ILARIE CHENDI
SCRIERI III
Ediţie,   note şi comentaţii
de
DU MI TEU BĂLĂET
SCRIITORI ROMÂNI
EDITURA MINERVA Bucureşti, 1990
DREPTUL CRITICEI
Profesorul Adolf Bartels, mult apreciat de generaţia tînără pentru cartea sa despre istoria literaturii germane în secolul XIX, răspunde, prin un studiu temeinic asupra drepturilor şi datoriei criticei, la multele atacuri ce mai cu seamă scriitorii evrei au îndreptat împotriva lui. Noua scriere a lui Bartels, intitulată Kritiker und Kritikaster, cuprinde cîteva teorii, expuse mai popular, vrednice a fi cunoscute şi la noi, unde. în mic, se petrec aceleaşi fenomene in viaţa literară ca in Germania şi se ivesc aceleaşi erezii in privinţa rolului criticei din gazete şi reviste.
Voi parafraza deci, în loc de altă prefaţă programatică, un capitol din cartea lui Bartels.
Pentru a stabili dreptul de a critica orice product literar, adică de a examina totul, condamnînd ce e rău şi recomandind ce e bun, autorul se întreabă: pentru cine creează poetul sau artistul în genere ?
Pentru sine numai nu produce nimeni. Fiecare scriitor simte satisfacţia sufletească în timpul creării* dar în gîndul său nu uită niciodată publicul. Ba mai mult. Poetul nu vrea numai să ridice publicul spre sine, să-1 edifice sau să-i facă educaţia estetică, el vrea de-a dreptul să-i impună felul său de-a vedea lumea, să-i ..octroeze'1 personalitatea sa. Şi asta nu este, in fond, o ambiţie deşartă, o vînătoare după aplauze, ci o necesitate, o lege a naturei căreia orice om îi este supus, deoarece viaţa înseamnă tocmai a produce efecte.
O dată stabilit că poetul caută apropierea sa de public — producerea de emoţii cît mai puternice şi cucerirea cît mai multor suflete — reacţiunea acestor suflete, opusă mijloacelor de cucerire, nu va mai părea nefirească. Poetul ajunge răspunzător pentru opera sa, ca orice om pentru faptele sale. El
7
■se poate face vinovat de grele rătăciri estetice şi morale, .şi publicul trebuie să stea la sfat şi să osîndească sau să încurajeze.
Critica e astfel o datorie.
Mulţimea condamnă sau aprobă în cuvinte puţine. „Inii place" sau „nu-mi place" sint formulele cele mai obişnuite în limbajul critic de toate zilele. Iar criticul literar se razimă pe acelaşi fundament elementar, cu vecinicul său drept de a vedea lumea cu ochii săi proprii şi a protesta în contra celor ce vor să-i impună o lume străină. El opune deci personalităţii poetului individualitatea sa. Cum însă criticul îşi tipăreşte opiniile, răspunderea lui e mai mare, căci el nu se poate mulţumi cu simple sentinţe, ci dovedeşte că a înţeles opera poetului, înşirînd motivele pentru cari „îi place" sau „nu-i place" — o chestie de talent înnăscut, de cultură şi de experienţă.
Cu cît literatura ia o dezvoltare mai mare, cu atît rolul criticului e mai important şi datoriile lui mai multiple. El e un fel de veghetor, călău, dacă vreţi, al literaturo, şi în loc de a se ocupa exlusiv de ce e mare, trebuie să-si îndrepte adeseori atenţia asupra tuturor celor mici, ca ei să nu copleşească, să niî compromită ce e mare şi frumos. In munca asta, oricît dezgust l-ar cuprinde uneori, trebuie să persiste cu deplină conştienţiozitate, căci serveşte arta, neamul şi omenirea.
Iată cazurile mai dese in cari criticul trebuie să intervină tu opiniile sale:
1. De cîte ori un poet adevărat publică o lucrare slabă, i se va spune adevărul, fără nici o cruţare şi fără considerare la operele lui de mai înainte. Cu cît poetul e mai talentat, cu atît mai multe învinuiri va putea să suporte.
2. Cînd un poet fără valoare produce o operă de epigon, se va cerceta mai întîi dacă nu este un plagiat, deoarece predispoziţiile de plagiare ale epigonilor sînt foarte pronunţate, în adevăr, epigonii nu trebuie prigoniţi, deoarece, fără'a adăuga ceva bun la literatură, în timpuri de decadenţă, tot ei reprezintă demnitatea şi nivelul artei.
3. Cînd se publică o lucrare cu tendinţe vădit subversive, criticul cercetează cu de-amănuntul dacă tendinţele sînt în adevăr alese aşa fel ca să constituie un atentat la bunul gust, la principiile de frumos şi adevăr şi dacă ele nu au temei in viaţa însăşi, ci sînt mai mult o flaşificare a acesteia. A
combate cu măsură tendinţele constatate depinde de temperamentul criticului.
4. Neîndurat trebuie să fie criticul faţă de artiştii senzaţionali. Asemenea artişti uzează de mijloacele artei nu pentru a înfăţişa stări reale din viaţă, ci pentru a produce efecte cît mai puternice, exagerînd, simulind şi minţind, fără a cunoaşte margini. In fond, ei sînt nişte şarlatani, vinători de succes. A-i demasca în toate împrejurările este o datorie, „iar cînd mai cochetează şi cu decadentismul, cum adeseori se întîmplă în anii din urmă, trebuie ţintuiţi la stilpul in-
amiei .
5. Fără nici o cruţare îşi exercită oricine datoria de critic faţă de artistul-negustor. De aceştia sînt mulţi printre scriitorii dramatici, oameni cu oarecare abilităţi tehnice, cari ajung stăpîni pe scenă şi o terorizează. (Aviz domnilor Lecca şi Leonescu-Duţu!)
6. Pentru diletanţii grandomani (de nu s-ar simţi prea mulţi atinşi!), criticul are oricind dreptul de a întrebuinţa biciul şi a-i scoate din Parnas. Ironia şi dispreţul sînt arme cinstite şi potrivite pentru cele trei cazuri din urmă. Se va face uz de ele în măsură ce poetastrul a ştiut prin apucături neiertate să se avînte la o situaţie pe care nu o merită. Negreşit că şi tăcerea este o armă.
Dreptul şi datoria criticului astfel expuse, rămine o chestie importantă de discutat: pînă la ce limită poate să fie criticul personal ?
A fi personal înseamnă a insista mai mult asupra însuşirilor individuale ale autorului, dînd o mai largă dezvoltare caracterului, decît operei lui. Foarte multă lume ezită a-i zice idiotului pe nume, pe cînd nu e mai puţin nobil dacă îi vei numi cartea idioată. Opinia lui Boileau merită să fie citată şi aici: ,J'apelle un chat un chat et Rollet un fripon /"
Bineînţeles, nu poate fi vorba niciodată de altceva decît de autor, de caracterul lui public, iar omul privat, cu viaţa lui intimă, trebuie respectat. Orice mijloc de condamnare, ironia cea mai nemiloasă la adresa cărţii sunt îngăduite, îndată ce însă criticul trădează că ştie despre autor mai mult decît îi spune lucrarea de care vorbeşte, cuvîntul lui începe a fi ofensă personală; el încetează a fi critic de artă şi se coboară la un rol deplorabil de flecar, ponegritor, pas-quilant.
Există o singură excepţie, cînd poţi recurge la informaţiuni particulare împotriva unui artist, şi anume, cînd ţii să dove-
8
9
deşti că a ajuns la glorie sau la succese vremelnice pe o cale neleală. Oameni cari se înconjură de elice, corup ziare, mi-tuiesc prieteni, uzează de sprijinul ocult al damelor etc. sînt pungaşi periculoşi în republica literară şi cine-i prinde
îşi cîştigă merite.
La noi găseşti dese tipuri pe care nu le poţi judeca decît urmărindu-le pas cu pas şi viaţa lor intimă.
După părerea lui Bartels nici nu poate exista o altă critică decît personală şi subiectivă. Totdeauna criticul îşi prezintă personalitatea sa, ca o garanţie pentru adevărul celor spuse. El singur, ca individ, pronunţă o judecată critică şi depinde de ceilalţi indivizi dacă se alătură sau nu la judecata lui. De aceea nici nu există o critică ştiinţifică, nici măcar ca ştiinţă aplicată, ci pur şi simplu opinii, ce se impun de cite ori se pronunţă de oameni cari posedă calităţile de critic născut: talent, cinste şi cultură literară.
Dacă asupra acestor puncte înţelegerea între poeţi şi critici ar fi mai mare, o mulţime de supărări le-ar rămînea cruţate. Lăsind criticei toate drepturile ei, literatura nu poate să păgubească şi adevăraţii artişti nu vor putea niciodată să cadă victime, nici în cazul cînd critica e greşită.
„Niciodată — zice Hebbel, citat de Bartels — artistul adevărat n-a încetat să lucreze fiindcă se vedea depreciat; dar nici n-a făcut pe îngîmfatul şi curagiosul cînd s-a văzut îngrămădit de succesul fără margini. Poeţii cari se cred striviţi cînd nu li se acordă vreun premiu se aseamănă celor din satirele lui Horaţiu. Trebuie însă să le umbli în voie, căci altfel ei se grupează cu toţii în jurul vreunui jurnal, caută să distrugă ce e puternic, să laude tot ce-i infam, căci aceşti refuzaţi sînt geniali în organizarea de elice, sînt neîntrecuţi în întemeierea de cumetrii şi sînt cu mult mai periculoşi pentru poezie decît greşelile academicianilor". ..
0 parte din articolele mele viitoare vor dovedi cît de mult se potrivesc cuvintele lui Hebbel şi la noi.
ST. O. IOSIF
„în vremea noastră, cînd viitoarea curentului materialist cuprinde tot mai mult sufletele, este necesar, cred, să ne oprim atenţiunea asupra tuturor acelora cari prin munca lor se opun acestui curent. Vorbesc, natural, de muncitorii intelectuali, de scriitorii cari nu se lasă tîrîţi de interesele egoiste, ci pînă şi în vremurile cele mai grele ridică steagul idealismului şi cheamă sub el pe toţi cîţi se mai pot însufleţi de idei măreţe, de porniri nobile.".
Astfel îşi începe d. 1. Bianu darea sa de seamă, făcută de Academia Română, asupra ultimului volum de poezii al lui St. O. Iosif {Poezii, 1901-1902, Editura Socec). Şi cu aceste cuvinte voi deschide şi eu la acest loc 1 o serie de figuri literare (titlu compromis, dar cel mai potrivit), căutînd a înfăţişa cetitorilor pe cîţiva din scriitorii noştri, aşa cum îi cunosc şi înţeleg, fără pretenţia de a spune asupra lor cu-vîntul cel din urmă şi cel hotârîtor. A fixa definitiv locul unui poet în ierarhia scriitorilor e o operă pe care trebuie s-o săvîrşească condeie mai oţelite. Noi, ceşti mici şi zavist-nici, cei pururea hărţuiţi şi hărţuitori, nu avem decît păreri absolut şi intenţionat individuale; ne redăm impresiile do-bîndite după cetirea cu luare-aminte a operei sau chiar după cunoaşterea personală a autorului. Acest fel de critică, fără a fi ştiinţifică, îşi are rostul său, căci, făcută cu totul dezinteresată, este totdeauna un răsunet just al timpului şi va servi vreodată ca material cercetătorilor viitori, pentru cari părerile contimporanilor vor putea fi destul de preţioase.
D. Bianu semnalează mai sus existenţa unui curent idealist în literatura mai nouă, socotind pe Iosif printre reprezentanţii acestei direcţii. „Idealism" e, poate, o noţiune prea
1 E vorba de foiletonul Voinţei.
11
vagă. în realitate nu e poet care să nu viseze un ideal. Şi tocmai la noi se face paradă cu avinturile nobile. Idealişti sînt toţi decepţioniştii cari îşi cîntă avînturile sfărîmate; sînt toţi optimiştii cari îşi răsfaţă lira cu nădjede în viitor; sînt toţi adoratorii naturei cari reuşesc să dea un lustru de lirism versurilor lor. Pînă şi rătăciţii, cari în numele unor idei moderne, pe cari nu le înţeleg şi le imită papagaliceşte şi lucrează cu tendinţe distrugătoare de idealuri, se numesc idealişti.
Cred însă că e vorba de o formă specială de idealism în poezia noastră, de o direcţie de luptă şi stăruinţi pentru readucerea increderei in însuşirile sufleteşti ale neamului nostru. Şi sub acest raport e socotit şi Iosif printre idealişti. Iar d. Bianu are dreptate.
în zadar. Oricit ar oscila un talent la începutul dezvoltare! sale, oricît s-ar lăsa să fie influenţat de lectură străină sau de un mediu mai mult sau mai puţin prielnic, dacă este un talent original, el se desface treptat de toate şi, în afară de darul său, nu-i mai rămîn decît legăturile de rasă şi toată bogăţia de amintiri înregistrate. Iar dintre toţi tinerii noştri poeţi, Iosif singur întruneşte cele trei calităţi principale cari caracterizează talentele adevărate: legături distincte cu viaţa neamului său, cunoaşterea trecutului literar şi istoric al acestuia şi putere originală de a crea.
Leagănul copilăriei lui Iosif este Braşovul, unde tatăl său, de-aproape înrudit cu scriitorul şi academicianul Ga-vriil Munteanu, a fost timp îndelungat directorul liceului român. O spun aici, spre a împrăştia pentru totdeauna insinuările acelor nebuloşi detractori cari, fără a-şi putea dovedi originea românească măcar pînă în prima generaţie ce i-a precedat, prezintă pe Iosif ca pe un venetic de cine ştie ce-seminţie semită. Dar o mai amintesc şi pentru că originea, lui, Braşovul, acest cuib vechi de cultură românească, oraşul cu disciplină socială, cu atmosfera rece şi sănătoasă de munte,, cu acel cult pentru tradiţii şi trecut şi cu credinţa nestrămutată în puterea neamului, explică multe din calităţile poetului nostru.
E ceva aspru, ceva dirj şi pornit în toatăfiinţa lui viguroasă.
Tînăr, de abia 28 de ani, Iosif are astăzi o reputaţie pe care n-o întrece decît aceea a domnilor Coşbuc şi Vlahuţă. Şi popularitatea şi-o datoreşte numai talentului său, ale cărui fructe sînt depuse în trei volume de poezii şi alte trei de traduceri.
12
întîiele lui poezii apar în Vieaţa d-lui Vlahuţă, într-un timp cînd, printr-o extraordinară reclamă de ziare, ieşeau rînd pe rînd volumele lui Radu Rosetti. poet acum naufragiat, şi cînd d. Hasdeu introducea cu mult aparat poezia cea rece şi afectată a lui H. G. Lecca. Aceşti doi se menţin în opinia publică pînă ce Iosif urcă tribuna Convorbirilor de sub direcţia d-lui Bogdan. Prin volumul său Patriarhale, stîrneşte o bucurie generală în presă şi la toţi cîţi, cu atîta dreptate, se plîn-geau de lipsa unei note originale în poezia contemporană.
Şi cauza bucuriei recenzenţilor n-a fost numai manifestarea însăşi a talentului, ci faptul că s-a găsit un public ca să-1 îmbrăţişeze, să se declare pentru o direcţie atît de simplă şi de firească, să se inspire din toate acele figuri blînde şi patriarhale, din toate acele pastele şi icoane frumoase de pe pămîntul ţării româneşti, zugrăvite de poet într-o limbă curată şi melodioasă. E un moment simpatic acesta. A primi cu atîta căldură pe un evocator al trecutului înseamnă că mulţimea îşi mărturiseşte predispoziţiile sale sufleteşti, dragostea sa pentru caracterul naţional romantic al poeziei.
Forma uşoară a poeziei populare, întrebuinţată de Iosif, a contribuit mult la cucerirea opiniei. Şi poezii ca Doina sau ca următorul Cintec vechi s-au răspîndit foarte repede:
Codrule, stăpinule, Codrule, batrînule, Mişcă-ţi tu poienele Şi-ţi ridică genele De priveşte pină-n zare: Nu s-arată şir de care, Şir de care ferecate, Scîrţîind împiedecate, Ds-angarale-mpovărate, De neferi înconjurate?
Codrule, stăpinule, Codrule, batrînule, Scutură-ţi tu pletele Să s-adune cetele: Cetele haiducilor, Spaimele răscrucilor, Să răstoarne carele, Să desfunde lăzile, Să-şi împartă prăzile...
13
într-un volum de poezii populare adunate de Eminescu, am publicat şi cîteva versuri inedite cu motive populare şi poveşti versificate ale acestuia. Şi e uşor de constatat cît de mult se apropie Iosif de Eminescu în îmbinarea poeziei culte cu cea populară, cît de mult se nizuiesc amîndoi la readucerea poeziei la dreapta ei obîrşie. în poezia noastră populară zace tezaurul cel mare de motive poetice, atît, în elementul liric, cît şi în cel epic, tezaur ce-şi aşteaptă măiestrul ca să-1 descopere, să-1 dezgroape şi să-1 cureţe, dîndu-i cu mină măiastră meritata strălucire. Pe acesta se poate răzima viitorul poeziei noastre. Iată direcţia in care viitorul mare poet se va putea afirma.
Va fi acesta Iosif sau altul?
Afară de asta, Iosif mai are un ciclu de sonete adresate tinerilor cîntăreţi contimporani. Sonetele lui sînt o adevărată mărturisire de credinţă de felul cum înţelege arta poeziei, cu fondul puternic, răzimat pe: dragostea de lege şi d< ţară şi pe eternele aspiraţii ale neamului. ..
Iată idealismul lui Iosif, mărturisit cu consecvenţă de la întîia sa lucrare literară mai mare, traducerea Apostolului lui Petofi, în care a turnat o parte din entuziasmul său pentru idealurile poporului pînă în ziua de astăzi.
Cîntăreţ al rasei sale, protest viu în contra palizilor muzageţi străini, Iosif nu este un idealist sectar, un şovinist, care să facă zgomot în jurul său, ca anumiţi scriitori de piese teatrale.
Nu este, mai ales, un frazeolog şi făcător de ode ocazionale, cum sînt toţi învîrtitorii de cuvinte mari şi elastice, ci ideea naţională în versurile sale găseşte expresia artistică şi sinceră, fără a trece marginile bunului-gust.
Ei, dar adversarii îi vor căuta tocmai aici slăbiciunea. Vechiul cîntec: poeţii naţionali nu sînt artişti, nu încearcă toate acele emoţiuni cari vibrează în coardele cele mai delicate ale artistului şi dau poeziei pecetea eternităţii. Ei, desigur! Iosif, care a înţeles şi tradus cu atîta măiestrie pe cei mai mari şi mai subtili poeţi străini, pe complexul Heine, ca şi pe subtilul şi rafinatul Verlaine, şi, în afară de baladele şi sonetele sale, a mai scris cîntece de cel mai curat lirism — Iosif n-o fi artist.
Ciudaţi mai sînt şi apărătorii artei pure în literatura noastră!
ION GORUN
Anul trecut au apărut două volume de literatură, versuri şi proză, sub iscălitura d-lui Ion Gorun.
Răsfoiesc ziarele din cîteva luni după apariţia acestor scrieri, caut în sumarele revistelor eminente şi ale celor efemere, dar nu aflu nici o urmă de răsunetul produs in public.
Unde a fost distinsa noastră critică, unde soborul de cronicari literari, cari secretează atîta înţelepciune şi venin, cînd stau la judecată asupra unei cărţi ce-a îndrăznit a se ivi sfioasă prin vreun colţ de vitrină?
Tăcere adîncă. Iar cauza?
Gorun nu e deloc popular. Fire pornită spre negaţiune continuă, cum să fie el iubit de aceia pe cari îi loveşte? Scriitor a cărui forţă în mare parte este polemica ironică, cum era să i se ierte ironia? „Spînzuraţi pe critici, daţi-i afară din societate căci o blasfemează" —aşa strigau odată cîţiva poeţi năpăstuiţi din Germania. . . Soarta tuturor polemiştilor!
Din volumele aceste lipsesc multe din scrierile lui Gorun. Lipsesc înainte de toate cronicile pe care le-a scris în Adevărul, în Fintina Blanduziei şi în Vieaţa. A\c'\ biciuie, taie şi arde, poate şi pe nedreptul uneori, dar e în elementul său. Biciuie marele vinovat, care este mai nemuritor decît frumosul şi adevărul — nemărginita prostie omenească. Loveşte în nemurirea convenţională a literaţilor oficiali. Parodiază pe marii esteţi la ordinea zilei şi pe micii şi pretenţioşii lor ucenici. Zgîlţîie de zulufi pe cîţiva ovreiaşi cari i se încurcă în cale. Şi nici femeia, femeia română, nu rămîne cruţată, într-un articol se declară pentru teza lui Tolstoi din Sonata Kreutzer :
— Non, ce n'est pas une femme, c'esi une chienne, une ignoble chienne !. . ."
14
15
Cum era ca asociaţia asta de nemuritori, de esteţi, de ovreiaşi şi de femei, cari alcătuiesc elita noastră literară şi se adăpostesc în presă, să-1 primească cu imnuri şi cu ramuri de finic ! ?
Dar mai e un motiv. Gorun a scris un roman, Frate de dincolo, din care n-au ieşit decît vreo 13 foiletoane, suficiente însă pentru a lămuri cîteva convingeri ale autorului. Aici atacă o chestiune îndrăzneaţă: raporturile românului ardelean cu fraţii săi de dincoace şi cu celelalte neamuri mai mult sau mai puţin asimilate. E cu totul covîrşit de teoriile sociale ale lui Eminescu, privitoare la păturile suprapuse, iar teoriile aceste nu sînt şi nu vor putea deveni încă populare în presa noastră. Cei ce le reprezintă riscă, deocamdată, a vedea o cohortă de adversari împotriva lor. Cîţi nu o vor mai păţi ca Gorun!
Dar de ce, în cazul de faţă, n-au sunat măcar glasuri de protestare? Unde erau cel puţin acei cerberi ai presei cari, afectînd un dispreţ suveran pentru tot ce e vanitate şi lumină, rămîn anonimi şi „stau la pîndă torpilaţi, ca zăvozii cei turbaţi", ca să muşte hoţiş, cînd n-au puterea morală de a se năpusti pe faţă ?
Iarăşi tăcere. O tăcere elocventă însă.
Gorun e şi ziarist, o figură vinjoasă printre fruntaşii reprezentanţi ai presei cotidiane. E neîndurat faţă de confraţii săi, fie ei prea laşi sau fie prea curagioşi. Nici o vrabie nu se rătăceşte cu dinadinsul prin ghearele uliului. Confraţii au văzut pe Gorun cum a pedepsit pe Chiţibuş pentru „rechinii urlători" şi au preferit să-şi ia generoasa lozincă de tod-schweigen!
Să tacă deci! O operă de valoare nu se distruge ignorind-c.
Deschizînd însă volumul de versuri, nu mai întîlneşti firea asta combativă. E linişte de mormînt acolo şi o atmosferă mocnită. Parcă ai intra în casa rece şi simplă a unui filosof, care raţionează asupra zădărniciei vieţii.
Să fie gîndurile aceste caracteristice pentru orice luptător de seamă? Să fie oare eterna soartă a sufletelor distinse, cari speră mult, se ridică prea sus, se frămîntă zadarnic şi — obosite — recad în starea de resemnare?
Mulţi din luptătorii cu condeiul, din agitatorii de idei. se pot asemăna cu acei actori de frunte cari-şi joacă cu măiestrie rolurile cele mai mari pe scenă, distrează şi instruiesc
16
o lume de gură-cască, iar acasă îşi pling mizeriile nesfîrşite, dezbrăcaţi de toate fasturile teatrale. Numai aici se simt iarăşi oameni, cînd nu mai trăiesc jertfindu-se pentru mulţime. Lacrima e mai sinceră cînd o verşi între cei patru pereţi ai casei tale, nevăzut, neştiut şi neaplaudat de nimeni.
Versurile aceste ni-1 arată pe Gorun în intimitatea vieţii lui, în acea epocă a tinereţii pline de iluzii şi de palate clădite în aer, cînd cea mai mică decepţie smulge coardelor simţirei cîte un acord de tristeţă. E starea de susceptibilitate, cînd ai tendinţa de a generaliza răul cel mai mic ce ţi se întâmplă, de a toarce, cu mintea neliniştită, gînduri negre fără sfîrşit.
Aproape fiecare din versurile lui Gorun cuprinde o re-flexiune. E critic uneori şi aici. In tot cazul e mai mult cugetător, om învăţat care caută să dezlege probleme, decît poet. Iar gîndurile lui, cînd adinei, cînd elementare, se leagă în următorul fir:
Omenirea e o turmă, care-şi trăieşte viaţa de instincte, $J dueîndu-şi tăcută jugul soartei, fără nici o încercare de a-1 K scutura, fără a se şti pătrunde de „lumina adevărului". ^ în lumea asta toate vietăţile îşi găsesc locşorul fericit: poeţi, \^ broaşte, maimuţe şi soboli. Aici pînă şi licuriciul e o lumină mare. . . spre înserare. Nefericiţi sînt numai cei ce scrutează rostul acestei vieţi, căci ei văd cum „stăpînul durerii" dă fiecăruia cîte o parte din suferinţă şi, ca un blestem, îl goneşte în lume, lăsîndu-1 să se zbată, să alerge după visuri sterpe, ca la sfîrşit să se convingă că „numai mormîntul nu te minte".
Un popas pentru fiecare din drumeţii aceştia oferă numai iubirea, o floare întîlnită într-un cîmp de bălării. Cînd n-o mai ai, nu-ţi mai rămîne decît ironia şi chinuitoarea amintire a nădejdilor apuse.
în tot lanţul acestor idei nu este nici o verigă nouă. Sînt gîndurile curente ale tuturor poeţilor pesimişti şi au fost exprimate în literatura noastră. Variaţia este numai în felul exprimării lor. Gorun e rece şi laconic cînd şi le îmbracă în haina versului şi e blînd şi duios numai cînd îşi cîntă „sfînta dragoste curată":
Cum aş putea, cum aş putea Să mi te smulg din minte, Din inimă să mi te smulg, Să fim ca mai-nainte.
Un nume numai tu să-mi fii Şi eu ţie un nume, Să nu se-ncrucişeze-n veci A noastre căi în lume.
Nenorocire să nu poţi
Să nărui peste mine ;
Şi eu cu gîndul liniştit,
Să pot să-ţi vreau tot bine...
Dar din starea asta de sinceră şi blinda resemnare se deşteaptă uneori. Filosoful îşi părăseşte lumea eului şi se coboară în toiul de-afară, îndemnînd la luptă şi luptînd şi el însuşi alăturea cu cele trei zîne ale neamului: ,,sfînta ură", „răzbunarea" şi „libertatea". Neamul i se pare — ca şi lui Petofi, într-o celebră poezie — un leu încătuşat, care ca mîine va face praf din zăvoarele şi lanţurile ce-1 ţin închis. Focul luptei îi redă credinţa în biruinţa „ideilor mintuitoare" cari:
...Hai, tăvăliţi-le-n noroi! Din glodul grămădit de voi Vor creşte mai triumfătoare...
*
Momente războinice are însă puţine în volumul de versuri. In bucăţile scrise în proză şi grupate sub titlul Alb şi negru e mai viguros şi mai stăruitor în direcţia aceasta. Nu lipsesc nici aici părţile subiective, dar, printre jeluirile pe dărîmă-turile romantice ale trecutului, ne alintă uneori cu glas de mîngîiere şi de încredere:
„Muri-vom noi ăştia, cari ne-am corcit, ne-am artificializat ; muri-vor cei ce îşi închipuiesc că ţin în mîna lor pîinea şi cuţitul; muri-vor micii şi răii, cari se cred mari şi puternici, strimţii la inimă, cari se socot providenţiali, înguştii la minte, cari îşi zic dibaci şi ageri, flecarii, cari îşi închipuie că ei sînt trîmbiţele lumii — muri-va toată puzderia asta de neizbutiţi, din treptele de sus, pînă în cele de jos... Neamul însă va trăi şi îşi va cînta înainte vecinica doină..."
Şi care e doina cea vecinică ?
„...Speranţa este. Sau mai mult, e aşteptarea, e chemarea duioasă a celor ce se văd venind, a celor ce vor veni, fără teamă si fără îndoială..."
Evident, fondul e pesimist şi aici, dar e mai mult pesimismul moţului „care nu rîde niciodată", pentru că în inima lui timpul a încropit durerea adîncă pentru tot ce-a pierdut. Moţul îşi poartă durerea cu linişte aparentă şi speră în vremuri mai bune şi răzbunătoare. în cîntecele sale, de cari răsună văile purtătoare de aur, el recheamă mereu figura eroului Iancu:
Fă, Doamne,-o minune-n ţară Şi-adă-ni-1 pe Iancu iară...
Gorun e tipul moţului, aşa cum însuşi îşi descrie compatrioţii din Vidra şi din Albac: un amestec de voinicie, de sarcasm şi de visare melancolică.
Proza în care se afirmă personalitatea lui Gorun este un gen literar deosebit. Nu sînt nici nuvele, nici schiţe, ci mai mult observaţii şi studii sociale, redate în formă impresionistă — o proză avintată, care în literatura noastră datează mai mult de la Alecu Russo încoace şi e cultivată cu preferinţă de scriitorii romantici.
Acest gen literar diferă esenţial de impresionismul modern. Fără a conţine jocul de fraze şi de culori, fără a parada cu o pretinsă gingăşie a simţirei şi cu toate celelalte apucături rafinate ale modernilor, este totuşi mai mult o înşirare de reflexiuni sentimentale, dar asupra unor subiecte de cuprins naţional.
Vaiet şi tăcere, de pildă, se citeşte ca un fragment din Cintarea României sau ca proza lui Ugo Foscolo şi a celorlalţi revoluţionari italieni.
Chiar şi bucăţile în care fixează figuri şi deprinderi din lumea celor mici şi persecutaţi, sau analizează anumite stări sufleteşti ca în minunata descriere Mina moartei, Gorun îşi menţine tonul impresionist de scriitor sentimental.
*
Cei ce au citit revistele noastre literare din anii din urmă, şi nu numai poezia, nuvela şi romanul, ci pînă şi articolele de critică literară, vor fi observat, desigur, că multe din însuşirile lui Gorun le sînt cunoscute. Iată explicarea.
în acest început de „artă naţională", de care se vorbeşte cu tot mai multă stăruinţă, nota principală o constituie
18
19
sentimentalismul, pornit din constatarea unei îngrijorătoare faze de regres în conştiinţa de neam. Momentele cele mai importante din viaţa noastră intelectuală sînt marcate prin polemici acerbe, de-o ironie zdrobitoare, dar necesară. Cercetările istorice atrag din nou şi îndreaptă pe scriitor şi cititor spre trecut şi spre popor. Critică şi îndoială multă în toate.
Gorun este expresia nobilă a acestei epoce literare.
DESPRE DELAVRANCEA
Cu   prilejul apari [iei   „Operelor"  sale complete1
De zece ani aproape numele lui Delavrancea a dispărut din coloanele revistelor literare şi e pronunţat astăzi mai mult de redactorii ziarelor cotidiane, de cîte ori e vorba de o adunare publică furtunoasă sau de vreo nouă criză ministerială. Generaţia ce se ridică abia mai ştie cînd şi ce fel de literatură a făcut Delavrancea, căci scrierile lui n-au ajuns încă la acel grad de popularitate care asigură unei opere actualitatea.
Opinia publică e nestatornică în convingeri şi în sentimente, ca o femeie necredincioasă. Ea cere continue stimulente şi atenţiuni delicate, continue daruri, pe cari să le poată gusta, căci altfel îşi caută alte adăposturi. Au venit alţii mai mici, dar mai îndrăzneţi. Lumea-i citeşte pe aceştia, iar poeticul nume Delavrancea se aude doar în zile de sărbătoare, cum s-ar vorbi de un prooroc uitat.
Cine e de vină?
Politica: ea ni 1-a smuls din cîmpul literaturei şi 1-a aruncat în valvîrtejul unei lupte, unde nu mai este linişte, nici prilej de concentrare asupra unui subiect literar, ci patimi şi hărţuieli istovitoare. Şi mai e vinovată şi critica literară, care pentru opera lui Delavrancea a fost de o rară nedreptate şi stîngăcie.
„Politica este cel mai înverşunat duşman al literaturei — scrie însuşi Delavrancea, răspunzînd redactorilor de la Vieaţa. la invitarea de a le colabora. Politica te absoarbe. O singură speranţă mai rămîne unui luptător convins: din jertfele de astăzi va naşte binele de mîine. Cine nu se simte capabil de a se jertfi astăzi şi totuşi continuă de a face politică
1 Articolul de faţă a fost scris înainte de a cunoaşte foiletoanele din Lupta şi din Timpul ale d-lui Iorga despre Delavrancea.
21
este un element mai mult al imoralităţei de mîine. Ori dai tot, ori sporeşti numărul şarlatanilor. Şi eu, dorind să-mi fac completa datorie în luptă, văz cum trec anii, fără a mă putea odihni un moment..."
Din două apostolate, pentru cari simţea deopotrivă vo-caţiune, Delavrancea s-a hotărît pentru cel mai ingrat.
Politica şi literatura!
Fără a fi elemente eterogene, sînt totuşi destul de îndepărtate una de alta pentru a le cultiva cu succes pe amin-două. Politica, în înţelesul definiţiunei d-lui Delavrancea, de a se jertfi cu totul pentru binele public „de mîine", înseamnă îmbrăţişarea tuturor problemelor sociale, începind cu gospodăria statului, pînă la cele mai mici trebuinţe ale individului, ca factor în stat. Şi o dată ce împrejurările te încurcă în sisteme politice cu ajutorul cărora vreai să te menţii pe un teren de luptă continuă, trebuie să renunţi la toate preocupările estetice şi literare, ce-ţi frămîntau mâi înainte mintea şi inima.
A! dacă politica n-ar avea alt înţeles decît acela de luptă naţională! In acest fel de luptă s-au înrolat şi artiştii în toate timpurile. Poeţi şi prozatori au mers adeseori în fruntea mişcărilor sociale romantice, fie ca agitatori, fie ca semănători de idei. In acest caz nu e nevoie să renunţi la munca literară, cînd, dimpotrivă, ea are a sprijini în mod viguros politica în stil mai ideal, în direcţie culturală mai mult.
*
Rămîne în sarcina celui ce va analiza opera politică a d-lui Delavrancea de a constata întru cît a fost om politic în înţelesul practic al cuvîntului şi în ce măsură luptător naţional ? Acela va avea să stabilească şi momentul în care Delavrancea a încetat a fi artist în tot felul său de a înţelege teoriile politice, exprimate în acel lung şir de articole şi de cuvîntări publice, în care îşi ridică glasul „în numele suferinţei şi al drepturilor imprescriptibile", concepînd fiinţa etnică a românilor „ca un gigant şi secular copaciu, ale căruia rădăcini despică stîncile, străbat Carpaţii şi se înfig adînc, de-o parte şi de alta, ale căruia ramuri sănătoase şi pline de rod pleacă mîndre din pustele arse de soare ale Ungariei şi se apleacă fermecător peste apele Danubiului". . .
Aici relevăm numai faptul caracteristic că Delavrancea se desparte de literatura propriu-zisă  (căci discursurile lui
au şi ele valoare literară) tocmai în timpul mişcărilor naţionale de peste munţi. Curentul naţional 1-a luat cu sine, pur-tîndu-1 totdeauna pe creştetul valurilor celor mai înalte şi mai periculoase, ceea ce ne-ar explica hotărîrea lui categorică de a se consacra cu totul politicei. Iar consecinţa psihologică ar fi că astăzi curentul acela nemaimanifestîndu-se cu atîta putere, Delavrancea să revie la vechile sale ocupaţiuni.
Publicarea operelor complete să fie oare un început al acestei reveniri ?
Va depinde de multe, înaintea tuturor şi de felul cum îi vor fi primite operele în forma de astăzi, grupate din nou şi revăzute radical. Presupunerea noastră o întemeiem şi pe cele cîteva accente de neîncredere a autorului faţă de public şi de critică, cînd în prefaţa sa doreşte editorului „mai mult noroc decît a^ela pe care 1-a avut autorul".
Neîncrederea aceasta d. Delavrancea o are de mult şi este — mi se pare — unul din motivele principale cari l-au determinat, acum 10 ani, a depune condeiul. Era scîrbit de falsitatea unora şi de atacurile triviale ale altora. S-a refugiat în politică pentru a scăpa de acea atmosferă de inimiciţii intime, care din nenorocire înfăşură lumea artistică şi literară. în politică — zice într-un loc — ştii cel puţin cine ţi-e amic şi cine adversar, ştii că elogiul şi critica, fie şi nedrepte, sînt sincere, ştii în cine să ai şi în cine să nu ai încredere. Pe cînd în literatură amici şi neamici îşi potrivesc masca şi lovesc pe furiş — lovituri cari numai pe cei cinici îi lasă cu totul impasibili. . .
Este în adevăr interesant să ne oprim puţin la aceia cari, prin criticile lor, au căzut ca nişte umbre peste o activitate luminoasă şi a vedea cum s-au reflectat operele lui Delavrancea în judecata criticilor contimporani.
D. Gherea profită, la timpul său, de prilejul apariţiei celor dintîi două volume ale „talentosului şi simpaticului nostru nuvelist" şi îndeosebi de criticile atît de contradictorii asupra lor, pentru a le lua ca bază la un studiu principiar şi a arăta „cum este critica noastră şi cum ar trebui să fie ?" în acest chip însă opiniile d-lui Gherea asupra valorii operelor d-lui Delavrancea rămîn neexprimate şi cititorul află doar atît, că „talentosul" nuvelist aparţine şi el acelui gen de Icari în artă cari văd cît de departe este opera lor de cea visată, pe care au voit, dar n-au reuşit, să o întruchipeze. Dacă d-l Gherea ar reveni, cu ocazia apariţiei operelor complete si ar discuta temeinic valoarea estetică a scrierilor d-lui
22
23
Delavrancea, sînt convins că ar avea multe de spus.
Cu atît mai locvace este d. Pătraşcu.
D-sa a consacrat Sultănicăi şi Trubadurului un studiu amănunţit, lung pentru cei ce vor să se distreze şi absolut nedrept faţă de autor.
Criticul caută şi — desigur nu din vina lui Delavrancea — „nu găseşte nici o trăsătură de unire între modul său de înţelegere şi felul cum sînt acolo date lucrurile" (p. 70). Şi zice că nu înţelege fiindcă autorul, în loc de a „idealiza realitatea", o zdruncină — „zdruncinare provenită din o im-presionabilitate bolnăvicioasă şi din o fantazie prea violentă care, împreună, desfigurează ca o oglindă convexă sau concavă, mărind exagerat o parte din priveliştea ce o are în faţă, iar pe alte părţi le micşorează infinit"...
Pe de altă parte, d. Pătraşcu vrea să se ştie că Delavrancea nu se coboară în inimă şi în gindul omenesc. „N-are nici un erou, infăţişînd un interes şi care .vă fie cuminte(!), trăind omeneşte şi real în mediul în care se găseşte.. ." In rezumat: lipsă de viaţă reală şi de unitate de caractere; încolo, descrieri poetice şi teorii din întregul cîmp al cercetărilor ştiinţifice.
La concluziile acestea, d. Pătraşcu era fatal să ajungă, deoarece d-sa s-a poticnit de fraza bogată din cele două volume, după cum singur ne-o mărturiseşte:
„Acum să încercăm a scoate din cantitatea enormă de cuvinte, care stă peste Sultănica sau Trubadurul, să ridicăm frazeologia in sus şi să căutăm pe dedesupt. Vom vedea că nu va rămînea decît schelete de cîte două oase" (p. 68).
\ Cu sistemul acesta de a „ridica frazeologia în sus" l, pe care criticul trebuie să-1 aplice la sine, înainte de-a căuta „pe dedesuptul" operei, era greu de a găsi cuvinte bune pentru opera lui Delavrancea.
Tot de frază se împiedică un critic anonim din Naţiunea (1887, 15 mai). Acesta-i tăgăduieşte de-a dreptul cunoaşterea limbei româneşti şi puterea de a crea o operă de artă. . . Alt recenzent, de la Lupta, nu găseşte în Sultănica decît „bogăţia stilului; fondul dispare sub brilianta şi puternica vegetaţiune stilistică.. ." Toată cruciada asta împotriva stilului se reeditează de cîte ori operele lui Delavrancea vin în discuţie.
1 D-l Pătraşcu are deosebită predilecţie pentru acest gen de abstracţiune, ca, de pildă: „Dacă am netezi fiinţa Sultănicăi de asperităţi... poate c-ar sta In picioare ca o fată de oraş" (p. 77).
Astfel Enciclopedia Română publică, într-o redacţiune barbară, o scurtă biografie a nuvelistului, în care se vorbeşte de „bogăţia nesănătoasă (?) de cuvinte" şi de-o „exagerare de imagini, căreia i s-ar fi putut aplica cu multă dreptate critica lui Maiorescu din beţia de cuvinte..." Şi tot în acest sens judecă Gaster, în Grundriss-u\ lui Grober, mai adăogind, drept grave învinuiri: „melancolia patriotică" ce străbate toate nuvelele şi povestirile lui Delavrancea, dragostea pentru elementul ţărănesc şi spiritul reacţionar faţă de străini. Dintre toţi, singurul Sphinx (Racoviţă), criticul de la România liberă, naiv uneori, dar cu destulă carte şi mult bun-simţ, se deosebeşte de ceata acestor critici unilaterali. Sphinx pune limba lui Delavrancea alăturea de proza lui Odobescu şi de poveştile lui Ispirescu şi o compară cu un vas de mare preţ, ca material şi ca muncă artistică, iar încolo îşi formulează astfel judecata asupra scriitorului nostru:
„Cînd un om vine cu bună-credinţă, deplin stăpin pe materie şi-ţi spune în limba ta, despre tine şi ai tăi, cînd iţi dă cîteva ceasuri de adevărată emoţiune şi-ţi aduce pe dinaintea minţii icoane şi fiinţe pline de viaţă, palpitînde încă din imediata lor rupere din traiul celor de un neam cu tine; cînd desfăşură vederii tale privelişti şi decoruri cari ţi-au încîntat copilăria şi-ţi mai alină şi azi amarul, cum să nu tresară în tine o coardă în epoca de armonie sufletească prin care trecem şi să nu dai preţul cuvenit muncei şi străduinţei."
Din toate părerile aceste ale criticilor — aşa de diferiţi ca valoare — înşirate aici fără multă ordine, aşa cum au fost exprimate, vagi, nedocumentate, vom desface în cele următoare numai cîteva idei, căutînd a le clarifica cu mijloacele ce ne stau în putinţă. In general dobîndim convingerea că criticii contimporani n-au înţeles opera d-lui Delavrancea şi nu i-au făcut dreptate după meritul ei.
II
Parcă-ar fi avut să analizeze scrierile unui diletant în ale literaturei, cu fraza torturată, cu lipsă de orice legătură logică între cuvinte, cu treceri nefireşti de la o noţiune la alta, atît de mult s-au supărat criticii noştri, vorbind în special de limba şi stilul lui Delavrancea. Nici unul n-a voit să mai cerceteze motivele de care autorul s-a condus, întrebuinţînd
25
acest stil şi nu altul; nimeni nu s-a mai întrebat dacă nu cumva acesta este stilul individual al autorului, pe care nu voieşte şi nu poate să-1 părăsească, oricît ar interveni critica.
E o mare greşală a multor critici de a combate tot ce e personal într-un autor şi a fi intoleranţi faţă de acei scriitori cari pînă şi în limbă se deosebesc de alţii, aducînd elemente nouă, deschizînd artere neexploatate încă din minele atît de bogate în aur ale limbei noastre.
Delavrancea este şi om de ştiinţă. Lasă că în discursurile lui, cu toată nota impresionistă, dovedeşte o erudiţie multilaterală, o orientare temeinică în diverse ramuri ale ştiinţei Dar a făcut şi publicat şi studii de estetică şi de literatură, iar aceste sînt destul de serioase, pentru ca pînă şi d-l Pătraşcu să presupună că autorul Sultănicăi nu admite limba artificială ca principiu estetic şi că toată artificialitatea de care vorbeşte e mai mult aparentă.
„O limbă artificială — scrie Delavrancea — întunecă mintea, taie avîntul unui artist, împuţinează gîndirea, turbură priceperea dreaptă şi adîncă, împrăştie o spoială de cultură adevărată, împiedică progresul limbei, împiedică originalitatea şi, în sfîrşit, aţîţă, creează şi întreţine secte. . ."
De ce nu l-ar fi crezut pe cuvînt? Pe scriitorii sinceri îi înţelegi şi cunoşti bine numai ţinînd seama de propriele lor mărturisiri. Şi mai ales că cele cuprinse în pasagiul acesta sînt întemeiate pe cunoaşterea literaturei româneşti şi a procesului de dezvoltare a limbei noastre literare.
în cadrul lucrărilor sale literare, Delavrancea constată că limba scriitorilor în viaţă e prea săracă, şi aceasta tocmai din pricina caracterului artificial pe care i l-au dat „pe de o parte, italomania lui Eliade şi dulcele, efeminatul anemicul şi neho-tărîtul din limba lui Bolintineanu, iar pe de alta diversele influenţe străine. Cei ce vor să se întoarcă la izvorul adevăratei limbi literare, îl vor găsi în şcoala cea trainică şi mare a poporului, ilustrată în urmă de Costache Negruzzi, de Bălcescu şi Alecsandri..."
La aceste convingeri ale lui Delavrancea vom mai adăuga apoi înclinările lui către istoria veche şi limba cronicarilor, îndeletnicirea continuă cu poezia populară, în sfîrşit, obîrşia lui din popor — şi iată la un loc toate elementele din cari s-au alcătuit acel stil ce-1 caracterizează, acea limbă originală, care poartă pecetea unei individualităţi aparte în literatura noastră.
De la început, în Sultănica, bate la ochi îngrămădirea de imagini, de metafore şi culori, în descripţiile cele lungi mai mult decît în dialoguri. Aceste sînt întiile semne ale stilului individual, semne cari se menţin pînă la sfîrşit, în măsură mai mare ca la Eminescu, de pildă, care, în Sărmanul Dionis, Dornise în aceeaşi direcţie de estetică a limbei.
Saturaţia de figuri şi de tropi o găsim la toate temperamentele expansive de artişti, la scriitorii mari în epoca lor de evoluare şi de cîte ori o cere caracterul scrierii lor.
F. Th. Vischer, esteticul bine cunoscut şi la noi, numeşte pe Shakespeare individualist descriptiv şi prezintă stilul lui ca model de stil individual, pentru că de cîte ori voieşte să descopere adîncimi ale spiritului, o face cu ajutorul unui stil îndrăzneţ şi particular, cu figuri patetice. Subiectiv şi absolut liberal în aplicarea regulelor de limbă, marele scriitor englez desconsideră cu îndărătnicie clasicitatea stilului. De asemenea Goethe, în Werther şi în corespondenţa sa, trece cu dispreţ suveran peste multe legi lingvistice, introduce o mulţime de provincialisme. Vischer mai semnalează pe Schiller şi pe Jean Paul ca fiind vecinie neatenţi la proporţia dintre cuprins şi formă.
Ca şi aceştia, Delavrancea aplică numai în puţine locuri aşa-zisa lege a economiei în limbă. Cuvintele fiind culorile cu care artistul redă opera fantaziei şi a simţirei sale, e natural ca aceste culori să fie cu atît mai saturate cu cît fantazia şi simţirea artistului sînt mai puţin limitate.
Modul de a zugrăvi al lui Delavrancea este de la început mai naturalist. De aci predilecţia pentru acea nuanţare fină şi insistare asupra amănuntelor, cînd descrie, de pildă, „uliţele strimte, joase, dosnice şi pustii din preajma gradinei Icoanei" sau „cîmpul de iarnă stropit de picurul de sînge cald al Sultănichei!" Iată pentru ce multe din figurile lui sînt atît de complet fixate — vorbesc numai de exterior deocamdată — încît le vezi în carne şi oase, cum e figura deşirată a lui Iancu Moroi şi lasciva lui soţie sau — citez ca specimen rar la literatura noastră — figura Sultănicăi în următoarea situaţie:
„Sultănica sughiţă; două văi i se îndoaie pe o parte şi pe alta a chipului ei de şofran; iar pe umerii obrajilor îi joacă şi se schimbă două nisfele de rumeneală; ochii ei sînt acoperiţi de o lumină care din albul lor se întinde şi se moaie în nişte gene negre şi lucioase; privirile-i ascuţite, scăpate din umezeala ochilor, trec prin geamuri şi se îneacă în zarea zilei;
26
27
gura-i pare mai mare ca de obicei, mai dezlegată, mai răs-frîntă; buzele aprinse le simte în calde sărutări; svîrcurile urechilor îi ard; părul îi e mototolit sub marama sa dată pe spate; rochia îi e sucită pe trup; năjiţele opincilor dezlegate. Sînul i se bate de-o povară grea; se pipăie, îşi încheie cămaşa la gît, clipeşte zorit şi fugind cu privirea de o privelişte groaznică, ş-ascunde ochii în umărul de zgîrci şi de os al mamei Stanchei"...
Tonul acesta descriptiv îl regăsim astăzi la cîţiva tineri prozatori moldoveni, dezvoltaţi sub netăgăduita influenţă a lui Delavrancea şi contrastează plăcut cu acea sobrietate de stil forţată a altora, cari scriu sub influenţa literaturei realiste străine.
Mai greoaie sînt însă perioadele de comparaţii şi de atribute adjectivale prea des repetate, cari jignesc prin chiar bogăţia lor:
„Mama Stanca intră în casă, trîntind uşa de părete; chipul ei era ca mustul de bozii, auzul îi vîjîia ca scocul morii; la încheietura fălcilor simţea două ghiulele de plumb ; capul îi era greu ca un burduf de apă; picioarele îi îngheţaseră pînă la glezne — şi vlrtejind ochii roată, aruncă privirea ca un paloş cu două tăişuri în obrazul Sultănichii, care înmărmurise stană de piatră1,1'.. .
E o sănătate prea exuberantă în puterea asta de a colora. Dar aceste părţi sînt tot mai rare în scrierile ce urmează după Sultănica şi sînt plăcute unde provincialismele atît de româneşti au întîietate, dar supără unde pitorescul pare factice, în schimb urmează şirul de pasteluri şi de poveşti smulse din atmosfera creată de-o anume stare sufletească, o stare „între vis şi viaţă". Scrierile lui Delavrancea iau o direcţie mai pronunţat romantică, stilul lui impresionist atinge o subtilitate unică în literatura noastră, cu construcţia sa filigrană, cu fraza dulce şi mîngîioasă, cu acea ornamentaţie fină de culori, cu acele jocuri de umbre şi de lumini, care ne arată o culme artistică cucerită prin muncă şi talent.
*
După stil, critica a atacat figurile din scrierile lui Delavrancea. N-are figuri întregi, n-are eroi mari şi. .. „cu minte", zice d. Pătraşcu.
Că nu sînt mari aceşti eroi, admit. Autorul singur ne-a mărturisit că are un cult nemărginit pentru cei mici. „Biserica mea istorică, în care mă retrag uneori cuprins de pietate,
este de jos pînă sus, cu sfinţi mărunţi, uitaţi şi necunoscuţi, cari ştiu însă să fie mari în faţa durerei şi a morţei"...
Din trecut, ca şi din viaţa ce-1 înconjură, îl atrag mai mult eroii mici, al căror psihic îl studiază. Dar cine va putea tăgădui că la Delavrancea şi aceşti eroi devin mari, pe cum mare trebuie să ajungă sub condeiul unui adevărat artist orice figură nenorocită dintr-un colţ de stradă.
Urmăriţi însă toate personagiile din schiţele lui Delavrancea. Nu sînt ele atît de vii, atît de clar fixate, încît vi se imprimă în minte pentru totdeauna ? Şi nu este oare acesta scopul pe care îl urmăreşte orice artist?
Iată Sultănica, în simplicitatea ei naivă, cu mîndria ei castă, căzînd la cea dintîi adiere a iubirei. Urmăriţi-o pînă în momentul cînd, nenorocită, palidă ca o stafie şi sprijinită pe-o ramură de alun, urcă pieptul muncelului, părăsindu-şi vatra norocului şi a nenorocirei. în jurul ei, tabloul atît de melancolic, aerul atît de deprimant, ca după o înmormîntare, săvîrşită undeva departe, în adîncul unei văi. .. Şi totuşi figura ei e reală — o muribundă cu ochii frînţi, aruncind ultima privire spre satul din urma ei.
Tot atît de reali sînt acei bursieri şi studenţi universitari, reprezentanţi ai unei generaţii lipsită de voinţă şi de energia faptelor. Pe aceştia autorul îi studiază, îi disecă aşa-zicînd anatomiceşte, nu insă pentru a-i expune vederii publice, ci totdeauna compătimindu-i şi tratîndu-i cu o oarecare iubire. Delavrancea nu este dintre autorii cari plutesc deasupra figurilor ce-i preocupă, bucurîndu-se de zvîrcolirile lor, rămînînd pururea obiectivi şi severi. Nici ironia, nici caricatura nu intră în manierele lui, ca la romancierii francezi, cari, tratînd aceleaşi subiecte, soarta eroilor mici ai zilei şi micile pasiuni umane, se înalţă hohotind deasupra lor şi le biciuie cu cel mai necruţător sarcasm. El îşi deplînge eroii, cînd se coboară în sufletul lor, sau simte un dezgust pentru împrejurările ce i-au creat. Pe ici pe colo îi îmbracă în haina umorului, ca pe naivul din Irinel, pe domnul Vucea, tipul dascălului unei epoce dispărute de curînd, sau pe Hagi Tudose, fenomenul de zgîrcenie. E mai om cu oamenii şi de aceea nu e nimic falş, ci totul simţit în personagiile lui, totul adevărat.
„Geniile mari — scrie autorul, protestînd împotriva tendinţei de a introduce în operele de artă caractere nefireşti şi eroi de paradă — creează eroi mari, talentele însă pot crea eroi mai mici, dar totuşi vii, cari simt, se mişcă, suferă, gîn-desc, se luptă şi cad ori izbutesc, dar vezi în ei fiinţe posi-
28
29
bile. Ei ne lasă iluzii despre o viaţă a lor, simţim că avem de a face cu oameni şi nu cu păpuşi."
Aşa sînt eroii mici ai „talentului" Delavrancea; oameni întregi, suflete complexe, firi nu totdeauna armonice. Sînt vieţi variate, ca fenomene sociale, ce răsar, se cheltuiesc şi se prăbuşesc de-o crudă lege a naturei şi cu o consecvenţă logică absolută.
Cosmin din Paraziţii e ca un condamnat la moarte. Această tristă figură, cu trecerea prin toate nebuniile unei femei senzuale, cu oscilarea continuă între dezgustul de păcat si dor de-o viaţă mai pură, cu zbuciumările lui sub greutatea unei fapte inconştiente, cu diferitele crize de conştiinţă, constituie una din cele mai luminoase probe de felul cum Delavrancea îşi concepe eroii săi.
„Literatul cînd concepe un temperament ori un caracter, un tip ori o existenţă stoarsă de însuşiri personale, un erou ori un viţios, oricare ar fi traiul, viaţa şi faptele lui, scriitorul poate să-1 urmărească în tot şirul vieţii. // ia de mic, şi numărînd zi cu zi, fapt cu fapt, simţire cu simţire, ne prezintă o operă completă, un lanţ de circumstanţe, impresii şi dorinţe, o logică a sentimentelor umane."
Cuvintele aceste sînt ale lui Delavrancea (România liberă, 1883, 10 iulie) şi toate caracterele din operele lui, pînă şi cele mai secundare, probează că a urmărit strict teoria exprimată mai sus — teorie care din capul locului exclude hazlia învinuire despre „artificialitatea figurilor" lui Delavrancea.
Adevărat că autorul ne prezintă o mulţime de temperamente maladive, studenţi isterici, italieni colerici, femei căzute etc, dar de unde era să-şi împrumute subiectele dacă nu din societatea noastră care-i îmbie asemenea apariţii?...
PĂRINTELE S. FL. MARIAN
Cînd îl vezi an de. an printre ceilalţi membri ai Academie'» cu aerul acela de sănătate de la munte, cu faţa turnata parcă-n bronz, frumoasă, senină şi plină de bunătate, îţi vine să te apropii de el şi să-1 rogi, ca pe un bunic, să-ţi povestească ceva. E omul care cucereşte repede şi a cărui încredere o dobîndeşti uşor. Nu cred că părintele Marian să aibă duşmani personali, precum şi în literatură nu are decît sinceri părtinitori.
Poate tocmai graţie acestei însuşiri a reuşit să pătrundă atit de mult în tainele poporului. Ţărănimea noastră, ca şi de aiurea de altfel, neîncrezătoare faţă de surtucar, sfioasă faţă de preot şi învăţător, de felul ei nu e comunicativă, cînd o ispiteşti asupra credinţelor sau a obiceiurilor curente. Babele, acele nepreţuite depozitare de comori literare vivante, vrăjitoare gheboase şi hîrce poznaşe, cari povestesc seara la şezătoare, tac chitic de teama de a nu li se lua darul sau de a nu păţi vreo neplăcere cu autorităţile civile. Numai înaintea acestui cercetător copiii se simt bine şi rostesc drăgălaşele lor nonsensuri din versurile jocurilor copilăreşti; fetele îşi destăinuiesc jalea prin doinele lor; moşnegii devin vorbăreţi şi spun la balade şi la cîte o vorbă înţeleaptă din bătrini, iar zbîrcitele măicuţe îi flecăresc de vîrcolaci, de căţelul pămîntului, sau de alte minunăţii de-aceste, descoperindu-i totodată formule frumoase pentru vindecarea boalelor şi a necazurilor, ca:
Două stele, logoslele, Aduceţi dragostile mele, De trei ori Pînă-n zori
La astă ulcea cu flori...
31
Anul trecut, la dezvăluirea bustului lui Eminescu fusese şi părintele Marian la Dumbrăveni. Actul solemn se terminase şi oaspeţii se aşezaseră la masa cea bogată, ca să înceapă a doua parte a praznicului. Părintele însă lipsea de la masă. Lumea, foarte îngrijată, îl caută pretutindeni şi iată-1: într-o parte mai ascunsă a parcului, înconjurat de popor, tineri şi bătrîni, intrase într-o discuţie pasionată de ştiinţă populară şi-şi nota într-un carnet o nouă legendă despre o floare de cîmp.
Cazul e caracteristic nu numai pentru felul cum acest om de carte îşi adună materialul, dar şi pentru întreaga lui personalitate.
A vorbi despre activitatea principalului reprezentant al folcloristicei române înseamnă un act de dreptate şi de recunoştinţă pentru o muncă îndelungată şi pricepută.
Astăzi cercetările folcloristice stagnează cu totul. Nădejdile şi entuziasmul cu care se porniseră, după apariţia poeziilor populare ale lui Alecsandri, n-au avut rezultate a căror valoare să stea în raport cu vastul material îngrămădit de atunci. Tot ce s-a scris prin Foaia societăţii „Românismului", Columna lui Traian şi prin alte reviste iubitoare de folclor, n-a întrecut nivelul diletantismului. Acele sute de articole, resfirate pretutindeni şi iscălite de nume destul de ilustre, nu sînt decît reflexiuni impresioniste şi banale asupra vreunui motiv din producţiunile poporului. Ne-a lipsit întotdeauna un spirit puternic de sinteză, care din toate aceste momente să fi reconstruit sufletul poporului şi să fi pus bază solidă la o etnopsihologie română. Şi n-am avut nici scriitori, cunoscători ai folclorului popoarelor învecinate, aşa că în toată literatura asta de încercări folcloristice nu găsim aproape nici un studiu comparativ cu care să ne mîndrim.
Ca şi pe alte terene, s-a exagerat şi în direcţia aceasta.
La început, după primele publicaţiuni, bucuria era generală, ca după descoperirea unui tezaur. Scriitorii noştri găseau in fiecare zi cîte o nouă dovadă în sprijinul originei noastre daco-romane şi cele mai naive legende serveau ca material pentru susţinerea celor mai absurde teorii.
Acestui curent de rătăciri generale s-a opus un alt curent, provocat şi de cîţiva cărturari ovrei. Oameni cari, fără a cunoaşte poporul, fără a fi făcut studii la vatra lui, au voit să aplice şi la noi metodele de cercetare şi teoriile cîtorva învăţaţi germani
(germani numai cu numele, căci Steinthal şi Lazarus erau şi ei o-vrei!), dar căzînd în alt extrem, rămînînd pururea raţionalişti mai mult speculanţi decît speculativi, n-au reuşit să dea soluţi-uni definitive şi şi-au îndreptat mai tîrziu paşii spre alte regiuni.
Astfel, cu studiile folclorice, considerate din punctul de vedere al ştiinţei, stăm încă tot la început. în schimb însă materialele iau proporţii tot mai mari. Prin reviste speciale, prin serii de volume, ele se înmulţesc încontinuu, se reeditează chiar material vechi, adeseori fără nici un sistem şi fără nici un gust.
în starea aceasta e natural ca privirile să ni se îndrepte spre singurul scriitor serios, care înaintea sa a avut totdeauna un scop lămurit şi n-a făcut niciodată muncă de mîntuială ci, în cele vreo douăzeci de volume, a depus rezultatul unei trude de aproape patru decenii şi al unei gîndiri drepte.
întîiele lucrări ale d-lui Marian apar prin Foaia Societăţii pentru cultura din Bucovina şi în revistele d-lui Hasdeu. unde debutează alăturea cu G. Dem. Teodorescu, pe care îl lasă în urmă. Sînt cîteva balade de prin Bucovina, transcrise exact din graiul poporului şi însoţite de scurte comentarii. Aceste balade, împreună cu doinele şi cu horele bucovinene, alcătuiesc întîiele trei volume de literatură populară (1869— 1875), cu cari îşi creează un loc printre folclorişti. E material pur, fără nici un studiu, cu cîteva cuvinte modeste ca introducere — modestia în scrierile d-lui Marian e totdauna evidentă — dar [în] alegerea şi gruparea acelui material se cunoaşte numaidecît priceperea specialistului.
Autorul nostru se adînceşte apoi tot mai mult în scrutarea materialului, în sistematizarea lui pentru urmărirea metodică a unui şir de idei. întrerupe deocamdată adunarea poeziei şi studiază fenomene din viaţa sufletească a poporului în trei direcţiuni distincte: poporul în viaţa sa familiară; poporul tn credinţele sale; poporul şi natura.
Din aceste trei puncte de vedere a adunat an de an, personal şi din scrierile şi tipăriturile altora, tot ce poate servi pentru desluşirea acestor frumoase probleme şi pentru fiecare a întocmit cărţi cari vor rămînea temelia tuturor cercetărilor viitoare.
în cele trei volume: Naşterea, Nunta şi înmormîntarea la români însoţeşte pe ţăranul nostru neaoş şi păstrător de credinţe străbune din leagăn, de la întîiul salut al ursitoarelor,.
32
33
pînă la mormintul cel scăldat în lacrimile bocitoarelor: o viaţă plină de poezie, cu cele mai variate obiceiuri, naivă ca viaţa unui popor în vîrsta copilăriei, dar curată.
în alte trei volume despre Sărbătorile la români trăim o jumătate de an din viaţa ţăranului, de la Moş Crăciun pînă la Sînziene. Aici părintele e şi mai pătrunzător. Toate figurile şi toate obiceiurile, legate de lungul şir al sărbătorilor creştine şi păgîne, sînt salvate astfel pentru posteritate. Şi nu ne îndoim că îşi va continua opera, publicînd şi studiile asupra celorlalte şase luni ale anului, dind astfel o monografie complectă a sărbătorilor.
Foarte interesante, deşi uneori mai lipsite de poezie, sînt studiile despre raporturile dintre ţăran şi natură. Este acesta un capitol mare despre credinţele poporului, şi d. Marian mai are un vast teren înaintea sa. Pînă acum ne-a dat Ornitologia română şi zilele aceste a publicat un volum despre Insecte în limbei, credinţele şi obiceiurile românilor. Partea cea mai frumoasă, Flora română, de-o imensă valoare ca literatură populară, va apare în curînd. în lucrările aceste autorul, cunoscător, de pildă, a vreo sută şi optzeci de specii de insecte, nu este numai folclorist, ci şi om de ştiinţă exactă, pe care îl interesează toate detaliurile, adeseori prea puţin esenţiale pentru cetitorul laic.
Mă mărginesc la atît. Nu mai citez lucrările din domeniul istoriei pe care părintele Marian nu le neglijează. Aceste dispar faţă de enorma activitate depusă în direcţiile amintite.
Deschizind cărţile părintelui Marian, intri parcă într-o lume mai bună şi mai ademenitoare, trăieşti la vatra ţăranului, în atmosfera lui de gîndire naivă şi romantică. Pentru cei cărora li-e silă de-atîta literatură artificială, fără miez şi fără formă, cită se face astăzi la noi, o răsfoire prin aceste cărţi e un prilej de reculegere. Urmărind pe ţăran in fantazia lui, luînd parte la toate actele lui de veselie şi la tînguirile lui, adîncindu-te in lumea de vrajă, de cîntece şi deseîntece sau citind vreo legendă despre viorica, te răzbuni pentru tot plictisul ce ţi-au pricinuit cîteva volume de literatură mai nouă.
Astfel, operele d-lui Marian nu servesc numai ca material de ştiinţă, ci şi ca lectură literară şi cuvinte nu găsesc pentru .a le recomanda îndeajuns.
I. C. FUNDESCU
De curînd a încetat din viaţă un publicist vechi, retras mai demult din ziaristică: /. C. Fundescu. Generaţia de astăzi nu-1 mai cunoştea, căci din tot ce-a scris nu s-a răspîndit decît o singură lucrare, colecţia lui de basme. Dar chiar de n-ar fi scris mai mult, merita şi pentru atîta cîteva şire de recunoştinţă.
Cei ce se îndeletnicesc cu răsfoirea vechilor noastre publi-caţiuni periodice se întîlnesc adeseori cu nume de scriitori ca al lui Fundescu. Este lungul şir de bărbaţi muncitori, cari nu se disting prin o gîndire extraordinară şi nu ajung niciodată in fruntea unei mişcări, ci-şi îndeplinesc cu devotament misiunea de epigoni şi de răspînditori ai ideilor timpului.
Mai ales epoca lui C. A. Rosetti a fost bogată în asemenea figuri. Ideile liberale, cît şi cele conservatoare, îşi aveau reprezentanţii lor în presă. Aceştia nu se mulţumeau cu polemicele politice: mai făceau şi literatură, scriau versuri şi piese dramatice, publicau reviste umoristice cu satire şi fabule, cari exprimau tendinţele lor; îmbrăţişau toate genurile posibile, dar fără a putea străbate departe în calea lor spre Parnas.
Asta e soarta tuturor oamenilor de tranziţie. Ei văd puţin şi nu văd departe. Muncesc mult. dar munca lor are viaţă numai de-o zi şi se pierde in cîmpul cel vast, în care o dîră vizibilă nu poate lăsa decît omul cu puteri creatoare. Maldărul de volume rămase pe urma lor serveşte cel mult la cunoaşterea unor suflete ce-au trăit şi s-au zbuciumat pentru sine şi pentru cei dimprejurul lor şi, împinşi de dorinţi irealizabile,, şi-au cheltuit zilnic puţina lor energie în luptă, în iubire şi îndoieli. Sînt simple documente umane, cari interesează cel. mult pe cercetătorul literar mai conştienţios.
Fundescu e printre aceste spirite de tranziţie. A scris vreo trei volume de versuri, un roman naiv şi două volume^
34
35^
de basme şi păcălituri. A fost mai mulţi ani colaboratorul lui C. A. Rosetti la Românul şi a condus el însuşi timp mai îndelungat Telegraful, organ cu vederi liberale, dar fără a fi influenţat opinia publică în vreo măsură vădită. A tipărit şi ziare satirice. Ziarist, literat, deputat, întreprinzător şi poet, el este omul timpului său, epigon ce nu izbuteşte în nici una din direcţiile apucate.
Cea mai slabă parte a activităţii lui Fundescu a fost desigur poezia. La dreptul vorbind, nici nu e poezie în nici una din bucăţile aceste kilometrice, de cuprins erotic sau războinic. E mai mult o îngrămădire de rime, făcută din modă, într-un timp cînd orice ziarist ţinea să-şi aibă un volum de versuri şi puţină faimă de poet. în acest timp ziaristica şi poezia se întregeau. Ideile din articolul de fond se exprimau de acelaşi autor şi în poezia de sub linie, în cuvinte late şi umflate ca: „astăzi trompa libertăţii cîntă ziua de-nviere"... în atmosferă mai pluteşte şuvoiul de cuvinte cari fuseseră lozinca luptătorilor de la 1848: divina libertate şi sfinta unire la fiecare pas. Inima poetului român bătea pentru toate popoarele împilate, pentru Grecia cea nemuritoare, pentru Polonia cea obijduită, pentru „resbelnica" Italie şi visa un „banchet de înfrăţire" a tuturor neamurilor luptătoare pentru înalte aspiraţii. în schimb, acelaşi poet umanitar era pentru stările din ţara sa un flagel. Aci nu vedea decît viţii şi cabală, corupţie şi câtuşi şi cîntă în acest chip:
Geniu vechi al României, te deşteaptă, te ridică! Unde tu domneai odată, azi românii trec cu frică Şi la sunetul de arme se-nspăimintă, se-nfior, în locaşul vitejiei azi domneşte desfrlnarca, Pe cîmpia românească trece luxul, nepăsarea Şi în sufletul româncei a pierit orice amor...
Cind vom şti însă cu toţii că luptăm pentru dreptate, Cînd va fi deviza noastră: adevăr şi libertate Şi vom şti să ne conducem de al patriei amor; O, aluncea viitorul, ca o flacără-n pustie Lumina-va calea noastră şi frumoasa Românie Va fi iar o ţară mare şi românii un popor...
Autorul acestor cuvinte e Fundescu, dar putea tot aşa de bine să fie şi Rosetti şi Bolliac şi ceilalţi poeţi-apostoli ai
ideilor ce caracterizează naţionalismul exagerat romantic, emfatic mai mult, al unei epoce de mult dispărute. între felul cum se exprimau nu era deosebire mare. Ideile erau aceleaşi şi erau ale lor; forma poetică o luaseră de la Bolintineanu, împreună cu sentimentalismul naţional. A trebuit însă să piară toate, căci poezia patriotică nu poate fi salvată din ghearele morţii, numai în cazul cînd cei ce o reprezintă sînt în acelaşi timp poeţii cei mai aleşi ai neamului. Iar calitatea aceasta nu o aveau Fundescu şi contimporanii săi.
La scriitori cu porniri de natura celor arătate, o armă adeseori întrebuinţată este satira. E caracteristic pentru epoca principală de activitate a lui Fundescu (1866—1870) că literatura satirică lua proporţii neobicinuite. La Iaşi apărea Bondarii, foaie satirică a lui V. Adrian. La Bucureşti, Ţin-ţariul şi Nichipercea de N. T. Orăşanu, Păcală a lui Pantazi Ghica, Tombatera şi Pepelea ale lui Fundescu şi, cîţiva ani în urmă, Satyrul lui Hasdeu, Nicoleanu, Fundescu şi Vellescu-
Toţi aceştia îşi însuşeau rolul de moralizatori publici Procedeurile lor erau identice. Satira lor deopotrivă de greoaie şi uneori chiar brutală. Ţara pentru dînşii era o adunătură de „dobitoace", conducătorii ei nişte „şarlatani şi lighioane sălbatice". Glumele cele mai subtile nu întreceau nivelul fabulei cu alegorii transparente, cu capra (grecul), ursul (rusul) şi păduchele (ovreiul). Pînă şi ilustraţiile diferitelor reviste umoristice sînt aceleaşi: mutre spălăcite, picioare subţiri de om şi capete de animal, fracuri lungi şi caraghioase şi dame cu crinoline etc.
Ca idee, satirele astea erau de-o monotonie plicticoasă. Aceleaşi motive din articolele şi poeziile politico-patriotice reveneau şi aici, în diferite forme. Iată o pildă din Pepelea Iui Fundescu:
„La noi în ţară toate lucrurile merg pe dos. Minciuna investată, înţoţonată şi neruşinată trece în auritul său car, excortată de o spuză de curtezani în faţa soarelui şi a ţârei întregi. Linguşirea cochetă, frizată, înmînuşată şi sulemenită iese pe stradele Bucureştiului fără a se teme de soarele adevărului, care ofileşte tot ce este spoială, tot ce este contra naturei. Trădarea, cu sacul său plin de aur risipeşte în dreapta Şi în stînga spre a cumpăra virtute şi onoare de la cei ce n-o-posedă. Desfrinarea se poartă pe stradă în toată goliciunea.. .
36
37
Viţiul, ia vezi-1 cît e de frumos, cît de cochet, cît de iubit şi stimat de-o parte din societate..."
Aceleaşi opinii le dezvolta Pantazi Ghica, în studiul său de moravuri Românii pe cum sint. E o violenţă de limbaj ce se pierde adeseori în invective personale şi în trivialităţi lipsite de dreptul de a fi socotite ca bucăţi literare satirice. Epigramă ca:
Patrioţi aici s-adună, Urecheate animale, Din urechi îşi fac cunună Şi-astfel pun ţara la cale,
cum scria Fundescu în contra „işlicarilor" din parlament aparţin cu totul literaturei pamfletare de specia cea mai urîtă, şi nu se scriu decît în focul luptelor politice, cînd literatura adeseori e tîrîtă în noroi, odinioară ca şi astăzi. O singură parte simpatică are activitatea asta de negaţiune: lupta împotriva străinilor! In modul cum combăteau cnutul căzăcesc şi pericolul evreiesc e convingere, e căldură. Aici şi Fundescu a găsit cîteva note de adevărat patriotism. Influenţa dezastruoasă a Rusiei a expus-o chiar pe larg în lucrarea sa Hitrowo şi Kotzebue, o broşură plină de adevăruri spuse franc la adresa diplomaţiei ruseşti în Orient.
Meritul principal — singurul merit literar al lui Fundescu — îl găsim însă în colecţia de basme, după fraţii Schott şi Hahn, întîia colecţie de basme româneşti din ţară. Apărute la 1876, poveştile lui Fundescu au ajuns astăzi la a patra ediţie şi sînt destul de cunoscute. D. Hasdeu le-a dat botezul într-o prefaţă elogioasă, spunînd că „sub pana acestui june poet, basmele române conservă cu perfecţiune sigiliul opincei şi respiră cu libertate aerul de la ţară". . . Aprecierea e justă. Fundescu e în adevăr un credincios povestitor. A fost prea puţin artist, înzestrat cu prea puţină fantazie, pentru ca să adauge de la sine îndreptări şi augmentări după obiceiul altor culegători de basme şi a fost prea aproape de d. Hasdeu, pentru ca să nu ştie cît de mult pierde basmul din valoare cînd se îndepărtează de originea sa din popor. Cititorii şi colaboratorii revistelor d-lui Hasdeu erau binişor orientaţi şi în chestiuni de literatură populară şi Fundescu era printre aceştia.
In şirul povestitorilor noştri, Fundescu ocupă locul după Ispirescu şi Creangă. Mai sărac în expresii şi idiotisme ca
aceştia, aproape necunoscător a comparaţiilor populare, cari dau stilului povestitor un farmec deosebit, el rămîne totdeauna sobru, simplu şi atrăgător. îşi alege subiectele cele mai tipice din basmele noastre: Fata din Dafin, înşir'te, mărgărite, Făt-Frumos cu părul de aur etc, şi păstrează toată poezia acestor măreţe creaţiuni ale imaginaţiei si tradiţiei poporului.
Volumele de basme, iată ce va mai rămînea pe urma activităţii lui Fundescu. Pe cînd istoricii literari şi politici îi vor fi uitat numele cu totul, singuri folcloriştii vor mai trebui să ţină seamă de el.
38
ION BIANU
Cu prilejul  unui jubileu
în seria dascălilor, de origine ardeleni, cari au muncit mult şi cu spor pentru ridicarea culturei române, Ion Bianu, profesor universitar, membru şi bibliotecar al Academiei Komâne, este un factor însemnat.
Fiu de ţăran dintr-o regiune a Transilvaniei unde la 1848 s-au petrecut atîtea scene dureroase şi s-au creat atîtea visuri îndrăzneţe — din Făget, un sat de pe Tîrnave, Bianu şi-a făcut şcoala in Blaj, orăşelul care a concentrat în sine multe raze'de cultură, unde ideile marilor istorici nici astăzi n-au încetat a fi propagate, iar şcoala latinistă şi acum este socotită ca cel mai glorios moment din epoca de renaştere a românismului.
Din Blaj, unde Cipariu i-a fost dascăl, a venit la Bucureşti într-un timp cînd Societatea Academică abia îşi începuse activitatea şi asupra viitorului ei rol plutea încă un aer nebulos, pe 'care nu-1 puteau împrăştia discuţiile aprinse, ce tot mai dăinuiau în jurul chestiunilor de limbă şi de ortografie.
Filologia română nu trecuse încă definitiv prin epoca sa romantică, acea epocă judecată cu prea multă exagerare în rău şi fără multă considerare la ideile înalte cari i-au dat nastere'şi au susţinut-o atîta vreme în mod artificial. Istoria aproape'tot astfel. Sentimentul se lupta încă cu ştiinţa rigidă. Cuvinte mari şi frumoase se strecurau în toate lucrările si scrutările ce porneau pe drumul cel lung, de la originea neamului pînă la vîrsta scriitorilor. De altfel, dorul şi puterea de muncă se resimţeau în toate, iar agitarea ideilor de unitate naţională se continua.
Cercetînd cu de-amănuntul activitatea d-lui Bianu, vom vedea răsfrîngîndu-se în ea influenţa acestei epoce şi a re-
prezentanţilor ei. în scrierile filologice îl vom găsi bun cunoscător al teoriilor de limbă, dezvoltate în cursul deceniilor de la întîia gramatică^românească încoace. în istorie îl vedem însufleţit pentru crezul marilor istorici blăjeni.
în literatură, adept al direcţiei-şoviniste naţionale şi apărător intransigent al trecutului şi al tradiţiilor. A fost de tînăr şi a rămas pînă astăzi — tînăr la ani încă, dar vechi muncitor — un şocinist 1 în viaţa noastră intelectuală.
In istoria culturei noastre, şoviniştii, acei luptători idealişti şi în acelaşi timp sectari, cari în afară de binele neamului nu cunosc alt ideal şi faţă de ce este străin manifestă o ură continuă, sunt figuri ce se impun.
însuşirea lor principală se descopere prin vecinica preocupare de istoria şi limba neamului. Din aceste două ei îşi creează platforma lor de luptă şi e singura luptă din care nu poate să rezulte un rău statornic, căci, în definitiv, chiar cînd se trece peste ţintă, cum s-a trecut din partea latiniştilor, lupta se dă pentru rasă şi nu împotriva ei.
în cultivarea acestor două ramuri, a istoriei şi a limbei, şoviniştii merg totdauna paralel, socotindu-l'e aproape identice şi atribuindu-le valoarea pe care o merită: aceea de păstrător a caracterului de rasă.
„Istoria şi limba — zice d. Bianu vorbind despre Cipariu — sînt factorii esenţiali ai unui popor. într-una el îşi vede pe strămoşii săi din generaţiune în generaţiune lîicrînd, luptînd şi suferind; iar cealaltă este mijlocul' prin care în fiecare minut gîndurile şi simţirile noastre le comunicăm celor aproape de noi.
Istoria şi limba sînt cele mai intime şi mai tari legături cari unesc pe oameni într-o naţiune. Din această cauză s-au aruncat cu atîta energie asupra studiilor istorice şi lingvistice toţi acei cari se aflau ca propagatori în fruntea acestor mişcări.
Prin studiile istorice ei căutau să lege an de an trecutul neamului românesc, ducindu-1 ca un lanţ, verigă de verigă... In limbă apoi vedeau proba cea mai pipăită şi mai neîndoioasă a latinităţei noastre". Şi în cuvintele aceste d. Bianu exprimă convingerile sale fundamentale.
Afară de istorie şi limbă, şovinistul, rămîne un simplu frazeolog de bîlci, cum din mila lui Dumnezeu am avut şi avem destui, se distinge prin o muncă neîntreruptă, prin
1 După cum se vede din context, Chendi are o altă concepţie despre noţiunea de şovinist, echivalentă cu ideea de patriot si diferită de aceea consacrată mai tîrziu (n. ed.).
40
41
aşa-zisul naţionalism de fapte. Fiecare individ poate să producă fapte bune pentru semenii săi. Şovinistul se gîndeşte însă mai departe: ca pe urma faptelor sale, naţiunea întreagă să aibă foloase reale: se gîndeşte la educarea generaţiilor.
Ferice de cei ce au puterea şi ocazia de a munci cu succes, cum a ştiut s-o facă scriitorul de care vorbim.
Cînd a venit la Bucureşti, ca să-şi completeze studiile la Universitate, Papiu, Laurian şi ceilalţi mari contimporani ai lor, în frunte cu Bariţiu şi Iosif Hodoş dezvoltau activitate frumoasă în sinul Academiei. De tînăr student s-a alipit de cuvîntul acestor bătrîni şi a intrat în serviciul înaltei instituţiuni, găsind într-o cameră — un fel de simulacru de bibliotecă — primele cărţi prin cari a pus temelia uriaşului izvor de cultură, cum se poate numi biblioteca astăzi.
Graţie spiritului său practic de organizaţie şi de disciplină în muncă, o carte s-a alăturat celeilalte. Un dar urmează după altul. Naşte respectul şi priceperea faţă de orice literă scrisă sau tipărită româneşte. Cărţile ce zac pe la mînăstiri sau prin podurile caselor particulare se adună cu pasiune. Şi se găsesc doi bărbaţi luminaţi, oameni cari au o parte mare la clădirea României de astăzi: Ion Ghica şi D. A. Sturdza, cari disting străduinţele bibliotecarului cu încrederea lor desăvîrşită şi-1 ajută cu sfatul lor înţelept şi cu bunăvoinţă părintească.
' Astfel' s-a ridicat monumentala bibliotecă de astăzi cu cele peste 120 000 de cărţi tipărite, singura bibliotecă ce poate rivaliza cu instituţiuni similare în străinătate şi căreia i se rezervă un rol educativ din ce în ce mai pronunţat.
Pe cînd celelalte aşezăminte culturale din ţară tînjesc şi mijloacele lor de educaţie publică dau greş; pe cînd educaţia estetică pe care ar trebui să o dea poporului un Muzeu naţional, cu o pinacotecă, în care să fie adunate la un loc toate productele picturei noastre naţionale, suferă completamente; pe cînd Ateneul şi Teatrul sînt obiectele ironiilor zilnice — Biblioteca Academiei adăposteşte in sînul său pe cei mai serioşi cititori şi muncitori pentru cultura românească, ţinînd fiecăruia deschise izvoarele principale de istorie şi de limbă.
Meritul special îi revine aceluia care de curînd a împlinit douăzeci şi cinci de ani de activitate în mijlocul acestor cărţi şi al norilor de praf ce s-au ridicat de pe ele.
Cariera literară d. Bianu şi-a început-o la 1876, descriind într-o broşură şi în Analele Academiei viaţa şi activitatea
lui Samuii Clain, a acelui „modest, dar erudit monah român care, deyotîndu-se cu totul binelui naţiunei şi limbei sale mult iubite, a lucrat totată viaţa pentru ele, a scris istoria naţiunei şi gramatica limbei noastre, pe care — cutez a afirma — el cel dintîi le-a renăscut, scriind prima istorie despre originea noastră şi prima gramatică a limbei noastre". Lucrarea asta a rămas întîiul izvor de informaţie critică asupra părintelui şcoalei latiniste.
Analele Academiei, ca şi diferite reviste, îndeosebi Columna lui Traian şi Revista nouă ale d-lui Hasdeu, cuprind apoi o mulţime de lucrări mărunte ale d-lui Bianu: însemnări istorice şi literare, adunate din bibliotecile şi arhivele străine, îndeosebi din Polonia şi Galiţia, dări de seamă, mici comunicări şi monografii critice — momente preţioase din mişcările literare curente. Toate aceste se leagă intre sine prin ideile de care am amintit şi îşi găsesc o expresie concisă într-o viguroasă conferinţă despre cultura română în secolul XIX. Autorul lor nu pronunţă nici o judecată ce n-ar porni din convingerile sale subiectiv-naţionale.
O valoare specială însă au ediţiile sale critice de texte vechi: Psaltirea in versuri a lui Dosoftei (1837), Predicile lui Antim Ivireanul (1833); Textele micedo-romîne ale doctorului Obedenaru (1839) şi Psaltirea Scheiană, cea mai bună dintre ediţiile critice de pînă acum; iar de la 1898 încoace Bibliografia românească veche, scoasă împreună cu învăţatul său ajutor de bibliotecar şi publicist, Nerva Hodoş.
Ediţiile acestea ne dovedesc că pe terenul literaturei vechi, d. Bianu este india noastră autoritate. A adus însă un serviciu şi literaturei mai nouă prin editarea lui Alecsandri (la 1897 şi 1902) şi prin un ciclu de recenzii apărute în Anale şi în reviste.
în toată activitatea asta, atît de variată ca formă şi totuşi unitară în principii, este o viaţă întreagă, trudnică, plină de răspunderi şi lipsită de momente de odihnă, o viaţă ce nu oferă sufletului altă plăcere mai mare ca satisfacţia datoriei împlinite.
Generaţia mai tinără este chemată a recunoaşte şi a urma cu încredere numii bărbaţi cari se disting prin trei calităţi: prin o gîndire superioară, prin caracter şi prin putere de muncă. Numai o contopire armonică a acestor însuşiri creează adevăraţi luptători pa cari putem  să ni-i luîm de pildă.
43
Privim în jurul nostru şi găsim un număr înspăimîntător de mic de asemenea bărbaţi. Foiesc „talentele" din toate părţile: oratori de paradă şi literatori de sărbătoare. Dar prea mici pentru a nu avea nevoie de celelalte două însuşiri întregitoare, prea puţin ordonate şi prea orientale în manifestarea lor, „talentele" rămîn străine de sufletul nostru, ca o floare fără miros.
Pe cei puţini însă îi împresurăm cu dragostea noastră fără rezervă.
RIRIA
— Tu spui mereu la lucruri strîmbe, Vrai să. cînţi opere pe drîmbe?
în preajma celui mai luminos luceafăr al literaturei noastre a răsărit o stea. E văzută şi admirată, ce e drept, numai de astronomii din Iaşi, cărora le revine meritul de a o fi descoperit. Dar ni s-a vorbit atît de mult de ea, încît ne-o fi îngăduit şi nouă, celor nepătrunşi de farmecul razelor ei, să ne facem o părere.
E steaua Ririei, de care vorbesc.
O strălucire scurtă de aerolit pe-un crîmpei de orizont. Iar de curînd, un nour uriaş în formă de balaur mi-a învăluit-o de-a binele. (Citiţi Sămănătorul\) Cîteva raze încă, clipeli de jale şi deznădejde, cum se văd în ultimele momente ale unui apus de luceafăr. .. şi steaua noastră va rămînea cel mult o stea artificială, de folos pentru vrun Irod de carnaval, iar corul de astronomi literari din Iaşi va trebui să intoneze melodia Steluţei lui Alecsandri, în semn de adio.
Cînd a apărut Ultima rază din viaţa lui Eminescu, în acelaşi timp întîia rază din viaţa literară a Ririei, mi-am adus aminte de Bettina von Arnim. De ce nu? Comparaţiile sînt permise, chiar cînd deosebirile între cele două figuri comparate sînt mai multe decît asemănările.
Şi într-adevăr, între Bettina — „copila", cum i se zice în literatura germană, după numele cu care o răsfăţa Goethe — şi între Riria este o oarecare asemănare. Numele amindu-rora se leagă de cîte un poet mare prin o admiraţie hrănită de fantazie de copil, prin scrisori în cari vor să reconstruiască o parte din figurile înaintea cărora au căzut în genunchi amîndouă.
Dar atîta tot. încolo, Bettina se înalţă sus de tot. E o scriitoare desăvîrşită cu un loc bine fixat printre romanticii germani. Scrisorile ei către Goethe sînt furtunoase şi aprinse ca şi pasiunea ei pentru bărbatul genial şi sînt şăgalnice şi
45
blînde cînd zeul literaturei germane îi transmite cîte un zîmbet de încurajare sau cînd o îndeamnă părinteşte „să introducă mai multă ordine în ideile aşternute pe hîrtie". Toate însă sînt fragmente literare prin forma şi cuprinsul lor şi se citesc ca un roman psihologic al unei copile torturată de amintirea unei îmbrăţişări de poet.
Şi „cînd aud privighetoarea cîntînd, ştiu că luna cea frumoasă i-a greşit ceva"... între Goethe şi Bettina, cu toată deosebirea lor de vîrstă, a fost în adevăr o trecătoare prietenie. Dar între Riria şi Eminescu? Ne îndoim!
Scrisorile din Repedea, schimbate în formă de dialog, în care Riria îşi povesteşte amintirile ritmate şi rimate despre Eminescu, nu cuprind nimic pozitiv şi nimic nou. Sînt o forţată înşirare de cuvinte ce nu ne conving nici de talentul scriitoarei noastre, nici de geniul lui Eminescu, pe care vrea să ni-1 arate într-o fază de declin. E un salt ciudat şi continuu de la o idee la alta. Cîteva imagini poetice sînt aruncate într-o pleavă de cuvinte uzuale. Numai cînd poetul opreşte fluxul de fraze cu întrebări ca:
Nu cumva eşti filosoafă?
sau
Tu spui mereu la lucruri strîmbe, Vrai să cînţi opere pe drîmbe? numai în cazuri de aceste ne pare mai sinceră şi mai apropiată de adevăr. Ironia lui Eminescu pentru cîntecul cel monoton de surlă şi de drîmbe e foarte justificată. Nu, Riria nu e Bettina!
Şi totuşi e o figură interesantă în viaţa literară din ultimii doi ani. De o fecunditate şi o îndrăzneală fără păreche în literatura noastră, a tipărit în acest interval, afară de opera amintită, două volume de versuri vechi şi nouă, două tragedii în cîte cinci acte şi a alimentat coloanele mai multor reviste deodată cu stihuri de acelaşi calibru „ideal şi înalt". Curg versurile năvalnic şi în gloată ca un torent de munte oprit de mai multă vreme, care rupe acum zăgazul şi se varsă peste cîmpii. Ca să se impuie cu ceva nou, găseşte mijlocul lesnicios de fecunditate fenomenală, ignorînd rima şi înşirînd la poezii în proză şi proză în poezii fără încetare.
Decît... ce folos! Pe de-a întregul Riria, cu toate concesiile ce s-ar putea face, nu este decît un nume care vine să înmulţească şirul poeţilor de duzină.
în vremea sa, un poet proclamase de „speranţe" şi de scriitori geniali pe domnii Scrob şi Stoenescu şi acum aceşti
doi scriitori de versuri sînt'prototipii poeţilor noştri de duzină. Riria le poate fi o demnă tovarăşă şi tot atît de genială, dacă vreţi. Caracteristica acestei familii de scriitori, este, în primul rînd, fecunditatea. Iar din miile lor de rînduri rimate, memoria abia reuşeşte să reţină cîte-o scînteie,-ce se stinge repede, precum a răsărit.
Poeţii aceştia sînt nişte bonomi inofensivi, cari muncesc înainte, dispreţuind toate condiţiile de artă, foarte mulţumiţi şi fericiţi cu sine, fără a se tortura, dar torturînd mereu pe alţii. Astfel, Riria mărturiseşte pe faţă că arta versului nu intră în meşteşugul ei:
Forma, rima şi cadenţa de lipsesc, n-am vină eu; Nu scriu ca o literată, scriu cum vrea sulfetul meu, Nu scriu versuri de valoare care pot avea un preţ, Pentru forma fără suflet am un suveran dispreţ...
Păcat! Mai puţin dispreţ ar ridica preţul poeziilor şi asta nu cred să fie în dezavantagiul autoarei. Pricina însă e aiurea. Poeta noastră nu reuşeşte să stabilească armonia necesară între ceea ce d-sa numeşte suflet şi între formă. Şi asta se cheamă vulgo: lipsă de talent şi are drept urmare seria de nimicuri versificate.
Mai uşor ne vom convinge urmărind nota patriotică, pe care criticii Ririei au scos-o la iveală. E tot patriotismul poeţilor de duzină:
Şi cînd ţara-i în durere Fără lupte de partid Recîntînd Hora Unirei Să uităm de individ. ..
Searbăd patriotism! Dumnezeu ştie, dar văzînd atîta belşug de rime în declamările astea fără nici o căldură convingătoare, ţi se reamintesc vrînd-nevrînd versificările unui celebru bard bucureştean din timpul războiului de independenţă, ca Oda la Dobrogea, cu începutul:
în satul cu dobrogaiele, Vezi curgînd in jos pîraiele Printre nisipaiele Ce-ntrerup noroaiele Şi fac eleştaiele. ..
46
47
Iertare! E bine să preţuim munca fiecăruia. Dar o muncă de prisos, chinuitoare pentru cel ce o săvîrşeşte şi mai chinuitoare pentru cei chemaţi a o aprecia nu are dreptul la îngăduinţa cetitorului.
Riria a fost introdusă în publicitate ca un geniu. între ea şi poeţii geniali nu este însă altă legătură decît „cerneala şi hîrtia", şi e bine să ştie asta pentru ca biografiile, atît de luxos tipărite, să nu seducă pe nimeni.
ALEXANDRU MACEDONSKI
Mi s-a adus învinuirea de a fi stăruit în recenziile mele pera mult asupra activităţii d-lui Alexandru Macedonski. Cele următoare sînt răspunsul meu la nedreapta învinuire şi, pe de altă parte, o socoteală definitivă cu cei ce mi-au atribuit o pornire duşmănoasă şi o severitate excesivă faţă de marele defăimat, cum îl numesc băieţii din suita lui atît de pistriţă.
M-am ocupat de d. Macedonski fiindcă în întreaga noastră literatură nu este o a doua figură în jurul căreia să se fi produs mai mult zgomot şi fiindcă este unul din desele tipuri ale literaturei universale cari au ceva tragic în fiinţa lor şi atrag mai mult ca oameni decît ca scriitori.
Am scris şi eu despre acest poet, fiindcă un fapt nu se poate tăgădui, şi anume, că de pe la 1870 încoace nu răsfoieşti reviste şi ziare din capitală fără să dai peste numele lui, cînd în josul unui lanţ de poezii sau articole politice, cînd amestecat în polemici, lăudat şi idolatrizat de unii, respins şi huiduit formal de alţii. Foarte fecund, a fost director de ziare politice şi de reviste literare; a tipărit volume de poezii în româneşte şi franţuzeşte; a fost jucat, aplaudat şi judecat la teatru; a scris proză şi critici literare şi a avut un ideal suprem — acela de a întemeia o şcoală, o direcţie nouă, atît în poezie, cît şi în celelalte ramuri ale literaturei.
De la început, d. Macedonski nu e singur, ci vecinie cu prieteni şi cu un cortegiu întreg de elevi adolescenţi, „a căror muză tînără îşi arată pentru prima oară zîmbetul modest şi graţios". Printre prietenii lui figurează scriitori ca Bonifaciu Florescu, stilist distins şi om mai cult; Pantazi Ghica, critic şi prozator fără culoare, apoi Anghel Demetrescu, Ştefan Vellescu şi V. A. Urechiă. Aceştia îl apreciau şi munceau la aceeaşi revistă, Urechiă îi dete, ca ministru, medalia
49
Bene-merenti şi însărcinarea de comisar extraordinar pentru inspectarea monumentelor istorice din ţară. Elevii îi răsplăteau atenţia cu preamăriri, unii numindu-1 Victor Hugo al românilor, alţii „martir genial, omul cel mai mare pe care 1-a avut literatura română, România" 1.
Astfel, d. Macedonski nu era numai în închipuirea sa un poet mare şi un muncitor de valoarea unui uriaş. Alăturea cu el erau zilnic alţi scriitori întărindu-1 în 'credinţa asta; dar mai era şi străinătatea care-1 aproba şi încuraja. Dacă la noi se găsea cine să-1 compare cu Hugo, Byron, Leconte de Lisle şi Baudelaire (celebrul Toncescu 1-a asemuit cu Isus Gristos!), străinătatea n-a rămas mai pe jos. In organul său şi în diferite prefeţe, poetul nostru a reprodus cu deosebită îngrijire şi cu trebuitoarele sublinieri sumedenia de ecouri din presa străină, grecească şi franceză, în care era celebrat ca un geniu strălucit al poeziei române. Citind astăzi ce spune To Paron şi Efemeris Acropolis din Atena sau publiciştii Pierre Loti şi Peladan din Paris, nu mai poţi sta la îndoială că e vorba de o culme unică în literatură.
Cît de unică vom vedea mai la vale. Deocamdată trebuie să reţinem un fapt. Poetul n-a ezitat niciodată a se socoti în adevăr un titan — şi aici e o parte a tragicului său. Adeseori simţea atmosfera prea doborîtoare pentru talentul său, ţara prea mică pentru a-şi desfăşura toate puterile, societatea prea incultă pentru a-1 putea urmări cu pricepere, în momente de aceste simţea regretul că s-a născut român şi cînta plin de mîhnire:
Cînd se naşte într-o ţară. mică — cine e poet, Dacă simte a lui făptură că e roasă de regret, E desigur de regretul c-a născut. El cîntă, scrie, Şi abia în cîte-un suflet află cite-o simpatie, încolo cine-1 citeşte sau de pizmă e coprins Sau cu inimă închisă şi-n citire nedeprins, C irtea i-o silabiseşte...
Şi, vai, totuşi s-a găsit în ţara asta atît de mică şi în societatea asta atît de incultă (să fi spus un adevăr în acest caz?) un număr de vreo 150U de capete cari să primească a fi înscrişi printre membrii societăţei revistei Literatorul cu d. Macedonski în frunte; să se organizeze în comitete de domni şi doamne în toate oraşele din provincie, cu tot
1 Literatorul,' 1895, no. 2.
ce era mai luminat în societatea înaltă şi să proclame inevitabila prezidenţie de onoare a răposatului Urechiă. S-au găsit doamne care să-i ofere un cadru de atlas alb, ca omagiu. S-au constituit comitete pentru procurarea mijloacelor băneşti, ca să-i tipărească operele complete. Şi cea mai bună dovadă de continua sa legătură cu societatea română este propria-i mărturisire (din Literatorul pe 1892, no. 3):
„Lăsat la o parte de guverne *, Dumnezeu şi adevărata opinie publică mi-au fost ajutor. Numai pentru tipărirea volumelor mele am adunat patru mii de lei; volumele însă nu le-am putut tipări, pentru că nu se poate trăi din aer. In diferite alte ocaziuni, alte mii de lei mi-au venit din partea publicului luminat pentru a susţine Literatorul, fără să număr banii ce mi-au fost trimişi anume în temeiul simpatiei şi admiraţiunei ce am deşteptat printre unii dintre cititorii mei. Doamna Caliopi Petrache Poenar mi-a trimis prin listă suma de trei mii lei. D. Christodorescu, deşi nu mă cunoaşte decît din scrieri, a sacrificat o sumă ce trece de trei mii cinci sute de lei în favoarea luptei culturale (!) pe care o ţineam" . . .
Ei, şi totuşi ţara era prea mică, punga asemenea, pentru poetul care, tot acolo, ne mai spune că „cititorii trebuie să se gindească să asigure oamenilor de litere o situaţie independentă de funcţiile statului!"
Pentru rolul literar al d-lui Macedonski şi pentru legătura cu societatea, mai este interesant şi chiar de actualitate a se şti că d-sa a întemeiat şi o „Societate a oamenilor de litere"'. La 25 mai 1890 a fost ales preşedinte efectiv al aceleia, iar preşedinte onorific a fost proclamat „d-nu Ştefan R. Veron (?), mare proprietar din Brăila, cunoscut prin sentimentele sale patriotice şi prin viaţa ilustrată de binefaceri şi acte demne de suflet mare" — scrie Literatorul din acelaşi an. „Onorabilul preşedinte aşi binevoit a dărui d-lui Macedonski suma de 400 lei, spre a constitui un fond social.
Deci vecinie înconjurat de lume, avînd o continuă intuiţie materială (luată în orice sens), a strălucirei sale, pururea în frunte, agitînd şi luînd iniţiative, producînd şi reproducînd o groază de material — este cu putinţă a vorbi de epoca în care a trăit, fără a ţine seamă de numele lui?
1 Inexact; în lista abonaţilor figurează şi Ministerul de Instrucţie.
50
51
Dar un asemenea fruntaş înseamnă în adevăr o direcţie. Acei mulţi cari au ascultat de vorba lui, în mintea şi inima cărora cuvîntul acestui poet a putut să deştepte o iluzie, fie cît de trecătoare, au constituit în realitate un curent. Toată opera scriitorului acestuia se răsfrînge şi asupra lor. Prăbuşindu-se, se dovedeşte a fi fost opera artificială a unui actor isteţ, care mai tîrziu plăteşte scump succesele sale, căci mulţimea nu iartă pe cei ce şi-au bătut joc de ea.
Astăzi se poate vorbi de d. Macedonski ca de o carieră încheiată. Manifestările nervoase din anii din urmă sînt cu totul păgubitoare aureolei lui de odinioară. Prin reeditarea de apoteoze, puţinii credincioşi ce se mai adună în jurul lui, ca în jurul unei umbre, se vor dizgusta şi ei; prin continua alimentare a unei ambiţii senile, i se face un rău sufletesc imens, căci îndemnurile astea îl silesc să publice poezii la cetirea cărora trebuie să dai din cap în semn de întrebare, sau izbucniri violente în polemici ce degradează cu totul.
Privind asupra activităţii sale întregi, poetul n-are să mai vadă decît ruine de vise deşarte, muncă şi agitare zadarnică, un noian de vorbărie şi un şir de greşeli de tot soiul şi nu-i mai rămîne decît să-şi închine sabia, ca un oarecare luptător împotriva morilor de vînt, şi într-un moment de conştiinţă să rîdă hohotind de cei ce s-au luat pe căi întunecoase după dînsul, ca şoarecii după fermecătorul din Ha-meln, din celebra legendă germană.
Desigur, nimeni nu şi-a dat mai bine seama de toate ca d-sa cînd, acum 10 ani, îşi recunoştea apusul în chipul următor:
Cit am trudit, cît am muncit
Şi cum nimic n-am folosit,
în lume nu este răsplată. ..
Dreptatea este blestemată
Şi omul bun nesocotit.
Pe fruntea mea n-am nici o pată,
Zadarnic. Sint un osindit.
în lume nu este răsplată.
Cit am trudit, cît am muncit...
Viaţa acestui scriitor e o carte deschisă. Nimeni n-a vorbit atîta despre sine şi n-a publicat şi reprodus atîtea opinii de-ale altora asupra sa ca d. Macedonski. Din cele mai intime momente ale vieţii sale a făcut subiect de vorbă în public. A înşirat mereu la programe şi teorii cu continue contraziceri.
52
Examinîndu-le acum pe toate, vom vedea dacă munca şi truda autorului merita răsplata sau dacă trebuia să fie „un osîndit'', cum singur se numeşte.
*
Unde zace enigma înălţărei şi căderei d-lui Macedonski?
La noi scriitorul, ca şi omul politic, poate să se înalţe adeseori prin mijloace potrivnice progresului şi intereselor sociale. Controlul cu întregul său aparat de severitate nu este stabilit încă, iar societatea nu are destulă putere de distincţi-une şi de orientare în materie literară, pentru a zădărnici ea singură înălţarea şi a înăbuşi în germine manifestările spiritelor slabe şi ale celor turbulente.
Astăzi cele mai ciudate coterii sînt posibile şi orice condotier, cunoscut sau deghizat, îşi găseşte o uşiţă de intrare la o revistă sau vreun ziar, pentru a fi cultivat de cetitori ca un microb, din care are să răsară mai tîrziu o colonie întreagă.
Tot mai avem o grămadă de cetitori cari pătimesc de daltonism şi nu ştiu deosebi culorile steagului spre care aleargă. Sînt oamenii cu deosebită predispoziţie pentru culorile stridente, pentru tot ce este extravagant şi anormal şi mai ales pentru importaţiile străine, sub pretext că în aceste singure găsesc fineţe, spirit şi actualitate. Aceiaşi cetitori iubesc zgomotul şi se delectează în toiul polemicilor scandaloase,, considerînd ca o simplă îndeletnicire burgheză tendinţa cîtorva de a mai curaţi din cele buruieni şi de a aduce ordine şi dreaptă cugetare în viaţa literară românească.
Intre altele, graţie acestor nepieritoare însuşiri ale societăţii noastre, a putut şi d. Macedonski să ajungă la gradul! ciudat de popularitate de care am vorbit.
D-sa mai este şi fiu de general. Avea astfel din capul locului pe partea sa aristocraţia şi putea să conteze în orice timp cu un contingent considerabil de aderenţi. Era cumva constrîns să facă literatură şi gazetărie pe placul acestor răsfăţaţi cetitori, cu educaţie şi sentimente străine, pentru că, făcînd-o, îşi cucerea simpatiile lor platonice şi materiale şi-şi cucerea faima de publicist.
Societatea aristocratică din Muntenia nici nu avea alt reprezentant al ei. Bucureştenii n-aveau poeţi şi prozatori de seamă. Cei din jurul d-lui P. Grădişteanu erau cu totul şterşi. Porniţi în contra şcoalei germane şi a direcţiei de la Iaşi, nu puteau decît să încurajeze pe scriitorul îndrăzneţ, care ataca, rînd pe rînd, pe toţi membrii „Junimei" şi promitea
53
a creao nouă şcoală estetică, pe polemistul pamfletar, care la 1875 provocase un proces monstru 1, şi nu puteau decît să aplaudeze pe poetul care venea să introducă poezia cea mai rafinată franceză, imitînd şi făcîndu-i propagandă prin continue articole programatice, prin vecinice mărturisiri de credinţă.
Aceeaşi societate a găsit în d. Macedonski o forţă destul de mare pentru a-1 lăsa să poarte cea mai deşuchiată campanie antidinastică şi panortodoxă ce a purtat vreun publicist cu pretenţii de poet şi de echilibru de gindire.
La 1874, în ziarul Oltul atacă în poezie pe „salariatul zis domnitor" şi imploră ajutorul ceresc în contra „tiranilor". La 1888 publică un alt ziar, Stindardul ţârei, unde reproduce toate poeziile sale antidinastice, scrise de la 1874 încoace şi iscăleşte articole înverşunate în contra „Căprarului nemţesc". La 1892 îşi precizează — cum se cuvenea unui poet mare, domn şi el din mila lui Dumnezeu! — situaţia faţă de dinastie 2. Cu chiu cu vai recunoaşte „prudenţa şi înalta capacitate" a domnitorului, întrebuinţează însă fraze ca acestea: „Cît despre situaţia mea faţă de tron, ea era grea. Dinastia străină nu fusese adusă de mine şi totdeauna am spus categoric părerile mele asupra exoticei importaţiuni".. . Foarte categoric îşi spune apoi „părerile" în Liga ortodoxă de la 1896. Programul acestei foi, calomniile şi insinuările, cu violenţa în care se debitează, proclamarea revoluţiei şi anunţarea sfirşitului domniei regelui, sint pur şi simplu dosarul unui om amoral, căruia legea nu-i mai putea cere nici o răspundere.
Şi fiindcă văd că acest scriitor, cu toată activitatea sa unică în analele literaturei române, recurge la ocrotirea celor mai dinastici bărbaţi conducători şi-şi adăposteşte proza sa chinuită în coloanele unui ziar oficial, de partid, cum este Conservatorul, nu mă pot opri a nu-i arăta cîteva „idei conducătoare", pentru cari în orice altă ţară ar fi fost redus de mult la tăcere completă, nu prin spiritul reacţionar, ci prin acela de ordine şi de bun-simţ, care eliminează de la sine pe orice publicist iresponsabil.
1 „în 1875 unul (din pamflete) îmi procurase onoarea să fiu arestat. .. Cele trei luni cît am stat în temniţă în Văcăreşti au fost pentru mine o apoteoză. 24 de avocaţi se înscrisese să mă apere şi fui achitat în mijlocul unui haos da aplauze" — scrie Macedonski despre sine(Lit., 1892, nr. 7).
2 La 1881 a scris totuşi un imn regal, cu refrenul: „Trăiască-al nostru rege"!, el care cîţiva ani înainte cînta: „ A.ş vrea poporul să fie rege, Rege odată bietul popar,/Ca-n lanţuri grele să nu-lmai lege/Salariatul zis domnitor."
54
El a înfiinţat anume Liga ortodoxă pentru „ca cu privire la Carol I" să „intre în amănuntele tuturor crimelor sale", să arate „cum a omorît pe Cuza la Heidelberg"; cum „cu ajutorul lui, a murit tatăl meu, generalul Macedonski"; cum a „pîngărit"... în sfîrşit, „Carol va fi arătat ce este şi numele său va ajunge sinonim cu ticăloşie, cu viciu şi ipocrizie'" (Liga ort., 1896, no. 70).
Un om care declară pe regele Carol drept „un condamnat" (ibidem., no. 16), şi „o canalie" (no. 68) şi a cărui rugăciune este: „Păzeşte, Doamne, de ciumă, de foc, de potop şideHohenzolerni, regi ai României" — nu are stofă de om sănătos şi cu atît mai puţin conştiinţa misiunei de poet al ţărei.
Din întregul potop de cuvinte mi s-a părut suspect pasa-giul in care Macedonski acuză pe domnitor că „pe adevărata aristocraţie o sărăci treptat în profitul unei burghezii cu care ştie să-şi joace mendrele". Este aici, probabil, poliţa pe care poetul o plăteşte aristocraţiei, pentru continua ocrotire ce a dat unui semen al său.
De la o vreme însă nici avînturile antidinastice nu mai prindeau şi poetul, poate pe nedreptul, fu acuzat de ruso-filism sunător a ruble. Golul se făcu tot mai mare în jurul lui. Reclama din reviste nu mai avea succes. Atunci apeluri litografiate circulau printre doamnele înaltei societăţi, apeluri iscălite de poet, în care cerşetorea „sprijinul moral şi material pentru apostolatul pe care îl duc de atîţia ani pentru limba şi literatura română, fără sprijin oficial, în afară de buget, şi numai cu singurele mele mijloace şi cu ale celor prea puţini cari, ca dv.,aţi răspuns adesea la apelurile mele. .."
Este poetul căzut pe treapta cea mai de jos a îngenuncherii în faţa unei societăţi ce 1-a respins. Cerşetoria este crucea pe mormîntul unui scriitor în viaţă.
Dar nu numai falsele sale izvoare de inspiraţie, nici societatea singură şi antidinasticismul, împreunat cu o acţiune împotriva poporului, sînt vina căderei lui Macedonski. Marele vinovat este el însuşi, căci îi lipsea ceea ce Schiller cerea de la orice poet: „Un suflet frumos". Cu totul covîrşit de sine, orbit de egoism şi de vanitate, s-a făcut apostolul urei, al răzbunării din momentul ce a văzut irealizabilă dorinţa sa de a-şi fixa înălţimea către care cîţiva credincioşi, împrejurările şi fantazia sa l-au tîrît.
Ura lui se îndreaptă împotriva tuturor scriitorilor a căror activitate îl lasă în umbră.
începutul îl face cu Alecsandri. într-o analiză critică îşi propune să-1 „foarfece" şi asta numai pentru că „d. Alec-
55
sandri trebuie să se creadă un semizeu dacă se va fi judecind după succesele obţinute în cursul existenţei sale". In lucrarea sa, d. M. numeşte pe Alecsandri „venal"', „egoist", lipsit de „orice simţiri omeneşti", vorbeşte de „faimosul Despot-Vodă" şi abia se îndură să recunoască în autorul Gintei latine un „cîntăreţ adeseori plăcut, dar adeseori numai simplu însi-rător  de cuvinte, mai mult sau mai puţin rimate".1
Dar ura contra lui Alecsandri n-a împins-o departe. Inconsecvent, ca în alte multe, a avut şi momente în care era dispus a-şi revizui opiniile din celebra analiză critică.2
Cu totul altfel însă faţă de Eminescu. Pînă ce acesta era în viaţă îl numea „individ rău-crescut, care nu ar fi fost băgat fecior în casă la tatăl meu" şi deplingea „ţara în care boierii au ajuns să se reprezinte prin o asemenea lighioană". La 1883, Eminescu îmbolnăvindu-se, Macedonski ii salută boala cu o frumoasă epigramă:
Un X., pretins poet, — acum S-a dus pe cel mai jalnic drum... L-aş plînge dacă-n balamuc Destinul său n-ar fi mai bun, Căci pînă ieri a fost năuc Şi nu e azi decît nebun...
Asta era picătura cu care Macedonski voia să aline jalea generală ce cuprinsese sufletul poporului la auzul vestei triste despre soarta lui Eminescu. Iar cînd presa şi publicul
1 Nu voi să afirm că următoarea poezie inedită a lui Alecsandri are vreun nex cauzal cu atacurile aosste, o reproduc însă ca un apropos :
Unui anonim Tu care n-ai precum doreşti Prilejul ca să te tîrăşti, Ca un mişal lingău ce eşti: Tu care trist, invidios, Mă porecleşti, din umbră, jos; Vil curtezan neruşinos, îmi fac pomană ca să-ţi zic: Mai bine-un curtezan amic, Decît duşman ori şi mojic.
(Mss.   A?ai?miei,   no.   809,   p. 4) 2 Literatorul, III, p. 537-39. Vezi şi Telegraful din 2 septembrie 1890, scrisoarea cu sfîrşitul: „Alecsandri a  fost un semizeu, astăzi s-a făcut zeu".
se revoltase şi afirmase astfel şi mai mult popularitatea autorului satirelor, cinicul detractor continua cu rime de acest fel:
Unui om în toată firea e moral să-i zici smintit, Dar nebunului pe nume dacă-i zici, e necinstit, Trcbuieşte-ntofdeauna spre a fi-n moralitate, Să te faci apărătorul caselor de sănătate, La nebun să-i zici cuminte, pe neghiob să adorezi Şi de s-află la Mărcuţa geniu să-1 proclamezi. ..
După moartea lui Eminescu continuă campania cu aceeaşi furie — pentru că „moartea sau nenorocirea unui om nu ne va face să-i cruţăm caracterul, dacă i-a fost corupt, nici scrierile dacă i-au fost proaste. . . Căci pentru noi nu este destul ca un om să înnebunească pentru ca să-1 proclamăm poet sau om mare". . .
De aici încolo reproduce cu bucurie diabolică orice părere ce ar fi putut să arunce o umbră cît de mică asupra lui Eminescu. Cu orice chip voia să dovedească cum stricarea limbei şi literaturei, îndeosebi a versului românesc, se datoreşte acestuia. Pune chiar pe prieteni şi elevi de-ai săi să susţină lupta şi unul dintr-înşii îl imitează în acest ton:
...O ceată de oameni netrebnici
Să-nalţe voiesc p-un nebun
La dînsul cu toţii băgindu-se sfetnici
Din voci răguşite răsun.
. . .Aşa. Eminescu e geniu în ţară
De-acum să dispară-n mormînt
Şi ritmu şi rima; în loc să răsară
Olog metrul nostru în cînt l.
Ura în contra scriitorilor contimporani nu se opreşte însă aici. Pe Vlahuţă îl acuză de a se fi coborît „pînă la oficii rezervate oamenilor de lupanare". Pe Coşbuc îl loveşte pentru succesele sale la Academie şi-1 face rutean, cum făcuse şi pe Eminescu bulgar. Pe Caragiale caută să-1 zdruncine în o conferinţă publică la Ateneu şi prin încurajarea înscenărei ruşinoase cu plagiatul. Pe bietul Traian Demetrescu, care i-a
1 Literatorul, 1890, no. 2. Vezi acelaşi an, no. 6, bucuria lui Macedonski pentru articolul d-lui Hajdeu asupra lui Eminescu. Complec-tează dosarul cu articolul d-lui Vlahuţă din Revista nouă, 1889, p. 180, în contra lui M.
57
fost colaborator şi a scris cuvinte atît de simţite despre salonul albastru, în care d. Macedonski face pe magistrul faţă de nevinovaţii începători, îl tratează cu epigrama:
Am auzit al tău lătrat, Dar el deloc nu m-a mirat ; Destulă vreme ţ-am dat pîine Să ştiu prea bine că eşti cîine.
Pînă şi Radu Rosetti, elev şi colaborator şi el, pînă la un timp socotit ca un „adevărat meşter ce aminteşte prin sobrietatea sa de stil pe unii clasici greci", a căzut în dizgraţie şi a început să fie invidiat şi batjocurit, îndată ce s-a văzut cum îi creşte termometrul popularităţii.
Ura în contra celor puternici, răzbunarea în contra celor ce-1 părăseau sau îndrăzneau a-1 contesta, sînt mobilurile urite ale atîtor ieşiri pe teren şi din toate zbucneşte o pasiune violentă, ce nu ni se pare deloc frumoasă:
Dacă-aş fi trăsnet v-aş trăsni, V-aş îneca dac-aş fi apă, Şi v-aş săpa mormînt adine, Dacă-aş fi sapă.
Dac-aş fi ştreang v-aş spînzura, Dac-aş fi spadă v-aş străpunge, V-aş urmări dac-aş li glonţ Şi v-aş ajunge ...
(Din Excelsior)
Putea o ură atît de bolnavă să-1 ducă la înălţimile Parna-sului ? Hotărît, nu !
Sînt ele şi suflete pline de ură, deopotrivă de interesante pentru psiholog şi trec ca nişte umbre prin toate literaturile. Sînt oameni greu cercaţi, cari concentrează în sine o parte din durerile omenirei. Şi sînt atît de varii motivele cari determină ura încît nu poţi condamna din principiu. O condamnă cel mult morala curentă, poezia însă o admite şi estetica şi se împacă bine cu ea, căci ei i se datoresc atîtea conflicte dramatice şi atîtea poezii cărora pentru eufonie, le zicem „pesimiste" şi cari toate poartă în sine germenele urei.
Cînd însă ura se coboară la gradul cel mai de jos al sim-ţirei omeneşti; cînd izvorul din care porneşte este instinctul cel mai brutal al răzbunărei prin sfîşiere, cînd vezi nişte ochi
tremurători de o licărire stranie, o minte înfrigurată ce se frămîntă în căutarea curselor şi a otrăvurilor nimicitoare — o! atunci nu ai înaintea ta un poet, un scriitor, un tovarăş de muncă, ci o caricatură de om, vrednică de plîns sau de dispreţ, iar societatea nu poate decît să-1 osîndească, deplîn-gîndu-1 cînd îl vede sleindu-şi timpul şi restul de puteri în căutarea răzbunării:
Nu mai am decît o sete, nu mai am decît un vis, Vis ce-n inimă, cu sînge tipărit, îl ţin închis; Orişiunde-1 pori cu mine şi c-o dulce voluptate Mintea mea îl reciteşte pe cînd inima mea bate; Negru, groaznic, fără milă, nu e-nlr-însul un cuvînt Ca să nu mă facă singur uneori să mă-nspăimint; Ştreangul, fierul, focul, plumbul se-nţeleg să-1 întocmească Şi în stare nu e nimeni paginile să-i citească înainte de momentul cînd... Dar visul meu cumplit De e scris ca să rămîie un biet vis neîmplinit, Din adîncul ei cel uimd, cu aceeaşi nendurare Groapa mea are să-1 strige, către ceruri: Răzbunare !
„O poeţi, poeţi! De ce nu vă puteţi zdrobi mai bine inima şi să fiţi ca toată lumea? Face-v-aţi lupi, ca să trăiţi ca lupii. Inima voastră zadarnic bate, sufletul vostru zadarnic se înalţă. Nimeni nu ascultă cîntecele voastre şi le ia vîntul! Un Torquato înnebuneşte şi-şi pierde şi libertatea chiar; un Dante moare expatriat; un Gilbert în spital; un Ileliade. . . o, dar să nu venim la noi!..."
Ba să venim, d-le Macedonski, nu pentru a constata starea identică (?) a unor nesocotiţi poeţi români cu aceea a lui Tasso, Dante, Gilbert chiar, ci pentru a lua apărarea acelei ignobile societăţi care — din fericire — „nu ascultă cîntecele voastre" şi din pricina neascultărei, versul vostru vi-1 „ia vîntul".
De ce critica serioasă, acele spirite obiective şi cu autoritate înaintea părţii celei mai bune a publicului cetitor, a primit cu atîta ironie şi indiferentism opera literară a d-lui Macedonski? De ce d. Missir a făcut la Convorbiri atîta haz de un volum de poezii dedicat de Macedonski d-lui Maiorescu ? Cum de numele poetului n-a putut pătrunde în nici o carte de şcoală sau de teorie estetică, în nici o antologie destinată mulţimei şi în acest chip a fost — iarăşi din fericire! —
58
59
exclus cu desăvîrşire din şirul celor chemaţi şi primiţi a întemeia şi dezvolta cultura poporului? Cea mai'grea osîndă pentru orice scriitor!
întîiul motiv, de ordin elementar, îl găsim în valoarea intrinsecă a operei acestui scriitor. In tot materialul îngrămădit în timp de peste trei decenii 1 şi de-o inegalitate atît de uimitoare, preponderează umplutura şi banalităţile versificate. Fie că tratează subiecte erotice, fie'că se pierde în refle-xiuni sociale, dar mai ales cînd se încălzeşte la altarul istoriei, rămîne, în cele mai multe cazuri, un autor de înseilări de cuvinte şi de rime, ca pe la începutul carierei sale, cînd scria:
Viaţa-mi simt că mi se stinge. Dar cu tine voi să mor Oh, te rog nu mă respinge, Angel dulce de amor.. .
sau ca:
...Roma veche întreagă Trece pe dinaintea mea, Salutare, eternă stea, Salutare, regină a lumei. Pe-aceste ţărmuri pribege ! Tăceţi, o versuri deşerte. Tăceţi, o coarde inerte, Poete — şi tu — la pămînt! Pămîntul acesta e sfînt.
înaintînd cu timpul şi sub influenţa lecturei, tonul ăsta simplu şi imaginele de-o banalitate teatrală se schimbă, dar rămîn ca valoare la acelaşi nivel şi tot atît de imposibile prin nelogica lor. De la un volum la altul incoerenţa creşte, fraza devine mai violentă, bizareriile mai căutate şi coarda poetică ajunge la tensiuni extreme, cînd îşi cîntă 'cintecul:
1 E greu să stabileşti cînd a început să scrie. Are versuri datate din 1864 şi 1865. Poezia La români (vezi Oltul, 18 aprilie 1874) are următoarea notiţă:
„Această poezie, dimpreună cu mai multe altele, socotind-o pierdută şi regăsind-o astăzi printre hîrtii, o dau publicităţii. Ea este scrisă în anul 1865, după lovitura de stat". Şi notaţi că poetul s-a născut la 1854! Avea deci vîrsta de abia zece ani cînd scria: „Popor cu mare nume, te scoală să-ţi răzbuni!" Ce titan! Şi ce farsor?!
Prăpastia grozavă cu iadu-i de-ntunerîc, Te-atrage cînd te afli la margine şi-atunci Te-atinge nebunia cu deget u-i isteric, Te-apropii şi deodată voieşti să te arunci...
Autorul versificărilor simple are ambiţia de a ajunge în literatura română poetul nevrozelor, concurînd pe llollinat, pe care îl traduce şi îl imitează. El de aici înainte nu mai voieşte să aibă în conştiinţă o singură idee poetică, ci „batalioane de imagini", cu „umbre neguroase şi năluci spăimîn-tătoare", cu „minţi bolnăvicioase" şi „cadavre rînjitoare". E o saturaţie de privelişti fioroase, prezentate de poet cu scopuri calculate, dar fără a reuşi să producă alt efect decît acela pe care suflete dezordonate îl au asupra unei minţi liniştite. Fondul rămîne tot banal ca mai înainte şi se vede cît de colo că nu este o evoluţie firească, ci o direcţie sugerată de autori străini.
De altfel, ajung din ce în ce mai mult la convingerea că în toată activitatea celor ce vor să introducă în literatura română genul impresionist-decadent, e mai mult calcul decît s-ar crede. Oamenii ăştia au un suflet prea banal decît să fie capabil de o poezie rafinată. Sînt prea puţin poeţi decît să ajungă la acea expresie subtilă a poeziei vaporoase, de care visează în programele lor. îşi caricaturizează pînă şi partea pur omenească a vieţei lor de buni burghezi şi de straşnici negustori, numai pentru a putea poza în geniu îmbrăcat în haină de nevropat şi a masca prin extravaganţe lipsa lor de putere creatoare.
Constatarea asta mi-o întemeiez şi pe faptul că, în timp ce ei se laudă cu „ţeasta care este o închisoare de duhori întunecoase", îşi îndeplinesc cu reală dibăcie rolul de escamotori de abonamente, de intriganţi politici şi sociali, de consumatori liniştiţi de cafea şi chiar acela de autori de proză searbădă sau de drame nereuşite, cu subiecte dintre cele mai puţin complicate sufleteşte.
D. Macedonski, de pildă, paralel cu poeziile sale nevrozate, în cari vede „în fiecare crier o mie de stigleţi" şi „toată omenirea întocmită de nebuni" (exceptîndu-se pe sine!), fixează în proză destul de limpede tipuri sociale dispărute, scrie schiţe şi nuvele incolore, tipăreşte bucăţi dramatice ca Iadeş, o farsă fără nici o originalitate, apoi Unchiaşul Sărăcie, Cuza-Vodă şi 13 Decembre, alte scurte drame sau
60
61
spectacole originale sau imitate, în cari nici o umbră din acele însuşiri de poet rafinat, simulate în imitaţiile versificate tot atunci.
Dacă din toată opera asta a d-lui Macedonski am lăsa la o parte ce e banal şi ce e tradus sau imitat, abia rămîn cîteva „lumini fosforice a fulgerelor intelectuale" şi acestea sînt faimoasele Nopţi. De ele îşi razimă gloria şi cu toate că poartă şi ele pecetea generală a fiinţei poetului, aşa cum l-am arătat pînă acum, şi ca formă se prezintă iarăşi ca imitaţii după modelele franceze, dau totuşi oricărui critic dreptul de a se ocupa de d. Macedonski şi a-1 socoti printre acei poeţi cari in două-trei poezii (unii, ca Eliade, Mureşanu, Depărăţeanu, în o singură poezie) îşi concentrează toată puterea lor, toată flacăra adevăratei  inspiraţiuni   de care au fost capabili.
Poetul Nopţilor însă mai are şi alte slăbiciuni ce l-au înstrăinat de popor. In toată activitatea lui vedem accen-tuîndu-se caracterul internaţional al poeziei. El însuşi străin prin sînge şi prin cultură, dar cu pornirea maladivă de a declara pe alţii de neromâni, cu mentalitate şi simţire străină, apare totdauna înconjurat de scriitori din afară, de o valoare problematică. Revista Literatorul are un caracter poliglot, publică în original poezii franceze (de Nizet, Melager, Bouil-het, Houssey şi alţi celebri), italiene (de Cadiacomo şi Giusan-tine), greceşti (de Kleanthes Papazogies), nemţeşti (de Ber-gamenter) şi, deosebit de acestea, tot atîtea traduceri în interesul „artei pure" şi al „literaturei înalte". Străinismul acesta, de altfel, e un cadru nu se poate mai potrivit şi o explicare nu se poate mai firească pentru toată mişcarea iniţiată de d. Macedonski.
De la străini, poetul nostru a contractat şi mania estetismului şi a formelor nouă. Fără a avea vreun rost în literatura noastră, şi numai din o predilecţie de profan, pledează ici pentru simbolism şi decadentism, colo pentru armonia imitativă şi pentru instrumentalism. După fiecare teorie urmează probe de poezii, de un nemaipomenit ridicol. Astfel, voind să descrie o înmormîntare şi să imiteze sunetele clopotului, găseşte următoarea formă:
Un an,— dînd d-ani, leag-an d-an, d-ani vani, D-atunci un lanţ întreg s-a format, D-atunci de cînd în groapă a intrat. Un an — dînd d-ani, leag-an d-an, d-ani vani D-atunci un lanţ întreg s-a format...
62
Iar, zugrăvind apusul zilei, o face în următoarea gamă cromatică:
De-o plumburie-ncenuşare
Pe cînd apusul e cuprins
în funebră înserare
Zic fără întristare
Salutare
Ger mare
Şi întins
Stins.
Stins
Şi întins
Cer mare
Salutare
De soarta mea-nvins etc. Sub acest soi de instrumentalism, în care sunetele au rolul imaginelor, d. Macedonski înţelege „ultimul cuvînt al geniului omenesc", iar cîţiva elevi ai săi au creat, imitindu-1, adevărate capodopere, de următoarea monosilabică splendoare: Din — sîn — ea — vrea — a — da — foc Eu, — zeu — iau ! — vreau — ast — cast — loc!... Aberaţiile estetice de felul amintit, d. Macedonski le comitea şi pentru a dovedi flexibilitatea limbei române. Acu-zind pe alţii, îndeosebi pe junimişti, de a nu-şi cunoaşte bogăţia limbei moderne, propune următoarea sa poezie (Lit., 1, p. 32) ca model de limbă:
Inima-mi ce bate Bată
Bată căci beat de amor Mor!
Pe braţe-mi iată se înclină Lină!
Viaţa să-mi ceară i-aş da Da!
Afară e nori, furtună
Tună în casă pace şi trai
Rai.
Ce ironie de a stabili sisteme estetice şi a combate altele pe temeiul unor modele de acest fel! Şi aşa se întîmplă d-lui Macedonski şi cu altele.
63
Din autorii români doi inşi sînt pe cari îi admite cu consecvenţă ca părinţi sufleteşti ai săi: Eliade şi Bolintineanu. De la unul împrumută sistema ortografică şi cîteva principii de limbă, de la celălalt, spiritul tenebros al baladelor. Adevărul însă este că, în teză generală, nici unul din aceşti doi nu pot constitui idealul estetic al unui poet contimporan.
La amindoi însă se găsesc multe elemente decadente mai ales moleşala femenină, trecută şi asupra lui Depără-ţeanu, dulceagul şi misticul în fondul poeziei, artificialitatea în formă — însuşiri de cari d-1 Macedonski a profitat poate şi din motivul că acele nu erau proprii literaturei române, ci rezultatul influenţelor străine. Căci hotărît, toată poezia asta decadentă este importată.
Lipsită de un fond mare de idei, fără forma stabilă şi mai pe sus de toate fără o direcţie estetică originală, opera d-lui Macedonski mai are şi speciala vină de a cădea adeseori într-un senzualism cînd brutal, cînd rafinat, preamărind „farmecul magnetic al voluptăţei sumbre" şi „excesul violenţei sexuale" — ca în romanul „reprezentativ" Thalassa sau în poeziile Frumoasa greacă, în atelier şi în următoarea Idilă brutală :
Superb de forţa brună şi musculi insolenţi
în tine fac să nască visări genesyace
Trămit să te-nfăşoare de cîte ori îmi place
Fluidul invizibil de germeni violenţi
Superb de forţa brună şi musculi insolenţi.
în visul tău de-azi-noapte, superb de forţa brună,
Sînt eu, care prin cuget nălucă am intrat,
Cu gladiul vigoarei, sînt eu ce-am fulgerat
O roşie splendoare pe corpul nins de lună.
în visul tău de-azi-noapte, superb de forţă brună.
Arhanghel de pierzare cu musculi insolenţi
Pîndesc prielnicia triumfului năprasnic
Superb de forţă brună, cu zîmbetul obraznic,
Căci port în mine demoni lascivi şi turbulenţi,
Superb de forţă brună şi musculi insolenţi...
Aceasta ar fi, schiţată în fuga de condei, grosto modo, activitatea d-lui Macedonski, prin care voia să întemeieze şcoala „opozită celei din Iaşi". Şcoala a şi întemeiat-o, căci prin un fel de spirit de solidarizare a celor slabi, se găsesc şi astăzi credincioşi cari îl urmează, cu şi mai puţin talent şi o şi mai mare pornire spre poezia nihilismului literar şi artistic.
ACTIVITATEA UNUI RENEGAT
Moldovan   G e r g ely
Ziarele anunţă căderea în dizgraţie a unui renegat roman.
E vorba, natural, de un renegat de peste munţi şi nu din ţara românească, pentru că aici nici nu există noţiunea de renegat român. Sînt străini ce se leapădă de neamul lor şi vin de se alipesc la neamul nostru, cu tot bagajul lor de calităţi şi defecte, de care nu se pot înstrăina pînă într-a patra generaţie. Dar români cari ar dezerta într-o tabără duşmană,, aici, în acest stat unitar naţional, nu sînt cunoscuţi şi nu sînt posibili. Iată pentru ce românul din ţară, în care sentimentul aparţinerii unui neam compact şi cu un stat independent deşteaptă o mîndrie legitimă, nu poate cunoaşte sufletul acelei specii de fraţi de un sînge pentru care neamul nu este destul de tare ca să-1 ţină în sînul său şi nici destul de demn ca să fie respectat.
Altfel e însă în Transilvania.
Acolo, unde multe sînt exagerate, naţionalismul, ca şi uraj de neam, unde ciocnirea între naţionalităţi este continuă,, trebuia, fatal, ca din şirele dintîi să se desprindă unul cîte unul. Pe cînd unii cad în luptă istovitoare, acoperiţi de lauri,, alţii trec la duşman şi atacă sau fac servicii umilitoare de spioni.
Aceştia sînt renegaţii.
Să nu se mire nimeni. Lupta e cu mult mai grea de cum s-ar părea celui ce citeşte articolele frumoase din ziare. îndemnurile celor ce cuprind teren cu teren sînt cu mult mai ispititoare. Şcoala ce se dă tinerimei e tot mai detestabilă şi, caracterele ce se creează, tot mai puţin rezistente.
într-un stat naţional, ca România, se corup şi se pierd numai caracterele individuale. în Ungaria însă se cere în cele-mai multe cazuri jertfirea caracterului naţional al indivizilor. Statul, cu aparatul său vast, cultural şi administraţivr
64
65
este marele polip ce, an cu an, îmbrăţişează elemente din toate neamurile, storcîndu-le toată conştiinţa de neam, toată independenţa de a simţi şi, mai ales, de a se manifesta.
Cine nu cunoaşte acele fiinţe nenorocite, acele femei împinse fie de sărăcie, fie de păcat moştenit şi de ispita plă-cerei, cari îşi părăsesc familia, numele şi cinstea şi se pierd în mulţimea ce-o ocroteşte pînă la o anumită vîrstă? La început se zbat în lanţurile ispitei, apoi cad pe povîrniş în ţipete şi manifestări cinice şi nu simt nici regretul pentru pierderea îndurată. Acestor femei se pot asemăna excrescenţele din corpul nostru naţional.
Apariţiuni triste, peste cari mai bucuros am întinde vălul tăcerei şi al uitărei, dacă acţiunea lor n-ar implica un pericol social! Pentru femeia desfrîrîată există legi sociale cu pedepse severe. Pentru renegaţi există măsuri tot atît de nemiloase şi de demne de dînşii: demascarea şi excluderea.
Deceniul din urmă al veacului trecut este o epocă de glorie în istoria noastră contimporană.
întîiaşi dată, după 1848, s-au mişcat toate rîndurile poporului'nostru, de sus, din palatul ciocoiului putred şi din
■casa advocatului ardelean îngîmfat şi egoist, pînă jos, la bietul ţăran, care acum se obicinuieşte a lua în mîinile sale o gazetă ca să citească veşti triste despre întemniţări şi manifeste dictate de o voinţă categorică.
Tinerimea e în frunte. Urmează Liga cea gălăgioasă. Se ridică masele. E alai. E sărbătoare — timp în care poeţii se mişcă şi cer pămînt, iar alţii ies înaintea manifestanţilor cu ramuri şi cu flori.
în vremea asta, la Cluj, un corb începe a croncăni. Dar nu e corbul mîntuitor al lui Matia Corvinul — renegat şi acela. E corbul în chip de profesor universitar, un român boierit de maghiari. Şi glasul lui răguşit sună strident în
■concertul general. Orice încercare de a alunga cobea este zadarnică. Tinerii studenţi şi ziarişti dau cu praştia, îl zbură-toresc şi corbul nu tace, ci îşi spune cîntecul înainte, ca să-1
■ audă şi să se însufleţească toţi adversarii acestei frumoase
; sărbători.
Glasul acesta este al lui Grigorie Moldovan, profesor de limba şi literatura română la Cluj. El singur n-a ţinut hangul cu cei însufleţiţi. El singur asmuţă, denunţa şi trăda pe acele
66
vremuri. în jurul lui cîţiva pui golaşi, pe cari el i-a clocit,, dar fără a-i putea creşte, căci s-au stîrpit de tineri.
Denunţiant! Este cel mai domol epitet ce i se dădea lui, care avea un rol mai limpede decît nenorocitul Dragoş, trădătorul de la Abrud.
Şi cînd se vedea acoperit de oprobriul general, gonit, huiduit şi blestemat, el se retrăgea în colţul revistei sale şi-şi continua meseria, cum se retrage un biet animal înşfăcat de semenii săi şi nu-i mai rămîne decît să hămăie îndîrjit'dintr-un colţ de curte şi să muşte pe toţi cîţi se apropie.
A ! Pentru a te opune unui curent atît de puternic, trebuie să fii uriaş ca să nu fii dat la o parte ca o spumă netrebnică. Iar Moldovan n-a fost uriaş, ci un neghiniţă chircit, care şi-a făcut cuib în barba părintelui său, îndemnî'ndu-1 la fapte rele.
*
întîiul său cuvînt spus în public a fost românesc. Glăsuia despre treburi interne neînsemnate, pe la reviste şi ziare româneşti. A întocmit apoi o lucrare mare despre „romanţ" în literatura românească, pe care însă redactorul Familiei,, d. Vulcan, i-a refuzat-o din motivul că vedea într-însa o pornire antiromânească.
„Atunci mi-am mîncat brînza cu d. Vulcan — scrie Moldovan în o schiţă autobiografică — şi am început a scrie: ungureşte despre lucruri româneşti".'
Pe la 1862 traduce poezii populare româneşti în ungureşte — cea mai bogată colecţie după a lui Âcs Kâroly, primul traducător de versuri populare. Urmează o colecţie de proverbe româneşti. în jurul lor însă nu se face nici o vîlvă. Şi cel servit nu este neamul românesc, ci traducătorul.
Pentru a fi servit şi mai bine, îşi începe mărturisirile de credinţă politică în ziarele ungureşti. Colegii lui — era student universitar încă! —încep să se revolte. Bursa — era bursier român! — i se suprimă. Şi acum cade ultima legătură cu poporul român, cea materială. La dorinţa de parvenire a tînărului se adaugă ura faţă de cei ce-1 controlau, şi răzbunarea. Din acel moment — continuă în biografia sa — „n-am mai cruţat nici pe mic, nici pe mare, am biciuit faptele rele: ale singuraticilor, am lovit în semizei, văzîndu-i nebuni,, netrebnici: am batjocorit nebuniile oamenilor noştri". . .
Renegatul îmbracă toga lui Cato. Ajuns, drept răsplătire-pentru acţiunea sa, profesor universitar, el îşi creează o a doua catedră publică, o revistă literară, Ungaria, în limba română
67
şi maghiară, şi de la 1892 pînă la 1898, tocmai în anii de glorie şi decadenţă a cestiunei române, el furnizează duşmanului armele cele mai josnice.
In revista sa, Moldovan deschide focul împotriva studenţilor din Bucureşti şi combate cu înverşunare mişcările politice ale celorlalţi studenţi români de la universităţile europene. El, pentru întîia oară, loveşte în principiul culturei naţionale şi face apel la români pentru „a ne deschide porţile culturei ungureşti, care nici pînă acum nu ne-a fost spre stricăciune'". El vrea să introducă cultul eroilor maghiari, reducind valoarea ■eroilor români. „In ochii noştri — zice el — Paul Vasvari va fi totdeauna un ideal de iubire de patrie. Trebuie să recunoaştem că politica noastră (a românilor) din 1848 a fost greşită." Tot Moldovan vrea să facă distincţia între popor şi fruntaşii săi, denunţînd guvernului pe conducători ca singuri responsabili pentru toată mişcarea. Ca ajutor în munca sa, are cîţiva indivizi cari, într-o execrabilă românească, vor să traducă momente din literatura şi istoria ungurească, ca următoarea frîntură dintr-o traducere de Petofi:
Tras-împins, venetic scîrnav Cel ce azi nu şli muri Care pentru ţară sînge Nu cutează a jertfi.
Pe-al ungurilor zeu mare Xe jurăm.
Jurăm că mai mult, jug sclav Xu purtăm.
Articolele sale de polemică atroce împotriva mişcărilor politice radicale le-a reunit apoi în trei volume mari, cari vor răminea pentru toate timpurile un izvor pentru cel ce va voi să facă o temeinică psihologie a renegatului român.
> Iată, judecind după întreaga activitate a lui Moldovan, •care este tipul general al renegatului român în Ungaria.
Duşman pronunţat al culturei române, el combate sistematic orice pornire avintată, orice idee de unitate culturală şi vrea să împingă pe români în braţele culturei străine. Duşman al naţionalităţii române, loveşte în toţi conducătorii ei şi urăşte regatul românesc, căci vede într-însul cetatea inexpugnabilă a viitorului românilor.
Renegatul ardelean inteiectual e totdeauna sofist. Ca să apară in lumina adevărului şi a dreptăţii, el separă poporul de agitatori şi-1 consideră ca o victimă inconştientă a acestora. Vorbeşte intotdauna în numele poporului'unguresc cînd se adresează stăpinilor, a căror umilită slugă este. Păstrează astfel caracterul dublei naţionalităţi — fericit că poate, dacă este un cinic, nenorocit că trebuie, dacă este un om cu simţire.
Sub pretextul de a face un bine celor două naţionalităţi, ce se războiesc neîncetat, de a le apropia prin cunoaşterea mai adincă între sine, el face servicii de denunţiant si consideră necinstea şi trădarea ca o datorie de patriot.
Ce trist capitol în viaţa politică şi culturală a poporului român !
UN POVESTITOR ARDELEAN
/.   P o p-R eteganul
într-un colţ al Ardealului, pe frumoasa vale a Someşului, trăieşte un harnic dascăl sătesc, om acum de peste cincizeci de ani, al cărui nume de scriitor a trecut de curînd şi dincoace de munţi: Ioan Pop din Reteag. în cele trei decenii de cînd, an de an, îngrămădeşte la broşurele de literatură populară şi de proză originală, ar fi avut timp să ne dovedească dacă e mai mult decît un învăţător muncitor. Unii critici bucureş-teni, dispuşi a fi mai îngăduitori cu cei mai îndepărtaţi şi, probabil, lor mai necunoscuţi, au şi găsit în Pop-Reteganul un scriitor de mîna întii. Părerea noastră însă, a celor ce urmărim cu oarecare competenţă manifestările culturale ale românilor de sub oblăduiri străine, este alta. Noi înşirăm pe Pop-Reteganul numai printre diletanţii folositori, de cari avem şi în Ardeal un număr măricel.
Oameni cu inteligenţă mediocră, cu oarecare cultură literară, cu bune sentimente şi rîvnitori de a face numai bine, îi vezi în fruntea tuturor încercărilor de a da un avînt vieţei sufleteşti şi economice a poporului. Ei stau în capul societăţilor culturale. Scriu şi ţin conferinţe. Tipăresc reviste şi cărţi. învaţă din pildele neamurilor celorlalte şi caută să adopte şi să infiltreze bunele forme şi idei străine. Judecata lor, puţină cîtă o au, e dreaptă şi nu e perversă ca la diletanţi chiţibuşari din alte părţi ale neamului. Munca lor e onestă, căci săvîrşind-o nu vînează căpătuieli. Caracterul lor e integru.
Neamul nostru simte nevoia acestor factori publici. Măcar de ar fi cît de mulţi pretutindeni, căci a_r fi aluatul nobil, căruia o mînă măiastră i-ar putea da formele cele mai alese. Bunul-simţ şi judecata normală, echilibrul în toate sînt însuşiri pe cari un conducător luminat se poate răzima în orice timp.
Un mic exemplu va face şi învederat rolul muncitorilor intelectuali de cari vorbesc.
în timpul din urmă un scriitor român s-a ridicat la înălţimi neobicinuite în analele culturei noastre. Luptător semeţ, cugetător drept şi adînc, simţire aleasă şi muncitor uriaş,, acest scriitor clădeşte zi cu zi adevărul istoric şi dărîmă minciuna contimporană.
Şi totuşi, cei ce-1 înţeleg mai puţin sînt micii satrapi ai condeiului din presa bucureşteană, iar cei ce-1 urmează, ascultă şi se luminează de cuvîntul lui sînt acei depărtaţi diletanţi de pe la periferiile neamului. Aici cuvîntul înţeleptului produce revoltă şi zvîrcolire, colo îndemn şi curaj. Aici mititeii zbiară, rid şi calomniază, colo se întăresc, se aştern pe muncă, plini de recunoştinţă faţă de deschizătorul de drumuri. Iată deosebirea între diletant şi diletant: unul distruge şi împiedică, celălalt e un bun element de progres.
Un asemenea element este şi d. Pop-Reteganul.
*
Reteganul n-a făcut decît literatură ţărănească şi pentru ţărani. Atît 1-a ajutat cultura, atît talentul său, cum singur o recunoaşte. E tipul ţăranului care observă ce se petrece la vatra sa şi urmăreşte cu interes, pînă în cele mai mici detalii, fenomenele vieţei semenilor săi. Propunindu-şi să le descrie, Reteganul se întreabă într-un loc: „Dar oare este cu putinţă să le pot scrie eu, un tînăr care, dintre săteni nu am ieşit decît foarte puţin; eu care, din leagăn şi pînă în anii juniei, cu românii săteni am supt un aer, am mincat o pîine, am purtat o opincă: eu care luai parte la bucurii, la nunţi, la şezători, clăci, culesul de vii şi colindat, la înmormîntări, pomeni, înrolări de ostaşi; eu care am purtat vitele la păşună, am fost la moară şi în priveghi; eu care aveam proces cu copii de ungur, cari strigau după mine şi după alţi copii de român:
Măi române,
Cap de cîne, Trage grapa după tine! — Eu o trag, dar ea nu vine...
şi la care le răspundeam:
Cînd o crăpa mugurul
Să crape şi ungurul... putea-voi, oare, eu înşira toate greutăţile ce le-a învins şi are a le învinge săteanul român?"
70
71
Putea, dar numai pînă la un grad, după cum a şi făcut.
Un om cu atîta pregătire, natural că trebuia să-şi înceapă cariera de scriitor prin a fi folclorist. Mai multe colecţii de verirrl din popor şi de poveşti, apoi cîteva încercări de studii asupra obiceiurilor poporului sînt rezultatele străduinţelor sale — nu de a îmbogăţi literatura, ci pur şi simplu de a oferi material de lectură ţărănimei. Pentru ştiinţă au prea puţină valoare acele broşuri despre stărostit, despre Pintea Viteazul, despre românul la oaste şi alte subiecte de literatură populară. Pentru ţăran însă sînt o bună hrană sufletească. Tot asemenea se întîmplâ şi cu poeziile populare (Trandafiri şi viorele) şi cu Poveştile din popor (Sibiu, 1895) şi cu Poveştile ardeleneşti (Braşov, 1888). (ndepărtîndu-se pe ici-colo de adevăratul grai popular şi amestecînd în poveşti vorbe şi întorsături de-ale cărturarilor, n-a reuşit să le dea acea trăinicie pe care le-au asigurat-o alţi scriitori de basme colecţiilor lor. Astfel, toată munca asta de folclorist a învăţătorului din Reteag se reduce la meritul pur informativ şi la folosul ei practic pentru ţăran.
In Ardeal se face foarte multă folcloristică. De cînd d. Atanasie Marienescu a început să-şi publice colindele şi baladele, literatura populară tipărită s-a îmbogăţit.
Foiletoanele sînt ticsite, iar volumele de poezii şi de poveşti apar destul de dese. Cu puţine excepţii însă (intre care A. Bîr-san şi V. Onişor), nimeni nu se călăuzeşte de vreo normă în adunarea şi studierea materialului. Păcatul e mare, căci acum, cînd aproape totul e adunat, trebuie să înceapă opera de selecţfune si de studiu serios. Diletanţii însă nu se vor ridica peste munca simplă de adunători de material.
*
In vreo patru broşuri de Nuvele şi schiţe, Pop-Reteganul vrea să părăsească terenul literaturei populare şi să treacă la acela al literaturei originale.
Aici mi se impune iarăşi relevarea unui fapt caracteristic pentru literatura scrisă în Ardeal. Fie un scriitor cît de influenţat de cultura străină, şi mai ales de cea maghiară, atît de primejdioasă sub toate raporturile, in subiectele sale rămîne român, legat de glia pe care calcă. Eroii săi nu sînt niciodată străini cari'vorbesc româneşte, figuri împrumutate din literaturi exotice, ci — in cazul cel mai rău — români cari vorbesc o mai stricată limbă românească, dar simt numai româneşte. Cei mai buni novelişti ai noştri — luaţi pe Slavici sau
pe I. Popovici — ca şi cei mai buni povestitori se întîlnesc în direcţia asta şi reprezintă fiecare o părticică de pămînt românesc. Unii dintr-înşii au păstrat încă toată naivitatea şi tot optimismul generaţiei anterioare, pentru care dictoane ca: ..Românul în veci nu piere" şi „Apa trece, pietrele rămîn" constituiau perspective de izbîndă. Alţii însă s-au mai rafinat şi ştiu să aprecieze şi valoarea formei. Unii sînt visători şi nu renunţă la subiectele din timpul lui Traian şi Decebal; alţii însă văd românismul in diferitele manifestări şi semne de rasă ale prezentului, iar lucrările lor sînt pline de preţioase observaţii psihologice.
D. Pop-Reteganul nu aparţine celor mai buni şi mai rafinaţi. Afară de volumele lui Slavici nu cred să fi cetit altă proză nuvelistică şi nu ştie cum să plămădească o nuvelă. De aceea n-aş putea îndrăzni să-1 înşir printre nuveliştii noştri. Ceea ce numeşte d-sa „nuvelă" este un gen hibrid, un amestec de literatură populară şi de proză cărturărească — cum am putut să observ şi cu altă ocazie — istorisiri brodate pe un fond de poveste sau pe-o întîmplare zilnică şi susţinute cu citaţii continue de poezii populare şi de proverbe !
Cîteva descrieri de obiceiuri, la nunţi şi sărbători, sunt frumuşele cadre pentru neînsemnate fapte diverse din viaţa ţăranului. Raporturile între preot şi sătean, respectul de biserică şi legi, concepţiile de cinste socială, sunt iarăşi momente bune de cetit.
Dar totul rămîne o lectură destinată celei mai largi pături sociale, ţărănimei; o lectură cu tendinţi foarte transparente. Şi, precum amintirăm, literatura asta poate fi folositoare, dar nu are decît valoare trecătoare.
Dascălul poporului a rămas dascăl şi în literatură, caută să fie instructiv şi să se împace cu toţii. Pentru însuşirile aceste merită recunoştinţă şi laudă, merită chiar să fie cetit şi răspîndit în popor, iar criticul trebuie să-i dea atenţia ce se cuvine unui tip caracteristic pentru o întreagă mişcare culturală dintr-un colţ al românismului.
72
t
O PAGINĂ COMEMORATIVĂ
Poeţi morţi In  floarea vtrstei
împlinindu-se un an de la moartea lui luliu Săvescu, cîţiva prieteni şi-au adus aminte de el şi, în articole sentimentale, i-au deplîns stingerea prematură. Mai săptămînile trecute un alt tînăr scriitor, autor al unui mic număr de nuvele, dar primite cu simpatie de critica ziaristică, I. D. Ma-nolache, s-a mutat la cele vecinice. Un al treilea scriitor tînăr, acesta mai cult şi mai silitor decît cei doi, scos de curînd dintr-o slujbuliţă de la nu ştiu care minister, se luptă acum cu o boală cumplită, sărman, părăsit şi izolat de lumeT în căsuţa părinţilor săi de lîngă Tecuci. Şi cine ştie dacă nu-1 va răpune şi pe el duşmanul ce sălăşluieşte în piepturile atîtor tineri, doborîndu-i înainte de vreme.
în moartea şi tînjirea acestor scriitori şi a altora ca dinşii, este ceva din tragicul luptătorilor căzuţi la întîia încăierare. Abia s-a dat semnalul prin sunetele de fanfare, abia s-a dezlănţuit melodia înviorătoare a armelor, şi moartea i-a şi secerat, fără să le mai lase prilejul de a intra in foc, ca să-şi desfăşure toate puterile. Pentru ei nu mai există bucuria triumfului. .
Fără să fie fenomene extraordinare, ivirea în publicitate a acestor poeţi deşteaptă interes şi activitatea lor are răsunet, întîiele lor scrieri au o notă proprie, o pecete de distinc-ţiune. Şi pe măsură ce boala îi mistuie — aproape toţi mor de ftizie! — producţiunile lor se înrudesc tot mai mult. Cei mai mulţi adastă moartea şi o cheamă din adîncul convingerei lor. Unii rămîn copii naivi şi visători; alţii rafinaţi precoci, răi şi orgolioşi. Gîndirea lor e tot mai neliniştită; viaţa plină de incoerenţe; momentele scurte de supremă mulţumire alternează cu zile lungi de depresiune.. . pînă ce flacăra se stinge şi pana le cade din mînă.
74
Deschizînd cartea trecutului nostru literar, găsim printre cei dinţii poeţi, morţi în timpul de înmugurire a talentului lor, pe duiosul Cârlova. Versurile scrise pînă la 1831, cînd a murit în vîrstă de 22 de ani, le poţi număra pe degete. Dar din ele răsare o figură întreagă, „tînăr, frumos la faţă, plin de mîh-nire, cu glas duios", cum se descrie el însuşi în poezia ciobanului întristat. îl vezi înaintînd prin „viscolul de dureri" şi cătînd adăpost sub ruinele Tîrgoviştei, ca să plîngă „pe mor-mîntul mărirei strămoşeşti". îi admiri şirul de idei, neobicinuit de clare pentru acel timp, profunditatea reflexiilor pesimiste în faţa naturei şi a trecutului, limba cea mlădioasă şi tonul elegiac. E un poet de cei ce n-au cîntat în pustiu.
Influenţa lui Cârlova asupra contimporanilor săi a şi fost mare. Toţi au început să se inspire de poezia ruinelor ţării, toţi să verse lacrimi pe dărimăturile trecutului. Şi pînă azi fluierul păstorului mai doineşte, cel puţin pe cîmpiile Ardealului, unde nu este copil să nu ştie cinta aceste versuri într-o melodie lină, trăgănată şi potrivită cu spiritul textului.
Lui Cârlova i-a urmat repede în mormînt un contimporan, inferior cu mult ca poet, dar apreciat şi bine cunoscut în cercurile literare de atunci, Mihai Cuciureanu din Botoşani, prieten cu Hrisoverghi l, Negruzzi, Kogălniceanu şi Alecsandri. A murit la 1844, avînd 24 de ani. „A fost un suflet gingaş şi dulce, îndatoritor, blînd cu cei mici, vrednic cu cei mari, un suflet ales, iubitor de flori, de natură şi de frumuseţile zidirei; lucrul ce inima lui iubea mai mult decît viaţa, decît prietenii, decît florile, decît poezia însăşi era România" — zice Alecu Russo, scriind necrologul lui „Miluţă" Cuciureanu în România literară.
Se pare în adevăr că a fost o personalitate distinsă şi un tînăr cu o cultură modernă acest Cuciureanu (de altfel, făcuse şcoală bună la Budapesta şi Cernăuţi), căci şi Alecsandri stăruie adeseori asupra lui în scrisorile sale către Al. Papa-dopolo-Callimach. Cercările poetice ale lui însă, adunate în două broşuri, n-au nici puterea, nici căldura celor puţine de Cârlova, dar sînt inspiraţii directe din acesta, căci şi Cuciureanu se boceşte O zi şi o noapte de primăvară pe ruinele Cetăţii Neamţu.
1 Acesta a murit tot în vîrstă fragedă.
75
Aproape la aceeaşi vîrstă a murit şi Alexandru Sihleanu, autorul Armoniilor intime, o fire sensibilă şi bolnavă, care a atins adeseori înălţimi furtunoase în cîntecile sale, rătăcind „prin nori, prin munţi, prin bălţi şi prin pustii". Iată una din acele mărturisiri, pornită din suiletul neliniştit şi chinuit al omului tînăr în agonie:
... îmi place cînd dezgustul şi ura mă frămîntă S-ating coarda de-aramă a harpei care cîntă Sălbatica durere a tristului Byron. .. îmi place-ntr-a orgiei vegheri lungi, zgomotoase, Cînd torţele fantastici, cînd cupele spumoase Îneacă mintea noastră în vise, rătăciri, Să ţin pe-a mele braţe bacanta desfrinată Cu ochii de văpaie, cu buza înfocată, P'ăgăduind nesaţiu, plăcere şi uimiri .. .
E partea satanică in omul ce-şi simte apusul şi îşi cheltuie ultimul rest de viaţă, ultima energie, tăvălindu-se în noroi. Acest satanism îl întîlnim şi la alţi scriitori tineri, osîndiţi să piară înainte de vreme şi unii au ştiut chiar să întruchipeze versuri de o patimă răpitoare.
Mai norocos şi mai potolit ca Sihleanu a fost Depărăţeanu, mort la 1865, în vîrstă de 30 de ani. Din toate „dorurile şi amorurile" lui a rămas în viaţă numai Vara la tară, o idilă într-adevăr sugestivă, vioaie ca ritm, variată ca imagini plastice cîmpeneşti, dar contestabilă în multe părţi ale ei.
Deosebit de ceilalţi, Depărăţeanu a urmat pe Eliade Rădulescu în multe, insuşindu-şi îndeosebi elemente de limbi moderne, franceze şi italiene. Cam exotic şi in alegerea subiectelor, pururea inspirat de poezia orientală şi de romantismul spaniol, Depărăţeanu amesteca prin poeziile sale şi frînturi de poezii populare şi are astfel şi o părticică personală în ceea ce creează, ceea ce a făcut pe mulţi să-1 pună alăturea de Bolintineanu. In fond însă toată puterea lui rezidă în rime şi în căutarea de paradoxe, iar tendinţa simboliştilor noştri de a-1 proclama de şef al şcoalei lor numai din acest punct de vedere este îndreptăţită.
Dintre cei morţi mai in urmă ne aducem aminte de I. Po-povici-Bănăţeanul — o apariţie trecătoare în lumea literara din Bucureşti. A venit aici de la Seminariul din Caransebeş; la 16 ianuarie 1893 a citit cîteva versuri şi o nuvelă la „Junimea" („o sărbătoare literară" numeşte d. Maiorescu ziua în care s-au cetit bucăţile lui Popovici) şi a plecat iarăşi acasă,
76
unde a murit după cîteva luni, nelmplinind nici 25 de ani.
Scrierile lui Popovici s-au impus repede. Proza lui, cu tipurile de muncitori din promiscuitatea bănăţeană, a cucerit critica serioasă. Poezia lui, atît de colorată în lucrările epice din foiletoanele Tribunei şi atît de plină de durere în partea lirică, rămîne o pagină neştearsă din epoca posteminesciană.
Iuliu Săvescu s-a stins de aceeaşi boală şi poezia lui aproape întreagă e ftizică: delicată, nervoasă, senzuală. E cel mai bolnav, cel mai sensibil şi mai incoherent dintre toţi, dar a luptat în acelaşi timp cu cele mai multe obstacole ce-i stăteau în calea dezvoltărei talentului său.
Dintre poete nu voi lăsa neamintită o copilă cu mic talent de versificare, pe Alexandrina Mihăescu (f 1895). Un volumaş postum, Flori de zăpadă, cuprind cîteva strofe subtile, scrisori şi impresii, visuri şi viziuni, scrise în timpul cînd moartea pîndea la căpătiiul acestei fecioare caste şi cu sufletul înfrigurat. Afară de fluturi, de flori şi de poezii populare, pe cari poeta cu gîndul trist le-a îndrăgit, găsim şi o îndemînare în exprimare, o frază destul de limpede pentru o copilă de 18 ani.
E o coincidenţă tristă că în anul în care Popovici-Bănă-ţeanu scria măiestrele strofe:
La groapă toţi o petreceau Plîngînd-o ca pe-o moartă, Pe cînd ea încă mai trăia Căci sufletu-mi o poartă.
Şi trupul ei l-au aşezat în cripta seculară, Pe cînd pe mine m-au uitat Cu dragostea-mi afară...
o altă fiinţă, Alexandrina Mihăescu, tovarăşă de chinuri cu poetul, improviza versuri tot din marginea mormîntului:
I-au pus pe cap flori de lămîi Şi-n mîini mănunchi de flori i-au pus Dar mîinile sînt albe, reci, Şi ochii plînşi şi gîndul dus. ..
S-au dus încet pe drum tăcut, Toţi s-au întors, ea a rămas, în toată casa e pustiu: Doar mama plinge fără glas. ..
77
Aproape la aceeaşi vîrstă a murit şi Alexandru Sihleanu, autorul Armoniilor intime, o fire sensibilă şi bolnavă, care a atins adeseori înălţimi furtunoase în cintecile sale, rătăcind „prin nori, prin munţi, prin bălţi şi prin pustii". Iată una din acele mărturisiri, pornită din sufletul neliniştit şi chinuit al omului tînăr în agonie:
... îmi place cînd dezgustul şi ura mă frămintă S-ating coarda de-aramă a harpei care cîntă Sălbatica durere a tristului Byron. .. îmi place-ntr-a orgiei vegheri lungi, zgomotoase, Cînd torţele fantastici, cînd cupele spumoase Îneacă mintea noastră în vise. rătăciri, Să ţin pe-a mele braţe bacanta desfrinaiă Cu ochii de văpaie, cu buza înfocată, Făgăduind nesaţiu, plăcere şi uimiri .. .
E partea satanică in omul ce-şi simte apusul şi îşi cheltuie ultimul rest de viaţă, ultima energie, tăvălindu-se in noroi. Acest satanism îl întîlnim şi la alţi scriitori tineri, osindiţi să piară înainte de vreme şi unii au ştiut chiar să întruchipeze versuri de o patimă răpitoare.
Mai norocos şi mai potolit ca Sihleanu a fost Depărăţeanu, mort la 1865, în vîrstă de 30 de ani. Din toate „dorurile şi amorurile" lui a rămas în viaţă numai Vara la ţară, o idilă într-adevăr sugestivă, vioaie ca ritm, variată ca imagini plastice câmpeneşti, dar contestabilă în multe părţi ale ei.
Deosebit de ceilalţi, Depărăţeanu a urmat pe Eliade Rădulescu în multe, însuşindu-şi îndeosebi elemente de limbi moderne, franceze şi italiene. Cam exotic şi în alegerea subiectelor, pururea inspirat de poezia orientală şi de romantismul spaniol, Depărăţeanu amesteca prin poeziile sale şi frînturi de poezii populare şi are astfel şi o părticică personală în ceea ce creează, ceea ce a făcut pe mulţi să-1 pună alăturea de Bolintineanu. In fond însă toată puterea lui rezidă în rime şi în căutarea de paradoxe, iar tendinţa simboliştilor noştri de a-1 proclama de şef al şcoalei lor numai din acest punct de vedere este îndreptăţită.
Dintre cei morţi mai in urmă ne aducem aminte de I. Po-povici-Bănăţeanul — o apariţie trecătoare în lumea literara din Bucureşti. A venit aici de la Seminariul din Caransebeş; la 16 ianuarie 1893 a citit cîteva versuri şi o nuvelă la „Junimea" („o sărbătoare literară" numeşte d. Maiorescu ziua în care s-au cetit bucăţile lui Popovici) şi a plecat iarăşi acasă,
76
unde a murit după cîteva luni, nelmplinind nici 25 de ani.
Scrierile lui Popovici s-au impus repede. Proza lui, cu tipurile de muncitori din promiscuitatea bănăţeană, a cucerit critica serioasă. Poezia lui, atît de colorată în lucrările epice din foiletoanele Tribunei şi atît de plină de durere în partea lirică, rămîne o pagină neştearsă din epoca posteminesciană.
Iuliu Săvescu s-a stins de aceeaşi boală şi poezia lui aproape întreagă e ftizică: delicată, nervoasă, senzuală. E cel mai bolnav, cel mai sensibil şi mai incoherent dintre toţi, dar a luptat în acelaşi timp cu cele mai multe obstacole ce-i stăteau în calea dezvoltărei talentului său.
Dintre poete nu voi lăsa neamintită o copilă cu mic talent de versificare, pe Alexandrina Mihăescu (f 1895). Un volumaş postum, Flori de zăpadă, cuprind cîteva strofe subtile, scrisori şi impresii, visuri şi viziuni, scrise în timpul cînd moartea pîndea la căpătiiul acestei fecioare caste şi cu sufletul înfrigurat. Afară de fluturi, de flori şi de poezii populare, pe cari poeta cu gîndul trist le-a îndrăgit, găsim şi o îndemânare în exprimare, o frază destul de limpede pentru o copilă de 18 ani.
E o coincidenţă tristă că în anul în care Popovici-Bănă-ţeanu scria măiestrele strofe:
La groapă toţi o petreceau Plingînd-o ca pe-o moartă, Pe cînd ea încă mai trăia Căci sufletu-mi o poartă.
Şi trupul ei l-au aşezat în cripta seculară, Pe cînd pe mine m-au uitat Cu dragostea-mi afară...
o altă fiinţă, Alexandrina Mihăescu, tovarăşă de chinuri cu poetul, improviza versuri tot din marginea mormîntului;
I-au pus pe cap flori de lămîi Şi-n mîini mănunchi de flori i-au pus Dar miinile sînt albe, reci, Şi ochii plînşi şi gîndul dus. ..
S-au dus încet pe drum tăcut, Toţi s-au întors, ea a rămas, în toată casa e pustiu: Doar mama plinge fără glas. ..
77
Aceste sînt talentele despre cari ştiu că s-au stins fără să fi ajuns la o matură dezvoltare. Numărul lor e destul de mare în raport cu mica noastră literatură.
Nu se poate afirma categoric că literatura a îndurat o pierdere reală prin moartea fiecăruia din aceşti tineri. De obicei ei lasă prea puţine opere în urma lor. Boala şi neastîm-părul vieţii îi face prea puţin productivi. Şi nu poţi prevedea niciodată cu siguranţă că autorul cîtorva poezii de valoare va evolua, trăind, aşa fel ca să ajungă la un rol literar însemnat. Probă că alţii, cari s-au manifestat la aceeaşi vîrstă, au rămas staţionari şi s-au sleit de timpuriu existînd ca nişte biete vulcane stinse, pînă la adinei bătrîneţe.
Dar e omenesc să regreţi mai mult pe cei ce duc în groapă atîtea făgăduinţi, decît să admiri pe cei ce trăiesc fără să-şi fi putut ţinea făgăduinţele din tinereţe.
DĂRI   DE SEAMĂ I
DOUĂ ROMANE
Eugenia Ianculescu de   R e us :   „Spre dezrobire"
Roman Bucureşti, 1903, 213 p. S p.   P r as i n :   „Calea robilor1' Roman Bucureşti, 1903, 1 voi., 395 p.
Plîngă-se cine voieşte de criză literară! Cît timp mai apar cărţi ce-ţi opresc atenţiunea prin vreo calitate a lor, nu poţi sta alături de cei ce se pierd în nesfîrşite lamentări despre sterilitatea generaţiei actuale.
Anul trecut, de pildă, a fost destul de mănos şi pentru literatură. Am văzut adepţi noi pentru toate genurile. S-au scris romane şi s-au ivit nuvelişti. Au apărut versuri cu droaia şi poeţi cu nemiluita. Şi critica ţine hangul, sprijină, înfierează, înalţă şi doboară.
S-ar părea că numai acum începem a ne da seama de noţiunea „viaţă literară". Prin reviste şi ziare e zgomot. Oînditori mai mari şi mai mărunţi încrucişează spadele. Caracterele se dezvălesc. Cete de cete se combină şi se destramă după anumite interese. Nimeni nu rămîne necontestat, nimeni nu domină; e un fel de tovărăşie democratică între toţi.
Dacă publicul nici acum nu e satisfăcut, vina este a lui, căci e lipsit de acel preţios dar ce se numeşte spirit de observaţie, de însuşirea de a-şi găsi elemente de distracţie în orice împrejurare a vieţii. Pentru că, orice s-ar zice, publicul nostru mai mult distracţie caută decît instruire. Lucrările mari şi cele savante, precum şi nesfîrşita stăruinţă într-o anumită direcţie îl obosesc. El vrea să petreacă; temperamentul îi cere variaţie continuă; gustul lui e pentru ornamentaţia filigrană. Să fie numai ceva ca să-i mişte mintea cea leneşă şi să-i aţîţe nervii puţin cam slăbiţi.
Şi iată atîtea ocazii de a rîde şi de a petrece, şi mintea leneşă totuşi nu se mişcă, nervii nu se încordează. Cărţile tot nu se vînd. Ce înseamnă apatia asta? S-a schimbat firea noastră; nu mai voim să fim veseli nici cînd avem ocazii destule ?
79
O doamnă, scriitoare de romane, desigur, nu e ceva obicinuit în literatura noastră şi totuşi nimeni nu vrea să se oprească mai cu dinadinsul asupra scrierilor ei. Doamna trăieşte într-o anumită „lume de idei şi de simţiri", prin urmare se ridică deasupra mulţimei care de obicei nu cunoaşte luxul unei asemenea lumi; şi totuşi nimeni nu vrea s-o urmărească ? Să încercăm a-i face dreptate.
Intr-o atmosferă romantică de salon trăieşte doamna Corina, o frumoasă văduvă, zînă cu părul de aur. Ii place să-şi analizeze vecinie senzaţiile; iubeşte natura cu evlavie şi tresare de cîte ori vede fluturind în aer petalele feciorelnice ale florilor de cireş. E poetă, evident. în jurul ei numai poezie, muzică şi extaz şi vis ca în prejma albelor orhidee.'
Visul statornic al d-nei Corina însă este dezrobirea femeii din cătuşele dragostei pentru bărbat şi intrarea ei în luptă ..pentru o nouă concepţie de viaţă". E un vis complicat şi nu e clară deloc această „concepţie stoarsă fiinţei fiziologice, sau mai bine-zis naturei, care ne-a creat aşa deosebiţi, fără gindul (?•) că un sex e inferior celuilalt, nici că unul trebuie să fie robit de celălalt. . ."
In rezumat, s-ar părea că d-na Corina vrea să înfăţişeze un tip de femeie a viitorului, iubirea ei pentru bărbat să fie „ideală"1 — înţeleagă-şi idealismul fiecare cum voieşte — poate o iubire eterică şi sentimentală, stăpinită în acelaşi timp de judecată morală şi nu robită de senzuri.
Acest tip de femeie ar avea apoi un rol social cu totul deosebit de cel de astăzi. Acum femeia ţăranului, zice autoarea, e putredă şi otrăvită. La oraş e lene si corupţie. Trebuie deci alarmată societatea pentru ca femeia să fie îndrumată spre „viaţa activă, spre simţul ruşinei şi al cinstei, spre păstrarea religiei şi a datinelor strămoşeşti'"... îndreptarea să se înceapă de jos în sus, din coliba ţărănească pînă la soţiile marilor boieri.
Cedez cuvintele autoarei:
„Această îndreptare va readuce vigoarea şi frumuseţea tipului românesc, mîndria şi credinţa, cari au fost scutul ţării româneşti în grele împrejurări. Nu mai cereţi drepturi civile, egalitate şi funcţii. Chiar dacă aceasta ar fi menirea femeii, nu-i pregătit nici fizicul, nici psihicul; nu creaţi antinomii, nu începeţi de la coadă. Mai întîi, pustiiţi ţara de leneşe, de viţioase, de nedcsloinice. Mergeţi treptat de la femeia ţărancă, indreptaţi-o spre fericire şi-ncet, încet ridicaţi-vă la femeile din clasa de sus. . .  Lăsaţi vizitele şi intrigele.
cărţile şi cochetăria, minciuna şi spoiala, căutaţi a vă îndruma şi îndrumaţi ţăranca spre bine. Să ieşim şi să o scoatem din starea de depravare morală, de ruina fizică-psihologică şi economică. Atunci vom face pentru ţara şi naţia noastră mai. mare bine decît dacă am ocupa unele slujbe cu titluri pompoase cari, de multe ori, ascund sub strălucirea numelui micimea şi imoralitatea cea mai mare"...
Indiferent de forma în care se aduc aceste acuzaţii — fraza d-nei Ianculescu e uneori încîlcită, ideile se repetă şi se contrazic necontenit, fără însă a se înlănţui destul de logic — aici şi în alte pagini ni se pare că vorbeşte totuşi o femeie destul de inteligentă despre lucruri interesante. D-sa e chiar optimistă, speră să-şi vadă iluziile realizate şi stabileşte in acest scop cîteva soluţii teoretice, tot atît de îndrăzneţe, ca şi diagnoza ce-o face incomensurabilului rău social.
Prin scoale şi prin conferinţe publice, ţinute în toate părţile ţării, autoarea crede să smulgă „din ghearele prostituţiei marea armată de nenorocite"', duse la depravare de lux şi de alte boale sufleteşti.
E prea original acest mod de a face femei cinstite şi serioase din o lume pierdută, compusă chiar din „fete de familii mai ridicate"', încît merită să mai reţinem următorul document de cugetare a intelectualei noastre:
„Prin subscripţie. Corina ajunse a clădi cîteva azile pentru acele femei pierdute. în acele sălaşe găseau iluzia familiei si strictul necesar pentru viaţa de toate zilele. La venirea in azil li se ţineau conferinţi despre nobila menire a femeii şi îndatoririle ei. căutînd prin acest mijloc să le ridice nivelul moral. învăţau tot felul de meserii, ca să-şi poată ciştiga viaţa în mod cinstit, cum şi igena, medicina practică (aveau nevoie, bietele!), pedagogie (!), morala practică şi religioasă, economie casnică, muzică, desemn, cursuri speciale de îndatoririle femeii faţă de bărbatul ei cu care trebuia (!) să formeze o familie, faţă de copii şi societatea întreagă... Multe din aceste femei se măritau (!), ori erau luate ca îngrijitoare prin familiile bogate. Azilurile se sporeau zi cu zi mai mult şi li se sporeau numărul..." (p. 190).
Cum să nu se sporească dacă flagelul e atît de mare, cum ne asigură d-na Corina, pesemne o compatrioată a d-lui Aurel Onciul. care ne-a revoltat de curînd prin descoperiri identice.
Dar să mai cităm, căci continuă a fi amuzantă chestia feministă română. D-na Ianculescu pretinde că pînă şi din acest strat atît de sterp al femeii române se pot recruta mame ideale:
80
81
„în organismul femeii predomină forţele de reintegrare sau anabolice, din cauză că interiorul ei se face depozitul puterilor necesare alimentarei şi dezvoltărei embrionului procreărei. Conformaţia corpului ei cu predominarea liniilor ovale e dovada acestei meniri. Femeia lucrează in concreto pentru umanitate, nutrind-o cu tot ce are mai bun în corpul şi spiritul său, deci e conservatoarea şi depozitara forţelor ce trebuie să alimenteze specia..."
Astfel vorbit-a Corina, eroina romanului, apostolul nebulos al feminismului, iar femeia de astăzi ar trebui să sărute poala vestmîntului aceleia ce voieşte să facă pîine pînă şi din piatră.
Dar înainte de a o urma şi a da petiţii pe la guvern pentru înfiinţarea de scoale, la care să înveţe a lucra in concreto, îmi iau voie să le amintesc că această d-nă Corina e şi poetă şi văduvă, n-a iubit niciodată ca oamenii, a fost măritată fără voie după un bărbat brutal, n-a avut nici un copil, e bogată — şi, prin urmare, se găseşte în cele mai frumoase condiţii de a se consacra artei pure, visurilor albastre, „ideilor şi simţirilor" neînţelese de noi, cei atît de îndepărtaţi de-o asemenea lume abstractă.
Romanul însuşi, cu monografia acestei femei, e slab. Aproape nici o acţiune, nici o pasiune sufletească reală, nici o umbră de adevăr. Declamaţiunile nefireşti ne lasă reci. Doar cadrul cu cîteva descripţii de munţi şi peisage fac lectura mai plăcută.
Şi acum să ne coborîm din cerul albastru pe pămîntul nostru, de la imnul femeii idealiste la proza vieţii; de la femeia visătoare din liniştea unui colţ de salon roz, la un gazetar de temperament, cu fantazie productivă de reporter îndrăzneţ şi iubitor de veşti senzaţionale; de la o dibuire prin haos, pentru a ajunge la cerul înstelat, să revenim la noroiul de stradă. Trecerea e bruscă, elementele cu totul opuse.
Femeia e punctul fix şi în romanul lui Prasin.1 în jurul ei se grupează şi aici un număr colosal de tablouri ce se alternează cu iuţeala şi incoherenţa icoanelor din aparatele foto-plastice. E un tip şi femeia lui Prasin, dar nu tipul Corinei, ci al... Messalinei internaţionale.
1 Darea mea de seamă a fost scrisă o zi înainte de moartea tragică a lui Prasin. O reproduc neschimbată. Obiectivitatea nu poate constitui o impietate faţă de regretatul autor.
Cartea lui Prasin conţine toate elementele romanului de colportaj, dar nu numai ca acţiune, ci şi ca mod de a exprima şi lega diferite idei, de a trece de la o situaţie la alta, de a conduce dialogurile şi pune în evidenţă partea emoţională.
Cetitorul trebuie să treacă prin catacombe şi coridoare, prin celulele cu şi fără răsuflătoare a închisorilor şi să asiste la execuţii inchizitoriale, la erori judiciare, dueluri, evadări, omoruri, mai ales omoruri. Personagiile diferite, fie ocnaşi, fie oameni de omenie, cad lovite de un glonte sau ucise de o mînă tăinuită, de cîte ori ajung inoportune sau de prisos acţiunei.1 Rînd pe rînd, apar celelalte figuri sinistre: călăul, omul roşu, şeful siguranţei, poliţişti deghizaţi, cavaleri de industrie, vin şi trec ca nişte umbre pe dinaintea noastră. Avorturi, prostituate, călugăriţe, dame isterice, o lume întreagă de dezechilibraţi formează subiectele capitolelor cu titluri senzaţionale.
Ai crede că totul nu este decît o înşirare de reminiscenţe dintr-o lectură pasionată de romane străine de a doua mînă,. dacă autorul n-ar fi transpus acţiunea pe pămînt românesc.
Uzînd de calitatea sa de gazetar politic, Prasin întrebuinţează toate mijloacele de a-şi arăta dibăcia de reporter opoziţional, vorbeşte ca un judecător sever despre moravurile politice, atacă cu înverşunare persoanele şi politica partidului advers şi descrie îndemnatec, dar tendenţios, scenele de încăierare ce se desfăşoară pe stradă, cu ocazia căderei unui guvern Florian (citeşte Brătianu!). Aşa că romanul e cînd politic, cînd haiducesc şi pe alocurea roman de moravuri.
Rar de tot gazetarul dispare şi iese la iveală literatul, în cazuri de acestea e mai potolit, mai limpede şi ne întreţine cu cunoştinţele sale literare înşirînd, de altfel, fără nici o legătură şi fără nici o importanţă pentru continuarea acţiunei, pe toţi autorii din literatura noastră şi din cele străine, pe Alecsandri, Rodenbach, Gautier, Tasso, Byron, Ariosto, Rabelais, Eminescu, Leopardi şi alte celebrităţi a căror influenţă asupra autorului e prea puţin evidentă.
Firul principal al acţiunei e bine ales, original în literatura noastră, dar destul de rău desfăşurat: ar vrea să fie un
1 Aproape fiecare pagină e stropită de sîngele unui mort. Pe unii (vezi p. 253) îi ucide chiar de cîte două ori pe aceeaşi pagină. Pentru ilustrarea modului infiorător de a-şi trimite eroii Ia cele vecimee, citez: „Glontele, după ce a străbătut capul, s-a înfipt plin de creieri în uşa camerei..."
82
83
conflict psihologic şi aplicarea teoriei eredităţii, dar se dez-vâleşte la o ciocnire brutală intre indivizi, cu sfirşit paradoxal.
Roman Ronescu, boier moldovean, idealist, iubitor de poezie, dar lipsit cu totul de simţul realităţei în viaţa politică şi socială, iubeşte pe Lia, o soră adoptivă. El e prezentat de autor drept un „fex moral", deşi nu mai era nevoie, deoarece deosebirea de temperamente excludea a priori înţelegerea intre el şi Lia, femeia modernă, persecutată vecinie de cele trei furii: ,,. . .voluptatea neîmpăcată, care face să vibreze sărmanul corp omenesc; fatalitatea neînduplecată, care, sub puterea cărnei în revoltă, supune orice gind, sfarmă orice pudoare, dărimă orice legătură; în sfirşit, zeiţa isteria, care a stăpînit şi stăpineşte lumea, cum niciodată Venus sau Ananghe n-au stăpînit-o". ..
Lia nu înţelege poezia şi nici viaţa normală a femeii echilibrate (nu cetise nici teoriile d-nei Ianculescu-Reus), ci se aruncă în braţele celui dinţii ofiţeraş, uitîndu-şi tovarăşul de copilărie, pe Roman. Se mărită pe urmă după Baronul de Vale, cavaler şi om de lume; iubeşte în acelaşi timp pe un domn de statură uriaşă, Severeanu, şi „iubirea ei se explică prin satisfacţia supremă pe care puterea extraordinară a lui Severeanu trebuia să-i procure". Rămasă văduvă, trece în braţele lui Sorescu şi apoi ale prinţului Graţiani şi ajunge, din treaptă în treaptă, într-o casă murdară de speculaţiune in Veneţia. Aici o întîlneşte Roman, sentimentalul ei amic din tinereţe; el o smulge din braţele prostituţiei şi, luind-o de soţie legitimă, îi dă strălucirea aparentă a cinstei sociale.
Dar furiile o biciuie din nou. „Zburdalnica păsărică nu-şi putea mult timp aţinti atenţiunea asupra unui fapt". Bărbatul ei se îmbolnăveşte. E primăvară. Florile cu mirosul lor ameţitor o excită. Simte „un zbucium care se sfîrşea prin spasmul reînnoit pînă la istovire a cărnei". In starea asta sufletească aruncă ochii asupra lui Ulmu, un ţigan boierit, mare cît o namilă, voinic ca Ursus din Quo vadis. Şi amorurile ei se termină în labele ţiganului.
Sfirsitul e o orgie: „exasperarea cărnei în revoltă", „incendiu de dorinţi", „poftiri fără seamăn"; „foarte des se aruncă asupra lui, îl muşcă cu o furie nebună, într-un avînt asemenea aceluia al animalelor în timpul fornicaţiei: ea părea ■că e sub farmecul unei vechi străbune (atavismul) care s-a redeşteptat în ea în neînvinsul imperiu al stuprului antic, al puterei trupeşti ce zguduie pe primitivi" (v.p. 384 — 385).
34
Şi femeia asta bolnavă triumfă. Bărbaţii din jurul ei mor, se împuşcă, se idioţesc, înnebunesc (pînă şi animalul de ţigan, credinciosul de odinioară al stăpinului său Roman !> şi ea rămîne singură stăpînă, ea care a fost amantă, soţie necredincioasă, metresă, prostituată, femeie cu amant necunoscut, şi n-a avut nici o însuşire sufletească deosebită, nimic afară de un corp atrăgător, bolnav. . .
„. . .Iată o carte bună, care a adus în lumină o notă a sufletului meu, care pînă atunci sta în întuneric indecisă" — zice un candid poet, d-1 Nanu, vorbind în Adevărul despre romanul lui Prasin. Iar noi nu credem în vorbele poetului.
„. . . Romanul d-lui Prasin — continuă cu aceeaşi candoare poetul — face parte din acele lucrări de întîia mînă care iţi face impresie că e un fruct rupt din solul nostru, e caracterizarea vieţii noastre, văzută prin prisma unui observator de temperament, însufleţit de mersul spre bine al neamului nostru..."
Iar noi sîntem dispuşi a crede că poetul n-a cetit romanul.
„...Lucrarea d-lui Prasin are o etică a sa aparte"... „Romanul d-lui Prasin este începutul unei ere în literatura noastră".. .
Am dori ca gura de profet uşurel a poetului-critic să nu fi spus un adevăr, căci în acest caz noua eră s-ar anunţa prin o totală lipsă de înţeles pentru o operă de artă: scriitorii n-ar mai cunoaşte nici frumosul, nici adevărul decît sub forma brutală a faptelor excepţionale şi ar înţelege într-un mod straniu „mersul spre bine al neamului".
Mă rog, ce legătură poate fi intre acest tip de Messalină şi între „mersul spre bine"? E o femeie „cu etica sa aparte", dacă vrei, dar încolo e stafia femeii bolnave şi nenorocite, ruinată prin excese erotice, iubită mai întîi, apoi dispreţuită şi părăsită de toţi. Prin condeiul unui mare scriitor, figura aceasta poate într-adevăr să fie susţinută, dar nici atunci nu-ţi dă nici o iluzie înălţătoare, din simplul motiv că frumosul încetează totdauna unde păcatul, necredinţa şi anormalul îşi iau începutul şi unde animalul se substituie omului. Cu atit mai greu va reuşi un scriitor începător să salveze tipul de femeie căzută.
în fond ambele cărţi de cari ne ocupăm sînt încercări de a studia femeia şi, puse faţă în faţă, poezia naivă şi falşă pe de o parte, proza sordidă pe de alta, îţi oferă cîteva momente de distracţie. Dar încolo înseamnă o cauză pierdută. Tendinţele de robire şi de dezrobire sînt susţinute cu aparat prea
85
slab şi cu mult prea puţină dibăcie artistică.
Mai ales de la Eminescu încoace reflexiunile asupra femeii sînt la modă. Scriitori şi scriitoare se frămîntă a smulge vălul de pe faţa sfinxului neînţeles. Dar nu e nimic mai monoton ca exagerările continue. Nu e nimic tragic şi nici o graţie în aceste mici sau ordinare infidelităţi şi căderi, sau în aceste visătoare vestale, zugrăvite aproape totdeauna de imitatori.
Femeia română, „fructul rupt din solul nostru", îşi aşteaptă încă pe viitorul ei interpret maestru.
»
PROZA D-LUI RADU ROSETTI
„P r in.tr e picături"
Roşcove, roşcove. . .
Cine dintre cititori, „cînd era copil odată", n-a trecut, toamna, prin vreo grădină şi văzînd roşcovele căzute şi acoperite de frunze veştede, nu şi-a umplut buzunarele cu păstăi de aceste lunguieţe? Cine, gustînd vreodată din aşa-zisa pîine a lui Ioan Botezătorul, nu-şi aminteşte de hrana asta atît de sălcie, fără nici un gust definit ?
Astfel e proza, astfel e toată literatura d-lui Radu Rosetti: roşcove pe care copiii le cumpără sau le strîng din vreun parc, le dumică şi le sug, ca să-şi mai alunge urîtul, dar fără să-şi dea seama de efectele dăunătoare stomacului ale acestor puţin nobile fructe.
Ce răi pedagogi şi ce slabi igenişti mai sînt şi criticii de astăzi! Lasă publicul, acest copil nepriceput, să-şi încerce stomacul cu tot felul de fructe: cu mere mălăieţe de-ale liricilor incolori, cu pere pădureţe, uneori zaharisite, de-ale acrului Lecca şi cu magiun întăritor din pruniştile simboliştilor.
Pentru roşcove manifestă o specială şi statornică slăbiciune şi astfel în fiecare toamnă pomul se scutură şi volumul ne zboară în braţe.
Ce poate să ajungă copilul hrănit cu asemenea alimente ? Un chircit intelectual, pentru care raiul frumosului va rămînea pururea închis. O fire dulceagă şi femenină, incapabilă de eforturi mai mari, de manifestări mai viguroase a sentimentelor. Un rahitic precoce şi scofîlcit. Germanul le zice cel mult Durchschnitts-Menschen şi Halbnaturen — un fel de figuri spălăcite, fără nici o trăsătură individuală în caracterul lor.
E aşa de uşor să-1 cunoşti fiindcă e atît de des acest prototip al omului searbăd de astăzi. Il vezi în saloane şi ori-
87
unde te-nvîrţi: cu poză gravă, cu glume uşoare, cunoscător de aventuri galante. îl întîlneşti în presă, la toate rubricele posibile, unde umple coloanele, fără nici o opinie proprie, iară nici un colorit personal in stil, pururea blazat şi obosit. în politică, in literatură, oriunde l-ai găsi, îţi face impresia unei copii şterse, unei imitaţiuni slabe.
Acestei categorii aparţine şi d. Radu Rosetti.
*
Cineva a spus că d. Rosetti este un scriitor primejdios, fiind adeseori imoral. Faima asta i-a rămas îndeosebi de cînd cu drama Păcate, o bucată literară fără nici o valoare.
Nici eu nu zic că e moral, dar cred că nu ăsta este păcatul cel mai mare al autorului. Imoralitatea sa e mai mult de carton, o îndrăzneală pe care şi-o permite cu calcul, fiindcă şi-au mai permis-o şi alţii cu succes. Ceea ce constituie într-adevăr un pericol este cu totul altceva, e sărbezimea sa, anume arta de-a spune banalităţi intr-o formă literară convenabilă.
Aproape toate schiţele şi nuvelele din volumul Printre picături au forma ireproşabilă de cavaler îmbrăcat fără cusur. Dar în toată fraza asta simplă şi corectă, însuşire de lăudat, de altfel, la orice scriitor, nu se ascunde nimic deosebit. Sufletul e pustiu de idealuri, capul e sterp de idei şi de orice licărire mai fosforescentă şi numai mîna se mişcă maşinal şi înşiră la vorbe, prin cari ni se dau uneori caricaturi de oameni, alteori fotografii, dar niciodată tablouri de artă şi armonii de culori.
Volumul mai nou este iarăşi plin de probe zdrobitoare pentru cei ce vor să risipească puţina glorie de poet a d-lui Rosetti.
Trecind peste anii de tinereţe zburdalnică, autorul a intrat într-o fază nouă a vieţii. E judecător în provincie. Misiunea sa îl aduce în legătură cu viaţa unor oameni cu pricini — oameni cari suferă, greşesc şi se luptă cu soarta. Fiecare pas îi oferă o nouă problemă, fiecare zi un prilej de a pătrunde în sufletul unui individ, de a observa încontinuu, de a se lăsa mereu impresionat. Iată, prin urmare, condiţiuni destul de fericite, pentru ca un scriitor să-şi dobîndească puterea sa de a înţelege sufletul omenesc, de a reţine măcar o parte din cîte a auzit şi observat şi, reţinîndu-le, să le prelucreze cu ajutorul fantaziei şi a temperamentului său artistic. Cu alte cuvinte, era timpul sosit ca d. Rosetti să
ni se prezinte în faza matură de cugetător şi artist, să arate că mai e capabil de o evoluţie.
Ce se întimplă însă? D. Rosetti reţine într-adevăr cîte ceva, dar nu mai adaugă de la sine nimic, iar cînd vrea să spună cîte ceva nou te jigneşte prin cite-o reflexie vulgară sau prin cîte-o descriere şcolărească a naturei. încolo, fotografiază diferiţi împricinaţi; dresează procese-verbale, neui-tind să amintească toate rufele murdare dintr-un inventar; apără pe bănuiţi; dă drumul robilor ca să facă dreptate. Cu un cuvînt, e în exerciţiul funcţiunei sale de judecător, dar nu de scriitor care ţine să dovedească că trăieşte într-un mediu ce-ţi îmbie subiecte din belşug — subiectele d-sale rămîn la nivelul celei mai simple proze cotidiane. Şi dacă d-l judecător n-ar fi uneori duios şi n-ar afecta oarecare durere pentru suferinţele omenirei, nu s-ar deosebi întru nimic de povestitorii nedibaci ai faptelor diverse.
Cîtă deosebire între cele cîteva schiţe judecătoreşti din carnetul lui Brătescu-Yoineşti şi între aceste prozaice procese-verbale ale d-lui Rosetti!
O bună ocazie de a-şi arăta talentul descriptiv avea în Notele de drum din acest volum. Dacă nu înţelege oamenii — şi pe om nici nu-1 poţi înţelege, trăind vecinie la suprafaţă şi lipsit de cunoştinţele unei scoale sistematice — autorul putea să-şi plimbe cel puţin fantazia pe plaiurile străbătute în dimineţele acele răcoroase, în care poştalionul îl ducea la diferite anchete în provincie. Dar nici de data asta nu s-au ridicat deasupra descrierilor cuprinse în volumul Din largul lumei, ceea ce ne face să credem că nici in genul impresionist, în o literatură atît de uşoară, în care orice începător se încearcă cu destul succes, nu poate să se distingă.
Celelalte slăbiciuni, în prima linie fondul etic, atacat de cei ce s-au ocupat de volum, îşi au aceeaşi origină: banalitatea subiectelor şi grosolănia în prelucrarea lor artistică.
Dar mai e ceva. D. Rosetti face parte din firele inegale şi dizarmonice, pentru cari salturile acestea de la frumos la abject sînt inevitabile. Se apropie de şcoala decadentă de care ne-am ocupat. Astfel se poate explica pentru ce alăturea de o „lecţie convingătoare despre perversitatea omenească", ce o dă societăţii într-o bucată, pot să urmeze simptomele de dezechilibru moral în altele.
în Alma mater, bunăoară, se pare că ar voi să exprime triumful şi dreptul vieţii în opoziţie cu moartea şi o face schimbînd camera mortuară în cameră nupţială. Dar cum?
88
89
Mortul zace întins pe catafalc. E noapte. De-afară se aud triluri de privighetoare. O tînără păreche de amorezaţi stă singură la căpătâiul răposatului şi-şi jură dragoste pe veci. Deodată...
„îl văzui pe dînsul, mai palid decît mortul din sicriu, sărutînd ochii, gura, gîtul, sînul fecioarei care vibra sub beţia inconştientă ce o coprinsese; o văzui pe dînsa închizînd ochii şi lăsîndu-se moale după gîtul lui; de-abia ţinîndu-mi răsuflarea, îi văzui pe amîndoi căzînd, rostogolindu-se albi pe pînza neagră întinsă pe podele.. . în spasmul beţiei supreme''.
Şi... şi volumul e foarte curat tipărit şi cu chipuri în capul textelor, dar atîta gust al tipografului tot n-a putut acoperi pornografia acolo unde o simplă sărutare putea să marcheze îndeajuns ideea răsărirei unei vieţi nouă în preajma unei morţi.
S-a zis că astăzi se face multă literatură ţărănească şi că la unele reviste miroase a opincă. Este adevărat şi e o fericire că e aşa. E un duh pe care-1 vom preferi totdeauna acestui miros de putregai şi de roşcove căzute în noroi, exalat de scrierile reprezentantului unei societăţi ce stăpînea pînă de curînd.
Pămîntul negru şi fecund de la ţară ne-a dat oameni întregi, puţini dar vînjoşi, şi aceştia sînt astăzi singurii cari duc pe umărul lor speranţele viitorului literaturei noastre. Atmosfera oraşelor şi a boierilor de viţă iată ce produce: gîlfezi trubaduri de noapte, seci îmblătitori de fraze şi cel mult elevi frivoli, storsi si fără vervă, de-ai lui Boccaccio.
III
„ARIPI DE VIS" 1
Revin uimit din lumea Fantasticelor vise.
Alecsandri, După doi secoli
Vai, din ce lumi mă întorc după cetirea volumului d-iui Cantilli! Capul mi-e plin de umbre şi lumini fără hotare, inima-mi bate de groază şi mîna îmi tremură ca unui moşneag încovoiat de urgia vremilor.
Am plutit, pe o barcă şubredă, prin „largul trecutului' şi prin „largul mărei", pînă aproape de „noaptea morţii". Am străbătut haosuri cu „nămeţi de beznă" şi cu „domnia nisipurilor sterpi", unde florile sînt şerpi afurisiţi şi unde cea mai mîndră podoabă e un Diamant negru :
Abys lucios de-abanos negru, visul, dementul vis Amorph şi iad de-ntuneric, misterul lui şi-1 trăieşte înăbuşeşle lumina divină — urcă haos adînc, Spăimîntă luciosul abys de-abanos în care mintea s-a stins: Nu e nici rază într-însul şi nici penumbră de formă S-afundă formele în forme, iar Domn e neantul... Aşa vibrarea de suflet ce urcă prea sus s-a pierdut, Ea e sermţul arhanghel ce-a vrut asalt să dea cerului Şi care-n funduri cumplite alunecă... Dar peste bezna de zgură, din cînd în cînd se străvede Fulgerul roşu-al mîniei — sînge din rana de orgoliu — Şi este un pharmec satanic în fulgerul roşu-al căderei... Podoaba asta admirată, am plecat mai departe, alungat de groaznice iezme, de furtuni mugitoare şi de corbii ce croncăneau răguşiţi în urma mea. Domnul m-a dus într-o „pădure de purpură". Aerul e rece şi dulce. Părăul „umple auzul în orga din zgomotul mărei". Sylvani şi fauni se plimbă în umbră şi pîndesc cîte-un „corp cu dorită ispită", cîte-o
1 Poezii de Constant Cantilli. Bucureşti, 1903,, 1 voi., 204 pag.
91
..nuditate glacială" ce trece cu pas grăbit peste cîmpul de superbe amethyste...
E frumos. Şi pe aci era „plasa truphaşă de aur" să mă prindă în „fluidicele laţe", de nu mă aştepta. . . Vclor.ipedul:
Semeţ-isteţ-nervos-vînjos Fugar de l'ier
Fii  zmeu-mere u-la-drum-acum în tine sper.
Cu nori-uşori-ee-trec-mă-nlrcc Sînt rîndunea... Pe rînd — sînt gînd-avînt şi ciut, Ui! soarta rea.
Cu iuţeala velocipedului tablourile se schimbă. Mor şi înviază speranţele. Vremuri bune alternează cu zloată şi viscol. Ici asişti la naşterea lui Hris'tos într-un staul in care sînt îngrămădite toate dobitoacele salvate de Noe, colo petreci în societatea onorabilă a zeilor indici Maia, Kama, Vişnu, Brahma şi Karma. Zeii vechi Amon şi lave se prăvălesc, zdrobiţi de lozinca creştinilor: Satan se precipită in „fundul iadurilor negre" şi — se putea altfel? — volumul se termină cu „sfîrşitul unei lumi", cu prăbuşirea oraşului Pompei şi Jlerculanum sub trăsnete şi flăcări...
Am văzut multe minunăţii, de i-ar fi ajuns şi bietului Ahasver, condamnat a fi martor chinuit la frămintările şi prefacerile omenirei, la jalea şi bucuriile ei din atîtea veacuri.
*
Subiectele arătate sînt de poet mare, vrednice de Dante, şi Milton, de Goethe sau Shakespeare. Toată literatura indică, cea clasică şi cea ultramodernă începe în cadrul lor. Totul vrea să fie grandios, extraordinar, suprafiresc, ca făpturile uriaşe ale mitologiei nordice. Dar vai, oamenii mici compromit totdeauna ideile cele mari!
Apropiindu-ne mai mult de şirul de enigme, grandiozi-tatea lor scade treptat: ceea ce ni s-a părut la început complicat, ni se dezvăluie de cea mai patentă absurditate; ceea ce ne suna a poezie, ni se descoperă ca o vorbărie căutată; şi în locul unui poet mare, înzestrat cu gîndire aleasă şi o fantazie... americană, iată un versificator, care tot la 20 de pagini dovedeşte că, rămînînd mai între noi, în sfere mai umile adecă, s-ar putea ca odată să fie luat mai în serios.
92
In poemul Bertha şi resfirate printre celelalte poezii, d. Cantilli are destule strofe, la care te opreşti cu drag, pentru că te atrag prin simplicitatea lor. Restul însă te supără şi t^ oboseşte prin pretenţiune şi îndrăzneală, prin bombasticisme fără sfîrşit şi prin lipsa desăvirşită de cultură de care autorul dă probe.
D. Cantilli publică, de pildă, un sonet (sonnet, scrie d-sa) despre Heinrich Heine şi dovedeşte că nu ştie nici ce e sonetul, nici cine a fost Heine. Reducînd forma sonetului cu cîteva picioare, d-sa reduce şi mărimea lui Heine cu mai multe şchioape, cînd îl face „hulit şi blăstămat" de toţi, fiindcă „vai! ovrei el se născuse şi orice ovrei e condamnat..." Nici „vînzător de haine" (ca să rimeze Heine) nu i-a zis lumea şi cu tot fondul pe care mulţi i-1 detestă, pînă şi ovrei nepărtinitori, Heine numai de lamentaţiunile unui poet roman de-a treia mînă nu avea nevoie.
Dar d. Cantilli este un campion al înfrăţirei universale şi nu lipsa de cultură literară, ci un sentiment umanitar 1-a îndemnat să-1 plîngă pe Heine. Acest sentiment ni-1 mai manifestă într-o altă poezie, de o nuanţă cam nihilistă, în ■care tună împotriva tunului, a soldaţilor şi a „mizerabililor împăraţi", vestind „agonia despotismului". Ce vorbe mari, Doamne sfinte! Cîtă jonglerie în toate!
Sint o seamă de versificatori la noi, pentru cari cuvintele şi-au pierdut orice înţeles. In lipsă de noţiuni clare şi cît de simple, tot meşteşugul lor constă în înnădirea de cuvinte •cari, rostite, sînt menite să producă zgomotul ritmic al pietrelor rîului de munte. Lor li-e de zgomot şi nu de înţeles!
între aceştia se poate înşira si d. Cantilli, între altele pentru o superbă definiţie a amorului, pe care nu pot să ţi-o reproduc aici:
...Nu este amorul trupeasca însuşire,
In bestie nu schimbă pe om. ci-n Dumnezeu,
Şi orice ar fi omul şi orice aş fi eu,
El e nemărginire şi deci dumnezeire. ..
Sună, dar nu înţelegem.
*
Cred că oricărui cetitor cu judecată normală volumul ■d-lui Cantilli îi va face aceeaşi impresie: încercările unui tînăr scriitor care numai emancipîndu-se de sub influenţele unor
93
teorii estetice proclamate de suflete dezordonate va putea produce ceva demn de luare-aminte.
Nu tot astfel judecă doi scriitori cari au însoţit acest volum cu prefeţe, una la început şi alta la mijloc: d-nii Mircea Demetriade şi Al. Macedonski.
Pentru cel dintîi, d. Cantilli ar putea fi „preot martyir sau magul tenebrelor" şi volumul lui o „culegere de scumpete diamantine", este un „zephir adietor", un „ghiocel prevestind o nouă viaţă". „Factura poemelor lui ascunde o naltă măiestrie". „Imaginile-i sînt colorate; ideile le exprimă mai puternic prin sunete" (?)...
Al doilea încalţe o spune şi mai cu vîrf. Vorbind de poemul Bertha, îl consideră „o sublimă concepţiune, în care limba, forma, coloarea şi nuanţa, imaginea şi mobilitatea, avîntul şi nălţimea se unesc între ele şi este din acea familie de opere mari ce desfid timpul, ce dezlănţuiesc implacabilitatea nă-roziei coalizată cu invidia, dar ce predomină in secoli şi ce rămîne mai pe sus chiar de durata limbilor in cari s-au exprimat''' ...
Deci, pur şi simplu: o operă epocală, cum n-a avut darul de a fi nici una din lucrările d-lui Macedonski, părintele sufletesc al d-lui Cantilli.
Filius ante patrem !
Şi nu e destul cu atît. Părintele prevede că acest „cap de operă va fi mînjit de îmbălări şi de priviri de vipere, sau de inconştiente brute, dar dacă, din nefericire, nu există încă o limbă hermetică (?) pentru poezie, după cum există notele pentru muzică, există cel puţin neputinţa în care se află şi bruta şi vipera de a ştirbi ce e sacru, ce e dumnezeiesc" .. .
Am citat într-adins aceste opinii, cari nu ridică în ochii cetitorilor nici pe autor, nici pe scriitorii prefeţelor. Este şi aici o coaliţie ciudată de oratori de bîlci care, prin cuvintele lor zgomotoase şi cu preţurile exagerate ale strigărei, în loc de a spune valoarea reală a mărfei, o fac de rîs. Oare cu bună-credinţă ?
IV
„NUVELE" DE I. A. BASSARABESCU
Bucureşti, 1903, 1 voi. in 8°, 149 p.
Amintirile de la „Junimea'''', publicate de d. Panu în Săptămîna, ne familiarizează cu multe însuşiri intime ale scriitorilor vechi şi noi de la Convorbiri literare. Una din calităţile lor, cultivată cu stăruinţă, este, fără îndoială, şi ironia. Toate întrunirile zgomotoase, de care ne aminteşte d. Panu, erau consacrate în mare parte polemicilor ironice, duelurilor de cuvinte şi tachinărilor reciproce. Spirit exuberant, glume joviale şi o ironie uşoară, în cele mai multe cazuri fără răutate, n-au lipsit niciodată.
D-l l.A. Bassarabescu e unul dintre mai tinerii scriitori de la Convorbiri şi a moştenit şi dînsul darul ironiei de la predecesorii săi. Dascăl i-a fost nu numai d. Maiorescu, căruia-i dedică volumul, ci mai cu seamă autorul Scrisoarei pierdute, al cărui recent volum de proză, Momente, conţine o serie de schiţe înrudite de-aproape cu cele din volumul d-lui Bassarabescu. De la unul şi-a însuşit zîmbetul pururea ironic şi fin, de la celălalt a învăţat forma şi felul cum să-şi creeze şi să parodieze tipurile unei anume societăţi.
Dar ironia d-lui Bassarabescu nu este severă. Condeiul d-sale nu e bici, nici n-are ascuţiş otrăvit. E o ironie mai mult de dragul ironiei şi, pare-mi-se, şi de dragul modei. Tot meşteşugul jocului de cuvinte, toate particularităţile faimosului dialect franco-român de la mahala sînt mijloace cu care şi d. Bassarabescu cearcă — şi reuşeşte cu bun rezultat — a produce efectul ridicolului.
Este acesta un gen literar către care prozatorii noştri realişti se simt atraşi. în toată viaţa socială de la oraşe şi mai ales prin cea din capitală e atîta falsitate, o atît de mare îngrămădire de ridicol, încît chiar cu puţin spirit de observaţie, ţi se îmbie un belşug de subiecte demne de fixat, iar ironia ţi se impune de sine. Totuşi ni se pare că se exagerează
95
cam mult şi toată literatura asta cu graiul de mahala pare a se aglomera prea din cale-afară, fără a prezenta un interes artistic.
Bucureştean de origine şi prin educaţie, d. Bassarabescu cunoaşte bine stratul social în care aventurile amoroase se conduc de codul „micului dor": un amestec de sentimentalism naiv si de convenienţe bizare, o lume care iubeşte, se-nşală, se bate şi se-mpacă, fără ca să se producă însă vreun dezechilibru în ordinea publică.
Şi mai cunoaşte autorul pe funcţionarii de la C.F.R., cu mijloacele lor practice de răpire: drezina şi acceleratul; pe cei din magistratură, cu pocită lor mutră de gomosi parizieni; pe nenorociţii părăsiţi social cari, fugind de teama muncei şi de a vieţii grea răspundere, găsesc pînă şi în iubire mijloace de existenţă. Şi nici ariviştii politici nu-i sînt necunoscuţi.
»
Despre toţi aceştia ştie povesti cu multă vioiciune, e stăpîn absolut pe micile sale subiecte, fără complicaţii sufleteşti deosebite, şi e stăpîn pe o limbă uşoară, potrivită cu caracterul genului literar în care scrie.
Place mult acest fel de literatură, intre altele şi pentru că nu are nimic artificial într-insa, nimic pretenţios, ci, dimpotrivă, e o copie credincioasă a unor stări existente şi o zugrăvire după natură a unui pumn de oameni, aş'* cum îi vedem zilnic, cu toate păcatele lor, cu toate stîngăciile lor.
Prin schiţele sale umoristice, d. Bassarabescu presară apoi cîteva amintiri cari, prin părţile lor subiective, de un colorit poetic mai evident, şi prin căldură mai multă în stil, contrastează plăcut cu sobrietatea şi impersonalitatea celorlalte bucăţi.
Zadarnic! Tot poezia vieţei dă prozei artistice consistenţa necesară! Şi d. Bassarabescu va avea un merit mai mult dacă in locul schiţelor va scrie pe viitor bucăţi de un caracter mai pronunţat nuvelistic.
ION CIOCÎRLAN: „PE PLAI"
Schite  de la tară Bucureşti, 1903,1 voi., 149 p.
SORCOVĂ: „CLIPE DE REPAOS"
Seria II Braşov, 1903, 1 voi, 155 p.
în discuţiile literare actuale, cu toată ciudăţenia lor,, sînt cîteva momente vrednice de atenţie. Printre aceste socot şi tendinţa de a stărui tot mai mult asupra originei scriitorilor noştri.
Polemicele în jurul originei sînt, ce-i drept, mărunte deocamdată. Pasiunea şi interesele personale preponderează In toate. E mai mult un joc frivol, cu ieşiri nervoase pe teren, cu exagerări îndrăzneţe şi nedreptăţim regretabile, joc ce-ţi lasă impresia dureroasă că între micii agitatori, tineri şi bătri-ni, ai acestei idei sînt foarte mulţi cinici şi mulţi nesocotiţi.
Dar, în sfirşit, e o agitaţie într-o direcţie bună. Ideea de rasă se introduce astfel pentru întîia oară în luptele literare. Şi — cine ştie? — poate că în curînd să ni se dea din vreo parte studii temeinice, în cari ideea aceasta să fie dezvoltată şi aplicată la întreaga noastră literatură.
îmi închipui chiar că o viitoare istorie a literaturei române numai pe baza principiilor de rasă poate fi scrisă. Autorul ei va trebui să ţină seama de toată promiscuitatea de neamuri cari glăsuiesc astăzi în aceeaşi limbă, dar au simţirea şi cugetarea cu totul diferite. El va merge în cercetarea originei înapoi pînă într-a patra generaţie, căci vremea şterge cu anevoie particularităţile rasei, chiar in cazuri de încrucişare: va stabili capitalul moral sau spiritual dizolvant adus de unii, visarea orientală şi cugetarea bizantină introdusă de alţii; cu un cuvînt, va trebui să aplice şi în literatură teoriile de rasă ale lui Eminescu, dar fără ură şi fără părtinire,, ci numai de dragul adevărului.
Deosebiri după provincii iarăşi nu s-au făcut pînă de curînd. Cel puţin nu cu atîta destrăbălare. Numai trocaro-fobia e mai veche şi a degenerat adeseori în absurdităţi ca. cele de astăzi.
96
97
O pildă. Apăruseră, la 1887, poeziile d-lui Vlahuţă. Un •critic însă n-a voit să le dea înalta sa aprobare. Ascultaţi motivele judiciosului nostru critic: „Trocarismele de rigoare: harnic (!), drăguţ (!), capătă tustrei (!) ... nu lipsesc din volumul d-lui Vlahuţă. Dar eu nu ştiu de unde e autorul şi poate cumva astea sînt resturi din patria-i de dincolo, în cazul acesta e permis d-lui să scrie în limba d-sale de-acolo?" (Naţiunea, 30 mai, 1887j. Vlahuţă — trocar! Se poate o discuţie mai serioasă ?
Şi totuşi nu e rău că se fac aceste deosebiri. Vremea de mici zvîrcoliri şi de prea mult orgoliu va trece şi se va putea vorbi în linişte de deosebirile şi asemănările cari există în realitate, de influenţele reciproce între scriitorii unei provincii şi ai celeialte, de condiţiile lor de dezvoltare în contact •cu popoarele şi literaturile străine.
Literatura noastră creşte mereu în cantitate. Scriitorii răsar din toate unghiurile neamului, şi cum deosebirile sînt mari şi multe, fatal te întrebi de cauzele lor. E chiar o problemă frumoasă şi atrăgătoare pentru cercetătorii literari, şi îmbrăţişarea ei n-ar trebui să supere pe nimeni.
Iată două volume de proză, apărute în acelaşi timp unul la Bucureşti, celălalt la Braşov. Le citeşti pe amîndouă şi vezi enorme deosebiri de gîndire şi de a scrie: două lumi cu totul deosebite, fără ca să-şi fie străine, două simţiri aparte. Şi nu e numai distanţa de la om la om, de la o personalitate la alta, de la un scriitor într-un gen la altul într-alt gen, ci simţi binişor trecerea dintr-o provincie într-alta. Observînd această schimbare de atmosferă şi de oameni, de ce să n-o recunoaştem ?
La asemănări între doi scriitori hotărîtor în primul rînd rămîne talentul. Sub acest raport cele două cărţi n-ar trebui să fie puse alăturea. D.I. Ciocîrlan, modestul şi seninul învăţător din Păuneşti (Moldova), omul naturei fără multă carte, deşi scrie abia de vreo trei ani încoace, ca scriitor, ca artist, ca observator, ca tot ce vrei în fine, e absolut superior d-lui Sorcovă, profesor la Braşov, scriitor mai vechi, autor de mai multe volume de literatură. Bucăţile de proză ale d-lui Ciocîrlan sînt începuturile frumoase ale unui talent, iar schiţele d-lui Sorcovă sînt mai multe lucruri uşoare de foileton, fără să ne poată da convingerea că autorul a mai
:98
făcut progrese de la ultimul său volum încoace. Inegale ca valoare, volumele aceste, prin urmare, nu sînt tocmai cele mai potrivite pentru a fixa deosebirile între prozatorul moldovean şi cel ardelean. Dar totuşi le putem urmări în cîteva şi în condiţiile aceste.
Vedem mai întîi toată deosebirea între limba unuia şi a celuilalt, pentru că amîndoi întrebuinţează materialul dialectal din ţinuturile lor.
Moldoveanul are un capital foarte mare de cuvinte, e stăpîn pe graiul mlădios al poporului, e limpede şi uşor în toate şi ştie să-şi potrivească fraza bogată după situaţiile sufleteşti, de la cele mai subtile nuanţe pînă la cea mai furtunoasă expresie a energiei. în privinţa aceasta, d. Ciocîrlan are toate calităţile pleiadei de prozatori moldoveni ce se ridică astăzi, chemaţi a înlocui cu succes pe cei mai buni prozatori ai noştri. Dar au comun cu ei şi defectul de ? îngrămădi cuvinte şi în situaţii în cari sobrietatea e de preferit.
Celălalt, ardeleanul, şi-a creat o limbă proprie din graiul poporului, amestecat cu fraza omului de şcoală. Forma asta hibridă e jignitoare în orice lucrare cu pretenţii de artă. Parcă văd pe cititorul bucureştean ce haz are să facă, citind franţuzisme ca „voal alb prin negura vremii", alăturea de ungurismele tradiţionale din pasajul „lucru-mi părea tare ciudat şi tare minunat, cu toate aceste nu prea înţelegeam eu noima lui" . . .Dar în contra acestei ciudate împărecheri a două limbi diferite s-a protestat adeseori în revistele noastre, făcîndu-se apel la scriitorii ardeleni să aleagă între limba populară şi limba literară curentă. Dacă d. Sorcovă nu s-a putut hotărî pentru una din două e o probă că nu posedă simţul limbii în măsură potrivită pentru a crea lucrări de valoare. Şi pe cînd schiţele d-sale vor dispare, devenind anacronisme prin faptul că şi ardelenii îşi fac progresele lor în ale graiului, opera scriitorului moldovean va dăinui prin forţa şi rezistenţa ce i-o dă limba poporului.
Cu mult spirit de observare amîndoi, d. Ciocîrlan urmăreşte viaţa trudnică a ţăranului moldovean la cîmp, la munte, pe plută, în arie, şi la vatră; ne dă crîmpeie din vremurile grele şi din cele de mulţumire ale ţăranului. Moldova întreagă e în schiţele aceste, învălită în haina romantică a munţilor şi a plaiurilor sale şi în lumina duioasă a unei suferinţi tăcute.
în volumul din Braşov ne întîmpină un şir de figuri din lumea conducătoare a poporului. La crearea acestor tipuri,.
99-
d. Sorcovă are în adevăr mult meşteşug. Aşa sînt preoţii din Ardeal, cum îi descrie Sorcovă, ospitalieri, latinişti încăpăţînaţi, puţin cam refractari faţă de progresele culturale. Astfel e presa noastră şi mai ales publicul cititor, cu sumedenie de corespondenţe din provincie. Dascălii cei veseli şi notarii cei guralivi, adunările „culturale" cu interminabilele toasturi şi cu foarte puţină ispravă — toate sînt exact observate, în glumele aceste naive şi apătoase e o mare parte din Ardealul nostru cult de astăzi, superficial, neserios în preocupările statornice pentru schimbarea soartei poporului, fără individualităţi remarcabile între conducătorii sociali. E o epocă de tranziţie prin care trece astăzi Ardealul şi poate că vreun condei mai ascuţit — de ce n-o încearcă ■cineva din tinerii de la Luceafărul? — s-o facă nemuritoare în lucrări mai serioase, din clipe de muncă şi nu din cele de repaos.
Punctul în care aceşti doi scriitori diferă esenţial îl consti-tituie partea pur subiectivă.
D. Ciocîrlan este artistul care pîndeşte şi surprinde procesul grandios ce se petrece în fire, de la înmugurire pînă la viscolul iernii, acest duşman aprig al ţăranului; el simte duioşia din poezia vetrei ţărăneşti; e un suflet cu tresăriri calde. Celălalt, un scriitor reflexiv, critic social cu vervă cam banală, aspru şi rece. Cu alte cuvinte: Sorcovă nu e poet deloc, pe cînd Ciocîrlan întrece pe mulţi din cei ce astăzi au nume bine cunoscute în rîndurile tinerilor poeţi.
Un domn bătrin, profesorul Păun, a numit direcţia noua eurentul opincanlor^ ^ ^ fi.
de opinca, izolaţii, stroW 1UprPaturei r0mâne, ci vor fi noastre.
Amîndoi aceşti scriitori au însă aceeaşi tendinţă: de a culege tot ce societatea din jurul lor le oferă ca moravuri, simţire şi cugetare. E noua direcţie cu sentimentalismul propriu firei ţăranului român şi cu mult sarcasm, inerent cărturarului. Direcţia aceasta îşi face tot mai largă cale în literatura mai nouă şi va fi de-a pururi combătută de toţi străinii cari se mai interesează de limba si literatura română. Poezia şi proza, cînd miroase a pămînt strămoşesc, nu place străinului, fiindcă cercetările lui nu pornesc din interesul cald pentru opera analizată şi nu ţin seamă de reţeaua de legături ale scriitorului cu trecutul şi cu prezentul neamului său. Afectînd obiectivitatea rece şi continue rezerve estetice, străinul nostru îşi face o meserie din a deprecia toată literatura în care vreo mînă măiastră a dat expresie unor idealuri sau cîtorva însuşiri particulare ale rasei noastre.
100
VI
DRAMĂ CU TENDINŢI?
Ion  C.   B ac alb aş a:   „De  la oaste" Dramă   în   trei   acte.   Piesă   oprită după intervenţia comenduirei Bucureşti, 1901, 1 br., 6-1 pag.
„Unii, cei care n-au văzut piesa, s-au urcat pe picioroange ■ca s-o condamne în numele sfintelor sentimente patriotice, pe cari pretindeau că piesa le insultă şi natural ei, fireşte, nu le cunoaşte" — scrie d. Bacalbaşa, vorbind în stilul său ireproşabil despre drama La oaste.
Şi în adevăr, acei „unii" nu aveau nici un motiv de a se mai urca pe „picioroange" (un homo aestheticus, cum d. Bacalbaşa pretinde a fi, putea să zică poate: coţurne) pentru a condamna piesa. Cu mult înainte de a interveni „comen-duirea" armatei — intervenţie exploatată de autor pentru a-şi putea desface broşurică, subţire sub toate raporturile, în schimbul unui franc şi jumătate! — trebuia să-şi facă datoria direcţiunea teatrală, şi anume nu in numele unor „sfinte principii", ce nu pot fi aplicate la piese inferioare, ci pentru a salva reputaţia unei instituţiuni, chemată a face educaţia estetică serioasă a publicului capitalei.
Dacă în jurul direcţiunei teatrului ar fi mai mulţi oameni de litere, poeţi şi critici înzestraţi cu necesara cultură pentru a judeca obiectiv valoarea literară a unei piese, oameni al căror interes nu este a-şi vedea jucate producţiunile lor originale sau traducerile, s-ar face desigur mai puţine greşeli, înainte de toate, nu s-ar mai repeta continua dovadă că direcţiunea nu ştie să facă deosebirea între o piesă potrivită pentru scena principală a ţărei şi alta admisibilă exclusiv într-un teatru destinat gusturilor mai grosolane, ce pot fi satisfăcute şi cu mijloace mai primitive.
Piesa d-lui Bacalbaşa, hotărît, nu era de seama Teatrului Naţional, şi ăsta era singurul motiv de a o „opri". Pe o scenă mai obscură însă nu zic că nu putea să aibă efect şi să fie chiar menţinută o sesiune întreagă pe afiş, fără a putea provoca vreo pornire duşmănoasă armatei.
102
Dar titlul De la oaste este in adevăr cam alarmant şii sună a tendinţi. Foarte uşor poate fi însă numai o mică reclamă. Pentru publicul neorientat, afişul este totdeauna singurul tălmăcitor, cînd numele autorului nu spune nimic. Şi cu cît titlul afişat e mai strigător, cu atît mai multe sînt prospectele de încasare, nu şi cele de succes. Sub acest raport piesa poate fi considerată ca tendenţioasă.
Examinînd însă cuprinsul, vezi puţina potrivire între mult promiţătorul titlul, adică ideea coprinsă in el, şi intre dezvoltarea ei.
Te aşteptai poate la o dramă de război. Luptele de neatir-nare au' servit mult material pentru încercările dramatice mai nouă. Avem o literatură întreagă de Curcani, de Peneşi, de irozi naţionali, cu declamări goale şi urale nesfirşite, un fel de încercare — tot tendenţioasă şi aceasta — de a rein-trona în artă patriotismul, fără a avea mijloacele artistice suficiente. Era timpul ca un scriitor, întrebuinţînd aceleaşi elemente, dar cu măsura şi sobrietatea omului de gust şi cu priceperea talentului, să redea într-o lucrare nouă, lucrare ce să rămînă, un crîmpei măcar, dacă nu întreaga măreţie a războiului, cu multele sale momente tragice, atit de atrăgătoare pentru artist.
De la oaste însă nu este drama aşteptată. Războiul trece şi prin acţiunea piesei d-lui Bacalbaşa, dar numai ca o amintire, mai mult sau mai puţin glorioasă, păstrată de nişte săteni din Moldova. Cîte un moşneag mai povesteşte din biruinţele armatei române. Chipul de înger al reginei, „mama răniţilor", trece ca o umbră pe dinaintea privitorilor. Şi pe cînd moşneagul declamă ca la teatru: „Credeţi-mă, flăcăilor, dulce şi îmbătătoare este amintirea zilelor de vitejie...", ţăranii izbucnesc în urale, iar un flăcău orb — orbit în armată — cade în genunchi „cu mîinile ridicate la cer" şi zice cu glas îndurerat: „Doamne, Doamne, dă-mi lumină şi trimite-mă la luptă!"
Aceste sînt încercări de a produce în ascultători iluzia războiului şi mai ales o iluzie patriotică. Prea teatrale şi prea puţin fireşti, însă, încercările acestea sînt şi prea puţin in legătură cu acţiunea principală a dramei, aşa că în nici un caz nu poate fi vorba de o dramă de război.
Acelaşi titlu admite presupunerea că autorul a avut tendinţa de a scrie o critică severă la adresa stărilor de astăzi
103
din armată. Scriitor social, critic prin temperament şi vo-caţiune, putea fără nici o teamă să expună în formă dramatică tot răul, imaginar sau real, ce bîntuie la oaste, primejdiile diferite pentru organizaţia socială, pentru popor şi ţară. Era de datoria altora apoi de a discuta obiectiv cu d-sa. Şi cu cit şi-ar fi susţinut mai temeinic şi mai îndrăzneţ ideile şi acuzaţiunile, cu atît discuţia ar fi fost mai serioasă. Cine are stofă de reformator şi de acuzator public nu recurge la mici insinuări, la atacuri piezişe. Mai cu seamă armata o ataci totdeauna cu vizierul deschis şi voiniceşte.
Ce face însă d. Bacalbaşa? Ia trei militari, un orb, un nebun şi un alcoolic şi-i prezintă ca tipuri „de la oaste". Tendinţa sa era, poate, a ataca instituţia armatei în persoanele acestor trei figuri de bolnavi, denunţînd-o ca creatoare de invalizi în timp de pace, ca un flagel pentru sănătatea populaţiei. Departe de a fi tipuri generale, cei trei bolnavi sînt indivizi nenorociţi, poate prin vina lor şi nu au nimic comun cu armata şi cu păcatele ei. Mai mult încă. în toată piesa nu există nici o scenă din viaţa armatei, aşa că cele trei figuri de soldaţi au putm fi alese de autor chiar numai pentru căutarea efectului dramatic.
Deci nici dramă de război, nici dramă militară de actualitate.
Este totuşi o tendinţă în piesa d-lui Bacalbaşa, dacă e să o cauţi cu orice preţ şi, anuma — în contra alcoolului. Iată un motiv pentru care trebuie să se ridice opreliştea decretată de direcţiunea teatrului şi reprezentarea piesei să fie îngăduită la sate, ca un mijloc de propagandă antialcoolică.
Un român, plecat de-acasă ca om de omenie şi întors ca beţiv stricat şi muieratic; un bărbat, ca eroul piesei, care după trei ani de zile se întoarce la cămin şi în loc de a-şi căuta mai întîi soţia, încinge un chef nebun cu sătenii şi se aruncă în braţele cîrciumăresei; un gelos alcoolic care-şi ucide nevasta, înainte de a se convinge de vina ei — este o figură demnă de tabelele antialcoolice moralizatoare ale Casei şcoalelor. Mai ales cînd îl îmbraci într-o haină aşa de rudimentară, încît ai înaintea ta un simplu beţivan, înconjurat de un mediu de oameni bolnavi, cum este şi „dascălu Nicolae, un tip de om decrepit de beţie, cu faţa surîzătoare, expresie de inconştienţă".
Fără îndoială însă că autorul n-a voit sa alcătuiască o dramă cu tendinţi de moralizare a ţărănimei.
Şi iată-ne ajunşi la constatarea că De la oaste nu este o dramă cu tendinţi hotărit mărturisite.
Poate fi ea o dramă psihologică sau o lucrare de artă
pură?
Şi mai puţin. Pentru a fi o dramă psihologică ar trebui SA găsim o motivare suficientă a caracterelor şi a faptelor si mai ales dezvoltarea acestora. Iar pentru o lucrare de artă totul este prea incomplect, prea nefiresc, prea brutal. Pînă şi viaţa de la ţară e fals înţeleasă şi zugrăvită.
Deci ?
De la oaste nu este altceva decît o schiţă dramatică, din al cărei subiect, nu tocmai rău ales, un autor de talent putea face o dramă cu tendinţi antimilitare sau antialcoolice, o tragedie de război sau de gelozie.
*
Se aduce criticei învinuirea că este din cale-afară de severă cu piesele originale. O nedreptate. Critica învredniceşte cu cea mai mare atenţie tot ce se produce în original.
într-o literatură mică ajunge o foarte scurtă activitate pentru a te impune.
Două-trei poezii sau nuvele reuşite şi criticul te ia la ochi şi te înalţă sau te doboară, după vrednicie, cu preferinţă însă laudă pentru a face un bine scriitorului, ca şi literaturei.
Există pînă acum, ce e drept, urîtul obicei de a aprecia totul în comparaţie cu literaturile străine. Criticii ţineau să arate că sînt burduf de ştiinţă şi contestau valoarea scrierilor româneşti de cîte ori le comparau cu operele lui Shakes-peare, Goethe şi Byron. Era multă ironie în acest procedeu critic.
Astăzi însă se întimplă contrariul. Comparaţia serveşte regulat la confirmarea valoarei originalului românesc. D. Panu, de pildă, a găsit note identice între piesa d-lui Bacalbaşa şi Othello ... ?
Nu este asta un semn că autorii n-au pentru ce se plînge
c-ar fi nesocotiţi?
104
105
VII
C. SANDU: „DRUM ŞI POPAS"
Note   de  drum  şi schiţe Bucureşti, 1904. (Editura tipografiei Minerva, 1 Voi, 159p.)
„Dintre plăcerile cele dulci, cari le gustă muritorii, amorul şi călătoria sint cele întîi: cea întîi gîdilă inima, cealaltă gidilă sufletul. Cind omul gustă numai pe una este pe jumătate fericit; cînd poate să le guste pe amîndouă totodată, rămîne cu suvenirea pînă la moarte; oricînd poate zice: am iost fericit odată".
Aşa glăsuia moş Sion, în limba sa „dulce şi frumoasă", despre gustul călătoriei, şi mulţi scriitori mai vechi erau de-o părere cu autorul Suvenirei de călătorie in Basarabia meridională.
Erau paseri peregrine bătrînii noştri. Aveau ceva din ne-astîmpărul şi dorul de călătorie al acestora. Zburau peste mări şi ţări, rătăceau prin munţi şi cîmpii de prin ţări străine şi se întorceau acasă încărcaţi de impresii, pe cari le rînduiau şi le exprimau, fiecare după puterea talentului său.
Impresiile de călătorie alcătuiesc un capitol lung şi destul de frumos al prozei noastre literare. încă prin întîiele reviste se cultiva acest gen uşor, larg, şi nelegat de formule estetice anumite. El convine foarte mult firilor expansive. Din goana trenului, din alunecarea vaporului, ochiul prinde şi înregistrează multe. Fantazia le poetizează pe toate, înfiripă icoane, adaugă apoi incidente adevărate sau născocite şi reflexiuni — şi iată cum se naşte acea proză impresionistă, în care găseşti de toate, fără proporţii armonice deosebite: un fragment nuvelistic într-o pagină de geografie, un suflet de om într-un frumos cadru al naturei, schiţări de tipuri şi de popoare şi colţuri de lume romantică. „Amoriul" lui Sion, natural, îşi are rolul său în aceste descrieri. Ele au însă o valoare deosebită pentru cunoaşterea sufletului autorului, căci nicăieri scriitorul nu e mai personal, mai sincer şi mai comuni-
cativ ca în redarea impresiilor; nicăieri nu poate să-şi afirme jnai bine puterea de a observa ca în reproducerea acestor clipe trăite.
*
„Călătoriile" lui Alecsandri şi „primblările" lui prin munţi vor fi fost modele pentru mulţi dintre impresioniştii noştri. Aceleaşi călătorii însă pot să ne serve ca dovadă de progresul ce a făcut literatura noastră de la 1840 încoace. Tinerii scriitori sînt cu mult mai concentraţi şi mai naturali decît vechii povestitori. Au fraza mai concisă, compoziţiunea mai artistică decît o găsim, de pildă, în lăbărţată proză din călătoriile lui Bolintineanu prin Asia Mică şi Macedonia.
Printre aceşti tineri, negreşit, nu poate să se numere d. Radu Rosetti, care nu zugrăveşte, ci fotografiază şi nu povesteşte, ci enumera fapte. Proza lui intră mai mult în domeniul literaturei didactice şi comerciale — cum sînt datele adunate din largul lumii, sau se aseamănă instantaneelor de bîlci, făcute la repezeală. Scriitorul de acest fel trece pe lîngă multe şi observă numai ce e mai brut, mai bătător la ochi. îmbrăţişează cu preferinţă genul pastelului, vulga-rizîndu-1 prin reflexiuni banale. Descrie o pajişte înflorită şi nu găseşte nimic mai de seamă decît „un porc ce ronţăie o margherită". Vede oraşul unde a trăit o parte a tinereţei sale şi amintirea nu-i spune ceva mai de seamă decît: „Acolo am aprins  prima şi ultima ţigară" .. .
Unul dintre tinerii noştri scriitori s-a impus însă aproape exclusiv cu un număr restrîns de schiţe de călătorie, şi acesta este locotenentul de marină Botez (Jean Bart) cu al său Jurnal de bord. Schiţele lui marine şi militare sînt plăsmuite in aerul curat şi sănătos al mărei. Poezia grandioasă, haosul naturei pe acest pustiu întins, stăpînit numai de puterea fioroasă a vîntului; viaţa pe bord şi amestecul pitoresc de popoare şi de moravuri orientale sînt văzute şi fixate cu îndemînare de artist puternic. Bart a dovedit că şi impresiile de călătorie sînt un gen literar destul de serios pentru a produce pagini cari rămîn.
Prin o comparaţie, cam puţin literară, aş putea afirma că ceea ce Jean Bart înseamnă pe mare, este Sandu pe uscat. Au aceeaşi putere de a prinde cu ochi ager lumea împrejmuitoare şi aceeaşi uşurinţă de a o înfăţişa cetitorului.
106
107
întîiele sale note de drum, d. Sandu le-a publicat în Floarea albastră — o revistă săptăminală cu care, la 1898, un grup de tineri însufleţiţi voiau să pună baza unei mişcări literare. Era desigur şi duh revoluţionar în scrierile tinerilor cari îşi aleseseră simbolul romantismului ca lozincă. Program, entuziasm, talent, cititori — aveau de toate şi dacă aveau şi mai multă disciplină şi armonie, mai multă omogenitate ca direcţie, poate existau şi astăzi cu gruparea lor.
Editorul revistei, Constantinescu-Stans, un diletant foarte iubitor de literatură, zace astăzi într-o casă de sănătate. Antemireanu, un fel de port-drapel al revistei, a scris cîteva articole apreciate, dar şi-a compromis reputaţia de judecător obiectiv prin dragostea excesivă ce arătase influenţei ţiganilor asupra literaturei populare. Dintre toţi, singur Iosif a continuat să se ridice şi să se impuie treptat prin scrisul său opiniei publice.
Cîţiva ani în urmă, o parte din aceiaşi tineri, cu acelaşi editor în frunte, dar cu mai multe elemente in jurul lor, au întemeiat Curierul literar, revistă din care n-au ieşit decît vreo cinci numere, jertfindu-se titlul pentru Sămânătorul de astăzi.
Sandu a înaintat alăturea de Iosif de la o revistă la cealaltă şi acum îşi publică în volum o parte din proza cu care contribuise la împodobirea atîtor coloane.
Cînd îţi aduni bucăţile apărute în revistele cele mai bune, n-ar trebui să fii atît de zgîrcit cu tine însuţi şi să laşi la o parte un şir de impresii şi de schiţe vrednice de a figura în volum. D. Sandu cred că n-a făcut bine lăsîndu-şi îngropate în Floarea albastră atîtea drăgălaşe descrieri de călătorii prin Bucovina, Galiţia şi Germania şi chiar cîteva schiţe reuşite din viaţa de la ţară — dacă nu pentru altceva, cel puţin pentru a arăta fecunditatea sa, căci e din cale-afară uimitor ce subţiri sînt toate volumele scriitorilor iviţi în urma lui Delavrancea şi cît de repede se dau la o parte din drumul literaturei, după o activitate de abia cîţiva ani.
în volumul său, Sandu îşi începe notele de drum la graniţa ţării.
„Te las cu bine, ţara mea iubită, te las cu bine.. . De pe culmea munţilor tăi încărunţiţi ascult încă o dată freamătul brazilor tăi voinici, ce-au împletit cîntece de leagăn pentru norodul românesc... Pornesc să toiegesc drum în-
depărtat prin ţări străine şi cu smerenie sărut pămîntul tău iubit, învăluind în sufletul meu icoana ta mîndră."
Cu icoana asta scumpă, ca talisman, pleacă intre străini. Drumul îl duce mai întîi prin „Ardealul înflăcărat şi însîn-gerat, bucăţică ruptă din inima noastră, pămînt frămîntal în sînge şi-n lacrămi, cuib de inimi oţelite în necaz". Şi-n cîteva propoziţii sugestive, în spiritul şi-n frumuseţea limbei din Cintarea României — Sandu prezintă un tablou al Ar-dealului, cu umbra eroului lancu la mijloc.
Din fuga trenului vede apoi alte ţări, Tirolul cel viteaz, „ţara fermecată, revărsată pe înălţimi spre a fi mai aproape de Dumnezeu"; cutreieră Germania pînă la Marea Nordului şi se stabileşte în Franţa, de unde adună cele mai multe impresii. Din schiţările astea, făcute în linii parcă dure, dar solide, reînvie înaintea noastră Franţa, cu toate calităţile si scăderile poporului său, dar mai ales Parisul cel „zgomotos, luxos, frivol şi furtunatec". Valvîrtejul acestei vieţi, cunoscută de mulţi numai din bogata literatură realistă franceză, răsare sub ochii cetitorului, dar mai mult sub înfăţişarea sa externă, autorul nefiind şi un psiholog al amănuntelor. Din împrejurimile Parisului, apoi din Normandia cea umedă, patria lui Corneille şi Flaubert, mormintul Jeanei d'Arc, culege cîteva note de aceeaşi valoare. Către sfirşit, dorul de patrie îl atrage tot mai mult şi se desparte de „iubita, frumoasa şi ospitaliera ţară franţuzească", venind iarăşi în mijlocul acestui „popor sărac în ţară săracă, între aceşti ţărani muncitori, răbdători, îngenuncheaţi în nevoi".
Ţara şi ţăranul — iată subiectele îndrăgite de Sandu. Acestea le pătrunde şi interpretează mai just. între sufletul lui şi al orăşanului este chiar un antagonism continuu, o prăpastie pe care cei cîţiva ani petrecuţi în străinătate n-au putut-o înlătura.
Revolta împotriva oraşelor „în care s-a încuibat maimuţăreala idioată a unei vieţi străine de sufletul românesc", predilecţia lui evidentă pentru poezia cîmpenească şi cea din jurul vetrei idilice a ţăranului se observă şi din schiţele cari formează partea a doua a volumului. în faţa Opanezului, povestirea vioaie a unui episod din războiul de neatîrnare, Fugarii, plecarea unui voinic în haiducie, Sârgul, descrierea unui furt de cal şi mai ales Florica, o poveste de dragoste pe cunoscutul motiv al urei dintre ţărancă şi satirul de arîndaş grec — sînt bucăţi pe cari se poate răzima un prozator de stil mare. Nu că celelalte schiţe ar fi lipsite de calităţi. în
108
109
Luisette sînt părţi de-o duioşie necunoscută în schiţele ţărăneşti. Dar din subiectele alese, din felul cum ştie să prezinte atmosfera din jurul ţăranului, invăluind-o cu toată dragostea sa, se poate vedea care-i este adevăratul teren de activitate. De cîte ori se depărtează de ţară, se simte o culoare străină, un ton fals în armonia întregei compoziţiuni.
Printre tinerii scriitori, iviţi în scurte intervale, Sandu este al treilea care prin un volum de proză contribuie la închegarea literaturei viitorului — literatură în care ţăranul român, cu pămîntul, limba şi poezia sa este temeiul. A încercat-o Adam cu volumul său Flori de cimp, Ciocîrlan cu schiţele De pe plai — unul cu o limbă şi subiecte prea căutate, al doilea cam blajin şi feminin. Să nădăjduim că autorul acestui volum, aducînd cu sine mai multă vigoare şi bărbăţie decît ceilalţi, va reuşi în sfîrşit să dea opera aşteptată de mulţi, în care ţărănimea să-şi găsească un interpret artistic de seamă.
VIII
EMIL SABO: „ClNTECE" Blaj, 1904, 1 br. 94 pp.
O nouă viaţă de poet tînăr pusă în stihuri.
Deschid cartea şi i-o urmăresc filă cu filă. Dar după cele dintîi pagini ştiu aproape cu siguranţă ce-o să urmeze, cum o să se dezvolte viaţa poetului. îmi pare un cunoscut de-aproape, fără nici o taină şi fără nici o rezervă înaintea mea. Nimic străin în inima asta deschisă, nimic neobicinuit în ceea ce mi se spune. E tipul general al poetului pe care l-am întîlnit ieri într-un volum şi alaltăieri într-altul, cu exact aceleaşi fenomene de viaţă, acelaşi gînd şi aceeaşi simţire şi cu foarte puţine deosebiri în exprimarea lor.
Iată şirul în care se desfăşoară viaţa unui .. . poeta vulga-ris. Cînd se deşteaptă la viaţă — vreau să zic: cînd îl sărută muza — e primăvară. Muguri, flori, orizonturi albastre, raze de soare, iluzii, vise, iubirea cea dintîi . . . Urmează vara cu nopţile de vrajă. Luna cea bălaie şi teii lui Eminescu cern raze şi flori peste îndrăgostiţi. Izvorul, altutulor poeţilor tovarăş, le murmură taine şi le răcoreşte tîmplele înfierbîn-tate. Talange, tulnic, idilă în codru sau in lanul de grîu, triluri de privighetoare sau de ciocîrlie, mustrări, îndoieli, zbucium şi patimă. . . Şi se face toamnă. Fiecare frunză veştedă ce se desprinde din ramuri e un vis pierdut, un suspin ce moare pe buzele de poet. Podoabele firei se scutură şi viaţa cîntăreţului tînjeşte cu firea. Glasul ciocîrliei încetează şi al poetului e tot mai duios. Brumă, flori, troian de amăgiri, despărţiri, întîii peri cărunţi, uitare. . . Şi iată-ne-n iarnă. Fulgii acopăr trotuarul sau grădinile. Natura doarme căzută-n letargie. Poetul se simte gîrbov şi dintr-un jeţ priveşte la flăcările flecăreţe ale focului, sau urmăreşte prin fereastră stoluri de corbi ce trec în zbor pe deasupra caselor. Nu i-au mai rămas decît amintirile, trista sau draga comoară din care îşi făureşte versurile.
Aici, la gura sobii, viaţa internă e ceva mai intensivă. Trecutul îi prezintă o seamă de icoane. îi răsare mai întîi
111
în minte figura mamei, cu surîsul blînd şi mîngîios, cu sfatul pururea înţelept. Amintirea ei însă o întunecă întîiul cap de copilă, cu părul bălai sau negru, cu ochii ca cerul sau ca păcatul. Asupra acestui cap se descarcă toate blestemele sau toate binecuvîntările poetului. Versul lui are mai multă căldură, pe cînd la a doua, a treia şi celelalte iubiri impresiile sunt tot mai şterse, blazarea tot mai pronunţată şi Nirvana tot mai aproape.
Astfel e viaţa de poeţi, povestită de ei înşişi în volumele ce se îngrămădesc acum cu zecile în literatura noastră.
D. Emil Sabo, profesor la Blaj, autorul volumului anunţat, nu se deosebeşte mult de tipul descris, căci trece prin toate fazele reglementare, cu poezii inspirate de capriciile anotimpurilor, de mamă, de iubitele pierdute şi de visările tinereţii. Volumul lui e printre acele ce se înregistrează şi se uită în scurtă vreme: un glas de călător pribeag, ce se pierde în codru, fără nici un răsunet deosebit.
Nimic mai crud pentru poeţi decît uitarea sau nesocotirea. Dar pedeapsa asta se dă tuturor citi nu ies din îngustimea unei vieţi individuale, plagiată şi aceea aidoma după marii poeţi. Cînd nu e nimic nou într-o viaţă descrisă, nimic original sau personal în exprimarea ei, cînd fraze, situaţii, idei sînt luate din cărţi cunoscute şi apoi îmbrăcate în forme mai şubrede — ce poate să facă opinia publică decît să treacă volumul la dosar.
Lumea unui poet, aşa cum se oglindeşte în versurile lui, ar trebui să fie mai mult un templu, monument de o remarcabilă artă arhitectonică în afară, iar înlăuntru cu cîntece pline de armonie. Poetul e profetul, e intermediatorul între noi şi lumea transcendentală. Cînd alergăm spre el, trebuie să ne ridice din pulberea vieţii zilnice, să ne dea durerilor alinare, virtuţii tărie, simţirei privelişti frumoase şi luptei îndemn, căci el simte mai mult ca oricine tot ce frămîntă sufletul bietului muritor.
Cine nu are acest dar nu e cleric în templul poeziei şi nu ne poate sili să-i păstrăm mult timp numele şi să-1 pronunţăm cu evlavie.
Cu d. Sabo n-avem să fim mai îngăduitori decît cu alţi stihuitori de seama lui. Volume de aceste se citesc destul de uşor, dar n-au nici o misiune şi nu servesc la altceva decît
112
pentru a dovedi că acum meşteşugul de a grăi în vers către mulţime s-a îmbunătăţit considerabil.
Pentru Transilvania îmbunătăţirea asta a formei şi a limbei înseamnă un mare progres. Dacă d. Sabo, care a învăţat carte la străini, scrie în aceeaşi limbă ca şi tovarăşii săi în ale poeziei la Bucureşti şi Iaşi; dacă pe cele vreo nouăzeci de pagini abia s-au strecurat cîteva influenţe străine in construcţie, este încă o dată dovedit că unitatea noastră culturală progresează şi că simţul adevăratei limbi literare a pătruns în toate părţile locuite de români.
Dar mai e ceva. D. Sabo trăieşte în Blaj, cuibul vieţei clericale în Ardeal. De Blaj se leagă multe glorii, dar pentru poezie înseamnă un punct negru: critica reacţionară a lui Grama împotriva lui Eminescu. Evident, poezia erotică nu prea avea ce căuta printre uniformele acestea bisericeşti, sfinţite prin institutele de propagandă catolică! Dar acum, după două decenii, erotismul nu mai constituie o vină. Blajul îşi are poeţii săi, trubaduri ai iubirei. Se plînge şi se cînfă, se visează şi se blestemă acum şi la Blaj. Se scriu poezii şi se fac nuvele. Aurel Ciato, Elena Simtion, Al. Ciura şi E. Sabo sînt patru condeie tinere, puse în serviciul literaturei fără tendinţi religioase; fiecare dintr-înşii e autor de cîte un volum sau de două chiar. Un progres social şi acesta! Numai dacă valoarea numiţilor scriitori ar creşte în raport cu bunele lor intenţii!
*
Fiind vorba de mişcarea literară din Blaj, nu voi lăsa neamintită la acest loc lucrarea recentă a d-lui Ciura despre Eminescu şi Coşbuc. E o teză făcută la Universitate şi nu poate fi considerată ca un studiu critic. Cu toate astea însă, notele comparative despre individualitatea fiecăruia, despre elementul erotic şi cel naţional în poeziile lor sînt caracteristice pentru gîndirea actualei generaţii tinere din ArdeaL E interesant a vedea punîndu-se chestiunea astfel: „Care e mai mare din aceşti doi poeţi" ? . . .
D. Ciura găseşte modalitatea de a împăca pe toţi, răs-punzînd astfel:
„Chiar dacă ei ar fi lucrat în aceeaşi direcţie, cu greu ne-am putea hotărî pentru un răspuns! Ce vom spune însă cînd cărările lor sînt atît de divergente, cînd fiecare în lumea lui osebită produce capodopere? Cine ar putea răspunde de-a dreptul, care poezie e mai bună: Doina lui Eminescu sau Noi vrem pămint de Coşbuc ? Sînt amîndouă capodopere
113
in genul lor, dar a le pune alăturea la cîntar, înseamnă a uita datoria criticului, a ridica un gen literar deasupra celuilalt din consideraţii de natură subiectivă. Sint amlndouă mari .'"   ...
Soluţia la care ajunge d. Ciura în cercetarea sa critică va părea desigur naivă în felul cum e exprimată, dar are partea sa de adevăr. In Ardeal e o luptă formală între curentul eminescian şi cel determinat de Coşbuc. Poeţii tineri sînt robiţi de amîndoi corifeii şi e o plăcere să vezi în volumele mai nouă, alternîndu-se paginile influenţate de Eminescu cu cele imitate după Coşbuc. Judecind după părţile mai reuşite şi după faptul că poezia lui Coşbuc e mai aproape de sufletul poetului ardelean, nu mai e de mirare dacă scriitorii ardeleni îşi pun întrebarea „care e mai mare". Pentru ei ar putea să fie Coşbuc în realitate superior, deoarece e mai înţeles şi mai gustat.
O pildă elocventă este d. Sabo. Majoritatea poeziilor lui sînt eminesciene. Versuri întregi, rime de-a gata, forma glosei sînt împrumutate cu mult curaj şi cu mult talent de întrebuinţare. (Vezi Sonet, p. 55, Lacul, p. 48 şi altele). Şi totuşi localizările aceste sînt cu totul inferioare singurelor două poezii scrise în genul baladelor lui Coşbuc, anume cele intitulate Mireasa şi Zbucium. Din volumul întreg aproape numai aceste sînt dovezi de talent şi merită o specială a-mintire.
Ambele poezii sunt înrudite ca subiect. E vorba de o fată ţărancă ce se mărită fără voie, silită de părinţi, şi după logodnă se întîlneşte cu întîiul ei iubit, de la care-şi ia rămas bun, rugîndu-1 să nu-i mai tulbure de-aci înainte viaţa şi să nu-i mai pună cinstea la încercare. E aşa de bine prinsă duioşia acestei despărţiri, încît elevul face cinste maestrului: '
.. .Ş-acuma du-te... Soarele-asfinţeşte
Şi plugurile vin din arătură
Şi-acuma du-te, soarele-asfinţeşte,
Ba nu te duce... stai.... mai dă-mi o gură,
Că plugul tatei încă nu soseşte.
Cînd îi voi fi nevastă legiuită, Te rog pe tot ce ai mai scump sub soare — Cînd îi voi fi nevastă legiuită Mă-nconjură — că dragostea nu moare, Mi-e frică de păcat şi de ispită!
Astfel în Mireasa, iar în Zbucium o scenă identică:
Mi-ai fost drag, o ştie lumea Ai ştiut-o doar şi tu — De ţi-am fost dragă şi ţie Şi-ai fi vrut să-ţi fiu soţie Să-mi fi spus c-o vorbă numai Şi eu n-aş fi zis că nu.
Dar aşa viaţa întreagă M-ai ursit să trag în rău Şi să fiu nenorocilă. .. Nu mă duce în ispită, Nu-mi fura şi pacea casei. Că te-a bate Dumnezeu.
Şi-acum du-te şi-mi dă pace, Taci că nu pot să te-ascult, M-arde vorba ta ca focul, Iar că mi-ai mîncat norocul Cerurile să te ierte, Că eu te-am iertat de mult.
Că pentru d. Sabo, Coşbuc a fost „mai mare" decît Eminescu rezultă din influenţa binefăcătoare ce-a avut cel dinţii asupra lui. Iată un motiv care arată tinerilor poeţi ardeleni, mai ales celor lipsiţi de personalitate, calea pe care trebuie să înainteze pentru ca producţiunile lor să aibă o notă mai locală şi, prin urmare, mai firească.
De la Coşbuc ar învăţa să mai iasă din lumea lor cu reflexiuni subiective şi ar vedea cum trebuie să se ferească şi de tirade retorice, de cari d. Sabo nu s-a ştiut iepăda în lunga Poveste tristă.
Un nou volum cu mai multe poezii de categoria Miresei va putea apoi să asigure şi d-lui Sabo un nume de poet.
114
IX
.ANECDOTELE BOTEZATE" ALE
D-LUI SPERANŢĂ
1
Noi ardelenii slntem mai puţin pretenţioşi pină şi la glume. Ridem ca nişte copii de orice lucru de nimic. In locul umorului subtil, a vorbelor subliniate şi cu două înţelesuri, a jocurilor de cuvinte pline adeseori de spirit scăpărător, preferim o cimilitură de la ţară, o glumă românească sănătoasă. Şi cu toate astea, anecdotele d-lui Speranţă nu ne fac nici cald, nici rece. Eu cel puţin nu m-am putut hotărî vreodată să prind inimă, citind volumele acestui autor productiv, care apelează atît de des la epiderma binevoitoare a publicului românesc. Şi în categoria mea vor fi mulţi, pentru motive foarte uşor de înţeles.
Cu autorii de literatură umoristică lucrurile stau astfel. Sau au un dram de talent original, inventiv şi-1 manifestă, sau posedă oarecare spirit de imitaţie a umorului unei pături sociale, a poporului în primul rînd, şi se mărginesc la atît.
D. Speranţă talent original nu are şi nu e nici imitator credincios, literatura făcută de d-sa este, prin urmare, o literatură hibridă, nici artistică, nici populară, ci artificială.
Cineva, Gorun mi se pare, a botezat pe d-1 Speranţă cu numele Amplificescu. Epitetul e cît se poate de potrivit cu caracterul scrierilor sale. Un singur motiv de haz, o vorbă glumeaţă din popor, în peana d-sale se face o anecdotă de cîteva pagini.
Românul nu e vorbă lungă de glume. Din două-trei propoziţii îşi toarnă şotia pe nerăsuflate. D-1 Speranţă începe însă totdeauna cu Adam sau, cind e vorba de vreo iapă furată, cu Eva, şi termină cu epoca d-sale. Asta e peltea, e vin botezat cu apă, dar aşa fel că nu mai recunoşti urma vinului. Şi lungimea e un mare cusur, pentru că în gluma populară
fiecare cuvinţel îşi are locul şi cuprinsul său şi cine nu prinde acest rost dovedeşte că nu e artist.
Dar d-1 Speranţă mai „amplifică" şi pe alţi scriitori anec-dotişti mai vechi şi unii chiar mai dibaci, cum e Anton Panm Finul Pepelei însă era din altă stofă şi nu făcea spirit de cabinet. Acela era un adevărat echilibrist în povestirea glumelor, arunca scîntei în toate părţile, întreţesea „proverburi" potrivite cu situaţia, aşa cum învăţase el de la Moş Albu. Şi, dacă ar fi fost stăpîn pe o limbă mai mlădioasă, nu s-ar fi coborît niciodată în sărbezimi ca d-1 Speranţă.
A relua subiecte tratate de alţii nu constituie o vină literară; dar a le completa pină la nerecunoaştere, cum e cazul acesta, şi a nu prezenta nici un progres este cel puţin inutiL lată pentru ce noul volum al d-lui Speranţă nu înseamnă o> îmbogăţire a literaturei române.
„Anecdote botezate.
— De ce botezate ?
— Dar Ion de ce e Ion? Gheorghe de ce e Gheorghe? Ca să poată înţelege despre cine şi despre ce este vorba, oamenii au dat şi dau nume oamenilor, lucrurilor etc. Eu am dat nume acestui volum după anecdota ce o are la început!"...
Astfel cuvintează d-1 Speranţă in prefaţa sa, şi nu e spiritual deloc, deoarece „anecdota" din fruntea volumului e-intitulată De scăpat. Dar să ne oprim puţin la această pagină dintîi. Acţiunea anecdotei se petrece pe o rogojină, într-un han din Mizil, şi se termină cu un dialog grotesc între hangiu şi un hoţ:
— „Mă scap", mai zice hoţu-apoi
Şi negustorul iară:
„Ascultă, bade, mă-nţelegi
Şi ieşi, te rog, afară".
Iar badea colo, parcă-i surd,
„Mă scap", mai strigă iară —
Iar negustorul; „mă înţelegi,
Şi ieşi mai iute-afară!"
Cînd hai deodată în sfîrşit
Şi hoţul supărat,
Voind să strige pe femeie
Rosteşte: „M-am scăpat".
„Aşa? măgar şi porc ce eşti,
116
De cînd îţi zic mereu să ieşi Şi tu acum aice?".. .
Orice cetitor va înţelege că această anecdotă care, stînd în fruntea volumului ar fi trebuit să fie ca o fată mare din fruntea unei hore, avea nevoie de-o botezată cu vreun antiseptic, înainte de a trece în mîinile mulţimei. Adevărate glume de „cabinet", aşa cum le face d. Speranţă asupra preoţilor, ţiganilor, sfinţilor şi ovreilor săi, spirit culinar şi uneori respingător de trivial!
Şi nu într-una sau două e astfel, ci în majoritatea anecdotelor, „mănîncă borş" — cum se exprimă d-sa vorbind de „Isus în Capernaum" — şi nu o face cu perdea, cu vreo floare de stil, ci coram publico povesteşte de mirosurile ovreiului („Dacă pute el, atunci să am eu atîta bine", p. 29) sau despre o domnişoară care intră la spiţerie:
— Bună sara.
— Bună sara.
— Domnule, mă rog iertaţi. Curăţenie uşoară n-aţi putea să-mi daţi?
— Cum uşoară, domnişoară?
— Domnule, mă rog, as vrea Ca să-mi daţi ceva, ştiţi, care... Lesne poate să se ia...
— Aşa lucru, domnişoară, De voiţi vă pot căta
Numai dacă vro minută m-aşteptaţi.
— Voi aştepta...
Aţi ghicit ce urmează. Spiţerul face o glumă mai dihai decît ale d-lui Speranţă şi-i dă domnişoarei o „curăţenie", fapt eternizat în alte două strofe.
Nu ştiu prin ce localuri o fi umblat d. Speranţă după materialele (era pe aci să zic materiile) sale anecdotice, ceea ce simt însă este că acest volum e la un nivel şi mai jos decît anecdotele pipărate, cele afumate şi cele de post şi cum se mai numesc frumuseţile literare anterioare, străbătute în mulţime. Versificaţia d-lui S. e tot mai neajutorată, tautologiile tot mai dese, umpluturile ca „undeva", „cîndva", „oarecine", „uite-vezi" şi alte puţin geniale trucuri de a provoca hohote de rîs revin în şi mai mare dezordine. „Falimentul umorului şi al bunului-simţ" trebuia să-şi boteze volumul, fără multă şovăire.
Anecdotele, prin caracterul lor didactic, prin tendinţa lor moralizatoare şi prin satira uşoară au un rol frumos în educaţia unui popor, dar pot deveni destul de periculoase pentru gustul unui public neorientat. Cazul din urmă e cu anecdotele d-lui Speranţă.
Pătrunzînd în cărţile de şcoală, în reviste populare ca Albina şi în ziare cotidiane, glumele aceste iau o întindere dăunătoare misiunei educative ce-o are literatura. Ele falsifică pînă şi morala cea mai de jos a poporului şi forţează nota pornografică într-un mod unic pînă acum la noi.
118
X
DOUĂ CĂRŢI UMORISTICE
T. D u ţ u-D uf eseu: „Considcraţiuni critice asupra poeziei  noastre populare. Doine"
Bucureşti, 1003, 1 voi., 153 p. : T h.   D.   Speranţă:   „Anecdote pipărate" Bucureşti, 1903, 1 voi., 219 p.
Una-i făcută să rîzi, dar pretenţia stăruitoare a autorului de a fi considerat scriitor umoristic te lasă pe ginduri. Cealaltă e făurită ca să rămîi pe ginduri, dar încăpăţinarea autorului de a trece drept scriitor serios te sileşte să rizi, uneori cu hohot. Unul vrea să fie satiric, păcălici, celălalt sfătos şi adine, lucru mare. Atît de deosebite ca tendinţă, cărţile astea îţi lasă totuşi aceeaşi impresie.
Dar mai au ceva comun. D-l Speranţă, ca şi d-l Duţescu, vrea să întreţină oarecari raporturi .. . ştiinţifico-literare cu folclorul. Unul, vrind să imite literatura populară, o strică; altul, vrînd s-o refacă după inspiraţia sa, o drege în rău. Amîndoi sînt nişte meşteri-strică fără doar şi poate.
Să-i luăm pe rînd.
D-l Duţescu are ce are cu lăutarii, din pricină că baragladinele astea nu cîntă doinele ca prin partea locului, adecă prin ţinutul Argeşului, de unde îşi trage d-sa originea. Toată cartea d-sale nu este decît o ceartă — polemică literară, chipurile — cu nenorociţii de ţigani, o polemică uneori atît de violentă, încît ţi s-ar părea că, după cuvintele de ocară, autorului nu-i mai rămîne altceva de făcut decît să pună mina pe vioara faraonului şi să-1 trăsnească în cap.
— Zi, mă, cum îţi fluier eu, că de nu...
Şi-apoi îi fluieră. Şi fluieratul d-lui Duţescu se cheamă „realcătuirea unei vieţe româneşti cu graiul, cu cîntecul, cu danturile şi cu tot ce este al nostru şi numai al nostru, şi porneşte din sentimentul dumnezeiesc al iubirei de patrie"'. D-sa fluieră „din punctul de vedere al studierii psihologiei săteanului român" şi e dispus a crede că va servi astfel „filo-sofia specială a neamului nostru". Şi-i trage romanică cu „filosofia", cu „psihologia" şi cu „reconstituirea", de-i merg
fulgii bietului ţigan, iar cînd ai crede că 1-a dat gata, termină cu un apel disperat către neamul întreg: „La lucru — totul nu e pierdut!"
Dar neamul ştie că nu e pierdut nimic şi, privind liniştit la cea mai nouă ţiganiadă, face haz de vorbele mari ale eroului român, scăpate în toiul încăierării cu ceata de lăutari.
Dar e amuzantă cartea d-lui Duţu şi din multe alte cauze.
1) D. Duţu scrie despre doină şi nu cunoaşte decît două colecţii de folclor: pe a Ministerului de Culte, pe care o analizează, şi pe a lui G. Dem. Teodorescu; aminteşte în treacăt pe Alec-sandri; restul nu există pentru d-sa, căci de-ar exista, s-ar fi folosit cel puţin de întîile „doine" din colecţia Bibicescu.
2) D-l Duţu numeşte pe ţigani „păstrători ai tezaurului de bogăţie populară mai in toate ţările locuite de români" şi nu ştie că în Ardeal, Banat, Maramureş, Bucovina, Macedonia şi într-alte părţi, ţiganii n-au nici cel mai mic rol în păstrarea şi propagarea poeziilor poporale şi că nici una din colecţiile acestor regiuni nu conţin adausuri sau influenţe ţigăneşti.
3) Acelaşi d. Duţu nu ştie nimic despre o migraţiune a doinelor dintr-o provincie într-alta, dintr-un sat într-altul, despre procesul fatal de evoluţie sau de tocire a cîntecului, proces din care rezultă zecile de variante ce servesc material admirabil pentru studii comparative şi filologice. 4) Tot d-sa nu admite că datoria culegătorului este „numai să reproducă ca un fonograf fără nici un fel de discernămint tot ce aude", pe cînd datoria d-sale era să admită şi să ne dispenseze de orice „discernămint" propriu al d-sale. Astfel era în rînd cu oamenii de ştiinţă, şi ce frumos i-ar mai fi stat d-lui Duţu alăturea de Grimm! 5) D. autor reconstituie textele — „podoabele de gîndire românească". Şi unde poporul întrebuinţează înjurătura „în bot", d-sa crede că e mai cu gust „în cruce" sau „în lege", zice că aşa a trebuit să fie întiiaşi dată. Iar de se nimereşte ca într-altă poezie să găsească într-adevăr „în lege" sau „în cruce", e mîndru că a descoperit în aceeaşi carte confirmarea ingenioaselor sale conjecturi şi exclamă triumfînd: quod erai demenstrandum ! (p. 68, nota). 6) Fiul neamului românesc şi în special al Argeşului stabileşte următoarele însuşiri trebuitoare oricărui folclorist român: a) „Să fie român" '(de pildă, Cîrţan); b) „Să ştie carte" (desigur, ştie şi Cîrţan); c) „Să aibă predispoziţia specială a românului sătean, adică dragostea eternă pentru cîntecul românesc" (Cîrţan cîntă etern din fluier); d) „Să aibă talent" (talent de a se certa cu ţiganii?); e) „Să fie născut la ţară" (este şi
120
121
Cîrţan!). O fi avînd d. Duţu toate calităţile astea, dar cei puţin un milion de români le mai posedă. Deci un milion de folclorişti români!.. . Nici picior de lăutar n-are să mai rămînă, de vor fi toţi furioşi ca autorul.
Uite, minuni de acestea se fac în cartea d-lui Duţu şi d-sa le-a botezat „consideraţiuni critice", deşi nu sînt decît consi-deraţiuni glumeţe 1, iar adevăratele consideraţiuni — pentru cititorii serioşi — îi lipsesc cu totul.
Dar prea destul cu d-sa. Poate pentru a-mi înlesni trecerea la tovarăşul d-sale în folcloristica română, d-1 Duţu scrie (p. 82):
„Din păcate, în vremea din urmă, au apărut în publicistica românească aşa-zişii continuatori ai firului poporan (citiţi bine: continuatori ai firului poporan!) şi spre a-şi exhiba mai în lumină nevrednicia artistică, n-au găsit altceva mai bun de făcut decît să amplifice şi să lungească scurtele şi plinele de duh mărgăritare de proză umoristică, dîndu-le forma unor adevăratele peltele, demne de cel mai prima rahagiu din uliţele Stambulului".
Cam aspru, dar merge. Aluzia e făcută evident la anecdotele mai nouă ale d-lui Speranţă şi, dacă d-sa se crede nedreptăţit, n-are decît să-i răspundă în vreo anecdotă populară, pipărată şi afumată, despre Ţiganul şi doina...
Abia au trecut cîteva săptămîni şi d-1 Speranţă se prezintă cu un regiment de ţigani, ovrei, ploşniţe, popi, bulgari şi alte dobitoace, pe cari le-a adunat „cumva", de pe „undeva" şi le-a prelucrat „pe cît se spune" în anecdote. Sînt vechile noastre cunoştinţe din ediţiile anterioare, dar mai îmbătrînite, mai năpîrlite. Ţiganii n-au haz nici cît d-1 Duţescu; beţiile popilor ni se par tendenţioase şi, chiar altfel fiind, nu e nici un moment glumeţ în descrierea lor; ovreii s-au făcut mai cinstiţi. Peste duhul popoarelor d-lui Speranţă a căzut brumă groasă.
Cînd nu mai merge cu spiritul — şi n-a prea mers la d-1 Speranţă niciodată — omul forţează, drege, face şi sau recurge la obscenităţi, sau spune platitudini. Anecdotele afumate, de cari am vorbit, conţineau obscenităţi senile ad asum Delphini, iar actualul volum e şi mai gol în idei. Cele mai multe
sînt la nivelul anecdotei Ţigara, chibritul şi mersi, în care un ţăran explică astfel cuvîntul mierţoi (mersi):
Că merţoi la ciocoi,
Este cum am zice noi:
Fii al naibei procopsit
Ori: să fii afurisit,
Şi mai cile: mii şi mii,
Fii al dracului să fii!
Şi cum zicem noi ades...
— Ei, atunci am înţeles.
„Mierţoi" de explicaţie, dar totuşi mi se pare riscat să dăm copiilor de şcoală asemenea glume de citit. Va fi mai bună poate următoarea, Ce vrea copilul:
Ce-ai vrea să-ţi facă mama Ca să-ţi placă? Bunăoară, Ai voi să-ţi facă mama Frăţior sau surioară?
— Ba eu, uite, zice dînsul, Dacă poţi pe după prînz,
Te reg, mamă, fă-mi un mînz...
Ba nu zău, nu e d-1 Speranţă Esop al românilor? Stăm bine cu literatura umoristică!
1 în unele locuri autorul glumeşte şi intenţionat. Aici e la culme. De pildă. „D-1 Kamadeva să ne mai slăbească cu dragostea" (p. 68), sau: „Datoria d-lui Constantinescu era să şteargă din tabletele memoriei sale — ca un alt Hamlet — acest cîntec" (p. 72).
122
XI
HARALAMB G. LECCA: „OCTAVA" Bucureşti, 1904, 1 br., 52 pag.
Modernii noştri să n-aibă nici o teamă: muza de la oraş n-a murit încă! Gonită de crainicii muzei de la ţară, se refugiase numai într-o stradă mai la adăpostul soarelui, într-un palat mai sărăcăcios. Dar a continuat şi acolo să cultive moravurile decoltate şi să-nşire rime uşoare, şi iat-o iarăşi la lumina zilei, trecând fudulă într-un echipaj de gală pe dinaintea noastră. E palidă ca moartea, tuşeşte a ftizie şi totuşi e gătită şi împopoţonată cu flori ca o brezaie şi-n jurul ei e parfum de tuberoze şi de liliac.
Apropie-se cine pofteşte! Cînd o vezi aşa de dezvlăguită, o laşi să treacă şi ai senzaţia că nu muza, ci vreo stafie vestitoare de boleşniţă şade în faeton.
Mă rog, ce-mi folosesc ochiului ademenitoarele „18 ilus-traţiuni, 14 refăcute, 16 imaginate şi 41 după natură" din broşura de o decadentă eleganţă a d-lui Haralamb G. Lecca, dacă mintea şi simţul estetic trebuie să se revolte în contra „Messalinei", ce tronează în mijlocul lor:
Cu şofran ş-aprinde ochii, sub perucă aur mat îşi ascunde părul negru şi pe dată ce-a-nnoptat, Pleacă să-şi prostitueze sinul, pîntecele, gura
La Subura.
Cînd apare-n lupanarul mizerabil luminat, Ia o cupă, bea... şi-o sparge, încruntînd căutătura, în obrazul unui tînăr îşi imprim' apoi dantura, După ce-i silabiseşte un cuvînt neruşinat,
Lacomi, fuga dau întruna din celulele vecine
Pe covoare murdărite, trup la trup se tăvălesc:
El muşcînd-o, nu mai simte că arterele-i plesnesc;
124
Ea-n acces de isterie, e aproape să leşine,
Toată cartea deprăvărei o citesc şi-o recitesc
Pînă se trezesc cu lampa stinsă... stinsă de ruşine.
. . .Şi asta e muza cea mult lăudată a poeziei de capitală, a poeziei sociale de actualitate, a viitorului?... Castelane, din strada tăinuită, de la palatul ascuns al muzei tale: des-chide-i poarta să vie acasă, aprinde-i o luminare de ceară la căpătîi, aşterne-i crizanteme pe pragul peste care păşeşte desfrîul. E bolnavă şi tînjeşte greu stăpîna istovită a visurilor tale!
Odinioară d. Hasdeu a binevoit să hirotonisească pe d. Lecca de preot în templul poeziei române. Şi, trimiţîndu-1 să vestească cuvîntul frumosului, i-a dat trei sfaturi bătrî-neşti, aşa cum se dă fiului de-mpărat cînd pleacă să caute pe Ileana Cosînzeana. L-a îndemnat să nu se abată niciodată din calea „idealurilor înalte", a „pornirilor generoase" şi a „avînturilor sublime"...
Mari şi frumoase cuvinte! Dar mici şi urîte au fost efectele lor asupra poetului. E atîta toamnă şi paloare, atîta oboseală şi descompunere şi un atît de sterp amor în poeziile lui Lecca, în octava acestei claviaturi poetice, încît îndrumările magului de la Cîmpina, ale criticului ce se solidarizase cu concepţiile de estetică eterică sună astăzi ca o ironie crudă, în schimb a urmat o cădere, nu în „bulhacul pesimismului", cum îi era teamă d-lui Hasdeu, ci al impresionismului realist de cea mai crasă specie.
Poetul are dreptate:
Şi parfumul de petunii Se preface-n cloroform...
în şirul măricel de sonete — o formă atît de potrivită pentru fixarea unor situaţii din natură şi a stărilor sufleteşti momentane — d. Lecca tratează deosebite subiecte erotice de genul francez cel mai nou. Acest gen cultivă cu predilecţie amorul liber, în ultima fază a evoluţiunei sale, cu înţelesul de pasiune ajunsă la extrema margine a orgiei. Poetul nostru, socotind literatura nu ca un „product al solului românesc", ci ca un cîmp de experienţă pentru toate plantele exotice, îşi încearcă norocul şi cu buruiana asta. Şi rezultatul ? Tipul Messalinei, figuri de ftiziei ce se sting „în noaptea primului
125
amor", călugări născuţi prin forceps, femei osîndite de a nu mai putea fi nici mame, nici soţii:
.. .Fiindcă-n tine toate simţurile tac, Ţi-ai udat tulpina vieţii cu minciuni otrăvitoare: Te-a tîrît destrăbălarea în adînca ei vuitoare, Ţi-ai înfipt în carne vîrful, cu altoi, al unui ac.
Aceste „avînturi sublime" şi „porniri generoase" de adevărat poet (observaţi şi fineţea din şirul din urmă!) îşi ating apogeul în tipul ultramodern al perversităţii sexuale, luat direct de la francezi şi întrupat în poezia Ella:
Sînt femeie şi mă arde dorul de-a fi şi bărbat, Să mă-mpart în două: corpul de amantă senzuală Să mi-1 las s-adoarmă leneş  pe dantelele din pat Iar cu sufletul — sub forma, sub figura ideală
A cutărui om, pe care de copilă l-am visat, Binişor de mine însumi să m-apropii, să-i zic scoală Tremurului meu în simţuri, s-aud tîmplele cum bat Şi să mă iubesc nebună, sârutîndu-mi carnea goală
Şi cînd ar veni secunda, clipa, fulgerul acela De plăcere care parcă te trăzneşte, într-atît De  puternic să-mi înlănţui braţele de după gît încît viaţa să-mi îngheţe...
E proză abjectă în întreaga expunere a acestui contrast, iar tendinţa de a îmbrăţişa probleme din domeniul sensibilităţii de natură patologică uşor poate să-1 expună pe autor la bănuieli diferite, între cari cea dintîi e lipsa totală de originalitate. D. Lecca n-a avut nici pînă acum reputaţia de scriitor original şi sincer. Poezii ca Ella — în modă în Paris — îl pun în şirul celor mai stăruitori franţuzomani şi nimeni nu va putea să-i recunoască un merit literar în priceperea de-a versifica subiecte cari n-au nici măcar însuşirea de-a fi plăsmuite de el.
Lăsînd asemenea îndeletniciri pe seama decadenţilor şi renunţînd la ideea că orice scriitor cu cultură apuseană trebuie să importeze tot ce e mai extravagant în străinătate,, d. Lecca ar putea să ne dea şi pagini literare fără să corupă gustul estetic, pe care atîţia alţii se trudesc să-1 menţie. Mai multe poezii de duioşia celor două Scrisori şi pastele ca Nunta
126
(care nu se poate asemăna cu Nunta in codru a originalului de Coşbuc) sînt deosebiri plăcute, prin simplitatea lor, faţa de noroiul celorlalte.
în sfîrşit, d. Lecca e artist rafinat, o calitate ce nu i se poate tăgădui. Acum se afirmă şi ca desenator subtil. Dacă Insă nu şi-ar pune arta în serviciul vînătoarei de efecte şi nu şi-ar prostitua-o (ca să întrebuinţez un termen de-al d-sale) atît de des, activitatea sa ar întîmpina mai multă şi mai sinceră încurajare.
Nu motive de morală socială ne fac să ne ridicăm cu toată sinceritatea împotriva unei asemenea porniri. N-am avut niciodată pretenţia de a cere poeţilor opere cu scopuri moralizatoare. Dimpotrivă, credem necesară cea mai intimă legătură între artă şi viaţă. Cînd însă scriitorul vrea să ridice urî-tul, scîrbosul şi prostituţia la valoarea subiectelor celor mai demne de condeiul său, cînd chiar şi în prelucrarea unor motive lubrice e grosolan şi primitiv, nu putem să ne facem mari iluzii de talentul său. Şi aşa stăm cu d-l Lecca, începînd cu „cadavericul profil" al Lollei din Prima pînă la Ella din Octava.
Şi iarăşi nu ca franţuzofobi regretăm influenţa faimosului genre rosse asupra d-lui Lecca. Nici nu putem condamna din principiu orice influenţă franceză. De ce ni se aduce această continuă şi ciudată învinuire, că nu cunoaştem literatura, franceză şi nu sîntem în stare a-i aprecia binefacerile, cînd noi nu condamnăm decît imitaţia servilă a părţii celei mai puţin rezistente criticei din literatura poporului francez. Binefaceri? O, dacă d-nii Lecca şi Macedonski, aceşti francezomani de pur-sînge sînt roadele ce ne-a hărăzit literatura franceză mai nouă, mă lipsesc cu totul, şi cu mine desigur alţi mulţi, de aşa binefaceri!
„Pămînt rebel, iată copiii tăi!" voi zice şi eu ca Eminescu undeva şi lăsînd la o parte pe toţi aceşti... nasticheur-i — le zice, mi se pare, cu un termin francez — mă voi îndrepta Iarăşi spre Costache Negruzzi, traducătorul baladelor lui V. Hugo şi spre elegantul meu Alecsandri, bun cunoscător al comediei franceze şi voi rămînea în convingerea că nu împru-mutînd răul şi extravagantul ne arătăm simpatia faţă de un popor străin, nici nu ajungem astfel folositori literaturei noastre.
XII
REVISTE LITERARE IN BUDAPESTA
„Luceafărul"
E un capriciu al sorţii ca de capitala Ungariei, locul unde s-au făurit atîtea planuri de înăbuşire a culturei noastre, să se lege totuşi numele unor opere şi reviste literare române, cu rostul şi însemnătatea lor pentru timpul în care au fost scrise. Nimic n-a putut să împiedice ca la anumite intervaluri, alăturea de cenzor şi de procurorul atotputernic şi pînditor, poetul român să-şi ţese visul de mărire, tînărul istoric să reconstituie din slovele răvăşite trecutul glorios, iar nuvelistul să-şi potrivească fraza armonioasă după graiul părinţilor ţărani.
Stările politice din ce in ce mai excepţionale te fac să consideri o revistă românească apărută aici drept un steguleţ alb, împlîntat de o mînă îndrăzneaţă într-o tabără duşmană, sau o fată sfioasă şi nevinovată, rătăcită într-un codru şi cu viaţa în primejdie.
îşi au însă îndreptăţirile lor şi apariţiile astea. Capitala este oglinda ţărei întregi. Aici e Parlamentul, aici Universitatea, cari atrag prin forţa împrejurărilor elementele cele mai bune ale naţionalităţilor. Şi toate sforţările de a înlătura din conştiinţa cetăţenilor ideea că superbul oraş de pe malurile Dunărei'albastre aparţine tuturora, fără deosebire de neam, sînt zadarnice. Prigoniţii se simt totuşi stăpîni şi se leagănă-n iluzii, cîntînd şi muncind măcar în vreun colţ de cafenea şi de tipografie, dacă nu pot cu fruntea senină şi la lumina zilei.
Dar atît. De-aici pînă la o serioasă mişcare culturală e o distanţă mare. Chiar schimbîndu-se stările de astăzi, Budapesta nu este indicată a fi centru literar românesc. Vecinie se va resimţi urma influenţei străine şi lipsa şcoalei române.
Astăzi sîntem cu toţii în clar asupra centrului.. . şi tot ce se iveşte pe la periferii nu mai are decît un caracter efemer,
128
sau izolat, puţind cel mult să ne semnaleze cîteva talente, a căror dezvoltare deplină, rămînind la periferie, este aproape cu neputinţă.
întîia revistă tipărită la Budapesta a fost Biblioteca românească întocmită în 12 părţi a isteţului editor şi răspînditor de cărţi Zaharie Carcalechi. Revista a început să apară la 1821 şi s-a tipărit complet la 1834, în acea faimoasă „Crăiască tipografie" din Buda, la care fuseseră corectori şi „a cărţilor revizori" oameni luminaţi ca Samuil Klein, Şiiicai, Maior şi Teodorovici.
Biblioteca apăruse la sfîrşitul epocei de glorie a literaturei noastre istorice. Colaboratorul ei principal era „preaînvăţatul şi învăpăiatul de luminarea neamului nostru, Damaschin Bojincă", un epigon al marilor istorici. Şi tot cuprinsul celor 12 fascicole vibrează de căldura iubirei de neam şi de adoraţia trecutului.
Pe-atunci era o viaţă românească destul de vie în capitala Ungariei. Colonia macedo-română îşi păstrase încă naţionalitatea. Femeile îomâne se organizaseră chiar în societate. Tipografia atrăgea interesul puţinilor scriitori din provincie. Calindarul din Buda circula prin toate familiile şi dezvolta gustul de citit. O revistă, prin urmare, era bine venită.
Scopul revistei lui Carcalechi era de a deştepta dragoste pentru limba românească. Tînărul român Emanoil Gojdu. căruia soarta i-a rezervat mai tîrziu un rol măreţ în analele culturei române de peste munţi, a formulat tendinţa asta într-o scrisoare de rugăciune adresată „străluciţilor boieri ai naţiei româneşti şi a Moldovei", spunînd cuvinte frumoase ca cele ce urmează:
„.. .Şi numai acesta este cel mai de căpetenie al meu scop, iubită naţie, a aţîţa in voi. vrednicilor strănepoţi ai vestiţilor romani, cari pre ţiitoarele în multe sute de ani ticăloase necazuri eroiceşte le-aţi învins, a deştepta, zic, o îmboldire de bine aducătoare şi un foc sfînt patrioticesc către limba noastră cea mumească.
■ în toate părţile geme sufletul neamului nostru într-un întunerec înfiorător. Tristă dormitare a cutropit înaltele româneşti talente. . . Şi cînd toţi ceilalţi credincioşi fii ai neamului roman, adecă frîncii, italianii şi spânii înfloresc, numai noi românii, pe cari Roma în cel mai călduros al său sîn ne-a purtat, numai noi să gemem în desele mărăcini a întune-
129
recului? Ci numai acum, acum începe groaznica noapte a se despica, înfiorata a oarbei neştiinţă întunecime a se răsipi şi cu zburătoare săgeţi se arată printre raze lucitoare săpatul mormînt al neamului românesc. Acolo, în acea groapă, prin care prin negrijirea cultivirei de limba sa şi-au gătit-o, acolo dimpreună cu limba va putrezi sufletul şi estimea neamului, dacă acum, cînd se poate, nu se va încunjura lenevirea..."
Afară de articole istorice, scrise, ca şi fragmentul citat, în viguroasa limbă a lui Petru Maior, se mai publică proză distractivă şi informaţii, iar poezia e din cale-afară slab reprezentată prin strofe originale de următoarea stîngăcie:
. . .Va veni un ceas odată Ca să pot a-ţi arăta Că te-am iubit din durere, Dar te rog nu mă uita. Orişiunde de vei merge, Orişice de vei afla, Socoteşte că-ţi sunt slugă, Dar te rog nu mă uita. Şi la iad şi orişiunde Voi striga fără-a-nceta Că tu eşti amorul meu, Dar te rog nu mă uita.. •
„Bine-înţeleptul şi văzutul domn" Zaharie Carcalechi era într-adevăr un iscusit „verlegher" şi 1 se pricepea a da revistei o răspîndire deosebită, în Ardeal şi în Ţara Românească.
* «
Patru decenii în urmă. Ungaria a trecut prin zguduirea puternică a revoluţiei. Multele prefaceri au schimbat cu totul fizionomia vieţii sociale şi la români. Politica e mai organizată şi reprezentată prin'un şir de luptători activi, ieşiţi din scoale româneşti şi germane. Pesta este iarăşi un mic centru al românilor.
La 1861 apare Gura natului şi la 1865 Familia d-lui Iosif Vulcan. Tot atunci, bărbaţii politici Sigismund Pop şi Al. Roman pe de-o parte, şi Vincentie Babeş pe de alta, scot ziarele politice Concordia şi Albina. E epoca cu vederi mai largi a lui Francisc Deak, singura epocă în care avînturile erau mai
1 Vezi pe larg Istoria literaturei. . . de N. Iorga, II, p. 326 sq.
puţin urmărite, deputaţii Gojdu, Babeş, Aloisie Vlad, Popa şi alţii erau înconjuraţi de cete de tineri cari, prin versuri şchioape, admirau pe fruntaşii luptători:
Bărbaţi cu animi nobili, cu spirte eroine Ce soarta vă chemase la luptă să ieşiţi, Naţiunea vă trimite în orele-i senine Cununa de merite, etern să străluciţi. ..
Se făcea multă politică şi multă literatură în cele patru ziare din Budapesta, literatura însă mai totdeauna la un nivel cu mult inferior politicei.
Dintre toate, viaţa cea mai lungă, continuată pînă în ziua de astăzi, a avut-o Familia. Caracterul enciclopedic, împărţirea variată a materiei, biografiile şi ilustraţiile şi, în special,, micile cochetării cu sexul frumos, au dat acestei reviste o înfăţişare nouă. A fost aşa-zicînd întîia revistă modernă a românilor din Ungaria. Modernismul ăsta însă poate fi luat şi înţeles rău, deoarece a dispărut totodată şi puterea în expresie. în locul paginilor de forţa pasagiului citat din Gojdu,. citim acum o limbă cu urme cipariane:
„Despre omoare. Amoarea e o poezie individuale şi toate cele se s-au scris despre ea pînă acum sînt adevăruri şi' neadevăruri. Amoarea fără încredere constante nu se poate întipui" etc, etc.
Cu încetul dispare şi interesul pentru istorie. Locul chestiunilor de limbă îl ocupă încercări nuvelistice şi poetice sub influenţa lui Bolintineanu, Grandea şi Tăutu, poeţii cei mai mult reproduşi şi popularizaţi prin Familia. Un fel de pseudo-romantism îşi face drum în stratul tuturor tinerilor poeţi,, dintre cari cel mai de seamă, Iulian Grozescu, găsea uneori accente mai simpatice prin tonul popular imitat, ca în Balada. Ilenei, cu următoarea strofă la început:
Sus la ceruri, pe sub nori Zboar-o ecală de cucori... Pe poiana cea cu flori Dimineaţa de cu zori Merge-o ceată de feciori
La moara Ilenei...
Afară de poeţii transcarpatini, scriitorii de la Familia. cunosc bine pe Heine, care le serveşte de corectiv în alcătuirea formei.  în curînd descoperă tezaurul literaturei populare,.
130
căci părintele Marian de la Suceava şi Atanasie Marienescu de la Oradea îşi publică aici intîile lor balade şi colinzi din popor.
In anul al doilea, cititorii revistei budapestane au fost surprinşi de următoarea poezie:
D>aş avea şi eu o floare Mindră, didce, răpiloare Ca şi florile din mai, Fiice dulci a unui plai. Plai rîzînd cu iarbă verde Ce se leagănă, se pierde L'ndoind încetişor Şoptind şoapte de amor...
In josul poeziei era semnat, pentru întîiaşi dată, Minai 1 Eminescu, luceafărul de mai tîrziu al literaturei române şi într-o notă, redacţia s-a grăbit cu drept cuvînt să adauge: „Cu bucurie deschidem coloanele foei noastre acestui june numai de 16 ani, care, cu primele sale încercări trămise nouă, rie-a surprins plăcut".
Iată formate limitele în cari Familia şi-a continuat şi mai tîrziu existenţa, fără a se ridica sau coborî: cu reproduceri, cu poezioare lirice, nuvele şi încercări dramatice, cu mici articole sociale şi informaţiuni literare — tot materie ce nu periclitează gustul cititorului.
*
Alte patru decenii. în Pesta nici umbră de viaţă politică sau socială a românilor. Ziarele s-au stins. Familia continuă să apară cu aceeaşi pedantă regularitate, dar în Oradea Mare. Nici un semn de cultură română, căci, afară de studenţi, abia cîteva familii de funcţionari reprezintă elementul român în capitală. Toată colonia maeedo-română ce ne-a dat pe Şaguna s-a maghiarizat şi-n.biserica românească de odinioară, părintele Murnu, tatăl poetului, serveşte liturghia in limba grecească pentru un pumn de greci, rămaşi credincioşi patriei lor. Numai în localul unei societăţi studenţeşti mai pîlpîie focul limbei române. Aici, în jurul unei biblioteci sărăcăcioase, tineri cu capete neliniştite, cu inimi pline de frumoase porniri, se adună şi discută posibilitatea înfiinţării unui nou •organ de publicitate în Budapesta. Şi iată o nouă tipografie românească, cu firma îndrăzneaţă ..Poporul român", cu un ziar poporal purtînd aceeaşi numire şi cu o revistă literară de
o înfăţişare cu totul modernă: Luceafărul. Ba ei au început să dea la iveală si mici cărţulii de coprins instructiv şi numai spiritul întreprinzător al bătrînuh.i Carcalechi le' lipseşte pentru ca să fie mai cunoscuţi şi aici. Trei reviste la trei generaţii!
Nimic nu probează mai bine fazele culturei unui popor, nimic nu arată mai lămurit procesul limbei, iluctuaţia ideilor sociale şi a formei. Generaţia de astăzi, cum se manifestă în coloanele noei reviste, împreunează convingerea caldă şi vigoarea generaţiei de la 1821 cu impresionismul şi sensilili-tatea celeia de la 1861 — 1865, mai adăogind însă'de la sine mult simţ pentru limba literară şi îndeosebi simţ artistic, ce lipsea cu desăvîrşire generaţiei precedente.
Ce deosebire între „dar te rog nu mă uita" de la 1821, sau „dar de vrei să-mi faci onoare, dă-mi un dulce sărutat", cum cînta d-1 Vulcan la 1865, şi între glasul simplu şi curat în care tinerii de astăzi povestesc cititorilor „jalea întristatului Ardeal" !
Cine mai e convins de spusele unora, că natura aspră a românului ardelean nu evoluează şi că îi lipsesc facultăţile de a pătrunde in tainele şi subtilităţile artei, să răsfoiască numerele apărute ale Luceafărului, şi va dobindi o credinţă mai bună. în multele versuri lirice (cele de Oct. Goga), in proza studenţească (de Al. Ciura) şi în ilustraţiile originale, unde aceşti tineri caută să exprime poezia — multă-puţină cît o mai pot simţi — din jurul lor şi să-i imprime caracterul local, e fineţe şi îndeminare destulă, încît trebuie să se convingă si să se bucure orişicine de progresul lent, dar totuşi sigur, ce se realizează şi în direcţia cea mai atacată de esteţii noştri nesăţioşi.
în special Octavian Goga (iscăleşte şi N. Otavă) este un talent real. Printre scriitorii de versuri, apăruţi în cei trei ani din urmă, Goga este singurul „cîntăreţ de bună speranţă". El a învăţat foarte mult de la Iosif şi aduce notă nouă,' cu momente duioase şi puternice din liniştea casei preoţeşti din Ardeal.
Dacă azi-mîine, din lipsă de viaţă românească în capitala Ungariei şi de lipsă de sprijin, revista îşi va închide coloanele, îi va rămîne totuşi meritul de a fi avut grupaţi în jurul său cîţiva tineri cu frumoase însuşiri, a căror muncă poate servi ca dovadă de avîntul ce-1 ia cultura românească peste munţi Şi de buna sa direcţie, cu toate piedicile naturale şi artificiale de care se izbeşte.
132
133
MORAVURI LITERARE I
ANONIMUL
Alăturea de mine, într-o stradă ferită a Bucureştilor, ste-tea acum cîţiva ani un om bătut de soartă. Avusese odată i rol în mişcările sociale: cuvîntul lui era citit în ziarele de partid. Ispitindu-1 însă viaţa, cu ale ei farmece vremelnice, se coborîse la mijloace josnice; îşi pîngărise cinstea numelui. Pedepsit de lege, îşi ispăşi apoi păcatul şi se întoarse, girbov şi albit, în căscioara unde găsi o femeie necinstită şi doi copii rahitici. Aici trăia acum într-o izolare desăvîrşită, ca orice om izgonit din societate, ca orice proscris.
De după uluci urmăream zilnic epilogul acestei tragedii. Vedeam figura vinovatului tot mai dîrză, privirile tot mai fulgerătoare. în loc de căinţă, faţa lui exprima ură şi răzbunare. Copilaşii fugeau de el ca de un ciumat şi cînd, noaptea tîrziu, soţia, lui, mama nevrednică, se întorcea acasă, vinovatul plîngea cu hohot, ca un nebun furios.
Deodată apărură cîteva figuri nouă pe scena din curtea vecinului meu. în amurgul fiecărei seri, cîţiva tineri gazetari se strecurară la fruntaşul de odinioară. Ore întregi şopteau şi scriau la mescioara de sub salcîmul din fundul curţei. Osîn-ditul, în capul lor, gesticula nervos, demonstra cu glas înalt, pururea ironic şi dicta fiecăruia.
Reînviase în el apostolul.
Niciodată ceva mai cinic, mai pervers ca gîndire nu mi-a fost dat să aud. Un suflet bolnav şi căzut, o minte neliniştită şi dezechilibrată trimitea societăţii cele mai veninoase săgeţi. Vorbea de egala îndreptăţire a femeii, el care gemea sub greutatea necinstei soţiei sale. Cerea morală politică şi socială, el, pilda vie a imoralităţii. Se ridica împotriva tronului şi a guvernului; contesta caractere; ridiculiza legi şi moravuri publice. Cuvintele „drept", „moral", „cinstit", şi „frumos" nu mai sfîrşeau. Iar a doua zi apăreau în anumite ziare, la rubricele satirice şi cele moralizatoare, articole scurte, anonime, de critică socială, şi chiar literară, purtînd stigmatul gîndirei vecinului meu. . .
Anul trecut, „apostolul" a murit şi, dacă nu mă înşel, abia o gazetă a adus vestea laconică a morţii lui.
*
Adeseori, citind articolele anonime din ziare şi reviste, în care vecinie se acuză, se loveşte şi se rîde cu rîsul dezmăţat al femeii de stradă, mă gîndesc la mescioara de sub salcîm, la acele figuri sumbre de ziarişti, cari veneau ca la o conspiraţie să soarbă cuvîntul otrăvit de pe buzele proscrisului. Spiritul acestuia pare că se răsfaţă în toate. Nimic nu mă împiedică a bănui în fiecare autor mascat o victimă, un om nenorocit, pe care motive de ordin social îl opresc a-şi lua răspunderea scriselor sale.
Desigur nu e mare bravură a se iscăli în josul unui şir de păreri. Publicarea numelui îşi are şi ea părţile contestabile. Cîte ambiţiuni, cîte planuri de mărire şi noroc nu se leagă de „lansarea" numelui. Naivul se îmbată de vraja fiinţei sale, ambiţiosul vînează popularitate, puternicul îşi asigură cu patimă, pentru prezent şi viitor, paternitatea fiecărei idei, fiecărei notiţe, fiecărui cuvînt.
Dar în orice timp şi în orice condiţie numele e o barieră, o restricţiune a libertăţii cuvîntului, un paznic al demnităţii. Naivul devine pe nesimţite un inofensiv, popularitatea ambiţiosului dispare repede, iar şarlatanul şi fanfaronul este demascat şi nu rămîne decît ce e veritabil.
Haina anonimatului însă e largă şi încape pe toţi, de la cel mai modest muncitor, pînă la cel mai îndrăzneţ aventurier. Cum însă caracterul unei mişcări culturale şi politice, sau chiar al unei epoce, n-a fost imprimat niciodată de un anonim, e natural ca majoritatea celor ascunşi să aparţină acelor fiinţe mlădioase cari, neavînd un caracter propriu şi avînd convingerea de a nu putea fi folositori lucrind la lumina zilei, preferă taina şi scutul anonimatului. Aici sînt la largul lor; zilnic pot să se schimbe, ca nişte bravi şi cuminţi cameleoni; pot fi unelte vile ce se furişează pe la toate ziarele, scriind intr-unul şi combătîndu-se singuri într-altul, pururea intriganţi şi pururea triumfători, căci, neavînd ce, ei nu pierd nimic. în cazul cel mai bun rolul anonimului e acela de poliţist secret, de căţel adulmecător, de denunciant — o meserie utilă şi asta, dar odioasă chiar cînd e practicată în conştiinţă.
134
135:
Sînt aşa de multe şi diferite categoriile acestor apariţiuni ■ale presei, încît pentru a le caracteriza, numai după semnele pe cari le-am urmărit în anul din urmă, aş putea scrie o «arte voluminoasă.
Voi trece în revistă numai cîteva figuri notorice.
Unii din ceata lor îţi atrag atenţia prin tonul patetic. Sînt Don Quichoţii cari vorbesc de-a călare, cu fraze umflate, în numele unor idealuri mari şi sfinte. Din înălţimea lor nebuloasă aruncă fulgere asupra lumei, întroienită în păcate. Reformatori maniaci şi moralişti intransigenţi, ei îţi vorbesc mereu de o decadenţă complectă, încît s-ar părea că Anti-christ e la poartă.
„Priviţi astăzi starea sufletească a neamului nostru — scrie un anonim patetic din Cronica (6 ian. 1903). Vulgul, majoritatea deplorabilă, trăieşte aproape inconştient de cele spirituale, de nevoia frumosului în formă şi fond. Pătura suprapusă, compusă în majoritate din elemente pervertite (!) la străinism, pe cari nu-1 pricep, suferă de imbecilitatea semi-cvdtwei, cea mai periculoasă însuşire omenească şi peste tot şi peste toate planează mocirla prostituirei. Prostituţia în politică (cea mai mare prostituată modernă română), prostituţie în lupta pentru trai, prostituţie în familia noastră morală. Totul, ca să se ridice, trebuie să se prostitueze şi astfel, ca un semn al timpului, avem de înregistrat şi prostituţia literară."
Autorul nu iscăleşte şi nu intră în amănunte pentru a dovedi cu fapte. Cuvintele sînt lipsite astfel de autoritatea pe care le-ar da-o răspunderea morală a unui nume cunoscut. Cititorul poate să vadă în autor un moralist delirant sau un comediant, care însuşi contribuie zilnic şi cu meşteşug la acea generală prostituţie, de care se alarmează.
Anonimul cel mai cunoscut însă este tipul lui Zoii.
Zoilul român este cea mai deplorabila făptură din spscia anonimilor. El este ignorantul fără scrupule, care nu-şi dă seama de greutatea unei acuzaţiuni ridicată în public, este orbitul de ură şi gelosul de puterea şi izbînda altuia; e laşul care insinua, întrebuinţînd fraze neprecise, cu subînţelesuli si aluziuni; e încăpăţînatul şi cinicul, pentru care un cuvînt de atenţie, cel mai mic răspuns ajunge pentru ca să aibă convingerea că lovitura e dată cu succes şi să-şi continue meseria.
Aici o mică chestie personală.
Scosesem anul trecut o parte din operele postume ale lui Eminescu. S-au găsit atunci cîţiva anonimi cari nu s-au mulţumit cu insinuările de a fi voit eu să exploatez acele opere ca un izvor de îmbogăţire, ci m-au acuzat de-a dreptul, pe mine şi pe alţi editori ai lui Eminescu, de a fi falsificat şi inventat texte pentru a le atribui autorului satirelor.
Astfel un anonim al ziarului Vremea — ignorez pe ceilalţi — şi-a arătat în două rinduri neîncrederea „faţă de manuscrisele publicate ca aparţinind lui Eminescu" şi le-a numit apocrife, găsind in consecinţă că astăzi nu mai există un singur Eminescu, ci unul adevărat şi altul contrafăcut.
Evident, o turpitudine anonimă! Numai un flecar incult poate trage la îndoială autenticitatea unor opere al căror original există şi stă la dispoziţia oricui pentru a fi controla!. Cine e de vină însă dacă nimeni din cei ce adoră bronzul lui Eminescu de la Dumbrăveni nu s-a coborît din feericul palat al Vremii în întunecoasa cameră a Academiei ca să vadă, să descifreze şi să transcrie slova poetului ?
Vai, dar e aşa de uşor să acuzi, să publici, să nu retractezi nimic şi să crezi chiar că nu eşti un anonim ignorant. Aici orice armă împotriva ta rămîne fără efect. Nu e mijloc de a te pedepsi, căci plecînd de la o gazetă, vine altul in locul tău şi tu pleci la alta, şi lanţul e nesfirşit şi munca de şobolan continuă.
Dar criticul anonim ştie să fie şi duhliu, de obicei cînd vrea să le bagatelizeze.
Intr-un ziar de propagandă literară, unul din aceştia face critica romanului Geniu pustiu. Foarte pornit împotriva editorului, a d-lui ion Scurtu şi a observaţiilor critice cu care acesta a însoţit romanul, anonimul face spirite de felul următor:
„Ediţie critică?... Unde e critica?... Dar e obrăznicie să se. terfelească în aşa hal cel mai mare poet pe care 1-a avut ţara asta; e obrăznicie să se facă din Eminescu obiectul unor cercetări aşa de stupide. Pînă acolo merge cu grosimea de obraz d. editor că aproape nu e frază în tot romanul, ca să nu întîlnim cîte-un «sic», în paranteze...
De l-aş fi avut în faţa mea l-aş fi săturat de critică. L-aş fi apucat de scurt cu tot dinadinsul: « Ce-i tot dai cu „sic", mă musiu ? Şterge-ţi nasul ! »"
Observaţi fineţea de spirit în exclamarea „mă musiu" şi mai ales apelul imperios din fraza din urmă. Citiţi mîngîierile delicate şi subţiri la adresa grosimei obrazului. Nu vi se pare
136
137
că exuberanţa asta de spirit a autorului face o deosebită cinste criticei literare? Ah! şi cîţi tovarăşi de duh mai are acest anonim „musiu", titani necunoscuţi, cari prin o frază scîlciată de mahala, prin un calambur, prin un singur semn de exclamare vor să distrugă opere şi autori cari muncesc la lumina zilei!
Sînt apoi cazuri cînd anonimul se dezbracă de tot ce-i omenesc şi scrisul lui e sinonim cu o faptă brutală, căci ţinteşte numai la nimicirea omului şi nu a scriitorului — la sfîşierea lui.
Mi s-a părut fără margini de sălbatec un articol din aceeaşi Propagandă literară, în care un poet cu multă vîlvă în jurul lui e prezentat ca un bolnav smintit şi bun de internat la o casă de sănătate. Poetul in chestie desigur nu merită cruţare, căci are un păcat de acelaşi fel la trecutul său: a lovit în Eminescu cu aceeaşi armă şi încă într-un timp cînd bolnavul nu se mai putea apăra. De aici nu urmează însă ca să i se plătească cu aceeaşi monedă, de pe acum, şi mai ales nu din partea unor anonimi de o complectă insuficienţă intelectuală pentru a înţelege activitatea şi rolul unui naufragiat scriitor, cum a fost d. Macedonski.
Şi iată aşa se încinge danţul anonimilor, mînă în mînă, ţipînd şi hohotind; o droaie de indivizi biciuiţi de duhul rău; oameni cari îşi potolesc setea de scandal, îşi stîmpără patimile şi vînează norocul în întunerec, dar fără a putea ajunge vreodată la o mulţumire mai mare decît amintitul proscris, bătut de soartă...
II
NIHILISTUL ŞI RĂZBUNĂTORUL
„Natura maxime miranda in minimis"
Preţiosul material „literar" adunat în cursul anului trecut din presa cotidiană îmi stă grămadă, ca un muşuroi de furnici, şi nu mă-ndur să mă despart de el. Să-1 mai zgîndăresc deci, să dau drumul cîte unei furnici de aceste sterile, urmărindui mersul nervos şi zăpăcit pe zigzagul cărăruielor proprii.
Scopul meu — Doamne fereşte! — nu este să strivesc aceste fiinţe, cari şi-or fi avînd şi ele rostul lor în armonia firei. Nici nu pot fi chemat a le desemna planul viitorului lor război-guerillă, pentru ca să fie şi ele folositoare omenirei. îndeletnicirea mea cu acest material e pur şi simplu un spectacol pe care mi-1 pot permite şi eu ca oricare altul, un joc binefăcător după altă muncă, un fel de artă pentru artă, dacă vreţi. O "aşa de nevinovată plăcere, o dată pe an, este un drept elementar al celui mai nepretenţios critic.
Din şirul celor mulţi se desprinde figura nihilistului literar.
Socot că literatura noastră, oricît ar fi ea de neînsemnată în raport cu aceea a altor popoare, posedă totuşi cîteva figuri suverane, sacrosancte, înaintea cărora orice scriitor din cea mai tînără generaţie trebuie să se închine ca înaintea unor fetişi. Şi iarăşi cred că, în aceeaşi literatură, fiecare din noi poate afla cei puţin o carte, două, în care să-şi adîncească sufletul ca într-o biblie.
Cînd văd însă oameni cari nu cred în nici unul din cei semnaţi cu roşu în calendarul mulţimei şi în analele criticei celei mai obiective; cînd aceeaşi oameni o iau razna şi ridică statui acelora cari niciodată n-au avut legături cu mulţimea şi nici n-au avut puterea de a se înălţa peste nivelul unui talent mediocru — nu mai pot înţelege acel nitimur in vetitum decît ca o pornire spre nihilism.
Aş zice anarhie în cazul cînd aş fi putut face constatarea că prin un bolnăvicios spirit de contradicţie, tinerii critici şi poeţi ce ne preocupă aici neagă totul şi distrug în buna
139
credinţă de a desfiinţa trecutul ca o amintire urîtă. Dar nu e asta. 0 negare consecventă ar ii poate mai îndreptăţită şi ar aduce chiar un bine pe ici, pe colo.
Acum însă se loveşte numai în capetele încoronate ale literaturei, în frunte cu Eminescu, şi scopul lor este întronarea apostolilor viţiului şi ai întunerecului.
Pepiniera acestor eroi de urîtă figură este acea şcoală, care, zice-se, porneşte din epoca de declin a bătrînului şi enciclopedicului Eliade. E o şcoală întemeiată pe rătăciri lingvistice şi estetice, în care acum se adăposteşte tot ce e neizbutit sau înfrînt, tot ce e necriginal şi bolnav, sedimentele scriitorilor tinerei generaţii.
M-am ocupat adeseori de ei, spre marele necaz al prietenilor mei, oameni de bun-gust, cari nu găsesc îndreptăţită păreiea mea că fiind în mijlocul vieţii literare trebuie să o trăieşti cu clementele date, să te bucuri nu numai de talentul cuiva, dar şi de feluritele manifestări ale geniului răului şi ale ignoranţei. De ce, în loc de a alerga numai după idealuri, căutind a arăta numai cum ar trebui să fie, ca să fim satisfăcuţi, n-aş continua să admir şi pe nihilist în perseverenţa, sa, cînd el nu este un izolat, ci expresia unui mediu întreg/'
iată o pildă.
Redactorul literar al Observatorului, un adorator platonic de rubine şi opale — apanagiile unui poet decadent ce se respectă — se coboară adeseori din atmosfera sa mai mult ameţitoare şi afrodisiacă decît senină şi inocentă ca crinul alb, şi, coborîndu-se între noi, face critică despre poeţi departe-de d-sa şi despre critici cari ar putea deveni foarte prime j-dioşi pentru d-sa.
Ca poet, scrie despre poetul Iosif că a urzit „o operă ridicolă care nu poate inspira decît sentimentul de milă ce-I inspiră zdrenţele cerşetorilor" 1. Ca critic, polemizează cu criticii Maiorescu şi lorga şi le spune: „.4 îndrăznit d. Titu Maiorescu să încerce a micşora pe acest gigant (e vorba de Eliade Rădulescu), a încercat d. Iorga să întineze curata şi glorioasa lui aureolă, dar toate zbuciumările pigmeilor nu vor putea clinti din loc pe uriaşul care se înalţă in istoria culturei noastre ca o colosală statuie de granit"2...
Şi notaţi că nimic adevărat din toate aceste. D. lorga, dimpotrivă, a numit pe Eliade, în una din criticele sale publi-
1 D-1 Karr, în Observatorul din 20 sept. 1903.
2 Observatorul, 13 februarie 1904.
cate in Lupta, părintele culturei române, şi nimănui nu-i trece prin gind a detesta pe Eliade în epoca primă a activităţii sale. Totuşi, cei doi bărbaţi, reprezentanţi recunoscuţi ai mişcărilor noastre culturale din ultimele decenii, rămîn în ochii poetului de la Observatorul nişte pigmei, ca şi Iosif în ochii aceluiaşi. . . critic de talent.
In această calificare de „pigmei" a unor scriitori, ale căror cele dintîi trei sau patru file tipărite în vreo carte sau revistă conţin destulă înţelepciune pentru întreaga viaţă a redactorului literar de la numita foaie, se rezumă întreg felul de a fi al nihilistului literar, care priveşte cu atîta dispreţ şi „milă" la pigmei de talia „unui" Maiorescu, Iorga şi Iosif. Ce mai ştie nihilistul despre subpismei, în categoria cărora ar intra şi subsemnatul, e pur şi simplu de nereprodus 1.
Fără a face un salt prea mare, ajungem la un scriitor de aproape înrudit cu nihilistul. In fond e aceeaşi perspectivă ce ni se deschide, căci e vorba de un luptător cu aceleaşi mijloace. Aici însă motivul e ceva mai omenesc şi mai explicabil, deşi nu poate fi luat drept cauză. Izvorul unic din care acest tip se adapă este răzbunarea, „sfînta răzbunare", cum o botează.
Răzbunătorii, al căror regiment creşte din an în an, sînt, de obicei, reputaţii uzurpate, scriitori căzuţi, înfrînţi de critica imparţială.
S-a întîmplat ca în timpul din urmă, socotit de toată lumea ca o epocă de tranziţie, să se impună unei părţi a obştei cititoare versificatori cari, la cea dintîi cercetare mai severă, se dovedesc ca lipsiţi cu totul de acele însuşiri superioare cari dau trăinicia unei opere. Impunerea acestor scriitori se explică foarte uşor: ziarele şi revistele au nevoie de materie şi de scriitori şi nu pot să aştepte naşterea talentelor şi a geniilor. Stăpîni odată pe coloanele unei reviste, ei nu mai cunosc nici o autoritate sau drept de control şi iată-i în curînd cu cele mai mari prezumţiuni de scriitori, cu veleităţi de conducători şi de şefi de şcoală, în tot cazul cu încredere în sine şi în rolul de luminători ai poporului.
1 Pentru cunoaşterea complectă a tipului de nihilist, vezi şi co" lecţia anului din urmă a Românului. Aici găseşti ultima expresie a acestei specii de pamfletari. Citez un fragment: „Cînd d. Maiorescu nu va mai fi după zece ani, nimeni nu-şi va mai aminti de dînsul şi nimeni nu se va mai găsi să polemizeze nici cu umbra sa... Trecerea lui în lumea românească este efemeră". . . (Românul, 13 sept. 1903).
140
141
Falşa reputaţie naşte repede.
In asemenea cazuri, rolul criticului, nelegat prin nimic de aceşti scriitori şi de sprijinitorii lor, este clar: el trebuie să pornească acţiunea de doborîre — fin sau grosolan, cu sistem sau cu tactica omului expansiv, e o chestie de temperament. Severitatea însă este o datorie, căci nimic nu poate fi socotit ca prea sever, cînd ai să înlături primejdii din calea dezvoltării noastre normale.
Cînd criticul a primit şi sancţiunea opiniei publice prin aprobarea acţiunei sale şi prin abandonarea favoritului de pînă mai ieri, înseamnă că lovitura a fost meritată. Iar falsului profet, căruia i s-au tăiat firele de comunicaţiune cu partea cea mai nobilă a cetitorilor, ce-i mai rămîne decît răzbunarea?
Poetul de ieri schimbă acum lira cu spada şi se improvizează în critic. Are un ziar sau o revistă a sa proprie. într-o limbă de o violenţă identică cu a nihilistului, tăbăreşte împotriva zdrobitorului viselor sale. Astăzi există chiar mai multe reviste personale, constituite în organe de răzbunare şi între-ţinînd un foc neîncetat în contra triumfătorului -1
Cînd nu reuşesc pe calea asta, recurg la alte stratageme.
Printre scriitorii noştri sînt puţini de cei cu situaţii independente. Profesori sau ataşaţi pe la instituţiile noastre culturale, cei mai mulţi dintr-înşii ajung în oarecare legături de dependenţă socială. Răzbunătorul, unul din cele mai laşe existenţe printre oamenii publici, caută să se apropie de aceste relaţiuni, să le zdruncine, să le nimicească chiar prin cancanul intrigilor de cabinet, cu linguşiri, cu rugăminţi, cu scrisori iscălite şi anonime, cum îi sade bine omului cînd e silit să-şi zvîrle în noroi ultimul grad de demnitate bărbătească.
Acela care şi-a făcut însă datoria priveşte zîmbind la zvîrcolirile victimelor sale, cum ţipă, cum se degradează, cum se prăvălesc, fără a le lua cineva apărarea voinicească pe singura cale posibilă: pe aceea a adevărului; priveşte zîmbind, nu fiindcă este satisfăcut de succesul său, ci pentru că adversarul său e dezarmat prin chiar mobilul atacurilor răzbunătoare şi prin mijloacele de care se serveşte.
Să ilustrăm, căci mulţi nu vor crede pînă a nu vedea dovezile. Voi vorbi iarăşi în o chestiune personală.
toate 142
1 Citatul organ, întemeiat de C. A. Rosetti, îşi consacră aproape 'Danele ideii nebune de a bagateliza opera d-lui Iorga.
Volumul meu de articolaşe critice, apărut anul trecut, cuprindea şi o dare de seamă despre nişte versuri ale lui Florian Becescu. Puţinele mele reflexiuni au avut ca urmare căderea d-lui Becescu din înălţimea în care îl cocoţaseră alţii, cu bună-credinţă; coloanele revistelor de seamă, în frunte cu Convorbirile, la care colaborase, i s-au închis. Şi pînă la o nouă evoluţie, credinţa asupra acestui scriitor era stabilită şi numele lui trecut la registrul poeţilor de duzină.
Nemulţumit cu o soartă aşa de maşteră, d. Becescu, om cu moravuri literare de actualitate, nu putea să nu treacă în tabăra neajunşilor şi să pornească a-şi face singur dreptate, torturat de furia răzbunării. Şi iată-1 scriind scene Din viaţa piraţilor literari.
„Volumul Preludii. .. este expresia urei ce ne hrănesc o seamă de transilvăneni... a luptei întreprinse de aceştia pentru ghilotinarea tuturor poeţilor tineri din regat, pe ruina cărora ei vor să se ridice cu orice preţ. . . (iarăşi vechiul cîntec! Ch.).
Mijloacele şi scopul sînt atît de dezgustătoare şi de sălbatice, încît titlul de articole critice, dat sforţărilor bestiale ale d-lui Chendi, constituiesc pentru toţi cea mai îndrăzneaţă sfidare adresată de către un mercenar al condeiului, maniac şi doritor de pricopseală." („Pricopseală" pe urma lui Bece seu! Ch).
Şi mai departe, bietul meu volumaş ar fi:
„Un conglomerat purulent de intenţionări şi impărecheri de vorbe căutate, de articolaşe scrise în delir isteric de 5 minute, fără nici o urmă de obiectivitate, fără nici un sentiment cinstit de om conştient de misiunea pe care singur şi-i ia asupra, iată opera critică a ilustrului critic Chendi, operă care constituie cel mai mişelesc şi deplorabil precedent in viaţa noastră literară.
Şi dacă această ridiculă operă va pieri de la sine, noi înre-gistrînd-o astfel, o facem pentru a face atent publicul cinstit asupra acestor simptome, cari pentru unii ar anunţa degenerarea bunului-gust artistic al nostru.
Campania întreprinsă de falanga fometoasă de bani şi de glorie cu sila a trupei căţeluşilor semănătorişti, manifestată acum făţiş prin lansarea în văzduh a acestei bombe plină cu mocirlă, trebuie să îngrijească pe orice om care îşi dă seama de rivalitatea de idei şi sentimente înalte ce trebuie să activeze progresul adevăratei literaturi."
143
In acest chip poetul imprimă ştampila „pe fruntea neruşinată a mult perversului scrib Chendi1" 1.
Sînt aceste cuvinte împotriva cărora eu aş putea polemiza ? Nu, căci ceea ce mă interesa pe mine şi pe cititorii mei era de a ne convinge numai dacă d. Becescu este poet; dar asta neputînd, trecem înainte. Cultura, buna-cuviinţa şi mentalitatea unui doborît nu ne privesc. Răzbunarea îşi urmează cursul firesc al oamenilor dominaţi de instinctele cele mai brutale şi ale chinuiţilor adeseori iresponsabili.
Şi cîţi nu urmează calea acestui înger cu aripi smulse!
1 Din viaţa piraţilor literari de FI. I. Becescu, în Cronica din 30 mai 1903.' Citeşte pentru psihologia aceluiaşi poet articolele din Cronica, 9 febr. 1903 şi din colecţia rev. Ovidiu.
144