ILARÎE CHENDI
scrieri 1
Ediţie, prefaţă, tabel cronologic, note si comentarii de
DUMITRU BĂLĂEŢ
SCRIITORI ROMÂNI
EDITURA MINERVA Bucureşti, 1988
ÎNCEPUTURILE ziaristicei noastre
1789 — 1795
I
Astăzi, cînd ziaristica română a ajuns — cel puţin în formă — la un nivel egal cu aceea a altor popoare culte ; cînd un respectabil număr de gazete politice şi de reviste literare contribuie, după putinţă, la emanciparea culturală şi politică a poporului nostru de pretutindeni, o expunere pe scurt a întîielor încercări de ziaristică română poate nu va fi fără interes.
începuturile acestea, deşi de netăgăduită importanţă pentru istoria noastră culturală, sunt aproape necunoscute şi, în tot cazul, neclarificate încă. o serie de probleme de ordine politică şi socială stau în strînsă conexiune cu ele şi-şi aşteaptă dezlegarea de la bărbaţii noştri specialişti. Eu voi atinge numai cîteva din aceste probleme, în marginile puţinelor izvoare ce-mi stau la în-demînă. Temeinic însă chestiunea începuturilor ziaristicei române nu poate fi tratată decît de cel ce va consulta arhivele din Cluj şi Viena, unde se pare că se găsesc documentele cari ar putea aduce lumină deplină.
Pentru noi, românii transilvăneni, chestiunea prezintă un interes specific prin faptul că urmele întîielor încercări de-a întemeia ziare româneşti se găsesc aici la noi. încă în anul 1789 — deci cu patru decenii întregi înainte de-a apare la Bucureşti Curierul românesc al lui Eliade Rădulescu şi Albina românească a lui Gh. Asachi — la noi în Transilvania s-a produs o vie mişcare în scopul introducerii presei periodice la români.
Dintre istoricii noştri singur Bariţiu aminteşte anul 1789 ca dată a începuturilor ziaristicei române.1 D-l Xe-
1 Părţi alese din Istoria Transilvaniei, I, p. 607.
i
nopol aminteşte în mod greşit anul 1790.1 Cei mai mulţi însă consideră ca prim început încercarea lui Racoce:>, a translatorului român din Lemberg, care la 1817 a publicat un prospect de ziar ce era să iasă în limba română. 2 însuşi Bariţiu nu precizează nimic privitor la acest început, ci, vorbind de urmele de literatură românească din timpul împăratului Iosif II, face următoarea constatare :
„In Transilvania o societate de oameni literaţi încercase încă de la 1789 să înfiinţeze o foaie periodică în Sibiu, pentru care şi cîştigase concesiunea, încît numai lipsa de fonduri i-a reţinut de la acea întreprindere, pe care guvernul nu numai o aproh:se, dar a avut şi cuvinte de îmbărbătare pentru ea".
Asupra amănuntelor Bariţiu nu insistă, deşi se impuneau de la sine întrebări ca : cine au fost acei „oameni literaţi" şi de ce caracter era ziarul ce voiau să înfiinţeze ?
Cu mult mai profund a tratat acest obiect un amic al lui Bariţiu, publicistul maghiar Jakab Elek, pe care, fără îndoială, se sprijineşte şi afirmaţia sa.
Cum că Bariţiu nu din documente originale, ci numai prin intermediul lui Jakab a scris afirmaţiunea de mai sus avem o probă evidentă. Pe la anul 1844, Bariţiu într-un articol din Foaia pentru minte, inimă şi literatură s-a ocupat cu începutul ziaristicei române şi pe atunci nu cunoştea încă încercarea de la 1789, despre care vorbeşte în Istoria sa. Iată ce scria atunci :
„Data jurnalisticei române nu se întinde nici la douăzeci de ani îndărăt. Cel dinţii fu răposatul întru fericire boier Constantin P. Golescu din Ţara Românească, care împreună cu puţinii săi prieteni matura planul dc-a întreprinde şi în limba noastră publicarea unei gazete. Dar fiindcă guvernul de-atunci, deşi naţiond, de la 1823, nu se simţea tare de-a putea da de la sine voie de publicat gazete române, aceia trimiseră pe un bărbat tînăr
1 Istoria românilor, voi. VI, p. 247.
2 Jurnalismul românesc de M. Kogălniceanu, în România literară din 1855, p. 52 ; A. Densusianu, Istoria literaturii rom ine, ed. II, p. 127.
la Lipsea cu cheltuială, ca să poată da început la o gazetă, şi aşa se născu Fama Lipseai, cel dintîi jurnal român, care însă dură foarte scurt, pentru că din nenorocire muncitorul redactor muri." 1
Aceste amănunte ne dovedesc că pe la anul 1844 nici Bariţiu, nici contimporanii săi nu cunoşteau adevăratele începuturi ale ziaristicei române, ci le considerau ca fiind de dată cu mult mai recentă.
Un studiu al pomenitului Jakab Elek însă, publicat cu cîţiva ani înaintea „Părţilor alese...", ne dă desluşiri şi îndrumări preţioase.2 Voi releva şi comenta părţile ce ne privesc din acest studiu.
Jakab arată în cartea sa că la anul 1789 se formase la Sibiu o societate (ai cărei membri nu-i aminteşte, probabil fiindcă nici el nu-i cunoaşte !) cu scop de-a înfiinţa un ziar românesc pentru poporul agricultor. Acest proiectat ziar s-ar fi numind în documentele oficiale Walla-chische Zeitung jur den Landmann şi, după toate pregătirile făcute în anul 1789, era să apară cu începutul lui ianuarie 1790, fireşte în limba românească.
Guvernorul Transilvaniei pe atunci era contele Bânffy Gyorgy. Acesta — din motive ce nu le găsim expuse în studiul lui J; kab — era unul din cei mai călduroşi părtinitori ai proiectului. în 26 mai 1789 Bănffy trimise o adresă de recomandaţiune Curţii imperiale din Viena, cerînd concesiune pentru tipărirea unui ziar român în tipografia lui Martin Hochmeister din Sibiu, pe cum şi voie de-a distribui ziarul, cu dispensă de taxă poştală, în Transilvania, Bănat şi Bucovina. Iată cum recomandă Bânffy gazeta românească :
„Cultivarea poporului român — scrie el în adresă — este un scop atît de binecuvîntat, încît aici un ziar e mai potrivit ca orişiunde. Ziarul va fi cetit de pătura cea mai incultă şi numai de cei ce ştiu româneşte (!). Scutirea de taxele poştale se recomandă, căci dimpotrivă poporul sărman nu va putea ajunge în posesia ziarului". 3
1 Foaia pentru minte etc, din 1844, p. 281.
2 Jakab Elek, Az erdelyi hirlapiradalom tortenete 1849-ig. Budapest, 1882, I voi. 8°. Publicat şi în analele Academiei Maghiare.
3 Jakab, op. cit., p. 12, după documentul autentic.
2
3
Deodată cu scrisoarea guvernorului, „Societatea literaţilor din Sibiu" trimise şi ea o adresă Curţii imperiale din Viena, la 30 iulie 1789, expunîndu-şi programul ziarului proiectat,
„Naţiunea, pe seama căreia se va porni acest ziar — zice-sc în adresa «Societăţii» — nu este la acel nivel cultural ca întreagă să ştie ceti. Deci ziarul este destinat mai ales pentru preoţi, cari vor avea să comunice conţinutul cu poporul în fiecare săptămînă. —- Obiectele principale ar fi : întîmplările zilei şi deprinderea în bunele moravuri şi în economie. Zisrul ar începe cu un anumit popa Miron, preot în Valea Frumoasă, care ar avea să povestească : cum a trăit el în casa sa, între copiii şi părinţii săi ; în ce chip a condus economia ; ce a muncit în anii cei rodnici şi ce anume în cei nerodnici ; în ce măsură s-a supus conducătorilor ; cum a spriginit pe cei săraci — cu un cuvînt, ce bun povăţuitor şi părinte a fost poporului. In faţa popii Miron va fi zugrăvit un om beţiv, iubitor de gîlceavă şi de rea tovărăşie, care fuge de muncă, e nesupus şi are un sfîrşit trist.1 '
Astfel cetitorul va învăţa a da ascultare celor bune, a dispreţui cele josnice şi -toate aceste prin pilde bune şi pilde rele.
Şi se vor mai publica în acest ziar : ştirile militare, înaintările la guvern şi alte lucruri de folos : datorinţelc dintre cetăţeni şi superiori, instrucţiuni privitoare la diferite ramuri ale agriculturii : apicultură şi viticultură. Se vor traduce în limba română toate ordmaţiunile. Editor va fi Martin Hochmeister. Din venite societatea nu va acoperi decît cheltuielile ziarului, căci remuneraţie nu pretinde. Venitul curat îl va jertfi pentru răsplătirea agricultorilor celor mai bravi şi mai sîrguitori, împăr-ţindu-1 an de an şi publieînd aceasta şi în ziar." 2
Am reprodus aici, în traducere, întreg programul, ne-fiind el publicat pînă acum în limba română. Cetindu-1,
1 Această figură de beţiv ne reaminteşte pe beţivul Leonat al lui Vasile Aaron.
2 Jakab, p. 13, după documentul nr. 9437 al Cancelariei imperiale. Curios este că adresa, în felul cum o citează Jakab, nu are iscălituri.
oricine va trebui să recunoască bogăţia de idei şi dibăcia cu care este înjghebat planul pe circ era să se întemeieze întâiul ziar românesc.
Iată firul istoric mai departe.
In baza acestor două hîrtii, a adresei călduroase a lui Bânffy pe de o parte şi a programului societăţii pe de alta — contele Pâlfy, cancelarul suprem al Curţii imperiale, în 17 septemvrie 1789, raportă împăratului Iosif al II-lea următoarele :
„Guvernorul Transilvaniei consideră de admirabilă apariţiunea acestui ziar românesc, din motivul că va fi cuminte redactat, ba va fi trimis totdeauna, cu o săptămînă mai nainte, guvernului (spre cenzurare), iar revizor va fi Eustatievich 1, inspectorul şcoalelor naţionale româneşti, care va aplica aceleaşi măsuri ca şi revizorul german. 2 Cancelaria văzînd lăudabila tendenţă şi abnega-ţiunea societăţii (literare din Sibiu) recomandă (împăratului) încuviinţarea ziarului si scutirea lui de taxe poştale."
La rceastă îndoită recomandaţiune, împăratul dede următoarea rezol uţiune :
„Aprob adresa Cancelariei, însă scutirea de taxe nu se încuviinţează, ci Societatea se provoacă a achita contribuţia cuvenită". 3
încercarea de-a întemeia un ziar românesc la Sibiu primise, aşadar, şi sancţiunea preaîmdtă a ultimei instanţe. Restricţiunea împăratului însă, adică neiertarea taxelor post le, cari, se vede, pentru condiţiile de-atunci Şi pentru starea materială a iniţiatorilor anonimi erau foarte mari, a zădărnicit planul cel frumos.
1 Dimitrie Eustatievich este unul dintre acei luminaţi bărbaţi cari şi-au dobindit merite mari pentru întemeierea şcoalelor noastre, alăturea cu Şincai şi cu Adamovici. — Vezi prefaţa lui Dimitrie Iorgovici la Istoria Alexandrului celui Mare din Macedonia. —dr. D. P. Barcianu, Vasile Aaron, in Programa seminarului din Sibiu pro 1899, p. 5.
1 Aici probabil înţelege ziarul german Siebenburger Zei-tung, apărut în 1783, tot în tipografia lui Hochmeister, fiindu-i revizor din partea guvernului contele Kemeny Farkas.
3 Jakab — doc. aut. nr. 11950/789 al Cancelariei imperiale.
4
5
Societatea, neputînd nădăjdui într-un număr de abonaţi suficient pentru acoperirea cheltuielilor, s-a văzut necesitată a renunţa la tipărirea ziarului, deşi obţinuse
concesiunea. Jakab ne spune că societatea din Sibiu a trimis împăratului Iosif o declaraţiune, mărturisindu-i că, în aceste împregiurări, nu poate uza de concesiunea primită, dar că nădăjduieşte a găsi poale mai tîrziu un mod de realizare a scopului acum zădărnicit. Cancelaria luă la cunoştinţă această declaraţiune de renunţare în ziua de 18 ianuarie 1790.1
Aceste sunt fazele, pozitiv stabilite, prin cari a trecut întîia încercare de ziaristică română şi care, precum s-a arătat, şi cum mărturiseşte şi Bariţiu, a suferit naufragiu în urma „lipsei de fonduri".
întîiul început deci datează dintr-un timp destul de îndepărtat, cînd dintre celelalte popoare din Transilvania numai saşii aveau ziar — o dovadă destul de elocventă că în acel timp poporul nostru dispunea de un număr considerabil de bărbaţi ştiutori de carte, cari se puteau măsura în învăţătură cu bărbaţii altor neamuri şi cari ardeau de dorul emancipării culturale şi economice a poporului nostru. Chiar abstrăgînd de la Şincai, Clain şi Maior, acest trias al culturei noastre clasice, a trebuit să avem pe atunci încă o pleiadă întreagă de bărbaţi, a căror preocupaţiune erau ideile înşirate în programul trimis împăratului Iosif. Vatra lor era Sibiul, care chiar din acest timp devine centrul mişcărilor culturale ale poporului nostru.
Caracteristic este că munca ce bărbaţii din Sibiu voiau să iniţieze era de natură mai mult practică decît ideală : poporul să înveţe a ceti, a fi moral şi pricepător în ale economiei. Lipseşte din programul cel vast o notă cardinală : românismul. De aci s-ar putea deduce că Şincai şi ceilalţi n-aveau cunoştinţă de întreprinderea de la Sibiu, căci era imposibil ca ei să nu fi strecurat în program şi idei daco-române, sau cel puţin în altă direcţie naţionaliste.
1 Jakab
ibidem, doc. aut. nr. 1012/1742, C. imp.
Din cine se compunea deci „Societatea literară" din Sibiu ?
Fiindcă iscăliturile lipsesc din documentele citate, trebuie să ne servim de conjecturi.
Că ar fi fost o societate literară organizată şi încă exclusiv de români nu avem nici un indiciu de-a o crede. Dar, judecind pe de o parte după ideile cuprinse în programul expus, pe de alta după curentele culturale şi sociale din Sibiu în acest timp, sorgintea acestei încercări putem să o căutăm în o societate compusă din învăţaţi aparţinători tuturor naţionalităţilor din Transilvania. O astfel de societate, pe cum vom arăta mai la vale, exista în acest timp, îşi avea reşedinţa chiar în Sibiu şi din sânul ei se emiteau idei exact de felul celor înscrise şi in programul proiectatului ziar românesc. Era aceasta aşa-zisa „societate francmasonă", printre membrii căreia se găseau mai mulţi români. Intre aceşti români era apoi unul singur învăţat, anume Ioan Molnar. Credem a nu greşi atribuind încercarea de-a întemeia gazeta românească societăţii francmasone în general şi lui Molnar în special.
Ioan Molnar-Morariu, „doftor de legi şi profesor de tămăduirea ochilor" — cum îl numeşte Tempea în prefaţa gramaticei sale — a avut la sfîrşitul veacului al 18-lea un rol important în viaţa poporului nostru. El a fost fratele ferventului apostol al ortodoxismului, al popii Tunsu de la Pogăceaua, a cărui tristă istorie Petru Maior ne-o descrie în colori atît de vii.1
Născut în comuna Sadu, lingă Sibiu, la anul 1749, Molnar a ajuns cel mai renumit medic oculist din vremea sa în Transilvania, încît, în vederea capacităţii sale, guvernul îl chema din Sibiu ca profesor de oculistică la Facultatea de Medicină din Cluj.2 Prin activitatea sa de aici îşi atrase bunăvoinţa şi atenţiunea Curţii imperiale, încît la anul 1793, în vederea meritelor' sale, fu ridicat Ia rangul de nobil cu atributul de Mullersheim.3
1 Istoria bisericească, p. 110—113.
2 Sibienburg/sche Quartalschrift, II, 1, p. 100 Ibidem, III, 1, p. 85.
în afară de specialitatea sa, Molnar se îndeletnicea cu literatura română. La anul 1788 publica în Viena o gramatică română pentru germani ; la 1798 o retorică ; iar la 1800, Istoria universală în Buda. 1 Despre gramatica lui, de altfel, Cipariu scrie că este o prelucrare a gramaticei lui Şincai (Cipariu, Principia..., p. 307).
Aceste cărţi ne dovedesc că Molnar era un bărbat de litere în toată puterea cuvîntului şi că manifesta o vădită tendenţă pentru cultivarea şi răspîndirea limbii române.
Dar mai era Molnar şi un bărbat cu greutate politică în poporul românesc. Dovadă deosebită este rolul ce 1-a avut în revoluţia lui Horia. D-l Nic. Densuşianu ne-a arătat pe larg misiunea lui Molnar ca intermediar între guvern şi românii răsculaţi. 2 Raportul înaintat de Molnar guvernului şi episcopului ortodox din Sibiu nu fusese tocmai favorabil conaţionalilor săi răsculaţi. Dimpotrivă, el condamnase lupta de eliberare a românilor, dojenise oastea lui Crişan la Brad — fapt ce d-l Densuşianu foarte corect şi—1 explică aşa, că „Molnar a fost influenţat în sentimentele sale naţionale de o seamă de bărbaţi în mijlocul cărora se găsea deja de la anul 1781." 3
Influenţa, la care se face aci aluzie, era aceea a societăţii francmasone din Sibiu, de care amintirăm. Asupra acestei societăţi, Zieglauer 4 ne dă copioase desluşiri, asupra cărora, pentru a putea lămuri mai detailat chestiunea întîiei încercări de ziaristică română, trebuie să insistăm mai pe larg.
*
Societatea francmasonă, numită loja (secţiunea) „sfîn-tului Andrei la cele trei foi de mare la Sibiu, în Orient", a fost întemeiată de cătră vreo nouă saşi, în frunte cu Simion Frederic de Baussncrn, cari făcuseră cunoştinţă cu ideile francmasone pe la universităţile din Germania,
I, p. 188. 268—277.
1 Philippide, Introducere In istoria Ut., ed
2 Nic. Densuşianu, Revoluţia lui Horia, p
3 Idem, p. 269, nota.
4 F. Zieglauer, GeţchUhte der Freimaurcrloge St. Andreas den drei Seeblăttern in Hcrmannstadt (1767—1790) — în Arc des Vereins f. siebenb. Landeskunde, N.F. XII şi XIII
zu hiv
unde pe la mijlocul veacului trecut se promovau pe toată linia. Secţiunea din Sibiu se constitui definitiv la 1776 si rînd pe rînd intra in ea tot ce Transilvania avea mai de valoare, fără deosebire de confesiune şi de naţionalitate. Aşa, de pildă, dintre saşi şi nemţi intrară Aurel Muller, mai pe urmă episcop al saşilor, Carol Brucken-thal, Bedeus-Scharberg şi cavalerul de Rall, cunoscut şi în istoria noastră. Mai erau printre membrii acestei societăţi Eder şi Sulzer, cunoscuţii istoriografi, apoi Martin Hochmeister (t 1789) şi fiul său, în a cărui tipografie era să apară şi ziarul nostru. Dintre maghiari fu rccipiat contele Bânffy Gycrgy, guvernatorul Transilvaniei de mai tîrziu. 1 Alăturea de el se găseau o mulţime de slujbaşi superiori de-ai ţării. Dar români ?
Din lista membrilor recipiaţi, ce publică Zieglauer, vedem că principele Alexandru Moruzzi Mavrocordat a fost întîiul francmason român al acestei loji. El îmbrăcă chiar demnitatea de „vicarius" al lojei şi luase hotărîrea a întemeia însuşi o secţiune francmasonă specială pentru România, dar planul se zădărnici. Rolul lui Moruzzi în loja din Sibiu n-a fost dintre cele mai frumoase. 2 Afară de el, mai erau intraţi următorii francmasoni români : Molnar, — „k.u.k. besteiler Oculist", cum îi zice în listă ; Ştefan Koszta de Belenyes 3 Vellera, Marcu şi alţii. Aceşti din urmă par a fi fost greci din Sibiu. Şi foarte probabil este că şi alţi români, neînscrişi direct în tovărăşia francmasonă, se preocupau de activitatea ei. D-l Bogdan-Duică, d.e., a exprimat bănuiala că literaţii români din acest timp răspîndeau, independent de această societate, ideile pe care le profesa ea. 4
1 Bânffy Gy. urmă ca guvernator la 1787 lui Samuil Bru-ckenthal, demisionat şi funcţiona pînă în anul 1822 (Bariţiu, I, 505).
2 Zieglauer, op. cit., p. 457.
3 Vezi asupra acestei persoane : Bariţiu, I, p. 512 şi 554.
4 Vezi Liga română din 1897, p. 241. Intre altele, d. Bogdan se întreabă : „Literaţilor români să nu le fi vorbit de ea (adică de societatea francmasonă) Eder, Sulzer şi Molnar ?"
Aceste idei francmasone — după Bluntchli — culminau în înfrăţirea generală a omenirei, fără deosebire de convingeri politice şi religioase. Sub un regim atît de tolerant şi umanitar ca al lui Iosif al II-lea, asemenea idei aveau într-adevăr un priincios teren. 1 Şi adevărul e că nicicînd şi în nici o societate, naţionalităţile din Transilvania n-au stat în mod atît de pacinic şi de activ împreună ca în loja francmasonă din Sibiu.
Dar acest curent idealist, care se ivise după un timp zguduitor ca cel din 1784, n-a dat rezultate practice şi pozitive, poate chiar din pricina că francmasonii socoteau a rezolvi diferitele probleme numai din punct de vedere general şi cosmopolit. Pe lingă formalismul mistic cu depunerea de jurăminte şi împrietenirea membrilor între sine, loja din Sibiu şi-a mărginit activitatea sa numai la discuţii academice asupra binelui şi a răului şi asupra diferitelor idei de progres. Evenimentele politice şi-au bătut joc de marele plan al înţelegerei frăţeşti între naţiuni şi confesiuni pentru conducerea comună a destinelor ţării. Loja se închide la 22 martie 1790, şi de aci înainte vedem pe prietenii de pînă acum mergînd pe căi diferite şi diametral opuse principiilor francmasone de înfrăţire.
Un fapt însă care rezultă clar din cartea lui Zieglauer este că această societate a discutat diferite idei, mai ales în aşa-zisul „cabinet de lectură", între cari şi importanţa ziarelor, iar unele din aceste idei, pe cum a fost, de pildă, fondarea unui muzeu şi a unei societăţi istorice a Ardealului, s-au şi dus mai tîrziu în deplinire.
Nu mai poate fi deci îndoială că numai aici s-a putut plămădi şi ideea ziarului românesc zis Wallachische Zei-tung jur den Landmann şi că cel ce era s-o realizeze numai Molnar a putut fi.
în special iată pentru ce : mai întîi, pentru că consolidarea agricolă, ridicarea culturală şi morală, abstinenţa şi celelalte idei expuse în programul trimis împăratului intrau cu desăvîrşire în programul lojei franc-
1 Iosif al II-lea a publicat chiar o circulară prin care încuviinţa funcţionarea societăţilor francmasone, jrecunoscîndu-le chiar binefacerile pentru ţară.
masone. Al doilea, pentru că bunăvoinţa ce a întîmpinat proiectatul ziar, de jos pînă sus la împăratul (bunăvoinţă ce de atunci nu s-a mai arătat nici unui organ de publicitate românesc '.), numai astfel se poate explica, că Molnar, care era tovarăş (socius) cu guvernatorul ţării şi care avea conexiuni de prietenie şi cu membrii influenţi ai lojei francmasone din Viena, avea anume autorizaţie şi protecţie prea înaltă.
Mai concordă apoi cu afirmaţia noastră şi împrejurarea că Molnar era socius şi cu ambii Hochmeister, iar tipografia acestuia era totodată şi tipografia lojei francmasone. Cărţile româneşti din acest timp, de altfel, nu se tipăreau la Hochmeister, ci în cunoscuta tipografie a lui Barth, mai tîrziu Closius. Dacă deci Hochmeister a primit să tipărească ziarul românesc, a putut-o face la stăruinţa lojei şi în urma legăturilor sale cu Molnar.1 Probabil ziarul avea să fie direct patronat de loja francmasonă.
Astfel apoi am înţelege şi motivul pentru care ziarul n-a putut să apară. Loja nu dispunea de fonduri necesare spre acest scop. Ea trăia din mici cotizaţii, pe cari în mare parte le foloseau pentru ajutorarea sărmanilor. Spera însă a-şi aduna mari capitaluri prin cîştigarea unor moşii întinse în centrul Europei, cari fuseseră odinioară proprietatea Cavalerilor templeriani, ai căror urmaşi francmasonii se numeau. Dar acestea erau nişte utopii şi astfel toate întreprinderile lor, cari reclamau fonduri — între cari şi proiectatul ziar românesc — n-au putut fi realizate.
1 Gramatica lui Molnar, amintită mai sus, tot în tipografia lui Hochmeister a apărut ! (ed. a doua, la anul 1810).
Curios este că în memoriile, de altfel minuţioase, ale lui Hochmeister-fiul nu găsim nici o desluşire privitoare la ziarul românesc. Aceste memorii au apărut la Sibiu, 1873, sunt publicate de Adolf Hochmeister sub titlul Leben und Wirken des Martin Edler von Hochmeister. Aici se vede clar că familia Hochmeister avea legături cu scriitorii români de atunci. Căci la cununia lui Martin Hochmeister, întîmplată în 1786, s-a citit o frumoasă poezie românească, poezie găsită acum printre scrisorile lui Hochmeister. Ea e intitulată Pustia dragostii şi se sfîr-şeşte astfel : „Doru mnio "j-au ospătat / En braze te-am căpătat / Mîndra frumuşika me / S-au focut nevasta me..." (p. 40).
10
Astfel, socot, se poate considera ca lucru pe deplin stabilit că întîia încercare de a întemeia o gazetă românească se datoreşte în general societăţii francmasone, iar în înţeles restrîns, învăţatului român Ioan Molnar, pe oare îl putem considera părinte al ziaristicei române. Că ideea aceasta va fi trecut cadrele societăţii francmasone e natural. Alăturea cu Molnar vor fi stat toţi ceilalţi scriitori români din Sibiu, în primul rînd Radu Tempea. Incuragiaţi au fost negreşit de curtea episco-pească ortodoxă din Sibiu, unde Aron Budai îşi începuse deja activitatea sa.
*
De încheiere la observaţiile asupra primei încercări relevăm o curiozitate. Deşi documentele dovedesc cu evidenţă că această încercare n-a izbutit, s-a lansat părerea că acel ziar totuşi ar fi apărut. Şi anume Bariţiu, într-o scrisoare adresată amintitului publicist maghiar Jakab Elek, în anul 1882, a susţinut că proiectatul ziar economic ar fi ieşit de sub tipar, însă în anul 1791, adică chiar după un an de la datele cunoscute, şi anume numai într-un singur număr. Un număr unic de-acesta s-ar fi găsit în 1852 în una din bisericile române din Ocna Sibiului \ zice Bariţiu. Afirmaţia asta însă Jakab nu o află demnă de credinţă şi adevărul e că în Istoria sa, Bariţiu nici n-o mai susţine. Un asemenea număr de gazetă, care ar constitui o valoare mare pentru istoricul ziaristicei noastre, după cît ştim, nu este cunoscut la nici o bibliotecă românească şi nu se află nici printre hîrtiile şi cărţile rămase după fericitul G. Bariţiu. Astfel deci n-avem nici un motiv să ne îndoim în datele înşirate de Jakab, cari se dovedesc că întîia încercare n-a reuşit.
II
Cît de întemeiată este afirmaţia noastră că Molnar a fost sufletul primei încercări se confirmă mai evident prin împrejurarea că şi a doua încercare lui i se dato-
1 Jakab, op. cit., p. 14.
12
reşte. Şi aici nu mai avem nevoie de a recurge la conjecturi, fiindcă numele lui îl găsim în toate documentele.
Abia trecuseră doi ani de la zădărnicirea întîiului plan, cînd Molnar solicită din nou încuviinţarea unui ziar românesc.
„în ziua de 1 decemvrie 1793 — scrie Jakab Elek1 — Ioan Molnar de Miillersheim, oculist şi profesor de ocu-listică la Academia reg. din Cluj, prin o petiţiune adresată Cancelariei transilvane, ceru concesiunea pentru editarea unui ziar valah şi pentru răspîndirea lui în Ungaria. Dar în 23 decemvrie, petiţiunea restituindu-se Molnar fii făcut atent a-şi vedea mai bine de-o conştien-ţioasă împlinire a funcţiunei sale de profesor."
0 asemenea rezoluţie lui Molnar, care numai de cu-rînd fusese părtaş la onoruri pentru serviciile sale ca medic şi profesor ! Evident că contrastul între chipul cum Molnar este acum întîmpinat în tendinţele sale şi curn fusese mai nainte este uimitor. Şi ce e mai mult : acela care dăduse această rezoluţie era chiar Bânffy Gyorgy, acelaşi „confrate" din loja francmasonă, acelaşi binevoitor, care numai mai anţerţ recomandase cu atîta căldură ziarul proiectat sub egida francmasonă si părea atît de pătruns de prosperarea poporului valah. 2
în aşa măsură se răciseră deja raporturile între foştii apostoli ai ideilor umanitare şi de progres ! Sentimentele de egalitate faţă de toate naţionalităţile deopotrivă fuseseră clădite pe o falsă supoziţie de către francmasoni. A dovedit acest lucru mai ales Bânffy, căruia în primul loc i se atribuie vina pentru trista situaţie în care a ajuns biserica ortodoxă română din Transilvania în timpul guvernării lui, rămînînd fără episcop un interval de 14 ani. Au dovedit-o şi ceilalţi „consoţi" francmasoni ai lui Molnar, istoriograful Sulzer şi, mai ales, abatele Eder, cari numai de ridicarea economică şi culturală a poporului român nu se preocupau, ci dimpotrivă.
Dar procedeul ostil al guvernului faţă de Molnar credem că îşi are încă următoarea explicare pozitivă.
1 Op. cit., p. 27.
2 Intimitatea personală ce fusese între Molnar şi Bânffy se poate cunoaşte şi din faptul că Molnar îşi dedicase gramatica sa lui Bânffy, „meine.m gnădigsten Gonner".
13
De la dizolvarea lojei francmasone, întîmplată la 1790, pînă în acest timp, cînd Molnir ceru pentru a doua oară concesiune de-a scoate un ziar românesc, situaţia politică din Transilvania se schimbase. De frăţietate şi umanitarism nu mai rămăsese nici umbră, ci un puternic curent de reaciiune împotriva lor se ivise. La români, ca şi la celelalte popoare, izbucni sentimentul naţional cu tărie. Dovadă discuţiile vehemente din dieta de la Cluj şi mişcările în jurul lui Suplex libellus, precum şi ecoul lor ia istoricii saşi şi maghiari.
Ei bine, unul dintre luptătorii pentru românism în acest timp era Molnar, francmasonul de ieri. Se desfăcuse de sub influenţa principiilor cosmopolite şi de unde la anul 1784 făcuse acel raport nefavorabil românilor răsculaţi, acum conduce el însuşi mişcarea naţionalistă şi, împreună cu cei doi episcopi români şi cu Meheş, fiul protopopului de la Cluj, compune istorica suplică a poporului român. 1
Iată o pricină care socotim că ne indică pentru ce motiv Molnar a fost refuzat de guvern. Ziarul ce proiecta avea, fără îndoială, să fie naţionalist, avea să apere drepturile politice ale românilor.
Pe Molnar însă nu-1 înspăimîntă refuzul guvernului, ci dede recurs la împăratul. „în 9 aprilie 1794 — scrie Jakab — Molnar se adresă Maiestăţii sale împăratului cu o petiţie promiţând că, dacă i se va da permisiune (pentru tipărirea gazetei), drept dovadă de fidelitate către dinastie, va contribui imediat cu o sumă de 1 000 fl. pentru acoperirea cheltuielilor avute cu războiul francez, iar din folosul ce va rezulta din vînzarea ziarului va contribui anual cu 208 fl. în fondul şcoalelor. La sfîrşit solicita grabnic încuviinţarea ca să nu fie prevenit de alţii !"
Recursul acesta însă nu ajunse pînă la împăratul. Cancelaria îl înapoia, notîndu-i că „nu este obiceiul a se trimite Maiestăţii sale petiţiuni de-ale singuraticilor indivizi"... Precum vedem deci, Molnar îşi pierduse graţia şi aici, şi, desigur, numai în urma agitaţiunilor sale naţionaliste.
Şi interesant este că, în acelaşi timp, se pornise o goană şi în contra iui Hochmeister, la care, probabil, era
1 Bariţiu, I, p. 543.
să apară şi acest ziar ! 1 Hochmeister înfiinţase la 1790 o tipografie şi la Cluj, unde apăru şi ziarul maghiar Erdelyi Magyar-Hirvivo. Tipărind el însă un călindar german în care se descrie revoluţia lui Horia în mod absolut favorabil românilor, deputaţii maghiari din dieta de la Cluj porniră o goană împotriva lui. Rezultatul a fost confiscarea călindarelor cu pricina şi cenzurarea mai severă a tot ce se tipărea la Hochmeister. 2
Neobositul oculist, văzînd că nu reuşeşte a tipări ziarul său mult dorit la vreo tipografie din patrie, s-a pus în legături cu învăţatul român Paul Iorgovici, autorul de mai tîrziu al Observaţiilor de limbă românească (Buda, 1799), pe atunci revizor al tipografiei ilirice din Viena. Şi se pare că Molnar s-a învoit cu Iorgovici a scoate ziarul românesc împreună la Viena. Jakab Elek afirmă chiar că ziarul ar fi apărut, iar cîteva exemplare s-ar fi trimis episcopului ortodox din Sibiu, Gherasim Adamovici, spre distribuire. Exactitatea acestei afirmaţiuni este necontrolabilă, din motiv că nu se găseşte nici o urmă din acele exemplare trimise în Transilvania sau aiurea.
Probabil este însă că chestia cu pretinsa distribuire a unui ziar român a fost un simplu pretext al guvernului din Cluj pentru a zădărnici definitiv planul lui Molnar, pe care îl ţinea foarte periculos.
Iată, într-adevăr, procedeul guvernului :
„Auzindu-se că proiectatul ziar valah se tipăreşte deja de către un anumit Paul Iorgovici la Viena şi că s-au trimis cîteva exemplare lui Gherasim Adamovici... guvernul a notificat starea lucrurilor cancelariei imperiale, fă-cînd în acelaşi timp propunerea să se interzică strict lui Molnar scoaterea ziarului, căci nu are nici o încuviinţare, şi anume din motiv că astăzi, cînd lucrurile se agravează din zi în zi, răspîndirea de ziare e mai neadmisibilă ca orişicînd, căci periculoasele idei de libertate ale francezilor se propagă cu mare iuţeală, încît orice apare în ziar, uşor s-ar putea răstălmăci, iar opiniile pot produce zguduirea liniştei publice". 3
în urma acestei denunţări, desigur foarte bine motivată, ziarul lui Molnar şi Iorgovici n-a apărut. De astă
1 Jakab nu ne spune unde era să apară.
2 Adolf Hochmeister, op. cit., p. 53 şi 56.
3 Jakab, p. 28.
14
15
dată deci nu mai erau nevoile materiale la mijloc, ci puterea reacţiunii şi a urei de rasă, care zădărnici întreprinderea de a întemeia un ziar românesc — era teama ca nu cumva prin acest ziar ideile revoluţionare, care aprinseră deja flăcări puternice în Occident, să-şi facă drum şi la noi.
Este cunoscută afirmaţiunea istoricilor că ideile revo-luţiunii franceze în Transilvania numai între români au avut răsunet. O parte din acest răsunet o constituie negreşit şi încercarea lui Molnar de-a întemeia un ziar naţionalist.
Prin neobosita sa stăruinţă de a da la iveală un ziar pentru poporul român, acum pentru a doua oară, prin intenţiunea ce-a manifestat de a jertfi chiar sume mari de bani de la sine, pentru crearea unui organ de luminare a poporului, învăţatul român Ioan Molnar se impune ca una dintre cele mai măreţe figuri ale epocei de la sfîrşitul veacului trecut.
III
Trecem la a treia încercare, care este mai cunoscută ca cele două expuse şi care se datoreşte aşa-zisei „Societăţi filosoficeşti".
Istoricul maghiar, continuîndu-şi indicaţiunile asupra ziaristicei din Transilvania, constată că spre sfîrşitul anului 1794 —\ adică la un an după opreliştea dată' lui Molnar de către guvern — contele Mittrov'sky, comandantul suprem al trupelor din Transilvania, a cerut guvernului din Cluj explicaţii asupra caracterului unei mişcări ce s-ar fi iniţiat din partea unei societăţi de învăţaţi din Bucureşti cu scopul de-a întemeia un ziar român în Sibiu. Iar guvernul răspunde lui Mittrovsky, cu datul de 27 decemvrie 1794, următoarele :
„în luna lui august (1794), tipograful din Sibiu Petru Bcrth a trimis guvernului o petiţiune, arătînd că o societate de învăţaţi din Valahia 1-a invitat să primească editarea unui ziar periodic (Zeitschrift) de cuprins filosofic, matematic, istoric şi geografic. Barth cere, prin urmare, încuviinţarea pentru a putea tipări această revistă sub supravegherea magistratului din Sibiu, cu atît mai mult că în Transilvania nu se va vinde nici un singur exemplar şi orice pagubă este exclusă. Dimpotrivă însă,
din Valahia se va importa o cantitate oarecare de bani în favorul tipografiilor şi a fabricilor de hîrtie de aici. Societatea este dispusă a nomina un «girant», care va îngriji ca în acest ziar să nu se înregistreze nimic ce ar putea deveni periculos bunelor moravuri, iar măsurile ce se vcr da de guvern vor fi strict observate." Aceasta e cererea lui Barth.
„Guvernul, în considerare că, dacă nu va îngădui tipărirea ziarului aici, societatea va găsi un mod de a-1 tipări altundeva, instalînd poate chiar în Valahia vreo tipografie şi luînd astfel Transilvaniei un venit material — acordă lui Barth voia de-a tipări ziarul valah în marginile condiţiilor stabilite, iar cenzura şi supravegherea o încredinţează episcopului ortodox Gherasim Adamovici, poruncindu-i sever ca să oprească tipărirea a tot ce vatămă religia, persoana domnitorului şi ce ar putea deveni periculos ţării ; iar magistratului din Sibiu i-am impus datoria ca nici un exemplar din acest ziar să nu se vînză în Transilvania şi să nu permită distribuirea lui , pe seama nimărui de aici." 1 • ' >^ Pînă aci comunicatul lui Jakab. Alte amănunte nu \* cunoaşte. Că proiectatul ziar a apărut sau nu ; că s-ar mai fi' urmat vreo tratativă în chestiunea aceasta nu ne spune. Nu mai insistă deloc asupra ei.
Din cîte ne-a înşirat însă rezultă că această încercare nu poate fi alta decît cea iniţiată de către „Societatea filosoficească din mare principatul Ardealului". Şi curios este că datele oficiale citate de Jakab nu corespund întocmai cu alte date cunoscute ce se referă la această societate şi la proiectul ei de activitate.
Astfel, precum văzurăm, Barth afirmase în raportul său adresat guvernului că societatea care era să scoată acea gazetă era compusă numai din „învăţaţi din Valahia". Societatea aceasta însă, după cum rezultă din o înştiinţare — un fel de invitare la prenumeraţiune şi expunere de program, publicată în 1795 2 — se numea pe sine „Societate filosoficească din mare principatul Ardealului".
1 Jakab reproduce acest pasagiu „după original".
2 înştiinţarea există în broşură specială şi e retipărită şi de Papiu-Ilarian, în Viaţa şi operele lui Şincai, Bucureşti, 1869, p. 83.
i
17
Papiu-Ilarian, în studiul său asupra lui Şincai, ne spune că ea era compusă din „români ardeleni în conţe-legere cu literaţii din România". Şi afirmaţia lui Papiu ne pare conformă cu realitatea. întîi, pentru că în Ardeal, şi în special în Sibiu, se găseau în acel timp bărbaţi singuri capabili a conduce o publicaţiune periodică, pe cînd peste munţi era unicul Ienache Văcărescu, cu reputaţie stabilită de învăţat. Această stare de lucruri ar rezulta apoi şi din însuşi cuprinsul înştiinţării, unde se indica exact că Văcărescu ar avea să stea în legături cu această publicaţiune. 1 Al doilea, pentru că tot în Sibiu se făcuseră pînă aci două încercări de a înfiinţa un ziar românesc, încît e tare aproape ideea că aceasta a treia încercare era opera aceloraşi bărbaţi, ale cărora tendinţe pînă acum n-au putut fi încoronate de succes, o continuare a planului pînă aci zădărnicit în două rînduri. Şi, în sfîrşit, de ce „învăţaţii din Valahia" ar fi venit la Sibiu să tipărească ziarul, care probabil nici în tipografiile din ţară n-ar fi întîmpinat greutăţi ?
Părerea noastră este că tipograful Barth, în raportul său către guvern, a expus lucrurile în acel chip numai ca pretext pentru a putea exopera mai cu înlesnire învoirea guvernului.
Nu tot astfel stăm însă şi cu obligămîntul lui Barth de-a nu distribui ziarul decît în România. Avem motive a crede că acea asigurare Barth a făcut-o în urma împrejurărilor şi că însăşi „Societatea filosoficească" era hotărîtă să se ţină de ea. Căci iată, într-adevăr, ce cetim în amintita înştiinţare a societăţii :
„Văzînd cum deprinderea în învăţături a înălţat firea prea multor neamuri... din rîvna unor patrioţi ai neamului românesc, crescuţi în deprinderea teoriei fiziceşti şi filosoficeşti.. ne-am deşteptat spre acest scop să culegem rîndurile acestor ştiinţe şi admirîndu-le în limba preavestitului neam românesc să le închinăm inimilor celor iubitoare de muze filosoficeşti şi moraliceşti, cari în toată săptămîna două coaie negreşit vor ieşi miercurea şi sîmbăta, în care zile şi poşta în ţările româneşti porneşte..."
în calitate de colaborator şi sprijinitor material mai mu'.t, iar nu „corespondent", cum îi zice d-l Xenopol în notiţa sa greşită din Istoria românilor, voi. VI, p. 247.
18
Iată aici mărturisit că ziarul era menit pentru „părţile ţării româneşti". Este asta o dovadă că deja în acest timp bărbaţii învăţaţi din Sibiu, văzînd trista soarte de care România era lovită prin urgia fanarioţilor, se gîn-deau serios la pornirea unei mişcări culturale în favorul fraţilor de peste munţi, în pericol de-a fi deznaţionalizaţi. Acum deja se pornea curentul, care mai tîrziu a împins pe George Lazăr şi pe toţi ceilalţi dascăli ardeleni peste Carpeţi, ca acolo, la fraţii noştri, să propage reînvierea naţionalismului.
Şi cît de îmbelşugat era izvorul din care a pornit acest curent, cît de vast era orizontul cunoştinţelor acestor bărbaţi, o probează programul proiectatei reviste, pe care în „scara" pomenitei înştiinţări îl găsim în acest chip expus :
„întîi : urmează teologia bisericii Răsăritului şi lăsînd aceasta tiparului vom trimite şi alte Istorii bisericeşti, cari pînă acum în limba românească n-au ieşit în tipar ;
A doua : geografia, ce cuprinde în sine împărţirea pămîntului şi cei ce locuiesc pe dînsul, cu obiceiurile lor...
A treia : fizica, matematica şi cuprinsul învăţăturii filosoficeşti...
A patra : se va ivi biografia principilor ungro-vlahi şi ai Moldovei de la începutul ocîrmuirii lor ;
A cincea : este istoria românilor pe larg culeasă din cele vechi adevărate istorii şi alte deprinderi ale lumii vrednice a le şti...
Iară cu alt prilegiu avem de gînd să vă descoperim nişte regule dieticeşti.
Mai pe urmă facem înştiinţare că cu sfîrşitul lunii lui mai curgător (1795) colele cele dintîi vor fi tipărite şi atunci negreşit se vor trimite la Bucureşti în toată săptămîna după cum ne-am făgăduit."
Privind de-aproape programul reprodus aici, un lucru ne pare absolut clar, anume că el este o împreunare a programelor ambelor încercări de mai înainte. Şi de astă dată apoi, ca şi mai ales la întîia încercare, societatea de învăţaţi români pare a fi stat sub influenţe străine. Acum nu mai era societatea francmasonă care o determina \ dar erau societăţile celorlalte naţionalităţi din
1 Aceasta se dizolvase la 1790 ! D-l Bogdan-Duică pare că atribuie deci în mod greşit răspîndirea culturei filosofice direct societăţii francmasone (în Liga română, 1897, p. 242).
19
Transilvania, cari se formaseră din foştii „soţi" de principii umanitare şi ştiinţifice. Papiu-Ilarian afirmă că „Societatea filosoficească" s-a alcătuit după pilda ungurilor, care la 1794 se constituiseră în o societate culturală în Tîrgul-Murăşului, sub conducerea cunoscutului Bânffy Gyorgy — societate din care mai tîrziu s-a format şi aşa-numita Societas phiîohistorum Transilvaniae, cu scop de-a publica tot ce se scrie privitor la istoria Transilvaniei şi a pregăti material pentru o istorie pragmatică (vezi Adolf Hochmeister, op. cit).
Mai acceptabil însă este că românii s-au inspirat în această acţiune a lor direct de la saşii din Sibiu, care deja din 1790 porniseră o direcţie de acest fel, redactînd importanta publicaţiune periodică Siebenbiirgische Quar-talschrijt, al cărei program între multe se aseamănă cu programul din înştiinţarea societăţii noastre.1
Că revista saşilor a trebuit să fie un puternic stimulent pentru români se vede şi din atitudinea ei faţă de români. Deja la început acea revistă considera pe români drept „eine Nation die noch auf der untersten Stufe der Kultur stehet; Gelehrsamkeit und Wissenschaft werden von ihnen nicht vermisst und ilire Sprache wird so lange noch jeder fremden Kultur den Eingang verwehren, bis sich geschickte Mănner genug erheben, die mit Einsicht und Wahl die gemeinnutzigen Schriften anderer gebil-deten Nationen in ihre Sprache ubertragen"...2
Era aceasta o apostrofare directă la adresa românilor ştiutori de carte şi, desigur, un răsunet la aceste cuvinte de admoniţiune a fost şi înjghebarea „Societăţii filosoficeşti".
Dar şi altfel, ideile din programul „Societăţii filosoficeşti" erau în acel timp preocupaţiuni generale, atît cele filosofice şi morale, cît şi cele de istorie. Aşa, de pildă, vedem din cartea citată a lui Ad. Hochmeister că tocmai la 1795 a apărut la Sibiu publicaţiunea maghiară Az kolcsoknek es a vilăgi dolgok folyâsânak kisded tiikore...
Sunt însă două note distincte în programul acesta, anume : naţionalismvd şi ortodoxismul, care în programele celorlalte două încercări nu fuseseră accentuate.
1 In Quartalschrift găsim programul acesta în liniamente generale, voi. I, p. 26.
2 Ibidem, voi. I, p. 6.
încît pentru naţionalism el nu este numai o urmare a ideilor revoluţiunii franceze ■— cum opinează Papiu — ci se manifestă prin interesul viu pentru istoria naţională şi este un îndemn pornit din conştiinţa necesităţii de-a ţinea pas cu celelalte naţionalităţi.
Iar ortodoxismul, dovedit prin insistarea asupra intereselor „bisericii Răsăritului", este legitimat prin cele ce se petrecuseră atunci la Blaj, sub episcopul Bob, care prigonea pe învăţaţii români. In tot cazul, „veleităţile anticlericale" pe care d-l Bogdan-Duică le atribuie „Societăţii filosoficeşti", sunt a se lua în acest sens, adică drept „anticatolice".1
Aceste pot fi influenţele care au determinat activitatea societăţii şi direcţia în care ea voia să-şi desfăşoare programul. Rămîne acum a ne ocupa cu chestiunea : cine au putut fi anonimii cari o constituiau ? Cine erau harnicii bărbaţi cari vroiau să realizeze o muncă atît de conştientă şi de bine precizată ?
Iată indiciile ce le găsim tot în amintita înştiinţare :
„încă să se ştie că în societatea asta se află preoţi învăţaţi, toţi supuşi bisericii Răsăritului, dohtori, filosofi, istorici şi alţi mai mulţi învăţaţi la număr, încît de-ar lipsi unul tot sunt alţi procopsiţi în loc, cari această grea şi cu mare cheltuială începută sistemă vor ajuta ca să o ducem la săvîrşire cu laudă".
D-l O. Lugoşian, în introducerea importantului său studiu intitulat Societatea femeilor române din 18152, pare a deduce din această parte a înştiinţării că în centrul grupării filosoficeşti ar fi stat trinitatea Şincai-Clain-Maior.
După cele arătate acum însă nu mai poate fi îndoială că centrul acestei grupări nu era Blajul, cum presupune d-l Lugoşian, ci Sibiul, pe cum atestă cu toată certitudinea documentele înşirate. Din Sibiu se ceruse încuviinţarea ziarului şi pentru Sibiu se şi acordase. Iar în acelaşi chip obîrsia ideii este a se căuta tot la cărturarii din Sibiu.
Am văzut că guvernul concrezuse supravegherea ziarului episcopului din Sibiu, Gherasim Adamovici. De aici am putea deduce că atît episcopul, cît şi cei din jurul
1 Vezi articolul citat din J.iqa...
2 în Revista nouă, VIII, p. 278—284, şi retipărit în broşură, Bucureşti, 1895.
20
21
lui, de la curtea episcopească, n-au putut fi străini de această încercare. Intre aceştia socotim, în primul rînd, pe învăţatul secretar episcopesc Aron Budai şi tot pe atunci poate să se fi aflat în Sibiu, reîntors de la şcoalele din Cluj, scriitorul poporal Vasile Aaron, fisc consistorial. Alăturea cu dînşii, dintre „preoţii învăţaţi şi supuşi bisericii Răsăritului", au trebuit să fie inspectorul şcolar Radu Tempea şi darnicul preot din Satulung, Verzea, care din a sa cheltuială a tipărit gramatica lui Tempea. Aici aparţine apoi şi Sava Popovici, eruditul preot din Răşinari, după care ne-au rămas preţioase manuscripte şi care — cum mărturiseşte nepotul său, Sava Popovici-Barcian în Epistolarul său — a avut relaţiuni intime cu Aron Budai. 1 Sub „dohtori" pe cine altul putem înţelege decît pe neobositul nostru Molnar, care şi la această întreprindere va fi fost sucus in sanguine, iniţiatorul deştept, bărbatul pe care îl recunoscuseră de autoritate literară pînă şi preoţii din Muntenia, în frunte cu Naum Rimniceanu. 2
Admisibil apoi este că Şincai şi Clain au avut cunoştinţă de planul revistei şi au sprijinit ideea pubhcaţiunei, deoarece tocmai în acest timp (1794) cade gonirea lui Şincai din Blaj, prin intrigile catolicilor iar, pe de altă parte, e cunoscut că Clain a avut chiar relaţiuni perso-
1 Sava Popovici, Epistolar, Sibiu, 1847, Prefaţa.
2 Protosinghelul Naum Rimniceanu, a cărui activitate literară de la sfîrşitul veacului trecut şi începutul acestuia, d-l C. Er-biceanu a făcut-o de curînd cunoscută prin discursul său de recepţiune la Academia Română, a fost de origine transilvănean. Strămoşii săi au emigrat din Jivna (poate Jina !) de lîngă Sibiu. Pe la 1788 el trece prin Sibiu în drumul său către mînăstirea Hodoş-Bodrog şi probabil a cunoscut pe Molnar, căci mai tîrziu, în anul 1814, el recunoaşte acestuia competenţa de-a judeca in materie de literatură. Iată ce ne spune în privinţa aceasta d-l Erbiceanu :
„Aşa (Naum) intervine la mitropolitul ţării ca imprimatele bisericeşti din Transilvania să fie cu multă rezervă primite între românii din Principate, pentru că ar cuprinde unele lucruri străine bisericii ortodoxe. El propune să se trimită secret doi-trei oameni culţi din Transilvania la Bucureşti «şi aşa, întîlnindu-se cu mine, să aducă semn de încredinţare de la domnul Molnar, scrisoare cum că aceştia sunt şi credincioşi patriei şi iubitori de patrie şi împodobiţi cu învăţătură în limba latinească şi de neam fireşte daci şi peste tot pravoslavnici adevăraţi, ca şi eu desă-vîrşit să mă încredinţez lor şi să le descopăr prin viu glas cele ce prin condei nu pot să le arăt»" (Disc. de recepţie, p. 16 şi 42).
22
nale cu episcopul Adamovici în chestiunea tipăririi bibliei sale.1
Această verosimilitate este sprijinită şi de faptul că la anul 1796, — adică după un an de la data înfiinţării „Societăţii filosofice" — a apărut la Blaj Tcologhia moralicească a lui Clain, pe care d-l Lugoşan o numeşte „prima carte din programul societăţii...'-1
Dar cu toate că „Societatea filosoficească" avea in sînul său mulţi învăţaţi bărbaţi ai neamului nostru, proiectatul ziar n-a văzut lumina zilei. In schimb însă membrii ei au căutat a realiza singuratice idei din programul ziarului, prin anumite publicaţiuni, cum văzurăm şi despre Clain. încă în acelaşi an au apărut la Sibiu Pilde ji-losojiceşti, apoi Viaţa şi pildele preaînţeleptului Esop. Nu mai puţin a fost lucrat în direcţia aceasta un călindar din 1797 cu un cuprins mare de învăţături morale şi de instrucţiuni dietetice pentru cele 12 luni. 3
Cam aceste sunt urmele activităţii „Societăţii filosoficeşti din mare principatul Ardealului". Motivele care au zădărnicit apariţia ziarului — proiectat acum pentru a treia oară — rămîn deocamdată enigmatice. Interve-nirea morţii episcopului ortodox Adamovici probabil va fi fost un motiv de căpetenie.
Aceste sunt, după cît ştim, cele dintîi încercări de ziaristică română. Ele concad cu începuturile noastre culturale peste tot. Ne recheamă în amintire timpuri şi figuri măreţe din istoria neamului nostru. Ne arată tendinţe energice, care se iveau cîteodată cu putere elementară. Şi avem datoria de-a cunoaşte aceste năzuinţe, chiar dacă ele n-au triumfat pe deplin, căci şi în acest chip J marchează un curent : întîia deşteptare a poporului nostru la conştiinţa importanţei culturale şi naţionale a J presei.
1 Papiu-Ilarian, Istoria rom., I, 203.
2 Broş. cit., p. 8.
3 Vezi asupra acestui călindar, Quartalschriften, voi. V, 4, p. 376—385.