai 1904.)
„ Era cea nouă", dorită de Macedonski, nu s-a confirmat ca atare, iar Chendi nu şi-a lăsat victimele să pozeze în ţinută solemnă la mormîntul lui Depărăţeanu. în legătură cu acest subiect, el publică, în aceeaşi Voinţă naţională, încă două foiletoane de punere la punct a problemelor moştenirii lui Depărăţeanu, în ordine strictă de istoria literară, iar într-o seamă de note mai mărunte, smulge de pe chipul „eroilor" de la Depăraţi masca solemnă, prezentîndu-i în adevărata lor ţinută comică, extravagantă-
Astfel, în rubrica de „Notiţe literare" a ziarului Voinţa naţională, găsim următoarea însemnare de „Cronicar", marcată de o ascunsă ironie:
„Epilog  la serbarea de   la Depăraţi
Asupra solemnităţii de la Depăraţi, cu ocazia dezvelirei unei pietre la mormîntul poetului Depărăţeanu, s-a făcut şi continuă a se face multă vorbărie. Cei care au luat parte la serbare au plecat cu diferite impresii şi trebuie acum să le destăinuiască. Unul însă a dus cu sine imaginea scumpă a d-lui Dissescu, oratorul festiv la acea ocazie şi ajungînd Ia Bucureşti, i-a schiţat-o în revista Pleiada, precum urmează:
«Portrete contimporane. C- Dissescu. Cel mai mistic dintre toţi oamenii politici, pentru că este cel mai rafinat şi cel mai excesiv prin delicateţea simţirilor. Cei cari l-au cunoscut cînd era de tot tînăr, «pun că făptura fizică a d-lui Dissescu era de o frumuseţe rară, înfă-şurînd totuşi cu discreţiunca ce se emană dintr-un suflet tihnit, cu această notă minoră a multor din naturile de elită, muzică intimă, cîntec în surdină al unei vibraţiuni psihice rezervate»...
Continuarea vibrează pe aceeaşi coardă. D. Dissescu poate fi mîndru de portretul său din...   «pleiada» în care a intrat."
(Voinţa naţională, nr. 5740, 1 iunie 1904.)
Ulterior, Chendi a dezvăluit pentru cititori şi modul oneros în care ;se făceau reclamele pentru rubrica de „Portrete contimporane", obişnuit în publicistica macedonskiană (vezi Tot moravuri literare, în Voinţa naţională, nr. 5746 din  8   iunie 1904.)
în faţa ironiilor lui Chendi, Macedonski şi cei clin jurul său au trecut la atacuri anonime dintre cele mai dure. Astfel, la apariţia articolului lui Chendi, Nihilistul şi răzbunătorul, în paginile Voinţei na-ionale — articol care, după cum se vede, făcea parte şi el din polemica lui Chendi cu grupul macedonskian — în Românul se publica următoarea notă anonimă:
412
413
„Nihilistul, ar zice Tolstoi-Sardou, s-a unit, şi s-a pus să ucidă pe trocar, împreună cu răzbunătorul, br! br!
Ce lucruri teribile. Un nenorocit copist de la o instituţie savantă» cînd nu serveşte publicul în sala unde e pus ca paznic, găseşte timp să. spună prostii, de cînd nu mai are voie să înjure mocăneşte pe corespondenţii Academiei.
Am dori mult ca nefericitul crilic al V.n. să reinceapă, dacă îi dă mîna, injuriile ce publica la adresa d-lor Gion, general Brătianu sau Duiliu Zamîirescu- Noi sîntem siguri că aşa ceva nu va mai face.
Să revenim la nihilsmul de mai sus. Nihilistul e Karr, iar răzbunătorul Caion. Cel dintîi voieşte să zdrobească pe Iosef, iar cel de-al doilea să bagatelizeze (!?) opera unui triumfător — e vorba de caraghiosul Iorga-,
Nouă ne pare rău că asemenea prostii au loc în coloanele unui ziar serios; ne bucură însă că loviturile noastre încep să-şi producă efectul. Un curent contra acestor negustori imbecili a început să se simtă din ce în ce mai puternic-
Să sperăm că ora înfrîngerii nu va fi departe".
(Românul, nr. 22, 14 iunie 1904.) Pasajul al treilea, cît şi finalul din acest atac anonim sugerează, că Macedonski şi „pleiada" din jurul său au recurs la influenţe de ordin politic pentru a putea lovi pe Ilarie Chendi şi a-1 reduce, în mod cu totul şi cu totul neloial, la tăcere. în acest scop puteau fi folosiţi, oameni cu influenţe politice ca generalul Brătianu, care fusese implicat, după cum ne-o spune Chendi, în polemica atît de penibilă cu ; transilvănenii (vezi în acest volum  articolul Ardelcanofobii, apărut % în Sămănătorul, nr. 15 din 11 aprilie 1904 şi notele aferente, p.426 § şi p. 452). Se pare că la o astfel de ingerinţă de ordin politic se referă § amintirile lui N. Zaharia, fost şi el bibliotecar al Academiei pe acea j vreme care-i relata lui Oh. Carrîaş: || „Pe cînd trăia D. Sturdza (şef al Partidului Liberal, preşedinte al r* Consiliului de Miniştri şi al Academiei Române, n-n.), Chendi a scris , J
un articol foarte violent la adresa unui cunoscut politician, atunci 5 la guvern. S-a făcut mare scandal pentru această chesiune. înaltul. } demnitar al puterii a intervenit pe lîngă Sturdza ca sâ-1 dea afară din slujbă. Dar fiindcă era un funcţionar model, ştii ce i-a răspuns7 — Subalternul meu, 11. Chendi, este un funcţionar corect, aceea re face în afară de porţile Academiei nu mă interesează" (cf. Mircea Popa, liane Chendi, Bucureşti, 1973, p. 43). ;
Cei ce voiau cu orice preţ să-i închidă gura lui Chendi se vor fi: . ,,
mulţumit pînă la urmă şi numai cu asigurări din partea conducerii ziarului Voinţa naţională că semnatarul rubricii de foiletoane va pro- I i
ceda mai cu mănuşi faţă de adversarii săi. Căci in nişte „note critice",.
-Caion se lamentează în continuare de „toată ceata de golani intelectuali ce mişună în jurul unor reviste cari duc o existenţă din cele mai "îndoioase. Ei sînt pleava Ardealului, cei cari, după ce au bătut la uşile ungureşti, au năvălit la noi cu aere şi apucături de codru. Scrisorile pomenite mai sus (sînt citaţi Hasdeu, Tocilescu, « răposatul Gion », n-n.) veştejesc această tinerime viţioasă şi viţiantă şi pe care Ionnescu-Gion o aşează mai jos decît sclavii Romei." (Românul, nr. 38, din 26 oct. 1904.)
în urma celor de mai sus, credem că ne apare într-o lumină destul de clară că studiul lui Chendi despre Macedonski trebuie privit altfel •decît pînă acum, ca expresie a unei polemici dure şi îndelungate, o „socoteală definitivă", cum îl numeşte însuşi criticul, cu acela ce se •erija drept patronul spiritual al curentului antitransilvănean în cultura şi literatura română a timpului. Chendi se străduieşte, pe parcursul textului său, să păstreze masca obiectivitătii depline, ceea ce a putut să înşele chiar şi un ochi experimentat ca al lui G- Călinescu. Doar uneori, la o lectură deosebit de atentă, caracterul polemic al „studiului" iese totuşi în evidenţă:
„Şi fiindcă văd că acest scriitor, cu toată activitatea sa unică în analele literaturei române, recurge la ocrotirea celor mai dinastici bărbaţi conducători şi-şi adăposteşte proza sa chinuită în coloanele unui ziar oficial, de partid, cum este Conservatorul (nota noastră: ziarul în care Macedonski îşi susţinea campania sa polemică împotriva transilvănenilor), nu mă pot opri a nu-i arăta cîteva «idei conducătoare )>, pentru cari în orice ţară ar fi fost redus de mult, la tăcere completă, nu prin spiritul reacţionar, ci prin acela de ordine şi bun-simţ, care eliminează de la sine pe orice publicist iresponsabil".
Deci nu cu poezia lui Macedonski se războia în primul rînd Chendi, ci cu ideologia acestuia, care, trebuie să o recunoaştem şi astăzi şi oricînd, servea in acel moment interese antinaţionale şi merita să fie condamnată în modul cel mai categoric- Or, pentru aceasta trebuia ■să se apeleze — aşa cum a procedat de fapt şi Chendi — la personalitatea de ansamblu a scriitorului, explicîndu-i-sc contradicţiile şi limitele şi condamnîndu-le în faţa opiniei publice.
Chendi nu a îmbrăcat întîmplător masca unei depline obiectivităţi în acest „studiu", de răfuială definitivă cu Macedonski. El urmărea un scop precis: reducerea din importanţă şi compromiterea pe cit ■posibil în ochii scriitorilor şi ai opiniei publice a celui ce, pe baza prestigiului de şef al noii şcoli în poezia romană, nu servea interese naţionale. Acest scop Chendi 1-a şi realizat. Motivele pentru care a procedat astfel au rămas ascunse în publicistica timpului.
Mai tîrziu, către sfîrşitul fulgerătoarei sale cariere critice, Chendi însuşi aducea unele lumini în acest sens:
414
415
„Nu demult — comenta el în Tribuna din 28 dec 1911, sub semnătura Corespondent — apărea la Bucureşti un fel de publicaţie care-şi pusese drept scop distrugerea ardelenilor. Fireşte, trebuia să se lege întîi de ce aveau ardelenii mai de valoare- Au început deci cu atacurile împotriva lui Coşbuc. După părerea acelui « ziar » inspirat şi susţinut de maestrul Macedonski, «idealul lui Coşbuc era troaca în care se da cucuruz la porci »• Lumea rîdea- Ce putea face."
Dosarul acestei vaste polemici poate fi încă îmbogăţit- Noi ne-am străduit aici să-i dezvăluim direcţiile principale.
Este de observat că măsura adevărată şi cadrul polemicii pe care a dus-o Chendi împotriva lui Macedonski le preciza criticul însuşi în finalul articolului său Anonimul, publicat în Voinţa naţională cam în acelaşi timp şi la aceeaşi rubrică unde a apărut şi „studiul" despre poetul „faimoaselor Nopţi" — articol reluat şi în volumul Foiletoane* dar încă nepus în legătură evidentă şi absolut necesară cu studiul respectiv- Cităm din finalul acestui articol, spre edificare:
„Mi s-a părut fără margini de sălbatec — comentează Chendi — un articol din aceeaşi' Propagandă literară, în care un poet cu multă vîlvă în jurul lui e prezentat ca un bolnav smintit şi bun de internat la o casă de sănătate. Poetul în chestie desigur că nu merită cruţare,, căci are un păcat de acelaşi fel în trecutul său: a lovit în Eminescu cu aceeaşi armă şi încă într-un timp cînd bolnavul nu se mai putea apăra- De aici nu urmează însă ca să i se plătească cu aceeaşi monedă, de pe acum, şi mai ales nu din partea unor anonimi de o completă insuficienţă intelectuală pentru a înţelege activitatea şi rolul unui naufragiat scriitor, cum a fost d. Macedonski" (Voinţa naţională din 4 aprilie 1904, reluat în voi. Foiletoane, p. 220).
Dacă ţinem seama de faptul că „studiul" despre Macedonski a apărute în paginile aceluiaşi ziar Voinţa naţională, între 18 aprilie ş» 4 mai 1904, înseamnă că el trebuie să fi fost deja elaborat la data cînd Chendi publica rîndurile de mai sus, care rezumă, de fapt, sensul: atitudinii sale. Aceasta implică, după cum vedem, demnitatea criticului şi respectul său faţă de scriitor, ceea ce modifică, evident, perspectiva istorico-literară din care trebuie judecată atitudinea sa faţă de Macedonski.
în lumina celor de mai sus, se cuvine a fi corectată şi o altă eroare de istorie literară, şi anume: identificarea atitudinii lui Chendi faţă de Macedonski şi grupul celor care roiau în jurul său prin 1903— 1904, cu atitudinea lui faţă de simbolismul românesc în general. După.
cum s-a văzut, grupul din jurul lui Macedonski era format din condeieri fără valoare literară, avîndu-1 în frunte pe odiosul Caion. Adevăraţii poeţi simbolişti ai epocii: Iuliu Cezar Săvescu şi Ştefan Petică, au fost evocaţi cu căldură şi înţelegere de călre Chendi;.iar mai tîrziu, tot lui îi revine meritul de a fi revelat pentru prima oară şi alte valori ale noii poezii române, ca Ion Minulescu, Tudor Arghezi, G- Topîr-ceanu, M. Codreanu, Alice Călugăru ş.a-
ACTIVITATEA UNUI RENEGAT Moldovan G er g el y
A apărut întîi în Voinţa naţională, nr- 5669 din 29 februarie 1904,. la rubrica de subsol a ziarului. Articolul a fost reluat, cu mici îmbunătăţiri de text, în volumul Foiletoane (1904), p- 98—105-
Moldovan Gergely a jucat un rol odios în limpid luptelor memoran-diste şi mai tîrziu. în urma unei activităţi publicistice filo maghiare, ci a fost folosit ca unealtă trădătoare de către guvernanţi, împotriva profesorului patriot Grigore Silaşi, care ocupa catedra de limba şi-literatura română la Universitatea din Cluj- Pretexlînd că voia să predea lecţiile de limba şi literatura română în ungureşte, Silaşi a fost înlocuit cu acest Moldovan Gergely. Faptul a fost socotit de către intelectualitatea română din Transilvania drept „o insultă adusă poporului român şi învăţămîntulia superior" (Ştefan Pascu, Făurirea statului naţional unitar român, I, Editura Academiei din România,, Buc-, 1983, p- 232).
UN POVESTITOR ARDELEAN /• Pop-Reteganul
A apărut întîi în Voinţa naţională, nr- 5657, 15 februarie 1904,. la rubrica de foiletoane a ziarului, de unde a fost reluat cu mici adaosuri şi îmbunătăţiri de text în volumul Foiletoane (1904), p. 106—112.
Despre activitatea de scriitor şi folclorist a lui I. Pop-Reteganul; Ilarie Chendi a scris in mai multe rinduri: Zece ani de mişcare literară-in Transilvania (în această ediţie, voi. I, p. 28 — 29); Literatură populară (in această ediţie, voi- II, p- 252). Pe lîngă recunoaşterea unor merite, Chendi se arată de fiecare dată destul de reticent în aprecierea1 valorică a activităţii lui I- Pop-Reteganul (1853 — 1905). Pe direcţiile stabilite mai înainte, dar cu mai multă comprehensiune, medalionul!
416
417
«de faţă esie o sinteză crilică al carpi sens depăşeşte din nou cadrul fixat în articolul introductiv al volumului Foiletoane.
Este de remarcat faptul că, ulterior, atît istoria literară, cît şi' folclorist ini i-au recunoscut lui I. Pop-Reteganul merite mai mari. Astfel, „povestirile şi nuvelele, scrise în Ir-o limbă neaoşă, anti-«cipînd uneori temele lui L. Rebreanu (Susana cea nebună are unele ■analogii cu Ion), sînt frînturi din viaţa sătească foarte veridice" [Dicţionarul literaturii române pînă la 1900, Editura Academiei R.S.R., 1979, p. 702). Colecţia folclorică a lui I. Pop-Reteganul numără peste -5000 de poezii populare şi peste 100 de texte de proză, impunîndu-1 •drept „cel mai mare folclorist al Ardealului" (I. Muşlea, în Dicţionarul folcloriştilor de Iordan Detcu şi S. C Stroescu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1979, p. 355).
O PAGINĂ COMEMORATIVĂ Poeţi morţi   In floarea v l r s t e i
A apărut întîi în Voinţa naţională, nr. 5683, 17 martie 1904,1a Tnbrica de subsol a ziarului, de unde s-a reluat în volumul Foiletoane, p. 113-120.
Această evocare dovedeşte, printre altele, că Ilarie Chendi nu ;avea prejudecăţi antisimboliste, cum se pretinde. El îşi începea rememorarea poeţilor „morţi în floarea vîrstei", chiar cu doi dintre reprezentanţii de seamă ai simbolismului românesc: Ştefan Petică şi luliu •Cezar Săvescu. Asupra ambilor, Chendi a scris şi cu alte ocazii pagini •de reală şi adîncă înţelegere faţă de tot ce au mai caracteristic în •creaţia lor.
DĂRI   DE SEAMĂ I
DOUĂ ROMANE Eugenia   Ianculescu   de   R e. us : „Spre dezrobire"
Roman Bucureşti, 1903, 213 p. Sp.  Frasin:   „Calea robilor" Roman Bucureşti, 1903, 1 v0L, 395 p.
Această cronică a apărut întîi în Voinţa naţională, nr. 5634, din -20 ianuarie 1904, la rubrica de subsol a ziarului, p. 1 — 2, de unde a :fost reluată, fără modificări, în cuprinsul volumului Foiletoane, p. 121-133.
Cu „dările de seamă" programul critic propus în articolul introductiv al volumului Foiletoane se află în plină desfăşurare. Chendi subliniază, lipsa de valoare literară a romanului Eugeniei Ianculescu-Reus (1865— 1938), interesant mai mult ca problematică feministă- De altfel, autoarea s-a şi distins mai mult pe această linie, fiind una din iniţiatoarele şi susţinătoarele acestei mişcări în România, preşedintă a Ligii pentru drepturile şi datoriile femeii, precum şi prim-redactor al primului ziar feminist din Bucureşti, Drepturile femeii. Romanele ei: Voinţă (1902), Spre dezrobire (1904), Menirea femeii (1906), Serbarea unirii'. (1909) sînt cu toate fără valoare literară.
Tendinţa către senzaţional a romanului Calea robilor este privită, în raport cu ocupaţia autorului său, ziaristul Spiru Prasin, prim-redactor al ziarului ieşean Evenimentul, mort în ianuarie 1904, într-un duel, provocat de o polemică de presă.
II
PROZA D-LUI RADU ROSETTI „P r i n tr e picături"
A apărut întîi în Voinţa naţională, nr. 5624, din 6 ianuraie 1904, la rubrica de subsol a ziarului, de unde s-a reprodus, cu mici modificări de text, în volumul Foiletoane, p. 134—140. în Voinţa naţională, nr. 58 59 din 29 octombrie 1904, după articolul despre Ştefan Petică, găsim, următoarea însemnare ironică, într-o rubrică de „Notiţe literare",, semnate Cronicar, cunoscut pseudonim al lui Chendi:
„D. Radu Rosetti a făcut o selecţie pe sprinceană din versurile tipărite în zecile de volume de pînă acum şi şi-a botezat noua (?) operă Din toate. Titlul e potrivit, dar lipseşte moto, care ar fi trebuit să fie clasicul: Ex omnibus aliquid, ex loto nilul!"
După cum se vede şi din nota de mai sus, scriitorul Radu D. Rosetti (1874—1934) a avut parte de o atenţie specială din partea criticului în sensul programului de fruntea volumului Foiletoane. Dacă la începutul carierei sale de critic, Chendi îl aprecia, citîndu-1 pozitiv în polemica sa cu Titu Maiorescu şi Mihail Dragomirescu (vezi în această ediţie, voi. I, p- 211), mai tîrziu, analizîndu-i mai îndeaproape scrierile, concluziile criticului devin din ce în ce mai negative. în Preludii (1903), Chendi făcea o prezentare sintetică a poeziei lui Radu. D. Rosetti, însoţită de un comentariu ironic (în această ediţie, voi. II,. p- 76-80), textul studiului respectiv fiind publicat mai întîi în Sămănătorul (17 februarie 1902), sub titlul semnificativ: Radu D. Rosetti — un fost poet. După cum se vede şi din cronica de faţă, opziţia criticului! devine tot mai hotărît negativă faţă de ansamblul activităţii scriito-
418
419»
s-iceşti a lui R- D. Rosetti, socotită minoră, lipsită de valoare literară. Verdictele criticului au fost confirmate de istoria literară.
III
„ARIPI DE VIS"
A apărut întîi cu titlul mai amplu: Constant Cantilli, „Aripi de vis", Bucureşti, 1903, 1 voi., 204 p., la rubrica de subsol („Dări de seamă") a ziarului Voinţa naţională, nr. 5576, din 4 noiembrie 1903, cu semnătura la sfîrşit Ch. Cronica a fost reprodusă cu mici «chimbări de text în volumul Foiletoane, p. 141 — 147, adăugîndu-i-se şi citatul din Alecsandri drept moto.
Această cronică a lui Chendi a intrat, prin aspectul ei negativ, în cadrul amplei polemici a lui Chendi cu grupul macedonskian. Cantilli făcea parte din acesta. Debutase cu versuri în Literatorul (1894) ■iar la 1900 îi apărea Bertha- Poemă în versuri, cu o prefaţă deosebit •de elogioasă semnată de Al. Macedonski.
în Literatorul, nr. 1 pe 1904, apare un articol intitulat. Presa şi literatura, semnat A'. Valler, unde se ia apărarea volumului lui C. Cantilli, Aripi, de vis (1903), criticat de Chendi, „un sas pripăşit de vreo patru ani ca funcţionar contabil la o cooperativă de spirtoase".. . .. .„Negreşit, afară de fostul funcţionar la spirtoase, toţi au recunoscut un poet de valoare în autorul Aripilor de vis... Ignorantul Kendy -crede şi el — fiindcă nici nu e familiar cu literaturile eline şi latine — că versurile în cesliune sunt decadente, poate unde se vorbeşte in ele despre cădere. .. Sasul Kendy recunoaşte ceva mai mult: că subiectele lui Cantilli sunt «vrednice de Dante, de Milion, de Shakespeare, •că totul vrea să fie grandios, extraordinar, suprafiresc, ca făpturile uriaşe ale mitologici nordice », dar pentru d-lui sunt de cea mai patentă absurditate — fiindcă poetul nu vrea să râmînă în tovărăşia acestui sas '«mai între nci»), căci atunci (adecă dacă i-ar da şi lui ceva de băut), s-ar «putea ca odată să fie luat mai în serios ». Acel « odată » e nostim. Adică după cîte halba?" (Literatorul, anul XXIV, nr. 1 ;pe 1904, p. 15-16).
în Literatorul, nr.- 2 pe 1904, lui Constant. Cantilli i se făcea următorul portret ditirambic, după tiparul obişnuit, al „'biografiilor «ilustre", din revistele patronate de Macedonski:
„Constant Cantilli: O altă vibraţiune puternică, un suflet şi un •caracter al unei epoce trecute. Prin originea sa, aparţine nobilului neam al argonauţilor, pelasgi cari s-au dus să caute lina de aur, cari ■âu îmbiat ţări şi mări, după vis, şi numai după vis. Coboară, prin mama sa, din un frate al lui vodă Carâgea. De vreo zece ani dînsul a
debutat în literatură, la o ctale cînd alţii îşi pierd sănătatea în viciuri, în destrăbălări.
S-a identificat mişcărei de la Literatorul pentru că acea mişcare-reprezintă frumosul şi cinstea, iar aceste două virtuţi sunt temeiul caracterului lui C. Cantilli. El e frumos şi cinstit şi ca om şi ca suflet-Concepţiile sale sunt vaste şi îndrăzneţe, avînlul său e mare. Are toate vitejiile: şi pe ale sărăciei, şi pe ale averei. A ştiut să freacă prin ţoale şi a rămas neatins ca diamantul pe care nu-1 alterează împrejurările externe.
Cei zece ani literari ai lui Cantilli au înzestrai literatura cu Aripi de vis, un cap de operă; cu Bertha, o poemă dumnezeiască; cu NuveleT şi TragedU ce vor rămîne nepieritoare. Iubitor de sporturi, Cantul» a stabilit pe bicicletă, în anul 1900, recordul Bucureşli-Paris, 12.720 km. pe care 1-a îndeplinit în 10 zile"...
Ambele articole citate sînt un model de critică lipsită de orice scară a valorilor şi de etică profesională. Istoria literară a confirmat verdictele puse de Chendi.
IV
„NUVELE" DE I. A. BASSARABESCU Bucureşti, 1003, 1 voi. in 8°, 149 p.
A apărut întîi în Voinţa naţională, nr. 5479, 8 iulie 1903, cu titlul uşor schimbat: LA. Bassarabescu, „Novele". Bucureşti, 1903,1 voi. in 8°, 149 p. ; Za/iaria Bârsan, „Visuri de noroc", Bucureşti, 1903, 1 voi. in 8°, 101 p. Cronica are ca supratitlu Viaţa literară şi e semnată la, sfîrşit /. Chendi, prima semnătură a criticului în paginile ziarului respectiv.
Textul acestei cronici a fost reluat în volumul Foiletoane, p. 148 — 150, cu renunţarea la partea finală, referitoare la volumul Visuri de noroc de Zaharia Bârsan şi cu unele mici modificări în rest.
Redăm în continuare textul din ziar, care a fost lăsat la o parte în cuprinsul volumului, pentru a realiza o imagine completă a primei cronici semnate de Ilarie Chendi în paginile Voinţei naţionale:
„Absolut personal este un alt scriitor — acesta de versuri — cu («lent şi dînsul, dar fără o direcţie atît de hotârîtă: un tînăr poet născut în Transilvania, crescut mai ales în Bucureşti, a cărui patrie însă e sînul de fecioară sau nouraşul de vară, în care îşi leagănă visul tinereţei.
Orizontul tinerilor noştri poeţi lirici se sprijină pe trei sfîlpi: cultul amintirilor, visul norocului viitor şi prezentul, care farmecă şi îmbată.
420
421
■cu puterea impresiilor nemijlocite- Cei deznădăjduiţi rătăcesc mai bucuros ca gîndul pe căile umblate în trecut — o pribegie zadarnică şi chinuitoare pe o vale de plîngeri. Cei practici profită de moment, îi culeg fructele şi găsesc toată poezia în îmbrăţişarea realităţei. Iar visătorii •viitorului ideal plutesc prin sfere imaginare.
D-1 Zaharia Bârsan are toate aceste trei însuşiri. El e poetul, boem încă, pentru care suferinţa e adeseori o plăcere şi viaţa o repede schimbare de momente, o «barcă, cărcia-i place să se legene» pe valurile .capricioase, chiar cu pericolul naufragierii:
Ce-i pasă unei unde că merge spre pieire, Cînd îi surîde-n cale cu drag întreaga fire Şi cînd ea se răsfaţă sub farmecul de lună... Ce-mi pasă ce-o fi mîine, cînd azi e vreme bună!
De-aici lipsa desăvîrşit.ă de consecvenţă în convingeri şi impresiile tieordonate, oricîl de frumos le-ar exprima, cari te fac să-1 consideri cind un copil răsfăţat şi ştrengar, cînd un bărbat încercat de soarte-
Aproape toate versurile d-lui Bârsan sunt cîntece în genul lui Şerbănescu, potrivite a ajunge odată tot atît de răspîndite, dacă vreun iscusit compozitor muzical le va şti aprecia calităţile de armonie. Aceasta cu atît mai mult că autorul a reuşit a introduce in cîntecele sale un element atrăgător, tonul poeziilor populare:
Somn li-e, mamă, ochilor, Şi-i pustiu, mămucă, Da-mi-aş dorul norilor, Norii să mi-1 ducă, Să mi-1 poarle-n depărtări, Pe pustiu de zare, Si-n amurgul unei seri Să mi-1 lase-n mare.
împrumutînd mai des din acest izvor limpede, cum o fac de altfel mai mulţi tineri poeţi de astăzi, prin îmbinarea asta a poeziei populare cu cea cultă, d. Bârsan va alcătui un gen de cîntece dintre cele mai plăcute, care va satisface atît pe aderenţii literaturei naţionale, cît şi pe cei cu artă pentru artă.
I. Chendi"
(în Voinţa naţională, nr- 5479, 8 iulie 1903.) Cronica aceasta are o valoare în sine, precum şi una prin raportare-Prima rezultă din faptul că reuşeşte să pună un diagnostic exact prozei lui I- A. Bassarabescu (1870—1952), încă de la manifestarea ei în primul volum, cel din 1903, ceea ce demonstrează capacitatea de intuiţie critică a lui (luncii.
Cea de-a doua rezultă din frp'u) că e prima colaborare a lui Chendi) (cu semnătură) în paginile cotidianului cel mai prestigios al timpului, oficiosul liberal Voinţa naţională. Aceasta este dovadă clară a terenului cucerit de critic, a recunoaşterii valorii activităţii sale, a prestigiului de care se bucura.
începutul acestei colaborări se arală a fi legală de schimbări importante în conducerea ziarului. Astfel, încă din numărul precedent-(din 6 iulie 1903), se anunţa pe colana 1, chiar la începutul primei
pagini a ziarului:
„Comitetul ziarului Voinţa, naţională, prin deriziunea sa din 19-iunie trecut, a însărcinat cu direcţia politică a acestui ziar pe d. Viu! ilu I. Brătianu.
în urma acestei delegaţii, cl. Vinlilă Bră'.ianu va lua conducerea ziarului cu începere de luni, 7 iulie 1903 "
în numărul următor, în care Chendi publică sub semnătura prima sa cronică (dar nu la rubrica de subsol, ci pe coloana a citirea a ziarului), această schimbare în conducerea Voinţei naţionale e anunţată ca şi înfăpluilă:
„Comitetul ziarului Voinţa naţională, prin deriziunea sa din 19 iunie trecut, a însărcinat cu direcţia politică a acestui ziar pe d. Vinlilă I. Brălianu.
în urma acestei delegaţii, d- Vinlilă Brălianu a luat conducerea ziarului cu începere de azi, luni, 7 iulie 1903."
(Voinţa naţională, nr. 5479, 8 iulie 1903.) Sub acest anunţ, ca o schimbare imporlanlă care se va menţine mereu în organizarea ziarului, apare sumarul rubricilor, înlre care e anunţată şi „Viaţa literară — 11. Chendi". în cadrul acestei rubrici, care se stabilizează la subsolul ziarului, Chendi publică de-a lungul anilor 1903, 1904, pînă în 1905,sub semnătură, un material critic imens. O parte din acesta a făcut substanţa volumelor Foiletoane (1904) şi Fragmente (1905), altă parte a rămas nevalorificată în paginile ziarului. în această perioadă, Ilarie Chendi a utilizat pe scară largă şi pseudonimul „Cronicar", semnalat, încă de Al. Sadi Ionescu [Tovarăşi de muncă dispăruţi. Note biografice şi bibliografice■ . . Ilarie Chendi, în vot Lui Ion Brătianu, amintire. Din par/ea foştilor şi actualilor funcţionari ai Academiei Române, la împlinirea a 60 de ani, Tipografia „Carol Gobl", 1916, p. 282-303).
în paginile Voinţei naţionale, Ilarie Chendi a publicat şi multe-studii şi articole anonime, unele dintre ele uşor de recunoscut, precum, amplul studiu V. Alecsandri şi românii din Bucovina. Sînt şi o seamă, de articole de acest fel cu caracter politic- Se observă că, o dală cu preluarea ziarului de noua conducere în frunte cu Vinlilă I. Brătianu,. problemele transilvănene îşi găsesc o reflectare mai puternică, mai
•422
423.
.adecvată. Chendi nit putea rămîne străin de această orientare. O scamă de articole anonime par a fi alimentate prin ideaţie şi stil chiar de pana sa- Semnalăm în acest sens: De peste munţi, Activişti şi pasivişti (cu privire la noile curente din sînul Partidului Naţional Român din Transilvania, în Voinţa naţională, nr. 5480, 9 iulie 1903), Asociaţiunea Transilvană (Voinţa naţională, nr. 5482, 11 iulie 1903), Din ţările vecine. Teatrul românesc din Ardeal (Voinţa naţională, nr- 5486, 16 eulie 1903) ş-a.
V
ION CIOCÎRLAN; „PE PLAI" Schiţe de. la ţară Bucureşti, 1903, 1 voi, 14.9 p.
SORCOVĂ: „CLIPE DE REPAOS" Seria II Braşov, 1903, 1 voi., 155 p.
Cronica aceasta a apărut întîi în Voinţa naţională, 14 oct. 1903, la rubrica de subsol a ziarului, „Dări de seamă". De acolo, textul a fost reluat cu miei modificări în volumul Foiletoane (1904), p. 151-158.
Se impune atenţiei nu atît prin valoarea în sine a celor doi autori (amîndoi minori, neomologaţi de istoria literară), cît prin modul în care Chendi stabileşte o comparaţie între ei, mînuind noţiuni pe care le-am putea numi de geografie literară, modalitate critică apărută mult mai tîrziu în cîmpul cercetării literaturii.
în cuprinsul acestui articol, şi mai cu seamă în finalul lui, ne Sntîlnim şi cu principii de orientare literară mult mai largi, mai comprehensive decît cele din introducerea la volum (Dreptul criticei).
VI
DRAMĂ CU TENDINŢI? Ion   C.   Bacalbaşa: „D e. la oaste" Dramă In trei acte. Piesă oprită după intervenţia c o m e n d u i r e i Bucureşti, 1904, 1 br., di pag.
A apărut întîi în Voinţa naţională, nr. 5692, 28 martie 1904, de •unde a fost reluată, cu foarte mici modificări de text, în volumul Foiletoane (1904), p. 159-165.
424
VII
C, SANDU: „DRUM ŞI POPAS" Note   de  drum şi schiţe Bucureşti, 1904. (Editura tipografiei Minerva, 1 voi., 159 p.,)
A apărut întîi în Voinţa naţionali, nr- 5704, 14 aprilie 1904, la rubrica de subsol a ziarului, cu supratitlul Dări de seamă şi semnătura la sfîrşit Ch.
Textul din ziar a fost reluat apoi în volumul Foiletoane (1904), p. 166 — 173- Lipseşte din volum alineatul final, deosebit de valoros din punct de vedere isforico-literar:
„Pentru cei grupaţi în jurul revistei Sămănătorul, volumul d-lui Sandu este o nouă probă de muncă stăruitoare. Anul trecut aproape toţi redactorii acestei reviste au tipărit lucrări apreciate- Iosif şi Anghel au scos un volum de traduceri din Verlaine ; Z. Bârsan un volum de cintece ; Ciocîrlan, Pe plai; Sandu, Drum şi popas ; iar d-l Sadoveanu, cunoscutul nostru foiletonist, a pus sub tipar un volum de nuvele şi romanul apărut în coloanele Voinţei. Care alta din revistele noastre se poate lăuda cu asemenea rezultate? E cel mai nimerit răspuns ce se poate da detractorilor unei direcţii — nouă nu prin afişarea de programe, ci prin muncă şi talent-
Ch."
(Voinţa naţională, 14 aprilie 1904, p. 2-)
Textul de mai sus relevă cîteva aspecte demne de reţinut:
1. afirmarea scriitorilor din jurul revistei Sămănătorul corespunde programului critic susţinut de Chendi;
2. în acest text întîlnim şi primele referinţe ale lui Chendi la Sadoveanu, care, după cum se ştie, a fost atras la Sămănătorul, la îndemnurile şi stăruinţele lui Chendi;
3- se demonstrează că, în aprilie 1904, în ciuda răcirii din ce în ce mai accentuate a relaţiilor sale cu N. Iorga, Chendi pleda încă pentru unitatea de program şi de muncă din jurul revistei Sămănătorul.
VIII
EMIL SABO: „CÎNTECE" Blaj, 1904, 1 br., 94 pp.
A apărut întîi în Voinţa naţională, nr. 5675, 7 martie 1904, la rubrica de subsol a ziarului, cu supratitlul Dări de seamă. Articolul a fost reluat de Chendi, cu mici modificări de text, în volumul Foiletoane, p. 174 — 181.
425
Deşi versurile poetului blâjan Emil Sabo nu erau valoroase — şi Chendi o spune în mod răspicat — totuşi criticul găseşte un bun prilej pentru a pune în discuţie probleme mai generale ale literaturii transilvănene din acel moment, cu observaţii doesebit de judicioase, între care şi aceea care formează corolarul întregii sale lupte culturale, şi anume că „unitatea noastră culturală progresează şi simţul adevăratei limbi literare a pătruns în toate părţile locuite de români".
IX
„ANECDOTELE BOTEZATE" ALE D-LUI SPERANŢĂ
Articolul acesta a apărut întîi în revista Sămănătorul, nr. 43, dir» 2 noiembrie 1903 (în colecţie, p. 683—685), cu titlul formulat puţin diferit: „Anecdote botezate" — ultima operă a d-lui Speranţă, iar în final cu un pasaj în plus faţă de textul din volumul Foiletoane :
„Se simte şi aici urma acelui curent nenorocit de spirit falş şi superficial, contra căruia trebuie să se ridice o stavilă, lăsînd la o parte orice consideraţiune".
După cum se vede, în urma celor două articole despre proza lui C. Sandu şi poezia lui Emil Sabo, Chendi revine la tonul dur, ironic lăios, aşa cum ceruse în introducere la Foiletoane. De altfel, faţă de lileratura de prelucrare folclorică a lui Theodor D. Speranţia (1856 — 1929), Chendi a manifestat totdeauna reticenţe critice, mărturisind deschis: „Eu cel puţin nu m-am putut hotărî vreodată să prind inimă, citind volumele acestui autor productiv, care apelează la epiderma binevoitoare a publicului românesc". Observaţiile critice dure pe care le face Chendi, atît literaturii de colportaj folcloric a lui Th. D. Speranţia, cît şi activităţii de cercetător în domeniul respectiv au fost confirmate ulterior (vezi Dicţionarul folcloriştilor de Iordan Datcu şb S- C. Stroescu, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1979, p- 402 — 403)-
X
DOUĂ CĂRŢI UMORISTICE T.   D uţ u-D u ţ e seu:   „Consideraţiuni critice asupra   poeziei noastre populare. Doine"
Bucureşti, 1903, 1 voi., 153 p.
Th.   D.   Speranţă:   „Anecdote pipărate" Bucureşti, 1903, 1 voi., 219 p.
Cronica aceasta a apărut înlii în Sămănătorul, nr. 47 din 23 noiembrie 1903, de unde a iest reluată cu mici modificări de text In volumul Foiletoane (1904), p. 188-194.
XI
HARALAMB G. LECCA: „OCTAVA" Bucureşti, 1904, 1 br., 52 pag.
A apărut întîi în Voinţa naţională, nr. 5724, 9 mai 1904, la rubrica de subsol a ziarului, cu supratitlul Dări de seamă. Cronica a fost reluată în volumul Foiletoane, p. 195—201. Textul din volum prezintă, pe lîngă unele mici modificări, şi trei alineate finale care nu există în ziar. Adaosul acestor alineate denotă că Ilarie Chendi a resimţit nevoia să-şi explice mai răspicat poziţia faţă de tendinţele aşa numite decadente în literatura timpului, cît şi faţă de imitatorii literaturii franceze-
XII
REVISTE LITERARE ÎN BUDAPESTA „Luceafărul"
A apărut întîi în ziarul Voinţa naţională, nr. 5640 din 27 ianuarie 1904 (p. 1 — 2), la rubrica de subsol, purtînd ca supratitlu: Litere, ştiinţe, arte. Textul acestui articol a fost reprods şi în ziarul Tribuna, nr- 42, 26 februarie 1904- S-a reluat apoi în volumul Foiletoane, p. 202 — 212.
Pe lîngă valoarea istorico-literară în sine, cronica aceasta se impune atenţiei prin intuirea sigură de către Chendi a talentului lui Octavian Goga: „în special Octavian Goga (iscăleşte şi N. Otavă) este un talent real. Printre scriitorii de versuri, apăruţi în cei trei ani din urmă, Goga este singurul „cîntăreţ de bună speranţă".
Este, după cîte cunoaştem, nu numai primul text al lui Chendi despre Goga, ci şi primul scris de vreun critic despre acest scriitor.
Din pasajele finale se vede că întregul articol a fost conceput de Chendi în spirit polemic, pentru a răspunde celor care, ca Duiliu Zamfirescu şi Macedonski, negau românilor ardeleni capacitatea artistică, aplecarea spre artă: „trebuie să se convingă orşicine de progresul lent, dar totuşi sigur ce se realizează şi în direcţia cea mai atacată de esteţii noştri nesăţioşi".
Este evidentă în final şi o concepţie nouă a lui Chendi, diferită de aceea exprimată în polemicile cu Maiorescu şi M. Dragomirescu şi chiar in Zece ani de mişcare literară in Transilvania, cu privire la evoluţia culturii ardelene. Aici este pentru prima dată cînd Chendi afirmă voalorile pozitive ale acestei evoluţii. Abia cea de-a doua generaţie tînără, cea formată în jurul Luceafărului, în frunte cu Octavian Goga, „poate servi ca dovadă de avîntul ce-1 ia cultura românească
426
427
~tii*:SZ:? —* CU *" -«* naturale şi art,
vârutCiapSlă,?raţife f0ar'e timpUrie a lui Chendi corespunde adevărului, ea a fost conf.rmată de istoria noastră literară.
MORAVURI LITERARE
I
ANONIMUL
A apărut Întîi în Voinţa naţională, nr. 5096, 4 aprilie 1904, la rubrica de subsol a ziarului, cu supratitlul Moravuri literare. Textul, din ziar a fost reluat cu foarte mici îndreptări în volumul Foiletoane (1904), p. 213-220.
Acest articol este valoros şi prin faptul că ne dezvăluie în Chendi un polemist nu atît de „intolerant" şi „intransigent", cum îl consideră, unii critici, ci dimpotrivă- Aici el ia apărarea lui Macedonski faţă de anonimii care îl atacau în mod „sălbatec" deşi, se ştie, intre cei doi exista o polemică îndelungată, şi care se manifesta în forme destul de „sălbatice" din partea lui Macedonski şi a grupului din jurul său, chiar In perioada respectivă (vezi în acest volum, note, p- 404).
II
NIHILISTUL ŞI RĂZBUNĂTORUL
A apărut întîi în Voinţa naţională, nr. 5739, 30 mai, 1904, la rubrica de subsol a ziarului, cu supratitlul Moravuri literare şi cu trimiterea la subsol, indicată la titlu: „Din volumul Foiletoane, pus sub tipar". Indicaţia este foarte importantă din punct de vedere biografic, fiindcă ne precizează că la sîîrşitul lunii mai 1904, volumul Foiletoane era deja încheiat şi trimis spre tipărire.
Faţă de textul acestui articol din volumul Foiletoane, unde s-a reluat (p. 221 — 230), textul din ziar prezintă, pe lîngă unele mici diferenţe de exprimare, şi trei alineate finale în plus, pe care le reproducem aici, fiindcă ne completează ceva important din portretul moral şs estetic al criticului, pe linia detaşării, aspect ce n-a fost luat în seamă pînă în prezent în stabilirea portretului critic al lui Chendi:
„Tot norocul răzbunătorului consistă în împrejurarea că la nos
428
sînt prea puţini aceia cari urmăresc mişcările literare şi fot mai rămîn destui cari să-1 socotească o victimă şi să-1 aplaude sau compătimească, fără a mai cerceta motivele sufleteşti ale acţiunei lui disperate.
Poetul căzut sau neajuns poate totuşi spera în o a doua înviere şi, cum criticul nu este un canibal feroce, se asociază-şi el la dorinţa poetului.
Nimeni n-are însă dreptul să se supere cînd vede pe critic petre-cîndu-şi în loc de a se apăra în contra celor ce nu pot să se apere, ci numai să lovească şi să lamenteze-
II. Chendi" (Voinţa naţională, 30 mai 1904.)
Apariţia în ziar a acestui articol a provocat în Românul o reacţie anonimă împotriva lui Chendi dintre cele mai violente (vezi Românul nr. 22, din 14 iunie 1904).
Această situaţie ne arată că articolul Nihilistul şi răzbunătorul a fost receptat în epocă drept o expresie aparte în cadrul îndelungatei polemici a lui Chendi cu grupul macedonskian.
Acest articol trebuie privit însă şi altfel. între articolele volumului Foiletoane, acesta se arată a fi cel mai încărcat de elemente de autobiografie spirituală.
Pe lîngă caracterizarea alegorică a concepţiei sale despre critica literară, concepţie evident estetică, în sens de spectacol literar, aici ne înlîlnim şi cu încrederea caldă a lui Chendi în valorile literaturii naţionale, cu mărturia dezacordului unor prieteni ai criticului faţă de modul cum şi-a conceput el activitatea de combatere a celor lipsiţi de valoare:
„M-am ocupat adeseori de ei — mărturiseşte Chendi — spre marele necaz al prietenilor mei, oameni de bun-gust, cari nu găsesc îndreptăţită părerea mea că, fiind în mijlocul vieţii literare, trebuie să o trăieşti cu elementele date, să te bucuri nu numai de talentul cuiva, dar şi de feluritele manifestări ale geniului răului şi ale ignoranţei" (Foiletoane, p. 223)-
Acest „să te bucuri" implică în context o evidentă concepţie estetică a negativului, în consens cu ideea de spectacol din deschiderea articolului. După cum se vede, din elementele negative ale epocii sale literare, Chendi pornea să construiască o tipologie literară cu aspecte reprezentative mai adinei, aceea a „anonimului", „nihilistului", „răzbunătorului", acţiune ce va continua.şi în volumele ulterioare: Fragmente (1905) şi Impresii (1908), sub semnul aceluiaşi suprafitlu: Moravuri literare.
429
Este drumul pe care-1 va continua v  j ■
în ciuda dezacordului său principii S de v "T" Aquaforte-Chendi. Principial faţă de critica literară a lui Ilarie
DIN PERIODICE
(1903-1904)
Articolele din periodice culese în cel de-al treilea volum din această ediţie a Scrierilor lui Ilarie Chendi, în completarea celor din Foiletoane, vin să contureze mai precis activitatea criticului literar, în evoluţia ei cronologică de la începutul anului 1903 pînă la sfîrşitul anului 1904. Perioada aceasta este relativ rotundă, formînd o etapă distinctă, dacă ţinem seama de faptul că de la volumul Preludii, apărut la începutul anului 1903, la volumul Foiletoane, apărut către mijlocul anului 1904, sînt aproape doi ani de muncă încordată, desfăşurată aproape exclusiv în paginile revistei Sămănătorul, la început, şi apoi, din ce în ce mai mult, în ale ziarului Voinţa naţională. Ideologia criticului rămîne aceea din etapa precedentă, dominată de militantismul pentru strîngerea forţelor scriitoriceşti tinere în cadrul unui program unitar de dezvoltare a literaturii naţionale care să valorifice mai din plin folclorul, trecutul istoric al poporului, realităţile sociale, în special din viaţa satului românesc.
Dacă ideologia criticului rămîne aceeaşi în cadrul evoluţiei de la Preludii la Foiletoane, în schimb, metodologia critică sufere o seamă de schimbări, în sensul precizării aspectului estetic, fenomen pe care ÎI putem considera ca elucidat în cuprinsul noului volum. Articolele din periodice vin să întregească imaginea acestei mişcări evolutive. Observăm, prin intermediul lor, că această mişcare nu s-a făcut în afara dimensiunii istorico-literare, numai pe baza cronicilor de actualitate din Foiletoane- în periodice au rămas o mulţime de articole care întregesc imaginea marilor bătălii polemice desfăşurate de Chendi în etapa respectivă. Alături de acestea întîlnim însă şi tablouri de istorie literară, reconstituite pe bază evident artistică (Ghenadie Co-:ianul, Scrisori etc); subiecte de actualitate tratate într-o amplă perspectivă istorică   (Cîntece de stradă, Literatură daco-română) ; în sfîrşit, studii istorico-literare de anvergură, adevărate capitole de monografie critică (Societăţile culturale de peste munţi, Alecsandri şi românii din Bucovir.a).
430
în afară de amplele studii despre Alecsandri, întîlnim tn periodice multe alte scrieri critice dedicate de Chendi bardului de la Mirceşti, mareînd în mod evident intenţia criticului de a-i dedica o monografie. Subiectul se arată deja înconjurat din multiple direcţii şi e de mirare de ce Chendi n-a stăruit să-1 şi finalizeze. Renunţarea se lasă bănuită într-o anumită deziluzie a criticului faţă de subiect. Alecsandri i se părea mai ales în lumina scrisorilor — a căror publicare Chendi a iniţiat-o cu acribie filologică — nu îndeajuns de profund şi consecvent cu sine. Or, criticul căuta un model uman şi scriitoricesc cum era Eminescu. Dar şi la acesta renunţase (în Pr Judii), fiindcă socotea terenul nepregătit încă, documentaţia necesară încă departe de a fi adusă la posibilitatea satisfacerii nevoilor unei adecvate sinteze critice. Ceea ce dovedeşte din partea lui Chendi luciditate, conştiinţă, măsură, el mulţumindu-se deocamdată cu strîngerea materialului necesar, constituirea de ediţii critice, deschiderea de drumuri, punerea de temelii pentru viitor. încît reproşurile lui Lovinescu de mai tîrziu, cum că, avînd „răgazul unei elaboraţii lente... şi-a risipit talentul în gesturi inutile", sînt, la o privire mai atentă, lipsite de temei. Periodicele timpului pun într-o lumină mai clară, în afară de febrila activitate a lui Chendi pe linia criticii de întîmpinare (cronică literară, polemică), şi efortul său critic constructiv deosebit.
Luarea în consideraţie a articolelor lui Chendi rămase în periodicele anilor 1903 şi 1904 ne permit să observăm mai îndeaproape şi un moment biografic important din viaţa criticului. De unde la începutul anului 1903, colaborarea la Sămănătorul este foarte intensă, aceasta scade treptat în partea a doua a anului, pentru a se stinge complet spre sfîrşitul lui 1904. în schimb, de pe la mijlocul lui 1903, Chendi începe o febrilă activitate de foiletonist în paginile Voinţei naţionale, continuată şi amplificată în tot cursul anului 1904.
Caracteristică şi unitară pentru colaborarea sa din această perioadă la ambele publicaţii rămîne campania împotriva grupului macedon-skian, reunit în paginile săptămî nai ului Românul, la Conservatorul şi alte publicaţii efemere (Literatorul, Pleiada etc).
Deşi pînă la sfîrşitul perioadei, Chendi încă mai credea „nebună" tendinţa de bagatelizare a operei lui lorga, o răceală a relaţiilor dintre ei se resimte- Nu e vorba numai de absenţa colaborării lui Chendi în paginile Sămănătorului, condus acum tot mai exclusivist şi acaparant de către lorga, ci şi de o respingere de principiu a activităţii criticului. Apariţia volumului Foiletoane nu o găsim consemnată în paginile Sămănătorului, cum ar fi fost firesc să se întîmple. Se vede însă că Nicolae lorga şi Ion Scurtu, deţinătorii rubricii de „dări de seamă" a revistei, dau dovadă de o opacitate tot mai mare faţă de evoluţia către artistic a criticii chendiene.
431
Izbucnirea conflictului intre Chendi şi Iorga In cursul anului 1905 şi părăsirea dc către Chendi a revistei Sămănătorul — la întemeierea şi consolidarea căreia în conştiinţa epocii contribuise în mod substanţial — se dovedeşte, în lumina faptelor, nu numai efectul unei simple „iritări" şi „supărări" personale a criticului determinată de „invidia" că ar fi fost „marginalizaf" de Iorga (Z. Ornea, Un polemist neînduplecat, în România literară, nr. 12, 23 martie 1989), ci, mai ales, expresia unui dezacord de principiu între două moduri de a concepe critica şi rosturile ei. Faptul începea să fie vizibil încă din prezentarea de către Iorga a volumului Preludii. Tăcerea lui în legătură cu apariţia Failc-toanelor este semnificativă tocmai în acest sens, al dezacordului de principiu, în ciuda faptului că Ilarie Chendi continua să-i acorde istoricului premisa încrederii şi preţuirii sale.
DUILIU ZAMFIRESCU: „ÎN RĂZBOI" R oman Bucureşti, 1902, 1 voi., 282 p.
Cronica aceasta a apărut, semnală II- Chendi, In Sămănătorul., nr. 2 din 12 ianuarie 1903, la rubrica „Dări de seamă". Se reproduce pentru prima dată în volum, în cadrul acestei ediţii a scrierilor Iui Chendi, după textul din revista Sămănătorul, p. 31 — 32.
Este de remarcat faptul că, deşi Chendi începuse lunga sa polemică împotriva lui Duiliu Zamfirescu pe problemele limbii literare şi ale aprecierii scriitorilor transilvăneni (în chestiunea limbei literare. Răspuns d-lui Duiliu Zamfirescu, în Familia, din 12 şi 19 august 1901, polemică publicată cu mici modificări şi în volumul Preludii, 1903),, aprecierea romanului In război e făcută obiectiv, profund, cu o preţuire cinstită a scriitorului şi a operei sale. Concluzia cronicii este edificatoare în acest sens: „Romanul In război esle una din operele bune al literaturei noastre mai nouă".
După apariţia volumului Preludii în mai 1903, ieşirea polemică a lui Duiliu Zamfirescu împotriva lui Chendi (Literatura românească si scriitorii transilvăneni, în Revista idealistă, nr. 7 din 1 septembrie 1903). îl irită mult pe critic:
„Cîlă deosebire între un Zamfirescu pe care l-am iubit şi apreciat în rînd cu alţii şi între cestâlall, polemistul nepriceput, afectat şi invidios; între scriitorul de odinioară care, pe cind eram student universitar şi abia scrisesem cîteva încercări critice, mă ţinuse destul de vrednic a-mi trimite volumul său de poezii, şi scriitorul de astăzi, care abia se, îndură a-mi recunoaşte calitatea de a gîndi «binişor»"' (Sămănătorul, nr. 37 din 14 septembrie 1903).
După cum vedem, situarea în context a cronicii la romanul în război dezvăluie un moment biografic important în evoluţia relaţiilor dintre Chendi şi Duiliu Zamfirescu, criticul dovedindu-se cinstit şi, loial faţă de scriitor, chiar şi în condiţiile unei situaţii polemice evidente. Faptul e de natură, alături de multe altele, să spulbere legenda atît de înrădăcinată despre Chendi ca un critic vindicativ, ranchiunos şi neînduplecat.
TRADUCERI BARBARE „Poeţi germani: J o hann W . Goethe, Heinrich Heine" Traduceri de Ioan Băilă Sibiu, 1902, 1 voi., 100 p.
A apărut în Sămănătorul, an. II, nr. 3 din 19 ianuarie 1903, la rubrica de ..Dări de seamă", sub semnătura Fidelio, cunoscutul pseudonim al Iui Chendi. Se reproduce, pentru prima oară în volum, în cadrul acestei ediţii a scrierilor lui Chendi, după textul din Sămănătorul.
Referinţa la Gherea din finalul articolului este deosebit de valoroasă, dezvăluindu-ne pe adevăratul autor al articolului despre importanţa traducerilor din Familia (nr. 12, 28 martie 1897).
Preocupările lui Chendi pentru fenomenul literar universal tradus la noi sînt deosebit de bogate. Le dovedesc, între, altele, şi recenziile publicate în această perioadă în Revista bibliografică.- Euripider ..Ifigenia"- 1- „Ifigenia în Aidida"- II. „Ifigenia în Taurida". Traducere în versuri de P- Dulfu, Bucureşti, 1903, 1 voi, 8°, 186 p.
Pentru completarea imaginii unor astfel de preocupări, prezentăm în continuare textul acestei scurte recenzii:
„IfigeniUe lui Euripide vor fi ele « dintre cele mai frumoase drame ale antichităţii» — cum afirmă d. Dulfu — dar nu sunt şi cele mai ' desăvirşite din punct de vedere dramatic în special Ifigenia în Aulida
a fost tradusă şi de Schilier (d. Dulfu se află în bună companie), iar traducătorul german asigură, con'rar trr.durătorului român, că e i printre cele mai slabe tragedii ale lui Euripide-
Motivele le găsim uşor: în caracterul puţin precis ?.l lui A chil, in f continua nehotărîre a lui Agamemnon şi în miraculosul nelămurit din exodul piesei. Ca în multe piese clasice, lucrul principal şi aici e maniera, factura, de la care autorii moderni tot, mai au de învăţat- Ifigenia in Taunda, prin scenele romantice de pe insulă, prin poezia înălţătoare din graiul fecioarei-preotese, prin sentimentele fraterne şi cele , de prietenie reprezentate de către triasul Ifigenia-Oreste-Pilade, e de
| o superioritate nediscutabilă.
432
43i
Traducerile române sunt o opera conştienţioasă. întîia redactare d- Dulfu a făcut-o înainte cu două decenii (Ifigenia In Aulida, Clusiu, 1879, 1 br-, 65 p.; Ifigenia în Tawida, Gherla, 1880, 1 br., 60 p.). De atunci, cu ajutorul unor traduceri franceze şi germane, le-a refăcut cu totul, a completat textul cu corurile care lipseau din prima ediţie, a înlăturat o mulţime de naivităţi în rime şi durităţi de limbă şi stil. Numai rar te mai împiedici de cîte un provincialism, ca soaţă (în loc de soţie, tovarăşă); strai (singular, în loc de straie, haine); cîrlan (în loc de cal) şi de prea mult «acest » şi « acesta »■
Traducerea fiind făcută în versuri, adeseori e prea liberă, ceea ce, de altfel, nu constituie o vină cînd textul nu se falsifică, ci se completează în spiritul originalului.
Cît pentru izvoare, n-ar fi stricat poate ca d. Dulfu să cunoască pe Euripide în traducerile lui Leconte de Lisle.
//. Chendi"
[Revista bibliografică, nr. 2, martie-aprilie 1903 p. 37.)
ION GORUN: „ALB ŞI NEGRU" Bucureşti, 1902, 1 voi. 8°, 204 p.
A apărut în Sămănătorul, nr. 5 din 2 februarie 1903, la rubrica .„Dări de seamă" şi cu semnătura la sfîrşit Ch.
După cum se poate uşor observa, cronica aceasta se situează în preparativele pentru elaborarea articolului de sinteză despre scrierile lui Ion Gorun, pe care Chendi l-a publicat în volumul Foiletoane din 1904.
CRONICA MEA
A apărut în ziarul Libertatea din Orăştie, nr. 9 din 29 februarie 1903, avînd semnătura, la sfîrşit, Fidelio, cunoscut pseudonim al lui Chendi. Este ultima cronică pe care o publică Ilarie Chendi în acest ziar. De unde în cursul anului 1902 „cronicile" sale aici sînt foarte numeroase (vezi, în această ediţie, voi. II, p. 276-303), criticul fiind citat la început şi în comitetul de redacţie al ziarului, în 1903, colaborările lui Chendi sînt cu totul sporadice-
Probabil, la răcirea relaţiilor lui Chendi cu redacţia ziarului va fi contribuit mult, în afară de ocupaţiile din ce mai acaparante, şi atitudinea critică severă faţă de realităţile culturale transilvănene, prezentă şi în acest articol.
4
POEŢI ŞI CRITICI Titlu   vechi   la  lucruri nouă
A apărut în Sămănătorul, nr. 9 din 2 martie 1903, de unde se reproduce pentru prima dată în volum în cuprinsul acestei ediţii.
Preluînd titlul unui faimos articol al lui Maiorescu, cît şi ideea de bază din acel articol — distincţia necesară între creator şi interpret — Chendi construieşte, de fapt, un pamflet cu numeroase aluzii la poezia şi activitatea de mecenat literar al lui Macedonski. Este primul articol polemic semnat de Chendi împotriva lui Macedonski. El se integrează în polemica mai amplă pe care o întreţine revista Sămănătorul cu gazetele macedonskiene: Literatorul, Pleiada, Românul etc-Numeroase înţepături anonime, pe lîngă articolele semnate de Chendi, întreţin această polemică- Astfel, sub titlul O conferinţă interesantă,. aflăm că „d. Macedonski ar fi comunicat într-un cerc de prieteni intenţia d-sale de a ţine o conferinţă la Budapesta" [Sămănătorul, nr. 10 din 9 martie 1903).
în altă parte se inserează cu ironie: „Citim într-o revistă săptă-mînală următoarele: « Este vorba ca numeroşi admiratori şi amici de-ai poetului Alex. Macedonski să propună opera sa superbă la marele premiu Nobel.» Ideea este foarte nimerită şi o sprijinim din suflet„ personalitatea lui Macedonski fiind sfrălucindă" [Sămănătorul, nr. 14 din 6 aprilie 1903).
SPLEEN
A apărut în Sămănătorul, nr. 18 din 4 mai 1903, de unde se reproduce pentru prima oară în volum în cuprinsul acestei ediţii.
Reacţia negativă a lui Chendi faţă de amestecul de diafan, feeric şi morbid din creaţia scriitorului belgian de limbă franceză Maurice Maeterlinck dovedeşte o schimbare în atitudinea criticului. După cum. se vede de aici, Chendi cunoaşte bine creaţia acestui autor- Referinţa la „excesul de zel al subscrisului" pentru scrierile lui Maeterlinck priveşte traducerea de către Chendi împreună cu C Sandu, a dramei Sora Beatrice, „dramă în trei acte de M. Maeterlinck", care a apărut în Familia, nr. 43 pe 1900.
Ziarele vremii vorbesc despre succesul enorm de care se bucura teatrul lui Maeterlinck la noi. Iată, spre exemplu, Adevărul:
„Din Brăila ni se telegrafiază că reprezentaţia piesei Monna. Vanna, a d-lui Maurice Maeterlinck, ce a avut loc acolo aseară, duminică, 12 ianuarie, a obţinut un succes colosal.
435
Sala era arhiplina. Artiştii au fost frenetic aplaudaţi şi autorul [?J a fost de mai multe ori chemat la rampă" (Adevărul, 14 ian. 1903).
I. AL. BRĂTESCU-VOINEŞTI: „NUVELE ŞI SCHIŢE" Bucureşti, 1903, Editura tipografiei Minerva, 1 voi. 8°, 147 p.
A apărut în Sămănătorul, nr. 20 din 18 mai 1903, la rubrica „Dări de seamă", de unde se reproduce pentru prima dată în volum în cuprinsul acestei ediţii a scrierilor lui Chendi.
TRADUCERI
A apărut cu trei asteriscuri drept semnătură, asteronim cunoscut •al lui Chendi, în Sămănătorul, nr. 21 din 25 mai 1903, la rubrica de „Dări de seamă", de unde se reproduce pentru prima dată in volum în cuprinsul acestei ediţii.
Articolul acesta poartă toate amprentele orientării ideologice, modului de gîndire şi stilului lui Chendi şi vine în completarea opiniilor sale cu privire la traducerile din alte literaturi în limba română, arată vastul orizont de cultură al lui Chendi, temelia largă pe care vroia el să întemeieze „noua noastră cultură".
Ceea ce va fi determinat pe autor să-şi semneze articolul cu asteronim trebuie să fi fost legat de caracterul programatic al acestuia, de faptul case voia un articol orientativ pentru revistă, în continuarea vastului program de traduceri din literatura universală iniţiat de Eliade şi reluat apoi de „Junimea" şi de Gherea.
Din păcate, numerele următoare clin Sămănătorul nu dovedesc nici un fel de răsunet al ideilor despre traduceri cuprinse în acest articol, ceea ce ne arată că „programul" revistei trecuse de acum în mîinile lui lorga, iar criticul este din ce în ce mai izolat, de orientarea ei.
Este şi acesta un motiv pentru care Chendi va căuta un alt debuşeu in paginile ziarului Voinţa naţională, la care va începe în curînd să-şi facă simţită prezenţa.
GRUPĂRI LITERARE
A apărut, la rubrica intitulată „Cronică", în Sămănătorul, nr. 23 din 8 iunie 1903, p. 364-366, de unde se reproduce pentru prima dată în volum în cuprinsul acestei ediţii.
întregul articol şi mai ales partea finală — ca răspuns cu privire la aşa-zisa „grupare de ardeleni" de la Sămănătorul — se dovedeşte a avea în cuprinsul revistei o istorie mai îndelungată, cu aspect polemic Fără a intra acum în toate amănuntele acesteia, semnalăm faptul că, în continuarea ideilor de aici, în nr. 34 din 24 august 1903, al Sămănătorului, Chendi reproduce, spre edificarea cititorilor, un „articol de gazetă din capitală, anul Domnului 1903, luna lui august".
lată acest text:
„Săriţi, români! Literatura şi cultura noastră e în primejdie de moarte. O bandă de piraţi literari, într-o căruţă braşoveană, pornită clin Ardeal cu gînd năprasnic de-a extermina, de-a reduce la ruină, tot ce producem noi ăştia, netrocarii adică. Banda e mică, dar a dracului. O mînă de martiri numai, şi vrea să ne ferece ca să rămîie-ei singuri, să monopolizeze tot ce se produce mai de seamă.
Aceste reptile ardelene, aceşti cavaleri de industrie au o revistă,, un fel de palat fermecat in care ei laie şi spînzură şi nu îngăduie nici unui Făt-Frumos de pe malurile Dunărei să intre pe poarta lor-
Ce cred anume aceşti cancelarişli fără talent, aceşti lazaroni îmbuibaţi din banii budgetului? Cred ei că o să le permitem să ne strice limba, ori să ne prihănească poezia, ei cari sunt aşa străini sufleteşte de noi?
Niciodată! în numele artei naţionale şi a celei decadente, în numele drepturilor noastre imprescriptibile de literaţi români, veniţi să ridicăm» suliţele în vînt şi să le înfigem în hidra cea cu vreo cinci capete de la Sămănătorul... Jos tirania literară!
Mai mulţi poeţi de valoare!"
La un asemenea text care pare incredibil, o pură invenţie, dar care poartă toate caracteristicile atacurilor isterice ale lui Florian Becescu, Ilarie Chendi face „o scurtă observare", pe care o reproducem, mai jos:
„Sunt două categorii de reviste literare. Unele îşi au programul, lor, şi tot ce publică trebuie să intre în cadrul cîtorva principii generale, estetice sau sociale, pe cari întemeietorii sau conducătorii revistei le stabilesc sau îl impun prin personalitatea lor. în a doua categorie se socotesc revistele fără program, aşa-zisele tribune publice, de unde fiecare scriitor poate vorbi liber, după cum îl taie capul. Clar, mu-i aşa, d-lor «poeţi de valoare»?
Revista noastră are program şi nu voieşte să devină tribună publică- Programul nostru a fost schiţat la apariţia revistei, iar astăzi este reprezentat prin cea mai frumoasă personalitate dintre cugetătorii români, un istoric şi literat ale cărui poveţe săptămînale constituie un vast program de muncă culturală.
•436
437
Vast şi elastic cum este, pentru a putea realiza măcar -o parte •dintr-însul se cer forţe multe. Şi sînt bineveniţi în mijlocul nostru toţi cîţi vin în numele acestui program. Noi însă într-adevăr am dori ca, după putinţă, numai firi omogene, numai puteri însufleţite de .aceleaşi idei să intre în cetatea noastră, căci numai printr-o muncă unitară se poate străbate la vreo ţintă.
Găsiţi că, în încăpăţînarca cu care ţinem noi la acest principiu, este un păcat?
Ei bine, nu! Dacă nu ne potrivim la vorbă şi la suflet, de ce n-am recunoaşte cinstit că nu sîntcm unii pentru alţii? De ce rîvniţi la cetă-ţuia noastră, cînd găsiţi atîtea reviste şi ziare cu chipuri, cu poezii sublime şi ridicole şi cu articole ce se bat în capete? Acolo e locul vostru, la trihunele publice, la suplimentele cari alcătuiesc pepinierele de poeţi de duzină, în canalurile de scurgere ale unei cugetări ca cea din articolul de sus?
«Şi noi facem artă naţională; şi noi propagăm dragostea de neam şi de lege; şi noi scriem în limba străbunilor noştri»... Aşa ne răspund «poeţii de valoare».
Serios? Voi, cari vă dedaţi la injurii fratricide (de ce mă siliţi să fiu grav?); voi, cari, cu minte zvînturaiă şi cu suflet lipsit de cea mai elementară cinste, hrăniţi minciuna despre « invazia martirilor » — voi aveţi un sîmbure de cult pentru moştenirea părinţilor noştri?
Dacă aceasta este moştenirea ce v-au lăsat, ar trebui să ne rugăm şi noi, ca odinioară bătrînul Rousseau: „Doamne atotputernice! Izbă-veşte-ne de ştiinţa şi artele părinţilor noştri. Dă-ne nouă iarăşi neştiinţa şi nevinovăţia, singurele averi pe cari se poate răzima fericirea"...
II. Chendi"
(Sămănătorul, nr. 34, 24   august 1903).
Prin urmărirea atentă a unei asemenea desfăşurări polemice, putem înţelege mai bine şi motivele superioare, de ordin strategic, pentru care Chendi a optat şi a militat pentru aducerea lui Nicolae Iorga la conducerea revistei Sămănătorul, cedîndu-i locul de îndrumător şi făcîndu-i o propagandă adecvată: „cea mai frumoasă personalitate dintre cugetătorii români, un istoric şi literat ale cărui poveţe săptămânale constituie un vast program de muncă culturală"-
Chendi a înţeles, ca nimeni altul, că pentru a învinge, curentul naţional închegat în jurul revistei Sămănătorul avea nevoie de o personalitate conducătoare reprezentativă, care să infirme orice bănuială de localism provincial şi să canalizeze toate energiile culturale într-o direcţie unitară- Pentru realizarea acestui scop major, criticul a înţeles :să-şi sacrifice orice orgoliu personal, orice veleitate de îndrumător.
O CLOACĂ
A apărut la rubrica „Cronică", în Sămănătorul, nr. 24 din 15 iulie-1903, de unde se reproduce pentru prima dată în volum în cuprinsul! acestei ediţii.
Dintre articolele polemice ale lui Chendi cu grupul macedonskianr acesta esle printre puţinele care ating vehemenţa de pamflet, criticul mulţumindu-se cel mai adesea să folosească mai ales citatul, comentariul ironic, aluzia, ca mijloace de luptă polemică.
în Românul din 22 iunie 1903 apărea ca răspuns la articolul lui Chendi, O cloacă, articolul pe trei coloane Cloaca maxima, semnat Caion.
Spicuim din cuprins:
„Domnul Kendi a vorbit- A vorbit Larousse, căci, oricît ne-ar spune dumnealui, nu ne vine să credem că pînă ce n-a deschis pe Larousse sau pe Meyers Lexicon a puful să ştie ceea ce înseamnă cuvinlul « cloacă ».
în şcoala de comerţ din « Satsebeş », unde d-l Kendi a absolvit comerţul «magna cum laude», credem noi, n-a putut afla asemenea cunoştinţe pe care d-sa le consideră ca înalte probe de cultură clasică-
Dar articolul domnului Kendi este o simplă complabilifate literară, în partidă dublă- A luat şi a adunat, după cum grămăticul băcanului din colţ adună în fiecare seară ceea ce vinde în timpul zilei.
Comptabile Kendi, am auzit că eşti un strălucit catalogist, că nu-i în toată Academia un băiat mai bun ca d-ta; pentru ce acum vrei să-ţi strici reputaţia de bun copist-comptabil, voind a deveni critic al unei grupări?
Domnul Kendi numeşte Românul « cloacă ». Fie, sînlem o mică cloacă, dar Sămănătorul este « cloaca maxima » a literaturei româneşti, căci este regretabil chiar pentru un absolvent al şcoalei de comerţ din Satsebeş să spună că o revistă în care scrie Macedonski sau Demetriadi este « o cloacă », mai ales cînd autorul acestui calificativ este un excelent funcţionar.
A fi copist şi a fi critic nu se poate. Unele firi sunt născute pentru a-şi roade coatele de mesele unei cancelarii, şi din această categorie esle d-l Kendi..."
(Românul, 22 iunie 1903-).. MULŢIMEA.. .
A apărut la rubrica intitulată „Cronica", în Sămănătorul, nr. 25 din 22 iunie 1903, p- 399-400, de unde se reproduce pentru prima dată în volum în cuprinsul acestei ediţii.
438
439'
Articolul acesta reprezintă o continuare a polemicii deschise cu Macedonski şi cu grupul său literar. Este de observat că epitetul de „bestie" dat mulţimii de către Macedonski, la care se referă Chendi, face parte dintr-un articol al poetului Nopţilor despre procesul Cara-giale-Caion, proces pe care înţelegea să-1 „aniverseze". Redăm mai jos acest articol, pentru valoarea lui de document literar de epocă: „Aniversarea unui proces
Se împlineşte un an de cînd un tînăr inimos, un « mare o prin entuziasm, a intrat în luptă corp Ia corp cu prejudecăţile mulţimei, cu cei ridicaţi de ea pe piedestale — zeificaţi.
Juraţii, acum un an şi-au dat verdictul: Caion a fost achitat de învinovăţirea ce ise aducea de domnul Caragiale că acesta l-a calomniat atunci cînd a declarat şi menţinut cu atîta energie că scrierile dramatice ale « idolatrului » erau simple decopieri din alte literaturi. S-a restituit Iui Tolstoi ce era al lui Tolstoi: Năpastea.
Se restituie acum lui Caion ce e al lui: Mlndria sufletească, splendoarea de a fi ţinut piept cu mulţimea, cu bestia.
D-nul Caragiale nu iese scăzut din această luptă-
Iese ce era: iese natural, pentru că a fost redus la justa lui propor ţiune-
După trecerea de un an, se poate spune că această luptă, ce la început părea de-o parte şi de alta o donquişonadă, şi-a avut partea cea bună- Ea a turnat apă destulă în cupa cu spirt budgetar a curentelor oficiale literare. Molierii nu se proclamă de iluştri necunoscuţi, ca cei cari se laudă că d-1 Caragiale, om şi operă, este creaţiunea lor.
Un lucru e de regretat, şi acest lucru era de regretat şi acum un
an.
Că cei cari văd în d-1 Caragiale un ganiu extraordinar, deşi deţin situaţiunile sociale cele mai înalte, îl lasă în extremă mizerie 1.
Mai puţină compătimire şi admiraţie, dar mai multă demnitate ozh\l şi ommească, ar fi mai la locul ei din partea acestora.
Alex. Macedonski" (Românul, 8 iunie 1903, p. 2.)
RÎURILE ÎN POEZIA POPULARĂ, I
A apărut în revista Sămănătorul, nr. 29 din 20 iulie 1903, p. 452 — ■454, de unde îl reproducem pentru prima dată în volum în cuprinsul acestei ediţii.
1 Se ştie că domnul Caragiale a fost silit, cu mult succes de altfe şi probabil de nevoie, să joace prin provincie rolul cetăţeanului tu r-mentat din cunoscuta localizare a lui Victorien Sardou: Scrisoarea pierdută (N.B.) (nota lui Al. Macedonski).
440
Din păcate, tn cuprinsul revistei Sămănătorul nu găsim şi continuarea promisă a acestei prime părţi dintr-o astfel de cercetare tematică a folclorului, deosebit de nouă, ca metodologie, pentru epoca respectivă. Este singurul studiu de folclor publicat de Chendi în această perioadă, şi după cum se vede neterminat, faţă de perioadele anterioare, extrem de bogate în acest sens.
O STATISTICĂ LITERARĂ
A apărut în Voinţa naţională, nr .5513 din 19 august 1903, la rubrica de subsol a ziarului, de unde se reproduce pentru prima dată în volum în cuprinsul acestei ediţii.
Articolul acesta dovedeşte, printre altele, la Chendi, existenţa unor preocupări de domeniul sociologiei literare, foarte moderne pe atunci. După cum se vede, criticul întreprinde o cercetare a lecturii unor multiple categorii de cititori, pe bază de chestionare unitar concepute- Concluziile acestei cercetări dovedesc lărgimea punctelor de vedere de la care pornea activitatea de critic literar a lui Chendi.
CITITOR ŞI SCRIITOR
A apărut în Voinţa naţională, nr. 5524, 2 septembrie 1903, la rubrica de subsol a ziarului, „Cronică literară", cu semnătura la sfîrşit Ch- Se reproduce pentru prima dată în volum, în cuprinsul acestei ediţii, după textul din Voinţa naţională.
Ca şi în articolul precedent, aici Chendi se arată interesat de relaţia scriitor-cititor, o problemă centrală a criticii sociologice-
DEVIZA LUI ELIADE
A apărut la rubrica de „Cronică", în Sămănătorul, nr- 36 din 7 septembrie 1903, p. 571 — 573, de unde se reproduce pentru prima dată în volum în cuprinsul acestei ediţii..
în final, articolul este marcat de o ironie acidă la adresa tendinţelor naţionaliste în rîndul tineretului. După cum se vede, Chendi se manifestă împotriva abuzului de cuvinte mari în jurul noţiunii de patrie-
441
LITERATURA. EMINESCIANĂ GERMANĂ M. Eminescu: „Gedichte".   Deulseh von Tecon(ia.
Bucarest, 1903
„E m i n e s c u's    Prosăschrifte n"-    Inaugural -Dis s e r-
t ax io n von Ioan Scurtu Leipiig, 1903
A apărut în Voinţa naţională, nr. 5530, 10 septembrie 1903, la rubrica de subsol a ziarului şi cu semnătura la sfîrşit, II. Chendi. Această semnătură este foarte importantă de reţinut pentru că ne dezvăluie identitatea numelui lui Chendi cu asteronimul celor trei asteriscuri în piramidă. Astfel, cu cîteva numere înainte, găsim rezumat conţinutul acestui articol sub formă de anunţ literar semnat cu cele trei asteriscuri în piramidă-
Iată textul respectiv, spre edificare:
„Eminescu In nemţeşte. Peste cîteva zile va apare în capitală o colecţie de traduceri germane din Eminescu. Autorul ei e d- Vaier Tcconţia. Va cuprinde cu totul 25 poezii dintre cele mai de frunte» printre ele şi două satire. Din traducerile publicate pînă acum în foi-leloanele lui Bukarestcr Lloyd se pare că d. Teconţia este unul dintre cei mai pricepuţi traducători ai Iul Eminescu — ceea ce ne propunem a cerceta într-un apropiat foileton al nostru. Tot atunci vom vorbi si de valoroasa lucrare a d-lui Ioan Scurtu, publicată la Lipsea, in anuarul seminarului d-lui dr. Weigand. Lucrarea aceasta cuprinde un studiu amănunţit asupra prozei lui Eminescu şi a fost prezentată de autor ca teză de doctorat în litere la Universitatea din Lipsea...
*
•   • «
(Notiţe şi informaţiuni literare, în   Voinţa naţională
nr. 5519 din 26 august)
LITERATURA DACO-ROMĂNĂ
A apărut în Voinţa naţională, nr. 5539, 20 septembrie 190 3, la rubrica de subsol a ziarului şi cu semnătura la sfîrşit II. Ch. Se reproduce pentru prima dată în volum după textul din Voinţa naţională.
în acest foileton, urmărind motivul literar Traian şi Dochia, unul din „idealurile scriitorilor naţionalişti", consacrat în literatura română de Asachi, Ilarie Chendi ne dezvăluie rafinamentul cu care ştia să îmbine cea mai vitriolantă critică de actualitate cu o clară perspectivă istorico-literară asupra subiectului abordat.
1 .' Accentuarea tendinţei critice faţă de literatura de slabă realizare
I : artistică inspirată din subiecte patriotice, istorico-naţionale, devine | tot mai vădită acum în activitatea lui Chendi. Ea constituie — după
j cum se va vedea din ce în ce mai clar — una din premisele ideolo-
gice ale divergenţei care va izbucni în curînd cu Nicolae Iorga-
I
I ANALELE ACADEMIEI ROMÂNE
Seria II, t o m XIV. Dezbaterile asupra cărţilor prezentate   la premii
A apărut în Voinţa naţională, nr. 5565, 22 octombrie 1903, Ia rubrica de subsol a ziarului, avînd la sfîrşit trei asteriscuri în formă de piramidă drept semnătură, cunoscut asteronim al lui Chendi. De altfel, dezbaterea de aici asupra cărţilor prezentate la premiile Academiei Române este reluată în articolul Un prognostic, din Voinţa naţională, nr. 5577, 11 noiembrie 1903, cu semnătura la sfîrşit Ch. Esle una î din probele cele mai evidente ale identităţii între acest asteronim şi autorul adevărat care se ascunde în spatele său.
UN PROGNOSTIC
A apărut în Voinţa naţională, nr. 5577, 11 noiembrie 1903, la rubrica de subsol a ziarului şi cu semnătura la sfîrşit Ch. Se reproduce pentru prima dată în volum în cuprinsul acestei ediţii a scrierilor lui Chendi.
între alte arlicole din această perioadă (printre care şi o statistică literară), avem aici o dovadă în plus a aplicării do către Chendi a }        metodelor sociologice în domeniul criticii literare.
ţ
\ CÎNTECE DE STRADĂ
|ş A apărut în Voinţa naţională, nr. 5587, 18 noiembrie 1903, la
I,       rubrica de subsol a ziarului şi cu semnătura la sfîrşit Ch.
Se reproduce pentru prima dată în volum, în cuprinsul acestei I |        ediţii, după textul din Voinţa naţională.
i MONUMENTUL LUI ALECSANDRI
; A apărut în Sămănătorul, nr. 50, 14 decembrie 1903, p- 798 — 800,
j de unde se reproduce pentru prima dată în volum, în cuprinsul acestei
ediţii a scrierilor lui Chendi.
442
443
Acest articol este de fapt un strălucit model de medalion ziaristic pe o temă la zi, de maximă actualitate atunci, constituit cu însufleţire şi căldură şi, totodată, cu deosebită aplicaţie la obiect-
DUŞMANUL DIN PARIS
A apărut în Sămănătorul, nr. 51, 21 decembrie 1903, p. 811 — 813, de unde se reproduce pentru prima dată în volum în curpinsul acestei ediţii.
Articolul de mai sus se arată a fi o continuare în termeni mai duri a polemicii din Informatorii străinătăţii, publicat de Chendi în Sămănătorul, nr. 38 din 15 decembrie 1902 (vezi, în această ediţie, voi. II, p. 349). N. Vaschide (1874- 1907), om de ştiinţă român, cu preocupări multiple, trăind la Paris, se ocupa ca diletant şi de problemele literaturii române, dînd informaţii greşite asupra acesteia în revistele franceze, ceea ce nu-i iartă Chendi. De data aceasta, Vaschide se asociase polemic şi „cu familia neputincioşilor", de tipul lui Florian Becescu.
ÎNCETAREA „TRIBUNEI"
în afară de accentuarea polemicii cu Macedonski, prezentă pe parcursul anului anterior, acest articol atestă şi un incident cu ziaristul şi scriitorul George Ranetti. între cărţile apărute în preajma sărbătorilor de Crăciun în librăriile bucureşfene, criticul remarcă şi o carte a lui George Ranetti, caracterizînd în cîteva cuvinte poezia acestuia după cunoştinţele sale anterioare. S-a întîmplat ca această carte a lu Ranetti să fie una de proză. Chendi explică situaţia prinlr-o Rectificare Ia rubrica de „Notiţe" în numărul următor din Sămănătorul:
„Semnalînd în numărul precedent al revistei noastre cărţile mai nouă, expuse de Crăciun în vitrinele librăriilor, am semnalat şi volumul d-lui G. Ranetti şi am spus cîteva cuvinte asupra autorului ca scriitor de versuri umoristice. Ulterior am cumpărat volumul (de cînd o « excelentă revistă sâptămînală » n-are dreptul la un exemplar de recenzie •din partea publiciştilor valoroşi?) şi, spre necazul meu şi bucuria altora, n-am găsit într-însul decît proză, ceea ce, evident, nu poate schimba întru nimic opinia mea asupra versurilor. D-nul Ranetti, pe cît văd, conjugă fot atît de bine şi în proză verbul a ride. Dar mi se pare curios că, pentru răspîndirea volumului său, mai are nevoie de autocritici, destul de modeste, cînd în jurul Epocei sînt atâţia distinşi aprc-cialori ai genului vesel: cronicari dramatici spi-ri-tu-ali, literaţi cari rezumă conţinutul revistelor în mod nelendenţios etc, în sfîrşit, oameni mai chemaţi ca ziarişti şi mai datori decît mine a nu ignora munca literară de -zece ani a d-lui G. Ranetti, autorul lui Eu rid, tu rizi, el ride.
11. Chendi"
(Sămănătorul nr.  2,  11   ianuarie 1904.) Iată textul lui G- Ranetti la care se referă Chendi:
„E u r î z, tu r î z i, el ride
în excelenta revistă Sămănătorul (eu zic Semănătorul), înfr-o ■cronică intitulată Literatură de Crăciun, d. Ilarie Chendi consacră •cîteva cuvinte şi volumului meu Eu rid, tu rizi, el ride... apărut de curînd în editura librăriei Socec Un critic pe care-1 cheamă Ilarie era desigur indicat să se ocupe de o carte cu un titlul şi, imparţialitatea mă obligă să adaug, cu un conţinut aşa de hilariant.
Mulţumesc d-lui Chendi, înainte chiar de-a fi citit notiţa, pentru bunătatea ce a avut amintind apariţia volumului meu. Acesta e un accident cam rar în viaţa mea de publicist. Este drept că fapta d-lui Chendi are o circumstanţă atenuantă: d-sa nu face parte din presa cotidiană, altminteri poate că şi d-sa şi-ar fi împlinit datoria de bun confrate ignorînd munca mea literară de 10 ani, pentru alte îndeletniciri mai importante, cum, de pildă: istorisirea amănunţită a unui
A apărut în Calendarul „Minervei" pe 1901, p. 207 — 209, cu trei asteriscuri în piramidă drept semnătură, cunoscut asteronim al lui Chendi. Articolul se înscrie prin problematica sa în perimetrul de preocupări ale lui Chendi din această perioadă-
Ziarul Tribuna, în frunte cu întemeietorul ei, loan Slavici, a fost. mereu evocat de critic, ca momentul cel mai important în renaşterea culturală a românilor transilvăneni. Chendi găseşte acum un nou prilej pentru a face acest lucru. Şi mai ales pentru a sublinia, polemic, meritele personalităţii lui loan Slavici în dezvoltarea literaturii şi culturii noastre, apărîndu-1, ca şi altădată, de atacurile nedrepte ale lui Duiliu Zamfirescu.
Articolul acesta, nesemnalat în Bibliografia scrierilor lui Ilarie Chendi, alcătuită de V. Netea, se reproduce pentru prima dată în volum în cadrul acestei ediţii, după textul din Calendarul „Minervei" pe 1904.
LITERATURĂ DE CRĂCIUN
A apărut în Sămănătorul, nr. 1 din 4 ianuarie 1904, p. 12 — 14, de unde se reproduce pentru prima dată în volum în cuprinsul acestei ediţii a scrierilor lui Chendi.
444
445
scandal din lumea mare cu portretele eroilor şi... numai iniţialele numelui lor (ce discreţie!), sau publicarea ceas de ceas a buletinelor medicale privitoare la guturaiul de care suferă de cîteva zile domnul prim-ministru.
Ştiind pe bunii mei confraţi aşa de ocupaţi, eram cît p-aci să ml hotărăsc a vorbi eu însumi de acest nou volum. Procedeul ar fi fost poate original şi criticabil, el avea însă un remarcabil avantaj: nimeni nu e capabil să mă laude mai mult decît aş fi fost în stare să mă laud eu însumi. Am renunţat însă la această hotărîre cînd, citind Sămănătorul, am văzut că tot s-a găsit în ţara asta un publicist care să-mi recunoască, un talent despre care eu — cu o adînca cunoaştere de oameni, cu o vastă pricepere literară şi cu un puternic sentiment de dreptate — n-am avut nici un pic de îndoială din prima clipă, cînd am început să scriu-
lată, în adevăr, ce spune d. Chendi:
« Dintre celelalte cărţi mi-a atras atenţia volumul d-lui RaneUi-Humoristul nostru şi-a adunat in sfîrşit o parte din numărul cel mare de versuri, apărute în diferite ziare şi reviste, şi le-a pus la dispoziţia publicului şi a criticei- Talent poetic, iscusit caricaturist, neîntrecut alcătuitor de rime, d- Ranetti înseamnă ceva în ramura aceasta atît de săracă a literaturei noastre. Iubitorii de jocuri de cuvinte, de apropouri paradoxale, găsesc totdeauna distracţie în versurile d-sale. Mai puţin satisfăcuţi rămîn numai aceia din amicii autorului cari consideră zeflemeaua personală ca un gen literar ce-şi pierde repede actualitatea şi valoarea. Mulţi dintre cei nemulţumiţi vor aştepta desigur cad-Ranetti să se devoteze unor lucrări mai mari, unei încordări mai. întinse a spiritului, comediei de pildă. Şi poate au dreptate. *
Absolut de acord cu d. Chendi în ceea ce priveşte justele elogii ce-mi adresează, şi nu m-aş fi supărat dacă ar fi fost şi mai juste, adică mai mari. îmi dă voie însă d- Chendi să indreptez unele mici greşeli strecutrate în recenzia d-sale?
1) Valorosul critic comite o mică nedreptate cînd înregistrează-apariţia volumului meu sub rubrica Literatură de Crăciun. Adevărul e că volumul meu nu e făcut special pentru sărbătorile Crăciunului, cum ar fi bunăoară cartaboşii, ori biletele de plăcintă, ci el e scris-şi pentru Paşti, şi pentru Sf. Dumitru, şi pentru toţi sfinţii din calendar, dar mai ales pentru cititorii amatori de literatură aleasă-
2) D. Chendi face o eroare afirmînd că în acest volum mi-am adunat o parte din versurile mele- Adevărul e că în Eu rid, tu rizi, el ride. ■. nu am publicat decît proză, care — pre legea mea — nu e mai prejos-de versurile despre cari pomeneşte amabilul meu recenzent. Eroarea, d-lui Chendi e cu atît mai neexplicabilă cu cît d-sa spune că volumul meu i-a atras atenţia. Dacă a confunda un volum de proză cu unuli
446
•de versuri însemnează «atenţie», atunci îmi pare bine că d- Chendi nu a dat o atenţie şi mai deosebită volumului meu, căci atunci Eu rtd, tu rizi, el ride... ar fi devenit poale un manual de mineralogie ori de trigonometrie! Nu îi mulţumesc d-lui Chendi pentru aşa atenţie, dar îi sînt recunoscător pentru intenţie. Intenţia de a mă lăuda mă îndeamnă să fiu indulgent cu eroarea d-sale.
3) D. Chendi mai zice că mi-am adunat în sfîrşit o parte din. •. etc. Acest în sfîrşit ar lăsa să se înţeleagă că Eu rid, tu rîzi, el ride. . . •este primul meu volum. Ori, pînă acum am publicat: De inimă albastră, Strofe şi apostrofe, Scrisori din Italia, Ahturi şi ofuri, adică în total patru cărţi, toate de versuri de astea- Le recomand « atenţiei » d-lui ■Chendi şi citirei tuturor.
4) în ceea ce priveşte pe amicii autorului cari consideră zeflemeaua personală ca un gen literar inferior şi cari — după cum mă asigură d. Chendi — rămîn nesatisfăcuţi, mă grăbesc să le dau deplină satisfacţie: numai în primele trei volume sunt zeflemele personale, în Ahturi ■şi ofuri (versuri) şi în Eu rid, tu rîzi, el ride. .. (proză), nici pomeneală de aşa ceva.
5) în fine, declar că iau act de dezideratul «multora dintre cei nemulţumiţi» şi le promit nu o comedie, dar chiar zece, dacă-mi va ajuta Dumnezeu să mai trăiesc şi să mai pot scrie mulţi ani de aici înainte, ceea ce-mi urez călduros.
Pînă cînd însă «să mă devotez unor lucrări mai mari», m-am -devotat cu toată ardoarea vinderei recentului meu volum, apărut în editura Socec şi rog pe toţi cititorii mei, mulţumiţi şi nemulţumiţi, să-mi dea preţiosul lor concurs.
Preţul unui volum, 2 lei. De vînzare la editor şi la toate librăriile •din capitală şi provincie... Cumpărătorilor en gros li se acordă rabat-Coperta este ilustrată cu un desen de talentatul pictor N. Vermont-•Ca lucrare tipografică volumul este o adevărată operă de artă, iar cuprinsul lui.. . Modestia mă împiedică să-1 apreciez.
G. Ranetty"
(Epoca,   nr.   6, 7   ianuarie 1904.)
Intervenţia lui G. Ranetti a fost un bun prilej nu numai pentru autor de a-şi face reclamă cărţilor sale, ci şi pentru Mihail Dragomirescu de-a alaca pe Chendi într-un post-scriplum la rubrica de „Cronică dramatică" pe care o susţinea în acelaşi ziar Epoca:
„N-B. Un critic nevoiaş de la revista provincială Sămănătorul ;găseşte în cronicele mele numai tendinţa de a fi spiritual. îl felicit-Acelaşi critic îndrăzneşte să critice cărţi pe care le cunoaşte numai •după copertă. Felicit Sămănătorul.
M.D."
(Epoca, nr. 11, 13 ianuarie 1904.)
447
Incidentul cu G. Ranetti îl găsim exploatat şi de Sofronie Ivanovici în introducerea la o broşură a sa intitulată Maniacii condeiului. No. 3. Ilarie Chendi, Bucureşti, Tipografia M- S- Niculescu, 1904:
„Nu poate fi mai nimerit începutul studiului de faţă, ca să arăt ce specimen de critic e Chendi, decît amintind cazul cu d-1 Ranetti. D-1 Ranetti a scos un volum: Eu rid, tu rizi, el ride. Ce-o fi cuprin-zînd volumul acesta? Să vă spuie Chendi : «Versuri». Aşa să fie? Să vă spuie însuşi autorul: «Proză».
Şi afirmaţia că volumul cuprinde versuri a făcut-o Chendi într-Un articol din revista Sămănătorul, în care articol avea aerul că a citit volumul si că face o apreciere asupra d-lui Ranetti, în urma citirii operei acestuia. Cazul e unic în «Analele » tutulor literaturilor, de cînd s-a scris primul articol de critică, pînă în zilele noastre.
Şi vai, oropsita noastră ţară a avut parte de primul şi, desigur, de ultimul specimen !" {op. cit.,j>. 3—4). • •
După cum so vede, duşmanii lui Chendi au exploatat din plin incidentul cu G. Ranetti, înlreţinînd în juru-i faima rea de critic neserios, superficial, care citeşte cărţile după coperţi, faimă întreţinută, din păcate, chiar în interiorul redacţiei Sămănătorului.
O dovadă în acest sens ne oferă o trimitere a lui M. Sadoveanu, membru al acestei redacţii, care, cu mulţi ani mai tîrziu, pierzînd din vedere datele exacte în care s-a petrecut incidentul lui Chendi cu G. Ranetti, îi perpetua în mod negativ-pilduilor amintirea:
„La 1906, mi se pare, Ilarie Chendi a făcut o recenzie extrem de elogioasă, în Viata literară, unui volum al lui George Ranetti. Versurile celebrului umorist erau categorisite în cei mai amicali termeni. Ranetti mulţumeşte într-un număr din Furnica lui Chendi pentru amabilitatea lui, însă îşi permite să observe că volumul recenzat cuprinde proză, nu versuri. . . Mulţumesc confratelui meu de. la Lumea mili.tară că-i sînt cel puţin simpatic" (articolul Favoare, în M. Sadoveanu, Opere, voi. 20: Publicistică, 1936— 1955, p. 34).
„ALECSANDRIŢIUNE"
A apărui, în Sămănătorul, nr. 5, din 1 februarie 1904, la rubrica, de „Notiţe'', de unde se reproduce pentru prima dată în volum în cadrul acestei ediţii a scrierilor lui Chendi.
Articolul atestă interesul deosebit, al lui Chendi pentru scrierile' bardului de la Mirceşti. Aici, de la titlu la ultimul rînd, Chendi se substituie tipului de umor verbal pe care-1 practica Alescandri împotriva pumniştilor bucovineni.
în acelaşi timp, putem constata familiarizarea lui Chendi cuscrie-rile lui Alecsandri, mergînd de la cele publicate la cele rămase în manuscris- Mai ales acestea din urmă au format în această perioadă obiec* tul statornic al preocupărilor lui Chendi. Descoperirea şi publicarea de scrieri inedite ale bardului de la Mirceşti, Chendi o începuse încă de mult timp. Astfel, în Calendarul „Minervei" pe 1902 (p. 80—94), apărea un amplu fragment din romanul Dridri, cu următoarea notă finală (p- 95) anonimă, unde se vede însă clar condeiul lui Chendi, care tocmai Începuse ediţia de Opere complecte ale lui Alecsandri. Iată notiţa respectivă ca un document literar:
„Personajul despre care vrea să ne vorbească Alecsandri este Vali (chiar poetul), care a luat parte Ia'revoluţia de la 1848 în Moldova şi care, după o încercare nereuşită de-â răscula ţăranii din Neamţ, a plecat la Paris. Acestea toate le povesteşte poetul în partea a Il-a a nuvelei, parte intitulată Un episod din anul 1848, destul de cunoscută fiindcă se găseşte publicată in operile complete ale poetului, pe cînd Dridri, nu. Partea a IlI-a a nuvelei, unde Alecsandri ne-ar fi vorbit de prietenia lui cu Dridri, n-a mai publicat-o şi nici în vreun manuscript nu se găseşte. Ce a făcut, pe Alecsandri să nu ne facă cunoscute şi aceste lucrări e greu de ştiut. Regretăm lipsa acsetei continuări, dar ne mulţumim că ne-a dat prima parte, unde aflăm amănunte interesante chiar pentru poet şi unde mai ales găsim un stil aşa de simplu şi tot aşa de frumos!
Şi lotuşi această nuvelă se uitase..."
(Calendarul „Minervei" pe 1902, p. 95.)
CĂLUGĂRUL POET
A apărut înfii în Sămănătorul, nr. 8 din 22 februarie 1904, p 123— 125, la rubrica de „Cronică", de unde a fost reprodus şi în Tribuna, nr. 54,14 martie 1904. în ediţia de faţă reluăm textul după Sămănătorul. în ziarul Voinţa naţională, nr. 5657 din 15 februarie 1904, după articolul despre Ion Pop-Reteganul, Chendi publica însemnarea Un poet român din secolul al XVIII. Ghsnadie de la Cozia, cu următorul text, care parca fi elaborat înaintea celui din Sămănătorul:
„Zilele acestea a apărut o broşură de 64 pagini a d-lui lorga, con-ţinînd «catalogul şi extrase» din bibliotecile mînăstirilor Ghighiu şi Argeş. Pe paginile 30 — 44 se tipăresc 66 de catrene, cari fac parte din cartea Ithica sau fihsofia învăţătoare, catrene izvodite «din mos-kovitica limbă rusească de arhimandritul Ghcnadie, proigumenul Cozian, anul 1747 ». . .   ■ . '■ . ,
448
(449
;Ace,ste strofe traduse sînt de o rară armonie ca limbă şi de o neobicinuită îndemînare ca tehnică. Numitul arhimandrit a fost un poet In puterea cuvîntului şi şi-a asigurat, prin traducerile descoperite de d. Iorga, un nume în istoria noastră literară.
Iată cîteva pilde:
1
Silnică e dragostea şi tare credinţa. Legate cu nădejdea au toată putinţa Clnd petrec dimpreună, sînt zea, coif, anghirâ, De săgeţi şi de arme nimic nu se miră.
2
Dragostea, lnceluind, minunat omoară, Scîrba ca şi dragostea la moarte pogoară, în ce chip şi pe Eghei înecă în mare, Mulţi avură în lume această întîmplare.
3
Marea numim viaţa şi cu repeţi maluri, Ci nu toţi bine înoată prin grelele valuri. Iar cel ce citeşte cărţi prea lesne înoată — Că ştie vînturile în ce chip se poartă.
4
Vremea acopere toate, vremea pierde toate, Vremea strică cîte sînt, vremea aduce moarte Iar numai adevărul în veci moşteneaşte. Vremile descopere şi toate păzeaşle.
5
Ca să cîştigi bun nărav şi bune învăţături, Ca să pierzi varvaria şi alte cusuri, Mergi la şcoala cea mare, la Academie Să înveţi ştiinţă şi altă bună politie...
Aproape toate celelalte distihuri se citesc uşor şi nu ne îndoim că vor figura de aici înainte în orice antologie, ca modele de poezii din secolul al 18-lea.
II. Chendi"
(Voinţa naţională din 15 februarie 1904.)
După cum se vede, pe baza unor documente literare publicate de N. Iorga şi reluate de el aici, Chendi reconstituie, cu metode intuitive de natură artistică, atmosfera spirituală, morală, sufletească, pe care o sugerează versurile călugărului poet Ghenadie, trăitor la Cozia pe la începutul secolului al XVIII-lea.
Cercetările ulterioare asupra lui Ghenadie Cozianul confirmă intuiţiile lui Chendi cu privire la caracterul dramatic, frămîntat, al vieţii
450
acestuia, cît şi înzestrarea sa poetică în cele 66 de catrene ce prefaţează fiecare capitol al Ihticei sau Filosof iei învăţătoare de obiceiuri... (Dicţionarul literaturii române de la origini pînă la 1900, p. 391 — 392).
DOI MEMBRI CORESPONDENŢI AI ACADEMIEI Enea  Hodoş şi Dimitrie Dan
A apărut în Sămănătorul, nr. 14 din 4 aprilie 1904, p- 217 — 219, de unde se reproduce pentru prima dată în volum în cadrul acestei ediţii a scrierilor lui Chendi.
Acest studiu atestă atenţia acordată de critic vieţii Academici Române, rolului ei deosebit de important în păstrarea şi dezvoltarea unităţii naţionale prin intermediul culturii. După amplul studiu despre Academie şi despre membrii ei, sc vede că Ilarie Chendi a dorit să-şi continue şi extindă cercetările asupra altor aspecte de actualitate în viaţa academică: Analele Academiei, acordarea premiilor, activitatea membrilor corespondenţi, mai ales aceea din ţinuturile aflate sub dominaţie străină- Ca o completare la studiul acesta poate fi socotit şi articolul despre Andrei Bârseanu, publicat de Chendi fără semnătură în Calendarul „Minervei" pe 1903, p- 131 — 132. Stilul articolului, modul de expunere, ideaţia, toate converg spre această atribuire. îl redăm, mai jos spre edificare şi ca o completare necesară la acela despre Enea Hodoş şi Dimitrie Dan, cu care, de fapt, face corp comun:
„A n d r e i Bârseanu, membru  corespondent  al   Academiei Române şi   profesor la  Şcoala  supe H** ari comercială
română din Braşov
S-a născut la Dîrstele Braşovului la anul 1858 şi şi-a făcut studiile liceale la Braşov, iar cele universitare la Viena şi Miinchen — după caro a fost chemat în serviciul şcoalelor secundare române din Braşov, unde funcţionează şi astăzi. în acest centru cultural al fraţilor noştri de peste munţi, d. Andrei Bârseanu, prin frumoasele sale cunoştinţi, prin devotamentul şi priceperea cu care a lucrat şi lucrează de aproape două decenii pentru institutele de cultură sus-zise şi peste tot pentru propăşirea culturală a românilor din Ardeal, şi-a cîştigat un loc de frunte atît printre colegii, cît şi printre conaţionalii săi.
A publicat mai multe manuale didactice şi a redactat, împreună cu prof. I. Popea, Şcoala şi familia- Pe lîngă această activitate didactică, d-sa a lucrat, cu talent şi sîrguinţă, în ogorul literaturii româneşti şi,
451
în special, a celei populare. încă ca student la universitate a cules şi aranjat acea preţioasă colecţie Doine şi strigături din Ardeal, la care a colaborat şi d-l dr- I. U. Jarnik, azi profesor la Universitatea din Praga, şi pe care a premiat-o şi publicat-o (1885, ed. II, la Braşov, 1895) Academia Română. Tot în această direcţie a mai publicat: Cincizeci de colinde, Braşov, 1890 şi Din traista lui Moş Stoica (anecdote), Braşov, 1891, sub pseudonim. Iubitorii de literatură frumoasă mai cunosc destul de bine şi creaţiunile poetice ale lui Bârseanu; căci versurile sale lirice şi naţionale publicate prin Convorbiri literale, Familia şi alte reviste — şi pe care, am dori să le vedem reunite într-un volum — au fost şi sunt foarte mult apreciate- A mai publicat şi două din conferinţele sale ţinute în aula Liceului român din Braşov, una asupra lui V. Alecsandri şi alfa asupra fostului profesor şi seriilor ardelean. I. Lăpădatu -conferinţe ce pot fi date ca model întru ce priveşte analiza operei scriitorilor citaţi, cît şi a limbei şi slilului în rare sunt scrise.
Opera de căpetenie e însă Istoria şcoalelor române din Braşov, apărută de curînd şi lucrată în urma însărcinării date de Eforia acelor scoale, din prilejul jubileului de 50 de ani al Liceului român din Braşov- E o operă pe cît de voluminoasă, pe atît de bogată în date şi de solidă ca metodă şi seriozitate de cercetare şi, desigur, vrednică de Institutele de cultură care au răspîndit atîta lumină dincoace şi dincolo de munţi şi la care au lucrat bărbaţi de măsura lui Popazu, Gavril Munteanu, Ioan Meşotă etc-
Pentru această frumoasă activitate, Andrei Bârseanu ţine locuri de frunte în societăţile culturale ale românilor de peste munţi şi Academia Română 1-a ales, în anul trecut, membru corespondent-
Acesta e profesorul şi scriitorul de la care cei ce-1 cunosc mai de aproape aşteaptă încă mult şi cu drept cuvînt!"
ARDELEANOFOBII
A apărut în Sămănătorul, nr- 15 din 11 aprilie 1904, p. 233 — 238, cu supratitlul Moravuri literare-
Se reproduce pentru prima dată în volum în cadrul acestei ediţii a scrierilor lui Chendi.
Articolul se înscrie în cadrul şirului de polemici ale lui Chendi împotriva celor ce susţineau în presa vremii campania de denigrare a transilvănenilor, campanie ce tindea să ia proporţii dezastruoase în planul culturii naţionale.
Cu o intuiţie remarcabilă, Chendi dezvăluie motivele meschine, de interes personal mărunt, lipsit de orice justificare morală, care
stăteau în spatele acestor denigrări. Criticul porneşte de la analiza aspectelor celor mai grave ale acestei campanii antitransilvănene, care căuta să cîştige oameni cu poziţii sociale înalte şi mari influenţe politice. Astfel, primul dintre cei demascaţi de Chendi în faţa opiniei publice este generalul C. I. Brătianu (1844 — 1910), membru corespondent al Academiei Române, director general al Institutului geografic al armatei, autor, printre alţii, al Marelui dicţionar geografie al României (5 voi., Bucureşti, 1898—1902).
în urma unei certe mărunte cu profesorul Sava Athanasiu şi cu Ioan Bogdan (ambii transilvăneni), pe problema publicării unui articol polemic, la adresa colaborării sale la Marele dicţionar geografic, în Convorbiri literare, generalul C. I. Brătianu scria cartea O lecţiune de înaltă morală pe terenul literar şi ştiinţific (Ploieşti, „Progresul", Stabiliment de arte, grafice, 1903, 99 p ), în care ajungea la generalizări false cu privire la transilvăneni:
„Pripăşiţi din lume în ospitaliera Ţară Românească, pururea şi-au făcut o glorie ca să cadă cu urgia străinului de, ţară şi de neam asupra celor mai distinşi fii ai ţării, ori de cîte ori nu văd interes de a linguşi... Trebuieşte oare să defăşur aici acel tablou lugubru de josnice linguşiri şi Îndrăzneţe ponegriri prin ajutorul cărora mulţi din aceşti venetici şi-au creat aureola aroganţei, cu care astăzi desfid sentimentele cele mai curate? Au rămas oare ceva sfînt în ţară pentru aceşti străini de ţară şi de neam?" (op. cit-, p. 4).
Pentru campania anfitransilvăneană desfăşurată de Macedonski şi cei din jurul său, a se vedea, în acest volum, notele de la p. 404.
Pentru campania anlitransilvăneană a lui Duiliu Zamfirescu şi Florian Becescu, a se vedea notele din această ediţie, voi- II, p. 370-375.
Prin generalizările lor pripite, grandilocvente, aceste campanii antitransilvănene puneau în pericol înseşi temeliile unităţii moral-politice şi culturale ale poporului român, în acel moment de maximă importanţă în desăvîrşirea unităţii noastre naţionale. Chendi are meritul de a le fi demascat şi combătut cu o vigoare deosebită- Se cuvine a sublinia şi de data aceasta înalta motivaţie moral-politică a demersurilor sale polemice. Răsunetul acestei mari bătălii polemice îl regăsim în multe alte scrieri ale lui Chendi din această perioadă- Ea îşi pune o amprentă inconfundabilă şi asupra cărţii sale publicată anonim şi rămasă necunoscută pînă în prezent despre Academia Română şi membrii ei.
BUSTUL LUI DEPĂRĂŢEANU
A apărut în Sămănătorul, nr. 17 din 25 aprilie 1904, p- 268— 270, de unde se reproduce pentru prima dată în volum, în cuprinsul acestei ediţii a scrierilor lui Chendi.
452.
453
Articolul acesta, ca şi desele referiri ale lui Chendi la Depărăţeanu au trecut neluate în seamă, deşi în cuprinsul lor âe fac interpretări riguroase, confirmate de istoria noastră literară, cu privire la poetul Vieţii la ţară. Publicat în preajma serbării de la Depăraţi dedicată lui Depărăţeanu, în legătură cu care grupul macedonskian făcea mare vîlvă în presa vremii, articolul lui Chendi dovedeşte cumpătare şi măsură, şi numai indirect se resimte atmosfera polemică In care a fost scris.
„HORA ARDEALULUI" O rectificare
A apărut în Sămănătorul, a r. 21 din 23 mai 1904, p. 334, la rubr ica intitulată „Cronică", de unde se reproduce, pentru prima dată în volum, în cuprinsul acestei ediţii a scrierilor lui Chendi.
Articolul acesta este încă o dovadă a atenţiei cu care Chendi urmărea, în presa vremii şi în textele lui Alecsandri, posibilitatea constituirii unei imagini complete, exacte, a vieţii şi activităţii bardului de la Mirceşti.
în acelaşi timp cu publicarea „rectificării" de mai sus, în Voinţa naţională, nr. 5721 (5 mai 1904), la rubrica de foileton a ziarului, găsim publicate Pagini inedite din V. Alexcsandri. La Bucureşti. Ctn-ticel comic, cu următoarea notă de subsol, anonimă, care aparţine, după cîte ne dăm uşor seama, lui Chendi:
„Printre manuscrisele Academiei (no. 2254, p. 17 — 20) se găseşte şi acest Cintecel comic, scris de Alecsandri în genul cunoscutelor sale monoloage de moravuri hazlii. Pe cît şt im, lucrarea asta nu e cunoscută pînă acum, afară de un fragment din cupletul de la sfîrşit, reprodus în Convorbiri (anul XXV, p. 899), după un manuscris incomplet şi cu oarecari deosebiri. Redactorul Convorb'rilor crede că e scris la anul 1862."
Preocuparea lui Chendi de a scoate în evidenţă manuscrisele inedite ale bardului de la Mirceşti este mult mai amplă, după cum vom mai vedea, în această perioadă.
Este demnă de reţinut şi însemnarea de „Cronicar" de la rubrica de „Notiţe literare" din ziarul Voinţa naţională, nr. 5740, 1 iunie 1904:
„O nouă ediţie a poeziilor  lui Alecsandri
în « Biblioteca scriitorilor români », editată de tipografia « Minerva ► a ieşit a doua ediţie a poeziilor lui Alecsandri. Noul volum, de 358 pagine, cuprinde nu numai poeziile din ediţiile cunoscute pînă acum.
Editorii au adăugat la sfîrşit un ciclu de bucăţi, scoase din diferite reviste şi din manuscrisele bardului de la Mirceşti. Printre ele figurează Hora lui Cuza- Vodă, apărută mai întîi în Voinţa, cîteva cîntece şcolare din Foaia societăţii din Bucovina şi alte „strofe pierdute", cum le zice însuşi Alecsandri.
Editorii atribuie lui Alecsandri şi următoarea poezie din Foaia pentru minte:
15 mai 184 8
Fraţilor, nădejde bună! Fiţi cu toţii-n veselie Cerul însuşi ocroteşte Scumpa noastră Românie! Azi e ziua de-nviere A românului popor, Care singur îşi urzeşte Dulce, mîndru viitor.
Priviţi cerul cum se-ntinde Ca o mare-nseninală, Priviţi soarele ce-aruncă O lumină-nflăcărată, Priviţi văile-nflorite, Codrii, munţii înverziţi! Cerul, soarele, pămîntul, Astăzi sînt împodobiţi,
Căci e ziua mult dorită, Căci e ziua mult măreaţă,
Unde falnic se ridică
România îndrăzneaţă!
Fraţilor, nădejde bună! Azi sub cerul fără nori, Libertatea, România Se-ntîlnesc pe cîmp de flori Şi-nnoiesc în faţa lu mei A lor vecinică-nfrăţire Dupâ-o lungă, dureroasă Şi fatală despărţire-
454
455
Fraţilor, nădejde buna!
Viitorul ce urziţi
Va fi vrednic de trecutul
A strămoşilor slăviţi!
Bărbăţia şi unirea
între noi de-acum domnească
Şi strigaţi in libertate:
România să trăiască!
Dacă, în adevăr, Hora Ardealului, o altă poezie apărută eu iscălitura « Un Român » în Foaia pentru minte, este a lui Alecsandri, nu se poate ca cea reprodusă aici să nu fie tot a lui, avînd aceeaşi iscălitură şi fiind tipărită în aceeaşi vreme."
(Voinţa naţională, 11 iunie 1904.)
JUBILEUL „FAMILIEI"
A apărut în Voinţa naţională, nr. 5740, 11 iunie 1904, Ia rubrica de subsol a ziarului, cu supratitlul Notiţe literare şi semnătura la sfîrşit Cronicar, cunsocut pseudonim din această perioadă al lui Chendi (a se vedea, în acest sens, Al. Sadi-lonescu, Tovarăşi de muncă dispăruţi. Ilarie Chendi, în volumul Lui Ion Bianu, amintire. Din partea foştilor şi actualilor funcţionari ai Academiei Române, la împlinirea a 60 de ani, Tipolitografia Carol Gobl, 1916, p. 282 şi 286).
După cum se vede, Chendi recunoaşte meritele istorice ale revistei Familia. A făcut-o şi în alte articole (vezi în acest volum Beviste literare din Budapesta, p. 128). Spre deosebire de alţii, care se arătau deosebit de entuziaşli cu prilejul acestei sărbătoriri (vezi, în acest sens, T. Maiorescu, Pentru jubileul de 40 de ani al revistei „Familia", în Critice, II, ed. 1967, p. 435 — 436), Chendi, dimpotrivă, este destul de reticent cu laudele, subliniind caracterul provincial, limitat, al revistei, precum şi osificarea ei în formule depăşite publicistic- Motivul acestor reticente îl aflăm in monografia lui Mircea Popa, unde ni so spune că „în primăvara anului 1899", Ilarie Chendi susţinătorul paginilor de critică din această revistă, a avut „un schimb de păreri cu directorul Familiei, Iosiî Vulcan, cure « nu e tocmai om de înţeles ». Propunîndu-i unele lucruri cu privire Ia reorganizarea revistei, a cărei ţinută căpătase tot mai mult aspect, de almanah, el se izbeşte de opoziţia bătrînului redactor, iot mai puţin receptiv la nou' (Mircea Popa, Ilarie Chendi, Bucureşti, 1973, p- 44-45).
SCRISORI
A apărut în Voinţa naţională, nr. 5773, 13 iulie 1904, la rubrica-de subsol a ziarului, de unde se reproduce pentru prima dată în volum în cuprinsul acestei ediţii a scrierilor lui Chendi. Deşi semnat de autor, articolul acesta nu figurează în Bibliografia scrierilor lui Ilarie Chendi, alcătuită de Vasile Netea.
Este unul din foiletoanele lui Chendi care probează în cel mai înalt grad orientarea psihologico-artisticâ a criticii sale. Documentul literar devine sub ochii criticului un prilej de contemplaţie estetică şi,, deopotrivă, de introspecţie psihologică. Pe un asemenea temei, forţa de interpretare a lui Chendi ne apare cu adevărat remarcabilă.
Acest articol al lui Chendi are şi o valoare istorico-literară aparte. El deschide în scrisul lui Chendi — şi de asemenea şi în istoria literaturii noastre — seria de studii dedicate interpretării bogatei corespondenţe a lui Alecsandri. Chendi are meritul de a fi fost primul care a revelat ce adevărată mină de informaţii o reprezintă scrisorile bardului de la Mirceşti. Acest articol este doar un fel de introducere pentru amplele studii despre originea lui Alecsandri şi despre relaţiile lui cu românii bucovineni, care au ca sursă de pornire investigarea corespondenţei autorului şi au apărut în continuare, la rubrica de foileton a ziarului Voinţa naţională, în cursul aceluiaşi an, 1904.
Pe linie de istorie literară, în viaţa şi activitatea lui Chendi, anul. 1904 ar putea fi numit pe drept cuvînt anul cercetării corespondenţei! lui Vasile Alecsandri. Criticul, împreună cu apropiata sa colaboratoare Eugenia Carcalechi, a reuşit să publice primul volum al Corespondenţei lui V. Alecsandri şi, după cum ştim din notele la studiul Alecsandri şi românii din Bucovina, pregătise pentru tipar şi pe cel de-al doilea, caro însă n-a mai apărut. Din presa vremii aflăm că primul volum al acestei vaste corespondenţe a apărut în cursul lunii iulie 1904, cam. în acelaşi timp cu foiletonul de faţă. Căci în Bomânul, nr- 28—31, august 1904, un oarecare Nică Burduşel (pseudonim al lui Caion?)' făcea pe seama lui Chendi umor grosolan, de tipul:
„Kendich împreună cu domnişoara Eugenia Karkaleky (cu treii ka-ka) ... a publicat o parte din corespondenţa lui Alecsandri.
Iorga, în faţa acestei uniri foarte nimerite, duios priveşte şi îşi: aminteşte de versurile pe care le-a scris odată şi în care zicea despre; dragoste:
Şi de sus un trandafir Cade jos în rotocoale, Pe cînd două braţe goale Luminează la fereşti.
456
457
Braţele lui malmazel Karkaleky — kaka o fi luminind tot aşa şi pe domnul Kendich" (Românul, nr. 28—31, august 1904).
în numărul următor al aceleiaşi reviste, Caion intervine şi direct, scriind la rubrica de „Note critice" articolul Oamenii mici şi oamenii mari, din care spicuim:
„Micii profesori prusaci, cu ochelari prinşi după urechi, miopi şi anosti, migăloşi şi incapabili de a scrie ceva original, şi totuşi voind să parvie cît mai repede, să cucerească un loc printre oamenii cugetărei, au început acum optzeci şi ceva de ani să ducă o viaţă parazitară, să se hrănească din stîrvurile ilustre. Aceşti necrofili cu aere de savanţi se ţin de amintirea marilor scriitori, cu îndărătnicia unui corb atras de mirosul cadavrului. Ei răscolesc arhivele particulare şi publică tot ceea ce iluştrii răposaţi au crezut de cuviinţă să nu dea în vileag. Ei tipăresc lucrări mediocre, scrisori în care răposaţii apar cu sufletele stîrpite de avariţie sau ca senzuali ordinari. Uneori se publică şi corupturile pe care X sau Y, poet vestit, nu le-a putut plăti...
Oamenii mici se nasc cu ura în contra celor mari. Instictiv voiesc să scoboare pe mari morţi. Antagonismul acesta este foarte explicabil; îl găsim şi în lupta pentru viaţă. Mulţimea idioată totdeauna urăşte pe omul ales. Dînsa înarmează braţul lui Ravaillac ca să ucidă pe Henn-IV, dînsa pune în mîna lui Lucheni pumnalul blestemat.
Tot astfel şi în literatură. Omul mic caută să-şi răzbune. El este anarhistul literar, care se războieşte cînd adversaul nu poate răspunde.
Pe seama acestui antagosnism, ciudat la prima vedere, dar foarte firesc, pun publicarea ultimelor scrisori ale lui Vasile Alecsandri.
Caion"
(Românul, nr. 32, 12 sept, 1904.)
Nimic din răutăţile şi meschinăriile caioniste nu se reflectă în volumul V. Alecsandri, Scrisori, I. Către T. Maiorescu, I. Negruzzi, Al. Papadopol-Calimah şi Paulina Alecsandri. Publicaţiune îngrijită de 11. Chendi şi E. Carcalechi. Bucureşti, Editura Librăriei Socec, Calea Victoriei, 21, 1904. Dimpotrivă, prin munca asiduă, migăloasă, temeinică, el reprezintă o adevărată piatră de temelie în acest dificil domeniu, fără de care istoria literară nu se poate întemeia cu adevărat. îngrijitorii volumului semnau împreună următoarea ■scurtă Prefaţă, care respiră modestia şi adînca înţelegere faţă de materialul investigat:
„Acest volum este o parte din materialul necesar pentru scrierea unei monografii asupra lui Vasile Alecsandri. Am început cu scrisorile •către Maiorescu, Negruzzi, Papadopol-Calimah şi dna Alecsandri, fiindcă ne erau mai la îndemînă, celelalte trebuind a mai fi traduse •din franţuzeşte şi căutate prin arhivele particulare, unde se păstrează.
Numai greutatea cu care se pot procura autografele atît de răzleţite şi de multe ne-a obligat a renunţa la planul de a face o ediţie cronologică a scrisorilor. Credem însă că scopul principal va putea fi atins şi în forma de acum, rămînînd ca un indice general, la sfîrşitul publicaţiunei, să dea cercetătorului toate îndrumările.
La transcrierea şi adnotarea scrisorilor ne-am condus de interesul1 biografic şi cel literar-istoric Am suprimat deci părţi ce ni s-au părut absolut de prisos şi n-am crezut de lipsă a respecta ortografia, de altfel inconsecventă, a poetului.
în capul volumului aşezăm o bibliografie, relativ completă, a operelor lui Alecsandri şi notiţe despre răsunetul ce l-au avut în presă şi în opinia publică.
Mulţumim la acest loc d-lui Maiorescu, care a dăruit Academiei; scrisorile, pentru a le putea întrebuinţa şi noi; d-lui I. Negruzzi, fiindcă ne-a permis reproducerea notelor sale din Convorbiri, şi, în special, d-lui Socec, pentru bunăvoinţa cu care s-a angajat la o editare pe cît de utilă, pe atît de costisitoare.
II. Chendi şi E. Carcalechi"
După cum se vede chiar din această prefaţă, prin publicarea şi interpretarea corespondenţei, alături de celelalte aspecte ale operei,. Chendi urmărea scrierea unei monografii asupra lui Alecsandri. Studiile sale inspirate de această corespondenţă, care domină, in preocupările criticului, finalul anului 1904, reprezintă. în mod cert capitole din această proiectată monografie.
Din motive diverse, monografia respectivă nu a putut să apară,, dar modul, nou pentru epocă, de a pune problema constituirii monografiilor critice apare cu putere în evidenţă din aceste studii.
CHESTIUNI TEATRALE Cu prilejul   ad unăr ei de   la Brad
A apărut în Voinţa naţională, nr. 5797, 13 august 1904, la rubrica de subsol a ziarului, de unde se reproduce pentru prima dată în volum,, în cuprinsul acestei ediţii a scrierilor lui Chendi.
Problemele Societăţii pentru fondul teatrului român din Ardeal! au constituit obiectul multor articole ale lui Chendi (vezi, în această, ediţie, voi. I, p. 64-69 şi 158-162).
„FÎNTÎNA BLANDUZIEI" Notiţă   literar ă-istorică
A apărut în Sămănătorul, nr. 37 din 12 septembrie 1904, p. 581-584, de unde se reproduce pentru prima dată în volum, în curpinsul1 acestei ediţii a scrierilor lui Chendi.
458
459
Studiul acesta reprezintă ultima dintre colaborările lui Chendi la revista Sămănătorul, în cursul anului 1904, Aceste colaborări deveniseră tot mai rare. Rubrica de „cronică" şi de „notiţe" (de actualitate) fiind acaparată de N. Iorga, participarea lui Chendi la Sămănătorul se reduce tot mai mult doar la unele însemnări de istorie literară-
Este interesant de observat că trei dintre aceste „însemnări" sînt dedicate lui Alecsandri, ceea ce dovedeşte indiscutabil intenţia criticului de a elabora o monografie. Studiul despre Ftnttna Blanduziei se arată elaborat pe baze documentare complete, cu caracter evident monografic.
IARĂŞI DEPĂRĂŢEANU Vn foileton   uitat  al d-lui   Vlahuţă. Revista triumvirilor.   Discursul  şi imparţialitatea d-lui Dissescu.   „G r ig.o r e-V o d ă" de Depărăţeanu.
A apărut în Voinţa naţională, nr. 5831, 24 septembrie 1904, la rubrica de subsol a ziarului, „Cronică literară", cu semnătura ia sfîrşit, Cronicar, cunoscut pseudonim al lui Chendi din această perioadă. Se reproduce pentru prima dată în volum, în cuprinsul acestei ediţii a scrierilor lui Chendi.
. Articolul de faţă se înscrie în seria de notiţe şi comentarii dedicate de Chendi lui Depărăţeanu. El reprezintă chiar încheierea acestor însemnări, dezvăluind interesul cu care Chendi urmărea în presa vremii reclama care se făcea de către grupul macedonskian aşa-numitelor „serbări de la Doparăţi". Pe aceeaşi linie, în rubrica de „Notiţe literare" ■din ziarul Voinţa naţională (nr. 5767 din 6 iulie 1904), găsim următoarea însemnare de „cronicar" a lui Chendi, anterioară acestui foileton I care" dovedeşte preocuparea criticului de a pune în termeni de •istorie literară problemele creaţiei lui Depărăţeanu, singura adecvată ■şi cu şansa de a aduce un plus de cunoaştere:
„Depărăţeanu continuă a fi subiectul predilect al unor ziare şi reviste. N-am citit pînă acum încă lucrarea d-lui Dissescu, carepro-mite a fi o adevărată monografie, tratînd pe larg operele şi viaţa autorului. Am aflat că d. Dissescu a descoperit şi un portret al poetului, .ştire foarte îmbucurătoare, deoarece pînă acum nimeni nu cunoştea figura autorului idilei Vara la ţară. întîmplarea ne-a făcut să dăm •zilele acestea peste, o parodie după poeziile lui Depărăţeanu. A apărut în 'Calendarul literar etc. pe 1865 (p. 134) şi este intitulată. Cavaler ui, .baladă spaniolă, imitaţie după cele traduse de Depărăţeanu,. O reprodu-»cem ca o curiozitate de actualitate:
Elisa blondă zise-ntr-o zi: Aş voi mauri, măi cavalere! Atuncea dînsul porni-n tăcere Şi cincizeci mauri ucise şi...
Elisa blondă zise-ntr-o zi: Jambon de fildeş voi, cavalere! Atunci el arcu-şi luă-n lăcere Şi-o sută fildeşi ucise şi...
Elisa blondă zise-ntr-o zi: Porumbi sălbatici voi, cavalere! Atunci măciuca îşi luă-n tăcere Şi doi ucise porumbei şi...
Elisa blondă zise-ntr-o zi: Piei de leoaică voi, cavalere! Atunci el lancea îşi luă-n tăcere Şi opt leoaice ucise şi...
Elisa blondă zise-nfr-o zi: Voi o coroană, măi cavalere! Atuncea dînsul goni-n tăcere Pe-un rege maur din tronu-i şi.. .
Elisa blondă zise-ntr-o zi:
Ai, mi te cară, măi cavalere!...
Elisa blondă aşa zicînd, Bravul hidalgo plecă tăcînd..."
[Voinţa naţională, nr. 5767 din 6 iulie 1904).
S-ar putea ca vestita parodie a lui Topîrceanu după Vara la ţară să nu fie străină de asemenea „descoperiri" chendiste, în care se demonstrează că atitudinea cam grandilocventă a lui Depărăţeanu, cit şi versul lui construit pe structuri prozodice şi muzicale fixe, stereo-tipe, se pretează de minune parodierii. De altfel, Topîrceanu îşi are perioada de formaţie chiar în această epocă, iar debutul lui a stat în atenţia încurajatoare a criticului (vezi, în acest sens, Ilarie Chendi, Doi poeţi tineri. Tudor Arghezi şi Gh- Topîrceanu, în Tribuna, XII, 15 martie 1911)-
In orice caz, concluziile la care ajunge Chendi în legătură cu situarea lui Depărăţeanu în cadrul istoriei noastre literare s-au dovedit exacte- Miră însă faptul că în istoriile literare din ultimul timp partea
460
461
idilică a creaţiei lui Depărăţeanu, în frunte cu poemul postum Vara a ţară, e pusă în legătură cu o pretinsă receptare sămănătoristă: „Vara la ţară, puţin caracteristică pentru poet, a făcut carieră prin idilismul ei" (Istoria literaturii române, voi. II, Editura Academiei, 1968, p. 761).
„în bucolica Vară la ţară se anticipează într-un mod curios sămănătorismul" (I. Rotaru, O istorie a literaturii române, Editura Mi-nerva, 1971, p. 264).
Examinarea mai atentă a epocii ne arată că Depărăţeanu nu a fost cultivat la Sămănătorul, criticii de aici fiind destul de reticenţi în privinţa aprecierii creaţiei sale- Dimoptrivă, cercurile macedonskiene au făcut din actualizarea memoriei lui Depărăţeanu un adevărat portdrapel. I
ROMANŢA ROMÂNEASCĂ Cu prilejul   dezvelirei bustului  lui Şerbănescu
A apărut în Voinţa naţională, nr. 5865, 5 noiembrie 1904, la rubrica de subsol a ziarului şi cu semnătura la sfîrşit Cronicar, cunoscut pseudonim al lui Chendi din această perioadă. Se reproduce pentru prima dată în volum în cuprinsul acestei ediţii.
Chendi a manifestat un interes deosebit pentru poezia cu aspect de cîntec, care poate fi însoţită uşor de melodie- Alături de studiul despre „cîntecele de stradă" (în acest volum, p- 216), cel despre „romanţa românească" ne arată capacitatea criticului de a scotoci trecutul poeziei româneşti şi a coborî în analiza unor amănunte destul de greu de urmărit- Între alte studii de istorie literară ale lui Chendi, acestea sînt un fel do împlinire a unei datorii de suflet- Cei ce l-au cunoscut pe critic în perioada intensei sale activităţi bucureştene şi-1 amintesc ca pe un mare petrecăreţ între prieteni, după orele sale de serviciu Ia Biblioteca Academiei şi de chin în faţa hîrtiei de scris. Prefera — după cum îşi aminteşte Victor Eflimiu — „mai ales localurile mici do la periferie, cu un lăutar-dci, care cînlau vechi romanţe bucureştene... printre care şi.cunoscuta Unde eşti de Theodor Şerbănescu. . . Ca şi Goga, îi plăcea să cîiife la chef. Era un.sentimental, un romantic în faţa unui pahar de vin, acea armă de paladin veşnic gata de luptă lucea şi scutul plin de ţepi cădea- Se lăsa dus de valul veseliei şi al reveriei, în juvenile transporturi, în abandonuri entuziaste" (V. Eftimiu, Portrete şi amintiri, Bucureşti, 1965, p- 109—110).
462
ALECSANDRI ŞI ROMANII DIN BUCOVINA Material biografic
A apărut în Voinţa naţională: I, nr. 5868, din 10 noiembrie 1904; II, nr. 5873 din 16 noiembrie 1904; III, nr- 5879 din 23 noiembrie şi nr. 5880 din 24 noiembrie 1904; IV, nr. 5885 din 30 noiembrie şi 5887 din 2 dec 1904; V, nr. 5889 din 4 dec- şi nr. 5890 din 5 decembrie 1904.
Acest studiu îl găsim reluat şi în Tribuna: nr. 220-223 (I), 225-226 (II), 227 (III), 230-232, 234-235, 236-237, 239, între 21 noiembrie şi 19 decembrie 1904. în numerele 225 şi 226 două articole sînt semnate II. Chendi, celelalte sînt fără semnătură, întocmai ca în Voinţa naţională, unde nicăieri nu apare semnătura criticului. Totuşi, după cum se vede, în epocă se ştia că este vorba de un studiu al său. Faptul se mai poate deduce şi din unele particularităţi ale publicării textului. Astfel, la sfîrşitul primului număr în care se publica acesta, se anunţa: „Va urma în numărul de luni", ceea ce nu corespunde realităţii, în al treilea şi al patrulea număr întîlnim o uşoară modificare în titlu: Alecsandri şi românii bucovineni. Material biografic-în finalul numărului al patrulea se dă următorul PS- semnificativ: „Observatorul de astăzi reproduce începutul lucrărei noastre asupra lui Alecsandri, scriind următoarele şire ca introducere: « Ziarele buco-vinene dau un preţios material biografic pentru studierea relaţiilor dintre Alecsandri şi Bucovina- Socotim de interesant să facem cîteva extrase».
Confratele nostru se înşeală- «Preţiosul material» se publică în Voinţa, de unde l-au reprodus şi ziarele de peste munţi. Deci pentru viitor, mai mult sporit de observaţiei" (Voinţa naţională, nr. 5880 din 24 noiembrie 1904).
începînd cu numărul următor al Voinţei naţionale (5885 din 30 noiembrie 1904), în fiecare număr, o notă de subsol adăugată titlului dă următoarea explicaţie: „Din noul volum de Scrisori, ce se va tipări sub îngrijirea d-lui II. Chendi şi a d-şoarei E. Carcalechi".
Cum primul volum de scrisori ale lui Alecsandri apăruse în cursul lunii iulie 1904, se vede că scrisorile prelucrate în studiul de mai sus  făceau parte dintr-un alt volum proiectat să   apară,   ca şi monografia lui Chendi asupra vieţii şi operei lui Alecsandri, dar care, din păcate, n-a mai apărut
în cursul anului 1905. Chendi a continuat să strîngă, împreună cu E. Carcalechi, corespondenţă a lui V. Alecsandri, năzuind să o publice într-un volum nou. Din motive probabil de ordin economic, volumul nu s-a tipărit. Totuşi, editorii au căutat să facă publice scrisorile bardului de la Mirceşti prin diverse mijloace- Dovadă în.
463
acest sens stau şi două grupări de corespondenţă a lui Alecsandri publicate în Convorbiri literare. Prima, Scrisori de V- Alecsandri către d-l T. Maiorescu (1881 —1888),în Convorbiri literare, nr. 61 iunie 1905, p. 508—523, precedat de un studiu de Eugenia Carcalechi, „Junimea" şi Alecsandri, şi cea de-a doua, Documente privitoare la viaţa şi scrisorile lui Vasile Alecsandri, în Convorbiri literare, nr- 11 şi 12, noiemb--dec- 1905, cu o scurtă introducere intitulată Corespondenţa cu colonelul Pisoski, semnată II. Chendi.
„Ca răspuns la un apel, tipărit în ziare de d-şoara E. Carcalechi şi de subsemnatul, ni s-au pus la dispoziţie, direct sau prin Academia Română, un şir de documente preţioase pentru cunoaşterea vieţii şi scrierilor lui V. Alecsandri.
împrejurările nepermiţîndu-ne a le mai publica pe toate la un loc în volume deosebite, după cum plănuisem, am hotărît să le facem cunoscute prin această revistă, la viaţa căreia Alecsandri a contribuit cu o bună parte a muncei sale-
în numărul 6 din anul acesta (p. 508 şi urm.) a apărut continuarea corespondenţei poetului cu d. Maiorescu (celaltă jumătate fusese publicată în volumul nostru de Scrisori, I, p. 3—21). Tipărim acum scrisorile către Nicolae Pisoski, ferventul adjutant şi nedespărţit sfătuitor al lui Cuza, unul din cei mai buni prieteni ai lui Alecsandri.
Corespondenţa cu Pisoski nu ne dă multe lămuriri literare, dar aduce lumină asupra vederilor lui politice unilaterale şi asupra legăturilor intime cu prietenii.
Părţile de interes curat familiar şi fără nici o valoare biografică le-am suprimat-
II. Chendi"
(Convorbiri literare,  1905, p. 989-)
De cercetarea scrisorilor lui V. Alecsandri este legată şi o descoperire de istorie literară foarte importantă privind începuturile romanului românesc- Astfel, încă cu mult înainte de a da la lumină studiul despre relaţiile lui Alecsandri cu bucovinenii, Ilarie Chendi extrăgea din vasta corespondenţă a bardului cu Alecu Hurmuzachi ştirea despre Un roman de Ion Ghica şi o publica în rubrica de „Notiţe literare" din Voinţa naţională, cu următorul comentariu:
„Un roman de Ion Ghica
Autorul Scrisorilor către V. Alecsandri şi al Amintirilor din pribegie e socotit pe drept cuvînt printre cei mai buni prozatori români. Limba lui e foarte mlădioasă, bogată în expresiuni populare, păstrînd pururea forma literară cea mai aleasă. în paginile lui găseşti o puternică
imaginaţie şi vervă multă în expunere. Aceste din urmă sînt calităţi proprii autorilor de proză artistică şi era aproape de necrezut ca Ghica să nu se fi îndeletnicit şi cu alte genuri, afară de cel epistolar.
întîmplarea a făcut să dăm peste o dovadă.că Ghica a cultivat în tinereţea sa şi romanul. Printre scrisorile adresate de Alecsandri lui Alecu Hurmuzachi, se găseşte una, datată din Constantinopol, 12 mai 1849, prin care poetul vesteşte pe amicul său din Cernăuţi, că-i va trimite spre publicare in ziarul Bucovina un roman de Ion Ghica.
Iată pasagiu! ce ne priveşte:
«Aice am descoperit, la un prieten al meu, om cu duh şi cu judecată, o scriere însemnată, plăcută şi folositoare ţărilor noastre, un roman de moeurs, un soi de Jerâme Paturot românesc şi îndată am gîndit la tine, iubite Chiţegoiule- Această scriere ce bate în moravurile şi defectele societăţei noastre din Bucureşti, este menită a trage luare-ai minte a tuturor cetitorilor şi, în urmare, cred că nu poate figura mai bine aiure decît în Bucovina. Mă îndatoresc dar a-ţ.i trimite peste puţin partea întîie şi te îndemn a o tipări regulat în foiletonul gazetei tale.
Prietenul meu ce doreşte a păstra anonimul pentru toţi, afară decît pentru tine, îţi e cunoscut bine, căci numele lui esle Ion Ghica. Destul e să cunoşti numele autorului pentru ca să judeci meritul operei sale. El aşteaptă hîrtiile sale de la Bucureşti şi îndată ce le va primi, eu însumi îţi voi expedia partea întîie a scrierii de care ţi-am vorbit mai sus.»
Romanul a existat deci. Alecsandri îl cunoştea în cele mai mici amănunte- De publicat însă nu ştim să se fi publicat vreodată- Nici în Bucovina, nici în ziarele cari apăreau pe atunci la Iaşi nu i-am dat de urmă- Printre manuscrisele aflătoare la Academie asemenea nu se găseşte. Iar d. Bianu, editorul lui Ghica, avînd zilele aceste o convorbire cu d-na Ghica, venerabila soţie a scriitorului, ne asigură că nimeni din familie nu-şi mai aduce aminte de lucrarea anunţată de Alecsandri.
A fost deci, probabil, o.încercare din tinereţe şi desigur foarte tendenţioasă, iar Ghica va fi preferit să-şi distrugă opera decît să provoace nemulţumiri."
(Voinţa naţională, nr. 5842,  7  oct. 1904.)
Ghica nu şi-a distrus romanul la care se referă scrisoarea lui V. Alecsandri către Al, Hurmuzachi. Acest roman a fost descoperit mult mai tîrziu printre manuscrisele scriitorului de către istoricul literar Dimitrie Pâcurariu, pe baza unei semnalări a Eugeniei Carcalechi In revista Arhiva din Iaşi, nr. 9, sept- 1905, p. 388, semnalare care
464
465
a stîrnit mari discuţii (vezi Ion Ghtca, Documente literare inedite. Ediţie îngrijită, prefaţă şi  note  de D. Păcurariu, E.S.P.L.A., 1959).
Semnalarea anterioară a lui Chendi din Voinţa naţională a rămas necunoscută.
ADDENDA
ACADEMIA ROMÂNĂ Informaţiuni asupra trecutului ţi membrilor ei
Pe coperta şi pe foaia de titlu a cărţii găsim înscrise următoarele: „Academia Română, Informaţiuni asupra trecutului ţi mtmbrilor ei, de        Bucureşti, Tipografia Minerva, 1903".
Semnătura cu trei asteriscuri în formă de piramidă este un cunoscut asteronim al lui Chendi (vezi, în acest sens, Mircea Popa, Ilarie Chendi, Editura Minerva, 1973, p. 36, precum şi, în această ediţie, voi. II, p. 400).
Cartea respectivă cuprinde 43 de pagini, scrise în tipar mărunt-In cuprinsul textului se află intercalate mai multe fotografii privind localul Academiei Române, interioarele bibliotecii, precum şi o seamă de portrele-efigii ale unor membri ai acestei înalte instituţii de cultură-
Textul cărţii şi fotografiile care-1 ilustrează le regăsim şi în Calendarul „Minervei" pe 1904. Ştiinţă. Literatură. Artă. Morală. Economie, Bucureşti, Editura Institutului grafic Minerva, p. 120—140. Quasi-identitatea dintre cele două texte ne obligă să credem că ele reprezintă, nu elaborări succesive, ci tipărituri simultane de pe acelaşi text manuscris al autorului. De altfel, marcarea pe copertă a anului 1903, ca an de apariţie a textului din volum, confirmă această situaţie, tipărirea calendarului fiind şi ea realizată la sfîrşitul anului 1903 pentru anul 1904. Se vede că autorul a ţinut să nu'dea textului din volum caracter de „extras din..." obişnuit în asemenea cazuri, ci să se prezinte ca un text independent. Probabil dorinţa de a rămîne în anonimat a prevalat in luarea acestei hotărîri.
O mică deosebire între cele două texte există în marcarea asteronimului. Astfel, în textul din Calendar, asteronimul îl găsim o dată la p. 134, ca adaos la o notiţă de subsol, ceea ce se regăseşte într-o formă identică şi în broşură la p. 17. Acelaşi asteronim revine şi tn finalul studiului: p. 160, în Calendar; p. 43, în volum. In schimb, la „Tabla de materii" a calendarului, acest studiu, care apare sub două titluri succesive: Academia Română şi Membrii Academiei Române, nu este marcat de nici un asteronim sau altă semnătură, ceea ce înseamnă că autorul n-a simţit nevoia, el confundîndu-se, de fapt, chiar cu redactorul calendarului respectiv.
466
Spre deosebire de această situaţie, în broşură \ asteronimul apare în patru locuri: cele două remarcate deja, identice cu cele din Calendar, iar două în plus: pe coperta broşurii şi pe foaia ei de titlu. Ceea ce înseamnă că autorul a voit în mod special să-şi marcheze cartea, pentru a se vedea că ea a fost concepută şi realizată numai de el.
Din păcate, tocmai faptul acesta a fost trecut cu vederea- Textul studiului despre Academia Română şi membrii ei din Calendarul „Minervei" pe 1904 a rămas necunoscut, iar volumul, înregistrat greşit în fişierul Bibliotecii Academiei, cu asteriscurile în linie dreaptă, şi nu în piramidă, cum sînt în realitate, a fost trecut printre cărţile lui Ion Bianu, e drept, sub semnul întrebării. Bibliograful care a înregistrat scrierea aceasta, nedispunînd de mărturii directe, a procedat astfel pentru a da o anumită rezolvare problemei. Semnul întrebării după numele lui Bianu vizează faptul evident că între problematica şi stilul cărţii pusă în discuţie şi acelea cunoscute ale lui Ion Bianu există o mare diferenţiere. Asemănările sînt însă absolut clare în cazul comparaţiei cu scrierile lui Ilarie Chendi.
Cercetările din ultimul timp ale publicisticii lui Chendi scot în evidenţă faptul că, după 1900, criticul a utilizat în mod frecvent acest asteronim pentru a-şi ascunde din diverse motive identitatea. Mai ales, colaborarea masivă la realizarea unor publicaţii precum Tribuna poporului, Curierul literar, Sămănătorul, Voinţa naţională, Viaţa literară şi artistică, Cumpăna etc l-a determinat pe Chendi să folosească o adevărată pletoră de pseudonime: Fidelio, F-o, F-, Fidelino, Oiledif, Gh. Dumbravă, Cronicar, Ch., ich, **« etc între toate acestea, semnătura cu trei asteriscuri în piramidă este adeseori preferată, pentru a păstra într-o anumită taină identitatea numelui său. Astfel, în Calendarul „Minervei", pe care, după cum se ştie, Chendi l-a redactat între 1903-1912 (vezi Vasile Netea, Bibliografia scrierilor lui Chendi, în voi- II-Chendi, Pagini de critică'literară, Editura pentru literatură, 1969, p. 592), Semnătura cu trei asteriscuri îu piramidă îşi face marcată prezenţa- Numai în volumul din 1904 îl mai întîlnim la încă patru texte: încetarea „Tribunei" (p. 207 — 209); Leagănul Sf. Ecalerina (p. 161 — 165); Expoziţia lineriemi artistice (p. 226-227); notiţa cu privire la publicistul bucovinean Mihai Teliman (p. 231)-
între ţoale aceste texte care îi aparjin, după cum ne putem uşor da seama, redactorului Calendarului respectiv, se impune atenţiei, în mod deosebit, prin dramatismul ideaţiei şi vastitatea documentării, studiul despre Academia Română şi membrii ei. Este o cercetare cu caracter monografic, prima de acest fel cu privire la istoricul şi activi-
1 Broşura ne-a fost semnalată de cercetătorul N. Popescu-Gogan, căruia îi aducem pe această cale mulţumirile noastre.
467
tatea acestei înalte instituţii de cultură a ţării. Concepţia care stă la baza studiului se arată marcată de întreaga problematică a criticii literare chendiene dintre 1903—1904, dominată de spiritul polemicilor pe care Chendi le-a dus în această epocă împotriva celor ce contribuiau; prin atitudinile lor nesăbuite la divizarea culturii române, la pierderea conştiinţei rosturilor.ei majore în lupta pentru făurirea statului naţional român unitar- Această conştiinţă dramatică într-un moment istoric hotărîtor dă marca deosebită scrierii. Ea îşi face simţită prezenţa chiar din primele rînduri ale studiului, ca o adevărată uvertură solemnă, la o cantată eroică:
„Tot mai rare sunt încercările şi tot mai puţine mijloacele pentru strîngerea într-un singur mănunchi a poporului românesc, răzleţit,, pe suprafaţa mai multor provincii... Lipsa de idealişti, de luptători hotărîţi pentru unitatea rasei se simte tot mai mult"...
împotriva „curentului de dezagregare", a „tuturor nesocotiţilor cari îşi fac un joc vinovat din ceea ce era considerat mare şi sfînt",. autorul vrea să opună modelul unor „individualităţi puternice, apostoli, cu putere de convicţiune, Kogâlnicenii generaţiei trecute", care au reuşit, după multe şi dramatice încercări, să întemeieze Academia Română şi i-au statornicit rosturile de prim ordin în dezvoltarea culturii naţionale- Tocmai acest sens este scos cu putere în evidenţă de autor.
Studiul cuprinde trei părţi care se constituie unitar şi se întregesc reciproc- Astfel, în prima parte, istoricul Academiei Române este privit în cadrul tabloului vast al tuturor încercărilor de a constitui o societate culturală panromânească, reprezentînd năzuinţele şi interesele culturale ale tuturor fiilor acestui popor, care trăia în state diferite, era supus unor influenţe economice, politice, administrative şi instructiv-culturale aleatorii şi dizolvante-
Eforturile Academiei Române pe tărîmul filologiei, ale dezvoltării limbii literare unitare, ale strîngerii şi valorificării documentelor istoriei naţionale, a materialului folcloric, precum şi în alte domenii îşi găsesc o corespondenţă de structură în preocuparea autorului de a secate în evidenţă partea cea mai valoroasă,, a averei Academiei — biblioteca"- Modul cum s-a constituit aceasta, cum s-a dezvoltat şi cum funcţionează reprezintă o altă contribuţie remarcabilă a lui Chendi,. unicul text al său de acest fel, cunoscut pînă acum, cu privire la activitatea marii biblioteci la care lucra, de peste 6 ani, în momentul respectiv.
Un efort ştiinţific considerabil a depus Chendi şi tn constituirea, celui de-al treilea capitol al studiului său monografic, şi anume, acela cu privire la activitatea fiecăruia dintre membrii Academiei Române. Cele peste 70 de fişe bibliografice, diversificate stilistic şi ca Întindere,.
in raport cu importanţa şi valoarea contribuţiei personalităţilor evocate, se constituie într-un veritabil dicţionar al membrilor Academiei Române, primul şi unicul de acest fel realizat pînă în prezent-
în lumina unei asemenea elaborări ştiinţifice dense şi de proporţii apreciabile, ne apare în evidenţă falsitatea imaginii pe care a căutat să o acrediteze E. Lovinescu despre Chendi, ca despre un critic care, „din plăcerea unui zgomot repetat şi-a desfăcut talentul în monedă măruntă, fără să capitalizeze şi să însumeze sforţările în cifre mari şi impunătoare" (E. Lovinescu, Memorii, Editura Minerva, Bucureşti, 1976, p. 62 — 63). Dimpotrivă, studiul monografic despre Academia Română şi despre membrii ei reprezintă la Chendi o dovadă evidentă de însumare, fără „zgomot", într-o cifră importantă a criticii şi istoriei noastre literare. Regăsirea ei peste timp este cu atît mai revelatoare.
BUSTUL LUI EMINESCU LA DUMBRĂVENI
A apărut, fără semnătură, în Calendarul „Minerfei" pe anul 1903, redactat de Chendi, p. 70—71.
Ilarie Chendi a scris de mai multe ori despre evenimentul dezvelirii bustului lui Eminescu la Dumbrăveni, mereu în postură de martor •ocular (vezi în acest sens, în volumul de faţă, începutul articolului despre Simion Florea Marian, evocat şi aici; de asemenea articolul Eminescu, în această ediţie, voi. II, p- 329-330).
Imediat înaintea articolului despre Bustul lui Eminescu, în cuprinsul calendarului respectiv se publică poemul eminescian postum Muşatin şi codrul, precum şi „Proverbe adunate de M. Eminescu", cu menţiunea: Din volumul de „Opere complete", I. Literatura populară, cu o prefaţă de II. Chendi { Edi(ia„Mtnen>et"). Ceea ce, alături de stil şi mod de redactare, este din nou semnificativ în privinţa atribuirii acestui articol-
SOCIETĂŢILE  CULTURALE ALE ROMÂNILOR DE PESTE MUNŢI
A apărut, fără semnătură, în Calendarul „Minervei" pe 1903, redactat de Chendi, p. 72—85.
în afară de stil şi mod de redactare, aproape fiecare capitol din cuprinsul acestui studiu are un corespondent în alte scrieri ale lui Chendi. Astfel, începutul studiului, referitor la Asociaţiunea transilvană pentru literatura română şi cultura poporului român, corespunde cu multe paragrafe din capitolul despre această instituţie culturală din
468
469
partea finală a studiului Zece ani de mişcare literară tn Transilvania, iar în partea de început aflăm motivaţia ironiilor lui Chendi din articolul Astra-lra-ra-ra-bum ! (vezi în această ediţie voi. I, p- 74—75 şi 163—165). Societatea pentru crearea unui fond de teatru român este evocată în termeni apropiaţi în articolul Teatrul român (in această ediţie, voi. I, p. 158—159), precum şi în Chestiuni teatrale (în acest voi. p- 265).
La capitolul „Societăţile de cîntări" se menţionează: „Cf. II. Chendi, Zece ani de mişcare literară, Oradea Mare, 1901". Şi mai semnificativ din punctul de vedere al atribuirii este capitolul despre „Reuniunea sodalilor români din Sibiu", care se reflectă, cu aceeaşi căldură evocatoare, în articolul lui Chendi: Un luptător. Din cetirea unui Anuar (vezi în această ediţie, voi, II, p. 210-212).
INDICE DE NUME*
Âcs, Kâroly: 67 Adam, George: 196, 197 Adam, Ion: 110, 209, 210 Adrian, Ion Veniamin: 37 Alcalay, Leon: 411 Alecsandri, Elena (n. Cozoni): 339
Alecsandri,   Iancu:   270 — 272,
284, 296, 298, 318 Alecsandri, Paulina: 262, 316,
458
Alecsandri,   Vasile   (vornicul):
285, 339
Alecsandri, Vasile: 26, 32, 43, 45, 55, 56, 75, 83, 91, 107, 121, 127, 179, 180, 184-186, 195, 200, 207, 221, 223-226, 233, 237, 238, 252, 253, 255, 258, 260-264, 267, 269-273, 281, 282, 284-322, 328, 329, 333, 337, 339, 340, 347, 351, 358, 359, 373, 395, 420, 423, 430, 431, 448, 449, 452, 454, 455-460, 463-466 Alexandrescu, Grigore: 263, 412 Alexandrin (familie din Veneţia): 264 Alexie, I.: 327 Alfieri, Vittorio: 350 Andrievici, Samuil: 315 Anghel, Dimitrie: 425 Antemireânu, Alexandru: 108 Antim Ivireanul: 43, 330
Arghezi,  Tudor (Ion Theodo-
rescu): 417, 461 Aricescu, Constantin D.: 217,
218
Ariosto, Ludovico: 83 Aristia, Constantin: 202 Arnim, Bettina (Elisabeth) von:
45, 46 Arpad: 186
Asachi, Gheorghe: 201, 202,442
Athanasiu, Sava: 453
August (Caius Iulius Caesar Oc-
tavianus Augustus): 270, 352 Aurelian (Lucius Domitius Aure-
lianus): 243 Aurelian, Petre S.: 340
B
Babeş, Victor: 341
Babeş, Vincenţ'iu: 130, 131, 328,
340, 341, 357 Bacalbaşa, Ion C: 102-105,
424
Bacaloglu, Emanoil: 341 Baligot de Beynes, Arthur: 302 Balş, Panaiot: 360 Banu, Constantin: 409 Bariţiu, Ana Rafila (n. Cornea): 341
Bariţiu, George: 42, 247, 255, 257, 284, 288, 296, 299, 327, 328, 333, 337, 341, 342, 353, 357, 371
* Alcătuit de Nadia Lovinescu.
47 I
Bart, Jean (vezi Eugeniu Botez^ Bartels, Adolf: 7, 10, 387,389,
393, 394, 395 Bassarabescu, Ion A.: 95, 96,
421-424 Bastachi, Th.: 212 Baudelaire, Charles: 50 Bădilescu, Ioan: 356 Băilă, Ioan: 149, 150, 433, 434 Bălăceanul, Ştefan: 192 Bălcescu, Nicolae: 26, 353, 354 Bărcănescu, C: 282 Bărnuţîu, Simion: 354 Bârsan, Zaharia: 402, 407, 412,
421, 422, 425 Bârseanu, Andrei: 72, 181,212,
214, 332, 451, 452 Becescu, Florian: 143, 144, 407,
437, 444, 453 Belcik, Alexandru: 212 Bellini, Vincenzo: 285 Bengescu, George: 262 Bianu, Ioan: 11,12, 40-43,208,
338, 343, 383, 393, 400, 456,
465, 467
Bibescu,  Gheorghe  (domn al
Ţării Româneşti 1842-1848):
317, 346 Bibicescu, Ioan G.: 121 Biron, Iuliu: 212 Bîzgan: 407 Blaga, Iosif: 266, 374 Boccaccio, Giovanni: 90 Bogdan,  Ioan:   13,  169, 248,
332, 343, 412 Boileau-Despreaiix Nicolas: 9 Bojincă, Damaschin: 129 Bolintineanu, Dimitrie: 26, 37,
64, 76, 107, 131, 183, 184,
190, 203, 217, 221, 257, 263,
278, 305, 308, 412 Bolliac, Cezar: 36, 204, 219, 365 Bornier, Henri de: 272 Bosnief Paraschivescu, Nicolae:
400
Botez, Eugeniu (Jean Bart): 107, 209
Bouilhet, Louis: 62 Brătescu-Voineşti,  I. Al.: 89,
162-163, 211, 213, 215, 436 Brătianu, C. I.: 246, 248, 249,
414, 453 Brătianu, Ion C: 260, 320, 340,
351
Brătianu, Ion I. C. (Ionel): 423 Brătianu, Vintilă I.C.: 423 Brediceanu, I.: 266 Brîndza, Dimitrie: 343 Brote, Aurel: 378 Brote, Eugen: 378 Budai-Deleanu, Ion: 327 Buteanu, Ioan: 360 Buzoianu, George T.: 276, 277 Byron,  George  Gordon, lord: 50, 83, 105
c
Caion vezi Ionescu-Caion, Constantin Al. Calinciuc, I.: 315 Cantacuzino, Măria: 296 Cantemir, Dimitrie: 243, 330,
332, 350, 361 Cantilli, Constantin: 91—94, 211
213, 390, 420, 421 Carada, Eugeniu, 308 Caragea, Ioan (domn al Ţării
Româneşti, 1812-1818): 420 Caragiale, Ion Luca: 57, 402,
403, 406, 440 Caragiali, Costachi: 265 Caragiani, Ioan D.:  329, 344 Carcalechi, Eugenia: 299, 304,
457, 458, 463-465 Carcalechi, Zaharia: 129, 130,
133
Carmen Sylva (Elisabeta, regina României): 196, 271
Carol I de Hohenzollern, rege al României: 54, 55, 317, 318, 320, 328, 330, 352, 353
Carp, Petre P.: 271
Catargi, Ana G. (n. Rosetti): 337
Catargi, Lascăr: 328 Catilina, Lucius Sergius: 330
Cato cel Bătrîn (Marcus
Porcius Cato): 67 Cavadia, George: 279, 280 Călinescu,   George: 394,
405, 415
Călugăru, Alice: 417 Căluşariu,   Grigore: 340
Căpăţînă, Sandu: 252, 253 Căpăţîneanu, Stancîu: 192 Cezar   (Caius   Iulius Caesar): 330
Ghenier, Andre: 358
Chitul, Tit: 204
Chiţibuş (pseudonim) vezi Miile,
Constantin Chiţu,   Gheorghe: 344 Chopin, Frederic: 297 Christodorescu: 51 Ciato, Aurel: 113 Cicero, Marcus Tullius: 330 Cioban, Măria1. 391, 402, 407 Ciocîrlan, Ion: 97-102,110111,
215, 383, 390, 391, 402, 407,
424, 425 Cioflec, Romulus: 407 Ciopraga, Constantin: 394 Ciopariu, Timotei: 40, 41, 208,
327-330,   344,   345, 354,
357, 371 Ciura, Al.:  113, 114, 133 Ciurcu, N. I.: 374 Cîrlova, Vasile:  75, 256 Clain, Samuil  {vezi Micu,
Samuil) Cobălcescu,  Grigore: 345 Cocorescu,   Scarlat: 282 Codreanu,  Mihail: 423 Odrescu, Theodor: 291,
298, 365 Comşa, Dimitrie: 378, 379 Conachi, Costache: 190 Constantinescu, Barbu: 122 Constantinescu, Constanţa:
392
Constantinescu, Pompiliu: 892
Constantinescu-Stans, I.: 108
Conta, Vasile: 263 ' Coresi, diaconul: 330, 359
Coriolan  (Caius Marcius Coriolanus): 174 »'        Corneille, Pierre: 109
Cornii, Andre Victor: 341 Cosacovici, Dimitrie: 346 Costache, Veniamin: 346 Costăcescu, N.: 276, 277 Costin, Miron: 353, 367 %        Costin, Nicolae: 353 I Coşbuc, George: 12, 57,
|i 113-115,   127,   164, 169,
183, 184, 207, 212, 233, 236,
255-257,   391.    405, 406,
412, 416 Creangă, Ion: 38, 183, 397 Creţeanu, George: 221 Cristea, Nicolae: 376 Cuciuran, Mihail: 75 Cuenim, Victor: 339 Cugler-Poni, Matilda: 283 Cunţan, Măria: 391, 402, 407 Cuza, Alexandru Ioan: 55, 61,
284, 287, 313, 316, 317, 341,
353, 354, 360, 464 Cuza, Elena (n. Rosetti): 312
D
Dabija-Vodă (Eustratie Dabija, domn al Moldovei, 1661 — 1665): 348
Dahn, Felix: 203
Dan, Dimitrie: 243, 244, 245, 451
Daniel, N. Al.: 196
Dante Alighieri: 59, 92, 420
Darwin, Charles Robert: 210
Datcu, Iordan: 418, 426
Dauş, Ludovic: 203
Deak, Ferenc: 130
Decebal: 73, 201, 202, 204, 205
Decker, Carol: 282
Delavrancea,   Barbu:   21 — 30,
108, 212, 213, 383, 391, 398,
399, 402, 403, 406 De Luca, Pasquale: 395 Demetrescu, Eugenia G.:211 Demetrescu, Traian: 57 Demetriade, Mircea: 94, 171,
236, 407, 439 Demetriescu, Anghel: 49 Densusianu, Ovid: 208 Densuşianu, Aron: 203, 204, 257 Depărăţeanu, Alexandru:
62, 76, 252-254, 274-278,
412, 413, 453, 454, 460-462 Dima, Gheorghe: 266, 374, 375 Dimitrescu, Constantin: 282 Dimitrescu sau Dumitrescu
sau Dumitrescu-Movileanu,
Ion: 307 Dimitroviţă (Dimitrovici),
Ambrosiu: 305, 318, 346
472
473
Dinicu, Gheorghe: 282 Dio Cassius: 330
Dionisie, Gogu (boier Verigă) 216, 217
Dionisie Lupu: 362
Dionisie Romano: 334
Dissescu, Constantin: 274, 276-278, 413, 460
Dobran, I.: 340
Dobrogeanu — Gherea, Constantin: 23, 150, 214, 236, 402, 433, 436
Docan, Elena I.: 337
Dopp, I.: 378
Dosoftei, mitropolitul: 43, 242, 343
Dragomirescu, Iuliu: 172, 173, 407
Dragomirescu, Mihail: 388,
419, 427, 447 Dragoş, loan: 67 Dulfu, Petre: 209, 433, 434 Dumas-tatăl, Alexandre:
253
Dumitrescu, A. M.: 185 Dumitrescu, Christ. N.: 211 Dunka, Titus: 202, 204-206 Duţescu-Duţu,   Th.: 120-123
211-214, 426 Dzialynski, contele: 360
E
Eftimiu, Victor: 462
Ehrlich, Henri: 297
Eliade, Pompiliu: 230
Eminescu, Mihai: 14, 16, 27, 32, 45, 46, 56, 57, 83, 97, 113-115, 127, 132, 137, 140, 173, 184, 185, 190, 191, 196-200, 202, 204, 205, 223, 232, 233-234, 257, 279, 282, 369, 370, 373, 388, 397, 404, 405, 406, 408, 416, 431, 442, 469
Enăceanu, Ghenadie: 337
Erbiceanu, Constantin: 346
Ernest-Charles, J.: 410 Esop: 123 Euripide: 433, 434 Eustratie  Dabija,   vezi Dabi-j a-Vodă
F
Faguet, Emile: 410 Fătu, Anastasie: 346, 347 Felix, Iacob: 347 Fialski, Zoe: 171, 172 Fiedel: 352
Filimon, Nicolae: 189 Filip, Iancu: 282 Filip de Flandra: 313 Filipescu, Alecu: 192 Fischer, L. V.: 196 Flaubert, Gustave: 109 Flondor, Tudor: 282 Florescu, Bonifaciu: 49 Florescu, loan Emanoil: 362 Florian, Aron: 327, 340 Fontanin, Gheorghe M.: 347 Foscolo, Ugo: 19 Fotino, Dionise: 365 Fundescu, Ion C: 35-39, 383, 399
G
Galian, Dumitru: 212
Gane, Nicolae: 233
Gaster, Moses: 25
Gatowsky, V.: 401
Gautier, Theophile: 83, 358
Găvănescul, loan: 212
George, Alexandru: 385
Georgescu, ChristodulO: 212
Gessner, Salomon: 192
Ghenadie Cozianul: 239—242, 430, 449, 450
Ghenadie Popescu: 334 Gheorghe Ştefan (domn al Moldovei, 1653-1658): 359
Ghica, Alexandrina (n. Mavros): 465
Ghica, Alexandru (domn al Ţării Româneşti, 1834—1842): 346
Ghica, Grigore Alexandru (domn al Moldovei, 1849-1856): 354
Ghica, Ion: 42, 262, 270-272, 293, 294, 296, 321, 333, 347, 352, 353, 412, 464, 465, 466
Ghica, Leon: 369
Ghica, Pantazi: 37, 38, 49, 238
Gilbert, Nicolas  Joseph Lau-
rent: 59 Giusantine: 62
Goethe, Johann Wolfgang von: 27, 45, 46, 92, 105, 149-150, 157, 186, 189, 192, 259, 357, 363, 433, 434
Goga, Octavian: 133, 391, 427, 462
Gojdu, Emanoil: 129, 131 Goldiş, Vasile: 266, 374 Golescu, Dinicu, 192 Golescu, Nicolae: 328 Golescu, Ştefan: 328 Gonata, Ştefan: 329, 348 Gorovei, Arthur: 332 Gorun, Ion (Alexandru Hodoş):
15-20, 116, 151, 152, 184,
209, 383, 398, 434 Grabbe, general: 294 Grama, Alexandru: 113 Grandea,   Grigore Haralamb:
131
Grădişteanu, Petru: 53 Grigorovitza, Emanoil: 196 Grimm, Iacob: 121 Grimm, Wilhelm: 121 Grober, Gustav: 25 Grozescu, Iulian: 131, 257 Grube, August Wilhelm: 377
H
Hafiz (Şamseddin Mohammed): 254
Hahn, Georg von: 38 Hamangiu, Constantin: 185 Haralambie, Nicolae: 328
Haret, Spiru; 348 Hasdeu, Bogdan Petriceicu: 13, . 33, 37, 38, 43, 57, 125, 244,
271, 329, 331, 332, 348, 349,
361, 415 Hălăceanu, Virgil Em.: 211 Hebbel, Friedrich: 10 Heine, Heinrich:  14, 93, 131
149-150, 406, 433, 434 Heliade Rădulescu, Ion: 26, 59,
62,  64,  76, 140,  141, 164,
192-195, 247, 253, 255, 256,
321, 329, 349, 350, 412, 436,
4M
Henric al IV-lea, rege al Franţei: 458
Hepites, C. C: 333
Hepites, Ştefan C: 350
Herbart, Johann Friedrich: 355
Hertz, Ignatz: 185
Hitrowo (diplomat rus): 38
Hîjdeu, Alexandru: 348
Hîzdeu, Boleslas: 333
Hodoş, Alexandru (vezi Ion Go run)
Hodoş, Constanţa: 212, 214, 215
Hodoş, Enea: 180, 243-244, 451 Hodoş, losif: 42, 243, 329, 350,
353, 371, 373 Hodoş,, Nerva:  43, 198, 199,
343
Holban, M. G.: 229, 385 Homer: 165
Horaţiu (Quintus Horatius Flac-
cus): 10, 269, 270, 272, 273,
358, 359 Houssaye, Arsene (Arsene Hous-
set): 62 Hrisoverghi, Alexandru: 75 Hugo, Victor: 50, 127, 350, 359 Humpel, Wilhelm: 282 Hurmuzachi, fraţii: 284-287,
292, 294, 297, 305, 309, 313-
316
Hurmuzachi, Alexandru: 262, 286, 287, 290-295, 297-322, 327, 329, 350, 351, 464, 465 Hurmuzachi, Constantin: 296 —
299, 320 Hurmuzachi, Doxachi: 284 Hurmuzachi, Eliza: 296 Hurmuzachi, Eudoxiu: 288, 296, 332, 340, 351, 364
474
475
Hurmuzachi, Eufrosina: 296 Hurmuzachi,   Gheorghe: 287,
295, 305, 306, 318, 319, 322,
350
I
Iancu, Avram: 19, 152, 360
Ianculescu de Reus, Eugenia: 79-82, 84, 418, 419
Iaţimirski: 337
Ibsen, Henrik: 165, 268
llarion Puşcariu: 334
Ioana d'Arc: 109
Ion Vodă cel Cumplit (domn al Moldovei, 1572-1574): 349
Ionescu, Al.: 329
Ionescu, Năstase: 282
Ionescu, Nicolae: 351, 352
Ionescu-Caion, Constantin AL: 399, 402, 403, 406-411, 414, 415, 417, 439, 440, 457, 458
Ionnescu-Gion, George: 249, 414, 415
Iorga, Nicolae: 21, 130, 140 — 142, 190, 230, 234, 236, 242, 327, 332, 338, 386, 401, 402, 405, 411, 414, 425, 431, 432, 436, 438, 443, 449, 450, 460
Iosif, Ştefan Octavian: 11 — 14, 108, 140, 141, 165, 169, 181, 184, 209, 268, 383, 390, 391, 393, 396, 397, 412, 414, 425
Iosif Naniescu: 334, 337 Ipsilanti, Alexandru: 362 Isbăşescu, Mihail: 394 Ispirescu, Petre: 38, 397 Istrati, Constantin: 352 Iuga, CI.: 282.. Iugurta: 330
Ivanovici, Sofronie: 390-392, 448
J
Jagic, Vatroslav: 179, 180, 343 Jakobs, Monty: 159
Jarnik, Jan Urban: 181, 332, 452
Jean Paul (Johann Paul Frie-
drich Richter): 27 J6kay, Mor: 151 Jung, Julius: 356
K
Kalinderu, Ioan: 352 Karr, Alphonse: 262 Karr, D.: 140, 407, 414 Kiselef, Pavel Dmitrievici: 359 Kogălniceanu, Mihail: 75, 220,
260, 284, 308, 337, 350, 352-
354, 367 Kotzebue,  Wilhelm von: 38,
348
Kremnitz, Mite: 196, 198 Kretzulescu, Nicolae: 354 Krug, W. T.: 345
L
La Fontaine, Jean de: 358 Lahovary, George I.: 329 Lamartine, Alphonse de: 358, 365
Lancaster, Joseph: 192 Lapedatu, Ion: 373, 452 Larousse, Pierre: 439 Laurian, August Treboniu: 42,
327, 329, 330, 340, 3,54, 356 Lavater, Johann Kaspar: 192 Lazarus, Moritz: 33 Lazăr, Gheorghe: 192, 251, 326
334, 362 .. ,
Lăzăriciu, Ioan: 243 Lecca,  Haralamb   G.:   9, 87,
124-127, 184, 230, 383,' 389,
405, 407, 427 Leconte de Lisle, Charles Mărie
Rene: 50, 434
Lefranc, fîmile: 185
Lenau, Nikolaus (Franz . Nî-embsch Edler von Strehlenau): 197,
Leon, general: 279
Leonescu, Vasile: 9, 206, 211
Leopardi, Giacomo: 83, 188
Loti, Pierre (Julien Vi aud): 50 Lovinescu,  Eugen:   385, 386,
393, 394, 404-406, 430, 431,
469
M
Macaveiu, Ioan: 232
Macedonski, Alexandru: 49 — 64, 94, 127, 138, 171, 174, 184, 236, 249, 272, 383, 398, 402, 404, 405-417, 420, 427, 428, 435, 439, 440, 445, 453
Maeterlinck, Maurice: 159 — 161, 435
Maior, Petru: 129, 130, 346,355
Maiorescu, Ion: 327, 329, 340
Maiorescu, Titu: 25, 59, 76, 95, 140, 141, 163, 167, 211, 236 247, 248, 262, 263, 270, 271, 322, 329, 333, 354, 355, 369, 402, 410, 411, 419, 427, 435, 456, 458, 459, 464, 465
Maniu, Vasile: 355, 356
Manliu, Ioan: 184
Manolache, I. D.: 74
Manzocchi: 271
Marcius, Caius (vezi Coriolan)
Marcu, Ioan: 329
Marian, Simion Florea: 31—34,
132, 220, 245, 332, 355, 369,
383, 391, 393, 399, 469 Marienescu,  Atanasie Marian:
72, 132, 355 Marmier, Xavier: 272 Massim, Ioan C: 329, 340, 354,
356
Matei Basarab (domn al Ţării Româneşti, 1632-1654): 352
Matei Gorvin (rege al Ungariei, 1458-1490): 66
Mărăcineanu, Valter: 147
Mecena (Caius Cilnius Maecenas): 270
Melager: 62
Melchisedec, episcopul: 334, 337,
352, 356 Meşotâ, Ioan: 452 Miele, Veronica: 199 Micu, Samuil: 43, 129, 343, 372 Micu   Moldovanu,   Ioan (vezi
Moldovanu, Ioan M.)
Miculi, Carol (Şarl); 890-399, 302
Mihai Viteazul (domn ui Ţârii Româneşti, 1593-1601, «I Transilvaniei, 1599 — 1000 şl al Moldovei, 1600): 221
Mihaly de Apşa, Victor: 154
Mihăescu, Alexandrina: 77
Miile, Constantin: 16, 401
Miller-Verghi,  Margareta: 19(V
Millo, Matei: 265, 299, 300, 301
Milton, John: 94, 420
Minckwitz (fostă Philippide), Jo-hanna: 196
Minulescu, Ion: 417
Mirbeau, Octave: 159
Miron Românul: 374
Missir, Petru Th.: 59
Mistral, Frederic: 358
Mîrzescu, George: 401
Mocioni (Mocsonyi), Andrei: 329, 357
Mocioni, Eugen de: 373 Mocioni, Petru: 340 Moga, V.: 212
Moldovan, Gergely: 65-69, 417 Moldovanu, Ioan M.: 357 Moliere (Jean Baptiste Poque-
lin): 365 Molnar-Piuariu, Ioan: 327 Montesquieu, Charles Louis de
Secondat de: 231 Mugur, George: 282 Munteanu,   Gavriil:   12, 329,
342, 357, 358, 452 Mureşanu, Andrei: 62, 183, 204,
256
Mureşanu, Iacob: 342 Mureşanu, Iacob I.: 375 Murnu, preotul: 132 Murnu, George: 165 Musset, Alfred de: 303, 358 Mustaţă, Nicolae: 305 Muşlea, Ion: 418
N
Nanu, Dimitrie: 85, 184, 407 Nanu, Anton: 358 Nazievici: 319 Negri, Ada: 164 Negri,   Constantin (Costache): 256, 284, 285, 287, 295, 321
476
477
Negruţ, C, vezi Costache Negruzzi
Negruzzi, Constantin (Costache):
26, 75, 127, 263, 308, 321,
329, 358 Negruzzi, Iacob: 211, 237, 262,
263, 269, 271, 322, 358, 458,
459
Negruzzi, Leon: 358 Negulescu, Paul: 212, 214 Neniţescu, D. S.: 212 Neniţescu^ loan S.: 205, 271 Nero (Lucius Domitius Aheno-
barbus Nero): 174 Netea, Vasile:  383, 444, 456,
466
Neuschatz, Oswald: 196 Nica, lăutar din Lugoj: 266 Nică Burduşel (pseudonim) vezi
Ionescu-Caion, Constantin Al. Nicolae Popea: 362 Nicolaescu, G. D.: 212 Nicolaescu, N.: 209, 212 Nicoleanu, Nicolae: 37 Niculită Voronca, Elena: 212,
213, 215 Nietzsche, Friedrich: 174, 410 Nistor, Iancu I.: 235 Nizet, Fr.: 62
O
Obedeanu, M. G.: 43 Odobescu, Alexandru: 25, 207,
329, 339, 340, 353, 358, 359,
412
Ollănescu-Ascanio, Dumitru C: 211, 262, 265, 269, 272, 273, 359
Oltean, loan: 372
Onciul, Aurel: 81
Onciul, Dimitrie: 262
■Onişor, Victor: 72
Onitiu, Virgil (Sorcovă): 97 —
101, 212, 214, 266, 374, 383,
391, 424 Orâşanu, Nicolae T.: 37 Orleanu, Al. G.: 211, 213 Ornea, Z.: 432
Otavă, N. (pseudonim) vezi Goga ., Octavian
Oteteleşanu, loan: 352
P
Pacu, M. N.: 212 Pallade, Teodor: 192 Pann, Anton: 117, 190, 235, 263 Panu, George: 95, 105 Papadopol-Calimah, Alexandru-75, 179, 260, 262, 263, 264 270, 271, 333, 359, 360, 458 Papazogles, Kleanthes: 62 Papiu-Ilarian   Alexandru: 42, 209, 243, 327, 333, 337, 350, 353, 354, 360, 361 Pascaly, Mihail: 265 Pascu, Ştefan: 417 Pâcurariu, Dimitrie: 465, 466 Pătrăşcoiu, Gr. şi I.: 212 Păun, profesor: 101 Pârvan, Vasile: 361 Peladan, Josephin (Joseph): 50 Pelimon, Alexandru: 212 Pencovici, Eustatiu: 333 Petică, Ştefan: 417, 418, 419 Petofi, Şandor: 14, 18, 68, 186 Petra Petrescu, Nicolae: 377, 378
Petraşcu, Nicolae: 24, 26, 28 Petrino, Dimitrie: 321 Petroff, Alexandru: 171 Petru Rareş (domn al Moldovei,
1527-1538, 1541-1546): 355 Petruţ, Axente: 337 Philippide, Alexandru: 330, 361 Pinath, Iancu: 217, 410 Pisoski, Nicolae: 464 Piuariu Molnar, loan (vezi Mol-
nar Piuariu, IoanJ Plesoianul, Grigore: 192 Plutarh: 330 Podeanu, V.: 212 Poenaru, Caliopi: 51 Poenaru, Petrache: 357, 362 Polizu, G.A.: 342 Poni, Petru: 362, 363 Pontmartin, Armând Mărie de:
272
Pop, loan: 360 Pop, Sigismund: 130, 364 Pop, Vasile: 212, 214 Pop-Bariţiu, loan: 341 Pop-Florantin, loan: 204 Pop-Reteganul, Ion: 70 —73,-< 417, 418, 449
Popa, deputat la Budapesta: 131
Popa, George: 374
Popa,  Mircea:  392,  393, 405,
414, 456, 466 Popazu, Ion: 452 Popea, loan: 451 Popeea, soţia împăratului Nero:
174
Popescu-Gogan, N.: 467 Popovici, Eusebiu: 305 Popovici-Bănăţeanu, Ion:
73, 76, 77 Popovici-Lupu, N. O.: 212 Popescu, Demetru: 282 Porcius, Florian: 363 Porumbescu, Iraclie: 284, 285,
288
Poteca, Eufrosin: 192 Frasin, Spiru: 82 — 86, 418.419 Pumnul, Aron: 288, 305, 318,
322, 327, 346, 351 Puşcariu, loan: 363
Q
Quetelet, Adolphe: 348 Quintescu, Nicolae: 209, 347, 363, 364
R
Rabelais, Francois: 83 Racoviţă, Dimitrie D. (Sphinx): 25
Radu I (Radu Negru sau Ne-gru-Vodă),   domn   al Ţării
Româneşti, 1377 — 1383: 331, 332
Ranetti, George: 235, 445 — 448 Ravaillac, Francois: 458 Rădulescu-Codin, Constantin: 178
Rădulescu-Motru, Constantin: 388
Rădulescu-Niger, Nicolae: 211,
213, 402, 403 Rebreanu, Liviu: 418 Reybaud, Louis  (Leon Duro-
cher): 294, 465
Richter, Johann Paul Fredrich (vezi Jean Paul^
Riria (Cornelia Xenopol, n. Biberi, c. prima dată cu V. Ga-towsky): 45-48, 383, 391, 400-404
Rodenbach, Georges: 83
Roesler, Robert: 368
Rolla, Constantin (Costache): 2 87
Rollinat, Maurice: 61 Romalo, Grigore: 289, 290 Roman, Alexandru: 130, 257,
328, 329, 364 Romanescu, Aristizza: 267 Rosetti, Constantin A.: 35, 36,
142, 281, 328, 329, 353, 364 Rosetti, Radu D.: 13.58, 87-90,
107, 184, 210, 212, 214, 217,
230, 383, 389, 419, 420 Roşculeţ, Vaier: 212 Rotaru, I.: 462
Rousseau, Jean   Jacques: 195,
259, 350, 438 Russo, Alecu: 19, 75, 321
s
Sabo, Emil: 111-115, 383, 391,
425, 426 Sadi-Ionescu, Alexandru: 423,
456
Sadoveanu, Mihail: 425, 448 Saghinescu, V.: 401 Sainte-Beuve, Charles Augustin:
392, 395 Saligny, Anghel: 364 Salustiu (Caius Sallustius Cri-
spus): 330 Sand, George (Amandine Lucie
Aurore Dupin Dudevant): 308 Sandor, A.: 327 Sandu-Aldea,  C: 106-110,
390, 425, 426, 435 Sanielevici, Henric: 212, 214 Sardou,   Victorien:   414, 440 Săulescu, Gheorghe: 327 Săvescu, Iuliu Cezar: 74, 77,
417, 418 Sbiera, Ion G.: 284, 305, 307,
315, 316, 318, 322, 329, 364,
365
478
479
Sbiera, Radu: 316 Scheletti, Gheorghe: 282 Schiller, Friedrich von: 27, 55,
188, 203, 377, 433 Schinnagl, Maurus: 345 Schopenhauer, Arthur: 355 Schott, Albert: 38 Schott, Arthur: 38 Scrob, Carol: 46, 217, 222, 282 Scurtu,   Ion:   137,   196, 197,
199-200, 234, 442 Secula, Septimiu Sever: 374 Serea, Elena: 403 Sevastos, Elena Didia Odorica:
178, 180, 332 Shakespeare, William: 92, 105,
157, 159, 420 , Sienkiewicz, Henryk:  84, 165 Sihleanu, Alexandru: 76 Sihleanu, Ştefan: 269, 273 Silaşi, Grigore: 417 Simionescu, Măria: 385 Sion, Gheorghe: 106, 107, 329,
353, 365 Sîmtion, Elena: 113 Slavici, Ioan: 72, 73, 154, 162,
209, 230, 232, 233, 271, 376,
406, 444 Socec, Ioan V.: 272, 459 Solomon: 241
Sorcovă(pseudonim) vezi Virgil
Oniţiu Spâthe, Oscar: 370 Speranţia, Theodor D.: 116 —
119, 120-123, 221, 235, 276,
383, 426 Spirescu, Oscar: 282 Stamati, Constantin (Costache):
365
Stamati, Teodor: 327 Stăncescu, Constantin I.: 279 Steinthal, Heymann (Heinrich):
33
Stere, Constantin G.: 211, 213
Stîrcea, Victor: 305
Stoenescu, Theodor M,: 46
Strajanu, Mihail: 373
Strauss, Johann: 179
Străjescu, Ion: 329, 365, 366
Strindberg, August: 165
Stroescu, S. C: 418, 426
Sturdza, Dimitrie A.: 42, 271, 284, 327, 329, 332, 333, 335, 337, 352, 362, 366, 414
Sturdza, Grigore (beizadea): 289 Sturdza, Mihai (domn al Moldovei, 1834-1849):.289, 290, 317, 352, 365 Sturdza-Scheianu, Dimitrie C:
333, 335 Suciu-Rudow, Lucreţia: 257 Suetoniu (Caius Suetonius Tran-
quillus): 358 Sveatoslavici, Igor: 359
Şaguna, Andrei: 132, 363, 371 376
Şăineanu, Lazăr: 201 Şerbănescu, Theodor: 184, 279—
283, 462 Şincai, Gheorghe: 129, 204, 327,
361, 372 Şonţu, Gheorghe: 147 Ştirbei, Barbu (domn al Ţării
Româneşti, 1849-1856): 317,
354
Şuluţiu, Alexandru Sterca: 371
T
Tacit (Publius Cornelius Taci-
tus): 330, 357 Taine, Hippolyte: 395 Tardini, Fanny: 302, 304, 308,
310
Tasso, Torquato: 59, 83 Tăslăuanu, Octavian (O. T. Codru): 386, 387 Tăutu, Gheorghe: 131 Teclu, Nicolae: 366 Teconţia, Valeriu: 196-199, 442 Teleor, Dimitrie (Dumitru Constantinescu): 190, 283 Teliman, Mihai: 467 Tempea, Liviu: 282, 370 Tempea, Radu: 327 Teodorescu, G. Dem.: 33, 121 Teodorovici, Ioan: 129 Tîmpeanu, Scarlat Barbu: 192 Tocilescu, Grigore G.: 366, 415 Tofan, Gheorghe: 385, 388, 390
Tolstoi, Lev Nicolaevici: 414, 440
Toncescu: 50
Topîrceanu, Gheorghe: 417,461 Tordoşan, Victor: 376, 377, 379 Traian (Marcus Ulpius Traia-
nus): 73, 186, 201, 202, 205,
206, 243, 442 Truţa, Petre: 374
Ubicini, Abdolonyme Honore: 333
Ungureanu, Em.: 374 Ungureanu, Vasile: 367 Ureche, Grigore: 353 Urechiă, Alceu: 212, 214 Urechiă, Vasile A.: 49, 51, 214, 328, 329, 333, 337, 353, 367
V
Valter, N.: 420 Varsava Scovaroda, Grigorie: 348
Vaschide,Nicolae: 227 — 230,444
Vasici, Pavel: 367
Vasilco, N.: 305
Vasile Lupu (domn al Moldovei,
1634-1653): 352 Vasvâri, Pâl: 68 Văcărescu, poeţii: 189, 190, 221,
359
Văcărescu, Iancu: 192 Văcărescu, Ienăchiţă: 149, 189,
190, 226 Vellescu, Ştefan: 37, 49 Ventura, Grigore: 206, 282 Verlaine, Paul: 14, 410, 425 Vermont, Nicolae: 447 Verne, Jules: 227 Veron, Ştefan R.: 51 Vidu, Ion: 375
Vinet, Alexandre: 395 Virgilîu (Publius Vergilius Maro): 201
Vischer, Theodor Friedrich: 27 Vlad, Aloisiu: 132 Vladimirescu, Tudor: 362 Vlahuţă, Alexandru: 12, 13, 57,
98, 164, 184, 274, 275, 276,
391, 407, 460 Vlădicescu, Alexandru: 302, 304,
306
Vojen, A.: 402, 403
Voltaire (Francois Arouet): 365
Vorobchievici, Isidor: 319
Vulcan, Petru: 283
Vulcan,   Iosif:   67,  130, 133,
257-258, 265, 266, 339, 367,
373, 374, 456
w
Wagner, Richard: 355 Wartha, H. C: 217 Weigand, Gustav: 442 Werner, Iulius: 151 Wilde, Oscar: 410 Wurtz, Aclolphe: 352
X
Xenopol, Alexandru  D.: 204, 346, 367, 368, 400, 401-404
z
Zaharia, N.: 414
Zamfirescu, Duiliu: 147—148, 184, 209, 230, 233, 249, 252, 391, 414, 427, 432, 433, 444, 453
Zappa, Evanghelie: 328, 338 Zinkeisen, Johann Wilhelm: 360 Zoii: 136 Zosin, Panait: 190
480
CUPRINS
FOILETOANE (1904)
Dreptul criticei .......................................... 7 (393)
St. O.  losif ............................................ 11 (396)
Ion Gorun............................................~ 15 (398)
Despre  Delavrancea  (Cu. prilejul  apariţiei  „Operelor" sale
complete)............................................ 21 (398)
Părintele S. FI. Marian .................................. 31 (399)
I. C. Fundescu........................................... 35 (399)
Ion Bianu (Cu prilejul unui jubileu) ........................ 40 (400)
Riria .................................................. 45 (400)
Alexandru Macedonski.................................... 49 (404)
Activitatea unui renegat (Moldovan Gergely) .............. 65 (417)
Un povestitor ardelean (I. Pop-Reteganul) .................. 70 (417)
O pagină comemorativă (Poeţi morţi în floarea vîrstei)...... 74 (418)
Dări   de seamă
I. Două romane  (Eugenia Ianculescu de Reus: „Spre dezrobire"; Sp- Prasin: „Calea robilor") .................. 79 (418)
II. Proza d-lui Radu Rosetti („Printre picături") ........ 87 (419)
III. „Aripi de vis" ................................... 91 (420)
IV. „Nuvele" de I. A. Bassarabescu .................. 95 (421)
V. Ion Ciocîrlan: „Pe plai"   (Schiţe de la ţară); Sorcovă:
„Clipe de repaos", seria II ............................... 97 (424)
VI. Dramă cu tendinţi? (Ion C. Bacalbaşa: „De la oaste")
(Dramă în trei acte. Piesă oprită după intervenţia comenduirei) 102 (424)
VII. C. Sandu: „Drum şi popas" (Note de drum şi schiţe) .. 106 (425) VIII- Emil Sabo: „Cîntece" .......................... 111 (425)
IX. „Anecdolele botezate" ale d-lui Speranţă .......... 116 (426)
X. Două cărţi umoristice: T. Duţu-Duţescu: „Consideraţiuni critice asupra poeziei noastre populare- Doine"; Th. D. Speranţă: „Anecdote pipărate" _____..................... 120 (426)
XI- Haralamb G- Lecca: „Octava".................... 124 (427)
XII. Reviste literare în Budapesta („Luceafărul") ........ 128 (427)
Moravuri literare
I. Anonimul ........................................ 134 (428)
II. Nihilistul şi răzbunătorul ...................... 139 (428)
483
DIN PERIODICE (1903-1904)
Duiliu Zamfirescu: „în război" (Roman) .................... 147 (432)
Traduceri barbare  („Poeţi germani:   Johann   W. Goethe,
Heinrich Heine." Traduceri de loan Băilă) .............. 149 (433)
Ion Gorun: „Alb şi negru" ................................ 151 (434)
Cronica mea.......................................... l53 (434)
Poeţi şi critici (Titlu vechi la lucruri nouă) ................ 155 (435^
Spleen ................................................ 159 (435)
I. AI. Brătescu-Voineşti: „Nuvele şi schiţe" ................ 162 (436)
Traduceri .............................................. 164 (436)
Grupări literare.......................................... 167 (*56)
O cloacă ................................................ 170 («9>
Mulţimea .............................................. I74 («9)
Rlurile în poezia populară, I .............................. 177 (440)
O statistică literară ...................................... 182 (441)
Cititor şi scriitor........................................ 187 (441)
Deviza lui Eliade ........................................ 192 (441)
Literatura eminesciană germană (M. Eminescu: „Gedichte". Deutsch von Teconţia; „Eminescu's Prosaschriften". Inau-
gural-Dissertation von loan Scurtu) .................... 196 (442)
Literatura  daco-română ................................ 201 (442)
Analele Academiei Române (Seria II, tom XIV. Dezbaterile asupra cărţilor prezentate la premii) ......«.............. 207 (443)
Un prognostic .......................................... 211 (443)
Cîntece de stradă ...................................... 216 (443)
Monumentul lui Alecsandri ................................. 223 (443)
Duşmanul din Paris...................................... 227 (444)
încetarea „Tribunei".................................... 231 (444)
Literatură de Crăciun .................................... 234 (444)
„Alecsandriţiune" ........................................ 237 (448)
Călugărul poet ........................................ 239 (449)
Doi membri corespondenţi ai Academiei (Enea Hodoş şi Dimitrie
Dan) .............................................. 243 (451)
Ardeleanofobii ........................................... 246 (452)
Bustul lui Depărăţeanu .................................. 252 (453)
„Hora Ardealului" (O rectificare) .......................... 255 (454)
Jubileul „Familiei" .................................... 257 (456)
Scrisori ................................................. 259 (457)
Chestiuni teatrale (Cu prilejul adunărei de la Brad)........ 265 (459)
„Fintina Blanduziei" (Notiţă literară-istorică)................ 269 (459)
Iarăşi Depărăţeanu (Un foileton uitat al d-lui Vlahuţă. Revista
triumvirilor,  Discursul   şi imparţialitatea   d-lui Dissescu.
Grigore-Vodă" de Depărăţeanu)...................... Z74 Vw>
Romanţa românească (Cu prilejul dezvelirei bustului lu. Şerbă- ^ ^
nescu) ..................................'.''a, ,,,,,
Alecsandri şi românii din Bucovina (Material biografic) ...... 284 (463)
ADDENDA
Academia Română (Informaţiuni asupra trecutului şi membrilor
eij ................................................
Bustul iui Eminescu la Dumbrăveni.................... 3«9 (469)
Societăţile culturale ale românilor de peste munţi............
325 (466)
381
Note şi comentam ......................................"
. 4;1 Indice de autori ........................................
484